Originea Gherga 2017

Traseul patern Gherga

Asemănări genetice Gherga în 2011

Ediția anului 2017 Titlu: Originea Gherga Autor: Eugen Gherga Coperta: Templul Gherga [email protected] http://origineagherga.blogspot.com

Eugen Gherga - Originea Gherga - Volumul I

având în total 2 milenii - iar în perioada de referință, cele 8 milenii anterioare, pre-creștine, au fost păgâne. Pe ansamblu, privind “hăul” / “abisul” celor mai recente 10 milenii ale omenirii, s-ar putea vedea șuvoaiele vieții umane - imaginate șiroind încoace dinspre trecut, pe parcurs cu cascade, cu praguri ori curgând liniștite, eventual șerpuind, cu meandre transportând genele masculine ale tuturor bărbaților, printre nenumăratele fluxuri ale neamurilor din lume (unele răzbind până acum, altele cu trasee înfundate) existând și “râul” cu genele paterne Gherga: actuala lucrare - din noianul rețelei formată de extraordinara diversitate mondială - descrie ruta principală urmată de către bărbații Gherga din strămoși / “stră-moși” până azi, cumulând în prezentare mai ales împletirea dintre datele istoriei și datele geneticii (ca una dintre particularitățile ce fac deosebirea față de cercetările abordând separat domeniile respective); de-a lungul materialului, uneori apar revelate înrudirile neamurilor, alteori apar singularitățile (posibilele “surprize” făcând parte din specificul său). Americanul John Kennedy 1917-1963 (președintele celei mai dezvoltate țări din lume, asasinat în Texas) a spus: “Dușmanul adevărului nu e atât minciuna, cât e clișeul / interpretarea prefabricată”. Dintotdeauna realitatea dură a fost a majorităţii naivă de oameni, formată de fapt din neştiutori / adică din “habarnişti”, respectiv din cei neavând habar chiar şi de propria identitate ori de provenienţele lor ca personalităţi individuale (înţelegându-se pe sine doar puţin mai detaliat decât ca nişte părţi ale vreunui organism social / colectiv); ca atare, o lucrare de acest gen - privind filogenia umană, vizând “Originea Gherga” - pe lângă potențialul de inspirație desigur că e și extrem de inconfortabilă, pentru mulţi (obișnuiți să fie necomparativi): inclusiv conştiinţa apartenenţei etnice e un dat foarte subiectiv, rezultând - în ultimă instanţă - dintr-o deliberare intimă / personală, decisiv fiind ce ştie fiecare despre originile strămoşilor.

Obârşia Gherga

Lucrarea de față e fără “Prefaţă”, “Preambul”, “Cuvânt înainte”, “Introducere”, etc., demarând retoric: Cui îi pasă de Gherga? Dar de Ionescu ori de Popescu? Lumea nici nu începe şi nici nu se încheie cu Gherga! (Nici cu Ionescu sau cu Popescu). Toți oamenii trăiesc sub același cer dar nu toți oamenii au același orizont; viziunile diferă chiar privind același orizont, deoarece pozițiile observatorilor - și dacă sunt alături / apropiați până la a fi chiar “umăr la umăr” - nu pot coincide (în plus, contează și de la ce înălțimi privesc - unii fiind mai scunzi, alții mai înalți - la ce distanțe pot vedea / în funcție de calitatea vederii, etc). Publicarea lucrării “Originea Gherga” în secolul XXI a pornit de la ideea enunțată în secolul XX în Banat de către preotul ortodox Român Aurel Gherga (mort în 9 I 1958, bunicul autorului), preluată de la preotul ortodox Român Ioan Gherga (mort în 16 IX 1941, tatăl aceluia, deci străbunicul autorului) și emisă de preotul ortodox Român Damaschin Gherga (mort în 27 II 1902, bunicul aceluia, adică bunicul bunicului autorului); pe lângă cei 3 preoți ortodocși Români Bănățeni Gherga născuți în secolul XIX - exponenții din secolul XX a 3 generații Gherga, răposați în secolul XX - în prezent, adică în secolul XXI, trăiesc în Banat ca urmaşii lor direcţi alți 3 Gherga, născuți în secolul XX, anume Vasilie Gherga / tatăl autorului, Eugen Gherga / autorul și Șerban-Cristian Gherga / fiul autorului (exponenți ai altor 3 generații Gherga, contemporani lansării lucrării). “Originea Gherga” este o lucrare atât despre Gherga - inclusiv despre etosul Gherga - cât şi despre cei aflaţi în legături cu Gherga (ori au relatat despre Gherga); lucrarea însă nu e de genealogie, ci este de filogenie, intenţia autorului fiind ca lectura să ajute mai ales orientarea: tema e despre Gherga dar materialul prezintă pe larg și domeniile conexe pentru încadrare - ceea ce ar corespunde unor interese mai extinse decât subiectul în sine (fiind apelat un vast aparat critic, din cauza dimensiunilor foarte ambițioase). Începerea a fost fixată în legătură cu cea mai recentă mutație genetică pe linia paternă Gherga, datată de către știința geneticii - printre sursele explicite principale, cu voluntariatul Gherga înregistrat oficial, fiind și “Proiectul Genografic” - ca întâmplată acum 10 milenii (respectiv cu peste 3 sute de generații în urmă); se consideră știința drept complementară religiei: din perspectivă religioasă, se poate remarca despre ortodoxie că e tipică doar ultimului mileniu - creștinismul

Structura poporului Român (conform “Proiectului Genografic”, 2016) În 2016, comentariul “Proiectului Genografic” despre populația României a relevat: “componenta Nord Asiatică de 2% e tipică printre Europenii Estici (ca de exemplu Caucazieni și Ruși) iar componenta Europeană Nordică de 36% provine de la cei mai timpurii oameni / din paleolitic; profilurile Mediteranean de 43% împreună cu cel din Orientul Apropiat de 19% reflectă puternica influență a agricultorilor neolitici”. O asemenea diversitate a Românilor a derivat deopotrivă atât din imigrările trecute, cât și din emigrările actuale (iar mereu și oriunde migrările printre indigeni au completat continuitățile autohtonilor); Gherghii / Gherganii reprezintă o minoritate - ca o elită - în cadrul “tabloului” general, prezența Gherga printre Români în proporția cea mai importantă din lume reflectând de fapt realitatea, anume interferența reciprocă din timpurile străvechi. Mulți savanți din afara României au avut păreri despre străvechea populație a țării, ca de exemplu academicianul Elveţian Eugene Pittard 1867-1962 (antropologul care a fondat “Muzeul Etnografic” la 2


Universitatea Genevei) a afirmat că “strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale umanităţii, civilizaţia neolitică reprezentând doar un capitol recent din istoria lor”, academicianul Belgian Vallee Poussin 1869-1938 a susţinut că “locuitorii de la Nordul Dunării inferioare pot fi consideraţi strămoşii omenirii”, ș.a. Pentru a afla cele petrecute, în loc de consideraţii generale, e de preferat “plonjarea” spre chestiunile punctuale (caracteristică respectată în cuprinsul lucrării): de pildă, singură numai limba nu determină etnia, aşa că - în general - s-ar putea detensiona abordările lingvistice exclusiviste, ce nu-s deloc concludente (ca exemplu, în America de Sud se vorbeşte Spaniola - în Brazilia se vorbeşte Portugheza - proveniența oficială a limbii de sorginte Europeană fiind din cauza dominaţiei politice şi militare a unor elite străine, căci acolo indigenii nu-s Europeni / după cum știe toată lumea); identitatea fiecăruia reprezintă mai mult decât apartenenţa la un popor (iar aşa ceva - de exemplu - e valabil atât la Indieni în Asia, cât şi la Români în Europa ori la alţii).

însuşi acela nefăcând-o, din motive neprezentate public - e cam neserioasă, căci s-a manifestat doar faţă de regi (iar nu oricine a făcut parte dintre aceia, aşa că pretenţia unei astfel de abordări nu e chiar cuvenită). Până când un “terţ” însemnând cineva care nu e Gherga - ar strânge laolaltă ceea ce alte persoane “terţe” au relatat ori au publicat despre Gherga, s-a găsit s-o facă un Gherga (chiar mai potrivit decât un terț, atât datorită cunoaşterii specifice, cât şi datorită interesului specific pentru aşa ceva; nu este autopromovare, de altfel Gherga existând dinaintea apariţiei unui aşa concept). Dr. Irina Nicolau 1946-2002 (care a avut strămoși Aromâni) pe când conducea “Muzeul Țăranului Român” a afirmat: “Cine omite să vorbească despre sine rămâne în istorie prin ceea ce găsesc alții de cuviință să consemneze”. De-a lungul vremurilor, foarte mulţi au povestit sau au scris despre Gherga (ecourile Gherga venind din străfundurile istoriei - din Epoca Pietrei - chiar dacă Gherga e om Homo Sapiens din tipul cel mai recent pe linie masculină din lume, având “numai” 10 milenii, corespunzător datării ştiinţifice a grupului patern catalogat de nomenclatorul genetic mondial ca “N” / din 2013 schimbat ca “X”).

Răspândirea Românilor indigeni (conform Dr. Vasile Șoimaru)

Schiță a Proiectului Genografic Fără a dori inducerea vreunui şoc - perspectivele uneori fiind foarte diferite ori prin anumite enunţuri - trebuie totuşi afirmat: timp lung - multimilenar - şi pe suprafeţe foarte extinse, numele Gherga a fost realmente uriaş, chiar dacă a fost difuzat vocal cu unele variații, datorită diverselor graiuri ivite în locații și vremuri diferite, impunându-se de la începuturile civilizaţionale în fruntea omenirii (a fost răspândit de către cele mai vechi Europene Homo Sapiens, ca acelea catalogate genetic în “Clanul Ursula” / feminin “U5”, ele avându-i de pildă în Europa ca parteneri favoriţi pe cei mai “proaspeţi” bărbaţi din lume, anume pe aceia aparţinând grupului genetic masculin “N” - acum “X” - în care emblematici până azi sunt purtătorii numelui Gherga, nume existent încă din Era Neandertalilor şi preluat de ei după Potop, de atunci încoace mai ales pe linie paternă). Unii pot fi derutaţi de anumite afirmaţii din lucrarea “Originea Gherga”, atenţionarea simplă privind aşa ceva fiind asupra tratării aspectelor pe perioade îndelungate şi pe mari teritorii, ceea ce face diferenţa - însă fără distorsiuni exagerate - faţă de alte materiale de gen (limitate la perioade mai reduse şi la spaţii mai restrânse). De exemplu, sunt combătute unele stereotipuri, de genul că ar fi fost odată ca niciodată un singur Potop ce a inundat complet Pământul, etc. (când de fapt au fost mai multe Potopuri, cu puteri relativ restrânse, nu general planetare); alte idei - încremenite din oarece timpuri - au plasat Atlantida în Atlantic, au mutat Raiul în Cer, ş.a.m.d., realitățile fiind însă altele.

Slovenul Bartolomeu Kopitar 1780-1844, profesor la Universitatea din Viena (pe atunci capitala Imperiului Habsburgic) a observat că Româna - cea mai veche dintre limbile “Romanice” - nu-și avea originea din vremea ocupației Romane condusă în secolul II de împăratul Marcu Traian, ci dăinuia cu mult mai dinainte, fiind anterioară chiar intrării Romanilor în Balcani; cercetătorul Român Gabriel Gheorghe - laureat al Premiului Academiei Române pentru cartea “Proverbele românești și proverbele lumii romanice” din 1986 - a anunțat în 1992: “Indo-europeana comună a fost româna străveche, ecuația de aur a lingvisticii europene fiind că limba română = limba barbară a Europei = așa-zisa indoeuropeană comună” (anume, era Kurgana / Gurgana). Într-un studiu despre Indo-Europenizare (fenomen dezvoltat din neolitic de Gherganii / “Kurganii” Bazinului Pontic, cu răspândirea inițială mai ales între Bazinul Istrului și Bazinul Indului), Dr. Harald Haarmann - vicepreşedintele “Institutului Mondial de Arheomitologie” - a enunţat în 2007 foarte sugestiv: “Străvechile populaţii, culturile lor, limbile lor, n-au dispărut pur şi simplu; mereu au lăsat urme”. Însă cui îi pasă de adevăr? Unora li se par mai atractive prelucrările artistice, chiar şi aflate pe lângă adevăr! Cu astfel de cercetări s-au ocupat destui - şi unii încă o fac - dar mai numeroşi au fost cei care au ocolit asemenea subiecte cu profundă grijă (şi încă o fac); ideea ca altcineva să se ocupe de trecutul unui neam 3


explorând parcursul unui anume tip de om din ultimele 10 milenii, relativ recent apărut totuși pe scara umană - chiar e extraordinară, până în prezent neîntâlnită niciunde şi nicicând: e atât de ambiţioasă, încât până acum nimeni, de nicăieri din lume, n-a mai realizat aşa ceva, nici prin sine însuşi, nici prin intermediul terţilor (pe cei săraci cu duhul desigur că îi depăşeşte iar pe cei autoplasaţi în sfere ultraînalte desigur că nu-i impresionează). În ultimele decenii, un instrument ştiinţific foarte puternic de documentare a trecutului - cu utilitate în explorarea chiar şi ale vremurilor foarte îndepărtate - s-a adăugat celor existente: anume, genetica (iar aşa ceva a completat multe studii existente ori a iniţiat noi direcţii de cercetări).

Genele paterne O avertizare e cea legată de conştientizarea diferenţelor semnificative între cele ştiute în prezent, în comparaţie cu cele din trecut (sau exprimat invers, privind deosebirile trecutului faţă de ce e acum): obiceiurile oamenilor, peisajele, mirosurile, etc. (toate foarte diferite). O tentaţie - datorată prejudecăţii izvorâtă dintr-o abordare superficială - ar fi că o asemenea lucrare de fapt n-ar prezenta vreo noutate, deoarece aşa ceva ar fi bine ştiut, etc.: desigur că asemenea eroare nu-i minusculă, ci e chiar gravă, căci însăşi conceperea lucrării e o noutate (în plus, o mulţime de elemente de conţinut fiind premiere de asemenea, în anumite locuri pre/istoria ajungând să fie pur şi simplu re/scrisă); pe de altă parte, un risc e şi că destui oameni refuză - simplu / simplist - cam orice din ceea ce nu face parte din “tiparul” pe care îl ştiu. Unora li s-ar putea părea fantastic că lucrarea nu e dedicată doar familiei Gherga din ultimul secol ori numai filiaţiei Gherga din ultimul mileniu, ci e despre ceva mai serios de multe ori, depăşind situaţia Gherga chiar din ultimele 10 milenii (sursele de informare apar indicate sistematic în material, pe de o parte deoarece datele nu au fost inventate iar pe de altă parte fiindcă așa e corect): autorul recomandă oricui să lectureze cu atenţie mărită lucrarea “Originea Gherga”, căci contrar unei păreri superficiale, nu-i numai despre Gherga (care apare consistent în unele părţi dar nu chiar peste tot); cu acest prilej, e lansată invitaţia ca în minţile unora - care până acum n-au auzit de Gherga - să poată începe corelarea cu existenţa altora din alte neamuri, astfel încât să se deschidă vreun înţeles, dacă o fi posibil, pentru locurile proprii în lume (ori ca un ecou modest - dacă despre sine nu-s resurse - măcar persoana parcurgând prezentul material să afle ceva despre apariţia Gherga în lume). Gherga n-a aterizat din neant și ca oricare alți oameni, Gherga are o poveste, cu începutul cândva și cu desfășurarea până azi (e iluzoriu a crede că numai unii ar avea poveşti şi ar fi chiar injust a rămâne în captivitatea unei asemenea credinţe); cutezanţa foarte neobişnuită din această lucrare -

Ultima glaciaţiune în Europa La început - în paleoliticul dominat de Uriaşi = “Găligani” - meritul foarte apreciat al “Sfântului Ra” (adică al diurnului “Soa-Re” / Soare) a fost în primul rând că prin ivire termina teribila noapte: uriaşul luminător era încă din zori atotputernic / invariabil pe parcursul fiecărei zile - de partea Homo Sapiens (astrul fiind venerat de oameni ca mare aliat, credinţă contrară celor din speciile umane ale străvechilor nocturni, anume Uriaşii Neandertal şi Cro Magnon de sub bolta cerească a trecutului, desigur şi atunci luminată doar de stele / constelaţii şi de Lună). La sfârşitul paleoliticului, după cum e dovedit şi genetic, la primul Potop - nu Potopul biblic, ci Potopul întâmplat în mileniul VII î.C., cauzat de apele crescute rezultate din topirea gheţurilor ultimei glaciaţiuni stăpânii unei bune părţi a Europei (organizată imperial Atlant / “Bo-Re-An”, adică în conformitate cu regulile lui “As” / “An” = “Sufletul Soarelui”, în Epoca Pietrei la stră-Români dar și la “Su-meri” / Sumerieni, “An” fiind zeul suprem al Vechii Lumi politeiste) erau cei din grupul genetic patern Gherga, parteneri mai ales ai femeilor de gen “Ursula”, din grupul genetic matern notat în nomenclatorul științific ca “U5”; ținând cont că inclusiv acum în Turcă “ su” = “apă” și “mor” înseamnă “purpuriu”, s-ar putea interpreta străvechea denumire “Su-meria” ca fiind “Apa purpurie” (respectiv roșiatică a Mesopotamiei, tărâmul știut ca “regiunea dintre Fluvii”): inițial, Sumeria era numită Ghiengar / Kurgal (din mileniul VI î.C., Mesopotamia a fost stăpânită de Nordicii Ghergani / Kurgani = întemeietorii Civilizației Sumeriene). Dr. Ioan Russu în “Limba traco-dacilor” din 1967 a arătat că 4


din Cer / “Gher” a provenit rădăcina “Ghel” pentru “a sclipi”, din care a apărut spiranta “Z” ca să definească “Luminosul” prin “Zeul” / “Zăul”, termenul definind “Sclipitorul” / “Strălucitorul”: așadar, numele Gher-Ga efectiv era “Strălucirea” / “Lumina” Pământului Ga și a generat Zeul / “Zăul”, cuvântul popular - folosit de mulți - deoarece în trecutul îndepărtat numele divin făcea obiceiul unei interdicții, al unui tabu (după cum a scris și Anticul Herodot Karka în “Istorii” 2:61 despre Zeul Osiris, că “ar fi din partea mea o împietate să-i pronunț numele”); iată deci o solidă contribuție Gherga / GherGa la vocabular, prin furnizarea universală a silabei Zău = Zal / Zeul (ce a apărut și la “Zalmoxe” / Zalmoxe, Zeus, ș.a). Despre “moxe” - transcris uneori “moxis” - e de observat că însemna “moș”, la fel ca Toharianul “mok” / având sensul de “bătrân”, ca Afganul “mașar” / având sensul de “fiul mai mare”, ca Albanezul “moșe” / având sensul de “vârstnic”, ca Lituanianul “zmogus” / având sensul de “bărbat”, etc.; pe de altă parte, Soarele în Sanscrită era “Surya”, în Greaca Homerică a fost “Selas” (provenind din radicalul “sel” = “a străluci”), în Prusacă iar acum în Lituaniană e “Saule”, etc.: prima silabă a numelui Gher-Ga de fapt a denumit Zeul Soare, căci GherGa a apărut din cununia Cerească și cea Pământeană, a Soarelui cu Glia Ga. “Stră-moșii” / Strămoșii Europenilor Homo Sapiens au avut în inima Vechii Civilizații Europene Defileul Dunării = Gherdap - cel mai lung defileu al continentului delimitat de gura Râului Bănățean “Ti-miș” / Timiș și de gura Râului Balcanic “Ti-moc” / Timoc (prefixul “Ti” putea fi ecoul lingvistic târziu al Pământenei “Ghi” - Marea Zeiță Mamă - iar “miș” sau “moc” ale străvechiului termen “moș”, așa cum de pildă a fost pe Fluviul Eufrat orașul Europus, adică Garga-miș / Karkamîș în actuala Turcie la granița cu Syria / “Su-Ria” = Țara Sf. Soare, de referință și în timpul lui Ghilga-meș / “moșul Ghilga” = cel mai mare rege Sumerian, ș.a). La începutul perioadei de referință (lungă de 10 milenii) tratată de această lucrare - “Originea Gherga” - respectiv în jumătatea dintâi, adică în primele 5 milenii, aparținând Epocii Pietrei, au fost 5 evenimente majore, corespunzând fiecare câte unuia dintre mileniile respective:  în mileniul VIII î.C. se poate remarca mutația genetică “N”/“X” care a generat actualii bărbați Gherga  în mileniul VII î.C. se poate remarca Potopul care a dispersat Atlanții (care pe atunci erau conduși de femeile Gorgone împreună cu partenerii lor Ghergani)  în mileniul VI î.C. se pot remarca succesorii Gorgani care au dezvoltat Indo-Europenii (și au ridicat Gorgane, formând populațiile patriarhale Kurgane)  în mileniul V î.C. se poate remarca în spațiul Român realizarea Brazdei lui Iorgu (cel mai mare megalit din lume)  în mileniul IV î.C. se poate remarca Potopul biblic, care a încheiat Epoca Pietrei După acea etapă proto-cronică, celalaltă jumătate a perioadei de referință - adică următoarele 5 milenii - a cuprins restul, respectiv etapa istorică. Aşadar, debutul în această lucrare cu ceea ce a fost acum 10 milenii - adică pre-diluvian, de la începutul mileniului VIII î.C., după extincţia Găliganilor / Uriaşilor, de atunci existând numai oameni - e chiar un bun start, atât din perspectiva genezei, cât şi din perspectivă

literară (în urmă cu 10 milenii, când Vechea Europă era dominată de bărbaţii Homo Sapiens cu tipologiile genetice catalogate ştiinţific ca “I” şi “R”, în Asia Centrală / “Interioară” s-a înregistrat - datorită intensificării activităţii solare ce a provocat sfârşitul glaciaţiunii - ultima mutaţie masculină importantă în grupul genetic Gherga, cei aparţinându-i preluând curând conducerea Vechii Lumi, instalându-se inclusiv în fruntea Europei peste anteriorii bărbaţi Homo Sapiens catalogați genetic “I” şi “R”, foşti vânători-culegători în paleolitic / cronologic, la toţi reperele relevante fiind ale mutaţiilor genetice majore, ulterior mai apărând doar unele diversificări minore; în prezent, cele 3 grupuri genetice paterne Homo Sapiens menţionate sunt relativ majoritare pe vechiul continent, “I” dominând Românii, “R” dominând Europenii iar cel al liderilor “X” fost “N”, regăsit mai ales Nordic - fiind cel al lui Gherga).

Mişcările bărbăteşti odată cu topirea calotei Pe atunci - în urmă cu 10 milenii - Europa era major influențată de răsăriteana Civilizaţie Atlantă (cea mai mare parte a Imperiului Atlant fiind în E Europei, la N de Anatolia / “An-Atolia” - cuprinzând mai ales Bazinul Pontic, cu “inima” în partea Nord-Vestică a Lacului Pontic, în uriașa paleo-deltă comună a paleo-Istrului, paleo-Nistrului, paleoBugului și paleo-Niprului - având spre miazănoapte calota polară în retragere, aflată în curs de topire, din cauza încheierii ultimei glaciaţiuni): ignorarea amintirii existenţei Imperiului Atlant în Bazinul Pontic a dus la ulterioara eroare a multora de a plasa Atlantida în Bazinul Atlantic (după migrarea multor Atlanţi din Estul European spre Vest); savanții au documentat că în aproape tot răsăritul European (încă din urmă cu milenii) au pătruns masiv străvechi Iranieni, denumirea Iraniană pentru “tărâm vast” - anume, “varu-stăna” - fiind preluată în vechea Greacă, prin echivalenţa “V”/“B”, drept “Bory-stene” pentru lunga apă a Niprului străbătând stepa Ucraineană, ulterior Hunii zicând respectivului Fluviu simplu, doar “Var” / după cum a scris cronicarul Iordanes din Dobrogea în paragraful 269 al lucrării “Getica”. Nipru (cu izvorul în Dealurile “Val-dai” / Valdai din Rusia) a fost Sarmat considerat ca “Fluviul îndepărtat” iar - prin contrast - apuseanul Nistru ca “Fluviul apropiat”: Valea Niprului - încă din vremuri îndepărtate, înrădăcinate în Epoca Pietrei - a fost parte din rețeaua “Drumurilor lui Hercule” pe care era tranzacționat mai ales chihlimbarul = “electrum” (o rășină scumpă, apreciată și pentru proprietățile sale electrostatice); Bazinul Niprului a găzduit până în Evul 5


Mediu numeroși Valahi / Români, documentați acolo ca formând comunități semnificative și după apariția Rușilor.

Gorganele (realizări megalitice tipice lor, aparținând Cultului Eroilor). Din trecutul omenirii se poate observa că mereu migrările au fost precedate de reduceri ale populațiilor gazdă (cauzate îndeosebi de epidemii, bolile ucigând mai mulți oameni decât luptele); asemenea probleme - de sănătate sau sociale - au fost sistematic urmate de repopulări prin migrări, astfel și înlocuindu-se culturile urbane cu cele rurale, structurile centralizate cu cele descentralizate, etc. (toate fenomenele de expansiuni ale oamenilor au survenit în etnogeneze după descreșterile demografice datorate ravagiilor bolilor contagioase ori catastrofelor climatice / de mediu, etc). Ultimii care părăseau vreun tărâm, regat, ținut, regiune, zonă, teritoriu, moșie, etc. de regulă erau stăpânii / proprietarii săi; migratorii, nomazii, coloniștii, cei care “roiau” sau “se roiau”, etc. de regulă erau cei “nelegați” de proprietăți (respectiv fără moșteniri semnificative): cei aflați în mișcări au fost rude cu sedentarii de pe meleagurile autohtone dar stabiliți altundeva ajungeau să se înrudească și cu băștinașii din noile locuri de trai. Așa de pildă au fost cei plecați la sfârșitul paleoliticului din Altai-Pamir / Asia Centrală spre apus, ajunși în Munții Caucaz-Ural / limita dintre Asia și Europa iar apoi în Carpați / Europa Centrală (înrudiți cu cei de acolo); la rândul lor, cei plecați din Carpați / Europa Centrală - spre toate zările - se înrudeau cu cei rămași în Carpați / Europa Centrală. Actualii Gherga din România sunt descendenții direcți ai Anticilor dinaști GetoGreci (iviți din cununiile Grecilor Cariani și a Geților Dunăreni) care au avut ce moșteni și nu s-au retras după rudele lor în N Europei. Dinastia “An” - conducătoarea Imperiului Atlant / Borean, adică Nordic în Lumea Veche, întins din Anatolia peste fostul Lac Pontic până în marginea calotei - a fost genetic Gherga (pe linie paternă): în Epoca Pietrei, “Bo” / “Ba” = “Suflet” şi “Re” / “Ra” = “Soare”.

În timpurile începuturilor - dominate matern - pe linie masculină a fost venerat Soarele, personificat prin Zeul Ra: bărbații (fie “rgi” sau “rși”, respectiv - în numele lui Ra liderii pământurilor “Ga” sau ai apelor “Su”, considerați ca atare conducători / regi sau înțelepți) nu aveau nevoie de construcții religioase impresionante, căci legăturile cu divinul erau intime, trăite intens la nivel individual: așa ceva a dăinuit multimilenar în EurAsia, manifestându-se deopotrivă între pre-diluvianul Rai European / centrat Pontic și postdiluvianul Nord Indian; între ambele zone - foarte umede datorită topirii ultimei glaciațiuni prin intensificarea puternică a activității Soarelui în urmă cu 10 milenii - în răsăritul Asiatic apele șiroind de pe cei mai înalți munți din lume iar în apusul European apele șiroind de pe calota glaciară aflată în retragere, la circa un mileniu după Potop s-au răspândit masiv Gherganii / Kurganii, care (printre altele) s-au remarcat prin ceea ce au lăsat specific lor în urma migrărilor, anume:

Calota glaciară Pe atunci - acum 10 milenii - sufletistul solar “An” Gherga era în fruntea Vechii Lumi (a fost partenerul Marii Zeiţe Mamă a Pământului / Marea Maică Ghirghe = Kirke, grupul genetic matern “U5” / “Ursula” în prezent regăsinduse majoritar tot în Europa Nordică, lângă care e majoritar şi grupul genetic patern fost “N” / acum “X”, al bărbaţilor Gherga: grupurile feminin “Ursula” şi masculin “Gherga” în urmă cu 10 milenii erau majoritare în Bazinul Pontic iar azi sunt mai numeroase în Europa Nordică căci între timp a avut loc migrarea lor treptată spre miazănoapte, odată cu restrângerea calotei glaciare; în Bazinul Pontic - principala zonă de intrare în Europa dar şi de aglutinare umană la 6


ambele zone de uscat - Carpatică din miazănoapte şi Balcanică din miazăzi - au înţelesul de Montane. De la formarea Mării - pe locul fostului Lac Pontic - a rămas amintirea Potopului; din același timp a răzbătut amintirea Atlantidei: dacă aceea s-ar fi scufundat din cauza vreunei catastrofe cosmice, atunci acel eveniment ar fi fost transmis cumva (însă în legătură cu tragedia Atlantă nu există nici o indicație sau aluzie cât de mică despre vreo influență cerească, fenomenul fiind integral legat de cauze naturale pământene). AtlantIda - capitala Imperiului Atlant - era pe o insulă din apropierea țărmului continental, având un lac în mijlocul căruia pe o stâncă se afla altarul central, delimitat de maluri printr-un șanț circular, plin cu apă: astfel erau cele 3 inele circulare acvatice din jurul centrului Atlant - anume, inelul dintre țărm și insulă, inelul dintre malul lacului și stâncă, respectiv inelul din jurul altarului - unde era slăvit Tatăl An al Cerului = “Lordul / Lerul Constelațiilor”, de care a fost conectată atât dimensiunea rotundă a inelului, cât și pilonul / coloana pe care erau scrise Legile Zeului. Inima Atlantă a constituit modelul casei - adică al clădirii unde s-au mutat cei de la cort - având 3 zone sacre, în centru cu cuptor / cămin, la limita construcţiei cu cerdac / pridvor şi până la gardul înconjurător cu curte / ogradă (apoi fiind restul, numit Cosmos / vechii Greci îl aveau ca gardian la gardul gospodăriei pe Zeus “Herkeios”): modelul respectiv, având la mijloc camera cu vatra ca punctul de iradiere progresivă - în cercuri concentrice - era spaţiul cultural apărut în cadrul spaţiului natural: aşa ceva contura lumea curentă şi limitată, în comparaţie cu lumea din jur, nelimitată.

început a străvechilor populaţii Homo Sapiens - muierile genetic “U5” venite din S / Africa s-au întâlnit cu bărbaţii genetic “N”/”X” veniţi din E / Asia, urmaşii lor rămaşi Europeni stabilindu-se în V / ca de pildă în România iar grosul în N: din invocarea nocturnei Luni “Ma” - ca “MaMa” - s-a fixat apelativul negresei Mame Mari, patroana Pământului = planeta în jurul căreia i-a fost apreciată gravitarea, din Epoca Pietrei). Este interesant că în vechiul Altai ori acum în Turcă - limba oficială din Anatolia și din fosta Tracie - pentru “Mamă” există termenul “Ana”: în marele trecut - la nivel divin - Ana și An au fost soți; în asemenea accepțiune, Anadolu / “Ana-dolu” - versiunea autohtonă Turcă pentru Anatolia - înseamnă “Ana-deplină” (adică Anatolia era tărâmul complet / integral al Marii Mame Ana, “dolu” fiind “deplin” / “complet”). Pe linie divină masculină, Zeul An a rămas emblematic și în zonele vecine Anatoliei, atât în partea Europeană / Balcani (în N Românesc fixându-se ancestral rotația dintre Ani - de la Vechi la Nou inclusiv azi prin An măsurându-se timpul, termenul “An”, spre deosebire de alte limbi, conservându-se exact așa în Română), cât și în partea Asiatică / Mesopotamia, unde încă din Epoca Pietrei Sumerienii l-au notat explicit cuneiform ca Anu: cele 3 zone succesiv vecine cuprinzându-l pe străvechiul An - Mesopotamia, Anatolia și Balcani - se întind între Oceanul Indian / Golful Perșilor și Bazinul Dunării, tocmai ele având și dimensiunea Indo-Europeană = Ghergană / Kurgană cea mai puternică (anume, între “rișii” / înțelepții Indieni și “rgii” / regii Europeni, din fostul Rai, acum spațiul Românesc); în marele trecut - adică în trecutul îndepărtat Vechea Lume era condusă de cei puternici deopotrivă politic şi sexual (efectiv, potenţa sexuală și potența politică se îngemănau - într-o dublă potență - aşa ceva rămânând atestat din vremurile cele mai timpurii).

Casa tradiţională Românească (topogramă simbolică) După dispariția ultimilor Uriași / Găligani - adică după dispariția Giganților Cro Magnon - tipul uman Homo Sapiens = “Omul știutor” / “Înțelept” (în Latină “Sapiens” însemnând “Înțelept”) și-a extins Vechea Lume din Cornul Abundenței, întins în V Asiei și în E Africii, în ceea ce a fost Imperiul Atlant = Raiul, întins în V Asiei și în E Europei, primul conducător al excelentului tărâm Nordic imperial fiind divinul / zeificatul “An” Gherga: la Români - ca un “ecou” An - cel mai popular prenume e “Ion”, având diminutivul

Tripartiţia corpului uman În N Peninsulei Anatoliene, “Pontus Euxinus” = Marea Neagră e cea mai tânără / recentă mare din lume: planeta Pământ / Terra - fostă Ga - are drept cea mai nouă mare ceea ce azi e Marea Neagră; la E, zona Montană Caucaziană este a celor mai înalţi Munţi Europeni iar la V, 7


“Nelu” (cu care - de altfel - rezonează “inelul”). De exemplu, cuvântul Traco-Dac pentru “blond” era “bălan”, având în compunere “Băl” şi “An”: baza a fost străveche, fundamentată pe realitatea ancestrală a înfăţişării strălucitorului Zeu Băl / Bel (sinonimul oriental al Zeului An); “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009 a mai indicat din fondul lingvistic îndepărtat şi termeni semnificativi ca verbul “bălăci” pentru scăldarea cu pleoscăit, bală / balaur, baltă, baltag, bălărie pentru buruiană, bâlci pentru târg mare, substantivul “bal” pentru petrecerea mare, etc. Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu a scris în cartea “Istoria începe în Carpați”: “Pentru a exemplifica modul cum trebuie abordat studiul originii limbii române, vom analiza cuvântul ‘An’: în limba arhaică, a fost atestat lexemul ‘annus’, care avea sensul de ‘cerc’, sens păstrat în diminutivul ‘inel’. Analizând evoluția semantică de la cerc la perioada unui an (365 zile), constatăm despre cele 2 sensuri - primitiv și evoluat - că aveau o legătură reală, în sensul că dacii măsurau timpul pe cerc (nu se poate spune că lexemul ‘An’ era de origine romană pentru că - în acel caz - romanii ar fi păstrat măsurarea timpului pe cerc; or, în perioada fondării Romei, anul lor măsura doar 300 de zile)”.

extinderea maximă dată de arheologi pentru spațiul Vechii Europe începând cu orizontul anilor 6500 î.C. Coincidența aceasta nu poate să nu aibă impact asupra ipotezei vechimii limbii oamenilor care au făurit acea primă civilizație europeană, adică a limbii noastre. Însumate, ariile culturilor Tisa, Vincea, Criș, Cucuteni, etc. ajung la peste 1,2 milioane kmp pentru Vechea Europă. Năvălirile barbare au restrâns, prin exterminare și asimilare, acel spațiu strămoșesc la cel carpatic și pericarpatic. Cuvintele limbii române au claritate în rostire grație calității vocalelor sale, a consoanelor, a secvenței între vocale și consoane și a plasării accentului. Claritatea se reflectă și prin existența silabelor, acele despărțiri logice ale cuvintelor în fragmentele cele mai simple de vorbire. Din interacțiunile cu vorbitori de franceză, olandeză, germană, engleză, se poate observa că în respectivele limbi nu se recurge la silabisire, atunci când se încearcă explicarea rostirii corecte a unui cuvânt, ci se recurge la repetarea sa, fie și de câteva ori. Dar asta e cu totul altceva. Românii recurg instinctiv la silabisire, ca să ușureze priceperea rostirii secvențelor sonore. Acest fapt lingvistic elementar a fost trecut cu vederea, fiind considerat nesemnificativ, ori el este semnificativ, pentru că trădează o tendință naturală a vorbitorilor de română. Silabisirea era o metodă normală de învățare a abecedarului, dar numai la noi, nu la englezi, și rar la francezi. Despărțirea în silabe este un capitol important în studiul limbii române și cu totul secundar în cazul altor limbi. Se trage concluzia că limba română are un caracter silabic și că există încă această percepție a construcției silabice în mintea vorbitorilor ei. Este deci logic să considerăm că româna a avut cândva în evoluția ei o fază de construcție din materiale sonore simple, care s-au aglutinat, într-o fază silabică. Faza silabică oferă o armă prețioasă pentru aflarea originii vechilor termeni ai limbii prin analiza atentă a spectogramei fonemelor componente”. Ca înțeles al numelui Gherga, se poate facil vedea în el întruparea Cerului Zeului An = “Gher” și a Pământului / Gliei “Ga” - care îl găzduia - în Gher-Ga (corespunzător Sumerienilor, consoarta Zeului An a fost divina Uraș / Ki Zeița Pământului - un urmaș de seamă al ei fiind Uriașul “Ghilga-meș” = “moșul Ghirga”, cel mai de seamă rege al lor). Gotul Isidor din Sevilla / Spania a scris în “Origini” despre cele știute în Vechea Europă: “Unii au spus că au fost 4 limbi asemănătoare, adică Prisca, Latina, Romana, Mixta; Prisca a fost aceea de care s-au folosit cei mai vechi locuitori ai Italiei, în timpul lui Ianus și Saturn, neregulată Barbară, după cum se vede din cântece”. La începutul secolului V î.C., în încercarea redobândirii tronului Roman, ultimul rege Etrusc din Dinastia Garghină / Tarquină - zis “Superbul”, el conducând “Liga Latină” - a pierdut la Lacul Regillus de lângă Roma bătălia cu Romanii (inclusiv în secolul următor IV î.C. - a fost “Războiul Latin”, contra Romanilor): contrar prejudecăților, Romanii greu s-au Latinizat. Spre exemplu, în 493 î.C. nimeni altul decât artistul Grec Gorgassos a decorat în Roma Sanctuarul Zeiței Ceres, protectoarea agriculturii; mult ulterior, la comediantul Roman Plaut 254-184 î.C. (considerat autorul de început al literaturii Latine) s-au întâlnit cuvinte și expresii Gete semnificative puse în gurile personajelor sale, probând cu prisosință prezența acelor locuitori în Peninsula Apenină / Italică cu câteva secole bune înaintea cuceririi unei părți a “Geției” / “Daciei Magna” de către Romani: invers - adică eventuale prezențe ale Romanilor printre Geto-Daci - n-au fost consemnate Antic

Simbolul cuneiform “An” / “Din Cer” De altfel, în Latină “inel” era “circulum”: legătura lingvistică a inelului evident că a fost cu stră-Românul “An”, știut circular pe spirala timpului, cu reprezentare astfel în Vechea Lume (cuneiform - de pildă - era printr-un cui întreit / rotit); de la “An” au apărut în Vechea Lume (ca de pildă în EurAsia) termeni pentru conducători, ca “Han” - “Gan” / “Khan” sau “Knez” / “King” - etc. Academicianul A/Român Neculai Iorga a afirmat în eseul “Contra dușmăniei dintre nații”: “Limba e ființa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui product sufletesc”. Despre vechimea Românei, cercetătorul Lucian Costi a afirmat în 2016: “Teritoriul pe care s-a vorbit limba română coincide cu 8


până la războaiele dintre ei (în Europa, mișcarea oamenilor de la E la V a fost deopotrivă anterioară și mai mare decât cea de la V către E). Este necesară precauție în folosirea etnonimului “Dac” anterior împăratului Burebista al Geților, deoarece denumirea de “Daci” a apărut în uzul European numai după domnia aceluia (a fost omorât în 44 î.C.), până atunci etnia Getă - sub diverse denumiri, în multe locuri - fiind cea care conta, după cum a remarcat și istoricul Antic Herodot Karka, contemporan lor, că “Geții poartă multe nume și trăiesc în multe țări”; împăratul Burebista a condus în Europa Imperiul Get (nu “Dacia”, care nu exista pe atunci): în 2015, Dr. Mircea Dogaru - istoric Ardelean - a explicat că înaintea atacării Dacilor de către Romani, aceia populau îndeosebi Banatul (în Lumea Veche, Geții și Dacii erau în Europa Veche ceea ce în Asia Veche erau Marii Geți și Dahii). Dr. Dan Caragea a afirmat în 2013 că “nu pot să-mi reprezint limba română decât ca pe un râu cu foarte mulți afluenți, peaici mai limpede, pe acolo mai tulbure, când ne apucăm să povestim povestea vorbelor”. Cercetătorul Ardelean Ion Lazăr a scris în cartea “Meandrele istoriei” din 2013 despre 3 limbi înrudite, anume Româna, Latina și Italiana: “Limba latină clasică are cele mai multe asemănări lexicale cu limba română iar limba italiană - moștenitoarea de drept a limbii latine - are cele mai multe asemănări și cuvinte comune nu cu latina, ci tot cu româna; înseamnă că singura concluzie posibilă, logică și adevărată, este că din limba primordială a străbunilor noștri a luat naștere atât limba latină cultă și italiana, cât și toate celelalte limbi așa-zise romanice” (de fapt, limbile Românice, vorbite între Marea Neagră și Oceanul Atlantic). Italiana se caracterizează prin multe dialecte iar spre deosebire, limba Română - în comparație cu Italiana - în toate teritoriile unde e vorbită se caracterizează printr-o uimitoare unitate. Cercetătorul Român Timotei Ursu - stabilit în SUA - a susținut: “Un fapt esențial trebuie neapărat remarcat, anume păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical și a structurilor gramaticale din arhetipul ‘proto-danubian’, ceea ce înseamnă o continuitate etnică remarcabilă”. Filologul Gheorghe Bucur a afirmat: “Așadar, Româna are alt statut; unitatea și continuitatea ei rezultă din statutul său vechi și primordial”.

Limbile Românice în Europa În 2014, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu în eseul “Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” a enunțat: “Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult. Concluzia măreață că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n-a fost făcut niciodată”. Paradoxul concepției dogmatice asociază poporului Român (aflat în continuitate multimilenară dovedită istoric / arheologic) o limbă străină de cea autohtonă a sa, care ar fi copiat-o de la năvălitori; astfel, Românii - începând cu Latina împrumutată de la Romani - ar fi preluat apoi influențe lingvistice de la Slavi, etc., într-o perpetuă lipsă de originalitate, tot așteptând valurile de cotropitori pentru a-și înmulți vorbele. De altfel, savantul Român Gabriel Gheorghe a afirmat deja din 2001: “Când a fost creată limba română - probabil înainte de mileniul V î.C. - nu existau nici elina, nici latina, nici albaneza și nici un alt grai în Europa”. Omul = “Man” a fost făcut de Marea Mamă ce era reprezentată de Luna “Ma” - împreună cu Timpul “An”, permanent luminat de Soare; perechea divină a părinților primordiali era simbolizată prin Ea / Selena și El / Soarele (emblemele părintești ale primului pământean au fost marile astre, feminina Lună și masculinul Soare, soră și frate): Ma și An l-au avut pe Man (apelativul acela de “Man” / “Mân” pentru “Om” a străbătut mileniile, regăsindu-se de exemplu inclusiv în actuala denumire de “Ro-mân”). Privind identitatea Ro-mână: dintotdeauna, autohtonii spațiului Românesc s-au știut “Rumâni” / “Români”, s-au simțit astfel și s-au afirmat astfel, zicându-și astfel, “Rumâni” / “Români” (iar nu Valahi, nici Latini sau Daci ori Geți); așa ceva este chiar de considerat foarte serios, fie că-i comod sau nu, deoarece mereu a reflectat realitatea (Românească și nu altfel) cea mai veche, venită / transmisă de la stră-Români până la actualii Români. La sfârşitul glaciaţiunii - în urmă cu 10 milenii - în Europa cea mai mare densitate umană, dovedită ştiinţific, era în SE (în Bazinul Pontic) iar nu în V (unde e Oceanul Atlantic), aşa că dinspre apusul Europei navea cum fi vreun aport de oameni; nici asemenea element ştiinţific - pe lângă multe altele - nu confirmă aşadar că Atlantida ar fi fost prin Bazinul Atlantic: începuturile civilizaţionale Homo Sapiens n-au fost în V Africii sau în V Europei, ci în E Africii şi în E Europei.

9


vecinătatea Vestică, adică în spațiul Românesc de acum (cel mai apropiat și mai ospitalier teren ferm față de platforma Pontică paleolitică pe care trăiau, având inclusiv mari resurse de sare, foarte prețioasă pentru oameni și pentru animale). Femeile sosite în Europa împreună cu răsăritenii Ghergani anume surorile lor şi mamele lor - erau Ghergane, denumite ca Gorgone şi închipuite ca având în păr şerpi (vietăţi reprezentative / emblematice ale Marii Stepe EurAsiatice, de exemplu Dr. Kaveh Farrokh documentând în 2005 că vechea denumire Iraniană pentru șerpii încolăciți era Garzag): soţiile Pelasgilor Gherghi au fost mai ales Amazoanele întâlnite de valul lor migrator în Bazinul Pontic - ele fiind de sorginte Africană - pruncii avuţi rămânând stăpâni în areal, apoi extinzându-şi teritoriile în Vechea Lume, pe măsura transmiterii nobilei lor civilizaţii (conservatoarele Gorgone / Ghergane n-au încurajat poligamia, așa cum au făcut-o Amazoanele cu Ghergarii). Plaiurile Gheii au fost populate încă din paleolitic - Epoca Pietrei - de Pelasgi: onomastica Pelasgă / “Pelas-Gă” literalmente relevă de altfel că purtătorii săi stăpâneau plaiurile sfintei Ga = Marea Zeiţă a Pământului. Se impune o discuţie despre 3 consoane - “B”, “P”, “V” echivalate reciproc, de-a “lungul” timpurilor (pe măsura scurgerii vremurilor) şi de-a “latul” plaiurilor (pe măsura diverselor localizări): în legătură cu consoana Fenicienilor “Beth” utilizată pentru “Casă”, la Greci s-a fixat “Beta” = “Veta” - pronunţia pentru prima consoană din alfabet B/ β într-adevăr fiind cu “V” - semnificaţia având-o pentru ceea ce Românii zic “Viaţă” / Latinii folosind “Vitalis” (de unde şi denumirea Peninsulei Apenine ca Italică, adică plină de viaţă dar şi de viţei, turmele de vite asigurând în vechime viaţa); pe de altă parte, tocmai în “casă” popular Românii au penisul / “pula” ca “bât” aducând “viaţa” (aşa au văzut ca vital dintotdeauna, adică din mare vechime). Pronunţia consonantică “P” a fost mai răspândită European, regăsită de exemplu ca Pelasgă (ceea ce Asiatic - ca de pildă în Orientul Apropiat - a ajuns înlocuită cu “B”, ca “Belasgă” sau la alţii ca “Felasgă” / “Velasgă”): inclusiv azi, “B” e consoană interschimbabilă atât cu “P” / ca la Arabi, cât şi cu “V” / ca la Slavi (de exemplu - în asemenea accepţiune - prefixul sfinţeniei “Pa” folosit de stră-Români avea echivalentul “Ba” = suflet); e de remarcat că în Europa actuală - dintre marile familii de popoare - cel mai numeros grup uman este cel format din Slavi. Că Românii au fost numiţi de alţii drept Valahi pare să-şi fi avut sorgintea Asiatică în termeni ca Avestanul “vasa” pentru “păşune” sau Hititul “wela” pentru “pajişte”: stră-Românii / stră-Valahii au fost ştiuţi că formau populaţia plaiurilor bogate în păşuni / pajişti, regăsite deopotrivă pe înălţimile Montane udate de ploi sau pe Văile udate de râurile curgând din Munţi (la începuturi, pământ / “pă-mânt” descria ce însemna, adică era locul sfintei mântuiri, căci “pă”/“pa” era particula sacralității / sfințeniei iar “mânt” - silaba principală din “pă-mânt” - denota rădăcina pentru “mântuire”); Valahii / Românii sunt urmaşii “Pelasgilor” / Pelasgilor care s-au bucurat milenar de plaiurile pline de pajişti / păşuni utile turmelor întreţinând viaţa în arealul umed al Bazinului Pontic, începând cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni (Valahii deopotrivă s-au evidențiat la mânie - fiind mulți - când puteau lovi ca valurile furioase ori pentru protecție puteau zidi valuri de pământ). În prezent, cei mai mulți purtători ai numelui Gherga sunt printre Români (Valahi, numiți Vlahi în Balcani). “Enciclopedia Britanică” din 1963 a publicat observația Dr. Basil Atkinson (1895-

Anatolia

Mesopotamia În Vechea Lume, dominaţia în exclusivitate de către oamenii Homo Sapiens a fost o realitate numai începând din urmă cu 10 milenii, până atunci puterea fiind împărţită în EurAsia cu Giganţii Cro Magnon (ultimii Găligani / Uriaşi); după dispariția Uriașilor / Giganților Cro Magnon, aglutinarea Homo Sapiens mai ales în Bazinul Pontic - al marelui lac cu apă dulce ce apoi a devenit parţial sărata Mare Neagră, salinitatea redusă rămânându-i și azi - a dus la ceea ce autohtonii au numit Rai (alogenii denumindu-l “Eden” = Imperiul Atlant, areal unde Marea Mamă era venerată ca “Ida”): acolo - printre alte elemente civilizaționale tipice / ca de pildă stabilizarea între hotarele Atlante și locuirea în așezări stabile, ca de exemplu în capitala Atlantida = primul oraş din lume - a fost și premiera mondială a apariției scrierii (căci dispărând extraordinarele capacități de memorări tipice anteriorilor Uriași / Găligani, oamenii au fost nevoiți să-și rezolve reținerile cele mai importante prin consemnări mai mult decât decorative). De ce Raiul a fost unde azi e România? Platforma continentală din NV Mării Negre vizibilă pe orice hartă, la adâncime relativ redusă față de suprafața actuală a apei - e submersă acum, însă la sfârșitul paleoliticului era uriașa Deltă împreunată a Dunării / Istrului, Nistrului, Bugului și Niprului, în paralel existând atunci și uriașa Deltă a Donului în ceea ce apoi a ajuns denumită ca Mlaștina Maiotică / “Palus Maeotis” să fie Marea Karga (Azov azi): din paleo-Deltele care erau în Nordul fostului Lac Pontic s-au regăsit neoliticii emigrați - care au fost forțați de natură să se mute - îndeosebi pe plaiurile mai sigure din 10


1971): “Este posibil ca Pelasgii să fi fost doar păstori Valahi care aveau obiceiul să umble în număr mare către Grecia; probabil că denumirea nu-i altceva decât Velak-ski” (prin Valah / “Va-Lah” s-ar înțelege și “Ba-Rah” = “suflet solar”). În 1999, cercetătorul Canadian Polat Kaya a egalat Pelasg cu “Pela Saka”, apropiindu-i înțelesul de cel pentru apicultor (în Turcă “bal” = “miere”); totodată, “Saka” a fost termenul Sanscrit - dar și Persan - pentru Scit: așa ceva ar duce la semnificația originară Pelasgă ca de proveniență Asiatică Saka / Yakută - chiar dulce ca mierea (ținând cont de relația dintre “Pela” și “Bel” / “Bal”). În limbile Turanice - ca Azera, Kazaha, Kîrgîza, Turca, Uzbeka, etc. - nu întâmplător s-a fixat rădăcina “balîk” pentru “pește” și “pescar”; “ba-rîk” / “barîk” - cu care au fost în legătură și termeni ca barajul, baricada, etc. - era așezarea întărită de pe malul apei (conectată de pildă și cu onomastici semnificative din centrul Asiei, ca Balkh, Bactria, ș.a.m.d.) iar “var” = echivalentul “bar” a fost ancestrala denumire populară pentru “oraș” la foştii “Barbari” / “Varvari”, inclusiv la stră-Români: toate acelea se înrădăcinau în sfântul = “Pa” luminător diurn = “Ra”, sub patronajul căruia se aflau (personificat pentru venerare ca “Pa-Ra”), undele / suflările călduțe de vânt din partea sa fiind denumite “pale”, oriental demonstrându-se coincidenţa “P”/“B”. Despre Pelasgi / “Pela-sgi” (străvechii nomazi Homo Sapiens, existenți de la hotarele dintre Cornul Abundenței și Imperiul Atlant până în Bazinul Dunării, din Epoca Pietrei / paleolitic - adică dinaintea Potopului - până în Epoca Fierului) se poate observa că erau oamenii solarului Zeu Pel / Bel - sau Paal / Baal - al Fecundității și Fertilității; în legătură cu străvechea rădăcină Iraniană “hatt” însemnând “limita divină” - au fost termenii atât de “hotar” ca linia de separare dintre proprietăți, cât și de “hotărâre”, ca “decizie”: în prezența liderilor religioși se marcau moșiile, prin bețe / pari - stâlpi / piloni - puși și hotărâți de oamenii buni și bătrâni. “Moș” era considerat “Omul Alb”; toată Cultura stră-Română pomenește de “Moși” (și de “stră-Moși” / strămoși); vechii Greci foloseau termenul “demos” / “demos” pentru populaţia formată din oamenii liberi trăind devălmaş / de-a valma (cuvântul Românesc “valma” / “valma” înseamnă “mulţime” şi provine din înţelesul pentru “grămada valurilor”, conform “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 de Dr. August Scriban). Cercetătorul Român Oreste Teodorescu a scris: “Pentru străbunii noștri, moșul însuma conceptele de Zeu, Strămoș și Mare Preot sau sacerdot. Atât Romulus Vulcănescu în ‘Mitologia română’, cât și Cornel Niculae în ‘Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc’ i-au suprapus pe moși zeităților tutelare; fiind un sistem magico-mistic, precreștin, tradiția moșilor se păstrează și azi, izolat în unele zone rurale. Interesant: pentru daci, fundul pământului coincidea cu înălțimea cerului, de aceea în gropile ritualice ofrandele - deși acoperite cu pământ - ajungeau în brațele lui ‘Zalmoxe cel Ceresc’; în unele locuri, ‘Moșul’ era supranumit ‘Omul Alb’, liderul spiritual al Solomonarilor, sacerdoți rătăcitori, care trăiau în munți, având capacități extraordinare de vindecări, clarviziuni, însă și de blesteme”. Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 a afirmat: “Limba pelasgă a fost în fond varianta arhaică a limbii românești. Insulele ‘Lemn-os’, ‘Rod-os’, ‘Carpat-os’, ‘Delos’, ‘Creta’, au nume cu înțeles doar în românește, terminațiile ‘-os’ fiind adăugări tardive. La fel, cuvântul Zeus din mitologia greacă veche nu înseamnă nimic în acea limbă

pentru că ‘zeu’ se zice ‘theos’ dar e identic cu ‘Zeu’ din românește, minus desigur inutila terminație ‘-s’ (un fel de modă grecească)”.

Fluviul Dunărea a fost - încă din paleolitic / Epoca Pietrei - ax principal al populării Europei (și a rămas axul major - în cursul său inferior - pentru stră-Români și pentru Români, care în timp s-au răspândit între Sudica Mare Mediterană și Nordica Mare Baltică: de exemplu, de la Balcanicii Armâni / Makedoni de la Marea Egee sau Vlahii de la Marea Adriatică, până la Volohii din Polonia, dinaștii Ghedimin ai Balticilor ori Rurik ai Rușilor, din același grup genetic patern ca Gherga din România). Conducerea dinastică nu-i o invenţie a actualelor Case Regale, înrudite între ele, chiar dacă sunt ale unor popoare diferite; de pildă acum - în Europa mileniului III - progeniturile regale îşi prezintă firesc legăturile Medievale (Ev început în mileniul I) iar aşa ceva reflectă de fapt realitatea Vechii Lumi / Antică dar şi anterioară: s-a tot practicat cutuma ca dinaşti aparţinând aceluiaşi neam regal să conducă oameni chiar foarte diverşi, pe perioade cât de îndelungate reuşeau. Nu există dovezi contrare faptului că Gherga n-ar fi fost implicat dinastic încă din zorii omenirii, ci dimpotrivă: evidenţele redau poziţiile fruntaşe ale străvechilor Gherghi, din urmă cu multe milenii (forma populară denumită “An” - pentru cel ştiut ca “Un” / “Unicul” - fiind cunoscută şi folosită masiv de la început). Cu mai mare vechime decât biblicul “Vechi Testament” (scris în Orient / Asia) a fost cartea “Rig Veda” (scrisă în Orient / Asia), cu “Imnul Creaţiei” 10:129 având versuri ca: “Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă Căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul? Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie N-a fost nici nemurire, căci moartea nu-ncepuse Nu se născuse moartea, căci nu fusese zi Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi Însă ceva în lume - Unicul - se ivi” Trebuie ştiut că termenul de “Imn” a provenit din oda consacrată Zeului Cununiei Hymen - aşa cum îl numeau vechii Greci pe patronul înaripat al ceremoniilor nupţiale 11


cu baza în “An-Atolia” = Anatolia, în Nordul căreia a fost capitala Atlantă, a Imperiului pe care îl poseda Zeul Poseidon, anume Edenul: ştiut ca Rai - Zeul Poseidon avândo ca mamă pe Zeița Ria / Rhea - Imperiul Atlant a fost moştenit de primul dintre pruncii Anuna, anume Atlas, de la care a rămas atât denumirea Anatoliei = “An-Atoliei”, a Zeului Atlas / fiul Zeului An, cât şi denumirea Atlantidei = străvechea posesie edenică, știindu-se din mare vechime despre Eden că era patronat de Ida / Marea Zeiță Mamă). În străvechea Mesopotamie, “Eden” era bine hidratata “Stepă”; oriental, “Eden” a căpătat și înțelesul de “luxuriant”: era de fapt bogata stepă plină de gazele, furnizând hrană dar și piei din care primii oameni și-au confecționat haine, în general constituind un mediu de trai liber, foarte iubit în Epoca Pietrei. De la An / Anu au derivat atât Han / Hanu - cu sensul de “Domn Ceresc” - cât și “Aga”, cu înțelesul de “Domn”. Profesorul Roman Claudiu Aelian în “De natura animalium” 15:2 a scris că regii Atlanți ar fi purtat pe cap - ca semn al descendenței lor de la Poseidon - un acoperământ din fâșii de piei de “berbeci marini” masculi iar soțiile lor un acoperământ din piei ale acelorași animale, însă femele (nu se știe ce animale avea autorul Antic în vedere prin “berbeci marini”, poate erau ceea ce stră-Românii au numit “dulfi”); mult ulterior Atlantidei - unde doar regii își acopereau astfel capul - primii faraoni (considerați descendenți Atlanți) și-au avut coroana din piele, vopsită albă-roșie, mitră văzută de unii ca simbolizând placenta. La Altaici, coroana era considerată protectoare: era semnul consacrării, Prea-Înaltul din Cer veghiind asupra purtătorului (în vechea Turkă, “korun” însemna “protecție”); în Vechea Lume, conducătorii purtau fie coroană / “korun”, fie sceptru / “kerykeion” (termenul Grec “kirykeion” κηρύκειον înseamnă “heraldic”). În același areal EurAsiatic atins de neoliticii Kurgani / Gorgani au fost ulterior înregistrați - până în Evul Mediu Kherghi / Gherghi dar și “Gurki” = Turki. Ca și cercetătorul American Howard Wallace - autorul dicționarului biblic “Anchor” în 1992 - profesorul Andrew George de la Universitatea Londrei a afirmat în 2003 că “Eden” a echivalat de fapt denumirea “Ceru” / “Zeru”: logograma Sumeriană pentru “Eden” se citea corect “Cer” / “Seru”; savantul Britanic a identificat (ca și profesorul American Robert Whiting de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei ori alții) identitatea dintre Cer și Eden în toată duzina de tăblițe ale “Epopeii lui Ghilga-meș”, adică a “moșului Ghelga / Gherga” (sursă de inspirație la vechii Evrei pentru scripturi, după cum a afirmat și cercetătorul Walter Reinhold în 2015, în studiul său despre “Originile Bibliei”). “Stepei” i se spunea “Seru” - “Cheru” / “Ceru” - în Akkadiană și “Eden” în Sumeriană. Stepa reflecta pe Pământ ceea ce era în Cer; așa se știa: “Precum în Cer, așa și pe Pământ” (în Mesopotamia au fost celebri tocmai Ghargheii / Chaldeii și strămoșii lor datorită încercărilor de a reface Grădina Edenului, prin eforturile făcute de a avea “Paradisul pe Pământ”). Românii trăind pe “plaiurile rupte din Rai” - înțeleg foarte bine sinonimia Cer / Eden, din moment ce se știe universal despre dimensiunea cerească a Edenului / Grădina Raiului, în limba Română conservându-se și acum nu numai sensul dar și pronunția inițială, anume exact cuvântul “Cer” (scris și rostit astfel, ceea ce în alte limbi curente nu mai există): acesta e unul din multele “farmece” ale Românei - cei vorbind-o facil remarcând așa ceva - cu loc distinct în fruntea străvechii grupe Românice a limbilor din lume. Probabil Atlantida -

lăudat de pildă în secolul VII î.C. de poeta Sappho din Insula Lesbos, el fiind fiul Zeului Orgiilor Dionys şi al Zeiţei Frumuseţii Afrodita (himenul este membrana ce acoperă vaginul la virgină); după cum a notat inclusiv academicianul German Joachim Schwabe 1714-1784, Zeul Orgiilor Dionysos se numea și Gorgyeus, Zagreus, ș.a.: în logica înțelesului prin care Zagreus a fost echivalat cu Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moș” (zis Zeus de Greci), Dionysos / “Dio-nysos” (zis “Dio-nus”) efectiv lingvistic era “Zeul-nou”, ceea ce se confirma inclusiv prin faptul că în mitologia Greacă se știa despre Zeul “Dio-nus” / Dionysos, anume că era fiul lui Zeus, respectiv avatarul Zeului “vechi”, în postura de Zeu “nou”. Ca și Carpaticul Moș Crăciun (vechiul Zeu), cam tot din același spațiu a fost și Dionysos, Zeul nou; la ambii Zei - atât la cel anterior, cât și apoi la avatarul său - au apărut caracteristici care i-au apropiat deopotrivă teritorial și tipologic divin: de pildă, după Zeul Crăciun / al Timpului - de care a ajuns legată apa sfințită - de Zeul Dion-nus / al Orgiilor a fost legat în Civilizația Dunăreană și alt lichid sfințit, anume vinul (Dionis era Dună-Rean, anume de la Fluviul “Danu”).

La hinduși (cei care au realizat “Rig Veda” și care printre altele - au păstrat de exemplu în sfântul Fluviu Gange până azi străvechea tradiție a băilor rituale în valurile apelor curgătoare, așa cum făceau cândva Valahii / așa cum făceau cândva Geto-Dacii de pildă în sacra Dunăre) înțelegerea / cunoașterea e “Vidya” iar “Avidya” / “A-vidya” e necunoașterea. În EurAsia, cel dintâi dinast An - pe timpul matriarhatului dominat de Marile Preotese Oreene - a fost Munteanul / Cerescul Titan / “Tătân” Uranos = “Ur-An”, tatăl lui Crăciun / Cronos (care tutela Timpul); e de știut că în Ebraică s-a fixat termenul “Ohr” pentru “Lumină” iar ca semn, cercul - pentru eterna reîntoarcere - simboliza timpul ciclic, emblematic lui Crăciun / Cronos (stră-Românii cu tradiționalele lor cercuri de foc alungau tenebrele și ajutau soarele să renască): Crăciun a fost cel mai mare zeu al Panteonului Românesc (Moș Crăciun era “Zeul-moș” = Zalmoxe / Zalmoxis, adică “vechiul Zeu/s”). Apoi, următorul dinast An - Cron fiind tatăl lui Poseidon - i-a avut ca fii pe Anuna, pruncii / prinţii lui An (din dinastia cu acelaşi nume, 12


Potop, au scris Vechiul Testament - în stilul religios al timpurilor - cu scop propagandistic politic, pentru a-și justifica așezarea din Sudicul Corn al Abundenței / Semiluna Fertilă, în Țara Sfântă Canaan; autorii Vechiului Testament la început s-au referit politeist la mai mulți zei - adunați ca “Iahve” în Israel / “Elohim” în Iudeea, anume cei care au creat primii oameni după chipul lor - și s-au referit la mai mulți “Fii ai lui Dumnezeu” care s-au iubit cu indigenele, apoi notând doar la singular / monoteist (așa cum au constatat că a devenit popular în Orientul Mijlociu, datorită Magului Zoroastru / Zaratuștra = Zartoșt ‫ زرتشت‬/ Zardoșt ‫زردش ت‬, un nume oriental reproducându-l pe “Gargo-șt”, adică “sfântul Gargo”): vechii Evrei au scris despre propria lor lăcomie față de Canaan, Țara Sfântă a Hamiților, cum a fost de pildă blestemul patriarhului Noe ca însemnații / castrații Iafiți și corciții / circumcișii Semiți să beneficieze de serviciile numeroșilor Hamiți din Canaan - redat de “Facerea” 9:26-27 ce a ajuns chipurile “voia Domnului” (“profetul vechi” = “profetul Moșe” / Moise după ce a fugit cu robii Evrei din Egipt spre Canaan susținând că așa a poruncit Dumnezeu, ororile săvârșite de vechii Evrei după ce au intrat în Canaan pentru a se stabili acolo - fiind tot în numele Domnului, etc). Se poate observa răspândirea Hamită în Vechea Lume că a lăsat toponime semnificative, de la Munții Haemus din Nordul Peninsulei Haemului / Balcanică (actuala Bulgarie), parte din fostul Rai = prima Țară Sfântă, până la Țara Hemi (adică Egiptul), cu populație majoritar Hamită: Biblia - în “Facerea”, prima carte a Vechiului Testament - a reținut că Ham / fiul patriarhului Noe a fost tatăl lui Canaan, eponimul Țării Sfinte din E Mediteranei (care avea ca ax central Râul Iordan / “Iorda-An”, a cărui Vale despărțea Trans-Iordania din răsărit de Cis-Iordania din apus); în Bazinul Râului “Iorda-An” pre-diluvian au sălășluit îngerii veghetori Gregori (tații / “Tătânii” Uriașilor) iar post-diluvian au dominat “Sfinții Gherghe”, biblic notați ca “Gherghe-sei” / Gherghesei. Se poate remarca despre veghetori că în Vechea Lume erau venerați fiindcă vedeau cel mai bine - acuitatea lor nefiind doar vizuală / directă a celor 2 ochi, foarte utilă inclusive observațiilor astronomice nocturne - ci și mentală, prin viziunile pe care le aveau când visau, ceea ce i-a determinat pe vechii oameni Homo Sapiens să-și încerce stimularea “celui de-al treilea ochi”, din mijlocul capului, prin diverse metode (acela fiind considerat ca principal responsabil în asemenea deprindere divină); dimensiunea religioasă - conferită relației deosebite cu Lumea Divină observată de străvechii oameni la strămoșii lor “supra/veghetori” - a determinat și apariția scrierii, pentru a compensa cele care nu mai puteau fi cuprinse / atinse de oamenii obișnuiți: așa ceva s-a petrecut înaintea Potopului, în înalta Civilizație Atlantă din NV Vechii Lumi (după cum a consemnat filozoful Antic Platon). “Cartea lui Enoh” - altă veche sursă livrească - a consemnat câteva date pre-diluviene foarte interesante, ca de exemplu că Noe (literalmente însemnând “Nou”) și-a întrebat străbunicul Enoh / “E-Noh” 65:1 “Ce se petrece pe pământ, de ce se trudește și se zgâlțâie așa pământul?” iar când strănepotul Noe / Nou = “cel Nou” a aflat de la străbunicul “E-Noh” / Enoh 79:2 despre presupusul Potop, în timpul aceluia continua cutremurarea și “apele clocoteau”. (Patriarhul Enoh a anticipat cutremurul dinaintea începutului Potopului și n-a scris despre nici o ploaie diluviană, așa cum a apărut în Vechiul Testament despre ulteriorul Potop biblic; scriptura sa - “Cartea lui Enoh” - e

capitala fostului Imperiu Atlant - a fost pe o fostă Insulă a fostului Lac Pontic, la gura paleo-Dunării (arealul respectiv acum fiind pe fundul Mării Negre, căci malurile Lacului Pontic au ajuns inundate / submerse din cauza primului Potop). Bazinul Dunării - de la cataractele Gherdap în jos / până la gurile Fluviului - a găzduit Civilizația Atlantă, apoi Vechea Civilizație Europeană, respectiv Civilizația Dunăreană, similar apoi fiind leagăne civilizaționale pe Valea Nilului (de la ultima cataractă în jos / până la gurile Fluviului), în Bazinele Fluviilor Eufrat și Tigru, în Bazinul Ghaggar / acum Bazinul Indului, etc.: toate popoarele mari sau format în bazinele unor mari Fluvii (ideea că doar pe Nil, Eufrat, Tigru, Ind, etc. s-a întâmplat corespunzător, însă că nu ar fi fost așa pe Dunăre, e o grosolană eroare; în cartea “Originea Gherga”, străvechea aglutinare civilizațională din Bazinul Dunării - Atlantă și respectiv succesoare Atlantă - își are locul cuvenit). De la început - adică de la glaciațiune încoace - pentru EurAsiatici în Europa Bazinul Dunării a fost “Tărâm Sacru” = “Țară Sfântă”, tot așa fiind în Asia de pildă și Bazinul Ghaggar (apoi Bazinul Indului); între Mesopotamia - “Tărâmul dintre Fluvii” - și Africanul Nil, Canaanul s-a consacrat biblic ca “Țară Sfântă” dar spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic (unde azi e România) chiar a rămas în mituri ca aparținând fostului Rai iar așa ceva a căpătat cea mai mare importanță, deoarece Vechea Lume s-a generat astfel, conducătorii săi descinzând de acolo, “Român” literalmente însemnând “omul Ro” / “omul Ra” (în legătură cu însoritul Rai, ca “omul Raiului”), vorbind Rumâna / Ro-mâna: cel mai sacru spațiu din lume a fost Raiul iar - corespunzător Tradiției din Bazinul Dunării inferioare localizarea sa în teritoriul Românilor, acum România, redă realitatea poziției primei “Țări Sfinte” în Vechea Lume (postdiluviana “Veche Civilizație Europeană” - atestată nu numai literar, ci și științific / arheologic - fiind astfel centrată și ivindu-se așa, imediat după Potop, ca succesoarea Civilizației Atlante).

Spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic = “Țara Sfântă” Raiul din Nordicul Imperiu Atlant (poziția sa - ca “Țară Sfântă” - fiind în partea de miazănoapte a Vechii Lumi) a fost dinaintea Potopului iar scribii Evrei, la mult timp după 13


apocrifă la creștini, excepție făcând Bisericile Ortodoxe Etiopiană și Eritreană, pentru care e canonică: cuvântul “biserică” / “piserică” a provenit de la “casa Besilor / Pesilor”, Traci foarte religioși, al căror nume însemna “Luminoși”, care - în timpurile Antice când scrierea printre semenii lor era respinsă - totuși realizau tăblițe scrise, după cum a afirmat în 2013 și Dr. Diana Gergova din Bulgaria). După cum a consemnat și Platon, scrisul avea vechime prediluviană, filozoful Antic notând despre civilizații Atlanți că îl foloseau în capitala lor (scrierea imediat după Potop regăsindu-se în Vechea Civilizație Europeană / Civilizația Dunăreană, etc). Despre Enoh e de remarcat că a fost primul om urcat de Dumnezeu la Cer. Despre Iafet, Sem și Ham, anume cei 3 fii ai patriahului Noe - care au supraviețuit diluviului biblic fiind pe arcă - se știe că au fost părinții Iafiților în Europa, Semiților în Asia și Hamiților în Africa. Pre-diluvian, între Nordica Țară Sfântă Pontică și Sudica Țară Sfântă Canaan era Anatolia, unde se afla granița dintre cele 2 civilizații diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant și cea Sudică a Cornului Abundenței; fiecare din ambele structuri imperiale a avut câte o Țară Sfântă. Post-diluvian, purtând emblematicul κηρύκειον “kerykeion” (“cârja / târșul vestitorului” = “creanga crainicului”), străvechiul “moș Gher” = “G/Her-mes” / Hermes - numit Ham de către vechii Evrei a fost strămoșul biblicilor Hamiți, care au fost de referință deopotrivă în Peninsula Haemului = Balcanică și în Țara Hemi / Ham = Egipt: ținând cont că termenul Grec “keryx” e “crainic” iar Ga / Ghi Γη = Pământ, atunci înțelesul pentru Gherga / Gher-Ga - în Balcani și în Anatolia, unde Pelasgii au fost înaintașii Grecilor - efectiv era echivalat de “Crainicul Pământului”. Pe de altă parte, după cum a consemnat Biblia în Vechiul Testament, Ham - deopotrivă eponim și etnonim a fost tatăl lui Canaan și bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu” / Ghergheseu. Conform Vechiului Testament, scris de vechii Evrei, Canaan era Țara Sfântă a tatălui biblicului Gherghe-seu / strămoșul Gherghe-seilor din Sacra / Sfânta Țară Canaan, aflată - la apariția Evreilor / în mileniul II î.C. - între Iordania (E) și Marea Mediterană (V), respectiv Imperiile Hitit (N) și Egiptean (S): după cum se știe din “Ieșirea” - din Vechiul Testament - vechii Evrei au fugit din Egipt spre Sfânta Țară Canaan. În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În vechiul Egipt, Zeul Yah / Iah patrona Luna - Zeul fiind numit la fel ca ea - identificându-se cu aspectul lunar al Zeului Thot = Zeul Cerului (Gher-mes / Hermes), care patrona cunoașterea / calculul, inclusiv segmentele crescânde ori descrescânde ale Lunii fiind folosite ca simboluri parțiale la scris; ulterior, aspectul său de ciclu lunar - când reapărea după dispariție - a fost folosit de Zeul Osiris. Zeul Thot / Her-mes inițial a fost Zeul Lunii, furnizând nu numai lumină în noapte, ci permițând și posibilitatea măsurării timpului în absența Soarelui, ciclurile lunare determinând rituri deopotrivă religioase și civice; de aceea Thot știa tot, în chip Magic, fiind - alături de Zeița Maat a ordinii adevărate - consilierul Zeului Soarelui Ra în voiajul său nocturn (pentru ca apoi să reapară pe Cer): Thot a fost înțeleptul patron al tenebrelor / lumii subterane, considerat însă mai degrabă ‘scribul’ zeilor decât ‘mesagerul’ lor”. În Vechea Lume, mediatorii dintre puterile zeilor şi oamenilor erau interpreţii voinţei divine, anume indivizi charismatici purtând responsabilităţi profetice uriaşe: împlinirea enunţurilor îi catalogau ca reprezentanţii divinului pe Pământ, fie ca “rişi” = înţelepţi prin cunoştinţele

transmise, fie ca “regi” = conducători / lideri - lorzi sau leri prin credinţele transmise; aşadar mesagerii / profeţii prin revelaţiile exprimate şamanic ori prin oracole îndeplineau misiunea sfântă de lideri foarte respectaţi în comunităţile timpurii (erau cei mai populari în colectivităţile umane / Homo Sapiens chiar dacă revelaţiile lor erau dobândite prin viziuni onirice / ca ecouri Neandertale sau prin solitudinea Montană / ca ecouri Cro Magnon): ei aveau trăsăturile necesare proclamării mesajelor, deopotrivă pentru formulările lor şi respectiv pentru realizările lor (revelaţiile dezvăluiau adevăruri ascunse, care comunicate în general - cu cuvintele şi expresiile potrivite - aduceau fericire oamenilor iar când trebuiau explicate, cele mai bune pilde erau prin purtările lor exemplare, devenite repere de comportament pentru ceilalţi). Evidenţele existente relevă că printre primii înţelepţi şi conducători (rişi şi regi) din Lumea Veche au fost liderii Uriaşi / Găligani Gherghi, Gregori, Gabri, ş.a.: din cele mai vechi vremuri civilizaţionale, acei Ghergani s-au remarcat ca vigilenţii veghetori ai celor sfinte (atât tărâmuri, cât şi oameni), interpretând ca profeţi / proroci visele, păzind ca gardieni puternici trecerile importante spre teritoriile / moşiile lor, etc. Între Sudica Țară Sfântă din Orientul Apropiat (biblicul Canaan) și Nordica Țară Sfântă din Bazinul Istrului (legendarul Rai) n-au fost doar legături conceptuale - chiar religioase - de tărâmuri sacre, ci și legături genetice umane concrete, din grupul masculin comun “IJ” provenind atât majoritatea bărbaților Români (aparținând grupului genetic patern “I”), cât și majoritatea bărbaților din fostul Canaan (aparținând grupului genetic patern “J”); mai mult, în ambele teritorii s-au remarcat milenar dinaștii Ghergani / Gherga-Ani - bogat atestați - ca lideri ai acelor tărâmuri sacre / Țări Sfinte, Gherganii / Ghergheii genetic patern fiind însă diferiți, aparținând grupului bărbaților “N” (și azi practica diferențierii liderilor față de popoarele lor există, dinaștii regali de regulă deosebindu-se față de supușii lor, măcar și numai prin faptul că la ei contează legătura cu divinul). De exemplu, denumirile Fluviilor străbătând spațiul Român Istru = Dunărea inferioară și Nistru - rezonau cu Iștar = “Stăpâna Cerului” / fiica Zeului An, cea care a patronat dragostea și fertilitatea în străvechea Mesopotamie (zona cuprinzând Bazinele inferioare ale Fluviilor Eufrat și Tigru, la răsărit de care au apărut “zoro-aștrii” = primii monoteiști din lume); Zeița Iștar - dintre Fluviile Mesopotamiei - era apelată Inana de către Sumerieni (termeni ca “astre” pentru “corpuri cerești” ori “stele” au provenit de la ea): pentru măreața apă curgătoare din N Balcanic care reflecta Cerul pe Pământ, anume Dunărea inferioară - numită Donaris / “Dona-ris” = “regina apelor” de către Traci - vechii Greci aveau sugestivul cuvânt Iστρος Istros. Dinaştii An - corespunzător vechilor Greci - au avut la început / pre-diluvian, ca exponenţi de marcă, în prima generaţie divină pe bunicul Montan Uran / “Ur-An” iar în a doua generaţie divină pe tatăl, patronul Timpului Cron / “Cr-On” (Crăciun la stră-Români, “Thot” rezonând cu “Tată” - la vechii Egipteni, ş.a.); în a treia generaţie divină, Universul a fost împărţit de cei 3 nepoţi (adică între cei 3 fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea):  Horkos zis Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău” peste abisalul Gargar / Tartar, adică negura lumii subterane, eternă în peșteri  Poseidon, fiul Moșului Crăciun / Gargaros, egalat cu “Nepotul lui An” = “Neptun” în versiunea Latină, peste lumea acvatică 14


 Zeus peste lumea cerească din Gher / Cer iar apoi au fost urmaşii Anuna ai Zeului Poseidon / Neptun dinaştii împărţiţi în 10 ramuri, începând cu Atlas - pe Olymp / “Olump”, Muntele Sacru veșnic iluminat de lămpi, oarecum similar consacrându-se duzina divină, pe lângă Zeus și consoarta sa Hera mai fiind 10 zei. O paralelă a organizării Vechii Lumi se poate vedea în domeniul temporal în primul calendar Roman, care avea 10 luni (concret, cuprindea doar 304 zile); diferența de 2 luni - ale iernii, când se hiberna - nu era considerată (adică perioada dintre Crăciun și Mărțișor, respectiv dintre Anu’ Vechi și Anu’ Nou: de aceea - inclusiv după introducerea în calendar a lunilor ianuarie și februarie denumirile lunilor au rămas ca sugestiv reflectând la septembrie = a șaptea lună, la octombrie = a opta lună, la noiembrie = a noua lună și la decembrie = a zecea lună). Conform și Dr. James Strong - savant American din secolul XIX care a studiat mai ales concordanțele biblice - rădăcina Aramaică “Ur” corespundea Ebraicului pentru “Veghetor” / “Gardian”, așa cum erau știuți pre-diluvienii îngeri Gregori pe Înălțimile Golan (cercetătorul Belgian Filip Coppens 1971-2012 a observat despre Chaldei - adică Gargheii / Ghergheii din Mesopotamia - că numeau “Veghetorii” ca “Ir”); în V Anatoliei, asocierea veche Greacă - în semnificație și pronunție - a particulei “Ur” cu Zeul Uranos / “Ur-Anos” patronând Cerul se baza pe înțelesul pentru “Veghetor” de “Înalt” (Montan / Ceresc): Gardienii divini = Îngerii Grigori au fost efectiv înalți, atât religios slujind Prea-Înaltul, cât și fizic, fiind consemnați de pildă de “Cartea lui Enoh” (patriarh pre-diluvian) ca părinții Uriașilor / “Uri-Așilor” dinaintea Potopului. Biblia în “Facerea” a scris că înainte de Potop “fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii”; Adam - primul Homo Sapiens - nu era Fiul lui Dumnezeu (Adam a fost făcut, nu născut: fiii nu se “fac”, ci se nasc, așa că omul Adam - cel “făcut” din pământ / țărână - nu a fost fiu al Domnului). “Fiii lui Dumnezeu”, astfel notați biblic de Vechiul Testament, nu erau oameni - fiind feciorii Domnului, deci ființe divine - iar Vechiul Testament chiar i-a consemnat în mod distinct, că ei au văzut “fiicele oamenilor” ca frumoase (așa ceva denotă că ei erau divini - din Cer = îngeri - iar fetele erau ale altora, anume: ele erau ale oamenilor).

Tot Vechiul Testament - în aceeași primă carte din Biblie, adică în “Geneza / “Facerea” - a scris că “în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi”; într-adevăr, în paleolitic, adică pre-diluvian (deci înaintea Potopului) a fost un timp când în EurAsia - pe lângă Homo Sapiens - existau Giganții Cro Magnon și Titanii / “Tătânii” Neandertal: comparativ cu oamenii Homo Sapiens, aveau staturi uriașe / ca zmeii iar frumoasele femei Homo Sapiens / ca zânele puteau rămâne însărcinate cu ei, fiind compatibile genetic (invers, bărbații Homo Sapiens erau incompatibili genetic cu femeile Cro Magnon și Neandertal, așa că nu au fost legături de acel gen, nici consemnate de vreo legendă, nici dovedite de vreun laborator genetic). Se știe că inițial Homo Sapiens era doar în Africa iar Neandertal era doar în EurAsia; după ce Homo Sapiens a ieșit din Africa și a intrat în EurAsia, a apărut Cro Magnon - în timpul ultimei glaciațiuni - iar odată cu topirea ghețurilor de acum 10 milenii, tipul Cro Magnon a dispărut, la fel ca și predecesorul Neandertal (intrat în extincție anterior cu 13 milenii). Despre Neandertal și Cro Magnon se știe că vedeau nocturn foarte bine (acuitatea lor vizuală fiind evaluată ca extraordinară): nopțile erau favoritele lor, ei fiind veghetori grozavi (acei Găligani / Uriași vegheau pe întuneric, oamenii Homo Sapiens fiind mai puțin înzestrați pentru așa ceva, de aceea și denumindu-i pe acei divini ca “supra/veghetori”); primele cunoștințe astronomice din lume - înrădăcinate îndeosebi pe vederea cerului înstelat, vizibil mult mai bine noaptea - au datat tocmai din acele timpuri îndepărtate, provenind chiar de la acei excelenți observatori (rudele mai mari ale oamenilor), de la care a fost preluat și numele Gherga / purtat de către aceia, după cum rezultă din context, încă dinainte de întâlnirea cu Homo Sapiens. Printre deosebirile dintre Uriași și oameni - pe lângă de exemplu în forme / forță - a fost de pildă și cea radicală a traiului, Uriașii preferând activitățile nocturne iar oamenii preferând activitățile diurne (oamenii în timpul nopților utilizau lumina 15


focului în torțe / lămpi, până atunci focul folosind mai mult la gătit ori la încălzit decât la iluminat); ultimii Cro Magnon au dispărut în urmă cu 10 milenii, din cauza intensificării activității Soarelui (care a dus și la topirea calotei polare, atunci fiind și cea mai recentă mutație genetică la bărbații Gherga / cel mai nou tip Homo Sapiens): așadar, străvechii îngeri - făpturi divine, ce-și comunicau mesajele mai ales printr-o “cultură a viselor” / considerată iluzorie, plină de halucinații (de altfel, tipice nocturne) și cu manifestări de telepatie, intuitive / de premoniție, etc. - au fost diferiți față de oamenii Homo Sapiens, ei fiind de fapt Cro Magnon și Neandertal, Giganți sau Titani, buni sau răi, ș.a.m.d.

ordinii terestre, fiind determinată în mod absolut și inaccesibilă ideii de moarte. De aceea plâng lucrurile de jos, fiind pline de teamă dinaintea frumuseții minunate, a statorniciei veșnice a lumii cerești. Căci, într-adevăr, aceste minunății ale cerului oferă un spectacol demn să fie dorit și contemplat - revelații ale unui Zeu încă necunoscut - ca și această măreție a nopții străluminată de o rază pătrunzătoare, cu nimic mai prejos decât cea a soarelui, ca și toate celelalte misterii care, prin influențe tainice și într-o cadență armonioasă, pun în mișcare cârmuind și menținând lucrurile de pe pământ. Și câtă vreme Arhitectul Universal s-a abținut să pună capăt acestei temeri neîncetate, acestor căutări nerăbdătoare, ignoranța a cuprins Universul. Însă El a judecat că este bine să se dezvăluie pe Sine lumii, a insuflat în zei elanul iubirii și a turnat în mintea lor splendoarea pe care adâncul lui o conținea, astfel ca ei să poată fi însuflețiți mai întâi de voința de a cerceta, apoi de dorința de a găsi și în cele din urmă de puterea de a îndrepta. Dar toate acestea, minunatul meu copil Horus, nu s-ar fi putut întâmpla printre muritori, pentru că ei încă nu existau; însă au avut loc în Sufletul universal în acord cu misteriile cerului. Acesta a fost Hermes, Gândirea Cosmică. El a contemplat Universul lucrurilor și văzând, a înțeles și înțelegând, a avut puterea de a manifesta și de a revela. Ceea ce a gândit, a scris; ceea ce a scris, în mare parte a tăinuit, printr-o tăcere înțeleaptă și vorbind pe ocolite, astfel încât, câtă vreme lumea va dăinui, aceste lucruri să nu poată fi descoperite. Și astfel poruncindule zeilor, frații săi, să-l urmeze, a urcat la stele. Însă a lăsat ca urmaș pe fiul său și moștenitorul cunoștințelor sale, Tat. Atunci, în prezența celor care-l înconjurau, Hermes s-a dezvinovățit, pentru că nu dezvăluise întreaga învățătură fiului său, din pricina tinereții aceluia. Însă eu, ridicându-mă, l-am privit cu ochii mei, care văd tainele nevăzute de la începuturile lucrurilor și, în cele din urmă am înțeles limpede că simbolurile sacre ale elementelor cosmice erau ascunse împreună cu misteriile lui Osiris. Hermes s-a întors în cer, rostind o invocație. Nu se cuvine, o fiule, ca această istorisire să rămână neterminată; trebuie să cunoști cuvintele rostite de Hermes după ce și-a scris cărțile. ‘O, cărți sacre ale Nemuritorilor’ - a spus el - ‘voi, în ale căror pagini mâna mea a imortalizat căile prin care poate fi dobândită nemurirea, rămâneți mereu departe de orice atingere a distrugerii și a descompunerii, nevăzute și ascunse pentru cei ce locuiesc pe aceste tărâmuri, până când va veni ziua în care vechiul cer va zămisli instrumente demne de voi, pe care Creatorul le va numi suflete’. Pronunțând această invocație asupra cărților sale, el le-a înfășurat în învelitorile lor, s-a întors în sfera în care își avea lăcașul și toate au rămas ascunse vreme îndelungată. Iar Natura, o fiule, a rămas neroditoare până în clipa în care cei desemnați să supravegheze cerurile, înaintând către Zeu - Regele tuturor lucrurilor - au deplâns inerția generală și au înfățișat necesitatea de a urni Universul. Nimeni altcineva în afară de El Însuși nu putea împlini această lucrare. ‘Te rugăm’ - au spus ei - ‘să cugeți la ceea ce deja există și la ceea ce este necesar pentru viitor’. La aceste cuvinte, Zeul a zâmbit binevoitor și a poruncit Naturii să existe. Și - ieșind împreună cu vocea sa - Femininul a luat naștere în frumusețea sa desăvârșită. Zeii au privit cu uimire această minune. Iar marele Străbun, vărsând un elixir peste Natură, i-a poruncit să fie fertilă; și îndată, străpungând Universul cu privirea Sa, a strigat: ‘Fie ca cerul să fie plinătatea tuturor lucrurilor, a aerului și a eterului’. Zeul a

În Antichitate, episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei - unul dintre “părinții bisericii creștine” - a scris în “Chronicon” că (după Babiloneni) patriarhul pre-diluvian Enoh ar fi fost primul “cititor în stele”, vechii Greci numindul Atlas, de aceea fiind identificat uneori chiar și cu Hermes “TrisMegistul” = “de 3 ori mare”; e de observat că pe “piatra de la Rosetta” din Egipt - în secolul II î.C. - Hermes a fost supranumit însă “cel mare și mare” sau “de 2 ori mare” (ca emanația reprezentând calitatea abstractă a înțelegerii - el fiind intelectul zeificat - în Vechea Lume bucurându-se de aprecieri înalte “cei născuți de 2 ori”, cei învățați ajungând considerați astfel, a doua naștere fiind considerată cea culturală / spirituală a persoanelor educate, ivită desigur după prima naștere, cea fizică). În “Kore Kosmou” = “Fecioara lumii” din “Corpus Hermeticum” - grupare de texte din timpul scrierii Bibliei - Zeița Isis a fost reprezentată ridicându-și singură vălul: “Isis a grăit ‘Eu sunt tot ceea ce a fost, este și va fi și nici un muritor nu mi-a ridicat vălul’; vorbind astfel, Isis lăsă mai întâi să cadă peste Horus dulcea picătură a nemuririi pe care sufletele o primesc de la zei și astfel începu cel mai sfânt discurs. Cerul încununat de stele stă deasupra naturii universale, o fiul meu Horus și nimic nu-i lipsește din ceea ce constituie lumea în întregul ei. Se cuvine, așadar, ca întreaga natură să fie împodobită și desăvârșită de ceea ce este deasupra ei, căci această Ordine nu poate porni de jos în sus. Supremația celor mai mari mistere asupra celor mai mici este imperativă. Ordinea celestă domnește asupra 16


grăit și vorba i s-a împlinit pe dată. Însă Natura, care era legată de sine-însăși, a înțeles că nu putea încălca porunca Tatălui și - unindu-se cu Lucrarea - a scos la iveală o fiică prea-frumoasă, pe care a numit-o Creație și căreia Zeul i-a dat ființă. Și după ce a făcut ca formele create să se deosebească unele de altele, El le-a umplut cu mistere și le-a încredințat Creației. Apoi, nedorind ca lumea superioară să fie inactivă, a găsit de cuviință să o umple cu Spirite, pentru ca nici un tărâm să nu rămână în nemișcare și inerție; iar pentru împlinirea lucrării Sale, El și-a folosit arta sacră. Căci luând din Sine atâta esență câtă era necesară și amestecând-o cu lumina intelectului le-a combinat cu alte substanțe, în feluri necunoscute. Și dobândind prin formule misterioase unirea acestor principii, El a înzestrat cu mișcare combinația universală. Treptat, în miezul protoplasmei a strălucit o substanță mai subtilă, mai pură și mai limpede decât elementele din care era născută. Era transparentă și numai Artistul a perceput-o. Curând, ea a atins perfecțiunea, neputând fi nici topită de foc, nici înghețată de răsuflare, ci posedând statornicia unei combinații speciale și având propria ei însușire și alcătuire. El îi dărui un nume fericit și - în acord cu asemănarea energiilor ei - El a numit-o Conștiință de Sine. Din această substanță a făcut miliarde de Suflete, folosind partea cea mai aleasă a amestecului pentru scopul pe care-l avea în vedere, procedând cu ordine și măsură potrivit cunoașterii și rațiunii Sale. Sufletele nu erau în mod necesar diferite, însă partea cea mai aleasă, animată de mișcarea divină, nu era identică cu restul. Primul strat, mai perfect și mai pur, era superior celui de-al doilea; cel de-al doilea, inferior primului, era superior celui de-al treilea; și tot așa până la 60 de niveluri. Numai că Zeul a statornicit legea că toate vor fi în mod egal veșnice având aceeași esență, ale cărei forme numai El le-a hotărât. El a trasat hotarele locului șederii lor pe înălțimile naturii, astfel ca ele să poată învârti roata potrivit Legilor Ordinii și ale înțeleptului Plan, spre mulțumirea Tatălui lor. Apoi, chemând sufletele de pe toate nivelurile pe aceste splendide tărâmuri ale eterului, El le-a spus: ‘O suflete, frumoși copii ai răsuflării și iubirii mele, voi pe care v-am făcut cu mâinile mele pentru a vă sorti Universului meu, ascultați cuvintele mele ca pe o lege: nu părăsiți locul pe care vi l-am hotărât prin voința mea. Ținutul care vă așteaptă este cerul cu galaxia sa de stele și cu tronurile sale de virtute. Dacă veți încerca să-mi încălcați porunca, jur pe răsuflarea mea sacră, pe acel elixir din care vam făcut și pe mâinile mele creatoare că degrabă voi făuri lanțuri pentru voi și aspru vă voi pedepsi’. Spunând acestea, Zeul - Stăpânul meu - a amestecat laolaltă restul elementelor congenere, pământul și apa, și pronunțând anumite cuvinte puternice și mistice - cu toate că erau diferite de cele dintâi - a insuflat mișcare și viață în protoplasma lichidă, a făcut-o mai densă și a alcătuit din ea ființe vii cu formă omenească. Ceea ce a rămas a dăruit sufletelor înalte, care locuiau pe tărâmul zeilor, în vecinătatea stelelor și care se numesc Genii Sacre. ‘Lucrați’ - a spus El - ‘copiii mei, odrasle ale firii mele; luați ce a rămas din lucrarea mea și fiecare dintre voi să făurească ființe după chipul său. Eu vă voi da formele’. Apoi El a luat Zodiacul și a rânduit lumea după mișcările vitale, plasând semnele animale după cele cu formă omenească. Și, după ce a zămislit forțele creatoare și suflarea generatoare pentru întregul șir de ființe care urmau să vină, El s-a retras făgăduind să alipească fiecărei lucrări văzute o suflare nevăzută și un principiu procreativ, astfel ca orice ființă să

poată da naștere la făpturi asemenea ei, fără a mai fi necesară făurirea neîncetată de noi entități”. (Această relatare a creației sufletelor amintește de “Dialogul Timaios” al filozofului Platon). După ce s-au născut toți zeii, Făuritorul Universului li s-a adresat astfel: “Zei ai zeilor, al căror Ziditor și Tată sunt și care, făuriți fiind de mine, sunteți indestructibili prin voința mea, aflați ce am să vă spun acum! Pentru ca naturile muritoare să poată exista și ca Universul să poată fi întradevăr universal, aplecați-vă potrivit naturii voastre spre crearea animalelor, reproducând puterea pe care am folosit-o pentru nașterea voastră. Eu însumi voi furniza germenii și începuturile; iar în rest veți țese laolaltă natura muritoare cu cea nemuritoare, modelând și făurind animale”. Spunând aceasta, în aceeași cupă în care amestecase și potrivise sufletul Universului, El a turnat ceea ce mai rămăsese și l-a amestecat în același fel dar în combinații mai puțin pure din al doilea și al treilea ordin. Constituind Universul, El a împărțit suflete stelelor în număr egal, câte unul pentru fiecare; și - făcând ca fiecare să-și preia vehiculul său - le-a dezvăluit natura Universului și le-a învățat Legile Destinului. (Mai poate fi adăugat că această legendă - bizară în multe din detaliile sale - este în concordanță cu “Cabala” ce relatează istoria pre-lumească a sufletelor, crearea, transgresarea și pedepsirea lor într-un mod foarte asemănător; “crearea” lumii vizibile de către “Zeii lucrători” - sau Titani - ca agenți ai Zeului Suprem, este o idee profund hermetică, ușor de recunoscut în toate sistemele religioase). Astfel s-au răspândit și tatuajele - ca însemnări sfinte - după tatuații tați: ca și alte străvechi relatări - despre 2 Zeus, 2 Hercule, ș.a. - au existat 2 Hermes, anume cel pre-diluvian / de la Facerea Lumii Vechi și cel echivalat cu Ham din timpul celui de-al doilea Potop, cel biblic). În “Craterul” - din același “Corpus Hermeticum” a fost reprodus un dialog al lui Hermes cu fiul său Tat: “- Dar pentru ce, tată, Creatorul nu a dat Minte tuturor oamenilor? - Fiindcă a voit, fiule, să o așeze la mijloc între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat. - Și unde a așezat-o? - El a umplut un Crater mare cu ea și a făcut să fie purtat pe pământ, alăturând aceluia un Trimis, căruia i-a poruncit să glăsuiască spre inimile oamenilor: ‘Botează-te cu botezul acestui Vas, tu cel care crezi că te vei înălța la cel care ce a trimis acest Vas; tu, cel care știi pentru ce te-ai născut’. Cei care au înțeles vestirea Trimisului și au fost botezați în Minte, aceia au fost făcuți părtași la Cunoaștere iar când au primit Mintea au devenit oameni desăvârșiți”. Craterul / Kraterul era un vas de amestec (în general, al vinului cu apa); sensul botezului nu era cel de a “stropi” cu lichid, ci de a “cufunda întregul trup” în el: iată așadar că pentru dobândirea Cunoașterii - procesul imersiunii de la botez egala prin scufundare ceea ce însemna gustarea din Pomul Cunoașterii (corespunzător Bibliei, primii oameni au gustat în Rai din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului fiind inspitiți de către un supraveghetor al lor, o apariție acvatică, anume de către Șarpe / simbolul Marii Stepe EurAsiatice, udată de multe râuri). Despre legendara dimensiune acvatică se poate observa că la stră-Români era acvatică fluvială iar la Sudicii Europei era acvatică marină: de altfel, înaintea săpării primei fântâni, omenirea și-a avut vitala apă - necesară 17


traiului zilnic - numai din apele dulci (iar la surse / izvoare oamenii mulțumeau sacrului Pământ pentru dăruirea importantului lichid); luciul apelor, cu irizațiile scântâietoare - uneori multicolore - ale apelor iluminate au impresionat primii oameni profund prin strălucire / prin sclipiri, jocul Magic al undelor / valurilor (provocate de curgere ori de vânt) făcându-i datorită contemplării îndelungate mai lucizi, cu mintea mai clară, mai raționali.

civilizate. Instruiți de Hermes în privința afinităților simpatetice pe care Creatorul le-a stabilit între Cer și Pământ, ei au instituit reprezentațiile religioase și misteriile sacre. Și ținând seama de natura pieritoare a tuturor trupurilor - ei au rânduit inițierea profetică, astfel ca profetul care-și ridică mâinile către Zeus să fie învățat despre toate lucrurile și (prin aceasta) filozofia și magia să poată fi hrană sufletului iar medicina să poată vindeca suferințele cărnii. Împlinind toate aceste lucruri - o, fiule Horus - și văzând că lumea a ajuns la desăvârșirea ei, Osiris și cu mine am fost rechemați de către locuitorii Cerului; însă nu ne-am putut întoarce acolo fără ca mai întâi să-l preamărim pe Domnul, astfel ca viziunea cerească să umple bolta iar calea fericitei înălțări să se deschidă în fața noastră, căci Zeul se desfată în imnuri”.

La început, exista “Gar-Gar” / “Gher-Gher” (neantul întunecat asemănat cu Cerul nocturn), ce a fost străpuns de lumină, așa cum a atestat și Biblia / Vechiul Testament în “Geneza” / “Facerea”: de la acea onomatopeică “Gher” / “Gar” a derivat atât denumirea de Cer pentru suprateran, cât și “Tar-Tar” / Tartar pentru subteran; pe Terra = “Ga” - a treia parte a universului cunoscut - trăiau oamenii, având lângă ei lumea acvatică, ceea ce însemna Raiul. La sfârșitul ultimei glaciațiuni, răspândiţi în Estul Europei, Atlanţii aveau Oceanul Înghețat / Arctic în extremul Nord - de aceea fiind Hiperborei pentru Vechea Lume - iar la Vest de ei era altă parte a Oceanului planetar (Ocean numit mult ulterior Atlantic, după Atlanţii care au ajuns mai târziu până acolo, în apusul Europei dar şi al Africii); la răsărit de Atlanţi se afla Siberia, parte a însoritului lor tărâm numit Rai / Eden: acela a fost contextul diluvian (de la încheierea glaciaţiunii). Atunci în urmă cu 10 milenii - după mutaţia genetică din Asia Centrală, bărbaţii Gherga au ajuns în fruntea Imperiului Atlant din arealul Est European, unde Imperiul Atlant avea în colţul Sud-Estic gurile Volgăi / la fostul Lac Ghergan (acum Marea Caspică) şi în colţul Sud-Vestic spaţiul stră-Român găzduind gurile Dunării / la fostul Lac Pontic (acum Marea Neagră); graniţa sa Sudică era marcată de pieţe cu rol inclusiv de vămi pentru nomazii dornici de treceri = Porţi (încadrate de Piloni / Coloane, rămase în amintiri ca ale lui Herakles = G/Hercule), locuri importante de hotar - puncte de întâlniri prin faptul că acolo sistematic se însemnau fizic cei care treceau și se făcea negoţ, la târgurile ținute, ca de exemplu cele mai importante fiind Poarta Herga în Derbent / Daghestan (dintre Asia şi Europa, în marele trecut orașul numinduse Gelda / de la Gherga), Poarta Solară în Baalbek / Liban (cu Cornul Abundenţei), Poarta Soarelui în Anatolia / Turcia (cu Cornul Abundenţei), Poarta Atlantă în Strâmtoarea Garganele / Dardanele (de acces a capitalei Atlantida), Porţile de Fier la

“Lexiconul” editat în 1906 de Dr. Francis Brown a explicat legătura dintre supra/“veghetor” cu termenul Syriac de “înger”, exemplificând că la vechii Evrei numele “Eran” / “Irin” chiar însemna așa ceva: așadar, între Gregoroi Γρήγοροι = Gardieni / Veghetori și Iranieni au apărut identificări de identități din însuși mediul oriental vechi, similitudinile nefiind deloc întâmplătoare (certificându-se astfel, din variatele surse lingvistice Antice enumerate, că legendarii Uriași din Asia au fost Iranieni înalți, din munți; după cum se știe, Iranul este între Oceanul Indian / S și Marea Caspică / N, întins între răsăritenii Munți Pamir / Afgani-stan și apuseana Peninsulă Anatolică / Turcia). Despre cele ce au fost în Orientul Apropiat / Mijlociu - anume, SV Asiei și NE Africii, la frontierele civilizațiilor paleolitice ale vânătorilorculegători din Cornul Abundenței și Imperiul Atlant din Vechea Lume - se poate citi în “Kore Kosmou” = “Fecioara Lumii” (versiune scrisă acum circa 2 milenii, în Egiptul Antic): “Hermes a spus că ‘Osiris și Isis vor citi scrierile mele mistice și - împărțindu-le în 2 părți - vor păstra unele pentru ei și vor grava pe piloni și pe obeliscuri pe acelea care pot fi folositoare omului’. Întemeietori ai primelor tribunale, ei au instituit pretutindeni domnia ordinii și dreptății. Ei au făcut ca tratatele să se bucure de respect și au introdus caracterul religios al jurămintelor în viața omenească. Ei i-au învățat pe oameni ritualurile de înmormântare pentru cei ce s-au săvârșit din viață; au creat grozăviile morții, au arătat că spiritului îi place să se-ntoarcă în trupul omenesc și că - atunci când calea de intrare îi este închisă - aceasta prilejuiește pierderea vieții. Instruiți de Hermes, ei au gravat pe table ascunse faptul că aerul este plin de Genii. Cei care au învățat de la Hermes legile misterioase ale Zeului au fost învățătorii și legislatorii omenirii, inițiind-o în arte, în științe și în binefacerile vieții 18


istoriei “clasice”), deci sunt de socotit și dacă nu-s strict fizice, ci din patrimoniul imaterial, ca de exemplu cele din categoria cvasi-științifică a miturilor. Considerând sofisticatul paleolitic dezvăluit în Gobekli Tepe, de la limita dintre Anatolia și Mesopotamia, adică de la granița dintre Imperiul Atlant și Cornul Abundenței - și comparându-l cu debutul acestei lucrări despre ce era acum 10 milenii / de la ultima mutație genetică masculină Gherga - rezultă că “începutul” na fost deloc timpuriu civilizațional, ci chiar s-a petrecut întrun context foarte elaborat (activitățile existente pe atunci în Vechea Lume revelând înalte grade de organizări umane); fiindcă Pelasgii Atlanți - adică nomazii vânători și culegători din Imperiul Atlant - umblau la N de Cornul Abundenței, au fost cunoscuți ca HiperBorei: Anatoliana PortaSar - “sar” fiind și “rege”, deci “Poarta regală” - de la Gobekli Tepe e dovada că aceia care au realizat calculele astronomice acolo, care au sculptat pietrele așa minuțios și care au clădit elaboratele sale sanctuare - astfel cum n-au mai fost depășite timp de milenii pe planetă - sigur n-au coborât atunci din copaci (ulterior, Osar / “Os-sar” - în timpul căruia a început în N Dunării realizarea Brazdei lui Iorgu = cea mai mare construcție megalitică din lume - a fost predinastic faraonilor, venerat în Egipt ca Zeul Osiris). Cercetătorul Britanic Andrew Collins a afirmat: “Tranziția de la stadiul de vânători-culegători la stadiul magnificului megalit de pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe s-a datorat unei foarte puternice și îndemânatice elite șamanice, care a fost baza preoțimii locale ce a reușit să motiveze indigenii; pentru realizarea așezării de acolo a fost necesară o forță lucrativă uriașă, foarte numeroasă, corpul conducător dovedind o imensă putere persuasivă. Întrebarea fundamentală rămâne despre sorgintea acelei elite: de unde a venit și dacă sunt dovezi despre ea găsite altundeva. În 1998, Stephen Oppenheimer a indicat proveniența din SE Asiei dar în mod egal acolo pot fi legături cu migratoarele din Valea Nilului sau cu artiștii Cro-Magnon Europeni. Am credința că elita sa conducătoare a fost formată din cei numiți de ‘Cartea lui Enoh’ ca ‘Veghetori’ = Grigori. Gobekli Tepe și Nevali Cori au fost realizate de aceiași constructori iar ulteriorul Catal Hoyuk a aparținut aceleiași culturi, de exemplu Cultul Morților în areal practicându-se prin descărnarea de către vulturi, așa cum se poate vedea și pe un zid al celui mai vechi templu din lume, la Gobekli Tepe (pe Dealul Buricului)”:

Gherdap (între Balcani şi Banat), etc. “Poarta” a avut ca rădăcină Indo-Europeană “warda” - în legătură cu “garda” de pildă Celții (Keltoii / Ghergoii) având termenul “ward” pentru “corpul de gardă” al paznicilor. În Epoca Pietrei / paleolitic, lanţul respectiv de pieţe şi de mari porţi - cu piloni / coloane semnificative - marca graniţa imperială şi civilizaţională Atlantă, care (atât după cum converg circumstanţele, cât şi corespunzător mărturiilor) se afla sub coordonarea Pelasgilor Gherghi / aparţinând grupului genetic masculin “N”, devenit “X” după cea mai recentă nomenclatură ştiinţifică; de exemplu, datând din prediluviana “Eră de Aur”, Anatoliana Poartă a Soarelui = PortaSar pe “Dealul Buricului” sau “Buricul Muntelui” = Gobekli Tepe 37,13 lat. N, 38,55 long. E a fost contemporană cu capitala AtlantIda a Imperiului Atlant (fiind chiar și mai veche decât Atlantida), redând arheologic extraordinara bogăție - inclusiv informațională - existentă la sfârșitul glaciațiunii, ceea ce conferă mare credibilitate vestigiilor rămase despre vremurile și mai vechi, ale Uriașilor / “UriAșilor”, nu numai din perioada Giganților Cro Magnon, ci chiar și din perioada Titanilor Neandertal: prin “Uri-ași” se pot distinge atât “Uri” (de la Zeul Munteano-Ceresc “Ur” / “Ur-An” = Uran), cât și “Ași” (din Asia), cuvântul buric / “bu-ric” fiind forma orientală a versiunii originale “pu-ric” = “sufletul regal” - sau “sfântul rege” - iar “Era de Aur” a fost la sfârșitul paleoliticului dominată de Gherga, putându-se observa că termenul proto Indo-European Ghelha / ǵʰelh₃ pentru “strălucitor” a dat numele respectivei perioade de debut a civilizației Homo Sapiens, asociată cu aurul. După cum a studiat și istoricul Român Constantin Daniel în cartea “Misteriile lui Zalmoxis”, în Vechea Lume titlul de “rege” avea sensul de stăpân peste suflete iar demnitatea regală însemna a fi căpetenia preoților.

Bărbați la Poarta Soarelui Ținând cont de senzaționalele vestigii ale Porții Soarelui de pe Dealul Buricului - fantastic de elaborate pentru vechimea lor de peste 11 milenii / iar acelea n-au apărut din senin - mărturiile paleolitice transmise despre timpii multimilenari ai Vechii Lumi și-au confirmat corectitudinea, chiar dacă au fost pre-diluviene / protocronice (dinaintea

Vulturi pe Dealul Buricului / Gobekli Tepe

19


imprevizibile femeile şi copiii, muşcă pe cei din jur cu ciocul, execută solitar ‘Jocul cel mare’ în centrul satului, în cel mai solemn moment al colindatului. El nu face altceva decât să-şi joace rolul de zeu. I se interzicea, în schimb, să vorbească omeneşte în timp ce purta masca divină, şi să însoţească ceata de feciori când mergea la biserică şi la casa preotului. Cultul zeiţei-pasăre aducătoare de viaţă se regăseşte şi în tradiţia mamelor care îi învaţă pe copii că organele lor genitale se numesc ‘cioc’ şi ‘păsărică’.” Despre Cornul Abundenței = “Cornucopia” e de știut că a rămas din mitologie ca aparținându-i Zeiței Rhea, sora și soția lui Cronos / Moș Crăciun: ea a patronat Imperiul Sudic, din Orientul Apropiat iar el - bărbatul ei - a patronat vecinul Imperiu Nordic, știut mai târziu ca Atlant; hotarul imperial a fost Anatolian.

Vulturi pe Colina Bifurcată / Catal Hoyuk “Pe Dealul Buricului a fost practicat un cult păsăresc; șamanii purtând aripi - reprezentați și acolo - însă nu erau ființe supranaturale; orientalii Karibu / Heruvimi au păstrat memoria elitei preoțești din locuri ca acela: ei erau gardienii Arborelui Vieții din post-glaciarul Rai / Eden. Trebuie știut că inițial îngerii nu aveau aripi, ci purtau robe cu pene; doar la milenii după aparițiile lor, reprezentările creștine de pildă i-au înfățișat înaripați. Imediat după glaciațiune, în procesele descărnărilor din climatul cald de atunci, inclusiv carnivorele lebede erau considerate egale vulturilor. Cea mai strălucitoare stea din Constelația Lebedei era circumpolară la latitudinea Dealului Buricului - în vremea când acela funcționa - apoi lebăda (dar și cocorul / barza) fiind păsări acvatice sfinte, pe lângă puternicii vulturi”. În 2010, Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a afirmat despre Barză = Zeiţa-Pasăre a stră-Românilor: “Spre deosebire de pasărea de pradă gaia, care îşi făcea apariţia mai ales în contexte funerare, barza era simbolul fertilităţii şi abundenţei, o pasăre-oracol care prevestea - printre altele - timpul: ‘Dacă berzele pleacă din vreme, se zice că iarna va fi grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă’; norocul: ‘Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi face cuib’; ursita: ‘oamenii care văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi’; moartea: ‘Cine vede întâia oară primăvara o singură barză, zice că e semn de moarte’; incendiul: ‘Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor’ şi altele. Barza vorbeşte oamenilor tocănind. Cântecul (bătutul) toacei este o practică magică de invocare a zeiţei-pasăre prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de obicei din paltin. Numele acestui instrument preistoric de comunicare cu divinitatea adorată exprimă în limba română sunetul produs în timpul bătăii, toaca, identic cu glasul păsării de baltă, barza. Prin bătaia în lemn cu degetul, românul invocă şi astăzi, cu acelaşi glas, tocănitul, divinitatea fitomorfă pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede. Cu acelaşi glas divin, biserica de rit oriental cheamă credincioşii la rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice. În opoziţie cu ghearele păsării aducătoare de moarte (ghearele morţii), ciocul păsării de baltă este simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip falic care uimeşte prin frecvenţa sa în cultura populară românească. Astfel, masca de Turcă, femininul de la taur, cu care colindă împreună cu anturajul ei divin la Crăciun ceata de feciori, poartă un cioc de pasăre de baltă cu care vorbeşte în legea ei, tocăind. Purtătorul măştii, turcaşul, are, precum zeiţa pe care o substituie, libertăţi depline: nu se supune vătafului, sperie prin gesturi

Poarta Soarelui pe Dealul Buricului Strâmtoarea Gibraltar (căreia foarte târziu - la multe milenii după Atlantida - i s-au atribuit şi ei Coloane ale lui Hercule, începând cu Nord Africanul Eratostene, la peste un secol după relatarea despre Atlantida a Europeanului Platon), n-a avut rolul de “Poartă” decât poate pe apă, între Mediterana şi Atlantic, deosebindu-se şi prin acea dimensiune de mult anterioarele Porţi ale Imperiului Atlant, care deopotrivă au fost pieţe şi treceri de uscat peste hotarele sale / inclusiv vadul de la Dardanele dintre Asia şi Europa, unde sau aflat marinele Coloane ale lui Hercule, fiind milenar folosit aşa, pe atunci în N Marmarei / “Mării Albe” Bosforul / “Bos-phoros” având numai pământ: “Bos-for” însemna “Canalul protector”, căci “Bes” = “Protector” iar “phoros” = “canalizare”; despre Anticul Nord African Eratostene e de știut și că a datat Războiul Troian - în extremitatea apuseană a Asiei - în deceniul 1194-1184 î.C., adică ulterior cu 2 20


generații decât a fost (așa că nu corectitudinea i-a fost atributul forte). Vocabularul Român conține semnificativul termen “vameș” / “va-meș” ca “vechiul orășean” (căci în străRomână “var” = “oraș” și “meș” = “moș” / “vechi”): în trecut, cele mai prospere așezări - denumite “var”, protejate de divinele forturi / citadele cu denumirea generică de “dava” / “deva” - erau cele găzduind veghetorii vadurilor (adică pe cei care erau vigilenții vameși sau străjerii / gardienii trecerilor, fie acelea trecători pe uscat ori strâmtori sau vaduri prin ape, de pildă și Sarmisegetusa - capitala Daciei - fiind știută ca “Var-Hel” / Varhel, în Bulgaria existând “Var-na” / Varna, în Banatul Sârbesc existând “Vâr-șeț” / Vârșeț, în Banatul Românesc existând Vărădia / fosta capitală itinerantă a împăratului Burebista, Uivar / “Ui-var” = oraș neolitic pe Râul Bega, etc.); de exemplu, în Turcă - limba formală actuală a Anatoliei - pentru zid se folosește sugestivul termen “duvar”.

“văr” pentru persoana înrudită în raport cu copiii fraților și surorilor părinților săi, ceea ce e de asociat cu Albanezul “vella” = “frate” (corespunzător Dr. Mihai Vinereanu, “ambele cuvinte provin probabil din fondul pre-latin”): la începuturile lor, Valahii - sau “frații”, respectiv “verii” - erau foști “Var-Vari” = “Bar-Bari” (ca neamuri recunoscute între ei dar și reținuți ca atare de către alții, mai ales ca veri), populând așezările denumite “var”, situate la vad sau la vale, lângă valurile apelor și protejate cu valuri de pământ. În 1934, academicianul A/Român N. Iorga a ținut să sublinieze: “Există expresia Albaneză ‘Vlleh është vëlla’ = ‘Vlahul este frate’. Albanezii şi Aromânii sunt veri de sânge. Am mai vorbit de Albanezi şi mă întorc la dânşii cu plăcere. Este un adevăr ce nimeni nu l-a scris: cine va avea pe Albanezi şi pe Românii Macedoneni, va avea Orientul. Sunt o mulţime de Români din Albania ce nu se pot deosebi de Albanezi. Aceste 2 neamuri sunt cele mai vânoase din aceste ţări. Românii se învoiesc mai bine cu Albanezii decât cu ceilalţi. Lucru ciudat! Datinile Albanezilor sunt întocmai ca cele ale Românilor din Macedonia, şi - ce este mai curios - că seamănă mai în toate cu cele ale Românilor din România”. În Finlandeză “Valo” însemnând “Lumină” - ar rezona cu înțelesul că Valahii ar fi “Luminații” (pentru “Străluciți”, termenul folosit în Finlanda e “Kirkas”: așa ceva e apropiat de “Kirkko” = “Biserică”, la bază fiind străvechii Kirki = Gherghi); în sens religios - tot în aceeași parte răsăriteană, însă nu în Nord, ci în Sud - în mileniul II î.C. Hitiții / Kheti au avut termenul “Walli” pentru “puternic”, Azerii au “Vallah” pentru expresia “de la Domnul” / “Allah”, în Turcă prin același cuvânt înțelegânduse și “onest”, Valîkcî / Balîkcî în Turcă însemnând “pescar” (Valahii astfel fiind literalmente “oamenii zeului” / “oamenii lui Allah” = “Cei Drepți” / “Cei Onești”): după cum au studiat din India Dr. E. Sreedharan în 2000, Dr. Acharya Nagrajji în 2003, ş.a., Arianul “Wiros” = “Indo-European”, respectiv Kurgan. În Europa, tot în Finlandeză, “Vala = “Jurământ”; în Estonă “Valama” e “a turna”, “Valla” = “deschis”, “Vall” = “metereză”, etc. iar în Suedeză “Val” = “alegere”, “Văl” / “Väl” însemnând “bun” / “bine” (“well” în versiune Germanică): astfel, prin Valahi ar rezulta și sensul de “Cei Puternici” / “Cei Buni”, așa conferindu-se în larg sens European ceea ce de fapt erau ei în Vechea Lume (la început, Valahii au fost sfinții oameni ai sacrului Rai = “Ramani”); Valahii - “oamenii zeului” - erau “oamenii lui Ra” (adică ai Soarelui care lumina Țara Sfântă, știută ca Rai, cu localizarea inclusiv în România, de altfel Valahii fiind egalați dintotdeauna cu Românii iar strămoșii Românilor au fost mereu cunoscuți drept “oamenii lui Zal-moxe”, adică ai “Zeului-moș”, respectiv - literalmente - “oamenii zeului vechi”). Alte sensuri apropiate de Valahi în Europa se regăsesc până și în Galicia (acolo “Valla” fiind legat de “Valer” pentru “Valoros”) sau în PortuGalia “Valla” egalând “Barda” pentru “Gard” - ceea ce e “Cerca” într-o bună parte a Spaniei - etc.; în Asia, Sanscritul “Păla” pentru “Protector” echivalează hindusul “Vălă” ca “Responsabil”, în Arabă folosindu-se “Wallăh”: “în numele Domnului” (se pot observa translațiile orientale “P”/“B” și cele occidentale “B”/“V”, o corespondenţă de la străvechiul termen pentru oraş “var” ducând, prin echivalenţa cu “par”, la Grecul “pol/is”). Corespunzător “Dicționarului teologic al Vechiului Testament” editat de Johannes Botterweck, Helmer Ringgren și Josef Fabry, în vechea Ebraică pentru “Val” era termenul “Gal”; astfel, literalmente Galileea / “Gali-leea” = “Valurile

Mască din Uivar / mileniul V î.C. În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indoeuropenistică)” a cuprins cuvântul “vameș” sub forma că “în română, ‘vameș’ a avut și sensul de ‘persoană care colectează taxele’; astfel, ‘vamă’ trebuie să fi avut sensul inițial de ‘taxă’ în general, inclusiv taxa plătită la punctele de frontieră între state (termenul este răspândit în mai multe dintre limbile balcanice și are origine incertă)”. De exemplu, în vechea Greacă “fama” însemna “mesaj divin” dar și “tradiție”: se poate remarca compatibilitatea echivalenței “F”/“V” (câteodată, s-a practicat și consonanța “G”/“V”, ca de exemplu Caucazienii Gargari - partenerii favoriți ai Amazoanelor, vestiți în Vechea Lume - să fi fost considerați Varvari / Barbari). În localitățile popular denumite încă din Epoca Pietrei ca “var”, localnicii erau “veri” (înrudiți între ei, așa cum au rămas înrudiți mulți țărani în satele Românești până în Epoca Modernă); vocabularul Român are termenul 21


sacre” (sufixul respectiv indicând sacralitatea, cuvântul “galal” însemnând “rulare” iar “galgal” fiind “rotire”). Lingvistul Alois Walde 1869-1924 (membru corespondent al Academiei Austriei) a considerat că Avestanul / Iranianul vechi “vașa” pentru “pășune”, Hititul “wela” pentru “pajiște”, etc., erau din aceeași familie cu Româneasca “vale”, respectiv “vâlcea”; în Sanscrită “valati” = “a (se) roti”, în Armeană “gelum” = “a (se) răsuci”, etc. - apropiate de Românescul “a învălui” / “a înveli” - au provenit din aceeași rădăcină proto Indo-Europeană “uel” pentru “a rostogoli”, fiind baza înțelesului din vocabularul Român de “undă” / “val”: acel radical Kurgan - adică Indo-European - de “rostogolire” / “învârtire” = “uert” s-a regăsit și la cuvinte Românești străvechi (explicate de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționarul etimologic al limbii române”) ca “vâltoare”, “vârtej”, “vârtelniță”, etc. În 2016, filologul Român Gheorghe Bucur a susținut: “Există sute de cuvinte românești similare cu cele din sanscrita-vedică dar ele nu există în latină; explicația constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga dunăreano-carpatică, urmare a fenomenului ‘roirilor’, când unii din populația carpatodunăreană au ajuns până în India iar latina - apărută mai târziu - n-a putut avea acei termeni”. Concret, Europa a fost colonizată masiv de către Homo Sapiens abia din mileniul VII î.C., după ce Potopul a distrus inima Imperiului Atlant; în timpul celor câteva milenii precedente, dintre începutul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni şi Potop, Atlanţii imperiali au “filtrat” trecerile nomazilor - mai ales vânători şi culegători din Asia interesaţi de Europa (faţă de cei din Africa exista bariera Mării Mediterane): ei au constituit în E European o stavilă eficientă în calea migrării Asiaticilor iar după cataclismica dizolvare a Imperiului Atlant, orientalii au avansat natural spre V, “împingând” urmaşii Atlanţilor spre orizonturile apusului, aşa cum - de exemplu - a fost cel din N African (unde au intrat în extincţie, rămânând numai unele amintiri despre ei ca mărturii în vechiul Egipt, după cum au consemnat Antici ca Herodot, Platon, ş.a). O confuzie asemănătoare cu legarea tardivă a Atlantidei de Atlantic de exemplu a fost şi despre Războiul Troian, în care Aheii din Balcani i-au atacat pe Troianii din Anatolia: Aheii s-au numărat printre strămoşii Elenilor dar nu erau Eleni / Greci, astfel că orice relatări de genul că la Troia ar fi luptat Greci nu e reală; Elenii / Grecii au apărut ulterior, mai târziu, după Războiul Troian (despre civilizația lor, se știe că nu au pornito de la zero, ci au preluat foarte multe de la așa-numiții “Barbari” / “Varvari” adică locuitorii “var”, cu mult var / calcar în componență, onomatopeic denumiți “var-vari”, ca bărbați adevărați, căci ei erau cei populând așezările generic denumite “var” / “varoș” - după cum au utilizat și “Barbarii” Geto-Daci în spațiul actualei Românii - fiind protejați de citadelele denumite nu la fel “var”, ci mai divin, ca “da-va” / “de-va”). De altfel, termenul proto Indo-European / Kurgan “wihros” însemna “vânător” / “erou” (înrudit cu Sanscritul “vîră” sau Avestanul “vîra”); printre Baltici şi azi, ca de exemplu la Lituanieni “vyras” e “om”, la Letoni “vîrs” e “soţ”, etc. A fost dovedit că în Epoca Pietrei oamenii Homo Sapiens au moştenit sensibilităţile radiestezice ale Uriaşilor / Găliganilor predecesori Neandertal şi Cro Magnon

Instrumentarea radiestezică Percepţia radiaţiilor electromagnetice e mărită la izvoarele apelor curgătoare (pe atunci - în vremurile lor exact acelea fiind locurile predilecte de invocări ale puterii divine) iar găsirile altor locuri binecuvântate - cu energii 22


migraţi pe malurile sale, ajunşi acolo prin mutarea din fostul Ocean imperial, de la reţeaua Est-Europeană de ape dulci, unde au fost riverani înainte de Potop (râurile sunt numai cu ape dulci, nu există râuri cu apă sărată); în universul / cosmosul oamenilor primordiali, era “Precum în Cer, așa și pe Pământ”: Cerul albastru strălucitor era oglindit de albastra apă strălucitoare, apa căzută din Cer era dulce ca și apa dulce pe malurile căreia trăiau (iar la luciul uriașei rețele acvatice Okeanos a Atlanților, rețea foarte bogată în comparație cu uscăciunea Sudică, aflată spre miazănoapte și formată din ape dulci, anume din râuri, lacuri, bălți, etc., se ajungea nu prin zbor, ci după trecerea spre poziția ei Nordică prin vămile marcate de Porțile vegheate de străjerii imperiali - paznici cerești Gher dar și paznici pământeni Ga - adică străjuite de gardienii Gher-Ga). Este interesant că pentru “oglindă” în Rusă se utilizează “zerkalo”. Deja la stră-Români - la cei vorbind stră-Româna - s-a putut vedea că erau “oamenii Soarelui” = “Ra-mani”, Soarele reflectat în râuri ducând și la echivalența despre “oamenii râurilor” = “râureni” / “riverani”, ca “Râ-mani”); pe de altă parte, orientalii (care îl venerau pe fiul Așerei / Zeița Apelor, adică pe solarul Baal / Vaal pomenit și biblic în Vechiul Testament - însurat cu Anat / Zeița Dragostei) îi considerau pe stră-Români ca “Baalahi” = “Valahi”, echivalența “B”/“V” evident aplicându-se la “Baalahi” ca Valahi, așa cum se știe legătura dintre “bătrân” și “veteran” sau limba Ebraică / având “B” ce e desigur la Evrei / având “V”, etc.: așadar, solarul Vaal / Baal pe partea maternă era acvatic - de exemplu, înaintea Războiului Troian, deci în Epoca Bronzului, în portul Ugarit din E Mediteranei, venerata sa mamă Așerah / “Așe-Rah” era numită “Doamna Mării” - iar credincioșii Zeiței Mamă și fiului Baal / Vaal iubind valurile erau “Valahi” (termen răspândit spre Vest). Vocabularul Românesc a reținut ca înrudite cu termenul de “Valah” și cuvinte ca “valoare”, “voal”, “văl”, “vălău” pentru “jgheab” - etc. (la plural “valori”, “voaluri”, “văluri”, etc.); printre vechile obiceiuri la Români / Valahi a fost și cel foarte popular de “spălarea păcatelor”, de pildă existent la Geți - strămoșii Valahilor / Românilor actuali - care se îmbăiau ritualic în valurile sacrei Dunări, regăsit și azi vizibil la hindușii care își spală păcatele în sacrul Fluviu Gange ori la creștini, la care prin taina botezului sunt spălate eventualele păcate ale strămoșilor / provenite prin părinți, etc.: cel mai mare botez a fost Potopul biblic, relatat de Vechiul Testament - redactat în Orientul Apropiat - termenul de “Purgatoriu” / “Pu-rgatoriu” fixându-se pentru curățirea păcatelor (dacă nu prin spălarea cu sânge ori apă, atunci prin foc, așa cum s-a practicat de pildă în Gheena din S Ierusalimului).

benefice - se făceau adesea fie cu baghetele de alun în formă de “V” sau “Y”, fie cu cârje / toiege, toate confecţionate din crengi care intrau în oscilaţie atunci când detectau semnale de interes; se pare că în Vechea Lume cei mai experimentaţi practicieni radiestezici au fost stră-Românii / Valahii, ecouri actuale fiind de pildă că doar Românii mai sesizează liber curenţii energetici (de exemplu, în prezent încă la relativ multe persoane din România apărând sensibilităţi cel puţin culturale privind mişcările necontrolate ale curenților de aer într-un spațiu închis). Radiestezia reflectă posibilitatea extrasenzorială a omului de a determina, cu ajutorul unor indicatoare radiestezice, anomaliile din mediile vii sau nevii, obţinându-se astfel informaţii ascunse simţurilor umane: practica radiesteziei este foarte veche, în scopul determinării izvoarelor subterane, a pânzelor freatice, a zăcămintelor, a cavernelor, a comorilor îngropate etc. (în general, a ceea ce se ascunde sub pământ); în Lumea Veche, primul şi totodată cel mai faimos utilizator al baghetei magice a fost Zeul Hermes / Ham = bunicul Gherga, care cu ajutorul caduceului = “kerykeion” deschidea calea spre Tartar = Infern, respectiv Porţile “Lumii Celeilalte” (acvatice, subterane, manifeste îndeosebi în hăurile peşterilor). Radianta aură - la unii fiind relativ vizibilă - pare conectată de cel de-al treilea ochi (permițând vederea / viziunea strălucitoare a binecuvântatei lumini străpungând întunericul); de exemplu, timp de milenii oamenii Homo Sapiens și-au stimulat “al treilea ochi” însemnat încă și azi vizibil de hinduși pe mijlocul frunții, între cei 2 ochi - din dorința apropierii de strălucirea divină venerată de vechii Indieni ca “Ochiul lui Șiva”, de vechii Egipteni ca “Ochiul lui Ra”, de vechii Greci ca “Ochiul Gorgon”, ș.a.

La sfârșitul neoliticului (după Era de Argint, la începutul Epocii Bronzului), fondatorul Troiei a fost Dardan/os, descendent - după mamă - al Zeului Atlas; conducerea de către urmașii Atlanților - începând cu nobilul Dardan și continuând cu cei din dinastia întemeiată de el - a conectat Troia de străvechea Atlantidă (după a cărei dispariție începu neoliticul). Denumirea Oceanului Atlantic s-a ivit mult după destrămarea Imperiului Atlant, de la Atlanţii 23


Rimând cu Valahii / Baalahii, în Orientul Apropiat inclusiv în NE African, ca de pildă în Egipt, Etiopia, etc. Felahii au fost din mare vechime fermierii / țăranii (cultivatorii de pământ / agricultorii) de pe văile mai fertile: se poate observa că termenul Arab “Fallăh” - de fală, falnic folosit pentru ei - rezonează cu numele dat lui Allah / Dumnezeu. Prin termenul oriental “Ba’Allah” / “Baallah” sar înţelege “suflet divin” iar echivalentul African Felah sau European Valah efectiv desemna cetăţeanul Vechii Lumi; aşadar, Raiul (cu “Ra-mani”), adică Nordicul Imperiu Atlant, a fost populat de Valahi / “suflete divine”, la fel ca Sudicul Corn al Abundenţei, care în partea Asiatică avea Balahi iar în partea Africană avea Felahi. Cercetătorul Român Cosmin Zamfirache - care în 2016 a studiat “Cine au fost carpii” - a consemnat despre termenul “kar” că însemna “fală” / “laudă”, așadar înțelesul pentru “Kar-Ga” era “Fala / Lauda Pământului”; în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Carpii / “Car-pii” erau “făloșii sfinți” (căci “kar” / “car” = “fala” și “pii” = “sfinți”) iar Carianii - notați Karki / “Kar-Ki” în V Anatolian - erau “făloșii sacri”, căci “kar” / “car” = “fală” și “ki” = “sacri”: anterior apariției Antice a Carpilor în V Pontic la Istru / Dunărea inferioară au apărut coloniștii din Caria; între Karkii din dreapta Dunării de Jos și Carpii din stânga Dunării de Jos, au fost ample legături, începând cu cele de vecinătate imediată / apropiată, deopotrivă temporală și geografică în spațiul Dunăreano-Carpato-Pontic (în România, Carianii au fost foarte proeminenți timp de un mileniu în Dobrogea, de la primii coloniști din Epoca Fierului până la sfârșitul Antichității). Răspândiți pe malurile Pontice / Mării Negre, Mării Albe / Marmara și Mării Egee / Mediterana, vechii Greci au utilizat apelativul Gheorgos pentru aceiași fermieri mândri (în timpurile când țăranii explicit reprezentau cetățenii țării, credincioși fervenți în puterea supremă, întâi divină, apoi regală - acela fiind sensul lor social / civic - pe Valea Dunării inferioare cu recunoaștere consolidată ca “Rumâni” / “Valahi”). Este ușor de închipuit că - la fel ca Felahii din Bazinul Nilului - cei din Bazinul Dunării, credincioșii Valahi / Baalahi, ai Zeului Baal / Paal, crezând în măreția fertilă atât a naturii, cât și a oamenilor, către sfârșitul Epocii Pietrei de fapt au fost “Pulahi” / Pelasgi potenți, puternici inseminatori ai străvechilor populații dar și ai mediului, prin contribuțiile lor civilizatoare (de Bel / Baal = Zeul Fecundității și Fertilității nefiind deloc străin Cultul Phallic, sub forma penisului erect numit “O-Belisc”, bâtul sau parul / pilonul pentru rugăciuni): e interesant că în Latină “fellare” era “felație” iar “feles” erau veneratele “feline” (leoaicele zise în vechea Română “mâțe” / “Mâ-țe” - fiind preferatele Marii Mame Ghirghe / Kirke iar termenul de “pisică” a fost legat de străvechiul cuvânt “pizdă”); de pildă, în memoria colectivă din Caucaz s-au fixat ancestralii Gargari / Ghergari ca partenerii preferați ai Amazoanelor (începând cu cele din genul genetic “Ursula”), “Pulahi” ajunși ca Pelasgi în Rai spațiul luminat și încălzit de Ra / mai ales arealul actual Român - unde stră-Românii au fost denumiți Valahi. StrăRomânii pentru Marele - şi Unicul - Zeu al Soarelui Ra / Bel foloseau numele personal de Crăciun / “Crăci-Un” (popular “An” / pe scurt), ei știind-o pe partenera lui ca soră-sa “Crăciu-Nika” (popular “Anat” / pe scurt); onomastic, în timpurile Pelasgilor, s-a ajuns la echivalarea dintre Gherghi și Crăciun ori Crăciunica (așa erau numiți în spațiul străRomânilor partenerii An și Anat): între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară (timpul obișnuit al hibernării),

reprezentarea antropomorfă prin efemera statuie a “omuluide-zăpadă” - ca parte cultică de fapt iar nu recreațională / de divertisment - s-a răspândit în tot spațiul civilizațional Nordic al Vechii Lumi.

“Anu’ de zăpadă” - clădit din sferele suprapuse formate în urma rostogolirii bulgărilor prin nea - poate că a fost prima statuie din lume (denumirea de “cerc” a formei sale de bază e în aceeași familie cu Crăciun); în general, “omul-de-zăpadă” nu era iarna ridicat izolat în sălbăticie, ci se afla în centrul atenției oamenilor, personificând trecerea Anului: exista, ca un veghetor al așezării oamenilor, din noaptea cea mai lungă a anului (de la solstițiul de iarnă) până când ziua egala noaptea - la echinocțiul de primăvară - când inerent se topea, căci după trecutul An Vechi / încheiat la Crăciun, atunci începea Anul Nou, cel renăscut avându-și debutul prin stropirea cu “apă sfințită”, simbolul a ceea ce s-a dus, un lichid miraculos pentru spălarea păcatelor, cu rol purificator pentru ceea ce va urma. Dr. Alexandru Ciorănescu a definit “veaca”, cu pluralul “veci” = “circumferință” / “cerc”, Româna conectând astfel spațiul și timpul (anume: conturul rotund cu durata secolului); se poate observa că “veac” = “se-col” / “SeCol” e termen inspirat din “Sf. Cer”, ca unitatea de măsură temporală a imensității sale (termen mai vechi decât veac). În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Cât de vechi este codul ‘v*c’ și temele derivate din el în limba noastră? Avem certitudinea unei datări minime: putem ști că familia derivată din codul ‘v*c’ era la fel de arhaică precum au fost textele vedice ce-l menționau pe Vișnu. Semnificația religioasă dăruită de morfemul ‘vec’ se regăsește în numele zeului Vișnu = ‘Veșnicul’, divinitatea care domina eternitatea, figură centrală a panteonului religiei hinduse. Alături de Vișnu, zeitățile Brahma și Șiva alcătuiau triada ‘tri-murti’ a religiei hinduse, care continua parțial elementele ariane”. Stropirea cu apă sfințită era un ritual al Cultului Fecundității și Fertilității (ce cumula atât Cultul Falic, cât și Cultul Vulvei); de exemplu, în marele așezământ religios Gherga - lung de circa un kilometru și jumătate, cel mai mare al Regatului Cariei din Anatolia / “Anat-olia” numeroasele sale rezervoare din piatră păstrau apa sfințită de către preotesele și preoții Gherga: acolo ritualurile erau mai elaborate, utilizând apa sfințită și pentru “spălarea păcatelor” credincioșilor (locul fiind extrem de popular printre autohtoni, pentru timp foarte lung, fiind și de tratament al celor bolnavi de diverse afecțiuni). De altfel, cel mai îndelungat cult al omenirii a fost - de departe, față de toate celelalte - cel al fecundității și fertilității; reprezentarea apei și spermei cu același simbol - ca la Sumerieni - avea la străRomâni echivalarea pentru rouă ca sperma cerească de pe sacra glie: probabil conceptul apei sfințite - ce datează din Epoca Pietrei - efectiv a fost inițial legat de spermă (de exemplu, Afrodita / “Afro-dita” = Zeița Frumuseții apărută din “spuma mării” - unde prin spumă e de înţeles sperma poate fi mai bine percepută ținând cont de acel context străvechi, cel mai important centru de cult al ei fiind nu 24


altundeva decât în Afrodisia, la răsărit de marele Sanctuar Gherga din Regatul Caria / SV Anatoliei, la depărtare de mare, după cum a observat în 2016 și Dr. Peter Ruggendorfer, arheolog Austriac). Locul nașterii - și nu doar al acelei frumoase Zeițe ivită lângă Gherga - a fost numit sugestiv Anatolia / “A-Natolia” = “A Nașterii”: Peninsula Anatoliană = Asia Mică (având în apus Regatul Cariei = “Țara Gherghiților”) a fost - încă din perioada pre-diluviană avanpost civilizațional, amplasarea sa fiind între Cornul Abundenței din S și Imperiul Atlant din N.

perpetuarea strălucirii își și văruiau intenționat construcțiile, ca să fie albe); Valahii / Balahii erau de fapt “Străluciţii” / “Oamenii Albi”, ai Raiului. Faptul că în diverse ere și în diferite locuri au mai fost apropieri lingvistice - nu numai prin vechea echivalență “B”/“V”, ci și de genul “B”/“P” ori “V”/“F” - nu face decât să întărească asemenea analize, din moment ce înțelesurile s-au păstrat (fie sexuale / falice, fie regale / de tip “ler”, fie urbane / grupate în “var”, fie agricole / țărănești). Strămoșii Valahilor - anume Pelasgii - care respectau enorm Sacrul Soare = “Pa”-“Ra”, adică “PaRa” / “PuRa” și-au avut denumirea conectată de ceea ce credeau dintâi, uzual figurarea fiind prin falicul Zeu Paal (preluat în Orientul Apropiat de Felahi ca Baal / Vaal); de pildă și azi în Turcă - limba oficială din Anatolia - “para” are o semnificație foarte importantă, anume: “bani”. “Precum în Cer (=Gher), așa și pe Pământ (=Ga)” - după cum e în rugăciunea “Tatăl nostru” / de pildă în “Sfânta evanghelie după Luca” 11:2 - e expresia creștină a incantației păgâne “Gher-Ga” pentru mariajul dintre Cer și Pământ întrupat de Gherga = numele străluciților conducători străvechi, dinaști având berze printre păsările lor totemice, astfel recunoscându-se și alte etimologii: lingviștii au analizat că pe baza rădăcinii Kurgane / Indo-Europene “bherg” însemnând “strălucit” a apărut și cuvântul Pelasg “bherga” însemnând “nobil” (Pelasgii au fost nomazii EurAsiei care în Vechea Lume migrau ca berzele / păsări eminamente acvatice). Pajura / “Pa-Jura” - numită popular și “acera” / “acvila” - e emblematică Românilor și în prezent (așa cum se poate vedea de exemplu pe emblema țării / stema României); termenul - conform Dr. Mihai Vinereanu a provenit “din fondul pre-latin”: “pajură = pasăre răpitoare, mai mică decât vulturul, care trăiește în regiunile de munte (‘Aquila imperialis’). Românescul ‘pajură’ a provenit din același radical ca și ‘pasăre’, cum o dovedesc atât sensul, cât și forma celor 2 cuvinte românești”. (Corespunzător “Dicţionarului limbii Româneşti” din 1939 realizat de Dr. August Scriban, “pajura = gripsor” / “zgripţor”; era pasărea sacrului An, de altfel în târziile limbi Germanice “jera” ajungând rădăcina pentru “year” = An). În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Emblema străveche a țării este păzită de o pajură, simbol de 2 ori solar, prin aceea că pajura e o viețuitoare a văzduhului în lumea reală, zburând în înaltul cerului, metaforic aproape de soare, și prin faptul că numele ‘pajura’ are în trup morfemul solar ‘ra’. Pentru români, pajura este și un semn definitoriu pentru străvechea religie și credințele arhaice de natură solară; acest lucru ne e confirmat de analiza termenului: într-adevăr, despărțind ‘pa-ju-ra’ în morfemele componente, regăsim ‘pa’ (ceea ce e în legătură cu lumea de sus), ‘ju/r’ cu jurământ - morfem din divinizarea ‘ju’ - și în final ‘ra’, particula solară, ilustrând un ritual solar sau afinitate cu tot ce e legat de soare. Astăzi este preferată denumirea de ‘acvilă’ în loc de ‘pajură’ pentru figura simbolică ilustrată care păzește scutul emblemei țării, prin extensiune stemă. ‘Acvila’ e numele latinesc pentru ‘aceră’. Dacă ‘acvila’ ne-ar duce cu gândul la ‘aqua’ (‘apa’ în latină, fără să putem pricepe ce conecție există între acvilă și apă), cuvântul ‘acera’ din românește ne spune precis că e ceva legat de noțiunea de soare, fiind construită din morfemele ‘ace’ - având sens de legat ca o cusătură făcută cu acul - și ‘ra’, soare. ‘Acera’ e intim legată de soare! ‘Acera’ e o vorbă arhaică, multimilenară în limbă, în vreme ce ‘acvila’ e o inovație tardivă făcută în latină. ‘Acera’ și ‘pajura’ sunt

Gherga în centrul Cariei Cea mai densă perioadă din an de sărbătoriri ale fecundității și fertilității - inclusiv la stră-Românii din spațiul Român de azi - consta în cele 2 luni dintre Dragobete și Sf. Gheorghe (24 II - 23 IV), având echinocțiul de primăvară la jumătatea intervalului său: “Drago-bete” literalmente însemna “Dragul bât” / adică “Dragul falus” iar prin celebrarea Sfântului Gheorghe începea Calendarul Pastoral, între ele fiind alte sărbători mari, ca Mărțișorul, Paștile, etc. (se poate observa despre manifestările din zilele și nopțile de Paști / “Paș-ti” că au fost în legături primordiale cu ceea ce onomastic s-au fixat consonantic în vocabular ca Pizde / “Pizde”: primele ceremonii pascale au derivat din primăverile festive ale focoaselor fete / tinerelor femei, foarte active pentru fecunditate și fertilitate, momente desfășurate împreună cu masculii / bărbații sensibilizați în vederea împreunărilor cu ele). Felinele au fost asociate mereu simbolisticii Marii Mame; obiceiul lor de a se linge constant n-a rămas ignorat de către credincioșii și credincioasele Marii Zeițe. Românii au verbul semnificativ “a pupa” pentru a “săruta”: “pu-pa” redă onomatopeic particular “pa” / “pu” pentru “sfânt/ă”; orientalii mereu au avut o problemă cu pronunțarea “P” (preferând înlocuirea îndeosebi cu “B”, de aceea și străvechiul termen pentru “suflet” impunându-se oriental ca “Ba”). Foarte posibil că “Ba-Ba” / “Baba” - pentru Marea Mamă - așa a apărut. O relație între “Ba-Rah” și “VaLah” - aplicând vechile echivalențe “B”/“V” și “R”/“L” poate fi văzută și ca Valah / “Va-Lah” = “Sufletist Solar”, căci în stră-Română, “Va” / “Ba” = “Suflet” iar “Ra” = “Soare” (Românii / Valahii fiind deopotrivă știuți atât ca sufletiștii “oameni solari” = “Oamenii Soarelui”, cât și ca “Oamenii Râurilor” = “Oamenii Valurilor”, Soarele “Ra” oglindindu-se / reflectându-se în valurile râurilor și luminând locuitorii așezărilor “var” / “bar” de pe maluri, care pentru 25


denumiri cu profunde reverberații heraldice din istoria noastră veche”.

curcii / Tridentului, a crucii solare / Svasticii, etc., prin excizii, circumcizii, castrări, ş.a.m.d., fiind măsuri luate de gardienii purtând părul mai lung pe partea dreaptă, pentru identificările ulterioare ale oamenilor proprii, patrulările lăsându-se cu măsuri foarte stricte în cazul neregulilor; “izgonirea” / “fuga” din Rai a unor îngeri, care au “căzut” sau au “decăzut”, rămânând printre oameni - iar nu în “Lumea Cealaltă” / “Lumea de Dincolo”, intangibilă oamenilor vii - a fost un fenomen memorabil, reţinut ca atare în amintirile martorilor: cei care n-au acceptat “a doua naştere” şi n-au vrut să trăiască printre Atlanţi şi-au întemeiat comunităţile prin dragoste cu autohtonele - pe marginile Imperiului Atlant (îngerii fiind nemuritori, n-au făcut-o în mod necesar pentru procreere / înmulțire, ci acțiunile lor de amestecări cu muritorii evident au avut alte motive, cum ar fi plăcerea, declarată public).

Marii Zeițe - fie că o chema Așera, Ghirghe / Kirke, ș.a. - îi erau apropiate vietățile apelor / peștii, felinele uscatului ori păsările, de-a lungul timpurilor fiind reprezentată și dezvelită arheologic în toate asemenea ipostaze de Mare Mamă, în spațiul Românesc și în alte părți ale Vechii Lumi (pe care a patronat-o, chiar dinaintea vremurilor Pelasge dar și în timpurile Pelasge). În 2015, scriitorul Român Dumitru Denciu a scris “Despre identitatea limbii române”: “Am susținut și susțin că, nominal (etnonimic), ‘pelasg’ este același lucru cu ‘valah’. Se pune firește problema periodizării limbii noastre (filonului nostru); personal, pledez pentru delimitarea următoarelor faze:  Română, mileniile I-II  Geto-dacă-moesiană, mileniile II-I î.C.  Pelasgică (sau indo-europeana comună din Europa), mileniile IV-III î.C.  Proto indo-europeană, mileniile VI-V î.C.  Nostratică, mileniile IX-VII î.C. Nu e nimic scandalos în ideea de a trata / studia româna, pe rând, ca: limbă românică, limbă paleo-balcanică, limbă indo-europeană aparte”. Pentru clarificare: în chip generic, limba “stră-Română” - termen utilizat în această lucrare “Originea Gherga” pentru Româneasca străveche - a cuprins toate formele anterioare, dinaintea Românei actuale, până la Nostratică = limba Atlantă, dinainte de Potop. Prediluvian, vămuirile în Porţile Atlante probabil constau și în iniţieri tipice - desfăşurate lângă Pilonii Atlanți / Coloanele Atlante, în târgurile locurilor respective - foarte posibil lăsându-se cu însemnări prin marcări distinctive (aşa cum mai târziu s-au aplicat animalelor domestice pentru recunoaşteri), la oamenii de pe atunci ca ale celui de-al treilea ochi / “oki”, prin tatuările de pildă ale armei favorite bumerang, a ghiarei

Arhanghel = șef de îngeri 26


necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru (acela e de pildă şi înţelesul porţilor sanctuarelor). Simbolismul paznicilor ţine, în mod manifest, de iniţiere / intrare, care poate fi interpretată şi ca trecerea dincolo de o poartă. Ianus zeul latin al iniţierii în misterii - era stăpânul cheilor de la porţile solstiţiale, adică al fazelor crescătoare şi descrescătoare ale ciclului anual; e vorba de ‘poarta zeilor’ şi ‘poarta oamenilor’, care dădeau spre cele 2 căi al căror stăpân era Ianus (aşa cum a fost şi Ganeşa în India, tradiţia hindusă pomenind de ‘calea zeilor’ şi ‘calea strămoşilor’): cele 2 porţi se numeau ‘Ianua inferni’ şi ‘Ianua coeli’ (‘poarta infernului’ şi ‘poarta cerului’). Trecerea de la pământ la cer se făcea prin ‘poarta soarelui’, care simboliza ieşirea dincolo de limitele condiţiei individuale; acea poartă era deschizătura de sus a cortului, prin care trecea Axa Lumii (sau creştetul capului) oricum, poarta strâmtă ce ducea spre Împărăţia Cerurilor. Poarta sacră era aşezată între 2 coloane. Simbolismul podului sau punţii - care îngăduia trecerea de pe un mal pe celălalt - a fost unul dintre cele mai larg răspândite; acea trecere însemna şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cea supraomenească, de la contingenţă la nemurire, de la lumea sensibilă la cea suprasensibilă. Trecerea de la pământ la cer a identificat podul cu curcubeul, punte azvârlită între cele 2 lumi pentru ca să meargă veştile. Podul s-a identificat şi cu Axa Lumii sub diferitele ei forme şi îndeosebi cu scara, situaţie în care podul trebuie considerat ca fiind vertical. Tradiţia islamică a descris trecerea peste Sirăt sau Pod - adică intrarea în Rai - ca fiind mai subţire decât firul de păr şi mai tăioasă decât ascuţişul sabiei, aceea fiind calea cea dreaptă urmată de credincioşi, doar aleşii putând trece. Axa Lumii lega polul terestru de polul ceresc, centrul lumii de constelaţia boreală; din acea cauză, tradiţia primordială a fost adesea socotită ca fiind hiperboreană. Polul a fost figurat prin centrul svasticii, imagine a mişcării de rotaţie în jurul centrului nemişcat. În anumite loje masonice, un fir de plumb - axa cosmică - e agăţat de Ursa Mare (sau de litera ‘G’ care o reprezintă), polul ceresc, ajungând până în centrul unei svastici pe sol, polul pământesc. Poseidon a fost zeul peste lumea apelor care-i aparţinea, precum aparţineau Infernul lui Hades, Cerul lui Zeus şi Pământul celor 3 fraţi. Atributul zeului Poseidon - tridentul sau harponul cu 3 vârfuri - a reprezentat naşterea valurilor şi a fulgerelor, fiindcă el a fost de temut, fiind mai degrabă zeul mării agitate decât al celei liniştite. Poseidon a fost şi zeul cutremurelor, al seismelor născute (credeau cei din vechime) din furtunile mării, el fiind zeul care făcea pământul să tresalte. Homer a afirmat că Poseidon punea în mişcare pământul şi talazurile; la obârşie, Poseidon însemna puterea activă care punea în mişcare pământul receptiv şi pasiv, fie că era vorba de seva vitală sau de zguduirile seismice. În fabuloasa Atlantidă, Platon în ‘Critias’ 113 i-a atribuit lui Poseidon puterea de a fi slobozit din adâncul pământului 2 izvoare, unul cald şi unul rece, umplând pământul cu roade bogate, de tot felul. Poseidon zeul mărilor şi al pământurilor zguduite - era simbolul apelor primordiale, al apelor de jos şi nu al celor de sus. A recunoaşte semnificaţia simbolică pe care potopurile au dobândit-o în tradiţii şi mituri nu înseamnă a le nega existenţa

În Vechea Lume, în care - pe lângă oameni - au fost semnalate existențele unor făpturi de gen asexuat îngeresc ori sexuat ca zmei sau zâne, compatibilitatea dintre îngerii Gregori și femeile Homo Sapiens (care au născut Găligani / Uriași) era un fapt extrem de deosebit, încât a ajuns reținut ca atare; așa ceva nu s-a mai pomenit până la Potop (și nici de atunci încoace): făpturile divine - anume, îngerii Gregori, denumiți Sumerian “i-Gigi” / în pronunție “iGhighi”, Grecește ἐγρήγοροι “e-Gregoroi”, Ebraic ‫ ﬠִ יר‬însemnând “Veghetor” / corespunzând Aramaicului “Ur”, ș.a. - au iubit oamenii și fizic, din plăcere (îngerii dovedindu-se nu asexuați ca în Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, ci de sex masculin pe Lumea “Asta” - pe Pământ - partenerele lor devenind “fiicele oamenilor” = femei tinere / evident numai de sex feminin, în zona Înălțimilor Golan-Galileea / Nordul Canaanului, unde apoi Vechiul Testament a atestat că trăiau Gherghe-sei). După cum au observat vechii oameni în Vechea Lume, de-a lungul timpurilor și în diverse locuri, calitățile aparte ale conducătorilor Gherghi - ca reprezentanți oficiali ai divinului - inclusiv potența lor, etc. și-ar avea sorgintea în asemenea contacte (consemnate și biblic) între Cer și Pământ, așa cum au fost cele prediluviene ale acelor îngeri cu indigenele / pământenele. Dezvoltarea pe cont propriu / independent - așa cum au dat exemplu îngerii Gregori, custozi ai cunoașterii - a fost inedită în Vechea Lume, însemnând un clar progres civilizațional (gardienii Gherghi / Gregori păzeau cunoștințele și supravegheau oamenii pentru ca să-i urmeze); în imaginea următoare se pot vedea bumeranguri neolitice fabricate din oase de cerb, găsite în 1934 de arheologul Dinu Rosetti în comuna Vidra 44,16 lat. N, 26,09 long. E / județul Ilfov:

“Dicţionarul de simboluri” publicat de Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în 1969 are alfabetic scris despre noţiuni ca “Poartă”, “Pod” / “Punte”, “Pol”, “Poseidon”, “Potop”, etc.: “Poarta simbolizează locul de trecere dintre 2 stări, dintre 2 lumi, dintre cunoscut şi 27


istorică. Potopul a fost semnul germinării şi al regenerării. Un potop nu distrugea decât pentru că formele erau învechite şi epuizate, el fiind întotdeauna urmat de o nouă umanitate şi de o nouă istorie; el evoca ideea de dispariţie a umanităţii în apă şi instituirea unei noi epoci, cu o nouă umanitate. De potop poate fi legată scufundarea continentelor în ape, ca în mitul geografic (poate real) al Atlantidei. Ca şi botezul, potopul purifica şi regenera, fiind un imens botez colectiv, hotărât nu de o conştiinţă omenească, ci de una superioară şi suverană. Potopul arăta cum viaţa putea fi pusă în valoare de o altă conştiinţă decât cea umană, viaţa omului apărând ca un lucru fragil care trebuia să dispară periodic, pentru că destinul tuturor formelor era de a pieri pentru a putea apărea din nou. Dacă formele n-ar fi fost regenerate prin dispariţia lor periodică în ape, ele s-ar fi atrofiat, şi-ar fi epuizat posibilităţile creatoare şi s-ar fi stins definitiv. Faptele rele, păcatele ar fi reuşit în cele din urmă să desfigureze omenirea; lipsită de forme şi de forţe creatoare, aceasta ar fi degenerat, decrepită şi sterilă. În locul regresiunii lente spre forme subumane, potopul a determinat reabsorbţia instantanee în ape, unde păcatele au fost purificate şi de unde s-a născut umanitatea nouă, regenerată”. Grupul genetic masculin Gherga - dominant acum în Nordul EurAsiei - la sfârşitul Epocii Pietrei n-a fost al câtorva persoane izolate, nici al unei familii / clan ori dinastii sau al vreunui trib / neam oarecare, ci caracteriza legendarul popor “Hiperboreu” / adică “extrem Nordic”, din care încă se disting, în procente majore, bărbaţii unor naţiuni în Ţările Baltice (adică riverane Mării Baltice, notată până în Evul Mediu ca “Pontus Balticus”): Vechea Lume - populată în Europa la sfârşitul Epocii Pietrei de către succesorii Uriaşilor din grupul genetic masculin Homo Sapiens “I” în general al vânătorilor, majoritar şi azi la Români, lângă care s-au înmulţit Europenii din grupul genetic Homo Sapiens masculin “R” în general al culegătorilor, constituind majoritatea azi pe continent - a fost timp de milenii sub conducerea strămoşilor Gherga din grupul genetic masculin Homo Sapiens “N”/“X” în general al pescarilor / plutaşilor (dintre descendenţii cărora şi acum printre cei mai semnificativi - în termeni ca profil / genetic, ca onomastică şi ca locaţie / geografic - sunt Gherganii din Banat), aceia fiind liderii care au organizat civilizaţional Vechea Europă, începând din urmă cu aproape 10 milenii; se poate remarca termenul dinaintea Indo-Europenilor (adică pre-Kurgan) “pleu” pentru “a curge”, “a înnota”, “a pluti” că rezona consonantic cu denumirea populară a organului sexual bărbătesc, astfel precum pe larg se foloseşte şi azi de către vorbitorii limbii Române. Aşa cum nou-născuţii umani înnoată instinctiv - demonstrând o dimensiune acvatică la începutul vieții - nou-apăruta Civilizaţie a Imperiului Atlant şi-a demonstrat dimensiunea acvatică încă de la început: s-a bazat, deosebindu-se în Vechea Lume prin ineditul acvatic, pe potenţii plutaşi / pescari care au populat la sfârşitul paleoliticului fertilele văi ale Bazinului Pontic (pe atunci - la sfârşitul Epocii Pietrei cioplite - Bazinul Pontic colecta foarte spornic apa dulce din arealul înconjurător, fiind cu adâncimea sa la altitudinea cea mai redusă de pe glob); acolo s-au emancipat Găliganii Ghergani - în general plutaşi / pescari cu activităţi tipice de profeţie / prorocire şi păzire / pază. În marele trecut, pe lângă dimensiunea acvatică, semnificativă a fost şi dimensiunea aeriană (evidențiată de pildă prin bumerang ca armă favorită la Gherghi, din urmă cu multe milenii): încă şi azi în Altai se vânează cu ajutorul acvilelor

iar acele păsări răpitoare - vulturi, pajure, şoimi, etc. - au fost mânuite cel mai bine de către străvechii Gherghi, căci denumirile lor au rămas până în prezent astfel (în memoria acelor legături); de exemplu, Marea Zeiță Ghirghe - Kirke / Circe - în forma sa primitivă era reprezentată cu aripi (la fel fiind și îngerii, ca de pildă pre-diluvienii cheru-vimi / heruvimi Grigori, ș.a).

Primii Ghergoi în Europa au fost nomazi Pelasgoi pe văile principalelor ape, după glaciaţiune acei lideri ai nomazilor vânători-culegători Europeni remarcându-se în general şi ca mari plutaşi / respectiv pescari (îndemânări tehnice deosebite faţă de cele curente ale celor conduşi, abilităţile fiind suplimentare în comparaţie cu cele obişnuite de vânători-culegători, Gherghii devenind gardienii / păstrătorii acelor atuuri în traversarea valurilor dar şi a vadurilor, apele câteodată servind şi ca hotarele principale pentru marcarea limitelor dominaţiilor lor, Gheorgheii fiind așa-zișii “orhei” documentați - după cum au studiat cercetători Români ca de exemplu Olimpiu Ioan Luca și Olimpia Cotan-Prună - ca “podari”: erau veghetorii / străjerii vadurilor de pe văile marilor ape curgătoare, paznici ai trecerilor printre valurile acelora, ca voinici Valahi / “Râmâni” = “oamenii râurilor”, răspândiți mai ales în Vestul Pontic). Istoricul Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi” a scris: “Satele caracteristice din zonele lacustre și mlăștinoase - cu vestigii în numeroase regiuni din Europa - erau ‘Palafite’, clădite pe piloți ce suportau o platformă de lemn pe care erau așezate colibele, construite și ele din lemn. Locuitorii de pe Palafite comunicau cu uscatul prin punți / poduri. ‘Sparge-valuri’ erau plasate de jur-împrejur, lăsând treceri pentru pirogi. Construirea de sate pe piloți pare să fi fost motivată de măsuri de securitate, dar poate mai ales de practica asiduă a pescuitului care furniza locuitorilor Palafitelor / Pala-fitelor importante resurse complementare. Cu timpul, tehnica de construcție a scheletului de lemn s-a dezvoltat deosebit de mult și satele au atins dimensiuni foarte mari. Experiența dobândită de dulgherii Palafitici, constructori de colibe pătrate, a fost mai târziu folosită în ridicarea satelor de pe uscat și a dus la dispariția progresivă a colibelor rotunde, a căror folosire precumpănise anterior”. 28


În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre “Vad”, “Val”, “Vale”, “Văl”, etc.: “Vadurile - ca locuri de treceri uneau simbolismul apei (loc al renaşterii) cu cel al malurilor opuse (loc al contradicţiilor). Cufundarea în valuri - ca şi mistuirea în flăcări sau dispariţia printre nori - indica o ruptură cu viaţa obişnuită, fiind un simbolism asemuit cu cel al botezului (cu cele 2 faze, cufundare şi reapariţie). Spre vale, deschisă în partea de sus - deci receptivă la influenţele cereşti - converg obligatoriu şi apele venite din înălţimile înconjurătoare, fiind complementara simbolică a muntelui: valea simbolizează şi locul transformărilor fecundante unde se unesc pământul şi apa cerului pentru a da recolte bogate, întreg simbolismul văii regăsindu-se în unirea fecundă a forţelor opuse. Vălul se interpune între novice şi dorinţă, cel ascunzând realitatea pură fiind iluzia; la limită, vălul poate fi considerat mai curând un intermediar decât un obstacol, căci ascunzând parţial, invită la cunoaştere: toate cochetele o ştiu de când e lumea lume”. Lingvişti prestigioşi au stabilit că încă dinaintea Indo-Europenilor, stră-Gherganii / preKurganii foloseau pentru “vad” / “trecere” termeni tereştri ca “perg” / “portu” iar apoi s-au fixat în utilizare pentru “văl” / “voal” termeni ca “burqa” pentru străvechiul “kirqa”, etc.; vocabularul a păstrat şi apropierea multor termeni acvatici pentru cele ce aveau legături cu Gherga - dintre cele ce făceau acei străvechi Gherghi ori dintre cele ce plăceau îndemânaticilor Gherghi, evidenţiaţi încă din paleolitic ca mari plutaşi sau mari pescari - începând cu “b/arca” şi continuând cu diverse denumiri de peşti din arealul Pontic, etc. (preponderent acvatică a fost şi Civilizaţia Atlantă, unde Gherga a avut rol fruntaş): barca s-a impus ca simbolul unei traversări împlinite, fie de către cei vii, fie de către cei morţi (iar ceea ce avea în remorcă pluta sau barca - anume șlepul, după cum a documentat și Dr. Mihai Gramatopol 1937-1998 se numea “holkades” în vechea Greacă / un termen Ghergan). Este de observat că de la vârârea mortului în trunchiul scobit al buşteanului - de tip “pirogă” / monoxilă - şi lăsarea plutirii sale în derivă, “pe ultimul drum”, a apărut noţiunea de sarcofag / sicriu, adică introducerea mortului în coşciugul realizat din lemn, ca primul moment al căii spre “Cealaltă Lume”: acela era “patul” pentru somnul de veci (la început, sub forma de albie / troacă); se poate remarca despre “bărcile morţilor” (în termenul “Ba-arca” / “Baarka”, “Ba” = “suflet” și “arca” = “piroga”) că au fost întâlnite în toate civilizaţiile ultimelor 10 milenii.

Prinţesă Antică Siberiană Străvechii Homo Sapiens Gherghi au influenţat decisiv şi celelalte 2 mari domenii - de tradiţie serioasă - ale paleoliticului, prin trecerile din stadiile de la vânători în cel de păstori şi de la culegători în cel de agricultori: începând cu bazele calendarelor - deopotrivă pastoral / cu 6 luni foarte active la latitudinile medii şi agricol / mai elaborat - cu numeroase mărturii relevante, manifestările Gherga s-au evidenţiat ca acelea de conducători / stăpâni autentici, în Vechea Lume fiind printre întemeietorii civilizaţionali categorici, bucurându-se ca atare de respectul multimilenar al omenirii; e de remarcat că inclusiv în prezent se utilizează pentru Europa conceptul de “Lume Veche”, Europa pe glob încă păstrându-şi poziţia fruntaşă în multe aspecte de trai (observaţiile astronomice au existat - dovedite ştiinţific - din timpul ultimei glaciaţiuni, aşa că nu-i de mirare existenţa calendarelor pe atunci, etc). Civilizaţia Europeană e înrădăcinată în cea a fostului Imperiu “Bo-Re-An” / Borean, numit şi Atlant, de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni - la Nord de Cornul Abundenţei - continuând foarte vechile moşteniri ale Uriaşilor locuitori anteriori - Titanii Neandertal şi Giganţii Cro-Magnon - răspândiţi tocmai în arealul centrat pe spaţiul 29


Carpato-Dunăreano-Pontic în care e România (în Africa “leagănul” Homo Sapiens - Uriaşii Neandertal n-au existat, negăsindu-se nici o urmă a lor acolo); trebuie reţinut despre Români - şi limba pe care o vorbesc, anume Româna - că sunt mai vechi decât Ţara Românească, adică România / statul Modern: peste tot în lume, întâi au fost autohtonii şi apoi formaţiunile lor teritoriale, nu invers (de exemplu, în Europa, Deutschland = Ţara Germanilor, England = Ţara Anglilor, Scotland = Ţara Scoţilor, etc. / ţările luându-şi denumirile după locuitorii lor, aşa fiind şi România = Ţara Românească, adică a Românilor). Se poate reține că în secolul V, Anglii trib Germanic - au emigrat din S Danez / “Iut-land” în S Britanic, împreună cu Sașii / Saxonii, care în NE Germaniei actuale = Deutsch-land au format cele mai vechi triburi Germane (ceea ce i-a determinat pe Romani să se retragă în S Canalului Mânecii): numele Sas / Saxon provenea de la maceta / barda denumită “seax”, tipică lor (Geto-Dacii = strămoşii Românilor foloseau “sica”). În mod corect, referința e “Istoria Românilor” iar nu “Istoria României”: cea mai radicală concepţie despre apariţia Românilor în lume e şi cea mai recentă, eronat legată de apariţia României în secolul XIX prin unirea Moldovei cu Valahia, fără a ţine cont că limba utilizată de cetăţeni în respectivele principate nu era alta decât Româna / desigur vorbită de către Români (ambele categorii - poporul și limba - existând inclusiv onomastic, cu atestarea istorică drept Rumâni vorbind Rumâneşte, în același spațiu, cu mult dinaintea formării statului Român Modern); academicianul Alexandru Xenopol a scris că atunci când Negru Vodă din N Carpaţilor Meridionali a descălecat în S Carpaţilor Meridionali - la sfârşitul secolului XIII - a făcut pe locuitorii băştinaşi ai ţării “Rumâni”, adică supuşi (aceia au fost știuți ca Valahi iar Valahia ca Țara Românească). La mijlocul secolului XVI, prelatul Anton “Verantio” 1504-1573 (Dalmat născut la Sebenico 43,44 lat. N, 15,53 long. E / cetate la gura Râului Krka pe atunci ţinând de Veneţieni şi populată de Vlahii Nordici, zişi din acel motiv Vlahi “Negri” = “Mauro-Vlahi” sau “Morlaci”, căci Nordului îi era tradițional asociat negrul), care a stat în “Ar-Deal” / Ardeal la Alba-Iulia - în N Carpaţilor Meridionali - a scris despre situaţia Medievală cu care era contemporan: “În vremea noastră se deosebesc printr-o întreită împărţire statele Transilvania, Ţara Românească şi Moldova iar locuitorii acestora se numesc Români. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care le au întocmai sau cu acelaşi înţeles ca în limba Latină ori în dialectele Italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă le vorbeşte limba spun ‘ştii Româneşte?’ sau întreabă dacă e Român. Italienii din Dalmaţia sunt numiţi Vlahi şi despre ei se crede că au fost cu mult mai vechi decât Romanii”. Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a scris că “înțelesul real al numirii acestui etnonim și al regiunii corespunzătoare Dalmația nu poate fi decât unul singur, în deplină concordanță cu realitatea geografică respectivă: Dalmația este o regiune de dealuri. Rădăcina ‘dal’ / ‘del’ apare și în afara zonei traco-ilire, anume într-o altă numire topică: Delos - de gen feminin - ca numele unei insule muntoase din Cyclade”. Afirmaţia din Evul Mediu că Vlahii = Armânii au fost mai vechi decât Anticii Romani nu era nici întâmplătoare, nici singulară, căci confirma o realitate (faţă de care s-au depus mari eforturi de denaturare - timp îndelungat - deoarece deranja gloria identitară a altor Europeni, apăruţi mai recent în istorie iar credința dominantă dintotdeauna a legat prestigiul de

vechime); echivalent pentru “Vlah”, termenul Grec “Blah” înseamnă acum “Bădăran” (în vechea Greacă însemna “Brun” = Roșu închis, Valahii fiind Românii = “oamenii bruni” / roșii întunecați, în vechea Germană același termen “Blah” însemnând “negru” - culoarea folosită pentru “Nordic” - fiind în legătură și cu “burn” pentru “ars”). Între străvechii Rohmani = “Blajini” și Vlahi - termen popular folosit de mulți pentru A/Români - se poate vedea o legătură, căci s-a practicat des echivalența “B”/“V”, astfel încât apropierea dintre Vlahi și Blajini / Vlajini e similară cu aceea dintre Români și Rohmani (înțelepți Pelasgi - “Pelas-Gos” / “PelaSgos”, păstrătorii vetrelor unde ardeau sacrele focuri purificatoare, pure / “Pyros” în vechea Greacă); frumoasele legi Velagine / Belagine - ale blajinilor Pelasgi / notate de cronicarul Iordanes în secolul VI ca “Leges Bellagines” - erau cântate de doinitori (“oamenii legilor”): în sens Iranian, “dîn” / “dân” = “credința” iar “daina” = “legea” (după cum au arătat lingviști ca Diran Kelekian în 1911, Curzio Faro în 1940, ș.a.), astfel fiind în mare vechime modul de transmitere al mesajelor elaborate - în loc de scriere - prin cântare. Corespunzător studiului despre Rohmani / “Roh-mani” din 1983 al cercetătorului Român Adrian Șuștea, rumenii Blajini - adică Fericiții Rohmani - ar fi locuit lângă apele mari, la capătul pământului, într-un ostrov îndepărtat și ei au luat parte la “întemeierea lumii”. Cercetătorul Român Petre Morar - Ardelean din Cluj-Napoca - în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul 2000 a scris: “O persoană la vârsta de 80 de ani nu mai seamănă deloc cu cea care a fost la vârsta de 20 de ani; a evoluat, s-a schimbat, a putut chiar deveni o persoană cu totul nouă pe plan social, cultural și moral, dar nu este înrudită cu persoana anterioară, ci este în relația de identitate biologică, chiar dacă e imposibilă asemănarea, privind din exterior. La nivel intim genetic, acea persoană este inconfundabil asemănătoare cu cea care a fost înainte. În altă ordine de idei, ca o unicitate europeană, limba română este complet ne-dialectală, deci trebuie să fie extraordinar de veche, omogenitatea fiind o măsură a vechimii limbii. Cât de veche poate fi limba română ca să aibă un caracter omogen la scară europeană? Cum poate fi o limbă ‘nouă’ europeană, poate cea mai ‘nouă’ considerând Dacia ultima victimă a Imperiului roman, să se dezvolte ca o limbă omogenă? Cum pot alte limbi mai ‘vechi’ decât limba română, cum ar fi italiana sau franceza, să fie încă limbi dialectale în ciuda vechimii lor? De ce iese limba română din șablonul ‘omogenitate înaltă înseamnă vechime îndelungată’? De cât timp vor avea nevoie italiana și germana pentru a deveni limbi nedialectale?” Armânii / din S Dunării şi Românii / din N Dunării - urmaşii Traco-Geto-Dacilor - au păstrat aceleaşi elemente civilizaţionale străvechi, anterioare existenţei Romanilor cu mult: faptul că stră-Românii (care nu-și ziceau Pelasgi, Valahi, etc.) erau mai vechi decât strămoşii Romanilor a fost demonstrat de chiar existenţa Vechii Civilizaţii Europene = “Civilizaţia Dunăreană”, care în inima sa a avut spaţiul Românesc, steagul bicolor Aromân fiind roșu cu soarele galben iar steagul tricolor Român având culorile de bază roșu, galben și albastru (Vechea Civilizaţie Europeană a ajuns în Peninsula Italică doar în Sudul său şi numai către sfârşitul neoliticului / când a cuprins Malta); de altfel - după cum a scris și Anticul Titus Livius în “Istoria Romei” 1:13 - primii locuitori ai Romei se numeau “Quiriți” / “Curiți” (probabil că denumirea era versiunea locală pentru Gherghiți). 30


și Imperiul K/Het = Hitit - în răsăritul Pontic cei numiți Diauehi / Dioakhi s-au remarcat ca vecini cu Colchii (care populau Kolkha = Colchis): azi acolo e Georgia, Țara Caucaziană a Georgienilor.

Steagul vechi Roman: purpuriu cu auriu Este chiar foarte bine că numele țării Românilor care vorbesc limba Românică numită Româna iar nu Latina, Valaha, Moldoveneasca sau Daca - azi e România și nu Valahia ori Dacia (după cum a observat Dr. Mihai Vinereanu, unii cronicari Munteni - adică din Țara Românească - au pomenit despre “limba noastră Dăcească”, ca un ecou al continuității din Antichitate, punând cinstita egalitate dintre Română și Dacă): Dacii - în pronunția corectă “Dachii”, similar cum pronunția corectă pentru Geți era “Gheti” - au fost strămoșii Antici ai actualilor Români, în continuitate dovedită științific din timpurile lor până în prezent. Academicianul A/Român Neculai Iorga - bărbat foarte înalt în comparație cu contemporanii săi / avea 1,90 metri - a afirmat: “Românii nu sunt nicăieri coloniști, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai veche decât toți conlocuitorii”; cu denumirea de “A-Rimini” / Arimini = stră-Români, vechii Români au fost nu doar contemporani cu vechii Indieni, vechii Egipteni, vechii Greci, ș.a., ci - corespunzător dovezilor - chiar și strămoșii / “stră-Moșii” unor lideri ai acelora (iar “Moși” de exemplu au fost atât “Moesi” în Balcanica Moesie, cât și “Misi” în Anatoliana Misie ori “Mezi” în Media Caspică, etc. / de exemplu în spațiul Românesc, un ecou evident al Mezilor - Magilor / Moșilor - din Media sunt cei din actualul județ Mehedinți, din fostul Banat al Severinului, anume populația de la Gherdap, căci de pildă între zonele respective, între Dunăre / România și Caspica / Iran, au fost legături strânse, timpi îndelungați): istoricul Anatolian Herodot Karka 7:62 a scris că inițial Mezii erau “Ari” (iar denumirea și-au schimbat-o numai după stăpânirea nobilei Medeea din Kolkis / Georgia asupra lor). Încă din Antichitate şi tocmai la Roma / azi capitala Italiei, istoricul Roman Cato “cel Bătrân” 234149 î.C. în lucrarea sa “Origini” a scris: “Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau acompaniaţi la fluiere faptele strălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care Romanii l-au făcut mult mai târziu”. Tot în Antichitate, nimeni alţii decât Romanii au anunţat că Dacii vorbeau o limbă Barbară de sorginte Latină dinaintea Romanizării, ca de pildă poetul Roman Horaţiu 65-8 î.C. care în “Odele” 1:20 a afirmat “Colchii şi Dacii vorbesc o limbă Barbară, de idiomă Latină” (Colchii trăind în Georgia de azi - cu denumirea timpurie “Aea” conform poetului Anatolian Homer în “Odiseea” 12:3 sau “Aia” conform lui Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 2:417 - iar Dacii trăind în România de azi, adică atunci încă era aceeași limbă pe ambele părți ale Pontului / Mării Negre); după Războiul Troian - când a căzut

Daci în V Pontic, Diaoki în E Pontic Istoricul Roman Sextus Rufus a enunţat că “O limbă Barbară Latină se vorbea în provinciile Iliricului încă înainte de cucerirea Romanilor; sub numele de Iliria se înţelegeau în timpurile mai vechi - toate ţinuturile spre apus de Tesalia şi Macedonia, până la mare şi până la Istria iar în timpul Imperiului făceau parte din Iliric Noricul, Dalmaţia, Panonia, Moesia şi cele 2 Dacii de peste Dunăre”. Dintre Liri / Iliri printre care au fost mulți coloniști din Ilion, mutați după Războiul Troian de pe coasta V Anatolică pe coasta V Balcanică - au fost și liderii stimați ca Leri / Lorzi în Bazinul Dunării inferioare (nobili purtându-și capetele acoperite cu “Pă-Lării” / pălării, pentru a se deosebi de restul “po-pulației” / populației); cei din Troia / Ilion au ajuns deopotrivă în Bazinul Dunării inferioare - ca lideri Leri - pe țărmul Dalmat ca Iliri denumind partea Mediteranei de acolo ca Marea Ionică și în Peninsula Italică, atestați de către Antici ca strămoșii conducătorilor Romanilor: mișcarea oamenilor de la E spre V - de pildă din Peninsula Anatoliană în Peninsula Apenină / azi Italiană - nu a sărit Peninsula Balcanică, aflată între ele (în al cărei N e spațiul Românesc). Limba Română și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean grai Arian așa cum limba Latină și-a avut afinități cu elemente dintr-un răsăritean grai Anatolian: în acele situații, spațiul Anatolian și 31


spațiul Românesc au fost de tranzit și respectiv de bază; privind necunoscuta limbă Geto-Dacă, între cele 2 posibile extreme - că ar fi fost foarte depărtată de Română / gen “Chineză” sau foarte apropiată de stră-Română / gen actuala Română - în lipsa relicvelor radical diferite, logica înclină spre continuitate, astfel că Geto-Dacii utilizau mai degrabă stră-Româna decât vreo limbă bizară, din care n-ar fi rămas ca urmă lingvistică nimic. Cercetătorul Ardelean Petre Morar în cartea “Noi nu suntem latini” din 2000 a scris: “O limbă geto-dacă diferită de limba română nu va fi găsită niciodată, deoarece limba geto-dacă era limbă românică primordială, vorbită și azi în toată România; de fapt, limba română de azi este limba ariană de ieri”.

erou al războiului de către învingători și - în acelaşi timp poate fi considerat criminal de război de către învinși). Schiţa următoare e sugestivă; a fost realizată în 2015 de caricaturistul Britanic Tom Gauld:

Autentica “Originea Gherga” este mai mult decât “Istoria Gherga” (ori mai mult decât “Filogenia Gherga”, etc.); titlul lucrării putea fi şi “Povestea Gherga” ori chiar “Gherga” - însă parcă n-ar fi fost chiar atât de relevant pentru publicul actual - astfel încât a rămas statornicit să fie “Originea Gherga” (autorul e conştient că unii utilizatori stereotipi - cu minţile captive între aspecte redundante cu ele însele / ori gândind intermitent - pot fi profund deranjaţi de Originea Gherga, nu însă chiar de titlu, cât de conţinut, lucrarea putând să nu pară “simpatică”, ci ca o voce stridentă pentru un “cor” obişnuit): în “Originea Gherga”, autorul prezintă inclusiv enunţurile unora dintre învăţaţii planetei destinația “gravitațională” fiind Gherga - iar unele paragrafe pot fi incomode, însă nu pot fi evitate, chiar numai pentru simplul fapt că există / ele chiar putând fi “misterioase” şi de aceea trebuie desluşite, căci au apărut cu un scop iar acela e de elucidat (de la muţenia rituală din jocurile Româneşti populare cu măşti - în care “mutul” era iniţiatul care nevorbind păstra taina / secretul religios - a apărut termenul de “mister”). Savantul German Erwin Rohde 1845-1898 a afirmat că religia de Misterii a derivat direct din Cultul Morților (răspândit la toate populațiile timpurii): în cadrul Misteriilor se dezvăluiau destinele și ce trebuiau să săvârșească adoratorii pentru a deveni nemuritori. Realitatea actuală e că în prezent, la fel cum muzeele sunt tot mai puţin frecventate, aşa şi bisericile sunt tot mai puţin frecventate, deopotrivă ştiinţa şi religia aflându-se în cursul unor transformări serioase; de orice fapt sunt conectate minimum 2 aspecte, anume cele legate de cauză și de efect: nu iese fum fără foc.

Grupurile genetice masculine majore Pentru unii chiar există confuzia (grea de depăşit numai prin mijloacele proprii / personale) dintre filogenie şi genealogie, căci între abordările genetică şi istorică - ambele foarte ştiinţifice - sunt discrepanţe serioase, atât prin orizontul temporal operat, cât şi prin metode: de exemplu, din viziunea geneticii explorând dimensiuni de ordinul a zeci de milenii, istoria - acoperind numai câteva milenii - pare insignifiantă; pe cealaltă parte, din viziunea istoriei explorând dimensiuni de milenii, genetica - acoperind zeci de milenii - pare prăpăstioasă = protocronică în vechimea sa preistorică (iar privind aspectul originii, în plus aşa ceva se împlineşte şi altfel, de pildă cu elemente din antropologie, filologie, mitologie, etc., ducând la producţia obţinută prin completările lor reciproce, anume - în situaţia prezentată aici - la lucrarea “Originea Gherga”). Poate ar părea surprinzătoare o realitate: genetica facilitează accesul la istorie. În această arhivă - de fapt un “inventar” Ghergan din timpuri demult trecute, până acum - sunt prezentate unele produse ale “terţilor”, pe lângă câteva urme directe Gherga, gospodărite şi într-o perspectivă deocamdată rară (anume cea genetică), ceea ce a atras mai multe reflectări, începând chiar cu titlul lucrării: “Originea Gherga”? Sau “Istoria Gherga”? (Unii afirmă despre cele mai frumoase poveşti că ar fi cele istorice, cu toate că aceeași istorie poate fi reflectată diferit, de pildă din punctul de vedere al “învingătorilor” sau din punctul de vedere al “învinșilor”; de exemplu, același personaj poate fi considerat

Schiţa răspândirii Homo Sapiens 32


Acum oamenii nu mai trăiesc în Cosmosul despre care se ştie din cele mai vechi mărturii (relatări provenite din Epoca Pietrei); acum oamenii trăiesc în istorie. La început, în general oamenii n-aveau imaginaţia aşa înzestrată pentru cuprinderea ideii că un bărbat a făcut un alt bărbat (fie Zeul bărbat care a creat din argilă / lut omul bărbat, chiar “după chipul şi asemănarea Lui”: procesul respectiv în prezent e ştiinţific numit “clonare” şi cu milenii în urmă a fost enunţat ca posibil, ba chiar şi anunţat ca înfăptuit, dovada fiind vie, manifestată prin însuşi existenţa oamenilor, rezultaţi din aşa ceva); ştiinţific, clonarea reprezintă modalitatea de realizare a replicii identice din punct de vedere genetic a unei celule, ţesut sau organism, rezultatul procesului fiind “clona”, cu un material genetic / genom identic cu celula, ţesutul sau organismul după care a fost copiată clona (ADN-ul celor 2 este identic până la ultima nucleotidă, fără să existe nici o diferenţă structurală sau funcţională între genele lor). Mai mult, Dr. Anthony Perry de la Facultatea de Biologie a Universității din Bath / Anglia 51,22 lat. N, 2,19 long. V a anunțat în 2016 că a reușit să obțină embrioni doar din spermatozoizi - fără ovule - tehnica de fecundare pe care a experimentat-o implicând numai material genetic masculin: așa ceva înseamnă conceperea de progenituri fără material genetic feminin; posibilitatea apariției bărbatului din bărbat așadar a fost dovedită științific (de altfel, dimorfismul sexual este determinat la om prin repartizarea diferită a cromozomilor sexuali “X” și “Y”, astfel sexul masculin având cromozomii “XY”, sexul feminin având cromozomii “XX”, cromozomul “Y” fiind răspunzător de caracterele sexuale masculine). Așadar, varietatea genetică / cromozomială - “X” și “Y” - se găsește doar la partea bărbătească (spre deosebire de partea femeiască, numai cu “X”); Biblia de altfel a indicat succesiunea primordială, întâi apărând Adam. Nu sunt date că în urmă cu milenii ar fi circulat interpretarea transformării maimuţelor în oameni (genetica a demonstrat că numărul cromozomilor - adică a structurilor celulare cu rolul transmiterii informaţiei ereditare - e diferit la maimuţe şi la oameni, împerecherile lor fiind incompatibile / sterile) dar din urmă cu milenii - când oricine observa că pretutindeni în natură doar partea feminină dădea naştere unei alte fiinţe iar viaţa embrionului se contura în oul / ovulul matern, de aceea femeia / muierea şi mai ales mama se bucura de cel mai mare respect - sunt numeroase date despre intervenţia supranaturală în apariţia oamenilor iar aşa ceva merită atenţie, inclusiv prin prezenta lucrare “Originea Gherga”; de altfel, o întrebare ar fi: dacă oamenii au descins din maimuţe, de ce încă mai sunt maimuţe? De exemplu, Românii n-au nici o relatare străveche despre vreo legătură între maimuţe şi oameni (de altfel, nici un popor European nare aşa ceva); din geneza Tibetanilor, a rămas de poveste că în cuplul primordial al strămoşilor doar unul dintre părinţi cel masculin - a fost o maimuţă divină (rod al dragostei dintre Cer şi Pământ). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Strămoşul tibetanilor a fost un maimuţoi - fiul Cerului şi al Pământului - născut din divizarea oului primordial. Povestea tibetană a fost prezentată de Ariane Macdonald în 1959: ‘La multă vreme după o inundaţie originară, în Tibet s-a întrupat Mani, sub forma unei maimuţe; din împreunarea lui cu Ştima stâncilor s-au născut 6 făpturi, jumătate om, jumătate maimuţă. Treptat, părul de pe trup le-a căzut, coada s-a micşorat şi au devenit oameni’. Maimuţoiul nu o luase în căsătorie pe Ştima stâncilor decât la

sfatul zeilor şi din milă, când abila Ştimă îl ameninţase: ‘Mi-e poftă de tine, te iubesc, mă topesc de dorul tău; de-atâta iubire, te voi urmări pas cu pas şi te implor: dacă nu va fi să trăim împreună noi doi, mă voi duce să ţin tovărăşie demonilor şi se vor naşte sumedenie de demoni şi vor devora în fiecare zi sumedenie de făpturi. Ci eu, când puterea faptelor mele dinainte mă va ucide, voi cădea în iadul adânc al fiinţelor’. Astfel, omenirea a luat naştere în Tibet dintr-un maimuţoi milos şi din Ştima stâncilor topită de iubire; acei primi părinţi le-au dăruit copiilor virtuţile oamenilor şi au făcut ca zeii să le dea grâne, aur şi nestemate. La vechii indieni, maimuţa era simbolul sufletului. La vechii egipteni, pe Lumea cealaltă sufletele trebuiau să evite maimuţele, care le prindeau cu năvodul”. (Sufletul e legat de suflare, pentru care termenul în Vechea Lume a fost “As”; de la suflul “As” au derivat deopotrivă nobilii Asiei - populația semnificativă fiind format din Ari - dar și zeul suprem An). În 2011, cercetătorul Elen Athanasios Angelopoulos a afirmat că “primii locuitori ai Egiptului - la început numit Aeria, la fel ca și Creta - au fost Pelasgi, sosiți acolo pre-diluvian, în mileniul X î.C”. Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 (în care a corelat scufundarea Atlantidei cu momentul diluviului / Potopului) a scris: “cele mai vechi așezări din Creta (datate în jurul anului 6700 î.C.) au fost situate departe de țărm; s-ar părea că locuitorii ar fi căutat să se așeze în peșteri îndepărtate, bine ascunse”. Insula Creta (cea mai Sudică Insulă Egeeană, la Nord de Egipt) are multe grote / peșteri, spre comparație spațiul Român - cu suprafața mult mai mare - având proporțional totuși mult mai multe, frecventate și din timpuri anterioare, din vremurile Neandertale; în mileniul VII î.C., după formarea Mării Negre prin inundarea Lacului Pontic, supraviețuitorii Potopului s-au stabilit în spațiul actualei Românii la distanțe sigure de litoralul marin, pornind Vechea Civilizație Europeană, ca succesoarea imediată a Civilizației Atlante, începând de pe litoralul / malurile Fluviului Dunărea de la Gherdap / zona Porților de Fier și pe dealurile din “Ar-Deal” / Ardeal (având de jur-împrejur Munții Carpați): asemănător - din frica de valurile mării - în acel mileniu VII î.C., la începutul neoliticului, locuitorii Cretei / Kerîgî au procedat similar, trăind acolo la distanță de maluri, în interiorul Insulei. Privind străvechii Ari din Asia, împreună cu tărâmurile Aeria din Europa / Creta și Africa / Egipt: probabil - după cum a observat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2015 “denumirile de A/Eria desemnau teritoriile Arilor / Arianilor”. Arheologul German Hugo Winckler 1863-1913 a afirmat că “Armenia a fost locul apariției termenului ‘Arri’, identic etimologic cu Arian” / proveniența fiind Iraniană (Armenia e în Caucaz, plasată între răsăriteana Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor de la Marea Caspică și apuseana Aea / Aia - fosta Colchida / Kolkis, acum Georgia de la Marea Neagră, Armenia având graniță cu Iranul); privind răspândirea termenului Alban în Europa - de la E la V - se pot remarca fosta Albanie Caucaziană (cuprinzând Azerbaidjanul și Daghe-stanul de azi), actuala Albanie Balcanică ori Muntele vulcanic Alban din Peninsula Apenină de la poalele căruia, din Alba Longa, au fost fondatorii Romei, lanțul Munților Alpi, Albionul / Anglia, ș.a.m.d. Printre primii “Ari” au fost cei știuți (din moși, stră-moși) ca “de-moni”, adică “divini oameni” (“de” = “divin” iar “moni” = “oameni”), anume: Gini sau urmașii Magi. Demonii / “demonii” n-au fost prezenți doar în “Dicționarul de simboluri” 33


(care i-a pomenit în legătură și cu geneza Tibetană). “Dicționarul explicativ al limbii române” a enunțat despre “demon” ca fiind “(în scrierile romanticilor) personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice; (în gândirea mitică și în poezie) geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni, etc”. Despre “demon”, lingvistul Lazăr Șăineanu în “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 a indicat ca fiind “în politeismul antic, geniu bun sau rău” iar “Dicționaru Limbii Românești” din 1939 realizat de Dr. August Scriban a scris despre “demon” ca fiind “în religiunea creștinească, înger căzut din cer”. În “Cartea patriarhului Enoh”, îngerii veniți din cer, știuți ca veghetori / gardieni ai pământului, respectiv ca observatori (inclusiv ai cerului) au fost notați Gregori / Grigori; față de ceilalți îngeri asexuați - acea caracteristică principală fiindu-le definitorie îngerii Grigori / Gregori se deosebeau prin faptul că aveau coaie / testicule: îngerii Gregori erau tipic masculinizați, fiind ființe cerești deosebite, sexuate (în vechiul Egipt, cu “Casa lui Enoh” - având notarea “Pa-Hanok” / “hanuka” la Evrei însemnând “dedicat” - a fost conectat termenul Grec “Phoenix” / “Pho-Enix”, după cum au constatat cercetători Americani ca Mary Sutherland în 2005, Samuel Dael în 2013, ș.a). Schița următoare înfățișează migrări posibile ale acelor îngeri observatori / veghetori, de pe Vârful / Piscul Ardis al Masivului Hermon (cel mai mare al Înălțimilor Golan, din Sudul Siriei):

Îngerii Gregori / Grigori și posibilele lor migrări La începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza” - prima carte din Vechiul Testament, respectiv prima carte din Biblie - stă scris despre “fiii lui Dumnezeu” / din Cer care au intrat la “fiicele oamenilor” / de pe Pământ, care le-au născut “Uriași” (aceia fiind “vestiții viteji din vechime”); după cum se știe din Biblie / Noul Testament, Iisus - Fiul lui Dumnezeu - a fost pe Pământ în secolul I iar după cum se știe tot din Biblie / Vechiul Testament, înaintea Potopului (“Facerea” 6:2): “Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (existând așadar pluralul Fiilor lui Dumnezeu, toți cu mult timp anteriori lui Iisus). De altfel, privind acea pluralitate nu androgină, ci sexuată - anume, poliandră / a partenerilor bărbați din perioada matriarhală - Vechiul Testament a menționat nu doar pluralitatea Fiilor lui Dumnezeu, ci și pluralitatea Dumnezeiască (“Facerea” 1:26): “Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (concret, Treimea Sacră - formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - ar justifica pluralul divin / zeiesc, însă căutând Fii, pe lângă Fiul Iisus, în Biblie nu apar alte ființe cerești decât îngerii); în pluralitatea îngerilor, prima distincție a împărțit ansamblul îngerilor în îngeri asexuați și în îngeri Gregori sexuați / masculini (ale căror apariții s-ar fi datorat nu numai unei Mari Mame, ci mai multor femei iar momentul biblic al apariției umane “după chipul și asemănarea taților” a fost poliandru și ceremonios consemnat de “Facerea” ca de fapt reprezentând finalul foarte important - și mult așteptat - al genezei exclusive Homo Sapiens, în sfârșit fără prunci Cro Magnon / Neandertal). În întunericul nopților pre-diluviene - inclusiv în tipicele nopți polare foarte lungi - Marii Mame / stăpânei Pământului îi era asociată Luna / corp ceresc, satelitul natural al planetei, “Lu-na” făcând ceea îi indică silabele, adică luminând noaptea (conectați binomului feminin pământeanlunar, cu timpul au ajuns să fie numai iluminații / solarii Homo Sapiens, ale căror femei, în legătură cu natalitatea sporul populației - erau cele mai rodnice, în comparație cu predecesoarele Cro Magnon și Neandertal); se poate observa 34


Ya-rga consfințeau regala (=“rga”) stăpânire a Pământului “Ghe” / “Ga” și a iluminării sale nocturne “Ya”, căci iluminarea sa diurnă avea altă denumire, anume “Ra”: Ghe și Ra au format Gher / Cer (manifestarea divină cerească) iar Ga și Ya au format Gaya (manifestarea divină pământească); spre deosebire - deoarece “Ma” a fost “Luna” - “Ma-Ya” / Maya era iluzoria lumină a Lunii (de exemplu, în Albaneză “Muaj” e “Luna”), “Ma-Gia” / Magia aparținea tandemului Pământ-Lună, etc. Pe Înălțimile Golan din N Galileii au fost atestați de către patriarhul Enoh pre-diluvienii îngeri Gregori “rupți din cer” iar post-diluvian de către Biblie acolo și în Sudul bogat în pește al Văii Râului Iordan, ce curge în cel mai jos loc acum de pe glob - respectiv în zona Galileii unde localnicii se îndeletniceau îndeosebi cu pescuitul - au fost atestați ca trăind urmașii lor, Uriașii Gherghe-sei / Ghirga-șiți (considerați “demonici” de unele interpretări ivite după exorcizarea făcută de Iisus în Ghergasa - pe malul Lacului Galileea - la începutul mileniului I); se poate însă remarca lesne despre rolurile lor - ale îngerilor Gregori / Grigori și ale urmașilor Gherghe-sei / Ghirga-șiți - că au fost constant pozitive, de la civilizare până la creștinare. Unul dintre cei mai importanți îngeri a fost reținut ca fiind nemuritorul arhanghel / înger Gavriil = Gabriel (căpetenia îngerească “arhanghel” = “ar-han-ghel” era mai marele peste “în-geri”): mesagerul divin dintre Cer și Pământ, mare vestitor (atestat atât pre-diluvian / adică dinainte de Potop, cât și post-diluvian / adică după Potop, cu denumirea legată de principala sa caracteristică, fiind “înger” = “în cer”, adică ființă cerească); ca și la “arhanghel”, particula orientală “Ar” (devenită “Al” de exemplu la Albani) a fost atribuită nobleții unora - ca de pildă Aramei, Armeni, Armâni, ș.a. - ori a ajuns cu folosință occidentală asemănătoare, sub forma “Il” în Peninsula Italică, “El” în Peninsula Iberică, etc. În tradiția Ebraică, Gavriil / Gabriel - respectiv “Gavri-il” / “Gabri-el” - a fost îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra Sodomei și Gomorei (așezări ale unor depravați în S Mării Moarte). În Vechiul Testament de exemplu e enunțat că avea aspect de bărbat - în “Daniel” 9:21 că “Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară” - iar în Noul Testament “Sfânta evanghelie după Luca” începe cu anunțările nașterilor verilor Aramaic numiți Yohănan și Ieșu (adică Ioan și Iisus / în Română) de către îngerul Gavriil. În tradiția islamică Gabriel a rămas ca spiritul divin al adevărului, profetul Mahomed afirmând că Gabriel i-ar fi dictat Coranul. Așadar, îngerul Gavriil / Gabriel (mereu reprezentat în albastru / iar azuriul ceresc, ca și reflecția sa acvatică, era culoarea Atlantă favorită) e venerat de monoteiști - fie mozaici, creștini ori musulmani rădăcina credinței în îngeri dovedindu-se mai veche, provenind din anterioara religie zoroastră, a străvechiului Mag Zartoșt / “Zarto-șt” = Gargo-șt / “Gargo sfântul”; de fapt, monoteismul masculin a apărut ulterior străvechii credințe în Marea Mamă Ghirghe = Kirke / Circe, ceea ce era și natural: întâi a primat principiul matern / muieresc, apoi abia - ulterior după mult timp - apărând în divin principiul masculin monoteist promovat și de credincioșii Gherghi. În legătură cu albastrul apelor curate, se poate remarca despre termenul Românesc pentru “năvod” / “nă-vod” - adică “plasa de pescuit” - că e “cercală” (prima plasă de pescuit din lume datată cu radiocarbon ca veche de 10 milenii - s-a găsit în mlaştina din Kamennogorsk 60,57 lat. N, 29,08 long. E / în

că Anatolia - ca ținut “natal” - onomastic e conectată cu înțelesul natalității, ca tărâm fecund / fertil mai ales pentru oameni = Homo Sapiens: la momentul decisiv al încheierii ultimei glaciațiuni, nașterile din Peninsula Anatoliană au fost cele mai numeroase din Vechea Lume. Diurnii bărbați Homo Sapiens - spre deosebire de nocturnii Cro Magnon / Neandertal - preferau lumina, astfel încât (inclusiv la nivel îngeresc) au apărut distincțiile între cei știuți ca “ființele luminoase” și cei considerați tenebroși, încă având de-a face cu întunecatul tărâm Gargar / Tartar, cel “al umbrelor”, al Lumii “Celeilalte”. Oamenii Homo Sapiens - bărbați și femei - preferau focul nu numai pentru căldura sa, ci și pentru lumina sa (în Asia Centrală, devotații manipulatori / Magi ai focului ajungând să fie știuți - și numiți - ca “sfinți Gargo” / “Gargo-ști” = “Zarto-ști” / zoroaștri iar în Europa Centrală, ca de pildă în spațiul stră-Român, zânele se distingeau prin purtatul popularelor și totodată sacrelor “ii”, pline de semne Magice, vopsite sau cusute, ce astfel le dublau tatuajele, pe care le prezentau public în vederea întâlnirilor cu luminoșii “iYi” / așa cum erau alintați cei mai potenți parteneri); “ființe luminoase” erau deopotrivă ele / purtând luminoasele “ii” și ei / purtând luminoasa titulatură de “iYi” (e interesant că în Turcă s-a păstrat termenul de “Ay” pentru “Lună”). “Dicționarul universal al limbei Române” din 1929 realizat de lingvistul Lazăr Șăineanu a notat că “iie = cămașă de țărancă”, Dr. Mioara Avram anunțând în “Ortografie pentru toți” că în actuala formă literară a Românei “scrierea cu ‘iia’ este incorectă” (chiar dacă pronunția e așa); despre “iYi” simbol sacru în neoliticul Civilizației Dunărene - specialiștii Bulgari au analizat că inițial reprezenta puterea supremă rezultată din invocarea divină între 2 Coloane, așa cum se poate vedea în schița următoare:

“iYi” în neoliticul Civilizației Dunărene Semnul “Ya-rga” / Yarga al vârtelniței / Svasticii reprezenta lumina cerească, norocoasă și protectoare a vieții, prin împreunarea bumerangelor perechii - al ei și al lui - ce se îmbinau în forma crucii îmbârligate ca securile / secerile lor de mai târziu (bumerangul în India se numea “Valari”): prin termenul “Ya-rga” era denumită divina “rga” lumină “Ya” (ca exemplu, “Yah-ve” / Iehova în Orientul Mijlociu denumea luminoasa și divina Adunare Gregară / Gargară a făpturilor / zeilor cerești - din cer = “DinGer”, “adică “îngeri” - “după chipul și asemănarea” cărora au apărut primii oameni Homo Sapiens). Formele pre-diluviene Ghe-rga / Ga-rga și 35


Karelia Rusă); la stră-Români (corespunzător surselor etnografice), exista “Ştima apelor” - stăpâna mitică a apelor care avea ca fiice “Fetele de apă” iar apoi, la vechii Români ca “vodă” era știut liderul suprem / probabil termenul fiind rămas de la iscusitul mânuitor de “năvod” / “cercală” = mare pescar: îndeletnicirea primordială Atlantă - inclusiv în spațiul Românesc - în acel mediu acvatic bogat în ape și în pește a fost desigur pescuitul (exercitat și de Pelasgii Ghergi utilizând “cercala” = “nă-vodul”, stimați ca nobili conducători - Românește pentru regalitate folosindu-se “vodă”).

şi una arheologică prin inscripţionare - despre multimilenarul nume Gherga). În 2015, Dr. Gabriela Macovei a afirmat despre cel mai vechi cuvânt din Română că ar fi “chiu” = “cucui” / “gugui” sau rotacizat “gurgui” (legat de străvechiul termen Ga pentru Pământ): însemna “ţâţă” dar şi “pisc” (cu sensul de “ţuguire” ducând chiar la îngâmfare / fudulie); azi “chiu” s-ar putea înţelege fie ca “strigăt” / “ţipăt”, fie ca “vârf” - drept locul pietros / stâncos cel mai înalt dintr-un anume areal al pământului - aşa ceva caracterizând ancestrala postură Montană stră-Română.

Scrierea neolitică Este de ştiut, după cum a studiat şi Dr. Radovaje Pesic din Serbia, despre cea mai veche scriere din lume descoperită până acum că a fost “Scriptul Dunărean”, aşa cum s-a relevat arheologic la Gherdap - în Defileul Dunării de la Porţile de Fier, ce era graniţa Imperiului Borean / Atlant - prin multe vestigii datând din mileniul VII î.C., adică din timpul primului Potop (apoi fiind scrierea din zona de pe Râul Mureş dintre Turdaş / judeţul Hunedoara 45,51 lat. N, 23,07 long. E şi Tărtăria / judeţul Alba 45,56 lat. N, 23,24 long. E, datată ca funcţională religios în cultura neolitică străRomână, din mileniul VI î.C., respectiv cea folosită de plutaşi pe Râul Bistriţa - cu izvorul în Masivul Gârgalău din Munţii Rodnei - după cum de exemplu i-a studiat elementele pe multe tăbliţe neolitice Dr. Dumitru Ioniţă în comuna Farcaşa 47,09 lat. N, 25,50 long. E / judeţul Neamţ, etc.); Gherdap pe Dunăre (cel mai lung defileu din Europa) se află între Râul Ti-miş / afluent pe stânga al Fluviului şi Râul Ti-moc / afluent pe dreapta al Fluviului: se poate reţine despre înţelesul Sanscrit al particulei “Ti” - cu care stră-Româna a avut numeroase afinităţi, azi Sanscrita mai fiind oficial utilizată în N Indiei / Bharata la granița cu China și cu Nepal, în restul țării vorbindu-se altceva iar la N fiind “Ti-bet”, populat de Bautai, așa cum a scris în secolul IV generalul Ammianus Marcellinus - că a fost de “pilon” / “pol” (cele 2 importante râuri încadrând Defileul Dunării Gherdap mărginind la S regiunea Banat - Timiş / “Ti-miş” şi Timok / “Ti-mok” - fiind ca stâlpii / pilonii Porţilor zise mai în urmă “de Fier”, mai înainte ţinând de Imperiul Atlant centrat pe Lacul Pont). Scrierea exista în Atlantida - aşa după cum a consemnat filozoful Platon - iar Vechea Civilizaţie Europeană a fost succesoarea directă a Imperiului Atlant: stră-Românii populând plaiurile respective - fiind foarte conservatori, mult timp s-au ferit să scrie, considerând scrierea ca o formă de handicap a celor cu memoria mai redusă, nevoiţi să-şi ia notiţe (cu timpul, capacităţile creierelor umane s-au tot redus, scrierile căpătând amploare universală, în prezent o bună

Îngerul Gavriil / Gabriel Este interesant că și în Tibet - cea mai înaltă regiune din lume - exista “Știma apelor”. În marele trecut, se acorda o excepţională importanţă descendenţei din una şi aceeaşi “mamă milostivă”, ce era cea care de fapt “asigura legitimitatea”; pe de altă parte, de la început se ştia că zeul era făcut de ou iar omul era făcut de zeu (e de reţinut că “zeul” este un termen provenit din proto Indo-Europeanul “ghel” pentru “sclipitor” iar în timp “L” frecvent s-a suprapus peste “R”, rădăcina fiind de fapt “Gher”, aceeaşi ca la “creaţie” sau “cer” dar şi prima silabă de la străvechiul nume GherGa, ceea ce literalmente pentru Gher-Ga ar da înţelesul de “zeitatea Pământului” ori creatoarea / creatorul Pământului, căci Ga - în Epoca Pietrei - era Pământ, încă din acea eră fiind atestat în Banat / “Ba-Anat” iar nu în “Anatolia” / Anatolia, de către prima scriere din lume, faptul foarte important că Pământul era patronat de “Ghirghe” / Marea Zeiţă Mumă a Pământului: din multele confirmări ştiinţifice, iată aşadar pentru început 2 - una lingvistică prin onomastică 36


parte a creierelor umane rămânând fără utilizare concretă; de exemplu, în craniile umane, între creierul mic şi creierul mare se află glanda epifiză / pineală - responsabilă de ancestralele trăiri mistice - în legătură cu “al treilea ochi” / “oki”, având la vechii oameni importanţă acordată mult mai mult decât se bucură în prezent). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au consemnat: “În ciuda tuturor eforturilor făcute pentru a o înălţa la rangul de imagine a lui Dumnezeu, de tălmăcire a Cosmosului, sau chiar de a o diviniza, scrierea apare ca un substitut degradat al vorbirii. Istoria scrisului este veche de circa 6 milenii. Scrisul simbolizează o pierdere a prezenţei: scrisul apare când vorbirea se retrage. El constituie un efort de încapsulare a spiritului şi a inspiraţiei şi rămâne un fel de simbol al rostirii absente. Limbajul şi scrierea sunt 2 sisteme de semne diferite. Unica raţiune de a fi a celui de-al doilea este aceea de a-l reprezenta pe cel dintâi. Scrierea materializează revelaţia, retează legătura umană şi o înlocuieşte cu un univers de semne. Pentru a reactiva revelaţia, e nevoie de o prezenţă vorbitoare. În suflete nu se scrie cu un condei. Această valoare simbolică a scrierii, prin opoziţie cu limbajul, e ca o strădanie secundă şi periculoasă de reînsuşire simbolică a prezenţei”. Miracolul instalării la conducerea Atlanților a Pelasgilor Gherghi - sosiți în urmă cu peste 9 milenii din Asia Centrală în Europa Centrală - s-a datorat slăbiciunii vechilor autohtoni Atlanți (care deja utilizau scrierea pentru a-și fixa principalele teme), nou-veniții, adică “No-vații” / Novacii, fiind considerați novici în asemenea însușiri, deoarece fără a scrie reflectau pe de o parte străvechiul tip uman capabil de a reține tot iar pe de altă parte, prin prospețime reprezentau tipul uman ca model de lider necesar în fruntea celor afectați de scăderea energiilor. În legătură cu Ponticii = IndoEuropenii (de al căror grai primordial - prin serioase cercetări, de către mulţi specialişti - s-a demonstrat că străRomâna a fost strâns legată): ştiinţific se ştie că primii Pontici / Indo-Europeni au fost Kurgani = Gorgani iar tot ştiinţific se ştie că nu ei au fost primii Ghergani din lume, căci înaintea existenţei lor au fost precedaţi de mulţi Gherga, de-a lungul mai multor milenii chiar decât mileniile scurse de la Kurgani / Gorgani încoace; numirile lor de Gorgani / Kurgani - care în mileniul VI î.C. au domesticit caii (ţinându-i în gherghelii) şi din mileniul V î.C., după ce au descoperit roata, cu ajutorul carelor trase de cai s-au tot răspândit în valuri prin Vechea Lume, ca “Indo-Europeni” - au fost la fel în diverse culturi, căci erau urmaşii aceluiaşi neam regal Ghergan din fruntea Imperiului Atlant, până la Potopul ce i-a adus sfârşitul dezastruos, în mileniul VII î.C. (dinaştii din neamul regal Ghergan al Atlanţilor au provenit dintre acei Gherghi care în mileniul VIII î.C. au suferit mutaţia genetică “N” din Pamir, datorită intensificării activităţii solare ce a provocat topirea ultimei glaciaţiuni, în paralel alte grupuri genetice masculine - ca “I” și “R” în Europa - intrând într-o extincție parțială / “sugrumare statistică” dovedită științific ca petrecută tot atunci). Dr. Harald Haarmann a afirmat în 2007 despre ulterioara Kurganizare că “Indo-Europenii n-au înlocuit limbile locale, cu afiliere lingvistică diferită, ci au intrat întrun proces de fuziune cu ele, astfel încât produsele rezultate au avut elemente vechi şi noi; ulterior diluviului din mileniul VII î.C. - început prin apariţia Bosforului - au fost 2 tipuri de Indo-Europeni timpurii, anume agricultorii din S Pontic = Anatolia care au migrat spre V în Europa şi spre E în IranIndia, respectiv mai semnificativii păstori din N Pontic care

au migrat spre V mai mult în Europa şi spre E în Asia Centrală: de altfel, în neolitic pentru fenomenul migrării dintre succesorii paleoliticilor vânători-culegători - se pretau mai serios păstorii, care prin natura lor erau nomazi, decât agricultorii, care prin natura lor erau sedentari. Tranziţia de la stadiul din paleolitic de vânători la cel din neolitic de păstori n-a fost necesar să fi fost legat de domesticirea animalelor pe lângă agricultorii sedentari, apăruţi din foştii culegători; de pildă, în N EurAsiei a fost documentată trecerea de la vânarea renilor la creşterea renilor, fără nici un stadiu agricol. Conform cercetărilor arheologice, în Bazinul Pontic excepţie Sudul său - păstoria a precedat clar agricultura. În spaţiul Ponto-Caspic, Kurganii (Indo-Europenii timpurii) au îmblânzit calul şi tot în acelaşi areal - prin folosirea roţii - a apărut căruţa / carul. Începând cu mileniul VI î.C., proto Indo-Europenii au interacţionat social (fără conflicte, având schimburi culturale şi împrumuturi lingvistice) cu proto Uralicii din N şi cu proto Caucazienii din S. Credinţa că mişcarea nomazilor a fost haotică e un mit; mişcările lor au fost strict organizate după numărul şi felul animalelor, după păşunile disponibile, etc. Începând cu mileniul V î.C., expansiunea Culturii Cucuteni - fundamentată agricol - spre răsărit a provocat ciocniri cu populaţiile stepelor, luptele dintre cele 2 părţi fiind demonstrate prin urmele arheologice”.

După stadiul nomazilor vânători-culegători din Epoca Pietrei / paleolitic, înainte de sedentarii agricultori neolitici, cei mai dispuşi migrărilor - prin natura lor - desigur că au fost pescarii / plutaşii şi păstorii. Protejați de platoșe realizate din bucăți tari de piei - ca niște solzi, cusuți între ei acei fruntași cutezând explorări deosebite ale tărâmurilor virgine arătau ca niște “balauri” / “dragoni”: în EurAsia, acei “Dragi An” avansau în fiecare an, cucerind noi orizonturi, pe măsura retragerii ghețurilor; ei se îndreptau de la răsărit spre apus, înaintând și de la miazăzi către miazănoapte (sensul general al mișcărilor Homo Sapiens fiind de la SE la NV, așa cum s-a dovedit arheologic - de exemplu, la sfârșitul glaciațiunii - din Asia Mică în Europa Estică / Europa Centrală). Platoșele tipice lor - cu solzi ca de balauri / dragoni, mai mari decât cei ai peștilor ori ai șerpilor - îi 37


păzeau de răniri și îi fereau de friguri (cei purtând haine - fie acelea blănuri sau doar piei - fiind categoric superiori oamenilor goi). Primii Pelasgi - aparținând genului uman Homo Sapiens, proveniți din Asia Centrală - procedau ca anteriorii Uriași “Cavaleri Glaciari” (Cro Magnon / Neandertal) care au stăpânit, la fel ca legendarii Balauri / Dragoni, umedul Nord Arctic al EurAsiei, până la calota polară: într-acolo se îndreptau - în turme uriașe - animalele pe care ei urmăreau să le vâneze. După încheierea glaciaţiunii, revărsarea bruscă a săratului Ocean planetar peste dulcele Lac Pontic - cu oglinda aflată foarte jos, ducând prin extindere în final la formarea Mării Negre - a dislocat populaţiile de pe maluri, prin influxul de refugiaţi din zona circum-Pontică explicându-se importantele schimbări neolitice = perioada pietrei şlefuite fiind cea a sfârşitului Epocii Pietrei (experienţa traumatică a diluviului Pontic ducând la răspândirea mitului Potopului iar Gorganii / Kurganii după ce au domesticit caii / pe care îi ţineau în “gherghelii” şi au inventat roata / ca expresia circulară emblematică a însuşi numelui lor, călărind caii şi călătorind cu carele au ajuns să introducă patriarhatul); din cauza Potopului întâmplat în mileniul VII î.C. în Bazinul Pontic, foştii Atlanţi Sudici preocupaţi de agricultură s-au mişcat în V spre Gherdap / Defileul Dunării iar foştii Atlanţi Nordici preocupaţi de păstorit s-au mişcat în E spre Stepa Ponto-Caspică, de unde apoi - în mileniile următoare - s-au manifestat drept Kurgani = Indo-Europeni. Amintirea Erei de Aur - anterioară dramaticului eveniment diluvian - a rămas paradisiacă (mulţi oameni şi-au rezumat perspectiva diluviană la un concept penibil de simplist, prin reducerea la un Potop, în ciuda evidenţelor - documentare, arheologice, etc. - că Potopul nu a fost un eveniment la singular; încă din urmă cu milenii au fost autori credibili care au transmis explicit amintirile celor reale, respectiv că au fost Potopuri: anume, atestările au fost la plural). Un alt fenomen implicând duplicarea, datând din Epoca Pietrei, a fost transmiterea ideii creaţiei prin clonare, adeseori subliniată și prin existența unor avataruri documentate religios, istoric, etc., ceea ce explica nu doar facerea / geneza omului - ca având origine divină - ci justifica şi androginitatea primară (adică lipsa sexualităţii iniţiale) atât a făpturilor cereşti, cât şi a celor terestre / pământene: sexul pe de o parte nu era un atribut al îngerilor ori al Doamnei-zeu sau al lui Dumnezeu iar pe de altă parte nu era un atribut al primilor oameni (până când au gustat din cunoaştere); acel aspect străvechi - de netăgăduit / religios prin diverse credinţe ori ştiinţific prin diferite cercetări istorice, etc. - a fost reţinut de memoria omenirii parcurgând consecvent timpul, fiind ştiut până în prezent (persoanele castrate erau considerate neutre sexual - adică androgine - de pildă Uran a fost castrat de fiul Cron iar Cron a fost castrat de fiul Zeus, cei 2 zei predecesori ai lui Zeus, anume bunicul şi tatăl, încheindu-şi fiecare propria generaţie divină aşa). De fapt, Uriașii Titani / Neandertal au fost “castrați” de către Uriașii Giganți / Cro Magnon, care - la rândul lor - au fost “castrați” de către Homo Sapiens. Oamenii Homo Sapiens au învins deoarece femeile lor erau roditoare cu toți; la Uriași, femeile Neandertal nu puteau fi însărcinate de bărbații Cro Magnon, nici femeile Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens. Iată de ce s-a fixat mitul dublei castrări, a taților de către fii: întâi Titanul / Tătânul Zeu Uran (pentru a nu se mai înmulți) a fost castrat de fiul său - Gigantul Zeu Cron - iar apoi acela a fost castrat de fiul său Zeus, pentru oameni =

Zeul Zeilor. În plus, incompatibilitatea genetică masculină față de Uriașe a fost științific dovedită în laboratoarele genetice ale începutului mileniului III, ceea ce a confirmat “mitul castrării”: 2 surse foarte diferite au coincis privind același adevăr. Pe lângă așa ceva, fenomenul avatarurilor a început cu imitarea de către oameni a Uriașilor “Zmei” - ca Balauri / Dragoni - astfel fiind știuți primii Pelasgi Homo Sapiens care (profitând că au rămas singuri, după dispariția Giganților Cro Magnon și Titanilor Neandertal) au instaurat pe Pământ cele dintâi dinastii regale; astfel s-a consolidat și credința în puterea gemenilor. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” din 1969 despre “altoire”, adică introducerea ramurii unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însuşirile altoiului (procedurii i se mai zice şi “grefă”): “Ca modificare artificială a fecundării speciilor vegetale, altoirea / grefa a avut dintotdeauna un aspect ritual şi simbolic. În Orientul Apropiat se credea că altoirea nu reuşea decât cu condiţia ca ea să corespundă unei anumite conjuncţii între lună şi soare. În general, altoirea are o semnificaţie sexuală. Ea reprezintă o intervenţie în ordinea generării şi constituie o împreunare contra naturii. Toată problema altoirii ţine de puterea - şi de dreptul - omului de a contribui la modificarea regnului vegetal, ca şi de modurile şi limitele în care îşi exercită această putere şi acest drept. Ştiinţa şi practica medicală au extins altoiul / grefa şi la nivelul regnului animal, prin înlocuirea unui organ necrozat cu un organ viu, prin inseminarea artificială, prin transferul de celule fecunde de la un uter la altul, etc. Grefa necesită intervenţia umană, căci e în afara puterilor naturii neasistate de om: ea ar putea fi o accedere a omului la puterile demiurgice, limitându-se totuşi la modificările operate înlăuntrul aceleiaşi specii, căruia îi asigură continuitatea (la un anumit nivel al transformărilor unei specii în alta, manipulările genetice ar pune alte probleme şi ar îmbrăca un sens diferit)”. Autorii au continuat cu “androginia”, plecând şi de la ideea că prima fiinţă umană a fost androgină - după ispitirea de către Garzag = “șarpele încolăcit” - devenind Adam şi Eva (chiar dacă vechii Evrei au scris despre primul cuplu, aceia n-au fost Evrei, aşa cum n-au fost Evrei nici Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Galileea şi Înălţimile Golan - fapt care a fost consemnat și de Biblie întâlniţi acolo ca indigeni / autohtoni de către vechii Evrei când au intrat în Canaan / azi Palestina şi Israel): “Potrivit viziunii escatologice a mântuirii, fiinţa redobândeşte o plenitudine - în care separarea sexelor se anulează - prin taina căsătoriei. Credinţa, universal afirmată, în unitatea originară pe care omul o recapătă post-mortem, e însoţită în majoritatea sistemelor cosmogonice de diferenţierea totală a sexelor în lumea aceasta. Pentru că - şi aici credinţele străvechi se întâlnesc cu cele mai actuale descoperiri ale biologiei - fiinţa umană nu se naşte niciodată complet polarizată din punct de vedere sexual. Faptul că omul e în acelaşi timp mascul şi femelă în trupul şi în principiile sale reprezintă o lege fundamentală a creaţiei. De aici decurge şi explicaţia cea mai răspândită pentru riturile de excizie şi circumcizie, care ar fi destinate integrării definitive a copilului în sexul său aparent, clitorisul fiind la femeie un fel de reminiscenţă a organului viril iar prepuţul bărbătesc - o reminiscenţă feminină. Orice opoziţie e destinată să fie anulată prin unirea cerescului cu terestrul, unire înfăptuită de către om. Arborele, avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, era 38


îndeobşte socotit un simbol al raporturilor stabilite între pământ şi cer: în acest sens, avea caracterul unui centru, ceea ce-l făcea să fie sinonim cu Axa / Osia Lumii (figură axială, arborele reprezenta în mod firesc drumul ascensional străbătut între lumea vizibilului şi lumea invizibilului, la fel ca stâlpul şamanic din iurta siberiană, scara, coloana vertebrală a trupului omenesc, Copacul Cosmic, etc). Arborele a fost calea pe care se urcau sau se pogorau suveranii / mijlocitorii dintre Pământ şi Cer. Arborele Lumii avea drept sevă roua cerească iar fructele sale - păzite cu străşnicie - transmiteau nemurirea (ca de exemplu Merele de Aur din Grădina Hesperidelor ori Arborele Vieţii din Eden, etc). Arborele Vieţii a fost un simbol al fertilităţii, pe care s-a clădit - de-a lungul timpului - o întreagă magie: au fost analogii ale pomului fructifer fie cu femeia fertilă, fie cu bărbatul fecund (de exemplu, la populaţiile altaice şi turkomongole din Siberia au fost întâlnite interpretări antropomorfice specifice ale arborilor); toate credinţele au arătat că - din punct de vedere sexual - simbolismul arborelui a fost ambivalent. Putem considera că Arborele Vieţii a fost la origine o imagine a androginului iniţial (în planul lumii fenomenale, arborele scorburos ori cel cu frunziş des unde se cuibăreau păsările şi care rodea periodic evoca imaginea arhetipală lunară a mamei fertile iar trunchiul înălţat spre cer, simbol eminamente solar de forţă, nu era altceva decât falusul). Cele 2 polarităţi se pot însuma, ajungând şi la o interpretare androgină sau hermafrodită”. Sumerienii aveau pentru androgini termeni ca Galaturra și Kurgarra; după cum a scris în studiul din 1999 “Umbra din noi. Forța vitală subversivă” Dr. Verena Karst - profesoară de psihologie la Universitatea din Zurich / Elveția - “Zeul Enki al hăului și al apelor a plămădit din lut 2 ființe, Kurgarra și Galaturra, trimise cu ‘hrana vieții’ și cu ‘licoarea vieții’ în Infern. Pentru acele ‘ființe’ porțile nu constituiau un obstacol, ele se strecurau prin crăpăturile lor. ‘Ființele’ respective - Kurgarra și Galaturra - au fost instruite: nu aveau voie să mănânce nimic, nu aveau voie să bea nimic în lumea subpământeană iar drept răsplată să ceară bucata de carne neînsuflețită ce era Inana, pe care au acoperit-o cu ‘hrana vieții’, au stropit-o cu ‘licoarea vieții’, ea trezindu-se și ridicându-se în picioare: era regina lor și a plecat din acea lume”. În Biblie / Ioan 6:54 apare ce a spus Iisus: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (se poate observa că asemănarea între străvechiul mit Sumerian - din Mesopotamia - și Anticul mesaj al Fiului Domnului - din regiunea apuseană vecină Galileea - nu a fost întâmplătoare); taina împărtășirii din Trupul și Sângele Domnului - cea mai importantă la creștini - se pregătește prin post și prin spovedanie / mărturisirea păcatelor (așadar, taina împărtășirii a fost cunoscută de Ghergarii orientali din Kurgal / Ghiengar = Mesopotamia, cu mult înainte). Generalul Britanic James Forlong 1824-1904 a notat în “Râurile vieții”: “În Sanscrită, ‘Pal’ / ‘Pala’ = ‘protector’ / ‘protecție’; în vechime, gardurile de protecție erau ‘palisade’. Apollo / ‘APollo’ era ‘lumina soarelui’; la Romani, pandantivele cu șerpi se numeau ‘Pali’ (în Roma, prima colină a fost cea ‘Palatină’). Șarpele și Cultul Phallic s-au aflat în legătură”. În 1922, cercetătorul Scoțian Ballantyne Hannay 1855-1931 a scris despre “Simbolismul sexual din religie”: “La hinduși, cele 2 sexe îl reprezentau pe Marele Zeu / ‘Maha-Deva’ (‘Pala’ / ‘Linga’ era penisul iar ‘Yoni’ / ‘Dovi’ era vulva).

‘Puranele’ s-au bazat pe Cultul Falic - însuși numele ‘Pur’ / ‘Pul’ avea echivalentul ‘El’ la vechii Evrei sau ‘Al’ oriental, ceea ce de fapt era de la Zeul Ra - iar ‘Ka’ a fost zeitatea ‘Puranelor’ (organul sexual masculin era la vechii Indieni ‘Pala’, la vechii Evrei ‘Phalim’, la vechii Greci ‘Phallos’, etc. - aproape toate limbile semnificative având denumiri apropiate - de pildă litera Greacă ‘Pi’ Π redând prin spațiul feminin dintre cele 2 coloane reproduse grafic ‘Poarta vieții’ iar litera Greacă ‘Phi’ ϕ fiind considerată ‘phalică’, dând viață). La vechii Egipteni (unde ‘faraonul’ era ‘PhalaOn’), hieroglifele din cartușele faraonilor au redat aspectul falic Ka, savanții hinduși recunoscând astfel aceeași zeitate ‘Puranică’. Fiindcă Isis, după ciopârțirea soțului ei Osar / Osiris - de către fratele lor Set - nu i-a mai găsit penisul, a făcut unul și l-a pus în chivot / arcă; Egiptul a fost țara arcelor, pretutindeni unde era un sacru falus fiind o arcă. Toate templele aveau arce (ceea ce a fost familiar profetului Moise și oamenilor lui); termeni ca ‘arca’ / ‘argha’ și ‘altar’ au fost legați, la fel și Arkule / Herakles. În ‘Facerea’ 1:2 apare că ‘Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor’; acel divin Duh era feminin: a fost ‘RK’ (respectiv consoanele de la ‘arcă’ iar vechii Evrei o numeau ‘Ruak’ / ‘Ruach’ pe Marea Mamă, ființă divină numai ‘Duh’ / ‘Spirit’). Io și Eva au derivat din numele divin Iahve / Iehova: Io / Ju a fost folosit și la Jupiter / Zeus iar Eva a fost prima femeie din lume; mereu apa - mediul umed / acvatic - a fost în asociere cu fecunditatea / fertilitatea feminină iar ungerea cu virilitatea masculină (sacrii pari / piloni - chiar și menhirii - au fost totdeauna unși cu ulei). Biblia abundă de falism = simbolism sexual; creștinismul s-a bazat pe Cultul Falic. La fel ca ghioaga lui Hercule, toiagul lui Moise a fost falic. În ‘Cartea judecătorilor’ 8:33 e scris că ‘fiii lui Israel au început iarăși a 39


(sensul cuvintelor - traduse corect - demonstrând asemenea înțeles). Dragonul era Iarna iar Bel / Marduk subjugând-o însemna de fapt că a forțat fertila Doamnă a Raiului să producă viață în mediul devastat; prima carte din Biblie n-a fost o literatură omogenă inspirată divin, ci s-a închegat ca o compilație de străvechi mituri (ceea ce le conferea suficientă autoritate) pentru a prezenta începuturile. Ca gen, se poate observa că ‘biserica’- având la bază ‘Kirk’ pentru ‘Poarta vieții’, denumirea derivând de la ‘Cultul Inelului’ = adică al străvechiului cerc de piatră ‘Chirchel’ - e totdeauna feminină și mereu are cel puțin un ‘turn’, ce întotdeauna e masculin: suntem copleșiți de o arhitectură subînțeleasă în gândirea umană. Arheologii au găsit o mulțime de falusuri - din toate materialele posibile - datând de milenii, peste tot în lume; au fost 2 sisteme de credințe: falusul dătător de viață și falusul solar, aducător de căldură primăvara, după iarna rece din emisfera Nordică, celebrat prin festival. Asirienii - numele țării lor Surya fiind la fel ca al Soarelui Indiei - au scris în cuneiforme pe tăblițele lor că Soarele și Falusul erau tată și fiu. Falusul era asemănat cu șarpele; în Ebraică - anume, limba în care a fost redactat Vechiul Testament - pentru echilibru se folosea termenul ‘peles’, adică același ca și cel pentru ‘falus’. Balanța justiției avea inițial agățate talerele pe penisul tatălui iar mult mai târziu, pe cornul taurului. ‘On’ însemnând ‘cel puternic’ sau ‘cel viguros’ - a fost constantul termen eufonic pentru falus, atribut al Zeului Hermes; de exemplu, ‘piscul’ / vârful muntelui e denumire falică iar ‘palatul’ la început era sfântul loc unde se venera phalusul: rădăcina a fost ‘Pala’ / ‘Pela’, însemnând ‘Toiagul Domnului’ la vechii Egipteni ori ‘lucru minunat’ la vechii Evrei (care evitau orice referire directă la cele sfinte). În Persia, creația a fost sub semnul celui lucrând cu pământul, numit ‘Gee-urges’ / Geeurge iar Raiul a fost sub patronarea Doamnei Raiului numită ‘Grădină’, primul om fiind Adam, cel ‘Roșu’ (după cum i s-a zis celui care ara Grădina). În vechile limbi, ‘R’ și ‘L’ se interschimbau, căci în afara pronunțărilor pretențioase, ele sonorizau palatal similar (copiii sau unii oameni având dificultăți pentru asprul ‘R’, pronunțând în loc ‘L’). Așa că Ararat a ajuns Alalat iar prefixul Ala / El fiind divin, a fost utilizat de pildă la Allah / ‘Al-Lah’ (în ‘sacra arcă’ regăsinduse atât masculinul Ra, cât și feminina Ka): în mod simbolic, Arca a dus o nouă viață pe Ararat. Focul - ‘Pyr’ la vechii Greci - de asemenea era în legătură cu Pala / Phala; după vechii Greci - care aveau paradele penisului numite ‘Phallika’ / ‘Phallophoria’ - la creștini ridicarea verticală a crucii ar aduce cu erecția falusului”.

păcătui pe urma baalilor și și-au așezat ca dumnezeu pe BaalBerit’: așadar, Iehova lor a fost cândva Ba-Al / Baal = Phallus (iar Berit însemna circumcis). Ultimul capitol din ‘Cartea lui Daniel’ - despre ‘Bel și Dragonul’, considerat apocrif - reda povestea babiloniană a Zeului Marduk, reluată frumos de creștini prin cea a Sf. Gheorghe, însă ridicol transformată de Evrei față de versiunea inițială; din cuneiformele tăblițelor se știe că între Marduk și Bel era coincidență iar Dragonul asociat cu el era de gen feminin, care se putea multiplica: pentru ca zeii să nu se teamă de puterea Dragonică, inclusiv de a-și dobândi ajutoare prin a face prunci, Zeul Bel / Marduk - dotat cu trident / așa cum probabil a fost cândva lancea Sf. Gheorghe - a reușit sechestrarea sa în Templul din Babilon, așa că ea nu se mai putea apropia de apele ce-i plăceau foarte mult (fie apele căzute din cer, fie cele de la suprafață în care să se scalde, fie apele subterane în care să se scufunde / astfel justificându-i-se aspectul solzos). În Extremul Orient până azi dragonii au rămas divini, ei fiind de fapt împrumutați din Tartar (după cum au notat vechii Greci). Biblia relatează în primul capitol ce a fost după prima zi a creației: ‘6. Şi a zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape! Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. 9. Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul! Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine’.”

“Apele au fost constant indicate de scrib drept primele gazde ale evenimentele; apele s-au strâns ca să se ivească pământul, în ele au mișunat primele vietăți, care întâi s-au înmulțit pentru ca să le umple iar abia în al doilea rând uscatul a găzduit restul: la început, apele au fost cele mai importante. Iove - ca și Marduk - a fost zeul special creator ca Geeurge făcând Cerul și Pământul (dar nu și apele, ce n-au fost menționate / așa fiind influența pe poveste a tribalilor Evrei din habitatul lor uscat, ignorând marea); apele primordiale erau cele ale inundațiilor iernii, anotimp când și Soarele e învăluit de către nori. Relatarea din ‘Facerea’ a prezentat starea devastată a pământului, așa că geneza / creația n-a fost din ‘nimic’, ci de fapt ‘o repunere în ordine’

Viața eternă 40


“Vechiul Egipt a fost plin de reprezentările Crucii Ankh / ‘An-Kh’, simbolul vieții eterne: aici, în stânga imaginii e reprodusă joncțiunea dintre ‘Linga’ / ‘Pala’ și ‘Yoni’ / ‘Dovi’, cu raze emise în jur ca de pe un sfânt cap; în dreapta imaginii e reprodusă unirea lor în simbolul suprem divin al Vechiului Egipt, Crucea Ankh. De pildă în Sicilia, însuși capitala Palermo are o denumire bi-sexuată, deopotrivă cuprinzând masculinul ‘Pala’ și feminina ‘Ma’. Nu întâmplător, în fiecare primăvară era Festivalul Fecundității în Vechea Lume iar Paștile și-au găsit locul atunci; de exemplu, în ‘Ieșirea’ 32:19 (‘el a văzut vițelul și jocurile’) hora împrejurul vițelului era un dans pur falic, în ‘Cartea judecătorilor’ 3:5-7 unde fetele Evreilor au fost date după feciorii Gherghesei ‘și au slujit baalilor și astartelor’ însemnau organele masculin și feminin, în ‘Cartea a treia a regilor’ 18:26 - ‘și săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră’ - a fost folosit cuvântul ‘pesach’, ce era un dans ‘phallic’ de Paști, etc.: de fapt, Baal și Iahve aveau aceeași identitate și același simbol falic. Vechilor Evrei (așa cum reiese din Vechiul Testament) li s-ar fi promis Țara Sfântă dintre Nil și Eufrat când necondiționat, când condiționat: ei au fost împinși mereu la lupte cu cei de acolo. Biblia e plină de simbolism și unii consideră explorarea din asemenea unghi a scrierii sale ca o blasfemie, ceea ce nu-i onest”. În mare vechime, la politeiștii păgâni / “Pă-Gâni”, adică la “Sfinții Pa ai Pământului Ga”, Balaurul / “Bal-Laurul” era puternicul Dragon / “Drag-On” - “Bala-Ur” fiind în rostirea orientală cu “B” în loc de “P” ceea ce era “Pala-Ur” = “Pala Uriașă” - iar Pulerul / “Pu-Lerul” a fost liderul suprem, “Sf. Ler” (“Pu” fiind prefixul sfințienei); se poate observa plasarea prefixului ori sufixului în funcție de vechimea termenului sau de regiunea unde era utilizat: de exemplu, biblicii “Gherghe-sei” (care trăiau în Canaan când au năvălit acolo vechii Evrei) literalmente erau “sfinții Gherghe” căci în Românește așa apare sufixul oriental “sei”. La monoteiști, “cel uns” a fost Mesia - “Moșiach” în Ebraică - adică Dumnezeu, respectiv cel străvechi (termenul echivalent Românesc fiind “Moș”); încă din Epoca Pietrei, aristocrații / nobilii umblau unși: acela era deopotrivă atât semn rămas de la vânătorii paleolitici care aveau succes în consumul de grăsimi - ceea ce le conferea statut deosebit în societatea cu multe lipsuri - cât și protecție față de paraziți (cei unși trăind mai mult, în comparație cu semenii neunși). Cultul Fecundității și Fertilității - care a dominat omenirea multe milenii prin relațiile sexuale - a consacrat printre ritualuri și ungerea cu uleiuri (ca parte a preludiilor în actele sexuale), fie la modul restrâns pe organele sexuale, fie la modul extins pe piele; în vechime (când nu existau medicamente), inclusiv cu scop curativ se foloseau pe locurile vătămate - ceea ce mărea speranța de viață - tot felul de unguente: uleiuri, unturi, etc. (unele foarte scumpe, accesibile doar liderilor). În Vechea Lume, mari frecvențe ale celor unși și-au avut atestări în Media / S Caspic, Misia / S Pontic, Moesia / S Dunării, etc.: cu genericul Mesia - asociat Moșilor - s-au întâlnit Magii din Regatul Mediei, Misii din Misia (“Moșia” Regatului Troiei), Moesii din N Balcanic / de pe Valea Dunării, ș.a. În 2010, Dr. Alexandru Mihăilă a documentat că “rădăcina verbală ‘mșh’ însemnând ‘a unge’ e în aceeași categorie cu ‘mașiah’ și substantivul ‘qatil’, asociat în special cu profesii agricole, ritualul în sine nefiind specific vechiului Israel, în Egiptul vechi demnitarii fiind investiți prin ungere, sirienii și hitiții practicând ungerea regilor, etc. (cel mai vechi vestigiu din

Canaan datează din mileniul VII î.C)”. Tot în 2010, Dr. Adela Kovacs a scris în studiul “Definirea spațiului sacru: între monumental și ritualic” că s-a stabilit “o serie de categorii tipologice pentru sanctuarele preistorice. Trei mari categorii au fost identificate: ‘sanctuarul-poartă’ (cu situarea la intrarea într-un spațiu bine conturat), ‘megaronul’ (o sală lungă cuprinzând în interior coloane și platforme de tipul băncilor destinate activității de oferire a ofrandelor) și cel tripartit (ce cuprindea 3 compartimente separate). Altarul a fost locul ridicat - sau masa - pe care se aduceau jertfe zeilor”. Procedeul magic de protecție era stropirea cu apă sau ungerea cu ulei ori cu untură (începând cu “Era de Aur” = paleolitic, jertfele supreme au fost cele umane, înlocuite treptat cu cele animale; când jertfele erau arse, partea cea mai plăcută zeilor se considera că era fumul grăsimii): cei unși erau legați de divin.

Sunt de remarcat transcrierile în Engleză ale cercetătorului Britanic citat (Ballantyne Hannay despre “Simbolismul sexual din religie”) ca “Gee-Urge” / “Geeurge” pentru ceea ce în Română e “Gheorghe” - iar “Gurges” în Vechea Lume era “tornada” - ori ca “Pala” / “Pela” pentru ceea ce în Română e “Pula”, etc. Avertisment: pentru cine ridică o sprânceană privind terminologia prezentului text, are simplu de revăzut subiectul acestei lucrări - care este despre “Originea Gherga” - ceea ce implică menționarea iar nu evitarea elementelor necesare prezentărilor (de altfel, în plan puternic emoțional - astfel asigurându-se dăinuirea - fără târzia pudoare, se poate lesne observa că Românii au o gamă bogată de înjurături cu tentă sexuală iar rădăcinile pentru așa ceva sunt chiar străvechi și nu au apărut nemotivat sau inocent, astfel că abia după explicarea motivelor acestei caracteristici culturale, oricine interesat de alte dimensiuni ar avea o platformă mai serioasă de start). În geneza Crucii Egiptene “a vieții eterne” se poate vedea unirea organelor sexuale masculin și feminin, dintre “Pala” Zeului An (al eternității) și “Yoni” Zeiței Ka / Ga (a vieții), ceea ce a dus la apariția numelui său “An-Kh” / Ankh; în general, Crucea exista din preistorie, cea înălțată - aproape ca “T” - având sorginte sexuală iar cea echilibrată - cu brațele egale provenind din 2 bumeranguri alăturate vârf la vârf ori din stilizarea Svasticii (Crucea Solară / îmbârligată, a 2 seceri încrucișate). Președintele farmaciștilor Americani Otto Wall 1846-1922 în cartea “Venerarea sexului” a analizat falicitatea tridentului și observând că vechii Egipteni figurau “Tatăl” prin desenul organului sexual masculin, s-a ocupat inclusiv de reprezentarea alfabetică “T” ca stilizarea penisului încadrat de testicule (așa cum vedeau credincioșii); el a arătat că în 41




Vechea Lume procrearea pruncului rezulta (astfel de pildă rămânând relicve cruciforme în cimitirele Anatoliei / Turcia) din îmbinarea parului cu inelul iar Sfânta Treime - a Tatălui, Mamei și Pruncului - era redată hieroglific în vechiul Egipt așa cum se poate vedea:

 

Procrearea

ziua şi noaptea prezentate ca 2 aspecte ale eternei reîntoarceri a timpului şi a mişcării cereşti lumea de aici şi lumea cealaltă, simbolizate prin 2 locuinţe viaţa pământească reprezentată printr-o locuinţă făcută din ţărână, care are 2 uşi, una pentru a intra şi alta pentru a ieşi, adică pentru a muri”

Părinții cu Pruncul

“Geneza” / “Facerea” = “prima carte a lui Moise” evident a cuprins evenimente dinaintea vieții profetului respectiv (personajul Moise a apărut numai din “cartea a doua a lui Moise” = “Ieșirea”); mediul umed descris ca existent la începutul lumii nu era cel subtropical - uscat / arid - din Egipt / NE African ori din Canaan / “Țara Sfântă”, ci foarte bogat acvatic, unde a fost alt tărâm sacru (și primul în ordinea cronologică), anume: Raiul (ivit într-o zonă inițială acvatică / umedă, în flagrant contrast cu mediul de trai al vechilor Evrei, căci povestea nu era a lor, ci a fost preluată, fiind Okeanică / Atlantă). Privind abordarea vieţii divine și altfel, etimologia termenului “divin” însemnând “înzestrat cu însuşiri excepţionale” poate fi conectată atât de vulva Marii Mame - denumită “Dovi”, înțelegându-se prin ea literalmente “Doi-vii” / “Două vieți” - cât și de Sanscritul “dvija” însemnând “născut de 2 ori” (căci “dvi” = “dublu” iar “ja” = “naştere”); hinduşii considerau păsările ca dublu-născute: apărute întâi în ouă, apoi ca puii ieşiţi din găoace (numeau pasărea ca “dvija”). Tot “dvija” se folosea şi la desemnarea unui om special, anume brah-manul, ca “născut de 2 ori”: simpla naştere din părinţi nu era suficientă pentru a fi “dvija” (în pronunţie “divia”); încă o naştere era cea culturală (dobândită prin educaţie şi cunoaştere / cu concretizare încă din preistorie în a ştii “Vedele”), astfel că foarte mulţi doreau - ba chiar considerau că au obligaţia - să se nască pentru a doua oară, alimentând prin asemenea credinţă atât progresul, cât şi religia. De pildă, în mod tradiţional, tânărul care se iniţia în mânuirea armelor şi devenea războinic era de atunci “dvija”; la vechii Indieni, numai cei care erau “dvija” (brahmanii, războinicii, negustorii, ş.a.) puteau să practice în societate anumite rituri şi ritualuri. În trecutul îndepărtat, persoanele “născute de 2 ori” erau foarte respectate. Prima naştere era fizică, a doua naştere era spirituală. Cei divini / “di-vini”, adică născuți de două ori, aveau două vieți, în Lumea “Asta” și în Lumea “Cealaltă”, respectiv erau Nemuritori. În acelaşi “Dicţionar de simboluri”, aceiaşi autori au scris şi despre “doi” şi Dionysos (în pronunţie “Dionusos”), inițial ca zeu androgin: “Ne putem întreba dacă divinităţile schiloade (şchioape, chioare, etc.) nu erau cumva divinităţile ordinii impare - ordinea cea mai secretă, cea mai înfricoşătoare, cea mai transcendentă - de vreme ce, la scară umană, cuvântul ‘ordine’ se asociază întotdeauna cu ideea de paritate; acea ordine impară (un picior, un ochi, trei gorgone, etc.) ar simboliza o putere divină de temut, uzurpată şi deturnată de la adevărata-i menire. Căci lumea omului lumea temporalităţii - era dominată de numărul 2 şi nu de 1, cifra atemporalului, a increatului, a lumii interzise a divinului (şchiopul, fiind asociat cu numărul 1, era un simbol al masculinităţii şi putea îmbrăca o semnificaţie falică iar în antiteză, sirena avea coada dublă). În cultura iraniană, regăsim cifra ‘doi’ legată de teme ca:

“O imagine dublă - 2 lei, 2 vulturi, etc. - mărea (prin multiplicare) valoarea simbolică a imaginii. Dionysos a fost divinitatea a cărei semnificaţie e simplificată în mod abuziv când este considerată numai ca simbol al entuziasmului şi al dorinţelor amoroase; complexitatea inepuizabilă a personajului Dionysos - tânărul divin sau zeul născut de 2 ori - e atestată de numărul mare de nume ce i-au fost date, dintre care, ce-i drept, primele (‘Cel care delirează’, ‘Fremătătorul’) trimit la strigătele tumultoase din timpul orgiilor. O tradiţie greacă menţiona că Zeus, după ce a înghiţit inima încă palpitândă a lui Zagreus, l-a zămislit pe Dionysos cu Semele: inima lui Zagreus regenerat l-a dat pe Dionysos. După ce a fost scos de Zeus din trupul matern mistuit de fulger, zeul a fost adăpostit până la naştere în coapsa tatălui său. Afabulaţia dublei naşteri a permis pe de o parte recuperarea fulgerului care la origine simboliza îmbrăţişarea cerului cu pământul iar pe de altă parte, evidenţierea situaţiei excepţionale a noului zeu descinzând din Zeus. Această dublă naştere - care însemna şi o dublă gestaţie - trimitea la schema iniţierii: naştere, moarte şi renaştere; coapsa lui Zeus - goală pe dinăuntru ca arborele scorburos - adăuga simbolic puterilor iniţiatice ale lui Dionysos forţa formidabilă care sălăşuia în coapsa tatălui zeilor. Dionysos a fost principiul şi stăpânul fecundităţii; de altfel, era denumit Phallen sau Phallenos şi procesiunea Phallos-ului ocupa un loc important în multe din sărbătorile sale. Speciile prolifice ale taurului şi ţapului au intervenit frecvent în legenda şi în cultul lui; ţapul şi taurul au fost victimele sale de predilecţie pentru sacrificii şi - într-o perioadă mai veche - în practica îmbucătăţirii, ce se termina printr-o comuniune sângeroasă. Dionysos a fost îndrăgostit de Caria, el a încercat să-i introducă pe oameni în lumea zeilor şi 42


să-i transforme într-o seminţie divină”. (Iar în Caria - SV Anatoliei - cel mai mare așezământ religios a fost Sanctuarul Gherga; acolo statuia colosală a Zeului Dionysos - având pe piept inscripția GHERGA - flanca intrarea dinspre orașul Valarima / Hilarima). Istoricul Anatolian Grec Arrian în lucrarea “Indica” 1:9 - din secolul II - a scris că “de la Dionysos până la Alexandru Macedon au trecut 6042 de ani, Indienii afirmând că a fost cu 15 generații mai timpuriu decât Hercule” și că în Bazinul Ghaggar / Gargar din NV Indiei au fost 153 de regi: așadar, Zeul Dionysos era datat de acea sursă Antică în mileniul VII î.C., la 4 secole după Potop (rezultând că “noul” Hercule a fost diluvian, la aproape 4 milenii după vechiul Hercule / așa cum a scris Diodor Sicul); trebuie știut că printre sacrificiile ce i se aduceau Zeului Dionysos figurau - în primul rând - jertfele umane (mai târziu înlocuite de flagelații). Se poate observa că în spațiul Românesc / unde a existat Regatul Heraclizilor, AgaTârșii care în mileniul I î.C. au trăit în Moldova și Ardeal - au fost mari adoratori ai Zeului Dionysos.

spate și pe piept, purta rochie albă. Nu făcea nimănui rău dacă nu era supărată; dacă da, atunci putea și omorî. Trăia în Defileul Dunării, de unde ieșea când se stârnea furtuna. După ieșirea din hăul în care sălășuia, ea se ridica spre cer - până chiar sub nori - și lupta cu stihiile cerești pentru ca să potolească nenorocirea. Ea ferea oamenii - după cum zic agricultorii - de furtună, grindină, ploi torențiale și calamități. Pentru această Zeiță - pentru a-i spori și revigora forțele - se mai lasă și acum pe câmp un urcior cu lapte și un topor; dacă acelea sunt găsite de vreun trecător, el nu trebuie să le atingă dar mai ales nu trebuie să le ia”. Așezați în localitățile denumite “Var”, Valahii iubeau Vulva, fiindcă era Zâna Apelor lor - protectoare ca Marea Zeiță - Valahii știind-o desigur pe Vulva lor ca Mama lor (deopotrivă progenitoare și ocrotitoare): Vulva = organul sexual feminin; Vulva = Marea Zeiță Mamă a Valahilor. La Gherdap - adică în Defileul Dunării / Porțile de Fier - dar și în regiunile vecine, populate majoritar de Români / Valahi, dovediți istoric în continuitate de la strămoșii lor acolo din Epoca Pietrei, Marea Zeiță Mamă a fost atestată arheologic, scriptic, onomastic dar și mitic chiar de atunci, din Epoca Pietrei, cu numele de Ghirghe / Kirke (reluată apoi și drept Circe / Kybela sau Sibila / “Si-Bila” = “Sfânta lui Baal”, ș.a.); despre continuitate ca fenomen se poate observa că n-a însemnat neschimbare: de-a lungul timpurilor, populațiile din aceleași perimetre au trecut prin diverse stadii culturale și civilizaționale / de transformări și de dezvoltări.

Valahii venerau Vulva (astfel îi ziceau Zânei Apelor, atestată de pildă ca diluviană la Gherdap / Porțile de Fier, din timpul primului Potop); acolo, în cel mai lung defileu din Europa, în Carpații Sudici, stră-Românii / Valahii fiind locuitorii urbelor “var” - adică Varahii / Valahii populând primele așezări permanente denumite “var”, unde s-au polarizat în premieră continentală - a fost centrul Vechii Civilizații Europene, succesoarea imediată a Civilizației Atlante (pe de altă parte, prima civilizație post-diluviană din lume, apărută în Bazinul Ghaggar din Nordul Indiei - țară autohton numită Bhărat - a fost populată de “barah-mani” / “varah-mani” = “oamenii sufletului solar”, echivalența “V”/“B” fiind documentată lingvistic / ștințific în EurAsia, aceia până azi fiind știuți ca “brah-mani” / brahmini). În 2006, cercetătorul Timocean Dimitrije Singulirovici în “Mica enciclopedie a zonei Djerdap și împrejurimilor” a scris: “În primul rând, legenda ‘Vulvei’ - ‘Zâna Apelor’ - a fost (după spusele Valahilor), despre o creatură mitologică trăitoare printre stâncile de lângă ape, care venea și în munții din aceste părți; tânără și frumoasă, cu pletele lăsate pe umeri, pe

“Zeul-greu”: “Zagreus” Stră-Românii / Valahii l-au cunoscut și l-au venerat inclusiv pe “Zeul Greu” = “Za-Greu” / Zagreus (acela era zis de către Traci ca Bassareus / “Bassa-reus”, egalat cu Zeul numit de Greci ca Dionysos; autorul Antic Macrobiu/s 1:18 a scris că Tracii Besi aveau în Munții Rodopi un templu circular unde interpretau flăcările marelui foc veșnic de acolo ca Oracol consacrat Zeului Dionysos / Bassaris, de la numele său fixându-se vechiul termen local pentru blana vulpii: Zeul purta - emblematic - piei de vulpi / mici mamifere roșcate). Este de știut că în paralel cu Troianii care populau Vestul Anatoliei / Asiei Mici până la Strâmtoarea Dardanele, pe 43


Este de ştiut că Zagreus - Bassaris / Bassareus însemna vânătorul ce prindea animale vii, în legătură cu termenul Ionian / V Anatolian “zagre” pentru “groapa de capturare a animalelor” (savantul Bănăţean Kerenyi Karoly la considerat pe Zagreus - fiul Zeiţei Mamă Perke, aşa cum îi era numele Trac - ca supravieţuitorul unui rit preistoric, alţi cercetători echivalându-l pe Zagreu cu Zalmoxe); unirea mamei cu fiul într-o nuntă sfântă - ca hierogamia de sorginte Tracă semnificând actul creaţiei - a influenţat de pildă în Balcani / “Baal-Kani” = teritoriul conducătorilor lui Baal şi ritualul Misteriilor din Eleusis, celebrarea făcându-se prin sacrificarea unui taur pe ţărâna simbolizând poala Marii Mame. Carianul Odeon din Halicarnas (Bodrum azi, în Turcia) a afirmat că Thrake a fost fiică a Zeului Okeanos: eponima Traciei a fost zână Dunăreană (Tracia inițială acum e împărțită de 3 republici - Bulgară, Elenă, Turcă - tot de câte 3 state fiind împărțite și Macedonia vecină ori regiunea Banat, zone foarte importante pentru Gherga). Marele vânător Zagreus - adică literalmente “Zeul-greu” - a patronat vânătorii care prindeau în marginea calotei polare aflată în retragere (la sfârşitul glaciaţiunii) numeroase exemplare de frunte ale faunei paleolitice; propagat mai ales de către Pelasgii Atlanţi sosiţi din centrul Asiei în centrul Europei în urmă cu peste 9 milenii şi de urmaşii acelora, mitul său a fost foarte puternic, alimentat atât prin repetata promisiune de întoarcere din expediţiile Nordice avute - ceea ce a dus la nostalgia eternei reîntoarceri, cu difuzia din Era de Aur până în prezent - cât şi prin succesul avut la prinderea animalelor vii (dintre care o parte au fost domesticite). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri” despre “re/întoarcere”: “Întreg simbolismul cosmic, toate demersurile spirituale, ca şi simbolurile ce le sunt comune - cum ar fi labirintul, mandala sau scara marchează o reîntoarcere la centru, la origine, la Eden, o reintegrare a manifestării în principiul ce i-a dat naştere. Cum punctul cuprinde cercul, cercul se întoarce la punct. Omul primordial sau omul adevărat, reintegrat în starea paradisiacă, s-a întors de la circumferinţă la centru; or, centrul lumii, centrul Edenului, era punctul în care comunicau pământul şi cerul, de unde se pornea în dobândirea stărilor supraumane. Să reţinem şi un alt aspect: acela al ciclurilor temporale; aici găsim întoarcerea zilei şi dispariţia beznei, legate de miturile Aş-vinilor hinduşi, Isis şi Osiris, Artemis şi Apollo, ş.a., întoarcerea verii şi trecerea iernii, legate de simbolismul porţilor solstiţiale şi al lui Ianus, al alternanţei dintre Yin şi Yang, etc. (astfel e - dar în alt mod - şi întoarcerea din Iad). Reintegrarea în centru se exprimă prin spirala involutivă; caracterul chinezesc ‘hui’ - ce traduce această noţiune - avea, la origine, forma unei spirale. Yoga e o mişcare de întoarcere la izvoare - procesul invers manifestării - reintegrarea în centru a fiinţei; ceea ce se traduce prin ‘a merge împotriva curentului’ prin mişcarea regresivă: înghiţirea suflului, reţinerea spermei, împreunarea interioară dintre lună şi soare. Această întoarcere la starea de nediferenţiere, la embrion, la matrice, la vremurile de la început se exprimă şi în budism prin cunoaşterea vieţilor anterioare. Anamneza analitică e - şi ea - o întoarcere la izvoare. Tehnicile taoiste asociază Yoga şi simbolismul alchimic (mişcarea regresivă a suflului şi spermei e şi ea practicată în aceste tehnici): adevărata putere se întoarce, picătură cu picătură, la izvor. Suflul şi sperma se unesc aidoma focului şi apei - ca Yang şi Yin - şi produc embrionul nemuririi, care corespunde stării dinaintea

partea Balcanică / Europeană trăiau Tracii Besi / “Be-si” (literalmente ai “sufletului sfânt”, căci “Be / Ba” = suflet iar “si” era sufixul sfințeniei): Tracii Besi îl venerau mai ales pe Zeul Bassareus / Bassaris (care le patrona regii), conducătorii lor fiind știuți ca “Ra-bi” însemnând “suflete solare”, căci “Ra” = Soare iar “Be / Bi” = suflet; deja dinaintea timpurilor Antice întinderea Tracilor Besi a fost între Marea Mediterană / Egee și Marea Neagră (numai pe partea Balcanică / Europeană, deoarece pe partea Anatolică / Asiatică erau Troianii), de la Strâmtoarea Dardanele, pe partea Vestică a Mării Albe / Marmaris până la Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor unde străvechiul fort de la Cornul de Aur a fost numit după Besi până în Evul Mediu ca “Biz-anț” / Bizanț. De fapt, în trecut partea Europeană a litoralului Pontic era considerat între Strâmtoarea “Bos-for” / Bosfor - numită “Kerch-el”, a Mării Marmara / Albă cu Marea Neagră - și Strâmtoarea Kerch = “Bos-forul Crimeii”, a Mării Negre cu Marea Karga / Azov (acolo era gura Fluviului Don, Valea sa fiind considerată până în Evul Mediu ca granița dintre Asia și Europa): pe acel tronson European Pontic (dintre Strâmtorile Kerch-el și Kerch, adică între Strâmtorile Bosfor și Bosforul Crimeii) au fost de-a lungul vremurilor cunoscuți nu doar Tracii Besi și cetatea Byzantion, ci și așezământul religios de la Basarabi-Murfatlar în Dobrogea ori regiunea Basarabia (începând din Bugeac, zona dintre Fluviile Istru și Nistru), etc.; de pildă, dinaștii “Basa-rabi” / Basarabi au condus cu succes Românii în Evul Mediu.

Vânătoare în marginea calotei

44


despărţirii Cerului de Pământ. Întoarcerea la mamă, la matrice, adică la starea primordială de nediferenţiere, la umezeală, e ceea ce alchimia a desemnat prin disoluţie: noaptea şi moartea prealabile restaurării luminii şi noii naşteri. Un simbolism de acelaşi fel se regăseşte în ezoterismul islamic: calea spirituală e o cale regresivă, ea duce de la multiplicitate la unitate, de la periferie la centru. Toată gândirea ermetică - făcând abstracţie de diferenţele de conţinut - se bazează pe schema intelectuală a unităţii cosmice: ea se exprimă prin imaginea Unului - Întregul (forma lui circulară - simbol al lumii - e şi o aluzie la ‘principiul închiderii’ sau la secretul ermetic); el exprimă - pe lângă aceasta - veşnicia, concepută sub forma unei eterne întoarceri (ceea ce nu are nici sfârşit, nici început). Numai o concepţie liniară despre un timp limitat pentru fiecare fiinţă şi după a cărui trecere fiinţa dispare în neant îşi reprezintă moartea ca pe o călătorie fără întoarcere, de unde nimeni nu se mai întoarce niciodată şi care nu duce nicăieri. Aceasta înseamnă plasarea centrului vieţii, al cosmosului şi al creaţiei numai pe acest pământ şi numai în fiinţa particulară ce dispare. Lucrurile stau cu totul altfel în concepţiile ce admit o transcendenţă şi pentru care moartea e numai una dintre porţile prin care trece ciclul vieţii”. Spre deosebire de supremul “Zeu-Moș” = “Zal-moxe”, “Zeul Nou” = Dionys / pronunțat “Dio-Nus” - Zeul Viței - a fost avatarul lui Zagreus (din Cultul Dionisiac s-a născut “orfismul” - adică religia majoră Tracă - denumirea fiindu-i de la adepţii prinţului Trac Orfeu/s, care i-a propovăduit Misteriile încă dinaintea Războiului Troian; istoricul Anatolian Arrian în fragmentul 13 din “Bithynica” a notat că iniţial Tracia se numea Perke, după Marea Mamă Perka, în rezonanță cu Berka / Gherga, care l-a avut ca fiu pe Zagreus: Cultul ei era ca al Frigianei Kybela). Este de observat despre forme ca Anatoliana Kybela sau ca Balcanica Perka că nu erau decât versiuni locale - în respectivele Peninsule mari - ale Marii Mame Kirke / Ghirghe: Gherga. Cercetătorul Francez Charles Dubois a scris în 1877: “Există analogii între Cultul lui Dionysos-Zagreus şi cel al Cabirilor din SamoTracia; tradiţia s-a conectat până la timpul Titanilor” (Insula SamoTracia - din Marea Egee, pe malul Trac opus, la gura Râului Marița, existând Templul Zergathium, după cum a consemnat în Antichitate Titus Livius 38:41 - întâi a fost locuită de Pelasgi iar apoi de către Kariani / Ghergani şi abia după ei de către Traci; după cum se ştia Antic, primii Cabiri / Kabiri au fost Karkinoi, aşadar asemănările dintre Dionysos-Zagreus şi ei se datorau numai faptului că erau urmaşii aceloraşi străvechi Gherghi). Poetul Gherghin Homer / “Ho-mer” în “Iliada” 23:330 a scris că în timpul Războiului Troian N Egeii era Mare Tracă iar alți autori - ca Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:50 și Plutarh în “Moralia” 2:352 - au notat că pe Insulele sale trăiau Traci; istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia 7:11 a scris că Marea Egee după Războiul Troian a fost controlată nu de Eleni, ci de Traci (Marea Egee anterior Războiului Troian a fost controlată nu de Ahei, ci de Troiani). Atacul Aheilor asupra Troianilor a făcut parte din lupta pentru supremație dar după Războiul Troian controlul Egeii a fost preluat de aliații Traci ai Troiei: vechii Eleni au mai așteptat mult timp (vreme de secole) după aceia și doar întinderea puterii Tracilor - care au format cel mai mare popor din Europa - spre N a permis vechilor Eleni din Sudul Balcanic arid o oarecare dezvoltare; pentru o perioadă mai întinsă de un mileniu, cei mai puternici dintre Traci au fost Geto-Dacii, cu baza în spațiul Carpato-

Dunăreano-Pontic (actuala Românie), fost centrul Vechii Civilizației Europene. Din străvechile legende se știe că fiu al marelui Zeus = “Dios” în Greacă, pentru “doi” fiind “dyo”, Dionis (Dionysos / “Dio-Nysos”) s-a cununat cu primitiva Zeiţă a Fertilităţii Ariadna / însemnând “cea pură”, pe Insula Naxos - cea mai mare şi mai fertilă din Ciclade, nucleul Culturii Cicladice din Epoca Bronzului - fiind foarte popular nu doar acolo, ci şi pe continent; în imaginile următoare se pot vedea statui Cicladice (din urma invaziilor Indo-Europene / Kurgane din mileniile IV-III î.C.):

45


Templu al lui Pluton şi al Corei. Tot aici se găseşte Grota lui Charon, situată mai sus de dumbravă ca o minunată plăsmuire a firii. Într-adevăr, se spune că bolnavii şi cei care se apropie cu încredere de îngrijirile divine frecventează locul şi poposesc în această așezare aproape de Grotă, pe lângă experimentații preoţi. Aceia pot dormi în numele bolnavilor acolo şi din vise să prescrie leacurile tămăduitoare. Tot ei sunt şi cei care cer de la zei vindecarea. Pe bolnavi îi duc de multe ori la Grotă şi îi aşază înăuntru, lăsându-i să stea liniştiţi mai multe zile ca într-o vizuină, fără mâncare. Câteodată, bolnavii acordă atenţie propriilor lor vise şi se călăuzesc după ele, totuși folosinduse de iniţiatorii şi de sfetnicii lor ca de nişte preoţi. Însă pentru alţii, locul pare inaccesibil, ba chiar dăunător. Odată pe an se ţin la Characa adunări solemne. Mai cu seamă cu acel prilej, oamenii sosiţi pentru sărbătorire pot vedea şi auzi toate poveștile despre cele de aici. Tot cu prilejul sărbătorilor, tinerii din gimnaziu şi efebii goi, unşi pe trupuri cu grăsime, prind pe la amiază un taur şi îl mână cu râvnă spre Grotă; acela, după ce înaintează doar puţin înăuntru, cade fără răsuflare. 45) La 30 de stadii distanță de Nysa, la Sud de Muntele Mesoghis, există un loc numit Leimon = Lunca. Până aici fac procesiuni Nyseii întruniți la sărbători, precum și toți cei din împrejurimi. Nu departe de acest loc e gura unui puț consfințit acelorași zei; se spune că puțul e conectat pe sub pământ cu Characa. La această Luncă s-a referit poetul Homer când a menționat ‘Lunca Asiei’; aici Nyseii se îndreaptă spre Templul eroilor Kaystrios și Asios, la izvorul Râului Kaystrios / Caistru. 46) Se povestește că au fost odată 3 frați, Athymbros, Athymbrados și Hydrelos, care - venind din Lacedaemon / Sparta - au întemeiat aici 3 așezări numite după ei, însă când populația acelora s-a micșorat, din ele s-a alcătuit Nysa; și astăzi locuitorii Nysei îl socotesc pe fratele mai mare Athymbros ca întemeietorul orașului lor. 47) În împrejurimi, mai departe de Râul Meandru, se înșiră localități vrednice de menționat, cum sunt Coskinia și Orthosia iar pe partea asta a Râului Meandru, Briula, Mastaura și Characa; mai sus pe dealuri e Aroma (cu silaba ‘ro’ scurtă): de aici provine cel mai bun vin al regiunii Montane Mesogis, vinul ‘Aromat’.”

Artă Cicladică În Anatolia, Zeul Dionysos / Dionisie a fost adorat nu numai în Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - în largul Egeean al căreia e Arhipelagul Cicladelor - ci şi în interior, ca de pildă la Nysa, în Capadochia (unde Hitiţii şi-au avut prima capitală imperială): Zeul “Dionisie” / “Dio-Nysos” - “dublul născut” - a fost mult iubit şi în Nysa şi în Naxos (la mijlocul distanţei dintre acele importante centre de cult aflându-se durat din piatră în Epoca Fierului - după ce anterior a fost din lemn - Sanctuarul Gherga, știut ca “GergaKome”, cel mai mare aşezământ religios al Cariei, avându-l pe Zeul Dionis ca divinitate emblematică, marcată foarte vizibil cu numele Gherga, avându-şi reprezentativitatea atât pentru neamul Gherga, cât şi pentru aportul civilizaţional în patrimoniul lumii); e de remarcat că în Cariana Nysa 37,54 lat. N, 28,08 long. E din Valea Râului Meandru a învățat timp de mulți ani geograful Anatolian Strabon - provenit din provincia Pont de la Marea Neagră, găzduit în Caria poate de rudele sale de acolo - dascălul fiindu-i Aristodemus, nepotul lui Posidonius din Apamea / Siria (oraș pe malul drept al Râului Orontes, inițial numit Pharmake, vechii Makedoni denumindu-l Pella). Distanța dintre orașul Carian Nysa și Sanctuarul Carian Gherga era relativ mică, astfel încât se poate presupune că tânărul discipol Strabon era un obișnuit al marelui așezământ religios Carian (pe atunci, în deplină putere); el a și consemnat despre cel mai mare festival al localnicilor că se ținea la circa o oră de mers în Sud, menționând ca locație Leimon - adică “Lunca” - de unde s-ar fi comunicat subteran cu Characa / “Cha-ra-ca” (după cum a tradus în 1776 exploratorul Englez Richard Chandler), numele de fapt rezonând cu “Ghe-ra-ga”/ Gherga: acel loc a fost notat de alții ca “A-Characa” / “Acharaca” (era în Nordul Cariei). La începutul “Geografiei” XIV, Anticul Strabon a scris (relatarea sa e foarte valoroasă, fiind a unui martor ocular): “44) Pe drumul dintre Nysa și Tralles se află o destinație a Nyseilor, nu departe de așezarea Characa, unde e Sanctuarul Plutonium cu o dumbravă măreaţă şi cu un 46


Charonion de la Acharaca bolnavii erau aduși și lăsați în liniște fără hrană pentru mai multe zile, ca animalele în bârlog / ‘pholeoi’. În unele cazuri, însuși bolnavii erau binecuvântați cu viziuni trimise de zei și luau în seamă acele prescripții, în alte cazuri preoții dormeau în Charonion pentru ei iar prin vise le aflau tratatmentul. Locul era interzis și mortal pentru cei care nu erau bolnavi sau preoți. Cei interesați de obicei erau ghidați de către preoți, care îi inițiau în Misterii. Acharaca de asemenea era locul unui festival anual. Într-o ceremonie nocturnă, participanții puteau auzi și vedea ‘tot felul de aspecte’, în timp ce la amiază feciori goi mânau un taur în Grotă și-l lăsau să moară acolo. În Acharaca era un oracol medical ‘iatromanteion’, unde cei interesați de o cură experimentau contactul direct cu divinitatea, evident într-o stare de iluzie indusă de vreun gaz toxic, de împrejurimile înfricoșătoare și de postul îndelungat, pe fondul bolii lor. Este de presupus că toți bolnavii erau inițiați în Misterii, care erau celebrate de asemenea și în festivalul nocturn anual. Riturile de tranziție la majorat au fost indicate prin implicarea tinerilor goi. Strabon s-a referit la un alt Charonion ce degaja vapori mortali, anume cel din Thymbria, situat pe Valea Meandrului între Magnesia și Myos. Condițiile geologice din Bazinul Meandrului au cauzat apariția altarelor asociate cu grotele. Concentrația gazelor otrăvitoare în interiorul grotelor era mai mare decât în exteriorul lor și din moment ce acele gaze determinau halucinații, au fost văzute ca inspirând divin revelațiile, grotele devenind sacre. Alegerea lui Pluton și a lui Charon ca patronii cavernelor din Bazinul Meandrului deschidea calea spre Lumea Cealaltă. Este plină de învățăminte legătura fizică dintre Plutonium și Templul lui Apollo din Hierapolis, ceea ce demonstrează cum ‘calitățile profetice’ ale gazului din Plutonium apăreau pentru a-l servi pe patronul profeției. Strabon a avut motive pentru a descrie ca ‘pholeos’ = ‘bârloguri’ încăperile de cult din Acharaca; ‘pholarcos’ erau legați de ritualurile de incubație (de a dormi pentru a primi în vis răspunsurile de la zeul tămăduitor), ca la acel ‘iatromanteion’ = ‘oracol’ de la Acharaca. Dintre oracolele medicale, numai la Acharaca era permisă intrarea preoților în Grotă. Privațiunea senzorială prelungită față de lumea exterioară - practicată în cavernele Masivului Ida poate fi comparată cu experiențele de călătorii subterane de la Acharaca (Cultul Cureților celebrat pe Masivul Ida - din Regatul Troiei, având piscul Gargaros - combina elemente de Misterii cu aspecte orgiastice, ca în Misteriile Dionisiace)”. Se poate observa că Războiul Troian convențional în Vechea Lume a încheiat Epoca Bronzului și a deschis Epoca Fierului. Anatolianul geograf Strabon l-a pomenit pe Anatolianul poet Homer, care despre debarcarea Aheilor în Războiul Troian din cea mai Vestică parte a Anatoliei - la gura Râului Scamandru / “Sca-Mandru” = “Meandrul Negru”, adică Nordic, ce izvora din Masivul Ida / Gargaros - a scris în “Iliada” 2:454-460 astfel (în traducerea realizată de academicianul Aromân George Murnu): “Cum, câteodată venind din alte meleaguri o droaie De zburătoare, de gâște ori cucoare ori lebezi gâtoase Peste livada Asiană la Râul Caistru pe maluri, Unde tot zboară și vesele bat din aripi, Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună; Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi Lângă Scamandru pe câmp se revarsă”.

La Sanctuarul Gherga În prezent, zona geotermală / sulfuroasă Salavatlî fostă Kurucular 37,53 lat. N, 28,06 long. E - corespunde Luncii unde se găsea puțul menționat de geograful Strabon că era conectat subteran cu Sanctuarul A/Characa. Pluton era Zeul Horkos / Hades, conducătorul Lumii “Celeilalte” iar Cora / Persefona - fiică a lui Zeus - era regina sa (Zeița Cora / Kore era măritată cu Zeul Horkos = Hades / “Ha-des”, adică “Zeul Hău” al abisalului Gargar / Tartar; i se zicea Persa alintată în V Anatoliei ca Persefona / Proserpina, Zeița Primăverii - fiind o Oceanidă, adică fiică a Zeului Okeanos, mama Zeiței Circe). În Acharaca / Akharaka, Templul era dedicat divinilor soți Kore și Horkos iar Grota din apropiere era patronată de barcagiul spre Lumea “Cealaltă”, Kharon / Charon; în “Plutonium”, Zeul Horkos / Hades era invocat pentru a aduce fantomele morților: acea necromanție era o formă de șamanism / magie în scopul aflării viitorului de la duhurile morților, pentru profeții. În Sanctuar - corespunzător textului geografului Anatolian Antic Strabon - se practica incubația (practica religioasă de somn în zona sacră pentru a visa inspirat divin, mai ales în scop terapeutic); contactele cu diverși bolnavi - în timpurile acelea când leacurile erau altfel - probabil că în cazurile bolilor contagioase au dus la moartea multor preoți dar și la imunizarea altora dintre preoți (acea putere / rezistență fiind mult stimată de către credincioșii Cariani). În 2009, Dr. Yulia Ustinova - de la Universitatea Ben Gurion din Israel - a comentat descrierea Anticului Anatolian Strabon despre Akharaka / Acharaca (rezonând cu “Cha-ra-ca” / “Ghe-ra-ga”, adică Gherga): “La Grota 47


“Ghe-Ra-Gas” în Caria = Gherga În regiune, principala destinație de pelerinaj a fost locul sacru Gherga din inima Cariei, unde a existat “Gherga Kome” = așezământul Gherga, având funcțional timp îndelungat (până în Antichitate) Sanctuarul Gherga / un mare complex religios. Aflat în centrul Regatului Cariei, la S de Râul Meandru, în comparaţie cu alte construcţii contemporane, inclusiv cu unele “minuni ale lumii” din spaţiul de trai al Gherghiţilor, Templul Gherga din cadrul complexului Sanctuarului Gherga a fost o realizare relativ micuţă - în loc de o clădire somptuoasă contând legătura intimă cu divinul - reproducând în piatră (din mileniul I î.C. inscripţionat cu mari litere Cariane / Grecești - pe toată piatra frontonului - “GHERGA”) templul anterior din lemn care funcţiona pe acel loc, însă întregul așezământ religios a fost măreţ, lung de un kilometru şi jumătate / o dimensiune uriaşă atât pentru timpurile funcţionării sale, cât şi acum: într-un decor îmbelșugat de crânguri / dumbrăvi - ideal pentru orgii / în Vechea Lume Amazoanele rămânând cunoscute și prin preferații lor parteneri Ghergari - Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios al Cariei = Ţara Gherghiţilor (un exemplu istoric acolo a fost de la începutul secolului V î.C. prin “Sfatul Ţării” din 499 î.C. ţinut între Pilonii Albi / Coloanele Albe ale sale - adică lângă hermele ale căror socluri încă există - din cauza atacării Kariei / Cariei de către imperialii Perşi). Din Izmir / “Iz-mir”, cercetătorul Turc Erkmen Senan 1958-2013 a scris în 2009 (a și pictat Templul Gherga cu un an înainte de a muri): “Vechea așezare Gherga din Valea Cine a avut un caracter foarte diferit: era un oraș mai mare decât localitățile Antice obișnuite. Rămășițele sunt izbitoare, în Anatolia nefiind loc mai fascinant. Semnificația numelui Gherga e legată de denumirile istorice din Turcia, așa cum e Caria (numele Luvian Kark): originea numelui se afla în nobilul Gherga, așa cum e confirmat și acum (de asemenea, documentele Hitite au menționat Karki - respectiv Carca - drept numele țării, ceea ce reflecta aceeași semnificație); Strâmtoarea Dardanele, Troada cu Gherghita (ca denumirea străvechiului oraș), Ida ca unul dintre munți cu Piscul Karkaur ca punct culminant, etc., sunt exemple cu nume sinonim”. Conform “Dicţionarului de simboluri”, “sanctuar însemna loc al secretelor; cel puţin acela a fost sensul spuselor anticului istoric Philon din Byblos / Liban, care afirma că intrarea în sanctuar deja reprezenta pătrunderea misteriilor divine, o denumire ce desemna un loc retras, adăpostind un tezaur”. Statuia monumentală din piatră a Zeului Dionysos (“Dio-nys” / “dublu-născut”), de aproape 5 metri înălţime şi de peste 3 tone în greutate, a străjuit intrarea Sudică - dinspre oraşul Hilarima - a marelui Sanctuar Gherga

Lunca / “livada” Râului Caistru - plină de bălți - a fost numită după eroul Asiei cinstit în Templul de la izvorul său: de acolo s-a răspândit denumirea de Asia pentru Peninsula Anatoliei ca “Asia Mică”, parte a continentului (cel mai mare de pe glob) numit Asia. La gura Râului Caistru / Kaystros a fost portul Efes (metropola Efes de pe țărmul Mării Egee avea ieșire inclusiv la marele golf al Râului Meandru, “mândrul” Râu de la care s-a fixat în vocabular denumirea de “meandru” pentru cotitura unei ape curgătoare): Bazinul Meandrului a fost partea Nordică a Regatului Cariei / Țării Gherghiților, de la reprezentarea simbolică a cursului mândrei sale ape provenind stilizata emblemă vălurită a Grecilor (denumită “Meandros”). Azi, Anticele Coskinia = Cine, Orthosia = Karpuzlu, Mastaura = Kalesi iar Briula a dispărut. La poalele Muntelui Mesogis / “Meso-Ghis” (însemnând “Mijlociul Pământ”) exista o podgorie producând vin aromat - se pare faimos după cum i-a acordat atenție Strabon - contextul conectând la așa ceva și preoții Gherga din Sanctuarul Ghe-Ra-Ga / Gherga, cel mai mare așezământ religios al Cariei, cu multe încăperi de cult / căsuțe apropiate de Templul Gherga și de Grota Gherga, complex aflat la Sud de Râul Meandru, din care a fost imitată de către Nysei în Sanctuarul Characa / Kharaka îndeosebi incubația, folosind gazarea sulfuroasă existentă acolo; la “A-Kharaka” / “Acharaca” a fost dublă imitație, atât onomastică (de genul “A-Kharaka” = “ca la Ghe-ra-ga”), cât și procedural, fiind preluată - la scară redusă - una dintre tehnicile larg folosite în Sanctuarul Gherga / Ghe-Rgas din centrul Cariei: în Greacă, “Akharaka” nu înseamnă ceva, însă “Khăraka” a ajuns să însemne “Conducător” (după cum a fost dovedit lingvistic, limba Greacă s-a născut în apusul Anatoliei, nu în Balcani). De altfel, în Vechea Lume, comunicarea practicată de Homo Sapiens cu divinul prin vis a fost un ecou străvechi, din Epoca Pietrei; de pildă, în paleolitic pentru Neandertali Cultura Viselor a fost de mare importanță, ei fiind primii care au utilizat cavernele drept centre de cult: în scopul armoniei pentru rezonarea mai bună cu ritmul naturii - benefic sănătății - susurul apelor ori liniștea din întunericul grotelor / peșterilor erau foarte apreciate pentru somnul pătrunzător, cu vise, util deopotrivă revigorării fizice și mentale (înmulțindu-se, oamenii totuși au preferat să nu locuiască în caverne, ci sub cerul liber). 48


din Caria / Anatolia, încă de la realizarea sa în mileniul I î.C., când a fost inscripţionată pe piept cu litere Cariane / Greceşti mari: “GHERGA”; în areal, pe lângă statuia nocturnului Zeu Dionis Gherga, inclusiv azi se poate vedea statuia diurnului Zeu Apollon Gherga (tot monumentală - cu dimensiuni asemănătoare de înălţime şi de greutate - şi tot inscripţionată GHERGA pe piept cu litere Cariane / Greceşti de o şchioapă), ei fiind fraţi vitregi, fiii aceluiaşi Ghergar Zeus / prolificul tată al mai multora. Vechi de aproape 3 milenii, marile statui din piatră ale divinilor fraţi Gherga - nocturnul Dionysos şi diurnul Apollo - din Sanctuarul Gherga (cel mai mare aşezământ religios al Cariei, cu lungimea de circa un kilometru şi jumătate, având în centru Templul Gherga, marele stabiliment religios din SV Anatoliei - acum SV Turciei actuale, la SV de Bazinul Pontic - cuprinzând şi multe alte artefacte Gherga, de tot felul de mărimi) sunt printre dovezile fizice / materiale foarte concrete susţinând cele prezentate în această lucrare, despre “Originea Gherga”; amploarea lor (de dimensiuni colosale, în stilul arhaic “Kouroi” al tinerilor nobili, al căror stil întâi a apărut în Troia şi în Insula Delos / inima Cicladelor) relevau importanţa uriaşă Gherga. O mulţime de relicve Gherga, vechi de mai înainte cu aproximativ alte încă 3 milenii faţă de cele fizice Anatoliene, se află într-o răspândire serioasă pe mari suprafeţe - cele mai numeroase găsindu-se în afara Anatoliei fiind ale populaţiei Kurgane, aflate în nenumărate gorgane (mari movile funerare, în general neinvestigate de către arheologii din România, ţara din V Pontic, în SV căreia se află Banatul, acum regiunea cu cea mai mare concentraţie Gherga din lume, Gherga în prezent găsindu-se în fiecare județ Bănățean): oamenii care le-au lăsat - conducătorii fiind Ghergani - au fost primii Indo-Europeni, după 3 milenii de când s-au bucurat prin traiul organizat de dinaştii Gherga în civilizaţia pierdută datorită Potopului (aşadar, primele urme fizice / materiale foarte concrete Kurgane / Ghergane în gorgane au vechimea de peste 6 milenii, ele fiind ulterioare cu circa 3 milenii Civilizaţiei Atlante, când - dovediţi şi prin analize genetice, ca probe foarte concrete - au condus cei mai recenţi Gherghi / după ultima mutaţie genetică, anume cea funcţională şi în prezent).

Gorgane în România În 2000 - cu un an înainte de a muri - preotul Dumitru Bălașa a scris despre multele gorgane aflate în România, exemplificând cu câteva: “Mormintele tumulare sunt în număr foarte mare pe teritoriul Daciei și este regretabil că ele nu au fost catalogate și dispar prin nivelarea terenurilor cu mijloace automate sau manuale. Le-am numit morminte princiare, întrucât au aparținut unor conducători sau chiar conducătoare, cum vrea să însemne Movila Miresei, Movilele Geamăna / Gemene, Gorgăneasa, cele 2 Gurgumee de lângă Mănăstirea Stănești - necropola lui Stroe Buzescu etc., toate în sudul județului Vâlcea” (e de observat despre boierul Stroe Buzescu că a fost ginerele jupanului Gherghia). Literalmente din Greacă, “Dyo nous” = “dublă raţiune” (“nous” fiind “intelect” / “raţiune”). Zeul drept “Dio-nysos” era atât al înţelepţilor din Sanctuarul Carian Gherga, cât şi al autohtonilor deştepţi din răsăriteana Nysa ori din apuseana Naxos, etc.: patronând fertilitatea şi extazul, Dionis / Dionysos era considerat ca eliberatorul vieţii odată cu venirea primăverii, fiind sărbătorit mai ales de către femei purtând piei de cerb, agitând târşuri, la luminile torţelor purtate de ele, prin orgii nocturne (i se mai zicea “Nyctelius” = “Nocturnul”); corespunzător “Dicționarului de sinonime” de Luiza & Mircea Seche din 1982 și “Noului dicționar explicativ al limbii române” din 2002, la Români verbul “a se târși” înseamnă “a sta cu picioarele desfăcute (ca un târș)”. Printre sinonime, Românii au verbe și ca despuia, dezbrăca, dezgoli, despăduri, defrișa, crăcăna, turti, etc. (de pildă, Anticii Agatârși / “Aga-Târși” au fost lideri Ghergani, conform înțelesurilor pentru “aga = “șef” și “târșuri” = “crăcane”; conform istoricului Anatolian Herodot Karka 4:8, AgaTârșii erau descendenții lui Hercule iar Romanul Valerius Flaccus 6:135 a egalat AgaTârșii cu ThyrsaGeții). Atunci, la sărbătorile dionisiace, prin beţii - cu dublă semnificaţie, anume beţia vulgară dată de băutură şi beţia mistică sau iniţiatică ducând la starea de transă - se credea că era facilitat dialogul dintre oameni şi zei (Cultul Dionysiac, corespunzător unor cercetători, a pătruns printre Greci de la Traci - iar la aceia probabil prin ultimul val Kurgan - ca un ecou din Vechea Civilizaţie Europeană centrată tocmai în regiunea Banat, “Di-Onis” / “Di-On” fiind un “ecou” al Anilor / Vechi şi Nou). Poetul Ionian / adică V Anatolian Anacreon 582-485 î.C. în fragmentul 38 a afirmat că Zeul Dionysos a fost tatăl Graţiilor (notate Kharites de vechii Greci, termenul “Kalo” pentru “frumuseţe” provenind aşa, “L” înlocuind “R”; de pildă şi poetul Antic Nonnus - de pe Calea Ghirga din Egipt / Aeria, de pe malul apusean al 49


Fluviului Nil, în răsăritul Saharei - a scris la fel, în “Dionysiaca” 15:87, spre deosebire de alte versiuni mitice, care i-au atribuit lui Zeus paternitatea Graţiilor): indiferent de geneză, ele oricum aparţinând familiei divine, dintre Graţii, patroana splendorii şi a gloriei Kharis - popular ştiută şi ca Aglaia - a născut pentru şchiopul / falicul Zeu Hefaistos = Vulcan 4 fete, patroanele reputaţiei, slavei, elocinţei şi întâmpinării (Graţiile aduceau bucurii în festivaluri iar Homer şi Hesiod, primii poeţi Europeni - originari din portul V Anatolian Cume al Gherghinilor, din N Cariei - le-au consemnat drept cele mai strălucitoare divinităţi ale timpurilor străvechi, în arealul lor şi nu numai). La Iranieni, “demnitatea” / “splendoarea” era “pharra” (în versiunea mai recentă “khorra”): a avut echivalentul Aramaic ca “gada”, însemnând “noroc” (Avestan, Zoroastru / Gargo-șt fiind în legătură cu “strălucirea”). Tatăl lui Zeus, respectiv “moşul” / bunicul Zeului Dionis, a fost cel ştiut de vechii Greci ca “Timpul” = Cronos (Crăciun la Români) iar mama lui Zeus a fost Zeiţa Rhea - patroana Raiului - echivalată în Anatolia cu Cybele / Kybela, adică Marea Mamă Ghirghe = Kirke; în imaginea următoare se poate vedea statuia prăbuşită a Marii Zeiţe Mamă Ghirghe - Kirke / Kybela - din Sanctuarul Anatolian Gherga al Regatului Cariei (cu o uriaşă urmă din piatră a labei de leoaică în faţa soclului său):

nu a fost excavată: ce-o fi fost, inclusiv înțelesul enigmaticilor sale monumente, rămâne un mister total”.

Studiul “GERGAKOME” de 220 pagini din 2008 Dr. Winfried Held - profesor universitar de istorie în Germania - a scris în cartea “GergaKome” din 2008 despre Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei: “Gherga Kome era Sanctuarul regal al Regatului Cariei, aflat în zona Montană a Bazinului Marsyas (azi Râul Cine Cay). Sanctuarul Gherga este la depărtare de primele așezări, ajungându-se acolo doar pedestru, pe traseele caprelor; în vechime însă era pe drumul de legătură dintre Văile Marsyas și Harpasos, așezământul religios Gherga fiind stație la jumătatea drumului dintre orașele Hyllarima și Alabanda. Am început să studiez Sanctuarul Gherga din 1994, pe baza schiței la scară mare a documentației monumentelor; asemenea procedură corespunde posibilităților umane și financiare reduse, în teren pe durată scurtă (asemenea metodologie a fost suficientă, fiind similară pionieratului întreprins tot în Caria deja de peste 3 decenii, de mulți cercetători). Peisajul înconjurător format din gnaisuri a furnizat rocile gri închise utilizate la realizările monumentelor Gherga (acum mai existând 1 templu, 3 statui colosale, 8 case, 19 stele de forme diferite, etc., majoritatea bine conservate, ceea ce evocă o mare eficiență a lucrului în piatră, din vremurile arhaice ale executării lor). Sanctuarul Gherga se întinde pe circa 1 kmp în capătul superior al Văii unui pârâu și în Nord e delimitat de un zid Ciclopic - de tip ‘Temenos’ - marcat cu mari inscripții GHERGA/S; în interior are 3 importante areale: Nordic, central și Sud-Vestic. Arealul central are principala terasă a

Statuia Marii Mame în Sanctuarul Gherga din Anatolia În 1986, autorii Dana Facaros și Michael Pauls în cartea lor despre Turcia au scris: “La SE de orașul Antic Alabanda (însă expediția nu-i ușoară) se poate vizita Gherga, fără îndoială cu cele mai bizare ruine din Vestul Turciei. Un mare mister aici îl formează nenumăratele inscripții ‘Gherga’ pe fiecare monument și pe stânci, existând inclusiv ‘GergaKome’ - însemnând ‘așezământul Gherga’ - de parcă indigenii ar fi vrut să se asigure că locul va fi reținut de către oricine. Unele litere au chiar și un metru înălțime; nimic similar nu mai există înregistrat în nici un oraș străvechi. De fapt, nimeni nu știe dacă era un oraș real sau poate un important sanctuar religios al Cariei, ori că Gherga era fie numele așezământului, fie numele divinității venerate aici. Atracția semnificativă e templul, aproape perfect conservat, ce pare aproape o parodie arhitecturală Grecească, cu acoperișul din piatră mimând unul din lemn. În vecinătate e o mare statuie prăbușită, inscripționată Gherga; o altă statuie căzută e în partea Vestică, lângă 2 prese de ulei și o pereche de monumente piramidale înalte. Nici un scriitor vechi nu a scris despre așezământul Gherga, nici o parte a așezământului 50


Sanctuarului Gherga; e de formă alungită iar în partea sa răsăriteană era inima așezământului religios (lângă peretele Ciclopic, unde mai sunt cioturile unor piloni): acolo e micuțul Templu Gherga, construit din gnaisuri, încă în picioare, cu un fronton impunător (arată ca din lemn, însă a fost făcut din piatră). Templul Gherga a fost acoperit cu mari dale de gnais, ce se sprijină pe pereții exteriori ai construcției: arată fragil, însă nu e deloc fragil, ci foarte robust. La intrare are o nișă delimitată de lespezi și o boltă pentru baldachin (așezată pe 2 piloni laterali). Frontonul Templului Gherga este inscripționat GERGAS; la început, nișa conținea imaginea cultică de tip ‘Xoana’ - adică din lemn - a Zeiței Kybela / Sibila și era închisă cu o draperie. Lângă Templul Gherga era uriașa statuie a Zeiței Sibila / Kybela - în mărime dublă față de cea naturală, din piatră - reprezentând imaginea cultică a ArtemIdei așa cum a fost în Efes: avea în jurul gâtului un voal, pe cap purta coroana cu flori, fiind îmbrăcată în blanuri și piele de taur / bovină. La răsărit de Templul Gherga se afla statuia - aproape la fel de mare - a Zeului Apollo, purtând hlamida (mantia purpurie) și arcul cu săgeți; în mamelonul său drept și în buric au fost inserate pietre colorate prelucrate în Alabanda - ce formau un contrast cu statuia din gnais. Zeul Apollo a fost flancat de 2 plăci etichetate GHERGA iar însuși pe ea era săpată inscripția GHERGA KOME. Accesul spre centrul sacru de pe partea Estică al terasei principale era pe lângă 2 bazine de piatră dotate cu apă curentă - ca fântâni - servind purificării cultice a vizitatorilor. În partea de mijloc a terasei principale au fost căsuțele în forma literei Π - ‘Pi’ - acoperite cu plăci de piatră, având în interior bazine pentru apa adusă prin conducte de la pârâul din apropiere, inscripționate GHERGA iar una MARSYAS (sursa sacră). Pe terase se pot vedea mari marcaje inscripționate, îndeosebi spre Nord: ele erau aniconice (nu însoțeau reprezentări divine); căsuțele au decorațiuni cu leoaice și delfini. Arealul Sud-Vestic al Sanctuarului Gherga are o terasă stâncoasă mai mică, pe care se afla statuia colosală a Zeului Dionysos, străjuit de un cap de panteră săpat la bază iar la nivelul cel mai inferior apărea un călăreț care poate fi interpretat ca Zeus Karios - de acolo începând calea sacră înspre centrul Sanctuarului. Căsuțe au fost până în zona Nordică a așezământului religios, unde se întâlneau pelerinii, la târgul organizat într-o mică piață; acolo se afla și un conac, dedicat lucrărilor agricole pe terasele înconjurătoare ale Sanctuarului Gherga. Așezământul religios pare să fi apărut brusc: nu au putut fi identificate fazele sale de început; acum aspectul său e Antic (datând din secolele IIIII). Monumentele sale - începând cu statuia Marii Zeițe - dar și caracteristicile unor inscripții datează însă din timpuri imemoriale. Cuvântul GHERGA nu e Grec; prin urmare, trebuie să provină din Cariană. Însuși Kybela, principala divinitate a așezământului religios, reflecta cine era venerat în Sanctuar ca Mama Gherga - în sensul de Kariană - iar ceilalți zei din Sanctuarul Gherga au permis recunoașterea ei în cultul de bază (așa cum era și în Nysa pe Valea Meandrului din Epoca Fierului), acolo intersectându-se 2 mituri. La început sub patronajul Kybelei - au fost Marsyas și Apollo (în versiunea mitică Frigiană, Râul Marsyas ar fi izvorât în același loc - numit Kelainai - ca și Râul Meandru); așezământul religios Gherga se afla însă în Bazinului Râului Marsyas (azi Râul Cine Cay), din care avea apa. Al doilea mit a fost copilăria lui Dionysos în anturajul nimfelor, totul sub patronajul Zeiței Kybela; așadar, tatăl lui Dionysos se pare că

era Zeus Karios. Sanctuarul Gherga se dovedește a fi fost sursa acelor mituri, puțin modificate față de realitatea locală: dincolo de originea lor Cariană, ele s-au regăsit chiar și prin monumente la Frigieni ori la Ionieni (ca de pildă cum a fost Artemisionul din Efes până în perioada imperială Romană). Sanctuarul Gherga e original: corespunzător cunoașterii noastre, a fost un așezământ religios fără pereche; se poate înțelege că era puternic înrădăcinat în trecutul mitic, așa cum bogatul său interior relevă, că a influențat semnificativ elita Greacă. În asemenea context, așezământul religios Gherga este o noutate, prin faptul că explicit nu era Grec, ci autentic Carian și așa ar trebui considerat, chiar dacă e fără seamăn inclusiv în ansamblul Regatului Cariei. Probabil că înțelepții din Sanctuarul Gherga și din orașul Alabanda au fost înrudiți ori au lucrat în simbioză. Este interesantă lipsa - în stratul de la suprafață - a resturilor ceramice, ceea ce presupune un uz restrâns de gen în interiorul așezământului religios (așa ceva era tipic cimitirelor): în orice caz, Sanctuarul Gherga a fost cu siguranță - cel mai curios așezământ religios din Vechea Asie Mică”.

Satiri (bronz de Mastro Giorgio) În Vechea Lume, momentul mitic al trecerii dominanței instrumentelor muzicale de la cele de suflat la cele cu corzi a fost marcat Carian / Ghergan: se pare că nu la izvorul Râului Meandru (unde exista localitatea Apamea / Kelainai 38,04 lat. N, 30,10 long. E, după cum a scris autorul Antic Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:29, care a menționat izvorul Aulocrene 38,25 lat. N, 30,25 long. E - spre granița Cariei cu Frigia - ca loc), ci în Sanctuarul Gherga din Regatul Karia / Caria al Gherghiților ar fi fost legendara 51


competiție a Pelasgului Marsyas, șaman cântăreț la flautul dublu, fratele profetului Orfeu/s al Tracilor (tatăl lor era rege al Tracilor, stăpân peste apele curgătoare și peste vin) cu Apollo Gergithios, divinul cântăreț la liră, fratele geamăn al ArtemIdei, sora sa mai mare, patroana vânătorilor (tată lor era Ghergarul Zeus, știut ca Zeus Karios și reprezentat prin figura unui călăreț emblematic = Cavalerul Carian); câștigătorul divinul diurn Apollo Gergithios, Zeul Luminii - a avut în Sanctuarul Gherga statuia impozantă ridicată lângă cea a Marii Mame iar nocturnul Dionysos (al cărui adept a fost înfrântul Marsyas) și-a avut statuia impozantă lângă Poarta Sudică a marelui așezământ religios, pe unde veneau credincioșii din orașul Hyllarima. În legendă a rămas că pielea învinsului satir Marsyas - numele “Ma-rsya” însemnând “Marele înțelept” - a fost dusă la izvorul Meandrului (în străvechea tradiție a închinărilor la izvoare), căci Meandrul era Râul colector al apei curgătoare numită Marsyas după Pelasgul înfrânt, în Valea unde se afla marele așezământ religios, Sanctuarul Gherga = GergaKome). Evenimentul petrecut după înfruntarea dintre prințul Pelasg Marsya/s și Zeul Luminii Apollo/n, anume că pielea omului înfrânt a fost expusă de divinul învingător la izvorul Râului Meandru - cel mai mare al regiunii - n-a însemnat și că fapta ar fi fost acolo, de exemplu istoricul Antic Pliniu “cel Bătrân” plasând-o altundeva (el însă indicând Aulocrene - pe drumul dinspre Caria spre Frigia - la circa 15 km distanță de localitatea Kelainai). În 2009, Dr. Oliver Hulden - de la Institutul de Arheologie Clasică al Universității Ludwig Maximilan din Munchen / Germania - a apreciat la așezământul Gherga fuziunea dimensiunilor religioasă și laică (anume, conjucția agricolă cu cea cultică): “Unele construcții din așezământul Gherga al Cariei au caracter agricol, pe fundalul cultic fiind unele clădiri și instalații laice; în timp, majoritatea constatărilor variate - în evidente conexiuni religioase și laice - sugerează aparența așezământului ca așezare adevărată (sanctuarul a fost și o localitate rurală / un oraș agricol). Problema modului în care rezultatele trebuie interpretate detaliat este prin revalorificarea unor elemente structurale. Ca funcție cultică, e clar că principala divinitate venerată a fost Marea Doamnă / Zeiță; ca funcție agricolă, e clar despre prezențele târgului din partea Nordică - unde înnoptau pelerinii / vizitatorii - și ale grupării monumentale de acolo pentru depozitări de mărfuri și găzduiri de oameni (împreună cu animalele lor însoțitoare) că presupuneau sprijinul necesar existenței. În Gherga Kome, factorul fizic a fost dominat de colosalele statui aniconice ‘argos lithoi’, de chiuvetele / bazinele asigurând abundența de apă pentru Cultul Cybelei, etc. iar factorul uman de ‘syngeneia’ Gherga și de cele 2 importante mituri de acolo, anume al copilăriei Zeului Dionysos, respectiv al confuntării Zeului Apollo fratele său vitreg - de către localnicul Marsyas”. După cum a scris în 2016 arheoloaga Cecilie Brons de la Universitatea din Copenhaga / capitala Daneză, “expresia ‘argos lithoi’ era folosită de Greci pentru statuile brute / nefinisate, venerate similar ca meteoriții = pietrele căzute din Cer; conform celor scrise de Anticul Carian Pausania 7:22, acel rit era mai vechi decât cultul statuilor divinităților: ‘în timpurile îndepărtate, toți Grecii se închinau pietrelor nelucrate - argos lithoi - iar nu în fața imaginilor zeilor’. Se știe că marile statui din piatră finisate au apărut abia în secolul VI î.C., anterior fiind popularele ‘xoana’, cele din lemn”. Despre “syngeneia” care a fost remarcată la Gherga, istoricul Francez Alain Bresson a

scris în 1985 că “termenul ‘syngeneia’ - înrudit cu ‘ethnos’ a fost popular în secolele V-IV î.C.; era un act de rezistență, pentru emancipare, cu 2 centre de manifestare, ambele în Caria: unul în jurul Alabandei și unul în zona Milesiană”. În Antichitate, pornind de la harnicii Gherga - fruntași din timpuri imemoriale în diverse domenii agricole - Grecii au ajuns să atribuie lucrătorilor pământurilor, anume țăranilor / plugarilor, termeni legați onomastic tipic de cei care le-au fost modelele: astfel, Γεωργοi / Gheorgoi = “fermieri” inclusiv în Greaca actuală.

Influențe Gherga în mileniul I î.C. Dr. Bilge Umar (născut în Karșîyaka 38,27 lat. N, 27,06 long. E, lângă Izmir / Turcia) a apreciat - în studiul său despre numele istorice ale Kariei - că: “În străvechiul grai Anatolian Luvian, Gherga în forma Karka însemna ‘Sufletul zăpezii’, influența onomastică fiind Iraniană; înaintea Războiului Troian, Kheti / Hitiții echivalau nobilii Gherga cu ‘Karka’ / ‘Karki’ (în dimensiunea acvatică, Strâmtoarea Dardanele a Regatului Troiei avea aceeași sorginte iar în dimensiune Montană așa era Gargara / Karkaura de pe Masivul Ida, inclusiv Vârful Gargaros al acelui Munte Sacru)”. Dr. Alexander Herda - profesor universitar de istorie în Germania - în studiul “Grecii și viziunea noastră despre Kariani” din 2009 a susținut: “În mod repetat, sursele Hitite și Egiptene din secolul XIV î.C. au menționat etnonimul ‘GRS’ / ‘KRS’ (sursele Elamite ‘Kurka’, Babilonene ‘Karsăja’, Aramaice ‘Krky’, ș.a.); toate acele desemnări străine se refereau la auto-denumirea Karianilor drept ‘Kark’ (de asemenea, puteau prezenta numele eroului eponim Kar - în locația numită Gherga / ‘Gergas Kome’ - și probabil etnonimul era Gherghit). Poetul Anatolian Homer a indicat în ‘Iliada’ 2:859-861 că în secolul XIII î.C. Karianii din Milet au fost aliații Troiei: ‘Nastes mâna la încaier pe Karii de limbă străină / Care-n Milet locuiau și pe Muntele Ftiri pădurosul / Și pe la Râul Meandru și sus pe-nălțimi la Micale’. Același autor a mai scris în ‘Iliada’ 4:138-139 că pe atunci femeile Kariei știau colorarea cu purpuriu (folosind scumpa vopsea obținută din scoicile Mediteranei - la fel ca meșteșugarele Cretei - înaintea Fenicienelor ori Grecoaicelor): ‘Cum o femeie Meonă ori Kară vopsește-n porfiră / Fildeșul alb, o găteală ce poartă pe fălci telegarii’; poetul Homer a utilizat străvechiul adjectiv Cretan ‘popureja’ iar ulterior pe așa bază au apărut termenii Greci ‘phoinix’ pentru ‘purpuriu’ sau Phoinike pentru Fenicia. Încă din timpurile ‘oamenilor mării’, adică imediat după încheierea Epocii Bronzului, Karianii au fost celebri navigatori și constructori de nave, țărmurile Cariei - bine împădurite având resurse abundente (până în Bazinul Râului Indos / azi 52


Dalaman Cay). Karianii au fost prezenți pe Insule semnificative, ca Delos în Ciclade ori Samos în Sporade (despre Insula Samos ca Lelegă sau Kariană au scris în secolul VI î.C. filozoful Pherekydes din Insula Cicladică Syros în fragmentul 155, geograful Anatolian Strabon XIV 1:3, geograful Karian Pausania 7:2, ș.a.), ceea ce se explică prin migrația Karianilor de la E spre V: mișcarea din Anatolia în Insule o continua pe cea din Epoca Bronzului a IndoEuropenilor dinspre Asia Mică spre Marea Egee; Karianii au navigat cu vasele lor foarte rapide până în Marea Neagră (de pildă, colonia Kios de pe malul ProPontis / Mării Albe / Marmara era Kariană în secolul VII î.C. după cum a scris filozoful Aristotel în secolul IV î.C., pe țărmul Vest Pontic / al Mării Negre - în Dobrogea - exista ‘Portul Carian’ după cum a scris geograful Antic Mela 2:22, etc). Colonizările Kariane ale ProPontisului și Pontusului - adică ale Mărilor Albă și Neagră - au început înaintea altor colonizări Grecești (cum au fost cele ulterioare Ioniene demarate după secolul VII î.C). Războinicii Kariani s-au deosebit de la început de Greci prin pumnalele și iataganele lor - săbii curbate - despre care a scris și istoricul Herodot Karka (5:112, 7:93); începând cu secolul IX î.C., Karianii au fost faimoși mercenari în Orientul Apropiat, la fel ajungând și Grecii Estici / Anatolieni începând cu secolul VII î.C. (ceea ce l-a făcut pe poetul Archilochos din Insula Cicladică Paros să-i egaleze - la mijlocul secolului VII î.C. - pe Kariani cu sinonimul pentru ‘mercenari’). Prima coabitare Kariano-Greacă a fost în metropola Milet a Kariei; lângă capitala politică Milas a Kariei a existat așezarea Europos / Euromos (se poate observa despre Karkamîș / Garga-miș pe Fluviul Euphratos / Eufrat că a fost Europus). Anatolianul Homer i-a etichetat pe Kariani ca ‘Barbaroi’, vorbind o limbă neinteligibilă (mențiunea sa fiind cea dintâi despre Barbari la Greci); acel termen onomatopeic ‘Barbar’ - comparativ azi e ‘BlaBla’ - a fost despre o limbă străină față de Greacă, de exemplu Kariana fiind cam ca o Greacă rău grăită (și geograful Antic Strabon XIV 2:28 a observat așa ceva). Istoricul Karian Herodot 8:135 a scris despre un strălucit interpret între Kariană și Greacă, anume Mys din Europus, care a tradus Elenilor profeția unui Karian în Beoția. În secolul VII î.C., faimosul filozof Thales - unul dintre cei 7 înțelepți ai Greciei - avea mama dintr-o familie aristocratică Milesiană iar în acel timp al perioadei arhaice, o populație trăind în teritoriile Milesiene puteau fi Gherghiții (așa cum a scris Heraclides Ponticus în fragmentul 50). La sfârșitul secolului VI î.C., constructori și sculptori Kariani - notați ‘Karkă’ de Perși - au lucrat în Persepolis și la palatul împăratului Darius din Susa. Sanctuarul țărănesc / rural ‘Gherga Kome’ din Bazinul Râului Marsyas - în apropierea cetății Alabanda - era un produs al Cultului Carian al Mamei Cybele mult mai vechi decât timpul Antic: formele cursive ale literelor inscripțiilor - de exemplu ‘Omega’ la KOME, ‘Sigma’ / la GERGA/S, ‘Alfa’ barată cu liniuță orizontală, caracteristică secolului IV î.C. - indică vremuri mai stră/vechi”. (Analiza de la începutul mileniului III despre contextul Gherga în Karia / Caria pornind din mileniul II î.C. - așa cum a făcut-o de exemplu savantul German tocmai citat - nu e însă decât parte a întregului regional sau foarte puțin din contextual general Gherga în Veche Lume). În Sanctuarul Gherga, la “Coloanele Albe” / “Pilonii Albi” era cu multă fală și în mod falic venerat “moșul Gher” = mesagerul divin Gher-mes / Hermes (atestat biblic ca Ham, bunicul lui Gherghe-seu) care a rămas cunoscut în

Vechea Lume ca inventatorul instrumentelor muzicale principale, atât al celor de suflat - adică al fluierului și flautului dublu, respectiv al naiului - cât și al celor cu corzi, respectiv al lirei, etc.; de fapt, termenul de “muzică” a provenit de la Muze, anume: de la femeile care inspirau cântatul, preotesele Marii Zeițe = “Mu-Ze” / Muze (iar divinul “G/Her-mes” - “moșul G/Her” = Hermes - a fost cel dintâi “mesa-ger” / mesager din Vechea Lume). Mesajele dintre zei și oameni erau transmise de către divinii mesageri prin versuri și muzică, fie solitar (cum o făceau primii mesageri, ca moșul G/Her = G/Hermes ori îngerul Gavri-il / Gabri-el), fie prin corurile lor - la început familiale, pe care le-au constituit și le-au condus, compunând cântece pentru a grăi corespunzător cele sacre - fie acompaniați de instrumente muzicale de percuție / ca toaca sau toba, de suflat / ca fluierul sau naiul, cu corzi / ca lira sau cetera, etc. În Sanctuarul Gherga din Regatul Cariei - pe marea întindere a așezământului religios - se practicau deopotrivă concerte (în colectiv) și cânt separat: așa cum era tradiția străveche, transmiterile mesajelor divine erau prin muzică iar acolo principalii interpreți erau preoții și preotesele Gherga împreună chiar cu pruncii lor - credincioșii creditându-i pe cei din clerul Gherga atât ca mari compozitori, cât și ca mari cântăreți; interpretările Gherga aveau loc lângă monumentele Gherga și lângă marile inscripții Gherga, vizibile în multe locuri din mediul înconjurător Templului Gherga (buricul / centrul Sanctuarului Gherga).

53


Lume până la a fi cunoscute în prezent. În India, deoarece cuvântul care o desemnează înseamnă şi “nenăscut”, capra a devenit simbolul substanţei primordiale care încă nu s-a manifestat: unii Sirieni - şi apoi anumiţi Romani - purtau în timpul rugăciunii un veşmânt numit “cilicium”, ţesut din păr de capră, pentru a simboliza comuniunea cu divinitatea; la creştini, portul ciliciului (ştiut şi ca stofă groasă din Cilicia / Kilikia) de către asceţi are acelaşi sens, reflectând intenţia de mortificare a trupului prin penitenţă, eliberând astfel sufletul înviorat ce vrea să se dăruiască Domnului (acelaşi lucru îl evocă şi rasa călugărilor). În această privinţă e de menţionat şi că - în conformitate cu tradiţia cea mai general admisă oriental - cuvântul “sufi” provine de la “suf”, termenul denumind postavul din păr de capră folosit la confecţionarea îmbrăcăminţii rituale a dervişilor aparţinând anumitor confrerii mistice ale musulmanilor (care urmau reguli deosebit de severe). De fapt, în Vechea Lume - încă din Epoca Pietrei - conceptul dublei naşteri se aplica doar bărbaţilor: privind principalele repere (cei care erau zeii supremi erau reperele mai importante), Marea Mamă exponenta feminină - era direct divină, prin esenţa sa; numai fratele ei geamăn An devenea “Nou” la fiecare Mărţişor / 1 III. Ghrighe - Kirke / Circe - Marea Zeiţă Mamă a Pământului = divinitatea supremă a Vechii Lumi îl avea ca partener pe Crăciun (Zeul Crăciun / Moş Crăciun: tatăl lui Zeus). Anul Nou - apărut de Crăciun (când dispărea vechiul An) şi născut, după hibernare, a doua oară de Mărţişor - abia de 1 Martie devenea divin: Moş Crăciun - nume Ghergan - a fost arhetipul pădurarilor Carpatini, adică al celor trăind din timpuri îndepărtate în codrii spaţiului Carpato-Dunărean (până în prezent Crăciun - în timpurile pre-creștine fiind “Moș Ger” / vechi termen definind Cerul rece - e divinizat, în ultimele 2 milenii mai ales de către creştini); după cum a studiat în 2014 Dr. Mihai Vinereanu, “este evident că românescul Crăciun a provenit din proto indo-europeanul ‘ker’ = ‘a îndoi’ / ‘a încovoia’, respectiv ‘kerk’ = ‘cerc’ (radical foarte productiv în limba română), astfel ‘kerk’ > traco-dacul ‘kerkion’ > dacul târziu ‘kerkun’ > românescul ‘Crăciun’. În esență, Crăciunul - cu rădăcini vechi indoeuropene - era o celebrare a solstițiului de iarnă, a ciclului anual, cu caracter neolitic”. În Epoca Pietrei, Moșul Crăciun alimenta cu crăci / crengi vatra Marii Mame Circe (asimilată cu Crăciunica / “Crăciu-Nika”: Românii folosesc “Nika” foarte des, un exemplu popular fiind “bunica” = “Bu-Nika” iar vechii Greci aveau “Nike” / “Nice” pentru înaripata Zeiță a Victoriei, fiica Titanului Pallas / Zeul Războiului). În 2016, profesoara de filozofie Olimpia Cotan-Prună a scris despre “Învățături străvechi de cosmogonie sacră”: “Străbunele noastre ‘Babele’ / ‘BuNikile’ erau o prezență unică în trunchiul traco-geto-dac. Magnifica ‘Nika’ n-a avut ascendente: a fost Unica în datina străbună a Măcinicelor de la 9 martie, era ‘An-Noua’ cu o echipă de magi, purtând energii cosmice colosale, știute din bătrâni de ‘magiile Nikăi’, măcinikele care au făurit Cerul dislocând imense întinderi de pe Terra înghețată, făurind o planetă accesibilă viețuirii. Am înțeles din ‘Calendarul Babelor’ că din vechimea matriarhală timpul era jalonat în ‘ani’ iar acel cuvânt făcea trimitere la ‘Facerea Cerului’ care în vechime se numea ‘Ana’. Cerul și Pământul locuibil a fost opera unor transformări grandioase din moment ce n-au putut fi uitate. Anul începea odată cu întreaga fire a naturii, primăvara. Vechii Greci aveau zeițe - ca neveste ale zeilor - indicând

La Templul Gherga Întregul complex - marele așezământ religios Carian - a fost ca o stațiune, mult apreciată de Cariani pentru serviciile de spălarea păcatelor după mărturisirile lor, pentru ușurările trăite după împărtășiri prin retragerile lângă inscripțiile sfinte Gherga și reculegerile lor astfel, în relativele intimități de sub cerul liber dintre ei și zeitățile / îngerii lor, acolo (lângă monumentele Gherga ori lângă mai îndepărtatele stânci inscripționate Gherga, probabil marcate corespunzător radiesteziei locurilor) pelerinii culcându-se: viziunile / visele lor erau interpretate ulterior de clericii Gherga, poruncile primite de la preotesele și preoții Gherga fiind urmate / respectate cu sfințenie de credincioși înapoi la casele lor; astfel erau incluse sfaturi pentru cei bolnavi, previziuni pentru cei curioși despre cele ce vor urma, interpretări ale vocilor strămoșilor lor, etc., toate creionând dimensiunea regală de fapt a puternicilor Gherga printre ei, căci Regatul Cariei era însuși Țara Gherghiților iar tradiția respectivă Ghergană - clar conectată cu divinul - a fost mult timp recunoscută și respectată ca atare. Anterior cu multe milenii - în timpul când mai existau Neandertalii - oamenii Homo Sapiens au observat o diferenţă netă a lor faţă de oamenii Neandertal (pe lângă cea dintre simțurile lor - văz, auz, miros, gust, pipăit, etc. Neandertalii fiind mult mai sensibili decât Homo Sapiens): prin comparaţie, ceea ce la Homo Sapiens există sub forma de creierul mic şi de creierul mare, între care e glanda pineală / epifiză, formaţiune nepereche cu proprietăţi deosebite, legată de “al treilea ochi”, la Neandertal era sub forma celor 2 părţi ale creierului egale în mărime, ca “2 creiere” (aspect alimentând dorinţa oamenilor Homo Sapiens de a atinge asemenea dezvoltare, la care ar fi putut ajunge numai printr-o dublă naştere; oamenii Cro Magnon au fost chiar mai Uriaşi decât oamenii Neandertal dar pe spirala timpului erau corciturile bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi la ei diferenţierea celor 2 creiere a început să se manifeste, mai pregnantă aceea rămânând la Homo Sapiens / adică “oameni înţelepţi”, ajunşi astfel tocmai pentru compensarea abilităţilor absente faţă de cele - cu rang de reper - ale oamenilor Neandertal, persoane la care de exemplu, din cauza volumului egal al celor 2 creiere, percepțiile erau diferite, erau diferite visele față de ale lor, etc). Privind aparițiile unor asemenea personaje - mai îndepărtații Uriași, Titani Neandertali și Giganți Cro Magnon - respectiv nașterile “înțelepților” oameni Homo Sapiens, din cele mai vechi timpuri s-au reținut anumite aspecte, perpetuate în Vechea 54


trecerea la patriarhat, dar zânele geto-dace au fost de la începuturile sacre ale lumii: ele patronau începutul Anului la 1 martie. Primele 9 zile erau Măci-Nikele, rememorate ca fiind Babele Dokiei, înlocuite de patriarhi cu măcinicii. Prima zi, cea a Babei Marta, e dedicată Mărțiș-Orului, șnurul de lumină plin de energiile cosmice ce s-au desprins din universul solar și au încălzit Pământul dezghețând calota de sub care s-a dezvelit Hiperboreea, în al cărei nume era prezentă măreția Orelor. Lumi-Nika era lumânarea adusă din vechime de către Nika. La români, Crăciu-Nika împărțea lumina în cea mai lungă noapte din An - la solstițiul de iarnă prin crenguțe aprinse din vatra centrală, unde ardea bușteanul Hestiei pe toate ormenișurile”. În prezent, Finlanda s-a arogat ca țara Moșului Crăciun, însă evidențele despre patria Moșului Crăciun indică altceva, anume ceea ce azi e România; sunt diferențe mari între creștinul Moș Crăciun și păgânul Moș Crăciun, nu doar ca abordări temporale (anterior fiind cel păgân, ulterior fiind cel creștin) dar și ca abordări teritoriale: întâi, păgânul Moș Crăciun a fost în ceea ce e azi România iar apoi creștinul Moș Crăciun a ajuns în ceea ce e azi Finlanda (despre “păgân” / “Pă-Gân” se poate decripta ca “Sf. Gheii”, unde “Pă” = particula sfințeniei iar “Gâ” = Muica Pământului / Muma Pădurii). Pe de altă parte, privind conceptul de “patrie”, academicianul Român Ștefănescu Delavrancea a scris în cartea “Patrie și patriotism” din 1923: “Patria nu vine de la pământ, nici din vreo abstracțiune, ci dintr-o acțiune concretă, de la ‘patres’, din părinți, moși și strămoși; părinții, moșii și strămoșii ne sunt patria noastră, ei care au vorbit aceeași limbă, care au avut același dor, aceleași suferințe și aceleași aspirațiuni”. Academiciana Rusă Anna Dybo a schiţat răspândirea pădurilor bogate la sfârşitul neoliticului şi repartiţia principalelor zone climatice:

Mântuitorului iar în afara Bisericii Crăciunul. Zeul An a fost numit de români Crăciun. Despre problema originii personajului mitic An = Crăciun, unii cercetători - apelând şi la argumentele oferite de obiceiurile şi mitologia română - au ajuns la concluzia că noţiunea desemnează un zeu solar indoeuropean, bine înrădăcinat în spiritualitatea carpatodunărenilor înainte de cucerirea Daciei de romani; cele mai multe dintre tradiţiile legate de Crăciun alcătuiesc un amplu scenariu ritual al morţii şi renaşterii anuale a zeului solar indo-european Crăciun. Măştile cetelor care substituie ritual zeul la moartea şi renaşterea acestuia la solstiţiul de iarnă au câte o horă specifică (Hora Cerbului, Jocul cel mare al Turcii), jucată în cele mai importante momente ale colindatului. Stejarul - arbore sacru din familia ‘Fagaceae’ - a fost unul din substitutele rituale ale zeului Crăciun. Rădăcina indo-europeană ‘kark’ - care a dat numele latinesc al stejarului ‘quercus’ - se regăseşte astăzi în numele Crăciun. Zeul în ipostază fitomorfă sacrificat la solstiţiul de iarnă devenea ‘butuc de Crăciun’ (cadavru fitomorf) supus unui rit funerar de incinerare în noaptea de Crăciun; din Ajun se ardea pe vatră un lemn de cer (‘Quercus ceris’), specie de stejar iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. În expresiile populare, butucul are semnificaţie funerară: ‘a găsi pe cineva butuc’ se spune despre omul mort fără lumânare; ‘a-l lega butuc’ înseamnă a imobiliza un om ca pe un mort; la întocmirea arborilor genealogici butucul este numele strămoşului din care sunt spiţele de neam; butucul roţii carului în care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care - la om şi animale - înseamnă cap desprins de trup; în locul oamenilor morţi departe de casă se înhuma în cimitirul satului un butuc. Obiceiul arderii butucului sau rădăcinii de stejar a fost atestat în Europa. Stejarul a fost lemnul obişnuit folosit de români ca talpă / temelie a caselor şi bisericilor din lemn, la confecţionarea icoanelor de vatră şi instrumentelor de cult. Lemnul dur al stejarului era folosit, împreună cu un lemn de esenţă moale, pentru aprinderea Focului Viu. Nu este lipsit de interes că pădurile de stejar sau de speciile înrudite (gorunul, cerul) sunt numite de români ‘dumbravă’, cuvânt cert de origine indo-europeană. ‘Pomana Crăciunului’ era - de fapt un ospăţ funerar care se transforma în cea mai mare petrecere a anului, cu beţii şi alte elemente dionisiace (când în timpul anului un concetăţean era văzut beat, se spunea ironic că ‘a îngropat Crăciunul’); atunci avea loc petrecerea femeilor căsătorite, numită Iordănit: nevestele se adunau în cete - la o gazdă aleasă dinainte de ele - mâncând şi bând din belşug, spunând că ‘se iordăneau’ (mai cântau, jucau, glumeau, chiuiau, etc). Bine dispuse, ieşeau pe drum unde înşfăcau bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu / lac, ameninţându-i că-i aruncau în apa foarte rece dacă nu se răscumpărau; năzbâtiile femeilor continuau: stropeau cu apă pe cei întâlniţi în cale (la Iordănit, normele de bunăcuviinţă tradiţionale erau abolite iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate). Atunci femeile se considerau mai ‘tari’ şi cu mai multe drepturi ca bărbaţii. Ceata femeilor cununate primea în rândurile ei tinerele soţii, căsătorite în ultimul an, printr-un ritual special: erau duse la râu şi stropite cu apă rece. Iordănitul se manifesta prin dansuri frenetice şi extaz mistic, supravieţuind până târziu prin cultul dionisiac. Unii specialişti au găsit originea lui Dionisos în lumea tracă (Epoca Bronzului, Epoca Fierului), alţii sunt de părere că divinitatea venea din adâncurile

În 2014, Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” a scris despre raportul Crăciun-Christos: “Între tradiţia păgână legată de moartea şi renaşterea zeului Crăciun şi tradiţia creştină legată de Naşterea Domnului Iisus a avut loc o mare confruntare religioasă. Lupta s-a încheiat cu o coabitare uşor sesizabilă astăzi: românii sărbătoresc în Biserică Naşterea 55


religiilor micro-asiatice şi egeene, din neolitic / Epoca Pietrei; indiferent de disputele legate de provenienţă, un lucru e cert: cu acea religie - care tindea să devină un cult universal - a avut mult de luptat creştinismul”. (Despre păgânism, e de reţinut că până acum - la începutul mileniului III - în marele Sanctuar Gherga din fosta Carie / Vestul Anatoliei printre alte multe artefacte acolo s-au păstrat şi uriaşele statui Gherga, ca ale Marii Zeiţe Mamă, Zeului Apollo, Zeului Dionis, ş.a). Ţinând cont că la apariţia lor neolitică Indo-Europenii erau Kurgani = Gorgani şi că denumirile pentru divinul “Moş” adică pentru cel din trecut - au rămas Krăciun = Crăciun la Români, Kercum la Albanezi, ş.a., se reflectă o evidentă legătură onomastică (pe lângă cea existenţială din areal) între Moş Crăciun şi Gorgan / Ghergan; perechea divină Gherga a fost ştiută - şi notată - drept Kirke-Kark sau Circe-Crăciun: ca avatar al lui Gherga, de multe milenii s-a instaurat obiceiul “clonării” Moşului Crăciun / “Crăci-Un” cu ocazia fiecărui An Nou.

Vulvei - care a precedat Cultul Falic - deci vechimea ideii de clonare (ori despre avataruri / gemeni) era din perioada divină androgină / asexuată: ţinând cont că vorbirea articulată a apărut cu circa 36 de milenii în urmă şi după puţine milenii sa consolidat Cultul Marii Mame a Pământului, acel timp de câteva milenii - dintre cele 2 mari momente preistorice poate fi considerat ca fiind “asexuat” (în acel timp îndepărtat, Gherga aparţinea grupului genetic patern “NO”, tocmai desprins din grupul genetic patern “K” - principalul strămoş al EuroAsiaticilor - ultima mutaţie genetică paternă importantă la Gherga având loc în urmă cu 10 milenii, la actualul grup genetic patern “N” / redenumit temporar ca “X” de cele mai recente cercetări genetice, aflate acum în desfăşurare); “avatarurile” / “clonele” (ca şi gemenii / gemenele) au fost puternic prețuite pretutindeni și pentru mult timp - chiar și în prezent - de pildă popular mulți adulți referindu-se la prunci ca el “leit taică-său” ori “leit bunicusău” sau ca ea “leită maică-sa” ori “leită bună-sa”, ș.a. alimentând astfel, peste generaţii, tema reîncarnărilor. Complet în opoziție cu Cultul Fertilităţii - larg răspândit în Vechea Lume - a fost fenomenul castrărilor (reamintind ancestrala androginie: castraţii se apropiau de uniformizarea sexelor). Deoarece femeile Neandertal şi Cro Magnon nu puteau rămâne gravide cu Homo Sapiens iar adiacent arătau şi ca nişte adevărate namile pentru mai firavii bărbaţi Homo Sapiens, probabil că au fost printre cauzele justificând străvechea androginie, căci de atunci se ştia despre cei mai dezvoltaţi oameni că proveneau dintre androginii divini, adică din albii Neandertal şi Cro Magnon; orgia (sex în devălmăşie) a fost o practică populară în Epoca Pietrei, apoi de pildă organizată oriental prin haremuri, etc. În timp, castrările au avut ca motiv mistic şi refacerea cumva a străvechiului mediu, eunucii fiind pe lângă femeile din haremuri identic de incapabili să le lase gravide ca şi cum cândva au fost bărbaţii Homo Sapiens de incapabili (din cauza incompatibilităţii genetice) să lase gravide divinele muieri albe Neandertal şi Cro Magnon.

În mod miraculos, clonarea propriu-zisă / concretă posibilă azi în laboratoare - a fost enunţată în Epoca Pietrei, alături de alte elemente de gen (viziuni foarte interesante, chiar senzaţionale / aparte de cele obişnuite din natură), ca întâlniri cu zei din cer, cu nemuritori sau cu oameni având vârste impresionante, ş.a. Peste tot în lume au fost zei “din altă lume” / anume nu din lumea oamenilor, ci din “Lumea Cealaltă”; o bizarerie pretutindeni descrisă, cu cuvinte diferite, de aceeaşi relatare, regăsită la diverşi oameni preistorici, că au apărut printr-un acelaşi proces ciudat, care practic nu a avut nevoie de mamă, ci doar de materie insuflată “divin” de către o făptură - asemănătoare, cu acelaşi chip pentru a prinde viaţă: o chestiune depăşind orizontul “primitivilor” / foarte abstractă pentru imaginaţia Epocii Pietrei (nu şi pentru Epoca Modernă), ce împreună cu elemente ca zborul oamenilor - sfidând gravitaţia performanţele ştiinţifice ancestrale, traiul îndelungat, etc., au fost însuşite ca realităţi şi perpetuate ca atare. De exemplu, străvechile relatări despre apariţia oamenilor preistorici prin “clonare” au avut 2 aspecte esenţiale: că faptul era dincolo de înţelegere şi că faptul a fost adevărat (de aceea fiind şi transmis în timp, indiferent de culturi); puterea unei mistificări n-ar fi fost suficientă pentru aşa ceva. Pe de altă parte, s-a întâmplat că experţii dilemei despre ce a apărut mai întâi - oul sau găina - au prezentat soluţia: la început, a fost cocoşul (iar foarte concret, “Kirka” / “KurkuTa” a rămas termenul Sanscrit pentru “cocoş”). Este de observat că aşa ceva a fost extraordinar de vechi, izvorând dinaintea Cultului

Pe lângă că în anumite privinţe constituţionale oamenii s-au degradat pe parcursul Neandertal - Cro Magnon - Homo Sapiens (pentru a face referire doar la ultimele specii umanoide, din care au provenit oamenii) dar în același timp au progresat în alte domenii, e foarte interesant că preistoricii strânşi lângă focurile din gurile grotelor discutau în multe părţi ale lumii subiecte asemănătoare, depăşind binişor orizonturile / preocupările lor curente: temele dezbătute în şezătorile din jurul focurilor - în vremurile când altele erau 56


priorităţile momentelor / multe conectate direct supravieţuirii - au fost despre vizitatori din Cer, manipulări de energii, deplasări cu viteza “gândului” / luminii, bilocație și teleportare, invizibilitate, clonare, nemurire, etc., aspecte care evident nu aparţineau realităţilor lor imediate, tipice Epocii Pietrei; de pildă, ce o fi determinat preistoricii să propage foarte convinşi idei despre “lumi în Cer”, despre zboruri spaţiale, despre “cei pogorâţi din Cer”, etc., când toate vieţuitoarele - inclusiv oamenii - trăiau doar pe Pământ? Acum, oamenii călătoresc în Cer, însă o fac doar din timpuri foarte recente raportate la nivelul istoriei, deocamdată şi cu viteze modeste faţă de cele posibile; această lucrare Originea Gherga - nu este despre incredibila paleoastronautică, ci punctual doreşte să înfăţişeze unele fapte petrecute legate de Gherga (din Epoca Pietrei până în Epoca Modernă), concluziile aparţinând fiecărei persoane care parcurge materialul: după cum afirma academicianul Francez de origine Română Eugen Ionescu / Ionesco 19091994 “e greu de imaginat o lume fără Dumnezeu, mai simplu fiind de imaginat cu Dumnezeu” (iar a admite că apariţia viului a fost rezultatul întâmplării şi apoi a accepta dezvoltarea prin explicaţii evoluţioniste, înseamnă credinţa cu adevărat în miracole). Adevărul nu-i decât unul, anume cel revelat dintâi de religie, ştiinţa doar observând sau măsurând, explicând sau completând unele aspecte ale realităţilor Universului (a cere unui credincios să-l descrie pe Dumnezeu poate fi la fel de abstract ca şi exerciţiul unui peşte de a-şi descrie apa în care se află); de altfel, e de remarcat despre simbolul creştinilor că întâi a fost peştele, apoi crucea (primii propovăduitori ai creştinismului au fost pescarii din Galileea): la apariţia celei mai mari religii din lumea actuală s-a înregistrat debutul cu legături “acvatice”, într-o repetare a “clişeului” conectat acvatic existent din Epoca Pietrei (diluviul fiind manifestarea catastrofală a acelei străvechi dimensiuni acvatice, întipărită pe re/naşterea civilizaţională din urmă cu aproape 9 milenii, Potopul biblic repetând cumva unele din experienţele diluviului precedent). Laureat Nobel în 1921, savantul Englez Frederick Soddy a grăit: “De ce e oare aşa de greu să acceptăm că strămoşii noştri din preistorie aveau nu doar cunoştinţele noastre de astăzi dar şi puteri pe care noi le-am pierdut?” Creștina Marilyn Adamson - printre altele - a reflectat: “Există Dumnezeu? Universul funcționează după niște legi ale naturii imuabile. Oare de ce? Deşi viaţa pare în mare măsură nesigură, sunt atât de multe elemente pe care putem conta zi de zi: gravitaţia rămâne la fel, cafeaua fierbinte lăsată pe masă se răceşte, planeta se învârteşte tot în 24 de ore, iar viteza luminii nu se schimbă, nici pe Terra, nici în galaxiile îndepărtate. Dar cum se face că putem identifica legi ale naturii care nu se schimbă niciodată? Cum se face că avem un univers aşa de sistematic, aşa de trainic? Cei mai renumiţi savanţi au fost şocaţi de această ciudăţenie. Nu există o necesitate logică pentru care universul să respecte legi, darămite o lege care să respecte regulile matematice. Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi, deoarece recunosc că nu e obligatoriu ca universul să funcţioneze astfel. Ne putem închipui imediat un univers în care condiţiile se schimbă imprevizibil de la o clipă la alta, chiar şi un univers în care apar şi dispar elemente. Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel pentru electrodinamica cuantică, spunea: ‘Nu ştim de ce natura are caracter matematic; chiar faptul că există legi ale naturii este un soi de minune’. Spre deosebire de celelalte revelații ale lui Dumnezeu, Iisus este imaginea

cea mai clară și mai directă sub care ni s-a descoperit Dumnezeu. De ce Iisus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei vedea că Moise, Buddha, Confucius şi Mahomed s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins vreodată că ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător, Iisus a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte de toţi ceilalţi. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus spunea că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi cine crede în El crede în Tatăl. El a spus: ‘Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii’ (‘Evanghelia după Ioan’ 8:12). El a susţinut că are o putere pe care o are doar Dumnezeu: de a ierta păcatele oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra cuvintelor lor, Iisus îi conducea pe oameni spre Sine. El n-a spus: ‘Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul’, ci ‘Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine’. Ce probe a adus Iisus pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face: a făcut minuni”. (Privind bizarele apariții zburătoare neindentificate de-a lungul timpurilor - o explicație ar fi că aparțin viitorului omenirii și de aceea orice vizită interzice vreun contact, căci acela ar putea fi sinucigaș, putând și afecta tot viitorul, până la anulare).

După cum a relevat Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa materiei”, energia viului e cuantică. Un alt adevăr e legat de paradoxala diversitate a unicităţii genetice; de exemplu “o colonie de insecte sociale (de albine, de furnici, etc.) este organizată după principii pe care le urmează şi societatea umană (privită în dezvoltarea sa): fiecare individ are un rol bine determinat şi o morfologie adaptată funcţiei sale, deşi toţi provin din aceeaşi sursă genetică, anume ouăle depuse de o singură matcă. Această diferenţiere încă nu are o explicaţie satisfăcătoare; se disting soldaţi de apărare, lucrătoare, matcă, indivizi sexuaţi, ş.a., ce întreprind în colectiv măsuri de apărare, culegerea hranei, construirea cuibului, menţinerea unei temperaturi constante în stup ori în furnicar, îngrijirea larvelor, etc. Este greu de explicat o organizare atât de complexă prin simpla trimitere la instincte”. Iar deopotrivă de interesant e apariţia atâtor descendenţi diferiţi din aceeaşi matcă / mamă; extrapolând 57


Semnificaţiile / înţelesurile Gherga - în funcţie de timpuri, de locurile din lume, de culturile aferente, etc. - au fost diverse. Din proto Indo-Europeanul “Ters” pentru “uscat” - semnificând terasa (ţărmul / tărâmul) de lângă apă, anume teritoriul uscat - a derivat “Ţara” ori Pământul Terra (patronat de Marea Mamă Ga); primele aşezări permanente ale oamenilor - atestate de către arheologi - n-au fost pe piscuri ori în peşteri, ci lângă apele dulci, tocmai pe marginile / pe malurile lor (poate e semnificativ că în Munţii Şureanu din Carpaţi cel mai apropiat sat de Sanctuarul Sarmisegetusei - de Grădiştea Muncelului - e Târsa 45,37 lat. N, 23,10 long. E / judeţul Hunedoara, cu o denumire relevantă din timpuri imemoriale, ajunsă până în Epoca Modernă): în zonă / anume în Ţinutul Haţegului, pe Platoul Luncani, unde a fost şi cetatea Dacă Piatra Roşie 45,48 lat. N, 22,42 long. E în judeţul Hunedoara, lângă fiind satul semnificativ numit Ursici, cu tradiţii izvorâte din Cultul Ursului, ursitoare, ş.a. la jumătatea distanţei dintre cele 2 Sarmisegetuse Geto-Dace - după cum a cercetat în 2008 istoricul Român Dan Oltean (în Banat / anume în apusul Munţilor Poiana Ruscă, pe valea râului rece Bega şi pe valea pârâului cald Topla, există cu aceeaşi denumire de Luncani 45,43 lat. N, 22,18 long. E o aşezare în judeţul Timiş) se ştia că au fost altarele străvechii Mari Mame a Pământului, credincioşii purtând cârje magice / toiage sacre slăvind-o cu târşuri, respectiv cu crăci corcodite / crengi împodobite. Magii - consacraţi ca purtând târşuri / cârje sacre - proveneau din tărâmul Iranian numit Media = Ţara Mezilor, adică a Moşilor, respectiv a celor “din bătrâni”, adică “din vechime” / din timpul “Moşilor”, astfel fiind cunoscute spre apus şi alte tărâmuri denumite semnificativ, ca “Misia” Anatoliană ori ca “Moesia” Balcanică; de exemplu, la sfârşitul Epocii Fierului, teritoriul Român a fost dominat de străvechii “Agatâ-rşi” / “Aga-Târşi”, înţelepţii de sorginte Iraniană / Huriană peste Geţi - “înţelepţii Gheţilor” = “AGatâ-rşii” de fapt fiind “Gatâ-rşi” sau “Thyrsa-Geţi”, adică Geţi de la Nistru - faimoşi deoarece purtau târşuri / crăci corcodite grozav, emblematice lor (asemănătoare cu ale măreţilor Magi din Media, Ţara Moşilor / Mezilor de la Marea Caspică, aflată între Ghergania / Hyrkania şi Albania Caucaziană: după cum a scris în Antichitate istoricul Herodot Karka 7:62, acei oameni de demult / “Moşi” - respectiv Mezi / Magi - până în Epoca Bronzului au fost ştiuţi de toţi ca Ari / Ariani iar apoi Perșii au numit Aria regiunea Afgană având Herat ca oraș principal). “Agathos” ἀγαθός în Greacă înseamnă “Blajin” / “Bun”, ceea ce apropie Agatârșii / “Agatâ-rșii” de înțelesul combinat ca “Bunii / Blajinii înțelepți” pentru fericiții conducători ai fostului Rai. “Manii” / Oamenii care știau mai multe decât media erau “Magi” iar fiind de demult erau “Moși” (în sensul că nu erau vârstnici, ci din vechime; de exemplu, cineva din urmă cu mai multe generații era “Moș” chiar dacă a trăit doar 20-30 de ani). În Vechea Lume (până în Antichitate), a fost o răspândire concretă de Sudici Moși - Mani / Magi - din Media / SV Caspic, via Anatoliana Misia / din S Pontic, până în Balcanica Moesia / SV Pontic și respectiv o răspândire concretă de Nordici Moși / Magi iubind Soarele (numiți SarMis / Sar-Mați), din Sar-Mația Asiatică / NV Caspic, până în Sar-Mația Europeană / NV Pontic. Ținând cont că acum cea mai mare localitate din Banat e pe terasa Râului Bega - orașul Timișoara pe Beghei, râu știut ca “Timișul Mic” - pare interesant ce a scris cercetătorul Ardelean Petre Morar în ultimul an al mileniului II: “Zeul vedic Bhaga era asociat cu

tiparul acelor vieţuitoare sociale la oamenii care şi-au dovedit însuşirile sociale dintotdeauna, s-ar putea deosebi persoane foarte diferite dar cu acelaşi bagaj genetic (Gherga nefăcând vreo excepţie în aşa ceva şi ca atare existând tot felul de Gherga). Este de observat un fapt fundamental: viaţa pe Pământ e bazată nu pe cel mai abundent element al planetei / siliciul, ci pe carbon, care în extremele sale naturale - formele sale pure de existență - a dat deopotrivă cel mai moale mineral / grafitul şi cel mai dur mineral / diamantul (“marginile” scării durităţii); spre comparaţie cu aceste minerale bazate pe carbon: mineralele bazate pe siliciu sunt în partea superioară a scării durităţii. Pe de altă parte, fizicienii cuantici au dovedit că materia nu există în realitate, fiind o formă condensată de energie; dacă materia nu e materială, atunci apelarea la materialism pentru a nega supranaturalul e ilogică, complet străină de fizica demonstrată științific. În marele trecut - adică în vremurile îndepărtate - răspândirea oamenilor în lume totodată a răspândit și conceptele, acelea datorită trecerii timpului însă estompându-se, la fel întâmplându-se și cu rolurile ori numele unor personaje importante, venerate ca eroine / eroi sau divinizate ca semizei / zei, ajunse cu denumiri diferite în diverse părți ale Lumii Vechi dar pentru aceleași funcții; ca și pe scara durității elementelor, unul dintre numele strălucitoare străvechi a străbătut erele constant (dată fiind vigoarea sa): Gherga. În schiţele următoare se pot vedea principalele grupuri lingvistice neolitice din aria de interes Gherga, cu ulterioarele lor răspândiri:

58


Stolnicului Constantin Cantacuzino - al cărui nepot Vodă Constantin Brâncoveanu domnea în Țara Româneasă - i s-a atribuit “Istoria Ţării Româneşti” (scrisă la începutul secolului XVIII de logofătul Ioan - “mâna sa dreaptă” - după cum au analizat unii specialiști, ca Dr. Neculai Ursu în 2009), în care se găsesc afirmații semnificative despre Țările Românilor: “Oricâți au grăit și au scris de aceste țări, toți zic cum Dachia și Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că au chiemat și s-au numit de la acele neamuri Schitice, cum s-au zis, adecă de la Dachi și de la Gheti, carii din partea Răsăritului erau veniți într-aceste părți, cum și alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în Evropa, den Asia s-au pogorât”. Se poate imediat observa că în urmă cu 3 secole nu era vreun “tabu” privind originile Asiatice ale Europenilor; acum însă (la începutul secolului XXI), numai unii specialiști abordează așa ceva, majoritatea Europeană refuzându-și - chiar cu indignare - strămoșii. În “Istoria Ţării Româneşti” / “Letopiseţul Cantacuzinesc” a mai fost consemnat: “De Huni îmi iaste a zice și a scrie cevași, cum au pogorât, și de unde au pogorât întâiu și cum s-au așezat și câte locuri au mai călcat și au cuprins, și când s-au creștinat, întâi idolatri fiind. Și nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt și căci cu dânșii mare amestecare Rumânii au avut. Și în ceste mai dupre urmă vremi cu dânșii s-au ținut ceștea. Vede-se dară, cum toți istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că Hunii au fost Schiti, adecă Tătari. Însă den care parte a Schitiei au pogorât a descăleca părți între dânșii, iaste osebită părere; pentru că unii zic că sunt veniți din Schitia cea mare a Asii, alții zic că sunt din Schitia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic și acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăția Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând Balta Meotidii (care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa Donului și din Marea Neagră) și întâi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lățindu-se și loc mai bun și mai bios căutându-și, și cercânduși de a descăleca și a lăcui, au ajuns și pre aceste pământuri, și trecând și munții, au cuprins și toată Panonia. Deci dară Hunii, adecăte Schitii aceia, cărora acum și Unguri le zicem, coprinzând și acea Panonie și mai multe țări, altele mai pe urmă luând, s-au așezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei Schiti, noao atâta de dânșii a cerca nu e. Săvai că care iaste și adevărul, cu nevoie să va cunoaște, căci că mulți scriu și nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulți iarăși scriu și zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a bisericii carea, cum vom vrea, să nu o credem, ci poate neștine crede aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea Iugră sunt; că viind oameni de aceia și grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor Unguri, numai mai stricate și mai Varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu știm carii mai firești limba își vorbește: ceștea ce prin ceste părți lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu știu. Iar cum mult mai Varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste și pentru starea și tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici și mai iscusiți. Unde dară, precum sunt aceia, așa și limba mai vârtoasă și mai Varvară le va fi. Atila carele a stătut întâi craiu în Panonia, era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos,

dragostea, căsătoria, familia, afecțiunea, frumusețea dar și cu sexul în sine, copulația, bolile venerice, etc. Cuvântul arian ‘Bhaga’ apare în expresii multiple, ca ‘bhaga-deva’ tradusă drept ‘a te închina la organul sexual feminin’ sau literal ‘Zeul Băgării’ în expresia ‘bhaga-devata’, etc. Cuvântul ‘Bhaga’ în sine mai înseamnă - similar cu limba română - ‘a-i băga o parte de’, ‘a-i băga parte’, ‘a băga’ cu sensul sexual de ‘a avea cunoștințe carnale’ și alte semnificații; mai apare în forma ‘baga-sama’ cu sensul românesc pur și simplu de ‘a băga în seamă’. Din toate aceste exemple, numele vedic ‘Bhaga’ corespunde verbului românesc ‘a băga’ / ‘băgare’, cu toate sensurile sale multiple, în particular cu sensul sexual de copulație; de menționat aici și familia de cuvinte din rădăcina ‘bagă’, cum ar fi ‘băgăcios’, ‘băgăreț’, ‘băgător’ (până în zilele noastre, verbul ‘a băga’ este asociat cu copulația). Avem o potrivire sintactică și semantică perfectă între un nume vedic și un verb, substantiv și adjectiv din limba română. Numele vedic ‘Bhaga’ are corespondent ca substantiv comun și verb în limba română, verbul ‘a băga’, deci numai poporul care vorbește limba română a putut crea numele de ‘Bhaga’; cu multe milenii în urmă acest popor a fost poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu traco-geto-dac: se impune o reanalizare a etimologiei verbului ‘a băga’, care nu poate fi ‘necunoscută’ cum enunță ‘Dicționarul explicativ al limbii române’ din 1998, din moment ce este documentat cu milenii în urmă, fiind încă o dovadă a rădăcinii direct ariane a limbii române”.

Istoria Țării Românești (“Letopisețul Cantacuzinesc”) 59


luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Atila era și nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea, norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept aceia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcândo). Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând: că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. De trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntețe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru Varvarul lor graiu, era și tare de urechi, iar umbletul lui, trufaș. Bolgarii au venit în Muisia de Jos. Muisia de Sus să zice unii părți de Țara Sârbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecăte de la Beligradul Turcesc și în sus cevași. Iar mai mult cât să întinde în jos, pe unde să alătură pe de ceia parte de Dunăre, și cu țara aceasta, tot Muisia îi zic. Mai zice-se Muisia și Machidoniii, carea să hotăraște cu Dardanii. Mai sunt și alte Muisii în Asia, ci noao de acelea cuvântul nu ne iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zicem că unii și această țară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credință atâta, pentru că rari și foarte puțini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis așa, pentru că văzând vecinătatea Țării Sârbești, căriia Musiia îi zicea și dese amestecăturile lăcuitorilor uniia și alțiia între dânșii, zis-au cestora pentru aceia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă așa nu vor fi fost umblat într-aceste părți; deci, precum de la alții vor fi auzit, nemaicercând cu amăruntul adevărul, ei au semnat așa, precum mai de toate orile să întâmplă la ceștea scriitori, istorici și gheografi și vedem că nu numai în nume Grecesc și le strămută într-alt feliu, ci și de feliul oamenilor și obiceaiurilor și alte multe lucruri le povestesc mulți într-alt chip de cum sunt. Însă orice, ce iaste de numele aceștii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia și așa, eu nu mai cerc, ci numai lăsându-le, ca de mai puțin zise, a ținea trebuie cele ce de mai mulți și mai numiți, iaste; și iară zic că Dachia și Ghetia îi zicea și să numiia”. Este de știut despre regiunea Iuhra / Iugra dintre izvorul Peciorei și Ural (Югра de unde provine denumirea Ugră, cronicarii Medievali Arabi - ca de exemplu Berberul Al-Gharnâti - notând-o Yura), indicată de cronicarul Constantin Cantacuzino ca aceea din care au fost mulți Huni dar și mulți Unguri, că în prezent - conform analizelor genetice - are peste trei sferturi dintre bărbații săi Khanti / Jogra de tip genetic asemănător cu Gherga; în Dialectul Zyryan din vecina regiune Komi, populația era Jugra (așa a și fost notată în 1096 la Garða / Novgorod: în Evul Mediu mulți din Yura / Yugra - printre care și Goguli / Voguli, cunoscuți ca formând populația

Mansi - pentru a scăpa de birurile cerute întâi de Garða / Novgorod iar apoi de Moscova / metropola de lângă izvorul Fluviului Ră / Volga, au emigrat spre răsărit, dincolo de Munții Ural, în Bazinul Ob din V Siberiei, acolo căpătând, corespunzător antropologilor, trăsături Mongoloide).

După cum a studiat și lingvistul Rus Max Vasmer 1886-1962, hidronimul Volga a apărut în legătură cu termenul proto-Slav pentru “umiditate”, păstrat de Slavi acum de exemplu în Ucraineană ca “Voloha”, în Bulgară ca “Vlaga” (în Cehă “Vlaha” fiind “umezeală”), etc.; Volohii / Valahii - sau Vlahii - au fost denumiți mereu Românii (adică “riveranii” / “cei de pe râuri”) iar așa ceva e de reținut, căci rădăcinile au fost străvechi, dinaintea existenței Slavilor, anume: din timpul stră-Românilor / urmașii celor din Raiul Est European (mulți cercetători Români au studiat apariția Medievală a legăturilor dintre Slavi și Români refuzând însă orice dimensiune acvatică a etnonimului de Volohi / Valahi sau Vlahi - chiar dacă aceleași semnificații de udare ori de valuri sunt atât pentru Slavi, cât și pentru Români - reținând doar că Slavii se așezau pe văi, acelea de fapt fiind populate până atunci în mod preferențial de către Români). În 1999, academicianul Victor Spinei a scris: “Din momentul apariției hunilor în extremitatea răsăriteană a Europei și până la pătrunderea mongolilor, stepele nord-pontice s-au aflat sub dominația autoritară a triburilor de neam turcic. Spre mijlocul acelei îndelungate perioade de aproximativ un mileniu s-a interpus breșa datorată ungurilor, alcătuind o notă distinctă în peisajul învolburat al stepelor. Ungurii sunt singura ramură a marii familii de popoare fino-ugrice care, desprinzându-se din ambianța geografică ancestrală, s-a înscris pe o traiectorie evolutivă cu un destin aparte, într-un alt mediu etnic și cultural, specific comunităților nomade. Spre deosebire de ceilalți frați fino-ugrieni - vânători și culegători, răspândiți în zone cu întinse arealuri forestiere - ungurii, prin contactele și conviețuirea cu triburile nomade turanice, au fost contaminați nu numai din punct de vedere lingvistic de influența lor, ci și în privința modului de viață, mai ales prin faptul că s-au deplasat progresiv spre ținuturile de silvostepă și stepă, cadru predilect pentru creșterea animalelor în turmă; dat fiind că, 60


după migrația hunilor, șesurile ponto-caspice au devenit un adevărat apanaj al neamurilor turcice, ele au impus specificul propriilor norme de existență nomadă tuturor comunităților din zonă, creuzetul stepei având tendința de a topi identitatea tuturor celor pătrunși în cadrul său: acest fapt explică și desemnarea ungurilor în unele categorii de izvoare cu numele de turci”.

Familia Uralică Sfinţii de la Răsărit au impresionat Vechea Lume, din timpuri imemoriale. O legendă Grecească - relatată de Anticul Plutarh - a explicat de ce unui Fluviu din MesoPotamia i s-a dat numele de Tigru, după ce mai înainte se numise Sollax: pentru a seduce o nimfă Asiatică / Indiană de care se îndrăgostise, Dionysos s-a prefăcut în tigru; ajunsă pe malul Fluviului, nimfa n-a mai putut fugi mai departe şi s-a lăsat prinsă de tigru. Medes - fiul lor - a fost eroul etnonim al Mezilor iar Fluviul a început să poarte numele de Tigru în amintirea nimfei şi a zeului care s-au iubit pe malul său. Înţelesul de “mijloc” s-a transmis printre cei vechi atât pentru “Meso-potamia” (teritoriul dintre Fluviile Tigru şi Eufrat), cât şi pentru “Media” (teritoriul din N Mesopotamiei), unde trăiau Magii, care erau oameni străvechi - Mani numiți Moși cu rădăcini în timpurile când era venerată Sf. Lună = “Ma-sa” / astrul favorit al Marii Mame zisă “Muș”, iubită din moșistrămoși. Spre comparație, la apus - în Europa Centrală, în spațiul României actuale și împrejur, unde erau stră-Românii - a fost venerat Soarele = Sf. Ra, credincioșii săi fiind “oamenii Raiului” adorând lumina: “Râ-mânii” / “Ru-mânii” (“mânii” fiind “oamenii”). În Asia Centrală, nu departe de Media = Ţara Moșilor / Magilor erau tărâmurile Masa-Geţilor / Marilor Geți şi Dahilor (rudele răsăritene ale apusenilor Geţi şi Daci, din Europa / aglomeraţi cu predilecţie pe cursul inferior al Fluviului Dunărea); “Enciclopedia Germană Paully-Wissowa” a derivat MasaGeții din Avesticul “Masyo” pentru “pește”, ei fiind “mâncători de pește” (deci și pescari): de altfel, mai ales Antic răspândirea lor a fost între Bazinele Fluviilor SârDaria / din Asia Centrală și Dunărea / din Europa Centrală. Este de ştiut că în Antichitate - după cum a scris şi un document Maramureşean din 1404 despre denumiri locale Antice, studiat de academicianul Ardelean Ioan Aurel Pop limbii Gete i se zicea “Sermo-Geticus”, adică “vorbirea Getă” (ce s-a relevat prin toate cuvintele redate Medieval că în Antichitate era categoric Românică, fără aportul Romanilor: în Maramureş - regiune nicicând ocupată de Romani - au trăit Geto-Daci liberi); Sermo-Getica era vorbită în Sarmația de Geții răspândiți pe vastele întinderi Sarmate, începând cu capitala Sarmise-Getusa / a Geților dinspre Sarmați (existând în Ținutul Hațegului dinaintea ocupației Romane). În proto Indo-Europeană - adică în limba dinaintea celei utilizate de Kurgani - compunerea dintre uscatul “Ters” şi divina “Ga” (ca Ters-Ga) semnifica “uscata Ga” / “sufletista Ga”, ştiinduse și că de fapt sufletul e uscat, în veşnică dorinţă de apă. Cu numele Gher-Ga erau pământenii care locuiau uscatele terase / terenuri de lângă ape (în lingvistică, “T” - ca şi “K” - a fost

Migrarea Oguză / Turanică La sfârșitul secolului IV, Hunii dintre izvorul Peciorei - Fluviu lung de 1809 km, cu al treilea debit din Europa după Volga și Dunăre, curgând în Oceanul Arctic - și Peninsula Crimeea / Marea Azov, au intrat în spațiul actualei Românii iar la începutul secolului V (după ce o parte din Geții / Goții de la Dunăre au cucerit Roma) ei și-au stabilit capitala imperială în Banat, căci liderul Attila s-a însurat în regiune cu prințesa autohtonă Kreka / Kerka, urmașa ultimului rege independent al Geto-Dacilor, Decebal; despre împăratul Attila, cei de la Dunărea mijlocie și inferioară (anume Românii, Vulgarii / Bulgarii și Ungurii) au avut postum mereu termeni elogioși, fiind respectat ca un mare conducător al strămoșilor lor: au fost atestate cu înrădăcinarea în Dinastia lui Attila din secolul V, pentru Bulgari, Dinastia lui Asparuh din secolul VII și pentru Unguri, Dinastia lui Arpad din secolul IX (iar dacă ambele dinastii ale ambilor vecini ai Românilor au documentat aceeași filiație nobilă Hună - adică Bulgarii și Ungurii - ar fi ciudat ca Românii, fizic aflați tocmai între ei, să nu considere așa ceva, mai ales deoarece dinastia fundamentală a lui Attila și-a avut baza nu altundeva decât în spațiul Român iar prima mare cronică a Țării Românești a atestat “marea amestecare” avută de autohtonii stră-Români cu Hunii, într-un timp când nici Bulgarii și nici Ungurii nu erau așezați în actualele lor țări). Față de restul Vechii Lumi, fiecare dintre oamenii acestor națiuni - în timpurile proprii de apogeu - au fost la rând “extrem Nordici” = Hiperborei: Geto-Dacii, Hunii, Bulgarii ajunși de pe Bolga / Volga în S Dunării inferioare, Ungurii sosiți în Panonia de și mai departe decât Bulgarii / de dincolo de Volga și Rușii (stăpâni și acum peste cea mai mare parte a Nordului EurAsiei, ei fiind proprietari ai locurilor acum până la Polul Nord).

61


demonstrat ca des suprapus peste “G”, ceea ce-i indică pe Gherga ca primii oameni ai pământului uscat, “Gher” precedând “Ter”); însă Gher a dat şi Ker / Cer - ceea ce era deasupra Pământului Ga - hierogamia dintre Cer şi Pământ (literalmente ca Gher-Ga) de asemenea fiind demonstrată ca străveche: în vechea Greacă “hiero” / ιερός = “sacru” iar “chiero” / χιερο = “mare preot” (despre limba Greacă e de ştiut că nu s-a născut în Sudul Balcanic / Europa, ci întâi a apărut în Vestul Anatolic / Asia Mică). Se pare că forma de “pământeni credincioşi” (rugând Gheia / Pământul) ori forma de “regalitatea pe Pământ” (conducând pământenii) au fost de la începutul Gherga, numele reproducând Pământul Gheia = “GHE” şi regalul = “RGA”, adică expresia cumulată a gemenilor regali - respectiv “prinţi” - cerescul “Ra” şi terestra “Ga” / Gherga fiind deopotrivă atât “pruncul” lor, cât şi respectiv prinţul propagator al credinţei în puterea Pământului Ghe; zămislirea “Ghe-rga” a fost de către androgina “sufletistă supremă” a “timpului de aur” din Epoca Pietrei, patroana Pământului / Terrei (prefixul “Ghe” fiind conectat sufletului pământean iar “rga” arătând valoarea supremă - de rugă sau regală - care probabil era prima formă Gherga, cea mai veche, din paleolitic, literalmente Ghe-rga însemnând cel care ruga Gheia / Pământul ori “regele Pământului”). În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 cercetătorul Lucian Costi a scris: “Ru-ga se rostește cu gu-ra, unde ruga și gura sunt termeni clădiți cu aceleași morfeme pe poziții inversate: ‘r*’, codul adorării soarelui și ‘g*’, codul grăirii”. Pre-diluvian, regii / “rga” proveneau din “Ra-Ga” (de fapt cumulul dintre Cerul Ra şi Glia Ga) iar patriarhii “rşi” / “rişi” - primii înţelepţi, consideraţi mai ales ca sfinţi cereşti / solari - proveneau din “Ra-sa” (asamblând Cerul / Soarele “Ra” care lumina Terra / Pământul şi sacrul său “Sa”, ca “Soarele-Sacru”), Gherga regăsindu-se de-a lungul a diverse perioade istorice, în locuri diferite, deopotrivă drept cei care se rugau, adică “regi” sau drept cei care erau înţelepţi, adică “rişi”. De altfel, corespunzător “Dicţionarului de sinonime Române” din 2002 “a cerca” facerea unui serviciu = “a ruga” / “a se închina” (“regi” şi “rişi” regăsindu-se într-un areal uriaş din Vechea Lume, cuvintele acelea fiind încă din Epoca Pietrei foarte populare în multe culturi, cu exact aceleaşi pronunţii şi cu exact aceleaşi sensuri); în cadrul termenului de “persoană”, se poate observa pe bucăţi că “pe-rsoană” cuprinde prefixul sfinţeniei “pe”, particula “rso” a înţelepciunii şi sufixul “ană” de la divinitatea An: “persoană” în vechime era considerată - dintre toate vieţuitoarele - numai fiinţa umană, deoarece e singura care pe lângă trup şi suflet are spirit (oamenii - în plus deosebindu-se şi prin faptul că-s cuvântători, restul vieţuitoarelor fiind necuvântătoare). Ambele categorii, de rişi = înţelepţi şi de regi = lideri, se distingeau prin faptul că erau “născuţi a doua oară”, adică erau divini; literar, “Ghe-rga” = “stăpânirea Pământului”, căci particula “Ghe” era de la Pământ iar particula “rga” era pentru stăpânire: dimensiunea regală Gherga e cuprinsă în însuși numele Ghe-rga = “Gherege” (Ghe / Ga fiind Terra / Pământul iar “rga” fiind regele / regina). Înţelesul străvechi / inițial Gherga (pre-diluvian / din paleolitic) efectiv poate fi decriptat ca “regina Pământului”: Marea Mamă (venerată pretutindeni în Epoca Pietrei, deoarece religia în cronologia lumii a început matri-liniar cu Doamna-zeu, nu patri-liniar cu Dumne-zeu, “Maica Domnului” fiind o expresie consacrată cu multe milenii înaintea Fecioarei Maria din Galileea); purtătorii numelui

Gherga erau cei îndreptăţiţi de puterea pe care o aveau, căci au fost - regine / regi ori rişi - conducătorii oamenilor, înțeleptele / înțelepții propagând credinţa în divinitatea sa. În imaginea următoare se poate vedea o reprezentare din Epoca Pietrei - găsită în Câmpia Est Europeană - a Marii Zeiţe Mamă, din Gagarino 53,43 lat. N, 38,23 long. E, pe Fluviul Don (sculptură în obsidian = rocă vulcanică, din mileniul XIX î.C. / în timpul ultimei glaciaţiuni):

Marea Zeiţă din Gagarino Dr. Ion Ghinoiu - în “Dicţionarul de mitologie română” din 2012 - a afirmat că “în cele aproximativ 10 milenii de cultură şi civilizaţie în bazinul Dunării de jos au fost 3 complexe spirituale, dominate de câte o divinitate adorată: Zeiţa-Mamă din Epoca Pietrei (mileniul VIII î.C. mileniul III î.C.), Zeul-Tată indo-european (mileniul III î.C. mileniul I î.C.), Fiul lui Dumnezeu, Iisus (din mileniul I încoace)”. Academicianul Român George Coșbuc a scris: “Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale Cultului Naturii. Ele însă sunt mai vechi decât creştinismul. Cântările pe care le aveau popoarele IndoGermanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare şi este 62


astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ începând de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii - iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cântat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre. Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie”. Biserica relativ recent a decis că nașterea lui Iisus a fost în noaptea Moșului Crăciun, divinizat de milenii după solstițiul de iarnă, în prezent încă sărbătorirea Crăciunului - a personajului victorios, cu mare personalitate fiind mult mai puternică decât aniversarea Pruncului Iisus (ceea ce îngrijorează clerul): tradițional, Moșul Crăciun cu daruri, cu colinde, etc., copleșește în impact comparativ cu imaginea Nou-Născutului, dintre cele 2 personaje încă și acum cel bătrân fiind - cel puțin imagistic - categoric mai popular decât cel tânăr (colindul de ceată bărbătească de Crăciun al Românilor e oficial din 2013 în patrimoniul imaterial UNESCO al umanității). Numele sorcovitului vine de la sorb (rudă cu gherghinul / păducelul, merișorul și măceșul): șamanii apreciau puterea dată de bobițele sale tămăduitoare și pentru că erau roșii (având culoarea sângelui care însemna viață); sorcovitul - practică șamanică - în vechime se practica prin lovirea cu crenguța de sorb a șalelor / spatelui (zona sacrală), pentru că pe acolo era poarta de intrare a puterii sorbului. Vlahii / Aromânii din Nordul Elenilor încă sorcovesc așa, după cum au arătat specialiști ca Faidon Koukoules, Kostas Karapatakis, ș.a. iar la Români până acum a rămas zicala despre bătaia la fund că “e ruptă din Rai”.

reprezentările mitice subordonate zeului An sunt anotimpurile, lunile, săptămânile, zilele şi momentele zilei. Acestea se împart, după tipul de calendar - agrar sau pastoral - în 2 încrengături: a zeiţelor agrare, dependente de cultul lunar şi dominate de Baba Dochia şi a zeilor pastorali, dependenţi de cultul solar şi dominaţi de Moş Crăciun. După marii zei-an, Moş Crăciun în calendarul pastoral şi Baba Dochia în calendarul agrar, urmează reprezentările mitice sezoniere care patronează anotimpurile: 2 în calendarul pastoral (iarnă, vară) şi 4 în calendarul agrar (primăvară, vară, toamnă, iarnă). Zeul An are submultipli dar şi multipli: ‘veacul de om’, durată egală cu lungimea vieţii omului în Lumea de aici şi ‘veacul vecilor’, lungimea vieţii sufletului în Lumea cealaltă. Dimensiunea ‘veacului de om’ este apreciată în ani iar cea a ‘veacului vecilor’ este calculată în ere”.

Familia Altaică Calendarele şi cultele lunar ori solar au fost în strânse legături, din timpuri străvechi, pretutindeni pe glob. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Simbolismul lunii s-a corelat cu acela al soarelui. Cele 2 caractere ale ei fundamentale derivă, pe de-o parte, din faptul că luna e lipsită de lumină proprie şi nu este decât o reflectare a soarelui iar pe de alta, din aceea că traversează diferite faze şi îşi schimbă forma. De aceea, simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi reînnoirea. În această dublă calitate, luna e simbolul transformării şi al creşterii (cornul lunii). Luna e un simbol al ritmurilor biologice: astru care creşte, descreşte şi dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a naşterii şi a morţii, luna are o istorie asemeni cu cea a omului, însă moartea ei nu e niciodată definitivă. Veşnica întoarcere la formele iniţiale, această periodicitate fără sfârşit, fac din lună, prin excelenţă, astrul ritmurilor vieţii. Ea controlează planurile cosmice guvernate de legea devenirii ciclice: apă, ploaie, vegetaţie, fertilitate. Luna simbolizează şi timpul ce trece, timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate. Luna este şi ‘primul mort’. Timp de 3 nopţi, în fiecare lună, ea e ca moartă, dispare; apoi reapare şi sporeşte în strălucire. La fel şi decedaţii, care se presupune că acced la o nouă modalitate de existenţă. Luna e pentru oameni simbolul acestei treceri de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţă. Luna - astru al nopţilor - evocă în plan metaforic frumuseţea dar şi lumina în imensitatea întunecimii. La hinduşi, sfera lunii e capătul căii strămoşilor. Mişcarea sa ciclică (faza de creştere şi de descreştere) poate fi

În 2014, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Zeii pastorali”: “Asemănător primului zeu al omenirii, numit de români Sf. Soare, care se naşte, îşi trăieşte fulgerător veacul şi moare pentru a renaşte după un an, mureau şi renăşteau şi zeii popoarelor asimilaţi cu acesta. Anul - unitatea principală de măsură a timpului - are submultipli şi multipli. Unităţile şi 63


pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna e deopotrivă poartă a Cerului şi poartă a Infernului, Artemida şi Hecate, Artemida ca aspectul favorabil, Hecate ca înfăţişarea înfricoşătoare a lunii. Altaicii salutau luna nouă cerându-i fericire şi noroc; iakuţii, finezii şi estonii celebrează cununiile pe lună nouă (şi pentru ei, luna e simbolul fecundităţii). Pentru iakuţi, petele din lună reprezintă o fetiţă care poartă pe umeri găleţi de apă; la buriaţi, aceeaşi imagine e completată de un răchitiş. Pentru samoiezi, luna ar fi ochiul rău al lui Num / Cerul, al cărui ochi bun ar fi soarele. În lumea islamică există 2 calendare: unul solar, datorită nevoilor agriculturii şi celălalt lunar, din necesităţi religioase (Coranul însuşi foloseşte un simbolism lunar; fazele lunii şi semilunare evocă moartea şi învierea). Simbolismul soarelui e tot atât de plurivalent pe cât de bogată în contradicţii este realitatea solară. Chiar dacă pentru multe popoare n-a fost el însuşi un zeu, soarele se înfăţişează ca o manifestare a divinităţii (epifanie uraniană). El poate fi conceput ca fiu al Zeului suprem şi frate al curcubeului. Soarele e izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii. Razele solare reprezintă influenţele cereşti primite de pământ. Textele hinduse fac din soare originea a tot ce există, principiul şi sfârşitul oricărei manifestări, ‘cel care hrăneşte’. Dintr-un alt punct de vedere, e drept, soarele este şi ‘distrugătorul’, principiul secetei, căruia i se opune ploaia roditoare. Astfel, în China veche, sorii de prisos trebuiau doborâţi cu săgeţile. Soarele se află în centrul cerului aşa cum inima se află în centrul fiinţei. Lumina fiind cunoaştere, soarele reprezintă cunoaşterea intuitivă, imediată; luna reprezintă cunoaşterea prin reflectare, raţională, speculativă. Prin urmare, luna şi soarele corespund sufletului şi respectiv spiritului, precum şi sălaşurilor acestora: inima şi creierul. Esenţă şi substanţă, formă şi materie: ‘tatăl său e soarele iar mamă îi e luna’ se poate citi în hermetica ‘Tăbliţă de Smarald’. Pentru popoarele Asiei Centrale, iniţial ar fi existat mai mulţi sori, ale căror căldură excesivă şi lumină orbitoare făceau pământul de nelocuit. Un Erou / Zeu a salvat omenirea doborând cu săgeţi - aşa cum rezultă din majoritatea miturilor - primii sori (aceia ar fi incendiat pământul, cărbunele provenind din acea calamitate). Soarele era femelă (‘mama-soare’) şi luna mascul (‘tatăl-lună’) pentru populaţiile pastorale nomade; a fost cazul celor mai multe triburi din Asia Centrală”. Cornul Lunii - adică SemiLuna - în Vechea Lume aducea vizual dar și onomastic, prin denumirea “Luna”, cu “Pula lui An”. De pildă, foarte populare la Romani erau amuletele “Lunula” la fecioare și “Bulla” la feciori, adică semiluni falice, protejând de deochi; distragerea privirii de la cea directă “ochi în ochi” la cea deviată spre amuletă evita efectul hipnotic: hipnotismul se folosea de pildă intenționat doar de către șaman / vraci, pentru inducerea stării de transă asociată vindecărilor unor afecțiuni, deochiul însă fiind o vătămare in/voluntară, de evitat prin direcționarea “uităturii” dăunătoare pentru descărcarea puterii sale altundeva decât direct în ochi. Cercetătoarea Româncă Lucia Gheorghiu a scris în 2006: “Copiii nu trebuie lăsați să se uite în apă sau în oglindă până la vârsta de un an, căci se pot deochia singuri; durerea puternică de cap care nu cedează cu nici un calmant, căscatul continuu, starea de amețeală și greață fără motiv, fața înroșită puternic, sângerarea nazală, febra izbucnită brusc și țiuiturile persistente în urechi pot fi efectele unui deochi. Pe tot mapamondul, deochiul este încă de temut”.

Amulete falice De la început, puterile divine Gherga / “Gher-Ga” au fost deopotrivă cereşti (în legătură cu Cerul “Gher”) şi pământene (în legătură cu Glia “Ga”): cu tot simbolismul aferent, pe de o parte erau extraordinarele manifestări aeriene prin vârtejurile tornadelor, reflectând forţele de tip masculin ce au fost asociate unor vânturi deosebite, fulgerelor ori furtunilor iar pe de altă parte erau extraordinarele manifestări prin topirea gheţurilor Nordice şi curgerea lor, reflectând forţele de tip feminin ce au fost asociate trecerilor de la rece la cald, până la fierbinţeala vulcanică a unor terenuri deosebite; ambii poli - binecuvântaţi de lumina Soarelui / adică a Sacrului Ra sau de vigoarea Selenei / adică a Sacrei Luni - aveau valori părinteşti, astfel încât, prin zeiasca lor împreunare, au format “Gher-Ga” = Gherga (de altfel, termenul proto Indo-European pentru “pol” era “ghalg” / un ecou Gharg).

64


Fenomene cereşti extreme: eclipsă de soare şi celulă de furtună În Epoca Pietrei, Pământul Ga era sub lumina diurnă a Soarelui Ra conectat de foc şi sub lumina nocturnă a Selenei / Lunii “Ma-sa” conectată prin fenomenul mareii de marile ape (solemnul luminător diurn Ra fiind totuşi mai puternic - în vitalitate, în forţa energiei sale, inclusiv a fluxului luminos - decât dinamica luminătoare nocturnă / Sf. Ma); pe atunci, Pământul era venerat ca Ga, Luna ca Sf. Ma “Ma-sa” / Masa - şi Soarele ca Ra (în această ordine, atât cronologică, cât şi ierarhică), împreună Ga şi Ra asamblând Cerul diurn iar astrele luminând ziua și noaptea, anume Soarele și Selena, erau frați. În Antichitate, pentru principalul astru nocturn, termenul “Selena” a fost folosit în Greacă iar termenul “Luna” în Latină. Conform paleolingviștilor, denumiri de genul Ga, Ra, Ma, ș.a. au fost în uz dinaintea Ponticilor / Indo-Europenilor (provenind din Epoca Pietrei), folosindu-se universal şi generând mult ulterior divinizări ca: Marea Mamă a Pământului Ga era la vechii Indieni “Dur-Ga” / Durga sau la vechii Greci “Ga-ia” / Gaia, la Chinezi Soarele şi azi e “Ri”, la zoroaştri Mah patrona Selena / Luna, la Cariani și Phrygieni / Frigiani Zeul Men era cel al Lunii / Selenei, la Nordicii Varegi / Vikingi personificarea Selenei / Lunii era Măni, ş.a.; de exemplu, inclusiv azi în Turcă cuvântul “gun” - care în timp a dus la “kun” / “cun”, ș.a. înseamnă deopotrivă “zi” și “soare”. Antropologul Rus Yuri Berezkin în 2009 a schiţat zonele din EurAsia unde se credea că Sacra Lună = “Ma-sa” înfăţişa - prin petele afişate câteodată - trăsăturile unei persoane (ceea ce sugerează împărtăşirea unor valori similare între respectivele populaţii ale Epocii Pietrei / similitudini apărând între spațiul Românesc, cel Afgan și larg Nordic EurAsiatic):

Paleoliticul s-a sfârșit prin fenomene meteo extreme, cauzate de neobișnuita activitate solară, când nu numai că s-a încheiat glaciațiunea, ci s-a produs și mutația genetică masculină Gherga, apărând tipul curent de bărbați Gherga. Paleoliticul = “Era de Aur” convențional s-a încheiat prin Potop, de exemplu apa multă / enormă acumulată din topirea ghețurilor calotei polare Nordice răbufnind peste Lacul Pont, transformându-l în Marea Neagră iar după aceea pe planetă nu s-au mai înregistrat evenimente de asemenea intensități (nici descărcări electrice puternice în atmosferă, nici uragane - furtuni uriașe așa cum de atunci n-au mai fost pe Pământ nici tornade de exemplu sau alte manifestări extraordinare dar naturale, oamenii însă considerându-le supranaturale). Potopul biblic a fost ulterior acelui Potop Pontic cu aproape 3 milenii și jumătate, după ce căderea părților dintr-un asteroid rupt au atras ploi abundente, care au dus la inundații colosale, evenimentul fiind considerat de oameni ca provocat de multele lor păcate, ca pedeapsă divină a puterii supranaturale, acela sfârșind ultima etapă a Epocii Pietrei, anume neoliticul = “Era de Argint”.

65


Savantul A/Român Gheorghe Muşu în cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică” publicată în 1973, a enunţat: “Problema energiei, formelor ei şi stăpânirea lor constituia tema centrală în cadrul culturii arhaice. Şi atunci sa încercat să se răspundă la problemele ce se pun astăzi sub forma conservării şi transformării energiei în lume şi în univers. Astfel, cu toată deosebirea în modul de rezolvare, tematica este aceeaşi - la cele 2 capete şi la culturile intermediare - când însă, dacă subiectul a rămas neschimbat, predicatul este altul. Acuma capătul de sus, polul pozitiv, apare sub chipul zeităţii în plenitudinea puterilor, în timp ce, la capătul de jos, la polul negativ, stă antitetic zeiţa pierită”. Faţă de Cer - Ker / Gher - atotputernicia Pământului Ga s-a manifestat evident prin alăturarea în numele credincioşilor; Gherga - GherGa / “Gher-Ga” - atunci a apărut, ca expresia mitică a unirii Cerului (Ker / Gher) şi Pământului (Glia / Ga), rezultând din “cununia” / “mariajul” puterilor celestă şi terestră: în funcţie de timp, loc sau cultură, Gherga a avut ipostaze reflectând “regina Ghe” / a Pământului - prefixul “Ghe” fiind Pământul, particula “rga” fiind a regalităţii respectiv “puterea / energia cerului şi gliei” (în formă consonantică, scheletul GRG asamblând Ka = vitalitate, Ra = Cer, Ga = Glie) ori evidenţiind “vitalitatea cerului” sub forma Ker-Ka sau redând fuziunea Cerului / Gher şi Pământului / Gliei Ga ca Gher-Ga. Trebuie știut că la stră-Români căsătoria a avut din timpuri îndepărtate 3 momente: pețitul, logodna și cununia (toate ceremoniale); astfel, căsătoriile oamenilor se deosebeau de cele ale zeilor (care nu aveau pețit și rar se logodeau).

Modernă, etc. Acţiunea nu era solitară, ci colectivă, prin gruparea sub imperiul dictonului că “unde-s mulţi, puterea creşte”, strângerea pentru incantarea - prin strigăte - a Soarelui şi Pământului (Ra şi Ga) rămânând ştiută ca “rugă” / “ru-gă”, rezultând ceea ce era procesul de venerare a principalilor aştri - Ra şi Ga - iniţial numai în grup, prin “rugă” = rugă; anterior, chemarea prin incantări a Marii Mame a Pământului Ga / Ka era prin chiuituri în hăurile cavernoase ale peşterilor (stilul transmiţându-se pentru invocarea divină uriaşă - aflată în depărtare - prin strigăt colectiv / mai puternic şi mai solidar, ceea ce a dus la instaurarea termenului practic de “rugă”). Deoarece şi după Epoca Pietrei, Pontica / IndoEuropeana (atestată de lingvişti, arheologi şi alţi cercetători ca limba Ghergană, răspândită în lume de “Kurgani” / după cum s-a fixat pentru Ghergani ştiinţific numele) a păstrat pe lângă denumirea Pământului ca Ga şi cuvinte ca “ghwer” pentru “fiară” ori “koro” pentru “luptă”, împreunarea silabelor Gher-Ga poate fi interpretată pentru Gherga şi ca “Fiara Pământului” sau ca “Războinicul Pământului”. Această lucrare - “Originea Gherga” - abordează aspecte întinse între paleolitic şi prezent, cu explicaţiile aferente: după ce anterior a ocolit Neandertalii (răspândiți între Asia Centrală și Atlantic), în urmă cu circa 10 milenii omul Homo Sapiens Gherga din spaţiul Baikal-Altai-Pamir a migrat via spaţiul Caspica-Volga-Caucaz în spaţiul Carpato-DunăreanoPontic, stabilindu-se în triunghiul Banat-Ardeal-Oltenia; migrarea din mileniul VIII î.C. a acelor vânători-culegători Ghergoi / Gherghi a fost pe o rută de la E spre V care în general și-a păstrat latitudinea (e de observat că Mările Caspică şi Neagră delimitează geografic Asiaticii din S de Europenii din N iar tratarea Gherga în actualul material e de la ultima mutaţie genetică paternă încoace, adică fundamental EurAsiatic / respectiv - pentru încadrare - fiind referiri şi la alte elemente necesare de context).

Vârste medii în prezent la cununii

Aglutinarea umană iniţială

În Epoca Pietrei, rugăciunile se făceau întâi atingând pământul cu mâinile, apoi ridicând mâinile spre cer (ritualul s-a păstrat până în Antichitate - fiind străvechi deja atunci după cum a consemnat Romanul Macrobiu în “Saturnalia” 3: vocabularul a fixat acele mişcări respectuoase ca “mătanii”, deoarece simbolizau divinele legături materne); în prezent, îndeosebi fundamentaliştii din multe religii îngenunchează şi îşi înclină trupul până ating pământul cu capul - în semn de veneraţie, chiar dacă atenţia lor este dedicată unui Tată ceresc - căci străvechiul obicei şi-a păstrat încă din extraordinara putere, indiferent de culturi, pământul “matern”, al celor vorbind limba “maternă”, fiind şi sărutat până în Epoca

Riveranii Pontici - adică ai Mării Negre - acum sunt (în sensul orar cartografic): Românii, Ucrainenii, Ruşii, Georgienii, Turcii şi Bulgarii. Fluviul Dunărea e cel mai mare afluent Pontic - al Mării Negre - iar tocmai riveranii Români formează cel mai mare şi cel mai vechi popor din Bazinul Dunării inferioare (adică din arealul de la vărsarea marii ape curgătoare în Marea Neagră); vechii Greci - ca de exemplu Hesiod în fragmentul 337 din “Teogonia” - au scris despre Potamoi / Istros (adică Dunărea) că Fluviul era progenitura lui Okeanos: mai mult, patroana Rhea - al cărei nume apare în denumirea de Dunărea a Fluviului - a fost sora lui Okeanos. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain 66


Gheerbrant au afirmat: “La vechii Greci, fluviile erau elemente de cult. Li se ofereau sacrificii, înecând în valurile lor tauri. Nu puteau fi traversate decât după ce erau respectate riturile purificării şi ale rugăciunii. Ca orice putere fertilizatoare - ale cărei hotărâri erau neştiute - fluviile puteau înghiţi, iriga sau inunda, puteau duce barca sau o puteau îneca. ‘Să nu traversaţi niciodată fluviile care curg veşnic, înainte de a fi rostit o rugăciune, cu ochii aţintiţi la curenţii lor plini de măreţie şi mai înainte de a vă fi muiat mâinile în acea undă plăcută şi limpede’ spunea Hesiod”. (Pentru Greci, dintotdeauna cele mai apropiate Fluvii au fost Dunărea în N / Europa, Eufrat în E / Asia, Nil în S / Africa). În 2012, cercetătorul de geopolitică Robert Kaplan a studiat geografia ca factorul predominant care a influenţat istoria omenirii determinând destinul naţiunilor - concluzia fiind că geografia a modelat istoria; în explorarea trecutului, determinismul geografic nu-i deloc de neglijat, ci e de luat în considerare chiar la modul consistent (atunci când e urmărită abordarea serioasă). În 2014, Dr. Nicolae Ursulescu - profesor în Facultatea de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a precizat că “spaţiul carpato-dunăreano-pontic cuprinde îndeosebi teritoriul străbătut de râurile care izvorăsc din Carpaţi şi se varsă în Dunăre sau Marea Neagră, limitele fiind marcate la vest de Tisa şi Dunărea mijlocie iar la est de Nistru” (“Pa-Tisa” / Tisa = “Ti-sa”, adică Marele Mureş are izvorul în Maramureş / “Mara-Mureş” şi în Banat afluează pe stânga în “Po-Tamos” / Dunăre, Fluviu ce de la Gherdap în jos se numea Istru: “Patisa” curge în “Potamos” - adică Tisa se varsă în Dunăre - în colțul Sud-Vestic al Banatului).

Paralela 45 în Banat Regiunea Banat - la fel ca întreaga Românie - se află în inima Europei, la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, pe paralela de 45 grade; spaţiul CarpatoDunăreano-Pontic - în care se află Românii și România - este în centrul geografic al Europei, la egală distanţă de Oceanul Atlantic V, de Oceanul Arctic N şi de Munţii Ural / Siberia E, anume la câte 2900 km pe fiecare dintre acele 3 direcții menționate (mai precis, localitatea Rahău 48,03 lat. N, 24,12 long. E - majoritar Românească, din Maramureşul istoric / TransCarpaţi, acum în SV Ucrainei - a fost considerată în miezul continental, inclusiv de către măsurătorile din Imperiul Austro-Ungar):

Spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic la capătul Vestic al Stepei EurAsiei (în centrul Europei)

67


Printre cele mai vechi căi de migrare ale omenirii datând din paleolitic - a fost marea rută orientată E-V, prin Stepa EurAsiei, dintre Munţii Altai şi Munţii Carpaţi, între dulcele Lac Baikal şi dulcele Lac Pontic (acum Marea Neagră); în neolitic, de la V la E acea cale sacră de migrare a început să fie marcată cu pietre, pornind de la Dunăre prin Brazda lui Iorgu - cel mai mare megalit din lume - apoi cu Zidurile din Caucaz şi Zidul Gorgan din N Iranului, sfârşind după Antichitate, în Evul Mediu, cu Marele Zid Chinezesc (ce proteja Drumul Mătăsii - fost Drumul Lazuritului - pe care se transportau şi chihlimbar, obsidian / oricalc, jad, etc.): e de ştiut că avându-şi principala exploatare din Lumea Veche în spaţiul Afgan, pulberea lazuritului - din care de exemplu Atlanții obţineau culoarea albastră cu care se vopseau - se numea “ultramarin” (în trecut, ca şi purpuriul şi auriul, azuriul regăsit în pietrele albastre era considerat ca folositor în combaterea deochiului). Spaţiul CarpatoDunăreano-Pontic se află în extremitatea apuseană a uriaşei Stepe EurAsiatice, întinsă pe aproximativ aceleaşi latitudini (la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Pol) din Extremul Orient / Peninsula Coreii până în centrul Europei: în urmă cu 10 milenii, în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic au existat nomazii Pelasgi (numiţi astfel - “Pelasgoi” - din cauza caracteristicii lor tipice, de a se muta mereu, în stilul migrator bine cunoscut al vânătorilor-culegători din paleolitic, de exemplu Dr. Zviad Gamsakhurdia dar şi alţi savanţi conectând originea Pelasgilor Europei cu Georgienii şi cu străvechile Culturi Caucaziene / de la frontiera cu Asia); e de ştiut că limba Georgienilor - cea mai vorbită din Caucaz - n-a fost Indo-Europeană (avându-şi rădăcina neolitică mai veche, dinaintea Kurganilor / Indo-Europenilor). Munţii Caucaz pe direcţia N-S sunt între Munţii Ural şi Munţii “Ta-Urus” / Taurus iar pe direcţia E-V sunt între Marea Caspică şi Marea Neagră, aflându-se la S de întretăierea meridianului de 45 grade cu paralela de 45 grade. Capătul apusean al uriaşei stepe EurAsiatice mustea după ultima glaciaţiune - din cauza topirii gheţurilor calotei polare - în E Europei, după dispariţia Cro Magnon, acolo închegându-se Imperiul Atlant ce a ţinut până la sfârşitul paleoliticului, încheiat prin Potop = primul diluviu; fosta Civilizaţie Atlantă a continuat prin Vechea Civilizaţie Europeană în neolitic (eră încheiată prin Potopul biblic = al doilea diluviu). După lunga Epocă a Pietrei încheiată la sfârşitul mileniului IV î.C. - e de consemnat ce a fost în Marea Stepă a EurAsiei până în prezent (cu accentul pe perioada de la Iranienii Guţi până la Europenii Goţi): urmaşii Iranienilor Guţi din mileniul III î.C., anume “Geţii Lunii” = “Masa-Geţii” din mileniul II î.C. au stăpânit imperial Marea Stepă EurAsiatică, în mileniul I î.C. distingându-se Marii Geţi = “Mesa-Geţii” în Asia şi Geţii în Europa, dintre care în mileniul I s-au răspândit Goţii în Europa (ultimii urmaşi Goţi recunoscuţi direct identitar fiind la începutul mileniului II, astfel încât acum - la începutul mileniului III - se pomeneşte doar existenţa lor istorică; e de știut că - în conformitate cu statisticile oficiale - în Iranul actual încă există un milion de bărbați aparținând aceluiași grup genetic ca Gherga, ceea ce înseamnă un număr semnificativ, reprezentând circa 2,5% din populația masculină a țării). În Evul Mediu, ecouri EurAsiatice ale stăpânilor de milenii ai Marii Stepe au fost etapele imperiale Hune, Cumane, Mongole, Tătare, ş.a. (toţi ca descendenţi ai extraordinarilor Geţi Lunari = MesaGeţi: MasaGeţi = Mari Geţi sau Geţi Masivi); acei primi stăpâni ai Marii Stepe

EurAsiatice au fost nomazi - migrând ca pasările - numiţi Pelasgi / Pelasgoi (oameni puternici - foarte virili - creatori civilizaţionali rămaşi ca atare în memoria publică). Parcursul lor a fost următorul: în mileniul VIII î.C., mulţi Ghergoi foşti Pelasgoi - s-au stabilit în centrul Europei / adică în România (ţară unde în prezent sunt cei mai numeroşi Gherga din lume), sosiţi din centrul Asiei / anume din tărâmul Roh = cu fosta denumire Ariana, acum Afgani-stan (ţară aflată în ultimele decenii sub asaltul militar al marilor puteri ale lumii, pentru disiparea energiei Afganilor; oricine poate observa că în Epoca Modernă, având ca reper Marea Stepă EurAsiatică, se manifestă în centura sa Asiatică Sudică - populată de Afgani, Iranieni, Irakieni, Sirieni - o serie de conflicte în care sunt implicați Sudicii musulmani și în care sunt amestecați Nordicii). Iniţial, Roh / Ţara Afganilor (cu mari resurse de lazurit, minereul azuriu comercializat din Epoca Pietrei) s-a numit Aryana / Ariana, după cum a studiat şi Michael Witzel de la Universitatea Harvard / SUA în 2000 - academician American din 2003, care a afirmat inclusiv că Gorgan în Iran lângă Caspica, până la care se întindea Ariana, era nume de vechime pre-Iraniană - după cum a studiat şi Dr. Ford Shroder de la Universitatea Nebraska / SUA în 2009, ş.a.; graiul Rohila - al celor migrați spre S din fostul tărâm Afgan Roh ce era și în munții dominând Valea Fergana - există acum și în jurul Peshawar / Paki-stan ori în N Indiei. De exemplu, istoricul Sujan Rai al Mogulilor a scris în cronica “Khulășat” din 1695 că Roh era mărginit de Iran, Turan, Sind și Hind iar mai specific - așa cum a studiat după exact 3 secole, în 1995, Dr. Jos Gommans - Roh avea Herat / Afganistan în V, Kașgar / China în N, Cașmir / India în E și Belucistan / Paki-stan în S (“stan” = “stat” sau “țară” ori “ținut”). Rohmanii / “Roh-manii” în credința populară Românească după cum a apărut și în “Dicționarul religios” realizat de preotul ortodox Ion Stoian în 1994 - erau blajinele ființe evlavioase care trăiau la marginea pământului (sub conducerea exercitată de către împăratul Ler); așa cum a studiat în 1937 filozoful Român Vasile Lovinescu, întâi Rohmanii - numiți și Rog-mani / Rug-mani - au trăit sub pământ / în peșteri, la ei fiind apa vie și apa moartă: erau semizei fericiți, preocupați de rugăciuni, având inaugurată și propria sărbătoare pre-creștină primăvara, cu denumirea de “Paștile blajinilor” (când pe apele curgătoare erau aruncate coji de ouă și firimituri de colaci pentru ei). Antropologul Evreu Andrei Oișteanu - președintele “Asociației Române de Istorie a Religiilor” - a presupus că brahmanii / “brah-manii” (Grec numiți Gimno-sofiști / “Gymno-sophistai” fiindcă erau înțelepți goi) ar fi fost legați de Rohmani / “Roh-mani”, ca o metateză; conform Anticului Diogene Laerțiu, Gimno-sofiștii erau urmași Magi (iar Media - Țara Magilor - a fost în N Iranului, în vecinătatea apuseană a Hyrkaniei / Gherganiei). Într-adevăr, acea denumire de Rohman - Rogman / Rugman din spațiul stră-Român rezona atât cu termenul Sanscrit regal “rig” pentru “cunoaștere” (ceea ce-l sublinia pe purtător ca fiind înțeleptul care știa rugăciuni), cât și cu termenul Sanscrit “riș” utilizat direct pentru “înțelept” dar și pentru cel mai înalt nobil, anume: regele. Teologul Antic Clement Alexandrinul a scris: “Barbarii îi cinstesc cu deosebire pe legiuitorii și dascălii lor, numindu-i zei; îmi pare că ei au simțit binefacerile mari ale bărbaților înțelepți și i-au cinstit. La rândul lor, acești bărbați au arătat că înțelepciunea lor este în folosul obștii; așa sunt toți brahmanii și Geții”. În cartea “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu în 68


Gherghi, apărute pe traseul lor din centrul Asiei până în centrul Europei, ca de exemplu: Hyrkania = Ghergania a fost Ţara Gherganilor din N Iranului / SE Caspic, în V Caspic fiind Arran = Albania Caucaziană, ce a fost Ţara Ghergarilor iar în SV Anatoliei / Asiei Mici era Kerka = Caria, ce a fost Ţara Gherghiţilor; în prezent, cu apropiere relevantă inclusiv onomastică - a rămas fosta Aea / Aia, acum Georgia = Gruzia ca ţară, în V Caucazian / E Pontic (cei mai mulţi Gherghi din lume fiind în România / V Pontic). Se poate observa cădin Asia distanța până în spațiul Român e cam pe jumătate din spațiul Afgan decât din spațiul Altaic (de acolo până în Evul Mediu - au tot fost înregistrați numeroși migranți “istorici”: distanța pentru ei s-a dublat față de ceea ce au parcurs migranții “preistorici”). În prezent Românii - în dimensiune onomastică - având cei mai numeroşi Gherghi din lume, sunt în extremitatea Vestică a Marii Stepe EurAsiatice, întinsă din Extremul Orient (din E Asiei, de la Coreeni) până în centrul Europei - pe cursul mijlociu al Dunării, anume până în Pusta Panoniei - loc odinioară cu populaţia de acelaşi tip etnic ca şi cea din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic: azi acolo e Ungaria / datorită invaziei Ungurilor în Evul Mediu, care s-au stabilit în areal, venind dinspre E; timp foarte îndelungat, pe ambele maluri ale Dunării mijlocii şi inferioare a trăit acelaşi popor - cu continuitate dovedită din Epoca Pietrei / inclusiv pe calea geneticii - în colțul Sud-Estic al Panoniei (“Pa-nonia” / “Pan-Ionia”) fiind regiunea Banat, găzduind printre Români cea mai mare grupare Gherga din lume acum. În 2015, Dr. Makhmudova Musaevna (șefa “Departamentului lingvistic” de la Universitatea de stat din Daghe-stan) a scris: “În vremea păgână, Rutulii îl aveau ca Zeul Casei pe Khaldy: acela era gardianul / paznicul gospodăriei și sănătății. Moise Kaghankatvatsi în ‘Istoria Albaniei Caucaziene’ - din secolul VII - a scris că: ‘După anul 70, Sf. Eliseu - unul dintre apostoli - a venit din Ierusalim în regiunea Uti (cu populație Udi) însoțit de 3 discipoli, rude ale sale’. Rutulii - care au lăsat numeroase urme creștine în primele secole ale mileniului I - l-au numit pe Eliseu ca Eriș. În anul 313, primii creștini din Daghe-stan au fost Rutulii (ei de altfel au ridicat prima biserică la Ghiș în mijlocul comunității lor - încă din secolul I). Rutulii numeau teritoriul Albaniei Caucaziene ca ‘Gal’ și foloseau denumirea de ‘Jal’ pentru orașul Derbent. Pentru ‘mamă’, Rutulii folosesc termenul ‘nin’ (iar Sumerienii aveau exact la fel pentru ‘regină’). Fiecare clan Rutul are propriul nume; unul dintre cele mai vechi are numele de Carii: limba Cariană aparținea Sudului Anatolic. Un alt clan poartă numele Dakuy iar unul - apropiat de ambele - e Myzy; în Vest au fost țările Antice Mysia și Dacia. În părțile înalte ale Rutulilor, există clanul Ket: aceasta implică legături în Est până în Bazinul Yenisei și chiar Tibet (relațiile lingvistice dintre Caucaz - Ket fiind acasă în fosta Albanie - și răsăritul îndepărtat putând exista, după cum a documentat lingvistul Rus Sergei Starostin 1953-2005). Teritoriul Liciei străvechi a fost controlat de Pelasgi și apoi de Rutuli; acolo au trăit și Siculi: în prezent, există Sykyly printre Rutuli. Alt clan - ca Faly - poate fi conectat de Hurianii Palai. Străvechiul clan Gabga e Rutul și se găsește ca nume de familie până în Spania”. Privind Zeul Casei Khaldy: de la cuvântul “ca-să” / casă provin termenii “cu-nuniei” / cununiei de gen “căsătorie”, respectiv “căsnicie”. Se poate observa că de exemplu în mileniul II î.C. în apusul Caucazian - anume în Anatolia - s-a dezvoltat Imperiul Hitit, numit Heti / Kheti; Scandinavul suprem Zeu

capitolul “Pământul mamă” s-a referit la o “Lume Albă” - din care făceau parte “Ostroavele Albe” ridicate din apele primordiale sacre / pure - unde trăiau Rohmani; așa amintiri străvechi din spațiul Român pot fi socotite în armonie cu peisajul alb al ultimei glaciațiuni (peisaj mai pregnant decât al unei ierni obișnuite / ce n-ar fi rămas reținut dacă n-ar fi fost despre reprezentarea mitică a primilor oameni): “ei locuiau la marginea lumii în mai multe Ostroave Albe. Ostroavele rohmanilor / blajinilor s-au ridicat în condițiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele primordiale. Ceea ce înseamnă că în concepția mitică ostroavele simbolizau pământuri neîntinate, ieșite din starea pură a apei sacre, numai că gradul de sacralitate ținea de impuritatea sa. Paștile blajinilor / morților este o sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată strămoșilor”. În 2014, Dr. Adrian Botez - care a studiat “Blajinii / Rohmanii” - a scris: “Preafericiții / Blajinii erau urmașii Atlanților, cunoscuți și sub numele de Rămăni”. Între fostul Roh / actualul Afgani-stan şi fostul Rai / actualul stat Român sunt doar 3 țări: Iran (riveran Mării Caspice), Turcia şi Bulgaria (riverane Mării Negre); dimensiunile celor 4 graniţe dintre ele reflectă şi în prezent marile lungimi de contact:  Afgani-stan / Iran 936 km  Iran / Turcia 499 km  Turcia / Bulgaria 223 km  Bulgaria / Romania 631 km

Traseul străvechilor Ghergoi / Ghergani din Epoca Pietrei în EurAsia - între Roh / A-Riana din centrul Asiei şi România din centrul Europei - a lăsat pe lângă reperele genetice / etnonime şi unele repere toponimice / eponime importante (prezenţa acelora redând realităţile că au avut de a face cu Gherga): începând cu Munţii Gherghi din Pamir / Afgani-stan, Gurganj în Chorasmia / S Lacului A-Ral, Gorgan în Media, respectiv Ghergania / S Mării Caspice, toponimele Gherga din Dage-stan - fosta Albanie Caucaziană, denumită Arran - până la Pontica Georgie, riverană Mării Negre (riverană Pontică ca şi România, ţara cu cei mai mulţi Gherga). Pe lângă existenţa “Gherghi-stan” în Afgani-stan, semnificative au fost şi alte structuri statale ale străvechilor 69


Odin a fost legat de existența populației Caucaziene Udi, Sanscrit pentru “apă” folosindu-se termenul “ud-rah” (Româna având cuvântul “ud”), Hitita folosind “watar”, Latina “unda” / “un-da”, Slavona “voda”, etc. Un exemplu elocvent despre liderul Valahilor stabiliți pe văi - în preajma apelor - este că mereu i s-a spus “Vodă”. În studiul “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016, cercetătorul Lucian Costi a susținut despre Slavonă: “Slava veche bisericească nu era o reflectare a limbii populare a neamurilor slave, ci era o limbă de cult, artificială, în care noțiunile religioase inexistente la slavi erau copiate după cuvinte străvechi din română sau uneori din greacă; așa se explică de ce sute de slove de acolo nu se află în limbajul de zi cu zi al slavilor, neavând nici măcar asemănări la nivel de rădăcini cu limbile lor”. (Spre sfârșitul Imperiului Bulgaro-Armân, Slavona a apărut pe malurile Ohridei - leagăn Armân - a fost limbă de cancelarie la Românii Medievali iar acum a rămas doar limbă liturgică la ortodocșii Slavi).

e de ştiut că formează şi acum cea mai mare structură tribală din lume (având în total - de exemplu - mai mulţi oameni decât toţi cei care alcătuiesc poporul Român); inclusiv în prezent, cea mai mare confederaţie tribală Paştună e alcătuită din Gharzai (care domină capitala Afgană Kabul / numită “Kubhă” în “Rig Veda”, vechi denumiri asociate fiind de pildă cea a Marii Zeiţe Mamă Kybela / Cybele - ştiută din mare vechime în EurAsia drept Circe, adică Ghirghe - ori pentru “cub”, figura spațială cu feţe pătrate preferată de ea, rombul indicând prin colțurile sale principalele direcții cardinale fiind altă formă favorită): în fosta Ariana / acum Ţara Afgană = Afgani-stan - cu poziţionarea pe cel mai înalt podiş / platou din lume, după Podişul Tibet din Himalaia, anume Pamir - Paştunii s-au organizat patriarhal dintotdeauna, fapt răsfrânt ca important atât printre Pelasgi, cât şi printre Ghergani (care însă n-au insistat mereu aşa, împărţindu-şi puterile cu femeile şi conducând împreună, Gherganele numindu-se Gorgone). Cercetătoarea Katy Eduljee a scris: “În Pamir (Munții ‘Po-Mir’ fiind echivalați cu ‘Picioarele lui Mitra’), locuințele tradiționale - cu schelete lemnoase, realizate din lut - n-au geamuri, pentru a ține frigul afară; ele sunt bogate în elemente zoroastre (vatra reprezintă focul, podeaua e pământul, platformele laterale reprezintă aerul și apa), etc. Culorile care domină locuințele dar și hainele localnicilor sunt albă și roșie, simbolizând lumina / puritatea (bunătatea) și soarele / sângele (esența vieții). Folosirea culorilor respective s-a răspândit prin intermediul zoroaștrilor până în India: acolo în ceremonii sunt utilizate mai ales florile albe amestecate cu florile roșii; cadrele ușilor sunt decorate alb-roșu. Antropologic, Pamirienii sunt IndoIranieni; ei despre sine afirmă că-s Ariani”.

Un fapt “pre-istoric” - de pildă confirmat explicit şi în urmă cu peste un secol de către savantul Român Nicolae Densuşianu / “părintele” proto-croniei Românilor - a rămas de referinţă în EurAsia: principalii strămoşi ai Pelasgilor au fost Paştunii (adică Afganii, renumiţii războinici din Munţii Pamir / “Pa-Mir” și de la poalele acelora); aşadar - toate urmele conchid acelaşi fapt - printre înaintaşii Pelasgi au fost străvechii Paştuni (iar între aceia se distinge nucleul format din Gherghi, cu poziție centrală și rolul cel mai important). Românii - având masculin din vechime printre grupurile genetice majore pe cel propriu “I”, pe cel European “R”, ş.a. ori pe cel Ghergan “N”/“X” - sunt nu doar unii dintre numeroşii descendenţi ai Pelasgilor, ci Pelasgii chiar au fost strămoşii direcţi ai conducătorilor Românilor (astfel - ca Pelasgi - fiind numiţi nomazii în partea Vestică a Stepei EurAsiei, cea din spaţiul Dunăreano-Pontic); e de clarificat despre strămoşii majorităţii Românilor - preponderent aparţinând grupurilor genetice paterne “I” sau “R” - că aceia n-au fost doar Afgani / Paştuni (plecaţi din Pamir - coborând din Munţii Gherghi şi de la Lacul Ghalcha - în Europa sosind, inclusiv în spaţiul Român, Pelasgi având în fruntea lor Gherghi / Ghergoi, cei care au condus Raiul): printre strămoşii Românilor au fost deopotrivă bărbaţi din grupurile genetice majore “I” şi “R”, plus din cel tipic bărbaţilor Gherga, ş.a. Trăind în Pamir - zonă Central Asiatică însemnând “păşune” / rece, de stepă - despre actualii Paştuni 70


deosebire de adepții multor alte religii ale lumii, în care destinul era hotărât de o zeitate, zoroaștrii - cum erau cunoscuți adepții învățăturilor lui Zoroastru - s-au bucurat de liberul arbitru în faptele lor: ei puteau alege tabăra bună a lui Ahura Mazda sau pe cea rea a lui Ahriman / Mainyu; felul cum își ducea viața un om era în ultimă instanță alegerea sa (dar după moarte, fiecare plătește prețul pentru decizie, căci sufletul trebuie să traverseze puntea separării, după care cei buni și drepți intră pe tărâmul luminii și adevărului iar pe cei răi și necredincioși îi așteaptă damnarea eternă pe tărâmul întunericului). ‘Avesta’ - sfânta scriptură zoroastră - conține descrierea judecății de apoi, în care Mântuitorul va face judecata: în acea zi, Mazda va stârpi definitiv puterea răului și lumea va fi făcută din nou. Cele mai vechi părți ale Avestei sunt cele 16 imnuri ‘Gătha’, cântece probabil chiar de-ale profetului Zoroastru: pe lângă descrierea naturii, a faptelor lui Ahura Mazda și porunci către credincioși să aleagă binele, cântecele Gătha descriu de asemenea responsabilitățile persoanei, cum ar fi coexistența pașnică, ca și cerința de a înceta sacrificările de animale și de a întări străvechiul Cult al Focului (în mod surprinzător, anumiți zei vechi și anumite obiceiuri religioase, cărora profetul le-a negat existența în timpul vieții sale, au reapărut în textele scrise după moartea lui Zoroastru). Un exemplu din Avesta, de slăvire a Creatorului - zeul zoroastru Ahura Mazda - este: ‘De aceea Te întreb, Doamne, spune-mi drept: Cine a fost Creatorul, părintele legilor divine? Cine a pus soarele și stelele pe traiectoriile lor? Prin cine scade și crește luna? Cine a așezat Pământul jos și a împiedicat firmamentul să cadă? Cine a creat apa și plantele? Cine, o Atotputernicule, este creatorul simțurilor noastre? Ce stăpân a creat lumina și întunericul, somnul și trezirea? Cine a făcut dimineața, amiaza și seara, ca să amintească oricui cu înțelegere de datoriile sale?’ Avesta a fost compilată complet în perioada Imperiului Săsan - când a atins statutul de religie de stat - dar atractivitatea sa a fost eclipsată de valul atotcotropitor al islamului venit din Peninsula Arabă în secolul VII; majoritatea zoroaștrilor au migrat în India, unde sunt cunoscuți până astăzi sub numele de Parsi (după Persia, locul lor de baștină). În Iran mai trăiesc azi adepți zoroaștri, în ciuda regimului islamic strict al țării. Zoroaștrii își practică în continuare ceremoniile focului și își așază morții în aer liber, pe așa-numitele ‘turnuri ale tăcerii’, pe care se adună păsările de pradă ca să se ospăteze cu carnea decedaților”. Paştunii Ghargai = Gharzai au fost descendenţii conducătorului Ghar menţionat în “Avesta” (scripturi Ariane au fost monoteista “Avesta” / “A-Vesta” la Iranieni și politeista “Vede” la Indieni) de către “Gargo-sfântul” = Magul Zartoșt / Zoroastru ca “Gardianul Binelui”: liderul Ghar a fost - înaintea naşterii Magului Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru - în fruntea unui străvechi regat, identificat ca întins între Provincia Afgană Zabul / S, Mesopotamia superioară (incluzând şi SE Anatoliei) având denumirea Syriacă Gazerto / V, Provincia Uzbekă Bukhara / N şi Dera Ghăzi din Paki-stan / E; savanţi ca Britanicii Alfred Gray în 1892, Arthur Rose în 1911, ş.a. au considerat în lucrările lor etnografice că Gharzaii erau urmaşii Muntenilor din Provincia Afgană Ghor - numită Ghalca în graiul Pamirian şi că de pildă Dinastia Medievală Ghuridă 879-1215 (foarte puternică între N Indiei şi Khorasan) era de a lor, un alt exemplu, din Epoca Modernă, fiind provenienţa dintre ei a principalilor talibani, cu elita formată din Ghilji / Khilji = Gharzai. De altfel, o serioasă parte dintre Paștuni în prezent

Scripturile Arianilor Jawaharlal Nehru 1889-1964 (primul premier al Indiei independente) a afirmat: “Limba Vedelor amintește uimitor de mult de Avesta și s-a constatat că limba Avestei e cu mult mai apropiată de Vede decât limba Vedelor de Sanscrită”; în raportul de referință al Guvernului Indiei publicat în capitala New Delhi, în 1956 - apare: “Din punct de vedere numeric, inzii sunt cel mai important grup. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, pe Coasta de Vest și în centrul Deccanului. Din punct de vedere fizic și genetic, ei sunt Europeni sudici”. În cartea “Ultimele taine ale lumii” realizată de un colectiv de autori Francezi, publicată de editura “Reader’s Digest” în 1996 - în capitolul “Misterele trecutului” stă scris: “Cu milenii în urmă, revelațiile divine lau încurajat pe profetul Zarathustra / Zoroastru din Asia Centrală să-l proclame pe Ahura Mazda drept singurul zeu al unei noi religii, monoteistă: cea zoroastră. Zoroastru a devenit preot, s-a căsătorit și a avut mai mulți copii. La vârsta de 30 de ani a avut prima viziune mistică și a început să-și prezinte public învățăturile; eforturile sale i-au mâniat în scurtă vreme pe preoții religiei mitraiste (solarul Mithra / Mitra a fost Zeul Luminii, fiul bunului Stăpân Suprem Ahura Mazda, partenerul Lunii / Selenei). Opoziția lor l-a determinat pe profetul Zoroastru să-și adune în Bactria / Afgani-stan un cerc de discipoli și a început să-și răspândească învățăturile pe baza conceptului: un zeu și nu mai mulți. Înainte de Zoroastru, Iranienii își împărtășeau credințele și riturile cu vecinii Indieni, cele 2 popoare având rădăcini comune: venerau mulți zei comuni - ca Mitra / Mithra - deși în timp au apărut diferențe în privința atributelor ori numelor acelor zei. Zoroastru s-a rupt de tradiție și a proclamat existența unei singure zeități: Ahura Mazda; e drept, numele exista deja în mitologia indo-iraniană, dar numai ca unul din numeroșii zei. După Zoroastru, Ahura Mazda era stăpânul înțelepciunii și creatorul Pământului, conducătorul atotputernic care susținea toată existența. Acea nouă concepție încorpora totodată imaginea duală a unui conflict între bine și rău: înțeleptul stăpân Ahura Mazda față-n față cu fratele său geamăn Angra Mainyu - ulterior numit și Ahriman - care căzuse în dizgrație; acel oponent al celui mai mare zeu se afla în fruntea unei hoarde de demoni numiți ‘deva’ și era răspunzător pentru toate minciunile, ura, luptele și întunecimea din lume. Spre 71


sunt numiți Gharghaști: o mulțime de triburi din Afgani-stan și Paki-stan - printre care Babai, Dawi, Gadun / Jadun, Kakar, Ludin, Naghar, Panni, Safi, ș.a. - formează o mare confederație, de Gharghaști / “Ghargha-ști” (cu care sunt vecini Paștunii Bețani = Gharzai și Paștunii Sarbani). În imaginea următoare se pot vedea Paștunii la N de Paluchi (Baluchi / Valuchi):

Gharghi. Apăruți în Antichitate, Hunii s-au împărțit în Nordici = “Negri” și Sudici = “Albi”: ei au dăinuit organizat în EurAsia timp de un mileniu jumătate, până la Cuni / Cumani iar în spațiul Românesc de pildă existând atât capitala împăratului Attila Gharai - cel mai mare lider al Hunilor - cât și Cumania Medievală; pentru a aprecia forța Hunilor - descendenți ai Masivilor Geți - se poate observa că, printre altele, extraordinarii Huni au stăpânit China și India / care azi au cele mai mari popoare din lume. Spațiul Românesc a fost populat și de către Asiatici dintotdeauna, astfel cum după Potopul din mileniul VII î.C. Academia Română a documentat că au făcut-o Anatolienii ajunși la Gherdap - cataractele Dunării din Defileul Porților de Fier până la migratorii din ultimul mileniu, România dobândinduși independența de Imperiul Otoman abia în 1877, adică în urmă cu doar puțin peste un secol. Inclusiv EurAsiaticii GetoDaci - strămoși ai Românilor dar și ai Hunilor / Cunilor - șiau avut leagăn Asiatic, în Europa ultima lor capitală fiind în spațiul Românesc la SarmiseGetusa, distrusă de Romani; ca parte a fostului “Rai pe Pământ”, post-diluvian sistematic spațiul Român a fost considerat paradisiac și tratat ca atare. În componenţa întinderii Arianei au fost în E înaltul Platou / Podiş Pamirian şi în V Platoul / Podişul Iranian: stră-Românii l-au ştiut ca Muntean pe străvechiul Zeu Ceresc numit Uran/os de vechii Greci (în trecut, literalmente “Y” era deopotrivă “U” sau “I”, ceea ce se poate remarca şi în apropierea “Uran” de “Yran” / “Iran”). Astfel a fost cunoscut în Anatolia şi Europa înaltul Muntean, ca Zeul Cerului (care a făcut parte din şirul sacrilor “An”): primordial răsăritean, sosit dinspre E, la fel ca Soarele Ra (Uran a sosit din Iran); e de ştiut că denumirea de Anatolia - însemnând “locul răsăritean” - a fost cea veche Greacă, echivalarea ca “Asia Mică” provenind tot din Greacă, anume de la “Mikra Asia”: e logic ca desemnarea răsăriteană a Peninsulei Anatoliei să fi fost făcută din Peninsula Balcanică, vecina apuseană (în Bazinul Dunării inferioare, din N Balcanic, a fost centrată - în neolitic - Vechea Civilizaţie Europeană, succesoarea imediată a Imperiului Atlant, paleoliticul Zeu Atlas / fiul Zeului An fiind eponimul deopotrivă al Atlantidei şi al Anatoliei).

Etnii majore în Epoca Modernă Savantul Paștun Hai Habibi 1910-1984 (președintele Societății Afgane de Istorie) a scris: “Cu rădăcina Gharcha / Ghalcha, ceea ce a ajuns Gharj în Arabă - prin convertirea ‘Gh’ în ‘Kh’ - a devenit în N Indiei (rău pronunțat) termenul ‘Khalji’; din perspectiva analizei lingvistice, Khalji / Ghalzai sunt Munteni (asta și însemnând, în Paștună). Acești oameni, recunoscuți corturari Afgani mai ales în provincia Zabul, mai corect s-au numit Gharza (cea mai veche formă pentru Gharzay). În mileniul I î.C., învățatul Panini a scris despre triburile Muntenilor Nordici ‘Giries’ din Hindu Kuș, care erau Gharzay. Vechii Indieni numeau Roh acea zonă (apoi denumită Afgană), locuitorii săi fiind știuți ca Roheli. În 982, autorul Hudud-ul-Alam a scris despre ei că posedau o mulțime de turme. Istoricul Afgan Minhaj Juzjani, născut la 1193 în Chaghcharan 34,31 lat. N, 65,15 long. E (reședința Dinastiei Ghuride) a consemnat că înainte de Gingis Han ei stăpâneau N Indiei. Unii savanți i-au considerat pe Gharzai / Gharji ca urmașii Hunilor Albi - adică Ariani - cunoscuți în regiunea Munților Badakh / ‘Ba-Dakh’ (dintre N Afgan și S Tadjik) ca Garcha. În 983, Tayib Musabi - poetul Curții Samanide - a enunțat: ‘Dacă Garcha poate trăi peste un secol, de ce profetul Arab - Mahomed - a trăit numai 63 de ani?’ Nomazii Ghalji au avut o istorie străveche în Ariana. Nu-i clar ce limbă vorbeau Hunii Albi, însă pe înălțimile Munților Hindu Kuș se practica graiul Gharcha (în amestec cu scriptura ‘Avesta’ și cu Sanscrita); acei Ariani - Huni Albi - au cucerit Cașmirul și au atacat India. În 1148, istoricul Kalkana din Kașmir / Cașmir a afirmat că acei feroci lideri, cu capetele pe jumătate rase, erau musulmani (după secolul VI, Hunii deveniți mai numeroși prin amestec cu Paștunii - au atacat India, fiind denumiți ‘Khani’ de Indieni și ‘Khuni’ / Cuni de către Turki). Părinții limbii Paștune au fost Afganii Ghalji” / 72


Ariana = azi Afgani-stan Despre direcţia cardinală Est din care răsăre Soarele, e de remarcat că limba Română explicit redă ceea ce se petrece (dimineaţa, în zori): “Ră sare”. Se poate observa că în apusul Arianei - având Platoul / Podişul Iranului - au fost 2 centre urbane importante ale Muntenilor Gherghi / Ghergoi coborâţi din Pamir, anume Gurganj / capitala Chorasmiei (în S Lacului Aral) şi Gorgan / capitala Gherganiei (în S Mării Caspice). Pelasgii au plecat masiv din Munţii Gherghi ai Vestului Pamirului (zonă care s-a cam aridizat odată cu topirea ultimei glaciaţiuni / situaţie ce s-a degradat apoi şi mai mult, agravarea perpetuându-se până în prezent), o mică parte cârmind-o spre Altai / prin Bazinul Tarîm şi spre Aral / prin Valea Fergana, majoritatea luând-o spre Caucaz şi spre Carpaţi: Pelasgii Ghergoi / Gherghi din Pamir au coborât pe Valea “Ok-su” / Oksos - Fluviu izvorând din Lacul Ghalcha / Zorkul al Pamirului “Mare” / numit “Past Pamir”, de la 4130 metri altitudine, pe atunci curgând și în Caspica - stabilinduse în Caucaz / Munţii din V Caspic până la Pont şi în Carpaţi / Munţii din V Pontic până în Panonia (privind Fluviul Oksu / Oksos, în Turcă “aksi” = rebel iar “su” = apă); cei mai mulţi Ghergoi / Gherghi din lume se găsesc azi în V Carpatic, aproape de fosta Vale Okeanos / acum a Fluviului Dunărea (cu bazinul inferior populat şi în prezent de Români, reţeaua acvatică Okeanos dezvoltându-se bogat pe Dunăre, din Bălţile Dunării până în Delta Dunării - ce după glaciaţiune a fost extinsă în NV Mării Negre mult mai mult decât acum pe platforma din N Lacului Pontic împletindu-se cu canalele paleo-apelor curgând dinspre miazănoapte în acelaşi mare lac dulce, cu oglinda mult sub nivelul planetar, ce post-diluvian a devenit actuala Mare Neagră). Aşadar, parcursul Pelasgilor Ghergoi / Gherghi a fost din Bazinul Oksos în Bazinul Okeanos (pe reţeaua din jumătatea inferioară a sa Românii fiind atestaţi - prin strămoşii pe care i-au avut - în continuitate multimilenară); când Românii / Ro-mânii (literalmente însemnând “oamenii Raiului”) au atât de numeroase şi atât de minunate dovezi ale măreţului trecut, extrem de valoroase, aparţinând nu doar Românilor, ci omenirii, atunci e păcat ca unele dintre ele să nu fie măcar amintite (iar Gherga s-a aflat printre aspectele străvechi).

Asia Centrală După cum au scris în 2013 şi geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, Draga Toncheva, Ornella Semino, ş.a., pe urmele strămoşilor Românilor au mers apoi - la mai multe milenii distanţă - strămoşii Bulgarilor (ambele popoare regăsindu-se ca vecine pe Dunărea inferioară): “Patria iniţială a proto-Bulgarilor era numită Balhara de către vechii Indieni sau Bactria de către vechii Greci; se afla la poalele Pamirului şi a Munţilor Hindu Kuş. În Antichitate, proto-Bulgarii au întemeiat ‘Bulgaria Mare’ între Caspica, Caucaz şi Nipru. În Bulgaria Dunăreană, haplogrupul patern ‘N’ - distinctiv pentru Asia Centrală şi Altai - apare în frecvenţa de numai 1,5%: ascendenţa proto-Bulgarilor în Altai şi Asia Centrală na fost semnificativă; principalul grup genetic masculin din Bulgaria este I” (la fel fiind şi în România).

Familiile biblice: Iafiți, Semiți, Hamiți În Asia Centrală, Bactria / Daxia a fost denumită după cum a studiat cercetătorul Italian Franco Boschetto - și ca “Battreana” (ce rezonează evident cu Româneasca “Bătrâna”). Pe de altă parte, provenienţa Sârbilor a fost legată de către cercetători de Paştunii “Sarbani” din V Afgan iar 73


extremiştii naţionalişti Maghiari și Ucraineni ar putea simplu afla că popoarele lor în esenţă sunt genetic la fel cu al Românilor, deosebirile fiind numai la nivelul cultural, nu biologic.

Magul Gargo-șt = Zartoșt / Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: “Zoroastru a fost cel dintâi care i-a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de izvoare şi acoperită de flori şi de frunzişuri; acea văgăună închipuia forma lumii zămislite de Mithra”. (În versiune Iraniană, Mehr numit Mithra / Mitra a fost “Moşul Raiului” iar profetul care i-a instaurat cultul a fost Magul Zoroastru, ambii veneraţi ca divini, consideraţi de unii ca fraţi - similar cum la vechii Români au fost Moș Crăciun și Moș Ajun - vechii Greci reţinând asemănător despre gemenii divini ProMeteu Gadeiros şi Atlas; aşadar, primele ceremonii zoroastre au fost legate de peşteri, căci au fost conectate cu străvechile timpuri când oamenii le foloseau religios, adepții Moșului Mehr când se cununau religios făcând-o ca “miri”, respectiv ca “mire” și ca “mirea-să”).

Gherga de la E la V În Europa, primele aşezări permanente ale oamenilor au apărut acum circa 8 milenii şi jumătate, la Gherdap = Defileul Dunării (acum împărţit de România şi de Serbia); până atunci, Europa a aparţinut nomazilor, adică migratorilor vânători-culegători. Legăturile EurAsiatice - mai ales între Asia Centrală şi Europa Răsăriteană - au durat timp de milenii, de pildă din Epoca Bronzului până în Antichitate fiind faimoşi în Asia Centrală Marii Geţi din Bazinul “Perlei” Syr Darya şi Dahii din Bazinul “Bovinei” Amu Darya, respectiv din Epoca Fierului până în Antichitate în Europa Geto-Dacii din Bazinul Dunării (etimologic, ca şi “Da-rya”, “Dună-rea” are denumirea de sorginte Iraniană, fiind apa divinei Rhea / a “Marii Mame”): Europenii Geţi şi Daci au fost oficial atestaţi ca strămoşii Românilor (iar “Geția”, respectiv “Dacia Magna” = “Dacia Mare” - ţara lor Europeană - a existat în urmă cu nici 2 milenii; însă atenţie la entuziasmul neprobat cu dovezi, căci nu e corectă plasarea Geto-Dacilor în spaţiul actualei Românii nici în Epoca Pietrei, nici în Epoca Bronzului, deoarece ei au apărut în spaţiul Român abia în Epoca Fierului, conduşi politic şi religios de către nobili Gherga, reţinuţi AgaTârs - adică Iranian - ca S/Parga, Geto-Dac ca Zuraz sau Got ca Bănăţenii Kerk, de exemplu prinţesa Gepidă Kerka fiind mama fiilor împăratului Attila al Hunilor / Unilor, strămoşii primilor lideri ai Bulgarilor, Ruşilor şi Ungurilor, care şi-au constituit statele lor Medievale în Europa mileniului I). Dr. Willem Vogelsang a scris despre Dahi / “Dahae” în 1993: “Dăha (la feminin Dăhî) era denumirea credincioşilor zoroaştri, cunoscuţi de către Perşi; vechii Indieni îi ştiau ca Dăsa - aşa cum a consemnat ‘Rig Veda’ - neprieteni cu Arianii. Rădăcinile Sanscrită ‘Dasyu’ şi cea Avestană ‘Daxiu’ însemnau la fel: ‘populaţie’. Dahii iniţial - împreună cu MasaGeţii - au luptat contra împăratului Alexandru Macedon, care apoi i-a încorporat în armata sa: ei locuiau în răsăritul Deşertului Karakum, lângă străvechea Margiana; în secolul următor au migrat spre V, în N Hyrkaniei - pe coasta SE Caspică - zonă ştiută ca Dahistan / azi populată de Turkmeni (şi au controlat traficul dintre Nordica Choresmie şi Sudica Hyrkanie, dintre ei ridicându-se elita Medievală a Platoului Iranian)”. Vecinii Nordici ai imperialilor Makedoni (adică “Mak-Edoni” = “Mari Edoni”) au fost imperialii MasaGeți (adică “Masa-Geți” = “Mari Geți”): Makedonii / Marii Edoni și MasaGeții / Marii Geți erau puternicii Vechii Lumi și s-au respectat reciproc ca vecini în EurAsia (granița dintre ei a fost evidentă de exemplu atât în Iran / Asia, cât și în Balcani / Europa). În 1950, cercetătorul Francez Victor Magnien a observat că încă de la ceremoniile religioase instituite de

Magul Gargo = Zoroastru “Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Ceremoniile legate de cultul zeului solar Mithra se desfăşurau adesea sub pământ. Pe de altă parte, Dactilii din Grecia antică erau deopotrivă metalurgi şi preoţi ai Cibelei, zeitate a peşterilor” (Cibela / Sibila era “Doamna-zeu” în general numită în Vechea Europă drept Circe / Kirke = Ghirghe - Marea Muică / Marea Zeiţă Mamă a Pământului - și a fost divinizată în Vechea Lume din paleolitic, dinaintea existenţei zoroaştrilor; sceptrul Magilor - adică al preoților zoroaștri, utilizat în marile ceremonii, știut ca al “Moșului Raiului” / Mithra - se numea “Gurz” și era de sorginte anterioară Magului Gargo-șt / Zoroastru, după cum a studiat în 1975 și profesorul John Hinnells de la Universitatea Britanică Manchester; despre Zeul Luminii Mehr / Mitra e de știut că i-a avut în perechea părintească pe primordialii An al timpului și imaculata Anat / Anahit a apelor, Magul Zoroastru fiind pruncul bunului Zeu Ahura Mazdă, respectiv nepotul Zeului Timpului Zurvan / Crăciun: mai vârstnicul Zeu Mitra și mai tânărul Mag Zoroastru se înrudeau, în tradiția vedică de altfel știindu-se că 74


Mitra provenea din gemeni). Anticul Carian Athenaues din Egipt în “Cina înțelepților” 12:40 a remarcat că Magii își atingeau divinitățile cu acel “Gurz” (ceea ce a atras atenția pentru a rămâne consemnat, fiindcă era deosebit): Magii păstrau sacrul foc prin ațâțarea cu Gurz - bagheta pentru întreținerea vâlvătăii scurmând jarul cu ea - aceea fiind albă de cenușă în capătul respectiv, din cauza atingerii (cenușa era considerată baza vieții, pe mijlocul frunții oamenii așa însemnându-și “tika” = “al treilea ochi”, cu cenușă, răspândirea fiind semnificativă în Bazinul Ghaggar / N Indiei, locul unde s-a dezvoltat prima civilizație post-diluviană din lume). Principalele repere pe trup pentru spirit și suflet au fost “al treilea ochi” = “tika” pe mijlocul frunții și “buricul” / “buricul” (adică - literalmente - “regele / stăpânul sufletului”) pe mijlocul burții; organele din apropiere - cele ale capului pentru văz / ochii, auz / urechile, miros / nări, vorbit / gura și respectiv cele genitale, pentru plăcere dar și pentru reproducere - și-au avut rolurile lor prin exprimarea spirituală de exemplu în cuvinte ori sexuală cultică prin slăvirea, cu mult suflet, a fecundității și fertilității. După cum a rămas notat în “Corpus Hermeticum”, în Vechea Lume Hermes care, printre altele, a fost și zeul protector al regilor Traci - a grăit despre situația când flacăra divină se stinge cu totul iar sufletul rămâne întunecat și lipsit de Zeu, deci nu mai este suflet omenesc (fiind fără lumina duhului): “Un asemenea suflet nu are Minte, de aceea nici nu trebuie ca unul ca acela să fie numit Om”. În EurAsia, Zeul Soarelui Mer / Mitra a fost adorat până în timpul Imperiului Roman.

Pe de altă parte, Kharkhorum / Karakorum 47,12 lat. N, 102,50 long. E - însemnând în graiul Khalkha al Mongolilor “Pădurea Neagră” - de pe Valea Orkhon, a fost capitala hanului Ogodei 1186-1241, fiul împăratului Gingis = “Ghinghis Han” (roşcovan descendent Hun, cu tipologie Caucaziană - ca a celor care au fost “Huni Albi” = Chuni / strămoşii Cumanilor - nu cu tipologie Mongoloidă / ca a celor care au fost “Hunii Negri”, adică Nordici). În centrul Asiei, a treia formaţiune onomastică asemănătoare “Kara” = Neagră, adică Nordică (ce nu trebuie confundate între ele) e Deşertul Karakum - însemnând “Nisipul Negru” - aflat în o bună parte din Turkmeni-stan, între Fluviul Oxos / Amu Darya la E, Lacul Aral la N şi Marea Caspică la V. Privind cealaltă grupare onomastică - anume Dahă / Dacă - pentru corecta orientare, trebuie indicată poziţionarea: Daxia în N Afgan, Dahistan / “Dahi-stan” în E Caspic, Daghestan / “Daghestan” în V Caspic, Dakia / Dacia fiind în V Pontic - adică în apusul Mării Negre - pe locul unde azi e România; din cele 4 formaţiuni teritoriale, se poate observa plasarea a 2 structuri în Asia Centrală (Daxia şi Dahi-stan), respectiv 2 în Europa (Daghe-stan şi Dacia). De altfel, în secolul XVII “Letopisețul Cantacuzinesc” - prima cronică mare a Țării Românești - a consemnat oficial ceea ce s-a știut până atunci (la sfârșitul Medieval), că Dacii au sosit la Dunăre din Daghe-stan, după zoroaștrii Iranieni Gabrisţi / Gavrisţi; de pildă, cel mai luminos exponent al acelor înaintași a fost nemuritorul înger Gabriel / Gavriil - șeful heruvimilor “iYi” / Grigori - rămas în amintiri drept cel mai important mesager divin, aducând mesaje esențiale din Cer încă dinaintea Potopului: vechile mărturii nu-s de neglijat, ci-s de considerat (în Epoca Modernă, puțini savanți - ca de exemplu dintre Români academicianul Petriceicu Hașdeu în secolul XIX, membrul corespondent al Academiei Nicolae Densușianu în secolul XX, ș.a. - au admis că Pelasgii au ajuns în Europa din Asia ori că Geto-Dacii apoi au sosit în Europa din Asia, majoritatea cercetătorilor preferând să ignore, să ocolească ori să păstreze tăcerea privind unele dovezi esențiale ale trecutului). O abordare “patriotică” Românească s-a evidențiat prin exagerarea vitalității autohtone în dauna celei alogene, când de fapt adevărul a constat - în cele mai multe cazuri - în amestecul lor, ceea ce categoric a fost benefic afirmării genetice sănătoase Românești. Sanscritul “Dasyu” la vechii Iranieni era “Dahyu” însemnând “trib” iar “Dahyupati” era “şeful tribului”, ceea ce a dus prin vechii Greci la “des-potes”, adică “despot” (literalmente corespunzător termenului); nobilii Dasyu erau “Devas” = bărbaţii şi “Devis” = femeile, ceea ce era legat de cuvântul şi de înţelesul “divin”. “Danu” la vechii Iranieni însemna “râu” (iar “Daryă” = “apă”) astfel apărând şi denumirea Dunării. În Antichitate, Fluviul Dunărea a fost granița “Lumii Romane” - adică a Imperiului Roman - cu “Lumea Barbară” (dominată de Geți în partea “de Jos” și de Germani în partea “de Sus”): în prezent, în partea de Jos a Dunării nu mai există Dacia, fiind doar în partea de Sus “Deutsch-land” = Țara Deutsch, a poporului Deutsch / “Doici” = German (în Antichitate cel mai numeros popor European a fost cel Trac - strămoș al poporului Român de la Dunărea de Jos - iar acum în Europa Centrală cel mai numeros popor e cel German iar în Estul Europei cel mai numeros popor e cel Rus). Principala apă curgătoare ce se varsă în Marea Neagră este Fluviul Dunărea / fost Okeanos, cu debit mai mare în trecut decât acum; până în urmă cu aproape 9 milenii, Lacul Pontic / Euxin cu apă

Karakoram, Hindu Kuş şi Pamir (la SV de Tarîm şi de Altai) În Asia Centrală, Munţii Karakoram - având înţelesul Turk de “Pietrele Negre” - populaţi de cei azi ştiuţi ca Darzi / Dard, se întind între Tibet, Bazinul Tarîm, Gilgit şi Caşmir, în China, India şi Paki-stan (cel mai înalt vârf e “K2” - 35,53 lat. N, 76,31 long. E, la graniţa dintre China şi Pakistan - de 8611 metri altitudine, cel mai înalt munte ca înălţime din lume după Everest); notaţi de “Mahă-Bhărata” (12:35) ca războinici degradaţi “Darada” şi clasificaţi ca Mleccha, numiţi “Derdae” de geograful Anatolian Strabon XV 1:44, “Dardae” de istoricul Roman Pliniu 6:19, ş.a., Darzii / Dardii - Muntenii “Micului Tibet” - vorbind un grai Indo-European = adică grai fost Kurgan / Gorgan, sunt de tip uman Caucazian, fiind şi azi poliandri (respectiv oficial o femeie se însoţeşte cu mai mulţi bărbaţi), având Kargil 34,33 lat. N, 76,08 long. E şi Garkhun 34,38 lat. N, 76,25 long. E ca principalele lor aşezări în Caşmirul Indian: în Antichitate, influenţa Dardă - Derdă / Ghergă - se întindea între N Afgan şi Tibetul Central (areal numit mai târziu drept “Dardi-stan”). 75


dulce (aflat pe fundul a ceea ce acum e Marea Neagră) a fost alimentat în principal de Dunăre - cea mai mare apă curgătoare ce se vărsa în cuva sa - pe lângă mai fiind în special apele Nordice ce curgeau cu debite mărite atunci, datorită topirii calotei polare.

(dezvoltându-se în Peninsula Italiei / Apenină începând cu migrarea acolo a celor din regiunea Lydia / Peninsula Anatoliei, care începând din regiunea Lazio au vorbit Latina): despre limba Română - foarte veche în centrul Europei / în forma stră-Română - e de remarcat că a provenit din vorbirea Pelasgă.

Ultima glaciaţiune Sistemul acvatic de apă dulce alcătuit de ele - mai ales din Dunăre şi din marele lac format în cuva Pontică dintre Caucaz / E, Anatolia / S şi Carpaţi / V, larg deschis spre Nordul unde era calota în curs de topire - a fost “Okean”, patronat de Okeanos, frate atât cu Pontus Gargarus / şeful Lacului Pontic, cât şi cu divina Rhea / şefa principalei ape alimentatoare, Dună-Rea: acolo - prin reţeaua acvatică Okean / “O-Ke-An” formată din marile ape dulci - se împreunau părinţii lor, Pământul Ghe / Ke şi Cerul An (atunci orizontul arealului reflectând aşa ceva, Cerul fiind peste apa ce acoperea Pământul, un spectacol paleolitic apreciat de riverani prin purtarea ritualică a culorii turcoaz / albastră, ca emblematică Raiului în care trăiau mai fericiţi ca oriunde în lume, azuriul lazuritului - provenit din tărâmul Roh / Afgan putând fi cel caracteristic al Atlanților în capitala lor Atlantida din spațiul Pontic stră-Român); Armânii au “gherdu” - cu variaţii de “gherdi” şi “gherdă” - pentru “verdealbastru”, adică nuanţa cea mai populară de turcoaz. În atmosfera senină, cu aerul nepoluat din urmă cu 10 milenii la încheierea glaciaţiunii - mai era clar observabil, la răsăritul Soarelui ori la apusul Soarelui, scurtul fenomen al luminii verzi ca “miraj” solar: atmosfera acţionează ca o prismă iar pe măsură ce Soarele coboară sub linia orizontului, culorile spectrului vizibil dispar pe rând, începând cu cele având lungimea de undă mai mare şi sfârşind cu cele având lungimea de undă mică / în zori procesul fiind invers, culorile apărând pe rând de sub orizont; de obicei, raza verde atrage atenţia (în contrast cu roşul, galbenul, etc. ce însoţesc răsăritul şi apusul). Migratorii Pelasgi Gherga au trecut de la oceanul verde al Stepei EurAsiei din răsărit la oceanul turcoaz / verde-albastru al apelor Imperiului Atlant din apus; în peisajul cotidian oferit atât de zori, cât şi de asfinţit - în E şi în V - Gherdu exista la orizont, exact acolo unde se întâlneau Cerul şi Glia. De la “Oke” - rădăcina pentru “OkeAn” / “O-kean” - a provenit Latina “A-Qua” / “Aqua”, în Română “A-Pa” / “Apa” (în paleolitic, anterior Potopului, pe reţeaua acvatică “Okeanos” a Imperiului Atlant / Borean - ce forma Nordul Vechii Lumi - primele navigări s-au făcut pe buşteni şi pe plute, mai mult decât cu bărci sau cu corăbii / acelea ajungând să fie folosite îndeosebi în navigaţia marină, mai ales ulterior între Delta Dunării şi Delta Nilului); despre şi mai ulterioara limbă Latină - o lingvistică rudă Românică a stră-Românei, Antic folosită îndeosebi de către Romani - e de reţinut că şi-a avut rădăcinile în V Anatoliana Lydia

Gherdu la întâlnirea Cerului cu Glia În 1786, cercetătorul Englez William Jones a scris: “Limba Sanscrită - oricare îi va fiind vechimea - are o structură minunată. Ea este mai bine închegată decât Greaca, mai bogată decât Latina şi cu totul mai rafinată decât fiecare dintre acelea, totuşi arătând faţă de amândouă - atât în rădăcinile verbelor, cât şi în formele gramaticii - o afinitate mai puternică decât una posibil produsă prin vreun accident. Atât de puternică, într-adevăr, încât nici un filolog nu le-ar putea examina pe toate 3 fără a le crede ivite dintr-un izvor comun. Există un motiv similar, nu chiar atât de puternic, de a presupune că şi Celtica ori Gotica au avut aceeaşi origine ca Sanscrita; iar vechea Persană ar putea fi adăugată aceleiaşi familii”.

Sistemul acvatic dintre Munții Pamir și Bazinul Pontic (dintre Fluviile Oksos și Okeanos) În 2002, Dr. Adrian Poruciuc - lingvist Român - a afirmat: “Conform celor mai credibile date antropologice din Europa, nordicii - departe de a se prezenta ca o rasă pură apar mai degrabă ca o sub-ramură a europizilor mediterani care, începând din neolitic, au introdus agricultura în Europa centrală, din sud-est spre nord-vest, pe axa dunăreană. De aici - trebuie spus - nu ar reieşi cumva că acei strămoşi dunăreni ai nordicilor au vorbit proto indo-europeana de la începuturile lor? Dunărenii agricoli au devenit (glotic) indo-europeni doar 76


În vechea Greacă, “Hesper” însemna “Seară”, ceea ce reda apropierea populației primordiale de ceremoniile religioase nocturne ale timpurilor străvechi: Hesperidele erau “Domnițele Serii” / “Idele Serii” (Ida era diminutivul Marii Zeițe Mamă, ele - Idele - fiind fetele / urmașele ei); Idele existau în Eden - adică în Rai - și erau partenerele luminoșilor “iYi”, începând să poarte “ii” pentru ca să-și arate noblețea (astfel dublându-se semnele lor, ale tatuajelor prin cele vopsite sau cusute pe cămăși). Tipologic, cele 3 generaţii divine - avându-i în frunte pe zeii Uran, Cron şi Poseidon - au redat paralela cu cele 3 tipuri umane succesive de la sfârşitul Epocii Pietrei - anume, Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - prin reprezentanţii lor putându-se recunoaşte Neandertal în Cerescul / Munteanul Uranos, apoi Cro Magnon în fiul Crăciun / Cronos şi Homo Sapiens în nepotul Poseidon (posesorul Edenului): în final, omul a ajuns să stăpânească tărâmul divin. Este evident un adevăr primordial: Cronos / Timpul a apărut odată cu Creaţia. Crăciun / Cronos era Gherga / Gher-Ga deoarece de exemplu la stră-Români el a fost fiul Cerului / Gher şi Pământului / Ga, adică Ghergan = Gher-Ga (la vechii Greci era similar, Cronos - Crăciun la străRomâni - fiind ştiut ca pruncul Tatălui Uranos / Zeul Cerului şi al Mamei Gaia / Zeiţa Pământului); fiindcă Tatăl şi Fiul erau Unul, atunci Cer şi Crăciun erau Creaţia: Creatorul a fost Unu = Anu, respectiv Crăci-Un = Gherg-An, adică exista deopotrivă echivalenţa Crăciun = Ghergan (având-o ca parteneră pe Circe = Ghirghe, Marea Zeiţă Mamă). Prin efectele create, perfecţiunile tainice ale punctului primordial au fost fundamental simbolizate prin cerc: lumea se deosebea de originea sa (mişcarea circulară fiind fără început şi fără sfârşit - fără variaţii - a dus la echivalarea timpului cu cercul; timpul s-a definit ca o succesiune continuă şi invariabilă de momente). Cercul folosit pentru a indica totalitatea / perfecţiunea îngloba şi timpul ciclic - nesfârşit, universal transmis de vechii Greci prin imaginea şarpelui muşcându-şi coada; cercul mai simboliza şi cerul, cu mişcarea sa circulară şi neschimbătoare: Cronos a fost fiul Cerului. De fapt, forma primordială n-a fost atât cercul, cât sfera, care figura Oul Lumii (cercul fiind o secţiune - sau o proiecţie - a sferei). Cuvântul Grec σφαῖρα “sphaîra” a provenit de la Sacrul Soare “Ra” (în formă de glob): literalmente “S-Phaî-Ra” a fost venerat încă din timpurile glaciațiunii. Cercetătorul Lucian Costi a scris în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 despre sferă: “Rostirea românească este o rugăciune continuă adusă soarelui, un imn solar, prin întrebuințarea repetată a silabei ce-l amintește pe astrul zilei. Nici o limbă din grupa ariană nu are această trăsătură. Orice ‘re’ al repetării, orice ‘re’ final al infinitivului lung este parte a acestei ru-găciuni neîntrerupte. În denumirea ‘Țara Românească’ repetăm de 2 ori numele soarelui, în ‘ra’ din ‘Ța-ra’ și în ‘ro’ din ‘Românească’. În cadrul ‘familiei soarelui’ se disting mai multe grupe semantice, între care cea cuprinzând forme aidoma (‘ro-ata’, ‘ho-ra’, ‘ro-tund’, ‘sfera’). ‘Sfe-ra’ e ‘Sfântul Ra’, care spune că e vorba de o sferă, nu de un disc, cum au crezut astronomii antici; sacerdoții noștri știau că Soarele e un glob, o sferă, adevăr pe care nu-l aflaseră alții. Limba română a avut o fază extrem de veche, înaintea civilizației egiptene, când ‘ra’ / ‘re’ erau silabe sacre folosite curent în viața de zi cu zi, fiind indispensabile în comunicare pentru că ele confirmau ordinea socială și respectul datinii, al legii. Ele se păstrează nealterate de milenii în cele mai frecvente cuvinte familiare. Noi am avut o

după ce au renunţat la limba lor originară (de un tip foarte probabil înrudit cu egipteana veche) în favoarea limbii proto indo-europene vorbită de intruşii stepici ai mileniilor V-III î.C. Nu este de neglijat că - foarte probabil - limbile europene de azi păstrează destul material din substratul glotic al Vechii Europe”. (Se poate remarca despre agricultură că a simbolizat uniunea celor 4 elemente principale - pământul şi cerul, apa şi focul - a căror fuziune condiţiona fertilitatea). Corespunzător străvechilor relatări, în uriaşa familie divină zeii erau înrudiţi îndeaproape, de pildă Krios, Koios / Coeus sau Polus în Latină, Okeanos / Ocean, Pontos Gargaros, Kronos / Crăciun, ş.a., au fost fraţi; Moşul Crăciun / Cronos l-a avut ca fiu mai mare pe Poseidon - având în posesie Edenul / Raiul - şi ca fiu mai mic pe Zeus, care a ajuns “zeul zeilor”. Zeul Poseidon (fiul lui Cronos / Crăciun, respectiv nepot = “Neptun” al celorlalţi importanţi zei / străvechi seniori, din timpuri foarte îndepărtate) i-a avut ca întâi născuţi pe gemenii Atlas - primul rege Atlant - şi Prometeu Gadeiros; Imperiul Atlant, cu capitala Atlantida, îl avea pe Zeul Atlas ca eponim (adică acela de la care şi-a primit numele): Atlas a fost geamănul lui Gadeir - poreclit “Prometeu”, însemnând “Chibzuit” - având în total 9 fraţi (Atlas a avut şi 7 fiice - nimfe grădinare generic denumite “Hesperide”, adică “Apusene”, înţelesul pentru ele astfel, de “Vestice”, survenind firesc din perspectiva celor de la răsărit / adică Estici, cea mai mare şi mai frumoasă, denumită Maia, avându-l pe Gherganul Hermes / “Her-mes” = “Her moş” fie ca soţ, fie ca fiu).

Nimfă 77


religie care adora soarele și avea slujbe închinate soarelui; parțial retrasăm urme ale ei în religia egipteană și mai mult în cea persană închinate soarelui, în cadrul doctrinei dualiste. E posibil ca dualismul să fi existat și la noi, poate reprezentat de antinomia între RA și RĂU, acum cel puțin 5 milenii, când caracterul pozitiv era solar, după care s-a făcut traversarea spre monoteism, când soarele nu mai făcea direct obiectul ritualului adorării. Toate limbile grupului romanic apusean, inclusiv latina, au tema ‘sol’ în cuvântul pentru ‘soare’ (latin ‘solis’, italian ‘sole’, francez ‘soleil’, spaniol și portughez ‘sol’). De ce totuși spunem acum ‘soare’? Știm precis că pronunțarea era ‘soare’ în limbă încă înainte de plecarea grupurilor ariane spre răsărit, fiindcă există ‘surya’ în sanscrită iar divergența față de întreg grupul romanic - care păstrează simpla referire la morfemul ‘sol’ - este deconcertantă. Orientarea spre răsărit a altarelor bisericilor astfel ca axa bisericii să fie îndreptată spre punctul cardinal răsărit - este o probă că religia noastră moștenește o regulă ancestrală din perioada în care RA din răsărit era astrul divinizat, pentru că era manifestarea vizibilă a forței pozitive, divine. Termenul ‘religie’ (latin ‘re-ligare’) e o relicvă a vechii religii solare, pentru că asta spune el prin despărțirea sa în particule, adică ‘legarea de re’, ‘legarea de soare’! Să remarcăm folosirea morfemului ‘lig’ în latină pentru ‘leg’ din română, care e totuși același cu ‘lig’ din ‘câr-lig’, etc., dovadă că a existat o variabilitate vocalică în vremurile vechi, dinainte de despărțirea latinei de străromână. Definiția ‘religiei’ obținută prin studiul morfemelor e simplă și la obiect, pentru că ‘religia’ înseamnă o ‘legare cu divinul Re’, în vreme ce interpretarea filologiei bazată pe etinoame este o ‘relegare’, adică o revenire după ce s-a pierdut legătura; când știi că ‘re’ e particula pentru soare, atunci dezlegarea sensului e limpede, ‘re-ligie’ înseamnă instituția omenească prin care se face conexiunea cu soarele”. Moşului Pământului i se spunea şi “Cos-mos”, fiind ştiut ca partenerul ceresc al Marii Zeiţe Ga: din Epoca Pietrei, muierea era situată jos iar masculinul sus, poziţiile statuate astfel transmiţându-se de-a lungul timpurilor. Creaţia aparţinea atât moşului Cos = “Cosmos” care stăpânea Cerul şi i se spunea Crăciun / “Crăci-Un”, cât şi babei Ga / “Gaia” care patrona Pământul ca Marea Mamă şi i se spunea Circe: ei au format perechea Gher-Ga a părinţilor având prunci Gherga ca roadele dragostei lor, cuplul lor fiind Crăciun-Circe. De la început, între Cer, Cosmos, Creaţie şi Crăciun / Cronos (adică Timp), au fost conexiuni solide. Din perspectivă acvatică / diluviană, aceeaşi generaţie divină - Ghergană / Montană - a lui Crăciun din Carpaţi îl avea ca principal exponent pe albul “Pontic” / Caucazian numit Pontus Gargarus; la timpul Potopului - pe când glaciaţiunea s-a încheiat - albii populau Nordul Vechii Lumi, direcţie cardinală figurativ neagră, de la noaptea ce era de bază în trecut (cu cât mai spre N, cu atât mai polară, adică mai lungă şi mai rece). Punţile de brazi caracteristice Moşului Crăciun pentru trecerea peste ape erau aceleaşi cu punţile din stejari caracteristice Gherganului numit ca “Pontus” Gargarus pentru trecerile peste apele reţelei Okeanos (de altfel, acelea au constituit alt element al echivalării Ghergane, pe lângă cel onomastic ori mitologic de gen Crăciun-Gargar); având lemn bun de plutit, atât stejarul, cât şi bradul se foloseau şi la confecţionarea ambarcaţiunilor (pentru “bac” / “pod plutitor”, în vocabularul Românesc s-a instaurat “brod” - termen derivat din “brad” - ulterioarele vocabulare Slave ale vecinilor preluând înțelesul de “vad” ca Ucraineanul “brod”

și Bulgarul “brid”, Sârbul “brod” însemnând “vas”): Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”, citându-i pe academicienii Franc Miklosici, Petriceicu Hașdeu, Alexandru Phillipide, ș.a., a consemnat “originea dacică” a cuvântului “brad”. De exemplu, pe lângă Ponticii din Peninsula Anatoliană Pont, Tracii - întinși de la HellesPont până la Pontus Euxinus - erau și ei Pontici, străjuind partea Europeană a vadurilor / trecerilor de la Dardanele, Bosfor, etc. Este interesant că unii lingviști au conectat numele Râului Prut de “Brod”; în legătură cu “Prut”, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Există sanscritul ‘ă-pura’ pentru ‘pârâu / torent’, albanezul ‘perrua’ = ‘pârâu’, polonezul ‘parow’ la ‘mlaștină’, etc. Hidronimul Prut pare să provină din pre indoeuropeanul ‘portu’ pentru ‘trecere / vad’; acest lucru se poate spune despre râul Prut (care este o apă liniștită, nu prea adâncă, ușor de trecut): originea sa a fost geto-dacă, în legătură cu termenul ‘brod’ însemnând ‘vad / pod umblător’ (radicalul este foarte răspândit în limbile indo-europene din pre indo-europeanul ‘per’ = ‘a trece peste’, cu forma nominală ‘por-tu’ = ‘trecere / vad’)”.

Principalele ape curgătoare din Europa: 1 = Volga, 2 = Dunărea Despre primele colonizări cu urmări civilizaționale ale plaiurilor actualei Românii de către oamenii din răsărit au scris explicit savanți ca masonul Petriceicu Hașdeu în secolul XIX (că Geto-Dacii, aflaţi printre strămoșii Românilor actuali, au sosit din Asia), naţionalistul Nicolae Densușianu în secolul XX (că predecesorii Pelasgi ai Geto-Dacilor au sosit din Asia Centrală), ș.a., până în secolul XXI la arheologii de sub egida Academiei Române (că spațiul actualei Românii a fost influențat cultural hotărâtor de la sfârșitul paleoliticului de către cei sosiți din Anatolia / Asia Mică); plaiurile spațiului actualei Românii au fost și sunt încă foarte atractive pentru răsăritenii Asiatici iar Gherga s-a înscris pe asemenea orbită, din urmă cu multe milenii (dinaintea Geto-Dacilor, care acum circa 3 milenii s-au instalat - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - în fruntea stră-Românilor). Este de reţinut că în general colonizările nu au fost generate din porniri generoase de culturalizări / civilizări, ci au fost cauzate de sărăcia deopotrivă materială şi morală, de disperarea indusă prin asprele condiţii de viaţă, pentru dezvoltarea radical diferită pe noi tărâmuri. Fapte întâmplate după stabilirea străvechilor răsăriteni Asiatici în spațiul actual Român, ca difuziunile culturale de exemplu în 78


Între cele 2 mari mări interne continentale ale EurAsiei - Caspică şi Neagră - sunt Munţii Caucaz, cu întindere de la fostul Regat al Albaniei Caucaziene din apusul Caspic / Ghergan, până în Gorghis / “Kolkis”, acum Gheorghia / Georgia din răsăritul Pontic (Albania Caucaziană, având în N Munţii Cerauni, în E Marea Caspică, în S Râul Arax şi în V Munţii Caucaz, era numită Arran de către Perşi - adică vecinii Sudici, trăind în ceea ce azi e Iran de acolo provenind Anticii Alani; între cele 2 Regate - anume între Albania Caucaziană şi Iran - era Media / Ţara Magilor, legăturile dintre locuitorii săi şi “medici” nefiind întâmplătoare, Magii ajungând superiori Magicienilor, similar cum au devenit medicii faţă de vraci). Poziţia Regatului Median - adică a Ţării Magilor - era în SV Caspic, între Ghergania = Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor = Albania Caucaziană din V Caspic; pe Albanii Caucazieni, Georgienii îi numeau Rani: sursa pentru Lani, adică Alani. În trecut, denumirea lanţului muntos Caucazic (iniţial “Kulika” / “Caulica”) locuit şi de albii Ghergari / Gargari - care aveau ca partenere Amazoanele - din apusul Ghergan, a fost folosită inclusiv pentru lanţul muntos Carpatic, din apusul Pontic: Caspica fiind sărată la circa o treime din nivelul planetar iar Lacul Pontic deloc, malurile dulcelui Pont au ajuns puternic po-pulate de Gherga, deoarece pre-diluvian a fost un uriaş lac cu apă dulce (acum e Marea Neagră, cu salinitatea ajunsă la jumătate faţă de cea a Oceanului Planetar). Toate denumirile au redat o importantă, numeroasă şi străveche po-pulaţie Gherga, atât pe malurile celor 2 Mări (Ghergană / Caspică şi Pontică / Neagră), cât şi pe înălţimile celor 2 lanţuri Montane - Caucazian şi Carpatic - din apusul fiecăreia dintre ele (Munţii Caucaz la V de Marea Caspică şi Munţii Carpaţi la V de Marea Neagră), locuiţi în proporţii semnificative / serioase de Gherga: albi Pontici / Caucazieni (care au marcat puternic omenirea, încă din zorii săi, amploarea lor neputând să nu lase numeroase dovezi, dintre care unele - mai evidente - sunt înfăţişate în prezenta lucrare “Originea Gherga”; în vremea Potopului, albii dintre Caucaz şi Carpaţi formau populaţia “Pontică” - adică echivalenta celei general ştiută drept “Caucaziană”, iniţial şi Carpaţii numindu-se Caucaz - după cum a afirmat inclusiv cercetătorul American născut în Banatul Românesc Ion Jugănaru, sub pseudonimul “Raven Alb”, în lucrarea din 2012 “De ce şi cum s-a sfârşit glaciaţiunea - Adevărata istorie a rasei Pontice / albă” iar în lucrarea “Renaşterea” din 2013 acelaşi autor reflectând la denumirea celei care le-a dat naştere, anume la denumirea de Amazoană, ca literalmente reproducând “a mea zână” = “3 cuvinte româneşti ce dovedesc cum nu se poate mai bine cine au fost Amazoanele”). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Filiaţia zânelor dovedeşte că ele au fost la origine expresia Pământului-Mamă; dar curentul istoriei le-a făcut să urce încetul cu încetul din adâncul pământului spre suprafaţă, unde - la lumina lunii - au devenit spirite ale apelor şi ale vegetaţiei. Locurile epifaniei lor le dovedesc în mod clar originea: ele apar cel mai adesea pe munţi, în apropiere de crevase şi torenţi sau în adâncul pădurilor, la marginea unei peşteri, a unei prăpastii sau a unei ‘vetre a zânelor’, lângă un râu ce vuieşte, un izvor ori o fântână. Zâna participa la supranatural pentru că viaţa ei era continuă iar nu discontinuă ca a noastră şi a tot ceea ce e viu în lumea asta”. Într-o formă simplificată, s-ar putea considera ca omul vechi = Neandertal şi ca omul nou = Homo Sapiens, între ei fiind hibridul (rezultat din încrucişarea lor) numit Cro Magnon; înaintea

Europa, etc. au fost aspecte de asemenea cercetate și înfățișate în prezenta lucrare - dacă au fost tangente cu Gherga - căci au făcut parte din marea mișcare migrațională umană de la E spre V (așa cum e traiectoria pe cer a soarelui). Spre deosebire de cercetările Româneşti care fie s-au concentrat pe expansiunea peste hotare a celor din spaţiul Român (cumva similar cu studierea în prezent a impactului milioanelor de Români emigraţi în mediile străine unde s-au stabilit), fie s-au concentrat numai pe spaţiul Român, această lucrare încearcă un echilibru între “sosiri” şi “plecări”, explorând deopotrivă intrările din spaţiul extern, cât şi ieşirile în spaţiul extern: pentru armonia globală, nu se cuvine evitarea vreuneia dintre dimensiuni. Este de ştiut despre denumirea iniţială a Mării Caspice, acum de 371 mii kmp, că era Marea Ghergană - de la riveranii săi Ghergani care o dominau integral - cu baza Sudică în ceea ce a fost Ghergania / “Hyrkania” în colțul SE, respectiv “Ţara Magilor” (sau Media) în colțul SV; de exemplu, lucrarea geografică din anul 982 “Limitele lumii” realizată în Provincia Jozjăn din N Afgan a notat explicit că Marea Caspică era Marea Gurgan şi e de observat - conform “Enciclopediei Iranice” de pildă - că pentru Magi termenul local era “Gabrî”: pe de altă parte, cea mai veche denumire a Mării Negre, acum de 423 mii kmp, era de Pont, de la Pont Gargar - Zeul Apelor - care o patrona integral (Marea Neagră având strâmtorile Gherg / “Kerch” la Marea Karga / “Azov” şi Gherghel / “Cherchel” - acum Bosfor - la ProPontis, adică la Marea Albă / “Marmara”). Spre comparaţie, pre-diluviana apă Ghergană / Caspică a fost mai întinsă decât cea Pontică, post-diluvian situaţia inversându-se, starea lor păstrându-se aşa până în prezent. În Marea Neagră ajung și apele Râului Kuban (“Pșîz” în Adâgă / Cercheză, limba riveranilor săi), ce izvorăște din cel mai înalt munte al Europei, împreună cu Fluvii Europene având în total debit spre Pont însumat serios - începând de la Don până la Dunăre - dar și împreună cu Râuri Anatoliene; în mod similar și în Marea Caspică ajung ape curgătoare atât din Europa, cât și din Asia: legat de termenul “A-Dâg” / Adâg “Pșîz” pentru cea mai importantă apă curgătoare din teritoriul Adâg / “ADâg”, aflat în Estul Pontic, se poate observa că în teritoriul Dac - din actuala Românie, aflată în Vestul Pontic - termenul de “pișătoare” s-a folosit îndeosebi pentru cascadele apelor curgătoare (corespunzător “Dicționarului de arhaisme și regionalisme” din 2002).

Mag (secolul V) 79


Antichităţii, timpii au fost împărţiţi în 4 ere, 2 ale pietrelor (cioplită / mai veche = paleolitic, şlefuită / mai nouă = neolitic) şi 2 ale metalelor (Epocile Bronzului şi Fierului), după Antichitate fiind alţi 2 timpi / respectiv ere: Evul Mediu şi Epoca Modernă. Cele 3 tipuri umane - Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens - au co-existat spre sfârşitul paleoliticului (timp numit metalic “Era de Aur”): întâi au fost Titanii Neandertal, apoi au fost Giganţii Cro Magnon; în neolitic / timp al Epocii Pietrei numit metalic “Era de Argint”, acei Uriaşi - popular denumiţi de către Români ca “Tartori” / “Gealaţi” - n-au mai existat, între Potopul de la sfârşitul glaciaţiunii şi Potopul biblic rămânând doar Homo Sapiens, omul care a dezvoltat istoria ştiută clasic de atunci, până în prezent (se poate observa aceeaşi simetrie onomastică “T”/”G” la Uriaşii “Tartori” / “Gealaţi” ca la succesiunea de Uriaşi “Titani” / “Giganţi”). Privind credinţele, se poate remarca repetarea în timp, ciclul nocturn / lunar din vremea Neandertalilor, urmat de ciclul diurn / solar după dispariţia lor - din vremea Erei de Aur - revenind (când numai oamenii Homo Sapiens au rămas) ca nocturn / lunar în Era de Argint, respectiv ca solar apoi, după ieşirea din Epoca Pietrei; în ambele perechi ale succesiunilor lunare-solare (întâiul binom fiind pre-diluvian, celălalt binom fiind post-diluvian), Gherga a avut atestări puternice, pe măsura contribuţiei la dezvoltarea civilizaţională: stră-Româna a şi redat relaţia oamenilor Homo Sapiens dintre “ziuă” şi “zeu”, de celebrare diurnă (nopţile fiind dedicate zeiţei, zilele au fost consacrate ceremoniilor zeului, alternanţa divină corespunzând nu numai regimului nocturn-diurn, ci şi genurilor feminin-masculin). “Originea Gherga” nu este un subiect îngâmfat de nişă (unele aspecte pot fi neplăcute necunoscătorilor ori celor cu încrederi oarbe în enunţuri dovedite însă - spre dezamăgirea lor - ca false de către cercetătorii serioşi), timp de milenii Gherga fiind printre creatorii de civilizaţii (= “stăpânii lumii” / însuşi numele Gherga - consonantic GRG - indicând stăpânirea divină / regală a Pământului, la Românii arhaici “stăpân” fiind gazda care “stupea” contra deochiului, îndeobşte ca proprietar de “stup” ajungând cu înţelesul de conducător / în acelaşi strat Trac cu “stăpân” fiind şi “jupan”, “cioban”, “ban”, etc.; e de ştiut că vechii Traci au existat până în mileniul I). Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicţionarul etimologic al limbii Române”: “Cioban = persoana care păzeşte oile; e de origine traco-dacă. Amintim că sufixul ‘-an’ este de origine indo-europeană; termenul ‘cioban’ provine de la proto indo-europeanul ‘keu’ pentru ‘a păzi’ / ‘a observa’.” Corespunzător străvechilor relatări despre timpurile prediluviene, paznicii / observatorii Gregori au fost veghetorii / străjerii Raiului, ceea ce a legat peste Potop numele Gherga de funcţia gardianului îngeresc; corespunzător Dr. Gabriela Macovei, “chiu” - echivalat cu “gurgui” - e termenul străRomân cel mai îndepărtat pe care l-a putut identifica (iar înțelesul aceluia - după cum rezultă așadar din cercetările specialiștilor - lega Gherga de paznicii ciobani postdiluvieni). De altfel, privind spre era pre-diluviană, termenul de “creaţie” avea rădăcina Indo-Europeană “ker”, aceeaşi regăsită şi în prima silabă Gher-Ga (Pontica / Indo-Europeana - vorbită de Ghergani = “Kurgani”, din care s-a desprins Traca - se baza pe substratul neolitic: specialiştii lingvişti au demonstrat că ea n-a apărut din neant, ci continua moştenirile convenţional numite “pre” şi “proto”, din Epoca Pietrei). Lucrarea aceasta în mod explicit - “cu subiecte şi predicate”, respectiv cu date şi afirmaţii concrete - se referă la mai mult

decât Gherga: la personaje, întâmplări, locuri, etc., care au interferat cu Gherga (deoarece în general alţii fiind cei care iniţial au relatat despre Gherga iar în această lucrare îşi au locurile cuvenite).

Oare Gherga a apărut de nicăieri, spre a ajunge niciunde? “Hodoronc-tronc” / “hocus-pocus” (în Peninsula Apenină / Italică, Etruscii - care se autonumeau Rasena, Egiptenii vechi notându-i ca Turşa iar vechii Greci ca Tyrsenoi - invocau puterile magice cu “Bescu” / “Berebescu” iar nu în Italia, ci la multe familii din România până azi a rămas caracteristic sufixul “-escu” al numelui): Gherga oare a apărut în urmă cu câțiva ani? Răspunsul e categoric: Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva decenii? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva secole? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva milenii? Nu. Gherga oare a apărut în urmă cu câteva zeci de milenii? Răspunsul e categoric: Da. Este de ştiut că specialiştii lingvişti au atestat de pildă despre Traci (care existau deja cu mult dinaintea Etruscilor / ETruscilor) că la numele autentice Trace foloseau şi sufixul “a” - aşa după cum “a” este terminaţia Gherga - ca o prezervare a arhaicei bi-funcţionalităţi feminino-masculină; elocvente sunt şi substantivele comune păstrate din timpul Trac, ca de pildă “popa” - în păgânism fiind atât preotese, cât şi preoţi - ori “tata” (care evident nu e muieresc - ci masculin - însă păstrează sufixul “a”), etc. Gherga e un nume mai vechi decât vremea Tracă, fiind atestat de pildă în Troia, unde fortul Gherghi / “Gergis” păzea principala poartă a cetăţii Troianilor (iar aceia au fost printre strămoşii Tracilor şi Truscilor): capitala Troia a fost Anatoliana vamă de veghe a capătului Strâmtorii Garganele / Dardanele la Marea Eghee / Egee (ţărmul Sudic), pe ţărmul celălalt fiind Peninsula Gallipoli a Traciei; anterior Regatului Troiei - fondat acum 5 milenii în V Asiei Mici - numele Gherga era important în Asia Centrală, de pildă Sanscrit ca rezonanţe cu aceeaşi terminaţie “a” fiind Garga, Indra, Şiva, Brahma, Mitra, ş.a.m.d. În continuarea Civilizaţiei Atlante = Vechea Civilizaţie Europeană, înspre Sud s-au dezvoltat Regatul Egiptean în Valea Nilului inferior şi Regatul Troian pe partea Anatoliană a Strâmtorii Dardanele, ca succesoare ale neoliticei Civilizaţii Danubiene (de pe Valea Dunării inferioare, cuprinzând ultimele culturi ale Epocii Pietrei); în Epoca Bronzului, Troianii - de pe partea Anatoliană a Strâmtorii Dardanele - au fost mai vechi decât Tracii (care s-au dezvoltat apoi pe partea Balcanică a Strâmtorii Dardanele, la început ca vasalii Troiei, apoi ca aliaţii Troiei: Tracii furnizau aur metropolei Troiei începând cu exploatarea Perperikon din Tracia, aramă - ce era necesară respectivei Epoci a Bronzului în care ei au apărut - etc). În imaginea următoare - desen realizat în 1877 - se poate vedea intrarea printre zidurile Ciclopice ale fortului Gherghis din Troada / Troia: 80


poporului Românilor şi a teritoriilor Românilor (mai demult a existat chiar un imperialism Românesc, estompat însă cu mult prin trecerea timpului, acum Românii ajungând - prin a afirma că mereu şi-au apărat glia - până la a-şi declama unilateral doar invadările de către alţii, ceea ce-i nefiresc, căci inclusiv în prezent milioane de Români colonizează unele locuri din lume). Pământul Bănăţean este de baştină pentru un număr dublu de Bănăţeni: cei care azi îl locuiesc şi cei care cândva l-au locuit dar s-au mutat în alte părţi (trăind altundeva); aşa s-a petrecut mereu iar asupra fenomenului nui de păstrat tăcere (tăinuirea n-aduce nici un folos). În secolul V î.C. generalul Elen Pericle - cel care a construit Acropola Atenei datorită tezaurului pe care l-a furat din Insula Delos, fosta bază a piraţilor Cariani / Gherghiţi - avea spusa “Un cetăţean tăcut nu e un bun cetăţean” (el a fost discipolul înţeleptei Cariane Aspasia din Milet / “milo” însemnând “măr” dar şi “miere” - din provincia Aydîn / actuala Turcie, zona unde pe atunci funcţiona din plin Sanctuarul Gherga - ea predând retorica şi filozofului Socrate, care a fost executat de atenieni după moartea ei); se poate observa că Pericle, contemporan cu Socrate și alți conducători ai Atenei vechi la apogeul Culturii Elenilor au fost - după cum au rămas datele istorice - discipoli de fapt ai învățaților Cariani (ai celor de pe coasta Vest Anatoliană): mentorii / dascălii din Kerka / Caria - adică din Țara Ghergoilor / Gherghiților - au fost înțelepții imitați / copiați, mulți și azi însă fiind extaziați mai mult de vechii studenți, decât de profesorii lor (dar aşa cum a dovedito istoria, discipolii Eleni în general nu şi-au depăşit maeştrii Greci iar pe atunci - când Elenii din Balcani învățau - cetățile Grecești din Vestul Anatoliei nu erau coloniile Atenei, ci ele colonizau Vechea Lume, atenienii în acele timpuri primordial fiind preocupați de orice altceva decât de binefaceri altora). De-a lungul timpurilor, au fost multe victime ale manipulărilor propagandiștilor Eleni, Evrei, ș.a. (cu tehnici diversioniste similare). În 2010, cercetătorul Cristea Sandu Timoc - din Serbia, mutat în România / la Timișoara - a sintetizat cum a fost odată: “Cândva, tot Balcanul era Românesc”. Ideea lucrării “Originea Gherga” a apărut pentru un plus de vizibilitate şi ca necesară umplerii unor goluri ale cunoașterii - cauza lipsei informaționale respective derivând de la cercetătorii Români ori străini activând în proiecte limitate de propriile culturi, punând “distanţe” artificiale chiar cu vecinii iar în cazul depăşirii abordării monoculturale accentuând mai ales interesul multicultural şi din păcate prea rar operând intercultural - deosebirea, pe lângă aspectul cantitativ despre aşa subiect, fiind şi calitativă, prin utilizarea pentru această lucrare a mijloacelor Moderne într-o proporţie însemnată (o observaţie faţă de nivelul cunoaşterii este că foarte mulţi oameni n-au ştiinţă despre predecesorii lor, chiar dacă există posibilitatea tehnică a “descoperirii” lor): e înfăţişată îndelungata călătorie Gherga printr-o bună parte a lumii (aşteptările despre lucrare pot lejer converge spre povestea distinctă a unui neam distinct, Gherga), cu accentul nu pe zecile de milenii ale mutaţiilor genetice anterioare, ci pe cele mai recente zece milenii / după ultima mutaţie genetică Gherga. “Atenţia” mai redusă uneori din partea unor specialişti s-a datorat de-a lungul vremurilor şi unei veşnice slăbiciuni omeneşti - deci la nivel personal, nu neapărat la nivel profesional - anume uitarea, hrănită şi de gratuita invidie, faţă de trecutul măreţ Gherga, cercetători care n-au mai realizat (nu şi-au mai dat seama de) unele legături câteodată cu Gherga: toate faptele au existat, cu timpul

Poarta Troiei era păzită de fortul Gherghis Așa cum a scris și istoricul Herodot Karka în secolul V î.C., sosiţi din V Anatoliei în Europa, E-Truscii şi AgaTârşii au provenit dintre viticultorii Podgoriilor Troiei: “ETruscii” au ajuns în Italia (denumirea de Italia era conectată de “vitalis” însemnând “viaţă” dar şi de “vitula” - adică “viţei” / “vite” - Peninsula găzduind aşa ceva) iar “AgaTârşii” au ajuns în România (aşa cum e numită azi ţara din N Dunării inferioare, ei fiind cunoscuţi drept conducătorii cu “thyrs”, anume având cârje “corcodite” - adică împodobite cu ramuri din viţă-de-vie).

Troia a fost străjuită de gardienii Gherghi “Originea Gherga” a fost afişată prima oară pe Internet în 2011 - şi actualizată anual, prin prezenta ediţie la nivelul anului 2017 - fără temeri de vremurile foarte vechi, faţă de care din partea unora sunt fantastic de multe reţineri sau “ocoliri”, cauzate de o “prudenţă” nejustificată cu seriozitate / căci evitările nu-i fac pe respectivii mai mari specialişti (printre cauzele prelungirilor anuale ale lucrării “Originea Gherga” fiind inclusiv faptul că realizarea nu e colectivă - având un singur autor - şi faptul că deseori a fost absent timpul concret pentru lucru, căci activitatea e fascinantă dar cronofagă); autorul n-are vreo frică de pierderea vreunui titlu - toate sunt date oamenilor de oameni iar identitatea de Român şi de Bănăţean a autorului (născut în Banat, crescut în Banat, trăind în Banat) n-o poate nimeni lua: Banatul este regiunea de baştină a Bănăţenilor, parte a 81


chiar că “radicalul indo-european ‘Gwhairdo’ - însemnând ‘strălucitor’ - era foarte potrivit pentru un nume de persoană”, aşa cum au fost de pildă regele Trac Gaidreas, ucis la un banchet cu toporul de către un comesean beat sau Tracul Fedru Gaidreas, cel mai important fabulist Latin, ş.a.); din termenul proto Indo-European ǵʰelh₃ pentru “a străluci” a apărut “galben”. Continuând exemplificarea: Originea Gherga nu studiază praful de pe glob, ci îi depăşeşte crusta de praf (mâzga “mulţumind” pentru mult timp pe prea mulţi, unii chiar crezând ce văd, închipuindu-şi că aşa era dintotdeauna) şi se ocupă de glob; desigur că oamenii sunt liberi să creadă ce vor, însă “cascada” informaţională a Originii Gherga în mod sigur rămâne măcar unul dintre meritele lucrării, conducând la curmarea scuzelor de genul subtil al susţinerii că “n-am ştiut” (mai ales că despre Gherga până acum nu s-a scris la scară aşa de dezvoltată, motivul principal nefiind că elementele nu existau, ci lipsa de interes). Foarte mulţi cercetători ai timpurilor şi-au dobândit titluri ştiinţifice prin a fi “corifei” de suprafaţă, fără nici o profunzime istorică (categoric ieşind din discuţie dimensiunea preistorică), din teama să nu se facă de “ruşine” în tagma colegilor / aproximativ la fel de superficiali; aşa ceva este jenant pentru “originalitatea” lor şi dăunează pe ansamblu studierii trecutului în mod profesional / profesionist: faptul că specialiştii / elitele formează minorităţi e valabil şi la medici, ingineri, ş.a. - toate breslele fiind marcate astfel - aşa că numai puţini calificaţi (fie lingvişti, fie istorici, etc.) îşi pot “strălucit” / competent demonstra la superlativ “chemarea” / vocaţia în profesie, în cazurile cele mai sănătoase sincerul dar dificilul “dat din umeri” a neştiinţă fiind oricând mai valoros şi mai cinstit / onest decât înlocuirea sa cu vreo mistificare.

pierderea atenţiei devenind progresivă, canalizările ajungând și spre alţii, ceea ce însă acum “ajută” în mod evident impactul lucrării, generată în mod intenționat inclusiv pentru umplerea lipsurilor (un scop al realizării lucrării “Originea Gherga” e și de “plus-valoare”, în sensul “urnirii” paradigmelor existente spre alte vremuri - cu mai multe milenii înainte - şi respectiv direcții decât cele în care sunt cantonate pe moment, aproape ca “prizoniere” lor înșile). Trista stare a cercetării trecutului, nu numai la Români, ci şi la mulţi alţii, se datorează dominării de către haos, regula fiind a confuziilor - uneori grosiere - iar excepţia fiind normalitatea (oferită de datele corecte). Din perspectiva momentului apariţiei, lucrarea “Originea Gherga” poate fi nepotrivită: fie a apărut prea târziu, fie e înaintea timpurilor. Din perspectiva nihilistă, ar fi fost ceva dacă n-ar fi apărut deloc / nicicând, însă spusa împăratului Corsican / Francez Napoleon Bonaparte - când îşi invita strategii la sfat - redă esenţa: “mai bine un plan rău, decât nici un plan”; anterior aceluia, filozoful Francez Blaise Pascal - numele său fiind folosit la cel al unităţii de măsurare a presiunii - a enunţat: “Toate nenorocirile unui om vin din aceea că nu e capabil să stea singur, liniştit într-o cameră. Oamenii sunt de obicei mult mai convinşi de motivele descoperite de ei înşişi, decât de cele arătate de alţii. Vrei ca oamenii să gândească bine despre tine? Nu vorbi de bine despre tine. Am făcut această scrisoare mai lungă decât de obicei, doar pentru că nu am avut timp să o fac mai scurtă”. Într-o paralelă cu imaginea unui glob murdar, în loc de contemplarea straturilor depuse pe el de-a lungul timpurilor - şi eventualelor zgârieturi prin ele - autorul a preferat să pătrundă direct la strălucirea de odinioară, cea acoperită acum de multă mizerie (atât la propriu, cât şi la figurat): de pildă, un glob vechi, în prezent prăfuit, curăţat însă bine, poate reda aproape splendoarea ce o avea când a fost realizat / dar neprocedând aşa - şi păstrând doar globul prăfuit ori chiar distrugându-l, considerându-l deja “în plus” sau neştiind la ce o mai folosi - e superficialitate (dacă nu şi mai rău).

Curgerea unui râu poate ilustra paralele culturale pe tronsoanele “mono”-“multi”-“inter” (în dimensiunile de monoculturalitate-multiculturalitate-interculturalitate), cu aspecte repetitive apoi ca forme “multi-”, “inter-”, etc., similar apărând inclusiv la confluenţele râului cu alte ape curgătoare sau la vărsarea finală în apa stătătoare; la nivel personal, o dinamică reţea ca şi cea acvatică ar fi chiar mai sugestivă decât un static arbore genealogic: ca valurile unui râu curgând la vale, care se despart întâlnind obstacole - de exemplu când dau de o cataractă sau un bolovan ori o creangă plutind - pentru ca apoi să se reamestece, imaginând fiecare val ca un nume, se poate “vedea” parcursul omenirii în timp. Pe un râu, vărsarea în amonte a unei vopsele provoacă şuviţe colorate în avale, distincte și faţă de cursul principal al apei;

De altfel, despre “strălucire” e de ştiut că îşi avea rădăcina pre Indo-Europeană - conform şi “Dicţionarului etimologic Indo-European” din 1959 al celebrului lingvist Julius Pokorny - sub forma a ceea ce scris azi e “Ghera” / “Greg” (din care au derivat “zori”, “zări”, etc., în legătură cu Zeul Ra / Dr. Sorin Olteanu - de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti / capitala României - afirmând 82


la fel, pe râul genetic uman, o mutaţie conduce la aspecte distincte faţă de ceea ce era anterior. Un exerciţiu de imaginaţie (sora geamănă a raţiunii e imaginaţia, care inspiră): închipuind cataractele / pragurile de pe cursul unei ape ca mutaţiile genetice din cursul istoric al unui neam, prezenta lucrare se referă la ultima porţiune, cea de la pragul / cataracta aflat/ă cel mai aproape (comparativ cu întregul parcurs în timp, poate părea modest, însă mai bine aşa decât deloc). Sub atmosfera poluată a globului, încă “susură” ceva / cineva (de multe milenii): Gherga; privind datările / vechimile abordate, de exemplu Atlantida (despre care - ca şi despre Troia - întâi se ştie că exista, urmând să fie şi fizic găsită) era aşa de veche, încât a fost întemeiată de cei anteriori ultimei mutaţii genetice Gherga. În Vechea Lume deoarece Atlanţii au migrat iar după ce au ajuns la coasta oceanică acel ocean le-a preluat numele i-a făcut pe cei din Lumea Antică - până la cea actuală - să considere Oceanul Atlantic ca gazda Atlantidei: aşa ceva e o iluzie izvorâtă dintr-o eroare de percepţie, căci Atlantida (respectiv Imperiul Atlant / Civilizaţia Atlantă) a fost la răsărit de Atlantic, în Europa paleolitică. Corespunzător “Dicţionarului etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” publicat în 2009 de către Dr. Mihai Vinereanu, “prag” - adică partea de jos / orizontală a unei porţi - e un termen provenind probabil din fondul Trac (în Sanscrită “poartă” = “pariga”); forma lingvistică provine din pre Indo-Europeanul “perg” / “portu” pentru “vad” / “trecere”. Chiar dacă multe date dintre cele prezentate aici nu sunt predate în manuale şi pe de o parte unele sunt enunţate public pentru întâia oară în lume iar pe cealaltă parte altele sunt formulate în premieră în Română, lucrarea aducând oarecum “un suflu nou” literaturii asemănătoare în profil, ea pe ansamblu - fiind foarte informativă - nu prezintă însă o istorie “nouă” (nici una statică, ci una “mobilă”, într-o abordare deosebită - “altfel” / originală - urmărind mişcările Gherga în timp şi spaţiu, “curgând” meandrat pe “râul genetic”, dinspre trecut spre viitor): utilizând grila specifică, “Originea Gherga” reconstituie şi restituie sub forma actuală (la începutul mileniului III) întinsul traseu Gherga prin omenirea ultimelor 10 milenii - de la cea mai recentă mutaţie genetică până în prezent - respectiv din Epoca Pietrei până acum. Lucrarea este îndeosebi despre aspecte demult dispărute (oameni, aşezări, culturi, civilizaţii - chiar teritorii - etc.), rămase în memoria publică: pe de o parte, există poveşti despre locuri ce au fost găsite fizic doar mult ulterior circulaţiei cunoştinţelor despre ele - ca de pildă Troia, descoperită din pământul multimilenar în secolul XIX - iar pe de altă parte, există multe locuri ale căror poveşti de-a lungul timpului s-au rătăcit ori s-au pierdut, prezenta lucrare înfăţişând elemente aflate între ambele ipostaze, desigur în legătură cu subiectul Gherga (despre graiul Troian, e de știut că deriva din neolitica Kurgană / larg cunoscută ca “Indo-Europeana”, în grupul de limbi a căreia e și Româna; Kurganii / Gherganii - care au răspândit în lume limbile ajunse clasificate științific / lingvistic ca “Indo-Europene”, cu rădăcinile pre și proto IndoEuropene în timpurile diluviene - proveneau dintre Atlanții care și-au avut imperiul centrat pe actuala Mare Neagră, erau Nordici în Vechea Lume / ca atare fiind numiți “Hiperborei” și au fost nomazi / apelativul consolidat ca atare, încă dinaintea Potopului pentru așa ceva, în timpurile migratorilor vânători-culegători, fiind de “Pelasgi”, Gherganii / Ghergoii și urmașii dovedindu-se încă din preistorie că au fost

deopotrivă Pelasgi, Hiperborei, Atlanți). Conceptul în sine aduce și unele veşti “proaste” adepţilor fervenţi de pretutindeni ai continuităţilor, deoarece prezintă unele aspecte mobile şi interculturale din istorie (fie că e agreat ori nu, fenomenul migraţional s-a manifestat dintotdeauna în lume, exemple fiind inclusiv din actualitate, când de pildă în Europa milioane de Români sunt implicaţi în aşa ceva).

În 2014, Alina Pavelescu - directoarea adjunctă a Arhivelor Naţionale din România - a declarat că “o civilizaţie nu se poate dispensa de memoria sa decât dacă a decis să se sinucidă”. Acest produs - fără limitare convenţională, întâmpinând deficitul de judecăţi ori păcătoasele prejudecăţi prin caracterul său totodată constituie un pionierat în documentarea istorică a evidenţei genetice şi este o premieră mondială, fiind (până acum) cea mai profundă lucrare de filogenie umană din lume / în mai multe elemente: amploarea temporală, amplitudinea interpretărilor, abordarea organizaţională (ştiinţifică dar şi artistică), etc.; prin comparaţie cu genealogia, în filogenie sunt unele elemente diferite. Conţinutul - realizat specific cu “cheia” Gherga şi creat după planul simplu al îmbinării geneticii şi istoriei / însă apelând instrumentar şi alte discipline - poate fi utilizat liber, în scopuri necomerciale; până în prezent, nici un nume din lume nu are o poveste aşa dezvoltată / extinsă ca Gherga (e de ştiut că numele vechi - indiferent de culturi - aveau semnificaţii, inclusiv Gherga confirmând aşa ceva): interpretările însă - deoarece perspectivele “observatorilor” nu-s niciodată identice - pot fi catalogate fie artistice, fie științifice (ceea ce le deosebesc net, căci același aspect, considerat “bun” / “pozitiv” de către cineva, poate fi considerat “rău” / “negativ” de către altcineva). Din cel puțin o perspectivă, toate datele esenţiale - mitice, istorice, genetice, etc. - converg în povestea Gherga (de exemplu, miturile nu-s “plăsmuiri” ori o înşiruire de prostii, scrise de proşti, ci codează experienţe reale şi nu fabulaţii, cum ar fi imaginaţiile unora / intrările în “legende” pretutindeni bazându-se pe adevăruri - majoritatea dovedite - nu pe falsuri); lucrarea aceasta are o singură miză: cunoaşterea (datorită alegoriei Gher-Ga a Cerului cu Glia, fiind 83


evidenţiate - şi nu disimulate - vechile mărturii despre contactele dintre Cer şi Glie, apelând inclusiv resurse populare, ca povestirile ajunse până în folclor, devenite totuşi mai amplu cunoscute de către mai mulţi şi mai larg răspândite decât opiniile izolate sau de circulaţie restrânsă ale unor specialişti). Despre marele trecut al lumii, unele surse Româneşti sunt chiar mai puternice decât altele de peste zări, mări şi ţări (între care şi dovedirea existenţei celui mai vechi Homo Sapiens din Europa, în Banat); datorită extraordinarelor valori aflate la îndemână, cercetarea Românească a trecutului poate fi fruntaşă pe glob, însă o meteahnă încă există, după cum a notat Dr. Mircea Eliade în “Oceanografia” din 1934: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”. Potențialul Românesc e imens iar Românii și România deocamdată mai au de prezentat multe elemente “grele” în tabloul mondial (atât pentru preistorie, cât și pentru istorie). Oricine poate observa că - de departe - de pildă moştenirea folclorică din Carpați / Românească e cea mai bogată din Europa, apoi fiind cea Caucaziană (culturile însă nu se compară - ca de pildă care-i mai “bună” ori “ne-bună” / cu toate că “normalitatea” e negociabilă - nici civilizaţiile nu se compară, ca de exemplu care-i inferioară ori superioară, ci se acceptă la toate doar diferenţele, cauzate de diversitatea lor); în România încă trăiesc ultimii martori direcţi ai civilizaţiei autentice Româneşti, cu pitoreştile obiceiuri şi porturi populare - în prezent, ajunşi oameni în vârstă - iar în Caucaz, densitatea mai redusă a populației a rarefiat foarte mult manifestările publice. Dr. Mircea Eliade, în lucrarea “De la Zalmoxis la Genghis-han” a afirmat că “miturile, simbolurile şi ritualurile ce ne oferă folclorul religios al românilor îşi înfig rădăcinile într-o lume spirituală care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului apropiat şi mediteranean”. Pe de altă parte, în multe privințe, vocabularul Român e chiar mai valoros decât cel Sanscrit, vechi Grec, Latin, etc. (în 2009, Dr. Mihai Vinereanu - autorul “Dicţionarului etimologic al limbii Române / pe baza cercetărilor de Indo-Europenistică” - a enunţat că majoritatea elementelor lexicale Române au o vechime considerabilă, cei mai mulţi termeni din vocabularul Român făcând parte din fondul autohton pre-Latin, dânsul de altfel reliefând glotocronologic că “faliscii - strămoşi ai romanilor - au emigrat de pe cursul mijlociu al Dunării, regiune locuită de geto-daci şi pannoni care vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă”); în mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - migrarea făloşilor / falicilor Falisci de la Dunărea mijlocie în Peninsula Italică a fost deodată cu migrarea Ghetulilor / Gheţilor de la Dunărea inferioară în Libia / N Africii (datorită suprapopulării, după cum a consemnat Gotul Isidor din Peninsula Iberică): din cauza erupţiei Vulcanului Thera - din Insula Egeeană Santorini - la sfârşitul secolului XVII î.C. s-au înregistrat mari grupări de oameni în Delta Dunării din N / adică în Regatul Heraclid şi în Delta Nilului din S / adică în Regatul Hyksos (spre V au plecat Ghetulii şi Faliscii iar în E s-au dezvoltat Regatele Hurit şi Hitit / IndoEuropean vorbind un grai pre-Latin).

Insula Cicladică Thera / Santorini După un secol de la erupţia Thera din San-Torini / Ciclade, Ghergheii fostului Regat Hyksos din N Egiptului sau retras în Orientul Apropiat - înapoi în locurile lor din Canaan până în Caucaz, la răsărit coagulând Regatul Hurian, unde Anu era considerat fiul Zeului Alu / Alalu - iar Aheii de acolo, adică din N Egiptean, au trecut Mediterana în Peloponez / S Balcanic, unde Gherghiţii V Anatolieni deja aveau întemeiate cetăţile Sparta şi Atena (poate azi - din cauza propagandei politice, nu istorice - pare ciudat, însă în realitate Sparta şi Atena n-au fost întemeiate de Eleni); peste 3 secole, vechii Evrei din Delta Nilului - ajunşi sclavii faraonilor - auzind de căderile Regatului Troiei şi Imperiului Hitit, au ieşit de asemenea din Egipt, fugind în Canaan, pretinzând Ţara Sacră a Ghergheilor ca a lor, proclamându-i teritoriul ca “Pământul Făgăduinţei”, prezentându-se ca “aleşii” sănătoşi / neleproşi pentru a stăpâni aşa ceva (ceea ce însemna mai mult decât doar a locui acolo): e de ştiut că grupul genetic major masculin la Evrei e “J”, care iniţial a făcut parte din haplogrupul “IJ” împreună cu bărbaţii genetic “I”, majoritari printre Români, o altă apropiere (la nivel onomastic), apărând în nomenclatura de “jidovi” / “ji-dovi” pentru stră-Românii din Carpaţi, realizatorii unor impresionante valuri de pământ şi ziduri Ciclopice, respectiv de “jidani” / “ji-dani” pentru cei din Canaan, unde neoliticii autohtoni - anteriori vechilor Evrei apăruţi în Epoca Bronzului - au fost realizatorii unor impresionante capcane zidite Ciclopic ale animalelor, prefixul “ji” la ambele 84


populaţii fiind de la “Gi” / “Ga”, adică “Pământ”, pământenii stră-Români / respectiv cei de pe râuri locuind în “dave” / “deve”, de aceea numindu-se “dovi” iar cei numindu-se “dani” provenind de pe râuri, căci Iranianul “dănu” = “râu”. Vechiul Testament, scris de vechii Evrei, a consemnat că după Potopul biblic - ce a încheiat Epoca Pietrei - fiii patriarhului Noe au fost strămoșii Iafiților = “Însemnaților”, Semiților = “Corciților” și mezinilor Hamiți (printre care au fost Sfinții Gherghi): din perspectivă genetică masculină Homo Sapiens, așa ceva corespundea cronologic haplogrupului “IJ”, din care au provenit mai vechii străRomâni / cu majoritatea masculină “I” și Semiții / cu majoritatea masculină “J”, mai tinerii Hamiți din Canaan fiind blestemați să-i slujească, de la începutul Epocii Bronzului (așa cum e scris la sfârșitul capitolului 9 în “Facerea”); Sfinții Gherghi - adică biblicii Gherghe-sei, urmași în Canaan ai lui Ham / Hermes - au făcut parte din mai recentul grup genetic masculin “N” și peste ei în Canaanul Epocii Fierului au năvălit Evreii Semiți, ajungând cei mai numeroși cu numele Gherga doar printre Români. Binomul jidovi-jidani corespunde haplogrupului masculin pre-diluvian “IJ”, din care s-au despărțit genetic stră-Românii cu bărbații “I” și Evreii cu bărbații “J” (dar Românii nu-s Semiți, spre deosebire de urmașii patriarhului Avram - Arabi și Evrei - care sunt Semiți, fiindcă au fost născuți de Hamite: la început, Semiții - însemnând “Corciții” - în general au fost “semi”, adică pe jumătate, având părinți deosebiți; apoi - cu trecerea timpului - Semiții au preferat endogamia, în general încrucișându-se între ei). Biblia încă din prima carte (“Facerea” / “Geneza”) a indicat existența separată - după Potopul de la sfârșitul mileniului IV î.C. - a Iafiților, Semiților și Hamiților, ceea ce înseamnă (și prin această sursă, pe lângă fiind sursa științei) că trunchiul comun genetic masculin “IJ” era pre-diluvian; în ultimele 4 milenii au fost mai multe mișcări semnificative deopotrivă privind Țara Sfântă din N / Europa și privind Țara Sfântă din S / Asia. Din punct de vedere genetic masculin - observând grupul uman “IJ” - se poate remarca “frăția” dintre bărbații Români care sunt în majoritate relativă “I” și bărbații Evrei care sunt în majoritate relativă “J” (corespunzător nomenclaturii științifice dar și faptelor din trecutul îndepărtat, Evreii fiind frații mai mici ai Românilor). Așadar, mai multe elemente importante conectează bărbații din apusul Pontic de cei din răsăritul Mediteran:  genetica masculină Homo Sapiens, care a indicat majoritatea relativă a Românilor drept a fraților mai mari ai majorității relative a Evreilor  concepția celor 2 Țări Sfinte în cele 2 zone populate de Români și de Evrei (Raiul fiind mai vechi decât Canaanul)  nomenclatura apropiată de “jidovi” la Români și de “jidani” la Evrei  răposații erau “re-pauzați” în râpele / Văile României și “Refaimi” / “Refaiți” în Valea Râului Iordan  onomastica Ghergană / “Gherga-Ană”, prin Gherga la Români și prin îngerii Gregori respectiv biblicii Gherghe-sei - în Valea Râului “Iorda-An” / Iordan  etc.

Față de cei din grupul masculin uman “IJ”, mai puțin numeroșii bărbați Gherghi - din grupul genetic “N”/“X” - au ajuns să conducă ramurile “I” și “J” (relativ majoritare la străRomâni și la Semiții Evrei), în ambele Țări Sfinte din inimile celor 2 Civilizații. Așa cum a indicat și patriarhul prediluvian Enoh din SE / aflat în Orientul Apropiat, în NV / adică în Europa era deopotrivă destinația îngerească și omenească: acolo pe atunci erau râpele răposaților (Munții Ripae fiind Carpații celor stinși demult, adică ai Uriașilor Moși, pe Valea Iordanului de asemenea rămânând în memoria colectivă legendarii Refaiți / Refaimi = “Răposații”); ca Munți Ripae / Riphean au fost asimilați și cei din lungul lanț Montan Ural - de exemplu, de către Romanul Pliniu “cel Bătrân” - în NV căruia erau Solarii Fini = “Ri-Phaen” (e de observat că termenul Latin “ripa” = “mal”). Azi mai sunt specialiști hidrologi care folosesc pentru “luncă” formula: “zona ripeană” (în general, dicționarele prezintă râpele ca maluri / coaste abrupte, ceea ce deseori sunt la înălțimi - nu la șesuri - astfel încât munții cu râpe = Munții “Ripaei”). Prediluvian, între cele 2 Țări Sfinte ale celor 2 Civilizații vecine - din spațiul Canaanit al Cornului Abundenței și din spațiul Românesc al Imperiului Atlant - erau comunicări bilaterale (în ambele sensuri) deoarece oamenii pe atunci aveau ca principala caracteristică faptul că migrau: paleoliticul a fost al nomazilor. Munții strămoșești ai Rumânilor din Rai au fost Ripae / “Ri-pae”, adică ai sacrului - notat “pae” - Soare “Ra”: pe malurile râurilor lor au trăit Moșii iar în râpele / “râ-pele” acelora au rămas să repauzeze, adică să se odihnească pe veci, răposații / “ră-posații” Moși; subteranul lor - accesibil prin numeroasele peșteri - era Tartar / Gargar = “Gar-Gar”, reproducând onomatopeic luminatul Cer / “Gher” de către Soarele “Ra”, organizarea pământeană fiindu-i opusă / simetrică, doar oglindindu-l. A repauza / “re-pauza” - ca verb folosit în trecut pentru a răposa / “ră-posa” - indica literalmente “ușa Sf. Ra”: răposatul / “ră-posatul” ieșea din Lumea “Asta”, trecând direct sub lumina Sf. Ra în “Altă” Lume, nevăzută / întunecată pentru cei vii dar luminată pentru cei duși, ieșiți de aici, trecuți prin ușa Sf. Ra în lumea Sa, adică Sf. Rai care avea ca reflexie pe Pământ fostul Rai (cel pre-diluvian populat de Atlanți, succesorii Uriașilor); 85


partea cea mai profundă a Infernului - adică Lumea “de Dincolo” - nu era deloc luminată, fiind veșnic întunecată. Spre deosebire de Sfânta Țară Nordică - populată de străRomâni - Sfânta Țară Sudică ( = Canaanul) nu a avut un parcurs sinuos. Pentru Evrei, prima intrare în Canaan a fost la începutul mileniului II î.C., când părintele lor Avram de pe Fluviul Eufrat a plecat acolo. A doua intrare în Canaan a Evreilor a fost la sfârșitul mileniului II î.C., când profetul lor Moise de pe Fluviul Nil a plecat acolo (conducând exodul biblic). După aceea au mai fost intrări în Canaan ale Evreilor, ca atunci când acolo au preluat puterea Perșii în mileniul I î.C., Arabii în mileniul I, ș.a., ultima oară fiind la sfârșitul mileniului II - după ultimul război mondial - când în noul Israel au emigrat și majoritatea Evreilor din România. La Români s-au înregistrat de asemenea exogamii / prin “roiri” și endogamii / prin “continuități” (mai ales în satele “tradiționale”). Însă mai important şi mai recent pentru geneza Românească Gherga a fost în Epoca Bronzului Regatul Heraclid din N Dunării - cu capitala la Gherghina / azi Galaţi - fruntaş populat îndeosebi de către V Anatolieni (Troiani şi Cariani); aceia au declanşat după Războiul Troian, la începutul Epocii Fierului, “Întoarcerea Heraclizilor”, adică migrarea Doriană înspre Peninsulele Sudice învecinate, Balcanică şi Anatolică, pe urmele ultimului val Kurgan, cuprinzând în mişcările lor inclusiv Insulele Egeii şi ajungând până pe coasta Canaanului, în Nordul căruia - anume în Galileea şi Înălţimile Golan - îşi aveau baza de putere Ghergheseii, adică urmaşii îngerilor Gregori, care au “căzut” din Rai (despre care interpretările izvoarelor diferă, anume existând versiunile - complementare, de fapt - că fie au decis să plece din Rai sau fie că au fost alungaţi din Rai): la Marea Caspică, în fosta Media - dintre Ghergania / Gorgan de la E şi Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor de la V - există şi azi Provincia Iraniană Ghilan / Gîlan (cu care au fost dovedite legăturile Înălţimilor Golan din S, până în Delta Iordanului de la Lacul Galileii). Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris despre Heraclizi / Doriani în “Civilizațiile Europei Vechi” (ca și cum ar fi fost urmașii Kurgani din Banat, regiune bogată în fier, având la S Gherdap = “Porțile de Fier”): “Dorianii erau o populație Indo-Europeană, originară poate din Valea Dunării, unde ar fi învățat să producă și să folosească fierul. Mergând pe Valea Moravei și apoi pe Valea Vardarului / Var-Darului, ei s-au ciocnit de Traci, care le-au deviat drumul spre Tesalia; de acolo - în cele mai multe cazuri - au emigrat în Elada, în Insulele Egeii și pe coasta asiatică: unele grupuri doriane s-au așezat în Creta, în Rodos și pe coastele cele mai sudice ale Asiei Mici / Halicarnas. Se poate considera că în secolul IX î.C. acele invazii și așezări s-au stabilizat. Dialectul dorian era vorbit la Megara, precum și la Halicarnas. Dorianii și-au dat numele stilului doric”. “Dorianii” - ținând cont de străvechiul termen EurAsiatic “Darya” / “Da-rya” însemnând “Divinul râu” - literalmente erau “Riveranii” adică aceia din Valea Dunării, anume: din spațiul Românesc; echivalarea Dorianilor cu Heraclizii releva cine juca rolul conducător, ei avându-i în frunte pe puternicii “Oameni ai lui Hercule” / Gherguli (cu ascendență îndepărtată, chiar pre-diluviană). Legătura dintre legendă și istorie oficial nu e făcută: segmentul legendar există, însă segmentul istoric lipsește. Realitatea documentară actuală e tristă, deoarece versiunea etnogenezei Românilor - propagată acum formal - pare a fi în mare proporţie mincinoasă sau ocolind unele adevăruri (de pildă, în prezent nu se face nici o referire oficială la Români =

“Ro-mâni” ca la foştii oameni ai Raiului); aşadar, Românii formând poporul de la gurile Dunării şi trăind “pe-o gură de Rai” / corespunzător inclusiv creaţiei specifice Române “Mioriţa” - formal n-ar fi avut de-a face cu Raiul (poate alţi oameni din lume au avut de-a face cu Raiul - poate şi din altă rasă umană, Românii fiind “inventaţi” - sau poate nimeni nicicând n-a avut de-a face cu nici un Rai, totul fiind o iluzie fantastic de puternică, timp de milenii la miliarde de oameni: un truc universal, depăşind orice Magie). Academicianul Brătescu Voineşti 1868-1946 în “Originea neamului românesc şi a limbei noastre” a susţinut că Romanii descindeau din Traco-Geţi (iar istoria a reţinut despre cea mai mare victorie vreodată a imperialilor Romani că a fost învingerea la începutul secolului II a Geto-Dacilor din spaţiul actualei Românii / descendenţii direcţi ai strămoşilor lor: în secolul IV, împăratul bizantin Iulian “Apostatul” - nepotul păgân al împăratului bizantin Constantin “cel Mare” / ajuns sfânt creştin - în paragraful 22 al lucrării “Despre Cezari” a scris despre Geto-Daci că au fost “cei mai viteji dintre toţi oamenii care au trăit pe Pământ”; se poate observa despre capitala bizantină că nu era altundeva decât în Balcani, pe locul fostei cetăţi Byzantium a Tracilor Besi iar conform istoricului Carian / Anatolian Herodot, în Antichitate Tracii erau cei mai numeroşi dintre Europeni, în prezent pe acel loc fiind Istanbul, cea mai mare metropolă din Europa). Academicianul Român menţionat a scris în 1942: “N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau Latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba Romanilor care era o formă literară a limbii Daciei iar mai târziu limba Italiană. Aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor iar cu timpul limba Franceză. În Spania, ea a devenit întâi limba Iberilor iar cu timpul limba Spaniolă. Aici, ea a devenit cu vremea limba noastră Românească”.

“Faliscii” - numiți falic pentru ceea ce respectau mai mult - de pe cursul mijlociu al Dunării au fost urmaţi în Peninsula Italică de “Umbrii” (care conform Carianului Dionysos / Dionisie din Halicarnas 2:49 au fost strămoşii Sabinilor) de pe cursul superior al Dunării şi de alţii, acele deplasări de populaţii producându-se din cauza presiunii celor 86


urcaţi intempestiv pe Valea Dunării în mileniul II î.C.: atunci a fost furată Cerga / Lâna de Aur de către jefuitorii Ahei iar apoi a fost celebrul Război Troian, care a încheiat Epoca Bronzului şi a declanşat Epoca Fierului (în acel timp, cea mai mare fortăreaţă de pământ din lume era la Iarcuri / CorneştiIazuri, în Banat - adică în Panonia = Bazinul Dunării mijlocii - ceea ce implica existenţa unei puternice formaţiuni statale, în centrul căreia era respectiva capitală Iarcuri / considerată a fi funcţionat şi în secolul V, ca reşedinţa împăratului Attila al Hunilor, însurat cu prinţesa locală Kerka, descendentă din dinastia regelui Decebal al Geto-Dacilor, mort în secolul II). Umbrii au colonizat - conform geografului Antic Strabon Ariminum / azi Rimini 44,03 lat. N, 12,34 long. E, pe coasta Adriatică, la gura Râului Ariminus / Marecchia. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” a scris: “Umbrii se cred cei mai vechi oameni din Peninsula Italică; ei cred că au fost numiţi ‘oameni din furtună’ de către Greci, deoarece au supravieţuit Potopului”. Arheologul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a afirmat în cartea sa “Civilizațiile Europei Vechi” că populații din “Aria Dunăreană” au mai pătruns în Peninsula Italică pe la mijlocul mileniului II î.C. după cei migraţi din Valea Dunării în Peninsula Italică iar acolo - în aceeaşi Peninsulă Italică / Apenină - apoi s-au instalat E-Truscii (din Troia, via Tracia); abia aşa a apărut cetatea Romei. În 1964, Dr. Nikolay Jirov a scris: “Pe baza metodei comparative nu s-a ajuns la o determinare sigură a înrudirilor limbii etrusce cu alte limbi. S-au găsit afinități cu limbile pre-elenice din Egeea și din Asia Minoră, cu cele caucaziene, cu cea bască, dar și câteva destul de ciudate - cu grupul ugro-finic. În această privință nu știm mai mult decât Dionysos din Halicarnas, care în pragul erei noastre, când etrusca încă mai era vorbită, spunea despre acea limbă că ‘nu prezintă asemănare cu nici o alta’. Totuși, cu 4 secole mai înainte, compatriotul său din Halicarnas, Herodot, susținea că etruscii erau de origine lidiană și că au emigrat în Italia pe calea mării. Sunt puternice indicii de ordin istoric, lingvistic și arheologic care arată că și în această dificilă problemă ‘părintele istoriei’ trebuie să fi avut dreptate. Numai că despre lidiană - o limbă pre-elenică din Asia Mică / Anatolia - nu știm mai multe decât despre etruscă”. “Codex Sangallensis” 732 - manuscris Gotic păstrat la Mănăstirea Sf. Gallus din oraşul St. Gallen 47,25 lat. N, 9,22 long. E / Elveţia - a consemnat cum a fost: “Primus rex Romanorum Alanus fuit” (adică “Primul rege al Romanilor fu Alan”) iar despre Alani se ştie că erau “MasaGeţi”, respectiv Geţi Masivi / Mari. De exemplu, chiar în Antichitate, nimeni altcineva decât nobilul Ammianus Marcellinus - istoric Roman - a afirmat că Alanii erau continuatorii Masa-Geţilor / Iranienilor (dintre Lacul Aral şi Marea Caspică), capitala Geţilor Europeni fiind în ceea ce e azi România: în timpul împăratului Burebista la Argedava, în timpul regelui Decebal la Sarmisegetusa. Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul din 1981 “Lumini din depărtări” a observat: “desigur numirea oraşului Roma şi a întemeietorilor săi era de origine etruscă”. Numele vechi / iniţial al Râului Tibru - pe care se află Roma - a fost şi Albula, respectiv Rumon; despre fondarea Romei, Carianul Dionysos din Halicarnas - azi Bodrum, în Anatolia fiind important oraş al Heraclizilor / Dorianilor sosiţi de la Dunărea inferioară după Războiul Troian - l-a citat pe Troianul Cephalon din cetatea Gergis, care a afirmat că Roma a fost întemeiată de a doua generaţie după Războiul Troian (adică în secolul XII î.C., ulterior adică în secolul X î.C. - aşezarea fiind declarată oraş iar apoi

a devenit capitala regilor din Dinastia Etruscă / începând cu Romulus, adică în secolul VIII î.C.): pentru a aprecia inclusiv dimensiunile mişcărilor unor populaţii de la sfârşitul Epocii Bronzului (şi respectiv începutul Epocii Fierului), e de cunoscut opinia unor cercetători, care au considerat căderea Troiei ca un dezastru - la timpul său - mai mare decât a fost apoi colapsul Imperiului Roman. În legătură cu Faliscii mileniului II î.C. emigraţi în Peninsula Italică / Apenină din Panonia (în răsăritul Panonic fiind Banatul, Crişana, etc. vorbind acelaşi grai Trac - Panonii / “Pa-nonii” însemnând “Sfinţii Prunci”, căci “Pa” era particula de sfinţenie iar “noni” = prunci, evidenţiindu-se rezonanţa dintre Panonia locuită de Panoni şi Apenini): Românescul “falus” (sau Latinul “phallus” ori Grecul “phallos”) pentru “penis” e în Româna populară “pula”, cuvânt despre care în 2009 şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic român” a afirmat că era vehiculat ca atare - adică popular “pula” - de către Traci (anteriori cu un mileniu existenţei Grecilor, atât în S Dunării, cât şi în N Dunării, aşadar termenul nu era împrumutat de la vechii Greci); ținând cont că făloșii Pelasgi / “Pelas-Gos” puternic răspândiţi pe principala cale de comunicare Europeană timp de milenii, adică pe Valea Dunării, inclusiv în Panonia - existenţi din Epoca Pietrei ca nomazi vânătoriculegători şi pescari au dispărut în Epoca Fierului dar moştenirile de la ei n-au pierit, sorgintea termenului popular “pula” poate fi conectată de onomastica lor Pelasgă = “Pela-sGă”, ca a celor care iubind Pământul o adorau pe Marea Mamă Ga și desigur că implicit pe reprezentantele ei, respectarea manifestându-se prin Cultul Falic (forma “Pela-SGă” reprezentând literalmente “Pula Sacrei Ga”, fiind ceea ce Zeiţa Pământului adora suprem), aşa ceva împreună cu Cultul Vulvei făcând parte din ceea ce “la pachet” s-a practicat îndelung în cadrul Cultului Fecundității și Fertilităţii, ştiinţific numit astfel, cumulând riturile falic şi al vulvei. Reprezentări cuneiforme în Babilonul mileniului III î.C.: Penis Vulvă

“Gheș”

“Gala”

Babilonenii numeau vulva ca “gala” - sinonimă cu “strălucitoarea” - iar în Greacă s-a păstrat termenul πέλας / “pelas” pentru “client”, astfel încât direct se poate interpreta denumirea Pelasgă / “Pelas-Gă” sub forma de “clientul Gaii” sau Româneşte “Pula Sacrei Gheia” = “Pela-S-Ga”, oriental cu figurări simbolice prin falicele obeliscuri (piloni avându-și denumirea de la ceea ce reprezentau - anume penisul Zeului Fecundității și Fertilității Bel / Baal - ținând cont și că “P” a fost înlocuit de “B”, astfel cum e în pronunție Arabă și azi, putându-se vedea numele divin ca Paal / Pel, “pașa” fiind “bașa” / “ba-șa”, etc. ori în umorul popular Românesc eroul principal fiind Bulă, personaj masculin la care “B” intenționat l-a substituit pe “P”). Considerând echivalarea “Pela” = “Bel” / “Bal” și observând că termenul Turc “Bal” = “miere”, forma “Pela-S-Gă” putea foarte bine fi înțeleasă ca “Mierea Sacrei Gă”: semnificația Română a lingerii - relevată concret de cuvântul Sanscrit “lingam” pentru “pulă” / “penis” în Română - are și astfel relevanță practică; mai mult, în Peninsula Anatolică - ca de exemplu în Efes - se știa că 87


primul rege din Vechea Lume a fost semi-zeul apicultor Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris, șeful Uriașilor Cureți (ajuns cunoscut până în Peninsula Iberică, după cum a scris și istoricul Roman Marc Justin în secolul II). Etimologia cuvântului Englez “Ball” însemnând “obiect rotund” - ca de exemplu “mingea” - are la baza sa atestată Medievală înțelesul de “testicul” (termenul fiind conectat - conform “Dicționarului etimologic” editat în 2001 de lingvistul Douglas Harper - și de “umflare” ori de Grecul “phallos” = “penis umflat”); apropierea și astfel de falicul Zeu Paal / Baal ori de înțelesul ca “rotund” / “cerc” - având onomastica etimologic legată de Gherga - încadrează străvechiul echivalent Pelasg dintre Gherga și Paal (Baal / Vaal).

acelaşi grai Pelasg ca şi strămoşii Românilor (adică străRomâna), care au ajuns importanţi strămoşi ai Romanilor acolo, e relevant: cine din cine a apărut - Romanii din Români în mileniul I î.C. sau Românii din Romani în mileniul următor, adică în mileniul I - nu-i chiar aşa de simplu cum pare (dacă e văzută doar partea cea mai recentă a istoriei). Dovezi ale vechii limbi Românice există şi în formă fizică, de exemplu în 1972 arheologul Ion Nania în Mozăceni 44,34 lat. N, 25,10 long. E - cea mai mare comună din judeţul Argeş / România - a găsit un topor de la sfârşitul Epocii Bronzului, inscripţionat stră-Român “SVI MI PIE” (însemnând “şi mie pios”), cu scrierea de la stânga la dreapta, aşa după cum s-a impus stilul de scriere apoi ca model în toată Europa: datarea artefactului - în secolul XV î.C. - era anterioară Fenicienilor (din alfabetul cărora a derivat cel al Grecilor iar apoi cel Latin al Romanilor). De altfel, se poate constata facil că “Românu-i născut poet” - folosind şi acum “Lerui, ler” - nu este o expresie “gratuită” (la Romani, Larii / “Lares” erau “eroii-strămoşi” - ca geniile ancestrale / duhurile gospodăriei - aceia fiind gardianii / protectorii), incantația respectivă ducând la religioasa “aleluia”: în Bazinul Mării Negre încă din paleolitic exista scriere (așa după cum a notat filozoful Platon drept premieră mondială a oamenilor, că pe pilonul / columna centrală din sanctuarul capitalei Imperiului Atlant / Borean, aşezare aflată pe o paleo-insulă ajunsă apoi pe fundul Mării Negre, erau gravate legile - ceea ce însemna că atunci a fost cineva care le-a inscripționat pentru ca altcineva să le citească - pe lângă faptul că acelea au necesitat conceperea de către legiuitori, care aveau şi organizare statală în Epoca Pietrei), de la inscripțiile din Gherdap, din neoliticul Ardealului - începând cu “Tăblițele din Tărtia / Tărtăria”, din vremea contemporană cu Sanctuarul de la Parţa din Banat, cel mai vechi din Europa - fiind descoperită prima scriere din lume, etc. Mai mulţi autori Antici au consemnat despre scrierea Pelasgă că era cea mai veche din lume (iar vadul preferat Pelasg a fost cel Pontic, încă dinainte de Potop): de exemplu “Cartea jubileelor” - canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană - a notat că înainte de Potop îngerii scriau pe “Tăbliţe Cereşti” (iar tot pre-diluvian, patriarhul An, respectiv Enoh / înaintaşul lui Noe din Sudicul Corn al Abundenţei a scris - după întâlnirile sale cu îngerii din cer - prima carte din lume, ceea ce conectează și Nordicii Atlanţi de ştiinţa lui, el fiind “moşul Cher / Her”, adică “Her-mes”, după cum a fost echivalat în EurAsia; puterea nemuritorului An Ceresc se reînnoia anual în spațiul Atlant / Pontic, aflat în N Cornului Abundenței, tradiția Românească - din spațiul CarpatoDunăreano-Pontic, adică din acel areal - conservând de pildă, ca urmașă directă, dovedită în continuitate milenară, magia Anului Nou peste cel Vechi / împreună cu legendarul ansamblu aferent de mituri și rituri). Este de observat că filozoful Elen Platon din Atena n-a fost primul din istorie care a scris despre Atlantida (înaintea lui au fost alţii; de la Platon însă - fiind mai recent în timp decât ceilalţi - s-au păstrat cele mai multe notiţe despre Atlantida): spațiul Atlant - al Atlantidei / respectiv al Imperiului Atlant - a fost consolidat la N de Anatolia, acela fiind spațiul Pontic, colectorul apelor dulci din spațiul Dunărean. În Epoca Bronzului - inclusiv în spațiul Carpatic / traversat de cursul Dunărean - genealogiile dar și legile, religioase ori ale societății, rămase de la Pelasgi, erau memorate “în versuri” pentru a fi mai ușor transmise, de pildă, în afara creațiilor proprii, inclusiv producțiile epopeice V Anatoliene din Epoca

Sorgintea Pelasgă masculină pentru “pula” / “pu-la” era din “Pu-Ra” a venerării “sacrului soare”, pentru slăvirea căruia se înfigeau pari falici în țărână iar Pelasgă feminină dovedită ca pre Indo-Europeană - pentru “Pizda” / “Pi-Z-Da” însemna venerarea a ceea ce era “sfânta Zeiţei Ga” (pe de o parte, “Pu” = “Sfânt” iar “Ra” = “Soare” şi pe de altă parte “Pi” = “Sfânta”, “Z” = “Zeiţă”, “Da” = divina Ga); cu înţelesul de “fiu”, în Sanscrită s-a păstrat “pur”, Dacii având “per” (un exemplu din urmă cu aproape 2 milenii fiind inscripţia în alfabet Latin dinaintea războaielor Romanilor cu ei “Decebalus per Scorilo” adică literalmente cu înțelesul “Zece-valuri, fiul Curgătorului”). Calchierea lingvistivă “L” peste “R” a apărut ca în Grecul “-poulos” pentru “fiu” dar şi “pui” - în Greacă “polla” = “mulţime” - în Latină “pullus” însemnând păsărică / pasăre mică: apropierea păsărească a fost deopotrivă a organelor genitale masculin şi feminin, în jargon Român prin “păsărică” înţelegându-se oricare din ele (echivalând “puţa” sau “pizduţa”, etc). Bărbații Pelasgi / Pelasgoi iubeau “pământencele” Zeiţei Gaiei / Gheii (știute și ca Amazoane / “Ama-zoane”, ele venerând tandemul Pământ / “Ga” - Lună / “Ma”), sfințenia legăturii Pu-Ra cu Ga / Ma fiind reprodusă de împreunarea lor - a bărbaților “solari” / “cerești” și a femeilor “pământene” / “selenare”, aceeași ca și cea regăsită în Gherg-Ga / Gherga - iar femeile Pelasge / Gher-Ga erau cele știute ca Gorgone, atestările lor fiind anterioare Indo-Europenilor Kurgani / Gurgani care au răspândit în lume graiurile / limbile Indo-Europene și au realizat gorgane neolitice, ca neam foarte puternic, căci nu doar spiritual ci şi fizic au fost părinții Indo-Europenilor. Exemplul Pelasg al celor plecaţi din Panonia - de pe cursul mijlociu al Dunării - în Peninsula Apenină, Faliscii vorbind 88


Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a scris despre “ler, cuvânt care serveşte ca refren la colinde: românescul ‘ler’ înseamnă ‘vreme’, ‘timp’ (referindu-se la cineva în floarea vârstei); întâlnit în expresia ‘a-i trece (cuiva) lerul’ are sensul de ‘a fi îmbătrânit’ dar cu farmec, însemnând ‘cândva în vremurile de început, vremurile fericite de demult’ / un timp mitic, fericit. În plus, românescul ‘ler’ / ‘lerui’ poate fi asociat cu albanezul ‘lere’ pentru ‘naştere / răsărit’, sensuri cvasi-identice; astfel, pare să fie vorba de un radical vechi traco-iliric ‘ler-’ cu sensul de ‘început / răsărit’, cu referire la naşterea unei divinităţi precreştine”. În spaţiul Român, străvechea urbanizare din oraşele neolitice / unde se practica şi prima scriere din lume - tipică societăţii organizată matriliniar - a dispărut în Epoca Bronzului, după valurile Kurgane, datorită acelora trecânduse la vigurosul rural dominat patriliniar (evidenţiat de GetoDaci în Epoca Fierului şi Antichitate); pentru cetate / oraş în Tracă se folosea “para” - în Sanscrită era “pura” - astfel derivând în vechea Greacă “polis” iar în Română fixându-se termeni ca “a apăra”, “perete”, etc. (sensul iniţial al toponimelor Orşova, Orăştie, Oradea, etc. a fost de a indica oraşul din afara cetăţii “dava”). În 1941, Gheorghe Lisseanu membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Numirea de Orăştie păstrează, în sine, însuşi cuvântul ‘vár’ = cetate / castru. Acest ‘var’ este un termen împrumutat de Unguri. Faptul că Ungurii, împrumutând cuvântul ‘var’, au păstrat pe ‘v’ iniţial ar fi o dovadă că împrumutul s-a făcut relativ târziu, căci popoarele Mongole nu pot pronunţa pe ‘v’ de la începutul vorbelor. Vlach ne dă Ungureşte ‘oláh’; popular ‘varos’ se va fi spus ‘aroş’ / ‘oraş’.” (Din acelaşi motiv lingvistic Mongol al evitării “V” la începutul cuvintelor / numelor, primii Unguri au preferat să folosească Balaton pentru Valaton: marele Lac Panonic - pe malurile căruia cândva au trăit Valahii - a fost înglobat în Regatul Medieval al celor care pe Dunărea mijlocie au ajuns să fie vecinii apuseni ai Românilor; transferul din “R” în “L” s-ar fi manifestat şi la orăşeni, locuitorii “Var” - Varahi / “Va-Rahi” - ajungând Valahi, mediul urban caracterizând stră-Românii neolitici, care obişnuiau să trăiască în asemenea aglomerări umane de la vaduri, locuri unde venerau soarele Ra, ca “Ramani” / Ramani; în N Indiei / Bazinul Ghaggar, indigenii Barahi / Brah-mani erau oamenii sufletului Ba al Soarelui Ra, ceea ce asamblat era “Ba-Ra” = rădăcina pentru numele țării Bhărat și denumirea preoților brahmini, egalarea “B”/“V” fiind atestată de specialiști ca validă și acolo). De altfel, pentru “varos” / “oraş” - “polis” în Greacă ori “târg” în Română sau “grad” ori “burg” la alţii - s-au putut distinge deopotrivă conexiunile dintre Sf. Ra, popular uzitat ca “pura” / “pula” cu “polis” ori a lui Gherga cu celelalte denumiri (târg, gorod / grad, burg, etc.): în aglutinantul oraş / mediu urban - care a generat termenul de “politică” dar şi pe cel de “politeţe”, etc. - s-a definit de la început manifestarea Gherga, îndeosebi sexuală, cu valenţe mistice, activităţile de gen fiind nu numai la sat / în mediul rural, ci şi acolo, la oraş / în mediul urban (pe scară chiar mai mare, profitând de aglomeraţia / aglutinarea corespunzătoare), astfel rezultând onomastica semnificativă a aşezărilor po-pulaţiei grupată aşa; orăşeanul era politicos considerat “domn”, ca având autoritatea de “stăpân” (în mediul Român fiind inventariate numeroase formule de politeţe, împreună cu variantele lor). Conform Dr. Adrian Poruciuc, “rădăcina Indo-Europeană

Fierului, ca ale poeților Gherghiţi / Gherghini Homer, Hesiod, ș.a., fiind apreciate de Geto-Dacii din actualul spațiu Român, Antic aceia vorbind un grai apropiat Latinei vechi / spre dezamăgirea cercetătorilor dorind să reveleze o limbă Dacă distinctă (ce n-a fost găsită, în ciuda eforturilor îndelungate), etc.; e de reţinut că omenirea întâi a trecut prin civilizaţia memoriei iar apoi a trecut prin civilizaţia scrierii (străvechii înţelepţi având abilităţi mentale uriaşe de stocare a datelor, abia mult ulterior - pentru a face faţă societăţilor inclusive Homo Sapiens ajungând copleșit la utilizarea scrierii, la început din motiv religios iar după aceea din raţiuni comerciale, intelectuale, etc). Geograful Anatolian Strabon X 3:17 a scris că nu numai poezia, ci şi muzica (cu ritmurile şi melodiile sale) aveau origini Trace, istoricul Got Iordanes în “Getica” 71 a afirmat că preoţii Geţi îşi însoţeau rugile cu muzică, cronicarul Ştefan din Bizanţ = “Vizandia” a reţinut că Geţii cântau la ghitări când trebuiau să transmită mesaje, etc.: aşa era mecanismul străvechi al mesagerilor (iar Geţii aveau o cultură orală serioasă, în general scrierea nefiindu-le necesară, ca de altfel nici reprezentarea zeilor, religia fiindule fără icoane - fără idoli ori statui, aşa cum era caracteristic şamanilor Nordici EurAsiatici - spre deosebire de alte populaţii; Geții au fost “fundamentaliștii” religioși ai Tracilor, în secolul IV î.C. oratorul Elen Androtion notând că Tracii nu cunoşteau literele şi că - în general - spre deosebire de Varvarii / Barbarii din Asia, Varvarii / Barbarii din Europa, care populau aglomerările umane “var” = “bar”, considerau scrierea ca ruşinoasă, la ei înţelegerile fiind numai verbale iar cuvântul “dat” având valoarea “jurării”).

89


Aşadar, nomazii Pelasgi care s-au încumetat să traverseze pustiuri vălurite de zăpadă au fost Valahi, la fel ca “oamenii valurilor” păzind vadurile - de treceri ale apelor aglomeraţi (din raţiuni de rentabilitate) pe maluri în aşezările urbane / numite “Var”, întărite cu valuri de pământ. Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013 a scris ce a fost la sfârşitul Antic în spaţiul Rumân / Român: “Retragerea Romei a marcat începutul unei perioade în care aspectele de viaţă urbană din Dacia s-au deteriorat destul de rapid, dispărând toate oraşele romane până în secolul V. Pe parcursul unei perioade de aproximativ un secol şi jumătate, locuitorii Daciei (incluzându-i atât pe urmaşii direcţi atât ai latinofonilor colonizaţi, cât şi pe ai localnicilor romanizaţi) au rămas doar cu viaţă rurală şi cu obiceiuri de sorginte mai ales preromană, dintre care unele aveau adânci rădăcini în preistoria sud-est europeană. Practic, în cele mai multe teritorii ale părţii nordice a Peninsulei Balcanice, stilul de viaţă rural-analfabet a rămas apoi dominant pe parcursul Evului Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne. Dar lipsa ştiinţei de carte nu a însemnat şi imposibilitate de continuitate culturală. Dimpotrivă, transmiterea tradiţiilor ‘prin viu grai’ de la o generaţie la alta - fără reale prohibiţii sau prescripţii (cu excepţia celor destul de blânde venite din partea bisericii creştine de rit răsăritean) - poate explica, de fapt, spectaculoasa păstrare a unor elemente precreştine, preromane, şi chiar preindoeuropene în folclorul românesc, ca remarcabilă parte din cultura tradiţională sud-est europeană”. Geţii / Dacii vorbeau vechea Română înaintea sosirii doar peste unii din ei - şi doar pentru relativ scurt timp - a unor Romani folosind Latina (limba administraţiei Imperiului Romei - limbă ce a dispărut - Româna însă rămânând, fiind mai populară); după ce majoritatea istoricilor au demonstrat continuitatea trimilenară de netăgăduit în spaţiul actualei Românii, e ciudat că unii dintre ei au susţinut existenţa limbii numai ca bimilenară, pentru primul mileniu (când se vorbea stră-Româna) declarându-se incompetenţi a recunoaşte pur şi simplu că era vechea Română / preferând clasificarea ei sub forma de “limbă necunoscută”: o chestiune care academic nu poate rămâne aşa, din moment ce deja se cunosc binişor în lume limbi şi mai vechi de 3 milenii (unele dispărute au putut fi descifrate după mult timp iar de pildă în Balcani prin Greacă se perpetuează o limbă trimilenară şi la fel Româna chiar dacă în forma Modernă - e în uz şi azi, ceea ce clar înseamnă plus-valoare, în beneficiul patrimoniului universal, căci Româna s-a impus ca limbă primordială). Un parcurs asemănător celui atribuit Românei ca hiatus a fost trasat de către cercetători Latinilor - apăruţi în Peninsula Italică la sfârşitul mileniului II î.C. - şi limbii Latine vorbită acolo de urmaşi, atestată numai de la mijlocul mileniului I î.C., deci cu diferenţă de multe secole între formarea etnică şi formarea lingvistică; totuşi, faţă de majoritatea naţiunilor din lume la care din strămoşi s-a vorbit proto-limba proprie / “maternă”, la Români ar fi fost o severă anomalie, strămoşii Românilor chipurile vorbind altceva decât stră-Româna (ideea unei aşa colosale excepţii coborând din constatarea absenţei în general a scrisului / ceea ce însă nu însemna că graiul era altul decât cel stră-Român). La Geto-Daci, renumiți drept conservatori ai străvechilor tradiții, lipsa scrierii la nivelul majorității impunea “înşurubarea” limbii în mod foarte profund în matricea existenţială - căci era parte din fiinţa lor - mai profund decât de exemplu “înşurubarea” ideii din Epoca Modernă la Români că limba Română ar fi existând numai

‘per’ însemnând ‘a procrea’ (la vechii Egipteni ‘per’ având înţelesul de ‘a apărea’ / ‘a se naşte’) nu provenea din vreo coincidenţă, ci a fost la baza Tracului ‘poris’, cu originea pre Indo-Europeană în idiomurile neolitice paleo-Balcanice”. (Încă din Epoca Pietrei, în general vulva era imaginea arhetipală a mamei iar falusul era imaginea arhetipală a tatălui, ambele emblematice pentru Cultul Fecundității și Fertilităţii, atât în mediul rural / sat, cât şi în mediul urban / oraş). Rădăcina “DN” - folosită de pildă la Iranianul “dănu” pentru “râu” - s-a regăsit din vechime în titulatura de “domn” pentru omul = “man” de pe râu (în Latină folosindu-se “dominus” pentru “lord” - adică “posesor” / “dominator” “domus” pentru “casă”), etc., din trecutul îndepărtat “Românii” fiind ştiuţi ca stăpânii / domnii apelor, respectiv “Valahi” şi respectaţi ca atare: Eden / “Ed-En” era literalmente locul “ud al lui An” (în Română existând atât “ud”, cât și “An”, în legături cu străvechiul înțeles de Rai ce era odată în spațiul stră-Român; în “Epopeea lui Ghilga-meș” a marelui rege Sumerian post-diluvian, referințele explicite la Eden ca loc foarte umed au fost studiate de exemplu și de către arheologul American James Pritchard 1909-1997). Utilizarea termenului de Valahi - pentru oamenii consideraţi ca “ai valurilor” - pe uscat corespundea denumirii atât a celor traversând platourile îngheţate, cu aspectul ca mări vălurite de nea, cât şi a realizatorilor valurilor de pământ (forme megalitice ştiute şi ca “brazde”, create de Uriaşii “ji-dovi” până la cele mari ca nişte “jiduri” = ziduri pentru aşezările lor botezate ca “var”, locuite de “varahi” / “valahi” și păzite de citadelele numite “dave”, locurile cu domnii din domuri / case, respectarea unor bărbaţi din mediul urban ajungând până la formularea “domnii de la oraş”; de exemplu, “Limes TransAlutanus sau Valachicus”, aşa după cum apare în “Istoria românilor” de Academia Românilor, a fost în Muntenia valul de pământ lung de 235 km - paralel cu Râul Olt, între Fluviul Dunărea / Poiana 43,44 lat. N, 24,57 long. E, judeţul Teleorman şi Munţii Carpaţi / Râşnov 45,35 lat. N, 25,27 long. E, judeţul Braşov - lat de circa 11 metri şi înalt de circa 3 metri, ce în prima jumătate a secolului III a constituit graniţa de răsărit a Daciei Romane). Dr. Tatiana Slama 19202011, care a cercetat “Conceptul de ‘bunăcuviinţă’ şi formulele care îl exprimă în limba română”, a enunţat că “rădăcinile conceptului de politeţe se află, în mare măsură, în tradiţia rurală, populară”.

90


din Evul Mediu (chiar ca existând doar din a doua jumătate a perioadei de 3 milenii - adică de un mileniu jumătate sau chiar de numai un mileniu - după cum susţin cei mai radicali activişti a aşa ceva); susţinătorii aberaţiei filologice / lingvistice nu sunt capabili să producă nici o dovadă solidă despre limba “diferită” vorbită în prima jumătate a perioadei în cauză - adică în primul mileniu şi jumătate, când în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic se utiliza vechea Română, succesoarea stră-Românei din erele precedente - iar perpetuarea unei asemenea propagande e de fapt continuarea atacului atât la limba Română, cât şi la fiinţa Românilor (pe principiul minciunii repetate până devine adevăr): fără să probeze discontinuitatea limbii atunci când a fost probată continuitatea populaţiei, ipoteza că limba Română şi Românii ar fi apărut pe la sfârşitul Antichităţii sau începutul Medieval n-are bază ştiinţifică decât între susţinătorii atacării neamului Românesc (chiar şi un exerciţiu logic simplu ar evidenţia anomalia chipurile reuşită de atacatorii Romani, ca în timp de doar câteva generaţii, după ce au omorât floarea bărbaţilor Geto-Daci, să reuşească “ştergerea” matricii existenţiale a puţinelor Geto-Dace cucerite - care nici nu foloseau scrierea, deci vorba le era impregnată inclusiv în felul de a gândi, etc. iar apoi urmaşele, foarte interesate să-şi abandoneze limba maternă, “eliberate” prin “mărinimia” Romană, să fi continuat prin copii şi nepoţi timp de secole multiplicarea entuziastă / difuzarea eficientă a Latinităţii printre mult mai numeroşii compatrioţi neafectaţi până atunci de Romani şi Latinizare, tocmai într-un timp când Latina dispărea din lume, începând chiar cu Roma, vatra ei). Ţinând cont că în Europa ultimului mileniu nu s-a mai format nici un popor nou, imaginaţia atacatorilor fiinţei naţionale Române a ajuns de felul că poporul Român a fost ultimul format pe continent (adică exact contrar / simetric opus adevărului). În 2008, Dr. Aurora Peţan de la “Institutul de Lingvistică” al Academiei Române a afirmat: “Există un război împotriva limbii române, căci există un război împotriva identităţii noastre. Iar singurul mod prin care ni se pot tăia rădăcinile este îndepărtarea de limba noastră. Constantin Noica spunea că vorbirea omului este fiinţa lui. Deci pentru a-i lua unui om sau unui neam identitatea, trebuie să îi distrugi limba: atât istoria limbii, cât şi spiritul ei. Căile pe care se desfăşoară lupta împotriva limbii române şi, implicit, a identităţii noastre, sunt numeroase. La nivel academic, savanţii, fie ignoranţi, biete marionete oportuniste, fie vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului, depun eforturi în a ne falsifica rădăcinile. De aici aversiunea făţişă, devenită un adevărat război, faţă de civilizaţia dacilor şi faţă de tot ce înseamnă componenta străveche a limbii române: cetăţi dacice lăsate pe mâna jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se extaziază în faţa ideii cuceririi Daciei şi a masacrării dacilor care şi-au apărat pământul, dicţionare şi tratate ridicole, care caută să demonstreze că dacii au renunţat brusc, definitiv şi în masă la limba lor, iar limba română este continuarea limbii latine, devenită imediat un ‘primitor universal’, o ‘limbă ospitalieră’ care a renunţat de bună voie la tot ce a avut specific şi a luat de la alţii tot ce are acum. Mass-media este un alt canal prin care se duce acest război. Presa şi internetul promovează cu mare insistenţă sărăcirea limbii, mai ales în rândul tinerilor. Este adevărat că limba oglindeşte realitatea din jurul nostru, dar este la fel de adevărat că şi noi suntem modelaţi, foarte subtil şi eficient, de

limba pe care o vorbim. Dacă folosim zi de zi un vocabular sărac, vom deveni repede la fel de săraci în spirit”.

Faptul că în partea din Dacia cucerită de Romani sau găsit vestigii ale ocupanţilor nu înseamnă că acolo şi atunci s-a născut poporul Român ori limba Română; aşa ceva, în accepţiunea cea mai timpurie agreată de diversioniştii respectivi “Latino-maniaci” - pentru care “Latinitatea” a ajuns o doctrină aproape de talia dogmei religioase - anume că pe la mijlocul mileniului I numai mulţumită efortului pedagogic Roman, de a-i determina pe autohtoni să înveţe limba duşmanilor ireversibil şi s-o uite pe cea maternă a lor, ar fi apărut Românii şi Româna vorbită de ei, frizează absurdul, împingând istoria Românilor în derizoriu (căci dacă inclusiv lingvistic sunt vizate doar repere recente, atunci şi Româna Modernă - a secolului XXI - prin numeroasele neologisme se poate declara ca “nouă” faţă de Româna din urmă cu un secol, după cum şi Româna secolului XX prin numeroasele neologisme de la timpul ei era “nouă” faţă de Româna anterioară cu un secol / adică aceea din secolul XIX, ş.a.m.d., baza Românei însă nefiind “buchetele” de neologisme apărute în timp, aşa că referirea la ele ca ajunse să fie esenţa limbii iar nu adausuri limbii n-are relevanţă ştiinţifică): vechea limbă Română, ştiută cândva şi ca Latina rustică sau vulgară - limbă Barbară - a fost echivalenta aşazisei Indo-Europene comune (dinaintea existenţei Romanilor în Peninsula Italică / iar chiar aşa o exagerare - că Latina a fost “mama” Românei - e flagrant abuzivă). De pildă, în 2007 lingvistul Francez Yves Cortez a demonstrat că “Franceza nu vine din Latină”, printre altele şi exemplificând: “Cum se zice ‘tratat’? În franceză ‘trate’, în spaniolă ‘tratado’, în italiană ‘tratato’, în română ‘tratat’; în latină? ‘Fuendus’! Cum se zice ‘dezastru’? În franceză ‘desastre’, în spaniolă ‘desastre’, în italiană ‘desastro’, în română ‘dezastru’; în latină? ‘Clades’! Cum se zice ‘luptă’? În franceză ‘luta’, în spaniolă ‘lucha’, în italiană ‘lota’, în română ‘lupta’; în latină? ‘Pugna’! Etc. În toate limbile românice terminologia coincide, însă nu şi cu latina. Ele provin din ceva comun; e clar că au aceeaşi origine, o limbă mamă, care nu este latina. Mai degrabă, latina a fost o verişoară a limbilor românice, nu mama lor! Să ne înţelegem, nu neg influenţa latinei, însă aceea a fost ulterioară, o influenţă din Evul Mediu”. (În Latină, la nişte mari cuceritori cum au fost Romanii, câmpurile semantice importante - ca ale războiului, familiei, etc. - au fost diferite de cele ale limbilor Românice). În 2013, lingvista Carme Huertas din Spania a afirmat că “Limbile românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale. E clar că au aceeași origine, o limbă mamă, care nu este latina. Latina este o soră sau mai degrabă o verișoară a limbilor românice. Dacă nici 91


romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susțină că locuitorii din ținuturile noastre au renunțat la limba lor înlocuind-o cu alta pe care n-o înțelegeau și chiar mai grav, că au început să o vorbească atât de rău încât au pierdut pe drum cazurile şi genurile gramaticale? Cum se face că această limbă nouă e atât de diferită de latină încât latina devine de neînţeles? Şi că toate schimbările s-au produs în doar câteva secole? Prea multe întrebări fără răspuns, căci explicaţiile date pentru a justifica schimbările lingvistice pornind de la latină nu sunt convingătoare. De fapt nici nu răspund la întrebările pe care tocmai le-am formulat. E posibil să existe altă explicaţie? Să vedem mai întâi ce s-a întâmplat cu alte limbi mediteraneene. Comparând, spre exemplu, greaca modernă cu cea clasică, observăm că distanţa dintre ele nu e atât de mare ca distanţa dintre latină şi limbile românice. La fel şi în cazul limbii turce. Şi exact acelaşi lucru se poate spune despre arabă. Faptul că diferenţa dintre limbile moderne şi cele clasice e atât de mică înseamnă că procesul de schimbare lingvistică în interiorul unei limbi nu se produce de la o generaţie la alta prin ‘mutaţie spontană’. Ibericii n-au vorbit latina, nici romanii care au venit în Peninsula Iberică nu vorbeau latina; fiecare îşi vorbea limba proprie. Latina se vorbea doar în Laţiu, o zonă foarte mică a Peninsulei Italice; ştim asta şi pentru că poetul Naevius pe piatra mormântului şi-a lăsat în anul 201 î.C. textul că ‘romanii au uitat limba latină’.” Cercetătoarea Catalană a continuat în 2016 argumentarea că strămoşul comun al limbilor Românice între care se numără şi Româna - nu a fost limba Latină, ci o limbă cu mult mai veche, vorbită de păstorii din munţi care au migrat către Europa: “Sistemul de învăţământ spaniol porneşte de la premiza că limba mamă este latina şi explicarea transformărilor lingvistice pe asta se bazează. Gramatica istorică ne spune că latina a suferit în timp schimbări succesive, devenind aşa-zisa latină vulgară care, la rândul său, prin noi şi adesea complicate transformări, a format limbile romanice. Limbile romanice ar fi, aşadar, rezultatul degenerării latinei, deci ar trebui să semene cu mama lor, limba latină, la fel de mult sau chiar mai mult decât seamănă între ele. Or, lucrurile stau chiar pe dos! Limbile romanice / românice seamănă mai mult între ele decât cu limba latină, inclusiv cele îndepărtate, în aparenţă, cum sunt româna și galiciana. Latina a fost ‘limba de cultură’ a jumătate de Europă, timp de multe secole. Ştiinţele umaniste au folosit-o în studiul juridic, istoric, literar şi - mai ales - religios. Chiar şi astăzi o folosim, de exemplu, pentru denumirile ştiinţifice ale plantelor. În Evul Mediu, era cea mai importantă limbă din Europa, pentru că era limba scrisă universală. Dar când latina a fost aleasă ca limbă de cultură, ea era deja o limbă moartă, nu se mai vorbea nativ nicăieri. A fost consacrată intenţionat, tocmai pentru că nu mai putea fi înţeleasă decât dacă o studiai. Era limba puterii. Plebea, pătura de jos a societăţii, adică cei ce nu făceau parte din nobilime şi cler, nu aveau acces la cultură, pentru că nu înţelegeau latina. Oamenii au fost nevoiţi să o accepte, pentru că a fost impusă de sus în jos, dar populaţia de fapt nu a asimilat-o niciodată. A rămas doar o limbă scrisă, nu vorbită. Chiar în Imperiul Roman, latina era doar o limbă planificată şi impusă, pentru a comanda trupele şi a unifica armatele de diverse origini, pentru a redacta documente. Am descoperit că nu există, de fapt, nici o dovadă a existenţei latinei vulgare, adică a latinei vorbite de popor. Dovezile arată că se scria în latina clasică, dar se vorbea în alte limbi. Nu doar că limbile

românice seamănă mult mai mult între ele decât seamănă cu latina, dar, în timp, au adoptat soluţii care nu au nimic de-a face cu latina. Ni se spune, de exemplu, despre cuvintele catalane ‘cap’ şi ‘nas’ că vin din latinescul ‘caput’ şi respectiv ‘nasus’. Şi, cu toate acestea, în română se spune tot ‘cap’ şi ‘nas’, exact ca în catalană, o limbă anterioară latinizării! Şi nu doar cuvintele izolate coincid; când un român spune: ‘tot s-a pierdut’, un catalan înţelege fără probleme, pentru că fraza se construieşte la fel şi în catalană ‘tot s’ha perdut’ sau în castiliană ‘todo se ha perdido’. Cu greu se pot atribui întâmplării asemănările dintre aceste construcţii care, pe de altă parte, nu au nimic de-a face cu latinescul ‘omnia perdita’. Se spune că din latină vine şi ‘casa’, unde are sensul de colibă. Însă latinii îşi numeau casele ‘domus’. Şi, cu toate acestea, în română, dalmată, italiană, occitană sau portugheză casa înseamnă casă. Astfel de exemple sunt numeroase. La ele se adaugă chestiuni mai serioase, precum faptul că toate aceste limbi, în mod inexplicabil, pur şi simplu, şi-au pierdut genurile din latină. Chiar şi româna are genuri prin flexiunea articolului, nu a substantivului propriu-zis. Faptul că întâlnim astfel de asemănări între, să zicem, română și catalană, despărţite acum de 5 limbi diferite şi de peste 2 mii de kilometri, e greu de explicat. Singura explicaţie este că toate aceste limbi au avut o mamă comună, dar care nu a fost latina, ci o limbă mai veche. Tind să cred că exista o limbă a popoarelor de transhumanţă, cu mult mai veche decât formarea Imperiului Roman, o limbă comună a populaţiilor ce locuiau în munţi şi se ocupau de păstorit, şi care a avansat prin transhumanţe în toate zonele Europei. Diferenţele majore au început să apară când toate acele grupuri migratoare s-au stabilit într-un anume loc şi au început să devină sedentare. Oricum, asemănările dintre română, occitana vorbită în sudul Franţei şi limba bascilor vorbită în Pirinei, sunt surprinzătoare. Mai cred că aceste limbi românice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale, uşor diferite pe măsură ce se îndepărtau lingvistic şi geografic de locul de vorbire. Faptul că în România, de pildă, se vorbeşte o limbă românică, pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă seamănă izbitor cu românicele occidentale, deşi nu s-a aflat în contact cu ele în ultimele 2 milenii, ne trimite, încă o dată, la o mamă comună a acestor limbi, mult mai veche decât procesul de latinizare. Limbile românice împărtăşesc un procent important de caracteristici fonetice, lexicale, morfosintactice şi semantice, ceea ce demonstrează un grad înalt de înrudire, cu o tipologie lingvistică ce le relaţionează între ele, dar le diferenţiază de latină. Fonetica şi morfosintaxa limbilor românice nu aparţin tipologiei latine, acesta este adevărul. Cu latina ar fi o legătură de înrudire, nu de filiaţie. O altă posibilă explicaţie a dat-o arheoloaga lituaniană Maria Gimbutas. Ea a afirmat că în Europa a existat o veche civilizaţie, care nu era indo-europeană, şi care și-a avut rădăcinile în Epoca Pietrei. Acea civilizaţie ar fi format culturi regionale cu aproximativ 7 milenii înainte de Christos, fără influenţe din Orient, dar la fel de dezvoltate ca şi contemporanele lor din Anatolia. La mijlocul mileniului VI î.C., în prim plan a apărut cultura Vincea-Turdaş descoperită pe teritoriul României. Subiectul acesta ar trebui cercetat mai în profunzime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona dintre Carpaţi şi Balcani. M-am bucurat să descopăr limba română şi să văd că în ea se confirmă toate ideile mele. În 92


să le schimbe limba maternă; politica Romanilor faţă de Geto-Daci a fost de jefuirea lor și nu de integrarea lor: privind cetăţenia Romană, e de ştiut că au rămas ordine scrise ale militarilor Romani cantonaţi printre Dacii ocupaţi ce interziceau cununiile Romanilor cu Dacele în timpul stagiului militar, fiind permise numai veteranilor (după minimum 25 ani de activitate în armată), când aceia deja - corespunzător vremurilor - erau prea în vârstă pentru a mai întemeia de fapt familii / gospodării iar de altfel, trupele imperiale în majoritate erau formate din mercenari, nu din “etnici” Romani, deci vârstnicii soţi n-aveau de ce să-şi impună în propria casă o limbă ce nu le era maternă nici lor. Dr. Augustin Deac a scris: “Se dovedește pe zi ce trece, tot mai argumentat, că ‘formarea limbii și poporului român’ prin romanizarea geto-dacilor de peste 3 milioane de locuitori, în spațiul strămoșesc, este o teză falsă. Arheologul român Vasile Pârvan recunoștea că ‘nimeni n-a putut demonstra convingător acest proces de romanizare’ iar istoricul Petre Panaitescu remarca și el că ‘nu există aspecte mai puțin studiate decât problema romanizării’. Filologul italian Carlo Tagliavini declara: ‘romanii nu și-au propus nici o asimilare violentă a populațiilor supuse și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor, considerând - dimpotrivă - folosirea latinei culte ca o mare distincție’. Academicianul Niculae Iorga concluziona: ‘nu credem în romanizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei barbare, care - cu tenacitatea conservativă a femeilor - mai curând ele i-ar fi putut deznaționaliza’. Dimitrie Cantemir - analizând originea cuvântului românesc ‘gluga’ - susținea convingător că este un cuvânt din ‘limba noastră dăcească’. Nu limba latină romană cultă a stat la baza formarii limbii române, și - în general - a limbilor zise ‘romanice’, ci tocmai invers, vechea limbă a strămoșilor noștri autohtoni a traco-geto-dacilor, ale căror mlădițe cu milenii în urmă, în diferite etape istorice, au migrat ajungând și pe teritoriul Peninsulei Apenine (a Italiei de astăzi), limba rustică / populară, de neam ‘latin’, a stat la baza forjării târzii, în ultimele secole ale mileniului I î.C., a limbii romane culte, în timpul afirmării și a gloriei Imperiului roman. Filologul Petru Maior aprecia: ‘Limba românilor celor de la Muntele Pina din Peloponez, una este cu limba dacilor, adică cu a românilor din Dacia; de unde urmează că românii aceia cu aceștia oarecum au fost laolaltă’.” Cercetătorul Român Ioan Ispas a scris în 2015: “S-au adus foarte multe argumente că limba vorbită de daci a fost aceeași înainte, în timpul și după ocupația romană, perpetuându-se până în zilele noastre, asimilând desigur și cuvinte de la cei cu care au venit în contact strămoșii noștri. Însă istoricii noștri nu îndrăznesc să accepte că latina dacilor era mai veche decât latina romanilor (neacceptând aceasta au apărut diverse explicații pentru a justifica faptul că totuși limba noastră este o limbă romanică). Femeile dace nu au învăţat latina de la soldaţii romani. Pe Columna lui Traian de la Roma - o istorie în basorelief a războaielor cu dacii - nu există nici o scenă care să prezinte o atitudine prietenească a femeilor dace faţă de soldaţii romani; dimpotrivă, există o scenă în care prizonierii romani erau torturaţi de femeile dace. Sigur nu făceau asta ca să le înveţe limba! Monumentul Columna lui Traian a fost terminat în anul 113, deci la 7 ani de la încheierea războiului; cu toate acestea, nu conține nici o scenă care să arate că lucrurile s-au schimbat și că femeile dace s-au aruncat în brațele soldaților romani. Dacă scena torturării prizonierilor romani de femeile dace, care se răzbunau pentru soții sau

sensul acesta, am constatat că în România există deja o mişcare ce încearcă să ne transmită că e mai probabil ca latina să provină din strămoaşa limbii române, decât româna din latină. Nu avem destule cunoştinţe pentru a evalua această ipoteză, dar sunt date care permit începerea investigaţiilor lingvistice de către voi, românii. Tăbliţele de la Tărtăria, aparţinând culturii Vincea-Turdaş, au o vechime de 7300 de ani şi, în mod curios, ele au similitudini cu pietrele pictate din Franţa şi cu cele din Portugalia. Latinizarea Daciei ridică mari semne de întrebare, pentru că este imposibil ca o limbă să sufere un proces de modificare ce durează de obicei milenii, în doar 165 de ani, şi cu un teritoriu doar parţial ocupat, unde revoltele erau frecvente. În plus, spre deosebire de Spania, unde a existat jugul Bisericii Catolice, în România latina nu s-a impus ca limbă de cultură. Unitatea lingvistică a României nu se poate explica prin romanizare, de altfel, factorii de romanizare sunt mult mai puţini decât în alte părţi ale Europei. Nu este simplu să schimbăm lucrurile. Vă daţi seama că o astfel de teorie acceptată ar duce la schimbarea tuturor manualelor şcolare şi a cursurilor din universităţi. Orice schimbare, la început, produce teamă. Trebuie continuată munca de cercetare, altă cale nu există!” Oricine poate observa că Imperiul Roman a stăpânit în 3 continente: în S Europei, în N Africii şi în V Asiei; în cele 2 continente vecine Europei - Africa şi Asia - unde Romanii au intrat înainte de a-i ataca pe Daci şi de unde Romanii au plecat după ce s-au retras dintre Daci (deci unde Romanii au stăpânit mai mult timp decât au reuşit în Europa s-o facă printre Daci), n-a fost şi nici nu e limba maternă vreo limbă Romanică.

În Europa, Romanii au stăpânit timp mai îndelungat popoare care n-au avut şi n-au ca limbă maternă vreo limbă Romanică (de exemplu pe Germani, pe Greci, ş.a.), nereuşind 93


Tot în 2015, Dr. Paul Cheptea - conferențiar universitar, preşedintele “Terra Dacica Aeterna” - a afirmat: “Astăzi, orice om de condiţie medie din România mănâncă aproape ca un împărat roman. Omul de rând de atunci era însă de cele mai multe ori la limita sărăciei. Se mulţumea cu o fiertură sau cu vânat. Noi idealizăm timpurile trecute, dar nu erau toţi voinici şi rumeni în obraji. Plus că erau o grămadă de boli. Sigur, erau mai rezistenţi ca noi la boli şi la frig, însă studiile legate de media de viaţă arată că noi trăim de aproape 3 ori mai mult decât ei. Media de viaţă era de circa 30 de ani. De asta se şi căsătoreau la 16 ani, pentru că era jumătatea vieţii. Erau vremuri grele. Moartea era ceva firesc, o vedeai la tot pasul, era mult mai prezentă decât astăzi. De-asta, pentru daci, nu faptul că mureau era problema, ci cum o făceau. Soldaţii, mai ales cei romani, o duceau un pic mai bine, însă şi lor războiul le scurta viaţa. E greu să ne imaginăm cum era atunci, dar cred că un război era efectiv un măcel. După câte un atac sau raid, erau anumiţi oameni cu o misiune precisă, să dea foc membrelor amputate şi cadavrelor, pentru a nu se declanşa o molimă. Erau puţini supravieţuitori ai serviciului militar complet. Multe femei mureau la naştere. Majoritatea oamenilor nu aveau nici ceas, nici calendar. Viaţa nu era simplă. Tot timpul erau invazii ale străinilor sau chiar ale tribului vecin. În interiorul Carpaţilor, ţărănimea a avut parte de securitatea munţilor şi era o populaţie mai stabilă şi mai dezvoltată. Cei din Muntenia sau Moldova, însă, aveau în gospodărie doar strictul necesar. Inventarul obiectelor descoperite e redus. Casele nu erau decât nişte improvizaţii, pentru că nu rezistau atacurilor, căci îţi luai vaca de funie şi cam cu atât fugeai în pădure”. În 2016, Mihai Gheorghiu directorul adjunct al “Muzeului Țăranului Român” - a afirmat: “Sunt împotriva idealizării vieții țărănești tradiționale. A idealiza este a avea o privire superficială. Era o viață dură, aspră, o viață pe care noi astăzi nu o gândim la adevărata ei dimensiune. Plutește prea mult un aer folclorizant peste multe din iluziile și prejudecățile noastre. Țăranul român era un adevărat luptător, un om adevărat, care a dus greul supraviețuirii naționale, altfel nu am fi rezistat ca popor. Este meritul pe care i l-au recunoscut atât aristocrația românească, cât și elita intelectuală a României moderne”. Academicianul Bulgar Vladimir Georgiev a afirmat în 1968 că “româna a păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute care au o anumită importanţă pentru indoeuropenistică şi istoria ei: este vorba de limba daco-moesiană; româna poate fi studiată chiar ca o limbă indo-europeană specifică”. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu - lingvist Român emigrat în SUA - a argumentat: “O deosebire fundamentală între provincia Dacia şi alte provincii romane este aceea că a fost ultima provincie europeană adăugată imperiului şi prima din care romanii s-au retras. Este puţin probabil ca populaţia satelor să fi ştiut latină iar cei care ştiau erau desigur bilingvi. Astfel, cei care nu aveau nevoie să circule, mai ales femeile, nu cunoşteau latina sau o ştiau în foarte mică măsură. Este evident că puţinii vorbitori de latină, la rândul lor bilingvi, nu au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, cu mult mai numeroşi. Aceasta numai şi pentru simplul motiv că bilingvii comunică cu ceilalţi bilingvi în limba pe care o cunosc mai bine, mai precis în limba lor maternă, iar cu persoanele monolingve în limba celor monolingvi. Orice

frații pierduți, a fost imortalizată era normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii dintre învinși și învingători după o perioadă în care au fost lăsați la vatră câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja anual cam 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și lăsările la vatră). Dacă răzbunarea femeilor dace față de invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de cruzime, ce să spunem despre scena în care legionarii romani prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei o făceau ca să primească decorația ‘Cupa de argint’. Teoretic ar fi fost 2 posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu soldații romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după lăsarea la vatră. Până în anul 197, soldații romani n-au avut voie să se căsătorească. Legionarii romani aveau dreptul la un concediu de 4 luni odată la 4 ani, în perioada iernii, când nu erau întreprinse campanii militare. Rezultă că singura perioadă în care un legionar îşi putea întemeia o familie (după anul 197) ar fi fost în concediu. Este însă greu de crezut că în perioada concediului un legionar umbla hai-hui prin satele ostile ale Daciei să-și caute o nevastă în loc să o facă în locurile de origine în siguranță, unde era cunoscut și mai cunoștea niște fete bune de măritat. Serviciul militar la romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă lungă de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr, orice legiune romană era însoțită de măgari pentru transportul corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război, materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste animale, negustori, sclavi și… prostituate. Toată această adunătură era plasată în spațiul dintre corturi și valul de apărare. Este un argument în plus că soldații romani nu aveau ce căuta prin satele dacilor decât în mod organizat, de exemplu când ajutau la strângerea dărilor. Dacă pentru a demonstra că femeile dace n-au avut legături cu soldații romani (exceptând prostituatele, neexistând pădure fără uscături) am folosit argumente logice pe baza regulamentelor militare ale romanilor, în cazul situației veteranilor avem dovezi materiale că ei s-au întors în locurile natale. Pe teritoriul României nu s-a găsit nici o dovadă că după terminarea serviciului militar veteranii originari din alte părți ale imperiului s-ar fi stabilit în Dacia. Monumentele funerare găsite pe teritoriul țării noastre pe care apar nume romane au fost interpretate ca fiind ale unor veterani romani căsătoriți cu femei dace, ceea ce ar putea fi adevărat în ipoteza că veteranii erau daci care au servit în cohortele din Britania, Siria sau Capadocia și s-au întors acasă. Faptul că numele de pe ele par a fi romane nu are relevanță deoarece romanii romanizau toate numele (așa cum procedează și astăzi ungurii care maghiarizează tot ce prind)”.

94


persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt complet ignorat de lingvistica românească. Pe de altă parte, este important să arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire la inscripţiile latine din Dacia, dar prezenţa acestora nu este deloc o dovadă a romanizării. Se ştie că inscripţii latine s-au găsit peste tot în fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde populaţia nu a fost romanizată. În plus, inscripţiile latine erau o modă a celor avuţi, puţini la număr, unii dintre ei bilingvi sau chiar neştiuitori de limbă. Theodor Capidan în ‘Aromânii’ a arătat că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti, aromânii mai înstăriţi îşi puneau pe mormânt inscripţii în neogreacă, chiar şi unii care nu ştiau o boabă greceşte. Accentuăm ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor existente într-o regiune, la un anume moment istoric, pot să nu coincidă. Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială sau cu ‘limba de prestigiu’, fapt bine bunoscut cercetătorilor care studiază societăţile bilingve. Un exemplu cu mult mai la îndemână în acest sens este cazul Ţărilor Române, spaţiu în care limba slavonă s-a folosit ca limbă oficială şi de cultură câteva secole şi unde avem multe inscripţii în limba slavonă. Când este vorba de morminte, aceste inscripţii apar pe mormintele domnitorilor şi ale boierilor din acea epocă. Era limba slavonă limba lor maternă? Oricine va răspunde: nicidecum! Ca să nu mai vorbim de restul populaţiei româneşti din Ţările Române. Ştim bine că limba lor maternă era limba română, dar ca orice persoană educată din acea vreme, mulţi dintre boieri ştiau slavonă, mai mult sau mai puţin. Oamenii simpli însă nu ştiau slavonă şi nici nu-şi puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă iar dacă îşi vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până la noi”. Academicianul Român Niculae Iorga de altfel a scris: “Inscripţii şi sculpturi lasă cei care au posibilităţi materiale, deci bogaţii, nu oamenii săraci şi umili; e o greşeală istoria reconstituită numai prin inscripţii şi statui, ce este una a celor bogaţi (iar strămoşii noştri nu erau bogaţi, ci formau un popor de ţărani)”. Limba Română de fapt este limbă Românică (grup lingvistic din care a făcut parte şi Latina); limba Română nu este limbă Latină (catalogare improprie, nu numai deoarece Latina / limba administraţiei Imperiului Roman a dispărut, ci şi din cauză că statistic cuvintele Latine ori de origine Latină în vocabularul Român sunt în minoritate iar ca atare - termenii Latini neformând majoritatea - e nepotrivită încadrarea Românei ca “Latină”: dimpotrivă, s-ar părea că o bună parte a Latinei provenea din fondul autohton străRomân - dar asta-i altă analiză - îndeajunsă fiind clasificarea Românei ca limbă Românică / stră-Româna fiind chiar “naşa” reală a respectivei grupe lingvistice Indo-Europene). De exemplu, Dr. Johannes Schmidt 1843-1905 din Pomerania lingvist German - autorul “Teoriei valurilor” (susţinând că la fel cum o piatră aruncată în apă generează cercuri concentrice, aşa şi caracteristicile unei limbi se difuzează dintr-un punct central) a afirmat că Greaca, Latina dar şi alte limbi Europene s-au născut din Rumână / stră-Română. Dr. Lucian Cueşdean din România a afirmat în 2012: “Româna onomatopeică precede neoliticul; observaţia atentă a mii de termeni din vocabular ne demonstrează că ‘româna onomatopeică’ stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, pe baza reflectării auditive a lucrurilor, ce a condus la limbajul metaforic al lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin morfeme ce au produs cuvintemetaforă. Modelul onomatopeic a generat sistemul de cuvinte-metaforă; indo-europeana a rezultat din rumâna

pelasgilor şi nu invers. Latina s-a desprins din română”. În argumentaţia sa, Dr. Mihai Vinereanu a sintetizat: “Trebuie reevaluat aportul limbii latine la formarea limbii române; în plus, este evident că multe presupuse împrumuturi ale limbii române din alte limbi (greacă, turcă, slave, maghiară, etc.) sunt împrumuturi ale acelor limbi din fondul trac. Am urmărit evoluţia limbilor de la ‘nostratică’ la ‘indo-europeană’, la ‘traco-dacă’, până la română, argumentând cu date lingvistice şi istorice, tocmai pentru a ne îndepărta de interpretările şi teoriile false care au fost susţinute de-a lungul timpului. Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca se învecina şi se înrudea, folosind informaţii la zi mai puţin cunoscute atât marelui public, cât şi specialiştilor. O analiză etimologică a tuturor toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi propria noastră origine. Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii române şi a poporului român istorici şi lingvişti - să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri privind istoria, lingvistica şi mai nou, genetica”.

Boreana / Nordica limbă Nostratică a fost vorbită dinaintea constituirii Imperiului Atlant / Borean, filologi ca Aharon Dolgopolsky în 1998, Allan Bomhard în 2014, ş.a., datând-o ca începând cu mileniul XV î.C., din ea, ce a devenit limba Atlanţilor / strămoaşa directă a Românei = “străRomâna”, derivând - de interes pentru Gherga - mai ales grupurile Kartvelian / Caucazian şi EurAsiatic (cel care a generat graiurile Gorgane ale Indo-Europenilor); încă din Nordica Nostratică (cu mult anterior Indo-Europenei, adică dinaintea Gorganei / Kurganei, cu 10 milenii, pe când era ultima glaciațiune) embrionii lingvistici Gherga deja existau, în prezent fiind disponibile numeroase reconstituiri realizate de specialişti, ca de exemplu proto-Nostraticul “Khara” pentru “întuneric” a dus la AfroAsianul Gherghi, protoNostraticul “Ker” pentru “bătrân” a dus la EurAsiaticul Ghergheros, etc.: iată că dăinuirea Gherga încă din Epoca Pietrei a fost dovedită nu doar arheologic sau genetic, ci şi 95


lingvistic. Este de remarcat că arheologia din România, folclorul Românilor, limba Română, inteligenţa cunoscătorilor Culturii Române, ş.a.m.d., constituie tezaure de prim rang pentru cei interesaţi atât în Vechea Lume preRomană - cât şi în dezvoltarea actuală - printre exemple fiind: comorile Vechii Lumi găsite de specialişti în România, basmele Româneşti (unele fără perechi pe glob), vocabularul deosebit - multor străini fiindu-le mai greu să-l înveţe decât le e Românilor să le înveţe limbile - premierele extraordinare nu numai religioase, ci şi tehnologice / ştiinţifice produse de cei aparţinând cultural Românilor, etc.; folcloristul Ardelean Ovidiu Bârlea 1917-1990 a afirmat: “Basmul e ca un râu în care se varsă toate celelalte torente ale culturii populare (mituri, legende, credinţe şi practici religioase, concepţii despre lume, etc)”. Oriunde în lume există însă destui oameni care-şi neglijează moştenirile, presupunând că lumea porneşte doar cu propriile lor persoane iar restul nu prea contează, ceea ce nu-i lipsă de “patriotism” sau de “cunoaştere”, ci de energie / vârtute pentru depăşirea orizonturilor (aflate acolo unde sunt - adică tocmai la orizont - îndeajuns de comod pentru a nu deranja): deconectați tot mai mult de natură, oamenii Moderni sunt tot mai lipsiți de energia vitală (pe care încearcă s-o compenseze prin surogate); e foarte vizibil că acum energiile Românilor - ca şi ale multor neamuri / popoare - se consumă ca un foc mocnit, rar ivindu-se ici-colo câte o vâlvătaie / aşa cum ar corespunde potenţialului.

găsirea adevărului e mai logică decât reveria celor care-l ştiu înainte de a-l fi căutat. Mitologia românească nu e cu nimic mai prejos decât ‘frumoasele’ mitologii clasice, vehiculate de mitografi. În spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi găsite dovezi folclorice din pastoralitatea mezolitică şi arheologice de continuitate din neolitic. Ritualuri arhaice ca roţile de foc şi priveghiul, tradiţii sau noţiuni mitice ca tărâmul-celălalt şi pendularea ideii de destin ori chiar elemente lexicale, inclusiv beneficiile literare din basme, balade, etc., pot constitui repere inductive”. Specialiştii în credinţe religioase preistorice au demonstrat că aspectele ritual-cultuale etichetabile ca “populare” s-au dovedit în general a fi mai vechi decât cele specifice mitologiei “literate”; mezoliticul adică Epoca Pietrei “de mijloc” - a fost împărţirea cronologică a unora pentru perioada cuprinzând deopotrivă sfârşitul paleoliticului şi începutul neoliticului: exact timpul de apogeu al Atlanţilor (în al căror imperiu acvatic = lacustru deplasarea facilă era pe apele rezultate din topirea calotei polare, îndeosebi cu ajutorul buştenilor / plutelor, după glaciaţiune în EurAsia suprafeţe vaste mustind, vreme îndelungată fiind nenumărate bălţi, lacuri, râuri ori Fluvii cu ape mult mărite faţă de ce mai e acum, oamenii de timpuriu în lipsa şoselelor şi podurilor - specializându-se în navigări). Către sfârșitul Epocii Pietrei (în ultimele sale milenii), inclusiv în spațiul stră-Român - de exemplu în Bazinul Dunărean, de la Gherdap în jos - erau tipice elemente ca: în paleolitic și mezolitic au fost caracteristice migrările / nomadismul iar sedentarii - ca piețele / târgurile de la Porțile Atlante sau Atlantida / capitala Imperiului Atlant - erau excepțiile, în neolitic stările inversându-se, anume oamenii sedentarizându-se masiv iar nomazii / migratorii rămânând excepțiile.

Imperiul Atlant cu 3 milenii înaintea Potopului (1=Bosfor, 2=Delta Sakarya, 3=Kerch, 4=Caspica, 5=oraș Atlant, 6=Pont, 7=Egeea)

Savantul Basarabean Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” a explicat: “În accepţiunea curentă, noţiunea de ‘mit’ are sensuri paralele - co-existente - de memorie tradiţională (cel fundamental), de tradiţie sacră a unor revelaţii din erele timpurii ale popoarelor şi de simbolistică sau ficţiune metaforică. Originea tuturor miturilor şi - implicit - a religiilor se bizuie pe contemplarea unor fapte reale care depăşeau puterea de înţelegere a privitorilor şi este o prejudecată părerea că fantezia omenească poate inventa ceva din nimic, fără a avea un sprijin în cunoaşterea concretă. Sensul demitizării nu este distrugerea mitului, ci decantarea memoriei de metaforă şi simbol. Luciditatea oamenilor care se preocupă intens de

Termenul de “tărâm” probabil a fost compusul “TăRâm” pentru “Ţara Rumână / Râmână” / din aşa ceva derivând şi cuvântul Latin “Terra” (iniţial, “Tă-Râm” / Tărâm putând fi chiar Gă-Râm, adică literalmente “Teritoriul” / “Pământul” Român, transpunerea “T” peste “G” fiind frecventă în vechime, Pământul Ga devenind Ta iar luminat de Soarele Ra ca “Terra”); primul tărâm consolidat imperial ca Rai - avea aproape de inima sa Ţara Rumână / Râmână, a “oamenilor Raiului” / “Râurenilor” (adică a oamenilor de pe râuri: “Râu-mâni” / “Ru-mâni” - ulterior ştiuţi şi ca Valahi, 96


adică vâslaşii de pe apele curgătoare - întâi aceia fiind pe buşteni de goruni / stejari scobiţi, apoi pe plute din brazi legaţi între ei). La latitudinile temperate ale stră-Românilor, bradul - verde tot anul, inclusiv iarna - a fost considerat Copac Cosmic = Osia Lumii iar gorunul / stejarul (verde vara) a fost apreciat ca Arborele Vieţii, Pomul Cunoaşterii fiind mărul; încă din timpurile Epocii Pietrei, puterea codrilor a dus la tripla ipostază fitomorfă a Osiei Lumii, prin: Copacul Cosmic, Pomul Cunoaşterii, Arborele Vieţii (popular, Osia Lumii era Columna Cerului care trecea prin Buricul Pământului, având tripla dimensiune universală materială, spirituală și sufletească iar în legătură cu forța morală de virtute s-au deosebit personificările de “Fârtat” și de “NeFârtat”, respectiv de bine sau de rău). Este de observat că traversarea unei ape curgătoare - chiar şi prin vad - deseori atrăgea ajungerea pe celălalt mal mai la vale în comparaţie cu punctul plecării (tărâmul - având mereu axial râul - incluzând de obicei ambele maluri, aşa şi extinzându-se popularea unei văi). De altfel, Dr. Tache Papahagi - profesor universitar, reputat lingvist - a prezentat în dicţionarul publicat în România că la Armâni / A-Români (zişi Vlachi / Vlaki în Balcani), termenul “Avlaki” înseamnă “gârlă” iar “Avlakiu” e “rigolă” / “canal”: înţelesul acvatic - “Valah” fiind apropiat de “val” la Români - s-a prezervat şi ca “Avlaki/u” la ARomâni (Vlaki / Vlahi); dintotdeauna poporul Român / Valah - format de “oamenii Raiului” - a fost cel de pe apele din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din Nordul Balcanic, cu observaţia suplimentară că în zona Balkană / Valkană populată de Vlaki - s-a practicat des suprapunerea “V”/”B”, în mod similar ajungându-se şi la onomastica Lacului Balaton = Valaton). În Nordul Europei, de unde Medieval s-au lansat Varegii = Vikingii ce au uimit lumea prin capacităţile lor de navigări, “Vala” era forma literară pentru “profetă” - forma populară a ei fiind “Volva” - prin ea înţelegându-se purtătoarea baghetei magice, care făcea incantaţii (numite “galdrar”); la denumirea Vikingă se poate observa rezonanţa cu onomastica Wulfingă a Geaţilor răsăriteni - de pe coasta Baltică a Scandinaviei - aşa cum ziceau Europenii Vestici (în legătură cu simbolistica lor lupească, anume ca “lupi de mare”): denumirea lor Varegă provenea de la Europenii Estici (echivalată Latin prin “verax” pentru “corect” sau de vechile cuvinte Ucrainean “varjah” pentru “voinic”, Rusesc “varyag” pentru “negustor”, German “wara” pentru “credincios” / “loial”, etc).

Din timpuri îndepărtate, oamenii au obișnuit pretutindeni să-și denumească așezările - mai ales cele în tandem - ca localitate din “vale” sau din “deal”, “de sus” ori “de jos”, “veche” sau “nouă”, “mică” ori “mare”, etc. (orientările de așa genuri parcurgând mileniile, fiind în uz și azi); “Valahii” au fost cei de la “vale” - din “văi” - adorând “valurile” apelor curgătoare sau stătătoare pe malurile cărora erau stabiliți (în urmă cu milenii, în Europa post-glaciară, stăpânii uriaşei reţele acvatice rezultată din topirea calotei polare Nordice - ce avea ca axă principală Fluviul Dunărea erau cei numiţi Valahi): în Evul Mediu, Românii populând Valea Dunării inferioare au ajuns să fie larg considerați, de toată lumea, drept cei mai semnificativi Valahi / vârtoși vâslaşi (inclusiv Ţara Românească - de pe malurile Dunării şi ai ultimilor săi afluenţi - fiind ştiută ca Valahia), arealul lor de locuire - cu timpul Românii, adică oamenii de pe râuri sau “râurenii” = “riveranii” stabilizându-se pentru trai în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic - remarcându-se prin marcarea teritoriului lor cu valuri de pământ şi de aceea rămânând în amintiri ca Uriaşi “ji-dovi” = “zi-dari”, fiind vestiţi realizatori de valuri, din pământ şi piatră, în Vechea Lume. Foarte relevant, teritoriul României este plin de străvechile urme ale valurilor de pământ şi ale “jidurilor” ridicate de Uriaşi, semnificative în Ţara Românească - între Dunăre şi Carpaţi rămânând numeroasele resturi ale Brazdei lui Iorgu / Novac (din cea mai mare construcţie megalitică - neolitică, datând din mileniul V î.C. - de pe glob); în 2011, cercetătoarea Olimpia Cotan-Prună în studiul “Giganţii - strămoşii noştri Semizei” a afirmat: “În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii sunt cu trimitere directă la oamenii mari: oriani, urieşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi, veghetori, găligani, gogomani, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci, pelivani, plăvani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli, blăjani, blajini, măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni, stâlpnici, talani, nefilimi, zaplani, zablăi, zăplani, zmei, etc. Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru Uriaşii care nu pot fi scoşi din memoria istoriei. Pelasgii, Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului Mare. Uriaşii se mai numeau şi Novaci. Populaţiile din Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu ochii albaştri şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici ‘Oameni sacri’. În scrierile antice Uriaşii erau o rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei eroi la greci - iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des întâlnit este cel de Omul Mare. Brazda lui Novac este unul dintre cele mai importante 97


puternica denumire păstrată pentru ei, de Valahi). Construcţiile respective i-au caracterizat pe stră-Români din neolitic, fiindu-le emblematice în Vechea Civilizaţie Europeană (în Epoca Pietrei, stră-Românii paleolitici / adică pre-diluvieni au fost legaţi mai mult de dimensiunea acvatică a dulcilor ape continentale, inclusiv a navigării peste valurile ce le străbăteau vâslind de pe plute, din pirogi, etc., formând un popor deosebit în Civilizaţia Atlantă iar stră-Românii neolitici / adică post-diluvieni au început să fie legaţi de dimensiunea aşezată / sedentară a stabilirii de-a lungul dulcilor ape continentale, fiind continuatorii celei ce a fost Vechea Civilizaţie Europeană, construind şi tot mai multe valuri de pământ, încă din preistorie denumirea lor de Valahi echivalând-o pe cea de Români); în Europa, în afară de Valahi la Dunărea inferioară s-au mai înregistrat de pildă şi Valoni în Belgia / “Bel-Gia” sau Wales = Ţara Galilor, etc. (de exemplu, în Engleză - limbă Indo-Europeană, chiar dacă nu Românică - cuvântul “wall” reţinând înţelesul termenului definitoriu, adică “zid”, chiar şi oarecum scris ca “val”, în Irlandeză fiind “balla”, etc.: e interesant că Slavii pentru “zid” au “stena” / “stina”, Slavii fiind cei care la începutul Medieval au apărut în E European mimetic pe văi, imitându-i îndeosebi pe Anticii Valahi). La debutul Evului Mediu, oamenii din N Românilor au început să constituie populații Slave, formate din Slavi, adică din cei slăvind frenetic valorile Românești (începând cu așezările lor tot pe văile râurilor, zidind tot valuri de pământ atât pentru apărare, cât și pentru hotărnicie, venerând tot divinitățile Valahe, etc.): de altfel, în Europa dacă Antic cei mai numeroşi erau Tracii aşa cum a notat istoricul Carian Herodot - acum cei mai numeroşi sunt Slavii (cu răspândirea în Nordul arealului înaintaşilor); mulţi savanţi Români, Slavi, ş.a. au documentat simbioza Slavilor timpurii cu stră-Românii / Valahii din mileniul I - de la începutul Medieval - atestările fiind prea evidente pentru cei care ar căuta disocierile lor. În vechea Europă - în Lumea Veche - Valahii au fost urmaşii străvechilor Uriaşi / “jidovi”, care făceau “jiduri” = “ziduri”: ei “zideau” valuri (de pământ); Valahii - cu denumirea legată de cea a orășenilor din “var” = “oraș”, Varahii fiind locuitorii urbei / primele orașe din Europa găsindu-se în România erau amicii valurilor (anume, valuri atât de pământ / pentru protecție, cât și valuri de apă / din vad), așezările avându-le nu altundeva decât pe malurile principalelor ape dulci. Prezenta lucrare este colecţia unor elemente mai relevante despre Gherga - ca ecouri ale unor realităţi - prea multe şi prea evidente, astfel încât nu pot fi ignorate sau uitate: cunoaşterea face oameni liberi (deseori lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par); în mare parte, lucrarea este produsă în Timişoara / “capitala” Banatului şi publicată de către Eugen Gherga (Bănăţean după tată, Dobrogean după mamă), în urma unui studiu ca un rebus Gherga, demarat la începutul secolului XXI, având ca subiect principal o temă sensibilă - identitatea - şi apărută în sensul că nu există subiecte neinteresante, ci există doar persoane care nu manifestă interes ori vieţuiesc ignorant / de altfel, fiecare persoană care a trăit vreodată a lăsat o moştenire subtilă a faptelor sale, conform legii enunţate pentru întâia dată în lume de către Gherganul Thot / Hermes, că “nimic nu se pierde, totul se transformă”, fapt reamintit și de Francezul Antoine Lavoisier 1743-1794, “părintele chimiei Moderne”: nimic nu apare din ceea ce nu există. Bucovineanul Mihai Eminescu - poetul cel mai important al Românilor - a spus că

monumente: ‘Troianul’ începe din Panonia şi traversează România de la vest la est, apoi se îndreaptă până la Don (toate teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri ale strămoşilor Românilor); Novac era împăratul Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe. Isprava Oamenilor Mari, numită ‘Brazda lui Novac’ e cunoscută şi sub numele de ‘Valul Troian’, căci a fost făcută de Omul Alb, Troian: însemnând ‘Alb’, ‘Troianul’ era aşa deoarece semnifica uriaşe depuneri de nea / zăpadă în valuri (la vechii greci, nămetele ‘Troian’ navea vreo semnificaţie)”. Privind acei străvechi “Oameni sacri” - Mari şi Albi, blonzi cu ochi albaştri - din spaţiul Român, genetica a confirmat că au fost Fino-Ugri (anume, urmaşii lor fiind mai ales printre actualii Baltici), majoritatea din grupul bărbaţilor fiind cu profilul genetic ca Gherga; e util de remarcat că “Velho” la vechii Finezi avea sensul de Mag (după cum a documentat Basarabeanul Victor Kernbach în “Dicționarul de mitologie generală”): apropierea dintre Velho și Valah parcă n-ar fi exagerată dacă se ia în considerare că N Europei a fost populat de cei plecați în urmă cu milenii din vechiul spațiu al Românilor.

Valuri de pământ Valul - adică meterezul de pământ - era făcut cu materialul locului (argilă / lut), dublat de şanţul însoţitor (apărut datorită volumului excavat), la aşezări cu rol de fortificaţie pentru a stăvili vreo năvală iar la proprietăţi cu rol de marcare a limitelor, hotar pe care se mergea / migra: popular, autohtonii Români - numiţi “Valahi” de către celelalte popoare - ziceau valului de protecţie “jid” iar valului de marcare “brazdă”; la multe dintre valurile ale căror urme există şi acum au lucrat mulţimi de Valahi, timpi îndelungaţi, impresionând Europenii ca realizatori de valuri (de unde şi 98


“adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”. Ca paralele: dacă printr-o eroare, cineva primeşte pentru orientarea într-un teritoriu harta greşită şi încearcă zadarnic să găsească o locaţie, trăieşte frustrări datorită eforturilor depuse inutil (cu efectul ajungerii la altă destinaţie) ori un diagnostic fals pus de un medic duce la un tratament greşit şi la catastrofă; la fel ca şi condiţia hărţii corecte pentru orientare, în istorie contează cele întâmplate aşa cum au fost - adică realităţile - nu interpretările câteodată intenţionat îndepărtate de adevăr (care - ca elementele unei hărţi greşite - îndrumă spre concluzii eronate).

“Gher-mes” cu numele de Keryx / Ceryx şi că împreună cu muierea sa (prinţesa Kekropă care patrona roua) a fondat clanul înalţilor preoţi Keruke / Keryke ai Misteriilor. Despre “rouă”, “Dicţionarul de simboluri” a notat: “În general, simbolismul legat de rouă e apropiat de cel al ploii dar influenţa sa ţine de o organizare mai subtilă. Expresie a binecuvântării cereşti, ea reprezintă în esenţă graţia care însufleţeşte. În cărţile sfinte ale Indiei era ‘simbolul cuvântului divin’. La grecii vechi, roua era legată de miturile de fertilitate; Dionysos încarna roua fertilizatoare a cerului iar Afrodita era pusă în aceeaşi relaţie cu roua fertilizatoare. Pliniu o numea ‘sudoarea cerului, saliva astrelor’. Importanţa pe care o avea roua în numeroase ritualuri şi preparate magice provenea din faptul că ea împăca opoziţia dintre apele de sus şi cele de jos, dintre apele cereşti şi cele pământeşti; e apa pură, apa preţioasă, apa principiilor prin excelenţă, un condensat al forţelor generatoare ale principiului umed”. Vechii Evrei în Biblie l-au notat pe Gherganul Hermes echivalat cu Ham / mezinul patriarhului Noe - ca bunicul Sfântului Gherghe = “Gherghe-seu”. Este de ştiut că primele grămezi de pietre - numite African “kerkour” sau EurAsiatic “herme” - au fost ridicate religios pe căile oamenilor, pentru a marca drumurile sacre (iar acelea au fost semnele “moşului Her”, adică ale divinului mesager Hermes):

Legendele vechi (după cum au consemnat Hesiod, Horaţiu, Ovidiu, Macrobiu, ş.a.) afirmau despre Gherganul Hermes / “Her-moş”, adică “Sfântul-Moş”, respectiv “Vechiul Sfânt” - fiul Maiei, cea mai mare și cea mai frumoasă dintre Pleiade / numite de Romani ca Vergile, adică inocente - că a fost autorul limbii vorbite / că el a dat voce celor dintâi oameni (sau facultatea de a-şi exprima gândurile prin cuvinte); animalul său sacru era câinele, simbol al vigilenţei şi fidelităţii (câinele a fost primul animal domesticit - din lupul cenuşiu, în Siberia Epocii Pietrei - începând cu folosirea sa la vânătoare şi e interesant că un arhaism Românesc pentru lătratul câinelui era “a gârdi”). Maia mama sa - a fost fiica Oceanidei Pleione / patroana navigației și a Zeului Atlas (de aceea era Atlantă); teologul Roman Cornelius Labeo a identificat-o pe Maia explicit cu Gaia = Zeița Pământului, ulterior savantul Macrobius în “Saturnalia” 1:12 echivalând-o pe Maia cu Marea Mamă (la fel cum de altfel a făcut-o Romanul Varro în secolul I î.C.), în secolul II autorul Roman Aulus Gellius considerând-o altceva, anume chiar atributul feminin al Zeului Hefaistos / Vulcan. Numele Hermes / “Her-mes” provenea din “Gher-mes” / “Gher-moş” (Gher = Ker / Cer, literalmente - pe silabe - acela fiind “Cer”“moş”, respectiv “Cerul vechi”); el a fost cunoscut din vechime ca Mag, care purta “keryke-ionul” = “caduceul” / respectiv târşul (la scară mare craca cu care se face o îngrăditură primitivă ori pe care se clădeşte căpiţa de fân sau la scară mică bățul de agitat jarul focului molcom, pentru întreținerea sa). Vechii Greci l-au ştiut pe fiul lui Hermes /

Kerkour = Hermă la poalele Himalaiei Magul Ghergan Hermes - în ce priveşte cărţile gravate prin grija sa - a poruncit să rămână ascunse privirilor indiscrete (cărţile erau în egală măsură martorele şi intermediarele revelaţiei / în vechea Greacă “martor” = “martus”); în “Imnul înnoirii” a indicat procedura de la începuturi: “Stai în picioare undeva sub cerul liber şi cu faţa către vântul de miazăzi, la apusul soarelui, premăreşte. Fă 99


acelaşi lucru şi la răsăritul soarelui, întorcându-te către vântul de răsărit. Tăcere, copile”. Puternicul vânt cald din Sudica Sahara ce bate peste Mediterana în Nordica Europă în prezent e ştiut ca Ghibla / Chergui; vântul dinspre răsărit - direcţie cardinală numită “Anatole” de vechii Greci - era numit în Antichitate “Vulturnus”, cel opus lui fiind “Circius” / “Cercius”: e de ştiut că în “Lexiconul Indo-European”, “Vultur” = “Gultur” iar pentru “cald” - aşa cum era cerul în timpul topirii ultimei glaciaţiuni - în proto Indo-Europeană se folosea “Guer” / “Gher”. Păsările răpitoare se pot concentra de-a lungul unor culmi atât cu ocazia migrării, cât şi cu ocazia hrănirii. Asemenea zone sunt preferate de păsările cu zbor planat - cum sunt vulturii - din cauza aşa-numitelor “termice” (curenţi ascendenţi de aer cald) favorabili ridicării păsărilor la înălţimi de unde vor realiza zbor planat pe distanţe mai lungi. Gultur pentru Vultur era suprapunerea peste Gurgur, termen Ghergar; printre alţii, în 2013 şi cercetătorul American Joel Wilkinson i-a studiat provenienţa: “Din mileniul IV î.C., cuvântul Indo-European ‘Gultur’ s-a răspândit îndeosebi spre Est, ajungând până în subcontinentul Indian. Gultur e onomatopeic la rădăcină, reflectând rapidele şi furioasele obiceiuri de hrană ale vulturilor; de aici şi denumirea unei ierbivore / bovine sălbatice ca Gaur, deoarece semnifica masa potenţială a vulturilor. În legătură cu Gultur era străvechiul Ghi pentru ‘largă deschidere’, în prezent hinduşii numind vulturii ca Ghi. Vechiul nume Garuda indică originea vulturească: rădăcina Garg imita sunetul făcut de creatură când mânca; Gultur şi Ghi au fost bazele pentru denumirea vulturilor. În Asia Centrală, metamorfoza filologică a dus la denumirea de Karka pentru Vultur iar pentru Vultur, termenul în forma de Ghreib a fost împrumutat de Hitiţi în mileniul II î.C., care a ajuns apoi inclusiv ca Grifon la vechii Greci şi la Romani”. (Cercetători ca Dr. Julius Wellhausen în 1885, William Propp în 2006, Dr. Robert Paul Beekes în 2010, ș.a., au echivalat Cheruvimii din Orientul Mijlociu cu Grifonii din Orientul Apropiat, egalitatea lor cea mai evidentă fiind în Anatolia / Asia Mică).

Răspândirea Vulturului-Grifon “Gyps Fulvus” = Vulturul-Grifon (Românește zis “vulturul pleșuv”) azi e dispărut din spațiul CarpatoDunăreano-Pontic: era răspândit între Nordul Indiei, Altai / “Al-Tai” și Pamir - ca limita răsăriteană - până la Strâmtoarea Gibraltar. Pentru “Grifon” / “Grif-On”, Românii au echivalentul “Zgripţor”, prezent în colindele despre timpuri foarte vechi, diluviene; la vechii Greci, Grifonul era simbolul solar al Zeului Apollo / “A-Pollo”, divin arcaş dotat de îndemânatecul Zeu Hefaistos / Vulcan: Gherghitul Apollo geamănul Artemidei / şefa nimfelor, mare arcaşă - săgeta cu otravă, aducând moartea sau boli grave, putând însă şi vindeca rănile, căci oricând avea antidotul (Diodor din Sicilia 4:51 a notat că Artemis umbla pe cer în car tras de dragoni).

Grifon În 1990, Dr. Michael Weiskopf a scris (referindu-se la Cariani, adică la cei din Ţara Gherghiţilor / Vestul Asiei Mici): “Numele Karka apare pe vechea Listă Regală (conform lui Herodot în ‘Istorii’ 1:171 şi 1:174, Xenophon în ‘Cyropaedia’ 7:4, ş.a.); între dinaştii Cariani s-a păstrat continuitatea pe termen lung, unele generaţii fiind bine documentate. În Labraunda, Zeus era echivalentul Iranianului Zeu Ahura Mazdă - adică Stăpânul Suprem - şi adorat ca atare”. (Oraşul Labraunda - echivalat cu Karghe-djak de către arheologul Francez Alfred Laumonier 1896-1988 - se afla în apropierea marelui Sanctuar Gherga: cu lungimea de aproximativ 1,5 km, Sanctuarul Gherga a fost cel mai mare aşezământ religios din Anatoliana Carie = Ţara Gherghiţilor).

Vulturul-Grifon

100


termenul proto Indo-European “uel” pentru “a jefui” / “a zgâria” și că “Walde-Pokorny a derivat latinul ‘vello’ = ‘a sfâșia’ de la acel radical iar în ediția din 1996 ‘Dicționarul Latin Oxford’ - realizat de colectivul coordonat de către lingvistul Britanic Peter Glare - de asemenea a asociat cuvântul Latin ‘vello’ de vultur”; se poate observa că mereu a fost legătură între Vultur și Valahi (oameni denumiți îndeaproape de termenul Latin “Vello”, care își asociau emblematic vulturul, încă din mare vechime). Dr. Ion Ghinoiu - secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” / Academia Română - a scris în 1999: “Apariţia frecventă a vulturului pe monumentele funerare închinate eroilor dar şi pe stema României nu este străină de cultul neolitic al Zeiţei Pasăre” (Cultul Lunar matriarhal a fost urmat de Cultul Solar patriarhal). În vechime, Soarele cuvânt derivat din Sf. Ra - a fost personificat ca mare zeu, având un ochi central, zburând pe cer ca o pasăre / “Pa-SăRe”, cu strălucitorul său car; în legătură cu divinul ochi respectat solar tocmai din timpul ultimei glaciațiuni / Epoca Pietrei - academicianul Român Petriceicu Haşdeu a început “Dicţionarul limbei istorice şi poporane” din 1887 chiar cu reconstrucţia etimologică la “ochi” şi “urechi”: “Termenul mediu pentru formele Românice ale ‘urechii’ admite probabilitatea masculinului ‘auriclu’, care ar corespunde unui Latin ‘auriculus’ de o provenienţă posterioară, născându-se prin analogia cu masculinul ‘ochi’ în toate graiurile Românice; intima corelaţiune între ochi şi ureche - ca 2 părţi ale capului şi ca organe ale celor 2 sensuri principale - lesne putea să se întâmple oriunde pe cale independentă. Prin aceeaşi corelaţiune, ‘ochiul’ se pare a fi exercitat o influenţă lingvistică asupra ‘urechii’ încă la Romani, dar nu în schimbarea genului, ci în modificarea sensului: Latinul clasic ‘auricula’ avea deminutivul ‘auris’; la Romani, pentru ‘ochi’ era clasicul ‘oculus’ - deminutiv de la un pierdut ‘ocus’ - dar cu o nuanţă dispărută cu desăvârşire deja în cea mai veche Latină cunoscută. Corelaţiunea între ‘ochi’ şi ‘ureche’ - între ‘oculus’ şi ‘auris’ - va fi împins graiul Roman la uniformarea sufixului / a terminaţiunilor, aşa că ‘auris’ pentru ‘ureche’ a trecut de-a dreptul în ‘auricula’, prin simpla analogie cu ‘oculus’ pentru ‘ochi’.” La hinduşi, cu numele “Ajna” - având înţelesul de “comandă” - este ştiut locul de pe frunte pentru al treilea ochi; e de clarificat că Antic “Romani” - ca şi Medieval “otomani”, ș.a. - nu reprezenta etnia, ci cetăţenia. Privind rădăcinile străvechi ale Românei, e de observat că forma primară a derivării onomatopeice nu există decât în limba Română, în ea fiind conservate multe din graiul Vechii Europe: Româna nu este o limbă Modernă sau Medievală așa cum insistă unii - ci e mult mai veche într-o bună parte a vocabularului și a gramaticii sale. Ca exemplu foarte concret, prezenta lucrare - Originea Gherga - are cel mai însemnat sens în Română (spre deosebire de versiunile sale traduse în alte limbi, cititorii în Română fiind privilegiaţi, ca mai apropiaţi de înţelesuri); de pildă, ce aveau în comun pe timpuri “peştera” şi “peştele” poate fi facil observat în Română (atât onomastic, cât şi ontologic): în paleolitic, peştera era văzută ca vulva / vaginul Pământului iar peştele cu mirosul asemănător celui al vulvei / vaginului - avea denumirea corespunzătoare (apropierea dintre cele 2 apărând evident în terminologia Română, mai conservatoare în multe privinţe decât alte vocabulare, ale limbilor diferite - însă şi mai noi - în care cuvintele pentru cele 2 sunt aşa de deosebite încât nu mai fac străvechea pereche relevantă / “peşteRa” - a

Vulturul bicefal în Altai Timp de milenii, în Anatolia vulturul a fost emblematic (spre exemplu, vulturul bicefal, semnificând prin dublare puterea supremă, ca suveran imperial / “rege al regilor”, a fost reprezentantiv în vecina Kurgal / Ghienghir = Mesopotamia mileniului IV î.C. pentru Zeul “En-Lil” / Enlil care a fost patronul vânturilor, însemnând “Puntea” - era şi pe stema Imperiului Hitit din mileniul II î.C., ajungând preluat şi de Imperiul Bizantin / până în mileniul II, etc.); Zeul Tornadelor Enlil al Sumerienilor - oriental știut ca Bel / Baal, semnificând “Domnul” / “Stăpânul”, “Ba-Al” / “Ba’al” fiind Sfântul Suflet”, unde “Ba” = “Suflet” iar “Al” = “Sfânt” - era Kharbe la Kușani, Kalkal în Mesopotamia, Gurges în Anatolia, Kronos la Vechii Greci, Crăciun la stră-Români, ș.a.

Pasărea dublă În “Dicţionarul de simboluri” e scris despre “vultur, regele păsărilor”: “Vulturul fixând soarele cu privirea este un simbol al percepţiei directe a luminii intelective. ‘Vulturul priveşte fără teamă soarele în faţă’ - a scris Angelus Silesius ‘iar tu, strălucirea veşnică, dacă sufletu-ţi e neprihănit’. Vulturul a fost substitutul soarelui în mitologia nord-asiatică. Se înţelege deci uşor că pana de vultur şi fluierul din os de vultur erau indispensabili oricui trebuia să înfrunte încercarea dansului care privea soarele”. În “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)”, Dr. Mihai Vinereanu a scris despre “vultur” că provenea din 101


simbolurile sacre ale elementelor cosmice lângă obiectele sacre ale lui Osiris, apoi, după ce va face o rugăciune şi va spune anumite cuvinte, să urce la cer”. Despre zorii contemplaţi de Zeul Hermes / “Her-mes” = “moşul Her” / adică “vechiul Her”, e de remarcat că în spaţiul Român din Epoca Pietrei - pe lângă Cultul Soarelui - exista Cultul Aurorei / al zorilor, neregăsit la nici un alt popor European (în Asia Mică, la primii Greci, anume cei Anatolieni, a existat Titana Eos - “Zarea împurpurată”, având ca soră Luna şi ca frate Soarele - sinonima sa în N Indiei fiind Zeiţa Zorilor Uşas / cu titlul mereu la plural, în asociere cu vaca roşcată, denumirea Latină ajungând să-i fie Aurora; de exemplu, în mantra 7 din “Rig Veda” sunt mai multe imnuri închinate răsăritului / zorilor, unele versuri - ca de pildă 7:76 referindu-se la o perioadă de “câteva zile” trecute între apariţia zorilor şi apariţia soarelui la răsărit, aşa ceva fiind aspect polar tipic).

cărei gură era luminată de Sf. Ra / Soarele - fiind “pizda” Pământului, termen proto Indo-European lingvistic conectat de “peşte”, vechii Greci având “pynna” pentru organul genital feminin, “păno” pentru “peşte” şi “spîlaio” / “s-pîlaio” pentru peşteră).

Aurora boreală Eos / Aurora a fost mama înaripatului Zeu Boreas al munţilor, al iernii și al vântului Nordic = “Crivăț” la Români - reprezentat în purpuriu, culoare asociată regalităţii, numită de Aromâni ca “Garivaldu” (dar vântul acela n-a suflat niciodată în HyperBorea / tărâmul de la miazănoaptea extremă): Zeiţa Zilei Hemera - cu care s-a înrudit Hera / sora şi soţia lui Zeus, numită Uni de către Etrusci - a ieşit din Gargar / Tartar şi a substituit-o pe Eos = Aurora, patroana zorilor (Hemera - latura nevirgină a Zeiţei Artemis / “Artemis”, la vechii Iranieni “arta” însemnând “adevărata” dar și “forța” - i-a iubit pe Orion, Phaeton, Kephalos şi Tithonos / care i-a devenit soţ pe locul unde a apărut Troia); corespunzător etimologiei Nostratice studiată în Facultatea de Filologie a Universităţii de stat “Mihail Lomonosov” din Moscova / capitala Rusiei, rădăcina EurAsiatică “kurv” însemnând “rece” (având sinonime în Tătară “kort” = “troian de zăpadă”, în Finlandeză “kuura” / “huurre” = “îngheţ”, etc.) ar fi fost rădăcina lingvistică pentru “crivăţ”, un vânt Nordic aşa de puternic încât curba / îndoia pe oricine sau crăpa pietrele. Artemis / “Arte-mis” = Zeița Arte din moși (adică din bătrâni / din vechime) era a Lunii “Ma-sa”, numele ei putând fi echivalat ca Arte-Masa = “Forța Lunii” / “Puterea masivă”. În asemenea context, MasaGeții = Geții din Asia pot fi similar înțeleși deopotrivă ca Geții “Lunii” sau “Masivi / Mari”; e de știut - după cum a studiat și cercetătorul Armean Sjur Papapzian în 2016 - că în Mesopotamia mileniului IV î.C. s-a înrădăcinat Cultul Zeului Men al Lunii Masa, acela fiind cunoscut ulterior cu numele respectiv inclusiv în regiunile Anatoliei Caria și Frigia. Pe de altă parte, înaripatul

Zeul Hermes Anterior cu mult timp Imperiului Roman - în care era ştiut ca Mercur / “Mer-cur” - “Sf. Moş” Hermes a decis gravarea cărţilor înaintea dispariţiei sale, datorită următoarelor (apărute în textul Grec “Kore Kosmou” / “Virginitatea cosmosului” 7): “În zori, contempla răsăritul cu ochii săi atotvăzători, când zări ceva neclar şi - pe măsură ce privea - fără să se grăbească, ajunse la hotărârea de a depune 102


termenul ‘Her’ pentru ‘Stăpân’ (sursa Modernului ‘Herr’ ori a prefixului ‘Ar’ la ‘Aristocrat’). Titlul de ‘Ar’, ‘Ari’, ‘Arya’, ș.a. la primii Ariani provenea din termenul Sumerian ‘Ar’ pentru ‘plug’, cu regăsire azi în cuvinte ca ‘a ara’, ‘ar-abil’, etc. Arianii au fost inventatorii plugului și au introdus agricultura în Lumea Veche. Denumirea Armeniei / ‘ArMeniei’ a fost pe baza rădăcinii Indo-Europene ‘Ar’ de la ‘Adunare’, pe larg utilizată în termeni privind ‘Soarele’, ‘lumina’ sau ‘focul’; Sumerianul ‘Ara’ însemna ‘glorios’, regăsit la ‘Aristocrat’ / ‘nobil’, pe larg folosit la străvechea indicare de ‘Ariani’ (considerați nobili). Corespunzător vedicului ‘rta’ exista termenul Avestan ‘așa’ / cu echivalentul vechi Iranian ca ‘arta’; semnificația termenului ‘așa’ / ‘arta’ în sfera morală a fost complexă, de importanță cardinală în doctrina zoroastră (în Sanscrită, ‘rtam’ era ‘legea divină’). Armin era străvechiul nume folosit de Perși pentru ‘Gardianul tărâmului Arian’. Fondatorul națiunii Armene a fost Khaldi, cu altarul principal numit Artin, amplasat pe Vulcanul Ararat: el era cununat cu Arubani / ‘Aru-bani’, Zeița Artei și Fertilității și a avut portretul ca persoană înaripată, șezând pe un leu (‘leu’ în Siriacă era ‘Aryo’, în Turkă era ‘Artan’, etc.); Khaldi a fost Zeul Războiului iar templele sale erau adevărate depozite de arme, decorate cu arcuri și săgeți, săbii, sulițe, etc”. În imaginea următoare, la fortul “Ere-buni” / Erebuni = EreVan / Erevan (capitala Armeniei) se poate vedea reprezentarea Zeului Gharghi / Khaldi din mileniul I î.C.:

Himeros - unul dintre Eroti, fiu al Zeiţei Frumuseţii Afrodita a patronat dorinţa sexuală (a avut centrul de cult în Sanctuarul Afrodisia din Anatoliana Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor). La Slavii Baltici, Aurora = Zeița Zaria, fiica Zeului “Pe-Run” / Perun (care își comunica voia prin intermediul gorunului / stejarului sacru). În 1987, profesorul universitar American William Mahony - colaborator cu Dr. Mircea Eliade, profesor universitar în Chicago / SUA - a scris în “Enciclopedia religiei”: “Însemnând ‘ordinea cosmică’, noțiunea vedică ‘rta’ era a unei puternice forțe, existentă dinaintea zeilor (care șiau avut sursa în așa ceva); termenul ‘rta’ reflecta rădăcina Indo-Europeană ‘ar’ pentru ‘potrivire’. În ‘Rig Veda’ e scris că ‘zeii s-au născut din rta’ și că ‘zeii posedau rta’; zeii trebuiau să respecte legile ‘rta’ (străjerul / gardianul legilor ‘rta’ era Zeul Varuna, admirat de vedici ca etic ceresc). Tradiția vedică a fost că structurile ‘rta’ permiteau comunității credincioșilor accesul la puterile conducătoare universale”. Principiul “rta” / “ritu” n-a fost unic în India, ci s-a regăsit în Lumea Veche ca de pildă în “Logos” = “Cuvântul”: de exemplu, din Biblie se știe că “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu iar Dumnezeu era Cuvântul” (“Sfânta evanghelie după Ioan” 1:1); după cum au studiat și autori ca Joseph Smith, Carla Fertsman, ș.a., vechii Greci simbolizau cuvântul = “logos” prin “phallus”.

“Rta” / “Ritu”: ordinea cosmică sau ciclul natural Privind particula comună “a/rta” regăsită conservată și în străvechi termeni Români ca arta, burta / “bu-rta”, harta, martie, Marte, Martin, Mărțișor, poarta / “po-arta”, etc. despre care s-ar putea vedea, prin egalitatea “a/rta” = “a/rga”, conexarea cu Garga / Gherga - cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris în 2016, privind “Era de Aur”: “Sanscritul ‘Arya’ însemna ‘nobil’ iar India a fost ‘Țară Ariană’; probabil că și vechiul Egipt - denumit ‘Aeria’ / ‘Harie’ în vechea Greacă - însemna la fel. Ariana era denumirea vechiului Iran iar Mezii timpurii - din care au apărut imperialii Harri / Huriani = Mitani - au fost Arii notați așa de către istoricul Antic Herodot. Pe mormântul împăratului Darius cel Mare al Perșilor a fost scris că era ‘descendent Ariyo’. Goții aveau

Zeul Gharghi / Khaldi în Caucaz În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian - stabilit în Norvegia / Scandinavia - a mai enunțat: “Înrudit cu așa ceva era cuvântul ‘aur’ - în Latină ‘aurum’ - de la rădăcina proto Indo-Europeană ‘ǵʰelh₃’ a strălucirii = ‘auriu’ / ‘galben’ (în vecinătate fiind cuvântul ‘aurora’ pentru ‘zori’): 103


asemenea relații etimologice presupun înțelesul aurului ca egal cu cel pentru ‘strălucita auroră’. Personificarea zorilor și iubirii a fost printr-o tânără frumoasă: Zeița Zorilor, care la început era și Zeița Dragostei; în timp, rolurile ei s-au despărțit, ca Eos în Greacă / Aurora în Latină = Zeița Zorilor, respectiv Afrodita în Greacă / Venus în Latină = Zeița Dragostei. Etimologia Afroditei - Zeița Dragostei fizice - încă păstra rolul său din Era de Aur ca Zeița Zorilor (căci ‘aphros’ = ‘spumă’ și ‘deato’ = ‘strălucitoare’): numele ei însemna ‘strălucitoarea din ocean / spumă’.” Planeta Venus - asociată Afroditei - devine vizibilă după apunerea Soarelui la Vest (vechii Greci folosind denumirea de Hesperus, nimfele HesperIde - “Domnițele Serii” - fiind Atlante). Pe lângă dimensiunea Vestică, a fost și cea Nordică, astfel completându-se direcția referențială Nord-Vestică: față de Caria / Turcia - unde se afla Afrodisia / centrul cultic al Afroditei - la NV e Banat / România, regiunea unde s-au păstrat conservate foarte bine respectivele tradiții Atlante. Aurora boreală - adică polară Nordică - e un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă pe cerul nocturn în regiunile Arctice, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru: deosebita prezenţă a aurorei în tradiţia Română e mărturia măreţului trecut Hiperboreu al stră-Românilor. Dr. Octavian Buhociu 1919-1978 în “Folclorul de iarnă” a scris: “Ceea ce ne apare ca fundamental, ca rădăcină şi idee directoare, e unitatea comportamentului românesc general cu credinţa în zori, în ziuă, în apropiata răsărire a soarelui. Dintre toate neamurile Europei, numai românii au o credinţă în auroră pe toate planurile şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale, după cum ne dezvăluie tradiţiile şi folclorul în genere. Situaţia ‘primitivă’ - încă vie - graţie zorilor, e un fenomen complex de cultură; la acest nivel, situaţia nu se mai repetă în Europa”. Soarele a fost mare zeitate în vechiul spaţiu Român, purtând diverse nume: Crăciun, Salmoxis / Zalmoxe, Ares / Marte, ş.a. (de pildă, istoricul Mnaseas din Patara Anatoliană la sfârşitul secolului III î.C. a scris că “la Geţi e cinstit Cronos, pe care-l numesc Zalmoxis” - deci în Antichitate se ştia că Zeul-moş / Zalmoxe a fost Moșul Crăciun = Cronos iar la Aromâni patronul focului era Cărciun = Crăciun); poetul Anatolian Homer în epopeea despre Războiul Troian anume “Iliada” 13:279 - a scris că Zeul Marte era “viforaticul Ares”, cu dublul înțeles că Ares / “A-res” (numele Grec al Zeului) era deopotrivă Nordic și aducea răcoarea morții. Așadar, Zeul-moș a avut nume: era Moș Cărciun / Crăciun (străbătând timpul, numit Cronos de către vechii Greci). Muierea Zeului-moș era Zeița-mamă, care a avut nume: era Circe sau Kirke / Ghirga, bărbatul ei Cărciun / Crăciun fiind de fapt Gherga. În imaginea următoare se poate vedea reprezentarea Zeului-moş într-un gorgan Trac din Aleksandrovo 41,58 lat. N, 25,44 long. E / Bulgaria - secolul IV î.C. - după cum l-a identificat arheologul Georgi Kitov 1943-2008 ca Zalmoxe ( = Crăciun gol):

Zalmoxe “Labrys” = toporul dublu - purtat de Zalmoxiu / Zalmoxe dar şi de Amazoane - schiţat fiind ca litera”T”, era emblematic la nobilii Cariani / Anatolieni şi Traci / Balcanici (lingvistic, foarte des s-a practicat echivalarea “T”=”G”, pornind de la Uriaşii Titani / Giganţi şi de la zona Tartar / Gargar; de altfel, în alfabetul Grec literele “gamma” = “G” şi “tau” = “T” au reprezentări grafice apropiate, putându-se compara uşor: “Γ” şi “T”, ambele reproducând stilizat vechi arme uşor de aruncat, anume bumerangul şi toporul dublu). 104


În secolul V î.C., poetul European Pindar a scris despre Amazoanele de la Istru / Dunăre; în secolul IV î.C., Grecul Ephoros din portul V Anatolian Cume - populat de Gherghini - a afirmat că Amazoanele au existat între Caria, Lydia şi Mysia (iar porturi pe coasta Egeii - ca Efes, Smirna / Izmir ori Cume - au fost întemeiate de către ele): a rămas în legende că partenerii preferaţi ai Amazoanelor au fost albii Caucazieni Gargari = Ghergari. De altfel, în secolul V î.C. istoricul Herodot Karka a scris despre Car, Lydus şi Mysus că au fost fraţi, ei păstrându-se în memorie ca etnonimii populaţiilor respective (fiul lui Car - cel mai mare dintre cei 3 - a fondat Alabanda, cel mai apropiat oraş de Sanctuarul Gherga / cel mai mare aşezământ religios al Cariei); Karghedjak Yaïla = străvechiul oraș Labraunda - având denumirea în evidentă legătură cu “labrys” - se afla în aceeaşi zonă cu marele Sanctuar Gherga din Kerka = Caria iar aşa ceva e semnificativ, fiind mai mult decât o coincidenţă, chiar prin asocierea emblematicului topor dublu cu Gherga (numele având 2 Γ).

În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Traseul complex al labirintului se regăseşte în stare naturală în culoarele de acces ale anumitor peşteri preistorice; a fost desenat - aşa cum ne-a asigurat Vergiliu - la intrarea sălaşului Sibilei din Cumae. Asocierea labirintului cu peştera e indicată prin faptul că trebuie îngăduit accesul la ‘centru’ printr-un fel de călătorie iniţiatică şi să-l interzică celor necalificaţi pentru aşa ceva; în acel sens, labirintul a fost apropiat de ‘mandala’ (care comportă de altfel uneori un aspect labirintic): e vorba deci de figurarea unor încercări iniţiatice discriminatorii, care procedau înaintarea către ‘centrul ascuns’ (‘alesul’ ajungea în simbolul ‘centrului lumii’). ‘Dansul cocorilor’ - ori alt dans 105


labirintic de păsări - a fost desigur legat de întortocherea labirintică. Centrul protejat de labirint era rezervat iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice (ocolişurile labirintului) se arăta demn de a accede la revelaţia misterioasă, odată ajuns în centru, era ca şi consacrat. Ritualurile labirintice pe care se întemeia ceremonialul de iniţiere aveau tocmai drept scop să arate neofitului - în chiar timpul vieţii sale pământeşti - felul de a pătrunde (fără a se rătăci), în teritoriile morţii / aceea find poarta spre altă viaţă; într-un anume fel, experienţa iniţiatică labirintică ajutată de firul Ariadnei echivala cu căutarea Merelor de Aur din Grădinile Hesperidelor sau a Lânii de Aur din Colchida: fiecare dintre acele încercări nu semnifica altceva - în limbaj morfologic - decât pătrunderea victorioasă într-un spaţiu greu accesibil şi bine păzit, în care se afla un simbol mai mult sau mai puţin transparent al puterii, al sacralităţii şi al nemuririi. La grecii vechi, labirintul şi mlaştina aveau acelaşi rol. Labirintul ar fi o combinaţie a 2 motive, spirala şi împletitura, exprimând o voinţă foarte evidentă de a figura infinitul sub cele 2 aspecte, adică infinitul în veşnică devenire al spiralei şi infinitul eternei reîntoarceri, figurat de împletitură. Întâia armă-unealtă a omului, securea a fost un centru de integrare, expresia unei permanenţe, un fulger acumulat. Labirintul ar putea avea şi o semnificaţie solară datorită ‘dublei securi’ (emblema regalităţii), amintind trăznetul arhaic al lui Zeus. Securea loveşte şi taie, iute ca fulgerul, zgomotos şi stârnind uneori - scântei; neîndoios, acela e motivul pentru care a fost asociată - în toate culturile - cu fulgerul şi deci cu ploaia, ceea ce ne îndreaptă spre simbolurile fertilităţii. Prin securea cu tăiş dublu, deopotrivă distrugătoare şi oblăduitoare, ambivalenţa funcţională se materializa pe deplin: simbolismul aceleia trimitea la dualitatea moarte-viaţă, sau dualitatea energiilor contrare şi complementare, apropiind această secure de caduceu”. Toporul dublu / “labrys” a fost arma caracteristică atât Amazoanelor şi Ghergarilor, cât şi a Zeului-moş = Zalmoxe al Geto-Dacilor, regăsindu-se deopotrivă în Kerka / Caria = Ţara Gherghiţilor (din Anatolia / Turcia de azi) şi în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (din România de azi), mai ales la vechii lideri; doborârea unor arbori - unii consideraţi şi sacri, din varii motive - din codrii străvechi se făcea îndeosebi cu toporul: în trecut, la latitudinile medii, vaste suprafeţe erau împădurite puternic, pe atunci oamenii bucurându-se de vegetaţie mult mai bogată decât în prezent. În Epoca Pietrei, Crăciun - fiul Cerului - a apărut în Carpaţi ca partenerul patroanei magiei Circe (şefa Gliei, fiica Soarelui): după cum a scris poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 14, Magiciana Circe l-a iubit şi pe fiul lui Cronos / Crăciun. Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” al Academiei Române - a afirmat în “Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013: “An = personificare a Soarelui; sinonim cu Crăciun, Saturn, Mitra, Şiva, Zeus”. În 2014, cercetătoarea Română Cotan Prună a enunţat: “Crăciunul se ţinea la date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar (‘stă jarul’) lăsat să ardă până în primăvară, era sursă de energii pe timpul geros. Crăciunul celebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro-indiene ca fiind Ker dar şi Kerkion la proto traco-daci, apoi de la Kerkun la românescul Crăciun. Crăciunul este de origine traco-geto-dacă, cu caracter agrar neolitic şi s-a păstrat la toate popoarele din centrul şi estul European ce îşi au numele de la crăcile, crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin care vestele şi nevestele

duceau focul pe vetrele din jur, semnalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lumină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecărui timp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele, lămpile cu feştilă iar astăzi sunt becurile electrice de toate dimensiunile - toate invocă Soarele. Crăciunul exista în datinile străvechi ale getodacilor de milenii şi se păstrează numai la români şi la popoarele din jur sub nume înrudite. La albanezi se aprinde o buturugă, numită ‘crencia’; butucul ce arde în noaptea de Crăciun la români se numeşte ‘Colindău’. Mitologia românească păstrează personalitatea Marii Preotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se feresc, dar care şi-a păstrat locul prin care patriarhatul prinde contur şi sens. La români Crăciunul este o personalitate mitică anterioară creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăciunika era acea Mare Preoteasă care patrona cumpăna dintre ani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentru vechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolul de conservare al energiilor necesare unui Nou început de la care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe care le duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pe vatră. Butucul ardea până-n primăvară, dar Za-mosa Crăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ce avea în centru 2 fire împletite, unul alb şi unul roşu, adică energie luminoasă şi energie calorică. Era bine făcută să ardă mult, de la care oricine putea aprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost preluată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea de la Anul vechi (sleit de energii ca un pod între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii). În vechimea matriarhală, androgină, fiecare perioadă din Anul calendaristic era patronată de câte o Mare Preoteasă, când Anul avea 8 luni. Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de iarnă dar în calendarul ulterior fenomenul a fost mutat la 1 martie când începeau Zilele Babelor, după care patriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climă şi de calendar în timp au determinat o dată convenţională stabilită la 25 decembrie - o naştere sacră, o reînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat demult cu naşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu naşterea lui Mithra, cu gemenii divini Artemisa şi Apollo. De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmic precreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numai cu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile au în ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. ‘Florile dalbe’ sunt florile de gheaţă. Anul începea primăvara şi colindele îndemnau la arat. Artemisa era numită Roşia / energia cosmică iar Apollo însemna Albul / strălucitorul sau lumina; ei erau pruncii Cerului (‘Cher-sones’, denumirea străveche geto-dacă legată de cea a Crăciunului asimilat cu crengile, încrengăturile, fascicolul de energie îngemânat / împletit cu lumina, ca funia: mărţişorul împletit din colinde). Renaşterea naturii în zona nordică era la echinocţiul de primăvară, în vremea florilor de măr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti. De ce oare aşa-zişii istorici ocolesc mitologia geto-dacă, o fascinantă istorie paralelă a omenirii? Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au tot mişcat în calendar şi aşa se explică din vechime gruparea Moşilor - sfinţilor bătrâni - în jurul Crăciunului, care-şi au obârşia în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilustrat în datini şi obiceiuri. Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun ale geto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesagerii neamului nostru, purtătorii civilizaţiei străvechi de la Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră 106


Europeană, dar şi opoziţia patriarhală, care a păstrat nucleul de ştiinţă. În datini este prezentă ‘capra’ care la noi, în ‘cultul de Sarabă’, are 8 picioare (şi-i atât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă). În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de se auzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeau şi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, serpentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Se făceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calendarul de ceapă când se desfăceau 8 sau 10 foi rânduite pentru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa unde era mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau pe rând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou se spunea că lupul putea să-şi vadă coada mişcându-şi capul. Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcat pe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoacele o încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri de piei de gheaţă. Dokia nu se dezbrăca pentru ca să le reîmbrace la nevoie, ci le lepăda, considerându-le de nefolosit (că s-au evaporat). Când a ajuns pe vârful muntelui, unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţii de vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de fapt ieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţi ce par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajul ieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienele de zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii. De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu în gheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii Lumii, de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de crăpau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transforma în piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul, stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul de plai, gurile de Rai. Secretul a fost că dacă urci pe munte te încălzeşti, dar la înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc energiile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerul şi cu cât urci aerul e tot mai rece. Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţat pământul a fost posibil Botezul Pământului care se face numai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numai Botezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţa până a ajuns aici în Nordul Hiperborean unde glaciaţiunea, ultima constatată de geologi, mai acoperea încă acum 10 milenii Europa nordică şi urme de existenţă omenească s-au descoperit numai în locul unde trăieşte azi poporul român. La români se mai păstrează ‘Legenda ghiocelului’, unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi de Mama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl-ghiocelul, îi aduce la soarele primăverii. ‘Omătuţe’ este numele străvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce ne spun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei forme şi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetă a ‘Octogonului sacru’ transmis de către ‘Mama Zăpadă’, tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fost transmisă patriarhatului. Colindele care în vechime se numeau ‘corinde’ erau ‘oraţii’, adică anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, când Soarele era lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fie pierdută în pustiuri de gheaţă; acele evenimente s-au păstrat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţăturilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Cel mai cunoscut colind la români se numeşte ‘Florile dalbe’, adică florile albe, ce apar din întuneric. Florile dalbe invocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cultic de către oameni. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la care participă toată suflarea ce include oameni, animale, plante, seminţe etc.

care refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri, practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivă vremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativ repetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate de energiile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vreme cu urarea de ‘Bună Dimineaţa la Moş Ajun’ şi ‘Mâine cu bine la Moş Crăciun’, urare ce indică Începutul Lumii. Crăciu-Nika era Zâna ancestrală din ceremonialul de la cumpăna anilor din matriarhatul paleolitic: acea Mare Preoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţi străvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trimite tot la matriarhat prin Mol femeie şi Dava sau Daba - vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprindea cu ultimele energii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să stea jarul până la primăvară, cum spuneau bătrânii. În noaptea din Ajunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-dacilor era buşteanul aprins, buşteanul de rugă. Când se crăpau zorile, Zâna Crăciunika aprindea 8 crăciunele şi le împărţea celor 8 vestale, care la rândul lor aprindeau crenguţele adunate de pe buşteanul ce ardea zile întregi ca transmiţător de energii, ce erau duse de neveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fost înlocuite cu lumânărele, adică ‘lumi.nike’ din ceară de albine pentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se invocă şi energiile cosmice prin adorarea ‘Stelei ce răsare, ca o taină mare’, indicând evenimentul cosmic al naşterii. Crăciunul, cumpăna dintre ani, era marcat şi prin Carnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umane străvechi, ce înconjura un car aflat în mişcare ce purta lunile anului în straie multicolore semnificative. În fruntea acelui alai cultic flăcăii purtau buşteanul plin de eşarfe multicolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice, în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetele trâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungau slabele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imita vuietele universului, când totul se transforma într-un teatru liturgic, prin care se îngropa buşteanul ori se împingea pe Apa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general de calambururi, umor şi focuri ce se pierdeau târziu în noapte. Pragul dintre ani era cel mai important eveniment din datinile geto-dacilor, marcând Calendarul străvechi ajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor. Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţiei din trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală, anterioară creştinismului în Europa, care invocă timpul mitic prin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calambururi demonice, umor (ne stau mărturii numeroase descoperiri arheologice, în aceste sensuri). Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numele străvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi Anul Vechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconjurau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, de către Marile Preotese ale Soarelui Carpatic şi ale Civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie numai pe insule numite picioare de plai. Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor a fost recunoscută de istoricii antici ca fiind Hiperboreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene. Iată că întreaga noastră mitologie - exprimată în datini şi obiceiuri - este istoria existenţială. În zonele montane bradul este nelipsit din datinile româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnale străvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuia Civilizaţia Orelor, a oreenilor / arianilor care erau hiperboreenii răspândiţi pe tot pământul: 107


împodobirea bradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipesc ca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în lumină din toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii strămoşilor geto-daci, cei care păstrează învăţăturile de demult ale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune”.

Pământului, însemna că patrona Sudul (patronul Nordului era fratele său, numit “Polus” / “Koios”): ei - Krios şi Koios - au fost fraţii mai mari ai lui Kronos / Cronos (numele pe care îl foloseau vechii Greci pentru Crăciun). Epitetele Zeului Hermes au fost “Krio-phoros” (însemnând “purtătorul de berbec”, cu apariţiile consacrate primăvara - în martie şi aprilie - purtând animalul pe după cap), mai rar “Moskophoros” însemnând “purtător de viţel”:

Cea mai veche mască din Europa (Valea Cibinului / județul Sibiu) În neoliticul localității S Ardelene Cristian 45,47 lat. N, 24,01 long. E, zisă Grossau de Sași / Germani - din județul Sibiu - în 2012 a fost descoperită cea mai veche mască din Europa, corespunzător Dr. Sabin Adrian Luca, directorul Muzeului Brukenthal: “prin tipologia acelei măști, e cert faptul că sculptorul, populația, provin din Anatolia”. Adepţii Marii Zeiţe Kirke / Ghirghe - timp de milenii - au fost credincioşii Gherga (denumiţi după ceea ce venerau, la fel cum de pildă adepţii lui Christos în ultimele 2 milenii sunt credincioşii creştini, denumiţi după ceea ce venerează): aşa ceva a pornit de la hierogamia Gherga / Gher-Ga (a fuziunii Cerului Gher cu Glia Ga), perpetuată cu pruncul Crăci-Un al acelor părinţi Ghergani, anume Cerul şi Pământul, ş.a. Ca diminutiv la Crăciunica, cea denumită Anica / Ana - muierea Zeului An - era (prin măreţia ei de Mare Zeiţă) unică; rima Română pentru Anica / Unica n-a rămas fără ecou, Nike de pildă regăsindu-se în Sudul Vechii Lumi. Vechii Greci o numeau ca “Nike” pe victorioasa Titană înaripată, fiica Zeului Războiului “Pallas”, fiul Titanului Krios (la început, ea era Atena Pallas - distribuitoarea victoriei - Atena provenind din “As-Ana”, adică literalmente “Osul lui An”, zeiţa făcând parte din Sfânta Familie); etimologia Nike - de exemplu şi conform Dr. Paul Beekes - era pre-Greacă iar numele bunicului / moşului Titan Krios, fiul Cerului şi

Principiul clonării (reflectat prin avataruri, gemeni, ş.a.) se transmitea din moşi / bunici spre nepoţi / nepoate şi în formula onomastică, de exemplu vechiul An mereu - stins la Crăciun - reînnoindu-se apoi, ca An Nou: Anul dar şi Ana / Anica - soaţa sa - au parcurs anii chiar cu mult succes, atât milenar, cât şi pe areale mari (în multe generaţii şi într-o largă geografie). Karia / Caria - adică Ţara Gherghiţilor din SV Anatoliei, unde inclusiv azi i se poate vizita cel mai mare aşezământ religios, atât în termeni de suprafaţă, cât şi ca durată de funcţionare, anume Sanctuarul Gherga - era consonantic notată KRK (în primele scrieri alfabetice) şi i se mai zicea “Phoe-Nike” / Phoenike iar denumirea de “Phoenix” = “Phoe-Nix” s-a fixat pentru sfânta pasăre din străvechime, absolut fabuloasă, cunoscută până în India ca Garuda / Garuga, o denumire Ghergană: ea desigur că era bine cunoscută şi de vecinii Carianilor / Karianilor = Gherghiţilor, anume de Phrygii din Anatolia, geografic aflaţi între Sudicii Phoenikieni / Fenicieni şi Philisti / Filisteni - din Canaan - şi Nordicii Phinni / Fini (adică “sfinții nuni” = “sfinții prinți”) din Karelia / Finlanda, ş.a. Titanul Pallas Zeul Războiului - tatăl Atenei Pallas / Nike (respectiv al străRomânei Crăciunica / Anica, adică “A-Nica”) patrona 108


Constelaţia Auriga, ce răsărea primăvara: în vechime se zicea Auriga războinicului conducător de car; Finezii zic Soarelui “Aurinko”. Pe de altă parte, Titanul Polus / Koios - Zeul Nordului - era frate cu tatăl lui Pallas iar denumirea sa literalmente reda ceea ce-l caracteriza: literalmente era “coios”, adică fertil (iar aşa însuşire a bărbatului Nordic a fost mult apreciată de Amazoane, începând cu negresele / Africanele care urmăreau Polul Nord în înaintarea din migrarea lor în EurAsia).

de la hotarul Timpului / Crăciunului” = “Valachi” / “Valahi” (respectiv, Uriașii Gealați / Blajini ai Moșului Crăciun, cu înalt respect pentru “văleat” / “veleat”, excelenți veghetori / observatori ai Cerului - ca astronomi pricepuți și vestiți sfinți păstrători conservatori ai calendarului circular, la care spirala era semnificativă). În 1971, cercetătorul Adrian Riza din România a arătat că numele “Zărand” din Crişana / Munţii Apuseni - zonă bogată în aur - e de pus în relaţie cu termenul Iranian “zar” pentru “aur” (aşa cum a apărut la Magul Gargo = Zoroastru / Zaratustra, ş.a.); aurul era simbol al firii divine, preţiosul metal fiind din Ţinutul Zărandului (aflat în NE Banatului, anume zona cu munţii străjuind Bazinul Crişului Alb, de unde încep Moţii, statistic formând cea mai deasă populaţie din spaţiul Român cu păr şi ochi deschişi la culoare, după cum a observat şi cercetătorul Ioan Costea): de altfel, aurului în Greacă i se zice “chrysos” (puternic rezonând cu Crişurile) iar în Caucaz pentru “bătrân” e termenul Oset “zærond” (just apropiat lingvistic de Zărand), ceea ce aşa poate duce la înţelesul în Carpaţi de Zalmoxe pentru “Zar-moxe” şi literalmente ca “moşul aurit” = “strămoşul”. În 2012, Dr. Teodor Ardelean a scris despre “Dacii din Ținutul Zărandului” că “piesele arheologice din Zărand, fotografiile din satelit în zona Munților Zărand coroborate cu topice, cântece, credința, limba vorbită de țărănimea română din Ținutul Zărandului și informațiile anticilor înfățișează o realitate aproape de necrezut: originea strămoșilor românilor din această parte a Daciei urcă până la supraviețuitorii potopului”. Despre Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor - din SV Anatoliei - trebuie ştiut că odată se numea Chrysaoris, adică “Aurita” (după cum a scris în secolul II chiar localnicul Pausania 5:21 - care purta acel nume însemnând “Sfântul sfinţilor” - născut în anul 110 lângă Sanctuarul Gherga). Din “Zare” sau “Zori” (derivarea fiind din rădăcina “Gher” / “Ghel” = “strălucire”) s-ar putea vedea că “Zal” - prima silabă din “Zeul-moş” / Zalmoxe - era în legătură cu Soarele / Latin “Solis”, ceea ce însemna că denumirea Geto-Dacă a zeului suprem desemna atributul solar al “luminosului” bărbat: iluminatul bătrân sau strălucitorul moş (nu neapărat în vârstă, ci din vechime); literalmente, în “strălucirea Pământului” = “Gher-Ga” se poate vedea ce însemna Gherga mai ales pentru partenera sa, Mama Pământului / Marea Zeiţă. Mitografii Antici au afirmat că Zalmoxis purta o piele de urs pe umăr. În neolitic s-au folosit figurine reprezentând urşi şi s-au găsit vase pe care erau reprezentaţi urşi. Pe de altă parte, Zeiţa Artemis - căpetenia nimfelor - era simbolizată printr-o ursoaică. Se poate considera că ursul era animalul sacru al geamănului ei Apollo Gergithios / care era totuna cu Zeul Soarelui, respectiv cu Zalmoxe (în trecut - după cum a apărut şi în “Lexiconul Suida” din capitala bizantină - “Zalmoxe” era folosit deopotrivă pentru Zeiţă şi pentru Zeu). Conform filozofului Porphyrios / Porfiriu din Tyr / Liban 233-303 în “Viaţa lui Pitagora” (care a scris despre Pitagora că a fost discipolul “MorGetului” - adică “Getului Negru” = “Getului Nordic” - Dactylus), Heracles / vechiul Hercule era Zalmoxe = “Zeul-moş”, el prezentând etimologia Antică a lui Zalmoxis: “Unii oameni - spre a interpreta acest nume - spun că Zalmoxis are înţelesul de om străin”. Tot el a afirmat că “Tracii numesc ‘Zalmon’ pielea de animal” (termenul Trac “Zalmon” - corespunzător cercetătorului Antonian Nour din România în studiul “Cultul lui Zalmoxis” din 1941 - era înrudit cu cel Sanscrit “Carman” semnificând “învelit în piele”): “Car-manii” / Carianii - din Caria = Ţara

Înaripata Nike = Zeiţa Victoriei (Caria) Datele existente converg spre ipoteza că în Epoca Pietrei arhetipul divinei perechi An-Anat a fost cuplul Crăciun-Circe, al Ghergoilor / Gherganilor stabiliţi nu altundeva decât în răsăritul Panonic (la V de Carpaţi), în Crişana şi Banat; arhetipul masculin Gherga a fost major legat de Crăciun în Crişana / regiunea de la N de Mureş iar arhetipul muierii Gherga a fost major legat de Circe în Banat / regiunea de la S de Mureş: numele patronilor gardienilor din Era de Aur / paleolitic - care străjuiau la apus Imperiul Atlant - au fost însuşite în Era de Argint / neolitic şi transmise până în prezent, prin prima scriere din lume, acolo Civilizaţia Atlantă în Epoca Pietrei continuându-se după Potop direct prin Vechea Civilizaţie Europeană (considerând dubletele apreciate iniţial în cele 2 regiuni ca asexuate / castrate iar apoi sub forma clonelor sau gemenilor, Crăciun în regiunea Crişana a Zeului An derivând din Ghergan / Gherga-An şi Circe în regiunea Banat a Zeiţei Anat derivând din Kirke / Ghirghe). O oarecare localizare a oferit-o Plutarh în “De defectu oraculorum” 18 care a scris despre Cronos că a adormit - pentru eternitate - într-o “Insulă Hiperboree”; vechii Greci considerau tărâmul Hiperboreu ca începând din Nordul Dunării, până la Polul Nord. Pentru “durata vieții” / “hotarul în timp”, în vocabularul Românesc s-a fixat termenul “veleat” / “văleat” iar echivalarea Românilor ca “Valachi” / “Valahi” ar egala înțelesul ca “oamenii Timpului” - adică ai lui Cronos / Crăciun - “văleatul” / “veleatul” însemnând în vechime explicit “Timpul” / “Anul”; mai ales străinii au obișnuit - încă din vremurile vechi - să-i apeleze ca “Valahi” pe Români: Rumânii / Ramanii - adică oamenii Raiului - erau “oamenii 109


Gherghiţilor, în SV Anatoliei, puternici colonizatori ai Dobrogei inclusiv în mileniul I î.C. - au fost cei care îi adorau atât pe Zeul Hermes, cât şi pe gemenii divini Artemis şi Apollo, în metropola Efes puternic populată de la începuturi de către ei (fiind la mariginea regiunii lor) Templul Artemidei ajungând una dintre cele 7 minuni ale Lumii Antice; anterior Carianilor / “Car-manilor”, adică a oamenilor îmbrăcaţi în piele, fie acelea de urşi ori de lei, ca “Zeul-moș” / Zalmoxe sau ca Hercule, în mileniile III-II î.C. importanţi colonişti la gurile Dunării au fost Gherganii Troiani, care au şi avut - în Epoca Bronzului - Regatul Heraclid, cu capitala la Gherghina (în Nordul cotului Dunării), azi Galaţi. “Întoarcerea Heraclizilor” după Războiul Troian, adică plecarea Dorianilor - de la Istru, via Balcani, în S Anatoliei - întâi, prin stabilirea în partea Anatolică Sudică, a determinat ca ecou imediat instalarea celor din N Anatoliei la Dunărea inferioară, apoi fiind urmaţi de Cariani, din S Anatoliei: astfel s-au instalat Geto-Dacii în fruntea stră-Românilor, ajungând curând la putere în tot spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic; actualii Români - descendenţi direcţi ai Geto-Dacilor, aşa cum au dovedit istoricii - păstrează inclusiv în limba curentă un important fond străvechi de cuvinte, cu nenumăraţi termeni stră-Români (după cum au demonstrat lingvişti competenţi, prin cercetări desfăşurate cu mare seriozitate). În trecut, era o împietate să se rostească numele zeului, fiind interzisă - ca tabu - pronunţarea sa (încălcarea unei asemenea cutume reprezentând o gravă ofensă). “Dicţionarul de simboluri” a enunţat despre tabuuri: “au existat în toate societăţile umane, făcând parte dintr-un sistem animist pre-religios; regulile par să provină dintr-o învăţătură referitoare la suflete şi să fie determinate de simpatii şi antipatii, de preferinţa sau sila diferitelor categorii de duhuri faţă de unul sau altul dintre ele. Mai presus însă de suflete s-a dezvoltat concepţia despre o zeiţă puternică, care le-ar fi stăpânit pe toate; acea concepţie a devenit tot mai importantă iar tabuurile au ajuns treptat să fie socotite mai curând un mijloc menit a atrage bunăvoinţa zeiţei, decât reguli care să se adapteze preferinţelor sufletelor. Principiile de conduită au căpătat deci o bază supranaturală în locul vechii lor baze naturale. Oricât de imaginare ar fi fost primejdiile expuse la încălcarea lor, tabuurile au fost redutabile şi puteau duce la moarte. Închipuirile acţionează asupra oamenilor la fel de eficace precum gravitaţia şi îi poate ucide cu aceeaşi certitudine ca acizii. Tabuurile jucau deci rolul unor izolatori meniţi a ţine la distanţă forţele spirituale ale persoanelor care făceau obiectul lor, aşa încât acelea nici să nu sufere, nici să pricinuiască suferinţă; căci lumea rămânea teafără dacă se ferea de atingerea lor. Tabuurile au fost sacralizante, ca şi ordinea impară”. Despre timpurile vechi, e necesar de observat că în general referințele erau la zei și mai vechi, de exemplu în Epoca Bronzului nemenționându-se zei contemporani, ci zei din perioada precedentă a Epocii Pietrei, apoi în Epoca Fierului relatările fiind îndeosebi despre făpturile divine din Epocile Bronzului și Pietrei, ș.a.m.d. (astfel apărând 2 Novac / Noe - cel “bătrân” și cel recent - 2 Zeus / cel vechi și cel nou, 2 Hercule / cel dintâi și cel de apoi, ș.a., ori chiar triplete sau multiple versiuni: ca exemplu sugestiv, ca și Marea Mamă în plan muieresc, similar în plan masculin moșul Her - adică Hermes - a fost foarte vechi, bucurându-se pe spirala timpului de numeroase nominalizări iar primul Hercule / cel vechi, corespunzător filozofului Gal Favorinus 80-160, era numit Chon de către vechii Egipteni, la fel ca şi Cron, pentru care

Aromânii au numele de Cărciun iar Românii au numele de Crăciun; primul Zeus, adică “Zeul”, al Grecilor - anume Zeus “cel vechi” - era “Zal-moxe”, adică “Zeul-moş” al Geţilor, ambele popoare conservându-şi zeul suprem cu denumiri similare, ca Zalmoxis la Nordicii Geţi şi respectiv Zeus la Sudicii Greci). Patriarhul Noe al Evreilor a apărut ulterior celui reţinut de stră-Români ca Novac: de altfel, primul Potop a şi fost peste Lacul Pontic - actuala Mare Neagră - de unde o bună parte a supravieţuitorilor s-au refugiat în susul Dunării (pe atunci, Evreii - care au scris apoi în Biblie despre Noe nu existau). Regele Ghergu (Ghergu-res / Herku-les, notat după milenii de vechii Eleni şi ca Herakles), fiul cerescului Muntean “Ur-An” / Uran - Titanul “Tătâne” - era ştiut de vechii Români drept Moş Crăciun / nume dovedit de paleolingvişti ca pre Indo-European; Civilizaţia Dunăreană urmaşa Vechii Civilizaţii Europene centrată în Banat, la distanţă confortabilă / sigură de inundatul Pont - din Ghergu / Herku a transmis (sub formă prescurtată până și în Bazinul Nilului) nume ca Hermes, adică literalmente “moş Her” şi ca Horus / Orus, unii cercetători considerându-l pe Horus / Kheru-Ur drept adevăratul fiu al lui Hermes: de exemplu, oratorul Roman Cicero a scris în “De Natura Deorum” din 45 î.C. că tatăl lui Hermes a fost Zeul Uranus iar conform scriitorului Elen Plutarh, Hermes a fost bunicul lui Horus tatăl mamei Isis a aceluia - biblic acelaşi Hermes fiind echivalat cu Ham, bunicul Sfântului Gherghe / Gherghe-seu, ajuns după Potop stăpân în Ţara Sacră Canaan / cu mult înaintea sosirii vechilor Evrei acolo (e de remarcat că ritualul îmbăierii a fost numit “Hammăm” de cei din străvechiul Iran şi iniţial tot împrejurul Caspic de asemenea a fost populat de Iranieni - iar baia ritualică era practicată în marile Fluvii, atât în Dunăre, cât şi în Gange, etc. - Arabii dar şi Anatolienii încă numind baia lor specifică ca Hammam). În 1985, Francezul Francoise Bonardel - profesor de filozofia religiilor la Universitatea Sorbona I din Paris - a comentat: “Faptul că decizia lui Hermes a fost luată în zorii zilei, când privea spre răsărit, întăreşte forţa simbolică a acelui episod. Aurora e ora privilegiată a trecerii prin excelenţă, cea care negociază tranziţia şi schimbarea de stare. Pe de altă parte, răsăritul este - mai mult simbolic decât geografic - locul de unde se manifestă lumina originară, cea care asigură regenerarea şi dă naştere unei adevărate cunoaşteri, prin contrast cu o simplă reprezentare a lucrurilor. Într-un asemenea context îşi are înţelesul păstrarea cărţilor: ‘O, cărţi sacre, scrise de mâinile mele nepieritoare, voi, asupra cărora, miruindu-vă cu licoarea nemuririi, am toată puterea, rămâneţi în vecii vecilor neatinse de putreziciune şi de stricăciune, fără a fi găsite de nimeni din cei ce vor petrece pe acest pământ, până în ziua când cerul îmbătrânit va da naştere unor făpturi demne de voi, cele pe care Creatorul le-a numit fiinţe’. Aici lua sfârşit ciclul revelaţiei hermetice, când Verbul lui Hermes fusese la început singurul revelator. Cărţile permiteau de acum înainte discipolului să retrăiască acelaşi traiect, făcând din el contemporanul, ba chiar noua întrupare a lui Hermes. Verbul lui Hermes era cuprins în originea ecloziunii sale, reducând prin aceasta la minimum distanţa dintre Cuvânt şi descifrarea sa. Faptul că Hermes a hotărât să ‘pună în păstrare’ cele mai importante ‘simboluri sacre ale elementelor cosmice’ pare legat de propria retragere: când zeii sunt prezenţi în lume, simbolurile nu-şi au locul; dimpotrivă, retragerea zeilor presupune ca de atunci încolo ele să mărturisească despre prezenţa lor, ocultată”. Hermes a fost zeul gardienilor, 110


descoperitorul focului şi patronul sacrificiilor, semnul său emblematic fiind “kerykeionul” (cârja decorată cu 2 ghirlande împletite / ce animalier au fost interpretate ca 2 şerpi încolăciţi); fiind mesager / mesa-ger divin, “moşul Gher” = “moşul Cerului”, respectiv “moşul Her” sau “Her-mes” a fost considerat sursa primelor scrieri (cercetătorul Român Dragoş Birlea a scris despre “Mesageri şi etimologie” în 2013 “să vedem cum se zice la ‘mesager’ în câteva limbi: în latină ‘nuntius’, în idiş ‘malak’, în greaca veche, cea mai veche limbă cultă europeană (deşi Grecia a înflorit fără dubii în Asia), mesager era ‘angelos’. Da, surpriză, surpriză. Dacă Dumnezeu ar exista şi ar trăi în altă lume decât a noastră near comunica, vorbi, trimite mesaje prin mesageri, adică prin îngeri. ‘Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului’ spunea apostolul. Ce ciudat că ‘apostol’ însemna tot trimis, mesager”. (Iar “moşul-Her” era primul “mesa-ger” - cel mai însemnat - el fiind divinul “Gher-mes”, respectiv Hermes, indicat de genealogiile străvechi ca bunic Gherga: era Cerescul moş, adică străbunul / vechiul bărbat divin, foarte important pentru Pământul Ga).

atât este mai eficace. Logica nu poate sesiza natura veritabilă a gândirii, dacă nu consideră în mod concret sensul judecăţii, dacă nu ţine seamă de faptul că sensul depinde de întrebuinţare şi întrebuinţarea de intenţia aceluia care vrea să facă această întrebuinţare. Intenţia este încă un fapt psihic şi ca atare trebuie să fie cercetată de psihologie. Orice ignorare a ei ca fapt psihic se răzbună în cele din urmă. Dacă atribuim regulilor logice un soi de valoare intrinsecă, un soi de existenţă dezincarnată, independentă de aplicarea lor la cazurile gândirii efective, le reducem la fantome pe cât de futile, pe atât de ininteligibile. Interesul şi intenţia sunt lucruri esenţiale pentru actul judecăţii şi procesul cunoaşterii. O fiinţă neposedând nici un interes ar fi incapabilă să dea atenţie la ceea ce se petrece în jurul ei, să aleagă cutare lucru în locul altuia, să aprecieze cutare obiect mai curând decât cutare altul şi un obiect dat n-ar putea să-i zguduie apatia mai curând decât un alt obiect oarecare. Spiritul este guvernat de interese variate, ce se raportează toate - direct sau indirect - la funcţiile şi scopurile vieţii. Organizarea spiritului este biologică şi teleologică, adică selectivă. Numai în anumite cazuri, anormale sau morbide, ca de pildă în idioţie, nebunie sau vis, el e privat de organizarea selectivă. În starea ei normală, viaţa mintală este ‘esenţial intenţională’, adică nu este inteligibilă în afară de raporturile sale cu scopuri actuale sau posibile, cu toate că ea nu vizează un scop definit şi clar privit. Emoţia întovărăşeşte gândirea efectivă după cum umbra întovărăşeşte lumina. Tonalităţi afective întâlnim şi la actele de gândire care - la prima vedere - ar părea să nu aibă nici o legătură cu afectele, cum este calculul matematic. Noi putem observa adesea că ura sau iubirea comunică o adâncime de vederi pe care ochii indiferenţei reci nu sunt niciodată capabili s-o atingă. Este exact că uneori - şi la anumite persoane - emoţia, prin unele forme ale ei, poate prejudicia actul cunoaşterii. Aceste cazuri trebuie de aceea cunoscute îndeaproape şi dovedite fiecare în parte. Căci chiar şi cazurile când emoţia prejudiciază rezultatelor cunoaşterii, cel mai bun mijloc de a contracara înclinaţia emoţională constă în a-i admite evidenţa. ‘Credinţa’ nu mai trebuie considerată ca un adversar şi un substitut al raţiunii, căci ea este în realitate un factor constitutiv al acesteia. Raţiunea nare deci dreptul să conteste sistematic validitatea credinţei, pentru că fără credinţă raţiunea însăşi n-ar fi posibilă. Orice cunoştinţă are un caracter pasional şi emotiv, volitiv şi selectiv; orice cunoştinţă cuprinde în constituţia sa elemente esenţiale neraţionale. Adevărurile matematice însele nu sunt decât în aparenţă lipsite de caractere emotive. În realitate, ele prezintă aceeaşi structură ca toate celelalte adevăruri. Ele nu mai trebuie deci considerate ca o grupă tipică de judecăţi pur raţionale şi ca un ideal către care să tindă celelalte adevăruri. Adevărurile matematice sunt şi ele adevăruri omeneşti, purtând în ele pecetea naturii omeneşti. În sfârşit, orice proces cognitiv care realizează intenţia, care ajunge la rezultatul dorit, procură un sentiment de satisfacţie. Un astfel de sentiment avem şi înainte ca gândirea să-şi realizeze scopul, atunci când procesele ei decurg fără piedică, netulburate, şi se apropie liniştit de scopul lor. Dacă facem abstracţie de sentimentele de satisfacţie, noţiunile de ‘necesitate logică’, de ‘adâncime logică’, de ‘tărie logică’ îşi pierd orice sens. Nu există şi nu poate exista gândire fără interes, fără intenţie, fără emoţie şi fără satisfacţie. Suprimând aceste condiţii, suprimăm gândirea însăşi iar împreună cu ea probabil şi logica, fiindcă sunt condiţii constitutive atât pentru una, cât şi

În 1940, filozoful Nicolae Bagdasar în “Teoria cunoştinţei” - editată de Academia Română - a expus: “Gândirea reală şi efectivă este condiţionată de la un capăt la altul de procese psihologice. În număr de 4 sunt acele procese psihologice fundamentale care fac posibilă gândirea: interesul, intenţia, emoţia şi satisfacţia. A spune că orice gândire este călăuzită de un interes psihologic e tot una cu a exprima un truism. Iar a căuta să refuzăm psihologiei dreptul de a se ocupa cu acest interes cognitiv - pe motiv că ar fi un interes ‘specific logic’ - e o raţiune ce nu poate sta în picioare. Căci chiar dacă logica ar fi să se ocupe cu natura specifică a acestui interes, ca interes el cade totuşi în domeniul psihologiei, care descrie natura genetică a intereselor. Iar un logician nu poate în nici un caz admite că interesul cognitiv ocupă un loc cu totul aparte, ca şi cum n-ar avea nici un interes cu viaţa şi ca şi cum ar fi disociat de personalitate. Un atare logician nu poate decât să repudieze opinia după care o gândire ce depinde de interes ar putea fi independentă de psihologie. Gândirea este apoi esenţial ‘intenţională’, şi cu cât ea este mai conştient intenţională, cu 111


pentru alta. Interesul, intenţia, emoţia, satisfacţia, sunt mai esenţiale gândirii decât vaporii, unei maşini cu aburi”.

În 1995, profesorul Richard Dawkins de la Universitatea Britanică Oxford în lucrarea “Un râu pornit din Eden” a enunţat: “Toate popoarele au legende privitoare la strămoşii triburilor lor şi adeseori acele legende se transformă în veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi venerează strămoşii, ceea ce e şi firesc, pentru că e vorba de nişte strămoşi reali - care deţineau cheia înţelegerii vieţii - nu de nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce se nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se înmulţeşte iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o descendenţă viabilă, mii de generaţii. Acea minusculă minoritate a unei minorităţi - acea elită reproductivă - este ceea ce viitoarele generaţii o poate considera ancestrală. Descendenţii sunt obişnuiţi, strămoşii sunt rari. Toate organismele care au trăit cândva pot rosti cu mândrie, privind către lungul şir al strămoşilor lor: nici măcar un singur străbun n-a murit copil. Cu toţii au atins vârsta maturităţii şi fiecare a fost capabil să-şi găsească cel puţin un partener cu care să se împerecheze cu succes. Nici unul din strămoşii noştri nu a fost răpus de un duşman sau de un virus înainte de a aduce cel puţin un urmaş pe lume. Mii dintre contemporanii strămoşilor noştri au eşuat în toate acele privinţe, însă nici măcar unul singur dintre străbunii noştri nu a dat greş în vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt absolut evidente: cu cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu atât se justifică mai bine şi uimesc şi mai mult. Deoarece toate organismele moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor - mai degrabă decât de la contemporanii fără succes ai acelora - toate tind să posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a deveni strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se reproduce. Din această cauză, organismele tind să moştenească genele a căror prezenţă condiţionează construirea unui mecanism bine proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi cum s-ar strădui să devină un strămoş. Din această cauză ţinem la viaţă, la dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi - fără nici o excepţie - moştenim toate genele noastre de la un şir neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Genele nu se îmbunătăţesc prin funcţionare; ele se moştenesc neschimbate, excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face genele valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici un individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun fel, propriile gene. Indivizii care s-au născut cu gene valoroase cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a deveni strămoşi încununaţi de succes; prin urmare - spre deosebire de genele nevaloroase - genele valoroase au cele mai mari şanse să se transmită în viitor. Fiecare generaţie este un filtru, o sită: genele valoroase tind să treacă prin sită în generaţiile viitoare; genele nevaloroase tind să-şi încheie existenţa în indivizi care mor înainte de maturitate sau care nu se reproduc. Asemenea gene pot traversa o generaţie sau două, poate pentru că au norocul să co-existe cu genele valoroase într-un acelaşi individ. Dar este nevoie de ceva mai mult decât noroc pentru a trece prin mii de site aşezate succesiv una sub alta. După o mie de generaţii succesive, este probabil ca genele care au reuşit să treacă să fie cele valoroase. Din perspectiva genelor, există doar concepţia stabilită pe termen lung al râului de ADN curgând neîntrerupt de-a lungul generaţiilor numai temporar adăpostite într-un corp sau altul, numai temporar împărţind un corp cu genele companioane ce pot fi favorizante sau defavorizante”.

Biochimistul Isaac Asimov 1920-1992 de la Universitatea din Boston / SUA - Evreu Rus, preşedintele “Asociaţiei Umaniste Americane” - în cartea “Despre Pământ şi Cer” a scris: “Unul dintre motivele pentru care cei mai mulţi dintre noi nu ştiu despre lume atât de mult cât s-ar putea ştii, este acela că pur şi simplu nu se ostenesc să se gândească la aceste lucruri. Asta nu înseamnă că nu gândesc deloc. Toţi oamenii gândesc, însă fiecare persoană tinde să se concentreze cu predilecţie asupra problemelor ce par a fi de importanţă imediată. Ce mâncăm la cină? Cum să-mi plătesc datoriile? Unde să mă duc în concediu? Cum să fac să obţin o promovare şi o creştere de salariu? Oare să aranjez o întâlnire cu ştiu-eu-cine? Ce-o fi cu durerea asta ciudată care m-a săgetat deodată pe sub coaste? Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare dintre noi iar nevoia de a le găsi răspunsurile este adesea atât de puternică, încât nu ne mai rămâne timp să ne îndreptăm atenţia către probleme mai generale, cum ar fi: care este forma Pământului? Un răspuns firesc la această întrebare ar putea fi: Ce-mi pasă? De ce mă sâcâi cu asemenea chestii prosteşti? Ce importanţă are? (Pentru milenii, a fost mult mai simplu ca Pământul să fie imaginat plat - formă ce nu ridica nici un fel de problemă mai ales că aşa se vede la orizont. V-aţi putea pune întrebarea: Putem oare avea încredere în ceea ce vedem? Este destul să privim spre orizont? De fapt, suntem adesea induşi în eroare de ochii noştri, dacă nu examinăm cu grijă dovezile). A-ţi pune întrebări este de-a dreptul fascinant iar găsirea răspunsurilor devine destul de uşoară dacă abordezi problema metodic. Desigur, orice întrebare conduce de regulă spre alta. Cunoştinţele despre lume nu se înşiruie în linie dreaptă, ci sunt ca o împletitură tridimensională cu ochiurile înlănţuite, aşa încât pentru a răspunde unei anumite întrebări este uneori nevoie să fie mai întâi explicat altceva, ceea ce duce la necesitatea explicării unui alt fenomen, ş.a.m.d. Pe de altă parte, pe măsură ce avansăm de la o întrebare la alta, uneori nu e suficientă raţiunea; trebuie să aflăm câte ceva despre ce au observat şi dedus oamenii de ştiinţă. Gândirea duce la şi mai multă gândire iar acest proces n-are limite. Pentru oamenii care găsesc o bucurie în a gândi, aceasta este calea spre glorie. Pentru cei care nu sunt încântaţi să cugete la lucrurile care nu-i privesc direct şi imediat, necesitatea de a face acest lucru este înspăimântătoare iar ei se îndepărtează de ştiinţă”.

112


Primul Homo Sapiens din Europa: în Banat Ideea de clonă / avatar - din cele mai vechi timpuri a apărut tocmai din observarea unor aşa aspecte; remarcarea rezonanţei dintre Românescul “corp” şi Gorg, respectiv Latinescul “corpus” şi Gorgus, etc., reflectă în termenul de corp - cumulând treimea formată din suflet, spirit şi trup - un produs Gherga de fapt, al agregării elementelor esenţiale vieţii omeneşti, cu generarea din unirea / cununia Cerului şi Pământului în fiinţa animând trupul uman (în ultimele 2 milenii, creştinii au prezervat ancestrala triadă prin respectul suprem faţă de Sfânta Treime formată din Creatorul Dumnezeu / Domnul-Zeu = spirit, Sfinţitorul Duhul Sfânt = suflet, Mântuitorul Iisus Christos = trup: în secolul IV, Grigorie “Teologul” - de Nazianz / Capadochia - a predicat că “a încerca înţelegerea nenaşterii = Tatăl, naşterii = Fiul sau purcederea = Sfântul Duh conduce la nebunie”). Privind obârşia, pruncul Gherga şi părinţii săi au format în total 3 personaje foarte importante, încă din timpurile păgâne: Gherga / “Gher-Ga” i-a avut ca tată pe “Gher” = Cer şi ca mama pe “Ga” = Pământ, cei 3 formând treimea emblematică generic numită Gherga şi desigur consacrată aşa, încă din Epoca Pietrei iar de atunci, în legături cu Gherga s-au dezvoltat existenţial o mulţime de alte concepte şi termeni, cu rezonanţe culturale / civilizaţionale până în prezent.

Este de observat că în urmă cu 1000 de generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Neandertal iar în urmă cu 400 de generaţii ale Homo Sapiens a dispărut Cro-Magnon: puterea Homo Sapiens a rămas singura umană în lume; cel mai vechi Homo Sapiens din Europa a fost găsit în 2002 de un grup de speologi din Timişoara în Peştera cu Oase 45,01 lat. N, 21,50 long. E din comuna Bănăţeană Caraşova / judeţul CaraşSeverin - în Epoca Pietrei, peşterile / grotele fiind îndeosebi locaşe de cult, nu locuinţe - acel Homo Sapiens datând din mileniul XXXVI î.C., contemporan cu celelalte 2 tipuri umane, Neandertal şi Cro Magnon (faţa sa a fost reconstruită de specialistul Britanic Richard Neave). Desigur că acel Homo Sapiens nu era pe atunci vreun explorator izolat în Europa Neandertală, el având părinți Homo Sapiens și anturaj Homo Sapiens (familie, parteneri, ș.a.); străbunicul său a fost Neandertal, după cum a cercetat în 2015 colectivul coordonat de geneticiana Qiaomei Fu de la Şcoala Medicală Harvard / SUA (specia umană a Neandertalilor era originară Europeană şi a fost formată din strămoşii albilor - şi galbenilor - Homo Sapiens, după întâlnirea cu negrii Homo Sapiens, Neandertalii dispărând). În graficul următor apare declinul procentelor de ADN Neandertal la Homo Sapiens (cu individualizarea notată “Oase”, a celui mai vechi European Homo Sapiens, având o zecime ADN Neandertal).

113


Iată că în Banat - regiune Europeană clar delimitată natural încă din preistorie - speologia / arheologia a confirmat mitologia: 2 surse științifice - imaterială prin etnografia Bănățeană și materială prin artefactul Bănățean, analizat genetic - au indicat același fapt, că actualul spațiu Român a făcut parte din patria legendarilor Uriași (cei care erau corciturile / hibrizii dintre Neandertal și Homo Sapiens); se știe, în plus prin cercetările genetice din prezent, că în Europa Neandertalilor primii Homo Sapiens n-au pătruns exclusiv prin forță, ci și inclusiv prin încrucișările fizice ale speciilor umane - întâi rezultând Cro Magnon - ceea ce face descoperirea Bănățeană de la începutul mileniului III ca extrem de valoroasă (la început, progeniturile uriașe neavând de ce să apară la mari distanțe de prezența în Carpații Vestici / Occidentali a acelor primi oameni). În 2009, un grup de speologi din Crişana - din Arad, Brad şi Ştei - au descoperit în Peştera Coliboaia 46,31 lat. N, 22,35 long. E / judeţul Bihor picturi rupestre din vremea coabitării Neanderthal - Cro Magnon - Homo Sapiens (realizate cu cărbuni pe pereţi, înfăţişând animalele timpului, printre care şi rinoceri păroşi); arheologul Francez Jean Clottes, specialist în arta parietală după datarea celor mai vechi realizări ale preistoricilor acolo ca din mileniul XXXII î.C. - a afirmat, în 2010: “Acele desene au fost făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau; de exemplu, în Peştera Coliboaia sunt 2 reprezentări de rinoceri iar acei oameni nu vânau rinoceri: ei vânau urşi, reni, bizoni, însă nu rinoceri”.

În acele timpuri ale paleoliticului, oamenii deja trăiau între 2 lumi: cea naturală şi cea imaginară (închipuită de ei pe atunci; aşa ceva făcea deosebirea faţă de orice a existat anterior pe glob - căci nici o vieţuitoare n-a fost capabilă de a gândi similar, despre “Cealaltă Lume” oamenii reuşind astfel să “păşească” în afara realităţii lor imediate, printre primele sanctuare, în afara celor din aer liber, fiind cavernele / grotele). Primitivii locuiau firesc în colibe din crengi şi piei (din care arheologic nu s-au mai prea păstrat urme naturale); faptul că în grote / peşteri s-au găsit urmele lor (chiar oseminte umane), nu însemna decât folosirea de către ei a acelor spaţii subterane ca locaşe de cult / căci - prioritar - ele erau locuri sacre: pentru aprinderea focului, se folosea iască (o ciupercă parazită) şi pirită - ce la lovire scoate scântei - numele piritei fiind în legătură cu termenul “pyr” = “foc”, fixat aşa la Traci, în Română “de-a pururi” provenind din focul veşnic, căci greu de reaprins focul era întreţinut mereu să ardă, termenul “pyr” pentru “foc” fiind preluat ulterior şi de vechii Greci, etc. / deja la vechii Români “pururi” fixându-se ca pluralul pentru “foc”, adică “focuri”, respectiv pentru “eternitate”. Sanscrit, “puru” = “plin” iar Trac flamei / flăcării i se zicea “pară” (de unde “pălălaie”, “pârjol”, “pârlit”, “prăjit”, etc.); e de ştiut că focului i se zicea şi “pur” (în Tochariană “puar” iar în Phrygiană / Frigiană “vedi”): se poate observa că termenul în Română de spirală / “s-pirală”, în Greacă “spyris”, etc. provine de la vâlvătaia focului, a fuiorului ridicat, ce învârte scânteile în jurul coloanei de aer cald ce urcă spre cer (în aceeaşi categorie onomastică a purului foc sau a spiralei s-ar încadra şi toporul / “to-porul”, barda numită “tapar” în Armeană ori în limbile Indo-Europene din Asia, în paleolitic mult timp folosit şi prin aruncare, la fel ca bumerangul / 114


unealtă din arsenalul şamanic, toporul dublu fiind numit “labrys” de vechii Greci - arma lui Zeus aşa cum a fost în oraşul Carian Labraunda / Karghe-djak de lângă Sanctuarul Gherga - şi a fost numit “bipennis” / “bi-penis” de către Romani). Corespunzător cercetătorului Român Cristian Pintilie în 2011 “motivul spiralei și-a avut originea în paleoliticul spațiului carpato-dunărean și reprezenta șarpele; după potopul uriaș petrecut pe locul unde acum se află Marea Neagră, un grup aparținând populațiilor carpato-dunărene a dus acel motiv până pe malurile Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spirală (spirala carpato-dunăreană, valuri concentrice, etc. / în hieroglifele egiptene semnul spiralei avea înțelesul de apă)”. Șarpele stă încolăcit la soare: relația sa cu spirala simboliza regenerarea, în calendarul popular Românesc “zilele șarpelui” fiind primăvara și toamna, prima zi marcând revitalizarea naturii ca urmare a creșterii timpului de menținere a soarelui pe cer și respectiv cealaltă zi marcând la venirea anotimpului rece coborârea sub pământ pentru hibernare, ceea ce constituie dovada că șarpele pe meleagurile din spațiul CarpatoDunăreano-Pontic mereu a simbolizat regenerarea.

Sanscrita a fost printre primele limbi Indo-Europene scrise (în Sanscrită “penis” = “arka” / अक - popular fiind “Pala” - dar se știa şi ca “grdă”, respectiv “gereδa” în “Avesta”, cu pronunţia generală “gîrdă” / “ghereda”, etc., denumirile păstrându-se în areal după perioada vedică, până în vremurile Arianilor, după cum a studiat şi savantul Grec Nicholas Kazanas în 2011); străvechea asemănare IndoIraniană “gîrdă” / “grdă” sau “gereδa” / “ghereda” cu Gherga pentru “penis” nu era întâmplătoare, căci aşa se numea sursa fecundității și fertilităţii, propagată în Vechea Lume inclusiv de către diluvienii Pelasgi, printre care - datorită deopotrivă virilităţii şi divinităţii - bărbaţii Gherghi s-au bucurat de mare respect: se poate observa că între vechii Iranieni şi vechii Indieni - anume, mai ales cei Nordici - au fost atât asemănări, cât şi deosebiri (de exemplu, puterea Asura / “Aşu-Ra” era pozitivă la Iranieni însă negativă la Indieni, cu Deva / “Daeva” fiind invers, zoroaştrii care se opuneau incinerărilor pentru a nu spurca focul fiind în antiteză cu hinduşii respectându-l pe Zeul Focului Argi / Agni - Ignat la Români / partenerul Inătoarei de la solstiţiul de iarnă - apoi IndoEuropenii Kurgani îngropându-şi morţii în gorgane, ş.a.m.d.), sursa Gherga după ultima mutaţie genetică masculină ivinduse tocmai dintre cele 2 popoare, Iranian şi Indian. Se pot remarca și organizările lor sociale pe timp îndelungat, Indienii fiind poliandri iar Iranienii fiind poligami, asemenea organizări sexuale legându-se de organizările lor religioase diferite (așa ceva a dus la antagonism între acele popoare, nu numai în paralel, ci și în perioade diferite); paritatea pe cupluri (în perechea formată din muiere și bărbat), rezonând cu androginitatea primordială - adică fără dominanța feminină ori masculină - împreună cu poliandria / dominanța feminină și poligamia / dominanța masculină, au reprezentat cele 3 ecouri societale ale potențărilor umane. “Om” - termenul divin al Tibetanilor - are drept calificativ pe “zere”, care înseamnă “aurit” (uzitat de zoroaştrii Iranieni); la vechii Indieni, Zeii Argi / Agni, Indra şi Surya erau focurile lumilor terestră, intermediară şi cerească, adică focul, fulgerul şi soarele (mult ulterior, creștinii au asociat incinerările doar cu Iadul). În 2000, Dr. Lucian Cueșdean a afirmat: “Putem constata că limba română contemporană este singura limbă europeană care îl include pe RA în numele astrului solar”. Cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română nașterea și falsurile istorice” din 2016 a susținut: “Su-rya vedic = Soa-re românesc. În cinstea lui Ra, altarul trebuia să fie spre ‘ră-sărit’. În slujbele de salutare de dimineață și de rămas bun se folosea pentru Ra varianta Re, ca în ‘ut-re-nie’ și ‘vece-re-nie’ (pentru vechimea slujbelor, a se compara cu ‘Surya-na-maskar’, cinstirea răsăritului soare-lui din tradiția vedică și sanscrită, ritual dus de ariani în India). Ridicarea 115


soarelui pe cer era sărbătorită de români prin slujba utreniei, literal ‘slujba ieșirii soarelui’, nume străvechi tot în română. Particula ‘ut’ nu mai există azi în română, dar se poate retrasa calea ei: ‘ut’ prepozițional înseamnă ‘ieșit din’ în toate limbile scandinave (în engleză ‘out’, etc). ‘Re’ e particula esențială denumind astrul zilei cu alunecarea vocalică de la ‘ra’ la ‘re’. Cercetarea ulterioară va putea determina vechimea construcțiilor respective, raportându-se la despărțirea populațiilor scandinave de cele central europene, la o vreme când ‘ut’ era perceput încă și în românește ca prepoziție cu sens de ieșire. Și slujba geamănă - de seară vecernia este un termen pur românesc. Cuvintele folosite de părinți pentru tinerii căsătoriți, ‘no-ră’ și ‘gine-re’, au fiecare o dublă semnificație dăruită de morfemele finale ‘ra’ și ‘re’. Prima semnificație este cea directă, ca termen de comparație între noua lor poziție față de familiile lor și în cadrul obștii, unde ei sunt priviți ca soarele ‘ra’ ori ‘re’. A doua semnificație este dată de faptul că ei au devenit ‘no-ră’ și ‘gine-re’ prin săvârșirea unui ritual religios de natură solară ‘ra’/‘re’. ‘No-ra’ e numele folosit pentru tânăra fată de părinții fiului cu care ea s-a căsătorit. Este firesc ca în definiția ‘nurorii’ să vedem exprimat punctul de vedere al părinților soțului ei, deveniți după cununie și părinții ei, cu care ea avea să locuiască. Primirea ei în noua casă era prilej de bucurie: o ‘no-uă’ fiică, frumoasă ca soarele ‘ra’ le era dăruită părinților soțului. Proverbul străvechi ‘la soare te puteai uita dar la dânsa ba’ se referă la aceeași comparație cu soarele pe care o are compunerea ‘no’ și ‘ra’. Este ceea ce spune cuvântul ‘no-ra’ în cele 2 silabe morfem. Ea era un dar ceresc ‘ra’, venirea ei era o binecuvântare, săvârșită prin ritualul solar al cununiei. Ideea de ‘noua’ o regăsim și în ‘neva asta’, contras în nev’asta. ‘Gine-re’ - numele dat de părinții fetei soțului fiicei lor - comunică tot o metaforă de aceeași natură. Particula ‘gine’ din ‘gine-re’ e înrudită cu ‘geană’ / ‘geană de soare’, ‘a se gini’ (legat de ‘ima-gine’), el fiind un om chipeș, splendid împodobit în ziua nunții sale, la care abia de te puteai uita. ‘Vârsta’ este un termen care spune condensat câte învârtiri (v/âr) ale soarelui ‘ra’ până ‘stă’, atâția ani ai; arhaic se spunea ‘v-râ-sta’, nu întâmplător existând variabilitatea în rostire a termenului realizată prin metateză ‘vârsta’ / ‘vrâsta’, oferind soluția prin explicitarea particulelor: ‘învârtirea vâr’ și ‘soarele ra’.” La stră-Români, feminina Inătoare - patronând sărbătoarea dinaintea Crăciunului - se pare că era o veche denumire pentru solstițiul de iarnă, în legătură cu Anatolia: direcția răsăritului veneratului Soare. În 2013, abordând străvechile contradicţii, Dr. Gheorghe Iscru a scris: “La poporul primordial al ‘bătrânului nostru continent’, primul popor cunoscut în istoria locului cu numele lui - pelasgii - au apărut primele izvoare istorice, de îndelungată tradiţie orală - ‘Vedele’ - probabil la nivelul mileniului VI î.C., de când avem atestată arheologic prima civilizaţie neolitică europeană la Dunărea de Jos. ‘Întâmplător’, zona se află în ‘Dacia edenică’ iar patria originară a pelasgilor a fost spaţiul care în antichitate s-a numit Valahia sau Dacia, cunoscută şi sub numele de ‘Ţara zeilor’ sau ‘Ţara Soarelui’. De aici populaţia a pornit în migraţie pe toate direcţiile cardinale, ducând priceperea şi întreaga ‘casă’, inclusiv amintitele ‘Vede’, probabil orale, amplificate pe traseu; spre răsărit au ajuns până în India, unde s-au sedentarizat”. Privind SE Europei, Elenii şi Ciprioţii vorbind Greaca - au îndeosebi meritul de a fi conservat o bună parte din patrimoniul Grec, însă în cercetarea Lumii

Vechi / trecutului îndepărtat mai importanţi au fost Tracii, mai vechi cu un mileniu decât primii Eleni; anterior Tracilor au fost Kurganii / Gherganii şi alţii, care au trăit în spaţiul Românesc mai multe milenii decât mileniile scurse de la ei încoace: printre strămoşii semnificativi ai Tracilor au fost mai ales Troianii şi Kurganii / Gherganii (iar anterior acelora, Pelasgii Gherghi). Recunoaşterea unui neam n-ar fi altcumva mai uşoară de făcut decât după locurile unde a fost în vechime ori era mai numeros / sau a avut personalităţi puternice (dacă acele repere s-au păstrat până în prezent, atunci cu atât mai mare le-a fost semnificaţia).

Gherga în Banat Banatul - având cea mai mare localitate Timişoara 45,47 lat. N, 21,17 long. E pe Râul Bega ce izvorăşte din Ţinutul Pădurenilor / “bog” la Slavi fiind “zeu”, “boga” în Turkă fiind “taur”, etc. - este regiunea Europeană delimitată de Carpaţi la E, Dunăre la S, Tisa la V şi Mureş la N, pe teritoriul căreia acum se întâlnesc graniţele a 3 ţări, alfabetic: România, Serbia, Ungaria (împărţire după primul război mondial; după al doilea război mondial, în cele 3 ţări a fost introdus comunismul - disoluţia regională continuând aşa - în acest moment în Banat manifestându-se democraţia). În zonă, spre deosebire de Banatul Olteniei / Bănia, Banatul Severinului, Banatul Vidinului, Banatul Belgradului, denumirea de Bănat / Banat încă se utilizează consistent (nu se cunoaște o denumire a regiunii mai veche decât cea de Banat, cu masivă atestare Medievală: regiunea trebuie să fi avut un nume Antic - și chiar mai vechi - însă pe acela nu l-a consemnat nimeni, prima presupunere, cea mai firească, fiind că în Evul Mediu i s-a perpetuat numele de fapt, pur și simplu; de exemplu, pentru Crișana - regiunea vecină Nordică a Banatului - opiniile specialiștilor față de denumirea sa sunt că ar fi Indo-Europeană, preluată de Traci / Daci iar dacă așa ceva s-a validat, numai cine se opune vehement ar putea justifica prin argumente şi nu prin impresii de ce n-ar fi străvechi inclusiv Banat, numele regiunii vecine din Sud, mai ales că la Traci, după cum a studiat în 1923 academicianul Sextil Puşcariu, verbul “a băna” însemna “a trăi”, Tracii existând de la sfârşitul mileniului III î.C. / după ultimul val Kurgan, aşa că acum - la începutul mileniului III - se poate susţine chiar cu mai multe probe despre numele de Bănat / Banat că pare a fi potrivit cu al unei regiuni bună de trai încă 116


din vremuri străvechi). De altfel, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a studiat termenul “ban” în 2011: “Cuvânt românesc străvechi, unul din relictele lingvistice a căror prezență în limbă încă din preistorie poate fi probată fără dificultăți majore; atestările cuvântului în limbile europene și cele indo-iraniene permit o datare aproximativă de 4 milenii și jumătate, cu sensul principal de stăpân / regent”. Aşadar, acum - la începutul mileniului III - despre Banat (denumire Europeană regională din mileniul I foarte populară în jurul Defileului Dunării / Gherdap) se poate face paralela atât cu denumirea Asiatică de “hanat” pentru entităţile teritoriale tribale din apropierea stepelor, în sensul de Banat / Bhanat = Hanat / Khanat, cât şi cu onomastica Tracă din Epoca Bronzului, ba chiar şi anterioară, adică din Epoca Pietrei, deoarece rădăcina bunului trai putea foarte bine fi de atunci, din neolitic regiunea Banatului evidenţiindu-se în poziţia centrală a Vechii Civilizaţii Europene, ceea ce a fost de mare influenţă în Lumea Veche, inclusiv în uriaşa stepă a EurAsiei; de altfel, Medieval liderii acelor structuri teritoriale tribale în stepele EurAsiei au fost atestaţi cu titlurile de “ban”, “han”, “khan”, etc. Corespunzător specialiştilor paleolingvişti, Româna “fată” provine din rădăcina EurAsiatică (ori Nostratică) “bheta” iar Românul “făt” e forma sa masculină; ca fapt divers: e de remarcat că în Ebraică s-a prezervat “banot” pentru “fată” / “femeie tânără”. Literalmente, denumirea “Ba-Nat” pentru regiune însemna că era a sufletului Zeiței Net / Nut (“Ba” folosindu-se pe larg în Vechea Lume pentru “suflet” iar omonimul “Pa” pentru “sfințenie”). În folosul explicării mai elaborate a denumirii regiunii Banat: de exemplu, despre numele regiunii vecine Nordice Crișana, arheologul Ioan Crișan a afirmat că-și avea originea în fondul lingvistic Indo-European, referindu-se la un munte cu semnificație sacră - “Munte Sacru” / așa după cum sunt foarte înzestrații cu aur Carpați Apuseni în care își au izvoarele Crișurile, principalele râuri ale regiunii - iar academicianul A/Român Niculae Iorga a susținut că numele de Crișan era folosit în limba Dacă (Sanscrit “Criș” fiind știut ca “Negru”, care împreună cu “An” - străvechiul zeu patronând Cerul și Timpul - ar da laolaltă de fapt denumirea inițială a regiunii Criș-Ana / Crișana ca a Nordicului An / căci Negru = Criș se folosea pentru indicarea Nordică, poziție cardinală evidentă față de regiunea Banat, cea care era cândva regiunea de suflet a Zeiței Anat, partenera Zeului An); o altă ipoteză susţinută de mai mulţi lingvişti - ca profesorul A/Român Gheorghe Muşu în 1973 prin lucrarea “Din formele de cultură arhaică” care a legat de Crișana şi Albanezul Gheg “kercu” / Tosc “kercuri” pentru butucul de Crăciun, Dr. Grigore Brâncuş / membru corespondent al Academiei Române care în “Vocabularul autohton al limbii române” din 1983 afirma despre Crişana că era termen Trac, Dr. Sorin Paliga în “Mitologia tracilor” din 2013, ş.a. - provenienţa în radicalul Indo-European “Ker” regăsit la butuc / “crac” în vechea Română, cracă, creangă, crivăţ, curbă, curcubeu ori Crăciun a fost şi a hidronimului Criş, ceea ce-l reconfirmă pe Crăciun / Crăci-Un (prin sufixul său) ca An / partenerul Mumei Anat iar pe Criş-Ana / Crişana ar numi-o regiunea sa, ca a lui Moş Crăciun, stăpânul Timpului. Ambele abordări ale istoricilor şi filologilor - se completează, fiind despre Nordicul Crăciun din vechime / adică “moş” care Herculean căra în cârcă multe crăci ori într-un timp când în spaţiul Carpatic mai existau reni / acum fiind numai cerbi, atunci îi folosea şi pe aceia ca animale de povară să tragă săniile

încărcate cu crăci, transportând lemne pentru foc pe lângă apele curgătoare din munţi, apoi şi cu plutele pe Crişuri, sistematic an de an, până să intre iarna în toi (sărbătorirea sa ritualică fiind imediat după solstiţiul de iarnă prin strângerea “crăciunelor” = crăcilor / crengilor uscate şi arderea butucilor - numiţi “craci” / conform şi “Dicţionarului de sinonime” din 2002 - specialiştii mai observând şi despre pre-creştinele colinde de Crăciun că în lume cele mai relevante sunt cele Româneşti, în mijlocul Carpatic al Crişanei elocvenţi fiind şi Munţii “Codru Moma” / adică ai “Mumei Pădurii” iar stăpânul Crăciun era ştiut ca bărbatul Marii Mame); în legătură cu centrul regiunii Crişana, numit “Bi-hor” / Bihor cu semnificaţia de “Hora Sufletului” sau “Dubla Horă”, în cercul femeilor şi în cercul bărbaţilor - e de ştiut şi că în N Indiei există pe Valea Gangelui, la graniţa cu Nepalul / la poalele Himalaiei, foarte populatul stat Bihar însemnând “Domiciliu” iar despre denumirea de “sanie” de la Români e de remarcat că la Buriaţi (populaţia numită local Khalka, a combinaţiei Siberienilor cu Mongolii) e “sana”, la Kazahi e “şana”, la Sameni / Saami e “cionne”, etc., săniile demult fiind folosite în toate anotimpurile şi în toate condiţii, nu doar pe zăpadă: pe atunci, încă nu se folosea roata (în Karelia, Samenii / Saami - cu care rezonează termenul de “semeni” / adică aceia care sunt la fel cu altcineva - fac copca cu “semen” pentru a pescui, cuvântul “semen” la Români fiind drugul având mâner de lemn întrebuințat la spargerea gheții).

Diferenţele de temperaturi dintre anotimpuri “Dicţionarul de mitologie română” realizat în 2013 de către Dr. Ion Ghinoiu consemnează că “Moşul Codrului era reprezentarea mitică a civilizaţiei lemnului stăpân, împreună cu Muma Pădurii, peste tot ce năştea, creştea şi trăia în pădure, sinonim cu Tatăl Pădurii; Moşul Codrului avea aceleaşi caracteristici fizice cu soaţa lui, Muma Pădurii, cu deosebirea că era mai puţin inteligent şi mai uşor de înşelat”. Este de ştiut despre colinde că sunt cântece tradiţionale Româneşti foarte vechi, cu scopul alungării duhurilor rele ori de reîntâlnire a celor plecaţi pe tărâmul celălalt, având ca funcţiuni rituale urările pentru fertilitate, rodire şi belşug, fiind interpretate după solstiţiul de iarnă - la sărbătoarea Crăciunului - înaintea echinocţiului de primăvară (când era Anul Nou) ş.a.m.d.: la stră-Români, cele mai importante date ale Calendarului Popular au fost Crăciunul şi Mărţişorul. În 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” din București al Academiei Române - a scris în “Dicţionarul de mitologie română”: “Cerbul a fost un substitut al zeului patern al carpato-dunărenilor, simbol al virilităţii. Cerbul era asociat atât civilizaţiei neolitice a lemnului (copacii îşi lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii, Muma Pădurii călătoreşte într-un car tras de cerbi), a lutului şi a culturilor 117


agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici îşi confecţionau brăzdare de plug), cât şi civilizaţiei indoeuropene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumuseţea şi eleganţa corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă şi poate învinge ursul), viteza de deplasare. Din oasele şi copitele sale se confecţionau obiecte de cult, unelte de muncă (ace, brăzdare de plug, cuţite, pahare) iar coarnele erau venerate precum icoanele. A fost intens vânat (după statistica osemintelor din săpăturile arheologice, era al doilea animal vânat de geto-daci, fiind depăşit numai de mistreţ). Cerbul era masca zoomorfă a cetelor de feciori - simbol al zeului adorat - care se năştea şi murea împreună cu timpul la Crăciun (sinonimă cu Capra, Turca, ş.a.); membrii cetei de feciori jucau după fluieraşi şi în strigătele de încurajare ale cerbaşilor: ‘Iese cerbul în drumul mare / Şi frică de nimeni nare / C-are coarne împungătoare / Şi urechi auzătoare!’ sau ‘Hai sus, sus, cerbule, sus / Că la mândra poale nu-s / Că le-a pus după cuptor / Şi-a pus mâţa păzitor!’ (Banat). Crăciun a fost un zeu specific teritoriilor locuite de strămoşii românilor, identificat cu zeul iranian Mithra ori cu cel roman Saturn. În cultura românească, Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, cu barba de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Butucul de Crăciun era trupul zeului vegetaţiei care murea violent prin tăiere şi renăştea prin incinerare, ritualul începând cu Ajunul Crăciunului (la megleno-români, avea numirea de Cloşcă). Incinerarea butucului de Crăciun era reminiscenţa străvechii civilizaţii a lemnului, cu adânci rădăcini neolitice. Civilizaţia carpatică a lemnului este atestată la români de un adevărat Panteon forestier (Omul Pădurii, Moşul Codrului, Muma Pădurii, Fata Pădurii, Pădureana, ş.a.), de zilele Calendarului Popular dedicate fiarelor pădurii - în special ursului şi lupului - de creaţiile folclorului, de arta şi arhitectura lemnului, de obiceiul închinării la brad, de credinţa în copacii sacri, etc. Buturuga avea sensul de trup neînsufleţit, de Crăciun fiind preferată pentru incinerare îndeosebi cea de stejar / din soiul numit ‘Cer’ (leşia din cenuşă de coajă de Cer avea diferite utilizări în medicina şi cosmetica populară; frecvent, lemnul de Cer se folosea în practicile magice de aflare a ursitei şi de căsătorie a fetelor). Trupul neînsufleţit al zeului Crăciun substituit de butucul numit Cloşcă - era ars puţin pe vatră, urmând ca zi de zi, până după Anul Nou, să fie ars în întregime. Nemurirea divinităţii obţinută prin moartea şi renaşterea (tăiatul buturugii şi incinerarea) stejarului a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit. Având semnificaţii asemănătoare cu falusul din lemn purtat de Mutul cetelor de căluşari, buzduganul - instrument cultic cu înfăţişare de falus - era semnul distinctiv care la Crăciun se punea peste colacul ce urma să fie dat colindătorilor, fiind aruncat din mijlocul horei spre cer pentru fertilizarea spaţiului. Înainte de antichitate, teritoriul românilor era ocupat cu întinse păduri. Efortul multimilenar de transformare a belşugului pădurii în mijloace de existenţă a generat - după succese şi insuccese îndelung repetate - o strălucită civilizaţie forestieră în care omul carpatic s-a exprimat în lemn precum omul mediteran în piatră; strămoşii românilor sculptau lemnul, modelau lutul şi aluatul. Pădurea asigura variate mijloace de trai procurate prin cules, vânat, pescuit şi cultivarea poienilor defrişate; ea oferea din belşug

lemn pentru construcţie, pentru încălzit, iluminat, adăpost. Locuinţele, uneltele, mijloacele de transport, etc. erau toate din lemn. Instrumentul preistoric de comunicare cu divinitatea - toaca - a fost preluat de biserica orientală; românul continuă şi azi să-şi realizeze adăposturile deosebite din lemn: leagănul pentru cel venit aici şi sicriul pentru cel plecat dincolo. Codrul a rămas o temă fundamentală a folclorului şi mitologiei româneşti: sintagma ‘frunză verde’ este nelipsită din cântecele populare iar reprezentările mitice fitomorfe, vietăţile personificate ale pădurii, arborii sacri, plantele folosite în alimentaţie, farmacopeea populară, în vrăji, descântece, etc. alcătuiesc scheletul Panteonului românesc; în numeroase contexte rituale şi ceremoniale vegetalul devine substitut divin în obiceiurile din ciclul calendaristic sau pentru rude în obiceiurile de naştere, cununie şi înmormântare. În raport de suprafaţa pământului, Panteonul a urcat din grota preistorică a Zeiţei-Mumă la nivelul solului şi apoi s-a înălţat spre înaltul cerului, cât mai aproape de reşedinţa Dumnezeului-Tată. Panteonurile edificii închinate divinităţii adorate în religiile monoteiste sau unor zei ierarhizaţi după putere, grad de rudenie, atribuţii, etc. în religiile politeiste - redau, prin arhitectura şi amenjarea interiorului, idealul de frumuseţe al credincioşilor despre divinitatea lor adorată, geomorfă pentru oamenii neolitici, antropomorfă pentru indo-europeni şi creştini. Bisericile româneşti, mai ales cele din ţinuturile extracarpatice, păstrează numeroase trăsături de geomorfism: turla semisferică, liniile şi volumele rotunjite ale interioarelor, înălţimea modestă a construcţiei (asemănătoare cu a locuinţelor din jur), ş.a.; acolo, credincioşii fac mătănii şi sărută pământul, deşi ştiu că împărăţia divină este în partea opusă, în cer. Sufletul omului care, prin cel puţin 2 trăsături, este invizibil şi intangibil, ţine de sacru, vizitează - în drumul spre nemurire - mai multe Panteoane în existenţă (trupul, casa, satul, statul, lumea de aici), pre-existenţă (pântecele matern, casa copilului) şi post-existenţă (sicriul, mormântul, cimitirul, lumea cealaltă). Produsul concepţiei - ovulul fecundat - reprezintă capătul nesfârşitului şir de generaţii care îl leagă pe om de strămoşii lui îndepărtaţi. Dacă ar fi posibilă vizitarea primilor săi strămoşi, omul ar trebui să parcurgă drumul invers, să coboare scara timpului la strămoşii animaţi cu viaţă şi apoi la strămoşii animaţi cu energie. Această experienţă retroactivă este trăită la intrarea în pre-existenţă (viaţa intrauterină), când ontogeneza umană repetă filogeneza, şi în post-existenţă (agonia morţii), când muribundul revede secvenţe semnificative trăite între naştere şi moarte. Drumul nemuririi este alcătuit din ‘veacul de om’ sau existenţa / timpul antropomorf (între naştere şi moarte) cu ‘veacul vecilor’ / timpul geomorf, care însumează postexistenţa, de la atom la celula ou şi pre-existenţa, de la celula ou la făptura om. Deşi trecerile sufletului prin adăposturile din interiorul celor 3 tărâmuri sunt însoţite de mari traume, Panteonurile rămân intacte, nedărâmate ritual sau material. Consecinţele devin catastrofale la trecerea pragurilor dintre ele, când la naştere se sparge ‘casa copilului’, la concepţie dispar celulele reproducătoare ale embrionului, fetusului şi fătului iar la moarte trupul este distrus (ritual, prin înhumare sau incinerare). Dacă dorim să obţinem un început absolut, sfârşitul unei lumi trebuie să fie radical, fiind necesar ca rămăşiţele şi ruinele ciclului vechi să fie complet nimicite”. (Este de ştiut că zoroaştrii - primii credincioşi monoteişti din lume, care venerau focul - interziceau incinerarea ce putea 118


contamina focul, cărându-și morţii pe înălțimi - așa cum făceau cei din Altai - ca să fie ciuguliţi de păsări; ulterior şi ceilalți credincioşi monoteişti - inclusiv creştinii / așa cum sunt cei mai mulți Gherga - au interzis incinerarea).

Gher-Ga / Gherga - astfel apusul Carpatic până la Râul Tisa / “Ti-sa” devenind celebru areal European încă din timpul Titanilor prin cele 2 vecine regiuni, Banat și Crișana (în marele trecut dominat feminin, se știa de vestitul partener Nordic, numit Crăciun de Români - începând din Crișana / Vestul Carpaților - și numit Cronos în rest / până mult în Est, inclusiv în Anatolia, Vechea Lume fiind stăpânită de nemuritorul An și apoi de pruncii Anuna zămisliți de divina sa muiere): în Valea Marsyas / acum Cine din Caria - Krka = Ţara Sud-Vest Anatoliană a Gherghiţilor - loc unde se află Sanctuarul Gherga, legenda a fost că din competiţia dintre 2 instrumente muzicale, liră (ceteră / ghitară ori higheghe / vioară) şi fluier (nai / flaut dublu), etc., instrumentul cu coarde folosit de zeul solar Apollo Gergithios a câştigat acolo în faţa instrumentului de suflat folosit de divinitatea lunară a înţelepciunii / cu întruchiparea într-un satir local. Se poate observa apropierea între nomenclaturile Râului Marsyas în Caria - pe valea căruia se afla Sanctuarul Gherga - Râului Mureș ca limita Nordică a Banatului și satirul Anatolian Marsyas ori Zeul Etrusc Mariș (al fecundității și fertilității), strămoșul Ausonilor. Cele mai vechi vestigii ale primilor Europeni sunt păstrate de peşterile din Crişana şi Banat / V Carpaţilor: de dovezile fizice foarte concrete - sub formele de oseminte, artă rupestră, etc. - nu se poate face abstracţie (iar acelea nu-s păreri / opinii, interpretări sau iluzii). Autorul este conştient că în mintea unora ar părea hazardată plasarea Moşului Crăciun sau a lui Cronos = “Moşul Timpului” în Carpaţi, mai precis în Vestul României = “Ţara Râurilor”, anume în Crişana (probabil - din rațiuni obscure - acela trebuind să fie oriunde altundeva pe planetă şi în nici un caz în Vestul Român, căci așa ceva ar fi grozav de tulburător) iar catalogarea personajului Crăciun desigur să fie încadrată în cea “fără de început” - egală cu a Domnului / problema fiind numai că Dumnezeu e singurul cu asemenea atribut - însă, serios socotind, în mod foarte pragmatic, existenţa conceptului de Crăciun a avut totuşi cândva un început şi de asemenea a avut și un loc originar, undeva pe glob apărând aşa ceva: nimic nu e din neant (iar cine are explicaţii mai savante, are libertatea exprimării). De exemplu, în 2011 un eseu anonim pe Internet - scris în stilul Dr. Ion Ghinoiu enunţa: “Cei pasionaţi probabil au auzit de ‘Cartea tibetană a morţilor’ ce descrie drumul parcurs de sufletele defuncţilor în lumea cealaltă sau probabil au auzit de ‘Cartea egipteană a morţilor’, o colecţie de texte dând indicaţii privind lumea cealaltă. Cum de n-am auzit de ‘Cartea românească a morţilor’? Foarte simplu, aceasta n-a cunoscut forma scrisă şi d-aia n-aţi auzit de ea. Pentru că în trecut se punea accent mai mare pe memorie decât pe scris; aceasta e caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Coloanei Cerului ce le leagă ca osie a lumii! Ce am putea spune despre această ‘Carte a morţilor’ a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durată de milenii, de pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi: cuprinde formule de iniţiere pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un ‘dincolo’ care în fapt nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte. Această ‘Carte românească a morţilor’ cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti îndeobşte de către coruri feminine. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor

De altfel - în aceeaşi abordare pluridisciplinară despre ceea ce a fost în timpul care a precedat Epoca Bronzului, adică în timpul Epocii Pietrei - denumirea Râului Mureş / “Mu-reş”, cel mai lung râu din România, care pe ultima sa porţiune delimitează cele 2 regiuni (Crişana fiind la N de Mureş iar Banat la S de Mureş) şi curge în Râul Tisa / “Ti-sa” ce delimitează la apus ambele regiuni, capătă semnificaţia ca “Mu-reş” = Râul Mumei / ori al Lunii Ma, sufixul “reş” putând fi apreciat ca al înţelepciunii “riş” ori simplu, ca “râu”: astfel, “Mu-reş” = Râul Lunii sau Râul Marii Mame / “Mumei”, ambele versiuni corespunzând credinţei în Marea Mumă (înţeleapta regină universală, inclusiv a râurilor) care avea simbolul lunar Ma, regiunea ei de suflet fiind la miazăzi de marele Mu-reş iar regiunea partenerului ei fiind la miazănoapte de marele Mu-reş; spre comparaţie, de exemplu râuri mari în Moldova sunt denumite “Si-ret” / Siret, “P-rut” / Prut, etc. Dr. Mihai Vinereanu a explicat în “Dicţionar etimologic al limbii române” din 2009: “Faţă de proto indo-europeană, în Română vocala ‘a’ s-a închis la ‘o’ iar ‘o’, în unele cazuri, s-a închis chiar la ‘u’, aşa cum reiese dintr-o serie de hidronime româneşti (Mureş, Olt, Dunăre). Mureş - râu în centrul Transilvaniei care curge de la est la vest şi se varsă în Tisa - întâlnit la Herodot sub forma ‘Maris’, provine din proto indo-europeanul ‘morysio’ = ‘mlaştină’; Mureşul curge preponderent în zona de câmpie, cu inundaţii în perioada primăverii, ceea ce justifică numele acestui râu (proto indo-europeanul ‘o’ s-a deschis la ‘a’ în tracă dar în dacă a avut loc închiderea)”. Mai profund, Mureş (“Râul Mumei / Mamei”) poate a generat termenul proto Indo-European “morysio” pentru “mlaştină”; în trecut se credea - aşa cum “Ti-miş” / Timiş, cel mai mare râu din Banat, curge în Dunăre - şi că “Ti-sa” / Tisa curgea în Mureş (confluenţa lor e la Seghedin = Szeged / fost Partiscum în colţul NV al Banatului), Mureş fiind considerat astfel mult mai lung, cuprinzând şi multe alte mlaştini pe cursul său, apoi clarificându-se: “Marele Mureş” - adică Tisa - îşi are izvorul în “Mara-Mureş” / Maramureş, fiind un râu cu mult mai mare decât Mureşul (de fapt, Râul Tisa e mai lung cu 597 km decât acela). În paralel, supradimensionarea statutului Zeiţei Anat a fost de la “regină” la “împărăteasă”. Zeița Anat din Banat a fost sora și soția Moșului Crăciun din Crișana, deasupra lor fiind Cerul / Gher iar între regiunile lor fiind Mureș / Râul Mumei lor, care era patroana Pământului Ga - hierogamia Cerului / Gher și Pământului Ga al regiunilor lor revelând 119


arhaice, descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, subliniind trecerea ‘dintr-o lume într-altă lume’. Aceste cântece funerare nu aparţin categoriei bocetelor şi nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene; ele prezintă uneori o zeiţă a morţii - deloc lugubră, purtând nume ca Măicuţa Bătrână / Mioriţa - în ipostaza păsării de pradă (corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia ‘lua-l-ar gaia’. Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice e lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte (iadul sau purgatoriul), absent cu desăvârşire din aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul său fiind al unui peisaj edenic, al ‘vârstei de aur’, peste care stăpâni absoluţi erau Ghea şi Crăciun, cei 2 Zalmoxe în calitate de stăpâni ai ‘celeilalte lumi’. Deşi nescrisă vreodată, însă cântată la fiecare înmormântare ţărănească, ‘Cartea românească a morţilor’ a supravieţuit de-a lungul multor milenii, sigur din neolitic. De pildă, printre gugulanii din aşezările muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. Când vine vorba despre Moş Crăciun - personajul central al sărbătorilor de iarnă - toată lumea ştie câte ceva. Muierile coc colaci (creciuni sau colindeţi) cu forme ciudate, cu care cinstesc cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii. Este o perioadă a practicilor magice, plină de semnificaţii, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de ‘dincolo de lume’; în perioada aceasta până şi bineţe se dă altcumva decât în restul anului: dacă până acum se zice ‘Bună sara deie Dumnezău’, azi se salută cu ‘Bună sara lu Crăciun’ iar răspunsul ce vine instantaneu din partea gazdei e ‘Să trăieşti ficior bătrân’. Întrebând tradiţia românească despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El e ‘Bătrânul Crăciun’, ‘Regele românilor’, ‘Regele păstorilor’; şi ca să fim mai surprinşi aflăm: ‘Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România) peste Uriaşi’. Tradiţia românească ne mai zice că ‘Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor’. În refrenele cântecelor rituale de Crăciun - colindele - mai aflăm ceva interesant: un nume la care savanţii se încurcă în explicaţii fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranul român legat de asta. Este vorba de ‘Ler împărat’ care este tot una cu ‘Novac’ strămoşul neamului Uriaşilor - ce la rândul lor au fost numiţi de către tradiţia românească ‘novaci’; iar ţăranul român - cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul - plasează patria Uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de jos. Ce-i cu epitetul de bătrân atribuit lui Moş Crăciun? În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş. ‘Asta ştie oricine’ aţi zice; nu oricine ştie că zeul suprem Zalmoxe însemna tocmai ‘Zeul Moş’ (în varianta grecească Zalmoxis), nume pe care îl avea în calitate de strămoş al oamenilor. Istoricul Mnaseas din Patara Anatoliei afirma că geţii îl cinsteau pe Cronos sub numele Zalmoxe ori Cronos a fost preluat în mitologie sub numele de Saturn iar Saturn purta epitetul de ‘sennex’, adică tocmai ‘bătrân’! Novac pomenit de tradiţia română purta şi el epitetul de bătrân. Cronos / Saturn / Zalmoxe era în tradiţie regele vârstei de aur, eră marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi; ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care era numit Moş Crăciun în tradiţia românească e tocmai acela de ‘Crăciun sătulul’. În fiecare seară de Ajun prin satele româneşti se aude ‘Ler, Doamne Ler’. Sintagma ‘Doamne’ s-a păstrat în Ţările Române până la sfârşitul Evului Mediu ca formulă de adresare către

domnitorii românilor alături de ‘Măria Ta’, în fond şi în fapt având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare, ‘Doamne’ poartă în sine sonorităţile majestăţii; or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat: iată cum se împletesc lumile împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică. Novac bătrânul trăia într-un palat alb, pe un munte înalt, şi era regele Uriaşilor; Ler împărat era ‘cel mai mare, el îi conduce pe toţi’, ‘locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră’, ‘pe un munte mare’, ‘nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat’. Mai este nevoie să spunem cine este acest Rege al regilor? O vom spune totuşi pentru cei care încă se întreabă: Ler desemna mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zalmoxe ca stăpân peste neamul zeilor şi al oamenilor. Să rezumăm: Bătrânul Crăciun e ‘Regele românilor’, identic cu Bătrânul Novac care domnea într-un ‘mare palat pe un munte înalt’, asemeni lui Ler împărat ‘conducătorul tuturor’. Mai există o latură a Regelui Lumii, implicând simbolismul dublu al lui Ianus. Bătrânul Crăciun era identic cu Bătrânul Novac, care în tradiţia românească avea un fiu, pe numea Iovea, care îi urma în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, sorăfrate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu e decât aspectul reînnoit al lui Zalmoxe / Novac în calitatea de Regele Lumii. O să întrebaţi: ‘şi cam ce treabă au astea cu Moş Crăciun’? Au, căci Anul Nou - în tradiţia românească se numeşte ‘fratele Crăciunului’ iar în ianuarie erau Calendele lui Ianus. Or - la rândul său - Ianus era identic cu Ion al românilor şi Iaon al grecilor. Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui ‘bătrânului Novac’ ne duce cu gândul la Ianus cel cu 2 feţe, una bătrână şi una tânără; aceasta pentru că Novac înseamnă ‘cel nou’, or contrastele de acest tip (vechi-nou, bătrân-tânăr) erau caracteristice atât lui Cronos / Saturn cât şi lui Zalmoxe / Ianus, căruia poporul român printr-o alăturare de termeni fericită - i-a zis bătrânul-tânăr. Şi oare nu la solstiţiul de iarnă reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc cerescul Apollo şi Soarele dreptăţii, ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, cel care a făcut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi - într-adevăr, în unele legende româneşti - locul lui Novac este luat de Manea ori Zalmoxe, ca stăpân al Cerului mare ‘Cerus manus’. Iată-l pe Regele Lumii - Zalmoxe strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pământurile pelasgo-româneşti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în Europa, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii le mai ştiu şi le respectă adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile ursului, Caprei, Turcii, pluguşorului. Putem spune fără să greşim despre Moş Crăciun că e emblema principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi”. Sunt firești întrebări de genul: Ce-i cu Crăciun la vechii Români sau Cronos la vechii Greci? Unde şi când a apărut? (Foarte sigur se ştie ceva invers, că nu în Atena sau în Bucureşti, etc. / oraşe ce nu existau la momentul apariţiei lui). Ce-i cu Gorganii / Kurganii puternic atestaţi în spaţiul Român din urmă cu 6-7 milenii ca primii Indo-Europeni din lume? (Foarte sigur este că au lăsat o mulţime de artefacte - dovezi fizice concrete ale lor - inclusiv prin marile morminte Gorgane). Ce-i cu Ghirghe la vechii Români sau Kirke / Circe la vechii Greci? (Marea Zeiţă a fost mult mai veche decât Gorganii; se ştie cert că în Epoca Pietrei - atât în spaţiul Român, cât şi în spaţiul Grec - ea era Marea Mamă / 120


“Doamna-zeu” dar nu e tot aşa de cert cum de s-a numit astfel, Bănăţeanul Gherga fiind şi azi un nume destul de aproape de aşa onomastică). Astfel, dintre multele exemple din lume, unul e oferit de Iisus / Fiul Domnului, născut conform creştinilor - chiar de Crăciun, în fostul Canaan: în legătură cu El este regiunea Galileea - unde a locuit şi a propovăduit - şi un timp: începutul calendarului în uz azi (fie că este sau fie că nu este “convenabil”, oricine - fără excepţie - a avut la apariție o locaţie şi un timp, aşa cum şi Crăciun împreună cu muierea sa Ghirghe = Circe au avut). Această lucrare cuprinde unele enunţuri ce pot bulversa: dacă marii savanţi (care - printr-o ilogică interpetare - poate că sunt tocmai mai mari savanţi datorită evitării unor subiecte “delicate”) nu au abordat încă anumite elemente, un Gherga şi-a asumat s-o facă, cu posibilele bucurii sau necazuri rezultând din aşa ceva; în orice caz, intenţiile autorului n-au fost motivate de inducerea unor emoţii negative, ci pozitive (dar sentimentele aparţin fiecărei persoane, armonia cu altcineva totdeauna întâlnind obstacole).

Sicilia, Ţara Galilor, Tesalia, Timoc, Ţinutul Secuiesc, Valonia, etc. (Banatul istoric a fost măsurat în 1897 de Maghiari ca având 29370 kmp). Pentru aprecierea dimensiunilor Banat-Balcani: în km, distanţa traversării Banatului între confluenţa Mureşului cu Tisa / Seghedin din Ungaria şi Dunăre / Orşova din România este egală cu distanţa traversării Serbiei între Gherdap / Orşova şi Coşava / Kosovo (entitate regională învecinată cu Albania din S coastei Dalmate, dintre Eleni şi MunteNegreni, în onomastică termenul Turanic “koş” însemnând “berbec” referindu-se la mulţimea de animale păstorite acolo de Vlahi / Aromâni iar “kuş” fiind “pasăre”, înţelesul Slav pentru “kos” s-a fixat ca “mierlă”); Serbia se învecinează cu Bulgaria şi Macedonia iar MunteNegru cu Bosnia şi Croaţia (în toate acele părţi - şi nu numai, ca şi în altele - istoric au fost înregistrate solide prezenţe Gherga). Crişana, Ardealul şi Oltenia / Bănia regiunile Române vecine Banatului - de exemplu au fost marcate de asemenea cu numeroase prezenţe Gherga în timp; Bănăţeanul Gherga s-a manifestat neîntrerupt din preistorie până în prezent, acesta fiind subiectul principal al lucrării “Originea Gherga”, cu înfăţişarea sub formă de carte într-o “cheie” neobişnuită însă până acum publicului: la modul artistic, se poate considera că la fel cum autorul a ales subiectul şi subiectul l-a ales pe autor. În prezent, numele Gherga este consolidat Bănăţean, aflat atât în Banatul Românesc, cât şi în Banatul Sârbesc - aparţinând provinciei Voivodina / Serbia - cu purtători vorbitori mai mult de Română decât de Sârbă (până la primul război mondial, Banatul făcea parte din Austro-Ungaria); situaţia Banatului în timp a fost foarte dinamică, de exemplu: bunicul autorului s-a născut în Austro-Ungaria, tatăl autorului s-a născut în regatul România iar autorul s-a născut în republica România (familia nu s-a mutat, doar regimurile s-au schimbat). În prezentul text, etniile şi referirile la ele, cu excepţia unor citate, sunt cu majuscule, similar Bibliei Române dar şi scrierilor Slave, Germanice, etc., pentru vizibilitatea mai pregnantă a diferitelor neamuri - Româneşte aşa a fost dintotdeauna scrierea, până la ultimul război mondial - căci reducerile numai cu litere mici ale naţionalităţilor le banalizează identităţile; în mod sinonim, sunt şi direcţiile geografice iar referirile istorice cu “î.C.” semnifică “înainte de Christos” (o utilizare Latină pentru Hristos / Cristos, calendarul folosit curent - şi adoptat universal - începând cu naşterea lui Iisus): mileniile şi secolele sunt numai cu cifre Romane iar anii sunt numai cu cifre “Arabe”, cuvintele importante în legătură cu Gherga apărând îngroşate în ediţia ilustrată (criptografic marcând “Codul Gherga”) iar prescurtările “kmp” înseamnă “kilometri pătraţi”, “lat.” = latitudine, “long.” = longitudine, “Sf.” = Sfânt, “Dr.” = doctor în ştiinţe, “ş.a.” = şi alţii, “ş.a.m.d.” = şi aşa mai departe, “etc.” = “et caetera”, adică “şi celelalte”. Datorită diverselor contexte (trecutului, migraţiilor, etc.) există pe tot globul Gherga, însă concentraţia Gherga cea mai mare - din lume - este în SV României; documentând mărturii ale existenţei Gherga, e de remarcat prima menţiune Medievală explicită în regiune - conform lui Ioan Lotreanu, autorul Monografiei Banatului în 1935 - ca a preotului ortodox Ştefan Gherga, la Biserica “Sfântul Nicolae” din Lugoj 45,41 lat. N, 21,54 long. E / judeţul Timiş, scutit de către voivodul Transilvaniei de dările pentru casă şi vie în 1580 (a fost mitropolitul Ardealului în 15611562).

Banat Vecinii regionali, tot în sensul orar al geografiei, ca şi enumerarea alfabetică a ţărilor - România, Serbia şi Ungaria - ce împart Banatul, sunt: Crişana, Ardealul, Oltenia, Timocul, Valea Moravei, Srem (începând cu zona Belgradului), Bacica şi Sudul Panonic; academicianul A/Român Niculae Iorga în “Istoria Românilor pentru poporul Românesc” din 1926 a scris: “Păstorii Români au înaintat pe vremuri, cătând hrană mai grasă și îmbelșugată pentru oile lor, până în Moravia (unde și astăzi unele localități amintesc ființa lor pe acele locuri); în Munții Galiției, puncte înalte poartă nume curat Românești care arată că pe acolo au petrecut păstorii noștri, ‘au băciuit’, cum am zice, ‘baci Români’, ca și în Bacica de peste Tisa” (vecina apuseană a Banatului - având Tisa în E, Dunărea în S și V - e regiunea Bacica, fostă parte a Daciei, acum împărțită de Serbia și Ungaria). Ca suprafaţă, Banatul este mai întins decât ţări ca Albania, Armenia, Bahrain, Burundi, Cipru, Irlanda, Israel, Kuweit, Liban, Luxemburg, Macedonia, Malta, Muntenegru, Palestina, Qatar, Singapore, Slovenia, Vatican, etc. ori decât entităţi ca Alsacia, Bucovina, Carintia, Cecenia, Crişana, Dobrogea, Flandra, Inguşeţia, Kosovo, Maramureş, NagornoKarabakh, Oaş, Oltenia, Palestina, Peloponez, Pomerania, 121


milenii). De altfel, Dr. Zoe Petre - fostă decană a Facultății de Istorie din Universitatea București - când a descris colonizarea Dobrogei mileniului I î.C. s-a referit la “Gergithes”: Gherghiți (fiind o mențiune de specialitate în spațiul Român a străvechilor Gherga / atunci - de exemplu era un timp anterior împăratului Burebista al Geto-Dacilor); e de ştiut că în mileniul I î.C., Carianii / Karianii - din Ţara Gherghiţilor / V Anatoliei, care la Sanctuarul Gherga aveau cel mai mare aşezământ religios - au colonizat Dobrogea masiv, cu miile (iar aşa ceva n-a rămas anonim, ci în regiunea V Pontică au rămas urmele mândrelor cetăţi dar şi urmele oamenilor care le-au înfăptuit şi le-au folosit). “La început” în urmă cu multe milenii - Amazoanele erau Ghergane iar tot pe atunci, Gherganele au fost Amazoane (cele mai vechi reprezentări ale Amazoanelor le înfăţişează cu aceleaşi atribute apotropaice ca Gorgonele, uneori cu scuturi / “egide” din piele sau lemn, în formă de semilună, ştiute de Traci ca “pelta”, ale căror margini arătau astfel ca nişte coarne: unii au văzut în cavalcadele Amazoanelor - cu coamele spulberate de vânt - că semănau cu invazia unor Gorgone, cu şerpii învolburaţi în jurul capetelor, simbolismul intens fiind cel al feminităţii sălbatice, ucigaşe, asemeni Medusei / opinia de specialitate fiind că acei “şerpi” erau de fapt penisuri tăiate de la bărbaţii sacrificaţi, psihanalişti celebri - ca Evreul Sigmund Freud, ş.a. - examinând cu pasiune fenomenul, antropologul Român Matei Georgescu consemnând în 2003 că “Medusa a fost, într-un prim palier, mama falică, cea care a refuzat castrarea şi a devenit, la rândul ei, cea castratoare, pentru că ‘a decapita’ = ‘a castra’; Gorgona Medusa era, prin efectul de siderare-aneantizare, figura esenţială a alterităţii - figura Morţii”). Conform Dr. Mihai Vinereanu în 2009, la TracoDaci şi la stră-Români “motârcă” avea dublul sens de “penis” şi “şarpe”; cele 2 forme s-au diferenţiat fonetic după ce s-au diferenţiat semantic, ajungând la “năpârcă” pentru şarpe (în Latină “natrix” însemna atât şarpe, cât şi penis). La poetul Grec Hesiod, Gorgonele aveau epitetul de “Fatai” / fatale, care nu se puteau descrie (cu sensul de “misterioase”); la poetul Latin Ausonius, Graţiile - verişoarele Gorgonelor aveau epitetul de “Fatae” (în vremurile străvechilor fete, ele declanşau orgiile pentru fertilitate, de unde şi verbul “a fute” explicit legat de ceea ce făceau fetele, păstrat fidel de Români, prin “a se crăci” / “crăcăna” - adică a-şi desface picioarele în lături - vocabularul Român păstrând astfel încă un verb caracteristic: acţiunea aducea fericirea, endorfinele eliberate în timpul sexului având efect analgezic, aşa că “durerea de cap” invocată câteodată de unele femei pentru respingerea sexului nefiind o scuză bună, ci chiar contrară calmării).

Dacă s-ar compara actuala populație a lumii cu un sat având o sută de locuitori, atunci 57 ar fi Asiatici, 21 Europeni, 14 Americani și 8 Africani; ar fi 52 femei și 48 bărbați (30 albi, 70 altfel). A fost socotit şi totalul tuturor oamenilor Homo Sapiens care au existat vreodată: aproape o sută de miliarde. Trebuie ştiut că de-a lungul vremurilor, aşa după cum adunaţi pe parcursul timpului Românii au fost circa un miliard, “autohtonii” Gherga în Banat au fost întăriţi de “valuri” imigraţionale, de-a lungul istoriei - până în prezent pe glob trăind milioane de persoane numite Gherga / în mare vechime, în unele zone proporţia Gherga a fost mult mai mare decât ulterior şi deseori referinţele au fost la plural, despre Gherghi: volumul uman se poate aproape dubla, considerând atât linia masculină care de un timp încoace a propagat numele Gherga, cât şi linia feminină, ca de exemplu din trecutul îndepărtat Amazoanele devenite Ghergare, care la rândul lor au avut diverse ramuri în lume, etc. (primul antipapă, Sfântul Ipolit 170-236 / creştin oriental în Roma, capitala Imperiului Roman, în “Cronica” pe care a realizat-o de mare succes în Lumea Veche, începând de la apariţie - a scris că Ghergheşii, descendenţi imediaţi ai patriarhului Noe, au format o naţiune primordială, notarea despre “naţiunea Gherghee” fiind echivalentă popoarelor mari ale timpurilor cele mai îndepărtate, egale în statut, el menţionând în lista sa cu acelaşi rang vechii Indieni, Egipteni, Greci, ş.a.); toate indiciile, începând cu cele pre-diluviene, arată că Gherghi = Pelasgi / Hiperborei / Atlanţi, naţiunea post-diluviană indicată ca Gherghee de Sf. Ipolit fiind deja veche de multe milenii la timpul său - după cum au documentat arheologii - căci era formată din Ghergani / “Kurgani” = primii Indo-Europeni (strămoşii Hiperborei au fost cei din extremul Nordic al Lumii Vechi, care în timpul glaciaţiunii - când calota polară acoperea o bună parte din Nordul EurAsiei - erau cei de la latitudinea Pontică şi respectiv a României). Conform evidenţelor, Ghergoii / Gherganii existau dinainte de diluviu, fiind în conducerea Atlantă a Raiului / în “Grădina Eden”, cea “cerească” (însă Gherganii / Ghergarii care la început au creat acel Imperiu Nordic Atlant erau diferiţi genetic faţă de ulteriorii Gherghi / adică faţă de profilul genetic Gherga de azi, din cauza mutaţiei genetice survenită în urmă cu 10 122


pluralul Zânele, pentru niște fete frumoase care-și revarsă farmecul lor asupra altora”. Conform dicţionarelor, zâna era personajul feminin din mitologia Românească, întruchiparea mai ales a bunătăţii şi frumuseţii orbitoare, căreia i se atribuiau puteri supranaturale şi darul nemuririi, câteodată influenţând destinele celor întâlniţi; de exemplu, în “Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013 de către Dr. Ion Ghinoiu este enunţat că “Zânele - reprezentări mitice feminine ce apăreau noaptea - au fost sinonime cu Ursoaicele, Dânsele, Măiestrele, Puternicele, Vântoasele, ş.a.” Zânele legate onomastic şi de Zeul An / ceresc, al timpului - erau fiicele aceluia cu Marea Mamă, patroana Pământului Ga: părinţii zânelor - Ga şi An - erau zeii gemeni veneraţi în Epoca Pietrei ca puterile supreme din natură, după primul Potop divinizarea fiind preponderent îndreptată spre Mama Ga / Pământ iar după Potopul biblic divinizarea fiind preponderent îndreptată spre Tatăl An / Cer. Privind cele 2 Potopuri petrecute după ultima glaciaţiune, oricine poate observa că din acelaşi vechi Egipt au plecat 2 versiuni diferite de Potop - datate cu câteva milenii între ele - cel cauzat terestru de cutremur, prin Elenul Platon / relatat în “Dialogurile” sale despre cele aflate în Egipt şi cel cauzat cerestru de ploaie, prin Evreul Moise / relatat în prima carte din Vechiul Testament, pe care profetul şi-a însuşit-o din Egipt când a declanşat exodul oamenilor săi; în ultimele 8,7 milenii au fost povești răspândite în lume despre Potopuri, cronologic întâi a celui catastrofal, determinat de acumularea apelor din calota polară topită iar apoi a celui biblic, determinat de ploaia puternică provocată de impactul unui asteriod cu planeta: afectând mai multă lume și fiind mai recent - relatat și de Vechiul Testament / Biblie - cel de-al doilea Potop de după marele dezgheț a devenit mai cunoscut decât Potopul anterior (întâmplat imediat după dezgheţ, ce a fost mai violent decât Potopul biblic, însă petrecut mai demult, atunci afectând mai puțini oameni). Atât pruncii Anuna / fiii Zeului An, cât şi zânele / fiicele Zeului An, au avut deopotrivă atestare pre-diluviană (dinaintea primului Potop - cel care a scufundat Atlantida / tărâmul stăpânit de Anatolianul Atlas, primul dintre fiii Anuna ai Zeului An eveniment care a fost impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene, al cărei centru de putere a fost în spaţiul Român); rugăciunile erau îndreptate spre Marea Mamă Anat / Inana - Ka / Ga, ei zicându-i-se “Muș” - şi spre geamănul ei, “Moș” An: creatorul soarelui Ra (prioritar spre Zeul An rugăciunile erau îndreptate mai înainte decât rugarea directă spre soarele Ra). An era mai important decât Ra, aşa după cum Ka / Ga era mai importantă decât fiica Rhea. Muș și Moș au fost termeni folosiți de străRomâni pentru a desemna divinitățile din Epoca Pietrei legate de Sfânta Lună “Ma”, astru nocturn mai dinamic decât astrul diurn (ulterior respectat ca Sfântul Soare “Ra”), denumirile “Ma-Sa” și “Sa-Ra” ducând de exemplu la fixarea printre Români a principalului luminător universal / cosmic ca “Soare” sau la scrierea prin cuneiforme de către Sumerieni a Marii Mame Inanna - al cărei tată după unele versiuni sau frate după alte versiuni era An - prin care ea era ca “Muș”, notată și ca “Din-Gîr” / adică literalmente “Din Cer”:

Zâne Este de ştiut că în Epoca Pietrei, termenul general folosit pentru femeie era “zâna” iar termenul general folosit pentru bărbat era “anu” (bărbatul Marii Mame - sub semnul Selenei / Sf. Luni = “Ma-sa” - a fost Manu); cu timpul, acele denumiri au rămas consacrate doar divinităţilor, femeia şi bărbatul primind alte numiri specifice, pe măsura şi a diversificării graiurilor: de pildă, “anu” a devenit “manu” = “Ma-Anu”, bărbatul zânei care personaliza Selena / Luna “Ma” (Ma - sacra luminătoare nocturnă - “la început” / adică în paleolitic dădea prin ciclul său de 28 zile = 4 săptămâni măsura unui “an” / lunar, astfel consacrându-i-se denumirea de L’Una, adică Sf. Una - prefixul “El” / “Il” pentru sfinţenie păstrându-se “L” în vechea Română - ea / Luna fiind reprezentată pe Pământ de Zeiţa Anat, patroana zânelor iar “Selena” / “Se-Lena” fiind “Sf. Luna”). Dr. Ion Ghinoiu în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999 a observat la Români: “Este interesant de reţinut că cele mai importante sărbători ale Calendarului Popular sunt nocturne, nu diurne; vechimea sărbătorilor nocturne se leagă de un străvechi cult lunar, de vremurile imemoriale când timpul se măsura probabil - pe nopţi şi nu pe zile”. Faptul că pentru primul om s-a folosit cuvântul “Man” / “Manu” reiese din părinţii săi (Ma = Luna şi An = Timp), în legătură cu divina sa origine cerească; spre exemplu, zeitatea Anatoliană a Lunii era “ArMa” / Arma (Caucazienii Armeni - din vecinătatea răsăriteană Anatolică - nefiind străini de aşa ceva, Kerkaphos / fiul Soarelui avându-l ca fiu pe Or-menos / etnonimul Armenilor cu o Amazoană respectând Luna iar în Balcani, Armânii au prezervat tradiţiile stră-Române, emblematic păstrate în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic). De pildă în Egeea mult ulterioară, Minos însemnând “Apărătorul” era titlul cel mai de vază al conducătorilor în lumea pre-Elenică (de unde şi formula de pecetluire a rugăciunilor cu “A-Min” / “amin”); unii psihologi au văzut în “Amin” aceleaşi pulsiuni arhetipale ca ale mantrei Aum şi ale sacrului An (“Aum-An”, efectiv însemnând “Omul An”). Târziul “Dio” a derivat din “Ghio” = “pământean”, respectiv “Zio” = “zeu” (cu manifestări şi diurne, adică de zi, nu doar nocturne, adică numai de noapte); e ştiut că zânele şi zeii descindeau din Marea Zeiţă Mamă Ghe / Ga, astfel provenindu-le şi denumirile, lingviştii - ca de exemplu Dr. Fernand Robert în 1981, Dr. Adrian Poruciuc în 2013, ş.a. - demonstrând că forma cu “G” era cea mai veche, peste care a intervenit suprapunerea “Z”/“D” ori “K”, “Q”, “T”, etc. La începutul secolului XVIII, Dimitrie Cantemir a scris: “Zâna = cuvânt pe care l-ai bănui că provine din numele Dianei; totuși, rareori sunt numite la singular, de cele mai multe ori folosindu-se

Muș 123

An = Din Gir


În Sumer / areal inițial numit Kurgal, Zeul An / patronul panteonului avea reprezentarea cuneiformă similară înțelesului “Din Cer” / “Din-Gir” iar ca “Mes” erau slăvite poruncile divine (mesaje ale zeilor către oameni) cu scop de civilizare, în Anatolia “Ma” însemnând - de exemplu în Frigia - “Mama Munteană”. În 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicționar etimologic la limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică” că în Sanscrită “mati” = “măsură”, în Albaneză “mot” = “timp” / “furtună”, în Lituaniană “metas” = “timp” / “an”, etc. (acele asemănări nefiind întâmplătoare, ci provenind din pre Indo-Europenele “me” = “a măsura ori “mitră” = “matrice” / “uter” și respectiv “mater” = “mamă”; despre Românescul “moș”, savantul a susținut că are “origine traco-dacă”). Iată așadar vechimi de milenii în versiunile Sanscrită, Sumeriană ori stră-Română a străvechilor termeni de “Muș” pentru Marea Zeiță și de “Moș” pentru Marele Zeu. Cu apariția în Bazinul Pontic la sfârşitul paleoliticului ca partenerele Atlante, “Ama-zoanele” / Amazoanele în neolitic erau din Caucaz până în N Africii, ultima ieşire de pe scena istoriei a lor - din toate zonele în care s-au răspândit - fiind documentar menţionată Antic că a fost în Carpaţi (de altfel, cronologic Carianul Arctinos din Milet - elev al Gherghinului Herodot / “părintele istoriei” - în “Etiopida”, Eschil în tragedia “Niobe” / care a consemnat că pe malurile Istrului, adică Dunării inferioare, trăiau Amazoane, poetul Verigiliu în “Eneida” şi alţii, au scris despre Amazoanele Trace). Spaţiul dintre Nistru şi Istru spaţiul Român - era consacrat fertilităţii şi dragostei, onomastica principalelor Fluvii rezonând cu cea denumită Ister, respectiv Iştar / Zeiţa Sexualităţii dar şi a Războiului: zeiţa, anterior numită Inana / “Muș”, respectiv “Doamna Raiului”, des apropiată de lună, venerată aşa şi în Sumeria / “Su-mer” - adică în spaţiul Mesopotam / “Meso-potam”, dintre Tigru şi Eufrat / Fluvii ce curg în Oceanul Indian, în Greacă “mesa” fiind “mijloc” iar “potamos” fiind “fluviu” mai era echivalată cu Isis de către vechii Egipteni / în Bazinul Fluviului Nil din Africa curgând în Mediterana (fiind ca Afrodita / “Afro-Dita” - adică “Zeiţa Afro” din Bazinul Mediteranei - ştiută de către vechii Greci, însemnând Zeiţa Frumuseţii şi a Iubirii / numită Venus de către Romani, ş.a.); de altfel, Sumerienii utilizau același simbol pentru apă și spermă. Simbolul primordial al Zeiţei Raiului “Muș” = Inana - cea redenumită Iştar / Ister, numele său personalizând principalele ape curgătoare din spaţiul Românilor, Nistru şi Istru / Dunărea, celebrată la apogeu primăvara cu ouă vopsite de păsări / sărbătorirea Paştilor - era steaua cu 8 colţuri (o cruce rotită peste alta), spre deosebire de reprezentarea soarelui, cuprinzând în cercul său o cruce încadrată de undele valurilor / după cum a studiat de pildă Dr. Ursula Seidl, arheoloagă Germană:

Inana / Iştar

Soarele 124


Selena / Luna - albă / argintie, luminând noaptea era emblema negrei Muș / Inana, contrastul cromatic alb / negru al Lunii pe Cerul nocturn având puterea s-o evidenţieze mai pregnant pe Marea Mamă Muș = Inana a Pământului, al cărei unic satelit este; Soarele, constantul, neobositul şi majestuosul ei partener - auriu / roşiatic, luminând ziua - era emblema unică a strălucitorului Moș An, care anual de ziua ei (a Marii Mame) se afla pe cer exact la aceeaşi înălţime ca şi în anul precedent, bucurând-o: cosmologia - prin Selena şi Soare - i-a reflectat în mitologie pe divinii Muș și Moș, Inana / Anat şi An, soţie şi soţ, permanent în strânsă legătură (zorii omenirii au fost luminaţi de acele astre - aşa cum o fac şi acum - perechea lor regăsindu-se în fericita cununie dintre femeie şi bărbat, pentru a fi şi pe Pământ ca în Cer). Ca emblemă a Pământului, feminina Selenă se numea Ma iar ca emblemă a Cerului, masculinul Soare se numea Ra (Marea Mamă de pe Pământ era Ga iar Tatăl din Cer era Timpul An); împreunarea puternicilor zei Ga şi An - simbolizaţi de măreţii aştri Ma şi Ra - a dus la credinţa supremă din Vechea Lume: Luna şi Anul, respectiv Selena şi Soarele - ambii cereşti - au fost veşnic în magice conexiuni cu entităţile pământene Ma şi Ga, dualitatea lor fiind slăvită ca “Gher-Ga” de către vechii Gherghi (celebri, drept primii oameni din lume care au realizat conceptual aşa ceva, căpătându-şi re/numele astfel). Raiul, populat inclusiv de Gherghi, era luminat de Ra şi se afla sub patronajul Rheii, fiind condus de fiul An - al ei şi al fratelui ei, Timpul / Kronos - care îl poseda, numit de aceea Poseid-On / Poseidon (părinţii lui An - zeul care poseda Raiul - erau pruncii Cerului / Uran şi Pământului / Ga, pe linia paternă Tatăl Ur-An / Uran şi Fiul Kr-On / Cron fiind Unu = Anu / An, pe linia maternă Rhea, fiica / “clona” Mamei Ga, fiind Inana / Anat iar tărâmul stăpânit era Ed-En / Eden, mărginit în răsărit de Valea Ră / a Fluviului Volga şi în apus de Râul Rheii / DunăRea); e de observat că vechii Greci o numeau pe Rhea / Anat (sora / soţia lui Crăciun / Cr-On) şi ca Ananke, ştiută ca “protogenă” - adică zeiţă primordială patroana necesităţii şi inevitabilului, mama ursitoarelor, adică a fatalelor zâne urzind destinul / soarta:

(Este de ştiut că altă versiune mitică l-a indicat ca bărbatul Zeiţei Rhea pe Polus / Koios - patronul Nordului fratele mai mare al lui Crăciun / Kronos). Tracia tradiţională unde până în Antichitate sursele / izvoarele istorice au menționat prezențele Amazoanelor / ultimele dintre ele în timp existând, conform vechilor documente, în ceea ce azi e România - e acceptată ca străjuită la miazănoapte de Dunăre (nume pentru Fluviu folosit chiar aşa de Traci, conform lingvistului Român Sorin Paliga) şi Marea Neagră, la răsărit de Bosfor şi Marea Albă / Marmara, la miazăzi de Dardanele şi Marea Egee / Mediterană iar la apus de Macedonia şi Iliria / Dalmaţia; fosta Tracie - adică în general partea Nord-Estică a Peninsulei Balcanice - e împărțită azi de Români, Bulgari, Turci și Eleni (de fapt, izvoarele Antice nu specificau limita de miazănoapte a Traciei, anunțând-o doar ca fiind în Nordul Vechii Lumi). În urmă cu 4 milenii, primii Traci - cei istorici - au fost în zona evidenţiată din imaginea următoare, ca partenerii din partea Europeană ai Troianilor din partea Asiatică (Troianii au apărut cu aproape un mileniu înainte de Traci iar Geții în Europa - la Dunărea inferioară, azi împărțită de Bulgaria și România - au apărut cu aproape un mileniu după Traci):

Lingvistul Britanic Joseph Wright în “Gramatica comparată a limbii Greceşti” din 1912 a demonstrat că Anatoliana Troas / Troia (după cum a fost scrisă de către Anatolianul Homer în “Iliada” 11:222 / epopee în grai Grec Ionic) a generat termenul “Thrăku” (după cum a consemnat Anatolianul Herodot în “Istorii” 6:33 despre Tracia), cu sensul de “Ţinutul Troiei”, dat fiind că sufixul “aku” / “akos” însemna “aparţinând”. În 1981, Gheorghe Ivănescu - membru corespondent al Academiei Române - în “Gramatica comparată a limbilor indo-europene” a observat legăturile dintre Sanscritul “trayah”, termenul “trei” și “Tracia” (care a derivat din Troia); dată fiind învecinarea dintre Troia și Tracia, n-a fost întâmplător că limba Tracă era cea a Troiei (de altfel, în Războiul Troian, Tracii au luptat de partea Troianilor). Istoricul Român Constantin Daniel - în cartea “Misteriile lui Zalmoxis” pe care a scris-o la Galaţi în 1985 a observat că Tros / Troia > Thrake / Tracia > Thrakes / Tracii şi s-a întrebat despre consecinţele rezultate din faptul

Mama ursitoarelor 125


care le erau părinţi); de-a lungul timpului, Gargarii / Gherganii au fost partenerii Ama-zoanelor: tandemurile lor au traversat mileniile consolidându-se printre puternicii lumii de atunci, conducând nu numai religios, ci şi politic / inclusiv războinic când a fost necesar pentru stăpâniri, ei post-diluvian introducând elementele civilizaţionale Atlante mai ales înspre Sudul populat - rămânând ştiuţi ca Hiperborei / Atlanţi / Pelasgi - multiplele învăţături împărtăşite fiind dobândite de ei (atunci când n-au fost primite de la zei / aşa după cum unele relatări străvechi au menţionat explicit) în N, în marginea asprei calote polare, sub imperiul, valabil şi în prezent, că “nevoia învaţă”. Anatolianul Antic Arrian (Grec din Nicomedia / Bitinia, contemporan cu Geto-Dacii) a scris despre faptul matriliniar / reminiscenţă a matriarhatului, că “Amazoanele - ca neam de muieri - îşi socotesc ascendenţa după mame”; ţinând cont că înainte de Greci, ne IndoEuropenii (şi Hitiţii dominând Anatolia) aveau apelativul “Ama” pentru “Mama” - după cum au observat savanţi ca Spaniolul Alonso del Real în 1967, Bavarezul Friedrich Cornelius în 1973, ş.a. - prin Amazoane / “Ama-zoane” se înţelegeau “zânele Mamei”, adică ale Zeiţei Mamă: marea divinitate a Epocii Pietrei. (Începând cu stră-Româna, vechea Română sau Româna Modernă ori cu proto Indo-Europeana, pre Indo-Europeana şi Indo-Europeana, în această lucrare Originea Gherga - e acordată atenţie specifică de pildă şi celor care au utilizat vechea Greacă ca limbă vehiculară, conform obârşiilor lor, respectiv Greci Anatolieni, Eleni Balcanici ori alţii, din V Asiei, N Africii sau S Europei, căci considerările “la pachet” şi a altora din timpuri îndepărtate, ca vechii Indieni, Traci, ş.a., sunt prea simplificatoare, obturând nuanţele). De la începutul capitolului 6 din “Facerea” / Vechiul Testament se ştie că pre-diluvian omenirea era dominată de partea feminină (“Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice / Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit”). Din limba străveche, vechii Greci au păstrat terminaţia “-zana”, pe care au transcris-o “-zones”, echivalentă cu terminaţia “-genos” (regăsită şi Latin ca de pildă la “indigena” / “Indi-gena”); ele erau cu sâni generoşi - aşa după cum de exemplu a fost înfăţişată divina lor patroană Artemis / Artemida - rădăcina “maza” / “măza”, în Română “miez”, fiind a “pâinii”, Amazoanele / “A-mazoanele” însemnând de fapt şi cele care nu consumau pâine, având numele de “naan” în Asia Centrală, adică erau carnivore (se poate observa că în vechea Greacă “artos” = “ursoaică”, “arte” = “pur” iar “artamos” = “măcelară”): Traco-Ilir, “maz” însemna “bărbat”, aşa că în Amazoanele Balcanice pot fi astfel văzute şi muierile fără masculi / fără bărbaţi. Pe de altă parte, în secolul VII î.C. conducătorul Carian Themistagoras - care a condus colonia Poti din Câmpia Circeană a Georgiei / port la Pont, adică la Marea Neagră - afirma că Amazoanelor / “Ama-zoanelor” li s-a spus aşa deoarece purtau centuri de atârnat armele (în vechea Greacă, centurii / brâului i se zicea “zone”) iar mai mult, orientalul istoric Herodian, din timpul împăraţilor Gordian ai Romanilor, a interpretat Ama-zoanele ca femeile trăind împreună, prefixul “Ama” alăturat lui “zoon” căpătând înţelesul de “făpturi vii”; după cum a scris în “Paradoxul monoteismului” filozoful Francez Henry Corbin 1903-1978, “Oracolele Chaldeilor aveau genericul de ‘zoni’ pentru toate numele sacre. Unii îngeri aveau apariţii somptuoase, încinşi cu brâuri de aur, de care se foloseau în mod liber, putându-le

că Tracii apăreau să fi fost iniţial asociaţi Troiei, cetate de la care şi-au derivat numele (relaţia dintre Traci şi Troia pare greu de respins, dat fiind că Ţara Traciei se afla în vecinătatea Regatului Troiei şi că locuitorii acelui ţinut, Tracii, au luptat alături de Troieni, ca vasali ori aliaţi ai lor: nu putea fi vorba doar de o coincidenţă şi astfel este cu neputinţă să se nege relaţia evidentă dintre denumirile “Troia” şi “Trac”); dânsul a mai susținut despre Cultul lui Zalmoxe că a fost forma originară a Misteriilor ulterioare din Vechea Lume. Tracii mai vechi cu un mileniu decât vechii Greci ori decât vechii Eleni şi mult mai numeroşi decât vechii Greci sau decât vechii Eleni - au migrat în lume înaintea acelora şi au ajuns (prin urmaşi) mult mai departe decât au făcut-o apoi aceia. Majoritatea Carpaţilor - al căror cel mai înalt vârf este majestuosul Gherlah / Gerlach 49,10 lat. N, 20,07 long. E de 2654 metri altitudine, în Munţii Tatra / “Tat-Ra” din Slovacia - sunt populaţi de Români iar în Antichitate au fost populaţi de strămoşii Geto-Daci, parte a Tracilor (aflați în apusul Carpaților, Munții “Tat-Ra” / Tatra erau patronați de “Tata Ra”, Soarele care asfințea acolo). Corespunzător unor cercetători, care au cochetat cu asemenea idei, în Antichitate din cauza atacului Romanilor - început în S Dunării - Geţii de acolo au murit şi Getele migrate peste Dunăre până departe au ajuns să se însoţească în N cu Balticii dând naştere Goţilor iar în Carpaţi, Dacii care n-au pierit datorită războiului au fost înrobiţi în timpul ocupaţiei şi Dacele s-au însoţit cu Romanii (care au fost bucuroase să se mărite cu ucigaşii soţilor lor, dând naştere entuziaste actualilor Români); ulterior, în spaţiul Carpatic / acum România, Ama-zoanele s-au însoţit cu Goţii (într-adevăr, ultimele consemnări ale Ama-zoanelor ca femeile Goţilor fiind făcute în “Istoria Augustă” şi în prima carte din “Istoria împotriva păgânilor”, de teologul Galician Orosius), Gotele s-au însoţit cu Hunii, Hunele s-au însoţit cu Valahii / Românii, ş.a.m.d.: de altfel, cărturarul din Evul Mediu Antonio Bonfini - istoric Italian la curtea regelui Matia Corvin - a scris că “desigur Geţii erau cei numiţi Valahi” (în 1458, el a scris că “Timișoara e un oraș plăcut, frumos, cu o cetate puternică, împodobit cu edificii alese și palate pompoase”). Atât Amazoanele, cât şi Gherganele, au existat din Epoca Pietrei; spre deosebire de Amazoane (dispărute în Antichitate), Gherganele - adică femeile Gherga propriu-zise - există şi azi.

Apariţia Marii Zeiţe Mamă În Epoca Pietrei, brunetele Amazoane / “Amazoane” au fost zânele slujind îndeosebi Mama iar blondele Gorgone / Ghergane au slujit îndeosebi Tatăl (în general, fiicele seamănă taţilor, în cazul Gherganelor părul, ochii dar şi pielea deschise la culoare datorându-se Pelasgilor Ghergari, 126


lepăda cu uşurinţă, pentru că erau fixaţi mai sus decât vizibilul Dumnezeu. În fruntea îngerilor era arhanghelul Gabriel / Gavriil - mesagerul ‘Eonilor de Lumină’ - care a salvat-o pe Ama Sibla / Sibila, sora patriarhului Enoh (Hermes / Idrîs), ameninţată de o forţă Satanică”. (Satan / “Sat-An” putea fi o formă a lui Sat / Set - unchiul lui Horus iar Hermes putea fi “moșul Her” = “Horus din vechime”; deoarece în scrierile vechi nu erau decât consoane - fără vocale - citirea fonetică a numelui Enoh foarte bine putea fi Anoh, Inih, Onuh, etc.; “Cartea lui Enoh” a fost scrisă de el însuşi - după cum a şi precizat, scrierea fiind la prima persoană - insistând despre cele relatate că nu erau viziuni, ci că a fost mereu perfect treaz). Amazoanele au uimit Lumea Veche prin insistenţa cu care au conservat ancestrala egalitate dintre femei și bărbați / câteodată totuşi cu excese de partea lor, căci erau “zânele Mamei”. Partenerii favoriţi ai “zânelor Mamei” / Ama-zoanelor - conform consemnărilor Anticilor ca Strabon, Pliniu “cel Bătrân”, ş.a. - constant au fost Ponticii / Caucazienii bărbaţi Ghergari / Gargari; pierzându-se etimologia din Epoca Pietrei, doar mult ulterior Amazoanele au fost interpretate (“A-mazoane” literar însemnând şi “fără mamele”) ca extremistele religioase ale autosacrificărilor prin tăierea sau arderea sânilor, inclusiv cu scopul războinic de a arunca suliţele ori a manipula celelalte arme (arcul, halebarda / toporul cu 2 tăişuri, sabia curbată / secera, etc.) şi e de observat că în istorie nici o reprezentare vizuală - picturală sau sculpturală - a Amazoanelor nu le-a înfăţişat mutilate. Lumea androgină era paşnică: în castitate trăiau cele care religios se abţineau sexual, cât şi castraţii, care nu se mai puteau reproduce; o paralelă poate fi observată la castori cele mai mari rozătoare, construind baraje pe apele curgătoare - care atunci când sunt încolţiţi se autoemasculează cu dinţii tăioşi ca lamele, lăsându-şi partea tăiată pradă, pentru a scăpa: oamenii vechi au observat pacificele colonii de castori şi sub impulsul mimetismului natural au reprodus asemenea comunităţi, la nivel uman (justificând astfel şi practic fenomenul mutilării prin castrare). În 1852, profesorul Frederic Bergmann de la Universitatea din Strasbourg / Alsacia, prin mitologie comparată a studiat realităţile Amazoanelor, preotesele Marii Zeiţe - care cândva trăiau în comunităţi exclusiv feminine - observând că atât Cultul Indian al Zeiţei Kali cât şi Cultul Anatolian al Zeiţei Artemida erau orgiastice, incluzând şi sacrificii umane, de aceea Amazoanele fiind considerate “ucigaşe de bărbaţi” (tradiţia Vestalelor era pe aceeaşi filieră, Romanii numindu-le “Amatae” după cuvântul Armean pentru Amazoane / “Amatae” cu înţelesul de “preaiubite”, dând naştere “amorului”); din tradiţia orgasmului procreator al fecundităţii a derivat cuplarea periodică pentru reproducere a acelor femei Amazoane cu vecinii bărbaţi Caucazieni Gargarei / Ghergari (după cum a rămas consemnat Antic, numele “Caucaz” explicat de Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 6:17 şi “Chorographia” 1:2 - derivând din “Graukha”, Kroukas / “Kroy-khasis”, literar a ajuns să însemne munţi albi, cu nea, populaţi de “Cercetae”, după cum a scris şi Georgiano-Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 2:1). Aşa cum a remarcat şi Dr. Ion Ghinoiu în “Zeii pastorali” din 2014, trebuie reţinut că: “În societăţile arhaice, cu cât o zeitate era mai adorată, cu atât mai mare era jertfa care i se aducea; la început, zeitatea era substituită printr-o persoană de vază - din conducere - sau pură (fecioară / copil)”.

“Fulgi de nea” Amazoanele - femeile la început egale cu bărbaţii s-au emancipat religios şi războinic în numele Marii Zeiţe; având contractul de parteneriat sexual cu albii Caucazieni Gargarei / Ghergari, nu omorau bărbaţii, ci periodic / organizat se însoţeau cu ei, devenind nu doar soţiile Ghergare / Gherga dar şi mamele Ghergare / Gherga, cu timpul Amazoanele dispărând, rămânând doar Gherganele / Gorgonele (şi celelalte înrudite cu ele, Graţiile, Graiele, ş.a.) adorând Tatăl, după Potopul biblic manifestându-se ca muieri Kurgane - aşa după cum arheologic au fost dezvelite ca luptătoare Gurgane / Gorgone în nenumărate Gorgane - din neolitic / Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului, apoi bărbaţii preluând predominant puterea, în societăţile devenite integral patriarhale / situaţie transmisă până în prezent, emancipările independente ale femeilor libere fiind doar sporadice acum. Ceea ce-i cert este că de-a lungul timpurilor, Ama-zoanele fiicele / zânele Marii Mame - au fost femeile Ghergoilor / Gherganilor, asigurând înmulţirea neamului, fiind soţiile Gherga, dând naştere pruncilor Gherga, devenind mătuşile Gherga - respectiv bunicele Gherga - ş.a.m.d.

În Epoca Pietrei, acei Gherghi născuţi de Ama-zoane - pruncii Marii Mamei Ga a Pământului, reprezentată mereu împodobită / gătită iar apoi îmbrăcată aşa cum o făceau 127


Magele, preotesele sale - adorau deopotrivă şi Cerul pe care strălucea soarele Ra ce lumina diurn pământul şi se oglindea în apele râurilor din văi ori ale mărilor pe malurile cărora ele şi ei trăiau. Faptul că Gherga cândva a format un mare popor nu putea să nu lase urme; toate dovezile vechi - şi nu aparenţele recente, multe poluate / bruiate de propagande naţionaliste - arată că Gherga a fost printre creatorii civilizaţiei (similar, un imperiu, chiar dacă foarte vechi, ca de pildă cel Atlant, nu putea să nu lase urme, căci toate probele de demult - şi nu interpetările mult mai recente pe scara istoriei - indică localizarea Atlantidei altundeva decât în Atlantic, spaţiu unde multe eforturi au fost irosite fără a fi găsită, însă o minimă atenţie relevă că nici o mărturie veche nu pomeneşte despre doar o Insulă, cea a capitalei, ci de un imperiu având milioane de kmp): concluzia e că urmele la orice există din timpurile când au fost lăsate, contează doar să fie văzute.

României după “Marele Război” / primul război mondial; şi academicianul Niculae Iorga 1871-1940 a observat mişcarea în timp a Românilor spre răsărit, dinspre Banat spre Basarabia iar academicianul Alexandru Philippide 1859-1933 a afirmat: “Bucovina, Moldova, Basarabia aparţin genetic şi istoric la teritoriul Banato-TransCarpatic; cercetarea graiurilor Bucovinene constată prezenţa unor caracteristici arhaice, având concordanţă cu graiurile din partea Nordică a Transilvaniei, Crişana şi Banat”. Vatra Românilor - câteodată cu trai ca-n Rai - s-a consolidat îndeosebi la N de Istru / Dunăre, între “Ti-sa” / Tisa (V) şi Tyras / Nistru (E); în graiul Aromân (Makedo-Român) “a băna” = “a trăi”, conform şi Dr. Tache Papahagi în 1974, verbul fiind pre-Roman: era Trac (fiind folosit şi pentru “viaţă”, “vite”, etc., la Albanezi “banese” = “locuinţă”, la Perşi “ban” ajungând să fie utilizat pentru “stăpân” ori “casă” iar în răsăritul Perşilor pentru “casă” echivalentul popular uzitat era “Kherga” inclusiv pentru “iurtă”, azi în Afgani-stan cu acel nume - oficial Jirga = “parlamentul” - numindu-se “consiliul înţelepţilor” / “sfatul bătrânilor”, ştiut ca organizare tipic Ariană).

Gherdap a fost în centrul Românităţii primordiale Academicianul Petriceicu Haşdeu 1838-1907 (din Hotin / acum Ucraina, care a studiat la Universitatea Harkov din Ucraina - pe atunci Imperiul Ţarist - și la începutul carierei scria în Rusă, considerat de unii drept cea mai mare personalitate a Culturii Române din toate timpurile) a reflectat: “Dintre toate regiunile locuite astăzi de Români, la Nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Ţinutul Haţegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului Românesc - un cuib de unde se Romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre răsărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin”. (Banatul se atinge cu Ţinutul Haţegului parte a Ardealului, vecin cu Bănia / Oltenia - prin Bazinul Bistra al Ţinutului Gugulanilor: zonă cu pregnantă prezenţă Gherga; la Gugulani / “Gugu-Alani” se pot vedea “Alanii de la Gugu”, respectiv Anticii Caucazieni / Iranieni Alani stabiliţi în Banatul Montan, în jurul Sacrului Munte Gugu, la N de Gugulani - în Crişana - fiind Alanii Asi = “Aşii Pământului” ori Aszi / Iazygi iar la E de ei - în Bărăgan fiind Roxolanii = “Alanii Roşii”). Este de ştiut că atunci când a scris savantul, dintre cele 2 regiuni menţionate, Bănia / Oltenia făcea parte din România, Bănatul / Banatul însă nu: aproape două treimi din Banat au intrat în componenţa

Românitatea Cercetătorul Bănăţean Simion Dănilă (din Belinţ / judeţul Timiş, a cărui soacră a fost Gherga) a scris - în 2012 că “mişcările de populaţie s-au produs şi se produc în ambele sensuri, numai astfel putându-se explica unitatea poporului nostru. Istoricul Ştefan Ştefănescu a sintetizat admirabil: ‘Deplasările de populaţie în limitele aceleiaşi ţări, sezoniere sau definitive, impuse de mediul natural (între zone geografice complementare) sau de o anumită conjuctură social-politică, au jucat un rol important în repartizarea geografică cât mai proporţională a populaţiei, în sudarea legăturilor dintre regiuni, în asigurarea unităţii etnice statale. Menţionate în izvoare când grupurile erau mai mari, neînregistrate în cazul grupurilor mici, deplasările de populaţie dintr-o regiune în alta au avut o mare însemnătate şi în istoria României, ele contribuind la menţinerea şi la întărirea blocului etnic românesc, a unităţii organice a poporului nostru, constrâns de vicisitudini istorice să se 128


dezvolte, o lungă perioadă de timp, în graniţe statale diferite’.” Este de remarcat că mereu Banatul şi Bănia au avut nuanţe de climat mai blânde decât restul regiunilor ce formează România. Acum, cea mai mare parte a regiunii Banatului e deţinută de România; în imaginea următoare cu galben este indicat Banatul Românesc (împărţit din 1968 de 5 judeţe: 3 parţial / Arad, Hunedoara şi Mehedinţi iar 2 integral / Caraş-Severin şi Timiş).

S Dunării / Balcani, cât și în N Dunării (adică în actualul spațiu Românesc, inclusiv Bănățean). Expresia “Tot Banatu-i fruncea” exprimă adevărul multimilenar al importanței esențiale a regiunii Banatului în spațiul Român, din Epoca Pietrei - când a fost leagănul mondial al scrierii și centrul Vechii Civilizații Europene - până în Epoca Modernă (când Revoluția Română a anului 1989 a pornit din orașe Bănățene ca Timișoara, Buziaș, Lugoj, Caransebeș, Reșița, etc. și s-a răspândit din regiune în țară, schimbând regimul României, din dictatură în democrație); de exemplu, în Antichitate nu alții decât Dacii Bănățeni i-au bătut pe Romani în secolul I ca de pildă la Tapae - iar la începutul secolului II legiunile Romane abia prin 2 războaie grele (din anii 101-102 și 105106) au reușit să treacă de Dacii Bănățeni ca să cucerească inima Daciei, în vecinul Ținut al Hațegului / Gherțegului: înaintarea Romanilor prin alte regiuni Geto-Dace (ca Bănia / Oltenia) nu a întâmpinat o rezistență Daco-Getă la fel ca aceea din Banat iar pe de altă parte, regiuni apropiate - ca de pildă Crișana ori o bună parte a Ardealului, etc. - nici n-au fost ocupate de fapt vreodată de Romani. Termenul Bănățean de “hărțag” pentru “harță” - folosit și la încăierare ori ceartă a fost cel vechi legat de luptă / război iar liderul / conducătorul era “G/herțeg” = “şeful războinic” Gherga. În primul mileniu după căderea Imperiului Roman, nu altundeva decât în Banat au fost capitalele Imperiului Hun, Imperiului Avar și a Regatului Maghiar (la conexiunea Huno-Ungară a contat nu numai dimensiunea Vulgară / de pe Volga, ci și cea Valahă / din Banat, unde au existat respectivele capitale semnificative: ultima a Imperiului Hunilor și prima - după Dinastia Arpazilor - a Regatului Maghiar); pe de altă parte, o seamă de savanți Români oficial consideră că poporul Român s-a format nu altcândva decât în timpul stăpânirii Avare (în secolele VII-VIII, când capitala era în Banat). Aportul covârșitor al Bănățenilor nu e de neglijat nici național / în geneza Românilor, nici universal / în lume. În timp, dezvoltarea Gherga apare complexă, cu migraţii câteodată consistente. Din cele mai vechi timpuri cunoscute, Gherga s-a răspândit din Africa în EurAsia, influenţele documentate apărând în emisfera Nordică, de la Ecuator până după Cercul Arctic, de la Oceanul Indian până la Oceanul Atlantic, traseul principal Gherga - istoric şi geografic - fiind marcat pe o rută traversând Nordul Africii şi Orientul: o difuziune prodigioasă (de altfel, e de observat despre cea mai mare parte a omenirii că trăiește în emisfera Nordică). Localizările respectă actuala împărţire administrativă a hărţii - poziţionările urmând coordonatele utilizate global - iar datările sunt conforme calendarului universal / acum creştin pe stil nou (Calendarul Popular e deschis de renaşterea divinităţii preistorice An personificare a Soarelui - care poartă epitetul de Anul Nou, aşa cum Selena se numeşte în noaptea reapariţiei sale pe cer Luna Nouă). Începând din Epoca Pietrei, în Banat de-a lungul timpului s-au suprapus mai multe straturi Ghergane. Pentru cursivitatea textului prezentei lucrări, nu sunt indicate mereu sursele documentare dar ele există - arhivistic, bibliografic, genetic, webografic, etc. - în sensul fundamentării fiecărei argumentaţii prin verificări încrucişate, cu exemplificări mai lărgite de pildă din vechile scrieri cu hieroglife, în Sanscrită, Greacă, etc., ori alte dovezi (e de observat despre cei mai mulţi oameni că în mod trufaş refuză să-şi admită public necunoaşterile). În 1990, fizicianul American Stanton Friedman afirma: “Este necesar să avem o toleranţă faţă de ambiguitate, faţă de mistere şi să recunoaştem că există

Banatul Românesc Grupului genetic Gherga i-au aparţinut lideri importanţi din mileniul I (ca Decebal / ultimul rege al DacoGeţilor, Attila / împăratul Hunilor, regele Arda al Gepizilor, Rurik / primul rege al Ruşilor, Arpad / primul lider al Ungurilor) sau din mileniul II, ca primii voivozi Români, ş.a. Existenţa neamului Gherga a fost dovedită ca fiind dinaintea formării popoarelor Maghiar, Român ori Sârb ale ţărilor ce în prezent - la începutul mileniului III - împart Banatul: de exemplu, cu ascendenţa în împăratul Attila al Hunilor, Dinastia lui Arpad - care a întemeiat Ungaria - era din acelaşi grup genetic ca al lui Gherga; analizarea genetică a primilor dintre dinaștii Basarabi - a întemeietorilor Ţării Româneşti - e deocamdată interzisă de Ministerul Culturii din România iar analiza genetică a celor din Dinastia lui KaraGeorge (regală a Serbiei) este permisă dar încă n-a fost făcută publică. Tracii “Sufletului Sfânt” (“Be-Si”) au fost Tracii Besi iar conducătorii lor - oriental denumiți “rabi” - au rămas cunoscuți ca “Besi-rabi” / Basarabi. În mileniul I, Românii din S Dunării - Vlahii / Vlasii din Balcani - i-au avut ca principali șefi pe liderii Besi = “Basa-rabi”, însemnând “Luminoșii conducători” (Dr. Ioan Russu documentând că “bos” = “luminos” iar “rabi” = “conducător”): acei înaintaşi Besi au fost originari din Tracia, o importantă cetate Besă fiind Byzantion, de veghe la Strâmtoarea Kherkhel = “Bosfor” / Bosfor - embrionul Antic al actualului oraș Istanbul, străjuind intrarea în Marea Neagră - iar Românii / Valahii din N Dunării i-au avut ca principali conducători pe durii dinaști Dulo / Duras (Zuraz / Gurag) originari din Dobrogea, primele lor cetăți pe malul Mării Negre fiind porturile Cariane de pe coasta V Pontică. Sorgintea maritimă / acvatică s-a manifestat de la începuturile Antice, atât printre liderii Besi / Vesi ai Vlasilor / Vlahilor din S, cât și printre liderii Duri / Dârji ai Valahilor din N; cu timpul, “Oamenii mării” - și ai strâmtorilor - au devenit oamenii văilor și ai trecătorilor, Vlahii / Valahii (adică Aromânii / Românii) de-a lungul Evului Mediu fiind știuți în general ca stăpânii acelora, atât în 129


sufletului, respectiv Ker / Gher al bătrânului Cer şi Ga al bătrânei Terre / Pământ - face parte din asemenea moştenire. Viitorul se alimentează din trecut; tot ceea ce e trăit azi vine de ieri, însă mulţi oameni nu trăiesc prezentul, ci l-au amanetat în favoarea viitorului (pe de o parte, e de observat că viitorul este al celor având urmaşi, nu al celor trăind dezastrul singurătăţii, deveniţi - neavând copii - liniile “moarte” ale filiaţiilor lor). Istoria cunoscută poate fi înfăţişată între epocile Pietrei şi cea Modernă de-a lungul multor generaţii. Rudenia în Epoca Pietrei - când nu era definită numai prin consanguinitate - s-a aflat la apogeu, raporturile de rudenie funcţionând şi ca raporturi economice; apoi, modificarea structurii societăţii a schimbat şi relaţiile familiale, până la forma actuală. Ca obiceiuri şi locaţii, membrii aceleiaşi familii tot mai rar au trăit mereu sub acelaşi acoperiş: în vechime, chiar prin moştenire nescrisă, erau memorate generaţiile anterioare pe un interval temporal impresionant, însă în prezent acestea au ajuns doar la rezumatul cunoaşterii directe - pe circa 5 generaţii / de la bunici la nepoţi - pentru majoritatea oamenilor trecutul familiilor fiind în “beznă” (ceea ce - prin urmare - face atipică această lucrare, “Originea Gherga” / în plus, intenţionat reliefând şi situaţii ce au influenţat foarte mulţi oameni, pentru foarte mult timp; de altfel, cei mai mulţi oameni habar n-au despre înaintaşii lor - deoarece nu-i interesează - doar bucurându-se egoist că există, fiecare egocentric fiind “buricul lumii” ca reper în raportarea faţă de infinitul universal).

lucruri despre care nu ştim. Cu cât punem mai multe întrebări, cu atât mai multe nu cunoaştem, căci avem mai multe locuri unde să săpăm. Adevăratul savant recunoaşte acest lucru; el spune în faţa unui lucru sau aspect neobişnuit: ‘Ce ciudat, e diferit, trebuie studiat’. Falsul savant spune: ‘Nu-i normal, îl ignor’. Suntem neştiutori, suntem ridicoli, neprofesionişti. Şi chiar acesta e pontul: faptul că nu-s totdeauna explicaţii, nu înseamnă că-s imposibile. Progresul vine aproape invariabil din a face lucrurile altfel, într-o manieră neprevăzută. Marele om de ştiinţă Max Planck fondatorul mecanicii cuantice, laureat Nobel - spunea odată: ‘Noile idei sunt acceptate nu din cauză că oponenţii lor le-ar adopta, ci pentru că oponenţii mor şi se ridică o nouă generaţie, care este familiarizată cu ele’. Aşa că pe mine mă neliniştesc profesioniştii care pun mândria mai presus de ştiinţă; ei nu pot să priceapă cum se întâmplă un lucru, deci acesta nu se poate şi cu asta gata. Asta nu e ştiinţă, ci e pseudo-ştiinţă”. Originea Gherga este o lucrare independentă - nu pentru a şoca sau a scandaliza - ci pentru a reaminti generaţiei actuale şi următoarelor cele ce se ştiau demult (însă n-au fost strânse “inginereşte” - cu acribie - până acum la un loc): datele principale despre originea Gherga; privind un pahar umplut pe jumătate, optimistul îl vede pe jumătate plin, pesimistul îl vede pe jumătate gol iar a treia opinie - a inginerului - e că vede ca nepotrivită dimensiunea paharului (e de observat că în Indo-Europeană “ a vedea” = “derk” iar “a înţelege” = “dergh”).

De asemenea, această publicaţie - lucrarea “Originea Gherga” - poate părea “neobişnuită” / “stranie”, fiind în contrast flagrant cu realizările de gen (propune o altă abordare, prin altă grilă / anume, “cheia Gherga”): izvoarele lucrării nu-s doar simple istorice tradiţionale, ci sunt şi izvoare neconsacrate decât recent - caracterizând deci timpurile cele mai noi ale Epocii Moderne - ca analiza ADN la Gherga, ca Internetul pentru opiniile necirculând “clasic”, etc. (recunoscute ca avantaje evidente actuale, faţă de trecut). De exemplu, în 2013 - conform monitorizării Net Index de-a lungul a peste 2 ani - Timişoara avea cea mai mare viteză Internet din lume (locul 2 mondial era Hong Kong 22,16 lat. N, 114,09 long. E / China). Având acces la arhive şi marile biblioteci, tehnologia Modernă şi educaţia adecvată, cu sprijinul familiei a fost doar o chestiune de timp pentru autorul interesat în redactarea lucrării “Originea Gherga”: un efort privat (nici simplu și nici ieftin), depus însă cu plăcere.

O populaţie / un neam care nu-şi cunoaşte istoria e ca şi un copil care nu-şi cunoaşte părinţii. Scriitoarea Franceză Simone Weil 1909-1943 în “Înrădăcinarea” scria: “Ar fi în van să întoarcem spatele trecutului pentru a nu ne gândi decât la viitor. Viitorul nu ne aduce nimic, nu ne transmite nimic; noi suntem cei care, pentru a-l construi, trebuie să-i dăm totul, să ne dăm chiar viaţa. Dar pentru a da trebuie să ai şi n-avem altă viaţă, altă sevă, decât comorile moştenite de la trecut, digerate, asimilate şi recreate de noi. Din toate nevoile spiritului, nimic nu e mai vital decât trecutul”. Gherga - cuprinzând cumulat deopotrivă străvechile nume Ke / Ghe al spiritului şi Ka al vitalităţii / energiei 130


premergătoare. În acea succesiune a avut loc trecerea de la limbajul reprezentativ interior (protolimbaj) la limbajul exterior, manifestat prin semne neverbale (gestuale, plastice, muzicale) în cazul ritualului, prin semne neverbale şi verbale (sincretismul expresiei) în cazul magiei, prin semne preponderent verbale în cazul mitului şi prin semne verbalritualice în cazul practicilor iniţiatice. Într-o formă sau alta, toate acele tipuri de semne au fost utilizate de omul arhaic cu un scop unic: acela de a genera anumite efecte de putere. Faptul că geneza codurilor simbolice trebuia legată mai întâi de un context utilitar rezulta dintr-o judecată firească: preocupările esenţiale ale omului protoarhaic erau de ordin existenţial-economic, legate de supravieţuire. Dificultăţile unei existenţe tot mai greu încercate de modificări cosmice / climatice au făcut ca acea grijă să dobândească o mare intensitate. În acele condiţii, apariţia codurilor semiotice - ca ‘întâmplare necesară’ supravieţuirii însăşi - a constituit premiza unui mod cu totul aparte de a se sustrage cauzalităţii directe, pentru a influenţa evenimentele de la distanţă: magia. Ritualul magic, urmărind o atare finalitate pragmatică, a angajat complet un sistem de semne deja constituit: gesturi devenite dansuri, imagini materializate în simboluri plastice, ritmuri devenite muzică. Primul sistem magic a devenit astfel şi primul sistem simbolic sincretic, a cărui finalitate se subordona unui impuls unic: voinţa de a trăi. Printre reperele contextuale se cuvin consemnate:  ambianţa fizică ‘misterioasă’ în care se desfăşura ritualul mitic, stimulat de întuneric, fum, flăcări, parfumuri, etc.  monotonia stimulilor auditivi, incantaţia, repetiţia silabelor şi a cuvintelor de forţă, a secvenţelor muzicale, vocale sau instrumentale, dublate de efectele sonore naturale sau mimate artificial  monotonia stimulilor locomotori, generată de dans, de mişcările ritmice ale corpului, individuale sau de grup, etc.  monotonia stimulilor vizuali generată de permanenta urmărire cu privirea a unui ‘obiect’ privilegiat, cel mai adesea reprezentat de iniţiatul însuşi  utilizarea unor substanţe psihotrope / halucinogene  relaxarea musculaturii, fie în urma epuizării fizice generate de suprasolicitarea mişcărilor ritualice, fie prin postura rugăciunii, meditaţiei, etc.  liniştirea gândirii discursive după receptarea şi interiorizarea emoţională a conţinutului magic al mesajului mitic, etc. Efectul sinergetic al stimulării prin monotonie, alternând stările de frenezie cu cele de calm psiho-fizic, conducea la o restricţie a vigilenţei, având ca efect final o stare de hipnoză, de transă colectivă. În termenii neurosemiologiei, acea transă elibera comportamentele protoarhaice dirijate de creierul primitiv, sediul impulsurilor emotive şi afective; orice boală sau afecţiune ce rezulta din conflictul dintre acea parte a creierului şi cortex (sediul logicii şi a limbajului), între comportamentul impulsiv şi raţiune, nu se mai manifesta. Altfel spus, prin manifestarea liberă a creierului primitiv, prezumtivele stări de dezechilibru psihic dispăreau, fiind înlocuite de un tonus psiho-fizic

Trebuie ştiut că “Originea Gherga” public există numai pe Internet (doar în versiune digitală); lucrarea - prin extinderi anuale - nu are structura închegată pentru apariţia pe hârtie (chiar dacă deja aparenţa o arată aşa, ediţia literară fără ilustrații - de exemplu putând fi formatul mai uşor de tipărit).

În 1995, Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a explicat contextul logico-lingvistic al comunicării mitice şi puterea cuvântului mitic (chestiuni poate mai “aride”, însă necesare documentării Gherga / ca şi unele dintre alte extrase prezente în lucrare): “A stabili o relaţie, oricât de iraţională sau de ilogică ar părea acea relaţie raţiunii şi logicii actuale, a fost primul pas al civilizaţiei, baza primului sistem magic; altfel spus, rezonanţa psiho-fizică cu cosmosul / natura i-a permis ulterior omului să se întoarcă prin efecte de putere magică asupra cosmosului însuşi. O anume întâietate a codurilor / semnelor neverbale faţă de codul verbal / cuvinte poate fi argumentată prin faptul că ritualurile, dominate de limbajul neverbal, au fost anterioare magiilor - în care au intervenit şi elemente verbale - respectiv prin faptul că succesiunea ritual-magie-mit a relevat o creştere treptată a ponderii mecanismelor verbale şi o autonomizare a lor în raport cu codurile figurative 131


adecvat unei existenţe normale şi eficiente (printre altele, trebuie asociată şi acea finalitate practicilor mitico-ritualice arhaice) ”.

absolut indispensabilă nu pentru că el cerea condiţiile sacralităţii, ale umilinţei şi aberaţiei, ci pentru că asigura în concepţia primitivului eficienţa ritului, a mitului, a cultului, etc. O atare ‘eficienţă’ putea fi legată de un interes individual sau de unul colectiv, după cum putea fi urmărită în cazul unor împrejurări sau evenimente periodice (anuale, lunare, diurne, ale vieţii, etc.) ori ocazionale (boală, catastrofă, luptă, vânătoare, etc). Indiferent în ce context şi în ce scop s-ar fi utilizat motivul mitului cosmogonic, actualizarea lui se subordona anumitor reguli bine precizate şi imposibil de încălcat (de respectarea lor depindea însăşi obţinerea efectului urmărit). O primă condiţie impunea recitarea sau incantarea absolut exactă a textului mitic. Trei tipuri de procedee erau utilizate de iniţiatul care voia să declanşeze puterea magică a cuvântului. În primul rând, se cuvine menţionată utilizarea elementelor fonetice motivate aferente discursului mitic, constând în imitaţia sunetelor naturale (zgomotul furtunii, al tunetului, al valurilor sau ploii, etc.), prin a căror reproducere se urmărea generarea reală a acelor fenomene. Ritualul se desfăşura într-o stare emoţională cu totul aparte, asociată cu formularea expresă a dorinţei urmărite. Trebuie precizat că, în generarea efectelor mimetice de tip sonor erau folosite diverse mijloace artificiale, cum era de pildă toba şamanică, a cărei utilizare avea - pe lângă cea fizico-vibratorie - şi una simbolică. În al doilea rând, se sugera prin cuvinte motivate simbolic scopul urmărit (se menţionau, de pildă, toate simptomele secetei care se voia îndepărtată, descriindu-se apoi starea de fertilitate dorită). Magul construia discursul verbal pe aceeaşi schemă ca şi riturile, selectându-şi cuvintele după aceleaşi criterii mimetico-simbolice ca şi substanţele magice. În al treilea rând, fiecare incantaţie mitică cuprindea un element care nu putea fi explicit prezent în rit: referinţa la tradiţie, la evenimentele primordiale ale naşterii lumii, ale contactului dintre zei şi oameni, evenimente în urma cărora şi oamenii au fost înzestraţi cu puteri magice. Magicul apărea astfel nu ca o forţă a naturii, a cosmosului fizic, ci ca una strict umană (manifestată în primul rând prin voce, ca expresie exterioară a psiho-mentalului), putând să influenţeze, însă, condiţia cosmică a lumii. O impresionantă cultură mnemonică s-a dezvoltat, ca urmare, în preajma mitului. Cuprinzând cunoştinţe, date, precepte ‘revelate’ de divinitate - care nu trebuiau deci modificate câtuşi de puţin transmiterea verbală prin intermediul unui soi de telepatie comunitară, într-o consonanţă a sufletului şi a conştiinţei formulate doar în vorbire a atins performanţe greu de crezut. Spre exemplu, iniţiaţii indieni erau capabili să recite pe dinafară toate miile de cântece ale ‘Rig Vedei’. Tradiţia sunetului, a cuvântului ca ‘semn al creaţiei prime’, a fost valorificată astfel mitic la nivelul comunitar al culturii arhaice. Câteva elemente pot fi considerate ca determinante pentru acel gen de cultură:  facultăţi deosebite ale memoriei, manifestate pe fondul probabil al unor atribute psihofiziologice excepţionale, care erau antrenate prin practici mnemotehnice pierdute, în mare măsură, de-a lungul timpului  formularea unor constrângeri în procesul iniţierii, însoţite de pedepse aspre în cazul încălcării lor (de pildă, dacă un brahman greşea un singur cuvânt în modularea unui verb, risca intrarea în infern)

“Convingerea generală a primitivilor a fost că toată creaţia cosmică era considerată făcută în serviciul omului; reactualizată şi în împrejurări care nu aveau o legătură imediată cu viaţa religioasă - ca actul procreaţiei sau al încoronării, îmbărbătarea celor deznădăjduiţi, a bolnavilor sau bătrânilor ori împuternicirea războinicilor, etc. cosmogonia procura modelul ori de câte ori era de făcut ceva, adesea ceva ‘însufleţit’ (de ordin biologic sau psihologic) dar şi ceva ‘neînsufleţit’ în aparenţă: o barcă, o casă, un stat, etc. Povestind istoria facerii lumii, omul spera de fapt să reactualizeze şi să controleze o frântură din forţa zeilor cosmocraţi. În fazele incipiente ale gândirii umane, realitatea cosmică - a zeilor inclusiv - era considerată a fi doar nevăzută, nu şi invizibilă. Resurse intuitive deosebite - poate extrasenzoriale - îi îngăduiau omului arhaic o atare convingere. Abia ulterior, prin dezvoltarea raţiunii în defavoarea intuiţiei, omul a început să nu mai ‘simtă’ direct realitatea cosmică, considerând-o nu numai invizibilă, ci şi incognoscibilă. Contextul spaţio-temporal în care mitul cosmogonic era relatat se diferenţia de la un grup la altul, în funcţie de scopul urmărit. În raport cu acel scop, relatarea mitului poate fi urmărită în 2 împrejurări de referinţă. 1) Cosmogonia constituia contextul în care alte acţiuni erau desfăşurate: recitarea mitului cosmogonic constituia preambulul sărbătoririi oricărui început, de la naştere la încoronare, de la căsătorie la începutul unei bătălii, etc. La români, ceata oamenilor bătrâni şi buni se aduna întâi în centrul satului sub coroana unui brad considerat copac cosmic sau în jurul ‘coloanei cerului’, ca substitut al aceluia: aşezaţi în horă, între răsăritul şi apusul soarelui, ei reaminteau / recitau mai întâi ‘legea naturală’ - rezultat al creaţiei cosmice - după care dictau ‘legea pământului’. 2) Relatarea cosmogoniei era prin ea însăşi generatoare de efecte. Precizarea şi respectarea cadrului spaţio-temporal special în care trebuia să aibă loc recitarea mitului (un anumit anotimp sau o anumită dată, o anumită oră, un anumit loc, etc.) era 132




propus. Apariţia religiei pe fundamentul culturii mitice a impus - ca urmare a unei drastice experienţe de viaţă cosmogonia compensatorie, bazată pe ideologizarea credinţei, în consens cu postulatul: ‘Precum în Cer, aşa şi pe Pământ’. Forţa de sugestie a acelui model mitic a fost transmisă tot mai mult pe cale culturală şi prin educaţie religioasă, modalităţi ce au angajat cu precădere dimensiunea gnoseologică a povestirii mitice. Odată înţeleasă şi acceptată (sau impusă), o atare ‘ideologie mitică’ a asociat şi ritualurile adecvate: formele serviciului religios aferent; acelea au încercat să se substituie efectelor arhaice ale ritualurilor magice, din care sau păstrat doar germeni de trăiri experienţiale. Primitivul îşi închipuia, de obicei, că legătura dintre lume şi persoana sau lucrul denumit cu ajutorul acesteia nu era numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o legătură reală şi esenţială, care unea numele cu persoana în aşa fel încât magia putea fi exercitată asupra unui om cu tot atâta uşurinţă prin numele său, ca şi prin părul aceluia ori prin orice parte materială a persoanei sale. Legătura dintre un lucru şi nume era atât de puternică încât tot ce nu avea nume nu exista cu adevărat. Cunoaşterea prin nume a fost, deci, cea dintâi raportare explicită a omului la lume”.

natura aparte a limbajului arhaic, puternic motivat, în care legătura dintre sunet, suflare şi fonem era imanentă (sanscrita, bunăoară, numită ‘limba zeilor’, asocia acele 3 momente consecutive cu tripla lume cosmică - pământ, atmosferă, cer - pe de o parte şi cu cele 3 stadii ale percepţiei - fizică, emotivă, mentală - pe de altă parte)”

“Valorificarea efectelor de putere ale acelor resurse ale limbajului mitic au constituit una din principalele preocupări ale retoricii arhaice. Mitul se rostea solemn, cu voce tare, distinctă iar nu îngânată; acelei practici incantoriideclamative i se asocia o alta, repetiţia, având acelaşi rol magic: rolul ei consta în chemarea insistentă a unui anumit lucru sau fapt, prin concentrarea întregii atenţii numai asupra lui (era unul din mijloacele cele mai puternice ce îl ajutau pe descântător să se rupă de lumea reală şi să se identifice cu lumea magică). Funcţia de putere a mitului cosmogonic nu se valida atât în plan fizic, cât în plan transfizic (metafizic / metapsihic); căci, prin reactualizarea mitului în modalităţi specifice, se crea o stare de rezonanţă fizico-psihică de mare forţă şi eficienţă pentru controlul unor evenimente de utilitate imediată, cuprinse în universul măsurii umane. Pe fondul acelei stări, menite să reitereze o parte din forţa cosmică a începuturilor, omul arhaic ar fi putut controla prin rezonanţă evenimente de rutină, cum ar fi de pildă succesul la vânătoare sau victoria în luptă, în cooperarea cu semenii, etc. Vorbind despre forţa cosmică, nu trebuie ignorat că este cunoscută existenţa acelei cosmice ‘energii X’, care a îmbrăcat numeroase tipuri şi căreia i s-au asociat o mulţime de nume, începând de la ‘mana’ până la ‘bio-energie’. Această misterioasă energie radiantă ar putea fi receptată şi amplificată la nivelul câmpului psihic individual sau colectiv, devenind astfel responsabilă pentru generarea unor aparte efecte de putere. În declanşarea obiectivă a unor asemenea efecte, factorul subiectiv al autosugestiei juca cu siguranţă un rol fundamental; astfel, convingerea în reuşita unei anume acţiuni îi asigura omului primitiv un surplus de forţă psihică care îl conducea - în mare măsură - la împlinirea scopului

În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Se credea că pletele păstrau relaţii intime cu omul chiar după separarea lor de trup. Ele îi simbolizau proprietăţile, concentrându-i spiritual virtuţile, fiind unite de aceea prin legături de simpatie: de unde cultul moaştelor sfinţilor - mai ales al şuviţelor de păr - presupunând nu numai un act de venerare, ci şi o dorinţă de participare la virtuţile lor proprii (de unde, în multe familii, obiceiul de a păstra şuviţe de păr şi primii dinţi de lapte ai copilului); asemenea practici însemnau mai mult decât perpetuarea unei amintiri, ele relevând o voinţă de a face să supravieţuiască starea persoanei care purta acel păr. Vârsta virilităţii era aceea la care era lăsat părul să crească. Tăierea părului corespundea nu numai cu un sacrificiu, dar şi cu o capitulare: renunţarea - voită sau impusă - la virtuţi şi prerogative, într-un cuvânt, la propria personalitate. Tunsoarea şi pieptănătura au fost întotdeauna un element determinant nu numai al personalităţii, dar şi al funcţiei 133


sociale sau spirituale. Purtarea părului despletit sau răsfirat pe umeri, ca atitudine rituală, e chiar şi azi semn de doliu; odinioară - semnificaţia fiind aceeaşi - era un semn de supunere. Anumiţi Nemuritori purtau părul despletit, anumite dansuri rituale antice se săvârşeau de asemenea cu părul despletit; aşa îl purtau şi vracii în timpul oficierii ritualurilor lor. S-ar părea că era vorba - în general - de o renunţare la limitările şi convenţiile destinului individual, ale vieţii obişnuite şi ale ordinii sociale. În iconografia hindusă, părul despletit era cel mai adesea o caracteristică a divinităţilor înfricoşătoare dar şi a gorgonelor din mitologia greacă. Pletele dispuse în jurul capului erau - de asemenea - o imagine a razelor solare. Ele participau - mai general - la relaţiile cu Cerul: moţul divinităţilor hinduse apărea drept semn al raporturilor efective sau potenţiale cu domeniul suprauman, semnul depăşirii individualităţii şi al ieşirii din cosmos. Părul era o legătură, ceea ce făcea din el unul dintre simbolurile magice de apropiere, ba chiar de identificare. Foarte des, pletele regilor, ale preoţilor şi ale altor persoane au făcut obiectul unui tabu şi nu puteau fi tăiate. Vechii egipteni îşi lăsau părul să crească cât timp călătoreau. În gândirea simbolică, pletele au fost de asemenea puse în legătură cu iarba - păr al pământului - şi deci cu vegetaţia. Creşterea lor era comparată, la popoarele agrare, cu cea a plantelor hrănitoare, de unde importanţa şi grija pe care popoarele zise ‘primitive’ o arătau părului. Ideea de creştere era legată de cea de ascensiune: cerul revărsa ploile fertilizatoare care făceau să se înalţe spre el plantele pământului şi astfel, părul s-a aflat frecvent asociat cu penele, trimise de oameni ca soli zeilor uranieni. Pletele fiind una dintre principalele arme ale femeii, faptul că erau arătate sau ascunse, înnodate sau despletite, era adesea socotit un semn al disponibilităţii ori al reţinerii de care dădea ea dovadă. Noţiunea de provocare senzuală, legată de părul femeilor, a stat de asemenea la originea tradiţiei creştine după care femeile nu au voie să intre în biserici cu capetele descoperite: ar însemna să pretindă o libertate nu numai de drept, dar şi de moravuri. În pieptănătură sau în diferitele acoperăminte pentru cap s-a regăsit întreaga simbolistică a părului. Oamenii au purtat păr lung sau scurt, bucle, cozi sau plete, acoperite sau descoperite, în funcţie de diferite ceremonii sau perioade ale vieţii; într-un cuvânt, au existat tot soiul de pieptănături. Dacă atât bărbatul, cât şi femeia au acordat pieptănăturii o asemenea importanţă, aceea s-a datorat faptului că ea reprezenta un mod de a vrăji, de a stăpâni sau de a folosi forţa vitală conţinută în păr. Pieptănătura a fost un mijloc de apropiere de axul sau centrul vieţii. Şuviţa lungă, buclată, pe care o purtau copiii egipteni pe tâmpla dreaptă a devenit până la urmă însăşi hieroglifa cuvântului copil iar capul ras al preoţilor egipteni, ca reacţie împotriva excesivei fantezii a pieptănăturilor, era un semn de supunere şi de fidelitate faţă de tradiţie. A purta o pieptănătură anume însemna a afirma o diferenţă, a dobândi o funcţie, a alege o cale. O pieptănătură de ceremonie se distingea de celelalte şi tindea să dea celui sau celei care o purta o putere magică, similară întrucâtva unei coroane sau diademe; după forma sa ascuţită, pătrată, rotunjită, înaltă sau aplatizată, pieptănătura ori acoperământul pentru cap simboliza acordul cu pământul, elanul spre cer sau acumularea asupra unei persoane a puterilor cereşti, fiind una dintre imaginile personalităţii profunde. Artemis, protectoarea Efesului, zeitate poliadă, avea o pieptănătură ca un edicul circular, împrejmuit de turnuri. Părul Cibelei, zeitate a

pământului, era şi el aranjat ca o coroană, precum crenelurile unei fortăreţe, deoarece Artemis ar fi fost prima ‘care a dat turnuri oraşelor din Frigia’ (după cum a afirmat Ovidiu în ‘Faste’ 4:220); Vergiliu (în ‘Eneida’ 6:785) a prezentat-o: ‘cu cununa-i de turnuri prin frigice târguri’. În vechiul Egipt, fidelii lui Isis erau raşi în cap; în semn de doliu, grecii din timpul arhaic îşi tăiau părul, romanii - dimpotrivă - îl lăsau să crească”. Fizicianul Român Teodor Săndulescu a declarat în 2010: “Părul menţine legătura cu câmpul biologic al subiectului de la care a fost tăiat, chiar dacă e dus la mare distanţă de trupul de origine. Am reuşit să stabilesc că există o legătură energetică şi informaţională stabilă între firul de păr şi organismul de la care a fost recoltat, ca într-un fel de oglindă. La om însă, spre deosebire de animale, firul de păr prezintă pulsiuni energetice chiar şi după decesul organismului. Asta înseamnă că există o formă de energie care rămâne intactă după moartea noastră biologică. Acest lucru mă încurajează să presupun că sintagma viaţă după moarte se referă la ceva real”. Așadar, practica ancestrală a păstrării părului lung ca facilitând mai buna conexiune în comunicări a căpătat atenția științifică în Epoca Modernă, căci faptul s-a verificat, în plus cercetătorul Român demonstrând că pulsiunile energetice ale părului uman se păstrează un timp, atât după tăierea părului, cât și după moartea trupului. În 2014, cercetătorul Român George Bianu a scris: “Firele de păr sunt extensii ale sistemului nervos, ce se pot vedea corect ca nervi exteriorizaţi, un tip de ‘antene’ care transmit mari cantităţi de informaţii importante trunchiului cerebral, sistemului limbic şi cortexului. Inclusiv părul facial la bărbaţi oferă o autostradă de informaţii care ajung la creier, părul emiţând - de asemenea - energia emisă de creier în mediul exterior. Acest lucru se vede în fotografia Kirlian, atunci când o persoană e pozată cu părul lung şi apoi repozată după ce părul a fost tăiat: cu părul tăiat, primirea şi trimiterea de transmisii din/spre mediu sunt mult limitate. Acest lucru duce la amorţeală. Tăierea părului este un factor ce contribuie la necunoaşterea / nepreceperea stresului de mediu în ecosistemele locale; este - de asemenea - un factor ce contribuie la insensibilitate în relaţiile de toate tipurile (inclusiv la frustrare sexuală). Povestea evreului Samson din Biblie conţine un adevăr codificat, care ne spune despre filistina Dalila că i-a tăiat părul, el pierzându-şi puterile şi fiind înfrânt. Testele moderne cu cercetaşi militari - efectuate de armata americană în Vietnam cu talentaţi recruţi dintre ‘pieile roşii’, dotaţi cu abilităţi deosebite pentru urmăriri, furişări pe teren accidentat, etc. - au pus împreună câte 2 oameni, unul cu păr lung şi unul tuns scurt; de fiecare dată, cel cu păr lung atingea scorul mai ridicat, căci intuia când inamicul efectua un atac - urmându-şi ‘al şaselea simţ’ - putea ‘citi’ semne subtile, avea acces la informaţii extrasenzoriale, etc. (însă cel tuns militar nu mai ‘simţea’ duşmanul). Omul e singura creatură la care părul creşte mai lung pe cap; părul e un dar uimitor, ce poate ajuta ridicarea forţei de viaţă, crescând vitalitatea şi liniştea. Cu mult timp în urmă, oamenii multor culturi nu-şi tăiau părul, considerându-l parte din fiinţa lor întreagă. Când oamenii erau cuceriţi, părul le era tăiat ca semn recunoscut al sclaviei, ca modalitate de a scădea puterea celor înrobiţi. Oasele frunţii sunt poroase şi pot transmite lumina spre glanda pineală (ce influenţează tiroida, hormonii sexuali şi activitatea creierului, mediul său favorit fiind în întuneric); când Ghenghis Han a cucerit China, a cerut tuturor femeilor din ţară să-şi taie bretonul ce le acoperea fruntea, 134


tocmai pentru acest proces, ca să le menţină timide şi mai uşor de controlat. Când părul de pe cap e lăsat să ajungă la lungimea sa completă / matură, atunci fosforul, calciul şi vitamina D sunt toate produse, intră în fluidul limfatic şi chiar în lichidul cefalorahidian, eficientizând memoria, ducând la o mai mare energie fizică, la rezistenţă îmbunătăţită şi la răbdare. Dacă alegi să-ţi tai părul, nu pierzi numai acel plus de energie şi hrană, ci trupul tău trebuie apoi să ofere o cantitate mai mare de energie vitală şi de nutrienţi pentru a continua re-creşterea părului lipsă. Firele de păr sunt antene care adună şi transmit energia solară către lobii frontali, spre acea parte a creierului folosită pentru meditaţie şi vizualizare; aceste antene acţionează în calitate de conductori pentru a aduce cantităţi mai mari de energie subtilă / cosmică (e nevoie de circa 3 ani pentru formarea de noi antene la capetele firelor de păr). Când oamenii permit părului să crească, ei spun bun-venit maturităţii, responsabilităţii de a fi complet dezvoltaţi şi total puternici. Părul nu este acolo din greşeală; el are un scop bine definit, pe care cei sfinţi îl descoperă iar despre care alţi oameni râd”. Din mare vechime se ştia că “mana” permitea producerea unor efecte situate dincolo de puterile omeneşti obişnuite, dincolo de procesele naturale obişnuite: preoteasa / preotul, vrăjitoarea / vrăjitorul, formula rituală, etc., posedau “mana”; omul “primitiv” acorda cuvântului putere magică - care pentru el era o realitate - în sensul că pronunţând numele unui lucru credea că intra în stăpânirea acelui lucru iar nepronunţând de exemplu numele unei primejdii, că scăpa de ea (de altfel, în procesul comunicării majoritar e limbajul trupului - nu graiul - iar atunci când cuvintele contrazic mesajele neverbale, oamenii au tendinţa de a prefera limbajul neverbal).

În 2010, Dr. Peter Fischer de la Universitatea din Graz 47,04 lat. N, 15,26 long. E (cel mai mare oraş din Austria - după capitala Viena - denumirea Germană de Graz derivând din “Gard” / prin palatinizarea vechiului nume pentru “aşezare”, aflat la poalele Munților “Dach-stein” = denumire sugestivă, însemnând “Acoperișul de piatră” dar și “Piatra Dacă”, știindu-se încă din Antichitate că Dacii erau Montani, preferând înălțimile munților, ei fiind răspândiți în Bazinul Dunării până acolo) a studiat “efectul strămoşilor”, în sensul că persoanele care se gândesc la strămoşii lor îşi sporesc considerabil şansele de reuşită în viaţă, efectul manifestându-se şi în cazul persoanelor care îşi cunosc istoria familiei şi astfel au o identitate şi o încredere în sine mai dezvoltate, ceea ce le sporesc performanţele. Se poate observa că “oraş” / “uraş” în vechea Română - conform filologilor specialişti în paleolingvistică - e un cuvânt semnificând importanta aşezare a Uriaşilor din vechime, rădăcina sa proto Indo-Europeană fiind Ur, cel care a fost primul Zeu An, adică “Ur-An” / Uran (ceresc Montan / Muntean, tatăl timpului “Cr-On” / Cron, numit de preRomâni “Cărci-Un” / Cărciun sau “Crăci-Un” / Crăciun: Gherga-An); de altfel “oara” - ca de exemplu la “Timiş-oara” - pentru cetatea oraşului, provine tot din aceeaşi rădăcină. (În 2014, cercetătoarea Română Cotana Prună a enunţat: “On era stâlpul de lumină, expresia multiplă a zânei energiilor graiului cosmic ce se exprima prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari şi în dansul prin care se bătea pământul, trimiterea fiind la cârja marilor preotese, preluată şi de preoţii zalmoxieni”). Primul oraş - atestat de filozoful Platon drept cel mai vechi din lume - a fost circulara capitală Atlantă (cu menţionare doar documentară / până acum, fără atestare arheologică), modelul său fiind preluat atât de oraşele din Cornul Abundenţei / vecinul imperial Sudic, cât şi continuat de urbele Vechii Civilizaţii Europene; abia mult ulterior, formele urbanistice circulare au fost treptat înlocuite de către formele urbane paralelipipedice: astfel pot fi și recunoscute structurile habitatelor umane, întâi rotunde / cerești, apoi pătrate / pământești (printre opiniile specialiștilor - ca de exemplu a cercetătorului Canadian Polat Kaya în 2006 străvechea arhitectură circulară din Europa Centrală reproducea pentru locuințe, temple, etc. forma rotundă a tradiționalei Yurte / Gher = cortul nomazilor din Stepa Asiei Centrale).

Iurta = Gher În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a notat: “În studiul britanicului Robert Marett asupra religiei 135


preanimiste, stadiul prim al religiei n-a fost o credinţă universală în sufletele lucrurilor, ci un sentiment de teroare şi uimire suscitat de confruntarea cu o putere impersonală: mana; filozoful francez Lucien Bruhl susţinea că ‘primitivii’ erau angajaţi într-o participare mistică cu lumea înconjurătoare - o mentalitate prelogică - dovada inconştientului colectiv, după cum credea elveţianul Carl Jung, fondatorul psihologiei analitice. Termenul de ‘iniţiere’ în sens general - denota un ansamblu de rituri şi de instrucţiuni orale, al căror scop era să producă o modificare radicală în statutul social al persoanei iniţiate. La capătul încercărilor sale, novicele apărea ca o fiinţă total transformată: el devenea un ‘altul’. În general, au existat 3 categorii sau tipuri de iniţiere. O categorie de iniţiere era tipul ce se caracteriza prin vocaţia mistică. La nivelul religiilor primitive, vocaţia era cea a şamanului. Un aspect specific al acestei categorii era importanţa experienţei personale; elementul extatic era foarte important în experienţa şamanică. O altă categorie cuprindea ritualurile colective a căror funcţie era să efectueze tranziţia de la adolescenţă la starea adultă (ritualuri de pubertate, iniţieri tribale sau iniţieri într-o grupă de vârstă). În fine, o altă categorie includea ritualurile de intrare într-o confrerie sau societate secretă. Acele societăţi închise erau rezervate unuia dintre sexe şi erau extrem de geloase în ceea ce privea secretele lor. Totuşi, în Orientul Apropiat şi lumea veche mediterană misterele erau accesibile pentru ambele sexe. Iniţierile în sensul tradiţional al cuvântului au dispărut de mult din Europa. Dar simbolurile şi scenariile iniţiatice au supravieţuit la nivelul inconştientului, în special în vise şi în universurile imaginare”. Este de observat distincţia existenţei ca în tabelul următor:

Anatolia În secolul V î.C., profesorul Anatolian de filozofie Anaxagoras / “An-Ax-Agora” (însemnând “șeful adunării”) a enunţat: “Spiritul este infinit şi de sine stătător; el nu-i amestecat cu nimic, el există singur şi separat. Căci el este cel mai subtil dintre toate lucrurile şi cel mai pur; el posedă cunoaşterea deplină despre orice lucru şi are cea mai mare putere. Şi toate câte au suflet, fie mari - fie mici, peste toate stăpâneşte spiritul”. Anatolia era tărâm al Marii Mame Anat (al cărei soţ a fost An); de altfel, Anat şi An erau zei gemeni. BaAnat / “Ba-Anat” - cu uriașa mlaștină din șesul său - era regiunea sufletistei Zeiţe Anat din Vestul / apusul ariei ei de răspândire EurAsiatică (Ba era suflet): onomastica denotă inclusiv parcursul ei, născută în Anatolia şi dispărută în Banat, unde i s-a dus sufletul (“anatema” - jertfa anuală pusă pe altar, ce încărcată cu blesteme era destinată nimicirii pentru a potoli mânia divină - a derivat de la Anat/h; din cauză că blestemul era considerat atac psihic, apărarea sau vindecarea se făcea prin rugăciuni ori prin post, aşa ceva păstrându-se în practicile religioase până în prezent). După cum a observat în “Origini” istoricul George Cadar din Maramureş, interpretarea numelui Maramureş în Sanscrită ca “Ţinutul de dincolo de morţi”, adică dincolo de cei duşi / răposaţi - care erau cândva în Ardeal / în “Grădina Maicii” denotă şi pentru acea regiune Hiperboree acelaşi concept ca la apuseana “Ba-Anat” / Banat, unde s-a dus sufletul Marii Mame, ambele fiind regiuni “dincolo” de cea Ardeleană / “Ara-deal” = regiunea dealurilor arate (cu care de altfel se învecinează). Cercetătoarea Americană Barbara Walker a scris: “Ştiută de vechii Greci ca ‘forţa vieţii’, în textele din Ugarit / Siria a rămas consemnat că Anat era fertilizată prin sânge uman (nu cu material seminal): cultul ei neolitic provenea din timpul când paternitatea nu era cunoscută iar sângele era singura substanţă considerată că putea transmite viaţa. Anat purta penisuri tăiate de la victime, atârnate la şorţul său ceremonial din piele de capră - numit ‘egida’ aspect regăsit la pieptarele preoteselor N Africane sau în simbolistica ‘şerpilor’ purtaţi pe cap de Gorgona” (în SE Europei). Războinica Anat avea ritualurile nocturne - sub semnul Lunii - iar protecţia ei milenară (ştiută şi ca Inana / Lilith, ş.a.) a fost esenţială în vegherea trecerii răposaţilor spre “Cealaltă Lume”; Lilith se poate înțelege ca versiunea ulterioară a “Ri-ris” = “Regina Raiului” (“Ri” fiind silaba pentru Rai iar “ris” fiind silaba regală): echivalarea “R”/“L” a fost o realitate lingvistică în Vechea Lume. Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a explicat termenul “jertfă = ceea ce se aduce ca dar divinităţii, sacrificiu, victimă: proveninenţa e radicalul pre indo-european ‘gert’ = ‘a proslăvi’, apropiat de pre indo-europeanul ‘gheu’ = ‘a face libaţii’; sanscritele ‘juhoti’ = ‘a turna ceva pe foc’ (ca formă

Tripartiţia omului în trup, minte şi suflet e re/cunoscută şi azi, fiind studiate relaţiile dintre minte / spirit şi suflet (legături existente - dintre toate vieţuitoarele - doar la Homo Sapiens) sau dintre suflet ori spirit şi corp / trup. Toate vieţuitoarele au suflet, în plus oamenii având şi spirit; structura tripartită umană - prin trup, suflet şi raţiune / spirit a facilitat poziţionarea oamenilor în vârful piramidei trofice a planetei, credinţa generală fiind că toate sufletele aparţin Pământului, doar spiritele ridicându-se la Cer. Oamenii din cele mai vechi timpuri şi-au considerat existenţa sub formă tridimensională, conceptualizându-şi trupul cu sinele legat de inimă şi spiritul legat de creier (inima - primul dintre toate organele formate în embrion - e cam cât pumnul iar creierul e cam a cincizecea parte din trup / şi greutatea trupului e de circa 50 de ori mai mare decât a creierului). Prin confuzie, unii au efectuat rocada între suflet şi spirit (ajungând să considere invers - sufletul găzduit de creier şi spiritul găzduit de inimă) ori şi-au simplificat bipolar existenţa, ca împărţirea în două: partea materială / vizibilă (a trupului) şi partea imaterială / invizibilă (a sufletului / spiritului). Cea mai radicală reducere s-a manifestat la unii prin viziunea existenţei doar fizice (sau deseori religios fiind apelat doar sufletul din inimă, nu şi raţiunea / spiritul din creier ori o interpretare filozofică considerând trupul doar ca suport al creierului). 136


de libaţie), ‘juhute’ = ‘a jertfi’, ‘hotar’ = ‘preot’, ‘hotra’ = ‘jertfă’ ori traca ‘zetraia’ = ‘jertfă’ / pronunţată prin metateză ‘jertaia’ provin dintr-un mai vechi ‘gheutr’ din care au derivat formele indo-europene. Forma românească ‘jertfă’ este apropiată ca formă nu numai cu forma tracică, dar şi cu formele nominale din sanscrită, avestică, greacă, precum şi cu formele baltice”. Pe harta următoare se poate observa că Bazinul Baltic (Românii ziceau băltoacei şi “gâldău”) începe de la poalele Nordice ale Carpaţilor:

participare la normele convieţuirii. Lilith a fost o făptură faunească nocturnă care a dat naştere creaturilor fantomatice ale pustiului, nimfa vampirică a curiozităţii, care îşi punea sau îşi lepăda ochii după cum dorea, dând odraslelor oamenilor laptele veninos al viselor (a fost comparată cu luna neagră, cu umbra inconştientului, cu pulsiunile obscure, devoratoare de nou-născuţi, devorată fiind ea însăşi de gelozie). Privind lumile (Lumea asta, Lumea cealaltă, Lumea de dincolo): domeniul misterios unde se duc toţi oamenii după moarte e ‘Lumea de dincolo’. Diferă de ‘Lumea cealaltă’, ce nu e ‘Lumea de dincolo’, ci una care stă alături de a noastră sau adeseori o dublează, în sensul că aceia care locuiesc în ea pot intra sau ieşi de acolo liber. Pot chiar să-i invite pe muritori acolo, în vreme ce din ‘Lumea de dincolo’ nu se înapoiază nimeni. ‘Lumea de dincolo’ e uneori localizată, ca o lume subterană rea. Prin definiţie, ‘Lumea cealaltă’ aparţine zeilor, în opoziţie cu lumea oamenilor care trăiesc pe pământ, aceştia din urmă ducându-se în ‘Lumea de dincolo’. Ea e liberă de contingenţele timpului şi ale dimensiunii. Familiarii săi sunt nemuritori şi se pot afla oriunde, oricând”. (Așadar, din “Lumea asta”, sufletele şi spiritele morţilor întâi trec în “Lumea Cealaltă“ - unde se despart - pentru a ajunge apoi definitiv în “Lumea de dincolo“, de unde nu se mai întorc, sufletele atașându-se Pământului iar spiritele înălțându-se la Cer; privind “Lumea Cealaltă” - cu rol de “antecameră”, ca și cum ar fi partea cealaltă a unei oglinzi - sunt cercetări concluzionând aspecte ca de exemplu despre unele suflete care se reîncarnează ori despre unele spirite adunate într-un nor informaţional etern, etc.): în legătură cu primordiala Lilith / Lilu, de pildă vocabularul Românesc a reținut termenul “lulea” pentru “amețeală” (ca de exemplu “îndrăgostit lulea” pentru “amorezat”, “cu capul lulea” pentru “zăpăcit”, “îmbătat lulea”, ș.a.m.d.); ea era “de belea”.

Bazinul Baltic Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au clarificat: “În tradiţia cabalistică, Lilith ar fi numele femeii create înainte de Eva, odată cu Adam, nu din coasta bărbatului, ci şi ea direct din ţărână. ‘Suntem amândoi egali - îi spuse ea lui Adam - pentru că provenim din ţărână. Şi s-au certat amândoi iar Lilith, mânioasă, a rostit numele lui Dumnezeu, apoi a fugit, apucând calea diavolească’. Lilith ar fi fost prima Evă: ‘Cain şi Abel şi-au disputat-o, fiind creată independentă de Adam şi deci nefiindu-le rudă’. (Unii au văzut astfel caracterul androgin al primului om şi incestul primelor cupluri). Lilith a devenit duşmanca Evei, instigând la amoruri nelegitime şi tulburând traiul conjugal. Lăcaşul ei a fost stabilit în adâncurile mării şi - prin mustrări foarte aspre - s-a încercat menţinerea ei acolo, pentru ca să nu stingherească viaţa bărbaţilor şi a femeilor pe pământ. Ca femeie îndepărtată sau abandonată de dragul alteia, Lilith a reprezentat ura îndreptată împotriva familiei, împotriva cuplurilor şi împotriva copiilor. Lilith n-a putut să se integreze în cadrul existenţei umane, al relaţiilor dintre persoane şi celor comunitare; a fost zvârlită în prăpastie, pe fundul oceanului, unde n-a încetat să fie chinuită de o pervertire a dorinţei, care a îndepărtat-o de la o 137


În 1994, cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a observat despre “Suflet şi Spirit”: “Prinşi de obişnuinţele zilnice ale modului nostru de viaţă, folosim adeseori cuvinte al căror conţinut nu ne este suficient de clar, cu toate că unele dintre acestea se referă chiar la noţiuni fundamentale. Un bun exemplu în acest sens, de altfel foarte sugestiv, se referă la cuvintele ‘suflet’ şi ‘spirit’. De fapt, ce este ‘sufletul’? Dacă există, cum arată el oare? Şi ‘spiritul’, este ceva diferit? Există şi acesta? Dacă da, din ce mai este şi el făcut? În mod curent, vorbim despre un suflet bun, un suflet de aur, sau invers, de un suflet rău - spunându-i chiar suflet de câine (oare şi câinele are suflet?) De multe ori avem ceva pe suflet şi adesea spunem că ‘ne doare sufletul’; alergăm după cineva ‘cu sufletul la gură’, sau până ‘ne iese sufletul’. Există persoane cu suflet evlavios, tot astfel cum există şi cu suflet drăcesc. Aceste expresii - ca şi altele asemănătoare - sunt probabil foarte vechi în exprimarea obişnuită şi au desigur o bază ideatică proprie fiecărui sens folosit; dar cum ar putea fi aceasta şi - la urma urmei - ce ştiau mai mult strămoşii noştri care le-au ‘inventat’, faţă de ceea ce ştim noi astăzi? Şi totuşi, ei ştiau ‘ceva’ mai bine decât noi. Apreciat în întreaga lume pentru exegeza sa, Mircea Eliade a relevat în mod repetat, prin documentatele sale scrieri, un fapt istoric deosebit de important, recunoscut ca atare de arheologi şi de specialiştii trecutului omenirii: începând să facă morminte pentru cei decedaţi, încă în urmă cu 70 de milenii, oamenii de atunci au demonstrat că ei credeau în existenţa sufletului şi a ‘lumii de dincolo’, ca realităţi fundamentale. Problema este deci cu mult mai amplă şi totuşi, în şcoli şi în facultăţi nu se predă nimic despre existenţa, structura şi funcţionalitatea sufletului. A fost acesta doar o fantezie a populaţiilor neinstruite din preistorie şi din antichitate sau de fapt este o realitate care a tot fost ascunsă? Când este vorba despre ‘spirit’, situaţia interpretativă a acestui cuvânt este şi mai confuză. Deşi gândul ne duce în primul rând la o anumită calitate a intelectului nostru - deci la un produs al creierului nostru atunci când spunem un om de spirit, un spirit larg, un spirit tăios, un spirit înţelept, cuvântul respectiv este folosit încă în multe sensuri. Vorbim despre Sfântul Spirit / Sfântul Duh; ne exprimăm însă şi despre spiritul legii, tot aşa cum pomenim şi despre spiritele morţilor - mergând până la regretabilul spiritism. Din când în când menţionăm şi un spirit revoluţionar, sau ne referim la spiritul păcii. Dintre noţiunile exprimate - care au încă multe variante - care ar fi de fapt noţiunea de bază ce ar trebui să o respectăm ca atare? În fapt, cunoaşterea modernă fiind fundamentată pe concepţii materialiste, au fost eliminate din cercetările şi consideraţiile sale tot ceea ce nu a putut fi investigat prin simţurile uzuale, prin deducţia matematică şi - respectiv - prin aparaturile de laborator disponibile; drept urmare, s-a preferat mereu să se nege pur şi simplu, sau să se ocolească la maxim complexa problemă a existenţei sufletului şi a spiritului. Totuşi, omenirea cunoştea din timpuri foarte vechi ‘ceva’ foarte serios şi foarte profund în legătură cu aceste noţiuni şi despre realitatea lor. Cunoaşterea respectivă, provenind din timpuri şi surse neştiute, s-a separat însă pe 2 căi distincte: pe de o parte, în baza credinţei în existenţa reală a sufletului s-au edificat religiile care au evoluat sub forma diferitelor culte, oferind însă maselor doar o porţiune redusă din acel ‘ceva’; pe de altă parte, atât ecleziarhii religiilor cât şi aşa-zişii iniţiaţi au păstrat şi au transmis numai unor grupuri mereu restrânse - în condiţiile unui secret pe care astăzi îl

Anat 138


considerăm vinovat - cea mai mare cantitate de cunoaşteri obţinute din vremuri ancestrale. Dar de fapt, la ce se refereau acele tezaure de ‘înţelepciune ascunsă’, tăinuite de-a lungul mileniilor şi respinse cu înverşunare de neştiutori până în veacul nostru? A venit totuşi vremea ca acestea să fie aflate de toată lumea şi în zilele noastre se spune că difuzarea lor ar trebui efectuată chiar în mod alert. Schematic, una dintre cunoaşterile de bază - care se referă la însăşi problema sufletului şi a spiritului - apare acum ca fiind suficient de simplă şi accesibilă oricui: fiinţa omenească nu este în fapt numai trupul din carne şi oase condus de un creier, aşa cum ne vedem cu ochii noştri; în realitate, ea este o asociere dintro entitate cosmică invizibilă şi nesesizabilă cu simţurile noastre obişnuite, entitate care este adevărata purtătoare a conştiinţei, a voinţei capabile să gândească şi să impună realizări şi - respectiv - a memoriei. Neputând acţiona însă în mod direct asupra structurilor materiei obişnuite din care este constituit trupul nostru, entitatea ‘superioară’ din noi are ca intermediar un corp energetic, care vitalizează şi transmite dirijările funcţionale acestui admirabil instrument realizator ce constituie corpul propriu. Întrucât trupul din materie densă are o durată de existenţă foarte redusă, entităţile cosmice îşi continuă existenţa în cadrul altor planuri, până când vor fi capabile să revină în planul din care au plecat cândva - în Raiul mult visat. Toate aceste entităţi cosmice, de pretutindeni, trebuie să se supună unor legi fundamentale care guvernează întregul Univers văzut şi nevăzut, ce este creaţia unei inteligenţe supreme şi atotputernice - numită de oameni Divinitate. Natura este triplă: există o natură vizibilă, obiectivă; există însă şi o natură invizibilă, permanentă şi activă, ca o reproducere a celei vizibile. Deasupra acestor 2 naturi există spiritul - sursa tuturor forţelor - care este unic, etern şi indestructibil; cele 2 naturi inferioare se transformă permanent, pe când cea de a treia, superioară, nu se schimbă deloc. Omul de asemenea este triplu: el are trupul său fizic, obiectiv; mai are şi corpul său astral (sufletul) care este adevăratul om şi care vitalizează trupul. Acestea 2 sunt stăpânite şi iluminate de un al treilea, suveranul, spiritul nemuritor. Când omul adevărat reuşeşte să se cufunde în cel de al treilea corp, el devine o entitate nemuritoare. Omul are în el nu doar corespondenţa colectivă a tuturor lucrurilor, dar el conţine în integritatea sa şi forţa cosmică însăşi. Pe lângă distincţia evidentă între trup şi suflet mai există ceva stabil: este elementul spiritual, ale cărui caracteristici sunt sacrificiul, iubirea, abnegaţia şi toate virtuţile superioare care îl disting în mod esenţial pe om de animal”.

De altfel, Sacra Treime creştină redă străvechea tripartiţie corporală prin Dumnezeu, Sf. Duh şi Iisus - ca îmbinarea celor 3 - Dumnezeu dând suflare de viaţă dar fiind şi spiritul cuvântului, Sfântul Duh prin duhul dat de om cu ultima suflare din viaţă fiind suflet dar teologic ştiut şi ca spirit iar Iisus întrupându-se reprezentând deopotrivă spiritul şi sufletul: concepţiile biologică, filozofică şi religioasă s-au întrunit prin asemenea expresie trilaterală, luminând milenar omenirea (Lumile de asemenea fiind 3, anume “de Dincolo”, “Cealaltă” și “Asta” / “de Aici”). Filozoful Francez Henri Bergson 1859-1941 a scris: “Formele cele mai înalte de viaţă sunt reprezentate de societăţile bazate pe instinct la animale şi pe inteligenţă la oameni. Noi suntem tot ce am trăit, simţit, voit, de la naşterea - ba chiar de la conceperea noastră - şi suntem tot ce am moştenit de la strămoşi. Conştiinţa nu lasă să pătrundă în câmpul ei decât ceea ce este util pentru momentul prezent; de aceea, noi gândim numai cu o mică parte din trecut. Dar trecutul pe care îl purtăm în inconştient pururi cu noi influenţează surd, însă eficace toate dorinţele, gândurile, voinţele, acţiunile noastre; de aceea, noi nu putem trăi de 2 ori acelaşi moment. Astfel, fiecare clipă a vieţii noastre este totodată unică şi imprevizibilă, este totdeauna nouă, este creaţie: un moment original al unei istorii nu mai puţin originale. Elanul vital ce străbate universul s-a ramificat în regnul vegetal, cel animal şi cel uman; ca şi instinctul, inteligenţa este un instrument pentru acţiune. Instinctul este orientat spre viaţa inconştientă, precum inteligenţa spre conştiinţă. Inteligenţa este cunoştinţa unei forme, instinctul implică pe aceea a unei materii. Sunt lucruri pe care inteligenţa singură este capabilă să le caute dar pe care - prin ea însăşi - nu le va găsi niciodată; pe aceste lucruri numai instinctul le-ar putea găsi, însă el nu le va căuta niciodată”. Sociologul Evreu Emile Durkheim a analizat animismul (gândirea omului arhaic din stadiul prereligios timpuriu, factorul creator al mitologiilor şi al superstiţiilor, prin care natura era locuită de zâne şi zei): “Ideea de suflet a fost sugerată omului din neputinţa de a-şi explica viaţa sa dublă, în stare de veghe şi de somn. Într-adevăr, pentru ‘sălbatic’ (termen nepotrivit, ca şi cel de ‘primitiv’) reprezentările din timpul stării de veghe şi a celei de somn aveau aceeaşi valoare: dacă visa că a fost într-o zonă îndepărtată, credea că a fost într-adevăr acolo; dar n-ar fi putut pleca decât dacă în el existau 2 fiinţe: trupul, culcat pe pământ şi care se trezeşte în aceeaşi poziţie, şi cealaltă fiinţă, care - în acelaşi timp - s-a deplasat în spaţiu. Tot aşa, dacă în somn s-a văzut discutând cu cineva, a conchis că şi acela care l-a vizitat era alcătuit din 2 fiinţe: una care dormea şi una care s-a manifestat pe calea visului. Din aşa experienţe s-a degajat încetul cu încetul ideea că în fiecare există un dublu, un alt ‘eu’, care - în condiţii determinate - are posibilitatea să părăsească organismul în care sălăşuieşte şi să hoinărească departe. Acest ‘dublu’ reproduce firesc toate trăsăturile esenţiale ale fiinţei ce-i foloseşte drept înveliş dar - în acelaşi timp - se deosebeşte prin mai multe însuşiri specifice: e mai mobil (de vreme ce poate parcurge într-o clipă distanţe enorme) şi mai fluid, căci pentru a ieşi din trup trebuie să poată să treacă prin orificii / nas, gură, etc.; ‘dublul’ este dintr-o substanţă mult mai subtilă şi mai eterică decât tot ceea ce e cunoscut pe cale empirică. Dublul este sufletul. După moarte, sufletul poate face oricând ceea ce altădată putea face doar noaptea (în somn). Dar sufletul nu este spirit. Pentru o inteligenţă rudimentară, moartea nu diferă de un leşin mai îndelungat sau de un somn

Tripartiţia umană 139


prelungit, căci ea are toate trăsăturile lor; şi ea pare să separe sufletul de trup - precum somnul - numai că, în acel caz, trupul nu mai revine la viaţă, ceea ce a condus la ideea unei separări fără o limită de timp determinată. Mai mult, la trupul odată distrus, separarea e cu adevărat definitivă; apar astfel spirite detaşate de organismele oamenilor, străbătând spaţiul în deplină libertate. Numărul lor crescând în timp, se formează astfel în jurul celor vii o populaţie de spirite; puterea acelora crescând prin tot ce li se atribuia (închipuindu-se că puteau determina un spor de vitalitate ori să provoace dezordini de tot felul), n-a existat întâmplare care să nu poată fi pusă pe seama lor: au reprezentat un adevărat arsenal de cauze oricând disponibile, care nu lăsau mintea în căutare de explicaţii (inspirau sau tulburau oamenii, nu exista boală ce să nu poată fi explicată prin asemenea influenţă, etc). Astfel oamenii au devenit prizonierii forţelor spirituale create chiar de ei, după propriile imagini; căci dacă spiritele distribuiau sănătatea sau boala, binefacerile sau necazurile, era mai înţelept să le mulţumească pentru bunăvoinţă sau să le liniştească când erau iritate: aşa se explică ofrandele, sacrificiile, rugăciunile, într-un cuvânt tot aparatul de practici religioase. De aceea, primul cult pe care l-a cunoscut umanitatea a fost Cultul Morţilor, al Strămoşilor; astfel, primele rituri au fost mortuare, primele sacrificii au fost ofrandele destinate nevoilor defuncţilor”. Cult deriva din Gurg; în legătură cu somnul - bun pentru întreţinerea vieţii, văzut de unii ca exerciţiu pentru moarte - Românii îl au pe legendarul “Moş Ene care umblă pe la gene“, faimos ca aducător de vise bune prin presărarea prafului de somn, respectiv a “nisipului magic” pe ochi: prin denumirea de Moş Ene e redat personajul deopotrivă ca “moş” adică vechi / din trecutul îndepărtat şi ca “Ene” drept “An/u”, cel mai vechi zeu tutelar al cosmosului. În secolul XIX, academicianul Român Petriceicu Haşdeu susţinea că elementele fantastice din basme îşi aveau originile în visele oamenilor; el a pornit de la ideea dublei existenţe a fiinţei umane, anume cea a vegherii şi cea a visului: viziunea sa a fost că omul primitiv nu făcea distincţia între starea de veghe şi starea de vis (întrucât oricare populaţie credea în vise, credea şi în basme).

În “Originea omului” / 1994, paleoantropologul Britanic Richard Leakey a afirmat (începând cu referirea la Neandertalii care trăiau în N Vechii Lumi, în preajma fostei calote polare, ferindu-se de soare şi îndeosebi activând în peşteri / grote ori noaptea, motivul glaciar împreună cu motivul nocturn şi de grotă provocându-le deschiderea culorilor pielii, părului şi ochilor, scurtarea părului de pe trup fiind vitală răcirii temperaturii interne, permiţând funcţionarea creierului voluminos): “Ca o adaptare evidentă la climatul rece, etajul mijlociu al feţei omului de Neandertal a devenit extrem de pregnant, rezultând căi nazale mari în care aerul glacial putea fi încălzit şi umezeala degajată din respiraţie condensată; acea configuraţie putea să fi afectat forma bazei craniului. Oamenii Homo Sapiens sunt capabili să emită o gamă largă de sunete pentru că laringele este situat jos, în gât, creând astfel o cameră de rezonanţă mare faringele - deasupra coardelor vocale; faringele extins reprezintă cheia producerii vorbirii complet articulate. La toate mamiferele - cu excepţia omului - laringele este situat sus în gât, ceea ce permite animalului să respire şi să înghită în acelaşi timp; poziţia joasă a laringelui permite omului să producă o gamă mai mare de sunete dar să nu înghită şi să respire în acelaşi timp: la oameni se manifestă ciudata posibilitate de a se îneca. Copiii nou-născuţi au laringele situat în partea superioară a gâtului - ca şi mamiferele - şi pot respira şi înghiţi simultan, aşa cum sunt nevoiţi să facă în timpul alăptatului; după înţărcare, laringele începe să coboare, ajungând la poziţia finală odată cu începutul adolescenţei. În timp, repertoriul de bază al vechilor sunete simiene - asemănătoare probabil gâfâiturilor, strigătelor şi mormăielilor maimuţelor - se va fi dezvoltat şi expresia lor va fi devenit mai structurată. Limba - aşa cum e cunoscută azi - a apărut ca un produs al necesităţii de vânătoare şi cules (sau aşa s-ar părea; există şi alte ipoteze cu privire la evoluţia limbii). Centrul vorbirii este lângă tâmpla stângă, în emisfera mai dezvoltată a creierului, ce comandă partea dreaptă a trupului. Deoarece inteligenţa socială umană, folosirea uneltei şi a vorbirii depind de creşterea cantitativă a volumului creierului şi de capacităţile lui de prelucrare şi de asociere a informaţiilor, nimeni nu s-ar putea ivi dintr-o dată desăvârşit. Mai degrabă - la fel ca volumul creierului - fiecare dintre capacităţile intelectuale trebuie să fi evoluat treptat; mai mult decât atât, deoarece aceste capacităţi sunt interdependente, nici una dintre ele nu ar fi putut atinge nivelul actual de complexitate în izolare. Limba modelează cu siguranţă elemente ale gândirii într-un fel în care o minte mută nu poate modela”. Se ştie că natura nu face nimic inutil iar faptul că oamenii Homo Sapiens au cea mai mare parte a creierului neutilizată nu e decât un “handicap” cu care au rămas după dispariţia înaintaşilor Neandertali (despre care savanţii Epocii Moderne - examinând numeroase cranii Neandertal - au concluzionat că deoarece aveau creierul mai dezvoltat nu comunicau prin mijloacele ulterioare consacrate de Homo Sapiens ca vorbitul în graiuri, fixarea vizuală prin imagini ori scris, etc., ci în special prin muzică şi vise, ei având şi condiţia fizică mai bună, inclusiv auz îmbunătăţit ori vedere nocturnă, deschizând în peşteri / grote primele locaşuri de cult din lume, ş.a.m.d.); de altfel, cercetătorii Moderni au observat că de la maturitate spre bătrâneţe, activităţile celor 2 emisfere ale creierului uman se coordonează tot mai mult, ceea ce ar aduce aşa-zisa “înţelepciune” atribuită vârstnicilor (aparte de volumul cunoștințelor acumulate în viață): spre 140


sau chiar întrecut pe malurile bălților / lacurilor ori în mlaștini / delte, unde străvechii oameni - culegători și vânători nomazi - preferau să înnopteze (în număr tot mai apreciabil după ce activitatea solară s-a majorat, calota polară Nordică a EurAsiei începând să se retragă în vremurile pre-diluviene / dinaintea Potopului): valoarea religioasă a unor asemenea locuri a ajuns în EurAsia așa de slăvită după dispariția ultimilor Uriași, adică a Giganților Cro Magnon (când Homo Sapiens a rămas singura specie umană), încât o structură - a oamenilor Homo Sapiens - ca Imperiul Atlant s-a putut consolida cu teritorii definite, cu granițe fixe, cu capitală stabilă / pe o Insulă, etc. În asemenea spații ude, șerpii de apă / dragonii erau o prezență obișnuită îndeosebi pentru pescarii Pelasgi (cei care navigau pentru prinderea peștilor, aflați în cantități abundente mai ales în rețelele de ape dulci), astfel încât prezențele reptiliene au ajuns să facă parte din folclor în luptele pentru cele mai bune locuri - echivalând legendele cu luptele pentru cele mai bune locuri avute de oameni cu străvechii Uriași, respectiv cu nocturnii “zmei” din timpurile îndepărtate; deoarece mișcările oamenilor au fost - în preajma Potopului - în general dinspre SE spre NV / respectiv dinspre răsărit către apus, zona din care au venit a fost botezată ca Asia: era tărâmul consacrat al dragonilor. Pentru “Dragoni”, vechii Iranieni aveau termenul “Azi” iar vechii Indieni foloseau “Ahi”; pentru “Devotat” (în Prea-Înaltul) se utiliza termenul Sanscrit “Dasa”, care în funcție de context putea însemna și opusul, adică “Demon”: unii savanți au observat legăturile lingvistică și geografică cu etnonimul pentru indigenii Dahi din Asia Centrală (dar și cu “Deva” = “Divini”). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “În doctrina hindusă, Dragonul - identificat cu Principiul sau cu Argi / Agni - era cel care producea Soma: băutura vieţii fără de moarte; în apus, el păzea Grădinile Hesperidelor. Hesperidele - fiice ale lui Atlas şi Hesperis - trăiau în grădini cu mere de aur, la intrare stând de pază un zmeu / dragon. Herakles a biruit dragonul: mitul evocă existenţa unui Rai - obiect al dorinţelor omeneşti - şi a posibilităţii de a deveni nemuritor (mărul de aur). Zmeul / Dragonul întruchipa groaznicele dificultăţi întâmpinate în drumul spre Rai iar Herakles, eroul care a învins acele obstacole: avem de-a face - în ansamblu - cu unul dintre simbolurile luptei omului de a ajunge la acea spiritualizare care-i va asigura nemurirea. Atlas - spune legenda - l-a învăţat pe Herakles astronomia. Dragonul a dat numele unei constelaţii iar Herakles a fost identificat cu soarele. Chiar dacă simbolismul său acvatic rămâne evident capital, dacă Dragonii trăiesc în apă şi fac să ţâşnească izvoare, dacă Regele-Dragon e al faimoşilor Naga, Dragonul era mai ales legat de producerea ploii şi a tunetului, manifestări ale activităţii cereşti. Unind pământul cu apa, el era simbolul ploii cereşti care fecunda pământul. Dansurile Dragonului permiteau obţinerea ploii, ceea ce era o binefacere cerească. Prin urmare, Dragonul era un semn de bun augur, apariţia sa fiind o consfinţire a domniilor fericite. Apariţia Dragonului corespundea primăverii, răsăritului, verdelui: Dragonul se înălţa la cer în momentul echinocţiului de primăvară şi se afunda în abis la echinocţiul de toamnă”. Filozoful Vasile Lovinescu în “Interpretarea ezoterică a unor basme românești” a scris: “Apariția Găinușei, a Pleiadelor la Zenit, în funcția de Pol Ceresc (pentru că se afla în prelungirea Arborelui Lumii) semnifica începutul Erei Atlante, luând locul altei constelații - ‘Lebăda’ - ca pasăre a

deosebire de Homo Sapiens, la Neandertali mai activă era emisfera dreaptă a creierului (responsabilă cu creativitatea, curiozitatea, intuitivitatea, etc). În 2015, academicianul Român Bălăceanu Stolnici - antropolog şi neurolog - a afirmat: “Mentalul este atât de complicat, încât tot ce a putut să facă ştiinţa până acum a fost doar să-l descrie, însă nu şi să-l explice pe de-a-ntregul. Nu înţelegem foarte bine ce se întâmplă în acest plan. Ştiinţa nu poate explica toate lucrurile acestea. Singura ‘teorie’ care poate explica este cea spirituală, transcendentală. Creierul, cu toate formaţiunile lui, la nivel macro şi microcelular, nu reprezintă decât o imensă interfaţă care permite spiritualităţii umane să se manifeste în lumea materială. E un model neacceptat de ştiinţele exacte, care nu pot să-şi permită să umble cu noţiuni ca ‘supranaturalul’. Eu cred că este în creier un centru care să permită să ajungi la un fel de ‘întrezărire’ a lumii spirituale, pe care nu o putem cunoaşte încă pe de-a-ntregul, atâta vreme cât ne folosim doar o mică parte din capacitatea creierului nostru şi, ca urmare, conştiinţa noastră este limitată. De aici şi dorinţa omului de aşi extinde conştiinţa, ca să perceapă mai mult, mai intens, din ceea ce îl înconjoară, ca să aibă parte de noi senzaţii necunoscute. Dar eu nu sunt de acord cu această extindere artificială, chimică, a conştiinţei, prin folosirea de substanţe halucinogene, ci cred că ea trebuie să vină dintr-un exerciţiu spiritual intens”. Neandertalii au constituit prima rasă umană mai deschisă la culoarea pielii, părului şi ochilor, ceea ce în combinaţie mai ales cu negresele Homo Sapiens a condus la reuşita metisării umane, abilităţile “paranormale” la unii Homo Sapiens fiind doar vagi ecouri ale capacităţilor Neandertale (după extincţia Neandertal, interese pentru revitalizări de gen s-au manifestat constant printre Homo Sapiens, de la practici străvechi “stranii”, până la studiile cât se poate de științifice ale cercetătorilor actuali, însă acum doar un procent foarte mic din existenții Homo Sapiens mai moștenesc unele gene Neandertale); în legendele Româneşti nu întâmplător s-au păstrat şi referinţele la zmei - făpturi neobişnuite din timpuri îndepărtate, care răpeau frumoasele oamenilor - ce erau capabili şi prin faptul că puteau simţi de la mare distanţă “mirosul de om” (specia Homo Sapiens clar se evidenţia, inclusiv olfactiv): de pildă la vecinii Ucraineni, cel mai semnificativ reţinut de legende a fost змій Горинич = “zmeul Gorynch”. Se poate face o paralelă cu felul în care erau văzuţi Neandertalii (şi hibrizii / corciturile lor) de către oamenii Homo Sapiens; cu aşa “cheie”, cei pre-diluvian denumiţi de Homo Sapiens în răsărit ca “îngeri” şi în apus ca “zmei” devin şi mai interesanţi: etimologic “Dragii Ani” / “dragonii” sau “zmeii” / “smeii” reproduceau prin denumirea lor - occidentală pe baza celor 2 particule “za” / “sa” şi “Ma” - tocmai Sacra Lună, adorată de nocturnii Neandertali, în societăţile matriarhale sau poliandre masculinii Neandertali nocturni fiind apreciaţi şi ca “zeii mei” (în opoziţie cu diurnii Homo Sapiens, venerând Soarele - frumosul foc de pe Cer Făt-frumos “rupt din Soare” fiind constantul erou în antiteză la rându-i cu zmeii / dragonii, unii din aceia provenind şi de pe “celălalt tărâm”). În Vechea Lume pre-diluviană, întunecatele - dar mai călduroasele, față de temperaturile extreme glaciare din exterior - grote / peșteri erau considerate părți din Gargar / Tartar: locuri unde se adunau Uriașii - Cro Magnon / Neandertal - care dominau timpurile, pentru a slăvi “Celălalt Tărâm” (ori peșterile / grotele erau religios considerate chiar “Porți” spre “Lumea Cealaltă”). Mediul umed / acvatic al cavernelor / peșterilor în exterior era egalat 141


lui Apollo Hiperboreul sau mai degrabă una din cele 3 constelații supreme polare: Carul Mare, Carul Mic și Dragonul median între ele. Se știe că datele astronomiei moderne confirmă tradiția că acum câteva milenii Polul Ceresc se afla în Dragon intermediar între cele 2 Urse, așa că - într-adevăr - Carul Mare și Carul Mic formau talgerele unei Balanțe al cărei ax era Dragonul însuși”. Constelația Balaurului / Dragonului a fost tipică pentru cerul Nordului îndepărtat iar pentru Pământ, “Alfa Draconis” - aparținându-i - a fost Steaua Polară în perioada / riguros exactă 3942-1793 î.C. (datorită precesiei echinocțiilor, peste circa 19 milenii va fi din nou Steaua Polară): se poate observa că în perioada trecută a fost datat Potopul biblic (calculat în 3123 î.C).

Tot aşa cum vieţuitoarele se împart în nocturne şi diurne, oamenii s-au împărţit în nocturni / de tip Neandertal şi diurni / de tip Homo Sapiens (oamenii de tip Cro Magnon au făcut tranziţia între ei); triplul comportament (fizic, emoţional, intelectual) s-a sincronizat în bioritmuri diferite, în funcţie de tipurile umane - Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens - în cauză, cu ciclicitate de noapte, de seară ori de zori şi de zi. Zânele - fiicele Zeului An - fascinau deopotrivă oamenii şi zmeii (care sistematic răpeau muieri, pentru procreare): aşa ceva a fost demonstrat prin cercetările ştiinţifice de la începutul mileniului III ca verosimil, probându-se prin studiile genetice compatibilităţile tuturor bărbaţilor Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens cu femeile Homo Sapiens (niciodată invers, adică femeile Neandertal și Cro Magnon nu au fost compatibile genetic cu bărbații Homo Sapiens, astfel încât farmecele zânelor nu puteau avea efecte reciproce decât cu oamenii Homo Sapiens - ceea ce a şi rămas în relatările despre legendarele împreunări dintre Ama-zoane şi Ghergoi / Ghergari - deci zânele nu aparţineau Neandertal / Cro Magnon, aşa cum erau zmeii; de altfel, străvechile poveşti nici n-au reţinut ceva despre prunci ai omului / “Fătului-Frumos” cu vreo zmeoaică). Ielele - cele rele - se pare că erau femei Cro Magnon / Neandertal (dacă nu, atunci erau femei Homo Sapiens în timpul menstruației): întâlnirile lor cu bărbații Homo Sapiens n-au reușit nicicând. În miturile Române, smeul / zmeul (dar şi partenera sa tradiţională smeoaica / zmeoaica) era făptura - uneori având o fantastică descriere ce poseda puteri extraordinare; printre altele, denumirea de zmeu / “s-meu” se asocia cu “menirea” / “urzirea”: atribut vecin cu “vrăjirea” (la Traci “min” fiind “a meni”). În 2011, Alina Boboescu de la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Lund 55,42 lat. N, 13,12 long. E / Suedia a scris: “Zmeii sunt ființe care seamănă cu oamenii. Sunt uriași cu o coadă solzoasă, umblă pe cai năzdrăvani și pot avea mai multe inimi. Ei vorbesc ca oamenii, locuiesc în palate, au neveste și copii. Zmeul este o ființă infernală, ce trăiește pe tărâmul celălalt și dorește să se împerecheze cu o fată de om. A fost comparat astfel cu zeii eleni care aveau soții muritoare, deosebirea fiind că Zmeul este fragil și muritor. Zmeul este dotat cu o mare putere de intimidare însă nu dă dovadă de inteligență. Este gladiator, tiran sângeros, care devine încurcat în fața unei operații intelectuale. Zmeii sunt organizaţi după model uman, având o adevărată viaţă de familie în gospodării aşezate. Aceste așezări sunt dobândite prin furt şi se supun unei ierarhii: există un tartore şi nişte Zmei mai mici. Familia poate avea și o latură feminină, reprezentată de Zmeoaica cea bătrână. Ei dețin mari forţe fizice dar limitate. Au un dezvoltat simţ olfactiv. Se apără de oameni prin metamorfoză. Nu doresc să aibă concurență la cucerirea fetelor și din această cauză elimină preventiv concurenții. Zmeii sunt fricoși. În afară de trăsături negative, Zmeii mai posedă și unele caracteristici pozitive. Ei pot fi loiali, prin faptul că acceptă lupta dreaptă. Se poartă cu atenție cu fetele răpite și speră să le câștige dragostea. Zmeul este un personaj fantastic al folclorului dar și al mitologiei românești. Acesta a fost comparat cu balauri sau cu vârcolaci. Poate apărea pe cer și scuipa foc. Zmeul dorește să se însoare cu fete tinere, pe care le răpește, însă este apoi înfrânt de un prinţ. În anumite basme, acesta fură ceva de mare valoare, cum ar fi soarele în basmul Greuceanu. El trăiește pe partea cealaltă a lumii, în Regatul Întunecat. Având puteri

Constelația Dragonului / Balaurului 142


supranaturale și destructive, Zmeul poate să zboare sau să se transforme în alte creaturi. Cu toate acestea, prințul reușește să îl învingă prin curaj și istețime. Zmeul din basmele românești este comparat - după unele interpretări - cu Uriașul sau căpcăunul din mitologiile Europei occidentale, pentru că și aceia răpesc tinere care apoi le devin soții în regatele lor de pe lumea cealaltă. Prințul din basme ucide Zmeul la final și se căsătorește el cu tânăra pe care o eliberează din Regatul Zmeului. La fel ca și Uriașul din alte poveşti, Zmeul - după ce umblă prin ținuturile lumești - se întoarce acasă, în regatul său, deoarece simte că un om este acolo pentru a-i pregăti ceva rău. Lingvistul Dr. Sorin Paliga consideră că termenul românesc Zmeu provine dintr-o formă veche împrumutată din limba dacă. În multe basme, Zmeii - la fel ca vârcolacii sau balaurii - au înghițit Soarele, Luna și stelele. Ei sunt astfel considerați ca fiind demoni ai magiei meteorologice. Zmeul este comparat și cu Zburătorul din diferite mitologii. Originea acestui demon este aflată în reprezentările populare, care se referă la căderea îngerilor. În aceste legende se spune că după căderea acelora, unii au rămas în cer, spânzurați. În afară de aceste stele, legenda spune că mai sunt pe cer și alte spirite malefice, stelele călătoare. Acestea reprezintă Zmei și balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus, prin pustiu. Aceștia însă caută mereu să se apropie de pământ pentru a-i vrăji pe oameni. Concluzii: Zmeii sunt personaje de basm care seamănă cu oamenii la înfățișare, limbaj, așezări. Diferența constă în faptul că ei sunt ființe demonice, ce trăiesc pe tărâmul celălalt, cu corpuri uriaşe și puteri magice. Zmeii sunt creaturi care perturbă echilibrul în narațiuni, fiind considerați personaje negative. Aceştia au și o urmă de bunătate în ei, reprezentată prin faptul că se poartă frumos cu tinerele răpite; de asemenea, acceptă lupta dreaptă. Zmeii sunt: răpitori, hoți, fricoși, violenți, impunători prin statură, luptători, nu sunt inteligenți și au puteri fantastice”. (Inteligenţa lor era altfel structurată decât cea a lui Homo Sapiens, fiind firească frica lor ca sentiment iar răpirea o practicau fiind obişnuiţi să ia din natură ceea ce-şi doreau; toate caracteristicile zmeilor îi apropiau de Neandertal / Cro Magnon - asemănători dar şi deosebiţi de Homo Sapiens exact în astfel de parametri ca şi cei reţinuţi de poveştile Românilor: la vecinii Românilor - Ucraineni, Bulgari, Sârbi şi Unguri - basmele cu zmei nu prea abundă, deoarece toţi sunt mai noi stabiliţi în istorie lângă Români, anume aceia s-au aşezat în jurul Românilor doar din Evul Mediu iar ceea ce au relatat ca mai vechi / de demult fiind însă de “împrumut”, nu din cunoaştere directă, ca strămoșii Românilor). “Zmeura” cuvânt Trac însemnând “fructul Pământului” - se baza pe Indo-Europeanul “ghem” pentru “pământean”: termenul de “zmeură” era conectat de “zmeu”. “Căpcăun” - însemnând “cap dublu” - de asemenea era o caracteristică zmeiască, referinţa fiind elocventă atât faţă de capul Neandertal mai mare decât al lui Homo Sapiens, cât şi faţă de existenţa celor 2 creiere, la Neandertal sensibil egale în mărime (spre deosebire de omul Homo Sapiens, cu creierul mic şi cu creierul mare): aşa ceva impresiona într-atât încât să se reţină în timp, de fapt cele 2 creiere aproape egale reflectând armonia de pereche aşa cum sunt atâtea părţi ale trupului în tandem, cu vizibilitate directă ori nu (2 ochi, 2 urechi, 2 nări, 2 mâini, 2 sâni, 2 picioare, 2 plămâni, 2 rinichi, etc.), Homo Sapiens prin aspectul cerebral diferit faţă de Neandertal fiind - într-o comparaţie forţată - ca şi cineva cu un picior mai scurt şi cu un picior mai lung, oamenii aplicând etichetarea de

“căpcăuni” puternicilor Uriaşi trăind izolaţi în natură, care le răpeau dintre frumoasele nobile; poveştile Româneşti despre “căpcăuni” şi “încăpăţânaţi” n-au reţinut multe detalii, ceea ce e explicabil prin trecerea unui timp aşa lung de la vremurile lor (Neandertalii - căpcăunii cu 2 creiere - erau parcă “născuţi de 2 ori”, adică “dvija” = divini, ceea ce era de respectat, fiind statutul zeiesc spre care tindeau oamenii Homo Sapiens, căci dintotdeauna ei şi-au dat seama de “handicapul” avut şi în asemenea privinţă). Zmeii - foştii Neandertali şi Cro Magnon - datorită structurii preferau înfruntarea oamenilor Homo Sapiens “în luptă dreaptă” (după cum a rămas în basmele Româneşti), pe lângă acea sintagmă fixându-se şi expresia “a se lupta ca un zmeu” = “a se lupta vitejeşte”; “handicapurile” Homo Sapiens - fie în capacitate mentală, fie în capacitate fizică - facil puteau fi depăşite prin viclenii, de aceea confruntările “drepte” rămânând de poveste când erau câştigate de către “Feţii-Frumoşi” (adică de oamenii Homo Sapiens), ca mari bravuri.

Academicianul Alexandru Philippide în “Originea Românilor” a enunţat: “Schimbările fonetice sunt determinate de schimbări în forma organelor articulatorii sau în deprinderile (obişnuinţele, habitudinile, aptitudinile) articulatorii înnăscute ale colectivităţii lingvistice respective şi constituie o adaptare a părţii materiale a limbii - a aspectului ei sonor, deci a sistemului fonetic - la organele articulatorii. Obişnuinţele articulatorii dau naştere articulaţiilor celor mai fireşti pentru organele articulatorii”. Biologii argumentează că în general atât trupul, cât şi inima ori creierul oamenilor nu s-au schimbat fundamental aproape deloc în ultima sută de milenii; iar pentru viitorul previzibil nu există nici un indiciu că s-ar putea aştepta nişte schimbări majore (totuşi, ceea ce încă n-a fost explicat ştiinţific - ci doar religios - este viteza enorm mai mare a dezvoltării umane faţă de viteza dezvoltării restului naturii: pe planetă nu mai există creaturi la un nivel apropiat oamenilor iar savanţii n-au găsit până acum “veriga lipsă” a legăturii oamenilor cu celelalte fiinţe, o deosebire majoră mai fiind şi că oamenii sunt singurii cuvântători dintre toate viețuitoarele). Se poate imagina 143


telefonul. Din acel moment a început explozia comunicaţională: 23:57 - filmul cu sunet, 23:58 - televiziunea în culori, 23:59 - primul satelit artificial. Ultimele secunde: comunicaţiile şi computerele converg. Cu alte cuvinte: civilizaţia îl dotează pe om cu o tehnică prin care puterea şi activitatea sa se măresc considerabil, în timp ce natura sa fundamentală (biologică) nu s-a schimbat. De exemplu, autorul acestei lucrări face parte din prima generaţie Gherga care a beneficiat de electricitate acasă de la naştere (poate că viaţa omenirii fără electricitate - ce a pătruns aproape peste tot - este acum greu de imaginat: în această lucrare referirile sunt tocmai la aşa timpuri - la asemenea condiţii, mult diferite față de cele din prezent - în trecut fiind evident valorificate energiile din natură, însă sub alte forme); de altfel, autorul e pe Lumea Asta din vremuri când nu era Internet pe planetă, telefonia era doar prin cabluri, transportul feroviar era cu locomotive pe aburi, în România nu exista televiziune color, etc.

evoluţia comunicării umane transferată pe durata unei zile (24 de ore): momentul de pornire, ora 0, este datat cu 36 de milenii în urmă, la intrarea organizată a Homo Sapiens în Europa, când se crede - convenţional, printre primii care au sugerat respectivul timp fiind în 1951 antropologul Britanic Kenneth Oakley - că a apărut limbajul structurat ca mijloc de comunicare (dar divin - după cum au susţinut toate culturile străvechi - limbajul uman deosebindu-se de cel al animalelor deoarece permite formularea gândirii simbolice, oamenii având gena vorbirii FOX P2 / ce lipseşte vieţuitoarelor neumane; primele dialoguri au avut loc între ultimele 3 specii umane, Neandertal, Cro Magnon şi Homo Sapiens, pe baza capacităţii de abstractizare - inclusiv a imaginaţiei foarte elaborată, ce diferenţiază oamenii de celelalte ființe - apărută, conform atât geneticienilor cât şi istoricilor, în urmă cu 50 de milenii). Desigur că înaintea limbajului articulat / structurat cu cuvinte, oamenii comunicau prin graiuri onomatopeice (semănând cu mârâielile, şoaptele, ţipetele, etc.), căci nu erau muţi; gâturilor şi corzilor vocale le-a luat mult timp până au ajuns să doteze oamenii aşa ca acum. O scurtă redare a progreselor oferă următoarea imagine: ora 3 noaptea - nici un progres; ora 6 dimineaţa - nu se constată nici o schimbare. La ora 8 dimineaţa începe prima revoluţie în comunicare: este descoperită pictura rupestră. Privind în continuare dezvoltarea comunicaţională se constată: ora 12 / amiaza - nimic nou, peşterile sunt pictate în continuare. Ora 18 - aceeaşi imagine: în peşteri activează artiştii. Ora 19 - se “mişcă” ceva în sectorul comunicării: în spaţiul Românilor apare (în premieră mondială) scrisul / abstract. Ora 20: vechii Egipteni adoptă scrisul / hieroglific. Ora 20:40 - Sumerienii utilizează scrisul / cuneiform. Ora 21:28 - se dezvoltă alfabetul. Ora 22:06 perioada când a trăit Homer / “Ho-mer” (primul mare poet European / cu toate că era Anatolian). Imperiul Roman a durat între 22:38 şi 23:01. Abia la 23:38, la Mainz 50 lat. N, 8,16 long. E / Germania a început următoarea revoluţie în comunicare - Johannes Gutenberg (1398-1468) a tipărit Biblia.

Apariţia limbajului - ca reper utilizat în expunere - a fost mecanismul de declanşare culturală, fiind principala activitate ce a implicat crearea şi manipularea de simboluri; creierul uman încă determină modul de prelucrare al sentimentelor şi gândurilor, prin procese intuitive ce definesc intelectul uman / oamenii de ştiinţă deocamdată nu cunosc modul prin care semnalele electro-chimice din creier dau naştere conştiinţei (în istoria omenirii, pionierii conştiinţei au fost şamanii), căci invenţia limbajului a fost doar catalizatorul inovaţiilor oferite de gândirea umană într-o acceleraţie tot mai mărită, modificarea distinctă a ritmului de schimbare fiind caracteristica intervenţiei omului Modern: Homo Sapiens (creierul uman continuă să transmită semnale sub formă de impulsuri electrice timp de circa 37 de ore după moarte). Aportul părinţilor - formând perechea masculinofeminină indispensabilă concepţiei - este că tatăl contribuie cu spiritul iar mama contribuie cu sufletul (e de observat că la oameni cea mai mică dintre celule e spermatozoidul şi cea mai mare dintre celule e ovulul); ambii părinţi au deopotrivă spirit şi suflet, însă participarea lor la facere e împărţită, pentru oul / embrionul naşterii bărbatul facilitând întâlnirea spiritului uman cu sufletul uman facilitat de femeie (e de remarcat că dintre toate vieţuitoarele, doar oamenii sunt capabili de sex stând faţă în faţă). În gama cromatică asociatei

De atunci, invenţiile s-au succedat tot mai repede: 23:53 - presa tipografică pe aburi, 23:54 - telegraful, 23:55 144


mamei şi tatălui, împreună cu cea a corpului pruncului (respectiv femininul purpuriu / roşu, masculinul turcoaz / albastru şi albul oaselor trupului), amestecul a dat la extremele spiritului şi sufletului nuanţele de la violet la roz; lumina paternă se evidenţia în întunericul matern, relaţia lor fiind de necesitate reciprocă, pentru punerea în valoare a ambilor faţă de terţa formă: progenitura, rodul dragostei lor. Spiritul aparţine Cerului iar sufletul aparţine Pământului, “cununia” lor în trupul omului dând viaţă corpului uman (prin “corpul vital” / biocâmpul - “dublul” persoanei, format de îmbinarea energiei sufletului şi forţei spiritului - mai mare decât trupul fizic, văzut dintotdeauna de cei care au dobândit vederea spirituală, aflaţi sub hipnoză, etc., din 1939 vizibil uşor prin fotografierea descoperită de soţii Armeni Kirlian), după moarte spiritul şi sufletul părăsind trupul fizic, întorcându-se în “Lumea Cealaltă”, fiecare pe drumul său: spiritul înălţându-se la Cer iar sufletul rămânând ataşat Gliei (unii presupunând migrarea sufletelor în alte vieţuitoare, însă fără perechile lor spirituale neputând produce visatele reîncarnări în alte trupuri); diversitatea umană este aşa de mare încât până acum n-au existat 2 oameni la fel (mai mult, prin distrugerea trupului, “dublul” persoanei nu-i poate supravieţui, căci n-are ce reprezenta / pe Pământ sufletul fără spirit fiind ca în Cer spiritul fără suflet). La noul-născut, mama aduce sufletul iar tata aduce spiritul, “cununia” lor (respectiv cuantumul posibilelor combinaţii suflet-spirit) depinzând de a treia parte, cea materială a trupului; datorită tripletei suflet-spirit-trup (condiţionate reciproc), corpul fiecăruia este unic - chiar şi la gemenii monozigoți fiind diferit, inclusiv biologic - oamenii în plus faţă de alte vieţuitoare având raţiune. “Cheia” este suportul genetic, care permanent permite date noi dar şi păstrează datele acumulate, în timpul vieţii continuitatea trupului fizic păstrându-se cu toate că la circa fiecare 7 ani conţinutul său este complet regenerat cu material biologic nou (aşa după cum a fost probat ştiinţific, prin înnoirea tuturor celulelor trupului): din mare vechime, se ştia că oamenii cu mult spirit erau Genii şi oamenii cu mult suflet erau Mani (Genii erau apropiaţii Cerului iar Manii erau apropiaţii Geii / Pământului); moartea însă este ereditară, la momentul decesului fiind separarea spiritului de suflet, trupul rămânând astfel fără viaţă. Evidenţele din Siberia - documentate de savanţi din Rusia, România, ş.a. - sunt că primii şamani din lume erau Gherga; în plus, similar cum vechii Români aveau termenul de “gorgoane” pentru “spirite”, antropologul Rus Serghei Shirokogorov 1887-1939 afirma că şi în timpul său spiritele şamanilor Tunguşi / Siberieni se numeau Jerga iar în America Centrală, de exemplu în “zona fantomelor” Real de Catorce 23,41 lat. N, 100,53 long. V din Mexic - unde încă sunt activi şamanii Guachichil / Huichol - din legendă e ştiut spiritul protector al minerilor argintari ca El Jergas (provenienţa nativilor Americani a fost dovedită ca fiind Siberiană, prin migraţia petrecută în timpul retragerii calotei glaciare din emisfera Nordică). Este de ştiut că ochiul - organ al percepţiei vizuale - a fost considerat aproape universal simbolul percepţiei intelectuale, hinduşii numind ochiul frontal ca “al treilea ochi” iar eschimoşii desemnând şamanul cu expresia “cel care are ochi”. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a observat: “Chiar înaintea limbajului articulat, vocea omenească era capabilă să transmită informaţii, ordine sau dorinţe, şi, de asemenea, să suscite un întreg univers prin exploziile sale sonore, prin

inovaţiile sale fonice. Este destul să ne gândim la creaţiile fabuloase, paramitologice şi parapoetice dar şi iconografice, ocazionate de exerciţiile preliminare ale şamanilor pregătindu-şi călătoria lor extatică sau de repetiţia în timpul anumitor meditaţii Yoga, implicând în acelaşi timp ritmul respiraţiei şi vizualizarea ‘silabelor mistice’. Pe măsura perfecţionării sale, limbajul îşi mărea mijloacele magicoreligioase. Cuvântul pronunţat declanşa o forţă, dificil - dacă nu imposibil - de anulat; credinţe similare supravieţuiesc încă în numeroase culturi primitive şi populare”. (Şamanul era intermediarul mesajelor dintre Lumi - “Asta” şi “Cealaltă” dintre oameni şi zei). Dat fiind acest context, se poate remarca - la vorbitorii oricărei limbi sau grai - că rostirea “Gher-ga” e puternică; este de observat că faza primitivă a limbajului a fost predominant simbolică (înţelesul simplu Gher-Ga fiind Cer-Glie), ulterior trecându-se de la natural la convenţional, hierogamia Cer-Glie = Gher-Ga încheind celelalte ipostaze Gherga: destinul Gherga s-a datorat şi amprentei numelui. În 2010, cercetătoarea Nataşa Galche a scris despre “Misterele şamanilor siberieni”: “Tainicii Munţi Altai formează un tărâm mistic, unde domnesc puterea şi energia pură a pământului; un tărâm cu puteri miraculoase. Siberia este un ţinut fascinant, al contrastelor uimitoare: stepa şi zonele deşertice, taigaua şi tundra, vaste regiuni muntoase, locuite doar de animale sălbatice; energiile fantastice ale zonei le poţi simţi în foşnetul frunzelor, în adierea vântului, în liniştea stepelor caucaziene, în şopotul fluviilor siberiene. Dar cea mai potrivită întruchipare a fluidului energetic este dansul ritualic al şamanilor care trăiesc într-o puternică armonie cu natura. Şamanul mijloceşte transferul de energie dinspre natură spre cel care are nevoie. Munţii Altai - în sine reprezintă acel vindecător. Unul dintre elementele fundamentale ale filosofiei şamanice îl reprezintă comuniunea cu forţele naturii. Şamanismul este sistemul de credinţe al nativilor din Altai. Siberia este o sursă de înţelepciune străveche, în care ritualurile şamanice mistice sau păstrat cu fidelitate, în timp. Şamanismul siberian datează de peste 40 de milenii şi este o adevărată tradiţie spirituală, o sursă de fericire şi iubire. Iniţial, şamanii erau numai vracii din Altai; cu trecerea timpului însă - şi odată cu dezvoltarea puterilor uimitoare ale acestei tradiţii - şamanismul s-a răspândit în toate colţurile lumii. Astăzi, întâlnim forme variate de şamanism atât în Laponia, cât şi în Africa, ş.a.m.d. Existenţa şamanică este bazată pe conectarea individuală la ‘spiritele cosmice’. Şamanii îi ajută pe cei neiniţiaţi să-şi deschidă căi de comunicare cu acest nivel al cunoaşterii. Se poate afirma că şamanismul siberian, deşi ancestral, reprezintă ultima treaptă de explorat a spiritualităţii moderne. Şamanul - sau ‘Kam’, cum este numit în Altai - intră în contact cu spiritele şi zeii într-o stare modificată a conştiinţei de sine. Slujitorii acestui cult sunt mesageri între lumea reală şi lumea subtilă, intră în comuniune cu spiritele naturii, vindecă boli, prezic, etc. Astfel, practicile şamanice demonstrează o mare diversitate. În cultura şamanică din Altai, muzica şi incantaţiile imită sunetele din natură, parcă în încercarea de a realiza o cât mai perfectă armonie cu universul. Se spune că, indiferent unde s-ar afla şamanii, folosesc plante care stimulează capacităţile telepatice. În toate tradiţiile şamanice - fie din Siberia sau din Africa - intrarea în transă şi întreaga călătorie a şamanului este ghidată de tobe lovite într-un ritm susţinut, şi de dansul însoţitor. Există câteva elemente obligatorii pentru a ajunge şaman. De obicei, 145


soare şi cu cea mai rapidă rotaţie în jurul aceluia - îi erau asociate păsările cu cântec limpede şi muzical, alunul, etc.), apoi identificat ca Idrîs de musulmani, ş.a.m.d., avea rolul de a face fiecare lucru să vibreze “inspirându-se din denumirea cea mai favorabilă şi din faptul că ea acţiona conform acelui nume”, după cum apare în capitolul 15 al lucrării “Kore Kosmou” adică “Virginitatea cosmosului” / “Pupila lumii”; proto Indo-Europeanul “Tît” pentru “căldură” / “foc” în vechea Greacă a dus la “Tîto” pentru Titan, “Titân” în Greaca veche fiind un corp cosmic / un fel de cometă iar “a încălzi” / “a arde” avea rădăcina proto Indo-Europeană “Gher”, Zeiţa Artemida având de pildă epitetul Trac “Gherme-titha”, însemnând “cu ţâţele calde”, “titha” fiind “ţâţe” / “sâni”, popular Românii utilizând printre termenii frecvenţi din familie - masculin dar şi muieresc - atât “tată”, cât şi “ţaţă”. Intonând “Imnul înnoirii”, Hermes anunţa: “Îl voi cânta pe creatorul universului, cel care a statornicit pământul şi a suspendat cerul, a poruncit apei dulci să iasă din Ocean şi să se răspândească pe pământul locuit şi cel nelocuit, pentru crearea şi hrana oamenilor. Iată ce strigă omul că-ţi aparţine, prin foc, prin aer, prin pământ, prin suflare, prin creaturile tale”. (De străvechii Gherghi / Gurgi erau legate şi cuvinte ca “a curge”, “în jur”, “a jura”, “dulci”, etc). În “preistorie” (perioada convenţional botezată aşa în lipsa existenţei scrierii / consemnările fiind tipice timpurilor botezate ca “istorice”, însă alte dovezi - ce nu-s “scrise” dar se pot “auzi” din graiuri ori “vedea” în urme, inclusiv arheologice - abundă pentru “preistorie”), Cultul Soarelui Ra era foarte răspândit pe Pământul Ga: invocarea soarelui Ra şi pământului Ga se făcea prin strigăte - ca să fie auzite de îndepărtatele şi totodată de măreţele entităţi Ra şi Ga - de unde verbele “a răgi” şi “a răguşi” / cu “răguşeală”, etc., procesul respectiv fiind “ruga”, cu “rug” de spini sau “rug” de foc (apoi apărând tot ceea ce ţine de “regal”, ca “regat”, “rege”, “regină”, ori “glorie” / glo-ria, “gură” / gu-ra, ş.a.), cuvinte evident formate din combinarea Ra-Ga; “gălăgia” (consonantic G-LG) s-a suprapus peste rădăcina G-R-G a Gherghilor. Cei care rugau Gea prin răgete erau “Gea-ragi” / Gearagi, ştiuţi Româneşte ca Gealaţi: Uriaşii vechii credinţe în Marea Mumă a Pământului Ga dar şi în Tatăl Ceresc Ra, vestiţi viteji, pomeniţi şi în miturile diluviene; unele elemente ale Cultului Soarelui, ca graiul şi compoziţiile sale, ca nedeile în munţi, ca săgetarea norilor, ca dansurile Căluşarilor, ca inscripţionările deosebite / aparte din grote, de pe locuinţe, haine ori tatuaje sau colaci, etc., n-au mai fost în practicile obişnuite ale altor popoare din lume, ceea ce denotă originalitatea şi primordialitatea Ra-mană (a paleoliticilor din spaţiul de acum al României = “oamenii Raiului”) iar asemenea aspecte nu-s de neglijat, ci de considerat, ca foarte importante în “citirea” marelui / îndepărtatului trecut.

puterile şamanului sunt considerate un dar ereditar, ce se transmite din generaţie în generaţie, fiind necesară existenţa unui strămoş care a practicat şamanismul. Se spune că şamanul trebuie să fie ‘însemnat’ de către divinitate. El are un semn distinct din naştere (de exemplu 6 degete, etc.), o particularitate care îl face diferit fizic faţă de ceilalţi oameni. Şamanul trebuie să fie capabil să comunice cu spiritele şi săşi trimită sufletul în locuri diferite din Univers. Prin dansul său în jurul focului, prin bătaia tobei sale, şamanul poate induce celor care asistă o stare hipnotică. Testele din laborator au dovedit că bătaia tobei poate provoca schimbări în sistemul nervos central al omului; un şaman îşi bate toba cu o frecvenţă între 4 şi 7 bătăi pe secundă: acest ritm coincide cu frecvenţa impulsurilor electrice produse de creierul uman (undele celebrale - conduse de jocul tobei - şi dansul în jurul focului, induc visele şi halucinaţiile din starea de hipnoză sau transă). Şamanul - prin trăirea intensă a muzicii sale - ajunge în câteva minute într-o stare de transă (la aceeaşi profunzime se poate ajunge prin meditaţie adâncă după câteva ore). Până de curând, antropologii au privit aptitudinile şamanilor doar ca pe o curiozitate, o manifestare a superstiţiei populare; eficienţa ritualului său nu părea să prezinte vreun interes. Abia în ultimul timp, cercetătorii fenomenului şi-au dat seama că magia şamanică nu e o legendă, ci funcţionează efectiv. Este limpede că în spatele straniilor ritualuri, compuse din sacrificii de animale, transe şi cântece foarte ritmate, se ascunde o ştiinţă străveche a tehnicilor prin care pot fi obţinute efecte magice. Studiile recente au demonstrat că în timpul procesului de vindecare al unui bolnav, creierul şamanului şi creierul pacientului încep să lucreze în acelaşi ritm şi că - prin intermediul sinergiei atât starea psihică a bolnavului, cât şi sistemul său imunitar se pot îmbunătăţi! Prin asemenea experimente s-a demonstrat că şamanismul nu este doar o credinţă primitivă, ci este o realitate ştiinţifică!”

Thot

Ham

Mercur

Conform şi învățatului Elveţian Daniel LeClerc 1625-1728, care a realizat “Istoria medicinii”, fiul lui Noe, biblicul Ham - bunicul lui Ghergheseu / după cum a scris Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” - echivalat şi cu biblicul patriarh Eno / Enoh însemnând “Început” iar în vechime ca Tată / Titan, în Egiptul vechi, adică în Pitah = “Ţara Pitei” / “Ţara Pâinii”, după cum îşi avea iniţial numele vechiul Egipt, Ptah fiind Zeul Focului, ca Thot, numit Tăt de Etiopienii vechi, Hermes de Grecii vechi, Mercur de Romani (argintului viu, adică “mercurului”, singurului metal lichid, Armânii îi ziceau “Ghearghiru”, după cum apare şi în “Dicţionarul armânesc-românesc” editat de Dr. Tache Papahagi în 1963 iar planetei sale - cea mai apropiată de 146


Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a scris despre evoluţia limbajului simbolic: “Se cuvine ca o exegeză minuţioasă asupra genezei cuvântului să cuprindă şi răspunsul la întrebarea: este cuvântul originar de natură individuală sau socială? Altfel spus, este el rezultatul unui ‘homo nomenclator’ sau ‘erou civilizator’ care ar fi dăruit omului de rând cuvântul spre folosinţă ori dimpotrivă este cuvântul rezultatul unui îndelungat efort colectiv, în care individul creator de cuvinte şi-a estompat până la pierdere locul privilegiat? În istoria acestei interogaţii s-au formulat argumente atât pentru un punct de vedere, cât şi pentru altul. Cuvântul originar este în egală măsură rezultatul unui act individual care se socializează şi al unui act social care se individualizează. Fondul primitiv de cuvinte (numele de obiecte, fenomene sau procese) s-a născut pe calea mimetismului în diferitele sale variante. Formele simbolice ale limbajului non-verbal, mai întâi, şi ale celui verbal, mai apoi, s-au dezvoltat pe fondul deja existent al unei conştiinţe colective semnificatoare. Psihograma cuvântului prim era deja o realitate constituită la nivelul grupului. Mecanismul imitaţiei a fost angajat decisiv în procesul socializării cuvântului-simbol. Reproducerea imitativă a substratului sonor / semnificant a devenit un exerciţiu practic cu efecte tot mai evidente la nivelul grupului prin repetiţie, prin extinderea comunicării la scara unor grupuri umane tot mai largi şi în spaţii geografice tot mai ample - în paralel cu creşterea eficienţei sale - şi prin estomparea la nivelul grupului a semnificaţiilor originare în acelaşi timp cu dobândirea unor accepţiuni conotative asociate aceloraşi semnificanţi sonori (dacă pentru un anume individ cuvântul ‘cer’ era asociat cu luminozitatea şi căldura soarelui - generându-i o stare de destindere şi linişte sufletească - altuia îi amintea atotputernicia furtunii şi deci reacţia de temere, de nelinişte în faţa naturii cosmice, a necunoscutului): mecanismul a fost de resemnificare a cuvântului faţă de referenţialele sale, de care s-a folosit simbolismul cosmogonic / mitic, astfel explicânduse natura conotativă a limbajului simbolic arhaic. Cu privire la dialectica natural-convenţional: limbajul predominant simbolic / motivat din perioada arhaică s-a transformat întrun limbaj predominant semiotic / nemotivat (transformare concret dovedită de constatarea că în limbile arhaice procentajul cuvintelor intrinsec motivate - onomatopeice, interjective - şi al celor cu simbolism fonetic a fost mult mai mare decât cel prezent în limbile moderne. Cu privire la dialectica individual-social: cuvântul a ajuns în procesul interacţiunii simbolice prin interacţiunea de conţinut (respectiv prin confruntarea conţinutului expresiilor verbale vehiculate cu imaginile mentale pre-existente, generate de realităţi, şi aducerea lor treptată la numitorul comun) şi prin interacţiunea de formă (rezultând din găsirea expresiei sonore adecvate unei realităţi anume şi din adaptarea semnificantului sonor la particularităţile morfo-fiziologice ale membrilor colectivităţii), cele 2 modalităţi de rafinare a cuvântului fiind complementare, forma lui finală fiind media acelor prefaceri de natură sincronică. În această ultimă alternativă, semiotică, în care semnificaţia prefigurează semnificantul - respectiv conţinutul prefigurează forma - s-a conturat nevoia regăsirii începuturilor prin formularea credinţei potrivit căreia: La început a fost ‘Cuvântul’. Creaţia cosmică prin cuplarea de tip sexual a asociat 2 principii cosmice generatoare: un principiu feminin, reprezentând în esenţă matricea receptoare, substratul-semnificant pentru un principiu masculin

fecundator (conţinut informaţional-semnificat). În această interpretare, s-au realizat corespondenţele semiotice dintre masculin şi semnificat pe de o parte, respectiv feminin şi semnificant pe de altă parte. Practic, printr-o atare hierogamie cosmică a avut loc fenomenul de geneză al ‘semnului cosmic’, ca diadă semnificant-semnificat ce a îmbrăcat numeroase forme particulare, de la cele ale zeităţilor secunde născute în urma acelei împrejurări, până la apariţia structurilor cosmice fundamentale ale lumii (stele, lună, soare, etc). Principiile genitoare ale lumii s-au manifestat sub forma cuplajului concret definit (cazul perechii Cer-Tată / Pământ-Mamă), cu regăsirea în motivul androginismului cosmic, în care ‘semnul cosmogenetic’ pare deja constituit ca unitate paradoxală a masculinului cu femininul, a semnificatului cu semnificantul”. (În lume au mai existat şi alte tipuri de creaţie - din ou, de tip sacrificial, magică, etc. însă acelea au fost colaterale, Gherga / Gher-Ga fiind o creaţie sexuală / erotică, apărând din dragoste / iubire; de altfel, proto Indo-Europeana “kăr” a fost rădăcina pentru “drag” iar mult mai târziu a fost o legătură între “Drag” și “Trac” - după cum a observat și cercetătorul Român Adrian Bucurescu - în sensul că “Dragae” era înțelesul Antic pentru “atrăgător”). Despre om, ca “beneficiar al cosmogenezei”, Dr. Traian Stănciulescu - preşedintele Societăţii Române de Semiotică - a mai enunţat: “Apariţia fiinţei umane a asociat demersului creator o conotaţie pragmatică: aceea a modelării prin voinţă şi putere divină a unui nou tip de receptor, aparent neangajat în creaţie, dar făcând parte din ea. Corespunzător tipurilor de antropogonii mitice, omul apare ca un semn, ca un rezultat al proiectului divin. În calitate de ‘semn’, omul poate fi definit prin câteva raporturi instituite între semnificant şi semnificat. Geneza de tip biologic regăseşte, în esenţă, corespondenţa dintre principiul activ / masculin (cu semnificaţia genetică a lichidului seminal, cuprinzând semnificatul fiinţei ce urmează a se naşte) şi principiul pasiv / feminin, substratul receptor, semnificant absolut indispensabil naşterii ‘semnului’ care este omul. Naşterea din ovoid a omului presupune regăsirea aceleiaşi ‘dualităţi semnificative’ în cuplajul dintre un principiu entropic nestructurat, semnificant / substrat de tip ‘albuş’, cu un principiu ordonator, negentropic, de tip ‘gălbenuş’. Antropogonia prin metamorfoză desfăşoară, în ultimă instanţă, principiul rezonanţei universale, al holografiei care face ca partea să se dezvolte în consens cu întregul. Aşa cum prin informaţia / semnificaţia ADN-ului orice fărâmă din trupul unei fiinţe îi păstrează mai mult sau mai puţin fidel imaginea, aşa şi omul născut din trup de zeu va reproduce ‘chipul’ aceluia, printr-un grad anume de asemănare. Creaţia magică a omului, prin intermediul cuvântului generator se manifestă sub semnul aceluiaşi principiu. Cuvântul ‘magic’ posedă un conţinut informaţional (semnificat) care este transferat prin rezonanţa propriului substrat (semnificant energetic) unui substrat exterior (semnificant substanţial). În perspectivă cosmogenetică, omul a apărut ca ‘semn al creaţiei divine’: ‘ceva’ care suplinea ‘altceva’ (voinţa de exterioritate a divinităţii) şi avea semnificaţie pentru ‘cineva’ (divinitate mai întâi, omul însuşi mai apoi). Dobândirea conştiinţei de sine, prin resemnificarea propriei geneze, l-a transformat pe om în demiurgul unei deveniri tinzând mereu spre sacralizare, prin asemenea resemnificare orice creaţie umană urmărind modelul exemplar al creaţiei cosmice: astfel, creaţia umană a devenit semn al creaţiei divine, pe care a suplinit-o în faţa 147


conştiinţei profane. Originea sintagmei simbolico-figurative de tipul Cer / Tată - Pământ / Mamă se află fie în experienţa comună, obişnuită, fie în cea imaginativ-creatoare, în cea onirică sau paranormală, individuală sau transindividuală, în experienţa insolită, neobişnuită, a întâlnirii omului cu ‘semenii întru raţiune’ aparţinând unor ignorate lumi cosmice”. Cer-Pământ = Gher-Ga a făcut ca Gherga să se înscrie în acel scenariu ancestral, străbătând viguros mileniile. Este de remarcat că străvechea rădăcină Sanscrită şi IndoEuropeană “Bhă” - pentru ceea ce însemna “Lumină”, respectiv “Cuvânt” - a rămas ca prefixul numirii atât pentru Bănat / Banat, cât şi pentru India: Bhărat; iar aşa după cum a anunţat de exemplu Biblia, “la început era Cuvântul” (Platon enunţând că la început a fost ideea, toţi Anticii venerând şi lumina), în Sanscrită (“San-scrită” = “sfânta scriere”) “bhanati” fiind “a vorbi”, în Armeană “ban” rămânând cu înţelesul de “cuvânt”, etc. Reluând cu aşa “cheie” / “metodă” ceea ce era “la început”, n-ar fi doar teritoriile denumite Bhănat / Bănat şi Bhărat / India - succesoarele imediate ale diluvianului Imperiu Borean / Atlant, devenite centrele primelor civilizaţii post-diluviene, la apus şi la răsărit de Cornul Abundenţei / cealaltă civilizaţie diluviană - ci şi semnificaţiile lor ca locuri de “suflet”, căci dintru începuturi sufletul a fost numit “Ba” (cu înţeles de “sclipire”): în mare vechime, “coarnele” substituiau “razele” (prin “corn” fiind de înţeles “rază”, utilizarea substitutului de “corn” fiind - de-a lungul timpului şi în diverse culturi - în variate contexte); de exemplu, sub forma Sanscrită Bhautta era ceea ce autohtonii aveau mai simplu ca Bod pentru Ti-bet (prefixul “Ti” Chinez “Po” - însemna “înalt”). Nu este deloc de neglijat echivalența orientală “B” pentru “P”: de pildă, ceea ce era “Pa” în Vechea Europă / adică în apusul Vechii Lumi a ajuns “Ba” în răsăritul Vechii Lumi. Sufletul Soarelui “Pa-Ra” a ajuns simbolizat prin organul sexual masculin “Pu-La” (suprapunerea “R”/“L” fiind de asemenea considerată), concret în Vechea Lume “pula” - venerată prin Cultul Phalic reprezentând purul suflet solar: se ridica, strălucea când era la culme și se calma, în mod similar cu traseul Soarelui Ra pe Cer (ce zilnic răsare în zori, strălucește la culme și apune); pe de altă parte, stropitul cu apă - cu mană sau rouă - de altfel, ploaia fiind dintotdeauna apreciată pentru roadele ce urmau după ea, simboliza stropirea cu spermă / dintotdeauna apreciată pentru fertilizarea ce urma după ea. “Ba-Nat” / “BaAnat” era atât sufletul Zeiței A/Nat, cât și regiunea sfintei A/Nat (“Pa-Nat” / “Pa-Anat”) iar “Bhă-Rat” egala în pronunție orientală tipică “Phă-Rat”, anume “sfântul regat”, țara înaltului Soare, binecuvântata Indie aflându-se la poalele celor mai înalți munți din lume, acolo unde răsărea Ra, fiind tărâmul Zeului Ra. Ulterioara cultură hindusă din Bhărat / India - cu începutul dezvoltării în Bazinul Indului / locul Civilizației Ghaggar, Fluviul avându-şi izvorul în Munţii Karakoram - a reprodus onomastic, pentru Inzi, prin “In-Du” pe Zeul (“Za” / “Da”) “An”, devenit acolo “In”: din Epoca Pietrei, trecerea de la Anu’ Vechi la Anu’ Nou a fost sistematic marcată în “Ba-Anat” / Baanat, similar fiind şi în Bhărat / “Bhă-Rat”, la început numai în N Indian, mereu în luna martie (inclusiv în prezent, oficial Anul Nou Indian e cel corespunzător calendarului hindus, în martie iar în Baanat / Banat - şi în general în spaţiul Român - tradiţia Anului Nou celebrat la Mărţişor a fost abandonată abia în Epoca Modernă, amintirea rămânându-i în colinde / folclor şi în istorie, învierea naturii primăvara prin apariţia unui An Nou

în locul celui vechi regăsindu-se în străvechea temă şamanică Siberiană a învierii, atestată mult anterior de pildă decât timpul când a scris Biblia despre înviere); conform savantului Român Petru Caraman 1898-1980, de la început rolul colindătorilor era de mesageri ai fericirii, dânsul văzând SudEstul Europei ca pe o “zonă culturală unitară” unde se manifestau credinţe religioase de sorginte paleolitică, cu referire particulară la datina colindatului, ce avea “trăsături comune la popoarele cele mai diverse de pe spaţiul imens pe care s-a întins tipul oriental al ei, adică de la Marea Egee şi din regiunile pontice până la Baltica şi la Marea Albă în direcţia sud-nord şi de la Adriatica şi munţii Boemiei spre Ural şi chiar dincolo, în direcţia vest-est”. Dr. Haluk Berkmen (profesor universitar din Istanbul / Turcia) a scris: “Pentru oamenii din vechime, soarele era mare divinitate. Soarele era sfânta putere de după orizont: ziua lumina şi încălzea, fiind simbolul creatorului vieţii; după ce apunea, animalele sălbatice ieşeau la vânătoare. Prin urmare, soarele simboliza viaţa, bunătatea şi protecţia, prezenţa sa fiind confortabilă, îndepărtând temerile oamenilor timpurii. Orice creatură care se bucura de soare era apreciată ca având puteri mistice. Păsări ca vulturul sau animale precum capra erau astfel de vieţuitoare sacre. De asemenea, munţii - formaţiuni naturale luminate şi încălzite cel dintâi după răsăritul soarelui - erau de asemenea iubiţi. Oamenii credeau că puterea caprei se afla în coarnele sale: cu cât erau mai lungi - şi prin urmare mai răsucite - cu atât conţineau mai multă putere (erau considerate semne de forţă şi de energie specială). Toate animalele încornorate au ajuns să fie considerate sacre iar străvechii lideri au început să poarte coarne ornamentale pentru a arăta că erau puternici, că erau încarnările divinităţii solare pe pământ şi puteau demonstra legăturile mistice (prin ritualuri şi dansuri, în jurul focurilor - deoarece acelea aveau caracteristicile de forţă solare, prin intensităţile arderilor lor focurile ajungând astfel şi ele sacre). În EurAsia a fost prima slăvire solară din Vechea Lume (după cum o demonstrează petroglifele)”. La hinduşi şi Sumerieni, coarnele de taur aveau caracter lunar; coarnele de berbec aveau caracter solar.

148


războiului Ares ‘Ma-mertos’ (‘descendent’ din Marte); Marte personifica pregnant notele şi înfăţişările atribuite tânărului ca zeu al războiului, succesiunea pentru funcţia de ‘rege al dumbrăvii’ fiind prin luptă şi omor: titlul său de rege al pădurii indica în mod clar caracterul silvestru al zeităţii pe care o servea şi - deoarece putea fi atacat doar de acela care ar fi smuls creanga unui anumit copac consacrat - se putea spune că propria sa viaţă era legată de cea a copacului”. În studiul “Din mitologia tracilor” publicat în 1982 de acelaşi savant A/Român Gheorghe Muşu, stă scris: “Marte, la origini divinitate a vegetaţiei noi din primăvară, care de aceea da şi numele lunii respective - cea dintâi - se relevează ca atare şi prin numirea sa, cu înţelesul corespunzător, ‘Tânărul’, trecând apoi şi în ipostazierea de la capătul opus, al vegetaţiei pierite în iarnă - ca ‘Bătrânul Marte’ - alungat ritual la începutul noului ciclu, din primăvară; din stadiul primar, cu cele 2 faze ‘ortodoxe’ de la ‘capătul de jos şi de sus’ al istoriei sacre a zeităţii s-a ridicat apoi acea zeitate a războiului”. De altfel, la Gherdap - pe malul Bănăţean, regiune posibil asimilată şi ca “Lumea Cealaltă” - au rămas reprezentările cultice ale morţii, Grec având numele de Thanatos / în stranie rezonanţă mai ales cu “Bhanatos”, cu echivalenţa Orcus / Horkos şi care Latin se numea Mors (părinţii săi erau Noaptea şi Întunericul, fratele său era Hypnos / Somnus iar surorile sale erau Kerele, patronând morţile violente); în 1913, academicianul Român Vasile Pârvan a descris înfăţişarea sa Antică din Zernesium / Orşova: “Geniul morţii - sau cu numele propriu Thanatos - e ca de obicei cu picioarele încrucişate, sprijinindu-se în somn (ochii îi sunt închişi) pe o torţă mare plecată cu flacăra spre pământ”. În arealul Carpato-Dunăreano-Pontic n-ar fi deloc “deplasată” fuziunea dintre străvechile denumiri pentru cereasca forţă spirituală “Ma” şi strălucirea “Gher”, în “MaGher”, înţelesul pentru forţa Ma a lui Garghe fiind MaGarghe = Marte (rădăcina regăsindu-se la moarte, Mărţişor, Martin, Marte, martie, etc. după ce inițial a fost pentru lună “Ma-sa”, adică literalmente “sfânta forță spirituală” Ma a Selenei), lingvistic “T” fiind dovedit că a acoperit “G”. În cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică”, publicată în 1973 de savantul A/Român Gheorghe Muşu, e scris: “În raza tipului general al zeităţilor anului şi vegetaţiei, cum şi a reprezentanţilor acestora, apare mai întâi figura zeului Marte, zeu al vegetaţiei la origini, devenit apoi zeu al războiului, evoluţie sau bipolaritate pe care am văzut-o la traci şi o găsim de asemenea la fosta comunitate italo-celtă. El lua înfăţişarea cuvenită unui zeu al vegetaţiei la sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou, care - în vremea veche - era situat în luna ce-i poartă numele. Astfel, în fiecare an, în martie, pe străzile Romei era dus în procesiune un om îmbrăcat în piei, era lovit cu lungi nuiele şi alungat din cetate; el era numit ‘bătrânul Marte’ şi din moment ce respectiva ceremonie avea loc în ajunul primei luni pline a vechiului an roman (ce începea la 1 martie), omul îmbrăcat în piei trebuia să înfăţişeze pe Marte din anul trecut, care era alungat la începutul noului an. Or, Marte era la origini un zeu al vegetaţiei, nu al războiului. Lui Marte îi adresau ţăranii romani rugăciunile pentru sporul grâului şi al viilor, al pomilor roditori şi al păduricilor; pe deasupra - pentru ocrotirea turmelor - fermierii îi aduceau sacrificii lui Marte sub numele său: de Marte al pădurii ‘Mars Silvanus’. Numele lui Marte, din fondul egeean, îl arată ca un Kouros, ca ‘Tânărul’, cel plin de vigoare, cum era şi zeul

Thanat în Banat 149


În “Inteligenţa materiei” din 2009, Dr. Dumitru Dulcan a enunţat: “Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea. Iată 2 termeni aproape antonimici. Foarte probabil, condiţiile de mediu au cerut pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de răspunsuri noi în faţa vieţii. Astfel de indivizi nu puteau să apară decât din 2 surse ereditare diferite. Şi atunci a apărut sexualitatea şi - odată cu ea - moartea. Moartea a fost preţul plătit pentru sexualitate. Iată de ce - simbolic vorbind Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm astăzi nu ar fi fost posibil fără ca Adam şi Eva să părăsească raiul nemuririi. 2 indivizi diferiţi ca zestre genetică vor genera pe un al treilea, care nu va mai fi identic cu părinţii săi. Împlinindu-şi ‘visul’, trec în nefiinţă. De acum lumea, cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia, îşi va lua zborul. Omul însuşi - ca una din formele acestei lumi - îşi datorează existenţa acestui ‘păcat originar’, ca să folosim expresia atât de mult comentată. Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi prin ea la om, atunci se poate spune că la baza vieţii noastre ca fiinţe evoluate, la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii stă fenomenul morţii. Naşterea şi moartea devin cei 2 poli între care pendulează întreaga noastră biologie. Ambii poli devin sursă de creaţie. În afirmaţia şi negaţia lor este încrustată toată existenţa lumii vii. Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera evoluţiei pe Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu. Dacă găsim că este normal ca în acelaşi organism 2 funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar 2 organisme separate care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic. Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor, trebuie să recunoaştem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită aşa bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii. O incursiune sumară în istoria sexualităţii lasă impresia că natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere când fiziologic vorbind - nu era nevoie decât de un testicul şi un ovar. Aceste 2 organe conţin în sine toată magia lumii, atrasă fără încetare de misterul actului erotic. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul şi minusul care definesc materia în univers. De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretutindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv, sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, pasivitate şi pasiune, atracţie şi repulsie, facere şi desfacere, într-un cuvânt întreaga tramă a creaţiei. De aceea, sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de manifestare. Satisfacerea instinctelor oferă omului o gratificaţie, dar nici unul nu angajează o trăire psihică de o asemenea complexitate şi profunzime. Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii, pentru că el este singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în tot ceea ce înseamnă artă, bucuria dragostei, care pentru om devine o emanaţie înnobilată, a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere. Valenţele sale fizice sunt transformate

în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin dragoste sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât de mult fiinţa, transmiţând fiorii săi până în ultima noastră celulă. Ca orice act fiziologic, şi actul erotic se desfăşoară în baza unui ‘program’, a cărui declanşare necesită o serie de semnale. Aici natura n-a făcut economie nici de mijloace, nici de inteligenţă. Aria stimulilor erotici la om este mult mai extinsă decât la alte vieţuitoare, pentru că în erotismul uman este adânc implicată sfera sa afectiv-voliţională. Aici rolul de a atrage îl are femeia. De aceea, ea este mult mai înzestrată cu ‘semnale erotice’ decât bărbatul. Există fireşte o gamă largă de nuanţări, de la bărbatul cel mai ‘Marte’ până la femeia cea mai ‘Venus’, care - în ciuda faptului că se caută - numai arareori se găsesc în limitele idealului hrănit în adâncurile subconştientului. Acceptăm ca pe o axiomă ideea că naşterea şi moartea se înscriu în ordinea naturală a lucrurilor. Şi totuşi de ce moartea? De ce într-o lume care este infinită ca întindere tot ceea ce există are o durată finită?” Onomastici străvechi ca Anat și Thanat ori toponimii ca Banat și Anatolia, ş.a. folosite şi în prezent, la începutul mileniului III - nu înseamnă că-s recente istoric, denumirile desigur fixându-se datorită folosirilor îndelungate, milenare (de exemplu, presupunerile de gen nefiind frânate prin atestări doar Medievale - ca aceea pentru Banat din mileniul I, când în Banat fixarea cuvântului a fost de prima scriere din lume în mileniul VI î.C., cu elemente precursoare Atlante în mileniul VII î.C. la Gherdap - şi nici de lipsa vreunor atestări explicite directe despre Banat din preistorie, ci alimentate prin deduceri, de circumstanţele contextuale, mai mult sau mai puţin indirecte, ș.a.m.d.): denumirea Banat n-a apărut brusc doar în Evul Mediu - când a fost larg consemnată - ci aşa ceva îşi avea fundamentul mult mai vechi (similar cum s-au conservat o mulţime de toponimii străvechi chiar în Banat ori în jurul său iar tocmai cu numele regiunii să nu se petreacă la fel, ar putea părea chiar ciudat, aparte de context). Așa cum Râul Timiș curge în Fluviul Dunărea și în urmă cu milenii Râul Tamos curgea în Fluviul Po-Tamos; confluența lor este în Banat (fosta regiune de suflet a Mamei Anat, partenera Tatălui An, la întâlnirea celor 2 ape curgătoare până la sfârșitul secolului XVII fiind cetatea Gradiscea), areal unde era celebrată logodna patronilor zei cu Mărţişoare: o particularitate existentă în lume nu altundeva decât doar pe Valea Dunării inferioare (Mărţişoare există şi acum de 1 martie, dată când în vechime se sărbătoarea Anul Nou, anume festivitatea logodirii Marii Mame cu Tatăl An, cununia lor fiind marcată în 21 martie - la echinocţiul de primăvară - când ziua egalează noaptea). Dr. Ion Ghinoiu a scris în 1999 (cu referire şi la obiceiurile Ţinutului Almăjului din Banat - străbătut de Nera, râu paralel cu Timişul, izvorând din Munţii Semenic / cândva sub dominare șamanică şi curgând în Dunăre - numele de “Al-măj“ / “Al-moş” reproducând particula de sfinţenie “Al” şi pe cea de vechime “moş”, zona ca atare fiind a “sfântului moş”): “Sensul vechi al cuvântului ‘nuntă’ era cel de împerechere în vederea procreerii. Este posibil ca actul nupţial petrecut în văzul tuturor să fi fost preluat, într-un târziu, de substitute divine, paralel cu dezvoltarea sentimentului de pudicitate. Bătutul parului pentru întemeierea adăpostului, ca de altfel şi primele invenţii tehnologice (aprinderea focului prin frecarea lemnelor, 150


semănatul cu parul, zdrobitul seminţelor cu maiul în piuă, etc.) îşi au originea la limita dintre natură şi cultură, în reflexologia şi mişcarea de dute-vino a actului sexual. Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de către naşi, reprezentanţi ai strămoşilor în linie paternă, practică atestată până târziu la unele societăţi arhaice. Nunta - denumire înrudită cu naşii, nu cu mirii - dezbrăcarea mărului împodobit de către naş, obiceiul atestat în Ţinutul Almăjului ca mireasa să nu doarmă în prima noapte cu mirele, folclorul erotic, în special strigăturile de nuntă referitoare la naş şi fină, la naşă şi fin, precum şi strigăturile aluzive la cumetrii şi zicalele populare (‘Naşul vede întâi p... miresei’, ‘Înaintea ginerelui trece naşul’, ‘O dată vede naşul p… finei’) ridică problema controversată a iniţierii finilor de către naşi în vederea procreerii. Instituţia năşiei ne trimite dincolo de semnificaţia creştină a termenului - unde Biserica îi consideră pe naşi părinţi spirituali ai finilor - la bărbatul cel mai în vârstă, la ‘tatăl’ sau strămoşul neamului, la conducătorul care îşi manifesta (direct sau prin diferite substitute) rolul fecundator al femeilor. Consecinţele creatoare ale actului nupţial se ţin lanţ: întemeiază la nuntă un adăpost geomorf, ‘casa copilului’ locuită de Omul-Ou în viaţa intrauterină (pre-existenţa) şi la naştere un adăpost antropomorf, trupul / Omul-trestie în viaţa extrauterină (existenţa). Alaiul mirelui în drum spre mireasă e asemuit cu vânătoarea rituală, specifică şi altor ceremonii de aflare a locului favorabil pentru adăpost. Foarte interesant este obiceiul consemnat în unele sate ardelene de a pune la poarta miresei, într-o prăjină înaltă, o oală cu cenuşă ce trebuia spartă de mire prin aruncarea băţului; în sudul ţării, prăjina a fost înlocuită cu un stâlp din vârful căruia mirele dovedind bărbăţie şi cutezanţă - trebuia să coboare colacul. Oala umplută cu cenuşă din vârful prăjinii era substitutul fiarei a cărei moarte violentă întemeia un nou ciclu uman, aşa cum moartea măştii Turcii / Cerbului la Crăciun întemeia un nou ciclu calendaristic. Anul de o duzină de luni şi veacul de om de câteva decenii erau personificări ale timpului. Oala substitut al fiarei - trebuia cu orice preţ omorâtă / spartă de împărat sau de suita sa, după care alaiul nupţial al mirelui era lăsat să pătrundă în spaţiul sacru de întemeiere, curtea miresei. Acolo, în spaţiul matrilocal, amintire a societăţii neolitice matriarhale, nu în spaţiul patrilocal al societăţii patriarhale indo-europene, se desfăşurau cele mai interesante acte magice de întemeiere a casei copilului, numite - generic ‘cererea miresei’ în interiorul Carpaţilor şi ‘colăcăria’ în exteriorul Carpaţilor (consacrarea divină a mirilor şi iniţierea lor sexuală prin împerecherea substitutelor sacre). Pot fi formulate 2 ipoteze: dacă spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost neîntrerupt locuit, atunci cultura populară ar trebui să confirme prin analogii sau să infirme prin lipsa lor descoperirile arheologice referitoare la viaţa religioasă a vechilor europeni în general şi la credinţa în Zeiţa Pasăre neolitică în special; dacă asocierea imaginii universului cu oul era numitorul comun al mitologiilor lumii, este de presupus că vieţuitoarea care se naşte din ou şi crează ea însăşi oul - pasărea - să fi reprezentat marea divinitate a vechilor europeni, cea care dădea şi lua viaţa, aşa cum în folclorul românesc barza, pasăre de baltă, aducea pe înţelesul oricui, prunci la naştere iar gaia, pasăre de pradă, îşi revendica pe înţelesul oricui, morţii. Spre deosebire de zeii civilizaţiei clasice greco-romane care încă din Antichitate au intrat într-un proces de disoluţie, zeii civilizaţiei carpatice

continuă să-şi facă apariţia în peisajul românesc: ei au zile de celebrare în calendarul popular, sunt invocaţi să dezlege ploile (Paparuda, Caloianul), li se jertfesc animale (porcul la Crăciun, mielul la Sângiorz), să afle ursita (Maica Precesta), ş.a.; substitutele lor zoomorfe (Căluşul, Capra, Cerbul, Turca) se nasc, se desfată şi mor, împreună cu timpul cu care se confundă, asistate de anturajele lor divine - cete de fecioare sau de feciori - la marile sărbători sezoniere. Oamenii le admiră nu numai frumuseţea şi dansul lor fără egal, ci şi glasul imitat de diferite instrumente preistorice: toaca de lemn, buhaiul la Crăciun, surla la Paşti, ş.a. Dar ceea ce surprinde cu adevărat pe cercetător este păstrarea amintirii Zeiţei Pasăre neolitice - Gaia - de la care pornesc arborii genealogici ai mai multor zei şi mitologii indo-europene”.

“Ta-mos” / “Ga-mos” era “bătrâna Ga” (în vechea Greacă, prin “Gamos” era numită şi “nunta”): cu timpul, “G” s-a schimbat în “T”, prefixul “po” a dus la “tamos” / “gamos”, fiind vechea particulă a sfinţeniei (“din moşi” / adică din timpul străvechi al moşilor); înţelesul Grec de “râu” pentru “potamos” era astfel conectat Sacrei Ga din vechime, fiind utilizat pentru apa curgătoare ce o uda. “Okeanos potamos” folosit pentru Dunăre preciza că era şi “Fluviul lui Okean” / zeul apelor dulci; “potamoi” era de pildă şi Scamandru / Meandrul Negru, râul la gura căruia a fost Troia (unde cercetătorul German Paul Schliemann - un nepot al celui care i-a descoperit citadela - ar fi afirmat în 1912 că erau păstrate unele relicve Atlante) iar Phrygienii / Frigienii foloseau Matoas pentru Dunăre. Pe malul răsăritean al Dardanelelor - Strâmtoare lungă de 61 km și lată de 1-6 km, prin care apa curge în ambele direcții, curentul de la suprafață fiind dinspre Marmara spre Mediterana iar curentul adânc, mai rece și mai sărat, fiind invers - începe Anatolia, marea Peninsulă a fiului lui An, Atlas (de unde și onomastica “AnAtlas” / “An-Atolia”) pentru ceea ce e știută ca “Asia Mică”; la sfârșitul paleoliticului (în Epoca Pietrei) a fost tărâm Atlant - al Zeului Atlas / “A-Tlas” - iar apoi, în perioada succesoare a Epocii Păietrei, anume în Epoca Bronzului, acolo a fost Troas / Troia, un regat prosper maritim, foarte avansat pentru timpul său, presupus ca succesor al maritimei stăpâniri 151


Atlante: așadar, nu doar onomastic a existat asemănarea dintre “A-Tlas” și ”Troas” - prin rotacizarea frecvent practicată în vechime, pe baza echivalenței consonantice “L”/“R”, protetica vocală “A” fiind obișnuit folosită în areal ci și contextual, transmițându-se din timpuri străvechi multe similitudini Atlante în Troia (asemănări transmise acolo la fel ca și cele neolitice în Bazinul Dunării / Bazinul celui mai apropiat Fluviu). În regiunea mărginită la apus de Râul “Tisa” / Tisa ce curge în Dunăre / Po-Tamos, Râul “Ti-miş” / Timiş - cel mai lung al Banatului - poate fi văzut ca apropiat de Ta-mos / Ga-mos (ca al “bătrânei Ga”, a cărei regiune de suflet o străbate), curgând în Po-Tamos / Dunăre, sacrul Fluviu al vechii Ga; corespunzător “Dicţionarului etimologic toponimic” din 1980 al Maghiarului Kiss Lajos, la venirea Slavilor în Banat, Timiş / “Ti-miş” se numea Tamiş / “Tamiş” - o denumire nu prea îndepărtată de “Ta-mos” / Tamos Ungurii apoi, când au venit, numindu-l Temes / “Te-mes” (anterior, Romanii au preluat pentru Bazinul Timiş termenul Trac de Tibis / “Ti-bis”, ce însă era folosit pentru “loc mlăştinos”). Etimologia regiunii “Ba-Anat” / Banat - ca şi a Anatoliei - poate fi legată foarte bine de consoarta Zeului An, în Orientul Apropiat ea păstrându-şi numele Anat până în Antichitate: timp de multe milenii, Marea Zeiţă a fost adorată aproape pretutindeni în Vechea Lume; religia Marii Mame Anat a fost atestată ca foarte puternică în Anatolia - marea Peninsulă dintre Pont şi Mediterana patronată de Marea Zeiţă Mamă / pe lângă artefacte, inclusiv denumirea fiind elocventă - dar şi în Bhănat / Banat, regiune care poate să fi fost cea de suflet (“Bhă”/“Ba”) al lui Anat = “Ba-Anat” / Baanat. Cuvântul - adică lumina sau porunca Marii Mame - a fost scris pentru întâia dată în lume în Bhănat, regiunea sufletului Zeiţei Anat (adică în “Ba-Anat” / Banaat = Banat), la apus de Anatolia / “Anat-olia”; s-ar putea observa - la “Anat-olia” că “Olia” / “Olga” a fost diminutivul pentru Helga / Gherga (cu atestare în multe limbi vechi, la unele în uz până azi). Este poate relevantă şi o menţiune din “Cartea lui Enoh” 69:12 (patriarhul pre-diluvian echivalat de savanţi cu Hermes, care a descris amănunţit legăturile sale cu îngerii - inclusiv călătoria în cer împreună cu ei - în mod mult mai amplu decât a făcut-o apoi literatura biblică despre îngeri): “Din acel moment, nu m-am dus în mijlocul pruncilor oamenilor, însă m-am aşezat între 2 spirite, între Nord şi Vest, unde îngerii primiseră corzi să măsoare locul rezervat drepţilor şi aleşilor”; e de remarcat că în vechiul Egipt, pentru “prunc” se folosea termenul “kherd”. Locul sacru - Raiul unde creşteau copacii drepţilor - a fost menţionat de călătorul Eno - Enoh / Hermes - ca situat “în zona apuseană, la marginea lumii, unde începea Cerul” (ţinând cont de provenienţa sa orientală perspectiva descrisă de Enoh / Hermes înţelegându-se dinspre zona dintre Phiaro / Nil şi Phrat / Eufrat - primul loc ce se încadra la “apus” era Potamos / Dunărea, a cărei vale întradevăr era la marginea Vechii Lumi, locație “unde începea Cerul”, Banat în susul Dunării / la Nord de Gherdap putând fi “locul rezervat drepţilor şi aleşilor” măsurat de îngeri, ca fiind cel de suflet / “Ba” al divinei Anat = “Ba-Anat” / Banat). Despre prezențele pre-diluvienilor cheru-vimi / îngeri Grigori = Gregori ori despre arhanghelul Gavriil / Gabriel sau despre alte apariții timpurii documentate de Gherghi cerești, sunt necesare de considerat că au fost cert anterioare Potopului biblic (din mileniul IV î.C.): atestările au fost din Epoca Pietrei, sigure din neolitic / Era de Argint - cele mai vechi mențiuni însă coborând din paleolitic / Era de Aur,

adică precedând și primul Potop / cel de la sfârșitul glaciațiunii - ceea ce se corelează cu existența Raiului în paleolitic (adică în Era de Aur, după cum se știe larg universal). Schiţa următoare - realizată în 2010 de cercetătorii Neus Isern şi Joaquim Fort de la Universitatea Catalană din Girona 41,59 lat. N, 2,49 long. E - prezintă valul migraţional SE-NV din Europa la sfârşitul Epocii Pietrei:

De altfel, spre NV - locul unde a ajuns Hermes / Enoh prin excursul descris - era şi direcţia principală de migrare a oamenilor, din Orientul Epocii Pietrei (aflat în SE): opţiunile celor din Cornul Abundenţei / Semiluna Fertilă au fost sistematice pentru Raiul Nordic, al Hiperboreilor / populat de Pelasgi, în ceea ce a fost Europeanul Imperiu Atlant (după cum - de altfel - este și larg documentat). Nu se știe în ce limbaj pre-diluvian a fost realizată inițial “Cartea lui Enoh” - ori “Cartea lui Hermes” / adică scrisă de “G/Hermoș” - se cunosc doar copiile sale Antice (se știe că Eno / An - “moș Ene” sau Anu’ la stră-Români dar și la Sumerieni - era “moșul Cerului”). Un termen oriental utilizat în Vechea Lume - inclus și în lucrare - pentru “umbre” / “Uriași” a fost “Rephaim”; în arealul Raiului - actuala Românie - au fost localizați Munții “Riphaei”, străbătuți de Dunăre (Fluviul străpunge Carpații la Gherdap - în S Banatului - acolo râpele defileului impresionând): vechii Greci - ca Gherghinul Anatolian Hesiod în “Teogonia” - localizau Infernul, plin de “umbrele” celor ajunși cu pluta / piroga pe Lumea “Cealaltă” / Lumea “de Dincolo”, lângă Okean (iar Dunărea era echivalată cu Okeanos). Privind Infernul - plasat în subteran de către vechii Greci, cu intrări prin întunericul peșterilor dintre Muntele Olimp și Munții Carpați - s-a ajuns la împărțirea în Gargar / Tartar = Lumea “Cealaltă” și în Lumea “de Dincolo”, o parte a interiorului Pământului de unde nu se mai întoarcea nimeni, patronată de fratele geamăn al Zeiței Glauca, Horkos / Hades, zis “Plut-On” / Pluton (însemnând “Plutașul”): amândoi gemenii - Glauca și Horkos - erau pruncii lui Crăciun (Cronos în Greacă); plecarea unui mort din Lumea “Asta” se făcea plutind cu barca pilotată de Charon = luntrașul / vâslașul Infernului (la nenumărați oameni fiind necesare multe plute / pirogi, de la “a pluti” derivând și cuvântul “Flota”). Se poate observa că după Războiul Troian, Caria a fost principala destinație a Dorianilor din Bazinul Dunării inferioare: “Întoarcerea Heraclizilor” - documentată atât de către autorii Antici, cât și de către arheologii Moderni - în Caria = “Țara Gherghiților” a 152


avut finalitatea cea mai remarcabilă (de exemplu, stilul arhitectural Doric - înaintea celui Ionic și celui Corintic - așa a apărut); de aceea apar influențe stră-Române în graiul Grec vechi (pe lângă faptul că și mulți Anatolieni au întreținut relații cu cei din Bazinul Dunării inferioare timpi îndelungați, atât înainte, cât și după Războiul Troian). Este de știut că Zeus - care era fratele mai mic al Zeului Pluton, adică al lui Hades / “Ha-des” = “Zeul Hău” - avea epitetul “Horkios”, fiindcă era patronul jurămintelor și îi pedepsea pe mincinoși (epitetul “Horkios” al lui Zeus era pe lângă cel referitor la patronarea agricolă Ζεύς Γεωργός = Zeus “Gheorgos”); de exemplu, Anticul geograf Anatolian Pausania 5:24 - Carian originar din Bazinul Meandrului, de lângă Sanctuarul Gherga - a scris: “Pentru cei nedrepți, statuia lui Zeus din sala de consiliu a Sanctuarului Olimpia e cea mai înfricoșătoare dintre toate. El e numit Horkios și are câte un fulger în fiecare mână”. Epitetul “Gheorgos” la Greci avea înțelesul de “Fertilizator” - “Gospodar” / “Grădinar” - și era al lui Zeus la sfârșit de an, când se sărbătoreau recoltele strânse pentru iernare (celebrarea era fixată în “Maimakterion”, luna din calendarul Grec corespunzând lui decembrie - ce preceda cele 2 luni de iarnă ale lui Poseidon - având echivalentul în calendarul lunar Celt ca “Gort”). În Canaan au existat înalții Refaimi, menționați de Vechiul Testament împreună cu Ghergheseii ca fiind acolo anteriori Evreilor, chiar înrudiți cu Uriașii Nefilimi (aceia de altfel fiind numiți Ghergasi); textele biblice - ca de pildă Isaia 14:9, Iov 26:5, etc. - au notat “umbrele” răposaților ca “Rephaim” (răposații putând foarte bine fi atât în râpele “Riphaei” - chiar lângă Gherganii din Banat / Baanat - cât și în Ținutul Argob din Canaan, unde au fost localizați Refaimii, lângă Gheșuriții / Ghergheseii care aveau forturi acolo). Pe de altă parte, de pildă la limita Nordică a Canaanului / Chatti - “Țara Kheti” - de exemplu în Ugarit / Syria, port la Marea Mediterană, sora şi iubita Marelui Zeu Ba’al era Anat: virgina ştiută din adâncă vechime ca “progenitoarea oamenilor”, mare războinică (în Canaan, Anat fiind - conform şi profesorului Jon Day de la Universitatea Britanică Oxford în 2002 - tocmai soţia lui Iahve / Dumnezeu). În Mesopotamia / iniţial numită Ghiengar, cultul ei era răspândit ca soţia lui Anu iar în capitala Gherganiei / din Sudul Caspic, “Doamna Apelor” Anahit - Zeiţa Anat alintat fiind astfel numită acolo, la fel ca şi în Caucaz - avea la un moment dat cel mai grozav sanctuar din lume (după cum a scris - printre alţii - inclusiv Polybius, în secolul II î.C). “Ba-Anat” / Baanat ca “Sufletul Anat” pentru Bhănat / Banat era adecvat ca numele regiunii, unde Marea Mamă a fost venerată la superlativ în Epoca Pietrei: Sanctuarul Marii Zeiţe Mamă de la Parţa / judeţul Timiş - de pe malul drept al Râului Timiș din Banat - e cel mai vechi din Europa iar la Gherdap / Porţile de Fier, urmele arheologice ale divinizării sale au rămas chiar ca anterioare; se pare că Banat / “Ba-Anat” era regiunea de suflet a Zeiței Anat. La Români, verbul a “bea” a apărut ca acţiunea stingerii setei sufleteşti (cu derivare din denumirea Ba); mai degrabă decât doar simplul “suflet”, în “Ba” era cuprinsă forţa psihică a fiinţei umane, supravieţuind morţii. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Contemplarea scheletului de către şamani era un fel de întoarcere la starea primordială prin despuierea de elementele perisabile ale trupului. Folosirea în Tibet şi India a oaselor omeneşti pentru confecţionarea de arme divine sau de instrumente muzicale nu era străină de aceste consideraţii: asceză, depăşire a noţiunilor de viaţă şi de

moarte, accedere la nemurire. La popoarele de vânători, cultul craniilor a fost o caracteristică (partea cea mai puţin perisabilă a trupului fiind alcătuită din oase, acelea exprimau materializarea vieţii şi deci reproducerea speciilor). Turcomongolii din Altai, ca şi ugro-finii, au respectat întotdeauna scheletul vânatului, adesea reconstituindu-l după ce au mâncat carnea, evitând cu grijă să spargă oasele. Laponii erau încredinţaţi că un urs ale cărui oase au fost păstrate cu grijă învie şi poate fi doborât din nou; în Laponia - ca şi în Siberia - etnografii au consemnat numeroase mărturii despre înmormântarea unor urşi sau expunerea unor schelete reconstituite; riturile funerare îndeplinite erau similare cu cele respectate în cazul oamenilor. Tunguşii reconstituiau scheletul ursului pe o estradă, îndreptându-l spre vest - în direcţia ţării morţilor - exact în felul în care se proceda pentru un om. Încetul cu încetul, în taiga, acele onoruri acordate scheletului în întregimea sa au fost rezervate numai craniului animalului vânat. Astfel, karagaşii atârnau craniul într-un copac şi nu-i mâncau creierul ca să nu fie nevoiţi să spargă oasele; karghinzii, kalaii, sagaii, ş.a. respectau nişte ritualuri asemănătoare. Craniul expus dobândea şi o calitate magică: se credea că trecătorul care saluta craniul era ferit de orice rău pricinuit de alţi urşi. Iakuţii şi tunguşii, înapoindu-se de la vânătoarea de urşi, duceau apoi oasele animalului îndărăt în pădure, pentru a le expune sub forma unui schelet reconstituit, cu excepţia craniului, pe care îl atârnau în apropiere de locuinţa lor, ca semn al victoriei; şi iuracii pădurari plasau acel craniu pe un copac în apropierea drumului dar strângeau celelalte oase pentru a le înmormânta sau a le scufunda în apă. Respectarea oaselor - a căror înapoiere la natură asigura continuitatea speciilor - a fost atestată de anumite datini din domeniul vânătorii sau al pescuitului. La laponi, primele capturi de peşte se făceau fără să se rupă un singur os; adică se desprindea carnea peştelui cu atâta îndemânare, încât oasele nu se spărgeau (acelea se readuceau în acelaşi loc unde a fost prins peştele). În riturile de vânătoare ale siberienilor, oasele erau indispensabile pentru învierea animalelor; când oasele nu erau în mod integral restituite naturii - asemeni oaselor de peşte la laponi ele erau arse. Datina urmată era pentru ca animalul să se ducă la cer sublimat, purificat prin foc. Cerul fiind receptaculul originar al vieţii, ciclul acesteia nu era rupt nici în acel caz şi în complexul simbolic dn care provin asemenea obiceiuri rezidă poate originea mitului păsării Phoenix care - la egipteni - reprezenta tocmai sufletul; pasărea fabuloasă era de altminteri considerată ca purpurie, culoare a forţei vitale, după cum o atestă şi numele său ce provine din feniciană (or, se ştie că fenicienii au descoperit purpura). Obiceiul constând în a le oferi zeilor oasele unui animal sacrificat acoperite de grăsime a fost atestat şi în antichitatea greacă; acele oase erau arse pe altare cu scopul ca animalul să ajungă la cer, pentru a fi regenerat. După o credinţă caucaziană, vânatul urmărit de vânători trebuia să fie ucis şi mâncat prima dată la curtea zeului vânătorii; slugile depuneau oasele animalelor mâncate în pieile acelora ca să învie (şi ca oamenii - la rândul lor - să le poată mânca): atunci când un os se spărgea, el era înlocuit printr-un beţigaş / băţ. Osiris a fost zeu egiptean - mai întâi zeu agrar - simbolizând puterea inepuizabilă a vegetaţiei; identificat mai apoi cu Soarele, în faza sa nocturnă, el simboliza continuitatea naşterilor şi renaşterilor. Osiris a fost activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el cobora în lumea morţilor pentru 153


a le permite regenerarea şi în final învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit era un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel ca bobul de grâu în profunzimile pământului. Osiris a devenit zeul cultivator. El a ocupat un loc important în religiile cu misterii, ca zeu mort şi înviat. În iconografia egipteană, el a fost cel mai adesea reprezentat ca un zeu suveran, cu cele 3 atribute ale sale: sceptrul, biciul şi toiagul de viaţă lungă. După moartea sa, Osiris a plutit pe apele Nilului şi a fost sfârtecat; ulterior, Isis a strâns laolaltă toate bucăţile, cu excepţia uneia - penisul - pe care-l înghiţise un peşte. Acest amănunt, în genere neglijat de interpretările mitului, se dovedeşte a fi de cea mai mare importanţă. Un text religios din vechiul Egipt l-a făcut pe Osiris întemeietorul agriculturii în valea Nilului. Germinarea plantelor e legată de descompunere, precum o viaţă nouă de o prealabilă nimicire. Peştele care a înghiţit penisul a fost şi el considerat iniţiatorul / conducătorul spre o viaţă nouă. A apărut astfel ideea inconştientă că un cadavru e ca un penis castrat sau care şi-a pierdut fluidul seminal, aidoma unei sămânţe uscate. Libaţiile funerare îl ajutau să-şi regăsească fluidul vital pe lumea cealaltă, la fel cum sămânţa umezită renaşte în pământ sub forma unei plante. Moartea apărea drept castrarea finală a vieţii dar şi condiţia care făcea posibilă o altă viaţă”. Primul descântec din “Cartea Egipteană a morţilor” (“pentru dusul încolo şi încoace în lumea morţilor”) era: “O, tu, cel care atragi sufletele perfecte în casa lui Osiris, fă ca şi sufletul perfect al mortului să fie atras în casa lui Osiris; fie ca el să audă aşa cum auzi tu, fie ca el să vadă aşa cum vezi tu, fie ca el să stea în picioare aşa cum stai tu, fie ca el să stea jos aşa cum stai tu”. Literalmente, Osiris = “Osi-ris” însemna “Osi regele”, adică “regele oaselor”, respectiv “regele morţilor”, cu indicația înțeleasă a originii sale ca Asiatic = “regele Asiei” (e de știut că Anatolia a fost denumită și “Asia” / apoi, “MicroAsia” / “Asia Mică”); acum ca Asia e știut cel mai mare continent, însă la început prin Asia se înțelegea întinderea dintre Siberia și Anatolia, delimitată de Europa prin Valea Donului. Hăcuit de fratele Set în mod șamanic, “Osi-ris” - “regele Asiei” / “regele oaselor” - a înviat prin efortul magic al surorii şi soţiei sale Isis / “Is-Is” = “Străvechea” / “Asiatica”, act săvârşit în timpul incantaţiei rostite de Zeul Thoth / Hermes, care purta caduceul / kerykeionul (anume, creanga Magică împodobită / corcodită cu ghirlande de flori sau cu panglici, simbolizând mărețul Arbore al Vieții): “K/Her-mes” - adică “moşul Kher” - efectiv era bunic Gherga, tradus şi ca divinul Cer = Kher din vechime, respectiv “Kher-moșul” (“Kher-mes” / “Her-mes”), anume “bătrânul” / “cel vechi” din Cer. De exemplu, arheologul Raymond Weill 1874-1950 / Evreu din Franța a susținut proveniența mitului Zeului Osiris din Byblos / Liban - Vestul Asiei - știută drept cetatea “Viului Ra”, aparținând Vechiului Egipt încă din timpul primei dinastii (primul faraon a fost din prima capitală a Egiptului unificat, anume: orașul Gherga pe Nil, lângă care - la Abydos - a fost principalul centru cultic al Zeului Osiris); de altfel, originea Asiatică / Est Mediteraneană a Zeului Osiris a fost susținută și de către Dr. Wolfgang Helck 1914-1993, profesor de istorie la Universitatea din Hamburg / Germania, care i-a studiat proveniența din Syria (de fapt - după cum a studiat academicianul Scoțian James George Frazer 1854-1941 mitul Zeilor Osiris și Isis își avea echivalența Greacă prin Zeii Cronos și Rhea, din V Anatoliei / Asiei Mici dar și din E Europei, astfel cum a remarcat însuși Anticul Plutarh).

Parcursul pe uscat dintre Bazinele Dunării și Nilului - leagăne civilizaționale ale Vechii Lumi / Civilizația Dunăreană precedând Civilizația Egipteană - se poate observa din România / Bulgaria via Turcia, Siria, Liban și Israel / Palestina în Egipt. Atât Cronos / Crăciun, cât și Osiris / “Osiris” au fost mutilați sexual, femeile lor - fiind în același timp surorile lor - supraviețuindu-le; însă - din cauza vechimii mitice - au apărut aspecte de genul că vechii Egipteni îl știau pe fratele Set al aceluia ca autorul mutilării, pe când Romanii l-au echivalat pe Zeul Set / Saturn cu Cronos. În neoliticul din N Dunării - în cadrul Civilizației Dunărene, ale cărei influențe au fost dovedite că au ajuns apoi până în N Africii / Egipt - corelația dintre Crăciun / Cronos și Zagreus / Osiris a fost marcată prin atribuirea patronajului său asupra Brazdei lui Iorgu / Novac (denumită “Asa” / “Axa” = megalitul cel mai uriaș din lume - lucru faraonic dinaintea atestării faraonilor - delimitându-se astfel Cultura Cucuteni de cultura sa), Osiris fiind știut și drept civilizator Asiatic, vechile consemnări notându-i influența până în Bazinul Ghaggar din N Indiei. Egiptologul Galez Gwyn Griffiths 1911-2004 (care a studiat “Originile lui Osiris și ale cultului său”) a analizat inclusiv dimensiunea acvatică a zeului, regăsită de pildă și în revărsările periodice ale Nilului: “Osiris a fost un zeu agrar, care murea odată cu recoltarea anuală dar după ce era îngropat cu semințele, învia în fiecare primăvară; cele mai timpurii mărturii l-au asociat pe Osiris cu apa inundației umezind solul și vegetația”. În imaginea următoare se poate vedea amuleta Egipteană din aur - găsită în Saqqara - a sufletului “Ba“ (acelaşi simbol exista şi în Kurgal / Sumeria, etc.):

Sufletul Ba (amuletă din aur) Aurul - folosit şi la realizarea amuletei sufletului “Ba“ - a fost primul metal nobil exploatat din istorie, culegerea şi prelucrarea sa concretă petrecându-se pentru întâia dată în lume nu altundeva decât tocmai în Banat (corespunzător tuturor datelor arheologice). Relaţia dintre Gherga - tip uman preponderent Bănăţean inclusiv acum - şi aur poate fi observată în legătură cu străvechiul filon lingvistic pentru “strălucitor”. Sanscritul “ghar” însemna “a străluci” - “ghrîta” = “strălucitor”, “gharma” = “lumina solară”, etc. - Osetul / Georgianul cuvânt “gharin” era “auriu” iar “aur” în Fineză = “kulta”, Laponă = “golle”, în Gotă = “gulth”, ş.a.m.d. (limbile vechi Germanice practicau “galta” pentru ceea ce azi e “gold” şi cele Slave “zalta” = “zlato”), Turanicii pierzând guturala iniţială, la ei pentru “aur” rămânând “alt” / un exemplu de gen din România fiind Olt: 154


“râul de aur” / “strălucit”, alb şi galben - din aceeaşi familie lingvistică - redând aspectul respectiv (Anatolia şi Atlas fiind anagrame, Altai ca regiune muntoasă sau Alta ca afluent al Niprului aparţinând aceleiaşi familii lingvistice ca Lacul Oltina din Dobrogea ori Altus = Olt; de altfel, mai mulţi cercetători proto-cronişti Români au apropiat denumirile Olteană şi Atlantă, prin relaţia etimologică a aplicării “Olteniei” peste “Atlantida”, dinspre răsărit - faţă de Vechea Civilizaţie Europeană / continuatoarea Civilizaţiei Atlante, având baza în Banat - geografic înşirându-se reciproc şi exemplificator la E una de alta Altai, Anatolia şi Oltenia). Ghergoii / Gherganii deseori au avut atributul de “străluciţi” ca aurul - iar bogăţia lor chiar s-a măsurat prin aur, din timpuri foarte vechi (e totuşi de ştiut că aurul din lume e aşa de rar, încât tot aurul strâns pe glob până acum încape într-un cub cu latura de numai 20 metri).

(adică a “Dorianilor”, întâmplată după Războiul Troian: Heraclizii / Dorianii au apărut imediat după Războiul Troian, din N Balcanic, corespunzător şi Dr. Mihai Vinereanu în 2009 “Dorianii au emigrat de la Dunăre prin secolul XII î.C.”, năvălind mai ales în Balcani iar la Dunăre - în locul lor - s-au aşezat Daco-Geţii sosiţi din Anatolia; de pildă, despre lucrarea respectivă Antică - e de ţinut cont că majoritatea scrierilor vechi reflectau viziunile finanţatorilor, ele neivinduse din vreun elan “gratuit”, “patriot” ori “democrat”, ca unele scrieri din prezent - comanda realizării a fost din cauza dezinteresului Elen faţă de istoria veche, deoarece tabăra opusă strămoşilor Ahei era Troada / Troia iar înainte, existenţa Balcanică Ahee a fost scurtă / Aheii, strămoşii Elenilor, anterior Războiului Troian sosind din Egipt iar înfrângerea Troadei / Troiei era demnă ca reper pentru debutul istoriei formale Elene, odată cu distrugerea Troiei Ghergarilor / Gherghiţilor încheindu-se Epoca Bronzului). Regatul Heraclizilor a existat în Epoca Bronzului, cu capitala Gherghina (acum suburbia Barboşi a oraşului Galaţi), avându-şi extinderea în răsăritul spaţiului Românesc - aliat Regatului Troiei - taxând turmele plecate din Carpaţi la iernat spre S / în Peninsula Balcanică sau spre E / în Peninsula Crimeea ori mai departe spre Caucaz şi respectiv taxând întoarcerea turmelor primăvara; conducătorii Heraclizi - din aceeaşi Dinastie Ghergară care la începutul mileniului III î.C. a întemeiat Troia şi a dat regii Troiei în toată Epoca Bronzului - gospodăreau intersectarea sacrelor Căi ale lui Hercule marcate cu beţe ori pietre falice din Moldova / inclusiv Basarabia (în anterioara perioadă, parte a Culturii Cucuteni, desprinsă din Cultura Vincea centrată în Banat), din Muntenia şi din Dobrogea (continuând Culturile Hamangia şi Gumelniţa, unde apoi s-au găsit artefacte similare cu cele dinastice regale Troiane), toate acele culturi neolitice sfârşindu-se la sosirea primilor Indo-Europeni, adică a Gorganilor / Kurganilor, pe drumurile existente comercializându-se masiv nu doar animale, ci şi aur, chihlimbar, grâne, sare, vin, etc.: drumarii aceia - care erau atât gardianii / străjerii trecătorilor Carpaţilor, cât şi paznicii / veghetorii vadurilor Dunării inferioare - au fost Heraclizii / Dorianii care la începutul Epocii Fierului au năvălit spre S şi E, în Peninsulele Balcanică şi Anatolică, pentru a înlocui căzuta influenţă a metropolei Troiei (grav afectată de atacul Aheilor şi de inconsistenţa ajutorului Hitiţilor), Diodor din Sicilia 7:11 notând că după căderea Troiei, supremaţia în Marea Egee n-a fost a Elenilor tocmai apăruţi pe scena istoriei, ci a Tracilor existenţi de la mijlocul Epocii Bronzului. Culturile neolitice din spaţiul Carpato-DunăreanoPontic (în ordine cronologică, de la Grocka / Vincea la Gumelniţa) au început în interiorul Carpaţilor iar apoi au fost în exteriorul Carpaţilor: după Potop, teama de dezastrul din Pont care a încheiat paleoliticul a făcut ca Vechea Civilizaţie Europeană să înceapă la distanță sigură de Marea Neagră, anume în sus pe Dunăre, la Gherdap / în Banat (acolo fiind munți). În continuarea mişcării generale din Epoca Pietrei de la E la V / adică din Anatolia în Balcani - a fost şi cea din Epoca Bronzului; după Războiul Troian (anume, în Epoca Fierului), mişcarea generală a ajuns şi opusă - de la V la E / adică din Balcani în Anatolia - ca aceea Doriană / Dorică, ştiută ca “Întoarcerea Heraclizilor”: fără vreun sprijin arheologic, multe aserţiuni diversioniste din Epoca Modernă voit induc confuzia că Dacizarea / Tracizarea a fost şi înainte de Războiul Troian - respectiv în Epoca Bronzului - la fel ca

Nordul Asiei = Siberia Era în Antichitate - sfârşitul mileniului I î.C. - când, la începutul celui de-al patrulea volum din “Biblioteca istorică”, Diodor (de pe cea mai mare Insulă a Mediteranei, din centrul acelei mări) a enunţat: “Ştim foarte bine că scriitorii care întocmesc - adunând de la unii şi de la alţii lucrări privind vechile legende au multe scăderi în descrierile lor. Căci, mai întâi, este foarte greu să cercetezi şi să înfăţişezi întâmplări din vremuri foarte îndepărtate. Pe de altă parte, cititorii se uită cu dispreţ la scrierile istorice ce nu pot înşirui faptele pe temeiul unei cronologii neîndoielnice. Mai mult decât atât: istorisirea se face nespus de anevoioasă din pricina prea mulţilor şi prea diferiţilor eroi, semizei şi oameni vestiţi, a căror genealogie trebuie stabilită. Dar cea mai mare greutate de care se lovesc istoricii, uimind cel mai mult, e pare-se - faptul că oamenii care descriu isprăvi din vremurile vechi şi alcătuiesc lucrări de mitologie nu se înţeleg câtuşi de puţin între ei. Şi iată, aşadar, de ce istoricii de vază - printre cei mai noi - n-au vrut să se ocupe de povestirea vechilor mituri, având în vedere greutăţile pe care le întâmpină. De aceea au încercat să descrie întâmplări din vremuri mai noi. Ephoros din Cyme, ucenicul lui Isocrate, s-a încumetat să scrie o istorie universală, unde însă trecea peste legendele străvechi. Lucrarea şi-a început-o cu Întoarcerea Heraclizilor” 155


pe direcţiile ulterioare de la N spre S ori de la V spre E, chipurile pe atunci din România spre Turcia, etc. (cică ar fi sfârşit un lung şir de roiri ale Dacilor spre ţările calde cu mişcarea Doriană ca exemplu de delimitare, după care, până în prezent, datele istorice fiind tot mai precise, nici n-au mai permis manipulări foarte grosolane).

nimeni altcineva decât de către stră-Români (iar nu de către Elenii din Peninsula Balcanică / inexistenţi pe atunci ori de către Romanii din Peninsula Italică / inexistenţi pe atunci sau de către alţii / la fel de inexistenţi pe atunci):

Epoca Pietrei / neolitic: Civilizaţia în Vechea Europă Istoricul Antic Diodor din Sicilia 1:23 a afirmat despre ce preluări au mai fost în trecut: “Elenii au pretins că sunt ai lor eroii şi zeii cei mai vestiţi ai Egiptenilor” (realitatea a fost că Panteonul Elen în stadiul de cultură şi organizare social-politică dintr-o bună parte a timpului de la apariţia pe scena istoriei a Elenilor n-a putut produce divinităţi - fie şi de rang minor - aşa că pe ansamblu “a împrumutat”, de la vecinii Nordici / inclusiv din spaţiul Dunăreano-Carpato-Pontic, de la Esticii Anatolieni şi de la Sudicii Egipteni). Este de remarcat (conform şi scriitorului Antic Lactanţiu, născut în Cirta 36,22 lat. N, 6,36 long. E / Algeria, fosta capitală a Regatului Berber “Numidia” / adică statul nomazilor) că “Roşiana” Sibila din Anatolia - faimoasa profetă Gherghită a Vechii Lumi, Sibila fiind “Sfânta Ida” “trăise înaintea războiului cel mare dintre Europa şi Asia şi profeţise căderea Troiei”. În Războiul Troian nu au luptat nici Greci, nici Eleni, ci strămoşii lor, Troiani şi Ahei (Grecii ori Elenii n-au existat în timpul Războiului Troian; ei au apărut ulterior în istorie, aşa că orice referinţe postume la prezenţele Grecilor / Elenilor în luptele pentru Troia sunt eronate: acolo / în Troia şi atunci / în timpul Războiului Troian au fost luptele dintre strămoşii lor).

Cultura Gumelniţa Este de ştiut - conform şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionarul etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 că “gospodar e un termen pre-Latin, însemnând ‘harnic’ / ‘domn’; în limbile slave ‘gospodar’ înseamnă şi ‘prinţ român’, ceea ce este un indiciu că acest termen provine din limba română. Românul ‘gospodar’ provine din pre indo-europeanul ‘ghosti-poti’ (‘ghosti’ = ‘oaspete’ şi ‘poti’ = ‘stăpân’), identic cu ‘gos-pot’, plus derivativul ‘-ar’, foarte frecvent în limba română: pre indo-europeanul ‘ghosti-poti’ care mai târziu, în traco-dacă, a fost sufixat cu ‘-ar’, a fost împrumutat de slavi din străromână”. “Gos-podarul” iniţial literalmente însemna “podarul Gheii”, cel care realiza legătura cu Gaia / “Gos” = Doamna Pământului prin casa sa (adică gospodăria sa): era stăpânul cu puterea de a găzdui - atât pe cei din familia sa, cât şi pe oaspeţi / respectiv pe străini - deoarece prin ceea ce a făcut şia realizat podul / puntea de legătură cu Marea Zeiţă Mamă; încă din timpul Vechii Civilizaţii Europene - datând din neolitic şi centrată în România - stră-Românii s-au dovedit mari gospodari. Dovada că în Vechea Lume strămoşii Românilor au fost mari gospodari rezidă chiar din faptul că după pre-diluviana Civilizaţie Atlantă - care a creat Raiul în acelaşi areal - post-diluviana Civilizaţie Europeană s-a dezvoltat tocmai în spaţiul Român, ca o continuare imediată a acelei civilizaţii precedente / cea dinaintea Potopului, ambele premiere continentale civilizaţionale fiind organizate de

Egeea între Anatolia și Balcani 156


Pretenţia prezenţei la Troia a Elenilor - etnie / naţiune care pe atunci nu exista - seamănă cu pretenţia pentru “Ţara Sacră” a Evreilor, când sclavii Evrei (contemporani Războiului Troian) au fugit din Egipt în ceea ce pe atunci era “Ţara Sacră” a celor dinaintea lor, încă de pe timpul de când Evreii nici nu existau: sclavii Evrei s-au stabilit în ceea ce era Ţara Sacră a altora şi au pretins-o ca a lor (din moment ce sau aşezat acolo, adăpostindu-se de urmăritorii Egipteni); poate părea straniu, însă e dovedit - atât istoric cât şi lingvistic - că Elenii au fost printre ultimii din Lumea Veche care au învăţat Greaca (limba Greacă a apărut în V Anatolic şi treptat - cu timpul - a fost preluată în S Balcanic). Arheologul Cipriot Stephanos Vogazianos a și consemnat în 1994 că tradiția a reținut despre Heraclizi / Doriani că aveau printre ei Gherghiți Tesalieni (nominalizare importantă în studiul Gherga). Ca exemplu de veche înţelepciune şi corectitudine, e relevant ce a scris “Despre cei dintâi oameni şi despre felul de viaţă din vremurile străvechi” în secolul I î.C. acelaşi Diodor din Sicilia 1:8 (care era din Agira 37,39 lat. N, 14,31 long. E - centrul Siciliei - frecventând locul sacru Gherghenti / Girgenti de pe coasta Sudică a Insulei şi utilizând portul Girgenti / azi Agrigento): “Iată cele ce ni s-au spus privitor la obârşia lumii. Se pretinde că cei dintâi oameni trăiau o viaţă fără de nici o rânduială, aidoma vieţii dobitoacelor. Porneau care încotro să culeagă ierburile de care vor fi avut nevoie, cum şi roadele copacilor sălbatici. Atacaţi de fiare, ei şi-au dat seama că binele lor era să se ajute între dânşii. Strângându-se laolaltă - de frică - au început a-şi cunoaşte firile şi, pe încetul, s-au deprins unii cu alţii. La început glasul le era nedesluşit: ei nu puteau rosti tot gândul lor! Cu vremea însă, acele sunete pe care le scoteau au ajuns articulate şi, fiindcă ei au aflat pentru fiecare lucru un simbol, izbutiră să înfăţişeze cele ce cugetau. Cum oamenii locuiau pretutindeni în lumea care este astăzi locuită, nu au vorbit cu toţii aceeaşi limbă. Fiecare aşezare omenească şi-a statornicit, cum a putut, graiul său. Şi iată prin urmare pentru ce au luat naştere feluritele limbi de care se folosesc oamenii, iar din acele întâi grupări omeneşti s-au alcătuit tot felul de seminţii. Întâii oameni duceau o viaţă cât se poate de anevoioasă, pentru că nu fuseseră în stare a descoperi încă lucrurile de folos vieţii: erau goi, nu ştiau ce e un adăpost, încă nu se deprinseseră cu focul şi nici măcar nu le trecuse prin gând că putea să existe şi o hrană gătită. Ei nu se gândeau că ar putea culege fructele sălbatice, pe care să le pună de o parte, pentru vremea rea. Şi, astfel, mureau mulţi în timpul iernii, din pricina frigului şi a lipsei de hrană. Încetul cu încetul, s-au deprins a-şi afla un adăpost iarna, prin peşteri, şi să pună de o parte fructele ce se pot păstra. După ce cunoscură focul şi multe lucruri în ajutorul lor, treptat ei descoperiră şi meşteşugurile, şi tot ce-ar fi putut s-ajute vieţii oamenilor trăind laolaltă. Ca să vorbim pe scurt, nevoia, ea însăşi, a fost învăţătoarea omului. Ea a deprins această vietate înzestrată de fire a-şi folosi, pentru orice lucru de trebuinţă, mâinile, graiul şi agerimea minţii. Despre felul cum s-au ivit întâii oameni şi despre cel mai vechi fel de viaţă al lor, să ne mărginim la cele înfăţişate până aici, pentru că, în opera noastră, trebuie să căutăm cuvenita măsură”.

Savanţii au demonstrat ceea ce “Cartea Cărţilor” Biblia, cartea cea mai răspândită din lume - a consemnat în Săptămâna Facerii, alegoric fiecărei zile Dumnezeieşti corespunzându-i, exact în aceeaşi ordine, câte o eră geologică şi că în urmă cu 50 de milenii, populaţia umană de pe tot globul s-ar fi putut grupa pe un stadion de fotbal (conform analizei ADN, atunci la Gherga a fost prima mutaţie genetică şi de atunci a apărut capacitatea de abstractizare la oameni ceea ce nu există la alte vieţuitoare - tot de atunci tipul uman mereu înmulţindu-se, supravieţuirea datorându-se rapidei instaurări în vârful piramidei trofice). “Descendenţa omului” de Britanicul Charles Darwin 1809-1882 a făcut carieră încă de la publicarea sa în secolul XIX; “Originea Gherga” din secolul XXI şi “Descendenţa omului” sunt asemănătoare doar în privinţa adaptabilităţii la evenimente şi se deosebesc prin faptul că Gherga a şi contribuit la crearea unora iar golurile rămase apoi prin lipsa Gherga a dus în unele perioade şi în unele locuri la dificultăţi (plajele temporale fiind şi diferite, această lucrare referindu-se doar la perioada cea mai recentă). Clemence Royer 1830-1902 (cea care în 1862 a tradus în Franceză “Originea speciilor” de Charles Darwin) a susţinut în 1879: “Celţii, Latinii şi Germanii au venit din Estul Europei iar tradiţiile Arianilor din Asia îi arată venind tot de acolo; trebuie să le căutăm leagănul comun la Dunărea inferioară, în acea Tracie Pelasgă a cărei limbă o ignorăm”. Gherga nu este o specie umană şi această lucrare nu e un tratat de “Ghergologie” (aşa ceva nu există), ci o incursiune la originea numelui şi neamului Gherga; ca într-un muzeu Gherga, sunt expuse texte, imagini, documente, curiozităţi, pachete audio, video, etc. - cumva grupate cronologic şi teritorial - în măsura prezentului format: cunoaşterea - căreia îi este opusă ignoranţa - e o putere foarte mare (ceea ce dă o oarecare atractivitate lucrării este faptul că secţiunile sale / unele tronsoane pot fi reasamblate şi altfel, în funcţie de alte criterii decât cele propuse aici, de asemenea ele fiind şi potenţiale surse pentru eventuale dezvoltări). În dimensiunea temporală, e urmată scurgerea firească a vremurilor; în dimensiunea geografică, grupajul e axat oarecum pe bazinele apelor curgătoare semnificative în povestea Gherga, cu referiri de exemplu în Asia la fostul Ghargar / acum doar Ind 157


şi Gange din N Indiei sau Ghigra / Tigru şi Puratu / Eufrat din fosta Mesopotamie, în Europa la “Ră” / Volga şi “Râul Rheii” / Dunăre, în N Africii la Nil şi Niger, etc. Prin profunzimea sa - mai ales istorică şi genetică - “Originea Gherga” deocamdată e inedită pe glob.

Eugen Gherga şi Şerban Gherga “Originea Gherga” este o lucrare de filogenie umană, cu elemente de antropologie, etnografie / etnologie, etc.; nu este despre filiaţia Gherga, ci despre “fenomenul” Gherga, fără pretenţia de a închega o sorginte fabuloasă din patrimoniul umanităţii (de pildă, în 2010 - în timpul pregătirii lansării acestei lucrări - arhitectul Şerban Gherga din Timişoara şi-a exprimat opinia că mai atractivă decât geneza poate ar fi genealogia). Probabil utilă comparaţiei, o exemplificare (mai apropiată de genealogie decât de filogenie / discipline înrudite) ar fi realizarea publicistului Englez David Hughes 1930-2005: “Cronicile Britanice”; autorul, adept al concepţiei despre timpurile neconsemnate în scris că miturile conţin “un sâmbure de adevăr” - consolidată şi în lumea ştiinţifică Modernă după descoperirea Troadei / Troiei - riguros a explorat istoric trecutul, atent inclusiv la mitologie. Mult mai multe elemente nescrise tradiţional constituie istoria, pe lângă mitologie fiind arheologia ori genetica, etc., scrisul doar completând; de pildă, această lucrare e scrisă pentru completarea studiilor despre Gherga.

Mai mulţi doctori în ştiinţe au apreciat “Originea Gherga ca “academică, peste nivelul unei lucrări de doctorat” (totuși, cele înfățișate au fost în realitate mult mai complexe / mult mai complicate decât prezentările relativ succinte, subiectul în esență fiind extraordinar de amplu). Actualul material - cu autor calificat în sociologie şi în geologie (în plus, atestat internaţional ca formator intercultural), nu “calibrat” în filologie sau arheologie / deci specializat mai mult pentru timpurile precedând clasica istorie - se doreşte cât mai apropiat de realitate, mai ales că în general nu contrazice 158


versiunile oficial acceptate, ci le completează, prezentând ori explicând uneori chestiuni mai puţin cunoscute, unele în premieră absolută; la unele aspecte din “Originea Gherga” (poate mai neclare, ca de exemplu în cazul anumitor apropieri, când la prima impresie ar putea părea exagerate), oricine - înaintea vreunei reacţii hormonale de respingere însă se poate întreba: Dar dacă e aşa? Sau - în altă manieră / opusă - se poate verifica: De unde se știe că nu e așa? Ori: Cum de se știe că nu e așa? Etc. Fără minime duble verificări - din viziune “pozitivă” și din viziune “negativă” / adică de acceptare și respectiv refuzare - parcă n-ar fi împlinită explorarea adevărului; iluziile în mod egal pot fi ale autorului ca și ale oricui altcuiva: ascunderea capului în nisip - ca struțul - ori după perdeaua anonimatului, nu-s atitudini sănătoase în explorarea adevărului (desigur că asemenea aserțiuni nu-s valabile la incurabilii care “știu” adevărul înainte de a-l fi căutat). Este de observat că oriunde şi oricând, arheologii şi filologii sunt printre primii sprijinitori ai mobilităţilor / oponente continuităţilor; exemple evidente sunt nu numai grupările “Indo-Europene” (larga clasificare cuprinzându-i în plan lingvistic dar și etnic pe oamenii postdiluvieni dintre India şi Europa), ci şi dicţionarele naționale confirmând - poate în mod “supărător” - mobilităţile abordate şi în această lucrare. Aceleaşi categorii de specialişti arheologii şi filologii - însă sprijină şi tot felul de continuităţi, concluziile fiind că realităţile de fapt constau dintr-o serie de “împletiri” ale continuităţilor şi mobilităţilor, nicicând şi niciunde neputând fi doar una dintre extreme: totdeauna, “adevărul e pe la mijloc” (la fel cum apele curgând se strâng mereu pe firul mijlociu al unui râu); un exemplu e contrastul susţinut public şi ferm de mulţi savanţi Români, care afirmă continuitatea poporului Român din Antichitate, însă cu limba consolidată doar Medieval - adică în etapa istorică posterioară - limbă “diferită” / chipurile cu foarte multe împrumuturi de la vecinii veniţi ulterior, respectiv “nouă” faţă de vorbirea Antică, pe care însă aceiaşi savanţi admit că le-a rămas necunoscută, paradoxul unei așa logici fiind compararea cu ceva neştiut, prin aserţiunea că era altceva (căci dacă graiul Antic a rămas neştiut, cum de graiul Medieval era “nou”?) specialiştii respectivi “sărind” un aspect esenţial, anume că oriunde şi oricând, un grai înainte de a fi scris, a fost vorbit. O altă situație paradoxală e din zona religiei, asociată credinței creștine - care a fost acceptată din Orientul Apropiat inclusiv în spațiul Românesc - fără însă ca în general să fie acceptată ideea vreunei migrări din acel areal altfel decât din domeniul păsărilor migratoare: de pildă, oamenii nu ar fi ajuns din Orientul Apropiat în România (doar primul apostol, Sf. Andrei - pescar din Galileea - a putut ajunge în Dobrogea), alții - nici înainte, nici după - însă nu. Adevărul e mai provocator decât orice ficţiune (împăratul Napoleon Bonaparte 1769-1821 al Francezilor comenta că “adevărul nu este nici pe jumătate atât de important comparativ cu ce cred oamenii că e adevărat”, căci îngrijorător de mulţi oameni îşi închipuie că “ştiu” istorie - ignorând copios probele evidente existente - trăind de fapt o iluzie a cunoaşterii); lucrarea “Originea Gherga” urmează linia firească a timpului - din trecut spre prezent - începând (mai elaborat, deoarece se referă la “naşterea” Gherga) cu vremuri din urmă cu 3-4 sute de generaţii, ce câteodată erau la fel de sofisticate ca acum. “Enciclopedia Britannica” defineşte filogenia ca “istoria unor specii, mai ales în ceea ce priveşte descendenţa acestora şi relaţiile cu alte grupuri; deoarece dovada unor astfel de relaţii

este aproape întotdeauna incompletă, majoritatea teoriilor filogenetice sunt bazate pe dovezi indirecte şi speculaţii” (dintr-o anumită perspectivă, “realitatea e ruina unui basm”). Unele postulate lingvistice enunţă că un nume propriu provine din limba şi cultura în care are o semnificaţie ca substantiv comun, adjectiv sau verb ori că numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi; împreună îndeosebi cu elementele genetice şi istorice, e de ştiut că relatarea Gherga din această ediţie a lucrării “Originea Gherga” este mai generoasă în date decât ediţiile precedente (explicându-se pe sine mai detaliat în unele aspecte şi cumulând unele amănunţiri suplimentare, pentru fixarea unor aspecte din cele prezentate anterior). O imagine de ansamblu, pe continente şi ere convenţionale, marchează principalele prezenţe Gherga post-diluviene - ca persoane, în timp şi cu locaţii - aşa după cum se poate observa în tabelul următor (reflectând în emisfera Nordică mişcarea Gherga în istorie urmărind în general traseul solar, de la răsărit spre apus):

Împărţirea pe perioade în lume n-a fost la fel pretutindeni (datorită diverselor situaţii); convenţional, se pot considera:  Paleoliticul / “Era de Aur” până în secolul LXVIII î.C.  Neoliticul / “Era de Argint” între secolul LXVII î.C. şi secolul XXXII î.C.  Epoca Bronzului între secolul XXXI î.C. şi secolul XIII î.C.  Epoca Fierului între secolul XII î.C. şi secolul VII î.C.  Antichitatea între secolul VI î.C. şi secolul V  Evul Mediu între secolul VI şi secolul XVII  Epoca Modernă din secolul XVIII, până acum

159


“Reţeaua” Gherga în timp a avut ramificaţii în diverse părţi ale lumii; ramurile Gherga de-a lungul vremurilor au fost uneori contemporane şi cu legături între ele (unii urmaşi ai acelor Gherga există în prezent); acoperirea reţelară Gherga câteodată în zone îndepărtate de filonul principal poate părea surprinzătoare, explicaţia fiind că de-a lungul vremurilor mulţi Gherga s-au răspândit pe vaste distanţe, din cauza cerinţelor: din motiv religios (preoţimea Gherga - formată din preotese şi preoţi - a fost foarte solicitată, începând cu Epoca Pietrei), deoarece îndemânările vechilor Gherga ca meşteşugari - pescari, navigatori, negustori, păstori, etc. - ca talentaţi artişti sau ca războinici puternici erau foarte apreciate / chiar de “legendă”, ca lideri politici, ş.a., ajungând şi etnonimul unor naţiuni ori eponimul unor aşezări, teritorii sau ţări. “Originea Gherga” este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată, ca recuperarea unei istorii pierdute / sau “ţinută sub obroc”, după cum expresiv afirma în 2011 istoricul A/Român Neagu Djuvara despre informaţia nerelevată în mod obişnuit, cenzurările sau manipulările fiind metehne de milenii, putând părea - de pildă - unora “încremeniţi” în şabloane ca absurdă sau ca o forţare de tip “haiducie”, “violare”, “masacrare” ori alte etichetări de gen față de istoria standardizată / clasică, fiind făcută “altfel”, pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale (ca de exemplu, utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice); e ca un “audit intern”, un rezumat al unor date mai importante (cu mult loc pentru contribuţii ulterioare - nu subiectiv, ci obiectiv / nu narcisist ori cu gelozie, ci nepărtinitor, fără emoţii), dimensiunile restrânse fiind intenţionat păstrate în comparaţie cu generozitatea tematicii, în scopul uşurării accesibilităţii - nu pe posibilităţile adevărului istoric, ci pe covârşitoarele (prin importanţa lor) şi numeroasele (prin numărul lor) certitudini: multe dovezi probate atât direct, cât şi indirect, fără iluzii de grandoare că ar fi “prea mult”, date fiind numărul mare al oamenilor, vastul spaţiu pe care au trăit şi imensul interval de timp abordat, pluralităţii opiniilor, etc., la o observare atentă - din contră - putând fi “prea puţin” (e de remarcat că “Originea Gherga”, acest produs din Banat, prin caracterul său abordare, amplitudine, etc. - pe glob constituie un început şi în domeniul documentării istorice a evidenţei genetice). Lucrarea “Originea Gherga” are şi un rol educativ, de a explica unele aspecte, distorsionate de timp ori de anumite interese. Împăratul Napoleon Bonaparte al Francezilor spunea odată că “în timp ce gloria e trecătoare, anonimitatea este în schimb eternă” (în acea reflecţie, meritul adevărat nu era ascuns de uitare, cât de “mareea” trivialităţii: “confiscaţi cum sunt mulţi - de chestiuni personale, se întâmplă să treacă pe lângă opere excepţionale, fără să le vadă” afirma filozoful Român Mircea Eliade / ori - în alt registru - o “armă” a neputinţei fiind zeflemeaua; ridiculizarea ori discreditarea aparţin îndeosebi scepticilor bădărani - care nu agrează decât ceea ce a fost validat sau “dovedit” de altcineva decât de autor - ceea ce contravine chiar progresului, prin blocarea noutăţilor în cunoaştere, inclusiv în ştiinţe). De altfel, cugetătorul contemporan Octav Bibere a enunţat: “Mediocrii sunt uşor de identificat; ei nu admiră, nu aprobă, nu încurajează, ci doar neagă, refuză şi contestă”. Această lucrare nu respectă neapărat canoanele religioase sau tiparele istorice consacrate (chipurile “corecte politic”, îndeosebi la nivel naţional - indiferent de ţară - deseori amprentate şovin),

ci urmăreşte în timp “Reţeaua” Gherga pe teren, fiind o creaţie pe uneori bucolică, având chiar şi unele divagaţii în cazul anumitor elemente; o atenționare - valabilă de exemplu către miile de profesori de istorie din România - este că prezenta lucrare depășește cu mult amorţita programa școlară din ţară (atingând şi câteva “intoxicări” istorice, unele curent cotate cu rang de “tabu”, intenţia autorului fiind de a contribui - prin unele lămuriri - asupra anumitor aspecte mai controversate ale trecutului). O problemă actuală a unora cu povestea Gherga ar putea fi că e internațională: dezvăluie anumite legături transnaționale, descrie unele situații în premieră mondială, etc., însă nu aparține total național cuiva, ceea ce ar debusola oarece utilizatori, neobișnuiți cu așa abordare. Materialul în versiunea originală este realizat în Română, limba considerată de autor drept cea mai potrivită pentru valorizarea înțelesurilor (mai eficace decât Greaca ori Italiana sau Rusa ori Germana, respectiv Franceza ori Engleza, etc., căci - cunoscând proprietăţile cuvintelor Române - se poate vedea cel mai facil apropierea de străvechile semnificaţii ale termenilor şi conceptelor, Româna în marea sa parte fiind real mult mai veche decât e datată formal); cei din alte culturi își pot traduce textul cu mijloace proprii, lucrarea fiind afișată integral pe Internet (ghinionul lor - la prima lectură - începând cu puterea de percepere a nuanţelor / în Română mai facil de prins decât în mai recentele limbi Europene). În plus, prin parcurgerea materialului se poate remarca că unele sinteze din conţinut nu s-au regăsit până acum altundeva (fiind contribuţii orginale ale autorului); o particularitate a lucrării “Originea Gherga” este că deseori face implicitul explicit (căci în lume rar se consemnează ceea ce este presupus ca foarte “cunoscut”, în plus - pentru înţelegere - nivelul intelectual al fiecăruia fiind diferit / ne-existând persoane identice, ci doar asemănătoare), cu interpretări câteodată specifice subiectului Gherga, cu simbolismul aferent: între actualii Gherga și acei Gherga existenţi de milenii - menţionaţi istoric - dovediţi genetic, sunt legături descendente concrete, nu numai simple onomastice (prin lucrare fiind înfăţişate nu neapărat “modelele standard” / “șabloanele” - ci faptele - fiind şi menţionaţi tot felul de Gherghi, Gheorghi, Grigori, ş.a. din multe locații și vremuri, în conexiuni mai mult sau mai puțin evidente cu Gherga). În arta cunoașterii, sunt de observat inclusiv apucăturile multora care în general pretind că “înțeleg” evidențe - când de fapt sunt frecvent departe de adevăr, câteodată lipsindu-le chiar repere simple - ori pur şi simplu devin incapabili să admită că greșesc, atunci când “omenește” se întâmplă (venindu-le enorm de greu să accepte că nu-s singuri pe planetă, de parcă persistând în eroare ar avea ceva de câștigat / iar în cazuri prea “vocale” putând chiar și polariza adepți, în anturaje efemere).

160


document găsit acolo unde “n-ar fi trebuit să fie” poate duce la o altă interpetare decât cea câteodată preferată (aşa ceva când un detaliu, fie şi insignifiant, completează întregul ajută cunoaşterea realităţii, mult mai importantă decât ignorarea sa); în studierea trecutului nu se pretează “democraţia” dovezilor - fiind fără “dictatura majorităţii” probelor - căci un singur element iniţial necuprins în tabloul general îi poate complet schimba înţelesul atunci când ajunge just încadrat (de exemplu, cu toate că oamenii singuri niciodată nu s-au putut ridica în văzduh, a fost de ajuns demonstrarea primelor ridicări în aer - cu ajutorul aparatelor pentru convingerea despre posibilitatea zborului omenirii, chiar dacă nu toţi oamenii s-au implicat în aşa ceva). În “Originea Gherga” referinţele au fost, pe cât posibil, făcute cu raportarea la sursele ştiinţifice, istorice ori culturale cele mai apropiate de evenimentele în cauză, pe de o parte sursele fiind cele lăsate de tot felul de vechi preoţi, vechi astronomi, vechi cronicari, vechi istorici, vechi geografi, vechi artişti, ş.a. (despre care - pe bună dreptate, căci alţii nu-s - fac mare caz actualii savanţi) iar pe de altă parte expertizele, acolo unde sau impus, au fost - pe cât s-a putut - ale somităţilor de nivelul academicienilor, doctorilor în ştiinţe, etc.: majoritatea expunerilor despre Gherga sunt ale terţilor, contribuţia autorului lucrării fiind mai mult în legătură cu înfăţişările lor în secţiunile relevante (în lucrare uneori există citate mai lungi - intenţionate - pentru a oferi posibilitatea directă celor care au scris să-şi exprime munca, fiind cei mai competenţi so facă); cine crede că această lucrare e o adunătură de aberaţii / baliverne, n-are decât să se întoarcă la “realitatea” sa (în unele părţi ale lucrării, deoarece referirile sunt la sursa comună Gherga, anumite idei revin, pentru a consolida coerenţa). În legătură cu referinţele despre Gherga: indiferent de afirmaţiile vechi sau recente, cei care le combat trebuie în mod necesar, pentru a fi credibili - să depăşească talia emitenţilor; iar cum până acum nu s-au găsit asemenea combatanţi (de anvergură mai mare), respectivele afirmaţii iniţiale - până la proba contrarie - sunt de considerat ca adevărate / oricum, altele semnificative nici nu-s. Ca şi câinii care după ce-şi rup lanţul ştiu ce să facă (alţii - cu lanţul rupt rămânând încurcaţi), aşa şi unii oameni pot parcurge integral lucrarea, alţii nefiind în stare să-şi depăşească barierele cu care au fost învăţaţi. Ţinând cont de spusa filozofului Aristocles - poreclit “Plat-On” / “Platon”, adică “Spaţiosul” / “Nemărginitul” - din secolul IV î.C. că “înţelepţii vorbesc fiindcă au ceva de spus iar proştii pentru că trebuie să spună ceva”, de învăţătura lui Iisus Hristos / Christos din secolul I despre căutarea adevărului ce aduce libertatea ori de înţelepciunea etnologului şi sociologului Francez Georges Balandier din secolul XX că “a arăta nu înseamnă a informa iar a vedea nu înseamnă a afla” / o străveche zicală Românească fiind “mulţi văd, puţini pricep” (unii nepermițându-și confortul de a parcurge integral lucrarea sau unora fiindu-le chiar dificil să citească ori să înţeleagă prezentul material ce poate frapa - chiar ca provocare mentală / deopotrivă prin aspect şi conţinut - mulţi experţi fiind din păcate limitaţi la calificările numai de multiplicatori ai cercetărilor altora), orice observaţii, recenzii, dezvoltări sau adăugări - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru participare / povestea fiind unică, originală, fără început şi fără sfârşit, căci poate fi de oriunde şi oricând reluată ori adâncită de către oricine - sunt binevenite pe adresa autorului [email protected]: lucrarea - fiind o

În acest compendiu etiologic, deseori abordările sunt şi trans-etnice, în concepţie inter-disciplinară; e adevărat că lucrarea cumulează tot soiul de perspective (cam pe toate gusturile - atât pentru cei tratând-o de “sus”, cât şi pentru cei tratând-o de “jos” - uneori cu mari salturi, pentru corelaţii, unele asocieri, în lipsa unor explicaţii mai bune, putând părea surprinzătoare, ca interpretări creative), însă scopul e tocmai de revelare a acestora, fiind legate de Gherga: o colecţie de evidenţe ce necesită explicaţii - în ciuda faptului de exemplu că nu e nevoie de mii de comete ca să fie dovedită existenţa uneia ori pentru demonstrarea existenţei vieţii în Univers nu este necesară găsirea ei pe mii de planete, ci doar pe una căci nimic nu e întâmplător şi paradoxurile nu trebuie evitate (după ce în secolul IV î.C. pluralitatea lumilor în Univers a fost enunţată de filozoful Metrodor din Insula Chios sub forma 44:51 “ar fi absurd să nu aşezi decât o lume în spaţiul infinit, ca şi cum ai crede că este un singur spic într-un lan”, Iisus a afirmat, aşa cum a consemnat “Evanghelia după Ioan” 14 “2. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. 3. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu”, ceea ce însemna că în Cer = “Casa Tatălui” au fost anunţate de către Iisus - Fiul Cerescului Tată - ca posibile mai multe destinaţii). Este de reflectat şi asupra faptului că astfel cum unele particule de praf pe un ecran pot bruia vizibilitatea, anumite apariţii inexplicate pe cer pot fi chiar “ferestre” spre alte dimensiuni - din categoria fenomenelor - şi nu neapărat obiecte fizice zburătoare, ceea ce “complică” înţelegerea lor; deseori investigatorii - ca detectivii - probează fapte importante bazându-se pe aspecte “insignifiante” (pentru perspectiva criminală / “scăpate” atenţiei altcuiva), însă dovedite ca decisive: dacă de pildă în justiţie asemenea abordări şi-au arătat eficacitatea, atunci şi în alte domenii - ca de exemplu în istorie - detaliile ajută întregul.

De exemplu, câteodată în situaţii deosebite o amprentă sau un fir de păr găsite de investigatori la locul unei fapte pot soluţiona cazul complet opus aparenţelor, ceea ce e valabil şi în cercetarea trecutului mai îndepărtat: un artefact / 161


premieră mondială / nimeni n-a mai văzut până acum, “la un loc”, aşa ceva, de parcă ar fi mai multe cărţi laolaltă - poate suscita dezbateri fecunde (dar poate și provoca uimire / uluire ori poate lăsa şi cercetătorii de mărunţişuri fără replică); deja de la lansare, amploarea lucrării Originea Gherga a impus printre cititori deopotrivă teamă, respect, invidie, etc. Atenţia utilizatorilor / cititorilor trebuie mărită în sensul că interiorul unui capitol în general nu redă totul despre tema anunţată în titlul capitolului respectiv, ci pentru completări alte elemente sunt eventual de găsit în conţinutul restului lucrării ori prin surse externe: aşteptările superficiale de genul epuizării unor idei pot fi înşelate de dimensiunile inspiraţională, documentară, etc. Subiectul lucrării - Originea Gherga - putea fi realizat nu de Gherga, ci de oricine, însă totuşi Gherga a făcut-o, ca reper cui vrea să dezvolte şi povestea altui neam (ca “Originea Popescu”, “Originea Ionescu”, etc., numele respective fiind indicate doar ca foarte populare printre Români, putând fi oricine de pe planetă), de asemenea lucrarea “Originea Gherga” constituind şi un pachet de resurse pentru posibilele îndreptări ale unor “deviaţionişti”, la care praful de pe glob a ajuns mai important decât globul. Grădina e așa de mare, încât cuprinde și “cunoscători” autosuficienți / erijați ca deosebiți - lângă care n-ar avea loc alții - de fapt suferinzi de handicapul incapacității recunoașterii publice a propriilor limitări; o recomandare a autorului faţă de oricine abordează “Originea Gherga” e ca mai întâi să se asigure că nu se află pe piedestalul prejudecăţilor (pe de o parte, o cocoţare de asemenea gen ar bruia recepţionarea celor prezentate în lucrare iar pe cealaltă parte, datele oferite probabil nepotrivindu-se posibilităţilor de înţelegere): filozoful American William James 1842-1910 a afirmat că “mulţi oameni cred că gândesc, când de fapt ei nu fac decât să-şi rearanjeze prejudecăţile”. La foarte mulţi, problemele serioase apar începând cu propriile genealogii, pe care nu şi le pot aprofunda mai mult decât pe ultimul secol doar, adică în dimensiuni extraordinar de modeste (iar majoritatea nu e pasionată / curioasă să-şi depăşească respectiva neputinţă, eventual pretinzând altora să i se alinieze şi chiar să nu îndrăznească să exploreze cumva mai departe). Deoarece destui sunt specializați în a observa mai degrabă ceea ce e greşit în ceva, autorul aşteaptă cu interes orice ecou argumentat despre ce nu e adevărat în cele expuse, fiind deschis opiniilor oricui despre ceea ce e eronat în material (poate că e deranjant pentru unii posedând “adevăruri” puternice - câteodată autodeclarați “proprietari” ai istoriei, studiul pluridisciplinar fiind retezat prin păreri simpliste de tipul că “istoria să fie scrisă numai de istorici”, etc. - aflaţi în postura egocentrică probabil încercată meschin de gelozie sau datorită unor alte motive de explorat împreună); într-un inventar aşa larg de date ca acela înfăţişat de “Originea Gherga” - lucrare înrădăcinată mai profund decât în istorie, anume cu seva fiind în preistorie - se poate strecura vreo eroare, a cărei semnalare autorul n-o poate decât saluta cu mulţumiri, căci scopul e apropierea de adevăr. În lucrare - pentru eliminarea unor “bâjbâieli” - există multe certitudini dar şi incertitudini, ce necesită clarificări (academicianul A/Român Lucian Blaga numind aşa ceva “cunoaştere luciferică”): ar fi interesantă vreo scriere împotriva lucrării Originea Gherga, cât de cât concret argumentată, până mai e autorul în viaţă. Există oameni pentru care o eroare găsită într-o teorie anulează întreaga idee; conform acelei logici absurde - redată de spusa “dacă o

dovadă din carte nu e autentică, atunci se presupune că totul e fals” - ar putea fi aruncate la gunoi toate manualele şcolare sau de altă natură (toate cărţile ştiinţifice) pentru că timpul a arătat despre multe lucruri considerate sacrosante pe vremuri că de fapt erau neadevărate: greşelile oricând pot fi îndreptate.

Stema Timişoarei Originea Gherga este un proiect tratând domenii mai rar abordate ori chiar inedite. Reacţiile faţă de prima ediţie din “Originea Gherga” au fost în majoritate pozitive, câteodată cu aprecieri mai comentate faţă de amploarea sa, cu sentimente amestecate (că “iniţial pare o nebunie”, că e “o lucrare impresionantă”, “plină de surprize”, o lucrare captivantă - ca de aventuri - că “inspiră”, că e o “superbă documentaţie”, că oferă “la liber” informaţii valoroase, că “e o minunată lucrare”, că e “o carte plină de surprize şi care ne poate face mult bine la toţi românii dacă o vom populariza şi asimila în bagajul nostru de cunoştinţe”, că “e mai tare decât Codul lui da Vinci sau Harry Potter”, “o fantasmagorie simpatică”, că “egalează opera Densuşianu”, etc. / întradevăr, oferta informativă din “Originea Gherga” e serioasă, presupunând reacţii corespunzătoare din partea utilizatorilor); negative au fost câteva observaţii despre lungimile unor paragrafe, dificultatea fiind uneori de urmărire a subiectului transversal / “firului roşu”, etc. (o dificultate poate fi copleşirea datorită avalanşei de informaţii - însă au fost utilizate doar o parte dintre cele adunate - concluzia fiind că totuşi se observă ceea ce era necesar de demonstrat). 162


Recenziile unor distribuitori de cărţi pe Internet au exprimat consideraţii despre lucrare ca: “Originea Gherga este o carte perfectă, este frumoasă şi când vei avea timpul necesar nu ezita să o citeşti, deoarece este o carte bună şi nu o pierdere de vreme cu cititul ei. Putem spune cu certitudine că Originea Gherga este o carte excelentă - o poţi citi acum online, gratis. Oricare ar fi visul tau, citeşte Originea Gherga - poate fi un liant de la visul tău către un vis împlinit. Ştiai că Originea Gherga este o carte care pune ideile autorului în valoare şi care te îmbie să citeşti sau să înveţi tainele dezvăluite de autor? Este mai uşor să visezi decât să citeşti şi e mult mai uşor să citeşti decât să scrii, de aceea munca pentru o carte cum este Originea Gherga poate dura câteva luni, de ce nu şi ani iar citirea ei mult mai puţin. Originea Gherga este o carte care trebuie citită şi care nu ar trebui să lipsească din cultura generală a fiecăruia. Numai citind putem învăţa iar cartea Originea Gherga este o resursă excelentă pentru cei care vor să-şi îmbogăţească cultura generală. Cei care au citit cartea Originea Gherga au aflat părerea autorului despre subiectul tratat în această carte. Cartea Originea Gherga poate fi considerată o resursă educaţională excelentă şi poate fi folosită pentru lecturare şi învăţare. Descoperă cartea Originea Gherga şi informaţiile utile pe care aceasta le conţine. Delectează-te citind cartea Originea Gherga şi nu vei regreta că ai făcut acest pas. Timpul este aşa preţios, încât nul mai pierde şi citeşte Originea Gherga.”

sfârşitul lunii septembrie 2011 a fost ca blog), contorizările au înregistrat mii de vizite pe blog şi sute de descărcări integrale ale cărţii: cei mai mulţi cititori au fost din România, Statele Unite ale Americii, Germania, Rusia, etc.; printre cele mai accesate părți ale lucrării - la 5 ani de la apariție - se evidențiază (în ordinea popularităţii statistice) “Geneza Gherga”, “Obârşia Gherga” și “Sângele Gherga” iar expresiile cele mai căutate pe Internet în “Originea Gherga” au fost “infinitul”, “ghicitul în palmă”, “Hitiţii”, “Şcoala din Milet”, etc. Această ediţie este actualizată la nivelul anului 2017, urmând şi opiniile unor licenţiaţi de specialitate (în istorie / ca Dan Nicolaescu din Timişoara, ca Dr. Oana Gavriliuc din Timişoara, care - cronologic - au făcut şi primele aprecieri despre aspectele calitative şi cantitative ale lucrării “Originea Gherga”), ş.a.; printre remarcile imediat după lansare au fost:  28 IX 2011 Dr. Gabriela Grosseck, conferenţiară la Facultatea de Sociologie şi Psihologie, Universitatea de Vest din Timişoara: “Susţin Originea Gherga”  28 IX 2011 Eeva Lehtinen, Finlanda: “Acum trebuie să învăţ Româna, ar fi grozav s-o înţeleg”  28 IX 2011 Duşan Baiski, administratorul Enciclopediei Banatului “Banaterra”: “Felicitări pentru lucrare!”  29 IX 2011 Romina Matei, preşedinta “Youth Express Network”: “Foarte tare - felicitări! Am aruncat un ochi pe text şi informaţie şi e super!”  30 IX 2011 Dr. Oana Neştian, coordonatoare de proiecte, “Institutul Intercultural Timişoara”: “Sunt incitată să citesc tot”  2 X 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timişoara: “Vă felicit pentru această trudă nobilă. Cu stimă”  3 X 2011 Stelian Toza, preşedintele Armânilor din Banat: “Superb. Fac reclamă pe Forumul Mondial Armân”  ş.a.m.d. (unii apărând în textul lucrării) În imaginea următoare este captura contorului blogului în octombrie 2011 (prima lună de funcţionare pe Internet):

Printre avantajele lecturării lucrării “Originea Gherga” ar fi şi împlinirea curiozităţii (calitate regăsită doar la unele persoane) despre modul abordării unui asemenea subiect deosebit, cu componentă educativă; din fericire, pe planetă dintotdeauna au scris mai puţini decât potenţialii cititori (invers ar fi fost deprimant), însă - din nefericire - ar putea fi printre oamenii neinteresaţi chiar unii Gherga: dacă nu toţi Gherga au parcurs lucrarea, atunci parcă n-ar conta nici cuantumul altor cititori (dar statisticile digitale automate de pe Internet înregistrează numeroşi vizitatori unici - alţii decât Gherga şi în total mult mai mulţi decât Gherga - de pe tot globul). Curând după afişarea pe Internet a lucrării (la mijlocul lunii august 2011 a fost sub formă de carte şi la

În timp, unele părţi din “Originea Gherga” au devenit resurse ca de exemplu la Universitatea de stat “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu / reşedinţa judeţului Gorj în 2016 pentru doctoratul lui Iulian Jerca ori au fost preluate de unele domenii Internet, ca de exemplu “Aplahanda”, “Civilizații dispărute”, “Cotele Dunării”, 163


“Dacia Antică” “Dacia Modernă”, “Enigmatic History”, “Eparhia Ortodoxă Română din Ungaria”, “Extazul şamanic”, “Family Tree”, “Harta comorii”, “Independenţa”, “Iniada”, “Kamistad”, “Locate my name”, “Mica grădină”, “Pagini de istorie”, “Răcari”, “România - o ţară minunată”, “Roznepliki”, “Rufon”, “Ţara Românească”, “Timoc Press”, “WikiMapia”, “WikiWorldBook”, “Yumpu”, etc.; inclusiv ediţia Română din 2012 “Who Is Who” - realizată şi pe hârtie - face reclamă blogului, la fel şi cartea “Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan” din 2014 a cercetătorului Român Dinu Barbu ori cartea “Mileniul de întuneric” din 2015 a preşedintelui “Asociaţiei Culturale Române” din Canada, Marius Fincă. De la apariţia lucrării “Originea Gherga” şi până în prezent, conţinutul său în forma integrală de carte s-a bucurat de găzduire pe domeniile Internet ale unora din cele mai mari biblioteci virtuale din lume www.academia.edu, www.scribd.com, “Enciclopedia Banatului” www.banaterra.eu, “Institutul Intercultural Timişoara” www.intercultural.ro/og, etc.

reproduce deloc este mult mai mare la bărbaţi decât la femei). Gherga se reproduce - mereu şi mereu - din acelaşi material genetic (până la următoarea mutaţie). Socotind media de 4 generaţii într-un secol, în intervalul de 10 milenii - de când există actualul tip genetic Gherga - sunt 4 sute de generaţii Gherga (istoricul Herodot Karka a indicat 2:142 că în timpul său - mileniul I î.C. - erau chiar 3 generaţii într-un secol); de exemplu, în ultimele 2 secole / deoarece această perioadă e aritmetic indicată ca semnificativă coborârii moştenirii fizice la valoare subprocentuală, pe linia paternă a autorului - din tată în fiu - Gherga s-a născut în 19 XII 1819 / Ioachim, 16 VI 1843 / Damaschin, 4 I 1870 / Ioan, 27 I 1898 / Aurel, 1 I 1932 / Vasilie, 9 VII 1962 / Eugen, 3 X 1984 / Cristian, media confirmând-o mai degrabă pe cea de 4 generaţii pe secol (în privința copiilor, Ioachim a avut 7, Damaschin 4, Ioan 3, Aurel 4, Vasilie 2, Eugen 2: scăderea este evidentă). Deoarece cam o dată la 2 sute de generaţii în materialul genetic mitocondrial - muieresc / feminin - survine o uşoară mutaţie, printre Ghergane aceasta pe diverse ramuri Gherga sa manifestat în mod sigur de la Potop până acum cel puţin o dată (ceea ce a dus, pe lângă aporturile externe ale încrucişărilor predecesorilor, la diversitatea Ghergană actuală).

Blogul “Originea Gherga” în 2016 Contextul

Speranţa de viaţă în 2012 Pe lângă aceste consideraţii, specialiştii etnografi au apreciat că durata unui mit nealterat ar fi de circa 3 milenii, ceea ce implică pentru perioada analizei Gherga sigur 3 cicluri, din Epoca Pietrei (de la sfârşitul paleoliticului, după Potop), din neolitic până în Epoca Bronzului şi din Epoca Fierului până în Epoca Modernă / acum; de altfel, cele mai recente 3 milenii despre Gherga - corespunzătoare ultimului “ciclu mitic” - sunt în prezent şi cele mai abundent documentate (e de observat că doar puţine mituri au fost continue, adică au traversat ciclurile din mare vechime până în prezent, cel despre Gherga desigur constituind subiectul prezentei lucrări): în aceeaşi marjă de conservare fără alterare a miturilor - de 3 milenii - se încadrează cam toate amintirile Geto-Dace (păstrate în România, însă nu numai), ca adevărate şi nu e nevoie nici măcar de interpretarea lor. În 2004, geneticienii Britanici Martin Richards şi Peter Forster împreună cu Irlandezii Brian McEvoy şi Daniel Bradley, studiind LLY22G - tiparul patern Gherga - şi alte 8 polimorfisme, au generat evoluţia diversificării genetice în Europa, după cum se poate observa:

Cu bunicul patern născut în secolul XIX şi tatăl născut în secolul XX, autorul poate afirma în secolul XXI: în legătură cu trecutul bărbaţilor Gherga sunt o mulţime de dovezi, de la cele circumstanţiale / de context la cele materiale / fizice. Fiinţa umană este unică: de remarcat - şi rămâne de explicat - extensia Gherga în timp, dat fiind faptul că o persoană seamănă sub un procent cu vreun înaintaş după numai 2 secole / adică matematic, un descendent e sub 1% din cineva care a trăit în urmă cu doar 7 generaţii (o sursă a fost venerata mamă dinainte de Potop; este de remarcat ceea ce a fost demonstrat ştiinţific, că probabilitatea de a nu se 164


noastre mai departe unele de altele decât erau strămoşii lor care locuiau în aceleaşi oraşe pe vremea stăpânirii romane”. În 2010, profesorul Indian Shishir Srivastava prin cartea “8 puteri” a observat că “până în urmă cu numai un secol oamenii puteau călători fără paşapoarte sau vize oriunde în lume, fără nici o restricţie; divizarea puternică a lumii a apărut prin războaiele mondiale” (“repararea” cumva se petrece în prezent, prin noua ordine mondială: globalizarea). Început în Epoca Pietrei, amestecul oamenilor continuă și în Epoca Modernă, în locaţii foarte diferite şi în diverse combinaţii procentuale. General acceptat, “leagănul” omului este situat în răsăritul Africii, unde dezvoltarea a fost prin saltul trecerii de la cetele dezorganizate (sau organizate instinctual) la cetele organizate (în adevăratul sens al cuvântului) şi omul a început să stăpânească teritoriile fără a mai avea duşmani naturali de luat în seamă în ceea ce priveşte supravieţuirea speciei; pe lângă acea organizare de tip “haită organizată”, omul a descoperit uneltele ce l-au propulsat la rangul de cel mai periculos prădător de pe Terra / Ghe-Ra (nivel de unde nu a coborât până acum), plasându-se în vârful lanţului trofic. Este de remarcat că spre deosebire de celelalte vieţuitoare ale Pământului, oamenii au în ADN o secvenţă genetică unică, regăsită doar la ei (iar în plus, din vechime se considera că doar oamenii şi zeii aveau spirit, ceea ce întăreşte deosebirea de celelalte fiinţe şi prin această dimensiune). Descoperirea focului (gestul prometeic) este de multe ori asimilată cu creşterea calităţii uneltelor dar şi a armelor, consolidarea sistemelor de organizare socială primare şi cu descoperirea hranei preparate (gestul proteic); este evident că toate acelea au dus la progrese din ce în ce mai semnificative şi - în timp - la necesitatea migraţiei / pusă pe seama mai multor considerente, dintre care se pot aminti suprapopularea anumitor teritorii şi necesitatea ei pentru “echilibrare”, adică fie “fuga” de conflicte, armate sau nu, între diverşi componenţi ai populaţiilor, fie migraţia după hrană, urmărind zone mai bogate în resurse (de exemplu prin deprecierea substratului natural din Sahara / Sa-Hara = tărâmul Sf. Horus, nume care în limba Arabă a ajuns să însemne “deșert”) ori procurarea facilă a acelora, ca de pildă din bogaţia unui anumit teritoriu: cererea majorată de hrană se datora mai mult satisfacerii energetice a creierului mărit, decât înmulţirii numărului persoanelor (gândirea consumă energie).

Despre paragrupul genetic masculin / patern LLY22G al lui Gherga e de ştiut că a fost ştiinţific notat şi ca “N”, “N*”, “N1”, etc. / mai recent cu “X” (deoarece prezintă particularităţi deosebite faţă de ceilalţi bărbaţi de pe glob, fiind al celui mai nou tip uman - de pe uriaşul arbore uman încă studiat genetic de elita specialiştilor din lume): este al celor mai Nordici oameni de pe planetă, populând extremul Nordic / polar al EurAsiei, cel mai mare continent din lume (încă din marele trecut, cei mai Nordici oameni de pe planetă au fost numiţi ca Hyperborei iar calităţile lor au fost foarte stimate / respectate de către restul omenirii). Dezastrul Atlant (al primului imperiu din lume, creat după ce Homo Sapiens a rămas singura specie umană) a separat primii Europeni civilizaţi, în răsăritul continentului, în ramura Sudică şi cea Nordică - după cum se poate observa şi din analizele genetice - iar Gherga a fost pre-diluvian acolo; drumul Gherga face parte din cel al omenirii. În 1952, antropologul Francez Claude Levi-Strauss prin analiza din “Rasă şi istorie” a arătat că progresul e un rezultat al interacţiunii grupurilor mai mult decât ca un produs al societăţilor izolate. În 1992, Margaret Oliphant în “Atlasul lumii antice” a scris că “deşi în prezent separate de numai câteva ore de zbor cu avionul, popoare ca acelea din Siria şi Turcia sau din Franţa şi Anglia par în zilele 165


În urmă cu 50 de milenii, s-a îmbunătăţit tehnica vânatului şi a crescut semnificativ numărul uneltelor, armelor şi destinaţia lor (datorită acumulărilor de experienţe şi necesităţilor de adaptare la noile medii în care s-au produs migrările). Migraţiile au determinat noi agregări de grupuri şi - în esenţă - creşterea substratului şi potenţialului conflictelor umane, căci în urmă cu 45 de milenii au apărut aşezările stabile - în preajma grotelor - prin înpământenirea diverselor grupuri umane (totdeauna, deplasările au presupus şi reîntoarcerea la punctul de plecare, pentru comunicarea şi aplicarea achiziţiilor); între cauzele migraţiilor au fost şi izgonirea de către comunităţi, pedepsirea sau fuga pentru o altfel de viaţă, survenind adaptarea la noile condiţii. Imediat după primul Potop, fenomen care a indus în unele regiuni pierderi masive de populaţie cu tot ceea ce era legat de ea aşezări, cultură, etc. - oamenii au continuat să-şi îmbunătaţească viaţa şi să formeze structuri din cele mai stabile; a început perioada de expansiune şi de dezvoltare reală a seminţiilor civilizaţiei umane (prin întărirea sentimentului apartenenţei de grup), prin migraţia de masă, renunţându-se la “migraţia vânătorească” a oamenilor ancestrali: e de observat că vechile documente se referă clar la diluvii diferite, pentru că n-a fost un singur Potop, ci au fost mai multe (“Originea Gherga” urmăreşte Potopul ca fiind acela de la topirea calotei boreale, după ultima glaciaţiune). Potopuri anterioare au fost de pildă prin spargerea Gherdapurilor / Porţilor de Fier de către Marea Panonică şi scurgerea ei în Pont, spargerea Gibraltarului de către Oceanul Atlantic şi scurgerea sa în Bazinul Mediteran, etc.; Potopul imediat după ultima glaciaţiune a fost spargerea Bosforului şi inundarea Lacului Pontic, care a devenit Marea Neagră (apoi în cronologie - după peste 3 milenii - a fost ploiosul Potop biblic). Cele mai puternice comunităţi care se formau se bazau pe legăturile de sânge (astfel asigurându-se cotele maxime de credinţă faţă de acumulări), de unde s-a creat obiceiul transmiterii tradiţiilor, învăţăturilor înaintaşilor, etc.; de altfel, se poate observa derivarea cuvântului “sânge” / “sân-ge” de la “Sf. Gea”: Sacra Ga, Mama Pământului. Cercetătoarea Spaniolă Cristina Martin nota în 2007 în “Stăpânii lumii”: “Conştiinţa apartenenţei la grup însemna că toţi se ajutau între ei, că bunăstarea unui singur membru era răspunderea întregii comunităţi, un sistem ce există şi azi în colectivităţile mici”. În cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice (taina formării cuvintelor, recuperarea originilor reale)” din 2016 de Lucian Costi, cercetătorul a scris: “Observăm că binefacerea dată omului ‘ge’, făcut din lutul pământului ‘gea’, anume ‘sân-gele’, principalul fluid ce ține trupul viu, are cea mai clară exprimare în românește, unde se pot lesne descifra cele 2 morfene, ‘sân’ de la numele zeului și ‘ge’ de la noțiunea ‘ge’, desigur folosind prescurtarea maximă dincolo de care nu s-ar mai putea despărți morfemele componente. Este de observat cum al doilea morfem ‘ge’ este total schimbat în ‘-guis’ latinesc, încă unul din multele exemple care vin să sublinieze caracterul artificial al latinei, care a pierdut logica de temelie a nașterii vocabulelor, comparat cu arhaica păstrare a fiecărei cărămizi a edificiului străbun din română. Imaginați-vă cele 2 limbi evoluând pe drumuri diferite, una a tot dărâmat din vechiul conac spre a face un palat, ba mai năruind un turn, ba mai adăugând o colonadă, statui și capiteluri, în vreme ce cealaltă a lăsat castelul întreg așa cum l-au clădit prima oară părinții, hotărând că nepoții trebuie să se bucure de opera de început,

care era măiastră foarte. Între progres și pierderea memoriei, româna a ales calea memoriei permanente, cu prețul renunțării la noutățile modei. Notăm că putem reface logica formativă mulțumită trăsăturii conservaatoare a limbii noastre, care se menține - în linii mari, aceeași - încă de dinainte de marea roire getică spre apus, care a generat limbile românice apusene. ‘Ge’ din ‘sân-ge’ e același cu morfemul ‘ge’ din ‘get’, ‘Geția’, ‘Ge-or-ge’, ‘Ghe-or-ghe’. Morfemul ‘ge’ are 2 sensuri majore în funcție de context: omul ‘ge’ al pământului sau ‘ge’, pământul ca materie. În exprimarea ‘sunt de sânge românesc get-be-get’, se repetă de 3 ori morfemul pentru omul pământului ‘ge’. Morfemul ‘ge’ a ajuns celebru și prin prescurtarea sa la rudimentul cel mai mic posibil, acela al consoanei ‘g’, în ‘plu-g’. Nădăjduim că arheologia românească i-a convins pe sceptici că românii știau de ‘plug’ cu mult înainte de ivirea năvălitorilor”. (Imediat după catastrofa inundării din Bazinul Pontic a capitalei Atlantidei, primele așezări stabile / permanente din Europa au fost cele bazate pe pescuit și agricultură la Gherdap - pe Dunăre - în cel mai lung defileu al continentului; zeul suprem - de la care s-a fixat silaba “sân” din “sân-ge”, etc., așa cum a studiat și autorul citat - a fost “Sf. An”, soțul Marii Zeițe Ge a Pământului).

Riftul African Oamenii ancestrali trăiau în teroarea de zi cu zi, “vânaţi” de lipsuri, vânaţi de animale, vânaţi de proprii semeni sau de “fantasmele” create de acei semeni. Foarte rar trăiau indivizii singuratici, organizarea socială fiind obligatorie pentru salvare dar şi necesară manifestării optime a potenţialului, aşadar organizarea în grupuri era vitală. Viaţa grea (majoritatea suferea de reumatism) a născut iluzii din ce în ce mai eficiente şi trăirea a început să fie “anexată” la tot felul de fenomene, la concepte sau ritualuri. Oamenii ancestrali au sesizat creşterea eficienţei gesturilor / eforturilor / acţiunilor lor în condiţiile existenţei “atingerii divine” (indiferent în ce se concretiza aceasta, conştient sau inconştient) şi n-au mai renunţat la ea decât în condiţii extreme, când randamentul a dispărut ori s-a instalat decepţia, depresia sau senzaţia de părăsire; odată cu acea conştientizare, s-a consemnat apariţia specialiştilor în “revigorarea divină” - fie ei vraci, preoţi, etc. - ce cu timpul au devenit puternici şi în consecinţă impunători faţă de cei care atentau la poziţia lor în cadrul comunităţii. (Apariţia conceptului de religie nu trebuie confundat cu cel de credinţă, 166


suflet şi suflare, respectiv vânt / o paralelă sugestivă mecanismului conceptual): sufletul era latura eterică a fiinţei, identificat cu umbra, cu oglindirea în apă ori cu portretizarea, vântul fiind principiul activ, transformator al lumii, intermediar între cer şi pământ, sfânt agent purificator asociat mişcării / dinamismului. În comunicarea cu mediul, principalul emiţător şi receptor - după cum a fost dovedit ştiinţific şi de către “Institutul de Cardiologie” din California - este inima, ce are un rol mai important decât acela de a pompa sânge în organism (inima este cel mai puternic generator electric din trup iar inima femeii bate mai repede decât inima bărbatului); câmpul energetic al inimii se extinde cu mult în afara trupului, arătând ca un inel lat de câţiva metri împrejurul trupului (câmpul electric al inimii este de o sută de ori mai mare decât al creierului iar câmpul magnetic al inimii este de cinci mii de ori mai mare decât al creierului): inima este interfaţa ce transformă emoţiile şi convingerile în energii electromagnetice, interacţionând atât cu trupul fizic, cât şi cu lumea înconjurătoare (străvechea spusă de “a pune suflet în ceea ce e de făcut” reflectând faptul că semnalul vibraţional al inimii este mai puternic). În concluziile lucrării “Mintea de dincolo”, Dr. Dumitru Dulcan - specialist neurolog, care a observat şi existenţa celor 2 tipuri de inteligenţă, raţională a creierului şi emoţională a inimii, măsurate prin 2 coeficienţi diferiţi, anume cel de inteligenţă tradiţională / raţională şi cel de inteligenţă emoţională - a scris: “Avem 2 instanţe de decizie: mintea şi inima. Mintea este informaţia, raţiunea, educaţia. Inima este sufletul, intuiţia, Divinitatea din noi, sentimentele. De aceea, când suntem trişti avem senzaţia că ne doare, că ne apasă inima. Cu mintea alegem logic, raţional. Cu inima alegem în virtutea sentimentului pe care îl avem în clipa deciziei. Timpul ulterior ne arată că adevărul a fost de partea inimii. Inima este vocea interioară a Sinelui, echivalentul Divinităţii din noi. Raţiunea foloseşte repere conjuncturale, efemere. Inima se ghidează după vocea Universului din noi, singurul deţinător al adevărului. Inima este mai aproape de subconştient decât raţiunea. Acolo este înscrisă întreaga noastră istorie, trecută, prezentă şi viitoare. Informaţia venită din subconştient o numim intuiţie. Noi suntem, la modul direct, opera conştiinţei noastre. Corpul nostru fizic este alcătuit din elemente ale vieţilor trecute şi din cele ale combinaţiei materialului genetic al părinţilor. În câmpul conştiinţei celui ce urmează să se nască este deja prezentă schema sa morfogenetică, decisă în planul de dincolo. Genele sunt ale părinţilor, aranjamentul lor vine din proiectul desenat dincolo. Nu există decât moarte a corpului fizic. Corpul subtil este etern. Naşterea este trecerea de la esenţă la substanţă. Moartea este trecerea de la substanţă la esenţă (Apollonius din Tyana)”. Filozoful Heraclit din Efes afirma: “Pentru suflete e moarte să devină apă, sufletul uscat e cel mai bun” (şi răniţii ori muribunzii - ale căror suflete au fost afectate - foarte des vor apă); academicianul Simeon Florea în “Înmormântarea la Români” a scris: “vasele cu apă din apropierea mortului erau acoperite, ca să nu pice sufletul într-însele şi să se înece, căci se credea că sufletul trage la apă”. Privind aspectul funerar, Infernul păstra uscăciunea, pentru suferinţa continuă datorată “setei” morţilor: de aceea, libaţiile aveau şi scopul potolirii sale (Cultul Apelor - mereu “vii”, inspirând şi vindecând - a fost constant alimentat de devoţiunea populară). Inima e centrul sufletului, al sentimentelor iar creierul al raţiunii, al logicii; fiinţa umană este sub influenţa forţelor / energiilor astrale: uranice / cereşti

în legătură cu structurarea primară şi culturală a comunităţilor umane). Picturile rupestre, Cultul Morţilor (adică respectarea înaintaşilor / cinstirea strămoşilor) şi manifestările religioase au fost elementele de început, în care câştigau cei puternici. Ideea de divin, în diferitele percepţii ale oamenilor, din cele mai vechi timpuri până acum, este pe deplin atestată; conştiinţa religioasă a fost atotprezentă, indiferent de apartenenţa teritorială (mereu legată de împărăţia cerească, căreia i s-a atribuit conducerea universului, căci cu cât societatea era mai rudimentară, cu atât caracterul său religios era mai accentuat). Alcătuirea umană din triada trup - suflet spirit provine din Epoca Pietrei: toate vieţuitoarele erau caracterizate de materie şi energie, adică de trup şi suflet, zeii şi oamenii având spre deosebire - în plus - forţa Ma / de la mană a spiritului (de altfel, dintre toate fiinţele doar aceştia conştientizând că moartea este inevitabilă). Omul are 3 sisteme, active în planurile: informaţional - spirit, energetic suflet şi material - trup; mult ulterior înţelepţilor vedici Gărga / Gherga, concepţia s-a simplificat, în trupul fizic şi “dublul” său: corpul vital (cuprinzând deopotrivă energia sufletului Ka şi forţa spiritului Ma). Aşadar, concepţia despre fiinţe era atât cu partea văzută, cât şi cu cea nevăzută: vizibil era trupul iar invizibil era sinele, respectiv ceea ce-l energiza (tot din partea invizibilă, la oameni şi zei se adăuga spiritul / adică având deopotrivă eul şi supra-eul). În triada rezultată uman, perisabilă era partea materială - trupul fizic - iar partea imaterială era neperisabilă şi avea astfel 2 componente, pe lângă energia sinelui (comună şi altor vieţuitoare), fiind forţa spirituală: în trecut exista şi credinţa că se putea asimila elementul spiritual al victimei consumându-i creierul, ceea ce evidenţia craniul - popular tigva fiind ştiută ca hârcă - drept sursă de putere. Triada îndeosebi includea interacţiunea dintre cele 3 niveluri cosmice (de sus în jos, celest-terestru-infernal) şi cele 3 nivele ale vieţii omului (de jos în sus, fizic-psihicspiritual). Aşa după cum în prezent informaţia, energia / electricitatea, magnetismul - şi altele de gen - se ştiu că există dar nu sunt vizibile direct, din cele mai vechi timpuri oamenii aveau concepte solide despre forţele invizibile despre care ştiau că există, dezvoltându-şi credinţele.

Abordarea serioasă şi în premieră mondială a sufletului - legat de suflare / respiraţie, hiperventilaţia ajutând tranşa şamanică - a fost făcută de străvechii Yoghini din N Indiei / Bhărat, în cadrul Civilizaţiei Ghargar, dominată de înţelepţii Sanscrit notaţi Gărga, ca un “dublu” al persoanei, capabil să părăsească trupul, putând ieşi dar şi să se întoarcă în el (de aceea, cea mai veche omologare a fost cea dintre 167


prin creier şi telurice / pământene prin inimă (efectele putând fi măsurate prin cei 2 coefienţi de inteligenţă, tradiţională şi emoţională).

considerat de torsiune - încă îi ţinea conectaţi, concluzia fiind că există un câmp cuantic ce uneşte tot ceea ce există, prin intermediul său oamenii fiind în legătură cu toată natura): câmpul informaţional al ADN-ului uman impregnează serios acolo unde îi dăinuie prezenţa, influenţând de pildă casa, obiectele, etc., informaţiile specifice propriei fiinţe rămânând pentru foarte mult timp (prin anumite acţiuni speciale pot fi curăţate). S-au testat şi efectele sentimentelor asupra ADNului uman: în câte o eprubetă a fost izolat ADN de la diverse persoane şi acele eprubete au fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale, măsurându-se electricitatea la nivelul ADN-ului; când subiecţii au emis sentimente pozitive, molecula ADN se dilata iar când subiecţii au emis sentimente negative, molecula ADN se contracta (concluzia fiind că stările umane influenţează simultan ADN-ul, ceea ce se propagă nu doar în trupuri, ci şi afara lor, datorită câmpului cuantic). De pildă, slujbele bisericeşti ajută la ameliorarea sănătăţii, măsurătorile tensiunilor enoriaşilor - înainte şi după slujbă - arătând la majoritatea normalizarea tensiunii după serviciul religios; de asemenea, la apa sfinţită s-a observat mărirea densităţii optice iar undele sonore emise de toacă sau clopot au proprietăţi vindecătoare, uneori mai eficiente în omorârea microbilor patogeni decât radiaţiile magnetice (de aceea, în timpul epidemiilor se bătea toaca ori se trăgeau clopotele): iniţial (în Epoca Pietrei), toaca - reproducând cântecele Culturii Lemnului - a fost instrument şamanic. Puterea rugăciunii de asemenea vindecă, la creştini de exemplu fiind dovedită eficienţa rostirii rugăciunii “Tatăl nostru” ori puterea semnului Crucii, binecuvântările fiind semnificative nu doar prin valoarea spirituală, ci şi prin valoarea preventivă, exercitarea efectelor remarcându-se dintotdeauna asupra mâncărurilor, băuturilor, etc. Omenirea a păstrat în memoria colectivă amintirea percepţiilor extrasenzoriale (admirând în prezent puţinele persoane cu aşa posibilităţi), capacităţile estompându-se în timp, căci la majoritatea oamenilor au fost puternice ancestral: în mare vechime, empatia umană se baza pe valurile energetice din natură simţite mai conştient decât în prezent. Din istoria îndepărtată se poate deduce că predecesorii nu erau - cum s-ar putea interpreta la prima vedere - chiar “primitivi” (de altfel, oamenii din prezent sunt mai dezavantajaţi în multe privinţe decât cei din trecut): strămoşii erau mai avansaţi de pildă prin faptul că se bucurau de activarea unor catene din helixul dublu al ADN-ului uman (ce azi încă există, însă nu-s folosite - fiind considerate reziduuri - specialiştii în genetică străduindu-se să le redinamizeze), ce permiteau comunicarea mutuală între semeni - fără a mai fi necesare multe concepte împărtăşite pentru clarificări între ei - adică erau de fapt “zei”; ca o paralelă, aşa cum azi Internetul este o reţea ce leagă “maşinării” / computere între ele, în Epoca Pietrei oamenii erau conectaţi în dimensiuni mai profunde decât acum, legăturile mai puternice / cuantice dintre oameni datorându-se utilizării unor părţi din ADN ce azi au ajuns aproape abandonate (pe măsura scurgerii timpului, partea emoţională / intuitivă - bazată şi telepatic, oamenii comportându-se instinctiv în grup, comunicarea cuprinzând şi intuiţia sincronă manifestată în reţeaua lor - s-a estompat, evidenţiindu-se partea analitică / raţională iar problemele dintr-o aşa modificare n-au încetat să apară, înregistrându-se tot mai des disfuncţii între intuiţie şi raţiune). Dr. Dumitru Dulcan - şeful catedrei de neurologie a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti - a enunţat în 2009: “Considerăm că

Oamenii gândesc continuu - fie că vor sau nu vor aceasta - iar toate gândurile produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie lansată (şi nu doar într-o direcţie “dorită”, ci în toate direcţiile); energia emisă de gânduri interacţionează - în drumul parcurs - cu alte energii, cu unele ajungând să vibreze la unison. Fiecare gând indiferent că e bun sau rău - declanşează un proces de rezonanţă; tot ceea ce vibrează cu energia gândurilor e atras automat în viaţă. Însă nu creierul - cu impulsurile sale electromagnetice - este principalul emiţător / receptor din trup, ci inima: organ mult mai puternic şi cu rol mai important decât doar de a pompa sânge; forma principală de comunicare realizată de inimă este de transmitere a informaţiilor prin transpunerea emoţiilor / sentimentelor în energii electromagnetice, ce interacţionează atât cu celulele trupului, cât şi cu lumea înconjurătoare. Sentimente pozitive ca iubirea, iertarea, compasiunea sau sentimente negative ca mânia, ura, supărarea produc modificări atât în trup, cât şi în afara sa. Dr. Vladimir Poponin - fizician Rus - a demonstrat influenţa directă a ADN-ului uman asupra lumii înconjurătoare: a pus într-o eprubetă închisă ADN şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul asupra fotonilor; fotonii s-au distribuit (aşa cum era de aşteptat) în mod dezordonat, fără să urmeze o anumită ordine. Apoi, savantul a introdus ADN uman în acea eprubetă şi s-a produs un lucru surprinzător: ADN-ul uman avea influenţă directă asupra fotonilor, printr-o forţă misterioasă el ordonându-i în forme regulate (a fost pentru întâia oară când ştiinţa a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi susţineau demult, că oamenii sunt parte integrantă din lume şi că o influenţează permanent). Experimentul nu s-a oprit la acel fapt: după ce ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum ADN-ul uman era încă acolo, păstrânduşi poziţia lor ordonată; fotonii şi ADN-ul uman încă păstrau legătura, deşi fuseseră separaţi fizic (un câmp subtil 168


telepatia - ca prelimbaj şi posibilitate de comunicare, de transfer de informaţie între indivizi - este mult mai pregnantă în lumea lipsită de limbaj articulat. Dincolo de o serie de gesturi, sunete, mirosuri, care au o anumită semnificaţie la vieţuitoare, acţiunile complexe de conducere a grupurilor, distribuţia rolului în grup, întreprinderea unor măsuri de apărare comune, ar fi posibile să se realizeze şi pe această cale de comunicare. Este probabil că înainte de apariţia limbajului articulat, însuşi omul să fi dispus de această posibilitate de comunicare. Apărând limbajul ca formă superioară şi mult mai eficientă de comunicare, această capacitate s-a atrofiat, rămânând într-o formă latentă în fiecare din noi. Parametrii fiziologici determinaţi în cursul experimentelor telepatice au indicat rezistenţa electrică scăzută, pulsul majorat, tensiunea arterială mare şi respiraţia mărită, atât ca frecvenţă, cât şi ca amploare” (probabil pentru oxigenarea mai profundă a creierului). Şi academicianul Român Ovidiu Bojor afirma în 2014 că în mare vechime oamenii comunicau mental (aşa după cum în prezent doar puţini o mai pot face, căci asemenea abilităţi s-au pierdut, datorită progresului în direcţiile civilizaţionale actuale); în trecutul îndepărtat - înaintea limbajului articulat - telepatia a fost limbajul universal (care nu necesita traduceri). Greşelile cognitive influenţează deciziile; savantul a aplicat un test simplu (mereu trecut doar de o minoritate dintre subiecţi): “O bâtă de oină şi o minge costă împreună 1,10 euro. Bâta costă cu un euro mai mult decât mingea. Cât costă mingea?” Majoritatea dă răspunsul oferit de primul sistem, însă totodată greşit: 10 cenţi; răspunsul corect desigur e 5 cenţi. El a mai susţinut: “Atunci când oamenii iau decizii, cei mai mulţi nu se întreabă ‘ce voi simţi şi pentru cât timp?’ şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor rămâne. Din trecut învăţăm - de obicei - să maximizăm calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe. Numesc asta ‘tirania sinelui’. Pentru a contracara erorile primului sistem, există - în principiu - o soluţie simplă: încetinirea procesului de decizie şi apelul la al doilea sistem. Nu putem face asta tot timpul, însă atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”. Ceea ce specialiştii numesc “ADN blocat” vibrează armonios mai înalt decât catenele încă funcţionale (realitatea e că majoritatea ADN-ului uman a rămas nefolosit, oamenii azi utilizând practic doar o mică parte din ADN); erupţiile solare devastatoare / cu mărirea nivelului radiaţiilor cosmice şi limbajul apărut au fost printre factorii care au redus posibilităţile oferite de ADN-ul uman, ca atare şi organe importante - ca hipotalamusul sau glanda pineală reducându-se din cauza neîntrebuinţării lor: activarea mărită a ADN-ului uman ar permite şi întrebuinţarea majorată a creierului (căci şi din acela doar o mică parte este funcţională), savanţii cercetând acum foarte serios bagajul genetic / biologic uman, pentru mărirea valorificării sale, asemenea încercări de altfel manifestându-se de foarte mult timp, aşa explicându-se vechile preocupări ca de exemplu despre “al treilea ochi”, cu manifestări la cei din Bhărat / India şi în prezent - marcajul respectiv pe frunte Sanscrit fiind numit “tika” / de care s-au legat denumiri ca Atlantic / Atlantic, Svastica / “Svas-tica”, Vatican / “Va-tican”, etc. - aşa justificându-se popularitatea “mediumurilor” sau “vizionarilor”, ş.a.m.d.

În 2002, psihologul Evreu Daniel Kahneman a primit Premiul Nobel în economie pentru studiile sale de pionierat despre economia comportamentală, susţinând că gândirea e controlată de 2 sisteme: intuitiv / rapid (înnăscut) şi raţional / lent (specific omului); de cele mai multe ori, primul sistem generează sugestii pentru cel de-al doilea, care intervine doar când detectează o greşeală. Primul sistem activ tot timpul - prezintă erori cognitive, un exemplu fiind dat de iluziile optice, ca de pildă al liniilor ce par a avea lungimi diferite, care chiar măsurate pentru convingere (datorită celui de-al doilea sistem) că au aceeaşi lungime, totuşi primul sistem continuă să le perceapă ca inegale ori a cercurilor centrale identice în mărime, etc.:

169


timpuri - ar putea fi explicată şi prin recunoaşterea publică a unor abilităţi conservate de asemenea gen / remarcate în anturajele lor şi apreciate ca atare. În plus, conform unor vechi documente (între care şi “Cartea lui Enoh” / Eno despre ceea ce a fost pre-diluvian), Ghergarii pe linie paternă aveau ascendenţă îngerească, deci genele ar fi divine, ca urmaşii pe linie masculină - ai celor care nu aparţineau lumii curente: mamele erau pământene iar taţii erau îngerii Gregori (în Aramaică “Iyr”, în Ebraică “Er”, în Greacă ἑγρήγορος / ἐγρήγοροι, înţelesul fiind de “veghetori”), hibridizarea / corcirea fiind dublu redată şi de numele Gherga, redând fuziunea dintre Cer şi Glie; e de ştiut că Aramaica a fost limba Ghargheilor / Chaldeilor, ajunsă “lingua franca” în Anticul Orient Apropiat (limba în care a fost tradus Vechiul Testament, căci era cea vorbită în Galileea, fiind popular utilizată inclusiv de Iisus, conform şi apostolului Matei 26:73, a cărui evanghelie e prima carte din Noul Testament): în Vechiul Testament (Iezechiel 23:20), cea mai desfrânată Evreică din Ierusalim aprecia falusurile Chaldeilor că erau ca ale cailor, virilitatea lor depăşind-o pe cea a Egiptenilor. Cercetătorul Englez Philip Gardiner a scris: “Veghetorii au fost descrişi ca formând un curent submers şi au fost numiţi ‘E-Gregori’. Cabala menţionează 72 de îngeri regali cărora Iudeii le zic ‘Elohim’, adică ‘Străluciţii’. Înţelesul Grec e de ‘Gardiani’ / ‘Străjeri’ (cu rolul de protectori). ‘E-Gregor’ în Greacă înseamnă ‘excitat de pasiune’ / ‘trezit din somn’: e o legătură incredibilă între luminoasa experienţă a trezirii (trecerea din adormire la veghe) şi lumea inconştientului. Rădăcina termenului pare a fi din Siriaca Er / Ur. În secolul XIX, misticul Eliphas Levi afirma că Uriaşii lui Enoh erau EGregori (‘Strălucitori’ / ‘Uriaşi renumiţi’). Masonii informează că E-Gregora a fost Fiul Domnului; spiritele EGregorilor protejează fraţii de duşmani iar Hiram Abif arhitectul primului Templu din Ierusalim - era E-Gregor”. (Masonii pretind mult mai mult, anume că îşi trag originea din Atlantida, ei fiind credincioşii Zeului Pan - încornoratul patron al păstorilor - fiul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică al “Sfântului-moş” Ghergan). Studiile specialiştilor au relevat că relaţiile dintre oameni sunt determinate de nişte coduri ale câmpurilor lor; câmpul fiecărui om conţine câte un set de “instrucţiuni” ce determină relaţiile cu lumea iar acelea se împart între conştientul şi subconştientul uman, manifestându-se global prin nivelul energiei personale: dereglări ale nivelului energetic - prin scădere ori prin creştere - rezultă în boli sau în performanţe. Generaţiile actuale umane şi-au pierdut din străvechile abilităţi de trai conectat direct cu natura, controlul subconştientului devenind mai greoi decât cel al conştientului; inclusiv stilul de viaţă Modern a separat oamenii de fluxul primordial de electroni ai Pământului - ca de exemplu renunţarea la şederea directă pe sol sau purtarea papucilor, în locul umblatului cu picioarele goale - absorbţia de electroni din suprafaţa terestră fiind mult mai redusă, ceea ce dereglează nivelul de cortizol şi calitatea somnului, micşorîndu-se neutralizarea radicalilor liberi (căci efectul benefic al radiaţiei preluată direct din pământ este puternic anti-inflamator şi anti-oxidant): omul este de fapt ca un “burduf” între Pământ şi Cer - mereu influenţat de energia înconjurătoare - însă progresul civilizaţional pentru condiţiile de trai a estompat unele calităţi ancestrale ale fiinţei umane. Creierul comunică prin unde electromagnetice în inimă şi reacţii biochimice în trup; savanţi ca Dr. Ervin Laszlo, Dr. Bruce Lipton ş.a. - experţi în epigenetică - au demonstrat că

Despre termenul Sanscrit “Svas-tika” e de ştiut că începea cu formula de binecuvântare “Su As” = “Svas” (unde particula sfinţeniei “Su” echivala “Apa” iar “As” - ca eponimul Asiei - era prescurtarea “Sf. An” / la Indieni “Svas” fiind “Suflu” iar la Sumerieni “Aş” însemna “Unu”, sacralitatea sa şi a simbolicului său ochi terţ avându-şi redarea emblematică în Svastică: solara cruce în rotire de fapt era bumerangul Ghergan în mişcare, fiind arma reprezentativă regală); în Europa, Svastica se numea de exemplu la Kareli “Yarga”, la stră-Români “Vârtelniţă” (între - popular numită Cruce solară - şi Crăciun fiind evidente legături), etc. Literalmente, denumirea de “rustică” / “rustică” folosită pentru desemnarea vieții tradiționale țărănești e de la marcarea cu roșu - printr-un punct de culoare roșie pe frunte - a celui de-al treilea ochi, “tika”: astfel, “rus-tika” a rămas în vechile vocabulare, regăsindu-se de pildă în limba Latină ca “rusticus”. Privind roata solară = “Svas-tika”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Svastica e unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi mai vechi din lume. S-a spus că era cunoscută atlanţilor, arătându-se prin aceasta că originea ei trebuia căutată în timpuri străvechi. Svastica indică limpede prin însuşi grafismul ei - o mişcare de rotaţie în jurul unui centru nemişcat, care poate fi ‘eul’ sau ‘polul’; e deci un simbol de acţiune, de manifestare, de ciclu şi de regenerare perpetuă. Masonii au considerat centrul svasticii ca fiind Steaua Polară iar cele 4 gamma care o constituie drept cele 4 poziţii cardinale ale Ursei Mari în jurul ei; există şi forme secundare ale svasticii, precum cea cu braţe arcuite, utilizată în Ţara Bascilor, ce evocă foarte clar figura dublei spirale”. Unii lingvişti - ca de exemplu Asya Pereltsvaig în 2014 - au observat asemănări între limba Bască şi limba Georgiană (ambele mai vechi decât cele vorbite de Kurgani, adică de către Indo-Europeni). Conform legii că dacă în natură există ceva inutil, înseamnă că odată a fost util, rezultă premiza că natural nimic inutil nu e valorificat; doar artificial - de exemplu prin manipulare genetică - s-ar putea revigora mai semnificativ zestrea moştenită (ori crea ceva nou). Impunerea liderilor Gherga - cu respectarea câştigată din cele mai vechi 170


sentimente ca fericirea dilată moleculele ADN iar sentimentele negative le contractă (de altfel, la rândul său ADN-ul uman influenţează lumea fizică, experimentele efectuate de Dr. Vladimir Poponin, Dr. Fritz Popp, ş.a. arătând că fotonii - componenţii luminii - sunt ordonaţi întrun anumit tipar de către moleculele de ADN uman): cercetările au demonstrat că aminoacizii ce formează ADN-ul sunt activaţi sau dezactivaţi în funcţie de emoţii (o emoţie pozitivă - de exemplu iubirea - potenţează reacţia din ADN, pe când o emoţie negativă - ca de pildă ura - o inhibă). Este de remarcat că tradiţiile spirituale au pus mereu accentul pe înţelepciunea inimii, pe iubire ca şi cale de unificare între oameni şi apoi de unificare a acestora cu natura şi cu întregul univers (oamenii trecutului au fost consideraţi încă din marea vechime ca “fericiţi”, de exemplu şi acum dogma ortodoxă având la bază nu teama de Dumnezeu, ci dragostea, căci “Dumnezeu este iubire” / întâia epistolă sobornicească a apostolului Ioan 4:8). Forţa spirituală a dus la forme de dominaţie umană: în paleocortex - baza stratificării creierului - sunt depozitate toate instinctele primare şi comportamentele primordiale, care se transmit peste generaţii; tendinţa spre a găsi un sprijin, un panaceu pentru mărirea puterii cu care să fie învinse greutăţile curente şi-a găsit uşor aplicabilitate pe baza suportului ancestral legat de idolatrie, ajungându-se până acolo încât unii lideri au devenit idoli de reacţie, comportament şi drum de viaţă. Una din cele mai ciudate teorii circulând din vechime a fost cea a tablei şterse - sau “tabula rasa” - ce susţinea că oamenii se nasc fără caracteristici sau predispoziţii ale personalităţii; cei care au propus acea teorie (ca filozoful Macedonean Aristotel în secolul IV î.C., călugărul Italian Toma D’Aquino în secolul XIII, psihiatrul Evreu Sigmund Freud în secolul XIX, ş.a.) susţineau că toată capacitatea mentală ar fi rezultatul experienţei şi educaţiei, însă s-a dovedit ştiinţific că genele şi alte trăsături familiale, moştenite la naştere, împreună cu anumite instincte înnăscute, joacă un rol decisiv în comportamentul ulterior / pe lângă experienţe şi educaţie: studiile (incluzând şi copii adoptaţi ori gemeni crescuţi în familii diferite) au tratat modurile prin care gesturi similare precum zâmbitul, anumite trăsături de limbaj, etc. - puteau fi găsite în toată lumea, în culturi total diferite, concluziile fiind legate de modul prin care anumite trăsături pot să existe încă de la naştere. La mulţi se observă înclinaţiile înnăscute spre anumite aptitudini - desigur moştenite de la înaintaşii lor, care valorificate prin exersare pot duce la performanţe notabile exagerările altora despre ei ajungând până la exprimarea de genul că “s-au născut învăţaţi”; recent, Germanii Grazyna Fosar, Franz Bludorf, Dr. Piotr Gariaev - biolog Rus - ş.a., au studiat influenţarea zestrei genetice de către cuvinte, în sensul că anumite frecvenţe reprogramează ADN-ul: conform cercetărilor lor, limbajele umane n-au apărut la întâmplare, ci au fost rezultatele populaţiilor având în majoritate un anumit profil genetic, a căror comportamente vibraţionale mereu au fost în corelaţie cu modulări prin cuvinte şi propoziţii, datorită tonalităţii folosite, etc. (de altfel, învăţătorii spirituali - antrenaţi în exersarea puterii conştiinţei prin relaxări, meditaţii, etc. - cunoşteau de milenii faptul că organismele umane erau “programabile” şi prin cuvinte).

Dr. Nicolae Bagdasar (1896-1971) în “Teoria cunoştinţei” a scris: “Este de ajuns să ne gândim numai ce rol joacă ereditatea în viaţa organică şi în viaţa sufletească, pentru a ne putea da uşor seama cât de nejustificată este ideea fundamentală a empirismului că sufletul ar fi o ‘tabula rasa’. E fapt stabilit psihologic că nici chiar în actele sufleteşti cele mai elementare, în reflexe şi senzaţii, sufletul nu se comportă cu totul pasiv, ci - din contră - depune o activitate şi interpretează într-un anumit sens datele experienţei. E de asemenea stabilit că nu tot ceea ce se petrece în lumea externă este receptat de suflet, ci că totdeauna sufletul efectuează o alegere printre datele experienţei, manifestă preferinţă pentru unele din ele şi neglijează sau ignoră cu totul altele, fapt ce nu se împacă deloc cu concepţia unui suflet-oglindă, care ar reflecta pasiv şi cu egală indiferenţă tot ceea ce ajunge în faţa sa. Sufletul se simte solicitat - din infinitatea de date externe şi interne - de unele mai mult, de altele mai puţin, el are interes (practic sau teoretic) pentru unele, pentru altele însă nu, ceea ce dovedeşte cât de greşită este ideea empiristă despre pasivitatea sufletului şi cât de îndreptăţite sunt teoriile opuse, care caută să scoată în relief ‘activitatea’ sufletului şi ‘spontaneitatea’ gândirii, facultatea aperceptivă a spiritului. Ştim cât de dificilă este opera cunoaşterii şi câte funcţiuni sufleteşti variate sunt necesare pentru a ajunge la cunoştinţe valabile şi veridice. Dacă sufletul ar fi o ‘tabula rasa’ - pe care vin şi se înscriu singure senzaţiile - atunci n-ar mai fi nevoie de nici un efort şi de nici o operă selectivă din partea sufletului. Ceea ce în realitate nu este cazul. A reduce cunoştinţa la senzaţii şi a nega activitatea spiritului nu înseamnă câtuşi de puţin a explica şi a descrie actele cunoaşterii, ci pur şi simplu a ignora adevărata natură a acestor acte. Căci cunoştinţa nu stă în senzaţii, percepţii şi reprezentări, ci în operaţii ale gândirii, în acte de judecată, adică în acele acte în care poate fi vorba de adevăr sau fals. Niciodată o senzaţie, percepţie sau reprezentare nu poate pretinde că întruneşte atributul veracităţii. Sensibilitatea procură material pentru cunoaştere şi constituie de cele mai multe ori punctul de plecare pentru cunoaştere, dar cunoaştere propriu-zisă ea nu poate procura. Cunoaşterea cade în domeniul de activitate al gândirii, acolo unde intervin operaţiile logice, căci aici avem aserţiuni pozitive sau negative, adică adevăruri”. În 2009, psiholoaga Cristiana Leviţchi afirma că “genele părinţilor, structura lor psihologică, modul lor de comportare se transmit din generaţie în generaţie; ceea ce s-a întâmplat cu un strămoş afectează şi generaţiile care vin: aşa cum se transmit genele, aşa se transmit şi gândurile, ideile, sentimentele, traumele, de la o generaţie la alta (aşa cum există un inconştient propriu, există şi un inconştient de familie, ce se preia, mai ales dacă 171


membrii acesteia nu îşi recunosc şi nu conştientizează problemele, negându-le, nu-şi conştientizează trăirile şi ţin secretele, etc)”. Identificarea accesului integral în profunzimea ADN ar permite şi descoperirea istoricului ascendenţilor, un exemplu ştiut - în preajma morţii - fiind al revederii vieţii într-o derulare rapidă: o manifestare a înmagazinării informaţiilor; o persoană transmite urmaşilor datele stocate până să devină părinte, capacitatea de a reţine informaţiile de către ADN fiind recunoscută ştiinţific drept colosală. De aceea - de exemplu - oamenii au instinctul de aşi organiza un adăpost, aşa după cum şi multe vieţuitoare îşi amenajează cuibul / culcuşul, căci “handicapul” presupus de unii cercetători despre străvechii oameni ca incapabili să-şi încropească o colibă e aiuristic ori anumite persoane se extaziază de pildă privind un anumit peisaj (care probabil a fost plăcut şi înaintaşilor) sau încearcă sentimentul a ceva “deja văzut”, etc. Cunoaşterea propriului ADN nu e doar o plonjare în trecut, ci şi cunoaşterea viitorului: deoarece nimeni nu şi-a putut alege părinţii, totul este predestinat (moştenirea genetică influenţează viitorul de exemplu sub forma unor aptitudini ori sensibilităţi transmise din strămoşi, inclusiv boli). Cercetătorii de la “Institutul HeartMath” din California / SUA au demonstrat că sentimentele sincere de iubire, de apreciere şi de recunoştinţă stimulează puternic sistemul imunitar, amplifică secreţia substanţelor chimice vitale şi implicit vigoarea trupului, reduc nivelul hormonilor stresului, presiunea arterială excesivă, anxietatea şi vinovăţia şi îmbunătăţesc mecanismele de reglare a glucozei în cazul diabeticilor; aurogramele “încăpăţânate” ca separate la unele persoane reflectă antipatia dintre ele, pe când aurogramele contopite - mai puţin sau mai mult - reflectă simpatia dintre ele (la unele, gradul mare de apropiere al aurogramelor relevând dragostea). În plus, iubirea crează îmbunătăţirea ritmului cardiac (în cazul existenţei unor neregularităţi ale aceluia); e de observat că Latinii numeau artera traheală “gargala”.

Apă biodinamizată / vie “Apa vie” - studiată de exemplu şi de cercetătorul Bănăţean Gheorghe Lucaci / din Timişoara - e cea “informată”, adică având o încărcare energetică, aşa după cum de exemplu e apa de ploaie, observată de agricultori ca oricând mult mai benefică decât apa obişnuită, deosebirea dintre cele 2 feluri de apă datorându-se sarcinilor electrice din nori ce influenţează apa de ploaie (apa celestă fiind alcalină), spre deosebire de apa terestră acidă; apa de ploaie (adică “apa vie”) colectată în vase puţin adânci şi expusă la soare oferă oricând altă vitalitate decât apa pură din izvoare (adică “apa moartă”): după ploaie de pildă animalele ocolesc apa din adăpătoare, preferând-o pe cea căzută în bălţi iar plantele sistematic udate cu apă de ploaie - celestă / “electrovibrată” cresc mai viguros decât cele udate cu apă obişnuită / terestră. Savantul Bănăţean - principalul cercetător al apei vii din România - a observat că o picătură din “apa vie” pusă în apă obişnuită pulsează ca o inimă, frecvenţa pulsaţiei depinzând de temperatură (“apa vie” fierbe la mai multe grade decât apa obişnuită şi îngheaţă doar la mari temperaturi negative). Dr. Viorel Boldureanu a scris despre “apa morţită”: “În 1912, Victor Ghergar a notat o credinţă din Băiţa / judeţul Bihor (în apropierea izvorului Crişului Negru) ‘Dacă treci cu mortul pe lângă casă şi este apă în cofe, aceea trebuie ţâpată pentru că capeţi amorţeală’. Aşa ceva merită atenţie pentru că, sprijinindu-ne pe o credinţă mai explicită din Banat putem reconstrui o importantă verigă lipsă în semantica verbului ‘a amorţi’ şi - mai departe - în mecanismul mental ce a asigurat persistenţa credinţei respective. În Banat am întâlnit (îndeosebi în zona de câmpie) credinţa că dacă în casele de pe uliţele pe care trece cortegiul mortuar se află apă în vase, pocale, atunci mortul îşi bagă picioarele în apa aceea. Prin urmare, toate vasele trebuie golite de apă, dacă nu înainte de trecerea cortegiului mortului pe uliţă (ceea ce e cel mai bine), apoi negreşit apa trebuie aruncată - de preferinţă la rădăcina unui pom fructifer - îndată după ce ‘mortul a trecut’. Acea apă, dacă rămâne în vase şi este băută sau întrebuinţată în vreun mod obişnuit, atunci efectul (în plan magic, desigur) va fi o contaminare a ‘morţelii’, pentru că apa e purtătoarea acelui fluid; iar acel ‘fluid magic’ purtat de apa în care mortul

Apă obişnuită / moartă

172


şi-a spălat picioarele are o însuşire care în sine nu poate fi numită (pentru că este din rândul celor ‘nenumite’), aşa încât doar apa se poate numi ‘apă morţită’. Şi de aici mai departe, în ordinea profană, nemagică, verbul ‘a amorţi’ e folosit nu doar spre a arăta un disconfort fiziologic, ci şi pentru a desemna ‘amorţeala iernii’ (adică hibernarea), care iarăşi dincolo de datul biologic, într-o fiziologie mitică, sacră înseamnă regresia unei fiinţe vii, retragerea ei în imperiul morţii”. În “Dicţionar de simboluri“ din 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris despre unele credinţe ale vechilor Germanici / din Nordul Europei şi ale vechilor Greci / din Sudul Europei: “La popoarele germanice, primele pâraie ce se scurg primăvara la suprafaţa gheţurilor veşnice sunt strămoaşele oricărei forme de viaţă, căci - înviorate de aerul Sudului - ele se unesc pentru a forma un corp viu, cel al primului Uriaş, din care s-au născut ceilalţi Uriaşi, oamenii şi (într-o oarecare măsură) zeii înşişi. Apa feminină, apa dulce, apa de lac şi apa masculină, înspumată, fecundantă, au fost net diferenţiate în ‘Teogonia’ 130-135 a lui Hesiod: Glia a dat mai întâi naştere (fără a gusta din plăcere) Pontusului; apoi după ce s-a împreunat cu fiul său Uran - a dat naştere Oceanului cu hăuri fără fund: ‘Glia dădu naştere mării sterpe - care se umflă cu furie, fără ca dragostea să lucreze - dar mai apoi, îmbrăţişată de Cer, ea zămisli Oceanul cu vârtejuri adânci’. Deosebirea între apa stearpă şi apa fecundantă a fost explicată de Hesiod prin intervenţia iubirii; apa stătătoare plasma pământului din care se naşte viaţa - apare şi în multe alte mituri despre creaţie”. În “Secretele patriarhilor”, cercetătorul Francez Marcel Violet 1886-1973 a studiat temeinic proprietăţile apei, anunţând că puterea “apei vii” apei de ploaie - nu se datorează naturii chimice, ce e la fel cu cea a “apei moarte” (adică a apei pure, ce are o putere dizolvantă fantastică, însemnând moarte), ci secretul constă în supunerea apei la radiaţii, de pildă apa pură / de izvor care stă un timp la soare ori supusă electrolizei devenind şi ea atunci o apă vitalizantă; rolul activ al apei asupra organismelor vii este benefic dacă e solarizată sau electrizată, efectul obţinându-se chiar şi prin introducerea în apă a unei bucăţi de ceară de albine (iar conform vechilor Greci, primul apicultor din lume, adică primul prisăcar / stupar din lume - cel dintâi care a crescut în stupi albine pentru miere - a fost semi-zeul Gargo, cel mai vechi rege al Cureţilor: Gargo-ris / Gargoris, din mare vechime știindu-se că albinele nu-s folositoare doar pentru miere, ci - prin lucrul uriaș ce-l fac, polenizând majoritatea plantelor - fiind esențiale pentru viața pe Pământ, în Turcă / actuala limbă oficială în Anatolia folosindu-se termenul “arî” pentru “albină”). Pe de altă parte, în accepţiunea Turanică, Gargo-ris = “regele Gargo” a fost “stăpânul mierii” (căci Bal = miere şi Kan = conducător), ceea ce contura Peninsula Balcanică drept tărâmul său; vocabularul Românesc a reţinut denumirea antidotului contra veninului şerpilor - miere amestecată cu mac / opiu - ca “teriac” / “tiriac”: un termen consonantic Ghergar (leacul pe baza pastei de miere fiind de mare ajutor la vindecare în Vechea Lume). În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indoeuropenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Cuvântul de origine tracă ‘matca’ pentru ‘regina albinelor’ dar şi pentru ‘albia râului’ provenea din radicalul ‘mat-‘ şi sufixul ‘-ca’ ; dacii au fost mari crescători de albine iar forma iniţială provenea din pre indo-europeana ‘măter’ = ‘mamă’ (sanscrita / avesta ‘matar’, etc). Forma rusă are sensul de ‘cale’ şi lingviştii o consideră de origine fino-karelică (în care

‘matka’ = ‘calea’), provenită din indo-europeană, fiind un împrumut dintr-un dialect baltic; se ştie că balticii erau la sud de triburile finice (ei din regiunile unde se află şi astăzi întinzându-se în Rusia Centrală până pe cursul superior al Volgăi)”. Trupul uman e format din peste două treimi din apă, ce influenţează starea de sănătate (de altfel, pe toate continentele s-au făcut experimente de verificare - cu ajutorul apei - a modului cum sentimentele influenţează sănătatea): prin expunerea apei în faţa unor cuvinte şi sentimente pozitive cum ar fi iubirea şi recunoştinţa, acest lucru nu numai că amplifică nivelul energetic al apei dar însăşi structura chimică a acesteia se modifică în sensul unei mari armonii (cu cât sentimentele pozitive la care este expusă apa sunt mai elevate şi mai nobile, cu atât mai frumoase şi mai armonioase devin cristalele de apă atunci când aceasta este îngheţată); invers, atunci când apa este expusă unor emoţii negative - cum ar fi ura - nivelul energetic al apei se reduce iar în structura ei chimică intervin schimbări haotice, ce o distorsionează. Concluzia trasă - dacă emoţiile umane pot schimba structura apei - duce la efectele produse asupra stării de sănătate (celulele trupului fiind alcătuite în cea mai mare parte din apă şi înconjurate tot de ea). Verificările ştiinţifice recente de fapt au reconfirmat milenara apreciere a apei în ritualuri, ca străvechile îmbăieri în apele sfinte, botezarea cu apă sfinţită, etc. Înţelepţi ai lumii s-au exprimat despre puterea sentimentelor, ca de pildă profetul Arab Mahomed 570-632 (fondatorul islamului) care a afirmat că “recunoştinţa pentru abundenţa primită reprezintă cea mai bună poliţă de asigurare că vei continua să te bucuri de abundenţă”, teologul creştin German Meister Eckhart 1260-1327 care zicea că “dacă singura rugăciune ce o rosteşti întreaga viaţă este un simplu ‘mulţumesc’ e suficient” ori filozoful Alsacian Albert Schweitzer 1875-1965, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, care zicea că “nu succesul e cheia fericirii; fericirea e cheia succesului” (în timp, mâncarea a fost binecuvântată cu gest de recunoştinţă pentru hrănire, puterea de influenţare fiind exploatată şi în cazul bolnavilor, ca de exemplu prin “efectul placebo”, etc).

173


religioşi, militari, economici, sociali, politici (credincioşi, combatanţi, comercianţi, creatori, conducători); este foarte interesantă fixarea prefixului “Alba” atât cromatic - la albă, albastră, galbenă, etc. - cât şi toponimic, ca locaţii de genul Alba, Albania, ş.a.: “Alba” provenea din Garga. În “Dicţionar de simboluri” apare: “Albul - la fel ca opusul său, negrul - se poate situa la o extremitate a gamei cromatice; fiind absolut şi neavând alte variaţii decât cele care merg de la mat la strălucitor, el semnifică suma culorilor. Albul răsăritului este cel al întoarcerii: e albul zorilor ce dezvăluie în fiecare zi o boltă cerească încă lipsită de culori dar bogată în potenţialul de manifestare cu care microcosmosul şi macrocosmosul s-au ‘reîncărcat’, în timpul trecerii prin pântecele nocturn, izvor al oricăror energii. Albul acţionează asupra noastră precum liniştea absolută; această linişte nu e moartă, ea abundă de posibilităţi vii. Este un nimic plin de veselie juvenilă, sau mai bine spus - un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a oricărui început. Aşa a vibrat poate pământul - alb şi rece - în vremea erei glaciare. Zorile n-ar putea fi mai bine descrise. În orice gândire simbolică, moartea precede viaţa, orice naştere fiind o renaştere; de aceea, albul a fost la începuturi culoarea morţii şi a doliului în întreg Orientul şi tot aşa au stat lucrurile multă vreme şi în Europa. Privit sub aspectul său nefast, albul e culoarea giulgiului, a tuturor nălucilor / strigoilor. Culoare a răsăritului, în această concepţie albul nu este o culoare solară; e culoarea zorilor, a acelui moment de vid total dintre noapte şi zi, când lumea viselor acoperă încă orice realitate: fiinţele sunt atunci inhibate, suspendate într-o albeaţă pasivă (din acel motiv, zorii erau momentul atacurilor prin surprindere şi al execuţiilor capitale, în cadrul cărora o tradiţie ce încă mai persistă cere condamnatului să poarte o cămaşă albă - care este o cămaşă a supunerii şi a disponibilităţii - aşa cum este şi veşmântul alb al celor care se îndreaptă spre împărtăşanie sau al logodnicei mergând la ceremonia căsătoriei). Se spune ‘rochie de mireasă’ dar - de fapt - e vorba despre rochia celei care merge spre căsătorie: odată împlinită căsătoria, albul lasă loc roşului, tot aşa cum întâia manifestare a deşteptării zilei, pe pânza de fundal a zorilor, lăptoasă şi neutră ca un cearşaf, trece în roşu, când se vorbeşte de ‘nunta zilei’. Albul e culoarea purităţii, care - la origine - nu reprezenta o culoare pozitivă, un semn a ceva ce a fost asumat, ci o culoare neutră / pasivă, arătând doar că nimic nu a fost împlinit încă: acesta e sensul iniţial al albului ‘virginal’ şi motivul pentru care copiii - în cadrul ritualului creştin - sunt duşi la îngropăciune într-un linţoliu alb, decorat cu flori albe”. Trupul uman - iar cel al lui Gherga a fost printre al primilor Homo Sapiens albi din lume - se adaptează permanent / şi la un moment dat nu mai suportă normalitatea anterioară; permanenta schimbare este menită a asigura mai ales progres dar şi regres. În general, statura oamenilor în trecut era mai redusă decât cea actuală; ca factor de progres sunt cele mai vechi mărturii despre Gherga, care constant au indicat calităţi (fizice, intelectuale) peste medie: explicaţia constă pe de o parte în faptul că împreunarea Gherga cu oameni biologic / tipologic diferiţi a dus la progenituri “Uriaşe” - mult mai dezvoltate decât persoanele obişnuite - iar pe de altă parte, traiul în culturi combinate, ca acelea diferite ale părinţilor ori ale înaintaşilor imediaţi, frecvent au plasat Gherga la nivele mai înalte de înţelegeri ale situaţiilor decât persoanele monoculturale (de exemplu, cei cunoscând încă o limbă pe lângă cea maternă sunt mai deştepţi decât cei cunoscând numai limba maternă). Vechii Greci, care au cultivat un

Poziţia Sanctuarului Gherga Pe lângă acestea, evoluţia sistemului imunitar a fost şi la nivelul grupelor sanguine dar nu justifică integral viţa nobilă a sângelui “albastru” / “ceresc” (cu toate că pentru Gherga s-au înregistrat manifestări de venerare şi în acest sens); faţă de Gherga s-a manifestat şi apoteoza: divinizarea prin ridicarea la rangul de zeitate, căci încă din Epoca Pietrei se admitea că unele persoane erau capabile să depăşească graniţa dintre uman şi divin (exemplele au continuat la vechii Greci, care adorau unii eroi asemenea zeilor, în V Anatoliei existând - şi acum - ruinele Sanctuarului Gherga, creştinii îl celebrează ca sfânt pe Anticul Cavaler Gheorghe, ş.a. / legaţi de Gherga fiind de-a lungul mileniilor mari figuri ale umanităţii). Creștinii îl venerează pe Cavalerul Gheorghe din Anatolia din același timp de când s-a închis în Anatolia activitatea Sanctuarului Gherga / cel mai mare așezământ religios al Cariei, unde era păgân divinizat Cavalerul Gherga încă din mileniul precedent: în același mileniu anterior Sfântului Gheorghe - adică mileniul I î.C. - în spațiul TracoGeto-Dac era foarte respectat Cavalerul Dunărean numit Zerzis / Derzis (apoi, în mileniul I, ultimul rege al Daciei independente, fiind notat de Romani ca Decebal din Dinastia Zurazis / Duras, ulterior din Clanul Dulo al urmașilor versiunea Medievală pentru Duras - ivindu-se duri / dârji conducători în Europa, patern genetic la fel ca Gherga) ; după cum a studiat și academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologie română” din 1985, la decesul cuiva Geții “eroizau” mortul (a rămas zisa “Despre morți, numai de bine”) printr-o ceremonie ce includea banchetul funerar, identificându-l pe recele răposat cu Cavalerul călăreț care ieșea din Lumea Asta. Dârjii autohtoni ai spațiului CarpatoDunăreano-Pontic își înveleau pentru protecție - îndeosebi iarna de frig, mai rar vara de bătaia solară - capetele cu dârze / cârpe “dalbe”, adică albe (la fel ca orientalii, din așa sorginte ivindu-se turbanele), nobilii purtând căciuli; de la tipicul majorității locuitorilor purtând cârpe s-a ajuns la numirea munților lor drept Carpați (în Română s-a păstrat și încă se folosește “dârză” pentru “cârpă” / atât dârza, cât și cârpa fiind termeni în legături cu Gherga, fără înțelesuri peiorative). În timp, albii Gherghei / Ghergoni au fost lideri 174


însemnat respect pentru înaintaşi, numeau generaţiile dinainte de primul Potop “de aur” (aurul fiind simbolul imortalităţii iar “urătura” din colinde reflectând legătura onomastică) şi au explicat - ca şi vechii Evrei, etc. - încrucişările din care au ieşit “Uriaşi”, numiţi de către vechii Români “Gealaţi” sau “jidovi” = “idovi” / “idoli”, realizatori de mari “jiduri” = ziduri / acumulările Ciclopice de bolovani fiind știute ca tipice primilor Pelasgi, “gi-dovii” echivalând cu autohtonii pământeni, realizatorii aşezărilor “deve” / “dave”, amintiri în acel sens rămânând multora dintre cei care au avut de a face cu Gherga, oriunde: la modul fizic, Uriaşii erau rodul combinării populaţiilor foarte diferite biologic (progeniturile umane de mari dimensiuni fiind mai dese la părinţii tipologic deosebiţi, de regulă cuplarea fiind între autohtoni / indigeni şi migranţi / nomazi); de pildă, în 1956 ar fi fost deshumat un schelet uman de 5,18 metri, în Gargayan / N Filipinelor.

la dispariţia Nordicului Imperiu Atlant al vânătorilor paleolitici deveniţi păstori - zona orientală de răspândire a “lucrărilor moşilor” fiind mai verde pe atunci, în continuarea Cornului Abundenţei al culegătorilor paleolitici deveniţi agricultori; cele mai bune imagini ale “lucrărilor moşilor” / “bătrânilor” orientali, adică a celor din vechime - între realizatorii cărora s-au aflat şi autohtonii Gherghesei biblici / menţionaţi de Vechiul Testament - sunt cele aeriene:

În lume, unele dintre primele amenajări Ciclopice au fost iniţiate pe terenurile Ghergheilor din Orientul Mijlociu (Siria, Iordania, Palestina / Israel, până în Peninsula Arabică): structurile din pietre - popular ştiute de Beduinii zonelor ca “lucrările moşilor” - iniţial au fost labirintice, realizate în dimensiuni chiar kilometrice, după cum a măsurat de pildă şi arheoloaga Britanică Gertrude Bell 1868-1926 în Iordania, prin ziduri şerpuitoare / curbate din bolovani vulcanici pentru a canaliza şi a cuprinde între ele turmele alergând (de antilope, caprine sau gazelele Persane de exemplu), animale ce intrate între ziduri nu se mai puteau întoarce să fugă pentru a scăpa cu viaţă, ajungând omorâte în masă prin lapidări / bombardate cu pietre sau împunse cu suliţele; lungile construcţii - de ordinul miilor, cele mai simple fiind ca nişte uriaşe “V”, mai elaborate fiind cele cu contururi rectangulare / mai vechi sau rotunde / mai recente - au fost datate de arheologi, ca de exemplu Australianul David Kennedy, începând cu mileniul VII î.C. (majoritatea fiind complexuri largi de prindere ale cirezilor animalelor sălbatice - ca nişte capcane uriaşe - însă unele părând a avea şi alte scopuri funcţionale decât ca sisteme de vânătoare, pentru uciderea ritualică a animalelor de către localnicii dedicaţi agriculturii). Apariţia lor aşadar a fost neolitică - după Potopul care a dus

Lucrări Ciclopice ale “bătrânilor” / “moşilor” Gherghesei În 2010, Dr. Guy Bar-Oz de la “Institutul de Arheologie” al Universităţii din Haifa 32,49 lat. N, 34,59 long. E / Israel, Melinda Zeder de la “Institutul Smithsonian” din Washington 38,53 lat. N, 77,02 long. E / SUA şi Frank Hole de la Universitatea Yale 41,18 lat. N, 72,55 long. V din Connecticut / SUA au studiat dispariţia în masă a antilopelor Persane “Gazella subgutturosa” din familia “Bovidae” începând cu mileniul IV î.C. şi din Tell Kuran / Siria Mesopotamiană (în Bazinul Khabur, la poalele Munţilor Taurus), din cauza masacrării lor prin capturarea cirezilor în asemenea structuri Ciclopice realizate de cei “bătrâni”, printre care şi conducătorii “moşi Gherghesei”, respectiv “Sfinţi Gherghe” din vechime, adică din neolitic; în centrul Ciclopicilor structuri circulare - ale “lucrărilor moşilor” - era “platforma de ucidere”: punctul terminus pentru vieţile rumegătoarelor sălbatice (Anticul Origen - autocastrat decedat în Palestina - a asemănat fonetic denumirea gazelei cu vechiul termen pentru “a vedea”, remarcând privirea pătrunzătoare a animalului). În timp, ca de pildă în era următoare neoliticului, a Epocii Bronzului, dimensiunea 175


religioasă conferită unor asemenea acte sângeroase - de sacrificări - a fixat denumirea de “Ghirgar” / “Ghilgal” pentru o mulţime de locuri sacre în Canaan, marcate circular cu pietre ca delimitări ale perimetrelor lor sacre, acolo desfăşurându-se ceremoniile cele mai importante din viaţa religioasă a indigenilor (cercetătorii au observat şi că acelea au fost asociate cu tumuli = morminte rotunde, din mileniul IV î.C. numite Gorgane, caracteristice Indo-Europenilor numiţi Kurgani începând din anteriorul mileniu V î.C.); de exemplu, Biblia în Vechiul Testament a menţionat că Evreii fugiţi din Egipt - spre sfârşitul mileniului II î.C., în Epoca Fierului - când au intrat în Ţara Sacră a Ghergheilor au avut cea dintâi oprire la un Ghirgar / Gilgal 32,01 lat. N, 35,28 long. E, pe Valea Râului Iordan: era unul dintre aşezămintele religioase ale Gherge-seilor / Ghirga-şiţilor din Nordica Galilee, conducători pe atunci peste o bună parte din Canaan (prezenţa Gherga în Orientul Apropiat / Mijlociu fu precedată - în mileniile anterioare - de prezenţa Gherga în Asia Centrală, primii dintre Gherghii semnificativi fiind printre Pelasgii plecaţi din Pamir în mileniul VIII î.C). Din asemenea realizări rotunde Gherga - inclusiv după descoperirea roţii / cu termeni ca “raθa” în Iran, “rătha” în India, “ghirgalu” la Armâni, etc. - s-a fixat în multe limbi termenul de “cerc” (de exemplu, acela în vechea Greacă era κίρκος / “kirkos”) iar cu numele de Gherghi au fost cunoscuţi preoţii Marii Mame Kirke / Ghirghe, în multe părţi ale Vechii Lumi: e de reţinut că structurile rotunde / circulare caracterizau nomazii iar cele dreptunghiulare / pătrate caracterizau sedentarii.

Simbolistica

Alchimistul German Oswald Croll 1563-1609 afirma că omul “întruchipează îngerii; numai omul se bucură de privilegiul de a reprezenta prin simboluri şi de a intra în relaţii cu toate creaturile” (un vechi înţeles Românesc pentru “a se bucura” era de “a se îndulci”). În “Semne, simboluri, mituri” din 1975, muzeograful Francez Luc Benoist 18931980 a expus (extrasul e mai amplu, pentru familiarizarea cu unele elemente ale lucrării “Originea Gherga”): “După modul nostru obişnuit de a gândi, noţiunea de simbol s-ar afla undeva, izolată într-un ‘empireu’ solemn, unde arareori ar veni s-o viziteze câţiva curioşi; e aici o ciudată neînţelegere: căci orice om foloseşte zilnic simbolismul fără să ştie, dat fiind că orice cuvânt e un simbol. Nu e vorba deci de un domeniu rezervat sau ocazional, ci de o practică de fiecare zi, în care rolul simbolismului constă în a exprima orice idee într-un mod accesibil pentru toată lumea. Etimologic, cuvântul simbol vine din greacă, însemnând a pune împreună; în planul ideilor, un simbol este un element de legătură, încărcat de meditaţie şi analogie: el uneşte elementele contradictorii şi reduce opoziţiile (nimic nu poate fi înţeles, nici comunicat fără participarea sa). Viaţa îndeosebi e sursa cea mai fecundă a acestui procedeu şi cea mai veche utilizatoare; le manifesta odată cu emiterea primului sunet articulat de către omul primitiv. Gândirea umană e conformă cu teoria grupurilor. Pentru a-şi garanta securitatea sau - mai exact - pentru a supravieţui, omul originilor, ca orice primat, era obligat să acorde în fiecare clipă cea mai mare atenţie semnelor pe care i le transmiteau - fie doar şi prin simpla lor prezenţă - fiinţele şi lucrurile înconjurătoare; este - de altminteri - o nevoie încă actuală, doar iluzoriu diminuată de civilizaţie: azi - ca şi ieri - suntem siliţi să exercităm o supraveghere neîntreruptă subconştientă (şi în cea mai mare a timpului), asupra ambianţei noastre cotidiene, de exemplu asupra hranei, climatului, circulaţiei, etc., numeroaselor întâlniri neprevăzute ale căror eventualităţi experienţa noastră este foarte departe de a le evalua în întregime. Încă de la origini, viaţa omului depindea deci de funcţia sa de cunoaştere, dacă se poate aplica acest termen ambiţios unei atenţii atât de elementare. Psihologia contemporană numeşte ‘proiecţie’ interpretarea la care intelectul nostru supune fiecare semn perceput şi care ar rămâne de neînţeles pentru noi în absenţa traducerii; pe scurt, nu putem înţelege nimic din ceea ce nu evocă vreuna din amintirile noastre: nu putem 176


admite nici un lucru înainte de a-l putea apropia de un precedent conservat în memoria noastră. Gânditorii din toate timpurile au repetat-o neobosit: ‘Cunoaşterea noastră depinde de o reminiscenţă’ spunea Platon. ‘Cuvântul durere nu începe să însemne ceva decât în momentul când reaminteşte memoriei noastre o senzaţie pe care am mai încercat-o’ spunea Diderot. ‘Nu vezi decât ceea ce cunoşti’ spunea Goethe. ‘Nu putem admite existenţa unui lucru dacă nu-i putem atribui o semnificaţie’ spunea Cassirer. Orice senzaţie readuce astfel la suprafaţa conştiinţei o schemă mintală uitată, un semn ce corespunde unei impresii deja încercate; ceea ce permite clasarea acelui semn într-un ansamblu ‘tematic’ al memoriei şi - în consecinţă - recunoaşterea şi acceptarea lui. A descifra un mesaj înseamnă a percepe o formă simbolică. Omul originilor nu rămânea indiferent în faţa spectacolului nou ce i se oferea ochilor; răspundea la acela printr-o reacţie adecvată: o ripostă ce lua forma unei mişcări reflexe - de pildă un gest sau un strigăt - exprimând o emoţie oarecare, frică sau poftă, dezgust sau curiozitate, surpriză sau admiraţie. Gestul este coexistent vieţii şi anterior vorbirii, ce nu e decât o modalitate ulterioară a aceluia, localizată la gură: omul primitiv s-a exprimat mai întâi prin gesturi devenite semne pentru apropiaţii săi (căci acel om al primelor timpuri nu era singur pe lume); trăia aşa cum a trăit întotdeauna - aşa cum trăim şi azi - adică în societate. Omul nu era doar receptor de semne, ci şi emiţător de mesaje: dat fiind că anturajul cunoscându-i individualitatea - gesturile sale erau imediat înţelese de fraţii de trib, ele trebuiau să suscite în aceia o emoţie de natură identică (de vreme ce omul nu poate înţelege cu adevărat decât ceea ce el însuşi poate repeta), căci semnele astupă hiatusul deschis între sensibilitate şi inteligenţă. Orice gest e precedat de o inspiraţie profundă din tot pieptul, prima fază a ritmului respirator - pentru că respiraţia a fost leagănul ritmului; ea este urmată - după un răstimp de asimilare a aerului - de o expiraţie care, în forma sa cea mai elementară, se exprimă printr-un strigăt: acel strigăt - al treilea timp al ritmului respirator şi primă manifestare de viaţă a nou-născutului - arată că orice acţiune e o dăruire de sine, că orice om trebuie să expire pentru a acţiona. La început era ritmul, de vreme ce orice gest şi orice mişcări aritmice devin ritmate prin repetare; ritmul condiţionează continuitatea necesară oricărei acţiuni, transformării ei ulterioare, propagării sale în zona psihică şi în cea spirituală a fiinţei: ritmul este ‘o periodicitate trăită’ spun yoghinii. Alte mijloace privesc atât auzul, cât şi văzul: negrii din Africa şi-au transmis de multă vreme informaţii foarte amănunţite cu ajutorul fluierelor iar albii din Caucaz cu tobele; se cunosc bastoane cu crestături - tip răboj - la europeni, sforicele cu noduri, etc. Indivizii din societăţile animale - haite sau hoarde - comunică între ei datorită unor semne diverse (se cunosc dansurile informatoare ale albinelor, semnalele odorante ale furnicilor, cânturile rituale ale păsărilor, sunetele de informare emise de delfini, radarele liliecilor, etc). La oameni, spontaneitatea gesturilor constituie baza metodei clasice: sunt învăţaţi că un gest trebuie să preceadă şi să anunţe vorbirea (fiind o lege întemeiată pe necesităţile vieţii sociale); prin repetare, gestul a devenit un adevărat semn instituţional, comunicare a unei noţiuni şi sugestie a unui gând (căci există în filiaţia gestului o analogie frapantă între formarea unei obişnuinţe, înţelegerea unui fenomen şi naşterea unui simbol). Gesturile noastre nu trădează numai sentimentele elementare, ci sunt purtătoare

ale unor noţiuni mai generale şi mai esenţiale: ele aşează borne pentru capacitatea noastră de expresie, ridicându-ne în jur cadrul riguros ale celor 3 direcţii ale spaţiului, în care învăţăm să ne situăm propria statură; de altminteri, purtăm aceste direcţii înscrise în noi înşine, încorporate în canalele semicirculare ale urechii noastre interne, asociate cu statocistul ce ne reglează echilibrul fizic şi mintal. Această amprentă cosmică ce transfigurează cel mai modest eu îi conferă fiecăruia dintre noi un rol de ‘microcosmos’, de etalon universal, o poziţie centrală. Gesturile noastre manifestă autoritatea acestui eu a cărui imagistică constituie însăşi viaţa spiritului nostru; bogăţia amintirilor şi a experienţelor noastre ne ridică pe fiecare la funcţia de creator al unei culturi trăite, hrănite cu senzaţiile încercate şi cu semnele acceptate, primite de la strămoşi şi transmise generaţiilor viitoare. Acest eu intim - centru al actelor noastre, subiect şi obiect al cunoaşterii noastre intuitive - ne pătrunde cu o autoritate liniştitoare şi provizorie: legile perspectivei - micşorând în raport cu noi tot ceea ce se îndepărtează - contribuie la alimentarea dominaţiei măgulitoare de existenţa căreia ne încredinţează egotismul nostru; narcisismul ne împinge să integrăm tot ceea ce vedem ca pe o reflectare a eului nostru în oglinda lucrurilor, să considerăm că orice obiect e dependent de noi, să-i atribuim viaţă şi conştiinţă, să acordăm sufletul nostru oricărui lucru cu corp. ‘Empatia proiectivă’ - cum a fost ea numită însufleţeşte în ochii noştri spectacolul universului şi îi infiltrează o vitalitate aproape organică ce explică animismul gândirii primitive; această autoidentificare descoperită de om în lume ajunge să transfere forma şi funcţia organelor noastre nu numai în unelte - ce nu sunt decât o prelungire a acestora ci şi în obiecte naturale sau în obiecte ieşite din strădania noastră. Omul e măsura tuturor lucrurilor: o pornire de neînvins păstrează mereu activ acest antropomorfism originar ce rămâne principiul oricărui limbaj; alcătuirea corpului nostru a furnizat primele arhetipuri ale ideologiei noastre şi primele noastre unităţi de măsură (braţul, cotul, palma, degetul, piciorul sau pasul), pasul măsurând şi timpul, de vreme ce se supune ritmului respirator. Prima unealtă a omului a fost trupul său şi - mai presus de toate - mâna sa, modelul tuturor uneltelor, ‘instrumentul instrumentelor’: mâna îl prelungeşte în întregul său - şi îi este consacrată o parte din creier - devenind organul detector prin excelenţă, producător de obiecte, operator de semne; de altfel, cuvântul ‘semn’ are aceeaşi rădăcină cu verbul ‘ a tăia’ (de exemplu, un semn e incizia făcută cu mâna în scoarţa unui copac). Legăturile privilegiate ce unesc zonele cerebrale ale motricităţii cu cele ale limbajului articulat îi permit mâinii săl exprime pe omul care vorbeşte şi gândeşte, ca şi pe cel care acţionează. Stadiul lui ‘a face’ nu e decât o tranziţie a funcţiei lui ‘a spune’ şi chiar etimologic în limbile indo-europene cuvântul ‘a spune’ derivă dintr-o rădăcină ce înseamnă ‘a arăta cu degetul’; într-adevăr, chiar dacă omul a cucerit domeniul gândirii abstracte, viziunea asupra universului său i-a rămas totuşi legată de o codificare a mişcărilor mâinii lui, înscrisă în cadrul de nedepăşit al celor 3 dimensiuni ale spaţiului. Limbajul s-a desprins - încetul cu încetul - din strigăt: el s-a născut dintr-o silabisire a strigătului şi a suspinului. Acusticienii ştiu că orice vorbire este identificabilă şi unică, fie şi numai prin timbrul ei, chiar şi atunci când monotonia emisiei e impusă; orice voce este recognoscibilă datorită inflexiunilor şi accentelor, la fel de 177


personale pentru fiecare ca şi amprentele digitale. Percepţia gesturilor, respectiv atmosfera sentimentelor depăşeşte frazele, al căror sens adesea contrazice intenţia secretă; nu e nevoie să înţelegi cuvintele pentru a surprinde semnificaţia lor, dispoziţia vorbitorului, amărăciunea, prefăcătoria sau ura lui: tonul e preferabil cântecului, adică textului său (adesea la prelegerile de succes ale unor oratori, auditorii n-au intenţia de a învăţa ceva de la vorbitori, căci îi ascultă ‘cântând’, nu vorbind). Limbajul s-a format printr-un acord fortuit recunoscut şi acceptat - între un sentiment şi un sunet corespunzător emis de gură, datorită unei intonaţii a vocii asociate acelui sentiment (se mai poate şi azi constata că până şi în limba cea mai îndepărtată de originile sale anumite consoane traduc cu mai multă fidelitate decât altele unele sentimente: aceste consonanţe sunt relicve ce stau mărturie unei străvechi corelaţii între fond şi formă, vestigii ale unei limbi foarte vechi ce ar păstra urme ale unei origini cvasi-animale sau celeste). Lingviştii au presupus că originea limbilor are mai multe surse posibile:  o sursă imitativă (pentru care limbajul s-a ivit din onomatopee ce imitau zgomotele şi strigătele naturale)  o sursă emotivă (pentru care limbajul s-a format progresiv, pornind de la sunete spontan expresive, asociate unor sentimente bine definite)  o sursă armonică (potrivit căreia limba ar evoca o corelaţie simbolică între un sunet şi impactul său impresionist)  o sursă socială (pentru care limba s-a născut din cânturi ce acompaniau efortul muscular şi ritmau gesturile strămoşilor noştri)”

străşnicie, încât faimosul ostracism grec care îl alunga pe om de lângă familia sa (din satul său ori din cetatea sa) echivala practic - cu o condamnare la moarte. Există într-adevăr - la fiinţele vii, atât la animale, cât şi la oameni - o nevoie permanentă de a se grupa, spre a evita o singurătate de temut odinioară, pentru a colabora la jocuri colective, la o muncă grea sau pur şi simplu pentru a fi împreună, pentru a se bucura de o prezenţă reciprocă, mânaţi de instinctul de ‘ataşament’. În condiţiile lor de viaţă, una dintre cele mai mari bucurii ale primitivilor - acei oameni ‘condamnaţi la timp liber’ - consta în a conversa, în a schimba idei noi, de la cancanurile zilei până la cuvântările solemne care le deschideau celor mai elocvenţi calea spre popularitate şi putere. Necesitatea de a vorbi corect - de a cunoaşte perfect limba - îi asigura acesteia importanţa unui rit tribal; ea era de altminteri - ferită de orice alterare sau greşeală, printr-o dezvoltare extraordinară a memoriei, mulţumită căreia mai multe mii de versete puteau fi învăţate, reţinute şi transmise numai prin tradiţie (fapt valabil încă la anumite populaţii lipsite de scriere). Acele limbi arhaice, practice, realiste şi concrete erau obligate să evoce fiecare fiinţă familiară, fiecare obiect de folosinţă zilnică, într-o împrejurare anumită, într-un moment precis al existenţei sale, în interacţiunea unei multitudini de condiţii concrete avute în vedere de acei observatori neîntrecuţi care erau primitivii; o asemenea sinteză de caracteristici permitea desemnarea fără discuţie printr-un singur cuvânt - a fiinţei sau a lucrului în cauză. Fiecare familie îşi avea limbajul propriu, aşa cum şi azi un dialog între membrii unei familii, surprins de un străin care cunoaşte totuşi limba, îi rămâne aceluia practic de neînţeles, dacă nu este iniţiat în toate implicaţiile pe care le are fiecare cuvânt pentru membrii respectivei familii. Dar o asemenea specializare aplicată unei realităţi personificate alunga orice generalizare şi împiedica exprimarea mişcării şi a schimbării, exprimare ce a fost uşurată doar prin trecerea de la numele propriu la numele comun, adică prin transformarea numelui în simbol. Mai ales munca în comun trebuie să fi uşurat acel transfer iar folosirea uneltelor a impus - de asemenea - o manevrare mai suplă a limbii. Primitivii erau preocupaţi de fiinţele şi de lucrurile înconjurătoare numai în măsura în care acelea erau legate de nevoile lor. Tăietorii de lemne din preistorie făceau perfect deosebirea între stejar, fag şi brad, pentru că le foloseau în scopuri diferite lemnul, seminţele şi frunzele. Un anumit cuvânt corespundea fiecărei întrebuinţări în parte, fără ca cineva să fi simţit nevoia de a reuni toate esenţele arboricole în abstracţia unei vocabule unice. Numai după un interval de timp, foarte probabil, unii novatori - mai puţin angajaţi într-o muncă specializată şi mai sensibili poate la aspectul estetic al codrului - au conceput ideea generală de copac în sine. Un spectator din exterior era în sinea lui un actor tainic. Actorul începuturilor - omul care a reunit în aceeaşi silabă ideea de copac - a arătat că de fapt cuvintele nu aveau valoare fixă sau exclusivă, ci îndeplineau o funcţie. Utilizatorul cuvântului procedează ca un caricaturist care din multiplele aspecte ale modelului său - nu reţinea decât o singură trăsătură, îndeajuns de originală pentru a-l tipiza dar şi destul de generală pentru a fi perceput şi interpretat de toată lumea. Există o identitate între simbol şi rit: nu numai pentru că orice rit e un simbol realizat în timp, ci pentru că - reciproc - simbolul grafic reprezintă fixarea unui gest ritual (cuvântul prezenta un caz de identitate cu atât mai pur cu cât orice vorbire rituală era pronunţată de un personaj consacrat - a

“Toate împrejurările descrise de fiecare din aceste teorii au jucat cu siguranţă un rol, fie împreună, fie separat; a fost de ajuns ca strigătul scos sub presiunea unui sentiment puternic ce exprima o dorinţă, dădea un ordin, indica un gest de făcut sau cerea un ajutor, să fie interpetat de ascultători drept o comunicare suficient de clară pentru a fi respectată, că limbajul a şi luat brusc fiinţă iar odată cu el simbolul, prin asocierea unui sentiment cu muzicalitatea unei voci. La primitivi raporturile umane erau mult mai intime şi mai dezvoltate decât în ţările noastre civilizate în care bântuie, totuşi - cu aceeaşi fervoare - moda concentrărilor gregare; în acele timpuri primitive - când mijeau zorii istoriei solidaritatea tribală reprezenta o necesitate mult mai stringentă decât în zilele noastre: ea se impunea cu atâta 178


cărui calificare nu depindea de individualitatea, ci de ‘funcţia’ sa - fapt ce definea în egală măsură ‘folosirea’ actorului şi ‘rolul’ cuvântului). În Epoca Pietrei, cuvântul era revelaţie divină: ritmul era intim legat de ea, căci tocmai el le-a transmis oamenilor viaţa, orice formă fiind datorată repetării unui gest identic. O tradiţie islamică ne spune că în Paradis Adam vorbea în versuri, într-o limbă ritmată ce fusese până atunci privilegiul îngerilor şi al ‘păsărilor’, simbolurile lor angelice. Această legendă reprezintă o formă târzie pe care o luase - după o lungă filiaţie - o tradiţie istorică mult mai veche, păstrată în ‘Vede’. Limba primordială şi poetică era numită limbă ‘siriacă’ sau solară, adică limba unei Sirii originare şi legendare pe care textele vedice o situau simbolic spre nord / până la cercul polar, unde aşezau totodată şi vatra primitivă a arianilor, strămoşii lor, pe vremea post-glaciară când acea regiune se bucura de o climă foarte caldă (acel centru circum-polar din tradiţia indiană a devenit Tula hiperboree în mitologia greacă şi la latini ‘ultima Thule’, cu aşezare la marginea arctică a lumii: există încă localităţi cu numele Tula în Siberia, Laponia, etc., în sanscrită Tula fiind vechiul nume al constelaţiilor polare Ursa Mare şi Mică). În acele vremuri străvechi ritmul poetic nu numai că facilita memorarea, recitarea şi transmiterea textelor sacre, ci determina la recitator şi o armonizare a elementelor inconştiente şi necoordonate ale fiinţei, datorită unei vibraţii sincrone ce se propaga în prelungirile psihice şi spirituale ale individualităţii sale; căci ritmurile - formând osatura cadenţată a naturii întregi, de la substanţa cea mai intimă până la cele mai îndepărtate limite ale ei - reaşezau omul la unison cu acea armonie cosmică pe care devenea capabil s-o simtă şi s-o înţeleagă: actele sale puteau astfel să iasă din instanteneitate, prelungindu-li-se consecinţele naturale şi imprevizibile în toate direcţiile spaţiului şi timpului. Ritmul dirijează executarea oricărei munci: el o face mai uşoară, transferând efortul solicitat pe seama inconştientului şi a obişnuinţei, datorită reglării unei respiraţii scandate de cânturile de meserie: acelea s-au dezvoltat odată cu diferitele tehnici artizanale, mai ales printr-o codificare precisă a gesturilor necesare pentru reuşita unei capodopere şi prin cunoaşterea unui ‘meşteşug’ capabil să asigure îndeplinirea unei sarcini dificile, ce prezenta riscul unui accident sau al unei proaste execuţii (lucrăm întotdeauna bine când suntem puşi pe treabă). Atitudinea corectă e necesară în aceeaşi măsură pentru muncă şi pentru rit (şi putem aprecia un artizan după gesturile sale de vreme ce unealta de care se foloseşte nu face decât să-i prelungească efortul creierului şi al mâinii); tehnicile cele mai vechi - ale împletitorului de coşuri, ale ţesătorului, ale olarului, ale plugarului, ale metalurgistului sunt cele care au permis dezvoltarea limbajului: vocabularul oricărei limbi e la origine artizanal, de vreme ce e gestual (chiar şi azi printre cele mai fundamentale cuvinte putem descoperi gesturile dispărute ale străvechilor artizani). Pronumele - înlocuitoare ale numelor proprii şi reprezentând persoane - au fost elementele cel mai de timpuriu izolate, mai ales pronumele posesiv, ce a apărut chiar înaintea pronumelui personal: ideea eului - după cum se constată la copil - nu s-a degajat decât încetul cu încetul dintr-un întreg în care persoana lui a rămas legată încă de obiectele familiare ce-l înconjurau în chip necesar (fapt ce pare să demonstreze că simţul proprietăţii - depinzând de instinctul de conservare nu a fost un aport târziu al unei civilizaţii avansate). Orice conversaţie sau mesaj presupune raportul dintre 3 entităţi:

două care discută referitor la o treia, mută sau absentă; nu mai pot exista şi altele, pentru că terţul îi personifică pe ceilalţi. Inegalitatea ce diferenţiază aceste 3 entităţi - ‘eu’, ‘tu’, ‘el’ este marcată geometric în spaţiu prin importanţa descrescătoare pe care ‘eul’ (tronând în centrul acţiunii), o atribuie persoanelor şi lucrurilor ce se îndepărtează: ‘tu-ul’ rămâne îndeajuns de aproape ca să fie socotit drept un confident căruia i se cere un sfat sau i se dă un ordin; cât priveşte acel ‘el’ - despre care se vorbeşte - acela se pierde departe în mulţime, nefiind decât reprezentantul ei simbolic. Odată cu cele 3 persoane au apărut primele 3 numere, de vreme ce îl asociem pe 1 lui ‘eu’, pe 2 lui ‘tu’ şi pe 3 lui ‘el’ (acesta din urmă reprezentând în limbile cele mai primitive şi o pluralitate nedeterminată). Primul vorbitor a început să-şi exprime raporturile cu lucrurile înconjurătoare ţinând seama de propria-i persoană, de ‘eul’ aşezat în centrul activităţii sale. Dacă există vreun act prim şi originar, atunci acela este naşterea; or, în toate limbile există un raport strâns între ‘naştere’ şi ‘cu-noaştere’, scop esenţial al celei de-a doua naşteri, iniţiatice. Simbolul nu e decât fixarea unui gest ritual”.

“Geneza simbolismului a început cu acele cuvinte ce se adresau simţului auzului şi care au fost întrebuinţate cu predilecţie de nomazi sau de păstori, a căror activitate se exercita asupra lumii animale, mobile ca şi ei (de aceea limbajele lor sunt atât de bogate în expresii de mişcare); cât despre sedentari - agricultori şi întemeietori de aşezări - ei au valorificat, fireşte, regnurile vegetal şi mineral, folosind un simbolism de semne fixe ce se adresau văzului (precum artele plastice, arhitectura şi scrierea), scrierea fiind ea însăşi o fixare a limbajului. Totuşi, complementaritatea stărilor existenţei a temperat ceea ce era exclusiv în acele caractere: nomazii rătăcitori în spaţiu au practicat mai ales poezia şi muzica, potrivite după ritmul timpului; sedentarii - stabili dea lungul timpului - s-au consacrat mai ales artelor plastice ce ţin de număr şi geometrie, ambele tributare spaţiului. Cunoaşterea noastră despre lume a venit în urma cercetării consacrate de sensibilitatea noastră universului cu care dorea să se identifice: această analogie stabilită de tradiţiile vechi 179


între microcosmos şi macrocosmos e adevărata cheie a simbolismului figurativ ce foloseşte elementele naturii pentru a exprima concepţiile spiritului. Avântat, cu capul în înaltul cerului şi picioarele pe pământ, străvechiul Adam lua în stăpânire cosmosul, recunoscând o lume spirituală în cer, o lume psihică în zona intermediară a spaţiului aerian şi o lume carnală în planul terestru, concepţie mistică ce corespunde androginului primordial. Această noţiune are meritul de a introduce în simbolism o dualitate complementară ce-i explică ambivalenţa esenţială; căci orice simbol e susceptibil de cel puţin 2 interpretări opuse ce trebuie să se unească pentru a obţine sensul lui complet: această ambivalenţă poate fi remarcată chiar la nivelul vocabularului (de exemplu, o linie dreaptă pe direcţie verticală poate fi parcursă în cele 2 sensuri opuse - de sus în jos şi de jos în sus - constatare ce uşurează definirea funcţiei simbolice). Dar ceea ce ne opreşte de la bun început în faţa noţiunii de ambivalenţă nu este direcţia mişcării, ci calitatea diferită pe care o alăturăm fiecăreia dintre aceste direcţii; căci orice gest făcut de om este afectat de un coeficient considerabil de emoţie şi - prin urmare - fiecare zonă a spaţiului în care se mişcă el e încărcată (prin contaminare) de o calitate impresivă, potrivit cu plăcerea sau teama stârnită de ea, cu obstacolele sau înlesnirile pe care le prezintă (există un complex ereditar ce ne determină să atribuim o valoare diferită dreptei şi stângii, celor aflate sus şi celor de jos). Omul bilateral - al cărui mers este un balans ritmat - împarte astfel lumea în 2 jumătăţi opuse dar complementare, ce reflectă disimetria misterioasă a creierului, deopotrivă anatomică şi funcţională, dat fiind că emisfera stângă conţine zona limbajului iar emisfera dreaptă supraveghează acţiunea mută a gândirii (prin semn / imagine sau sunet); dacă printr-o linie verticală separăm zona mediană a trupului în 2 jumătăţi, cea stângă, comandată de partea dreaptă a creierului, ar părea consacrată trecutului iar cea dreaptă comandată de partea stângă a creierului, viitorului (e de altminteri - interesant de constatat că reputaţia proastă a stângii poate fi explicată experimental: ea şi-ar afla originea în traumatismul de la naştere, la care partea stângă a fătului pare mai expusă prin poziţia sa intrauterină)”.

“Este firesc ca orice mişcare pornind din centru şi care s-ar dirija spre dreapta să se îndrepte către o manifestare exterioară, în timp ce spre stânga s-ar refugia în interioritate; am putea spune deci că stânga ascunde în ea partea ereditară şi receptivă, latura socială şi conformistă a individului, în vreme ce partea dreaptă i-ar revela originalitatea creatoare, voinţa de expansiune (iar orice gest s-ar spiritualiza ridicându-se şi s-ar materializa coborând). Omul primitiv măsura importanţa adversarului sau a obstacolului întâlnit după măreţia aceluia, în care vedea - ca şi noi - un semn de forţă. În faţa colosalei nemărginiri a naturii el trebuie să se fi simţit dezarmat până la a simţi înainte-i teamă şi respect. Nimic nu trebuie să i se fi părut că depăşea transcendenţa de temut a cerului - imuabil şi inaccesibil - a cărui ameninţare se ascundea în spatele unui văl de nori sumbri şi ieşea la iveală în timpul furtunilor abătute dintr-o dată asupra lui în străfulgerări tunătoare. Este firesc ca primele fiinţe omeneşti să fi presupus că dincolo de bolta înselată domnea o autoritate capricioasă pe care - pentru că le rămânea invizibilă - s-au mulţumit s-o numească PreaÎnaltul; acea putere ocultă era cu atât mai misterioasă cu cât se transfigura într-o lumină strălucitoare ce anunţa în fiecare dimineaţă apariţia soarelui. Semisfera celestă ce domina acele fiinţe a fost comparată cu o cupolă, cu un coş emisferic răsturnat, cu o boltă deasupra pământului, cu un uriaş capac care le acoperea şi le proteja totodată. Neputinţa bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l-a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă ‘empireul’ şi poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le-au preluat aripile. Păsările, aripile şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei; aripile puse de Hermes - mesager al zeilor - la călcâie, îl eliberau de greutate. Legătura dintre păsări şi cer a făcut ca ele să fie asemănate cu îngerii şi să li se atribuie limba angelică sau ‘solară’, care este - pur şi simplu - poezia, limbajul ritmat (menit să uşureze pătrunderea în stările superioare); căci ‘înţelepciunea - spune Rig Veda - este mai iute decât pasărea’ iar vorbirea, emanaţie nevăzută a spiritului, este ea însăşi înaripată. ‘Limbajul păsărilor’ este o expresie coranică desemnând cunoaşterea supremă. Eroii învingători şi-au cucerit nemurirea virtuală şi înţeleg limbajul păsărilor. Gavriil / Gabriel - îngerul Bunei Vestiri - venit s-o vestească pe Sfânta Fecioară, a fost însoţit de un porumbel, reprezentând un alt ‘eu’ al său. Albina - şi ea înaripată - a fost uneori văzută ca o picătură de lumină căzută din soare în zori de zi; de altfel, mierea - baza hidromelului - e o hrană a nemuririi iar albina (ieşind din nou la lumina zilei după iernatul ei în stup), a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice. Străpungând norii cu razele sale, reprezentantul eminent al spiritualităţii celeste este soarele, ce arată acest lucru, cu inima-i arzătoare în centru şi privirea pătrunzătoare în zenit. Simbolul solar a fost de la început adoptat de toţi suveranii asiatici care au preluat de la el coroana de lumină, imitându-i splendoarea cu aurul şi cu bijuteriile lor strălucitoare. Sfinţii au avut şi ei aureola lor iar atleţii învingători la jocuri, cununa de lauri, simbol al nemuririi. Vârfurile acelor cununi înfăţişau razele luminoase în forma coarnelor de berbec, animal solar. Cornul - simbol al puterii şi rază vizibilă a inspiraţiei - îi împodobea fruntea lui Moise (ceea ce Michelangelo a respectat întocmai în celebra sa statuie). Cultul Solar a devenit universal; el reprezenta inteligenţa cosmică ce 180


ilumina şi - prin urmare - veghea asupra misterelor. Animalele ce au rolul de reprezentante eminente ale speciei lor sunt solare, precum vulturul / regele văzduhului, leoaica / regina deşertului (întruchipând maiestatea, curajul şi dreptatea): vulturul - a cărui privire avea faima de a aţinti soarele fără nici o greutate - putea percepe în mod direct lumina inteligibilă; în India, vulturul divin Garuda strălucitor ca focul - era călărit de Vişnu şi întruchipa un stadiu transcendent de spiritualitate. Lebăda - altă pasăre solară - îl însoţea pe Apollo în migraţiile sale în Hyperborea şi unea astfel ţinuturile nordice şi mediterane; faimosul ‘cânt al lebedei’ e un aspect al ‘limbii păsărilor’ şi - etimologic izomorf al vorbirii. În India, lebăda era călărită de Brahmă şi Varuna, clocind Oul Lumii pe apele primordiale. O altă pasăre solară - Phoenix - era denumirea grecească pentru ‘benu’ egiptean (identificată cu bâtlanul purpuriu); deoarece acea pasăre mitică renăştea din propria cenuşă, simboliza învierea. Simbolismul solar al leului e prea cunoscut pentru a mai insista asupra lui; deoarece una din funcţiile regale e justiţia, e firesc ca tronurile să fi fost împodobite cu lei şi ca justiţia ecleziastică să fi fost adesea împărţită între leii de piatră ce încadrau portalul unor temple. Mai surprinzătoare este asocierea dintre lup şi Apollo, ca urmare a unui joc de cuvinte între lup şi lumină; lupul avea reputaţia de a vedea limpede noaptea”.

perspectivă terestră sau, din perspectivă individuală, eul fiecăruia). Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său dinamic, în timp ce pătratul îl reprezintă sub aspectul static; de aceea, cercul simbolizează cerul - aşa cum o exprimă incintele circulare ale Ierusalimului ceresc - în timp ce pătratul simbolizează pământul (şi aceasta pentru că Paradisul terestru era pătrat). Tronul era aşezat pe o platformă circulară deasupra pământului şi regii erau purtaţi pe umeri deoarece odată deveniţi personaje cvasi-divine - ei nu mai trebuiau să atingă pământul (e ceea ce se întâmplă uneori eroilor din zilele noastre - purtaţi în triumf de entuziasmul popular - fără ca originea obiceiului să mai fie cunoscută de practicanţi). Dacă pământul e caracterizat prin pătrat e pentru că soarele îi fixează axele datorită punctelor extreme ale traiectoriei sale, ceea ce îl divide în 4 părţi, fiecare reprezentând la latitudinile temperate un anotimp şi - totodată - unul dintre punctele cardinale. Tantricele ‘mandale’ - de pildă - care sunt nişte suporturi pentru meditaţie din punctul de vedere al imaginilor geometrice, alcătuite fiind din cercuri şi din pătrate concentrice, asociază astfel cerul şi pământul, adică întregul cosmos. De altminteri, în magia ceremonială, trasarea unui ‘cerc maxim’ stabileşte o limită de protecţie împotriva influenţelor nefaste (iar dansul circular al dervişilor rotitori e un mod de transfigurare spirituală). Cele 2 linii perpendiculare trasate de diametrele unui cerc sau de axele unui pătrat formează o cruce, simbolul geometric cel mai general (în toate tradiţiile ea reprezintă omul universal identificat cu androginul primordial). În plan orizontal crucea reprezintă extinderea omului în toate direcţiile individualităţii sale; în sensul vertical ea leagă treptele ierarhice ale stadiilor superioare spre care el poate să tindă: axul central ce uneşte aceste stadii de la cer la pământ e reprezentat printr-un mare număr de simboluri: muntele, piramida, stâlpul cosmic, obeliscul, coloana, falusul, copacul, scara, frânghia, firul, toiagul, lancea, săgeata, clopotniţa, ombilicul, etc. Muntele simbolizează în acelaşi timp centrul şi axul universului (există - de altfel - în orice ascensiune un fel de purificare naturală, de spiritualitate spontană, practicată de alpinişti); locurile înalte au fost primele etape ale acestui urcuş către piscuri (în inima fiecărui sat e clopotniţa, răspunzând aceleiaşi nevoi de ocrotire providenţială). Atunci când lipsea, muntele era imitat prin ridicarea unei grămezi de pietre, tumul, zigurat sau piramidă (pietrele înălţate / menhirii erau receptacole ale inspiraţiei divine). Cea mai răspândită variantă a centrului axial a fost arborele: stejarul în Galia, teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, mesteacănul în Siberia, măslinul în Orient, smochinul în India, etc.; înfipt în mijlocul universului sau într-un centru ce-i ţinea locul, copacul cosmic - ca şi stâlpul sacrificial din India - înlesnea comunicarea dintre cer şi pământ. Verticalitatea copacului, pe 3 niveluri - ale rădăcinilor, trunchiului şi frunzişului - puneau în legătură lumile subterană, aeriană şi celestă; seva lui era un fel de rouă din adânc iar fructele sale, ‘mere’ ale Hesperidelor (sau din Grădina Edenului), erau hrană a nemuririi. Cea mai importantă temă arboricolă a fost aceea a arborelui vieţii, străjuit în aria iraniană de 2 păuni aşezaţi faţă-n faţă, reprezentând dualitatea cosmică; o fântână - simbol al unei veşnice reîntineriri - scălda uneori baza arborelui şi se revărsa în cele 4 direcţii ale spaţiului (în Biblie, cei 2 păuni au fost înlocuiţi prin pomul cunoaşterii - binelui şi răului - ce străjuia arborele vieţii). Când în construcţia edificiilor piatra a înlocuit - într-un târziu - lemnul, coloana din piatră cioplită a

“Ideea de centru simbolizată de soare este punctul de plecare pentru o întreagă sinteză ideologică ce trebuie alăturată ideii de grup; ideea de centru este - într-adevăr aceea a unui grup de situaţii surprinse în extensiunea lor universală, fapt ce presupunea coincidenţa opuselor şi echilibrul contrariilor: ambivalenţa însăşi nu era decât cel mai mic dintre grupurile posibile, redus la dualitatea a 2 lucruri complementare. Reprezentarea geometrică a centrului este punctul din mijlocul cercului pe care l-a generat. Reprezentarea lui geografică în diferitele tradiţii îi atribuia situări evocatoare: Tărâm Sacru, Tărâm Pur, Tărâm al Nemuririi, Tărâm al Fericiţilor, Sălaş al Aleşilor, Sfântul Palat, etc. (era butucul roţii cosmice, Templul Sfântului Duh, putând fi o insulă precum Atlantida, o grădină precum Paradisul, un munte precum Meru, un ombilic de piatră precum Omphalos sau - mai simplu - polul globului / din 181


devenit (la rându-i) simbol axial: coşul-ornament din frunze sculptate ce înconjura capitelul se trage din vechea legătură vegetală care strângea într-un mănunchi deschiderea florală a tulpinilor. Scara mobilă e o altă reprezentare a axului. Frânghia este un alt simbol foarte vechi al ascensiunii, odată cu ea intervenind o noţiune mai complexă - diferită de a axului - şi anume aceea a nodurilor corespunzătoare diferitelor trepte ale scării şi făcute pentru a fixa o stare (favorabilă sau nu); ornamentele în formă de nod sau de împletitură erau talismanuri păzitoare şi apărătoare / desfacerea acelor noduri se putea înfăptui - totuşi - printr-o experienţă ce era un rit de realizare al yoghinilor): întradevăr, a desface un nod însemna a purcede la o eliberare ce trebuia să fie îndeplinită în ordinea exact inversă celei ce a permis realizarea acelui nod (etimologic, era singurul ‘deznodământ’ adevărat ce consta în a trece prin laţ fără a fi prins în el). Dacă Alexandru a retezat dintr-o lovitură de paloş faimosul ‘nod gordian’ ce lega jugul de atelaj la plugul lui Gordias, acea pseudo-victorie a împăratului macedon - a castei cavalerilor - i-a grăbit sfârşitul; căci - deşi a cucerit Asia - a pierdut-o imediat, murind pe drumul de întoarcere. Dintre toate simbolurile axei, bastonul e - poate - cel mai general şi mai bogat în descendenţă, începând cu bâta ciobanului, cu toiagul pelerinului şi până la bastonul de mareşal: este bagheta şamanilor, cârja episcopală, cravaşa călăreţilor şi - nu mai puţin - coada de mătură a vrăjitoarei medievale (dacă facem să intervină aici noţiunea de ambivalenţă); mai este şi toiagul brahmanic cu spirală dublă ce aminteşte de caduceul lui Hermes (în jurul căruia se încolăcesc - în direcţii opuse - 2 şerpi reprezentând echilibrul polarizat a 2 curente cosmice). Sceptrul - atribut regal - este o altă specificaţie a bastonului şi simbol al axei (aşa cum este şi regele însuşi, în calitatea sa de intermediar între cer şi supuşii săi); funcţiile sale esenţiale îi impun stabilirea păcii şi dreptăţii, reprezentate prin sabie şi balanţă (limba aceleia - ca şi spada - fiind un simbol al axului). Săgeata singură - alt simbol axial - presupunea străpungerea şi deschiderea unui orificiu pe unde putea străbate lumina şi - prin urmare gândirea. Firul e un simbol învecinat cu frânghia - dar sub o formă mult mai complexă - deoarece a fost utilizat la ţesut, reprezentând urzeala universului; furca şi fusul - pe care firul se înfăşoară şi se desfăşoară - erau semnele destinului, aşezate în mâinile marilor zeiţe (Hesiod le atribuia noaptea ca mamă): firul de urzeală - element imuabil - lega lumile şi stările, în vreme ce firul de băteală, mereu în mişcare, desfăşura destinul condiţional al fiecăruia (acel dute-vino al suveicii reprezenta alternanţa vieţii şi a morţii, inspiraţia şi expiraţia / ritmul vital în ‘Rig Veda’). În ‘Upanişade’, firul era deopotrivă sine şi suflu (şiragul de perle era înlănţuirea lumilor legate prin sine): firul ce se înfăşura pe vârtelniţă evoca roata şi aspectul ei dinamic. Roata era un simbol al lumii, ca şi alte imagini circulare sau florale (ca trandafirul lotusul, etc.); roata simboliza şi creaţia devenirii - contingente şi perisabile - ciclul neîntrerupt al reînoirii: lumea era ca o roată în roată, ca o sferă într-o sferă. Roata - cu butucul şi axul său - era şi un simbol solar, central adică: ea era animată de stăpânul spaţiului şi timpului. Porunca divină ce a despărţit lumina de umbră (contopite la origine) a manifestat puterea creatoare, ascunsă înainte în noaptea incognoscibilului; lumina se identifică astfel cu spiritul iar iluminaţia ei cu cunoaşterea directă (în vreme ce lumina lunii este numai raţională şi reflectată)”.

“Curcubeul e puntea de lumină ce uneşte pământul cu cerul şi cerul cu pământul, uşurând trecerea din lumea sensibilă în lumea supranaturală: o scară cu 7 culori; împăraţii romani şi papii au fost numiţi ‘pontifi’ tocmai pentru că erau supraveghetori de punţi / mijlocitori între cer şi pământ. Curcubeul simbolizează şi probele de iniţiere eliberatoare, asimilate cu trecerea pe o punte îngustă şi de temut. Cultul Focului a derivat din natura spirituală a luminii: datează din preistorie şi are un simbolism polivalent (pentru a-i înţelege coerenţa înlăuntrul varietăţii lui, putem lua de exemplu divinităţile hinduse reprezentând diferite aspecte ale sale: Agni care este iluminaţia inteligenţei, Indra care azvârle săgeţile fulgerului şi ale puterii sale, Surya, soarele care încălzeşte lumea); focul a dat numele serafimilor, cuvântul însemnând ‘cei incandescenţi’ (el l-a ridicat la cer pe Ilie întrun car de flăcări şi a coborât, ca limbi de foc, deasupra capetelor apostolilor de Rusalii). Fulgerul focului celest este simbolizat prin securea de piatră cu dublu tăiş; simbol al fulgerului era şi tridentul lui Poseidon (devenit în India arma lui Şiva, cu cei 3 dinţi ai săi reprezentând timpul triplu / trecut, prezent, viitor), săgeata de aur a hiperboreului Apollo, sabia îngerului Mihail, ciocanul scandinavului Thor, etc. Aerul este elementul propriu lumii intermediare: mediator între cer şi pământ, între foc şi apă; este o emanaţie a suflului spiritului care în ‘Facerea’ plutea deasupra apelor primordiale pentru a le separa şi a crea lumea (poate fi apropiat de ‘Hamsa’ Vedelor, divina lebădă care - pe aceleaşi ape clocea Oul Lumii). Atunci când suflul divin a separat apele primordiale în posibilităţi informale superioare şi formale inferioare, norii, roua şi ploaia au apărut ca nişte binecuvântări: pentru că apa primită de pământ e izvor de viaţă; ea reprezintă infinitul posibilelor, promisiunile de evoluţie dar şi toate ameninţările de disoluţie. A te cufunda în ape înseamnă a te întoarce la origini. Spiritul sfânt e izvor de apă vie. Imersiunea înseamnă regenerare. Botezul este a doua naştere şi orice cult a înflorit întotdeauna în apropierea unui izvor. Luna e asociată cu apa, aşa cum este soarele cu focul. Strălucind cu o lumină indirectă, luna este simbol de dependenţă şi de reînnoire prin reapariţia sa periodică. Ea măsoară timpul după ciclul său propriu şi unifică ritmurile 182


heterogene a căror analogie le apropie de al său. Reglează fenomenele fertilităţii şi vegetaţiei. Ea a fost primul mort, aşa cum o arată dispariţia ei de pe cerul nocturn în timpul reînnoirii sale. Morţii trebuiau să treacă prin globul ei, sălaş al divinităţilor lunare - ca Astarte, Artemis, Hecate, Isis, ş.a. care deopotrivă stăpâneau Pământul; în India, globul lunii era capătul Căii Strămoşilor, în care disoluţia formelor vechi lăsa loc viitorului (fapt ce poate fi apropiat de rolul transformator al lui Şiva, a cărui emblemă e chiar o semilună). Semiluna este - de altfel - reprezentarea cea mai obişnuită a lunii, fiind asimilată cu o cupă şi cu orice alt vas ce conţine promisiunile unei înnoiri, precum arca lui Noe plutind pe apele Potopului şi întruchipând jumătatea inferioară a Oului Lumii (ce ar avea drept complement superior bolta cerească). Semiluna e şi litera ‘nun’ care în arabă îi ia forma; în tradiţia islamică această literă simbolizează peştele (cât priveşte semnificaţia ei, semiluna reprezintă învierea, datorită ritmului mensual al transformărilor lunare). În Cabala, ‘nun’ este legată în aceeaşi măsură şi de ideea de renaştere. Cel mai general simbolism al cupei ar fi acela al unui vas al abundenţei ce ar aduna apa din cer şi laptele din sânul matern (comparabil chiar el cu o cupă). Să mai adăugăm că anumite fructe zemoase - ce pot fi privite ca nişte cupe naturale pentru potolirea setei - erau, pe deasupra, simboluri ale fecundităţii, din cauza numeroşilor sâmburi (seminţe ale unei rodiri viitoare). Masa rotundă prototipul tuturor altarelor - imagina bolta cerească. Scoica este simbol acvatic şi lunar; perla / fruct al cochiliei - imagine a unei picături de rouă sau de spermă căzută din cer simbolizează forţa generatoare şi energia cosmică, de unde rolul său în riturile de renaştere sau de înmormântare. Călugării tibetani foloseau rezonanţa neîntreruptă a scoicii pentru a-şi scufunda mentalul şi a percepe sunetul natural al lumii. Dat fiind că sunetul şi perla sunt conservate în scoică, aceasta era văzută în Tibet ca un complementar pasiv al fulgerului activ, jucând astfel rolul clopoţelului (el însuşi analog cu o cupă răsturnată, a cărui limbă ar fi perla). Prin dezvoltarea spirelor sale, ce controlează creşterea celor vii, forma helicoidală a scoicii a transmis spiralei simbolismul său. Spirala evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru. Spirala dublă reprezintă cele 2 mişcări complementare - evolutivă şi involutivă - ale vieţii şi morţii; e totodată şi dubla înfăşurare a şerpilor caduceului, dubla elice din jurul toiagului brahmanic: e un simbolism ciclic ce se întâlneşte cu cel al roţii, reprezentate şi prin cele 2 spirale încrucişate, formând svastica. Potrivit hinduşilor, din apa necesară vieţii şi anterioară naşterii lumii - lumea a provenit dintr-un ou, purtat pe ape şi clocit de lebăda Hamsa (ideea oului cosmic germen al manifestării - se regăseşte şi în alte cosmogonii, de pildă şi azi oul pascal fiind simbol al renaşterii primăvăratice a naturii); în el se găsea - în stadiul de învelire - cerul şi pământul (nemanifestate încă) şi care şi-au făcut apariţia atunci când oul s-a crăpat în 2 jumătăţi, printr-o operaţiune cu care a fost analoagă apoi polarizarea androginului primordial: Vedele i-a numit conţinutul ‘Embrionul de Aur’, deoarece conţinea multiplicitatea fiinţelor într-un germene, simbol al potenţialităţii universale. După bipartiţia acelui ou, acţiunea cerului nu a mai fost percepută direct, de vreme ce strălucirea soarelui - de nesuportat - nu a mai putut fi privită direct decât în imaginea sa inversată de pe suprafaţa apelor; luna - care şi ea reflectă razele solare - poate oferi numai o imagine indirectă a lor, într-o reflectare marcată de un caracter iluzoriu, redusă la o speculaţie raţională. Manifestarea se

arată deci ca o reflectare inversată a principiului, al cărui simbol e imaginea sa apărută la suprafaţa apelor; e ceea ce exprimă sufiştii când spun că universul e un ansamblu de oglinzi în care esenţa se contemplă sub înfăţişarea tuturor formelor. Realizarea posibilităţilor conţinute în Oul Cosmic se înfăptuieşte datorită unei acţiuni solare în profunzime, reprezentată în diferitele tradiţii prin deschiderea unei flori (lotus, trandafir, etc.) la suprafaţa apelor: plan de reflexie a razei celeste, în care are loc trecerea de la universal la particular şi invers. Floarea este simbol al principiului pasiv; potirul ei e asimilat cupei ce primeşte ploaia şi roua cerească: deschiderea aceluia la suprafaţa unei ape stătătoare în cazul lotusului sau într-o grădină, pentru trandafir, reprezintă ecloziunea şi dezvoltarea întregii manifestări (floarea - ca receptacol orizontal şi pasiv - este complementul simbolurilor verticale şi active / în Antichitate, grădinile întruchipând înflorirea reînnoirii de primăvară). Lotusul - răsărit din întunecimea apelor stătătoare - îşi desfăşoară pe suprafaţa lor petalele corolei sale, în toate direcţiile spaţiului; bobocul lui poate fi asimilat cu un ou care se deschide prin ecloziunea florii. Iconografia hindusă ni-l arată pe Vişnu dormind la suprafaţa Oceanului originar, în timp ce din ombilicul său creştea un lotus în care stătea aşezat Brahma; India face de altfel distincţia între lotusul roz / emblema solară şi lotusul albastru / emblema lunară. Trandafirul persan corespunde lotusului hindus; e un simbol de regenerare iar cei vechi aşezau întotdeauna trandafiri pe morminte. Astfel, putem considera lumea un pământ sacru în mijlocul Oceanului cosmic, o insulă cu un munte, el însuşi dominat de un arbore sacru: la rădăcina arborelui curg izvoare şi întregul acelui loc privilegiat poate fi socotit drept cea dintâi imaginare a unui spaţiu rezervat, adică a unui templu; această imagine redusă a cosmosului - această lume în mic - poate fi înlocuită şi prin palatul suveranului din mijlocul lacului său ori printr-un castel în mijlocul şanţurilor sale sau printr-o grădină pe care caută s-o reconstituie grădinile persane, curtea mănăstirilor, grădinile interioare ale caselor musulmane (toate aceste imagini ale unui paradis regăsit). Şi tot ele sunt înlocuite simbolic de cele mai frumoase covoare persane (cu răsadurile lor de flori, cu havuzul lor central, cu păunii aşezaţi faţă-n faţă şi cu arborele vieţii)”.

183




“Aştrii - stelele şi planetele - au jucat un rol simbolic cu atât mai important cu cât, investite fiind cu caracterul sacru a tot ce are legătură cu cerul, atrăseseră dintotdeauna, prin regularitatea mişcărilor (stelele continuă de altminteri să aibă un anumit prestigiu, dacă ar fi să ne luăm după popularitatea de care se bucură ‘star’-urile noastre moderne). Steaua polară - ce joacă rolul de prim motor şi în jurul căreia se învârteşte bolta cerească - a ajuns foarte devreme un simbol de pre-eminenţă: ea era punctul-cheie al cerului, ombilicul lumii, stâlpul solar. Desenul cu o stea în 5 colţuri sau pentagramă - a fost mult timp considerat drept o imagine a microcosmosului uman: ea controla spirala de creştere în funcţie de care se dezvoltau fiinţele fără modificări în formele lor; cât priveşte steaua în 6 colţuri, e un semn de pace şi echilibru. Simbolismul celor 2 luminătoare - soarele şi luna ca şi simbolismul celor 5 planete vizibile cu ochiul liber, au corespondenţă în angelologia biblică: de soare e legat arhanghelul Mihail iar de lună heruvimul Gavriil / Gabriel (creştinismul - deşi a adoptat îngerii - a respins asocierea lor cu aştrii iar hermetismul a fost acela care a restabilit raportul dintre cele 7 corpuri cereşti cu facultăţile umane şi viciile). Soarelui i-au fost atribuite voinţa, mila şi mândria, Lunii imaginaţia, credinţa şi lenevia, lui Marte activitatea, bărbăţia şi mânia, lui Mercur raţiunea, cumpătarea şi pizma, lui Jupiter sociabilitatea, dreptatea şi lăcomia, lui Venus afectivitatea, nădejdea şi desfrânarea, lui Saturn judecata, înţelepciunea şi zgârcenia. Soarele - în traiectoria sa aparentă prin mijlocul constelaţiilor - urmează anual un drum numit ecliptică, linia mediană a unei zone numită zodiac; cei vechi au împărţit această zonă în 12 secţiuni, corespunzătoare lunilor anului şi le-au dat numele constelaţiilor pe care le includ. Noţiunea de număr s-a născut pesemne din contemplarea unui ansamblu de obiecte identice sau marcate de o însuşire comună, fapt ce trebuie să-l fi incitat pe un primitiv de geniu să le considere ca fiind repetiţia cumulativă a aceluiaşi obiect: era prima aplicaţie a teoriei grupurilor; pentru numărat, oamenii s-au folosit mult timp de pietricele, devenite elementele uzuale pentru calcule - inclusiv cu abace - şi ale căror rămăşiţe sunt jocurile cu bile ale copiilor noştri. În abordarea numerelor, e nevoie să facem distincţia între rolul lor de cardinale, indicatoare ale cantităţii şi de ordinale, indicatoare ale calităţii - distincţie elementară în aparenţă - dar care merge departe în ultimele sale consecinţe (se cuvine să mai notăm că zero nu este un număr, ci punctul de plecare pentru orice numeraţie anterioară unităţii şi simbol al posibilităţii universale):  1 a fost întotdeauna considerat ca simbolul fiinţei - al unui Dumnezeu personal - ceea ce nu vrea să spună unicul, ci primul dintr-o ierarhie a autorităţii, etc.  2 exprimă dualitatea, polaritatea, sexualitatea, diviziunea unităţii în masculin şi feminin, activ şi pasiv, etc.  3 - triada - accentuează diviziunea unităţii şi constituie prima sa manifestare principală ca trinitate; reprezintă aspectul producător al dualităţii încă nefecunde / copilul cuplului, etc.  4 - tetrada - e numărul manifestării Cuvântului în cele 4 direcţii ale spaţiului, 4 anotimpuri, fiind pătratul şi crucea, cvadratura cercului (10 = 1 + 2 + 3 + 4) şi circulatura cvadrantului (1 + 2 + 3 + 4 = 10), etc.



 

   

5 - pentaclul - reprezintă sfera, materia şi viaţa, deoarece e format din primul număr par şi din primul impar (2 + 3), adică din masculin şi feminin; există 5 simţuri, 5 degete la mână, 5 planete tradiţionale, etc. 6 - pământul / macrocosmosul - este lumea creată în 6 zile, stabilitatea, echilibrul, frumuseţea lumii, armonia ei, pecetea omului universal, cele 6 culori (3 primare - roşu, galben, albastru - şi 3 complementare: verde, portocaliu, violet), etc. 7 este numărul virginităţii, al formării, al duratei, cei 7 aştri, cele 7 zile ale săptămânii, cei 7 înţelepţi, etc. 8 e octava, împlinirea, echilibrul, repaosul, acordul perfect, botezul creştin, lumea intermediară - între circumferinţa cerului şi perimetrul pătrat al pământului - punctul de oprire al manifestării, etc. 9 este multitudinea, reintegrarea, ierarhia, etc. 10 este universul, totalitatea; există 10 degete la mâini, e numărul circumferinţei şi a centrului ei, etc. 11 e păcatul, pentru că este legat de binar (11 = 1 + 1, adică 2); este şi ‘unirea centrală’ a cerului (5) cu pământul (6), etc. 12 este sinteza sistemului circular; există 12 semne zodiacale, 12 luni ale anului, 12 ore ale zilei, etc.”

“Există 6 culori - aşa cum ştiu pictorii şi fotografii şi nu 7 (exceptând cazul adăugării albului, ce e sinteza lor); 3 sunt primare - roşu, galben, albastru - şi 3 derivă din amestecul lor, fiecare din cele complementare provenind din câte 2 primare: portocaliu din roşu şi galben, verde din galben şi albastru, violet din roşu şi albastru. Ambivalenţa culorilor şi complementaritatea lor apar odată cu opoziţia alb-negru, lumină-umbră, zi-noapte. Albul atribuit soarelui este o sinteză colorată limită: e simbolul amestecului, al trecerii dintre stări sau momente, trecere de la adolescenţă la virilitate la cei vechi. Negrul este stadiul principial de nemanifestare, culoarea tenebrelor exterioare: el simbolizează pasivitatea, acceptarea, e culoarea pietrelor Marii Mame. Purpura a fost culoarea purtată de patricienii romani şi împăraţii bizantini, de la care au moştenit-o cardinalii. Galbenul solar e simbol de tinereţe şi de forţă, ca aurul care-i îmbracă pe împăraţi / regi (dar galbenul lunar - un aur şters - e simbolul nestatorniciei, al geloziei, adulterului şi trădării). Albastrul este o culoare rece şi profundă, aceea a aerului, a vidului, culoarea 184


adevărului; cel deschis evocă irealitatea visului diurn iar albastrul închis - aproape de negru e imaginea visului nocturn (albastrul mai este şi puritatea supranaturalului şi mantia divinităţii)”.

era şi cortul nomazilor, rotund era şi perimetrul aşezărilor). Dar înainte de a construi ceva, trebuiau îndeplinite ritmurile geomanţiei pentru alegerea unei poziţii favorabile şi delimitarea ei; căci noţiunea de incintă sacră - de ‘herkos’ era primordială. Cuvântul ‘herkos’ - ce desemna şi ţarcul oilor - a fost aplicat lucrurilor din jurul altarului familial, mai târziu ‘heroon’-ului templului (tot astfel, cuvântul ‘harem’ în arabă provenea din rădăcina ce însemna ‘interzis’); prin templu - desemnat mai întâi un sector al cerului - delimitat pentru a observa fenomenele naturale şi zborul păsărilor (considerate mesagere cereşti) a fost numit locul edificiului pe care se practica acea observaţie iar mai târziu chiar ‘contemplaţia’ / contemplaţia: privirea interioară îndreptată asupra principiilor divine. Caracterul celest al formei circulare i-a obsedat mult timp pe arhitecţi, fapt sugerat de ei prin dom. Camerele sepulcrale din Egipt aveau tavanul înstelat; la primii creştini, mormintele erau aşezate în cripte boltite, urmaşe îndepărtate ale cavernelor originare, ale peşterilor sacre ale nimfelor (iar alcovul e cupola sub care se ţine divanul). Precum templul şi cetatea, orice casă e centrul lumii pentru locuitorul ei, un loc de pace, de reflecţie, de siguranţă, asociat copilăriei, focului din vatră, sânului matern, loc ce trezeşte amintiri. În Afganistan, locuinţele pătrate şi fortificaţiile populaţiei stabile se învecinează cu iurtele circulare ale turcmenilor. Pe plan cotidian, elementul cel mai important al casei era uşa şi pragul acesteia, trecerea dintr-un loc într-altul, de la o stare la alta, de la lumină la întuneric, din domeniul profan în domeniul sacru, de la sărăcie la bogăţie. Ianus - zeul deţinător al cheilor porţilor solstiţiale supraveghea şi misterele. Trecerea de la pământ la cer se înfăptuia prin poarta soarelui. La întregolul catedralelor noastre, Christos binecuvântând reprezenta poarta ce se deschidea la miezul nopţii pascale”.

“Strămoşii noştri se foloseau de fenomenele cosmice pentru a exprima idei şi sentimente ce fac parte încă din patrimoniul nostru ideologic. Împreună cu pământul, cea mai veche materie artizanală a fost lemnul iar atunci când piatra la înlocuit, toate piesele din construcţii au rămas aceleaşi în forma, funcţia şi simbolismul lor (e şi motivul pentru care lui Christos i se spune fiul dulgherului); prin folosirea lemnului din păduri şi a trunchiurilor de copaci pentru a înălţa coloanele templelor, vechea arhitectură a izbutit o adaptare în chip firesc perfectă a elementelor cosmosului. Înlocuirea lemnului viu cu piatra moartă a corespuns unui fel de cristalizare ciclică, analoagă cu sedentarizarea nomazilor, fapt ce a putut compensa strămutarea primelor sanctuare din vârful munţilor în străfundurile peşterilor. Pietrele neşlefuite aceste oase ale Pământului Mamă - smulse din odihna lor telurică, au putut fi umanizate printr-o cioplire iscusită şi transformate în pietre ‘libere’, demne de a fi folosite la construirea templelor. Primitivii adunaseră şi pietre căzute din cer: expus pasiv activităţii celeste, pământul primise într-adevăr - şi primeşte încă o ploaie de meteoriţi identificaţi de cei din vechime cu nişte mesaje de sus (îi numeau ‘pietre de fulger’); cei vechi au adoptat ‘pietre de ploaie’ ca embleme ale fertilităţii, pietre oraculare / ca Omphalosul din Delfi, pietre neşlefuite / ca piatra neagră a Cybelei (transportată la Roma în secolul III î.C). Modelul natural al oricărei arhitecturi era - bineînţeles - muntele (simbol al centrului), ale cărui reprezentări primitive fuseseră între altele menhirul neolitic, stâlpul lui Hermes, omfalos-ul, obeliscul; orice construcţie - templu, palat, cetate, oraş - era un centru al lumii şi trebuia să se dezvolte ca un embrion uman: plecând din centru. Modelul oricărei arhitecturi trebuia să aibă o bază pătrată şi un acoperiş circular; de sus în jos, edificiul trebuia să realizeze o trecere de la unitatea principiului la cuaternarul manifestării: caracterul benefic al formei circulare a prelevat mult timp, provenind din coliba primitivă de trestie (rotund

“Pentru a da explicaţie creşterii plantelor, primitivii au asimilat-o gestaţiei unei divinităţi feminine - Gaia / glia primitivă, Demeter / glia cultivată sau Cybele / glia mamă; de altminteri, agricultura - sursa primordială a oricărei feminităţi - a fost o descoperire feminină: în vreme ce bărbatul se mulţumea să vâneze, femeia planta şi recolta. Înmormântarea 185


este - la origine - plantarea unei seminţe omeneşti ce trebuie să crească din nou; pământul este - într-adevăr - o mamă iar omul e viu tocmai pentru că vine din pământul care-l reînsufleţeşte. Astfel, dezvoltarea germenilor se realizează în sfera unei virtualităţi universale, menite să explice simbolismul grădinii paradisiace, al lotusului înflorit la suprafaţa apelor, al copacului răsărit dintr-o sămânţă îngropată în pământ şi pe ramurile căruia vin să se aşeze păsările, simboluri ale stărilor superioare. Cele 2 vegetale hrănitoare datorită cărora omul a putut supravieţui au fost grâul şi via (comparate de Clement Alexandrinul una cu viaţa activă şi cealaltă cu viaţa contemplativă). Grâul şi via constituiau elementele esenţiale ale misterelor, având scopul de a revela iniţiaţilor misterul vieţii asimilând dezvoltarea umană cu creşterea plantelor, a căror revenire periodică la viaţă prin tragerea sevei îi apărea omului ca o promisiune a veşniciei. Într-o mai mare măsură decât grâul, via a fost mult timp considerată drept o plantă mesianică; extazul spiritual era favorizat de beţie (sau - mai degrabă - era comparat cu ea): consumarea vinului - băutură a zeilor - era un mijloc de cunoaştere şi de iniţiere (era comparat cu sângele, aşa cum a fost mai târziu, cu cel al lui Christos), el stârnind fecunditatea universală. Taurul şi ţapul erau într-adevăr vestiţi pentru puterea lor prolifică iar procesiunea falică - urmată de dezvăluirea lui - constituia unul dintre ritualuri; tunetul vestitor al ploii binefăcătoare era socotit drept muget de taur iar sacrificiul ţapului era însoţit de un cânt sacru, aflat la originea tragediei (rolul ţapului ispăşitor - purtător al păcatelor colective ale tribului - lămurea procesul ‘curăţirii de patimi’ atribuit întâmplării tragice)”.

ambivalenţa puterii ei celeste şi pământene, putere provenită din căldura acumulată în măruntaiele pământului şi capabilă să provoace miracolul renaşterii. Pătrunzând în infern - parte inferioară şi interioară a pământului - odată cu simbolurile nopţii, le întâlnim pe cele ale adâncurilor şi ale abisurilor, sălaşul morţilor, ce dă ameţeală şi angoasă: greu e să te duci dincolo, să înfrunţi misterul mutaţiilor, să foloseşti fertilitatea rădăcinilor, să acostezi pe celălalt mal, acela al unei lumi reînnoite. Mormântul este un loc consacrat, simbolismul său fiind legat de cel al muntelui, al tumulului (înainte de a se strămuta la rându-i în peşteră, loc al înhumării dar şi al renaşterii); numele stăpânului acelui domeniu - Hades însemna în vechea greacă ‘Nevăzutul’: i se trăgea de la coiful făurit de Ciclopi - în formă de bonetă frigiană - asemănător cu acela aşezat pe capul sclavului eliberat, invizibilitatea fiind desigur o treaptă supremă de libertate, în care divinitatea a vrut întotdeauna să se înfăşoare, din înţelepciune şi prudenţă. Lumea subterană antică era locuită de o mulţime de divinităţi în care psihanaliştilor le-a fost uşor să recunoască simbolurile stărilor noastre inferioare - dureri şi uri, agresivitate şi zgârcenie, temeri şi disperări - întruchipate în multiple entităţi demoniace; existau mai ales genii ale focului, stăpânii unei metalurgii ce-şi are originea în zorii umanităţii: stăpânii focului au fabricat armele folosite de preoţii Marii Mame Cybela, de Dactylii de pe Muntele Ida, de Cabiri, de Cureţii şi Corybanţii care executau dansuri cu arme la misteriile din SamoTracia. Armele erau simboluri spirituale. Scutul îndărătul căruia zeul îşi asigura invizibilitatea - era însăşi aparenţa lumii. Spada - armă ofensivă a divinităţii, imagine a fulgerului - reprezenta puterea ei temporală, precum şi a prinţilor (putere ce împărţea pace şi dreptate), în vreme ce autoritatea spirituală îi era exprimată prin poezia vorbirii ritmate. Armele aveau o dublă capacitate datorită originii lor celeste şi terestre, fapt ce ne îngăduie să vedem în metale elementele planetare ale lumii subterane iar în planete metalele cerului, ajungându-se la o corespondenţă a cărei listă cuprinde: lui Marte fierul, lui Mercur argintul-viu, lui Jupiter cositorul, lui Venus cuprul, lui Saturn plumbul (soarelui îi corespundea aurul iar lunii îi corespundea argintul). Coapte în sânul Gliei-Mame, mineralele formate sub influenţa acestor aştri erau privite ca embrioni crescând calitativ în matricea telurică până la perfecţiunea aurului: lumina minerală reprezentând cunoaşterea însăşi. Lăsată în voia evoluţiei sale naturale, lumea tinde către o solidificare degenerativă echivalentă cu cele 4 vârste tradiţionale, de aur, argint, bronz şi fier; această regresiune corespunde - în ritmul cosmic universal - unei faze de condensare terestră căreia i-a urmat o fază de expansiune celestă (conform legii ce face o evoluţie să succeadă periodic unei involuţii compensatoare): cele 2 faze sunt totodată alternante şi simultane, de vreme ce potrivit formulei adepţilor - ‘disoluţia corpului înseamnă fixarea spiritului’ (această alternanţă se manifestă în puterea de ‘a lega şi dezlega’ a oricărei operaţiuni depinzând de o autoritate spirituală). La nivelul simbolismului subteran, operatorii erau metalurgişti, păzitori ai comorilor ascunse, reprezentaţi prin grifoni, şerpi iniţiatori şi călăi totodată (iar pedepsele aplicate de ei erau încercări). Şarpele - strămoş mitic şi civilizator - e un simbol universal: el ţâşneşte din umbră ca fulgerul şi reprezintă ambivalenţa oricărei manifestări; este malefic dar întruchipează şi înţelepciunea, reunind cei 2 curenţi - ascendent şi descendent - ai forţei universale (Uriaşii luau înfăţişarea de şerpi aşa cum îngerii

“Pentru vechii Greci, Noaptea era fiica Haosului, mama Cerului şi a Pământului: cu alte cuvinte, în instantaneul atemporal ce a văzut născându-se cosmosul, Noaptea i-a învăluit în beznă apariţia care - ca toate creaţiile şi metamorfozele - a avut loc în întuneric. Simbolismul terestru oscilează între lumină şi umbră, între partea însorită şi partea întunecată, alternanţă ce impunea (şi impune şi acum) în construcţia edificiilor şi în agricultură, o orientare stabilită odinioară - prin riturile geomanţiei. Poziţia centrală a unui corp, aşezat pe verticala soarelui, era o poziţie ‘imperială’, însăşi cea a ‘axei lumii’ - pentru ea ne-existând umbră - aşa cum nici morţii nu aveau (şi grecii săvârşeau la amiază sacrificiile consacrate morţilor - la această oră fără umbră - ce este încă şi în bisericile noastre momentul ritual al slujbei de înmormântare). Noaptea ocrotea cu haina ei munca subpământeană a Marii Mame - zeiţă a muntelui la origine ce înainta într-un car tras de leoaice, simboluri solare vădind 186


luau pe cea de păsări). Spirele şarpelui în jurul pomului cunoaşterii simboliza traseul nedefinit şi reînnoit al existenţelor, descris de şarpe şi în jurul omphalos-ului şi al caduceului. Atunci când imaginea centrului lumii a abandonat vârful muntelui pentru a pătrunde în sânul său, lumea celestă a devenit lume subterană; locul de îngropăciune a devenit locul renaşterilor iar peştera, imagine a lumii; mesajul lui Iisus a început şi el, în peştera Naşterii”.

mâna cu politeţe, repetăm un gest sacru pe vremuri, devenit profan, un simbol ajuns azi simplu obicei, însă a cărui neîmplinire ne-ar pune adesea în primejdie securitatea sau (pur şi simplu) reputaţia; riturile permiteau unirea voinţelor, dirijarea acţiunilor, armonizarea sufletelor şi realizarea unui echilibru general al forţelor (atât fizice, cât şi sociale). Armonizarea colectivă nu era decât o aplicaţie a legii corespondenţelor subtile, care pune în legătură diferitele niveluri ale fiinţei umane; căci dacă îi cerem ştiinţei să legitimeze aceste acte, ea ne va arăta foarte simplu că importanţa lor depinde de legătura psihosomatică ce le uneşte cu spiritul oficiantului (anumite rituri religioase - numite sacramente - au permis şi permit transmiterea unei influenţe spirituale care va înlesni o împlinire metafizică). Riturile au ajuns să delimiteze un cerc aparte - adică sacru - în civilizaţiile ce au laicizat ansamblul domeniului lor; or, a face sacru ceea ce înfăptuim, ceea ce suntem, se cheamă ‘a sacrifica’, a face un sacrificiu dedicând astfel de acte puterilor nevăzute de la care aşteptăm în schimb ajutor şi ocrotire, chiar dacă puterile acestea se ascund. Formele acestei rugăciuni mute au fost nenumărate, începând cu sacrificiile umane, până la masacrele marilor războaie. Sacramentele creştine au devenit pure simboluri, semnificaţia lor fiind precizată de rugăciunile ce le însoţesc. Activitatea rituală se inserează în cursul anului, al lunilor, al zilelor, supunându-se ritmurilor fundamentale ce dirijează viaţa: ritmul cardiac şi respirator. Ritmul bătut în pământ cu piciorul a dat naştere dansului, însoţit îndeobşte de cânt şi de muzică. India ne oferă stadiul cel mai elaborat al acestei pulsaţii vitale, prin imaginea lui Şiva - zeul activităţii şi al bucuriei cosmice - a cărui reprezentare populară este cea de Rege al Dansului; el manifestă energia vieţii sub forma înfruntării neîncetate a 2 forţe opuse: mâna dreaptă a zeului mânuieşte o mică tobă ce-i bate ritmul dansului iar în palma stângă are o limbă de foc, zeul dansând peste trupul strivit al unui pitic, înfăţişând omul cufundat în ignoranţă. Aureola de flăcări de care e înconjurat reprezintă vitalitatea nesecată a naturii şi - în acelaşi timp lumina cunoaşterii. Pe o temă identică - la un nivel mai uman - dansatoarele indiene dezvoltă expresia sentimentelor codificate de arta lor datorită zecilor de gesturi ale mâinilor şi celor peste o sută de atitudini ale corpurilor lor. Dansurile sacre ne permit să pătrundem în culisele teatrului grec, în care domnea de asemenea ‘choreia’ - ritmica - unind poezia, muzica şi dansul (având în viaţă o importanţă mai mare decât artele plastice); misteriile cuprindeau dansuri. Serbarea rituală de la sfârşitul şi începutul anului - simbolizată îndeobşte de stingerea şi reaprinderea focului - e şi acum îndeplinită la mormântul soldatului necunoscut, ceea ce dovedeşte că, pe lângă ritualurile religioase, există şi rituri civile (contrafaceri moderne ale celor dintâi). Pelerinajele şi călătoriile au între ele - şi cu teatrul - legături incontestabile. De exemplu, e greu de precizat ce a provocat cruciadele, credinţa sau războiul, inseparabile - fără îndoială - în spiritul cavaleresc. Cât despre teatru, el nu este numai un simbol complet al vieţii umane, ci e legat şi de călătorie, la toate popoarele fiind - la origine ambulant. În multe tradiţii diferitele stadii iniţiatice sunt privite ca etape ale unei călătorii sau ale unei navigaţii. Scrierea e un simbol al limbii vorbite, ea însăşi simbolică; ideogramele constituie ceea ce am putea numi scrierea absolută, de vreme ce sunt independente de limba vorbită: ele constituie un limbaj sintetic şi mut, pur vizual - ca cifrele zise arabe - care pot fi înţelese de toate popoarele, deşi nu sunt

“Ritul desemnează - la origine - ceea ce este îndeplinit conform rânduielii. Un rit poate fi definit ca o suită de gesturi răspunzând unor nevoi esenţiale, gesturi ce trebuie să fie executate potrivit cu o anumită euritmie; după etimologia lui sanscrită acest cuvânt desemnează ceea ce este conform cu rânduiala: originea lui se pierde în negura vremurilor şi rămâne necunoscută chiar pentru cei ce-l practică, deşi i-au păstrat o memorie ereditară. Nu există nimic gratuit în asemenea ceremonii; sunt simple gesturi devenite procedee de realizare, alcătuite din cânturi şi muzici ce produc atitudini naturale şi care au fost mai întâi reflexe provocate spontan în circumstanţe analoage, răspunzând aceloraşi necesităţi: sunt gesturi elementare - îndeplinite zilnic de către noi - care ne însoţesc felul de trai, felul de a merge, de a ne îmbrăca, de a ne manifesta bunăvoinţa sau ostilitatea. Riturile scăldatului, ale dragostei, ale morţii, etc. sanctifică momentele majore ale existenţei, naşterea unui copil, botezul, cununia, înmormântarea - cu punerea în pământ a defunctului ca pe o sămânţă menită să renască - şi (în fine) banchetul ce întregeşte orice ceremonie adevărată. Toate meseriile îşi au ritualul lor. Agricultura se supunea unor reguli religioase, precum arhitectura - mai cu seamă aceea a templelor - care a păstrat vestigii ale acelor reguli prin orientare şi dedicaţie, precum metalurgia, cu simbolismul său preschimbat în alchimie. În zorii timpurilor arhaice nu era nici o diferenţă între un gest profan şi un rit sacru, de vreme ce domeniul profan nu exista. Într-o civilizaţie tradiţională, orice funcţie era un sacerdoţiu. Nimic nu era exclus din sacru şi - în consecinţă - nimic nu era impur; căci noţiunea de impuritate - ca şi cea de pseudo-rit ‘negativ’ nu e decât o răstălmăcire a caracterului întotdeauna ‘pozitiv’ al riturilor autentice şi o ignorare a ambivalenţei lor esenţiale. Orice îndeletnicire zilnică era rituală. Noi înşine - oamenii din ziua de azi - când ne scoatem pălăria din respect, când întindem 187


denumite cu aceleaşi cuvinte. Practicată la origine de preoţi, de secretarii vechilor suverani, scrierea a fost mult timp un depozit sacru, apărat ca ecou al unei limbi originare. Forma literelor era ea însăşi hieratică, de vreme ce era menită să vehiculeze o idee a cărei transcendenţă originară era cea a lumii; căci această lume era privită ca o carte ce dezvăluia mesajul divin iar scrierile tradiţionale nu erau decât traduceri ale acestuia într-o limbă vizibilă. Într-adevăr, ‘ştiinţa literelor’ însemna cunoaşterea tuturor lucrurilor iar caligrafia - ce reproducea procesul cosmogonic - era un rit prealabil iniţierii scribilor, clerici cu toţii la origine”.

cunoaşterea. Sub aspectul lor istoric aceste modalităţi pot lua chipul unui erou aflat în căutarea bogăţiei, gloriei sau a sfinţeniei; actorii se pot schimba, funcţiile rămân, de vreme ce ştim că în existenţă situaţiile nu depăşesc un foarte mic număr de teme posibile. Logica miturilor este dominată în toate cazurile de o mentalitate arhaică persistentă în atitudinea şi conştiinţa celor ‘civilizaţi’, fericiţi de a-şi putea proiecta speranţele, temerile sau pasiunile în persoana unui erou; dacă eroul oricărui rit e interschimbabil, mitul îi impune de fiecare dată exemplaritatea, adesea ascunsă îndărătul romanescului. În această imensă desfăşurare de triumfuri şi de catastrofe nici un destin nu epuizează o temă mitică în totalitatea ei. Psihologia se poate substitui - aparent - unui ritual de iniţiere. Nişte sentimente personale par să înlocuiască adesea raţiunea superioară a unui mit întemeiat pe căutarea unei spiritualităţi primitive. Motivele pot varia, însă intriga esenţială rămâne, chiar dacă mitul pare să-şi menţină eroii într-o stare nedeterminată. Miturile lui Solomon şi al Semiramidei sunt acţiuni exemplare: legendele lor povestesc despre cucerirea puterii temporale a 2 personaje întemeietoare de oraşe, care-şi încep fiecare domnia printr-o crimă rituală, aşa cum fondatorul de oraş prin excelenţă Cain l-a ucis pe Abel şi Romulus, fondatorul Romei, l-a ucis pe Remus. Domnia lui Solomon a debutat prin omorârea fratelui său mai mare iar cea a Semiramidei prin uciderea soţului ei. Fapt ce le îngăduie să domnească şi să ducă la bun sfârşit construcţiile care i-au făcut legendari, Templul din Ierusalim şi Grădinile din Babilon. O poveste adevărată, precum Războiul Troian, cuprinde unele episoade autentice şi altele pur simbolice”.

“Degenerarea simbolurilor a iscat confuzia care domneşte în mitologia greacă, deposedată astăzi de orice valoare metafizică; ea a transformat miturile în simple ficţiuni, fapt deja recunoscut chiar de greci - acum 25 de secole - şi care face dificilă selectarea riturilor originare, pierdute în exuberanţa episoadelor întâmplătoare. De-a lungul erelor, caracterul iniţiatic al acelor povestiri a dispărut puţin câte puţin îndărătul aspectului lor poetic şi romanesc, devenit uneori malefic prin inversiunea lui, căci ambivalenţa universală a simbolurilor sacre se regăseşte în mituri. Primordialitatea mitului este într-adevăr necondiţionatul originilor, manifestarea absolutului sau - pentru a vorbi în limbajul de azi - structura logică subiacentă şi comună la toate nivelurile, fapt ce-i explică polisemia şi multiplicitatea aplicaţiilor. Mit şi rit sunt - într-adevăr - expresiile complementare ale aceluiaşi destin, ritualul fiind aspectul său liturgic iar mitul realizarea lui de-a lungul episoadelor unei istorii trăite; căci dezvoltarea unui adevăr doctrinal în mit nu este o fabulă, cu atât mai puţin cu cât cuvântul fabulă provine dintr-o rădăcină ce înseamnă vorbire, în timp ce mit provine dintr-o altă rădăcină, însemnând mut / tăcut: or, ideea de tăcere e legată de lucrurile care - prin natura lor - nu pot fi exprimate altfel decât prin simboluri (mit şi mister se trag deci din aceeaşi ideologie, al cărei caracter provine din primordialitatea şi necesitatea lor). Astfel, tendinţele revelate de mituri sunt modele prezente pe fundalul oricărui spectacol, ca o amintire ancestrală uitată chiar de cei care sunt supuşi repetării ei; orice activitate umană esenţială - răspunzând unei nevoi - devine astfel tematică şi iterativă. Mitul se prezintă ca un exemplu logic de acţiune, de pasiune sau de spiritualitate, scopurile urmărite de el permiţând distrugerea celor 3 căi de realizare metafizică şi anume acţiunea, dragostea şi

“Ştim din experienţă că ideile şi sentimentele noastre nu pot fi transmise direct şi intuitiv decât în circumstanţe excepţionale. În general, suntem obligaţi să împrumutăm mijloace de expresie, mijloace simbolice care - dacă ne străduim să le reducem la un element comun - se vor transforma într-o combinaţie de gesturi; or, aceste mijloace şi aceste gesturi pot părea contradictorii. Luăm cunoştinţă - întradevăr - în mod curent, de opoziţia dintre oamenii faptei, ce muncesc manual, vin în contact cu materia neînsufleţită sau vie, o ameliorează sau o transformă, şi oamenii ce-şi fac din 188


profunde, mai misterioase. Dorinţa de a articula interconexiunile universului şi locul nostru în interiorul său reprezintă o nevoie specific umană, nevoie pe care o avem în comun cu strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, o categorie foarte importantă a unora dintre cele mai potente semne şi imagini sacre ale lumii fiind cea a misteriilor, cuprinzând printre altele - ‘Sexul Sacru’, cu elemente ca:  un univers sexual (oul cosmic, pântecul primordial, echilibrul sexual, cerul şi pământul, soarele şi luna, peisajele sexuale, grădina binelui şi răului, gemenii cosmici)  principiile feminin şi masculin (zeiţele şi zeii, vulva, fecioara, iniţierea feminină şi iniţierea masculină, naşterea şi renaşterea, sfinxul, eroii, satirii, falusul, ispita, castrarea)  izbăvirea (armoniile secrete, paradisul regăsit, etc.) Privind categoria de simboluri aparţinând de ‘Sexul Sacru’: Experienţa sexuală a fost cu adevărat universală, simbolizând în numeroase şi diferite culturi nu numai procreaţia şi fertilitatea, dar şi confluenţa forţelor elementare care dau formă şi conduc universul. Oul, rezultatul actului sexual şi al fertilizării, este cel mai potrivit simbol al creaţiei şi apare cu precădere în mitologiile din India şi Egipt. În anumite credinţe indiene, oul primordial era împărţit în 2 jumătăţi, una din aur, reprezentând cerurile, şi cealaltă din argint, reprezentând pământul. Din acelaşi ou a ieşit şi omul primordial, androgin. În credinţa mitraică, zeul central Mitra la origine zeu vedic - a ieşit înarmat dintr-un ou, eliberând forţele care au dat naştere, ulterior, universului. Deşi unele dintre cele mai importante sisteme de credinţe văd creaţia cosmosului ca rezultat al interacţiunii dintre forţele primordiale şi - prin urmare - simbolizat în mod corespunzător de actul sexual, creaţia efectivă a lumii a fost pusă în legătură cu pântecele şi cu principiul feminin. Muntele Meru era simbolul originii universului şi al pântecului primordial. Privind echilibrul sexual: conform mai multor sisteme de credinţe, cosmosul a fost supus unui proces de ordonare imediat ce a apărut din haosul primordial, născut din confluenţa a 2 forţe sau principii; acest lucru este considerat rezultatul conjuncţiei dintre contrarii, aşa cum se întâmplă cu inseparabilitatea energiilor masculine şi feminine (actul sexual e simbolul suprem al dorinţei de armonie universală). Identificarea părinţilor universali a fost un punct central al oricărei mitologii şi religii; relaţia dintre cer şi pământ a fost o temă universală în multe legende legate de fertilitate. Cel mai magnific dintre corpurile cereşti vizibile, aducător de lumină, căldură şi energie, soarele trebuie să fi fost un simbol deosebit de puternic pentru popoarele Lumii Vechi. Gravuri străvechi găsite în Europa arată asocierea discului solar cu figurinele falice. Luna, caracterizată drept ‘soţia soarelui’, era văzută în mod tradiţional ca fiind feminină. În societăţile vechi, soarele - mai strălucitor aparţinea sexului masculin, deşi egiptenii asociau soarele cu zeiţa Nut şi vedeau luna drept ‘soarele care străluceşte noaptea’. Când au început să accepte mediul înconjurător, popoarele vechi au regăsit principiul creaţiei ca rezultatul interacţiunii dintre 2 forţe, în formele de relief ale pământului (ca ‘peisaje sexuale’). Fructele pământului, ca efect al intervenţiei zeilor solari şi al ploii, le ofereau hrana. Chiar şi forma munţilor, a copacilor, a văilor şi a lacurilor, a falusului şi a vulvei sugerau că actul primordial al creaţiei era un

vorbire o meserie pentru a-i conduce pe ceilalţi, ce trăiesc din cuvinte şi din simboluri. Această dihotomie este factică. Orice gândire se afirmă ca artizanală, tot atât cât şi mâna. Numai ea este activă în faţa pasivităţii materiei. Iar sculptorii care au cioplit pietrele catedralelor nu ‘gândeau’ mai puţin profund decât logicienii scolastici. Era aceeaşi muncă de îndeplinit, în feluri diferite; căci orice expresie e superficială, chiar dacă pretinde că dezvăluie esenţa. Cea mai elaborată metafizică se reduce la o geometrie implicită ce materializează gândirea sau - mai degrabă - se adaptează la o gândire spaţială dintru origine. Totuşi, nu ar trebui să confundăm mijloacele cu scopul lor. Deformăm fenomenul informându-ne şi vrând - totodată - să-l exprimăm. Nu putem fi obiectivi fără a ne renega şi nu reţinem din lucrul luat în consideraţie decât ceea ce noi înşine măsurăm din el, în unităţi de observator, dacă putem spune astfel; or, câte conştiinţe, atâtea unităţi. Orice expresie este personală şi nu suprimă pe celelalte, posibile. Dar dacă simbolul reînvie un timp şi un sentiment îndepărtat, datorită unor imagini evocate de un martor absent sau de demult dispărut, aceste imagini ale cuvintelor sau ale formelor nu sunt înţelese niciodată în integralitatea lor, aşa cum au fost ele gândite sau trăite de autorul lor, mai cu seamă dacă ne despart secole de acela. Omul e cufundat cu totul în oceanul istoriei. Spiritul îi este limitat de limba maternă. Trăieşte şi gândeşte în îngrăditura lumii pe care cultura sa o explorează şi îi permite s-o numească. O întrupare mereu nouă trebuie să reînsufleţească orice expresie general admisă, pentru a fi înţeleasă de către cel ce o primeşte. Nebuloasa intuitivă a ideii-mamă nu se va putea niciodată descompune în simplă logică. Întotdeauna va subzista ceva tradiţional, anterior, dat. În orice construcţie abstractă există un reziduu intuitiv, cu neputinţă de eliminat, care-i dă valoare şi semnificaţie. Partea exprimabilă şi aparentă este - precum aceea a unui aisberg - semnalul de alarmă al unei realităţi incomensurabile şi invizibile. Chiar şi simbolurile au deci limitele lor; dar, înainte de a fi statornicite, astfel de imagini mentale sunt ghidul nostru interior, însăşi materia vieţii noastre. Această gesticulaţie jalnică, acest teatru de umbre care ne animă în secret conştiinţa va putea veni la viaţă numai dacă am primit iniţierea într-un sistem de semne capabil de a fi înţeles şi dacă avem puterea de a ne elibera cântul. Prin această normalizare a semnelor, prin acest alfabet al simbolurilor şi al riturilor se defineşte o civilizaţie”.

În 1995, Robert Adkinson în “Simboluri sacre” a scris: “Religiile lumii şi-au comunicat întotdeauna sistemul de credinţe prin simboluri, atât pentru a da o idee despre forţa universului cât şi pentru a exprima adevărurile sale mai 189


sistem simbolic continuu, care explica relaţia omului cu universul. Procesul de ordonare a universului nou-creat a atras după sine un puternic simbolism sexual. În culturile vechi - de exemplu egipteană, persană, etc. - grădina, care se găsea în jurul unui iaz central, simboliza controlul asupra lumii naturale. Pentru creştini, Grădina Raiului a fost locaţia păcatului originar, unde şarpele - simbol al senzualităţii primitive - i-a ademenit pe Adam şi pe Eva să mănânce fructul interzis din Pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Principiul feminin al universului a fost exprimat în mai multe forme: pământul-mamă, fecioara, seducătoarea, aducătoarea de abundenţă dar şi răzbunătoarea. Zeiţa universului, întotdeauna fecundă, a fost adorată şi respectată. În miturile legate de creaţie, zeiţa a fost partenera feminină în actul iubirii cosmice, fapt ce a avut ca rezultat naşterea pământului şi a popoarelor, aceasta fiind totodată binefăcătoarea recoltelor şi fertilităţii. Pentru vechile popoare, partea feminină implicată în procesul creaţiei a fost sugerată prin forma vulvei. Triunghiul cu vârful în jos - evocând părul pubian - era rareori reprezentat singur, simbolul fiind cel mai adesea alături de o imagine falică, pentru a indica persistenţa dualităţii masculin-feminin. Contrastând cu figura maternă asociată pământului, figura feminină protectoare a fost fecioara, simbol al purităţii şi al evlaviei. Numeroase culturi au venerat fecioria fetelor pubere (adorate uneori ca încarnări timpurii ale zeiţei mamă). Ideea de iniţiere datează din societăţile timpurii şi se păstrează şi în timpul nostru: procesul prin care o fiinţă umană intră în posesia secretelor universului în trecerea spre maturitate. Pentru multe popoare, începerea menstruaţiei semnifica această trecere la femei, ele fiind puse în legătură cu curgerea marilor energii în univers. Sângele curs era uneori venerat, ba chiar amestecat cu vin şi băut. Ritualurile menstruale au fost asociate cu ciclul fertil al lunii şi cu ciclurile recoltei. Popoarele din Asia vedeau naşterea ca pe un simbol al reînnoirii şi al creaţiei. Feminitatea era apreciată în sensul ei cel mai sacru atunci când o fiinţă era adusă pe lume. În tradiţia sacră, cea mai intensă trezire era actul de a da naştere, care punea din nou în mişcare ciclul cosmic al naşterii, morţii, învierii şi înnoirii. Deşi forţa sexuală şi spirituală a feminităţii a fost prezentă în toate culturile, fiecare sistem de credinţe avea versiunea sa particulară. Deşi termenul de sfinx a fost asociat fiinţei cu capul regal şi trupul de leoaică, exista şi tradiţia greacă, exprimând partea sinistră a forţei feminine, prin întruparea unei femei cu aripi şi cu aspect demonic, pândind trecătorii cărora le spunea diferite ghicitori, devorându-i pe cei care nu puteau descâlci ţesătura semnificaţiilor lor. Principiul masculin a fost asociat adesea cu cerul în mitologiile în care cosmosul era rezultatul copulării dintre spaţiul celest şi cel terestru, masculul ca zeu sau erou a continuat să reprezinte contrapartea zeiţei fecunde şi atoatedăruitoare. Arhetipurile masculine au fost adesea agresive din punct de vedere sexual: de pildă, zeii grecilor au fost ca satirul desfrânat şi eroul cuceritor. Toate societăţile vechi - şi chiar unele moderne - şiau avut zeii lor, zeităţi ale unor forţe localizate sau supreme, cu energiile motorii simbolizate de principiul masculin; de pildă, poziţia supremă a lui Zeus a fost întărită de cuceriri sexuale impetuoase, care luau forme variate. În fiecare mitologie a existat o clasă a bărbaţilor puternici, care nu erau chiar zei dar aveau origine cvasi-divină (din moment ce erau fii ai zeilor), întruchipările principiului universal al penetrării pământului de către forţele cerului. Satirii - demoni ai naturii,

jumătate bărbaţi, jumătate fiare - au fost creaturi mitologice exprimând un aspect important al sexualităţii masculine; în tradiţiile clasice, satirii se caracterizau printr-un apetit sexual insaţiabil (fiind asociaţi de exemplu cu zeul Pan sau cu zeul Dionis, seducător al nimfelor): asemenea expresii ale spiritelor au fost legate de ideea haosului nestăpânit, cel dinaintea echilibrului dintre principiul feminin şi cel masculin, care a adus ordine în univers”.

Satir dansând “Celebrare a simbolului suprem al masculinităţii, cultul falusului a atras adepţi în întreaga lume; în sectele indiene, cultul ‘lingamului’ apărea în paralel cu cel al lui ‘yoni’: reprezentările organelor genitale erau adesea foarte stilizate - sub forma unor coloane la scară largă - încât puteau fi considerate axa lumii sau stâlpi ai lumii (şi - totodată - o afirmare a puterii masculine). Arta veche greacă e bogată în figuri falice, în care e posibilă descifrarea unui anumit element de voioşie seculară, mai ales în imaginile înfăţişându-l pe zeul Priap, al virilităţii, apărând de obicei cu un penis supradimensionat. În societăţile şi religiile unde exista un puternic element şamanic, ceremoniile de iniţiere masculină aveau un rol special (termenul ‘iniţiere’ indica un început, o nouă conştiinţă a secretelor reale ale universului şi a adevărurilor superioare, care nu puteau fi discernate de copii). Forţa masculină nu s-a caracterizat dintotdeauna prin forţă brută şi prin bravură sexuală. O altă tradiţie vedea în puterea masculină de izolare ascetică o dovadă a capacităţii de a rezista şiretlicurilor feminine; conform acelor credinţe, actul sexual putea fi simbolic văzut ca o tentaţie sinonimă cu intrarea şarpelui în Grădină. Privind castrarea, frica de emasculare a apărut în multe culturi ca un semn al insecurităţii fundamentale din inima principiului masculin. Actul sexual a fost celebrat de cele mai multe ori ca un mijloc de a simboliza şi atinge o stare de graţie. În anumite tradiţii, hermafroditul - fiind deopotrivă masculin şi feminin reprezenta totalitatea şi anularea antagonismelor. Grădina a fost imaginea unei stări fericite, o amintire a timpului de dinaintea pătrunderii şarpelui şi a păcatului în Eden. Anumite tradiţii recunosc sexualitatea neîncătuşată de împovărătoarele convenţii sociale ca fiind cheia bucuriei sacre. Pentru comunităţile agrare, ritualurile dansului erau o modalitate de a asigura bunăvoinţa cerului şi fertilitatea pământului. Dansul celebra unitatea existenţei, o ceremonie cvasi-sexuală a 190


gălăgia, termen Ghergan auzit cândva şi la ruga strigată); Românii n-au ca floare națională oficială nici bujorul, nici floarea-de-colț, etc., însă măceșul - fiind atât de prezent și de răspândit în România, e considerat emblema florală a țării = floarea națională. Dr. Traian Stănciulescu a scris în “Miturile creaţiei”: “Viziunea arhaică asupra lumii a fost animismul; în esenţă, animismul se întemeiază pe premiza că nimic nu e mort în natură, că în totul pulsează o divinitate care poate fi câştigată prin rugăciuni şi jertfe. Pe fondul credinţei animiste - care este cu siguranţă cea mai veche concepţie ‘teoretică’ s-au dezvoltat 2 conduite cu multiple consecinţe practice: totemismul şi tabuismul. Ca mod aparte de a concepe lumea, gândirea magică totemico-tabuistă a omului protoarhaic ar putea fi caracterizată prin compunerea lumii / cosmosului din ‘fiinţe’ (unele deţinând mai multă putere / mană decât altele). Cercetările au dovedit că orice societate primitivă s-a desfăşurat sub semnul practicilor magice, deopotrivă precursoare ale religiei şi ştiinţei: magia, bazată pe încrederea omului că poate domina natura direct, doar cunoscând legile ce o guvernează în mod magic, este din acest punct de vedere înrudită cu ştiinţa; religia, ca o confesiune a neputinţei umane în anumite privinţe, conduce omul deasupra nivelului magic şi mai târziu îşi menţine independenţa alături de ştiinţă, în timp ce magia trebuie să sucombe (aşa cum consemna Mircea Eliade, ‘alăturarea istoriei religiilor cu cercetările metapsihice va ajunge, în curând, indispensabilă / numai astfel vor putea fi lămurite fenomenele religioase în originea şi dezvoltarea lor’). Între om şi divin era mediatorul totemic: un primitiv se identifica cu strămoşii prin intermediul unui totem. Identificarea totemică (prin asemănare) presupunea suprapunerea a 3 realităţi aparent distincte pentru logica Modernă: fiinţa umană vie, fiinţa ancestrală care trăia în el şi totemul său. Relaţia individ-strămoş totemic îmbracă adesea o formă ambiguă, în sensul că totemul era prezentat uneori ca fiind o fiinţă omenească, alteori ca fiind o plantă, un animal, etc. Modul de a gândi al primitivului nu implica o transformare a unei stări în cealaltă; pe de altă parte, dacă originea grupului uman era pusă în corelaţie cu o altă categorie de fiinţare - să spunem un lup, considerat a fi strămoşul preuman al clanului - fiecare membru al grupului se va considera în egală măsură om şi lup. În calitate de totem, lupul servea omului drept simbol emblematic (precum în cazul stindardului dac) şi de ‘nume colectiv’. Principial, acea procesualitate îi apropia pe oameni de zei şi de faptele lor, de cosmosul originat în puterea divină; mai apoi, povestea mitului a constituit calea totemică (holograficrezonatoare) de ‘identificare’ a omului cu divinitatea”. În general, raporturile “omului primitiv” cu animalele erau de ordin spiritual şi de o intensitate mistică greu de imaginat pentru o mentalitate Modernă, desacralizată. Simbolistica Gherga cuprindea ceea ce universal exista din Epoca Pietrei (la fel ca utilizarea bumerangului, Senatul Gherga / consiliul bătrânilor, etc.): totemismul - adică legătura intimă spirituală cu anumite animale sau plante - îndeplinea funcţii de manifestare socială. Divinitatea totemică era un mod de reprezentare a comunităţii, exprimat mai ales prin Cultul Strămoşilor; numele şi imaginea totemului constituiau o forţă de coeziune socială. Alianţa cu animalul-totem nu era pretutindeni şi mereu în aceleaşi forme, conceptualizarea fiind legată cel mai mult de valoarea emoţională iar reprezentarea ca un “blazon”. Cu semnele totemului se practica identificarea clanului - de unde marcarea unor

armoniei universale şi a echilibrului dintre forţele masculine şi cele feminine. Simplu spus, ‘yin’ şi ‘yang’ reprezintă opoziţia celor 2 principii cosmice: ‘yin’ e principiul feminin, caracterizat prin receptivitate, umiditate, umbră şi pământ; ‘yang’ e masculin, reprezintă cerul, uscăciunea, formele proeminente şi Împăratul. Contopirea celor 2 şi - în consecinţă - realizarea armoniei sunt simbolizate de actul sexual. Simbolurile ‘yin’ şi ‘yang’ întrepătrunse sunt înconjurate de un cerc, indicând totalitatea primordială a vieţii. Asemenea experienţei sexuale, nimic nu poate să existe fără opusul său: lumina şi întunericul, binele şi răul, pozitivul şi negativul, fluxul şi refluxul, bărbatul şi femeia. Şarpele asociat în multe culturi cu practicile malefice - a suferit în cultura hindusă transformarea în agentul trezirii spirituale, al satisfacţiei fizice şi spirituale: sălăşuind ascuns la nivelul primei ‘chakre’ şi trezit prin tehnica de meditaţie potrivită, se ridică la nivelul celei de-a doua ‘chakre’ - lăcaşul organelor genitale - şi apoi se îndreaptă spre cea de-a şaptea şi cea mai importantă, ‘chakra’ din vârful capului (se crede că, atunci când energia ajunge la cea de-a şaptea ‘chakra’, persoana intră în posesia unei conştiinţe pure). În căutarea inocenţei primordiale, atunci când principiul feminin şi cel masculin se aflau în echilibru iar şarpele nu intrase în grădină, simbolul acelei armonii perfecte era androginul sau hermafroditul; alte viziuni ale întoarcerii la timpul inocenţei şi ale echilibrului sexual cosmic păstrau cele 2 sexe separate, dar nu despărţite, reafirmând ideea unui echilibru delicat între forţele sexuale primordiale”.

Adam, Eva şi şarpele La Gherga, totemismul animal a existat pe lângă totemismul vegetal legat de muşcate sau de măceş (floarea națională a României, plantă utilă contra reumatismului ce afecta masiv oamenii Epocii Pietrei, din acelaşi gen biologic cu trandafirul, putându-se observa de altfel şi rima dintre Gurg şi “bulb” = tulpina subterană a unor plante dar şi prelungirea măduvei spinării în creierele mic şi mare - ca bulbul rahidian - ori echivalent cu globul / sfera, ca la partea umflată a ochiului, în natură bulboana / ocheţul fiind vârtejul / învolburarea adică rotirea apei, volbura fiind sinonimă cu 191


obiecte sacre şi a unor obiceiuri specifice (solidaritatea clanului deosebindu-se de cea a familiei, spiritul colectiv fiind mai puternic uneori decât cel personal). Când un clan devenea prea populat, se împărţea în mai multe subclanuri, care la rândul lor deveneau clanuri independente (însă păstrând anumite interese comune şi considerându-se înrudite, solidare între ele, grupate sau nu în acelaşi trib, etc). Conform “Dicţionarului explicativ al limbii române”, prin “lup-de-mare” se înţeleg atât pasărea acvatică de mărimea uliului care vara cuibăreşte în Nord “Stercorarius pomarinus”, cât şi peştele marin de circa un metru cu dinţi puternici “Anarchichas lupus”; la oameni, tot aşa e numit marinarul experimentat.

Cocorul Guerga Laponia, Finlanda De Gherga au fost asociate din cele mai vechi timpuri - îndeosebi după Potop - păsările cântătoare (ca de exemplu turturica, pitulicea, prepeliţa, etc.) şi răpitoare, începând cu uliul Ghirghe din Banat, uliul aparţinând familiei şoimilor: de pildă, în Epoca Pietrei şoimul era legat atât în Banat de Ghirghe în mileniul V î.C., cât şi în aşezarea Egipteană Gherga de primul faraon, la sfârşitul mileniului IV î.C.; similar cum zeii se arătau Grecilor vechi sub formă de păsări, mitologia Laponă - din zona cu cea mai mare densitate genetică Gherga de pe glob acum - îl avea simbolizat pe Calea Lactee pe Guerga drept conducătorul păsărilor, etc. Acvila / vulturul, pasăre din ordinul şoimilor, în heraldică are cea mai mare răspândire, începând cu Nordul vedic al Indiei, apoi cu regăsire similară la Ninurta Sumeriei, inclusiv bicefal - adică “regele regilor” - la Khetei / Hitiţi în Anatolia (cea mai Vestică Peninsulă Asiatică, între Marea Mediterană şi Marea Neagră, acum în Turcia). La vechii Greci şi Romani a fost pasărea lui Zeus / Jupiter, apărând pe primele monede, Histriene, din spaţiul Românesc, reprezentând curajul, vitejia şi măreţia, acvila fiind utilizată şi de legiunile Romane ori pe stema Ţării Româneşti (ţinând în cioc crucea) din timpul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” / ai cărui principali dregători au fost rudele Gherga. În 2009, când a absolvit Universitatea de Vest din Timişoara, Alexandra Gherga a descris printre însemnele liturgice ortodoxe “vulturul” ca “mic covor rotund ce are brodat pe el chipul unui vultur cu aripile întinse; se pune în altar pentru a sta pe el arhiereul, care trebuie să se ridice deasupra credincioşilor săi la înălţimea de la care să vadă - ca vulturul - tot ceea ce se petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale, spre a promova binele şi a înfrânge răul”. Este

Uliul Ghirghe Banatul Românesc

Primul faraon şi şoimul Gherga, Egipt

192


de remarcat despre covor că - înainte de a fi obiectul practic de acum pentru podele ori obiect de artă - a apărut ca instrument de cult, răspândirea sa generală în lume pornind din Caucazul Epocii Pietrei, sub forma covoraşului de lână pentru rugăciuni, după cum a studiat de pildă în 1998 şi cercetătorul German Volkmar Gantzhorn, faimosul covor Persan fiind preluat din Altai / Siberia.

Marea Mamă Anatolia

Magna Mater Protectoarea Romei Leul Asiatic - care în trecut era din Bhărat / India până în actuala Românie, inclusiv în Banat - în prezent se mai găseşte doar în Parcul Naţional Ghir din NV Indiei 21,08 lat. N, 70,47 long. E (în Balcani mai exista în secolul V î.C. în Pind, după cum a menţionat Carianul Herodot 7:125 şi în secolul II în Macedonia, după cum a menţionat Carianul Pausania 6:5). În Anatolia Epocii Pietrei, Marea Mamă era încadrată de ursoaice şi leoaice (ca de exemplu în aşezarea Catal Hoyuk 37,40 lat. N, 32,49 long. E - însemnând “Colina Bifurcată” - populată conform structurii locuinţelor sale paralelipipedice de oameni ai cavernelor / veniţi din peşteri în mileniul VIII î.C. la poalele Vulcanului Karaka, mare sursă de obsidian = oricalc, în Munţii Taurus) iar în Antichitate cetatea Troiană Gherghis din V Anatoliei emitea în mileniul I î.C. monede pe avers cu Gherghiţia (inclusiv “Enciclopedia Suida” a Bizanţului de la sfârşitul mileniului I a precizat că Marea Zeiţă Mamă “Sibila se numea Gergithia”) şi pe revers

Gherghiţia 193


alăturate celor 12 apostoli şi efigiile lor, pictate sau sculptate, îşi au locul în biserici (12 e numărul diviziunilor spaţiotemporale: el reprezintă produsul dintre cele 4 puncte cardinale şi cele 3 planuri ale lumii; acest număr împarte bolta cerului în 12 sectoare - cele 12 zodii - amintite încă din trecutul îndepărtat, anul are 12 luni, etc., numărul 12 simbolizând universul în desfăşurarea sa spaţio-temporală ciclică)”. Lingvistic, se poate observa legătura dintre perechea divină Ra-Rhea şi perechea leu-leoaică (“R” precedând “L”). În Biblie, animalul care apare cel mai frecvent este leul (după cum a scris în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 5:58 “Ionianii numeau încă din vechime cărţile scrise ‘biblous’ - adică piei rase - din cauză că lipsindu-le papirusurile ei întrebuinţau pentru scris piei, chiar şi acum, în timpul meu, mulţi din Barbari scriind astfel” / cuvintele Greceşti “biblos” pentru carte şi “biblios” pentru cărticică derivând din Pelasgele “coria bubula” pentru piei rase, vechii Greci numind ca “biblice” şi papirusurile pe care scriau vechii Egipteni); e de ştiut că în Biblie, Gherga sub forma “Gherghe-să” / adică de “Sfânt Gherga” - a fost nominalizat de 20 ori (în general, la plural): în Vechiul Testament de 18 ori - în “cărţile 1, 2 şi 5 ale lui Moise”, în “cartea lui Iosua Navi”, în “cartea judecătorilor”, în “cartea 3 a regilor”, în “cartea 1 a cronicilor”, în “cartea lui Neemia”, în “cartea Iuditei” - şi în Noul Testament de 2 ori (în “Evanghelia după Luca”). Pentru “leu”, în vechea Egipteană se folosea “ri” iar în vechea Greacă “lis” (termenul acoperind “ris”), în Epoca Pietrei cu folosire pe larg pentru înţelepciune / regalitate, în aceeaşi familie filologică fiind şi “lerul”; de altfel, “leul” până şi acum e ştiut ca “regele animalelor” (cu toate că multe vieţuitoare ar fi fost chiar mai îndreptăţite la titlul respectiv). Legăturile cu animalele ale străvechilor fiinţe - fie divine, fie umane - s-au reflectat religios şi artistic până la simbioza lor, Marea Mamă având asociată leoaica, Hercule umblând îmbrăcat în blana panterei, ş.a. (animalele cu cap uman având în antiteză reprezentările umane cu cap animal); de exemplu, în Egipt reprezentarea ca Sfinx - adică a animalului / leoaicei cu chip uman - era mai veche decât cea a hibrizilor umani cu capetele din fauna locală (cea mai veche sculptură zoomorfă din lume - de 42 milenii, înfăţişând un bărbat cu cap de leoaică - a fost realizată într-un fildeş de mamut, în Peştera Stadel 48,32 lat. N, 10,10 long. E din Bazinul Dunării superioare / la răsărit de Pădurea Neagră, în Sudul Germaniei): de exemplu, acum 5 milenii cu notarea cuneiformă “AN.KAL”, corciturile om-animal au fost ştiute ca “demoni” / “de-moni”, adică “două fiinţe”, fapt valabil în multe culturi, timp îndelungat (ca de pildă ca Minotaur / om cu cap taurin, Centaur / cal cu cap uman, etc., în Mesopotamia asemenea creaturi purtând titulatura de “şed”). În 1829, reverendul Britanic Daniel Wait - profesor la Universitatea Cambridge - în “Repertoriul teologic” a reflectat: “Idolatria solară era conectată într-o oarecare măsură cu străvechii stâlpi / obeliscuri iar totdeauna cu Sfinxul, apropiat de Phoenix prin devorarea cărnii umane (având aceeaşi natură vorace); Sfinxul avea corp de leoaică şi în reprezentările Egiptene avea un vultur cu o roată pe spate (e de observat că Ham - tatăl lui Canaan, după cum a fost consemnat biblic - era şi progenitorul Egiptenilor). De pildă, Clement Alexandrinul şi Synesius au susţinut că simbolismul denota putere şi înţelepciune, la fel cum monedele Gherghisiane pe care era Sibila implicau emblema profeţiei aşa cum afirma şi Ştefan Bizantinul despre Gherghis - unii

cu Sfinxul iar la Romani - în multe reprezentări artistice Magna Mater strunea leoaicele, primele ei însoţitoare: se ştie că leii atacă mai degrabă bărbaţii decât femeile, cruţându-i pe cei culcaţi la pământ iar leoaicele sunt cele ce îndeosebi vânează, nu leii (leoaicele n-au coamă, doar leii au coamă); în perioada de împerechere, leoaica poate să se acupleze şi de 50 de ori pe zi - la rând cu până la 5 lei, timp cam de 4 zile şi 4 nopţi - din mare vechime ea fiind emblematică pentru Cultul Fertilităţii.

Se poate remarca despre Sfinx că avea cap de femeie şi trup de leoaică (legătura Sfintei cu termenul Sfinx fiind evidentă, ca și cea dintre Sfinți și “A-Sfințit”, apusul în trecutul îndepărtat fiind moment sacru foarte important al zilei, celălalt moment contând fiind în zori). Sirenele aveau cap de femeie şi trup de pasăre (ori - mai târziu - de peşte). Sirenă sau Sfinx, structura era similară: cap de femeie şi trup de animal. De exemplu, în Vechiul Egipt, reprezentarea fiicei faraonului Khufu / Khepos (din Dinastia 4 / mileniul III î.C.) a fost așa după cum se poate vedea în imaginea următoare:

Frumoasa Hetefe-res, fata faraonului Kheops “Dicţionarul de simboluri” a enunţat: “Sibila a fost considerată fiinţa umană ridicată la condiţia transnaturală care îi permitea să comunice cu divinul şi să-i transmită mesajele: era instrument al revelaţiei. Sibilele au fost chiar considerate emanaţii ale înţelepciunii divine - de aceeaşi vârstă cu lumea - păstrătoare ale revelaţiei primitive; în acest sens, ele ar fi fost un simbol al revelaţiei. De aceea, cele 12 sibile au fost 194


Dr. Adrian Poruciuc - profesor universitar / lingvist în cartea “Sub semnul Pământului Mamă (rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene)” din 2013 a scris: “Lei mitici apar într-un mare număr de variante într-un ciclu de colinde româneşti, care - potrivit specialiştilor români în materie - nu au corespondente în tradiţiile popoarelor vecine. Un fapt deosebit de semnificativ este că, în unele zone româneşti de azi colinde ‘ale leului’ - specifice mai ales Banatului şi Ardealului - încă funcţionează ca urări de bine încadrate în sărbătorile de iarnă. Cele mai multe dintre ele arată a fi precreştine, atât în linia narativă, cât şi în simbolism (se evidenţiază legături între colindele româneşti şi elemente de cultură tracă). Românescul ‘leu’ nu provine din latină. Homer a prezentat-o pe Gorgona având ‘chip lăţos’, adjectivul ‘lăţos’ aplicându-se de obicei femeilor şi leoaicelor. Conform lui Pausanias în secolul II mai existau lei reali în Tracia şi Macedonia, ceea ce ar reprezenta şi o explicaţie pentru popularitatea de care s-a bucurat motivul (aparent ‘orientalizant’) al luptei eroului cu leul, un motiv extrem de bine păstrat în folclorul ritual românesc, oricât ar părea de surprinzător. Etnologii români fie au manifestat o anumită fereală, fie au explicat simplist prezenţa leilor ritualsimbolici în folclorul românesc, prezenţă care poate fi considerată a fi unică, cel puţin în contextul sud-est european. S-a constatat lipsa motivului leului în repertoriile de Crăciun ale altor popoare. Consider că etnologii ar avea posibilitatea să tragă concluzii mai credibile cu privire la nepreţuitele colinde româneşti ale leului. Motivul leului era încadrat în cultura tradiţională a strămoşilor autohtoni ai românilor. Prin urmare, cântece rituale în care apăreau lei mitici trebuie să fi circulat în idiomuri autohtone cu mult înainte de romanizarea sud-estului european. Este de asemenea de presupus că, având în vedere importanţa lor în practici rituale bine înrădăcinate, asemenea cântece au fost apoi pur şi simplu traduse în ‘latina balcanică’ şi au devenit parte din tradiţia românilor timpurii, ceea ce ar reprezenta un aspect semnificativ al procesului etno- şi glotogenetic prin care s-a închegat sistemul identitar românesc. Ca să fiu cât se poate de direct şi de clar în privinţa viziunii mele, voi spune că atenţia pe care o acord moştenirilor autohtone din domeniul culturii tradiţionale româneşti nu are de-a face cu ideea că şi limba română ar fi de fapt autohtonă, deci nu s-ar trage din latina populară vorbită (timp de trei sferturi de mileniu) în sud-estul european, ci dintr-o imaginară ‘limbă traco-dacă’. Ideea din urmă este susţinută de Dr. Mihai Vinereanu în introducerea la al său dicţionar etimologic din 2008, dicţionar care, deşi bogat în material indoeuropean (valorificabil), este marcat de tezism ‘dacocentric’. Fac această afirmaţie critică şi pentru că la noi e în nedorită creştere numărul dacomaniacilor activi pe internet, care promovează agresiv ideea că româna nu are la bază latina, ci este un produs eminamente ‘autohton’.” Este la fel de valid şi reversul: Româna nu este eminamente un produs “Latin”; e şi improprie categorisirea că Româna limbă mult mai bogată în cuvinte decât Latina - să fi fost limbă Latină, când Latina (limba administrativă a Imperiului Romei) era mult mai săracă în termeni: Latina n-a avut grupa sa lingvistică distinctă, ci a fost o limbă Românică. De altfel, Dr. Constantin Frâncu - şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, adică ierarhic universitar peste Dr. Adrian Poruciuc - s-a considerat îndreptăţit să se refere la “Dicţionarul etimologic al limbii române” realizat de Dr. Mihai Vinereanu în termeni

arătând inspiraţia cheruvimilor din aşa ceva, care au fost dinaintea religiilor monoteiste din lume (atestaţi inclusiv anterior religiei mozaice)”. În vechea Greacă (după cum a observat și geologul Arysio Nunes dos Santos 1937-2005), “obeliskos” avea și înțelesul de “frigare” = “vergea ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea spre a o frige deasupra jăraticului” / corespunzător “Dicționarului explicativ al limbii Române”. De altfel, autorii Antici au consemnat cine a creat conceptul de Sfinx (făptură deosebită, putându-se vedea asemănarea - inclusiv consonantică - dintre Sphinx / “SPhinx” şi Phoenix): fiul lui Tartaros / Gargaros şi al Gaiei, tatăl Mătuşei / Meduzei Gorgona (care era soră cu Sfinxul); aşadar, pentru întâia dată în lume, Sfinxul a fost o realizare Gherga (în vechime, reprezentările sfincşilor tereştri - nu reprezentări aeriene sau acvatice - au fost nu doar cu trup de leoaică, ci şi de oaie / berbec, etc). În lume, sâmburele monoteismului a fost bărbătescul Anu / Unu, zeul ceresc suprem (puternic venerat în spaţiul Român preistoric, parte a Imperiului Borean / Atlant), care a avut cu femeia sa terestră primii regi din lume, ei fiind strămoşi Gherga. Academicianul Romulus Vulcănescu a scris în “Mitologia română”: “Substratul paleozoologic al leului mitic se află în trecutul faunei locale carpatice. Teza paleozoologică a fost confirmată de cercetările arheologilor. Gheorghe Iza a întreprins investigaţii interdisciplinare care au dus la concluzia că aria de răspândire a motivului leului în colindele româneşti coincide geografic cu aria de răspândire paleozoologică a leului de peşteră în România. Leul, leopardul, taurul, calul, fiecare cu capete de om, au pătruns pe căi etnice în Europa, spune Alexandru Odobescu, pe cale turanică; dar au pătruns şi pe căile culturii, prin influenţe interetnice”. În prezent, leul Bănăţean (la extremitatea apuseană a fostei răspândiri a leului Asiatic “Panthera Leo”) domină atât heraldica Timişului / cel mai Vestic şi cel mai întins judeţ al României, unde numele Gherga este cel mai concentrat / cel mai des din lume, cât şi pe cea a Banatului Unguresc ori a Voivodinei în Serbia, a Băniei / Olteniei, etc. iar valutele Bulgarilor şi Românilor sunt leii (“leva” în Bulgară, “leu” în Română): acum, în mod oarecum disproporţionat, un sfert din stema României e formată de emblema unuia din cele 40 de judeţe - Timişul (Ti-miş / “Ghi-miş” = “moşia Pământului”), judeţul cu totuși cea mai mare suprafaţă din ţară - înfăţişând leul; e de remarcat şi că stema Indiei înfăţişează o Tetradă de lei.

195


colindele în care e ucis leul ar părea apropiate, în spirit, de pastoralismul românesc istoric, ca mod de viaţă care şi în zilele noastre mai implică pendularea între ‘munte’ şi ‘ţară’. Totuşi, există mai multe semne pentru colindele de acest tip ce indică origini mult mai arhaice (cu siguranţă preromâneşti). Colindele cu motivul ‘lupta păcurarului cu leul’ evocă o societate pastorală primordială - de genul textelor cu păcurarul-şi-marea - mai degrabă decât una de cultivatori ai pământului sau una (mai târzie) dominată de o elită războinică. Trebuie să observăm, în primul rând, că personajul central din colindele de tipul omorârii leului este un cioban neînfricat (dar pedestru), nu un vânător-războiniccălăreţ, deci am avea motive să afirmăm că e de factură pretracică. În al doilea rând, în ce priveşte forma, în colindele de acest tip apar multe versuri albe (în contrast cu dominanţa cupletelor rimate din colindele româneşti în general) iar multe versuri se termină în cuvinte cu adaosuri care acum ne par a fi un fel de sufixări interjecţionale. Impresia generală este că dau impresia de cântece rituale străvechi, imperfect păstrate în memoria colectivă. În această privinţă, este de observat şi faptul că, mai ales datorită manierei antifonice în care grupurile de colindători cântă asemenea colinde (de obicei pe ritmul tobelor bătute de ‘dubaşi’), culegătorilor le-a fost foarte greu să transcrie cu precizie textele. Asemenea amănunte crează, pentru o abordare arheomitologică, un anumit fundal, pe care păcurarul şi câinii lui par a fi cumva mai apropiaţi de spiritul reprezentărilor mute de pe sigiliile elamite ale mileniului III î.C., la care colindele cu păcurarulşi-leul pot fi aplicate eficient, cu adevărate texte explicative. Un element e conotaţia nupţială, implicată de însăşi desemnarea eroului prin termenul generic ‘mire’. Presupun că relaţia frate-soră din alte variante ale colindelor cu leul este doar un ecou al arhaicului incest instituţionalizat - de un tip paleobalcanic / pre-tracic, asemănător celui elamit - acel tip de relaţie fiind eufemizat, până la estompare totală, de ideologia mai recentă a patriarhismului indoeuropean (multe producţii folclorice româneşti - mai ales basme - se referă la dragoste incestuoasă şi la intenţii de căsătorie incestuoasă, între frate şi soră sau tată şi fiică). Alte aspecte interesante ale colindelor leului încadrabile la tipul înfruntării de către voinic a leului ar mai fi: a) opoziţia dintre ‘munte’ (ca tărâm sălbatic, aflat sub stăpânirea leului) şi ‘ţară’ (ca tărâm rostuit de oameni, în el încadrându-se şi ‘curtea’ de care aparţine junele); b) armele semnificative (buzdugan, arc) propuse pentru confruntarea dintre june şi leu, alegerea finală fiind însă mitica ‘luptă’, fără arme; c) excepţionalul episod al trecerii peste mare, care aminteşte şi de o trecere asemănătoare (spre lumea cealaltă), pomenită în anumite cântece funerare româneşti / amintind de bradul funerar; d) dansul leului după ‘cetera grecului’. Variantele în care după înfruntarea de către voinic a leului, îl capturează şi-l duce legat domină numeric colindele cu leul, arătând şi cele mai multe asemănări, în motive şi în intrigi, cu basmele fantastice româneşti. ‘Legarea leului’ din colindele româneşti nu poate avea decât raporturi indirecte cu ‘legarea monstrului’ din viziuni mitologice şi/sau teologice, precum majoritatea celor la care se referea Dr. Mircea Eliade; legăturile mai directe ale motivului ‘legării’ sunt cu tradiţii populare ce reflectă un persistent ‘comportament spiritual de structură arhaică’, la care se referea dânsul în volumul despre făurari şi alchimişti. Sunt de găsit semnificative referiri la ‘împărăţie’ (în conformitate cu o solidă tradiţie populară românească), la o

superlativi: “Consider că dicţionarul este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind 3 condiţii esenţiale: este fără contradicţii (bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic dar şi pe cel semantic), este exhaustiv (cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lexicografice, româneşti şi străine) şi spre deosebire de alte dicţionare, explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil; în concluzie, considerăm că această lucrare lexicografică va deveni, cu siguranţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate”. Rădăcinile Românei sunt mai profunde / mai vechi decât rădăcinile Latinei iar exact în acelaşi areal unde Latina populară a fost vorbită “timp de trei sferturi de mileniu”, Traco-Daca a fost vorbită timp de 3 milenii, adică timp de 4 ori mai îndelungat, între sfârşitul mileniului III î.C. şi mileniul I - desigur cu mai multe graiuri - lingviştii datând sfârşitul sincron al acelora în Carpaţii secolului VII; de pildă, distanţa azi dintre Română şi Italiană e mai mare decât cea care a fost între ce vorbeau Dacii şi Romanii: în imaginile Antice care-i înfăţişează împreună, mereu lipseşte cineva esenţial - personajul având rolul marcării diferenţei lingvistice majore dintre ei - anume interpretul / traducătorul. Identificarea numai a câtorva cuvinte certe Dace în actuala Română înseamnă că de fapt doar acelea din fondul stră-Românesc n-au ajuns utilizate în dimensiune mai largă decât cea națională (ci au rămas în uz local / regional); cei mai mulți termeni stră-Români au fost preluați European (în lucrarea “Noi nu suntem latini” din anul 2000, cercetătorul Ardelean Petre Morar a sintetizat: “De la daci nu ne-au supraviețuit doar 7 cuvinte, ci dacii au avut doar 7 cuvinte care n-au fost preluate de către celelalte neamuri europene”).

Dr. Adrian Poruciuc şi-a continuat valorosul studiu despre prezenţa leoaicelor / leilor în folclorul Românesc: “A considera o colindă a leului românească doar ca pe un fel de produs hibrid, precum şi a considera aproape dispărutul joc al leului ca pe un capriciu recent al unor ţărani din Moldova ar fi la fel de absurd ca a socoti leii din reprezentările tracice ca simple împrumuturi persane. La o privire superficială, 196


fată de împărat prezentată ca supremă răsplată pentru viteazul june, precum şi la prinderea leului ca suprem test de vitejie. Leii grăitori (incluzându-l şi pe leul zburător) nu au corespondenţi în basmele româneşti, ei supravieţuind doar în domeniul folclorului ritual. Academicianul George Călinescu a scris că există şi cazuri deosebite de basme, în care un leu recunoscător i-a dat viteazului un frâu magic (în legătură cu care ne putem gândi şi la leul hitit ‘înfrânat’) sau un tânăr de neam ales, căruia propriul tată îi luase vederea şi aruncat pradă leilor, aceia în loc să-l devoreze i-au dat puterea să înţeleagă graiul păsărilor ori într-un basm ardelean, lei cu părul de aur şi cu ghiare uriaşe străjuiau palatul unei zâne. Leul ‘câine rău’ joacă un rol asemănător celui al zmeului, ca adversar al lui Făt-Frumos din basmele româneşti. Oricât de obscure şi greu analizabile ar fi mecanismele de transmitere a folclorului ritual, nu am nici o îndoială că sorgintea colindelor româneşti ale leului este pre-romană / pre-creştină şi de asemenea, că acea sorginte are de-a face cu tradiţii tracice (şi chiar pre-tracice). Desfăşurarea narativă a celor mai numeroase colinde sugerează că o supremă probă de vitejie era învingerea şi supunerea leului, nu uciderea lui. O asemenea tradiţie poate să fi avut desigur origini pre-tracice, aşa cum ar indica faptul că printre ‘preceptele mito-rituale’ ale hitiţilor exista şi unul referitor la ‘pusul frâului pe leu’. În Tracia şi Macedonia s-au găsit multe reprezentări la care pot fi trimise colindele româneşti ale leului. Pe când uciderea leului se înfăţişează ca un motiv primordial în culturile Orientului (vezi mai ales Elamul), ca şi în reprezentări ale antichităţii egeene, înfrânarea leului apare ca dezvoltare ulterioară, la hitiţii anatolieni şi la traci, dar şi ca remarcabilă prelungire în folclorul românesc. În mod surprinzător, motivul românesc al cetluirii leului nu pare să aibă corespondenţe în folclorul sud-est european dar corespunde, chiar în detaliu, unor reprezentări din zone îndepărtate, în spaţiu şi timp. Nu voi insista asupra faptului că punctele de rezistenţă ale dacilor se aflau în chiar leagănul celor mai reprezentative colinde ale leului păstrate la români. Punerea frâului era un simbol al victoriei, al dominării adversarului. Acest înţeles vine probabil chiar de la conotaţia culturală a acţiunii respective, pentru că prin ea ‘elementul sălbatic’ era forţat să facă acţiuni de cultură, ‘elementul natural’ fiind astfel mânat în sfera culturalului. În termeni mai simpli: leul învins din colindele româneşti este forţat să părăsească sălbăticia muntelui şi să-l urmeze pe june ‘în ţară’ şi pe ‘uliţa grecilor’. Reprezentările de lei din toreutica tracică şi colindele leului care încă se cântă în România sunt, în opinia mea, manifestări genetic legate între ele, reflectând 2 stadii diferite ale unui complex particular de cultură tradiţională. În plan general, aspectele sud-est europene ale simbolisticii leonine nu ar trebui analizate în izolare, ci doar în legătură cu aşa-numitele ‘elemente orientalizante’ (a se observa că şi Siberia e ‘orientală’ faţă de Europa), care - în ere şi din surse diverse - au ajuns să devină parte din tradiţia europeană. În privinţa respectivă, cred că ar fi greşit să considerăm că leii au ajuns să-i intereseze pe traci doar după ce toreutica perşilor a devenit cunoscută şi a fost imitată în Tracia. Ar fi de asemenea greşit să se considere că Orientul a început să influenţeze sud-estul Europei (şi - de acolo - întregul continent) doar începând cu era în care lei, grifoni şi tauri ornamentali au început să vină spre Europa dinspre Siria nordică, ca şi dinspre alte provincii metalurgice ale Orientului. Anumite date şi fapte, precum menţionatele

corespondenţe dintre reprezentările de lei din Elamul prepersan şi cele din sud-estul european al epocii bronzului, ne trimit în preistorie. În România de azi, lei sunt de găsit doar în ţarcurile din grădinile zoologice, nu şi în munţi. Dar colindele româneşti ale leului (înregistrate recent, însă arătând motive concepute în vremuri demult apuse) sunt încă vii şi ritual funcţionale, ele prezentându-se specialistului ca manifestări ale unei legături fundamentale între Semiluna Fertilă (ca sursă ancestrală de lei simbolici) şi zone europene precum cea sud-est europeană. (Ceea ce tocmai am menţionat reprezintă repere nu doar geografice, ci şi cronologice). Un fapt remarcabil este că, spre deosebirile de figurile mute din toreutica tracică, leii din colindele româneşti au o voce a lor, chiar dacă limba în care s-a exprimat respectiva voce trebuie să se fi schimbat de mai multe ori din preistorie până în vremurile în care, într-o zonă extinsă din sud-estul Europei, a început să se vorbească româneşte. Colindele în discuţie nu au nevoie de prea multă interpretare, căci ele spun textual destul de mult despre ele însele. Şi mult din ce ne spun ele coincide cu ceea ce vedem pe sigilii din Elam şi pe obiecte tracice din metal preţios. Arhaicul simbolism leonin detectabil atât în toreutica Traciei, cât şi în colindele româneşti ale leului reflectă surse primordiale. O asemenea idee ar fi sprijinită şi de faptul că triunghiul format de Mesopotamia, Egipt şi Europa sud-estică, adică vasta arie în care s-a manifestat plenar simbolismul în discuţie - cu suprapuneri şi întrepătrunderi succesive - coincide de fapt cu aria în care s-au înregistrat, în diverse idiomuri (mai vechi şi mai noi), termeni din familia lingvistică pentru ‘leu’. În asemenea condiţii, voi trage concluzia că leii din toreutica tracică şi cei din colindele româneşti reprezintă ipostaze sudest europene (interconectate) ale unui fenomen mai extins, cu rădăcini care coboară până la începuturile expansiunii demice şi culturale ale Semilunii Fertile din neolitic (fenomen declanşat în mare măsură de revărsarea care a transformat Lacul Euxin de apă dulce într-o mare de apă sărată / actuala Mare Neagră)”.

SemiLuna Fertilă Aşadar, în spaţiul Român înfruntările leilor începând cu uciderea celor din peşterile Epocii Pietrei / specia “Panthera leo spelaea”, care intrau în peşteri ca să vâneze urşii şi terminând cu legarea celor care au dispărut în Antichitate / specia “Panthera leo persica” - s-au păstrat puternic atât arheologic, cât şi în folclor, ca mărturii ale realităţilor marelui trecut Românesc, leoaicele simbolic 197


devenind însoţitoarele (animalele de companie preferate) ale Marii Mame Ghirghe; în stră-Română, pentru leu dar şi pentru alte feline existente în Carpaţi se utiliza genericul “cotoi”, termen înrădăcinat în pre Indo-Europeanul “kat” pentru “pui de animal” şi respectiv în energia Ka a sufletului Marii Mame a Pământului. Felinele - ca leoaicele dar şi pisicile sălbatice care au fost domesticite, etc. - erau apreciate deopotrivă religios şi practic, ele (fiind carnivore) hrăninduse îndeosebi cu rozătoare, în acel fel protejând atât casa construită din lemne cu argilă cât şi depozitele de cereale / hrană ale oamenilor; ezoteric însă, eliberarea de sub apăsarea terestră se exprima prin imaginea vulturului devorând leoaica.

Apollo cu lupii

Lupoaica în capitala Banatului Pentru Gherga, leoaica Sudică şi lupoaica Nordică au avut semnificaţii totemice asemănătoare - ca Geto-Dacii, care aveau leii pe stema Daciei și lupii pe steagul dragonic al Daciei - redate şi prin înţelesul lupesc al cuvântului Iranian Verka, Rusesc Volga, Românesc Vâlcea, etc. (Iran se învecinează la E cu Ariana / azi Afgani-stan - având Munţii Gherghi - şi la V cu Turcia / Anatolia); creşterea câinilor de vânătoare de către Gherganii Pontici (cum au fost de pildă cei notaţi “Iyrcae” / “Iurca” de către istoricul Anatolian Herodot Karka / vecini cu TisaGeţii) a condus la extrapolarea considerării lor drept “oamenii lupilor”. Iniţierile militare ale Indo-Europenilor erau sub semnul lupului / sacrul lor animal mamiferul cel mai cald dintre toate, având temperatura proprie cea mai ridicată, prădător al cărui comportament era

Stindardul Get 198


considerat exemplar, primul animal domesticit în istoria omenirii fiind câinele, prin îmblânzirea de către “Eschi-moşi” / Eschimoşi a lupilor - simbolul emblematic al unora din Epoca Fierului şi Antichitate (aşa cum a fost leoaica) fiind lupoaica, inclusiv la Geto-Daci şi Romani; e de observat ceva important: în Epoca Pietrei, primul animal domesticit - dintre multele reuşite ulterior - a fost căţeaua (din lupoaică), însă apoi, din Epoca Bronzului încoace, oamenii n-au mai domesticit nici un fel de vieţuitoare. În 1939, Dr. Augustin Scriban a scris despre “puițe” în “Dicționaru Limbei Românești” că erau “câni sau lupi în periodu împărecherii” iar “Dicționarul de arhaisme și regionalisme” din 2002 de Dr. Gheorghe Constantinescu-Dobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr a indicat despre “puiță” ca însemnând nu numai “cățea sau lupoaică în perioada împerecherii”, ci și “femeie stricată / depravată”. Gherga în EurAsia a fost sub semnul lupesc exact în zonele şi perioadele sale de răspândire (în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Prestigiul mistic al vânătorului exemplar - carnasierul - juca un rol considerabil; numeroase triburi altaice revendicau ca strămoş al lor un lup supranatural”). Valorile însă erau relative - în funcție de perioadă sau de locație - inclusiv lingvistic putându-se remarca că un sinonim la Români pentru “lupoaie” a fost “tărtăcuță” (consemnat de “Dicționarul sinonimelor” din 2002), în vechea Greacă se folosea “phouai” pentru “vulpe” / cu accentul ca la “puică” / “muică”, etc.; în Latină se folosea “pulleus” pentru “puică” / “curcă”. Aflată în N Iranului, Ghergania de la Marea Caspică - mare numită în secolul VI î.C. de istoricul Carian Hecateu ca Ghirkană - era ştiută ca “Ţara lupilor” Girkanos / Verkania, de acolo fiind introdusă printre Grecii vechi sacrificarea lupilor pentru Apollo Gergithios, numele “Apollo” / “A-Pollo” provenind din Indianul “Gopal” / “Go-Pal” pentru “Văcar” (iar Romanul Vergiliu a indicat că însoţitorii Troianului Enei / Enea în Peninsula Italică au provenit şi din Ghergania); denumirea “Caspică” a venit de la “Cuşii sacrei Ga”, călăreţi ai Pământului, care au dominat mai mult decât Gherganii propriu-ziși respectiva mare (populația Cuş = “Cas”, sacră = “pi”, Pământul Ga = “Ca”): din Biblie se ştie despre primul născut al lui Ham (fiu al lui Noe) că a fost Cuş, unchi al sfântului Gherghe / Gherghe-seu.

Este curios - corespunzător cu “Dicționar universal al limbei Române” de lingvistul Lazăr Șăineanu 1859-1934 / asistentul academicianului Petriceicu Hașdeu - că pentru “balaur” a existat și înțelesul (înregistrat de autor în Bănie): “un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii”. Cercetătoarea Română Olimpia Cotan-Prună a studiat “Stindardul geto-dacilor, invocator cultic de sacre energii cosmice” în 2011: “Balaurul Zburător al geto-dacilor era cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în zbor, pe căi atmosferice. Era vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în aer. Avea gura mai largă decât trupul precum reptilele, care pe stindard reducea la minimum rezistenţa în contact cu aerul, fiind uşor de purtat la înălţime. Producea sunete vibratorii ce se amplificau în iureşul bătăliei. Stindardul dacic a fost un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face ghem. Pe corpul său tridimensional erau solzi şi nici vorbă de blană (ca a lupului). În vechime, corpul stindardului dacic numit ‘Draco’ era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui ‘Sabelio’, comandantul armatei. Pe Columna Dacilor de la Roma, iniţial colorată, stindardul avea partea din faţă - indicată de gura larg deschisă - de culoare roşie. Raymond Drache a arătat că un vehicul cosmic din vechime avea numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-dac. Toată omenirea ştie că la intrarea în atmosferă, prin frecarea cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări înflăcăraţi iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea din mijloc era galbenă, luminată de soare iar partea terminală era albastră ca cerul, indicând originea energiilor cosmice, ce se împletesc cu cele telurice. Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. Marius Bizerea a scris că în ‘Novela’ XI dată de împăratul Iustinian la 14 IV 553 au fost precizate culorile de pe stema Mitropoliei ‘Justiniana Prima’, descriind practic culorile ce se regăseau în drapelele Ardealului / albastru, al Valahiei / galben, al Moldovei / purpuriu”. “Draco” - stindardul Geţilor / Dacilor - era un dragon / drac cu gura deschisă, fixat cu gâtul într-o prăjină, având capul tare iar coada din stofă. Printr-un ingenios sistem interior, stindardul făcea să se audă, sub acţiunea curenţilor de aer, un şuierat puternic ce avea ca efect îmbărbătarea oştenilor proprii şi panicarea inamicilor, inducând o stare de nervozitate celor care nu-l mai auziseră. Întreaga simbolistică ce orbita în jurul lupului a întruchipat fidel o străveche conştiinţă de neam renumit şi războinic, înmănunchind însăşi obârşia totemică, steagul fiind la fel de vechi ca neamul (dragonul era sinteza dintre lup şi şarpe, având ca atribute orgoliul şi forţa, impunând teamă şi respect): de altfel, în drapelul unei naţiuni flutura sufletul colectiv al neamului. La fel ca soarele care primăvara își împlânta sulița în dragonul / balaurul iernii, așa cum păgânii îl aveau pe Zeul Apollo Gergithios omorându-l pe Python - fiul mâlului / tatăl balaurei Drakaina - creștinii îl au pe Sf. Gheorghe omorândul pe Balaur (Dragonul Python și Balaurul Typhon - tatăl lui Gorgon - au fost prezentați similar de către cele mai vechi relatări, după cum antropologul Kerenyi Carl din Timișoara / 199


“capitala” Banatului a studiat “Zeii Grecilor”). Pe de altă parte, filozoful Român Vasile Lovinescu - în “Interpretarea ezoterică a unor basme românești” - a notat: “Gheorghe și Balaurul - antagoniști în ochii celor ce privesc din afară - sunt în realitate complementari”. Eroul și Dragonul se completau reciproc, fiind cele 2 fețe opuse ale timpurilor în care se înrădăcinau - de tipul sedentar sau nomad ori agricultor sau culegător - reprezentarea duală provenind din Marea Stepă EurAsiatică, însemnând trecerea de la starea nomadului culegător la cea a sedentarului agricultor, apariția reptiliană (a șarpelui / balaurului) simbolizând trecutul, accentul fiind pe prezentul Sfântului Cavaler individualizat față de devălmășia EurAsiei; păgânul Cavaler Anatolian, Trac sau Dunărean, străpungea cu lancea vânatul (ca de pildă căprioara, mistrețul, iepurele, etc.) iar ulteriorul creștin Cavaler Gheorghe străpungea cu lancea reptila (șarpele, crocodilul, dragonul, etc.): iconografia sa era aceeași, deoarece mesajul său era același, forța fiindu-i extraordinară, străbătând mileniile iar denumirea i s-a regăsit și prin invocarea strălucitului Pel / Paal, adică Bel / Baal, Zeul Fecundității și Fertilității (numit astfel în V Asiei, orientalii folosind “B” din cauza dificultății pronunțării “P” la ei, de exemplu obelisc / “o-belisc” conform și Dr. Cathy Burns în 1998 - fiind termen falic, provenind de la penisul lui Baal, zeu care însuși în apusul Vechii Lumi popular era știut cu “P”). Se poate observa că pentru “Penis” (la Români - ca și la stră-Români - popular fiind “Pula”) vechii Greci foloseau “Phallos”, termen care fără sufixul tipic “-os” era “Phall”: acela era pronunțat de vecinii răsăriteni ca “Baal” (cu referință față de Felahi, Baalahi ori Valahi); de fapt, Baal / Bel - sau Vaal / Vel, respectiv Paal / Pel - exprima potența pământeană “Pela-sgă”, în antiteză / concurență cu cel denumit “Balaur”, având potența cerească de tip “Pala-ur” (ambele forme - anume “Pela” din Pelasg sau “Pala” din Balaur nu erau decât exprimările “Pula”, foarte po-pulare la stră-Români, cu ecoul “Pula” până în prezent). Preotul Emanoil Ganciu a scris în “Revista de Lingvistică și Cultură Românească” nr. 1 / 2014 că “La început a fost Cuvântul”: “Deoarece într-o lucrare de cercetare se cere să ai o metodă de lucru, noi mărturisim că mergem pe calea primirii ca adevărate, neapărat fiecare la măsura sa, și a cuvântului revelat de Dumnezeu și a oricărei descoperiri științifice care nu intră în contradicție cu adevărul dumnezeiesc. Dăm un exemplu de încercare de îmbinare a celor 2 metode de cercetare / căutare a adevărului - cea științifică și cea prin credință - despre cât de vechi e cuvântul ‘plug’ (termenii apropiați ca sens fiind asemănători la popoarele unde agricultura s-a practicat din timpuri străvechi): ‘plug’ (română), ‘ligou’ = brazdă (chineză), ‘peleh’ = agricultor (ebraică), ‘falah’ = agricultor / singurul termen din limba arabă care desemnează această ocupație, ‘valah’ = nume dat românului - agricultor dintotdeauna - de către străini, ‘phalah’ = brăzdar de plug (sanscrită), ‘pelasg’ = poporul autohton găsit de greci în teritoriile de la care au deprins plugăritul și meșteșugurile”. Vechii Greci numeau agricultorul cu termenul generic Gheorgos iar așa ceva e semnificativ, fiindcă indică nominal cine era, folosirea ajungând nume propriu (cu forma anterioară atestată Gherga); se poate observa după plecarea din Rai că primul fiu al primului om a fost sedentarul Cain, care era agricultor (nu vânător, nu păstor, nu pescar): tatăl său Adam - creat de Domnul ceresc cu țărâna din pământ - a fost progenitorul omenirii iar Cain ca primul său născut s-a preocupat natural

de fertilitate (atât apariția lui Adam - prin contribuția Cerului și Pământului - a fost în stil “Ghergos” / “Gher-Ga”, cât și existența apoi a fiului Cain ca agricultor a fost în stil “Gheorgos” / Gherga). În Rai, îngerul “rău” - sub formă de șarpe = balaur / dragon - i-a determinat pe Adam și Eva să guste din cunoaștere; conform unui manuscris de la Marea Moartă - găsit în grota Qumran 4 - acela se numea “Gadri-el” / Gadriel, considerat de Iezechiel 28:12 / Vechiul Testament “cununa frumuseții” printre îngeri iar corespunzător “Talmudului”, cu el s-a însoțit Lilu / Lilith (prima femeie cunoscută de Adam), cu care însă ea s-a dovedit incompatibilă: științific s-a atestat că Adam / strămoșul Homo Sapiens a fost incompatibil genetic cu femeia mai veche (Cro Magnon / Neandertal), fiind compatibil genetic - iar ca atare nu doar fecund, ci și fertil - numai cu femeia Homo Sapiens / cu Eva / “E-Va” = “Viața”. Pe atunci - în timpurile îndepărtate ale începutului omenirii așa cum e știută azi corespunzător surselor religioase existau ca făpturi cerești atât îngerul “bun” Gavriil / “Gavri-il”, cât și îngerii Gregori (aceia compatibili genetic cu femeile Homo Sapiens, care - în urma dragostei lor - au născut Uriașii viteji din vechime). Atributul reptilian - satanic / diavolesc - al îngerului “rău” Gadriel (ca șarpe / dragon) l-a egalat cu legendarul zmeu, din categoria echivalentă Cro Magnon / Neandertal; la așa ceva s-a adăugat compatibilitatea sa cu nocturna Lilu / Lilith numită de vechii Greci ca Gello / Karkhous - care a fost incompatibilă cu Adam, primul om, deci și ea fiind din categoria echivalentă Cro Magnon / Neandertal - și în plus fiind argumentul că au rămas în Rai (iar nu în “Lumea Asta”, ca perechea primordială a oamenilor Homo Sapiens, Adam și Eva). Demonica pereche formată din Gadriel și Lilith - pe scurt, Gadri și Gello - aparținea lumii anterioare celei inaugurate de perechea umană Adam și Eva (Lilu / Lilith a fost “năluca nopții” / ființă monstruoasă, mereu geloasă pe pruncii oamenilor, pe care ea nu i-a putut naște); pe lângă ei, bunul arhanghel Gavriil = căpetenie îngerească și îngerii Gregori au fost alte ființe din Rai care au avut mari ecouri printre oameni. Nemuritorul înger Gavriil s-a evidențiat prin vestirea mesajelor importante din Cer pe Pământ (pre-diluviene și post-diluviene) iar îngerii Gregori au fost din a treia stare, adică îngeri nici din partea bună, nici din partea rea, ci din partea neutră: progeniturile lor probabil au fost Uriașii / Giganții Cro Magnon (corciturile dintre bărbații Neandertal și femeile Homo Sapiens, căci invers - între femeile Neandertal și bărbații Homo Sapiens - a fost demonstrată incompatibilitatea genetică), despre care a scris Biblia în Vechiul Testament la începutul capitolului 6 din “Facerea” / “Geneza”. Iată așadar numele Gherga implicat în cele 3 zări masculine din timpurile pre-diluviene ale omenirii (chiar mai vechi de 10 milenii), sub forma de:  înger rău Gadriel / “Gadri-el” (având echivalentul uman Neandertal)  îngeri neutri Gregori / Grigori (având echivalentul uman Cro Magnon)  înger bun Gavriil / “Gavri-il” (având echivalentul uman Homo Sapiens) Atât la bunul înger Gavriil / Gabriel (șeful “cheruvimilor”), cât și la bunii Magi Ghebri - având practic aceeași onomastică - se poate observa că Aramaic numele a căpătat înțelesul puterii, cine-l purta fiind literalmente considerat “puternic” (termenul “Gavr” / “Gabr” la Perși însemnând “om” dar și “Mag”); în urmă cu circa 10 milenii, adică în 200


mileniul VIII î.C. - spre sfârșitul Epocii Pietrei - cei mai puternici oameni din Vechea Lume erau nobilii bărbați Gherghi, regăsiți în fruntea celui mai puternic imperiu de atunci (cel Atlant): mai târziu, imediat după Potopul ce a distrus Atlantida, în mileniul VII î.C., profetul Gargo-șt / Zoroastru, fondatorul religiei monoteistă zoroastră, a fost Mag iar după câteva milenii, Gherghe-seii / Ghirga-șiții vorbind Aramaica dar și Greaca - încă au dominat Galileea (fiind menționați inclusiv de Biblie, până în timpul lui Iisus, fondatorul religiei monoteistă creștină, a cărui existență în urmă cu 2 milenii a fost una dintre cele mai recente apariții cerești semnificative pe Pământ, o alta contând fiind cea a îngerului Gabriel / Gavriil, care l-a inspirat în secolul VII cu Coranul pe profetul Mahomed, fondatorul religiei monoteistă islamică, din tribul Ghirș / Quraiș, descendent al Sf. Ilie din Regatul Gheșur / Galileea).

că acele femei erau Homo Sapiens ori Cro Magnon / Neandertal; Uriașii pre-diluvieni - născuți de femeile pământului ca roadele iubirii lor de către “Fiii Domnului” - nau mai fost după Potop (așa după cum a consemnat Vechiul Testament în “Facerea” = prima carte a lui Moise / Moșe, fondatorul religiei monoteistă mozaică), în ei putându-se recunoaște Titanii Neandertal și prin interschimbul “T”/“G”, “Titanții” / Giganții Cro Magnon, respectiv legendarii zmei zămisliți de zei și zâne. Ținând cont de studiile genetice de la începutul mileniului III (că Uriașele - fie ele Cro Magnon sau Neandertal - din cauza incompatibilității cu oamenii Homo Sapiens nu puteau fi lăsate gravide decât de către semenii lor Cro Magnon sau Neandertal), rezultă vechimea Gherga; numele perpetuat de Gregori - pentru veghetori, adică pentru cei lucizi - era foarte vechi: cei divinizați ca îngeri / demoni au fost (pe lângă că erau născuți de către femeile Homo Sapiens) și din categoria directă uriașă, adică născuți de Gigante și Titane, anume de către femei Cro Magnon, respectiv Neandertal. Numele Gherga - purtat acum numai în cadrul Homo Sapiens - a fost nu doar pre-diluvian (adică anterior Potopului), ci a fost și nume pre-uman (adică purtat inclusiv de ființele anterioare Potopului - în paralel cu care au fost oamenii Homo Sapiens - anume Gherga era nume purtat de către unii Uriași Cro Magnon și Neandertal); în general, pe atunci - în timpii de demult - eroii se măsurau în vitejii și erau mândri purtători de “paloș” (denumire falică sugestivă, înțeleasă foarte bine de către Români), tipic fiind mari luptători; Gherghii Homo Sapiens s-au evidențiat în comparație cu Gherghii Cro Magnon și Neandertal prin faptul că femeile lor - generic știute de stră-Români ca Ilene Cosânzene - erau mereu fertile, pentru așa ceva Feții-Frumoși apărându-le (de au rămas legendare luptele lor cu disperații zmei). Academicianul Român Vasile Pârvan, în “Getica” scrisă la 1926, indica provenienţa stindardului balauresc etimologic, cuvântul balaur fiind Armân / Aromân, provenind din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană “bâlc” ca lupul - ştiut ca zmeu în Mesopotamia secolului XII î.C., Geţii ulterior utilizându-l identic, ca simbol devenit al Cavalerilor Dunăreni / Danubieni care au biruit monstrul, purtându-l în triumf înfipt în suliţă pentru înspăimântarea vrăjmaşilor (Geţii vedeau în eroul-cavaler pe “Zeul cel Mare” = “Moşul Pământului” Gebeleizis / Belei-zis, adică Bel-zeul sau Zalmoxis / “Zal-moxe”, respectiv Zeul-moş / Zeul-vechi şi-l numeau - de pildă în Dobrogea secolului V î.C., unde interferau cu coloniştii Cariani din Histria - ca Derzis / Gherghis, reprezentat călare, asimilat cu Cavalerul Trac, sărbătorindu-l ca pe Ghergarul Dionis; după Dr. Sorin Paliga - lingvist la Universitatea din Bucureşti - Românescul “dârz” ar continua forma Tracă corespunzând Zeului Derzis / Derzelas, patronul sănătăţii, veghetorul ogoarelor Gete). De exemplu, Dr. Ioan Russu în “Obârşia tracică a românilor şi albanezilor” din 1981 a analizat: “G(h) devine ‘Z’ în substratul balcanic, atât în traco-dacă (Dergh = Derz), cât şi în iliră (Derghi = Derzinnes)”; analogii similare au fost şi pentru “G”=“D” (la fel cum Anatolian des “G”=“K”). Aşadar, Cavalerul Gherga - după cum a fost reprezentat sculptural în piatra Sanctuarului Gherga din Krka / Caria = Ţara Gherghiţilor venerat acolo ca Zeul Dionis / fiul Ghergarului Zeus, aşezământul religios Carian / Gherga din mileniul I î.C. având în dotare şi numeroase rezervoare de piatră speciale pentru apa sfinţită folosită în lecuiri dar și în ceremoniile ritualice mai ales pentru spălarea păcatelor - a

Aspectul penat în reprezentările vechi orientale reda dimensiunile lor îngerești. După cum reiese lingvistic și conjunctural, realitatea de la începutul omenirii - adică prediluvian / dinaintea Potopului - a fost că Gherga a promovat Cultul Falic, ceea ce s-a regăsit deopotrivă atât pe linie umană, cât și pe linie îngerească (a ginerilor lui Adam / cumnații lui Cain): îngerii Gregori - făpturi divine, de asemenea creați de către Dumnezeu - ieșiți și ei din Rai (la fel ca perechea primordială formată din Adam și Eva, creați de Dumnezeu), din primul moment și-au manifestat apetitul sexual, așa după cum a consemnat atât Biblia, cât și “Cartea lui Enoh”, pentru împerecherea cu frumoasele pământului, fie 201


fost echivalat de Traci / Geţi ca Zeul Derzis, Româneşte SânGiorz = Gheorghe; Decebal, ultimul rege al Geto-Dacilor, aparţinea Dinastiei Ghergane Đerđa / Duras (notată şi Zuraz/is), cu consoana centrală “R” majorată pentru sublinierea nobleţei: o scriere deosebită în acele timpuri dar identică atât pe Templul Gherga din Krka / Caria, cât şi pentru dinastia regelui Decebal din Dacia (în mileniul precedent regelui Decebal, la Istru / Dunărea inferioară s-au mutat numeroşi Kariani / Cariani în coloniile pe care le-au avut în Dobrogea, regiunea ce a fost leagănul regalităţii GetoDacilor din spațiul Românesc = Carpato-Dunăreano-Pontic). Marelui Zeus Geţii îi spuneau Blekouros / “Ble-Kouros” iar pe Marea Kybele - numită de ei Kotys / adică “Energia” = Zeiţa Sexului - o celebrau pe înălţimile reliefului prin orgii nocturne, faimoase pentru obscenitatea lor (se pot observa similitudini între Balcani, Zeul Blekouros, “bâlc” pentru lup “balc” însemnând “mulţime puternică” - şi Vlach pentru Vlah, “V” şi “B” fiind compatibile lingvistic, de pildă Balcani / Valcani folosindu-se atât pentru “Peninsula lupilor”, cât şi pentru “Munţii lupilor”, unde trăiau Vlachi / Valahi, oamenii de pe văi care adorau valurile şi venerau lupii “vâlc” / “bâlc”: ca şi pentru grupul lingvistic Gherga, pentru vechea familie vocală Română / Vlachă ştiută ca a Babei Hârca / “Gârca” Hyrka ori Verka - Baba Hârca fiind o persoană mitologică des prezentată ca dând sfaturi utile flăcăilor cinstiți, existau mai multe cuvinte diferite ca pronunţii şi înţelesuri, derivate însă din acelaşi trunchi, prin hârcă / harca în vechea Română fiind numit şi peştele mare, “harchina” fiind “bucata mare”, în legătură cu “halca”). Aşadar, la Valahi / Valachi s-au mulat lingvistic atât “val” pentru valurile ce le respectau religios (de la început, genericul de Valahi era al celor popular ştiuţi ca “oamenii Potopului”), cât şi “vâlc” pentru lup, sub semnul căruia erau cei de pe maluri; de altfel, istoricul Sas din Evul Mediu Johannes Troster - însemnând “Ioan Mângâietorul”, poreclit “Cibinio” - din Ardeleana Cârţa 45,47 lat. N, 24,33 long. E / judeţul Sibiu (Kerc în Maghiară, Kierz în Săsească), de pe malul Râului Olt, unde a fost mănăstirea metoc a abaţiei Bănăţene de la Igriş / judeţul Timiş, a publicat în 1666 la Nurnberg 49,27 lat. N, 11,05 long. E / Bavaria lucrarea “Dacia”, în care a susţinut că “Valah” provenea de la aşezarea Românilor în vecinătatea valurilor Dunării (în Germană, “val” devenind “welle”) iar populaţia vecină nemţilor “Gallen” / de Gali era de la “Wallen”, el arătând şi legătura dintre Săsescul “Bloch” pentru Valah cu termenul Viking / Suedez “Bolja” / “Volia” pentru Potop, respectiv talaz: val mare. Tot istoricul Sas Johannes Troster din secolul XVII a afirmat că Transilvania - care pe timpul său cuprindea Ardealul și Banatul - a fost “Canaanul Europei” (adică “Țara Sfântă” a continentului). Se poate remarca despre unul dintre cele mai populare nume de familii Varege / Vikinge - cu răspândiri din Germania și Danemarca până în N Europei / Scandinavia - că a fost Johansen, adică “Fiul Hanului” (al lui Johan / “Jo-Han”). Respectivul autor Medieval Neamţ - “Ioan Mângâietorul” / “Cibinio”- a scris: “Valahia de către Germanii vechi a trebuit să fie denumită de la Gualh sau Valah ori pentru că Valii sau Galii au locuit pe aceleaşi locuri (până azi e memorat Galaţ în Valahia pe Dunăre) sau pentru că ţara era aşezată la Valii de la Dunăre. Germanii din Transilvania numesc această ţară a Valahilor / Vlohilor, fără dubiu de la vechiul cuvânt German Volia, aşa cum şi acum pe Suedeză e denumită inundaţia; de unde şi Velgae / Belgae, a urmaşilor vechilor Germani şi Gali şi-a primit numele, pentru

că între râuri şi ocean s-au fortificat Volii de Apă: astfel se numeşte Ţara Vloşilor. În Transilvania, Germanii aveau tot aşa de mult ca o Ţară a Valşilor, ce este o Ţară a Apelor ori pentru că - aşa cum am spus - inundaţii Gali sau Vali locuiau pe acelaşi loc (sau pentru că ţara dintre Dunărea Mării Negre şi Râurile Meotice sunt aşezaţi Volii de Apă): astfel se numeşte periferia Coroanei în Transilvania pe limba noastră, ceea ce pare că clarifică termenul Vloh tot aşa de mult ca Valah, acela fiind Val sau Gal. Ceea ce eu consider ca adevărata clarificare a denumirii Valah până când cineva mie ceva temeinic îmi poate prezenta. Căci unii scribi Maghiari îşi permit să spună că cuvântul Valah îşi are originea în cuvântul Maghiar Olah (aşa cum ei pe Valahi îi denumesc), o poezie de râs astfel nici în ‘Historia Temporum’, nici filologic nu se justifică; căci din cele spuse reiese că numele Valah este mai vechi decât limba Maghiară însăşi”. (De altfel, conducătorul Valahilor - a celor din văi, iubind valurile - avea titlul de “Vodă”, termen folosit de Slavi pentru “apă”: Slavii i-au imitat copios pe Valahi, așezându-se ca și ei, lângă valurile apelor de la vale). În străvechiul spațiu Românesc, Valahii au fost primii colonizatori ai văilor: cei care s-au stabilit pe văi, de-a lungul apelor (curgând din topirea ultimei glaciațiuni sau făcând valuri iscate de vânt), celebri plutaşi, vâslind mai ales pe râurile din Bazinul Dunării inferioare; “oamenii soarelui” / “Ra-manii” de pe înălțimile cerești apropiate de soarele Ra au ajuns “oamenii râurilor” / “Râumâni”, lângă valurile de la vale, adică au devenit Valahi (mereu știuți ca “Ru-mâni” / “Ro-mâni” = “oamenii Raiului”), “părinții” Vechii Europe, care au realizat şi jiduri / ziduri de pământ - adică valuri de pământ - ca să-şi protejeze urbele numite “var” în care s-au aşezat, acele realizări semănând cu valurile apelor pe malurile cărora au trăit primii dintre ei, străvechii Valahi. (Se prea poate ca asemenea asocieri multimilenare să clarifice unele viziuni “spălăcite” de scurgerea timpului, însă la fel de mult pot și “tulbura” victimele diverselor propagande de moment: așa după cum Gherga are sorginte multimilenară - Gherga n-a apărut pe lume de când au început să se fabrice acte de identitate ale oamenilor - așa și Valahii / Românii n-au fost doar o apariție Medievală sau Modernă, ci mult mai veche, o minimă evidență fiind din Antichitate, când Romanii numeau pe cei care nu erau de-ai lor ca Varvari / Barbari, ei dar şi neamurile subjugate ori federate / aliate la rândul lor fiind numiți de aceia în general “Valahi”). “Val” se poate observa că-i similar cu “Bal” - în vechime, suprapunerea “V”/“B” fiind ca şi cea “L”/“R” - astfel încât “Ba-Ra” (“sufletul soarelui”) să devină “Va-La” / “Vala”, pentru sufletul Ba / Va reflectat de la soarele Ra, prin valurile apelor Zeiţei Rhea; berea - lichid produs iniţial doar din motiv religios şi numai de către femei / preotesele Zeiţei Rhea - îşi are etimologia asemănătoare (Zeiţa Rhea era patroana acvatică, reprezentanta pământeană a Marii Mame Ga). În Bazinul Dunării, atât Geţii / din Estul mai jos, cât şi Dacii / din Vestul mai înalt - organizaţi patriarhal când au fost la cea mai mare amploare istorică prin numele lor reproduceau încă străvechea onomastică maternă a Marii Mame Ga / Ki, prin Gheţi ştiindu-se oamenii Pământului Ga / Gheia iar prin Daki / Daci ştiindu-se oamenii Zeiţei Ki / Ka (Da / Za fiind atributul divin al lui Ga / Ka); în spaţiul Român, Gheţii / Geţii şi Dakii / Dacii n-au fost menţionaţi ca atare - aşa după cum au fost cunoscuţi Antic decât începând cu Epoca Fierului (ceea ce însă nu ştirbeşte parcurgerea milenară de către ei a istoriei - ca rudele 202


Pelasgilor Rumani / “Ru-mani”, adică ai pământenilor de pe râuri care iubeau valurile, respectiv Ramani / “Ra-mani”, adică ai celor care iubeau soarele Ra / Cerul, existenţi dinaintea Indo-Europenilor - Daco-Geţii fiind menţionaţi documentar în conducerea celor din spaţiul Român numai în Epoca Fierului şi Antichitate): în EurAsia, marea familie Geto-Dacă a avut ca exponenţi marcanţi la graniţa dintre Europa şi Asia în Epoca Pietrei Ghergarii din Caucaz, în Asia în Epoca Bronzului Guţii din Mesopotamia şi Jaţii din Bhărat / N Indiei, în Europa în Epoca Fierului şi Antichitate Geţii şi Dacii în Bazinul Dunării / inclusiv în Banat, ş.a. (pronunţia corectă pentru Geţi şi Daci = “Gheti” şi “Dachi”).

universală. Există un simbolism propriu anumitor experienţe mistice: ‘Lumea de dincolo’ a luminii e întuneric, esenţa divină neputând fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane (pe muntele Sinai, Moise a pătruns în întunecimea divină). Pentru a spori intensitatea luminii interioare, taoiştii au recurs la diferite metode, precum integrarea luminii solare sau consumarea luminii zorilor. Trebuie de asemenea subliniat că nemurirea a fost până la urmă concepută ca alcătuită dintr-un corp luminos. Lumina e expresia unor forţe fecundatoare uraniene / cereşti, după cum apa a fost adeseori expresia forţelor creatoare htoniene / pământeşti. În numeroase mituri din Asia Centrală, lumina e evocată fie drept căldura dătătoare de viaţă, fie drept forţa care penetrează pântecele femeii. Se ştie că în toată lumea revelaţia cea mai adecvată a divinităţii se efectuează prin lumină. Orice epifanie, orice apariţie a unei figuri sau a unui semn sacru e înconjurat/ă de un nimb de lumină pură / astrală, datorită căruia poate fi recunoscută prezenţa lumii celeilalte. Un călugăr Tibetan a mărturisit că ‘oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini care emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii fecundând-o’. Şi legendarii lupi albaştri, lei albaştri, cai albaştri, etc. care ilustrează bestiarul miraculos turco-mongol, nu erau altceva decât epifanii ale luminii cereşti. Dar dacă lumina soarelui moare în fiecare seară, ea renaşte în fiecare dimineaţă şi omul, asemuindu-şi soarta cu ea, îşi recapătă astfel speranţa şi încrederea în perenitatea vieţii şi a puterii acesteia. Între lumea superioară şi aceea a oamenilor domneşte o înrudire de esenţă. Lumina cerului e mântuirea omului şi din această cauză vechii egipteni coseau pe linţoliu o amuletă simbolizând soarele. Lumina poate să apară nu numai ca o epifanie masculină şi fecundătoare, ci şi ca strămoaşa pe care a fecundat-o bărbatul. Astfel se povesteşte în următorul fragment din ‘OghuzName’: ‘Într-o zi, pe când Oghuz se ruga lui Tangri - zeul cerului - coborî din cer o lumină albastră. Era o lumină mai strălucitoare decât cea a lunii sau a soarelui. Oghuz se apropie şi văzu că în mijlocul acelei lumini se afla o copilă de o mare frumuseţe. O iubi şi o luă. Iar ea dădu naştere la 3 băieţi. Celui dintâi îi dădură numele de soare, celui de-al doilea de lună, celui de-al treilea de stea’. Celebra ‘Tăbliţă de Smarald’ atribuită lui Hermes Trismegistul - ce lung timp a fost considerată drept adevărata lege - a evocat în termenii următori creaţia lumii: ‘Mai întâi se arătă lumina cuvântului; ea dădu naştere acţiunii, acţiunea dădu naştere mişcării şi aceea căldurii’. Lumina e iubire deoarece se degajă din foc, preum dragostea se degajă din voinţa Domnului. Trebuie amintit că în primele secole ale creştinismului botezul se numea ‘iluminare’ (după cum a mărturisit-o şi opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul). Sensul simbolic al luminii a luat naştere ca urmare a contemplării naturii. Toate mitologiile au atribuit divinităţilor naturi luminoase. Lumina simbolizează forţa care dă şi ia viaţa. Cum e lumina, aşa e şi viaţa. Natura şi nivelul vieţii depind de lumina primită. Lumânarea simbolizează lumina. Fitilul face să se topească ceara şi astfel ceara participă la foc: de aici, legătura cu spiritul şi materia. În vechile tradiţii, fecioara trebuia să ţină în mână o lumânare aprinsă. Lumânarea n-ar fi lipsită de un sens falic. La vechii greci logodnica era condusă cu alai solemn, la lumina făcliilor, de la casa ei până la cea a viitorului soţ. Mirii purtau şi ei făclii. Grecii vechi ofereau lumânări divinităţilor subpământene, precum şi celor ale fertilităţii. Simbolismul lumânării e legat de acela al flăcării.

Ramanii / “Ra-mânii” (oamenii soarelui) şi Râmanii / “Râ-mânii” (oamenii râurilor) din Epoca Pietrei exact în acelaşi spaţiu de la Dunărea inferioară au fost reconfirmaţi ca Rumâni / Români - cei vorbind Rumânește / Româneşte, oamenii Rumâniei / României - în Epoca Modernă (a folosi Româna ori apelativul Valah au fost ambele Antice, atât termenul de Valahi, cât şi expresia “vorbiţi Româneşte?” calificându-se pentru aşa vechime, aparţinând Antichităţii). Steagul lupesc a fost preluat şi folosit de Celţi - Keltoi = Ghergoi - spre exemplu apărând şi în secolul XI când Normanzii au cucerit Anglia, ca semn Antic de război al Saxonilor (denumiţi Saşi în România). Se poate uşor observa că simbolismul lupesc - numit “Dragon” şi văzut de unii cercetători ca înrădăcinat în Vechea Civilizaţie Europeană - sa propagat în timp dinspre E spre V, mai întâi fiind în Peninsulele Anatolică şi Balcanică, apoi în Peninsula Italică (iar nu invers, aşa după cum li s-a tot părut unor Latinomaniaci / manipulatori, în urma cadourilor sub forma statuilor lupoaicei oferite de Roma inclusiv Românilor; lupoaica a existat în mitul întemeierii Romei, adică în secolul VIII î.C., pe atunci fiind deja prezentă la Geto-Daci, ca emblema acelora: nimeni n-a dovedit vreodată că steagul lupesc GetoDac ar fi fost preluat de la Romani). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Lumina urmează întunericului, atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în cea a iluminării interioare. Lumina şi întunericul constituie în general o dualitate 203


pletele cu albastru ca Lydienii din Anatolia ori la trupul albastru al Dragonului Dac (drapelul protector al Dacilor), la fel cum în Bazinul Mediteran vopsitul albastru al cadrelor ușilor și ferestrelor protejează de scorpioni - ce-l consideră baraj și atunci nu trec - iar în Africa, Berberii Tuaregi (anunțați de istoricul Antic Herodot ca urmași Atlanți) poartă văl albastru și acum: de-a lungul timpurilor și pe vaste distanțe, legătura cromatică n-a fost întâmplătoare, ci contextuală puternică, făcând posibil acest fapt, al existenței nobilului albastru în viața oamenilor. În 1882, academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca în “Mărtinii. Un Cult al Zeului Marte” a scris: “Marte a fost zeu de lumină şi de soare, chiar ca Apollo al Grecilor. Iată o paralelă - asemănare - între Apollo şi Marte: ei sunt zei de soare, sunt zeii anului, sunt zei de primăvară, sunt zeii anotimpurilor calde, sunt zei ai oracolelor, sunt zei de bătaie / război, sunt patronii / întemeietorii ginţilor şi aşezărilor, sunt zeii colonizărilor; Apollo şi Marte au simboale şi predicate comune, asemenea unul altuia. Soarele este cuprins de Mărtini ca de nişte ‘privighetori’ (vigili / străjeri) puşi spre păzirea lui, necontenit mergând înaintea sa şi după el. Predicatul ‘likeios’ al ambilor zei îşi trage originea de la ‘lyk’ = ‘lumină’ dar după legendele templelor (influenţa civilizaţiilor asupra numirilor simbolice arhaice) atât Apollo cât şi Marte au primit predicatul / cognomenul de ‘lykos’, adecă ‘lup’: amândurora le era consacrat lupul. Cauza pentru care au adus popoarele vechi lupul în legătură cu Apollo, Marte şi cu alte zeităţi - ca de exemplu Zeus ‘lykaios’ - este aceea că au ţinut şi socotit pre lup a fi un simbol de lumină şi aceasta se vede din acel motiv fiindcă ochii lupului lucesc ca lumina şi din ei ies nişte raze pătrunzătoare (precum a mărturisit şi Pliniu în ‘Istoria naturii’ 11:37). Ceremonia Mărtinilor a continuat-o pe cea străveche a ursului, ce la Români se numeşte Mărtin” (e de observat şi că Sumerii / Sumerienii aveau cuvântul “Martu” pentru “Vestici”). Despre savantul respectiv, cercetătorul Simion Dănilă - cetăţean de onoare al comunei Belinţ, judeţul Timiş - în lucrarea “Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene” din 2012 a scris: “hidronimul se bazează pe oiconim, nu invers; ‘Valea Tovi, Gergi’ - fiindcă Tovi şi Gergi sunt ele însele genitive sintetice ale unor nume personale, Tovie de la Litovie, respectiv Gherga de la Gheorghe - nu poate fi echivalată deci decât ca ‘Valea lui Litovie, Gherga’. Abordând aici onomastica, menţionăm că numele Giuca - ca un component al numelui academicianului bănăţean Simeon Mangiuca - e frecvent în Banat (se întâlneşte şi la Belinţ) şi este un hipocoristic sârbocroat de la Gheorghe”. Este de observat că în Banat, poziția Belinț e în partea Nord-Vestică a fostului județ Severin (care avea orașul Lugoj ca reședință județeană). Conform “Dicţionarului Universal al Limbei Române” din 1929, Românii ziceau ursului Greu-Gaii însemnând “greu-pământului” ori “greucodrului” / “gai” fiind folosit îndeosebi pentru pădurea de la şes (de la ursoaica gravidă provin Româneştile “burtă”, “buric”, etc., termenul “bear” de pildă ajungând la Germanici cel pentru “urs” iar ca verb însemnând “a purta” - “a duce” / “a căra” - sursa fiind proto Indo-Europeanul “bher” = “naştere”); culoarea brună e tipică atât ursului Carpatin, cât și berii (la început fiind considerată ca sfântă băutură închinată solar). Ținând cont de echivalențele “B”/“V” și “R”/“L”, se impune o discuție: în mare vechime, primii râureni aglomerați pe terasele văilor - mai ales la vaduri - în așezările apărate de valuri numite “var” / de aceea locuitorii lor fiind “varahi” /

În flacăra unei lumânări, toate puterile naturii sunt active. Ceara, fitilul, focul, aerul care se reunesc în flacăra arzândă, mişcătoare şi colorată, sunt ele însele sinteza tuturor elementelor naturii, elemente individualizate în flacăra unică. Lumânarea aprinsă e ca şi simbolul individuaţiei, la capătul vieţii cosmice elementare care se concentrează în ea. Ideii de unicitate, de lumină personală, i se adaugă cea de verticalitate. Flacăra lumânării pe masa solitarului pregăteşte toate reveriile verticalităţii. Flacăra este o verticală curajoasă şi fragilă. Orice suflare tulbură flacăra, însă aceasta îşi revine. O forţă ascensională îi restabileşte strălucirea. Simbol al vieţii ascendente, lumânarea e inima aniversărilor. Câte lumânări, atâţia ani, atâtea etape spre perfecţiune şi fericire. Ele trebuie stinse cu o singură suflare nu atât pentru a le arunca în noaptea uitării, pentru a le spulbera în trecut dimpreună cu arsurile lor cicatrizate, cât pentru a dovedi persistenţa unui suflu de viaţă superior tuturor celor ce au fost deja trăite. La fel şi lumânările aprinse la căpătâiul celui decedat simbolizează lumina sufletului cu puterea sa, puritatea flăcării spirituale care urcă spre cer, perenitatea vieţii personale ajunsă la zenit. În unele mituri turko-mongole, apar femei fecundate de lumină; miturile precizează adesea că lumina, după ce a vizitat femeia, o părăsea sub forma unui câine ‘de culoarea leului’ (galben / auriu). Pe de altă parte, câinii şi lupii au stat la originea mai multor dinastii turke şi mongole”. Paralele cu lupoaica Geto-Dacă sau Romană - propagată în EurAsia îndeosebi prin intermediul Marilor Geţi, cu mult înaintea Turkilor, Mongolilor, ş.a. din Asia Centrală / Orientul Mijlociu - ori privind fecundarea Fecioarei Maria cu lumina Domnului în Canaan / Orientul Apropiat, etc., n-au fost simple coincidenţe): de exemplu, în mileniul I î.C. dinaștii Gurag de sorginte Iraniană - dintre dinaștii Gărga din N Indiei şi dinaștii Gherga din V Anatoliei - au condus luminos Geto-Dacii din E Europei, având totemul lupesc (printre actualii Bănăţeni Gherga - corespunzător şi numai datelor contextuale - regăsindu-se descendenţi ai acelor dinaști).

Simbolicul albastru la Atlanți - prezent din Altai / Asia până în Arhipelagul Britanic pe steagul Scoțian - s-a regăsit în Ardeal la Iranienii Aga-Târși care își vopseau 204


“barahi” au fost primii producători de bere (băutură brună obținută prin fermentarea cerealelor, servită religios); acei oameni - deopotrivă femei și bărbați - ca semne ale nobleții lor se însemnau în locurile vizibile ale pieilor lor cu lut (roșubrun), arătând astfel că erau stăpânii teritoriilor respective. Vechii Greci aveau termenul “blah” pentru “brun” (roșuînchis) iar ca Vlahi / Valahi au fost dintotdeauna considerați Românii = râurenii “roșii” / cei de pe văi, străjerii vadurilor; culoarea nobleții la sedentari (așezați fie rural, fie urban) însemnați distinctiv cu vopseaua roșie - mai târziu purpură era echivalentă în importanță cu cea azurie / turcoaz tipică nomazilor tatuați / “cu sânge albastru” (în străvechiul mod convențional, culoarea roșie era pământeană iar albastrul era ceresc, între ele culoarea centrală - și elementară, dintre cele 3 culori de bază ale spectrului vizual - fiind culoarea galbenă / aurie, a regalității): de exemplu, Tracii nobili corespunzător Anticului Mela 2:10 - se tatuau și se vopseau în albastru. În așezările lor “var”, gardienii “Varahi” / “Valahi” erau buni zidari ai valurilor de pământ, în aglomerațiile acelea protectoare - unde mai toți erau “veri” traiul lor fiind și calitativ altfel, în comparație cu al solitarilor nomazi; acolo se slăvea anual sosirea primăverii, ca preambulul anotimpului favorit: vara. Se poate observa și că în Vechea Lume pentru India s-a folosit denumirea populară de “Bhărata”, ceea ce era o formă de desemnare a tărâmului cu multe urbi “bar” / “var”, adică vatra celor de pe râurile sale: corespunzător și “Dicționarului Monier Williams”, primul termen Sanscrit - la baza “Bhar-ata” / Bhărata, folosit ca diviziune teritorială - a fost “VarSa” (se folosea și pentru diviziunea temporală de “1 An”, al cărui început era marcat în Lumea Veche primăvara). “Lexiconul Indo-European” al savantului American Joseph Greenberg 1915-2001 a descris “burta” - chiar “intestinele” - ca provenind din termenul proto Indo-European “gherð”, respectivul cuvântul proto Altaic “kurko”, etc.: că burta ursoaicei lui Mărtin / Greu-Gaii simbolizând fecunditatea / fertilitatea - și-a avut rădăcina preKurgană “gherð” (dinaintea apariției Indo-Europenilor neolitici) reflectă vechimea paleolitică a numelui Gherga cu care rezona; între lunile februarie și aprilie - dintre ceremonia urșilor și deschiderea calendarului pastoral - tradițional era festivalul primăverii din martie. Dr. Ion Ghinoiu a scris în Calendarul Ţăranului Român: “oamenii se puteau scălda în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de timp bine precizată în calendarul popular, ce era deschisă de Sângiorz (23 aprilie)”.

Mama în Banat

Taurul în Anatolia

Buhai Dr. Ion Căliman în “Împrourarea de Sângiorz” din 2013 a scris: “După cum afirmă cercetătorii în materie (etnografie, etnologie, religie, folclor, mitologie), pe data de 23 aprilie se celebra zeul vegetaţiei, protectorul cailor, vacilor şi holdelor, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul 205


trac. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Banat şi Transilvania iar în restul ţării poartă denumirea de Sf. Gheorghe. Sângiorzul împarte anul pastoral în 2 anotimpuri simetrice: vara începând cu acea zi - pentru jumătate de an - şi apoi iarna. Cu cheile purtate la brâu, Sângiorz închidea iarna şi deschidea vara la 23 IV. Cultul sfântului a fost deosebit de pregnant pe teritoriul ţării noastre. Ziua lui Sângeorz a fost socotită de tradiţie drept adevăratul început al sezonului cald; el era considerat sfântul cel mai mare peste câmpuri, peste turmele de oi, ciurdele de vaci şi hergheliile de cai, sărbătoarea de ziua sa fiind marcată prin numeroase practici de magie apotropaică, moştenite din vremurile cele mai îndepărtate ale lumii indoeuropene. De asemenea, în preajma zilei de 23 aprilie se aduceau la casele oamenilor şi la acareturi (grajduri, staule) crengi verzi de stejar sau de fag, cu rost ocrotitor. Totodată, cu acea ocazie oamenii se împrourau, adică se stropeau cu apă sau se spălau cu roua dimineţii, pentru a fi sănătoşi tot restul anului; copiii şi tinerii făceau focuri vii, sărind peste ele, în scop de curăţire corporală; fetele recurgeau la diferite acte de magie erotică iar feciorii plecau în căutarea comorilor ascunse, întrucât în mentalitatea populară se credea că, în noaptea de Sângeorz, deasupra acelora ar arde (ar licări, ar juca) flăcări; mamele se sculau de dimineaţă, culegeau urzici cu care îi urzicau pe toţi din casă, cu scopul de a fi sănătoşi şi spornici la lucru. În tradiţia (concepţia) populară se credea că în acea noapte erau foarte active duhurile rele care iau ‘mana laptelui’ sau ‘mana câmpului’ iar pentru a preveni invazia acelora se făcea zgomot toată noaptea, se cânta din buciume şi fluiere, iar intrările în ocolul vitelor şi grajduri erau astupate (opturate) cu crengi de rug, măceş sau mărăcini. În Munţii Apuseni, cu acea ocazie se organiza un veritabil scenariu al carnavalului de primăvară, iniţiat de tineri, care se îmbrăcau în verdeaţă şi îi stropeau şi îi urzicau pe ceilalţi săteni, cântând şi jucând, cu scopul stimulării pe cale magică a forţelor creatoare din natură. Referitor la împrourare, trebuie remarcat faptul că făcea parte din ritualul prenupţial. În imaginarul mito-poetic, roua era apa pură, plină de materie celestă, substanţă simbolică asociată perlei. Tradiţia îi atribuia calitatea de sămânţă a cerului, fiind integrată miturilor fecundităţii, asociată divinităţilor naturii şi dragostei. Putea fi şi semnul hierogamiei cerului şi pământului. Avea proprietăţi generatoare şi vindecătoare. În noaptea sau dimineaţa de Sfântul Gheorghe (Sângiorz), femeile şi fetele se spălau pe faţă sau pe tot corpul cu roua câmpului, pentru a fi frumoase şi sănătoase, sau pentru a fi jucate la horă. În popor se mai spunea că: ‘Picurii de rouă sunt lacrimile Maicii Domnului’. Legendele şi basmele româneşti i-au atribuit aspect masculin acestei substanţe astralizate a purităţii. Astfel, exista un personaj care purta numele de Domnul de Rouă, despre care se spunea că şedea în Munţii Carpaţi iar noaptea mergea la iubită, care locuia undeva la şes, şi pleca întotdeauna la cântatul cocoşilor. Într-o noapte, când cocoşii n-au cântat, el a întârziat şi soarele l-a topit. Ritualul spălării cu rouă / împrourarea făcea parte integrantă din datinile de Sângiorz şi era un ritual prenupţial al fetelor de măritat”. Din Epoca Pietrei, coiful cu coarne era zorzoană / podoabă de cap divină. În lume, cele mai vechi reprezentări sacre ale taurului au fost în Munţii Taurus din Anatolia, în Banat şi în Bhărat Bazinul Ghaggar / NV Indiei - unde purta numele Sanscrit Garga (“Ga-rga” / “Gă-rga”, semnificând “regalul Pământ”, cu patronare supremă peste Ga / Gă); mulţi de-a lungul

timpului au asociat mugetul taurului cu tunetul. În Timişoara, “Muzeul Banatului” găzduieşte cel mai vechi sanctuar neolitic din Europa, cel de la Parţa (o clădire de 7 milenii, realizată din argilă / lut şi nuiele, ridicată din teren şi montată la scară), ce evoca un Cult al Fertilităţii prin adorarea sincronă a Marii Zeiţe Mame şi a taurului - ambele simboluri ale fecundităţii şi vieţii - taurul simbolizând principiul masculin al forţei creatoare, dovedit ca provenit în regiune din Orientul Mijlociu. Este una dintre cele mai frumoase realizări artistice şi arhitectonice ale omului Epocii Pietrei (când numele Ghirighe a fost identificat în inscripţiile de acolo), jucând şi rolul de calendar: “pe peretele vestic este un orificiu care lasă să pătrundă soarele în altar, pe capul de taur, de 2 ori pe an, la echinocţii; probabil însemna începutul şi sfârşitul anului agricol” afirma în 2009 arheologul Român Florin Draşovean. În vechime, procedeul de a compara ochii divinităţilor cu cei ai animalelor nu era izolat: diferite femei sau chiar Hera / Iunona - soţia lui Zeuth / Zeus - au fost calificate cu “ochi de vacă” (Romanii o sărbătoreau pe Iuno / Iunona la 1 martie, prin Festivalul Matronalia); e de observat şi că femeile clipesc de 2 ori mai des ca bărbaţii. Coridele populare printre hispanici - sunt reminiscenţe ale sacrificării ritualice a taurilor, o inscripţie de la sfârşitul Imperiului Roman proclamându-l “renăscut pentru eternitate” pe acela care săvârşeşte jertfa taurului (adversarul creştinilor a fost mereu portretizat cu coarne); ulterior, văcarii Americani au dezvoltat călăritul taurilor şi cailor enervaţi, prin rodeo. Românii păstrează instrumentul Antic tipic ce la colindele vestind Anul Nou imită mugetul taurului: buhaiul. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Buhaiul e un instrument muzical alcătuit dintr-o placă de lemn prinsă la un capăt cu o sfoară ce e făcută să se rotească în aer; în urma acestei rotaţii, buhaiul scoate un huruit amintind de tunet sau de mugetul taurului. Folosit în ritualurile de iniţiere, buhaiul e socotit pretutindeni un instrument sacru. Geamătul lui misterios, în toiul nopţii, evoca apropierea divinităţii: era vocea duhurilor şi - foarte adesea - a strămoşilor mitici, fiind înrudit cu vastul complex simbolic al furtunii şi atributele aceleia (tunet, fulger, trăznet, ploaie); era, deci - simultan - expresia mâniei divine, adică a dezlănţuirii forţelor primordiale uraniene şi expresia forţei virile fecundătoare, asociată cu nivelul lunar al simbolurilor. La vechii Greci a fost menţionată folosirea buhaiului în cadrul orgiilor sexuale. Taurul sugerează ideea de putere şi de pornire irezistibilă. El îl evoca pe masculul năvalnic (ca şi pe înfricoşătorul Minotaur, paznic al labirintului) sau pe crudul şi tunătorul Rudra din ‘Rig Veda’, a cărui sămânţă bogată fertiliza pământul; aşa se prezenta majoritatea taurilor cereşti şi mai cu seamă babilonianul Enlil. Simbol al forţei creatoare, taurul l-a reprezentat pe Zeul El; prototipul religios a fost în Cultul lui El de la începutul mileniului III î.C., practicat în Canaan, însemn similar anterior apărând pe paleta lui Narmer, primul faraon sau în centrul Anatoliei. În tradiţia greacă, taurii neîmblânziţi simbolizau dezlănţuirea violenţei. Ei îi erau consacraţi lui Poseidon, zeul mărilor şi al furtunilor ori lui Dionysos, zeul virilităţii fecunde. Hesiod în ‘Teogonia’ 832 a afirmat: ‘animal mândru, avântat şi neîmblânzit’. Taurul - bovinele în general - i-au reprezentat în religiile indo-mediteraneene pe zeii cereşti, vădind o fecunditate inepuizabilă şi anarhică, asemănătoare celei a lui Uranos, zeul cerului. Zeul vedic Indra a fost şi el comparat cu un taur; zeii analogi din Iran şi din Orientul Apropiat au mai fost 206


comparaţi cu nişte berbeci ori cu nişte ţapi. Avem de-a face cu simboluri ale spiritului masculin şi combativ, ale puterilor elementare ale sângelui. Imnurile vedice au glorificat vaca, în înţelesul mai larg de animal bovin, ca pe o zeitate: ‘Vaca a dănţuit deasupra oceanului ceresc dăruindu-ne stihuri şi cântece / Vaca are jertfa drept armă şi din jertfă a izvorât inteligenţa / Vaca înseamnă toate cele ce sunt, zei şi oameni, Asura, Mana şi profeţi’ sau ‘În ea stau ordinea divină / Sfinţenia, focul cosmic / Da, Vaca îi face pe zei să trăiască / Vaca îi face să trăiască pe oameni’. Comparată cu focul cosmic, ea e căldura ce însufleţeşte orice fiinţă vie. Taurul Indra era forţa dogoritoare şi fertilizatoare; el se lega de complexul simbolic al fecundităţii: corn, cer, apă, trăsnet, ploaie, etc. Taurul a fost emblema lui Indra dar şi a lui Şiva; el întruchipa energia sexuală: a călări pe un taur - în felul lui Şiva - însemna a domina şi a transforma acea energie pentru a-i da o întrebuinţare spiritualizantă, de tip yoghinic (taurul lui Şiva simboliza dreptatea şi forţa, ordinea cosmică, spunându-se de aceea că el era de nepătruns). Taurul vedic era şi temelia lumii manifestate; din centrul fix al lumii, el punea în mişcare roata cosmică. Taurul şi trăsnetul au fost, din timpuri străvechi (mileniul III î.C.) simbolurile conjugate ale divinităţilor atmosferice; mugetul taurului a fost asimilat în culturile arhaice - cu uraganul şi cu tunetul; or, şi unul şi celălalt reprezentau o epifanie a forţei fecundatoare. Ansamblul trăsnet-furtună-ploaie a fost uneori considerat bunăoară la eschimoşi - drept o hierofanie a lunii; idolii de tip bovin, care se legau întotdeauna de cultul Marii Mame / Luna au fost frecvenţi în neolitic. Divinităţile lunare mediteraneene şi orientale erau reprezentate sub forma unui taur şi investite cu atribute taurine. Taurul în general a fost considerat un animal lunar, legat de noapte. Toate ambivalenţele, toate ambiguităţile s-au regăsit în simbolistica taurului: el a fost lunar, asociindu-se riturilor fecundităţii, respectiv solar, prin focul sângelui său şi strălucirea sămânţei sale. ‘Cornul desăvârşit’ al lui Şiva a fost cornul lunii; acea asemănare străveche a fost atestată la Babilon şi în Egipt. În Iran, luna era Gaocithra, păstrătoarea sămânţei taurului, căci - după un mit străvechi - taurul primordial şi-a lăsat sămânţa în astrul nopţii. Cultul - de origine iraniană - al lui Mitra cuprindea un sacrificiu de taur: învingător nebiruit, născut la 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă, când ziua începe iarăşi să crească şi când se sărbătorea renaşterea soarelui; actul esenţial al vieţii lui Mitra a fost jertfirea taurului primordial, cea dintâi vieţuitoare zămislită de Ahura Mazdă (după ce l-a dus în sălaşul său, Mitra l-a sacrificat din porunca soarelui, din sângele, măduva şi sămânţa lui născându-se plantele şi animalele, în ciuda împotrivirii şarpelui şi scorpionului, supuşii lui Ahriman). Ascensiunea lui Mitra şi sacrificarea taurului au apărut pe o sumedenie de monumente; acele 2 scene simbolizau lupta puterilor binelui împotriva duhurilor răului - luptă la care trebuia să ia constant parte, cu toată energia, orice credincios - şi intrarea în locaşul luminii veşnice, garantată sufletelor celor drepţi prin mijlocirea atotputernică a lui Mitra. În sacrificiul mitraic al taurului se poate vedea pătrunderea principiului masculin în cel feminin, al focului în umed, a soarelui în lună şi astfel explica simbolismul fecundităţii; de altfel, din cultul lui Mitra reiese nu atât acest simbolism, cât şi cele ale alternanţei ciclice moarte / înviere, ca şi ale unităţii permanente a principiului vieţii. Moartea şi viaţa sunt inseparabile iar taurul prezenta şi o faţetă funebră. La egiptenii vechi, taurul care purta între

coarne un disc solar era deopotrivă un simbol al fecundităţii şi o divinitate funerară legată de Osiris şi de renaşterile aceluia. La tătarii din Altai, stăpânul infernului era reprezentat fie într-o luntre neagră fără vâsle, fie călărind dea-ndărătelea un taur negru; el ţinea în mână o secure în formă de lună şi i se aduceau jertfe de tauri sau de vaci negre (în aproape întreaga Asie, taurul negru era legat de moarte). În Asia Centrală şi în Siberia, la mongoli şi iakuţi, credinţa era într-un taur acvatic, ascuns pe fundul lacurilor şi care mugea înaintea furtunii. Zeul lunii era calificat în Ur / Mesopotamia drept ‘puternicul / tânărul taur ceresc’ sau ‘puternicul / tânărul taur cu coarne zdravene’; pe mormântul regesc de la Ur se înălţa un taur cu cap de aur (soarele şi focul) şi cu falca de lazurit (luna şi apa). În Egipt, divinitatea lunii era ‘taurul stelelor’. Osiris a fost şi el reprezentat printr-un taur; o seamă de picturi din Egipt au reprezentat un taur negru ce ducea în spinare trupul neînsufleţit al lui Osiris. În ebraică, prima literă a alfabetului - ‘alef’ - înseamnă ‘taur’, fiind simbolul lunii din primul pătrar. Un cult din Asia Mică / Anatolia, introdus în Italia antică, a îmbogăţit cultul Cibelei (în ipostaza ei de mamă a zeilor) cu o practică necunoscută până atunci la Roma: taurobolul (iniţierea printr-un botez cu sânge). Bovidele puteau apărea când ca epifanii terestre, când ca epifanii cereşti”. Corespunzător dicţionarelor, “Garga” a fost un termen Sanscrit pentru “taur”. Dr. Mircea Eliade a arătat în “Morfologia religiilor”: “În vechea Indie, ‘ko’ desemna ‘cer’ dar şi ‘corn’ (de taur) iar în Sumer în legătură cu respectivul termen era ‘gu’, ce însemna atât ‘taur’, cât şi ‘curajos’; confirmarea unităţii acelui complex credincios se observă din cuvintele utilizate pentru taur, în asiriană ‘şuru’, ebraică ‘şor’, feniciană ‘thor’, greacă ‘tauros’, latină ‘taurus’.” Su-Merii / Sumerienii şi-au început calendarul în casa zodiacală a taurului - mileniul V î.C. - ei înregistrând în listele lor astronomice şi precesiile precedente (periodicitatea unei case zodiacale fiind de 2160 ani), anume a gemenilor din mileniul VII î.C., a cancerului / racului din mileniul IX î.C. şi a leului din mileniul XI î.C.: în spaţiul Român, ultima organizare statală a paleoliticului - înaintea Potopului - a fost cea imperială Atlantă (având baza Pontică), începând cu mijlocul mileniului XI î.C.

Nordul Caucazului: Kurganii au domesticit caii

207


Plăcute Marii Mame Ka / Ghe au fost multe iar - aşa după cum în jurul Gherga gravitează multe cuvinte - ea a fost rădăcina multor termeni, ca de pildă câmp, cărbune, etc. sau câinele, cămila, calul, ş.a.; proto Indo-Europeanul pentru “cai” a fost cuvântul “ghay” (apropiat de străvechiul “gai” pentru “urs” = “greul Gaii”): caii erau animale iubite ale Pământului - ale Gheii / Gaiei - domesticite post-diluvian (adică în neolitic, după primul Potop). În “Elogiu funebru”, retorul Elen Lysias 445-380 î.C. a scris că neamul Amazoanelor a fost primul între toate popoarele care a îmblânzit caii şi a descoperit călăritul (Afganii - în Paştună aveau “aspa” pentru “iapă”, Iranienii foloseau termenul “asp” pentru “cal”: Arimaspii au fost Arimii călare din Nordul îndepărtat = Hyperborei, având un ochi pe frunte, vecini cu Isedonii / “Is-Edonii” iar Caspii - din jurul Mării Caspice literalmente au fost “călăreţii Pământului”, caii Caspici formând cel mai vechi soi domesticit; la sfârşitul mileniului II î.C., Elenii vechi au preluat caii şi au învăţat călăria de la Troiani, care la începutul mileniului III î.C. au întemeiat Regatul Troian împreună cu Amazoanele călăreţe). Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:88 a localizat Arimaspii lângă Munţii Ripae (probabil Carpaţi). În 2002, Dr. Iaroslav Lebendynsky - care a studiat necropolele din Ariana / Afgani-stan până în Ucraina şi a scris intens despre Amazoanele dintre Munţii Ural şi Munţii Carpaţi - a notat despre ele că erau îngropate cu harnaşamentele şi că erau înalte, cu picioarele curbate, semn clar că-şi petrecuseră bune părţi din vieţi călare (e de știut că - derivat din proto IndoEuropeanul “stă” pentru “a sta” - a apărut Sanscritul “stan” pentru locul unde stau oamenii, respectiv stat = țară, Româneasca “stână” pentru aşezarea păstorească din afara satului, “stană” = “bolovan”, etc., ca sufix regăsindu-se în denumirile unor ținuturi / țări: în contextul marilor mișcări / migrări care au caracterizat Vechea Lume, locul unde stăteau ori se așezau oamenii a fost special reținut, prin adausul / sufixul “-stan”). În istorie a rămas că din mileniul VI î.C., un mamifer mare pe care Gherga l-a avut asociat a fost calul, după domesticirea aceluia în stepele din N Caucazului de către Kurgani, marcajele respective începând cu Anatolia (ca de pildă în Troada / Troia Gherghiţilor, Sanctuarul Gherga din Kerka / Caria, ş.a.), continuând în Balcani - ca de exemplu în Coşava / Kosova prin celebrările organizate acolo Medieval de Ghergani în Săptămâna Albă / dinaintea Paştilor - cu regăsire în ghergheliile / hergheliile din actualul spaţiu Român, etc.; călăreţii Antici au devenit cavaleri, Gherga fiind parte reală din aşa ceva (nu doar în forma simbolică): de exemplu, în Sahara calul a fost utilizat cu milenii înaintea cămilei (ce a fost adusă din Asia), faraonii Gherga - atunci când au întemeiat Egiptul - călărind cai. Privind Stepa Dunăreană, se poate uşor observa că e capătul apusean / Vestic - anume, cel European - al uriaşei Stepe EurAsiatice (care în timp a facilitat transmiterea culturilor însă şi deplasarea Indo-Europenilor, difuzarea cailor domesticiţi dar şi a roţii / respectiv a carului). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheersbrant au scris: “Calul nu e un animal ca toate celelalte; el e un vehicul, e corabie, destinul lui fiind deci inseparabil de cel al omului. Înlănţuirea simbolică Pământ-Mamă, Lună-Apă, Sexualitate-Fertilitate, Vegetaţie-Reînnoire periodică îngăduie desluşirea şi a altor aspecte. Afinitatea dintre cal şi apele curgătoare e limpede subliniată de o veche tradiţie a pescarilor din Bazinul Volga: la începutul primăverii, când se topeau ultimele gheţuri,

Anatolia Sanctuarul Gherga

208


pescarii ofereau un cal - înnecându-l - Moşului apelor, spunând: ‘primeşte darul nostru şi apără-ne neamurile’ (adică tribul). Sacrificarea calului prin înec în apele curgătoare pare să fi fost practicată şi de alte popoare indo-europene (la Roma, calul sacrificat în fiecare an era consacrat zeului Marte). Părtaş la taina apelor fertilizatoare, calul cunoaşte făgaşele lor subterane; aceasta explică de ce în EurAsia se credea că el avea harul de a face să ţâşnească izvoare lovind pământul cu copita. Însuşi Pegas a inaugurat acea tradiţie dând naştere ‘Izvorului Calului’ nu departe de crângul sacru unde se adunau muzele spre a cânta şi a dansa. Se înţelege astfel de ce calul poate fi socotit şi drept un avatar sau un auxiliar al divinităţilor ploii. Simbol al forţei, al puterii creatoare, al tinereţii, calul capătă valori atât sexuale, cât şi spirituale şi în consecinţă aparţine ambelor planuri, terestru şi ceresc. Aceasta ne face să evocăm calul alb, în înţelesul lui solar, luminos. La limită, cuvintele ‘armăsar’ şi ‘mânz’ sau ‘iapă’ şi ‘iepuşoară’ capătă o semnificaţie erotică tot atât de ambiguă ca şi cea a verbului ‘a călări’. Aşa cum calul a reprezentat puterea fertilizatoare, instinctul şi - prin sublimare - spiritual, s-a ajuns ca iapa să întrupeze rolul Gliei-Mame în hierogamia fundamentală Glie-Cer ce domina credinţele popoarelor de agricultori. Un singur animal îl întrece - poate în subtilitate în bestiarul simbolic al tuturor popoarelor: şarpele, care - ca şi el - se prelinge aidoma timpului, de jos în sus şi de sus în jos, între infern şi ceruri; în acest neîntrerupt du-te-vino, drumurile secrete ale calului şi şarpelui sunt drumurile apei: amândoi apar lângă izvoare şi râuri (de aceea, caii şi şerpii îşi schimbă adesea între ei rolurile, în multe situaţii). În loc să se unească în calul-dragon (ca în China, într-o singură figură mitică), binomul cal-dragon se poate scinda în cele 2 componente ale sale, care - dobândind atunci valori contrare - se înfruntă într-o luptă ce devine cea dintre bine şi rău, mitul Sf. Gheorghe fiind un exemplu în acest sens: evident, calul e valorizat pozitiv, reprezentând faţeta ‘umanizată’, în vreme ce dragonul e ‘fiara din noi’, de respins”.

Anterior: Timpul de Aur

Epoca Pietrei în EurAsia “Originea Gherga” este o lucrare ce îndeosebi se referă la ultimele 10 milenii (perioada dintre Potop - adică dezgheţarea calotei glaciare din emisfera Nordică a planetei şi prezent), cu accent pe a doua jumătate a intervalului de timp, mai recentă, corespunzând perioadei patriarhatului / anterior dominând matriarhatul: de la sfârşitul Epocii Pietrei până acum au trecut 5 milenii, progresul omenirii devenind exponenţial mai consistent (ecourile culturilor pre-diluviene, de-a lungul zecilor de milenii anterioare, există însă sunt doar tangenţiale - printre exemple fiind cultul dovedit arheologic al Marii Mame Ghirghe răspândit între N Indiei şi Europa, străvechile încrucişări din peşterile Masivului Garganus / S Italiei, mărturiile despre Caucazianul civilizator Pelasg Gadeir / fratele geamăn al lui Atlas, “îngerii” ne-androgini Gregori / Gherga de pe Înălţimile Ghoran / azi Golan din N Galileii menţionaţi de Cartea patriarhului Eno / Enoh şi Vechiul Testament la începutul capitolului 6 în “Facerea” / “Geneza” = primii îngeri din Biblie, etc. - deoarece actualul profil uman Gherga a avut ultima mutaţie genetică în urmă cu 10 milenii, acel moment, ce convenţional a fost al Potopului / adică topirea calotei Nordice, fiind reperul esenţial; de pildă, e de remarcat că de la vestiţii gardieni / observatori Gregori a provenit în vechea Greacă “a viziona” - “a veghea” în sensul alert / vigilent - ca un împrumut lingvistic Ghergan, fiind de reţinut că inclusiv în Română “a veghea” şi “a vedea” sunt în aceeaşi familie fonetică). Tot în vechea Greacă, pentru “gardian” - “paznicul legii” - se folosea termenul “phylake” / apropiat de Românescul “pulache” (φύλακές = “phylakes” însemna “războinic”): de altfel, stră-Românii îl aveau în frunte pe “puler” / “Pu-Ler” (“Pu” = “sfânt” iar “Ler” = “conducător”); desigur, acela patrona şi Cultul Fecundității / Fertilităţii, fiind evidenţiat social ca foarte potent, inclusiv 209


sexual (de pildă, versiunea Kurdă pentru străjer / paznic e “weliye”, în oarecare rezonanță cu gardienii trecerilor - fie acelea prin vaduri sau prin văi - din spațiul Românesc, știuți ca Valahi). Mult timp după Potop, Grecul Grigori / Gregori pentru străjeri / veghetori - şi alte forme, ca de exemplu Latinul Greg / Grex, “Dux Gregis” însemnând “liderul turmei” - încă erau în asociere cu picurarii / păcurarii conducându-şi sârguincioşi “turmele” / “mulţimile” (de aceea ajungând nume foarte popular în viaţa religioasă), în mod similar Gherghi / Gheorghe, ş.a., fiind versiuni răspândite pentru viaţa agricolă: toate acele forme - pastorale sau agricole - au derivat din acelaşi Gher-Ga / Gherga, care de la început însemna cununia Cerului cu Ga / Glia (unire simbolică a Cerului cu Pământul, cu valabilitate atât la păstori / ciobani, cât şi la agricultori / ţărani); în 2011, “Dicţionarul de regionalisme şi arhaisme din Maramureş” a consemnat că “până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş iar în regiunea extracarpatică se folosea exclusiv termenul de cioban, păcurarul de regulă de cu mic începând viaţa de păcurar, îngrijind mieluşei, apoi trecând la oile sterpe şi sfârşind la oile cu lapte”. De altfel, vechii Românii utilizau “cârd” / “ciurdă” pentru “cireadă” iar negustorului de vite / cornute - sau de oi - până în Evul Mediu i-au zis “gealep” / “gelep” (mai ales celui oriental / venit din răsărit); în Ardeal, până în Evul Mediu prin “ghereb” / “gereb” se înţelegeau juzii / capii comunităţilor - notaţi “comiţi” în documente “greavii” în Germană sau “grofii” în Maghiară având echivalenţele de “gerebiones” în Latină ori “arkhon” în Greacă / ca o aspiraţie din “Garg-On” (în vechime, “gealaţii” în Română erau Uriaşii egalaţi cu realizatorii de mari jiduri / ziduri pentru aşezări / “dave”, de exemplu în Banatul Sârbesc - pe malul drept al Râului Caraş - a existat cetatea Dacă Jidova / Grebenaţ 44,52 lat. N, 21,15 long. E, ei de aceea fiind idolatrizaţi ca “jidovi” / “ji-dovi” iar spre deosebire, mult ulterior a apărut la Români peiorativul “jidani” pentru Evrei: a nu se confunda, mitologia Românească reţinându-i admirativ pe jidovi ca pre-diluvieni iar peiorativ pe jidani că au fost post-diluvieni, mult ulteriori, singura apropiere dintre jidovi şi jidani putând fi fonetic legată de calitatea de constructori Ciclopici a jidovilor / Gherghilor pe de o parte şi pe de altă parte provenienţa jidanilor / Evreilor din Canaan Ţara Sacră a Ghergheseilor - unde indigenii Ghirgaşiţi au construit capcane Ciclopice pentru capturarea ciurdelor / cirezilor de rumegătoare / ierbivore, apoi ei avându-şi ca locuri sacre mai ales pe cele circulare dintre acelea, pentru ceremonii religioase de sacrificii, numindu-le Ghirgare / Ghilgale). Despre “Civilizaţia Pastorală” la Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în 2013 că a fost un “complex cultural dezvoltat de crescătorii de animale pe fâneţe naturale sau pe pajişti obţinute prin defrişarea pădurilor şi desecarea apelor, specific antropomorfismului indo-european; vechimea peisajului pastoral este atestată de un bogat fond lingvistic autohton traco-dac, provenit din domeniul creşterii animalelor (baci, brânză, căciulă, ghioagă, stână, ţap, ţarc, etc.), de originalitatea folclorului pastoral muzical, de Calendarul pastoral încărcat cu sărbători şi obiceiuri dedicate atât animalelor domestice, cât şi fiarelor pădurii, etc. Pentru folosirea eficientă a fâneţelor şi pajiştilor aflate la mari distanţe de vatra aşezării, păstorii au amenajat adăposturi specifice oamenilor şi animalelor (bordeie, oboare, stâne, târle, etc.), drumuri ale turmelor dublate de drumurile sării,

fântâni, ş.a.m.d. Abundenţa materiilor prime a favorizat dezvoltarea prelucrării produselor, inclusiv a pieilor / blănurilor (cojocărit, curelărit, darace, dârste, vâltori, etc.), baza sistemului de alimentaţie formându-l laptele şi carnea. Un loc aparte în Civilizaţia Pastorală l-a ocupat păstoritul transhumant dezvoltat pe păşunile din zona alpină a Carpaţilor, pentru văratul turmelor, şi pe vegetaţia naturală din vastele teritorii (bălţi, bărăganuri, deltă, litoral, stepe, etc.) extracarpatice, pentru iernat. Practic, păstoritul transhumant a pus în mişcare imense turme pe distanţe de sute de km într-un areal geografic corespunzând - în linii mari - Vechii Civilizaţii Europene şi cu teritoriile apoi locuite de traci, popor indo-european a cărui ramură geto-dacă este rădăcina autohtonă a românilor. În căutarea de păşuni, păstorii din Bazinul Dunării inferioare vărau în Munţii Carpaţi până în Moravia şi Silezia, până în Alpii Dinarici / Dalmaţi, Pind, Rodopi, Caucaz şi iernau pe litoralurile Mărilor Adriatică, Caspică, Egee, Ionică şi Neagră, până în Crimeea şi nordul Caucazului, în stepele ponto-caspice”.

În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a scris: “Gândirea arhaică nu implica preponderent credinţa minţii / raţiunea, cât credinţa inimii / intuiţia. Comunicarea mitică în etapa protoarhaică era trăită nemijlocit, prin conduită ritualică şi transmitere pe cale strict orală (ulterior, mitul a început să fie transmis pe cale grafică, pierzându-şi astfel calitatea trăirii ritualice, transformându-se treptat dintrun discurs ‘viu’ într-unul mai ‘inert’). Acceptând oricare dintre caracteristicile creatorului / autorului prim al miturilor cosmogonice - de geniu primitiv în măsură să citească semnele naturale ale lumii cosmice, de revelator divin al mesajelor extraterestre, de interpret al supraconştientului colectiv, etc. - se poate constata că el poate fi definit ca receptor al anumitor ‘mesaje naturale’ sau extra-umane, supra-umane sau / şi infra-umane. Din momentul în care a tradus în limbajul simbolic prima cosmogonie, acel creator individual sau colectiv - a devenit ‘capătul de pod’ al unei milenare semioze mitice. Toţi iniţiaţii care l-au urmat în acea indefinită strădanie de perpetuare a mesajului cosmogonic au îndeplinit succesiv calitatea de receptor şi transmiţător al lui. 210


În perioada orală a culturii mitice, iniţiatul / transmiţătorul de mituri comunica - la rândul său - experienţa mitului cosmogonic, pe 2 căi: ezoterică şi exoterică. Calea ezoterică a fost cea a iniţierii în misterele ‘mitice’ ale lumii cosmice (cale urmată de magi, şamani, înţelepţi, sacerdoţi, ş.a.); în acea etapă a existenţei sale, omul a început să înţeleagă că singura cale spre zei era calea către sine însuşi. Interacţiunea iniţiatică ce se instituia între maestrul emitent şi neofitul receptor era de tip interactiv, presupunând cooperarea şi dialogul comunicativ între cei 2 actori - transmiţător şi receptor - până când cel din urmă îşi însuşea normele şi conţinutul comportamentului iniţiatic; o dată acelea însuşite, neofitul devenea transmiţătorul activ al mitului (existenţa unor variante mitice care se îndepărtează adesea de prototip relevă rolul creator al iniţiatului transmiţător). Izvoarele de inspiraţie ale acelor personalităţi creatoare erau ‘crizele’, ‘întâlnirile’, ‘revelaţiile’, respectiv experimentele magico-religioase privilegiate (astfel, pe trama menţinută cu necesitate a vechiului ritual / mit se impuneau - graţie acelor transmiţători / creatori - noi elemente care îmbogăţeau mesajul mitic, contribuind treptat la modificarea lui până la nerecunoaştere). Prin calitatea recitării mitului cosmogonic pe de o parte şi prin resemnificările asociate mesajului mitic pe de altă parte, acei iniţiaţi se pot defini drept cei dintâi artişti ai lumii. Iniţiatul arhaic primea, constata şi comunica un mesaj esenţial, în timp ce esenţele nu erau fructele sale: fenomenul religios era primit, nu descifrat ca un mesaj oarecare; înţelegând regulile de construcţie ale lumii cosmice şi traducându-le în limbaj uman, acei ‘sfinţi tălmăcitori’ au devenit cei dintâi hermeneuţi ai istoriei umane. Altfel spus, în calitate de interpretare şi comunicare subiectivă a fenomenelor naturii mai întâi şi a fenomenelor culturii mai apoi, semioza mitică a fost invariant supusă slăbiciunilor subiectivităţii umane şi formelor imperfecte ale limbajului. Dubla calitate a mesagerilor mesajelor mitice - de artişti şi hermeneuţi - reprezintă una din principalele surse de ‘zgomot’, de pervertire semantică a mesajelor originare. Calea exoterică s-a definit ca forma discursivă instituită între iniţiatul transmiţător de ritualuri / mituri şi microgrupul uman - neiniţiat, laic - receptor: a fost o comunicare de tip vizual, verbală sau / şi neverbalizată, în care receptorul nu putea replica emitentului / transmiţătorului dar putea - în schimb să-şi manifeste starea generală de receptivitate a discursului prin reacţii psiho-fiziologice complexe. Beneficiarul ultim şi real al mitului cosmogonic era - de fapt - tocmai acel primitiv simplu: el nu recepta atât conţinuturile semnificative (semnificaţiile ascunse simbolic) ale mesajului mitic, fiind lipsit de codul simbolic pe care - într-o măsură mai mare sau mai mică - îl deţineau iniţiaţii, cât mai ales formele expresive semnificante sesizate prin resursele intuitive de excepţie care încă mai erau, efectele subordonându-se principiului de a face ceea ce au făcut la origine zeii. Prin natura acelui mesaj universal prezent în miturile cosmogonice - se poate spune că opera conţinea în ea însăşi imaginea receptorului căruia îi era destinată (cu alte cuvinte, ea răspundea regulilor de accesibilitate legate de ‘lumea aşteptărilor receptorului’, de previziunile posibil de făcut în legătură cu desfăşurarea discursului mitic, de datele familiare ale conţinutului mitic, etc., tocmai acelei geniale rezolvări specifice comunicării mitice datorându-i-se şi şansa receptării şi decodării sale semnificative de către un public neinstruit anume pentru aceea; în ultimă instanţă, ceea ce a favorizat înţelegerea

mesajului cosmogonic era - dincolo de aspectul narativ, mai mult sau mai puţin relevant - faptul că receptorul arhaic mai trăia încă într-un cosmos sacralizat, a cărui oglindă o reprezenta însuşi mitul creaţiei). Omul arhaic a fost capabil să creeze şi să transmită o impresionantă moştenire culturală pe cale orală mai întâi şi pe cale grafică mai apoi. În contextul situaţiei de comunicare după faza arhaică a semiozei mitice, a apărut ‘observatorul’ care căuta să desluşească în primul rând conţinutul obiectiv al mitului - elementele sale structurale - şi abia apoi elementele subiective; ‘observatorul’ încerca să re/construiască întreaga lume a sensurilor generate de mit, pentru a-i putea desprinde esenţa: ideea-arhetip îmbrăcată în multiple forme şi sensuri expresive (în acel scop, el trebuia să cunoască şi să controleze ansamblul tuturor codurilor sincretic angajate în geneza mitului / codul lumii naturale, codul limbii, codul raporturilor sociale, etc)”.

Oglinda Ca oglinzile care reţin imaginea dar o şi redau, oamenii s-au socotit drept oglinzi ale divinului, care reprezintă şi în acelaşi timp reflectă divinul (în mod mai strălucitor sau mai şters / murdar, mai mare sau mai mic, etc., în funcţie de tipul oamenilor / paralelele între oglinzi şi oameni fiind nenumărate). Anterior actualului tipar genetic uman Gherga (apărut în urmă cu 10 milenii, când populaţia globului a ajuns rapid la câteva milioane), a fost strămoşul Gherga care nu putea avea acelaşi model genetic Gherga ca şi cel actual - datorită mutaţiei survenite în Asia Centrală - dar totuşi nu era prea diferit faţă de omul Modern. Înainte de Potop a fost o perioadă de co-existenţă a 3 tipuri umane Homo Sapiens, Neandertal şi Cro-Magnon - când s-a dezvoltat arta (considerată ştiinţă dar şi propriu-zis cu picturi, sculpturi, etc.) iar religios s-a impus Doamna-zeu / Marea Mamă, venerată ca “grasă şi frumoasă” de învingătorii Homo Sapiens; la început - timp de milenii - n-a fost nici o referinţă despre tată.

211


Pentru Uriaş - pe aceeaşi structură consonantică Gherga / Gheareg - a apărut în Română cuvântul “Gealat”; multe graiuri orientale au reprodus similar vestiţii Uriaşi = Gealaţi din vechime, unele chiar explicit, ca Ghirgaşi, Ghergasi, etc.

Calota glaciară Nu pot fi ignorate amintirile comune ale omenirii (din surse independente, de pe tot globul) despre matriarhat, Uriaşi, Potop / adică dezgheţul Erei Glaciare, etc. De pildă, Indienii în epopeea Antică a lui Râ-mâ / Rama au descris în detalii conflicte străvechi iar Evreii Antici au nominalizat în Biblie 3 fraţi (ca fiind cei mai semnificativi, dintre mai mulţi copii ai perechii primordiale - Adam şi Eva): Cain, Abel, Set / similar cu Homo Sapiens, Neandertal, Cro-Magnon; Set a apărut deoarece primul născut, sedentarul Cain, pentru unii însemnând “Timp”, l-a omorât pe nomadul Abel, pentru unii însemnând “Eter” / a fost prima crimă relatată biblic din istoria omenirii, urmaşii lui Cain fiind copiii oamenilor iar cei ai lui Set ai Domnului - în “Facerea” 6:2 apărând că înaintea Potopului a fost cuplarea fiicelor oamenilor cu fiii Domnului (după Potop toţi au ajuns copiii Domnului - Noe fiind descendent din Set - iar Iisus, despre care oamenii susţineau că e Fiul Domnului, susţinea despre sine că era “fiul omului”). În vechime predomina ideea superiorităţii părinţilor faţă de copii - dintre copii primul născut fiind considerat superior celorlalţi - şi câteodată, din fanatism religios, primul născut tocmai de aceea era jertfit, ca semn de sacrificiu suprem faţă de divin: jertfa umană se făcea în ideea că dacă divinul dăruia ceea ce era mai bun, atunci în schimb se oferea divinului ceea ce era mai bun, adică primul născut. Mitologia Română a reţinut conflictele cauzate de “căpcăuni” / “căpcăuni” - primele spiţe umane, anteriorii stăpâni ai Pământului Ka / Ga - iar cea Greacă (sub forma “generaţiilor de aur”) a păstrat în amintire luptele Uriaşilor din preajma peşterilor: Titanii, respectiv Giganţii / facil de identificat cu Neandertal, respectiv Cro-Magnon (Titanii, despre care Homer afirma că “au fost protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, se întâlneau în consilii administrative întemeiate de o parte pe dreptul divin şi pe de altă parte pe vechimea familiilor - de la ei păstrându-se în Română forma “tătâne” pentru părinte - iar Giganţii erau înfăţişaţi ca oameni superbi însă violenţi, având arme lucitoare; vechii Greci ştiau despre acei Uriaşi - Titani şi Giganţi - că descindeau din încrucişarea Cerului şi Gliei / Pământului, ei fiind din timpul “de aur” ale omenirii, arătând şi că Giganţii au apărut ulterior Titanilor, Ghea născându-i după castrarea partenerului ei Uranus / Cer: într-adevăr, cronologic ivirea Cro-Magnon a urmat lui Neandertal, ambele rase umane dispărând pre-diluvian, triumful fiind al lui Homo Sapiens / factorul decisiv al supravieţuirii reieşind că a fost buna comunicare, prin capacitatea de a crea reţele sociale).

Îngeri luptându-se În istorie mereu au fost fratricide, ca pre-diluvian disputa îngerească Ghergană indicată de Cartea patriarhului Eno / Enoh - dintre arhanghelul Gavriil şi Uriaşii urmaşi ai observatorilor / veghetorilor Gregori de pe Înălţimile Golan / Ghoran din N Galileii - menţionată şi de primii poeţi Greci Homer în “Odiseea” 8:332 şi Hesiod în “Erga” / “Lucrări şi zile” 68 (ambii din portul Anatolian Cume / Cyme al Gherghinilor, localitate avându-şi denumirea legată de cuvântul “kyma” pentru “val”), că “Gher-mes” / Hermes, bunicul Gherganilor, l-a eliminat pe gardianul divin Argos devenind astfel în locul aceluia curierul / mesagerul dintre Cer şi Pământ iar post-diluvian de pildă au fost Războiul Troian, conflictele Semiţilor (dintre Evrei şi Arabi), ş.a.; patriarhul Enoh / Enoch a relatat în stil biblic - scriptura sa a fost dinaintea Vechiului Testament - despre prezenţa “îngerească” înaintea Potopului, ca ecouri Gherga, atât a vechilor veghetori Gregori / Qadiş în Aramaică, cât şi a lui Gavriil / Gabriel, şeful cheru-vimilor / heruvimilor (care s-a regăsit şi după Potop): e interesant că dintre îngeri, deşi cheru-vimii / heruvimii nu intrau în contact cu oamenii - ci doar arhanghelii aveau acea menire - Gavriil / Gabriel a făcut-o, fiind şi cel mai important curier / mesager biblic (un episod pre-diluvian deosebit a fost când unii îngeri au preferat să fie masculini şi nu androgini - ceea ce a şocat / ca “indisciplină” faţă de divin - prin bărbăţia lor preferând să se împreune cu pământenele şi nu să fie fără sex, ca mulţi alţi îngeri). În “Cabala” e menţionată “Cartea lui Enoh” în mai multe rânduri ca o lucrare “păstrată din generaţie în generaţie şi transmisă cu pioşenie”; în plus, tradiţia afirmă că Noe a luat cartea străbunicului său Eno / Enoh în arcă, scăpând-o de distrugere: renumele lucrării a rămas până azi, datorită faptului că e considerată singura pre-diluviană - atestată prin chiar conţinutul său - existentă în lume (canoanele Evreilor şi creştinilor însă o resping, considerând-o “apocrifă” - din Greacă “apokryphos”=“ascunsă” - respectiv “neinspirată”, 212


Îndeosebi pentru rârâiţii Pelasgi, soarele luminătorul diurn al pământului - era Ra / ca produs al lui Ga iar Ghea / Gaia era reprezentată de fiica Rhea / Raia (Anatolianul Homer îi numea “divini” pe Pelasgi, deoarece se trăgeau din zei / “Iliada” 10:429, “Odiseea” 19:177); de exemplu, încă ulterior Războiului Troian, Truscii / Etruscii proveniţi dintre Pelasgii Troiani - formau o populaţie care nu utiliza “G”, dinastia regală a lor Tarquină fiind de fapt Gharghină, similar cum anterior Troia / Troada era “Gheroaga” iar Dardanele reproducea Garganele (e de ştiut, conform proto Indo-Europeanului cuvânt “ghai” pentru “strălucire”, că Gaia însemna “Luminata” / “Strălucita”, ceea ce - pe de altă parte - ar duce şi la înţelesul Gher-Ga de Cer luminat / strălucit, Românii păstrând verbului “a lumina” şi sinonime ca “a clarifica”, “a limpezi”, “a cultiva”, “a bucura”, etc). Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” că “aripile sufletului încep să crească atunci când omul contemplă frumuseţea acestei lumi şi începe să cugete la frumosul în sine; creşterea aripilor drept urmare a iniţierii a fost atestată cu imaginea legată de conceperea sufletului ca substanţă zburătoare - asemenea păsării - căci zborul simboliza înţelegerea, cuprinderea lucrurilor secrete sau adevărurile metafizice” (prin moarte, sufletul se înălţa ultima dată spre cer după spirit, apoi se aşeza ca o pasăre spre odihnă veşnică pe pământ / glie). De pildă, străvechea zeiţă protogenă Anat / Ananke - mama ursitoarelor, bunica lui Gadeir / Prometeu, zeul care a adus oamenilor focul din Cer era înaripată şi purta făclia / torţa: ambele simboluri - aripile pentru zbor şi torţa / făclia pentru foc - în vechime erau foarte puternice şi semnificative. Primului născut al Zeului Poseidon i se zicea “Po-Ro-Teu” = Proteus, fiind “Protogonos” - adică “Primordial” - ştiut ca străvechi marinar; fratele său geamăn a fost Prometeu/s: vechii Greci i-au reţinut pe gemenii primordiali / “protogoni” din perechea Proteus-Prometeus ca Atlas-Gadeir/os (într-o prelungire a propagandei despre ei, cu separarea de către Strâmtoarea Gibraltar, toponimia a reţinut la Oceanul Atlantic pe malul African Munţii Atlas iar pe malul European portul Ghedeira, azi Cadiz 36,32 lat. N, 6,17 long. V, în Spania); iniţial, ei au fost fraţii gemeni Proteu şi Prometeu. Zeul Poseidon avea turme de foci, a căror pază a încredinţat-o fiului Proteu / primul născut: aceasta deopotrivă denotă atât importanţa focilor - vieţuitoare tipice apelor reci cât şi caracterul polar Nordic / HiperBoreu al stăpânirii sale (Edenul posedat de el se întindea - în E Europei - între Pont şi Pol); pe atunci era sfârşitul ultimei glaciaţiuni, temperaturile generale fiind încă scăzute în aer, la sol şi în apă (cu atât mai mult contând utilizarea practică a focului, pentru producerea căldurii necesară în marginea calotei, unde zona era foarte bogată în vieţuitoare, utile traiului). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Potrivit mitologiei greceşti, focul a ţâşnit dintr-un bât. Dacă Prometeu a adus focul din cer, Hermes a născocit focul - ‘pyreia’ - frecând unul de celălalt 2 beţe, unul din lemn tare, celălalt din lemn moale. Acel foc terestru era de o natură diferită de cea a focului ceresc furat de la zei de către Prometeu (şi devenit teluric, pentru că a fost coborât din Olimpul Nemuritorilor printre muritori). Acel foc al scânteii, al fulgerului / trăsnetului e fertilizant: el aduce ploaia sau face să ţâşnească izvoare subterane”. Faima Europenei Ananke şi ale fabuloaselor ei divinităţi se datora adevărului împărţit şi justiţiei printre nemuritorii cereşti şi muritorii pământeni iar faima Sumeriană Anunaki - adică a pruncilor înaripaţi ai

într-adevăr cea mai veche carte a omenirii “deranjând” / “tulburând” şi azi). Acei îngeri Gregori au avut un rol civilizator de prim rang, redat şi de către vechii Greci prin relatările despre pre-diluvianul rol civilizator al activităţilor Pelasgului Gadeir/os, numit de către ei cu înţelesul de “Chibzuit”, adică zis “Prometeu” în Greacă - frate geamăn cu Atlas - stăpâni în pre-diluvianul Imperiu Borean / Atlant întemeiat de tatăl lor Poseidon (posesorul Edenului / Raiului), care era fiul Timpului / Cronos şi al Marii Zeiţe Rhea; e de observat că în mitologia străveche, Pământul era personificat ca Ga iar Marea Zeiţă ca Rhea, fiica Mamei Ga (în timp, deseori rolurile ambelor - Ga şi Rhea - s-au suprapus, fiica Rhea perpetuând atributele mamei Ga, ca Marea Zeiţă Mamă a Pământului).

Titanii Tatăl şi Fiul = “Unul” / “Anul” (Cerul şi Timpul): Uranos şi Cronos 213


împodobeau oamenii reflectând și bucuria lor de a fi recunoscuți în grupul propagatorilor credințelor legate de puterile zburării / cuvântării; Zburătorul - care a produs o bună parte din folclorul erotic Românesc - tulbura fetele către obsesie sexuală, inducându-le stări între excitație și orgasm, el având și o cântare, numită “glasul zmeilor” (pentru “dezburătorit” fiind tot felul de farmece și descântece de dragoste). Psihanalistul Evreu Wilhelm Reich 1897-1957 din Galiţia a pretins că prin pulsiunea sexuală a orgasmului se degajă o energie specială - numită “orgon” - ce îl poate duce pe om la fericirea absolută; studiul său a continuat de fapt principiul oriental exprimat de vechii Chinezi ca forţa Qi, de vechii Indieni ca vitalitatea “prana”, de vechii Greci ca respiraţia “pneuma” ori de vechii Europeni ca “eter”, etc.: energia orgonică e energia primordială a vieţii, câmpurile sale transmiţând informaţii fără a pierde energie şi se propagă prin mediile fizice fără a interacţiona cu ele. Orgonul e o manifestare a forţei fundamentală - fluidul nelimitat elementul de bază şi sursa vieţii în Univers (se atinge de pildă de către şamani, cu acupunctura sau cu Yoga): întreaga materie e cuprinsă de această energie, prezentă peste tot dar variabilă în funcţie de timp şi de loc; energia orgonică poate fi generată ca efect al distorsiunii geometriei vidului, fapt demonstrat de ceea ce se numeşte “efect de formă”. Cercetătorul a descoperit că orgonul posedă şi însuşiri distructive, începând prin a provoca fenomenul de condensare (el a inventat - pe lângă “acumulatorul orgonic” - şi “tunul anti-nori”, pentru provocarea ploii). La stră-Români, zise şi Gogul, Paparudele goale - atestate în Epoca Pietrei - invocau ploaia: aşa ceva nu era o fantezie, ci aparţinea ancestralului ritual păgân desfăşurat pe timp de secetă, pentru a ploua, provocat de fetele ajunse în pragul maturităţii (gata pentru dezvirginare).

luminii cereşti An - era similară: Ananke şi Anunaki erau denumirile aceloraşi făpturi legând Cerul de Glie (fiind numele divin / adică sacru, numele uman / adică profan fiind Gherga, reflecţia respectând zisa “precum în Cer, aşa şi pe Pământ”); ursitei / șansei i se zicea “noroc” (în opoziție cu insuccesul, știut ca “nenoroc” / “nenorocire”, adică negația sa): la strănut, acoperirea gurii cu mâna era din credința de a păstra sufletul intact - ca să nu iasă din trup și astfel să deschidă calea morții - la începutul Medieval papa Grigore “cel Mare” rânduind ca oamenii să binecuvânteze cu “noroc” persoana strănutând tare (căci strănutul - dacă nu cumva provenea din răceală - era semnul debutului ciumei, boală ce făcea ravagii), prin noroc și urându-se fericire / destin favorabil, așa după cum e la fiecare soarta / ursita, ruga mereu fiind împotriva ne-norocirii, pentru norocire. Reprezentarea cu aripi a îngerilor a fost modul artistic prin care se sugera că erau din Cer; nu doar ei au fost zburători, aripi fiind ataşate şi lucrurilor (ca de exemplu discului de pe cer - interpretat de unii drept soare - prezent în vechi sculpturi şi picturi, etc.): penele aripilor de aceea erau foarte preţuite, colecţionate şi purtate cu veneraţie, efectiv simbolizând neuitata legătură a pământenilor cu cerul (în riturile fertilităţii - aşa după cum păsările prin zborul lor printre plante ajută polenizările purtătorii de aripi sau măcar de pene, oameni desigur fizic nezburători, simbolic de fapt doreau recolte bune şi deci o viaţă mai bună).

Aromâna a conservat prin verbul “a zbura” însemnând “a cuvânta” ceea ce în mare vechime se știa despre cuvinte, că acelea “zburau” de la un om la altul: legendarul “Zburător” - simbolul dragostei neîmpărtășite din străvechile povești Românești - era “Cuvântător”, adică mesagerul care transmitea cuvintele divine, curierul zeilor printre oameni (încă din timpurile când abia se articulau / conturau graiurile oamenilor trăind în preajma grotelor / peșterilor), penele cu care se corcodeau / adică se 214


Fiii Cerului şi Gliei erau prin spirit fiii divinităţii cereşti iar prin suflet - prin faptul că erau născuţi pe pământ erau fiii pământului; prin “Uriaşi” nu-s de înţeles în mod necesar oameni de statură fizică înaltă (cu toate că Românii au “găligani” - cuvânt existent în fondul Trac, conform Dr. Mihai Vinereanu - pentru oamenii înalţi, lungani, vlăjgani), cât “mari preoţi”: Uriaşii religiei din vremurile acelea prediluviene ale Epocii Pietrei. Grupul genetic Gherga N* s-a suprapus cu mai vechea grupă maternă umană N* (spre exemplu, în Peştera Kebara 32,34 lat. N, 34,58 long. E din Muntele Carmel / Israel s-a demonstrat co-existenţa sa în paralel cu Neandertal, grup uman mai solid, cu creier mai mare şi cu viaţă sexuală mai intensă decât cel actual - care a instituit şi Cultul Morţilor - stins datorită climei schimbate pe planetă prin căderea uriaşului meteorit în Arizona şi datorită înmulţirii prezentului tip uman). Tatuaţii Neandertali decoraţi artistic şi cu ocru / hematite, reproducând sângele cu care erau mânjiți cei având succes la vânători - mâncau dublu decât Homo Sapiens, aveau auzul și vederea mai bune, ceea ce-i avantaja în întunecimile codrilor, aveau deja pielea mai deschisă la culoare (dar şi ochii) şi erau buni suliţaşi.

planeta - notată de “Cartea lui Enoh” ca “pământul Uriașilor” - timp de o mie de generații / respectiv circa 33 de milenii (după cum a calibrat Anticul istoric Herodot Karka, cu 3 generații pe secol) a fost timpul știut ca al Uriașilor, din Era de Aur. Cercetările Moderne (arheologice / antropologice) au confirmat vechile scrieri ca foarte exacte: de exemplu, în Europa din urmă cu 43 de milenii, la 7 milenii după apariţia capacităţii de abstractizare - dovedită ştiinţific - pe lângă Neandertal a apărut Cro Magnon iar după 5 milenii şi Homo Sapiens (de sine stătător); Neandertalii = “Titanii” au dispărut în urmă cu 25 de milenii iar Cro Magnon = “Giganţii” au dispărut în urmă cu 10 milenii, după Uriaşii respectivi (Titanii şi Giganţii) rămânând numai Homo Sapiens = oamenii. Astfel, se pot preciza convieţuirilor celor 3 specii umane timp de 13 milenii (din urmă cu 38 de milenii, până acum 25 de milenii, atunci încadrându-se apariţia graiurilor, dovedite ştiinţific ca vechi de 36 milenii, biblic fiind consemnat cuvântul ca apărut “la început”) şi convieţuirea a 2 specii umane - Cro Magnon şi Homo Sapiens - timp de 15 milenii (din urmă cu 25 de milenii, până acum 10 milenii); în ultimele 10 milenii, pe Pământ n-a fost decât Homo Sapiens, cu cele 3 culori rasiale de bază ale sale: neagră, albă şi galbenă (actuale şi acum, pe lângă ele fiind şi multe metisări). Stră-Româna a sintetizat vorbitul ca “grai” apropiat de “Gher” = Cer, similar cum termenul pentru viață “trai” e în legătură cu “Terra” / Pământul (inițial având denumirea Ga). Portrete de Neandertali, făcute de specialişti inclusiv pe baza analizelor ADN, indică pielea deschisă la culoare, pistrui şi păr roşcat, drept caracteristici esenţiale ale lor (actualii albi au apărut după relativ puţin timp, în zone mai Nordice, mai reci şi mai izolate, constituind un tip uman mai nou, rapid supremaţia albilor impunându-se):

Răspândirea Neandertal Neandertal este denumirea după Valea Neander de la care a fost numit un tip uman răspândit din Siberia / Altai până la Atlantic, mai puţin numeros decât contemporanii săi, care a dispărut în urmă cu 25 de milenii (ultimul său loc din Europa a fost în Peştera Gorham de la Gibraltar); obiceiul îngropării cu flori a morţilor săi - mai ales în grote / peşteri era cu orientare E-V: în ritualurile lor - majoritatea nocturne interesul era pentru sosirea nopţii şi de aceea apusul pentru ei însemna declanşarea ceremoniilor, direcţia spre răsărit pe care o foloseau la înhumare fiind cea a apariţiei soarelui, ce aducea renaşterea. După ce acum 50 de milenii a apărut capacitatea de abstractizare, specialiştii au datat că în urmă cu 43 de milenii a fost apariţia Cro Magnon în Europa, atunci fiind datată la Neandertali trecerea la canibalism ritualic, prin consumarea creierelor semenilor (după ce îi scalpau): Neandertalii astfel - prin ingerările respective - doreau să le perpetueze calităţile, prin înghiţire crezând că virtuţile răposaţilor se transferau în ei. În Vechiul Testament, “cartea întâi a cronicilor” 16:15 a scris despre Dumnezeu “Aduceţivă aminte de aşezământul Lui, de făgăduinţa dată pentru mii de neamuri”, ceea ce interpretat din versiunea originală Ebraică - după cum a studiat în “Vedele și Tora” din 1996 și Dr. Barbara Holdrege, profesoară de istoria religiilor la Universitatea California - însemna de fapt “după o mie de generații”, fapt evidențiat și de comentariul Rabbăh la “Facerea” / “Geneza”, din Palestina secolului V: pre-diluvian 215


Eskimosă / Eski-mosă de acum; argila o foloseau ca pământ care vindecă, inclusiv azi fiind apreciate calităţile sale (argila fiind bazică, are numeroase proprietăţi antioxidante, prelungind viaţa iar efectele curei cu ea sunt benefice, având rezultate incontestabile). În glaciaţiune, când temperaturile exterioare erau negative, peşterile reprezentau singurele locuri “calde”, cu temperaturi pozitive; în era glaciară, peşterile constituiau adăposturi în interiorul pământului pentru care oamenii erau foarte recunoscători divinităţii supreme care le patrona, anume respectul lor se îndrepta către Marea Zeiţă Mamă. Oamenii însă nu puteau locui în peşteri, căci foamea îi determina să se deplaseze în căutare de hrană, la mari distanţe; pe atunci, populaţiile Nordice erau formate îndeosebi din vânători iar populaţiile Sudice erau alcătuite mai ales din culegători. Peşterile serveau temporar ca adăposturi şi permanent ca sanctuare. În Cuaternar, ceilalţi oameni - mai puţin înzestraţi fizic - s-au coalizat pentru a extermina conştient, fără milă, pe ultimii Neandertali (rămânând în amintire Tătânii / Titanii din vechime); erau ţintiţi mai ales bărbaţii Neandertal: femeile Neandertal nu prindeau rod decât cu ei, fiind incompatibile genetic cu bărbaţii Homo Sapiens, astfel încât extincţia Neandertal a fost relativ rapidă. Totuşi, au fost câteva milenii bune de coexistenţă a unor negrese Homo Sapiens cu unii Uriaşii albi Neandertali, când s-au metisat în Giganţii Cro Magnon (căci femeile Homo Sapiens au fost foarte fertile, ele putând prinde rod cu bărbaţii Neandertal, din încrucişările lor rezultând acei Uriaşi hibrizi); însă până la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, Homo Sapiens a rămas singura specie umană pe glob, exterminarea Cro Magnon terminându-se tot în Europa, ca şi cea anterioară Neandertală. Dr. Ezra Zubrow de la Universitatea Buffalo / New York a simulat computerizat interacţiunea între 2 populaţii, determinând avantajul necesar uneia ca s-o înlocuiască pe cealaltă: un avantaj de 2% poate duce la eliminarea celeilalte populaţii în numai un mileniu (un exemplu poate fi amestecul Atlanţilor şi Amazoanelor cu Gherganii şi Gherganele, prin însoţirea Amazoanelor cu Gherganii şi a Atlanţilor cu Gherganele toate generaţiile lor următoare ajungând înrudite, cei mai numeroşi apoi perpetuându-se). Conform Anticului Diodor din Sicilia 1:26, vechii preoţi Egipteni - care numeau Pontul ca “Siriath” / radicalul Trac “sure” însemnând “strălucitor” avându-şi rădăcina în timpurile pre Indo-Europene - au calculat o durată de 23 milenii de la “Domnia Soarelui” până la domnia împăratului Alexandru “cel Mare” (care era Macedon / nu etnic Elen iar Macedonia nu era etnic Elenică, Imperiul Macedon - ce nu era Elen - realizat de el şi generalii săi etnici Makedoni / nu etnici Eleni, plecaţi din Balcani cu militari Macedoni şi Traci / nu Eleni, angrenând Greci Anatolieni cu care au fost împreună / nu cu Eleni Balcanici, fiind cel mai mare imperiu din lumea de până atunci, întins din Europa în Asia şi Africa); în Epoca Modernă și în Evul Mediu au fost denumiți Armâni cei care Antic erau Makedoni (iar nu Eleni / nici măcar Eleni vechi): cei care au avut tăria să cucerească o bună parte a Lumii Vechi n-au fost vechii Eleni, ci au fost vechii Makedoni = strămoșii Armânilor / Aromânilor (iar așa ceva denotă vitalitatea / forța energetică a lor, ca oameni deopotrivă puternici și deștepți). Dintre cele 2 repere ale istoricului Diodor Sicul, timpul mai vechi indicat corespundea tocmai celui al pierderii puterii în lume de către Neandertali (probat ştiinţific de către actualii arheologi); el a scris că până în mileniul XXIII î.C. timpul era măsurat cu

Reconstituiri Neandertal Neandertalii, mai înzestraţi fizic decât actualii oameni (acum ar fi câştigat orice olimpiadă), aveau priviri alerte şi inteligente: erau buni vânători în grup de animale mari (mamuţi, urşi, cerbi, etc.), utilizând mai ales lănci / erau preponderent carnivori şi pentru pradă parcurgeau distanţe mari. Neandertalii făceau foc cu iască, aveau cunoştinţe despre ierburile medicinale - având şi grijă unii de alţii, fiind solidari - preparând culori ce amestecate cu argilă / lut erau pentru decorarea trupurilor lor (mari cântăreţi, produceau fluiere, statuete închipuind animalele vânate dar şi leoaice, etc. însă n-au lăsat opere artistice ample / semnificative), copilăria fiindu-le scurtă iar ca adulţi murind tineri datorită asprului trai dus: viaţa lor pe atunci se asemăna cu cea 216


ciclul lunar, ceea ce explica legendele că pe atunci făpturile umane “trăiau 1200 de ani” însă ani lunari, nu ani solari (adică echivalând totalul acelor 1200 de ani lunari cu 1200 de luni solare de fapt, respectiv acel număr însemnând un secol solar / fiind 12 luni solare pentru anul solar) şi că “domniile durau 300 de ani” / lunari - adică un sfert de secol / solar - pe atunci el mai consemnând că existau nişte creaturi “numite Uriaşi de Greci”, având “puteri neobişnuite”. Înainte de Potop, calendarul utilizat era cel lunar: post-diluvian, un an solar echivala 12 ani “lunari” / adică 1 an = 12 luni; timpii pre-diluvieni din “Facerea” / Vechiul Testament pot fi de asemenea calculaţi cu aşa cheie aritmetică (5:1 “zilele vieţii lui Adam au fost 930 de ani şi apoi a murit” adică Adam avea 77 de ani solari când a răposat, 5:23-24 “zilele lui Enoh au fost 365 de ani / şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” adică Enoh avea 30 de ani solari când a fost dus în Cer, etc). De exemplu - în Evul Mediu - cronicarul Galician Pedro Sarmiento de Gamboa 1532-1592 socotea așa, egalând străvechiul an cu luna și având astfel la 12 luni un an solar. În Antichitate, preotul Manethon din Egipt - angajat de Makedonii Ptolemei ca să studieze timpurile străvechi - a notat despre catastrofa ce a lovit “Țara Siriat” că a fost în timpul Zeului Thot, care avea ca semn zodiacal Racul (adică sfârșitului perioadei asociată astronomic anilor 8800-6650 î.C., conform astronomului Michal Kamienski 1897-1973 de la Universitatea din Krakovia / capitala istorică a Poloniei, care a calculat în cortegiul echinocțiilor - cu ciclul de circa 26 de milenii - în funcție de cele 30 de grade de pe arcul eclipticii, anii corespunzând semnelor zodiacului). Este de remarcat că relatările istoricului Mediteran Antic Diodor din Insula Sicilia au fost extraordinar de exacte, confirmate integral prin cercetările savanţilor de acum, din Epoca Modernă; Neandertalii (dispăruţi în mileniul XXIII î.C.) venerau Luna / Selena şi depăşeau Homo Sapiens atât în capacităţi fizice fiind mult mai bine dotaţi trupeşte - cât şi în capacități intelectuale, având creierul mai bine dezvoltat, îndeosebi cerebelul / creierul mic (poziționat în spatele trunchiului cerebral, cu 3 funcții: arhicerebelul cu rol în păstrarea echilibrului static și dinamic, paleocerebelul pentru reglarea tonusului muscular și neocerebelul pentru coordonarea mișcărilor fine comandate de scoarța cerebrală). Diodor din Sicilia a mai scris în “Biblioteca istorică” 1:23 - conform datelor păstrate de preoţii vechi în Egipt și culese de el în mileniul I î.C. - că între mileniul XXIII î.C. şi mileniul XI î.C. a fost timpul dominat solar / ştiut popular mai ales de vechii Greci ca Era de Aur; în mileniul XI î.C. - în paralel cu apariţia Sudicului Corn al Abundenţei - s-a constituit Nordicul Imperiu Atlant (centrat în Pont, care s-a dizolvat în mileniul VII î.C. din cauza Potopului, după aceea fiind Era de Argint - adică neoliticul - ce a durat până la Potopul biblic de la sfârşitul Epocii Pietrei din mileniul IV î.C., după care a început Epoca Bronzului). Pe baza aceloraşi surse, la sfârşitul mileniului I î.C. savantul Antic Sicilian a consemnat (1:24), considerând timpul solar valabil deja din Era de Argint, că “Egiptenii socotesc solar de la Războiul Troian mai puţin de 1200 de ani iar de la vechiul Hercule - care şi-a ridicat stâlpii pe malurile strâmtorii dintre cele 2 continente după luptele cu Giganţii, adică de când a început omenirea - Egiptenii socotesc puţin peste 10 milenii” solare: “începutul omenirii” în mileniul XI î.C. - indicat de istoricul Antic Diodor Sicul era începutul civilizaţional, respectiv timpul întemeierii

Atlantidei / Imperiului Atlant (ce după aceea s-a aflat sub stăpânirea a 10 dinastii “Atlante”, până când s-a format Marea Neagră peste fostul Lac Pontic, eveniment catastrofal, reţinut de memoria omenirii ca diluviu / Potop); strâmtoarea marcată după înfrângerea Giganţilor prin ridicarea Pilonilor / Coloanelor vechiului Hercule era între Europa şi Asia, nu între Europa şi Africa, fiind Dardanele = Garganele, nu Gibraltar. Ghergu-res / respectiv regele Ghergu, păstrat în timp ca puternicul Hercules (primul Hercule dintre cei 2 Hercule, anume cel vechi, căruia - conform Anticului istoric Herodot din Kerka / Caria - contemporanul Atlas / împăratul Atlant i-a dat în sarcină paza Coloanelor), a consolidat îndeosebi Porţile Sudice ale Imperiului Atlant - trecătorile / trecerile sau strâmtorile - înaintea ultimei mutaţii genetice Gherga, marcându-le prin focuri veşnice întreţinute cu crăci din codrii serioşi ce erau dezvoltaţi pe atunci, în locuri ce azi sunt chiar sterpe, parii / stâlpii înfipţi ritualic vertical în pământ semnalând hotarele stăpânirii sale: asemenea poziţii au fost vegheate de garnizoanele organizate de regimul instaurat de el pentru pază - ca să străjuiască tărâmul fericit imperial prin Coloane - între Munţii Caucaz (dintre Caspica şi Pont) şi Munţii Carpaţi, înspre Nord Imperiul Atlant fiind deschis pentru expansiune, pe măsura retragerii imensei calote polare. O sinonimie de la beţele lungi / prăjini se regăseşte la Români atât în “vergă” = stinghia de susţinere a pânzei bărcii / corabiei, cât şi în “vargă” = băţul undiţei, adică joarda (nuiaua / creanga curăţată de frunze), în Latină pentru “băţ” folosindu-se “virga” iar “vergeaua” la stră-Români = bagheta mlădioasă ce ajuta la Crăciun ghicirea viitorului, persoana intervenind în obiceiul folcloric respectiv - conform “Dicţionarului etimologic român” din 1966 - numindu-se “Vergelator”; Dr. Mihai Vinereanu a analizat termenii existenţi în fondul Trac “a ghici”, “a găsi” şi “a gândi” ca provenind din acelaşi termen pre Indo-European “ghed” = “a înţelege” iar Dr. Ion Ghinoiu a afirmat în 2013: “Nuiaua cu coaja verde se numea vergel, ca substitut baghetei magice. Persoana care oficia ceremonia - Vergelatorul / Gogea - după ce aşeza un ciubăr cu apă în care participanţii strânşi pentru prevestiri îşi aruncau câte un obiect personal (inel, cercel, etc.) bătea cu vergelele în marginea ciubărului ca toaca, recitând colindul. Un copil neprihănit scotea pe rând din apă câte un obiect, care după ce era recunoscut de proprietar, Vergelatorul îi prorocea norocul. Obiceiul a supravieţuit până astăzi prin plăcinta cu surprize, jocurile de noroc şi alte practici”. Veghea la porţile imperiale se făcea prin “stâlpnici”, adică prin gardieni cocoţaţi în vârful pomilor mai înalţi din zonă; ulterior, amintirea acelor străvechi străjeri s-a perpetuat nu numai prin ridicarea Coloanelor (pilonilor, adică a stâlpilor sacri / Obeliscuri ori doar cu pari / beţe simbolice înfipte în sol), cât şi prin rugile înălţate de călugări solitari, refugiaţi singurateci pe timp îndelungat în vârful unor pari / piloni dotaţi cu câte o mică platformă (unde dormeau foarte puţin şi mâncau foarte puţin / primind hrană de la credincioşii de jos doar uneori). Acel obicei a fost vestit până târziu în istorie, de pildă “Grădina Gheţilor” din Ierusalim (adică “Grădina Gheţimani”) fiind cea care a găzduit cândva - cu mult înaintea Evreilor - aproape o sută de veghetori stâlpnici, ei fiind străjerii / gardienii sau observatorii / mesagerii acelei aşezări sacre din Ţara Sacră: MasaGeţii - adică Masivii / Marii Geţi sau Geţii Selenei - au fost Geţii orientali / Asiatici (foarte respectaţi în Vechea Lume), similari fiind şi DacoGeţii în Europa; spre deosebire de alţii care pentru iniţierea în 217


misterii visau ori se drogau, Geţii - pentru deprivare senzorială, după cum a documentat în 1985 şi istoricul Român Constantin Daniel - îndeosebi se izolau pe termen lung prin claustrare inclusiv în încăperi subterane special săpate, pradă halucinaţiilor ivite după postit sever / fiind permisă numai apa iar lângă Ierusalim, Esenii - asceţi în grote ca Geto-Dacii “pleistoi”, însemnând “călători prin nori” / ca vindecătorii “klistai” iar ca “polistai” = “fondatori” sau întemeietori de aşezări, după cum a scris la începutul mileniului I istoricul Evreu Iosif Flaviu 18:22 - se iluzionau cu “Fata Morgana” (respectiv cu mirajele deşertice de la Marea Moartă). Deprivarea senzorială prin izolarea în peşteri - în întunericul cărora practicienii se iniţiau în misteriile religioase - se pare că era o tehnică provenind din Epoca Pietrei (încă din paleolitic, peşterile au fost cele mai importante lăcaşe de cult). În legătură cu bărboşii şi pletoşii “plestoi” Geto-Daci, adică monahii / călugării din grote / peşteri, pe de o parte e de ştiut că - potrivit lui Herodot Karka în “Istorii” 9:119 - Pleistoros era Zeul Războiului, adorat de Tracii Agriani (foarte buni arcaşi); pe de altă parte, GetoDacii - adică Tracii cei mai Nordici - au fost consideraţi cei mai viteji oameni din Vechea Lume. Despre “bâta” / “parul” ce se obişnuia ca prin verticalitatea în ţărână să marcheze teritoriul sunt de observat 2 aspecte, la fel de importante: atât onomastica bâtei - de “par” - cât şi postura sa falică, ambele elemente fiind cu scopul de evidenţiere a potenţei masculine solare (a sacrului - adică “Pu” / “Pa” - luminător diurn / respectiv soarele Ra, ceea ce a dus din “Pu-Ra” la ceea ce Românii folosesc ca “pula” = “penis”); de exemplu, termenul Lybian / N African pentru “conducător” era “battos” iar pe de altă parte, mult mai mult decât un “bât” dintotdeauna la Români a fost un “par” ori “pilon” (acela - pilonul / “piloAnul” - fiind stâlpul susţinător, de mare rezistenţă). În Sanctuarul Gherga din SV Anatoliei încă se poate observa ceva deosebit, anume inscripționarea cu numele GHERGA de pe acoperișul rezervoarelor cu apă sfințită pentru tratările bolnavilor și spălarile păcatelor, având vizibilitatea intenționată nu de jos / de la nivelul solului, ci numai de pe înălțimi: din copacii ori de pe stâlpii din apropiere (așa ceva era cu dedicație, pentru credincioșii “înălțați” / atât la propriu, cât și la figurat, “veghea Gherga” având loc prin cățărare în afara căsuței cu apă sfințită iar “somnul Gherga” pentru visarea divină având loc prin ghemuire în interiorul căsuței cu apă sfințită). Este de ştiut că înaintea Cultului Falic, coloanele / columnele aparţineau Cultului Vulvei: cele mai vechi altare / sanctuare când au început să fie organizate în aer liber (nu în grote / peşteri, ca anterior) conturau prin perimetrul lor forma femeii, arhitectural primele sanctuare supraterane reproducând în plan orizontal Marea Mamă întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute (redând prin lobii lor delimitaţi de bolovani înşiruiţi părţile principale ale trupului feminin - ca frunza de trifoi - capul fiind central şi respectiv generoşii sâni ai Zeiţei ca lobii laterali, la acea structură ajungându-se printre 2 lobi “inferiori” reprezentându-i picioarele durdulii, intrarea fiind prin “poarta naşterii” = “vagin”); machete - ca “frumoase adormite” / “domniţe adormite” - există prin statuete din Epoca Pietrei, simbolistica indicând între picioarele desfăcute ale “maternului” tip de aşezământ religios un fel de “curte” unde aveau loc principalele ceremonii (intrarea apoi în “trifoi” fiind printr-o strâmtă trecere / pasaj, ca vaginul, cuvântul “vagin” fiind din aceeaşi familie lingvistică a termenilor “văgăună” şi “vizuină”,

desigur din străvechiul vocabular Românesc - cu înţelesuri aşişderea - spre deosebire de celelalte limbi, mai “noi”, care n-au mai conservat aşa ceva, de exemplu în vechea Germană vaginul fiind “fuð” / în pronunție “fud”). Despre “trifoi” e de ştiut vechea sa denumire Română, feminină: “dordolină”, planta considerată ca semn al norocului şi belşugului (exact atributele Marii Mame durdulii); e de remarcat că în Greacă pentru “poartă” se foloseşte termenul “pyli” / πύλη (paznicii străjuind poarta / “pyli” erau “phylakes”). Cu timpul, termenul “phylake” a ajuns să fie folosit pentru “carceră”, gardienii fiind “phylakes”: corespunzător “Dicționarului etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indoeuropenistică)” publicat de Dr. Mihai Vinereanu în 2009, cuvântul “poartă” din vocabularul Român a fost atestat ca foarte vechi; echivalentul său Grec - cu înțeles stră-Român phalic - a reprodus de fapt vechea semnificație din planul sexual (în vechea Greacă, santinela păzind poarta era φύλαξ / “phulax”, denumirea fiind popular folosită pentru observator / veghetor). Pe de o parte, îngerii Gregori au fost atestați ca veghetori încă din timpurile pre-diluviene (după cum a consemnat “Cartea patriahului Enoh”) iar pe de altă parte după cum a scris și filozoful Platon în “Republica” “phylakes” erau conducătorii războinicilor, ai apărătorilor sau protectorilor. O categorie aparte în structura social-politică primară - după cum au notat autorii Antici - aveau ca pătură importantă pe cea grupând așa-zișii Gheorgoi / Georgoi (AGroikoi / Agroikoi sau Geo-Moroi / GaMoroi); istoricul Canadian Carl Roebuck 1914-1999 a scris: “Din 580 î.C., printre cei care s-au instalat la conducerea Atenei erau Georgoi / Geomoroi (împreună cu Eupatrizii / proprietarii și Demiurgii / meșteșugarii).

Paznici Daci / “Phylakes Daoi” Ca Georgoi - Agroikoi / Geomoroi - erau denumiți acolo lucrătorii pământurilor (Eschil numindu-i Gamoroi, desemnându-i drept cetățeni ai Atenei). Termenul era cunoscut și folosit din Insula Samos până în Insula Sicilia, referindu-se la oligarhi, însă inițial cuvântul provenea de la primii localnici (cum au fost de exemplu chiar și moștenitorii celor dinaintea sistemului Micenian). Georgoii / Geomoroii au fost cetățeni liberi, notați Zeugitai de către Solon: ei nu doar și-au păstrat terenurile, ci le-au și lărgit, fiind oligarhii perioadei arhaice. Unii dintre ei au devenit judecători; 218


Geomoroii / Geo-Moroii Atenei nu trebuie confundați cu fermierii / țăranii, căci ei - ca ZeuGitai / Zeu-Gites - formau mari și distinse familii: Georgoii dețineau principalele pământuri agricole și toți Demiurgii proveneau dintre ei, însă nu toți Georgoii au fost Demiurgi”. Aristofan - “părintele comediei” / termen provenind de la Cume, oraș Gherghit - a scris în piesa “Adunarea femeilor” din 391 î.C. despre bogații Gheorgoi care se opuneau realizării unor noi ambarcațiuni de către săracii Atenei. În Epoca Pietrei, cu timpul, flancarea porţii către altar (“inima” / “cordul” sanctuarului) s-a făcut printr-o pereche de blocuri ortostatice din piatră - care au devenit pari / stâlpi sau coloane - apoi preluarea columnei ajungând răspândită falic ca obelisc; aşadar, iniţial perechea de elemente ortostatice - perechea coloanelor de la intrare reprezentau (în plan vertical), picioarele ridicate sau contractate ale divinităţii în chinurile facerii, cele 2 Coloane ale regelui Ghergu sau “Ghergu-res” / “Ghergures” = Hercules / Hercule avându-şi sorgintea în aşa ceva: flancau poarta imperială (e de observat că mult ulterior şi creştinii prin aspectul trilobat al catedralelor / ale căror abside laterale sunt “sânurile” bisericii, inclusiv prin coloanele străjuind poarta - au reprodus ancestralul model). Gemenii Gardieni au fost și C/Heru-vimii care flancau Poarta Raiului, sfincșii, leii sau alte creaturi încadrând trecerile, etc. Academicianul Francez Pierre Chantraine în “Dicţionarul etimologic al limbii greceşti” din 1968, Dr. Adrian Poruciuc în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, ş.a., au menţionat despre expresia relativităţii a vorbei “în 2 peri” că era cu referire la genitaliile feminine, vechii Greci folosind termenul “nemos” pentru aşa ceva (în Latină “nemus” fiind denumirea pentru “crâng sacru”); sensul Românesc “în 2 peri” înseamnă “între 2 stări” - folosindu-se şi pentru a indica pe cineva ameţit / “cherchelit” - legătura cu străvechiul Cult al Fecundității / Fertilităţii putându-se deduce şi din locaţia indicată Latin, căci în marele trecut orgiile se consumau de obicei în crângurile unde se aflau aşezămintele sacre (de pildă, pentru “masturbare” Sardinii folosesc termenul “puliga” iar Suedezele folosesc termenul “pulla”): e de ştiut că în proto Indo-Europeană “kaito” era “pădure”, în vechea Română “coică” folosindu-se pentru “culme împădurită” - iar “coit”, inclusiv azi, înseamnă “împreunare sexuală” - pe de altă parte “vulva” în jargon Român fiind şi “scoica” (cu aspect, miros, onomastică, umiditate, etc. similare). Toponimul Nemeia (în vechea Greacă “nemos” fiind utilizat şi pentru “pădure” / “codru”) a fost cel unde era uriaşul leu înfruntat de Hercule în prima dintre isprăvile sale / cronologic cea mai veche: eroul Hercule a plecat din tărâmul de vieţuire umană şi a urcat în sălbăticia muntelui pentru a găsi leul, ajungând la peştera unde era acela “către seară” şi l-a învins “după apusul soarelui” (ceea ce a legat leul de climatul mai cald dar şi de Cultul Solar). Dr. Adrian Poruciuc în studiul despre “Leul colindelor româneşti şi predecesorii săi” din volumul de cercetări “Sub semnul Pământului Mamă rădăcini preistorice ale unor tradiţii româneşti şi sud-est europene” a afirmat că “în substanţa lor, colindele româneşti ale leului arată a fi mai arhaice - dar şi mai bine închegate decât ceea ce ne spun despre Herakles sursele urban-literate, respectiv teologice (Biblia în ‘cartea judecătorilor’ 14 prin naraţiunea despre Samson-şi-leul având o variantă a aceluiaşi motiv / mitem, exemplul pe care l-am ales fiind pe fundalul impactului ‘popoarelor mării’ din jur de 1200 î.C. în estul mediteran şi făcând aluzie la impulsuri erotice necontrolabile,

inclusiv la ‘furia eroică’ desemnată de vechii greci prin ‘mania’ şi respectiv printr-un termen mai puţin cunoscut ‘lyssa’ - ce se poate lega de arhaicul ‘lis’ = ‘leu’; profesorul Bertolin Cebrian de la Universitatea Canadiană Calgary în 2010 a menţionat despre Herakles - erou înveşmântat în piele de leu - că ‘era adesea cuprins de furia lyssa’, dânsul menţionând că, în creaţiile poetice ale vechilor greci, ‘lyssa’ se referea ‘exclusiv la nebunia dragostei’, sacrificiul lui Samson survenind şi el după un episod cu încărcătură erotică)”. În Canaan, Samson era diminutivul lui Şamaş / “Şamaş” = Zeul Soarelui / “Soarele-moş” (numele acelui personaj biblic fiind preluat astfel).

Babele şi Sfinxul din Bucegi “Ghebele” / “Ciupercile” de piatră numite “Babele” - aflate la 2292 metri altitudine în Carpaţi / Munţii Bucegi 45,26 lat. N, 25,26 long. E - au fost supranumite “Altarele Ciclopice”, fiind închinate Soarelui şi Selenei, Cerului şi Pământului (vechii Români au utilizat cuvântul “nană” pentru “ciupercă”); nu poate fi negată intervenţia umană la finisarea formelor acelor conglomerate, ele păstrând legătura cu Sfinxul din apropiere - primul Sfinx din lume - aflat la 2216 metri altitudine (acelaşi savant Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 5:55 a consemnat că primii sculptori din lume au fost Gherghinii / Telchinii şi că “erau pruncii talazurilor mării, vrăjitori care puteau aduce ploaia ori chiar ninsoarea la dorință și puteau face ceea ce mai târziu au făcut Magii în Persia” / în vechiul Egipt, pentru “prunc” se folosea “kherd”). Sfinxul din acel loc Carpatic - stânca având înfăţişarea de om - măsoară 8 metri înălţime şi 16 metri înălţime iar din punct de vedere istoric (chiar mistic) era reprezentarea divinităţii supreme: expresia sa e de 219


suveranitate şi putere, acest lucru fiind evidenţiat prin faţa proporţionată, buzele severe şi bărbia voluntară; Sfinxul a fost emblematic pentru Imperiul Atlant / Borean - în perimetrul căruia s-a găsit - mulţi cercetători afirmând că Sfinxul European (anume, din România) a fost modelul pentru Sfinxul de pe Platoul Ghi-Za / Ghiza din Egipt, mai ales că proporţiile feţei celui African sunt identice. Cercetătorul Român George Teleoacă a scris în 2013: “Prea s-a trecut şi se trece uşor peste faptul că Babele se află alături de Sfinxul din Bucegi, formând de fapt un singur ansamblu, care se cere a fi interpretat în unitatea sa. Prea s-a trecut şi se trece uşor peste faptul că Babele şi Sfinxul din Bucegi nu puteau fi realizate altfel decât prin truda susţinută de un foarte mare crez. Prea am înlocuit acest crez cu ideea simplistă că ansamblul Sfinxul-Babele ar fi apărut datorită efectelor produse de ger şi de vânt asupra unor menhire, pe care tot vântul le va fi aşezat pe platoul Bucegilor. Controversatul nume al zeului Gebeleizis a fost considerat de Victor Kernbach de vârstă neolitică, chiar pre-neolitică. În manuscrisul lui Herodot, aşa cum se citeşte litera digamma în dialectul ionian, iniţiala Gebeleizis trebuie citită ‘B’ sau ‘V’; ca urmare, numele real din manuscrisul original al lui Herodot se citeşte Bebeleizis. Pentru forma Be-Beleizis pledează chiar topicul sacru Ba-Bele, eternizat prin coloanele ca nişte babe cu pălării, de lângă măreţul Sfinx din Bucegi, tâlcuite astfel, pentru a ne reaminti mereu că arhaica icoană în piatră cu profil uman era al lui Be-Beleisis, unul şi acelaşi cu Gebeleizis, proslăvit ulterior şi cu numele de Zalmoxis. Din aceleaşi considerente de ordin mnemotehnic care au condus la realizarea grupului de coloane numit Ba-Bele în Bucegi, dăinuie la Cracovia, îmbrăţişată de apa Vistulei, colina sacră Wa-Wel, ce găzduieşte Catedrala Wawel, împreună cu Palatul Regal Wawel. În evidentă legătură cu sintagma teonimică arhetipală Volco-Blac, redată prin hieroglifa sacră numită Dragonul Dacic, topicul Ba-Bele din Bucegi alături de topicul Wa-Wel din Cracovia, transmit peste milenii dubla dovadă că numele real al marelui zeu getic s-a pronunţat BeBeleizis”. Fără sufixul “zis” al zeităţii, numele se reduce la Ba-bele / Be-Bele, ceea ce direct egalează Ghe-Bele, însemnând “ciupercile” (corespunzătoare aspectului); de aceea, literalmente Gebelei-zis (în pronunţie Ghebeleizis) rezona ca zeitatea Ghebelei, a Ghebelor: respectivul zeu era marele bărbat al celor din vechime, adică al babelor (dar nu bătrâne, ci acelea erau femei de demult, cu înfăţişările semănând ciupercilor). În perspectivă Egipteană veche, Gebeleizis / “Geb-Eleizis” - Zeul Fulgerului / Orizontului la stră-Români - literalmente era “Ilie / fiul Pământului Geb” (radicalul Indo-European “Gheib” însemna “lumină / fulger”); de exemplu, comuna Ilia 45,56 lat. N, 22,38 long. E / județul Hunedoara - de pe Râul Mureș - a fost atestată ca Elye în Evul Mediu. Despre Sfinx, o ipoteză - derivată din primordiala androginie existentă în timpul ultimelor milenii ale Neandertalilor - a presupus că (numai mult ulterior realizării sale) era Zeul “Thot” / “Her-mes” = “Zal-moxe”: din genul neutru / androgin, în timpul multimilenar - exprimat în apelativul divin şi prin sufix de tipul “mes” / “moxe” putându-se diferenţia atât latura feminină, cât şi cea masculină. În timpul ultimei glaciațiuni, climatul din actualul spațiu Român nu era temperat; ce căutau preistoricii pe piscuri (vârfuri de munți dintre care unii au devenit sacri) avea explicaţie climatică / înainte de a fi religioasă: la aceleaşi altitudini, munţii Nordici erau mai călduţi decât

mediul înconjurător şi munţii Sudici erau mai răcoroşi decât mediul înconjurător; actualul spaţiu Român - cu arcul Carpatic - s-a calificat ca gazdă primilor Europeni (aşa după cum au dovedit-o relicvele / analizate ştiinţific de către specialiştii lumii). În prezent poate părea straniu, însă în vremea glaciaţiunii tocmai climatul a determinat interesul oamenilor pentru vârfurile munţilor: înspre părţile Nordice ale Vechii Lumi, în locul vânturilor reci din văi - cauzate de frigul apropiatei calote polare - era de preferat relativul calm însorit de pe culmi, unde uneori era şi mai călduţ (fenomen explicat meteorologic simplu, în sensul că totdeauna la acţiunea aerului rece - mai dens / mai greu - ce ocupă părţile joase, aerul cald - mai rarefiat / mai uşor - se ridică în părţile înalte), astfel încât la continua influenţă glaciară Nordică, pentru timp îndelungat vechii oameni au apreciat înălţimile, mai mult decât văile; în EurAsia, imensul bloc glaciar format de calota Nordică constituia un uriaş “frigider”, într-un veşnic conflict meteo cu Sudul cald, zonele de întâlniri atmosferice din urmă cu circa 10 milenii având fenomene deosebite inclusiv în intensităţi - faţă de cele actuale.

Front atmosferic şi circulaţia atmosferică La aceleaşi latitudini, în timpul ultimei glaciaţiuni, oamenii au apreciat înălţimile încălzite de vântul Sudic mai mult decât îngheţatele zone joase: oamenii au populat văile numai după glaciaţiune. Elemente de geomanţie - adică divinizarea prin interpretarea formelor naturale, ale reliefului, stâncilor, pietrelor, pământului, etc. - existau în Epoca Pietrei, Sfinxul Carpatic de pildă încadrându-se unor asemenea străvechi concepţii; de exemplu, vechii Arabi ştiau despre Idrîs - însemnând “Interpretul”, identificat cu Eno / Enoh ori Hermes - că a învăţat să “citească” / să ghicească în formele de nisip de la îngerul Gavriil / Gabriel (până în Evul Mediu, 220


artele geomanţiei au ajuns chiar sofisticate): atât îngerul Gavriil, cât şi patriarhul Enoh / Eno - care a scris despre îngerii Gregori - sau Gherganul “Gher-mes” / Hermes au fost (conform atestărilor) înrudiţi, provenind din acelaşi stoc, cel ştiut inclusiv biblic ca Enoh fiind de fapt Eno / Anu. Munții Carpați au jucat un rol foarte important în istoria lumii; de pildă, cele mai vechi urme ale ritualurilor Neandertal din Europa dar și cele mai vechi rămășițe umane Homo Sapiens din Europa s-au găsit nu altundeva decât în peșterile din Carpații Occidentali (V actualei Românii). Arheologul Daniel Ruzo 1900-1991 din Peru susținea că înaintea Potopului biblic a existat în lume o civilizație (dispărută într-un cataclism) care era legată în mod special de munte, oamenii săi trăind preponderent pe culmile înalte; în 1968 - după ce a studiat Sfinxul din Bucegi - savantul a afirmat că “Sfinxul Carpatic făcea parte dintr-un străvechi centru spiritual: este un vechi monument sculptat înainte de Potop, distrus în mare parte în zona frontală (de chip uman), fiind foarte erodat de vânt și ploaie; e moștenirea importantă a unui popor dispărut. Munții Carpați din România erau în centrul celei mai Vechi Civilizații Europene de care avem cunoștință în zilele noastre; în acești Munți Sacri s-au refugiat oamenii după Potop, sculpturile originale nemaifiind reproduse în timpurile istorice. Fiind obișnuiți cu dimensiunile tridimensionale ale sculpturilor din zilele noastre, am eșuat până astăzi să realizăm că acestea sunt sculpturi vechi, considerându-le opera naturii. Autorii care le-au dat forma trăiau în munți și sculptau stâncile; iubeau frumusețea naturii și aveau capacități mentale bine dezvoltate: erau păzitorii unei înțelepciuni străvechi. Pentru ei era o creație magică, produsul unei culturi înțelegând lumea diferit decât azi; de la acei oameni am moștenit noi simțul religiosului și spiritualității: lumea pe care o avem în zilele noastre e moștenirea lăsată de o civilizație dispărută. Toate sistemele de simboluri, toate personajele legendare, toate miturile nu au un nume al autorilor; toate le-am moștenit de la o omenire dispărută. În Munţii Carpaţi din România s-a refugiat o bună parte din omenire în timpul Potopului, aici sunt grotele cu comori menţionate în atâtea legende ale lumii; Sfinxul din Bucegi făcea parte dintr-un complex mai mare, aşa după cum şi Sfinxul din Egipt a făcut parte dintr-un complex mai mare: în ambele cazuri, au fost locuri sacre şi ceremoniale care au avut importanţă incredibilă pentru populaţiile aparţinătoare”. Cei dispăruți - cu care oamenii Homo Sapiens au fost cândva contemporani - erau oamenii Neandertal și Cro Magnon; este foarte posibil că ei au fost autorii anonimi ai legendelor și ai miturilor străvechi. Dr. Marcian Bleahu - geolog Român - a susținut: “Când urci un munte, urci cu smerenie ca într-o catedrală unde intri nu ca să cucereşti credinţa, ci ca să te redescoperi pe tine însuţi, să redescoperi ceva în interiorul tău ascuns de foarte mult timp, care aşteaptă să fie trezit. Legenda proto-istorică a Sfinxului relatează că ar fi o statuie făurită în timpuri demult uitate de oamenii unei civilizații dispărute”. Sfinxul din Bucegi se află între Munții Bătrânei, Doamnele, Obârșia și Omu (cel mai înalt din Masivul Bucegi), având în apropiere formațiunile stâncoase ale Babelor; toponimia preponderent ancestral feminină reflectă posibilitatea existenței unei societăți matriarhale cândva în trecut, cu locașe de cult în peșterile din zonă (unde au fost descoperite numeroase vestigii Neandertal).

Psihologul Britanic Stan Gooch 1932-2010 a studiat dezvoltarea omului, în 2006 concluzionând că “Homo Sapiens e un rezultat hibrid, având elemente din încrucișări cu Neandertal și Cro-Magnon (specii umane foarte diferite, inclusiv între ele); oamenii de Neandertal aveau propria lor civilizație, cu o cultură sofisticată, bazată pe o imaginație bogată: o cultură a viselor. În medie, oamenii Neandertal aveau creierele mai mari decât Homo Sapiens; aranjarea era diferită decât acum, cerebelul Neandertal (‘creierul mic’) fiind mai mare. Esențialmente, s-ar putea spune despre cerebel că era un creier distinct amplasat - din punct de vedere anatomic - sub creierul mare. Cerebelul este centrul a numeroase abilități și procese mentale, unele încă necunoscute azi; e posibil ca visele să provină în primul rând din cerebel, anumite tipuri de impulsuri artistice și religioase, impulsuri către sacru, anumite înclinații filozofice, etc. Neandertalii au format o populație avansată cultural, civilizată din punct de vedere spiritual, cu un profund simț religios și practicau o medicină bazată pe plante. Societatea era condusă de femei, care aveau autoritatea supremă; ceremoniile nopții și lunii erau conduse de preotese. Societatea Neandertală era pașnică, plină de dragoste pentru semenii săi; practicile magice și religia erau centrale în viețile lor: erau ceea ce azi știm ca șamani, vrăjitori sau magi. Oamenii Neandertal celebrau Cultul Lunii, aveau vedere nocturnă, venerau noaptea și luna, pe când oamenii CroMagnon venerau ziua și soarele. Viața oamenilor CroMagnon își avea rădăcinile în conceptul de proprietate al bărbaților, fiind o societate condusă masculin, activă diurn. Privind cunoștințele de botanică, Neandertalii erau mai avansați; privind cunoștințele de vânătoare, Cro-Magnon erau mai avansați. Opinia mea este că oamenii de Neandertal și oamenii de Cro-Magnon s-au împerecheat în Europa, acum vreo 30-40 de milenii; fiecare parte a adus o contribuție unică: genele Neandertal erau înclinate spre intuiția religioasă, pe când genele Cro-Magnon erau înclinate spre inteligența științifică. Nu a fost însă o metisare pașnică; se pare că bărbații Cro-Magnon au violat femeile Neandertal. De aceea scrie în Vechiul Testament că fiii lui Dumnezeu s-au împreunat cu fiicele oamenilor, care le-au născut copii, aceia fiind vitejii din vechime (cei mai voinici prunci vreodată). 221


Primii Homo Sapiens aveau tenul mai închis decât Neandertalii cu care au intrat în contact în EurAsia; Neandertalii erau o specie nocturnă: se strângeau noaptea și organizau ceremonii în cinstea lunii pline. Dovezile anatomice pentru stilul de viață nocturn se bazează pe orbitele oculare foarte mari și rotunde, inclusiv pe orificiile foarte mari ale urechilor (ochii mari - mai ales - sunt o caracteristică tipică a creaturilor nocturne); ei învățaseră să nu se teamă de întuneric și în timpul acelui proces s-au îndrăgostit de priveliștea cerului noaptea, venerând constelațiile nordice Ursa Mare și Ursa Mică. Ritualul ursului de peșteră (iar în Carpați răspândirea s-a înregistrat drept cea mai puternică de pe continent) a fost cel mai vechi ritual din lume. Neandertalii erau oameni foarte emotivi și sensibili; există dovezi certe bazate pe evidențe fosile fizice că aveau voci puternice și urechi mult mai muzicale decât oamenii de acum”. Arheologul Britanic Steve Mithen - profesor la Universitatea Reading 51,26 lat. N, 0,56 long. V - a afirmat că Neandertalii au constituit specia umană cea mai dezvoltată cu înclinații spre muzică, dansuri și spectacole care a trăit vreodată (se pare că au fost cântăreți și actori de primă clasă). Arheologul American Ralph Solecki a descoperit într-o peșteră din Munții Zagros (în zona Kurdă din N Irakului) că Neandertalii erau înhumați cu flori în urmă cu 74 de milenii și că bătrânii ori răniții au fost îngrijiți de semeni: ei credeau în viața după moarte; savantul a zis că “Neandertalii au fost oameni cu caractere așa de bune, încât ar trebui să fim mândri că-i avem ca strămoși”. (În 1997, cercetătorul Britanic Andrew Collins a documentat legenda Kurdă despre faptul că printre strămoșii poporului Kurd au fost Ginii / Geniile).

/ SUA au prezentat rezultatele cercetării genomului Neandertal: circa 4% din EurAsiaticii Homo Sapiens actuali au unele gene Neandertal, ceea ce înseamnă că împerecherile dintre speciile umane au avut loc (îndeosebi pe baza legii formulate în 1922 de biologul Britanic John Haldane, dovedită şi de lipsa urmelor genetice materne Neandertal la oamenii Homo Sapiens, pe linia paternă însă fiind evidenţe genetice de la Neandertal la Homo Sapiens - sens confirmat despre combinaţiile întâmplate atât în străvechile relatări ale omenirii, cât şi confirmat ştiinţific de către geneticienii Epocii Moderne - acela fiind că bărbaţii Neandertal au fost cu femeile Homo Sapiens / compatibilitatea existând cu şanse de supravieţuire pentru cazurile când muierile oamenilor Homo Sapiens au născut prunci cu taţi Neandertali):

Dr. Robert Scoch - profesor la Universitatea din Boston / SUA - a explicat: “Civilizațiile dispărute nu sunt neapărat ceea ce ne așteptăm noi sau ceea ce așteaptă mulți oameni să fie, în sensul că nu erau un echivalent în trecut a ceea ce suntem noi în zilele noastre. Multe din instituțiile societății noastre sunt de fapt o combinație a instituțiilor oamenilor Neandertal și Cro-Magnon; întâlnirea dintre acele specii trebuie să fi fost monumentală: Neandertalii nu prea îi înţelegeau pe acei Cro-Magnon care le invadau teritoriile iar Cro-Magnon nu înţelegeau ritualurile nocturne stranii ale Neandertalilor, cu cântece şi dansuri (numindu-le ‘magie’). Sau schimbat unele aspecte simbolice din ceremoniile religioase Neandertale, Homo Sapiens adaptând și unele elemente Cro-Magnon; o mare parte din credinţele noastre ale Homo Sapiens - şi din obiceiurile noastre religioase sunt moştenite de la Neandertali: continuăm multe tradiţii Neandertal (antropologul American Erik Trinkaus - o autoritate în domeniul Neandertal - este convins despre Cultul Nemuririi că a fost creat de Neandertali, că au fost primii oameni care au practicat înmormântările iar Cro-Magnon şi Homo Sapiens au învăţat de la ei să-şi înhumeze răposaţii). Despre Cultul Nemuririi, e clar că exista ceva dincolo de moartea fizică, dincolo de existența materială, ce se pare că era o credință existentă la Neandertali. În Carpaţi au fost legături antropormofice între oamenii peşterilor pe de o parte şi sculpturile din piatră de pe munţi pe de altă parte. Sfinxul din Bucegi arată ca un Neandertal, cu frunte joasă şi cu orbite mari, privind spre Vest, către soarele care apune: s-a emis ipoteza că omul de Neandertal ar fi fost o specie mai degrabă nocturnă şi dacă e aşa, ce fel de soare i-ar fi stârnit interesul? Soarele la apus, când ar fi ieşit să-şi desfăşoare activităţile nocturne: ceremonii şi ritualuri; deci n-ar fi privit spre răsărit - aşa cum a fost în mai multe culturi ulterioare - ci spre Vest, soarele apunând având o importantă semnificaţie. Ca geolog,

Stele Filozoful Englez Colin Wilson 1931-2013 a spus: “Este posibil ca omul de Neandertal să fi fost mult mai inteligent decât presupunem; se pare că știa mult mai multe despre stele, de exemplu (decât am putea crede). Comportamentul simbolic era central în Cultura Neandertal; exponenţii săi își găteau hrana, erau tatuați și purtau bijuterii, strângând inclusiv cristale, trăind în grupuri sociale complexe”. În 2010, specialiştii unui consorțiu format de “Institutul Planck” din Zurich 47,22 lat. N, 8,33 long. E / Elveția, “Institutul Broad” de la Universitatea Americană Harvard din Cambridge 42,22 lat. N, 71,07 long. V și “Institutul Tehnologic” din Boston 42,21 lat. N, 71,03 long. E 222


observ stratigrafia Sfinxului că e din tipuri distincte de roci şi toate naturale - existând posibilitatea că iniţial semăna cu o faţă umană datorită eroziunii naturale, oamenii putând un pic să modeleze structura, astfel încât trăsăturile să semene şi mai mult cu o faţă umană (se ştie că în alte locuri asemănătoare din lume aşa ceva s-a întâmplat). Poate a intervenit vreo prelucrare - datorită degradării nu pot afirma cert - dar aşa ceva nu contează, fiindcă este uşor de recunoscut faţa umană. Multe locuri sacre din întreaga lume sunt de origine naturală şi pot fi considerate chiar mai sacre fiind doar naturale - fără intervenţie artificială - dând extraordinarul mesaj că sunt de la natură, respectiv că vin de la zei, părând un miracol; atunci profilul stâncii redând o figură e cu atât mai spectaculos, mai important, ţinând de divin: e mult mai impresionant decât dacă ar fi fost sculptat de mâna omului. Neandertalii îşi recunoşteau uşor portretizarea în Sfinx iar pe platoul de lângă megalit puteau avea loc diverse activităţi, cu acel cap de piatră în fundal; existenţa unui mic bazin acolo îl sugerează ca ideal pentru strângerea ‘apei sfinţite’ în ritualuri de purificare ori pentru ceremoniile de colectare a sângelui de la sacrificii (în Anatolia şi vechiul Egipt au fost asemenea bazine): timp de milenii, mâinile multor generaţii au frecat mica depresiune din piatră a bazinului ca să ajungă aşa cum e azi. După ce am examinat hărţile, geologia, topografia şi geografia regiunii, văd tot arealul drept central pentru adunările Neandertalilor - dintr-o vastă zonă - deoarece în Europa nu mai exista ceva asemănător: era un ideal loc de întâlnire chiar a celor de la câteva sute de km distanţă, în pelerinaje la anumite zile importante convenite astronomic, pentru schimburi de povestiri, ceremonii care să creeze legături între diferite comunităţi, împărtăşiri de credinţe, etc.; peşterile din apropiere păstrează dovezi ale prezenţei Neandertale şi a ritualurilor respective, unele din ele evident fiind locaşuri de cult, sanctuare ce ulterior au fost imitate de clădirile templelor, bisericilor, catedralelor, etc., pentru a reconstrui asemenea medii de conectare cu divinul şi inducere a sentimentului religios (chiar şi numai prin iluminarea tradiţională intenţionat păstrată slabă în arhitectura interioară, clădirile locaşurilor de cult fiind de fapt moşteniri ale cadrului ritualic oferit de peşteri timp de milenii). Neandertalii erau cu mult mai sofisticaţi în moduri de gândire pentru care noi nici n-avem cuvinte potrivite să le descriem; civilizaţia noastră a progresat într-un fel material - stil regăsit începând cu Era de Aur - distrugând sofisticarea anterioară a pionierilor, care au înţeles, uitându-se la Univers cu ritmurile sale cosmice, că erau parte din ceva mai măreţ decât ei înşişi. Presupun că Neandertalii au fost mai religioşi decât oricine; am bănuiala că acele cunoştinţe au fost simplificate de către Cro-Magnon şi Homo Sapiens, care i-au perceput în termeni superficiali: conceptele de bine şi rău ar fi provenit dintr-o înţelegere trunchiată a ritualurilor şi religiei Neandertalilor, care era mult mai nuanţată şi subtilă (ei n-aveau simpla catalogare a bunului pe de o parte şi a răului pe de altă parte, căci aveau nevoie de ambele şi nu făceau distincţia aşa ca urmaşii lor). Neandertalii, cu capacităţile lor mentale dezvoltate, au avut profunde legături cu natura şi au înţeles că în funcţionarea Universului erau necesare atât binele, cât şi răul - ca 2 capete ale unui spectru continuu - ecouri regăsindu-se de pildă la vechii Egipteni”. (Aspectele duale - ale contrariilor - ulterior au fost încercate pentru armonizare şi de către alte sisteme religioase, de pildă “rău” era din dualitatea complementară bunei Rhea = Marea Zeiţă Mamă a Pământului, etc).

Cercetătoarea Oana Ghiocel - care în 2013 a realizat filmul documentar “Misterul Sfinxului din Carpaţi” - a reflectat: “Omul de Neandertal nu a fost o specie brutală. Conform evidențelor actuale, omul de Neandertal apare surprinzător de apropiat de omul modern, o creatură sensibilă și inteligentă, cu o cultură sofisticată și simț propriu. În Munții Carpați, legendele țin amintirea vie; despre legenda Cultului lui Zalmoxe bănuiesc că datează din vremuri străvechi, tocmai din timpul omului de Neandertal: și când a ieșit la lumină, Zalmoxe a fost desemnat Zeul Nemuririi și al Nopții”. Cel mai facil de văzut la Zalmoxe e numele său: Zal-moxe = “Zeul-moș”, adică vechiul zeu - cel din bătrâni - prin “moș” referirea fiind la cineva nu neapărat în vârstă, cât la cineva de demult: cerul nocturn era dominat de Sf. Lună = “Se-Lena” / Selena (parte în tandemul feminin împreună cu Marea Mamă a Pământului) iar cerul diurn era dominat de Sf. Ra = Soare (parte în tandemul masculin împreună cu Tatăl Uran Montan). Zal-moxe / Zalmoxis a fost versiunea ulterioară a lui Sal-moxis / Sar-mis: “Soarele-moş” (adică Zeul Soare din vechime; în Sanscrită, înţelesul pentru “Sal” era “Calea”, astrul Ra străbătând constant acelaşi drum, zilnic parcurgând bolta de la răsărit la apus). Svastica - respectiv Crucea solară - era asociată Zeului Crăciun / fiul Cerului (ca emblemă rotativă a Anului Nou, constant / anual avându-şi învierea după stingerea Anului Vechi): Zeul Timpului = Crăciun / Cronos a fost Zeul-moş / Zalmoxe, urmaşul Zeului Soare = Sar-mis / Salmoxis (puternicul patron al cerului diurn). Enciclopedia bizantină “Suidas” a notat că Zalmoxe / “Zeul moş” n-a fost singur, ci era cununat cu Zeiţa Pământului (la fel era şi Cronos / Moş Crăciun, numele vechiului zeu Zalmoxe fiind conservat Crăciun / “Crăci-Un” la Români şi Cărciun / “Cărci-Un” la Aromâni, ca un Ghergi: unul dintre vechii Gherghi).

223


întrebată voinţa divină, se făceau iniţieri şi sacrificii: în acele locuri, nemurirea era la ea acasă.

Suedezul Svante Paabo - laureat Nobel pentru medicină, directorul “Departamentului de Genetică” de la “Institutul Max Planck” din Germania - a indicat în 2010 că la limita răsăriteană Neandertal, contemporan exista şi alt tip hominid înrudit, aflat printre strămoşii Melanezilor (ale cărui rămăşiţe au fost găsite în Gargai / Altai, în grota de la Stânca Ursului / denumită Denisova 51,23 lat. N, 84,40 long. E după un pustnic Dionisie care a locuit acolo în secolul XVIII); savantul şi colectivul condus de el au cercetat amestecul genetic dintre vechile tipuri umane, insistând pe concluzia că toate au procreat între ele, urmaşii regăsindu-se printre Homo Sapiens (inclusiv grupul genetic “N” din care face parte Gherga, al cărui prim mutant / avatar - progenitorul actualului tip Gherga - a fost localizat tocmai în acel areal Central Asiatic de intersecţie). Date fiind calităţile intelectuale şi fizice mărite ale Neandertalilor faţă de Homo Sapiens reflectată în străvechile lor ritualuri, în cunoştinţele pe care le aveau, în armonia cu natura în care trăiau, în abilităţile lor de supravieţuire, în talentele lor muzicale şi probabil discursive, etc. - e foarte plauzibilă de fapt asemănarea lor (de către oameni) cu “îngerii” / “fiii Domnului” dar şi apoi cu fantasticii “zmei” = “zeii Mamei” / “zei mari”; date fiind şi faptele petrecute (că hibridizările cele mai reuşite erau ale bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens şi extincţia survenită apoi a tuturor Neandertalilor, ca şi a oamenilor Cro Magnon datorită împerecherilor acelor bărbaţi cu femeile Neandertal), este îndreptăţită ipoteza “îngerilor căzuţi” ca fiind tocmai acei progenitori Neandertali / statutul lor divinizat, genul lor masculin - “necastrat” - şi dispariţia lor confirmând chiar aşa ceva: Homo Sapiens nu putea lăsa gravidă o Neandertală / “zmeoaică”, neputinţa aceea echivalând-o pe a unui castrat (care fără coaie / testicule sigur nu însărcinează vreo muiere). Gardienii Grigor / Gregori (veghetori / observatori sau străjeri / paznici), “divini mesageri”, respectiv îngeri, despre care au rămas străvechi mărturii, inclusiv scrise, aveau grijă de preţioşii lor urmaşi şi au răspândit societăţii cunoaşterile ce le posedau, i-au crescut ca viteji pe prunci - avantajaţi şi de fizicul uriaş în comparaţie cu al oamenilor Homo Sapiens obişnuiţi - iar împreună cu femeile lor Homo Sapiens / “fiicele oamenilor” au venerat-o

Sfinxul Bănăţean În cea mai lungă noapte din an - când Soarele putea muri pentru totdeauna - adică la solstițiul de iarnă, era o noapte de veghe, sfântă (când nimeni nu dormea, ci aștepta ivirea astrului în zori pe Cer), focul făcut atunci fiind în an cel mai mare și puternic, pentru că era dublul piromorf al Soarelui: astfel au apărut noaptea sfântă de Crăciun, rugul de Crăciun, bușteanul de Crăciun, colindele, etc. Învierea Soarelui - la solstițiul de iarnă - era o promisiune a nemuririi dar și de prosperitate, astrul fiind “Atotdăruitor”, ca un “Tată al Belșugului”, numit Moș Crăciun de către stră-Români. În Banat, regiune unde în Epoca Pietrei a fost slăvită bătrâna Mare Zeiţă iar până în Antichitate a fost slăvit Sarmis / “Sarmis” = Zalmoxe / “Zal-moxe”, la poalele Muntelui Sacru Kogai-Onon / Kogai-non însemnând “Nana = Baba Sacră” ori “Pruncul Sacru”, azi Gugu, cel mai înalt vârf al regiunii - pe Valea “Neagră”, a Râului Cerna ce izvorăşte în Muntele Gârdoman - ca un “păzitor al pragurilor”, Sfinxul aflat în satul Bârza din comuna Topleţ / judeţul Caraş-Severin 44,50 lat. N, 22,23 long. E are proporţiile inverse decât Sfinxul din Bucegi, de 16 metri înălţime şi 8 metri lăţime. În spaţiul Românesc mai sunt Sfincşi, ca de pildă în Munţii Măcin din N Dobrogei (parte a unui complex megalitic cu un faloid schematic şi un dolmen), în Munţii Ceahlău, etc. Este de reflectat că în vechime - de pildă în Epoca Pietrei - “oamenii de piatră” nu erau priviţi ca simple formaţiuni stâncoase erodate natural (de ploi şi vânt), aşa cum privesc acele structuri oamenii azi; la poalele lor se practicau ritualuri, era 224


pe Doamna-zeu = Marea Mamă ce făcea posibilă maternitatea şi traiul lor fericit în noua paradigmă; e de observat termenul de “mesager” / “mesa-ger” ca un compus din “Mesa” / “Masa” = Luna şi Ger = Cer: atributul dat mesagerilor / gardienilor Gregori era literalmente cel al “lunii de pe cer” anume al “coroanei” Maicii Pământului - simbolul nocturn feminin, înrădăcinat în timpul Neandertal, ei ca înaripaţi îngeri făcând legătura dintre Cer / Gher şi Pământ / Ga, traseul Selena-Terra fiind în asemenea context cel mai vizibil (cosmic şi cel mai practic, drept cel mai scurt).

Tot în 2014, un alt studiu genetic - realizat de Ekaterina Khrameeva, Katarzyna Bozek, ș.a. - au relevat transferul de gene Neandertal la Homo Sapiens pentru stimularea metabolismului grăsimilor, ceea ce a ajutat Europenii (în proporție de 3 ori mai mare decât Asiaticii) pentru a obține energie, necesară supraviețuirii în climatul rece determinat de calota polară; mileniile de adaptare ale Neandertalilor la frig au fost economisite astfel de către oamenii Homo Sapiens, ajutându-i să se stabilească în noul habitat (totuși, acizii grași au dus la obezități și boli cardiace / din Epoca Pietrei însă rămânând stima mai ales față de femeile grase - ca frumoase - ele fiind expresia succesului de adaptare, căci femeile Homo Sapiens erau cele compatibile cu Neandertalii pentru nașterea hibrizilor umani). De la sfârşitul domniei Neandertale - de când a apărut Marea Mamă - aceea a început să fie reprezentată grasă / chiar obeză, corespunzând “modei” acelui timp al Epocii Pietrei. Corporalitatea - de altfel - mereu a fost semn de bunăstare, îndeosebi în vechime, când (datorită greutăţilor traiului) aşa ceva conferea un status social deosebit prin comparaţie cu suplii semeni, hrăniţi deficitar. În plus, s-a demonstrat ştiinţific că părinţii diferiţi biologic au prunci de talie mai mare decât cea obişnuită (adică faţă de cea dacă părinţii ar fi avut tipologii asemănătoare), aspectul Uriaşilor hibrizi rezultaţi din încrucişarea Neandertal cu Homo Sapiens - faţă de cei aparţinând generaţiilor părinţilor - generând inclusiv cele transmise în timp despre existenţa cândva a Uriaşilor: fapte petrecute aievea şi în consecinţă relatate (poveştile despre Uriaşii din vechime n-au apărut în aşa multe locuri din lume ca rod al unei imaginaţii colective cauzată de vreun fenomen paranormal universal, ci se refereau la aspecte normale, foarte concrete; că acelea au străbătut vremurile s-a datorat puternicului adevăr din conţinut iar că au ajuns distorsionate de tot felul de fabulaţii ale oamenilor ulteriori neîncrezători în acele auzite despre timpuri demult trecute nu le ştirbeşte esenţa). După dispariţia Neandertalilor “Tătâni” / Titani, Cro Magnon şi hibrizii lor - anume alţi Uriaşi ai acelui Timp de Aur - au creat unele probleme oamenilor Homo Sapiens (conflicte pentru resurse / teritorii

Relaţia cu Selena a fost feminină / maternă iar relaţia cu Soarele a fost masculină / paternă (înariparea - îngerilor / mesagerilor - conferind atributul legăturilor dintre Cer şi Pământ). În 2014, Dr. Paola Villa de la Universitatea Colorado / SUA și Dr. Wil Roebroeks de la Universitatea Leiden / Olanda au scris: “Dispariția Neandertalilor nu s-a datorat ‘superiorității’ Homo Sapiens. Nici un fel de evidențe - arheologice, comportamentale sau de altă natură - nu relevă așa ceva, ba chiar datele genetice încadrează Neandertalii (care morfologic nu mai sunt) într-un anumit grad de înrudire cu Homo Sapiens. Ieșirea din Africa a oamenilor Homo Sapiens și încrucișarea cu Neandertalii a favorizat mutația neuronală care a promovat dezvoltarea finală a creierului omului Modern; fluxul de gene de la Neandertal la Homo Sapiens - care a dus și la dezvoltarea sistemului imunitar - a apărut în urmă cu 50 de milenii. Neandertalii nu erau defavorizați tehnologic sau cognitiv față de Homo Sapiens, însă totuși n-au supraviețuit, căci încrucișările au ajutat oamenii Homo Sapiens la adaptarea în afara mediului African dar pe de altă parte au dus la sterilitatea masculină Neandertală. Rezultatele geneticii au implicații dincolo de urmele arheologice”. 225


pentru cules, vânat, pescuit, etc.), ceea ce în final s-a încheiat cu dispariţia şi a Giganţilor Cro Magnon împreună cu corciturile lor, singura specie umană rămasă fiind a oamenilor Homo Sapiens, a învingătorilor care au reţinut în miturile originare unele poveşti despre acele vremuri. În perspectivă religioasă, oamenii / Homo Sapiens învingând Titanii însemna că i-au avut pe zei de aceeaşi parte, a lor; apoi a mai fost o înfruntare, a Giganţilor (cronologic, următorii Uriaşi), oamenii rămânând doar cu unii dintre zeii vechi. În Era / Timpul de Aur, “zeii” existau printre oameni iar Uriaşii - fie Tătâni / Titani, fie Giganţi - au avut lupte cu ei iar mitologiile au reţinut şi unele din acelea. “Cei din Cer”, trăind pe munţi, aproape de înălţimile cereşti şi de izvoarele apelor curgătoare, se împreunau cu cele de la poale, “de pe pământ”, trăind la joase înălţimi, aproape de gurile apelor curgătoare; în peregrinările lor (căci pe atunci nu existau aşezări - ci migrări necontenite în căutările de resurse - toate populaţiile fiind de “vânători-culegători”), în general bărbaţii, cu forţă fizică mai mare, se încumetau în explorările de la înălțimi / pe vârfuri şi femeile se implicau în explorările pe văi: nomazii - vânători / culegători - se opreau doar acolo unde conducătorul grupului îşi înfigea bâta. Ecourile tuturor acelor fapte s-au regăsit în hierogamia Gher-Ga / a Cerului cu Pământul - care a însemnat apariţia numelui Gherga - în celebrele orgii ale Ghergarilor de pe munţi cu Amazoanele din văi pentru procreeri, ş.a.m.d.: surse diferite converg în aceleaşi stări Gherga dinaintea Potopului, pe parcursul multimilenar de la stingerile Titanilor (Neandertalii cu hibrizii lor) şi Giganţilor (Cro Magnon cu hibrizii lor) până la ultima mutaţie genetică Gherga, cea care a dat tipul patern uman actual Gherga (Homo Sapiens). Cro Magnon e considerat tipul uman de corcire dintre Neandertal și Homo Sapiens, apărut în Asia Centrală / Orientul Mijlociu, unde cele 2 specii au conviețuit în timpul ultimei glaciațiuni; în prezent, genul uman Homo Sapiens neamestecat cu Neandertal - format din așa ziși “oameni puri” / Homo Sapiens - mai poate fi găsit pe glob doar în S Saharei, restul din lume având genetic câteva procente din fosta rasă umană Neandertal (dotată la timpul său cu o mai bună memorie, cu o vedere mai pătrunzătoare, cu auz mai fin şi miros mai sensibil), Europenii albi constituind tipul cel mai elocvent al populațiilor prediluvienei Lumi Vechi. Dintre toate vieţuitoarele, omul are cea mai lungă copilărie; atunci - la vârste fragede / mici - este perioada maximei memorări (omul acumulând de-a lungul anilor copilăriei mult mai multe date decât alte vieţuitoare reuşesc s-o facă în mai scurtele lor copilării, ceea ce ca specii le şi diferenţiază apoi prin moşteniri, omul deosebindu-se de celelalte vieţuitoare că pe lângă instinctele transmise - ca oricare vieţuitoare - are şi elemente acumulate în tinereţile multor generaţii, ce nu se regăsesc la scară asemănătoare printre celelalte vieţuitoare); animalele domestice se diferenţiază de cele sălbatice prin unele însuşiri, însă omul face figură aparte între toate vieţuitoarele / inclusiv prin faptul că e singurul cuvântător. Memorarea în anii copilăriei umane este mai dinamică decât spre vârstele înaintate (întâmplându-se şi ca unii bătrâni să ajungă chiar să uite cine sunt): memorizarea la vârste mici este mult mai complexă decât la vârstele mari (când pot interveni chiar dificultăţi de memorare - cu aspecte de uitare - la cei adulţi). În îndelungata preistorie - “copilăria” omenirii / chiar mai lungă decât istoria omenirii de până acum - memorările erau fundamentale privind cunoaşterile; pe măsura “maturizării” omenirii,

cunoaşterile - memorate şi transmise doar prin cuvinte - au ajuns şi fixate în scrieri (astfel consemnându-se istoria omenirii / adică perioada scrisă, spre deosebire de preistorie / adică perioada nescrisă). Prin scris, ceea ce trebuia memorat s-a micşorat la dimensiunea uzului mai redus personal al memoriei, completarea capacităţii sale fiind asigurată de mijlocul scris, ce era şi de stocare a datelor pe termen mai lung chiar decât viaţa personală. Cu timpul, volumul memorării omului s-a estompat, însă - îndeosebi datorită folosirii scrierii - alte direcţii s-au dezvoltat, reţinute de istorie cu genericul de “progresul” omenirii; oamenii Homo Sapiens - care au luat puterea în lume / Neandertalii dispărând - au fost cei excelând în direcţiile nestrăbătute de predecesori (care însă au fost mai abili - la timpul lor - de alte performanţe decât cele ce există acum). Însuşirile specifice omului faţă de celelalte vieţuitoare - printre care copilăria prelungă, abilitatea de abstractizare, articularea limbajului verbal, scrierea, etc. - au ajuns toate întipărite şi genetic (dacă la început au fost manifestări sporadice - de pildă Neandertalii aveau copilărie mai scurtă decât Homo Sapiens, abstractizarea apărută doar la unii oameni apoi s-a răspândit viral, etc. - în prezent mai toţi oamenii de pe glob sunt dotaţi asemănător, acum geneticienii îndeosebi fiind cei atenţi la descifrarea mecanismelor “ascunse” / potenţiale şi explorând ştiinţific valorizările maxime cu care sunt înzestraţi oamenii Homo Sapiens). Supremația în lume a aparținut oamenilor cu arhitectură corcită, nu dispăruților Neandertal, nici “necontaminaților” Homo Sapiens din Africa (de la S de Sahara); fuziunea dintre cele 2 specii umane - Neandertal și Homo Sapiens - a favorizat aparițiile Geniilor printre oameni, mai spirituali decât sufletiștii Mani: spiritualii Genii au fost considerați “cerești” iar sufletiștii Mani au fost considerați “pământeni”.

Răspândirea Cro Magnon Amestecul celor 2 specii umane - Neandertal și Homo Sapiens - prin corcire / hibridizare n-a adus doar beneficii, ci și conflicte: “revoluția umană” din Era de Aur paleolitică s-a produs datorită nevoii hibrizilor - noilor oameni - de a-și crea unele semne compensând pierderea funcțiilor cognitive ori de mobilitate avute inițial (ca de pildă apariția sceptrului - ca simbol extern - pentru indicarea conducătorului în persoana purtându-l, împodobirea trupului cu alte tatuaje sau alte bijuterii pentru revelarea statutului persoanei respective, etc.); prin inventivitatea și abilitățile lor de a-și comunica noile îndemânări - necesare când și-au dat 226


seama de contrastul cu vechii oameni - și transmiterea conceptelor între ei dar și generațiilor succesoare, începând cu pruncii lor, au reușit să se înmulțească mai mult decât predecesorii (totodată, pentru depășirea unor moșteniri genetice deranjante, au fost forțați să se adapteze, ceea ce a mărit și integrarea socială), toate acelea ajutându-i de fapt foarte concret ca în final să domine planeta. Strămoşii actualei omeniri Homo Sapiens au fost negrii Homo Sapiens, mai corect exprimat negresele Homo Sapiens, căci genetic ele erau compatibile pentru rod cu oricare dintre bărbaţii Neandertal, Cro Magnon sau Homo Sapiens. Oamenii Cro Magnon - cu existenţa cea mai redusă ca perioadă dintre acele soiuri umane - au fost în primele lor milenii contemporani cu Neandertal, fiind mai apropiaţi de tipul Pontic / Caucazian actual (dar mai solizi) şi au fost, alături de Homo Sapiens, printre cauzele dispariţiei acelor Neandertali; erau mai înalţi decât celelalte specii importante - Neandertal şi Homo Sapiens - având şi volumul capului mai mare. De exemplu, în Peştera Muierilor din comuna Baia de Fier 45,11 lat. N, 23,45 long. E / judeţul Gorj - săpată de Râul Galbenul - s-au găsit rămăşiţe Cro Magnon din mileniul XXXI î.C. (acolo fiind inclusiv hibridizări cu ceilalţi oameni - Neandertal şi Homo Sapiens - după cum a afirmat Dr. Erik Trinkaus de la Universitatea Washington / SUA); conform studiilor din 2011 ale antropologilor Australieni Paul Mason şi Roger Short, cea mai bună compatibilitate între speciile umanoide a fost cea a bărbaţilor Neandertal cu femeile Homo Sapiens, nu a femeilor Neadertal cu bărbaţii Homo Sapiens (de altfel, în “Facerea” / “Geneza” - Vechiul Testament - Biblia a consemnat împreunările pre-diluviene dintre “fiii Domnului” şi “fiicele oamenilor”, “Cartea lui Enoh / Eno” a scris că înaintea Potopului “îngerii căzuţi” de pe înălţimi se iubeau cu “pământencele” / muierile oamenilor din văi, ş.a).

Cro Magnon - Neandertal Cro Magnon - denumirea fiind după o peşteră din Bazinul Dordogne din Franţa - erau mari la statură, caracterizaţi prin armonia proporţiilor, robuscitatea membrelor şi relief supraorbitar bine marcat, purtau haine (căci au fost sensibili la frig) ce erau corcodite / împodobite cu zorzoane, adică şiraguri de cochilii la gât şi mâini, având unelte şi arme foarte bine şlefuite; e de observat că “a dârdâi” e un verb cu rădăcina proto Indo-Europeană “deudh”, însemnând şi “a scutura”, la Vasconi / Basci (vorbind o limbă pre Indo-Europeană) de pildă tremurul fiind “dirdira” / iar “frig” în vechea Greacă fiind “rhîgos”, “krio” acum în Greacă. De altfel, acele rase umane au fost copleşite - şi în mică parte asimilate - de oamenii care în prezent domină: Homo Sapiens (Giganţii Cro-Magnon dispărând odată cu Potopul / topirea ultimei glaciațiuni); caracteristice societăţilor umane au fost frecventele coaliţii pentru distrugerea individualităţilor (istoria abundă de exemplele oamenilor marginalizați și sunt greu de argumentat superioritățile celor care i-au înlocuit). Unele puternice superstiţii dar şi cunoştinţe din timpurile dominate de oamenii Neandertal şi Cro Magnon încă se află printre Homo Sapiens; “catedralele” Neandertalilor au fost peşterile, “bisericile” Neandertalilor au fost grotele. Conform psihologului Britanic Stan Gooch - dar şi altor specialişti - o caracteristică Neandertal era Cultura Viselor (sub semnul nocturn al lunii), care a dus la matriarhatul lunar Neandertal, apoi la patriarhatul solar Cro Magnon, apoi la egalitatea socială Homo Sapiens încercată Atlant, ş.a.m.d.: civilizaţiile succesiv nu s-au distrus, ci s-au încorporat, el afirmând că “în mod cert, Neandertalii - având cele 2 creiere, mic şi mare, foarte puternice - posedau abilităţi paranormale care le depăşeau cu

Homos Sapiens - Cro Magnon

227


mult pe ale succesorilor Cro Magnon şi Homo Sapiens, dezvoltând o cultură magică, energetic încărcată psihic, constituind o înaltă civilizaţie bazată pe vise, ceea ce a constituit sursa primară a mult-pomenitei înţelepciuni străvechi; Neandertalii, în urma îndelungatelor observaţii ale naturii şi bazându-se mai mult pe intuiţie, au fost creatori originali, inovatorii unei mari culturi cu valori simbolice şi sensibilităţi religioase, pe care oamenii apoi - Cro Magnon şi Homo Sapiens - au copiat-o şi au adaptat-o, fără s-o înţeleagă deplin (Cultura Neandertală n-a fost a unei civilizaţii tehnologice, ci bazată pe spirit mai mult decât pe suflet, supravieţuind parţial în credinţele, practicile religioase, miturile şi folclorul nostru)”.

Reconstituiri Cro-Magnon Gealaţii din mare vechime, care au ieşit din grote şi care au început să realizeze uriaşe construcţii în apropierea acelora - marcaţi cu un “ochi” pe frunte - au fost Ciclopii (şi azi, hinduşii îşi pictează “al treilea ochi” pe frunte). Denumirea Uriaşilor Ciclopi în Greacă - Kyklopi / “Cu-clopi” - însemna cei “cu ochi care se rotesc”, adică erau marcaţi oacheşii caracterizaţi de căutătura piezişă, cu coada ochiului, tipică acelora pe sub căciulile / clopurile lor de păcurari / păstori. Poetul Grec Hesiod (din Epoca Fierului) în “Teogonia” 140 - care întocmai ca şi poetul Grec Homer i-a găsit “cu inima superbă” - a scris: “Gaia dădu la iveală în lume pe Kyklopii semănând în toate cu zeii, de n-ar fi fost ochiul stingher ce le stătea în mijlocul frunţii; în toate faptele lor, ei dovedeau vigoare, forţă şi iscusinţă”. Conform Gherghinului Hesiod şi Ciclopii au fost procreaţi de Uranos / Cerul cu Geea / Pământul: e de remarcat că oamenii sunt singurele vieţuitoare la care se vede albul ochilor, motivul ochiului fiind vechi de milenii, ştiut ca “Ochiul Gorgon” celebru de la începutul calendarelor - nu numai în Europa Sud-Estică, ci şi din India până în Egipt (oamenii îşi pot “citi” uşor privirile şi le pot urmări fără răsucirea capetelor). În 228


tradiţie, de la Ciclopi a rămas farmecul deochiului (ochiul - ca fereastră a sufletului dar şi “armă” - poate influenţa aura cuiva), pentru care se lega şnur roşu la gâtul copiilor şi chiar al animalelor ori se prindea usturoi cu aţă roşie la clop / căciulă şi s-a început purtarea de obiecte din aur la gât, urechi sau mâini, în sensul anihilării energiei negative, protejarea fiind astfel prin “diversiune”; aurul - primul metal utilizat în istorie, la început (în Epoca Pietrei) prin agăţarea pepitelor din apele curgătoare ale Carpaţilor cu blana sau cerga / “lâna de aur”, apoi prin săparea filoanelor - era considerat simbol solar: întruchiparea divinităţii şi a nobleţii, asociat imortalităţii, cunoaşterii şi inteligenţei, atribuindu-se proprietăţi tămăduitoare, fiind legat de noroc, bogăţie, putere şi fericire.

despre oamenii cu cea mai mare energie au relevat că rezistă la “vampirismul energetic” al deochiului / numit “docha”: aceia - având energie mai multă - erau rezistenţii minoritari albi la asprul climat Montan ori Nordic (deosebiţi prin pielea, părul şi ochii de culori deschise); omenirea era sensibilă la deochi - Arabii zic “Ma’In” celor care deoache - iar caracteristicile fizice ale majorităţii oamenilor erau cele obişnuite din zonele Sudice, călduroase sau joase, astfel ajungându-se ca denumirile de “daghi” să nu fie doar a oamenilor “Caucazieni”, ci să devină şi genericul “dagh” al înălţimilor pe care trăiau (de exemplu, “ţara muntoasă” Daghe-stan în Caucazul Rus - fosta Albanie Caucaziană / Ţara Ghergarilor - transmitea prin onomastica Daghă rezistenţa la deochi mai degrabă decât caracteristica reliefului, ultima mutaţie genetică Gherga având loc în nodul Pamirului, o zonă mai înaltă decât Munţii Caucaz dintre Asia şi Europa, din înaltele văi Gherga coborând şi stabilindu-se în Caucaz relativ curând după mutaţia genetică iar Ghergania ca Ţară Caspico-Caucaziană a existat după aceea, până în Antichitate). În prezent, în S Caucazian al Federației Ruse există structuri Dage, anume republica “Daghe-stan” la Marea Caspică / în E Caucazian și republica “A-Dâgă” / Adâgă la Marea Neagră / în V Caucazian. În vechime exista credinţa - persistentă din Bazinul Ghaggar / India până în Bazinul Mediteran - că usturoiul ferea de deochi; usturoiul se arăta a fi un agent ce proteja de influenţele nefaste sau de agresiunile periculoase (după cum a observat cercetătoarea Jaworska Kopczynska în 1961, chiar şi pe atunci în Carpaţi păstorii înainte să-şi mulgă pentru întâia oară oile îşi frecau mâinile cu usturoi sfinţit, pentru a feri turma de muşcăturile şerpilor). Este de observat pe malurile opuse ale Mării Caspice că s-au înregistrat existenţele Balkan în E / cu populaţie de Dahi şi Albană în V / cu populaţie de Daghi: aşa ceva nu era întâmplător; Balkanii din răsăritul Caspic populau ca Dahi bazinul inferior al Fluviului Oxos (unde au coborât Ghergoii / Gherghii din Pamir) acum Turkmeni-stan iar urmaşii Albanilor din apusul Caspic populează şi azi Azerbaidjanul ca Azeri şi Daghe-stanul, cea mai sudică republică din Federaţia Rusă, ca Daghi (unii dintre strămoşii lor au fost legendarii Ghergari = bărbaţii Amazoanelor). În 1990, Dr. Rudiger Schmitt a afirmat: “Caspicii - Kaspioi în Greacă - au fost pre Indo-Europeni / respectiv pre Iranieni; în SV Mării Caspice (zona lor caracteristică), Caspicii au fost alternativ când parte a Mezilor, când parte a Albanilor. Despre ei a scris Herodot 3:92, 7:67, 7:86, unii considerândui localizaţi în Caşmir şi Pamir, inclusiv printre Afganii strămoşi ai celor din Nuristan”. Este de ştiut despre Dacii Pontici, adică de la Marea Neagră - din Epoca Fierului şi din Antichitate - că au fost rudele directe cele mai occidentale ale Dahilor / Daghilor orientali, anume Caspici, adică de la Marea Caspică; în 1993, cercetătorul Gadzhi Gamzatov a scris despre Daghe-stan: “Daiva / Devi s-a regăsit foarte consistent în folclorul arhaic din Daghe-stan, o sinteză complexă, dominant influenţată din Iran. În poemele orale, vânătorii albi Uriaşi, cu un ochi - din grote - erau Devi (termenul vechi Iranian Daiva corespundea celui Indian Deva). La fel de obişnuit era şi zmeul Caspic Az-Daka / Azdahă”. Anterior, filozoful Român Vasile Lovinescu a enunțat: “La hinduși, regenții luminoși ai lumilor superioare erau în opoziție cu Asurii, care i-au avut ca echivalenți riguroși în tradițiile greacă și română pe Titani și Zmei”.

Trebuie ştiut că privitul admirativ sau cel cu pizmă poate transmite deochiul (vampirismul energetic), caracterizat la victimă prin vătămare ca moleşeala instalată brusc, durerea insuportabilă de cap, starea generală de rău, etc., puterea de alungare a deochiului tradiţional fiind prin descântece mai ales la vulnerabilii copii, având câmpul energetic sensibil, culoarea cea mai puternică în deturnarea deochiului transmisă prin ochi - fiind cea roşie, ce atrage privirile mai mult decât celelalte ale spectrului; în trecut, cei mai rezistenţi împotriva deochiului - în lipsa utilizării accesoriilor roşii pentru deviere - erau consideraţi oamenii având ochii deschişi la culoare, îndeosebi albaştri (invitaţi să “stupească”, adică să-şi scuipe întâi în sân iar apoi să sufle asupra persoanei deochiate, în credinţa de a alunga vraja deochiului): aceia care “stupeau” - erau consideraţi “stăpâni” / posesori ai unui har special (că au fost echivalaţi cu proprietarii de stupi, se datora analogiei grupului uman îngrijit / “păstorit” ca un “stup” de oameni ce era astfel condus, un exemplu de la sfârşitul “Erei de Aur” fiind Zeul Poseidon, care “poseda Edenul” - adică patrona Raiul - termenul de “stăpân” consolidându-se pentru persoana dominantă, cu putere şi autoritate). După cum au afirmat unii arheologi Români - ca Gabriel Rustoiu, Adrian Gligor, ş.a. - din Epoca Pietrei îndeosebi pandativele falice erau des utilizate contra deochiului, chiar şi la copii. Din mare vechime, observaţiile 229


Bazinul Caspic În Evul Mediu, întreaga zonă mărginită de Marea Caspică, Oceanul Arctic şi Marea Karga = Azov de la Pont a ajuns să se numească Albania (după cum a notat călugărul minorit William Rubruquis 1220-1293 din Flandra, călător pe acolo: “Tota illa regio a latere istius Maris Caspii, occidentali usque ad Oceanum Aquilonarem et paludes Maeotidis, vbi mergitur Tanais, solebat dici Albania”); Albania Caucaziană era numită Aguank de vechii Armeni iar Săsanii - ultimii Perşi - numeau Afganii ca Abgân, ceea ce le apropie în mod semnificativ onomasticile (Afgan şi Alban - pentru Perşi erau versiunile Estică şi Vestică de Muntean, în Asia Centrală obişnuit folosindu-se termenul “Dagh” pentru aşa ceva). Daghe-stan - la graniţa dintre Asia şi Europa - era “Ţara Sacrei Gheia”, căci din cele 2 părţi ale denumirii se poate observa târziul în istorie cuvânt “stan” = “ţară”, numele efectiv fiind format din “Da” = “Za” însemnând sfântă sau zână / zeiţă şi respectiv “Ghe” = Gheia, adică Marea Mamă a Pământului / în proto Indo-Europeană “gheis” era “pietriş” (Albania Caucaziană / Daghe-stan era a albilor Gherga - a străluciţilor săi locuitori - putându-se remarca rădăcina IndoEuropeană “bherg” ca însemnând “a străluci” / “alb”, cuvântul Pelasg “bherga”, în rezonanţă cu Gherga, fiind sursa denumirii pentru barză, pasărea emblematică a străvechilor Ghergari / Ghergani, mult ulterior în Tracă “arzos” ajungând să fie “alb” / “strălucitor”); despre Pamir e de observat că are cel mai înalt vârf de 7495 metri altitudine - în Tadjiki-stan / fost Dadjik, cu populaţie Antică Dahă - iar în Caucaz cel mai înalt munte este Vulcanul Elbrus / “Elb-Rus” de 5642 metri altitudine, în Cerchezia / vecina Georgiei, la graniţa dintre Asia şi Europa (primul nume al Vulcanului Elbrus a fost proto-Iranianul “Hară Brzatî” - însemnând “Gardianul înalt”, “Hară” fiind “veghetor” / “protector” iar “Brzatî” fiind forma feminină a înălţimii - cu denumirea de Gorgan rezonând Vulcan / “Vul-Can” ca “valul energiei pământului” Ka dar rezonând şi Volga / “Vol-Ga” ca “valul pământului” adică al Gheii sau rezonând şi “lupoaica” / “lupul” ca “vâlc”, etc.: literalmente, interpretarea numelui Elbrus / “Elb-Rus” e a “albului soare”, denumire foarte sugestivă). De altfel, numele Iranian pentru munţii din Afghani-stan / Ariana, N Iranului, până în Armenia, a fost dintotdeauna Alborz / Elburz; orientalistul German Wilhelm Eilers 1906-1989 a demonstrat că Elbrus era metateză din Alborz, lanţ considerat - inclusiv de “Avesta” - ca al Munţilor Sf. Gardieni.

Caucaz, Elbrus Multe dintre tehnicile empirice de vindecare a suferinţelor au fost confundate pe nedrept cu vrăjitoriile. În vechime, descântatul era o practică frecventă în caz de boală. Descântecul se baza pe terapia cuvântului - îmbinându-se şi cu folosirea plantelor de leac ori a masajului - căci bolile erau considerate ca trimise de persoane rău intenţionate, de duşmani prin blesteme ori de zei ca pedepse; personificarea bolii avea mai multe etape: identificarea ei, pronunţarea numelui celui ce a trimis-o, ameninţarea aceluia şi izgonirea bolii (în locuri de unde nu mai putea lua contact cu suferindul), timp în care bolnavul era masat, i se administrau leacuri - spălări, unsori, inhalaţii, băuturi, etc. - practicile bazându-se pe o experienţă milenară. (Este de ştiut că - în vechime - obiceiul ungerii cu ulei a părului şi trupului era în scop anti-parazitar). Cenuşa / cărbunele - cu rol absorbant era leac universal de deochi iar cufundarea în apa descântată semnifica o nouă naştere. Textele descântecelor erau secrete (existând credinţa de nezdruncinat că îşi pierdeau puterea vindecătoare dacă erau revelate) şi se transmiteau doar în taină; femeile şi bărbaţii cu personalităţi puternice, având capacitatea să stăpânească anumite procese psihice, cunoscând bine anatomia umană, tratau şi bioenergetic. Efectele tratamentului erau condiţionate de experienţa şi măiestria descântătorilor de a îmbina şi doza tehnicile în raport cu boala. Atmosfera de mister - favorabilă psihoterapiei prin sugestie - era creată de alegerea timpului 230


adecvat pentru intervenţie, de tonalitatea joasă, de ritmul precipitat de rostire, de arhaismul liniei melodice (aşa cum îi arată denumirea, textul era cântat), de dramatismul dialogului cu boala; lumea este a celor care au cea mai multă energie. Oamenii aveau câte un descântec pentru fiecare plantă şi-l rosteau la prepararea leacului şi tămăduirea suferinzilor, în credinţa că natura avea câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli, plantele făcând jumătate iar sufletele făcând partea cealaltă.

foştilor oameni din “Ed-En” / Eden - Zeului Dionisie Zagreus / “Za-Greu”, protectorul născătoarelor (femeilor care năşteau), numit de Români ca Novac “cel Bătrân”; de pildă în secolul VI, negustorul Cosma din Alexandria - care făcea comerț între Egipt și India, de aceea fiind știut drept “Cosmas Indicopleustes” - în cartea 12 din “Topografie creștină” pe care a scris-o când s-a călugărit (retras ca pustnic) a notat despre tradiția existentă, că Noe a locuit inițial în Imperiul Atlant / Borean: acel Noe a fost Novac “cel Bătrân” (el mai observând și paralela dintre Noe - al zecelea de la Adam - și cei 10 regi Atlanți). Novac / Noe era apelativul pentru cel “nou” - adică al celui care a preluat conducerea după timpul Uriaşilor - iar Gherga a fost conducătorul “nou”, inclusiv relativ nou şi la modul genetic: a ajuns tipul uman nou aflat în fruntea celor vechi, având - ca bărbat - tocmai împreună cu femeia din vechime (ca de exemplu cea genetică “U5” = “Ursula”) parteneriatul necesar dominării. În mileniul I î.C., epica lui Alcmeonis a notat despre Zagreu că a fost anterior lui Zeus (prin faptul că “Zagreus se iubea cu Marea Mamă Gaia, el fiind deasupra tuturor zeilor”). După cum a observat şi savantul A/Român Gheorghe Muşu în 1981 “Zagreus suveranul peste ţinutul din adâncuri al morţilor, primul nume al zeului Dyonis - avea numirea înnăscută în realitatea geofizică a ‘curburii’, aşa după cum lanţul muntos din Media spre Armenia era Zagros” (iar Muntenii de acolo - mai ales Mezii / Magii = foşti MasaGeţi, adică “Geţi Lunari” / “Geţi Selenari” sau “Geţi Mari” - au fost Ghergani, la poalele Caspice având şi ţara lor Ghergania, Mezii Ghergani din Media fiind “cei de la mijloc”, dintre răsăritenii Gherghi / din Asia Centrală şi Caucazienii Ghergari: Media era în colţul SV Caspic, între Ghergania / Hyrkania din S Caspic şi Ţara Ghergarilor = Albania din V Caspic, acum genericul fostei Media fiind Kurdi-stan); conducătorii Mezilor - adică ai pruncilor Amazoanelor - au fost popular ştiuţi ca aparţinând Dinastiei Dragonului (în “Avesta” - sfânta carte a Magului Gargo / Zoroastru - pentru “Dragoni” se folosea termenul “Azi”). Unii dintre primii Ciclopi, cu pietrele din areal au realizat “lucrările moşilor” - începând cu Siria spre miazăzi, de ordinul miilor - pentru vânarea gazelelor (proces de la care a rămas sălbatica lapidare, cu aplicare chiar şi oamenilor de către fundamentaliştii orientali, inclusiv azi). Despre Ghergarii Caucazieni e de ştiut că aceia existau atât înspre E, la Caspica (în Albania Caucaziană, cuprinzând actualele Azerbaijan și republica Daghe-stan a Federaţiei Ruse), cât şi înspre V, la Pont (de exemplu în republica Adâgă / “A-Dâgă” a Federaţiei Ruse) iar dincolo de Pont / adică dincolo de Marea Neagră - în Carpaţi - era Dacia:

Ciclop Anatolianul Hesiod a scris despre Ciclopi / fii ai cerescului Zeu Poseidon, cel care înaintea patronării apelor sărate a posedat Edenul (adică tărâmul Zeiţei Ida / “I-Da”, după cum era alintată Marea Mamă a Pământului Ga, Anatolienii Kariani / Cariani folosind termenul “Ida” pentru “Codru” - cuvântul “Codru” fiind atestat de lingvişti ca Trac, la Hitiţi folosindu-se “Kaldi” - ceea ce pentru Marea Mamă Anatoliană Ida / Khaldi literalmente în Română însemna “Muma Pădurii” / Codrului), că au fost cei dintâi lucrători de mine şi de metale, maeştri în diferite lucrări de artă - termenul “chalkeion” în vechea Greacă fixându-se pentru atelier metalurgic - iar filozoful Macedonean / “Mak-Edon” Aristotel 384-322 î.C. a scris despre ei că au fost şi cei dintâi care au construit fortificaţii pe înălţimi, inclusiv turnuri, cu denumirea Greacă de “pyrgos”. Anatolianul Homer - în “Odiseea” 9:151 - a scris că n-aveau însă sfat; e de observat că una dintre misiunile “sfatului bătrânilor” era şi de a identifica taţii copiilor rezultaţi din orgiile de la sărbători, căci mamele se ştiau: bătrânii - prin observarea asemănării pruncilor cu cei cunoscuţi - decideau la fiecare cine era părintele, toţi acceptând hotărârile forului suprem. De exemplu, în Balcanii Antici orgiile erau închinate de “EdOni” / Edoni - adică Geţii dintre Râurile “Stry-mos” / Struma şi Vardar / “Var-Dar”, cu denumirea asemănătoare celei a 231


din Mytilene, geograful Georgiano-Anatolian Strabon VII 5:12 a scris că Dobrogea era o regiune populată şi de Troglodiţi - literalmente “locuitori în găuri” pe care le săpau în ţărână / denumirea de “cârtiţe” fiindu-le conectată - ceea ce însemna că-şi realizau bordeie, trai prin care se apărau şi de frig (urme de locuire din Epoca Pietrei au fost găsite de arheologi în numeroasele grote / peşteri din carstul Dobrogei; în Evul Mediu, călătorul Olandez George Douza încă a văzut la 1599 în Dobrogea “mai multe sate întregi, în care oamenii trăiesc în grote sub pământ”): în Română, termenul de “glod” - însemnând “mâl” / “nămol” - a fost legat de ei, deoarece Troglodiţii mereu erau mânjiţi cu argilă (lut / pământ), literalmente Troglodit / “Tro-glodit” fiind cel care “trăia în grotă” sau în glod, adică în noroi. În Antichitate, de pildă Eschil 525-456 î.C. / “părintele tragediei universale” a consemnat că Pelasg era fiul Gaiei iar istoricul Grec Pausania afirma: “Pe Pelasg, asemenea zeilor, l-a născut Pământul negru pe coamele munţilor înalţi, ca să fie începătorul rasei muritorilor” (printre altele, e de ştiut că denumirea de Rumâni e Pelasgă, regăsindu-se European - de milenii, până azi - la A/Români; Anatolianul Pausania, istoric şi geograf cultural “părintele ghidurilor de călătorie”, care prin opera sa de o extraordinară valoare documentară a păstrat un tezaur inestimabil de date - se presupune că era din Alabanda secolului II, cel mai apropiat oraş Karian / Carian de Sanctuarul Gherga).

Republici Nord Caucaziene azi: Dage-stan în E, Adâgă în V Este de observat că Antici sugestivi în N Balcanic au fost Trakii Edoni în răsărit - care l-au avut ca legendar rege pe Lykourgos, fiul Zeului Boreas / al vântului Nordic, după cum a notat Diodor Sicul 5:50 - şi vecinii lor Mak-Edoni / Makedoni (adică Edoni “mari” / “înalţi”) în apus. În trecutul îndepărtat, traiul colectiv era firesc iar “sfatul bătrânilor” / “consiliul înţelepţilor” nu era în mod necesar format din oameni în vârstă - media de viaţă în trecut fiind mult mai redusă decât în prezent - şi nici format numai din “înţelepţi” (căci doar puţini reuşeau să acumuleze cunoştinţe ori experienţe notabile), prezenţa unora fiind doar ca recunoaşteri ale unor poziţii sociale. Filozoful Elen Platon 428-347 î.C. (care a definit simplu omul, ca “o fiinţă cu 2 picioare, fără pene”, discipol al înţeleptei Cariane Aspasia, care l-a învăţat filozofie atât pe el, cât şi pe profesorul său Socrate / ca evidenţă istorică e de ştiut că prima scriere filozofică Greacă a rămas de la Carianul Anaximandru 610-546 î.C.), în lucrarea “Legile”, i-a identificat pe Ciclopi ca primii oameni după Potop, mai neîndemânateci, mai puţin pricepuţi la toate îndeletnicirile, în special în arta războiului, cu totul ignoranţi în viaţa politică fiind “mai simpli, mai curajoşi şi în acelaşi timp mai măsuraţi şi mai drepţi în toate”; el a conchis: “Se dă peste tot numele de patriarhat (‘dynasteia’) acestei forme de guvernământ ce subzistă încă în unele părţi ale Greciei şi la Barbari” (în vechea Greacă “Barbar” - însuşi un cuvânt preluat de la Barbari - însemna “străin”, doar mult ulterior înţelesul fiindu-i pervertit). De la Ciclopii care săpau - după înţelesul conferit de exemplu de către scriitorul Roman Enniu în “Analele” sale - s-a ajuns la denumirea de “ciocli” (unealta “sapa” = “chirca” / de altfel, pe lângă că în mare vechime uneori traiul era în peşterile ce fereau de radiaţiile soarelui, de ravagiile climatice sau de animalele sălbatice, acelea pe lângă oferirea câteodată de adăposturi conferind sentimente de protecţie magică şi astfel devenind sacre din cele mai vechi timpuri, funcţionând ca primele locaşe de cult din lume - până în Epoca Modernă de pildă unii călugări se retrăgeau sihaştri în caverne / grote ca “ecouri” a aşa ceva - primele mine din lume apărând la Pelasgi iar locuinţele subterane la Troglodiţi, unii considerând ochiul de pe frunte al Ciclopilor ca simbolul mărit pentru cel de-al treilea ochi al exploratorilor universului intern / tatuat sau pictat ori reminiscenţa lămpaşului mineresc; în estetica vechilor Egipteni machiajul ochilor se baza pe un fard de plumb ce estompa reflexia datorată strălucirii soarelui şi proteja de infectare, căci praful tărâmului Sf. Horus / Saharei devenea tot mai mult, Arabii având cuvântul “ayn” deopotrivă pentru “ochi” şi pentru “izvor”). Pe lângă Cobryzii şi Terizii asociaţi cu Geţii / “oamenii Pământului” în secolul V î.C. de către Hellanicus

Homo Sapiens Cu toate că speciile în general erau incompatibile reproductiv, au fost găsite rămăşiţe mixte (hibrid Homo Sapiens cu trăsături comune celor 2 tipuri umane ştiute în timp ca Neandertal şi Cro-Magnon, aparţinând grupului genetic matern N* şi spaţiului Gherga, de exemplu în Peştera Paglicci 41,41 lat. N, 15,35 long. E din Muntele Gargano / Italia) iar cercetările - inclusiv genetice - continuă, pentru documentarea impactului / ecourile până în Antichitate fiind foarte puternice despre interacţiunea oamenilor cu Uriaşii anteriori; e de ştiut că locuitorii primelor aşezări din Europa în majoritate aveau grupa genetică “N” (maternă şi paternă): ca a lui Gherga. În 2011, Dr. Michael Barton de la Universitatea Arizona / SUA a redat răspândirea urmelor arheologice paleolitice ale grupurilor de vânători-culegători, în timpurile preluării Europei de către ultima specie umană (cu roşu = Neandertal, cu albastru = Homo Sapiens, cu galben = amestecul lor):

232


“arman” era cercul tras pe pământ cu vergeaua pentru joc / numit “perghel” sau rotocolul / cercul de pe luciul unei ape, cu acelaşi termen de “arman” fiind şi locul îngrădit pentru cornute ori aria amenajată la treieratul cerealelor, astfel numindu-se şi conacul celui care înmagazina recolta, în Caucaz locuind Armeni iar în Balcani locuind Armâni (o rezonanţă lingvistică cu “Arman” / în Anatolia cuvântul respectiv fiind “Harman” pentru “paznicul hambarului”, literalmente “Har-man” echivalând ca “horitor” persoana horind - adică din horă - dans tipic Armenilor şi Armânilor). În 1895, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a explicat că “altoiul Roman în Dacia ca şi în Tracia a dat aceleaşi roade, 2 popoare fraţi: Românii de miazănoapte de pe stânga Dunării şi Românii de miazăzi de pe dreapta Dunării sau Armânii; deosebirea din graiul Românului şi Armânului nu se explică decât prin interpunerea Slavilor şi deci prin despicarea în 2 a poporului Românesc, care - fără acea interpunere - ar fi rămas unul” (aşa după cum pe ambele maluri ale marilor Râuri Române ca de exemplu gemenii Mureş şi Olt - trăieşte acelaşi popor, tot astfel şi cândva pe ambele maluri ale Fluviului Dunărea trăia acelaşi popor). Născut din Soare / Helios, divinul Kerkaphos (cu fratele mai mic Phaeton / “Phaet-On”, adică Făt-Frumos) l-a avut ca fiu cu o Amazoană Caucaziană pe “Hor-menos” / Ormenion - sau “Or-menos” / Armenion etnonimul Armenilor, ştiut ca Gherghin / Telkhin. Până recent în munţi izolaţi, de pildă în Daghe-stan / Caucaz - în regiunea Gherga 42,17 lat. N, 47,33 long. E, străbătută de Valea Gherga / “Pule-uvla” 42,32 lat. N, 47,29 long. E, a Râului Gherga 42,31 lat. N, 47,21 long. E - au fost zăriţi Uriaşi păroşi, cu urme de picior mare (de pildă, un studiu a fost efectuat acolo de către ofiţerul medical Vargen Karapetyan din armata sovietică în 1941); se poate vedea localizarea Gherga din Daghe-stan:

Cei mai vechi oameni albi din lume au fost Caucazienii, în cei mai înalţi munţi ai Europei / la limita cu Asia; e de remarcat că Ţara Ghergarilor - a partenerilor preferaţi ai Ama-zoanelor / “zânele Mamei” - era ceea ce s-a numit “Albania Caucaziană”, aflată tocmai acolo: înţelesul Albaniei Caucaziene era de “Ţara Sfântului Suflet”, populată de albii Caucazieni Ghergari. În imaginea următoare (publicată în 2013) se poate observa cu nuanţa cea mai puternică răspândirea alelei SLC24A5 - responsabilă pentru pielea deschisă la culoare - conform geneticienilor Florin Mircea Iliescu / afiliat Diviziei de Antropologie Biologică a Universităţii Britanice Cambridge, Basu Mallick de la Universitatea Tartu din Estonia, ş.a.:

După ce pre-diluvian aglomerarea de vânătoriculegători ai Epocii Pietrei în E Europei s-a concretizat în Civilizaţia Atlantidei (populată - pe lângă acei vânătoriculegători - şi de pescari, păstori / păcurari, agricultori, negustori / comercianţi, etc.), împrejurimile Mării Negre inclusiv post-diluvian au constituit surse istorice semnificative în progresul omenirii, ca de pildă: leagănul civilizaţional al Anatoliei care a transmis în Bazinul Dunării elementele - inclusiv Atlante - ce au structurat Vechea Civilizaţie Europeană (dezvoltându-se prima scriere din lume, în spaţiul Român), Cultura Kurgană, răspândirea IndoEuropenilor, apoi a nomazilor care au migrat în Europa, ş.a. / ca de exemplu, în mileniul I crucea - simbolul celei mai mari religii din lume - a fost introdusă de Armeni, etc.; e de ştiut că 233


inversării regulate a polilor săi magnetici, având erupţii câteodată violente, ale căror efecte se extind în sistemul solar - ca de pildă în 1859, când s-a văzut aurora boreală de la ecuator - astfel că explicaţia este plauzibilă ştiinţific prin influenţa stelară locală; de fapt, traversarea Centurii Fotonice a Găinuşei / “Cloţei cu pui” sau Pleiadelor, respectiv “Gardienele Cerului” - de 2 ori în “Anul Mare” / după cum era denumit de Antici, inclusiv de Platon, ce durează cât precesia echinocţiilor, într-o perioadă fluctuantă de peste 25 de milenii datorită acceleraţiei variabile a sistemului solar provoacă astfel de fenomene). Gherga în Daghestan Încă din timpurile Neandertale în lume era Cultul Marii Zeiţe - mama tuturor - apărut prima oară în lume la limita răsăriteană a arealului Neandertal, între N Indiei şi Altai, la intersecţia cu traseul genetic Gherga atunci (unde în vechea limbă - conform profesorului Oleg Mudrak - soţiei i se spunea Ghergai şi unde există munţii cu denumirea Gherga / Cherga), credinţa răspândindu-se rapid şi puternic până la Atlantic; imediat după mutaţia Gherga (ce a coincis cu Potopul), Marea Mamă a fost identificată sub denumiri diverse / în funcţie de loc, de la Gaia / Găyatri - adică Gaia “de 3 ori mare” - întâi iar apoi, după procreere, ca Ghirighe în Epoca Pietrei, Gherghiţia în Antichitate, până la Gherga în Epoca Modernă.

Erupţii solare Grupul patern N* al Gherga atunci - în urmă cu 10 milenii - a apărut, geneticieni ca Tatiana Karafet şi Michael Hammer de la Universitatea Arizona / SUA ori Dr. Ludmila Osipova de la “Institutul Genetic Siberian” din Novosibirsk 55,01 lat. N, 82,56 long. E / Rusia propunând apariţia actualului grup Gherga tot în Epoca Pietrei şi tot postdiluvian însă chiar mai recent, între mileniile VII î.C. şi IV î.C., în paralel fiind şi alte influenţe genetice, între care extincţia Uriaşilor Cro-Magnon (e de remarcat că după anterioara traversare a Centurii Fotonice pe planetă au apărut albii, în timpul precedentei glaciaţiuni celei încheiată prin Potop, primii Homo Sapiens albi fiind contemporani cu ultimii Neandertali; calculele astronomilor de la sfârşitul mileniului II au confirmat importanţa Pleiadelor / numite şi

Gaia în N Indiei Investigatorul Spaniol Tomas Rodriguez în 2007 a observat că brusc în urmă cu 10 milenii a apărut civilizaţia, între explicaţiile pentru aşa ceva atunci afirmând: “Ciclul periodic de activitate al Soarelui s-a intensificat în urmă cu 10 milenii şi a dus atât la topirea gheţurilor de pe Pământ cât şi la afectarea stratului protector al planetei, permiţând particulelor de energie înaltă să genereze mutaţii genetice”. (Se ştie că soarele pulsează la fiecare 11 ani, datorită 234


Modelele bazate pe măsurătorile de la craterele Rio Cuarto 32,52 lat. S, 64,13 long. V din provincia Cordoba / Argentina - apărute în urmă cu 10 milenii - sugerează că au fost create de un corp ceresc ce a lovit la un unghi nu mai mare de 15 grade faţă de orizontală, venind dinspre NE, cu un impact având o forţă explozivă de circa 10 ori mai mare decât cea de la Barringer / Arizona (când au dispărut ultimii Neandertali); conţinutul său a emanat mulţi monoxizi de carbon şi de azot, sufocând atmosfera, afectând evident clima globală. Căderea corpului ceresc în urmă cu 10 milenii în America de Sud s-a datorat intensificării activităţii solare; atunci a dispărut definitiv Cro Magnon, s-a încheiat Era Glaciară, Imperiul Atlant / Borean a ajuns la apogeu iar în Asia Centrală s-a petrecut mutaţia genetică Gherga: amplificarea influenţei solare - care acum 10 milenii a determinat mutaţia masculină genetică Gherga - a dus şi la cancere (oricând, expunerea masivă la soare provoacă şi în prezent cancere). Proiectul Genografic în 2012 - prin studiile coordonate de Clio Sarkissian şi Danielle Badro - a relevat că apoi oamenii Homo Sapiens din răsăritul European au ajuns să se înrudească în general patern cu Siberienii şi matern cu Africanele (ceea ce - exprimat succint - înseamnă că albii Asiatici s-au iubit cu negresele Africane în Europa, fapt consemnat de altfel în mileniul I î.C. de Herodot Karka în a doua sa carte de “Istorii”, referindu-se la Colchii / Gorghii din Caucaz, anume Georgienii de azi, rezultaţi din amestecarea blonzilor Pelasgi cu brunetele Amazoane, “fiicele Mamei”).

“Gardienii Cerului”, ceea ce marele astronom Garga din Bazinul Ghaggar / N Indiei explicit a indicat cu 6 milenii înaintea acelora, transmiţând omenirii - conform spuselor sale - de fapt învăţături şi mai vechi). Centura Fotonică a Sistemului Pleiadelor - o imensă regiune din spaţiu, ce radiază electromagnetic intens toroidal / prin benzi fotonice este traversată de Pământ în “Anul Mare”, pe o rută nu circulară ci elipsoidală, o dată la circa 10 milenii şi jumătate, pentru o durată de până la 2 milenii, variabilitatea datorânduse contractării şi dilatării Centurii, denumită şi “nebuloasa aurie” (e de ştiut că sistemul solar nu orbitează în jurul Pleiadelor - ce formează un nor în Constelaţia Taurului / având denumirea Sumeriană “Gugalanna” - ci doar le parcurge influenţa, fiind la distanţa de circa 440 de anilumină); efectele asupra vieţii sunt inclusiv de transmutaţii, cu transformări irevocabile pe multe planuri - datorită spectaculoasei activităţi fotonice asupra materiei - fiind demonstrat despre Cosmos / “Cos-mos” că influenţează clima, ce la rândul ei influenţează istoria.

Parcursul spiralat al sistemului solar prin benzile fotonice În prezent, drumul sistemului solar este spre centrul energetic galactic - al Căii Lactee - precedenta apropiere de acela determinând sfârşitul ultimei glaciaţiuni pe Pământ, acum 10 milenii (grupare vastă de stele, Calea Lactee a fost deseori definită de Antici drept o cale cerească: itinerar având aşa reper urmat de şamanii Siberieni, fiind şi drumul pe care apucau sufletele defuncţilor hinduşi, în Europa Sudică îndeosebi la vechii Greci şi Romani - naşterea sa fiind atribuită ţâşnirii unui jet de lapte pe cer); ca exemplificare climaterică la nivel planetar, în 2010 NASA / Agenţia Spaţială Americană a întocmit harta încălzirii globale din primul deceniu al mileniului III, după cum se vede în imaginea următoare:

Homo Sapiens În lucrarea “Mituri şi legende din întreaga lume” coordonată de Celine Queral şi redactată de Anne Gregoire din Franţa în 2009, au fost reproduse încercările repetate ale Marelui Spirit de creare a lui Homo Sapiens, sub forma povestirii Nord Americane Lakota reflectând culorile umane în ordinea justă neagră - albă - galbenă / arămie (ultimii Siberieni au trecut în Alaska la sfârşitul glaciaţiunii, înaintea Potopului, în plus Eschimoşii Siberieni - între care, conform Proiectului Genografic, 55% sunt marcaţi genetic Gherga, de pildă în Peninsula Kamceatka de lângă Strâmtoarea Bering cu Alaska localnicii Koryak / având procent genetic patern semnificativ “N”, numiţi astfel deoarece în zonă renii sunt “kor” şi au termenul “kirkalaul” pentru şaman - afirmând că atunci când au apărut oameni mari, aceia au devenit în Sud strămoşii albilor iar ceilalţi au rămas printre ei, trecând în America): “Singur în faţa cortului său mare, Marele Spirit crea lumea. Stătea aşezat, cu picioarele încrucişate şi - senin îşi contempla încetul cu încetul opera. Concepuse deja Cerul, vaporos şi diafan, aerian şi schimbător, când întunecat, când luminos şi mai ales, imens. Pe Cer voise să strălucească 235


soarele, atât de frumos, atât de cald, atât de luminos; uneori, astrul trebuia să se odihnească şi să se culce, ca să apară din nou în toată splendoarea sa: aşa s-a făcut ziua şi apoi noaptea. Marele Spirit a mai făcut şi norii, pe care i-a agăţat sus de tot. La asfinţit, a oferit câţiva pumni de stele, aruncate în treacăt ca pentru a însămânţa bolta cerească, atât de întunecată, atât de neagră. Mai târziu, a creat Pământul, chiar sub Cer. Şi a fost foarte satisfăcut. Imensele întinderi pământeşti erau frumoase şi variate: ici câmpii necuprinse, cu solul roşu, mai încolo piscuri înzăpezite, dincolo cursuri de apă purtătoare de nămol fertil, împrejmuite de văi înverzite. Multă, foarte multă vreme Marele Spirit a contemplat Pământul. Deseori, când ieşea din cortul său, privirea îi cuprindea un ţinut întins, un continent mărginit de mare. Acesta era cu siguranţă cel mai frumos: era continentul ce avea să fie numit cândva America. Plantele, florile şi fructele, creşteau din belşug; pădurile alcătuiau pete imense de un verde intens, ce se oglindeau în lacurile cu apă cristalină. Marele Spirit se simţea plin de mulţumire. Şi totuşi, îşi spunea el, lipsea ceva. Pentru cine exista atâta frumuseţe? Încântat de un asemenea belşug, voia să-l împărtăşească: de el trebuiau să profite şi alţii! ‘Să fie şi-a zis el - nişte fiinţe care, ca şi mine, vor şti să aprecieze această lume!’ Marele Spirit a chibzuit îndelung. Vreme de mai multe zile şi mai multe nopţi a rămas nemişcat şi mut, pierdut în contemplare. Nu voia să strice ceea ce i se părea atât de izbutit. Atunci, după o meditaţie foarte lungă, s-a hotărât: avea să le dăruiască Pământul. Nişte făpturi care vor putea să se bucure de el şi să îl facă să rodească. Da, însă cum să le făurească? Din nou, a chibzuit îndelung. S-a aplecat spre pământ şi a luat un pumn de lut, umed şi unsuros. Îi plăcea contactul cu materia pe care o concepuse el însuşi, senzualitatea atingerii în căuşul palmei sale şi moliciunea, maleabilitatea acelui boţ fără formă pe care degetele lui îl putea plămădi după pofta inimii. Încetul cu încetul, boţul s-a alungit, s-a turtit şi a semănat din ce în ce mai mult cu Marele Spirit însuşi. Atunci şi-a zis că alegerea lui era bună: omul avea să fie făcut după chipul său. Când argila a luat forma şi înfăţişarea pe care o dorea, s-a gândit că trebuie s-o ardă. Cu câţiva tăciuni scoşi din foc, îşi aprinse cuptorul, aşteptă să se încălzească şi - curăţindu-l de jar - a pus înăuntru statueta de argilă. Aceasta s-a uscat şi s-a întărit, apoi deodată s-a fisurat, s-a crăpat şi în cele din urmă s-a spart! Nu e chiar aşa uşor să faci un om, şi-a zis Marele Spirit. Întristat, s-a gândit că într-o bună zi pe Pământ vor fi şi oameni infirmi şi distruşi. Apoi, a luat-o de la capăt, însă de acea dată a făcut rost de o argilă mai curată. A frământat-o din nou, plămădind-o îndelung pentru a-i da o formă omenească. Şi-a pregătit cuptorul, a potrivit cu grijă aerisirea, a verificat foarte atent temperatura şi distribuţia căldurii şi delicat a pus noua statuie chiar în mijloc. Nemişcat, a supravegheat foarte atent coacerea. În ciuda acelor precauţii, a avut din nou o surpriză: în timp ce se pregătea să scoată statueta din cuptor, a văzut-o schimbânduşi brusc culoarea! Ocrul s-a transformat într-un negru intens, o culoare de ars. Cuptorul era prea fierbinte sau masa de argilă fusese lăsată prea mult înăuntru. Dezamăgit, Marele Spirit a lăsat statueta să se răcească. Desigur, culoarea nu-l satisfăcea dar ceea ce ţinea în mâna era un om! A aruncat atunci acel om pe pământ: era un om negru, care a ajuns pe continentul African. Perseverent, cum se cuvine să fie orice creator, Marele Spirit s-a pus iarăşi pe treabă. Încă o dată, a ales cea mai bună argilă şi a pregătit-o; să fi fost obişnuinţa de vină? A constatat că izbutea să-i dea o mai mare fineţe,

nişte trăsături mai desăvârşite. Şi-a pregătit cuptorul, având grijă de acea dată să nu fie prea fierbinte, apoi a aşezat înăuntru statueta. Fiind totuşi plin de nerăbdare, a stins focul prea devreme; scoţându-şi creaţia din cuptor, a descoperit o fiinţă abia colorată. Dezamăgit, l-a aruncat pe acel om alb spre pământ şi omul a ajuns în Europa. Încăpăţânat, Marele Spirit s-a apucat din nou de treabă. A petrecut şi mai mult timp modelând argila şi - bazându-se pe experienţa acumulată - a realizat o operă apropiată de perfecţiune. Proporţiile corpului erau echilibrate, membrele bine marcate, şoldurile şi umerii puternici, trăsăturile armonioase. Prudent, şi-a încălzit cuptorul din timp şi a pus mai întâi în el un bloc de argilă pentru a-i controla astfel temperatura. Când a văzut că lutul căpătase o culoare frumoasă, a pus statueta în cuptor şi a aşteptat, încrezător, concentrându-şi în inimă - şi în suflet toate forţele pozitive ale puterii sale creatoare. Când şi-a scos opera din cuptor, a simţit o bucurie imensă! Reuşita era totală! Nici o crăpătură, nici un defect / şi ce să mai spui de culoare: un minunat arămiu, intens, adânc, cald, exact nuanţa pe care şi-o imaginase. Atunci a cântat, a dansat - dansul e rugăciunea picioarelor - pentru nimeni altul decât el. Învârtindu-se, făcând piruete, ţinea în braţe acel om perfect, aşa cum părinţii aveau să-şi ţină în curând copiii. O dată în plus, a contemplat America, apoi şi-a pus acolo cu delicateţe capodopera. Întors în împărăţia lui, s-a odihnit în sfârşit, contemplând fiinţele omeneşti care se înmulţeau şi populau pământul. Privirile i se întorceau însă mereu la oamenii cu pielea arămie, deoarece spre ei i se avânta pe vecie inima…” (După cum a consemnat şi savantul Benjamin Franklin 17061790, e interesant că Irokezii / Indienii Nord Americani afirmau că prima femeie - mama oamenilor - a sosit din cer; un mit asemănător exista în vechiul Egipt).

Cercul Arctic Amintirile despre conflictele Uriaşilor chiar dinaintea Potopului - şi cu prezenţă cerească - au rămas tuturor populaţiilor din zonele de interes Gherga, transmise până în prezent începând mai ales prin unele mituri şi artefacte; după Potop s-a instalat la putere doar Homo Sapiens: omul actual. Este de ştiut că multe comete se rotesc 236


în jurul soarelui, cele ce ajung în apropierea sa constituind o imagine spectaculoasă prin capetele luminoase şi cozile lungi. O explicaţie despre Gherga din acele timpuri preistorice ar fi că privitorii prezenţei unei comete a cărei coadă foarte mare datorită activităţii mărite solare, ce atrăgea puternic atenţia tuturor - când după un timp au întâlnit oameni veniţi dinspre direcţia ei de mişcare, coborâţi de pe înalţii munţi (evident diferiţi cultural ca străini dar şi genetic, afectaţi de mutaţia survenită din cauza solară deosebită) să-i asocieze pe aceia fenomenului solar, ca “oamenii cerului”; că bărbaţii Gherga veneau “din Cer” era evident pentru oricine avea de a face cu cei coborâţi din văile înălţimilor Pamiriene, de pe malurile apelor de acolo: acei Gherghi dintre Munţii Gherghi ai Gherghi-stanului şi Munţii Cherga ai Altaiului i-au impresionat puternic pe cei locuind mai jos decât ei.

Genetica Gherga şi genealogia Gherga au aceleaşi acoperiri temporale şi geografice, aspectele concrete istorice ilustrând Gherga din urmă cu 10 milenii / din mileniul VIII î.C. - când a fost ultima mutaţie genetică - până în prezent (cu acţiuni de impact rămase în memoria colectivă, în locaţiile relevante traseului Gherga). Originea Gherga - prezentul material - se referă la perioada de după ultima mutaţie genetică / faţă de cele 3 ce au existat anterior pe linie de la facere, care este de fapt şi actualul tipar genetic Gherga (căci înaintea ultimei mutaţii nu era acelaşi tip uman cu actualul Gherga), ceea ce corespunde istoric perioadei post-diluviene / după Potop, adică după topirea gheţurilor din ultima glaciaţiune: un timp documentat din mai multe perspective; puţini au fost constant prezenţi, pe sute de generaţii, în dezvoltarea umanităţii - cu mărturii ancestrale, amprente la bazele cunoscute ale omenirii şi contribuţii esenţiale la progres, etc., ca Gherga - între legendar şi real. (Mitul este povestea prin care un grup a ilustrat sensul dat valorilor sale, legându-le de un moment fondator, anume acela al originii; mitul era considerat a exprima adevărul absolut pentru că relata o întâmplare sacră, adică o revelaţie ce a avut loc în timpul sacru al începuturilor / fiind real şi sacru, mitul devenea exemplar, căci servea ca de model şi de justificare actelor umane: o istorie petrecută la începuturile timpului, ce servea de model comportamentului uman. Legenda grupează relatări tradiţionale despre o anume persoană sau un anume loc; iniţial, termenul se referea la povestirea vieţii vreunui sfânt, căci legendele se aseamănă din punctul de vedere al conţinutului cu poveştile din folclor: transmise din bătrâni, sunt privite în popor ca fiind istorice, deşi nu sunt în întregime verificabile. Folclorul reprezintă totalitatea creaţiilor artistice ale culturii unei populaţii. Folclorul Românesc - în părţile sale cele mai vechi - e precreştin şi nu susţine nicidecum procesul Romanizării, deoarece nu şi-a avut strămoşii în Peninsula Italică; un fapt divers despre Romanizare e că nu a avut loc nici măcar în Peninsula Italică - unde exista Roma, capitala Imperiului Roman - până și în prezent oamenii din regiunile Italiei vorbind dialectal, foarte diferit de la o zonă la alta).

Denumirea Gherga - şi apoi înmulţirea - a rezultat din împreunarea “oamenilor cerului” cu localnicele pământurilor unde s-au stabilit, Ghirghe / Kirke de exemplu fiind cunoscută atât ca Mama Pământului, cât şi ca fiica soarelui (după cum a scris Homer - cel mai vechi poet Grec despre Kirke). Cu numele “kyrka” / “kirke” a rămas ştiută structura de cult în N European: biserica (iar vocabularele au mai reţinut derivate religioase Gherga, ca de exemplu “călugăr” sau “curat”, bucurat / “Bu-Curat” fiind de la “Sufletul Gherga” iar bucuria de la “Sufletul Rheii”, “a cere” / a ce-re de la Ka şi Ra, pentru personal / cler, chiar pentru a “crede” ori a “ruga”, pentru simbolul creştin / cruce şi pentru islam / Coran - “Cor’An” literalmente însemnând “Cuvântul Domnului” - la musulmani robele / mantiile de lână ale sufiştilor fiind “hirqa” / albastre, “khirqa” / negre, etc. dar şi pentru elemente muzicale, cum ar fi corul, coarda ori pentru “har”, etc).

237


atotştiutor; este însă demn de relevat acest aspect similar cu milenara cunoaştere egipteană, acordându-se gândirii şi cuvântului înalta putere de a crea: ‘Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină’ (‘Facerea’ 1:2). Aşadar, fantasticul fenomen al generării luminii în haosul întunecat a fost ca o declanşare bruscă a unor energii imense, la o comandă lansată în neant! Această viziune depăşea în mod evident imaginaţia unor păstori şi agricultori antici. Pentru spiritualiştii iniţiaţi, detalierea respectivă a unei faze din crearea Universului este rezultatul unei revelaţii la cel mai înalt nivel, dat fiind faptul că în acele momente nu exista în neant întrupată nici o făptură care să fi asistat la extraordinarul eveniment spaţial”. Este de observat că Homo Sapiens n-a fost creatorul absolut al civilizaţiei, ci s-a folosit şi de cunoştinţele importanţilor săi predecesori: Cro-Magnon, respectiv Neandertal (de exemplu, în timpul co-existenţei lor, singura “industrie” de unelte întâlnită aparţinea Neandertalilor).

Specii umane: Neandertal, Cro-Magnon, Homo Sapiens Fizicianul Român Florin Gheorghiţă în “Spirit şi destin cosmic” a scris: “O descriere analitică foarte complexă, cu semnificative deschideri către fizica fundamentală cât şi spre metafizică, este oferită de un imn antic conţinut în ‘Rig Veda’ - care este unul dintre cele mai vechi texte din India: în imnul cel mai cunoscut al ‘Rig Vedei’ 10:90, cosmogonia este prezentată ca o metafizică. ‘La început, tenebrele ascundeau tenebrele, dar căldura provocată a dat naştere Unului potenţial, embrionul, învăluit în vid’. Din acest germene (‘potenţial’) s-a dezvoltat Dorinţa şi aceea ‘a fost sămânţa dintâi a Conştiinţei’, aserţiune uimitoare care anticipează una din din tezele principale ale gândirii filozofice indiene. Dar ‘creaţia secundară’ - adică creaţia fenomenală - rămâne o enigmă; zeii s-au născut ‘după’, deci ei nu sunt autorii creaţiei lumii. Precum Puruşa din ‘Rig Veda’, acel ‘Unu’ a precedat Universul şi a creat lumea din propria sa fiinţă, prin emanaţie, fără a-şi pierde prin aceasta transcendenţa. Să reţinem această idee, capitală pentru concepţiile ulterioare indiene: Conştiinţa, ca şi Universul, constituie produsul Dorinţei procreatoare. Deci în cazul ideilor cosmogonice din vechea Indie regăsim elemente de ‘cunoaştere ştiinţifică’ în cadrul cărora energia căldurii şi radiaţiile emanate erau factori primordiali în apariţia Universului; evident, aceste elemente erau menţionate fără a fi totuşi înţeles substratul fenomenologic originar, ceea ce ar justifica într-adevăr o sursă de informare exterioară. În mitologia sumeriană, textul cel mai semnificativ este poemul ‘Enuma Eliş’; scrisă cu vădita intenţie de a-l slăvi pe zeul Marduk (Bel, progenitura soarelui), vechea lucrare redă modul simbolic în care zeul a făurit Cerul şi Pământul din trupul unei zeităţi primordiale, care crease anterior numeroşi demoni, dintr-un haos primitiv. Se relevă de fapt o concepţie fundamentală valabilă şi astăzi, desigur în alt gen de exprimare: cosmosul avea în conţinutul său 2 naturi - materia ‘demonizată’ şi partea divină, care era opera lui Marduk / Bel. Analizând aceste aspecte, eruditul exeget al miturilor din vechime - Mircea Eliade - evidenţia următoarea concluzie: ‘Este poate formula cosmologică cea mai complexă la care a ajuns speculaţia mesopotamiană; în cele din urmă, lumea se dovedeşte a fi rezultatul unui amestec de primordialitate haotică şi demonică pe de o parte, şi de creativitate, prezenţă şi înţelepciune divină pe de altă parte’. Din vechiul Egipt s-au păstrat mai multe texte conţinând diferite mituri cosmogonice; cel mai important însă - sub aspect conceptual este legenda ‘Facerea lumii’, al cărei text este datat în mileniul IV î.C. Conform convingerii de acum 6 milenii, Universul întreg - cu zeii şi oamenii, cu viaţa şi moartea, cu oraşele şi templele respective - s-a născut din ‘gândirea’ zeului Ptah (numele Egipt provine din grecizarea Ptah / în pronunţie Egipteană Pitah); fiind cel mai mare şi mai puternic, acest zeu a creat totul prin cuget şi prin cuvânt. La vechiul popor evreu, opera cosmogonică - consacrată prin Biblie - se datora lui Dumnezeu, creatorul atotputernic şi

În “Era de Aur” (timpul pre-diluvian), Pelasgii erau mai ales preoţii pescarilor, păcurarilor / păstorilor, plugarilor şi altor populaţii paleolitice, care - prin profilul entuziast de propagandă al profesiei lor - se mutau mereu, ca păsările; Pelasgii erau foarte populari, bine primiţi oriunde datorită avantajelor avute de răspândirea cunoştinţelor - fiind curierii / mesagerii veştilor bune - cumulând dimensiuni religioase, culturale, ştiinţifice, etc.: Pelasgii s-au manifestat dinaintea Potopului, după încetarea luptelor cu Uriaşii din vechime, vestind oamenilor victoria, determinând şi apariţia primilor pelerini, care - grupaţi în procesiuni - la rândul lor îi vizitau pe potecile / căile sacre în locurile unde se stabileau, pentru a se bucura împreună de glorie (după Potop, mişcările Pelasge au continuat, cauzate însă de cataclism, în noile condiţii). Se poate considera binomul Pelasg-Plugar ca acela reciproc al contrariilor, în care mai vechiul Pelasg = nomad şi mai recentul Plugar = sedentar (de exemplu, în Sanscrită “phala” = “brăzdarul” / plugul); apropierea de pildă la vechii Greci a înţelesului de plugar / agricultor cu numele Ghiorgos (Gheorghe în versiunea Română) a fost sugestivă: agricultorul / plugarul Gherga era fecundatorul fruntaş dintre Pelasgi. “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “Plugul 238


simbol falic - a fost şi simbol al fertilizării, fiind ca un organ viril penetrând brazda, analoagă cu organul sexual feminin; trecerea cu plugul prin pământ însemna unirea bărbatului cu femeia, a cerului cu pământul. Plugul simboliza acţiunea principiului masculin asupra materiei pasive, feminine”. Potentul Gherga aşadar a justificat termenul de agricultor (ocupaţie ce odată apărută a ajuns ca în neolitic să sedentarizeze nomazii Pelasgi, care în paleolitic doar migrau); în versiunea Greacă “Gheorgos” pe lângă sensul de “lucrătorul pământului” avea și sarcina de “semănător”, cu toate implicațiile sale: el nu doar strângea produsele pământului, ci era cel care le însămânța (iar rodirea depindea de calitatea eforturilor sale). Urmele Pelasge denotă că în concepţia străveche sufletul “Ba” / “Va” aparţinea Pământului feminin “Ga” şi avea vitalitatea “Ka”, fiind gazda (doar la oameni) a divinului spirit fecundator denumit corespunzător “Ke”, al Cerului masculin “Ra”, cu forţa “Ma”: Pelasgos / “Pe-las-gos” acoperea “Pe-Ras-Gos”, literar însemnând preot “Pe” al Tatălui “Ra” şi al Mamei “Go” (în secolul VII î.C., conducătorul Myrsilus al Insulei Lesbos a afirmat că Pelasgii iniţial au fost Pelargi - în Greacă “Pelargoi” însemnând “berze” - ceea ce, prin “Pe-Largi” / “Pe-Rar-Goi”, reflecta rârâit atât pe Ra şi Ga, cât şi pe Gargi / Gargoi, tot în Greacă termenul “argos” fiind “alb”). Preotul (“Pe” / “Pi”) se ruga / “ru-ga” la “Ra” şi “Ga”; el chema / “che-ma” forţa “Ma” a spiritului fecundator “Ke” / “Ki” şi cerea minuni, de fapt Magul / Ma-Gul fiind cel împuternicit întru incantarea onomatopeică “Ma”-“Ma” pentru coborârea forţei cereşti “Ma” peste pământeana “Ga” / Marea Mamă (e de observat că solarul Cult Falic, foarte popular în Epoca Pietrei, a dus prin slăvirea sacrului Ra - masculinul soare - la denumirea organului sexual masculin, păstrată până azi în A/Română cu ulterioara suprapunere “L” peste “R”: “Pu-Ra” a devenit “pu-la” = “pula” / din aceeaşi rădăcină mai fiind de pildă “ploaia”, “puiul”, “po-pular”, etc., cuvinte legate mai ales de fertilitate: inclusiv “polei”, termen ştiut deopotrivă ca stratul subţire de gheaţă format prin îngheţarea apei provenită de la ploaie, acoperirea pentru înfrumuseţare prin poleire a vreunui obiect cu un strat subţire de aur sau argint ori - pur şi simplu - a învălui ceva sau pe cineva într-o lumină aurie / argintie pentru strălucire, a derivat din aşa ceva). În Epoca Pietrei / paleolitic, direcţia de răspândire a Pelasgilor în Europa a fost în general dinspre SE spre NV: era direcţia de retragere a calotei polare. Dr. Kyosti Julku din Finlanda în 2002 a schiţat mişcările pre-diluviene ale oamenilor în Europa:

Atunci când a avut loc ultima mutaţie genetică Gherga (la sfârşitul Erei de Aur), toate continentele erau deja populate de Homo Sapiens, inclusiv cele mai recente populări - ale Australiei şi Americilor - fiind dinaintea ultimei mutaţii genetice a lui Gherga / mutaţie genetică întâmplată ulterior, în urmă cu 10 milenii, în Asia Centrală):

Armele zburătoare în cele mai recente continente populate de Homo Sapiens - Australia şi America, anume bumerangul şi tomahawkul - n-au apărut separat, ci îşi aveau sorgintea EurAsiatică (supercontinentul unde în paleolitic oamenii Homo Sapiens plecaţi din Africa au întâlnit Neandertalii); străvechea “ţurcă” ori “cerbuţul” - de care sportiv e legată şi hoina / oina - sunt exemple de jocuri implicând aruncarea, tipice Românilor, înrădăcinate în practicile paleolitice de aruncări ale toporului / bumerangului. Populaţia Siberiană cu cel mai mare procent genetic masculin Gherga e cea Yakută, a crescătorilor de iaci care au luat locurile Siberienilor plecaţi pre-diluvian în America de Nord; pe Insula Olkhon 53,09 lat. N, 107,23 long. E - cea mai mare a Lacului Baikal - au trăit Kurykanii, strămoşi ai celor denumiţi Sakha / Yakuţi: termenul Kurykan era înrudit cu ceea ce a fost ştiut drept Jurchen în răsărit / până în ManCiuria şi Coreea, respectiv drept Kurgan în apus / până în Europa, inclusiv România. 239


sărbătoare periodică se regăseşte acelaşi timp sacru, identic cu cel manifestat la sărbătoarea ce a avut loc cu un an sau cu un secol în urmă: timpul creat şi sanctificat de zei în vremea gestei lor e reactualizat prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se regăseşte prima apariţie a timpului sacru, aşa cum s-a produs la origine, cândva. Căci acest timp sacru în care se desfăşoară sărbătoarea nu exista înaintea gestelor divine comemorate de ea. Creând diferitele realităţi care constituie astăzi lumea, zeii întemeiau totodată timpul sacru, căci timpul contemporan unei creaţii era - în mod necesar sanctificat de prezenţa şi activitatea divină. Omul religios trăieşte astfel în 2 feluri de timp, dintre care cel mai important - timpul sacru - se prezintă sub aspectul paradoxal al unui timp circular, reversibil şi recuperabil, un fel de etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor. Acest comportament privitor la timp e suficient pentru a distinge omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască doar în ceea ce - în termeni moderni - se numeşte ‘prezent istoric’; el se străduie să regăsească un timp sacru care - în anumite privinţe - poate fi omologat cu ‘eternitatea’. Ceea ce putem constata în legătură cu un om nereligios e faptul că şi el cunoaşte o oarecare discontinuitate / eterogenitate a timpului. Există şi pentru el, în afara timpului monoton al muncii, timpul răgazului şi al spectacolelor, ‘timpul festiv’; şi el trăieşte conform unor ritmuri temporale diferite şi cunoaşte timpuri de intensitate variabilă: atunci când ascultă muzica preferată sau - îndrăgostit - aşteaptă ori întâlneşte persoana iubită, el simte evident un alt ritm temporal decât acela în care munceşte sau se plictiseşte. De omul religios îl desparte însă o diferenţă esenţială: acesta cunoaşte intervale ‘sacre’, fără legătură cu durata temporală care le precede şi le urmează, având o cu totul altă structură şi o altă ‘origine’. Este vorba de un timp primordial, sanctificat de zei şi susceptibil de a deveni prezent prin sărbătoare. Omului nereligios această calitate transumană a timpului liturgic îi este inaccesibilă. Pentru omul nereligios, timpul nu poate prezenta nici ruptură, nici ‘mister’: el constituie cea mai profundă dimensiune existenţială, e legat de însăşi existenţa umană, are deci un început şi un sfârşit (care este moartea, stingerea existenţei). În pofida multiplicităţii ritmurilor temporale pe care le simte şi a intensităţii lor diferite, omul nereligios ştie că e vorba mereu de o experienţă umană în care nu se poate insera nici o prezenţă divină. Pentru omul religios, durata temporală profană este - dimpotrivă susceptibilă de a fi ‘oprită’ periodic de inserţia, prin intermediul riturilor, a unui timp sacru, neistoric (în sensul că nu aparţine prezentului istoric). Aşa cum o biserică constituie o ruptură de nivel în spaţiul profan al unui oraş modern, serviciul religios care se desfăşoară în incinta sa marchează o ruptură în durata temporală profană: nu timpul istoric actual e prezent, nu timpul trăit - de exemplu - pe străzile şi în casele vecine, ci timpul în care s-a desfăşurat existenţa istorică a lui Iisus, timpul sanctificat prin propovăduirea Sa, prin pătimirea Sa, prin Învierea Sa. Timpul sacru, reactualizat periodic în religiile precreştine (arhaice, mai ales), era un timp mitic, un timp primordial, neindentificabil cu trecutul istoric, un timp originar, în sensul că a ţâşnit ‘dintr-o dată’, că nu era precedat de nici un alt timp, pentru că nici un timp nu putea exista înaintea apariţiei realităţii povestite de mit. În mai multe limbi ale populaţiilor aborigene din America de Nord, termenul ‘Lume’ / Cosmos era folosit şi cu sensul ‘An’. Yakuţii spuneau ‘lumea a trecut’ pentru a sugera că ‘s-a scurs

Migrarea Yakută În “Sacrul şi profanul” din 1957, Dr. Mircea Eliade a explicat mitul cosmogonic din Asia Centrală despre crearea lumii după înfrângerea celor 2 puteri anterioare omului, una “monstruoasă” şi una “demonică” - simbolizând cele 2 tipuri umane anterioare puterii unice a lui Homo Sapiens, adică Neandertal şi Cro Magnon - asemănările reprezentărilor Anului Vechi şi Anului Nou la Siberienii Yakuţi / “Yak-uţi” şi Canadienii Yukoni / “Yuk-Oni” (ale căror contacte principale s-au întrerupt după ultima glaciaţiune, ceea ce denota vechimea lor anterioară ultimei mutaţii genetice Gherga / din Asia Centrală, apoi printre Yukoni / “Yuk-Onii” Canadieni negăsindu-se profilul genetic Gherga, apărut însă majoritar printre Yakuţii / “Yak-uţii” Siberieni), legăturile din Asia Centrală şi apoi din Europa dintre timpul religios şi timpul istoric, respectiv dintre timpul circular şi timpul liniar, cu apropierea pe relaţia “tempus-templum” dintre numărul zilelor anului / 365 şi numărul gradelor cercului / 360, străvechile simbolistici religioase ale Selenei şi Soarelui dar şi ale cununiei dintre Cer şi Pământ, etc.: “Ca şi spaţiul, timpul n-a fost, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu. Există intervale de timp sacru, timpul sărbătorilor (periodice, în majoritate); există - pe de altă parte - timpul profan, durata temporală obişnuită (în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă). Între aceste 2 feluri de timp există - bineînţeles - o soluţie de continuitate: prin intermediul riturilor, omul religios poate ‘trece’ - fără pericol - din durata temporală obişnuită în timpul sacru. Să remarcăm - de la început - o diferenţă esenţială între aceste 2 calităţi ale timpului: timpul sacru este - prin însăşi natura lui - reversibil, în sensul că, la drept vorbind, este un timp mitic primordial devenit prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru ce a avut loc într-un trecut mitic, ‘la început’. A participa religios la o sărbătoare înseamnă a ieşi din durata temporală ‘obişnuită’ pentru a te reintegra în timpul mitic reactualizat de sărbătoarea însăşi. Timpul sacru este - prin urmare recuperabil, repetabil la nesfârşit. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune despre el că nu ‘curge’, că nu constituie o ‘durată’ ireversibilă; e un timp mereu egal cu sine însuşi, el nu se schimbă, nici nu se sfârşeşte. La fiecare 240


un an’. Pentru Yukoni, ‘Anul’ era desemnat prin vocabulele ‘Pământ’ sau ‘Lume’; ei spuneau - ca şi Yakuţii - ‘Pământul a trecut’ atunci când s-a scurs un an. Vocabularul dezvăluie solidaritatea religioasă dintre lume şi timpul cosmic. Cosmosul era conceput ca o unitate vie care se năştea, se dezvolta şi se stingea în ultima zi a Anului, pentru a renaşte de Anul Nou. Acea renaştere era o naştere, Cosmosul renăscând în fiecare An, pentru că de fiecare An Nou, timpul o lua de la început. Solidaritatea cosmico-temporală era de natură religioasă: cosmosul era omologabil timpului (‘Anul’) pentru că şi unul şi celălalt erau realităţi sacre, creaţii divine. Populaţia Dakota spunea: ‘Anul este un cerc în jurul lumii’, adică în jurul colibei sacre, care era o imagine a lumii. În India era un exemplu şi mai clar: înălţarea unui altar echivala cu repetarea cosmogoniei; or, textele adaugă că ‘altarul focului e Anul’, explicând simbolismul temporal: cele 360 de cărămizi delimitatoare corespundeau celor 360 de nopţi ale anului / respectiv zilelor (‘Satapatha Brăhmana’ 10:5). Cu alte cuvinte, prin construirea unui altar al focului nu numai că se refăcea lumea, ci ‘se construia Anul’, se regenera timpul, creându-l din nou. Pe de altă parte, Anul era asimilat cu Zeul Cosmic; prin urmare, cu fiecare nou altar, Zeul Cosmic era reînsufleţit, adică era consolidată sanctitatea lumii. Nu era vorba de timpul profan - de simpla durată temporală - ci de sanctitatea timpului cosmic. Prin înălţarea altarului focului se urmărea sanctitatea lumii, deci inserarea sa într-un timp sacru. Se poate observa înrudirea etimologică dintre 2 termeni, prin noţiunea de interferenţă: ‘templum’ desemna aspectul spaţial iar ‘tempus’ desemna aspectul temporal al mişcării orizontului în spaţiu şi în timp. Semnificaţia profundă a tuturor acelor fapte pare a fi următoarea: pentru omul religios al culturilor arhaice lumea se reînnoia anual; cu alte cuvinte, el regăsea în fiecare An Nou ‘sfinţenia’ originală care era şi a lui când a ieşit din mâinile Creaţiei. Acel simbolism era indicat cu claritate de structura arhitectonică a sanctuarelor. Pentru că era şi locul sacru prin excelenţă - şi imaginea lumii - templul sanctifica întreg Cosmosul şi de asemenea, viaţa cosmică; or, acea viaţă cosmică era imaginată sub forma unei traiectorii circulare, identificânduse cu Anul. Anul era un cerc închis: avea un început şi un sfârşit dar avea şi particularitatea că putea să ‘renască’ sub forma unui Nou An. Cu fiecare An Nou începea să existe un timp ‘nou’, ‘pur’ şi ‘sfânt’, pentru că nu fusese încă folosit. Timpul renăştea, reîncepea, deoarece cu fiecare An Nou, lumea era creată din nou. Pentru omul religios al culturilor arhaice orice creaţie, orice existenţă, începea în timp: înainte ca un lucru să existe, timpul lui nu putea să existe. Înainte de a fi prins în viaţă Cosmosul, nu exista timp cosmic. Din acel motiv, orice creaţie era imaginată ca având loc ‘la începutul timpului’, în principiu. Mitul cosmogonic povestea cum a început să existe Cosmosul. De pildă, în Babilon - în cursul ceremoniei Akîtu, care se desfăşura în ultimele zile ale anului şi în primele zile ale Noului An - se recita solemn ‘Poemul Creaţiei’ / ‘Enuma Eliş’: prin recitarea rituală se reactualiza lupta dintre Marduk şi monstrul marin - care avuse loc la origine şi puse capăt haosului prin victoria finală a zeului; Marutuk / Marduk crease Cosmosul din corpul ciopârţit al monstrului iar pe om îl crease din sângele demonului aliat cu monstrul. Din moment ce Anul Nou era o reactualizare a cosmogoniei, el implica reluarea timpului de la început, adică restaurarea timpului primordial, a timpului ‘pur’, cel care exista în momentul creaţiei; din acel motiv, cu ocazia Anului

Nou, se purceda la ‘purificări’ şi la izgonirea păcatelor, a demonilor sau doar a unui ţap ispăşitor. Căci nu era vorba numai despre încetarea efectivă a unui anumit interval temporal şi de începutul unui alt interval (cum şi-ar imagina de exemplu - un om modern), ci despre abolirea anului trecut şi a timpului scurs; acela era - de altfel - sensul purificărilor rituale: o ‘ardere’, o anulare a păcatelor şi a greşelilor persoanei ori comunităţii, nu doar o simplă ‘purificare’. Cu fiecare An Nou, omul se simţea mai liber şi mai pur, deoarece se eliberase de povara greşelilor şi a păcatelor; se reintegra în timpul fabulos al creaţiei, deci un timp sacru şi puternic: ‘sacru’ pentru că fusese transfigurat de prezenţa zeilor şi ‘puternic’ pentru că era timpul propriu şi exclusiv al celei mai uriaşe creaţii săvârşite vreodată, aceea a Universului. Omul redevenea - simbolic - contemporan cu cosmogonia, asista la crearea lumii. Este uşor de înţeles de ce amintirea acelui timp prestigios îl obseda pe omul religios, de ce se străduia să-l regăsească periodic: într-un timp imemorial, zeii se vădiseră la apogeul puterii lor. Cosmogonia era suprema manifestare divină, gestul exemplar de forţă, supraabundenţă şi creativitate. În vechime, omul religios era însetat de real; prin toate mijloacele sale, se străduia să se instaleze la izvorul realităţii primordiale, când apărea lumea. Prin repetarea anuală a cosmogoniei, timpul era regenerat, reîncepea ca timp sacru, deoarece coincidea cu momentul când lumea începuse pentru prima dată să existe; prin participarea rituală la ‘sfârşitul lumii’ şi la ‘re-crearea’ ei, omul se năştea din nou, îşi începea existenţa - aşa cum fusese în momentul naşterii cu o rezervă intactă de forţe vitale. Deoarece timpul sacru şi puternic era timpul originii, momentul prodigios în care s-a creat o realitate - în care ea s-a manifestat din plin pentru întâia oară - omul se străduia să regăsească periodic acel timp originar. Reactualizarea rituală a timpului primordial, a primei epifanii a unei realităţi, stătea la baza tuturor calendarelor sacre: sărbătoarea nu era ‘comemorarea’ unui eveniment mitic (şi religios, prin urmare), ci ‘reactualizarea’ lui. Omul religios reactualiza deci cosmogonia, nu numai de fiecare dată când ‘crea’ ceva (‘lumea’ sa - teritoriul locuit ori o casă, aşezare, etc.), ci şi atunci când voia să asigure o domnie fericită a unui nou suveran sau atunci când trebuia să poarte cu succes o luptă, etc.; dar - mai ales - recitarea rituală a mitului cosmogonic juca un rol important în vindecări, când se urmărea regenerarea fiinţei umane. O analiză rapidă a multiplelor valorizări religioase ale lunii arată ce au citit oamenii în ritmurile lunare: datorită fazelor lunare, adică datorită ‘naşterii’, ‘morţii’ şi ‘învierii’ lunii, oamenii au devenit conştienţi atât de propriul mod de a fi în Cosmos, cât şi de şansele de supravieţuire sau renaştere; mulţumită simbolului lunar, omul religios a fost pus în situaţia de a apropia unele de altele vaste ansambluri de fapte - fără legătură aparentă - pentru a le integra, în cele din urmă, întrun singur ‘sistem’. Valorizarea religioasă a ritmurilor lunare a făcut posibile - probabil - primele mari sinteze antropocosmice ale primitivilor. În general, majoritatea ideilor de ciclu, de dualism, de polaritate, de opoziţie, de conflict dar şi de reconciliere a contrariilor au fost fie precizate datorită simbolismului lunar, fie descoperite. Se poate vorbi de o ‘metafizică a lunii’, în sensul unui sistem coerent de ‘adevăruri’ privitoare la modul de a fi specific vieţuitoarelor, tuturor elementelor care - în Cosmos participă la viaţă, adică la devenire, la creştere şi descreştere, la ‘moarte’ şi ‘înviere’; nu trebuie uitat că luna dezvăluia 241


omului religios faptul că moartea nu era definitivă, că era mereu urmată de o nouă naştere: luna valoriza religios devenirea cosmică şi-l reconcilia pe om cu moartea. Soarele dimpotrivă - a dezvăluit un alt mod de existenţă: nu participă la devenire; mereu în mişcare, el rămâne neschimbat, forma sa e mereu aceeaşi. Hierofaniile solare traduc valorile religioase ale autonomiei şi forţei, ale suveranităţii, ale înţelepciunii; din acel motiv, în anumite culturi a fost un proces de solarizare a fiinţelor supreme (zeii cereşti tinzând să dispară din actualitatea religioasă, în structura şi importanţa lor au mai supravieţuit în zei solari, mai ales în civilizaţiile mai elaborate): un mare număr de mitologii eroice au fost de structură solară. Eroul era asimilat soarelui: ca şi acela, eroul lupta împotriva tenebrelor, cobora în ţinutul morţii şi ieşea de acolo victorios (tenebrele nu mai erau - ca în mitologiile lunare - unul din modurile de a fi ale divinităţii, ci simbolizau tot ce zeul nu era). Epifaniile luminoase ale zeilor solari au devenit - în anumite culturi - semnul înţelegerii: soarele şi înţelegerea au sfârşit prin a fi asimilate în asemenea măsură încât teologiile solare sincretiste antice sau transformat în filozofii raţionaliste. Pentru a avea o mai vastă perspectivă religioasă, e mai util să ne familiarizăm cu folclorul popoarelor europene: în credinţele, obiceiurile, comportamentul lor în faţa vieţii şi a morţii se mai pot recunoaşte numeroase ‘situaţii religioase’ arhaice. Studiind societăţile rurale europene, avem şanse să înţelegem lumea religioasă a agricultorilor neolitici (în unele cazuri, obiceiurile şi credinţele ţăranilor europeni reprezintă un stadiu de cultură mai arhaic decât cel atestat de mitologia Greciei): e adevărat că majoritatea acestor populaţii rurale din Europa au fost creştinate de mai bine de un mileniu, însă ele au reuşit să integreze o mare parte a moştenirii religioase precreştine, dintr-o vechime imemorială; creştinându-se, agricultorii europeni au integrat în noua lor credinţă religia cosmică pe care o păstrau din preistorie. Îndată ce ne punem în perspectiva omului religios al societăţilor arhaice, constatăm că lumea exista pentru că a fost creată de zei şi că însăşi existenţa ei ‘voia să spună’ ceva: că lumea nu era nici mută, nici opacă, nu era un lucru inert, lipsit de noimă sau semnificaţie; pentru omul religios, Cosmosul ‘trăia’ şi ‘vorbea’. Viaţa omului era omologată cu viaţa cosmică: fiind o operă divină, a devenit imaginea exemplară a existenţei umane; experienţele erau trăite, nu doar imaginate. Viaţa cunoştea o dimensiune în plus: ea nu era numai umană, ci - în acelaşi timp - ‘cosmică’, deorece avea o structură transumană; am putea s-o numim ‘existenţă deschisă’, pentru că nu era strict limitată la modul de a fi al omului. Hindusul care, îmbrăţişându-şi soţia, declara că ea este Pământul şi că el este Cerul era deplin conştient şi de propria sa umanitate, şi de aceea a soţiei sale (‘Upanişada Brhadăranyaka’ 4:3). Simbolismul cosmic adăuga o nouă valoare unei acţiuni, fără să lezeze prin aceasta valorile specifice şi imediate; o ‘existenţă deschisă’ spre lume nu era o existenţă inconştientă, cufundată în natură: ‘deschiderea’ spre lume îl făcea pe omul religios capabil să se cunoască cunoscând lumea iar acea cunoaştere era preţioasă pentru el, pentru că era ‘religioasă’, pentru că se referea la fiinţă. Presupunerea că într-un trecut foarte îndepărtat toate organele şi experienţele fiziologice ale omului, toate gesturile sale aveau o semnificaţie religioasă este întemeiată; e şi firesc aşa, deoarece toate comportamentele umane au fost inaugurate de zeii sau eroii civilizatori într-un timp imemorial. Organele şi funcţiile pe

care acestea le îndeplinesc au fost valorizate religios prin asimilarea lor cu diferite regiuni şi fenomene cosmice: actul sexual era asimilat cu hierogamia Cer-Pământ (în care femeia era asimilată cu glia), omologarea craniului cu luna plină, omologarea celor 2 ochi cu Selena şi Soarele - ori a unui ochi cu soarele - asimilarea pântecelui / uterului cu grota, a intestinelor cu labirinturile, a coloanei vertebrale / şirei spinării cu Axa Lumii, etc.: s-au întâlnit - la primitivi sisteme de omologare antropocosmică de o extraordinară complexitate, demonstrând o capacitate inepuizabilă de speculaţie”. Reflexia în apele Pământului Ka a “Ochilor Cerului” Selena şi Soarele (noaptea luna, ziua soarele) a dus la denumirea reţelei acvatice ca Okean / Ocean, adică literalmente “Ochii lui An” (cerul fiind personalizat prin eternul Zeu An al timpului): principala apă curgătoare alimentând fostul Lac Pontic / acum Marea Neagră a patronat reţeaua Okean - ca “Okeanos potamos” - iar fiindcă autohtonii din bazinul său o respectau pe Rhea / Marea Mamă, considerându-se oamenii ei, Fluviul a căpătat numele de Dună-Rhea / Dunărea = Râul Rheii (în Epoca Pietrei, Dunărea era uriaşă, cu debit mult mai mare ca în prezent, din cauza topirii gheţarilor Europei); în teogonia orfică - a prinţului Trac Orfeu, cântăreţ legendar / echivalat cu Cavalerul Trac Perkos dinaintea Războiului Troian - Okean era ştiut ca Hydros, zeu primordial / “protogen”, apărut la creaţie odată cu glodul (nămolul / mâlul) care întărit a devenit Pământul Gaia. Pământul Ka - Ga / Ghea - era al Zeiţei Rhea, care în contrapartida diurnă / mediul favorit al lui Homo Sapiens (spre deosebire de mediul favorit nocturn al lui Neandertal) avea soarele: Sf. Ra; în apusul Pontic, Ru-mânii / Ra-mânii (oamenii râurilor sau oamenii Raiului) erau atât ai Marii Zeiţe Rhea, cât şi ai Sacrului Ra / ai Soarelui, Tatăl ceresc care se reflecta în apele Mamei pământene. “Era de Aur” pre-diluviană (a acelor timpuri fericite, când Ru-mânii se bucurau de traiul pe imperialul tărâm numit Rai) s-a încheiat la sfârşitul glaciaţiunii prin potopirea dulcelui Lac Pontic cu apa sărată a mării, uriaşele întinderi mlăştinoase pline cu smârcuri din N şi V său dispărând, străvechea Deltă a Dunării restrângându-se, oamenii inaugurând “Era de Argint” şi rămânând doar cu amintirile timpului deosebit avut. Literalmente - fie că bulversează / tulbură sau nu Români înseamnă “oamenii Raiului” iar denumirea este mult mai veche decât a țării România (ori decât a Imperiului Roman, etc.) ori ca graiul străvechi Rumân, etc.; în fondul foarte adevărat, nu țările / imperiile fac oamenii, ci oamenii fac țări / imperii: un președinte American recent - al celei mai mari puteri din lumea actuală - a spus ”nu te întreba ce face țara pentru tine, ci întreabă-te ce faci tu pentru țară” / străvechea înțelepciune Românească având vorba “cum îți așterni, așa dormi” (oamenii - ajutaţi / adică inspiraţi de zei, respectiv divin - au fost la baza realizărilor din mediul natural, căci natura i-a creat pe oameni iar apoi oamenii au făcut restul). Însă oamenii sunt în majoritate contemplativi şi în minoritate creativi, dintre cei existând, puţini remarcânduse cu ceva semnificativ realizat pentru societate, dintre cei mai mulţi numai unii rar reuşind depăşirea orizonturilor propriilor familii.

242


Răspândirea vestigiilor culturale În prezenta lucrare - “Originea Gherga” - se împletesc unele elemente de filogenie / adică de cercetarea filiaţiei cu unele elemente de protocronie / adică de cercetarea preistoriei (respectiv ale timpurilor dinaintea istoriei “scrise”): studiile preistoriei împreună cu “speculațiile” filogeniei dau combinații “toxice” pentru cei obișnuiți să primească numai “adevăruri oficiale”, din “surse autorizate”; vitezele de “adaptări” fiind foarte diferite - din multe motive, de neanalizat în această lucrare / care e consacrată originii Gherga - rămân de văzut concret doar cele ce real există, de multe milenii (nu inventări recente, produse de imaginații prin fantezii), interpretările depinzând de caracteristicile / tipologia fiecărui aspect. Poate părea straniu, însă până acum nu mulți savanți s-au încumetat să studieze ceva din “negura” timpului: anume, locul de unde izvorăște omenirea; puţini au cutezat să fie aşa de bravi încât să exploreze “nisipurile mişcătoare” ale preistoriei, cu atât mai de apreciat fiind meritele reuşitelor lor (Dr. Mircea Eliade susținea că adevărul poate ieși la iveală numai prin studiul aprofundat al preistoriei / protoistoriei). La mulţi cercetători protocronişti actuali inclusiv Români - perspectiva în general e dominată de atenţia acordată valurilor străvechi de roire ale oamenilor mai ales din centrul de difuziune European / Pontic, evitându-se însă abordarea unor realităţi mai profunde (ca de exemplu cuprinderile motivelor fenomenelor, adică explorările surselor): pentru asemenea mişcări, era nevoie de o coagulare a oamenilor în spaţiul iniţial - “rezervorul” din care se tot alimentau cu mulțimile umane necesare - şi de cauze pentru plecări, fapte ce religios sau istoric au fost de altfel demult publice (de pildă, doar și prin ceea ce a rămas din timpuri străvechi în dorinţe ca tărâm divin - “fericitul imperiu” / agregatorul uman - respectiv de drama “căderii” din el, oamenii persistând în căutarea refacerii paradisiace, nu să tot plece din el în masive roiri prin lume pentru a coloniza globul, ca şi cum ar fi fugit din Iad); istoriografia Românească - oficială și neoficială - unanim prezintă nenumăratele invazii din ultimele 2 milenii (de la Geto-Daci încoace) și copios laudă statornicia indigenilor / autohtonilor care cu bravură au rezistat atâtor năvălitori dar tratează superficial / asimetric de pildă cele 2 milenii anterioare eroicelor 2 milenii recente, când însuși Geto-Dacii au emigrat de la limita Asiei cu Europa în ceea ce este actuala Românie. Din perspectiva migraţională (caracteristică definitorie în urmă cu multe milenii populaţiilor de vânători-culegători ale Epocii Pietrei), e de reflectat despre acel tărâm fericit, numit Rai / aparţinând “Erei de Aur”, că era atât “magnet” pentru

Filogenia și protocronia

243


introdusă electricitatea în societate), publicată în secolul XX, după performanţa citirii clasicilor Antici în versiunile lor originale în Greacă şi Latină, căci în vremea sa aceia încă nu erau traduşi în Română - a scris elaborat despre “leagănul Pelasg” / “Marele Imperiu Pelasg” (unele aspecte fiind de altfel reconfirmate în secolul XXI şi de cele mai recente cercetări istorice iar migrările descrise de savant - desigur în mod savant - au fost viguros reconfirmate inclusiv prin studii genetice, spre nervozitatea publicului denigrator): “Vechiul înţeles al cuvântului ‘Barbaros’ nu se poate explica din limba Grecească; originea cuvântului trebuie căutată în limba Barbară. Cuvântul ‘Barbaros’ - în forma transmisă de autorii Greceşti - era din aceeaşi rădăcină cu Latinul ‘barbatus’, adică ‘om ce poartă barbă’. Triburile Pelasge aveau obiceiul ce se pierde în noaptea timpurilor - să poarte bărbi netăiate şi lăsate în jos, ca semn exterior al demnităţii şi valorii personale. Ei erau numiţi ‘Barbaroi’ fiindcă purtau bărbi lungi, după cum alţii erau numiţi ‘Capilati’, cu plete lungi. Tradiţiunile Greceşti înfăţişează pe Titani şi Giganţi cu bărbi lungi şi oribile, ce fluturau în aer. În icoanele vechi, Cron / Saturn era reprezentat cu barba lungă lăsată în jos. Acelaşi obicei de a purta bărbi îl aveau şi Romanii la început; ‘Barbatus’ la Cicero însemna ‘om cu barba mare’. Despre Geţi - a scris Ovidiu / ‘Tristia’ 5:7 - că nu-şi tăiau nici barba, nici părul; pe Columna lui Traian, Geţii şi Dacii au fost reprezentaţi cu bărbi, atât nobilii, cât şi ţăranii. Despre Novac cel Bătrân (străvechi împărat Pelasg), poemele epice Române spun că ‘barba-i bate brâiele şi părul călcâiele’. Patria celor dintâi regi Pelasgi a fost în regiunile de la ‘Oceanos potamos’ (denumire notată aşa de Homer / ‘Odiseea’ 12:1, Hesiod / ‘Teogonia’ 242, etc., ‘Oceanos potamos’ fiind Istrul / Dunărea de Jos, literar însemnând ‘curent oceanic’). Vechile tradiţiuni istorice ale Grecilor, Egiptenilor, Fenicienilor, Mesopotamienilor, ş.a., aminteau de un vast imperiu, al rasei Pelasge, care în era sa de putere şi mărire se extinsese peste o mare parte din Europa, Asia şi Africa. Conform istoricului Francez Henri de Jubainville 1827-1910 în ‘Primii locuitori ai Europei’, ‘Imperiul Pelasg la apogeu avea colonii în Italia şi în Africa, cuprinzând o parte din Asia Mică şi Grecia iar în Nord se întindea pe o porţiune din Valea Dunării’. Cei dintâi regi - cari avură o existenţă muritoare - au început să fie numiţi zei (zeificarea s-a continuat până în Antichitate sub formă de apoteoză iar apoi - până în timpurile noastre - sub formă de canonizare); ei au devenit capii religiunii vechi şi privegheau chiar după moartea lor, ca nişte strămoşi glorioşi, asupra popoarelor lor. Îndată ce natura divină a acelor regi cari au pus cele dintâi fundamente ale fericirii omeneşti ajunse să fie proclamată, era lor a început să se întunece: tradiţiunile istorice - redactate de colegiile preoţilor - s-au schimbat în legende miraculoase; fiinţele lor au început - tot mai mult - a fi aduse în legături dogmatice cu formaţiunea lumii şi astfel istoria lor a devenit mitico-teologică (aceia cari caută în legende numai simbolisme sau personificările forţelor elementare ale naturii sunt pe căi rătăcite, căci în preistorie cugetările omenirii au fost predominate de fapte reale, nicidecum de imaginaţiuni personale). Cei vechi au transmis posterităţii 2 noţiuni diferite despre zei: anume, că unii au fost şi sunt eterni - adecă nesupuşi pieirii - precum sunt astrele, luna şi soarele; iar alţii au fost pământeni cari, pentru binefacerile lor faţă de genul uman, au câştigat onoruri divine şi cult. Uran a fost cel dintâi rege care a domnit: un bărbat cu sentimente înalte de dreptate şi un mare binefăcător

imigranţi, cât şi “generator” de emigranţi, unii încă denumind vulgul - adică mulţimea sau “puzderia” - ca “pulimea”, ceea ce era “po-pular” fiind cu aluzie feminină conectată de mulţimea “valc” sau de “vulvă” / “pizdă” ca termenul “puzderie” ori în legătură cu sacralitatea “po” a organului sexual masculin (populaţia / poporul născându-se din aşa ceva), turma ori mulţimea efectiv ştiindu-se ca Gărgară; oamenii din fostul Rai (Ra-mâni / Ru-mâni) în mediul lor originar / natal erau mai bine hrăniţi - datorită fertilităţii mediului natural - şi ca atare mai voinici / Uriaşi de li s-a dus vestea, mai rezistenţi la boli (prin urmare, mai fericiţi şi mai longevivi, de li s-a dus vestea), mai numeroşi / nu se răreau din cauza luptelor pentru resurse, adică blajini, de li s-a dus vestea, etc.: de altfel, înţeleptul Antic Makedon Aristotel (născut în Peninsula Chalki-diki / Calcidică, filozof care n-a fost Elen) a formulat - ca o definiţie - că fericirea se măsoară cu timpul liber, cu cantitatea de viaţă la dispoziţia persoanei / inclusiv Cultul Fertilității, fie falic sau al vulvei, făcând parte din acel trai. În trecutul stră-Românilor s-au putut distinge “Fericiţii” şi “Blajinii”: 2 categorii împletite, având temeiuri diferite în înţelesuri (morţii erau consideraţi fericiţi, deoarece au trecut în eternitatea liniştită a Lumii Celelalte iar viii erau consideraţi blajini, deoarece trăiau paşnici în Lumea Asta); ca atare, teritoriile Nordice ale Vechii Lumi - populate de către stră-Români - au fost ştiute timp de milenii ca fiind deopotrivă acelea ale Fericiţilor şi Blajinilor. În protocronie, preocupări exacte - precis fundamentate - au fost printre cele mai înalte foruri ştiinţifice Române din secolul XIX de pildă ale savanţilor Petriceicu Haşdeu, Cezar Boliac, Nicolae Densuşianu, ş.a., consideraţi însă ca “deliranţi” de unii din secolele următoare, XX şi XXI (prin comparaţie, denigratorii posteriori fiind mai reduşi în capacităţile de cercetare, respectiv mai limitaţi şi în rezultatele concrete / efective ale operelor lor de cercetare).

Reconstituiri Pelasgi De pildă, apostolul istoriei Românești Nicolae Densuşianu - în monumentala lucrare “Dacia preistorică”, caligrafiată cu peniţa înmuiată în cerneală, fie la lumina naturală a zilei, fie la lumânare / opaiț (căci pe atunci nu era 244


pentru toţi; el era totodată şi un om adânc instruit în ce privea cursul astrelor şi cel dintâi care a introdus jertfele pentru Cer. Lui Uran i-a urmat apoi în domnie Cron / Saturn iar după acela a domnit Zeus / Jupiter. După cum a scris Tertulian în ‘Apologeticum’, dintre toţi autorii care s-au ocupat cu cercetarea preistoriei, nu există nici unul care să fi înfăţişat pe Cron altminterea decât numai ca un simplu om. Cercetările arheologice constată de asemenea că a existat în preistorie o unitate de noţiuni religioase şi de precepte morale, acelaşi gen de instituţiuni politice, civile şi militare, aceeaşi direcţiune a activităţii omeneşti, peste tot o unitate de civilizaţiune, care în rezultatele sale pentru progresele omenirii a fost mult mai fecundă şi mai intensivă decât civilizaţiunea Egipteană şi Greco-Romană, care s-au întemeiat numai pe substratul celei dintâi. După Homer şi Hesiod, patria celor dintâi regi divinizaţi ai Lumii Vechi a fost în părţile extreme ale orizontului Grecesc, în Nordul Traciei sau al Istrului, numit în legende ‘Oceanos potamos’ = ‘părintele zeilor’. Vechiul ‘Oceanos potamos’ din geografia timpurilor Pelasge nu era o mare internă dar nici externă, ci un simplu ‘fluviu’, ‘adânc curgător’, care-şi avea ‘cataractele’ şi ‘vultorile’ sale şi care nu se putea trece cu picioarele, ci numai cu corăbii ori cu luntri bine construite. Dincolo de Oceanos potamos - adică în regiunile dinspre Nord - mai exista o parte considerabilă din continentul European ‘cu alte râuri, cu munţi înalţi, stânci, codri’ (Homer / ‘Odiseea’, Hesiod / ‘Teogonia’), ‘câmpii întinse şi mănoase’ (Homer, ‘Iliada’), numite adeseori în geografia acelor timpuri regiuni extreme (‘ultima terra’ la Ovidiu / ‘Tristia’). În ce priveşte vechile semnificaţiuni geografice ale cuvântului ‘Oceanos’, putem distinge 3 perioade. În prima perioadă (ante-homerică), se înţelegea sub numele de ‘Oceanos’ Marea Neagră iar Istrul era considerat în timpurile acelea numai un golf al Oceanului (Strabon / ‘Geografia’ I 1:7). În a doua perioadă (homerică), Marea Neagră era ‘Pontos’ iar Istrul apare sub numele de ‘Oceanos potamos’. În fine, în a treia perioadă, numirile de ‘Oceanos’ şi ‘Oceanos potamos’ se confundă iar termenul de ‘Oceanos’ se aplică numai la mările externe. Despre locuitorii acestui ţinut - numiţi Atlanţi - Diodor Sicul 3:56 a scris: ‘Atlanţii, care locuiesc lângă Oceanos (potamos), stăpânitorii ţării fericite, se disting - după cum se vorbeşte - între toate popoarele vecine prin pietatea şi ospitalitatea lor deosebită. Ei se glorifică că zeii s-au născut la dânşii şi spun că cel dintâi rege al lor a fost Uranos, care a adunat în aşezări pe oamenii ce locuiau risipiţi şi le-a interzis ca să mai trăiască de aci înainte fără legi şi după modul fiarelor sălbatice. Acel Uran a avut sub stăpânirea sa partea cea mai mare, cu deosebire regiunile dinspre apus şi miazănoapte. Observând şi studiind cu deosebită atenţiune cursul astrelor, Uran profeţea multe fenomene ce aveau să se întâmple pe cer; el a învăţat poporul să cunoască sistemul anului după cursul soarelui, a stabilit lunile fiecărui an după cursul lunii şi după anumite momente din an. Din acea cauză, poporul de rând, care nu cunoştea mersul regulat al astrelor, admirând exactitatea cu care se împliniau lucrurile ce le prevestia dânsul, şi-a format credinţa că acel profet avea într-adevăr o parte din natura divină; iar după ce a încetat din viaţă i-a atribuit onoruri divine, atât pentru meritele ce le avea, cât şi pentru cunoştinţele sale astronomice şi a aplicat numele de Uranos (Munteanul) la cer, de o parte fiindcă cunoştea foarte bine răsăritul şi apusul astrelor - cum şi alte fenomene cereşti - iar pe de altă parte ca să înalţe meritele lui şi toţi să-l numească rege pe vecie.

Despre Uran se spune că a avut 45 de prunci cu mai multe muieri, dintre cari 22 cu soţia sa Titaea (Titana), mama Titanilor, care pentru meritele şi înţelepciunea sa a fost pusă după moarte între zei, dându-i-se numele de Gaea’. În timpul lui Uran, statul Pelasg avuse - după cum rezultă din tradiţiunile vechi - o organizaţiune puternică, politică şi militară. Cea dintâi clasă a nobilimii o formau aşa numiţii Titani, cu epitetele de pământeni, glorioşi şi divini (Hesiod / ‘Teogonia’), fiindcă ei aparţineau dinastiei regale. O altă clasă a societăţii Pelasge din timpurile acelea o formau meseriaşii, cari se ocupau de tot felul de lucrări şi care figurează la Hesiod sub numele de Cyclopi. Constituţiunea statului era teocratică; toate afacerile publice se conduceau în numele divinităţii. Uran era un monarh absolut: el a unit în mâinile sale întreaga putere politică, administrativă, judiciară, militară şi sacerdotală. Uranos - ca nume personal - e un simplu apelativ geografic ce derivă de la ‘oros’ = ‘munte’ cu sufixul ‘anos’ şi cu înţelesul de Muntean / om de la munte. Pelasg avea aceeaşi genealogie, aceeaşi patrie şi aceleaşi caractere civilizatoare ca Uran. După învăţatul Apollodor (‘Biblioteca’ 3:8), Pelasg era strămoşul Titanilor iar la Hesiod, Uran era părintele Titanilor. După Pindar, Pelasg a fost cel dintâi strămoş al Hyperboreilor de lângă Atlas. Uran domnise peste regiunile de la Oceanos potamos (Istru sau Dunărea de Jos), peste plaiurile munţilor (Carpaţi), peste Pontos, considerat ca fiu al Gaeei şi peste Sciţia unde era adorat sub numele de Papaeus / Moş (la Herodot 4:59, Vesta / Terra era soţia lui Papaeos iar la Diodor Sicul 6:2 era soţia lui Uran); spre Sud de Oceanos potamos, domnia lui Uran se extindea peste Peninsula Hemului / Balcanică. În Tracia şi Macedonia, Uran era venerat ca ‘Zeus Urius’, despre care Eschil a scris că era ‘marele începător al genului omenesc, împărat prin puterea sa proprie’. După tradiţiuni, domnia lui Uran se extindea în părţile meridionale şi dincolo de Mediterană, pe şesurile Nilului. Încă din timpuri foarte depărate, triburi Pelasge, în migraţiunile de la Carpaţi spre Sud, ocupară şi regiunile de miazănoapte ale Africii; acele grupe transportară cu dânsele în Africa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii preistorice: au întemeiat cele dintâi aşezări, construiră cele dintâi oracule şi puseră astfel fundamentele celei dintâi vieţi politice în părţile acelea. Acei locuitori primitivi se numeau Rami şi aparţineau după credinţele lor religioase şi după tradiţiuni la familia cea veche şi puternică a Arimilor din Nordul Traciei. Regii cei vechi ai Egiptului au fost - după cum spuneau preoţii Egipteni - din neam în neam Pi-Rami, un cuvânt care (după cum a scris Herodot) însemna ‘om onest / generos’. Caracterul piramidelor nu este specific Egiptean; vechimea piramidelor de la Gizeh e din timp foarte depărtat (Francezul Jean Champollion - care a descifrat hieroglifele - le considera anterioare de 5000 î.C). Cel dintâi rege din dinastia divină care a domnit peste Egipt a fost, după cele mai vechi liste monumentale, Min / Mentu; era acelaşi nume care în teogoniile Greceşti apărea sub forma de Uranos, adecă Muntean (în cele mai vechi papirusuri, Montu / Mentu mai apare şi ca Atum, fiind onorat cu titlul de Moş - un cuvânt ce nu era Egiptean - în ‘Cartea Morţilor’ atribuindu-ise epitetul de ‘Altaika’). Montu - cel dintâi domn al Egiptului - mai era ştiut şi ca Ra, rege; în limba Ţiganilor - numiţi Egipteni în diferite ţări - ‘raya’ înseamnă ‘domn’. Despre detronarea lui Uran, la sfârşitul mileniului II î.C. preotul Fenician Sanchoniaton a scris: ‘Uran avuse o soră cu numele Gaea, pe care o luase în căsătorie iar cu alte femei avuse o 245


mulţime de copii. Când Uran încercă să ucidă pe Titani - fiii născuţi de Gaea - aceea ceru ajutor iar mai târziu, când Cron / Saturn ajunse la maturitate i-a propus să se răzbune asupra tatălui pentru injuriile ce le făcuse mamei sale şi astfel - cu ajutorul secretarului Hermes - începu războiul cu Uran, pe care Cron îl alungă din împărăţie, ocupând scaunul domniei. După un timp oarecare, Uran - exilat din imperiul său trimise pe Rhea la Cron, ca să-l piardă prin înşelăciuni şi mijloace ascunse, însă Cron îi cuceri inima prin dragoste şi o luă în căsătorie. În anul 32 al domniei sale, Cron prinse pe tatăl său Uran într-un loc Mediteran şi-l castră’. Despre domnia lui Cron / Saturn asupra Lumii Vechi a scris Diodor Sicul: După moartea lui Uran, puterea suverană a trecut la solarul Hyperion / Hyper-ion şi sora sa Regina; însă Hyperion încetând din viaţă, Cron / Saturn, fratele lui - care luase în căsătorie pe sora Rhea - a domnit, centrul politic aflându-se în părţile de Nord ale Istrului. La Homer şi Hesiod, Cron / Saturn era înfăţişat ca rege al Titanilor sau al nobilimii vechi şi puternice de la Oceanos potamos. Pliniu a făcut de asemenea amintire de un civilizator al Lumii Vechi, numit Dokius, fiul lui Uran / Caeli; sărbătorile sale erau numite Cronia (la începutul anului). Marea de Nord - sau Îngheţată se numia la geografii vechi ‘Mare Cronios’. Clasele superioare sau privilegiate ale Babiloniei - a preoţilor, militarilor, proprietarilor de moşii şi păstorilor - le formau de la început numai Titanii şi Giganţii, cuceritorii vechi ai regiunii, veniţi din părţile de Nord ale Istrului; coloniile clasele de jos ale populaţiunii, compuse din elemente de diferite popoare subjugate, din sclavi de război şi din triburi Semitice - au fost luate şi din Egipet. Giganţii cari au locuit pe teritoriul Babiloniei - a scris istoricul Carian Polyhistor din Milet în secolul I î.C. - au fost prăpădiţi prin diluviu iar cei care au putut scăpa din catastrofa aceea au construit apoi Turnul Babel, care în urmă distrugându-se, Giganţii s-au împrăştiat (în secolul I, istoricul Grec Thallus a scris că Belus - la Români ‘bălai’ e ‘blond’, semnificaţia Latină fiind ‘frumos’ - împreună cu Titanii stabiliţi în Babilonia au dat ajutor lui Cron / Saturn în conflictul ce-l avu cu Zeus); rezultă aşadar că regatul Babiloniei - în cele mai vechi timpuri ale existenţei sale politice - a fost guvernat de Titani şi că acel regat constituia de fapt numai un stat vasal, supus autorităţii suverane divine. Pe când Cron / Saturn se afla în etate înaintată şi obosit de expediţiunile sale multe şi prin ţări depărate - ca să întemeieze o singură monarhie peste întreaga Lume Veche, acelaşi guvern, aceleaşi legi şi aceeaşi religiune - dânsul avu să susţină cu fiul său Zeus un război lung şi înverşunat de un deceniu, ce se termină cu detronarea sa şi cu distrugerea nobilimii vechi Pelasge, a Titanilor; acel război în literatura veche Grecească a fost cu numele de ‘Titanomahia’, ca învingerea divină asupra acelei rase puternice şi arogante. O parte din Titanii credincioşi lui Cron / Saturn au fost închişi împreună cu el în adâncimile numite Tartaros. În colindele şi în legendele religioase ale poporului Român, Cron / Saturn figurează sub numele de Crăciun, bătrânul / Moş Crăciun, un rege păstor: un cioban foarte avut, căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor. În timpurile domniei lui Cron / Saturn, a fost - după tradiţiunile vechi, era cea fericită a omenirii, etatea de aur pe pământ, când puterea de producţiune a pământului se caracteriza printr-o fertilitate exuberantă, clima era mai dulce şi primăverile mai lungi, când câmpiile produceau de sine tot felul de fructe - în abundenţă - iar oamenii trăiau fără griji, fără necazuri, fără mizerii şi cu

sufletul deplin liniştit (conform lui Hesiod, Ovidiu, ş.a.); Platon a scris că în timpul lui Cron / Saturn, modul de guvernare şi modul de viaţă al societăţii omeneşti au fost din cele mai fericite şi faima despre acea eră fericită a omenirii a ajuns până la noi. Cron / Saturn înţelegând că natura omenească, dacă era lăsată a se administra pe sine, după arbitrariul său propriu, se putea umple de insolenţe şi nedreptăţi, a pus guvernatori peste state, nu oameni de rând, ci Genii dintr-un neam mai superior şi mai divin; dânsul - în iubirea sa pentru binele omenirii - a pus la guvernare un neam de Genii mai excelent şi aceia au introdus pacea, ruşinea, ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnie a dreptăţii. O etimologie a lui Saturn o aflăm la Cicero, care i-a redus numele la verbul ‘saturare’: Cron s-a numit Saturn fiindcă era sătul de ani (‘Saturnus, quia se saturat annis’). Zeus ceru ajutorul lui Vulcan şi Hercule ca să-i învingă pe Giganţi. În vechime, Vulcan era venerat nu numai ca zeu al faurilor, dar totodată şi ca zeu al flăcării; lui Hercule i se atribuia ridicarea celor 2 columne grandioase de lângă Oceanos sau din ţara numită Atlantis (după o notiţă geografică - ce o aflăm la Pliniu ‘Aetheria appellata est deinde Atlantia’ - teritoriul ce la Platon era numit Atlantis purtase la început numele de Aetheria). La Homer, Neptun / Poseidon era numit ‘Pontios’, adică stăpânitorul Pontului. Din ultima parte a dialogului notat de Platon despre Atlantida rezultă că din punct de vedere istoric nu putea fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a uriaşului ţinut numit ‘Atlantis’, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare. O probă în această privinţă o avem la Diodor Sicul 3:57, care vorbea de unele tradiţiuni istorice ale Atlanţilor, culese mult mai târziu de timpurile cele depărtate (despre care vorbeau preoţii din Sais). Istoria politică a rasei Pelasge începe astfel la Dunărea de Jos. Uran - cel dintâi rege - a domnit în jur de 6000 î.C. (despre timpul când au domnit cei dintâi regi Pelasgi sunt, la diferiţi autori, diferite cronologii): astfel, preotul Manethon din Egiptul secolului III î.C. calculase o durată totală de 24925 ani pentru cele 3 dinastii divine, a zeilor, semizeilor şi moşilor / Manilor; dacă adaugăm încă 5604 ani (după Eusebiu) pentru dinastiile următoare - până când s-a născut Christos - atunci iese 30529 î.C. Socot aşadar începutul domniei Pelasge în Egipt - cu aproximaţiune - pe la 6000 î.C. Data se mai confirmă printr-un izvor, cu totul independent de cronologia Egipteană: Turdii din Peninsula Iberică - care emigraseră acolo în timpuri depărtate din răsăritul Europei aveau un codice de legi în versuri, vechi de 6 milenii (cum afirmau dânşii şi a scris Strabon în ‘Geografia’). Acele legi erau identice în fond - şi poate chiar în formă - cu legile în versuri ale Agatârşilor din Carpaţi ori (cu alte cuvinte) aparţineau aceleiaşi legislaţiuni vechi Pelasge ce se atribuia lui Hermes, care trăise în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn. În timpurile preistorice, gintea Pelasgă avuse o extensiune vastă geografică; ea formase totodată şi o mare unitate politică, un imperiu enorm. Reşedinţa principală a acelor regi se afla în Nordul Dunării de Jos, pe pământul Daciei vechi. Aceasta o confirmă tradiţiunile geografice ale vechilor Greci şi aceasta rezultă din istoria cea sacră a Egiptenilor, Fenicienilor, Mesopotamienilor şi Perşilor. Triburile dotate cu mari calităţi civilizatoare de la Dunăre au întemeiat cea dintâi domnie politică peste Egipt (Manethonis, fragmentul 2); cea mai veche Dinastie Egipteană - denumită Dinastia Zeilor / Deilor - a fost de origine Pelasgă (Diodor Sicul 1:13). Memoria acelor regi glorioşi trăieşte şi astăzi în tradiţiunile 246


poporale ale Românilor de la Dunărea de Jos. În cântecele epice şi religioase ale poporului Român se vorbeşte despre puterea şi virtutea lor cea mare, despre războaiele şi faptele lor glorioase, cum şi despre fericirea cea legendară a genului uman în timpurile acelea. Ei au fost onoraţi cu titlul de împăraţi, de zei-împăraţi, feciori de împăraţi, crai, domni, viteji şi căpitani; ei s-au luptat pentru onoruri împărăteşti şi purtau însemne împărăteşti. Curţile lor erau înalte, împărăteşti; au cutreierat toată lumea şi s-au luptat cu toate oştile de pe pământ. Ei au fost numiţi domni ai pământului, domni ai tuturor şi ai Românilor, fiind înmormântaţi în grădina împărătească de la Dunărea de Jos. Cântecele care celebrau memoria lor erau cântece împărăteşti; doamnele şi fiicele lor erau împărătese, domniţe împărătiţe şi fete de împărat”. În vechiul Egipt, războinicul Zeu Montu - asociat cu un şoim - a fost înlocuit de vânătorul Zeu Khon / “Kh-On” (asociat cu luna); “Kh-On” / Khonsu era fiul Marii Mame Maut / Ninus (numită Rhea şi de Chaldei / Gharghei) şi a fost primul patron al misteriilor.

iar Cron/os era cel numit Crăciun de către stră-Români); corespunzător “Dicţionarului de simboluri”, “secera apărută în mâna bătrânului Crăciun - Cronos / Saturn - zeul şchiop al timpului, ca unealtă oarbă, tăia iluziile din lume şi permitea accesul spre domeniul realităţilor”.

Ourea Munteanul Mitologia Greacă l-a indicat pe Munteanul Ourea, fiul Gheii, drept “protogen” - adică prim zeu - cu reprezentarea ca un bătrân bărbos, el patronând munţii şi a înfăţişat Titani zămisliţi de Pământ / Gaia şi Cer / Uran: fiice (printre care Rhea, Tethys, Themis) şi fii (printre care Cronos, Oceanos şi Iapetus); Munteanul Ourea / Uran putea fi în legătură cu Munţii Ural sau cu Munţii TaUrus, la fel de bine putând fi reprezentantul Montan al bărbaţilor din Munţii Caucaz ori din Munţii Carpaţi (= arhetipul Caucazienilor / Carpaticilor). După cum a scris Anatolianul Hesiod în “Teogonia” 188, la care Kronos / Cronos avea titlul de Mέγας / “Megas”, adică “Marele”, Zeul Cronos și-a castrat tatăl Uranos cu secera din piatră - probabil obsidian - numită “harpe”, confecționată intenționat pentru așa ceva chiar de Gaia, pentru ca alţi urmaşi Titani să nu mai apară (de pildă, poetul Alcman din secolul VII î.C. în fragmentul 5 l-a echivalat pe Cronos cu Poros, acelaşi zeu fiind ştiut Asiatic drept Kalpa iar European ca Aion: şi Hurianii iar apoi Hitiţii şi-au transmis despre Cerul Anu că a fost castrat de propriul fiu, numit Kumarbi / echivalat Kronos de către vechii Greci

Spaţiul Caspic-Pontic În vremurile lor - aşa cum a fost de “la început” “măsurarea” timpului se baza pe Lună: perioada era prediluviană (după Potop, măsurătoarea timpului n-a mai fost selenară, ci solară). Tradiţia orfică - ca de exemplu fragmentul 57 al “Teogoniilor” lui Athenogoras - a egalat explicit Timpul Kronos cu Herakles / vechiul Hercule, susţinând că Eros (dorinţa sexuală, divinitate hermafrodită cu denumirea “protogenă” de Phanes, în legătură cu Poros, dimensiune indicată inclusiv de către filozoful Platon în Symposium 187) a apărut din Oul Cosmic ca primă creaţie, cu înaripare aurie şi a predat puterea întâi Cerului Uran / “UrAn” iar apoi Timpului Cron / “Cr-On”, adică acelora ştiuţi cu unicul generic de An; pentru clarificări (deoarece unii cercetători Moderni se străduie să-i trateze ca entităţi diferite): istoricul Antic Plutarh în lucrarea “Despre Isis şi 247


Ceea ce a consemnat Diodor Sicul despre domnia lui Uran, că stăpânea partea cea mai mare din Vechea Lume, anume părțile “dinspre apus și miazănoapte”, e foarte important: era străvechea direcție de expansiune Pelasgă în Europa. În mileniul I î.C., Gherghinul Hesiod a scris în “Teogonia” 185 că Uran şi Gaia au fost şi părinţii Giganţilor alt gen de Uriaşi decât Titanii - iar la începutul mileniului I, mitograful Latin Hyginus a scris că Giganţii au fost zămisliţi de Gaia cu Tartarus (respectiv Gargar / în versiunea străveche: “Marele Abis” = “Hăul”; lumea înaltului fără sfârşit sau a adâncului profund se ştia ca “Hău” = “Abis” popular la Români folosindu-se “Hău” - acela în toate cosmogoniile fiind în univers atât origine, cât şi punct final, de exemplu abisala Lume “de Dincolo” fiind condusă de Zeul Hău / “Ha-des”, adică Hades la vechii Greci). Ambele categorii de Uriaşi - Titanii şi Giganţii - au fost în mari lupte cu divinii Olimpieni, respectiv cu cei de pe Sacrul Munte Olimp, “al lămpii” / al luminii (câştigătorii în cele din urmă ai conflictelor, conduşi de “Zău” = “Zeus”, fiul fraţilor Titani Rhea şi Cronos, ultima luptă fiind numită “Gigantomahie”; Zău la stră-Români era Zeus la vechii Greci iar “lampă” în Sanscrită e “laimp”, Muntele Sacru Olimp fiind luminat de lămpi). Aramaic, Giganţii au fost notaţi ca “Gabbăre”: acei ultimi Uriaşi erau ştiuţi ca fiii Gardienilor, notaţi Grec ca “EGregoras”, Aramaic şi ca “Îr”, ş.a. (aşadar, Gardienii Gregori au fost taţii = tătânii Giganţilor / adică Giganţii au fost pruncii Titanilor). Este interesant ce au consemnat Romanii Varro în “Limba Latină” 7:20, Servius în “Aeneida” 6:268, ş.a., că Olympus era sinonim cu Caelus / Caelum, respectiv cu Cerul (echivalentul Zeului Uranos al Grecilor): cel dintâi Olimp n-a fost în Peninsula Balcanică (dintre Mările Egee şi Ionică), ci în Peninsula Anatolică (dintre Mările Neagră / Pont şi Egee). Savantul A/Român Gheorghe Muşu în “Lumini din depărtări” din 1981 a reflectat: “Titanii stau cap şi începătură galeriei de zeităţi, eroi şi personaje. Evocând numai încercările de a le pune numele în legătură cu verbul ‘titainein’ cu sensul ‘a se încorda’ (în străduinţele lor de a răsturna pe olimpieni) ori în sensul phallic - în măsura în care aceştia erau reprezentaţi asemenea lui Dionysos ‘orthos’, erau ‘orthanai’ (sau chiar puşi în legătură cu ‘tethe’ / ‘titthe’ de la ‘than’ = ‘a suge’, când verigă între ultimul şi cele dintâi era numele mamei lor Titaia), explicaţii antice declarate toate ‘fără valoare’ la controlul exercitat de cercetătorii moderni - să remarcăm una din ele, care, deşi ‘cu capul întors’, ne poate pune pe drumul cel bun, dacă este interpretată cuvenit, ceea ce însă n-au făcut cercetătorii. Ea se prezintă în practicile misteriilor orfice, unde adepţii se ungeau cu ipsos / var, spre amintirea faptului că, după învăţătura orfică, titanii ar fi fost arşi până la calcinare, de Zeus. ‘Titainein’ era înţeles ca ‘entenein’ = ‘a întinde’, Titanos a fost atestat la Homer ca numire a unui munte calcaros. Termenul ‘titan’ aparţine limbii pre-elenilor. ‘Titanes’ (forma de singular ‘titan’ n-a apărut la început) nu poate fi decât un numitor comun, o expresie generică, nicidecum specifică. Toţi cercetătorii sunt de acord să-l considere pe Tithonos o personificare mitică a luminii: a zilei sau a soarelui; iar noi, trecând la considerarea acestor explicaţii, spunem din capul locului că pentru redescoperirea înţelesului cuvintelor pre-elenice în cauză nu are importanţă dacă Tithonos reprezenta lumina solară sau pe cea a zilei. Pentru originea sa ‘indigenă’ şi întinderea sa spre răsărit, să amintim nota din Suidas: Tithonos era adorat şi de locuitorii din Susa. Caracterul lui Tithonos de zeitate a luminii şi

Osiris” a explicat că la vechii Greci era similaritate între Timpul “Khronos” / Cronos şi personificarea sa prin Titanul “Kronos” / Cronus (ca atare, echivalenţele - sau unirile unor roluri din vechi vremuri - nu au de ce să fie distorsionate acum prin manevre abuzive, consemnările Grecilor vechi fiind de fapt despre Gherganul Crăciun, care a fost atestat în Carpaţi înaintea existenţei lor, împreună cu Circe, muierea sa) iar în mitologia Greacă Eros / Zeul Dragostei a fost reţinut şi concret ca fizic fiul Zeului Ghergan Hermes cu Afro-dita / Zeiţa Frumuseţii “Afro”. În 2004, profesorul Betegh Gabor de la Universitatea Europeană din Budapesta a observat poziţia lui Phanes / “Ph-An” ca anterioară zeilor Uran şi Cron, sub forma că “Phanes a adus lumina, perechea sa fiind Nyx / Noaptea; Uran a domnit întâi peste întuneric iar apoi Cron a domnit peste oameni: genealogic, se poate interpreta ‘Phanes’ ca ‘falusul primului rege’ iar conform celor scrise de Proclus, între Phanes şi Noapte / Nyx a fost uniune, nu cununie ca între Pământ şi Cer, căci primul mariaj din Univers a rămas ştiut cel dintre Ga şi Uran. Înghiţirea falusului apare în sursele Huriano-Hitite: vicleanul Zeu Enlil / Kumarbi - echivalat de vechii Greci cu Kronos - a retezat ‘coapsa’ / ‘penisul’ Zeului Cerului Anu şi după ce a înghiţit prada l-a generat pe Zeul Vremii (Zeus la Greci); mitul falusului înghiţit a fost substituit de cel al lui Kronos înghiţându-şi pruncii, episod din care a apărut Zeus, prin vomitare”. Deoarece Cronos - fiu al lui Uran, care “a domnit întâi peste întuneric” - n-avea vederea bună / fiind deja bătrân, adică “Moş Cron”, Rhea i-a oferit să înghită în locul pruncului o piatră / pe care a scuipat-o, străvechiul Zeus fiind crescut de nimfa Ida (e de ştiut că zânele Românilor erau numite “nimfe” de către vechii Greci).

Eros / Phanes 248


anume a luminii zilei a fost arătat în ‘Iliada’ 11:1-2 prin versuri-formulă, dovadă - chiar prin aceasta - a marii sale vechimi încă de pe atunci: ‘Zborul îşi luă Aurora, din pat, de la mult strălucitul / Tithonos, să aducă lumină la zei şi la oameni’. Ca soţ al Aurorei ni-l înfăţişează mai departe tradiţia la Hesiod, Pindar, ş.a.; numai în vremea relativ târzie a fost numită Hemera = Ziua ca soţie a sa (ca de pildă la Hellanicos în secolul V î.C.), noua versiune în care se răsfrângea totuşi ceva din însuşi caracterul ‘soţului’. ‘Gigantes’ din vechea greacă nu avea corespondenţe în limbile indoeuropene. Formele sumeriene din inscripţiile în limba hitită ‘Gig-An-tees’ pentru ‘boală’ şi ‘Gig-An-ti-s’ pentru ‘bolnav’ sunt comparabile; daimonul egiptean al bolilor era ‘Anit’ iar ‘durerea’ era ‘Anut’ (în secolul VII î.C., poeta Sappho din insula Lesbos a scris despre ‘chin’ ca ‘Ania’). Vestitul şchiop Hephaistos / Vulcan era ştiut cu ambele picioare betege / răsucite. Formele contorsionate exprimau forţa plurivalentă robustă / herculeană (enormă, din naştere); echilibrul la limită trecea în anormal / boală: pandant la cei 2 poli semantici ai cuvântului. Însumând în manifestările lor un stadiu anterior semn al unei îndelungi istorii în vremea când au fost atestaţi în cele mai vechi izvoare motivul enormităţii lor s-a dezvoltat în imagini din planul etic, când Uriaşii aveau picioarele înfăşurate de şerpi şi eul umflat; caracterizaţi prin enormitate şi ieşire din fire - la propriu şi la figurat - ieşind din legile umane, din viziunea de armonie, în natură şi societate, giganţii se proiectau după măsura firii lor (de aceea ‘Odiseea’ i-a numit ‘trufaşi’, ‘nelegiuiţi’, ‘sălbatice seminţii’). N-a lipsit nici evocarea înfăţişării lor fizice: căpcăunii - aşa cum sunt în folclorul nostru - erau asemeni giganţilor, nu oamenilor. În ‘Teogonia’ lui Hesiod, întunecatul lor ultim caracter a fost arătat prin naşterea din Gaia, odată cu Furiile, zămislite din părţile genitale ale mutilatului Uranos, fecundând - în stropi de sânge - pe Gaia; cât despre înfăţişarea lor fizică, ei ‘păşeau mari’. Hercule a luptat alături de zei împotriva giganţilor din semnificativul temei al culturii arhaice că Uriaşii nu puteau fi învinşi decât de Uriaşi”. Când domnea “Munteanul” Uranus fiul Eterului, adică al aerului cald de sus, sub care era Hăul, adică Haosul la Greci - a fost slăvit zeul apelor Pont Gargar (fratele său vitreg, căci aveau aceeaşi mamă Ga); când domnea “Timpul” Cronus, a fost slăvit zeul apelor dulci Oceanos (fratele său bun): ei erau fiii Cerului / Uran şi Pământului / Gaia (la fiecare, aşa cum pe linie masculină se găsea traversarea Anului - Uran / “Ur-An” şi Cron / “Cr-On” - aşa se găsea pe linie feminină şi Pământul, ca Ga / Gaia). În mileniul XI î.C., odată cu “Nepotul” acelor Ani, s-a înfiinţat Atlantida: el “poseda Edenul” / “Ed-Enul”, de aceea fiind ştiut de vechii Greci ca “Poseidon” (acela cumulând atât domnia, cât şi divinizarea - ca zeu al celor peste care stăpânea - deoarece era întemeietorul primului imperiu al lui Homo Sapiens); de atunci, pentru circa 3 milenii, Imperiul Atlant a fost condus de 10 dinastii - începând cu Atlas şi geamănul său Gadeir / Prometeu, pruncii Zeului Poseidon - apoi intervenind Potopul, când apa sărată a acoperit vechea împărăţie. Marea Neagră - despre care în “Geografia” I 3:4 Anticul Anatolian Strabon a scris că într-un timp îndepărtat forma numai un imens lac, atunci fără ieşire la Marea Mediterană - a fost în centrul a ceea ce omenirea a reţinut ca diluviu. Toate ţările riverane Pontului / Mării Negre - acum (geografic în sens orar) Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România au avut Gherga printre conducători, din timpuri străvechi până recent, cu atestare istorică, onomastică, genetică, etc.

Zona a aparţinut Imperiului Borean / Atlant (mistic reţinut ca Eden / Rai).

De altfel, 3 poveşti vechi - despre Imperiul Atlant / Atlantida, despre Eden / Rai şi despre diluviu / Potop - au provenit din acelaşi loc (de la actuala Mare Neagră / Pont), dezvoltarea pornind de la aceeaşi stare de fapt.

249


Indexarea cefalică umană pe glob în 1896 a relevat că oamenii cu capetele rotunde erau majoritari în Asia Centrală (Tracii - conform paleolingviştilor - aveau o denumire pentru aceia: Tărtăneţi / nume apropiat de Tărtăria, corespunzător studiului despre “Lexiconul Trac” din 2006 al Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti, care a indicat de altfel şi că denumirea Tărtăria - la rândul său - era însă şi foarte legată de pre Indo-Europeanul “Ţurţur”): probabil Tărtia / Tărtăria a fost un loc de aglutinare a brahicefalilor în dauna dolihocefalilor (regula fundamentală fiind despre numele vechi că totdeauna însemnau ceva foarte concret). Brahicefalii Pelasgi - formând populaţia umană străveche erau renumiţi pentru capetele lor rotunde, nu alungite ca dolihocefalii (Pelasgii Ghergari erau brahicefali, capul rotund datorându-se dormitului pe spate încă de la naştere, astfel reducându-se mortalitatea infantilă: un truc folosit din vechime - pentru înmulţirea speciei - statistic părinţii observând la copiii cu capul rotunjit că nu mureau aşa frecvent ca pruncii cu capul presat lateral); e de remarcat că în Europa tipul genetic Gherga se găseşte îndeosebi în răsărit, din Turcia până în Finlanda, inclusiv în Câmpia Rusă. Dr. Nikolay Jirov a scris în studiul său din 1964 despre “Atlantida”: “Toți cercetătorii sunt de acord că există un hiatus între sfârșitul paleoliticului egiptean și neolitic. Este posibil - de asemenea - ca acest neolitic egiptean dezvoltat să fi apărut parțial în afara Africii. După mileniul V î.C., există elemente clare de origine străină. A apărut tehnica înaltă a prelucrării pietrei și scrierea enigmatică - nedescifrată încă de tip hieroglific. Acea cultură a fost legată de Delta Nilului și de pătrunderea în Egipt a primelor triburi brahicefale. Tot atunci au apărut navigația pe Nil și comerțul, oamenii din acele timpuri cunoscând bumerangul. Năvălirea în Egipt - în perioada predinastică - a unor populații străine a fost atestată de desenele pe stânci aflate pe drumul de la Marea Roșie la Koptos, reprezentând nave maritime cu pupa și cu prova înalte; acele nave se deosebeau vizibil de navele băștinașilor (au fost - poate - corăbii venite din India, din regiunile celei mai vechi culturi din Valea Indusului / Mohenjo-Daro și Harappa”.

(Coptos / Gheptu pe Nil era capătul “Căii / Drumului Ghirga” - care în neolitic ducea până în Oaza Kharga - traseul fiind foarte circulat de caravane, pe parcursul său apărând la sfârșitul neoliticului primul faraon, în prima capitală a Egiptului, anume Gherga în orașul numit după el ca Gherga, cel care a unit Egiptul de Sus cu Egiptul de Jos și a purtat țuguiata coroană alb-roșie de piele, tipică primelor dinastii faraonice). În prezent, n-are nici o noimă imaginarea altor legende sau mituri - despre cele întâmplate cândva - decât cele rămase în consemnările cele mai vechi, mai ales că-s confirmate istoric, genetic, etc.: ştiinţific, cele rămase din bătrâni nu-s contrazise, astfel încât reprezintă date demne de considerat (alte relatări de fapt nici nu sunt, aşa că prezumţiile că-s fără bază reală sunt neîntemeiate / false). În “Etnicul Românesc” - ultima lucrare de amploare a psihologului Rădulescu Motru (1868-1957), preşedintele Academiei Române - apărută în 1942, savantul a scris: “Ştim că populaţia românească, luată în întregime, aparţine tipului alpin hiperbrahicefal într-un procent de aproximativ 41%, tipului dinaric brahicefal într-un procent aproximativ de 30%, tipului nordic mezocefal într-un procent de 26% şi tipului mediteranean dolihocefal de 3%; aceste procente nu sunt repartizate în mod proporţional pe densitatea de populaţie a diferitelor regiuni: distribuţia tipurilor însă - chiar dată în cifre pe ţara întreagă - nu oglindeşte sufletul populaţiei, adică etnicul. Media pe ţara întreagă este o simplă abstracţie, căci pe lângă distribuţia tipurilor trebuie cunoscut coeficientul de vitalitate al populaţiei; problema localizărilor sufleteşti nu s-a elucidat privind la materia nervoasă a creierului, ci prin controlul manifestărilor sufleteşti asociate. Cu cunoştinţele de astăzi, psihologul nu este silit să invoce protecţia spiritelor bune ca să-i vină în ajutor; el trebuie să stea alături de antropolog şi de biolog, primind îndrumări de la aceştia şi dând la rândul său îndrumări, căci numai prin colaborarea reciprocă a tuturor se poate ajunge la cunoştinţa etnicului. Între condiţiile care întreţin existenţa etnicului, aceea care nu lipseşte niciodată - şi care se poate numi fundamentală - este conştiinţa de comunitate. Fără o conştiinţă de comunitate nu există societate, chiar dacă societatea este redusă la familie. Societatea omenească presupune ca având în existenţa ei funcţiunea conştiinţei, care singură poate explica dezvoltarea limbajului şi a tehnicii de muncă. Între condiţiile fundamentale ale societăţii omeneşti - prin urmare şi ale etnicului - stă conştiinţa de comunitate. Primele manifestări ale ei au îmbrăcat forma tradiţiilor religioase. Membrii societăţii - fie cât de primitive - se simţeau în legătură de comunitate între ei prin cultul închinat fiinţelor supranaturale, în voinţa cărora îşi puneau soarta. Fixăm 3 stări de evoluţie pentru conştiinţa de comunitate: conştiinţa comunităţii de origine, conştiinţa comunităţii de limbă şi conştiinţa comunităţii de destin. În etnicul fiecărui popor, cu lungă viaţă istorică, întâlnim câteştrele aceste stări, nu însă într-un grad egal. Conştiinţa comunităţii de origine este prima în ordine istorică; pe ea se fundează primele organizări sociale. Membrii acestor organizări - cu cât mai primitive, cu atât mai puţin numeroase - se consideră ca având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni; conştiinţa comunităţii de origine trebuie luată în înţeles larg: ea se referă mai des la faptul ocrotirii, decât la acela al descendenţei biologice. Această conştiinţă de origine comună întreţine obiceiurile, ritualul cultului şi toate tradiţiile societăţii; membrii săi socotesc că orice abatere de la aceea ce ei au pomenit că 250


trebuie făcut din generaţie în generaţie, este o ameninţare directă la existenţa societăţii însăşi. Dacă ei sunt înrudiţi, organizarea lor socială poate dura atunci îndelungat fără nici o schimbare, făcând impresia unui mecanism instinctiv (dar aceasta se întâmplă foarte rar); societăţile formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă în energia lor proprie nu găsesc mijlocul de a evolua, sunt destinate degenerescenţei şi pieirii (acesta este cazul multora dintre societăţile de sălbatici care vegetează până în zilele noastre). În mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa comunităţii de origine în conştiinţa comunităţii de limbă: limba este instrumentul care înlesneşte comunicarea între membrii societăţii şi prin aceasta face posibilă cultura, adică acumularea experienţei sociale de la o generaţie la altă generaţie; limba apoi îndeplineşte şi un rol de creaţie, căci ea incită pe om la inovaţii. Tehnica muncii se îmbogăţeşte prin putinţa ce i se dă de a fi fructul colaborării între oameni distanţaţi în timp şi spaţiu: inteligenţa membrilor societăţii câştigă aripi ca să se înalţe, cuvântul - prin virtualităţile lui de a crea convingeri - spiritualizează tot ce întâlneşte în jur; societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură şi această conştiinţă are o potenţialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origine. Conştiinţa comunităţii de origine este prinsă pe rădăcini adânci dar ea este oarbă cât timp nu vine conştiinţa comunităţii de limbă ca să-i dea orizont; pe baza comunităţii de limbă - şi nu pe aceea de origine - s-au trezit în conştiinţa popoarelor aspiraţiile spre suveranitate. Fără primejdiile provocate de războaie, poate că această stare a conştiinţei de comunitate ar fi încă dominantă; cumpăna vremurilor a voit însă altfel: naţiunile ameninţate în existenţa lor au trebuit să-şi asigure viitorul printr-o nouă conştiinţă de comunitate iar aceasta este conştiinţa comunităţii de destin. Originea şi limba nu sunt de aci înainte uitate dar cad pe al doilea plan; pe primul plan vine voinţa naţiunii de a trăi, înfruntând războiul. Membrii comunităţii de destin sunt aceia cari - având conştiinţa vieţii lor primejduite - sunt hotărâţi la sacrificii; apărarea destinului cere disciplină şi conducere competentă, pe când apărarea originii şi a limbii pot fi lăsate pe seama improvizaţiilor individuale. Apărarea destinului aduce o schimbare profundă în raporturile dintre popoare; alianţele făcute după înrudirile de origine şi de limbă sunt de aci înainte înlocuite cu alianţele dintre popoarele apropiate prin destin; în direcţia aceasta, conştiinţa comunităţii de destin aduce cu sine o adevărată revoluţie: sincera întovărăşire de destin e grija de pe primul plan. În special în satele româneşti montane este puternic ancorată conştiinţa de origine. Obiceiurile legate de familie au fost şi sunt încă de o fixitate care n-are pereche la alte popoare; aceasta a făcut puterea de rezistenţă a satelor româneşti, cu toate băjeniile forţate din trecut; dar alături de fixitate constatăm şi mobilitate. În obiceiurile satului a pătruns - mulţumită acestei mobilităţi - ritualul religios, împletindu-se în ele într-un chip aşa de armonic, încât dă impresia că ritualul introdus este tot aşa de vechiu ca şi obiceiurile. Credinţele, legendele, formulele de vrajă, simbolurile folosite de locuitorii satelor româneşti sunt minunate încrucişări spirituale născute din păgânism şi creştinism, cum nu se mai întâlnesc niciunde în lume. Etnicul românesc de sat a început a se constitui în neolitic, este deci un etnic vechiu şi ca atare trecut prin numeroase transformări; în el se găsesc elemente de valoare diferită: superstiţii alături de observaţii pătrunzătoare, frumuseţi alături de obscenităţi, învăţături morale sublime

alături de poftiri la desfrâu. În fiecare mediu, practicarea manifestărilor tipice nu se face în mod absolut uniform; chiar în mediul restrâns al unui sat există locuitori cari practică obiceiurile cu mai multă nobleţă decât alţii. În atitudinea lor, în gesturile şi în vorbele lor, este ceva care-i distinge de ceilalţi şi care constrânge pe ceilalţi să-i ia drept modele. În satele româneşti, acest lucru se observă foarte uşor şi foarte des. Modelele sunt alese dintre aceia cari au un prestigiu aparte de curăţenie sufletească sau - cum se zice deseori - de omenie. În satele româneşti acest prestigiu aparte este legat totdeauna de vechimea la care se datează familia. Satul românesc când trebuia să migreze, o făcea cu totul. Cultura sau civilizaţia unui popor - zic oamenii de ştiinţă - nu consistă în transformările materiale externe, care înconjoară sufletul poporului, ci ele consistă în dispoziţiunile sufleteşti ale acestuia, în deprinderile morale şi intelectuale pe cari poporul le cucereşte şi le adaogă deprinderilor sale animalice. Munca de la baza culturii şi a civilizaţiunii nu este altceva decât ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti. Între mediul extern care trebuie transformat şi deprinderile sufletului, cari sunt energia potenţială din care are să vină cauza transformărilor externe, stă faptul muncii, adică ‘actualizarea’ deprinderilor sufleteşti. În cultura văzută a unui popor nu se găseşte decât atât cât s-a putut ‘actualiza’ din disposiţiunile sufletului său, adică atât cât s-a putut exterioriza prin muncă”.

251


Astfel - prin catalogarea savantului Român - se poate interpreta ceva întâmplat în Epoca Pietrei, că la scară mai extinsă ambele civilizaţii pre-diluviene (cea Nordică a Imperiului Atlant şi cea Sudică a Cornului Abundenţei) erau deja civilizaţii cu “conştiinţă de destin”; ca o paralelă, un exemplu contemporan - al acestor zile, în secolul XXI - este Uniunea Europeană (bazată economic, fiind fosta “Piaţă Comună” din secolul XX): o comunitate civilizaţională cu conştiinţă de destin, din care - printre alţii - Românii fac parte. În timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni, Anatolia - actuala Turcie - era intersecţia acelor civilizaţii prediluviene: cea a Cornului Abundenţei din S şi cea a Imperiului Atlant din N, lanţul Munţilor Anatolieni Taurus geografic reprezentând demarcaţia influenţelor lor în timpul Potopului, conform şi studiilor din 2009 ale arheologilor Jean Pierre Bocquet, Stephan Naji, Marc Linden, Janusz Kozlowski, ş.a. (adică despre timpuri din urmă cu 10 milenii, de când - prin topirea calotei polare Nordice - a început umflarea apelor iar apoi s-a ajuns la revărsarea lor catastrofală); în Anatolia, Munţii Taurus separau în V Likia de Karia / Caria, în N Kilikia de Capadochia iar în E aveau ca limită Fluviul Eufrat, dincolo de care erau Armenia şi Munţii AntiTaurus (totuşi, ca de exemplu cum a notat în Antichitate Anatolianul Arrian din Nicomedia / Bytinia, ca Taurus erau numite inclusiv lanţurile muntoase din răsărit Elburz şi Hindu Kuş, acelea identificându-se ca Elburz separând regiunea Caspică de Platoul Iranian - Zagros separând Platoul Iranian de Mesopotamia - partea apuseană a Munţilor Hindu Kuş, considerată Antic ca Taurus, fiind Munţii Gherghi). Ţinutul “domnului constelaţiilor” An / Anu - Zeul Timpului şi Cerului - era Anatolia / Asia Mică, locul unde au sosit primii Gherghi / Gherg-Ani din Asia Centrală, însă ameninţarea acolo n-a ajuns să fie războiul, ci natura (care a dus la încheierea Erei / Timpului de Aur, adică a perioadei celebrării euforice a victoriei de către Homo Sapiens, ca singura specie umană rămasă). În mitologia Română, cele 2 civilizaţii prediluviene (Imperiul Atlant din N şi Cornul Abundenţei din S) au rămas în amintire ca stăpânite de 2 fraţi “de cruce”, popular zişi Fârtatul şi Nefârtatul; academicianul Romulus Vulcănescu - care în 1987 a publicat studiul său despre “Mitologia română” - a enunţat: “Raiul - în concepţia străveche a protoromânilor - prezintă alt aspect decât cel transfigurat de viziunea biblică; Rai însemna lumea cealaltă, un tărâm apropiat pământului”.

Aşa cum în prezent Dumnezeu la creştini e Allah la musulmani, în trecut Zeus de la vechii Greci era Jupiter la Romani, ş.a.; mult mai multe milenii trăirea religioasă a fost politeistă decât monoteistă iar în funcţie de timp, limbile credincioşilor, etc., pe de o parte pentru aceleaşi divinităţi sau folosit nume diferite şi pe de altă parte, unele roluri divine s-au suprapus ori s-au despărţit (ceea ce a dus la o diversitate nu numai onomastică, ci şi funcţională, mai ales că încă din Antichitate se afirma că unii dintre zeii curenţi au fost de fapt cândva oameni deosebiţi): ca atare, în lucrarea “Originea Gherga” s-au intersectat atât comparările religioase (exprimate de către specialişti), cât şi deducţiile raţionale (exprimate într-o oarecare logică de către autor), pentru parcursul prin labirintul credinţelor şi al altor dovezi, inclusiv ştiinţifice.

252


La Români, Moş Ene - amintind de Moşul An/u - e special: vine oricând în an, nu doar la zile mari (Moş Ene a rămas şi în cultura populară a Europenilor Nordici, ca acela care aduce vise frumoase prin presărarea pe pleoape a prafului său magic); în mod obişnuit, folclorul l-a asociat pe Moş Ene cu Moş Crăciun (e foarte posibil ca somnul greu prelungit din iarnă, ca al hibernării vieţuitoarelor - să fi corelat aşa ceva, pe lângă faptul că atât Moș Ene, cât și Moș Crăciun, erau dinaști An). Principala misiune a Moşului Ene este de a aduce somnul - inclusiv să adoarmă copiii / cei mai plini de viaţă, respectiv de energie - pentru ca apoi aceia să fie capabili de mai multă vioiciune; sezonul său favorit aşadar a fost mereu în apogeul iernii - între Crăciun şi Mărţişor parcurs de oameni împreună cu el, “Domnul Nopţii”: el nu doar arunca “lapte” în ochi, ci şi toropea prin suflu în ceafă, aducând numai gânduri bune, etc. În vechea Greacă, αἰνή = “Ainu” însemna “lăudat”, de pildă legendarul Troian Aenea / Enea - strămoşul gemenilor Romulus şi Remus - fiind astfel numit (literalmente, o combinaţie între An şi Ene): aşa ceva rezona cu cel căruia stră-Românii îi ziceau Caloian / “Caloian” adică “Frumosul” Ian = An (Ene ori Ion). Cu prezenţa atestată din Epoca Pietrei, Zeul An/u era aniversat anual în Bazinul Dunării, la trecerea din Anul Vechi în Anul Nou. Iniţial / pre-diluvian, An iar apoi urmaşii Anuna, ş.a. au posedat teritoriul Atlant (din S căruia făcea parte Anatolia, care îi reproduce numele An în rădăcina denumirii sale AnAtolia, segmentul Atolia fiind de la Atlas): An - Zeul Cerului şi Timpului, tatăl prinţilor Anuna / Gregori - în vechime a fost respectat pe un areal întins, vreme îndelungată; faţă de Anatolia, An a ajuns venerat în toate direcţiile geografice, de exemplu atât în V / Bazinul Dunării, cât şi în E / Bazinele Eufrat şi Tigru, etc., adică în Banat, Canaan, Mesopotamia, ş.a.m.d. (Mesopotamia - însemnând “regiunea dintre Fluvii” vecina Sudică a Anatoliei, avea desfăşurarea mai largă decât spaţiul strict dintre Fluviile Eufrat şi Tigru, cuprinzând de fapt Bazinele cursurilor inferioare ale acelor Fluvii, delimitarea fiind în N de Munţii Taurus, în E de Munţii Zagros, în S de Golful Persic şi în V de stepa Siriei / acum preponderent deşertică). Este de observat că aceleaşi consoane din perechea tată-fiu An-Atla (N, T, L) sunt în denumirea Anatoliei, străvechea patrie a natalităţii / fertilităţii, cuvinte ca “natalitate”, “nativă”, etc. provenind din Anatolia; de altfel - totuşi nu la scară aşa mare ca Anatolia de-a lungul timpurilor şi Banatul a fost natal multor milioane de persoane. Despre Titanul Atlas / primul născut al lui An, fiind cel mai mare dintre prinţii Anuna, se ştia că susţinea lumea pe umerii săi, anume “crugul” / adică bolta cerului cultural de la el în cartografie impunându-se denumirea de “atlas” - şi semnificativ a fost reprezentat din vechime împreună cu globul (sfera celestă, nu Pământul) în cârcă. Culoarea asociată zeilor cereşti - lui An, lui Atlas, prinţilor Anuna, ş.a. - era albastru deschis / turcoaz (denumirea culorii turcoaz rezonând mitic şi sonor - în stil Ghergan - cu “gurgoas” / “as” fiind unul din sufixele des folosite în mare vechime, împreună cu celelalte terminaţii din grupa sa, “-es”, “-is”, “-os”, “-us”); azi, Anatolia aparţine Turciei / “ţara turcoazului” (savanţii au documentat şi constanta influenţă Altaică asupra Anatoliei, de-a lungul timpului). Faptul că An / Anu era de mare vechime a fost redat inclusiv de un text Sumerian, intitulat “Mitul cornutelor şi al grânelor”: “Când de pe înălţimile Cerului pe Pământ / I-a făcut Anu pe Anuna să coboare / Grânele încă nu încolţiseră, încă nu rodiseră / Nu

An/u 253


era capră / Nici ied nu fusese fătat / Oaia încă nu-şi cunoscuse mieii / Ţesutul nu se ivise încă / Nu era cunoscut”.

lipsind iniţiala consoană “C” de la Cer, aşa după cum şi la Cer în versiunea Greacă a lipsit; Anos, respectiv Onos, la Greci / Anul la Români a apărut împreunat la ambele mari divinităţi, “Ur-Anos” / Cerul şi “Cr-Onos” / Timpul - Tatăl şi Fiul - explicând străvechea credinţă în faptul că ei erau Unul / Anul patronând deopotrivă cerul dominând tot şi totodată timpul urzindu-le pe toate (iată aşadar că “Unul” - respectiv Uriaşul Onos ori Anos sau Anul - era legat de urs, ca reminiscenţă a animismului, căci magia, şamanismul şi animismul erau străvechi practici ale Epocii Pietrei, animismul ca rezultat al gândirii prereligioase, prin personificarea animalelor şi naturii, investite cu atribute umane). Cercetători ca Scoţianul Alexander Hislop în 1862, Canadianul Herbert Rose în 1928, Austriacul Michael Janda în 2010, ş.a., n-au putut găsi etimologia Greacă directă pentru Kronos / Cronus, sugerând rădăcina Indo-Europeană “Ker” de la cosmogonia “tăierii” cerului (în legătură cu “terk” = “oblic” sau “terg” = “întors”) şi reflexia rădăcinii IndoIraniene “Kar” legată de “creaţie”, în sensul că zeul printr-o tăietură a creat nobleţea celestă, “Kairoi” în Greacă însemnând “timpuri” / “Kairos” la singular: Zeul Kairos a fost cel al momentului oportun / şansei - simbolizând ocazia iar Aion a fost Zeul Veşniciei / întruchipând puterea eternă care făcea posibilă acţiunea sa asupra lucrurilor (Sanscrit, Aion era Kalpa, definind ciclul temporal egal cu o zi şi o noapte a lui Brahmă), personajele fiind European asimilate în Chronos, zeu recunoscut de Romani ca Saturn / “Sat-Uran”, tatăl lui Zeus / Jupiter, poetul Roman Horaţiu de pildă folosind expresia “Carpe diem”, adică “trăieşte Clipa”. Cosmogonia Feniciană (descrisă şi de Philon / Filon din Biblos / Liban) era: Aerul a existat de la început şi a creat vântul Kolpia; acela - împreună cu întunecata Ba’u - l-a avut ca fiu pe “vocea cerească” Aion / însemnând şi “viaţă”, tatăl Zeiţei Mamă Genea a muritorilor, patroana luminii şi focului (când “vocea cerească” Kolpia a grăit în întuneric “să fie lumină” s-a făcut lumină, apărând viaţa). Aşa a fost Începutul Lumii - la voinţa Kolpia / Kalpa - tatăl şi fiul Aion fiind “Unul” (după cum a studiat şi preotul Francez Samuel Bochart în “Geografia sacră” din 1646 / acelaşi savant enunţând legăturile dintre Fenicieni şi Anatolieni, dovedindule pe partea stângă / Sudică a Râului Meandru cu Caria iar pe partea dreaptă / Nordică a Râului Meandru cu Lydia, având denumirea ca Fenicianul “Lud”, aşa cum s-a numit cândva Fluviul Nil, acela fiind numit și An-Nîl: în Bazinul Meandrului, Sanctuarul Gherga din Karia a fost un mare şi multimilenar aşezământ religios, vizitabil şi acum). Biblia a început cu ceea ce se ştia înaintea scrierii sale în Orient, despre puterea extraordinară cu numele Kalpa în India, Kolpia în Fenicia, etc.; hinduşii au indicat şi numele celui care va veni la Sfârşitul Lumii: Kalki, ultimul avatar. Perechea zeilor An şi Ga îşi avea aceeaşi zi de naştere - de Mărţişor - deoarece el şi ea erau gemeni; de altfel, ei transmiteau motivul gemenilor din ciclul precedent al omenirii, de divinizare ale energiei sufletului / vitalităţii Ka şi soarelui Ra - existent de la extincţia Neandertală - veneraţia de atunci fiind atât pentru energia sufletului patronat de Marea Mamă a Pământului, cât şi pentru Cer: sufletul era considerat fierbinte ca soarele, apele constituind contrapartida lor firească de echilibru (se poate observa la conceptele de cald, călduri, etc. că de fapt reflectă Garg, Gărguri, ş.a).

Atlas Numele lui An, Zeul Cerului şi Timpului, care poseda Edenul / “Ed-Enul” (respectiv câmpia udă din N Anatoliei şi stepa Siberiei), a rămas fixat în denumirea Anatoliei şi a fost folosit ca atare - ca An / Anu - în bazinul inferior al Dunării, bazinele Fluviilor Eufrat şi Tigru formând Mesopotamia, etc. Ziua lui An / Anu era deodată cu ziua Marii Zeiţe Ga / Kî, la 1 III - Anul Nou din Epoca Pietrei, sărbătorit în acea dată - cu 3 săptămâni înaintea echinocţiului de primăvară / 21 III, când la jumătatea distanţei dintre ecuator şi pol, adică şi la latitudinea României, durata nopţii egalează durata zilei, atunci celebrându-se cununia lor (sărbătorile acelea au fost puternice timp de milenii, în toată vasta lor zonă de influenţă: Latinul cuvânt “echinox” / “echinocţiu” însemna “egală cu noaptea”, echinocţiul de toamnă - când din nou ziua egalează durata nopţii - fiind după jumătate de an); rârâiţii Pelasgi şi apoi vechii Greci l-au considerat pe An ca Zeul Cerului “Ur-An” / Uranos - prefixul “Ur” de la Uranos fiind acelaşi cu cel de la “Uriaş” - Titanul tată al “Curgătoarei” Rhea (care împreună cu fratele ei “CrOn” / Cronos - adică “Timpul”, numit Gargaros / Tartaros - a zămislit prinţii Poseidon, Zeus, ş.a.: despre veridicităţi, de pildă la sfârşitul secolului IV î.C. şi Euhemeros din Kardamyla / Insula Chios în “Istoria sacră” a scris că miturile erau cea mai pură istorie iar Uranos şi Cronos într-adevăr au fost mari împăraţi într-un timp preistoric, veneraţi pentru binefacerile aduse oamenilor). Se poate remarca asocierea dintre urs, Uriaş şi Uranos / “Ur-Anos” (cerul cu Ursa Mare şi Ursa Mică strălucind noaptea pe boltă): pe lângă apropierea cosmică a dimensiunii celeste dintre cer şi urs, se poate observa şi aspectul lingvistic, în versiunea Română la urs 254


Regat Geto-Dac pe locul actualei Românii. Despre “Graiul românesc al MasaGeţilor” (studiu din 2014 al Dr. Lucian Cueşdean), e de remarcat şi ceea ce dintotdeauna au observat lingviştii, că o limbă cu cât a fost mai veche cu atât avea mai multe onomatopee iar Româna e cea mai onomatopeică limbă din Europa. În 2016, Dr. Iulia Brânză Mihăileanu a scris: “Strămoșii noștri din preistorie ne-au lăsat moștenire o limbă formidabilă inspirată din marea orchestră a naturii. După lingvistul Tudor Diaconu, ‘vechimea limbii noastre este evidentă prin onomatopeele sale întrețesute organic în familii de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură’. Savantul japonez Masaru Emoto, care a studiat puterea cuvintelor reflectată în structura cristalelor de apă înghețată, sublinia în mod deosebit despre cuvinte că nu sunt arbitrare: ‘Toate cuvintele provin din vibrațiile universului’. Lingviștii noștri consideră cuvintele doar niște instrumente de comunicare. În timp ce savantul nipon ne spune că acestea ‘mai au și o altă funcție importantă. Cuvintele conțin elementul vibrație, care joacă un rol vital în marele plan al naturii’. El afirmă același lucru, ca și Platon: ‘Fenomenele neplăcute sau plăcute la care au fost martori strămoșii noștri au fost exprimate în cuvinte care au preluat natura fenomenelor’. El a demonstrat acest lucru prin faptul că apa expusă unor cuvinte frumoase formează cristale frumoase, în timp ce apa căreia i s-au vorbit cuvinte negative formează cristale pocite iar, uneori, ceea ce formează numai cristale nu pot fi numite. Omul preistoric, care avea al șaselea simț mult mai dezvoltat decât noi și trăia în armonie cu lumea din jur, a luat primele cuvinte de la păsări, animale, copaci și fenomene naturale, cum ar fi vântul, tunetul, furtuna, ploaia, izvorul, râul. Tocmai aceste formații onomatopeice alcătuiesc ‘fondul comun de cuvinte rămas din acele vremuri, adică de pe atunci când procesul de individualizare - atât al popoarelor, cât și al limbilor - nu-și făcuse apariția’. Al doilea tip de cuvinte sunt cele legate de animalele de hrană și pradă. Tudor Diaconu consideră că silaba ‘ca’ însemna ‘carne’. De aici prezența acesteia în multe cuvinte din limbile indo-europene care denumesc animale: cal, capră, vacă, cămilă, catâr (în geto-dacă). Noi completăm cu: ‘cow’ (vacă în engleză), ‘korova’ (vacă în rusă), ‘koni’ (cal în rusă și ucraineană), ‘koza’ (capră în rusă), muca (vacă în italiană). Grăitoare sunt și unele cuvinte ce denumesc produse din carne: cârnat, caltaboș. Și chiar însuși cuvântul ‘carne’ în geto-dacă. Tudor Diaconu afirmă pe bună dreptate: ‘Spiritualitatea unei lumi se oglindește mai cu seamă în limba pe care o stăpânește’. Nu este greu de observat că rădăcina ‘pl’ exprima fenomene legate de apă: a ploua, a plânge, a pluti, a plescăi, ploscă, plin, plaur (masă de plante putrede ce plutește pe bălți și mlaștini), plavie (grămadă de crengi și ierburi care plutesc pe apă), ploștină (teren umed și mocirlos). Se regăsește și în cuvintele altor limbi: greacă πλεω ‘a pluti’, lituaniană ‘plauju’, ‘plovian’, ‘plauti’ =a spăla, în rusă ‘plavati’ = a înota, ‘placati’ = a plânge, ‘plevati’ = a scuipa, în engleză ‘plaint’ = plângere, etc”. Raiul ceresc era însorit de Ra şi se oglindea în Râurile Rheii ce udau Raiul terestru, tărâm denumit Eden / “Ed-En”, adică al “Zeului / Domnului An”, aflat între râurile umflate de topirea calotei Nordice, de unde s-a consolidat denumirea “dănu” pentru râu.

Aion în Roata Timpului Până în Antichitate (în timpul păgânilor Geto-Daci din Bazinul Istrului, anterior creştinilor) a rămas ştiut din timpuri ancestrale că Mama Gemenilor Divini era Fecioară şi că i-a creat din propriul corp, la naştere venind dinspre răsărit - adică de la Marea Neagră - Magi cu daruri): în Asia Centrală, timp de milenii au fost foarte puternici Masa-Geţii (literalmente - în sensul vechi - ei fiind Geţii Sacrei Luni / adică Geţii “Ma-sa”, ştiuţi şi ca Marii Geţi). Mama Ga Marea Zeiţă a Pământului, caracterizată de magie - era foarte respectată mai ales de înalţii Gherga din Ghergania / S Caspic: în Antichitate, ei au fost bine cunoscuţi ca Magi / Mezi - populând Media, Regatul Magilor - Grecii vechi instaurând şi cuvântul “Mega” pentru cei înalţi / mari; Mezii erau MesaGeţi / MasaGeţi - adică “Mari Geţi”, inclusiv pentru Gherga foarte semnificativ în Bazinul Dunării inferioare fiind constituirea de către Geţi / Gheţi a Anticului 255


Kharkha-nistrea (în secolul VII î.C., poeta Sappho din Insula Lesbos colonizată de Amazoane a notat în fragmentul 178 numele Gello - suprapunerea peste Ghero - indicat de istorici ca Walter Burkert, Martin West, ş.a. ca având echivalentul Sumerian Gallu, pentru stăpânirea subteranului).

Rhea şi Cronus / Gargaros Zeul Anu / “An-zu” se trăgea din Apsu - patronul apei primordiale dulci - de la care a rămas şi cuvântul “abis” pentru adâncul mlaştinii, stăpânind şi bolta cerească, ştiută ca “empireu” (ca urmare, în lăcaşurile de cult venerând împărăţia cerească au rămas vasele cu apă sfinţită - numite în Mesopotamia Epocii Pietrei chiar “apsu” - de exemplu mult ulterior creştinii având în biserici baptiserii iar Coranul 86:6 specificând pentru musulmani că “omul a fost creat dintr-o apă ce se revarsă”); împreună cu Muma Pământului Kî, An a format perechea An-Kî (în Egiptul Vechi, crucea Ankh fiind simbolul vieţii veşnice, în V Anatoliei Ankaios fiind ştiut ca fiul Zeului Poseidon, cu stăpânire de pildă peste Muntele Kerkis din Insula Samos aflată în largul Kariei / Cariei, adică al Ţării Gherghiţilor): An-Kî era perechea Cer-Pământ, cuplul Cer-Glie fiind regăsit peste tot prin urmaşi ca Gher-Ga / Gherga (la Români, tradiţia a conservat importantul fapt că Muma Pădurii era rudă cu Omul Codrului / respectiv cu Moşul Pădurii - străvechea expresie “Codru-i frate cu Românul” fiind în legătură iniţială cu Moşul Codrului / Pădurii = “Fârtat” - şi e de observat că în vechea Aramaică pentru “Tată” se folosea cuvântul “Aba” iar în vechea Turcă “Apa”). De proto Indo-Europeanul “apo” - însemnând “înapoi” / “în-apoi” - au fost legate “în apă”, “apus”, “apoi”, “din-apoi” / “dinapoi”, “apă”, etc. (în Paştună - limba IndoEuropeană a Afganilor - pentru “apă” e termenul “obă”; în apusul Siberiei, cel mai lung Fluviu din Rusia - de 5410 km e “Ob/i”, zis şi “As”, avându-şi denumirea derivată de la cea Paştună / Afgană a apei, bazinul său întinzându-se între Munţii Altai şi Marea Kara). După cum a studiat şi istoricul Austriac Alfons Barb 1901-1979, pentru ceea ce patrona apele primordiale - cu notarea Sumeriană ca Apsu - la vechii Greci era feminina Abyzou (egalată de Evreii vechi cu Lilu / Lilith, prima soţie a lui Adam, cea dinaintea Evei), o Gorgonă / “Gorg-Onă”: noţiunea folosită de “Abis” era cea publică, deoarece numele divinităţii se păstra secret (căci exista credinţa că dezvăluirea adevăratului nume permitea controlarea divinităţii); după cum au cercetat şi alţi savanţi ca Matthias Klinghardt, Joseph Naveh, Shaul Shaked, Sergio Giannobile, ş.a. - numele ei real era Karkhous / Gyllou sau

Gorgonă / “Gorg-Onă” Atât European, cât şi oriental, Abyzou era acuzată de mortalitatea infantilă / ca invidioasă că ar fi fost infertilă practicile magice despre ea ajungând până în Evul Mediu - în amulete fiind înfăţişată ca peşte / şarpe (de-a lungul timpului, în multe locuri - după cum a observat şi cercetătoarea Mary Fulgum - atribuindu-i-se diverse nume, în căutarea celui real, pentru a putea fi “manipulată”). În versiune masculină la vechii Greci, echivalentul Abis - din care se trăgea An - era Pont Gargar, zeul apelor (mai degrabă decât fratele său, Grec numit Ocean, zeul apelor dulci); Zeul Abis / Apsu era al apelor dulci, căci cei 2 fraţi patronau cele 2 areale acvatice dulci: Pontos Gargaros stăpânea uriaşul lac dulce în care curgea Okeanos Potamos (după Potop, cele 2 - Pontos şi Potamos - individualizându-se ca Marea Neagră şi ca Fluviul Dunărea). Abisalul zeu al apelor dulci - după cum au reţinut “Su-Merii” / Sumerienii - l-a avut ca important fiu pe Anzu = “An-zu” (adică “An-zeul”, care a furat “Tăbliţa Destinelor”); echivalat cu Pontos (după cum au reţinut vechii Greci), cei mai semnificativi fii pe care acela i-a avut au fost Gherghinii / Telchinii. Grecii vechi au fost printre cei care au reţinut destul de consistent cele petrecute din mare vechime pe direcţia principală în mijlocul căreia se aflau (anume, în apusul Anatoliei, între cei străvechi din Cornul Abundenţei / SE dominat de “Su-Meri” / Sumerieni şi cei străvechi din Imperiul Atlant / NV dominat de stră-Români); o caracteristică arhitecturală a fost şi în genul locuinţelor celor 2 civilizaţii: cea Nordică a Imperiului Atlant avându-le rotunde (aşa cum e tipul iurtei în EurAsia, în strânsă relaţie cu nomadismul) iar cea Sudică a Cornului Abundenţei avându-le pătrate (aşa cum a rămas de pildă tipul caselor orientale, în strânsă relaţie cu sedentarismul).

256


Adoraţia cerescului An / Anu pentru Ghea / Ke - sau Ghirghe / Kirke - a rămas în amintirea Greacă drept aceea pentru fiica lui Gorgon / “Gorg-On”, Medusa Gorgonă (în tradiţia Română, “Medusa” fiind “Mătuşa”, denumirea ei fiind legată de Media / Țara Magilor = Ghergania, în tradiție fiind știută ca având părul foarte lung și blond), petrecută anterior de cununia lui An cu regina Grigo / Clito: Grigo-ris / Clito-ris. De altfel, Gherghinul Homer a scris că “la început” nu era decât o singură Gorgonă. Pământul Ga l-a avut ca frate geamăn pe An, care poseda Edenul (iar vechii Greci l-au numit Poseidon pe urmaşul său, care a moştenit stăpânirea peste el, Tatăl şi Fiul fiind Unul: o străveche formulare pentru un proces denumit ştiinţific azi “clonare”); An-Atolia = Anatolia i-a preluat numele (căci a fost stăpânită de Atlas, primul fiu al lui An / Poseidon, genericul unic An - pentru Cer și Timp - acoperindu-l și pe posesorul Edenului) iar în rest - adică în actualul spaţiu Român, N Indiei, Mesopotamia, Canaan, ş.a. - An a fost ştiut ca atare, direct cu numele său. La început, Sfânta Treime reprezenta trilaterala socială formată din bărbaţi, femei şi copii - personalizată religios prin Tatăl, Mama şi Pruncul:

Anat

Atlas În urmă cu 8 milenii, prima scriere din lume - din Carpaţi - pomenea că deja Gherga, pe atunci, era străvechi, parte în crearea lumii: au fost mai multe milenii ale

An 257


transmiterii nescrise decât scrise, aşa că sonorizarea / fonetizarea Gherga (uneori guturală, rârâită, etc.) a precedat scrierea Gherga; nuanţele literare ale transcrierilor - atât ale consoanelor, cât şi ale vocalelor - s-au regăsit doar mult ulterior, deseori cu aspecte neuniforme, în funcţie de graiurile locurilor şi timpurilor. În 2008, Coren Apicella de la “Departamentul de Antropologie” al Universităţii Americane Harvard şi David Feinberg de la Universitatea Canadiană Hamilton au demonstrat ştiinţific că vocea profundă era o percepţie relevantă în lumea vânătorilor-culegători pentru recunoaşterea mai ales a bărbaţilor fertili: “în culturile Epocii Pietrei - conform testelor efectuate de noi - bărbaţii preferau ca partenere femeile cu voce stridentă, în timp ce sexul opus avea puternice preferinţe pentru bărbaţii cu voci grave; probabil bărbaţii apreciau glasurile înalte ale acelor femei ca semne de fecunditate iar probabil femeile apreciau glasurile groase ale acelor bărbaţi ca bune investiţii masculine”.

Bogdan Brukner 1931-2006 de la Universitatea din Novi Sad / Serbia, puternic populate - în raport cu regiunile înconjurătoare - aşa după cum rezultă din densitatea relicvelor arheologice din Epoca Pietrei ale arealului, prin comparaţie cu alte părţi): era structura de celebrare a victoriei Homo Sapiens - singura specie rămasă pe Pământ după dispariţia Cro-Magnon - o formă de manifestare a străvechilor pescari şi vânători (transformaţi în războinici iar apoi deveniţi păcurari / păstori, Nordicii din Imperiul Atlant având de-a face cu animalele mai mult decât Sudicii din Cornul Abundenței care aveau de-a face mai mult cu plantele), Uriaşii Titani şi Giganţi fiind nu doar foştii Neandertali şi Cro-Magnon, ci şi corciturile lor cu Homo Sapiens, adică hibrizii umani rezultaţi din asemenea amestecuri.

Imperiul Atlant / Borean - populat de “Pelasgii Hiperborei”, adică de “migratorii extrem Nordici” - era din Anatolia (S) până la calota polară (N) şi din Bazinul Volgăi / “Rha” (E) până în Bazinul Dunării / “Râul Rheii” (V); Titana Rhea - fiica Cerului şi a Gheii - era considerată Marea Zeiţă (în vechea Greacă, “Ρέα” / Rhea însemna “Curgătoarea”), ea avându-l ca fiu pe Poseidon iar zeii Pont / Pontus şi Okean / Oceanus erau fraţii ei: aveau aceeaşi mamă, Ghea / Pământul Ga (Pontus a fost partenerul mamei Ga, Oceanus a fost fiul lui Ga iar Poseidon a fost nepotul lui Ga). “Curg” ca prefix lingvistic - de pildă la “a curge” (în vechime şi “a râura”), la “curgeri”, etc. - derivă din rădăcina “Gurg” dar şi “Gorg” / în evidentă legătură sonoră cu Gherg, din Gherga, a curge zgomotos fiind a gâlgâi (de pildă, în cronologia mitică, Zeul Timpului şi Cerului An / Anu a fost precedat de “Gorg-On” / Gorgon, tatăl Gorgonelor; perechea bunicilor lui Gorgon era cea formată din Gargar / Tartar şi Ghea / Gaia). Este de observat că la vechii Greci nici unul dintre cei 3 zei acvatici,

Pontus, Zeul Apelor (“Muzeul din Constanţa”) Diluviul / Potopul a impresionat puternic omenirea: între relatările de la vechii Indieni până la vechii Egipteni - cu reluări redate şi de vechii Eleni, vechii Evrei, ş.a. - sunt corelaţii în toate dimensiunile despre timpurile “începutului”, ceea ce confirmă acelaşi Potop şi aceleaşi aventuri umane legate de acela; natural, apele Potopului proveneau din topirea calotei glaciare. Pre-diluvian, din Anatolia înspre N se întindea Imperiul Atlant, în jurul fostului Lac Pont / actuala Mare Neagră (cu malurile, conform şi studiilor profesorului 258


Pontus, Oceanus şi Poseidon - din generaţii divine succesive nu era din Bazinul Mediteran: după zeul apelor Pontus a rămas între Caucaz şi Anatolia regiunea Pont iar fostul Lac Pontic a devenit Pontus Euxinus / acum Marea Neagră, după zeul apelor dulci Oceanus a rămas ştiută reţeaua Fluvială Oceanus - de exemplu Dunărea / Râul Rheii, ce se varsă în Marea Neagră, având atributul de “Cornul lui Oceanus” - iar despre zeul apelor sărate Poseidon consemnarea filozofului Platon a fost că acela era stabilit “după Coloanele lui Hercule”, deci nu în Mediterana (“coloane” - ca şi “columne”, “culme”, “cer”, etc. - derivând din proto IndoEuropeanul “Kel” pentru “înconjurare”); e de observat pentru a respecta cronologia - că despre Atlanţi înaintea filozofului Platon a scris de exemplu pe larg istoricul Herodot Karka. Zeul Poseidon - fiul Zeiţei Rhea, nepot al Ghergarilor fraţi Pontus şi Oceanus / de aceea, conform şi filologului Francez Georges Dumezil 1898-1986, fiind numit “Nepot” = “Neptun” de către Romani, literalmente el fiind nepotul lui An, respectiv “Noul An” şi tatăl lui “Novac” = “Noe” - a ajuns să întemeieze Imperiul Borean / Atlant, delimitat de Fluviul Rha / Ră în răsărit şi de Râul Rheii în apus (ambele mari ape, Volga / Rha şi Dunărea / Râul Rheii - cele mai mari ape curgătoare din Europa - purtau numele mamei sale; Atlantida înfiinţată de el n-avea ce căuta departe de apele materne, ci se afla între ele: mai mult, de exemplu cei care ulterior au perpetuat datele Atlante în Asia s-au stabilit între marile ape curgătoare alimentate de topirea gheţurilor Himalaiei, între Fluviile Mesopotamiei, etc., fiind consecvenţi organizării aşa, pe malurile apelor dulci curgătoare). Pentru Fluviul Ră, denumirea instaurată ulterior de Volga poate fi apropiată atât de “val” (datorită valurilor pe care le are marea apă), cât şi - prin varianta existentă “Borga” / traseului renilor i se spunea “vorga” - de Gorga, transferul de la “V” la “G” în cazul Volga-Gorga consonantic fiind prin “B” sau “D”, regăsindu-se Medieval pe Dunărea inferioară de exemplu şi la Dicienii care populau Vicina, la Dii ce era Vidin, etc.: echivalenţele “D”=“G”, respectiv “L”=“R” au fost temeinic demonstrate lingvistic; prin denumirea păstrată până azi, măreţia celei mai mari ape curgătoare din Europa Volga / “Vol-Ga” - e sugestivă, fiind “Valul Gheii” / Pământului (un transfer similar de la “Garga” a fost şi “barba”, pentru numirea din timpurile vechi a ceea ce ajungeau să poarte adulţii, astfel ajungând în legături şi apelativele de bărbaţi, berbeci - animale masculine păroase Barbari, Berberi, ş.a). Este de ştiut că radicalul proto IndoEuropean “kray” a dat atât Grecul vechi “krîos” pentru “berbec”, cât şi proto-Germanicul “xraina” pentru “ren” (iar denumiri Ghergane ca de pildă “crai” sau “capră” au provenit din acelaşi filon). În cartea din 2013 “Sub semnul Pământului Mamă”, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “Etnologii români de azi au păreri divergente în ce priveşte proporţia de materie ‘arhetipală’ şi ‘etnografică’ de găsit în producţii folclorice româneşti care (încă) au funcţii rituale. În acea privinţă, latura referenţială a celor mai arhaice colinde este încă subiect de dezbatere. În România, stratul arhaic de folclor s-a păstrat mai bine în regiunile sud-vestice Banat şi Ardeal iar peste Carpaţi în Oltenia. Savantul Petru Caraman în 1982 a cules o variantă din judeţul Arad în care câinii salvau oile de furia mării şi de la Grădiştea din judeţul Ialomiţa în care nu marea, ci un ‘Duf’ ameninţa oile iar ‘berbeciul’ îl ameninţa că va fi prins şi ucis de câinii ciobăneşti, adăugând că ‘Duful’ va fi jupuit iar din pielea lui se va face o tobă de alungat lupii:

‘Pielea ţi-or lua / Tobă ţi-or făcea / Unde toba-mi bate / Fug lupii de moarte’. În 2001, etnologul Ion Taloş în ‘Gândirea magico-religioasă la români’ a făcut mai multe observaţii: ‘La români berbecul e considerat sacru. Funcţia sa e de a conduce turma şi de a o feri de mare şi de delfin / Dulf. Se pare că în România a existat încă în neolitic un cult al berbecului’. Oile domesticite din neoliticul timpuriu nu proveneau din vreo varietate sălbatică locală, ci erau de sorginte asiatică (mai precis, proveneau din oi aduse în Europa ca specie deja domesticită). Un ‘zeu-berbec’ (de sorginte pre-grecească) era celebrat, sub numele Karnos, în aproape toate regiunile dorice. O colindă ardeleană menţionată de Dr. Ilin Stancu în 1985 - face referirea la un cadru natural neaşteptat, reprezentat de un ostrov de mare. Se ştie că Marea Neagră, aşa cum a fost cunoscută în perioada istorică, este practic lipsită de insule notabile, o excepţie fiind Insula Şerpilor. Este greu de decis dacă textul se referea la o mare imaginară sau reprezenta o ceţoasă amintire a Lacului Euxin, care (având un nivel mult mai jos) va fi avut şi ostroave bune pentru iernatul turmelor. Într-o colindă publicată de acelaşi istoric literar - Dr. Ilin Stancu, în 1985 marea e denumită expres şi este reprezentată de un ‘duh’ (denumire sub care se ascunde ‘dulf’ / ‘dolf’, care însă nu e mâncător de mere, ci de oi) iar berbecul năzdrăvan nu e doar luptător, ci şi cuvântător, asemeni mioriţei, urările de la sfârşit adresându-i-se unui Gheorghe: ‘Berbeciu-mi grăia / Duhul Mării Negre / Rău ti-ai învăţat / Cum seara-nserezi / La obor te tragi / Tot oi mari mănânci / Mieluşele-mi strici / De m-oi mânia / Şi m-oi scutura / Oi dalbe-oi scula / Clopoteor suna / Stăpâni di-o auzea / Şi ei c-or venea / Cu cincizeci de câini / Tot câini căţelandri / Cam pe urma lor / Mama javrelor / În goană ti-or luară / Şi mi ti-or goniră / Pân’ la Marea Neagră / Prin satele rare / Cu fetile mari / Nimenea nul vede / Numai Ioana-l vede / Îl vede-l fericeşte / Fericean de el / Şi de maica lui / Zile ce-a născut / Parte ce-a avut / De taică, de maică / De oiţe multe / Multe şi-s mărunte / Câtu-s petre-n munte / Şi Gheorghe-ăl voinic / Fie sănătos!’ În 1999, Dr. Vasile Filip a comentat: ‘Nu negăm concursul factorului etnografic, al atâtor catastrofe reale în care vor fi pierit turme sau, dimpotrivă, vor fi fost salvate de ciobani vrednici, la vehicularea şi perpetuarea unui atare tip de colindă. Dar, ştiind că memoria populară receptează faptele doar asimilându-le unor structuri mitologice, unor arhetipuri, nu ne vom mulţumi cu această explicaţie’. Oare ce fel de ‘catastrofe reale’ ar fi putut provoca talazuri marine care să ameninţe turme ale unor păstori preromâni sau români timpurii? Marea Neagră nu a avut niciodată maree, deci imagini ale unor fluxuri catastrofale (care se mai produc în unele părţi ale lumii) nu ar fi avut cum să pătrundă în memoria colectivă românească. De asemenea, cu greu ne-am putea imagina posibilitatea ca vreo furtună puternică pe Marea Neagră să producă valuri în stare să înece turme întregi care pasc în apropierea mării. Deci, realist vorbind, suntem obligaţi să ne imaginăm: 1) fie că textele colindelor se referă la o mare preistorică diferită de Marea Neagră de astăzi, 2) fie că e vorba de o amintire (mitologizantă) a unei catastrofe care a avut loc nu în mediul Pontic, ci altundeva, unde vor fi vieţuit anume strămoşi ai celor care au plămădit cele dintâi versiuni ale unor cântece rituale cu motivul păcurarul-şi-marea. După unele păreri mai recente, a existat şi posibilitatea producerii unor valuri de tip ‘tsunami’ cu o unică ocazie, cea a cataclismului care în mileniul VII î.C. a dus la formarea Mării 259


Negre aşa cum o cunoaştem azi. Trebuie să avem în vedere că toate culturile egeo-mediteranene şi circum-pontice se arătau a fi înrudite genetic încă din neoliticul timpuriu. În 1991, Dr. Marija Gimbutas a observat: ‘Oile şi caprele erau animalele domestic predominante, urmate de bovine şi porci. Totuşi, suprafaţa păşunilor disponibile de-a lungul râurilor era prea limitată pentru un păşunat pe tot parcursul anului, deci turmele trebuie să fi fost mânate către zonele colinare pe timpul primăverii şi începutul verii’. În ce priveşte implicaţiile mitico-rituale ale unor animale precum berbecul şi taurul (ovicaprinele fiind domesticite înaintea bovinelor), există nenumărate dovezi neolitice. Ne putem întreba dacă un cioban ardelean care n-a văzut niciodată vreo mare simte înţelesul mai adânc din colindele referitoare la o mare ‘lăudăroasă’ şi ameninţătoare sau el nu face decât să cânte asemenea colinde, la ocazii speciale (mai precis, o dată pe an) doar pentru că aşa l-au învăţat să facă părinţii sau bunicii săi. În plan mai general, ne putem întreba şi dacă vreun foarte îndepărtat strămoş al ciobanului nostru ardelean a fost martor al vreunui puhoi de apă marină precum cel înfăţişat concis, dar impresionant, în nenumărate colinde româneşti. Oricât de paradoxal ar suna, dintr-un punct de vedere strict cronologic, cele mai multe colinde româneşti, culese pe parcursul ultimelor secole, sunt mai vechi în spirit decât mai sofisticatele mituri sumeriene scrise pe tăbliţe de lut care au avut norocul să ajungă la noi peste milenii. Colindele româneşti nu fac referire la ploaie ca sursă a unei revărsări catastrofale (nu am luat în consideraţie aici producţiile folclorice româneşti care se referă la Noe şi la potopul biblic). Unele din colindele respective arată fata-şi-cerbul (sau fataşi-bourul) trecând peste ape învolburate; cele mai reprezentative variante sunt cele care redau imaginea unei teribile revărsări marine, fără menţionarea vreunei ploi diluviale. Românii din vremurile noastre au moştenit, dintr-un foarte adânc substrat al culturii lor tradiţionale, imaginea mitizată a unei catastrofe cauzate de năvala unei mase uriaşe de apă marină, a cărei forţă distructivă a atins până şi culmile împădurite ale unor munţi (fenomen care cu greu s-ar putea petrece în cadrul configuraţiei geologice a României actuale). Se poate observa că formula ‘vine marea mare’ este bine fixată ca laitmotiv, şi nu cred că fixarea respectivă s-a produs doar datorită coincidenţei de formă între adjectivul ‘mare’ şi substantivul ‘mare’. Zgomotul terifiant este un element care apare şi în versiunea mesopotamiană a mitului potopului cea mai timpurie, despre Atrahasis, în care ni se spune că ‘potopul mugea precum un taur; răgeau vânturile precum un măgar sălbatic’. Acea asociere dintre revărsarea de ape şi taur merită şi ea luată în consideraţie în legătură cu ciclul de colinde româneşti care conţin motivul potopului marin în combinaţie cu fata-şi-bourul. În sfârşit, se poate observa şi că, în colindele cu ‘vine marea mare’, în concordanţă cu acea formulă apar şi o serie de verbe, mai ales onomatopeice, precum ‘a bui’, ‘a hurduca’ (verb care redă mai degrabă zguduiri tectonice decât vuiet de ape), ‘a urla’, etc. Se cuvine să analizăm acea reprezentare şi ca amintire a unei experienţe traumatice colective pe care au avut-o îndepărtaţi strămoşi sud-est europeni, însă nu am găsit asemenea corespondente, despre vreun potop ne-biblic în folclorul altor popoare sud-est europene. Supravieţuirea unui motiv distinct al potopului marin, prin perpetuare orală din preistorie până la românii istorici reprezintă un adevărat miracol. Colindele care conţin motivul respectiv evocă aspecte sociale şi ritual-cultuale

extrem de arhaice, din vremuri în care Potopul încă nu ajunsese să fie prezentat ca o formă de pedepsire a omenirii păcătoase, ci mai degrabă ca un inevitabil fenomen natural, fără implicaţii teologice. În 2011, Dr. Harald Haarmann a reconstituit ce a fost: ‘Masele de apă sărată care au năvălit în lacul de apă dulce au izbit cu atâta forţă bazinul acelui lac, încât s-au format valuri înalte de mai mulţi metri / ‘tsunami’; acele valuri s-au deplasat ca nişte ziduri uriaşe, care au lovit cu mare viteză malurile, producând mari distrugeri. Ruperea podului terestru din zona Bosforului în jurul anului 6700 î.C. a dezlănţuit forţe de neimaginat. Năvala puhoiului trebuie să fi produs un zgomot asurzitor, vâltoarea în mişcare făcând să se cutremure pământul din jur. Iar pe malurile Lacului Euxin uriaşa cascadă trebuie să fi stârnit o spaimă apocaliptică. Dintre locuitorii de pe malurile lacului, cei care au supravieţuit aveau să rămână marcaţi de acea impresie traumatică. Vuietul care s-a produs atunci când valurile tsunami au izbit zonele de coastă trebuie să se fi auzit întradevăr ca urletul unor fiare sălbatice’.” Pentru Fluviul Dunărea, Romanul Samonicus a exprimat ceea ce bănuia el în secolul II, că “dă nori”: o afirmaţie Antică din partea unui ignorant meteo, Latin dintr-un timp când nu se mai folosea popular străvechiul înţeles Central Asiatic “dănu” pentru râu şi nici prioritatea religioasă a sacrei ape dulci curgătoare, cândva patronată de Marea Zeiţă Rhea. Elementele Atlante indicate cu meticulozitate de Platon nu-s de neglijat, ci de considerat (ca de exemplu acelea legate de spaţiu şi timp / ca suprafaţa Atlantă de milioane de kmp, ca vechimea apogeului Atlantidei faţă de momentul actual de 11 milenii - cu peste 8 milenii înaintea apariţiei Daco-Geţilor de pe partea cealaltă a Mării Negre în Bazinul Dunării - etc.); altfel - neţinând cont de datele elementare Atlante / ca aria, momentul, etc. - orice încercări despre Imperiul Atlant / Atlantida sunt nesemnificative. Povestea lui Poseidon era de la Pelasgii din Pont - aparţinând Culturii Mării Negre - răspândindu-se cu timpul în întregul Bazin Mediteran (cunoscută de Egiptenii vechi şi propagată mai ales de către Grecii vechi, tradiţia reţinând ca sărbătoare consumul ritualic al peştilor în amintirea sa / după cum a observat în 2005 şi cercetătorul Britanic Peter Dunstan); Poseidon s-a iubit cu frumoasa Gorgonă Medu-sa / Meduza, nepoata lui Pontos / Pontus, zeul apelor (este interesantă apariţia în lume a lui Pontus - care, conform Gherghinului poet Hesiod - a fost născut “fără cuplare” de Gaia / Mama Pământului şi apoi ei s-au însoţit: imaginat călărind un delfin deasupra valurilor, el a fost tatăl Gherghinilor / Telchinilor, aceia mitic, după cum a scris Hesiod în “Teogonia”, fiind ştiuţi şi drept copiii lui Gargarus / Tartarus, ceea ce completează numele zeului apelor ca Pontus Gargarus). Zeul apelor Pontus - în vechea Greacă “Pontus” însemnând “Puntea” / “Calea”, numele complet al lui aşadar fiind “Puntea” Gargarus / “Calea” Gargar, în concepţia străveche legăturile pe pământ fiind asigurate de punte, aşa după cum legăturile pe cer erau asigurate de curcubeu, în sens religios ambele căi, puntea şi curcubeul, asigurând conectările cu “Lumea Cealaltă” - i-a avut pe Gherghini / Telchini cu acvatica Thalassa, fiica Eterului (a cărei echivalentă a fost Titana Thetys - Zeiţa Umidităţii / “mama râurilor” - sora şi soţia lui Oceanus); vechii Români numeau curcubeul şi “cearcăn”, prin acelaşi “cearcăn” înţelegând inclusiv cercul luminos de vapori din jurul soarelui ori lunii - ca un halou / nimb - la ochi cearcănele fiind cercurile vinete de pe pleopele inferioare (proto Indo260


Europeanul “kerbero” însemna “pestriţ”, în Sanscrită “karbara” era “multicolor”, etc. iar termenul arhaic “Pontos” era înrudit cu Indo-Iranianul “panthă” pentru “cale”).

dificultatea pronunţiei a trebuit să ducă la grecescul ‘euxeinos’.”

Marmara = ProPontis, Mediterana = Thalassa Ascendenţa Gherghinilor / Telchinilor a fost indicată şi altfel: ca “spirite ale morţilor” - în secolul V î.C. de poetul Bachilide - drept copiii Titanului Gargar / Tartar şi ai Zeiţei Răzbunării, OceanIda Nemesis (supraveghetoarea echilibrului dintre bine şi rău), etc.; Karianul / Carianul Hesiod în “Teogonia” 359 a consemnat că prima OceanIdă a fost Asia. Datorită străvechii superstiţii de nereprezentare, Zeul Gargar / Tartar şi fiii săi Gherghini / Telchini n-au fost înfăţişaţi artistic / prin desene, sculpturi, etc.; nici n-avea cine altcineva să-i reprezinte decât dacă o făceau ei înşişi, căci vechii Greci - după cum a scris şi Diodor din Sicilia 5:55 - ştiau despre realizatorii primelor statui din lume că au fost tocmai Gherghinii / Telchinii, în secolul III î.C. poetul Calimah din Kyrene / zona Libiană Barka enunţând despre cuvântul “fascinant” că etimologic era în legătură cu ei şi că aceia erau aşa de talentaţi încât n-aveau nevoie de Muze: ei - Gherghinii / Telchinii - erau cei care confecţionau uneltele zeilor. În imaginile următoare se poate vedea reproducerea totuşi a unui Telkhin / Gherghin şi pruncul Zeus la picioarele Uriaşilor Cureţi (de asemenea, Cureţii l-au patronat şi pe Zagreus clona / dublura lui Zeus - cel echivalat şi ca Dionysos):

În 2013, cercetătorul Dan Alexe în “Oroarea de peşte, Marea Neagră şi originea grecilor” a scris: “Eroii lui Homer nu mâncau peşte, limba greacă nu are un termen propriu pentru a desemna marea, afară de termeni metaforici sau împrumutaţi. Lingvistica şi antropologia culturală ne aduc confirmarea solidă a faptului că grecii preistorici au ajuns în peninsula balcanică dintr-o zonă continentală suficient de îndepărtată de mare ca ei să nu aibă un termen pentru asemenea entitate geografică: întinderea de apă sărată. Limba greacă nu are un termen pentru ‘mare’: ‘thalassa’ a fost împrumutat de la o populaţie ne indo-europeană (probabil nord caucaziană, un termen similar se întâlneşte în Daghestan). Eroii homerici n-au mâncat niciodată peşte; când le era foame, tăiau o oaie şi o făceau la proţap: doar carnea de animal cu copite era o hrană demnă de acei războinici cu morală tribală. Oroarea de peşte a acelora a fost totală şi nu şi-a avut echivalentul decât în oroarea de peşte şi de tot ce iese din apă pe care o au şi astăzi populaţiile din Afganistan, îndepărtate de orice mare şi pentru care peştele nu e decât o scârboşenie. Grecii veneau iniţial dintr-o regiune continentală ce a trebuit să se situeze departe de orice mare. Faptul că grecii nu au un termen pentru ‘mare’ - ci doar cuvinte împrumutate - mai e dovedit şi de etimologia Mării Negre. ‘Pontos’ - se ştie - e un termen arhaic ce desemnează drumul sau un pasaj, înrudit cu indo-iranianul ‘panthă’. În greacă el a ajuns să desemneze marea ca loc de trecere, pasaj. Pe litoralul Mării Negre locuiau nomazii războinici sarmaţi, în a căror limbă de tip iranian pronunţia ‘ahşaina’ desemna o culoare închisă; derivatul în linie dreaptă e şi azi ‘şin’ în paştună, limba din Afganistan - cu ‘i’ lung, ca ‘şiin’ - desemnând fie albastru închis, fie verde închis (paştunii desemnează atât culoarea mării, cât şi a cerului sau a ierbii cu acelaşi termen ‘şin’). ‘Ahşaina’ s-a păstrat de altfel şi mai fidel în limba iraniană vorbită de populaţia din munţii Pamir: ‘ăkşin’;

Zeus la picioarele Gherghilor / Cureţilor

261


vine această creaţie? Adevărul e că nimeni nu poate şti care este începutul creaţiei, nici cine l-a produs sau dacă l-a produs cineva. Doar el, cel care o supraveghează, este în cerurile cele mai înalte. Şi el este singurul care ştie sau poate nu ştie”. Sfânta Treime hindusă e responsabilă cu naşterea, prezervarea şi moartea, fiind formată din creatorul Brahma al universului, conservatorul Vişnu şi distrugătorul Şiva; triada / trinitatea exista pretutindeni în lumea păgână, de pildă atât în Sumer (Kurgal / Ghiengar), cât şi în vechiul Egipt. Sfânta Treime creştină (termen care nu apare în Biblie, lansarea învăţăturii provenind de la Teofil 2:15, patriarhul Antiohiei în 169-181) e formată din Tatăl Creator, Fiul Mântuitor şi Duhul Sfinţitor.

Gherghin Primordialul Zeu Gargar / Tartar era imaginat ca stăpânul părţii pământene de sub bolta cerească a uriaşei scoici - ori coji de ou - a universului (aşa după cum era conceput / văzut pe atunci spaţiul de trai uman); conform Gherghinului Hesiod în “Teogonia” 119, Gargar / Tartar era fiul Haosului (“Neant” în Română, cu pronunţia “Nun” = “Noun” la vechii Egipteni, “Chaos” / Haos în vechea Greacă însemnând “Abis”, Biblia notându-l chiar din al doilea verset al Vechiului Testament - în “Facerea” / “Geneza” 1:2 - ca “adânc”) iar în Antichitate, poetul Aristofan îl considera pe Gargar / Tartar chiar anterior Mamei Ga şi Cerului: primul Zeu Gargar / Tartar, Zeul Timpului Cronos / Gargaros, Zeul Apelor Pontus / Gargarus şi mulţi dintre cei conectaţi cu ei erau din acelaşi neam Gargar / Gherga. Înainte de scrierile vechilor contemporani Greci ori Evrei, de exemplu cei din N Indiei au enunţat, cu înaltă înţelepciune, în “Rig Veda” scrierea hindusă anterioară Bibliei - că zeitatea supremă nu a creat tot, ci mai degrabă păzea, precizând că pe atunci “nici o fiinţă şi nici o nefiinţă nu existau încă. Ce era ascuns? Şi unde? În protecţia cui se aflau secretele? Cine ştie cu adevărat? Cine ne-o poate spune? Unde s-a născut şi de unde

Gargoris Fiii Titanului Gargar / Tartar, misterioşii Magicieni Gherghini / Telkini - vrăjitori, preoţi ai zeilor, artişti sau agricultori - de pildă au fost strămoşii Kureţilor / Cureţilor, al căror prim rege Gargo, notat “Gargo-ris” = Gargoris (“ris” fiind sufixul regal), a fost menţionat întâi în Peninsula Anatolică iar apoi în Peninsula Iberică, corespunzător migraţiei generale din E în V: migraţia clasică / tradiţională a fost dinspre EurAsia spre Oceanul Atlantic, nu invers (oriental, cu ultimii Kureţi / Cureţi au ajuns să fie contemporani în Caucaz şi Churiţii / Hurianii - prinţesele Gargare ale acelora devenind faimoase faraoane - iar în Anatolia şi Hitiţii). Anatolianul Strabon în “Geografia” X 3:7 a semnalat că în timpul său unii îi considerau de asemenea şi pe Cabeiri, Ciclopi, Coribanţi, Dactili, ş.a., înrudiţi cu Kureţii / Cureţii, respectiv cu predecesorii Telchini / Gherghini (Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:55 a scris despre Coribanţi că erau fiii Mamei Zeilor iar Strabon din Anatolia 262


în Antichitate a fost Colosul din Rodos, închinat Zeului Soarelui Helios, realizat de un artist din Lindos / oraşul lui Kerkafos): Rodos - marea Insulă din SE Mării Egee, menţionată ca Pelasgă de Anatolianul Strabon X 3:7, Diodor din Sicilia 5:55, ş.a. - este chiar în faţa coastelor fostei Carii / Ţara Gherghiţilor.

în “Geografia” X 3:19 a scris despre Coribanţi că erau Genii, prunci ai lui Cronos - sosiți în Phrygia / Frigia şi Troia din Bactria împreună cu Kolkii / Georgienii - în timpul Titanilor, ca preoții înarmați ai Marii Rhea); pre-diluvian au fost mulţi Gherghini / Gherga, regăsiţi şi ulterior, post-diluvian (însă marcaţi de ultima mutaţie genetică - survenită în timpul Potopului - aşa că există deosebiri între tipul uman actual Gherga şi cel anterior Gherga / dinaintea mutaţiei genetice: Gherga n-a apărut după Potop - decât ca tipul uman actual căci, conform dovezilor, exista dinainte). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” despre Cabiri: “Au fost nişte demoni falici, având cult special mai ales în Insulele Egeii (ca Lemnos, SamoTracia, etc). Cabirii uneori erau consideraţi descendenţi ai lui Hefaistos / Vulcan ori identificaţi - la romani - cu Triada Capitolină (Jupiter / Zeus, Minerva / Atena, Mercur / Hermes); le era caracteristic faptul că nu puteau fi numiţi fără ca acela care o făcea să fie pedepsit: au făcut parte din cortegiul Rheii, soţia lui Cronos (cabirii fiind servitorii aceleia, au fost confundaţi cu coribanţii şi cu miticii cureţi iar mai târziu au fost consideraţi drept protectorii navigatorilor, fiind corelaţi cu dioscurii, misterul lor rămânând însă de nepătruns). Cabirii - rareori evocaţi de altfel - s-au prezentat în mitologie ca nişte demoni enigmatici; probabil că ei corespundeau aspectului cel mai secret, mai ascuns, al divinităţii, misterul incomunicabil al energiei divine: poate că de aceea apăreau ca simbolul energiilor latente, ca o rezervă de forţă inefabilă şi incalculabilă”. În imaginile următoare se pot vedea Cabiri / Cabeiri şi dansul Coribanţilor:

Perspectiva dinspre Rodos spre N Romanul Pliniu a afirmat că numele Rodos provenea de pe vecina Insula Chalce / Chalki 36,14 lat. N, 27,34 long. E (Chalki e în evidentă rezonanță cu Gharghi dar și cu Caria a lui Gherga, un bunic / moș Gherga fiind solarul Her, străvechi înaintaș știut ca “Her-mes” / Hermes). Este de remarcat că Zeul Soarelui Helios (nume provenit din vechiul Her al moșului Her știut ca “Her-mes” / Hermes, prin frecventa transpunere “L” peste “R”) printre fiicele sale le-a avut pe Kirke şi Gorgo; în colecţia de legende “Astronomica” 2:13 realizată în secolul II de mitograful Roman Hyginus - apare că la începutul războiului cu Titanii, Gorgo a fost ucisă de Zeus, care şi-a făcut din pielea ei clopul protector norocos pentru confruntările ce urmau / cu ciucuri strălucitori (Gorgo era echivalată cu Capra, autorul Latin notând obiectul protector ca “Aex” pentru ceea ce Grecii vechi numeau “Aegis”): e de observat că mult ulterior, Dacii încă purtau mândri ciucuri la marginea veşmintelor / ciucurii ce sunt din acelaşi trunchi lingvistic cu ţurţurii, ciorchinii, moţul de păr purtat pe o parte a capului, etc. (în Evul Mediu, Tătarii consideraţi de “Letopiseţul Cantacuzinesc” ca descendenţi Huni - au fost ultimii intraţi în spaţiul Român care au purtat moţ). În 1986, Dr. Azade Rorlich de la Universitatea Americană Stanford a documentat că Tătarii din Bazinul Fluviului Volga - capitala Tatar-stan fiind Kazan 55,47 lat. N, 49,06 long. E / Rusia - au fost vechii Vulgari / Bulgari afirmați după invazia Mongolă din secolul XIII prin Hoarda de Aur, alături de rudele Cumane, după cum a prezentat și Dr. Agnes Kefeli pentru Universitatea Americană Princeton în

Georgiano-Anatolianul Strabon a continuat, în “Geografia” XIV 2:8, că “după Telkini, regii Rodosului au fost fiii soarelui Helios; Kerkafos - unul dintre ei - a întemeiat Lindos, Ialysos şi Kameiros (unii spun că şi Telkinii erau fiii lui Helios)” / cei egalând pe Kerkafos cu Telkinii - toţi ca fiii soarelui - anunţând de fapt continuitatea stăpânirii Insulei Rodos de către Gherghini (una dintre cele 7 minuni ale lumii 263


Istru”). Despre cele 3 surori Graie - vorbind în “grai” - e de observat că erau veghetoarele / gardienele celor 3 surori Gorgone ale lor, una brunetă, una roşcată şi una blondă, dintre care mezina Meduza / Medu-sa (sufixul “sa” era atributul oriental al nobleţii, preluat European ca “os”/“us”, de exemplu dintotdeauna Românii folosind terminaţia “-sa” în cuplul mirilor, cununia mirelui fiind cu mirea-sa, evidenţierea ei lingvistică fiind “amprenta” matriarhală) se deosebea de toate celelalte surori Ghergane ale sale prin 3 însuşiri: era cea mai tânără, cea mai frumoasă şi singura muritoare. “Riş” - însemnând înţelept / conducător - deriva din comprimarea “Ra-sa” / pentru “rasă” dar şi “rază” (în care “Ra” era soarele şi “sa” era nobleţea), “ris” devenind şi apelativul regal pentru rege / regină, construcţia lingvistică fiind consonantic bazată pe “R-G”. “Ba-sa” (“suflet nobil”) sa fixat ca “bază”, însemnând reazem / bizuire; “Basaris” / “Ba-sa-ris” (Ba = suflet, “sa” = nobilitatea şi “ris” / “rica” = regalitatea) a fost rădăcina lingvistică a grupării înţelepţilor / bătrânilor în sfat / adunare pentru judecăţi sau în scop cultic, folosinţa - denumirea regăsindu-se Latin ca “basilica” - fiind în uz acum ca “biserică” doar în Română şi se referă nu numai arhitectural pentru clădire, ci mai ales la ansamblul clerului şi mirenilor / credincioşilor. “Ca-sa” / casa reproducea locuinţa patronată de nobila Ka / Ga - Zeiţa Pământului - respectiv locul de pe pământ unde sălăşuia omul, ce era “casa”. “Ma-sa” / masa (mâncarea / hrana servită împreună, ca rit de agregare) s-a înscris în acelaşi străvechi concept, atribuindu-se forţei spiritului “Ma” sufixul nobleţei “sa”; e de completat că în Cercheză (dar şi în Armeană, Persană, etc.) “Masa” era luna de pe cer: luminătoarea nocturnă a Marii Mame. Exemplele de gen sunt numeroase (de pildă mai existând “fa-sa” / “faza” pentru vigilenţă, fazele lunii, etc., “va-sa” / “vaza” în legătură cu vederea, faima, ş.a., deseori “V” suprapunându-se peste “B”, însă cele legate de soarele Ra, ca Rai, râu, regal, etc. sau de Pământul Ga ori de forţa spiritului Ma - credinţa, casa şi masa fiind importante pentru oricine - sunt totuşi îndeajuns pentru surprinderea ideii): nu e vorba despre “limba” / limbajul Gherga - cu toate că Medieval a fost atestat Jargonul Gherga în Europa - ci de străvechile rădăcini proto Indo-Europene, din timpul constituirii popoarelor fostului Imperiu Atlant / Borean, ale unor cuvinte ce s-au păstrat peste milenii, cu toate modificările permanente ale limbilor (conform tuturor evidenţelor, se vorbea Româneşte dinaintea existenţei României ca stat).

2004; în Evul Mediu, înaintea formării celor 3 state Române Transilvania, Țara Românească și Moldova - spațiul CarpatoDunăreano-Pontic a făcut parte atât din Imperiul BulgaroArmân, cât și din Imperiul Cuman: existența genetică similară pe linie masculină Românească Gherga și veche Bulgară, respectiv Cumană confirmă științific în secolul XXI vechile contacte știute din istorie, rădăcinile fiind străvechi, multimilenare.

Proporția genetic masculină Tătară În prefaţa lucrărilor sale, acelaşi astronom Hyginus a scris că Typhon - fiul lui Tartar şi Gaia - a fost tatăl lui Gorgon iar apoi, într-o fabulă, a consemnat că Medusa / Meduza era fiica lui Gorgon şi a lui Ceto / Keto (fiica zeului apelor Pontus Gargarus - cel născut de Gaia fără acuplare, pentru a-i fi partener - Ceto, având ca emblemă delfinul, fiind etnonima cetaceelor).

Oceanus, zeul apelor dulci Din mitologia Greacă se cunoaşte că Graiele erau surori cu Gorgonele, toate ca fetele primei zeiţe acvatice Crataeis / Keto, fiica zeului apelor Pontus Gargarus (după ce “Mătuşa” / “Medusa” Gorgonă a murit, Poseidon a rămas cu “Pe-Gas” / Pegas - strălucitorul ei “cal înaripat”, de la care sa păstrat simbolul de “cal alb” - despre care Gherghinul poet Hesiod a notat că aparţinea unchiului Okean / Oceanus, zeul apelor dulci, fiul Gaiei cu Cerul / e de remarcat din relatarea lui Platon că Poseidon, nepotul Zeului Okean, avea în Templul Atlant un “car înaripat”; de altfel, scriitorul Roman Pliniu “cel Tânăr” 61-112 a notat că “patria cailor cu aripi era - după legendele vechi - în particular ţinuturile de lângă 264


Distanţele lexicale dintre limbile Europene actuale au fost ilustrate în schema anterioară - preluată din “Metateoria lingvisticii” din 1999, publicată în Rusia - în care se observă locul distinct al Românei (postura sa aparte datorându-se bazelor filologice mai vechi faţă de restul limbilor Românice, ce au fost influenţate Latin mai mult, din cauza Imperiului Roman). Româna şi Latina au avut aceeaşi limbă precursoare, identificată de specialişti ca Pelasgă / “priscă” (adică “bătrână” / Barbară). În urmă cu peste un secol, cercetătorul Nicolae Densuşianu (originar din Ardeal, de la limita cu Banatul) a scris: “Limba Română, astfel cum se vorbeşte şi la Istru şi în Istria, nu este o limbă formată în momentul cuceririi Romane, nici în cursul Evului Mediu. Ea nu este o modificare a limbei Latine Italice, nu este născută din amestecul limbei Latine cu o limbă oarecare indigenă şi nici nu este compusă din diferite dialecte ale unor trupe schimbătoare. Limba Românească de la Istru şi Carpaţi a ieşit de mult din periodul său de formaţiune. Ea a ajuns la forme regulate, la un grad de consolidare şi stabilitate, cu mult mai înainte de limbile Românice apusene, cari faţă de limba Română sunt în adevăr limbi noi. O probă în această privinţă este că pe teritoriul vechii Dacii, începând de la şesurile cele mai deschise invaziunilor şi până în sânurile cele mai nestrăbătute ale Carpaţilor, nu aflăm nici o variaţiune de limbă Românească. Ea pare uniformă în toate regiunile, din Moldova şi din pustele Ungariei până departe prin stepele meridionale ale Rusiei Europene, cu un dialect rotacizat al aceleiaşi limbi; unitatea limbei Române, identică pe întreg teritoriul celor 2 Dacii Romane - şi care din Crimeea până în Panonia şi din Balcani până în şesurile Galiţiei nu are nici un dialect particular - atestă de asemenea că această limbă nu s-a format în Evul Mediu, ci din contra, originea formaţiunii sale e din timpuri foarte vechi. Cea mai veche limbă Latină - ne spune Isidor - a fost numită de unii autori ‘lingua prisca’, adică limba bătrână. Limba priscă nu se formase în Italia. Ea a fost limba triburilor pastorale, ea se vorbise în timpurile marelui Imperiu Pelasg şi era astfel identică cu limba Barbară veche. În ce priveşte originea istorică şi formaţiunea limbei Române, ea nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbei Italice de la Tibru / Roma. De altfel, Enniu 239-169 î.C. afirma că limba celor din Spania era considerată ca o limbă Romană coruptă cu toate că Romanii abia în acel timp intrau pentru prima oară în Peninsula Iberică iar limba Barbarilor Gali (din Franţa) conform istoricului Roman Iustin 43:4 - şi lui Hieronymus - era privită ca o limbă rustică Romană. Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbei Române le aflăm în Antichitatea Grecească, pentru ce în limba Română de la Carpaţi există şi astăzi o mulţime de cuvinte cu un sens mult mai primitiv de cum îl au aceleaşi cuvinte în limba Latină clasică ori în limba rustică a Laţiului / Romei. Limba Română de la Carpaţi a putut în cursul secolelor să schimbe unele vocale, să înmoaie ori să elimineze unele consoane, să scurteze terminaţiunile, să piardă unele cuvinte şi să adopteze altele, să modifice unele forme ale verbelor, aceasta fiind o revoluţiune normală, prin care trece fiecare limbă”. Limba este un organism viu, în permanentă schimbare; specialiştii filologi au identificat în limba Română un “buchet” de cuvinte Geto-Dace / Antice, pe lângă acelea fiind şi o seamă de cuvinte mult mai vechi (împreună de ordinul miilor, lăsate în dicţionare şi pe nivelul de “etimologie necunoscută” / generic comod şi generos): în Română s-au fixat străvechi cuvinte, cu aceleaşi pronunţii şi

cu aceleaşi înţelesuri avute timp de milenii, provenind din Epoca Pietrei (ca multe alte limbi, Româna este IndoEuropeană, însă dată fiind vorbirea ei în inima fostului spaţiu Atlant / Pelasg, a păstrat rădăcini lingvistice străvechi, precursoare vorbirii Indo-Europene iar în plus - ceea ce interesează în această lucrare de filogenie - este faptul că în spatele unor vocabulare Indo-Europene se află Gherga, cu o vechime mai mare decât a Indo-Europenilor). Profesorul Mark Pagel de la Universitatea Britanică Reading a susţinut: “Acum 10 milenii în spaţiul Carpatic a existat o cultură şi un popor care vorbea o limbă unică, precursoare a Sanscritei şi Latinei”. După cum afirma Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Ioan Cuza din Iaşi / România - în studiul său despre arheolingvistică şi arheomitologie (domeniu ce include arheologie, mitologie comparată şi folclor) din 2012, “limbile mor, cuvintele supravieţuiesc; afirm şi insist despre contextul mileniului VII î.C. al spaţiului pontic că e cel în care se înrădăcinează numeroase nume proprii, încă în uz: în sud-estul european a fost o unitate onomastică străveche - cu corespondenţe hamite, aşa cum s-a regăsit până chiar în Egipt / cu mai multe elemente apropiate indo-europenilor decât semiţilor - stocul comun aparţinând conglomeratului uman implicat în ‘revoluţia’ neolitică (vestigiile lingvistice de acest tip au fost observate şi de alţi cercetători). Limbile indo-europene când au început să fie fixate în scris - ca de exemplu hitita în Anatolia - au cuprins elemente din substratul anterior: populaţia pre indo-europeană a Anatoliei şi populaţia predinastică a Egiptului erau asemănătoare; fonologia şi vocabularele substratului au răzbătut şi în română. Cele mai primitive cuvinte au fost monosilabice - sau mai precis, monoconsonantice - pe baza lor cuvintele noi fiind create întâi prin duplicare iar apoi prin compunere şi derivare. Spre exemplu, rădăcina indo-europeană ‘ar’ pentru ‘a ara’ / ‘a aranja’ îşi avea corespondentele egiptene ‘ăr’ însemnând ‘a crea’ şi ‘ărit’ pentru ‘creaturi’ iar aceeaşi rădăcină indoeuropeană ‘per’ pentru ‘procreare’ şi cea egipteană ‘per’ pentru ‘a naşte’ / ‘a apărea’ nu era prin coincidenţă; sunt multe exemple de acest gen. Susţin şi public mulţi termeni din substratul neolitic al sud-estului european ce au echivalenţe la verii pre-dinastici egipteni; ‘săpând’ în domeniul lingvistic până la bazele monoconsonantice primitive găsim formele preistorice ale idiomurilor, ce nu puteau să dispară fără să lase urme în limbile ‘clasificabile’ istoric”. De altfel, întâi oamenii au vorbit iar apoi au scris (nicicând şi niciunde n-a fost invers); savanţii ştiu despre unele limbi că formează o parte consistentă din construcţia istoriei nescrise: în general, doar la studierea istoriei începând cu timpurile de când au apărut scrierile s-ar potrivi chestionări de genul “unde scrie asta?” iar pentru timpurile anterioare scrierilor - când cuvintele erau doar rostite ştiinţific clasificate ca din preistorie, sunt elocvente exprimările străvechi (fixate nu scriptic, ci în vorbire, ele fiind “gravate” nu altundeva decât chiar în grai - vehiculul care le-a transmis în timp - fiind de observat și că abia în a doua jumătate a secolului XIX, după constituirea României Moderne, Românii au trecut la folosirea oficială a alfabetului Latin). Îndeosebi faţă de preistorie, căci nu tot trecutul e “scris”, diversiunile de tip “unde scrie asta?” nu ţin la cei care direct înţeleg ceea ce văd ori aud, prioritar utilizându-şi cunoaşterea şi simţurile - conectate de propriul spirit şi de propriul suflet - înaintea preluării interpretărilor filtrate de 265


cunoaşterea şi simţurile altora (categoria pasivilor, mulţumită doar să fie alimentată de categoria activilor, fiind în dezavantaj evident).

investigat comparativ fonologic continuităţile, particulele cu “R” având continuităţi, pe când cele cu “L” prezentând discontinuităţi. Româna nu este o limbă “împrumutată” dicţionarele în prezent punând majoritatea cuvintelor Româneşti în legătură cu tot felul de alte limbi în loc de autohtonia cuvenită, cu masiva excepţie a prea multor cuvinte declarate ca având “etimologie necunoscută” - iar Româna nu este nici o Latină “stricată”, nici de “mâna a doua”, etc., căci Româna încă se ţine ca o limbă de primă categorie (Românii păstrează, pe lângă bogatul vocabular străvechi / în bune părţi catalogat cu etimologie “necunoscută”, o mulţime de obiceiuri originale - rămase unice în lume - provenind din aceleaşi timpuri ale cuvintelor pre-Latine); în accepţiunea paradoxală a celor care studiază nivelul de “mâna a doua”, doveditele tradiţii multimilenare ale Românilor se pare că au fost traduse - la modul intens şi imens - în Română de generaţiile mai recente, toată imensa moştenire, cu atât de multe străvechi colinde, cântece, doine, poveşti, basme, legende, mituri, etc. fiind astfel refăcute (nici măcar una dintre tradiţiile păstrate însă neconservându-se în limbajul primar), ele masiv şi tenace fiind recompuse cu milioane de noi rime pentru păstrarea ritmurilor dar şi a sensurilor lor iniţiale, prin constante şi uriaşe eforturi a nenumăraţi traducători voluntari anonimi, ş.a.m.d.

Pe lângă “rază” / ra-ză, termeni ca “bere” / be-re, “dar”, “a dărui”, “dâră” / dâ-ră, “a dori” / do-ri, “a dura” / dura, “a durea” / du-rea, “duri”, “ger”, “gir”, “a gira” / a gi-ra, “greu”, “gură” / gu-ră, “guru” / gu-ru, “hora” / ho-ra, “mere” / me-re, “miere” / mie-re, “ră-chie” / “ra-chiu”, “a râde” / râde, “râs” / legat atât de verbul “a râde”, cât şi de felina Carpatică, “a reda” / re-da, “a reuşi” / reu-şi, “roade” / roa-de, “roată” / roa-tă (roata - inventată în neolitic de Kurgani şi numită Ghirgalu de Armâni - a provenit din simpla copiere a lunii pline, însă simboliza şi mişcarea solară Ra peste Pământul Ga, fiind evident asociată şi onomastic cu stăpânirea Gherga), “rocă” / ro-că, “a rodi” / ro-di, “roşu” / ro-şu, “a roti” / ro-ti, “roz” / sau “roză” pentru floare ori “roza” vânturilor, “rudă” / ru-dă, “rută” / ru-tă, “sare” / sa-re, “seara” / sea-ra, “soare” / soa-re, “soră” / so-ră, “a sări” / sări, “sârii” (petrecerea după şezătoare), “sur”, “şir”, “şiră” / şiră, “şura” / şu-ra, “tare” / ta-re, “tărie” / tă-rie, “a trăi”, “tură” / tu-ră, “ţara” / ţa-ra, “ţâră” / ţâ-ră (puţin), “a zări” / ză-ri, “zori”, “zare” / za-re, “zăr” / “zer”, “zero” / ze-ro, “zoriu” adică rapid, “a zurui”, ş.a.m.d., codifică acelaşi nobil / sfânt sau zeu / divin Ra, exprimarea fiind mai ales prin particula “sa” / “za” (cu derivatele “dă” / “tă”, etc.) pentru soarele Ra, cu care feminina Rhea era în evidentă legătură: Româna este o limbă care a prezervat denumiri din străvechiul Cult Solar, spre exasperarea lingviștilor de factură nouă, care caută în Română doar termeni noi (limba Română cuprinzând cuvinte păstrate în vocabular prin puterea conferită de vechimea lor, în Europa celelalte limbi avându-şi - pe scara istorică - surse mai recente; aceste aspecte fac Româna de o extraordinară valoare în comparaţie cu alte limbi în studiul străvechilor elemente, Latinizarea ulterioară fiind de mai mic impact decât influenţa primordială a vechii limbi). Soare / Soa-Re e un cuvânt străvechi păstrat în Română, de la Sacru / Sfânt = “Soa” şi de la Ra = “Re”; consonantic, “R” a fost mai vechi decât “L” (soarele Latin era “solis”, cerul Latin era “caelum”, etc.): de exemplu, în 1995 lingvistul Olandez Jeroen Weijer a

Colindători Dr. Adrian Poruciuc - profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi / România - în cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013 a scris: “Unul dintre studenţii mei m-a întrebat cum s-ar putea explica incredibila perpetuare a colindelor româneşti de factură precreştină. Ca un început de explicaţie, am scos în evidenţă caracterul ritual al colindelor, asemenea producţii folclorice impunând mai mult respect din partea interpreţilor, în ce priveşte atât forma, cât şi conţinutul. Apoi am ajuns la o explicaţie chiar mai simplă: dacă, să zicem, acum 7 milenii un cântec cu fata-şi-bourul (cu text compus în oarece idiom preistoric sud-est european) avea deja o funcţie ritual-cultuală legată de solstiţiul de iarnă, atunci el a fost, de atunci şi până astăzi, cântat ‘doar’ de 7 mii de ori (pe când orice cântec ‘profan’ se putea cânta şi de sute de ori pe an, fără restricţii sau reţineri speciale, căci colindele erau numai la ocazii 266


speciale, o dată pe an). Condiţia fundamentală pentru un aşa tip de perpetuare este, fără îndoială, continuitatea demică (măcar parţială), la care se adaugă existenţa unor motivaţii cultuale şi rituale pentru traducerile succesive din idiomuri autohtone - la care se renunţa treptat, din motive pe care leam numi acum ‘socio-politice’ - în idiomuri alogene impuse sau adoptate. Perpetuarea unor producţii folclorice arată a avea origini mai vechi decât identitatea românească propriuzisă. Ca lingvist, cu suficiente cunoştinţe de arheologie şi folclor, am ajuns la concluzia că anumite colinde româneşti, oricât de ciudate şi obscure ne vor fi părând ele în prezent, conţin material preistoric ce merită analizat în amănunt de cei interesaţi de rădăcinile sud-estului European, ca şi cele ale Europei în general. Tot ca lingvist, preocupat în particular de glotogeneză, voi trage şi următoarea concluzie: româna, ca limbă istorică neo-latină, este cu siguranţă de dată mai recentă decât motivele de bază din multe colinde. Se impune ideea că incredibila perpetuare a unor asemenea motive (unele interpretate şi ca ‘miteme’) nu reprezintă un caz de continuitate glotică propriu-zisă, ci mai degrabă de persistenţă a unui anume tip de populaţie şi a unui anume ‘nucleu de tradiţie’. Tocmai o asemenea continuitate demică şi, implicit, culturală a creat un cadru în care producţii folclorice cu caracter ritual-cultual au fost succesiv traduse, din idiomuri locale mai vechi (pe cale de pierdere) în idiomuri impuse şi/sau adoptate (aşa cum a fost latina pentru strămoşi autohtoni ai românilor)”. În secolul XIX, academicianul Ardelean Timotei Cipariu 1805-1887, “părintele filologiei Române”, a considerat că limba Română a fost mama Latinei iar academicianul Petriceicu Haşdeu fiul Galiţianului Alexandru Hâjdău 1811-1872, scriitor în Basarabia - a dovedit existenţa în limba Română a unui substrat “Dac” (savantul enunţând că în realitate Dacii i-au dominat pe Romani, printre alte afirmaţii având-o şi pe cea nuanţată că “omul se naşte din 2 părinţi - o limbă de asemenea - Româna fiind fiica dialectului Dac al limbii Trace şi a Latinei”); la fel cum ramurile / crengile - ce se văd - nu formează un copac decât împreună cu trunchiul şi cu rădăcinile (nu există copac fără rădăcini), o limbă n-are numai dialectele / graiurile populate de cuvinte, ci îndeosebi trunchi şi rădăcini. Aşa după cum la oameni nu există “tabula rasa”, nici în domeniul lingvistic nu există “tabula rasa” (nicicând, o limbă nu a fost radical nouă - 100% - niciunde). Surse de pe tot globul au consemnat fapte interesante despre cei de demult din spaţiul actualei Românii. Poetul Roman Marţial 40-103 în “Epigrame” 9:46 i-a scris unui prieten că stânca lui Prometeu Gadeir - cel care a adus focul oamenilor se găsea în Ţara Geţilor. Un studiu din 1922 al Universităţii Cambridge - instituţie de prestigiu mondial - a constatat că faza primară a culturii vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil în Ardeal, unde s-ar fi găsit Vechea Indie. Teologul Roman Hipolit 170-235 în “Respingerea tuturor ereziilor” 1:2 a notat că “Tracul Zalmoxe învăţase pe druizi printre altele - şi divinaţia”. În 1787, academicianul Francez Alexandre d’Hauterive - aflat în Moldova - a scris: “Latina, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că e mai puţin în firea cea dintâi Romană, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-a născut. Limba Latină în adevăr se

trage din acest grai iar celelalte limbi - mai ales Româna sunt însuşi acest grai”. Istoricul Polonez Aleksander Maciejowski 1792-1883 (profesor la Universitatea din Varşovia / capitala Poloniei) în lucrarea “Geto-Dacii Vistulieni şi Niprieni, strămoşii Polonilor” a afirmat că Romanii nu au ajuns în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii Păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei Carpatice Antice; acolo şi-au organizat atacurile contra Imperiului Roman armatele GetoDace, numite de unii şi Gotice. De altfel, așa după cum Românii / Valahii au fost “Varahii” care populau așezările urbane denumite “Var” din văile apelor curgătoare dulci ale Carpaților, Polonezii au fost de la început aceia de la poalele Munților Carpați care au populat mai ales Valea Vistulei (axa hidrografică a Poloniei, Fluviul izvorând din Munții Bes-kizi / Carpați, ei trăind pe toată câmpia de pe cursul său, aflată la N de Carpați - leagănul Românesc / Valah - până la Marea Baltică, gura Fluviului Wisla / Vistula fiind în Pomerania; Polonia în Estonă e “Poola”, în Letonă e “Polja”, etc). În Greacă - “lingua franca” Antică, adică limba universală a Antichității - urbele au fost denumite “polis”, așa că numerosul popor Nordic, grupat în ele pe tărâmul de miazănoapte, între Munții Carpați și Marea Baltică, a avut de fapt aceeași etimologie ca a orășenilor Varahi / Valahi, confirmându-se și așa cercetarea savantului Polonez, că strămoșii Polonilor au fost Geto-Dacii (aceiași care au fost și printre strămoșii Valahilor / Românilor): de altfel, în școlile Medievale Poloneze se învăța despre strămoșii Daco-Geți ai Polonezilor, poporul de la poalele Nordice ale Carpaților (termenul Polonez “pole” e “câmp”). Arheologul American William Schiller a afirmat: “Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc” (enunţuri similare au fost exprimate de-a lungul timpurilor de mulţi cercetători). În 2010, istoricul George Cadar din Maramureş a scris în “Origini”: “Iarba verde a Pământului n-ar fi încolţit niciodată, dacă n-ar fi fost sfinţită de lacrimile sacre ale Cerului iar omul nu ar fi fost plămădit din lut, dacă n-ar fi fost umezit de apa vieţii cu care Dumnezeu a transformat lutul în ‘humă’, botezându-l pe om ‘Humanus’. Acest om a rămas pe veci legat de apa care menţine şi dă viaţă. Dacă toate acestea nu sar fi întâmplat, colbul neatingerii ar fi cuprins pământul şi nici o transformare nu s-ar fi produs, cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi spart muţenia materiei şi muzica îngerilor n-am fi auzit-o niciodată. În limba bătrână, cuvântul ‘pământ’ însemna locul unde s-a aşezat ‘mintea’, fapt ce demonstrează indubitabil că ‘mintea’ a venit din altă parte. Părerea mea este că strămoşii noştri au fost primii, cei dintâi descoperitori ai Europei, care s-au stabilit în zona carpatică, pe care au considerat-o cea mai protejată şi mai bogată, în comparaţie cu locul de unde migraseră. Strămoşii noştri au venit din zona Egiptului preistoric, cu o perioadă de popas în Etiopia, trecând apoi prin zona Indiei nordice. Când vorbim despre arborele genealogic al unui neam, trebuie să ţinem cont de pădurea în care creşte acel arbore, de amprenta pădurii care supune bietul arbore-vlăstar la acordul sau dezacordul celorlalţi copaci, atunci când urmărim încrengătura dintre ascendenţii şi descendenţii respectivului. Românul, suficient de indolent, de boem şi de cinstit, ca orice păstor care ştie că în afara responsabilităţii turmei nu este răspunzător decât în faţa bunului Dumnezeu, a neglijat să se galoneze şi a fost aruncat pe creanga neînsemnată a genealogiei periferice, astfel încât dintre primii făuritori de civilizaţie a ajuns 267


aproape ultimul. Una dintre erorile poporului nostru a fost înnobilarea latină. Poporul nostru nu s-a omorât prea mult cu scrisurile. Acestea sunt pentru lumea muritoare obişnuită. Neamul acesta s-a ocupat de făurire, nu de ode. De ode se ocupă poate acum - mai mult decât oricând - şi de aceea pare a lucra în contratimp. Când cei cinstiţi vor conduce lumea dacă omul va demonstra că poate să acceadă la cinstea conducerii - atunci arborele genealogic al acestuia va fi altul decât cel reprezentat în expoziţiile lumii. Arborele genealogic arată că o persoană nu reprezintă nimic prin sine, ci prin strămoşii care au condus-o spre civilizaţia zilei în care îşi desăvârşeşte prezentul. Dacă istoria spune că Enea, întemeietorul poporului roman, a fost troian / trac, cum de noi vlahii / românii ne tragem din latini şi nu invers? Cuvântul reprezintă întruparea gândului, numai el zboară de la un om la altul şi de aceea consider că este mai potrivit a spune a zbura decât a vorbi. Ele, cuvintele reprezintă de fapt zborul ideilor noastre şi dacă noi, românii, avem în limba noastră veche acest verb atribuit rostirii, cu siguranţă este un semn în plus că ne-am aflat pe pământurile Europei din primele timpuri. Dialectul aromân al limbii noastre mai utilizează şi astăzi expresia a zbura armâneşte, în loc de a vorbi armâneşte, fapt ce dovedeşte o dată în plus că fenomenul contaminării latine vine târziu peste un popor care stăpânea deja peste o limbă bine structurată, avea o istorie şi un trecut, dar suferea blestemul existenţial al unui păcat pe care nici unul dintre istoricii români nu s-a străduit să-l elucideze. Ieşită din interesele drumurilor europene şi poate din jocul făcăturilor istoriei, comunitatea armânească, parte intrinsecă a poporului daco-român autentic păstrează şi dă şanse poporului român de a-şi reabilita istoria, apelând la studiul a ceea ce a mai rămas autentic din imensele, consider, colosalele cultură şi tradiţie româneşti care, deşi tăvălite de vicistitudinile vremurilor, s-au mai păstrat în locurile izolate ale refugiului nostru existenţial. Teritoriile locuite de aromâni, Maramureşul istoric, legăturile albaneze şi ramificaţiile Carpaţilor Beskizi - pe care mai trăiesc români goruli - trebuie să intre în atenţia autorităţilor pentru a susţine şi cerceta trecutul adevărat al unui popor, de care avem nevoie nu numai noi românii, ci şi Europa doritoare de a-şi cunoaşte geneza. În ce mă priveşte, nu sunt în căutarea a ceva spectaculos care să evidenţieze poporul român în mod excepţional, dar în studiile mele mi s-a părut de-a dreptul straniu ca pe cel mai prolific teritoriu european râvnit de o mulţime de alte seminţii, să nu existe, să nu se păstreze măcar un semn de continuitate vizibilă. Am fost acuzaţi de istorici diletanţi că noi suntem un neam de făcătură, care n-avem acte scrise să ne dovedim identitatea şi că nu avem edificiile unui popor de blazon, ca atâtea neamuri europene. Domnilor istorici, autohtoni ori străini, un popor de veşnică avangardă nu are nevoie de molozul marilor palate pentru a traversa istoria în drumul spre eternitate, un popor de început care, poate, în originile sale l-a supărat pe Dumnezeu şi încă nu conştientizează acest lucru, nu are nevoie de perisabilităţi asemenea lucrurilor supuse uzurii. Abia acum, spre finalul timpului meu, am convingerea că am descoperit particularitatea veşniciei, a permanenţei poporului român. Am convingerea, credinţa că ne aşteaptă vremuri pozitive ca popor, că vom ştii prelua, stoca, descărca şi prelucra colosala informaţie care va curge peste noi în vremurile ce vor să vină. Dacă de acolo, din străfundurile minţii noastre bătrâne, vom scoate la iveală adevărata limbă a poporului nostru, cea nealterată de sindromul latinităţii, apelând printre altele la

culoarul lingvistic sanscrito-armâno-maramureşean, poate vom înţelege semnele înscrise pe răbojul coloanei lui Brâncuşi. Căci, geometria acestei coloane regăsită pe stâlpii porţilor maramureşene nu este întâmplătoare, ea trebuie doar decriptată spre a arăta lumii că poporul alb îşi are originile în Carpaţi. Ceea ce dă însă magie spiritului românesc este cuvântul. Cuvintele autentice ale poporului nostru au specificitatea caracterului sinonimelor multiple, ale înţelesurilor multiple. De aceea la poporul nostru, în vremurile desăvârşirii limbii sale, au apărut atâtea proverbe şi zicători. Şezătorile româneşti nu erau reuniuni scrise, ci reuniuni orale; ori, şezătoarea la români reprezenta un act de cultură orală, manufacturier-tradiţională, generalizată în instituţie cu caracter naţional, atunci când în Europa nu existau şcoli”.

Şezători “Noi, românii, suntem un popor al cuvintelor şi dacă mai întâi a fost cuvântul - asta însemnează că noi suntem copiii de început ai bunului Dumnezeu. Nealunecând pe panta asfaltizării drumului său mental, românul are şansa de a-şi apăra satul, primordialitatea, sacralitatea, are privilegiul de a simţi sub talpa desculţă a piciorului respiraţia pământului din care l-a plămădit bunul Dumnezeu, are binecuvântarea întâlnirii raiului pământesc. Când lumea europeană se va trezi din hipnoza robotică a civilizaţiei, va avea nevoie, pentru a-şi salva mentalul şi existenţa, de sprijinul ierbii, de verdeaţa nealterată a clorofilei energetice. Va dori să se întoarcă în lumea de basm a pădurilor virgine, va blestema asfaltul ce a încorsetat pământul, va tânji după protecţia nealterată şi sacră a naturii şi, mai ales, cred că va constata eroarea unui drum care a îndepărtat lumea de Creator. Noi, românii, avem şansa 268


Ca și căciula roşie purtată tradiţional de Saturnalii, populara căciulă a Moşului Crăciun - în timpurile recente universal cunoscută pe glob datorită propagandei dusă mai mult de către compania Coca-Cola decât de către creştinii care au preluat sărbătoarea Crăciunului pentru Christos - s-a bucurat de mare succes peste tot, prin ea reproducându-se simbolica emblemă a stăpânirii în tradiţionalele culori albroşu (“Cartea Cărţilor” = Biblia - formată din Vechiul Testament şi Noul Testament - a fost răspândită în lume nu de către Evrei / care nu recunosc decât Vechiul Testament, ci de către creştini, care o acceptă integral şi care sunt şi mult mai numeroşi decât Evreii); la fiecare 25 decembrie sunt 2 personaje importante: bătrânul Crăciun şi pruncul Iisus (atunci mereu Moşul Crăciun apărând reprezentat mai puternic decât Mântuitorul, îmbrăcat şi în roşu, culoarea favorită a muierii sale, Marea Mamă Circe = Ghirghe). La 25 XII, imaginea moşului îmbrăcat în roşu este - şi în Epoca Modernă - mai puternică decât a pruncului din iesle; de altfel, Gherganul Crăciun a fost anterior Galileanului Iisus (cu multe milenii): cea mai veche atestare pe glob a asocierii Moşului Crăciun cu renii - respectiv cu cerbii - a fost în spaţiul Carpatic, în neolitic / Epoca Pietrei (când Evreii nu existau, căci aceia au apărut în următoarea eră, anume în Epoca Bronzului, un timp când Galileea era stăpânită de Gherghesei, după cum a consemnat şi Biblia în Vechiul Testament). În Antichitate, la fiecare 25 XII era Festivalul Corbilor - în cinstea Zeului Mitra / asimilat cu Moș Crăciun - numit “Coracina” (așa cum a scris de pildă săptămânalul Arădean “Biserica și Școala” din 23 XII 1918 / după proclamarea la Alba-Iulia a Marii Uniri - a Transilvaniei și a Banatului - cu România). Aniversat la fiecare 25 decembrie (sfârșit de An), Mitra - Zeul Luminii de la răsărit - era aliat al zeului benefic Mazda contra răului, fiind răspunzător și de război; Anul Nou începea cu luna martie - a lui Marte / Zeul Războiului - la fiecare 1 martie (început de An): în cele 2 momente calendaristice anuale de iarnă - cu colinde, ale Anului Vechi și Anului Nou - era de fapt aniversat același războinic zeu, numit anagramat Mitra în 25 XII și Marte în 1 III (străRomânii celebrându-l prin Crăciun și Mărțișor - ambele sărbători fiind și marcate prin exact aceeași combinație de 2 culori dominante, anume alb-roșu - respectiv pe bărbatul Kerke / Cerce al Marii Mame Kirke / Circe, nominalizarea Gherga putând fi remarcată de pildă și prin Gerge / Girga).

de a depăşi târziul. Avem tot ce ne trebuie pentru aceasta şi mai mult decât atât - cred că avem îngăduinţa şi binecuvântarea bunului Dumnezeu. Va veni o vreme când Europa ne va descoperi înscrisurile şi atunci nu va mai râde de ţăranul român şi nici de civilizaţia lui neasfaltată. Va mai fi salvată o dată lumea. Nu degeaba ne numim poporul care rămâne, rumâne. Particularitatea înţeleptului este aceea de a vorbi. Înţelepţii sunt făcuţi să vorbească, ei dacă ştiu a vorbi nu au nevoie de înscrisuri. Vorba lor sigur se păstrează şi se transmite din generaţie în generaţie. Sunt singurii privilegiaţi. Avuţia cea mai de preţ dată de Dumnezeu a fost Sf. Graal, adică sfântul grai: cuvântul. Poporul român de astăzi trebuie să ştie că majoritatea informaţiilor legate de trecutul său istoric sunt false şi neîndeajuns de temeinic studiate. M-am întrebat de nenumărate ori dacă nu cumva istoria şi limba noastră n-au fost ascunse tendenţios, pentru a anula potenţialele pretenţii ale unui popor de început. M-am întrebat cum se face că în teritoriul nostru s-au găsit cele mai vechi înscrisuri de pe pământ, cum se face că poporul nostru trăieşte răspândit din zona Carpaţilor Nordici până în zona Mediteranei, că şi astăzi - ca şi demult - păzeşte trecătorile Balcanilor şi că partea continentală a Greciei locuită de aromâni se chema, în timpurile bătrâne, Valachia. Poporul român trebuie să ştie că limba pe care astăzi o vorbeşte îşi are rădăcinile în limba sfântă şi că - în esenţa lor - cuvintele sunt identice cu cele de la începutul lumii. Majoritatea răutăţilor au început de la acele războaie fratricide daco-romane şi de la falsa teorie a latinităţii poporului român. Nu întâmplător ne chemăm români şi nu de la Roma ni se trage numele. Numele capitalei vine de la denumirea poporului pe care îl reprezenta acea capitală şi pe care sarzii, migraţi de la Dunăre, îi spuneau ‘Sacru Rumanu’. Acel teritoriu locuit în timpurile pre-creştine din Carpaţi şi până în peninsula italiană se chema Imperiul Românesc cel sacru. Bineînţeles că ceea ce afirm poate părea exagerat, la câtă muncă de acoperire s-a depus, dar nu similitudinile, ci identitatea de limbă în esenţa ei profundă ne leagă într-un unic popor, român şi italian deopotrivă. Numeroase au fost prezenţele carpatice în peninsula italiană, ca de pildă în catedrala din Ravenna, fosta capitală imperială, din timpul împăratului Teodoric cel Mare, de origine getică: în imensul mozaic al aceleia, apar cei 3 magi îmbrăcaţi ca daci, purtând căciuli gete; în urma lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costumaţie ţărănească, românească (cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe cu franjuri către glezne şi opinci legate cu nojiţe)”.

269


provenite din necropole Gumelnița au relevat faptul că acea populație era foarte apropiată genetic de populația contemporană din România - comparativ cu alte populații din EurAsia - ceea ce l-a făcut pe Ernest Oberlander Târnoveanu / directorul Muzeului Național de Istorie să afirme față de Români: “Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni” (astfel marcând formal 6 milenii de continuitate). Se poate observa că moțul de pene de capul păsărilor era numit “cucui” (cuvânt bazat pe “chiu”, cel mai vechi termen Românesc identificat lingvistic), în trecut prin “cucui” știindu-se și “gluga”, verbul “a se cucuia” folosinduse atât pentru “a se cățăra / “a se urca”, cât și pentru “a se împodobi peste măsură” / “a se corcodi”. Despre vorbire / chiar şi în graiuri, mulţi filologi, îndeosebi Români (apăruţi numai în Epoca Modernă) sunt însă “maeştri” dedicaţi unilateral, în a prezenta pe larg cuvinte “împrumutate” din alte limbi de către Română - de parcă limba Română ar fi un “burete” imens - iar pentru asemenea specialişti influenţa cuvintelor Româneşti altundeva ar fi fost şi ar fi rămas cvasiinexistentă: aşa ceva în filologia lumii constituie o “performanţă” rarisimă; concret, până acum foarte puţine cuvinte Româneşti sunt “admise” ca preluate de alţii - printre exemple fiind altar, Crăciun, masă, must, oţet, etc. - începând cu vecinii (se poate observa că Românii n-au sosit de undeva în spaţiul în care sunt, spre deosebire de vecini, toţi documentaţi istoric ca stabiliţi în Evul Mediu lângă Români).

Căciula Getă, atestată în neolitic, purtată în Asia Centrală din Epoca Bronzului de către Marii Geţi, adică de MasaGeţi / MesaGeţi, tipică în vechime printre Mezii din Ghergania (din S Mării Caspice), printre Misii din Anatolia, printre Moesii din Balcani ori printre “Mak-Edoni” / Makedoni = “Marii Edoni”, până în Epoca Fierului și apoi în Antichitate la marii Daco-Geţi de la Dunărea inferioară / strămoşii Goţilor, era cea ce e caracteristică şi azi Moşului Crăciun, cu moţul aplecat la început însă mai mult în faţă datorită părului lung strâns sub căciulă în coc / chică - decât cu moţul aplecat mai pe spate ca în vremurile Moderne, când părul e scurt: nu este întâmplător că - din toate modelele posibile pentru căciula Moşului Crăciun - în Epoca Modernă tipul său e chiar cel Get / Got; Moş Crăciun - cu căciula sa caracteristică - nu era din vreun deşert oriental sau din vreo savană, ci era categoric din zona rece / extrem Nordică a Lumii Vechi locuite în Era de Aur, adică în Epoca Pietrei (cronicarul Nicolae Costin 1660-1712 în letopiseţul său a notat cu “glugă” ceea ce cercetătorul George Pruteanu a scris în 1998 că era “frate bun cu cagulă” iar Dr. Gheorghe Iscru a susţinut în “Strămoşii noştri reali” din 2010 că “celebra căciulă dacică se numea glugă”). “Fontes Historiae DacoRomanae” 4 a menţionat: “Σαγουδατοι / SaguDaţii, trib neindentificat, al cărui nume poate fi pus în legătură cu ‘sagum’ = manta de lână / glugă” (deci purtători de glugi sau căciulari, aşa după cum a scris academicianul Vasile Alecsandri în “Peneş Curcanul” despre “dorobanţi”, că toţi erau “căciulari”, adică “Români de viţă veche”). Gluga = acoperământul în formă conică şi Gherga = strămoş Român care purta aşa ceva - dar şi Moş Crăciun cu tipica sa căciulă ori altele de acelaşi gen, sunt rezonanţe inclusiv lingvistice conectate la aceeaşi realitate veche, când nobilii la frig îşi acopereau capul, păzindu-şi astfel de vremea rea şi părul (fapt cu profunde semnificaţii, inclusiv religioase); la cei care nu purtau părul strâns pe cap, vârful căciulii nu pica în faţă, ci căciula stătea conică / ţuguiată, drept în sus: denumirea căciulii respective - cu vârful în faţă la Geto-Daci, ţuguiată la alţii - în Greacă era “pilos” iar în Latină era “pileus” (a fost atestată pe teritoriul României de pildă în Cultura Gumelniţa din neolitic, cu mult înaintea existenţei chiar a Geto-Dacilor, Grecilor sau Latinilor). La vremea sa, Cultura Gumelnița a reprezentat apogeul civilizațional în Europa (unele ceramici erau pictate cu aur iar pe un vas au fost redate lalele / flori existente pe atunci numai în Asia îndepărtată); studiile paleogenetice efectuate pe un lot reprezentativ de schelete

Cum de Românii - mai vechi - au reuşit să preia mai multe cuvinte de la vecinii mai noi (decât invers) e de domeniul explicaţiilor lingviştilor; un exemplu e oferit de popularul cuvânt “pizda” (cu atestarea chiar aşa în proto Indo-Europeană, având vechimea de multe milenii), folosit identic de Români, unii cercetători Români - după ce au descoperit că şi vecinii aşezaţi lângă Români în Evul Mediu îl au asemănător în uz - iraţional afirmând că Românii l-ar fi preluat de la Slavi, neglijând atât atestarea vechimii mai mari a Românilor decât a vecinilor în areal, cât şi faptul că tot de multe milenii, în spaţiul Român era practicat Cultul Vulvei (matri-liniar, legat de slăvirea Marii Mame) iar toţi vecinii veniţi în jur erau patri-liniari / o organizare de la care de asemenea nu se justifica asemenea împrumut lingvistic. Cultul Vulvei / feminin şi Cultul Solar / masculin - de venerare a părinţilor divini - au fost istoric evidenţiate ca existente din Epoca Pietrei inclusiv în ceea ce acum e România. 270


În Epoca Pietrei, Gherga era parte a unei numeroase populaţii în Bazinul Mării Negre, care a ajuns acolo din Asia Centrală; atât vechimea Gherga, cât şi numărul Gherga au fost printre elementele ce au influenţat efectele ulterioare în cadrul culturilor şi civilizaţiilor (în care desigur s-a regăsit apoi - din nou - şi Gherga). Conform Anatolianului Herodot Karka - “părintele istoriei”, după cum i-a zis filozoful Roman Cicero - la mijlocul mileniului I î.C. cele mai mari popoare din lume erau în Asia cel Indian şi în Europa cel Trac, la baza ambelor regăsindu-se prolificii Gherghi: Indo-Europenii au apărut odată cu sfârşitul Epocii Pietrei - difuziunea lor fiind din Bazinul Mării Negre - proto Indo-Europenii fiind în neolitic (Era de Argint) iar pre Indo-Europenii fiind în paleolitic (Era de Aur): despre Gherga e de observat că nu doar a fost atestat în Era de Aur / paleolitic (fiind pre IndoEuropean), ci şi că iniţial a fost chiar ne Indo-European, abia apoi - mult ulterior - regăsindu-se între părinţii IndoEuropenilor, atât în N Indiei, cât şi în Europa / România.

Răspândirea Indo-Europeană Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Limbile anatoliene au fost mai deosebite și - în principiu - mai arhaice decât celelalte limbi indo-europene; acele limbi s-au rupt mai devreme de trunchiul proto indo-european decât celelalte. De fapt, o serie de lingviști consideră că limba proto anatoliană din care au derivat limbile anatoliene trebuie considerată o soră a limbii proto indo-europene, nu o ramură a sa. Situația diferenței de gen dintre limbile indo-europene și cele anatoliene este un indiciu clar în acest sens. Privind originea indo-europenilor, multă vreme s-a crezut că vatra indoeuropenilor a fost în nordul Mării Negre, de unde s-au răspândit prin 3 valuri începând cu mijlocul mileniului VI î.C., distrugând Vechea Civilizație Europeană și asimilând populația ne indo-europeană. O altă teorie, apărută în urma unor descoperiri arheologice, a dovedit că indo-europenii au ajuns în Europa din Anatolia cu mult mai devreme, cu circa 9 milenii în urmă. Din păcate, arheologii nu țin cont de datele lingvistice în stabilirea teoriilor lor iar lingviștii nu sunt prea mult preocupați de racordările în timp dintre lingvistică și arheologie”. Britanicii Robin Ryder şi Geoff Nicholls de la “Departamentul de Statistică” al Universităţii Oxford în lucrarea din 2010 “Modele filogenetice ale diversificării limbii” au scris: “Procesul diversificării limbii este similar evoluţiei filogenetice. Recent, a apărut interesul modelării acestui proces, astfel încât să fie soluţionate unele probleme pe care metodele lingvistice tradiţionale nu le puteau rezolva, ca de exemplu estimarea strămoşului comun al limbilor IndoEuropene. Am creat un model matematic - validat pe limbile cunoscute prin măsurarea frecvenţelor principalelor rădăcini ale cuvintelor, comparând apariţiile lor istorice, vocabularul, fonetica şi sintaxa - pentru a reconstrui statistic distribuţia ce

Cultul Vulvei 271


lipsea din arbore şi modelul a dat vârsta cu cea mai mare probabilitate de expansiune a limbilor pre Indo-Europene din intervalul de timp plasat în urmă cu 9750-7100 ani (deci dinaintea Culturii Kurgane care le-a răspândit), confirmând astfel ipoteza ‘Anatoliană’. În ultimii ani, lingvişti celebri din întreaga lume au studiat aceasta în maniera lor şi au ajuns la rezultate asemănătoare (rădăcina presupusă de dânşii fiind în urmă cu circa 8800 de ani), modelul nostru statistic confirmând - în altă abordare ştiinţifică - de fapt asemenea cercetări, cu o certitudine în proporţie de 95%. Cauza diversificării limbilor a fost o catastrofă majoră întâmplată în zona Anatoliei”. Printre fiice, Zeus / fratele mai mic al lui Poseidon a avut Graţiile - Gharighe / Kharites în vechea Greacă - personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine (de la care s-a instaurat în vocabular şi “charisma” / “cha-ris-ma”); Carianul Pausania a menţionat că mama Graţiilor era una din fiicele lui Thet/ys, zeiţa umidităţii şi Ocean/os, zeul apelor dulci: Graţiile erau verişoarele Gherganelor Graie şi Gorgone (ipostaza iniţială a lui Zeus a fost Ghergară - celebrat ca atare pe creştetul Gargaros al Masivului Anatolian Ida - prin care a fost tatăl nu doar al Graţiilor, ci şi a altor copii, reţinuţi în timp ca Gherga).

Graie Vechii Greci urmau celor care posedau arealul lor EurAsiatic înainte de ei, anume “rârâiţilor” Pelasgi (de la care au rămas denumiri ca “Gorg-ON” pentru tatăl Gorgonelor, “Ur-AN” / Uranos pentru Cer, “Cr-ON” / Cronos pentru Timp, ş.a). SuMerii / Sumerienii ştiau că “eternul” AN / Anu, Zeul Cerului şi Timpului - împreună cu descendenţii săi Anuna - poseda Raiul iar vechii Greci l-au numit ca stăpânul Raiului pe Poseidon, fiul Timpului (care l-a organizat în ceea ce a fost Imperiul Borean / Atlant, condus apoi de descendenţi): comun era atributul divin - adică zeiesc, inclusiv temporal, “Su-Merii” / Sumerienii venerându-l mai ales ceresc, vechii Greci venerându-l mai ales acvatic - şi stăpânind acelaşi areal, după cununia cu o pământeancă (Sumerii / Sumerienii, vechii Greci, ş.a., au insistat pe mariajele dintre zei şi oameni, principalii implicaţi fiind pe de o parte clanul pământean al Marii Zeiţe Mamă / Ki la Sumerieni, Ga la vechii Greci, ş.a. iar pe de altă parte clanul ceresc al lui An / Zeul Cerului la Sumerieni, al lui “Ur-An” / Zeul Cerului la vechii Greci, ş.a.; de exemplu, vechii Egipteni utilizau crucea Ankh - simbolul vieţii - reprezentând cununia dintre An şi Kî, vechii Greci consemnând cununia dintre “UrAn” şi Ga). De altfel, “Ki” era cu sensul de “a fi”. Este de ştiut că atât la “Su-Meri” / Sumerieni, cât şi la vechii Români - conform şi “Dicţionarului de arhaisme române” din 2002 “Calga” însemna “urmaş” / “locţiitor” (dar şi “sfat” / “respect”); sonor rezonând cu Garga / Gherga şi având acelaşi înţeles nu era un fapt izolat, nenumărate cuvinte vechi având aceleaşi pronunţii şi aceleaşi sensuri în cele 2 străvechi civilizaţii, un alt exemplu fiind Românescul “înger” (în Sumeria “inger” / la plural “ngiri”), etc. Zeul Poseidon era nepotul Zeiţei Pământului Ga şi al Zeului Cerului “Ur-An” / Uranos; filozoful Platon a indicat precis în dialogurile sale de la bătrâneţe - “Timaios” şi “Critias” - un timp important, ulterior manifestării lui Poseidon, zeul mărilor, adică al apelor sărate (fratele mai mare al lui Zeus): mijlocul mileniului X î.C. / la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, când nivelul apelor mărilor tot creştea, acela stabilizându-se aproximativ la nivelul costier actual la sfârşitul Epocii Pietrei. Ulterior, savantul Roman Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 35:15 a notat că Egiptenii pictau cu 6 milenii dinaintea Grecilor (ceea ce însemna din timpul Atlant). Momentul notat de Platon, filozof renumit în lume ca foarte serios, care a indicat sursa ca Egipteană, era cel al încetării pictărilor masive în peşteri şi al apariţiei primei aşezări umane permanente în

Graţii

Gorgone 272


Este de remarcat că la sfârșitul mileniului II î.C., după ce robii / sclavii Evrei au fugit din Egipteana zonă Goșen / știută ca “Tărâmul Onias” - unde erau Coloanele On aceia și-au stabilit capitala la poalele Si-On / Sion (nume preIsraelit, conform și cercetătorului American Terry Briley în 2000), în orașul Ierusalim al Iebu-seilor, frații Sudici ai Gherghe-seilor / sfinţilor Gherghe din Canaan (regiunea Canaan / Ka-naan - în pronunție “Canăn”, căci “a” prelungit = “aa”, notat ca “dublu a”, poate fi “ă” - literalmente însemna că era a “pruncilor pământului”, fii regali / prinți sufletiști). “Sionismul” practicat de Evrei - adică emanciparea lor, inclusiv în Epoca Modernă - își are denumirea preluată prin imitaţie / mimetism de la Muntele Si-On al Iebu-seilor / sfinţilor Iebu, unde dinaintea sosirii Evreilor din Egipt era slăvit Sf. On / Sf. An (corespunzător Bibliei / Vechiul Testament - lucrare realizată de către Evreii vechi - Iebuseii erau urmaşii fratelui mai mare al lui Gherghe-seu). Acel loc de început al Deltei Nilului, Fluviu căruia vechii Evrei îi ziceau “Ghe-On” / Geon - al ramificației brațelor de la străjuirea Ghiza-Goşen - se numea, așa după cum a consemnat Herodot Karka în “Istorii” 2:17, “KerkaSuros” / “Kerka-suros” (adică literalmente “Kerka-suros” fiind “Kerka-soarele” / “soarele Kerka”), apoi notat Kerkesyra / Cercesura de geograful Grec Strabon ori Latin “Cercasorum” de Romanul Pomponiu Mela: după cum a relevat de pildă și savantul Englez Jacob Bryant, “soarele Kerka” (Kerka-Suros) era pe partea apuseană / “Libiană” a Nilului - acolo unde e Sfinxul Egiptului, toponimele Kerke păstrându-se în Oaza Fayum din apropiere până în Evul Mediu - iar pe partea răsăriteană / “Arabă” era On, respectiv în ceea ce Grecii vechi numeau Heliopolis / Helio-polis, “orașul soarelui”; în secolul XIX, cercetătorul German Heinrich Brugsch a studiat străvechea numire a arealului Sfinxului Egiptean sub forma Kerk-Osiris iar filologul German Peter Erman a interpretat semnificaţia ca “habitatul lui Osiris” - observând că radicalul Kerk din conţinut s-a regăsit şi în aşezarea Gherga din susul Nilului, care a fost prima capitală a faraonilor - savantul Francez Gaston Maspero în “Zorii civilizaţiei, Egipt şi Chaldeea” indicând locaţia Kerka-Suros / Kerk-Osiris până în suburbia Embabeh a actualei capitale Egiptene, Cairo (pe malul Vestic al Nilului).

Balcani, manifestarea Zeului Poseidon, relatată ca precedentă, fiind anterioară probabil cu un mileniu, după cum rezultă atât din direcţia privirii Sfinxului Egiptean spre cerul acelui timp, aflat de veghe pe Nil înaintea intrării Fluviului în delta sa / azi în marginea metropolei Cairo, cel mai mare oraș nu numai din Egipt, ci şi din Africa, în vechime un braţ curgând pe lângă Sfinx, cât şi din alinierea piramidelor construite alăturat, pe Platoul Ghiza / Gizeh - toponimul reproducând numele Mamei Pământ Gheia - celebrând “Începutul” (adică foarte posibil, dat fiind contextul - “Începutul” putând fi întemeierea Atlantidei, Egiptenii vechi declarându-se urmaşii Atlanţilor, faraonii respectând habotnic şi arca: un model de barcă sfântă, în general mai mare decât cele navigând pe Nil, Platoul “Ghi-za” / Ghiza având în faţa sa, pe partea opusă a Fluviului, aparţinând Provinciei “Go-şen” / Goşen, coloanele Templului Annu / On dedicate soarelui, într-o străjuire bipolară Ghiza-Goşen a intrării în mlăştinoasa Deltă a Nilului, cu fertile crânguri, ca şi Coloanele Strâmtorii Garganele / Dardanele străjuind intrarea pe apă în mlăştinoasa Atlantidă, cu crânguri fertile); ulterior, în vechea Greacă, “ἄρχω” / “ἀρχή” = “ărkho” / “arke” a însemnat chiar “Început”. Cel mai vechi tip de ambarcaţie cunoscută a fost “pi-roga” / “piroga” = monoxila (în Greacă însemnând “dintrun singur lemn”), începând cu Epoca Pietrei: barcă primitivă, făcută dintr-un trunchi scobit. “Muzeul Marinei Române” din Constanţa găzduieşte de exemplu o pirogă / monoxilă veche de 7 secole de pe Râul Crişul Alb (găsită în mlaştina de la la Răpsig 46,25 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Arad), ce folosea la transportul sării din Ardeal spre Panonia, cu dimensiunile de 0,75 metri lăţime, respectiv de 10 metri lungime şi a fost făcută dintr-un singur trunchi de stejar; în 2010, Dr. Andreea Atanasiu a explicat că “monoxilele erau realizate printr-un anumit procedeu. Se nivela, prin cioplire, partea de sus, apoi se puneau legături de paie cărora li se dădea foc. Jăraticul era îndepărtat şi se continua procesul de ardere, până la un anumit moment, când trebuia făcută partea din spate, unde se sprijineau picioarele, pentru a avea stabilitate, apoi se finisa prin cioplire. Era gata în câteva zile. O monoxilă putea transporta o duzină de oameni şi o cantitate mare de sare. Se putea naviga destul de uşor. Tipul acela de ambarcaţiune a fost întâlnit din Antichitate până în Evul Mediu, fiind folosită pe râurile interioare, pe Dunăre şi în navigaţia maritimă costieră. În relatările vremii e avansată o cifră de 200 monoxile în flota lui Vlad Dracul”.

Pe malul Estic al Nilului - la marginea zonei inundabile - era înălţimea Kheraha / Khereha; așadar, la începutul labirintului reţelei apelor dulci ale Deltei Nilului, în partea apuseană Kerka era asociat cu Ghiza / Gizeh (unde se găsește Sfinxul) iar în partea răsăriteană Kheraha - vechiul Cairo, conform cercetătorului American Garry Matheny în “Exodul” din 2011, metropola preluându-şi numele de la cel al vechii înălţimi, sensul Arab al denumirii fiind “Victoriosul” / “Marte” - An / On era asociat cu Goșen: acolo

Pirogă / monoxilă din Crişana

273


transportul Zeul Soarelui fiind cu o ambarcaţiune (iar nu cu carul, ca la vechii Greci ori la alţi Europeni): motivul transportării Zeului Soarelui cu arca a fost anterior IndoEuropenilor. “Upanişada Brhadăranyaka” a scris că Arka / arca a apărut odată cu sacrificiul de sine al Creatorului: “La început nu a fost nimic aici. Totul era învăluit de moarte sau de foamete, căci foametea este moarte. El - cel numit moarte dori: ‘Să mă întrupez!’ şi dădu naştere raţiunii. Şi el se urni binecuvântând iar din binecuvântarea lui se născu apa. ‘Cu adevărat - zise El - când am binecuvântat, s-a ivit apa. De aceea firea ei este Arka’. Ceea ce a fost spuma apei s-a întărit şi s-a făcut pământ. El s-a istovit. Şi din El, cel istovit şi arzând în flăcări, a răsărit strălucirea - esenţa Lui - care este focul” (Pentru spiritul mitic, focul era mai mult decât ceea ce era fizic, fiind şi o “fiinţă”, cu obiceiuri închipuite în analogie cu ale omului: focul avea pasiuni, “mânca” tot ce întâlnea şi era în foarte mare duşmănie cu apa; ca şi lumina ce nu se poate evidenţia decât în întuneric, aşa şi ansamblul contrariilor apă-foc). Ghargheii / Chaldeii ştiau că arca după Potop - condusă de înţeleptul Atra-hasis / Sumerian zis Ziusudra, preluat de Evrei ca Noe - a ajuns pe Muntele Korkura. Arca era numită de vechii Evrei, Armeni, Greci, ş.a. ca “baris” / “berith” (iar o rădăcină Indo-Europeană semnificativă - după cum au demonstrat cei mai reputaţi specialişti în paleolingvistică din lume - a fost guturalul “gher” / “ber”, legat de “bherga”). Gherga - simbolic fiind legătura dintre Cer și Pământ - dintotdeauna a fost apropiat de celelalte elemente principale: aerul vieții, apa Raiului, focul divin, etc.

geograful Maur Al Idrîsi a văzut în secolul XII al doilea Sfinx (feminin - după cum a consemnat - realizat din pietre şi cărămizi, nu sculptat într-un singur monolit ca acela din vechime, de pe malul opus, monument aflat pe atunci în dezmembrare, părţile sale servind la unele construcţii Medievale din Cairo). În Tărâmul Onias / Goșen din Delta Nilului, Zeul Pământului era Kherty, care conducea barca pe ultimul drum (era paznicul decedaţilor și al mormintelor acelora), egal în putere cu Zeul Ra, fiind echivalat cu Aken, patronul sufletelor, reprezentat ca un marinar navigând, aflat în b/arcă în picioare; Zeul Kherty / Kherti a fost proeminent la începuturile Egiptenilor, el străjuind calea spre Zeița Ma’at - muierea lui Hermes / Thot - fiind gardianul intrării în “Lumea Cealaltă” (peste care își împărțea stăpânirea cu Osiris): se poate observa asemănarea dintre vechiul Egiptean Aken (patronul sufletelor, divinul luntraş din Nordul celui mai lung Fluviu din lume) şi Okean / Ocean (patronul apelor dulci, divinul stăpân al marii reţele Fluviale din Nordul vechilor Greci). Romanul Vergiliu în “Eneida” 6:297 a descris râul mlăştinos Akeron / “Aker-On” ca principal în Tartarus - adică în Lumea “Cealaltă” - sub supravegherea lui Kharon / Char-On, filozoful Platon consemnând în “Phaedo” 112 că direcţiile de curgere ale lui Okean la suprafaţă şi Akeron în subteran erau reciproc opuse: toate acele paralele dintre vechii Egipteni şi vechii Greci - onomastice, de roluri, etc. - nu erau întâmplătoare; până în Antichitate - când au fost oprite - luptele pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatori au fost sub semnul lui Kharon / “Khar-On”.

Argha În 1803, teologul Anglican George Stanley în “Dizertaţie despre misteriile Cabirilor” a scris: “Conform Carianului Pherekydes, Zeus i-a dăruit mamei lui Hercule cupa în formă de arcă numită ‘Carchesium’; tradiţia relatată Antic reproducea de fapt istoria diluviană, căci Hercule era zeul solar al arcei - numele Hercule provenind din Arcă - cu care a fost identic Noe. La hinduşi, emblema Zeiţei Mamă Durga era Argha încadrată de Yoni, însufleţită de Penisul / Linga Zeului Şiva / Maha-Deva - biblic echivalat cu Ham - în forma de navă pe care vechii Greci o ştiau ca Argo; Etruscii reproduceau Yoni prin Juno, hinduşii numeau discipolii Marii Mame ca Yoniani - aceiaşi cu Ionianii din V Anatoliei - etc. (de altfel, Ionianii erau deopotrivă celebri prin Misteriile Orgiilor şi Cultului Falic extraordinar ce-l aveau, Anatolia fiind plină de falusuri ridicate în memoria Potopului). Ceea ce hinduşii aveau ca Argha şi Elenii ca Argo, în Caucaz era simbolizat de Medeea (se poate observa metamorfoza, în sensul feminităţii la ‘Me-Dea’ / Medeea, respectiv la Şiva în sensul masculinităţii Maha-Deva) şi se poate înţelege afirmaţia despre Colchii apropiaţi bizantinului Tzetzes Georgian după mamă - că aceia erau Indo-Sciţi; Argonauţii

Khar-On În Egipt, Mesopotamia şi N Indiei, “Arka” / arca transporta Zeul Soarelui (Ra la vechii Egipteni, Şamaş la “SuMeri” / Sumerieni, Surya la hinduşi); aşa ceva merită atenţie, 274


au scăpat de urmăritori pe Marea Neagră datorită Me-Deii”. (În legături cu Arca de la Potop sunt de remarcat: Argha pe malurile Indiene era vasul sacru pentru libații - vasele pentru libații fiind Karkesii la vechii Greci - Argo în Marea Neagră a fost vasul legendar pentru navigat, etc.; unirea dintre Yoni și Lingam era cea unică a celor 2 genuri - feminin și masculin dintre spațiul pasiv și timpul activ, din care a provenit viața). Filozoful Scoţian William Drummond a scris în 1810: “Ştim de la Varro că Juno semnifica Luna; Strabon ne-a informat despre Cureţi că le celebrau anual pe Juno şi Leto / Latona pe Muntele Solmissus / Sol-missus (la poalele căruia era Efes iar în apropiere avea aşezarea Cybellia). De unde venea numele Juno - Iona în Lydia - sau Iana (respectiv Diana)? În Efes, Artemida / Diana era împodobită cu ghirlande de flori - la fel fiind şi Isis în Egipt - mereu asociată cu Sfinxul; între Anatolia şi Egipt - via Fenicia - au fost mari legături. Aşa după cum în zonă preoţii lui Dionis au învăţat Cultul Cybelei, în apropiere fiind Muntele Corycus, pe Muntele Mimas din Lydia - un loc indicat de poeţii Antici ca al Uriaşilor rebeli preotesele vinului erau Mimallone, care le-au iniţiat în orgii şi pe femeile Trace / Makedone, după cum au scris Plutarh, Eustaţiu, ş.a. (Fenicienii notau ‘Uriaşii focului’ ca ‘Mi-mas’): cele supranumite Mimallone cunoşteau misteriile orfice şi leau instruit pe Edonele din Munţii Haemus / Balcani, devenite faimoase apoi în lume pentru excesele lor (la Efes, conducătoarele orgiilor pentru Cybela purtau ‘târşuri’ / cârje ceremoniale, Lydienele - conform şi Carianului Dionisie din Halicarnas - fiind strămoaşele Etruscilor / E-Truscilor). Conform lui Herodot, jocurile ludice şi reprezentările scenice au fost inventate în Lydia. Riturile Lydiene prin Etrusci au ajuns şi la Romani, Zeul Janus la ei fiind Asiaticul Ion - notat Iavan în secolul I de Evreul Iosif Flaviu - adică apelativul Anatolian al lui Apollo / Soarele (după cum au scris Euripide, Macrobiu, ş.a.), ‘Echion’ fiind şi partenerul Fenicianului Cadmus; Ion, Iao, Io = rădăcina Latinului Ianus, Iovis, căci Ion - acelaşi cu Ianus - provenea din On, simbol solar pe 3 continente (regăsit în Creta, Egipt, Fenicia, Babilon, etc)”. Însă Ianus - aşa cum a studiat Dr. Ion Culianu / de origine Aromână - “totalizând caracterele solar-lunare (masculinfeminin) era androgin” (Ianus / Yanus avea natură dublă, avea și dublu chip, sceptrul său fiind bifurcate, în formă de “Y”); despre Cadmos / “Cad-mos” e de ştiut că avea înţelesul de “conducător”, “împodobit” sau “corcodit”, o variantă fiind şi Cosmos, adică universul ordonat, strălucitor prin curăţia sa. Cheile lui Ianus / An deschideau uşile solstiţiale, permiţând accesul la fazele ascendentă şi descendentă ale ciclului anual (cele 2 feţe ale sale erau întoarse una spre pământ şi cealaltă spre cer). “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “Simbolismul solstiţiilor reţine atenţia pentru că nu coincide cu caracterul general al anotimpurilor corespunzătoare. Întradevăr, solstiţiul de iarnă deschide faza ascendentă a ciclului anual iar solstiţiul de vară, pe cea descendentă: de unde simbolismul porţilor solstiţiale, reprezentate de cele 2 feţe ale lui Ianus. Este uşor de constatat că poarta hibernală permite păşirea în faza luminoasă a ciclului iar poarta estivală, în faza sa de întunecime. În mod asemănător, în tradiţia hindusă, solstiţiul de iarnă deschidea ‘calea zeilor’ iar solstiţiul de vară ‘calea strămoşilor’, corespunzând - bineînţeles - porţilor zeilor şi ale oamenilor”. În Epoca Pietrei, întregul Univers Lumea “Asta” şi Lumea “Cealaltă”, cea văzută şi cea nevăzută - era sub stăpânirea Marii Zeiţe Ga / divinitatea supremă: ea patrona peste Pământ / Gos şi peste Cer / Cos

(ceea ce - fiind din mare vechime - a dus la denumirea de “Cos-mos”); femeile dar şi bărbaţii din marele trecut care aveau însemnătate purtau sufixul vremurilor îndepărtate “mos”, “mis”, “meş”, etc. (după cum au fost nume ca Artemis, Ghilga-meş, ş.a). Pare relevant că Româna încă utilizează apelativele moşeşti la cei bătrâni ori la înaintaşi = “stră-moşi” (ceea ce în limbile Europene - toate mai noi - nu mai apar decât cu alţi termeni / înlocuitori ai celor străvechi); pe de altă parte, Româneasca “moaşă” în Georgiană e “meda”, în Greacă e “maia”, etc. Se pot observa apropierile dintre denumirea Sanscrită “linga” pentru “penis” și verbul Român “a linge” - în Latină “lingere” - datorate adorației manifestată prin Cultul Fertilităţii / de exemplu, cuvântul Ebraic pentru “bărbat” e “zachar”; de altfel, vechii Evrei, Romanii, ș.a. își întăreau spusele - de pildă când își lăsau moștenirile, etc. - jurând cu mâna pe testicule / de unde a și provenit cuvântul “testament”: în Lumea Veche, Cultul Falic - pe largi arealuri şi pe timp îndelungat - a fost foarte puternic (“puritanismul” / pudoarea a intervenit doar mult ulterior în timpurile istorice, pentru “lepădarea” de trecutul orgiastic, de pildă în satele Româneşti - până în Epoca Modernă străvechile apucături păgâne determinând ca în general toată lumea să fie înrudită cu toată lumea).

Cercetătorul Francez Fernand Robert în “Religia greacă” din 1981 a scris: “Scena amoroasă dintre Zeus şi Hera pe Gargaros, în Masivul Muntos al Idei din Troada - aşa cum ne-o prezintă cântul 14 din ‘Iliada’ - transpunere, adaptată la trama epopeii, a unei tradiţii locale proprii Sanctuarului din Samos, dă o strălucire magnifică unei teme căreia îi cunoaştem mai multe variante. Metamorfozele în păsări erau un procedeu drag lui Zeus pentru a seduce zeiţe sau muritoare. S-a putut cu uşurinţă demonstra că fantezia neruşinată a sculptorilor a multiplicat intermediarii între ‘phallos’ şi pasăre, trecând prin falusul prevăzut cu aripi. Pelasgii adoratori ai phallosului i-au creat lui Zeus o imagine pe gustul lor”. În răsăritul Mării Egee, Insula Samos / “Samos” - adică Insula “Sf. Moş” - e la gura Râului Meandru, în largul Ţării Gherghiţilor - Karia / Caria - din V Anatoliei (unde cel mai apropiat oraş de marele Sanctuar Gherga a fost în Antichitate Alabanda, întemeiat de fiul lui Car, eponimul zonei şi etnonimul locuitorilor): în hieroglife şi cuneiforme primele scrieri din areal - Karia a fost consonantic notată KRK / acelaşi schelet onomastic ca GRG (Templul Gherga din piatră, vechi de milenii - mai există şi azi, vizitabil acolo, acum fiind partea SV a Turciei). Cea mai timpurie relatare despre primii locuitori ai Insulei Samos provine din poemul localnicului Aspius - contemporan în secolul VI î.C. cu 275


localnicul Pitagora - care a afirmat despre Zeul Poseidon că a avut un fiu numit “An-Ka-ios” / Ankaios, care a fost şi primul rege al Lelegilor, instalat acolo împreună cu femeia sa Samia / fiica lui Meandru şi cu anturajul lor (în vecina Insulă Chios, legenda întemeierii era similară, acolo fondatorul fiind amintit ca Ion / An); conform istoricului Herodot Karka 1:171 - în secolul V î.C. - prin Lelegi se înţelegea o veche denumire a Carianilor / Gherghiţilor din V Anatoliei iar privind localităţile Magnesia şi Antiohia de pe Râul Meandru, în secolul II î.C. Insula Sfântului Moş “Sa-mos” / Samos a emis 2 decrete (câte unul pentru fiecare oraş), anunţând rudenia lor, ca descinzând din aceeaşi străveche familie.

gazde reflectând ambele sensuri - atât a sfinților oaspeți / “goștii” = “goş-tii”, cât și a divinilor stăpâni sau a stăpânelor divine / “gazde” = “gaz-de” - împreunările sexuale având loc totdeauna pe jos, pe sacrul Pământ Ga, nu în interioarele colibelor ori corturilor sau în paturile din odăi, ci în iarba din grădini, fiind foarte importantă unirea sub cer). “Dicţionarul universal al limbei române” din 1929 a definit “poala” ca “spaţiul dintre pântece şi genunchi” (când şade o persoană ţinând de pildă pe cineva astfel) iar “Dicţionarul explicativ al limbii române” din 2009 a enunţat că expresia “a duce pe cineva în poală” însemna “a proteja” / “a ocroti”; ţinând cont că înţelesul pentru “poală” a fost şi de “sân” (corespunzător “Dicţionarului limbii româneşti” din 1939, “Dicţionarului etimologic roman” din 1966, etc.), legătura “poalei” cu părţile intime ale gazdei ocrotitoare au ajuns foarte apropiate, datorându-se aceleiaşi generări. În 1875, cercetătorul Englez Thomas Inman a scris că “se poate remarca: denumirea Yoni era masculină și denumirea Linga era feminină; în marele trecut, ambele organe genitale au fost embleme sfinte (cam așa cum e crucea azi pentru creștini). Unirea lor producea energie - puterea generatoare naturală - astfel provenind sursa vieții (la fel cum se observa că era de la soare / cer și pământ)”. “Enciclopedia lumii hinduse” din 1992 - editată de Răm Garg - descrie: “Argha = simbolul special al Zeiţei Durga / Părvatî, ca o cupă din mijlocul căreia răsare virilul organ Lingam, marginea fiind numită Yoni. Argha de la hinduşi e aceeaşi cu ceea ce vechii Greci au numit Argo. Hinduşii dăruiesc Argha miresei: e un vas în formă de navă, utilizat la nuntă pentru libaţii iar apoi se foloseşte la păstrat parfum sau apă sfinţită”. (În Sanscrită, “lingam” însemna şi “corn”). “Cyclopaedia” Galezului Abraham Reese 1743-1825 a prezentat: “În Argha se pune o floare - cu numele Sanscrit ‘p’hulla’ - având sensul mistic al unirii puterilor, prin libaţii; ideea că ‘p’hulla’ a dus la Grecul ‘phalus’ (ori Latinul ‘bulla’) corespunde puternic, în sensul că Şiva - partenerul Zeiţei Durga - avea ca simbol tridentul, la fel ca Poseidon / Neptun, obiect Sanscrit numit Trifula / Triphala, indicând trifurcaţia, la fel ca şi cei 3 ochi. În timpul Potopului, puterile generatoare - feminină şi masculină - au prezervat umanitatea, reprezentarea fiind dată de Argha, prin elementele sale, Yoni şi Linga; similar ca în vechea Indie unde erecţia lui Şiva / Maha-Deva era reprezentată prin Argha - în vechiul Egipt, Osiris era purtat în Arcă de oamenii săi”. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Termenul ‘lingam’ înseamnă ‘semn’. Rădăcina acestui cuvânt e aceeaşi cu ‘langala’ = ‘plug’, rădăcina desemnând atât hârleţul, cât şi falusul. Lingamul a fost deci falus şi simbolul procreaţiei. Lingamul era semnul izvorului vieţii. Numai dualitatea cu ‘Yoni’ - care simboliza organul genital feminin - îi permitea trecerea de la principiu la manifestare. Yoni = matricea era altarul / cuva care înconjura lingamul. Fertilizarea pământului se exprima în mod ideal prin lingamurile naturale - existând prin ele însele - pietre înălţate în vârful munţilor. Lingamul - simbol central - era şi un simbol axial; în Yoga, unirea dintre lingam şi yoni dă naştere cunoaşterii”. Arca a fost cunoscută în străvechiul Egipt. Marile monumente din N Egiptului - la distanţă geografică relativ scurtă / apropiată faţă de locaţia fostei Atlantide - sunt acolo orientate nu faţă de timpul presupus de mulţi ca al realizării lor, ci faţă de cerul mijlocului mileniului XI î.C. (după cum a reieşit din reconstituirile astronomice computerizate, atât pentru Sfinx,

Simbolistica păgână (începând din Epoca Pietrei) ridica linga / penisul în poziția supremă - cu sau fără vulvă, contra-partida sa, împreună reprezentând mai ales divina androginitate numită Argha / Ghargha - emblemele falice / erecte dominând societățile aproape pretutindeni; mai multe penisuri împreună însă semnifica castrare. În Română s-au fixat verbe vechi ale acţiunilor conectate (de pildă, un verb atestat Traco-Dac pentru “a linge” a fost “a licăi), ca - încă în uz - “a pupa” / “pu-pa”, “a linge” / “lin-ge”, “a suge” / “suge”, etc.; de altfel, în spaţiul Român în Epoca Bronzului a fost atestată existenţa Sigină, cu legături între Sfinţii Gini din Ghergania / Media - Ţara Magilor - în acel areal Caspic de pildă populaţia Sa.Gaz în mileniul III î.C. (strămoşii SaGarti / Sf. Gardieni, ai Guţilor Sumerieni, respectiv ai Geţilor, ş.a.) fiind a celor care la început au fost bine primiţi, în IndoEuropeană “gos” fiind “oaspete”, înţelegându-se prin “Sa-Gaz” = “sfinţi oaspeţi”, aşa cum “goşti” în Banat înseamnă la fel / de pildă “guest” acum în Engleză, apoi ei devenind sfinte gazde după cum a rămas consemnat istoric, de pildă la Amazoanele de la poalele Caucazului dezvoltându-se aşa “sacra prostituţie”, când localnicele pământene se împreunau şi cu străinii / văzuţi ca vizitatori divini: ritul era moştenit Pelasg (oglindirea dintre goști și 276


Înaintea citaților Antici Europeni Mediterani, în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 2:143 a consemnat ce a aflat în capitala Egiptului de atunci, Teba (nume ce-şi avea corespondentul EurAsiatic Deva / Dava din “diva”, adică “sacrul suflet” DiBa / DaBa - după cum au studiat lingviştii, echivalenţele “T”/“D” şi “B”/“V” fiind temeinic demonstrate, o versiune similară pentru TeBa fiind şi Ghe-Ba = “Sufletul Pământului”), că “de la domnia zeilor au trecut 345 de generaţii”, ceea ce - conform aritmeticii lui, bazată pe considerarea a circa 3 generaţii / secol - ar fi însemnat mileniul XII î.C.; mai interesant e că istoricul Herodot a scris despre acele generaţii din Egiptul pre-dinastic ca fiind ştiute nominal drept “Piromis” / “Piro-mis” (literalmente ale “moşilor soarelui sacru” / “bătrânilor focului”, însemnând - după cum a notat - ale “oamenilor onorabili”): cu reprezentările în interiorul Templului din Teba ca nişte coloşi din lemn, erau vechii conducători de pe valea inferioară a Nilului, ca ramură Pelasgo-Arimă similară celei a vechilor conducători de pe valea inferioară a Dunării. Arabii numesc piramidele “Haram” - adică monumente Arime - în România construcţiile mari străvechi fiind ştiute ca ale Uriaşilor Pelasgi / Arimi; de altfel, “Enciclopedia orașului Târgoviște” (publicată în 2012 de către Primăria Târgoviște) a scris despre Imperiul Arimilor / Pelasgilor că era sub conducerea Tergastai = “Terga-stai” - însemnând “Casa Împărătească” - “care și-ar fi avut așezarea exact pe locul Târgoviștei actuale”, Terga rezonând cu Gherga iar “stai” fiind locul unde stătea Gherga, respectiv “casa”, ceea ce echivala numele Gherga cu calitatea sa, de “împărat” / “rege”: Dr. George Coandă - istoric din familia academicianului A/Român Henri Coandă - fondator al Universității Valahia din Târgoviște, susține puternic și public această ipoteză (că Imperiul Pelasg și-a avut cândva capitala la Târgoviște, condus de Uriașul Terga = împăratul Gherga). Istoricul Anatolian Herodot Karka explicit a scris “πίρωμιν ἐκ πιρώμιος”, adică “Piromis după Piromos” = “Piro-mis după Piro-mos”: neîntrerupt, acei vechi conducători ai Egiptului au condus timp de 345 generaţii, de la “domnia zeilor” până la el (acelaşi şir de statuete - “Piro-mis” / “Piromos” - fiecare realizată de câte un Mare Preot la timpul său, a fost văzut în Templul din Teba înainte de Carianul Herodot din Halicarnas şi de către Carianul Hecateu din Milet); ţinând cont de contextul de atunci, aproximativ ultimul sfert dintre acele reprezentări - cele mai recente - erau ale faraonilor. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura sa e aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele greceşti, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legământul dintre pământ şi cer în moschee, etc. Templele sunt replici pământeşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice; teologia şi cosmologia devin astfel solidare în mintea oamenilor, ca în lucrările lor închinate zeilor. ‘Templum’ însemna - la origine - porţiunea de cer pe care augurul roman o delimita cu ajutorul beţişorului său şi înlăuntrul căreia urmărea fie fenomenele naturale, fie zborul păsărilor; acest termen a ajuns să desemneze locul sau edificiul sacru în care se practica observarea cerului. Tot astfel, cuvântul grecesc ‘temenos’, care vine din acelaşi radical indo-european ‘tem’ (a tăia, a delimita, a împărţi), desemna locul rezervat zeilor, incinta sacră dimprejurul unui sanctuar şi care era un loc inviolabil. Rezumat al macrocosmosului, templul este o

cât şi pentru cea mai mare piramidă din lume, singura ce mai există dintre “minunile” Vechii Lumi - ele fiind pe Platoul Ghiza / Gizeh din Egipt - aşa după cum se poate vedea în imaginile următoare); privirea Sfinxului era spre Constelaţia Leului (aşa cum îşi avea poziţia pe cerul mileniului XI î.C. din emisfera Nordică, sub constelaţia Ursa Mare şi constelaţia zisă Lupărie de Români = Leul Mic), mărturiile culese din Egipt de Europeni Mediterani - ca Platon ori Diodor Sicul indicând tot mileniul XI î.C. ca acela de referinţă iar eroziunea pluvială a Sfinxului în arida sa locaţie, unde ploile sunt reduse de milenii, conducând către o concluzie similară, spre aceaşi mileniu XI î.C. de “la început”: 3 abordări diferite - astronomică, istorică şi geologică - completează abordarea circumstanţială, despre contextul raţional al vechimii de fapt Atlante, că şi-a avut debutul imperial în mileniul XI î.C.

277


imagine şi a microcosmosului: el e deopotrivă lumea şi omul”. Este de remarcat despre prima perioadă a Egiptului că a fost Pelasgă, atât din perspectivă etnică, cât şi religioasă. Pentru aşa ceva stau mărturie atât vechile tradiţii, cât şi descoperirile arheologice, relevând că înaintea Egiptului faraonic a existat Egiptul Pelasg. Primii conducători ai Egiptului predinastic / pre-faraonic au fost zeii iar singurii dintre cei străvechi având epitetul de “divini” au fost Pelasgii. Egiptenii credeau despre ei că erau cei mai vechi oameni din lume, asemeni Pelasgilor (după cum a scris şi istoricul Diodor din Sicilia). Tot caracter Pelasg avea şi religia vechilor Egipteni: ei credeau în părinţii primordiali Cer şi Pământ, adică în cei 2 Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zei-moşi” (e de ştiut că “Lexicograful Suida” din capitala Imperiului Bizantin a consemnat despre Zalmoxe că era şi numele supremei divinităţi feminine - adică se folosea şi pentru Marea Mamă Ghea - pe lângă puterea creatoare a Cerului ca forţă luminoasă / strălucitoare, Cultul Pelasg adorând şi puterea productivă a Pământului Ga); în vechiul Egipt genurile asociate Cerului şi Gliei au fost inverse faţă de cele adorate în vechea Europă. În “Cartea Egipteană a morţilor” se face amintire de “ţara cea divină şi fericită de la miazănoapte, situată lângă râul mare şi sacru, unde s-au născut zeii”: aşa ceva faţă de Egipt corespunde spre Nord tocmai cu spaţiul actualei Românii, având Valea Dunării, fiind parte a Imperiului Atlant / Borean = Raiul, adică spațiul unde erau zeii. Vechii Egipteni aveau aceeaşi credinţă în nemurire ca Hiperboreii (iar întreitul stâlp ceresc = Coloana Cerului figura printre ornamentele lor, Obeliscurile fiind “stâlpi de priponire solari”). Vechii Egipteni numeau “Lumea Cealaltă” ca “Neteru Khert” (desigur aşa pronunţând “Gherg”), popular zicându-i “Tuat” / “Duat”, adică un “tot” al “duetului” format împreună de către Cer şi de către Glie: în “Ţara Zeilor Muntelui” era “Marea Casă a celor Doi” (Cerul şi Pământul, adică cei 2 Zalmoxe / “gemeni divini”, aşa cum mai erau ştiuţi); Duatul era conceput ca un cerc divin, în apropiere având un mare râu cu multe braţe şi munţi cu trecători (inclusiv “Cartea lui Enoh” - dedicată erei pre-diluviene - a descris aşa “Ţara Zeilor”), asemenea caracteristici corespunzând la N de Egipt numai spaţiului CarpatoDunăreano-Pontic. În secolul III, Kilikianul Diogene Laertius a notat că Egiptenii posedau însemnări despre 373 de eclipse solare şi 832 de eclipse lunare iar calculele astronomice de control au arătat că acelea cuprindeau o perioadă de 10 milenii: un timp al începutului observării sistematice a cerului anterior - cu puţin - celui notat de Platon.

În imaginile anterioare s-au putut vedea cele 2 specii de lei “Panthera leo” ce existau pe atunci în spaţiul CarpatoDunăreano-Pontic, acum dispărute - de peşteră “spelaea” / în extincţie la Potop şi Asiatică “persica” / înfrânată până în Antichitate - leoaicele lor fiind emblematice timp de milenii ca însoţitoarele favorite ale Marii Mame a Pământului Ga / Ghirghe. În “Legile” 3:677, Platon a scris că anterior lui cu un “myriad” de ani (adică 10 milenii) au fost o mulţime de inundaţii: într-adevăr, atunci - în mileniul XI î.C. - se încheia ultima glaciaţiune a planetei, aşadar consemnarea sa a fost precisă. Probabilitatea întemeierii Atlantidei la mijlocul mileniului XI î.C. nu e o presupunere “abruptă”, ci pe de o parte poate fi legată simetric de mileniul scurs între înfiinţarea primelor aşezări în Peninsula Anatoliană, respectiv în Peninsula Hemului / Balcani (la mijlocul mileniului X î.C.) şi înfiinţarea primei aşezări în Hem / Egipt (la mijlocul mileniului IX î.C.), tot un mileniu putând fi pe lângă acel mileniu şi durata anterioară, marcând începutul civilizaţional întemeiat de cuplul Clitoris-Poseidon iar pe de altă parte poate fi legată de reperele astronomice ale Constelaţiilor Leului şi Orion - celebrate prin cele mai mari monumente ale Egiptului - ca fiind ale “începutului”; “Hema” însemna “sânge” (provenind din “incandescent” / “cald”). Cu alte argumente - căci sunt foarte multe în acest sens - etnograful Român Adrian Bucurescu a ajuns la concluzii similare: fabuloasa Atlantida s-a scufundat în Marea Neagră iar în cinstea ei vechii Egipteni au realizat la Ghiza / Gizeh - lângă care a fost aşezarea On / Heliopolis, oraşul lui Ra - Sfinxul / cea mai mare statuie din lume, a leoaicei privind spre Constelaţia Leo aşa cum era pe cerul mijlocului mileniului XI î.C. (e de observat că Horus, Hermes, Helios, ș.a. făceau parte din aceeași familie cerească). Constelaţiei Orion îi era asociat Osiris, Zeul “Lumii Celelalte”; pe lângă apropierea dintre Orion și Uran, e de observat că țăranii Banatului sunt tradițional numiți “paori” / “pa-ori” (“pa” fiind “sfinți” iar “ori” fiind “solari”), putându-se înțelege în denumire străvechiul lor statut de “sfinți solari”. Orion / “Ori-On” era ştiut de Sumerieni / Ghiengar ca mesagerul / curierul dintre Cer şi Pământ - fiind păcurarul / păstorul lui Anu, Zeul Cerului - iar vechii Greci, printre care şi Gherghinul Hesiod / anterior lui Platon, au indicat că Gigantul Orion era fiul Euryalei / Gorgonei mijlocii, nepoată a lui Pontus, cu Poseidon (vechii Evrei îl numeau Ghibor pe Orion): numele Sumerian al lui Orion - ştiut ca “lumina Raiului” - era UruAnna iar vechii Greci au notat că Uriaşul vânător Orion (de străvechi origini Egeene, nepotul Zeului Poseidon) a fost 278


Pontic s-a format stepa E Europeană; populaţiile, în amestec cele din Ural cu cele pre-IndoEuropene, nu vânau animalele mari - ca mamuţii sau rinocerii lânoşi - dar nici nu se avântau în deşii codri sau pe râurile mici, preferând habitatul pe lângă fluvii (la S de Anatolia s-a instaurat un climat arid iar la N de Anatolia climatul era blând, ceea ce a determinat mari migraţii din V Asiei în E Europei, Bazinul Dunării inferioare fiind una dintre destinaţiile preferate). Înaintea Potopului, existau legături strânse între Mesopotamia şi Europa, aşa după cum reiese din cercetările comparative arheologice şi culturale despre Epoca Pietrei; Potopul a fragmentat fosta arie de convergenţă, în timp efectele accentuându-se prin caracteristicile dobândite oriental, respectiv European. Nu toate miturile diluviene din Mesopotamia se referă la o mare catastrofă, unele fiind despre inundaţii locale; în V Asiei şi în SE Europei însă s-au păstrat mituri diluviene despre distrugerea ‘Vechii Lumi’. Se pare că dezastrul natural a fost în mileniul VII î.C., afectând riveranii Mării Negre; nu e surprinzător că mitologia Potopului este cea mai extinsă la populaţiile din regiunea Pontică (în contrast, miturile altor populaţii se referă la cele mai mari catastrofe ca distrugerile recoltelor, eventual la schimbări climatice, etc). În jurul Mării Negre, datorită experienţelor traumatizante ale catastrofei, impactul şocant s-a regăsit în dezechilibrările emoţionale şi în activităţile mentale ale oamenilor afectaţi, cauzând reacţii complexe asupra corpurilor lor (atât sufleteşti, cât şi spirituale): o colaborare între componentele de bază ale acelui complex asigura supravieţuirea (pe fondul spusei că ‘orice mă provoacă, mă face mai puternic’), în timp ce un răspuns haotic conducea la decesul cultural şi chiar personal. Se poate presupune că urmările Potopului au fost variate, între colapsul psihic şi stimularea productivă pentru condiţii mai sigure de trai: în orizontul cultural post-diluvian se pot observa întăririle prin lucrul colectiv de întemeiere a aşezărilor, adoptarea stilului agrar de trai, introducerea de tehnici inovatoare, etc.; de pildă, metalurgia şi scrierea au apărut în Europa mai devreme decât în Asia, însă cronologia nu e atât de importantă, cât relaţiile reţelei culturale cu era prediluviană şi transformările experimentate post-diluvian, căci civilizaţiile nu apar din vid: o civilizaţie rezultă din transformarea unei reţele culturale existente într-una cu caracteristici mai avansate şi proprietăţi mai eficiente. Ansamblul instituţiilor noi depinde de extinderea şi diversificarea dorită, creşterea unora depinzând de nivelul social, cultural sau economic urmărit, ceea ce înseamnă că ele nu erau necesare anterior (de pildă, metalurgia şi scrierea au devenit foarte valoroase, dezvoltându-se într-o societate agrară Europeană). Cuprul - prim metal prelucrat, ca şi aurul avea denumirea în rădăcina ne-IndoEuropeană ‘khalkos’, derivată din rădăcina (de asemenea ne-IndoEuropeană) ‘khalke’ pentru culoarea purpurie; scrierea era ideografică - la fel fiind şi apoi în N Indiei - fundamentată religios şi nu economic (după cum mult ulterior a fost în Mesopotamia). Stereotipul de ‘Lumea Veche’ şi-a confirmat statutul European şi s-a instalat astfel în lume; la modul global, arheologii şi istoricii culturali care nu includ în paradigmă Vechea Civilizaţie Europeană şi Civilizaţia din N Indiei - ca protagonistele ce îmbracă Mesopotamia şi Egiptul - sunt mărginiţi, limitaţi în deficienţa de a aborda doar ‘modelele standard’ ale respectării Mesopotamiei şi Egiptului (ulterioare în timpul istoric): de exemplu, puterea Europeană postdiluviană s-a evidenţiat prin egalitatea genurilor feminin şi

pruncul Gorgonei mijlocii, Uriaşul “Ori-On” / Orion apărându-le ca acela care trecea strâmtorile şi marea prin vad; pe baza papirusurilor din secolul III î.C. ale poetului Elen Euphorion, cercetători ca arheologul Canadian Peter Oleson, Britanicul Robert Graves 1895-1985, ş.a. au presupus legătura dintre Orion şi “urină” ca fiind de la străvechiul ritual de fertilitate instituit de marele vânător / păstor, prin care se credea că sperma sau urina taurului colectată într-o hârcă (tigvă / țeastă) de taur şi îngropată pentru 10 lunaţii durata unei sarcini umane, de circa 9 luni solare - transfera practicanţilor apreciatele însușiri ale sale. În “Lumini din depărtări”, savantul A/Român Gheorghe Muşu a notat: “Despre Orion, fără vreo relaţie cu fondul indoeuropean, se poate vedea că în hatită era ‘ureş’, în hitită era ‘uri’, în luvită ‘ura’, etc. Reprezentarea lui Orion era ca Uriaş care aducea pe umeri primăvara - asemenea lui Hercule - reprezentare ce evidenţia atât forţa colosală a respectivilor, cât şi ‘slăbiciunea’ anotimpului frumos la începuturile sale, adus de peste mări şi ţări”. De pe Marea Mediterană, intrarea în Delta Nilului se făcea obligatoriu pe la Karba / numele vechi Egiptean (Tarichea / numele menţionat de istoricul Anatolian Herodot sau Heracleum / numele menţionat de geograful Anatolian Strabon): port acum scufundat, în care se afla Templul lui Hercule (pe uscat, lângă el, împăratul Makedon Alexandru “cel Mare” a întemeiat Alexandria, acum cel mai mare oraş al Egiptului după capitala Cairo).

În 2006, Dr. Harald Haarmann a scris: “Măsurătorile geologice la Lacul Aral şi Marea Caspică au relevat că acelea în mileniul X î.C. au fost puternic alimentate de topirea calotei polare, tot atunci crescând marile lacuri din N Europei - Onega, Ladoga, etc. - pe locul actualei Mări Negre fiind Lacul Pontic, puţin afectat de acel prim aflux. Atunci în N 279


masculin iar puterea hindusă - tot post-diluviană - s-a evidenţiat prin egalitatea economică rurală cu cea urbană (egalităţi ce de la ele nu s-au mai întâlnit în lume), simbolurile religioase Europene fiind ultima oară regăsite în Troia timpurie şi Ugarit iar cele economice hinduse în Sumeria. Memoria colectivă - ce lucrează ca motorul identificării culturale - este în orice mediu o acumulare continuă (dovedită ca genetic codată) şi nu e liniară, procesul transmiterii şi al transformării fiind aleator; multe ecouri ale celor care au fost s-au propagat de-a lungul mileniilor, postdiluvian începând cu arealul circum-Pontic”. Imaginile următoare redau o colibă consolidată cu oase de mamut - din timpul ultimei glaciaţiuni - de la Mezihirich / Mezhi-rich 49,38 lat. N, 31,24 long. E, în regiunea Cherkasî din Ucraina (cucerită de Homo Sapiens de la Cro Magnon):

Rhea / Dunărea = Râul Rheii; e de ştiut că pre-diluvian, Niprul, Nistrul şi Istrul / Dunărea au constituit împreună o deltă uriaşă în N Lacului Pontic (pe actuala platformă Nordică a Mării Negre, Dobrogea şi Crimeea pe atunci fiind unite), Insula Şerpilor / Dragonilor fiind un rest din vechiul mal al Fluviului Dunărea / Istru, la locul unde primea Nistrul, apoi ea - cea mai notabilă Insulă din Marea Neagră - fiind reţinută de folclorul Ucrainean ca “Ostrovul Zmeilor”.

În 1936, profesorul Gheorghe Năstase de la Facultatea de Geografie din Iaşi / România a descris îndeaproape văile submerse ale Dunării / Istrului, Nistrului şi Niprului, arătând foarte clar că Lacul Pontic avea nivelul cu peste 100 metri mai jos decât Marea Neagră actuală, înaintea inundării (a peste 100 de mii kmp din N său) având ţărmul apusean la circa 100 km spre E; în 2008, cercetătorul Român Sergiu Haimovici în “Transgresiunea Mării Negre din neoliticul timpuriu” a scris: “În NE Mării Negre au fost găsite dune submarine la adâncimea de 90 metri, în cadrul platoului continental, care arată o eroziune eoliană cu o structură şi morfologie caracteristice unui mediu de deşert (acum 9 milenii a fost o vreme aridă destul de importantă). S-a găsit de asemenea - nisipul rezultat prin eroziune eoliană, arătând şi el o trecere bruscă şi nu lentă a sa, astfel că dunele respective au ajuns submerse într-un timp foarte scurt (2-3 ani?). Le apreciem drept indicii că a avut loc o umplere de tip potop a Mării Negre, când ea a ajuns la nivel cu Mediterana / Oceanul Planetar. Marea Neagră este de un tip special, aproape unic: sub 200 metri adâncime, este reprezentată de o zonă moartă pentru fauna marină. Acest lucru se datorează faptului că Marea Mediterană sub forma unui ‘potop’ s-a revărsat în Marea Neagră Veche, ce era un lac doar uşor salmastru. Locuitorii arealului poate erau pe aceeaşi treaptă de civilizaţie cu cei care au existat în Semiluna Fertilă. În 1978, Alexandra Bolomey şi-a pus întrebarea de ce în Dobrogea a lipsit cu totul Cultura Criş - răspândită în restul României - iar în Dobrogea neoliticul a început doar cu Cultura Hamangia din neoliticul terminal. Este posibil ca ‘potopul’ din Marea Neagră să fie răspunzător de această absenţă”. (Îngroziţi de Potop, Atlanţii au trecut Carpaţii, în Ardeal, Banat şi Crişana / stabilindu-şi centrul de putere la Gherdap). Pre-diluvian, pe malul Sud Pontic, adică N Anatolian - din Gorghis / Kolkis până la Garga-nele / Dardanele, strâmtoare ce era una din “Porţile Raiului” / anume cea principală - Ghergarii şi partenerele Ama-zoane / fiicele Marii Mame, vegheau intrarea în Rai, toți împreună fiind ştiuţi drept gardieni. Apelativul de “pontifi” pentru mesagerii dintre Cer şi Pământ, aşa cum ulterior au perpetuat înţelesul în lume împăraţii şi înaltul cler, provenea de la nobilii Ghergari / Gregori Pontici, gardienii care vegheau /

Primul nume al Mării Negre - formată pe locul Lacului Pontic - a provenit de la numele primului dintre cei 3 zei acvatici (Pontus, Oceanus, Poseidon): de la Pontus Gargarus. Denumiri Ghergare s-au păstrat în întregul areal circum-Pontic, în toponimie relevante fiind Anatoliana regiune Pontus - numită Antic Garghia / Khaldia - şi Caucaziana Gorghis / Kholkis (din Georgia), vecine: constituiau zona dintre Caucaz şi Anatolia care era populată de “zânele Marii Mame” / adică de Ama-zoane şi Ghergari. Pentru migratorii din Asia Centrală ajunşi acolo, marele lac cu apă dulce de la poale - controlat de Ghergari - era “Pontus”: “puntea” către “Lumea Cealaltă” - adică spre însoritul Rai - întins pe zona dulcilor ape din Nord, unde era “ţinutul dănelor” = “Eden”, de la răsărit la apus fiind curgătoarele paleo-ape / “dăne”, ale Fluviului Ră (adică ale Rheii - respectiv Gorga / Volga - cea mai mare apă curgătoare din Europa), Don, Dnieper / Nipru, Dniester / Nistru şi Dănu280


observau (îşi păzeau Raiul, posesia / proprietatea lor): erau “îngerii” / “cheru-vimii” Gherga care făceau legătura (constituiau şi facilitau “puntea”) dintre Cher / Cer şi Glie / Ga - după cum se reflectă atât din nume, cât şi din semnificaţii - ajutând comunicarea între civilizaţiile diluviene “gemene”, cea Sudică a Cornului Abundenţei patronată de Marea Mamă ale cărei brunete Hamite iubeau culoarea roşie / purpurie şi cea Nordică a Imperiului Atlant patronată de Zeul Timpului şi Cerului ai cărui blonzi Hiperborei iubeau culoarea albastră / turcoaz; e de observat despre culoarea purpurie / roșie - numită “khalkhe” / “garghe” în vechea Greacă - că o reda pe cea a extremității penisului, care era “pură” (considerare derivată din Cultul Falic - larg răspândit cu mult dinaintea vechilor Greci, încă din paleolitic - vulva dezvăluind aceeași culoare, vascularizările puternice relevând de fapt esența vieții, anume sângele). În 1885, istoricul literar Român Dem Teodorescu a publicat o colindă “de flăcău” despre “vânătorul de însurătoare”, voinic care a sărit în mare, a trecut-o în 3 zile, apoi a ieşit “neapătat” pe malul celălalt; îndată ce a dat ochii cu “Grădina Raiului” - unde “la umbra merilor” era în toi “hora zânelor” - după ce a dat “bună ziua” numai o zână i-a răspuns, anume cea care de fapt l-a ales de mire (e de ştiut că Tunguşii evitau să calce pe umbrele altora iar Yakuţii interziceau copiilor să se joace cu ele). Dr. Adrian Poruciuc a comentat în 2013: “Elemente precum hora zânelor şi raiul de peste mare ne îndreaptă spre un substrat mai arhaic al folclorului românesc, anume unul dominat nu de viteji călăreţi (dintre cei care reprezentau mai ales tradiţii patriarhal-androcentrice indoeuropene), ci de fecioare măiestre, reprezentante ale imaginarului preistoric specific zonei denumite astăzi, de către tot mai mulţi specialişti, ‘Vechea Europă’.” (Potopul s-a întâmplat înaintea domesticirii cailor, fapt petrecut pe malurile Pontice; postdiluviana civilizaţie a Vechii Europe n-a apărut din senin, ci era continuatoarea celei diluviene a Imperiului Atlant din răsăritul Europei, care îşi avea la Potop baza Pontică: după Potop, Vechea Europă şi-a avut baza la Gherdap, în Defileul Dunării de la Porţile de Fier).

Europa Estică (Imperiul Atlant) Annuna / “An-nuna” erau prinţii “nun” ai Zeului An, derivaţia regală de “prinţ” = “nun” provenind din “prunc”; “dă-nu” însemna “sfânt prunc”, căci “dă” era particula divină pentru “ză” / “zeu” ori “sfânt” iar particula “nu” deriva din “nun” pentru “prunc” / “prinţ”: râul / apa curgătoare “dănu” era pruncul divinei Rhea (lingviştii, printre care şi Românii Marian Ciucă, Margareta Sfirschi ş.a., au demonstrat că în vechime deseori “G” era acoperit prin alofonul lui “N”, de tipul consoanei sonore nazală velară, astfel încât literalmente “Nun” era de fapt “Gug” / “Nuna” = “Guga” / “Gâgă”, Annuna - pruncii lui An - fiind prinţii Guga sau Gâgă / Ghighi, copiii lui An). La Români “nuni” / “nănaşi” au rămas să fie “naşii de la nuntă” (în Sanscrită “nana” = “mama”, în vechea Greacă “nanna” = “mătuşă” iar “nonnos” = “bunic”, în Albaneză “nane” = “mamă” iar “nun” = “naş”, etc.; academicianul Român Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică” a arătat că sufixul “-aş” era de origine Tracă). De altfel, conform “Dicţionarului etimologic roman” din 1966, “goghe” la Români e “copil” / “prunc” (ca termen dovedit Trac, sub forma “gogă” însemna “fantomă” / “stafie”); o preocupare de gen a avut mai pe larg în 1893 academicianul Român Petriceicu Haşdeu (nepot al Vlahului Tadeu Hâjdeu 17691835 din S Polonez), care a scris: “Egalităţile ‘ghi’ = ‘bi’ şi ‘ki’ = ‘pi’ (ca ‘ghine’ pentru ‘bine’, ‘corghi’ pentru ‘corbi’, ‘cerghi’ pentru ‘cerbi’ sau ‘luki’ pentru ‘lupi’, ‘kicior’ pentru ‘picior’, ‘okinci’ pentru ‘opinci’, ‘kiatra’ pentru ‘piatra’, etc.) erau la Români un fonetism străin graiului bărbătesc, caracterizând în specie graiul femeiesc, aşa că bărbaţii cari rostiau astfel erau porecliţi cu despreţ ‘feciori de babă’.

Orientul Apropiat (Cornul Abundenţei)

281


Nimic mai femeiesc ca noţiunile de ‘piept’ şi ‘pieptene’ în lupta cea seculară între fonetismul bărbătesc şi cel femeiesc (‘ki’ arătându-se aproape pretutindenea mai forte decât ‘ghi’) iar vorbele isolate ‘kiept’ şi ‘kieptene’ au izbutit a se furişa până şi la Istriano-Români. De aici rezultă că: 1) guturalizarea labialelor există în toate dialectele, cel DacoRomân, cel Macedo-Român şi chiar cel Istriano-Român; 2) ea este foarte veche, deoarece se urcă mai sus de formarea acestor dialecte, a căror despărţire nici într-un caz n-a putut fi mai nouă de secolul X; 3) în toate aceste dialecte ea se înfăţişează ca un element de tot femeiesc, persistând chiar acolo unde nu s-a putut încuiba în restul graiului; 4) oriunde s-a introdus la noi şi s-a propagat acest element de tot femeiesc, el a întâmpinat o crâncenă rezistenţă din partea elementului cel bărbătesc al conservării labialelor. Dar cum oare să se explice o asemenea dezbinare lingvistică între cele 2 sexuri în sânul unei singure naţiuni? Pretutindenea unde o naţionalitate s-a născut prin cucerire, elementul cuceritor cel bărbătesc vorbia la început o limbă cu totul alta decât elementul cucerit cel femeiesc. Dintre copiii născuţi din căsătoriile bilingve, băieţii se dezlipeau mai curând, sustrăgându-se astfel înrâuririi mumelor, pe când fetele, rămânând totdeauna sub această înrâurire, conservau cu stăruinţă tradiţiunea graiului femeiesc, pe care veacurile o puteau şterge numai treptat-treptat, aşa că la urma urmelor după ce se plăsmuise deja din amestec o singură limbă pentru bărbaţi şi pentru femei - trebuia totuşi să mai treacă mult timp până să dispară orice deosebire fonetică. Dintr-o cauză analoagă la Eschimoşii din Groenlanda numai femeile schimbă pe ‘k’ în ‘ng’ şi pe ‘t’ în ‘n’. La Români, elementul cuceritor fiind Latinii iar elementul cucerit sau femeiesc fiind Dacii, fenomenul lingvistic ‘ghi’ = ‘bi’, ‘ki’ = ‘pi’ întrucât este femeiesc, nu poate fi decât o rămăşiţă Dacă, nicidecum Latină. Dacii rosteau ‘ghi’, ‘ki’ iar Latinii ‘bi’, ‘pi’. Aplicarea Dacilor - sau mai bine zicând a Tracilor în general - de a guturaliza dinaintea lui ‘i’ poate ea singură să dezlege o enigmă din Heschyus; acel culegător în Greacă a adus pluralul ‘serghi’ în loc de Latinul ‘cervi’ / ‘cerbi’, întocmai ca la Români în ‘cerghi’: el nu spune de unde a luat-o dar nefiind nici Grecească, nici Italică, este învederat că acea glosă nu putea fi decât Tracă”. Pe de altă parte, Românii (dar şi Bulgarii, Albanezii, ş.a.) folosesc “nană” ca “termen de respect cu care se adresează la ţară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă” - conform “Dicţionarului explicativ al limbii române” din 1998 - la bărbaţi fiind “nene”; de pildă, Finezii folosesc şi acum “nainen” pentru “femeie”. În 1999, inclusiv cercetătorul Danez Jens Elmegard - în studierea lingvistică comparativă dintre Indo-Europeană şi Eschimosă - a evidenţiat că pentru “guozd” şi “penis” se foloseau “gulgu” / “kulku”, totul în vechea legătură cu focul. Pentru Marea Neagră, primul nume - de la “patronul” Pontus Gargarus, din prima generaţie divină - s-a păstrat până în Antichitate, începând cu Lacul Pontic (dacă după a doua generaţie divină s-a introdus Oceanus, după a treia generaţie divină posesoare a Raiului s-a practicat denumirea Atlantă, de la Atlas / primul născut al Zeului Poseidon), ultima denumire, de “Neagră”, provenind atât din faptul că era “Nordică” faţă de botezători, cât şi de la culoarea sa întunecată pe timp de furtună; e de observat că în Latină, “furtuna” / “furtunos” era “Gurges” (ce însemna şi “vârtej”, respectiv “mare”).

Gurges: roata furtunii În natură, uriaşele spirale de aer cald ridicate în vârtej ca o pâlnie prin interiorul cărora coboară aerul rece sunt grozavele tornade, considerate încă din mare vechime ca exprimând puterea divină; imensa lor forţă a fost respectată în dimensiuni religioase din trecutul îndepărtat. Trecerea aerului polar peste Sudicele ape încălzite provoacă asemenea fenomene de rotaţie rapidă - însoţite de descărcări electrice şi de sunete grave, ca mugetele - ducând apoi la ploi torenţiale. În timpul încălzirii globale ce a condus la încheierea ultimei glaciaţiuni, în marginea calotei polare Nordice aflată în procesul topirii s-au manifestat tornade în mod regulat, foarte frecvent, pentru timp îndelungat şi cu intensităţi diverse, ceea ce s-a fixat în amintirile rămase, prin suprema venerare ajunsă inclusiv personalizată - a spiralei (cea a furtunii fiind mai însemnată decât cea a focului), a fulgerelor, a intensităţii audio de tip “muget”, a debitului revărsat prin ploaie, etc.; ca atare, străvechiul vocabular religios a păstrat nu doar “Gurges” pentru “roata furtunii”, ci şi vârtejul tornadei ca emblematic pentru Gherga, respectiv concepţia religioasă despre Gherga a contemporanilor ca făcând posibile asemenea manifestări, prin puterea deosebită derivată din cununia Cerului cu Pământul, deopotrivă definind familia Ghergară a zeilor şi familiile credincioşilor Gherghi / Ghergoi corespunzători (mai ales în timpurile din urmă cu circa 10-8 milenii când - în conjunctura sfârşitului glaciaţiunii asemenea fenomene se petreceau curent în Bazinul Pontic şi la poalele Carpaţilor, îndeosebi la N de Dunăre: de altfel, cea dintâi denumire post-Potop a Mării Negre a fost de “Pont Axein”, adică “ne-ospitalieră”, arealul fiind celebru din cauza deselor furtuni, ce cu timpul s-au tot redus, traversarea însă rămânând tradiţional recomandată totuşi numai pe timp senin). Marea Neagră nu îşi avea denumirea de “neospitalieră” din cauza vreunui inconfort minor al riveranilor săi (în marele trecut, riveranii altor mări nu şi leau numit negativ), ceea ce îndreptăţeşte atenţia de gen asupra sa, îndeosebi fiindcă străvechile mărturii au indicat că etimologia sa se datora climei: vântul / aerul dintotdeauna a fost unul dintre elementele principale ale vieţii, la fel ca apa sau argila (lutul / pământul).

282


umblătoriu pe râuri’. Podul Soarelui de la Marea Neagră - ori de pe Dunăre - de care ne face amintire legendele Române, care apare în tradiţiunile Greceşti ca o barcă pe Oceanul din Nordul Traciei iar în legendele Egiptene ca o barcă pe Râul Nun, se numia aşadar ‘ponto’ încă în primul period al dominaţiunei Pelasge la Marea Neagră şi Dunăre. În acea eră depărată preistorică, comunicaţiunea pe Marea Neagră, ori pe Istrul de Jos, ni se înfăţişează astfel ca un privilegiu particular al Templului lui Apollo Hyperboreul din insula de la gurile Dunării iar Hercule, după cum ne spun legendele Greceşti, voind să vină din ţinuturile Sud-Vestice ale Asiei la Hyperborei, a trecut peste mare cu barca Soarelui (Apollodori 2:5). Partea de jos a Dunării de lângă Deltă (Eri-dan) mai purta încă numele geografic de Pad-os (Diodori 5:23), adică ‘Pod’; iar Iordanes - care probabil a fost născut în Mesia - ne spune că Thamiris, regina Geţilor, după o luptă ce o avuse cu regele Cyr, a trecut în Sciţia Mică / Dobrogea şi în locul numit ‘Podul Mesiei’ (‘Pons Moesiae’) a numit oraşul unde era şi adorată. Împrejurarea că numirea de Pontos s-a dat nu numai Mării Negre dar şi la o parte din ţărmurile de Nord-Est ai Asiei Mici, pe unde se făcea comunicarea peste mare între părţile de sus ale Eufratului şi Sciţia, confirmă pe deplin că originea acestui termen geografic de Pontos se reduce la numele ce s-a dat în vechimea preistorică staţiunilor de unde se făcea îmbarcarea cu luntrile numite ‘ponto’.” (Este de ştiut că un termen vechi în Română pentru barcă - navă / mai rar corabie - era “naie” / termen apropiat de “nou” dar şi de “Noe”).

Tornade pe Marea Neagră Savantul Nicolae Densuşianu membru corespondent al Academiei Române din 1878, ales pe când preşedintele Academiei Române era Ion Ghica iar secretarul Academiei Române era Petriceicu Haşdeu - în “Dacia preistorică” a studiat “Originea numelui ‘Pontos’ pentru Marea Neagră”: “Tradiţiunea despre podul Soarelui la Marea Neagră, ori pe Dunăre, după cum ne spun legendele Române, ascunde în sine, incontestabil, oarecari elemente istorice. Vechile legende Greceşti amintiau de asemenea că Soarele avea o barcă de aur (Pherekydis 33, Apollodori 1:5) cu care dânsul se întorcea în timpul nopţii pe Ocean - Dunăre şi Marea Neagră - iarăşi la reşedinţa sa. Aceeaşi tradiţiune o aveau şi Egiptenii; după credinţele acelora, barca Soarelui se afla pe râul divin numit Nun / Dunăre. La Romani, cel mai înalt ministru al cultului religios se numia ‘pontifex’, adică ‘făcătoriul de poduri’ şi într-adevăr, după cum spuneau Varro şi Plutarh (‘Numa’ 9) în atribuţiunile vechilor Pontifici Romani mai era construirea şi restaurarea podurilor; numirea de ‘pontifex’ se baza aşadar pe oarecari tradiţiuni şi uzuri Antice ale preoţimei Latine. De fapt, vechia religiune a Latinilor era Apolinică: Ianus ca divinitate reprezenta Cultul Soarelui (Romanul Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:7 a scris că Ianus a fost cel dintâi care a ridicat altare lui Saturn - ca unui zeu / cu toate că din vechime se ştia că a fost muritor - şi a dispus ca Grecul numit Cronos patronând timpul să fie considerat ca înaltă autoritate religioasă, căci a fost începătorul unui mod de viaţă mai bun); tot asemenea şi sărbătorile numite ‘Latinae feriae’, care se ţineau în fiecare an la Alba Longa, ne prezintă întru totul acelaşi caracter al ritului şi instituţiunilor Apolinice, ca şi praznicele Hyperboreilor / Pelasgilor de la Istru, ca şi festivităţile cele mari comune ale Pelasgilor insulari la Delos. În particular, tradiţiunea Română despre podul construit de Soare la Marea Neagră, ori pe Dunăre, ne prezintă o lumină neaşteptată cu privire la originea numirii Pontos dată Mării Negre în timpurile ante-Elene. Grecii numiau cu deosebire Marea Neagră Pontos. Însă pentru ce - şi care era sensul fundamental al acestui cuvânt - nici un autor nu ne-a putut spune. De fapt însă această numire de ‘Pontos’ dată Mării Negre devenise învechită încă în timpurile lui Homer şi Hesiod. În literatura istorică Modernă s-a exprimat de unii scriitori părerea că probabil numirea de Pontos se reduce la un cuvânt arhaic de ‘pons’ (punte sau pod), ce ar fi existat în timpurile preistorice la strâmtorile dintre Asia Mică şi Europa. Din punct de vedere istoric, însă nu la ‘pons’, ci la ‘ponto’ (‘onis’) se reduce originea acestei numiri arhaice. În limba cea veche a populaţiunilor de origine Pelasgă, cari se extindeau de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic, cuvântul ‘ponto’ mai avea încă în era Romană însemnarea de ‘luntre’ sau ‘pod

Zona Egee în timpul glaciaţiunii Despre Poseidon - pe lângă că a fost zeul apelor sărate / era fiul Titanilor fraţi Rhea şi Timp / Cronos, copiii Cerului şi ai Gaii - din aceleaşi relatări ale lui Platon se ştie că a întemeiat Atlantida, ca locul unde să trăiască împreună cu muritoarea Grigo / Clito pe care în fine şi-a ales-o ca soţie, de la ea (Clito-regina fiind Clito-ris) derivând denumirea “clitoris” / organul erectil al vulvei, provocând plăceri; ea nu era androgină / asexuată aşa cum era atributul divin, deci fără cruda excizie - adică extirparea clitorisului - practicată religios oriental încă şi azi (de exemplu, în Indonezia - cea mai mare ţară musulmană din lume - şi în prezent este 283


oficială): în credinţa practicanţilor, clitorisul e caracterul masculin al femeii, de unde originea exciziei (care, suprimând ambivalenţa naturală, constituie o confirmare a feminităţii).

Mutilarea genitală feminină în prezent Este de observat că vulva - partea externă a organului genital feminin - în argou Român are sinonime ca gaură, găoază, păsărică, puţă, târtiţă, ţurcă, etc. (în Latina veche era “volva” - în Sanscrită “ulva” era uterul iar pântecele ca “garbhe” - rădăcina Indo-Europeană fiind “wel” pentru “învârtire” / “spiralare”, aceeaşi ca şi pentru solarul “helix”: de la mişcarea produsă în timpul actului sexual; rotirea - respectiv cercul - provenea din străvechiul Kerka iar Svasticii, simbolisticii rotitoare, emblematică și pentru Gherga, i se zicea vârtelniţă). În mare vechime, stră-Românii / Valahii - după cum le-a rămas numele, în armonie şi cu Indo-Europeanul / Kurganul “wel” - nu erau preocupaţi doar de procreare, ci şi de zvârlit masiv bumerangul = armă Gherga, la vânători sau în lupte, după cum au rămas în arealul lor cele mai vechi urme arheologice din Europa (completate inclusiv prin inscripţionările simbolicelor Svastici şi spirale).

Cercuri În proto Indo-Europeană (conform dicţionarului lingvistului Julius Pokorny din 1959), pentru “vulvă” se folosea “pizdă” - exact aşa fiind şi în limba Română actuală iar pentru “penis” se folosea şi “guozd”; a rămas consemnat istoric că “gazdele” Amazoanelor erau Ghergarii: nu ei mergeau peste ele, ci ele îi căutau - pentru procreare - anual primăvara, în cadrul ritualului de fecunditate / fertilitate (Amazoanele erau găzduite de Ghergari / Gargari în orgii îndelungate - până se asigurau că erau gravide - în sezonul sexual primăvăratic, ce ţinea un timp total de 2 luni, între sărbătorile reținute de Români ca Dragobete / cea a dragostei și a Sfântului Gheorghe / cea a deschiderii Anului Pastoral).

Străvechile Amazoane trăgeau entuziaste în devălmășie la străvechii Ghergari (“guozdi” / “pulalăi” în jargon Român), care entuziaști le “găzduiau” - mărturiile Antice incontestabile despre asemenea tradiţii străvechi 284


ca “phyloi” au ajuns să fie înţelese asocierile tribale, cum au fost în Anatolia de pildă “amestecaţii” din Pamphylia / “Pampylia” - cu capitala Perga, fiind zona învecinată cu cea a Pisidiei / cu consoanele “p”, “s” și “d” - ambele între Licia şi Cilicia; la vechii Greci, prin “polus” / πολύς - acum “poli” se înţelegea “mult”, la fel ca în Sanscrită “puru” (în Latină a ajuns “plus”): la Români, “polul” - în legătură şi cu “polar”, etc. - desemnează regiunea din extremitatea unei axe (în conexiune cu Grecul “polos” pentru “par” / “stâlp”). Despre Cilix - eponimul Ciliciei - e de ştiut că era frate cu Phoenix, Cadmos, Europa, Thasus / eponimul Insulei Tasos, ş.a.; ei au fost nepoţii Zeului Poseidon, căci erau născuţi de către nora aceluia, fiica lui Nilus / patronul Fluviului Nil. O incursiune în termenii Europeni pentru organul sexual feminin (“pizdă” în Română, cu consoanele “p”, “z” și “d”) redă cuvinte ca: “pizda” în Rusă, “pyzda” în Ucraineană, “pidhi” în Albaneză, etc. Cercetătorul Dan Alexe în “Lingvistica aşa cum n-aţi învăţat-o la şcoală: de unde vine ‘pizda’?” din 2013, a enunţat: “Forma primitivă poate fi reconstituită drept ‘(e)pised’: a se aşeza (sed-) - epi- (pe ceva, jos). ‘Piz-do’…unde rădăcina ‘sed-’ devine ‘zd-’ în compoziţie cu prefix. O formaţie paralelă este ‘niz-do’, ‘nest’, ‘nidus’, respectiv ‘cuibul’, numele compus al căsuţei păsării, de la ‘ni-’ ce indică mişcare în jos şi acelaşi ‘sed-’ = a se aşeza; la fel: ‘pizdo’, a se aşeza făcând presiune, a se trânti greoi. ‘Niz-do’ = ‘nest’, ‘nidus’, cuib…‘(e)pi-zdo’ = curul, cel pe care te aşezi. Verbul exista în sanscrita arhaică: ‘pidayati’ (derivat de la ‘pisd-’), adică a se aşeza greu pe ceva / cineva; a presa, şi în grecul arhaic cu acelaşi sens ‘piezdo’ (mă aşez greu pe ceva). Că sensul iniţial era cel de fund, cur, partea din spate, e confirmat de faptul că în latină, potrivit fonetismului ei propriu, ‘pizd-’ a dat ‘pedere’, a trage vânturi, aşa cum ‘nizd’ / cuib a dat ‘nidus’.” În vechea Egipteană, pentru vulvă era termenul “şed”; la vechii Egipteni, Zeul Bes - reprezentat mereu gol - era ocrotitorul familiei / gospodăriei iar în Tracia Antică, luminoșii Besi / Pesi își venerau etnonimul Bes: acum în Anatolia vecină se vorbește Turca, pentru care “baș” înseamnă “cap”. Este interesant că în limbile Românice pentru “sărut” există cuvintele Românesc “bezea”, Italian “bacio”, Spaniol “beso”, Portughez “beijo” şi Francez “baiser” sau că (prin sinonimia “S”-“Z”-“J”) “bijuteria” Română e Franceza “bijou”, ş.a.

impresionând inclusiv Lumea Veche - iar acelea nu aveau alţi protagonişti decât pe faimoşii Gherghi cu care se împreunau zânele Marii Mame / Amazoanele (iubitoarele dragilor gazde Gherga din vârful munţilor - de pe “pi-scuri” / piscuri apropiaţi de divinul Cer); una dintre sursele proverbialei ospitalităţi Româneşti poate fi dedusă şi din găzduirea interesată sexual, înrădăcinată în acele vremuri străvechi (în plus, ritualul primirii cu “pâine şi sare” - în cinstea Zeiţei Frumuseţii - a fost atestat la Carianii = Gherghiţii Anatolieni care în Antichitate au colonizat Dobrogea, inclusiv azi fiind foarte popular printre Români): de altfel, dicţionarele Româneşti descriu “gazda” - în raport cu oaspeţii săi - ca “stăpân” (cel care posedă / care domină) iar corespunzător “Dicţionarului explicativ al limbii române”, prin “gazdă” se înţelege şi “bogătan”, “Dicţionarul de argou al limbii române” din 2007 indicând “gazda” chiar ca persoana proprietară de bordel. Conform - de exemplu - “Dicţionarului explicativ al limbii române” din 2009, “zânei” i se zicea popular “vâlvă” (acelaşi termen - foarte apropiat de “vulvă” = “pizdă” - se mai folosea pentru “vrăjitoare” dar şi la “Mag”, “Geniu” sau “duh”); “vâlva” a fost considerată fiinţă Magică, cu ea fiind în legătură “zarva”: din așa ceva a derivat fala / faima. În 2013, Dr. Ion Ghinoiu - profesor universitar, secretarul ştiinţific al “Institutului de Etnografie şi Folclor” din Bucureşti al Academiei Române - a explicat: “Vâlva era prototip al Zeiţei Mamă, însumând atribuţiile mai multor reprezentări mitice din Panteonul românesc. Ca duh al Pământului, Vâlva era prezentă pretutindeni, în tot şi în toate: Vâlva Zilelor, Vâlva Apelor, Vâlva Băilor în caverne, Vâlva Pădurii în codri, Vâlva Lupilor, etc.; avea înfăţişare de femeie frumoasă (cu stele în ochi) sau de pasăre, ş.a”. Pelerinajele Pelasge (religioaso-sexuale) au dus și la echivalarea vechii denumiri Grecești “Pelasgos” / “Pelas-Gos” pentru Pelasgi cu ceea ce literar ar avea înțelesul neaoș de “pularăii / pulalăii pământencelor”, străvechile obiceiuri de ospitalitate ducând deopotrivă la dăruirea sexuală față de străini - inclusiv la “prostituția sacră” față de pelerinii / “pele-rinii” Pelasgi, adică “pulalăii solari”, ai Zeului Ra - cât și la vizitele Amazoanelor pentru orgii la Ghergarii recunoscuți ca Pelasgi (de altfel, vechii Greci au şi păstrat “phule” / φυλή pentru “rase” / “clanuri”, de pildă în Dobrogea mileniului I î.C. ca “phyle” / “phylai” fiind ştiuţi acolo coloniştii V Anatolieni din Ţara Gherghiţilor = Caria, coloniile lor fiind denumite “poleis” / πόλεις; în Bască - cea mai veche limbă ne Indo-Europeană / adică ne Kurgană din Europa - pentru “penis” încă se foloseşte termenul popular “berga” / considerat de Dr. Harald Haarmann în studiul despre etnogeneza Bască din 1998 ca “împrumut Românic”). O incursiune în termenii Europeni pentru organul sexual masculin (“pulă” în Română) redă cuvinte ca: Armeanul “plor”, Finezul “kalu”, Albanezul “kar”, Grecul “pouli”, Catalanul “polla”, etc.; la Hitiți formând populația Khetă din Anatolia mileniului II î.C. termenul “pulla” se folosea pentru “fiu” / “prunc”. Pelasgii nu “vrăjeau”, ci “pălă-vrăjeau” = pălăvrăgeau, iscusinţa lor oratorică - în timpurile când cuvântul dat era mai important decât cuvântul scris / acum e pe dos, în prezent scrisul contând în locul discursului - remarcându-se din timpuri străvechi, elocinţa discursivă fiind apreciată ca atare (mai ales de către sexul opus, contribuind inclusiv şi astfel la împlinirea actului pro-creării semenilor). În Greaca veche, “phylon” semnifica “rasă” (la plural folosindu-se şi “phyla”), “philos” = “iubit” / acum doar “prieten”, “phileo” = “dragoste”, etc. iar

Barza la Bes 285


Din mare vechime - din Epoca Pietrei, inclusiv pe teritoriul actualei Românii - se practica în modul cel mai firesc Cultul Falic, uneori chiar mai intens decât cel al vulvei: penisul era simbolul energiei şi potenţialului divin (în Antichitate, Romanii aveau amulete de gen, denumite “bulla” - căci la mulţi din aceia, ca şi la Arabi, le era dificilă pronunţia “P” şi de aceea foloseau “B” - Românii păstrând cuvântul corect, Spaniolii având termenul “polla”dar şi “verga”; de altfel, în spaţiul Românesc acel cult era practicat cu mult înaintea existenţei Romanilor şi Imperiului Roman, în imaginea următoare putându-se vedea falusuri de la sfârşitul Epocii Pietrei, din Cultura Cucuteni / cu originile în Cultura Turdaş-Vincea).

războinici Greci - răspândit din Trapezus / Pont până la Traci era mai ales cel al Cureţilor şi al Coribanţilor, cu teme ca ale Gârgălăilor / cocorilor, Caryatis pentru Marea Zeiţă Artemida, etc. (arta dansării, denumită “orchestike” / “orkestike”, implica exerciţii ale întregului trup, pornind de la marşurile din jurul altarelor - când cântau în coruri - până la acrobaţii gimnastice, care au dat naştere cariatidelor):

“Pu-Ra” / “Su-Ra” Este de ştiut despre “cucută” - planta întrebuinţată ca medicament, însă în exces fiind otrăvitoare - că provine din radicalul Indo-European “gwenă”, acelaşi ca la “zână” (de unde şi denumirea de “cocote” a femeilor de moravuri uşoare = “curve”); în Cultura Cucuteni - desprinsă din Cultura Turdaș-Vincea centrată în triunghiul Gherdap, Parţa, Tărtăria - orgiile erau parte firească din ritualurile pentru fertilitate (Cultura Cucuteni - în care se practicau inclusiv sacrificiile umane - a fost contemporană cu sosirea primului val Gorgan / Kurgan din stepa Nord Pontică în actualul spaţiu Român, pe care probabil că l-a și provocat / din cauza extinderii peste zona sa de influență). Din Epoca Pietrei, penisul (“pura”, cu devenirea în timp - datorită echivalenței lingvistice “R”=“L” “pula” şi respectiv sinonimul după Sacrul Ra = “Su-Ra” / “Sura”, adică “Su-la” / “sula”) a fascinat viaţa, fiind cu prezenţa în reprezentări publice peste tot, îndeosebi în erecţie, chiar la modul uriaş; simbol de virilitate, penisul era venerat mai ales de femei prin respectarea forţei şi închinarea la sex, căci reprezenta puterea: Cultul Falic era în armonie cu Cultul Vulvei - dominat de cel al supremei Mari Mame, dătătoarea de viaţă - ambele fiind atestate ca existente de la începutul Erei de Aur. De exemplu, în neoliticul Văii Dunării era slăvită “pura” lui An prin Cultul Falic, similar fiind și în neoliticul Văii Nilului, unde aceeași slavă falică / potentă era întruchipată de “phara-on” / faraon, adică întruchipată de avatarul Sacrului Ra al lui An: “pha-Ra-On” (unde “pha” echivala cu “sa”, respectiv “sacru”), având înţelesul pentru faraon / “Pha-Ra-On” şi de “Sfânta lumină a lui An”; inclusiv azi, în Iran şi în jurul său - unde se mai manifestă reminiscenţe ale străvechiului Cult Piric / al Focului, zoroaştrii venerează focul etern ca simbol divin - iar locurile sacre au atributul “pir”. Dansul Piric - îndeosebi la vechii

Dansuri Pyrice 286


Dr. Nicolay Jirov în 1964 a studiat “Atlantida”: “Triburile străvechi de Uriași au fost menționate în numeroase mituri la diferite popoare (fenicieni, greci, scandinavi, ș.a.) precum și în Biblie; erau amintiri despre vechii reprezentanți cu talie înaltă ai omului rațional, oameni de tip Cro Magnon, a căror statură era de aproape 2 metri. Presupunem despre cultura Atlantidei și a celor mai apropiați urmași ai săi că s-a caracterizat prin tendințe spre gigantism și ciclopism. Arhitectura și sculptura atlanților trebuia să fi fost - înainte de toate - antiseismică; există motive temeinice să afirmăm că Atlantida a fost țara unor cutremure foarte frecvente și foarte puternice. Într-o astfel de țară viața trebuia să-i învețe pe oameni, chiar și în cele mai timpurii etape ale dezvoltării lor, să se adapteze la particularitățile locale. În multe cazuri au fost folosite - incontestabil - procedeee de arhitectură antiseismică, acordându-se totodată atenție deosebită construcțiilor ciclopice. Blocurile neregulat organizate crează în timpul loviturilor și oscilațiilor seismice repartizări neregulate ale mișcării materialelor construcției; această neregularitate originală crează o neritmicitate necesară și organizată pentru a atenua forța seismică. O serie de construcții din vechiul Egipt și din Mesopotamia au avut multe elemente de antiseismism gândit. Considerăm că - în realitate - construcțiile religioase din Atlantida erau mai curând temple fără acoperiș, în care condițiile naturale erau folosite pentru a crea atmosfera religioasă corespunzătoare. Este foarte discutabil despre capitala Atlantidei dacă a existat sub forma unui oraș cum apar - de obicei - orașele antice. Poate că (și aceasta este mai probabil) capitala Atlantidei se limita - de fapt - numai la teritoriul acropolei, în jurul căreia erau situate colibele primitive ale restului populației. Pe cât se pare, Platon n-a descris întâmplător numai acropola singură. Poate nici n-avea ce să descrie mai mult? Acropole de acel tip se cunosc în multe locuri (străvechiul Ierihon, Cnossos / capitala-palat a străvechii Crete, ș.a). În 1953, academicianul rus Jukovski a arătat - pe bună dreptate - că civilizațiile agricole din vechime așezate în văi, lângă râuri, au fost secundare. Civilizațiile primare au fost cele de munte. Astfel, cultura sumerienilor din Mesopotamia a fost creată de oameni veniți din ținuturi muntoase. Platon a notat despre originea semidivină a primilor oameni din Atlantida și despre faptul că strămoșii lor au apărut independent de restul omenirii; este o indicație foarte interesantă. Prima regină a Atlantidei a fost Clito. Din cununia lui Poseidon cu Clito s-au născut 5 perechi de gemeni. Numărul lor și indicația că toți gemenii au fost de sex masculin are - incontestabil - un anumit sens simbolic, a cărui semnificație n-a fost stabilită deocamdată. Împrejurarea că toți fiii lui Poseidon au fost, zice-se, gemeni simbolizează poate faptul că toate regatele pe care ei le-au cârmuit erau așezate simetric” (adică stăpânirile regilor gemeni existau pe ambele părți / maluri ale Lacului Pontic, de fapt împrejurul aceluia, care după Potop - ce a scufundat Atlantida - a devenit Marea Neagră; în arealul Mării Negre / Anatoliei se ciocnesc plăcile tectonice ale Asiei și Europei, ceea ce provoacă dese cutremure). Cei dintâi Greci nu au fost în Balcani, căci - după Războiul Troian, pentru întâia oară în istorie - Grecii au apărut nu altundeva decât în răsăritul Egeii / respectiv în apusul Anatoliei (zona dominată de Gargaros în Nordul Troian şi de Gherghiţi în Sudul Carian); în mitologia Greacă, Pyra - fiica Pandorei - era soţia lui Deucalion (fiul lui Gadeir / Prometeu): ei ar fi fost singurii supravieţuitori ai Potopului şi prin aruncarea în urmă a “oaselor” bunicii Ghea - adică

O mică vizită în dicţionarele proto-IndoEuropean şi IndoEuropean relevă conexiunile unor anumiţi termeni cu asemenea concepte, ca de exemplu “părul” ca și “parul” literalmente era “pula” - la fel transmiţându-se şi în Sanscrită - ceea ce asociază tăierea părului de tăierea coaielor (IndoEuropean, testiculele erau “orghi” - în vechea Greacă erau “orkhis” - iar Altaico-Uralian, la Nordicii Saami / Sa-meni = “Sfinții oameni”, testiculele erau “guolla”, etc.); ambele acţiuni - scalparea şi castrarea, adică retezarea părului şi respectiv retezarea coaielor / “orghi” - au avut străvechi valenţe ritualice. Primele Ghergane aveau păr foarte lung (netăiat toată viața) iar primii Gherghi - pe lângă părul lung aveau şi bărbi lungi; femeile îşi păstrau clitorisul iar bărbaţii nu erau castraţi, putându-se jura pe “orghi” / testicule pentru ceea ce lăsau moştenire: au fost Pelasgi / “Pela-sgi” (începând cu necastraţii / potenţii îngeri Gregori - pruncii Anuna ai zeului ceresc An - care ca prinţi neandrogini au instaurat regalitatea pe Pământ, bucurându-se în trecut de cea mai mare faimă). La începutul secolului XIX, cercetătorul Britanic George Stanley a scris: “Cu notarea Greacă ‘Pyrra’, ‘Pura’ însemna “focul solar” (iar ‘purros’ era ‘culoarea focului’ / roşiatic). Misteriile Orgiilor - ‘Orgas’, ‘Erga’ - celebrate în locurile cu multe lemne şi cu multe ape numite ‘Orgades’, erau aceleaşi pentru Marea Zeiţă Rhea, Dactilii Idei, Cureţi, Coribanţi, Cabiri, ş.a.: denumirile erau legate de ceea ce vechii hinduşi ştiau ca Argha iar vechii Greci ştiau ca Argo”. În imaginea următoare se pot vedea Dactili / “Daktyloi” însemnând “degete”, cu referinţă concretă nu în general, ci precis la cele 10 degete / ceea ce poate fi interpretat şi ţinând cont de faptul că Zeul Poseidon - posedând Raiul - a avut exact 10 fii, tocmai gemeni în 5 perechi (aceia - adică Dactilii gemeni, la fel ca fiecare deget care îşi are geamănul pe celălalt membru - au fost slujitorii Idei, în VAnatoliei piscul Muntelui Sacru al Marii Mame Ida numindu-se Gargaros):

Dactili 287


pietre - pentru ca din acelea să apară actualii oameni, ei astfel au devenit “părinţii” omenirii. Cultul Focului şi Cultul Falic au fost străvechi şi erau conectate; e semnificativ că “foc” în Greacă este “φωτιά” - în pronunţie “fotiă” - rezultat din ceea ce se încingea cu ajutorul său: lângă căldura focului, fierbinţile fete - care întreţineau flacăra veşnică - literalmente, la propriu, se futeau (în vremurile îndepărtate, era mare necaz dacă în vatra cuiva se stingea focul, atunci când se întâmpla aşa ceva fiind trimis flăcăul la templul local să aducă jar de la preotesele care aveau misiunea sfântă să întreţină focul veşnic al aşezării iar sexul - ca “prostituţie sacră” - a fost atestat din urmă cu milenii în temple şi în preajma acelora, în grădinile de lângă, unde se aflau crăcile pentru întreţinerea focului, locuri în care câteodată se petreceau adevărate orgii). Verbul regulării - pentru “a pune în ordine” - vine în rezonanță cu potența regală de a regla comportamentul corect al stăpânelor Amazoane, partenerii lor preferați rămânând în legendă că au fost Caucazienii Ghergari. De altfel, în “Dialogul Cratylos” 410, filozoful Platon a consemnat ce a zis maestrul Socrate (studentul înţeleptei Cariane Aspasia / “Asp-Asia”, însemnând “Iapa Asiei”): “Focul mă pune în încurcătură şi mă tem să nu mă fi părăsit muza sau ca acest cuvânt să nu fie din cale-afară de greu. Îmi închipui că Elenii, mai cu seamă cei care se află în ţinuturi supuse de Barbari, au împrumutat un mare număr de numiri de la aceştia. N-am fi în încurcătură dacă am voi să arătăm că aceste cuvinte sunt potrivite cu limba Greacă, nu cu aceea din care au fost luate? Vezi aşadar dacă numele acesta ‘pyr’ nu e şi el cumva Barbar, căci - pe de-o parte - nu e uşor să-l punem în legătură cu limba Greacă iar pe de alta, e ştiut că Frigienii îi spun la fel”. Focul exterior (sfânt, solar) şi focul interior (sufletesc / spiritual) se îngemănau în făcutul dragostei, organul masculin - “pura” / pula - satisfăcând organul muieresc - vulva / pizda amândouă organele atunci devenind fierbinţi ca focul “Pyrra” (“y” în vechea Greacă fiind rostit “u”): Indo-European, “uterul” era numit “ghelb” iar penisului i se mai zicea şi “gvozd” (conform “Enciclopediei Culturii IndoEuropene” din 1997 - publicată de Douglas Adams de la Universitatea din Moscova / Idaho şi James Mallory de la Universitatea din Belfast / Irlanda de Nord - pentru “penis” = “pulă” se mai folosea şi “kapr”), Dr. Michael Swanton de la Universitatea Britanică Durham 54,46 lat. N, 1,34 long. V legând de gazda / stăpânul înzestrat cu bât denumirea IndoEuropeană a suliţei ca “ghazdo”; până în Evul Mediu, Românii - dar şi Turcii, ş.a. - au avut termenul “kargi” pentru suliţa scurtă (iar după Războiul Troian, traseul celebrilor “Lăncieri” / ziși “Doriani” a fost între actualele țări România și Turcia, ei fiind de pe atunci numiți Heraclizi = sulițași / lăncieri Kargi). Este interesant că termenul “Pula” poate fi legat de “Pelasg” (în sensurile atât sexual, cât și de gazdă): etimologia “Pela-sgă” / “Pelasgă” încă n-a fost lămurită în dimensiunea falică (se știe că Pelasgii erau “agenții” Sacrei Ga, Mama Pământului). La vechile Grecoaice, “polos” / “poloi” era coroana Marii Mame, evidenţiate în legarea falică a părului, la purtatul vaselor pe cap sau la Caryatide. Carianul Pausania 9:20 a scris că Hermes - biblic egalat cu Ham, bunicul lui Ghergheseu - s-a născut pe Muntele Kerykios, lângă care era “Polos”, locul unde bunicul său Atlas a meditat profund asupra Iadului şi Raiului. În “Lexicon etimologic al elementelor autohtone (traco-dace) ale limbii române” din 2006, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea din Bucureşti / capitala României - a scris: “la traco-daci, ‘pulă’

însemna penisul în erecţie al unui adult; figurativ, era ca un ‘pisc erotic’. Româna clar discriminează penisul unui copil ca ‘puţă’ - în relaţie cu ‘puţin’ / tot cuvânt trac - faţă de pula bărbatului. Relaţia cu (mai târzia) denumire latină ‘puella’ pentru ‘fată’ probabil a fost o întâmplare. Din rădăcina tracă ‘pur’ pentru ‘foc’ au fost atestate nume personale ca Pyrula, Purula, ş.a. (însemnând roşcaţi ca focul), ‘pururi’ fiind pluralul de la ‘pur’ = ‘foc iar forma ‘de-a pururi’ se referea la focul veşnic / etern, de pildă Parâng (munţii din sudul Şureanu) avându-şi numele astfel înrădăcinat, la fel ca şi Peleaga - cel mai înalt vârf al Munţilor Retezat - în denumirea tracă legată de Pula”.

“Polos” / “Poloi” Peleaga 45,21 lat. N, 22,53 long. E / judeţul Hunedoara - de 2509 metri altitudine - literalmente însemnând “Pula Pământului” are în apropiere, cu oglinda apei la 2030 metri altitudine, cel mai mare lac glaciar din România: Lacul Bucura - tot o denumire Tracă - putându-se lesne remarca despre capitala României că acum e Bucureşti / 288


nume inspirat din ceea ce în timpuri arhaice însemna “frumos”; în jargonul Românesc, pentru Uriaş se foloseşte şi “pălugă” - termen echivalat cu “prăjina” - substratul lingvistic înrădăcinat fiind falic de fapt (în legătură cu “pulă lungă”). Ca alte exemple, Apulum pentru Alba Iulia pe malul Mureşului a fost denumirea Latină corespunzătoare celei preLatină Apulon / Apoulon a fortificaţiei Dace de acolo, populată de Apuli, începând de pe Piatra Craivii din comuna Cricău, judeţul Alba (cu amplasamentul exact la intrarea pe culoarul ducând la munţii cu aur ai Dacilor / locul unde a murit Decebal, ultimul lor rege, după ce i-a căzut capitala din Ţinutul Haţegului, cu poziţia Sudică faţă de acel loc din Valea Mureşului): denumiri foarte sugestive - atât pentru oameni, cât şi pentru poziţionarea lor - mai ales că locul era populat din Epoca Bronzului de Traci iar anterior, din neolitic era marea aşezare “a soarelui” în N oraşului actual (care a fost iniţial capitala Ardealului, aşa după cum de exemplu Târgovişte / Muntenia a fost capitala Ţării Româneşti înainte de Bucureşti iar Suceava / Bucovina a fost capitala Moldovei înainte de Iaşi sau de Chișinău); cele ce veneau din Epoca Pietrei au fost aşa de viguroase, încât au străbătut cu tărie mileniile (foarte populare în vechime au fost flacoanele numite “ampulă”, în care se păstrau câteva picături de sânge ale vreunui martir, apă sfinţită, ulei sfânt ori parfum). Orașul Alba-Iulia a fost dominat după Războiul Troian de pe partea cealaltă / Sudică a Râului Mureș de fortul Teleac 46,05 lat. N, 23,37 long. E (comuna Ciugud / județul Alba).

Principalele sectoare ale plutăritului La început, oamenii s-au deplasat pe ape cu plute şi pirogi (prototipurile caiac-canoe / gondolelor, respectiv ale luntrilor / adică bărcilor şi corăbiilor). Este de ştiut că Apulum în Antichitate a fost port-cheie pe Mureş, Mureşenii fiind plutaşi / vâslaşi vestiţi, breasla lor ajungând Latin acolo drept “Collegium Nautarum”; de exemplu, într-un basorelief de marmură descoperit în Alba-Iulia era înfăţişat un “Genius Nautarum”, ilustrând un vâslaş / plutaş Antic (plutăritul pe Mureş - ducând sare, lemne, grâne, aur, oameni, etc. - s-a încheiat în Epoca Modernă, datorită apariţiei şoselelor şi căilor ferate, care au preluat transporturile ce până atunci erau efectuate pe “autostrada” formată de apa curgătoare a lungului râu din spaţiul Român). În 2006, Dr. Horia Ciugudean (de la “Muzeul din Alba-Iulia”) a afirmat că numeroasele bucăţi ceramice găsite la fiecare arat pe terenurile de la Tărtăria / Turdaş sunt neolitice: “Au fost case aici, acum 6-7 milenii; case mari, din lemn ‘muruit’ cu lut, cu minim 2 camere şi acareturi. La acea vreme, aşa ceva nu mai exista în restul Europei. Cunoşteau meşteşugul pictării lutului, plămădind adevărate opere de artă. Ba mai mult, stăpâneau şi arta navigaţiei! Pe fundurile unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcaţiuni cu pânze. Nu trebuie să ne surprindă. Aurul ardelean circula chiar pe cale acvatică, existau legături pe ape între comunităţile respective. Cel care a desenat corăbiile e sigur că le-a şi văzut, în realitate, cu ochii săi. Altădată, Mureşul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile îndepărtate, arătând ca o mare. La Tărtăria, ca 2 scobituri în ţărm, au fost 2 ‘vălaie’ mari (adică un fel de ecluze), săpate de oamenii preistorici. Ambarcaţiunile se încărcau de la muchia ţărmului şi se lansau pe apele crescute ale Mureşului până la vărsarea în Tisa. În lunca Mureşului era un furnicar de oameni trăind laolaltă - ocupându-se cu agricultura, mineritul, negoţul, ş.a. - timp de multe generaţii”. Cercetătoarea Maria Pirtea din Oradea / judeţul Bihor - în lucrarea “Columna lui Decebal” din 2006 - a reflectat: “Principalul sistem de comunicaţii al Dacilor era pe apă. Pe Mureş se desfăşura, din primăvară până în toamnă, o navigaţie intensă (ceea ce denotă că aveau şi ce transporta). Pe râu, în luntri şi pe plute, coborau până pe Tisia / Tisa lemne, lână, piei şi mai ales sarea atât de cerută de lumea oierilor. Ţinând cont că pe vremea aceea pădurile erau foarte dese şi sălbatice, era normal că turmele erau duse pe jos, călăuzite spre locul de iernare, dar mărfurile erau încărcate pe plute şi rapid trimise pe apă. La fel se proceda cu multe alte mărfuri, printre care cel mai important era lemnul, atât de 289


necesar dincolo de Tisa. Convoaiele de mărfuri pe ape erau mai sigure şi la adăpost de eventualii atacatori iar transportul mai ieftin şi mai rapid. Pe malurile acelor ape se formaseră nenumărate aşezări care beneficiau de pe urma acestui mod de transport şi contribuiau la un comerţ prosper şi înfloritor, a căror existenţa se baza şi pe creşterea turmelor”. În 2014, cercetătorul Român Cojocaru Ţuiac a notat despre “Nostalgia plutelor”: “Plutăritul a fost o ocupaţie a locuitorilor bazinelor multor râuri din România. Plutăritul s-a practicat pe multe râuri, precum Mureş, Olt, Crişuri, Argeş, Gurghiu, Someş, Vaser, Bistriţa, Siret, Prut, Moldova, Dâmboviţa, ş.a. A conduce o plută nu însemna numai statul pe buzarul aceleia şi manevrarea alene cu o mână a cârmei ori schimbarea de vorbe de duh - uneori cu mai multe înţelesuri - cu muierile de pe maluri, care ghileau pânza sau pescuiau zlăvoci cu crâsnicul”. Se poate observa onomastica Ghergană a principalilor afluenţi - Tarcău şi Cracău - ai Bistriţei, ultimul râu din spaţiul Român pe care s-a înregistrat în istorie practicarea plutăritului, cu continuarea sa pe Siret până la Gherghina / adică suburbia Barboşi a oraşului Galaţi; acolo, urmând neoliticei Culturi Cucuteni, în Epoca Bronzului a fost capitala Moldovei - adică a “davelor” / cetăţilor de pe mal grupate în statul vasal Troiei numit Regatul Heraclid: cel mai mare debit în Dunăre dintre toți afluenții din România e al Râului Siret, ce până în Evul Mediu și-a avut gura mai spre Sud, lângă Brăila (de aceea sunt foarte apropiate 2 orașe reședințe de județe acum, căci gura Siretului a ajuns la Galați, pe vechea albie a Râului Bârlad, din cauza lucrărilor poruncite de Vodă Ștefan “cel Mare”). Ca un sinonim conectat cu udarea / umezeala, regăsit de pildă la ghizdul fântânii - cuvântul “ghizd” însemnând “marginea / cheiul fântânii” fiind “din fondul pre-latin” conform Dr. Mihai Vinereanu - termenul de “ghizdă” pentru “deschizătură” poate fi apropiat de “brazdă” pentru “despicătură”, sensul străvechi al denumirii organului sexual feminin “pizdă” constatându-se ca legat de asemenea noțiuni anterioare chiar și Geto-Dacilor; în 2008, cercetătorul Moldovean Vlad Cubreacov a scris: “daco-românul ‘pizdă’ e pronunțat macedo-român / aromân și megleno-român ‘chizdă’. Reținem atestarea în greacă a cuvântului dialectal ‘pidhe’, care înseamnă același lucru. Reținem existența în limba nuristani iraniană, vorbită în Afganistan și Pakistan - a cuvântului ‘părî’, derivat din vechiul ‘pizdikă’. Rădăcina indo-europeană a cuvântului ‘pizdă’ - restabilită de lingviști - este ‘pis-dos’ (etinom arhaic și pentru ‘pișare’ / ‘a se pișa’). Unii au găsit aceeași rădăcină și în cuvintele românești ‘pisică’ / ‘pisoi’. Cuvântul românesc ‘pizdă’ este parte a unui arbore semantic indo-european și provine din fondul lexical traco-dac”. Cultul Soarelui reflectat în Cultul Puric / Pyric, Cultul Pizdei și Cultul Pulii (pre-diluviene toate - din Era de Aur - fără a fi vulgare) au fost legate prin ceea ce a statuat Zeul Gadeir / Prometeu despre lumină şi credinţă: sfânta lumină şi sacra credinţă sunt şi azi valori supreme în diverse religii. Din mitologie se știe că Prometeu a adus focul - purificator a orice - într-un timp când Cultul Pizdei / Vulvei (ei vizitându-le) şi Cultul Pulii / Falic (ele vizitându-i) au generat prin fuziunea lor Argha, ca simbolul pur dat de futai / zis așa, pur și simplu Românește; “fotia” = “focul” (așa cum în Greacă s-a prezervat ceea ce vechii Români - Ra-mani / Ru-mâni - aveau ca “futai”) era esența pentru ceea ce a fost Argha: o reflectare din Gargha - divina împreunare dintre masculinul ceresc Gher și muiereasca pământeană Ga în Gher-Ga / Gherga - cu

derivate și în faimoasa Arcă, în fantastica Garuda / pasărea Phoenix, ș.a. (astfel în istorie au rămas știute - din Epoca Pietrei - celebrele manifestări cu genericul generos de Cultul Fecundității și Fertilității, cu baza fertilă Gherga, exercitarea fiind prin bărbații Gherga și femeile Gherga, cărora li s-au atașat în timp și în locații diferite, ritualuri diverse).

Ar fi de remarcat şi că piesa vestimentară ornamentată - ce face parte din costumul tradiţional ţărănesc Românesc femeiesc - este “fota”, constând din cele 2 şorţuri (din faţă şi din spate), realizarea fiind din ţesătură de lână, cu decoraţiuni bogate; “fota” e şi şorţul purtat de cârciumari (i se mai spune şi “peştiman”), cu contur dreptunghiular: la început, fota era cârpa ce ţinea locul fustei (era folosită şi ca prosop de baie, cu încingerea la brâu). În vocabularul Românesc a rămas şi reflexivul desemnând relaţiile sexuale 290


cu cineva, sub forma de a se “încurca”, verb de gen Gherga, apropiat de alt verb de gen Gherga, anume a se “culca” cu cineva; pe de o parte, se poate observa că “încurcat” era şi “înnodat” iar “a descurca” însemna “a limpezi”, pe de altă parte la modul tranzitiv “culcat” echivalând cu adăpostirea peste noapte - având sensul de “găzduire” - “culcuşul” fiind locul de relaxare. În imaginea următoare se poate vedea semnul utilizat şi azi în Yoga pentru vulvă, Sanscrit având denumirea “Yoni” - în pronunție Europeană “Uoni” / asemănător cu “Ani” - marginală în ceea ce global s-a fixat ca Argha:

fost ştiută şi ca Marea Getică, însă înainte de aşa ceva începând cu Epoca Pietrei, de pe când era Lacul Pontic - a fost “Ghergară” (ca şi cea răsăriteană Caspică); împrejurul său era populat de Gherghi, de la E la V - din Caucaz până în Carpaţi - atât prin S Anatolian / cu demarcarea în Strâmtoarea Gherghel, cât şi pe coasta Nordică / cu demarcarea în Strâmtoarea Gherg (sau Kerch, unde e fosta Mare Karga = “Balta Meotidii”, acum Azov): pe acolo vechile mărturii au redat că trăiau nu numai Amazoane, ci şi partenerii lor preferaţi, anume bărbaţii Gherga (cu consemnări de către istoricul Herodot Karka în secolul V î.C. ca Jurcae / Iurcae, de către geograful Strabon după jumătate de mileniu ca Gurghi / Gheorghi, după încă jumătate de mileniu ca Dardani, ş.a). În tradiţia Română - prin legendele despre pruncul frumos şi aurit - Albul apare ca fiul unei divinităţi marine; în Epoca Fierului, Anatolianul Homer a scris / în “Iliada” 7:452 că în urmă cu 5 milenii zidurile Troiei Pelasge au fost ridicate cu ajutorul zeilor Poseidon şi Apollo - alăturarea acelora fiind ca tată şi fiu - în Antichitate Aristotel, care nu era Elen, afirmând despre “cel dintâi Apollo”, respectiv Apollo / “APollo” din vechime că a fost fiul lui Poseidon iar Apollodor în “Biblioteca” 1:7 notând că primul fiu al lui Poseidon se numea “Opleus” / “O-Pleus” (Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 5:55 a scris că Poseidon s-a iubit cu Halia / Haria, sora Telkinilor / Gherghinilor, care i-a născut pe lângă cei 6 fii și pe fiica Rodos - partenera lui Helius / Soarele - iar pe Insula Rodos era slăvit Zeul Telchin Apollo / “A-pollo”: de altfel, Zeului Apollo i se zicea Aplu - însemnând Alb - de către Lelegii din Peninsula Anatolică, Tesalii din Peninsula Balcanică, Etruscii din Peninsula Italică, ş.a). În “Dialogul Timaios”, Platon a transcris ce i-a spus un preot Egiptean lui Solon: “Aveţi doar şi voi o legendă care spune că odinioară Phaeton, fiul soarelui, a pornit carul de foc al tatălui său, însă neavând putere să-l îndrepte pe drumul ce-l urma tatăl, a pârjolit totul pe pământ şi a murit, lovit de trăznete”; povestea lui Phaeton / PhaetOn - în pronunţie “Făt-On”, în înţeles fiind “fătul / fiul lui An” - era Hiperboree şi a fost scrisă dezvoltat apoi de către poetul Roman Ovidiu, exilat pe malul Mării Negre la “To-mis” / Tomis: academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu afirma că “Phaet-On” / Phaeton îşi avea numele de la cel numit de Români “Făt-Frumos” / “zeitatea de lumină” (un “prunc” / fecior chipeş). Privind străvechea legendă a lui Phaeton / “Phaet-On”: ceea ce ştia mai frumos să facă veşnicul fecior erou strălucitor Făt Frumos era descris chiar de numele său, Făt; în basmele Românilor, dimensiunea sexuală focoasă a lui nu e de neglijat, ci e de considerat, căci era reprezentant al puternicului Cult Falic (după cum strălucit reiese din toate relatările străvechi ale potenţialul lui). Dr. Maria Crișan a studiat că Anticul poet Ovidiu a fost exilat de către Romani în Tomis / Crimeea, nu în Tomis / Dobrogea, anume la Farul Kerch / azi numit Yeni-kale 45,21 lat. N, 36,36 long. E, aflat la marginea Imperiului Roman - fortăreața Kerch de acolo străjuind Strâmtoarea Kerch legând Mările Neagră și Azov = Lacul “Maiotis” / Karga - și a murit la Tyras / Cetatea Albă 46,12 lat. N, 30,21 long. E, la gura Nistrului (acelea fiind foste colonii Gherghite / Cariane, de la începuturile lor aflate în legături strânse cu compatrioții lor Tomitani / Milesieni); în răsăritul Tauris / Crimeii, zona Karga - a fostei Bălți / Lac Maeotis, pe acele maluri stabilindu-se Milesienii - era mlăștinoasă (pentru care Grecii foloseau termenul πηλός “pelos”).

“Yoni” (În suplimentul “Atlasului linguistic Român” - editat de Academia Română în 1942 - pentru organul genital al femeii apăreau termeni ca “vâlvă” în Oltenia, “păsărică” = simbol al fecundităţii / în Muntenia, “vulfă” în Moldova, etc. iar eufemisme pentru penis erau “mădulariu” în Banat, “vână” în Moldova, “vulvă” în Dobrogea, etc). Primul născut al reginei Clito / Clito-ris şi al Zeului Poseidon a fost Atlas / tatăl Pleiadelor şi al Hesperidelor, socrul Gherganului Sarmis / Hermes: întâi Lacul Pontic - acum Marea Neagră - a fost “Atlantic” / “Atlan-tik” adică “Ochiul lui Atlas”, având ca emblemă Svastica / “Svas-tika”, apoi a fost “Sarmatic” (în “Teogonia” 517, Gherghinul poet Hesiod l-a notat pe tatăl lui Atlas ca “Iapet” - adică “Însemnat” - fiind fiul Cerului şi al Gaiei iar pe tânăra mamă a lui Atlas a notat-o ca Oceanida Clymene / fiica lui Ocean, zeul apelor dulci, ea fiind ştiută şi ca Asia, conform poetului Licofron din Insula Chalcis, istoricul Herodot Karka 4:45 considerând-o pe Asia nu ca mama gemenilor Atlas şi Prometeu, ci ca soţia lui Prometeu; nepoată a lui Poseidon, ea anterior, dintr-o dragoste cu vărul Apollo Gherghitios - fiul Ghergarului Zeus - a avut pruncul Phaeton / luat spre creştere de Africanul Merops, încredinţare întâmplată probabil atunci când unchiul Poseidon, zeul apelor sărate, s-a cununat cu ea, prinţesa apelor dulci). Atlantica / “At-lan-tika” poate fi descifrată și ca “Ochiul Stepei Asiei” (căci “At” / “As” = Asia, “lan” = “stepă” și “tika” = “al treilea ochi”), poziția din N Pontic - unde Fluviul Don marca limita apuseană a Asiei - fiind văzută atât dinspre răsărit, cât și dinspre apus ca ochiul din fruntea Marii Stepe Asiatice; de altfel, Fenicienii de pe coasta Asiatică - din răsăritul Mediteranei - foloseau termenul “Atlath” pentru “Apus” / “beznă” (iar zona Atlantică a fost la Vest de ei, în NV Africii de pildă denumirea Munților Atlas provenind din vocabularul lor, ca - de altfel - și denumirea Oceanului Atlantic). În Antichitate, Marea Neagră, adică Nordică în Vechea Lume, a 291


‘Mărturisitorul’ în a sa operă ‘Chronologia’ (de la începutul secolului IX). Exegeții nu au luat în considerație spusele lui Ovidiu din ‘Tristia’ (3:12): ‘Zefirii-nmoaie frigul, sosită-i primăvara / Dar mie iarna asta de la Lacul Maiotis / Mai lungă îmi păru ca cele dinainte’. ‘Lacus Maiotis’ - ce era Marea Azov - a fost tradusă cu Sciția iar cei care și-au însușit acea traducere eronată au avut o atitudine neștiințifică și de condamnat la nivel de filolog clasic. Toponimul Tomis al lui Ovidiu nu era cunoscut decât de către localnici: situat pe malul mării în dreptul farului, numele și-l trăgea de la grecul ‘tomos’ = ‘bucată’ și verbul ‘a tăia’, căci pe o porțiune de teren s-a construit mult mai târziu de momentul căsăpirii lui Abyrtos de către sora lui, Medeea (conform ‘Legendei Argonauților’ a lui Apollonius din Rodos, probabil orășelul zăcând de mult pe fundul mării - inclusiv cu obiecte ale poetului - căci regiunea a fost bântuită de cutremure și inundații): ‘Iată de ce Tomis i s-a spus acestui loc, pentru că aici o soră și-a căsăpit fratele’ (adică l-a tăiat în bucăți / ‘Tristia’ 3:9). Consider că dacă s-ar recurge la arheologia acvatică s-ar putea găsi cel puțin una din cele 2 statui ale sale: una ridicată în timpul vieții, pentru că își apărase patria adoptivă ca oștean; o alta fusese ridicată după moarte, la poarta cetății. Se bătuseră și monede cu chipul său și se emiseseră decrete, unul prin care era scutit de dări. Poetul Ovidiu l-a înștiințat pe împăratul Octavian August unde se afla de fapt Tomisul în care fusese exilat, fiind vorba de un orășel portuar al cărui nume avea bază reală. Prezența statuii lui Ovidiu la Constanța - operă a sculptorului Ettore Ferrari are o istorie de ordin politic, și anume un pact în legătură cu raptul Basarabiei din 1812; denumirea de Ovidiu a insulei din Lacul Siutghiol a fost dată de către generalul francez Camille Allard în timpul Războiului din Crimeea 1854-1856. Așadar, să acordăm atenția cuvenită acestui desăvârșit poet cult și onest observator al tuturor faptelor înconjurătoare: Ovidiu a scris ‘Chersonesus Taurica’ = Crimeea / nu Pont, ‘Lacus Maiotis’ = Marea Azov / nu Sciția, etc. Ideea este că orașul Constanța de azi nu era Tomisul lui Ovidiu; adevărata localizare a aceluia a fost în sudul Rusiei de azi (unii exegeți români când s-au confruntat cu date de geografie istorică însă au falsificat pur și simplu textul, în loc să fi cercetat fondul problemei)”. În 2016, cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” a scris: “Schiții erau ‘oamenii apelor’ iar numele de Schiția poate fi interpretat și ca ținutul locuit de acei schiți și ca ținutul cu schituri; e neclar cui aparținea (dificultatea e de a stabili ce anume spunea cuvântul în antichitate); în vechime, numele consemnat de autorii străini pentru Dobrogea era Scythia Minor, redată greșit în românește prin Sciția, când de fapt se pronunță Schiția. Deoarece asta e adevărata pronunțare, atunci cuvântul seamănă izbitor cu vorba ‘schit’ din românește și ar putea avea explicația că străinii au fost frapați de numărul de schituri din ținut, care a avut o reputație de oază religioasă din timpuri străvechi. Schiturile adăposteau călugări, care se izolau de lume. Călugării existau cu mult înaintea creștinismului. A se compara numele de ‘Scythia’ cu ‘Basilicata’ din Italia și numeroasele toponime ce includ ‘Kirke’, ‘kerk’, ‘church’, etc. în tot vestul european”. Julius Pokorny - lingvist Evreu din Austria - în “Dicţionarul etimologic indo-european” a notat că vechii Greci îl ştiau pe Atlas - fiul posesorului Edenului / Raiului şi al reginei Grigo / Clito-ris - de la predecesorii Hitiţi (care înaintea Războiului Troian au stăpânit o mare parte din Anatolia): “Grecii l-au

Strâmtoarea Kerch la Marea Karga / Azov și fortul Kerch În “Importanța geografiei istorice”, cercetătoarea Maria Crișan a scris, referindu-se la poetul Roman Ovidiu: “Istoria este - înainte de toate - geografie! (așa au fost de părere împăratul Napoleon Bonaparte și istoricul Jules Michelet). În drum spre exil, corabia a intrat în Marea Neagră și poetul a notat - când a depășit Constanța / Tomis - plin de zăduf: ‘Sarmația-i ținutul spre care ne-ndreptăm / Văd bine că-s obligat sălbatice țărmuri ale Pontului s-ating / Și să mă depărtez mai mult de țara mea iubită / Spre a vedea ținutul unde-s tomitanii așezați: ce tomitani? / De ei de multișor neam depărtat, ce tomitani?’ Altă cetate cu numele de Tomis, în afară de Constanța din zilele noastre, nu era cunoscută decât de către localnici, situată pe malul mării în dreptul farului Jenikale, fiind vorba de portul ce reglementa navigația dintre Marea Neagră și Lacul Maiotis. Imperiul Getic cuprindea tot sudul Rusiei de azi și estul până la granița cu Regatul Amazoanelor iar granița de nord a Imperiului Roman era Marea Azov / Lacul Maiotis, extinsă doar cu câțiva ani înaintea exilării lui Ovidiu. Poetul a murit la Cetatea Albă, ultimul lui loc de exil (au depus mărturie Dimitrie Cantemir și Mihail Kogălniceanu). Toponimul omonim ‘Tomis’, adică Tomisul lui Ovidiu de la Bosforul Cimerian / Strâmtoarea Kerch, ca orășel portuar, ni l-a deslușit Sf. Teofan 292


preluat pe Atlas de la Hitiţi, drept zeul care ţinea Coloanele Cerului, el fiind personificarea Axei Lumii” (Imperiul Hitit domina în Epoca Bronzului o bună parte a Anatoliei iar Anatolia este a patra Peninsulă Nord Mediterană în ordine de la Oceanul Atlantic - numărând după Iberică, Italică şi Balcanică - din Peninsulele Europene lipsind orice mărturie anterioară celei Anatoliene despre Atlas, Atlantic sau Atlantida).

munci”, deci “Kar-Ga” = “Munca Pământului”, pentru mai multe milenii dinaştii Gherga / Karga fiind ştiuţi faţă de Iran înspre răsărit (în N Indiei) ca “Gar-ga” / Garga iar înspre apus (în Caucaz) ca “Gar-gari” / Gargari; pe de altă parte, în Osetă - veche limbă Iraniană, vorbită în N Georgiei - pentru “apă” şi azi se foloseşte cuvântul “Don” (ambii termeni Iranieni Karga şi Don - întâlnindu-se la Marea Azov / Lacul Maiotis). În areal - pe lângă Don şi Dunăre - şi Doneţ (1053 km), Dnieper / Nipru (2290 km) ori Dniester / Nistru (1362 km) au aceeaşi etimologie, bazată pe străvechiul “DN” / “dănu” însemnând “râu”; e de ştiut că Dunărea dă jumătate din debitul tuturor tributarilor Pontici iar gurile Dunării se află nu altundeva decât în spaţiul Român, cealaltă jumătate din apa scursă în Bazinul Pontic provenind din apele Nordice, ale căror numeroase canale - ca de pildă din fosta Deltă a Donului post-diluvian ajunsă pe fundul Mării Karga / Azov înainte de Potop constituiau mândria emblematică a Imperiului Borean / Atlant, îmbinându-se (împreună cu canalele paleo-apelor vecine ca Nipru, Nistru, etc.) cu uriaşele ramificaţii de la vărsare ale paleo-Dunării. Larga platformă continentală submersă a Nordului Mării Negre e mărturia Raiului - ce înaintea Potopului era acolo - udarea fiind de către numeroasele braţe / râuri ale dulcei reţele acvatice “Okeanos”, climatul încălzit din timpul său datorându-se puternicului “Ra” / soarelui care a topit calota polară, arealul respectiv fiind populat de strămoşii actualilor Români (pe atunci ştiuţi ca “Atlanţi” - adică riveranii Nordici ai Pontului = “HyperBorei” - fertili colonişti / sfinţi nomazi ai vremurilor, respectaţi ca “Pelasgi”, Uriaşi religioşi veneraţi ca descendenţi direcţi din zei).

Nordul Pontic înainte şi după Potop Este de observat că la hinduşi zeiţa apelor primordiale era D/Anu - respectiv Danu - fiica Zeului Creaţiei Dakşa (“Îndemânaticul”, băiatul supremului Zeu Brahma / al cărui nume provenea din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană “Blagh-men” ca “Blajinul”): e de remarcat că la stră-Români cu denumirea de “Bloj” era ştiut zeul patern în cetele masculine de colindători (Căluş, Cerb, ş.a., jucat de un bărbat mascat), necuvântând dar fertilizând - uneori cu falusul de lemn legat la brâu - natura înconjurătoare; “Da” era Ga, adică Marea Mamă a Pământului iar particula “nu” era de la prunc (respectiv prinţ / “nun”, datorită divinităţii). De altfel, Danu / Danayu - fiica Zeului Dakşa - l-a avut ca fiu pe Vala / Bala: desigur că valul era progenitura Zeiţei Apelor iar de la Vala la Valah chiar n-a fost o distanţă lingvistică prăpăstioasă (aşa după cum e şi apropierea dintre vâslaş şi Valah). În 2014, cercetătorul Anatol Basarab a afirmat: “Cu 4 milenii în urmă, cuvintele ‘valac’ şi ‘dac’ se remarcau ca aparţinând naţiunii române. Alături de zeitatea ‘Valac-Hilya’ era la mare preţ în mitologia vedică zeul ‘Dakşa’, considerat creator, ‘strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii’. Sub denumirea de Valac erau acei nobili Arya, care au devenit conducători în India”. Concret, Poseidon poseda Edenul, adică fiul Rheii era

Poseidon, zeul apelor sărate Sursa denumirii “domnului apelor” Poseidon a fost studiată de lingvişti prestigioşi, ca de exemplu Italianul Lorenzo Rocci, Francezul Pierre Chantraine, Germanul Walter Burkert, Olandezul Paul Beekes, Suedezul Martin Nilsson, ş.a. Poseidon / “Posei-Don” însemna “Posesorul Edenului” (Grecul “Πόσις” / “posis” fiind “Stăpân” / “Domn” peste “stup” iar “δῶν” / “don” reprezentând Eden - ambele, Don şi Eden, consonantic reproducând “DN” - ca ţinutul udat de “dăne” / “râuri”): în accepţiunea Erei de Aur a Epocii Pietrei, vasta câmpie udată de râuri era “Eden”, adică Rai (după cum a echivalat şi Biblia); între Fluviile Rha / Volga şi Danu-Rhea / Dunărea, se întindea Raiul Marii Zeiţe Rhea mama lui Poseidon - de exemplu o apă curgătoare importantă între ele fiind Don (cu lungimea de 1950 km, ce se varsă în Marea Azov / fostă Karga), Fluviu ulterior cunoscut şi ca Tanais, până în Antichitate considerat limita dintre Asia şi Europa. De Karga / “Kar-Ga” se poate apropia şi înţelesul de “agricultor” al lui Gherga / Gheorghe: Iranianul “Kar” = “a 293


Makedoni în apus: populaţii a căror onomastică încă reproducea fostul Eden (similari erau Hiperboreii “Is-Edoni” / Isedoni descrişi de Carianii Herodot, Pausania, ş.a. ca trăind în Siberia - plasaţi de geograful Georgiano-Anatolian Strabon XI 6:2, Mela 2:1, ş.a. până la Meotida, adică Karga / Azov iar de geograful Makedon Ptolemeu din Egipt până în Bazinul Tarîm şi Altai - ei având caracteristici apropiate de ale MasaGeţilor / “Marilor Geţi” şi Tibetanilor; de pildă, femeile şi bărbaţii aveau statut egal, îşi mâncau ritualic morţii, etc).

stăpânul Raiului. Românii / “Ro-mânii” (sau în trecut “Rumânii”), respectiv “oamenii Rheii” / “oamenii Raiului”, erau cei străvechi aşezaţi pe râuri; de altfel, România reproduce şi Rai, Om, An: o denumire foarte sugestivă; inima sa - în interiorul arcului Carpatic - e Ardeal / Har-Deal, ştiut ca “Grădina Domnului” iar Raiul = Eden era “Grădina Domnului”. “Râ-mânii” / “Ru-mânii” - adică “oamenii soarelui” / “oamenii râurilor” - au fost stră-Românii, respectiv strămoşii Ro-mânilor; în general au fost numiţi corespunzător criteriilor timpurilor - Daci de către Romani, Geţi de către vechii Greci, Ghiauri / însemnând “necredincioşi” de către otomani, Valahi de către alţii, ş.a.m.d.: Românii s-au autonumit astfel dintotdeauna multimilenar / de multe milenii - limba vorbită păstrându-se ca Româna iar nu ca “Daca”, “Geta”, “Valaha”, etc. Continuitatea Românească în spaţiul României = “spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic” a fost dovedită între Epoca Pietrei şi Epoca Modernă, aşa ceva explicând atât considerarea poporului Român printre părinţii Europenilor, cât şi solida identitate naţională a Românilor în timp, cu toate că înaintea constituirii actualului stat Românesc înaintaşii au trăit separaţi în 3 principate, anume Medievalele Transilvania, Moldova şi Valahia, în care autohtonii nu vorbeau “Transilvana”, “Moldoveana” sau “Valaha”, ci Româna: explicaţia faptului că mult anterior unirii Românilor Moderni se vorbea Româneşte în formaţiuni statale diferite n-avea legătură cu Epoca Modernă, ci cu vremuri mult anterioare, mai ales că majoritatea era analfabetă, ca atare însuşi sistemul de gândire bazându-se pe limba maternă, ceea ce însemna lung timp structural. (De altfel, geograful German Wilhelm Hoffmann în “Descrierea Pământului” din 1832 - aşadar cu câteva generaţii înaintea unirii Românilor Moderni - a scris: “nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit cu mlădierile purtării, cum o să afli la cel din urmă Român; acest popor unit şi ridicat prin instrucţie, la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii umanităţii”; însă tot în Germania, 16 ani mai târziu, părinţii homosexuali ai comuniştilor - Evreul Karl Marx şi Germanul Friedrich Engels - au cerut public, literalmente / explicit, distrugerea Românilor). Exact din spaţiul actualei Românii, preistorica Rumânie / Ramânie (din Epoca Pietrei) a dezvoltat Vechea Civilizaţie Europeană: era succesoarea prediluvianului Rai / Eden şi a fost mai întinsă decât ulteriorul Imperiu Get condus de către împăratul Burebista ori decât Antica Dacie / Goţie sau decât România Mare din perioada interbelică; la sfârşitul mileniului I î.C., Imperiul Geto-Dac, al Gheţilor şi Dacilor condus de împăratul Burebista, se întindea din Balcani până în Bavaria, având în centrul întinderii sale zona mlaştinilor Banatului, până la Balaton (la mijlocul mileniului I Imperiul Goto-Hun, al Goţilor şi Hunilor condus de împăratul Gepid / Ghepid Attila Gerei / Gherei, se întindea până la Baltica, ultimul Imperiu Barbar din Europa fiind cel al Varegilor / Vikingilor, condus de dinaștii Garða, stins la începutul mileniului II, prin creştinarea defăşurată deja pe atunci de un mileniu, proces iniţiat în lume de Gherghe-seii din Galillea; despre vitejii Vikingi / Varegi = ultimii Barbari Europeni organizați, se știe că au fost influențați Gotic - adică Getic de la început, ei fiind prezenți și la nașterea imperială Rusă / corespunzător atestărilor istorice, documentarea înrădăcinării fiind evidentă de la Goți / Geți). În Antichitate, Nordul Balcanic era populat de Edoni în răsărit şi de “Mak-Edoni” /

Essedoni / Is-Edoni Actualul spaţiu Român se află în zona care cândva a fost Rai (populat de “Ru-mâni” / Rumâni, grăind Rumână); de la sacrul Rai (“Pi-Rai” în vechime, “pi” / “pu” fiind particula pentru sfinţenie) a derivat la Români cuvântul “plai”. Popular (ca ecouri ale acelui fapt) a rămas vorba despre “România - ruptă din Rai” sau de pildă, colindul / balada “Mioriţa” - creaţie specific Românească - ce începe astfel: “Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei”. Puţini ştiu că în secolul XIX academicianul Vasile Alecsandri / Evreu după tată - mason prieten cu masonul Ion Ghica din Ghergani / de origine Aromână - a adaptat Vrâncean şi a popularizat poemul “Mioriţa” după ce a auzit “Colinda păcurarului” şi alte produse folclorice când a fost în staţiunea Bănăţeană Băile Herculane (cea mai veche staţiune din România, funcţională din Antichitate, inscripţia Romană anunţând-o ca dedicată lui “Hercule din Media”, adică din Ţara Magilor = Ghergania, în relativă apropiere, lângă Bănăţeana Mehadia 44,55 lat. N, 22,21 long. E, judeţul Caraş-Severin - cu denumirea Antică Media - Romanii realizând castrul Praetorium, pe străvechiul spaţiu Zidina), publicând versiunea “Mioriţei” culeasă de la un grup aflat în staţiune, sosit din Belinţ, judeţul Timiş, comună Bănăţeană ce pe atunci era dominată de numeroşii Gherga; tot din Belinţ, compozitorul Român Sabin Drăgoi în secolul următor a cules cântarea “Mioriţei” pentru realizarea “Rapsodiei Bănăţene” baza “Rapsodiei Române” - după cum a evidenţiat în cercetările sale muzicologice Dr. Constantin Stan de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (cetăţean de onoare al comunei Belinţ / judeţul Timiş). 294


“arţar” (filologii doar presupunând tulpina lingvistică “arţă”, însă după cum Munţii Ţarcu din Banat onomastic au legătură cu Gherga, derivarea poate fi asemănătoare; de altfel, bercă / bârcă era oaia cu lână creaţă şi măruntă - “bărcăria” fiind adăpostul pentru oi în câmp - iar pentru Tracia / Trakia vechea pronunţie era Berca, notată şi Perke). În plus, e de reţinut ce a explicat Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indoeuropenistică)”: “Reamintim că în pre indo-europeană ‘K’ urmat de ‘E’ a dat ‘Ţ’ în traco-dacă şi română; ‘ţugui’ = ‘piscul’ are aceeaşi origine cu ‘cucui’ / ‘gugui’ sau Gurgui / Kogaionon”. (În Munţii Godeanu, pornind de la ceea ce încă dinaintea Antichităţii era consacrat drept “Cavalerul Trac”, numit Gherghis sau SânGiorz, aşa după cum a rămas sculptat în piatră şi în Sanctuarul Gherga din Krka / Karia = Caria adică din Ţara Gherghiţilor, entitate din care a fost colonizată masiv Dobrogea în mileniul I î.C. - Marele Preot Deceneu al împăratului Burebista lucra cu preoţii militari numiţi “Kogai” în secolul I î.C. / după cum a afirmat cercetătorul Român Timotei Ursu în 2012; tradiţia preoţilor militari - “pileaţi” / nobili înarmaţi cu cuţitul curbat numit “sica” ori cu un satâr, ca străjeri / gardieni ai locurilor sacre - a fost şi în mileniul următor pe Muntele Athos la primii preoţi creştini de acolo / ulterior aşa ceva fiind inspiraţia Ordinelor Cavalerilor, monastico-militare, ivite prin mimetismul catolic în cruciade). Dr. Teohari Antonescu în “Cultul Cabirilor în Dacia” din 1889 a atras atenţia că în spaţiul Român există dovezi arheologice despre o practică Anatoliană a sacrificării unui tânăr de către 2 fraţi ai lui după un ritual ale cărui elemente s-au regăsit în “scenariul” Mioriţei (primii Cabiri corespunzător lui Hesychius din Alexandria - au fost Karkinoi), conform Dr. Mircea Eliade fiind transfigurarea unui rit funerar arhaic; denumirea de Cabiri provenea de la Fenicieni, având sensul de “Cei numeroşi”, deoarece termenul “KBR” avea sensul de “a înmulţi” (iar în vechea Arabă a ajuns să însemne “a fi mare”). În 1900, poetul Român George Coșbuc în “Elementele literaturii populare” a considerat că “Miorița” avea corespondență în cântecele vechilor Inzi iar după peste un secol, o perspectivă antropologică Română a identificat același subiect mioritic și în străvechiul Iran, etc. Ghergheleu în limba veche Română după cum a relevat în 2002 “Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme” realizat de Dr. Gheorghe ConstantinescuDobridor şi Dr. Gheorghe Bulgăr - era păşunea / platoul (adică plaiul). Academicianul Petriceicu Hașdeu a scris: “Radicala ‘dhi’ înseamnă în limba Sanscrită ‘a cugeta’ iar în Persană ‘dhi’ = a vedea”; forma participială este ‘dhina’ / ‘dina’: ‘cugetat’ / ‘văzut’. De aici femininul ‘dhaina’ / ‘daina’ - ‘ceva cugetat sau văzut‘ - ia înţelesul de ‘cântec’ deja în acea eră preistorică în care familia Ario-Europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea Tracică, cel puţin fracţiunea sa Dacică - căci cuvântul nu se găseşte la Albanezi - a conservat acea străveche semnificaţiune, transmiţând-o apoi Românilor. Pe de altă parte o conservă şi Lituanii. Gintea Persană, din contră, a modificat sensul primitiv al cuvântului, schimbând pe ‘cântec’ în ‘lege’, după cum şi Latineşte ‘carmen’ = ‘cântec’ a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: ‘cruciatus carmina’, pe când exemple contrare de trecere logică de la ‘lege’ spre ‘cântec’ nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi Lituanii au fost dară, dintre toate nemurile congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale

În 2010, Dr. Mircea Tapan de la “Muzeul Banatului Montan” din Reşiţa / judeţul Caraş-Severin a scris despre “ornamentica tradiţională” din zona etnografică Belinţ (dintre Chizătău şi Lugoj), judeţul Timiş: “Costumul popular de acolo e ilustrativ pentru patrimoniul întregii provincii istorice a Banatului. Colecţia de port popular din zona etnografică Belinţ întregeşte ceea ce muzeul reşiţean deţine deja pentru acest domeniu din zone etnografice cu puternice şi străvechi tradiţii etno-culturale, precum Valea Dunării, Almăjul sau Culoarul Cerna-Timiş. Comentariul ştiinţific suscitat de piesele colecţiei vizează anumite elemente decorative ce ţin de reprezentările geometrice şi cele geometrizante, considerate de specialişti cele mai vechi şi cele mai încărcate cu semnificaţii mito-simbolice. Se remarcă - în acest sens repetarea obsesivă a unor itemuri de bază precum rombul, spirala cu laturi drepte (simplă sau dublă), pătratul (îndeosebi sprijinit pe unul din colţuri), meandrul, linia ondulată, crucea (dreaptă sau în X), coloana (alcătuită cel mai adesea din romburi legate între ele), cercul, copacul cosmic (plasticizat în moduri variate), etc., figurate nu izolat, ci în asocieri complexe. Cei care s-au ocupat cu decodificarea unor asemenea elemente figurative au ajuns la anumite concluzii: ceea ce e sigur este faptul că fabuloasa redundanţă a menţionatelor elemente simbolice (considerate de altfel de bază) nu e întâmplătoare, aici având de-a face cu un mesaj venit din adâncurile istoriei spirituale a umanităţii cuplat cu o intenţionalitate apotropaică, cu sensuri abia intuite sau poate într-adevăr pierdute de noi cei moderni; oricum, antropologii, etnologii şi istoricii religiilor şi ai culturii se străduiesc să redescopere ceea ce ele spuneau oamenilor de odinioară”. Este de observat că în Banat vechiul sinonim cu stâna era 295


primordialei limbi Ario-Europene, care ni-i arată pe străbunii noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia ‘cugetare’ şi ‘viziune’, după cum îl numeau pe Dumnezeu ‘luminos’. Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a doinei Române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei Românice. Dacă poezia poporană la noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă Latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă Latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic ante-Latin n-a fost Tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte Iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă Celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, Latinii s-au impus Celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană, lirică în Francia aproape peste tot, aceea Spaniolă şi Italiană mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de proveninţă Celtică. Aşadar, la toţi neo-Latinii doina era autohtonă: la Apus - Celtică, la Răsărit - Dacică”. Academicianul Lucian Blaga - însurat cu Cornelia Brediceanu din Lugoj / oraşul Bănăţean cel mai apropiat de Belinţ - a scris în “Trilogia culturii” din 1944: “Doina românească posedă ca fundal un spaţiu: plaiul, cu anumite posibilităţi ritmice (un plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zarea închisă, şi dincolo de zare iarăşi piept şi vale la infinit). Orizontul acesta este al unui infinit ondulat. Vorbim aici nu numai despre plaiul amintit în poezia populară, precum în Mioriţa, ci mai ales despre plaiul neamintit cu cuvinte, din poezia şi muzica noastră populară, despre acel plai omniprezent, ca spaţiu sufletesc al cântecului. Doina şi balada noastră au rezonanţa specifică a infinitului ondulat; complementul organic al doinei şi al baladei noastre ni se pare ‘plaiul’ sau spaţiul ritmic alcătuit din podiş înalt şi vale. Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe plai, are un mers, care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş. Starea sufletească, cea mai insistent cântată în poezia noastră populară, e ‘dorul’. Spaţiul imaginar, despre care vorbim, îl presimţim nu numai în doină şi în baladă, ci şi în alte creaţiuni ale sufletului românesc. Acest spaţiu e chiar unul din factorii dominanţi în structura acestuia. Ceva din legănarea lentă şi din rotunda zare a plaiului, ceva din ritmul fără violenţe al dealului şi al văii, ghicim şi în jocurile noastre. Dansul nostru e dansul lent al unui om, care suie şi coboară, chiar şi atunci cînd stă pe loc, sau al unui om definitiv legat de infinitul ritmic alcătuit din deal şi vale, de infinitul ondulat. Nu e locul să intrăm în amănunte şi în descrierea lor, avem însă convingerea că în sprijinul viziunii spaţiale, ce o relevăm, se pot aduce exemple edificatoare din cele mai disparate domenii ale vieţii populare. Casele în apus manifestă tendinţa creşterii în sus, în dreaptă potrivire cu verticala sentimentului ceresc, stăpânitor acolo. Casele în Rusia, cele de la ţară, manifestă mai mult tendinţe orizontale, ca şi planul interior al vieţii ruseşti. Casa românească nu urmăreşte exclusiv - sau ostentativ - nici verticala, nici orizontala, ci pe amândouă în stăpânită îmbinare şi armonie, căci cadrul ei spaţial (dealul-valea) nu îngăduie hipertrofia unei tendinţe în dezavantajul celeilalte. Cultura populară românească posedă aşadar şi ea o viziune spaţială specifică, care ia forma determinată a infinitului ondulat. Să numim acest cadru inconştient al vieţii noastre ‘spaţiu mioritic’. Un suflet, individual sau colectiv, poate să trăiască inconştient într-un anume orizont spaţial chiar şi

atunci când peisajul real al vieţii sale cotidiane contrazice la fiecare pas structura spaţiului inconştient. Astfel avem motive să credem că de pildă românul trăieşte inconştient în spaţiul mioritic. Cântându-şi doina, românul îşi evocă în permanenţă duhul legănat al spaţiului-matrice al său. Faţă de o situaţie, atât de tulburătoare prin labilitatea şi sinuozităţile ei de-o parte, şi prin fixitatea ei aproape nefirească de altă parte, problema nu mai poate fi pusă în termenii aţipiţi ai teoriei mediului. Se impune o diferenţiere netă de concepte. Una e peisajul real, caleidoscopic, în care se aşază întâmplător un suflet, şi altceva e orizontul spaţial inconştient, menhir care rezistă tuturor intemperiilor. Orizontul inconştient, cu darul său de a străbate ‘personant’ până în creaţiile spirituale de fiecare moment ale acestui suflet, e de o eficienţă neegalată de nici o materialitate. Sentimenul destinului e înrâurit de orizont, şi colorat de sensul fundamental, ascuns, atribuit oricărei mişcări posibile în cadrul acestui orizont. Ascultând o doină românească, nu e greu să desluşeşti în ea rezonanţa unui specific sentiment al destinului. Omul spaţiului mioritic se simte parcă în permanentă, legănată înaintare, într-un infinit ondulat. Omul spaţiului mioritic îşi simte destinul ca un veşnic, monoton repetat, suiş şi coborâş. Nu e greu să ghicim deschizându-se în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e plaiul. Plaiul adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mulcom în vale. O doină cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în costume confecţionate şi nici de ţiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o ţărancă sau de o băciţă - cu sentimentul precis şi economic al cântecului şi cu glasul expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin - evocă un orizont specific: orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale. Să adâncim problema şi perspectivele potrivit teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul spaţial al inconştientului e înzestrat cu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă: ‘pe-un picior de plai / pe-o gură de rai’. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, 296


Academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia română” a scris: “Păstorii charismatici din Carpaţi au format o categorie care nu era alcătuită din oameni de rând în Carpaţi, ci de făpturi excepţionale, dotate cu însuşiri suprafireşti, dintre care unele rostuite chiar de Fârtaţi. Păstorii aceia erau numiţi când ‘sfinţi-păstori’, când ‘păstori-demoni’. Prin ‘sfinţi-păstori’ înţelegem pe aceia care fiind în posesia unei forţe magico-mitice îşi conduceau turmele de la distanţă, prin operaţii de clarviziune şi porunci teleghidate, împiedicând fiarele sălbatice să se apropie de stâna lor, încleştând gurile fiarelor în faţa prăzii - ca şi cum ar fi fost sătule sau indiferente - care abăteau ploile şi împrăştiau furtunile de la păşuni, care făceau ca produsele turmelor lor să fie excelente. Alţi păstori excepţionali erau numiţi ‘păstoridemoni’ pentru că - în concepţia populară - posedau calităţi infernale dobândite printr-o îndelungată iniţiere în folosirea duhurilor necurate ale subpământului, pământului şi văzduhului. Între sfinţii-păstori şi păstorii-demoni existau şi alte soiuri de păstori. ‘Păstorii-vrăjitori’ foloseau o mână de mort pentru a-şi vrăji propria turmă să meargă singură la păscut, să se ferească de prăpăstii şi de fiarele sălbatice. Spre deosebire de acele categorii de păstori, literatura populară menţionează şi ‘păstorii-domni’, o specie aparte de făpturi excepţionale, cu puteri ereditare, de căpetenii mitice, rostuite din strămoşi să apere destinele semenilor lor; Octavian Buhociu susţinea că acea categorie de păstori era stimulată de ‘magia domniei’: ‘păstorul-domn era cel care avea harul creşterii vieţii sociale şi animale pe teritoriul de care legat prin strămoşii săi’. Trăsăturile charismatice ale ‘căpeteniilor de păstori’ cu valenţe de eroi mitici trebuie luate în consideraţie pe sexe şi vârste. Dintre ‘căpeteniile de păstori’ fac parte în tradiţia română şi ‘femeile bărbate’. Trebuie menţionat că prin ‘femeia bărbată’ nu înţelegem ciobăniţa care este soţie, soră sau fiică de cioban, care munceşte alături de rudele ei tot ciobani, care îşi păstrează feminitatea în clanul ciobanilor, ci pe femeia care moştenea şi depăşea prin temperament şi inteligenţă funcţia de conducătoare a păstorilor. ‘Femeia bărbată’ era un fel de amazoană, care stăpânea pe păstori prin forţa ei morală şi fizică, care se comporta ca un bărbat, lupta cu duşmanii stânei şi nu era înfrântă în luptă, ci dimpotrivă, biruia mereu. Ciobanul din balada ‘Mioriţa’ condamnat la moarte, într-un simulacru de judecată, a primit moartea nu dintr-o resemnare mistică sau filozofică, ci din respectul ‘legii pământului’, care nu putea şi nu trebuia încălcată de nimeni, pentru că în acea lege a pământului stătea tăria neamului lui. Mitul Cabiric deşi se referă în cele din urmă la existenţa a 3 fraţi divini, dintre care cel mai tânăr este totdeauna ucis de ceilalţi 2, relevă un dualism gemelar al fraţilor ucigaşi. Corpul neînsufleţit reînvie în anumite condiţii rituale. În conţinutul lui mitul transpare din figurile şi simbolurile folosite în plastica iconografică descoperită îndeosebi pe teritoriul Daciei anteromane. În elementele ei mitologice, tema sacrificiului Cabirilor ar putea să preceadă sau să inspire tema sacrificiului ciobanului din Mioriţa. Paleozoologii şi istoricii români afirmă că resturile fosile ale calului sălbatic au fost descoperite pe teritoriul României încă din paleolitic şi că în neolitic caii sălbatici au fost vânaţi pentru carnea, pieile şi oasele lor; din neolitic au fost descoperite figurine reprezentând cai sălbatici, cărora li s-a atribuit când rolul de jucării pentru copiii olarilor, când de obiecte magice de cult. În folclorul românesc apare ‘calul de priveghi’, care urmărea călăuzirea sufletului mortului în

etnic sau supraetnic. Destinul aci nu e simţit nici ca o bolta apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri şi posibilităţi de expansiune. Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai. Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi indefinit ondulat. De fapt orizontul spaţial al inconştientului şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal. Admiţând că sufletul popular românesc posedă un spaţiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăieşte, inconştient, pe ‘plai’, sau mai precis în spaţiul mioritic, chiar şi atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului. Solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie conştientă. Se probează încă o dată că aici ne mişcăm prin zonele ‘celuilalt tărâm’ al sufletului, sau într-un domeniu de investigaţie a adâncimilor. Aderenţele acestea spaţiale aparţin etajelor subterane ale existenţei noastre psihospirituale, dar ele ies la iveală în cântec şi în vis. Nici harnicii filologi, nici spornicii istorici nu sunt în situaţia să precizeze când s-a născut poporul românesc. Nu suntem desigur aşa de copilăroşi să căutăm o precizare calendaristică, dar o precizare teoretică şi oarecum definitorie am fi poate în drept să cerem. Limba a evoluat în etape infinitezimale, necontenit, neindicând însă de la care să datăm naşterea. Cât priveşte istoria, aceasta este realitate mai recentă, ivită relativ târziu în raport cu existenţa preistorică ce i-a premers. Numai consideraţiile stilistice şi cercetarea adâncimilor ne-ar putea pune în împrejurarea de a da un răspuns întrebării formulate. Poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiulmatrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Graiul românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, peisajul geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice”.

297


lumea cealaltă - ca şi ‘pasărea sufletului’ - peste Apa Sâmbetei, prin Porţile Văzduhului. Spectacolul funerar numit ‘Gogiul’ - cu calul de priveghi - se desfăşura la miezul nopţii, în jurul mortului şi al persoanelor care privegheau stând în jur. Prin Gogiu se înţelegea umbra mortului purtată de cal, o reminiscenţă mitică a Cavalerului trac; copârşeul sau tronul în care se aşeza mortul înainte de a fi dus la groapă se numea metaforic ‘cal’. Calul de priveghi apare şi în ipostaza ‘calului acvatic’, care nu trebuie confundat cu ‘calul de mare’. Caii acvatici erau cursieri mitici iar caii de mare erau făpturi zoomorfe marine. Se cunosc 2 categorii de cai acvatici: delfinii şi caii mitici de apă. Delfinii în Marea Neagră călăuzeau corăbierii pe furtună şi în caz de naufragii se lăsau călăriţi de naufragiaţi până îi scoteau la mal; aşa au fost prezentaţi delfinii în Marea Neagră şi Marea Egee de geografii şi istoricii elini. ‘Caii mitici de apă’ erau acoliţii zeului Pontos, apoi ai divinităţii feminine a Mării Negre; ei trăgeau carul acvatic al lui Pontos şi scoica Vâlvei Mării Negre. Calul ceresc deţinea un rol opus calului de priveghi. La români, calul ceresc se înfăţişează în câteva ipostaze: stihială, astrală, celestă, pirică, năzdrăvană. Calul stihial dezlănţuia stihiile lumii: apa, pământul, lumina, aerul prin prezenţa lui, însă nu pentru a provoca dezechilibrul lor catastrofal, ci pentru a restabili echilibrul rupt de caii priveghiului în natură. Caii astrali purtau astrele mici în cer, pe frunţile lor, iar astrele mari - cum sunt soarele, luna şi luceferii - în vehicule trase de ei; dintre caii astrali, cei solari semnificau cursierii pe care călătorea Soarele în călătoria lui pe cer sau în incursiunile lui cosmice după sora sa Luna (caii solari de obicei erau albi sau aurii, interpretaţi şi ca razele Soarelui, care străbăteau cerul şi pământul cu viteza gândului). Prin caii celeşti, poporul înţelegea şi caii lui sân George, cu care acela înconjura pământul, pentru a înverzi câmpiile şi codrii, anunţând sosirea primăverii. Caii pirici erau cai de foc (caii roibi) care purtau zorii dimineaţa şi amurgurile seara, care purtau căldurile în luna lui cuptor şi ardeau pe oameni, animale şi plante cu limbi de foc (de altfel, caii pirici incitau spiritul creator în dorinţa de a se întrece cu natura). În fine, caii năzdrăvani - adică minunaţi, cu puteri supranaturale - erau cai obţinuţi de eroul de basm mitic printr-un regim alimentar special şi un ritual deosebit; nu toţi caii năzdrăvani posedau aripi pentru a zbura până în înaltul cerului şi a coborî până pe Celălalt tărâm. Imaginea complexă şi interdependentă a calului sacru, ca şi alte imagine de animale sacre din mitologia română ne amintesc de cultul străvechi al calului la autohtoni. Caii albi - consideraţi în general solari - deţin o permanentă funcţiune apotropaică. Ţestele de cai, curăţate până la albire, se înfigeau în parii gardurilor de curţi, în vii, în boldurile de pe crestele caselor, în cosoroabele ce ieşeau peste coama casei, ca însemne apotropaice”. Este de reţinut că în Româna arhaică “ghergheleu” era plaiul (platoul / păşunea) iar grupurile de cai - animale domesticite în neolitic - erau numite “gherghelii”. Gherghinoii / Karkinoii - ulterior notaţi Cabiri / de la ei provenind numele de “crabi” - erau Magi similari Gherghinilor / Telchinilor şi Ciclopilor, veneraţi de pre-IndoEuropenii Pelasgi (de exemplu, au fost patronii atât ai Insulei SamoTracia, cât şi ai capitalei Trace Kazanlâk / “Kazan-lâk” 42,37 lat. N, 25,24 long. E din Bulgaria, din Valea Trandafirilor, unde erau înhumaţi regii Traci în Gorgane, azi aparţinând patrimoniului mondial UNESCO); modelul “floral” cu 4 petale de pe fresca mormântului regal din

secolul IV î.C. din Kazanlăk s-a păstrat până pe scutul regelui Decebal de la începutul secolului II (ca blazon dinastic), apoi cu inscripția regală “rex” fiind folosit pe unele morminte până în Epoca Modernă:

298


Stilizarea existentă din Epoca Fierului pe steagul Iranian “Derafș Kaviani” - cu roza în 4 colțuri ca simbol regal - a apărut atât în Europa pe drapelul cu Soarele Macedoniei, cât și în Asia la Săsani; Geții aveau semnul solar iar Dacii aveau semnul lupesc (culorile de bază mereu fiind cele 3 regăsite la tricolorul Românilor Moderni: roșu, galben și albastru). Este de ştiut că dinastia regilor Geto-Dacilor (care a condus Tracii Nordici) a fost numită - în diversele limbi ale vremurilor - ca Duras / Ghiura sau Zuraz / Gurag, de fapt fiind Gherghină / Ghergană, adică Gherga; în mileniul I î.C., coasta Dobrogeană a Mării Negre a fost masiv colonizată de cei din Caria = Ţara Gherghiţilor (de pe coasta V Anatoliană a Mării Egee), unde cel mai mare aşezământ religios era Sanctuarul Gherga, administrat de aristocraţii Gherga, deopotrivă preoţi şi nobili: aceia au fost astfel atât în Anatolia, cât şi în Balcani - Dobrogea fiind regiunea Balcanică a spaţiului Român - iar Decebal a fost ultimul rege al Daciei independente (actualii Români sunt continuatorii Daco-Geţilor). La începutul mileniului I, istoricul Anatolian Dio “Chrysostom” / adică Dion “Gură-de-Aur” contemporan cu Decebal - a scris că regii Geto-Dacilor erau de neam Zarab (respectiv “Sfânt conducător” - după cum îşi avea înţelesul “Za-rab” - cercetătorii conectând Anticul Zarab de Medievalul Basarab); numele Zarab şi Zuraz inscripţionat inclusiv Zurazis - au fost în evidentă suprapunere funcţională / regală, lingvistic utilizându-se des “Z” pentru “G”: de exemplu, documentele Medievale l-au consemnat la domnitorul Român Mircea “cel Bătrân” - din Dinastia Basarab - pe dregătorul Gorga ca Zorza (chestiunea “G”=“Z” a fost valabilă timpi îndelungaţi şi pe largi zone ale lumii, nu numai în spaţiul Român). Pe Insula SamoTracia / Electria, Kabirii erau ştiuţi ca “Sfinţii Focului” iar corespunzător lui Pindar - poet din mileniul I î.C. - primul om de pe Pământ a fost un Kabir numit Adamas (în tradiţia de pe vecina Insulă Tracă “Lemn-os” / Lemnos, “Ad-amas” / Adam însemna “om din Eden”); literalmente, Kabirii / “Ka-Bi-Rii” semnificau “forţele sufletului solar” (unde Ka = energie, Ba = suflet, Ra = soare). Senatorul Roman Nigidius Figulus 98-45 î.C. a scris despre “Cei Măreți” - știuți în lumea Antică drept “Penați” - sosiți pe Insula SamoTracia într-o navă făurită din “foc cosmic”, poveste pe care a cules-o și a consemnat-o atunci (în secolul I î.C., adică la sfârșitul mileniului I î.C.): “Aceia au ajuns pe Pământ într-o stea în flăcări care, atunci când s-a prăbușit pe Insula SamoTracia, a spart stâncile în bucăți mici; acolo, Cei Măreți și-au făcut casa” (Penații / străjerii depozitelor erau divinii asociați cu Larii - găzduiți de vestale - adorați întâi de Troiani iar apoi de Romani, în forme de statuete portabile care protejau gospodăriile, primii Gardieni Lari fiind pruncii Gherganului Hermes cu nimfa Lara, ştiută ca “Tacita” / “Muta”, după cum a scris pe malul Pontic poetul Roman Ovidiu în “Fastele”, Festivalul “Larentalia” Antic fiind în fiecare 23 XII, cu invocarea Geniilor / spiritelor şi Manilor / sufletelor din “Lumea Cealaltă”); despre termenul de nevastă / “ne-vastă” se poate observa că era “ne-vestală”, adică “ne-fecioară” / “nevirgină”. Medical a fost explicat şi prin întârzieri mentale fenomenul de para-rotacism (adică tulburarea de articulare / de pronunţie numită dislalie, prin care “R” ajunge înlocuit de “L”, aşa cum des s-a întâmplat în trecut). Este interesant că termenul Scandinav pentru “argilă” s-a fixat ca “Ler” “Lera” în Suedeză, “Leire” în Norvegiană - la Români ştiindu-se din mare vechime de “Lerui, Ler” / incantaţia ce a

generat “Aleluia” (prin personificare, venerarea datorându-se calităţii nemuririi, fiind cunoscută şi apreciată stăpânirea erelor / vârstelor sau timpurilor / vremurilor), în Canaan folosindu-se “Aleluia” în Epoca Fierului. De pildă, în acele timpuri, Celţii - Keltoii = Ghergoii - îl aveau pe Zeul Llyr al Mărilor şi Furtunilor iar prea-înaltul tânăr Zeu al Războiului la contemporanii Etrusci, care se desemnau ei înșiși drept “Rasenae”, se numea Laran / “Lar-An” (Etruscul “Lars” însemna “înalt”). Polar / “Po-Lar” = “Sf. Lar” (căci “Po” = “Sfânt”); onomastic, ancestralul polar / Sf. Lar semnifica că era extrem Nordic, Hiperboreu: iată aşadar şi argumentarea literară / lingvistică despre sorgintea respectivă, începând cu Românescul Ler. O altă abordare semnificativă ar fi că Balaur / “Ba-Laur” = Sufletul Larului / Lerului (căci “Ba” = “Suflet”): ancestralul “suflet regal” = “Balaur” era conectat cu sorgintea din stepă - unde şarpele a fost stimat totemic, ca atare de pildă apariţia reptiliană regăsindu-se în străvechiul tablou al şerpăriei din părul Gorgonei ori stindardul dragonic fiind emblematic înfipt în suliţă mai ales la Geţi / stăpânii Marii Stepe a EurAsiei, șarpele având și o dimensiune acvatică - conexiunile străvechi evident legând “sufletul regal” ştiut ca Balaur de tipologia zmeului (echivalat cu fostul soi Uriaş Cro Magnon sau Neandertal); conducătorii - adică regii - oamenilor din stepă erau urmaşi ai Uriaşilor, respectul faţă de ei impunându-se în timpurile îndepărtate şi prin forţă ori teamă (doar provenienţa nobilă clamată singură neconvingând). Cercetătorul Dan Alexe a susţinut în 2015: “În paştună, limba indo-europeană a talibanilor din Afganistan, ‘bală’ cu ‘a’ lung este un monstru înfricoşător din basme cu care sunt speriaţi copiii. În nenumărate alte cazuri paştuna prezintă arhaisme, de gramatică sau lexic, ce o apropie de latină, albaneză şi de multe alte limbi indoeuropene occidentale. În paştună, ‘bală’ (sau ‘belă’) e omofon şi a fuzionat cu împrumutul din persană ‘bală’ = ‘necaz’, ‘calamitate’, ‘dezastru’; acesta, la rândul său, a trecut în turcă cu acelaşi sens: ‘belâ’ = ‘necaz’, ‘nenorocire’, de unde a ajuns în română ca ‘belea’. Prezenţa în 3 puncte ale domeniului indo-european (Afganistan, Balcani, Roma) a lui ‘bala’ / ‘belua’ pentru a desemna un monstru imund (cel pe care, din noaptea timpurilor, îl mai chemăm şi ‘Bau-Bau’), nu poate fi o simplă coincidenţă şi ne trimite la trecutul preistoric al celor care s-au extins din India până la Oceanul Atlantic, indo-europenii”.

Rai = Eden

299


Aproape toate aspectele pre-diluvienei Atlantida sunt explicabile, însă arheologic încă n-a fost găsită (dacă ar fi găsită, atunci poate ar apărea alte aspecte de explicat, ca de exemplu tehnologia sa neobişnuită faţă de nivelul vremurilor, etc). Locaţia Atlantidei de-a lungul timpului a pasionat mulţi cercetători - deoarece urmele sale fizice n-au fost găsite în Oceanul Atlantic / locul presupus la prima impresie posibilitatea cea mai apropiată de impresia aşezată logic fiind pentru capitala ei fundul Mării Negre actuale (fostă “Pontus Euxin”). Un străvechi concept era că marele Okean / Oceanus înconjura pământul ca un enorm râu ce alimenta cu apă proaspătă dulce toate apele potabile din natura planetei: straturile acvifere, izvoarele, marile Fluvii, inclusiv norii; Okean forma limita lumii locuite (şi nu oceanul planetar, format din apă sărată). Titanul Oceanos / Okeanos, fiul Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei, a fost patronul enormei ape - dulci şi curgătoare - având cu sora şi soţia sa Tethys, fiica Cerului / Uranos şi Pământului / Gaiei (patroana Meandrului, Nilului, etc., ea fiind Zeiţa Umidităţii) mulţi copii, printre care nimfele, geniile naturii: Oceanide, Nereide şi Naiade; e de ştiut că nici sirenele, “femeile fatale”, fiicele Gaiei conform tragicianului secolului V î.C. Euripide, nu aparţineau mărilor / oceanelor, respectiv apelor sărate - toate acele făpturi mitologice trăind pe maluri - sanctuarele lor fiind izvoarele, fântânile, mlaştinile şi stâncile (“Cartea lui Enoh” - ce descrie viaţa dinaintea Potopului - a precizat că sirenele erau “muierile care i-au ispitit pe îngerii Gregori”, întâi în N Galileii, pe Înălţimile Golan / “Gol-An”: un loc muntos îndepărtat de mări sau oceane dar apropiat de râuri, de lacuri şi de fântâni / respectiv de apele dulci). În “Dicţionar de simboluri” stă scris despre nimfe: “divinităţi ale apelor limpezi, ale izvoarelor. Ele aduceau pe lume şi creşteau eroi. Trăiau şi în peşteri, prin locuri umede: de aici, un anume aspect htonian, de temut, orice naştere fiind în relaţie cu moartea şi invers. Divinităţi ale naşterii - mai cu seamă ale naşterii întru eroism - ele au suscitat o veneraţie amestecată cu teamă. Nimfele furau copii şi tulburau minţile oamenilor când li se arătau. Amiaza era momentul epifaniei nimfelor. Cel care le vedea cădea pradă unui entuziasm nimfoleptic. De aceea, se recomanda ca la amiază să nu te apropii de izvoare, cursuri de apă sau de umbra anumitor arbori. O superstiţie mai târzie s-a referit la nebunia care-l cuprindea pe acela ce zărea o formă ieşind din apă, sentiment ambivalent de atracţie şi teamă, fascinaţie exercitată de nimfe, aducând după sine nebunia, abolirea personalităţii. Ele simbolizau ispita nebuniei eroice, care năzuia să se desfăşoare în isprăvi războinice, erotice sau de orice alt fel”. Este de remarcat că mezalianţele om-animal au apărut din Epoca Pietrei prin făpturile feminine, întâi ca sirene (cu trup de peşte / delfin), apoi ca Sfinx (cu trup de leoaică); atât “fecioarele apelor” (după cum erau numite sirenele), cât şi Marea Mamă / patroana Pământului (sub formă de Sfinx), aveau rude înaripate des reprezentate ca gardienele porţilor templelor: e de reţinut că întâi sirenele au fost ale lacurilor şi apoi ale mărilor. Corespunzător “Dicţionarului armânesc-românesc” redactat de către Dr. Tache Papahagi, dintotdeauna pentru “fecioară” / “tânără” s-a folosit termenul “Ghergheană” iar pentru “fecior” / “tânăr” s-a folosit termenul “Ghirghenu” (“simpaticii” fiind “Ghirghini”; astfel a derivat şi “virghir/ă” = “virgin/ă”). În Antichitate, Ţara Magilor era ştiută ca aceea a Mezilor - Media, adică Hyrkania / Ghergania, a Gherganilor - aflată în S Mării Caspice, la N de “Gol-An” / Golan şi

respectiv de Galileea (este de remarcat că Marea Caspică e cel mai mare lac sărat din lume iar Lacul Galileii e cel mai jos lac dulce din lume); Imperiul Median - al Mezilor = Magilor s-a întins dintre Afgani până între Azeri (adică între ceea ce sunt actualele Afgani-stan şi Azerbaidjan), arealul stăpânit în maxima extindere cuprinzând deopotrivă Aryana / Platoul Iranian şi Arran / Albania Caucaziană: Ţara Ghergarilor. Se poate observa că numele acelei Ghergane mame Tethys / Thetys (de fapt “Thet-us” = Thet / vechiul termen Grec “tethe” însemnând “bunică”) era al străvechii zeiţe, versiunea masculină Egipteană fiind prin vechiul Zeu Thot; poeţii Homer şi Hesiod din Anatoliana Cume, matematicianul Thales din Anatolianul Milet, ş.a., atribuiau lui Thet / Thetys întreţinerea tuturor fiinţelor (pe de altă parte, vechii Egipteni îl ştiau pe Thot ca “arhitectul Universului”, după planurile căruia fiind realizate marile lor monumente / care fizic există, însă ale căror schiţe inginereşti n-au fost găsite arheologic până acum niciunde şi sunt destule monumente măreţe, implicând eforturi sofisticate de concepere şi de ridicare: în vechiul Egipt, Zeul Thot era considerat la On / “Heliopolis” ca “inima lui Ră”, adică sediul inteligenţei divinităţii solare iar la Memphis ca “limba lui Pitah”, adică “limba Egiptului” Pitah / Ptah fiind numele iniţial al Egiptului, aşa după cum Put era vechiul nume al Libiei, conform numelui fratelui Hamit mai mare al lui Canaan, în imediata vecinătate cu Egiptul regiunea fiind cunoscută ca Berqa / Barka - căci Thot era ştiut drept “Verbul Creator”, patronul ştiinţelor, care ca Mag suprem a iniţiat-o în magie pe Sacra Mamă Isis). Este de observat că în cadrul ritualurilor de iniţiere, misţii - adică iniţiaţii - erau împopoţonaţi cu nişte pălării mari în formă conică, confecţionate din ierburi înalte (interpretarea populară fiind că tichia ascuţită sau gluga erau considerate simboluri falice). În Vechiul Testament / Biblie, “Facerea” 10:6 a anunţat cei 4 prunci ai lui Ham, fiul patriarhului Noe, care în timpul Potopului a fost pe arcă (vechii Egipteni îşi ziceau Hemi iar vechii Evrei - care au scris Vechiul Testament - au emigrat din Egipt): “Iar fiii lui Ham au fost Cuş, Miţraim, Put şi Canaan”; primul născut Cuş a fost etnonimul unor însemnate populaţii din Africa şi Asia, Miţraim / “Miţ-raim” era sinonim cu “Moşul Raiului”, Babilonian notat ca “MusRi” / Musri - fiind egalat de către istoricul Philon din Byblos cu Misor, cel care a introdus în lume uzul sării, fiul Titanului Magos şi tatăl “taurului solar” Taaut / Thoth iar conform cronicarului bizantin George “Syncellus” / “Co-locatarul” el corespundea primului faraon Menes, stăpân peste Egipt, tărâmul pisicilor / mâţelor - Put a fost eponimul Libiei şi în fine, mezinul Canaan a fost tatăl lui Gherghe-seu / Sf. Gherghe (iată că şi biblic Ghergheii au fost notaţi drept Canaaniţi, respectiv cei mai tineri Hamiţi, inclusiv genetic Ghergheii fiind ştiuţi ca recenţi pe scara temporală). În perspectivă geografică, cei 4 feciori ai lui Ham au fost - în ordinea biblică - Etiopian, Egiptean, Libian și Canaanit (azi Palestinian / Israelian): așa s-au și înmulțit bărbații Homo Sapiens, treptat de la S spre N. Masculinizarea a fost practicată şi de vechii Greci, de pildă Gherghinul Homer în cântul 14 din “Iliada” (“195. Pân’la hotarul pământului vreau să mă duc spre vederea / 196. Lui Okeanos, al zeilor tată, şi-a mamei lor Tethys”, “240. …apele lui Okeanos / 241. Râul din care cu toţii noi zeii ne tragem fiinţa”, etc.), făcându-l pe zeul apelor dulci Okeanos - fratele Rheii - eponimul Fluviului Istru, care era “Râul Rheii” = “DunăRea” / Dunărea: apa curgătoare patronată de sora sa (mama lui Poseidon, zeul 300


apelor sărate); sorgintea unor asemenea transferuri se explică prin străvechimea lor, cu rădăcinile în timpurile androginilor (ale făpturilor umane fără sex / gen definit precis ca de formă imprecisă, adică nici muieresc, nici masculin).

Pietrei, Ghergarii au populat malurile Caspicii - mare denumită Gorgană datorită lor - dar totuşi, fiind sărată în mica măsură, i-a determinat pe Gherghi / Ghergari să ajungă şi pe malurile Pontului dulce, care era un uriaş lac cu apă dulce alimentat din topirea Nordicei calote polare înainte de a deveni Marea Neagră (sfârşitul dulcelui Lac Pontic şi începutul săratei Mări Pontice a fost în mileniul VII î.C., după cum au reţinut şi străvechile relatări ale Românilor, foştii oameni ai Raiului, ai soarelui şi ai râurilor; la sfârşitul glaciaţiunii, “Ru-mânii” / “Ro-mânii” au coborât “din cer” adică de pe înălţimile munţilor - în văile ce se încălzeau, prezenţele lor la vale fiind lângă valurile apelor curgătoare dulci, astfel ajungând să fie ştiuţi şi ca Valahi mai ales în Vestul Pontic).

Marea Gorgană / Caspică

Mama Isis

Denumirea Caspiană - pentru Marea Caspică împreună cu zona înconjurătoare - era strâns legată de străvechii Kaspi / Caspi, de pildă Anticul GeorgianoAnatolianul Strabon în “Geografia” XI 3:1 consemnând la începutul mileniului I că “întregul perimetru Caspic - inclusiv marea - aparținea Albanilor / tribul după care și-a primit numele acum fiind dispărut”: arheologul German Ernst Herzfeld 1879-1948 i-a identificat pe Kaspioi / Caspi cu Kasiții / Kușanii anteriori Indo-Europenilor, care populau Munții Zagros (geograful Georgiano-Anatolian Strabon XI 1:7 a mai scris despre Caspica şi că era Marea Hyrkană). Dr. Mohammad Ajam a explicat despre “Numele Mării Caspice”: “Numele său a derivat de la oamenii care i-au populat țărmurile, toponimia reflectând prioritar suzeranitatea istorică; Marea Caspică este cel mai mare lac din lume, pe malurile sale urmele arheologice dezvăluind existența paleolitică a primilor oameni civilizați vreodată. De-a lungul timpului, Marea Caspică s-a numit Gorgan / Jorjan, Ghilan / Jilan, Kharazm, Korasan, etc., Europenii spunându-i Hyrkan, Morgan, Khazar, Caspică, ș.a.” (De-a lungul timpurilor, stăpânii Gorgani riverani ai Caspicii au fost numiți Dakhi în E, Hyrkani în S, Albani în V, etc., de pildă în Munții Caucaz din apus prezervându-se ca Gargari / Ghergari, căci cei de pe înălțimi, în mediu mai izolat, s-au dovedit întotdeauna mai conservatori decât cei de la joase altitudini, unde mediul permite circularea mai amplă; în Antichitate, MasaGeţii din N Caspic au fost ştiuţi ca Alani: despre Halani / Iazygi se ştie că au fost rudele Oseţilor din Caucaz şi că au ajuns să numească pe teritoriul României de exemplu “târgul Iaşilor”). În Epoca

Cercetătorul Român Petre Morar a scris: “Un important postulat se enunță astfel: ‘Un nume propriu provine din limba și cultura în care are o semnificație ca substantiv comun, adjectiv sau verb’. Zeul zeilor vedici a fost Diaus Pitar = Tatăl Ceresc (pe vremea romană, Diaus Pitar a devenit marele Jupiter; observați aici mecanismul de agregare a 2 nume vechi, ca proces de formare a unui nume propriu nou). Diaus Pitar la greci a devenit Cronos, care analog lui Pitar a fost deposedat de către propriul fiu, în cazul vedic Indra, care l-a prins pe Pitar de picior și l-a tras jos din Ceruri. Găsim în limba română cuvântul ‘pitar’ explicat: ‘titlu dat boierului care se ocupa de aprovizionarea cu pâine’. Cuvântul românesc ‘pitar’ este asociat cu pita, exact cum era și în vechime, unde era folosit ca titlu de familie, dat bărbatului care era responsabil cu câștigarea pitei. Este o potrivire sintactică și semnatică perfectă între însăși numele regelui zeilor vedici, marele Pitar / Tatăl Cerurilor și substantivul românesc ‘pitar’. Numele vedic Pitar are corespondent în limba română substantivul comun ‘pitar’, deci numai poporul care vorbește limba română a putut crea numele vedic de Dyaus Pitar (cu multe milenii în urmă acest popor a fost poporul arian din spațiul carpatin, popor devenit mai târziu traco-geto-dac)”. Este interesant că vechii Egipteni credeau despre Zeul Focului Pitah / Ptah că s-a retras în Sud, de unde controla apele Nilului, înaintea plecării realizând primul oraş, pe care l-a numit On - în onoarea Zeului Cerului An - unde şia instalat fiul Ra / zeu atât al Cerului cât şi al Pământului, care a făcut la On (identificat ca Heliopolis, azi Cairo / oraş mai populat decât oricare de acum din Europa) un mare altar, 301


unde şi-a adăpostit “obiectul sacru” cu care călătorea; “Lumea Cealaltă” / din adâncuri - unde mergea Ra - la Egiptenii vechi se numea “Tuat”, respectiv Khert / Gherg şi literalmente însemna “Tărâmul Zeilor Muntelui” (cu reprezentare prin “Textele Piramidelor” sub bolta cerului, ca o uriaşă vale ovală înconjurată de munţi înalţi, prin care curgea un râu cu foarte multe braţe - ce însă în cea mai mare parte a timpului nu erau navigabile, aşa încât arca lui Ra era utilizată ca “barcă de pământ” / sanie - ţinta destinaţiei după traversarea lacului de pe fundul acelei genuni / cuve alungite fiind scara celestă din vârful “Muntelui Luminii”, pe care se ţinea legătura şi cu Cerul): între ceea ce în S Mediteran era Zeul Focului Ptah (tatăl protector al pâinii făcută în vatra incandescentă / cuptor) şi ceea ce în N Mediteran era Zeul Făurar “He-Phaistos” / Vulcan, iscusit mânuitor al focului patronul meşteşugarilor - au fost echivalenţe semnificative.

dansului, dragostei şi bucuriei. De aici un alt cuvânt legat de numele ei este şi ‘hatâr’ (a face cuiva pe plac). În ‘Larousse’ se afirmă că ‘Nu se ştie de ce egiptenii au considerat-o pe Hathor şi Doamnă a Puntului’. Dacă facem legătura dintre imnul înălţat lui Amon-Ra, în care se spunea că zeul-soare venea din ‘Punt’, înţelegem; de asemenea, inscripţiile egiptene de la mijlocul mileniului II î.C. menţionau că ei au ajuns la un ţărm jos şi au navigat în lungul unui fluviu, unde locuitorii aveau pielea asemănătoare cu a egiptenilor, purtau barbă şi părul lung, şi au adus aur de acolo. Prin acea relatare ajungem la Dunăre - la aurul ce putea fi transportat pe la Porţile de Fier - şi ajungem la vechimea Doamnei din Punt sau din Pontul Euxin, cum i s-a spus în istorie. Termenul vechi indo-european Hatha-Yoga defineşte un sistem hindus care prin exerciţii fizice şi posturi necesare purificării conduce la ‘eliberări’, adică la trecerile hotarului dintre vii şi ceilalţi. ‘Dicţionarul explicativ român’ menţionează că ‘hotărî’ are aceeaşi rădăcină cu ‘hotarul’, ignorând că din Altai s-a trecut peste teritoriul locuit de indo-europeni. Unor lingvişti le este greu să cunoască istoria, când mai simplă este deschiderea unui dicţionar al vecinilor. Cum s-au înţeles egiptenii, grecii, macedonenii, persanii cu geto-dacii atunci când făceau schimburi comerciale? Ne spun Ovidiu şi Horaţiu, născuţi înaintea lui Iisus: dacii aveau un idiom asemănător latinei. Dacă am intrat în ‘hora’ cuvintelor, putem să-i reabilităm şi acestui termen originea: acum 6 milenii - cu 2 milenii înaintea chinezilor - hora era incizată pe vasele Culturii Cucuteni, când a fost şi un cult solar, cu semne cunoscute ca Yang-Yin (păstrate în desene şi sanctuare); poate aceasta este explicaţia la spusele lui Jean Vertemont, care afirma că indo-europenii au dus civilizaţia lor până în China. Hora este un dans ritualic închinat soarelui. El leagă românii de egiptenii care au avut un cult solar şi o trinitate prin Ra, Hathor şi Horus, ce reprezentau o horă a ciclului diurn. Coroana Boreală - constelaţia ce străjuieşte cerul României - în popor se numeşte ‘Hora’ iar o astronomie de excepţie s-a practicat la Sarmisegetuza (sora cunoscutului Stonehenge)”. Însemnarea Egipteană veche despre “Lumea Cealaltă” - numită “Neteru Khert” = “Gherg” sau “Duat” era prin următoarele simboluri (Duat / Tuat făcea referire la “Casa celor 2”, adică a Cerului și Gliei):

Zeul Hefaistos / Vulcan În 2003, Camelia Tripon din România a reflectat într-un studiu: “Cercetătorii au dovedit că vechii egipteni erau albi iar americanul Edgar Cayce a afirmat că ‘Marea Piramidă a fost construită de Ra-Ta şi tribul său; ei veneau din Carpaţi’. Hathor era zeiţa egipteană a asfinţitului şi călăuză a morţilor. După cum ştim, oamenii când mor trec ‘hotarul’ dintre lumea celor vii spre lumea cealaltă. Hathor a fost soţia zeului Ra şi mama lui Horus, fiind patroana muzicii, 302


Mărturiile vechilor Egipteni au rămas că ridicarea celor mai mari monumente ale lor a fost cu ajutorul “Gardienilor Cerului” - nominalizat fiind însă doar Zeul Thot - planurile încă lipsind, ne-existând fizic niciunde, până azi (nici măcar o schiţă n-a fost găsită, în consecinţă deducţia ajungând la ideea că machetarea acelor vechi monumente de fapt nu aparţinea localnicilor, ceea ce confirmă tradiţia Egipteană că autorul a fost Zeul Ceresc Thot). Respectivul cuplu de Titani Oceanos-Thetys / Ocean-Thet s-a evidenţiat prin neimplicarea - pe lângă liderul Erei de Aur, fratele lor Cron / Cronos, însemnând “Timp” / cu înţeles similar Evreii vechi indicându-l pe Cain, primul născut al lui Adam şi Eva în fapte reţinute ca semnificative pe atunci (de la Khronos / Cronos - care purta coarne - a rămas în vocabular coroana): nici în castrarea tatălui lor “Ur-An” / Uranos şi nici în bătăliile nepoţilor de pe Muntele Sacru Olimp (denumire neIndo-Europeană, “Olimp” / “Ulimp” însemnând “Iluminat”, aşa după cum Luna - unde “L”, ca şi “Il”, era prefixul sfinţeniei - literalmente era Sf. Una = “L-Una” / Luna, prin Una înţelegându-se contrapartida feminină a masculinului Unu / An sau Anos / Onos); coarnele - înţelesul lor fiind de raze - încununau în formă de coroană luminatul şi nemuritorul conducător, numit Cron/os, adică Timp. Sunt multe exemple de vechi alegorii, ca aceea despre dezavuatul Cain - de către rudele sale - ce a fost confirmată de istoria omenirii (că timpul l-a ucis pe nomad) iar pe de altă parte despre timp, sub forma dezavuatului Cron - de către rudele sale - care a ajuns în abisul Tartar / Gargar. Nepot al lui “UrAn”, Poseidon - fiul lui Cron/os şi al surorii Rhea - după ce (ca parte a taberei Olimpienilor) a fost printre învingătorii vechilor Uriaşi, a luat în stăpânire mările / apele sărate iar celălalt nepot, Zeus / fratele mai mic al lui Poseidon, a luat în stăpânire Cerul condus cândva de “Ur-An” / Uranos; variante asemănătoare despre primii oameni - cuprinzând păcatul primordial, fratricid / omor în familie, sexualitate / inclusiv castrare, triumful mezinului, etc. - au fost relatate de vechii Egipteni, de vechii Eleni, de vechii Evrei dar şi de vechii Etiopieni (de exemplu prin “Cartea lui Enoh”, cu eroii principali ca îngerii gardieni Gregori) sau de către Sumerieni / autonumiţi Ghiengar, despre gardienii Kurgar-Ru, partea muntoasă a Sumeriei de altfel fiind numită Kurgal: la Sumerieni “kurgaru” era “sămânţa vieţii” iar în Română s-a fixat “curvaru” cu sensul de persoană destrăbălată (întreţinând relaţii sexuale cu oricine). “Latino-maniacul” Dan Alexe în cartea sa “Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” din 2015 a admis: “Kurva e un termen preistoric”; însemnând “dragă”, “latinescul ‘cara’ - de unde vine ‘cherie’ în franceză, ca şi ‘cara’ în italiană - are aceeaşi etimologie cu ‘curva’.” Mama lui Poseidon, Ghergana Zeiţă Rhea - fiica Cerului şi Pământului Ga - ai cărei credincioşi erau numiţi Kureţi / Cureţi de către vechii Greci, conform filozofilor Antici ca Platon sau Chrysippos 279-206 î.C. din Soli 36,44 lat. N, 34,32 long. E / Kilikia, prin numele său însemna “Curgătoarea”, etimologic atribuită unei mari întinderi de apă, a cărei oglindă reflecta soarele Ra (însuşi cuvântul “Marea” / “Ma-Rhea” provenind de la Mama Rhea), cum au fost în acea familie lingvistică toate cele legate de ea, ca “măreţ”, etc.; inclusiv denumirea Dunării (principala apă curgătoare la Marea Neagră) a apărut din combinaţia “Danu” - orientalul pentru râu - şi divina “Rhea”: concret, Dunărea era “Râul Rheii” (e de ştiut şi că paleo-Dunărea avea debit mai mare decât Dunărea acum).

Cuva Mării Negre În secolul IV î.C., filozoful Aristocles - zis Platon fiind în vârstă a redat în 2 “Dialoguri” ceea ce era consemnat cu hieroglife pe o coloană a Templului lui Net din Zau / Sais 30,57 lat. N, 30,46 long. E / Delta Nilului (acolo în tinereţe a fost sclav, vândut de Dionisie “cel Bătrân”, comandantul Siracuzei / Sicilia); Net / Neit la Egiptenii vechi era fiica soarelui Ra - atestată din timpul primei dinastii, adică de la sfârşitul mileniului IV î.C., în postura de “vaca Raiului” fiind considerată şi ca Nut / Nuit, patroana Cerului, existentă predinastic în Egipt - iar coloana cu povestea Atlantidei acolo putea fi din acel timp, instalată în templul ei din Sais la sfârşitul mileniului II î.C., atunci când a fost ridicat (ca unul din parii / stâlpii întemeietori ai sfântului locaş): Zeița Nut / Net a avut 4 copii, cununați între ei (Osiris și Isis, respectiv Set și Nebtet), datați în mileniul V î.C. Este de știut despre cea mai veche inscripție Cariană din Egipt că a fost una bilingvă tocmai pe soclul statuii Zeiței Net / Neith aflată acolo - în Templul ei propriu din Sais - datând din timpul faraonului “Psame-tik” / Psametik I (secolul VII î.C.), care a reușit să se elibereze de tutela Asiriană; pe atunci, Carianii Gherganii din SV Anatoliei - asigurau garda faraonului iar textul însemna “Pruncii Zeiței Net sunt Cariani”: .

Inscripție Cariană / Ghergană în Sais Este evident că printre depozitarii de prim rang ai cunoașterii Atlante au fost Carianii Gherghi: exact din acel timp al angajării lor la vârful puterii Egiptului (secolul VII î.C.) au început colonizările puternice ale Pontului - fostul areal Atlant - de către Cariani. Coincidența etnică și coincidența temporală nu au fost deloc întâmplătoare: printre urmașii vitejilor pirați Cariani - din rândurile cărora se recrutau atât viteji mercenari pentru faraon, cât și viteji coloniști pentru coastele Mării Negre - se știau multe despre Atlanți (însuși “părintele istoriei” - Carianul Herodot - a scris firesc despre Atlanți, în secolul V î.C). Coloniile se întemeiau corespunzător unei geografii sacre iar Carianii - care au fondat multe colonii pe malurile Pontice locuite de Geți - nu au făcut excepție de la așa ceva, ba dimpotrivă: s-au așezat temeinic pe fostele locuri Atlante din Bazinul Mării Negre (așa cum nu erau coincidențe de timp ori de etnie, nu au fost nici coincidențe de geografie). În Marea Mediterană s-au răspândit mari culturi ale Vechii Lumi; o întrebare potrivită ar 303


fi: unde să fie căutată Atlantida? Spre răsăritul Mediteran ori spre apusul Mediteran? Vechiul Egipt nu și-a datorat apariția prin contactul cu capătul apusean al Mediteranei - acolo unde în Antichitate au ajuns să fie fixate Coloanele lui Hercule - și nici n-a fost influențat de vreo civilizație oceanică, de dincolo de Gibraltar dar se știe că primii faraoni (dinaintea Antichității cu aproape 3 milenii) se mândreau de străvechile contacte ale înaintașilor cu Atlanții: așa ceva reprezintă încă un element despre proveniența Atlanților (Platon notând că aceia au fost în conflict cu băștinașii Balcanilor - din ceea ce se numea Peninsula Haemus - Egiptul fiind Țară Hamită); așadar - din perspectivă Egipteană - direcția spre Atlantida na fost Vestică, ci Nordică. Filozoful Crantor 350-275 î.C. din Ghirighia / Kilikia a verificat ceea ce a redat Platon, în Templul lui Net / Nut din Sais găsind coloana respectivă, care relata în hieroglife cele afirmate în manuscrisele “Dialogurilor” (de altfel, aceeaşi poveste era cunoscută şi Sumerilor / Sumerienilor - care au instaurat “Paradisul pe Pământ” - ori vechilor Indo-Iranieni). O ipoteză este însă despre nivelul cunoștințelor hieroglifice ale investigatorului Anatolian, care putea să fi fost amăgit de relatările și traducerile localnicilor despre “Oamenii mării” de la sfârșitul mileniului precedent: “Oamenii mării” au format o putere într-adevăr cutezătoare, pornită tot din N, în conflicte atât cu vechii Eleni, cât și cu vechii Egipteni (filozoful Platon a scris despre precedenții cutezători Atlanți că au avut lupte deopotrivă în Balcani și în N Africii); Dorianii / Heraclizii și “Oamenii mării” - la sfârșitul mileniului II î.C., unii pe uscat și unii pe apă - erau înrădăcinați în Nordul Vechii Lumi (Bazinul Pontic), tot de acolo provenind și Atlanții, însă anterior lor cu 5 milenii. Se poate observa că în Sais / Egipt înaintea vizitei Elenului Platon din secolul IV î.C. au trăit Cariani / Ghergani - din secolul VII î.C. - care desigur că știau chiar mai multe decât a scris filozoful Platon (aveau cunoașterea avansată deopotrivă deoarece au fost anteriori deci mai apropiați de sursă - fiindcă au trăit acolo și nu au vizitat locul ca Platon, respectiv Carianii / Gherganii putând fi chiar cei care au ajutat transmiterea legendei Atlante); o dovadă scrisă a fost din secolul precedent filozofului Elen Platon ceea ce a scris istoricul Herodot Karka despre Atlanți (marele istoric Carian a fost în Egipt). Atunci când gardienii Cariani au scris că erau din aceeași familie pe soclul sfintei statui a Zeiței Net în Templul din Sais al ei, orașul Egiptean respectiv din Delta Nilului a fost reședința faraonului pe care îl păzeau acei străjeri Anatolieni (cu rang de capitală, localitatea existând de pe timpul când profetul Moise a fugit de acolo cu robii Evrei neleproși); așa după cum a scris și filozoful Antic Elen Platon, preoții timpurilor știau multe - ei fiind în general și păstrătorii cunoștințelor importante reciproca fiind valabilă la Cariani, care în țara lor de pe partea cealaltă a Mării Mediterane aveau drept cel mai întins așezământ religios ceea ce a fost Sanctuarul Gherga (impozant, lung de circa 1,5 km, având în centrul său Templul Gherga / modest dar foarte semnificativ), oficiat de preoții Gherga: rolul concret Gherga a fost de “placă turnantă” - asigurând cel mai important nod Carian, inclusiv din punctul de vedere al cunoașterii - pe relațiile de la templu la templu (între Gherga / Caria cu Sais / Egipt pe de o parte și cu coloniile Pontice, de pe tărâmurile ex-Atlante, pe de altă parte). Ținând cont că până în prezent Sanctuarul Gherga din SV Turciei nu a fost cercetat arheologic, ipoteza că ar putea revela artefacte surprinzătoare e deschisă: în secolul VII î.C. -

când în Sanctuarul Anatolian Gherga pe lângă construcțiile din lemn au început să fie realizate și primele construcții din piatră - cele 2 așezăminte religioase (din Sais / Egipt = NE Africii și din Caria / Anatolia = SV Asiei Mici) erau cele mai relevante locații cultice pentru liderii ambelor popoare riverane, tema Atlantă fiind așa de pregnantă încât a determinat interes colonizator Carian ferm, implicând puternice desfășurări de forțe în Bazinul Pontic = S Europei, timp de secole; în spațiul României, pe coasta Dobrogeană la S de Delta Dunării - și azi pot fi văzute vestigiile ruinate Cariane ale acelor timpuri (ca de exemplu Histria, Tomis / azi Constanța = cel mai mare oraș al regiunii și cel mai mare port al României, etc).

Cu numele iniţial “Zau” - adică “Zeu” - Egipteanul oraş Sais literalmente însemna “Sfânta fiinţă divină” (de pildă, la Etrusci “ais” = “fiinţă divină” iar în timpul lor, cei mai respectaţi erau “Aus-Onii” / AusOnii, denumirea provenindu-le din legătura cu străvechiul termen “ais”: erau dintre divinii urmaşi ai lui An. Anticii Eseni / “Es-Eni” din Canaan - oriental “Hasan” fiind numele pentru “Frumos” Asanii / Asăneştii Medievali = Aromâni imperiali ori înaintea lor Geţii “As” de asemenea ştiau că erau din neam divin, de pildă Valahii fraţi Asan / AsAn, care au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar la sfârşitul secolului XII, de fapt fiind “corciţi” Cuman, ceea ce n-ar avea de ce şoca unii rasişti actuali visând purităţi entice, căci în fond Cumanii descindeau din Marii Geţi şi de altfel, în Evul Mediu Românii, descendenţi din Geţi, şi Cumanii, descendenţi din Marii Geţi, au constituit împreună Ţara Românească, alt element “incomod” privind primii voivozi Români fiind confesiunea lor creştină, nu ortodoxă ca a majorităţii supuşilor, ci catolică datorită lucrului lor îndeosebi cu Cavalerii Ioaniţi şi Templieri, trecerea oficială la ortodoxie fiind în secolul XIV, după interzicerea Ordinului Templierilor și datorită acţiunii viguroase a Sf. Nicolae Gherga = Sf. Nicodim, Aromân înrudit cu dinaştii Basarabi); de exemplu, istoricul Britanic Steven Runciman 1903-2000 în “Istoria cruciadelor” a scris despre naţionalitatea Vlahă / Română a celor din Dinastia Asan / Asen - care în 1185 au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar - iar Dr. Matei Cazacu în 2013 a susţinut că “Asan era porecla” (Cumană - dată de mama fraţilor - însemnând “sănătos”, numele lor de familie, după tată, nefiind ştiut): istoricul Bulgar Plamen Pavlov în 2000 a 304


scris despre bijuteriile Cumane ale dinaştilor Asani, de problemele din secolul XII la Izvorul Sf. Atanasie de pe Muntele Athos cu luptătorii Cumani Assen, etc. (diversitatea etnică a multora de pe glob - inclusiv a celor aparţinând naţiunii Române - fiind mult mai bogată decât ar părea la prima vedere, ceea ce s-ar putea observa şi relativ facil oricând chiar pe vreo stradă din România actuală, privind la întâmplare varietatea grozavă a tipurilor de trecători, majoritatea cetăţeni Români, foarte diverși, deloc omogeni). Descendent al regelui Codrus al Atenei care a fost ucis de Doriani / Heraclizi în 1068 î.C., legislatorul Solon sosit din Balcani - discipolul înţeleptului AgaTârs Anacharsis din spaţiul Românesc - a fost în capitala Zau / Sais a Egiptului faraonic în secolul VI î.C. / în 590 î.C., când acolo garda faraonică era formată din Cariani / Ghergani (gazdele sale de limbă Greacă, la care nu numai că a tras, ci care l-au şi îndrumat, pentru a cunoaşte organizarea locală); după cum a scris Plutarh, preotul Sonchis de la Templul lui Net din Sais ia prezentat atunci lui Solon povestea Atlantă (Elenul Solon care a călătorit şi pe coasta V Anatoliană - a fost un discipol al maeştrilor Gherghiţi / Ghergani, învăţând atât de la Cariani, cât şi de la nobilul AnaCharsis dintre AgaTârşii Dunăreni, înţelept omorât din acea cauză / pentru ceea ce a făcut, în propria familie). În Egiptul pre-dinastic, Nut - protectoarea Cerului, acoperită cu stele, având ca simbol scara - a fost sora şi soţia lui Gheb / Keb, patronul Pământului, echivalaţi de Plutarh cu Rheia şi Timpul / Cronos; e de remarcat că la cei vechi a rămas nostalgia puternică după cei din N - chiar din cel îndepărtat / denumiţi Hiperborei - nu după cei din V (aşa după cum e poziţionat Oceanul Atlantic faţă de Africa şi EurAsia): principalele locuri de intersecţie între Fino-Ugrii Nordici şi Hamiţii Sudici au fost Caucazul şi Anatolia (e de ştiut că Fino-Ugrii aparţin Uralicilor iar Turkii aparţin Altaicilor). În particular, interesul vechilor Egipteni / Hamiţi de reţinere a poveştii a fost şi deoarece Atlanţii venind din N s-au aşezat la V de ei, în Libia (după cum numeau zona Africană din apusul lor); mai mult, este de observat că în concepţia veche Egipteană, sufletele morţilor se îndreptau întotdeauna spre V de ei - peste Sahara - acolo unde s-au stabilit Atlanţii: strămoşii spre care se îndreptau defuncţii (străvechea credinţă era că atunci când mureau, răposaţii se alăturau / se integrau marii familii a înaintaşilor), un rol similar în apusul Imperiului Atlant fiind îndeplinit de regiunile Banatului şi Maramureşului, la marginile Carpaţilor Vestici, aflate “dincolo” de Ardeal, ca părţi ale tărâmului unde s-au dus cei anteriori Atlanților. (Dacă Imperiul Atlant era acolo unde azi sunt apele Oceanului Atlantic, atunci la Vest exista America: pe continentul din emisfera Vestică “Lumea Nouă” - până acum nu s-au înregistrat însă ecouri Atlante de aceleaşi intensităţi cu acelea din “Lumea Veche” / “Oicumenă”, aflată în Est; “Ecuatorul longitudinal”, adică meridianul Greenwich - numit astfel după un cartier al Londrei / capitala Britanică - convenţional delimitând emisferele E şi V, trece prin apusul Europei şi Africii). Eternul Zeu Pitah / Ptah - după care Egiptenii vechi şi-au numit ţara de pe Valea Nilului - era al realizatorilor de bărci, echivalentul său Elen ajungând Poseidon, zeul apelor sărate / redându-se astfel un parcurs istoric, de la apele dulci la apele sărate; conducătorii vechilor Egipteni s-au tras din Atlanţi (la început, lui Pitah i se zicea “Tatenen” / “Tanu”, fiind un aspect al lui Gheb: zeul pământului din ape). În Egiptul vechi a fost o situaţie mlăştinoasă Fluvială echivalentă temei

oceanice Atlante, aşa cum stă scris şi în “Dicţionar de simboluri”: “În mitologiile egiptene, naşterea pământului şi a vieţii era concepută ca o ieşire din apele oceanului, asemenea peticelor de nămol rămase după scăderea apelor Nilului. Creaţia - chiar şi cea a zeilor - s-a ivit din apele primordiale. Zeul dintâi era numit ‘Pământul care iese la suprafaţă’.” Povestea Atlantidei şi-a găsit în Egipt teren prielnic de păstrare timp de milenii datorită fenomenului revărsării Nilului cu regularitate - menţinând fertilitatea văii inferioare a fluviului - ceea ce a favorizat întreţinerea mitului diluvian (la fel petrecându-se în mediile umede fluviale Asiatice, din Ghienghir - vechiul nume al Mesopotamiei - ori vechiul Bazin Ggargha / Ghaggar din N Indiei).

În “Trilogia culturii”, filozoful Lucian Blaga academician din România - a enunţat: “Miturile nu pot fi tălmăcite în graiul ideilor. Ceea ce ni se revelează prin mituri, nu este revelabil decât pe această cale. Acest ceva e inaccesibil ideii. Întocmai cum ceea ce este ‘poezie’ într-o poezie, nu poate fi tradusă în proză. A prozaiza mitul înseamnă a-l degrada la alegorie, şi este o ocupaţie seacă şi fără duh a pedanţilor, care focului astral îi preferă zgura. Miturile şi ideile au obiective diferite; în realitate, ele nu se întâlnesc deloc prin revelările lor. Astfel, ideile nu vor fi niciodată în stare să înlocuiască miturile, sau să le facă de prisos. Fapt e că oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil, el continuă, fără a-şi da seama, să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică. Ca o mărturie despre această atmosferă mitică stau chiar cuvintele noastre: întocmai cum diferitele obiecte poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină electrică, tot aşa cuvintele noastre, chiar izolate, poartă în diversă măsură o sarcină mitică. Cuvinte precum ‘cer’, ‘pământ’, ‘înalt’, ‘jos’, etc., sunt încărcate cu o cu totul altă sarcină mitică decât cuvinte ca ‘vertical’, ‘linie’, ‘superior’, ‘inferior’, etc. Cuvântul ‘toiag’ poartă altă sarcină mitică decât cuvântul ‘baston’, care e deşertat de orice asemenea sarcină. Şcoala psihologică modernă s-a oprit la formula că miturile ar fi expresii simbolice ale realităţilor noastre inconştiente, adică visurile colective ale popoarelor, întocmai cum, după şcoala psihanalitică, în visuri şi-ar găsi un ventil simbolic, anume porniri refulate şi legate de străfundurile vieţii noastre inconştiente, tot aşa în mituri şi-ar găsi un ecou simbolic străfundurile vieţii inconştiente colective. Astfel zeii cosmici, stăpânii lumii luminii, ar exprima simbolic conştiinţa umană, 305


câtă vreme contra-zeii întunericului, demonii haosului, ar exprima - tot simbolic - inconştientul uman, cu toate pornirile sale monstruoase. În luptele mitologice, de proporţii cosmice, dintre zei şi demoni, s-ar oglindi şi s-ar concretiza imaginar lupta dintre conştiinţă şi pornirile inconştiente ale omului; încuviinţăm că interpretarea e ingenioasă. Dar interpretarea preface o trans-semnificaţie într-o semnificaţie materială; mitul e din nou prefăcut în alegorie. Ne îngăduim deci observaţia, că mai înainte ca miturile să exprime simbolic structurile psihice ale omului, situaţia reală ni se pare tocmai pe de-andoaselea. În realitate, psihanaliza nu s-a mărginit la sondaj psihic, ci a imaginat structurile psihice ale omului în analogie cu imaginile mitologice. Psihanaliza, în pofida faptului că se crede aşa departe de orice gânduri ‘preconcepute’, închipuie de fapt conştiinţa ca lume a zeilor, iar inconştientul ca haos, ca iad, ca lume a demonilor. Iată o dovadă, cât de mult omul modern, chiar în exemplare intelectualizate şi cu maniacă grijă de a se deparazita de aşazise prejudecăţi, trăieşte sub sugestii mitice. Din parte-ne neam ridicat în orizont şi stil împotriva concepţiei despre inconştient ca haos şi dezordine, în favoarea unui inconştient cosmotic. Chiar dacă am admite analogii materiale între visuri şi mituri (în acest sens fiind interpretată de pildă mitologia indică), nu trebuie să scăpăm din vedere dizanalogiile: ele sunt aşa de impresionante şi prezintă un profil atât de viguros, încât - odată surprinse pe zare - vom fi împiedicaţi o dată pentru totdeauna de a mai defini miturile ca ‘visuri’. Caracterizez miturile ca încercări ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic - şi în material de experienţă vitalizată - anume trans-semnificaţii: miturile sunt plăsmuiri de intenţie revelatorie, şi întâiele mari manifestări ale unei culturi. În această calitate a lor ele vor purta întotdeauna pecetea unor determinante stilistice; ele vor fi modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor. Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau grup de neamuri, întocmai ca şi celelalte produse ale culturii. Cu aceasta se rosteşte însă şi diagnoza diferenţială faţă de visuri. Să se remarce că visul nu apare niciodată stilistic modelat. Visul, cel de pe planul psihologic, e a-stilistic, ca orice fenomen natural. Psihanaliza, în unul din momentele ei fericite şi de inspirată seriozitate, a definit ‘visul’ ca un ventil pentru redobândirea unui echilibru psihologic. Iată caracterizarea unui rost conceput sobru şi verosimil, care ni se pare însă de tot eronată - ori cel puţin piezişă - când vrea să însumeze şi miturile. Dacă visul e a-stilistic şi face parte din tehnica echilibristicei psihice, ţinând astfel pur şi simplu de ordinea naturală a omului şi oarecum de aparatura securităţii sale interioare, cu totul altul e cazul miturilor. Mitul apare în coordonate stilistice, e determinat de categoriile abisale, şi ţine de destinul creator sau demiurgic al omului: tot atâtea aspecte şi planuri de desfăşurare, cu care visul n-are nici un contact. Se ştie că teogonia grecească începe cu haosul dar culminează în orânduirea cosmosului; zeităţile intermediare dintre haos şi cosmos - ca Uranos sau Cronos - au fost înlăturate de Zeus, mai presus de toate un reprezentant al ordinei: de făptura şi fiinţa zeilor greceşti ţin şi limitele, limitele în genere (zeii nu se deplasează decât creând margini)”. Demonii erau consideraţi ca fiinţele divine asemănătoare zeilor prin puterile deţinute; demonul fiinţei umane a fost identificat cu voinţa divină (şi - prin urmare - cu destinul omului). Demonii au fost Geniile intermediare între zeii nemuritori şi oamenii muritori (fiecărui om i se atribuia

un Geniu care îndeplinea rolul sfetnicului de taină, permiţând vederea mai departe); spre deosebire de demonul interior - un fel de simbol al legăturii omului cu o conştiinţă superioară, îndeplinind uneori rolul de înger păzitor - pentru mulţi “primitivi” demonii au fost fiinţe distincte, ivindu-se atât în împrejurările bune, cât şi în cele rele ale vieţii: de fapt “demon” = “al doilea om” (la modul literar). Dublul divin - geniu sau demon - poate fi văzut ca un ecou al Lumii “Celeilalte” / Lumii “de Dincolo” (găzduind nemuritori, îngeri, ș.a.); egalitățile dintre Genii / demoni și Gherghi - fie Gregori sau Gherghe-sei / Ghirga-șiți ori Karkinoi / Cabiri, ș.a. - au fost solid evidențiate prin surse multiple din timpuri străvechi, începând cu vremurile pre-diluviene.

Paleo-ape în EurAsia Civilizaţiile diluviene

306


În lucrarea “Renaşterea” din 2013 a cercetătorului Bănăţean Ion Jugănaru / alias “Raven Alb” - stabilit în SUA stă scris: “analizând harta şi ştiind pe unde trecea marginea calotei, reiese de ce vechii Egipteni, vechii Greci şi bineînţeles Atlanţii au crezut că Europa însăşi a fost o insulă enormă; toată partea din Nord care a fost acoperită de gheţari a fost considerată apă îngheţată, Mediterana mărginea Sudul iar Atlanticul Vestul, acel teritoriu imens fiind Atlantida originală”. Elefanţii reprezintă şi acum cele mai mari animale de pe uscat. După cum a consemnat Platon, Imperiul Atlant era faimos şi pentru “marele număr de elefanţi”: cei mai mari elefanţi au fost mamuţii (gen mamifer din familia “Elephantidae”, a strămoşilor elefanţilor), ce au existat în toată Epoca Pietrei, dispărând în Epoca Bronzului. Un număr mare de mamuţi necesita desigur un spaţiu mare de trai: corespunzător notițelor filozofului Antic Platon, Imperiul Borean / Atlant era în suprafaţă “mai mare decât Asia şi Libia la un loc”, adică mai întins decât “Asia” = Anatolia / Asia Mică şi “Libia” = Sahara, împreună, ceea ce concret pe teren însemna o bună parte a Anatoliei, Marea Neagră şi cea mai mare parte a Câmpiei E Europene, laolaltă; inclusiv actuala Mare Azov - iniţial având numele Karga - pe atunci era o câmpie mănoasă (accesul dinspre N la Lacul Pont / Sarmat era prin Defileul Kerch al paleo-Fluviului Don, acum Strâmtoarea Kerch).

Deşi tot globul a auzit de Atlantida şi de importanta sa cultură, foarte puţini iau însă în considerare la modul serios Civilizaţia Atlantă; mai mulţi se referă la descendentele imediate ale Civilizaţiei Atlante, anume apreciază Vechea Civilizaţie Europeană şi Civilizaţia Indului ori şi mai mulţi iau ca repere succesoarele Civilizaţii Sumeriană, Egipteană, etc. Autorul Originii Gherga face parte dintre cei care nu ignoră Civilizaţia Atlantă - chiar dacă fizic capitala Imperiului Atlant încă n-a fost găsită - şi o consideră în contrast cu o altă civilizaţie (contemporană, pe atunci), anume cea a Cornului Abundenţei: ambele civilizaţii Civilizaţia Imperiului Atlant şi Civilizaţia Cornului Abundenţei - au fost pre-diluviene; imediat după Potop au fost post-diluvienele Civilizaţii Europeană, Indiană, ş.a.m.d. Situaţia a demarat în mileniul XI î.C., odată cu aglutinarea Atlanţilor în Estul Europei. În mileniul X î.C., începerea topirii calotei glaciare din N Europei a condus la alimentarea puternică a apele curgătoare din Câmpia E Europeană, paleorâurile umflate (în cele mari fiind şi delfini, a căror amintire îndeosebi fiindcă au fost emblematici Atlantidei - s-a păstrat în veneraţia Antică faţă de ei) vărsându-se la S în 2 locuri aflate sub nivelul oceanului planetar: în Marea Ghergană / Caspică - pe atunci mai întinsă decât acum, al cărei nivel e şi în prezent cu 28 de metri sub cel al oceanului planetar - şi în Lacul Pontic, pe atunci cu oglinda apei mult mai jos decât nivelul oceanului planetar (Marea Neagră, aflată pe locul fostului Lac Pontic, cu suprafaţa mult mai mare decât acela, în prezent e conectată la Oceanul planetar şi de aceea acum are nivelul egal cu el / delfini încă existând, protejaţi de convenţiile internaţionale). La N de Caucaz, zona joasă şi mâloasă dintre cele 2 Mări, Caspică şi Neagră - cu multe noroaie - a fost prielnică răspândirii însămânţărilor, în umiditate fiind mai mare decât cea a Cornului Abundenţei / Semilunii Fertile, în care zona Mesopotamiei (regiunea dintre Fluviul Tigru de 1850 km lungime şi Fluviul Eufrat de 2800 km lungime, Fluvii ce curg în Golful Persic din Munţii Taurus şi respectiv din “Ar-Arat” / Ararat) era cea mai fertilă; treptat (datorită şi dezvoltării habitatului în condiţiile cele mai grozave ale lumii pe atunci), Imperiul Atlant / Borean centrat pe mult mai josul Lac Pontic decât Marea Caspică - a ajuns să fie considerat Rai.

Arheologii au prezentat felul în care îşi consolidau locuinţele cei din Epoca Pietrei în EurAsia: colibele aveau armături din uriaşii fildeşi ai mamuţilor şi pereţii întăriţi de marile oase ale coastelor mamuţilor. Printre uneltele cu care hăcuiau carnea mamuţilor erau lamele din obsidian (considerat metal până în Antichitate - ca “auri-Garg” / “auricalc” - “oricalc” de Platon): este o sticlă vulcanică, formată prin răcirea rapidă a lavei ieşită la suprafaţă - de obicei

Câmpia Est Europeană 307


neagră, ce prin fracturare are marginile foarte tăioase principala sursă de provenienţă în Epoca Pietrei fiind ocurenţele din Capadochia / centrul Anatoliei (favoritele Marii Zeiţe Ghea / Ghirghe - divinitatea Pământului - erau pietrele negre, adică obsidianul din Anatolia populată de Ghergari, meteoriţii de oriunde şi respectiv şunghitul din Karelia / zona Nordică având cea mai mare densitate genetică Gherga din Europa; în vechime, căderea meteoriţilor i-a făcut pe unii să creadă că bolta cerească era pietroasă). Privind denumirea Capadochiei / Kapa-Dokiei (regiunea din centrul statului Turc): e interesant că în limba Turcă “Poartă” e “Kapî”, ceea ce conduce pentru Capa-Dochia la înțelesul de “Poarta Dokiei”. Pe de altă parte, e de ştiut despre rădăcina Greacă “Mes” - de la cel mai vechi nume al Lunii - după cum a studiat şi cercetătorul Francez Rene Alleau în 1953, că a dat termenul “metallon” pentru “metal” (iar oricalcul / obsidianul din Capadochia la început a fost categorisit ca metal). În termenul “oricalc” - aşa cum a notat filozoful Elen Platon - ca încă o confirmare că sursa sa a fost autentică străveche, se poate facil recunoaşte “strălucirea Gherga”: “ori-calc” = “auri-Garg”; aceeaşi rădăcină a strălucirii “ori” a fost şi pentru “Olimp” / Muntele Sacru (strălucita denumire olimpică întâi consolidându-se în Anatolia, apoi trecând în Balcani). Probabil primul Munte Sacru Olimp - căci de-a lungul timpurilor au fost mai mulţi Sacri Munţi Olimp, într-o răspândire de la E la V - era vulcanic, bogat în aflorimente de obsidian / oricalc (adică “auri-Garg”): Muntele Sacru Olimp era gazda zeilor iar primul din respectivul lanţ Montan (care a şi transmis denumirea) şi-a căpătat numele de la “strălucitul Gherga”. Oricalcul / Obsidianul a fost o resursă Anatolică Montană dar şi Carpatică de mare preţ în paleolitic / Era de Aur, sticla vulcanică respectivă fiind comercializată de pildă cu succes inclusiv în S / în Cornul Abundenţei (îndeosebi în Canaan şi Mesopotamia, după cum au relevat cercetările arheologice, acolo obsidianul paleolitic fiind dovedit ca Anatolian); limita dintre Cornul Abundenţei din S şi Imperiul Atlant din N a fost Anatolia (celălalt areal mare de utilizare al oricalcului / obsidianului a fost cel Carpatin, aparţinând integral Civilizaţiei Atlantidei): obsidianul = oricalcul a aparţinut Imperiului Borean / Atlant.

Obsidian Marginile Imperiului Borean / Atlant erau străjuite de ape dulci (în N fiind gheţurile calotei iar în rest fiind paleo-râurile, paleo-lacurile, paleo-bălţile şi paleo-mlaştinile datorate uriaşei topiri), interiorul său fiind de asemenea brăzdat de numeroase ape mari, ceea ce a provocat în areal un avans al vieţii fără precedent; baza imperială era în capitala Atlantă, organizată pe o Insulă aflată “dincolo de Coloanele lui Hercule”. La timpul de demult când cei din vechiul Egipt au reţinut povestea Atlantidei, prin “Coloanele lui Hercule” nu se înţelegea Strâmtoarea Gibraltar (ca în vremea mult ulterioară a lui Platon), ci Strâmtoarea Garganele / Hellespont, la început “dincolo” de Coloanele Ghergarului Hercule - ale celui vechi dintre cei 2 Hercule care au fost descrişi de Greci / primul Ghergar, al doilea Elen - fiind zona actualei Mări Negre, nu Oceanul Atlantic; că zona a fost populată de Ghergari rezultă şi din toponomiile celor 2 defilee devenite post-diluvian strâmtori ale Mării Negre: Gherghel / Bosfor în S (cu Marea Marmara / Albă) şi Kerch în N (cu Marea Azov).

Primul Hercule - cel străvechi / “din bătrâni” - era Ghergan (din Ghergania / Media după cum a rămas scris şi pe inscripţiile sale în Bănăţenele Băi Herculane, din cea mai veche staţiune a României): se poate observa şi că numele Hercule reda puterea Ghergule, a gardienilor Ghergari, preocupaţi de paza trecătorilor și strâmtorilor (popular, Românii zic “Gârlici” unei intrări strâmte, în mitologia Română rămânând şi descrieri ale călătoriilor spre “ostroavele blajinilor” / fericiţilor - de pe “celălalt tărâm” prin Gârliciul Pământului, înfăptuite de către eroi mitici); de 308


altfel, a rămas consemnat că G/Hercule a învăţat de la Nordicul Teutar / Gheugar să tragă cu arcul (în Muntenia până la sfârşitul mileniului II pentru arc s-a folosit “harc” / cuvânt apropiat de Hercule, al cărui puternic arc a fost găsit de Ahei în Lemnos - Insula consacrată Zeului Pelasg Vulcan căci o profeţie era despre cine-l avea că putea învinge Troia, ceea ce apoi s-a şi întâmplat). În spaţiul Românesc, arcurile erau realizate mai ales din lemnul alb de “gladiş” (“Acer Tataricum” / care produce cea mai multă miere dintre toate speciile de arţari); mult ulterior, Elenii vechi au auzit de extraordinarul voinic Ghergar Hercule şi l-au preluat ca fiul Ghergarului Zeus (însă cu unele acţiuni atribuite de către ei interesat îndreptate tocmai contra celor cu care era înrudit). În 1810, filozoful Scoţian William Drummond a cercetat etimologia Hercule: “Practica obişnuită a vechilor Greci era să preia nume orientale (cel mai vechi grai Grec a fost în Dialectul Lydian din Peninsula Anatolia - provenind de la Pelasgi - cu care prima versiune a limbii Etrusce ce au vorbito cei migraţi după Războiul Troian în Peninsula Italică a avut mari afinităţi), la fel procedând apoi Latinii, preluând şi ei nume Asiatice pentru marii zei, de exemplu Janus fiind Zan / On sau Oannes. În Lumea Veche, Iana era Zana iar Zan era Zeul An. În graiul Eolian / Eolic - din Vestul Anatolic - Zan era Jupiter / Ju-piter şi Zana era soţia sa (după cum se poate vedea în lucrarea filozofului Porphyry / Porfiriu despre viaţa lui Pitagora). Fenicienii aveau Ana pentru Lună; în limbile orientale străvechi, An / Un sau On însemna Soarele iar Ana / Una sau Ona însemna Luna: Ana în Sanscrită era Mama (se poate vedea legătura cu Luna). În trecut, Hercule a fost respectat pe 3 continente, în Africa / ca de exemplu în Egipt, în Asia / ca de exemplu în Fenicia şi în Europa. Diodor din Sicilia a afirmat că Hercule era o divinitate Egipteană iar Hesychius din Alexandria i-a indicat numele Egiptean ca Gigon / Chon; în vechiul Egipt, Chon era echivalat şi cu Saturn / Set (care - sub forma de Chion în Orientul Mijlociu era acelaşi cu Moloch). Plaut - părintele teatrului Roman - îl numea pe Saturn ca Fenicienii: Chion (primul nume al Italiei a fost Chonia / Chone - de la Hercule ‘Chone’ - după cum a notat Castella, Hesychius indicând că o parte a Italiei se numea Saturnia). Însă Moloch - către care se făceau sacrificii umane - era numele Egiptean atât pentru Marte, cât şi pentru Hercule, deci numele lui Hercule nu provenea din N Africii / Egipt, chiar dacă era venerat acolo ca unul dintre zeii proprii. În Asia, de pildă în Fenicianul Tyr - port pe coasta Est Mediterană - Templul lui Hercule era probabil cel mai vechi, de la întemeierea oraşului, acolo fiind supranumit Melicertus, însemnând ‘puternicul rege’ (nume compus, din ‘Melec’ = ‘rege’ şi ‘Ereţ’ = ‘Terra’). Mitologia era conectată cu astrologia: Soarele era mai iubit iarna decât în restul anului iar simbolul său solar - fie Saturn, Chon, Hercule, Moloch ori Marte - era deosebit de venerat, căci prin cele 12 munci depuse în parcurgerea anului reprezenta cele 12 luni / zodiace; Macrobiu a pus egalitatea între Hercule şi Marte, ca acelaşi spre care se îndreptau rugăciunile preoţilor ‘Sali’ (după cum a menţionat Vergiliu), el remarcând despre Chaldei că au numit drept Hercule planeta denumită de alţii Marte. Athenagoras a afirmat că Orfeu folosea pentru Hercule aceleaşi epitete ca pentru Zeul Timpului şi îl considera pe Hercule egal cu Saturn. Vechii Greci şi Romanii îl ştiau pe Hercule ca soarele iernii, pielea de leu - panteră Hyrkană / cea mai mare felină din lume - în care umbla indicând evident sezonul; ghioaga sa emblematică, prezentată anual de Hercule

fiului Maiei - care i-o returna înfrunzită - era o alegorie elegantă a întoarcerii primăverii, când toată vegetaţia înverzeşte. Hercule nu era legat doar de Set / Saturn, ci şi de Horus - patronul anotimpurilor - fiind iubit de la început în Egipt, ca soarele universal, steaua din centrul sistemului planetar, în jurul său vechii Egipteni ştiind că gravitau toate (inclusiv Pământul, Marte, Jupiter, etc). Vechiul nume al lui Hercule era ‘Hercle’ / ‘Her-chul’. La Egiptenii vechi, ‘Hor’ însemna ‘Soare’ dar şi ‘rege’ (la fel cum în Ebraică cuvântul ‘aur’ a ajuns ‘foc’ / ‘lumină’): era rădăcina primei silabe a lui Hercule; pe cealaltă parte, ‘koli’ era ‘vulcan’ (‘munte ce arde’). Nu am mari dificultăţi în a deduce că Hercule a derivat din ‘aor’ / ‘hor’, adică ‘aur’ şi ‘chul’ / ‘chol’, adică ‘universal’: prin ‘Hercul’ - eroul Hercule - se exprima ‘focul universal’ (păgânii venerau imens focul)”.

Porţiuni inundate (cu roşu) la Potop În cel mai îngust loc al Strâmtorii Dardanele / HellesPont, azi în Turcia, Coloanele lui Hercule erau pe ambele maluri - pe cel Anatolian / Troian la Abydos 40,12 lat. N, 26,24 long. E şi pe cel Balcanic / Trac la Sestos 40,13 lat. N, 26,23 long. E, în Peninsula Chersoneos / Gallipoli străjuind “poarta” ariei portuare a Imperiului Borean / Atlant (ProPontis, adică Marea Marmara, ştiută ca Marea Albă), apoi încadrând vadul de traversare al apei, folosit timp de milenii; în urmă cu 5 milenii, Gherganii Troiani au realizat acolo prima instalaţie de iluminare costieră din lume, prin constanta întreţinere a focurilor pe ambele maluri (utile ziua pe ceaţă - prin răspândirea mirosului de fum iar noaptea şi prin luminare, administrarea făcând-o din motive comerciale, ceea ce le-a adus o mare prosperitate), Troianii ridicând şi faruri acolo - pe locurile Coloanelor lui Hercule - la Abat-On / Abydos realizând primul Far din lume, faimos încă din mileniul III î.C.: veşnicele focuri din strâmtoare indicau locul plăţii vămii / trecerii dar mai erau utile şi navigatorilor, pentru preluarea de sfinţita apă proaspătă, lângă ele servind o masă caldă (ori focul putea fi luat pe bărci / corăbii, pentru gătit). În 2015 și colectivul de geneticieni coordonat de către Dr. Ayca Omrak de la Universitatea din Stockholm / Suedia a evidențiat că principala sursă genetică Europeană a oamenilor neolitici a fost Anatolia: “Stabilirea numeroaselor complexe culturale în Egeea și Balcani n-a apărut înainte de circa 8 milenii și jumătate față de prezent, după mai mult de 2 milenii de când ele existau în zona de bază; am analizat genetic rămășițe umane din urmă cu aproape 7 milenii, din Kum-tepe - dealul de lângă mai recenta Troie - având afinități cu actualele populații dintre Caucaz și Sardinia, concluzia fiind că de acolo a avut loc expansiunea neolitică în Europa”. Numele Coloanelor, atribuite Ghergarului Hercule (cel cu mult dinaintea Elenilor vechi - existenţi din mileniul II î.C. care i-au preluat aventurile dar au şi adăugat altele, ca de 309


exemplu din cele prezentate de Elenii vechi la imaginarul lor Hercule unele fiind împotriva Ghergarilor), era “Garganele”, dat şi strâmtorii unde se afla “poarta” portului Atlant, ulterior Coloanele respective fiind ştiute ca marcând vadul pentru traversarea cea mai convenabilă între Anatolia şi Balcani: de aceea, de la Coloane, e pluralul Dardanele pentru Garganele (corupţia lingvistică “D” peste “G” fiind frecventă în vechime, dovedită nu numai de practica populară - ca Marea Mamă Ga devenită “I-Da” / Ida, eroul Gargan ştiut ca Dardan - ci şi ştiinţific); acolo, strâmtoarea putea fi şi înotată (în trecut era mai îngustă, în prezent e mai largă, având 1,2 km, justificând focurile noaptea pe maluri pentru delimitare, utile atât bărcilor la navigare, cât şi traversărilor dintre maluri, oamenii transportându-şi turmele, etc., peste apă, des apucându-i întunericul la operaţiunile transferurilor repetate între maluri până erau trecute toate fiinţele şi toate bunurile / ceea ce contrastează cu Strâmtoarea Gibraltar dintre Africa şi Europa - unde mult ulterior s-a mutat denumirea de “Coloanele lui Hercule” - lată de 14,3 km, în vechime cu trafic mult redus, atât pe apă între mare şi ocean, cât şi între maluri, prin comparaţie cu strâmtoarea dintre Asia şi Europa). De altfel, pluralul transmis peste timp al Dardanelelor nu se datora doar Coloanelor, ci simplu derivând masculinul Garganele se poate înţelege prin sufixul “nele” tocmai acei mari prinţi (adică “nuni”) de la care s-a fixat apelativul respectuos de “nea” pentru “nene”: acolo - pe ambele maluri ale strâmtorii - îngrijirea Coloanelor era asigurată de familiile Ghergare, stăpânele zonei marcate de ele; în mileniul I î.C., Carianul Hecateu i-a numit pe cei de lângă Coloanele lui Hercule ca “Mostinoi” / Moştenitori. Savantul Român Nicolae Densuşianu în “Vechile tradiţiuni despre Columnele lui Hercule” a reflectat: “Pindar a scris că Hercule a pus acele columne ca mărturii celebre pentru navigaţiune fiindcă el a făcut marea navigabilă, el a scrutat vadurile apelor şi a însemnat totodată (prin ‘mete’) şi pământul, afirmând că apoi ultimele puncte ale călătoriei pe apă şi pe uscat erau la Hiperborei. Pliniu a scris că după ce munţii de pe amândouă părţile au fost împreunaţi şi s-a deschis strâmtoarea lăsând să curgă marea, indigenii au dat numele de Columnele lui Hercule la cei 2 munţi ce formau strâmtoarea: ‘Abila Africae’ pe un promontoriu alb şi ‘Europae Calpe’. Situaţiunea geografică a acelor columne - după cum rezultă din sentinţele oracolelor şi din unele descrieri topografice mai autentice - a fost în primele timpuri ale istoriei foarte bine cunoscută. Mai târziu însă, când navigaţiunea pe apele cele mari a trecut din mâinile Pelasgilor sub Imperiul Fenicienilor, când Oceanul Homeric a fost confundat cu marea externă sau cu Oceanul Iberic, adevărata poziţiune a Columnelor lui Hercule a devenit enigmatică pentru lumea Grecească din părţile meridionale. Acea obscuritate geografică a făcut apoi pe o mare parte din autori să presupună că Columnele lui Hercule se aflau nu lângă Oceanul Pelasgic - sau al teogoniei - ci lângă Oceanul Iberic, care de altminteri numai foarte târziu a început să fie cunoscut lumii comerciale din părţile de răsărit ale Mediteranei. Astfel se introduse în literatură credinţa generală despre Columnele cele miraculoase ale lui Hercule că trebuiau să se afle la strâmtoarea Mediteranei dintre Spania şi Maroc iar fiindcă în acele părţi nu existau nici tradiţiuni, nici monumente privitoare la Hercule, numele de Columne a fost aplicat la cele 2 promontorii ale Europei şi Africii, cel din partea de Nord fiind numit Calpe şi cel de Sud Abila. Acea transpoziţiune a Columnelor lui Hercule de la Oceanul

Homeric la Oceanul Iberic aduse apoi o confuziune enormă în geografia, în etnografia şi istoria timpurilor pre-Herodotice”. În secolul II î.C., geograful Artemidor din Efes / Anatolia a verificat Strâmtoarea Gibraltar şi n-a găsit pe partea Africană nimic în legătură cu Abila iar savantul Strabon - tot din Anatolia - în “Geografia” III 5:5 a adăugat că aveau motive raţionale aceia care susţineau despre Coloanele / Columnele lui Hercule că au fost în altă parte. Paralele între Strâmtorile Gibraltar şi Dardanele se pot observa inclusiv din denumiri: Calpe / în Europa şi Abila / în Africa la Strâmtoarea Gibraltar, respectiv Gallipoli / în Europa şi Abydos / în Anatolia la Strâmtoarea Dardanele: Calpe-Gallipoli pe partea Europeană, Abila-Abydos pe partea Africană; e de ştiut că Strâmtoarea Dardanele se află între Europeanul ţărm Trac al Peninsulei Gallipoli şi Anatolianul ţărm Troian, Abydos aflându-se spre Frigia, care în vechime era numită Afriki (“Africanele”, anume Anatolienele Abila / Abydos erau confirmate atât onomastic, cât şi topografic, opuse Europenelor Calpe / Gallipoli, de altfel - datorită presiunii Anticilor Eleni din S - Tracii ajungând să întemeieze pe litoralul Pontic al Bitiniei chiar colonia Calpe / Kerpe 41,09 lat. N, 30,13 long. E, căci malurile Pontului / Mării Negre au fost puternic colonizate în Antichitate mai ales de Cariani, foştii Troiani de pe coasta Anatoliei apusene şi urmaşii lor fiind împinşi încolo nu numai de către regrupările ancestrale, ci şi din cauza agresiunilor vechilor Eleni Balcanici, care în Marea Egee începând cu mileniul II î.C. au devenit tot mai insistenţi). În 1892, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - aflat în trecere prin portul Galipoli, în lucrarea “De la Românii din Turcia Europeană” a afirmat despre ceea ce era pe atunci în jur: “În Munţii Peninsulei Galipoli se găsesc Armâni păstori, cu deosebire Fârşeroţi” (la Moscopole - fosta metropolă Armână din Albania / cea mai însemnată din Balcani - unde Casa Comercială Gheorghiu / Gherga a fost principală în Evul Mediu pentru emanciparea localităţii, erau acelaşi tip de Armâni).

Grafică imaginând primele Coloane ale lui Hercule Ca fapt divers, e de observat că la Români a rămas în vocabular ca “troiene” mormanele de nea iar ca “surduc” denumirea pentru trecerea strâmtă, cu coaste râpoase şi pietroase (strâmtoarea se numea “surduc”, cu aşa nume cunoscându-se de exemplu un pas în valea îngustă a Jiului ori diverse locaţii în apusul Munţilor Poiana Ruscă, în Banat). Prin Coloană - “Hermă” / piatra falică a Gherganului Hermes 310


iar apoi prin stilizare Obelisc - se poate înţelege Pomul Cunoaşterii (binelui şi răului), Arborele Vieţii, Copacul Cosmic; Hermele / Coloanele Ghergarului Hercule străjuind Grădina Raiului îşi pot avea paralela biblică prin pomii sădiţi în Eden, menţionaţi de Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza”: nu era ceva neobişnuit, căci şi filozoful Platon a scris despre coloanele din principalul templu Atlant (ce pot fi înlocuite cu pomi / ca al cunoaşterii, de la începuturi cunoaşterea fiind preţioasă, ca şi azi). De altfel, coloanele din templele Anatoliene ale timpului Atlant s-au păstrat (dezvelite arheologic - de exemplu din piatră peste 2 sute de coloane, înalte şi de 6 metri, în formă de “T” - pe “Dealul buricului” sau “Poarta soarelui” / Portasar, azi Gobekli Tepe, în Turcia, științific constituind cel mai vechi ansamblu de arhitectură monumentală din lume, acolo întâi fiind aşezarea religioasă cu scopuri sacrificiale şi apoi aşezarea urbană, dezvăluind că în paleolitic nomazii culegători și vânători aveau capacități pentru asemenea realizări monumentale, nu doar ulterioarele comunități sedentare, așa cum a studiat și Dr. Ian Hodder de la Universitatea Americană Stanford) cu decoraţiile lor sculpturale semnificative, Coloanele lui Hercule de la poarta portului Atlant - Strâmtoarea Garga-nele / Dardanele, la Marea Albă / Marmara - încadrând ceea ce a rămas în memoria colectivă ca “Poarta Raiului”; iar “la poartă” până recent, constant în lume - de-a lungul mileniilor - s-a practicat comerţul, tradiţional târgurile fiind aşa organizate (în cadrul porţilor, la porţile aşezărilor / cetăţilor, etc.), specific în cazul Atlant menirea portului său din Marmara / “ProPontis” fiind tocmai cea de mare negoţ şi nu militară, după cum a consemnat cu scrupulozitate Platon. Corespunzător generalului Sicilian Hermocrates - din secolul V î.C. / care era din Siracuza şi a fost anterior lui Platon capitala Atlantis a Imperiului Atlant avea 2 colonii importante, una mai mare la peste 700 km SE şi una mai mică la aproape 600 km NV (după cum au notat în 2010 şi cercetătorii Diego Marin, Ivan Minella, ş.a.): se poate observa că pe un asemenea aliniament se încadrează 3 locaţii esenţiale, anume Poarta Soarelui / Dealul Buricului în SudEst / Anatolia - la graniţa Imperiului Atlant cu Cornul Abundenţei - respectiv capitala Atlantida a Imperiului Atlant şi colonia Imperiului Atlant din fosta Deltă a Dunării (acum pe fundul Mării Negre) în Nord-Vest / Europa. Prin comparaţie cu vestigiile de la Anatoliana Poartă a Soarelui de pe Dealul buricului - se pot imagina splendorile contemporanelor Coloane imperiale (ştiute ca ale lui Hercule), se pot imagina facilităţile descrise de filozoful Platon ale AtlantIdei / capitalei imperiale, etc.: Imperiul Atlant - care se desfăşura la N de Poarta Soarelui / Dealul Buricului, inclusiv în spaţiul actualei Românii - constituia la timpul său partea cea mai dezvoltată a lumii / planetei. Pe ambele maluri ale Garga-nelelor, exemplele ulterioare denotă valorificări asemănătoare, într-o oarecare continuitate istorică: Regatul Troian pe malul Anatolian imediat după sfârşitul Epocii Pietrei a prosperat prin comerţul maritim, Imperiul Otoman pe malul Balcanic din Evul Mediu conducea prin “Înalta Poartă” iar în Balcanii Medievali - după cum a observat şi istoricul Român George Cadar în “Origini” - “Vlahii erau paznicii, stăpânii trecătorilor; şi se ştie că, cine stăpânea trecătorile, controla vama”. Coloanele Ghergarului Hercule au încadrat atât Strâmtoarea Garganele / Dardanele, cât şi vadul apoi dintre Abydos şi Sestos - dintre Anatolia şi Balcani, respectiv între Asia şi Europa - marcând ritualic /

ceremonial trecerea, cu simbolizare milenară (începând de la Poarta Raiului - până la celelalte semnificaţii - fiind un important centru mondial de difuziune al riturilor / ceremoniilor de trecere).

Troada / Troia (NV Anatolic) Dr. Mircea Eliade în “Folclor şi literatură” a scris: “Poarta joacă în viaţa poporului român - ca şi a altor popoare - roluri care pot surprinde câte simboluri vreţi; ea e o făptură magică, o stăpână cu puteri nevăzute, care veghează la toate actele capitale din viaţă. Prima trecere pe sub poartă înseamnă intrarea în viaţă, în viaţa reală de afară. Poarta veghează la cununie şi pe sub poartă mortul este dus - solemn - spre lăcaşul de veci. E - atunci - o reîntoarcere la lumea dintâi; ciclul e închis şi poarta rămâne mai departe - cu un om mai puţin - să vegheze alte naşteri, alte cununii, alte morţi”. În 1909, etnograful Francez Arnold van Gennep în “Riturile de trecere” a notat: “Viaţa individuală - oricare ar fi tipul de societate - constă din a trece succesiv de la o vârstă la alta şi de la o ocupaţie la alta. Acolo unde vârstele şi ocupaţiile erau separate, trecerea era însoţită de acte speciale - cum ar fi ucenicia pentru meserii - care, la semi-civilizaţi, constau din ceremonii, pentru că la ei nici un act nu era absolut independent de sacru. Orice schimbare în starea unui individ comporta la ei acţiuni şi reacţiuni între sacru şi profan, ce trebuiau reglementate şi supravegheate astfel încât societatea generală să nu sufere deteriorări. Viaţa individuală consta astfel dintr-o succesiune de etape ale căror începuturi şi finaluri formau ansambluri de acelaşi ordin: naşterea, pubertatea, cununia, paternitatea, specializarea ocupaţională, moartea; şi fiecăruia dintre acele ansambluri i se raportau ceremonii al căror obiect era identic, adică realizarea trecerii individului dintr-o situaţie determinată la o altă situaţie determinată (obiectul fiind acelaşi, era absolut necesar ca mijloacele folosite pentru a-l atinge să fie cel puţin analoge, individul transformându-se după ce a străbătut mai multe etape şi a depăşit mai multe frontiere). De aici, asemănarea generală a ceremoniilor naşterii, pubertăţii, logodnei, cununiei, paternităţii, funeraliilor; de altfel, nici individul, nici societatea nu sunt independente de natură, fiind supuse 311


ritmurilor care influenţează viaţa oamenilor. Şi în univers există etape şi momente de trecere, avansuri şi stagnări relative, suspendare; am putea adăuga ceremoniilor de trecere umane şi pe cele privind trecerile cosmice: de la o lună la alta (ceremoniile de lună plină, de exemplu), de la un sezon la altul - echinoxuri, solstiţii, etc. - de la un an la altul, etc. Până cu puţin timp în urmă, trecerea de la un domeniu seniorial la altul - frontiera fiind ca o linie ideală trasată între piloni sau borne - se însoţea prin formalităţi de ordin magico-religios; în mod obişnuit, teritoriul ocupat de semi-civilizaţi era definit de accidentele naturale, locuitorii şi vecinii ştiind foarte bine în ce limite teritoriale se întindeau drepturile şi prerogativele lor: depăşirea bornelor naturale - fie copaci, stânci sau ape sacre - era interzisă, sub ameninţarea unor sancţiuni supranaturale. De cele mai multe ori, limita / hotarul era cu marcarea prin pietre în picioare - borne, stâlpi, porticuri plasate de-a lungul său şi însoţite de rituri de consacrare; protecţia interdicţiei putea fi imediată sau mediată (prin divinităţi de frontieră, ca de exemplu Hermes, ale cărui borne - ţăruşi, pietre, etc. - erau asociate cu falusul / penisul în erecţie aproape oriunde). Prin fixarea ceremonială a limitelor cu borne, un anumit spaţiu determinat era luat în posesie de o anume grupare determinată, încât încălcarea - ca străin - a acelui spaţiu rezervat însemna un sacrilegiu identic cu acela de a pătrunde ca profan într-o pădure sacră sau într-un altar / templu, etc. (uneori s-a confundat acea credinţă într-un teritoriu sacru astfel determinat cu credinţa sacralităţii întregului pământ, ca Pământ-Mamă; fiecare parcelă era sacră pentru posesorii săi). Deci interdicţia de a pătrunde pe un teritoriu avea caracter magico-religios propriu-zis, ea exprimându-se prin borne, etc.: se înţelege că acele semne nu erau puse în toată lungimea frontierei, ci doar în locurile de trecere, pe drumuri şi la intersecţii; mai complicat decât un ţăruş întărit cu un snop era ridicarea unui portic - format din 2 pari / stâlpi înfipţi de care atârnau ouă, cranii, etc. - marcând trecerea. Mereu teritoriul avea în jur o zonă neutră: fâşia neutră de graniţă - ce era a ‘nimănui’ - deseori o pădure unde fiecare putea vâna cu drepturi depline, etc. (zona era sacră pentru locuitorii ambelor teritorii învecinate); din punct de vedere magico-religios, oricine trecea de la un teritoriu la altul se afla - pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat - într-o situaţie specială, căci ‘plutea’ între 2 lumi (acea situaţie-limită se regăsea evidenţiată în toate ceremoniile ce însoţeau trecerea dintr-o parte în alta). ‘Porticul’ ritual nu acţiona totdeauna direct, în unele cazuri constituind adăpostul unor divinităţi speciale: ‘păzitorii’ care luau câteodată proporţii monumentale, ducând porticul, pragul, etc., în plan secund. Lor li se adresau rugile şi sacrificiile: ritul trecerii materiale a devenit rit de trecere spirituală (nu mai reprezenta un act de trecere ce realiza pasajul, ci forţa individualizată care asigura pasajul în mod imaterial, prin ceremonii). Printre riturile de trecere se cuvine a cita cel de străbatere al trecătorii cu depunerea de ofrande şi invocaţii faţă de geniul locului, ca în Maroc, anume Kerkur; trecerea apei era frecvent însoţită de ceremonii, la fel îmbarcarea sau debarcarea, frecvent însoţite de rituri de separare la plecare şi de rituri de agregare la întoarcere. Diverselor rituri de fixare a geniului protector le urmau riturile de agregare: libaţiuni, vizite ceremoniale, consacrarea diverselor părţi, împărţirea bunurilor, mesele în comun, etc.; riturilor de intrare le corespundeau riturile de ieşire, ce erau fie identice, fie inverse. Riturile de intrare, de aşteptare şi de

ieşire formau împreună riturile de trecere”. Coloanele lui Hercule n-au străjuit doar Strâmtoarea Garganele / Dardanele; cercetătorii le-au identificat inclusiv la Porţile de Fier - pe cel mai mare defileu European, numit Gherdap - şi în alte părţi de la graniţa Atlantă (căci ele marcau porţile imperiale ale Raiului): de aceea, exprimarea din exteriorul Imperiului Atlant sub forma “dincolo de Coloanele lui Hercule” însemna indicarea interiorului Atlantidei. Aceea a fost cea mai mare putere navală a timpurilor, bărcile desigur fiindu-i necesare atât pentru faptul că îşi avea capitala pe o Insulă Vestică a Lacului Pontic, cât şi deoarece pentru deplasările în vastul imperiu - întins din Sudica Anatolie spre Nord până la calota polară - erau nenumărate ape de străbătut; descrierea sa includea faptul că suprafaţa îi era formată din “cea mai grozavă câmpie împădurită din lume” şi o înşiruire muntoasă ce separa accesul celor din Imperiul Atlant de mare: aceea era în S coama Anatoliană foarte abruptă, în locul unde acum e Bosforul fiind bariera până la care se întindea Mediterana prin Marmara / ProPontis, de acolo provenind soţia Clito a lui Poseidon, care i-a născut 5 perechi de gemeni / care au devenit 10 proprietari, fiecare a câte unei părţi din imperiu, după numele primului fiu Atlas fiind numite, aşa cum a consemnat Platon, atât Insula de la Lacul Pont pe care s-au stabilit, cât şi oceanul înconjurător - de apă dulce - ca “Atlantic” (conform descrierii Antice, Imperiul Atlant era brăzdat de lungi canale ce conectau aşezările, bărcile transportând cele necesare într-un trafic cum nu mai era întâlnit niciunde în lume).

Reconstituirea capitalei Atlante (perspectivă din N) Accesul din capitala Atlantă spre marea exterioară aceea fiind Mediterana - e descris ca fiind “dintr-o vastă zonă portuară, printr-o strâmtoare”, ambele elemente geografice indicate corespunzând tocmai Mării Marmara / ProPontis şi Strâmtorii Garganele / Dardanele (în Oceanul Atlantic e dificil de conceput o asemenea conectare, din moment ce era Insula Atlantidei şi accesul maritim putea fi de jur-împrejur oricum - aşa fiind firesc la o Insulă; însă în cuva alungită / ovală a actualei Mări Negre - din care priveliştea înconjurătoare era formată doar de înălţimile marginilor - ca Insulă aflată la marginea Lacului Pontic, legătura maritimă a Atlantidei cu restul lumii se făcea prin parcurgerea în partea imperială Sud-Vestică a povârnişului de câteva sute de metri diferenţă de nivel a locului ce a devenit Bosfor, pentru a ajunge în Cornul de Aur al actualului Istanbul: loc foarte bun 312


pentru alte bărci, de navigare marină şi nu de navigare Pontică ori Fluvială ca în circuitul intern al Imperiului Atlant / de altfel, descrierea lui Platon cuprindea în “continentalul” Imperiu Atlant Muntenii din zona aflată la altitudine, care locuiau înălţimile înconjurătoare ale capitalei ce era “lângă câmpie”, adică jos, la poale). Civilizaţia Imperiului Borean / Atlant a dezvoltat corăbiile, ca “sufletele Gherga”: “corabia” / co-ra-bia reproducea pământul Ga, soarele Ra şi sufletul Ba (forma sa primară - barca / interpretată invers, într-o o practică orală străveche, fiind apoi co-ra-bia / corabia - era expresia regală a sufletului iar arca indica nava solară). Faptul că onomastica Gherga era în zonă se datora îndeosebi celor sosiţi din Munţii Gherghi - coborâţi de pe malurile apelor din înaltele văi ale nodului Pamirului şi ajunşi acolo într-o migraţie ce a fost dinaintea Potopului până în mileniul VII î.C. inclusiv - împreunaţi cu localnicele populând fosta genune / cuvă a Mării Negre, pe fundul căreia se afla Lacul Pontic; percepţia Atlantelor - locuind joasele pământuri - a fost de împreunare cu acei Munteni Gherga ca fiinţe coborâte de la mari înălţimi, “din cer”: mitul că făpturi divine masculine - foarte pricepuţi la multe - s-au cununat cu frumoasele pământence nu doar s-a fixat, ci s-a şi propagat, regăsit ulterior de exemplu la Sumerieni / “Ghiengar”, relatat de patriarhul Enoh / ca despre “îngerii Gregori”, ş.a. (locaţia fiind şi transferată de aceia pe partea cealaltă a lanţului muntos Caucazian, acolo fiind primele tentative ale oamenilor de refacere ale Raiului, prin Paradisul pe Pământ). Este de ştiut că “genunea” (cuvânt autohton Românesc, conform academicianului Petriceicu Haşdeu în 1894 - care în “Cuvinte den bătrâni” a afirmat şi că de fapt era folosit de Daci - Dr. Ioan Russu în 1981, ş.a.) înseamnă “apă adâncă” / “troscot în codru” - adică “lemne pe apă” corespunzător Dr. Tache Paphagi în 1925 - fixându-se în Română ca “abis” / “hău”: “prăpastie adâncă” / “ochi de apă”, în vechime având înţelesul de “mare”, pentru “genune” Românii folosind şi “gerure” (iar cuvântul Latin “caerula” a ajuns să însemne “albastrul mării / mare”).

junglelor de cândva); din împreunările Gherga cu Atlantele au rezultat copii, fii şi fiice Gherga: în Grădinile Hesperidelor, Merele de Aur au fost fructele nemuririi. Hesperidele erau gardienele grădinilor cu mere de aur (paznicele livezilor cu gutui, respectiv ale aflorimentelor cu pepite de aur): Amazoane / Ghergane; e de observat că IndoEuropeanul “mer” - însemnând “a străluci” - s-a regăsit ca rădăcină atât la Românescul “mere”, cât şi la Muntele Sacru Swarga / Meru din N Indiei ori la Mărţişor, Zeul Marte, luna martie, măreţ, etc. (proto Indo-Europeanul “Greg” / “Ghera” însemna “strălucire”).

Lanţul Caucaz

Potenţialitatea seismică

Gherganii sosiţi din Munţii Gherghi / Asia Centrală în jurul Lacului Pontic - pe actualul fund al Mării Negre, de la limita Asiei cu Europa - au realizat în areal împreună cu Atlantele primele din extraordinarele Grădini Hesperide (răspândite apoi îndeosebi în Bazinul Mediteran, odată cu migrarea Atlantă acolo, grădinile rămânând celebre în istoria Vechii Lumi ca mediile favorite pentru orgii, ca ecouri şi a

Povestea Atlantidei relatează despre capitala circulară - alimentată de ape naturale atât calde, cât şi reci, având clădiri decorate cu obsidian / “oricalc” la Platon - că a fost zguduită de multe cutremure (geologic, placa Anatoliană este foarte activă seismic) şi “s-a înnămolit, scufundându-se”, din cauza unui cataclism natural neobişnuit; înnămolirea era deoarece Atlantida avea o reţea de canale între Insule, ce s-au

Semnul Swarga În Era de Aur, pentru cununii unele daruri poate constau în mere împănate cu pepite, la Români păstrându-se până în Epoca Modernă obiceiul ca unii peţitori să-şi anunţe intenţia oferind mere în care erau înfipte monede (interesul dolfului pentru mere fiind de fapt cel pentru bulgării de aur). Conform celor mai vechi mărturii, fiii Gherga au fost “Uriaşi”, “viteji”, “vestiţi” şi reciproc, Gorgonele / Ghirgheanele - femeile Gherga / fiicele Gherga - au fost partenerele Atlanţilor. Datorită ştiutei ipostaze Ghergare a lui Zeus - mezinul zeilor - se poate înţelege şi că Zeul Poseidon (fratele mai mare) era Ghergar, fapt confirmat nu doar prin descendenţi, ci şi prin ascendenţi: părinţii lor erau GherGa (fiind copiii Cerului şi Pământului Ghea / Ga).

313


colmatat prin acumularea de aluviuni: conform lui Platon, Imperiul Atlant era compus - pe lângă capitala de pe Insula Atlantida - şi din multe alte Insule, adică teritorii înconjurate de ape (cvasi-majoritatea acelora de fapt fiind în N Anatoliei). Nu altundeva decât în Anatolia, în locația denumită “Poarta Soarelui” / “Dealul Buricului”, la Portasar / Gobekli Tepe în Turcia (parte și a civilizaţiei care a inventat agricultura, dezvoltată în “Cornul Abundenţei”), se află cel mai vechi sanctuar din lume - contemporan deopotrivă cu Atlantida, fiind oficial atestat de la mijlocul mileniului X î.C. - plin de coloane / stâlpi şi sculpturi împodobite cu oricalc / obsidian:

Portasar / Gobekli Tepe: Dealul Buricului Cu numele Armean de Portasar (aflându-se în apusul Armean, în zona Kurdă) și însemnând “Dealul Buricului” sau “Buricul Montan” - tradus în Turcă ca Gobekli Tepe - în Română acel sanctuar PortaSar / “Porta-sar” ar fi “Poarta soarelui”, interpretarea denumirii fiind elocventă pentru ceea ce era, la limita Imperiului Atlant: așezământ religios şi vamă, din Epoca Pietrei; în 2009, matematicianul Armean Vachagan Vahradyan - pe baza orientării monumentelor din areal față de Constelația Lebedei - a încadrat vechimea respectivei așezări între mileniile XVII î.C. şi X î.C., corespunzând redării acelui timp, fapt apreciat ca posibil și de către Dr. Karl Schmidt, arheologul German care a excavat locul în premieră şi a afirmat că de acolo începea Grădina Raiului (“Poarta Soarelui” a funcţionat pre-diluvian / dinainte de Potop).

314


dominat N Canaanului timp îndelungat, Biblia notând că Iisus - în secolul I - l-a exorcizat pe Gherghe-seu în Ghergasa (pe malul Galileii - lac alimentat de Râul Iordan - areal foarte fertil în Orientul Apropiat). “Cornul Abundenţei” cuprindea Bazinele Tigrului şi Eufratului în zona răsăriteană / Asiatică, un renumit loc al său (în zona apuseană / Africană) fiind Pitah - “Ţinutul Pitei / Pâinii” - pe fertila Vale a Nilului: Ptah = Vechiul Egipt.După ce i-au învins pe foştii Cro-Magnon, războinicii Atlanţi au intrat în conflict cu cei similari lor, Homo Sapiens din Balcani, migrând până în Africa Nordică peste Sahara verde - în locurile unde au fost atestaţi ulterior, în munţii de pe coasta N Africană a Oceanului Atlantic, numele lor fiind preluat acolo de Munţii Atlas şi de Oceanul Atlantic (în legătură cu plasarea Atlantidei în Oceanul Atlantic, este greu de imaginat o înnămolire în Oceanul Atlantic - mai ales că geologii n-au putut identifica în el un teritoriu cu o suprafaţă aşa de vastă ca aceea anunţată de Platon, de milioane de kmp - şi apoi un conflict al Atlanţilor în Mediterana tocmai cu a treia Peninsulă Europeană în ordine de la Oceanul Atlantic, după Peninsulele Iberică şi Italică / mari Peninsule în care n-au fost consemnate preistoric ori istoric evenimente conflictuale de acel gen: Atlanţii, în refugierea lor de la Lacul Pontic - devenit Marea Neagră prin spargerea Bosforului de către Marea Mediterană / Marmara datorită cutremurelor şi inundarea Raiului în care trăiau - au avut incidente, după cum a scris Platon, nu cu alţii decât desigur cu vecinii din S Balcanic, adică de la Marea Egee, în tranzitul spre SV (e de remarcat proto IndoEuropeanul “dgher” pentru “inundare” / “Dgher-Ga” literalmente fiind inundarea Ga, a pământului); etimologia Egeii apare la Anticul Hesychius din Alexandria, care a scris despre vechiul cuvânt Grec “aiges” însemnând “valuri” iar Gea / Ga era Marea Mamă, în vechea Greacă impunându-se de altfel “aigos” pentru “Capră”, ceea ce de fapt ilustra numele tradiționalului totem (după cum a apreciat și filozoful Român Vasile Lovinescu). Astfel se explică atât prezenţele din vechi timpuri ale Gorgonelor şi Ama-zoanelor / “zânelor Mamei” (femeilor Atlante / însoţitoarele angrenate ale Atlanţilor) din Caucaz şi Carpaţi / respectiv Caucazul Vestic, până în N African - unde de pildă influenţa din Pont în Pitah / Ptah, adică Egipt, a fost relatată chiar de către vechii Egipteni - cât şi puternicele aspecte Hiperboree în Lumea Veche, începând din paleolitic: marile migraţii mereu au fost de la răsărit spre apus (în Epoca Pietrei nu s-a înregistrat nici un aport civilizaţional dinspre Atlantic spre E, în sensul susţinerii ipotezei existenţei Atlantidei în Oceanul Atlantic); de altfel, monitorizarea răspândirii vestigiilor culturale - cele mai avansate din lume ale vremurilor diluviene fiind în EurAsia - indică răspândirea lor generală dinspre Asia spre Europa, nu invers (iar mai importantă decât locaţia Atlantidei - indiferent unde a fost - pentru această lucrare de filogenie umană e alăturarea sa cu Gherga). După Potop, tradiţiile Atlante ale navigatorilor pre-diluvieni din Pont / Reţeaua Okean au fost preluate de Pelasgii marinari ai Egeii, îndeosebi de cei de pe coasta Anatoliană şi perpetuate insularilor de acolo: aceea a fost realitatea neolitică în areal. În plus - după Pontus Gargarus, zeul tuturor apelor, din prima generaţie divină - se adaugă succesiunea mitică păstrată de legende, anume că Oceanus / zeul apelor dulci, din a doua generaţie divină, l-a precedat pe nepotul Poseidon / zeul apelor sărate, din a treia generaţie divină: parcursul de la dulce la sărat a fost în cazul Atlant (în Marea Neagră, nu în

În Anatolia s-au întâlnit 2 civilizaţii pre-diluviene: cea Nordică a Imperiului Atlant / dominată mai ales de vânători şi cea Sudică a Cornului Abundenţei / dominată mai ales de culegători, populate post-diluvian în majoritate de Hiperborei / Nordici şi Hamiţi / Sudici, ele post-diluvian trecând îndeosebi la creşterea animalelor / în N, respectiv la cultivarea plantelor / în S; convenţional, Potopul a marcat transformarea străvechilor vânători în vechii păcurari / păstori şi a străvechilor culegători în vechii agricultori, grăbindu-se sfârşitul îndelungatei Epoci a Pietrei, sincron în Asia apărând prima civilizaţie post-diluviană independentă din lume în N Indiei / în Bhărat iar în E Europei apărând Vechea Civilizaţie Europeană centrată în Banat, care au avut mai multe culturi regionale / locale (descendenţii celorlalţi 2 fii ai patriarhului Noe, conform Vechiului Testament / Bibliei - Iafeţii şi Semiţii, mai puţin numeroşi - în general s-au răspândit similar, în N şi respectiv în S, Iafeţii fiind albii “însemnaţi” / adică tatuaţi, purtând podoabe / zorzoane ca de exemplu cercei, femeile și bărbații purtând cerceii în urechi pentru a se feri de deochi, etc. iar Semiţii fiind “corciţi”, exemple celebre fiind la patriarhul Avram ori la profetul Moise, care au avut mame Hamite / Gorgone). Vechiul Testament a descris ordinea celor 3 fii ai patriarhului Noe ca Iafet, Sem, Ham (blond, roșcat, brunet); primul născut a fost “Însemnatul” Iafet / strămoșul Iafeților (“Facerea” 10:2), apoi Sem / strămoșul Semiților (“Facerea” 10:21 notând că Sem era “fratele mai vârstnicului Iafet”) și în fine mezinul Ham / strămoșul Hamiților (“Facerea” 9:24), acela fiind bunicul Sfântului Gherghe = Gherghe-seu / Ghergheseu (“Facerea” 10:16); vechii Evrei când au scris Biblia în enumerarea fraților l-au trecut - ca Semiți - pe strămoșul lor Sem mereu cel dintâi, însă textele n-au confirmat că așa ar fi fost și ordinea nașterilor acelora. Noe a avut 500 de ani când a devenit pentru întâia oară tată (“Facerea” 5:32) și a avut 600 de ani la Potop (“Facerea” 7:6); Sem era de 100 de ani când a avut primul fiu, la 2 ani după Potop (“Facerea” 11:10), deci Noe avea 502 ani când i s-a născut Sem. Nu se știe despre Ham (cel mai tânăr fiu al lui Noe / “Facerea” 9:24) când s-a născut - căci Biblia nu precizează - intervalul posibil pentru apariția mezinului Ham fiind după nașterea lui Sem, până cu ceva ani înainte de Potop, căci Ham imediat după Potop a fost destul de mare, având și copii, atunci când și-a văzut tatăl Noe beat și gol, astfel ca să atragă un blestem de la acela pentru ca mezinul său Canaan să-și servească unchii, respectiv frații mai mari ai tatălui Ham, adică pe Iafet și pe Sem: așadar, printre Homo Sapiens n-a fost armonie nici post-diluvian, patriarhul Noe hotărând astfel.

Cornul Abundenţei Gherghe-seu a fost fiu al lui Canaan (conform Vechiului Testament / “Facerea”) iar urmașii Gherga-sei au 315


actualul Ocean Atlantic ce mereu a fost sărat, Insula capitalei Atlantidei fiind înconjurată de apa dulce a Lacului Pontic / pe larg Imperiul Atlantidei - format nu din una, ci din mai multe “Insule”, conform relatării lui Platon - de asemenea fiind înconjurat de apa dulce scursă din gheţuri a Reţelei Okeanos); Imperiul Atlant nu era constituit doar din Insula Atlantidei pe care era capitala, ci era format - aşa după cum a consemnat Platon - din multe pământuri înconjurate de ape, conduse de 10 mari proprietari, scurgerile din uriaşa calotă polară pe Câmpia E Europeană, până la Lacul Pontic, formând “Oceanul Atlantic” (adică al apelor dulci ale lui Oceanos, a cărui reţea acvatică străbătea şi înconjura “lumea” de atunci) care a intrat în stăpânirea lui Poseidon / fiul Rheii şi a celor 10 urmaşi Atlanţi ai săi, cronologic în Marea Neagră apa sărată urmând apei dulci, aşa după cum a fost demonstrat şi de cercetările submarine ale Epocii Moderne.

Pontus

Zeul apelor Oceanus

Zeul apelor dulci Poseidon

Migrări neolitice În Oceanul Atlantic (presupus mult ulterior ca “gazda” Atlantidei) pe de o parte, geologic n-a existat nici un parcurs de la apa dulce la apa sărată, nicicând; pe de altă parte, mitic toate relatările Vechii Lumi despre Atlantida au fost din surse foarte depărtate de Oceanul Atlantic (şi nu din zonele apropiate de el). Zeul apelor sărate 316


De altfel, descendenţa din zeul apelor dulci / al apelor proaspete - numit Apsu / Abzu - a fost redată şi în Karduniaş / Babilon, din Epoca Bronzului, de lucrarea despre creaţie “Reorganizarea lumii” / “Emuna Eliş”, prezentând aceeaşi intrigă între zei ca şi cea redată ulterior de Elenii vechi (menționând că Marele Zeu An - notat în Mesopotamia și Anum - a fost zămislit de Tatăl An-șar și Mama Ki-șar, inclusiv că pre-diluvian lumea ştiută era condusă de 10 regi / pe acea bază consolidându-se sistemul zecimal, utilizat azi, mai ales că era în concordanţă cu cele 10 degete; e de ştiut că în Sumeria / Babilonia, unul dintre cei mai vechi zei autohtoni era purificatorul Gerra / Gibil - al luminii şi focului - zis şi Gebal / Gabil, prunc al Zeului An şi Mami Antu / Ki, în consonanţă cu Marea Mamă numită Kubaba / Kybele). Atlas a fost primul născut dintre prinţii Anuna, respectiv cel dintâi dintre pruncii Zeului An (care poseda Edenul, poreclit de aceea Poseidon de către vechii Greci); posesiunea lui Atlas - fiul lui An - era “An-Atolia”: Anatolia (partea Sudică a Atlantidei / Imperiului Atlant). Restul Imperiului Atlant era stăpânit de ceilalţi 9 fraţi ai lui Atlas / Proteu (fratele geamăn al lui Atlas era Gadeir / Prometeu, ceilalţi fraţi - ca 8 patriarhi - făcând parte din celelalte 4 perechi de gemeni, după Potop răspândirea urmaşilor lor fiind de altfel în cele 4 direcţii cardinale). Oricine poate uşor observa discontinuitatea cazului Atlant, atât în timp, cât şi în spaţiu: primele mărturii (cele mai vechi şi cele mai consistente) au fost în V Asiei, respectiv în E Europei şi E Africii; la început n-a fost nici o problemă a locaţiei. Mult ulterior - după milenii - Atlantida a fost “smulsă” din contextul său şi plasată în Oceanul Atlantic, la V de EurAsia şi Africa; explicaţia discontinuităţii este inclusiv onomastică: la început, oamenii numeau locurile unde se stabileau iar doar după întemeieri unii oameni au acceptat să preia nume de la locurile unde trăiau (capcana de acest gen în timp a fost şi în alte cazuri, confuzia provenind din cauza concentrării pe aspectul sedentar al oamenilor fiind neglijat aspectul nomad al oamenilor - căci unii migratori, aşezaţi pentru o vreme într-o zonă, foarte des prin integrare au ajuns să fie consideraţi acolo autohtoni sadea, de multe ori mai patrioţi locali decât localnicii cu rădăcinile mai vechi în zona respectivă). Omul nu este o vieţuitoare sedentară, ca planta (cei antrenaţi să vadă istoria doar în mod static fiind în dizarmonie cu aşa ceva, poate şi cu mişcările / migrările prezentate de Originea Gherga). Atlanţii - urmaşii lui Atlas - conform relatărilor din Sais şi din Atena / consemnate de Platon, erau numiţi după părinte, care era de la Marea Neagră şi nu erau numiţi după coasta V Africană a Oceanului Atlantic, unde sunt Munţii Atlas: filozoful Elen explicit a notat asta, că numele Atlanţilor provenea de la părinte şi a fost dat locului, nu invers; iar Anatolia / “AnAtolia” - posedată de divinul An - reproducea prin Atolia ceea ce vechii Greci au înţeles ca Atlas, primul rege Atlant (Anatolia / “An-Atolia” era Peninsula lui Atlas - din clanul lui An - şi făcea parte din Imperiul Atlant). Faptul că după migrarea post-diluviană în apus toponimia a preluat denumirea Atlantă confirmă regula dintotdeauna că oamenii botezau locurile - în geografie numele nu existau din neant şi nu locurile botezau oamenii (de altfel, în secolul II î.C. Apollodor din Atena a scris că Atlas era Hiperboreu / din Nordul său - nu Libian, deci nu din Sudica Africă - iar în secolul I î.C. geograful Anatolian Strabon a indicat că numele iniţial al Munţilor Atlas de pe coasta Oceanului Atlantic era Douris, aşa că pretenţia originii Atlante dinspre Oceanul

Atlantic, toponimia fiind târzie, apare fără sens); aşadar, printr-o abordare eronată / mult ulterioară, Atlantida a fost asociată cu Atlanticul (ca şi Raiul cu Mesopotamia sau Potopul cu Araratul): în prezent, mulţi ignoră dovezile Antice, greşit “ştiind” - din vreo sursă dubioasă, nedezvăluită nimănui - despre denumirea târzie de Atlantic că e cea a locului iniţial Atlant, o plăsmuire ce desigur n-a dus la nici o descoperire concretă, cu toată scotocirea Atlanticului (mai mult, despre Gadeiros - respectiv Prometeu, fratele geamăn al lui Atlas - se ştie că a rămas pironit în Caucaz iar introducerea a mii de km de la o ipotetică Insulă din Oceanul Atlantic până la graniţa Caucaziană dintre Europa şi Asia e anacronică, deoarece gemenii stăpâneau împreună Atlantida). Gemenii Gregori Atlas şi Gadeir / Prometeu - primii născuţi ai “Însemnatului” An / Poseidon - se pot vedea în imaginea următoare (de pe un vas din secolul VI î.C.):

Gemenii Gregori Atlas şi Gadeir / Prometeu De altfel, în mileniul I î.C., învăţatul Anatolian Hecateus - din Teos / Ionia, zona adoratorilor Yoni, adică ai vulvei, care a predat Trakilor / Tracilor în Abdera 40,57 lat. N, 24,59 long. E / pe malul opus Insulei “Ta-so” / Thassos - a clarificat că Oceanul Hiperboreilor nu era nici Oceanul Atlantic, nici Oceanul Arctic, ci marea din Nordul vechii lumi Greceşti, numită “cea mai admirabilă dintre mări”; imediat după el, Apoloniu din Rodos (Insula al cărei prim conducător a fost Kerka-phos) în “Argonautica” 4:282 a afirmat că Dunărea inferioară / Istru era “Keras Okeanio”: “cornul lui Oceanus” (Dunărea a fost şi este principala apă curgătoare în Marea Neagră) iar Bazinul Dunării inferioare - conform datelor istorice, geografice, logice, etc. - a făcut parte din Imperiul Borean / Atlant. De altfel, în “Teogonia”, Gherghinul Hesiod a indicat că “Hesperidele - dincolo de Okeanos cel strălucitor - aveau grijă de frumoasele mere de aur şi de pomii ce rodeau acele fructe” (în acele îndepărtate vremuri - în arealul respectiv climatul fiind mai cald decât în prezent - “merele de aur” erau considerate gutuile, provenind din Caucaz). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre teogonie: “Luptele dintre zei, eroi, Uriaşi, care apar în diferite mitologii - şi în special în opera lui Hesiod - îşi au izvoarele în amintirile străvechi transfigurate în mituri, în arhetipurile conştiinţei colective sau într-o dramaturgie a pasiunilor omeneşti. În 1952, Paul Diel a stabilit o corespondenţă între cele 3 generaţii de zei ale lui Uranos, Cronos şi Zeus cu cele 317


Marea Neagră - pe traseul a ceea ce era în paleolitic “Drumul Mierii” - că “această mare descoperire va rescrie istoria culturilor din EurAsia”); din Timişoara, Dr. Ion Pachia a datat Pelasgii în acele timpuri, cu răspândiri de la Marea Neagră până la Oceanul Atlantic. Victoria Homo Sapiens şi asupra Cro Magnon (după ce - mult anterior - a fost asupra Neandertal) s-a concretizat în dezvoltarea Atlantidei: cel mai grozav loc de trai din lumea acelor vremuri, în timpul topirii gheţurilor calotei Nordice; Atlanţii se întindeau imperial în E Europei din Peninsula Anatolia până în Peninsula Kola, vestigiile Saami / Sa-meni, adică ale “Sfinților oameni” - ale populaţiei cu cel mai mare procent genetic Gherga din Europa, care avea ca pasăre sfântă lebăda, celebrată în martie, vechii Greci notând lebăda Cygnos ca născută de Kalyke fiind datate de arheologi din mileniul VII î.C., îndeosebi în N Peninsulei Kola (ce e complet aflată dincolo de Cercul Arctic, unde pe atunci - în mod poate ciudat / paradoxal - clima era mai propice vieţii pe coasta Oceanului Arctic decât pe coasta Sudică a Peninsulei Kola, la Marea Albă, greu locuibilă şi în prezent). Lebăda - pasăre acvatică iernând în România mai ales în Delta Dunării iar apoi cuibărind în N Europei și Siberia - a fost respectată în Nordul EurAsiei uneori cu aceeași venerație ca și leul înaripat / cu pene din Sudul EurAsiei, simbol al maiestății (denumirea Sudică de “leoaică” poate că s-a întâlnit mitologic cu cea Nordică de “lebădă”). Este de remarcat că Munții Pirinei - în mijlocul căruia trăiesc Vasconii / Bascii care vorbesc o limbă ne Indo-Europeană își au numele de la Pyrene / soția Zeului Ares, denumire sub care mai era știută Kalyke, mama lui Cygnos, având ca simbol lebăda (prieten bun cu Phaeton / “Phaet-On” = Fătulfrumos din Bazinul Dunării); Bascii / Vasconii numesc cortul / coliba ca “olha” (o stranie rezonanţă cu Olah / Valah): cortul e locuinţa nomazilor. În Peninsula Kola sunt piramide estimate în 1997 de academicianul Valery Cudinov, Dr. Vladimir Demin, Dr. Dmitry Subetto, Sergei Smirnov şi alţi savanţi Ruşi ca vechi de 9 milenii:

3 niveluri de dezvoltare ale conştiinţei: inconştientul, conştientul şi supraconştientul. În 1965, Andre Virel a interpretat aceste 3 generaţii ca un simbol al dezvoltării individuale şi sociale: o primă fază de proliferare haotică şi iraţională, bogată în ambivalenţe; o oprire violentă, brutală a creşterii; reluarea progresului sub semnul organizării. Într-un cuvânt, o vitalitate explozivă; o separare netă a ambivalenţelor; o integrare a contrariilor printr-o stabilire de planuri şi o depăşire, sursă continuă a progresului. Având aceste chei, putem să găsim şi altele noi, care nu sunt cu siguranţă cele pe care le conştientizau limpede şi vechii autori; astfel devine posibilă o interpretare simbolică foarte coerentă a ceea ce trece sub privirea prea multor cititori superficiali drept dezmăţul şi neruşinarea unei imaginaţii delirante”. Sedimentele transportate de curentul sărat Mediteran în Marea Neagră s-au depus de-a lungul timpului în mari cantităţi (spre comparaţie, Fluviul Dunărea - cu debit mai mic - construieşte vizibil la suprafaţă Delta Dunării); în consecinţă, de exemplu la N de Istanbul - în Marea Neagră cele ce au fost cândva aproape de maluri (colibele inundate din Epoca Pietrei, rămăşiţele străvechilor localnici, etc.) acum sunt îngropate adânc.

Salinitatea la Bosfor Savanţi ca Dr. Robert Ballard / arheolog marin American, Dr. Siegfried Schoppe / istoric German, ş.a., au studiat temeinic urmele Atlante în Marea Neagră (Dr. Fredrik Hiebert / arheolog American a afirmat despre o fostă aşezare din N Anatoliei, aflată la peste o sută de metri adâncime în 318


Ghaggar

Bazinul Indului În marja temporală cea mai generoasă, existenţa Civilizaţiei Atlante poate fi apreciată pe o perioadă maximă de 5 milenii, între mijlocul mileniului XI î.C. şi mijlocul mileniului VI î.C. Lămurirea cadrului temporal, politic, cultural, social, etc., este necesară înţelegerii celor întâmplate în zonă: spre exemplu, Bazinul Dunării inferioare timp de aproape 4 milenii - de la mijlocul mileniului XI î.C. până la mijlocul mileniului VII î.C. - a fost parte a organizării umane pre-diluviene, cu climatul calm al fericiţilor Pelasgi din Imperiul Atlant; din mileniul VII î.C. au început să se aşeze masiv printre ei Anatolieni, împreună cu care au dezvoltat din motive religioase - prima scriere din lume, ca parte a Vechii Civilizaţii Europene pe care au avut-o în perimetru, cu baza în Banat. Influenţa Atlantă asupra Egiptului vechi nu putea fi în primele sale 2 milenii imperiale - căci Platon a notat apariţia primei aşezări permanente în Egipt la mijlocul mileniului IX î.C. - ci în următoarele 3 milenii ale puterii Atlante (adică mileniile VIII-VI î.C. / perioadă în care a fost fixat Potopul de către majoritatea specialiştilor) iar în mileniul V î.C. pe Valea Nilului s-au structurat deja mai mult decât localităţi: primele formaţiuni statale atunci, care au apărut acolo în Nordica Deltă a Nilului / adică în Egiptul de Jos şi în Sudul Nilului / adică în Egiptul de Sus (Gherganii lansând apoi - de la sfârşitul mileniului IV î.C. - faraonii din aşezarea Gherga de pe Valea Nilului, prima dinastie unind Egiptul); de altfel, iniţial termenul de “faraon” / “fara-on” (“pharaon” / “phara-On”) a provenit din “peraa”, ce însemna acolo “casă mare”, respectiv “faraon”, cu înţelesul de “marea casă a lui On” / “fala lui On”). În EurAsia, în ambele vechi civilizaţii - adică la E în cea Veche Asiatică, din Bazinul Ghargar / Ghaggar şi la V în Vechea Civilizaţie Europeană / urmaşa Atlantidei - au fost evidenţiate de către savanţi mai ales legăturile Anatoliene, respectiv a zonei din S Mării Negre; din fosta Cultură a Mării Negre, Atlanţii au avut ca partenere Ghirgheanele / Gorgonele - inclusiv în migraţia lor spre N Africii - iar Amazoanele / descendentele Atlante au avut ca parteneri favoriţi Ghergarii, mărturiile despre acele vechi parteneriate fiind multiple (mitice, istorice, genetice, ş.a.), ca parte a povestirii Gherga. Istoricul Rus Valeri Briusov 1873-1924 în “Dascălul dascălilor” a cugetat: “Comunitatea de elemente, care a stat la baza culturilor foarte variate și foarte îndepărtate una de cealaltă din vremurile timpurii - Egeică, Egipteană, Babiloneană, Indiană veche, etc. - nu poate fi explicată pe de-a-ntregul prin împrumutarea de către unele popoare de la altele, prin influențe reciproce și prin imitații. Trebuie căutată la baza tuturor culturilor străvechi o anumită influență unică, care singură poate

După pierderea imperială Atlantă - datorită catastrofei naturale menţionată de Platon, inclusiv pe baza celor reţinute de vechii Egipteni - au apărut atât Vechea Civilizaţie Europeană în Bazinul Dunării inferioare, cât şi prima civilizaţie post-diluviană din lume în Bazinul Ghargar / Ghaggar din N Indiei (acolo azi fiind Fluviul Ind, curgând în Marea Arabiei / Oceanul Indian): prima civilizaţie postdiluviană propriu-zisă din lume a pornit din mileniul VII î.C. calendarul în Bazinul Gharggar / Ghaggar - un mediu umed ca Atlantida - sub patronajul Mamei Ghirghe, în aşezări urbane ca în Cornul Abundenţei; Vechea Civilizaţie Europeană care a apărut în mediul mai apropiat de Atlantida al Bazinului Dunării inferioare - cu realizări începând tot din mileniul VII î.C., ca primele exploatări aurifere, prima scriere din lume, etc. - era continuatoarea Atlantidei (după cum au dovedit şi arheologul submarin Petko Dimitrov în 2004 pe baza descoperirilor din dreptul coastei Bulgare, Dr. Adrian Poruciuc de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi care a publicat în 2010 cercetările sale despre motivul Potopului în folclorul Român - diferit de ulteriorul Potop biblic ploios, în mod esenţial fiind despre revărsarea sălbatică a mării - ş.a.), tot sub patronajul Mamei Ghirghe, având aşezări urbane aşa cum existau şi în Cornul Abundenţei. În completare - şi pentru comparare - se pot vedea primele semne din scrierile Dunăreană şi Indiană (din cele 2 civilizaţii post-diluviene - Vestică / Europeană şi Estică / Asiatică succesoarele imediate ale Nordicei Civilizaţii Atlante): Gherdap

Defileul Dunării 319


explica analogiile minunate dintre ele. Trebuie căutat dincolo de limitele vremurilor timpurii o lume civilizată, necunoscută încă de știință, lume care a dat cea dintâi impulsul spre dezvoltarea tuturor civilizațiilor cunoscute nouă. Egeenii, Egiptenii, Babilonenii, Grecii, Romanii au fost dascălii noștri, dascălii Civilizației Moderne. Dar cine au fost dascălii lor? Cui putem da numele de mare răspundere de ‘dascălul dascălilor’? Tradiția răspunde la această întrebare: Atlantida!”

sănătăţii noastre. Constituţia şi ordinea au fost stabilite de zeiţă, mai întâi la voi - când a întemeiat cetatea voastră alegând locul unde v-aţi născut, cel mai potrivit pentru a da naştere celor mai inteligenţi oameni. Cum ea iubea în acelaşi timp ştiinţa şi războiul, şi-a ales ţara în care urmau să se nască oamenii cei mai asemănători cu ea însăşi, şi pe aceea a întemeiat-o cel dintâi, ca stat. Şi voi v-aţi condus după aceste legi şi altele mai bune încă, întrecându-i pe toţi oamenii în toate felurile de virtuţi, cum era de aşteptat de la astfel de copii şi învăţăcei ai zeilor. Noi păstrăm aici - în scris - multe din marile fapte ale cetăţii voastre, pe care le admirăm, însă una dintre ele le depăşeşte pe toate, în măreţie şi eroism. Întradevăr, scrierile spun că cetatea voastră a nimicit odinioară o putere uriaşă, care se îndrepta cutezător dinspre Marea Atlantică asupra întregii Europe și asupra Asiei deopotrivă. Pe atunci, acel ocean putea fi traversat, căci exista o Insulă în faţa strâmtorii, numită - după cum spuneţi voi - ‘Coloanele lui Hercule’. Acea Insulă era mai mare decât Libia şi Asia adunate la un loc. Din ea, cei care călătoreau pe atunci puteau trece în celelalte Insule şi de acolo se putea ajunge oriunde pe continentul ce se întindea în faţa lor spre mare. Căci tot ce era dincoace de strâmtoarea de care vorbeam semăna cu un port având intrarea îngustă, în timp ce cele aflate dincolo erau întro adevărată mare iar pământul ce o înconjura putea fi numit pe bună dreptate - continent. În Atlantida, regii au întemeiat o mare şi admirabilă putere, care îşi întindea dominaţia asupra întregii Insule şi asupra multor altora; în afară de aceasta, dincoace de strâmtoare - de partea noastră - ei erau stăpânii Libiei până în Egipt şi ai Europei până în Tirenia (Nordul Peninsulei Italice). Într-o bună zi, acea putere - adunându-şi toate forţele - a încercat să supună dintr-o singură lovitură ţara voastră, a noastră, şi toate popoarele de pe cealaltă parte a strâmtorii. Atunci, valoarea şi forţa cetăţii voastre, Solon, străluci în ochii întregii lumi. Cum le întrecea pe toate celelalte în curaj şi arta războiului, ea veni în frunte şi sprijinindu-se numai pe forţele ei, datorită neajunsurilor create de ceilalţi - ajunsă astfel în primejdia cea mai mare - ea îi învinse pe năvălitori, ridică un trofeu, salvă de sclavie popoarele care nu fuseseră încă supuse şi acordă cu generozitate libertatea tuturor celor care, asemenea nouă, locuiesc dincoace de ‘Coloanele lui Hercule’. Dar începură cutremure şi inundaţii nemaivăzute şi în cursul unei singure zile şi nopţi nefaste numeroşii voştri luptători au fost înghiţiţi dintr-o dată de genune iar Insula Atlantida prăbuşindu-se în mare dispăru, de asemenea. Iată de ce încă şi azi acea mare nu poate fi străbătută şi cercetată, navigaţia fiind împiedicată de nămolul căruia i-a dat naştere Insula prăbuşindu-se”.

Iată ce a scris Platon în “Dialogul Timaios” - dintre un bătrân preot Egiptean şi înţeleptul Solon, petrecut în secolul VI î.C. la Templul din Sais al Zeiței Net - începând cu indicarea întâietăţii activităţii străvechii Mari Zeiţe în Balcani, faţă de Egipt (alegând ca “oamenii să fie asemănători cu Ea însăşi”, Gherghinul Homer - înaintea lui Platon - anunţând în “Odiseea” 10:135 că Marea Zeiţă Kirke era nepoata Zeului Okeanos al apelor dulci; acele Zeițe - ca Marea Mamă Ghirghe / Kirke, Net, ș.a. - au fost venerate de către Amazoanele contemporane cu Atlanții și cu Gorgonele, după cum a scris și istoricul Diodor din Insula Sicilia): “Solon, îţi voi povesti totul ţinând seama de tine şi de patria ta şi - mai ales - pentru a cinsti zeiţa care proteguieşte şi cetatea ta, şi pe a mea, şi care le-a ridicat şi le-a instruit; pe a ta a întemeiat-o prima, cu un mileniu înaintea cetăţii mele, dintr-o sămânţă de la Ghea şi de la Hefaistos, zeul focului. Apoi a întemeiat-o şi pe a mea; de atunci s-au scurs 8 milenii. Acesta este numărul scris în sfintele scripturi. Aşadar, îţi voi înfăţişa pe scurt instituţiile şi cele mai mari fapte ale strămoşilor de acum 9 milenii. Vom relua totul în amănunt, cu textele în faţă. Îţi vei face o idee despre legile lor, cunoscându-le pe ale noastre, căci multe din legile de atunci le vei găsi şi acum la noi. Astfel, în primul rând, preoţii sunt separaţi de ceilalţi oameni, la fel şi meşteşugarii, la care fiecare îndeletnicire are munca ei specială, fără să se amestece una cu cealaltă, ca şi cea a vânătorilor, a păstorilor, a plugarilor; în ceea ce priveşte războinicii, ai observat - fără îndoială - că sunt separaţi de toţi ceilalţi, acelora fiindu-le interzis prin lege să se ocupe de orice alt lucru în afară de război. Adaugă la acestea forţa armelor - a scuturilor şi a lăncilor - pe care noi le-am folosit înaintea oricărui alt popor, învăţând să le mânuim de la zeiţa care întâi v-a învăţat atâtea pe voi. Cât despre ştiinţă, vezi desigur cu câtă grijă ne-am preocupat de ea încă din primele timpuri, fiindcă am vrut să ştim alcătuirea lumii; plecând de la acest studiu al lucrurilor divine, s-au descoperit toate artele folositoare vieţii omului, până la arta prezicerii şi a medicinii ce veghează asupra 320


Bazinul colector al Mării Negre Faptul că relatarea Antică a indicat despre Atlanți că inițial au mers din locația lor “acvatică” în Europa și Asia (explicit fiind notat că așa ceva a fost deopotrivă / sincron în cele 2 continente), plasează Atlantida în EurAsia - între Europa și Asia - pentru că altfel, dacă Atlantida ar fi fost în Oceanul Atlantic, atunci puteau fi consemnate Europa și Africa ori Americile, etc.; apariția Asiei în mit - pe atunci mai ales Anatolia fiind știută cu așa denumire - provenea din poziția Atlantidei între Anatolia = Asia “Mică” și Europa: acolo e Pontul (Marea Neagră). Filozoful Platon a scris explicit că Atlantida era înconjurată de atâta pământ încât era “numit - pe bună dreptate - continent”: realitatea este că pământul înconjoară Marea Neagră integral (față de Marea Egee spre deosebire - de exemplu - ce e deschisă către restul Mării Mediterane, etc.; mai mult decât o “adevărată mare” este Oceanul Atlantic, ce nu e înconjurat de vreun continent așa cum e fostul Pont / Marea Neagră în EurAsia - ci separă continentele din emisfera Estică de cele din emisfera Vestică, astfel încât apare încă un argument despre poziția Imperiului Atlant / Atlantida, că nu putea fi în Oceanul Atlantic). Numai cine nu vrea altceva decât Oceanul Atlantic pentru Atlantida, nu poate vedea: Oceanul Atlantic nu este - și nici nu a fost înconjurat de vreun continent; apa Atlantidei însă corespunzător relatării Antice - a fost astfel, înconjurată de mult pământ (iar acela a și fost numit exact - anume EurAsia - tot de către relatarea Antică, drept supercontinentul unde s-a exercitat dintâi puterea imperială a Atlanților, textul explicitând că “puterea uriașă se îndrepta cutezător dinspre Marea Atlantă asupra întregii Europe și asupra Asiei deopotrivă” / respectiv Asia “Mică” = Anatolia). Privind limita marină dintre Europa și Asia, aceea acum e formată din Mările Neagră și Caspică; până în Antichitate, granița acvatică dintre Europa și Asia era formată din Fluviul Don și Marea Neagră (Marea Caspică fiind considerată Asiatică): așadar, prin eliminarea din analiză a Mării Caspice, iată încă un argument despre plasarea Atlantidei, aflată între Europa și Asia, în fostul Lac Pontic - în prezent, Marea Neagră dimensiunile aceluia mai reduse (consemnate cu rigoare de către Platon) putându-se compara cu cele ale ulterioarei Mări Negre, ivită peste, în aceeași cuvă continentală. Reușita imperială paleolitică Atlantă de extindere a stăpânirii sale până în Nordul Africii a fost dovedită prin influența neolitică a Vechii Civilizații Europene - succesoarea Civilizației Atlante - din Bazinul Dunării prin Peninsula Italică, Insulele Sicilia și Malta, până în Tunisia, Libia, etc.

În “Dialogul Critias” - prin intermediul aceluiaşi preot, în acelaşi templu Egiptean - Platon a prezentat Atlantida (în descrieri se pot remarca elemente ciudate, că doar o parte insulară Atlantă era spre mare, ca dimensiunile fostului Lac Pontic de 360 km / 540 km - Marea Neagră având 600 km / 1150 km - se poate înţelege scurgerea dinaintea Potopului a scurtelor râuri de pe povârnişurile înconjurătoare până în genunea / cuva ovală a Mării Negre actuale, etc.): “Am mai vorbit despre cum şi-au împărţit zeii lumea - în părţi mai mari sau mai mici - instituind cultul lor, aducându-li-se cinstirea cuvenită în temple şi prin sacrificii. Zeului Poseidon i-a revenit Insula Atlantida. Două izvoare scăldau Insula, unul cu apă caldă, celălalt cu apă rece. Pământul era mănos, roadele sale erau bogate şi felurite. În mijlocul Insulei, în partea dinspre mare, se întindea o câmpie: cea mai frumoasă din lume şi cea mai roditoare. În centrul acelei câmpii, la o distanţă de aproximativ 50 de stadii (9 km) se vedea un munte nu prea înalt. Acolo trăia Clito, ai cărei părinţi tocmai au murit şi Poseidon s-a îndrăgostit de ea, având împreună 5 perechi de gemeni. Poseidon a împărţit Insula-continent în 10 ţări, hotărând ca fiecare din ele să aibă un monarh, o populaţie şi un teritoriu bine delimitat şi a dat fiecăreia dintre ele un nume. Monarhul cel mai vârstnic a fost numit Atlas şi - deoarece lui îi revenea conducerea supremă a întregii Insule - aceea s-a numit Atlantida iar oceanul ce o înconjura s-a numit Atlantic. Nici o dinastie regală nu a avut şi nu va avea vreodată bogăţii asemănătoare. Suveranii dispuneau de toate resursele interne şi externe (multe bogăţii proveneau din afara imperiului) dar majoritatea bunurilor necesare vieţii se găseau în Insulă: în primul rând, toate metalele, solide sau fuzibile, ce se extrăgeau din mine şi îndeosebi un metal special, de la care a rămas doar numele oricalcul - era o bogăţie rară, cel mai preţios dintre metalele cunoscute pe atunci. Pădurile Insulei erau dese şi ofereau din belşug locuitorilor materiale de construcţie. Animalele sălbatice şi domestice găseau hrană suficientă, în păduri, pe câmpii, de-a lungul bălţilor, al lacurilor şi al râurilor. Pe Insulă era un mare număr de elefanţi. Florile, ierburile, fructele, răspândeau o mireasmă dulce şi foarte plăcută iar pământul roditor le producea cu dărnicie. Pentru hrana lor 321


zilnică, oamenii foloseau tot soiul de cereale şi de legume iar pentru completarea meselor se înfruptau din fructele proaspete sau uscate (din care ştiau să prepare de asemenea şi băuturi), fructe minunate ce îmbinau nevoia unei hrane sănătoase cu voluptatea gustului, parfumului şi a frumuseţii lor aparte; toate acelea - şi probabil încă multe altele - se găseau din belşug în acea Insulă însorită. Datorită resurselor sale imense, precum şi bogăţiei sale, Atlantida punea la dispoziţia locuitorilor săi toate mijloacele pentru înfrumuseţarea aşezărilor; se construiau temple, palate, porturi, arene sportive. Au făcut poduri peste canalele cu apă ce înconjurau metropola, pentru asigurarea unei legături cu exteriorul şi cu palatul regal. De la început, palatul fusese ridicat pe locul ales de zeu. Fiecare rege adăuga noi frumuseţi palatului moştenit de la predecesorul său, dorind ca măreţia lui să fie neîntrecută. De la mare până la incinta exterioară au săpat un canal cu o lăţime de 3 pletre (90 metri), o adâncime de 100 picioare (33 metri) şi o lungime de 50 stadii (9 km), înlesnind accesul vaselor venite din larg; gura canalului avea o deschidere destul de largă, pentru ca şi vasele cele mai mari să pătrundă cu uşurinţă. Insula ce adăpostea palatul regal avea un diametru de 5 stadii (900 metri); ea a fost înconjurată cu un zid din piatră lat de o pletră (30 metri), ca şi cele 2 capete ale podului. În afara palatului regal, trebuie menţionat templul din centrul acropolei, consacrat lui Poseidon şi Clito. Templul era împrejmuit cu un gard de aur, pentru că intrarea era interzisă. Acolo zeii îi zămisliseră pe cei 10 - Atlas şi Gadeiros în graiul lor (Eumelus în limba noastră), Autochton şi Mneseus, Ampheres şi Evemon, Elasippus şi Mestor, Azaes şi Diaprepes - care guvernau cele 10 ţări ale Atlantidei. Acolo se aduceau ofrandele, acolo se făceau sacrificiile, după anotimp. Templul era lung de o stadie (180 metri), lat de jumătate de stadie şi cu o înălţime pe măsură. Aspectul lui avea totuşi un caracter Barbar: la exterior era îmbrăcat în argint, în afara acroterelor (piedestalelor pentru statui), ce erau din aur; bolta era din fildeş încrustat cu aur, argint şi oricalc (totul - zidurile, coloanele, lespezile - era ornamentat cu oricalc). Erau statui din aur şi se remarca îndeosebi cea reprezentându-l pe zeul fondator, în picioare, cu statura lui impunătoare (capul statuii atingea bolta), în carul său înaripat; apoi, aşezate în cerc în jurul lui, 100 de Nereide călare pe delfini. La exterior, în jurul templului se ridicau statuile de aur ale tuturor prinţeselor şi prinţilor - descendenţi ai primilor 10 regi - şi alte numeroase statui de dimensiuni impresionante, oferite şi de cetăţeni obişnuiţi, din capitală sau din ţările supuse autorităţii Atlante. Mai era şi un altar, executat la dimensiuni proporţionale cu edificiul; de altfel, palatul era şi el proporţional cu măreţia imperiului. Cele 2 izvoare - unul cu apă caldă, celălalt cu apă rece - cu un debit remarcabil, erau ideale pentru nevoile locuitorilor prin proprietăţile lor deosebite şi plăcerea pe care le-o ofereau, în jurul izvoarelor fiind aliniate clădiri special amenajate pentru băi, înconjurate de copaci mulţi, creând un cadru natural atrăgător. Atlanţii realizară şi bazine, unele acoperite, destinate băilor calde pe timp de iarnă. Regilor le erau destinate bazine separate de ale persoanelor particulare. Femeile le aveau pe ale lor. Fiecare bazin era realizat în funcţie de destinaţia sa. Apa ce se scurgea din bazine era transportată în Crângul Sacru al lui Poseidon, unde creşteau toate varietăţile de arbori, de o mărime şi de o frumuseţe neasemuită, datorită calităţii solului. În numeroasele porturi ale Atlantidei poposeau nenumărate vase şi se adunau

negustori din lumea întreagă, zi şi noapte fiind strigăte, zarvă şi zgomote de tot felul. Ţara era situată la altitudine, falezele coborând abrupt spre mare. Capitala era înconjurată de o câmpie, încercuită de un lanţ muntos ale cărui pante coborau până la mare. Suprafaţa ei avea o formă lunguiaţă, măsurând 3 mii de stadii (540 km) iar până la centru - luând ca referinţă nivelul mării - avea 2 mii de stadii (360 km). Insula capitalei era orientată spre Sud, fiind ferită de vânturile din Nord; munţii ce o înconjurau erau de o frumuseţe şi de o măreţie nemaivăzute. Aşezările omeneşti erau numeroase, din cauza condiţiilor climatice blânde, iar nesfârşitele bogăţii naturale ofereau mijloace de trai îndestulătoare. Numeroasele sate de munte, locuite de oameni liberi, erau bogate; râurile, lacurile, pajiştile produceau din plin hrana necesară animalelor iar pădurile cu arbori de esenţe diferite ofereau materia primă necesară multor meserii. Câmpia avea forma unui patrulater; uşoarele neregularităţi erau corectate de un şanţ al conturului. În privinţa adâncimii, lungimii şi lăţimii şanţului, trebuie să ţinem seama de ce a rămas relatat: fusese săpat la adâncimea de o pletră (30 metri), lăţimea lui fiind de o stadie (180 metri) şi deoarece pe lungime înconjura întreaga câmpie, ajungea la 10 mii de stadii (1800 km). Şanţul era alimentat de apele ce izvorau din munţi, coborau repede pantele, făceau înconjurul câmpiei, ajungeau la oraş prin cele 2 capete ale sale, apoi se scurgeau în mare. De la partea cea mai de sus a oraşului porneau canale de circa 100 picioare (33 metri) lăţime, ce tăiau câmpia în linie dreaptă şi se descărcau în şanţul situat aproape de mare; de la un canal la altul era un interval de 100 stadii (18 km). Ele erau folosite pentru plutărit - se coborau buştenii tăiaţi la munte - şi pentru transportul cu navele al altor bunuri specifice fiecărui anotimp, prin canale mai mici ce porneau din cele principale, asigurând astfel mijlocul de comunicare între canale şi între canale şi oraş. De reţinut că în fiecare an erau 2 recolte, pentru că iarna ploile erau binefăcătoare iar vara erau folosite apele ce ţâşneau din pământ, aduse prin şanţuri. În privinţa numărului de militari recrutaţi din regiunile de şes, în caz de război acela era precizat de un şef, pe care îl desemna fiecare ţinut în parte: mărimea ţinutului era de 10 x 10 stadii; în total, erau 60 de mii de soldaţi. Numărul celor recrutaţi din ţinuturile muntoase era nesfârşit; repartizarea lor se făcea pe localităţi, pentru fiecare ţinut, care îşi avea comandantul său. În plus, obligaţia principală a fiecărui comandant de unitate de luptă consta în asigurarea a 4 marinari, astfel încât să fie echipate 1200 de vase. În acel fel fu reglementată organizarea militară a capitalei; celelalte 9 provincii aveau propria lor organizare. În momentul când trebuia să se ia o hotărâre judiciară, cei 10 regi se încredinţau - unii pe alţii - de fidelitatea şi devotamentul lor într-un fel deosebit: în incinta Templului lui Poseidon se aflau tauri în libertate; cei 10 regi, rămaşi singuri, rugau zeul să le îngăduie să prindă victima pe care el binevoia s-o desemneze. Apoi, începeau să hăituiască animalul, înarmaţi cu bâte şi parâme. Ei aduceau la coloană taurul prins, îi tăiau gâtul şi lăsau sângele să curgă pe inscripţie (pe coloană erau gravate legile şi un jurământ, având un vas ritualic în formă de cap de taur - ce putea conţine ulei pentru ofrande - şi osândea, cu blesteme cumplite, pe cei care nu i se supuneau). După ce sacrificau victima, ei consacrau tot trupul taurului, umpleau un crater (vas mare) cu vin, aruncau în numele fiecăruia dintre ei un cheag de sânge şi puneau restul pe foc, după ce purificaseră în prealabil coloana; luau cupe de aur şi le umpleau cu lichidul din crater, făceau o libaţie 322


deasupra focului şi jurau că vor judeca în conformitate cu legile scrise pe coloană şi că vor pedepsi pe oricine le-ar fi încălcat şi că pe viitor nu vor încălca - de bunăvoie - nici una din dispoziţiile înscrise, că nu vor comanda şi nici nu se vor supune unui comandament decât conform legilor străbune ale strămoşului lor. După ce fiecare rege îşi lua angajament pentru el şi urmaşii săi, putea bea şi îşi consacra cupa din care băuse Templului Zeului; după toate acelea, ei se ocupau de masă şi de ceremoniile cuvenite. Când se lăsa noaptea şi focul aprins pentru sacrificii era stins, regii începeau să se pregătească pentru solemnitatea ce urma: mai întâi, îşi puneau superbe tunici turcoaz, special făcute pentru acea ceremonie, apoi se aşezau pe locul unde era cenuşa rămasă de la focul mistuitor al sacrificiului, de fapt locul unde făcuseră legământul de credinţă. Restul nopţii era dedicat hotărârilor judecătoreşti: erau judecaţi sau judecau, dacă vreunul dintre ei îl acuza pe celălalt de încălcare a legii. După ce pronunţau hotărârea, o înscriau pe o tăbliţă de aur, odată cu ivirea zorilor; în plus, erau instituite multe alte legi referitoare la prerogativele fiecărui rege în parte, dintre care cele mai importante priveau drepturile şi obligaţiile monarhului: să evite orice conflict armat cu alt suveran - într-un fel, un război fratricid - să se sprijine şi să se ajute unii pe alţii în cazul în care unul dintre ei ar umări să distrugă urmaşii unei familii regale din statul său (să se sfătuiască împreună - ca şi înaintaşii lor - în privinţa hotărârilor ce trebuiau luate în caz de război sau în legătură cu alte probleme de interes comun, hegemonia fiind atribuită numai neamului lui Atlas). Regele nu avea dreptul să condamne la moarte pe nici un membru al neamului său, fără să fi obţinut aprobarea majorităţii (cel puţin 6 din 10). Când elementul divin care sălăşuia în ei a fost pângărit de contopirea frecventă cu elementul pământean vremelnic şi când a predominat latura omenească supusă tuturor poftelor nechibzuite, atunci au început să fie lipsiţi de măsură şi de cuviinţă, nemaiajungându-le prosperitatea de care se bucurau. Cei care ştiau să discearnă binele de rău şi adevărul de minciună i-au văzut în toată urâţenia lor, lipsiţi de orice respect al valorilor reale; cei a căror lăcomie era nemăsurată şi dorinţa de a domina, excesivă, i-au văzut ca o întruchipare a unei vieţi frumoase şi fericite”. Aşa s-a întrerupt relatarea lui Platon despre Atlantida (după care a murit / a fost ultima lui scriere, ca mărturisirea unei taine de către un muribund); de altfel - înaintea lui Platon Anatolienii Gherghini din Societatea Homerizilor şi Gherganii / Carianii întemeietori ai Şcolii din Milet / Anatolia anunţau că totul provine din apă (Miletul - din Caria = Ţara Gherghiţilor / “campioana” metropolă a colonizărilor Greceşti ale Vechii Lumi - iniţial s-a numit Anactoria, după primul său conducător, Uriaşul Anax / “An-Ax”: fiul Cerului Uran şi Pământului Ga). Carianul Pausania - localnic de lângă Sanctuarul Gherga - a scris (1:36) că Asterios / fiul lui Anax, alt Uriaş, având 4,25 metri, a fost îngropat pe Insula Lade din faţa portului Miletului / la gura Meandrului. Cercetătorul Englez George Stanley a observat: “Merită remarcat că Insula Delos a fost cândva numită Asteria - după numele diluvienei surori a Titanei Latona - Fenicienii zicându-i Astarte iar Zeul Arcei se numea Asterius / Taurus” (acelaşi ca denumirea lanţului muntos Anatolian). Indicarea apei termale în Atlantida denotă prezenţa unei falii tectonice - sunt şi acum foarte multe în jurul Anatoliei - inclusiv în urmă cu 5 milenii Troada / Troia fiind întemeiată în Valea Meandrului Negru /

Scamandru, cu “un izvor cald şi unul rece” (apa termală însă dispărând apoi).

Conform datării lui Platon despre începutul stăpânirii în Imperiul Atlant şi conform datării savanţilor despre sfârşitul catastrofal, durata de influenţă a celor 10 Dinastii Atlante a fost aşadar în total de 28 secole: o suficientă perioadă de măreţie pentru a se consolida în memoria urmaşilor, peste timp, fixându-se ca fapt istoric. Însemnările lui Platon despre întâmplări îndepărtate - de genul celor despre Atlanţi - n-au fost izolate faţă de restul Vechii Lumi, ci pot fi coroborate cu scrieri Sumeriene, Indiene, etc. (care n-au apărut întâmplător şi nu întâmplător sau referit la aceleaşi întâmplări; în plus, toate acele vechi însemnări au afirmat solemn că relatau adevăruri - verificate istoric - aşa că nu pot fi aruncate la gunoi, ca deranjând de pildă viziunea spălăcită / seacă a unora cu pretenţii de “cunoscători” a ceea ce a fost, cercetătorii incompleţi / de suprafaţă dorindu-se mai fericiţi dacă asemenea dovezi nici nar fi existat, competenţele lor consumându-se eronat prin specializarea mai mult pe contemplarea efectelor, decât pe studierea cauzelor). Preocupări științifice de gen au fost încă din secolul XVIII; de exemplu, academicianul Jean Bailly 1736-1793 (mason care a devenit primarul Parisului în timpul Revoluţiei Franceze din 1789) a scris despre Atlantida prezentată de filozoful Platon că reflecta o poziţie Nordică în EurAsia şi că a influenţat civilizaţiile ulterioare: “De pildă, cei din Nordul Indiei au fost instruiţi de oameni mult mai vechi ca ei. Mândria naţională a avut interesul eliminării indiciilor. De altfel, oare câţi dintre cei beneficiind de daruri îşi slăvesc binefăcătorii? În ştiinţă sunt permise dubiile - ca mobilizând stabilirea adevărului - însă până la un punct: instituţiile stabilite acolo au fost foarte vechi şi plasate la începuturile orientale iar marile monumente ale cunoaşterii nu sunt ale unora începând să se ridice, ci ale unora care au ajuns la un bilanţ; un palat nu e ridicat de copii! Platon a indicat o inteligenţă superioară străveche, din care doar o parte nesemnificativă a dus la apariţia Atenei. Insularii Atlanţi aveau nevoie de bărci pentru a se deplasa şi astfel s-a ivit navigaţia. Hesiod numea frasinul Nordic - din lemnul căruia se făceau vase cândva - ca ‘astar’. În vechime, uneltele, armele şi bărcile erau din lemn. Inclusiv sorgintea Fenicienilor - mari navigatori - era din Caucazul frasinilor, ei continuând răspândirea în lume a Cultului Soarelui (provenit din Nord, fost primordial al Atlanţilor). Nu e surprinzător că în toate Templele lui Hercule erau 2 coloane: una dedicată soarelui (atât de rar în zonele reci) şi una dedicată vântului (ce făcea viaţa mai ospitalieră). Elenii - care au fost cei mai mari jefuitori Antici - au furat de toate: poveștile națiunilor, 323


eroii, inventatorii științelor, fabulele, inclusiv memoria marii catastrofe diluviene. Diodor din Sicilia a relatat că Uriașii au fost zămisliți de Cer și Pământ, în Atlantida. Pheredykes din Syros a afirmat că Uriașii erau Hiperborei. Prin urmare, Atlantida - Ținutul Uriașilor - era Hiperboree. Cine erau acei Uriași? Ei trăiau într-un ținut întunecos denumit Tărtăria iar Orfeu și Pliniu au spus că Uriașii erau lângă marea înghețată din Nordul EurAsiatic; teritoriul lor a fost vast iar atunci când în fine unii și-au găsit locații permanente, memoria publică a pierdut treptat amintirea așezărilor succesive anterioare. Din asemenea cale parcursă, au fost totuși reținute punctele de start și de sosire, începută sub domnia unui lider și încheiată cu alt lider. Atlantida a cuprins Anatolia și Grecia, cu extensii până în Orientul Apropiat și Africa de Nord. Nu e de neglijat semnificația sacră a Coloanelor lui Hercule, de marcare a hotarului: înaintea Coloanelor de la Gibraltar, altundeva au existat Coloanele lui Hercule; în timp, ele s-au tot mutat, pentru a fixa noile limite atinse ale expansiunii (de exemplu și Fenicienii în Tyr aveau 2 Coloane ale lui Hercule iar anterior așa ceva trebuie să fi existat în Nordul EurAsiei, însă timpul - care a alterat și amintirea lor - le-a fărâmat). Uriașii pomeniți de vechii Greci au rămas captivi în întunericul Nordului Pământului, fiind aceiași cu Uriașii menționați în defileele Caucazului de strămoșii Perșilor sau de cei din Nordul Indiei; Uriașii s-au născut în Munți Nordici și la un moment dat s-au deplasat spre Sud, rămânând venerația multora deopotrivă pentru Munteni și pentru Nordici. Diviziunea dintre Nordici și Sudici a fost un fapt adevărat, notat de Platon în ‘Dialogul Critias’ că exista deja cu 9 milenii înaintea sa, începând cu națiunile de dincolo de Coloanele lui Hercule. Tacit a scris despre existența Coloanelor lui Hercule în Nordul Vechii Lumi, în timpuri demult trecute fiind o individualizare evidentă în EurAsia, redată și de cumulul tradițiilor. Pe de o parte, combatem plasarea Atlantidei în Canare sau America iar pe de altă parte, principalele națiuni ale Asiei au serioase legături Caucaziene, strămoșii Perșilor și celor din N Indiei fiind Atlanți Nordici; Hercule - care a mers în Grădinile Hesperidelor - era Caucazian, Phaeton a căzut în Eridan, lumea zeilor / Lumea Cealaltă era în Nord, etc. Plutarh a scris că Nordicii - unde soarele luminează o oră pe zi - întâi îl slăveau pe Hercule, apoi pe Cron; așa ceva se potrivește Laponiei: nici că se putea o descriere mai adecvată a Arcticii. Plutarh n-avea în fața ochilor hărți ale teritoriilor Nordice; el relata ceea ce s-a păstrat din trecutul îndepărtat, despre Nordul EurAsiei. În graiul celor din Nordul Finlandei, Nils Idman a găsit asemănări deosebite cu cuvinte vechi Grecești iar Suedezul Olaus Rudbeck a găsit legături între cele folosite de Saami și Evrei. Plutarh a scris despre Cron / Zeul Timpului că a devenit prizonierul fiului său Zeus / Zeul Vremii, în mijlocul unei mări înghețate, numită Saturnal. Ipoteza climatică este de remarcat: echilibrul temperaturii atmosferei Pământului na fost mereu constant; glaciațiunea a cauzat mișcări puternice ale vânturilor, formând 2 zone distincte, Nordul rece și Sudul cald, de la strămoși rămânând amintirea Erei de Aur dar și a durului său sfârșit”. Către finalul ultimei glaciaţiuni, activitatea mărită a soarelui şi vânturile puternice apărute din cauza mişcărilor violente ale aerului - produse din acea cauză solară, ce a dus şi la mutaţia genetică masculină Gherga - au impresionat semnificativ oamenii acelor vremuri paleolitice, cele mai importante manifestări de asemenea gen înregistrându-se în Nordul Vechii Lumi (începând cu fostul

Rai, din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, populat de Uriaşii stră-Români, strămoşi ai actualilor Români); Gurges - “roata furtunii” - a fost o denumire relevantă dată grozavelor tornade de către Gherghii care populau arealul, după Era de Argint în fruntea Panteonului apărând ca divinitate supremă fratele mai mic al lui Poseidon, anume cerescul Zeus Gargaros / “zeul zeilor” patronând fulgerele, foarte cunoscut peste tot în Pont, mai ales în cele 2 Peninsule din S: Anatolică şi Balcanică.

Spiralele tornadelor Basarabeanul Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” a scris: “Trecutul a cunoscut Uriaşi depăşind înălţimea de 2 metri. Această categorie umană corespunzând limpede tipologiei terestre cunoscute - ar putea fi plasată pe teritoriul Atlantidei. Prin compararea legendelor cu imaginile mai ales din frescele egiptene, se remarcă oameni cu statura înaltă, figura plăcută, cu nas acvilin, frunte largă, ochi profunzi iar aşa ceva seamănă surprinzător de bine cu tipul Cro Magnon. Platon a atribuit o origine celestă primului părinte al poporului atlant, cât şi cunoştinţelor gospodăreşti care i-au fertilizat traiul: Atlantida fusese organizată de Poseidon - zeu sosit din cer - care se cununase cu localnica Clito şi făcuse cu ea 10 fii. Urmaşii - laolaltă cu băştinaşii - au învăţat să lucreze pământul, au pus bazele unei bune industrii extractive şi ale unei arhitecturi de rară soliditate şi frumuseţe. În centrul capitalei Atlante era templul cel mai important, unde slujitorii iniţiaţi se îmbrăcau în timpul ritualului cu haine frumoase azurii închise, culoarea amintind originea cerească; serviciul divin nu părea să fie public, vulgul necunoscând de fapt ce se petrecea în interiorul 324


secret al templului, al cărui zid extern strălucea mereu ca văpaia focului şi ferea de priviri coloana de oricalc din mijloc, pe care se gravaseră legile principale. Ce era - la urma urmei - această stranie Atlantidă?” Pentru Grecii vechi, Zeul Poseidon a rămas asociat cu cutremurele şi valurile uriaşe, consumul ritualic de peşte fiind în amintirea sa (strămoşii Elenilor - de exemplu cei din Războiul Troian, ca Ahile, Ulise, ş.a. - nu mâncau niciodată peşte, chiar şi când erau rupţi de foame / de altfel ei neavând nici măcar termen pentru “mare”, de care la început le era teamă); în urmă cu 10 milenii, sacerdoții Atlanți - slujind în sanctuarul central din capitala Atlantida a Imperiului Atlant - erau înveșmântați în albastru (turcoaz / azuriu) deoarece în întâiul rând erau conectați cerește cu Timpul An = Tatăl și abia în celălalt rând erau conectați acvatic cu Apele Mamei, care reflectau Cerul pe Pământ.

sfârşitul lumii: ‘lumea veche’, populată de o umanitate decăzută, a fost scufundată sub ape şi - la câtva timp după aceea - o ‘lume nouă’ a răsărit din haosul acvatic. Potopul a fost rezultatul ‘păcatelor’ - sau greşelilor rituale - ale oamenilor, a rezultat pur şi simplu din dorinţa unei fiinţe divine de a pune capăt umanităţii. Decizia a fost luată din cauza ‘păcătoşilor’. Motivele principale ale diluviului s-au aflat atât în păcatele oamenilor, cât şi în decriptitudinea lumii. Prin simplul fapt că exista, adică era viu şi producea, Cosmosul s-a degradat treptat şi a sfârşit prin a se stinge; acela a fost motivul pentru care el a trebuit să fie recreat. Altfel exprimat, Potopul a realizat la scară macrocosmică ceea ce, simbolic, se efectua în timpul sărbătoririi Anului Nou: ‘sfârşitul lumii’ şi al unei umanităţi păcătoase, pentru a face posibilă o nouă creaţie”. (Timpul acela uriaş - în comparaţie cu durata unui an - a fost enunţat de către vechii Indieni ca “Yuga” / “Yu-Ga” sau “Anul Mare” de către alţi Antici; destrămarea Atlantidei datorită Potopului a dus la încercarea refacerii Raiului mereu de către urmaşii acelor oameni primordiali - se poate observa că puterea regalităţii se exercita de la Curte, etimologic fiind apropierea dintre Curte şi Gurghe / mai ales că a fost atestată istoric introducerea regalităţii în lume de către îngerii Gregori - transmisia dorinţei întipărindu-se peste generaţii până în prezent. Este de remarcat că tăbăcirea pielii - a “argăsi” / “argă-si” consonează cu Gărga, ca o îndeletnicire practicată de Gherga). Cronologia Indiană a Marelui An = Yuga a cuprins 4 ere legate de ciclurile lumii, fiecare eră având câte o zecime din durată dedicată apariției și amurgului desfășurării sale propriu-zise, astfel:  1. Krita Yuga (400+4000+400=4800 ani)  2. Treta Yuga (300+3000+300=3600 ani)  3. Dwanara Yuga (200+2000+200=2400 ani)  4. Kali Yuga (100+1000+100=1200 ani)

Temperatura medie pe glob După Potop, treptat în multe locuri egalitarismul comod al Epocii Pietrei a fost înlocuit de ierarhii. Potopul a fost consemnat de majoritatea mărturiilor umanităţii. Geologii au stabilit că singurul fenomen cu caracter general a fost creşterea nivelului mărilor şi oceanelor la sfârşitul ultimei perioade glaciare. Istoricul religiilor Mircea Eliade scria în 1968 că “miturile Potopului sunt cele mai numeroase şi cunoscute pretutindeni (deşi extrem de rare în Africa); acest sfârşit al omenirii nu a fost reprezentat ca şi ceva radical, ci mai degrabă ca sfârşitul omenirii, urmat de o nouă omenire. Instituţia regalităţii a descins din Cer, în acelaşi timp cu însemnele sale, tronul şi tiara (coroana din piele, ornată cu pene scurte). Deoarece ordinea socială pe Pământ reprezenta un aspect al ordinii cosmice, regalitatea era considerată ca existând de la începutul lumii. După Potop, ea a fost pentru a doua oară coborâtă pe Pământ. Credinţa într-o pre-existenţă celestă a instituţiilor avea o importanţă deosebită pentru ontologia arhaică. Ea a fost atestată pentru prima oară în documentele sumeriene dar rădăcinile sale veneau din preistorie: teoria modelelor celeste a prelungit şi a dezvoltat concepţia arhaică, universal răspândită, după care acţiunile omului nu erau decât repetarea / imitarea actelor revelate de către fiinţele divine. Regalitatea a trebuit adusă din nou din Cer după Potop, deoarece catastrofa diluvială echivala cu

Fixând anul lui Krișna - 3102 î.C. - între cele 4 ere Yuga, apar la cele 2 ere anterioare că ar egala în Epoca Pietrei paleoliticul și neoliticul (limita dintre ele - anume anul 6702 î.C. - fiind în același secol atât cu debutul calendarului Indian, cât și cu Potopul din Pont) iar după cele 2 ere ulterioare ca 325


încheindu-se Antichitatea și începând Evul Mediu: probabil atunci au fost făcute calculele respective despre cele 4 ere Yuga (rămânând ca atare). Pe lângă oscilaţiile mari ale nivelului celei ce în prezent e Marea Neagră - de la Lacul Pontic / Sarmat din timpul glaciaţiunii la ceea ce e acum chestiunea Potopului s-a întâlnit anterior scrierii Bibliei (care a început să fie fixată în scris de Evrei de la sfârşitul mileniului II î.C.): în Mesotopotamia exista Civilizaţia Sumeriană (căreia printre altele i se datorează împărţirea orei în 60 de minute şi a cercului în 360 de grade), aflată în strânse legături cu cea din Bazinul Ghaggar / Valea Indului şi cu cea din Egipt, care în mileniul III î.C. a produs epopeea lui Ghilgameş - primul text epic din lume / cea mai veche scriere literară a umanităţii, episoade din ea, conform Americanului Stephen Mitchell în 2004, circulând verbal din mileniul VII î.C. - unde e consemnat că stăpâna înţelepciunii a anunţat dezlănţuirea Potopului la modul că “omule...dărâmă-ţi casa, fă-ţi o navă, lasă bogăţiile, cată să-ţi scapi viaţa, dispreţuieşte bunurile pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii şi încarcă în navă orice sămânţă de viaţă”; de exemplu, în epopeea lui Ghilga-meş a rămas consemnat că înainte ca oamenii şi pământurile să dispară sub ape, “digurile ce apărau uscatul” au fost “sparte” de năvala apelor, drept urmare ţărmurile fiind măturate de şuvoaie.

Este de observat că în Babilonia - care la început era numită Kardu-niyăş - echivalentul lui Oceanos era Oannes (conform istoricului Diodor Sicul 2:28, Ghargheii / Chaldeii au fost primii locuitori ai Babiloniei); cercetătorul Basarabean Victor Kernbach 1923-1995 în “Miturile esenţiale” a scris că “în Babilon, pământul era imaginat ca un capac plutind pe Oceanul mondial ce înconjura ca un fluviu circular lumea locuită şi de aceea vasele de cult, cu capace, se numeau ‘oceane’. Sacerdotul Bel-Usur / Berosos din Babilon a relatat un mit ce nu e asemănător cu nici unul; Oannes - în babiloniană U-Anna - era o făptură care ar fi apărut înainte de Potop, după cum a scris episcopul Eusebiu din Cezareea în ‘Pregătirea întru evanghelie’, care l-a citat: ‘Berosos aminteşte de nişte scrieri păstrate la Babilon despre un şir de 15 milenii, ce povesteau istoria cerului şi a mării, naşterea omenirii, precum şi istoria celor care au avut puterea de suverani. În timpul celui dintâi an, Oannes s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul îi semăna cu al unui peşte: avea picioare omeneşti, însă trupul său se sfârşea cu o coadă de peşte. Graiul îi era articulat. Făptura aceea stătea de vorbă - în răstimpul zilei - cu oamenii şi nu mânca deloc: i-a învăţat ştiinţele şi artele, le-a arătat cum să-şi zidească locuinţe, să întemeieze temple, să se folosească de legi, le arătă cum să deosebească grânele pământului; pe scurt, le-a băgat în minte tot ceea ce era în stare să-i umanizeze. Învăţătura sa era întratât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo îmbunătăţire însemnată. La asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda în mare, petrecându-şi noaptea în adâncuri: era o făptură amfibie’.” Mesajul mitului este foarte important pentru Gherga şi anume faptul că pescarul Oannes / U-Anna, fiul lui Anu / Zeul Cerului, al cărui mediu favorit era cel acvatic - de aceea fiind ştiut şi ca “Adapa” / “Uan” - pre-diluvian (din mileniul XV î.C., calcul rezultat deoarece în Babilon se folosea calendarul lunar al timpului) a adus înţelepciunea dinspre răsărit, exact din arealul pe atunci populat de strămoşii genetici Gherga (în S Asiei, grupul genetic “N” al lui Gherga şi-a făcut apariţia în mileniul XIX î.C. prin desprinderea din grupa genetică umană “NO” din cauza mutaţiei genetice 231, datorată - cel mai probabil - unei erupţii solare); după Potop - când în Nordul acelei zone “de baştină” a intervenit mutaţia genetică LLY22G care a dus la formarea tipului Gherga actual - Gherga a reîntărit acel areal Sudic prin instaurarea acolo a primei civilizaţii post-diluviene din lume, întinsă din Bazinul Ghargar al NV Indiei până la Golful Persic: mai mult, Sanchoniathon / primul istoric Fenician - la sfârşitul mileniului II î.C. - l-a notat pe Oannes ca “Dercetus” / reproducând astfel în sonorizarea limbii sale pe Gherghetus. Ca derivate Gherghe, verbele Indo-Europene “dergh” pentru “a înţelege” şi “derk” pentru “ a vedea” s-au regăsit în divina Derketo / Derceto din Orientul Apropiat (nume dar şi funcţii echivalente cu Keto / Ceto a vechilor Greci - fiica zeului apelor Pontus Gargarus - eponima cetaceelor, mama Gorgonelor şi Graielor). Patroana lunară a umidităţii şi a pescuitului, Ghergheto / Derketo era cunoscută din N Siriei până în Canaan şi ca Atar-Gatis, venerată inclusiv de Fenicieni (care nu îndrăzneau să plece pe mare fără să i se roage pentru binecuvântare iar pentru dreptul la pescuit îi plăteau gras preoţii).

Oannes 326


numită Sumerian Semiramis / “SemiRa-mis”, cununată întâi cu generalul Onnes iar apoi cu şeful aceluia, cu prinţul Ninus (eponimul oraşului Ninua / Ninive din N Mesopotamiei, de pe malul drept / Vestic al Tigrului, opus oraşului Mosul de pe partea cealaltă a Fluviului); Armenii o ştiau ca fondatoarea oraşului Argeş / Van, căruia în limba lor îi ziceau popular chiar aşa, Argeş (istoricul Roman Ammianus Marcellinus a scris că ea a fost prima din lume care a castrat un tânăr iar Syriacul Lucian din Samosata a afirmat că pentru cinstirea mamei sale Derketo a întemeiat magnificul templu din oraşul sacru Hierapolis: numele de Van unde era cinstită cea care apoi a fost numită Venus - după cum au studiat Marina Kurkchiyan, Edmund Herzig, ş.a. - a provenit de la Ghergheii / Chaldeii “Biaina”, de sorginte Huriană, vechii Greci ştiind-o pe “Bia” / “Via” ca fiica Titanului Pallas, foarte plină de viaţă dar şi plină de violenţă). Principalele lacuri pentru Armeni au fost Van și Sevan, adică - prin echivalența “B”/“V” - Ban și Sf. Ban (e de remarcat că la Traci “a băni” = “a trăi”, ceea ce ar conferi înțelesurile respectivelor Lacuri Caucaziene de “Viață” și “Sfânta Viață”). Lacului Ban / Van (adică “Viață”) i se zicea Argeș; malurile sale erau populate de Gargari (bărbați foarte iubiți de către Amazoane, care îi preferau ca partenerii lor favoriți, redați astfel de străvechile legende, până în Antichitate). Lacului Se-Ban / Se-Van (adică “Sf. Viață”) i se zicea Gegham; malurile sale, din provincia Geghar-kunik a Armeniei (la granița cu Azerbaidjan), erau populate de Ghergari: acolo era marginea apuseană a Țării Ghergarilor = Regatul Albaniei Caucaziene. Arealul hidrografic Ban-SeBan (al Lacurilor Van-SeVan) din zona Caucaziană, cu populația majoritar alcătuită de Armeni și arealul hidrografic al regiunii Banat din zona Carpatică, cu populația majoritar alcătuită de Români, au avut legături vechi, facilitate de Amazoane și de partenerii Gherghi (știuți ca Gargari / Ghergari în E și respectiv Ghergani / Gherga în V): ambele medii de viață erau foarte favorabile traiului și sau evidențiat ca atare în Lumea Veche; azi dulcele Lac Sevan (cel mai mare din Caucaz) e în provincia Armeană GegharKunik iar săratul Lac Van / Argeș (cel mai mare din Turcia) e în provincia Turcă Van, la graniță cu Iran. O altă apropiere îmbinând tot aspectele de gen hidrografic-onomastic dintre spațiul Caucazic și spațiul Carpatic - se poate observa între bazinul având Lacul SeVan / Gegham cu afluenții săi din Munții Caucaz, respectiv Lacul Van / Argeș cu afluenții săi din Munții Caucaz și bazinul având Râul Argeș cu afluenții săi din Munții Carpați: acele bazine au fost populate de Gherghi, așa după cum au fost atestări explicite Antice în Caucaz și Medievale în Carpați (documentate și în această lucrare, despre “Originea Gherga”). Conform istoricului Diodor Sicul - de la sfârşitul mileniului I î.C. - împărăţia lui Ninus avea amploarea din imaginea următoare:

Sirena Derketo (ilustraţie din 1652) În secolul II, scriitorul Lucian din Samosata 37,34 lat. N, 38,28 long. E / Turcia - de pe malul drept / Vestic al Fluviului Eufrat - în lucrarea “Despre zeii Siriei” a comparato pe Derketo cu Marea Mamă Kibela şi i-a descris cultul ca având caracter falic, cu multe penisuri uriaşe în forme de obeliscuri în faţa templului ei din Hierapolis 36, 32 lat. N, 37,57 long. E / Siria (în N Mesopotamiei), care anual erau decorate prin căţărare ceremonială; între zidurile templului unde personalul era format din 300 de persoane adulte, cu mulţi minori ca ajutoare - se practicau orgii şi automutilări. Acoperişul templului erau placat cu aur - la fel şi porţile sale iar în interior statuile zeiţei erau din aur, ornamentate cu pietre preţioase; templul avea un bazin cu peşti sacri (despre care apoi autorul Roman Claudiu Aelian a scris că făceau minuni iar istoricul Procopius din Cezareea Palestinei a notat şi că aşezarea găzduind templul - Hierapolis însemnând “oraşul sacru” - era cea mai grozavă localitate din acea parte a lumii la timpul său). Alte centre importante de devoţiune ale ei erau în Ascalon, portul la Mediterana al străvechii aşezări Canaanite Beth Gherga (distrusă integral în secolul XX de Israel), la Palmyra în Siria (distrusă în secolul XXI de Statul Islamic), la Urhâi / Edessa în Turcia, etc.: şi în portul Efes / din V Anatoliei, Zeiţa Lunii Arte-mis - patroana vietăţilor Pământului - avea caracterele ei; la Ugarit - port pe coasta Siriană - Derketo / Atar-Gatis era aceeaşi cu Zeiţa Anat, adică Marea Mamă / “Doamna mării” (sufixul “Gatis” a dat Grecul “gatos” pentru “peşte”, termenul fiind înrudit cu Grecul “ketos” pentru “cetacee”, “Enciclopedia Evreiască” din 1906 consemnându-l ca derivat din Aramaicul pentru “poartă”, cu înţelesul de “vulvă” sau “gaură” la Hesychius). Deoarece era Zeiţa Dragostei - cu peştele asociat ca simbolul fertilităţii şi al vieţii apelor - academicianul Rus Mikhail Rostovtzeff 18701952 a numit-o “amanta Syriei”; Carianii, după cum a notat Anticul Pausania, au preluat-o ca Afrodita / Zeiţa Frumuseţii - ca focoasa “Aphro-ditas” / “Apiru-dita”, la Romani fiind Venus - şi la răsărit de Sanctuarul Gherga i-au dedicat principalul centru de cult, în oraşul Afrodisia / străjuit de Fortul Gordiu, cu gardieni Gherghiţi (în apropiere fiind graniţa cu Frigia, unde au domnit dinaştii Gordias, până la ocuparea de către Perşii care au fost înfrânţi de Makedonii împăratului Alexandru “cel Mare”: Aphriki / “A-Phriki” = Frigienii au populat regiunea Anatoliană dintre Sudicii Philistini / Palestineni, respectiv Sudicii Phoenici / Fenicieni şi Nordicii Fini). Juno, fiica Zeiţei Derketo - ştiută corespunzător “Talmudului” şi ca Targatah - a fost prinţesa

Imperiul lui Ninus 327


dulcele Pont - care îi găzduia capitala AtlantIda pe o Insulă a sa - uriaşul lac devenit Marea Neagră, cu cele 2 strâmtori semnificative de comunicare: în Nord Gherg / Kerch cu Marea Karga / Azov iar în Sud Gherghel / Kerkel (acum Bosfor) cu Marea Albă / Marmara. Ce puteau avea în comun Muntenii Pamirieni / “Pa-mirieni” din Munţii Gherghi ai Asiei Centrale şi Civilizaţia Atlantă (a reţelei Fluviale Okean) a Europei Estice se poate observa şi din coborârea acelora documentată de cercetători - pe Fluviul Oksos, ce se vărsa în Marea Ghergană / Caspică, pescuitul dar şi navigaţia fiind printre atributele lor: pe Valea Oksos, marele Fluviu Ox / Amu-Darya e navigabil şi acum începând tocmai din portul Kerki / fost Karkuh pentru Iranieni, azi Atamurat în Turkmeni-stan; aşa ceva s-a regăsit pe Okean / Dunăre, unde navigaţia fără oprelişti e de la cataractele numite tocmai Gherdap până la Pont / Marea Neagră (Pont - în care curge Dunărea / Okean - primindu-şi de altfel numele de la Pontus Gargarus, similar cum Marea Caspică - unde curgea Oksos s-a numit Marea Ghergană) dar şi pe dispărutul Ghaggar din N Indiei / uriaş Fluviu cu izvorul în Munţii KaraKoram, în ambele direcţii - adică în Vechea Civilizaţie Europeană şi în Civilizaţia Ghaggar din Asia - reproducându-se Civilizaţia Atlantă, în conducerea căreia au fost atestaţi inclusiv acei Gherghi Pamirieni, rudele deopotrivă ale puternicului Herkules / Ghergures şi Marii Mame Ghirghe / Kirke, după cum au fost atestările din neoliticul Banatului / regiunea din N Gherdap. În secolul III - datorită apariţiei creştinismului propagat şi de Ghergheseii din Galileea / N Canaanului castrarea în cinstea zeiţei a fost interzisă, sub pedeapsa tăierii suplimentare a mâinii celui care se castra (ceea ce a oprit ritul).

Poartă la Ninive Pe baza Kerygmei Romanului Clement din secolul I, care l-a egalat pe prinţul Ninus cu regele Nimrod, preotul Scoţian Alexander Hislop 1807-1865 a afirmat că “SemiRamis” / Semiramis a fost de fapt consoarta regelui Sumerian Nimrod - echivalat în Europa cu Hercule - care a ridicat biblicul Turn Babel în marginea Babilonului (văr primar cu Gherghe-seu din Canaan, taţii lor fiind fraţi, conform Vechiului Testament aceia fiind regii Nimrod şi Gherghe-seu / adică Sf. Gherghe, cu acelaşi bunic: Ham / Hermes); corespunzător relatării din secolul V î.C. a Carianului Ctesias din Knidos / Anatolia - medicul personal al împăratului Perşilor ArtaXerxes II - Ninus / Nimrod era fiul Marelui Zeu Ba’al / Bel, adică Paal / Pel (numit biblic Cuş). Despre numele acelui Antic savant, e de știut că deriva din “Caspic” iar portul Carian din care era se numește Tekir azi. În secolul II, istoricul Cephalion - care a scris în Dialect Ionian / Anatolian - a afirmat că Ninus / Nimrod a fost de fapt Gargosfântul = Magul Zoroastru (despre care se ştie că a plecat din Valea Oksos / Ox); astfel, traseul primului Hercule - cel vechi - se poate reconstitui că a fost între Bazinul Oksos populat de Gherghi, via Media / Ghergania şi Anatolia (la Garganele / Dardanele fiind Coloanele lui Hercule, străjuind poarta AtlantIdei), până în Bazinul Okeanos / Dunării, la Gherdap (zona acum populată de Gherga cel mai consistent), în toate acele zone răspândindu-se legendele despre el, în timpurile desigur după ce a plecat: Ghergarul Hercule (Ghergu-res, adică regele Ghergu, devenind Hercules) a organizat împreună cu oamenii săi garnizoanele vămilor Sudice ale Imperiului Borean / Atlant - “Porţile Raiului” - din Caucaz până în Carpaţi, via Capadochia şi Dardanele. Gardianul Garganelelor - primul Hercule / cel vechi - care prin Coloanele lui Hercule străjuia principala poartă acvatică (de navigaţie) a Imperiului Atlant, a fost marele viteaz Ghergar “de la răsărit” coborât de pe înălţimile Asiei Centrale la strâmtoarea Asiei Mici cu Europa, îmbrăcat cu blană de panteră Hyrkană / Ghergană şi dotat cu ghioagă; corespunzător Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” / 2009 “ghioagă era un termen legat de proto Indo-Europeanul ‘ghalgh’ / ‘gholgh’ pentru ‘ramură’ / ‘par’ (goţii aveau ‘galga’ pentru ‘par’ / ‘paloş’), românescul ‘ghioagă’ provenind de la forma mai veche ‘Golga’, după care lichida a metatizat dând ‘gloga’, apoi ‘ghioaga’, de origine traco-dacă”. Pentru “buzdugan” - armă dezvoltată din ghioagă - Aromânii au păstrat termenul de “stupugan”, Kurzii îi spun “gurz” iar vechii Iranieni aveau termenul “gorza”; ghioaga - buzduganul / măciuca - a fost arma preferată a lui Hercule dar şi a lui Mitra / “Moşul Raiului” (zeitatea zoroastră). De bază pentru Imperiul Borean / Atlant a fost

Doamnă şi vază mare din Warka (mileniul IV î.C.) Enciclopedia “Britannica” a consemnat că numele civilizatorului U-Anna / Oannes, adică Derketos / Dercetus, a fost găsit şi pe o tabliţă din Warka / Uruk, respectiv Ὀρχόη / “Orkoe” în vechea Greacă (oraş Sumerian în care Altarul Zeului An/u era cel mai vechi) iar mai mult, în mileniul I î.C., 328


preotul Berosos în Babilon a notat că “înaintea Potopului lumea a fost stăpânită de 10 regi”, indicaţi în secolul I î.C. de istoricul Alexandru “Polhystor” - însemnând “Cunoscătorul” - ca Gharghei / Chaldei (preotul Berosos a fost special angajat de Dinastia Seleucidă pentru a consemna istoria Mesopotamiei, aşa după cum preotul Manethon a fost special angajat de Dinastia Ptolemeică pentru a consemna istoria Egiptului: ambele Dinastii Makedone - stăpânind în Mesopotamia şi Egipt - erau ale generalilor împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, care i-au împărţit imperiul). Savantul Italian Marco Melini a afirmat că “pe tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk / Warka, multe dintre semne sunt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria / România; orice paralelă între inscripţiile din Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia trebuie să ţină cont de faptul că dezvoltarea scrisului descoperit în Ardeal a precedat curentele evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu”. În 2015, cercetătoarea Română Daciana Matei în “Pelasgia, leagănul civilizaţiei româneşti” a scris: “În tăbliţele sumeriene se relatează despre venirea poporului dintr-o regiune muntoasă, înconjurată de ape. Dar nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă aşa ceva. Singura regiune care corespunde acelei descrieri din apropierea Sumerului este Depresiunea Transilvaniei, fiind descrisă ca o cetate naturală muntoasă înconjurată de ape. De fapt, Tărtăria înseamnă Tartaria, adică teritoriu înconjurat de râuri”. (Este de remarcat că în secolul XVIII - aşadar înaintea descoperirilor secolului XX din comuna Cioara / Săliştea la Tărtăria - academicianul Francez Jean Bailly, preocupat de Imperiul Atlant, a scris explicit despre Tărtăria ca locaţia Nordică a Uriaşilor Vechii Lumi). De altfel, în 1976 cercetătorul Azero-American Zecharia Sitchin a scris despre “Sumer - tărâmul zeilor”: “Dacă zeii sumerieni sunt număraţi, lista lor ajunge la câteva sute; dar pe măsură ce sunt clasificaţi, se observă clar că nu sunt doar un amalgam lipsit de orice logică: ei erau conduşi de un panteon de Mari Zei, guvernaţi de o Adunare a Zeilor şi în strânsă relaţie unul cu celălalt (pe dată ce numeroşii nepoţi, nepoate şi alţi urmaşi sunt eliminaţi, reiese un grup destul de restrâns de zei, fiecare cu un anume rol şi cu anumite puteri şi responsabilităţi). Aceia erau - considerau sumerienii - ‘zei din ceruri’. În textele despre vremurile ‘de dinainte de a fi create lucrurile’, nu se pomeneşte niciodată că acei zei ar fi venit vreodată pe Pământ. Dacă privim cu atenţie la acei ‘zei’ care existaseră înainte ca Pământul să fie creat, observăm că ei erau de fapt corpurile cereşti ce alcătuiesc sistemul nostru solar; aşanumitele mituri sumeriene referitoare la acele fiinţe celeste erau - de fapt - concepţii cosmologice precise şi ştiinţific plauzibile despre cum a luat naştere sistemul nostru solar. Mai erau şi alţi zei, mai puţin importanţi, care erau ‘de pe Pământ’; centrele lor de cult erau - în general - în aşezările provinciale: nu erau decât zeităţi locale. Cel mult, primeau o serie de însărcinări limitate, ca de exemplu ‘zeiţa berii’, care supraveghea prepararea băuturilor. Despre ei nu există nici o legendă; nu aveau arme supranaturale iar ceilalţi zei nu ascultau de ordinele lor. Între acele grupuri era cel al ‘zeilor Cerului şi Pământului’, cei numiţi ‘vechii zei’: erau ‘zeii bătrâni’ din legende şi - conform credinţelor sumeriene - ei veniseră pe Pământ din Cer. Ei nu erau zeităţi locale, ci naţionale, ba chiar internaţionale: unii dintre ei erau pe Pământ încă înainte de apariţia omului; se pare chiar că însăşi existenţa omenirii se datora acelor zei. Erau puternici,

capabili de fapte dincolo de puterea de înţelegere a muritorilor; asta, deşi acei zei nu numai că arătau ca oamenii, dar şi mâncau ca oamenii, beau ca oamenii şi - în general aveau aceleaşi emoţii şi aveau aceleaşi sentimente umane, iubindu-se, urându-se, fiind credincioşi sau infideli. Cu toate că rolurile şi poziţia ierarhică a unora s-a modificat de-a lungul mileniilor, unii dintre ei nu şi-au pierdut niciodată poziţia, iar cultul lor n-a încetat niciodată. Dacă privim cu atenţie acest grup, obţinem imaginea unei dinastii de zei, o familie divină, cu relaţii de rudenie foarte strânse, dar şi foarte divizată. Capul acestei familii era An (sau Anu în textele babiloniene): el era tatăl zeilor, regele lor; teritoriul său era întinderea Cerului iar simbolul său, o stea. În scrisul sumerian, semnul stelei însemna atât An, cât şi Cer, ‘fiinţă divină’ sau ‘zeu’ (inclusiv pentru descendenţii lui An); acele semnificaţii s-au păstrat de-a lungul timpului, de la semnele cuneiforme sumeriene la cele stilizate babiloniene. Din cele mai vechi timpuri până când scrisul cuneiform a început să fie uitat - din mileniul IV î.C., până aproape de era noastră acel simbol al steluţei era pus înaintea numelui unui zeu, indicând că numele scris acolo nu era al unui muritor, ci era de origine divină. Reşedinţa lui An/u şi tronul său se aflau în ceruri: acolo mergeau ceilalţi zei pentru a primi indicaţii sau favoruri, unde se strângea Adunarea Zeilor, pentru a rezolva disputele dintre ei sau pentru a lua decizii importante; numeroase texte descriu palatul lui An/u (ale cărui porţi erau păzite de zeul arborelui vieţii şi de zeul pomului cunoaşterii), tronul său, felul în care ceilalţi zei se apropiau de el şi cum stăteau în faţa lui. Textele sumeriene au înregistrat nu numai vizite ale zeilor la reşedinţa lui An/u dar şi vizite ale anumitor muritori, cărora li se permisese să ajungă la el, în general pentru a primi nemurirea; o astfel de legendă se referă la Adapa / ‘model de om’, care era atât de desăvârşit, încât a aranjat să fie adus în faţa lui Anu, primind următoarea povaţă: ‘Adapa, vei merge în faţa lui Anu, Regele / Şi drumul Cerului îl vei lua / Când vei ajunge în Cer / Şi te vei apropia de poarta lui Anu / Îi vei vedea pe Purtătorul de Viaţă / Şi pe Păstrătorul Adevărului / Care la poartă stau’. Adapa ‘la Cer sa urcat / şi s-a apropiat de poarta lui Anu’ dar când i s-a oferit şansa să devină nemuritor, a refuzat să mănânce ‘pâinea vieţii’, crezând că mâniosul An/u îi oferea mâncare otrăvită; a fost retrimis pe Pământ, făcut preot, rămânând însă muritor. Sugestia din poveştile sumeriene că şi muritorii puteau ajunge la ‘reşedinţa zeilor’ - în Cer - şi-a avut ecou în Vechiul Testament despre ridicările la ceruri ale profeţilor Enoh şi Ilie. Deşi An/u locuia în Cer, există unele povestiri despre coborârea pe Pământ, fie în vremuri de mare criză, fie în vizite ceremoniale; cum el nu locuia permanent pe Pământ, nu era nevoie să i se acorde exclusivitatea asupra unui centru de cult. Locuinţa lui - sau ‘casa cea mare’ - a fost ridicată în oraşul Uruk / biblicul Erec, având cornişa ‘lucind ca arama’, casa ‘încântând privirea, cu o ispită de neînfrânt’, textele indicând scopul pentru care a fost realizată, căci era ‘o casă pentru coborârea din Cer’. Unii specialişti văd în Adapa modelul de om al lui Enki - pe biblicul Adama / Adam; paralele biblice pot fi şi cele 2 zeităţi gardiene - ale vieţii şi adevărului - Eva însemnând ‘viaţă’, cealaltă femeie (numită Lilu / Lilith de către Evrei) fiind legată de cunoaştere”. (Enki = Ea / cu pronunția “aya” l-a avut ca frate pe Enlil = El / cu pronunția “al”: ambii - recunoscuți ca zeul acvatic al cunoașterii / înțelepciunii și ca zeul vântului / tornadei - au fost primii născuți ai lui Eno = An, zeul ceresc al timpului; e 329


de ştiut o consemnare interesantă din “Cartea lui Enoh / Eno” - anume o versiune din Manuscrisele de la Marea Moartă, găsită în Grota Qumrân 4 - despre cel care a sedus-o pe Eva, că a fost îngerul Gadriel, “prunc al Cerului”). În 2011, cercetătorul Josua Mark din New York / SUA a afirmat: “Mitul lui Adapa provine din secolul XIV î.C. - când Kuşanii / Kuşiţii domneau în Babilon - aşa după cum reiese din tăbliţele cuneiforme traduse în 1912 de Robert Rogers; Anu / Zeul Cerului s-a supărat că vântul din S nu mai bătea şi printr-un mesager a aflat că vântul ar fi fost oprit de Adapa furios că vântul acela i-a răsturnat barca - ceea ce a adus supărarea lui şi l-a făcut muritor. În secolul III î.C., Berosos la numit Oannes pe Adapa şi l-a descris ca amfibianul civilizator, el de fapt urmând tradiţia Sumeriană a preoţilor pre-diluvieni ai lui Enki” (Zeul “En-Ki” / Enki al apelor dulci, acoperit cu solzi ca un crap și purtând caduceul, care din mileniul II î.C. a început să fie notat cu ideograma numerică sacră “40”, conform lucrării “Enuma Eliş” / “Reorganizarea lumii” din Epoca Bronzului, a condus împreună cu fratele său geamăn “En-Lil” / Enlil cele câteva sute de Genii numiţi Sumerian ca Anunaki / Anuna - prinţii “Celeilalte Lumi” - înalţii fii şi nepoţi ai lui Anu / Zeul Cerului şi Ki / Zeiţa Pământului, care s-au încrucişat cu pământenele; de altfel, supărarea faţă de încetarea vântului Sudic - ce la început favoriza climatul Atlant ca foarte prielnic traiului - se datora opririi curenţilor de aer din emisfera Nordică în timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni, fenomen meteorologic demonstrat ştiinţific: topirea calotei Nordice a încetat prin calmarea activităţii solare, atunci oprindu-se vântul cald Sudic şi s-a instaurat clima actuală, în zona temperată a planetei - în care e şi Marea Neagră - acum iernile fiind potrivit de reci / uneori geroase iar verile potrivit de calde / uneori caniculare). Se poate observa că mai târziu, după cum a studiat și cercetătorul Român Bogdan Lupescu, termenul folosit în Anatolia pentru “40” - ideograma străvechiului Zeu Enki al apelor - a fost Cârc / Kîrk; ținând cont că fratele său - Zeul Enlil al tornadelor - a fost știut ca Gurges / Kalkal (atât în Anatolia, cât și în Mesopotamia), reiese identitatea lor, ca fiii Zeului An / Anu: erau Ghergari (Gurges și Cârc - respectiv Kalkal și Kîrk - împreună cu tatăl lor au constituit Sfânta Treime Sumeriană, cunoscută ca formată din primii 3 zei, anume An / “Anu”, Enlil / “An-Lil” și Enki / “An-Ki”). Poziţia urmaşilor lui Anu în Sumeria - Kurgal / Ghiengar - a reieşit și printr-un sistem unic: “rangul numeric” al marilor zei; cea mai mare valoare în sistemul hexagesimal era atribuită lui An / 60, apoi lui Enlil / 50 iar după Enki / 40 erau luna Sin / 30, soarele Şamaş / 20, etc. (în Kurgal / Sumeria, cele câteva sute de zei Annuna - descendenţii lui An - se ocupau cu treburile “de jos”, zei mari fiind doar o duzină / primii 12).

Povestea era ştiută în Mesopotamia aşadar dinaintea relatării sale de către prima carte a lui Moise, de către preotul Fenician Sanchoniathon ori de către dialogurile filozofului Elen Platon (verificate în Egipt de filozoful Kilikian Crantor): pe cele 3 continente (Europa, Asia, Africa, întâlnindu-se în Estul Mediteran) era aceeaşi relatare; pe lângă aceia, în secolul III î.C. preotul Manethon din Egipt a afirmat că ţara “Siriat” - adică însorita Atlantida - s-a scufundat în urma unei mari catastrofe petrecută în timpul lui Thot / Hermes. Este semnificativă instrucţiunea Gherganului Hermes despre cum se începea intonarea “Imnului înnoirii”: seara, cu faţa la vântul de miazăzi (o reminiscenţă pre-diluviană); de exemplu, acel vânt cald Sudic - constant şi puternic - când a topit gheţurile calotei Nordice a dus şi la formarea lacurilor glaciare / alpine din Carpaţi (aflate în “Căldări” / depresiuni circulare, în corelaţie cu Gărgări, căldarea - vasul cu toartă folosit pentru transportul lichidelor - fiind în aceeaşi semnificaţie acvatică, pentru așa ceva mai fiind şi denumirea de găleată, limba Română rămânând una dintre puţinele de pe glob în care s-au păstrat cuvinte străvechi, consacrate de milenii, încă în uz, resursa pe care o constituie străvechiul vocabular Românesc pentru timpurile îndepărtate fiind chiar de rang mai însemnat decât vechile consemnări Grecești din E Mediteran, Sanscrite din N Indiei, etc). Aerul rece, fiind mai greu, totdeauna e la joasă înălţime - de pildă e staţionar în depresiuni - iar în compensare aerul cald se ridică pe înălţimi, relatările străvechi pomenind vântul cald de la miazăzi (opus celui rece polar de la miazănoapte) din timpul dezgheţării ultimei glaciaţiuni. În preistorie, degajarea constantă de aer polar de către calotă spre S a determinat oamenii să trăiască mai mult pe munţi, deasupra grohotişurilor, unde bătea vântul cald dinspre miazăzi (asemenea fenomen din timpul ultimei glaciaţiuni - cu stabilirea paleoliticilor deasupra grohotişurilor - a fost studiat în 1976 de arheologul Francez Jean Clottes şi în Pirinei, la strămoşii Vasconilor / Bascilor): aerul rece fiind mai greu - era pe văi iar aerul cald - fiind mai uşor bătea spre înălţimi (inclusiv azi oricine poate observa că în depresiunile Montane temperaturile medii sunt mai reduse decât mai sus, de pildă “polul frigului” din România fiind la curbura Carpaţilor - în Ţinutul Secuilor, cu climatul cel mai “neprietenos” din ţară - în depresiunile căruia mereu se strânge cel mai greu aer, cel rece). Când glaciaţiunea s-a încheiat, aerul cald dinspre miazăzi s-a oprit, căci n-a mai fost cauzat ca să bată, de către aerul rece dinspre N (ce s-a redus 330


la puterea de azi); în schiţele precedente se observă că întotdeauna înaintarea aerului rece / mai dens înlocuieşte aerul cald / mai uşor, determinându-i deplasarea sub formă de vânt cald (iată de ce oamenii au început să adore munţii înălţimile pe care erau, inclusiv mai aproape de cer - soarele oferind căldură fiind desigur și mai apreciat de către Nordici decât de către Sudici, întărind astfel Cultul Soarelui). De altfel, spre deosebire de Sudicii care preferau să se deplaseze în răcoarea nopţilor - sub patronajul lunii - Nordicii preferau să activeze diurn, în căldura soarelui. Mărturiile despre vechile vremuri diluviene, diferite în timpi şi în locaţii Hermes instaurând rugăciunea spre vântul Sudic, Adapa bănuit că a oprit vântul Sudic, Platon anunţând că Atlantida era orientată spre Sud, ferită de vântul Nordic - erau aceleaşi faţă de puternicul şi constantul vânt cald dinspre S, ce era venerat în Nordica Atlantida (în raport cu Cornul Abundenţei / Semiluna Fertilă).

Gregal Acum numit în Libia “Ghibli” iar în apusul său “Chergui”, vântul cald din Sudica Sahară - denumit şi “Siroco” / “Scirocco” - bate dinspre Sud înspre Nord peste Marea Mediterană, atingând Balcanii ca “Jugo”: un ciclon tropical în SE Europei, masa sa de aer fierbinte, uscat şi prăfos, la întâlnirea aerului rece din Nord provocând mari furtuni şi ploi masive; opus acestui vânt cald din Sud este puternicul “Gregal”, vântul rece Nordic, provenind din Balcani. În prezent, circulaţia şi respectiv schimbul atmosferic dintre N şi S (dintre frontul rece de la miazănoapte şi frontul cald de la miazăzi) nu mai e la intensitatea masivă din urmă cu 10 milenii, când uriaşa platoşă a calotei polare provoca - similar cu un imens frigider - puternicul vânt fierbinte / tropical, rămas mitic în amintiri; străvechile nume ale ambelor vânturi însă s-au conservat - sub formele de Gregal / Gregale şi respectiv Ghibla / Chergui - deoarece au fost de la Gherganii aflaţi sub influenţele lor, inclusiv la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Privind tandemurile vânturilor reci şi calde, e de ştiut că în vechime inclusiv perechea contrariilor cald-rece se găsea într-un tandem lingvistic: rădăcina proto Indo-Europeană era aceeaşi “kel”, atât pentru “cald”, cât şi pentru “rece”; lingvistul Julius Pokorny a arătat că proto Indo-European noţiunile atât de cald, cât şi cea de a răci, aveau sensul subsidiar de “a arde” şi astfel în diferite limbi Indo-Europene termenii de “cald” şi de “rece” - unul sau amândouă - aveau asemenea sens (sinonim “frig” şi “frige” - cuvinte atestate ca Trace - s-au contaminat reciproc ori azi în limbile Indo-Europene se pot observa de pildă că Românescul “cald” are opusul Englez “cold” = “rece”, etc).

Ghibla 331


Eroul Ghirga = Ghilga-meş / Gilgameş O dovadă în plus despre vremurile străvechi a fost fixarea pe “Tăbliţele Sumeriene” din mileniul III î.C. a epopeii lui Ghilga-meş (a “moşului Ghirga”, adică a lui Gherga din bătrâni / din vechime), întâiul text epic din lume / prima scriere literară a umanităţii (genurile literare sunt 3 epic, liric şi dramatic - iar începutul literaturii în lume a fost cu genul epic). În Antichitate, eroul Ghirga de exemplu în “Cartea Uriaşilor” - unul dintre Manuscrisele de la Marea Moartă - a fost indicat ca pre-diluvian şi notat de profesorul Claudiu Aelian 175-235 ca Γίλγαμος = Gîlga-moş / “Moş Gîlga”; academicianul Alexandru Dima 1905-1979 (care a tradus în Română epopeea lui Ghilgameş) a scris: “Mai veche 332


decât ‘Iliada’ şi ‘Odiseea’, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş avea să-şi ia locul de cinste - orânduită în 12 Tăbliţe numerotate cu grijă în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive. Ea constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie poemele homerice pentru Grecia mileniului I î.C.: glorificarea unui erou, chintesenţă a bravurii poporului său. Poemul nu-şi datoreşte însă valorea universală datorită vechimii, ci mai cu seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă calitatea şi caracterul operei. Amestec de întâmplări minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învăţături morale, ne înfăţişează pe cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. Este, desigur, aceasta una din explicaţiile faptului că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura mileniului III î.C. are atât farmec şi atâta prospeţime, încât să poată fi citită - cu susţinut interes - până în zilele noastre, adică aproape 5 milenii după crearea ei. Ghilgameş a trăit efectiv. Opera babiloniană s-a infiripat din vechi poeme şi balade sumeriene. Lucrarea ni-l prezintă pe Ghilgameş ca rege. Deşi încă legat de obştea din care a purces şi ale cărei sfaturi, prin Adunarea Bătrânilor, le mai primeşte - ceea ce indică stadiul patriarhal al orânduirii timpului - Ghilgameş s-a diferenţiat prin forţă, vitejie şi înţelepciune (aşa cum ni se spune în epopee) şi a ajuns să se impună semenilor săi: el i-a silit să construiască zidurile capitalei sale - dezgropate sub oraşul Warka - căci ‘zeii i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor’. Ghilgameş l-a doborât pe monstruosul stăpân al Pădurii Cedrilor - localizat de savanţi ca stăpân în Liban şi Capadochia - fiind o îndepărtată înrudire tipologică a lui cu Hercule. Mitul omorârii balaurului - cântat de creştini în legenda Sf. Gheorghe - prin tăbliţele dezgropate în Mesopotamia e dovedit ca avându-l strămoş pe însuşi Ghilgameş”. (Ninive / Irak, pe malul Fluviului Tigru - locul unde era păstrată epopeea vechiului Ghirga de către biblioteca acelui rege al Asiriei, în timpul căruia oraşul era cel mai mare din lume - îşi avea numele Ninive de la “nuna”, însemnând “prinţ” = “prunc” sfânt, în Aramaică preluat pentru “peşte” şi scris în formă de semilună).

Lumi - era reprezentată acoperindu-şi vulva cu un peşte: amuleta din peşte suprapusă organului genital feminin a fost un motiv foarte popular, peştele sacru fiind “peştişorul de aur”. Peștele - fie de apă dulce, fie de apă sărată, fie cu carne albă, fie cu carne roșie, fie din ape calde, fie din ape reci - a fost mereu apreciat pentru însușirea sa prolifică, fiind evident legat de străvechile ritualuri ale fertilității: nu întâmplător, în folclor a rămas “peştişorul de aur” - îndeplinind dorinţe având o posibilă legătură chiar cu blonda vulvă Ghergană, deosebită de neagra vulvă Amazoană. Există de asemenea conexiunea dintre peşte şi peşteră / peşte-Ră: similar după cum peştele a fost pus în legătură cu vulva, aşa şi peştera era văzută ca vulva pământului, sufixul “-Ra” de la “peşte-Ra” făcând deosebirea, cu indicarea sa pe măsura puternicului Ra (mai mari decât găurile în pământ ale Troglodiţilor ori decât grotele, întunecoasele şi umezile peşteri / “peşte-ri” erau partenerele - constituiau contrapartida - luminosului Ra ceresc): udele peşteri erau simbolic considerate în Pământul Ga ca “peştii lui Ra”. În imaginea următoare se poate observa un peşte iar prin rotire în sens orar, o fată:

În “Collectarium canonum” din 1012, episcopul German Buchard din Worms 49,37 lat. N, 8,21 long. E (de pe Rinul superior) scria despre vrăjile Medievale de dragoste că - pentru a mări atracţia partenerilor - unele femei “iau câte un peşte viu şi-l vâră în sex, îl ţin acolo până ce moare iar apoi îl gătesc şi-l dau bărbatului să-l mănânce, pentru ca ardoarea aceluia pentru ele să sporească”. De fapt, deseori peştele a fost şi un simbol cultural falic, Hope Werness în “Enciclopedia simbolismului animalier în artă” din 2003 argumentând că sculpturile mileniului VII î.C. de peşti găsite la Gherdap - Defileul Dunării - indicau credinţa (de atunci şi de acolo) că oamenii erau “Pruncii Fluviului”. Privind prima epopee din lume, începută între Fluviile Ghiengar / Kurgal, adică între marile ape ale Mesopotamiei / Sumeriei, în Tăbliţa 5 a “Epopeii lui Ghilgameş” apare că vechiul = “moşul” rege Ghilga / Ghirga şi prietenul său Enkidu au tăiat cedrii dintre însoritul Masiv Chermon / Hermon - cel mai înalt al Înălţimilor Golan - şi Poarta Zeului / Terasa din Baalbek, amicul Enkidu descoperind “locuinţa tainică a zeilor Anunaki” iar în Tăbliţele 9-11 ale epopeii e descris voiajul vechiului erou Ghirga / Ghilgameş (“moş”, adică din bătrâni) în căutarea nemuririi; chinuit de teama morţii, s-a dus să

Între peşte şi vulvă s-au observat asemănări deopotrivă de formă - ca în schiţa anterioară - şi de iz / miros; de altfel, simbolul creştinilor a fost peştele înaintea folosirii crucii: Iisus vorbea Aramaica iar numele Maria al Mamei Sale era mistic legat de mare / marin - apa cea mai mare, având cei mai mulţi peşti - inclusiv Lacul Galileea, pe malurile căruia s-a manifestat public cel mai mult, ajungând să fie numit şi ca “Marea Galileii” / la N de “Marea Moartă” (ce n-avea însă pește). Înainte de Iisus, la Marea Egee, în portul Efes al Ionianilor (unde primul conducător a fost regele Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris), Zeiţa Artemida - cu talie de peşte, al cărei templu de acolo a fost una din minunile Vechii 333


ceară secretul vieţii veşnice unicului supravieţuitor al Potopului, spre Muntele Maşu / Caprei (“Maşu” / “Meşa” însemnând Arian dar şi Sanscrit “Capră”) “aflat în Calea Soarelui” - adică spre Vest - unde s-a adresat celor care vegheau: “Pornit-am pe un drum lung, ca să ajung la străbunul meu, cel care a izbutit să fie de faţă la Sfatul Zeilor, căci vreau să-l iscodesc despre moarte şi viaţă!” primind răspunsul ca să traverseze “şirul muntos” (drumul dintre Mesopotamia şi Marea Neagră trece doar prin munţi, Ghilgameş anunţând în epopee că era sosit dinspre răsărit). Ajuns pe partea cealaltă, însuşi Şamaş - Zeul Soarelui - l-a sfătuit să se ducă pe malul mării şi s-o caute pe hangiţa Siduri, care locuia într-o casă singuratică şi umbla acoperită cu văl / pe atunci vălul având denumirea “khirqa”; regele Ghirga - învelit într-o cergă - i s-a prezentat ca fiind învingătorul Taurului Ceresc şi cel care l-a doborât pe stăpânul Pădurii Cedrilor, anunţând că doreşte să ajungă la străbunul său, la care ea i-a răspuns: “Nimeni, din cele mai îndepărtate timpuri, n-a străbătut marea în afară de Şamaş, însă luntraşul e aici şi încearcă cu el iar dacă nu e cu putinţă, întoarce-te la mine”. (Este de ştiut că în trecut exoticii cedri veşnic verzi formau codri de conifere şi în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, copacul trăind multe secole - până la un mileniu - atingând înălţimi de zeci de metri, exemplarele Nordice fiind cele mai de calitate, având proprietăţi curative: frunzele sale consumate măreau potenţa masculină şi rezistenţa la diverse boli, după cum a studiat şi academicianul German Peter Pallas 1741-1811, de pildă călugărul Rus Grigori Rasputin 1869-1916, care şi-a petrecut viaţa în orgii, provenind dintr-o zonă Siberiană cu cedri sunători; o bucăţică din lemn de cedru în casă alunga moliile ceea ce era esenţial pentru păstrarea cergilor de lână - iar din el se făceau cutiile de rezonanţă ale instrumentelor muzicale / cele mai valoroase, mobilier cu miros plăcut ori ambarcaţiuni. Pe de altă parte, un conifer răspândit în Carpaţi e ienupărul, popular numit “turcel”; deoarece fructele sale parfumate se coc chiar şi iarna, ienupărul e considerat cel mai puternic antibiotic natural: privind denumirea populară, termenul pre Indo-European “terk” însemnând “ramură” pare să fi fost rădăcina pentru coniferele mici “turcei”, aşa cum încă sunt numiţi ienuperii în Munţii Retezat din Carpaţii Sudici / Meridionali). Priceputul luntraş i-a zis “Ghilga-meş, ridică-ţi securea de luptă, afundă-te în codru, taie nişte prăjini, fă vâsle şi adu-le”. După ce a traversat “Apele Morţii” ale mării (probabil sulfuroase, cum au fost ale Mării Negre după Potop), Ghirga l-a întâlnit pe bătrânul său străbun - singurul om nemuritor / nepieritor - căruia i-a cerut: “Povesteşte-mi cum ai luat parte la Sfatul Zeilor şi cum ai dobândit nemurirea”, la care acela i-a spus că “Dintr-o dată, zeii cei mari, conduşi de tatăl lor Anu, hotărâră să dezlănţuie Potopul” şi i-a povestit cum şi-a făcut nava - având toate dimensiunile egale în mărimi - astfel ca să supravieţuiască împreună cu soţia, pe care a urcat “toate neamurile, prietenii şi meşteşugarii, turme rătăcitoare şi fiare sălbatice” până când apele s-au liniştit, acostând pe Muntele Nitsir, atunci când corbul căruia i-a dat drumul de pe navă nu s-a mai întors. Zeul Enlil / “En-Lil” - sfetnicul Zeului Anu - “s-a urcat pe navă şi luându-mă de mână, m-a dus pe punte; a dus-o şi pe soţia mea şi a pus-o în genunchi lângă mine. După ce ne-a atins frunţile, s-a aşezat între noi şi ne-a binecuvântat: ‘Mai înainte vreme eraţi făpturi omeneşti, acum sunteţi asemenea nouă - zeilor - şi să trăiţi departe de oameni, la obârşia apelor’, astfel că după aceea am ajuns în acest tărâm

îndepărtat”. Cei 2 soţi vârstnici (nemuritori datorită Zeului Enlil, care avea fratele geamăn Enki / numit Oannes de către Babiloneni) l-au ospeţit pe Ghirga şi i-au spus că nemurirea e asigurată de o buruiană aflată pe fundul mării, ai cărei spini ca ai trandafirului sfâşie mâinile, Ghirga reuşind s-o culeagă. Bucuros, viteazul Ghirga a pornit spre casă cu buruiana nemuririi “leac împotriva spaimei, prin care se dobândeşte vindecarea desăvârşită, din care eu însumi voi mânca şi mă voi întoarce la anii mei tineri”, însă (pe când se scălda la un izvor) i-a furat-o un şarpe / numit de Ghilga-meş “leu de pământ”, lunga şi greaua călătorie fiind zadarnică în acea privinţă, rămânând - prin ceea ce a redat epopeea eroului Ghirga / Gherga - beneficiul pentru cunoaşterea universală. (Povestea a fost reluată în secolul V î.C. de tragicianul Elen Eschil din Eleusis, care l-a localizat ca “Pontios” pe muritorul pescar Glaukos, despre care se ştia din vechime că a observat învierea unui peşte prins de el după ce a atins o iarbă / algă din mare şi atunci a sărit în apă exact în acelaşi loc, fiind admis de fraţii Oceanos şi Tethis alături de ei şi făcut zeu / nemuritor).

Ghirga / Ghilga Mitul Sumerian al înţeleptului Atra-hasis Gardu reluat sub forma poemului “Când zeii erau încă oameni” în cuneiformele mileniului II î.C. din Mesopotamia / înaintea scrierii Bibliei - explică riguros cauzele antropogoniei şi Potopului, construind şi ipostaza umană insolită a fugii din lumea evidentă, furnizând informaţii complementare epopeii lui Ghilga-meş (de altfel, în Tăbliţa 11 a poveştii eroului Ghilga / Ghirga fiind menţionat Atra-hasis Gardu): “Când zeii erau încă oameni, îşi luau asupră-le povara muncii şi îndurau truda; mare era truda zeilor, grea le era munca şi lungă era suferinţa lor. Cei 7 mari zei Anunnaki voiau să-i facă pe Dîn-Gîri să îndure munca. Părintele Anu era regele lor, sfetnicul lor era Enlil războinicul, cămăraşul lor era Ninurta iar Ennugi era străjerul lor. Fiecare zeu şi-a luat în mână paharul, a aruncat zarurile şi fiecare şi-a primit partea: 334


Anu a urcat în Cer, Enlil a dobândit Pământul pentru fiinţele sale, prinţului Enki i s-au dat apele. După 4 decenii de chin, Dîn-Gîrii s-au revoltat şi au refuzat lucrul. ‘Veniţi, haideţi săl ridicăm din jilţul său pe Enlil - sfetnicul zeilor - Eroul! Acum vestiţi războiul, să ne avântăm în luptă!’ Zeii auziră chemarea; Din-Gîrii şi-au pus foc peste unelte. Prinzându-se unul de altul, veniră la poarta altarului lui Enlil, Eroul. Noaptea era la veghea de mijloc, locul fu împresurat fără să ştie Enlil. Dar portarul Kalkal stătea de veghe şi se nelinişti; Kalkal îl trezi pe Zeul Focului Ghera, fiul lui Anu. Ghera îşi trezi fratele - stăpânul Enlil - şi-l sili să se scoale din pat: ‘Stăpâne Enlil, suntem împresuraţi, bătălia se apropie’. Enlil deschise gura şi îi spuse crainicului Ghera: ‘Ia-ţi armele şi stai în faţa mea!’ Ghera îşi luă armele şi stătu în faţa lui Enlil: ‘Stăpâne, copiii tăi te cinstesc, de ce te-ai teme chiar de copiii tăi? Dă poruncă să fie coborât aici Anu şi să fie adus dinaintea ta fratele Enki’. Enlil deschise gura şi zeilor rudelor sale - le grăi: ‘Pentru ce i-am învinui? Truda lor este grea şi cazna lor este lungă; zilnic ei scormonesc pământul, grea este plângerea lor. Se află poate vreun leac pentru necazurile lor. Este acolo Născătoarea: să facă dânsa o fiinţă omenească, Omul, ca să poarte el jugul, lăsându-i liberi pe zei. Ei o chemară pe zeiţă şi o întrebară pe moaşa zeilor, pe înţeleapta Mami: ‘Tu Născătoare, eşti cea care fi-vei făuritoarea omenirii. Fă o fiinţă omenească ca să poarte jugul - din porunca dată de Enlil - pentru ca omul să ia asupră-şi povara asprei trude a zeului’. Mami deschise gura şi marilor zei le spuse: ‘Nu e datoria mea să fac asta, sarcina asta este treaba lui Enki; el este cel care limpezeşte toate lucrurile: sămi dea lut, ca să mă apuc de lucru!’ Enlil deschise gura şi le grăi marilor zei: ‘Voi pregăti scăldătoarea de curăţire. Să fie tăiat un zeu, iar ceilalţi zei, cufundându-se în sângele lui, să fie purificaţi! Cu carnea şi cu sângele acestui zeu, Mami să amestece lutul, astfel ca zeul însuşi şi omul să se afle amestecaţi laolaltă în argilă; fie ca în vremurile care vin să auzim sunetul tobelor. Cel ieşit din această carne de zeu să fie un duh şi omul să se cunoască prin semnul acesta de fiinţă vie, să nu se uite că se cuvine să fie un duh!’ Marii Anunnaki - cei care se îngrijesc de destine - răspunseră în adunare ‘Da!’ şi atunci Enlil pregăti scăldătoarea de curăţire. În adunarea lor, zeii îl tăiară pe zeul Gheştu, înzestrat cu inteligenţă. Cu carnea şi cu sângele său, Mami amestecă argila. În şirul vremurilor, ei auziră sunetul tobelor. Ieşit din carne de zeu, el a fost un duh şi recunoscut a fost Om prin semnul acesta de fiinţă vie, ca să nu se uite ce se cuvenea, el făcutu-s-a duh. După ce Mami frământase lutul acela, i-a chemat pe marii zei Anunnaki. Marii zei şi Din-Gîrii scuipară argila. După 10 luni, buricul special s-a deschis şi Omul s-a născut. Atunci Mami deschise gura şi grăi către zeii cei mari: ‘Mi-aţi dat o poruncă. Am împlinit-o. Aţi înjunghiat un zeu cu tot cu inteligenţa lui. V-am curmat truda voastră supărătoare şi munca voastră cea aspră am dat-o în sarcina omului. Aţi strămutat tânguirile voastre în omenire, v-am desfăcut jugul, v-am statornicit libertatea’. Când zeii o auziră spunându-le acestea, alergară spre ea să-i sărute picioarele: ‘De acum înainte numi-te-vom Stăpâna tuturor zeilor, fie acuma numele tău!’ Atunci intrară în Casa Destinelor prinţul Enlil şi înţeleapta Mami. Când se strânseră născătoarele - şi călcând argila - se făcură lehuze, Mami nu mai încetă să răspândească descântecul pe care, şezând lângă dânsa, îl poruncise Enlil să fie rostit.

Ombilic Babilonian (mileniul II î.C.) “Când îşi isprăvi descântecul, ea rupse 14 bucăţi de argilă: 7 bucăţi puse la dreapta şi alte 7 bucăţi la stânga, iar între ele aşeză o cărămidă. Şedeau adunate 7 şi 7 învăţatele născătoare: 7 din ele aduseră pe lume făpturi bărbăteşti, 7 aduseră pe lume făpturi femeieşti. Mami, cea care făureşte soarta - după ce ele sfârşiseră a le face perechi şi când isprăviră a le aşeza perechi, dinaintea ei - făcu omenirii legi. 12 secole nu trecuseră încă şi ţara locuită se şi întinsese, popoarele se înmulţiră. Pământul oamenilor mugea ca un taur şi din pricina larmei pe care îl făceau zeul se simţea tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi le grăi marilor zei: ‘Este prea împovărătoare pentru mine larma omenirii, gălăgia pe care ei o stârnesc mă lipseşte de somn. Ivească-se o ciumă care să-i silească să tacă!’. Nu trecuseră iarăşi alte 12 secole şi ţara locuită iar se întinsese şi se înmulţiseră popoarele. Pământul oamenilor mugea ca un taur şi din pricina larmei pe care o făceau zeul se simţea tulburat. Enlil auzi ţipetele lor şi le grăi marilor zei: ‘Este prea împovărătoare pentru mine larma omenirii, gălăgia pe care ei o stârnesc mă lipseşte de somn. Curmaţi-le oamenilor toate mijloacele de hrană, încât faţă de foamea lor să se rărească ierburile, Ramman - fiul meu - să-şi oprească ploile şi acolo jos să înceteze creşterea apelor, vântul să bată şi să usuce pământul, norii să se adune fără să verse o picătură de ploaie, împuţineze-şi ţarina darul, zeiţa secerişului să-şi acopere pretutindeni pieptul şi nici o bucurie să nu le mai rămână oamenilor’. Lui Ramman oamenii îi zidiră un templu. Ei vestiseră aceasta şi crainicii strigară, împrăştiind zvonul. Dinaintea lui Ramman ei aduseră turte 335


coapte iar lui îi plăcu prinosul lor de aluat copt. Faţă de acele daruri, lui Ramman i se făcu ruşine şi el ridică mâna. În toate dimineţile el făcu să plouă din ceaţă iar în fiecare noapte lăsă roua să pice pe furiş, să nu afle Enlil. Grânele încolţiră pe ascuns în câmp, oamenii se hrăniră şi foametea plecă de la ei. Sus în Cer însă ploile încetară, jos izvoarele nu mai crescură din apele subpământene, sânul Gliei nu mai odrăsli ierburi şi copaci nu mai crescură din ţărână, nu se mai zăreau oameni la muncă. Negre fuseseră ogoarele, acum erau albe iar câmpia cea largă se acoperi de sare. În anul dintâi, oamenii se hrăniră cu pir. În anul al doilea mâncărimi îndurară. Când veni al treilea an, chinurile lor ajunseseră de nerecunoscut din pricina foamei: acoperite erau feţele lor ca de malţ; ajunseseră la capătul vieţii. Verzui păreau feţele lor şi cu toţii umblau încovoiaţi. Când veni al patrulea an de foame, umerii lor laţi se făcuseră înguşti şi picioarele lor lungi se făcuseră scurte. Când veni al cincilea an, fiica pândea intrările mamei, însă mama nu-i deschidea uşa fiicei ei; fiica urmărea cumpăna mamei, mama urmărea cumpăna fiicei. Când veni al şaselea an, părinţii mâncau la prânz carnea fiicei lor şi se ospătau din carnea fiului lor. O casă se năpustea asupra alteia; ei abia îşi mai târau zilele spre capătul unde viaţa se curmă. ‘Tu să iei seama bine la cuvântul pe care doresc a ţi-l rosti! Gardule, ascultă cu luare-aminte, fii cu băgare de seamă la toate vorbele mele: nimiceşte-ţi casa, înjgheabă-ţi o navă, scârbeşte-te de toate averile şi viaţa ta s-o scapi! Nava pe care va trebui să ţi-o faci să aibă aidoma una cu alta toate mărimile. S-o acoperi încât soarele lăuntrul ei să nu-l vadă; podită să fie deasupra şi dedesupt şi toată alcătuirea ei să fie trainică iar catranul să-l întinzi gros, ca să dureze. La ceasul sorocit - când Şamaş cel care porunceşte cutremur la apus va face să plouă cu belşug de păsări şi puzderie de peşti - ia seama bine la clipa când te voi chema: atunci să intri în navă şi să tragi uşa după tine. Ia-ţi cu tine grânele, bunurile, pe femeia ta, neamul tău şi aşişderi meşteri lucrători, vitele de pe câmp, fiarele sălbatice. Voi vesti, pentru ca ele să se afle în preajma uşii tale’. Atra-hasis deschise gura şi grăi lui Enlil, stăpânului său: ‘N-am făcut niciodată o navă, zugrăveşte-mi planul ei în ţărână’. Sfatul primit a fost ca să-şi nimicească locuinţa şi cu acele materiale să construiască arca. Enlil deschise clepsidra, o umplu cu nisip, ce-i prevesti, după o săptămână, Potopul. Atra-hasis adună pe Cei Străvechi şi le grăi: ‘Zeul meu nu mai cade la învoială cu al vostru. Enki şi Enlil s-au mâniat unul pe altul. Ei m-au alungat din casa mea. Dar întrucât nu am încetat vreodată să-l cinstesc, Enki iată ce mi-a vorbit: anume că nu mai pot să rămân împreună cu voi şi nu se mai cuvine să pun piciorul pe pământul lui Enlil’. Atrahasis îşi sui toată familia în navă. Apoi mâncară şi băură cu toţii; el tot intra şi ieşea, fără să se aşeze ori măcar să se ghemuiască pe vine, căci inima îi era sfâşiată, fierea i se urcase în gură. Înfăţişarea vremii se schimbă. Ramman tună în nori. Când răsună glasul zeului, se aduse catranul spre a fereca uşa. După ce se închise uşa, Ramman tună mai departe în nori. Potopul se dezlănţui. Furia lui - ca o bătălie - se rostogoli peste oameni; nu se mai putu zări om cu om: în prăpădul acela, nimeni nu se mai putea recunoaşte. Potopul mugea ca un taur şi vântul cârâia ca un vultur, răcnind; bezna era groasă iar soarele nu mai era nicăieri!” În 2013, Dr. Johanna Tudeau de la Universitatea Britanică Cambridge l-a descris pe Zeul Focului Ghera / Girra (la vechii Greci zeul şchiop / falic - Hefaistos Khalkeus, echivalat de Romani ca Vulcan): “A fost un Zeu Sumerian venerat în Mesopotamia

până în perioada seleucidă, jucând un important rol în ritualurile de purificare. ‘Lista Genouillac’ a indicat că inițial existau 2 zei ai luminii și focului, Girra și Gibil. ‘Lista Weidner’ a zeilor a indicat contopirea lor în perioada veche a Babiloniei. Fiu al lui Anu, Zeul Girra a fost patron al metalurgiștilor și a fost asociat cu Șamaș, Zeul Soarelui; semnul său era răsăritul planetei Mercur iar simbolul lui era torța”. Șamaș în Mesopotamia era echivalentul masculin al divinei Șemeș care în Canăn / Canaan era Zeița Soarelui, fiica Așerei / A-Șerei, știută ca “Torța Zeilor” (venerarea ei era prin prosternarea / înclinarea în zori spre răsărit); Zeul Soarelui adesea avea asociate leoaice, în vechea Persană Șir / Ser însemnând “leu” iar la vechii Sirieni “leu” era “Arya”. La vechii Greci, falicul / şchiopul Hefaistos Khalkeus era ruda mai mare a Cabirilor / Gherghinilor (Telchinilor / Karkinoi). De altfel, despre Cabirii din Insulele Egeii şi Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti / România a scris în 2013: “Numele cabirilor trebuie să fi fost enigmatic chiar şi anticilor. Herodot ne asigură că era un cult extrem de vechi, din vremea pelasgilor, fapt care asigura anticilor veneraţie şi consideraţie. Tot Herodot ne-a spus că legenda lor era circumscrisă unui Hermes falic, ceea ce însemna - în limba vulgară - un Hermes cu penisul în erecţie. Epitetele cunoscute ale cabirilor erau: ‘sacrul zămislitor’, ‘vrednicul mire’, ‘cel care despică folosind securea’, ‘sacrul agricultor’, etc. Paralela mire - plugar, respectiv ‘a ara’ / ‘a fertiliza pământul’ dar şi ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a întreţine un raport sexual’ făcea parte din firea lucrurilor celor vechi. Cultul cabirilor se axa pe paralela ‘agricultor’ - ‘mire’, respectiv ‘a însămânţa’ ‘a insemina sexual’, explicându-se prin epiglesele ‘kersai’ = ‘a tăia’ / adică ‘a ara’ şi ‘a avea raport sexual’ iar ‘kerses’ = ‘nuntă’. Cultul iniţiatic al cabirilor se baza aşadar pe asocierea agrar-sexuală ‘a ara’ - ‘a fertiliza o femeie’ / ‘a avea raport sexual’; e o asociere arhaică ce vine din neolitic, de la străvechile civilizaţii pre-indo-europene ale sud-estului european. Putem presupune - prin analiza comparată a datelor lingvistice şi religioase - că iniţierea se baza pe această asociere, specifică populaţiilor de vânători şi de agricultori, cum au fost iniţial toate grupele etnice din vechime. Cultul cabirilor trebuie să fi fost unul ‘popular’, accesibil celor mulţi”. (Ca observaţii, sunt că în mult ulterioara Latină de la “mire” s-a instalat “miles” pentru “soldat” / “ostaş”, ce a dus apoi la “militar” = “mirele ţării” iar cel care se bate / “Ba-Te” pentru “sufletul Gheii / Gliei”, respectiv luptă pentru Terra, inclusiv cu bâtul, în pre Kurgană / Indo-Europeană - conform “Dicționarului” lingvistului Julius Pokorny - provenea din străvechea rădăcină sufletistă “bhău”). În 2014, arheologul Irving Finkel de la “Muzeul Britanic” a descifrat povestea cuneiformă a Potopului de pe o Tăbliţă Mesopotamiană / Irakiană, în care arca era descrisă ca rotundă, cu instrucţiuni despre conţinut, ca vieţuitoarele să intre pe arcă “din fiecare câte 2”, etc.; faptele indicate de poemul “Când zeii erau încă oameni” - al lui Atra-hasis Gardu - că nava n-avea ferestre şi că după îmbarcare trebuia “trasă uşa” denotă că era ermetică în toate privinţele: elemente neobişnuite la o corabie obişnuită - căci arca era altceva / era specială - chiar circulară, spre deosebire de biblica arcă a lui Noe, descrisă de prima carte a lui Moise / nume însemnând “Moşul” ca realizată dintr-un material necunoscut denumit “lemn gofer” şi paralelipipedică în formă (corespunzător “Fecioarei Lumii” - “Kore Kosmou” din “Corpus Hermeticum” - lăcașul Zeului Hermes = “moșului G/Her” era o sferă). Din instrucţiunile 336


primite de către Atrahasis Gardu (aparţinând înţelepciunii gemenilor Enlil şi Enki) “Vasul să fie MA.GURGUR, o uriaşă corabie care poate să se răstoarne şi să facă tumbe” - ca vasele lui Apsu / “Ap-zu”, termenul folosit fiind “soleleth” însemnând “submarin” - de asemenea se poate observa caracteristica navei de a fi etanşă, atât pentru aer, cât şi pentru apă.

precum păsările): Kușii au format străvechi populații, deopotrivă în Africa și în Asia (știuți drept Kușani / Cușiți).

Kușiții / Cușanii (la V și la E de Peninsula Arabă) În 2007, Dr. Murad Adji - din Moscova / capitala Rusiei - a scris: “În partea orientală a Vechii Lumi, toți protectorii dinastiilor regale aveau aripi: aceia erau îngerii păzitori. Când au început Marile Migrații, exista deja credința în ‘Prea-Înaltul’: zeul asimilat eternului cer albastru. Cei din Altai credeau că de la el venea binele și răul din lume, divinitatea având cea mai mare înțelepciune, de la care oamenii o primeau prin mesaje, corespunzător meritelor. În mod nejustificat a apărut în lume prejudecata că patrimoniul Altaic ar fi fost sălbatic, păgân, Barbar. Cu milenii în urmă, cei din Nordul Indiei au scris despre nou-veniții Nordici, care aveau frumoase fețe albe și trupuri dragonice (exista străvechea credință că reptilele - numite Năga - încolăcinduse / fiind înnodate natural, protejau gospodăriile); de pildă, cu semnul dragonului - ca Năga - a rămas legendar conducătorul Aji Dakha / Azi Dahăka, stăpân în Iran (știut ca străin, din Munții Nordici, respectiv Altai). Foarte ciudat, în cele mai vechi scrieri Indiene sunt poeme dedicate Cerului Nordic, invizibil din India (e menționat soarele de la miezul nopții, apar ode către constelații vizibile după orizontul de acolo, etc.); geografic, din Altai - adică din Sudul Siberiei - deja asemenea fenomene cerești încep să fie observabile: acela a și fost locul de origine al Arianilor (denumirea ‘Arian’ concordă cu vechiul termen Turk ‘aryg’ = ‘nobil’). În Altai, plantele folosite în fumigații - ca ienupării / turceii ori diverse buruieni, cu nume ca ‘archyn’, ‘arjan’, etc. - își aveau denumirile derivate din arhaicul termen Turk ‘ary’ pentru ‘curățat’ / ‘purificat’ reflectând înțelesul de ‘nobil’ / ‘imaculat’ pentru ‘drept’ / ‘sacru’, în concordanță cu sensul ‘Arya’ din ‘Avesta’ și ‘Vede’. În Altai, rugăciunile către ‘Prea-Înaltul’ se făceau prin tonuri corale, cântate sub emblema crucii echilaterale poreclită ‘Aji’, de către clericii numiți ‘șamani’ - termen preluat universal - traducerea pentru ‘Șam’ egalând înțelesul de ‘Magic’ (fie cu sensul de vraci, fie ca acela de infirmier). ‘Maha-Bhărata’ nu e o colecție de basme, ci este o lucrare istorică având multe legende în conținut, dintre care Muntele Sacru ‘Meru’ poate fi recunoscut ca ‘Su-Mer’ în Altai, citadela spirituală ‘Șambala’ putând fi decriptată prin înțelesul ‘Șamo’ = Cupola Mănăstirii Tibetane, etc. (‘Șamo’ însemna și ‘Stareț’, referința generală fiind la partea cea mai înaltă a așezământului religios / fie construcție, fie om). Dinastiile regale solare din Nordul Indiei au provenit din Altai. Scrierile

Anticarul Britanic Claude Conder în lucrarea “Hitiţii şi limba lor” din 1898 a scris: “Adorarea vieţii şi teama de moarte apar la baza tuturor religiilor. Numele divin ‘Din.Gir’ (în Turcă ‘TenGri’ / Tengri) semnifica ‘dătătorul de viaţă’, apelativul fiind al ‘nemuritorilor’, ‘strălucitorilor’, ‘puternicilor’; titlul regal Hitit - dar şi al celor din jur - era Tarkon, regăsit la Etrusci ca Tarquin, la Turci ca Targan ori la Mongoli ca Dargo”. Prin echivalența dintre “G” și “T” câteodată și “D” - practicată în Vechea Lume, acele nume se pot facil decripta ca fiind Gengri / Tengri, Gargan / Targan, ș.a.; în vechea Turkă “Tanrî” înseamna “Tatăl” / “Unicul” iar în actuala Turcă e “Zeul” (credința nu era doar în el, ci și în spiritele care-l însoțeau). În Siberia, Tunguşii / TunGuşii erau cei “din cer”, în Asia Centrală de pildă Cuş / Kuş însemnând “Cer”, regăsirea fiind atât la Cuşi / Kuşi = “Oamenii cerului”, cât şi la toponime ca Munţii Hindu Kuş, etc.: denumirile erau preluate de la credincioşii pământenei Ka / Ga; și azi Turcii folosesc termenul “kuș” pentru “pasăre” - în timpuri îndepăratate pasărea considerându-se ca făcând medierea dintre Cer și Pământ - iar așa ceva a devenit emblemă Kușă (Dr. Murad Adji notând în 2007 despre heraldica regilor Kuși că - având ca simbol șoimul “khorug” - provenea din Altai, ei “fiind numiți de Chinezi ca ‘Gui’ - asimilați sufletelor cîteodată demonice, câteodată de ajutor - și descriși ca roșcovani, cu capetele ascuțite din cauza tichiilor”, aspectul lor semănând celor din zona Altai-Iran). De exemplu - din mitologia Iraniană - în “Zend-Avesta” simbolul coroanei era șoimul, apoi figurând și alte ființe înaripate, ca dragonul cu aripi, pantera cu aripi, etc.; vechii Greci - începând cu vechii Anatolieni / cei din Asia Mică - au reținut despre oamenii Vechii Lumi că au fost Pelasgi, nomazi ca păsările (literalmente Pelasgii având și acel înțeles de migratori, 337


Indiene despre Nordici au reținut mai multe decât doar despre Năga sau Ariani, de exemplu lângă parcul Rummindei din Lumbini / Nepal existând inscripția că familia Șakya a lui Budah / ‘Bu-Dah’ - fondatorul budismului - era din Nordul îndepărtat. Urmele Altaice sunt vizibile mai ales în Parția, a cărei întindere era între Bazinul Caspic / N și Bazinul Indului / S. Rudele Parte conduceau Media, Albania Caucaziană, Armenia, etc.: făceau parte dintr-o dinastie foarte puternică, reprezentând întregul Orient Mijlociu în politicile Vechii Lumi. Parții - printre care dominau tradițiile Altaice, monoteismul Altaicilor potrivindu-se cu monoteismul zoroaștrilor din Iran, al venerării focului - au concurat cu succes altă putere Antică, cea a Romanilor. Națiunile fondatoare ale Iranului au fost Dakhe; etimologia termenului Dakh era Altaică, fiindcă ‘Dakh’ = ‘Munte’ (în vechea Turkă). Imperiul Part a fost întemeiat de Dakhii dintre Fluviile Syr-Darya și Amu-Darya, despre care Anticul Anatolian Strabon a scris că erau mari crescători de animale”.

Tengri / Tăngri din Altai au fost depline legături identitare (Dr. Aaron Barton a considerat în 1934 că Zeul Cerului Anu era foarte important în Asia Centrală / Orientul Mijlociu, adică atât în Altai, cât și în Mesopotamia, astfel egalându-se DinGîr cu TenGri = “Din Cer” / “Prea-Înaltul”); e interesant că mitul lui Atra-hasis Gardu a cuprins mai mult decât crearea oamenilor: şi controlul populaţiei umane (numele Atra-hasis - însemnând “extraordinarul înţelept” - în mileniul I î.C. a fost notat de preotul Berosos în formă inversată, Sisitros, acelaşi cu apelativul ultimului dintre cei 10 regi prediluvieni pe care i-a menţionat).

În 2010, cercetătorul Azero-American Zecharia Sitchin a observat după studierea mai multor psalmi Sumerieni - printre care şi “Doamne, tu primul născut al lui Enlil / Când barca cerească la ceruri se urcă / Mare gloria ta este / Enlil în mâna ta a pus / Nemuritorul sceptru” - că “biblicul Eden, însemnând ‘sălaşul celor drepţi’ şi notat cuneiform ‘E.dîn’, deriva din prefixul ‘Dîn.Gîri’ indicând zeii în Sumer” (prefixul “Dîn” / “Dân” de la zeii Gîri din Ghiengar / Sumeria rezona cu prefixul “Ăn” de la Ăn-Giraş “îngeraşii” Gărga - din Bazinul Ghargar / NV Indiei); ambele denumiri folosite - în India şi în Mesopotamia - se refereau la aceiaşi “zei” / “îngeri” pre-diluvieni, cu nuanţa Sumeriană că Anunnaki / Gregori erau liderii sfinţilor Dîn.Gîri (toţi avândul ca Tată Ceresc pe An, stăpânul Raiului, prinţii Anuna / Anunnaki fiind - prin sufixul titulaturii lor - fiii Născătoarei Ki): așadar, în Sumeria / Ghiengar, cei vechi au afirmat că îngerii Gregori / Anuna ajunși pe pământ au devenit de cel mai important rang pentru pământeni. Înger / “în-ger” însemna “în cer”; “Dîn-Gîr” literalmente a ajuns să însemne “Din Cer”: povestea pre-diluviană a bărbatului din Cer - Zeul An al spaţiului şi timpului - care a avut progenituri cu 2 femei, una celestă şi una terestră (cu cea celestă / cerească pe Din-Gîri iar cu pământeanca născătoare Ki pe prinţii Anuna / Gregori, copii ştiuţi împreună ca “îngeraşi” Ăn-Giraş în Bazinul Ghargar) a fost preluată şi de vechii Evrei pentru descrierea celor petrecute pre-diluvian, atât pentru Adam care s-a însoţit întâi, în Raiul ceresc, cu Lilu / Lilith şi apoi, plecat de acolo, cu Eva, cât şi pentru relatarea co-existenţei prediluviene a oamenilor cu Uriaşii / copiii îngerilor “căzuţi” Gregori, desigur din Cer. Este de ştiut că sacrificiul celor din cer pentru pământence era şi în basmul Românilor “Fata din grădina de aur” (ce a fost folosit de marele poet Mihai Eminescu în “Luceafărul”; e de observat că pentru Venus “luceafărul” cerului - vechii Greci utilizau “Hesperus”). Conform şi altor savanţi - ca Dr. Mircea Eliade, Dr. Fritz Hommel, Dr. John Holt, Dr. Haluk Berkmen, ş.a. - între “Dîn-Gîr” / Dingîr din Kurgal / Sumeria şi zeul celest Altaic

Atra-hasis Gardu Gardul menţionat la începutul mesajului dat de “Enlil” / Enlil extraordinarului înţelept Atra-hasis era adresarea oraculară prin împletitura de stuf a altarului unde acela îi venera pe zeii Anunnaki / Gregori (e interesant că dintre gemenii zei Anunnaki / Gregori Enlil şi Enki, “En-lil” a preluat pământul iar “En-ki” a preluat apele: era o simetrie a fiilor “En-“, adică “ai lui An”, în forma “-ki” / glie faţă de ape şi în forma “-lil” / sacru faţă de pământ). Mesajul e important: deja dinaintea Potopului zeii cereşti au luat în stăpânire pământul şi apele; faptul că şi după Potop a continuat cununia mai ales dintre Cer şi Glie este de asemenea important pentru Gherga, explicând îndelungata existenţă Gherga (şi totodată prezenţa divină). SuMerii / Sumerienii au anunţat în scrierile lor cuneiforme că regalitatea a fost adusă pe Pământ din Rai de către Gregori / Anuna (în multe culturi, regii au fost veneraţi ca şi cum ar fi fost zei), notându-l pe Atra-hasis Gardu ca Ziusudra: ultimul rege dinaintea Potopului. 338


frumoase din întreaga colecţie; nu este vorba de scurta răsărire la Est - proces rapid, de câteva minute - din zonele temperate sau tropicale, ci de majestuoasa şi aşteptata apariţie a soarelui în partea polară a Pământului, când lumina zorilor se roteşte îndelungat la orizont: o splendoare vizibilă doar în zona Arctică (răsăritul rotitor / repetat a fost menţionat în literatura vedică)”.

Soarele pe cerul verii arctice în 24 de ore “Corespunzător ‘Rig Veda’ 1:164, carul solar avea doar o roată: soarele însuşi era conceput ca o roată - înaintea inventării roţii ori utilizării roţilor la căruţe - carul solar fiind un monociclu. Totodată, scripturile vedice anunţă şi întreruperea ‘lungului întuneric’; din nou, nu oamenii, ci zeii trăiau în îndelungatul întuneric (de exemplu, zeului Agni i s-a spus că a stat ‘timp prea lung, în întunericul prelung’): acelea erau amintiri vechi de milenii, referindu-se la lungile nopţi polare (ce nu există în India dar există în zona Arctică). Mai mult, ziua şi noaptea au fost personalizate ca 2 surori, care însă - pe lângă însuşirile fiecăreia din cuplu, de strălucire şi de întuneric - mai luau în aspect şi ‘multe alte forme’; aceea era aurora boreală - jocul de lumini strălucitoare pe cerul întunecatei nopţi polare - cu vizibilitate doar din zona Arctică (astfel surorile separate având şi ‘multe alte forme’). Păstrarea focului sacrificial cu ardere neîntreruptă în perioada vedică este o altă evidenţă desprinsă din recele Nord, conservată de la strămoşii locuind în regiunile circum-polare (persistenţa lui fiind viaţă, întreruperea lui fiind moarte). Datorită lungii nopţi polare - de jumătate de an - numeroase ritualuri s-au păstrat nocturne; pe de altă parte, numărul de primi 7 înţelepţi poate fi în legătură cu marele preot oficiant şi ceilalţi preoţi responsabili fiecare de câte o lună luminată pentru serviciile religioase (mai la Sud calendarul având 7 luni de zi şi 5 luni de noapte, respectiv şi mai la Sud 8 luni de zi şi 4 luni de noapte, etc., duratele depinzând de latitudini): diviziunea temporală ‘Yuga’ iniţial forma timpul uman - cu durata mai scurtă de un an, ce apoi a ajuns ca transfer divin pentru lungile perioade ale erelor - caracterul acela fiind acordat de familiile lui Manu, Ăngiras, ş.a., care erau de mari preoţi. Ăngiraşii au fost cei din N cu timpul de serviciu religios cel mai îndelungat - ‘de 10 luni’ - şi au fost cunoscuţi ca ‘pruncii Raiului’, respectiv ‘părinţii noştri’; de la ei s-a ajuns la calendarul sacrificial vedic anual, clar instalat pe 12 luni de către fiii zeului Agni. Este relevant că Arianii din mileniul II î.C. în N Indiei aveau un calendar de 10 luni (urmate de o lungă noapte) iar în mileniul I î.C. primul calendar Roman - introdus de Romulus, cel mai vechi rege al Romei - era cu 304 zile în an (fără a considera iarna): ambele constituiau relicve ale strămoşilor care au trăit în Nord. Teoria Arctică a originii Civilizaţiei din Nordul Indiei explică şi de ce zeul Indra s-a luptat într-o zonă îndepărtată, întunecoasă şi plină de ape; el a eliberat vitele când s-au dezlănţuit apele - liberarea animalelor şi năvălirea apelor n-au fost evenimente separate - iar după aceea soarele a domnit mereu. Lupta lui Indra - care a durat 40 de ani, perioadă în care a făcut multe eforturi şi a întreprins multe căutări,

Anunnaki / Gregori În Asia, ambele mari şi vechi civilizaţii postdiluviene - cea Sumeriană din Bazinul Mesopotamian / Ghiengar dominată de Ghirga şi cea din Bazinul Ghargar / Ghaggar în N Indiei, condusă de Dinastia Gărga - au fost întemeiate în zonele lor intens umede şi masiv mlăştinoase, de oameni ajunşi acolo din N, ştiuţi inclusiv ca Siberieni. În literatura vedică, “Purana lui Vişnu” = “Veșnicul” 2:2 s-a referit la “Atala, Insula Albă din Oceanul Vestic” - termenii Atala şi Insula Albă fiind menţionaţi şi de “Bhavişya Purana” din mileniul I î.C. - iar “Cartea lui Karna” / fiul Zeului Surya (a opta din “MahăBhărata”) a menţionat că “Atala şi locuitorii săi s-au scufundat în Oceanul Vestic”; despre termenul Sanscrit “purana” ori din “Avesta” / Iranianul “paro” pentru ceea ce însemna “înainte” / “anterior” sau vechiul cuvânt Grec “paros” cu aceeaşi semnificaţie, e de ştiut că erau înrudite iar între Atala și tărâmul Atlant al Zeului Atlas - inclusiv Insula AtlantIda - asemănarea apare evidentă. Învăţatul Indian Bâl Tilak 1856-1920 în lucrarea “Casa Arctică în Vede” a scris: “În Vede, existenţa calendarului luni-solar indică o ‘Casă Arctică’ timpurie. În cele mai vechi lucrări din N Indiei e pe larg menţionată durata pentru zei a zilei şi a nopţii, de câte 6 luni fiecare; de exemplu, în ‘Rig Veda’ 1:69, Manu afirma: ‘Un an pentru om e o zi şi o noapte pentru zei’. Inclusiv Mazda la Iranieni afirma despre locul originar că acolo soarele răsărea o dată pe an. Scripturile Parsi şi Hindi se referă la Cercul Arctic, ca prima casă. Că strămoşii trăiau în zonele polare o indică şi zeităţile vedice, îmbrăcate cu toate atributele Nordice. Sacrul Munte Meru de pildă - poseda toate caracteristicile polare. Zorii vedici fac referiri explicite la lungii zori polari, când admiraţia prelungitei răsăriri a soarelui era evenimentul anului. Splendoarea apariţiei soarelui - o caracteristică specială polară - este celebrată în multe imnuri vedice, cele mai 339


suferind şi de foame - s-a dat ‘la porţile spre tărâmul zeilor, care domneau într-o zonă aflată la mare distanţă, abundentă în ape’, între o mare întunecată şi un ocean strălucitor, luminat de soare; au fost distruse prin inundaţii multe aşezări. Povestea a fost relatată nu doar de ‘Rig Veda’, ci reluată şi de Aitareya Brahmana; nici o teorie n-a reuşit s-o explice pe deplin: apele au fost atât pământeşti, cât şi cereşti. Atunci şi acolo s-au întâlnit puterile Apelor, Pământului şi Cerului, ce aveau împreună ceva comun: moartea, numită Nirrti (forma masculină a numelui - Nirrta - era a lui Rudra / Şiva). Hesiod în ‘Teogonia’ a scris că toate râurile şi fântânile derivau din Okeanos. În ‘Rig Veda’ 10:64 e menţionată curgerea ‘triplă’ a 7 râuri, adică 21 râuri (mai mult decât cele 5 râuri mari din Punjab sau decât ‘Sistemul celor 7 râuri’ din N Indiei / prin adăugarea Fluviilor Gange şi Yamuna): sursa nu era Indiană, ci Nordică; zeii vedici sunt descrişi că utilizau nave cu care îşi făceau apariţia la orizont iar zeul Indra l-a înfrânt pe demonicul Arbuda - patronul apelor - cu gheaţă (şi nu utilizând fulgerul, arma sa preferată), apele încetând să mai înainteze atunci când au îngheţat. Conform ‘Rig Veda’ 8:40, zeul Indra a acţionat în zona unde ‘oceanul avea o parte deschisă’ - în rest ‘acela având multe adâncimi’ - ceea ce a condus la concepţia vedică, regăsită şi la vechii Egipteni ori Greci, a ‘celeilalte lumi’, aflată sub această lume, spre care accesul la început se făcea acvatic. ‘Apah’ - lumea apelor ocupă un rol important în Vede: conectarea ‘lumii celeilalte’ atât cu apele, cât şi cu întunericul, a fost concepută de barzii hinduşi ca ducând la diviziunea ‘celeilalte lumi’ în Rai şi Iad - în mod similar împărţirii dintre Cer şi Pământ, respectiv Paradis şi Infern - cu deosebirea apei dulci (numită ‘Okeanos’ de vechii Greci sau ‘Âşayâna’ în Sanscrită) şi apei sărate a mării. ‘Casa Arctică’ - zona originară Ariană, a celor ajunşi în mare vechime în N Indiei - a fost împărţită în 10 zone de responsabilitate, aşa după cum reiese din imnurile vedice: protejaţii zeului Indra au fost cele 10 ajutoare Dasa - conform ‘Rig Veda’ 6:20 - alături de el şi când a băut Soma / corespunzător ‘Rig Veda’ 8:52 (dar apoi - mult ulterior urmaşii unor Daşi din cei stabiliţi între Azerbaidjan şi Afganistan au atacat N Indiei condus de Dinastia Gărga). În acest sens sunt specifice şi cele 10 avataruri - adică manifestările trupeşti - ale zeului Vişnu: fenomenul descinderii deliberate divine prin apariţiile lor între hinduşi (doctrina avatară a fost detaliată în lucrarea numită ‘Gita’ respectiv ‘Cântecul preafericitului’ - de avatarul Krişna, care în mileniul IV î.C. a fost năşit şi educat în N Indiei de marele preot Gărga). ‘Rig Veda’ 8:3 menţionează primii 10 conducători ‘de aur’, care au fost ajutaţi atât de către Zeul Indra, cât şi de către Zeul Varuna / ‘Rig Veda’ 7:33; Varuna era justiţiarul oceanelor (venerat în mileniul III î.C. şi de triburile Daşa din Munţii Gherghi / Afgani-stan: o zonă aflată în Asia Centrală, departe de Oceanul Indian). Din epopeea ‘Ramayana’ (în pronunţie ‘Râmâuana’, riguros documentată istoric) se poate afla că adversarul lui Rama / Râmâ - avatar al lui Vişnu înaintea lui Krişna - deja era monstruos, având ‘10 capete’. Parcursul de la primii 7 înţelepţi la cei 10 poate fi simplu interpretat Arctic drept corespunzător timpilor şi zonelor de sacrificiu; nici o altă teorie n-a explicat satisfăcător până acum acele diviziuni vedice. Aşa de multe aspecte nu sunt coincidenţe accidentale şi nu apar doar în redările vedice. Legendele ‘Avesta’ arată că strămoşii Iranienilor cunoşteau zilele şi nopţile polare de câte jumătate de an, menţionând oprirea inundaţiilor provocate de marile

ape şi instaurarea puterii solare; primele 2 capitole din ghidul ecleziastic Vendidad - care par a nu avea legătură cu restul, fiind incorporate datorită vechimii lor în tradiţie - pomenesc de regiunea Nordică, cu 10 luni friguroase şi 2 luni călduroase. Printre ţinuturile primordiale - dintre care 10 pot fi identificate nominal - se afla şi Hyrcania (Ghergania de la Marea Caspică, menţionată în legătură cu un păcat neobişnuit), primul fiind Ţinutul ‘Airyana Vaejo’, caracterizat prin ierni dure şi multă zăpadă: singurul ţinut de acel tip dintre ele de fapt, ce nu putea fi decât Nordic şi a rămas ştiut drept fostul ‘Rai’, unde ‘soarele răsărea numai o dată pe an’ iar ‘un an părea o zi’. Corespunzător geologilor, era post-glaciară a început în 8000 î.C. iar cele consemnate în Vendidad sunt clare (când creatorul s-a adresat lui Yima / conducătorul lumii, cu numele derivat din cel pentru gemenii Yama): ‘O Yima, fericita ta lume - cu apele curgând prin câmpurile pline cu ierburi şi cu abundentele zăpezi topite în care se păstrează urmele animalelor - va fi distrusă; de aceea, fă-ţi un cerc mare cu focuri roşii, în care să-ţi aduci oamenii şi animalele’. Pasajul descrie explicit - şi climatic - ruinarea iminentă a unui spaţiu, în termeni la fel cum ar fi făcută şi acum, dacă ar fi de înfăţişat distrugerea mediului Arctic. Desigur că strămoşii acelor oameni existau dinaintea glaciaţiunii; catastrofa care i-a lovit i-a determinat să migreze spre S. Povestea s-a păstrat de-a lungul mileniilor, chiar dacă sensul său primar şi-a pierdut înţelesul complet, cercetările ştiinţifice recente - inclusiv geologice - completând distorsionarea datorată lungului timp scurs de atunci. De pildă în N Indiei, Şatapatha Brahmana (lucrare din Epoca Fierului) scrie că după Potop - cauzat de ‘prâleya’, adică datorită zăpezii / conform învăţatului Pâninî - primul om Manu s-a împreunat cu Ida, de atunci primăvara fiind ştiută ca aparţinându-le. Manu de la Indieni şi Yima de la Iranieni sunt 2 descrieri ale unui personaj implicat în acelaşi fenomen geologic. Inclusiv vechii Europeni s-au referit la Potop, de exemplu pentru Aristotel în lucrarea sa meteorologică acela fiind indiscutabil. Desigur că multe populaţii neolitice erau autohtone în locurile din EurAsia unde au trăit, însă tot aşa de adevărat este că altele au ajuns printre ele din zona Arctică (în N, oamenii au trăit şi între glaciaţiunile anterioare Potopului, cu multe zeci de milenii înainte / maximul ultimei glaciaţiuni a fost în urmă cu 25 de milenii). Conform lucrării mele ‘Orion şi cercetarea vechimii Vedelor’, în mileniul VIII î.C. a început migraţia în EurAsia pentru căutarea unor noi locuri potrivite de trai: au fost peste 2 milenii de explorări pentru aşezare în EurAsia, până în mileniul VI î.C.; atunci a apărut caracterul polar al imnurilor vedice, începând cu mileniul V î.C. fixându-se în ‘Rig Veda’ tradiţia Casei Arctice”. Este de ştiut că “Vendidad” - scriptură “Avesta” de la începutul mileniului I î.C. - a prezentat printre naţiunile de seamă pe cea din S Caspic notată Chakrem / Kakhra, formată din persoane brave şi drepte (“Chakrem” - conform “Imnului Yaşt” 13:89 - semnifica “Roata” iar în context zoroastrian însemna că se opunea demonilor; în Sanscrită “Chakhram” avea înţelesul de “căruţaşul tărâmului” = “conducător”: până atunci, în Vest, Hurianii au fost recunoscuţi ca abili mânuitori de care). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Chakră era termenul sanscrit însemnând ‘roată’ şi desemnând punctele oculte de joncţiune ale canalelor subtile (‘nădi’) prin care - conform fiziologiei hinduse - circulă energia vitală; aceste centre, etajate de-a lungul coloanei vertebrale până în vârful capului, 340


pot fi calificate drept ‘vârtejuri de materie eterică’.” Filozoful Român Vasile Lovinescu a comentat: “Vedele afirmă categoric tradiția habitatului primitiv al hindușilor, nu în țara desemnată astăzi cu numele de India, ci într-un ținut extrem nordic, chiar polar. Informația este cu atât mai prețioasă, cu cât Tradiția hindusă e ieșită din marea Tradiție Primordială a ciclului, de origine nordică. Grecii o numeau ‘hyperboreană’ (‘Suprem Nordică’); Homer a pomenit de ‘Ogygia’ unde erau ‘revoluțiile Soarelui’, expresie enigmatică ce nu ar putea avea altă semnificație decât că acolo Soarele avea o mișcare de rotație în jurul Zenitului, fără să apună niciodată. Cine are date exacte despre Tradiția Primordială și localizarea ei geografică își dă seama că Hyperborea și Atlantida nu se exclud și că ultima era riguros subordonată primei, pentru că Tradiția atlantă a fost o readaptare relativ tardivă a Tradiției hyperboreene”. Cercetătorul Grec Nicholas Kazanas - născut în Insula Chios din Marea Egee - a insistat în 2013 pe evidenta implicare Kurgană / post-diluviană în N Indiei, el reuşind argumentarea că asemănările relatărilor celor mai timpurii texte Sanscrite şi ale celor mai timpurii texte Greceşti nu erau de la influenţele reciproce dintre ele, ci proveneau din aceeaşi sursă comună străveche IndoEuropeană (savantul a scris în 2006 şi despre evidenţa FinoUgră la Indo-Ariani: “Un timp, Indo-Arianii au fost la Marea Caspică, vecini cu Ugro-Finii; există multe cuvinte comune în Sanscrită şi în familia lingvistică Fino-Ugră”). Corespunzător “Dicționarului Indo-European” al lingvistului Julius Pokorny, un vechi termen Indian pentru “alb” a fost “Karka”, provenind din aceeași rădăcină ce a dat și termenul de “zăpadă înghețată” (Sanscrit “Kharjura” ajungând să fie “argint”).

români. Deosebirea constă în faptul că la indieni acela ia sufletele oamenilor iar la români sufletele necuvântătoarelor (de pildă, în Muntenia se spune frecvent - când animalele mor în urma unei molime - că a dat ‘iama’ în ele). Nu este singura legătură posibilă între panteonul vedic şi cel carpatic. Zeul indian al ploii Rudra era invocat de cetele de copii însoţind o ciudată mască fitomorfă - Paparuda, pronunţată uneori Paparudra - în zilele secetoase ale verii iar marele zeu Şiva are o colindă de neconfundat în ziua de Crăciun: ‘Leru-i Doamne, domn din cer / Ce mi-e-n Cer şi pe Pământ? / Mieste o dalbă mănăstire. / Între dalbe mănăstiri / Şade bunul Dumnezeu / Şi cu Maica Precista / Lângă Maica Precista / Şade bătrânul Crăciun / Cu busuiocul în dreapta / Cu cruciuliţa în stânga / Şi-mi judecă pe Siva: / Sivo, leo / Vasilco, leo / Ce-ai băut şi ce-ai mâncat / De mi te-ai îngrăşat? / Sus la munte m-am suit / Jir şi ghindă mi-am mâncat / De-aceea m-am îngrăşat / Mai la vale m-am coborât / Apă rece mi-am băut / Grădinile le-am izbit / Românii că mau văzut’. (Zeul Siva din Panteonul românesc era sacrificat prin substituţie, la solstiţiul de iarnă - capul porcului jertfit la Ignat numindu-se Siva / Sila, prin contopire cu Vasilca / Vasile). Modelul neolitic al morţii şi renaşterii timpului a fost preluat şi continuat de indo-europeni, în Epoca Bronzului şi Epoca Fierului, cu deosebirea că drama n-a mai fost trăită de zeiţă (aşa cum era iniţial), ci de zeul solar, Crăciunul. Specific strămoşilor autohtoni ai românilor, Crăciunul a fost identificat cu zeul iranian Mitra ori cel roman Saturn; peste sărbătorile Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile (la începutul mileniului I î.C., zeul Saturn se celebra la Roma între 7 şi 23 decembrie) iar după apariţia creştinismului, Naşterea lui Iisus. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun; în unele sate bănăţene şi ardelene, ziua de 1 ianuarie - care a preluat nu numai obiceiurile, ci şi denumirea sărbătorii - se numeşte Crăciunul Mic. Determinativul de ‘Moş’ purtat de Crăciun sugerează, asemănător Babei Dochia la Anul Nou Agrar, vârsta zeului care trebuia să moară şi să renască la Anul Nou. Prin unele sate româneşti - ca de pildă cele de la confluenţa Someşurilor - ziua de 28 decembrie încă e ‘îngropatul’ Crăciunului. Feciorii adunaţi la casa ‘jocului’ aleg pe cel care va interpeta rolul mortului: acela este aşezat pe targa funerară - o scară de lemn - şi se acoperă pentru a nu i se vedea faţa; pe ultimul drum, ceata de feciori care alcătuieşte cortegiul funerar cântă ‘morţeşte’, lăutarii cântă ca la înmormântările adevărate, cu ceteraşi, popa slujeşte, cantorul ajută. Textul ritual, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia parodiei de înmormântare: ‘Măi Crăciune, măi Bătrâne / Astăzi te-ngropăm pe tine / Haideţi toţi, cu mic, cu mare / Să ducem Crăciunu-n vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punem butuc / O Crăciune, o Bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi nu mai veni / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun’. La ‘produc’ (denumirea copcii sparte în gheaţă), după ce se luau iertările şi se dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe gheaţă; în acel moment, mortul învie, se ridică în picioare pentru a fi văzut la faţă şi se ia după cei prezenţi pentru a-i lovi cu un săculeţ umplut cu cenuşă. Noul Crăciun, împreună cu ceata de feciori, se întoarce la casa ‘jocului’, unde urmează pomana Crăciunului, o noapte de pomină, cu mâncare şi multă distracţie, cu excese de băutură. Cortegiul funerar devine alai de sărbătoare, cu strigături şi melodii de joc. Ospăţul atingea forme dionisiace, de vreme ce beţia era ceva obişnuit la

Este de ştiut că în vechime, “avatar” era persoana cu puterea de a readuce la viaţă iar dacă semăna cu cineva care nu mai era, atunci personificarea era văzută ca “reîncarnare”; Manu a fost strămoşul omenirii, salvat de Veșnicul Zeu = “Vişnu” din apele Potopului / astfel, atributele separate ale lui Adam şi Noe - redate de Evreii vechi - erau împreunate de hinduşi iar Yam / Yaw era Zeul Apelor în Canaan, fiind notat şi consonantic YW, acolo Dumnezeu apoi ajungând notat YHWH (abrevierea sa prelungindu-se cu “H”): Manu era reducerea onomastică a lui Ra-Manu, prin apariţia sa postdiluviană din mileniul VII î.C. (“Ra-Man” = “Ro-Mân”, adică “omul însoritului Rai”, Manu după Potop simplu însemnând doar “Omu”). Etnologul Român Ion Ghinoiu - profesor universitar - în “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999 a enunţat: “Remarcăm cu surprindere că zeul indian al morţii Yama apare cu aceeaşi denumire şi cu aceeaşi funcţie şi la 341


îngropatul Crăciunului; dacă o persoană se îmbăta în cursul anului, oamenii îi spuneau cu ironie că ‘a îngropat Crăciunul’.” Precesta / Precista - titulatura Maicii = Marii Mame - însemna “Preacinstita” / “Preacurata”. Acelaşi savant a notat în “Dicţionar - mitologie română” din 2013: “Baba Dochia e identificată în Panteonul românesc cu Gaea, marea zeiţă agrară celebrată la începutul lunii martie, care torcea firul Mărţişorului; răpusă din cauza gerului (îngheţată de vie) de Măcinici - în ziua de 9, o reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni - se transforma în stană de piatră, local având denumirea ca om de piatră (substanţa primordială a vieţii pe Terra), cu identificarea de către localnici în mai multe masive carpatice. Decesul ei însemna naşterea pruncului Dochia. La solstiţiul de vară devenea Drăgaică / zeiţă-fecioară iar la echinocţiul de toamnă Maica Precesta / zeiţă-mumă; spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, Baba Dochia - zeiţă la vârsta senectuţii - trebuia să moară şi să renască împreună cu timpul: aşadar, Dochia uzurpa metamorfozele calendaristice ale Marii Zeiţe neolitice”. (Academicianul Român George Coşbuc în “Elementele literaturii poporale” a afirmat că legenda Dochiei - Mama Omenirii / Zeiţa Fertilităţii - este una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii).

dar foarte corect de acțiune fiind deosebit de stimați în Vechea Lume). Poetul naţional al Iranului Hakim Firdousi 935-1025 din Tus (lângă Afgani-stan şi Turkmeni-stan) în “Şah-name” / “Povestea şahilor” - parte a istoriei zoroastre - a scris: “În munţi, în urmă cu 10 milenii, au existat oamenii care apoi au devenit Ariani; primul lor conducător a fost Gaio-mer / Kaiomers, care a dat legi. Pe atunci, oamenii trăiau din vânătoare şi din cules; nu ştiau să cultive dar aveau turme de animale cu care se mutau dintr-un loc în altul, îmbrăcaţi în pieile lor. Gaio-mer / Kaiomers a fost o persoană foarte inteligentă. Hărţuit de triburi geloase pe prosperitatea oamenilor săi, în lupta pe care a pregătit-o împreună cu nepotul lui, i-a învins, apoi acela urmându-i la domnie, dinastia instaurată conducând pentru timp foarte lung”. Tradiţia Armeană a reţinut că “Gaio-mer” = “Regele Terrei” era originar din Mesopotamia de Sus şi că era fiul lui Eno / Enoh iar în manuscrisele musulmane a rămas menţionat că regele Gaio-mer / Kaiomers a cunoscut adevărul din cărţile lui “Id-rîs” / Idrîs, adică ale lui Hermes / Enoh; în mitologia Armeano-Caucaziană - studiată şi de Dr. Joseph Karst, profesor la Universitatea din Strasbourg - Enoh era identificat cu geniul Karapet, numele provenindu-i de la cuvântul Georgian pentru “poartă”, căci era “Stăpânul Porţii”, cu sensul general de “mesager”. Magul Gargo-“Sfântul” = Zoroastru, fiul Zeului Mazda / “Maz-da”, era din Valea Oksos / Oxus (actualul Afgani-stan), din răsăritul Daxiei / Bactriei de la poalele Pamirului - azi Ai Khanoum / Kohna Qala 37,10 lat. N, 69,23 long. E, ştiut ca “Oraşul Lunii” străjuind vadul Fluviului, zona fiind foarte bogată în aur, lazurit şi rubine; se poate observa apropierea onomastică dintre “Maz-da” pentru divinul tată al Magului Zoroastru (după cum a scris filozoful Platon) şi “Masa” pentru “Luna Sacră”: în vechiul spaţiu Iranian, Zeul Lunii era Mah (la vechii Egipteni se numea Iah, corelându-se astfel și apariția ulterioară la vechii Evrei a denumirii “Yah-ve” / Yahve pentru zeul suprem). În secolul VI, istoricul bizantin Agathias - din portul Myrina 38,50 lat. N, 26,59 long. E de pe coasta V Anatoliană / Aeolia, între Pergam şi Izmir - a reluat ideea că Magul Zoroastru a fost fiul Zeului Ahura Mazdă (echivalat cu Grecul Zeus); fratele geamăn al bunului Ahura Mazdă era Ahriman Mainyu (întruchiparea răului): ambii erau fiii lui Zurvan = “Timpul” (Crăciun la Români). Zeul Zurvan creatorul întunericului și luminii - avea ca emblemă 2 Svastici înlănțuite, una reprezentând binele, cealaltă reprezentând răul.

Mitologia Iraniană a precizat că au fost 12 milenii de luptă până la victoria binelui, perioadă corespunzând exact duratei - măsurată ştiinţific - dintre dispariţia Neandertal şi dispariţia Cro-Magnon (ambele eliminări datorându-se lui Homo Sapiens, prin Titanomahie şi Gigantomahie); după ce Neandertal n-a mai fost, ivindu-se ceremonios Marea Mamă Ghirghe, ea a avut cu Timpul / Zurwăn 2 gemeni antagonici: “luminosul” Mazda / Ormuzd asociat cu binele şi “întunecatul” Mainyu / Ahriman asociat cu răul. Codicele “Avesta” - atribuit Sfântului Gargo = Magului Zoroastru / prima religie monoteistă din lume - a anunţat lunga durată a conflictului dintre cei 2 flăcăi, ce s-a încheiat prin apariţia omului primordial, de o netă structură arhetipală: Yima / Homo Sapiens cel mai recent; atunci - după victoria şi asupra Cro-Magnon - a fost întemeiat Imperiul Atlant, ca expresia stăpânirii de către singura specie umană, cuceritoarea universului celeilalte specii umane rămasă din preistorie. În religia zoroastră, Magii au fost preoţii Cultului Soarelui care practicau şi medicina (de la ei rămânând în Română inclusiv verbul “a amăgi” = “a ispiti”); termenul de “medici” a provenit de la ei, de la oamenii Mediei, care practicau medicina mai mult decât ca vraci - ei fiind Magi / Mezi cunoscând cel mai competent știința lecuirii, din moșistrămoși, recunoscuți ca mari gânditori (renumiți atât ca meditând îndelung mereu pentru a lua corect măsuri, cât și ca măsurând mereu corect apoi, pentru modul lor chiar modest

Soarele şi Mitra 342


În acelaşi areal - populat de urmaşii străvechilor Gherghi - era iubit Zeul Soare şi Hermes, Magul Zoroastru fiind numit de Platon ca fiul lui Mazda (“Maz-da” = partenerul divinei Luni / Selenei Masa, un alt fiu al Zeului Mazda considerându-se şi Mitra = “Soarele nebiruit”) iar pentru Plutarh, Zartoșt / Zoroastru era Magul fondator al întregului sistem de ştiinţe practicat de Magi: e de ştiut că Bactria / “Vactria” a fost vatra strămoşească a iubitorilor focului iar din termenul local “atharvan” pentru “preotul focului” a provenit “vatră” (de unde a rezultat Bactria denumire echivalentă a regiunii Daxia - acolo apărând şi vechea metropolă “Zari-aspa” = Balkh 36,45 lat. N, 66,54 long. E din Nordul Afgan ştiută ca “Mama Oraşelor”, având citadela de 11 kmp, unde era Poarta Şambalei, anume spre “centrul guvernării lumii”, zicându-i-se Şamis-Balkh / “Şa” = Apă dar și Soare, “mis” = “moş”, Balkh = “înălţat”, maestrul sufi Idries Shah 1924-1996, născut în India din nobili Afgani, speculând că denumirea ŞamBalei provenea astfel, de la “Sanctuarul Soarelui”, acolo fiind venerată Zeița Anahita și ştiindu-se că s-a lansat dar a și murit Sf. Mag Gargo = “Zartoșt” / Zoroastru, căci a fost principalul său loc de propagandă); Sanctuarul Soarelui = “Șam-Bala” - după cum a documentat academicianul Ferdynand Ossendowski 1876-1945 era știut ca Agharti / “A-Gharti” (echivalentul Grec avându-l în Tartar). De la Valkh / Balkh a apărut denumirea pentru Paktra / Bactria, a cărei capitală a fost acel mare oraș (cu care apoi a rivalizat Babilonul); măreţul oraş Balkh - numit de către Armeni “Bahl” dar zis și Kuş, de pe străvechiul drum al lazuritului comercializat din Epoca Pietrei - şi-a atins apogeul atunci când în extremitatea Vestică a Anatoliei a apărut portul Troiei de veghe la Strâmtoarea Dardanele (adică în mileniul III î.C., căci acolo - în stăpânirea Regatului Troadei funcţiona foarte importantul vad comercial cu Peninsula Balkanică). În 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris “Prin vadul lingvistic: etimologia lui ‘a merge’ în sfârşit explicată” (cu observaţia despre perspectiva acvatică, anume că în dispăruta Latină era încă păstrat sensul primar al legării mersului de traversările vadurilor, ceea ce însă nu s-a mai conservat în Română): “Verbul ‘a merge’ a constituit întotdeauna o enigmă pentru romanişti. Din punct de vedere formal, verbul - cu întreaga sa conjugare modernă românească - corespunde perfect latinescului ‘mergo’, ‘mergere’... care însemna însă ‘a se s/cufunda’. Nu există nici un dubiu aici iar verbul latinesc şi toate derivatele lui nu au avut niciodată alt sens: de la ‘immergo’, ‘immersio’ până la ‘emergo’ şi ‘submergo’, totul are de-a face cu intratul în apă. Flexiunea română corespunde celei latineşti în toate chestiunile de detaliu: de la perfectul (ego) ‘mersi’, care corespunde românescului (eu) ‘mersei’, până la participii şi la supinul ‘mersum’, care corespund ‘mersului’ românesc; în latină însă, ‘mersul’ românesc era întotdeauna o ‘im/mersiune’. Din punct de vedere al mecanismului evoluţiei limbilor românice - aşadar - nu există nici o îndoială: avem de-a face cu acelaşi verb... numai că e imposibil de conciliat sensul latinesc al verbului cu cel românesc. E drept, verbul latin ‘mergo’, ‘mergere’ a mai avut şi sensul figurat al unei dispariţii, precum în ‘caelum mergens sidera’ - ‘stelele care dispar în cer’ - numai că pista e înşelătoare, pentru că şi acolo avem o imagine de dispariţie ca în apă... stelele erau înghiţite de negrul cerului, ele plonjau în eter. Nici aşa nu putem ajunge la sensul banal românesc al deplasării: ‘a merge’. Au fost lingvişti exaltaţi care au văzut aici o dovadă a faptului că

românii ar fi trăit refugiaţi în vârf de munte etern ceţos: un călător care coboară spre vale... dispare treptat în ceaţa văii, în care se scufundă, din punctul de vedere al privitorului rămas pe pisc, ca şi cum ar intra în apă. După ce s-a stins hohotul de râs, putem aborda problema într-un mod cât se poate de simplu. Desigur, explicaţia pe care o voi da nu constituie o dovadă. E mai degrabă o remarcă de ordin cultural decât o ‘demonstraţie’. Chiar şi în latină, verbul care desemna deplasarea - ‘vado’ - însemna de fapt ‘a traversa o apă’! Atât prezentul latin al verbului neregulat ‘andare’ / ‘vado’, cât şi grecescul ‘baino’ = ‘a merge’, însemna etimologic ‘a traversa apa prin vad’. ‘Vado’ în latină venea de la ‘vadum’ = ‘vad’ / ‘punct de trecere al apei’ (şi la fel grecescul ‘baino’). ‘Vado’ de la ‘vadum’, traversarea apei... prin ‘vad’ (!) a fost persoana I a verbului în latină şi aşa a rămas până în italiana de astăzi. În română, ‘vado’ a dispărut, rămânând sub o formă atrofiată doar în expresia ‘mai va’ iar verbul a fost înlocuit cu cel care avea sensul imediat apropiat: ‘mergo’, ‘mergere’, tot ‘a intra în apă’... a trece prin ‘vad’ (acesta din urmă rămânând intact ca substantiv = ‘vadul apei’). ‘Vado’ = ‘mergo’... tot o traversare de apă, dar prin vad!”

Metropola Afgană Balkh / Valkh Sfântul Mag Gargo = Zarto-șt / Zoroastru - care a râs la naştere, uimind lumea - aparţinea unei familii de războinici de la poalele Pamirului (în secolul V î.C. Lydianul Xanthus, în secolul IV î.C. Eudoxus din Knidos, apoi Hermodoros, Plutarh, ş.a., au afirmat că deja în timpurile lor Zarto-șt / Zoro-astru era considerat ca vechi de 6 milenii, adică de la mijlocul mileniului VII î.C. / imediat după Potop); el a creat 343


Imnurile Găthă, răspândite dinspre răsăritul de unde era, condamnând sacrificiile sângeroase şi a făcut din focul sacru simbolul credinţei sale (în mileniul I, a fost religia oficială a Imperiului Săsanilor - promulgată de Marele Preot Ghirgîr / Kartîr în dauna maniheismului, cumpăna dintre bine şi rău fiind ţinută de Mitra - ultimii adepţi rămânând Guebrii): ca zeu venerat de veghetorii vadurilor, Mitra era gardian al apelor iar împreună cu tatăl Mazda şi cu Burz - suprema divinitate Indo-Iraniană a apelor înfăţişat de hinduşi ca “VarUna” / Varuna iar de vechii Greci ca Uran / Zeul Cerului şi de “Rig Veda” ca zeul suprem al creaţiei numit “Apam Napăt” de la compusul dintre “Apă” cu “Nepot” - era alcătuită triada (respectiv Sf. Treime) “Ahura” = “Asura”. În “Teogonia Indiană”, savanta Sukumari Bhattacharji 1921-2014 a enunțat: “Secretul puterii supranaturale a Zeului Varuna era Măyă (așa a notat literatura timpurie vedică); lui i se zicea Măyin și Asura (‘Asu’ era sufletul, utilizat de ‘Rig Veda’ 10:15 în legătură cu ‘pitarah’ = ‘strămoșii’). Varuna - căruia i se zicea Asura - avea puterea numită Măyă: el astfel uda pământul, prin ploaia ce o putea declanșa; demonii Asura șiau pierdut puterea lor Măyă din cauza Zeului Varuna. La început, Măyă a însemnat ‘puterea extraordinară a înțelepciunii’ dar ulterior a rămas doar cu sensul de ‘iluzie’ / ‘magie’.” Așadar, din Afgani-stanul Nordic (zona dintre Pamir și Altai) s-a difuzat post-diluvian zoroastrismul = primul monoteism din lume, răspândit de către profetul sfânt “Gargo-șt” / Sf. Mag “Zarto-șt”, născut în “Orașul Lunii” / Kohna Qala - de la un mare vad al Fluviului Oksos - și mort în metropola Vahl / Balkh de lângă delta unui afluent Vestic al acelei mari ape curgătoare (cu izvorul în Lacul Ghalcha / Zorkul din Pamirul “Mare”, care pe atunci se vărsa în Marea Caspică).

Ştiut ca parte a “Caucazului Indian”, Pamir / “Pamir” - termenul pentru cei mai înalţi munţi după Himalaia literalmente însemna “sacrul mir” (căci “pa” = “sacru” iar prin “mir” nu se numea doar unsoarea sfinţită din mijlocul frunţii, ci se înţelegea şi “trăznet”, “a lua mirul” cuiva însemnând a-l omorî iar “a trage la mir” = “a lovi în frunte”): oriental, pe frunte - între ochi - era marcat “al treilea ochi”, “mirenii” fiind cei însemnaţi astfel, drept credincioşii în sacra treime, însă neaparţinând clerului (dar urmându-i crezul, mai ales în marea vechime, când totul era religios); oriental, Meru era Muntele Sacru unde a fost mariajul pământenei Mame patronând luna Ma - cu cerescul Ra (semi/luna şi soarele fiind simbolurile puternice ale divinului pentru timp îndelungat şi cu o uriaşă răspândire, foarte des figurate împreună), la S de Pa-Mir / adică de “Sf. Mir”, rolul Meru de Munte Sacru fiind preluat de Tibetanul Kailaş / Muntele Fericirii din Himalaia. În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Ritualul mirungerii este foarte vechi la români, după cum ne confirmă dovezile din religia vedică și cele dăruite din propria zestre a vocabularului nostru. Mărturia este dată și de denumirea românească a unei anumite plante, ‘miruța’, plantă cu flori purpurii / violete (‘Anchysa officinalis’). Dacă mirul e un untdelemn - cum avem în ritualul creștin - de ce oare i-au zis strămoșii noștri plantei acesteia ‘mir-uța’, un diminutiv de la ‘mir’? Pentru că mirul era nu o ungere în religia noastră străbună, precreștină, ci era un punct roșu; de aici asemuirea florilor plantei cu culoarea mirului a condus la atribuirea numelui ei, ca un diminutiv de la mir. Înțelepciunea românilor ce au zămislit aceste cuvinte ne ajută azi să pricepem ce înseamnă ele, cine le-a născocit, în ce perioadă, ce semnificau și ce concluzii putem trage despre vechea noastră religie. Așadar, numele ‘mireasă’ e intim legat de alte cuvinte românești care-i lămuresc proveniența, de ritualul punerii ‘mirului’ pe frunte, corelat cu denumirile plantei

“Oraşul Lunii” de pe Oksos, la poalele Pamirului 344


‘miruța’ cu flori purpurii și plantei ‘mireasa’, având culori roșii. Etimologia cuvântului ‘mireasă’ este aceea de cuvânt românesc străvechi. Fiind un termen religios, ‘mireasa’ face parte azi din vocabularul esențial al slujbei creștine în celebrarea tainei cununiei, continuând fără întrerupere un ritual multimilenar. Termenii de logodnică, mireasă, nevastă nu pot fi analizați despărțit. Nevasta e o consecință a faptului că tânăra a fost mireasă și a trecut prin ritualul cununiei: întâi apare numele de mireasă, apoi cel de nevastă (mireasa era statutul ei în ziua ceremoniei sacre, religioase, când preotul aplica mirul sfânt pe fruntea celor 2 tineri și care precedă creștinismul cu milenii). Instituția întemeierii familiei consfințită prin punerea mirului data la noi dinainte de roirea spre India a neamurilor din spațiul Carpatic; punerea mirului roșu - posibil și mirungerea - sunt mai vechi decât practicile creștine cu milenii, dovadă prezența unor ritualuri similare în derivatele indice ale vechii religii vedice din Carpați”. Postdiluvian, Mehr / Mitra, ca Zeul Luminii, a fost slăvit mai ales spre apus - începând cu Valea Oksos - de adepţii Magului Gargo / Zoroastru din Oraşul Lunii iar arealul de unde a pornit acel prim monoteism în lume pe atunci era populat de Gherghi, care (datorită activităţii solare intense din timpul ultimei glaciaţiuni) erau cei apăruţi acolo prin ultima mutaţie genetică, cea moştenită până în prezent.

Omenirea a personificat în mituri nu actele civilizatoare în sine: formarea miturilor despre arhetipurile eroilor civilizatori a fost un proces spiritual - adesea îndelungat - de sincretism iar detaliile portretelor dinamice ale eroilor arhetipali s-au selecţionat după ce se colectaseră prin aglomerare de informaţii şi se îngroşaseră până la trăsăturile ideale; cazurile de zeificare ale unor personaje istorice identificate au fost rare (şi atunci operaţia n-a aparţinut direct mitologiei, ci teologiei).

Bazinul Oksos în prezent Înţelesul originar al arhetipurilor - de modele primitive sau de imagini arhaice din tezaurul comun al omenirii - lasă loc ideii că toate ar fi copiile unor modele arhetipale cereşti, însă mai există o categorie mitologică, a aşa-numiţilor eroi-civilizatori, consideraţi semizei: ei au fost de fapt eroii arhetipali, primii învăţători ai grupurilor umane, primii descoperitori ai elementelor civilizaţiei (navigaţia, focul, construcţiile, arcul, agricultura, roata, medicina, scrisul, etc.), primii organizatori ai triburilor, primii codificatori ai principiilor juridice şi morale, primii sacerdoţi şi profeţi. Oamenii arhetipali adesea au produs acte de eroi civilizatori: de exemplu, Adam a dat nume plantelor, animalelor şi lucrurilor, descoperind împreună cu Eva, îmbrăcămintea (la început, femeile îşi acopereau coapsele cu un sac doar când aveau ciclu sau când ţineau doliu). Când marile descoperiri au căpătat răsunet mitic în întreaga arie de emancipare a omenirii - ca de pildă agricultura - eroii civilizatori (uneori chiar în grupuri ierarhizate) erau veneraţi de urmaşi.

Aspecte din Oraşul Lunii de la Fluviul Oksos În “Avesta” e notat despre timpurile când cadavrele oamenilor erau lăsate să fie ciugulite de păsări: “Eu, care sunt Mazda, am creat universul acolo unde nu fusese nimic. Potrivnic acestei lumi care este numai viaţă, Mainyu a dat naştere alteia, care este numai moarte şi unde nu sunt decât 2 luni de vară iar iarna e lungă şi ţine 10 luni, răcind într-atâta pământul, încât până şi lunile verii sunt îngheţate şi frigul este începutul tuturor relelor. Apoi, eu am făurit un lăcaş numindu-l Ghaon, care era locul cel mai încântător de pe 345


pământ; acela era semănat cu trandafiri şi acolo se năşteau păsările cu pene de rubin. Atunci Mainyu a făcut insectele care vatămă plantele şi animalele. Apoi, eu Mazda, am întemeiat Muru - oraşul cel sacru şi minunat - iar Mainyu a strecurat într-însul vorbele răutăcioase şi minciuna. După aceea, eu Mazda, am creat fermecătorul Bakhdi - înconjurat de păşuni grase - dar Mainyu a trimis acolo fiare lacome, ce înfulecau vitele folositoare pentru oameni. Apoi am zidit Nişa - oraşul rugăciunii - iar Mainyu a strecurat în el îndoiala care roade credinţa. Eu Mazda, am zidit oraşul Haroju - cel cu palate bogate - iar Mainyu a zămislit acolo trândăvia şi curând oraşul a căzut în ticăloşie. Astfel, fiecare dintre minunile pe care le-am dăruit oamenilor - întru fericirea lor a cunoscut împotrivire din partea lui Mainyu, prin darurile lui nenorocite; din pricina lui pământul a fost spurcat de pornirile cele rele, el a statornicit datina tâlhărească de a-i îngropa pe morţi în pământ sau de a-i arde pe ruguri, precum şi toate celelalte rele care întristează neamul omenesc. Eu care sunt Mazda, celui dintâi dintre muritori i-am rostit cuvântul meu, descoperindu-i legea: ‘O, tu frumosule Yima, vino la mine ca învăţat întru credinţa mea, să-i fii răspânditor!’ Dar el a răspuns că nu era vrednic, căci n-avea ştiinţa de a fi crainicul legii. Eu care sunt Mazda, astfel i-am grăit: ‘Dacă, aşadar, nu vii nici preot, nici crainic legii mele să-i fii, vai, toate aceste făpturi pământeşti ale mele ocroteşte-le tu, o Yima, şi să le creşti, înlocuindu-mă ca paznic al făpturilor pământului, vino să le fii ocrotitor!’ Şi atunci preafrumosul Yima mi-a răspuns: ‘Voi face să propăşească făpturile tale pământeşti, aceste făpturi ale pământului eu le voi face să crească. Te voi ajuta fiind paznicul şi ocrotitorul acestor făpturi ale tale’. Eu care sunt Mazda, i-am rânduit atunci o oaste şi un plug cu totul de aur. Şi Yima a dobândit în mâinile sale puterea regească. Iar între timp, Yima domnind, s-au scurs astfel 3 secole până când tot pământul larg s-a umplut de cirezi, de cântece, de oameni, de păsări şi de roşii focuri arzând. Mazda s-a întors către Yima: ‘O preafrumosule Yima, iată un prăpăd de geruri este gata să vină în lumea pământească şi furtună de zăpadă se va prăbuşi de la început peste munţii care sunt mai înalţi şi în jos, spre văi. Atunci Yima, va pieri a treia parte din cirezile acestui pământ şi tot ce se află în locuri mai primejdioase şi care sunt în piscuri de munţi şi cei ce umblă prin văgăunile văilor. Peste lumea de trupuri căde-vor ierni ce vor aduce frigul ucigător şi vor lăsa să cadă zăpezile geroase. Tot ce este vietate în ţinuturile pustii sau pe munţi va fugi să se ascundă în adăposturi subpământene. Mai înainte de venirea iernii, ierburi şi plante vor fi pretutindeni dar după iarnă se va socoti minunat locul unde se va ivi măcar o urmă de picior de oaie. Vei face loc înzidit în Var. Îl vei face lung cât o fugă de cal pe fiecare din cele 4 laturi ale sale; şi înăuntru vei aduna laolaltă din cirezile de vite de fiece soi, şi din oameni, şi din păsări. Vei strânge sămânţă de focuri ce ard cu culoare roşcată. Apa o aduci pe o cale lungă şi să mai ai grijă de păsările dinăuntru, îndestulându-le cu grăunţe coapte şi grâul bălan să nu lipsească ori să se împuţineze cu mâncarea făcută. Apoi vei înălţa clădiri cu coloane, cu săli şi cu încăperi retrase. Şi să mai aduni acolo pe toate femeile şi pe toţi bărbaţii cu obârşia cea mai frumoasă, pe cei mai frumoşi dintre ei, pe cei mai puternici; şi să culegi cât mai multe seminţe de arbori dintre cei mai aleşi, dintre cei mai înmiresmaţi ce se află pe pământul acesta. Chiar acum să aduci câte o pereche fără cusur din oricare neam, ca să-şi facă locuinţă - şi acestea împreună cu tine, Yima - în locul înzidit.

Să nu fie niciodată acolo chipuri cocoşate, nici sluţenie, o Yima, nici gângăveală, nici ticăloasă pierzanie, nici vreo fiinţă măruntă sau pocită, nici cu dinţii prea lungi şi cu nici unul din multele semne nefericite pe care le adaugă Mainyu celor ce trăiesc pe pământ. Cu un bold de aur să-i călăuzeşti într-acolo pe toţi, Yima - în locul cel înzidit - şi zidurile să ocolească totul de jur împrejur’. În clipa aceea Yima a chibzuit, întrebând: ‘În ce chip voi putea să fac acest loc înzidit despre care mi-ai spus, Mazda?’ Atunci Mazda i-a răspuns lui Yima: ‘O Yima, preafrumosule fiu, iată pământul acesta cu călcâiele tale călcându-l, îl vei frământa în acelaşi chip şi cu mâinile tale, mânuindu-l întocmai aşa cum obişnuiesc oamenii să frământe lutul umed’. Isprăvind de făcut ceea ce Mazda îi poruncise, Mazda îi mai spuse lui Yima: ‘Luminile care lumina-vor acest Var vor fi lumini meşteşugite, fiindcă nevăzută va fi lumina soarelui, a lunii şi a stelelor. Iar după fiecare răstimp de 4 decenii, fiece pereche de oameni va naşte altă pereche şi tot astfel fiecare din toate celelalte soiuri de vieţuitoare. Iar pasărea sfântă va aduce acolo legea’.” După cum a observat în 2004 şi Norvegianul Oktor Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard, corespunzător mitului zoroastru de întemeiere a tărâmului Iranian redat de “Videvdad” 1:11 - adică de codul ecleziastic “Avesta” - homosexualitatea masculină a apărut întâi în lume din influenţa demonică pentru a îmbolnăvi Hyrkanii / Gherganii din S Caspic (care formau cea mai sănătoasă creaţie a Zeului Mazda). Este de ştiut că Zeului Mazda în Asia Centrală i se zicea Gorăn / “Gor-Ăn” = “Cerescul An”, tărâmul unde era puternică ştiinţa despre el numindu-se Khura-san (iar în Vechea Europă, a existat “Khar-On” / Kharon, luntraşul spre “Cealaltă Lume”, patronul gladiatorilor); refugiul avestic “Var” a rămas ştiut ca “loc înzidit” (în asemenea conexiune “var” fiind rădăcina pentru “oraş” iar “orăşenii” = “varahii” / “valahii” - adică genericul străinilor pentru Români, rocada “var” / “val” mulându-se din cauza clasicei înlocuiri “R” cu “L” inclusiv în onomastica orăşenilor stră-Români de pe malurile râurilor, ei de altfel având primele oraşe din Europa - mult ulterior de exemplu şi la Unguri “oraşul” numindu-se “var”: de pildă, în Maghiară Timişoara = “Temes-var” / după cum a observat în 2014 lingvistul Boris Hlebec de la Universitatea din Belgrad, particula “var” / “bar” ajungând valabilă şi în Timoc pentru cele mai timpurii prelucrări ale cuprului). Valahii în Europa au fost nu doar realizatorii valurilor de pământ, ci şi orăşenii care au zidit în mediul urban (unde şi-au şi văruit lucrările, albeaţa lor apropiindu-le astfel cumva de strălucirea mult apreciată a divinităţilor): cronologic, se poate lesne observa că iniţial Valahii au fost cei din văi iubind valurile, stabiliţi apoi pe maluri în aşezări tot mai mari (rotacizarea reliefând relaţia “var”-“val”). În asemenea context, merită o remarcă şi proto Indo-Europeanul “vihros” pentru “bărbat” - legat de străvechiul “vânător” / “erou” - ce a dus la “vârtos” dar şi la “virtute” (forţa castă), “viril”, etc., calităţi tipice şi străvechilor Ghergani; pe de altă parte, în Latină “vir” = “om” / “bărbat” iar “virago” în Latină era “femeie” / “Amazoană”: sensul de luptă era la fel atât Sanscrit / Iranian ca “vîra”, cât și Tocarian ca “wir” sau Got ca “wair” - Kurzii folosesc “miro” iar Galezii “gwr” / care înseamnă și “soț” - vechile așezări “var” devenind în caz de război taberele întărite ale războinicilor (actualul termen Englez “war” pentru “război” fiind sugestiv). 346


oceanele. De aceea - fiind atâtea argumente / de ordin geografic, istoric, onomastic, mitic, genetic, etc. - n-are nici un rost “forţarea” în sensul de a face Imperiul Atlant o civilizaţie acvatică a Oceanului Atlantic, trebuind acceptat că era de fapt Civilizaţia “Oceanică” a Fluviului Okean / “Oceanus”: o civilizaţie a celor care trăiau pe uscatul umed în timpul topirii gheţurilor ultimei glaciaţiuni - nu o civilizaţie marină. La sfârşitul mileniului II î.C., preotul Fenician Sanchoniathon - care a scris după însemnele de pe coloanele celui mai vechi templu din Byblos / Liban, numele Byblos = Vyvlos fiind de la “Vyv-Ros” adică “Viul Ra” - a anunţat că vechiul Egipt a fost dat de Cronos / Gargaros în stăpânirea lui Thoth / conducătorul Cabirilor şi a indicat ca strămoşii a 4 naţiuni importante străvechi pe 4 fii (Atlas şi Autochton cu gemenii lor) dintre cei 10 fii ai lui Poseidon, stăpâni în Imperiul Atlant, nominalizaţi în mileniul următor de Platon, afirmaţii ce conectau Fenicienii atât cu Atlantida, cât şi cu vechiul Egipt; în 1882, congresmenul American Ignatius Donnelly a enunţat că “Fenicienii şi-au extins aria de dominaţie peste vechea extindere a celor din Imperiul Atlant, de la ţărmurile Mării Negre, în Marea Mediterană, până la coasta Vestică a Africii (zonă unde Strabon a estimat că aveau 300 de localităţi). Preotul Sanchoniathon pretindea că învăţăturile vechilor Egipteni, vechilor Eleni şi vechilor Evrei derivau din cele ale Fenicienilor (urmaşi atât ai celor din Imperiul Atlant, cât şi al unora din Golful Persic)”.

Dacă în Epoca Pietrei civilizaţiile au fost Fluviale (ca pre-diluvian cea a Imperiului Atlant având Fluviul Oceanus sau cea a Cornului Abundenţei bazată pe Bazinele Fluviilor Mesopotamiei şi Bazinul Nilului inferior ori postdiluvian ca aceea din Bazinul Ghargar în N Indiei / Bhărat sau aceea a Vechii Civilizaţii Europene în Bazinul Dunării inferioare / Banat, etc.), apoi - după Epoca Pietrei civilizaţiile au fost şi maritime, ca de exemplu cea a Troiei Ghergarilor / Gherghiţilor în Epoca Bronzului sau cea a Feniciei Ghergaşilor în Epoca Fierului, ş.a.: încă o confirmare - de tip istoric, generală - a parcursului de la apa dulce la apa sărată. De exemplu, argila / lutul folosit la început în creaţia umană era un material tipic Culturii Fluviale. Simetria tipologică a civilizaţiilor - întâi Fluviale, apoi maritime - n-a fost perturbată de pre-diluviana Atlantida ca maritimă (chipurile existentă în Oceanul Atlantic), căci ea a fost Fluvială; Imperiul Borean / Atlant - cu uscat de dimensiune continentală, dispărut datorită diluviului - nu era în actualul Ocean Atlantic (geologii categoric au infirmat posibilitatea existenţei vreunui aşa uscat în Oceanul Atlantic, ce n-a avut şi n-are decât Insule mult mai mici în suprafeţele lor): cei 10 regi care stăpâneau uscatul Imperiului Atlant nu domneau maritim, ci Fluvial (apele din Imperiul Atlant nu erau stătătoare şi sărate, ci erau curgătoare şi dulci). Civilizaţional, ordinea cronologică a fost Fluvială-maritimă-oceanică: “Okean” explicit a fost cunoscut de vechea lume ca Fluviu, curgător şi dulce, ceea ce face Fluvială Civilizaţia Atlantă, geografic marcată de vechile defilee Gherg şi Gherghel (pe lângă descendenţele Ghergane ale stăpânilor), cu ieşire la marea cea mai mare din lume - Marea Mediterană - prin Strâmtoarea Garganele / Dardanele; civilizaţiile ce au succedat-o (ca Vechea Civilizaţie Europeană centrată pe Dunăre / “Râul Rheii”, al Titanei Ghergane cu care Oceanus era frate - unde a rămas cea mai mare concentraţie nominală Gherga din lume - şi cea din Bazinul Ghargar din N Indiei, a Fluviului cu debitul cel mai mare din lumea timpului său din cauza topirii gheţurilor Himalaiei) au fost şi ele categoric Fluviale. Iată 3 Civilizaţii Fluviale ale vremurilor (una prediluviană şi diluviană / a Atlantidei, împreună cu două postdiluviene / succesoare ale sale în EurAsia, respectiv în Bazinele Dunării şi Ghargar) având prezenţa confirmată Gherga, realizările penetrând apoi și alte părți ale lumii; abia ieşirea din Epoca Pietrei a adus civilizaţiile maritime iar apoi pe cele oceanice, a imperiilor ce într-adevăr au stăpânit

Rutele Feniciei / Cartaginei (Karkhedon) Conform mitologiei Canaanite, zeii nu locuiau în altă parte - dintre toate direcţiile cardinale - decât în Nord. Apoi, vechii Evrei stabiliţi în Canaan, relatând Potopul în Biblie, au indicat locul salvării patriarhului Noe - din cele 4 puncte cardinale faţă de ei - nu altundeva decât la N de Canaan, pe vulcanii Ararat din Turcia actuală / cu poziţia între Marea Neagră şi Marea Mediterană (“Facerea” 8): “3. După 150 de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua 27 a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”; pentru “Pământ” se foloseau în Aramaică “Aratha”, “Erd” în Kurdă, “Eretz” în Ebraică, “Airtha” în Gotă, “Erda” în Germana veche, “Jord” în Daneză, etc. (iar “Ar-Arat” / Ararat a fost notat ca Bariş / 347


“Ba-riş” în secolul I de istoricul Evreu Iosif Flaviu, ceea ce în traducere însemna literalmente “Sufletul înţelept”). Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach - în “Miturile esenţiale” - a enunţat: “se poate presupune că mitul mesopotamian şi cel biblic nu s-au influenţat, ci ambele ar fi variantele folclorice ale unei naraţiuni arhaice comune”. Raiul Atlant (din SE Europei) a încercat apoi să fie reprodus prin Grădina Edenului (din V Asiei), cei ajunşi în N Africii neavând acelaşi succes paradisiac, datorită uscării Saharei; pentru ceea ce în Română s-a perpetuat ca “Rai”, vechii Egipteni aveau denumirea de “Aaru” / “Iaru”, înţelegând aşa îndeosebi un idealist şes cu stuf, plin de Insule cu papură, ca “Lumea lui Osiris”: plasarea sa nu era spre Vest, unde - după arida Sahară - se află Oceanul Atlantic, ci era în Est, spre răsăritul de unde apărea în fiecare zori Soarele, ca tărâm etern bun pentru pescuit şi vânatoare, plin de sufletele persoanelor dispărute / uşoare ca penele, trecute spre Lumea “Cealaltă” prin balanţa operată de soţii Maat şi Thot = “Her-mes” (în E, Mesopotamia - cu cele 2 Fluvii - corespundea Egipteanului Rai, la fel ca Delta Dunării, din N, de altfel pe uscat ruta dintre Nordica Deltă a Dunării şi Sudicul Egipt fiind numai prin E). Este de observat că în timpul Potopului erau 4 ape de referinţă pentru Gherga sub nivelul oceanului planetar: 2 în Cornul Abundenţei, pe Valea Iordanului (Marea Moartă şi Lacul Galileii) şi 2 în Imperiul Atlant / E Europei (Marea Ghergană / Caspică şi Lacul Pont / Sarmat); din cele 4, acum 3 au rămas sub nivelul oceanului planetar, căci una a dispărut, prin deschiderea Strâmtorii Bosforului - la început numită Strâmtoarea Gherghel - respectiv prin umplerea fostului Lac Pont / Sarmat, formându-se actualele Mări Neagră şi Azov / Karga, evenimentul geologic datorându-se Potopului şi rămânând fixat ca atare în memoria colectivă, atât istorică, cât şi religioasă. Gherga a fost în miezul civilizaţional şi înaintea Potopului; ultimele civilizaţii pre-diluviene - ale “Timpului de Aur” - au fost ale Cornului Abundenţei şi Imperiului Atlant, cu puternice urmări Ghergane în Cultura Mării Negre (şi în jur) inclusiv după Potop.

vânătorilor Homo Sapiens, care - atunci când au dispărut rivalii Cro Magnon, din cealaltă specie umană rămasă după vremea Neandertalilor - au întemeiat acolo Imperiul Atlant, o putere civilizaţională Nordică faţă de cea Sudică a culegătorilor şi a primilor agricultori (antropologii au apreciat că în Epoca Pietrei, timp de circa un mileniu după primul contact, vânătorii şi agricultorii s-au evitat reciproc). Sub genericul “Atlantida”, Imperiul Atlant a dominat împrejurimile fostului Lac Pont timp îndelungat - de câteva milenii în accepţiunea lărgită, de la formare până la dizolvare - sfârşitul fiindu-i marcat de spargerea Bosforului de către apele ProPontis / Marmarei, în urma unui puternic cutremur local (generat de întâlnirea plăcilor tectonice Anatoliană şi Balcanică), ceea ce a determinat năvălirea apelor Mediteranei în actuala cuvă a Mării Negre. Migrările localnicilor în cele 4 zări au propagat nostalgia după Rai, mitul despre măreţia Atlantă şi legenda Potopului, fiecare din teme fiind redată corespunzător conjuncturilor trăite de povestitori, reluările / ecourile diverse - dar asemănătoare - datorându-se inclusiv percepţiilor culturale ale ascultătorilor (şi timpurilor lor, mult ulterioare faptelor). Ca atare, Raiul nu-i de căutat în Mesopotamia (unde prin Paradis s-a încercat refacerea), Atlantida nu-i de căutat în Oceanul Atlantic - numit astfel după urmaşi - iar urmele Potopului nu-s de căutat pe Masivul Ararat: toate cele 3 - Raiul, Atlantida şi Potopul - îşi au sorgintea în jurul fostului Lac Pontic / acum Bazinul Mării Negre; de altfel, în ordinea distanţelor faţă de Strâmtoarea Bosfor - legătura dintre Marea Neagră şi restul apelor planetare - cel mai departe este Oceanul Atlantic / presupus de unii al Atlantidei, mai apropiat fiind Bazinul Mesopotamiei (“Paradisul pe Pământ”) iar cel mai aproape e Masivul Ararat (legat de Potop). Raiul Atlant reflecta Raiul Ceresc iar Paradisul pe Pământ reflecta Grădina Edenului; dinainte de Kurgani, Imperiul Atlant era în apusul Siberiei aşadar în răsăritul Atlantidei se afla Siberia - a cărei uriaşă stepă era generic ştiută ca Eden (o denumire sacră - Eden fiind tărâmul Idei, adică al Marii Mame a Pământului împrumutată pe “Ruta Edenului” şi de Sudica Sumerie / Kurgal, cu înţelesul de zonă joasă, fertilă). Biblia - în Vechiul Testament - descrie în “Facerea” / “Geneza” 2:8 cum a fost la început: “Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (adică pe Adam); e de observat că “Facerea” / “Geneza” 3:23 - “De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat” - confirmă mitul Sumerian al lui Atra-hasis / Sisi-tros Gardu, că zeii erau pentru huzur iar oamenii au fost creaţi pentru muncă (scrierile erau din milenii diferite, cea biblică după cea Sumeriană: e de observat că “munca” la vechii Români era ştiută şi ca “tortură”, respectiv “chin”, “caznă”). Conform aceleiaşi cărţi biblice, Cain / “Ka-in” - având un nume ca reproducând perechea Ka-An / primul fiu al lui Adam - a fost mai departe, căci el “s-a dus de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în Ţinutul Nod, la răsărit de Eden” (e de remarcat că, în vechea Română, “Nod” = “Gâlca”: o reproducere Gârga / Gherga). Se poate lesne constata că ambele relatări biblice despre cele întâmplate pre-diluvian (sădirea grădinii “spre răsărit” iar apoi mutarea juniorului “la răsărit” şi de acea grădină) erau văzute dinspre apus, arealul calificat pentru perspectivă fiind Bazinul Dunării - Anatolia; Eden în înţeles Sumerian însemna “ţară deschisă” / “câmpie” (lingvistul Britanic Alan Millard arătând că rădăcina consonantică “DN” semnifica “abundentă

Fostul Lac Pontic - din minim 3 perspective - a fost protagonistul implicat în Rai, Atlantida şi Potop, dezvoltând 3 poveşti separate “puternice”, derivate însă dintr-o singură situaţie, anume că în Rai era Atlantida, ce a fost distrusă de Potop. Între Rha / Volga şi Râul Rheii / Dunăre erau multe râuri - cu aport de ape din calota polară - arealul cu multe “Insule”, ca atare şi plin de stuf / papură, fiind considerat Rai, patronat de Marea Zeiţă Rhea: zona era favorita pescarilor şi 348


/ luxuriantă” iar din textul biblic că grădina a fost sădită în Eden - dar şi din explicaţia distinctă a “Talmudului” - se înţelege că Eden era un loc mai mare decât grădina paradisiacă): la E de Raiul Atlant era marea / uriaşa Siberie, un loc documentat ca numit Eden în Epoca Pietrei, din care proveneau “Su-Merii” / Sumerienii (şi din care era însuşi denumirea / de exemplu, în Mesopotamia mileniului III î.C., Akkadienii prin Eden încă înţelegând stepa din Asia Centrală) iar mai la E era Bazinul Ghargar din NV Indiei. Caracterul de “tărâm sacru” al Anatoliei s-a manifestat pe malul apusean al Mării Negre în Vechea Civilizaţie Europeană - succesoarea Imperiului Atlant - prin întoarcerea cu faţa spre răsărit la rugăciuni (în direcţia geografică a Anatoliei); acea direcţie fiind şi a apariţiei soarelui - a întărit venerarea astrului şi împărţirea cu timpul a divinizării atotputernicei Mame Ga cu geamănul ei An: Anatolia a fost locul naşterii lor. Prediluvian, Zeiţa Pământului Ghea / Ke împreună cu soarele Ra au însemnat Cerul, numit Ke-Ra (soarele Ra a fost mult timp subordonat Marii Zeiţe Ghea / Ga, inclusiv ordinea pronunţiei reflectând aceasta, întâi fiind ea şi apoi el). Cerescul Zeu An al timpului - era fratele ei geamăn şi se reflecta în apele Zeiţei Ghea / Ga, progenitura acvatică fiind Rhea. De la apa curgătoare asociată Zeului Anu / adică lui “Dă”-Anu (căci “Dă” / “Ză” era prefixul divin însemnând zeu / sfânt pentru Anu) a derivat “dănu” pentru râu, apa curgătoare a Sfântului Anu; locul cununiei / împreunării Zeiţei Rhea - fiica Zeului An / Anu - chiar cu tatăl ei, patronul Cerului şi Timpului, a fost Bazinul Dunării, care prin onomastica sa le cumulează numele: Râul Zeului Anu / “Dănu” era şi Râul Zeiţei Rhea, căci Dănu + Rhea = Dunărea (în zona EurAsiatică de interes Gherga, în general râurile mari erau numite “dănu” - ale Zeului / “Zăului” Anu - doar Gorga / Volga, cel mai mare Fluviu din Europa, fiind Ugro-Fin numit Ră / Rhea iar următorul ca mărime fiind nominalizat comun, ca al zeilor Anu şi Rhea, anume Dunărea). Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” a consemnat incesturile de la început când populaţia umană era redusă - începând pre-diluvian cu copiii lui Adam şi Eva, un exemplu post-diluvian în capitolul 19 fiind şi al lui Lot, considerat strămoșul Iordanienilor (era fiul lui Aran / Haran, cu care era frate patriarhul Avram și cu care a fost soră Milca, strămoașa Arameilor), salvat din Sodoma împreună cu cele 2 fiice ale sale, de 2 îngeri: “30. Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale. 31. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: ‘Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. 32. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!’ 33. Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea. 34. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: ‘Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!’ 35. Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea.

36. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor. 37. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: ‘Este din tatăl meu’. Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi. 38. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: ‘Acesta-i fiul neamului meu’. Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi”.

Amoniţii și Moabiţii s-au aşezat în Iordania - lângă Gharqa, Karka, etc. - ajungând până în ceea ce acum e capitala ţării: Amman (cu denumirea sugestivă - Amonită - în legătură și cu Amun-Ra / Amon-Ra = Zeul Soare din Egipt, acolo discul solar fiind Aton iar soarele fiind Ra): un sugestiv rege al Moabiților a fost Balac / Valac - pomenit de Vechiul Testament în “Numerii” 22 - ca oponent trecerii vechilor Evrei pe la el (atunci când aceia au invadat Țara Sfântă / Canaanul, regele a cerut profetului păgân Valaam să-i blesteme, acela însă ajungând să fie omorât de către vechii Evrei, corespunzător “Numerii” 31:5). Este de observat de exemplu că în multe sate Româneşti - până de curând majoritatea locuitorilor, dacă nu chiar toţi, se ştiau înrudiţi (în diferite grade), nu din alte raţiuni decât genetice / prin motivaţie religioasă însă evitându-se cununiile între rudele cunoscute ca prea apropiate. Dr. Nicolae Lăbușcă în 1922 a scris că “un sat aparținea odinioară uneia și aceleiași familii; toți locuitorii, fără deosebire, erau rude de sânge, urmașii unui strămoș, care statornicise granițele satului”. Așa au fost de exemplu Medievalele Gherghița și Ghergani, ajunse târguri importante în Țara Românească. În 1929, academicianul Niculae Iorga a considerat satul Românesc: “tot o comunitate genealogică, având un strămoș comun”.

349


Greuceanu, ş.a., mai mult sau mai puţin fantastice, gheona / gheonoaia fiind cucuveaua / bufniţa, Graucenii fiind Agatârşii - agitând cârjele - etc). Episodul “vulturesc” - acelaşi în toate versiunile, că prinţul se îndrepta cu acel mijloc de transport către tată - în forma relatată de Români a fost dedicat “alimentării” păsării prietene, după ce Prâslea-Gheorghe (aflat într-o genune / prăpastie) i-a salvat puii: “Să mă scoţi pe tărâmul celălalt, spuse Prâslea. ‘Greu lucru mi-ai cerut’, îi zise zgripsoroaica; ‘dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi 100 de pâini’. Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise: ‘Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de carne’. Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea, pâine şi carne. Când era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise zgripsoroaica: ‘Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o’. Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui său”. În 2003, Dr. Emil Moldovan a afirmat: “Un număr de legende şi basme răspândite din Caucaz în Europa au ca motiv hrănirea unei păsări fantastice cu carne umană; este vorba de basme ca cel românesc ‘Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur’, cele georgiene despre eroul Amirani, dublura caucaziană a lui Prometeu, etc: motivul este universal răspândit. În unele basme româneşti, eroul este înghiţit şi scuipat afară de către pasăre, motiv care reflectă arhaicul ritual de înghiţire urmat de renaşterea iniţiatică. Fiinţa fabuloasă are o calitate fundamental ascensională. Motivul hrănirii zgripţorului cu carne umană ar putea să reproducă o realitate anterioară mitului, realitate surprinsă parţial de frescele de la Catal Hoyuk; altfel spus, este posibil ca formarea legendei să se întemeieze pe o practică funerară reală, pre-indoeuropeană (în Tibet, oamenii credeau că sufletul unui defunct abandonat intenţionat, din care ciuguleau păsările sau duceau cu ele părţi din carne, ajungea în cer iar sufletul celor sfâşiaţi de câini sau porci era condamnat renaşterii pe pământ). În zona Asiei Centrale, anumite popoare vechi reprobau profanarea pământului prin înmormântarea cadavrelor, expunându-şi morţii, pentru descărnare. Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. scria de obiceiurile funerare ale popoarelor caucaziene (în special al celor din Colchida): ‘Creşteau acolo în şiraguri mulţi arbori cu mlădioase ramuri şi deopotrivă sălcii mari în care atârnau morţii legaţi de crengile din vârf cu funii. Şi azi în Colchida e o nelegiuire mare să arzi pe ruguri răposaţii; nici în pământ nu se cuvine să-ngropi bărbaţii şi deasupra sănalţi o piatră funerară, în schimb în crude piei de taur sunt leşurile-nfăşate, departe legate de arbori. Aşa e datina acolo. Femeile sunt în schimb înhumate. Acest obicei funerar este practicat de oseţi, până în zilele noastre’. Pasajul confirmă speranţa în reînvierea oamenilor prin asocierea cu virtuţile regeneratoare ale arborilor; mărturia e legată de un obicei -

Ce ştia cel mai bine An - ca Zeul Cerului - a fost de exemplu descris de poemul Kardu-niaş / Babilonian al eroului Etana / “Et-Ana”, în care e prezentată călătoria post-diluviană a aceluia către Anu, pentru a dobândi “planta naşterii” / “iarba nemuririi”, leac ca să aibă un fiu (Etana - cu ajutorul “Vulturului” - s-a înălţat, într-un zbor asemănător cu cel din “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” / basm Românesc cules în secolul XIX de folcloristul Petre Ispirescu, al cărui erou “Prâslea” în vechime era ştiut ca Gheorghe, detaliile oferind priveliştea văzută pe măsura îndepărtării lui de pământul natal): “După un dublu ceas de zbor repezit îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma, priveşte marea dinspre lanţul de munţi’. ‘Pământul arată ca un munte, marea arată ca apa din fluviu’. După 2 ceasuri duble de zbor repezit îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte prietene - cum e Pământul acuma’. ‘Pământul arată ca un crâng’. După 3 ceasuri duble de zbor repezit, îi spune Vulturul lui Etana: ‘Priveşte - prietene - Pământul, acuma ce e cu el’? ‘Marea-i acuma cât în stropitoarea grădinarului’!” (Versiuni ale poemului sunt scrise în cuneiforme în 3 limbi şi au fost găsite între Ninive şi Susa; într-una, lui Etana i s-a făcut frică de călătorie şi s-a întors, în alta a găsit “planta naşterii” avându-şi astfel urmaşul dorit iar în alta a trebuit să călătorească după leac deasupra cerului lui Anu, în cerul zeiţei): “După un dublu ceas de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca discul lunii iar marea îndepărtată cât o curte-i de mică’. După 2 ceasuri duble de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene - cum e Pământul acuma’. ‘Pământul acum arată ca o turtă şi marea îndepărtată nu-i mai mare decât un coş pentru pâine’. După 3 ceasuri duble de zbor repezit, Vulturul spune: ‘Priveşte - prietene - cum a dispărut Pământul de tot’. Şi pe marea îndepărtată nu s-a mai odihnit ochiul meu” (ultimele rânduri sunt alterate, complet ilizibile; se poate reflecta asupra faptului că în urmă cu atâtea milenii, în Mesopotamia se prezenta ceva ce depăşea simpla intuiţie păstorească Sumeriană, anume: imaginea de disc a Pământului văzut din Cer). Eroul Sumerian Etana / “Et-Ana” era din acelaşi stoc cu prinţii D/Anuna - urmaşii Tatălui Ceresc An - identificaţi de patriarhul Enoh ca îngerii Gregori iar eroul Român “Prâslea” / însemnând “Mezinul” din versiunile iniţiale Româneşti ale basmului “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur” era Gheorghe (după cum a identificat Dr. Adrian Poruciuc de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi); de altminteri - pe lângă aceeaşi onomastică - şi rolurile lor erau similare, ale prinţilor / îngerilor Gregori de gardieni iar al prinţului Prâslea-Gheorghe de a găsi hoţul merelor de aur din grădina împărătească a tatălui său. (În basmele Române au mai fost personaje de legendă din aceeaşi “familie” onomastică a lui Prâslea Gheorghe, ca Gheonoaia, 350


universal răspândit - cu origini în tradiţiile vânătorilor paleolitici, al adunării oaselor şi depunerii lor într-o piele de animal, cu credinţa regenerării fiinţei umane pornind de la acele oase. În spaţiul românesc, analiza antropologică a fragmentelor de oase de la începutul epocii bronzului a condus către concluzia existenţei unui ritual în care scheletele erau ţinute o anumită perioadă pentru descărnare iar apoi, ceea ce rămânea era înhumat sub pietre (în perioada descărnării, oasele se împrăştiau duse de ploi şi vânturi sau erau împrăştiate de păsările cerului; după un anumit timp, ceea ce era pe tărgi sau în vecinătatea lor era înhumat printre pietrele tumulului, fiind ridicate unele pietre şi depuse resturile scheletelor, apoi adăugate alte pietre pentru acoperirea completă). Spaţiul caucazian şi cel sud-est european nu sunt atât de îndepărtate cultural: potrivit cercetărilor din domeniul pastoralismului românesc, s-a dovedit de exemplu că până la mijlocul secolului XX ciobanii din Mărginimea Sibiului obişnuiau să-şi poarte turmele de oi spre Basarabia, Crimeea şi Caucaz, urmând rute de transhumanţă cunoscute din tată în fiu; în trecut, raporturile dintre cele 2 regiuni fuseseră destul de intense, după cum o arată o serie de convergenţe între cultura folclorică a Carpaţilor româneşti şi cea a Caucazului”. Episodul zborului cu vulturul a existat din Babilon până în România (ca al lui Gheorghe-Prâslea) iar cel implicând carnea de om - după cum a observat în 2015 şi cercetătorul Dan Alexe - a fost reţinut inclusiv de către Avarii din Daghe-stan / Ţara Ghergarilor; Merele de Aur - caracteristice Grădinilor Hesperidelor - au existat pentru Mezinul Gherga = Prâslea Gheorghe atât în România, cât şi în Georgia (unde în Epoca Bronzului mai era un alt artefact deosebit de important, anume Lâna de Aur): deopotrivă Georgia şi România - de pe malurile E Pontic şi V Pontic - au făcut parte din Imperiul Atlant.

Este de ştiut că la V de “Colina bifurcată” = Catal Hoyuk încă din mileniul VIII î.C. exista aşezarea Hagilar 37,36 lat. N, 30,06 long. E (în E Cariei / Ţării Gherghiţilor): Hagilar / Hacilar a fost întemeiată în timpul Imperiului Atlant şi a fost părăsită după Potop / în neolitic; în casele sale intrările erau prin acoperişuri (n-aveau uşi).

Catal Huyuk / Anatolia

Relicve din Hagilar / E Cariei 351


Diluviul / Potopul a fost un eveniment major întâmplat în cuva ovală / alungită Pontică, adică a Mării Negre - geografic aflată între Munții Caucaz şi Carpaţi punând capăt erei de până atunci, cea “de aur”; miturile Antice despre “Insulele Fericiţilor” au fost ecouri ale tărâmurilor Atlante, de pildă generalul Roman Quintus Sertorius 126-73 î.C. (aliat cu piraţii Ciliciei şi negociator cu formidabilul Eupator 134-63 î.C. / conducătorul Pontului, descendent din amestecul dinastiei împărateşti a Perşilor cu familiile generalilor Makedoni ai împăratului Alexandru “cel Mare”), a notat că între Insulele Fericiţilor şi Africa erau 2 mii de km: e de observat că literalmente “Perșii” / “Pe-rșii” însemnau “sfinții înțelepți” (prin particula “Pe” = “sfânt” și particula “rșii” = “înțelepții”). Într-adevăr, distanța dintre Marea Neagră - găzduind “Insulele Fericiților” pe când era marele Lac Pontic cu apă dulce - și Africa de Nord este de chiar 2 mii de km. În spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic al Epocii Pietrei, “aur” - pentru “Timpul de Aur” dar şi pentru metalul respectiv - împreună cu “a ura” sau “hora” erau toate legate de “Ur-An” / Zeul Cerului, al strălucitorului soare Ra, partenerul Rheii, Marii Mame; la horă - în cercul simbolizând soarele Ra - se strigau “urări” şi “urale” în “cor” către cer de către rârâiţii Pelasgi, oamenii Zeilor Rhea şi Ra, care şi după Potop se mutau “ca păsările”, îndeosebi în scop matrimonial (de pildă - Anatoliano-Georgianul Strabon afirmând în “Geografia” V 2:4 - “ca berzele”), post-diluvian fiind “Era Argintului”: “Timpul de Argint” (o perioadă mai austeră decât cea fericită anterioară), instaurându-se ca obicei solid în Vechea Civilizaţie Europeană întoarcerea pentru rugăciuni cu faţa spre răsărit - locul apariţiei soarelui şi cel de unde erau strămoşii, spre care, fiindcă erau “departe”, rugăciunile erau strigate, ca să fie auzite - Gherga avându-şi prezenţa confirmată în areal, inclusiv prin notarea ca Ghirghe / Kirke, de către prima scriere din lume, cu centrul în Banat. Despre “Strigă și strigoi, alte spaime comune cu albanezii”, cercetătorul Dan Alexe a scris în 2014, cu completări în 2015: “Avem verbul ‘a striga’ ca rămăşiţă dint-un întreg complex mitologic de orori nocturne. Strigă și strigoi sunt în română 2 termeni de foarte mare antichitate. Lucrul e dovedit de supraviețuirea lor simultană în italiană și albaneză, ceea ce arată - ca toți termenii comuni celor 3 limbi - un continuum neo-roman din Italia și Balcani până la Marea Neagră. În italiană avem ‘strega’ = vrăjitoare și ‘stregone’ = vrăjitor; în albaneză: ‘ștriga’, masculin = ‘ștrigan’. În română s-a produs o deplasare de sens, căci ‘striga’ și ‘strigoiul’ au mai degrabă de a face cu lumea celalaltă și cu moroi, decât cu vrăjitoarele și Harry Potter. ‘Striga’ e așadar un termen comun italianoalbano-român. Este extrem de arhaic, vine din latina balcanică, dovada fiind că în albaneză ‘st-’ a trecut la ‘șt-’, exact ca ‘ștrat’ de la ‘stratus’ (în albaneză, ca și în română, ștrat mai înseamnă și cearșaf, ‘strat-stratur’, ‘ștrat-ștrater’). Nu e termen latinesc istoric, e probabil un împrumut latin din grecescul ‘stryx-strygos’ (în latina populară, așadar, ‘striga’ provenea din greacă, ceea ce pentru noi nu are nici o importanță, căci chiar și așa e doar un latinism). Albaneza e o limbă semi-latinizată, iar lexical e la fel de neo-latină ca și româna, doar gramatica ei arată alt model, care însă a influențat profund româna. Știm așadar că termenul vine din cea mai adâncă antichitate, pentru că prezintă evoluția fonetică a lui ‘st-’ spre ‘șt-’ în albaneză, la fel după cum știm invers, că stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie iniţială, dintre ‘ş’ albanez şi ‘s’ românesc, devine limpede

că ‘stopan’ albanez (baci de la stână, stăpân de oi) nu poate fi decât un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, ‘ștepan’. ‘Stopan’ nu poate fi decât împrumutat de albaneză din aromâna vlahilor din Balcani sau din proto-română. De fapt, după cum putem vedea aici, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez. ‘Striga’ și ‘strigoiul’ sunt, așadar, în română, 2 termeni arhaici din marele fond latinesc pe care româna îl împarte cu albaneza și pe care lingvistica tradițională ni l-a ascuns. Deseori, latinismele sunt mai bine păstrate în albaneză decât în română. Astfel, latinescul ‘fossatum’, care trebuia să desemneze așezările încercuite cu un șanț, ‘fossa’, de unde ‘fossatum’, a dat în albaneză ‘fșat’, extrem de regular fonetic, dar în română doar ‘sat’, fără fricativa inițială. În română, însă, spre deosebire de albaneză, ‘st-’, ‘sc-’ și ‘sp-’ nu au evoluat niciodată spre ‘șt-’, ‘șc-’ și ‘șp-’ (spre deosebire chiar de multe dialecte italiene), nici măcar în cazurile tulburi în care un ‘-s’ final a devenit ‘-ș’, precum în ‘spiritus’ > ‘spiriduș’, sau în ‘cărăbuș’, care, cu toată prudența lingvisticii tradiționale, vine în mod sigur de la ‘scarabaeus’. Etimologia ezitantă care face să derive verbul a ‘striga’ de la ‘strigă’ este convingătoare și neliniștitoare. Ce ciudat că atâtea generații de lingviști, de la Școala Ardeleană încoace, nu au văzut etimologia simplă a ‘cărăbuşului’! Școala Ardeleană o ghicise, iar Sextil Pușcariu dăduse etimologia corectă din latinul ‘scarabaeus’, dar ea a părut forțată. Dat azi în dicționare fie ca ‘fără etimologie’, ori ca fiind - aparent convingător turcescul ‘karabaș’ = ‘cap negru’, ‘cărăbuş’ (grecul ‘κάραβοϛ’, latinul ‘s/carabaeus’) este în mod limpede unul din cele mai vechi împrumuturi greco-latinești în limba ce avea să devină româna. Că el vine din cea mai adâncă antichitate și că e înrudit cu latinul ‘scarabaeus’ și cu grecul ‘κάραβοϛ’ avem ca dovadă faptul că cei 2 ‘a’ neaccentuați au devenit ‘ă’, iar ‘-s’ final s-a şopotizat în ‘-ş’. Dacă ar fi fost un turcism ‘karabaș’ recent (care de altfel în turcă nu desemnează un gândac, ci vite cu capul negru), atunci el ar fi fost împrumutat și ar fi fost ‘carabaş’, la fel cum au fost împrumutate ‘caraghios’, ‘caraghioslâc’, ‘calapod’ și o grămadă de alte turcisme și grecisme recente în care ‘a’ neaccentuat nu s-a mai închis în ‘ă’ precum în împrumuturile din antichitate, procesul nemaifiind productiv în epoca recentă. În schimb, precum latinescul ‘spiritus’ care a dat ‘spiriduş’, tot așa latino-grecul ‘κάραβοϛ’ (împrumutat și în latină cu un ‘s-’ protetic inițial ‘scarabaeus’) a dat ‘cărăbuş’. Și-apoi domnii etimologiști n-au văzut probabil niciodată un ‘cărăbuş’, care nu e negru, ci verde-auriu. Rădaşca e în schimb neagră și hâdă, iar etimologiștii orăşeni probabil că le confundă. Derivația fonetică e simplă și impecabilă, și cu toate astea spun de 2 secole despre el că n-are etimologie, săracuţul de ‘cărăbuş de aramă’, despre care scria Blaga că ‘vrea să îl luăm în seamă’.” În cele mai vechi Upanişade, “Sat” = “fiinţa care este”, fiind originea şi pentru Românescul “sat” = “ceea ce este”, întemeiat de un “moş” care îşi aşeza locuinţa pentru el şi pentru urmaşi - în ceea ce se numea “sat”, care lua fiinţă astfel, reprezentându-i totodată şi “moşia” sa: printre cele mai vechi aşezări - poziţionate pentru accesul facil la apă şi ferirea de fiare - au fost satele întărite de pe maluri (dezvoltate apoi ca nişte “cetăţui”), o zonă plină de asemenea “dave”, adică întărituri pe malurile râurilor în “tărâmul dănelor” / Eden, al lui An, fiind încă din Epoca 352


Pietrei de pildă Mol-dova; literalmente, numele zonei Moldave e a celei știută din mare vechime ca având pe mal dave - parte a fostului Eden / Rai, străbătut de multe râuri / “dăne” - iar în Balcani Râul Strymos / “Stry-mos” era legendar ştiut ca fiica Gherghiţei Ida şi a Râului Troian Scamandru / “Sca-Mandru” adică “Meandrul negru” (Râul Meandru propriu-zis fiind cel mai important al Cariei = Ţării Gherghiţilor, în V Anatoliei). Faptul că de Gherga sunt legate - mai mult sau mai puţin evident - nume ca Ardeal, Carpaţi, Crişana, Oltenia şi multe cuvinte din spaţiul Românesc (dar nu numai) nu e surprinzător, ci confirmă vechimea sa imensă. Imperiul Atlant a fost nu numai populat şi de “Gherga-Ani” / Ghergani, ci aceia s-au regăsit chiar în conducerea sa. De Ghergan / “Gherga-An” era legat termenul de “Cerc” / “Gherg” pentru Zeul Timpului An, adică reprezentarea plană a “helixului” / spiralei timpului (cu simbolizarea oferită de bumerangul rotitor, semnul Svasticii - nume Sanscrit, în Română “vârtelniţă” - fiind 2 bumerange încrucişate, reprezentând cei 2 “Zal-moxe” / “Zei-moşi”, adică vechi, anume Cerul şi Glia: emblema Gherga; de la reprezentarea circulară a Zeului An au derivat şi denumirile de “inel”, “unire”, “bun” / însemnând “Sufletul lui An”, “sân”, etc. iar în vorbirea urmaşilor Atlanţilor - ca moştenitorii Zeului An la multe cuvinte s-a fixat sufixul “an” / “on”).

Geneza Gherga

Migrarea omenirii Nu oricine are talent în “citirea” urmelor, fie pentru interpretarea trecutului, fie pentru prevestirea viitorului. În 2010, istoricul Britanic Paul Lunde a scris despre primele coduri: “Este evident că oamenii au dezvoltat, încă din cele mai vechi timpuri, capacitatea de a descifra înţelesul modelelor naturale ale lumii din jur; a fost un factor semnificativ pentru supravieţuirea şi evoluţia spre transformarea în specia dominantă pe Pământ. Odată cu dezvoltarea primelor comunităţi, oamenii şi-au elaborat propriile sisteme complexe - limbajul, număratul, scrisul - ce implicau procese de gândire abstractă, organizare şi o capacitate de a crea sisteme de simboluri, creând primele cifruri. Lucrând cu dovezi materiale deseori fragmentare, arheologii au folosit şi tehnici criptografice pentru a dezvălui cum s-au dezvoltat şi au funcţionat acele vechi sisteme. Pentru primii oameni, supravieţuirea depindea de capacitatea de a înţelege procesele ce guvernau lumea înconjurătoare. Pe măsură ce grupurile sociale primitive se dezvoltau, devenea critică abilitatea lor de a căuta şi a vâna pentru a se hrăni, de a găsi adăpost şi de a evita calamităţile. Strângerea şi interpretarea unor astfel de informaţii a fost, probabil, primul exemplu de abilitate umană în perceperea modelelor disimulate în lumea înconjurătoare, ceea ce a căpătat o importanţă tot mai mare pe măsură ce oamenii au început să adopte un stil de viaţă migrator, de vânători şi culegători, răspândindu-se treptat pentru a coloniza cea mai mare parte a globului, adaptându-se la regiuni biogeografice diverse. Peşterile ofereau primilor oameni adăpost natural în faţa vremii, deşi găsirea lor putea fi o adevărată provocare. ‘Citirea’ semnelor din peisaj a fost una din rădăcinile ingeniozităţii umane: stâncile indicau posibilitatea unei peşteri, pentru adăpost şi deseori pentru apa de infiltraţie (terenul înalt era de asemenea un bun punct de observaţie); colina era o poziţie dominantă, la care se adăuga posibilitatea existenţei apei de băut iar vegetaţia semnala prezenţa apei în sol, posibilitatea găsirii de plante comestibile, fiind şi un punct de atracţie pentru vânat (identificarea plantelor comestibile a implicat - probabil - încercări repetate). Unul dintre cele mai vechi exemple de oameni capabili să ‘decodeze’ informaţii a fost legat de şiretenia necesară vânătorii, bazată pe capacitatea de a citi diversele semne lăsate de pradă: urme în mâl, nisip, zăpadă, etc. Este limpede că grupurile de migratori aveau nevoie de mijloace sofisticate de comunicare silenţioasă, implicând mişcări ale mâinilor şi trupului în timpul pândei şi de posibilitatea de a transmite

Vârtelniţe Iniţial tatuate, apoi şi cusute pe iile Româncelor / cămăşile Românilor, vârtelniţele - ştiute de Europenii Nordici ca Yarga - simbolizau mişcarea timpului, energia regeneratoare, fiind însemnarea străveche pentru înaripare, forţă şi bine: ele făceau lucrurile să se întâmple, povestea ştiută a lor demult legându-se de cele mai puternice 4 vânturi din lume care s-au luat la întrecere, pentru că fiecare voia să stăpânească pământul; îndârjirea le-a făcut să tragă dar n-au reuşit decât să învârtă lumea prin cele 4 anotimpuri. În 1981, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris în cartea “Lumini din depărtări” despre “Gherg-On”, notat Grec şi Gyrton / “Gyrt-On” (citit “Gurt-On”) ori Gyrtion: “Gyrton putea fi, pe plan mitic, zeitatea apelor care înconjurau insulele, ţările şi în ultimă instanţă pământul, reprezentarea clasică pentru Okeanos; putea fi numirea conducătorilor cu asemenea descendenţă mitică din marele zeu al mărilor Poseidon; în Anatolia numirea Ankyra / An-kyra pentru Ankara de astăzi ori în Tesalia a cetăţii Gyrton exprimă aceleaşi realităţi”. Gherganii / “Gherga-Anii” au existat în timpul Potopului (atât pre-diluvian, cât şi apoi, post-diluvian), numeroşii Gherghi / Gherga de-a lungul Timpului / “Anului” - cu simbolizarea prin cerc, ca şi cerul - consecvent străbătând mileniile.

353


celorlalţi membri ai grupului semnale - precum cercetaşii sau militarii acum - folosind coduri cu beţe pentru a-şi lăsa mesaje pe câmp (indicând direcţia de urmat, mesaje despre grup, etc.); în peşteri au apărut petroglife primitive / desene stilizate, reprezentând diferitele forme de activităţi umane: icoane ce nu intenţionau să redea exact formele vieţuitoarelor, ci să transmită mesaje, formând pictograme (ca un cod vizual), în intenţia de transmitere a informaţiilor specifice de marcare a succesului - cu timpul încercările fiind tot mai sofisticate pentru a oferi înţeles imaginilor”. Este de observat că pe glob peşterile / grotele pictate în Epoca Pietrei au fost doar pe un areal relativ restrâns, între Siberia şi Atlantic (cu Gherga s-a aflat în legătură etimologică grota, având radicalul Indo-European “keue”). Arhetipul omului primordial a fost androgin (asemenea îngerilor): adevărul tradiţional a socotit întâi divinitatea ca androgină - asexuată şi nemuritoare - fiinţa supremă neputând fi în nici un chip limitată (teologia a lămurit că divinitatea nu trebuie înţeleasă prin categorii umane ca sex, vârstă, etc.); însă credinţa religioasă din toate timpurile a intuit divinitatea ca persoană concretă (de pildă, ca ecouri creştine s-au regăsit prin faptul că întocmai după cum Eva s-a născut din primul bărbat Adam, similar Fecioara Maria a zămislit fără ajutorul bărbatului). În Epoca Pietrei, pământul - pentru o conştiinţă religioasă primitivă - era un dat imediat: întinderea, soliditatea, varietatea lui orografică şi a vegetaţiei pe care o suporta, alcătuiau unitatea vie şi activă prin însăşi “forma” sa populată de tării, saturată de sacru. Cea dintâi valorificare religioasă a pământului a fost “indistinctă” (adică nelocalizată în stratul teluric propriu-zis), ci contopind într-o singură unitate toate revelaţiile sacre ce se împliniseră în mediul înconjurător. Intuirea primară a pământului ca “formă” religioasă putea fi redusă la formula de receptacol al forţelor sacre, ca fundament al tuturor manifestărilor: tot ce era pe pământ era laolaltă, alcătuind o mare unitate. Pământul - cu tot ce susţinea şi rodea - a fost de la început un izvor neistovit de existenţe, care se revelau omului în chip nemijlocit.

Pământul era Mamă fiindcă năştea forme vii din propria-i fiinţă; pământul era “viu” pentru că - în primul rând - era fertil: tot ce se năştea din Pământ / materie (inclusiv omul) era înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntorcea în Pământ redobândea viaţă. Ceea ce era viaţă şi moarte erau doar 2 momente diferite din destinul Mamei Pământ: viaţa însemna detaşarea din pântecul teluric, moartea reducându-se la reîntoarcerea “acasă” (dorinţa - atât de frecventă - a cuiva de a fi îngropat în pământul patriei nu era decât o formă profană a sentimentului de autohtonie mistică, adică nevoia de a se întoarce la “casa sa”). În mod constant, luna - supranumită popular de Români ca “Ochiul Maicii” - este cel mai “vioi” corp ceresc: este singurul obiect permanent de pe cer care-şi schimbă vizibil forma de la noapte la noapte (soarele arată mereu ca un disc luminos ce străluceşte orbitor; celelalte planete şi stele sunt doar nişte puncte sclipitoare). Luna trece printr-o serie de schimbări progresive şi repetitive; în anumite nopţi, luna apare la orizontul vestic - îndată după apusul soarelui - cu aspectul unui corn foarte subţire; se deplasează apoi de la noapte la noapte către Est iar cornul devine tot mai plin. Cam într-o săptămână ajunge un semicerc luminos şi continuă să crească, până când - după încă o săptămână devine un cerc complet luminos. Apoi începe să descrească: o săptămână mai târziu ajunge iar un semicerc (dar de data asta este luminată cealaltă parte a cercului) şi - în final - după încă o săptămână ajunge să arate ca un corn subţire pe cerul Estic, vizibil înainte de răsăritul soarelui; după aceea dispare pentru 2 nopţi şi apoi întregul ciclu se reia. Apare firească ideea că luna este o fiinţă vie: se naşte, creşte, ajunge la dimensiunea sa maximă, apoi se stinge şi moare, trecând prin toate aceste etape în timp de o lună. Chiar şi acum se utilizează “lună nouă” pentru cornul subţire de pe cerul Vestic iar “lună plină” e discul luminos de la mijlocul ciclului. Acest ciclu de faze ale lunii a dus la alegerea lunii ca unitate de măsură a timpului, aflată la baza primelor calendare. Pentru încadrare, explicaţiile Dr. Mircea Eliade 1907-1986 din “Drumul spre centru” sunt binevenite (maestrul Român - în lume cel mai proeminent istoric al religiilor până acum - printre altele a consemnat şi ceea ce se ştia din mare vechime în Asia Centrală despre primii şamani din lume, că au fost Ghergani): “La început, omul ‘primitiv’ a dat mai multă importanţă lunii decât soarelui, deoarece ‘viaţa’ lunii era mult mai aproape de om decât gloria maiestuoasă a soarelui. În neolitic, cu începerea agriculturii, omul a legat ritmurile lunare de fertilitatea pământului, precizând adevărate sinteze mentale, ce uneau niveluri diferite: luna, femeia, pământul, fertilitatea. ‘Concepţia’ sa unitară despre Tot nu era abstractă, ci vie, dramatică, ritmică, pe care şi-a fondat şi magia, încă din paleolitic. Luna are - de altfel - oarecare asemănare cu omul: are, înainte de toate, ‘viaţă’. Luna ‘devine’: se naşte, creşte şi moare, întocmai ca şi omul. Soarele - mereu egal cu sine este oarecum exterior structurii vieţii umane. Lunii în sanscrită i se spunea ‘Mami’. Fără îndoială că numai într-o societate matriarhală, cu descendenţă matriliniară, s-a putut instaura supremaţia cultului unei divinităţi feminine. Acolo unde femeia şi mama aveau rol precumpănitor, Cosmosul şi viaţa nu puteau fi create de un zeu, ci de o zeiţă. A contribuit, de bună seamă, la statornicirea cultelor Zeiţei-Mamă şi descoperirea agriculturii. Căci agricultura nu numai că a făcut posibilă o nouă intuiţie a Cosmosului - în care virtuţile feminine, fertilitatea şi naşterea, au capătat funcţiune de principiu - dar a acordat femeii un rol de frunte. Într-un popor 354


de păstori nomazi, femeia avea un rol cu totul neînsemnat; bărbaţii domesticeau fiarele, bărbaţii descopereau păşunile, ei apărau turmele. Agricultura a aşezat oamenii, i-a legat de pământ; şi în orice societate stabilă, rolul femeii câştigă în importanţă. Unii învăţaţi au afirmat chiar că descoperirea agriculturii a fost o invenţie feminină. Spiritul de observaţie limitat dar foarte precis - şi (s-ar spune) orientat spre pământ al femeii a făcut posibilă trecerea de la etapa culegătorilor de fructe şi seminţe la agricultură. Numai o femeie - spun unii învăţaţi - a avut timpul şi curiozitatea să observe că din seminţele anumitor plante păioase sălbatice creşteau altele în acelaşi loc unde au căzut; dar rolul femeii în societăţile agricole nu s-a mărginit: seminţele au fost îngropate în pământ - pământul fiind închipuit ca o mare matrice, în care rodeau tot felul de germeni. Pământul a devenit - aşadar, el însuşi - ‘o femeie’. Gestul semănatului a căpătat semnificaţii oculte; era un gest generator şi plugul (la început, simplu par ascuţit), a devenit o emblemă falică. Omologarea actului agricol cu actul sexual e bine cunoscută în istoria religiilor. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuia fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri ale agriculturii - era în strânsă legătură cu luna şi ritmurile lunare. Ritmuri ce stăpâneau nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. În jurul lunii s-au cristalizat cele dintâi sinteze mentale ale umanităţii. Luna ‘unifica’, ‘totaliza’ niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, pământul, viaţa vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles, deci, că într-o societate agricolă, în care soarta omului stătea strâns legată de ploaie - femeia avea în ‘puterea’ ei secretele vieţii şi ale morţii. Femeia singură participa la magia lunii; ea singură putea conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelegea. De aceea, în toate ritualele agricole de aducerea ploii luau parte exclusiv femeile (Paparudele, ş.a). În faţa secetei ce ameninţa, nuditatea rituală a femeii avea o valoare magică: Paparudele goale atrăgeau pe marele bărbat sideral; nuditatea feminină şi ritualele magice redeşteptau virilitatea celestă, chemând-o asupra brazdelor nerodite. Aşadar, Marea Zeiţă - din care toate porneau şi în sânul căreia toate se întorceau - era slujită în general de către femei. Agricultura a răspândit pretutindeni Cultul acelei Mari Zeiţe. Totuşi, în timpurile istorice, s-au găsit Mari Zeiţe şi la populaţii care nu se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura: la Barbari, nomazi, păstori sau la populaţii maritime, care-şi câştigau viaţa din negoţul pe ape. Pretutindeni însă, Marea Zeiţă a izbutit să-şi impună unul din atributele sale principale. Căci ea nu orânduia numai ritmurile agricole. Ea era şi Zeiţa Apelor: a fluviilor în Iran, a mărilor la pre-eleni şi la greci. Emblemele ei aparţineau simbolismului acvatic, ca scoicile, perlele, etc. Realitatea - viaţa - îşi avea izvorul în fundul mării. Eroii ca şi sfinţii - virilitatea ca şi sacralitatea - erau consacraţi prin atingerea rituală cu apa oceanului sau cu o emblemă acvatică, fie chiar oala cu apă. Căci apele erau guvernate de lună; perlele erau picături din lumina lunii, născute în valvele cu semnificaţia atât de feminină a scoicii (scoica = vulva). Aşadar, toate culturile arhaice - fie ele agricole, fie maritime - au venerat principiul feminin sub forma unei Mame, a unei Mari Zeiţe, creatoare şi păstrătoare a Cosmosului. Fiecare trib, fiecare popor a avut un cult local, dând Zeiţei un nume propriu. Când legăturile între popoare au devenit mai frecvente şi mai strânse, călătorii au observat că Marea Zeiţă se întâlnea pretutindeni - aproape întotdeauna cu

aceleaşi atribute divine şi aceleaşi embleme iconografice. Şi în jurul acelei ‘Mari Mame’ s-a realizat ceea ce s-ar putea numi cel dintâi ‘internaţionalism’. Unitatea genului omenesc a fost descoperită după ce s-a descoperit unitatea Cosmosului; căci Marea Mamă era o mamă a totului, a zeilor ca şi a oamenilor. Marea Mamă a avut rolul formulei ce unifica. Unifica nu numai Cosmosul (arătând că existau relaţii directe, cauzate între niveluri cosmice atât de diferite - lună, ape, femeie, pământ, moarte, viaţă), ci unifica însuşi neamul omenesc. Căci fel de fel de societăţi umane - Barbari ca şi civilizaţi, săraci ca şi bogaţi - îşi găseau puncte de contact şi posibilităţi de înţelegere în cultul aceleiaşi Mari Zeiţe. Este de observat funcţia ‘unificatoare’ a Marii Zeiţe, realizată în jurul şi prin dinamica principiului feminin, făcută printr-o ‘totalizare’ progresivă a diferitelor niveluri; ‘totalizarea’ Cosmosului în jurul principiului feminin se făcea prin intuiţii vaste şi totdeauna pe ‘realităţi vii’: nu o aglomerare de atribute, ci o ‘unire’ concretă între realităţi diverse. Luna era unită cu pământul şi ploaia printr-un fenomen concret: nunta între Cer şi Pământ, fecundarea matricii telurice; exemplele pot fi multiplicate la infinit. Pare - la început - ciudat că Marile Zeiţe orientale au fost în acelaşi timp divinităţi ale fertilităţii pământului şi ale războiului. Pare într-adevăr ciudat că o Mare Zeiţă, principiu al creaţiei universale, emblemă a fertilităţii şi maternităţii neodihnite, era în acelaşi timp o divinitate tutelară a războiului. Nici o virtute feminină nu-şi găseşte fructificarea în război. E drept, Marile Zeiţe asiatice nu erau divinităţi militare: nu aparţineau soldaţilor, ci războiului. Ele erau venerate de femei în timp de pace şi de bărbaţi în timp de război. Bărbaţii - vorbind în general cădeau sub stăpânirea acelor Mari Zeiţe numai în timp de război. Prin război, atributele Marilor Zeiţe se făceau ‘cunoscute’, se ‘impuneau’ şi bărbaţilor. Iar acele atribute, ce se revelau bărbaţilor în timpul războiului, implacabile ca un destin, erau luptă - moarte. De aceea Marile Zeiţe asiatice, divinităţi ale rodniciei şi ale germenilor, ‘protejau’ războiul; pentru că războiul era cel mai precis şi mai frecvent instrument al morţii: era - într-o expresie - o ‘formă a morţii’. Şi nu e deloc întâmplător că în Marea Mamă coincidea izvorul vieţii cu biruinţa morţii, latenţele tuturor formelor vii cu matricea amorfă a morţii. Gândirea mitică a fost întotdeauna coerentă, ‘sistematică’. Marea Mamă fiind o divinitate a ‘Totului’, în ea co-existau extremele: viaţa şi moartea, binele şi răul, beatitudinea şi durerea. Într-adevăr, Marea Mamă - în ordine morală - contopea ‘binele’ şi ‘răul’. Zeiţa care era slujită de fecioare - era slujită în acelaşi timp de curtezane. În cultul oricărei Mari Zeiţe asiatice era măcar un singur festival când fecioara ‘coincidea’ cu curtezana, când limitele între bine şi rău erau şterse. De altfel, sensul abscons al orgiei rituale acela era: contopirea tuturor lucrurilor, suprimarea tuturor limitelor, suspendarea oricărei ‘forme’, a oricăror distanţe şi discriminări. Orgia rituală era săvârşită doar în anumite împrejurări (când Marea Zeiţă cerea realizarea pe pământ - în condiţia umană - a ceea ce era permanent în Cosmos: ‘Totul’, fără forme, fără limite, fără deosebiri). Orgia rituală se realiza la începutul primăverii, pentru a asigura o bună recoltă. Era aşadar un gest magic, de promovare a fertilităţii pământului. Căci, pe de o parte, orgia simboliza - prin ştergerea tuturor limitelor - marea contopire subterană, desfacerea grăuntelui şi trecerea lui în ‘altceva’; întocmai ca şi în orgie, obscuritatea telurică ‘unifica’, totaliza, topea contururile şi limitele. Adoratorii Marilor Zeiţe de 355


origină şi structură agricolă credeau că stimulau forţa productivă a pământului prin imitarea magică a actului creaţiei vegetale, ce nu presupunea numai dezlănţuirea deşănţată a exceselor erotice orgiastice în legătură cu orice ceremonie agricolă ci, în primul rând, realizarea unei confuzii în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai putea distinge: trebuia realizată / ‘experimentată’ starea primordială, preformală, ‘haotică’ - starea care, în ordinea cosmică, corespundea nediferenţierii de dinainte de creaţie - pentru a promova prin virtutea magiei imitative topirea germenilor în aceeaşi matrice telurică şi actul rodirii. Orgia rituală stătea în strânse legături cu viaţa vegetală. Legăturile dintre femei, pământ şi Marea Zeiţă s-au păstrat, în societăţile agricole, foarte mult timp. Viaţa în societăţile arhaice a fost strâns legată de ritmurile cosmice; acele ritmuri nu erau dirijate exclusiv de lună, de noapte, de umiditate, de întunericul subteran. Soarele, lumina, uscăciunea, etc. au avut şi ele partea lor de răspundere în conducerea vieţii omeneşti. Mama Totului era în acelaşi timp - şi cu egală fervoare - zeitatea vieţii şi a morţii. Mintea omenească a intuit divinitatea - din cele mai străvechi timpuri - ca o totalitate de atribute, ca o ‘sumă’ în care toate contrariile coincideau; ceea ce era despărţit şi antagonic în realitatea cosmică - era unificat, ‘totalizat’ în divinitate: acea coincidenţă a contrariilor nu putea fi ‘înţeleasă’ de mintea omenească, întocmai după cum nu putea fi realizată de experienţa umană. Era o ‘taină’, ce îşi dezvăluia înţelesul numai în anumite împrejurări. ‘Taina’ aceea a fost cunoscută - fără îndoială - de adoratorii Marii Zeiţe, din preistorie şi până în timpurile imediat premergătoare creştinismului. În Cultul Marii Zeiţe, ‘contrariile’ coincideau pe toate planurile: moral, religios, social, etc.: fecioarele practicau prostituţia sacră pentru promovarea rodniciei câmpurilor, curtezana coincidea cu fecioara neprihănită, ‘sacrul’ coincidea cu ‘profanul’, omul liber coincidea cu sclavul. ‘Totalizarea’ se realiza prin ‘răsturnarea tuturor valorilor’. Acea coincidenţă a contrariilor se verifica pe nivelul ‘biologic’ al cultului: deşi Zeiţa Pământului era considerată pretutindeni ca un izvor al opulenţei - ritualul era sălbatic şi cuprindea practici sângeroase: experienţa religioasă realizată în cultele divinităţilor agricole făcea să coincidă suferinţa trupească cu beatitudinea spirituală. Întocmai după cum puritatea morală coincidea cu desfrâul şi non-valoarea / profanul coincidea cu valoarea / sacrul - tot aşa durerea coincidea cu beatitudinea; în toate acele ceremonii se urmărea o totalizare a ‘formelor’, o coincidenţă a contrariilor. Numele Marii Zeiţe se potrivea tot atât de bine ca şi contrariul său, întocmai după cum Ielele erau numite şi Milostivele. Kâlî - populara zeiţă indiană însemna ‘cea blândă şi binevoitoare’, deşi iconografia ei a fost terifiantă, cu cel mai sângeros cult din Asia şi cel mai popular în acelaşi timp. În Orient, Marile Zeiţe au fost uneori reprezentate cu un fus în mână; ele torceau firul vieţii: aşa a fost - bunăoară - zeiţa cu fusul din Epoca Bronzului, la Troia. În acea funcţie - de păstrătoare a ‘firului vieţii’ - se ghiceşte caracterul ambivalent al Marii Zeiţe; întocmai după cum conducea ritmurile cosmice (luna, apa, ploaia), tot aşa stăpânea soarta omului: firul pe care îl torcea era mai lung sau mai scurt, după voinţa sa. Soarta omului era formulată, mitic, prin firul vieţii: o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. În anumite culturi, Marea Zeiţă a jucat şi rolul de divinitate a timpului şi destinului. Bunăoară, în India ‘timpul’ se numea ‘kâla’, cuvânt foarte aproape de Kâli, numele Marii Zeiţe;

termenul ‘kâla’ = ‘timp’ însemna şi ‘negru’ / ‘întunecat’: ‘timpul’ era ‘negru’ pentru că era iraţional, dur, neiertător (cel care trăia sub stăpânirea timpului era un om supus unui şir întreg de suferinţe). După concepţia indiană, omenirea de mult trăieşte în Kâli-Yuga, adică în ‘era întunecată’, în care sunt posibile tot felul de confuzii spirituale, ultima etapă a unui ciclu ce se încheie; şi nu e deloc întâmplător că în numele acestei epoci cosmice co-există noţiunile: timp, întunecat şi Mare Zeiţă. Trecerea de la Mama Pământ la Marea Zeiţă agricolă a fost o trecere de la simplitate la dramă, o trecere de la placida beatitudine la tensiunea morţii şi renaşterii (verificată pretutindeni în istoria religiilor); de la cel mai modest obicei în legătură cu sfinţenia telurică până la hierogamia cosmică între Pământ şi Cer, a fost aceeaşi intuiţie centrală: că pământul rodea forme vii, că era o matrice în neodihnită zămislire”. Dacă în Sanscrită lunii i se zicea Mami, în Sumeria Zeiţa Mamă era Mami, creatoarea omului prin modelarea pământului - lutului / argilei - peste care a insuflat viaţă inteligentă; partenerul său a fost Erra, puternicul zeu al războiului şi al bolilor, care şi exorciza, apoi Hitit perpetuat ca Jari - cu înţelesul de “arsură” - având incantaţia onomatopeică / repetitivă de Gar-Gar: a fost etnonimul celor ştiuţi la Marea Neagră ca Gari / Gheri, formând populaţia legată de Caucazienii Gargari / Ghergari. Este de ştiut şi că Orgia era denumirea Greacă a sărbătorilor vinului, cuvântul “orgie” - cu toate semnificaţiile sale provenind prin aspiraţia “G” de la Gorghii / Gherghii Caucazieni, care au practicat-o de la început, echivalentul său Latin - după cum a indicat şi Gotul Isidor din Sevilla - fiind “ceremonie”; orgia erotică urma întotdeauna orgiei cântecelor, dansului şi beţiei. Pe scurt - durata fiind de milenii - inventarea agriculturii de către femei a atras pricepuţii bărbaţi Gherghi din munţii Asiei Centrale, îndemânatici la multe altele, parteneriatele lor regăsindu-se atât întâi în EurAsia, între Ghergari şi Amazoane (carnivore, nemâncătoare de pită / pâine), cât şi apoi în N Africii, între Gorgone şi Atlanţi; totodată, s-a răspândit şi fenomenul gemenilor sau al fraţilor complementari: unul nomad (întâi vânător, apoi păcurar / păstor) şi unul sedentar (întâi culegător, apoi agricultor), cei care pre-diluvian au fost vânători-culegători ajungând post-diluvian păcurariagricultori. Vechile istorisiri despre împreunările sexuale dar şi despre însoţirile bazate pe profesii au fost confirmate nu doar onomastic, ci şi de cercetările istorice - din toate timpurile - în plus coroborându-se şi recentele cercetări genetice. Tipul uman Gherga e Caucazian (prin Caucaz în vechime se înţelegea lanţul munţilor EurAsiatici, în ordinea descrescândă a înălţimilor: în Asia Caucazul Indian era Himalaia, Caucazul a fost şi a rămas cu acelaşi nume la limita dintre Asia şi Europa iar în vechea Europă şi Carpaţii erau ştiuţi drept Caucaz; în Europa lanţul Carpaţilor e mai lung cu peste 500 km faţă de cel al Munţilor Caucaz propriu-zişi - de aceea are şi populaţia cea mai numeroasă - însă n-are diversitatea oamenilor aşa de mare ca aceea a creuzetului Caucazian, Carpații fiind dominați de Români). În primul mileniu de la mutaţia genetică Gherga - datorită mişcării Gherga de la E la V - succesiv au apărut 3 mari centre Caucaziene de difuziune Gherga, în cele 3 părţi Caucaziene: la început a fost în răsărit - la poalele Caucazului Indian / Himalaiei - apoi în Caucazul ce şi-a păstrat onomastica până azi şi în fine la apus, în spaţiul Carpatic / Caucazul Vestic, loc unde în prezent e cea mai mare concentraţie Gherga din lume 356


Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării: milioanele de Gherga care au trăit până acum au impresionat puternic civilizaţia (într-o retrospectivă a ultimelor 10 milenii - după mutaţia genetică din mileniul VIII î.C. petrecută în Ţara lui Gherghi din nodul Pamirului până acum, la începutul mileniului III - au fost de exemplu mulţi întâlniţi în Bazinul Ghagar din N Indiei în mileniul VII î.C., Banat în mileniul VI î.C., Caucaz în mileniul V î.C., Egipt în mileniul IV î.C., Anatolia în mileniul III î.C., Canaan în mileniul II î.C., Grecia în mileniul I î.C., Balcani în mileniul I şi România în mileniul II). Întreaga viaţă vine de la soare, cu consecinţe ce se răsfrâng la nivelul vieţuitoarelor atunci când el îşi modifică activitatea, influenţând inclusiv ADN-ul (care are rolul de receptor foarte fin - ca o antenă pentru energia primită vibrând pe frecvenţe chiar foarte înalte, de tipul luminii “condensate”); transformările energetice conduc la mutaţii genetice manifestate prin abilităţi cu distingere netă faţă de cele ale generaţiilor anterioare: încărcarea potenţialului datorită unei influenţe energetice deosebite - împreună şi cu alţi factori - a dus la transformarea ştiută ca mutaţia genetică, solicitând rearmonizarea frecvenţelor de vibraţie ale organismului cu frecvenţele arhetipale universale (ale Cerului şi ale Pământului). În accepţiunea istorică veche şi în logica mai simplă - ţinând cont de transferul gutural “K” / “G” Kerka / Gherga a rezultat din unirea energiilor cerului Ker şi Ka a pământului / gliei (la rândul său, proto Indo-Europeanul Ker provenind din fuziunea Ke-Ra / şi în Sanscrită Go însemnând Pământ). Este de observat că harta genetică a oamenilor dintre India şi Europa de-a lungul timpului a fost “fluidă” datorită migrărilor şi nu corespunde hărţii lingvistice a Indo-Europenilor (mai ales că şi aceea nu reflectă totdeauna raportul iniţial al vreunei naţiuni sau ţări cu limba utilizată, deseori impunându-se majorităţii limba minoritarilor cuceritori; referinţele la pre- sau proto- IndoEuropeni complică şi mai mult suprapunerea hărţilor genetică şi lingvistică, de aceea contextele particulare fiind esenţiale în analiza situaţiilor). Criptograful Indian Subhash Kak în 1996 a ilustrat conceptul Indo-European:

(fiind şi cea mai omogenă populaţie Caucaziană în comparaţie cu diversitatea răsăriteană); deplasarea Gherga a fost din Ţara lui Gherghi - Central Asiatică, oficial numită chiar aşa - până în regiunea Europeană Banat, cu influenţe semnificative în cele 3 zone majore în care s-a manifestat de la început (Asiatic între Bazinul Ghargar din N Indiei şi Siberia, Caucazian peste Anatolia şi Orientul Mijlociu, Dunărean în Europa şi N Africii). Negrul a fost asociat Marii Zeiţe deoarece iniţial ea a fost negresă Homo Sapiens, pământul roditor era negru, cerul nocturn era negru (inclusiv piatra neagră din cer - meteorică, literar notată AN.NA de SuMeri / Sumerieni - era mistic conectată de ea) şi de aceea negrul a fost legat de fericire, de nobilitate dar şi de principalul reper natural Nordic / la latitudini mari negura polară a nopţii fiind mai lungă, etc.; întâi a fost credinţa unirii mitice dintre planeta Ga şi satelitul său natural de pe Cer în Sistemul Pământ-Lună (ciclul femeii - menstrual - e egal cu ciclul lunar), apoi a Sistemului cu Soarele. În “Studiu asupra istoriei”, Britanicul Arnold Toynbee 1889-1975 a explicat: “Tema întâlnirii dintre 2 personificări supraomeneşti a fost insistentă, larg răspândită - printr-o varietate de forme - fiind concepută ca unică, având urmări vaste; termenul cel mai important din ecuaţie a fost reacţia actorilor, anume elementul psihologic. Au existat civilizaţii - ca indică, babilonică, hitită, etc. - care, pe măsura dezintegrării lor, par a fi revenit la etica omului primitiv, dovedită prin insensibilizarea lor aparentă înaintea prăpastiei ce se lărgea necontenit între sexualismul abandonat al religiei lor şi ascetismul exagerat al filozofiei lor: în cazul societăţii indice a apărut contradicţia între cultul falic şi yoga, contrastau în societatea babilonică prostituţia sacră practicată şi filozofia sa astrală, aspectele orgiastice şi cele ascetice ale cultului hitit al Cybelei, etc.; e cu putinţă să fi existat un filon comun de extravaganţă sadică în practicarea concomitentă a abandonului şi autocontrolului de către membrii acelor civilizaţii, filon ce poate explica existenţa unei armonii emoţionale între asemenea practici ce par a desfide orice posibilitate de reconciliere”.

În mileniul I î.C., poetul Gherghin Hesiod - din portul V Anatolian Cume, lângă care a funcţionat timp de peste un mileniu Templul Gherga - a scris în “Teogonia” (adică “Naşterea zeilor”): “Pământul / Gaia născu la început o făptură egală sieşi, în stare s-o acopere întreagă, Cerul înstelat, care trebuia să ofere zeilor prea fericiţi o aşezare pentru totdeauna sigură”; perechea aceea primordială zămisli familia nenumărată a zeilor, Ciclopilor şi celorlalţi (e de

Zeiţa Mamă Iraniană Gherga, “un nume străvechi şi încărcat de conotaţii”, afirma în 2011 Dr. Mariana Brandl-Gherga, profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Ştiinţe 357


post-diluvian, adică după Potop, l-a născut pe Ker-Ga / Gherga: de la Potop încoace, fiicele Gherga - care au preluat însuşirile Mamei - au născut alţi Gherga, ş.a.m.d.; e de observat că încă din marele trecut, pronunţia Kerka s-a consolidat Gherga, pe diversele filiere ale descendenţilor. Proto-Greaca a păstrat rădăcina “Gher” însemnând “veche” / “venerabilă” şi rădăcina “Ga” ca aceea folosită la denumirea Pământului, astfel încât compusul Gher + Ga a ajuns să fie “pământeană venerabilă” sau “ţărancă din vechime” (o combinaţie anterioară cronologic ar duce prin Gher = “vechi” şi Ka = “energia sufletului” / “vitalitatea” la forma GherKa = “vechea energie a sufletului” / “vechea vitalitate”). Mitologia Greacă a prezervat spiritele feminine ale morţii denumite Kere - la singular, Ker / Cer - ca acţionând dacă decesul n-a fost paşnic, ci violent, în numele sorţii (chiar osândei / în Greacă “Moros”, în Română Moroi, inclusiv pruncii morţi fiind ştiuţi aşa); demonicele Kere erau ştiute ca în strânsă legătură cu Infernul, ca purtătoarele de influenţe malefice de acolo, căci se hrăneau cu spiritele neliniştite ale morţilor în lupte, din cauza accidentelor, crimelor, epidemiilor sau altor cauze decât răposarea datorită bătrâneţii (printre altele, îndeosebi în civilizaţiile agricole, morţii şi puterile “Celeilalte” Lumi guvernau rodnicia şi distribuţia bogăţiilor). Axioma era că viaţa se transmitea prin moartea violentă, apărând actul sacrificiului atunci când moartea era împlinită cu sens ritualic: numai moartea violentă a unei făpturi extraordinare era creatoare, ea sporind întotdeauna realitatea, căci o viaţă care-şi torcea firul până la capăt şi lua sfârşit întrun chip firesc nu rodea (era sfârşitul sterp al unei vieţi); dimpotrivă, orice viaţă jertfită - înainte de a-şi fi istovit toate posibilităţile sale de manifestare - printr-o moarte violentă se transforma într-o nouă formă a vieţii (fiecare moarte era o “reintegrare” în univers / în cosmos). Este de observat că “moroi” era în legătură cu vechiul radical “mer” - având sensul de preamărit - din aceeaşi sinonimie derivând “mărirea” / “slăvirea”, inclusiv mirii (mireasa măritându-se cu mirele); mult după, de pildă, creştinii neaparţinând clerului - cuvântul “cler” / “klerikos” în vechea Greacă, etimologic a derivat de la preoţimea Gherga - au fost mereu ştiuţi ca mireni (“ir” a fost termenul popular Român al unsorii pentru răni făcută din diverse grăsimi - ca de exemplu din seu de oaie - împreună cu răşini, diferite ierburi de leac şi diverse mirodenii: e de ştiut că “mir” provine din pre IndoEuropeanul “smeru” pentru “grăsime” iar despre “mire” se poate observa că şi la Afgani e “mîreh”).

remarcat despre Uriașii Ciclopi - cei cu un ochi pe frunte - că erau din timpul Titanilor, împotriva lor ridicându-se Timpul Cron, care i-a închis în Tartar / Gargar, apoi Imperiul Atlant primindu-și numele de la Atlan-tik, însemnând ochiul primului său rege Atlas, la Atlan-tik / Ocean putându-se observa filiația Atl-An a clanului An, marca “An” regăsinduse la tatăl Poseid-On, bunicul Cr-On, străbunicul Ur-An ori strămoșul An sau la tărâmul lor binecuvântat de sub cerul înstelat, reținut ca Ed-En). Pe cealaltă parte primordială, una din primele teofanii ale pământului - ca atare - a fost maternitatea sa: neistovita capacitate de rodire. Înaintea intuirii ca Zeiţă-Mamă, ca o divinitate a fertilităţii, pământul s-a înfăţişat direct ca Mamă (evoluţia ulterioară a cultelor agricole desluşind cu o fermitate tot mai accentuată profilul unei mari zeiţe a vegetaţiei şi recoltei, a făcut să se şteargă urmele ei). Mama Pământ - şi cu reprezentanta sa umană, femeia - deşi juca un rol preponderent, nu mai avea un rol exclusiv: zămislirea se datora nu numai femeii sau pământului, ci şi bărbatului / zeului; fertilitatea era precedată de hierogamie. În sorgintea Gherga - ca sinteză GherGa - se poate considera şi că Zeiţa Ga a Pământului a fost fecundată de KerKa, rezultând fuziunea KerGa dintre Cer şi Pământ / Ga, ulterior fiica (deoarece la început domnea primatul matern) preluând însuşirile mamei ajungând a fi recunoscută, în diferite contexte, sub diverse denumiri, drept Kerka, Kerga, Kirke, Ghirghe, Gherga, etc.; de altfel, comunicarea dintre Cer şi Pământ era de sorginte şamanică, în actualul spaţiu Românesc practicienii fiind ştiuţi în timpul Geţilor şi ca “grindinari” - sau “salmani” / “solomonari” - Uriaşi păroşi roşcovani care săgetau norii când descântau ploile şi purtau câte o toacă agăţată la gât, ei mai fiind asemuiţi şi cu vulturii / hultanii (conform Dr. August Scriban, grindinei - ploii înghețate - i se zicea “țârțără” / termen Ghergar): “sal-manii”, înalţi Magi, de fapt erau “oamenii soarelui” - puternicul astru stăpân al Cerului, servindu-l pe “Zal-moxe” / adică pe “Zeulmoş” - iar roşcovanii ca tipologie umană au provenit din ceea ce azi e Iran (înaintea Geto-Dacilor - foarte stimaţi de majoritatea istoriografilor Români - trecutul actualei Românii a fost şi mai fabulos).

Răspândirea roşcovanilor Marea Mamă Ga / Gheia - care exista dinaintea Potopului - la Potop s-a cuplat cu Ker (Ki-Ri) sau Ker-Ka şi 358


experienţa populară a rezervat un timp de maxim 3 zile desfacerii nucleului energetic al persoanei (despărţirii sufletului de spirit), un timp de maxim 6 săptămâni aşezării sufletului în matricea pământului şi un timp de maxim 1 an înălţării spiritului la cer; aşadar, un om nu apare brusc pe lumea aceasta (odată cu naşterea) şi nici nu dispare brusc de pe lumea aceasta (odată cu decesul), momentele respective, jalonând viaţa oricui, fiind atât precedate, cât şi urmate, de procesele tripartite - în dimensiunile materială, energetică şi informaţională - ale închegării şi dezmembrării corpului (existenţa oricărei persoane având 3 etape, cea pre-natală a formării fătului, cea dintre naştere şi deces a “vieţii pe Pământ” - în “lumea de aici” - respectiv cea post-mortem a descompunerii). “Banda lui Mobius” - studiată iniţial în 1858, ce poate fi obţinută prin lipirea celor 2 extremităţi ale unei benzi răsucite de hârtie, de exemplu - arătând paradoxal o suprafaţă cu doar o faţă, are proprietăţi stranii: peretele din “afară” e totodată şi cel “dinăuntru”, tăiată pe mijloc de-a lungul său nu dă 2 benzi, ci una dublă ca lungime, etc.; infinitatea aşadar e şi “palpabilă”. Categoria conceptuală care exprimă natura absolută este infinitul, având proprietatea nesfârșirii în timp, în spațiu și în alte dimensiuni (necunoscute direct oamenilor dar existente, până acum probate doar parțial matematic și fizic); lipsirea marginilor atribut divin - depășește hotarele înțelegerii iar ca atare, oamenii s-au regăsit prin a fixa reperul fundamental începând cu sine. “Buricul lumii” / Pământului în vechime era considerat locul unde s-a aşezat Marea Mamă, încărcată de sămânţa umană. În “Religia greacă” din 1981, cercetătorul Francez Fernand Robert a scris: “Omphalos aparţinea Cultului Zeiţei-Pământ; mai târziu, expresia ‘omphalosul Pământului’ a fost interpretată în sensul de ‘buricul sau mijlocul lumii’. Omphalosul era din punct de vedere cultual înrudit (cu condiţia desigur să excludem orice raport etimologic) cu phallosul iar anumiţi istorici ai religiei argumentează, probabil îndreptăţit, că cele 2 elemente ar fi caracterizat în acelaşi fel Cultele Fertilităţii şi Fecundităţii. Phallosul era un simbol de forţă şi de sănătate fecundă şi figurat de exemplu la colţurile caselor - avea valoare apotropaică, alungând nenorocirile. A fost mai întâi obiect de cult; s-au găsit o mulţime de ‘phalloi’ în sanctuare”. Bănăţenii şi azi sunt făloşi iar aşa ceva - cultual cuprins identitar în fiinţa autohtonilor - se înrădăcinează chiar în străvechiul om falic (fără a fi o aparenţă de moment). Buricul fiecărui om e “buricul Universului”: ţinând cont că atât macro-cosmosul, cât şi micro-cosmosul, sunt infinite, jumătatea intervalului dintre cele 2 cosmosuri - care împreună constituie Cosmosul oamenilor - poate fi oriunde; mereu oamenii au fost egocentrici, adică sistematic s-au plasat în centrul lumii iar centrul personal a început la fiecare cu buricul, legat până la naştere prin cordonul ombilical de mamă (al cărei buric, la rândul său, a fost cândva legat de mama sa, etc.; de altfel, în 1958 “Dicţionarul limbii române” a egalat “buricat” cu “gurguiat”). Considerând ecuaţia relativităţii (valabilă pentru macro-cosmos), că energia indistructibilă este multă lumină cu puţină materie distructibilă şi considerând fizica cuantică (valabilă pentru micro-cosmos), că aceea ce e în mare e şi în mic cosmosurile conţinându-se reciproc - se poate aprecia şi că puterea energiilor vitale cumulate ale tuturor înaintaşilor este uriaşă, de ordinul miilor de miliarde de waţi, materialul ADN al fiecărei persoane rezonând ca receptor al uriaşului “nor”

În accepţiunea legăturii dintre suprafaţa Pământului / Ga şi subteranul său (unde era localizat Infernul), Ker-Ga însemna “spiritul pământului”. (Ulterior vechilor Greci, echivalentul Roman pentru Kere a fost “Tenebrae”: umbre). Corespunzător “Dicţionarului etimologic roman” din 1966, “spirite” = “gorgoane” (termenul desigur fiind indicat acolo ca “de origine necunoscută” / ca multe altele din familia lingvistică Gherga). Rădăcinile spirituale dar şi lingvistice / etimologice Gherga au fost atât “spiritul pământului” Ker-Ga, cât şi “mana cerească” Ker-Ka, din cununia lor - a Cerului / Ker cu Pământul / Ga - reieşind tot Gherga (roua - ca picături ori lacrimi - ce cădea din “Copacul Cosmic” / “Lumii”, “Arborele Vieţii” sau “Pomul Cunoaşterii” era considerată mana cerească a pământenilor, adică reprezenta simbolic magica energie). Dr. Robert Lanza din SUA - care în 2007 a lansat teoria biocentrismului - a măsurat nucleul energetic uman ca având puterea medie de circa 20 waţi; aşadar, relaţiile energetice dintre natură şi oameni pot fi nu doar observate, ci şi măsurate (căci în general, ceea ce e observabil ar trebui să fie şi măsurabil), savantul dovedind ştiinţific că moartea nu există în sens deplin: la decesul trupului mai rămâne “pachetul” de 20 waţi de “energie informaţională” / vitală al persoanei. Receptor de energie şi depozitar de informaţie, ADN-ul separat de trup - fiind material - se degradează / e distructibil dar fiindcă e sistematic transmis de la părinţi la copii se perpetuează (inclusiv transmiţând mutaţiile genetice survenite de-a lungul timpului), reprezentând evidenţa fizică şi informaţională a înaintaşilor fiinţei, începând cu momentul primordial al facerii: este un excelent instrument natural de memorie înmagazinată a tuturor înaintaşilor; ADN-ul funcţionează pe baza nedistructibilei energii vitale, măsurată ca având puterea de circa 20 waţi pentru o persoană (suficientă ca să lumineze un bec).

Nu doar procesul apariţiei pe lumea aceasta a unui om durează, fiind de maxim 9 luni - de la concepţie la naştere - ci şi procesul ieşirii din lumea aceasta a unui om durează: 359


energetic, în funcţie de fineţea constructivă proprie şi de câtă lumină beneficiază. La nivel macro-cosmic (adică tot ce este mai mare decât omul, până la infinitul “mare”), echilibrul dintre materie şi energie - dintre distructibil şi indistructibil este asigurat de lumină: relaţia universală a omului cu macrocosmosul e reglată de lumină. La nivel micro-cosmic (adică tot ce este mai mic decât omul, până la infinitul “mic”), sunt alte legi - ale fizicii cuantice - în care masa nu mai rezultă din împărţirea energetică a luminii iar timpul nu se mai opreşte, aşa cum au arătat calculele că ar face-o la viteza luminii: relaţia universală a omului cu micro-cosmosul e reglată de întuneric (de altfel, întunericul valorifică lumina, în sensul că lumina nu se evidenţiază decât în întuneric).

document (unde a explicat despre “c” că însemna “repejunea finală” şi anume cu descrierea - în Manuscrisul 2270 - că “repejunea propagării electricităţii e în orice caz tot atât de mare ca a luminei” / respectiv circa 300 de mii km pe secundă) în Europa a fost plagiată de Evreul Albert Einstein, care a păstrat-o identic, înlocuind doar echivalenţa notată “v” cu “e”, ajungând la “e = mc2”. Creaţiile vizionarului Mihai Eminescu au devenit ştiute în mediul folosind Germana fie via comercianţii Evrei în capitala imperială Viena scăldată de valurile Dunării, fie prin academicianul mason Titu Maiorescu 1840-1917 - Aromân după tată, familia numinduse de fapt Trifu - care a tradus unele dintre ideile marelui Mihai Eminescu, ajunse astfel cunoscute şi de către Albert Einstein (care - născut în oraşul German Ulm 48,24 lat. N, 9,59 long. E de pe Dunăre - avea 10 ani când a murit Mihai Eminescu; s-a însurat în 1903 cu o Sârboaică din Voivodina iar la vârsta de 26 ani a publicat teoria relativităţii restrânse): interesant este că ambii contemporani străluciţi - Mihai Eminescu şi Nicolae Tesla, aparţinând aceleiaşi etnii Române, din acelaşi stat / anume din Imperiul Austro-Ungar au fost consideraţi de unii ca atinşi de “nebunie” (cotat de Americani la justa sa valoare ca om de ştiinţă, în 1931 teoreticianul dar şi practicianul Nicolae Tesla - “părintele” curentului electric pe glob - cu 23 de ani mai vârstnic decât Albert Einstein, a afirmat despre acela că era “un cerşetor îmbrăcat în purpură, pe care ignoranţii îl cred rege”).

Este de știut că în 2001, Dr. Konstantin Meyl din Germania - specializat în studiul vârtejurilor energetice privind cercetarea savantului Aromân Nicolae Tesla (numele iniţial al familiei sale ortodoxe fiind Drăghici, el s-a născut în satul Smiljan 44,34 lat. N, 15,19 long. E din comuna Gospic / Croaţia, la poalele Muntelui Velebit al Vlahilor Negri) a confirmat-o în domeniul transmiterii electricității fără fir și a demonstrat că amplificarea reciprocă a undelor scalare poate depăși viteza luminii, rezultatele având consecințe încă necalculate și despre transformarea energiei în masă la nivel cuantic, torsionarea spațiu-timp, etc. În 2014 şi profesorul Român Ioan Câmpan a observat “paralele surprinzătoare între personalitatea istro-românului Nicolae Tesla şi personalitatea gânditorului de geniu al românilor Mihai Eminescu” (poetul din Bucovina a fost cu 6 ani mai mare decât savantul din Dalmaţia). În “Luceafărul”, creaţie publicată în 1883 şi declarată de către Academia Recordurilor Mondiale drept cel mai lung poem de dragoste din lume, Mihai Eminescu a scris “Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe” ori în poezia “La steaua” - compusă de Mihai Eminescu în 1886 - apare “La steaua care-a răsărit / E-o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”: menţionările erau despre dilatarea timpului şi despre distanţele colosale din cosmos. Ca premiere mondiale s-au regăsit în formulări ştiinţifice unele dintre cele scrise de către autorul Român Bucovinean, ca de pildă în Manuscrisul 2267: “Ceea ce numiţi rază a soarelui n-are cele 7 culori. Acestea sunt numai creaţiuni ale simţurilor noastre. Cercul întreg trebuie luat. Să ne-nchipuim că razele soarelui ar fi ca nişte fire subţiri de mătasă, din care unele se torc drept, altele c-o ondulaţiune din ce în ce mai mare. Ele dau de forţa pământului, moleculul atins de ele începe să se-nvârtească ca un mosoraş mic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele sunt asemenea unei depănători, cari prefac mişcarea în linie dreaptă - care ar fi infinit de lungă - într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină. Ceea ce nu se cheltuieşte în mişcare se păstrează ca energie”. Formula “v = m x c2” scrisă de el în

Poate părea paradoxal, însă o plauzibilă explicaţie este că “pachetul” energetic vital al omului se crează din combinarea sufletului aparţinând micro-cosmosului şi a spiritului aparţinând macro-cosmosului, perechea lor desfăcându-se la deces, când moare trupul. Savanţi ca biologul Rupert Sheldrake în 1981, astronomul Robert Gilman în 1984 şi mulţi alţii au studiat existenţa câmpurilor morfogenetice ce transmit în timp informaţii de la generaţiile precedente, unele retrăiri - manifestate de exemplu în situaţii limită - fiind generic cuprinse în ceea ce popular e numit “instinct” pentru ceea ce e “înnăscut”, însă oamenii des au depăşit reflexele necondiţionate, având acte determinate pe care alte fiinţe sunt incapabile să le facă / organizeze; teoria morfogenetică enunţă despre câmpurile morfice - ce compun “norul informaţional” - că formele organismelor şi comportamentele trecute le influenţează pe cele prezente şi viitoare, favorizând apariţia unor conexiuni şi deprinderi uluitoare iar ADN-ul uman nu este doar matricea informaţional-structurală, ci mai degrabă este “antena de emisie-recepţie” pentru schimburile de informaţii cu “norul” (ceea ce se regăseşte în societăţi, până de exemplu la emoţiile apartenenţei la aceeaşi familie ori naţiune). În secolul V î.C., filozoful Democrit din Abdera / Tracia afirma existenţa atomului în microcosmos şi a pluralităţii lumilor în 360


macrocosmos, exprimându-se despre lumile din Univers astfel: “Lumile ordonate sunt nelimitate şi diferă ca mărime iar intervalele cosmice dintre ele sunt inegale. Unele lumi ordonate - adică planetele - au produs animale, plante şi mai ales apă”. În legătură cu Tracia, locul unde preda filozoful respectiv, e de ştiut despre Thraki / Traci - formând populaţia Indo-Europeană din N Balcanilor şi Bazinul Dunării / existentă din Epoca Bronzului până în Antichitate - că s-au numit astfel fiindcă erau aliaţii Europeni ai Teukrilor / Troianilor din Asia, conduşi de Gherga; Thrakii / Tracii au fost pentru prima oară menţionaţi documentar de poetul Anatolian Homer, de partea Troadei / Troiei asediată în secolul XIII î.C. de Ahei (de exemplu, lingvistul Sorin Olteanu a demonstrat şi că etnonimul Thraikios al Tracilor avea aceeaşi etimologie ca Graikos al Grecilor vechi); pe de altă parte, savantul Român Nicolae Densuşianu a scris depre mimetismul Aheilor (strămoşii Elenilor, ajunşi în S Balcanic adică Peloponez - printr-o migraţie la sfârşitul Epocii Bronzului din Delta Nilului): “În Arcadia, cel mai vechi teritoriu Pelasg din Peloponez, se aflau lângă oraşul Orchomen - după cum spune Pausania 8:16 - mai multe movile de pietre acumulate, gorgane ce au fost ridicate în onoarea oamenilor căzuţi în război, însă nu există nici o inscripţiune, zice dânsul, şi nici locuitorii din Orchomen nu mai au nici o tradiţiune, cu cine s-a purtat acel război. Peloponezul întreg se numea odată Argos. Arg(os) în limba Pelasgă însemna ţară. ‘Arge’ nu poate avea alt înţeles decât de ‘ţăran’ sau ‘din ţară’. În limba Pelasgă, ‘Oche’ însemna ‘apă mare stagnantă’ cuvânt cu care a fost identic Latinul ‘aqua’, Germanul vechiu Ache / Aache, etc. La forma primitivă se reduce şi etimologia cuvântului ‘Achei’, cu înţelesul de locuitori riverani”. (La Români, Argeş de pildă e în evidentă legătură etimologică, argeşenii fiind ţăranii din bazinul acelui râu; la Pelasgi, Okean era cea mai mare apă). Deoarece infinitul “mare” şi “mic” converg în infinitul “absolut”, omul nu este altceva decât o expresie în infinitul absolut: o întâlnire a contrariilor, care de fapt nu sunt viguros opuse, ci complementare. Înaintea descoperirilor telescopului şi microscopului (pentru explorările vizuale ale macrocosmosului şi micro-cosmosului), filozoful Medieval Filippo Bruno - călugărit Giordano - a explicat: “Universul este imobil, deoarece - fiind infinit - nu are unde să se mişte; mişcarea nu se întâlneşte decât în interiorul Universului, la diferitele lui părţi. Fiind infinit, Universul nu poate avea un centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui. Un centru au numai lumile finite din Universul infinit. Fiecare stea se învârte în jurul propriului ei punct central. Mişcarea corpurilor cereşti e explicată printr-o forţă atractivă bazată pe înrudire, forţă ce face posibil echilibrul între ele şi necesară existenţa fiecăruia. Dumnezeu este în acelaşi timp infinitul mare şi infinitul mic. El se înfăţişează ca infinit mare dacă privim Universul în totalitatea lui, fără limite în spaţiu şi fără început sau sfârşit în timp. Şi se înfăţişează ca infinit mic dacă-L privim ca germen individual determinant al oricărui lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi gândită viaţa. Fiecare dintre monadele Universului - minimul metafizic / substanţa individuală - este o oglindă a lumii; ea este în acelaşi timp întregul şi totuşi deosebită de toate celelalte: pretutindeni este aceeaşi forţă cosmică, într-o altă înfăţişare / întregul este numai întrucât este viu în lucrurile particulare iar lucrurile particulare sunt numai întrucât poartă în ele forţa întregului”. Matematicianul Blaise Pascal 1623-

1662 din Clermont-Ferrand / Franţa (realizatorul primei maşini de calcul din lume) a filozofat despre omul între cele 2 infinituri: “Suntem în imensitatea Cosmosului ca şi pierduţi pe o Insulă pustie. Raţiunea noastră nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul, mare sau mic. Adevărata natură a omului e divertismentul. Fiindcă oamenii nu au putut vindeca moartea şi ignoranţa, au găsit o singură cale pentru a se face fericiţi: a nu se gândi la ele. De aceea, distracţia este aşa de importantă şi omul face orice pentru a o obţine. Nu putem rămâne singuri cu noi, ca să nu simţim vidul din noi. Faţă de natură, omul e mizerabil: natura îl striveşte. Dar omul o ştie şi această conştiinţă - pe care natura nu o are - formează superioritatea lui; omul este un rege deposedat. Toată demnitatea noastră constă în raţiune”. Cugetătorul Giambattista Vico 1668-1744 din Napoli a completat: “Viaţa popoarelor n-a fost constituită niciodată din raţionalitate. Viaţa popoarelor s-a depănat în faze. S-a trecut de la era în care oamenii erau aproape asemenea unor fiare rătăcitoare prin marea pădure a Pământului, cu membre foarte dezvoltate şi creier extrem de redus în care stăpânea ‘simţul’ cu manifestări ale violenţei şi forţei, la o eră unde teama ce s-a suprapus faţă de o putere supraomenească a instaurat religiozitatea, care e cultul zeilor şi a eroilor divinizaţi, cult al mormintelor, al căsătoriilor civile, la care s-a adăugat încătuşarea religiei, a respectului faţă de îndatoriri, devenite sacre, fiind juruite pe mormintele decedaţilor; eră deci, în care oamenii au căpătat în adăposturi statornice şi din punct de vedere fizic forme armonioase şi omeneşti, în care stăpânea ‘fantezia’ cu manifestările sale de mit sau de divinaţie şi personificare a tot ceea ce apărea extraordinar ori supraomenesc. Erelor ‘simţului’ şi ‘fanteziei’ le-a urmat a treia, aceea a ‘raţiunii’, adică era în care oamenii şi-au dat seama - prin cercetare ştiinţifică - de fenomene mai înainte neexplicate şi de aceea considerate ca supraomeneşti şi divine. De aici a rezultat că nu s-a putut instaura un drept unic pentru toate timpurile şi pentru toate condiţiile de viaţă ale popoarelor. În era ‘simţului’, izvorul dreptului a fost violenţa. În era ‘fanteziei’, izvorul dreptului a fost prestigiul şi autoritatea de origine divină. În era ‘raţiunii’, izvorul dreptului e adevărul. Dreptul poate avea valoare de concretizare doar considerat dinamic, conceput în formă circulară, pe vestitele cicluri istorice, ce trebuie înţelese ca o spirală” (în erele respective - ale “simţului”, “fanteziei” şi “raţiunii” - se pot recunoaşte perioadele preistorică, istorică şi curentă). Filozoful Român Nicolae Bagdasar în “Teoria cunoştinţei” a scris: “Este posibilă o reconciliere între religie şi ştiinţă. Când ştiinţa va fi cu totul convinsă că explicaţiile ei sunt apropiate şi relative, şi când religia va fi cu totul convinsă că misterul pe care ea îl contemplă este absolut, o pace permanentă va domni între ele. Nici una din ele nu se va mai amesteca în treburile celeilalte, ci fiecare se va mărgini la domeniul ei propriu, mulţumindu-se să afirme în legătură cu acestea ceea ce-i îndreptăţit să se afirme, ceea ce-i necontradictoriu şi consecvent logic”. Simbioza din trupul omului a sufletului ataşat de inimă şi a spiritului ataşat de creier poate fi apreciată multidimensional, ca mai greul suflet colorat roşu-închis (purpuriu spre negru) şi fierbinte / adică având mai multă energie - formând cadrul vieţii - iar mai uşorul spirit colorat roşu-deschis (roz spre alb) şi răcoros / adică având mai puţină energie, completând inteligent cadrul; în afara acestor informaţii - provenite în timp de la diverse observaţii - mai sunt alte dimensiuni (depăşind simţurile umane dar existente în Univers, conform calculelor 361


savanţilor, însă şi exploatate de milenii, din ceea ce în perioada vedică învăţaţii Gărga aflaţi în Bazinul Ghargar organizând prima civilizaţie a lumii - numeau “Akaşa”, adică eterul ce emană viaţa / pentru Grecii vechi “eterul” însemnând “strălucitor”, cu “înregistrări” accesibile mai ales prin transă de “persoanele speciale” având harul clarviziunii şi cu practici derivate introduse de Ghergari, ca ghicitul în palmă, astrologia, zodiacul, etc., devenite foarte populare: despre “memoria cosmică” - prezentată de Dr. Rudolf Steiner 1861-1925 ca înmagazinând fidel toate evenimentele produse vreodată, ca o “bibliotecă a destinelor” - au relatat şi alte credinţe, în alte zone, timpuri şi culturi decât cea a Vedelor, ca Biblia în Deutoronom, islamul prin conceptul Qadar al tablei sfinte numită “Cartea Decretului”, ş.a). În 1991, Dr. Geoffrey Lloyd de la Universitatea Cambridge în “Metode şi probleme în ştiinţa Greciei antice” a scris: “În secolul IV î.C., Aristotel considera inima partea cea mai caldă a trupului şi creierul partea cea mai rece a trupului. Pentru vechii greci multe opoziţii naturale au avut asociaţii simbolice puternice. Deşi nu putem vorbi de o tabelă a opoziţiilor dezvoltată sau sistematică la Homer sau Hesiod, este interesant de urmărit corelaţiile făcute pe de o parte între polii pozitivi ai multora din aceste perechi şi între polii negativi pe de altă parte. Identificarea luminii, estului, albului, cerului şi a direcţiei în sus pe de o parte, respectiv a întunericului, vestului, negrului, pământului şi a direcţiei în jos pe de alta, corespunde anumitor întâmplări observabile. Concepţia că pământul este feminin - sau mamă - iar cerul este masculinul generator e bazată pe analogia evidentă între creşterea plantelor şi reproducerea sexuală (de exemplu, în ‘Iliada’ 12:238 găsim că dreapta este identificată cu estul şi cu soarele iar stânga cu ‘negurosul vest’)”.

Pe scurt, într-un succint rezumat post-diluvian (adică după Potop / respectiv topirea calotei glaciare din emisfera Nordică), prezenţele Reţelei Gherga au fost astfel: Gherga care în Asia Centrală - nodul Pamirului, unde sunt Munţii Gherghi - a avut mutaţia la actualul tip genetic în mileniul VIII î.C., s-a îndreptat spre fosta Atlantidă din apus, pe direcţia “mersului” soarelui; conform relatărilor lui Platon după cele ştiute în Egiptul faraonic - filozoful Antic introducând povestea ca “extraordinară, adevărată în orice privinţă”, Atlantida a fost întemeiată în mileniul XI î.C. de Poseidon / după ce s-a iubit cu frumoasa Medusa, mezina Gorgonelor (Zeul Mărilor Poseidon era fiul Timpului / Cronos şi al Rheii / Marea Zeiţă, acei părinţi fiind copiii Cerului / Uranus şi Pământului / Gaiei).

Gherga şi Gherghi

Pamir Direcţia de migrare spre V a rămas până în prezent o caracteristică generală a omenirii, o dovadă istorică fiind şi că polii civilizaţiilor post-diluviene s-au tot mutat astfel în lume de-a lungul mileniilor. Gherganii coborâţi din Munţii Gherghi au urmat Valea Oksos / Oxos - a Fluviului cu cel mai mare volum de apă din Asia Centrală - până la Aral / “Lacul Albastru” şi Marea Caspică, apoi au urmat Valea Arax din Caucaz, în mileniul VII î.C. urmaşii fiind pe malurile Sudice ale fostului Lac Pontic / acum Marea Neagră iar în mileniul VI î.C. au fost puternic atestaţi în Banat (partea lor Nordică sa retras treptat - ajungând în ceea ce acum e Finlanda - iar cei din partea Sudică către sfârşitul mileniului V î.C., după trasarea Brazdei lui Iorgu din Banat până în Basarabia, erau 362


în N Africii şi la sfârşitul mileniului IV î.C. au înfiinţat Egiptul, cu prima capitală în oraşul Gherga din Valea Nilului, ridicând apoi acolo, după prototipul Gorganelor din Epoca Pietrei, piramide); Ghergarii Caucazieni aflaţi în mileniul V î.C. la S de Marea Neagră au dominat Anatolia mai ales începând cu mileniul IV î.C. şi au întemeiat Troada / Troia la începutul mileniului III î.C. (distrusă de Ahei / strămoşii Elenilor la sfârşitul mileniului II î.C., în acelaşi timp sclavii Evrei din Egipt invadând bogaţii Gherghe / Ghirga din Canaan, după cum a relatat şi Biblia). În mileniile I î.C. şi I, datorită succesivelor Imperii Macedon, Roman şi Bizantin, Gherga din Orientul Apropiat s-a manifestat inclusiv în Balcani, consolidându-se în mileniul II în Banat (în acelaşi mileniu II, oficial o parte din Europenii Gherga au ajuns în N Americii). Din Asia Centrală, o altă parte Gherga din mileniul VIII î.C. a pornit în mileniul VII î.C. calendarul în N Indiei, întemeind acolo prima civilizaţie post-diluviană din lume existentă în Bazinul Ghargar / Ghaggar până la sfârşitul mileniului III î.C., când a secat principalul Fluviu de alimentare - cu influenţe în Sumeria / Sumer între mileniile VI î.C. şi III î.C. (cu amestecuri în Anatolia, Huru / Canaan şi Hemi / Kem = Egipt); pe lângă acest tablou general, extensii în timp şi spaţiu au mai fost - îndeosebi orientale - începând cu mileniul II î.C. în Bazinul Gange şi apoi în Indo-China, respectiv Siberia, până în mileniul II. În prezent - la începutul mileniului III - cea mai mare grupare Gherga de pe glob este în Banat.

Sapiens până la sfârşitul Epocii Pietrei (respectiv încheierea neoliticului, adică a perioadei şlefuirii / lustruirii pietrei): un timp de peste 20 de milenii. La Potop, ea s-a împreunat cu Zeul Cerului, post-glaciar partenerii fiind veneraţi deopotrivă, bărbatul preluând întâietatea începând cu timpurile metalelor: odată cu Epoca Bronzului, acum 5 milenii (mitologia pietrei cioplită ori şlefuită - a fost urmată de mitologia metalelor, de la aur şi argint, până la bronz şi fier).

Epoca Bronzului

Pe o întindere temporală din Epoca Pietrei până în Antichitate, în locuri de exemplu ca Siberia, N Indiei, Sumer, Sahara, Caucaz, Anatolia, Balcani, Banat, etc. a fost explicit direct şi clar - dovedită Mama Gherga: practic, vestea despre puterea ei a dominat religios oamenii timp de milenii (o performanţă unică în istoria omenirii). În paleolitic - adică perioada Epocii Pietrei când pietrele erau doar cioplite Neandertalii au dispărut şi vechile ritualuri magice ale vânătorii au fost părăsite, impunându-se noua credinţă legată de fecunditate şi fertilitate, în care central figura Marea Zeiţă Mamă a Pământului; naşterea divinităţii a coincis cu moartea Neandertală, fiind referinţa supremă religioasă pentru Homo

Epoca Fierului 363


În Epoca Pietrei organizarea societăţii era matriliniară - adică neamurile erau ştiute prin mamă - Gherga fiind o rezonanţă apărută din timpurile Neandertale, întâi prin Ga pentru Pământ / Glie şi apoi, prin împreunarea din timpul Potopului cu Cerul, ca GherGa; pe atunci era politeism: Mama Zeiţă era cea mai mare divinitate. Din perechea formată de Mama pământeană Gherga şi Tatăl ceresc, “povestea” Gherga a continuat: o veste ştiută de omenire în ultimele 10 milenii (o sută de secole). Marea Mamă, cuplată cu bărbatul cerului, era femeia Gherga, mama copiilor Gherga: Mama Gherga era respectată nu doar de Gherga, ci şi de alţii care au cunoscut-o.

Gherghi-stan - respectiv actualul Hindu Kuş din SV Pamirului, geografic calculat drept centrul populaţiei lumii / la cea mai apropiată distanţă medie de oricine pe glob - fiind esenţial pentru Gherga.

Primele civilizări din lume Mulţi savanţi, printre care Dr. Spencer Wells, coordonatorul proiectului mondial Genografic - de pildă prin lucrarea “Germenul Pandorei” din 2010 - au fost nevoiţi să admită că omenirea actuală și-a avut începutul acum 10 milenii în Asia Centrală: un timp şi un loc ce în arborele genetic uman corespunde tocmai mutaţiei Gherga. După mutaţia genetică de la începutul mileniului VIII î.C. din Asia Centrală, au sosit de acolo primii Gherga în Banat; timp de milenii apoi, centrul de iradiere şi echilibru între cele 4 zări ale civilizaţiilor post-diluviene principale - Vechea Civilizaţie Europeană şi cea din Bazinul Ghargar, desprinse din Imperiul Atlant, respectiv Sumeria şi Egiptul, desprinse din Cornul Abundenţei - a fost nucleul Caucazian Ghergar. În imaginea următoare se poate observa răspândirea fondului genetic al mutaţiei paterne precedente Gherga, din care îşi are sorgintea actualul tip uman Gherga (areal în care a fost iniţial întâlnită Marea Mamă): Zeiţa Mamă Anatoliană Primul milion de oameni a trăit pe glob doar după Potop (înainte de acela populaţia era mult mai redusă), nodul Pamirului fiind centrul de difuziune umană apărut, loc unde s-a dovedit în 2007 de către Proiectul Genografic producerea mutaţiei genetice pentru actualul neam Gherga. Primele civilizări din lume - Indiană, Sumeriană, Egipteană / în ordinea vechimii lor de la răsărit la apus, în paralel cu Cultura Europeană - aşa cum se poate vedea pe harta următoare, realizată de antropologul Canadian Arthur Custance, n-au fost altfel decât Hamite, de exemplu cu prezenţa Gherga ca Gherghe-seu (unul dintre nepoţii lui Ham, fiul lui Noe), începând cu Pa-mir: din Caş-mir / în N Indiei, prin Su-mer / în Mesopotamia, până la Nar-mer / în Egipt, terminaţiile denumirilor (“mir”, “mer”) referindu-se la zone, respectiv oameni; parcursul şi altor grupuri genetice umane a fost prin nodul Pamirului (de exemplu majoritatea Europenilor), acolo

Unul dintre “părinţii” proto-cronismului / adică al istorisirii “dinaintea timpului”, cercetătorul mason Cezar Boliac (1813-1881), a scris în 1870: “Poate că nu vom şti nimic despre cei care au asistat la formarea şi la erupţiunile Mării Negre, la cataclismele şi mai vechi poate decât cele menţionate pre locurile ocupate mai în urmă de zişii Argieni, la un mileniu înainte de războiul Troiei. Milezii - zişi mai întâi Cari - poate că vor fi lăsat ceva din omonimia lor în 364


numele munţilor care arată pre vârfurile lor fosilele de vieţuitoare ale adâncurilor mărilor; negreşit că n-au ştiut însă nimic nici ei despre oamenii ce au locuit aceste locuri cu alte forme, cu alte clime. Ş-apoi cât timp nemăsurat a trecut din era când Dacul a făcut cea dintâi cucerire, bătându-se cu ursul şi doborându-l, luându-i pielea spre a se acoperi el cu dânsa de injuriile uraganelor şi de asprimea viscolelor şi luându-i vizuina spre a se adăposti el într-însa, până când să ajungă în înveştmântarea perfectă şi de lux chiar, precum îl vedem pre monumentele ce au scăpat până la noi? Ce timp nemăsurat a trebuit să treacă de când femeia lui, canibală poate, năştea prin scorburi, prin vizuini şi prin peşteri, până când s-o vedem înveştmântată la perfecţiune, cu coafura elegantă, cu marame luxoase şi înfăşându-şi copilul, precum vedem pe reliefurile Coloanei Traiane? Câţi paşi a trebuit să facă civilizaţiunea, dezvoltarea inteligenţei şi a raţiunii în pruncia ei, mergând de-a buşilea; câte generaţiuni au trebuit să treacă, spunând abia câte ceva una alteia, de când Dacul se bătea corp la corp cu ursul cu ciomagul numai, rupt din pădure, numai cu atâta măiestrie ca şi a ursului - până la perfecţionarea arcului cu săgeţi şi cu pene colorate - precum le descrie Ovidiu - până să-şi facă acea pavăză ovală cu aşa ornamente, până să-şi facă acel stindard balaur, cu atâta măiestrie încât să se umfle şi să se restrângă în suflarea vânturilor, acel bucium cu care deştepta văile, nu cred că vreun istoric sau chiar vreun filozof serios se va hazarda vreodată s-o spună. Civilizaţiunea în vechime n-a putut să progreseze cu paşii cu care a progresat şi progresează în timpii moderni, şi cu cât vom urca mai sus în aceste vechimi, cu atâta trebuie să vedem această civilizaţiune învârtindu-se şi reînvârtindu-se în cercuri vicioase, staţionară şi bătând apa în piuă. Omul izolat, omul rar, abia ici şi colo, omul contemplând natura numai, fără idee măcar s-o studieze, s-o explice, ştia puţin să spună urmaşului său. Nu ştim dacă Dacul primitiv, din stânca lui, avea altă cugetare când se întâlnea cu semenul său din cealaltă stâncă decât să-l omoare şi poate să-l şi mănânce; necum să cate a se înţelege cu dânsul prin ceva semne sau sunete, nefixate prin nici o convenţiune, spre apărarea în comun de fiare, de intemperie şi de foame. Fi-vom mai ştiutori ocupându-ne şi chiar numai de omul post-diluvian al Carpaţilor? Ştim noi ceva mai mult despre aceia pre care îi numim Daci decât cele ce au putut parveni prin fragmentele scăpate din diluvii timpurilor istorice ale câtorva istoriografii ale Grecilor şi Latinilor, care au făcut cunoştinţă cu Dacii tocmai atunci când Dacii îşi dădeau suflarea în apogeul lor? Timpul ce a trebuit să treacă de la Dacul în scorbure şi în peşteră până la Dacul în ogrăzi, case şi cetăţi - precum îl vedem pre Coloană - ar fi să-l calculăm poate cu aceeaşi măsură în această adâncime morală cu care calculează geologul adâncimile stratelor pământului. Ţara noastră este plină de artefacte istorice, şi mai plină de artefacte pre-istorice. Comerţul Mării Negre - al acestui Pont, care se zicea înainte Axin în loc de Euxin, adică neprimitor e dovada cea mai mare că pe coaste se ţinea intens prin Persia, din fundul Indiilor, cu aceste părţi de locuri. Este necontestat că prima civilizaţiune venea din Indii prin Persia, până încă să nu înceapă a veni cealaltă, prin Tracia. Dacia a avut o civilizaţiune înnăscută, cea Pelasgă din Orient şi apoi civilizaţiune Traco-Greacă, venită mai târziu. Civilizaţiunea proprie, în natura şi caracterele ei, a absorbit civilizaţiunile venite de aiurea, încât a făcut ca Dacii, când s-au putut cunoaşte, s-au găsit cu o civilizaţiune aparte, cu un stil al lor

aparte, încât Dacii să fie un popor distinct, nici Indian, nici Egiptean, nici Persan, nici Grec, atât în viaţa lui cât şi în costumul lui, cât şi în armarea lui, cât şi în religiunea lui. Convin că civilizaţiunea Dacă a fost târzie, a mers încet, şi că nici n-a ajuns la gradurile celorlalte civilizaţiuni ale altor popoare din vechime, pre care le admirăm în rămăşiţele lor anteistorice, precum India şi Egipt, şi în rămăşiţele lor istorice, precum Grecia şi Italia; susţin însă, cu documentele în mână, că civilizaţiunea Dacilor este foarte veche şi contemporană poate cu cele mai vechi din Orient”. De altfel, asemănările dintre post-diluvienele Civilizaţii Dunăreană şi Indiană se datorau aceleiaşi influenţe, ambele provenind din cea Atlantă, centrată diluvian în jurul Pontului; dintre Indii, partea Nord-Vestică, chiar a Bazinului Indului (unde postdiluvian era puterea Ghaggar) s-a desprins în 1947 ca ţară independentă - care de altfel şi-au primit de acolo onomastica - iar acum se numeşte Paki-stan, în prezent majoritar musulmană, nu hindusă. Civilizaţia Ghaggar - dezvoltată în bazinul fostului Fluviu Ghaggar - funcţiona în Paki-stan dinaintea perioadei vedice şi a hinduşilor:

Ghaggar 365


Privind anteriorul atribut al Pontului, neprimitorul “Axin” - care a precedat ospitalierul “Euxin” - se poate reține înțelesul Anatolian / Turc “Aksi” însemnând “Rebel”, cu ecouri ancestrale ca la denumirea Văii Axios / Vardar din Balcani, a Râului Axius izvorând din Valea Beqaa / Liban unde în mileniul V î.C. a fost înhumat rivalul Indian al Zeului “Osi-ris” / Osiris, etc. (pe Valea Beqaa sunt faimoasele podgorii Libaneze, la Baalbek existând Poarta Soarelui a Imperiului Atlant cu Cornul Abundenței). Circulaţiile dintre Bazinele Indus şi Istru (adică dintre Bazinele Ghaggar şi Dunărean) de-a lungul timpului doar au completat moştenirea comună Atlantă: ultima migrare semnificativă dintre Indieni între Români a fost cea Medievală a Ţiganilor / Romilor, astăzi - datorită globalizării - existând fluxul altor oameni, mai ales al migranţilor Indieni pentru rezidenţă în România / mai mulţi decât emigranţii Români în India. Cu mai mult de un secol în urmă, cercetătorul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al Academiei Române - în “Dacia preistorică” a descris foarte documentat mişcările Pelasgilor începând din Asia Centrală în Carpaţi şi difuziunile post-diluviene ale urmaşilor acelora, până după căderea Troiei, în Antichitate: “Înainte de civilizaţiunea Egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revărsase asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei Pelasge, care a deschis un vast câmp de activitate geniului omenesc. Influenţele acestei Culturi Pelasge au fost decisive pentru soarta muritorilor pe acest pământ. Primele mase neolitice, compuse din triburi imense, după ce plecară de lângă Munţii Altai din Asia Centrală şi după ce făcură o staţiune de mai multe secole lângă Marea Caspică, îşi continuară încet drumul lor de migraţiune spre apus, atrase de o climă mai dulce şi de o vegetaţie mai abundentă, revărsându-se cu turmele lor nesfârşite peste văile fertile ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Urmele extensiunii etnografice ale acelor Pelasgi / Arimi sunt la izvoarele Oxus din Asia Centrală şi Arax din Caucaz. Ariman - spun doctrinele lui Zoroastru - înfăţişat ca părintele sau principiul răului în religiunea naţională a vechiului Iran, fu alungat de Zeul Luminii şi precipitat în Infern; personalitatea lui Ariman din ‘Avesta’ era una şi aceeaşi cu personalitatea lui Typhon - fiul lui Tartaros şi al Gaiei - din teologia Egipteană şi Grecească (Zoroastru trăise cu mii de ani în urma memorabilului eveniment petrecut la Dunărea de Jos şi el resumase numai vechile tradiţiuni, credinţe şi legende ale apusului, transmise în Media prin imigraţiuni / după cum a consemnat Isidor în ‘Origini’). Aici, la Dunărea de Jos, s-a format centrul cel mare şi puternic al populaţiunei neolitice în Europa: centrul unei rase noi de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu idei severe religioase. Forma de Arimi corespunde la Rimi. După importanţa ce le-o da Homer, aceşti A/Rimi constituiau în prima eră eroică cea mai întinsă populaţiune Pelasgă; aceşti A/Rimi - după cum spunea Hesiod în ‘Teogonia’ 305 şi 731, aparţinând unei lumi străvechi iar amintirea lor chiar în timpul său se prezenta ca un răsunet depărtat - locuiau la marginea de miazănoapte a pământului cunoscut de Greci. Ei răspândiră în Europa noile elemente de civilizaţiune şi deteră o nouă direcţiune pentru destinele omenirii. Pe piscul Grădeţului - la izvorul Topolniţei - se mai văd şi astăzi ruinele unei întinse zidării uriaşe numită ‘Zidina Dachilor’; resturile acestei puternice şi colosale fortificaţiuni aparţin unui sistem arhaic de apărare. ‘Nu am întâmpinat până astăzi - scria Cezar Boliac - nici o altă cetate Dacă cu aşa întindere

şi tărie pe o aşa înălţime’. În împrejurimile acestui puternic centru de apărare întărit de natură şi de mâna omului se mai găsesc şi azi diferite instrumente de piatră şi de olărie neolitică. Aici spun tradiţiunile că a fost în vechime teatrul unei mari acţiuni de război cu un popor din părţile de miazăzi. Dar ceea ce prezintă o deosebită importanţă este că în această zonă, lângă izvorul Bârzei, nu departe de muntele Grădeţ, se află plaiul Curecea, în peştera căruia e tradiţiunea populară că a fost un jidov (Gealat / Uriaş). Istoria politică a Pelasgilor s-a încheiat cu căderea Troiei, de aici încolo fiind numai simple amintiri de resturi împrăştiate, deoarece au fost siliţi de inamicii lor să emigreze din o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă patrie”.

Bazinul Oksos / Oxos Este de ştiut că locul de provenienţă al Arimilor / Pelasgilor, indicat şi de autorul respectiv în susul Oxos / Oxus - “Fluviul Bovinei”, Gozan pentru Afghani, Vaksu pentru Indieni, Amu pentru Iranieni - e o mare apă curgătoare, 366


aproape cât Dunărea, cu lungimea de 2400 km, ce izvorăşte din Pamir / N Afghani-stanului şi se varsă acum doar în Lacul Aral, fiind navigabil de la portul Kerki 37,51 lat. N, 65,14 long. E / Turkmeni-stan pe 1400 km, până la delta de la vărsare (a fost graniţa dintre Turan / zona Turanicilor din răsărit şi Iran din apus: în vechea Turcă, “tora” însemna “lege”). Fluviul Amu - Vaksu şi Oxos fiind versiuni în limbi diferite ale denumirii sale - începe prin Râul Pamir, ce izvorăşte în Lacul Ghalcha / Zorkul 37,27 lat. N, 73,42 long. E de la graniţa dintre Afgani-stan şi Tadjiki-stan, din Munţii Hindu Kuş, însemnând Munţii “Păsării Indiene” (academicianul Galez Thomas Pennant 1726-1798 a scris că “Munţii Gherghi-stanului erau Hindu Kuş sau Caucazul Indian”; Pelasgii / Arimii - care au ajuns de la izvorul Oxos / Amu în Anatolia, Balcani şi spaţiul Român - erau ştiuţi, inclusiv de vechii Greci, drept mutându-se mereu, “ca păsările”). Este de reţinut că până la începutul mileniului I î.C. Fluviul Oxos / Amu se vărsa atât în Marea Caspică - prin vechiul braţ Uzboi / Uzboy - cât şi în Lacul Aral (intrarea în Europa a celor plecaţi de la izvorul Ghalcha / Gharga al Fluviului Amu Darya fiind pe la Marea Caspică, Su-Merii / Sumerienii înţelegând prin “Aralu” că era “Lumea Cealaltă” / “tărâmul de neîntors”), toată acea zonă fiind numită Chorasmia / oraşul său Gurganj în 1077-1212 devenind şi capitala Imperiului Chorasm / Khurasan, areal despre care specialiştii ştiu că a fost “leagănul zoroaştrilor” iar explicit şi semnificativ Anticul geograf Georgiano-Anatolian Strabon XI 8:8 a scris că era populat de MasaGeţi = Mari Geţi:

Vechiul braț Uzboi / “Uz-boi” al Fluviului Oksos străbătând ceea ce azi a devenit Deșertul Garagum / Karakum - avea gura în Golful Balkan al Mării Caspice (semnificativă fiind denumirea de Balkan a regiunii străbătută la vărsare în E Caspic, în fosta Dahi-stan / acum Turkmenia); în N Afgan - la poalele Munților Pamir / Hindu Kuș - cursul Fluviului Oksos străbătea regiunea Balkh aparținând Bactriei / Daxiei: pe acolo de-a lungul timpurilor au migrat mulți dintre cei stabiliți la Fluviul Okean / Dunărea și în Balkani ca Pelasgi, Daci, Bulgari, ș.a. Ţinând cont de echivalenţele literare dintre formele orientale şi cele Latine “CH”=“G”=“K”=“Q” şi “L”=“R”, prin Ghalcha se înţelege Gharga / Gherga (de exemplu, cercetătorul German Frank Bliss în 2006 a reliefat că însuşi Pamir la început avea numele acela: Gharga). “Enciclopedia Britanică” descria în 1914 populaţia Gharcha de la izvorul Oksos / Oxus ca “diferită de vecinii Iranieni şi Tadjici, fiind formată din oameni înalţi, cu păr brunet sau roşcat, ochi căprui ori cenuşii, feţe ovale, nasuri uşor acviline, vorbind minim 2 limbi”; în 1916, cercetătorul American Madison Grant în “Bazele rasiale ale istoriei Europei” enunţa că “introducerea în India şi Iran a limbilor Ariane - Ghalcha / Gharga şi Sanscrita - a fost o cucerire lingvistică, nu etnică”. “Dicţionarul Triburilor” editat în 1911 la New Delhi / capitala Indiei afirma: “Rasa Ghalcha ocupă partea Nordică a Munţilor Hindu Kuş şi aparţine tipului montan de oameni; au capete mari şi aparţin clar rasei Alpine; în Persană, numele său Ghalcha are semnificaţia de ţăran / rustic” (mult ulterior, în vechea Greacă, Gheorghe a căpătat un înţeles asemănător, de agricultor / cel care lucra pământul, Garga şi “agra” fiind sinonime prin aspiraţia “G” şi prin practica rotirii consonantice Grece); în vechea Română, “zeran” era “ţăran” (de unde şi titulatura de “suzeran” pentru stăpânul / posesorul pământului, zerul aparţinând denumirii fiind lichidul scurs din lapte după obţinerea caşului). Dr. Wilhelm Eilers 19061989 (orientalist German) a scris în 1988 despre rusticii Munteni din Pamir / “Pa-mir”: “În Bazinul Oxus sunt urmaşii celei mai vechi populaţii rurale, numiţi Gălca de vecinii Tadjici şi Tadjici de Ruşi (Tadjiki-stan se învecinează cu China în E, Afgani-stan în S, Uzbeki-stan în V şi Kîrghizia în N). Oamenii Gălca vorbesc o Persană / Iraniană răsăriteană şi sunt împărţiţi în mai multe grupuri: Ruşăni pe Valea Oxus, Sogni pe Valea Gunt şi Bărtang pe valea cu acel nume; sunt câteva mii de persoane în total (unii au rude în Afgani-stan, alţii au fost asimilaţi de Tadjici). Nici una din limbile Pamiriene nu e scrisă; o încercare a sovieticilor de a-i alfabetiza pe localnici n-a fost acceptată. Nu există vreo diferenţă semnificativă între Gălca Pamirului şi Tadjici în privinţa stilului de viaţă, culturii materiale sau organizării sociale: Gălca sunt sedentari / ţărani, care îşi irigă terasele de la poalele văilor, se ocupă cu pomicultura (meri, nuci, etc.) şi cresc turme de rasă, cu care migrează şi acum, însă doar pe distanţe scurte”. În 1969, orientaliştii German Bertold Spuler, Britanic Nevill Barbour şi Elveţian Hans Kissling au precizat că la început populaţia Ghălca / Gharga era formată de “oamenii grotelor” din Pamir; în 2007, Proiectul Genografic a anunţat - pe baza analizei genetice Gherga - că în urmă cu 10 milenii, Gherga a avut ultima mutaţie genetică în Pamir: iată aşadar că după 38 de ani, geneticienii Nord Americani au confirmat studiul istoricilor Europeni despre ceea ce a fost cândva în Asia Centrală. Cele mai vechi reprezentări ale oamenilor din Altai - inclusiv consemnările din vechile documente Chineze / vecinii lor din răsărit, al căror nume

Vechile guri Amu şi vechiul Khurasan 367


inclusiv pentru ţara lor China a fost preluat de la nativii Kirăta ai Himalaiei, numiţi Gurka / Gorkha în Nepal, ştiuţi ca oamenii “Rai” - îi înfăţişează ca albi, cu păr lung şi ochi de culori deschise, având feţe largi, cărora le plăceau străinele (în vechile suprapuneri, “L” era utilizat peste “R” iar “T” era utilizat peste “G”, astfel încât iniţial Altai era Argai: o aspiraţie din Gargai; de altfel, cele mai mai mari oi sălbatice din lume - provenind din acel areal Montan - sunt şi acum ştiute ca “arkar” / “argali” = “Ovis Ammon”).

de evoluţie, aceeaşi conformaţie, aceeaşi rezistenţă la boli, cât şi aceeaşi grosime şi lungime a firului de lână. Ţurcana este oaia de munte, cu lâna aspră, care nu se îmbibă de apă atunci când plouă; ‘raţca’ (oaia ţurcană, cu coarnele răsucite spiralat în tirbuşon) e o rasă mai puţin cunoscută, cu aria de răspândire mai redusă, doar în Munţii Banatului. În scenele cu daci se poate observa îmbrăcămintea făcută din lâna oilor, având un soi de pături cu ciucuraşi, purtate ca mantii; îmbrăcămintea dacilor prezenta ciucuri lungi, care nu puteau proveni decât de la ţurcană. Între dovezile arheologice sunt oasele de oi descoperite între ofrandele aduse de daci zeilor, ce era în special primăvara, când începea anul agricol: oaia ocupa un loc foarte important în viaţa dacilor. Cele mai vechi modalităţi de creştere a oilor sunt nomadismul şi transhumanţa. În cazul nomadismului, păstorul şi oile pribegeau toată viaţa în căutare de păşuni, neavând o aşezare stabilă, pe când în cazul transhumanţei păstorul se întorcea iarna la aşezarea sa. Cum oile se înmulţeau repede, era nevoie mereu de păşuni noi, şi aşa au început deplasările cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Munţii Carpaţi. Unele variante din Mioriţa afirmau că păstorii ajungeau la mare după vreo 2 săptămâni de mers. Distanţele mari nu erau o problemă, păstorii din Carpaţi băteau cu piciorul Peninsula Balcanică iar Mările Neagră şi Adriatică erau aproape pentru ei (au colonizat şi Dalmaţia). O parte din păstori a pornit spre vest; slovacii recunosc că oile lor - din rasa ‘valaska’ - sunt la origine oile păcurarilor din Maramureş. În fosta Iugoslavie, de asemenea e rasa ‘valaska’ (adică ‘românească’, de la ‘valah’); e bine ştiut că majoritatea clasei nobiliare din Serbia era formată din descendenţi ai bogaţilor păcurari aromâni. Vlahii care au ajuns în Munţii Bulgariei au dus la formarea oii de munte bulgăreşti (care - până la primul război mondial - a fost numită ‘ţurcană’); triburile aromânilor care au ajuns până în Macedonia şi Tesalia au adus cu ei rasa ‘vlahiko’. O parte din păstori a pornit spre nord, către Pocuţia, unde s-a format ulterior - prin secolul XIV - rasa ‘gorska’; o altă parte a plecat spre est, unde au găsit câmpiile întinse din actuala Ucraină. Unul din locurile preferate pentru păşunat ale urmaşilor păstorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au rămas până la începutul primului război mondial. Trebuie să reţinem că nu doar păstorul era cel care pleca împreună cu turma, ci întreaga sa familie, nevasta, copiii, plus ajutoarele sale, deci o mică comunitate care ajungea să aibă şi alte îndeletniciri. Păstorul era un fel de ‘patriarh’ peste comunitate, care împărţea dreptatea, hotăra nunţile şi înmormântările, ş.a.m.d. Deplasările se făceau cu turme de peste o mie de oi (până la zeci de mii de oi)”. Mult timp s-a zis “cârlană” lânii mărunte a mielului - ulterior similar spunându-se şi iedului ori mânzului înţărcat / adică aceluia care s-a oprit din supt - animalele tinere respective fiind “cârţare” ori “cârlane” (iar păcurarii / ciobanii lor au fost numiţi “cârlani”), rădăcina proto Indo-Europeană “keră” fiind şi cea care a dat Englezul “hair”: denumirile erau înrudite cu vechile “cârd” / “krudo” (din fondul pre-Românic), “kerlany” (în vechea Maghiară), “gherlenk” / “jahrling” (în vechea Germană) pentru copilul de un an, etc.; de exemplu, Românii ziceau mielului / iedului “gâţ” (proto Indo-Europeanul era “ghidh” / “kidh”) iar pruncilor care învăţau să meargă le spuneau “târtani”. Este de observat că în vechime, oamenii liberi - părinţi şi prunci - purtau părul lung (la maturi - atât femei, cât şi bărbaţi - pilozitatea era apreciată iar chelia era ruşinoasă); tunşi erau sclavii: semn clar de recunoaştere

Arkar / Argali Dr. Ştefan Puşcaşu a afirmat în 2009: “Oaia străveche - numită de specialişti ‘arkar’ - a fost strămoaşa tuturor raselor de oi din Europa; nu exclud posibilitatea ca oaia dacică să fi fost de fapt o subpopulaţie a oii arkar, adică o rasă ce s-a format în neolitic, în spaţiul carpato-pontic, în mileniul V î.C. Pe atunci, zonele agricole europene se aflau în bazinele mijlociu şi inferior ale Dunării. Cum oile aveau nevoie de hrană diferită de cea a omului, acesta a trebuit să urmeze turmele în căutare de zone unde se găsea iarbă din abundenţă, apă şi umbră; acestea 3 sunt elementele fundamentale pentru o turmă. Aşa a luat naştere păstoritul, considerat printre cele mai vechi ramuri ale agriculturii. Din oaia arkar a rezultat oaia dacică, din care provin cam toate rasele de oi din Europa Estică şi Centrală; concret, din oaia dacică a rezultat grupa ţurcană. Oaia cea mai veche de pe teritoriul României e ţurcana, moştenită direct de la daci. Ţurcana e oaia din interiorul Carpaţilor; Haşdeu spunea că ţurcana era vechi cuvânt dac, ce însemna ‘oaie’ / ‘capră’. Ţurcana este oaia rustică ce are şi azi, după câteva mii de ani 368


socială. Ciucurii atârnând la mantii - ca şi părul de pe capete atârnând - semnificau puterile persoanelor (după cum de exemplu rezultă din textele Mesopotame ale mileniului II î.C.), ei putând fi atinşi / apucaţi de supuşi, înodaţi pentru a pecetlui vreo alianţă sau tăiaţi când era vreo repudiere; dreptul Sumerian - prelungit de pildă în Capadochia / Anatolia - prin retezarea poalelor veşmântului înţelegea un act juridic apropiat de cel al retezării părului, indicând puterea de a dispune de acea persoană, cu drept chiar de viaţă şi de moarte, în Canaan “prima carte a regilor” 24 arătând că David l-a surprins pe Saul într-o grotă şi i-a tăiat încetişor poala hainei, cruţându-i viaţa (prin acel gest David asigurându-şi dominaţia asupra regelui Saul): respectivul obicei oriental al ciucurilor a fost foarte puternic prezent la Geto-Dacii contemporani din Europa (ramura lor în Asia fiind formată din Marii Geţi, întinşi spre E până în India şi Siberia). Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu afirma în 1890 “Despre originea şi antichitatea numelor geografice şi istorice” că este de “interes istoric şi lingvistic a studia numele geografice, pentru că aceste numiri sunt documente istorice şi limbistice pentru istoria şi limba popoarelor antecesoare; în toate ţările, numirile geografice purcese din limba popoarelor de azi sunt minoritare: majoritatea numirilor geografice aparţin limbelor altor popoare, mai vechi”. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Populaţiile vorbind limbi altaice au ocupat un teritoriu imens: Siberia, Asia Centrală, nordul Chinei, Mongolia şi Turcia. Se deosebesc 3 ramuri principale: 1) uigură / turcă; 2) buriată / mongolă; 3) tungusă. Habitatul iniţial al popoarelor altaice a fost stepele din jurul munţilor Altai, dintre Tibet şi China întinzându-se la nord până în taigaua siberiană. Diversele grupări altaice, precum şi populaţiile fino-ugrice, practicau vânătoarea şi pescuitul în regiunile septentrionale, nomadismul pastoral în Asia Centrală şi agricultura în zona meridională. Din preistorie, nordul EurAsiei a fost influenţat de culturile şi ideile religioase sosite din sud; însă acele influenţe nu au izbutit întotdeauna să modifice sensibil structurile religioase originare. Unele credinţe şi obiceiuri specifice vânătorilor paleolitici au mai supravieţuit în EurAsia Septentrională, putându-se distinge anumite concepţii caracteristice: credinţa într-un zeu celest - stăpân peste oameni - un tip specific de cosmogonie, solidaritatea mistică cu animalele, şamanismul. Dintre toţi zeii popoarelor altaice, cel mai important şi cunoscut a fost Tăngri; existent încă din preistoria Asiei, numele său a cunoscut un destin aparte: aria lui de răspândire în timp, în spaţiu şi de-a lungul civilizaţiilor, a fost imensă. El le-a servit ‘păgânilor’ altaici ca să le desemneze zeii, precum şi Zeul Suprem; cuvântul Tăngri era întrebuinţat pentru a exprima divinul, desemnând un etern zeu celest, făcător, înalt, înzestrat cu putere, alb. Organizarea lumii şi a societăţii, precum şi destinele oamenilor, depindeau de Tăngri; prin urmare, orice suveran trebuia să-şi primească investitura de la Cer. Khagan era Fiul Cerului iar suveranul era trimisul sau reprezentantul Zeului-Cer, Cultul lui Tăngri fiind menţinut de suverani în toată puterea şi integritatea. Zeul celest al altaicilor era omniscient. Conducătorii urcau pe vârful munţilor (imagine privilegiată a Centrului Lumii) să se roage Zeului sau - înaintea expediţiilor - conducătorii se izolau cu zilele în corturile lor iar ceilalţi invocau Cerul. Tăngri îşi manifesta nemulţumirea prin semne cosmice: comete, inundaţii, secete. Lui i se aduceau rugăciuni şi i se sacrificau

animale. Cosmologia şi cosmogonia popoarelor altaice prezintă un mare interes: ele păstrează elemente arhaice, atestate în numeroase culturi tradiţionale (pe de altă parte, formele în care au fost transmise indică un lung proces de asimilare şi de reinterpretare a anumitor idei primite din afară, în plus cosmologia nepărând solidară mereu cu mitul cosmogonic cel mai răspândit din Asia). Tăngri nu avea temple şi e îndoielnic să fi fost reprezentat vreodată sub formă de statuie. În Asia, ca şi în multe regiuni ale lumii, structura Universului era, în mare, concepută ca având 3 etaje - Cerul, Pământul, Infernul - unite între ele printr-un ax central; acel ax străbătea etajele printr-o ‘deschizătură’, printr-o ‘gaură’: prin acea deschizătură coborau zeii pe Pământ iar morţii în regiunile subpământene şi tot prin ea sufletul şamanului putea să zboare sau să coboare în călătoriile sale celeste sau subpământene. Cele 3 lumi - în care locuiau zeii, oamenii şi morţii - erau deci imaginate ca 3 plăci suprapuse. Numeroase popoare altaice îşi imaginau Cerul ca un cort: Calea Lactee era ‘cusătura’ şi stelele erau ‘găurile’ prin care intra lumina; din când în când, zeii deschideau cortul ca să se uite pe Pământ şi atunci apăreau stelele căzătoare. Cerul mai era imaginat şi ca un capac: se întâmpla ca acel capac să nu fie fixat prea bine de marginile Pământului şi atunci prin crăpăturile interstiţiale pătrundeau vânturile; tot prin acele spaţii strâmte, eroii şi alte fiinţe privilegiate se puteau strecura pentru a accede la Cer. În mijlocul Cerului strălucea Steaua Polară, care - asemenea unui ţăruş - susţinea cortul; ea se chema ‘Stâlpul Soarelui’, ‘Stâlpul de Aur’, etc. Cum era de aşteptat, acea cosmologie şi-a găsit o replică în microcosmosul oamenilor: Axa Lumii a fost reprezentată la modul concret fie prin stâlpii ce susţineau locuinţa, fie sub formă de ţăruşi izolaţi, numiţi ‘Stâlpi ai Lumii’. Când s-a modificat structura locuinţei (de la coliba cu acoperiş conic s-a trecut la iurtă), funcţia mitico-religioasă a stâlpului a fost preluată de deschizătura din vârf, prin care ieşea fumul; acea deschizătură corespundea celei similare din ‘Casa Cerului’, echivalând cu ‘spărtura’ pe care o făcea Steaua Polară în bolta cerească: acest simbolism a fost extrem de răspândit. Ideea subiacentă era credinţa în posibilitatea unei comunicări directe cu Cerul. Pe plan macrocosmic, acea comunicare era figurată printr-o axă (stâlp, copac, munte); pe plan microcosmic, ea era semnificată de stâlpul central al locuinţei sau de deschiderea superioară a cortului, ceea ce voia să însemne că fiecare locuinţă omenească era proiectată în ‘Centrul Lumii’ sau că oricare altar, cort sau casă făcea posibilă ruptura de nivel şi deci comunicarea cu zeii sau chiar (în cazul şamanilor) urcarea la Cer. Imaginile mitice cele mai răspândite (încă din preistorie), ale ‘Centrului Lumii’ erau Muntele Cosmic şi Copacul Lumii: aceste imagini se întâlnesc la populaţiile altaice şi mai peste tot în Asia. Cosmologic, Copacul Lumii se înălţa în centrul Pământului, în ‘buricul’ acestuia şi ramurile lui atingeau mijlocul Cerului: el lega cele 3 regiuni cosmice, căci rădăcinile lui se împlântau în adâncul Pământului. La buriaţi, zeii (Tangeri) se hrăneau din fructele Copacului; alte populaţii altaice credeau că sufletele copiilor, înainte de naştere, se odihneau asemenea unor păsărele pe ramurile Copacului Cosmic şi că şamanii puteau ajunge acolo, în căutarea lor. Despre tobele şamanilor se credea că erau făcute din lemnul Copacului, înăuntrul iurtelor găsindu-se imagini ale sale şi şamanii - de asemenea îl desenau pe tobe. În plus, escaladând stâlpul ritual, şamanul altaic se urca efectiv în Copacul Cosmic. Mitul cosmogonic 369


cel mai cunoscut la populaţiile Asiei Centrale şi Septentrionale / Nordice a fost aproape universal răspândit, deşi în forme destul de diferite; arhaismul său, răspândirea sa considerabilă - mai fiind atestat în India preariană, în Asia de sud-est, etc. - şi multiplele modificări pe care le-a suferit în decursul vremii, fac din acest mit una din cele mai pasionante probleme. Pentru a pune în evidenţă caracterele specifice versiunilor Central-Asiatice şi cele ale Europei Orientale, să prezentăm ceea ce se poate a fi fost formele dintâi ale mitului; peisajul a fost întotdeauna acelaşi: Marile Ape dinaintea Creaţiei. Scenariul prezintă variante: 1) Dumnezeu - sub formă de animal - se scufundă în hăul apelor ca să aducă puţin pământ din care să facă Lumea; 2) sau trimite pentru aceasta o pasăre de apă; 3) sau face să se scufunde o fiinţă despre care nu ştia până atunci că există şi care se arată - în cele din urmă - a fi adversarul său (şi în ‘Legenda Mării Tiberiade’ / Lacului Galileea - apocrifă din care se păstrează manuscrise medievale - Dumnezeu, care zbura în văzduh, l-a zărit pe Satanail sub formă de pasăre de apă). Plonjonul cosmogonic este atestat, de asemenea, la fino-ugrici, precum şi în Europa Răsăriteană. Şamanismul - în sensul strict al cuvântului - a dominat mai ales în Asia Centrală şi în regiunile arctice; şamanii erau de neînlocuit în orice ceremonie ce se lega de încercările sufletelor: boli (stăpânirea sufletului de duhurile rele), moarte (când sufletul trebuia însoţit pe celălalt tărâm), în unele părţi din Asia apelându-se la şamani când se rărea vânatul sau pentru darul lor de a stăpâni tehnici extatice (divinaţie, clarviziune, etc). Coborârile extatice în Infern (mai grele decât ascensiunile la Cer) au avut o importanţă deosebită în religia şi cultura popoarelor altaice; şamanii întreprindeau acele coborâri ca să dobândească binecuvântarea Suveranului morţilor asupra animalelor şi recoltelor dar mai ales pentru a le arăta drumul celor răposaţi sau ca să găsească şi să elibereze sufletele celor bolnavi, prizonieri la demoni (scenariul era mereu acelaşi, doar episoadele dramatice variau de la o populaţie la alta): şamanul mima dificultăţile coborârii - singur sau împreună cu ajutoarele sale - la sosirea lor sufletele morţilor refuzând nouveniţilor intrarea şi trebuind să fie îmbunate cu băuturi, la întoarcere ei aducând fiecăruia din asistenţă salutări din partea rudelor moarte. Dar principala funcţie a şamanului era vindecarea, în general bolile fiind puse pe seama rătăcirii sau ‘raptului de suflet’: şamanul căuta sufletul rătăcit, îl captura şi îl introducea în trupul bolnavului; şamanul întreprindea călătoria întâi în sens orizontal - ca să se asigure că sufletul nu s-a ‘rătăcit’ undeva în regiuni vecine - şi apoi în sens vertical, identificând în Infern ‘captivitatea’ aceluia, ‘smulgându-l’ de acolo (căutarea sufletului de către şaman constituia un spectacol). Pe scurt, şamanii au jucat un rol esenţial în apărarea integrităţii comunităţilor, ei fiind luptători antidemonici, elemente războinice; la modul general, se poate spune că şamanii apărau viaţa, sănătatea, fecunditatea, lumea luminii, fiind împotriva bolilor, sterilităţii, nenorocului şi tărâmului ‘beznelor’: în afară de zei şi de fiinţele supranaturale - cărora li se aduceau rugăciuni şi li se ofereau sacrificii - existau ‘specialiştii sacrului’, oamenii în stare să ‘vadă’ sufletele / spiritele, să urce la Cer sau să coboare în Iad. Probabil că un mare număr de trăsături ale ‘geografiei funerare’, precum şi un mare număr de teme ale mitologiei morţii sunt rezultatele experienţelor extatice ale şamanilor. E posibil, de asemenea, ca euforia pre-extatică să fi constituit o sursă a poeziei lirice: când îşi pregătea transa, şamanul bătea

în tobă, chema spiritele ajutătoare, vorbea un ‘limbaj secret’ ori ‘limbajul animalelor’, imitând mai ales cântecul păsărilor; el sfârşea prin a dobândi o ‘stare secundă’, ce declanşa creaţia lingvistică şi ritmurile poeziei lirice. Religiile ce au caracterizat popoarele aparţinând grupurilor lingvistice paleosiberiene, urale şi fino-ugrice au semănat cu cele ale popoarelor altaice, având multe din elementele caracteristice ale acelora; solidaritatea mistică dintre om şi lumea animală concepţie magico-religioasă atestată chiar la vânătorii paleolitici - a supravieţuit în Scandinavia prin credinţele în stăpânii sălbăticiunilor (credinţe aproape dispărute în culturile agricole): în Europa, numeroase obiceiuri arhaice au mai supravieţuit la populaţiile baltice, balcanice, în Carpaţi, etc. Religia baltă - la fel ca şi aceea a popoarelor fino-ugrice prezintă un mare interes tocmai pentru că arhaismul ei poate fi pus în lumină cu ajutorul etnografiei şi folclorului; întradevăr, aşa cum arată Marija Gimbutas, ramura precreştină a folclorului balt ‘este atât de veche, încât urcă fără îndoială în vremile preistorice, cel puţin până în epoca fierului sau chiar, în ceea ce priveşte unele elemente, cu mai multe milenii înainte’.” În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “După cum există un ‘buric al pământului’, tot astfel Steaua Polară - în jurul căreia pare să se rotească firmamentul - e deseori numită ‘buricul cerului’, butucul roţii sau ţâţâna cerului. Aşa stau lucrurile la numeroase popoare din nordul EurAsiei, cum ar fi koriakii, finezii, estonii, laponii, ş.a. În poezia populară scandinavă ea e numită ‘buricul lumii’.”

Limbile Fino-Ugre acum Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti / capitala României a studiat originea termenului de “baltă”, grupat în aceeaşi străveche familie lingvistică stră-Română având şi “daltă” ori “gard” iar Gherga - patronimul familiei, atestat pre-diluvian ca faimos gardian - s-a evidenţiat prin realizarea de garduri încă din Epoca Pietrei, începând cu protejarea aşezărilor de pe malurile apelor / bălţilor; în 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” a notat: “baltă = apă stătătoare, mlaştină, lunca inundabilă a Dunării, e conectată de termenul proto indo-european ‘bhel’ pentru ‘alb / strălucitor’ (deşi asocierea noţiunii de alb cu cea de baltă nu este destul de clară). Existenţa unui cuvânt trac ‘balta’ nu este pusă la îndoială, datorită existenţei toponimice 370


‘Di-baltum’ în regiunea băltoasă a golfului Burgas. În lituaniană ‘bală’ = ‘baltă / mlaştină’. Marea Baltică are un nume care nu poate fi decât de origine geto-dacă, de la getodacii nordici. Dr. Grigore Brâncuş a arătat că marea răspândire a acestui cuvânt în sud-estul Europei, în nordul continentului European, precum şi în unele dialecte italiene, este o dovadă că termenul e din fondul trac”.

amestecarea aceea s-a născut Sanscrita poporală. Acei IndoAri au compus cărţile religionare ‘Veda’. Din trunchiul Aric s-au rupt ramuri de popoare şi din acelea, cari au venit spre Europa şi-au luat calea preste Asia Mică, aşezându-se în Grecia; altele şi-au luat calea pe dincolo de Caucas, în direcţiunea Dunării şi a Carpaţilor, oprindu-se la gurile Dunării şi Carpaţi. Teritoriul vechiei Arii în general se numeşte Iran”. Influenţele Culturii Caucaziene Kura-Arax în mileniul IV î.C. au fost prezentate în 2007 de cercetătorii Stephen Batiuk şi Mitchell Rothman până în Munţii Zagros din Iran şi în Canaan:

Britanicul Arnold Toynbee - autorul enciclopediei “Studiu asupra istoriei” - a sintetizat: “Geneza religiilor superioare e ilustrată prin unul din locurile comune ale geografiei istorice; pe hartă e consemnată o porţiune relativ îngustă de pe suprafaţa totală a uscatului Lumii Vechi: este situată în bazinele Fluviilor Oxos / Amu-Darya şi Iaxarte / Syr-Darya (acolo a fost şi locul de naştere al MahăYănei / Mahayanei, în forma în care ea s-a răspândit asupra lumii orientale / ca mare vehicul religios, ce a dus până la inspiraţia actualului budism). Care poate fi explicaţia unui asemenea fapt?”

Altai Conform şi istoricului Murad Adji din Moscova / capitala Rusiei - care a înfiinţat “Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe” - “prin vechiul Altai se înţelege un teritoriu mai larg decât cel asociat acum cu Altai: acel străvechi Altai cuprindea întreg Sudul Siberiei între Lacul Baikal / E şi Pamir / V, învecinându-se cu Tibetul, în timp fiind caracterizat prin mari explozii demografice, până la Marile Migraţii Medievale dintre Baikal şi Dunăre” (despre Tibet / “Ti-bet” - având centrul istoric în regiunea U - e de ştiut că se întinde de asemenea pe o suprafaţă serioasă). Arimii au fost menţionaţi de vechii Greci ca Homer, Hesiod, Poseidonios, Strabon, ş.a. drept cei aparţinând unei străvechi populaţii deja, în timpul lor - de sorginte orientală iar în legătură şi cu Arax, tipul Caucazian Gherga reflectă aceasta, în plus fiind bogat confirmat istoric acolo parteneriatul sexual al Ghergarilor cu “Ama-zoanele” / “zânele Mamei”. Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a scris în 1895: “Arii au locuit de la mijlocul fluviului Ox la marea Caspică şi s-au întins până în Caucas; apoi spre apus au trecut preste Media şi Mesopotamia, spre Asia Mică. Înainte de Christos cu mai bine de 2 milenii Arii au început a trece preste fluviul Ind şi a se lăţi până la fluviul Gange. Aici Arii ca şi cuceritori au amalgamisat popoare Indice şi prin

“Când este cercetat specificul Bazinelor OxosIaxarte, apare însuşirea că zona era înzestrată de natură cu însuşirea de a sluji de placă turnantă pentru drumuri, ce venind din orice direcţie puteau fi continuate în orice altă 371


direcţie: spre placa turnantă a Asiei Centrale converg drumurile de-a curmezişul Podişului Iranian, spre India, spre Bazinele Tigrului şi Eufratului, prin Bazinul Tarîmului spre Orientul Îndepărtat şi stepa EurAsiană adiacentă (cu capacitatea de conductibilitate ca ‘a doua Mediterană’, atestată de altfel şi prin supravieţuirea fragmentară sub forma Lacului Aral, Mării Caspice, etc.); menirea hărăzită de natură a acelui centru a fost îndeplinită necontenit şi în cursul mileniilor scurse de la apariţia celor dintâi civilizaţii, Bazinele Oxos-Iaxarte fiind scena unde s-au întâlnit - în perioade succesive - civilizaţiile indică, sumeriană / siriacă şi sinică”. Din vechea Greacă, se pot observa asemănările onomastice dintre Fluviile Oksos şi Okean - adică dintre actualele Amu Darya ce curgea în Marea Caspică / fostă Ghergană şi Dunărea ce curge în Marea Neagră / fostă Getică - inclusiv lungimile lor aproape egale şi faptul că încă din Epoca Pietrei bazinele lor au fost populate de Gherghi. Munţii Elburz au limita în E cu Munţii Hindu Kuş pe apa curgătoare Hari - având fostul nume Grec Arius / Latin Tarius - cu lungimea de 1100 km (izvorul fiindu-i în Masivul Afgan Baba) iar în V au limita cu Munţii Zagros. În imaginea următoare - realizată în 2006 de fotograful German Cristoph Hormann - e lanţul Munţilor Alborz / Elburz, văzuţi dinspre răsărit (având Marea Caspică la dreapta), pe la poalele Nordice ale cărora au migrat în mileniul VIII î.C. vânătoriiculegători Gherghi dinspre zona Pamir-Altai înspre zona Caucaz:

Gherdap / Porţile de Fier Ruta EurAsiatică dintre Ţara Gherghi - Munţii Gherga / Asia Centrală şi Gherganii Bănăţeni / Europa a fost confirmată nu numai istoric, ci şi genetic. Este de observat că în Epoca Pietrei deplasarea Gherghilor / Ghergarilor din Altai în Banat via Caucaz şi Anatolia - petrecută imediat după mutaţia genetică Gherga - a făcut parte din prima difuzie “Indo-Europeană”, ştiută ca formată din mulţimi Gargare, cu centrul de iradiere din nodul Pamirului, premergătoare cu câteva milenii Indo-Europenilor propriu-zişi, urmaşi Gorgani ai Culturii Kurgane (care au ridicat gorgane / termenul Mongol pentru Epoca Bronzului fiind “khirig-suur”). Se poate remarca despre substantivul “gargară” că s-a fixat în vocabular ca operațiunea de clătirea gurii cu apă sărată pentru păstrarea vocii, un înțeles al “gargarei” mai fiind și cel de relatare nesfârșită: probabil era ceea ce transmiteau - prin cântare - mesagerii Gargari (“părinții” limbii Indo-Europene = Kurgana / Gurgana); metoda muzicală a fost cea mai veche formă de circulare a mesajelor importante, probată ca eficientă încă din vremurile când lipseau scrierile sau înțelegerile diverselor graiuri ale migratorilor / nomazilor (vânători, culegători sau pescari). Ghergarii primului “val” uman (pre Indo-European / începând cu mileniul VIII î.C.) au susţinut matriarhatul iar Gherganii următorului “val” uman (proto Indo-European / începând cu mileniul V î.C.) au susţinut patriarhatul: “clasicii” Indo-Europeni s-au răspândit în lume doar din mileniul III î.C. (după încheierea Epocii Pietrei).

Munţii Alborz / Iran Se poate remarca multiplicarea nomenclaturală din N Iranului, de la Munţii Alborz, la poalele de miazănoapte ale cărora era Ghergania - adică Ţara Magilor / Media - în V Caspic, unde a fost Albania / Ţara Ghergarilor (cu numeroase toponime Gherga), până în S Rus şi E Mării Negre, cel mai înalt vârf al Munţilor Caucaz fiind fostul Vulcan Elbrus; e de observat că un afluent al Sârdariei / Syr Darya e Râul Chirchik din Uzbeki-stan iar printre primii sosiţi în Europa din Bazinul Oxos / Amu-Darya au fost Gherganii întemeietori ai Vechii Civilizaţii Europene: cu numele de Ghergari unii au rămas în Caucaz - lanţul muntos ce separă Asia de Europa iar unii dintre acei Gherga au ajuns în Bazinul Dunării inferioare, stabilindu-se mai ales în Banat / “Ba-Anat”, începând să fie activi în noul mediu European sub marele patronaj Kirke / Ghirghe (e de ştiut că dintotdeauna şi oriunde generarea culturală a apărut doar datorită înmulţirii populaţiei).

Altar în Pamir 372


Gherga la Gherdap

Altar în Altai Prima migrare Gherga din Asia Centrală (de referinţă până de curând în Vestul nodului Pamirului fiind “Ţara lui Gherghi” / Gherghi-stan iar în Nordul nodului Pamirului fiind Munţii Cherga / Gherga din Altai, zona dintre ele reprezentând “izvorul” Gherga - locul celei mai recente mutaţii genetice Gherga - acolo fiind şi izvorul Gharga / Ghalcha al Fluviului Amu, pe cursul căruia au coborât noii Gherga la Marea Caspică, pentru a intra în Europa) a fost în cuva / genunea Mării Negre - ştiută pe atunci, în timpul topirii calotei glaciare, ca o apă întinsă - aşezările fiind pe vechile albii ale apelor curgătoare ce o alimentau, până pe paleo-Nistru, paleo-Istru, etc.; deplasarea Gherga din nodul Pamirului a fost spre apus după succesul strămoşilor lor, primiţi foarte bine - de exemplu ca “îngerii Gregori” - de societatea matriarhală care exista în zonele de mai joasă înălţime din Vest. Inundarea locurilor prin creşterea masivă a nivelului apei în cuva / genunea Mării Negre a determinat migrarea pe Valea Dunării în susul Fluviului până în Banat, unde Gherga s-a stabilit: după Gherdap / Porţile de Fier, aşa motivându-se începutul brusc al Civilizaţiei Homo Sapiens în Europa (de altfel, prezenţa Anatoliană în Banat a fost dovedită pentru mileniul VII î.C. inclusiv pe malul stâng / Românesc al Dunării, la Schela Cladovei - denumirea derivând din ceea ce Medieval a fost Portul lui Glad, acum cartier al Drobetei Turnu Severin / oraş patronat spiritual de Sf. Gheorghe - un loc unde la început singurul animal domestic existent era câinele, auxiliar al omului la vânătoare sau în Fratelia, acum cartier al Timişoarei, cu locuire de la mijlocul mileniului VII î.C., etc).

“Dicţionarul armânesc-românesc” din 1963 de Dr. Tache Papahagi menţionează termenul “ghirdapi” = “cataractă de râu”. Pe Dunăre, Gherdap - cel mai lung defileu din Europa - se termină la Porţile de Fier, cele 2 regiuni vecine (separate de Fluviu), de pe partea dreaptă şi de pe partea stângă a marelui Fluviu, având câte un bazin semnificativ al principalelor lor râuri, populate încă din Epoca Pietrei de “tătânii” Titani / adică de “taţii” Neandertali: Timoc / “Ti-moc” în S şi Timiş / “Ti-miş” în N (râuri - cele mai importante din regiunile lor - ce în afirmaţia categorică din 2006 a Dr. Sorin Paliga trebuie conectate, denumirile lor fiind folosite de Traci, ambele reflectând aceeaşi rădăcină Indo-Europeană); ambele râuri (“Ti-moc” şi “Ti-miş”), din ambele regiuni, curg în Dunăre, prin sufixele din onomasticele lor reflectând “moşii” - adică vechii “tătâni” / Titani, fiii Gheii - care le-au populat cândva văile, mari iubitori ai valurilor, apele respective având în paleolitic debite mult mai mari faţă de cele din timpurile ulterioare (în Dunăre, Ti-miş curge înainte de Gherdap iar Ti-moc curge după Gherdap, în Valea Dunării dintre gurile lor aflându-se primele aşezări permanente din Europa). În graiul Bănăţean - vorbit nu doar în Banat, ci şi peste Dunăre, în regiunea învecinată Timoc - acelaşi prefix are aceeaşi pronunţie, anume “Cimoc”, respectiv “Ci-miş”. Gherdap e în centrul sistemului circulator din zona sa, format de marile ape curgătoare afluente Dunării: Tisa, Morava, Sava, Drava, etc.; așa ceva a atras oamenii neolitici, care au dezvoltat acolo nu numai Vechea Civilizație Europeană - ce continua Civilizația Atlantă - ci și prelungirea directă, prin Civilizația Dunăreană.

Traseul Gherga - de la E la V - în mileniile VIII-VII î.C.

373


mare” (Românescul “dunăre” e folosit şi ca substantiv comun, cu sensul de “apă mare” / “apă multă” ori în expresia “a creşte dunăre” = “a creşte peste măsură”, etc). Similar cu legătura Zeului Atlas cu Anatolia / “An-Atolia”, a fost şi legătura lui cu Alutus / vechi nume al Râului Olt, stăpânirea sa fiind aşadar marcată din Anatolia până în Oltenia (ceea ce s-a confirmat şi cu primordiala migrare masivă din mileniul VII î.C., petrecută exact pe direcţia Anatolia-Oltenia). Un mit de la Gherdap (publicat de Sandu Cristea 1916-2012 din Timoc - adică regiunea de pe malul drept Gherdap, vecina Sudică a regiunii Banat de pe malul stâng Gherdap cercetător stabilit în Timişoara) prezintă călătoriile în spaţiu şi timp ale ginerelui Mumei Pământului: “Colindând în lung şi lat pământul, văzu multe lucruri vrute şi nevrute. Ba se sui şi în cer, că doar nu-i era greu dacă avea fesul roşu la îndemână. N-avu de lucru şi astupă toate găurelele de pe bolta cerului, pe unde curgea apa când ploua. Odată, când zbura spre zările albastre, ridică nuiaua şi apa se prefăcu în pietricele de gheaţă, că fu gata-gata să omoare multe vieţi pe pământ. Se plimbă el prin lună şi prin stele, se luptă cu oameni care aveau capul cât baniţa, mâinile cât răşchitoarele şi picioarele cât prăjinile. Când unul din aceia a vrut să surpe pe el un munte, copilul a ridicat nuiaua şi omul se prefăcu într-un stei de piatră, căzându-i jos din mână un glob de aur, pe care-l băgase în săcui. Trecuseră milenii de când el zbura ca gândul în adâncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre palatul frăţiorilor. Mergând puţin cam îngândurat că i-a venit vremea de-nsurat şi n-are nici un rost pe lume, băgă de seamă că pământul era copt şi pârjolit de arşiţa soarelui, că nu mai avea nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici când au murit şi nici unde sunt îngropaţi. Soarele îşi arunca razele dogoritoare din belşug, că era gata-gata să-l topească dacă nui trecea prin minte să-şi pună fesul pe cap şi să fugă la coadele mărilor, la marginea pământului, unde ar mai putea găsi o înghiţitură de apă să se răcorească. Când ajunse acolo, găsi mările secate şi în mijloc de mare mai rămase o fiinţă mare cu cap de femeie şi corp de peşte mare, cu solzii de aur, care spunea că era Muma-Pământului. Copilul bău din apa mării de-şi potoli setea iar Muma-Pământului îi spuse că dacă nu plouă într-o zi, are să sece şi apa mării adunată într-o afundătură şi cu asta viaţa pe pământ se sfârşeşte iar pe pământ nu vor fi decât vânturi sălbatice şi nisipuri veşnice. ‘Lasă să piară tot, să pieri şi tu Muma-Pământului, dacă n-am avut noroc să-mi găsesc frăţiorii’ zise copilul cel năzdrăvan. ‘Dar de unde ai venit tu copile, de nu ţi-ai găsit fraţii’? ‘M-am abătut prin stele şi am zăbovit prea mult căutându-mi pe acolo o mireasă pe plac’. ‘Dacă dai apă să răsară ierburile şi să fie din nou viaţă în ape şi pe pământ, îţi dau mireasă pe Fiica-Pământului, cea mai frumoasă, că e Zâna-Zânelor’. Băiatul îşi aminti greşeala ce o făcuse dând în băierile cerului cu nuiaua, prefăcând picăturile de apă în gheaţă. Puse fesul pe cap şi se sui în creştetul cerului. Se uită bine şi văzu toate găurelele pe unde trebuia să plouă înfundate cu gheaţă. Dădu o dată puternic cu nuiaua, gheaţa căzu şi ploaia începu să pice pe pământ. Dacă nu i-ar fi dat în gând să-şi puie fesul, ploaia l-ar fi strivit azvârlindu-l pe pământ. Ploua de parcă s-ar fi vărsat mările din cer. Din izbitura apei i-a căzut însă din săcui globul de aur. Într-un târziu, zburând el în jos spre pământul întunecat de apă, a văzut o flacără puternică, care lumina tot

Schiţă de Sergiu Haimovici, 2008 În jurul Mării Negre, în vremea diluviului din Epoca Pietrei stăpânii defileelor şi strâmtorilor erau Gherghi: situaţia a rămas cunoscută şi prin toponimia Ghergară, răspândită din Caucaz până în Carpaţi, de exemplu, în N Lacului Pontic iniţial fiind Defileul Kerch spre Câmpia Karga (ce a devenit Strâmtoarea Kerch cu Marea Azov), exista Strâmtoarea Garganele denumită apoi HellesPont, Trecătoarea Gherghel a devenit Strâmtoarea Bosfor, etc.; Defileul Dunării - prin care Fluviul a străpuns Carpaţii - din mare vechime a ajuns să fie ştiut ca Gherdap. În 2004, profesorul Dusan Boric de la Universitatea Cambridge a profitat de golirea lacului de la Porţile de Fier şi a descoperit mormântul unei femei - dintr-o eroare săgetată mortal la vânătoare - aparţinând Culturii Vlasac, cu vechimea de 9 milenii şi jumătate (respectiv cu circa 7 secole înaintea Potopului), având scoici marine, prima sa concluzie despre cei de la Gherdap fiind că erau în contact cu cei de pe litoralul mării. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe în lucrarea “Valah” din 2012 a scris că “analize riguroase despre vechimea întregului complex de locuire de la Porțile de Fier, a polenului de cereale, a boabelor de grâu găsite în zonă - făcute la cele mai precise laboratoare din Europa, de exemplu la Bonn / Germania și la Groningen / Olanda - au dovedit că s-a situat la 6620 î.C.; în laboratorul din Oxford / Anglia, pe baza colagenului din oase, din scheletele găsite în cercetările din jurul Schelei Cladovei, s-a stabilit o vechime de 6620 î.C.: o concordanță perfectă între datele obținute pentru cei care - cu mare probabilitate - au produs boabele de cereale descoperite în spațiul cercetat și data producerii acelora”. (În 2015, muzeograful Marin Neagoe de la “Muzeul Porţile de Fier” din Drobeta Turnu Severin a afirmat despre zecile de morminte descoperite în cele mai vechi aşezări umane din Europa - anume cele din Gherdap, ca de exemplu Schela Cladovei - că locuitorii erau “adevăraţi Uriaşi: aveau peste 1,90 metri înălţime”). În scrisoarea către Vitorius Marcellus din volumul “Silvae” 4:4 a poetului Roman Papinus Statius, Poarta Caspică (dintre Asia şi Europa, cunoscută acolo ca Pasajul Herga, aflată în Derbent / Daghe-stan, fosta capitală a Albaniei Caucaziene Ţara Ghergarilor - denumită Arran de Iranieni) a fost asociată cu Gherdap / Porţile de Fier de la Istru, adică de la Dunăre: “At tu si longi cursum dabit Atropos aevi / Forsitan Ausonias ibis frenare cohortes / Aut Rheni populos, aut nigrae litora Thules / Aut Istrum servare latus, metuendaque portae limina Caspicae”; de altfel, în partea Europeană a Rusiei se pot remarca 2 Râuri Istra (unul afluent al Râului Moscova şi unul în regiunea Kaluga). În Caucaz, la Oseţi “don-istyr” = “apă 374


“doinele” la Români (“dainas” la Baltici) provin din colindarea lor - a divinelor dâne / zâne, cele care erau în văile / luncile râurilor numite “dănu” - constituind, conform şi cercetătoarei Miriam Dexter de la Universitatea Californiei din Los Angeles / SUA “adevărate tezaure de elemente mitice şi folclorice pre-indoeuropene: de exemplu, ‘dolful’ care fura mere poartă semne ale substratului pre-indoeuropean, ca dovezi ale extraordinarei vechimi a unor elemente. Dr. Adrian Poruciuc este de părere că templul-pântec, delfinul (ca fiinţă uteriformă) şi ‘dolful’ mâncător de mere din colindele româneşti ne conduc înapoi spre paleoliticul din Europa sudestică; dânsul a studiat şi cântece care conţin referiri la un mare Potop, pe care îl consider, pe baza unor argumente credibile, a avea de-a face cu revărsarea Mării Negre, fenomen petrecut în neoliticul timpuriu. Deseori, în cântecele referitoare la mare, apare un cerb sau taur mitic, între coarnele căruia şade o eroină (sau o divinitate a vegetaţiei), ca viitoarea mireasă a unui ‘făt-frumos’. Punând în paralel dovezile arheologice care conţin reprezentări de ‘fecioară’ şi ‘taur’ şi dovezile greceşti privitoare la Zeus şi Europa, dânsul demonstrează că folclorul românesc conţine material mai vechi în spirit (şi mai puţin patriarhal) decât corespondentul său din antichitatea greacă. Marea apare şi în alte tipuri de cântece, cum ar fi unele din ciclul ‘ciobanul şi marea’ sau anumite bocete; în comparaţie - de exemplu cu textele mesopotamiene referitoare la Potop - asemenea cântece româneşti nu conţin elemente teologice, materialul lor dovedindu-se astfel a avea o mai mare vechime, referirea originară fiind probabil la revărsarea prin care s-a format actuala Mare Neagră, pe la 6700 î.C”.

pământul. Când ajunse jos, găsi pământul înverzit, plin de ierburi şi de vietăţi. Găsi oraşe şi sate cu lume veselă care-şi vedea de munca câmpului sau de păşunatul vitelor. Gândi el: ‘Globul meu de aur o fi făcut viaţa pe pământ! Poate l-o fi furat omul acela înalt cât casa din soare, că aşa minune n-am mai văzut’. Merse la palatele fraţilor săi şi-i găsi cu împărătesele şi pruncii petrecând şi veselindu-se, căci după un somn greu şi lung s-au sculat şi iarăşi sunt fericiţi, cu tot poporul. Cei 2 fraţi împăraţi se întristară văzându-l aşa singur şi gol şi desculţ, numai cu o nuia, un săcui şi un fes. Încercară să-l însoare cu o fată bogată şi să-l îmbrace în haine de purpură, însă zadarnic când n-ai pe cine. El se simţea mai bine în zdrenţele lui. Îşi luă în curând rămas bun şi plecă la Muma-Pământului, la marginea mărilor, călătorind pe aripile vântului cu fesul roşu pe cap. Muma-Pământului când îl văzu mare-i fu bucuria. Strigă o dată şi toate vietăţile mărilor se adunară ca să meargă s-o caute pe Zâna-Zânelor, fiica ei, ce plecase să se scalde în mările cele albastre de la miazăzi. Plecară în căutare peştii zburători pe deasupra iar în apă toate lighioanele mării scormoniră. Iată că fiica Mumei-Pământului fu înştiinţată şi - punându-şi aripi de zefir - zbură la palatul de cleştar unde era chemată. Mumă-sa îi spuse că ar avea dorinţa să-i fie voinicul acela ginere şi ei să stăpânească amândoi cerul şi pământul”.

“Dolful” / “dulful” era un spirit al apelor sosit din Marea Neagră, întâlnit de exemplu în descântece începând din Delta Dunării, de familia sa lingvistică fiind legat uterul “delphys” în vechea Greacă - delfinul, dulăul, duhul, etc.; în 2002, Dr. Adrian Poruciuc a observat că miturile Româneşti despre catastrofa Potopului relatează situaţii mai vechi decât cele păstrate în Mesopotamia sau India, ele asociind şi marea cu munţii, ceea ce în relieful litoralului Românesc nu e cazul, însă putea fi când exista Lacul Pontic - cu nivelul mult mai jos - pe locul actualei Mări Negre: “merită menţionat despre colindele române referitoare la potop că deseori încep cu versul ‘vine marea mare’, ea ‘urlă’ şi ‘hurducă’ (ceea ce ar descrie mai degrabă un cutremur decât o inundaţie), magia lor amintind de un timp când revărsarea n-a fost văzută ca o

Gherdap: Marea Mamă La Gherdap / Porţile de Fier, Marea Mamă = Marea Muică era reprezentată “hibrid” cu faţă de peşte şi aripi de pasăre (aşa după cum se poate vedea în imaginea precedentă, a uneia din multele statuete din mileniul VII î.C. de acolo). Zânele - adică “dânele” / suprapunerea “Z” peste “D” fiind demonstrată de filologi, uneori folosindu-se şi “dzâne” “divine” derivând tot din ele, iniţial erau Zeiţele Râurilor: erau figuri feminine supranaturale (uneori frumoase şi benefice, alteori neatrăgătoare şi aducătoare de rele); 375


pedeapsă datorită păcatelor, ci ca parte a ordinii universale”. În lucrarea “Colinde, colinde” din 2010, dânsul a redat unele povestiri, sub forma personificării “dolfului” ca acela care a păgubit merele din zonă şi ca urmare eroul păzitor Ion l-a săgetat, savantul conectând numele eroului cu Gheorghe, motivul mitic al lui Ion Gheorghe fiind bine reprezentat folcloric şi în cântul lui Iorgu Iorgovan. (În studiul din 1988 “Valori ale culturii populare româneşti”, cercetătorul Adrian Fochi a determinat statutul Uriaşului Iorgovan şi a demonstrat că “este firesc să-l integrăm pe Iorgovan al nostru printre figurile celebre, ca Hercule, Indra, Marduk, Horus, Ghilgameş, Apollo, Sf. Gheorghe ş.a.; întru totul asemănător este Gruia în variantele bănăţene”: e de știut că în Ghiengar / Sumeria, Zeul Marduk - patronul Babilonului, echivalentul lui Nimrod / Orion - considerat moștenitor al Zeului Anu, era pronunțat “Marutuk”, reflectând apropierea sonoră de Zeul Marte, martie, Martin, etc). În 2000, cercetătorul Iosif Herţea din Maramureş a publicat în “Colinde româneşti” o colindă care prezenta dolful ca o creatură cu sălaşul în Marea Neagră: “Prunduleţul Mării Negre / Măru-i merişor di aur / Măru roşu face mere / Face mere-n toate vere / Şi le face, nu le coace / Din pricina Dulfului / Cum dă soarele-n deseară / Sare-un Dulf din mare-afară / Sare-n sus, sare-n pământ / Sare-n vârf la măru’ roşu”. În 1985, Dr. Ilin Stancu a publicat o colindă “dolfică” semnificativă - culeasă în Muntenia - din care reiese că evident dolful aparţinea unei lumi diferită de cea obişnuită: “Dolful s-o-nădit / Merile-o mâncat / Ghiorghi voinicu / Acasă o alergat / Arcu ş-o luat / Arcu şi săgeata / În dolf ondreptat / Dolfu s-o supus / - Stă, voinice, nu da / Pe aripi tioi lua / Sus ti-oi ridica / Sus la munţi cărunţi / La dragii părinţi / Undi iarba creşte / În trii s-împleteşte”. În cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, Dr. Adrian Poruciuc a comentat: “Anumite fapte şi argumente conduc spre ideea că un strămoş al fabulosului dolf poate să fi fost o entitate mitică asociată, dacă nu cu Marea Neagră aşa cum o cunoaştem în prezent, măcar cu ceea ce geologii şi oceanologii au denumit ‘Lacul Euxin’. Acea uriaşă sursă de apă dulce trebuie să fi fost binecunoscută vânătorilor şi culegătorilor euro-siberieni încă din paleoliticul superior. Dacă în ea trăia o varietate de delfin sau dacă o asemenea varietate a venit abia mai târziu din Mediterana (după catastrofa tectonică din care a rezultat Bosforul în mileniul VII î.C.), nu aş fi în măsură să afirm în deplină cunoştinţă de cauză. De fapt, un dolf mitic primordial putea arăta ca un sturion (deci ca un peşte de apă dulce / sărată), mai degrabă decât ca un delfin. În Europa, sturionii producători de icre negre sunt cunoscuţi ca peşti de un tip primitiv (cu schelet cartilaginos), care trăiesc în apele sărate ale Mării Caspice şi ale Mării Negre, dar îşi depun icrele în apa dulce a unor râuri care se varsă în mările respective. Ar fi greu de stabilit dacă strămoşii de la Gherdap (cei care au transformat bolovani din Dunăre în imagini ale unei divinităţi arhaice) aveau cunoştinţe atât despre anume delfini, cât şi despre sturioni (morun, nisetru, cegă, etc). Pot însă face presupunerea că acei strămoşi (de sorginte pre-neolitică locală) puteau să fi desemnat respectivii bolovani sacri prin termeni care aveau să fie perpetuaţi în forme precum ‘dolf’ sau ‘bolf’.” În ciclul legendar “Păstorul şi marea”, dulăii - o asemănare lingvistică cu ceea ce a rămas ca “dolfi” / “dulfi”, observată şi de către cercetătoarea Ana Chelariu - aveau rolul de a-l avertiza pe păcurar / cioban prin lătrări de creşterea apelor mării, pentru a-şi duce turmele pe înălţimi, ca să le salveze; dintr-un

eveniment ca Potopul ar fi derivat semnificaţia în ritul funerar al bradului - ca puntea zânelor, spre “Cealaltă Lume” - ori ameninţarea “dolfică” a flăcăului şi de către leoaice / simbolul Marii Mame, mit regăsit ulterior prin stăpânirea leului de către Ghergarul Hercule, etc. În 2005, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “În general, cele mai multe colinde despre ‘dolf’ - cu variante regionale ‘dulf’ - îl au ca erou pe Gheorghe (ca de exemplu în primele versiuni ale basmului ‘Prâslea cel voinic şi merele de aur’); în unele colinde bulgare, Gheorghe nu omora un zmeu / balaur, ci un peşte. Ca lingvist, afirm că geneza românescului ‘duh’ provine din ‘dulf’ / ‘dolf’; rădăcina ‘dolf’ stă la baza şi altor cuvinte, ca ‘dolofan’, ‘bolovan’, etc.: monumentul de piatră - respectiv megalitul - era numit ‘bolovan’ (adică piatră ‘dolofană’), oriental ‘balvan’ / în Anatolia fiind ‘balbal’, de acolo desprinzându-se rădăcina indoeuropeană ‘bhelgh’ pentru suflare, falic, taur, etc. Din vechi timpuri, imaginile divine erau inscripţionate pe copaci şi pe pietre; în tundra de lângă calota glaciară în retragere, strămoşii din EurAsia - lipsindule taigaua plină de copaci - au marcat ceea ce era important pentru ei prin Cultul Bolovanului, prototip al menhirului (plăcile marcând mormintele erau şi în sudicul Canaan - după cum a consemnat Vechiul Testament - numite acolo ‘beth-el’, cu înţelesul de ‘casa divină’). Cultul Bolovanului - din motive religioase - a existat în perioada dintre glaciaţiune şi apariţia taigalei în zona boreală a EurAsiei, la Porţile de Fier ajungând şi sub forma de bolovani în formă de ou, asociaţi Marii Mame. În neolitic, Cultul Bolovanului s-a răspândit de la euro-siberieni prin Kurgani, inclusiv cu aspectul falic. EurAsiatic s-a răspândit din vechime ‘baba’ pentru bolovanul strămoşului, în strânsă legătură onomastică cu anatolianul cuvânt ‘balbal’: totul provenea din paleolitic. În mileniile VII-VI î.C. au fost sculptate în bolovani la Porţile de Fier zeiţe dolofane; Cultul Bolovanului până în mileniul IV î.C. a fost introdus de Kurgani în Europa până la Atlantic. La Porţile de Fier - unde patrona Marea Zeiţă cu aspect de peşte - mormintele celor din Epoca Pietrei aveau o mulţime de dulăi îngropaţi în ele; în vechea greacă, uterului i se zicea ‘delphis’, folosit de exemplu la Delphi, loc sacru în Balcani (dar şi la ‘delfin’, ca ‘delphax’ pentru ‘purceluş’, ca ‘aderphos’ pentru frate, etc., fiind şi atribut pentru Apollo). Minunata sursă a vieţii a fost bine cunoscută de vânătorii şi culegătorii euro-siberieni; indiferent dacă au existat sau nu delfini în marile paleo-ape de la Lacul Pontic, un mare peşte ca sturionul - fără solzi, prezent îndeosebi în mările Caspică şi Neagră, trăitor în ape dulci şi sărate, producătorul icrelor negre / caviarului - putea fi acel mitic ‘dolf’, ce a devenit duh dolofan”. (Conform lingvistului Român Ion Nania 19342009, “dolofan se numea puiul cucului: el creşte în cuibul pitulicii şi-i omoară pe bieţii puişori care rămân cât nuca; originea cuvântului dolofan era comună cu vechiul cuvânt grec ‘dolofonia’ pentru ‘asasinat / omorâre pe ascuns’.” Este de observat că proto Indo-Europeanul “gheghaug” a fost indicat de unii lingvişti ca rădăcina pentru “cuc” / “guguştiuca” fiind folosită şi pentru “turturica” iar “dolofan/ă” în vechea Română era “durd/ă”, ceea ce a constituit rădăcina pentru durdulie / durduliu). Până la construcţia din secolul XX a barajului de la Gherdap / Porţile de Fier, pe Dunăre se pescuiau în fiecare sezon mii de sturioni - grei de până la 2 tone pe exemplar - de atunci ruta lor de migraţie în amonte pentru reproducere fiind întreruptă; în secolul XVII, Dr. Edward Brown / călător Englez a notat 376


că Dunărea şi “Ti-sa” / Tisa erau cele mai bogate ape curgătoare din Europa, fiind “două treimi cu apă şi o treime cu peşte” iar geologul Italian Luigi Marsilius 1658-1730 a scris că la Gherdap, pe fosta Gherghena / Kerkena sau Insula Cercina / Cerne - denumită “Saan” (echivalentă cu Sf. An / SiOn) într-un raport din 22 II 1430 al Cavalerilor Teutoni şi de Turci în acelaşi secol XV “Ada Kale” însemnând “fortăreaţă”, din faţa Ruşavei / Orşovei, acum dispărută, inundată de lacul de acumulare al barajului de la Porţile de Fier - zilnic se prindeau 100 de moruni / cei mai mari sturioni, pentru capturi acolo făcându-se instalaţii speciale numite “garda”, punându-se plase în compartimente de lemn realizate în apa de lângă maluri: e de ştiut că plasa în formă de sac legată la colţuri de capetele curbate a 2 nuiele încrucişate şi fixată pe o prăjină lungă se numea “cercală” (azi “crâsnic”, cu acelaşi termen creştinii apoi numind îngrijitorul bisericii - paraclisierul - rolul de “pescarul oamenilor” fiind şi cel ortodox al lui Iisus / Fiul lui Dumnezeu, nu de “păstorul oamenilor”: de altfel, primii apostoli ai lui Iisus au fost pescari Galileeni, cel mai vârstnic dintre ei fiind Sf. Andrei, cu misiunea creștinării în special a Dunărenilor). Este de remarcat că pentru “sturion” dar și pentru “rechin” s-a fixat termenul Grec “karkharos”, cu echivalentul Latin “carroco”; rădăcina proto-Turkă pentru “morun / sturion” era “kor/t”, Tătară fiind “qurtî” (în plus, un termen Ghergan folosit de Ciuvași - urmașii Hunilor pe Fluviul Ră / Volga, având peste un sfert dintre bărbați cu profilul genetic Gherga - a fost “kărkke” pentru “păstrăv”: limba Ciuvașă provine din Bulgara veche, după cum a studiat în 1961 și John Krueger de la Universitatea Indiana, Ciuvașii “de Sus” - de pe cursul superior al Fluviului Volga - ziși Viryal / “Vir-yal”, fiind știuți, împreună cu vecinii Ugro-Fini Mari, drept Cheremis / “Chere-mis”). Pe de altă parte, la Gherdap - Defileul Fluviului Dunărea - Dr. Zivojin Andrejic de la “Centrul Sârb pentru Studierea Mitologiei” a afirmat: “în neolitic, uriaşii moruni - ‘mamuţii’ apelor - erau monştrii adâncurilor iar la Gherdap ritualul de trecere a unui tânăr în rândul adulţilor era ca să-şi arate maturitatea prin prinderea unui asemenea exemplar acvatic; în neoliticul de la Gherdap, majoritatea caselor trapezoidale şi a sculpturilor erau în forma capului de morun, peşte mare renumit prin producţia de icre, numeroasele ouă confecţionate din piatră rămase peste tot în areal reprezentându-le, ca şi ouăle păsărilor asociate Marii Mame”. (În Lumea Veche, pietrele ovoidale erau cele ale Cibelei / Maicii Mari; în Egiptul vechi, pe Valea Nilului - de pildă la Hermopolis - oul primordial nu era altcineva decât Querehet, stăpâna forţelor vitale ale speciei umane). În prezent, principala producătoare din lume de icre negre caviarul fiind denumit, datorită valorii sale nutriţionale, ca “hrana hranei” pentru bogăţia sa în proteine, vitamine şi minerale - a rămas Marea Caspică / Marea Ghergarilor, alimentată din Nord de către Fluviul Ră / Volga (cel mai mare din Europa) şi care avea pe ţărmul său Sudic Ghergania / ţara populată de Gherga: “Paradisul” caviarului. În 2006, Dr. Walter Brenneman - profesor la “Departamentul de religii comparate” din Universitatea Americană Vermont / fost student al Dr. Mircea Eliade, la Universitatea Chicago - a enunţat: “Potopul recrea materia primă, a apelor primordiale din care a provenit totul, luând rolul Marii Mame - maestra tuturor posibilităţilor - abisul în care ajung toate şi din care apoi totul reiese. Simbolismul central al Potopului este că totul a fost acoperit, însă nu totul a fost distrus. Viaţa a

renăscut din adâncuri, din buricul care plutea pe ape: arca. Imersiunea a adus moartea persoanei naturale şi renaşterea fiinţei supranaturale / spirituale, aşa cum în aceeaşi manieră o face botezul; de aceea este ambivalenţa diluviană, ca inundaţie şi re-creaţie. Potopul n-a fost ceva ciclic ca revărsarea obişnuită a Nilului, ci un eveniment mitic neobişnuit, care a introdus celebrarea Anului Nou pe un areal la fel de extins ca şi răspândirea poveştii sale. Conform structurii sale acvatice, Potopul a primit dublul simbolism al morţii şi vieţii, moartea fiind prin înecare şi pedepsire iar viaţa fiind prin re-creere şi purificare. În Sumer n-a fost prezentată nici o cauză a catastrofei, aşa cum mai târziu a apărut în Potopul biblic”. În legătură cu ceremonia botezului: la început, în apele din natură, cetele grupate pe sexe se îmbăiau ritualic înaintea orgiilor; prima îmbăiere rituală din viaţa cuiva era “botezul” (când se lepăda de ce a fost rău, căci începea fericirea în viaţă). Totdeauna orgiile erau însoțite de sfinte băi, un exemplu de străvechi aşezământ religios dedicat - plin de rezervoare pentru apa sfinţită / pe lângă apele curgătoare din jur - fiind în Anatolia Sanctuarul Gherga din Kerka / Krka = Karia / Caria (activ cu construcţii de piatră timp de peste un mileniu - în Epoca Fierului şi Antichitate anterior facilităţile cultice de acolo fiind din lemn). Este de observat că numele Dunării provine din Iranianul “danu” pentru râu (în vechime, de la Gherdap în jos - până în deltă Fluviul era ştiut ca Istru), ca Dunăre / Dună-Re fiind “Râul Rheii” iar ca Danubiu / Danu-Biu fiind “Râul Sufletului”: “Ba” însemna suflet; pruncii Zeului Anu erau Anuna / Danuna (prin “Danu” confirmând dimensiunea acvatică a părintelui lor). În 2006, Dr. Siegfried Schoppe - profesor la Universitatea Hamburg / Germania - a schiţat aria de influenţă a Culturii Mării Negre până la mijlocul mileniului VI î.C. (cuprinsă cu linia roşie, în Vest incluzând Gherdap), conectarea cu restul apelor planetei prin spargerea Bosforului ducând la recunoaşterea fostului Lac Pontic / Sarmatic ca “Atlantic”; albastrul deschis arată zona inundată:

Dr. Dan Monah a scris în 2010: “Primele comunităţi neolitice de pe teritoriul României, în ciuda unei oarecare izolări, par să fi fost deosebit de dinamice, pătrunzând adânc printre vânătorii-culegătorii autohtoni, cu care relaţiile au fost complexe; probabil şi aici noii veniţi, care mânau înaintea lor turme de animale domesticite, care însămânţau puţin 377


cunoscutele cereale şi practicau o religie nouă, au fost priviţi cu interes şi primiţi, ca şi în alte locuri - Mesopotamia, Anatolia - cu relativă bunăvoinţă” (maniera de a subjuga oamenii întâi a fost religioasă, apoi prin forţa armelor şi bogăţia economică). În “Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2010 e consemnat: “Cultura de la Porţile de Fier, spre finalul ei, a putut fi contemporană cu primele comunităţi neolitice pătrunse în zonă, ceea ce ar explica eventuala adaptare a unor aspecte de viaţă neolitică. Evoluţia comunităţilor a fost întreruptă, se pare în mod brusc, prin apariţia grupurilor neolitice cu ceramică. Toate staţiunile acelei culturi au sfârşit prin distrugeri violente, unele schelete prezentând urme de moarte violentă, cauzată de săgeţi, ceea ce presupunea existenţa unor lupte cu o populaţie străină. Neolitizarea s-a produs pe teritoriul României printr-un impuls uman şi de civilizaţie venit din lumea Asiei anterioare, ce aducea aici un neolitic pe deplin constituit, în toate componentele sale principale. Atunci a fost atestată, pentru prima oară pe teritoriul României, utilizarea incineraţiei în practica funerară, paralele fiind cunoscute, la acel nivel cronologic, doar în Cultura Sesklo din Tesalia. Judecând după religia neolitică anatoliană - cu care religia neolitică din actuala Românie a prezentat evidente similitudini - principiul feminin primordial a dat naştere principiului secund masculin; judecând după ceea ce se ştie despre religia neolitică din Orientul Apropiat şi ceea ce a fost lăsat să se întrevadă de manifestările religioase ale primilor neolitici din România, sistemul religios ‘importat’ era complet şi complex, perfect structurat şi - în ceea ce priveşte componentele sale esenţiale - n-a evoluat şi nu s-a schimbat mai multe milenii (ceea ce a fost receptat ca fiind o evoluţie a religiei neolitice n-a fost decât o diversificare şi o perfecţionare a caracteristicilor pre-existente)”. Este de reţinut că incinerarea - un obicei remarcat şi la pasărea Phoenix / nume în legătură cu Românul “voinic” dar şi cu “Finiq”, Fenni, ş.a. - aparţinea evident Cultului Focului şi se datora celor din N Indiei, la care patronul absolut al sacrificiilor cultuale prin arderea integrală era Agni, însă în Asia asceţii şi Yoghii / Yoghinii nu erau incineraţi, ci îngropaţi; mai târziu, relicvele sfinţilor rămăşiţe existente material, nu distruse prin ardere - au devenit sacre. În 1949, lingvistul Walter Henning din Pomerania a scris: “Agni a fost versiunea Sanscrită a numelui care original era ‘Argi’, cu forma prescurtată ‘Arg’ (aşa cum au arătat şi documentele din Niya / Bazinul Tarîm, din Sogdia, din Iran, etc)”. În 1985, academicianul Britanic Walter Bailey a scris despre oraşul Karaşar 42,01 lat. N, 86,33 long. E din Bazinul Tarîm (fostă staţie pe Drumul Mătăsii) că “se numea Ark / Argi, Sanscrit fiind Agni, însemnând ‘Foc’; regiunea era denumită Arka / Arga (termen Iranian). În graiul Prakrit, acolo era ‘holul focului’ (adică vatra permanentă) iar Chinezii îi numeau pe locuitori ca ‘Ărşi’, semnificaţia actualei denumiri a reşedinţei Karaşar fiind pentru autohtonii Uiguri de ‘oraş negru’.” Prakrit era graiul “practic” vorbit iar Sanscrita era “sfânta scriere”; versiunea Română pentru Argi / Agni e Ignat, celebrat înaintea solstiţiului de iarnă, respectiv precedând sărbătoarea lui Moş Crăciun: prin arderea completă se împlinea purificarea (iar concret, când venea iarna se punea pe foc tot ce prisosea din anul scurs).

Marea Neagră Dr. Nicolae Panin a scris în 2010 pentru Academia Română, în “Istoria românilor”: “Creşterea catastrofală a nivelului mării a determinat un exod nemaiîntâlnit până la acea dată a unor populaţii care locuiau în zonele în prezent submerse ale platoului continental al Mării Negre, populaţii cu nivel de dezvoltare superior comunităţilor umane din alte regiuni ale Asiei şi Europei. Acele populaţii, care au trăit până atunci (cu circa 9000 de ani înainte de prezent) pe cursul văilor şi în zona litorală a Mării Negre - de fapt a marelui Lac Pontic - au fost nevoite să fugă din faţa mării ce le inunda aşezările. Astfel s-ar explica apariţia aproape simultană a unor culturi în diferite părţi ale continentului european. Cascada de apă mediteraneană de la Bosfor şi creşterea uriaşă a nivelului mării ar fi rămas în memoria populaţiilor din jurul mării şi ar fi constituit nucleul mitului Potopului”. În EurAsia, un fenomen petrecut în vechime a impresionat ca Potop, întâmplat în Marea Neagră, una dintre cele mai întinse mări închise din lume: acum suprafaţa sa este de 423x103 kmp, adâncimea maximă a apei este de 2212 metri, volumul total de apă este de 534x103 km3 / iar volumul de apă improprie existenţei vieţii, abiotică, contaminată cu hidrogen sulfurat, sub nivelul de 167 metri, este de 432x103 km3.

378


(În triada strâmtorilor Gherg-Gherghel-Garganele se poate observa distorsionarea denumirilor Ghergane pe măsura vechimii). Este de ştiut că strâmtorile denumite HellesPont şi Bosfor - dintre Mările Mediterană şi Neagră - iniţial se numeau Garganele şi Gherghel; legătura Mării Mediterane cu Marea Neagră se realizează prin sistemul de Strâmtori HellesPont / Dardanele şi Bosfor (în vechime Kerkel / Cherchel): Dardanele a fost denumită după Garganele iar Cherchel era Gherghel (între ele e Marea Marmara / fostă Marea Albă, străjuită de cele 2 strâmtori - căile sale de acces fiind botezate conform cuplului Gherga: masculinul GarganEl = Dardanele / Hellespont şi feminina Gherg-El = Bosfor, ”El” de la ambele numiri fiind străvechea particulă pentru sacralitate, la început cu utilizare ca sufix, în timp ajungând, în mai multe limbi, ca prefix); pe de altă parte - în N, între Marea Neagră şi Marea Azov - denumirea Defileului Gherg s-a transferat în ulterioara Strâmtoare Kerch. De altfel, în zonă a fost folosită - inclusiv de marinarii Români denumirea de “gârgâr” pentru unealta de încercuit şi adunat bancurile de “ham-sii” / hamsii (peştii numiţi “gavros” = “gabros” în vechea Greacă - preferaţii lui Ham, bunicul lui Ghergheseu - consumaţi cu lăcomie şi de către zărgani / peşti răpitori al căror areal extrem răsăritean de răspândire e Marea Neagră); geograful Roman Pomponiu Mela - născut lângă Carteia / Tartesos - a observat în “Descrierea Pământului” 32:11 că “animalele citate de Ovidiu nu se găsesc la nici un alt autor, poate pentru faptul că trăiesc în Pont, unde poetul şi-a început acea operă în ultimii ani ai vieţii şi anume: cercirul ce trăieşte printre stânci (probabil steluţă de mare, frumos colorată), perca (probabil ghibanul / bibanul ce se întâlneşte doar la gurile Dunării), etc”. Este de ştiut că în vechime la Egipteni, în Latină, etc. pentru “cârligul undiţei” se folosea termenul “ham”, acelaşi regăsit în prefixul hamsiilor sau Hamiţilor: Egiptul a fost “Ţara lui Ham”. Academicianul Român Mihai Băcescu (directorul “Muzeului de Istorie Naturală” din Bucureşti) în lucrarea “Peştii, aşa cum îi vede ţăranul-pescar român” din 1947 a scris că ţăranii Români au fost pescari neobosiţi, ca şi străbunii lor - Geţii şi Dacii - şi a studiat ce au devenit Getele sau Dacele nume de peşti, constatând că multe dintre denumirile Româneşti ale peştilor din apele dulci sau marine îşi au originile în cele Geto-Dace.

Gherg

Kerch (Azov – Neagră) Gherghel

Bosfor (Neagră - Marmara)

Cercire

Garganele

Dardanele / HellesPont (Marmara - Mediterană)

Ham-sii 379


calota glaciară se topea, nivelul tuturor mărilor din lume continua să crească. Populaţiile Epocii Pietrei au fost influenţate de modificările de mediu; un exemplu ar fi migraţiile de populaţii provocate de asemenea schimbări: incursiunile în zona ţărmului, în funcţie de poziţia nivelului mării, au fost urmate de întemeierea unor aşezări de către comunităţi în căutare de locuri propice vieţii, de-a lungul văilor râurilor şi în zona litorală (când nivelul apei era foarte jos au existat aşezări mult în interiorul liniei de coastă din prezent). În aceeaşi perioadă, nivelul Mării Mediterane a continuat să crească - fiind conectată la Oceanul Planetar ajungând la mijlocul mileniului VIII î.C. la nivelul Bosforului şi deversând apoi în Marea Neagră o infuzie masivă de apă sărată. Fluxul a fost de câteva sute de ori mai mare decât cea mai mare cascadă a Pământului şi a provocat o creştere a nivelului Mării Negre cu până la 20 cm/zi, umplându-i bazinul la nivelul aproximativ al liniei de coastă actuale (bineînţeles că aşezările populaţiilor existente în cuva / genunea Mării Negre au ajuns pe fundul apei; până atunci, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, alimentat de Fluviile ce sunt şi azi dar şi de gheţarii Europeni în curs de topire: era o oază naturală într-un ţinut arid / ploaia biblică aducând celălalt Potop).

Gavros

Steluţe de mare Ghebus / Ghiban

Perca “Gura Pontului” - adică Bosforul - este o strâmtoare destul de îngustă (cu o lăţime de 0,76-3,6 km) şi puţin adâncă (32 de metri la prag), îngreunând schimbul de ape în 2 sensuri între Marea Neagră cu salinitate mai scăzută (1,7% la suprafaţă şi 2,2% la adâncime) şi cea sărată a Mării Mediterane (3,8%). Deplasarea de la suprafaţă a apei mai puţin sărate a Mării Negre este estimată la aproximativ 600 km3/an, în timp ce curentul de adâncime al Mării Mediterane, cu apă mai sărată - ce se deplasează în Marea Neagră - poartă circa 22000 m3/zi şi încă pătrunde submarin zeci de km în interior (după debit fiind cea mai mare scurgere din Europa / pe uscat ar fi al şaselea Fluviu al planetei). Pe măsură ce

Cherchel / Bosfor (dintre Mările Marmara şi Neagră) 380


Mecanismul cataclismului a fost că pe atunci între Marmara / ProPontis cu apă sărată şi depresiunea în care se afla Lacul Pontic cu apă dulce exista o creastă de uscat iar deoarece apele Mediteranei creşteau continuu, presiunea asupra fragilei limbi de pământ era tot mai puternică; împinsă de masa Mediteranei, Marmara a devenit o forţă concentrată, ca un stilet lichid - iar ceva trebuia să cedeze şi a cedat (în urma şi a unui cutremur local): începând ca un şuvoi de apă dar ajungând rapid un torent, fără egal în timpurile sale (în vechea Greacă, torentul era numit “kharădră”), marea a străpuns bariera şi s-a năpustit asupra uscatului de dincolo de ea. Prin spărtura străjuită azi de Istanbul - acum cel mai mare oraş European / pe fosta parte Tracă, a cărui parte Anatoliană se numeşte Khalkedon / Chalcedon iar a cărui suburbie Insulară în ProPontis / Marea Marmara s-a numit Chalki 40,52 lat. N, 29,05 long. E, acum Insula Heybeli Ada - au trecut până la 42 km3 apă de mare pe zi.

din Timişoara; profesoara Americană Cynthia Stokes, autoarea în 2008 a cărţii “Istoria lumii de la Big Bang până în prezent”, nota că oamenii nevoiţi să se mute din Bazinul Mării Negre au ajuns în mileniul VI î.C. până în actualele Slovacia şi Irak.

Pelasgia Echipa exploratorului American Robert Ballard (care a descoperit şi epava Titanicului) a stabilit în 1999 ţărmul străvechi la 167 metri adâncime: erau acolo plaje, promontorii, praguri de nisip şi cochilii de moluşte care aveau aceleaşi caracteristici privind vârsta şi trecerea de la apa dulce la apa sărată ca şi cele identificate de către universitarii Americani William Ryan şi Walter Pitman în 1993 - când a fost verificată ştiinţific pentru prima oară această ipoteză, fiind datată de specialişti, după stratul de tranziţie dintre sedimentele de la dulce la sărat - drept o catastrofă ce a avut proporţii suficient de mari mai ales la începutul mileniului VII î.C., cât să explice viziunile apocaliptice, istorisirea transmiţându-se pe cale orală de la părinţi la copii, ruperea Bosforului fiind consemnată şi în scris de către Antici (un proces similar a fost anterior în Canionul Gibraltarului, când creşterea nivelului Oceanului Atlantic a dus la pătrunderea apelor în cuva Mediteranei); de altfel, arheologii Turci au dezvelit în Istanbulul anului 2008 ruinele din Cornul de Aur ale primei aşezări aflate acolo, ştiută mult ulterior de Traci ca Lygos, datându-i vechimea ca de 8700 ani, adică exact de la crearea Strâmtorii Bosforului. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au arătat în “Dicţionar de simboluri”: “După riturile de consacrare, în jurul coloanei din templul central al capitalei atlante erau săvârşite riturile de purificare (legile erau înscrise pe coloană şi în preajma ei erau rostite legămintele, după cum a scris Platon în ‘Critias’ cu privire la moravurile atlanţilor). Coloanele lui Herakles / Hercule ar fi fost înălţate de erou la sfârşitul călătoriei sale în Africa de Nord (în Antichitate Libia) unde, ajungând la Tarter / azi Tanger, a răpus numeroşi monştri. Una dintre coloane se află în Africa (stânca Ceuta), cealaltă în Europa (stânca Gibraltar). La drept vorbind, ele erau destinate nu atât să marcheze nişte hotare geografice şi să despartă cele 2 continente, cât să micşoreze trecerea dintre ele, cu scopul de a separa mai bine Bazinul Mediteran de Oceanul Atlantic, împiedicând astfel monştrii să treacă prin strâmtoarea Gibraltar. Era vorba de o frontieră de protecţie ce nu trebuia depăşită. Au mai fost semnalate coloane - zise tot ale lui Hercule - în Marea Neagră, etc.: coloana simboliza limita protectoare ce nu trebuia trecută, cea dincolo de care omul nu trebuia să se aventureze pentru că acolo zeul nu-şi mai exercita puterile. Coloanele indicau nişte limite şi - în genere - încadrau porţi: ele marcau trecerea de la o lume la alta”.

Inundaţia a modificat regimul climatic al întregii regiuni, norii formaţi ulterior prin evaporare aducând şi ploi torenţiale de proporţii nemaiîntâlnite; vuietul se auzea de la mari depărtări (calculele au indicat că de la peste o sută de km) şi era ceva cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodată: nu putea fi - în concepţia acelor oameni - decât pedeapsa zeilor. Aşezările de pe ţărm, din zonele Georgiei, Turciei, Bulgariei, României, Ucrainei şi Rusiei de azi, au dispărut sub valuri. Uscatul din jurul marelui lac fiind jos şi plat (regăsit pe actuala platformă marină, mai extinsă în N), viitura a erodat tot solul superficial, sedimentele şi rocile friabile. Locuitorii surprinşi de înaintarea apelor au fugit spre zone mai înalte, trebuind să parcurgă împreună cu bunurile lor mai de preţ - inclusiv cu materialele de construcţie esenţiale ale colibelor / iurtelor - cel puţin un kilometru pe zi ca să scape / o direcţie de stabilire fiind şi pe Valea Dunării, printre Pelasgii autohtoni (Pelasgii au constituit populaţia Epocii Pietrei din jurul Mării Negre); aportul refugiaţilor de la Marea Neagră între cei din prima Civilizaţie Europeană centraţi în Banat, care în premieră mondială au practicat metalurgia aurului / în vechime colierul fiind ştiut ca “ghirdar” - a fost de catalizare a apariţiei scrierii religioase: o altă premieră mondială. Vechea Civilizaţie Europeană a fost nucleul Pelasgiei / Imperiului Pelasg (denumire preluată de la străvechii Pelasgi, care existau dinaintea Hiperboreilor şi Atlanţilor), cu apogeul ce a durat circa 2 milenii, trasarea Brazdei lui Iorgu - de hotar, numită şi “Asa” / A-sa, respectiv Axa - marcând împărţirea sa şi începutul sfârşitului / în S atunci fiind lansat calendarul vechiului Egipt. În Banat centrul Imperiului Pelasg, conform poetului Grec Hesiod în “Naşterea zeilor” - au apărut Anatolieni în mileniul VII î.C., datările vechi fiind confirmate în 2001 şi de Dr. Ion Pachia 381


Arheologul Vasile Boroneanţ - preşedintele secţiei de istorie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România - a explicat ce a fost la Gherdap / ulterior “Porţile de Fier”: “În Clisura Dunării erau condiţiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizaţie. Clima era blândă, submediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenţii calzi dinspre Marea Neagră şi Mediterană contribuiau şi ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape. Dunărea oferea condiţii foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariţia de bălţi şi lacuri, existau deci apă dulce, mult peşte, păsări, vegetaţie şi animale din belşug. Alternanţa anotimpurilor a jucat şi ea un rol esenţial în saltul ce s-a produs: oamenii erau obligaţi să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i-a determinat să renunţe la blănuri şi să treacă la ţesut, să dezvolte noi metode şi noi instrumente. Odată ce s-au aşezat într-un loc şi au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească şi la mijloacele de depozitare. Varietatea aceea de situaţii i-a determinat să observe şi să experimenteze permanent. Dar - în acelaşi timp - au ajuns să aibă şi mai mult timp liber, nefiind obligaţi să alerge zilnic după vânat; în acelaşi timp, s-a trecut de la cules la cultivarea plantelor: zona a fost un centru de dinamică istorică, aici se plămădeau zorii civilizaţiei (aici se produceau invenţiile, aici apăreau ideile noi şi se răspândeau spre restul Europei). Schela Cladovei era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul şi nordul continentului erau încă populate de vânători şi culegători. Pe Valea Dunării există multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani: primele bumeranguri din Europa”. Ghergul / Cerbul gigantic EurAsiatic “Megaloceros Giganteus” - înalt de 2 metri, cu coarne de 3 metri - a dispărut în mileniul VI î.C. (din coarnele sale au fost confecţionate primele bumerange / simbolul Gherga). Specialiştii s-au pronunţat asupra dimensiunilor coarnelor cerbului gigantic că acţionau ca un fel de “antene”, reflectând şi amplificând undele sonore - pentru a sesiza pericolele din jur - mărimea lor indicând la împerechere femelei cu cine avea de a face (în paleolitic, pe lângă cerbi, în spaţiul Român erau şi reni, după cum au relevat arheologii).

Cerbul gigantic

382


încât a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să fie mai mare peste codrii. Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea întâmpla. Atunci cerbul înspăimântat revoltat şi mâniat de obrăznicia lupului - o luă în goană la Dumnezeu, să I se plângă împotriva lupului. Cum îl văzu, Atotputernicul îi zise: ‘Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu eşti cel care te încumetai a te crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de toate fiarele codrilor?’ Cerbul - ruşinat - nu putu să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a împlinit voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui. Îşi dădu seama acum de proverbul care s-a adeverit că ‘planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din târg’. Văzuse că a fost necugetat şi prea mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi închipuise. De aceea, plecă capul ruşinat în faţa Atotştiutorului şi tăcu chitic. Dumnezeu voi să-l pedepsească pe cerb - pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se cuvenea, şi nu merita - însă îl lăsă în pace zicându-i: ‘Să rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum nu te credeai! Ramurile verzi şi frumoase ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut rangul de căpetenie a codrilor’. Şi în adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de fricos; iar acele ramuri uscate de gorun i-au rămas pe cap până azi, în chip de coarne”. Dr. Ilin Stancu a publicat în “Poezia obiceiurilor de iarnă” din 1985 o colindă în care un cerb uriaş purta peste ape o “văduviţă” (tânără femeie), ceea ce provoacă gândul la peisajul diluvian din spaţiul Român: “Lin, mai lin / Cerbe stretin / C-am trei fraţi / La curte daţi / Şi la curte / ‘Nvaţă multe / Câteştrei / Sunt vânători / De şoimei / Asmuţitori / Ei pre tine / Te-or vedea / După mine / Or alerga / Cu şoimeii / Te-or goni / C-ogăreii / Te-or sili / Cu suliţi / Te-or îmboldi / C-ai mei fraţi / De te-or vedea / O să-mi facă / Nuntiţa / Cu sărmană / Carnea ta”. (Colinda continua cu o prezentare - în amănunt - a tot ce se va face din trupul cerbului sacrificat: din oase se va “dulgheri” casa fetei, din piele se va face acoperiş, sângele va deveni zugrăveală, din cap se va găti “praznicul”, din copite se vor face pahare (“să bea boieri mari”) iar “căpăţâna” / craniul “or pune-o-n portiţă”). Schela Cladovei este cea mai veche aşezare stabilă din Europa, având o “soră” pe malul celălalt al Dunării, acum inundată de lacul Porţilor de Fier, la Lepenski Vir 44,33 lat. N, 22,01 long. E, în Timoc / aflate în strânsă comunicare, locuitorii de pe cele 2 maluri ale Defileului Dunării / Gherdap fiind conştienţi de unitatea lor de limbă şi cultură (arheologul Român Gheorghe Lazarovici a afirmat că probabil acolo cei vechi se tratau de sănătate și că inscripțiile primitive arătau că reproduceau de fapt ceva mai vechi, anume scrierea Atlantă); e de observat că Svastica - imaginea bumerangului rotitor, realizat din coarne de cerb - a fost un simbol puternic al Epocii Pietrei: semnul stilizat al bumerangului a fost utilizat în Banat de prima scriere din lume şi apoi atât hieroglific în vechiul Egipt, cât şi de alfabetul vechi Grec - dar şi de alte scrieri - pentru a marca Gherga (de exemplu, Dr. George Boeree din SUA în studiul său despre originea alfabetului, cercetătorul American David Sacks în 2003 despre istoria alfabetului, ş.a., au remarcat stilizarea bumerangului şi în semnul Fenician “Gimel”, folosit de vechii Greci ca “Gamma”, etc).

“Legenda cerbului” - evidenţiată la sfârşitul mileniului II ca faimoasă în S României de folclorista Tony Brill - e semnificativă: “Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, a orânduit apoi fiecăreia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă traiul. A rânduit ca peştii să trăiască în ape. Păsările să zboare. Şerpii şi alte jivine, în pământ. Urşii, lupii, cerbii şi căprioarele în codri şi aşa a dat fiecăreia locul de trai şi felul de viaţă. Dintre toate animalele care trăiesc în codru, cerbul - mai mândru şi mai încrezut în el - ca mai mare al codrilor şi munţilor. Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului, dar îi puse o singură condiţie şi anume: ‘E sigur că va putea să dobândească ascultarea celorlalte dobitoace?!’ Cerbul - mândru - făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat şi iubit de supuşii săi. Dumnezeu - văzând aşa - a dat binecuvântarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească obligaţia. Cerbul - plin de recunoştinţă - mulţumi lui Dumnezeu, şi-I mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru: ‘Doamne, ca să fiu cunoscut de supuşi, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare!’ Atotştiutorul propuse cerbului: ‘Săţi vopsesc blana în roşu? Să te fac bălţat cu alb şi negru?’ Cerbul nemulţumit: ‘Doamne, cred că mi-ar sta bine cu o coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste codrii munţilor’. Dumnezeu spuse: ‘Bine cerbule, fie precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne - cum am dat boilor şi altor făpturi ale mele - iată, te binecuvântez să porţi pe cap 2 crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de gorun, care să-ţi stea falnice’. Şi zicând aşa, înfipse în capul cerbului 2 crengi verzi de gorun. Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să stăpânească codrii. În clipa când cerbul îşi luă rămas bun de la Făcătorul-Lumii, acela îi aminti să nu-şi uite făgăduinţa. Şi plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i s-a încredinţat. Dumnezeu - care ştia tot ce are să se întâmple - urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la goană spre împărăţia tainică a codrilor. Cum ajunse la marginea codrului, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul voivod al brazilor. Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân. Un lup flămând nu voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă, se îndreptă către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii. Cerbul - se înţelege - căuta să impună ascultare lupului dar lupul, dispreţuindu-l, îi arătă nişte colţi 383


arhetipale; nu trebuie însă confundat arhetipul cu simbolul: arhetipul e static / fiind ideea, doar simbolul se schimbă / fiind reprezentarea (iar universalitatea arhetipului nu o antrenează obligatoriu şi pe cea a simbolului). În cadrul aceluiaşi arhetip, cel ascensional - al legăturii dintre Pământ şi Cer - simbolurile sunt multiple: copac, stâlp, coloană, scară, etc.; în culturile tradiţionale exista o idee dominantă, aceea că între Pământ şi Cer comunicarea era realizată printrun mijloc fizic oarecare (munte, liană, columnă, scară, etc). Reprezentarea motivului simbolic al scării este bine atestată în zona carpato-danubiană, încă din paleolitic. În peştera de la Gaura Chindei, în strâmtoarea Pescari, printre alte picturi rupestre, a fost desenată o scăriţă alături de pasăre. În numeroase tradiţii, pasărea reprezenta unul dintre simbolurile ascensiunii. Şamanul, în timp ce urca treptele stâlpului, întindea mâinile - ca o pasăre aripile - şi ajuns în vârf striga: ‘Am atins cerul, sunt nemuritor’. În tradiţia chineză se spune: ‘Pot călători cocorul şi mă pot înălţa deasupra cerurilor’. În numeroase culturi este atestat vastul izomorfism între ascensiune şi pasăre. În cazul desenului din peştera Gaura Chindiei, alăturarea celor 2 simboluri este dovada acelui izomorfism. Acolo (în peştera-sanctuar) sunt şi cele mai vechi reprezentări de brazi din România: Copacul Lumii. Şi în alte arii culturale Copacul Cosmic era asimilat Axei Lumii: cu prilejul sacrificiilor la populaţiile de păstori din Asia Centrală se introducea în iurtă un arbore al cărui vârf ieşea prin deschizătura din partea superioară, susţinând astfel Cerul; rădăcinile erau în Infern, creştea deasupra Pământului şi urca spre Cer, unde locuiau zeii. Legătura Arborelui Vieţii cu Centrul Lumii şi cu concepţiile arhaice cosmogonice este ilustrată la peştera Gaura Chindiei de cercurile desenate în vârfurile brazilor. Cercul - figură geometrică sacră - exprima centrul, pe plan cosmic simbolizând Cerul, în opoziţie cu pătratul ce era simbolul Pământului (redarea brazilor s-a făcut ulterior şi pe ceramica din Banatul neolitic). Strâns legat de simbolul centrului era simbolismul Axei Lumii: construcţia centrului nu se făcea numai în ordinea ‘spaţiului’, ci şi a ‘timpului’; sanctuarul nu era doar centrul Cosmosului, ci şi cadranul indicator al timpului. Omul preistoric, ‘primitiv’, nu putea trăi decât în Cosmos, adică într-un teritoriu creat de supranatural: a ‘cosmiciza’ un teritoriu însemna a-l sanctifica iar locul devenea consacrat când era posibilă de acolo comunicarea cu lumea divină; locul în care se afla copacul sacru sau coloana sacră era considerat centrul lumii, căci în jurul său se desfăşura mitic întreaga activitate terestră. Cultul coloanei sacre este atestat şi în Sanctuarul de la Parţa (din Banat, cel mai vechi din România), ridicat în centrul aşezării la jumătatea axei N-S; coloana - ce nu pare a avea vreun rol arhitectonic - a fost înfiptă în pământ: era din pământ nears, cultul implicând şi totemismul, la coloană fiind ataşate coarne de taur. Cultul coloanei a fost reprezentat grafic şi pe ceramică, fiind transfigurarea unei reprezentări concrete, printr-un sens niciodată abstract; culturile ‘tradiţionale’ exprimau un simbolism foarte riguros, în strânsă legătură cu concepţiile cosmogonice (astfel de imagini au existat în numeroase culturi arhaice, ca ulterior pe sarcofagele egiptene), căci casa, templul, sarcofagul, constituiau pentru populaţiile vechi un micro-cosmos: la egipteni, sarcofagul reprezenta universul iar templul era ca şi cerul, în toate aranjamentele lui. Imagini sau modele de sanctuare (în mintea omului arhaic - ca şi în mintea celui ‘primitiv’ - imaginea unui obiect era de fapt chiar acel obiect, atât imaginea cât şi

Reconstituire Gherdap Dr. Ştefan Dorondel de la Universitatea Alba Iulia în “Preistoria unui simbol: coloana cerului” din 1995 a reflectat: “Oamenii din preistorie, înzestraţi cu aceleaşi însuşiri intelectuale ca şi cei din ziua de azi, au încercat să-şi imagineze ‘lumea’ în care trăiau şi forţele ce o conduceau. Explicaţiile pe care şi le-au formulat erau de ordin mitologic, născându-se astfel marile mituri ale omenirii. Mitul cosmogonic ocupă un rol central în religiile arhaice, ca şi în cele ‘primitive’. Imaginea mitică a susţinerii Cerului pe coloane este o imagine universal atestată, funcţionalitatea sacră a coloanei fiind şi la populaţiile cele mai arhaice. Arheologii se simt stânjeniţi, atunci când sunt nevoiţi să analizeze fenomenele religioase preistorice, de lipsa ‘dovezilor’ clare; nu rareori se face o eroare fundamentală de metodologie: se analizează fenomenele religioase cu aceleaşi metode ca şi în cazul fenomenelor de cultură materială. Descoperirile arheologice sunt creaţii materiale, scopul unora fiind însă pur religios. Experienţa sacrului cunoscută de omul neolitic nu poate fi sesizată decât prin intermediul a ceea ce spune el despre acea experienţă, adică prin intermediul acelor creaţii materiale; şi pentru că sacrul - aşa cum a dovedit Mircea Eliade - este ireductibil şi inerent fiinţei umane, nu poate fi analizat printr-o singură hermeneutică, ci printr-o cooperare de metode înglobate în ştiinţa religiilor. Metoda esenţială pentru ştiinţa religiilor este comparaţia, prin această metodă completându-se insuficienţa informaţiilor asupra ‘istoriei’ unei credinţe, în cadrul unei societăţi, prin fapte împrumutate de la alte medii şi din alte timpuri. La baza comparatismului stă uniformitatea psihicului uman. Contactele culturale ale zonei carpato-danubiene cu Orientul sunt bine atestate în neolitic, marea axă a Dunării fiind legătura între Orient şi Occident; sunt bine atestate şi legăturile culturale a zonelor dunărene-balcanice cu Egiptul predinastic. Nu se pot aduce în discuţie religiile arhaice fără a descrie câteva din caracteristicile majore ale aşa-numitelor religii primitive: cercetările noi din domeniul psihologiei abisurilor consideră că există în om o reală funcţie mitică; astfel se poate explica existenţa unor mituri asemănătoare la popoarele civilizate ale vechiului Orient şi la populaţiile aflate într-un stadiu primitiv de dezvoltare. Câteva exemple sunt: răspândirea şamanismului, mitul Potopului, mitul susţinerii Cerului pe stâlpi sau coloane, mitul Pământuluimamă şi al Cerului-tată ori legătura fizică dintre Cer şi Pământ, Mircea Eliade ajungând la concluzia că experienţa revelării sacrului este metaculturală. Există diferite expresii ale unei forme de comportament uman universal atestate. Cu alte cuvinte, simbolurile sunt dezvoltări ale unei scheme 384


obiectul având aceleaşi valenţe sacre) erau, în perioada primitivă, numeroasele reprezentări având o origine magică: magia simpatică, prin care obiectele erau reproduse. A reprezenta un obiect era acelaşi lucru cu a-i da viaţă, ca şi când chema un nume”. În concepţia străveche, Axa Lumii unea Pământul cu Cerul, mai exact centrul lumii terestre cu centrul lumii cereşti, fiind calea regală dintre 3 lumi: lumea subterană, lumea terestră şi lumea celestă. Axa Lumii era cordonul ombilical legând Cerul cu Pământul iar cercul era semnul eternei reîntoarceri, al timpului - ce e ciclic - spre deosebire de timpul istoric / linear, punte între ce a fost şi ce va fi; timpul mitic era al repetabilităţii, orientat ritual către origini: un timp al eternei întoarceri la izvoare - la rădăcini la momentul iniţial al creaţiei, nu întotdeauna retroactiv, ci şi prospectiv, prin cercurile de foc oamenii “ajutând” soarele să renască, alungând tenebrele.

“Copacul Lumii / Cosmic”, “Arborele Vieţii” şi “Pomul Cunoaşterii” (structuri diferite între ele, apropierile funcţionale realizându-se între “Copacul Lumii” / “Cosmic” ca bradul şi “Arborele Vieţii” ca gorunul / stejarul, însă “Pomul Cunoaşterii” / ca mărul, simbol al vieţii, dragostei şi fertilităţii în Epoca Pietrei - dar şi părţi ale vegetaţiei ca ierburile / verdeţurile din grădini fiind ştiute ca zarzavaturi rămânând în netă deosebire, de pildă Biblia în “Facerea” / “Geneza” 2:9 consemnând îngrijorarea divină după ce primii oameni au gustat din mărul “Pomului Cunoaşterii” ca să nu guste şi din curmalele “Arborelui Vieţii”, să nu cumva oamenii să devină nemuritori, ca zeii; în Orient, curmalul a fost ceea ce în rest era echivalat cu gorunul, din pulberea ghindei căruia şi acum se face un surogat de cafea cu efect la fel de energizant, însă fără cofeină / Biblia în capitolul 3 din “Facerea” consemnând că după ce au gustat din fructul cunoaşterii, primii oamenii au făcut ochii uluiţi). Ochiul oglinda sufletului - la Homo Sapiens prin bulbucare cel mai des reflectă hipertiroidismul; cei mai mari ochi îi aveau Neandertalii, permiţându-le să vadă bine la mari distanţe şi pe întuneric, însă o porţiune semnificativă a creierului lor era ocupată să prelucreze informaţiile rezultate dintr-o vedere aşa pătrunzătoare (creierul mai mare al Neandertalilor procesa şi relaţiile cu ceilalţi oameni - deveniţi tot mai mulţi - în dauna însă a acumulărilor cognitive, așa cum au studiat Eiluned Pierce de la Universitatea Oxford, Chris Stringer de la “Muzeul de Istorie” din Londra, ş.a.), după ce au conviețuit relativ pașnic pentru mult timp, Homo Sapiens preluând controlul. Interpretarea succintei relatări din “Facerea” / “Geneza” prin fixarea în timpurile pre-diluviene numai la Homo Sapiens e limitată: înainte de Potop, biblic a fost menționată existența - pe lângă cea a oamenilor - și a Uriașilor, de către aceeași primă carte din Vechiul Testament (Uriași numiți de vechii Greci ca Titani și Giganți). Pe de altă parte, știința a numit Neandertal, Cro Magnon și Homo Sapiens ca speciile umane contemporane dinaintea Potopului (ceea ce confirmă vechile basme Române dar și consemnările scrise ale vechilor Evrei, vechilor Greci ori ale altora), întâi prin corcirea dintre tații Neandertal și mamele Homo Sapiens apărând Cro Magnon, la Potop - adică după sfârșitul ultimei glaciațiuni - rămânând doar Homo Sapiens. Știința a anunțat că primii Homo Sapiens au fost negri - apăruți în E African iar albii ar fi apărut mult ulterior în EurAsia, ca o adaptare la frigul Nordic (în EurAsia pe atunci trăind Neandertal - altă specie umană decât Homo Sapiens - deschisă la culoare, geneticienii dovedind hibridizarea Neandertal - Homo Sapiens, prin compatibilitatea care făcea posibilă existența urmașilor doar prin împreunarea dintre bărbații Neandertal și femeile Homo Sapiens). Așadar, conform surselor tradiționale legendare / mitice, religioase și științifice, Adam numele său însemnând “argilos” / “roșcat” - era de fapt bărbatul care s-a despărțit de femeia sa Gheia (numită Abis / Apsu de Sumerieni, Lilu / Lilith de vechii Evrei, Gello / Karkhous de vechii Greci, etc.) pentru a se împreuna cu negresa Eva dintre Homo Sapiens, numele ei însemnând “viață”: într-adevăr, perpetuarea umană a avut loc până în prezent prin Homo Sapiens, Uriașii pre-diluvieni dispărând (de altfel, prima crimă a omenirii fiind și consemnată biblic, sub forma că primul născut Cain - care s-a sedentarizat “la răsărit de Eden” / adică la Est de Rai - și-a omorât fratele nomad Abel; pe de altă parte, îngerii Gregori - fiii Gheii și ai Domnului - după ultimele manifestări sexuate cu pământenele

În Banat, despre Strâmtoarea Pescari - ce are peştera Gaura Chindiei / judeţul Caraş-Severin, în care lumina soarelui pătrunde abia la chindii / adică spre asfinţit, aşa fiindu-i şi numele - este de ştiut că se află pe Dunăre în amonte de Bănăţeana aşezare Orşova 44,43 lat. N, 22,23 long. E, judeţul Mehedinţi / localitate ce în vechime avea numele de Ursa (judeţul Mehedinţi şi-a primit numele de la Mezii - oamenii din Media / Ţara Magilor - care au fost în anturajul marelui viteaz Hercules, ajunşi acolo împreună cu regele Ghergu, adică Ghergu-res / Hercules, din S Mării Ghergane / Caspice, pentru a păzi Defileul Gherdap, importantă poartă a Imperiului Atlant); între Gaura Chindiei şi Schela Cladovei este Defileul Dunării / Gherdap, de peste o sută de km: cel mai lung defileu din Europa. Axa ce unea cele 3 niveluri cosmice - subteranul, pământul şi cerul - simboliza regenerarea naturii şi reînnoirea timpului; analog a devenit vlăstarul omenesc, prezenţa axială respectivă sacră fiind în toate riturile de trecere primare (inclusiv ultimul din viaţă, de la fiinţă la nefiinţă). Arborele a devenit obiect religios prin “puterea” sa, adică prin ceea ce “manifesta”, căci el repeta prin simpla prezenţă puterea şi prin propria modalitate de a fi regenerarea: ceea ce era - pentru existenţa arhaică - simbolul universului, în istoria omenirii fiind consideraţi sacri 385


De la început a avut mare temei expresia despre frăţia dintre Român şi codru (până la sfârşitul mileniului II, spaţiul Român s-a menţinut printre cele mai împădurite din Europa); vechii Greci îşi făceau catargele corăbiilor din brad având lemnul uşor şi moale - copacul fiind închinat Zeului Poseidon (“Posesorul Edenului” / Raiului). În stră-Română, asemănător cu “Dună-Rhea” / Dunărea a apărut “pădurea” / “pă-Du-Rhea”: sacrul codru - ca de exemplu cu denumirea Hercinică pe Valea Dunării - era al sacrei (“pă”) Zeiţe (“Du”) Rhea, cu patronarea de către ea şi populat de cei care credeau în ea; Pădurea Hercinică a fost cel mai mare codru al Europei (iar filozoful Platon a consemnat că anterior - în Imperiul Atlant - era un uriaş codru, apropiat mai degrabă de taiga decât de junglă, căci Hiperboreii erau desigur Nordici, nu din alte direcţii cardinale). Taigaua - începând din Siberia / Asia era dominată de brad iar uriaşul Codru Hercinic din Europa era dominat de stejar / gorun; cu ambele specii pomicole (ale principalelor păduri din paleoliticul EurAsiatic) Gherga a avut puternice conexiuni: prin bradul (emblematic de pildă la Crăciun ca împodobit / stejarul fiind ars) mai “ceresc” şi gorunul (emblematic de pildă onomastic) mai “pământean”, se denotă inclusiv cele 2 silabe unite în Gherga / Gher-Ga = Cer-Pământ; din mare vechime, a fost observată predilecţia fulgerelor pentru stejar / gorun, fenomen interpretat ca o atenţie divină deosebită pentru acela. Cercetătoarea Luiza Barcan a studiat în 2008 “Relația om-arbore în cultura orală tradițională”: “Aproape toate genurile creaţiei orale tradiţionale abundă în imagini şi simboluri ale lemnului. Desigur, prezenţa acestora nu este deloc întâmplătoare. Aprofundând textele de factură orală ale liricii ori ale epicii tradiţionale româneşti, descoperim la tot pasul lemnul sau arborele, în diferite ipostaze, ca motive ordonatoare ale vieţii, ale universului, ale micro şi macrocosmosului, ca punte de legătură între pământ şi cer. Relaţia - organică am putea spune, fără teamă de a greşi - dintre om şi lemn ca materie vie, dintre om şi arborele ce-i dublează existenţa, este reflectată în imagini literare de o inegalabilă frumuseţe şi profunzime, izvorâte din rosturile spirituale ce guvernau lumea tradiţională. Inventarierea şi studierea comparată a acestora ar contribui, credem, la consolidarea unei perspective contemporane asupra ansamblului de mentalităţi tradiţionale legate de relaţia om-lemn, om-arbore. De altfel, legătura organică dintre fiinţa umană şi lemn ca materie primordială se regăseşte nu doar în creaţia orală, ci şi în mărturiile meşterilor populari, sădirea, recoltarea şi prelucrarea arborilor fiind însoţite de ritualuri bine consolidate şi respectate cu religiozitate de-a lungul veacurilor. Mai mult decât atât, lemnul copacilor ori copacii ca atare sunt pe rând substitute ale omului sau însoţitori ai acestuia în ritualurile de trecere, aşa cum relevă nenumărate mărturii literare orale de largă circulaţie. În numeroase texte de factură orală, dar şi în ritualurile tradiţionale, întâlnim pe de o parte motivul lemnului în starea lui naturală, respectiv arborii de felurite esenţe, mulţi fructiferi (mărul, părul, alunul etc.), dar şi arbori specifici pădurilor din spaţiul nostru geografic (bradul, teiul, plopul, salcia, etc.), fiecare dintre ei având o funcţiune practică precisă şi însoţindu-l pe om în ciclul vieţii. Pe de altă parte, lemnul este valorificat artistic în cel puţin 3 ipostaze culturale: mitică, rituală şi poetică. Fără îndoială, sursa cea mai importantă, atât a prezenţei lemnului ca motiv în literatura tradiţională, cât şi a ansamblului de mentalităţi legate de relaţia om/lemn, o constituie textele

înaintea Potopului, post-diluvian au rămas doar în “Lumea de dincolo” / în “Lumea Cealaltă”, dintre ei fiind atestat ca activ, inclusiv ulterior, mai ales îngerul Gavriil / Gabriel, drept mesagerul luminosului / strălucitorului Domn). Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Potrivit ‘Facerii’, Cain a fost primul om născut din bărbat şi femeie, primul agricultor, primul sacrificator - a cărui ofrandă însă n-a fost primită de Dumnezeu - primul ucigaş; el a dezvăluit faţa morţii, căci - până la săvârşirea fratricidului - nimeni nu ştia cum arăta un om mort. Cain a fost primul rătăcitor care a cutreierat lumea în căutarea unui pământ roditor şi primul care a construit un oraş. El a fost de asemenea - primul om însemnat de Dumnezeu, pentru ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare; era primul om care ‘sa dus de la faţa lui Dumnezeu’ şi a călătorit la nesfârşit spre răsărit. Aventura lui Cain - de o măreţie fără seamăn - a fost cea a omului lăsat singur, care şi-a asumat toate riscurile existenţei şi toate consecinţele actelor sale. Cain a fost simbolul responsabilităţii umane. Numele lui însemna ‘posesie’: mama lui l-a numit Cain pentru că era prima ‘dobândire de om’, prima naştere a unui om. Cât despre lucrurile peste care el visa să se înstăpânească, acelea erau pământul şi - mai întâi de toate - propria fiinţă, care să-i permită să pună stăpânire pe tot restul. Dacă am vrea să găsim un corespondent în tradiţia greacă, ne-am gândi la mitul lui Prometeu, care a voit să cucerească o putere divină pentru omenire, s-o elibereze de o dependenţă totală oferindui focul, principiu al tuturor schimbărilor viitoare, fie el flacără a spiritului sau a materiei; ca şi Prometeu, Cain simboliza omul care şi-a revendicat partea sa în opera de creaţie”. Este de remarcat că scânteile aruncate prin arderea crenguţelor bradului erau “artificiile” plăcute ochilor și minților primitivilor, care evident îşi ofereau aşa spectacole (multe dintre vetrele găsite nu foloseau încălzirii, ci efectelor dramatice produse de flăcări / mai ales în ceea ce era “Focul Viu”; în timpul practicilor ritualice - oricum purtând blănuri oamenii Epocii Pietrei nu doreau să se încingă mai mult, îndeosebi dacă dansau ori se drogau, etc.: nu făceau focurile doar ca să transpire - când erau obişnuiţi cu climatul - ci eventual pentru ospeţe şi lumină).

Brad argintiu 386


sacre ale principalelor doctrine religioase cunoscute în ansamblul lor sau doar fragmentar în zilele noastre. De aceea, punerea în valoare a surselor culte, în măsura posibilităţii identificării lor, credem că ar aduce necesare clarificări ale prezenţei motivului lemnului în creaţia orală din spaţiul românesc. În prima versiune a textului Bibliei de la Bucureşti, de la 1688, se cuvine a observa că pretutindeni în Geneză cuvântul pom, pe care-l întâlnim în versiunile mai recente, apare ca lemn. Mai precis, în versiunile mai noi, cuvântul lemn, desemnând una dintre primele forme ale Creaţiei lui Dumnezeu, este înlocuit prin pom, de unde şi identitatea lemn-pom sau lemn-arbore manifestată în oricare dintre textele de circulaţie orală. În mod obişnuit, considerăm lemnul a fi un material a cărui existenţă depinde în mod direct de arborii din care este el debitat şi prelucrat. În viziune tradiţională, însă, lemnul este un material primordial, relaţia dintre lemn şi arbore fiind echivalentă cu cea dintre esenţa unui lucru şi aparenţa sub care se prezintă simţurilor acel lucru. Filozofii greci ai Antichităţii considerau lemnul a fi materia primă prin excelenţă. Lemnul apare ca material încărcat cu conotaţii fiinţiale încă de la Facerea Lumii, aşa cum ne-o relevă, în câteva versete de o importanţă majoră, însuşi textul ‘Genezei’ din Vechiul Testament. Iată primul moment al existenţei arborelui: după apariţia Luminii şi despărţirea ei de întuneric, după separarea apelor de uscat, în cea de a treia zi a Creaţiei, Dumnezeu scoate din pământ iarba şi arborii: ‘Şi a spus Dumnezeu: Să rodească pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după felu-i şi asemănarea-i şi pom roditor purtător de fruct, a cărui sămânţă să fie cuprinsă într-însul, după felu-i pe pământ. Şi s-a făcut aşa’. A doua notare a prezenţei arborelui se leagă strâns de ziua a şasea a Creaţiei, când Dumnezeu face om după chipul Lui: ‘Şi Dumnezeu a spus: Iată v-am dat toată iarba purtătoare de sămânţă de semănat, care se află pe întreg pământul, şi tot pomul care are în el fruct cu sămânţă de semănat, ca să vă fie spre mâncare’. În capitolul 2 al Genezei, în grădina raiului, se definitivează legătura om primordial arbore: Şi a făcut Dumnezeu să răsară din pământ pomi frumoşi la vedere şi cu roade bune de mâncat, şi pomul vieţii în mijlocul raiului, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului’ (versetul 9), apoi: ‘Şi i-a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam spunându-i: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; în ziua când vei mânca din el, de moarte vei muri’ (versetele 16-17). Cum prea bine ştim, ispitită de şarpe, Eva a muşcat din fructul pomului interzis şi l-a ispitit la rându-i pe Adam să guste din acel fruct, dobândindu-şi astfel amândoi conştiinţa nudităţii, izgonirea din rai şi, în final, moartea. Nu doar în Vechiul Testament întâlnim această relaţie organică, aducătoare de viaţă sau prevestitoare de moarte, între om şi lemn. Ea apare în toate culturile, încă din cele mai vechi timpuri. În creaţia românească orală, paradigma lemnului cunoaşte o mare bogăţie, iar lemnul este ‘carnea’ şi spiritul arborelui deopotrivă. Nicicând această materie nu e lipsită de viaţă, nici măcar când, din raţiuni practice ori ritualice, arborele e tăiat. Relaţia inseparabilă om-arbore se stabileşte la toate nivelurile, de la cel pragmatic la cel simbolic. E demult un loc comun afirmaţia că ‘românul e frate cu codrul’, dar nu ni se pare deloc de neluat în seamă faptul că, trăind într-o civilizaţie a lemnului, din cele mai vechi timpuri, trăitorii în spaţiul carpatin au valorificat această materie în toate felurile cu putinţă. Omul premodern a trăit, de voie-de nevoie, în

comuniune cu natura şi, implicit, cu pădurea care i-a fost adăpost, sursă de trai, prilej de meditaţie şi de creaţie”.

Taigaua azi Cercetătorul Ilie Tudor a scris: “Bradul a fost considerat în obiceiurile de pe tot cuprinsul României un veritabil pod - o punte - între pământ şi cer; prin apropierea de el - ca de un adevărat mijlocitor pentru oameni în faţa divinului - era ajutată eliberarea emoţională, fiind susţinut astfel postul, rugăciunea sau orice apel către divin. Stejarul era un adevărat simbol al longevităţii şi al forţei interioare, fiind considerat dintotdeauna rege printre arbori: are trunchi şi coroană masive, extrem de puternice, în pământ dezvoltând rădăcini impresionante, rivalizând cu cele ale ramurilor întinse spre cer; s-a observat statistic faptul că persoanele care trăiesc chiar şi în preajma unui singur stejar secular sunt mai longevive şi mai puţin predispuse la îmbolnăviri, secretul fiind extraordinara energie a arborelui, ce ajută înlocuirea emoţiilor negative cu cele sănătoase, cum ar fi cele de calm, demnitate şi generozitate”. În cartea “Sub semnul Pământului Mamă” din 2013, Dr. Adrian Poruciuc a scris: “În ce priveşte funcţia rituală a motivului potopului marin, e de amintit că în unele dintre cele mai arhaice bocete şi / sau cântece funerare româneşti se vorbeşte de ‘marea fără nume’ care reprezintă hotarul dintre lumea aceasta (‘lumea albă’) şi lumea cealaltă (‘lumea neagră’): comunicarea dintre cele 2 lumi se făcea pur şi simplu printr-o poartă de la ‘capul pământului’, poartă prin care se trecea din ‘lumea albă’ în ‘lumea neagră’ (numită şi ‘lumea zmeilor’, după cum a scris în 1988 cercetătorul Sandu Cristea din Timoc, stabilit la Timişoara). Un fragment ilustrativ e oferit de un cântec funerar ‘despre brad’ din Banat (cules de academicianul Simion Florea): ‘Vine marea, vine / Ce-aduce cu sine? / Miluri / Şi cămiluri / Brazi din rădăcini / Ruga, mi se ruga / Tânăra Măriuţa / - Brade / Fi-mi-ai frate! / Întinde-ţi, întinde / Tu trupina ta / Să trec peste ea!’ Mulţi intelectuali entuziaşti - dintre cei pasionaţi de cultura tradiţională - au avut tendinţa de a interpreta producţiile folclorice româneşti (păstrate din generaţie în generaţie de ţărani analfabeţi) în lumina mitologiei clasice. Pe acea linie, în marea învolburată din texte intelectualii respectivi vedeau un clasic ‘Okeanos’ grecesc (închipuit ca un râu ce înconjura pământul, dincolo de el zăcând cealaltă lume). Totuşi, destul de multe argumente vin în sprijinul ideii că materia ritualcultual-mitică păstrată (oricât de imperfect) în cântece rituale româneşti vine din vremuri cu mult anterioare celor mai 387


timpurii forme de civilizaţie grecească propriu-zisă. Consider că textele sunt suficient de ‘neaoşe’ (în substanţă şi în coloratură) pentru a nu fi percepute ca efecte ale vreunor influenţe străine sau ca simple proiecţii arhetipale care s-ar fi putut produce oriunde în lume. Că asemenea texte au o sferă de referinţă direct legată de preistoria (şi chiar de geologia) Europei sud-estice este o idee care îşi găseşte sprijin şi într-un alt ciclu de cântece rituale româneşti (tot cu fundal marin): ‘păcurarul şi marea’. În Banat şi Ardeal au fost culese cântece funerare, foarte lungi, care conţin un dialog între sufletul răposatului şi bradul de pe cealaltă lume. Sufletul, aflat în pericol de a fi înecat de valurile învolburate ale mării ‘ce lumea-mi desparte’ roagă bradul să-şi aplece vârful sau crengile şi să devină astfel o punte către cealaltă lume. După ce bradul refuză, sufletul se vede obligat să menţioneze că a lăsat acasă familia, care ar putea veni să taie bradul şi să facă din el o punte. Abia la această ‘ameninţare’ bradul se apleacă, astfel că sufletul poate trece ‘marea fără nume’ către lumea cealaltă (sau către rai). În variante, e menţionată şi o serie de ‘vămi’ prin care sufletul trebuie să treacă după traversarea mării. Abia după acele vămi se ajunge la bifurcarea drumului şi la alegerea rutei ‘de pe mâna dreaptă’.” (Labirintul fiind un motiv frecvent în străvechile menţiuni: era legat de cotloanele peşterilor, de multitudinea canalelor mlaştinilor, de intestinele animalelor vânate, de misterele primelor aşezăminte religioase plasate în aer liber, de grădinile mai elaborate, reprodus de paşii dansaţi, etc). Înaintea existenţei creştinilor (care după solstiţiul de iarnă celebrează Crăciunul cu brad împodobit, vechiul verb Românesc pentru “a împodobi” / “a dichisi” fiind “a corcodi”), Romanul Pliniu în “Istoria naturii” 16:10 a scris: “Bradului îi place munţii şi frigul, este arbore de moarte şi se pune la poartă, ca semn de doliu”. Încă din Epoca Pietrei / pre-diluvian (în “Era de Aur”), fiul Cerului / “Ur-An” era “Sat-Uran” / Timpul, numit de Români Crăciun / “Crăci-Un”, de vechii Greci “Cr-On” / Cronos, etc.; autori vechi ca Mnaseas, Laerţiu, Hesychius, ş.a. l-au numit pe Saturn / “Sat-Uran” (Crăciun la vechii Români / Cronos la vechii Greci) ca Zalmoxe / “Zal-moxe”: “Zeul-moş” era Moş Crăciun / “Crăci-Un” (consonantic, Crăciun - prin tripleta de consoane CRC - era forma populară veche Română pentru Gherga, având tripleta consonantică GRG). Concret, Timpul (Cronos / “Cr-On”) s-a născut de ziua lui Moş Crăciun, în 25 XII - fiind “Zeul-moş” / Zalmoxe - şi renăştea anual odată cu celebrarea naşterii sufletistei Circe / Mume Ghirga (Baba / “Ba-Ba”), în 1 III, înviat ca An Nou, după ce butucii săi au ars toată iarna pentru întreţinerea vieţii, cenuşa acelora fiind leac bun de deochi; ambii - Crăciun şi Circe, adică Moşul Cronos şi Baba Ghirga / Kirke - nu erau bătrâni, ci erau “din vechime”, el solar / ceresc (ca Zalmoxe = Zal-moxe, adică Zeu Vechi) şi ea pământeană (ca Marea Zeiţă): în 25 decembrie - la 3 zile după solstiţiul de iarnă, când noaptea a fost cea mai lungă şi ziua cea mai scurtă - deja durata mărită a zilei, luminată de soare, devine vizibilă, ceea ce în marele trecut echivala cu moartea întunericului şi naşterea Cerului Tată luminos, valabilă inclusiv pentru Timpul Fiu “clonat” / avatar, căci “Tatăl şi Fiul sunt Unul” (un enunţ străvechi, precreştin pentru ceea ce s-a fixat cu genericul An, jertfele umane ale părinţilor sau pruncilor pentru aşa ceva fiind obişnuite pe atunci, în cadrul unor ceremonii elaborate, vizând cele mai puternice aspecte, moartea şi viaţa, marele şi micul, Cerul şi Glia / Pământul).

Cu denumirea de “Dulcele Crăciunului” a fost mereu ştiută perioada de după Crăciun, până primăvara (în timp, cu diverse momente de încheiere: la Mărţişor, la echinocţiul de primăvară - adică la egalitatea zilei cu noaptea - sau la Paşti). Dulcele Crăciunului mereu a fost intervalul de timp fără interdicţii alimentare, liber pentru orice distracţii, marcat de culorile roşu-alb (preferatele Marii Mame Circe / Ghirghe), atât la sărbătoarea Crăciunului, cât şi la sărbătoarea Mărţişorului. Culorile respective erau cele caracterizând lumile, adică a călduroasei Mari Mame, de aici (purpuriul sângelui = vehiculul vieţii) şi a strălucitoarei lumi patronată de răcorosul ei partener, de dincolo: alb sau auriu. Zeul An era “adormit” în timpul iernii (între Crăciun şi Mărţişor) şi se trezea în primăvară; în cartea “Zei, eroi, personaje” din 1971, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris: “Zeii vegetaţiei puteau apărea şi sub forma de bătrân, exprimând astfel încetinirea ritmului naturii şi pieirea ei, formă bine cunoscută în Europa şi în celelalte continente. Ea va fi existat şi la noi în figurări ca aceea a lui Moş Crăciun, deşi respectivul aparţine ciclului solar. Dar reprezentarea care trăieşte încă şi astăzi metaforic în înfăţişarea anului nou ca un copil presupune şi aspectul complimentar a vechiului, bătrânului an”. Încă din Epoca Pietrei existau marile sărbători Crăciun, Mărţişor, Paşti, toate marcate de culoarea roşie (favorita Pământului; favoritul Cerului era albastrul / azuriul: culoarea Zeului “UrAn” / Muntean).

388


întunericului. În cinstea lui Deus Daciae - o foarte veche zeitate agricolă - inclusiv în vechea Romă până la 25 decembrie se sărbătorea Saturnalia. În toate cazurile e vorba de zeităţi care mor şi apoi se nasc. Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut - mai vechi - dedicate lui Sol invictus / Helios, lui Mithra ori lui Saturn, pentru câştigarea de aderenţi; ea a apărut ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspândirea creştinismului, însă fără legătură cu Crăciunul - prăznuit de români - una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc. În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat expresii populare: ‘Crăciunul sătul / Paştile fudul’, ‘A intra în lemne de Crăciun’, etc. Crăciunul - ca şi Drăgaica, Mărţişorul, etc. - e o sărbătoare românească şi numai românească. Însuşi compozitorul Bartok Bela a scris: ‘Materialul muzical românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decât al tuturor popoarelor vecine’. Numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn cel Bătrân. Macrobiu a scris: ‘Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei’. În Era de Aur, Moş Crăciun aducea daruri, oferea oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ceea ce l-a făcut celebru. În viziunea populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş Crăciun, exprimată prin adjectivul ‘bătrân’ şi ‘sfânt’: ‘Şezi Crăciun sfânt bătrân şi ridică pe Sion’ / Si-On, ‘E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân’, etc. Crăciun era sărbătoarea crăcilor de aur. Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind în uz curent. Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseşte în multe zone din Europa, însă numai în spaţiul de formare al popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv. Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului? Este vorba de crăcile sacre, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele crăci de aur cunoscute în etnografie sub titulatura generică ‘creanga de aur’. Crăcilor de aur li se atribuiau puteri ca deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii - viu şi nevătămat - din împărăţia subpământeană, ofereau protecţie eficace împotriva vrăjitoriei, asigurau succes la vânătoare, se purtau ca talismane în lupte, descopereau comorile îngropate, etc. Druizii - sacerdoţii celţi - credeau că nimic nu este mai sacru decât stejarul / gorunul pe care creşte vâscul, planta sacră, capabilă să vindece bolile, având virtuţi magice; vâscul medicinal - ce creşte în spaţiul carpatic - este verde şi peste iarnă. În spaţiul primordial al Europei - cel carpatic - acoperit în vechime majoritar de codri, cu ierni grele şi lungi, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută (iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut); în acele situaţii, unii recoltau crăci de vâsc şi le duceau în aşezări, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de acea boală cumplită / înainte de a cunoaşte existenţa vitaminei C. Sărbătoarea a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare; un astfel de călugăr purtând crăci sacre în cârcă, era numit moşul cu crăci sau Moş Crăciun. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că

Este de remarcat că încă la vechii Români ajunul solstiţiului de iarnă era Ignat = “ziua focului” / 20 XII iar după solstiţiul de iarnă - 21/22 XII - sărbătoarea îmbrăca haina mitică, fiind pentru patronul său, Moş Crăciun aşteptat de colindători purtând măşti de cornute (Capră ori Turcă, adică vită), în 25 XII: era mobilizarea pentru susţinerea bătrânului soare, spre a-i da noi puteri (peste acel moment de sărbătoare a lui Crăciun / Cronos, din mileniul I creştinii suprapunând naşterea lui Christos, deoarece biblic asemenea important reper despre Iisus n-a fost indicat deloc exact iar străvechea ceremonie păgână era mult prea puternică pentru a fi ignorată). În “Originea cuvântului Crăciun” din 2001, cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Crăciunul în sensul de creaţie, semnificând un început, ca zi de naştere a lui Christos şi implicit al unei noi ere - creştine - dar în acelaşi timp şi prima zi a anului, sunt toate afirmaţii false. Propunerea ca anii să se numere de la naşterea lui Christos a aparţinut dobrogeanului Dionisie cel Semerit - sau Dionisie Românul propunere acceptată în 527. Pentru a intra în graţiile mulţimii - pentru a se putea răspândi - biserica creştină a fost nevoită să facă concesii; că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din următoarea relatare (de Adolphe Bitard, în 1922): ‘Când Sf. Augustin în 596 a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le potrivi în caz de nevoie cu ceremoniile creştinilor în aşa mod încât să facă în curând un mijloc de convingere şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a Naşterii Domnului’. ‘Dicţionarul Academiei Române’ din 1940 a indicat: ‘Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul’. Că sărbătoarea instituită de creştinism la 25 decembrie este exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele sărbătorii: în latină Natalis, în italiană Natale, în franceză Nativite / Noel, în spaniolă Natividad / Navidad, în portugheză Natal, etc. Înainte de creştini, naşterea Soarelui nebiruit (‘Sol invictus’ în latină) era sărbătorită la 25 decembrie, de la care zilele încep să crească; în ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau şi strigau: ‘Fecioara a născut, lumina creşte!’ Pe de altă parte, Cultul lui Mithra (fundamentul creştinismului fiind similar aceluia), răspândit din Mesopotamia şi nordul african până în vestul european - reprezentând duhul luminii, al adevărului şi al bunei credinţe - prăznuia naşterea lui Mithra la 25 XII, când Vechea Lume sărbătorea creşterea luminii, ce biruia forţele 389


craca de aur aducea noroc, că le merge bine în anul următor celor care stăteau ori se sărutau sub cracă în noaptea de Crăciun, o manifestare cu acelaşi scop fiind uratul cu ‘sorcova’: atingerea ritmică a trupului celui sorcovit cu creanga / craca de aur. Rezultă că sărbătoarea Crăciunului - a crăcilor sacre, vindecătoare - a fost instituită demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital; astfel de legături - dar artificiale - au apărut mai târziu pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu”. (La vedici, vâscul era sacru, asociat Zeului Indra). În 2014, cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a studiat că “ferirea de duhuri rele prin obiceiul ancestral de punere deasupra porţii de ramuri de vâsc cu ocazia Anului Nou e moştenirea cultului vedic al vâscului; în tradiţia populară, agăţatul se făcea deopotrivă a vâscului deasupra uşii şi a panglicii cu culorile roşie şi albă de pereţi: culoarea roşie simboliza canalul drept al sistemului subtil uman al acţiunilor iar culoarea albă simboliza canalul stâng al emoţiilor, ambele susceptibile de a fi atacate de duhurile rele”. Cordeluțele / panglicile - foarte populare în Vechea Lume, acum răspândite puternic între Pamir și Tibet - erau văzute în trecutul îndepărtat ca “plete de lumină”, ca atare însoțind oamenii ori simbolurile lor, ca steagurile, sub forma de ciucuri sau franjuri la haine ori la drapele. În 2011, profesoara Olimpia Cotan-Prună a enunțat: “Elementele ce compuneau stindardul dacic s-au desprins din lumea dacogetă cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales nescrisă, ca ‘Tradiţie primordială’, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor / cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în zilele noastre. Homer a semnalat cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale (în ‘Iliada’). În Antichitate solul / vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului (ne informează Vergiliu). Vornicul / ‘vor-nikul’ însemna alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi era de neatins. În dansul cultic ‘Căluşarii’ sunt nelipsite panglicele / coardele multicolore, indicând perioade istorice cultice de demult. ‘Creiţele’ - varianta feminină a ‘Căluşeilor’ - poartă ca semn distinctiv acele cocarde, bentiţe, panglici multicolore cultice. Prăjina de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte ‘buştean’. Fota-fusta din costumul popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc sub numele de franjuri, care s-au transformat în ‘colţişori’. Drapelul / stindardul este tivit cu franjuri mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin conceptul de bălăngănit dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin ‘Re-belion’ / Rebelion - adică Revelion - când măştile refac vremuri demult apuse, oamenii alungă prin luptă Anul Vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră, joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de acea mare izbândă a timpului răzbit. Soliile geto-dacilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul / ‘Albul’ şi purtau o năframă albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, ca semn că erau din neamul oamenilor cerului însemnat de

curcubeu”. Bănăţeanul Maghiar Bartok Bela 1881-1945 (din Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, decedat la New York / SUA), care a studiat temeinic colindele Româneşti, a afirmat despre vechile colinde că se deosebesc de cântecele de Crăciun din Europa şi că n-au nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă. Carpaţii erau preponderent acoperiţi de brazi (la latitudinea spaţiului Român, cu răspândirea în general la înălţimi de peste 1000 metri altitudine), verzi tot anul, fiecare simbolic fiind Copac Cosmic / Copacul Lumii. Lemnul moale de brad e bun la construcţii dar şi la foc, omul cărând crăci / crengi din sfântul brad pentru a ajunge aurul jarului din cenuşa vetrei fiind foarte respectat, în nevoia de căldură a iernilor (iar Crăciunul în calendar este în miezul / apogeul iernii din emisfera Nordică); înfăţişarea sa cu băţul în mână pentru echilibru pe coastele înălţimilor - parcurgând cărările Montane - ca şi cârja bătrânilor, a condus craca / creanga pe un traseu de la atribuirea bastonului / toiagului sacru al călătorului ori misionarului până la sceptrul regal: Moş Crăciun a rămas în legendă drept străvechiul conducător - al oamenilor dar şi al turmelor / cârdurilor de animale - din timpul ultimei glaciaţiuni, al Hiperboreilor (cei din Nordul Vechii Lumi), cel care ştia multe despre moarte dar şi despre viaţă. Moşul Crăciun era Timpul - pe care-l traversa - şi era eternul Cer, pe care-l personaliza: apariţia sa era celebrată atunci când soarele începea să-şi facă simţită prezenţa timp mai îndelungat, astfel instaurându-i-se sărbătoarea, imediat după solstiţiul de iarnă; dacă pentru străvechii Ra-mani = “oamenii Raiului” / “oamenii soarelui” - din actualul spaţiu Român - era Crăciun, pentru vechii Greci era Cron / Cronos, fiul lui Uran / Uranos (Timpul “Cr-On” / Cron era fiul Munteanului ceresc “Ur-An” / Uran, coborând de pe înălțimile cereşti cu crengi), asocierea sa cu crăci fiind până la simbolul Arborelui Vieţii, tridentul / târşul ori caduceul / kerykeionul Zeului Hermes / “Her-mes”, adică “moşul Her” care patrona şi hora ce se încingea lângă vatra în care trozneau crăcile arse, de unde săreau în spirale scânteiuţele datorită crengilor de brad, la fel cum hora se mai încingea şi în jurul vânatului capturat, adus de vreun vânător, pentru hrană (pentru spirală, vechii Greci foloseau “helike”). Încă din mare vechime, suportului făcut din lemne încrucişate pe care se tăia i se zicea “capră” - până la Crăciun trebuind date toate lemnele de foc necesare pentru trecerea iernii / operaţiune denumită “crăparea” lemnelor - iar în vechime, Românii aveau obiceiul de a arunca pe apele curgătoare în ajunul Crăciunului nu aşchii de lemn, ci coji de nuci iar în ajunul Paştilor coji de ouă (atunci era săptămâna “tărcată” “cârneleaga” / “hârţa” - când era “dulcele” sărbătorilor, cu consum moderat permis de carne, ca preludiu la ospăţul / praznicul ce urma): cojile plutind anunţau debutul ceremonial. În “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu a scris: “Cercetătoarea Ana Chelariu a considerat în 2003, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene. Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de radicalul ‘perku’ = ‘stejar’, radical din care provine latinul ‘quercus’ pentru ‘stejar’ dar şi Codrul Hercinic, etc., amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, ‘butucul Crăciunului’ care este aprins şi lăsat să ardă până în primăvară. La români, buşteanul din seara de Crăciun se numeşte ‘călindău’. Termenul care defineşte butucul respectiv însă provine de la un radical 390


diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este puţin probabil ca românul Crăciun să provină de la radicalul ‘perku’, care defineşte stejarul. Astfel, cei 2 termeni trebuie separaţi. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie numai din lemn de stejar. Arderea butucului în vatră până primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece. Românescul Crăciun trebuie să definească tot ‘discul / cercul solar’ - iar nu altceva - şi trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba română. Reiese, cât se poate de clar, că românul Crăciun provine din proto indo-europeanul ‘s/ker’ = ‘a îndoi, a încovoia’, radical destul de productiv în limba română, din care provine şi românescul ‘cerc’ (dar şi cârlig, cârmă, etc). Astfel, filiaţia a fost: proto indo-europeanul ‘ker’ - proto tracul ‘kerkion’ - traco-dacul ‘Kerkun’ - românul Crăciun. Forma arhaică ‘Cărţun’ ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ‘r’ a avut loc destul de târziu, dar nu putem preciza când. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi indo-europene având un caracter agrar neolitic; în esenţă, este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa de Răsărit şi Centrală. Sensul pentru ‘a crăpa’ este apropiat de cel al proto indo-europeanului ‘ker’ / ‘kor’ (onomatopee pentru sunete aspre, dure sau pentru a reda sunetele scoase de unele animale), la care s-a adăugat formantul ‘p’; sanscritul ‘krpate’ = ‘a geme’. În 1988, lexicograful American Robert Barnhart a făcut trimiterea la proto indo-europeanul ‘grag’ / ‘krak’. Prin urmare, forma română este de natură onomatopeică. Pentru ‘codru’, putem reconstitui un radical indo-european ‘keld’ / ‘kald’ = ‘pădure’ / ‘munte’; în cazul românei, a avut loc metateza şi apoi rotacizarea lichidei ‘l’ (exista proto indoeuropeanul ‘kaito’ pentru ‘pădure’, de la care a provenit şi românescul ‘coică’ pentru ‘culme împădurită’ / ‘teren nelucrat’). Numele de Criş (la Iordanes ‘Grisia’) vine din proto indo-europeanul ‘kers’ = ‘negru’. Denumirea râurilor Criş s-a transmis din proto indo-europeană prin traco-dacă în română, ca şi în cazul altor macrohidronime din regiune”. În legătură cu “Kerk-Un” / Crăciun şi faptul că el crăpa lemnele aduse: de la acţiunea sa aşa s-au regăsit şi termenii de tăiere inclusiv pentru tăierea pietrei dar şi pentru tăierea organelor genitale, părului, urechilor, nasului, limbii, gâtului / capului, animalelor, recoltelor, colacilor, etc. - ca de pildă cum a fost Ugro-Finul “Kerga”, termen de sorginte Anatoliană; străvechiul “Crăciun” = “Zeul Timpului” a fost strămoş Gherga (aşa după cum şi Ghirghe / Circe - femeia lui Crăciun - a fost strămoaşă Gherga). Corespunzător cercetătorului Sjur Papazian în 2016, la Armeni “krak” = “foc” iar așa ceva conta, de exemplu “Ar” (versiunea scurtă de la “Ara” = “Creator”) având aceeași origine, la fel ca și particulele “Khar” / “Khor”, etc.; dintr-o astfel de perspectivă lingvistică, Gher-Ga ar fi “focul / lumina Pământului” (“Gher” preluând asemenea înțeles strălucitor, “Ga” fiind Pământul). Deoarece oriunde în lume toponimele proveneau de undeva - regula fiind că înainte ca un loc să dea numele unei persoane, un loc putea fi denumit după numele unei persoane - Crăciun a fost naşul regiunii Crişana (apoi de acolo apărând Crişan ca localnic); instituţia năşiei patrona naşterile (deopotrivă şi cununiile): persoane foarte importante, naşii tutelau noii apăruţi în societăţi (cu statusuri fie de născuţi, fie de cununaţi). Conform convenţiei străvechi - prin care direcţiilor cardinale le erau asociate culori - semnificaţia neagră a

Crişanei nu era datorită culorii locuitorilor, regiunii ori apelor curgătoare, ci datorită poziţiei Nordice faţă de Banat / regiunea de suflet a Mamei; similar, în Banat toponimul Caraş însemna că era negru - adică Nordic - faţă de Gherdap / Defileul Dunării, ce era Fluviul Mamei. Cerna de pildă pentru Râul Cărăşan / Bănăţean - dar şi verbul “a cerni” (a trece prin ciur) se înrădăcina cu proto Indo-Europeanul “kers” = “negru”; pe de altă parte, în Banat mai există şi Râul Caraş, însemnând “Negru”. Academicianul Petriceicu Haşdeu, referindu-se în 1873 la epitetul “zârnă” dat oii negre, l-a apropiat şi de planta otrăvitoare “Solanum nigrum”, Dac numită “Dierna” - aşa cum era notată şi Cerna, căci scrierile în Greaca veche sau în Latină nu-i puteau reda numele corect - savantul Cicerone Poghirc raportând “zârnă” la IndoEuropeanul “dherg-no”. Cârjancăi / plăticii - peşte comun în apele Române - i se mai spune “zorcan” (cuvânt înrudit cu “zori”, de la faptul că străluceşte). Peştii de apă dulce “caras” şi “crap” sunt de asemenea specifici în areal; pentru caras, în Ugro-Fină apare radicalul “karaka” iar pentru crap, e de ştiut că Latin se numea “carpa” (după cum a notat şi Cassiodorus), speciile având denumirile Trace:

Zorcan / Cârjancă

Karaka / Caras

Carpa / Crap

391


Cercetătorul Lucian Costi în studiul “Limba Română - nașterea și falsurile istorice (taina formării cuvintelor, recuperarea originilor reale)” din 2016 a scris cumulat despre pește/ră și val/e astfel: “Cuvântul ‘val’ în românește are 2 sensuri: val de apă și val de pământ. Un val poate fi o ridicătură de apă și poate fi o ridicătură de pământ, amândouă fiind sensuri perfect logice pentru o minte evoluată. Val se referă la o ridicătură spațială în care dimensiunile determinante sunt înălțimea și lățimea, fără să specifice ceva despre lungimea valului, materia din care e constituit sau forma sa, care poate fi liniară, șerpuitoare, scurtă, medie, lungă, etc. Mai mult, româna are și sensul negativ pentru vorba ‘val’, adică sensul opus unei ridicături, și anume o scobitură, o ‘val-e’, construind singură un nou cuvânt prin adăugarea vocalei ‘-e’, de data aceasta cu sens antonimic. Cine a trecut bacalaureatul știe că o sinusoidă e compusă din secțiuni simetrice față de linia abscisei, alternativ deasupra și dedesubtul ei, unele convexe, altele concave, rămânând mereu curba aceleiași funcțiuni. Nu e normal ca o ridicare de aceeași formă convexă în spațiu, fie că e vorba de o masă de apă, fie că e vorba de o masă de pământ, să fie denumită la fel, adică un ‘val’, iar forma concavă să fie o ‘val-e’? Exact asta spune româneasca. Cei care au construit limba rumânească au pus în vorbe simple concepții complicate. Observarea atentă a spațiului e legată și de forme exterioare și de formele reciproce interioare. De exemplu, dacă ‘val’ este un concept studiat în teoria undelor, nu mai puțin surprinzător e conceptul pe care-l aflăm în făurirea cuvintelor românești de spațiu plin văzut dinspre exterior și spațiul gol de aceeași formă văzut dinspre interior. ‘Peș’ este o monosilabă ce făurește cuvinte atât pentru un spațiu plin în formă de umflătură privit dinspre exterior, cum e vizibil în forma generală a unui ‘peș-te’, sau de spațiu gol ca un balon privit din interiorul său, cum e o ‘peș-teră’, un spațiu scobit / scorburos ce pornește printr-o gură și crește în volum în măruntaiele Terrei, ca un fel de tipar negativ de turnat al unei statui care ar semăna cu un pește. Avem de-a face în ambele exemple cu conceptul binar, algebric de folosire a aceluiași grup sonor (ca ‘val’ / ‘val-e’) pentru noțiuni opuse, extins în cadrul conceptelor antinomice din geometria în spațiu (ca ‘peș-te’ / ‘peș-tera’) care e un alt tip de ‘+/-’ (plus/minus)! Un ‘peș’ se referă mai degrabă la un spațiu care este fusiform (‘fus’ e o alunecare de la ‘peș’, cum se vede din cuvântul german ‘fisch’, englezul ‘fish’). Codurile ‘p*ș’ / ‘p*s’ cuprind noțiuni legate de acea formă a spațiului! Asta spune o ‘păs-taie’, care e fusiformă și are margini tăioase. În ‘peștera’, al doilea element e păstrat intact în latină și italiană: ‘terra’, ceea ce ne convinge că româna străveche dispunea de o varietate de rostiri, nu numai ‘țara’, ‘țărâna’, ‘țăran’, ci și ‘tera’; componenții slovei ‘peș-tera’ se regăsesc în latină (‘pis-ces’, ‘terra’). ‘Peștera’ e un cuvânt strict românesc. Existența cuvintelor ‘val’ / ‘val-e’ și ‘peș-te’ / ‘peș-tera’ ne spune că spațiul originar trebuia să fi fost vălurit, că trebuia să aibă peșteri, deci zone carstice (Carpații Meridionali, Apuseni, Peninsula Istria în nordul Dalmației, Alpii răsăriteni, Munții Macedoniei), că trebuia să aibă mare, pentru că avem sensul de val de apă, că trebuia să aibă munte. Marea Adriatică era limita apuseană a spațiului nostru antic. Spațiul reconstituit prin studiul limbii noastre coincide cu aria Vechii Europe - sau Pelasgia - ceea ce face ca faptele de limbă să fie în concordanță cu sursele arheologice / istorice. Limba română - studiată temeinic - e răspunsul viu dat tuturor

năvălitorilor care au pretenția că nu ne-au găsit în această parte a lumii atunci când i-a apucat dorul de migrat”.

Academicianul Simeon Marian în “Înmormântarea la Români” din 1892 a consemnat: “Mai demult era datina de a se pune înaintea casei mortului - ca semn că acolo se afla un mort - un brad tânăr, ’nalt şi frumos, ce era împodobit numai cu flori, cu cununi şi cu năfrămi, cu formă ca un steag; în unele părţi ale Banatului era datină ca bradul, numit altminterea şi prapor, să se aducă din codru de juni numa’ pe umeri, nicidecum pe car. Bradul / buşteanul zânelor însemna ‘trecătoarea apelor’ spre cealaltă lume”. Academicianul Simeon Marian a publicat în aceeaşi lucrare cântecul funerar Bănăţean ca parte din ceremonia funerară cunoscută sub denumirea de “petrecerea mortului”, textul combinând foarte arhaice elemente de folclor ritual Românesc (trecerea sufletului peste mare, amintirea Potopului şi bradul ca punte între lumi): “Sufletu despărţit / De multe mâhnit / Pleacă şi se duce / Marea o ajunge / Vine marea mare / Vine-n tulburare / Greu urlând şi urducând / Toată lumea spăimântând / Unda sa aduce / Lumea s-o îmbuce / Tot mălini, călini / Brazi din rădăcini / Iar în râpa mărilor / Unde-i bradul zânelor / Trecătoarea apelor / Sufletul stătea / Şi mi se ruga / - Brade, brade / Să-mi fii frate / Întinde-ţi, întinde / Eu să le pot prinde / Vârfurile tele / Să trec preste ele / Marea în cea parte / Ce lumea-mi desparte!” (Este de remarcat că Banatul e una dintre cele mai îndepărtate regiuni Româneşti de Marea Neagră, realitatea după Potopul din mileniul VII î.C. fiind că Vechea Civilizaţie Europeană s-a centrat aşa tocmai ca să fie la distanţă sigură de fostul Lac Pontic, de aceea Potopul ajungând să fie copios menţionat în Banat / partea răsăriteană a Bazinului Panonic; neoliticul Lac Valaton / Balaton din Bazinul Panonic amintea la scară mai redusă paleoliticul Lac din Bazinul Pontic, al măreţiei Atlante: în regiunile Româneşti mai apropiate de bazinul marin nu imediat după Potop ci doar mai târziu au apărut culturi semnificative, acelea însă derivate din trunchiul Vechii Civilizaţii Europene, cea care a fost continuitoarea imediată a Civilizaţiei Atlante). Tradiţia bradului de Crăciun a fost păstrată şi de creştini, care pentru Naşterea Mântuitorului, mutată în 25 XII, nu au simbolic vreun palmier / “pal-mier” sau alt pom tropical din Betleem / “Bet-Leem” - locul Naşterii lui Iisus ca om - ci au preluat simbolul de la Potopul anterior celui biblic, anume mândrul brad, exprimând prin cetina sa mereu verde visul uman în nemurire: străvechiul Copac al Lumii (tipic atât mistic, cât şi mediului Nordic / zona dominată de Crăciun). În Epoca Pietrei - un timp al sacrificiilor umane - când era Crăciunul (ceremonia marcând depăşirea celei mai lungi 392


nopţi din an), Soarele era rugat să revină cu puterea sa de căldură şi lumină, jertfa supremă pentru aşa ceva constând uneori din viaţa unui om ales special ca sol sfânt, trimis intenţionat pe Lumea “Cealaltă” cu bucurie unanimă, răceala cadavrului / mortului de altfel egalând temperatura iernii în toi, ca semn al “trecerii”, complementară fierbinţelii sufletului / spiritului; ulterior, adulţii au decis sacrificarea primului născut, ca dar de Crăciun, integral ars pentru a trece în “Cealaltă” Lume, pe de o parte micuţul scăpând de iarnă pentru totdeauna iar pe de altă parte Cerul fiind chipurile astfel “îmbunat” să permită trecerea peste frig, în sensul ca să nu fie iarnă grea: puterea grozavă izvorâtă din aşa ritualuri străvechi s-a transmis peste vremuri, inclusiv azi creştinii de Crăciun - în 25 decembrie - rugându-se divinului din Cer şi oferind daruri (bradul împodobit - corcodit cu zorzoane - care cândva marca mortul ca dar Crăciunului a rămas doar ca simbol verde în iarnă iar cadourile credincioşilor nu-s mai trimise către Cer, ci schimbate reciproc între ei, rugăciunile transformându-se corespunzător confesiunii acceptate). Se poate închipui că marele dar de Crăciun - foarte firesc în Epoca Pietrei - era jertfa umană; “târgul” consta în solul uman suprem sacrificat pentru ca să fie mesagerul rugii către Crăciun - ceremonia în ziua străvechiului Crăciun - în schimbul iernii blânde şi binecuvântării solare, festivităţile respective reluându-se anual (de obicei, curierul spre divin fiind câte un tânăr ales din comunitate, bradul împodobit marcând în momentul solemn locul sfinţit al sacrificării sale: în acele timpuri rămase în amintirea colectivă ca fericite, “Blajinii” - reprezentările oamenilor primordiali, numiţi Rahmani, Rohmani, Rugmani, etc. - erau păroşii care o dată pe an se întâlneau cu femeile pentru a face copii (mereu primăvară - în sezonul învierii - când erau “Paştile Blajinilor” cu tradiţionalul ospăţ al viilor şi morţilor). Pe atunci - în timpurile începuturilor - moartea era considerată fericita trecere în “Cealaltă” Lume şi nu însemna jale. În 2000, Dr. Vasile Boroneanţ în “Arheologia peşterilor şi minelor din România” a consemnat despre cercetările sale din Banatul Românesc: “Trecuse glaciaţiunea şi se intrase în climatul cald post-glaciar, în care ambianţa faunistică şi floristică era alta. Oamenii puteau să circule şi să gândească liberi. Imaginile păstrate prezintă o lume cu o altă ideologie, cea care se dezvoltase datorită acelor schimbări. Ele sunt pe deplin reflectate în reprezentările din peştera Gaura Chindiei II Coronini / sat fost Pescari 44,40 lat. N, 21,40 long. E, judeţul Caraş-Severin (cea dintâi peşteră cu reprezentări în culoarea roşie din ţară): reflectă aspiraţiile începând cu aproximativ 6000 î.C., cu sute de realizări de artă rupestră”. Acolo se pot vedea soarele, pasărea figurând-o pe Zeiţa Gaia şi clara impresiune a unei palme:

Dr. Mircea Eliade, în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a consemnat despre culoarea roşie: “Omul preistoric se comporta deja ca o fiinţă înzestrată cu inteligenţă şi imaginaţie. Cât despre activitatea inconştientului - vise, fantezii, viziuni, fabulaţii, etc. - putem presupune că ele nu se distingeau decât prin intensitate şi amploare de cele ale contemporanilor noştri. Dar trebuie să înţelegem termenii intensitate şi amploare în sensul lor cel mai puternic şi cel mai dramatic. Căci omul este produsul final al unei decizii luate ‘la începutul Timpului’: aceea de a ucide pentru a trăi. Timp de mulţi ani, paleo-antropii au trăit şi din vânătoare; fructele, rădăcinile, moluştele etc., recoltate de către femei şi copii, erau insuficiente pentru a asigura supravieţuirea speciei. Neîncetata urmărire şi doborâre a vânatului a sfârşit prin a crea un sistem ‘sui generis’ de raporturi între vânător şi animalele masacrate. ‘Legătura mistică’ între vânător şi victimele sale este relevată prin însuşi actul de a ucide; sângele vărsat este întru totul asemănător sângelui omenesc, 393


Cercetătorul Moldovean Batog Bujeniţă în “Fascinaţia ipotezelor” din 2014 a scris: “Ne punem întrebarea dacă picturile rupestre, indiferent unde s-ar afla (cele mai multe din România sunt în Carpaţii Apuseni) reprezentau forme primordiale de artă sau dacă o civilizaţie străveche avea o nevoie profundă de a reprezenta scene din viaţa cotidiană, în condiţii destul de greu de realizat, hrănind un timp destul de îndelungat artiştii timpurilor, într-o vreme când hrana nu era uşor de procurat. Care era motivaţia unor asemenea atitudini? Studiile istorice au demonstrat că întotdeauna motivaţiile de tip religios au fost acelea care au dus la asemenea mobilizări de forţe, având ca final adevărate opere de artă. Iar acele reprezentări, specifice unei activităţi umane foarte riscante, vânătoarea, dar şi cu un grad înalt de responsabilitate (era vorba de uciderea unor fiinţe!), necesitau un anumit gen de iniţiere sau poate chiar de ispăşire, de purificare, după săvârşirea unui omor. Să nu uităm că şi în timpurile noastre sacrificările animalelor au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o rugăciune pentru iertarea păcatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafică rupestră avea ca fundal o societate umană aflată preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânătoarea era principala sursă de hrană. Folclorul spaţiului carpatic - unul dintre acelea destul de puţin afectate de influenţele religioase sau de alte culturi de contact - are legenda lui Grui-Sânger, care aminteşte despre o peşteră pictată, dar şi, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umană preponderentă în paleolitic, vânătoarea. Această legendă, destul de puţin cunoscută în original, dar prelucrată de Vasile Alecsandri şi adaptată cerinţelor poetice şi normativelor romantismului târziu (a fost tipărită în 1875), este aparent simplă: Un vânător, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbră măreţie, trăieşte într-un codru întunecat ca şi firea sa îngrozindu-i pe cei din jur, care nu mai sunt vânători, ci păstori sau agricultori, cu firea sa sângeroasă, cu nestăvilita sa dorinţă de a ucide. La un moment dat, tatăl său vine în codru pentru a-l dojeni însă confundat fiind de mintea rătăcită a fiului este ucis. Apoi, plin de remuşcări acela se retrage într-o peşteră, unde aprinde un foc. La lumina flăcărilor vede pictate pe pereţi animalele pe care le ucisese, dar şi altele, considerate de Sânger ca fiind nemaivăzute (destul de ciudat pentru un vânător care, putem presupune că ştia fauna pe care o vâna). Sau poate tigrii de peşteră (cum a fost felina de la Cuciulat) sau rinocerul de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flăcările şi chinurile sufleteşti ale personajului dau o ciudată impresie de mişcare a fiinţelor de pe pereţii peşterii. În nebunia sa, Sânger aruncă săgeţi spre ele, în timp ce, însufleţite parcă de flăcări, reprezentările se materializează şi îl sfâşie cu ghearele şi colţii, iar altele, cu copitele, îi amestecă trupul în solul pietros al peşterii. Mai târziu, ca o eternă aducere aminte a acestei osânde divine, dreaptă şi necruţătoare, din sângele său a crescut un arbore cu frunze roşiatice numit sânger (‘Cornus Sanguinea’). Acest arbore intră şi el în legende, fără nici o legătură aparentă cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplită crucea Mântuitorului (este vorba desigur de interpretări târzii, influenţate evident de creştinism şi care au o importanţă deosebită, chiar şi în abordarea de faţă). Poetul Vasile Alecsandri a pus în versuri această legendă şi i-a modificat sfârşitul, dar problematica de bază rămâne. Cum ştim însă din definiţie că o legendă conţine un sâmbure de adevăr (povestirea tradițională în proză transmisă, de obicei, pe cale orală, în care faptele fantastice sau miraculoase pot

în ultimă instanţă ‘legătura mistică’ cu vânatul dezvăluind înrudirea între societăţile umane şi lumea animală. Utilizarea ocrului roşu era substitut ritual al sângelui, deci ‘simbol’ al vieţii”. (Emblematic pentru vânătorii preistorici era roşul sângelui de pe ei - căci erau stropiţi de sângele animalelor vânate - ceea ce era o marcă a succesului avut la vânătoare; întoarcerile vânătorilor - cu posibila carne de împărţit - erau evenimente speciale de triumf, apreciate ca atare de restul membrilor grupului: momentele erau deosebite în viaţa colectivităţii, întărind legăturile familiale ori de prietenie, bazarea pe ceilalţi fiind un liant al coeziunii sociale). Despre bumerang (simbol pentru Gherga), savantul a scris: “Este de neconceput ca uneltele să nu fi fost încărcate de o anumită sacralitate şi să nu fi inspirat numeroase episoade mitologice. Primele descoperiri tehnologice - transformarea pietrei în instrumente de atac şi de apărare, dominarea focului - au asigurat nu numai supravieţuirea şi dezvoltarea speciei umane, ci au produs, în egală măsură, un întreg univers de valori mitico-religioase, au incitat şi hrănit imaginaţia creatoare. Valoarea magico-religioasă a unei arme - de lemn, de piatră sau de metal - supravieţuieşte încă la populaţiile rurale europene şi nu numai în folclorul lor. Mai ales ‘dominarea distanţei’, cucerită graţie armei-proiectil, a produs nenumărate credinţe, mituri şi legende. Ar trebui să reamintim cel puţin câteva din credinţele şi mitologiile uneltelor, în primul rând ale armelor, pentru a înţelege mai bine tot ceea ce pietrele cioplite ale paleantropilor nu mai pot să ne comunice. Orice document, chiar contemporan, este ‘spiritual opac’ câtă vreme nu ajungem să-l descifrăm integrându-l într-un sistem de semnificaţii. O unealtă preistorică sau contemporană nu poate să releve decât intenţionalitatea sa tehnologică: tot ceea ce producătorul sau posesorii ei au gândit, au simţit, au imaginat, au sperat în relaţie cu ea ne scapă. Dar trebuie să încercăm, cel puţin, să ne ‘imaginăm’ valorile non-materiale ale uneltelor preistorice. Căci, altfel, această opacitate semantică poate să ne impună o înţelegere complet eronată cu privire la istoria culturii. Riscăm, de exemplu, să confundăm apariţia unei credinţe cu data când ea este clar atestată pentru prima dată. Reamintim şi mitologiile articulate în jurul lăncilor / suliţelor ce se înfig în bolta cerească şi permit înălţarea la cer sau săgeţile ce zboară prin nori ori străpung demonii”.

394


avea un suport istoric real), cred că este foarte important să ne străduim a ajunge la acest sâmbure. Este cert că legenda certifică existenţa unor peşteri care au pe pereţi reprezentări de animale dar cu referire, s-ar părea destul de strictă, la activitatea de vânătoare, sugerând însă şi o funcţie ritualică a ansamblului, fie ea şi de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca această funcţie să fi fost determinată şi de o nevoie asemănătoare celor din zilele noastre, respectiv, împuţinarea sau dispariţia fondului cinegetic, incluzând toate consecinţele acesteia, până chiar la înfometarea comunităţii umane, deci posibila dispariţie a sa. Figura vânătorului Grui-Sânger este prezentată cu o evidentă admiraţie deşi ea nu exprimă defel încredere sau simpatie: ‘Ivindu-se pe munte o-naltă arătare / Ce stă în dreptul lunei c-o bardă groasă-n mână… Şi până-n ziuă urlă dulăii de la stână”… Grui-Sânger, ucigaşul, e regele pădurei! Aşa cum biblicul conflict între Cain şi Abel pune în discuţie starea de încordare dintre populaţiile de păstori şi cele de agricultori, acum este prezentă fascinaţia, dar şi groaza, pe care vânătorul ancestral o exercita asupra populaţiilor de păstori. Figura sa este, într-un fel, tragică, marcată de un fel de blestem sanguinar, cumva nefirească într-un timp în care hrana poate fi procurată fără să ucizi fiarele pădurii sau ale câmpiilor, o situaţie văzută ca fiind aşa cum am mai spus şi înfricoşătoare dar şi plină de o sumbră măreţie. Nu se poate elimina discuţia asupra activităţii omului-vânător, întrucât de-a lungul întregii sale existenţe societatea umană a fost depozitara tuturor activităţilor chiar dacă cea de bază era păstoritul sau agricultura. Constatăm că, în timp, a fi vânător este un privilegiu, condiţionat însă de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum ştim, în întregul Ev Mediu, dar şi mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de către ţărani era pedepsită cu moartea. Chiar şi în contemporaneitate vedem că pentru a vâna îţi trebuie nu numai documente care să-ţi ateste acest drept ci şi unelte scumpe, o anumită uniformă şi, mai presus de orice, un anume comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinată şi laborioasă, literatura dedicată acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice), întâlnirile de pregătire sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematică, întreceri sportive (ca trasul la ţintă), etc. Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul său bine delimitat, însoţit si acum de un gen de mistică admirativă, chiar dacă, uneori, cu accente satirice (poveştile vânătoreşti). Putem spune deci, că lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale. Peşterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însă o caracteristică. Par uitate de timp şi de oameni, în aşa măsură, încât acum readuse în lumina cunoaşterii, abia după decenii de dezbateri ştiinţa le găseşte un loc în cultura umanităţii, încercând să le stabilească şi rolul. Legenda vânătorului Sânger ne spune însă că el ştia despre peşteră, iar accesul în interior nu-i ridica nici o problemă (spre deosebire de prezent, când în peştera Coliboaia, spre exemplu nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apă subteran, imposibil de făcut fără echipamente adecvate). Numai că pereţii cavernei pictate poartă urme de gheare ale urşilor de peşteră, o specie dispărută din fauna arealului cu mii de ani în urmă (aproximativ 30 milenii). Prin urmare, se poate concluziona că, probabil în perioada marilor frământări tectonice datorate marelui dezgheţ petrecut cam cu 10 milenii în urmă intrările

în peşteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformări severe. Cu toate acestea, amintirea lor a rămas în tradiţiile culturale străvechi ale umanităţii şi se verifică acum prin datările cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datările, cât şi ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea a trecut de la stadiul de vânător la cel de păstor / agricultor, rămânând a fi de acord că şi vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeaşi. Nu ştim desigur cât de bine delimitată în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însă racordarea ei la mitologia creştină demonstrează că această legendă era cunoscută înainte de evenimentele care au făcut posibilă răspândirea creştinismului pe continentul European, iar aducerea în discuţie a blestemului cu care arborele numit sânger traversează mileniile, este edificatoare pentru impactul emoţional deosebit de puternic al acestei creaţii culturale. Toate aceste sunt doar ipoteze: oricând discutabile sau interpretabile, dar să nu uităm că - păstrând proporţiile - tot ipoteze au fost şi acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visător care a avut curajul să creadă că scrierile lui Homer conţin informaţii istorice; iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!”

Ka în Timocul Bulgăresc De exemplu, în Peştera Măgura 43,43 lat. N, 22,36 long. E din Timocul Bulgăresc - după cum a prezentat şi Dr. Andrea Arca de la “Institutul Italian de Protoistorie şi Preistorie” în 2014 - unde a fost atestată folosirea în neolitic a calendarului cu anul solar din 366 zile, sunt picturi rupestre neolitice semnificative, ce pot fi comparate cu reprezentări similare contemporane din Bazinul Dunării ale dansatoarelor în poziţii de orantă, respectiv ale muierilor cu braţele ridicate pentru rugi; în imaginile următoare apare înfăţişată invocarea vitalităţii = energiei sufletului Ka (respectiv Ga, căci conceptul provenea de la Gaia, Mama Pământului), pe vase din mileniul VI î.C. - de pe Valea Râului Pogăniș, de la Zorlenţu Mare 45,27 lat. N, 21,57 long. E / judeţul CaraşSeverin - la acele timpuri ritualul fiind cu ridicarea mâinilor spre Cer, ca ramurile unui copac, la moarte fantoma Ka, respectiv conştiinţa umană, rămânând ancorată Pământului Ga, după cum se vede:

395


Deschiderea braţelor deasupra capului înseamnă acelaşi lucru ca şi deschiderea coarnelor deasupra animalului sacru. În amândouă cazurile, deschiderea condiţionează şi semnifică primirea forţelor cosmice: cerul omului face parte din cerul Universului”. În “Simboluri sacre”, Robert Adkinson a notat despre vitalitate: “Forţa creatoare şi puterea vieţii şi-au găsit expresia în ‘ka’. Simbolizat de 2 braţe ridicate în aer, ‘ka’-ul era dublul persoanei. Postura defensivă a braţelor era gândită să îndepărteze forţele malefice care puteau ataca vitalitatea purtătorului. Fiecare persoană s-a născut cu propriul său ‘ka’, fiind un însoţitor permanent în timpul vieţii, continuând să trăiască după moarte, întorcându-se la sursa sa divină. Totuşi, ‘ka’-ul avea nevoie de îngrijire şi chiar mâncarea era privită ca având propriul ‘ka’. În formele sale timpurii, ‘ka’ reprezenta potenţa masculină”.

Ulterior, Kurganii = Indo-Europenii - care cunoşteau valorile magico-religioase ale cuvintelor şi cântecelor şi au reuşit să impună patriarhatul - au utilizat pentru ele, inclusiv pentru incantaţii, rădăcina “Kan”. În aceeaşi aşezare neolitică Bănăţeană Românească, tezaurul foarte bogat descoperit a cuprins şi alte artefacte, după cum se pot vedea câteva în imaginile următoare, înfăţişând un cuplu cu măşti, un vas cu figurine şi un capac prosopomorf (vechi de peste 7 milenii, toate realizate din argilă arsă):

Ka în Banatul Românesc În neolitic, “Ka” era răspândit nu numai în actualele Bulgaria și România, ci și în ceea ce azi e Serbia, anume atât în Timocul Sârbesc, cât și în Banatul Sârbesc. În 1965, antropologul Francez Andre Virel a scris despre conceptul Ka: “Braţele ridicate exprimă o stare pasivă, receptivă. 396


pentru “feminina Glie - masculinul Cer” echivala cu Ggar-Ga însemnând acelaşi mariaj Cer-Glie, Civilizaţia Ghaggar fiind dezvoltată în Bazinul Ghaggar - zonă ce a păstrat aşa denumire inversă - de către Garga / stăpânii acelui ţinut, persoanele păstrându-şi însă numele). În Banat, prezenţa Gherga din vechime s-a probat atât lingvistic prin sensul din mileniul VII î.C. datorat fuziunii celor 2 silabe ale sale însemnând prima Cer şi respectiv a doua Glie / Pământ - fiind numele purtat de Marea Mamă a Epocii Pietrei = Doamnazeu (femeia / soţia lui Dumnezeu, nerecunoscută de monoteiştii ultimelor milenii), cât şi scriptic începând cu mileniul VI î.C. prin consemnarea sa nominală - ca Ghirghe / Kirke - de prima scriere din lume, cea practicată atât în Banatul de sus / Montan, cât şi în Banatul de jos / mlăştinos. Arhetipul Mamei - prima formă de experienţă, căpătată inconştient - s-a concretizat de la Marea Zeiţă până la imaginea propriei mame a fiecăruia: figura mamei umple copilăria şi însoţeşte viaţa oricui, în timpurile arhaice adoraţia faţă de instituţia maternităţii găsindu-şi expresia mistică în Cultul Marii Zeiţe Mamă a Pământului, zămislitoarea tuturor formelor de viaţă, aliniată gliei roditoare şi apei stagnante (din care se credea că au purces toate formele de viaţă, Banatul Epocii Pietrei corespunzând foarte bine, fiind şi plin de mlaştini); de altfel, în Română a rămas feminina “glebă” pentru brazda de glie (bulgărele pământului cultivat). Mama divină, ca duh al fecundităţii universale, patrona naşterile dar dădea şi moarte, ambivalenţa sa - de tânără ori bătrână - fiind în opoziţie cu arhetipul Tatălui / întruchiparea raţiunii şi voinţei; de la începuturi a fost credinţa că fiecare se naşte ca să moară: naşterea era considerată ca un dar al voinţei divine iar moartea era considerată ca o obligaţie faţă de divinitate. În mare vechime, pe lângă peşteri, îndeosebi locurile vulcanice şi mlaştinile erau căutate de oameni, pentru că acelea pe de o parte erau mai productive agricole iar pe de altă parte, deoarece mistic acolo se întâlneau Cerul cu subteranul (de pildă, conform Gherghinului Homer, Zeul Hefaistos / Vulcan - fiul Herei - a fost crescut de mama Graţiilor, el lucrând cu ajutorul Ciclopilor, după cum a consemnat şi poetul Roman Vergiliu în “Eneida”, bizantina enciclopedie “Suida” de la sfârşitul mileniului I atribuindu-i Zeului Vulcan şi fabricarea celor dintâi instrumente agricole “Gheorghina” iar unul dintre fiii săi, conform Carianului Pausania 2:31, era Ardalos, inventatorul fluierului, Strabon X 10:19 indicând Cureţii ca maeştri fluierari, geograful Anatolian precizând că Telchinii / Gherghinii erau însoţitori ai Zeiţei Rhea şi că erau Cureţi; se poate vedea în “făurarul” Ardalos - fiu al Zeului Vulcan eponimul Ardealului, unde au fost primele extrageri de aur din lume, iniţial prin culegerea cu cerga din râuri, apoi prin săpături în munţi). Numele Grec Hefaistos - literar scris Hephaistos - era acelaşi cu Românescul “hopaiţ” / “opaiţ” (atributul său era Khalkeus - legat şi de prelucrarea cuprului Romanii numindu-l Vulcan). De altfel, întâi vechii Egipteni după cum a consemnat în secolul I î.C. filozoful Cicero - îl numeau Opas pe Vulcan (Muntele Sacru Olymp - “Olump” în pronunţia originală - era luminat de lămpile sale): Hefaistos Khalkeus - făurarul zeilor, ştiut şi ca Opas / Vulcan, ai cărui nepoţi erau Karkinoi / Gherghini - a fost cel care a asigurat luminarea Vechii Lumi (conform istoricului Herodot Karka 3:37, inclusiv în Memphis / Egipt a fost un Templu al Cabirilor, de la ei instaurându-se termenul oriental “kavir” pentru “măreţ”; mama Cabirilor era numită Kabeiro / Koridwen - patroana riturilor Cabire din Frigia şi Tracia -

Interesant este că în concepţia creştină bazată pe închipuirea rabinilor din Kanaan / Canaan despre Gheena, cu regăsire de exemplu şi în Valea Gurghiului / Ardeal - din cele mai recente 2 milenii doar, căci în patru cincimi din cele 10 milenii ale perioadei analizei Gherga a fost altfel - Infernul fiind legat de Pământ iar divinul de Cer, ceea ce, considerând lingvistic clasica translaţie “K”/“G”, ar corespunde etimologiei “forţei cosmice” / “spiritului ceresc” pentru Gherga = Ker-Ka (din proto Indo-Europenele Ker pentru “cer” şi Ka pentru “energia sufletului” / “mana”, adică forţa impersonală cu caracter sacru aflată în orice lucru sau fiinţă, fiind potenţa fecundă - de calitate - a substanţelor, încă utilizându-se expresii ca “mană cerească”); conform unor lingvişti, Gheena pentru Glie / Pământ s-a agregat cu “erga” pentru “lucru”, rezultând Ghe-erga: lucrătorul Gheenei sau chiar al “Lumii Celeilalte” ori grădinarul (cu forme ca Gherga, respectiv Gheorghe). Primele cuvinte din Biblie sunt: “Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” / glia (erau cele mai importante elemente); asociaţia masculinfeminin opera ordonarea universală, pe principiul contrariilor care se completau. Este de înţeles că un aşa concept era propagat şi de cea mai veche civilizaţie post-diluviană din lume Ghargar / Ghaggar, din N Indiei (acolo Gha-Ggar 397


echivalată cu Zeiţa Rhea). Filozoful Român Mircea Eliade afirma despre sacru: “O simplă contemplare a bolţii cereşti uneori este suficientă pentru a declanşa o experienţă; de aceea, cerul este un simbol cvasi-universal prin care se exprimă credinţa într-o forţă divină, creatoare a universului ce garantează fecunditatea pământului. Însuşirile sale observabile - îndepărtarea, imuabilitatea, grandoarea, frumuseţea sublimă - s-au contopit în conştiinţa mito-poetică şi religioasă cu o seamă de caracteristici axiologice: transcendenţă, superioritate, forţă, perenitate, creativitate, sacralitate, etc. Cerul şi pământul (glia) formează polaritatea primordială în sistemul gândirii mitologice. Cerul e un principiu activ masculin; e un fel de ‘suflet al universului’.” Ca regulator al ordinii cosmice, cerul e sediul zeilor uranieni şi tatăl conducătorilor. Mitul cununiei cerului cu pământul (glia) e cunoscut în multe părţi ale lumii. Cerul şi pământul (glia) au fost despărţite fie prin actul cosmogonic - adică apariţia lumii / creaţia universului - fie prin greşelile oamenilor; dar şi îndepărtate unul de altul, aceste 2 nivele ale universului comunică între ele prin razele solare, prin ploi, prin înălţimi (munţi, copaci, construcţii), prin solii cerului trimişi pe pământ, prin jertfele şi rugile oamenilor destinate cerului. Despre razele soarelui e de ştiut că în 1998, Dr. Ioan Ţicleanu - conferenţiar la Universitatea Bucureşti - afirma că “raza” e străvechiul cuvânt format din “Ra” (care a fost şi numele zeului solar în Egipt) şi “za” de la “zeu”. Plutarh în “Isis şi Osiris” 20 a scris: “Aşa cum curcubeul este o imagine a soarelui divers colorată de reflectarea razelor sale în nori, mitul este imaginea unui anumit adevăr ce oglindeşte o gândire identică în medii diferite”. În 1985, Ernest Bernea, în “Cadre ale gândirii populare româneşti”, susţinea că “tot ce-i pe pământ - cred românii - se naşte şi moare; nimeni nu poate opri asta. Ce-i în cer e veşnic; acolo-i locul bun: cu lumină şi cu dulceaţă, căci acolo Dumnezeu e aproape”. Lumina era un principiu al binelui, ca expresia forţelor cereşti / uraniene fecundante, asociată căldurii vieţii: produsă de foc, era legată de naşterea vieţii (lumina fecunda întunericul ca masculul femela, cele 2 întregindu-se, fiind complementare, ca perechea primordială din care au derivat toate făpturile şi de aceea divinităţile erau luminoase); lumina a rămas simbolul dragostei, salvării, elevaţiei spirituale - inclusiv a stării extatice din gândire - opunându-se haosului / hăului şi morţii. Filozoful Lucian Blaga considera că în virtutea transcendenţei ce coboară - specifică Românilor - există credinţa că la anumite date (îndeosebi primăvara, de Paşti ori de Sf. Gheorghe) “cerul se deschide” şi lumea asta ia contact cu Lumea “Cealaltă”, căpătând puteri şi frumuseţi noi. Pământul era asociat cu pântecul matern, fiind cvasi-răspândită din Epoca Pietrei mitologia gliei materne; simbolizarea sa era prin chip feminin, ca soţie a cerului. Nunta cerului şi a gliei / pământului reprezintă motivul central al multor mitologii. Filiaţia fiinţelor umane cu glia e reflectată de miturile în care omul este un embrion crescut în pântecul pământului (în multe limbi, denumirea de “om” este înrudită cu a “pământului”); pământul e matricea tuturor vieţuitoarelor: matricea universală, atribuindu-i-se puteri regeneratoare. Dar pământul e şi un spaţiu infernal, tărâm al suferinţei şi morţii; însuşirea gliei de a da şi de a primi totul înapoi o înscrie întrun veşnic circuit al naturii: naştere, creştere şi moarte. Basarabeanul Victor Kernbach în “Miturile esenţiale” a consemnat: “Între cele 2 categorii de atribute (viaţă-moarte) există un raport de echilibru: chipul e surâzător, trupul darnic,

sânul rodnic, însă pântecul care înghite şi digeră este conceput ca zona infernală a marilor taine subterane”; faţa întunecată - angoasantă a gliei / pământului - a fost întreţinută printr-un sistem de simboluri ale regimului nocturn, derivate din arhetipurile fiinţelor fantastice ori prin simbolurile adâncurilor (mormânt, labirint / ca marile adâncuri ale peşterilor, etc). Prinţesa / frumoasa adormită din pădure sau eroii basmelor Româneşti - plecaţi în zone neobişnuite după zmei - se confruntau cu morbul somnului letargic, deseori atunci când adormeau ivindu-se “Hăul” / “Haosul” (sau “Dezordinea”), inclusiv cu exponenţi ca balaurii: de fapt, era conflictul dintre diurni şi nocturni, aţipirea - ducând chiar la somn prelungit - apărând din cauza dublei osteneli, mentală şi fizică (fie că erau oameni sau chiar zei / inclusiv Creatorul s-a odihnit); oboseala - fie că era umană sau divină - se datora contactului prelungit cu “Hăul” / “Haosul” (opus “Ordinii” ce căuta a se instaura - la începuturi - în Vechea Lume). Dr. Andrei Oişteanu în “Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească” a observat că preocupaţi de deşteptarea oamenilor, colindătorii începeau cu formule ca “Sculaţi, nu dormiţi”, considerându-se că veghea oamenilor şi a zeilor contrabalansa vigoarea demonilor / zmeilor.

Curcubee Istoricul Ştefan Stanciu în “Poporul român continuator al civilizaţiei neolitice europene” a sintetizat: “Deşi frământată în decursul istoriei sale de numeroase războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză culturală, receptivă la influenţele exterioare dar, dincolo de aparenţe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9 398


milenii. Pe la 7000 î.C., o dezvoltare timpurie a început pe arii extinse în sud-estul Europei unde, timp de aproape 4 milenii s-a constituit Vechea Civilizaţie Europeană. Marile realizări ale acelei civilizaţii - aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate - au constituit matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în arealul european. Vechea Civilizaţie Europeană a început după introducerea economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiată prin complexul orz-grâu-capră-oaie-vită-porc ce a apărut chiar înainte de 7000 î.C. în Orientul Apropiat, în Anatolia, în bazinul Dunării inferioare şi în România. Pe acea arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte s-au unificat într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în restul Europei. În jurul anului 6500 î.C., în Vechea Europă a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului VII î.C., în centrul Anatoliei şi în sud-estul Europei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele 2 mari regiuni fiind făcut permanent. Numeroasele figurine de lut descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în Serbia şi în sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.C., prezintă afinităţi cu cele din Mesopotamia. Imagistica mitică răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele fiind prevăzute cu contraforturi, fundaţii din piatră, pereţi din cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel de case rectangulare au constituit satele neolitice din Vechea Europă, unele fiind prevăzute cu şanţuri de apărare şi ziduri. Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european s-a manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma descoperirilor arheologice din epoca modernă. Complexele culturale neolitice din spaţiul românesc, conturate în intervalul de timp 6500-3500 î.C., au fost cunoscute sub diverse denumiri, depăşind geografic graniţele statului modern. Până către anul 5000 î.C., s-a cristalizat cultura ‘veche europeană’, cu variantele sale regionale, prezentând tradiţii semnificative în arta ceramicii, arhitectură, organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări meşteşugăreşti. Către sfârşitul perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului în special. Populaţiile de agricultori şi meşteşugari neolitici trăiau în sate mari, destul de numeroase (au fost cunoscute câteva mii de aşezări), devenite chiar de tip urban, şi-au ridicat temple, au creat o lume mitică reprezentată în figurine de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală. Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în aşezările neolitice au condus la concluzia unor cercetători asupra existenţei unei scrieri ‘vechi europene’ ce a precedat-o pe cea sumeriană cu 2 milenii. Vechea Civilizaţie Europeană a creat pe distanţa a 4 milenii un substrat suficient de puternic, extrem de profund, ce a stat la baza vieţii spirituale şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în regiunile de manifestare a neoliticului. Simbolurile şi imaginile grafice ale Vechii Civilizaţii Europene au constituit gramatica şi sintaxa unui fel de meta-limbaj prin care s-a

transmis un întreg sistem de gândire mitică. Zeiţele şi simbolurile naturale din neolitic ‘vorbesc’ şi astăzi în culturile europene într-un limbaj ce atestă perenitatea şi continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului”.

Steagul Europei În “Cultura românească în Banat”, Dr. Viorel Boldureanu a scris: “Vechea Civilizaţie Europeană a fost anterioară infiltrării popoarelor indoeuropene: o civilizaţie care a cunoscut aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate, care a înflorit în sud-estul Europei începând cam cu 7 milenii înaintea erei noastre şi a durat timp de peste 3 milenii. Consolidarea unui astfel de bloc cultural cu rădăcini şi identitate proprie îndată după apariţia unei economii producătoare de hrană face din acea realitate culturală şi de civilizaţie o entitate independentă şi nicidecum o reflectare provincială a evoluţiei culturale din Orientul Apropiat prin ‘importuri’ şi ‘migraţii’, termeni care - în consecinţă - sunt nejustificaţi în explicarea originii primei civilizaţii europene. Năvălitorii indoeuropeni, venind din regiunea Niprului inferior, trăind în comunităţi mici şi fiind apţi să călărească, puteau să ajungă uşor în regiunile de la vest de Marea Neagră, unde găseau condiţii ideale pentru păşunat. Cu toate că doar în mică măsură era formată din cultivatori, populaţiei acesteia, numită Kurgan, îi era mai uşor să pătrundă în zone deja cultivate, decât să cultive în stepă. Este de mare însemnătate că deşi predominant păstori, aceia nu erau nomazi de tipul populaţiilor central-asiatice cunoscute în epocile ulterioare. Prin urmare, predispoziţiile de stabilizare a acelei populaţii indoeuropene, firave la început, puteau să fie stimulate în acest areal dens populat încă din mileniile anterioare - şi deosebit de prielnic al ‘Vechii Europe’. Multe dintre zeităţile străvechi au continuat să existe în basme, în credinţa şi în cântecele mitologice, întro varietate de ipostaze. Cultura Vechii Europe a fost matricea unor credinţe şi practici mult ulterioare. Rafinamentul, frumuseţea şi forţa tradiţiilor sale religioase sunt o parte esenţială a moştenirii culturale europene. Credinţa în puterea elementului feminin, adaptarea la ciclurile naturale, îmbinarea sacrului cu profanul şi celebrarea vieţii şi regenerării au multe lucruri de spus până azi. După opinia noastră (fondată pe argumentele oferite de folcloristica bănăţeană) ponderea cea mai mare în persistenţa unor embleme şi simboluri din ‘Vechea Cultură Europeană’ în cultura populară românească se concentrează în ceea ce am putea numi ‘religia casnică’ trecută în clandestinitate după invaziile indoeuropene şi practicată în familie de bunică şi 399


mamă, deci tot în mod matrilinear, realitate etnoculturală şi spirituală semnalată în legătură cu Banatul până la sfârşitul Evului Mediu şi numită - după cum se ştie, de Lucian Blaga şi în chip similar de Mircea Eliade - drept ‘teologie populară’. Aspectul ‘polimorf’, grandioasa dezvoltare a mitologiei tradiţionale româneşti până la a fi ajuns o ‘teologie populară’ se explică prin faptul că la rândul lor, politeismul şi panenteismul vechii religii s-au fixat, s-au dezvoltat şi au persistat datorită permeabilităţii, complexităţii şi compatibilităţii substratului ‘Vechi European’ din zona carpato-dunăreană, în speţă din partea sud-vestică a României, suprapunerile indoeuropene, ca şi cele din timpurile istorice de mai târziu (ale culturii mediterane, orientale, greco-latine, clasice) fiind asimilate şi detectabile aici în stratificarea lor pe substratul ‘Vechii Culturi Europene’. Pentru mai dreapta cunoaştere şi înţelegere a contribuţiei ‘sintezei bănăţene’ la fundamentele ideatice ale edificiului ‘Vechii Europe’ e necesară examinarea atentă: ‘Vechea Europă’ se caracteriza printr-o civilizaţie sedentară, locuind în aglomerări mari, având o structură comunitară de tip matrilinear, egalitar şi paşnic; ideologia ei era axată pe aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării, simbolizată prin principiul feminin al Mamei Creatoare. Acea Creatoare sau ‘Atotdăruitoare’ era reprezentată ca o zeitate antropomorfă cu funcţii nu opuse, ci mai degrabă complementare - dăruitoare ale vieţii dar şi de cunoaştere a ei. ‘Atotdăruitoarea’ a descins în sistemul religios preistoric în chip categorial; în a doua categorie, ea este zeiţa regenerării şi transformării, întruchipând reînnoirea şi renaşterea forţei vitale, ori potenţialul embrionic al vieţii. În a treia categorie, zeiţa conota fertilitatea, nemurirea şi ca zeiţă-gravidă se reîntorcea la complementaritatea iniţială: Mama-glie şi Mama-morţilor. Zeitatea creatoare Atotdăruitoare - într-un raport de interferenţă cu acel principiu - crea lumea, o încărca cu energie, o susţinea cu lichidul dătător de viaţă şi împărţea moartea la momentul oportun. Zeiţa regenerării era promisiunea de viaţă, apărută miraculos din moarte, şi cârmaciul timpului ciclic. Ei îi aparţinea darul transformărilor. Tărâmul zeiţelor era cerul, pământul şi lumea subpământeană. Conceptul de principiu divin feminin era manifestat în formă umană, animală şi abstract-simbolică. De aici, am spune noi, în spaţiul culturii tradiţionale româneşti poate mai mult, dar fără îndoială mai evident şi mai armonios decât în alte civilizaţii tradiţionale ale etniilor europene, fuziunea între tărâmuri, între nivelurile realului din ontologia tradiţională românească, comunicarea dintre ele - toate acestea mult mai strânse, mult mai apropiate, coerente, nepolarizate antagonic. De aceea este relativ dificil de înţeles pentru noi, modernii, sensul fertilităţii în accepţia ei originară, aşa cum a apărut în paleolitic. Fertilitatea pământului a devenit o preocupare primordială numai în era producerii hranei”. Pe baza introducerii grâului, se poate observa răspândirea agriculturii în Europa (kyr = mileniu):

Răspândirea agriculturii în Europa În “Nostalgia originilor”, Dr. Mircea Eliade a explicat “ireductibilitatea creaţiilor spirituale la un sistem preexistent de valori: în universul mitologic şi religios, orice creaţie îşi re-crea propriile structuri. În mare, se pot distinge: 1) grupele de polarităţi cosmice şi 2) acele polarităţi care erau direct legate de condiţia umană. Desigur, exista o solidaritate structurală între dihotomiile şi polarităţile cosmice şi acelea care se raportau la condiţia de a fi a omului. Plecând de la un anumit moment istoric, mai ales polarităţile de al doilea tip au deschis calea speculaţiilor filozofice sistematice. Printre polarităţile cosmice se pot discerne cele ale structurii spaţiale (dreapta / stânga, sus / jos, etc.), ale structurii temporale (zi / noapte, ritmul anotimpurilor, etc.) şi în fine, cele exprimând procesele vieţii cosmice (viaţă / moarte, ritmurile vegetaţiei, etc.); în ce priveşte dihotomiile şi polarităţile legate de condiţia umană şi uneori servindu-i drept cifru, ele au fost mai numeroase şi - s-ar putea spune - mai ‘deschise’. Perechea fundamentală era de tipul bărbat / femeie, dar existau şi dihotomii etnice (‘ai noştri’ / străinii), dihotomii mitologice (gemenii antagonici), religioase (sacru / profan, care - de fapt - exprimau o dihotomie totală, raportându-se deopotrivă la cosmos, viaţă şi societatea umană; zei / adversari ai zeilor, etc.) şi dihotomii etice (bun / rău, etc). Ceea ce frapează de la început în această clasificare provizorie şi incompletă este faptul că un mare număr de dihotomii şi polarităţi se implică reciproc, ca - de pildă polarităţile cosmice şi dihotomiile sexuale sau religioase. În cele din urmă, ele exprimau modalităţi ale Vieţii sesizate ca ritm şi alternanţă”. Despre hierogamie - adică împreunarea zeilor ori a principiilor de sex opus - Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a scris: “Hierogamiei îi corespundea, în general, orgia. Unirii perechii divine trebuia să-i răspundă, pe pământ, desăvârşita frenezie. Alături de perechile tinere care repetau hierogamia pe brazde, trebuia să aibă loc o potenţare maximă a tuturor forţelor colectivităţii. Oamenii nu făceau altceva decât să imite modelul divin - mai ales când de acea imitaţie depindea bunăstarea întregii lumi şi îndeosebi destinul vieţii vegetale şi animale. Excesele împlineau un rol precis şi salutar în economia sacrului. Ele rupeau zăgazurile între om, societate, natură şi zei; ajutau să circule forţa, viaţa, germenii dintr-un nivel într-altul, dintr-o zonă a realităţii în toate celelalte. Ceea ce era vidat de substanţă se împlinea, ceea ce era fragmentat se reintegra în unitate, ceea ce era izolat se topea în marea matrice universală. Orgia făcea să circule energia biotică şi sacră. Pretextele pentru dezlănţuirea 400


ei erau îndeosebi momentele de criză cosmică sau de opulenţă. În timp de secetă, în multe părţi alergau femeile goale pe câmp, ca să trezească virilitatea Cerului şi să provoace ploaia; în alte regiuni, nunţile sau naşterile gemenilor se sărbătoreau prin uriaşe, înspăimântătoare orgii: ele erau în legătură fie cu drama vegetaţiei, fie cu ceremonialele agrare. Pământul trebuia însufleţit, Cerul trebuia îndârjit, ca hierogamia cosmică - ploaia, căldura - să se împlinească în condiţii optime, ca grânele să crească şi să rodească, femeile să nască fii, animalele să se înmulţească şi morţii să-şi poată îndestula nefiinţa cu fiinţă. Pot fi descoperite urme falice în ceremoniile agrare europene: ‘Bătrânul’ era uneori înfăţişat falomorf iar ultimul snop era numit pe alocuri ‘Târfa’ sau i se alcătuia un cap negru cu buze roşii (originar culorile magic simbolice ale organului generator feminin). Excesele aveau loc la anumite sărbători arhaice ale vegetaţiei. Orgia se dezlănţuia pentru a exacerba şi maximaliza forţele de reproducere şi creaţie ale întregii naturi. Orice decenţă era uitată pentru că era vorba de un lucru mult mai serios decât respectul normelor şi obiceiurilor: era vorba de asigurarea continuităţii vieţii. Orgiile nu se articulau cu exclusivitate în ansamblurile agrare, deşi ele au păstrat întotdeauna anumite incidenţe cu riturile de regenerare (‘Anul Nou’) şi fecunditatea; se poate surprinde o perfectă analogie între fenomenul şi mistica agricolă şi orgia ca modalitate a vieţii colective. Întocmai ca seminţele ce-şi pierdeau contururile în marea contopire subterană, desfăcându-se şi devenind ‘altceva’ (germinarea, încolţirea) oamenii îşi topeau individualitatea în orgie, totalizându-se într-o singură mare unitate vie. Astfel realizau o definitivă confuzie, în care nici o ‘formă’ şi nici o ‘lege’ nu se mai putea distinge. Se reactualiza experimental starea primordială pre-formală - ‘haotică’ - stare ce promova, prin virtutea magiei imitative, topirea germenilor în aceeaşi matrice telurică: omul se reintegra într-o unitate bio-cosmică, chiar dacă acea unitate însemna o regresiune de la modalitatea persoanei la acela de germen; într-un anumit sens, orgia îngăduia omului o condiţie agricolă. Abolirea normelor, a limitelor şi a individualităţilor, trăirea deplină a tuturor posibilităţilor telurice şi nocturne echivala cu dobândirea condiţiei seminţelor ce se descompuneau în pământ, abandonându-şi formele pentru a da naştere unei noi plante. Între alte funcţiuni pe care le îndeplinea în economia spirituală şi psihologică a unei colectivităţi, orgia o avea şi pe aceea de a face posibilă şi a pregăti ‘reînoirea’, regenerarea vieţii. Trezirea dintr-o orgie putea fi omologată cu ivirea colţului verde din brazdă: o nouă viaţă începea şi pentru acea viaţă nouă orgia l-a îndestulat pe om cu substanţe şi elan. Ceva mai mult: orgia, reactualizând haosul mitic dinaintea creaţiei, făcea posibilă repetarea acelei creaţii; omul regresa provizoriu în starea amorfă, pre-formală, nocturnă a ‘haosului’ - pentru a renaşte cu mai multă vigoare în forma sa diurnă. Orgia - ca şi cufundarea în apă - anula creaţia, însă în acelaşi timp o regenera; se poate identifica în structura orgiei dorinţa de repetare a unui gest primordial: creaţia organizând haosul. Orice ‘sărbătoare’ cuprindea vocaţia orgiastică. Regenerarea se ‘dobândea’ - prin gesturi magice, prin Marea Zeiţă, prin prezenţa femeii, prin puterea erosului, prin colaborarea cosmosului (ploi, căldură, etc.); ceva mai mult: toate acelea erau posibile întrucât repetau un gest primordial fie el hierogamie, fie regenerarea timpului (‘Anul Nou’), fie orgia ce reactualiza regimul haotic arhetipal. Nimic nu se

obţinea de-a gata; câştigarea vieţii era numai muncind şi acţionând în conformitate cu normele intuite de conştiinţa agricolă: repetând gesturile primordiale. Deci, speranţele pe care şi le lega omul agricol de exemplul vegetaţiei erau de la început orientate către ‘fapt’: procedând într-un anumit fel, acţionând după anumite modele, omul putea spera în regenerare (actul ritual era indispensabil). Misterele vechi nu numai că au păstrat urme de ceremoniale agrare dar nu se puteau organiza ca religii iniţatice dacă n-are fi avut înapoia lor o lungă preistorie de mistică agrară: adică dacă spectacolul regenerării periodice a vegetaţiei nu ar fi relevat cu multe milenii înainte - solidaritatea între om şi sămânţă şi speranţele într-o regenerare după şi prin moarte. Se obişnuieşte a se spune că descoperirea agriculturii a schimbat radical destinul omenirii, asigurându-i o hrană abundentă şi îngăduind o creştere prodigioasă a populaţiei; se pare că descoperirea agriculturii a avut consecinţe hotărâtoare pentru cu totul alte motive: nu creşterea populaţiei sau supraalimentaţia a decis destinul omenirii - ci ‘teoria’ pe care şi-a însuşit-o omul descoperind agricultura (ceea ce a ‘văzut’ el în grâne, ceea ce a învăţat el din contactul cu ele, ceea ce a ‘înţeles’ din exemplul seminţelor ce-şi pierd forma sub pământ au alcătuit lecţia hotărâtoare). Agricultura a relevat omului o anumită unitate a vieţii organice (analogia femeie câmp, act generator - semănat, etc.) şi de la acea revelaţie au pornit cele mai fundamentale sinteze mentale: viaţa ritmică, moartea ca regresiune, etc. (esenţiale pentru evoluţia omenirii au fost acele sinteze mentale, făcute posibile numai după descoperirea agriculturii); una dintre principalele rădăcini ale optimismului se afla în mistica agrară preistorică: întocmai ca sămânţa, mortul putea nădăjdui într-o revenire la viaţă, sub o formă nouă”. Începuturile în Europa apar pe hărţile Epocii Pietrei, sub patronajul Zeiţei Ghirghe (de la jumătatea mileniului VII î.C., când se obişnuia reîntoarcerea sezonieră sistematică pe aceleaşi locuri, potrivit practicii transhumanţei - consacrată din Epoca Pietrei, cu multe migraţii - de pildă, cea mai recentă mişcare de amploare pe aceeaşi direcţie fiind invazia Medievală otomană):

401


Dr. Gheorghe Ivănescu 1912-1987 (membru corespondent al Academiei Române) a afirmat: “O sarcină ştiinţifică care încă nu şi-a găsit decât în mică măsură realizarea este aceea a identificării cuvintelor de împrumut din limba indoeuropeană primitivă. Lucrul acesta trebuie făcut ţinându-se seama de cele mai noi cercetări arheologice privitoare la patria primitivă a indoeuropenilor şi la cultura lor şi la cele mai vechi migraţii indoeuropene, adică printr-o confruntare a ideilor lingvistice cu cele arheologice. În legătură cu procesele de glotogeneză a limbilor din Antichitate nu s-au putut spune până astăzi lucruri interesante, pentru că n-au fost lămurite procesele de glotogeneză în general şi nu au fost bine cunoscute migraţiile indoeuropene. Dat fiind însă că o populaţie cuceritoare impunea în era preistorică limba sa populaţiilor cucerite fără constrângerea unor state ca cele sclavagiste, trebuie să concludem că atunci erele de glotogeneză durau mai mult (nu câteva secole, ci mai mult decât un mileniu). Lingvistul Illic Svityc a reuşit să descopere corespondenţele fonetice dintre indoeuropeana primitivă şi ugrofinica primitivă”. Dr. Theofil Simenschy a enunţat: “Indoeuropeana primitivă a fost una din formele pe care le-a luat o limbă vorbită mai înainte. Pentru explicarea ei, va trebui deci să se arate că există alte limbi înrudite; dacă - după cum se pare - caucaziana, indoeuropeana, limba ugrofinică şi limbile mediteraneene au ieşit din aceeaşi limbă străveche, se va putea constitui o nouă gramatică pentru o perioadă anterioară”. În Epoca Pietrei, vânătorii deseori puneau foc vegetaţiei pentru a scoate animalele din habitat, în scopul de a le captura pentru hrană, îmbrăcăminte, etc. (acea metodă însemna însă distrugerea mediului prin uciderea mai multor animale decât aveau nevoie - inclusiv privarea culegătorilor de a mai avea plante bune pentru cules - şi implica deplasările pe mari distanţe în căutarea de noi teritorii); când au început să se aşeze domesticind animalele şi cultivând pământul - au avut şi timp pentru a se concentra pe religie, artă, arhitectură, etc.: civilizaţiile nu s-ar fi putut dezvolta fără inventarea agriculturii. Oamenii au început să cultive cereale pentru că prin fermentarea lor obţineau bere, băută religios (literalmente - prin compusul dintre sufletul “Ba” şi soarele “Ra” ori al Mamei Rhea - “berea” / be-rea era “sufletul soarelui” Ra sau “sufletul Rheii”). La început, cultivarea cerealelor n-a fost pentru hrană (deoarece pe atunci existau surse de hrană mult mai variate pentru culegători, care nu aveau nevoie neapărată de cereale), ci pentru a produce cantităţi mai mari de alcool, recoltele mai mari de cereale fiind astfel absolut necesare; de altfel, e de observat paralelismul dintre “a alege” şi “a culege” (de pildă, întâi zerul se fierbea, ca să se aleagă din el urda dulce, culegerea şi alegerea întrepătrundu-se în unele semnificaţii). Iniţial, ţăranii însă lucrau mai mult decât culegătorii sau vânătorii dar agricultura avea un mare avantaj: creşterea animalelor şi recoltele pe o suprafaţă limitată permiteau susţinerea unei populaţii mai mari, ceea ce însemna putere. Odată ce oamenii au înţeles asta, au început să se aşeze temeinic; ţăranii au curăţat locurile pentru plantări dar turmele crescute necesitau mai mult teren pentru păscut; construcţiile erau din lemne folosite şi la foc, “dordola” fiind un arhaism Român pentru “buturugă”, în Albaneză “kercu” / “dalta” instaurându-se ca un cuvânt rezonând cu Garga pentru unealta cioplitoare, de fapt o persoană “cioplită” fiind o persoană cultă, etc. - ceea ce a dus la eliminarea pădurilor din jurul localităţilor (condiţiile

(În prezent, la începutul mileniului III, în Vestul Anatoliei încă poate fi vizitat Templul Gherga, datând din mileniul I î.C. prin forma sa realizată pietros, versiunea anterioară - mult mai veche decât cea vizibilă azi a templului pietros Gherga din mileniul I î.C. - fiind din lemn / așa după cum e înfățișat sculptural acolo, în Sanctuarul Anatolian Gherga, mare și milenar așezământ religios). Din mixajul acelor populaţii s-a format cel mai vechi popor din Europa, în actualul spaţiu Român (cuprinzând Gherghi, credincioşii Marii Mame Ghirghe, pe atunci Doamna-zeu şi al lui An / Zeul Timpului şi al Cerului): în Bazinul Dunării, nomazii / păcurarii Nordici s-au amestecat cu sedentarii / agricultori Sudici; apoi, în migraţiile lor, “primitivii” Indo-Europeni au asimilat continuu populaţiile sedentare agricole, mai evoluate şi mai bogate decât ei, deoarece societăţile pastorale nu puteau fi independente de ale cultivatorilor. Amestecul celor 2 culturi - nomadă (războinică, pastorală, patriarhală) şi sedentară (paşnică, agricolă, maternă) - a dus la împrumuturi reciproce; ritmurile vieţii animale - bazate pe reproduceri şi sacrificii - s-au suprapus ciclurilor agricole iar în grupările familiale s-au întrepătruns raporturile bărbăteşti determinate de sanguinitate (ierarhii masculine legate de categoriile de vârstă) cu cele feminine determinate de afinitate: asocierea sub un acelaşi acoperiş a mai multor femei străine, care au născut mulţi Gherga, atât păcurari Gregori / Grigori cât şi agricultori Gheorghe / George. Indo-Europenii au respectat numele Gherga, respectiv societăţile apărute s-au structurat către civilizaţia actuală / Banatul fiind primul loc de întâlnire în Europa (Ghergarii / Gherganii ridicând megalitic Gargare şi Gorgane, ca mărturii ale puterii lor):

Kurganizarea / Indo-Europenizarea Bazinului Dunării inferioare 402


climatice uneori nefiind propice - fie ca veri uscate, fie ca ierni umede erodând solul - şi regenerarea naturii neîmplinindu-se, au determinat populaţiile să-şi abandoneze uneori aşezările, în căutarea altor locuri mai bune de trai). Dr. Mircea Eliade - ales post-mortem membru al Academiei Române - în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris: “La început, agricultura a pătruns lent în unele regiuni ale Europei. Pe de o parte, climatul postglaciar permitea societăţilor să subziste din produsele de vânătoare şi pescuit. Pe de altă parte, cultura cerealelor trebuia adaptată la zona temperată şi cu păduri. Primele comunităţi agricole s-au dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă şi la liziera marilor păduri, propagarea agriculturii dovedindu-se un proces ineluctabil - în pofida rezistenţei unor populaţii - difuziunea culturii plantelor alimentare fiind mai ales după cristalizarea păstoritului. Procesul indo-europenizării - caracterizat de migraţie, cucerirea de noi teritorii, supunere urmată de asimilarea locuitorilor - n-a încetat până în Epoca Modernă; nu se mai cunoaşte un exemplu similar de expansiune lingvistică şi culturală de asemenea proporţii”. Academia Română în “Istoria românilor” din 2012 a indicat: “Păstoritul a fost una din ocupaţiile cu o bogată simbolistică, ale cărei origini pot fi identificate în timpul domesticirii şi creşterii primelor animale, când figura păstorului se bucura de prestigiu sacral; păstorul / ciobanul era mai aproape de natură decât agricultorul / ţăranul, consecinţa fiind unele valenţe magice atribuite primului. După unele opinii, a existat chiar o divinitate arhaică a păstorilor şi a păstoritului: Zeul-Moş (mulgerea animalelor avea o semnificaţie aparte, fiind considerată un adevărat ritual sacru, înconjurat de o mulţime de reguli menite atât să protejeze animalul de influenţe malefice, cât şi stimuleze producţia de lapte). Muncile agricole - cunoscute în tradiţia românească drept iniţiate de 2 fraţi - erau integrate în ritmurile naturii şi prin pildele inspirate de ele dezvăluiau taine ale împărăţiei cereşti; un bun agricultor ştia când trebuia să semene şi când să culeagă, după cum ştia şi să descifreze semnele naturii”. Este de ştiut că ritul / ritualul - cuvânt legat de Sanscritul “rită” - era aspectul practic al mitului iar a cunoaşte miturile înseamnă a afla originea lucrurilor. Sociologul Evreu Emile Durkheim 1858-1917 în “Formele elementare ale vieţii religioase” a susţinut: “Riturile au fost moduri de acţiune născute doar în sânul grupurilor reunite şi erau destinate a suscita, a întreţine sau reface anumite stări mentale colective (apoi şi reprezentările religioase au fost reprezentări colective, exprimând realităţi colective); toate faptele religioase au fost lucruri sociale, produse ale gândirii colective. Credinţele religioase sunt întotdeauna comune unei colectivităţi determinate care aderă la ele şi îi practică riturile; ele nu sunt admise doar cu titlu individual de către membrii colectivităţii, ci constituie ceea ce conferă unitatea grupului uman: indivizii care îl alcătuiesc se simt legaţi între ei prin chiar credinţa lor comună. Vorbim o limbă pe care nu noi am creat-o, invocăm drepturi instituite de alţii, tezaurul de cunoştinţe este transmis unei generaţii fără ca aceasta să-l fi adunat, etc.; datorăm societăţii diversele câştiguri ale civilizaţiei şi - dacă în general nu cunoaştem surse de unde provin ele - ştim (cel puţin) că nu reprezintă opera noastră: or, ele sunt cele ce conferă omului o fizionomie personală printre celelalte fiinţe, deoarece omul e om doar datorită civilizaţiei”.

Începutul Civilizaţiei Europene În “Dacia preistorică”, savantul Român Nicolae Densuşianu a scris despre “Columnele lui Hercule numite Gherdapuri”: “Columnele lui Hercule poartă la poetul Pindar 155 numele de ‘Porţile Gadira’. În ‘Iliada’ lui Homer 8:15, acea vestită poartă a Europei e cunoscută sub numele de ‘Porţile de Fier’, care se aflau în Ţara Arimilor, acolo unde a fost aruncat într-o peşteră adâncă Typhon, legendarul balaur al teogoniei (Hesiod 820); iar la poetul Claudian 237, ele figurează sub numele de Porţile de Fier ale Geţilor. De aici înainte comunicaţiunea pe vechiul Oceanos Potamos - sau Istru - ne apare extrem de dificilă pentru vasele ţinuturilor meridionale. Lângă Columnele lui Hercule, spuneau cei vechi, se afla o fâşie lungă şi lată de stânci colţurate, unele vizibile iar altele ascunse sub suprafaţa apei, şi cari se întindeau de-a curmezişul prin vechiul Oceanos de la un ţărmure la altul (Scylacis Periplus 122). Lângă acea barieră înfricoşătoare de stânci, ce forma locul cel mai periculos al Istrului, se afla pe ţărmurele de Nord aşa numita ‘Poartă de Fier’, o strâmtă potecă pentru călătorii pe uscat, desigur închisă odată cu o Poartă. Care era însă originea numirii? După uzul limbei Române, obstaculele naturale, de stânci şi petre mai mari, ce se întind de-a curmezişul prin albia unui râu de la un mal la altul - şi unde apa în cursul său, izbindu-se de ele, formează o linie de talazuri - poartă numele de ‘gard’. În vechile tradiţiuni Greceşti, Prometeu a fost adus în legătură cu diluviul ce acoperise într-un timp îndepărtat pământul Greciei. Zeus - după cum a scris Apollodor 1:7 - a hotărât să stingă genul de aramă al oamenilor; Prometeu l-a învăţat pe fiul său Deucalion - care părăsind Caucazul ajunse rege în Tesalia - să construiască o arcă, în care să-şi pună toate lucrurile necesare pentru trai. Îndată după aceea, Zeus slobozi din cer torenţi de ploaie, acoperi cu apă partea cea mai mare a Greciei, încât au pierit toţi oamenii, afară de aceia cari fugiseră pe munţii cei mai înalţi. Pe Prometeu - egalat cu Zeul Mitra, care avea ca simbol corbul - popular vechii Români îl numeau Corbea sau Gruia şi ştiau că hrana în locul unde se afla îi era dusă de corbi; Deucalion (Deu-Calion însemnând Zeu-Frumos, Românii aveau Făt-Frumos), considerat fiu al lui Gadeir / Prometeu, a plecat din Caucaz în Tesalia când nivelul marin creştea. Urmele acestei legende Prometeice le mai aflăm şi azi la poporul Român: ‘Despre un jidov (Uriaş) se povesteşte că dând Dumnezeu Potop, ca să-i prăpădească, el a pus un picior pe un munte şi un picior pe un alt munte, de o parte şi de alta a Oltului, dar punându-se păsările cerului pe el, a căzut în apa Oltului. Acolo Oltul face şi acum un tălaz mare, formând o brazdă de-a curmezişul apei, ca şi cum ar 403


trece peste un gard. Oamenii numesc locul ca acela unde a căzut Uriaşul; se află în judeţul Vâlcea, mai sus de Râmnic’. După o altă variantă, în fond identică cu cea precedentă: ‘Uriaşii au pierit de când cu Potopul. Atunci ei de frica înnecului s-au suit pe vârfurile munţilor iar păsările cerului, cari umpluseră văzduhul cu mulţimea lor, neavând unde a se odihni, s-au pus pe Uriaşi, şi cum ele erau flămânde, i-au tot ciugulit de carne, până ce i-au isprăvit’. Tot astfel - ca gard interpretau şi vechii geografi numele locului Gadir, de lângă Columnele lui Hercule. După autorii Romani - ca Pliniu 4:36 - Gadir în limba Punică însemna ‘gard’. Această numire însă, care la autorii Greceşti apare sub forma Gadeira, nu aparţinea idiomei Feniciene din Libia (Claudius Iulius - sau Iolaus care scrisese o istorie a Fenicienilor, cercase a deriva din limba Feniciană cuvântul Gadeira, însă dânsul nu a aflat pentru etimologia acestuia nici un cuvânt mai apropiat). Gadir corespundea cu Grad, având sensul de fortificaţiune; aparţinea idiomei Pelasge de la Dunăre (uzul de a întemeia fortificaţiuni pentru apărarea căilor de navigaţiune pe anumite puncte mai importante a existat şi în preistorie; după Strabon în ‘Geografia’ XVII 1:18, Milesienii ocupând gura Nilului numită Bolbitinon, au construit acolo o fortificaţiune cu valuri şi şanţuri: ‘Grădişcea Milesienilor’). În nomenclatura topică Română s-a păstrat mai mult forma de ‘Grădişce’ adică locul unde era o veche fortificaţiune - decât ‘Grad’ / ‘Grădeţ’; la vechiul termen de ‘Grad’ / ‘Gradus’ este a se reduce şi epitetul de Gradivus al lui Marte, ca zeu al castrelor, citadelelor şi al fortificaţiunilor (Silius Italicus 4:222). Vechea populaţiune a Africei de Nord - supusă în mare parte Cartaginei - era de origine Pelasgă. Getulii - locuitorii cei mai numeroşi al Libiei - emigraseră acolo, după cum spuneau tradiţiunile, din regiunea Geţilor Europeni (Isidori 9:2). Cuvântul Gadir după forma şi sensul său, ce i-l dau textele Latine, nu este decât o reproducere alterată a terminului poporal Pelasg de ‘gard’ / plural ‘garduri’. De aici numirea Grecească (în formă plurală) Gadeira, de aici numele de Poarta de lângă gardul de stânci ce tăia de-a curmezişul albia vechiului Oceanos. Aceeaşi intepretare a numelui Gadeira, însă sub o altă formă, aflăm şi de la vechii autori Greceşti. Hercule - spune ‘Suida’ - a aruncat petre enorme în gura Oceanului, ca să împiedice intrarea bestiilor sau monştrilor; el făcuse aşadar - după legende - un gard de petre de-a curmezişul prin albia Fluviului Oceanos. În Antichitatea Grecească se atribuiau lui Hercule mari merite pentru facilitarea navigaţiunii pe diferite ape curgătoare. Cu deosebire, Hercule apare ca una din divinităţile care veghiau asupra navigaţiunii pe Istru (de exemplu, după cum a scris Trog Pompei, Filip II / regele Macedoniei - al cărui urmaş a fost împăratul Alexandru cel Mare - a voit să ridice la gura Istrului o statuie de aramă lui Hercule, probabil pentru succesul transporturilor de la Dunăre). Numele de Gadeira a navigatorilor Greceşti a fost odată foarte poporal în regiunea Porţilor de Fier. Locuitorii din Serbia mai numesc şi astăzi cataractele sau gardul de stânci de lângă Porţile de Fier Gherdapuri”. Pentru geamănul lui Atlas, Gadeir - Prometeu / Mitra sau Sarmis / “Sar-mis” - înţelesul era de “bătrânul” / “vechiul” Soare sau literalmente “moşul solar” “Sar-mis” / “Mit-Ra” (sărbătoarea numită Sâmedru în Română - la 26 X / creştin = Sf. Dumitru - încheie tradiţional deopotrivă atât vara pastorală, cât şi vara agricolă, cu focuri purificatoare de brad şi hore în jurul acelora; după cum a studiat în 2012 şi Dr. Constantin Miu, în mitraism principalul festival era

primăvara - în zilele de Paşti - şi toamna, naşterea lui fiind celebrată 3 zile după solstiţiul de iarnă: de Sâmedru - ca şi de Sângiorz - se practicau “soroacele”, când se puneau la cale schimburi economice, se făceau învoieli între păstori, se dădeau socoteală pentru cele vechi, etc. / practica magică de aflare a norocului la sărbători, în Banat şi Ardeal numindu-se Gogea).

Mitra sacrificând taurul Atlas - geamăn cu Pro-Meteu / MitRa - avea ziua nașterii în 25 XII, de Crăciun / “Crăci-Un”; ambii frați - Atlas și Prometeu - erau fiii Zeului An, a cărui zi de renaștere / înviere se celebra (la fel ca a Tatălui Cer / Ra) odată cu cea a Marii Mame, în 1 III, de Mărțișor: primii născuți ai lui An / respectiv ai Moşului Crăciun - frații gemeni Atlas și Prometeu - au apărut la 9 luni după festivalul de la echinocțiul primăverii, ei patronând deopotrivă 2 sărbători, cele de debut și de încheiere ale verii pastorale (ce dura jumătate de an): Sângiorz din aprilie și Sâmedru din octombrie. Învierea / renașterea în timpurile străvechi a migrat de la Paști, echinocțiul primăverii, Mărțișor, la Anul Nou fixat - Antic, de Romani - în miezul iernii, la 1 I / rămânând așa până în prezent. Sărbătorile erau marcate de beţii rituale, ca mod de exaltare a facultăţilor, practicanţii eliberându-se de condiţionări (fie ale lumii exterioare, fie ale vieţii controlată de conştiinţă), “înţelepţii” băutori devenind celebri; chefurile / banchetele aveau valoare de comuniune şi de alianţă, caracteristice îndeosebi fiind beţiile nocturne: se credea că atunci oamenii intrau în contact direct cu “Cealaltă” Lume, a zeilor (cea mai lungă perioadă de confuzie voită indusă prin beţie - era în întunericul iernii, între Crăciun şi Mărţişor, adică între dispariţia Anului Vechi şi apariţia Anului Nou). Apropierea onomastică dintre zeii Gadeir / Prometeu şi Gradivus / Marte se datora şi faptului că aparţineau aceleiaşi familii divine: gardianul agriculturii şi patronul războiului Marte - ştiut de Greci ca Ares / “A-res”, adică literalmente “Regele” - a fost fiul Ghergarului Zeus, respectiv era văr primar cu Prometeu (taţii lor fiind fraţi); ei au fost cunoscuţi în multe spaţii unde Gherga a fost atestat din străvechi timpuri, inclusiv Român, Grec, etc. (renumitul fiu al Zeului Ares / Marte a fost Thrax, însă în secolul V î.C. poetul Euripide din Insula Salamis a scris în “Alcestis” 58 că “Thrax, patronul Traciei” a fost chiar Ares / “A-res”, având scutul decorat cu semiluna numită “Pelta” şi fiind celebrat în fiecare martie prin Festivalul “Gra-divus” = Gradivus, 404


mitologia Greacă reţinând despre prima consoartă a Zeului Ares - care în versiune Greacă s-ar putea înţelege şi ca “Arian” - că a fost soţia Zeului Hefaistos / Vulcan, anume frumoasa Zeiţă Afrodita din Caria / Ţara Gherghiţilor). Plasarea Atlanţilor în reţeaua Fluvială Okean / Oceanos - a râurilor afluente Dunării inferioare - din actualul spaţiu Român, împreună cu calitatea traversând timpurile de “Rumâni” / “Ro-mâni” ca “oamenii râurilor” şi cu atributul Românilor / Valahilor ca oamenii venerând valurile apelor de la vale, sunt 3 conectări “acvatice” ale oamenilor din acelaşi areal: 3 legături prea puternice pentru ca să fie întâmplătoare. În studiul “Lumini din depărtări” din 1981 savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris despre primul Hercule, pe care l-a tratat în dimensiunile acvatică şi solară: “Cea mai veche indicaţie a numelui mamei lui Hercule (conform lui Cicero în ‘De natura deorum’ 3:40) a fost Lysithoe, fiica lui Okeanos, care apare în numele unui râu din Asia Mică, Lysis (la Titus Livius 38:15). Condiţionarea geomitică a figurilor marine şi solare le aducea în mod necesar în relaţie - în multe ţinuturi de coastă şi din insule soarele răsărind şi apunând la orizont în apele mării - de unde genealogii corespunzătoare ale dinaştilor şi căpeteniilor vremii sau încă contexte mitice cu asemenea reprezentanţi. La Heracles nu e lămurită partea finală a numelui eroului ‘cles’ deoarece apare acomodat în Greacă” (răstălmăcirea în Heracles era ca să-l apropie de Hera). Faptul că Deucalion (“Deikoon” corespunzător lui Apollodor în “Biblioteca” 2:165) a fost indicat de fabula 162 a lui Hyginus ca unul din fiii lui Heracles / Hercule - pe când alţii anunţau că Deikoon / Deucalion era fiul lui Prometeu / Gadeir - suprapune rolurile lui Gadeir şi Hercule, ca tatăl Gherga al celui scăpat de Potop: Cles - conform şi limbii “îndărăt” / “întoarsă” - era de la Clito / regina Grigo, mama lui “Hera-Cles” şi a geamănului frate Atlas, făcuţi cu tatăl Zeuth / Zeus “cel Bătrân” (aşa cum era cunoscut şi numit Poseidon, fratele mai mare al lui Zeus, ambii Zeuth=Poseidon / Zeus “cel Bătrân”, fondatorul Atlantidei şi mezinul Zeus / anume cel de-al doilea Zeus, ajuns şeful Muntelui Sacru Olimp - fiind băieţii lui Cron / Crăciun, cel care a fost Gargaros; de altfel, ţinând cont şi că Zeul Poseidon patrona deopotrivă seismele şi apele sărate, “Dicţionarul de simboluri” a scris despre faptul că “în tradiţia Greacă tunetul a fost mai întâi legat de bubuiturile din măruntaiele pământului, fiind - de bună seamă - vorba despre o reminiscenţă a cutremurelor de la facerea lumii, el ajungând în mâinile lui Zeus / zeul cerului după ce acela şi-a mutilat şi detronat tatăl, pe Cronos cel viclean”). Dr. Gheorghe Iscru în cartea “Strămoşii noştri reali” din 2010 a scris: “În spaţiul carpatic, Crăciunul este mult prea vechi, străvechi, bătrânul Crăciun fiind asimilat lui Saturn din ‘Era de Aur’. Saturn a fost preluat cu acel nume de Roma peninsulei Italice (la greci - Cronos), care la 25 decembrie sărbătorea Saturnaliile, în cinstea lui Saturn, ‘Zeul Daciei’ (‘Deus Daciae’ - de reţinut). Era solstiţiul de iarnă, când ziua / lumina începea să crească, puţin câte puţin, pe seama nopţii. Zalmoxianismul şi teologiile derivate / inspirate din această sărbătoare la 25 decembrie celebrau ‘Ziua creşterii luminii’, care biruia forţele întunericului”. În 2011, Dr. Harald Haarmann şi Joan Morler au scris: “În mileniul VII î.C. n-a fost o migrare masivă din Anatolia în Europa; influxul a constat în mici grupuri de colonişti, care în prima parte a mileniului VII î.C. au trecut puntea de uscat dintre Asia Mică şi Balcani - din N Mării Marmara - porţiune de uscat folosită din preistorie de cei cu

turmele de vite (există un consens între arheologi şi geologi că asemenea punte de legătură intercontinentală a existat până în mileniul VII î.C.): Strâmtoarea Bosforului s-a deschis în secolul LXVII î.C. iar dezbaterile specialiştilor sunt numai dacă inundaţia a fost catastrofică sau treptată, etc. Credinţele vechi nu au dispărut, ci au fuzionat cu stilul agricol de viaţă, ducând la un amalgam de noi idei şi comportamente. Studiile de religie comparată au identificat între vechii Europeni tradiţia animistă - populară şi în Siberia - în care şamanii aveau prinicipalul rol; deoarece agricultura - din cauza climatului - nu e productivă în N Europei, Fino-Ugrii şi-au păstrat timp îndelungat cultura animistă cu spirite protectoare feminine (aşa cum accentuează Emilia Pasztor, persoanele specializate în animism au dăinuit în Carpaţi până în Epoca Bronzului, ca ‘mediatori spirituali’ = ‘şamani’ - aşa cum erau numiţi Siberian - în loc de o ierarhie preoţească). La Gherdap = Defileul Dunării, continuitatea habitatului uman a fost dovedită ca neîntreruptă din mileniul IX î.C., cu zeci de locuri rituale orientate spre fluviu, corespunzător cercetătorului Arkadiy Anisimov şamanele arătându-se acolo drept gardienele şi totodată proprietarele acelei ape. Sculpturile hibride de la Porţile de Fier ale Dunării (între femei şi diverse creaturi, ca peşti sau păsări) poate au reprezentat un răspuns artistic la experienţa de schimbare naturală trăită în mileniul VII î.C.: Valea Dunării pe atunci a fost masiv inundată iar sculpturile simbolice probabil înfăţişau divinităţile fluviului. Primele societăţi agrare ale Europei nu s-au dezvoltat într-un vid: tranziţiile spre neolitic ale indigenilor pe alocuri au durat timpi îndelungaţi; Valea Dunării a întrunit condiţiile de a fi primul mediu propice din Europa pentru succesul noii paradigme, începând de la Gherdap cu mileniul VII î.C. (atunci a fost singurul loc de pe Valea Dunării - şi respectiv din Europa - unde s-a manifestat, astfel debutând neoliticul). Imaginile gravidelor au început să fie asociate cu cele ale depozitelor de grâne. Semnificaţiile spaţiilor sacre s-au dezvoltat în neolitic: la Gherdap, populaţia pre-agrară folosea mai ales grotele şi vârfurile munţilor, ceea ce s-a păstrat în uz şi când populaţia a devenit agrară dar a apărut şi o inovaţie, anume combinaţia între spaţiu deschis şi spaţiu închis; sanctuarul caracteristic a fost cel din Parţa / Banat, cu curtea doar îngrădită având la mijloc altarul acoperit (ceea ce s-a păstrat până în Epoca Bronzului, cu denumirea veche Greacă de ‘Temenos’ pentru perimetrul sacru pătrat)”. Ca exemplu de implicare științifică: Dr. Mircea Țicleanu de la “Institutul Geologic” al României a susținut în 2010 includerea Gherdap în fostul Imperiu Atlant. După cum a scris în 1963 antropologul Rus Arkadiy Anisimov, la preistoricii şamani Tunguşi (având Cultul Ursului dar şi al Renului / Cerbului) combinaţia de jumătate om şi jumătate animal se numea Khargi, însemnând dublura din “Cealaltă” Lume: era sufletul şamanic, care avea abilităţile să călătorească între lumi (“Khergu” la ei era lumea subterană). În “Dicţionarul de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “În Siberia, ursul a fost asimilat cu Luna pentru că dispărea odată cu iarna şi reapărea primăvara, ceea ce presupunea legături cu ciclul vegetal (şi el guvernat de Lună); la giliaki, koriaki, tunguşi, ş.a., ursul apărea în ceremoniile de iniţiere, jucând un rol esenţial în ceremoniile paleoliticului (iakuţii din Siberia credeau că ursul auzea tot şi că îşi amintea tot, neuitând nimic). Pentru a vorbi despre urs, cei mai mulţi dintre vânătorii siberieni foloseau nume convenţionale, precum ‘bătrânul’, ‘moşul negru’, stăpânul codrului’ şi foarte 405


adesea termeni de rudenie precum ‘bunica’, ‘mătuşa’, ‘bunicul’, ‘unchiul’, ş.a. În Europa, suflul misterios al ursului emana din peşteri; la laponi, le era interzis să calce pe urmele ursului. În mitologia greacă, ursoaica întovărăşea pe Artemis, divinitatea lunară cu rituri crude; era adesea şi forma pe care o lua zeiţa când îşi făcea apariţia. Animalul lunar întruchipa una dintre cele 2 feţe ale dialecticii legate de mitul lunar: putea fi monstru sau victimă, sacrificatoare sau jertfă. Ursoaica a fost capul celor 2 constelaţii polare pe care le cunoaştem. Ursa Mare a fost pe vremuri reprezentată de un mistreţ; transferul la ursoaică a fost un semn al înfrângerii mistreţului, adică al preeminenţei puterii temporale. În tradiţia hindusă, Ursa Mare a fost locuinţa celor 7 Rişi, simboluri ale înţelepciunii şi tradiţiei primordiale. Constelaţia a fost deci locul de şedere al Nemuritorilor şi centrul, arca în care se păstra cunoaşterea tradiţională”. În 2016, cercetătorul Lucian Costi a scris în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” că “Gherdap este pe românește”: “Gherdap este definit în dicționarele române ca un loc îngust și stâncos de pe malul unei ape, ori loc de pe cursul unui râu cu căderi de apă periculoase pentru navigație. Etimologia din turcul ‘girdap’ este fundamental greșită; prezența termenului în turcește, cu deformări, nu se datorează invenției sale în acea limbă, ci moștenirii din substratul vechi al limbii locuitorilor Anatoliei, mult anterior invaziei turcești medievale. Cuvântul ‘gherdap’ este un compus românesc din 2 particule fundamentale de construcție, ‘gard’ și ‘apa’, larg folosite la edificarea somptuosului palat numit limba românească. Totdeauna când limba preferă o schimbare a conotației, menținându-se însă sfera generală a semnificației, apare și o modificare consonantică sau vocalică. În cazul de față, modificarea a fost de la ‘gard’ la ‘gherd’, care este ca un gard, dar nu e tocmai gard. Particula ‘gherd’ din ‘gherdap’ se aude aproape la fel cu ‘garda’ în suedeză ori ‘gjerde’ în norvegiană. Vechimea lui ‘gherd’ poate fi trasată la faza istorică a despărțirii neamurilor nordice de populația Văii Dunării. ‘Gherd’ e un obstacol stâncos, ca un ‘gard’ (din codul consonantic ‘GRD’); ca urmare, ‘gherdap-uri’ este un cuvânt ancestral românesc compus din ‘gherd’ și ‘ap’, unde ‘gherd’ e derivat al codului ‘GRD’, al cărui principal membru este azi ‘gard’, iar ‘ap’ este o abreviere prin sincoparea vocalei finale din ‘apa’. Accentul pe vocala ‘a’ din silaba finală ‘ap’ din ‘gherd-ap’ subliniază interesul românilor pentru ‘apa’ fluviului căreia i se pune stavilă, nu pentru stâncile care o sugrumă. ‘Gherd-ap’ = ‘Gard făcut apelor’. Acolo unde fluviul Dunărea întâlnește Carpații, ‘gherdurile’ naturale stâncoase străjuiesc apa și o strâng ca într-un clește. Rara configurație naturală i-a impresionat pe strămoși; așa se face că românii au păstrat numele Gherdapuri dat Cazanelor sau Porților de Fier ale Dunării. Toate 3 denumirile sunt străvechi românești (fără vreo legătură cu invadatorii slavi ori turci); era și firesc să fie așa, oamenii care s-au născut și au stăpânit aceste locuri din paleolitic au fost strămoșii noștri, cei care au dat nume văzduhului, plantelor, munților și apelor. Stăpânii adevărați ai locurilor, românii din Banat și din Timoc (ancestrala noastră provincie, antica Tribalie), păstrează multimilenara denumire de Gherdapuri dată defileului de circa 140 km lungime”.

Defileul Dunării Gherganele

Geneza unei zeităţi e interesantă în măsura în care ajută surprinderea geniului religios al credincioşilor săi, divinitatea reuşind să-şi reveleze virtuţile prin rezultatul unei grandioase sinteze, într-un lung proces de confruntare şi simbioză; percepţia Greacă a preoteselor care o slujeau pe divina Gherghiţia - Ghirghe în Epoca Pietrei - era sub forma de Gorgone (la singular Γοργώ / Gorgo, în unele vechi dialecte Greceşti Gorgo căpătând semnificaţia de “austeră” iar Gorgos căpătând semnificaţia de “rapid”), despre care localnicii ştiau că la început au fost Hiperboree, provenind din apropierea tărâmului morţilor.

Sf. Gorgo 406


Când sunt de considerat stră-Românii / vechii Români, vechii Egipteni, vechii Indieni, vechii Greci, ș.a. trebuie ținut cont de faptul că în Vechea Lume ei toți altfel decât urmașii de azi și-au avut locurile - sociale, culturale, civilizaționale - anume cu trăsături de caracter / de tipologii personale diferite față de actualii lor descendenți. Din Epoca Pietrei, pentru Indieni Gorgona era Kalî, nevasta lui Şiva, credincioşii ei fiind denumiţi Kala; conform purănei lui Brahma, Maha-Bharatei, etc., cei din N Indiei la sfârşitul mileniului IV î.C. îl ştiau pe Kala-Yavana, fiul lui Gărgya / Gherghia, drept regele Yavana - adică al Ionianilor - în plus, învăţaţii din V Anatoliei fiind denumiţi de Indieni în mileniul I î.C. ca Garga-Charyas: discipoli Gherga. Existenţa Cariei în SV Anatoliei n-a fost deloc întâmplătoare: era Ţara Gherghiţilor, a discipolilor Gherga (acolo - în Caria = Ţara Gherghiţilor - cel mai mare aşezământ religios a fost Sanctuarul Gherga); în Lumea Veche, Gorgonele erau ştiute ca muierile / preotesele Ghergane, celebre în mult mai multe părţi decât doar în Ţara Gherghiţilor. Grecii vechi le ştiau pe Gorgone / Gherghide până şi în Bazinul Nigerului, unde prezenţa lor a fost arătată a fi fost în mileniul IV î.C. - la sfârşitul Epocii Pietrei - de istorici din mileniul I î.C. ca Dionisie din Insula Lesbos, Diodor din Insula Sicilia, ş.a. Academicianul Evreu Albert Einstein, cel care a formulat ştiinţific teoria relativităţii, afirma că “îţi poţi trăi viaţa doar în 2 moduri: sau crezi că nu există magie sau crezi că totul e magie” (“magia albă” a rămas cunoscută ca “teurgia”, o practică în rezonanţă cu Ghergia; prin “misteriile teurgice”, Anticii Europeni încercau să purifice “sufletul spiritual”). Istoricul Jona Lendering - profesor universitar în Olanda - în “Magii” din 2006 a scris: “Magii au fost experţi în tradiţiile (probabil orale) religioase Iraniene, fiind poate Mezi; Magii trebuie distinşi de preoţi şi n-aveau de a face cu magia (confuzia era foarte veche, notată şi de Heraclit din Efes în secolul VI î.C). Magii venerau focul şi credeau în viaţa de apoi: o idee religioasă populară în Iran. Xenofon - care în 401 î.C. a vizitat Imperiul Perşilor - i-a etichetat pe Magi ca ‘experţi în tot ceea ce era religios’ (‘Cyropaedia’ 8:3) iar filozoful Aristotel s-a simţit dator să expliciteze că ‘Magii nu ştiu şi nici nu practică vrăjitoria’. La Perşi, Magii erau controlorii şi contabilii administraţiei imperiale; pentru cele mai importante sacrificii, nu preoţii, ci Magii erau responsabili: Magii erau implicaţi la cel mai înalt nivel în religia de stat a Imperiului Perşilor. În Capadochia, Magii erau ştiuţi ca aprinzătorii focurilor: ei erau păstrătorii focului veşnic şi - după cum a scris Anatolianul Strabon în ‘Geografia’ XV 3:15 - Magii ‘îşi acopereau obrajii şi buzele’ cu un voal din înalta lor tichie (probabil pentru ca respiraţia lor să nu polueze sacrul foc)”. Geograful Anatolian Strabon ia notat pe Magii păstrători ai focurilor în vetrele Capadochiei ca “Pyraethi” (ei treceau totul prin foc). În 2008, istoricul Elen Michael Kalopoulos a demonstrat în direct la televiziune că lumina de la Ierusalim, apărută la Paștile ortodox fără vreo sursă de foc se datora impregnării lumânării patriarhului cu fosfor alb - existent din abundență în apropiere, la Marea Moartă - substanță foarte inflamabilă (și chibritele au în vârf fosfor), ce în contact cu aerul umed, datorat respirației din timpul rugăciunii rostite, se aprinde spontan; cercetătorul respectiv a afirmat despre calitățile fosforului că erau cunoscute din Antichitate, folosit de exemplu de către Magii Gharghei / Chaldei în mileniul I î.C.

Lumina la Sf. Mormânt din Ierusalim De altfel, în 1788 istoricul Britanic Edward Gibbon a scris: “Musulmanii zâmbeau cu condescendență la flacăra miraculoasă ce se aprindea de Paști. Această fraudă pioasă era apreciată de cruciații Latini și este repetată anual de către preoțimea ortodoxă, impunând-o asupra spectatorilor creduli pentru beneficiul propriu și al tiranilor care îi conduc. Cu timpul, toleranța asupra acestui fenomen a fost sporită și de interes, veniturile crescând în fiecare an datorită miilor de străini veniți să observe fenomenul”. La Biserica “Sfântul Mormânt” din Ierusalim, miracolul nu se întâmplă cu lumânarea de ceară utilizată de catolici ori de alții, doar la cea locală având fosfor alb, folosită ortodox (chestiunea nefiind de credință, ci chimică). 407


“Vrăjitoarele” Gherga erau cele care purtau măştile asociate cu viaţa dinamică - numite Gorgoneia / Gorgoneion în Greacă - ce reprezentau în esenţă imaginea Europenelor în ritualul alungării răului (în 1912, Englezoaica Jane Harrison a acordat atenţie acelei magii arhaice în studiul său despre originile sociale ale religiei Greceşti, explicând şi că mătuşa “The-mis” / Themis - însemnând “soartă” - era un nume rămas din timpul Uriaşilor pentru fiica Cerului şi a Terrei / Pământului, care prezida adunările, ajunsă pentru Grecii vechi simbolul dreptăţii; Themis - Dreptatea - a fost a doua soţie a lui Zeus / prima soţie fiind Prudenţa, mama Atenei). În Banat, cu o denumire asemănătoare Themis, cel mai important râu se numeşte Timiş / ce nu delimitează, ci traversează regiunea (conform şi împăratului bizantin Constantin “Porfirogenetul” 905-959 / adică “cel născut în purpură”, Themis personifica Râul Timiş - ce ca “Ghi-miş” / “Ci-miş” în graiul local putea fi mai degrabă astfel decât al “moşului Pământului” sau chiar al vechii Gheia, Mama Pământului, ca şi Artemis / “Arte-mis” care era vechea Zeiţă Arte / Garghe - după cum tot aşa, Zeiţa Dreptăţii Dicia, conform şi juristului Roman Ulpian 170-223, reprezenta regiunea Daciei); e de observat că şi în Bucegi, pe Valea Prahovei - în judeţul Braşov - e utilizată denumirea Timiş: “Ti-miş” (în Epir există Râul Thyamis iar Thames a ajuns până în Anglia ca denumirea apei pe care i se află capitala, pe malurile tuturor acelor ape curgătoare atestările fiind că au locuit Anticii Ghergai / Keltai). În Balcani, Themis / “Themis” a fost ştiută ca întemeietoarea Pelasgă a Oracolului “Matricii” - în Greacă “Delphi” / “Del-Phi” - cel mai stimat sanctuar în Peninsulă, pe locul unde iniţial era venerată Zeiţa Mamă, închinat apoi lui Apollo / “A-Pollo” şi distrus de împăratul bizantin Arcadius 377-408 (se poate vedea că “oracole” rimează prin consoane - “C”/“G” şi “L”/“R” - cu “Gora-Gore” / “Goragore”, respectiv ceea ce făceau unele Ghergare, iniţiala “G” fiind aspirată); o piaţă importantă de metale a fost indicată de poeţii Grec Homer şi Roman Ovidiu ca existând mult anterior lor în N Istrului / Dunării, la Temesa (probabil în legătură cu denumirea Timiş din Carpaţi / denumirea Tracă a Banatului fiind Tibisia, o denumire Antică semnificativă, ca a aşezării Tibiscum - Trac însemnând “loc mlăştinos” - azi Jupa 45,27 lat. N, 22,11 long. E lângă Caransebeş, judeţul Caraş-Severin: capitala Ţinutului Gugulanilor, zonă unde Gherganii şi în prezent sunt numeroşi / din 1360, Caransebeşul - iniţial târgul provinciei / districtului Sebeş - a fost sediul Banatului Severinului, având numai primari Români). În 1996, cercetătorul Bănăţean Simion Lugojan a presupus că locul natal al lui Decebal ultimul rege al Geto-Dacilor - a fost Diupa / Jupa, pe Râul Timiş (lângă care s-a dezvoltat capitala Gugulană). În legătură cu Gugulanii (după cum a prezentat şi Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009): “a guguli”, “a gugiuli”, “a giugiuli” e verbul Românesc pentru “a (se) drăgosti”, “a dezmierda”, “a mângâia” (o formaţie de natură imitativă); “a măguli” - adică “a flata” / “a linguşi” - e tot autohton Românesc, similar ca formă cu “a guguli” / “a giugiuli”, cu trecerea lui “g” iniţial la “m”, prin procesul de disimilare. În “Descrierea Eladei” 10:5, Carianul Pausania a scris despre Delfi / Delphi (Sanctuarul Peninsulei Balcanice ca replica Sanctuarului Insulei Cicladice Delos): “Boio, o femeie din partea locului, care a compus Imnul pentru Delfi, afirma că Oracolul pentru cinstirea lui Apollo a fost întemeiat

Magi 408


de oameni veniţi din Ţara Hiperboreilor şi că printre ei se afla şi Olen (muzician din Licia / Anatolia); acela a fost cel dintâi prezicător şi a fost primul care a dat prezicerile în hexametric. Boio a compus următoarele versuri: ‘Statorniciră într-adevăr aici un Oracol infailibil / Copiii Hiperboreilor’. După ce enumeră câţiva Hiperborei, către sfârşitul imnului îl aminteşte pe Olen: ‘Şi Olen, care a fost cel dintâi prezicător al lui Phoebos / Şi care cel dintâi a compus un cântec inspirat din vechi poeme’. Cu toate acestea, nu s-a mai păstrat amintirea nici unui alt prezicător iar darul profeţiei este legat numai de femei”. (Hiperboreul Olenos - care, conform poetului Roman Ovidius, era pruncul purtătorului de păcate de pe Gargaros / Anatoliana Ida, unde era şi un stâlp de piatră în memoria sa a trăit în Epoca Fierului; la începutul mileniului I, scriitorul Roman Gaius Hyginus în “Astronomica” 2:13 a afirmat că Olen era unul dintre Kureţi / Cureţi - fiu al lui Hefaistos / Vulcan - şi că a fost tatăl celor 2 nimfe care l-au îngrijit pe Zeus, ceea ce înseamnă că Hiperboreul Olenos / cântăreţ în Anatolia, ajuns la Delphi, purta numele celui cinstit în Epoca Bronzului de Ghergari pe Gargaros din timpurile străvechi ale Epocii Pietrei: la poalele Gherghidei / Gargaros - ale Masivului Ida, patronând la început Edenul din care făcea parte o bună parte a Anatoliei - în urmă cu 5 milenii s-a format Troada / Regatul Troiei). În 2013, cercetătorul Makedono-Armân Branislav Stefanoski a afirmat: “Numele ‘Del’ e de origine hyperboreană şi însemna ‘soare’. Ştefan din Bizanţ a denumit ‘Del’ / ‘Dil’ ca Pelasgia. În greceşte, soarelui i se spune ‘ilios’; în albaneză, termenul e întâlnit în forma lui originară ‘dili’. Este mai mult decât evident că între ‘Dil’ / ‘dili’ şi ‘ilios’ a existat o legătură semantică şi etimologică. În limba greacă arhaică ‘deilios’ = ‘soarele’. După Vergiliu (în ‘Eneida’ 4:152), la sărbătorile ioniene din Delos luau parte şi Agathyrsi din Carpaţi, îmbrăcaţi în haine cusute cu flori”. (Troia era ştiută ca Ilion iar Dinastia Gherga - care în Caria a avut Sanctuarul Gherga şi a stăpânit Insula Delos / “cordul” Cicladelor - a condus Troada / Regatul Troian).

Înainte şi după Războiul Troian, Gorgonele / Gherganele au fost vizitate de jefuitorii şi siluitorii călători Ahei (ca Perseu, Iason, Ulise şi alţii), mărturiile despre impactul întâlnirilor lor în diverse contexte şi diferite locaţii având ecouri foarte puternice, pe timp îndelungat; Gorgonele erau divinele reprezentante ale vechii societăţii, surori cu nimfele, urmaşe ale lui Forcu / Phorcys, fiul Gheii (de la care a derivat “porphyra” / “Porhy-Ra” = purpura): Phorcys / Phorkys - purtătorul făcliei / torţei - era fiul cuplului PontusGa, zeu acvatic, frate cu Ceto, care ca soţie i-a născut Graiele şi Gorgonele (conform Gherghinului Hesiod în “Teogonia” 270). Din mitologia Greacă se pot observa egalităţile dintre Phorkys şi Gorgon ca fiu sau dintre Typhon şi Pontus Gargaros ca tatăl aceluia ori linia ascendentă a vechiului rege Gargo / “Gargo-ris” la Gherghini / Telkini şi apoi la Gargar / Tartar; similaritatea rolurilor dintre Gorgo şi Phorcys / Forcus a fost confirmată şi de către specialiştii lingvişti, care au demonstrat inclusiv onomastic că numele tatălui Medusei a derivat din proto Indo-Europeanul “Gorg” (“Phork” / “Forc” a derivat din “Gorg”, la fel ca şi Indo-Europeanul “tork”, rădăcina pentru “mistreţ” = “Sus Scrofa”): Gorg a fost tatăl Medusei Gorgona. Pe de o parte, la Gherga / Gorga se poate observa apropierea nomenclaturii de “tork” / “gorg” pentru “porc” ca având chiar valoare totemică; pe de altă parte, asocierea dintre Gorgon / Gherga atât cu porcul (ca animal), cât şi cu Phorkys (ca divin), a reflectat realitatea că nu era Semit - care nu suportă porcul - ci Hamit, după cum a precizat Biblia în “Facerea”: Ghergheseu - adică Gherghesfântul - a fost nepotul lui Ham de pe arca lui Noe (de pe nava cărând numai familia Homo Sapiens, urmaşii negri Hamiţi şi negresele Hamite formând cel mai mare număr, “Însemnaţii” Iafiţi şi hibrizii Semiţi fiind în numere mai reduse). Este interesant că al treilea avatar al Zeului Vișnu - o ființă jumătate om, jumătate porc mistreț - a fost Varaha; filozoful Român Vasile Lovinescu a scris: “Sensul strict al termenului Avatar era Principiu. Avatarele din primele vârste ale umanității n-au avut înfățișare omenească, ci au apărut ca Pește, Leu și Porc. Pământul sacru polar se numea Vârâhî = ‘Țara Mistrețului’. Dat fiind caracterul ‘solar’ al acestuia, apare identitatea sa cu ‘țara solară’ sau ‘Syria’ primitivă (centrul spiritual primordial). Pe de altă parte, rădăcina ‘Var’ - ca nume a mistrețului - se regăsește în limbile Nordice sub forma ‘Bor’ (de aici germanicul ‘Eber’ ori englezescul ‘Boar’); echivalentul exact este deci ‘Boreu’ și adevărul e că numele obișnuit de ‘HyperBorea’ a fost întrebuințat de greci la o vreme când pierduseră deja sensul acelei străvechi designații (la noi, vântului de Nord i se spune și ‘Borilă’, de unde ‘boare’, etc). Mistrețul a reprezentat în vechime constelația ‘Ursa Mare’; se poate vedea transferul dintre urs (în germană ‘Bar’, în engleză ‘Bear’) și mistreț ‘Bor’ ori ‘Boreea’, însăși ‘Țara Mistrețului’. Istoricul Constantin Giurescu a observat că, după Tabula Peutingeriană, Vrancea se numea mai demult Varanha / Țara Mistreților, locul unde s-a împlinit jertfa ciobanului din ‘Miorița’. Cloșca cu pui / Găinușa a fost numele popular al constelației Pleiadelor. Se știe însă mai puțin că Pleiadele - fiicele lui Atlas - au devenit, la un moment ciclic, anume în perioada predominării atlante, substitutul zodiacal al Ursei Mari, constelație polară (aici atingem un nod vital de o extremă importanță, în legătură direct cu ‘Misterele Polului’). Într-o anumită perioadă, numele de ‘Sapta-Rikșa’ - cei ‘7 Rikși’ / Luminători - nu a mai fost aplicat Ursei Mari (constelație compusă din 7 stele),

Gorgo

409


ci Pleiadelor / Cloșca cu Pui, care și ea cuprinde 7 stele: acel transfer de la o constelație polară la una zodiacală a corespuns unei treceri de la simbolismul solstițial la acela echinocțial, implicând o schimbare în punctul de plecare al ciclului anual, ca și în ordinea de predominare a punctelor cardinale aflate în relație cu diferitele faze ale acelui ciclu. Această schimbare este de la Nord în direcția Vest, referinduse la perioada atlantă: faptul se găsește confirmat net de greci, pentru care Pleiadele erau fiicele lui Atlas (eponimul Atlantidei) și - ca atare - numite de asemenea Atlantide. Când Tradiția Primordială hiperboreană și Centrul Suprem care o păstra s-au ocultat, reprezentanții lor accesibili au fost alte tradiții, derivate. Una din cele mai importante din acele tradiții substitutive - care au lăsat urme în memoria omenirii a fost civilizația atlantă; simbolismul său nu a mai fost polar și solstițial Nord-Sud, ci solar și echinocțial Est-Vest. În tradițiile Nordice, direct ieșite din Tradiția Primordială, Ursul simboliza casta Războinicilor, pe când Mistrețul pe aceea a Preoților. Despre civilizațiile chaldeană și egipteană se spune că ar fi de origine atlantă. Rene Guenon crede că civilizația celtă (numele ‘celt’ nu e designația unui popor, ci al unei caste sacerdotal-regale, identic cu numele de ‘chaldean’) a fost rezultatul unei întrepătrunderi dintre un curent metafizic hyperborean N-S și un curent hermetic atlant E-V. Punctul de joncțiune principal al celor 2 curente s-a întâmplat în Dacia”. O literă dispărută din vechiul alfabet Grec a fost “digamma”, având sinonimul numeral denumit “stigma” - ca ecou pentru ceea ce cândva era Barbar / arhaic - cu regăsire şi în scrierea Troiei / Ilionului drept Wilusa, ca prima literă (numele Sanscrit al său era “Forkwas” - ca simbol falic al sacrului mariaj - iar în Latină a produs litera “F”):

folosea particula “Pi”, aşa că Nordicii “Fini” / “Phinni” = “Ph-Ini” erau de fapt literalmente “Sfinţii Ani” (denumire emblematică pentru sfinţii oameni ai lui An). Fostul semn al bumerangului, cârjei, plugului, etc. - folosit pentru “G” ulterior a produs în alfabetul Latin literele “C” și “G” (fonetic fiind și K): Litera G

Fenician

Grec

Roman

În alfabetul Grec - în care toate literele aveau semnificaţii profunde - din “Gamma” Γ a derivat scrierea literei “Pi” Π (particulă des uzitată la sacralitate) iar litera “Phi” Φ, în pronunţie “Fi”, reproducea aspectul organului sexual feminin; după cum au studiat unii specialişti, însuşi semnul tridentului “Psi” Ψ - simbolul Zeului Poseidon, semnificativ apropiat de “An-Coră” / ancoră - era legat de reprezentarea vulvei (cu înţelegerea de către unii şi ca ghiara curcii / puicuţei, respectiv “semnul dropiei”, pasărea tipică Stepei EurAsiei - “Otis tarda” - cea mai grea zburătoare din lume, având trupul lung de peste un metru şi deschiderea aripilor de aproape 3 metri):

Dispărutul “DiGamma” Apropiat de Svastică, la începutul alfabetului Grec era semnul unic “DiGamma” pentru An / Gherga (literă care a dispărut în Antichitate). În “Gramatica elementară a limbii Greceşti” din 1846, Dr. Raphael Kuhner a scris despre DiGamma că “a fost dublu ‘G’, care dacă avea poziţia fruntaşă înaintea cuvântului însemna un suflu tare iar pronunţia a ceea ce urma era obligatoriu silabică” (după cum a explicat acea literă dispărută în Antichitate Carianul Dionisie din Halicarnos); numele Gherga / Gher-Ga are 2 silabe (ambele începând cu “G”), astfel încât “dublul G” DiGamma pare a fi emblematic pentru Gherga, mai ales că grafia sa se apropia de Svastica având 2 bumerange încrucişate - cu simbolistică străveche la Gherga dar şi la An iar rostirea DiGamma era apropiată de cea folosită acum pentru “W”, respectiv “uau”, însă alungită, anticipativ sunând ca An. De altfel, în timp a fost şi trecerea lui “P” - sau “PH” în “F” (ca în exemplul de la termenul “pulă” la “falic” prin “phallus”, etc.); astfel, în “Finn” - pentru cineva din tărâmul Finlandei - se poate vedea “Sfinţenia” străveche, la care se

În Bazinul Ghaggar - din N Indiei - prezenţa pe sute de sigilii = ştampile sacre a semnului tridentului era de fapt unirea braţelor ridicate în poziţia Ka a mătaniei (de forma “U”) împreună cu simbolul sceptrului regal (de forma “Y” / “I” ca a Zeului Ianus) şi se citea “Ras”; când semnul tridentului era precedat de 3 linii verticale, atunci era simbolul Marii Mame Găyatri / Sarasa-tri ori Saraswati (“Sarasa” = “mlaştina” sau “esenţa” iar “tri” era de la “treime”, astfel încât se înţelegea că ea era “esenţa trinităţii”): cel mai vechi sceptru din Europa a fost găsit la “Var-na” / Varna, pe coasta Bulgară Pontică (de vechime apreciată ca Atlantă). Dr. Harald Haarmann - care a observat și preluarea unor semne din Scriptul Dunărean de către scrierea lineară 410


Egeană / printre care și cel al tridentului - a afirmat în documentarul din 2014 despre Civilizația Dunăreană: “Nomazii Finici din Stepa EurAsiei au ajuns la Varna și i-au preluat centrul lucrativ de negoț; acolo ei s-au instalat ca o elită iar localnicii au trebuit să se adapteze la noile condiții. Atunci când Indo-Europenii au migrat dinspre Nord spre acele locuri, a existat un gen de presiune asupra populației Europene vechi; o parte a emigrat spre Sud, producând o ‘derivă culturală’ în Balcani și zona Egeii: aceia și-au luat cu ei - firește - vechea cultură (în mod corespunzător, au dus cu ei și cunoștințele de scriere spre Creta, unde - după o pauză de reorganizare - au reînceput să scrie)”:

o noapte. Atlas însă aducându-şi aminte de un vechi oracol, că odată un fiu al lui Zeus îi va răpi poamele sale de aur, îi răspunse brusc: să plece îndată mai departe, fiindcă altcum nu-l va scăpa de mânia sa nici vitejiile sale mincinoase, nici tatăl său Zeus. Atunci Perseu scoase din traistă capul cel urât al Medusei şi de îndată Atlas - pe cât era de mare - fu prefăcut într-un munte. Aceea a fost voinţa zeilor - a scris Ovidiu în ‘Metamorfoze’ 4 - şi acum Cerul cu toate stelele sale se reazămă pe Atlas. Titanul Atlas al mitologiei Greceşti - acel reprezentant al vechii generaţii Pelasge - a fost unul din eroii legendari de la Dunăre şi Carpaţi. În cele mai vechi monumente ale literaturii Greceşti, zeul cel mare al lumii Pelasge avea epitetul de ‘cel care ţine egida’ sau scutul; ‘Iliada’ lui Homer descrie acel scut ca foarte preţios, pe care timpurile nu-l puteau îmbătrâni şi care nu putea pieri niciodată. De el erau suspendaţi 100 de ciucuri de aur împletiţi foarte frumos, având fiecare ciucur o valoare de câte 100 de boi. Jur-împrejur, acel scut al puternicului zeu era înconjurat cu o frică religioasă. Pe el era reprezentat capul Gorgonei. Acel scut a fost fabricat şi dăruit lui Zeus de Vulcan. Însă după cum rezultă din alt loc al ‘Iliadei’, scutul marelui Zeus era de marmură - dură şi lucitoare - iar la acea particularitate se pare că se refereau cuvintele lui Homer, că timpurile nu puteau îmbătrâni egida / scutul şi că egida / scutul nu putea pieri niciodată. Acela era scutul cel miraculos ce inspira - de o parte curajul de luptă, de altă parte o teroare marţială - şi da învingere tuturor acelora în a căror tabără se afla. După vechile tradiţii, Zeus a apărut mai întâi cu acel scut în luptele ce le avuse cu Titanii şi cu Giganţii. În memorabilul război ce-l purtară Aheii cu Troianii, Zeus trimise pe Apollo în ajutorul Troianilor, îi împrumută acel scut, spunându-i să-l scuture pe teatrul de război şi va face pe Ahei să se retragă înspăimântaţi la corăbii (‘Iliada’ 15:229); însă Atena / fiica lui Zeus, în înţelegere cu Hera / soţia lui Zeus, luă acel scut fără ştirea lui Zeus - şi alergând cu el în tabăra Aheilor îi îndemnă la război contra Troianilor (‘Iliada’ 2:447). După cum a scris Pliniu 6:36, Gorgonele erau nişte femei sălbatice păroase; iar după Diodor Sicul 3:54, Gorgonele erau un popor de femei care se aflau în continuu război cu Amazoanele. Legenda vechii Gorgone - sau a Gorgonei cea teribilă - o aflăm şi din cântecele eroice Române (după cum a cules Bănăţeanul Gheorghe Cătană în ‘Balade’): ea era o fată sălbatică care locuia în ‘Câmpia Nistrului’, la ‘marginea mărilor’, o figură sinistră, căci când cineva o vedea, fiori de moarte îl cuprindea; eroul cel mai războinic al tradiţiei Române - Novac cel Bătrân - a plecat să taie capul acelei fete sălbatice, pe care a aflat-o adormită, o deşteptă, se luptă cu dânsa, îi tăie capul, îl puse în suliţă şi-l duse acasă, ca semn de învingere”. Ceremoniile sfinte patronate de Ghergane / Gherghide erau reminiscenţe din timpul matriarhatului; spre exemplu, în 1819 cercetătorul American Robert Mays de la Universitatea Princeton le-a acordat atenţie prin lucrarea sa despre un nou sistem de mitologie, prezentând cronologia descrierii lor începând din Epoca Bronzului (trebuie ştiut că la Grecii vechi numele copilului nu era pus de mamă, ci de tată sau de bunic, ceea ce încă o dată confirmă numele Gherga: atât prin credinţă, cât şi prin filiaţia paternă în ultimele 5 milenii). Ele uneori erau secretoase (datorită rarităţii unora dintre resursele utilizate, ale unor manifestări câteodată de necontrolat ce nu erau sortite întotdeauna publicului, fiind greu de înţeles, etc.), de unde caracterul lor încărcat de misterii. În spaţiul Grec vechi au circulat pentru

Echivalență între Scriptul Dunărean și cel Cretan linear A Dintre cele 3 surori Gorgone reprezentative în formarea treimii Gorgone, despre Medusa Gorgonă (cea mai tânără şi cea mai frumoasă dintre ele), savantul Nicolae Densuşianu - bibliotecarul / arhivarul Academiei Române - a scris în “Dacia preistorică” că era “Mătuşa” vestită pentru frumuseţea ei, spre deosebire de hidoşenia ce i-a fost atribuită ulterior: “După Pindar (secolul V î.C.), în ‘Odele Olimpice’ 3:28 şi 8:46, Hyperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau a Dunării de Jos; după Apollodor 2:4 (secolul II î.C.) merele de aur ale Hesperidelor erau în Ţara Hyperboree a lui Atlas iar Clement Alexandrinul 4:213 (secolul III), l-a numit Hyperboreu pe Zalmoxe. Hyperboreii, locuitorii unei ţări foarte fertile şi fericite, un popor pastoral şi agricol, oameni plini de virtuţi, religioşi şi drepţi, contemporani cu zeii Olympului, se considerau născuţi din rasa cea glorioasă a Titanilor (conform lui Pindar); ei constituiau o întinsă populaţie Pelasgă din Nordul Mării Negre şi al Istrului. În secolul IV î.C., cronicarul Palaiphatos - discipol al filozofului Macedonean Aristotel - a scris în ‘Istorii incredibile’ 31 că tatăl Gorgonelor era Phorcys din Insula Cerne / Ruşava; e foarte probabil că Insula Ruşavei - ce domină Strâmtoarea Dunării în dreptul Orşovei din Banat / de la gura Cernei - a avut în timpurile vechi un fel de ‘grădişce’ sau fortificaţie primitivă (în timpul Roman se numea Tierna, la Procopiu 4:6 ‘Zernes’). Numele celor 3 Gorgone, care locuiau pe ţărmul de Nord al râului celebru Oceanos, era - după Hesiod / ‘Teogonia’ 276 - Stheno, Euryale şi Medusa. Mătuşa / Medusa, una şi aceeaşi cu Clymena (‘Vestita’ de frumoasă), a fost la început o personalitate cu totul distinctă de Gorgona cea legendară. Legenda despre Atlas este următoarea: Perseu - fiul lui Zeus şi al nimfei Danae - a fost trimis de conducătorul Insulei Serifos ca să-i aducă capul Gorgonei Medusa, care avea puterea magică să împietrească pe muritori. Perseu a sosit la cataractele Istrului - unde se aflau cele 3 Gorgone legendare / conform versurilor 274-281 din ‘Teogonia’ lui Hesiod - tăie capul Medusei, îl puse în traistă şi plecă înapoi. În drumul său, Perseu se abătu pe la regele Atlas din Ţara Hyperboreilor, căruia îi ceru ospitalitate pentru 411


secole multe monede înfăţişând Medusa Gorgonă, ca de exemplu:

turpitudinii) din faţă, cel ce vede ‘Medusa’ cade numaidecât în starea de pietrificare (erecţie), care este forma dintâi a artei statuare”.

Zeiţa Fertilităţii era asociată cu imaginea de gardiană a Infernului / Iadului, confruntându-se cu demonii pe care îi înţelegea - la intersecţia vieţii cu moartea - având puterea respectării unei ordini considerată ameninţătoare pentru oameni (scoaterea limbii - imagine cu care uneori Gherganele / Gorgonele au fost reprezentate - era un obicei Tibetan de alungare a spiritelor rele, Zeiţa Kali de exemplu fiind aşa reprezentată); ajutorul necesar împotriva necunoscutului era asigurat de către preotesele Gorgone / Ghergane care slujeau transmiterea misteriilor prin legăturile ce le făceau cu supranaturalul, inclusiv prin ritualuri extatice (ca de exemplu utilizând băuturi “magice” - vin, miere fermentată, etc. - ce alterau mintea, determinând pierderea identităţii proprii şi preluarea alteia). Gherganele îşi transmiteau puternicele valori ale învăţăturilor la fiecare generaţie, parcurgând astfel milenar istoria, prin Ghergane / Gherghide înţelegându-se surorile Gorgone şi Graie, împreună cu verişoarele Graţii. Mezinei Gorgone Meduza vechii Greci i-au atribuit şi înaripatul cal Pegas / “Pe-Gas” (nume derivat din Luvianul pentru “fulger”), Pegas într-o legendă Evreiască fiind calul regelui Nimrod / vărul lui Gherghe-seu (Ka-naan / Canaan din cele mai vechi timpuri a fost ştiut ca “Tărâmul Sacru”, în care trăiau sfinţii Gherghe; ulterior - la sfârşitul mileniului II î.C. - Evreii stabiliţi ajunşi în zonă au perpetuat conceptul, ca “Ţara Sacră”, notându-i pe sfinţii Gherghe de acolo ca autohtonii “Gherghe-sei” / “Ghirga-şiţi”). Arhaic - la vechii Români - bătrânei / babei i se zicea “gorgună”. În 1994, filozoful Francez Pascal Quignard a încercat să explice în “Sexul şi spaima” transformarea aceleiaşi Meduse din preafrumoasă în monstruoasă, prin sindromul “paralizării” din cauza unei emoţii puternice - fenomen de încremenire în faţa a ceva care stârneşte amestecul straniu de fascinaţie şi oroare, de venerare şi spaimă - a cărei menţionare a fost că sa petrecut la întâlnirea privirii cu Gorgona: “Cel ce vede Gorgona Medusa scoţând limba din gura strâmbată de acel rictus teribil, cel care vede sexul feminin (orificiul

Gorgonă pe un altar Roman Frecvent s-a întâmplat împiedicarea fugii de ceea ar fi trebuit, deseori oamenii preferând spaima decât să-şi scape pielea; în mod asemănător, vechii oameni se blocau în faţa frumuseţii Gherga: este ceea ce a relatat mitul, ieşirea din aşa ceva corespunzând firii brutale tipică unora pe atunci, prin uciderea Gorgonei (în sensul că mai bine să nu fie, decât să tulbure privitorii). Îndeosebi în apusul Europei, în Evul Mediu, primele biserici catolice aveau sculpturi exhibiţioniste ale vulvei, ca ecouri ale Zeiţei Fertilităţii de cândva, pentru a ura noroc creştinilor - foşti credincioşi ai Marii Mame, care recunoşteau facil aşa ceva - şi pentru a-i feri de rău:

412


Ochiul a fascinat mereu iar celui uman i-au fost atribuite şi puteri neobişnuite, ca “oglinda sufletului”; în Română s-a păstrat denumirea sa străveche, în legătură cu Marea Mamă Ga / Ka (etimologie similară avea fiul Marii Mame Ga / Ka, Zeul Oceanus, al cărui nume Okeanos / “OKean” o reproducea pe stăpâna Pământului). Elenii vechi prin povestea lui Perseu (“Per-seu”, adică “fiul zeului” / “fiul lui Zeus” - pentru ei însemnând “Distrugătorul” - sub patronajul căruia la mijlocul mileniului II î.C. s-au stabilit Aheii între zidurile construite de Ciclopi în Micene / Mykene, la poalele înălţimilor Kalkani) s-au referit la existenţa Medusei mileniului VII î.C. din actuala aşezare Armână / Aromână Sesklo 22,49 lat. N, 39,21 long. E aflată în Tesalia / fostă Pelasgia, de unde în Epoca Pietrei s-a dezvoltat o Cultură Balcanică puternică, cea care a introdus cornutele / vitele domestice în Europa, populaţia fiind demonstrată genetic ca majoritar aceeaşi cu Amazoanele - fiicele / zânele Marii Mame - din Caucaz; faptele au fost analizate de exemplu de către cercetătoarea Americană Joan Marler în 2002. În secolul I î.C., istoricul Diodor Sicul pretindea că frumoasele Gorgone erau în conflict cu aprigele “Ama-zoane”: competiţia era între “zânele Mamei” / Amazoane şi fiicele Cerului şi Gliei / Gherganele. În secolul I, Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 6:200 a consemnat că fostele Gorgone existau inclusiv în Insulele Gorgade - din largul coastei Atlantice Africane - fiind foarte păroase (după cum a scris şi Xenophon din Lamp-sacus / Troia); Românii numeau Cosânzene pe cele cu păr bogat: ţinând cont de Sanscritul “kesa” = “păr”, aşa ceva însemna “părul zânei”.

Ochiul Gorgon

Ochiul Gorgon Perseu, expulzat din Argos de bunicul său, n-a fost înspăimântat de demonicele 3 surori Gorgone din Gorgade, tot timpul îmbrăcate în alb (simbolizând deformările datorate forţelor pervertite a 3 pulsiuni: putere, sex, spirit) - a căror faimă era ştiută din India până în lumea numită de Grecii vechi “Celtă” / Ghergă iar de Romani “Gală”, a oamenilor care trăiau la N de Albia / Alpi - şi când a ucis-o pe mezină / cea mai mică, Medusa, care era gravidă cu Poseidon / zeul 413


porneau la vânătoare sau război şi tot în fruntea lor merse să-l întâmpine pe Perseu, care avea cu el oşti destoinice din Peloponez. Şi fiind ea omorâtă cu vicleşug în timpul nopţii, Perseu a fost atât de impresionat de frumuseţea ei, încât după ce îi reteză capul îl aduse Aheilor spre a-l admira. Cartaginezul Procles, fiul lui Eucrates, socoteşte tradiţia ce urmează mai verosimilă: Pustiul Libiei hrăneşte multe fiare despre a căror existenţă nu-ţi vine a crede. Trăiesc pe meleagurile de acolo femei şi bărbaţi în stare de sălbăticie iar unul din aceia a fost dus şi la Roma. Procles a presupus că rătăcindu-se - una din femeile acelea a ajuns în preajma Lacului Tritonis, unde omora pe locuitori, până în clipa când a pierit de mâna lui Perseu. La Argos, în apropierea monumentului Gorgonei se află mormântul Gorgofonei, fiica lui Perseu. Pricina care a făcut să i se dea acest nume este uşor de dedus după ce ai ascultat aceste lucruri: după câte se spune, ea a fost cea dintâi femeie care a avut 2 bărbaţi; până atunci, era obiceiul ca femeile să trăiască în văduvie, dacă se întâmpla să-şi piardă soţul”. De fapt, decapitarea Gorgonei de către Perseu a fost furtul unui simbol emblematic de către acel Aheu: capul Medusei nu era decât o mască, reprezentând caracterul ei dual. Atacarea Medusei a fost caracteristică şirului agresiunilor Aheilor din Peninsula Balcanică faţă de Minoicii din Creta şi Arhipelagul Cicladelor (afectaţi de dezastrul natural din Thera / Santorini), faţă de “zânele Mamei” / adică faţă de Amazoane (prin furtul Lânii de Aur având norocul colaboraţionismului), faţă de Troada / Troia (distrusă cu vicleşugul Calului de Lemn), etc. Aheii (care îşi spuneau ei înşişi - cu mândrie - “pustiitori de cetăţi”) au fost printre predecesorii Elenilor; la început - chiar piratând - ei sau insinuat peste mare în Aeria / Creta (cea mai Sudică Insulă Europeană, unde au terminat Cultura Minoică) şi pe coasta Anatoliană, la Milet şi Efes / consemnaţi de cronicele Hitite: în mileniul II î.C., Aheii / strămoşii Elenilor şi Evreii au plecat dintre Egipteni atraşi de bogăţiile Nordicilor Ghergani (răspândiţi pe atunci mai ales între Babilon şi Balcani). După Războiul Troian cu strămoşii Elenilor, Gherganii Anatolieni s-au reimpus în Efes şi Milet - oraşele patronate de gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo - preluând şi controlul “oamenilor mării”. În 462 î.C., în ciuda zidurilor sale Ciclopice / ştiute ca realizate de meşteri din Licia / Anatolia, oraşul Micene a fost distrus de către trupe chiar din Argos.

mării, fratele mai mare a lui Zeus, nu s-a uitat la cap, ea fiind o femeie frumoasă, în faţa sa bărbaţii împietrind; ca exemple ale prezenţei sale, ea în Antichitate a fost pe scutul Atenei, acum e pe steagul Siciliei. Este de ştiut că Zeiţa Atena - a cărei denumire a provenit din transformarea străvechiului nume al Zeiței Anat - avea o egidă (existentă doar la tatăl Zeus şi fiul Apollo / “A-pollo”): un scut pe care era reprezentată Gorgona; prin simpla mişcare a egidei - ce simboliza atributele puterii - puteau fi provocate furtuni violente (Gurges în Latină). Ochii mari ai Gorgonei erau divini, simbolistica lor fiind în mod deosebit apreciată de vechii Egipteni dar şi azi mai ales în Anatolia, pentru alungarea răului. Ochii Gorgoni şi povestea lor diabolică s-au răspândit din acele timpuri întâi în Orient iar apoi pe tot globul; amuletele ce îi reprezentau erau talismane împotriva deochiului (privirea fixă / hipnotică fiind considerată capabilă să întoarcă deochiul spre emitent). Aşadar, legendara sursă a “aegis” / “egidei” = “scutului protector” a fost solara Gorgonă Aex / Aix (un nume reproducând As, în Greacă “aspida” fiind “scut”). Auzind de fapta lui Perseu, bunicul lui s-a ascuns în fortăreaţa Larisa dar nepotul a ajuns acolo şi l-a omorât. Uciderea Medusei Gorgona apare în multe sculpturi vechi:

Uciderea Medusei Ochiul Gorgon în Capadochia / Anatolia

Carianul / Grecul Pausania 2:21 - originar din V Anatoliei, din zona unde în timpul său încă funcţiona Sanctuarul Gherga - a scris în secolul II: “În piaţa publică din Argos se află o movilă de pământ care - după cum se povesteşte - ar cuprinde capul Gorgonei Medusa. Iată ce se spune despre Medusă, lăsând la o parte legendele din jurul ei: Medusa a devenit regina populaţiilor din preajma Lacului Tritonis. Se afla în fruntea Libienilor atunci când aceia

Grecul Homer, în “Iliada” 5:738, a indicat că egida / scutul lui Zeus - vechi, din timpul luptelor Uriaşilor - avea reprezentat capul Gorgon. În Greacă, cuvântul Gorgo a rămas ca însemnând “teribil” iar în vechea Irlandeză ca “sălbatic”. Leoaica Gargo proteja Templul din Dendera / Egipt: 414


Catedrala Notre Dame Gorgonia în Latină a ajuns să însemne “coral” / “mărgean”. Groteşti reprezentări artistice frontale, inclusiv arhitecturale, cu rolul de a speria duhurile rele şi astfel a proteja - numite şi Gargoyle - sau Măşti Gorgone (plasate pe porţi, ziduri, podele, morminte, etc.) au devenit universale, fiind utilizate ca talismane populare / provenind îndeosebi din frica de animale mari, aşa după cum de pildă Thalia Howe şia publicat în 1954 studiul în “Jurnalul American de Arheologie”; cu termenul de “gargui” e denumit jgheabul sculptat, folosit pentru scurgerea apei de pe streaşina unui acoperiş: garguiul gotic era de obicei o pasăre grotescă, sprijinită de spatele cornişei şi proiectându-se în afara aceleia, pentru a permite scurgerea apei departe de clădire (termenul este folosit adesea în sens mai larg, pentru a desemna orice animal fantastic, precum himerele - având obârşia în Ghergamiş / Carchemiş - care decorează zidurile catedralei “Doamna Noastră” / Notre Dame din Paris, construită în secolul XII). Este interesant că în vechea Armeană “mis” însemna “carne”, oraşul Karkemiş / Gherga-mis putând fi legat şi de “carnea lui Gherga”. A rămas binecunoscut de oricine că extraordinarul Ochi al lui Ra / Horus - atestat Egiptean din mileniul V î.C. era Ochi Gorgon / Gorgan (faimos în India încă din mileniul VII î.C. - în N căreia au fost produse “Vedele”, prezentând cultura vedică - principalul promotor în lume al “magicului” ochi acum rămânând Turcia).

Poveştile diluviene

415


Istoria poate fi enigmatică dacă se doreşte aşa. Sunt mai multe poveşti diluviene, deoarece au fost mai multe diluvii; pentru cei direct afectaţi - la un moment dat, în arealul cunoscut de trai - Potopul a fost catastrofa vieţii: după Potopul de la topirea ultimei glaciaţiuni, consolidarea credinţei în Marea Zeiţă a fost ca în anterioarele Potopuri (de exemplu spargerile Gibraltar şi Gherdap), ce au demonstrat elocvent puterea Mamei Natură. O versiune simplistă este considerarea diluviană ca fenomen unic, prin preluarea izolată - unilaterală / singulară - şi refuzarea existenţelor altor evidenţe. Conform versiunii în Greaca veche a Bibliei “Codex Vaticanus” din secolul IV, Potopul ar fi fost în 8094 î.C.; un verset din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul descrie Potopul în termeni poetici / capitolul 8: “...şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte iar iarba verde a ars de tot şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”. Geologul Austriac Alexander Tollmann - fost academician Român prin calcule astronomice pretindea în 1994 că o cometă la 23 IX 7553 î.C. a dezlănţuit Potopul, la locul impactului (Kofels 47,07 lat. N, 10,55 long. E / Austria) analizele copacilor carbonizaţi confirmând data. Astronomul American Carl Sagan în cartea sa “Cometa” din 1985 a observat apariţia în străvechile reprezentări Chineze ale cozilor de comete şi a nucleului, cu 4 braţe îndoite prelungite din el, ca o Svastică ceea ce a impresionat - cu vizibilitate doar la suficienta apropiere de Pământ, astfel încât jeturile de gaze, deviate de rotaţie, ar fi putut fi văzute. Intensificarea activităţii solare ce pe de o parte a dereglat orbita unei comete (e bine ştiut că activitatea soarelui determină orbitele cometelor), pe de altă parte a grăbit / a zorit dezgheţul calotei boreale, provocând şi mutaţii genetice - alimentând mitul stelei căzătoare de vestire a stingerii unei vieţi importante, respectiv anunţând o naştere importantă - apariţia Gherga probând acestea prin mai mulţi parametri, inclusiv temporal / orizontul de timp fiind acelaşi, genetic / radiaţia solară crescută influenţând separarea N* în trunchiul uman, geografic / mediul de trai fiind în Sudul gheţurilor şi ca relevanţă / numele şi neamul având mare impact social, cultural, civilizaţional. Până atunci, de exemplu, Canalul Mânecii putea fi parcurs pe jos (actualul Arhipelag Britanic - ştiut iniţial ca “Albi-On” / Albion făcând parte în acele timpuri din continentul European) iar conform datărilor Antice, prin sistemul astronomic Garga din N Indiei, al lui Pliniu, ş.a., dinastiile Indiei au început după Potop, în 6776 î.C. odată cu întronarea lui Manu - fiul cuplului primordial Cerul şi Pământul - printre alţii, Dr. Harald Haarmann în 2006 confirmând prin metodele sale timpul Potopului ca imediat anterior acelui an: răspândirea oamenilor din jurul Pontului a fost extrem de rapidă după dezastru, în Banat de pildă şi datările cu carbon de asemenea relevând exact acel timp ca începutul Vechii Civilizaţii Europene. În 1976, profesorul universitar Andre Capart din Belgia a datat Potopul la mijlocul mileniului VII î.C iar istoricul Italian Guido Mansuelli 1916-2001 a scris despre “Civilizațiile Europei Vechi”: “Aproximativ în mileniul XI î.C., ghețarii din nordul Europei și din Alpi au început o retragere de mare amplitudine. Dincolo de morene, de sub depuneri și de sub loess, a ieșit la iveală solul și - în decurs de câteva milenii - continentul nostru a luat aspectul pe care îl

are încă și astăzi sub cercul arctic. În urma topirii ghețurilor a crescut nivelul general al mărilor, izolând Arhipelagul Britanic și alte insule ale continentului european, făcând să pătrundă apele, uneori în profunzime, de-a lungul văilor. În timpul încălzirii, etajarea zonelor climatice a crescut: zona mediteraneană temperată a devenit subtropicală, zona subarctică centrală a devenit temperată, etc. Zonele ecologice s-au transformat în același ritm: savana sahariană s-a ofilit, câmpia eurasiatică a trecut în mare parte de la tundră la stepă, Europa Vestică și Nordică, cea a masivelor muntoase, s-a acoperit de păduri. Acea schimbare radicală a climei, atestată de geologie, floră și faună, precizată de analizele de polen, a constituit fundalul evoluției umane între paleolitic și neolitic. Este sigur că mutația culturală, la scara timpurilor preistorice, a urmat destul de îndeaproape evoluția climatică. Încălzirea sa înfăptuit în faze, ale căror date au putut fi evaluate și datate, și care au supus Europa unei succesiuni de clime: preboreală 8200-6700 î.C., boreală 6700-5500 î.C., atlantică 5500-3000 î.C. Pe de altă parte, transformarea consecutivă a vegetației, a faunei și a solurilor, adică a mediului ecologic, a fost foarte variabilă și nu a alterat în aceleași proporții diferitele regiuni europene. Dar într-o foarte mare parte a continentului, în acel mediu relativ uniform unde se dezvoltaseră imense cirezi de reni și de alte rumegătoare, unde predomina marea vânătoare colectivă de înalt randament, capabilă de a hrăni grupuri importante și de a permite înmulțirea lor, schimbarea a fost atât de radicală, încât acele grupuri au fost nevoite, pentru a supraviețui, să se împrăștie și să se organizeze pe baze cu totul deosebite. Se pare că dezorganizarea comunităților paleolitice ar fi avut ca rezultat o diversificare a culturilor, determinată de condițiile variabile cărora diferitele grupuri li s-au adaptat. Aproape pretutindeni oamenii s-au instalat în colibe, adesea grupate în tabere pe malurile râurilor”. Astfel a fost contextul în care a apărut și s-a dezvoltat în Europa Estică la sfârșitul paleoliticului Imperiul Atlant.

Relieful în timpul ultimei glaciaţiuni Academicianul Român Mircea Petrescu a scris: “după optimul climatic dintre 7000 î.C. şi 5000 î.C. - cu o climă temperată, mai caldă decât cea actuală - a urmat o perioadă de climă caldă şi umedă între 5000 î.C. şi 3000 î.C. iar apoi una caldă şi aridă”. Mişcarea apelor între Mările Neagră şi Mediterană / via Marmara a fost şi în sens invers: după umplerea cuvei, în Marea Neagră nivelul a continuat să se ridice, deoarece dinspre Nord continuau să sosească apele rezultate din topirea calotei glaciare - alimentate la un moment dat şi de ploi abundente, consemnate biblic - ceea ce a determinat pătrunderea apelor spre Sud, în Marea Mediterană (e de remarcat că Marea Neagră a fost ştiută în 416


trecut şi ca Marea Sarmatică: denumirea era de la Sarmis / Hermes, bunic Gherga; de altfel, “Cronica Pascală” din 628 scrisă la Constantinopol / azi Istanbul în timpul împăratului bizantin Heraclius / Ghergan după mamă, care a schimbat limba oficială imperială din Latină în Greacă - a notat 1:51 că “Sarmaţii se trag din Gergesaeus”, genericul de Sarmaţi pe atunci cuprinzând populaţiile Iraniene de Alani ca Roxolani, Gugulani, Iazygi, ş.a., conform istoricului Herodot Karka 4:110 fii ai Amazoanelor / adică ai femeilor Gherga, care au ajuns şi în Bazinul Dunării, Marea Neagră în Antichitate, după cum a notat poetul Roman Claudian, fiind numită şi “Amazonius Pontus”).

altare pe care jertfesc şi în prezent; de aceea, e brevetat că au locuit SamoTracia dinaintea Potopului. 48) După evenimentele descrise, un localnic pe nume Saon - după unii, fiul lui Zeus cu o nimfă dar conform altora al lui Hermes cu Rhene - a adunat oamenii împrăştiaţi, ale căror locuinţe au fost răvăşite şi le-a stabilit reguli; numele lui a coincis cu al Insulei, însă mulţimea de oameni a distribuit-o în triburi, numite după fiii lui. Şi în timp ce SamoTracii trăiau într-o astfel de guvernare, se spune că acolo Zeus i-a avut cu Electra - care a fost una dintre Atlante - pe Dardan, Iasion şi Harmonia. Dintre acei copii, Dardan - care avea înalte concepţii şi a fost primul care a ajuns în Asia pe o barcă realizată de el - a fondat aşezarea denumită Dardanos, organizând regatul în acea zonă (denumit mai târziu Regatul Troiei), populat de Dardani: oameni numiţi după el; a condus mai multe neamuri din Asia iar Dardanii care s-au stabilit dincolo de Troia au fost colonişti trimişi de el”. În 1932, generalul Român Nicolae Portocală a scris în cartea “Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” ce a fost la sfârşitul neoliticului după revărsarea apelor Nordice în Marea Eghee / Egee (eveniment catalogat ca Potopul biblic, ce a încheiat lunga Epocă a Pietrei): “Către anul 3000 î.C., în întreg Orientul şi în Egeea s-a produs o vastă mişcare de popoare. Egeea s-a populat în întregime cu un popor pe care Grecii i-au numit Pelasgi iar Tucidide Cariani: aceia n-au venit de pe continentul European. Epoca Pietrei s-a terminat, metalul şi-a făcut apariţia: perioada aramei a început. În apropierea Hellespontului, colina Hisarlîk - viitoarea Troie - a fost locuită pentru întâia oară. În Marea Egee, eşalonarea Insulelor dintre Asia şi Europa, presărate la distanţe scurte, făcea accesul de o uşurinţă cum nu există în nici o altă parte a lumii; într-un amestec extraordinar de pământ şi apă, prezintă o foarte mare întindere de coaste, care înlesneşte schimburile comerciale şi de idei într-un mod incomparabil. Poporul care a locuit în acea parte a Mediteranei a fost numit de Egipteni ca format din ‘oamenii mării’, căci erau pretutindeni ca la ei acasă”. Etimologia cuvântului Românesc barcă este recunoscută ca orientală / Anatoliană, barca fiind în rezonanţă cu Darda, respectiv Garga. Primul organizator al fostei Samos / “Sa-mos”, devenită Insula SamoTracia, Saon / “Sa-on” reproducea prin numele său pe Zeul Cerului şi Timpului “Za-On” fiind “Zeul An”, în Canaan Sf. An fiind Sion / “SiOn”, de la care Evreii apăruţi în zonă mult ulterior s-au inspirat pentru mişcarea “sionistă” - iar Samos / “Sa-mos” era Sfântul Moş, prin “Sa” / “Za” înţelegându-se Zeu / Sfânt iar prin “moş” înţelegându-se “bătrân” / “mai vechi”; din Saon a derivat ulteriorul nume Iasion / în vechiul grai Grec, numele mamei sale Rhene însemna “oaie”, în România limita Nordică a regiunii Crişana - a străvechiului An - fiind Râul Someş / “So-meş”, notat în vechime chiar Samos / “Sa-moş” (corespunzător paleolingvisticii, cuvântul “Sa-mos” / Samos avea rădăcina pre Indo-Europeană, conectate cu aşa ceva în V Carpaţilor fiind, conform şi Dr. Sorin Paliga în 2006, multe nume, ca Şimleu, Şimian, Şimand, Şoimuş, Simeria, Semenic dar şi “şoim” ceea ce marca prezenţa Gherga, în Balcanii străvechi şoimului zicându-i-se Ghirgo, în Banat / regiunea din S Crişanei, în mijlocul său Carpatic cuprinzând Munţii Semenic - a foștilor șamani, celor “semeţi” / şi acum Bănăţenii autentici fiind mari făloşi - Gherga şi azi având cea mai puternică prezenţă din lume). Este de ştiut despre cel mai înalt munte al “Insulei-Mame” Samos / “Sa-mos” că e Vulcanul Kerkis / Κέρκης - al Mamei Circe / Κίρκη - iar

Grecul Hermes În secolul I î.C., Diodor din Insula Sicilia a descris vechiul cataclism natural în a cincea sa carte de istorii: “47) Am să acord acum atenţie Insulelor din vecinătatea Greciei şi din Marea Egee, începând cu SamoTracia. Acea Insulă conform unora - s-a numit Samos în vechime, însă când Insula ştiută acum Samos s-a consolidat, deoarece numele erau identice, vechea Samos a devenit SamoTracia, datorită Traciei aflată în apropiere. Pe ea erau pământeni - oameni ai locului - astfel încât nici o tradiţie nu s-a pronunţat faţă de cine au fost primii oameni şi conducătorii lor de pe Insulă; însă unii afirmă că iniţial s-a numit Saonnesos şi că a primit denumirea de SamoTracia de la cei sosiţi atât din Samos, cât şi din Tracia. Primii locuitori vorbeau o limbă specifică lor, din care multe cuvinte s-au păstrat până acum în ritualurile sacrificiilor lor. Cei din SamoTracia au o poveste ce relatează că înaintea inundării altora, un Potop a avut loc la ei, când spaţiul dintre stâncile Bosforului s-a rupt şi apa a năvălit prin Dardanele. Marea Neagră avea în acel timp forma unui lac, care atâta s-a umflat de râurile ce se varsă în ea, încât apele sale au izbucnit violent prin Dardanele şi au inundat o mare parte a coastei Asiatice, inundând o parte apreciabilă a SamoTraciei; acela a fost motivul pentru care mai târziu pescarii au prins în plasele lor vestigii ale aşezărilor acoperite de mare. Locuitorii surprinşi de inundaţie s-au refugiat pe înălţimile Insulei şi cum marea continua să crească, s-au rugat zeilor lor nativi iar când vieţile le-au fost cruţate, pentru a-şi comemora salvarea au mărginit Insula cu pietre şi au dedicat 417


Insula SamoTracia a fost întâi locuită de Pelasgi şi de Cariani / adică Ghergani. Pe cel mai înalt vârf al Insulei SamoTracia din timpurile pre-Greceşti era Sanctuarul Marii Mame, unde conform lui Hesychius din Alexandria - Cultul Misteriilor era derulat de Karkinoi (popular cunoscuţi apoi drept Kabeiri / Cabeiri), simbolul falic al lor fiind numit “kerykeion” / caduceul mesagerului divin Hermes având aceeaşi denumire, purtat inclusiv de către Zeul Odin originar din Caucaz în Europa Nordică; divinii Cabeiri / Kabeiri - în legătură cu proto Indo-Europeanul “kabeiro” pentru “zeitate” - aveau corespondenţa hindusă prin “Gardianul Nordului” Kubera, şeful spiritelor codrilor Yakşi de la poalele Himalaiei (Fluviul Syr-Darya se numea Yaksart), Cuşit / Kuşit folosindu-se “kobir” pentru “taur”.

colonişti din Caria), s-a impus tipul Antic de călăreţ dârz denumit Cavalerul Derzis / SânGiorz, emblematic atât în Balcani / drept Cavalerul Trac, cât şi în Caria / drept Cavalerul Gherga (tot în Anatolia, din Capadochia, a apărut ulterior Cavalerul Gheorghe). Ancestrala sursă a Cavalerilor a fost anterioară apariţiei cabalinelor, fiind înrădăcinată în foştii Cabiri / Kabiri iar primii dintre aceia - corespunzător amintirii Antice atestate - au fost Karkinoi = Gherghinoi, adică Ghergoi; se poate observa că ei proveneau din exact același areal Pontic unde inițial a fost Imperiul Atlant iar apoi - tot de acolo - au apărut Kurganii / primii călăreți din lume, ș.a.m.d.: primul Potop i-a separat pe paleoliticii Karkini / Gherghini de neoliticii Kurgani / Gurgani iar al doilea Potop - cel biblic - ia separat pe acei Gurgani / Ghergani de Gargarii / Ghergarii (legendarii parteneri preferați ai Amazoanelor) din Epoca Bronzului. Străvechii Cavaleri Gherghi - având ascendența în pre-diluvienii îngeri veghetori Gregori / Grigori - mesageri divini - au reprezentat versiunea masculină (luptătoare / războinică) a celebrelor Gorgone / Ghergane, cu puteri deosebite, slăviți din vechimea ancestrală ca Gardieni / păzitori ai oamenilor, credincioșii manifestându-și respectul până acum și prin personalizări ca Anticul Cavaler Gheorghe / devenit Sfântul George sau ca nemuritorul arhanghel Gavriil / Gabriel; persistența lor, a urmașilor lor și a poveștilor lor dea lungul timpurilor - și pe vaste teritorii - cu consacrarea începută mai ales în jurul Mării Negre (cu reținerea îndeosebi prin tradițiile păstrate de mediile conservatoare ale Munților Caucaz din E și Carpați din V) au reflectat de fapt existența puternicilor Gherghi / Ghergani acolo, dinaintea Potopului, până în prezent. În 2009, Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen Teodor au scris: “Marile culturi neolitice dintre Marea Egee, Munții Carpați și Marea Adriatică dezvoltate în intervalul mileniilor VII-IV î.C. ar fi ‘vechi europene’, respectiv ‘pre indo-europene’. Acei ‘vechi europeni’ s-au sedentarizat gradual, trecând de la culesul fructelor sălbatice și de la vânat la o agricultură primitivă, la domesticirea animalelor și - ceva mai târziu - la prelucrarea metalelor (aurul și cuprul). Era un tip de societate în care statutul social al femeii era superior, societate numită ‘matrifocală’. Mai la est de acest bloc cultural - anume, în nordul Mării Negre începând cu mileniul V î.C. s-a conturat un alt grup cultural, complet diferit de ‘vechii europeni’: războinic, cu rolul preponderent al bărbatului în societate (el fiind în calitate de șef în societatea ‘patrifocală’), care - după ce și-a însușit domesticirea calului de la populațiile trans-uralice - s-a mișcat în ‘valuri’. Aceia au fost proto indo-europenii sau populația ‘kurganelor’: conducătorii triburilor erau înmormântați în morminte somptuoase peste care se ridica o movilă = ‘kurgan’. ‘Tradiția kurganelor’ a fost tradiția indoeuropeană a ‘războinicilor călare’, care își îngropau morții în kurgane, adesea cu amenajări subterane somptuoase, în cursul ritului funerar fiind sacrificate nu numai animale, ci și femei. Acei ‘cavaleri războinici’ au cucerit ulterior vastul spațiu euro-asiatic, între India și Marea Baltică, între Marea Egee și Atlantic. De-a lungul timpurilor, riturile de înmormântare au fost deosebit de conservatoare, transmițând peste milenii cutumele din vechime. Kurgan a fost simbolul tradiției, al războinicului necruțător care trăia într-o societate patriarhală, unde femeia nu avea doar rol secundar, ci era supusă absolut bărbatului. Un stadiu lingvistic mai vechi decât cel uzual numit indo-european a fost grupul proto-boreal, databil în intervalul mileniilor X-VII î.C. din care s-au dezvoltat limbile

Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a scris: “Când cele 2 mări s-au unit, s-au dezlănţuit destul de mari inundaţii pe insulele din Egee, ca să poată da mai târziu naştere legendei diluviene. Ştim că Marea Neagră avea un nivel mai ridicat ca cel al Mediteranei, aşa încât numai acea contopire furioasă a putut produce un înfricoşător învălmăşag de ape. Legenda din Samotracia era o amintire foarte veche a contopirii apelor Mării Negre cu cele ale Mediteranei. Ulterior, în faţa scepticilor, scoicile - din timpurile geologice - de aproape peste tot prin munţi prin existenţa lor au ajutat ideea mitică a Potopului”. De altfel, filozoful Platon a notat în ultima lucrare din viaţa sa - că pe scara istoriei cel mai recent diluviu a fost precedat de altele, pluralul diluviilor fiind consemnat de el inclusiv cu explicaţii (“Originea Gherga”, convenţional notând doar Potopurile de la sfârşitul Erelor de Aur şi de Argint, deoarece privesc Gherga de la ultima mutaţie genetică încoace: Potopul 1 - fără ploaie şi fără păcat - din Marea Mediterană / Marmara = Albă în Marea Neagră în mileniul VII î.C. a încheiat “Era de Aur” iar Potopul 2 - cu ploaie şi cu păcat - din Marea Neagră în Marea Albă = Marmara / Mediterană în mileniul IV î.C. a încheiat “Era de Argint”, peste ultimele perioade ale Epocii Pietrei suprapunându-se acele prime perioade metalice); în Insula SamoTracia, Cabirii au apărut știuți drept “Cadmiloi” în cultul închinat Cureţilor. E/Truscii l-au numit “Cad-mos” / Cadmos - o suprapunere peste Gat-moş - pe Hermes / Hermes, curierul zeilor, ceea ce-i făcea pe Karkinoi, care conform lui Hesychius din Alexandria au fost primii Cabiri, preoţii Marii Mame, ca Gaţi / Guţi, patronaţi de Gherganul Her-mes; în legătură cu termenul de “Cabiri”, se pot observa (prin echivalarea “B”=”V”) legăturile cu “cabalinele” şi cu conceptul de “Cavaleri”; atât în Vest Anatolianul Sanctuar Gherga (marele aşezământ religios al Cariei), cât şi în partea Estică a Bazinului Dunării (unde au emigrat numeroşi 418


Malurile Lacului Pontic - şi ulterior ale Mării Negre - au constituit centrul de difuziune Gherga pentru 2 etape migratorii, după dublul Potop (anume, Potopul de la sfârşitul paleoliticului şi Potopul de la sfârşitul neoliticului): întâi pe paleo-râuri datorită înaintării mării, apoi numai din cauza ridicării nivelului apelor (după prima revărsare - a Mărilor Mediterană şi Marmara peste Lacul Pontic formând Marea Neagră / ce a fost fără ploi deoarece a fost cauzată de cutremur şi n-a fost însoţită de legenda păcatului - cea de-a doua revărsare, a Mării Negre peste ele, a fost însoţită de mesajul păcatului şi de ploaia diluviană, menţionată în Biblie, cauzată de umiditatea crescută datorită acumulării în atmosferă a imensei cantităţi de apă evaporate după căderea asteroidului); mitografi de prestigiu îşi dau silinţa discernerii celor 2 categorii de mituri - statistic, în jurul Mării Negre fiind răspândite cele mai multe legende diluviene din lume corespunzătoare celor 2 diluvii numite Potop (cele foarte vechi, fără păcat şi fără ploaie, respectiv cele mai noi, cu păcat şi cu ploaie), mai ales că sunt confirmaţi de cercetările istoricilor, climatologilor, geologilor şi ale altor savanţi, în sensul corespondenţei şi a geografiei mitice cu geografia fizică, etc. Pentru autohtonii din Asia Mică / Anatolia dar şi din zona Mării Egee (Marea aflată în comunicare - via Marmara - cu cea Neagră), aceia care au ajuns să se mute frecvent - “ca păsările” - erau Pelasgi iar faţă de poziţia lor, erau Hiperborei: din Nordul îndepărtat; de altfel, “Scoliastul” lui Pindar 3:28 a anunţat că “Hiperboreus era fiul lui Pelasgos” iar conform lui Eusebiu, tatăl lui Pelasg a fost Phoroneu, fiul fraţilor Inachus şi Argia după cum a scris Hyginus în Fabula 143, care erau copiii Zeului Oceanus (nimfei frasinului Argia i se zicea “Meliae”, adică ”Mieroasa”).

indo-europene, uralice și altaice. Altfel spus, în aproximativ același spațiu est-european în care au apărut și au evoluat limbile indo-europene, a fost o ‘patrie primitivă’ comună nu doar unui singur grup lingvistic, ci celor 3 mari grupe lingvistice răspândite pe vastul spațiu euro-asiatic: indoeuropenii, uralicii și altaicii (limba coreeană poate să fie considerată tot de origine europeană, adică derivată din acel grup proto-boreal, prin migrarea unor grupuri umane spre est, traversând Uralii. Urmașele de azi ale acelei postulate limbi proto-uralice sunt limbile finice (finlandeza și estona), limbile ugrice (maghiara și alte câteva limbi dispersate prin Rusia europeană) precum și - probabil - idiomurile laponilor. Limbile altaice mai sunt numite și turcice sau turco-tătare, având - după limbile indo-europene - o mare răspândire; dacă într-adevăr și limba coreeană ar fi încadrabilă în acest grup, atunci prin răspândirea lor - produsă tot în preistorie, paralel expansiunii indo-europene - avem un tablou impresionant al marilor migrații preistorice în spațiul euro-asiatic. Deja în mileniul V î.C. indo-europenii își conturaseră acea ‘ideologie a kurganelor’ (a mormintelor princiare), respectiv ceea ce s-a numit ‘ideologia călărețului războinic’, binecunoscută de altfel din scrierile vechi indiene și din antichitatea grecoromană. Din perspectiva teoriei proto-boreale, nu pare deloc surprinzător să constatăm că și uralicii și altaicii erau, la rigoare, tot ‘populații ale kurganelor’, în mod cert provenind din aceeași tradiție a agresivității războinice, pe care o cunoaștem din cele mai vechi texte istorico-literare vechi indiene, hitite, grecești ori romane. Distribuția spațiotemporală a limbilor indo-europene precum și a limbilor cândva înrudite, uralice și altaice, arată cum, dintr-o tendință de unificare lingvistică a unor idiomuri vorbite pe un vast spațiu est-european, aproximativ între Urali și Nipru pe axa est-vest și între Marea Neagră și Marea Baltică pe axa sudnord, au apărut gradual, prin mișcări de populație și amalgamare culturală, varii grupuri etnice. Un anume nucleu convergent ‘proto-boreal’ ce poate fi considerat baza celor 3 mari grupuri lingvistice europene (indo-european, uralic și altaic) s-a conturat după mileniul X î.C., pentru ca - pe la începutul mileniului V î.C. - să apară nucleul indo-european = ‘kurgan’. Expansiunea indo-europeană ‘în valuri’ (sau prin ‘roire’) nu a fost singulară. Mișcări similare de populații au avut loc și ulterior, în diverse perioade istorice. Chiar dacă acestea nu au fost identice, nici ca motivație, nici ca desfășurare, ne arată cum - de-a lungul mileniilor - diverse grupuri etno-sociale s-au deplasat pe distanțe mari, unele impresionante chiar din perspectiva omului modern. Putem considera că, începând pe la jumătatea mileniului V î.C. și mai ales - ceva mai târziu, expansiunea indo-europeană a fost răspunzătoare de marile mutații etno-culturale ale preistoriei europene. Grecii și latinii nu sunt altceva decât expresia unor ample deplasări de populație ce avuseseră loc cu câteva milenii mai înainte; ideologia războinicului - așa cum ni s-a păstrat în ‘Iliada’ și în ‘Odiseea’ - a fost expresia tipică a acelui model de civilizație, încă foarte tânără, care știa rușinea (de a nu fi suficient de viteaz) dar încă nu aflase mila”. Diluviu Potop 1 Potop 2

Timp secolul LXVIII î.C. secolul XXXII î.C.

În aridul Argos / S Balcanic n-a existat nicicând vreo apă curgătoare ce să fi fost asociată cu Zeul Oceanus, astfel încât apariţia mitică acolo de aşa gen a fost clar de import: corespunzător Carianului Pausania 1:39, frate cu Pelasg era Car - ambii ca pruncii lui Cerdo cu eroul Phoroneu - cel ce a dus focul în Argos, de la care a provenit numele acropolei Karia / Caria din Megara (după cum a scris Ştefan din Bizanţ), căci Car a domnit în Balcanica Megara 38 lat. N,

Cauză terestră celestă

419


23,20 long. E; aşadar, Hiperboreus l-a avut ca tată pe Pelasg iar ca unchi patern pe Car iar faptul că Pelasg a fost născut de “Pământul cel negru” (după cum a afirmat vechiul poet epic Asiu din Insula Samos citat de Anatolianul Pausania 8:1) o lega pe Cerdo sau Ghergo - mama ambilor fraţi Pelasg şi Car - de Gheia / Gaia = Ga. Grupul genetic “N” al lui Gherga masiv răspândit Nordic / direcţia cardinală respectivă fiind asociată cu negrul - reprezintă de fapt ceea ce în vechime era ştiut ca Hiperboreu; urmaşii Hiperboreilor există printre Români: Gherga - cu profilul genetic extrem Nordic - este un exemplu. Ambele “valuri” umane de migraţie au păstrat direcţia spre V, în inerţia deplasării iniţiale, pornită din Ţara lui Gherghi / Asia Centrală, spre Europa. Înaintea Potopului 1, se bucurau de veneraţie deopotrivă pământul Ga şi soarele Ra. După Potopul 1, întâietatea divină a căpătat-o puterea Mamei Pământului Ga (care îl avea ca partener pe An). După Potopul 2, respectul credincioşilor s-a îndreptat spre puterea Tatălui Ceresc - stimat ca Mare Zeu - în detrimentul stăpânei Gaia. Ambele orientări religioase (derivate din primordialele culte ale Gliei şi Cerului din cele 2 civilizaţii pre-diluviene / cea Sudică a Cornului Abundenţei şi cea Nordică a Imperiului Atlant) au fost cauzate de puterile conferite forţei terestre la Potopul 1 iar apoi forţei celeste la Potopul 2. În denumirea Mării Negre, interpretarea fonetică a cuvântului Iranian “axena” însemnând “neagră” a fost - de către vechii Greci întâi “axeinos” (drept “neospitalieră”, ca amintire înfricoşată a ceea ce a fost), apoi “euxeinos”: “ospitalieră”, când a fost stăpânită de navigatori şi malurile sale populate stabil; inclusiv geofizic Marea Neagră este o mare “nouă”. În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a demonstrat că Potopul biblic a fost de alt tip şi ulterior Potopului prezentat de majoritatea legendelor Româneşti iar totodată, despre cauzele cutremurelor se credea că erau provocate de zvârcolirile dispăruţilor Uriaşi / căpcăuni, ca să iasă din peşterile lor (unde ultimii dintre aceia au fost îngropaţi de vii); dânsul a mai scris: “Arhedemonii şi spiritele rele horesc în spirale ieşind din Iad, în jurul pământului şi în văzduh. Simbolismul mitic al şarpelui cosmic legat de apele primordiale revine şi în mitologia din Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis / Constanța a fost descoperită statuia unui şarpe fantastic cu plete, încolăcit în spirală (reptila desfăşurată având 4,76 metri), numit de tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un mit getic mai vechi, mitul şarpelui apelor primordiale, care a fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor maritime greceşti”. (Corespunzător “Istoriei românilor” realizată de Academia Română în 2010, “Glykon a fost plăsmuit în Paflagonia” / adică Anatolia, fiind “cult microasiatic”, Geţii de fapt sosind în V Pontic din S Pontic, adică din acel areal Anatolian; în mileniul I î.C., amestecul Grecilor şi Geţilor în cetăţile Dobrogene a dus - inclusiv prin cununii - la emanciparea dinaştilor Gherga, aceia instalându-se în fruntea Geţilor atunci când Romanii au ocupat cetăţile Grecilor de pe coastă: de pildă, sub emblematicul stindard “Draco” închipuind dragonul = şarpele cu cap de lup, Decebal ultimul rege independent al Geto-Dacilor, căci şi el a ajuns să fie înfrânt de către Romani - a aparţinut Dinastiei Duras / Zuraz, adică Ghiura / Gurag = Gherga, filiaţie regală lansată din cetatea Dobrogeană Genucla).

Glykon În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris: “Ca şi omul, însă contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm - în mod necesar această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, Omul şi Şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Şarpele e enigmatic, tainic şi nimeni nu-i poate prevedea hotărârile, la fel de bruşte ca şi metamorfozele sale; aservindu-şi sexele aşa cum îşi aserveşte toate contrariile - şarpele e deopotrivă femelă şi mascul, geamăn cu sine, ca atâţia zei creatori (care apar întotdeauna - sub prima lor înfăţişare - ca şerpi cosmici). Şarpele prezintă aşadar un complex arhetipal, legat de recea, lipicioasa şi subterana beznă a originilor: toţi şerpii posibili alcătuiesc împreună o unică multiplicitate primordială, un Ceva primordial ce nu poate fi dezmembrat şi care se răsuceşte, dispare şi renaşte neîncetat. Ce este însă acel ‘Ceva primordial’, dacă nu însăşi viaţa în latenţa ei sau stratul de viaţă cel mai adânc, rezervorul, potenţialul din care se nasc toate manifestările? Viaţa din străfunduri trebuie tocmai să se reflecte în conştiinţa diurnă sub forma unui şarpe. Chaldeenii aveau un singur cuvânt pentru ‘viaţă’ şi ‘şarpe’. În tantrism, Kundalini - şarpele încolăcit la baza coloanei vertebrale, deasupra chakrei stării de somn - închide cu gura meatul penisului; când se trezeşte, şarpele şuieră şi se întăreşte, atunci având loc ascensiunea succesivă a chakrelor: astfel urcă libidoul, reînnoita manifestare a vieţii. Din punct de vedere macrocosmic, Kundalini îl are ca omolog pe şarpele Ananta, care stă încolăcit la baza Axei Lumii. Înaintea ridicării unei case indiene (care - ca orice casă - trebuie să se afle în centrul lumii), se bătea un ţăruş în capul şarpelui Năga subpământean, a cărui poziţie era în prealabil determinată de un geomant (cuvântul Năga însemna deopotrivă şarpe sau elefant dar era şi genericul străvechilor indigeni). Înconjurând creaţia ca un cerc continuu, menit a-i împiedica dezintegrarea, şarpele ce-şi muşcă propria coadă e - în sine 420


“civilizaţia piscicolă” existentă din Epoca Pietrei în spaţiul Românilor: “În paralel cu marea extindere a civilizaţiei lemnului şi lutului, în Delta şi Bălţile Dunării şi pe afluenţii săi s-a dezvoltat peisajul etnografic piscicol. Abundenţa peştelui, păsărilor de baltă, a stufului se reflectă în ocupaţia principală a oamenilor (pescuitul), în sistemul de alimentaţie al oamenilor, în utilizarea stufului ca material de construcţie, în mijloacele de transport pe apă, în folclorul, obiceiurile şi credinţele legate de apă şi de peşte. Deşi s-a restrâns neîncetat prin înaintarea terenurilor arabile în zonele inundabile din lungul Dunării şi râurilor importante, peisajul piscicol, material şi spiritual, este încă bine conservat. Un exemplu îl oferă Calendarul popular care numeşte ziua din 17 martie Ziua Peştelui. În această zi, când se zbate peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud. Reprezentarea mitică feminină stăpână a apelor, care se face văzută pe ape numai pe timp de noapte, este numită Ştima apei. Ca statură, este înaltă şi îmbrăcată în alb, cu sâni imenşi pe care îi dă pe spate. Poate să apară şi ca sirenă: jumătate femeie şi jumătate peşte. Pe vreme rea şi în nopţile cu lună iese la suprafaţa apei, se scaldă, se scutură şi umblă pe uliţele satului ca un nor: ‘Dacăi dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muţeşte, te sluteşte. Umblă până la miezul nopţii, când încep cocoşii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit / Omul na venit!’ Fiicele Ştimei apelor curgătoare sau stătătoare se numesc Fetele de apă. Partea de sus a corpului este o femeie cu părul despletit, partea de jos coadă de peşte. Neîntrecute în frumuseţe, cu aripi albe în loc de mâini, Fetele de apă ar fi inventatoarele cântecelor. Înainte de a începe a cânta, se ridică valuri de apă ca şi cum ar fi stârnite de vânt. Atunci, Fetele de apă ies la suprafaţă, pe coama valurilor, se joacă, cântă şi se stropesc cu apă. Îndată ce se sparg valurile, încep a cânta cu glas divin, încet, şi apoi din ce în ce mai tare. Când sfârşesc cântecul se afundă, înoată pe sub apă şi ridică la oarecare distanţă alte valuri pe care ies, se joacă şi cântă alte cântece. Dacă sunt văzute de un fecior, acesta, fermecat de frumuseţea trupurilor şi cântecelor, încearcă să le atingă cu mâna. Atunci fie că se scufundă pe fundul apelor, fie îl îneacă pe băiat. Dunărea şi afluenţii săi au unit locuitorii din lungul şi de pe malurile lor. Cel mai arhaic procedeu de traversare a râurilor a fost căutarea vadurilor de apă. Vadul este acea porţiune a râului unde panta de scurgere se micşorează, valea se lărgeşte, iar apele scad în adâncime putând fi trecute de om cu piciorul, călare pe cal sau cu carul tras de vite. Indiferent în ce direcţii se orientau drumurile de comerţ, acestea se strângeau mănunchi la vadurile importante ale râurilor. Simţul de prevedere al românului de a trece o apă în siguranţă găseşte deplină acoperire în expresia: ‘Mai bine mergi o zi întreagă în lungul râului, decât să te îneci dimineaţa’. Românii au găsit ingenioase soluţii de construire la repezeală a podurilor şi podeţelor peste ape. Procedeul simplu şi eficient de a tăia un copac lung şi a-l sprijini pe cele 2 maluri ale râului pentru a obţine o punte de picior este întâlnit şi astăzi în majoritatea satelor de munte, deal şi podiş. Între trecutul apei cu luntrea şi podul adevărat a fost o fază intermediară, podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva luntre mişcată de la un mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie, supravieţuieşte până spre zilele noastre. El deservea nevoile locale de transport ale sătenilor şi putea fi uşor demontat în caz de pericol. Cârmaciul acestei corabii era podarul. Acesta

împreunare sexuală, arătându-i permanenta dimensiune autofecundătoare dar şi veşnica prefacere a morţii în viaţă, anume moartea ce iese din viaţă şi viaţa izvorâtă din moarte. Amintind de imaginea cercului, şarpele e mai cu seamă dinamica acestuia, adică prima roată, aparent imobilă, deoarece se învârte pe loc, dar a cărei mişcare e infinită, căci reîncepe veşnic din sine; animator universal, şarpele înghiţindu-şi coada nu e numai promotorul vieţii, ci şi acela al duratei: el a creat timpul, după cum a creat viaţa (a fost părintele zodiacului, un zeu străvechi, o mare divinitate cosmografică şi geografică). Şarpe era şi Oceanul care înconjura lumea. Şarpele a fost spiritul apei dintâi, spiritul tuturor apelor, de sub pământ, de pe faţa pământului sau de deasupra. Nenumărate râuri din Asia Mică se numeau Draco; e şi cazul Mamei Gange - care ştim ce mare importanţă religioasă are - al Maicii Volga, al oricărui ‘fluviu-zeu’. Ca divinitate a norilor şi a ploilor fertilizatoare, şarpele îşi adăuga uneori puterile păsării, atunci având de a face cu dragonii înaripaţi orientali. Cel mai vechi zeu creator din lumea mediterană a fost şarpele Atum, care a ‘scuipat’ întreaga creaţie - de la începutul timpurilor - după ce singur sa înălţat din apele primordiale; fiind însă singur, textele ezită în privinţa originii acelui ‘scuipat’: unele spun că a ţâşnit nu din gura, ci din mădularul şarpelui, care se va fi masturbat (aşa a apărut prima pereche de zei, din care s-au născut Gheb şi Nut, respectiv pământul şi cerul). Isis purta pe frunte cobra regală, aşa numita ‘ureus’ din aur pur, simbol al atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi al tinereţii divine; aşa s-a întâmplat şi cu Cibela (‘ureus’ apărea şi ca suport al discului solar). Rolul de inspirator al şarpelui a apărut limpede în miturile şi riturile privitoare la istorie şi la cultul celor 2 mari divinităţi ale poeziei, ale muzicii, ale medicinei şi mai ales ale divinaţiei: Apollo şi Dionysos (născut Zagreus / ‘Saba-dios’). Ambivalenţa sexuală a şarpelui se traduce - în acest aspect al simbolismului său - prin aceea că e deopotrivă uter şi falus; acest fapt e atestat printr-un mare număr de documente iconografice din neoliticul asiatic, în care trupul şarpelui (falic în totalitatea lui) e împodobit cu romburi (simboluri ale vulvei)”. (Este de reţinut ceea ce se ştia în N Indiei, anume despre pasărea Garuda, că se hrănea cu şerpii Năga; o altă pasăre ce distruge şerpii e barza).

În arealul Pontic, debutul Anului Piscicol a fost fixat de 17 III, odată cu celebrarea Zilei Peştelui. În “Atlasul etnografic român” din 2003, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre 421


trecea de pe un mal pe altul al râului oamenii plecaţi la munca câmpului, carele încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat. Nu este exclus ca peste râurile care taie chei, cu văi abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele, poduri din piei de animale”.

ca declanşator (riguros probate ştiinţific). Textele Sumeriene care reproduceau surse ce erau “vechi înscrisuri, ale înţelepţilor dinainte de Potop”, aminteau prima catastrofă ca fenomen brusc / scurt, de pildă sub forma: “În acea zi, în acea zi de demult / În acea noapte, în acea noapte de demult / În anul acela, în anul acela de demult / Când a avut loc Potopul”. Privind a doua catastrofă, un asteroid căzut în 29 VI 3123 î.C. - datare conformă Planisferei Sumeriene / ce făcea parte din ciclicul roi al Tauridelor, adică al “stelelor căzătoare”, sub observaţia astronomilor Garga din N Indiei încă din mileniul VI î.C. - a atras la sfârşitul mileniului IV î.C. un climat rece şi uscat, accentuându-se efectele Oscilaţiei Piora, de reducere a energiei solare (efectele asteroidului s-au resimţit până pe Masivul Kilimanjaro, dovezile fiind imortalizate şi acum în gheaţa celui mai înalt vârf African şi s-a simţit până în N Indiei - astfel acolo debutând actuala “Eră Întunecată” - printre altele favorizând unirea Egiptului sub conducerea Dinastiei Gherga a primilor faraoni, ducând în V Anatoliei la întemeierea de către Ghergari a puterii maritime a Troadei / Troiei 39,58 lat. N, 26,13 long. E / Turcia, la înfiinţarea în S Britanic a Observatorului Gargaros / ulterior numit Stonehenge 51,10 lat. N, 1,49 long. V, ş.a.); e documentat de mulţi savanţi că la timpul căderii acelui asteroid, în Oceanul Indian evenimentul a fost cu impact uriaş, ce a produs craterul Burckle 30,51 lat. S, 61,21 long. E în răsăritul Insulei Madagascar, la 3800 metri adâncime, cu diametrul de aproape 30 km: acolo a căzut partea principală a corpului ceresc, astronomul Garga din Bazinul Ghaggar / India - primul astronom atestat din lume - consemnând că a fost “Trişira” (divizat în 3 părţi). Schimbările climatice provocate de bucăţile acelui corp ceresc - de exemplu, epopeea “Ramayana” a consemnat că în India au căzut sute de fragmente meteorice, după care a fost o ploaie diluviană au fost urmate de schimbări istorice pe glob (în America au fost reţinute amintiri despre Potop iar în centrul Americii după 9 ani de la impactul asteroidului - Mayaşii au pornit calendarul). Producerea valurilor uriaşe de tip “tsunami” a dus la formarea de dune tipice pe ţărmurile Madagascarului şi Australiei, în N Golfului Persic fiind inundată zona joasă a celor 4 râuri biblice găzduind Paradisul (alimentând atât mitul Potopului descris de epopeea eroului Sumerian Gilgameş, adică Ghirga “moşul” - însemnând Gherga din vechime, notat Ghilga-meş, prin frecvent folosita suprapunere lingvistică “L” peste “R” - cât şi celelalte relatări despre inundaţii neaşteptate); de altfel, bucăţi din acel corp ceresc au căzut atunci până în centrul Australiei, la Henbury 24,34 lat. S, 133,08 long. E, în Lacul Umm al Binni 31,14 lat. N, 47,06 long. E din Irak - pe atunci Kurgal / Sumeria - dar şi în Egipt, la Kamil 22,01 lat. N, 26,05 long. E (în S Căii Ghirga), etc. / probabil şi în Marea Neagră, provocând revărsarea furioasă a apelor în Marea Egee notată de Diodor din Sicilia, alimentarea catastrofală diluviană datorându-se şi imenselor ploi ce au urmat: asteroidul încins de frecarea cu atmosfera sa rupt - astronomul Garga din India a observat 3 mari părţi, bucăţile mai mici fiind mai multe - majoritatea căzând în ape (căci sub o treime din suprafaţa planetei “albastre” e uscat), producând evaporări masive, dereglându-se umiditatea generală, rezultând ploi serioase. În Orientul Mijlociu, cel deal doilea Potop - spre deosebire de primul diluviu, cauzat terestru - a fost considerat ca un cataclism ceresc din cauza păcatelor, Vechiul Testament indicând în “Facerea” / “Geneza” când a avut loc Potopul biblic (calculele biblice au

Cauza primului diluviu / Potop a fost pământeană / terestră: un cutremur Anatolian în secolul LXVIII î.C. (cei mai riguroşi specialişti au fixat pentru acela anul 6777 î.C.); cauza celui de-al doilea Potop a fost cerească, în secolul XXXII î.C., prin căderea din cer a unui corp - rupt în bucăţi la intrarea în atmosferă - cu impact pe toată planeta (cei mai riguroşi specialişti au fixat pentru acela anul 3123 î.C). Înaintea primului Potop a fost Era / Timpul de Aur; între primul şi al doilea Potop, a fost Era / Timpul de Argint: după cel de-al doilea Potop, a început Epoca Bronzului (ambele ere precedente celei a Bronzului - de Argint şi de Aur - au aparţinut Epocii Pietrei şi au fost separate între ele de primul Potop / diluviu, întâmplat datorită creşterii brutale a apelor după vremurile glaciare, în timpul topirii calotei polare, fapt ce a inundat cuva Mării Negre; Era de Aur a fost solară / sub semnul soarelui iar Era de Argint a fost lunară / sub semnul lunii: înaintea Potopurilor a fost paleoliticul / Epoca Pietrei cioplite iar între cele 2 Potopuri a fost neoliticul / Epoca Pietrei şlefuite, căci Potopul 1 a încheiat îndelungatul paleolitic şi a declanşat neoliticul iar Potopul 2 a încheiat îndelungata Epocă a Pietrei şi a declanşat Epoca Bronzului (neoliticul a durat între Potopul 1 şi Potopul 2). Reţinerea mitică a 2 fenomene similare - cu genericul de Potop - însă din cauze diferite, nu a dus la compararea legendară, căci între ele au fost mai mult de 3 milenii şi jumătate (iar un mit îşi pierde forţa după circa 3 milenii, rămânând în istorie doar ca valoare documentară); al doilea Potop a fost înregistrat şi pe o scară mai largă decât primul Potop, deoarece nu numai că s-a produs mai recent istoric - de exemplu scrierile fiind deja mai răspândite - ci şi pentru că a urmat unui fenomen ceresc vizibil pe toată planeta (şi nu simţit doar direct de către cei afectaţi teluric în primul caz, datorat cutremurului Anatolian). Povestea lui Phaeton din Bazinul Dunării poate fi în legătură cu căderea cometei la declanşarea primului Potop, însă al doilea Potop are evidenţe mai categorice legate de cer, 422


primul nume al Tunisiei - respectiv Africa; autori Romani ca Ovidiu, Tacit, ş.a. au consemnat că în drumul lui Phrixos spre Caucaziana Gorghis / Kolkis cu Cerga / Lâna de Aur, Helle sora sa geamănă - a căzut în apa Dardanelelor şi a murit, de atunci strâmtoarea fiind ştiută după numele ei ca HellesPont. Popular, Frigii / Frigienii - din Frigia / Anatolia - şi urmaşii lor Europeni, au fost numiţi Frânci (cu aşa denumire de Frânci fiind până la Francezii actuali / foşti Gali Antici, conduşi la începutul Medieval de Germanicii Franci proveniţi din Frigia, ce Antic a fost Galia Anatoliană); după Războiul Troian din Frigia a fost o emigrație semnificativă și în N Italic - ca de pildă în jurul Veneției - cei de acolo fiind de asemenea denumiți Frânci (“Dicționaru Limbii Românești” de Dr. Augustin Scriban din 1939 a indicat despre Frânc: “European de rasă Latină, mai ales Italiană”). Cercetătorul Englez Jacob Bryant 1715-1804 (analizând mitologia) a comentat că “adevăratul nume oriental al supravieţuitorului Potopului, ştiut de Chaldei ca patriarhul Noe, era Naus - Noas / Nous - interpretat de Anaxagoras (care a fost în Egipt) şi de vechii Greci ca Dios / Dionisie, crescut în Nusa / Nysa: DioNus. Suidas l-a notat Nannacus, Ştefan din Bizanţ l-a notat Annacus iar Eusebiu l-a notat Inachus, sub forma că ‘prinţul Telegon - fiul păstorului Orus / însemnând Soare - era al şaptelea descendent din Inacho’. Ritul din Cariana Magnezie de pe Meandru (însemnând aşezarea ‘Manilor’ / ‘oamenilor’, nume datorat exprimării guturale ca ‘Magni’) era ‘Mania Arkaeus’, acelaşi pentru Noe de pe Arcă, astfel provenind şi conceptul de ‘arhaic’. Vechea denumire pentru râu era Dă-Nu - apa lui Noe - aşa cum sunt cele din Europa de la Dunăre în Nord (ca Nistru şi Nipru) ori cum sunt cele din Africa de Nord (ca Nil şi Niger)”. Regele Ghilga-meş în vizita sa la Marea Neagră a fost primit şi a discutat cu bătrânii din familiile supravieţuitoare ale celui de-al doilea Potop (cel din secolul XXXII î.C.); de altfel, e de remarcat că având asemenea ascendenţă - inclusiv divină - din Epoca Pietrei, Gherga s-a impus şi în perioadele următoare, de-a lungul mileniilor confirmând uman ceea ce era ştiut ca rezervat doar ne-umanilor / zeilor, adică nemurirea: neamul şi numele Gherga există şi azi. “Originea Gherga” tratează primul diluviu - de la sfârşitul glaciaţiunii, când s-a format Marea Neagră - ca Potop, cazurile de referinţă la ulteriorul diluviu (când deja Marea Neagră exista cu aproximativ conturul actual) în lucrare fiind precizate în mod distinct, cel de-al doilea Potop indicat ca “biblic”; ambele evenimente diluviene au avut câte un erou Ghergan, deoarece malurile Pontului erau populate de Gherga, de exemplu la primul diluviu / Potop fiind eroul Gheorghe cu piroga reţinut de poveştile cu “dulf” / duh iar la al doilea Potop fiind Dardan, cu arca (ei nau fost lideri singuratici, ci au fost însoţiţi de neamurile Gherga şi de anturaje: cei care le-au perpetuat poveştile). Aşadar - după cum ploaia diluviană la al doilea Potop a fost cauzată de turbulenţele atmosferice apărute din cauza căderii corpului ceresc (mare parte în Oceanul Indian), incandescentele bucăţi evaporând mari cantităţi de ape, ce condensate s-au precipitat, însoţind mişcările nivelului mărilor - “Lumea Veche” a fost terminată; Era / Timpul de Argint a încheiat Epoca Pietrei: de atunci încoace au trecut peste 5 milenii şi omenirea a parcurs Epoca Bronzului Epoca Fierului - Antichitatea - Evul Mediu - Epoca Modernă. Pentru cei din Bazinul Mării Negre, primul diluviu - peste josul Lac Pontic - a fost realul Potop; pentru ei, al doilea diluviu / Potop a fost cataclismic mai mult în sensul unei mari

dat de asemenea mileniul IV î.C., ca şi cel indicat de “SuMeri” / Sumerieni ori de măsurătorile ştiinţifice recente). Gherga a supravieţuit primului Potop (cel din secolul LXVIII î.C. / când cuva Mării Negre a fost inundată), dovada fiind pe fondul agrar al secolelor ce au urmat imediat - cultura centrată în Banat şi acoperind regiunile învecinate, care sub patronajul Zeiţei Ghirghe / Marea Mamă a instaurat pe glob premierele mondiale ale metalurgiei şi scrisului. Dinastiile Gherga au condus atât Imperiul Atlant, cât şi succesoarea sa imediată, Vechea Civilizaţie Europeană. Biblicul Noe, în străvechiul limbaj, era “cel Nou”, la fel cum Novac - care anterior istoric a făcut uriaşa brazdă megalitică în spaţiul Român - era “cel Nou” (spre deosebire de Novac “cel Bătrân”, menţionat de o baladă Română ca posesorul măştii Mătuşii / Medusei Gorgona, probabil însuşită după Potopul precedent de la Amazoanele faţă de care s-a delimitat, în calitatea de precursor patriarhal); e de observat că în preistorie - atunci când lumea străveche era substanţial înlocuită - liderii reformatori erau consideraţi cu apelativul de “noi” (astfel încât aşa se poate înţelege mai bine calificarea de “Nou” la Noe sau Novac, în timpurile istorice de apoi - de pildă la Evreii vechi - Noe căpătând înţelesul de “mângâiere”).

În 1747, savanţii Britanici conduşi de George Sale au afirmat în “Istoria universală” că “primul conducător menţionat de Frigieni a fost pre-diluvianul Nannacus Annacus / Cannacus - care avea vârsta de 300 de ani la Potop iar post-diluvian, familia domnitoare în Frigia a fost cea Gordiană, avându-l ca prim rege pe Gordius, care a întemeiat capitala Gordium” (cei 300 de ani lunari - prin divizarea la 12 / numărul lunilor dintr-un an solar - au fost de fapt 25 de ani solari: atât era vârsta pre-diluvianului “An-nacus” / “Inacus” ori Nus / Noe - primul dintre liderii știuți de către Frigieni). Este de observat că post-diluvian, legendarul Phrixos - fiul nimfei norilor - a fost cel care a dus Cerga / Lâna de Aur în Gorghis / Kolkis, el putând fi eponimul Phrygiei / Frigiei: ţinutul preoţilor Geii / Marii Mume a Pământului, zona Anatoliană mai fiind ştiută în mare vechime şi ca Afriki / “Af-riki”, onomastica similară fiind şi la Ifriqi / “If-riqi” 423


Siculi 3:58), ca domnind peste codri, văi, izvoare, ca divinitatea protectoare a păstorilor, turmelor şi stăpâna animalelor sălbatice. În acea calitate, Mamei mari sau Rheii îi erau cu deosebire consacrate înălţimile munţilor, izvoarele, râurile (Pausania 8:44) şi pescerile. Simulacrele ei primitive existau pe piscurile munţilor încă din timpurile ce trec peste toată memoria. Cultul Mamei mari sau al Rheii a fost în preistorie în mare onoare pe Muntele Ida de lângă Troia, unde ea se şi numia ‘Mater Idaea’ (Cicero 2:9, Livi 29:10, Lucreţiu 2:612); toate extremităţile acelui munte au fost în Antichitate consacrate divinităţii Mamei mari. Troianii şi Frigienii - cari locuiau lângă Muntele Ida - venerau cu deosebire pe Rhea, căreia îi făceau orgii (şi pe care o numiau Mama mare iar după diferitele localităţi - unde se aflau sanctuarele sale - ea purta numele de Idaea, Pessinuntica, Cybele, etc. / Strabon X 3:12). Ca divinitate a munţilor şi agriculturii, Rhea sau Mama mare a fost una din cele mai adorate şi populare figuri în religiunea triburilor Pelasge imigrate în Peninsula Italică; în particular, Rhea era considerată ca ‘Mama’ sau ‘Născătoaria poporului Latin’. Cărţile Sibiline, a căror origine se reducea la cele mai vechi timpuri ale statului Roman, conţineau o tradiţiune arhaică cu privire la simulacrul cel sfânt şi făcătoriu de minuni al Rheii sau al Mamei mari, care ajunsese din cea mai obscură vechime în proprietatea Frigienilor, întocmai după cum imaginea din Peninsula Taurică / Crimeea se afla în posesiunea Pelasgilor din Capadochia (după cum spuneau dânşii). Când Roma ajunse la putere - şi-şi ridică capul peste lumea subjugată - preoţii consultând oraculele Cărţilor Sibiline cetiră acolo, după cum se spune: ‘Mama lipseşte, te invit Romane să cauţi pe Mama şi când va veni s-o primeşti cu mâini curate’. Însă părinţii Romei nu sciură cum să interpreteze acel oracul misterios: ce fel de mamă lipsea şi unde s-o caute, ei nu sciau; tradiţiunea se pierduse. Spre acel scop, Senatul decise a se consulta Oraculul lui Apolo din Delphi şi de acolo li se răspunse să aducă pe Mama care se afla pe Muntele Ida. Romanii au trimis o legaţiune în Asia Mică - ca să le aducă simulacrul cel celebru al Mamei mari de pe Muntele Ida - şi când regele Atal le-a predat chipul cel vetust al zeiţei, dânsul le adresă următoarele cuvinte: ‘Pleacă! Tu vei fi şi de aci înainte a noastră. Frigia este leagănul eroilor Romani’ (Ovidiu, ‘Faste’ 4:259). În părţile din Nordul Istrului şi ale Mării Negre, cultul divinităţii telurice - sau al Mamei mari - a fost preponderent încă din cele mai depărate timpuri pre-istorice. Sanctuarele şi templele acestei zeiţe purtau în Antichitatea Greco-Romană numele de ‘Matroum’, adică loc sacru, dedicat cultului religios al marii divinităţi, numită Mama zeilor; această numire de ‘Matroum’ - ce era considerată de arhaică încă din timpurile lui Pausania 5:20 se prezintă pe teritoriul de odinioară al Daciei sub forma poporală foarte veche de Motru, originea acestui termin fiind incontestabil anterioară dominaţiunii Romane. Motru este şi astăzi numele unui însemnat râu şi numele unei mănăstiri situată în judeţul Gorj; sunt urme istorice preţioase că odată în această vale frumoasă şi fertilă a Motrului au existat diferite Matrouri, un cult religios înfloritor al divinităţii binefăcătoare Pelasge, Mama zeilor, personificarea pământului (pe ‘Tabula Peutingeriană’, în această regiune este însemnată staţiunea Amutria = Ad Mutria, forma plurală de la Matrium). Acolo unde astăzi se înalţă pe nişte ruine Turnul de la Severin se construise în timpul dominaţiunii Romane un portic pentru comercianţi şi călători, dedicat Mamei mari, o probă că pe lângă acea colonadă a existat în

inundaţii (ce a dus la revărsarea apelor îndeosebi în Bazinul Mării Egee): ploaia ulterioară impactului asteroidului a fost cea decisivă în Potopul 2 (după cum au notat Biblia, Diodor Sicul, etc., că a umflat apele). Cauzele diluviilor (la primul pământeană, prin cutremur şi inundare iar la al doilea cerească, prin asteroidul ce a lovit relativ rapid şi ploaia îndelungată) au consolidat consecutiv credinţele în marile puteri supranaturale - din perechea primordială Gher-Ga / Gherga - întâi în zeiţa terestră, Mama Pământului Ghirghe / Kirke, apoi în Zeul Ceresc: cu multe apelative, până la Dumnezeu / fără nume propriu. De aceea, în Bazinul Mării Negre Marea Zeiţă era în legătură cu apele (Ga / Ka - care îl avea ca bărbat pe Ra / An - a devenit Rhea, uneori şi temută pentru răutatea ce o putea avea, ca “rea”) iar apoi - după primul “val” Kurgan / al acelor Ghergani care au domesticit caii - au mai fost 2 “valuri” Ghergane / Kurgane: cel care a încheiat Epoca Pietrei (datorită celui de-al doilea diluviu / Potop) şi curând după acela, ultimul “val” Gorgan / Kurgan de la începutul Epocii Bronzului - pentru consolidarea patriarhatului, inclusiv a credinţei axate pe Tatăl Ceresc.

În “Dacia preistorică”, savantul Nicolae Densuşianu a studiat principalele divinităţi, notând despre Rhea (sora şi soţia Timpului / Cron): “Pe când Cron / Saturn în religiunea ante-homerică era considerat ca personificarea fiinţei supreme a cerului, Rhea reprezenta divinitatea pământului; numele de Rhea în vechia limbă Pelasgă era numai un simplu apelativ, având înţelesul de regină (în forma masculină, cuvântul ‘Raiu’ cu înţelesul de ‘împărat’ s-a mai păstrat în unele cântece eroice Române). Acelaşi cuvânt sub forma Ra / rege îl aflăm în terminologia hieratică a Egiptenilor, moştenită de la vechii Pelasgi, cari se stabiliseră în neolitic pe şesurile Nilului (Ra - regele zeilor şi al oamenilor, domnul cerului şi pământului - era adorat în Egipt). În cultul oficial Roman, Rhea avea apelativul de ‘regina’ (Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:12); ea era în general considerată ca zeiţa agriculturii, a viticulturii, ca întemeietoarea aşezărilor (în acea calitate având numele de ‘Mater Turrita’, conform lui Vergiliu în ‘Eneida’ 7:785, Ovidiu în ‘Faste’ 4:219, etc). Cu deosebire însă Rhea era venerată ca ‘Mama munţilor’ (Diodor 424


timpurile Romane un târg şi un templu renumit, consacrate marii divinităţi a păstoriei şi agriculturii. Aceleaşi urme de temple şi sanctuare vechi dedicate Mamei zeilor se prezintă şi în regiunea cea admirabilă a Oltului, atât în pădurile sale de brazi, cât şi pe luncile sale cele nesfârşite; aici aceste sanctuare purtau la populaţiunea pastorală şi rustică numele, unele de Motru şi altele de Mamu: templul cel mai important al Mamei zeilor se vede a fi fost acela de la Gura Motrului, la Mamu (în judeţul Vâlcea) acum fiind o mănăstire de maici”.

tot astfel şi Rhea, divinitatea supremă feminină, era considerată ca Mama mare comună zeilor şi a genului uman. După cum înălţimile cele mai maiestuoase ale Carpaţilor au fost odată consacrate divinităţii supreme a cerului, lui Cronos, sub numele de Tatăl, Tatra, Tartar / Tartaros, Manea, Moşul, Popău / Papaeus, tot astfel un număr considerabil de culmi, pesceri şi piramide naturale ale Carpaţilor au fost dedicate odată Cultului Mamei mari ca Terra Mater, sub numele de Tatoiă, Matra, Mamă, Tărtăroiă, Mănesă şi Păpuşă (forma feminină de la Papaeus); Mama mare ca divinitate a pământului a mai fost adorată şi sub numirea arhaică de Popina. În dialectul Grecesc din Insula Tasos ‘pupina’ înseamnă ‘bunică’ sau ‘babă’, acea numire fiind aplicată la Gorganele / tumulele funerare ce se ridicau pe mormintele persoanelor cu distincţiune. Originea numirii este arhaică. În cultul vechi al triburilor Etrusce aflăm încă urme de adorarea unei divinităţi ‘babe’ numită Populonia, după caracterul său primitiv identică cu Mama mare (Macrobiu în ‘Saturnalia’ 3:11); la Vergiliu în ‘Eneida’ 10:172 ea apare sub numele de ‘Populonia Mater’ iar pe o inscripţiune din Dacia este amintită ca zeiţă naţională suverană sub numele de ‘Regina Populonia Dea Patria’. Pe monumentele istorice ale timpurilor Romane, Rhea sau Mama mare apare în formă oficială ca o vechie divinitate etnică a Daciei; la început, ea a fost adorată aici întocmai ca şi în alte ţinuturi Pelasge, sub numele de Rhea: de pildă, pe teritoriul Sarmisegetuzei Romane satul se numea Rhea (înălţimile din apropiere au fost consacrate Rheii, divinitatea supremă telurică a lumii Pelasge). Mai târziu, Rhea a apărut venerată în Nordul Dunării de jos sub numele de Dacia şi Terra Dacia, ca divinitate naţională, ca personificarea pământului ţării. După concepţiunile primitive Pelasge, Rhea sau Mama mare considerată ca divinitatea naţională binefăcătoare şi protectoare - a avut la diferiţii Pelasgi diverse epitete, după locurile unde se aflau sanctuarele sale mai renumite; de pildă, pe teritoriul Troiei era venerată ca ‘Mater Iliaca’. Sub numele de ‘Dacia’, Rhea sau Mama mare apare adorată la Nordul Istrului în timpurile dominaţiunii Romane; pe una din inscripţiunile Romane de la Deva, ea este amintită ca divinitate sub numele de ‘Terra Dacia’ iar locul ei de onoare este imediat după Zeus / Jupiter. În ce priveşte reprezentarea iconică a Mamei mari numită ‘Dacia’ sau ‘Terra Dacia’, ea apare pe o monedă din anul 112 figurată cu căciula naţională Dacă pe cap: în mâna dreaptă ţinea spice de grâu iar în stânga un sceptru imperial decorat în vârf cu figura unei acvile; lângă ea stăteau 2 copii, din cari unul îi oferea spice de grâu iar celălalt un strugure, atribute ale Mamei mari, ca zeiţă a agriculturii şi viticulturii (şi cari totodată indică şi fertilitatea pământului Daciei). Este foarte importantă această monedă: încă din timpul împăratului Traian se vede reprezentată divinitatea ‘Dacia’ în formă oficială cu onoruri politice şi cu atribute telurice, tronând pe Carpaţi cu sceptrul imperial în mână ca divinitatea protectoare a acestei ţări şi ca ‘Mamă’ a locuitorilor, cari sub forma a 2 prunci (Dacia superior şi inferior) îi aduceau primiţiele din recoltele lor; e foarte probabil că în ultimul mare război dintre Romani şi Daci - la asaltul Sarmisegetuzei - divinitatea ‘Dacia’ a fost evocată. După cum Cronos în legendele vechi era numit ‘Dokius filius Caeli’ - adică ‘Dokiu, fiul Cerului’ - tot astfel sora şi soţia sa Rhea apare adorată în cultul public sub numele de ‘Dacia, ‘Terra Dacia’ şi ‘Dacia Augusta’: ea era una dintre cele mai importante divinităţi ale Europei orientale. Rhea sau Mama

“Suida a conservat o preţioasă notiţă istorică despre începutul Cultului Mamei mari la Atena: ‘Metra-Gurtes călătorind în Atica a iniţiat acolo femeile în Cultul Mamei zeilor (după cum spun acei locuitori); pe acela, Atenienii îl precipitară într-o adâncime şi-l uciseră. Dar curând după aceea urmă o epidemie şi oraculul îi dojeni, ca să reconcilieze sufletul celui decedat. Atunci ei construiră pe locul unde au ucis pe MetraGurtes o curie şi împrejmuind-o, au consacrat-o Mamei zeilor iar lui MetraGurtes îi ridicară o statuie şi adâncimea o umplură cu pământ. Acel Matrou a fost întrebuinţat apoi pentru depunerea şi conservarea legilor’. Numele de MetraGurtes nu era personal, ci o numire etnică, după locul de unde era originar acel propagator sau preot al Mamei mari (Cecrops - cel dintâi rege al Aticei - despre care Macrobiu spunea că a consacrat un altar acolo Rheii şi lui Cron - a fost unul din eroii Pelasgi de la Istru). Pe monumentele Antice divinitatea Pământului sau Mama zeilor era de regulă reprezentată şezând pe tron, ca o matroană sau domnitoare (regină, Rhea) iar uneori era înfăţişată pe un car tras de lei. Rheii sau Mamei mari îi era consacrat şi bradul, ce-l mai vedem şi astăzi figurând ca un ornament viu pe lângă intrările şi altarele bisericilor din România, simbol dispărut al unei religiuni dispărute pastorale-montane. Simulacrele primitive ale Mamei mari - ce au existat odată şi în parte mai există şi astăzi în Carpaţi - poartă, în general, numele de ‘Babe’ (singular ‘Babă’). Originea acestei numiri este foarte veche. Sensul primitiv al cuvântului ‘babă’ în limba Română este ‘bunică’ sau ‘mamă mare’; acest termin exista şi în limba poporală întocmai ca şi ‘tată’ şi ‘papă’ (moş). Întocmai după cum Cron/os - venerat ca părintele zeilor - era numit ‘Moşul’, 425


mare adorată de Pelasgii din Nordul Dunării de jos apare şi în legendele şi în cântecele poporale Române numită ‘Dochia’ şi ‘Dochiana’. ‘Baba Dochia’ a ieşit pe la începutul primăverii prea de timpuriu cu oile la munte, a fost îngheţată şi apoi prefăcută în stană de piatră pe munte; aproape toate imaginile primitive feminine - sculptate prin stâncile Carpaţilor - sunt considerate de popor că reprezintă pe ‘Baba Dochia’. Cele dintâi zile ale lunii lui Marte sunt numite la poporul Român ‘zilele Babei Dochia’ ori ‘zilele Babelor’. În colindele Române - aceste cântece poporale semi-religioase - ea este celebrată şi astăzi sub numele de ‘Nina Dochiana’ sau ‘Dochiana’ şi înfăţişată ca o virgină foarte frumoasă, ce nu îmbătrânea; averea ei părintească consta din multe turme, mulţi peţitori cerând-o, însă ea refuzând a se mărita ‘până în dalba primăvară’ (aceleaşi reminiscenţe se păstrară despre Rhea sau Cybele şi la populaţiunile Pelasge din Asia Mică). Nu există nici un contrast în aceste 2 genuri de tradiţiuni cu privire la Baba Dochia cea împetrită şi la Dochiana cea frumoasă. În colindele Române se celebrează tinereţea, frumuseţea extraordinară şi castitatea Mamei mari iar legendele se referă la a doua parte a vieţii sale, în particular la apoteoza sa. (Dochia sau Dochiana din legendele şi din colindele Române nu au de a face cu martira creştină Eudocia: părinţii bisericii, spre a da un caracter creştin sărbătorii poporale păgâne din 1 martie - numită Dochia la Istru şi poate chiar în unele părţi ale Asiei Mici - au consacrat această zi unei martire Libaneze cu numele de Eudocia; e interesantă istoria legendară a acelei Eudocia, Martirologul înfăţişându-l pe împăratul Traian - cuceritorul Daciei - ca persecutorul Eudociei). Dochia sau Dochiana mai apare în tradiţiunile poporului Român şi ca Mama întristată, care-şi căuta în toate părţile fiul său iubit, numit ‘Caloian’: acela se rătăcise printr-un codru şi nemaiputându-se întoarce, a pierit acolo”. Poate părea paradoxal, însă “călău” provine din Caloian, fiindcă aducea frumuseţea întâlnirii cu divinitatea prin practicarea sacrificiului uman, foarte răspândit în Epoca Pietrei; de aceea călăul / gâdele era mascat în negru, pe placul Marii Mame / Ga. În armonie cu “Valach”, prin cuvântul “gealat” în Română e deopotrivă gâdele dar şi înţelesul pentru om voinic / violent, gealaţii fiind Uriaşii Potopului (dar şi muscarii suri: un soi de vrăbii ce iernează la S de Sahara, care sosesc primăvara, obişnuit găsindu-se pe lângă apele joase ale spaţiului Românesc). Academicianul Romulus Vulcănescu a analizat “Hidromitologia” Română: “Dulful a fost o făptură mitică care trăia în Marea Neagră. Pentru pescari şi corăbieri era inofensiv atâta vreme cât nu-l provocau în vreun fel. Noaptea ieşea din mare, se plimba pe ţărm şi unde găsea un măr roşu, îi mânca fructele. Cei care voiau să-i obţină ajutorul, azvârleau în valuri mere roşii, în semn că solicitau sprijinul Dulfului, care ronţăind merele azvârlea miezul lor în valuri înaintea bărcilor, indicând astfel drumul cel bun pe apă. Întocmai ca o divinitate fluvială, Dunărea îi ajuta pe toţi care îi solicitau sprijinul. În conştiinţa mitică a poporului român, Dunărea e înfăţişată atât ca un fluviu sacru, ca o divinitate acvatică, cât şi ca un hotar mirific. Ca apă sacră şi ca divinitate acvatică putea asculta, dialoga cu cei care îi cereau ajutorul dar şi putea apăra şi răzbuna pe riverani împotriva duşmanilor. Caracterul său sacru de fluviu protector reiese din legendele, baladele şi poveştile despre Dunăre. Dacă considerăm Dunărea partea cea mai consolidată din brâul de ape ce înconjoară România, se impune să subliniem ideea conştiinţei acestei prezenţe acvatice în concepţia despre viaţă

şi lume a poporului Român. Sacrificiile şi ofrandele se făceau de credincioşi la marginea apelor şi pe ape. Unele din acele sacrificii au fost umane, altele animale şi altele vegetale. Despre sacrificiile umane au rămas unele reminiscenţe folclorice în basmele mitice cu balauri, care cereau anual ‘vama apei’ sub formă de fecioare. O reminiscenţă veche e consemnată de sacrificiul pe o apă curgătoare a unei păpuşi în chip de om - numită Caloian - închipuind o divinitate a apelor pentru a îmblânzi ploile şi a rodi semănăturile. Cu apa considerată sacră sau consacrată se stropeau locurile, obiectele şi făpturile (umane, animale şi vegetale), pentru a le reda puterea sau pentru a le feri de perfidiile apelor rele; cu ea se făceau şi ‘abluţiunile’ sau spălarea rituală: a mâinilor, ca şi a obiectelor sacre - tablete votive, amulete, simulacre de statuete de zei, semizei şi eroi mitici - ce erau scoase din incintele sacre sau din case şi spălate ritual. La rândul lor, fidelii erau purificaţi prin imersiune integrală sau numai a capului, ca şi prin spălarea rituală a feţei. Cu ajutorul apei se practica hidromancia: unii vrăjitori prevesteau viitorul prin divinităţi de apă; vrăjitorii de apă foloseau vase cu apă curată pentru a ghici în oglinda apei sau citeau în apele liniştite din fântâni cum şi unde vremuiau ploile şi zăpezilor. Cu apa lustrală se spălau pruncii la naştere (în creştinism au început să se boteze copiii). La nuntă se spălau pe mâini şi pe faţă tinerii cununaţi, se stropeau cu apă nuntaşii pentru a se purifica nunta. Iar la moarte se spăla cadavrul, se punea apă într-un vas în camera funerară ca să-şi spele mâinile cei îndoliaţi când se întorceau de la mormânt. La apa vie - ce încheia judecata în cete, când cel analizat trebuia să plece să aducă apă, atunci decizându-se hotărârea, conform obiceiului pământului - recurgeau ‘ordaliile’; amintirea ordaliilor de apă se păstrează direct sau indirect în legende şi basme cu fond mitic”. (Ordalia / Gorgaria era Adunarea Gărgară popular ştiută ca “sfatul bătrânilor” / “consiliul înţelepţilor”).

În Era de Argint, fizic fostul nucleu Atlant din josul Lac Pontic - aflat în N Anatoliei - nu mai era, puternica moştenire Atlantă fiind continuată prin succesorii din V Mării Negre (Ghirghe din Vechea Civilizaţie Europeană care au utilizat scrisul, începând şi metalurgia, respectând cu 426


prioritate Muma pământeană), respectiv din E Mării Negre (Kurganii din stepa N Caucaziană, care au domesticit caii şi au ridicat Gorgane, respectând cu prioritate Tatăl ceresc): în Era de Argint s-au mai dezvoltat 2 Civilizaţii, Ghiengar în Mesopotamia şi Ghaggar în N Indiei (ambele Sudice şi Asiatice faţă de cele 2 Nordice şi Europene). În 1803, Britanicul George Faber - şeful “Colegiului Lincoln” al Universităţii Oxford - a scris: “Corespunzător lui Pherekydes, mama lui Hercule a primit de la Zeus cupa din aur ‘Karkesium’, în formă de navă, tradiţia respectată - pe baza analizei făcută de Macrobius - fiind că Hercule a traversat marea cu o navă având forma unei cupe aurite; tradiţia de fapt relata istoria Potopului, căci Hercule era patronul Arcei. O altă cupă ştiută a fost ‘Gaulus’, care - ca şi ‘Karkesium’ foarte probabil era în formă de navă; e o conjunctură rezonabilă circumstanţa că pentru Fenicieni cuvântul ‘Gaulus’ semnifica ‘navă’: galeră. Xenophon a notat că Arameii ziceau navei ‘Galleris’ iar Ovidiu a scris despre Cabirii Frigieni - preoţii Cybelei - că se numeau ‘Galli’ ca termen acvatic, legat de arcă (iar ei au dat numele regiunii Anatoliene). Prin urmare, devoţiunea faţă de riturile diluviene a unei naţiuni - care odinioară era răspândită aproape în întreaga Europă - a dus la nume ca Gauli, Galaţi, Gali, Celţi, ş.a. (toate ca flexiuni ale aceluiaşi nume originar). Academicianul Britanic Charles Vallancey a precizat despre Hiperborei că erau chiar cei numiţi Celţi, că Galii erau chiar cei cuceriţi de Romanii lui Iuliu Cezar, etc.; e posibil ca ‘Gallus’ şi ‘Galleris’ să fie în legătură cu Ebraicul ‘Galim’ însemnând ‘valurile mării’ - iar Nergal / ‘Ner-Gal’ (idolul Mesopotamiei) să fi fost în realitate ‘Oceanicul Gallus’: Noe. Lui îi era asociată flacăra veşnică a focului - simbolul soarelui - şi cocoşul, pasărea solară (ca şi Zeului Mercur = Hermes), Latinii preluând ‘Gal’ pentru solarii Gali. Din ‘Gaulus’ a provenit ‘Cula’ pentru uterul păgânei Mari Mame iar Venus - dar şi Arca - au fost câteodată numite ‘Colias’ (‘coloniile’ - derivate din Colo-Nus - au fost aşezările postdiluviene, integrând riturile comemorative ale Arcei); în S Troiei era Kolonai întemeiată de Cycnus - nume însemnând ‘lebădă’ - care a fost pruncul lui Poseidon iar Colchis / Georgia şi-a primit numele în onoarea Colei / Arcei”. Despre “lebădă” e de ştiut că în vechea Germanică se numea “elbiz”: aceeaşi rădăcină lingvistică cu “alb”; lebăda era pasărea favorită a Hiperboreilor Gherga / respectată până azi ca sacră de exemplu de către populaţia Saami din Karelia. Cola / Kola - denumirea pentru Arcă - deriva de la Kalî / Ka-Rî (Ga-Ra) apelativul Mamei Gargă, notată în Banat de prima scriere post-diluviană din lume ca Ghirghe, căci avându-l ca partener pe Ra, ea patronând Pământul Ga, astfel fiind Gherga; arca “de suflet” - “Ba-arca” / barca - era mai mică iar corabia mai mare. Ca figura tridentului - legendara unealtă de pescuit a Zeului Poseidon - vechii Greci au inventat litera “Psi” Ψ, simbolul fiind emblematic Dinastiei Rurik (patern genetic “N” ca şi Gherga), a primilor regi Medievali din actuala Ucraină şi Rusie; în prezent, acela - tridentul lui Poseidon constituie stema Ucrainei (în urmă cu peste un mileniu, a fost sigiliul regelui Vladimir din Dinastia Rurik - genetic patern “N” ca Gherga - care din Kiev a introdus creştinismul bizantin printre supuşii săi):

Stema Ucrainei În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Tridentul a fost o emblemă solară (dinţii lui fiind raze) şi un simbol al trăsnetului (dinţii lui fiind fulgere). În India, tridentul a fost mai ales emblema lui Şiva, transformatorul lumii şi nimicitorul aparenţelor. Cei 3 dinţi închipuiau ‘trikăla’ sau ‘timpul întreit’ (trecut, prezent, viitor). Tridentul a fost emblema zeului Poseidon, arătând dominaţia sa asupra împărăţiei apelor pe care le putea tulbura sau linişti”. Delimitările oamenilor păsării Phoenix / Paskunji la Georgieni - iubind deopotrivă soarele şi vântul - au fost geografice faţă de Pont / Marea Neagră, în vechime iubitorii soarelui fiind “Su-Meri” / Sumerieni la S şi Saami la N iar iubitorii vântului fiind Fenicieni la S şi Finezi la N: Pontul demarca populaţiile respective deoarece a fost leagănul strămoşilor acelora; ambele soiuri de populaţii faţă de Marea Neagră / Pont - din Orientul Apropiat / Mijlociu (Sumerieni, Fenicieni) iar din Nordul chiar extrem / Hiperboreu (Saami, Fini) - reproduceau onomastic legăturile ancestrale ale oamenilor lor, iubitori ai soarelui şi vântului, exemple sinonime mai fiind la Marea Mediterană, pe coasta Asiatică Liban şi pe cea Africană Libia, pe râurile munţilor Europeni, Români în Carpaţi şi Romani în Apenini, Karia în Anatolia (între Marea Neagră şi Marea Mediterană) şi Karelia între Marea Baltică şi Marea Albă, ş.a.m.d. Distincţiile dintre ele au apărut în neolitic / ultima perioadă a Epocii Pietrei şi s-au conturat în Epocile Bronzului şi Fierului, fixându-se Antic iar geografic, nominalizările lor - în general, cronologic - au fost de la E spre V. De exemplu, istoricul Roman Tacit în anul 98 a scris în “Germania” 46: “Stau la îndoială dacă trebuie să număr printre Germani sau printre Sarmaţi triburile Peucinilor, Venedilor şi Fenilor, deşi Peucinii - pe care unii îi 427


numesc Bastarni - după vorbă, port, aşezare şi felul locuinţelor, trăiesc ca Germanii. Venedii au luat multe din obiceiurile Sarmaţilor; căci, câţi codri şi munţi se ridică între Peucini şi Feni, pe toţi îi cutreieră cu hoţiile lor”. Prin Venedi - nume sugerând “venirea” lor inclusiv în Pomerania / regiunea de la gura Fluviului Vistula (cu izvorul în Carpaţi şi vărsarea în Marea Baltică), similar cu cel de Veneti / al celor “veniţi” în laguna Veneţiei sau de Gauli Veneti din Bretania / Peninsula din NV Francez unde aveau capitala Gwened 47,39 lat. N, 2,45 long. V - se înţelegeau pe atunci unii Geţi de la Pont care s-au refugiat îndeosebi printre Baltici din cauza asaltului Romanilor (ei revenind / întorcându-se în spaţiul natal relativ curând istoric, ca Goţi), agresiunea Romană începând cu Dobrogea / regiunea Getă de la Pont, acolo Delta Dunării fiind populată de Peucini; prin Feni au fost notaţi strămoşii Finezilor / Finlandezilor de la Marea Baltică, acolo regiunea Karelia - întinsă până la Marea Albă / Oceanul Arctic - fiind cea populată de Saami, populaţia cea mai densă genetic patern Gherga din Europa (spre comparaţie, tot până atunci Karia / Caria din Peninsula Anatoliei era documentată deja de izvoarele istorice ca “Ţara Gherghiţilor”). De altfel, în secolul XX cercetători ca Ivan Duridanov, Dr. Harvey Mayer, ș.a. au studiat legăturile dintre Traci și Baltici, argumentând lingvistic evidențele respective. La mijlocul secolului II după cucerirea unei părți a Daciei de către Romani geograful Antic Ptolemeu 3:5 a scris că la marginea Sudică a Sarmației, pe valea superioară a Fluviului Vistula (lung de 1047 km, ce izvorăște în Munții Beskizi / “Bes-kizi” din Carpații Nordici și curge prin Polonia până în Pomerania, unde se varsă în Marea Baltică) încă trăiau Fini, notați “Phinnoi”: erau Hiperboreii care pe atunci - spre sfârșitul Antic - se aflau la hotarul de miazănoapte al Daciei, înainte de a se retrage pe malurile celor mai mari lacuri din Europa, în Karelia / răsăritul Baltic (împreună cu ceilalți Fini / Saami). Lingvistul Nordic Ante Aikio a scris în 2006 despre legăturile actualilor Saami cu Germanicii: “Saami foloseau ‘Guorgoj’ / ‘Kuârg’ - ‘Karko’ / ‘Karkea’ în Norsă - pentru ‘mormanul de pietre’ / ‘loc sacrificial’.”

Coagularea Saami În 2007, același a cercetat toponimia Saami din Finlanda (unde e Karelia) și a afirmat: “Kaareeh era renul pletos pe gât (Finii foloseau Kirakka)”; de altfel, “jacheta” tradițională / populară Saami - confecționată din piele de ren se numește “gakti”. Este de ştiut că genetic feminin - pe linie maternă - grupul “U5” e cel mai vechi din Europa şi este cel mai des întâlnit în populaţiile Saami, Estonă şi Fineză (Nordice / Baltice); conform colectivului de specialişti coordonat în 2012 de către Doron Behar de la Universitatea Tartu / Estonia şi de către Mannis van Oven de la Universitatea din Rotterdam / Olanda, circa 11% dintre Europence aparţin acestui prim grup genetic feminin (care a apărut în timpul Neandertalilor): corespunzător profesorului de genetică umană Bryan Sykes de la Universitatea Britanică Oxford, acelea au fost primele muieri Homo Sapiens care au intrat în Europa (savantul în 2001 indicându-le ca aparţinând “Clanului Ursula”, al primei dintre cele 7 fiice ale Evei).

Ruta primelor Homo Sapiens spre Europa 428


Chaldei, Georgieni, Gali, Ghergai / Ghergoi (Keltoi / Celţi), Gheri, Goţi, Germani, ş.a.; o populaţie nesemnificativă n-ar fi putut crea descendenţi aşa numeroşi: din timpuri primordiale (atât pre-diluviene, cât şi post-diluviene), Gherga s-a manifestat ca o forţă etnonimică esențială în Vechea Lume. Despre “Misterele Mării Negre” a scris Erica Negreanu, în 2014: “Marea Neagră are o zestre mitologică extrem de bogată, care îi leagă trecutul de Potop, de Atlantida, de făpturi legendare precum Sirenele. În Marea Neagră lipsesc curenţii verticali. În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte; marea e formată din 2 părţi: una vie şi una moartă. La ţărmul Mării Negre, în vecinătatea oraşului rusesc Ghelendjik / Torikos există un munte ce poartă numele de Ararat. În acea zonă s-ar fi refugiat oamenii şi animalele care au supravieţuit Potopului. Adevăratul stăpân al Insulei Şerpilor a fost de fapt Poseidon, stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un altar. În urma unor săpături făcute în secolul XIX pe insulă au fost descoperite într-adevăr ruinele unui templu pătrat, de dimensiuni foarte mari, o latură a aceluia măsurând 29,8 metri. Construcţia avea numeroase încăperi, dintre care una era destinată sacrificiilor şi ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era destinată ritualului oracolului. Marii ‘raportori’ ai antichităţii, Strabon, Ovidius şi Ptolemaios, au menţionat toţi acel templu în scrierile lor, notând că geţii pontici respectau zona ca pe un loc sacru. O teorie, la fel de răspândită ca aceea legată de Potop, susţine că Atlantida ar fi fost localizată în Marea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o mică bucată rămasă din ce a dispărut. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlantidei, întinsă pe 160 mii kmp. În urma unor inundaţii, Atlantida s-a scufundat în mare rapid şi de atunci a tot fost căutată de numeroşi istorici, apărând chiar ştiinţa numită ‘atlantologie’. Una din aceste teorii susţine că Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de ‘Siriath’, care ar corespunde cu Marea Neagră. În zona unde este localizată Insula Şerpilor, arheologi ruşi au descoperit ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanţilor. Ei susţin că Insula Şerpilor este ultima rămăşiţă a Atlantidei, şi că în trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de ‘Blajini’ sau ‘Preafericiţi’ (grecii le spuneau ‘makaron’, ‘fericiţi’) şi erau văzuţi ca fiind descendenţii atlanţilor”. “Megaron” - adică primele realizări arhitecturale din neolitic - au fost încăperile rectangulare având acoperişurile ridicate pe coloane, cu “ochi” = “oculus” în mijloc (acoperişurile aveau câte o gaură / deschidere centrală circulară, spre cer): prototipul “megaron” - după cum a studiat şi arheologul American Valentine Muller în 1944 - a apărut în Sudul Rusiei şi a devenit tipic Egeii (aşa ceva reflectând mişcarea neoliticilor la miazăzi de Bazinul Pontic). Echivalarea zeilor Greci cu dinaștii Atlanți a apărut la cercetători ca de exemplu congresmenii Americani John Baldwin 1809-1883 în “Națiunile preistorice” și Ignatius Donnelly 1831-1901 în “Atlantida: lumea pre-diluviană” dar și la savanți specific consacrați în domeniu, ca arheologul Scoțian Alexander Murray 1841-1904 în “Manual de mitologie” (membru corespondent al Academiei Germane), ș.a. Savantul Român Gabriel Gheorghe a scris în cartea “Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din 1982 și despre “Simbolismul acvatic”: “Încă din cele mai îndepărtate vremuri s-au observat virtuțile apei ca esență a existenței. La aproape toate popoarele, din momentul în care

În Europa Nordică, combinaţia dintre cele mai vechi Europene (din “Clanul Ursula”) şi cei mai recenţi Europeni (din “Clanul Gherga”) relevă rolul conducător Gherga din urmă cu milenii: în Europa, asocierea femeilor Homo Sapiens din primul soi n-a fost aşa de mare cu Românii din grupul genetic masculin “I” ori cu Europenii din grupul genetic masculin “R”, ci tocmai cu bărbaţii Homo Sapiens din cel mai nou soi, aparţinând grupului genetic masculin Gherga “X”, fost “N”. Pe de altă parte, existenţa celui mai vechi grup genetic masculin major - pe linie paternă - anume “I” (cel mai mare şi la Români) fiind în proporţia cea mai mare din Europa în Bosnia şi Herţegovina, este tocmai acolo asociat şi cu cel mai mare procentaj al grupului genetic al bărbaţilor Gherga din Europa Sudică: de altfel, chiar în acea zonă Balcanică e şi densitatea cea mai mare de persoane înalte din Europa, într-o proporţie asemănătoare regăsindu-se în zona Baltică. Aşadar, iată că şi numai masculin în Europa e apropierea dintre cel mai vechi soi uman important şi cel mai nou soi uman important, ceea ce relevă rolul conducător Gherga din urmă cu milenii (mereu - oriunde şi oricând - cei mulţi au fost conduşi de către cei puţini / invers nici n-ar prea avea sens); încă sunt observabile în Europa Sudică procentajele masculine relevante pentru Gherga iar în Europa Nordică procentajele mixte (adică masculino-muiereşti) relevante pentru Gherga, ambele de fapt ca mărturii ale puternicei dominaţii avute vreme îndelungată de către Gherghi printre Europeni. De altfel, cele mai mari proporţii genetice umane masculine cumulate ale grupurilor bărbăteşti majore ale Europei - “I”, “R” şi “X”/”N” - sunt în ţările Balcanice şi Baltice, între care e regiunea Banat. Este de ştiut - după cum au scris în 2002 Ain Haas, Andres Peekna şi Robert Walker în “Ecouri Baltice ale străvechilor cataclisme” - că la mijlocul mileniului VII î.C. au apărut Strâmtorile Daneze, atunci apele sărate ale Mării Nordului amestecânduse cu cele dulci ale uriaşului Lac Ancylus, formându-se Marea Baltică (concomitent cu formarea Mării Negre prin năvala apelor sărate ale Mării Marmara / Mediterana peste dulcele Lac Pontic): de aceea urmaşii oamenilor fostului Rai Atlant din E Europei s-au regăsit preponderent post-diluvian între zonele Balcanică şi Baltică (ţările riverane Baltice sunt în sens orar - Finlanda, Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Germania, Danemarca şi Suedia, ele cumulând cele mai ridicate procente de bărbaţi genetic Gherga din Europa). Îndeosebi în EurAsia, Gherganii au fost în evidente legături, de-a lungul timpului, cu cei cunoscuţi istoric ca Gherghi din coridorul Pamir-Altai, ca îngerii Gregori, ca Ghergarii Caucazieni / favoriţii Amazoanelor, ca Gorgani / Kurgani, ca Gherghini / Telchini, Garghinoi / Karkinoi, ca Gherghiţi Anatolieni, Karki / Cariani, ca sfinţii prinţi Gherghe / Ghirga din Golan-Galileea şi Canaan (Gherghe-seii / Ghirga-şiţii biblici), ca Guţi, Ghargoi, Greci, Gheţi / Geţi, Gharghei / 429


intră într-o existență istorică - după apariția și utilizarea scrisului - se regăsesc exprimate astfel de concepții. În ‘Cosmogonia’, Berossos scria: ‘A fost un timp în care Totul era întuneric și apă. Peste toate viețuitoarele ar fi domnit o femeie cu numele Omoroca (care nume tradus grecește înseamnă Thalassa), când încă Totul era în stare lichidă și când în el au luat naștere viețuitoarele’. Thales din Milet credea că tot ce există își are obârșia în apă, care este o substanță veșnică. Tot ce are existență se conturează din apă și când dispare se transformă din nou în apă. Pindar scria (în ‘Olimpica’ 1:1) că apa este cel mai important element. Euripide în una din piesele asupra Ifigeniei a scris: ‘Marea spală petele și rănile lumii’. Aceeași idee se regăsea în epopeea lui Ghilgameș, Tăblița 11: ‘Să-și spele petele în apa curată ca zăpada / Să lepede pieile, să le ducă marea departe, ca să poată fi văzută finețea corpului său’. Nu a fost greu de observat, încă din cele mai vechi timpuri, că apa constituie factorul esențial al apariției și conservării vieții, la un anumit grad de deshidratare organismele vii încetând să mai existe. Populațiile străvechi - ancorate într-o religiozitate foarte pronunțată - obișnuite cu numeroase practici rituale, între care postul reprezenta un eveniment obișnuit, nu puteau evita constatarea că în timp ce organismul poate suporta un post ‘negru’ - cu excluderea totală a alimentației - un timp relativ îndelungat, până la 30 zile (despre Iisus se susține - Luca 4:2 - chiar că n-a mâncat nimic timp de 40 zile), nu se poate renunța la apă mai mult de 3 zile fără ca organismul să fie serios afectat. Apa, simbolizând - concomitent - matricea în care se formează și abisul în care dispare viața, era de așteptat ca la cea mai mare parte a popoarelor vechi să apară, încă din vremi inexplorabile azi, într-o întreagă mitică acvatică, apei atribuindu-i-se virtuți anamorfozice, de conturare, de realizare a formelor și în același timp, catamorfozice, de destrămare, de degradare a formelor. Botezul - de exemplu act care se realizează prin scufundare în apă, simbolizează simultan moartea ființei vechi și nașterea unei ființe noi, regenerarea ființei, ca intenționalitate implicată ritualului botezului. Imersiunea reprezintă destrămarea formei ființei vechi (catamorfoza) iar emersiunea înseamnă ființei într-o formă nouă, ilustrând acțiunea de îmbogățire a pământului propriu-zis - a matricei generatoare de viață - cu prima formă vie plămădită în apă (anamorfoză). Acțiunea purificatoare a apei era acceptată și practicată la toate popoarele străvechi de la care ne-au parvenit informații referitoare la această temă. În cartea 5 din ‘Manava-Dharma-Sastra’ (intitulată ‘Reguli de abstinență și de purificare’) pentru zeci de întinări sau abateri de la reglementările rituale se prescria purificarea prin îmbăiere, prin spălare cu apă. La romani se practicau - din timpuri imemoriale - ritualuri de purificare prin stropirea cu apă. Un astfel de ritual se practica la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia (după cum a scris și Ovidiu în ‘Faste’). De sărbătoarea romană Parilia se leagă unele practici, atașate la popoarele creștine sărbătorii Sfântului Gheorghe (23 aprilie, în loc de 21 aprilie, data la care se celebra Parilia): purificarea oamenilor prin scăldatul într-o apă curgătoare înainte de răsăritul soarelui sau spălatul cu rouă. La numeroase popoare se practică, cu vechiul destin purificator, spălatul ritual, cu ocazia evenimentelor determinante pentru existența individuală: la naștere, la botez, la căsătorie, la moarte. Toate acestea arată că se conferă apei virtuți purificatoare, că s-a observat că este elementul cel mai la îndemână, din natură, pentru a spăla, a îndepărta - la propriu și la figurat - murdăria,

atât cea fizică, cât și pe cea simbolică, referitoare la spirit. Oamenii își spală diferite părți ale trupului, la sculare și la culcare, când se așază la masă iar după masă își spală gura, obicei ritual practicat de câteva milenii la vechile populații ale spațiului carpato-danubian (și - cel puțin - și la hinduși). Iată 3 exemple din cartea 2 ‘Manava-Dharma-Sastra’:  (ucenicul) ‘după ce a obținut hrană în cantitate suficientă și după ce a arătat-o învățătorului său - Guru - fără șiretenie, după ce s-a purificat spălându-și gura, să-și ia masa cu fața întoarsă spre răsărit’  ‘cel născut de 2 ori - ucenicul - după ce și-a făcut abluția (spălarea rituală), trebuie să ia masa într-o stare de perfectă reculegere; odată masa terminată, el trebuie să-și spele gura întrun fel convenabil și să-și stropească cu apă cele 6 părți deschise / scobite ale capului (ochii, urechile și nările sale)’  (ucenicul) ‘să se ferească să mănânce ceva în intervalul dintre cele 2 mese ale sale - de dimineață și de seară - de a lua o prea mare cantitate de alimente și de-a merge oriunde după masă fără să-și fi spălat mai întâi gura’ Pilat - când a văzut că nu-l poate cruța pe Iisus, deși i se părea nevinovat - ‘luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea’ (Matei 27:24). Ne oprim aici cu exemplificările, nu fără a nota că spălarea rituală a fost - și este practicată - pe toate meridianele pământului. Această răspândire a purificării reale sau simbolice prin intermediul apei emerge dintr-un simbolism acvatic care se regăsește răspândit în toate mitologiile, din care am notat câteva exemple mai înainte și care reprezintă fundamentul ritualului botezului. Numărul celor care au constatat, au analizat și au discutat echivalența dintre potop și botez - ca forme ale purificării simbolice prin imersiune în apă - este imens. Textele și comentariile pertinente la această idee acoperă multe mii de pagini în care se regăsesc nenumărate exemple de practici rituale de genul celor citate, în care apa constituie agentul purificator. În esență, toate aceste expuneri și comentarii sunt reductibile la constatarea calităților purificatoare și generatoare ale apei - pe care tocmai le-am enunțat - și pe care le-am putea rezuma în următoarea formulare aparținându-i lui Mircea Eliade: ‘în apă totul se dizolvă, orice formă este dezintegrată, orice istorie e abolită; nimic din ceea ce a existat înainte nu subzistă după o imersiune în apă, nici un semn, nici un eveniment. Imersiunea echivalează pe plan uman, morții și pe plan cosmic, catastrofei / potopului, care dizolvă periodic lumea în oceanul primordial. Dezintegrând orice formă și abolind orice istorie, apele posedă această virtute de purificare, de regenerare și de renaștere; pentru că tot ce e imersionat în ea moare și - ieșind din apă - este asemenea unui copil fără păcate și fără istorie, capabil să primească o nouă revelație și să înceapă o nouă viață proprie’. Ca atare, se poate spune că echivalența potopbotez reprezintă exprimarea aceleiași alegorii, la scări diferite, la scara speciei pentru potop, la scara insului pentru botez; sau - cu alte cuvinte - potopul reprezintă botezul speciei umane iar botezul, potopul individului, evident în sens metaforic. Prin supraviețuitorii potopului, specia a renăscut purificată, aceia devenind strămoși mitici ai speciei regenerate, imaculată prin distrugerea de către apele 430


deschidea căi noi pe tărâmul său şi fiindcă a făcut multe punţi, i se zicea Pont Gargar. Soarele era tot mai cald - şi de aceea foarte iubit de toţi - iar păsările erau tot mai numeroase, venite cu ajutorul vântului dinspre miazăzi, bucurându-se de bogăţia tot mai mare a apelor, pline cu peşti. Pont Gargar zeul apelor - a avut mulţi feciori, ştiuţi ca Gherghini: acei meşteri - dintre care unii erau ciclopi, având câte un ochi pe frunte - făureau uneltele zeilor; au fost şi primii sculptori din lume. Unul dintre ei - fiul Gorgon al lui Pont Gargar - a avut fete devenite vestite: Graiele grăind chiar şi păsăreşte, împreună cu Gorgonele, care erau cele mai frumoase femei din lume, în faţa celei mai tinere bărbaţii împietrind. Soarele, când într-o zi şi-a încetat fierbinţeala - rămânând aşa cum e ştiut până azi - a făcut ca vântul cald dinspre miazăzi să se oprească. Deja, tărâmul era plin de ape dulci îmbelşugate, stăpânit împreună de zei şi de oameni fericiţi, mari meşteşugari şi artişti, dansatori în hore şi cântăreţi în cor. Dintre Ghergari, fratele lui Pont Gargar era zeul apelor dulci. Fiul aceluia, nepotul lui Pont, după ce s-a iubit cu mezina Gorgonă, nepoata lui Pont, care însă era singura muritoare dintre Ghergari şi a răposat, s-a cununat cu orfana Grigo - o altă muritoare - având împreună cu ea zece prunci şi a întemeiat un imperiu scăldat de apele dulci ale tatălui, pentru a rămâne urmaşilor, începând cu cei zece prinţi. Vestea despre asemenea loc s-a dus în toată lumea şi mulţi oameni au ajuns să trăiască acolo. În împărăţie, toţi s-au bucurat, pentru mulţi ani, de grădini grozave, în care petreceau fericiţi, având tot ce-şi doreau, păzindu-şi însă ca gardieni tărâmul - pe carel posedau ca moştenire de la întemeietor - spre veşnica pomenire. După ce s-a întâmplat însă că pământul s-a scuturat tare şi apele sărate deodată au năvălit peste tărâm, inundândul pentru totdeauna, urmaşii - salvați datorită corabiei, adică o barcă mai mare, știută ca arcă - au numit diferit întemeietorul fostului imperiu: unii ca zeul timpului şi cerului - căci neamul său a domnit mulţi ani şi era divin, având bunicul sosit cu strălucitorul car solar din cer - iar alţii ca zeul apelor sărate, pentru că moştenirea de la el în final a ajuns sub acelea. Lacul lui Pont - cel mai mare din imperiu - nu mai avea apă dulce. Dragile aşezări de pe maluri au fost toate înghiţite de apele sărate iar peştii au murit. Şi insula primului împărat, a nepotului lui Pont, a fost distrusă de apa sărată iar palatul şi templul lui au ajuns acoperite de marea ivită peste lac. Impresionaţi de uriaşa putere a pământului, supravieţuitorii totuşi numeroşi - s-au strâns la sfat în adunări Gherga; marea înfricoşătoare, devenită neospitalieră, au numit-o Pontus Axeinos, acum Marea Neagră. Bătrânii înţelepţi, tinerii războinici, marii pescari, voinicii păcurari, harnicii cultivatori şi toate sufletele afectate sau care au văzut ce s-a întâmplat, au hotărât atunci să plece în lume spre locuri mai bune, începând să se mute, ca păsările. S-au împărţit în mulţimi Gargare către diverse direcţii şi de atunci n-au mai vorbit aceeaşi limbă: cei care s-au dus în răsărit şi-au început noul calendar la poalele celor mai înalţi munţi din lume - unde conduşi de Gărga şi-au fondat o măreaţă ţară, acolo unde s-a născut stăpâna pământului Ga, cea însoţită de leoaice - iar cei stabiliţi în apus au venerat-o mult pe străvechea zeiţă Ga, căreia îi ziceau Ghirghe, ca fiind a sfântului neam, ei lucrând metalele din măruntaiele pământului şi apucându-se de scris; despre cei care s-au dus la miazănoapte mult timp nu s-a mai auzit decât că au îmblânzit lupii ca pe câini şi că se înţelegeau cu urşii şi cerbii iar cei care au ajuns la miazăzi - conduşi de Gregori şi Ghiengar - au încercat să refacă grădinile

potopului a formelor (inșilor) impure. Este rațiunea pentru care - în toate formele mitului cu substrat religios - condiția salvării celor destinați refacerii speciei e considerarea lor fără pată, sfințenia constituind criteriul de selecție. Din analiza semnificațiilor date, atât în mitologiile precreștine cât și în creștinism - celor 2 reprezentări pertinente la tema noastră, ale simbolicii acvatice - rezultă că atât în sfera individului, cât și în aceea a speciei, cufundarea în apă are sensul moral al unei morți simbolice, nu reale, a unei coborâri temporare în catamorfoză, după care ieșirea din apă semnifică revenirea la momentul morfologic anterior, prin regenerarea formei (anamorfoză). Diferențierea între cele 2 stadii o constituie metaforic - gradul de puritate”. Povestirea biblică din Vechiul Testament - în “Facerea” / “Geneza” - despre timpurile prediluviene (traiul primilor oameni în Grădina Raiului, mutarea apoi din Grădina Raiului spre răsărit, uciderea fratelui păstor Abel / “A-Bel” de către fratele agricultor Cain / “Ka-In”, ș.a.m.d., poate fi o compilație a sfârșitului Epocii Pietrei consemnată în Epoca Bronzului (vechii Evrei au plecat din Egipt la începutul Epocii Fierului cu acea carte, ceea ce înseamnă că ea a fost scrisă înaintea Războiului Troian, adică în Epoca Bronzului cel puțin): datele din “Facerea” / “Geneza” - prima carte a profetului Moșe / Moise - despre cele dinaintea Potopului biblic, ploios și păcătos, petrecut la sfârșitul Epocii Pietrei și la începutul Epocii Bronzului, au cuprins descrierile deopotrivă ale unor elemente paleolitice și neolitice, ca de pildă despre politeismul de la începuturi (cu mai mulți zei și mai mulți fii divini, îngeri și Uriași / din paleolitic, victoria agriculturii / din neolitic, ș.a).

Povestirea primului Potop, imediat posterior glaciațiunii - rezumată în stil Gherga - poate fi astfel: A fost odată ca niciodată zeul apelor, unul din fiii cerului şi pământului, nobil așa de strălucitor, încât auriul îi era caracteristic. Cerul, tatăl său, se numea Gher; semnul lui era cercul turcoaz. Glia, mama sa, se numea Ga; semnul ei era pătratul purpuriu. Acest fiu Gher-Ga, ca zeul apelor, era fericit că vântul cald dinspre miazăzi topea gheaţa de la miazănoapte şi astfel avea multe ape, pe care le străbătea cu barca. Datorită aşa multor ape, mereu acest Ghergar 431


paradisiace ale raiului pierdut. Toţi, în fiecare primăvară, la celebrarea naşterii stăpânilor cerului şi pământului - adică a gemenilor strămoşi - au rămas mereu vizitaţi de păsările căutând cele ce au fost cândva. Poveşti ca aceasta, de spus nepoţilor, au fost multe, oamenii neuitând de împărăţia lui Gherga din timpurile de aur şi argint, când trăiau împreună cu zeii, folosind până acum atât cercul carului solar al cerului, cât şi pătratul babei Ga a pământului, considerate încă importante. Chiar şi azi mai poate fi găsit vreun Gherga, care să confirme tot.

ştiuţi din neamul Gherga ori nu-s numiţi Gherga) e foarte apropiată de cei care deopotrivă se numesc Gherga şi sunt genetic Gherga. În general, forma scurtă a numelui a precedat forma lungă a numelui, un exemplu fiind: întâi Gherga, apoi Gheorghe. În Antichitate, numele Georgios era divin, după cum de pildă a consemnat învățatul Roman Aelius Herodianus în secolul II, care l-a notat ca “teofor”, adică “purtător de zeu” (creștinul Gheorghe - născut în secolul III a fost martirizat în secolul IV, deci ulterior acelei atestări documentare). În 2012, cercetătoarea Română Olimpia Cotan-Prună a enunțat: “De la ‘hore’ la ‘orhe’ nu e decât o anagramă temporală. Pe aria geto-dacă se află cetatea Orhei, Orheiul Bistriței, Orheiul Secuiesc și neamurile orheenilor. La geto-daci exista gura sacră a Dunării, Orhe, ce s-a transformat în patriarhatul creștin în Gheorghe, ca și denumirile de plante cum sunt ‘gherghinele’ sau ‘gherghinarul’ ori copacul multisecular, numit popular ‘dracilă’, adică ‘Dea Ra’, acea zână a Soarelui cu puternice valențe vindecătoare de păcate grele (am auzit o ironie din bătrâni care spune că dacă un om a săvârșit un mare păcat pe care nu-l putea mărturisi nici duhovnicului - se ducea și se spovedea la gherghinar, ce se usca preluând acel păcat). În Evul mediu românesc, pe ruinele unei străvechi cetăți dacice s-a înălțat cetatea de scaun Gherghița, la confluența râului Teleajen cu Prahova. În ‘Gramatica limbii traco-geto-dace’, autorul Ioan Luca a arătat că ‘orhei’ în vechime însemna ‘punte’ (loc de trecere peste ape / râpe): orheiul era călăuza / podarul locului. Iată că Sângeorz are aceeași semnificație cu Gheorghe: ‘heorhe’ care în zilele noastre este Gheorghe. De Sf. Gheorghe se reiau ciclurile vegetale și agricole ale plantelor de leac, se invocă fertilitatea pământului, a ovinelor, vitelor, păsărilor, etc. În noaptea de Sf. Gheorghe înflorește nucul, numit și ‘pomul lui Gheorghe’. La Sângeorz - în 23 aprilie - începe Anul Păstorilor. De Sfântul Gheorghe se aleg turmele pentru vărat, se angajează ciobanii şi văcarii, se închid ţarinile de păşune şi se rup mieii de la supt, de se înseamnă. Ciobanii / păstorii îşi aleg la Sfântul Gheorghe ciomegele din lemn de corn, alun şi sânger. Începe tunsul şi urcatul la munte al turmelor, zi de mare petrecere şi sărbătoare străbună. În lumea vegetală de acum se seamănă busuioc şi mei. În seara de Sfântul Gheorghe se face focul, rugul aprins al lui Sângeorz, pe care se aruncă sare, se împart colăcei, se bea vin pelin şi se trâmbiţează în toate zările anunţând începutul Anului Pastoral. Aceste datini fac trecerea de la energiile malefice, zise ale Iernii, îmbunate în ajun de mânecătoare, care deschid energiile de Vară, inaugurate de Focul sacru (aici pe Vatra Soarelui, la getodaci). Mânecătoarea era o specie de stejar din care se făcea focul din Ajunul de Sângeorz. În zilele noastre planta este înlocuită cu răchita, ce se anină la porţi, la ferestre, pe stâlpii gardurilor, în staulul vitelor, la streşinile caselor, etc. De Sângeorz se îngroapă drobul de sare sub pragul saivanelor sau pe potecile pe unde trec zilnic oile. Din acest drob de sare ling oile de prăsilă. Se afumă strunga oilor, grajdul vitelor şi pomii fructiferi cu plante de leac. Se unge cu usturoi meliţa, uşile, ferestrele, porţile şi sălaşul animalelor domestice pentru alungarea şi îmbunarea Mânecătoarei ce poate lua mana vitelor, în ziua din ajun, la 22 aprilie. Ajunul de Sângeorz se numea ‘Proor’. (Steagul bisericesc numit ‘Prapor’ vine din vremea Marilor Preotese ‘Ore’). A împroora însemna să anini crengi ale copacilor din pădure în gospodărie. Se anină ramuri de jugastru, arţar, stejar, salcie ca jertfe vegetale în

Numele

În legătură cu 2 elemente identitare importante, numele şi neamul, există 2 axiome: una e că numele Gherga se găseşte purtat şi de oameni care genetic nu-s Gherga; cealaltă e că sunt oameni genetic Gherga care însă nu poartă numele Gherga. De aceea, natura unor oameni (care nu-s 432


toată gospodăria. Fetele se spală cu roua florilor, culeasă magic, cu sita aşezată pe plante, noaptea, după un ceremonial străvechi: o rugăciune străbună a farmagiilor (farmacistele) geto-dacilor. Crengile de copaci aduse în gospodărie se numeau ramuri de vrajă fiindcă se făcea focul cu ele şi se scurmau tăciunii aprinşi; prima persoană care intra în casă venea cu ramura de vrajă. În ajun de Sfântul Gheorghe băieţii mergeau în pădure şi îmbrăcau pe unul dintre ei cu crenguţe înfrunzite de fag sau de jugastru, îl suia pe un cal, iar în urma lui alaiul masculin chiuia, dansa ca la nuntă. În sat se mergea pe la case, se arunca apă pe Călăreţul Sângiorzan şi se bea vin. Sfântul Gheorghe este replica religiei creştine ce consfinţeşte patriarhatul, aspect ce determină schimbarea traiectoriei trecutului cultic istoric, care s-a refugiat în datini, obiceiuri, mitologie. Sfântul Gheorghe ce-a refuzat să ucidă nu poate fi simbol nici cel puţin în războaiele de apărare. Preoţii care însoţeau bătăliile nu binecuvântau actele criminale, ci invocau actele pacifiste. Aspectul cel mai revelator este întreaga prezentare a lumii matriarhale cu denumiri patriarhale, când arheologia argumentează lumea Marilor Preotese în activitatea cultică, economică, de apărare şi iniţiere străveche, uitând că tot ce există are mai întâi O Mamă. Mulţimea de artefacte litice descoperite mai ales în zona istriană, numite Cavaleri Traci ori Cavaleri Danubieni, voinici, vânători, eroi, nu au nici o legătură cu aşa zişii Cavaleri, fiindcă după înfăţişare, după ţinută, sunt luptătoarele străvechi ale geto-dacilor Amazoanele - dintre care a răzbit până în timpurile noastre Artemiza, sora geamănă a lui Apollo, ultima reprezentantă, zână, a matriarhatului geto-dac. Elementul de legătură a fost calul, iar cei mai vestiţi erau caii geto-schyţilor nord dunăreni, de unde Hercule lua iepe de prăsilă, ca şi câţi alţi mari împăraţi ai lumii. Caii erau vehiculele Antichităţii şi cei mai importanţi în luptă încă din vechimile istoriei. Dimitrie Cantemir scria că în Câmpia schytică erau mari herghelii de cai sălbatici, cu copite late de nu era nevoie să îi potcoveşti. Geto-daco-schyţii îşi apărau teritoriile cu prisăcile de albine, aşezate pe graniţe, care au dat şi numele multor garnizoane din trecători până în zilele noastre. Cabalinele sunt atacate de albine care nu suportă mirosul cailor, spun bătrânii apicultori. Iată motivul pentru care mulţi istorici antici nu au fost în Schyţia sacrilor geţi şi au scris din auzite că dincolo de Dunăre era numai pustie şi albine. Imaginile ce reprezintă călăreţii antici se apropie foarte mult de ţinuta femeilor luptătoare de la Istru, Amazoanele, urmaşele Orelor. Bluzele specifice, din pânză subţire cu o croială feminină, ce evidenţiază sânii, sunt lungi şi cad în cute subţiri peste şolduri, purtate de vânt la portretul Călăreţului dunărean. Zâna Leto, mama gemenilor divini, este prezentă în iconografia anticilor ţinând caii de frâu în 2 părţi. Pe cei 2 cai se disting clar diferenţele vestimentare dintre Apollo şi Artemiza. Garda imperială a lui Constantin cel Mare era formată din daci, care purtau mantii dacice albe cu agrafe, iar ca avangardă aveau draconarul, ce înălţa draca dacică drapelul numit Balaurul Dacic - în cele 3 culori de bază ce sau păstrat până în zilele noastre: roşu, galben şi albastru, care compun lumina astrală strălucitoare, deci albă. Mantaua albă era sacră. O purtau şi preoţii războinici ca veşmânt sacru precum Confreria Cabirilor, Cavalerii Dunăreni, Sarabii Terrei, regii geto-daci, voivozii / domnitorii. Este corect să apropii imaginea străveche a femeilor luptătoare cu cea a Sfântului Gheorghe, fiindcă numele său era legat de Orhe,

mare preoteasă a graiului ceresc. Acea Mare Preoteasă se numea Ora şi adora Soarele de pe înălţimile insulare situate în Cerurile de deasupra norilor de după Potop, numite orăştine, ponoare, gruiuri, picioare de plai, ormenişuri, etc. (‘Orațiile’ cuprindeau informații transmise direct - prin viu grai - de către ‘orante’, ‘oratoare’, ‘oratori’, până în zilele noastre. ‘ORa’! era ruga de adorație a Soarelui, motiv ce ne conduce la înțelegerea locurilor de rugăciune de pe înălțimi, cât mai aproape de Soare. La localități, particula ‘ora’ la singular / ‘orele’ la plural se găsește numai la români: de regulă, particula ‘oara’ / ‘oare’ indica activitatea de ‘oratoare’; cuvântul ‘odinioară’ ne semnalează vremuri îndepărtate din timpul unor personalități cu numele de ‘Ora’, zeul Odin fiind venerat de nordicii Europei. ‘Mi-Orița’ - ‘a mea Orița’ - l-a vestit pe mândrul ciobănel ce-l aștepta. ‘Orgiile’ au fost consfătuirile - vorovirea / boscorodeala - la întâlnirile unde se stabilieau ‘orânduielile’: întruniri ce se încheiau prin ospeţele iniţiatice organizate cu acel prilej, gustând din licoarea sacră, ce se putea foarte bine să se numească ‘horincă’, mai ales că dansul specific al Orelor era Hora. ‘Ororile’ erau știrile rele iar ‘a fi onorat’ însemna șansa de a fi prezentat favorabil în orația de elogierea meritelor și înălțarea în ochii celorlalți: înălțarea a fost mereu ținta eticii străvechi. Legat de locul unde se realiza ‘Înălţarea de sub Soare’, se conservă cele mai multe denumiri de sub Soare: gorgan, grui, gură, hoară, măgură, morman, movilă, maldăr, orgele, ogradă, orăţie, orăştina, ponor, pridvor, surlă, urmeniş, urlat, urcuş, etc). Învăţăturile primordiale şi-au purtat energiile esenţiale ca liant timpului şi în domeniul cultic, unde icoana acestui sfânt ne dovedeşte că vechile iniţieri au fost temelie credinţelor celor noi. Icoana Sfântului Gheorghe este corectă în sensul că păstrează învăţături de preţ legate de lumea veche, fiindcă îl prezintă ca moment de trecere de la o lumea cultică veche la una nouă. Aşa cum am amintit, Orheiul era trecerea dintr-un loc în altul, de la o lume cultică la alta, doborând balaurul, simbolul lunii cultice peste care s-a înălţat religia creştină. Multe biserici româneşti au hramul Sfântului Gheorghe, dar Mânăstirea Voroneţ, numită Capsula Timpului de către Silviu Dragomir, are o importanţă aparte pentru dăinuirea înţelepciunii străbune. A fost înălţată de Ştefan cel Mare, are hramul acestui sfânt care este prezent de 4 ori în pictura murală interioară şi o dată pe peretele sudic exterior, având dimensiuni gigantice, indicând măreţia civilizaţiilor oreene străvechi, preluat în patriarhat de către Orhe, Gheorghe, Sângeorz. În pisania Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Gheorghe este numit vestitorul, marele purtător de izbândă. Imaginile interioare îl prezintă şi ca: apărător al fecioarelor (fiicele orelor) când doboară balaurul ameninţător, ca mântuitor al nedreptăţilor, luptător împotriva răului din viaţa oamenilor, dar şi portstindard al cauzei neamului fiindcă îndruma familia voivodală, curăţa pământul de energiile negative şi conducea mulţimea oştirilor pentru izbânda binelui uman. Sfântul Gheorghe a fost replica Zânei Orhe din străvechimea Marilor Preotese geto-dace. Imaginea sfântului este prezentă pe cele mai vechi steaguri păstrate integral din vremea lui Ştefan cel Mare. Sfântul Gheorghe este un sfânt al Pământului, nu numai cu sensul de ţăran, ci şi de protector al ţinuturilor geto-dace, unde trăiesc sedentarii şi domnii pământului neatârnat. Sfântul Gheorghe a fost Sângeorzan al geto-dacilor, simbolul protejării şi cunoaşterii legităţilor existenţiale, având cheile anotimpurilor şi orândelor străbune”. 433


Faptul că vechii Greci l-au apropiat pe Gheorgos / Ghiorgos de înţelesul “plugar” / “agricultor” a confirmat că Gherga / Gheorghe era de fapt exponentul falic al foştilor Pelasgi, care s-au sedentarizat, ca ţărani; tratarea în batjocură a “ţărăniei” (ca de pildă despre agricultorul / plugarul Gherga) n-ar fi decât ecoul tardiv al celor invidioşi pe potenţa cuiva care a fost clar evidenţiat şi drept fecundatorul fruntaş în societăţile vechi. Ca atare, interpretarea oricui că Gherga ar fi derivat din Gheorghe e chiar superficială (Gherga e literalmente exact notat aşa în Greaca veche ori în Română, Gheorgos / Ghiorgos în noua Greacă fiind Gheorghe în Română). Printre dovezile fizice de nume în formă scurtă precedând forma lungită sunt de pildă cele Anatoliene, unde Cavalerul SânGiorz - regăsit ulterior în Balcani şi România ca Trac / Dunărean - exista în marele Sanctuar Gherga din Caria / Anatolia săpat în piatră din mileniul I î.C. exact sub numele “Gherga” iar Sf. Gheorghe (cavalerul creştin) a apărut ulterior, în mileniul I, tot din Anatolia / anume din Capadochia: aşadar - inclusiv acolo, în Anatolia - forma numelui Gherga a precedat forma numelui Gheorghe. Despre cum a fost la stră-Români, Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Zeii pastorali” din 2014: “Sângiorzul, patron al verii pastorale, protector al animalelor şi holdelor semănate, a fost substitutul zeului geto-dac cioplit în piatră numit de arheologi Cavalerul Trac. Din suprapunerea zilei de celebrare a Marelui Mucenic Gheorghe peste Cavalerul Trac a rezultat o reprezentare mitică cu nume de sfânt şi cu atribuţii de zeu (în privinţa reprezentărilor mitice, românii au - se pare - mai multe asemănări cu panteonul celtic decât cu cel greco-roman). Dacii şi celţii pe de o parte iar urmaşii pe de altă parte au avut unele reprezentări mitice comune şi un calendar pastoral cu sărbători şi obiceiuri asemănătoare”. (Egalarea Cavalerului Trac Derzis - Duras / Zuraz la Geto-Daci - cu SânGiorz a fost sugestivă prin sine atât la Români, cât şi la vechii Greci: onomastic având multe posibilităţi, echivalarea tocmai aşa a anteriorului cavaler, atât de către stră-Români, cât şi prin inscripţionarea cu numele Gherga în Sanctuarul Anatolian din Caria cu acel nume, incluzând apariţia ulteriorului cavaler creştin Gheorghe originar tot din Anatolia care n-a fost accidentală, mai ales că s-a petrecut în timpi diferiţi, la etnii diferite, în medii religioase şi geografice diferite, acumulează prea multe coincidenţe pentru a fi o întâmplare).

Despre simbolistica numelui Gherga poate consideraţiile Dr. Traian Stănciulescu din “Miturile creaţiei” sunt utile: “Motivaţia simbolică a mitului filtrează ontosul prin logos, imitând nu de dragul lucrurilor, ci pentru a exprima atitudinea oamenilor faţă de ele. Dreapta potrivire a cuvintelor-nume invocată de Platon, respectiv ipoteza unei anumite ‘naturalităţi a limbajului’ se regăseşte în limbajul mitic în simbolistica numelui, în convingerea omului arhaic că legătura dintre nume şi persoana denumită cu ajutorul acestuia nu este numai o asociaţie arbitrară şi ideală, ci o legătură reală şi esenţială ce uneşte numele cu persoana. Tocmai prin această consubstanţialitate - având deopotrivă rol de cauză şi efect pentru practicile magice - se explică repetarea rituală a scenariului cosmogonic. Credinţa arhaică presupunea că participarea la prototip, prin reiterarea - de câte ori era nevoie - a gestului unic şi primordial al creaţiei cosmogonice, conferea celui care îl repeta puteri mari asupra lumii. Trecerea de la ontosul natural (universul fizic) la ontosul artificial (universul cultural) a echivalat cu procesul de transformare a creaţiei cosmice într-o paradoxală creaţie umană: mitul cosmogonic. Abordarea psihanalitică i-a condus pe hermeneuţi la concluzia că gândirea primitivă era o gândire de tip oniric. Asemeni visului, ea se servea de simboluri, prezente deopotrivă în rituri şi mituri. Relaţia simbolică ce apropia discursul mitic de realitate pare a fi de natură ontogenetică: ceea ce astăzi este corelat simbolic, probabil în timpuri preistorice era unit printr-o identitate conceptuală şi verbală. Având în vedere că lumea este dihotomic împărţită între sacru şi profan, sacrul - definit negativ din punctul de vedere al acţiunii umane (intangibil, insesizabil, incognoscibil, etc.) - apare ca fiind neprofanul, respectiv tot ce nu este profan. Paradoxul constă în aceea că, asemeni ‘principiului’ grecilor de odinioară, sacrul nu poate fi cunoscut decât prin intermediul semnelor sale. Or, fiind la îndemâna intuiţiei şi a percepţiei umane, aceste semne sunt deja profane. Ipostazierea simbolică a lor în cuvânt, idol sau gest ritualic evidenţiază doar aspiraţia omului către sacru, dorinţa sa de a rezona cu acesta, prin intermediul unor mijlocitori sacralizaţi într-o modalitate convenţională”. 434


are explicaţia în faptul că toate inscripţionările vechi au derivat din ideografia peşterilor: desenele rupestre erau - în esenţă - figuri mitologice combinate cu semnele contabilizării elementare de tip “răboj”; la sacralizarea alfabetelor a contribuit şi puterea cuvântului întemeietor (cuvintele nu se pot măsura - şi nici cântări greutatea lor - oamenii fiind impresionaţi de greutatea reflectată prin rostirea adevărului ori minciunii / câteodată grele ca pietrele). Datorită rolului social al scrisului, semnele grafice deveneau purtătoare de sens ascuns şi ţineau de sfera sacrului iar provenienţa lor era divină (de exemplu, apariţia Sanscritei în N Indiei, care avea “anna” pentru “hrană”, era atribuită Zeiţei Găyatri / Sarasvati iar Egipteanul Thot - străbun Gherga - era atât scrib, cât şi stăpân al destinului; Găyatri / Sarasvati din N Indiei, adică Marea Mamă, conform lui Polybius din secolul II î.C. în “Istorii” 10:27 iar apoi şi corespunzător lui Plutarh în “Viaţa lui Artaxerxe” 27, ş.a., avea cu numele Anahita la poalele Muntelui Orontes în Ecbatana, capitala Mediei / Gherganiei “cel mai glorios sanctuar din lume”, în Armenia - vecina apuseană a Mediei / Gherganiei - fiind adorată ca Anahit: cunoscută ca “Imaculata”, zeița fertilității, dragostei și apelor era reprezentată ca fecioară, înveșmântată cu pelerină aurie, având diademă de diamante și însoțită de păunică - numită corcodină de Români - fiind considerată virgina din care a apărut Iranianul Mitra într-o grotă, la nașterea sa fiind prezenți păstori, el având o duzină de discipoli și s-a sacrificat pentru pacea lumii, înălțându-se în Rai, rămânând drept amintiri că știa calea și adevărul).

Într-o monografie sumară interesează concret poate numai ultimele generaţii, cele mai recente, nu şi detaliile etapelor anterioare (respectiv, ca poreclele - un fenomen caracteristic Bănăţean - ca influenţele documentate interdisciplinar, ca rădăcinile neamului, etc.); în timpurile îndepărtate, o persoană putea să-şi schimbe numele sau porecla ori de câte ori îşi schimba categoria de vârstă (dar şi cea ocupaţională ulterioară): astfel, cineva putea primi de la naştere un nume vag, apoi unul cunoscut, apoi unul secret, apoi un nume de clan, ş.a. Câteodată grafierea unor denumiri - personale, toponimice, ş.a. - au fost aproximative, transcrierile din unele dialecte neavând criterii uniforme (de exemplu, limbile au evoluat permanent din vechime până în prezent, unele localităţi având şi mai multe nume / utilizate chiar în paralel un timp, etc). Puterea magică acordată semnelor grafice şi literelor alfabetului în diferite culturi îşi

Zeul luminii Mitra (“Soarele nebiruit”), fiul Zeului Mazda 435


Literele au apărut ca abrevieri ce se puteau desfăşura în aserţiuni de mare importanţă; umplerea de sens mistic a fiecărei litere s-a datorat punerii în relaţie cu elementele cosmice, cu punctele cardinale, cu culorile înfăţişate complet de curcubeu, cu părţile trupului omenesc, ş.a.m.d. (în multe culturi s-a păstrat omologia între prelucrarea pământului şi scriere: textul era văzut ca un câmp presărat cu seminţe / litere, rândurile fiind brazde iar citirea - strângerea recoltei, etc). Numele reflecta esenţa şi legitima existenţa, fiind o prerogativă divină (la botez, adesea pruncii primeau numele unor eroi vrednici, încărcaţi de glorie sfântă); în vechime se credea şi că a cunoaşte numele însemna a-i stăpâni purtătorul, de unde au rezultat manipulări magice (pericolul de a rosti numele pentru a nu dezlănţui manifestările unor forţe s-a reflectat şi în menţinerea secretă a numelor, prin înlocuirea lor cu porecle, fenomenul de folosire a poreclelor fiind încă foarte puternic de exemplu în Banat).

scris că Dunărea inferioară a fost numită Istru de către Trakii / Tracii Besi - “Pesi / Vesi” = “lupii munţilor” Haemus venerând-o pe Iştar, Marea Mamă (Zeiţa Iştar - Inana / Anunit la SuMeri / Sumerieni respectiv Anahit la Armeni / vecinii Iranienilor, din stocul prinţilor Anuna / Gregori - era stăpâna cerului).

Bazinul Dunării În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a considerat: “Principiu al nediferenţiatului şi al virtualului temei al oricărei manifestări cosmice, receptaculul tuturor germenilor - Apele au simbolizat substanţa primordială din care toate formele s-au născut şi în care toate se întorc; ele au fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu, ele vor fi neîncetat (deşi niciodată nu vor fi definitiv numai ele), pentru că Apele sunt germinative, cuprinzând în unitatea lor nefragmentată latenţele tuturor formelor. În cosmografie, în mit, în ritual, în iconografie, Apele au îndeplinit aceeaşi funcţie, oricât de variate au fost structurile ansamblurilor culturale în care s-au găsit: ele au precedat orice formă şi au suportat orice creaţie. Imersiunea în apă simboliza regresiunea în preformal, regenerarea totală, noua-naştere; căci o imersiune echivala cu o disoluţie a formelor în modul nediferenţiat al pre-existenţei iar ieşirea din Ape repeta gestul stabilirii ferme într-o configuraţie precisă. Contactul cu Apa a implicat întotdeauna regenerarea: pe de o parte, pentru că disoluţia era urmată de o ‘nouă naştere’ şi pe de altă parte, imersiunea fertiliza şi sporea potenţialul de viaţă şi creaţie; ea conferea o ‘nouă naştere’ printr-un ritual iniţiatic, ea vindeca printr-un ritual magic, ea asigura o re-naştere. Încorporând în sine toate virtualităţile, Apa a devenit simbolul ‘vieţii fără de moarte’ (‘apa vie’): bogată în germeni, ea fecunda pământul, animalele, femeia”. În majoritatea religiilor, apa “vie” îşi are locul cinstit: aşa după cum Indienii şi în prezent se îmbăiază ritualic în Gange coborând la apa “sfântă” pe căile denumite “Ghat”, Antic Geto-Dacii ritualic beau din Istru / Dunăre (şi se îmbăiau), străvechiul ritual al botezului fiind tot prin cufundarea în apă, etc.; cronicarul Iordanes a

Stema României Pescuitul - exercitat special de pescari ca ocupaţie distinctă / permanentă - exista din Epoca Pietrei (atât prediluvian, printre vânători şi culegători, cât şi post-diluvian, printre păcurari şi cultivatori); e de observat că în Română năvodului - plasei de pescuit - i se zice “cercală”: un cuvânt în legătură cu Gerga / Gherga. În lucrarea “România, inima vechii Europe” din 2006, Dr. Lucian Cueşdean susţinea că numele de “rumân” nu semnifică nicidecum “urmaş al Romei” (aşa cum spunea cronicarul Grigore Ureche 15901647 în a sa lucrare), ci “om de pe râu”: “Rumân este primul ţăran european. Firesc, numele lui este legat de râu. Nu există agricultură fără apă. Rumânii sunt primul popor de agricultori din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate exista nici un fel de urbanism fără agricultură, fără o sursă constantă de hrană. Rumânii nu sunt urmaşii Romei, ci oamenii de pe râuri”; dânsul mai susţinea că întâi au apărut “rumânii” iar abia apoi au apărut “vedii” şi “tracii” iar cuvântul “rumân” ar fi compus din “ru” - o eufonie, o prescurtare pentru “râu” - şi “mân” o eufonie pentru “man” / care înseamnă “om” în limbile mai multor popoare înrudite “rumânilor”: “astfel se explică şi obiceiul de a include numele râului în numele de grup ale ‘rumânilor’, ca de exemplu 436


someş-eni, mureş-eni, olt-eni, argeş-eni, etc”. Prin faptul că vocabularul Român are “vâlcea” ca “vale puțin adâncă” iar “vâlc” echivala cu “Gârg” / “Gorg” - după cum utilizau vechii Iranieni, care au ajuns din Ghergania și în spațiul Român, inclusiv de exemplu în Vâlcea pe Valea Oltului - se pot corela Valahii Gherga cu Românii de pe văile râurilor, inclusiv din vâlcele: iată legături ale Gherghilor cu Românii, anume cu “râurenii” = oamenii de pe râuri, respectiv cu Valahii = oamenii de pe văi / vâlcele. Este de ştiut că Arimii / Ariminii au fost Pelasgii care populau actualul spaţiu al Românilor / înaintea Geţilor, zeul lor cel mai mare fiind Armunus, numit de Capo-Daci - adică aceia din Capadochia / “Capa-Dochia” - ca Zeus “Dakiu” iar de Romani ca Jupiter “Ruminus”; dramaturgul Eschil - “părintele tragediei” afirma în secolul V î.C. că “Pelasg a fost fiul lui Gaea şi a lui Marte, la început ginta Pelasgă stăpânind Pământul”. Academicianul Petriceicu Haşdeu a scris în 1894: “Cine anume să fi fost Pelasgii, acei autohtoni dintre Marea Neagră şi Marea Adriatică şi din care în timpul lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Este probabil că Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ci mai curând Hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi Europa Sudică sunt în dreptul continentului African, unde Egiptul a strălucit ca centru al Hamitismului. Zidurile Ciclopice ale Pelasgilor par a fi surori cu piramidele Egiptene - cu care le şi asemăna în vechime Pausania - pe când Indo-Europenilor nu le plăceau niciodată construcţiile uriaşe. Oricum, fie Hamiţi, fie Indo-Europeni, Pelasgii n-au fost Greci şi n-au fost Traci; însă Tracii şi Grecii, descălecând în Europa, găsiseră o groasă pătură Pelasgă şi pretutindeni sau amestecat cu ea, astfel că ei ştiau că nu sunt Pelasgi dar ştiau totodată că se trăgeau din Pelasgi, de unde aserţiunile contradictorii în aparenţă la scriitorii Antici, care deosebeau foarte lămurit pe Pelasgi, pe Traci şi pe Greci unii de alţii şi totuşi adesea îi împleticeau laolaltă. Cu acest raport de strat şi substrat s-a început istoria Peninsulei Balcanice”. Numele în forma “Ghe-erga” a inspirat pe unii să vadă prin vechea Greacă înţelesul la Gherga de “lucrătorul pământului”, căci “Ghe” = Pământ, cu “erga” în legătură cu “ergon” = “muncă” (în Armeană “muncă” = “gorc”, în Gotă = “waurkjan”, în vechea Engleză “wyrkan” / “weorc”, etc.); chiar şi numele popular al lunii aprilie a fost apropiat de Gherga (în multe graiuri). Fondul lingvistic Românesc e bogat în cuvinte străvechi, aşa după cum de exemplu în hindi mai sunt şi acum reminiscenţe Sanscrite, Greaca nouă încă mai reflectă multe din Greaca veche, etc. Ru-mânii / Râ-mânii care se bucurau de luciul soarelui în oglinzile apelor au fost ştiuţi şi ca Ramani: “oamenii soarelui”. Ambele denumiri - de Ru-man şi Râ-man / Ra-man - au fost utilizate până în Evul Mediu, stabilizându-se în Epoca Modernă ca Ro-mân; de altfel, de la foştii “oameni ai soarelui” Ra-mani şi de la “oamenii de pe râuri” Râ-mani au provenit numele Romanilor şi Rumânilor / Românilor. Medieval - întocmai ca un sinonim Gherga pentru înţelesul de ţăran al lui Gheorghe - “rumânie” însemna “ţărănime”, Rumânii fiind ţăranii legaţi de glie (într-un sens actual de “cetăţeni”). Denumirea din Epoca Pietrei a parcurs neîntrerupt mileniile, prin Anticii Romani, Medievalii Romanoi - cetăţenii bizantini - până azi, ca Români, purtătorii fiind de la cetăţenii Romani (ai Imperiului Roman) până la cetăţenii Români (ai României), în structuri teritoriale ca Anticele provincii Romane, Medievalele Romanii populare (ţările Rumânilor în S Dunării) şi Ţara Românească în N Dunării, până la România Epocii Moderne; în mod similar şi

numele neamului Gherga a traversat istoria, pe aceleaşi locuri dar şi pe glob. Româna Modernă - ca şi Latina ori celelalte limbi Românice - este major Indo-Europeană; centrul de difuziune al limbilor Indo-Europene n-a fost Roma (capitala Imperiului Roman), ci Bazinul Mării Negre / spaţiul Pontic. Mulţi lingvişti Români s-au preocupat de influenţa Latinei asupra Românei (care a acoperit influenţa proto-Românei asupra Latinei: aceea nu e uşor de decantat, ambele graiuri fiind acum dispărute); dar oricine observă că în calea (temporală, geografică, lingvistică, etc.) dintre Bazinul Mării Negre (centrul de difuziune Indo-European) şi Roma (centrul de difuziune Latin) e spaţiul Român iar - în consecinţă propagarea realizată de strămoşi n-a “sărit” zona Română doar pentru ca apoi, în timp istoric relativ scurt / în aceeaşi Antichitate, să se întoarcă în spaţiul Carpato-DunăreanoPontic, odată cu cucerirea Romană a unei mici părţi a sale. În absenţa scrisului dar în prezenţa celorlalte argumente, e iraţională plasarea “începutului” la Roma, putând fi remarcată şi izolarea răsăriteană a Românilor faţă de corpul celorlalte populaţii Românice, ceea ce denotă puterea limbii Române (mai ales că spaţiul Român a fost relativ puţin timp şi doar parţial stăpânit de Romani iar multe alte zone şi populaţii din Imperiul Roman - mai mult timp şi integral stăpânite - n-au rămas cu “moştenire” Latină); cel mai facil pentru lingvişti a fost documentarea influenţei Latinei asupra limbilor Românice din mileniul I, fiindcă a fost cel mai recent fapt pe scara istorică: doar unii specialişti s-au încumetat să exploreze ce a fost înaintea Latinei (ca fapt istoric din mileniul I î.C., e de ştiut că atestarea existenţei limbii Latine utilizată de Romani a fost după atestarea existenţei Geţilor în ceea ce acum e România iar în acel timp - după cum a afirmat istoricul Grec Herodot - Geţii erau mai numeroşi decât Romanii). În logica oricui, ceea ce e mai nou nu este baza a ceva anterior; spre deosebire de ceilalţi Latini / Românici (Italieni, Spanioli, Portughezi, Francezi, ş.a.), numai Românii vorbesc Româneşte; Românii (iar nu ceilalţi ocupaţi de Romani, integral stăpâniţi pentru mai mult timp) vorbesc tocmai “Româna”, deoarece noţiunea de Rumân - “Ru-mân” / om de pe râu, fost om al soarelui Ra - a precedat Roma şi Imperiul Roman, faptul respectiv, de mare importanţă în geneza popoarelor dintre Mările Neagră şi Mediterană, manifestându-se cu mult anterior, iniţial în spaţiul Român: ca şi Rumânii / Românii = “oamenii de pe râuri”, Roma a fost a oamenilor de pe un râu - anume acolo Tibru - cetate realizată în Epoca Fierului, Romanii în Antichitate având Imperiul Roman, ş.a.m.d. Nici unul dintre popoarele de pe cele 3 continente unde au stăpânit Romanii nu s-au autonumit apropiat de aceia (nici măcar Italienii, Roma acum fiind capitala Italiei); se ştie doar despre cel mai vechi nume folosit de Români pentru ei înşişi că a fost cel de Rumâni, nu de Geţi sau Daci (care au stăpânit spaţiul unde trăiau Ru-mânii în Epoca Fierului şi Antichitate): înaintea Latinităţii Românei de fapt a fost Românitatea Latinei. Poate este elocventă observaţia că la întâlnirea a 2 persoane care nu se cunosc, pentru dialog dintotdeauna cercetarea de bază - consemnată de pildă Medieval / dinaintea legalizării statale a României Moderne - mereu s-a întâmplat sub forma simplă “ştii Rumâna?” / “vorbeşti Româneşte?” (iar nu “vorbeşti Geta?” / “vorbeşti Daca?” sau “vorbeşti Latina?” ori “vorbeşti Vlaha?”: interogaţia respectivă a traversat timpurile astfel deoarece era dinaintea atât a vehiculărilor de tip Geto-Dac, Latin sau Vlah - dintre care oricare, în cazul că era de bază, 437


putea fi preluat în expresie - cât şi dinaintea proclamării României, cu Românii ca naţiune, din Epoca Modernă). Etnonimul naţional al Românilor e din lexicul propriu, nu e cuvânt dat de străini; Româna aparţine Românilor: n-a fost o limbă “împrumutată” după secolul II de la Romani, ci doar vag influenţată Latin iar limba Latină - acum dispărută - s-a născut din jargonul religios utilizat de credincioşii Zeiţei Leto, cu care era asociată lupoaica (simbolistica respectivă în cronologie întâi fiind la Gheto-Daki şi apoi la Romani / Râul Tibru pe care e Roma derivându-şi denumirea de la Iberii Caucazieni, adică foştii Gorghi, actualii Georgieni, aflaţi printre strămoşii Geto-Dacilor, de asemenea sub semn lupesc, istoricul Georgian Giorgi Melikishvili 1918-2002 susţinând etimologia “Iberă” ca derivată din apelativul Armean “Virk” pentru Georgia, acolo în Antichitate regrupându-se şi refugiaţi Gherghesei din Galileea, de altfel inclusiv azi pentru “lup” în Tadjikă fiind termenul “gurg”, în Kurdă e “gurjî”, în Turcă e “kurt”, etc., cuvintele respective aparținând “familiei lingvistice” Gherga). Comparând cantitativ vocabularele, se poate lesne remarca bogăţia celui vechi Românesc - cu zeci de mii de cuvinte arhaice - faţă de săracul dicţionar Latin (având câteva mii de cuvinte): vocabularul Românesc vechi formează o comoară lingvistică foarte incomodă celor cu adevăruri “gata făcute” despre cele demult spuse. Cele vorbite de Geţi şi Daci erau mai apropiate de graiurile Româneşti decât ar putea accepta azi unii: de aceea - cu toate eforturile depuse - n-a fost găsită limba Dacă distinctă (explicaţia fiind că în loc să fie căutată ca limbă Românică, până acum efectiv a fost căutată o limbă ce n-a existat); toate limbile Antice dispărute au lăsat urme serioase dar paradoxal nu şi Geto-Daca vorbită tocmai de cel mai numeros popor European iar după Antichitate - în Evul Mediu - Valahii n-au ştiut să vorbească limba Getă, limba Dacă sau limba Valahă / versiunile Antice, respectiv Getă sau Dacă, desigur fiind “dispărute”, Valahii constituind cazul ciudat al unei naţiuni fără limbă maternă, căci populaţia Valahă vorbea încă de la începutul Medieval nu limba Valahă, ci limba Română (un alt paradox - susţinut de unii - ar fi formarea limbii Române la sfârşitul Antic / începutul Medieval, înaintea formării însă a actualului popor Român / curiozitatea fiind astfel că Româna la început nu era vorbită de Români, etc). Stolnicul Constantin Cantacuzino 1639-1716 / unchiul domnitorului Constantin Brâncoveanu (al cărui fiu - Ștefan Cantacuzino - a urcat pe tronul Țării Românești după acela), în capitolul “Vlahii de unde să zic Vlahi, sau alt nume iar mai tot așa, căruia scriitoriu cum i-a plăcut puindu-le numele și mai ales de unde se trag ei” din “Istoria Țării Românești” - prima mare cronică Românească - a scris: “Iară Dachii prea veche a lor osebită limbă având, cum o lăsară și cum o lepădară așa de tot, și luară a romanilor, aceasta nici să poată socoti, nici crede”. (După peste 3 secole de la afirmația de atunci a învățatului, acum - în prezent - sunt destule persoane care susțin însă contrariul). Dr. Nicolae Leonăchescu - profesor universitar în Bucureşti, care a identificat o mulţime de termeni tehnici Geto-Daci în Română - a afirmat în 2001: “Unele modele politice reducţioniste au formulat chiar ideea ‘omului nou’, care - într-un timp dat - ar trebui să renunţe la toată zestrea sa genetică şi să asimileze limbaje, comportamente şi mentalităţi convenabile unor ocupanţi sau unor factori de putere discreţionari. Conform unui aşa model, dacii au renunţat brusc la limba lor şi au adoptat-o pe cea a cuceritorilor romani într-un timp când radioul, televiziunea,

şcoala, dicţionarele, cărţile şi cadrele didactice bilingve nu existau sau nu operau pe toate coclaurile! Viaţa şi analizele pe temă au demonstrat aberaţia şi falimentul unor atare puncte de vedere”. În viziune etnografică, oricine poate compara elementele de vestimentaţie specifice Romanilor pe de o parte şi specifice Geto-Dacilor pe de altă parte, înfăţişarea Geto-Dacilor de pe Columna lui Traian - de la începutul mileniului I - fiind în fapt cea Rumânească / ţărănească chiar și de la sfârşitul mileniului II, în așa mult timp cei din N Dunării nepreluând nimic serios sau semnificativ din hainele Sudului (este semnificativ că până la Columna lui Traian, Romanii n-au ridicat vreo columnă monumentală pentru a-și marca victoria imperială - și se aflau la apogeul Imperiului Roman - ceea ce reflecta extraordinarele raporturi dintre puterile Antice ale Vechii Lumi; Romanii au făcut-o după ce au reușit ocuparea unei mici părți a vastelor teritorii Geto-Dace, deoarece așa ceva era chiar faptă deosebită în Lumea Veche: până în secolul II când a apărut Columna împăratului Traian - au fost porți monumentale la Babiloneni ori Kheti / Hitiți sau arcuri de triumf la E-Trusci ori ca acela ridicat de împăratul Roman Domițian pentru fratele său Titus, care a demolat Templul din Ierusalim al vechilor Evrei). Vreme de aproape 2 milenii, portul Nord Dunărenilor s-a păstrat consecvent, puternic conservator (doar la limbă autohtonii ar fi renunţat - conform propagandei oficiale din România Modernă - suspect de repede, începând imediat cu sosirea Romanilor din Sud, “întro sminteală generală”, după cum plastic s-a exprimat în 2012 cercetătorul Român Constantin Olariu, care a mai afirmat: “Termenii noştri care definesc vestimentaţia tradiţională sunt mult mai vechi decât cotropirea Daciei de către romani şi nu au nimic în comun cu limba acelor invadatori. Geţii locuiau în cătune, fiind organizaţi pe şatre. Romanii pripăşiţi trăiau în aşezările de lângă taberele militare. Nu era nimic comun nici în sistemul administrativ”).

O situaţie manipulată similar s-a înregistrat de exemplu privind limba vorbită în Macedonia Antică (ţară azi împărţită faţă de dimensiunea sa istorică, ocuparea din prezent fiind sub forma: Sudul de către Eleni, Nordul de către Slavi); izvoarele istorice de pildă au anunţat în mod explicit că limba maternă a împăratului Macedon Alexandru “cel Mare” nu era Greaca (populară pe atunci în Peninsula Balcanică, în N căreia a crescut el, vorbită de Eleni în S şi de Greci ca limba lor maternă în vecina Peninsulă Anatolică / din E). Din secolul precedent împăratului Makedon, în vecina Peninsulă Italică / din V a apărut Latina, tot din secolul precedent ştiindu-se despre cel mai numeros popor din lume 438


după cel Indian / din Asia - ca fiind cel Trac / din Europa. Limba maternă vorbită de Macedonii Antici (care a fost atestată că nu era Greaca iar Slavii au apărut doar Medieval) putea fi atunci ori “Barbară” / a apropiaţilor şi numeroşilor Traci ori Latină / a Romanilor mai îndepărtaţi şi mai puţini; evidenţele - până azi - dau doar o limbă constantă a autohtonilor Makedoni, anume Macedo-Româna / Aromâna, versiune Românică vorbită de Vlahii / Armânii arealului, ceea ce oficial în Epoca Modernă a şi fost recunoscută în fosta republică iugoslavă a Macedoniei drept “limba naţiunii constituante” (neadmisă însă de către celelalte state Balcanice care în secolul XX au hăcuit Macedonia istorică). Romanii din Peninsula Italică apoi - când au ocupat Peninsulele Balcanică şi Anatolică - au afirmat, tot conform izvoarelor istorice, că s-au întors în patria strămoşilor lor, rădăcinile Troiane (din care s-au desprins Tracii, vecinii răsăriteni ai Makedonilor) fiind foarte stimate de ei, până la sfârşitul Imperiului Roman. Un element important de considerat despre cele vorbite de cei vechi trăind în N Balcanic - între Mările Neagră şi Adriatică / Mediterană - a fost faptul admis de toţi lingviştii ca fiind mai aproape de Română decât de Italiană (limba Italiei, statul cu capitala Roma, din Peninsula Italică), însă paradoxul indus de unii este apariţia Românei ca ulterioară dispariţiei Imperiului Roman, ceea ce o pune doar în legături Medievale cu graiurile Nord Balcanice; în consecinţă, concluzia - ce nu convine unora, din motive / interese obscure - este că până la mijlocul mileniului I î.C. “Barbara” Tracă era limbă proto-Română / proto-Latină (de altfel, străvechii Români - din vremuri îndepărtate, dinaintea apariției Indo-Europenilor - nici n-au fost așadar IndoEuropeni, fiindu-le anteriori acelora; dacă n-au fost IndoEuropeni, atunci n-au fost nici Latini, aşa după cum neştiinţific şi chiar violent s-a acreditat ulterior). O altă diversiune a fost acreditarea în Epoca Modernă a așa-zisei “perioade Elenistice” de aproape 3 secole - declarată între dispariția împăratului Makedon Alexandru cel Mare și apariția primului împărat Roman - când rolul major în Lumea Veche nu l-au avut Elenii Balcanici din Sudul Makedonilor, ci Grecii din Anatolia (ca urmare a colaborărilor cu Makedonii din Nordul Elenilor): atunci a fost “Grecizarea” unora din Asia Centrală / Orientul Mijlociu și din Bazinul Mediteran (inclusiv din Galileea). Stolnicul Constantin Cantacuzino a pomenit în “Istoria Țării Românești” de existența la limita apuseană - în Ținutul Hațegului din Ardeal / vecin cu Ținutul Gugulanilor din Banat - a unor vechi Makedoni: “Cum dupre Alexandru Machidon voivozii lui cei mai aleși prin țările cele mai mari și mai bune în Asia au rămas și s-au așezat, și feciori și nepoții lor pe urmă multe neamuri moștenire le-au rămas acele țări. Așa și aici dară au rămas de aceia, și până în vremile de pre urmă s-au tras; și doară vreo rămășiță de ale acelora și până astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Hațeg adeverează și să țin să fie. Acum dară, acestea și aceștia așa viind și fiind, iată mai încoace numele Vlahi le-au răsărit, și așa și până astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, și de când acest nume să zice, și de când acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alții acum nici Gheti, nici Dachi, nici Romani, ci Vlahi mai ales”. Este de știut că până în Epoca Modernă, preoții Gherga din răsăritul Banatului - din vecinătatea Ținutului Pădurenilor / Ținutului Hațegului - și-au afirmat sorgintea Makedonă / Aromână; de exemplu, bunicul autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / preotul ortodox

Aurel Gherga din Blajova, tatăl său / preotul ortodox Ioan Gherga din Icloda și bunicul său / preotul ortodox Damaschin Gherga din Pădurani - toți decedați în secolul XX - și-au susținut ascendența Aromână / Makedonă: așadar acum, tatăl autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / Vasilie Gherga, autorul acestei lucrări “Originea Gherga” / Eugen Gherga ori fiul autorului acestei lucrări “Originea Gherga” / Șerban Gherga - toți trăind în Timișoara secolului XXI - n-au motive pentru a respinge cele mai recente și mai apropiate mărturii (culese chiar în propria familie) despre înaintașii neamului, fie că acestea “convin” sau nu, pe linie paternă, adică bărbătească / masculină, despre Gherga fiind de reținut elementul Aromân. La începutul secolului XVIII a fost notificată de “Istoria Țării Românești” / “Letopisețul Cantacuzinesc” prezența Makedonă / Aromână în Ținutul Hațegului; în secolul XIX, tot la S de Râul Mureș ca și Ținutul Hațegului, în vecinătatea Bănățeană, a fost înregistrată - în tradiția tipică a cununiilor între Aromâni / Makedoni - cununia dintre neamurile preoțești Makedone / Aromâne Gherga și Barzu, ș.a.m.d.: în consecință, în timpul ultimelor secole s-a confirmat o realitate mult mai veche, a prezenței Makedone în areal, confirmările provenind atât de la stolnicul cronicar din București, cât și după peste 3 secole de la Gherga din Banat. Ținutul Pădurenilor - din răsăritul Bănățean - are denumirea sugestivă; despre Ținutul Hațegului - din vecinătatea sa Ardeleană - e de știut că însemna Ținutul “Pădurii Tinere” (căci “hațeg” avea acel înțeles), fiind fostul domeniu Gherțeg / regal de vânătoare al liderilor GetoDacilor, aflat înspre Sarmați: codrul vechi a fost în Munții Rușchei / Poiana Ruscă - în care e Ținutul Pădurenilor - la N de Ținutul Gugulanilor, existent tot în răsăritul Bănățean (corespunzător “Dicționarului de arhaisme și regionalisme” publicat în 2002 de Dr. Gheorghe Bulgăr și Dr. Gheorghe Constantinescu-Dobridor “ruscă” = “râpă”, Munții Poiana Ruscă - găzduind Ținutul Pădurenilor - având multe râpi dar și plaiuri cu multe pășuni, acolo platoul cu pajiște, din poiană, purtând denumirea concludentă de “ghergheleu”). Autori Antici ca Elenul Eschil în fragmentul 73 a notat că Fluviul Istru era o mare apă curgătoare a Munților Riphaei, Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:7 a scris despre Munții Riphaei ai Hiperboreilor, ș.a. (Munții “Riphaei” erau notați și “Ripaeos” = “Ri-Paeos”): unii cercetători au localizat acei munți ca fiind Carpații Vestici populați de Geto-Daci; la invazia Romanilor, mulți băștinași s-au refugiat în Poiana Ruscă (o analogie onomastică se poate face cu o grupare umană din Canaan / Trans-Iordania, anume cea a Uriașilor / Găliganilor Refaiți / Refaimi - “Rephaimi”, consonantic notați de Fenicieni “RPM” / aceiași consonantic având “RMN” pentru ceea ce ulterior a devenit Liban - menționați de vechii Evrei în Vechiul Testament ca vecinii biblicilor Gherghe-sei). În 1892, academicianul Simeon Marian în “Naşterea la Români” a scris că “Românii numeau binecuvântata femeie însărcinată drept ‘grea’ - în Banat ‘greoană’ - iar un proverb străvechi zice: ‘mulţimea copiilor, bucuria Românului’ sau ‘mulţimea copiilor, averea Românului’; deci, una dintre dorinţele cele dintâi ale noilor însurăţei - şi cu deosebire ale tinerei neveste - era şi aceea de binecuvântare cu naştere de fii şi fiice sau, cum se mai zice, cu ‘gloată’. La Români pentru mult timp s-a păstrat obiceiul ca soţia să ia numele soţului nu de la cununie, ci după ce a născut primul prunc”. Între spaţiul etnogenetic Român - care din Epoca Pietrei până în prezent a produs nenumărate 439


“Arheologia Română este în mod special interesantă deoarece conţine elemente ce se regăsesc în aproape toate părţile Europei. Pe teritoriul României poţi afla - prin intermediul arheologiei - informaţii despre cea mai mare parte a preistoriei Europene. Teritoriul României - situat în centrul geometric al continentului - a servit deseori drept punte între Europa de Est şi cea de Vest, între Europa de Sud şi cea de Nord. Teritoriul României actuale a fost - încă acum mai bine de 6 milenii - unul dintre primele locuri propice pentru expansiunea culturilor Indo-Europene, întemeiate pe migraţii ample, explicabile prin folosirea cailor şi a căruţelor şi care aveau o ceramică bine dezvoltată. De aici, respectivele culturi s-au răspândit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud”. (Vechea Civilizație Europeană din neolitic - continuatoarea directă a Civilizației Atlante din paleolitic - datorită Gorganilor / Kurganilor a devenit Civilizația Mării Negre / respectiv Civilizația Dunăreană până la începutul Epocii Bronzului).

generaţii, unele foarte numeroase la timpurile lor - și cel al Vechii Civilizaţii Europene (iar pre-diluvian, acel spaţiu a aparţinut Raiului) sunt echivalențe clare:

O scurtă privire în urmă este tema următoarelor rânduri: în înţeles străvechi, Gherga ar însemna “cultivator de păducel” (de exemplu, meşterul grădinar în gardurile vii la grădini, etc.); în vechea Greacă, “ăkherdos” însemna tot “păducel” / “gherghin” în Română (cele mai bune săgeţi se confecţionau din gherghin / păducel). Planta respectivă a însoțit oamenii permanent, încă din preistorie. În zonele așezărilor lacustre din Epoca Pietrei au fost găsite cantități importante de semințe de păducel / gherghin, ceea ce sugerează că a fost utilizat și ca aliment pe atunci. Vechii Greci - care au folosit pentru păducel vechiul termen “ăkherdos” - considerau gherghinul un simbol al speranței, fericirii, dragostei și cununiei. Păducelul / Gherghinul a provenit din Asia Centrală și Bazinul Mediteran (N Africii și S Europei): tulpina îi e contorsionată, are lemnul tare, crește îndeosebi în zonele de stepă, până pe dealurile chiar înalte. De numele Gherga este legată denumirea arhaică Gherghin / Ghergh’in a păducelului (arbust cu ramuri spinoase de mai mulţi metri - ce înfloreşte primăvara - care preferă soarele direct cât mai mult, aflat îndeosebi la marginea pădurilor de foioase de pe coline; planta, numită inclusiv Gherghinar, ştiută ştiinţific drept “Crataegus” din familia trandafirilor “Rosaceae”, este cu frunze crestate, are flori albe, dispuse în bucheţele - uneori spunându-i-se “măceş alb” sau “mărăcin alb” - şi face fructe rotunde de culoare roşie, comestibile, din ea producându-se un ceai a cărui infuzare ajută mai ales tratarea bolilor cardiace); de altfel, în vechea Română conform şi lingvistului Român Vasile Ioniţă - pentru mărăcini

Spațiul Vechii Europe și spațiul etnogenetic Românesc Arheologic, România este centrul geometric al preistoriei Civilizaţiei Europene; există o triplă continuitate civilizațională în același spațiu, anume: Civilizația Atlantă Civilizația Vechii Europe - Civilizația Română. Dr. Michael Robinson - profesor la Universitatea Americană Ohio, specializat pe inundațiile catastrofale - a afirmat că pe teritoriul României a fost Atlantida și a egalat scufundarea aceleia (care și-a avut capitala pe o Insulă din marginea apuseană a Lacului Pontic) cu Potopul. Un alt savant American - profesorul Ralph Rowlett de la Facultatea de Antropologie a Universităţii Missouri - a afirmat: 440


se folosea şi radicalul “arcia” (regăsit şi în vechea Latină). În vechiul Egipt, sucul şi ceaiul faraonilor era din măceşul / răsura numit Karkade - obţinut prin infuzia petalelor trandafirului roşu Abisinian - cu multe beneficii în sănătate: hipotensiv, calmant, stimulent în creşterea părului, în grăbirea vindecării rănilor, puternic antioxidant, etc. În 2003, profesorul Olandez Paul Beekes a atras atenţia că “numele oamenilor nu derivă din al plantelor”, ci e invers; Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a consemnat că “uneori a fost considerată şi ascendenţa neamului într-o anumită specie vegetală - identificată drept strămoş mitic - ca de exemplu ceea ce a relatat un episod din ‘Mahâbhârata’ (1:63): ‘din Gautama - fiul lui Saradvat - şi o tufă de măcieş s-au născut 2 gemeni, ea Krpî şi el Krpa’; solidaritatea dintre om şi vegetaţie a fost intuită ca un circuit între nivelul uman şi cel vegetal sub forma că o viaţă omenească căreia i se punea capăt în chip violent se continua într-o plantă (de pildă, la locurile bătăliilor, unde cădeau eroi, răsăreau măcieşi sau trandafiri). Abandonarea condiţiei umane se reîntorcea - sub formă de ‘seminţe’ - în vegetaţie, ca o formulă concretă exprimând o trecere de nivel: oamenii se reintegrau în matricea germinală, concepţia fiind legată de Mama-Pământ şi de misticele agricole”. (Gautama a fost unul dintre cei 7 “rişi” - legendari înţelepţi ai Indiei - şi l-a avut ca discipol pe Gărgya / menţionat de aceeaşi epopee ca nepot al Bharata, vechiul nume al Indiei, Bhărat / “Bha-Arata“ literalmente însemnând “Sacrul Pământ”; la Români, gemenii divini au rămas şi ca asocierile lunii cu Ileana Sânziana pe partea feminină, respectiv a soarelui cu Făt Frumos pe partea masculină / despre verbul “a răsări” - referitor la apariţia atât a soarelui, cât a plantelor - se poate observa că reproduce fidel Ră-Să-Rhea).

Cunoscut în Carpaţi încă de pe vremea dacilor, păducelul / gherghinul era ştiut mai ales ca plantă magică, cu renume pentru puterea de a rupe vrăjile şi de a dezlega de deochi. În vechile obiceiuri populare de primăvară, din ramuri de păducel înflorit se întocmeau porţi prin care cine trecea se curăţa de păcate. Toate suferinţele trupului rămâneau agăţate în spinii plantei, care apoi se ardea. Frunzele şi lemnul de păducel sunt folosite şi azi la fumigaţii menite să alunge răul din casă. Toiegele cioplite din lemn de gherghin / păducel apărau de oboseală. Păducelul, prin simpla sa prezenţă în natură, le face bine atât oamenilor foarte activi, cât şi celor care se simt mereu obosiţi. O expunere regulată în faţa lui, în perioada de înflorire, pe cei irascibili îi linişteşte, pe cei epuizaţi îi întremează pe loc. Este practic acelaşi efect pe care îl are planta şi asupra tensiunii arteriale, pe care o scade când este prea mare, sau o creşte când e vorba de hipotensiune. Foarte dezvoltată în Scandinavia, mai ales în Finlanda, energizarea cu arbori conţine câteva tehnici ce trebuie aplicate, pentru ca exerciţiul să aibă efect. Silvoterapia oferă posibilităţi nelimitate de a ne adânci relaţia cu natura şi cu pământul, de a ne reaminti că arborii sunt elemente vii ale firii, că poartă în făpturile lor scânteia vieţii; silvoterapia vindecă prin energia fenomenală a copacilor, pe care trebuie s-o captăm, prin contemplare şi prin atingere”. Extractele de gherghin / păducel sunt cele mai apreciate medicamente de natură vegetală; planta este cunoscută în Europa ca a “vieţii” sau a “tinereţii veşnice”, conferindu-i-se aceleaşi virtuţi ca şi Ginseng-ului de către Asiatici (de exemplu, în secolul I doctorul Grec Dioskoride îi ştia proprietăţile, la începutul secolului XI medicul Uzbec Avicenna - care a lucrat în marile biblioteci din Gurganj 42,20 lat. N, 59,09 long. E / Turkmenistan şi Gorgan 36,50 lat. N, 54,29 long. E / Iran - îl recomanda pentru deranjamente stomacale, în secolul XVI alchimistul Elveţian Paracelsus introducea păducel / gherghin în elixirele de tinereţe şi de viaţă lungă iar în Banat ca mijloc de luptă împotriva vampirilor ce se presupuneau că erau cei mai activi în noaptea ce preceda sărbătorirea Sfântului Gheorghe - pe lângă usturoi / “ai” în Banat, ce creşte apetitul sexual - era gherghinul). În 2007, acupuncturistul Canadian Dan Micu afirma că gherghinul previne depresia şi alterarea capacităţilor mentale ivite odată cu vârsta, studiile făcute în spitale universitare arătând creşterea cu aproape jumătate a capacităţii de efort a bătrânilor trataţi cu păducel (stimulativ în doze moderate, însă în doze mari produce somnolenţă). Pentru cei vechi, ierburile medicinale îşi datorau valorile curative faptului că fuseseră pentru prima oară descoperite de zei. În privinţa valorii magice sau farmaceutice a anumitor ierburi, ea se datora unui prototip celest al plantei; nici o plantă nu era preţioasă în sine, ci numai prin participarea la un arhetip sau prin repetarea anumitor gesturi şi cuvinte care izolând planta de spaţiul profan - o consacra. De exemplu, în secolul I, medicul şi botanistul Dioscorid / “Dios-corid” din Anazarbus 37,15 lat. N, 35,54 long. E, Cilicia / Anatolia fostă Kilikia / Ghirighia - a scris “Despre materia medicală”, unde a consemnat 2:178 că “Dacii foloseau Kerker” / Ghergher sau “Curcuma” în Latină dar și în Arabă, o plantă utilizată ca antiseptic, antibacterian și anti-inflamator în medicina ayur-vedică, adică în terapiile alternative, cu derivare multimilenară din “Atharva Veda” (identificată cu brânduşa galbenă ca şofranul / “Krokos” în Greacă = “Anagallis Arvensis” - arbust cu flori roşii şi fructe rotunde buruiană afrodisiacă şi pentru tratarea rănilor / ce în amestec

În Epoca Pietrei, prima civilizaţie a fost cea a lemnului de fapt, actualul teritoriu Român fiind pe atunci majoritar împădurit (codrul oferea adăpost, îmbrăcăminte, hrană: plante comestibile, fructe de pădure, ciuperci, miere, vânat, peşte, etc.); păducelul / gherghinul e specific emisferei Nordice (în Ierusalimul Antic, cununa de spini avută de Iisus la răstignire a fost realizată din ramuri cu ghimpi de gherghin, plantă foarte răspândită în Canaan / conform studiilor paleobotanice). În 2011, cercetătoarea Română Rodica Demian în “Leacurile pădurii” a scris: “Păducelul, cunoscut în popor cu numele de gherghin, este printre primii arbuşti care înfloresc primăvara. Cine o ia la drum prin crânguri de prin aprilie va vedea pretutindeni exploziile de păducel, luminând pădurile abia înmugurite. Dar pe lângă dorul de primăvară şi de natură pe care îl împlineşte cu înfăţişarea lui diafană, păducelul este şi o miraculoasă plantă de leac, magicul dar al naturii pentru obositele inimi omeneşti. 441


cu mierea vindeca ulceraţia ochilor, folositoare şi la muşcăturile de viperă, zisă de Romani “macia”, ştiută popular de Români deopotrivă şi ca “scânteiuţa”, adică “merinana” / “meri-nana”, “Moehringia Trinervia” = “mierea ursului”): ”.

mănunchiul cu câteva fire de cânepă, câlţii fiind firele scurte de cânepă). Dr. Mircea Eliade a scris despre expresia “copil din flori” (căruia doar mama îi ştia tatăl) că era în legătură cu străvechea maternitate a Pământului - pe care creşteau florile - loc de naştere la multe popoare: “când femeile erau apucate de durerile facerii, se aşezau jos pentru a naşte de-a dreptul pe pământ / obicei observat inclusiv în nordul Indiei şi la români”. Gherghetin sau Ghergheci se zicea muşcatelor “Erodium Cicutarium”, respectiv “Geranium Pratense” popular ştiute ca “pliscul cucoarei” sau “ciocul berzei” = “buruiana de făcut copii” cum îi ziceau stră-Românii (datorită calităţilor afrodisiace); în “Zeii pastorali” din 2014, Dr. Ion Ghinoiu a remarcat: “În satele de la sud de Carpaţi unele dintre primele cuvinte învăţate de copii de la mamele lor sunt ‘ciocul’ şi ‘păsărica’, simboluri ale virilităţii şi fecundităţii universale”. Gherghin

Ghergher în manuscrisul lui Dioskorid Lingvistul Jacob Grimm 1785-1863 în “Istoria limbii Germane” a afirmat: “Denumirile Dace de plante, păstrate la Grecul Dioscoride, pot fi găsite şi în fondul limbii Germane”. Se poate observa că în aceeași familie botanică cu Curcuma și Ghimbirul - adică “piperul alb” - este Cardamomul / “Karda-momul” (unul dintre cele mai scumpe condimente din lume, întrecut doar de șofran / Sumerian numit “Kurkanu”) originar din India, cunoscut și ca puternic afrodisiac. Specific despre Gherghin - arbust tipic de stepă cercetătorul Român Ilie Tudor în 2011 a scris ce tradiţie practicau Celţii (Keltaii / Ghergaii ce în mileniul I î.C. au trecut prin spaţiul în care acum e România): “Un ritual antic era ca tinerii să fie împodobiţi cu ghirlande de gherghin / păducel, pentru a-şi păstra sufletul viu şi pentru a-şi iubi perechea toată viaţa. Cei răniţi în dragoste se retrăgeau sub un gherghin, încredinţându-şi într-un fel de transă sufletul acelui arbust sacru, pentru a-l tămădui. Când se întorceau - odată cu apariţia stelelor pe cer - de la ritualul de sub gherghin, sufletele erau curăţate, fiind din nou libere” (e de observat că în vechea Română, pentru “ghirlande” se utiliza şi formularea “gherdane”, prin ghirlande de păducel - în graiul vechi înţelegând gherdane de gherghin). Este de observat că în vechea Slavă, pentru păducel se folosea “glogu”. În Epoca Pietrei, dinaintea Potopului, în lume exista o mare cultură şamanică; dintotdeauna şamanii ştiau că toate plantele au o poveste. Gherghie - de altfel - a fost un cuvânt Românesc utilizat în general pentru ierburi (conform etimologului Alexandru Ciorănescu 1911-1999). “Garigă” este formaţiunea vegetală formată din stejari, tufe şi ierburi, care îmbracă solurile calcaroase din regiunile Mediterane. Gerba = Jerba a rămas în Română înţelegerea pentru mănunchiul sau buchetul de flori aşezate astfel încât să aibă faţa orientată numai într-o parte (arhaic, prin “ghearbă” se înţelegea

Păducel Gherghetin

Pliscul cucoarei

442


contra spiritelor celor necurate şi rele, mai ales contra Ielelor; dar - deoarece nu fiecare moaşă putea să aibă măceş dindemână - de aceea punea deasupra uşii un canaf sau altă materie roşie, care după credinţa generală avea putere apărătoare, mai cu seamă în contra deochiului. Jertfele pentru zeiţa Carda / Carna au fost îndeosebi măruntaiele godacilor / purceilor (cârnaţii la Romani erau folosiţi mai ales în timpul Festivalului Lupercalia - sub semnul lupoaicei - la mijlocul lunii februarie). Tot la Romani, prima zână a naşterii a fost Parca: ursitoarea care cânta ursita atunci când torcea firul vieţii omeneşti. Toate popoarele vechi - dar şi moderne - au crezut şi cred că privirea ochilor omului are o putere magică şi periculoasă, care nu se poate înlătura decât cu nişte ceremonii particulare. Această superstiţie se urcă în vremurile vechi până la Indieni, care numesc deochiul ‘docha’. În toată Abisinia (adică Etiopia = Africa la S de Egipt) se crede şi astăzi în deochi şi când vreo persoană cu distincţie vrea să bea, o slugă îi pune înaintea ochilor o pânză, pentru apărarea de ochii răi. Fiindcă locuitorii Pontului - Mării Negre - aveau nişte ochi mari, melancolici, ardenţi şi serioşi, dăduse ocazie la mai mulţi fiziologi din timpul clasic ca să se ocupe mai înadins cu eroarea cauzelor pentru care acest popor era aşa de renumit pentru deochiare. Pliniu în ‘Istoria naturii’ vorbeşte de vrăjitorii Iliri a căror privire ameţea şi putea să dea chiar moartea; tot Pliniu, vorbind despre deochi, zicea: ‘Este de însemnat că aceşti oameni au câte 2 pupile în fiecare ochi’. Credinţa aceasta se întinde nu numai asupra copiilor celor frumoşi, ci chiar şi asupra semănăturilor şi a animalelor, care de asemenea pot fi deochiate. Romanii - ca şi Românii credeau în aşa ceva, după cum se poate judeca din versul lui Vergiliu ‘Nu ştiu ce ochi mi-au ameţit mieluşeii’. Românii cred că - mai cu seamă - un copil de ţâţă nici unei boli nu e aşa expus ca deochiului: de e grăsuţ şi frumuşel, de are ochi vioi şi nu e scump la râs, cum se uită cineva lung la dânsul, mai cu seamă însă o persoană ‘rea de ochi’ sau una cu ‘ochii albi’ şi nu va zice îndată ‘să nu-i fie de deochi’, stupind în acelaşi timp, asupra lui, îndată se deoache; asemenea, dacă se miră cineva de un copil sau îl laudă că e frumos, bun, isteţ, etc., încă se deoache. Şi dacă nu s-ar întrebuinţa imediat diferite mijloace, copilul deochiat lesne ar putea nu numai să se bolnăvească, ci chiar să şi moară. Aşa, Muntencele nu arată pe copiii lor cei mai mici în oglindă până nu împlinesc anul, căci - după credinţa lor - arătându-se, se deoache singur văzându-şi chipul; alte Românce, nicicând nu pun 2 copii mici faţă în faţă, pentru că - după credinţa lor - asemenea se deoache. Dacă însă, cu toată precauţiunea copilul totuşi se deoache, atunci nu rămâne altă nemică de făcut decât să caute - cât mai degrabă - ca să-l vindece; mijloacele cele mai bune contra deochiului sunt - după credinţa poporului - mai întâi stingerea cărbunilor iar după aceea descântecele de deochi. Oricare mamă care presupune că e deochiat copilul ei ia îndată cărbuni aprinşi şi-i stinge în apă neîncepută; mama ia apa - care e bună de leac - şi o parte dintr-însa o dă copilului bolnav de băut iar cu cealaltă parte îl spală pe piept şi pe cap (datina de a stinge cărbuni e de obârşie păgână, ca şi credinţa în deochiere). Neajutându-i copilului bolnav stingerea cărbunilor, atunci îi descântă de deochi. Se credea că puterea de a deochia - a celor ‘răi de ochi’ - era a celor întorşi la ţâţă, adică înţărcaţi de 2 ori; de aceea, mamele îşi ungeau sânii cu funingine, ca pruncul să nu mai vrea să mai sugă: odată înţărcaţi, pruncii - şi dacă tânjeau - era bine să rămână înţărcaţi pentru totdeauna”. La cei vechi, amuletele cu

Ghergheci

Ciocul berzei “Nu-men” / “Numen” în Latină era folosit pentru divin şi însemna “spiritul gardian”, în 1907 Cyril Bailey de la Universitatea Britanică Oxford demonstrând că era mai apropiat de magica mană, trebuind să fie distins faţă de Latinul “deus” pentru “zeu”: “puterea duhului - zisă ‘numen’ - devenea ‘deus’ când dobândea personalitate şi primea un nume; ‘numen’ era chiar androgin şi mai vechi decât ‘deus’ (la început, Romanii se închinau fără reprezentări imagistice). Fondatorul religiei Romane a fost regele Numa, primul legiuitor. În gospodăria Romană erau 2 divinităţi primordiale: Geniul (sfântul patron / îngerul păzitor al ginţii / clanului) şi Larul (gardianul / străjerul vetrei); Geniul / Genius a fost totdeauna mai apropiat de ‘numen’.” În timp, numerele zeităţilor feminine şi masculine au ajuns sensibil egale, importanţele fiind conferite întâi divinităţilor feminine, apoi celor masculine. Academicianul Simeon Marian în “Naşterea la Români” a scris: “Romanii aveau o zeiţă numită Carda sau Cardea, despre care credeau că păzea odaia în care se afla femeia ce a născut, stând la uşă, ca să nu intre spiritele cele rele înăuntru; de aceea ea a fost considerată ca zeiţa intrării şi a ieşirii, pentru că se pricepea la artele miraculoase şi iubea ascunzişul. Atributul acelei zeiţe era măceşul sau păducelul, căruia nu numai în Italia, ci şi în Asia şi Grecia i se atribuia o putere mare contra influenţelor demonice, din care cauză se anina la naşteri şi înmormântări deasupra uşii sau se ardea dinaintea uşii ori se ungeau atât pe sine, cât şi casele, cu alifie făcută dintr-însul. După credinţa Românilor, măceşul apăra 443


albastrul / turcoazul Ochi Gorgon - caracteristic Gherganelor - serveau la întoarcerea privirilor provocatoare ale deochiului, oferind protecţia purtătorilor / prin distragerea acţiunii rele (acţiunea fiind în complementaritate cu Mărţişoarele, având acelaşi rol); în plus, în Insula Lesbos - în virtutea vechii tradiţii - şi acum se mestecă usturoi contra deochiului. Cartograful Flamand Abraham Ortelius 1527-1598 şi-a însoţit harta Daciei cu o descriere în care a consemnat că unii Tribali de la Dunărea inferioară aveau 2 pupile la un ochi şi că puteau ucide cu privirile - probabil aveau o incidenţă crescută de glaucom, afecţiune cauzată genetic - totodată a pomenit şi alte fapte, de pildă că Geţii nu plecau la luptă până nu beau apă din Dunăre ori că mai demult, regii Babilonului păstrau apă din Dunăre în visteriile lor alături de cele mai de preţ lucruri, etc.; melatonina - hormonul nocturn care învigorează potenţa şi împiedică îmbătrânirea - înlătură şi anumite maladii grave (dintre care, vindecă anumite forme de glaucom).

“Sus Scrofa”

Pe de altă parte, “Cardo” a intervenit la Romani în planificarea aşezărilor principalul bulevard (orientat N-S) iar episcopul Got Isidor din Sevilla a explicat că aşa au fost definite şi direcţiile, drept “cardinale”; anterior lui, Romanul Macrobiu a enunţat despre Zeiţa Sănătăţii Carna - de la care provin cuvintele carnal, carne, etc. - că era şi gardiana cordului / inimii, inclusiv a principalelor părţi ale corpului, având puterea de a evita strigoii, des reprezentaţi în vechime prin bufniţe (numite “ghione” de către Aromâni, “khargală” de către vechii Indieni, ş.a.): singurele păsări care pot deosebi culoarea albastră. Este de ştiut despre costumele şamanilor Altaici şi Tunguşi / Siberieni că erau împodobite cu aripi de bufniţă. La vechii Europeni - între care şi stră-Românii dintre semnele morţii nici unul nu era aşa de temut ca acela al cântării bufniţei / cucuveicii: cucuveaua / buha, pasărea morţii (mai ales ziua pe casă sau în nemijlocita apropiere a aceleia, precum pe un arbore din grădină; credinţa era că atunci cineva din casă sau apropiat celor din casă va muri, ea - singura pasăre ce distinge culoarea albastră - fiind simbolul Atenei). De fapt, cultul “sănătoasei” Carna - alternativ celui al nimfei Cranea - s-a desprins din Carda, pentru protecţia faţă de demoni fiind jertfite măruntaiele porcului / cârnaţii (în locul organelor vreunui copil), consumul ritualic al porcului înlocuind consumul ritualic canibalic în Vechea Lume / gustul cărnii de porc fiind cel mai apropiat de gustul cărnii de om; e de observat că vechiul nume pentru porcul mistreţ era “gligan” - însemnând făptură groasă - iar paznicul de porci se numea “ghigar”, porcul necastrat fiind “gir” / “jir” (la Perşi / Iranieni, mistreţul era “gorăz”).

Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Simbolismul mistreţului, de origine străveche, acoperă cea mai mare parte a lumii indo-europene, ba chiar - sub anumite aspecte - o depăşeşte. Mitul se trage din tradiţia hiperboreană. Mistreţul întruchipează aici autoritatea spirituală, care putea fi pusă în legătură cu retragerea brahmanului ori a druidului în pădure sau cu proprietatea mistreţului de a dezgropa trufele, misterioasele produse ale trăsnetului - după cum povestesc unele legende - şi de a se hrăni cu fructele stejarului, arbore sacru. Lui i se opune ursul, emblemă a puterii seculare. Ca şi în Grecia, în Galia mistreţul a fost vânat şi chiar sacrificat. Este imaginea puterii spirituale urmărite de cea seculară. Mistreţul are un caracter hiperborean, deci primordial. El a fost avatarul sub care Vişnu a readus pământul la suprafaţa apelor şi l-a organizat. Mistreţul era Vişnu intrând în pământ căutând piciorul stâlpului de foc - care nu era altceva decât lingamul lui Şiva - în timp ce Brahma îi căuta vârful în slava cerului. Pentru kirghizi, porcul e un simbol nu numai de perversitate şi de murdărie, dar şi de răutate. Totuşi, din cauza înfăţişării prospere a scroafei cu purceii ei, ideea porcului ca simbol al belşugului a apărut la vechii egipteni pe amuletele zeiţei Nut - muma veşnică a aştrilor - sub chipul unei scroafe alăptându-şi purceii. În legendele greceşti, magiciana Circe avea obiceiul să-i prefacă pe bărbaţii care o pisau cu dragostea lor în porci; alteori, îi atingea cu bagheta ei fermecată, transformându-i în animale josnice, porci, câini, 444


etc., fiecare conform tendinţelor adânci ale caracterului şi naturii sale”. Parca a fost primul nume pentru ursitoare, ulterior acele zâne - temute de zei - înmulţindu-se la Grecii vechi şi Romani, cu nume ca Nuna, Kere, Moroi, ş.a. În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” a scris: “În traco-dacă dar şi în unele dialecte greceşti, labio-velarele au pierdut componenta velară devenind labiale simple; mai exact ‘Gu’/‘G’ a devenit ‘B’ iar ‘Ku’/‘K’ a devenit ‘P’. Greaca a transformat aspiratele sonore (‘gh’, ‘dh’, ‘bh’) în aspirate surde (‘ch’, ‘th’, ‘ph’); acest fapt se explică prin evoluţia aparte a limbii proto-greceşti, întrucât grecii s-au stabilit în peninsula balcanică în mileniul II î.C., venind din Asia Mică. ‘Metateza lichidelor’ - manifestată prin poziţia lichidelor ‘L’ şi ‘R’ din poziţie silabică finală în interiorul silabei - a fost un fenomen necunoscut în traco-dacă şi în română (ca şi în albaneză) iar dacă totuşi a apărut, a avut caracter cu totul sporadic”. (Astfel, în multe denumiri vechi se pot vedea nume şi mai vechi, ca de pildă Gargani în Balcani, Karca în Parca - Zâna Naşterii la Români - ş.a.m.d. iar prin metateza lichidului “R” în onomastica Gherga existenţa dubletelor de genul Cărciun-Crăciun, GheorgheGrigore, etc). Pe lângă Gorgonă, numele acelor zeiţe ale naşterii, împodobite cu ghirlande - gardiana Carda, sănătoasa Carna şi ursitoarea Parca - se pot remarca în evidentă rezonanţă cu Garga, care era o versiune folosită în vechime la Gărga / Gherga; în mod specific, Romanii aveau pentru Parca denumirea de “Fata” (de la care au derivat feeria magică, faima, etc). Parca a fost numele folosit de Latini pentru “destin”, vechii Greci având termenul “Moira” (fiicele Zeiţei Themis au fost Moire). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Moirele erau ţesătoare, care înnodau firul destinului, fiind divinităţi lunare (a ţese semnifica a crea forme noi); meşteşugul ţesutului era o muncă de creaţie, o procreare (când ţesătura era terminată, ţesătoarea tăia firul ce o lega de meseria ei şi - făcând aceasta - pronunţa formula de binecuvântare pe care o spunea moaşa tăind cordonul ombilical al nou-născutului, căci totul se petrecea ca şi cum ţesutul traducea într-un limbaj simplu o anatomie tainică a omului). Ţesut, fir, război de ţesut, instrument servind la tors sau la ţesere (fus, furcă de tors) erau toate - în acelaşi timp simboluri ale destinului; ele aveau rolul de a desemna tot ceea ce conducea sau intervenea în destin: luna ţesea destinele. Nenumărate zeiţe au ţinut în mână fusuri şi furci de tors, supraveghind nu numai naşterile, ci şi desfăşurarea zilelor ori înlănţuirea actelor”. Moirele au fost muierile ursitoare numite “Torcătoare” de stră-Români. Conform “Dicţionarului de arhaisme” din 2011, vechii Români denumeau conducerea ursirii prin “Gogă” la “Vergel”, în seara de Crăciun sau în ajunul Anului Nou (“Vergel” era tradiţionalul revelion al Românilor arhaici, când se prezicea soarta îndeosebi a tinerilor - folosind beţişoarele / vergelele de la ţesut pe care se legau firele urzelii în sul, fire de păr de porc, se ghicea în boabe ori se urmăreau imaginile flăcărilor din vatră petrecerea în vechime durând câteva nopţi, vizând anul ce urma, petrecerea având un puternic caracter social). Religia elementară a fost totemică: cea mai veche formă de veneraţie, de pe timpurile când societatea era omogenă, a fost organizată pe bază de clan (familie lărgită); din credinţa totemică a derivat cultul.

Carda

Carna

445


Mişcările şi vocea îi slujeau de vehicul şi (prin intermediul lor) produceau efecte; sufletele şi spiritele erau imaginate ca nişte efluvii vagi, manifestând tendinţa de a se elibera din trup prin orice deschizătură: prin toate orificiile, prin privire, prin respiraţie, prin cuvânt, etc. Persoanele care compuneau clanul se considerau unite printr-o legătură de rudenie cu totul specială: nu prin legăturile de sânge, ci fiindcă purtau acelaşi nume. Ele considerau că formau aceeaşi familie în virtutea faptului că purtau acelaşi nume, recunoscând îndatoririle ce din toate timpurile - reveneau rudelor: asistenţă, vendetă, doliu, etc. Numele purtat era cel cu care clanul credea că avea legături de “rudenie”: acela servea circumscrierii clanului şi folosea totemul; clanuri diferite din acelaşi trib nu puteau avea acelaşi totem, întrucât apartenenţa într-un clan însemna a avea un nume (totemul clanului era şi totemul fiecăruia dintre membrii săi). S-a întâmplat ca un clan să nu locuiască în întregime într-o aşezare, ci avea reprezentanţi în locuri diferite, unitatea lui neîncetând a fi simţită, chiar fără bază geografică; obligaţia membrilor era de a nu se căsători între ei. În virtutea regulii exogamice, soţii trebuiau să aibă totemuri diferite şi mai ales prin stabilirea unuia dintre soţi în aşezarea celuilalt s-a petrecut dispersia: grupul totemic n-a avut bază teritorială. Obiectele ce serveau de totem au aparţinut regnului vegetal şi mai ales animal iar cele neînsufleţite au fost mai rare (însă cu carieră şi ele în dezvoltarea religiei); universul conceput de totemism era străbătut de forţe pe care imaginaţia le reprezenta sub forme în mare parte împrumutate din regnuri (vegetal sau animal): totemul era mijlocul prin care persoanele erau puse în legătură cu forţa manei (a energiei dispersate în tot universul, ce asigura principiul nesfârşit al vieţii). Totemul era blazon emblemă heraldică, arhaic având la vechii Greci, Români, ş.a., numele de “gherb” - cu redare pe stânci, locuinţe, tatuat, sculptat, reprezentat pe scuturi, etc. (omul a început să deseneze nu atât pentru a fixa forme frumoase care să-i încânte simţurile, cât pentru a-şi traduce material gândirea / valoare totemică aveau şi purtarea keryke-ionului / caduceului, circumcizia, tatuarea, tunsoarea, etc.); riturile legau făpturile totemice şi membrii clanului.

Parca În clan, strămoşul eponim era prezentat drept fiinţă omenească dar - în urma unor peripeţii - ar fi fost nevoit să trăiască o perioadă de timp (mai mică sau mare) printre plante sau animale fabuloase, astfel menţinându-se afinităţi între planta sau animalul din specia totemică respectivă şi membrii clanului; participarea oamenilor pe lângă totemul sacru le conferea şi lor sacralitate, caracterul difuz al sacrului din ei fiind în locuri privilegiate ale trupului / ca oasele, sângele, părul lor, etc. (de exemplu, n-a existat ceremonie religioasă la care sângele să nu fi fost prezent / începând cu iniţierile prin tatuare, tăierea rituală a părului era un gest făcut numai cu faţa către direcţia din care a descins clanul, etc.: de pildă, geograful Roman Pomponius Mela a notat în “Descrierea Pământului” 7:11 că “e lucru îndeobşte cunoscut că din indivizi fără cusur se nasc uneori copii cu defecte iar din indivizi cu defecte fizice, copii fără cusur; însemnarea de pe braţul Dacilor se transmite până la a patra generaţie” iar la vechii Români s-a păstrat tradiţia orientală a tăierii de către nun / naş a moţului copilului - nu la botez, ci la înţărcare ceremonie realizată numai într-o zi însorită, părul tăiat fiind păstrat de mamă, din el arzându-se câteva fire să-i treacă de “speriat” copilului, în caz că pica bolnav). Sufletul şi - mai ales - spiritul erau sacre, ele fiind subiectele ritului: credinţa era de punere la adăpost a sufletelor într-un totem (lucru exterior), punând concepţia vieţii pe seama fecundării produsă de spirite. Adorarea corpurilor cosmice (ca Pământul, Cerul sau mai specific a lunii, soarelui, stelelor, etc.) nu se datora atât naturii lor intrinseci ori trăsăturilor lor specifice, cât faptului că erau concepute ca participând la unica forţă energetică - abstractă / impersonală - ce conferea lucrurilor caracter sacru, regăsită pătrunsă peste tot: mana; sufletele şi spiritele au constituit obiectele riturilor - fiind investite cu sfinţenie - deoarece încorporau ceva din acea forţă energetică “mana” = sursa oricărei religiozităţi. Principiul - la fel cum se încorpora trupului - putea fi ataşat şi gesturilor ori cuvintelor.

Caduceu

446


Transmisia totemului - prin stabilirea în alte părţi - a fost în funcţie de tipul societăţii întâlnite în difuziune, matriarhal / pe linie muierească sau patriarhal / pe linie masculină; uneori s-a ajuns chiar ca membrii clanului să nu se mai numească după strămoş, ci după totem / plantă, pasăre, animal, obiect. Între persoană şi totem exista o identitate de natură, ce o implica şi pe cea de nume (totemul era impus fie la naştere, fie la iniţiere); indivizii respectau specia căreia le aparţinea totemul, străduindu-se s-o protejeze de străini. De pildă cu timpul, imaginea fiinţei totemice - vegetală sau animală - a ajuns uneori mai importantă decât fiinţa totemică însăşi, căci nu era libertate deplină ca să se consume din totem (miturile relatau că strămoşii fondatori ai clanului mâncau regulat din totem, însă ulterior fără rezerve se putea doar până totemul n-ajungea la maturitate, apoi interdicţia subzistând la părţile cele mai sacre, limitele nefiind la cei ajunşi cu înalte demnităţi religioase ori la bătrâni, care fiind ei înşişi sfinţi, puteau consuma lucruri sfinte; în cursul anumitor ceremonii religioase solemne se consuma - obligatoriu dar moderat - din totem dar ritual aia nu implica nicicum că astfel totemul ar fi devenit hrana obişnuită a clanului): prohibiţia nu era absolută - figurile reprezentând totemul fiind înconjurate cu mai mult respect decât cel datorat fiinţei a cărei formă o reproducea - planta totemică sau animalul totemic putând fi consumate dacă erau oferite de membrii altui clan. Azi interdicţii totemice, de tip tabu, de exemplu sunt la hinduşi care nu mănâncă vită dar beau lapte, utilizează balega, etc. sau la Semiţi, care nu se ating de porc / totemul lui Set, care şi-a ucis fratele Osiris, însă comercializează porci şi carne de porc, ş.a. (prin tabu e de înţeles magia neautonomă, căci nu există decât în contrapartidă cu ritul / ceremonia pozitivă); sacrificarea porcului în ajunul solstiţiului de iarnă de la început a echivalat cu alungarea întunericului şi izbânda luminii: un foarte important act de cult, care asigura şi belşugul (prin carnea porcului sacrificat de Crăciun, pe lângă crăcile / crengile şi butucii Crăciunului de ars peste iarnă). Numele Gherga a rezultat din fuziunea simbolică (prin “cununia”) corpurilor cosmice Cer + Pământ; totemismul vegetal Gherga a fost legat de trandafirul sălbatic = măceş în 3 importante bazine din 3 continente în care a fost semnalată vechea sa prezenţă - al Dunării / Europa, Ghaggar / Ghargar din N Indiei / Asia şi al Nilului / Africa - iar de Marea Mamă Ghirghe şi de ramurile descendenţilor a fost legat totemismul animal, cu mai multe forme (măceşul şi muşcatele au căpătat denumire Gherghină iar păsările asociate Mamei Ghirghe de asemenea, însă faţă de celelalte vieţuitoare - parte a totemismului animal al urmaşilor Gherga - fenomenul onomastic s-a diluat). Gherganii au fost utilizatori îndemânatici ai bumerangului, acela fiindu-le asociat ca simbol, din timpuri primordiale, semnul bumerangului regăsindu-se în reprezentarea Gherga mai ales din Banat până la singurul loc din lume unde se întâlnesc 3 continente: în E Mediteran (fiind notat similar la vechii Greci - inclusiv Europeni - cu Γ / Gamma, la Fenicienii Asiatici cu prima consoană din lume Ghimel, la vechii Egipteni / Africani cu hieroglifa Gherg, etc). Numele este o realitate esenţială, care nu poate fi trecută cu vederea. Chemând pe numele său o persoană, e chemată fiinţa acelei persoane - cu întreg modul său de a fi sau exista. Se poate zice că numele - dacă nu reprezintă însuşi fiinţa - exprimă ceva din ea sau aşa ar trebui; ţine de fiinţa omului într-un anume fel.

Bumerangul: simbol Gherga Este de remarcat că nu tuturor le e uşor a se prezenta pe sine şi că oamenii nu-şi cunosc direct 2 momente esenţiale ale existenţei: naşterea şi moartea; alţii trebuie să le reţină (şi e de observat că istoricul Gherga e foarte bogat). Realitatea este că majoritatea covârşitoare a omenirii trăieşte o “buimăceală” cvasi-totală: oamenii nu îşi ştiu trecutul, aşa cum nu îşi ştiu nici viitorul. Prin extrapolare globală: omenirea nu ştie nici când s-a născut şi nu ştie nici când va dispărea (dacă se va întâmpla / poate e “nemuritoare”). Sunt cumplit de rari cei care îşi ştiu înaintaşii mai demult decât străbunicii, din urmă cu numai un secol (oricine poate verifica imediat aceasta, în propria familie ori investigând prietenii); şi mai rari sunt cei care îşi pot imagina ce va fi cu nu mai mult decât un secol de acum înainte. Așadar, proporțional: un mileniu (egal cu 10 secole) înseamnă foarte 447


mult iar 10 milenii - așa cum tratează prezenta lucrare, Originea Gherga - este, într-adevăr, extraordinar de mult (până acum - după știința autorului - nimeni pe glob n-are filiația descrisă pe un interval temporal așa imens). În urmă cu circa 10 milenii, în Vechea Lume s-a înregistrat reducerea drastică a numărului de bărbaţi faţă de cel al femeilor, aşa după cum a rezultat dintr-un studiu - publicat în 2015 de către cercetarea genomului uman - făcut de către un amplu colectiv de geneticieni de pe glob, cu titlul “Reducerea diversităţii cromozomiale masculină coincide cu schimbarea culturală mondială” (bărbaţii în stânga, femeile în dreapta):

bărbaţi actuali descind dintr-un mic număr de ‘patriarhi’ neolitici iar deoarece cele mai multe mitologii conţin relatări despre ‘primii’ bărbaţi şi despre etnonimii fondatori de neamuri - întemeietori de naţiuni - ele se dovedesc cel puţin parţial adevărate, asemenea bărbaţi ultra-prolifici existând în capul multor linii masculine de urmaşi, în special EurAsia fiind rapid colonizată de către aceştia”. În cercetarea respectivă - explicând concret ce a fost acum 10 milenii - s-au implicat în mod egal şi savanţi Albanezi, Americani, Armeni, Australieni, Croaţi, Danezi, Francezi, Georgieni, Germani, Indonezieni, Kazahi, Mongoli, Norvegieni, Olandezi, Ruşi, Ucraineni, Uzbeki, ş.a. (în total, de la 66 de instituţii); o altă “sugrumare” a populaţiei umane masculine - şi mai severă, în timp ce populaţia feminină umană creştea - a corespuns Potopului biblic (din mileniul IV î.C.):

Situaţia pe Europa - redând reducerea populaţiei umane masculine din urmă cu 10 milenii - a fost detaliată prin următoarea schiţă (în care femeile au fost redate cu roşu iar bărbaţii cu portocaliu):

Schiţă de Sabine Deviche, 2015 Europenii (femei şi bărbaţi) în timp Pe ansamblu, principalele grupuri masculine umane au fost genetic detaliate, putându-se observa ca majore 2 dintre ele, anume “N” - care a avut rolul conducător - şi “R” (ai cărui descendenţi azi formează majoritatea Europenilor); culorile redau originile, galbenul fiind alocat Europei iar violetul fiind alocat Siberiei:

În 2015, un larg colectiv de specialişti geneticieni coordonat de către Dr. Monika Karmin de la Universitatea din Tartu / Estonia şi Dr. Toomas Kivisild de la Universitatea Britanică Cambridge - a publicat ce s-a întâmplat tocmai acum 10 milenii: “În urmă cu 10 milenii, genetic s-a înregistrat un ‘efect de gâtuire’ paternă, neîntâlnit de la Adam. A fost o reducere masivă în diversitatea genetică masculină a oamenilor de atunci, ceea ce a cauzat schimbări culturale, deoarece a fost afectată foarte serios reproductivitatea umană; analizând sute de secvenţe genetice din întreaga lume, între concluzii a apărut faptul că mulţi 448


Reducerea populaţiei umane masculină a început acum 10 milenii în Sudul Asiei şi s-a extins spre Africa, respectiv spre restul EurAsiei (în V / Europa şi în N / Siberia):

inclusiv asupra toponimiei / denumirilor locurilor). Una dintre cele mai folosite metode onomantice era de analiză a începutului numelui, considerat cu puterea de influenţare cea mai mare, prima literă având cel mai mare impact, aducând informaţii preţioase despre reacţiile la stimuli (de natură fizică, mentală, emoţională şi intuitivă); de exemplu, literele “C” şi “K” conduceau la răspunsuri emoţionale iar “G” la răspunsuri intuitive. Regula vocalelor susţinea că influenţa acelora dacă erau în număr par conduceau la imperfecţiuni fizice pe partea stângă a trupului, prima vocală - la rândul ei oferind indicii cu privire la reacţiile instinctive avute în faţa surprizelor / schimbărilor neaşteptate: de pildă, “E” primea foarte bine noul. Despre litera “G” se spunea că imprima atitudini întreprinzătoare şi perspicace, cu părere bună despre sine şi multă încredere în capacităţile proprii, oamenii care purtau acea literă fiind hotărâţi, practici, perseverenţi, ageri la minte şi răbdători, cu convingeri ferme, îndrăzneală şi capacităţi de conducere, pricepuţi la specularea oportunităţilor ivite, reproşându-li-se (printre defecte) adeseori tupeul şi încăpăţânarea. Un element fundamental cu relevanţă deosebită a fost cel al componentei sociale a vieţii, cele mai importante momente fiind publice, la bucuriile şi la durerile individului participând întreaga comunitate, caracterul colectiv din ciclul vieţii având o însemnată conotaţie practică: în lipsa actelor de stare civilă doar mărturia participanţilor - cu funcţii bine definite de actanţi rituali dar şi de martori oculari - putea certifica producerea respectivelor evenimente. Viaţa era privită ca o permanentă trecere dintr-o stare în alta. Naşterea - începutul vieţii - pe solul / pământul de lângă vatră, însemna intrarea în cadrul comunităţii, definitorie fiind recunoaşterea legitimităţii apartenenţei noului născut la ea; integrarea pruncului în lume era prin săvârşirea unor acte magice aparţinând riturilor de trecere (din pre-existenţă în existenţă): închinarea la lună, soare, brad / “Copacul Cosmic”, etc., scalda rituală, primirea ursitoarelor, ş.a. Deoarece seminţiile Indo-Europene recunoşteau şi se întemeiau numai pe linie paternă, în secolul III Cartaginezul Septimius Florens zis “Tertulian” (poreclă însemnând “de 3 ori puternic”, ceea ce, prin vechile translaţii Mediterane “T” peste “G” şi “L” peste “R” de fapt rezona cu Ghergurian) a scris că nou-născuţii erau puşi la picioarele tatălui: pe pământ. Istoricul din Maramureş George Cadar în “Valahii - Părinţii Europei” din 2012 a susţinut că “Pelasgos” / “Pelasgios” a căpătat înţelesul de “pielea de pe jos” / “pielea pământului”: “Pelas-Gos” (e de observat că în Greacă πέλας / “pelas” = “client”, ceea ce ar duce simpla înțelegere PelasGă de “clientul Gaii” / anume al Marii Mame). În 1864, istoricul Francez Fustel Coulanges în “Cetatea Antică” a comentat: “Acea religie nu se propaga decât din tată-n fiu; acea religie nu se propaga decât din bărbat în bărbat, idee legată de felul cum oamenii înţelegeau pe vremuri naşterea. În timpurile primitive se credea - aşa cum stau mărturie Vedele, precum şi diferite referiri din dreptul Grecesc şi Roman - că puterea de reproducere aparţinea exclusiv tatălui. Numai tatăl poseda principiul misterios al fiinţei şi numai el transmitea scânteia vieţii”. Cununia avea un rol deosebit în ciclul vieţii, atât prin caracterul său deliberat, cât şi prin dimensiunea ei socială: cununia / căsătoria avea un rol major în definirea familiei şi a spiţei de neam (deci a relaţiilor de rudenie), marcând întemeierea unei noi unităţi structurale a comunităţii; dată fiind importanţa actului în sine, cununia era supusă unei stricte supravegheri (de exemplu, în ceremonialul nupţial

Încă din trecutul îndepărtat, oamenii primeau curând după naştere un prenume în funcţie de ceea ce părinţii doreau să inducă viitorului micii fiinţe. (În trecut ursitoarele - toate fecioare, având ca sinonim soarta - patronau naşterile / de exemplu, Moţii au păstrat mult timp străvechea tradiţie ca înaintea sosirii ursitoarelor să ungă cu unsoare de urs gura pruncului; ursitoarele stabileau destinul pruncilor în primele nopţi, pentru toată viaţa, întâlnirea lor cu copilul fiind mediată de moaşă: ursirea nu era neapărat predestinare, ci era o alternativă la menire, rezultatul ursirii aflându-se prin interpetarea visului lăuzei / ori dacă mama murea la naştere, al moaşei). Ca urmare, la naştere părinţii erau preocupaţi de prenumele pe care îl vor da, atenţi la semnificaţia lui care se presupunea că va marca destinul; prenumele a reprezentat întotdeauna un aspect important al personalităţii. În vechile societăţi, numele nu era necesar în situaţiile când fiecare cunoştea personal pe cei cu care intra în contact, deoarece puţini erau aceia care călătoreau dincolo de zona natală; însă atunci când o făceau, obiceiul - atestat din Epoca Bronzului, ca de exemplu prin epopeea “Iliada”, de Grecul Homer / urmaş al ostaticilor Gherghini din Troada / Troia - era de a chema pe cineva după numele strămoşilor (în primul rând al tatălui, patronimicul) adăugat la prenume, reprezentând astfel şi o modalitate de elogiere a persoanelor respective, a căror ascendenţă nu rămânea obscură. În Europa, printre primii care au utilizat împreună prenumele şi numele au fost Truscii / Etruscii, la începutul mileniului I î.C. (Truscii proveneau dintre Gherghiţii Troiei). În timp, oamenii însă n-au fost atraşi de folosirea numelor - acelea evidenţiindu-se doar din partea celor externi lor, întâi din motive religioase ori lingvistice şi nu neapărat etnice - mai ales Medieval ele instituţionalizându-se, ca mijloc de control: din perspectivă militară ori pentru încasarea taxelor, în prezent fiind folosite global. Vechii Greci credeau că numele avea puterea influenţării destinului, îndeosebi adepţii Antici ai lui Pytagoras / Pitagora (care a crescut printre Gherganii din Samos) dezvoltând onomanţia: arta divinatorie bazată pe analiza numelui; Romanii au preluat-o, cu dictonul “numele atrage soarta” (erau atât de convinşi de puterea numelui de a influenţa lucrurile, încât au extins aplicaţiile onomanţiei 449


Academicianul Simeon Marian în secolul XIX a scris în “Înmormântarea la Români”: “Mai demult era datină în Banat ca la fiecare mort, de-ar fi fost acela de orişice etate sau gen, să se cheme o cunoscătoare - de regulă, o moaşă care trebuia să-i provadă cadavrul cu cele necesare, ca nu cumva să se întoarcă, ca strigoi pe pământ. Chemata străpungea mai întâi scăfârlia mortului cu un ac lung, apoi îi ungea trupul în diferite locuri cu unsoare de la un porc - ce sa tăiat la Ignat / solstiţiul de iarnă - şi pe urmă punea alăturea cu dânsul un rug / băţ ghimpos de măceş (trandafir de câmp), care era menit a-l opri să iasă din groapă, pentru că, încolotocindu-se cu vestmintele în ghimpii aceluia, mortul nu putea ieşi afară. Sub cuvântul ‘zori’ se înţelege o specie anumită de bocete, ce sunt cunoscute şi uzitate, după câte ştiu până acuma, numai în Banat şi care se cântă nemijlocit înainte de revărsatul zorilor sau la revărsatul zorilor şi mai ales în prima dimineaţă după repauzarea / răposarea unui fecior, a unei fete sau a unei neveste tinere. Numirea vine aşadar, parte de la zânele Zori care se invocă spre deşteptarea celui repauzat, parte de la timpul când se cântă. Iar cântarea sau bocirea se exprimă prin verbul ‘a striga’, mai rareori ‘a cânta’. De aici vine că în unele părţi acţiunea acestei specii de bocete se numeşte ‘strigarea zorilor’ iar în altele ‘cântecul zorilor’. În comunele din jurul Maidanului cum moare cineva în familie şi se lăţeşte vestea despre cazul morţii, mâine zi în zori, femei venind la casa celui mort se aşează, cu părul despletit, jumătate la un colţ al casei şi cealaltă în celălalt colţ de-a lungul casei - pe latura dinspre răsărit - şi încep alternativ a striga zorile cântând. Grupa primă din cântătoare începe a cânta strofa întrebătoare, dar până ce cântă grupa aceasta, cealaltă ţine secunda (isonul - tonotând), după aceea răspunde grupa a doua strofa dătătoare de răspuns, ţinând grupa primă secunda. Aceste ‘Zori ale mortului’, când vin muierile cântătoare pe neştiute (face oarecare din consângeni dispoziţie) în revărsatul zorilor şi încep a cânta, fac un astfel de efect surprinzător, încât deşteptându-se din somn, încep a plânge toţi membrii familiei şi toţi vecinii, care aud cântecul. În fine, în alte părţi ale Banatului, ‘Zorile mortului’ se strigă nu numai după repauzarea omului, ci mai vârtos şi după înmormântarea lui, în prima dimineaţă, la mormânt, ce se tămâiază din toate părţile, anume ca să scutească pe mort de strigoi, respectiv moroi. Pretutindeni se credea că strigoii ieşeau noaptea din morminte (ca fantome), cu deosebire în seara spre Sf. Gheorghe. Trandafirul - şi cu deosebire cel sălbatic - a jucat un rol foarte mare în mitologia DacoRomână; la Românii de pretutindeni, trandafirul - fiind binecuvântat divin - avea puterea să depărteze de locul unde era nu numai relele, ci totodată şi pe toate spiritele cele necurate. Rămurelele cele tinere de trandafir, poporul le întrebuinţa pentru vindecarea celor stricaţi de ‘vântoase’ / Iele. Trandafirul înseamnă ‘rosă’ / ‘rujă’: ‘rosa’ este cel mai însemnat simbol al frumuseţii, e frumuseţea pământului, lumina şi ochiul plantelor, simbolul amorului; rosa este bucuria zilelor şi a oamenilor, frumuseţea graţiilor, amica muzelor şi a nimfelor. Trandafirul - după ştiinţa simbolică mitologică - înseamnă un simbol de dragoste consacrat reginei naturii, care este urzitoarea vieţii înfloritoare dar trandafirul totodată înseamnă şi floarea morţii: ca ‘floarea vieţii’, i se împiedică înflorirea la privirea despărţirii sufletului de trup, adică încetarea vieţii acesteia; ca ‘floare a morţii’, iar porneşte şi înfloreşte, căci moartea este începutul vieţii viitoare. Din toate acestea se dovedeşte vechitatea şi

mirii erau iniţiaţi sexual de naşi - “nuni” în vechea Română, până în secolul XIX - iar desfacerea cununiei era verbală, etc).

Indo-Europenii În acelaşi secol XIX, Bănăţeanul Damaschin Bojincă 1802-1869 (profesor de drept civil) a consemnat: “Românii poporeni au obiceiu de a pune pe cel muritor (muribund) la pământ înainte de a muri, când văd că nu mai este nădejde de scăpare”. Moartea era privită ca o trecere în eternitate, ca o integrare în veşnicie; mortul era spălat, îmbrăcat în straiele cele mai bune şi pregătit pentru drumul către celălalt tărâm (în funcţie de calităţile sau defectele avute, mortul era considerat a fi curat ori spurcat): din perspectivă comunitară, moartea însemna alăturarea defunctului la ceata strămoşilor, un obicei funerar - existent la Români până în Evul Mediu fiind venirea “unchieşilor” (flăcăi mascaţi grupaţi în afara aşezării şi sosiţi la defunct în cortegiu cu pas de toiag / cârjă însoţit de sunet cadenţat din bucium, dispuşi în cerc în jurul mortului, executând un dans monoton presărat cu incantaţii / ei reprezentând înaintaşii neamului, însoţitorii sufletului decedatului).

450


însemnătatea tradiţiei trandafirului inclusiv în cântecele morţilor la Români”. Academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca nota în “Petrecerea mortului” din 1882, spre o înţelegere a dualităţii simbolului în gândirea arhaică magică: “De mare însemnătate este acea împrejurare cum cântecul nostru întrebuinţează trandafirul în ambele sale însuşiri, ca floare a vieţii - deoarece ca atare i se împiedică înflorirea la încetarea vieţii - şi ca floare a morţii, când iară porneşte şi înfloreşte, căci moartea e începutul vieţii viitoare. La moarte, semnificaţia era călătoria spre apus. Soarele purcede de la răsărit spre apus, asemenea purced în călătoriile lor şi eroii luminaţi (de soare / solari) din poveştile Româneşti. După vechea credinţă, celălalt tărâm era la apus, peste Ocean - după Iberica Gadiz, căci încolo a călătorit şi Hercule - iar în Grădinile Hesperide era Raiul şi Tartarul înainte de ce a devenit pus sub pământ. După vechile păreri, hotariul dintre cele 2 lumi nu era la tot locul apa, ci putea fi şi pământul, adică munţii mari, munţii de glajă / cristal sau râuri şi munţi deodată; după ce s-a străpuns Tartarul de pre pământ sub pământ, atunci şi-au închipuit cei vechi cum că printr-o văgăună (gaură, grotă) din pământ se trece din această lume în ‘cealaltă lume’. Aşa cum a scris Omer / Homer în ‘Odiseea’ 24:13, mortul ajungea în ‘lumea cealaltă’ la 2 câmpuri: unul cu flori, altul cu spini. Acele câmpuri erau Raiul şi Iadul, cari - după credinţa celor bătrâni - stăteau lângo-laltă, până când mai târziu a fost Iadul despărţit în 2: în Infern şi în Tartar iar acesta din urmă s-a pus sub pământ, însă şi mai târziu tot a rămas ideea confuză”.

putură dracii descleşta din ghearăle măceşilor, iar cari scăpară, fug de rugi până-n ziua de azi; nici strigoile nu pot trece peste rug, de aceea pun oamenii rugi sălbatici la porţi, la ferestri şi la uşi, spre ziua de Sfântu George, ca să nu poată trece strigoile şi să ieie laptele de la vaci”. (Strigoii au fost numiţi şi “vârcolaci” iar plantei ierboase foarte lipicioase, cu foliole dinţate ce se prind de lâna oilor ca scai mărunt - având fructele acoperite cu ghimpi agăţători - i se zice “cornăţel” / “turiţă”: “Galium Aparine”; Dr. Sanda Larionescu a scris că “În satele din Banat există obiceiul ca morţii-strigoi să fie unşi cu untură înainte de a fi aşezaţi în sicriu, având credinţa că untura îi fixează, împiedicându-i să se reîntoarcă şi să se răzbune pe cei vii”). Dr. Viorel Boldureanu în “Cultura românească în Banat” din 1994 a comentat: “în sensul modelului mitic, aşa cum Abel a fost pus sub pământ (ascuns), tot astfel şi Tartarul - ca împărăţie a morţii - a fost pus sub pământ (căci înainte de ‘păcatul originar’, el era pe faţa Pământului, ca şi Raiul), moartea şi împărăţia ei nefiind încă date, până la săvârşirea păcatului celui dintâi”. Tartarul deseori - prin confuzie - a fost asociat Satanei / “adversarului” divinităţii (care îşi avea locul însă în cealaltă partiţie, anume în Iad / în Infern); numele de Tartar îl reproducea pe cel de Gargar (“T” suprapunându-se peste “G” încă din mare vechime). În imaginea următoare apare Sisif fiul lui Eol / stăpânul vânturilor - în Tartar, vegheat de Kore (ceramică din secolul VI î.C.):

Îngerași străvechi O legendă la Români - publicată în 1882 la Bucureşti cu titlul “Arhanghelul Mihail, slugă la Lucifer” şi reluată de folclorista Tony Brill 1910-1986 în “Legendele cosmosului” - este: “Dumnezeu îşi avea ca slujitori cetele îngereşti şi Sarsailă cetele dracilor. Ei trăiau în bună înţelegere cu toţii în Cer. Dar odată ce le dă dracilor în gând? Să-şi puie ei scaunele mai presus decât ale lui Dumnezeu şi ale îngerilor. Dumnezeu înţelegând gândul dracilor, a pornit cu sfântul arhanghel, mai marele îngerilor, să doboare pe draci din Cer, jos pe Pământ. Sfântul arhanghel a dat poruncă îngerilor de sub stăpânirea lui să dea brânci dracilor din Cer, jos pe Pământ. Îngerii cei mai voinici au dat cu dracii tocmai în fundul Pământului; alţii mai slăbănogi abia le-au dat brânci din Cer şi au rămas dracii aceia pe Pământ şi spânzuraţi prin văzduh şi aşa stau până azi”. În 1891, Gazeta Transilvaniei a publicat semnificativa legendă “Îngerii răi vor să se urce la cer pe rug”: “Vezi măceşul acesta? A fost pom frumos, ca bradul de mare şi cu ruji mari, dar fără ghimpi. După ce a alungat Dumnezeu pe îngerii cei răi din ceriu pre pământ, aceia pe pomul ăst frumos au vrut să se urce iarăşi la ceriu, dar Dumnezeu a prefăcut rugul cât se vede şi l-a înzestrat cu ghimpi, cu unghiile lui ‘Ucigă-l toaca’, cât nici că se mai

În 2003, Aurelia Bălan în “Dicţionar onomastic creştin - repere etimologice şi martirologice” a afirmat: “De regulă, copilul primea chiar 2 nume, cel divin şi cel ales de naşi sau părinţi: în centrul atenţiei stătea adesea data calendaristică a naşterii copilului, cu sfinţii prăznuiţi în ziua aceea, numele lui fiind ales pentru a-l ocroti (prin nume se înţelegea invocarea sfântului respectiv, intermediar între fiinţă şi divin, care primea rugăciunile sfinţilor; alt criteriu era moştenirea numelui de la părinţi sau rude, ceea ce a făcut ca multe dintre numele de botez să devină nume de familie). Credem că onomastica românească este moştenitoarea directă a patrimoniului greco-latin şi izvor pentru limbile slave ce sau dezvoltat mai ales pe trunchiul creştin al românilor din 451


sudul Dunării, legaţi direct de cei din nordul Dunării - deci al romanităţii orientale - până la întemeierea statelor cu limbă naţională slavă”. În mileniul I s-a manifestat disiparea numelui Gherga în multe regiuni, cu excepţia arealului A/Român, unde s-a păstrat puternic şi în mileniul II, la începutul mileniului III fiind restrâns în rest rămânând bogat mai ales în Banat. Lingvistul Vasile Bogrea (1881-1926) a scris în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1922: “Dintre prescurtările de la numele biblice care se găsesc şi la DacoRomâni, însemnat e Georgios: Gheorga, Gherghina, Gane - de la Ghergana - Gheorghe, Goga, Gheorghina, Gheorghiţă, Ghiţă, Gachi / Gheorgachi ca nume de aşezare, Giurgiu (din Ghiurghevo)”. Lingvistul Bănăţean Emil Petrovici 1899-1968, doctor în nazalitatea Românei, a scris: “E probabil că limba română a avut tendinţa de a articula numele de bărbaţi întocmai ca pe cele de femei, cum se face în limba albaneză, unde fiecare nume de bărbat are, după terminaţie, un articol (masculin sau feminin): Gjerg (Gheorghe) - Gjergji, Gike (ipocoristic de la Gjerq) - Gika, etc. (‘-i’ este articolul masculin iar ‘-a’ cel feminin). Ceea ce a împiedicat ca articularea numelor de bărbaţi să fie generală ca la numele de femei a fost cu siguranţă mulţimea de nume slave, intrate prin biserică sau direct pe cale populară, a căror finale nu puteau uşor fi articulate; la numele de femei, acest procedeu s-a putut menţine deoarece finala ‘-a’ a fost simţită ca articol (ca de asemenea şi la numele de bărbaţi terminate în ‘-a’ / ca Gherga). Obiceiul de a nu articula numele de familie a intrat la popor încât, în cazul când porecla coincide cu numele de familie, cea dintâi e articulată iar cel din urmă nearticulat: ‘Ion a lu Belinţanu’ (poreclă din satul Belinţ) are numele oficial Ion Belinţan sau mai degrabă Belinţan Ion”.

În “Dicţionar onomastic românesc” din 1963, editat de Academia Română, e consemnat: “În dezvoltarea antroponimiei române se pot distinge mai multe faze: În epoca de formare a poporului şi a limbii române au circulat nume daco-romane, ca cele menţionate de inscripţiile aflate în provinciile dunărene romanizate, precum şi nume de sfinţi, îndeosebi ale martirilor creştini din această regiune. Transformate ulterior după legile fonetice ale limbii române, acele nume s-au menţinut, ca şi toponimele cunoscute din opera istoricului Procopius, până în epoca convieţuirii cu slavii. Dintre acele nume n-au supravieţuit în grai decât puţine nume de sfinţi şi de sărbători, ce circulau şi ca nume de persoană, ca Giorzu / Zorj şi încă unele care se pot confunda cu numele transmise prin calendar, ca Gordu, etc. O altă fază a fost dominată de influenţa cultă a ierarhiei bisericii ortodoxe de limbă slavă din statele române, începând din secolul XII: în acel timp, biserica ortodoxă a impus onomastica de formă greco-slavă, conţinută în cărţile de ritual slavon, aşa-numitele nume biblice; alături însă de numele purtate în forma oficială, cultă ca Gheorghie, etc. s-au adăugat o sumedenie de derivate, unele create de români, altele împrumutate de la vecini. Forma românească redă, cu puţine diferenţe, forma greacă sau slavă a numelor hagiografice (Gheorghie = grec Gheorgos, slav Gheorghii), cu modernizarea George, în loc de Gheorghe, în forma actuală. Gherga este un nume calendaristic scurtat, cu impresia patronimică de Ghergan (prin sufix), întâlnit medieval şi ca Ghergăe sau Gherga sasul / transcriere a germanului Georg, burgmeister din Sibiu. Forma Gherg se poate explica şi prin germanul Georg, prin grecul Gheorghiu, prin albanezul Gyergi, Gergj sau bulgarul Gherga. De exemplu, la Gheorghiu sufixul ‘-iu’ - obișnuit la nume străine - s-a răspândit la noi, prin imitație, în locul lui ‘-escu’. Privind forma Gheorga: Gheorganii = familie oltenească. Boierul Ghika și-a luat numele, ca Domn, ‘Gheorghe Ghika’, făcând din prenume un nume de familie ‘Ghiculeștii’. Se poate conchide și la o relație între Horga, Orga și Gorga. Iorga e fonetism neogrec. Albanezul Jordi a fost prenumele lui Gheorglie Castriota. Jurcă = Giurcă. Zorza, stolnic la 1400 în Țara Românescă, probabil în grafie germană era Sors, Zorzi fiind zis și Jurge. Etc”. Este de ştiut că “burgărmeşterul” era termenul folosit în acea zonă a Arghealului / Ardealului pentru alesul orăşenilor ca să îndeplinească funcţia de jude / administrator: azi primar. Străvechea denumire pentru Ardeal era Argheal, o altă derivaţie Gherga, prin aspiraţia dialectală a iniţialei “G”, ca şi la Altai. Stabilit în Timişoara / capitala Banatului, cercetătorul Român Pachia Tatomirescu - doctor în filologie, originar din Oltenia - a făcut legătura între Argheal / Ardeal şi denumirea Râului Olt (ce curge din Ardeal în Dunăre şi de la care regiunea din partea sa inferioară şi-a tras denumirea): “Spaţiul cultural civilizatoriu din ‘inima’ Daciei Arudela-Ardeal e legat de numele dacic Aruta al râului - latin Alutus - de fapt Alutua, care a evoluat în Olt. Arutela era şi numele cetăţii de pe malul Oltului, la Cozia - ale cărei ruine se văd şi azi - zona fiind binecuvântată demiurgic cu ziduri-munţi din arcul carpatic; în toponimul dacic, ‘Aru/t’ îşi revendică radicalul ‘arg’ / ‘are-g’ însemnând ‘a închide’ cetatea / casa (‘argea’ fiind Argeal)”. De altfel, se poate observa că Olt rezonează peste Org component Gorg - cu respectarea străvechii suprapuneri consonantice “L”/“R” şi “T”/“G”; în Oltenia, ambele râuri mari paralele - Olt şi Jiu - au câte un afluent numit Alunul:

Sf. Gheorghe 452


numele iniţial Get al Râului Jiu era Gii (de la Mama Gaia), Latin ştiut ca Rabon / de la bunul soare Ra.

Exact în anul 982 - când în Dobrogea Gheorghe conducea ca jupan iar George era cel care judeca - în Guzgan / N Afgani-stanului, lucrarea de geografie “Limitele lumii” = “Hodud al-Alam” a consemnat că la răsărit de Carpaţi existau Români. Este de ştiut că - fiind alofonia lui cioban - jupanul era stăpânul feudal iar jupa era rezidenţa sa (denumirea derivând din Anticul Jupiter, care era “tatăl stăpân”); în secolul IX - cu jurisdicţie asupra Dobrogei - şi-a început activitatea Episcopia Silistrei, întemeiată în 870 de către Gheorghi (acelaşi episcop Gheorghi / George înfiinţând şi Episcopia Belgradului): la 836 - în Bălţile Dunării, Delta Dunării şi pe ambele maluri, cu un târg important Gherghina / acum Galaţi, jurisdicţia fiind îndeosebi în Dobrogea - a luat fiinţă, cu sprijin bizantin, primul stat Românesc atestat istoric (în 839 atestat şi de către prima cronică Turcă). Despre începutul aceluia, e de ştiut că în 813 Bulgarii au deportat mii de familii creştine Rumâne din S Dobrogei peste Dunăre iar în 836, prin lupte dure în Dobrogea cu Bulgarii, bizantinii câştigători au împuternicit Vlahii autohtoni de la Dunărea inferioară - dintre Silistra şi Sulina - să se organizeze într-o formaţiune statală proprie, pentru stăvilirea Bulgarilor din S şi a Maghiarilor din N (influenţa acelei Ţări Rumâne, după cum a notat cea mai veche cronică Turcă, nu era doar în Dobrogea ci în răsărit şi după gurile Dunării, până la Nipru, acolo ajungând în atingere / vecinătate cu Garðarii care apoi, în acelaşi secol IX, au întemeiat statul Rus, dinastia conducătoare peste Ruşi - denumită Rurik / Ru-rik, a “regilor roşii” ai Ruşilor - având, conform analizelor efectuate la începutul secolului XXI, acelaşi tipar patern genetic ca Gherga). Este de remarcat că la vărsarea celui mai vechi braţ al Fluviului - în extremitatea răsăriteană a deltei - singura localitate unde se pot vedea laolaltă Dunărea şi Marea Neagră e Sf. Gheorghe 44,53 lat. N, 29,36 long. E / judeţul Tulcea (cu atestarea documentară Medievală ca San Giorgio / de exemplu şi pe harta realizată de Petrus Vesconte la 1327 în Veneţia); de altfel, Tulcea - oraşul de la intrarea în Delta Dunării, ce a dus la denumirea judeţului Românesc cuprinzând delta Fluviului - îşi are etimologia bazată pe Gurga / Turcea. Cei 2 lideri nominalizaţi în Biserica din Basarabi - jupanul Gheorgu / Gheorghe şi judecătorul George - conduceau formaţiunea Română întemeiată în Dobrogea cu ajutor bizantin (că era a Rumânilor / Românilor - pe lângă că geografic se afla în vatră Română - au indicat şi istoricii bizantini, orientali, ş.a). În lucrarea “Complexul rupestru de la Murfatlar-Basarabi” din 2009 a Academiei Române, Oana Damian de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan”, împreună cu Andra Samson şi Mihai Vasile de la “Muzeul Naţional de Istorie” al României, au scris: “Inscripţiile runice au fost considerate asemănătoare cu aşa zisele rune turcice

Ardeal, în centrul României Conform unor specialişti - ce au făcut legătura între Gherga şi Gheorghe - printre care a fost lingvistul George Pruteanu 1947-2008, “atestarea Medievală a numelui în lumea Românească a fost din anul 1400 sub forma Latină a nobilului Sebastian Georgii de Timişoara, Zorza / Jorja tot la 1400, cneazul / ‘kinezul’ Bănăţean ereditar Georgius cu reşedinţa lângă Remetea / judeţul Timiş în 1408, la 1415 s-a găsit Gherghina, după care Gherghiţa, etc. Georgius (născut în 1422 la Romoş / judeţul Hunedoara), a realizat un valoros incunabul despre începuturile otomanilor; Gheorghe abia mai târziu în secolul XV a devenit foarte curent în textele ce s-au păstrat” (cu toate că, de pildă, în Dobrogea la Lazu 44,06 lat. N, 28,36 long. E din comuna Agigea / judeţul Constanţa există o cruce de marmură de la sfârşitul secolului VI având textul în Latina vulgară “Osa ec sunct Georgi conservus servo tuo Georgio filio Murini” = “Oasele de aici sunt ale lui Gheorghi, depuse în amintirea robului Tău Gheorghi, de fiul lui Murini”, cea mai mare biserică din complexul rupestru Basarabi-Murfatlar 44,10 lat. N, 28,24 long. E / judeţul Constanţa are inscripţii din secolul X unde apar judecătorul George şi jupanul Gheorghe, conform lui Ştefan Ştefănescu în lucrarea din 1971 “Din istoria Dobrodcei”, având cuvintele Pamiriene “Gardianul / garantul şi jupanul Gheorghe îţi promite 80 de piese din aur, aşa să fie!” şi cu textul Grec conform Dr. Mircea Păcurariu în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” din 1991 - ca “Jupan Gheorghe, ţara se prăbuşeşte, Tăngan împreună cu tine, amândoi s-au săvârşit; Doamne, ajută pe robul Tău Iosif, 10 III 982”, în Ţinutul Haţegului este cea mai veche Biserică Ortodoxă de zid păstrată în picioare din România, la Strei-Sângeorgiu 45,43 lat. N, 23,01 long. E / judeţul Hunedoara, din secolul XI / de la schismă, cu hramul “Sf. Gheorghe”, actele Maghiarilor au menţionat de timpuriu Gheorghe în Banat şi Ardeal, ca de pildă “pristaldul” / adică funcţionarul Gheorghe din Cenad pedepsit în 1213 de un judecător Maghiar din Oradea prin marcarea cu fierul roşu ori sub forma magistrului Georgius aflat la 1277 în Timişoara, Gherg/a - realizatorul monumentului funerar al herţegului Negru Vodă, primul domnitor al Ţării Româneşti 1290-1310, etc).

453


descoperite în Mongolia, în sudul Rusiei, cu unele semne izolate aflate în aşezările de la Pliska, Madara, Preslav sau de pe teritoriul Ungariei. O încercare de clasificare a runelor de la Basarabi-Murfatlar stabileşte existenţa mai multor categorii de texte gotice, gotico-vechi, germane, vechi germane şi proto-bulgare, putând fi atribuite populaţiilor turcice (protobulgari, pecenegi) sau unor rămăşiţe ale goţilor creştini, care trăiau în apropierea Constanței ori chiar unor populaţii nordice (vikinge). Ca încercări de descifrare amintim numele greceşti Agathon, Khariton şi Agathonik pentru inscripţia formată din 3 rânduri scurte din stânga intrării bisericii rupestre 4, numele patriarhului monofizit al Constantinopolului, Ioan din Efes, pe peretele de est al aceleiaşi bisericuţe şi numele George Areopagita în cea cu 11 semne de pe peretele de vest al naosului bisericii rupestre 4”, acea “biserică rupestră nr. 4” fiind cea mai mare dintre bisericile complexului (în vechea Greacă, prin calificativul “Areopagit” al lui George se înţelegea “judecător”).

/ Aromân - Gherga era Ghearga sau Gheorghiu, în vecinătatea onomastică Gherga fiind foarte evident aşa Gheorghe). În 2009, Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a scris: “Prefixul pronominal deictic ‘a’ este folosit la formarea multor pronume demonstrative şi adverbe (de exemplu acesta, a-cela, a-ici, a-cum, a-tunci, a-şa, etc.); prefixul deictic ‘a’ are echivalente în limbile caucaziene de sud (grupul kartvelian). În aceste limbi există prefixul deictic ‘a’ care indică - în general - apropierea. Acest paralelism între română şi grupul kartvelian nu se poate explica prin împrumuturi, mai ales că astfel de forme nu se împrumută, iar contacte între vorbitorii de română şi caucazienele de sud nu au existat. Pe de altă parte, aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, ele explicându-se prin fondul nostratic. Din macro-familia nostratică fac parte mai multe familii de limbi, precum şi familia limbilor caucaziene de sud (de exemplu, georgianele ‘a-ma’ = ‘acela / acesta’, ‘a-ka’ = ‘aici’, ‘a-se’ = ‘aşa’, etc.); acest prefix deictic se întâlneşte şi la formele corespunzătoare din aromână (ca ‘acela’, ‘acesta’, ‘acum’, ‘aici’, ‘acolo’, ‘aşa’, etc).”

Gheorgu / George “Areopagitul” = Judecătorul Gherga Pe teritoriul Românesc, termenul de jupan avea semnificaţia de conducător politico-militar al unui organism social: jupa; iniţial funcţia respectivă a apărut în izvoare scrise numai în Banat şi Dobrogea (în Banat anterior Dobrogei, ca de exemplu pe un vas de aur din secolul VIII al tezaurului de la Sânnicolau Mare / judeţul Timiş, scris în Turca veche cu litere Greceşti). După mutarea în secolul VII a Rumânilor din Voivodina - inclusiv Banat - conduşi de Cuber, jupan Bulgar, jupanul Rumân Buta îi conducea în Banatul secolului VIII pe cei rămaşi, în secolul IX regiunea Banatului fiind vasală Imperiului Bulgaro-Armân (în secolul X, Banatul devenind independent); pentru încadrare, e de consemnat că Imperiul Bulgaro-Armân a fost în secolele VIIXI iar Imperiul Româno-Bulgar a fost în secolele XII-XIII. În Evul Mediu, Gherga era deja un nume foarte vechi - mult mai vechi decât Gheorghe - răspândindu-se consistent şi în lumea Românească (expertul Cicerone Poghirc, în “Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani”, indicând: “specific aromânilor e un ‘a’ protetic - mai ales în faţa consoanelor ‘r’ şi ‘l’ - cu un ‘o’ neaccentuat, sincopat”; astfel - în grai Armân

Lingvistul Român George Pruteanu a continuat: “Popularul devenit Gheorghe (prezent la peste 5% dintre Români, statistic între primele ca răspândire actuală - alături de Ion, Nicolae şi Vasile - cu toate derivaţiile) provine din Greacă: Georgios sau Gheorghios, nume care apare şi în scrierile lui Platon / care a fost student al lui Socrate şi apoi dascăl al lui Aristotel. În acest nume se disting bine cele 2 părţi din care e compus: cuvântul vechi ge (sau gea, geo, gheo), care înseamnă ‘pământ’ şi cuvântul ergon, care înseamnă ‘muncă, lucru’. Iată, deci, pe Georgete, Gete, Georgiane, Gine, George, Gheorghe, Gigi, Gelu, Ghiţă, etc. înrudiţi - prin nume doar! - cu respectabilele ştiinţe care îl au pe geo sau pe erg în denumire: geometrie (măsurarea pământului), geografie (descrierea pământului), geologie (ştiinţa pământului) sau ergonomie (disciplina care studiază metodele şi condiţiile de muncă în general) sau denumirea unităţii de măsură pentru energie ori lucru mecanic - ergul. Se observă că în cuvântul ‘energie’ se află topită bucăţica 454


Gheorghiu, Gheoroaia, Gheoroe, Ghergăe, Gherghe, Ghergheasa, Gherghei, Gherghena, Gherghentie, Ghergheş, Ghergheşan, Gherghescul, Gherghin, Gherghinar, Gherghinica, Gherghinoiu, Gherghiş, Gherghişanu, Gherghiţă, Gherghiţoiu, Gherghiu, Ghergul, Ghergulescu, Ghergu, Ghican, Ghicul, Ghiculescu, Ghiculeţ, Ghierghie, Ghiorghina, Ghiorghinescu, Ghiorghinoiu, Ghiorghioiu, Ghiorghion, Ghiorghişor, Ghiorghiţan, Ghiorghiu, Ghioroaie, Ghirghi, Ghirghie, Ghirgiu, Ghiroghină, Ghiroghiţă, Ghiţa, Ghiţan, Ghiţău, Ghiţea, Ghiţeş, Ghiţescu, Ghiţoi, Ghiţoiu, Ghiţuică, Ghiţulan, Ghiţulescu, Ghiţun, Ghiurca, Ghiureş, Ghiurghiu, Ghiurghiuleţ, Ghorgoman, Gică, Giorgia, Giorgiu, Girgina, Giuca, Giucă, Giura, Giuran, Giurău, Giurcani, Giurcanu, Giurconiu, Giurcu, Giurculescu, Giurescu, Giurg, Giurgachi, Giurgea, Giurgeaca, Giurgeală, Giurgeni, Giurgescu, Giurgeu, Giurgi, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgiov, Giurgiţa, Giurgiuca, Giurgiuman, Giurgiuv, Giurgiuvan, Giurgiuvean, Giurgiuvul, Giurica, Giurja, Giurjea, Giuroiu, Giurul, Goaga, Goagă, Gog, Gogă, Gogan, Gogancea, Gogeală, Gogealea, Gogean, Gogescul, Gogioiul, Gogiulescu, Goglea, Gogoi, Gogoiasa, Gogoiescu, Gogoiu, Gogolea, Gogoncea, Gogotă, Gogotan, Gogoţea, Gogu, Gogul, Gogulescu, Goguţ, Gorgan, Gorganu, Gorgea, Gorgescu, Gorghe, Gorghea, Gorghi, Gorghias, Gorghie, Gorghieş, Gorghină, Gorghiţă, Gorgiulescu, Gorgoae, Gorgoceală, Gorgoiu, Gorgon, Gorgonie, Gorgos, Gorgota, Gorgotescu, Gorgul, Gorguţa, Gorjea, Guţă dar şi Diorde, Diordei, Diurdea, Dorda, Dorde, Horghea, Horghie, Ieordache, Iocuşeni, Iorda, Iordăchescu, Iordachia, Iordăchioiu, Iordăcuţă, Iorg, Iorgă, Iorgache, Iorgachi, Iorgan, Iorgea, Iorghiceni, Iorgociu, Iorgulescu, Iuca, Iucaş, Iucaşanul, Iucşa, Iucşă, Iucul, Iucuş, Iurgachi, Iurghiceni, Jorj, Jorja, Jorje, Jorjeni, Jurca, Jurcă, Jurcani, Jurchescu, Jurg, Jurga, Jurgea, Jurj, Jurja, Jurjă, Jurjanescul, Jurje, Jurjea, Jurjiu, Jurjoaia, Jurjon, Jurjuman, Orgache, Orghie, Orgon, etc.; în relaţie cu numele Române, sonorizări şi caligrafieri vecine au Gorgonie care a dus la nume de familie în formele Gorga, Gorgu, etc., Grigorie cu variante ca Gherghel, Gurgu, ş.a. iar Grighentie este atestat şi Gherghentie, Ghirgo, etc. În “Analele” Universităţii de Vest din Timişoara din 2008, despre “Antroponimul grecesc Georgios în onomastica europeană”, Dr. Viorica Goicu şi Dr. Simona Cealmof au scris: “Numele de botez Gheorghe este unul din cele mai răspândite şi frecvente prenume atât la români, cât şi la celelalte popoare europene. Numele îşi are originea în Grecia antică, având la bază apelativul georgos ‘lucrător al pământului, agricultor, ţăran’, apariţia lui ca nume personal fiind strâns legată de creşterea rolului agriculturii în economia vechilor greci. Grecescul Georgios este, în acest caz, sinonim cu latinul Agricola sau românul Ţăranu. Răspândirea şi popularitatea grecescului Georgios este legată de existenţa cultului mai multor sfinţi, dar mai cu seamă al unui martir creştin din Capadochia, din timpul împăratului Diocleţian (secolul IV), celebru în toată Galia din secolul VI. Dacă urmărim direcţiile de răspândire ale numelui grecesc în Europa, constatăm că în inscripţiile latine din secolele III-IV apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile românice apusene şi germanice, cu pronunţii deosebite, datorate modificărilor unor sunete proprii acestor limbi. Numele grecesc este atestat sub forma Γεώργιος în secolele VI-VII în Creta, apoi prin Georgius în inscripţiile latineşti creştine din Galia şi Spania, Georius în

esenţială -erg. Aşadar, numele - pornind de la Greacă - zice ‘lucrătorul pământului’ ori altfel spus: ţăranul, agricultorul; ‘ţăran’ înseamnă ‘omul pământului’ (de la latinescul terra,ae) iar ţăran fără pământ e un non-sens, e ca şi cum s-ar spune ‘avion submarin’ iar agri-cultor e un cuvânt care are exact aceleaşi componente ca şi George-Gheorghe: ager, -gri = pământ şi colo- ere- ui- cultum = ‘a munci, a lucra, a cultiva’. Din această etimologie se vede frumosul înţeles pe care îl are expresia ‘om cultivat’: un om care s-a muncit pe sine, nelăsându-se în paragină, obligându-se să dea roade. Marele poet Roman Vergiliu (secolul I î.C.) a scris un amplu şi frumos poem intitulat Georgicele, titlul însemnând: poemele închinate muncii câmpului. Gheorghe duce câteodată la cele mai neaşteptate nume de botez sau de familie, ca Iorgu sau Iorga - care sunt variante; la fel, nume care par cu totul diferite, cum ar fi Giurcă sau Iuga sau Iureş sau Iordache sau Giurgiu sau Gociu - se trag toate din aceeaşi rădăcină. Gherguş, Ghica, Goga, Gogea, Gane, Giurea, Giurcă nu sunt decât variante ale numelui Gheorghe. Şi lista nu-i epuizată. Oricât ar părea de ciudat, tot derivate de la numele de bază Gheorghe sunt şi nume ca Iuraşcu, Iurie, Iureş sau Gorea acestea fiind metamorfoze, transformări în timp ale lui Gheorghe. Gheorghe apare în toate limbile, iată doar câteva exemple: la Albanezi Giergi ori Gherghi, la Italieni Giorgio sau Gina, la Ruşi Gheorghi sau Egor sau Iurii, la Spanioli are formele Jorge şi Guerga, la Unguri Gyorgy ori Gyorok, ş.a.m.d. E întâlnit foarte adesea şi ca nume de locuri; de pildă, în ţară pot fi menţionate: Sfântu Gheorghe (oraşul şi respectiv - unul din braţele Dunării), Gheorghieni, Sângeorgiu de Pădure, Sângeorz-Băi, Găneşti, Giurgiu şi altele”.

“Dicţionarul onomastic creştin”, realizat în 2003 de Aurelia Bălan, alătură numelui Gherga o lungă listă de derivate pe lângă Gheorghe, între care din vechime (1489) au fost reţinute Ganea, Giurge, Ghiura iar dintre cele mai recente, mai frecvente sunt / alfabetic: Gărgan, Georgeta, Georgică, Geta, Getuţa, Gheordache, Gheore, Gheorgan, Gheorganii, Gheorghea, Gheorghelaş, Gheorghi, Gheorghian, Gheorghică, Gheorghie, Gheorghieş, Gheorghiţa, Gheorghiţă, 455


769 în Italia (episcop de Palaestrina), Iorgii la sfârşitul secolului VIII la Chartres, Giorius în 811 în Gorze, Jorgio în 830 la Jumieges, Georius în 889 în Germania, Georgius şi Iorius din secolul IX în Catalania, Jorius în 924 în Narbonne. În prezent, în sudul Italiei este răspândită forma Iorio, iar în Grecia, Jorgos. În limbile slave, numele grecesc a intrat mai târziu, pe 2 căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunţia grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre, grecul Georgios fiind pronunţat aproximativ Iorios, cu varianta Iurios, devenită Iurii în limbile slave de răsărit la sfârşitul secolului X, impunându-se printre slavii meridionali formele Gherga, Gheorghii, Georgie, Giuragi, Georgii, Giurgi, etc.; pe cale cultă a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise greceşti Gheorghii care, odată intrată în uz, a suferit serioase modificări fonetice. În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198); la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii şi Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi şi tot din secolul XIV apare Gheorghii. La români, popularitatea de care s-a bucurat numele Gheorghe de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existenţa cultului pentru martirul cu acest nume, ci mai ales prin persistenţa vechilor credinţe, obiceiuri, ritualuri şi practici din epoca păgână, când sărbătoarea este considerată începutul primăverii. Despre sărbătoarea creştină în onoarea Sfântului Gheorghe din 23 aprilie, Nicolae Iorga arată că s-a suprapus unei alte sărbători păgâne a unui erou trac. Cultul acestui sfânt a început să se răspândească mai ales în secolul X, de la Constantinopol, de unde a iradiat spre nord, prin Bulgaria, până la gurile Dunării. Numele oraşului Giurgiu şi al braţului sudic al Deltei Dunării amintesc iarăşi de cultul aceluiaşi sfant. Braţul Sfântul Gheorghe, numit în antichitate ‘Braţul sfânt’, era notat în harta lui Pietro Vesconte din 1311 prin Sanct Georgi sau Georgy. De asemenea, primul document medieval românesc, biserica din Streisângeorz (azi oraşul Călan, judeţul Hunedoara), datând din 1313, are hramul ‘Sfântul Gheorghe’. Numele popular al sărbătorii Sângiorz (Sâmgiorz), cu păstrarea elementelor latineşti (Sanctus Georgius), cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei cu Maramureşul, Crişana şi Banatul. În restul teritoriului daco-roman apare forma mai nouă Sfântul Gheorghe, care a pătruns prin intermediul Bisericii. În aromână este înregistrat sub forma Sâm-Georgiul şi Ayu Yoryi, un împrumut din greacă iar în megleno-română prin Sâmgiordu şi Sfeti D’ord, preluat de la bulgari. Sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi cea a Sfântului Dumitru (popular Sâmedru, Sumedru) sunt foarte importante, întrucât aceşti 2 sfinţi sunt cei mai veneraţi la români. La Sfântul Gheorghe începe renaşterea naturii după iarna care la noi durează între 3 şi 5 luni. Această sărbătoare a reprezentat o dată importantă în viaţa socială. Contractele de arendare a pământului începeau în această zi şi se terminau de Sfântul Dumitru iar în viaţa pastorală, de Sfântul Gheorghe se tocmeau ciobanii, văcarii, etc. Obiceiul vechi era ca în ajunul Sfântului Gheorghe oamenii să se împroure, adică să se stropească unii pe alţii şi în acelaşi timp staulele şi vitele cu apa descântată sau neîncepută, adusă de la râu. Această stropire cu apă, ca mijloc de curăţire a tuturor relelor, o găsim la multe popoare şi se practica, de asemenea, de păstori exact în aceeaşi perioadă, la Palilia (21 aprilie), după cum scrie Ovidiu. Se afumau vitele şi staulele cu tămâie sau cu diferite ierburi, dar la noi trebuie să fie tot un obicei păstrat de la romani, care în

ziua de Palilia obişnuiau să afume turmele de oi. În ajunul Sfântului Gheorghe se obişnuia să se facă un foc viu: ‘se freacă 2 lemne uscate unul de altul atâta până ce, înfierbântându-se, se aprind şi încep a arde. Aprind apoi cu dânsul grămada de lemne pe care au strâns-o puţin înainte de aceasta; iar când lemnele au început a arde cumsecade şi para focului a se înălţa, atunci încep şi ei a juca împrejurul focului şi a sări peste dânsul. Săturându-se de jucat şi de sărit, aşteaptă până ce focul începe a se stinge, iar după aceea, luând fiecare puţin jeratec şi câte un tăciune, se întorc acasă şi afumă vitele, mai ales mieluşeii, cu tăciunii din focul viu’. Ceea ce este însă extraordinar, arată în ‘Iarba fiarelor’ Aurel Cândea ‘e faptul că singuri românii au păstrat amintirea acestei datini - facerea focului viu, sărirea peste el şi trecerea vitelor prin mijlocul lui - în acelaşi fel cum o practicau în ziua de Palilia, exact în aceeaşi epocă (diferenţa e numai de o zi), păstorii de acum 2000 de ani’. Poetul Ovidiu relatează amănunţit acest obicei al romanilor, la început un popor alcătuit numai din păstori, care şi-au ales ca dată a întemeierii Romei ziua de 21 aprilie, pe care au numit-o Palilia, de la numele zeiţei Pales, ocrotitoarea turmelor. Ca atare, păstrarea formei mai vechi Sângeor(d)z, alături de forma mai nouă Sfântul Gheorghe se datorează atât importanţei socialreligioase a acestei sărbători, cât şi faptului că, la început, a fost vorba de o sărbătoare păgână de care sunt legate multe credinţe. El este sfântul cel mai venerat de păstorii din Balcani şi din Carpaţi. La huţuli, denumirea populară a lunii mai este Jurija, din ucraineanul Jurij ‘Gheorghe’, iar luna aprilie este denumită popular în unele dialecte slovene Jurijevscak, în maghiară Szent Gyorgy şi în estonă, Jurikuu. În bulgară, de la numele sfântului s-au format 70 de hipocoristice, în onomastica din Transilvania în jur de 20. În documentele noastre este atestată prezenţa diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul secolului XV: Zorza 1400, Gherghi 1417, Gherghiţa, toponim 1453, Gheorghe 1465, Iuga şi Ganea 1475, Găneşti, toponim 1480, Jurj şi Jurja în documentele moldovene din timpul lui Ştefan cel Mare, când 30 de persoane au acest nume, Giurge, Giurcă, Ghiura 1489, etc. Este important de menţionat faptul că localităţile din Transilvania, care şi-au format denumirea de la compusul notat în documente prin Sanctus Georgius, apoi prin maghiarul Szent Gyorgy sau săsescul Sankt Georgen, au fost românizate după numele mai vechi al sărbătorii, cel de Sângeorz. Există, pe de o parte, oiconimul oficial SângeorzBăi (judeţul Bistriţa-Năsăud), cu prima atestare sub forma Zenthgyurgh 1440, nume care a fost dat, probabil, sub influenţa călugărilor minoriţi aşezaţi în Rodna. Urmărind atestările documentare ale acestei localităţi, se observă că în unele se recunoaşte uşor forma populară românească Sângeorz, notată chiar în pronunţia locală, unde digraful (dz) reprezintă africata (ð) pe cale de dispariţie în graiurile dacoromâne, prin transformarea ei în (z). Şi în Banat există o localitate cu denumirea actuală Sângeorge (judeţul Timiş) cu prima atestare: villa Sancti Georgii 1319. Numele popular al satului este Sângeoarge, iar localnicii îşi spun sângeorgeni. Tot în Banat, în catedrala din Cenad, s-au păstrat moaştele Sfântului Gheorghe pe care regele Ştefan cel Sfânt le-a răpit în războiul purtat împotriva bulgarilor. În evul mediu, Sfântul Gheorghe (maghiarizat Szent Gyorgy) a fost unul dintre cei mai populari sfinţi şi în Ungaria, fapt confirmat de prezenţa numelui în 119 oiconime, în primul rând pentru că în întreaga Europă răsăriteană cultul său a fost foarte răspândit, iar, pe de 456


altă parte, sărbătoarea de care se leagă numele său este considerată începutul primăverii. Mai adăugăm şi faptul că maghiarul Gyorgy, un nume de botez frecvent şi astăzi, este mai apropiat fonetic de românescul Gheorghe şi de bulgarul Gheorghi decât de latinescul Georgius. Ca atare, numeroasele oiconime formate de la numele acestui sfânt balcanic, răspândite în toate regiunile care au aparţinut Ungariei, reflectă popularitatea de care s-a bucurat Sfântul Gheorghe nu numai printre creştinii ortodocşi, ci şi printre cei catolici. Întrucât limba greacă foloseşte frecvent între sufixele diminutivale masculinul -akis, acesta apare şi în formaţiile româneşti de tipul Filipache, Gheorgache, dar şi în variantele acestuia Iorgache, Iordache, sufixul fiind ataşat la numele personale Iorgu, Iorga. În prima jumătate a secolului XIX, odată cu introducerea numelor latineşti din istoria şi mitologia romană, a pătruns la români şi tipul George cu derivatele sale, care a intrat în concurenţă cu formele vechi, fenomen ce poate fi observat şi în zilele noastre. Dacă în mediile orăşeneşti sunt preferate noile forme, în mediul rural se observă coexistenţa formelor vechi şi noi ale aceluiaşi nume. Astfel, forma Gheorghe ca nume de familie, conform Bazei de date antroponimice a României pentru anul 1994, se situează pe locul 4 în grupa a doua de frecvenţă cu 83413 apariţii pe ţară, după Dumitru - 95702. Ca prenume actual, Gheorghe apare pe primul loc cu 662265 de apariţii pe ţară în aceeaşi Bază de date, în timp ce George e pe locul 29 cu 67120 de apariţii pe ţară. La fel, alături de prenumele feminine mai vechi - Gheorghiţa înregistrat în 1994 pe poziţia 55 cu 37585 de apariţii, Gherghina pe poziţia 76 cu 29769 de apariţii - se află prenumele mai noi: Georgeta pe locul 13 cu 103858 de apariţii şi Georgiana pe locul 65 cu 35874 de apariţii. Dacă aşteptăm un răspuns la întrebarea în ce măsură onomastica a contribuit la identitatea Europei, examinarea răspândirii şi a popularităţii descendenţilor din vechiul antroponim grecesc Georgios în limbile europene ne arată atât unitatea, cât şi surprinzătoarele analogii în spatele unei aparente diversităţi formale. Prezenţa civilizaţiei greceşti şi răspândirea creştinismului în Europa au avut un rol unificator, fără să se fi produs, de-a lungul secolelor, o reală fragmentare”. (Este de remarcat la menţiunile cercetătoarelor Bănăţene despre rădăcinile păgâne că în Latină sensul pentru “păgân” era de “ţăran”, ulterior regionalismul “pogan” derivat din el - însemnând “vânjos”; e de ştiut că terminaţia Greacă “os” era mai veche decât cea Romană “us” iar în legătură cu sărbătoarea Paliliei, Românii încă folosesc “pălălaie” pentru focul mare / “gălgară” în Ardeal, conform “Dicţionarului etimologic român” din 1966). Despre ceremonii e de observat că în timp desacralizarea a dus la laicizare, “cura sufletelor” ajungând “însănătoşirea trupurilor” iar sărbătorile reducându-se de regulă doar la o zi când nu se lucrează. Dr. Paraschiv Peţu a scris “În constelaţia numelui” din 2011 că “aproape un milion de români şi-au aniversat onomastica la data de 23 IV 2010, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (759886 bărbaţi, din care 589215 purtau prenumele de Gheorghe / Ghiorghe iar dintre femeile sărbătorite la aceeaşi dată, 137430 purtau prenumele de Georgeta)”.

De sărbătoarea ce începea la o lună după echinocţiul de primăvară - aşa cum onomastic de Gherga sunt legaţi Grigore şi Gheorghe - au fost legate ambele semnificaţii postdiluviene ale principalelor profile ocupaţionale (pastoral şi agricol), derivate din preocupările faţă de animale ale vânătorilor Nordici şi faţă de plante ale culegătorilor Sudici, din Epoca Pietrei: în 23 IV era debutul sezonului pastoral prin sărbătoarea lui Gheorghe, nume ulterior major consacrat agricol; cumularea celor 2 virtuţi - pastorală şi agricolă - în aceeaşi celebrare, sub acelaşi patronaj, reflectă sorgintea comună Gherga. Etnologul Maria Cristea din Viena / capitala Austriei a cercetat “Sângiorz - Anul Nou Pastoral”: “SânGeorgiul, ipostaza populară românească a sfântului creştin, este stăpânitorul vremii calde, sfântul cel mare peste câmpuri, înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor, cel ce înfrânge vrăjitoarele şi le zădărniceşte actele magice, în special pe cele de luare a manei laptelui, protejând astfel cirezile şi turmele, cel care arată aleşilor comorile, smulgându-le de la diavol, chezaşul tuturor tocmelilor şi patronul tinerilor şi al armoniei familiale. Popularitatea în general nu este legată, în principal, de martiriul eroului sărbătorit şi sanctificat de biserică, ci de vechi ritualuri legate de ciclurile vegetaţiei, care şi-au găsit un ecou larg în folclorul multor popoare. Sfântul Gheorghe este agricultorul care ucide ‘balaurul’ - elementul teriomorf, malefic, duhul rău al pământului - pentru a-i elibera forţa vitală, energia biologică, germinativă, care este primăvara, cu întregul ei cortegiu de binefaceri. De fapt, grecescul ‘Georgos’ înseamnă ţăran, cultivator de pământ. Ziua lui fixată la 23 IV marchează începutul primăverii, începutul păstoritului, un nou ciclu de vegetaţie. În ipostaza populară erau folosite numeroase practici magice, de-a lungul unui ciclu de 3 zile, cu scopul de a se asigura protecţia gospodăriei, oamenilor, animalelor, recoltei, pentru fertilitate, belşug, sănătate şi pentru atragerea ‘forţelor benefice’. Funcţia apotropaică a apei a fost preluată în creştinism ca purificatoare, în ritualurile ecleziastice. Peste această zeitate a vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Transilvania şi Banat şi Sfântul Gheorghe în rest. Sângiorzul şi Sântoaderul cel Mare - celebrat prin Caii lui Sântoader divinităţi pastorale de origine indo-europeană, au în credinţele, folclorul şi iconografia românească trăsături comune cu Cavalerul trac: sunt divinităţi tinere, purtate în spate de cai (Sângiorz) sau au ei înşişi copite (Caii lui Sântoader), purifică spaţiul de forţele malefice, omoară balaurul, încuie iarna şi descuie vara. Mânecătoarea e o divinitate a Panteonului românesc, soră cu Sânjorjul, celebrată la Sângiorzul Vacilor (22 IV), sărbătoarea nocturnă din ajunul zilei de Sângiorz. Acum vitele sunt lăsate să pască 457


libere, pe unde vor. Este timpul când se crede că se fac diferite vrăji şi farmece pentru a se fura mana vitelor (fertilitatea şi laptele) şi rodul pământului, de către vrăjitoarele (moroaie sau strigoaie) care, dezbrăcate până la brâu, rostesc diferite formule magice, efectuează diferite practici rituale, cu efecte ‘sigure’ care se pare că au credibilitate în majoritatea zonelor ţării. La Mânecătoare se pune măcieş în coarnele vacilor, pentru ca vrăjitoarele să nu le poată lua mana, pentru ca descântecele lor să nu le poată atinge deloc. Pentru a se apăra, oamenii îşi împodobesc acareturile cu Ramura Verde. Atât de întemeiată era credinţa şi spaima oamenilor că strigoii vii, care în acea noapte îşi părăsesc trupurile, se bat cu limbile meliţelor la răscruci şi hotare de drum, apoi vin şi intră din nou în trupurile lor, ca să ia ‘mana vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor’, încât în această noapte, pentru a-i speria şi pune pe fugă, pentru a contracara farmecele vrăjitoarelor, toată aşezarea participa la nişte contrafarmece şi mijloace de luptă, pentru a se apăra de forţele malefice. În primul rând era zgomotul - strigăte puternice, chiuituri, tulnice, buciume. Se ascundeau limbile de meliţă pe care călăreau strigoii sau se ungeau cu usturoi, mai mult chiar, se folosea o unsoare făcută din usturoi şi plante apotropaice. Pentru a ţine departe strigoii şi a apăra gospodăria, cu acea unsoare se ungeau pragurile uşilor, porţile, ferestrele, fântâna, vitele şi oamenii. La sate, în ziua de Sângiorz se puneau la stâlpii porţilor, la ferestre şi uşi, la streaşină şi fântână, grajduri şi coteţe, în cimitire şi pe morminte, crenguţe verzi care, după trecerea sărbătorii, erau strânse şi uscate de către gospodină, pentru a fi folosite la oameni ca leacuri împotriva frigurilor iar tocate mărunt se puneau în nutreţul animalelor pentru a fi sănătoase şi fertile. Creanga era tăiată întotdeauna de un bărbat - capul familiei şi era ‘un substitut al zeului vegetaţiei, protector al vitelor, cailor şi holdelor semănate’. Se credea că în această zi de cumpănă între Vechiul An şi Noul An Pastoral, forţele malefice erau deosebit de active, iar crengile verzi aveau rolul de a apăra oamenii, vitele, semănăturile, de a contracara farmecele făcute la Mânecătoare şi pentru rod bogat, fertilitate şi noroc în Noul An. În unele regiuni, flăcăii, în semn de prietenie sau dragoste, împodobeau în ascuns porţile caselor fetelor de măritat. Bucăţi de pământ cu iarbă erau puse sub cloşcă pentru ca puii să fie feriţi de boli şi primejdii. Era o tradiţie cu caracter de carnaval bucolic, care s-a păstrat în unele aşezări din Transilvania până spre mijlocul secolului XX, având drept scop stimularea forţelor creatoare a naturii, a fertilităţii vitelor şi pământului. Ea purta denumiri diferite, în funcţie de localitate, cum ar fi: Gheorghe, Goţoi, Păpălugă, Păpăluhară, Plugari, etc., de fapt fiind denumirea costumului şi măştii din frunze şi scoarţă de copac, purtate de flăcăul care dorea astfel să sugereze reînvierea simbolică a zeului vegetaţiei şi fecundităţii. Întregul ceremonial aminteşte de riturile de iniţiere. În noaptea de ajun a zilei de Sf. Gheorghe, flăcăii se strângeau în pădure, stabileau cine va interpreta personajul Sângiorzului, îşi confecţionau straie din frunze înverzite prinse direct pe veşminte, mască şi opinci din coajă de copac şi dimineaţa, cu un băţ înfrunzit în mână, însoţiţi de un alai de băieţi care chiuiau sau cântau din fluiere improvizate, într-o larmă îngrozitoare spărgeau liniştea satului, stârnind hămăitul câinilor şi veselie între săteni - dar mai ales între copii. Cel care reprezinta pe zeul fitomorf intra în curţile caselor, încerca să sărute fetele şi femeile, atingea oamenii cu urzica,

iar gospodarii aruncau asupra lui găleţi întregi de apă. Felul acestui cortegiu era diferit, în funcţie de regiune. Dacă un gospodar nu reuşea să ude Păpăluga (deoarece era apărată de anumiţi membri ai cortegiului), era semn rău pentru bunul mers al gospodăriei. Ceata Sângiorgiului era apoi cinstită de către stăpânii casei, cu diferite daruri. În final, după ce a cutreierat întregul sat, personajul ‘murea simbolic’, era aruncat în apă, sau costumul de frunze era dezbrăcat în anume locuri: în codru, pe malul apei, în curtea gospodarului care a ieşit primul la arat - în funcţie de ritualul regional. În unele regiuni, el era îngropat ca un mort. În altele, din frunzele costumului se alcătuiau cununile pe care mirii le purtau pe cap - ca simbol al fertilităţii. După unele surse, acest obicei sa mai păstrat în sudul Ardealului. Deosebit de interesant este faptul că o tradiţie asemănătoare este consemnată în anumite regiuni din Austria, unde în fiecare an, la sărbătoarea Sf. Gheorghe, este celebrată de sate întregi. În ajunul sau în ziua de Sângeorz - străvechi început de An Pastoral - se aprinde Focul Viu, după metode primitive, pentru ca prin puterea purificatoare a focului, a luminii şi a fumului să se alunge forţele malefice rămase din timpul iernii, pentru a goni vrăjitoarele, forţele distructive ale naturii (furtunile, grindina, trăsnetul, bolile animalelor, atacul animalelor sălbatice). Producerea Focului Viu se face de către bărbatul casei, frecând 2 lemne uscate până se aprind. El se aprinde în fiecare gospodărie şi la hotarul satelor. Acest Foc Viu se păstrează apoi cu mare băgare de seamă ca să nu se stingă niciodată peste tot anul, crezându-se că acea casă în care s-ar afla un astfel de foc are mare noroc şi nici un rău nu se poate apropia de ea. Acest obicei ancestral de obţinere a focului ‘curat’ mai este folosit de către bulgari şi în India de către brahmani. La stână ciobanii aprindeau 2 focuri vii - prin acelaşi procedeu ancestral. Odată aprinse, ei săreau peste spunând diferite descântece magice cu caracter pastoral, pentru a se purifica, iar când flăcările se mai ogoiau, printre cele 2 focuri erau trecute şi oile, tot în acelaşi scop precum şi pentru a le feri de primejdii şi de boli. Aceste focuri trebuiau păstrate aprinse până la coborârea oilor de pe munte şi era interzis de a se împrumuta. În cadrul ceremonialului era şi purificarea oilor - într-un vas de lut se punea untură de porc, usturoi zdrobit şi verdeţuri, peste care se punea jăratic iar când acea combinaţie începea să fumege, ciobanii afumau oile, blana şi ugerele lor. Din acea compoziţie se făcea o alifie tămăduitoare pentru bolile de piele, de la oameni şi animale, de asemenea se ungea ugerul oilor la Sângiorz, pentru a preveni Furatul Manei de către vrăjitoare. Ziua de Sf. Gheorghe era termenul la care se tocmeau ciobanii, pentru toată vara. Este o datină a păstoritului, la început de an pastoral, ca proprietarul oilor împreună cu oierii să stabilească exact timpul când trebuiesc scoase oile la păscut, locul exact al păşunii, locul unde se face strunga oilor precum şi coliba ciobanilor. Obiceiul este să se unească mai mulţi proprietari de oi şi să se formeze o turmă mare, apoi să se dea arvună păstorilor şi să se stabilească Alesul (Timpul). De obicei Timpul este în 21-23 IV. După ce se face strunga şi coliba, se separă şi se închid mieii iar oile sunt lăsate toată noaptea să pască (21 IV) timp în care ciobanii le veghează, stând răzămaţi în bote (bâte), cântând din cimpoi, tulnice sau fluiere. În dimineaţa următoare vin cu oile la strungă iar primul muls se face într-un ritual special, în găleţi spălate cu apă neîncepută şi iarbă, pe buza cărora este pus un colac din pâine nedospită, care, după terminarea lucrului este împărţit 458


şi mâncat de păstori. Din acel lapte se face primul caş. Seara, păstorii pleacă din nou cu turma la păscut, de data aceasta şi cu mieii. În dimineaţa de Sf. Gheorghe se reia ritualul mulsului, după care stăpânii şi oierii petrec până seara. Iar de acum, sezonul păstoritului este deschis. O piele de şarpe, jupuită de Sf. Gheorghe şi purtată la gât, se credea că ferea de friguri. La Sf. Gheorghe se ungea cu usturoi ţâţele vacilor, pentru ca fermecătoarele să nu le poată lua mana. La Sf. Gheorghe se ungeau şi ferestrele / uşile cu usturoi. În Muntenegru, fetele se duceau la fântână în zorii zilei de Sf. Gheorghe pentru a privi în adâncul ei până ochii li se umpleau de lacrimi, crezând că astfel vedeau în apă chipul ‘ursitului’ lor. Băieţii le udau pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice. Se credea că udatul se face de bucurie primăvara; cine se spala în dimineaţa acestei zile cu rouă, toată vara urma să fie sănătos şi nu-i ieşeau pete pe obraz: în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, fetele se spălau pe faţă cu rouă pentru a fi mai frumoase şi mai atrăgătoare. Avem o mitologie bogată cu care orice popor s-ar putea mândri. Dacă sunteţi obosiţi, dacă doriţi să faceţi o adevărată infuzie de vigoare spirituală, părăsiţi pentru câteva zile lumea oraşului şi faceţi de sărbători o incursiune în lumea satului (acolo unde tradiţiile s-au mai păstrat - cel puţin în parte); profitaţi atâta timp cât ele mai există, cât se mai păstrează. Chiar dacă istoria, timpurile şi în ultimul timp natura este parcă potrivnică, ţăranul român continuă să-şi respecte tradiţiile, atâtea cât s-au păstrat, din respect pentru înaintaşii lui, deoarece ‘în sufletul lui nu va mai trăi atunci omul cel vechi, omul din viaţa de toate zilele în sufletul lui se vor deştepta sufletele strămoşilor lui, care vor trăi clipe de viguroasă viaţă în cadrul vieţii unui îndepărtat strănepot’.” Cercetătorul Român Ilie Tudor a scris: “Se credea că în Focul Viu sălăşuia însuşi Gheorghe; prin acel foc era încuiată iarna şi era declanşată înverzirea pajiştilor şi codrilor, Gheorghe ferind păstorii şi turmele de fiare. Focul Viu de SânGiorz era unul dintre focurile importante de peste an (cum era de pildă cel ritualic de la solstiţiul de iarnă - al bucuriei şi comuniunii - destinat strângerii relaţiilor dintre rude, vecini şi prieteni, cel de Dragobete, ş.a.m.d.; pentru cei cu inima slabă, în Focul de Dragobete se puneau câteva mâini de gherghine / păducel iar câte un pic din cenuşa rezultată - strânsă într-o oală - era pus apoi în fiecare dimineaţă în ceai şi era dat pentru întărirea inimii)”. În 2013, Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Mitologie română - dicţionar” despre “Civilizaţia pastorală”: “Vechimea peisajului pastoral este atestată de un bogat fond lingvistic autohton, traco-dac, provenit din domeniul creşterii animalelor (baci, brânză, căciulă, ghioagă, stână, ţap, ţarc, etc.), de originalitatea folclorului pastoral muzical, de calendarul pastoral încărcat cu sărbători şi obiceiuri dedicate atât animalelor domestice, cât şi fiarelor pădurii (Ziua Ursului, Ziua Lupului, etc.); pentru folosirea eficientă a păşunilor aflate la mare distanţă de vatra satului, păstorii au amenajat adăposturi specifice pentru oameni şi animale (oboare, ţarcuri, bordeie, stâne, etc.), drumuri ale turmelor dublate de drumuri ale sării, fântâni. Un loc aparte în ‘civilizaţia pastorală’ l-a ocupat păstoritul transhumant dezvoltat pe păşunile din zona alpină a Carpaţilor, pentru văratul turmelor, şi pe vegetaţia naturală din vastele teritorii extracarpatice, pentru iernat. Păstoritul transhumant practicat până în prima jumătate a secolului XX, când s-a stins - a pus în mişcare imense turme pe distanţe de sute de

km într-un areal geografic care corespundea, în linii mari, cu spaţiul Vechii Civilizaţii Europene şi cu teritoriile locuite de traci, popor indo-european a cărui ramură geto-dacă este rădăcina autohtonă a românilor. În căutarea de păşuni, păstorii români vărau în Munţii Carpaţi, până în Moravia şi Silezia, Alpii Dinarici, Balcani, Rodopi, Pind, Caucaz şi iernau în câmpiile litorale ale mărilor Neagră, Caspică, Egee, Ionică şi Adriatică, până în Crimeea şi nordul Caucazului (în stepele ponto-caspice)”.

Calendarul Ortodox Român - despre semnificaţia numelor sărbătorite în prezent - consemnează: “Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii (moment de început al anului pastoral, odinioară cu celebrare de 3 zile); reînceperea unui nou ciclu de viaţă al naturii şi al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinităţi se numără zeii care mor şi renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetaţiei). Pentru populaţiile în a căror economie predomina creşterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanţă în viaţa colectivităţii: începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în ziua lui Gheorghe practicile legate de îndepărtarea spiritelor nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor, împodobirea casei, gardului, porţilor şi chiar a vitelor cu ramuri verzi; primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin ţipete sau cântece, împrourarea ori stropirea cu apă, afumatul vitelor, focul viu şi trecerea animalelor prin el. Alături de acele credinţe privitoare la păstorit şi animale, sunt legate şi câteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare chiar înaintea răsăritului soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea, etc. (ţinerea cu stricteţe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea şi semnificaţia lor, sunt de natură să lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români şi la multe alte popoare). Numele în discuţie avea o mare frecvenţă mai ales în mediile păstoreşti din Pind şi Carpaţi. Mai târziu, când a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de ‘ţăran’, cei care l-au folosit cu acea semnificaţie neştiind că grecul Georgios însemna chiar ‘ţăran’. O modificare semantică asemănătoare a suferit şi un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Ceva mai târziu, numele grecesc a intrat şi în limbile slave, de 459


astă dată pe 2 căi distincte: pe cale verbală a pătruns pronunţia grecească destul de mult modificată (G a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunţat aproximativ Iorios) şi pe cale cultă - adică prin intermediul cărţilor de cult - folosindu-se o copie modificată în partea finală a formei scrise greceşti; astfel se explică - în unele limbi slave - existenţa a 2 grupuri de forme, unele având la bază pe Iuri (atestat în limbile slave de răsărit la sfârşitul secolului X) iar altele pe Gheorghi (această formă cultă a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialişti ca făcând parte din familia lui Gheorghe). Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există şi la români, lucru perfect explicabil ţinând seama de contactul destul de timpuriu dintre populaţiile slave şi cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii şi la sud de Dacia. După cum uşor se poate bănui, familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice şi derivate, din onomastica noastră; lucrul este normal, deoarece un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferenţiere) cu cât este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează în frunte chiar în epoca contemporană, când ne-am fi aşteptat la o scădere a frecvenţei sale. Alături de formele create în română, există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr, se situează formele slave, urmează apoi influenţele neogreceşti, maghiare şi germane. Vom prezenta o parte dintre acestea, selectând pe cele mai frecvente dar şi pe cele mai deosebite (menţionăm că o parte circulă azi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri): 1) Gheorghe (Gheorgh’e, Gheorghieş, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghişor, Gheorghiţă, Gheorghitan, Ghiţă — hipocoristic foarte frecvent — Gheorgan, Gane/a, Gheorghică, Ghica, etc.); 2) Gherghe (Ghierghie, Gherga, Ghergu/l, Gherguş, Gherghin, Gherghina - iniţial folosit şi pentru masculin - Gherghinica, Gherghiţa, etc.); 3) Gorghie (Gorghe/a, Gorghi, Gorghiţa, etc.); 4) Gog (Goga - nume frecvent la aromâni - Gogan, Gogancea, Goganici, Gogea, Gogota, Gogu — frecvent astăzi - Goguţa, Guţă); 5) Ghiura, Ghiureş; 6) Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan); 7) Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu); 8) Iordache — provenit din Iorgache - Iorda; 9) Iuca (Iucas, Iucasan, Iocusan, Iucsa); 10) Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgica, Giurgilă, Giurgin, Giurgiţa, Giurgiucă, Giurjea); 11) Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje); 12) Jura (Jurea, Jurel); 13) Iurg, Iurga, Iurgachi; 14) Iura (Iuras, Iuraşcu, Iurie şi Iurii — frecvente - Urie, Iureş, Iurca, Iurincu); 15) Iuga (Iugan, Iugas); 16) Gociu, Gorea, Gota, Gotea, Gotu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea şi altă origine); 17) Gheta, Ghete; 18) Zorz (Zorza, Zorzila); 19) George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgica, Georgina, Gina, Gica, Gela, Gelu, Jorj, Geo); 20) ş.a.” În “Dicţionarul de mitologie română” din 2013, Dr. Ion Ghinoiu a consemnat: “Prima plantă comestibilă a primăverii e urzica, dedicată zeului Marte; era o plantă sacră. Pentru a fi iuţi şi sănătoşi, tinerii se sorcoveau (se urzicau) cu frunze de urzică în ziua de Sângiorz ori de Paşti. Urzica - culeasă împreună cu primele flori ale primăverii de fete şi flăcăi în ziua de Dragobete - apare frecvent în lirica de dragoste. Urzica este cea mai folositoare buruiană din România, este un apreciat leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal; din tulpinele ei se obţineau fibre textile foarte rezistente pentru confecţionarea sacilor”.

Numele Gherga nu s-a răspândit întâmplător sau individual în multe zone, ci datorită faptului că era al unei străvechi populaţii, documentată încă din Epoca Pietrei, numită ca atare deseori - prin referinţele la plural - în istoria lumii: Caucazian Ghergari, oriental Gherghe-sei, Anatolian Gherghiţi, Balcanic Gheorghi, Româneşte Ghergani, etc. (şi acum, multe alte nume îşi reflectă provenienţa prin onomastică, de exemplu la Români Ardeleanu, Olteanu, Moldoveanu, ş.a., redând sursa geografică Ardeal, Oltenia, Moldova, etc., pildele fiind nenumărate); Gherga a reprezentat religios cununia Cerului şi Gliei = Gher-Ga / Gherga. În prezent, fonetic şi literar, Gherga în Albaneză e Gjergj, în Arabă e Jirja, în Bască e Gorka, în Bulgară e Georgi, în Croată e Grga, Jerko, în Cehă e Jarka, în Daneză e Jerrik, în Engleză e Gerga, Gerge, George, Garrick, Greg, Greig, Gregg (Baza de date Britanică indică drept cel mai vechi nume Ghergan de familie acolo pe al lui Hugo Georgii în comitatul Norfolk / Anglia, 1222), în Estonă e Georg, în Fineză e Jarkko, Jyrkj, în Georgiană e Giorgi, în Germană şi Norvegiană e Jorg (Baza de date Germană indică drept cel mai vechi nume Ghergan de familie în Germania pe al lui Everadus Georgii în Hamburg, 1256), în Greaca Modernă e Georga, în Italiană e Ghirga, Giorgio, în Macedonă e Gorgi, Gjorgji, în Maghiară e Gergo, Gyorgy, Gyorgyi, în Poloneză e Jarek, Jurek, în Portugheză şi Spaniolă e Jorge, în Rusă e Georgiy, Georgy, în Slovacă e Juraj, în Slovenă e Jurica, Jurij, în Suedeză e Jerk, în Slavonă a fost şi Georgei, biblic a fost şi Jericho, etc. - şi acesta (atât antropologic, etnonimic, cât şi cultural) constituie subiectul principal al materialului cu variaţiile respective de referinţă la plural ca Gherghesei, Ghirgasiţi, Gherghiţi, Ghergani, etc. (Este de remarcat că prin cultură se înţelege capacitatea umană de clasificare, codificare şi comunicare a experienţelor iar prin civilizaţie se înţelege nivelul de dezvoltare spirituală şi materială a societăţii la un moment dat; nu toate culturile se răsfrâng civilizaţional, însă toate civilizaţiile se fundamentează cultural). De altfel, unii Români - printre care cu toate că se află majoritatea Gherga - şi în prezent des stâlcesc numele Gherga, în pronunţie (ca Gherca, Gherghe, ş.a.) ori în scris (ca Gerga, Gergha, Gierga, etc.); aşa cum au identificat folcloristul Anton Pann 1793-1854, academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu 1830-1914, Dr. Viorel Boldureanu, profesor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara, ş.a., principalul erou al basmelor Românilor era Arghir / popular ştiut drept FătFrumos (în 1778, Albert Gergej a tradus “Istoria lui Argirus” în Maghiară, după un secol academicianul Petriceicu Haşdeu din Bucureşti notând în “Cuvinte den bătrâni”: “Misteriosul 460


Albert Gergej luând un basm Românesc - foarte popular la fraţii noştri de peste Carpaţi - l-a transformat într-o carte ungurească versificată, sub o altă formă, ca o noutate în limba lor”). Despre Arghir = Făt-Frumos, rezultat (prin aspiraţia “G”) din Garghir, de exemplu academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu - care susţinea că Arghir era Gharghirul / Ghergarul Apollo - a scris, tot în secolul XIX: “Arghir e tradiţiunea noastră cea mai veche şi frumoasă în Dacia; acesta e tezaurul cel mai Antic în poezia şi literatura noastră. Tradiţiunea aceasta se află şi la Italieni iar pentru aceasta unii se învoiesc a crede că în limba Italiană e originală. Aceasta nu poate fi! Tradiţiunea s-a creat în orice mod în Dacia, iară nu în Italia. Cum că se află şi în Italia e lucru firesc, căci Romanii din Dacia au avut comunicaţiune reciprocă şi cu asemenea ocaziuni s-a transplantat şi în Italia, atingând şi pe cezarii şi strămoşii lor. Au primit-o pentru că ca şi de fraţii lor - ei se interesau mai aproape de noi şi au susţinut-o pentru că ei n-au păţit atâtea fatalităţi ca şi noi prin emigrarea popoarelor către apus şi mai bine şi-au putut păstra literatura. În spiritul respectivei continuităţi susţinute prin unitatea literaturii (mitologie populară - folclor - poezie şi literatură cultă), adică prin continuitatea culturii, faptul semnificativ pentru istoria culturii noastre e de extindere a acelei ‘tradiţiuni’ dincolo de timpul colonizării. Tradiţiunea aceasta recade şi cu 2 milenii înainte, adecă arată ce putere mare au tradiţiunile în spiritul poetic, caracterul şi viaţa poporului Român. Acestea sunt baza poeziei noastre şi poezia e baza literaturii. Durere că noi mai toată poezia epică şi lirică o avem încă în gura poporului resfirată, lucru trist că în atâta timp nu ne-am gătat geneza, cartea dintâi de poezie, încă nu ne-am putut strânge baladele, colindele, doinele, horele, tradiţiunile / legendele, adecă cântecele întregului popor Român”. Mulţi oameni - din mare vechime până la recenţii savanţi - au observat că pentru vechea populaţie a Europei n-a fost utilizat un nume specific (ci acoperirea a fost doar sub genericul Pelasg, al celor mutându-se frecvent, ca păsările); de exemplu, cercetătorul Ardelean Alex Imreh în 2011 a afirmat despre cei din Panonia / “Pa-nonia” (în al cărei colţ SE e Banatul, regiunea cu cea mai mare populaţie Gherga, “Pa-nonia” reflectând “sfinţii prunci” / “sfinţii nuni”, cu atributul de sfântă “Pa” pentru prunci “nuni” ca Gherga, de pildă “Ca-naan” / Canaan - unde şi biblic au fost atestaţi Gherghe-sei / sfinţi Gherghe - fiind regiunea prinţilor Pământului Ka): “În Panonia cei de acum 10 mii de ani au rămas tot timpul un substrat dar s-au adăugat şi alte straturi. Politic - ca elite conducătoare - e clar că s-au perindat ca şi pe teritoriul României, mulţi. Lingvistic şi cultural pe teritoriul României este o altă continuitate; se pare că lingvistic nu a fost continuitate pe teritoriul Panoniei. Pe teritoriul muntos învecinat Câmpiei Panonice a putut rezista o continuitate lingvistică pentru că la fiecare strat de migratori, stratul vechi s-a putut păstra în munţi. Italianul Michelangelo Naddeo a făcut studii la nivelul unor simboluri regăsite în toată EurAsia; el a identificat un popor cu acea continuitate de simboluri, cu acea continuitate culturală, religioasă. Greşeşte cine nu ţine cont de faptul că fiecare pas în migrarea acelor semne a însemnat o modificare genetică, adică un amestec de popoare şi - în acelaşi timp - a însemnat schimbări la nivelul lingvistic; el alegând să facă abstracţie de studiile lingvistice a avut oarecum avantajul că a putut vedea legătura între popoare care lingvistic mai ales par diferite (genetic este o mare asemănare între popoarele de pe teritoriile actuale ale

României, Ungariei şi Bulgariei, chiar dacă acum vorbim de un popor ‘latin’, de unul maghiar şi de unul ‘slav’). El afirmă primordialitatea culturii din Bazinul Dunării care a inventat scrisul şi l-a exportat în Sumer; mai spune de roirea din teritoriul Dunării spre Finlanda şi revenirea ulterioară: adică, cei din mezolitic s-au format aici, au roit spre nord cu retragerea gheţii, apoi au revenit spre rudele din sud. Confuzia de bază vine de la asocierea populaţiilor de pe teritoriul Ungariei la un nume prea legat de grupul Arpad care a venit spre sfârşitul mileniului I; din acel grup se pare că genetic ‘N’ a rămas doar 1%, chiar dacă membrii săi au schimbat limba Panoniei. E curios că la populaţii genetic atât de asemănătoare limba s-a păstrat mai bine în România şi s-a modificat atât de mult la vecini: felul în care s-a făcut ‘deznaţionalizarea lingvistică’ este mai evident la slavi, care este mai intens (adică, slavii în Bulgaria şi Timoc au deznaţionalizat lingvistic mai mult şi mai intens în ultimii 200 de ani decât maghiarii în 1000 de ani în Transilvania)”. Totuşi, e de observat ce a publicat baronul Wesselenyi Miklos despre numărul Valahilor din 1843: “În Transilvania 1010080, în Ungaria 1085000”; conform datelor oficiale, acum în Ungaria mai sunt doar câteva mii de Români.

Gherga în Genografie

Harta similarităţii genetice umane 461


Societatea “National Geographic” şi compania “IBM” au lansat în 2005 “Proiectul Genografic” ca o iniţiativă de cercetare menită să urmărească istoria migrărilor speciei umane; acest parteneriat de cercetare foloseşte tehnologii sofisticate de laborator şi analize ADN prelevate de pe tot globul, pentru a contura modul în care a fost populat Pământul, creându-se totodată cea mai mare bază de date genetice din lume. În ADN (acidul dezohiribonucleic, cu structura în spirală dublă, identificat în 1869 de Elveţianul Friedrich Miescher şi descifrat în 1953 de către Britanicul Francis Crick) este prezentă întreaga istorie a umanităţii, de la începutul speciei; informaţia înmagazinată a sa depăşeşte capacitatea cumulată a tuturor computerelor existente deocamdată pe planetă: identitatea individuală este dată de o minusculă diferenţă a codului genetic. Fiecare om primeşte jumătate de ADN de la tată şi jumătate de la mamă. Geneticienii pot indica strămoşii comuni ai oricărei persoane, utilizând ADN. Astfel, poate fi urmărită genealogia umană până la rădăcini. Cromozomul Y este transmis exclusiv de la tată la fiu, în vreme ce ADN-ul mitocondrial este transmis de mamă la toţi copiii ei (cromozomul Y este cel care determină sexul masculin iar mitocondriile - care provin numai de la mamă - sunt structuri de foarte mici dimensiuni ce intră în compoziţia tuturor celulelor, găsindu-se în citoplasma din jurul nucleelor, cu rolul de a ajuta celulele să folosească oxigenul pentru producerea de energie). Omul are 46 de cromozomi (grupaţi în 23 de perechi, fiecare pereche având un cromozom feminin şi unul masculin); spre deosebire, maimuţele au 24 de perechi - adică 48 de cromozomi - ceea ce înseamnă, în teoria strămoşului comun, că lipsa unei perechi la om s-a datorat fuziunii cromozomilor respectivi, astfel fiind explicată evolutiv apariţia omului (spre exemplu, maimuţele n-au o tendinţă anume la nivel populaţional în a fi dreptace sau stângace, însă oamenii - făuritori de unelte, etc. sunt predominant dreptaci). În om se întâlnesc animalul şi divinul: omul are o parte jivină şi o parte divină, sufletul fiind legat de partea jivină iar spiritul fiind legat de partea divină. Creaţia omului - teorie mult mai veche / de fapt, prima indică apariţia omului prin acţiune divină; cele mai vechi relatări nu pomenesc despre evoluţia oamenilor, ci despre crearea oamenilor.

cartea “Primitivii” că ei (dar şi pigmeii din junglă) aveau cea mai veche guvernare din lume, supravieţuitoare a trecutului: o organizare din teama de forţe supranaturale, fără sfatul bătrânilor ori şef suprem (în Africa a fost prima femeie Homo Sapiens). Tot în Africa - însă nu numai - “GroGro” / Gro-Gro (oamenii grotelor) au ajuns a fi nuanţat numiţi Tro-Glo / Troglodiţi, adică zeităţile sau sfinţii Troglo: cei trăind în sânul Pământului (în grote şi în preajma lor, având adăposturi subterane, sub nivelul solului), conceptul vechi Grec de Tartar / GarGar fiind strâns legat de acea existenţă; în pre Indo-Europeană, rădăcina pentru “grotă” a fost “ghordo”.

Despre grupul genetic patern “N” - căruia îi aparţine Gherga - în 2015 geneticienii Ruşi coordonaţi de Vadim Urasin au susţinut că e înrădăcinat în urmă cu 36 de milenii iar geneticienii Americani coordonaţi de Bennett Greenspan i-au prezentat legăturile în N planetei (cuprinzând EurAsia şi America de N), aşa cum se poate vedea în imaginea precedentă.

Ruta globală Gherga În 2006, Dr. Spencer Wells - coordonatorul pe glob al Proiectului Genografic tocmai lansat în anul precedent poposit în România, a afirmat: “România este o ţară deosebit de incitantă pentru antropologi; pe acest teritoriu au trecut ‘valuri’ succesive de migraţii iar poporul din această ţară deşi are o limbă românică - se înrudeşte din punct de vedere genetic mai curând cu grecii, ucrainenii, ruşii şi populaţiile din Italia. Acest proiect este la fel de important pentru omenire ca aselenizarea. Cercetările făcute au dus la înţelegerea mai profundă a cromozomului Y şi a abilităţii acestuia de a dezvălui migraţiile umane timpurii. Una din metodele recente de cercetare a fost studiul comparat al genotipurilor, care a adus noutăţi despre evoluţia şi

Migrarea masculină Cercetătorii au identificat în Africa cel mai vechi ADN uman, masculin “A”, acolo fiind şi cea mai mare diversitate genetică umană, cele mai puţine mutaţii genetice în prezent avându-le oamenii tufişurilor Africani - Boşimanii Namibieni - ce practică un limbaj nazal pleoscăit, caracteristic celor mai vechi graiuri (de altfel, în limba lor se proclamă ca fiind din neamul KhoiKhoi / al primilor oameni); în 1944, Dr. Nicolae Petrescu - antropolog Român - nota în 462


metabolismul omului”. Proiectul Genografic indică Gherga pe linie paternă ca actual N1* (LLY22G) / o grupă genetică rară în România (însă dintre vecinii Românilor, tipul genetic Gherga aflându-se în cel mai ridicat procent la aproape 8% din Ucraineni), într-o proporţie evidenţiată cu galben pe imaginea următoare:

Între atâtea grupe genetice bărbăteşti, dominaţia în Europa tocmai ale celor 3 tipuri - dintre toate celelalte reflectă realitatea ultimelor 10 milenii: Românii “I” au format străvechiul popor Atlant al Raiului, sub conducerea Gherghilor “N”, continentul ajungând dominat de Europenii “R” (de 2 feluri, răsăriteni şi apuseni), profilul Gherga devenit “X” din “N” în nomenclatorul genetic acum regăsindu-se masiv doar în Estul Baltic; de asemenea, vechea grupare genetică paternă “I” se regăseşte partajată - ca şi aceea mai recentă “R” - gruparea genetică masculină “I” fiind pe de o parte în zona A/Română (fostă Valahă) şi pe de altă parte în zona Scandinavă (fostă Vikingă), aparţinând deopotrivă locuitorilor văilor care mereu au iubit valurile apelor, din Atlantida la Atlantic, adică începând cu paleolitica Atlantida din Pont - de la Marea Neagră - până la Atlanticul Medieval şi Modern: deplasarea Atlanţilor pe aceeaşi direcţie - din Atlantida la Atlantic - a fost înregistrată de către istoricii Antici şi în N Africii. Foştii albi Caucazieni, care în urmă cu 10 milenii populau Bazinul Pontic, formând Imperiul Atlant (în general având părul şi ochii deschişi la culoare), după dezgheţarea calotei / respectiv după Potop şi-au continuat civilizaţia în spaţiul Românesc, predominant în Bazinul Dunării inferioare iar o bună parte a ajuns în Bazinul Baltic, predominant în Scandinavia: ei au fost majorii strămoşi ai Europenilor actuali; în Europa, mişcarea de la SE la NV a rămas consemnată că a fost cea iniţială şi principală (precedând-o pe cea ulterioară de la E la V). Pe ţări, cele 3 grupuri genetice masculine dominante în Europa “I”, “R” şi “X” - fost “N” - apar în imaginea următoare (grupul genetic patern “N” / “X” al lui Gherga fiind evidenţiat cu violet în 4 ţări Est Baltice, anume în Lituania, Letonia, Estonia şi Finlanda).

Tabloul genetic patern din România Opţiunea alegerii paterne a fost atât datorită faptului că doar bărbaţii deţin cromozomul “Y”, cel cu cea mai rapidă evoluţie din întregul cod genetic uman, ca o casă în permanentă reconstrucţie (ce le conferă masculinitatea şi-l au numai ei, căci nu există la femei), cât şi datorită transmiterii în prezent, prin organizarea societăţii mai ales astfel - a numelui neamului. La Români şi unii Aromâni, cel mai consistent grup genetic patern e “I”, regăsit tot în cea mai mare proporţie în Orient la Iranienii Vestici, Kurzii din Nordul Irakului, ş.a., în Caucaz la Darghinii din Daghe-stan iar strict European - continent dominat de grupul genetic patern “R” - grupul respectiv “I” aflându-se pe primul loc printre Norvegieni, Suedezi, Ruşii extrem Nordici (la Est de Kareli, lângă Marea Albă), Găgăuzi, Bulgari, Sârbi, Bosniaci, Croaţi, Macedoni, Sardini / foști Cerdeni, ş.a.; ambele grupuri genetice paterne - “I” / major la Români şi “R” / major la Europeni - au avut ultimele mutaţii în Orientul Mijlociu, tipul uman Cro-Magnon numărându-se printre strămoșii lor (în lume, cea mai mare răspândire paternă “I” e între Bosniaci iar “R” e între Basci). În Epoca Pietrei (la sfârşitul paleoliticului / începutul neoliticului, adică la Potop) “şuvoiul” patern “N” mai recent numit “X” - în spaţiul dintre Karia / Caria şi Karja / Karelia, mai precis în cel Carpato-Dunăreano-Pontic, a fost peste grupurile umane genetic masculine “I” / cel mai numeros al Românilor şi respectiv “R” / cel mai numeros al Europenilor; răspândirea celor 3 tipuri esenţiale - pe linia genetică paternă - a fost schiţată în 2008 de profesorul Kalevi Wiik de la Universitatea Turku din Finlanda (locul 1 = “R” / Europeni, locul 2 = “I” / Români, locul 3 = “N” / Ghergani):

Grupurile genetice bărbăteşti principale pe ţări 463


În 2014, cercetările geneticienelor Elvețiene Joelle Apter și Tamara Brown - pentru proiectul internațional “iGenea” - despre bărbații Homo Sapiens inițiali din spațiul României, s-au concretizat prin concluzia că dintre ei au ajuns circa 21% să fie identificaţi ca Fino-Ugri, care majoritar aparțineau aceluiași grup genetic ca Gherga. Tot în 2014, în Câmpia Panonică - la Ludaş / Varjudulo, Ungaria - a fost de pildă analizat de către un colectiv internaţional de specialişti coordonat de Cristina Gamba şi Ron Pinhasi de la Şcoala de Arheologie din Dublin / Irlanda rămăşiţele umane de la începutul mileniului I î.C. (din Epoca Fierului, aparţinând Culturii Mezocsat de lângă Mişcolţ) având haplogrupul patern “N”, cu evidenta provenienţă din stepele EurAsiei: acolo a fost apoi o necropolă Celtă. Iată aşadar - foarte concret - o dovadă genetică masculină Gherga în Valea Tisei, din Epoca Fierului (de la sfârşitul secolului X î.C.): pe acolo, pe atunci, populaţia indigenă era formată din Geto-Daci (iar Gherga a aparţinut - pe linie paternă - chiar dinastiei regale); arheologul Britanic Barry Cunliffe - de la Universitatea Oxford - a apreciat că “în acel timp, regiunea respectivă era nodală în vecinătatea Carpatică şi a trecerilor pe direcţia Nord-Sud, descoperirile arheologice indicând o creştere vădită a puterii fortificaţiilor şi afinităţi tipologice cu Culturile Stepelor, inclusiv importarea de cai pentru călărit, care / căruţe şi unele tehnici metalurgice”. Savantul - în cartea “Europa dintre oceane”, prin care i-a studiat perioada de 10 milenii dintre anii 9000 î.C. şi 1000 - a constatat că Europenii, tocmai deoarece nu erau aşa de vechi ca vecinii lor Africani sau Asiatici, au ajuns în fruntea omenirii, prin neobositele lor acţiuni de schimbări şi adaptări.

Tot din Orient - ca şi cele 2 tipuri majore “I” şi “R” dar cu originea mai răsăriteană, din Asia Centrală, a provenit grupul genetic patern “N” al lui Gherga (redenumit provizoriu ca “X” în 2013, aflat acum într-un amănunţit proces de reconsiderare ştiinţifică, atenţia deosebită fiind şi pentru că genetic e vorba despre cei mai recenţi bărbaţi din lume, purtând titulatura generică de “Novac”, însemnând “Nou”, cu zicerea “Noe”). Încă din timpuri imemoriale, cei vechi investeau încredere în cei noi, fapte regăsite prin aceea că bătrânii transmiteau tinerilor tradiţiile ori existând credinţe ca de pildă ale perpeutărilor însuşirilor morţilor în vii (inclusiv prin canibalism ritualic ori de preluare a calităţilor prin omor), etc.; aşadar, respectul celor din trecut pentru cei aparţinând viitorului s-a reliefat chiar în acceptarea conducerii societăţilor lor de către cei având mai multe energii, fiind mai puternici / aceia fiind tinerii (sau fiind tipul uman mai recent - instinctiv recunoscut şi acceptat - anume cel genetic al lui Gherga). Vechii Evrei au notat în Vechiul Testament - după ce au constatat că în Vechea Lume contau 3 tipuri de bărbați - că mai vechii “Iafiți” / “Însemnați” și “Semiți” / “Corciți” au fost urmați de mezinii Hamiți: pe aceia mai recenți - mai tineri / mai viguroși și mai numeroși evident cu invidie i-au blestemat ca să-și servească frații mai vârstnici (însuși întâmplarea descrisă în textul biblic ca sursa blestemării fiind semnificativă, fiii găsindu-și tatăl Noe deopotrivă beat și gol, alegoria conectând tradiția prediluviană / a celor vechi cu respectul post-diluvian / al celor noi).

Procentele grupului genetic “N” in Estul European Pe imensa scară istorico-genetică - datorită ultimei mutaţii - Gherga se află printre cei mai recenţi oameni din lume (prin comparaţie cu clasificarea maşinăriilor - ca autovehicule, avioane, computere, etc., la care în general ultimele modele sunt cele mai sofisticate - Gherganii pot fi asemănaţi cu cele mai noi “modele” umane, de tip uman ştiut popular Româneşte ca “Novac”, adică Nou / orice asemănare

Bazinul Tisei superioare

464


cu Noe de la Potop sau cu Iorgu Iorgovan având uriaşa Brazdă megalitică în N Dunării inferioare - cel mai mare megalit din lume - nefiind întâmplătoare): ca atare, apariţia acestei lucrări “Originea Gherga” nu are de ce uimi, deoarece expune rădăcinile celor mai noi Homo Sapiens pe linie paternă (iar toţi oamenii au filiaţii genetice anterioare celor 10 milenii tratate). Actualul tip genetic masculin Gherga e ultima versiune umană a unui program vechi de foarte multe milenii. Genetica e una dintre resursele ştiinţifice aflate la baza acestui material - întărind aserţiunea că poate nu orice asemănare de nume este doar o coincidenţă - prin care voluntariatul Gherga special făcut în 2007 (ca o contribuţie în proiectul mondial Genografic) s-a concretizat cu analize genetice comparate efectuate la Universitatea Arizona, difuzate în 2008 şi ulterior prin mai multe comunicări: în 2009 a încolţit ideea realizării lucrării Originea Gherga iar în 2010 aceasta a fost pregătită pentru lansare, apariţia sa fiind în premieră mondială în 2011, pe Internet (actualizată de atunci anual, până la prezenta ediţie); e de ştiut că psihologii de la aceeaşi Universitate Arizona au cercetat “imaginea morţii”, din trecut - ca desene, sculpturi, picturi, icoane, etc. şi din prezent ca fotografiile, filmele celor dragi, etc., concluzionând că reprezentările încurajează oamenii în faţa destinului inevitabil. În prezenta lucrare - ca în refacerea unui cartof după cojile sale tăiate - itinerariul Gherga are secvenţe oarecum grupate în tronsoane geografice, prezentând unele staţii ale traseului Gherga şi unele momente Gherga din istoria cunoscută: uneori sunt amănunţite ceva aspecte pentru descrierea mai largă a situaţiilor (se ştie că şi cel mai mic detaliu, fie şi cât de depărtat, poate prezenta un deosebit interes în explicarea labirintului trecutului); alteori - pentru a nu se prelungi materialul prin prezentări de context având legături indirecte cu Gherga - sunt solicitate cunoştinţele generale sau documentări contextuale, empatia (respectiv capacitatea de a înţelege sentimentele şi faptele altora) ori imaginaţia pentru acest “domino” Gherga / academicianul Albert Einstein 1879-1955 afirmând chiar că imaginaţia puntea de legătură între minte şi trup - este mai importantă decât cunoaşterea. În 2015, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “În neolitic / sfârşitul Epocii Pietrei, primul grup genetic masculin care a pătruns în Scandinavia - inclusiv în Finlanda şi Laponia - în timpul tranziţiei agricole (începând cu mileniul V î.C.) a fost ‘I’, care a provocat ‘efectul fondator’, deoarece era în exclusivitate; a doua migrare majoră în Nordul Europei a fost în Epoca Bronzului a grupului genetic patern ‘R’, despre care se crede că şi-a răspândit graiul până în centrul continentului. Acum, haplogrupul ‘I’ se găseşte la o treime din bărbaţii Nordici: e cel mai vechi grup major masculin European (probabil Cro Magnon în general era ‘I’). Deoarece - din cauza climei reci culturile au fost destul de restrânse în Nord, acum printre Scandinavi sunt procentual mai mulţi bărbaţi de tip ancestral faţă de ceilalţi Europeni. Distribuţia cromozomilor paterni printre Saami e dominată de 3 grupe majore: ‘N’, ‘I’ şi ‘R’ (în ordinea procentuală); ‘R’ e răspândit printre Indo-Europeni, în timp ce ‘N’ se corelează cu limbile Fino-Ugre. Haplogrupul ‘N’ e tipic Nordului EurAsiei; e considerat relativ recent, apărut după glaciaţiune: a descins din macrogrupul ‘NO’ după dispariţia punţii Bering (şi de aceea nu s-a aflat în Americi), în prezent 1 din 5 Ruşi fiind genetic ‘N’. Probele au arătat că bărbaţii ‘N’ au avut cel mai important rol în culturile neolitice ale Siberiei; au ajuns până

în răsăritul European, Saami din Laponia fiind ultimii vânători din Europa (apoi au trecut la creşterea animalelor, în special a renilor: domesticirea acelora întâi au făcut-o în Nordul Asiei)”. Pe lângă calculele mai recente ale geneticienilor, există deja cercetările specialiștilor istorici: savanți din mai multe țări au estimat numărul foștilor Kerghi / Gherghi - de-a lungul timpurilor - de ordinul milioanelor; într-adevăr, așa ceva e relevat de însuși uriașul impact al înaintașilor Gherga din Vechea Lume încoace, căci - pe lângă forța rezultată din calitatea de persoane puternice - inclusiv un număr semnificativ trebuie să fi justificat faima lor milenară și pe spații foarte largi.

Proiectul Genografic confirmă în secolul XXI ceea ce a studiat cândva, anterior cu aproape un secol - şi a publicat în “Dacia preistorică” - savantul Român Nicolae Densuşianu, originar din Ţinutul Haţegului, de la graniţa cu Banatul (locuitorii Ţinutului Haţegului - conform şi cercetătorului Petre Făgaş 1924-2010 - numindu-se Gugani, fiind în atingere cu Ţinutul Gugulanilor din Banatul Montan), care a scris nu numai că strămoșii Românilor au sosit din Asia Centrală, ci și despre “cele 2 diluvii legendare”, etc.: “Încă înainte de emigraţiunea Grecilor, Celţilor şi a Germanilor din ţinuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de oameni veniţi din Asia, pe cari autorii Greceşti îi numeau, în general, Pelasgi. Aceşti Pelasgi formaseră, în timpurile ante-Elene, cel mai întins, mai puternic şi mai remarcabil popor, o naţiune, care din punct de vedere moral şi material, a schimbat faţa Europei arhaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradiţiunilor istorice, nu numai în Elada şi în Italia, dar şi în regiunile din Nordul Dunării şi ale Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria şi în Egipet. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor aşanumite Arice, care a introdus în Europa cele dintâi beneficii ale civilizaţiunii. Urmele extensiunii lor etnografice, precum şi ale activităţii lor, le mai aflăm şi astăzi pe cele 3 continente ale Lumii Vechi; începând din munţii Norvegiei până în pustiurile Saharei, de la izvoarele fluviilor Oxus şi Arax până la Oceanul Atlantic. Însă, istoria lor politică şi istoria civilizaţiunii lor sunt acoperite de întunericul vechimii. Puţinele date, ce ne-au rămas asupra Pelasgilor, ne înfăţişează pe acest mare şi admirabil popor numai în ultimul period al istoriei sale, atunci când independenţa sa politică era distrusă aproape peste tot locul şi când numele său începe să dispară. Din nefericire însă, chiar şi aceste puţine date, fragmentare, 465


ce ne-au rămas despre Pelasgi, ne sunt transmise de cei cari iau cucerit, i-au distrus, i-au persecutat, i-au împrăştiat şi, în urmă, i-au calumniat. Astfel că istoria epocei lor de înflorire, de putere şi de extensiune teritorială în Europa, Asia şi Africa, istoria imperiilor şi instituţiunilor sale, a artelor şi industriei lor, a rămas înmormântată. Pelasgii apar în tradiţiuni şi în monumente ca oameni avizi de glorie. Ambiţiunea lor era să aibă morminte colosale şi memoria lor să fie celebrată în cântări de generaţiunile viitoare. A ştii că după moarte oamenii îi celebra gloria, era cea mai mare fericire pentru un erou din timpul Pelasg. Pelasgii au fost oamenii cei avuţi ai Lumii Vechi. Ei dispuneau de turme nenumărate de oi, cirezi de boi uriaşi şi de herghelii mari de cai minunaţi, totodată şi de cantităţi enorme de aur şi aramă. Pelasgii erau în stare să răscumpere un prizonier de război cu preţ infinit de mare. Troia Pelasgă trecea ca avută de aur şi de aramă (‘Iliada’ 10:315, 18:289). Dardan, patriarhul Troianilor şi al Romanilor, era după legende cel mai avut om din toţi muritorii lumii sale. În ruinele cetăţilor şi ale mormintelor Pelasge, arheologia găseşte astăzi cele mai preţioase vase şi ornamente de aur şi de argint, cari ne deşteaptă totodată o adevărată uimire de opulenţa acelui popor. Încă în Antichitatea Grecească, Pelasgii au fost poporul cărora tradiţiunile şi poeţii le-au atribuit numele de Uriaşi. Lor le aparţineau construcţiile Titanice de pietre enorme. Lor li s-a atribuit o deosebită forţă fizică individuală şi o valoare războinică mare. Marte, Zeul Pelasg, protectorul Troianilor a cărui reşedinţă se afla la Dunărea de Jos - avea la Homer (‘Iliada’ 7:208) numele de ‘Uriaş’. Pentru poporul Grecesc, Pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele Greceşti atribuiau tuturor Pelasgilor epitetul de ‘divini’ / ‘dioi’, adecă oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor, un nume ce ei întru-adevăr lau meritat prin darurile lor fizice şi morale. Grecii îşi perduseră de mult tradiţiunea, când, cum, şi de unde au venit ei în ţinuturile Eladei; însă, ei aveau o tradiţiune că înainte de dânşii a domnit peste pământul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munţii, a împreunat mările, a arat şesurile, a întemeiat oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune înălţătoare, a ridicat altare şi temple zeilor şi că aceştia au fost Pelasgii. După vechile tradiţiuni Greceşti, Pelasgii locuiseră în părţile Greciei încă înainte de cele 2 diluvii legendare ce se vărsaseră, unul în timpul regelui Ogyges şi altul în timpul lui Deucalion. Ei domniseră aşadar încă înainte de timpul lui Noe. Un ram al poporului Pelasg, Arcazii, care locuiau în Peloponez, aveau tradiţiunea că dânşii au fost pe Pământ încă înainte de ce Luna ar fi apărut pe Ceriu. Cu privire la această importantă tradiţiune, scoliastul lui Apolloniu din Rodos se exprimă astfel: ‘Se pare că Arcazii au existat încă înainte de Lună, după cum scrie Eudoxus în scrierea sa Periodos. Iar Theodor scrie că Luna a apărut pe Ceriu cu puţin înainte de războiul lui Hercule cu Giganţii. Tot astfel ne spun Aristo din Chios şi Dionysiu din Chalcida în cărţile lor despre Origini’. În fine Ephor, unul dintre scrutătorii cei mai diligenţi ai Antichităţii şi istoric iubitoriu de adevăr, care trăise în seculul V î.C., a scris: ‘Tradiţiunea ne spune că Pelasgii au fost cei mai străvechi cari au domnit peste Grecia’. Când Pelasgii apărură pentru prima oară pe pământul Eladei, ei nu aflară după cum ne spun tradiţiunile - decât o populaţiune rară şi

sălbatică, risipită prin munţi şi păduri, trăind în caverne, fără societate, fără legi, fără religiune şi fără cunoştinţe utile. Arcazii, popor pastoral şi viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau - după cum ne spune Pausania - că cel dintâi om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat care se distingea prin mărimea, prin puterea şi frumuseţea figurei sale şi care apoi a întrecut pe toţi ceilalţi muritori apăruţi prin facultăţile spiritului său; că acel Pelasg, după ce a început să domnească, a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe / ‘calybas’, spre a se apăra de incomodităţile frigului, ale ploilor şi căldurilor; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie, le-a interzis ca să se nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruieni şi rădăcini, din cari unele erau periculoase sănătăţii; că el a învăţat pe oameni ca să nu mai mănânce tot feliu de ghinde, ci numai ghinda de fag. Un alt reprezentant al vechii civilizaţiuni Pelasge a fost divinul Prometeu, fiul lui Iapet, fiul Gaaei. Poetul Eschil, în una dintre cele mai frumoase lucrări ale sale, înfăţişează pe Prometeu expunând singur beneficiile ce le-a adus dânsul omenirii: ‘Oamenii - zicea Prometeu - erau la început cu mintea de copii şi eu i-am făcut înţelepţi şi cu putere de judecată. La început, lucrurile pe care ei le vedeau, le vedeau în zadar, şi cele ce le auzeau nu auzeau. Timp îndelungat ei confundau toate lucrurile unele cu altele, întocmai precum se confundă fantomele unor visuri. Oamenii aceia - urmă Prometeu - nu cunoşteau nici arta cum să construiască case de cărămizi expuse la lumina Soarelui, nici modul cum să lucreze lemnele, ci locuiau pe sub pământ în ascunsurile cele întunecate ale cavernelor, întocmai ca furnicile cele agile; ei nu aveau nici un semn sigur ca să cunoască când are să fie iarna, când are să sosească primăvara, anutimpul florilor, când are să fie vara, anutimpul fructelor, ci duceau o viaţă de pe o zi pe alta, lipsiţi de orice cunoştinţe, până când eu i-am învăţat să cunoască răsăritul stelelor şi apusul lor, lucruri de altminterea greu de însemnat. Afară de acestea, i-am învăţat sistemul tuturor ştiinţelor utile; eu am aflat modul de scriere cum oamenii pot să ţină în minte toate ştiinţele. Eu - cel dintâi - am prins în jug animalele, ce pot servi la transporturi. Nime’ altul decât eu singur am inventat corăbiile cu pânze, ca oamenii să poată trece peste mare. Mai înainte, dacă se întâmpla ca cineva să se bolnăvească, murea din lipsa mijloacelor de vindecare, până când le-am arătat cum au să compună leacurile şi cum se pot vindeca de toate boalele; am introdus diferite moduri de a cunoaşte viitorul şi - în fine - cine poate să afirme că ar fi aflat mai înainte de mine lucrurile cele folositoare ascunse sub pământ, cum sunt metalele? Rezumând toate acestea în puţine cuvinte: să ştiţi că toate artele (adică ştiinţele), oamenii muritori le-au învăţat de la Prometeu’. Pelasg şi Prometeu sunt personificări ale vechii culturi Pelasge şi tot ce ne spun tradiţiunile că a inventat, ori că a creat spiritul lor, aparţine întregului popor. De asemenea, există în Creta o veche tradiţiune, relatată de Diodor din Sicilia 5:64, că Dactylii şi Corybanţii - triburi Pelasge - au fost cei dintâi în acea insulă care au învăţat pe oameni să formeze turme de oi, să domesticească şi alte genuri de animale, porci, capre, vite, cai, că ei au învăţat pe oameni măiestria de a arunca cu lancea (arma naţională Pelasgă) şi de a trăi în societate comună, că ei - cu deosebire - au fost autorii bunei înţelegeri, a vieţii regulate şi cumpătate. Datele ce le avem despre istoria veche a Pelasgilor corespund pe deplin cu faptele ce ni le procură arheologia din neolitic. Pelasgii ne apar - după vechile 466


tradiţiuni istorice - ca una şi aceeaşi populaţiune cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animalele domestice, cultura cerealelor şi o artă mai progresată. Chiar şi olăria neolitică poartă semne de ornamentaţiune şi simboale mistice Pelasge. Tot astfel, tradiţiunile Greceşti atribuie Pelasgilor cel dintâi cult al zeilor în Europa. Cu deosebire, se spunea despre Arcazi că dânşii au fost cei dintâi cari au făcut sacrificii şi ceremonii religioase zeilor. Grecii, de altă parte, după cum ştim, împrumutaseră principalele lor divinităţi de la Pelasgi. Jupiter / Joe cel vechi al Romanilor purta în mână o peatră în loc de fulgere şi pe acest Jupiter Lapis, Romanii făceau cele mai obligatoare şi mai solemne jurăminte ale lor. Chiar şi în ritualul jurămintelor, Romanii păstrară până târziu uzul petrilor sfinte de silex / cuarţ. Pelasgii au fost adevăraţii fundatori ai stării noastre actuale”. Iată aşadar că în urmă cu peste un secol savantul Român Nicolae Densuşianu explicit relata despre 2 diluvii, cel dintâi fiind legat de numele Ogyges - veche pervertire Greacă a lui Okeanos - unchiul lui Poseidon / Neptun (adică “Nepotul”), care i-a avut ca primi născuţi pe gemenii Pelasgi Atlas şi Prometeu / Gadeiros; e de remarcat şi că în Peninsula Gharghi-diki = Khalkidiki primul nume al Muntelui Athos a fost Ogygia: în secolul V î.C. - înainte de Platon - dramaturgul Eschil din Eleusis şi în secolul III î.C. Licofron din Khalkida / capitala Insulei NegroPonte / Euboea (după Creta, cea mai mare dintre Insulele Egeii) au scris că Ogygos şi-a avut regat în Egipt iar corespunzător lui Wilamowitz Moellendorf în 1956, Walter Otto în 1969, ș.a., Insula Negro-Ponte / Eubeea - în vechime numită și Doliche / Chalcis - a fost locuită de Traci. Conform lui Platon, Atlas l-a avut ca frate geamăn pe Gadeiros (acela fiindu-i numele nativ - în graiul Atlant - după cum a specificat filozoful în “Dialogul Critias”, în versiunile Elenă / Greacă acelaşi nume fiind şi pentru păstorul Eumelos / chibzuitul Prometeu); corespunzător Anatolianului Hesiod în “Teogonia”, frate cu Atlas era Prometeu - gemeni după cum a completat şi poetul Claudian 2:470 - ei având-o ca mamă pe Pontica / Oceanida Clymena şi ca tată pe “Însemnatul” Iapet (purtând probabil pe frunte Ciclopicul “al treilea ochi”, însemn avut şi azi de hinduşi, vechii Greci ştiindu-l pe Iapet ca frate cu Cronos / Crăciun): Anticii apreciau că Prometeu a adus multe beneficii civilizaţionale, el fiind eliberat - din Caucazul unde a fost pironit de furiosul Zeus - de către Hercule, care era în drum spre Grădinile Hesperide (în general - în marele trecut vechii Europeni îi recunoșteau pe albii care nu erau de-ai lor prin faptul că erau “însemnați”, căci în afara castrării practicate şi de Europeni, albii Africani se însemnau prin circumcizie iar albii Asiatici se însemnau prin marcarea pe mijlocul frunții cu ochiul magic). Iniţial, circumcizia repeta secţionarea cordonului ombilical practicată la naştere şi simboliza o nouă naştere, adică accesul la o nouă fază a vieţii (tăierea împrejur fiind pe băieţii ajunşi la vârsta bărbăţiei); exista la unii Egipteni vechi şi la unii orientali Asiatici (din Orientul Apropiat / Mijlociu): de exemplu, ritul nu era folosit de Babiloneni, Fenicieni, ş.a. Învăţăturile Prometeice / Atlante - începând cu întreţinerea vitalului foc în vetre, pentru căldură şi gătit, până la focurile mari rituale numite de vechii Români “pălălăi” / “gălgare” - au fost propagate de “Vede” în India, de “Avesta” în Iran, de Vesta în Europa, etc. În diversitatea genetică a Europei (ale cărei maxime densităţi la începutul mileniului III sunt evidenţiate luminos pe analiza efectuată de specialiştii geneticieni, ca Zoe Rosser, Tatiana

Zerjal, Matthew Hurles şi mulţi alţii) se poate observa în răsăritul continentului că în afara Munţilor Caucaz şi Ural de la limita cu Asia - primele zone de impact sunt regiunile Baltică şi Banatică:

Genele Gherga

Certificatul genetic Gherga Cea mai mare sursă de meteoriţi din Sistemul Solar e centura dintre Marte şi Jupiter (următoarele planete de la Pământ, faţă de Soare, planeta Marte fiind vecina planetei Pământ / Terra): acei mii de asteroizi din centură se rotesc în jurul stelei centrale pe acelaşi sens ca planetele, orbitele unora intersectându-se însă cu cea a Terrei (astronomii estimează că masa tuturor acelor asteroizi din centură împreună ar fi sub cea a Lunii / Selenei). Geologii au stabilit că în urmă cu 74 de milenii în N Namibiei a căzut meteoritul Hoba 19,35 lat. S, 17,56 long. E, cel mai mare meteorit cunoscut pe Pământ - are circa 60 de tone - constituind cea mai mare bucată de fier natural din lume (ce la impact a influenţat prin urmările sale firava grupare de hominizi Homo Sapiens existenţi pe atunci în Africa):

467


Meteoritul Hoba Datorită tensiunilor imense acumulate de-a lungul timpului între plăcile Oceanelor Indian şi Pacific, tot în urmă cu 74 de milenii a fost colosala erupţie Toba 2,37 lat. N, 98,49 long. E din Indonezia - cu un crater de 3 mii kmp / de atunci nu s-a manifestat un vulcan mai mare - eveniment ce sa dovedit catastrofic, pentru un timp planeta intrând într-o iarnă forţată foarte severă, ceea ce a creat mari probleme tuturor vieţuitoarelor, inclusiv hominizilor (au rămas doar câteva mii pe tot globul); în Bazinul Nilului superior, la ieşirea din acea situaţie, supravieţuitorii umani au dus la apariţia primului bărbat de tip Homo Sapiens de pe linia paternă ce în prezent e Gherga: naşterea strămoşului Gherga s-a datorat Mamei Natură.

În timpul iernilor sau glaciaţiunilor, în general peşterile ofereau temperaturi pozitive (mai ospitaliere decât exterioarele supuse temperaturilor negative), ceea ce le făceau atractive şi pentru oameni. Uriaşul “Tătâne” Montan / Muntean care a scos urşii din grote / peşteri pentru a-şi avea locaşuri de cult în ele a fost personificat ca Titanul Uran / “Ur-An” (primul An): era Neandertal şi a făcut-o cert în urmă cu circa 80 de milenii - după cum a rămas dovada Carpatică un timp când Homo Sapiens trăia doar în Africa şi patern era de tip uman Adam, adică genetic “A”, înaintea primei mutaţii genetice (survenită la momentul fenomenului Hoba-Toba); în opinia Dr. Marin Cârciumaru, conform stratigrafiei din Boroşteni 45,05 lat. N, 23,01 long. E, comuna Peştişani / judeţul Gorj, cele 8 recipiente pentru vopsirea cu ocru ale Neandertalilor descoperite acolo ar data tot de atunci. Inițial, Neandertalii existau numai în EurAsia iar Homo Sapiens existau numai în Africa, între ei fiind Homo Erectus, așa cum se poate vedea schițat în imaginea următoare:

Vulcanul Toba Tot cam de atunci datează cea mai veche urmă ritualică Neandertal din Europa, în Peştera Rece din carstul Ponor al Parcului Naţional Munţii Apuseni / România, sub forma a 4 cranii ale unor urşi de peşteră aranjate în cruce prinse într-o crustă de calcit - cu datarea în opinia Dr. Marin Cârciumaru poate chiar cu 6 milenii dinainte de evenimentele planetare Hoba-Toba (e de știut că în toate religiile precreștine, crucea iniţial era simbolul Lunii / iar religiozitatea Neandertală era îndeosebi nocturnă, astfel încât Cultul Craniului ursului de peşteră a deschis simbolic aşa ceva, ocupând un loc important în viaţa paleoliticilor):

Cel care i-a urmat zeului generic numit “Ur-An” corespunzător miturilor dar şi legăturii logice a succesiunii, inclusiv din perspectiva ştiinţifică - mult mai târziu în timp, a fost Zeul “Cr-On” / Cron, ca rod al dragostei dintre Titanul / Neandertalul Ur-An şi Muma Pământului Kirke / Ghirghe (ea ca Homo Sapiens, denumirea sa ca Ghirghe / Kirke fiind aşa ştiută din Epoca Pietrei): “Cr-On” / Cron - Crăciun / “CrăciUn” la Români - probabil era Cro Magnon, hibridul / corcitura celor 2 specii (apoi au urmat restul urmaşilor, dintre care primii au fost zeificaţi - cei mai semnificativi ca GhergaAni / Ghergani - de către Homo Sapiens). În imaginea 468


următoare se poate vedea un schelet Cro Magnon de 1,90 metri expus în “Muzeul din Monte Carlo” / Monaco:

Geneticienii au stabilit că în prezent pe planetă descendenţii cu profil similar Gherga au ajuns îndeosebi în populaţiile aflate din Siberia până în Scandinavia, în timp având unele mutaţii genetice. Referitor la Gherga aparţinând genului Homo Sapiens: în urmă cu 60 de milenii (deci după calmarea efectelor Hoba-Toba din Africa şi Asia), tipul codificat genetic mult ulterior ca M 168 a fost localizat în E Africii, cu o capacitate intelectuală mărită, utilizator de unelte din piatră; genele Gherga indică şi în urmă cu 50 de milenii localizarea acolo - timp şi loc unde deja se utilizau săgeţi, etc. Linia genetică Gherga ce pleacă din Riftul African (de la izvoarele Nilului - cel mai lung Fluviu din lume) este singura comună oricărui descendent uman neafrican. În urmă cu 45 de milenii, Gherga exista în N African (pe atunci Sahara era savană). Seceta apărută în urmă cu 40 de milenii a determinat intrarea Gherga în Orientul Mijlociu (în stepele căruia a apărut o invenţie grozavă - acul de cusut), o mică parte dintre acei Ghergani mutându-se spre V, intrând în Anatolia şi Balcani; e de remarcat că pe când peşterile / grotele Banatului erau deja folosite ritualic şi chiar locuite iar altarul Babelor din Bucegi / adică primul Sfinx din lume funcţiona - după cum au documentat cercetătoarea Oana Ghiocel, Dr. Robert Scoch, ş.a. - a fost construit, în urmă cu 23 de milenii, zidul cel mai vechi din lume, la poalele Meteorelor (zonă Balcanică unde au fost documentaţi descendenţi Ghergani până în prezent, ca Armânii / Aromânii Gherga): era după impactul în Nordul American al unui meteorit uriaş, rupt în mai multe fragmente, ce a lăsat la Barringer 35,01 lat. N, 111,01 long. V / Arizona un crater cu diametrul de 1265 metri, adânc de 175 metri, cu valuri de pământ de 45 metri înălţime, având efecte - prin urmările produse - pe toată planeta (inclusiv alăturându-se factorilor care au dus la extincţia ultimilor Neandertali, în Europa).

Uriaşul crater din Arizona Cardinal şi cromatic, e de ştiut că pentru mult timp mai ales în stepele EurAsiei - principalelor direcţii le erau asociate culori: N negru, E albastru, S roşu, V alb (poziţia centrală era galbenă / pretutindeni şi oricând culoarea aurului); în N Africii, adică în Sahara şi în vechiul Egipt, culorile pentru S şi V erau inversate - consacrându-se pentru S albul strălucirii soarelui la amiază şi pentru V roşul apusului său - iar în Munţii Caucaz lipseau culorile pentru poziţia centrală şi pentru Vest, practicându-se doar tripartiţia N negru, E alb şi S roşu (în cheia corespunzătoare străvechii convenţii a stepelor EurAsiei, tricolorul Românesc - ale cărui culori erau utilizate şi de Geţi prin stindardul lor în mileniul I î.C., după cum a reliefat cercetătorul Alexandru Soare în 2010 - denotă poziţia Sud-Estică). De la Munţii Caucaz până la Marea Caspică se afla Ţara Ghergarilor - care era în răsăritul Caucazian - şi de aceea, fiind în Estul Caucazului, “Ţara Sfântului Suflet” a fost denumită şi “Ţara Albă” / Albania, nume cuprinzând până târziu în timpul istoric ceea ce însemna de la început, ca ţara nunilor Garghi / albi: Albania, la poalele Caucaziene. Culorile asociate orientării au dus la unele denumiri topografice - ca de exemplu Antica Albanie “albă” populată de Ghergari în răsăritul Munţilor Caucaz - sau a împărţirii migratorilor în “albi”, “negri” însemnând Nordici (în mare vechime culoarea pielii oamenilor nefiind atât de relevantă ca ulterior rasial), ş.a.: un exemplu târziu este al familiei întemeietorului Ţării Româneşti din Evul Mediu, ştiută ca a G/herţegului NegruVodă (căci o ramură a sa era veche Turcă / Cumană, sosită din Nordul EurAsiei; acela a fost îngropat - după cum apare pe inscripţia de pe mormântul său - prin grija lui “Gherg”, meritul dinastiei sale fiind de a întregi Medievala Ţară Românească prin includerea Banatului Severinului, inclusiv cu Bănia / Oltenia, lângă Muntenia). O formă simplă a traseului spre locul cu cea mai ridicată populaţie actuală având tiparul genetic Gherga se poate vedea în schiţa următoare:

469


determinat prelungirea vieţii la unii, Gherganii făcând parte din aşa ceva, în alternanţă generaţională însă cu predestinări scurte, moştenite de la ambii părinţi (deci atât pe linie maternă, cât şi paternă), ceea ce a condus la dezvoltări foarte diverse, rămase inclusiv în mărturiile istorice.

În parcursul său milenar, după extincţia Neandertal, neamul Gherga din stepele Orientului Mijlociu s-a oprit în Asia Centrală, la poalele Himalaiei; în ceea ce este cunoscut ca nodul Pamirului - azi în Tadjiki-stan (cu fostul nume Dadjik, având populaţie Dahă), unde încep cei mai înalţi munţi din lume - s-a produs o despărţire, unii luând-o în N spre Siberia, alţii în S spre ceea ce acum e Paki-stan şi India. Nodul Pamirului - a cărui parte Vestică până recent a fost cunoscută ca Gherghi-stan, adică “Ţara lui Gherghi” - este în Nordul Himalaiei, influenţele sale genetice directe fiind până în Caucaz (cei mai înalţi munţi ai Europei):

Geografii au stabilit că în timp înfăţişările unor locuri de pe traseul Gherga s-au modificat semnificativ uneori radical - condiţiile naturale fiind de la fluctuaţii climatice, schimbarea cursurilor unor ape, până la despăduriri, etc.; pe lângă câteva transformări de relief (ca secarea unor albii şi lacuri însoţite de apariţia altora, traversarea unei mari glaciaţiuni, ş.a.), unele plante şi vieţuitoare au dispărut, schimbările faunei şi florei influenţând şi condiţiile de viaţă ale oamenilor, inclusiv ale Gherganilor.

Karelia Gherga este stabilit genetic şi istoric ca marcat Siberian / Uralian din urmă cu 10 milenii iar acum în Europa marcajul e similar cu al Eschimoşilor / “Eski-moşilor” Saami, trăind sub luminile magice ale aurorei boreale, la N de taiga (din N European - Karelia, Laponia - aceia fiind în zonă cei mai vechi indigeni, crescători de reni / cerbi Arctici, animale de la care îşi procură carnea şi laptele, însoţind migraţiile turmelor, în călătorii adăpostindu-se în corturi făcute din piele de ren, ajunşi acolo din Bazinul Gorga / Volga, al celui mai mare Fluviu European, ştiut Antic de ei cu numele Ră sau Rau / Rha, în limba lor Fino-Ugră Kerga însemnând “tăiere” înţeles de provenienţă Anatoliană / conform unei cercetări filologice din 1964, cu răspândirea aşa şi în Dialectul Siberian Tungus - în Lituaniană, paloşul fiind “karda”; în Fineză, pentru “ren” se întrebuinţează cuvântul “poro” / “poro” - în care prefixul “po” are semnificaţia de “suprem” - în vechea Norvegiană “renna” însemnând “a curge” iar pentru

“Geografia” umană Gerontologii au stabilit că doar unii oameni trăiau mult mai mult decât alţii - majoritatea semenilor fiind reumatici, afectaţi de paraziţi şi de multe boli ori epuizaţi datorită condiţiilor de viaţă - genele fiind printre factorii ce au 470


“turmă” se foloseşte “karja”, lingvistul Britanic Adrian Room anunţând-o ca rădăcina denumirii regiunii Karelia). Se poate observa că aşa după cum trăsnetul - suliţe de energie în zigzag, ca descărcare violentă de energie - a fost uneori înlocuit cu un trident (considerat atât armă divină, cât şi instrument), în stele se considera că era energie acumulată, fiecare având valoarea de trăsnet fixat; securea - zisă şi “piatră de trăsnet” însemna trăsnet concentrat: trăsnetul era energie explozivă neconcentrată, în vreme ce securea reprezenta energie structurată, instrument al creaţiei ivite din neant. Este de ştiut că în prezent animismul - adică venerarea naturii - şi şamanismul încă se practică de către unii Saami din Finlanda. Siberia este separată de Europa prin Munţii Ural (Oral în Kazahă) iar în N Kareliei - la Marea Albă din Oceanul Arctic - e Peninsula Kola: în Siberia, renii sunt şi în prezent folosiţi ca animale de hrană, de povară ori de călărie (ca suprafaţă, Siberia este mai întinsă decât Europa; de la sfârşitul Evului Mediu, Siberia face parte din Rusia / e interesant că semnul ideografic Chinez “ren” reprezintă “omul”). Este de observat că denumirea de “arctic” a derivat din Garghic (Gharghic, adică al lui Gherga) iar denumirea de “boreal” - pentru Nord e cea reproducând Sfântul Suflet al Marii Mame, numele său fiind între prefixul sufletului şi sufixul divin: Ba+Rhea+Al; prin “boreali” se pot înțelege nu numai Nordici, ci și - prin echivalența “B”/“V” - se pot considera orășenii din urbile “var”, anume străvechii “Varahi” / “Valahi” (oamenii dinspre Boreas, adică din Nord). Este de ştiut că în mare vechime, soarele era imaginat drept conducător al lumii de sus şi al celei de jos, pe care o vizita zilnic (după ce apunea la orizont). Etimologic, denumirea de Saami / “Saa-mi” a “Sfinţilor moşi” de la capătul sacrului Pământ Ga / Ka = “EsKi-mo” / Eskimo, e legată şi de Sama - numele soarelui din Sumer, acolo unde Şamaş / “Șa-maș” era Zeul Soarelui Saami fiind “oamenii soarelui”, conduşi de şamani (denumirea de “şaman” provenind din Tungusul / Siberianul pentru “om înălţat”, istoricul religiilor Mircea Eliade precizând că la gura Fluviului Tunguska inferioară - la izvorul căruia trăiesc Yakuţii, care constituie populaţia similară genetic în procentul cel mai numeros din lume cu Gherga - ce se varsă în Fluviul Yenisei, cei sortiţi să devină şamani erau iniţiaţi în tainele meseriei de către Khargi iar asistentul său Ioan Culianu afirmând în 1991 prin lucrarea “Călătorii în lumea de dincolo” că “baza din care se cristalizează toate sistemele religioase este şamanismul primordial, întâlnit la toate popoarele de pe pământ”; de pildă, Dr. Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului” l-a descris şi pe primul şaman din istoria lumii, Ghirgan / Gyrgan de la Lacul Baikal - “Ochiul albastru al Siberiei” - locul de unde izvorăşte Fluviul Yenisei / însemnând Fluviul Mamei): Yenisei / Enisei se poate silabisi ca “Eni-sei”, adică “An-sfânt” (prefixul Yen = “An” iar sufixul Asiatic / oriental “sei” având semnificaţia de “sfânt”).

Soarele Lapon Denumirea Fluviului Yenisei / “Eni-sei” - ca Fluviul Sf. An - poate fi legată în Asia Centrală de termenul Iranian “Dănu” pentru “Fluviu” (ca “al divinului An” = “Dă-Ănu”); se ştie că dinaştii An au condus Raiul - tărâmul bogat udat de râuri - aflat la N de Anatolia, dimensiunea acvatică, chiar abisală, a unora dintre apele acelea rămânând legendară (după Potop - adică ulterior topirii calotei Nordice - dinaştii “As” / foşti “An” au stăpânit în EurAsia, la extrema apuseană rămânând numiți “Atlanți”). Ramura lor formată din Gherghi a fost foarte importantă - atât pre-diluvian, cât şi postdiluvian - acei Munteni păzindu-i hotarele şi porţile / trecerile, timpi îndelungaţi, situându-se între fruntariile civilizaţionale pe cele mai de seamă planuri (religios, militar, politic, economic, social, cultural, etc.) ulterior şi în toate zările, anume în Bazinele Nordic / Dunării, Estic / Ghaggar, Sudic / Mesopotamian, Vestic / Nilului: urmaşii riveranilor din fostul Rai, anume Românii - oamenii de pe râuri, respectiv Valahii, iubind Soarele Ra - au descins din cei care au continuat Civilizaţia Atlantă în Europa, începând cu neolitica Veche Civilizaţie Europeană, respectiv Civilizaţia Dunăreană (însuşi Fluviul Dunărea / “Dună-Rea” şi-a primit denumirea din faptul că a fost ax în Rai - ca principala apă curgătoare - rezultatul numirii “râului râurilor” fiind prin compunerea particulelor “Dănu” şi “Rhea” = Marea Mamă / regina Raiului, în mariaj acolo cu divinul An). În imaginea următoare - datând din 2007 - se poate vedea o Yakută contemporană în portul tradițional, purtând pe piept vulturul bicefal și discul solar:

471


Influențe Kete în America de Nord Influențele pre-diluviene Kete din mijlocul Siberiei până în America de Nord, numite “Na-Dene” (așa cum au fost documentate că au avut loc inclusiv de către specialiști ca Bernard Comri, Michael Fortescue, Victor Gola, Eric Hamp, James Kari, Michael Krauss, Jeff Lear, Johanna Nichols, Heinricch Werner, ș.a.) argumentează și influențele postdiluviane Kete în general în EurAsia; printre cei mai importanți nomazi ai Asiei au fost nu doar Siberienii Keți, ci și Marii Geți, numiți Jați în Asia Centrală, respectiv MasaGeți de către vechii Greci - adică “Masivii Geți” - urmașii lor în Europa fiind simpli numiți Geți, respectiv Goți. În 2015, colectivul coordonat de către Pavel Flegontov de la Universitatea Cehă din Ostrava 49,50 lat. N, 18,17 long. E și Tatiana Tatarinova de la “Institutul Kharkevich” al Academiei Ruse a evidențiat că strămoșii Keți au fost paleoEskimoși, înrudiți cu cei care au colonizat America peste Strâmtoarea Bering la sfârșitul glaciațiunii: “Componente genetice Kete s-au regăsit - în această ordine descrescătoare și în Altai, în regiunea Volga-Ural, în Asia Centrală (la Kazahi, Kîrghizi, Uzbeki, Tadjici, Turkmeni și Indieni), în răsăritul Siberiei la Yakuți, în Caucaz la Inguși, în Finlanda și în Groenlanda; Keții aveau rădăcini Neandertale, regăsinduse aceleași urme ale dietelor bogate în proteine de carne”.

Yakută în Yakutsk / capitala Yakuției În 2008, Dr. Edward Vajda de la Universitatea Washington a documentat legăturile lingvistice dintre indigenii Nord Americani și populația “Ket” - însemnând “Om” / conform “Catalogului Populațiilor Imperiului Rus” editat în Estonia de Dr. Ants Viires - din Bazinul Yenisei / în centrul Siberiei, la V de Lacul Baikal, grupând ultimii nomazi vânători și pescari Siberieni (dialectul celor mai Nordici numindu-se “Kureika”, apropiat de dispărutul grai “Kot”): “Antropologic, populația Ket e cea mai enigmatică din Asia. Cei din Bazinul Yenisei sunt descendenții primilor Siberieni, genetic mai apropiați ca înrudire cu cei din Tibet, față de ceilalți Siberieni. Limba lor e diferită în comparație cu oricare limbă din Siberia și lingvistic sunt probe că a rămas neschimbată de milenii (are asemănări cu Navajo / America, Tibetana / Asia și Basca / Europa): proto-limbajul comun e vechi de circa 20 milenii. Legendele Ket anunță că la sfârșitul Epocii Pietrei strămoșii au migrat dinspre Sud din cauza Indo-Europenilor și diverse detalii etnografice confirmă aceasta”.

Înrudiri Kete În 2009, cercetătorul Robert Lindsay din California a scris despre înrudirea Nord-Americanilor nativi cu Siberienii Keți: “împreună cu Samoyezii, sunt din aceeași familie Uralică”; în prezent, majoritatea Ket trăiește pe cursul mijlociu al Fluviului Yenisei. Privind Siberienii Keți - al căror totem era vulturul - e interesant că timp de milenii cei 472


mai puternici EurAsiatici au fost Marii Geți (cărora li se ziceau “Gheti”); de exemplu, în Anatolia mileniului II î.C., imperialii Hetei / Hitiți, având ca emblemă vulturul bicefal numit Ghreb, au fost știuți drept Kheti iar în Europa mileniului I ultimii dinaști regali ai Gheților / Geților strămoși ai Românilor - s-au numit Gurag / Gherga (printre succesorii lor - înrudiți cu Goții - au fost Vikingii Garðar având corbul ca simbol, care au colonizat Groenlanda și America de Nord). Dr. Adrian Botez a considerat: “Corbul - o altă hieroglifă a bivalentului Zalmoxis”; e interesant despre străvechea “Pasăre Măiastră” (la stră-Români), știută ca “Phoenix” (la vechii Greci) că era cu numele vulturului “Garuda” (la vechii Indieni). Străvechii Gherghi migraţi din Asia Centrală în răsăritul Europei, care foloseau numele Karka pentru vultur, o cinsteau pe Marea Mamă Ghirghe / Kirke ale cărei preotese erau Gorgone, acolo autohtonele Amazoane intrând în parteneriat cu Ghergarii, rămânând de legendă relaţiile lor sexuale, apoi Kurganii = Indo-Europenii pruncii / prinţii urmaşi - reuşind să instaureze patriarhatul, astfel debutând Epoca Bronzului şi istoria (anterior, în Epoca Pietrei, au fost fazele precedente, ale Erei de Aur / paleoliticul şi Erei de Argint / neoliticul).

Străveche pelerină polară Este interesant că în centrul zonei populate de Saami, pe malurile Lacului Onega, e singurul loc de pe glob unde se găseşte şunghit (formă de carbon aproape pur, sosit din spaţiu / meteoric): minereul e ştiut din vechime ca având proprietăţi miraculoase pentru sănătatea oamenilor (absoarbe şi elimină ceea ce reprezintă un pericol pentru viaţă refăcând ceea ce este benefic - ca de pildă purifică apa, protejează organismele de radiaţiile electromagnetice, vindecă diverse afecţiuni, etc.); a şi fost unul dintre motivele pentru care - după topirea calotei glaciare - unii învăţaţi Sudici indicau Nordul ca loc miraculos. În continuare se poate vedea fulerena (structura sferică a carbonului din şunghit, unică pe glob) şi o formă piramidală prelucrată din acel minereu:

În 2002, Dr. Markku Niskanen de la Universitatea din Oulu 65,01 lat. N, 25,28 long. E / Finlanda a studiat antropologia fizică Baltică, Finică şi Saami în comparaţie cu cea Scandinavă - ţinând cont de afinităţile lingvistice mai apropiate de Ural decât de Altai, inclusiv de genetica lor în comparaţie cu cea Mongoloidă - ajungând la concluzia (triplu confirmată, corespunzător analizelor genetice, graiurilor şi fizionomiilor) că populaţiile de Fini, de Saami şi în general Scandinave, respectiv Baltice, au rădăcini Caucaziene, vechi de 10 milenii; la începutul mileniului III aşadar nu mai e de mirare că de exemplu în reprezentările din mileniul I î.C. ale vechilor Greci erau încă prezenţi printre ei în Anatolia şi Balcani numeroşi blonzi Nordici, mult apreciaţii “Hiperborei”.

473


În vechime, piatra neagră era un simbol asociat Zeiţei Pământului Gheia / Ghirghe (un exemplu elocvent a fost dat la începutul secolului II î.C. de Romani, care cu statuia de meteorit negru a Gherghiţiei din prima capitală a Frigiei / Anatolia au inaugurat în capitala lor primul Templu pe Colina Vaticanului, cinstind acolo Tronul Marii Mame / Sfântul Scaun, acum putând fi ocupat doar de un catolic: papa). Ugro-Finii şi-au explicat dintotdeauna o seamă de boli prin profanarea sau necurăţenia apelor curgătoare; “izvoarele tămăduitoare” aveau “apă vie”, cu virtuţi binefăcătoare în care se concentrau valenţele germinative şi creaturale ale apei primordiale: apa, prin puterea sa magică, putea “absorbi” răul, datorită potenţelor sale de asimilare şi dezintegrare a tuturor “formelor”. Purificarea prin apă se datora proprietăţii de a dezintegra orice formă şi de a aboli orice istorie; imersiunea echivala cu dizolvarea, pentru renaştere: apa restaura integritatea (apoi, botezul însemna regenerarea spirituală). Pe malurile acelor ape Kareliene (cele mai mari lacuri din Europa) e cea mai mare aglomerare de petroglife neolitice din lume - ca de exemplu la Capul Peri Nos de pe malul Rus al Lacului Onega, etc. - reliefând că Marea Mamă era stăpâna soarelui.

Navă străveche în Finlanda Karelia / Karjala - iniţial fiind Karja, conform lingvistului Riho Grunthal, ca denumire derivată în secolul VIII acolo din numele neamului dominant Garðar - este regiunea Nord Europeană dintre Marea Albă și Marea Baltică (având în Europa cea mai mare grupare genetică “N” ca a Gherga, însă familiile cu acelaşi model genetic patern au acum numele foarte diverse, îndeosebi ca o urmare matriliniară din vechime, când transmiterea numelor era pe linie maternă: pe vremuri, familiile erau ştiute mai ales după numele mamei, abia din Evul Mediu înmulţindu-se utilizările ca “fiica tatălui”, numele de familii mai deosebindu-se şi după locaţiile unde trăiau - pe malurile unor ape, în anumite localităţi, ş.a. - după ocupaţiile lor de bază / în care excelau profesional, etc., doar recent istoric consolidându-se fixarea nominală patriarhală, astfel încât azi inclusiv în N European sunt diferențe între şablonul genetic şi tiparul onomastic). În prezent, cel mai răspândit nume de familie din Finlanda e Korhonen, format din “Korho” / “Korhu” însemnând în dialectul E Finlandez “mândru” / “bogat” şi sufixul “nen”, o reminiscenţă de la “nun” pentru “prunc” / “prinţ”: Korho-nen = pruncul Korho / prinţul Korho (o rezonanţă a străvechiului Gorgo). Tradiţionalele ţesături Kareliene (majoritatea albroşii) se numesc “Kaspaikka”, cu motive stilizate de păsări sacre, Arborele Vieţii, etc.:

În 2011, cercetătoarea Fineză / Finlandeză Eeva Lehtinen (cu profilul genetic patern Gherga), a semnalat existenţa numelui Gerga - având dublă corespondenţă, nu numai onomastică, ci şi genetică, cu Gherga din România - în Karelia, de exemplu în Jaakima / 61,31 lat. N, 30,07 long. E, lângă Lacul Ladoga / Laatokka, cel mai mare lac din Europa, cu un bazin colector în suprafaţă mai mare decât România, oglinda având-o de 17700 kmp, la graniţa Rusiei cu Finlanda, vecin cu Lacul Onega; Karelia - împărţită acum de Rusia şi Finlanda - este cunoscută ca “ţara lacurilor” (are mii de lacuri, de la cel mai mare lac din Europa, până la cel mai mic lac din Europa, rămase din topirea calotei polare din ultima glaciaţiune: Finlanda - exceptând imensa Rusie - e cea mai umedă ţară Europeană şi gruparea celor genetic Gherga în areal nu-i deloc întâmplătoare, căci confirmă şi prin acest mod ceea ce a fost locuirea acvatică Atlantă, prin retragerea Hiperboree post-diluviană spre Cercul Arctic din fostul Imperiu Atlant centrat pe Pont, care cu reţeaua sa hidrografică Nordică a fost “leagănul” celor migraţi către marginea calotei polare). 474


reprezentările Marii Mame, cult anterior sosirii Pelasgilor în Europa. Încă şi azi, Berberii se auto-numesc ‘Amazigh’ iar în societatea lor femeile deţin poziţii importante”.

Kaspaikka Este de remarcat că între Nordica Karja / acum Karelia şi Sudica Karia / Caria, din V Anatoliei au fost legături masive, documentate din Epoca Pietrei până la începutul Evului Mediu, Gherga fiind prezent în ambele regiuni (de pildă, atât la vechii Greci, cât şi la Saami, hainele scurte - utile mişcărilor - având mâneci lungi, se numeau “kerake” / în Turcia termenul se mai foloseşte rar iar în lume şi azi, însă sub forma “caraco”); acum, populaţiile din grupul genetic “N” ca al Gherga sunt aproximativ egale ca mărimi în Turcia şi Finlanda (aproape 3 milioane de oameni în fiecare dintre acele 2 ţări: cele mai mari grupări genetice de populaţii tip Gherga din Europa).

Mormânt Antic Gherga în Caria / V Anatoliei Saami - peste trei sferturi dintre ei fiind Caucazieni, conform cercetării Cavalli Sforza din 2006 dar şi a altora, Saami numind pe toți oamenii diferiți de ei ca Dacca - au fost inventatorii schiurilor şi fac distincţie în peisajul genetic European, fiind foarte deosebiţi de restul continentului. De altfel, în 1929 antropoloaga Americană Grace Murray a scris în cartea “Rituri şi ceremonii antice” că “primitivii Kergi sau Circasianii în variantă Italiană / Cherchezii în variantă Turcă, însemnând Caucazienii Nordici - erau înalţi, majoritatea şateni, cu ochi verzi, femeile lor măritate având tatuaje pe ceafă; îşi legau oase lustruite de tălpi pentru a se deplasa pe zăpada îngheţată şi pe gheaţă, cu mare viteză”.

Procentajul genetic uman masculin azi în Turcia Se poate facil observa că răspândirea genetică Gherga între Karia / Turcia şi Karja / Finlanda - în număr echilibrat şi de mărimea milioanelor - corespunde exact retragerii de-a lungul timpului a apelor rezultate din topirea gheţurilor ultimei calote polare Nordice. O echipă internaţională de geneticieni, de la universităţi din Italia şi Germania, coordonată de Alessandro Achilli, a observat surprinzătoarea legătură genetică pe linie maternă între Berberii N Africani şi Saami Scandinavi printr-un studiu publicat de către “Jurnalul American de genetică umană” în 2005; în 2010, cercetătorii Diego Marin, Ivan Minella şi Erik Schievenin au scris că “Petroglifele din Munţii Fezzan / Libia înfăţişează femei purtând tichia conică a Amazoanelor, căci în Sahara matriarhatul era la putere în paleolitic: aşa erau 475


În prezent, “ziua unităţii naţionale” din Karelia Rusă e sărbătorită prin Festivalul Kerghi / Kergi. Cercetătorul Aleksandr Natveev din Ekaterinburg - capitala Urală - în studiul “Substratul toponimelor Saami din Rusia Nordică” din 2004 a scris: “În Bazinul Râului Jerga din Rusia, numeroase terenuri şi păduri şi-au păstrat rădăcinile toponimelor Saami, forme ce denotă că acolo vorbitorii Fini i-au înlocuit la un anumit moment din istorie pe străvechii Saami”. În 2005, cercetătoarea Americană Melissa Stroud a scris despre originea genetică Saami: “Începutul Laponilor / Saami e complex și dificil de urmărit; e strâns legat de al Finezilor: ambele populații vorbesc Fino-Ugric și sunt reciproc asociate. Există consensul că Saami au fost primii locuitori ai Nordului European. Genele Saami sunt diferite de ale celorlalți FinoUgri Europeni, deosebiri fiind chiar și în cadrul heterogen Saami, ceea ce întărește concluzia că populația e mai degrabă bazată pe modul său anumit de viață decât ca având o anumită componentă genetică. Din vremea glaciațiunii începând cu Karelia - Saami au trăit în izolare față de restul lumii timp de câteva milenii; patern, în areal au fost identificate 2 mari linii fondatoare masculine, una Saami și una Fină. În ultimul timp, s-a crezut că au migrat dinspre răsărit și că aveau fond genetic din Asia mai degrabă decât European (presupunându-se un fond Mongoloid); această falsă credință a fost indusă îndeosebi de lingviști, datorită limbilor Fino-Ugre provenind din E. În realitate, trăsăturile Mongoloide nu apar într-o rată medie mai mare ca la ceilalți Europeni: un mare număr de date indică proveniența lor dintro zonă mai apropiată de casa lor curentă, testarea genetică punând capăt concluziilor eronate despre originea lor strict Asiatică. Cu ajutorul tehnologiilor Moderne, s-a demonstrat că Saami și Finezii au deviat dintr-un străvechi grup European, înaintea diversificărilor lingvistice și culturale ulterioare: fenotipurile Saami și Fine sunt identice cu cele Europene, ei totuși formând populații heterogene în înfățișarea fizică (pigmentări datorate adaptărilor la radiații ultraviolete scăzute, polimorfisme ca urmări ale efectului fondator și nu selecției sexuale, etc.; dimensiunile craniilor sau pomeții ridicați pentru mestecarea hranei dure n-au relevanțele considerate majore în studiile trecutului). Așadar, s-au stabilit atât rădăcinile lor din Europa, cât și izolarea lor îndelungată. Cu toate acestea, la un moment dat au apărut Finezii. Cine formează această populație? Când a intrat în existență? De ce sunt legături istorice cu Saami? Ei bine, cele 2 grupuri aparțin aceleiași familii lingvistice, cu răspândire cândva în răsăritul Baltic și din N German până în Scandinavia; acum în areal se vorbesc limbi Indo-Europene, Saami și Finezii menținându-și identitatea separată, cu influența Uralică: în urmă cu milenii, ambele populații au provenit din același grup European, Finezii aducând agricultura. Laponii vorbesc chiar un grai mai vechi decât al tuturor iar numeroase toponime din N European - mai ales nume de ape - nu au rădăcini lingvistice Urale ori Fino-Ugre. Până acum, știința a cam greșit în privința istoriei Saami și încă există o mare cantitate de informații pentru a elucida misterul istoric al trecutului foarte vechi Saami”. Senatorul Gaius Tacitus, care din anul 112 până la moartea sa a guvernat Caria / Karia pentru Romani, în lucrarea “Privind originea şi situaţia Germanicilor” pe care a scris-o în anul 98 - pe atunci Anatoliana Karia deja aparţinea Imperiului Roman - a menţionat populaţiile din răsărit / Est, de Aesti / Estonii de azi şi cea de la finele lumii descrise de el, formată din Fenni /

cei din Finlanda de astăzi (vechii Greci numeau Nordicii extremi - inclusiv de la Marea Baltică - ca “HyperBorei”); privind Nemții, cei mai răsăriteni dintre ei - aflați pe cursul Dunării mijlocii - sunt în Austria, adică Osterreich / “Osterreich”, însemnând “Regatul Estic”.

Golful Finic Lennart Meri, preşedintele Estoniei 1992-2001, a catalogat Saami ca “populaţia lebedei” / este pasărea naţională a Finlandei (încă din mare vechime, şamanii Sameni / Saami călăreau lebede, păsările acvatice stimate Baltic, aşa cum mai la Sud erau iubite berzele). Distanţa dintre Tallinn 59,56 lat. N, 24,44 long. E capitala Estoniei / fostă Kalevan şi Helsinki 60,10 lat. N, 24,56 long. E / capitala Finlandei este de 50 km - cea mai mică distanţă din lume între 2 capitale - în capătul Estic al Golfului Finic dintre ele fiind Sankt Petersburg 59,57 lat. N, 30,19 long. E (oraşul Karelian ce a fost capitala Imperiului Rus atunci când acela a dobândit cel mai mare teritoriu din lume). Populaţiile din jurul Golfului Finic - Finii / Finezii, Karelii şi Estonii - sunt din aceeaşi mare familie Fino-Ugră, în care prezenţa genetică Gherga este însemnată. Australianul Wade Cox, în “Originea genetică a naţiunilor” din 2007, a făcut legături inclusiv biblice reconfirmate de surse istorice, în arborele genetic uman, dezvoltat convenţional de la grupul primitiv / iniţial “A”, prezenţa actuală Gherga în grupul “N” - din 2013 reconsiderat ca “X” - indicând o ramură evolutivă faţă de mulţi alţi oameni (ultimele litere fiind cele mai recente). O versiune opusă susţine că mutaţiile nu sunt decât de 2 feluri: neutre (cele care nu scad capacitatea de supravieţuire) şi degenerative - cele care duc la slăbire sau dispariţie - astfel mutaţiile neaducând nimic nou, ci doar reducând ceea ce deja există. Aceasta se explică şi prin cele 2 modele, de orientare evoluţionistă (înmulţirea prin mecanismul transformărilor, de 476


la simplu la complex) sau de orientare creaţionistă (diversificarea pe baza potenţialului mare de variabilitate genetică); e de observat că nici o mărturie stră/veche nu s-a referit la evoluţia omului, ci doar la un aspect: omul a fost creat, prin intervenţie divină.

îndeplinit misiunea suntem înlocuiţi; genele însă supravieţuiesc. Gena se defineşte ca o bucată de cromozom, îndeajuns de scurtă ca să dureze, potenţial, suficient de mult timp încât să funcţioneze drept unitate semnificativă de selecţie naturală. Atunci când 2 gene - precum cea de ochi căprui şi cea de ochi albaştri - rivalizează pentru acelaşi sector al cromozomului, ele se numesc ‘alele’ una faţă de cealaltă (sinonime cu rivale). Genele concurează direct cu alelele lor pentru supravieţuire, de vreme ce alelele lor din fondul genetic sunt rivale în lupta pentru un loc în cromozomii generaţiilor viitoare. Orice genă care se comportă în aşa fel încât să-şi sporească propriile şanse de supravieţuire în cadrul fondului genetic, pe seama alelelor sale, va tinde - prin definiţie - să supravieţuiască. Gena este unitatea de bază a egoismului. Fără îndoială că unii dintre verii sau unchii dvs. au murit în copilărie, însă nici unul dintre strămoşii dvs. n-a făcut-o; strămoşii n-au murit niciodată la tinereţe! Un trup nu arată ca şi cum ar fi produsul unei federaţii libere şi temporare de agenţi genetici care abia dacă au timp a face cunoştinţă unii cu alţii, înainte de a se îmbarca în spermatozoizi şi în ovule pentru a face pasul următor al marii diaspore genetice. El are un creier devotat răspunderilor sale, care coordonează o asociaţie de mădulare şi organe de simţ, în vederea unui scop. Trupul arată şi se comportă ca un agent destul de energic, cu drepturi depline. Toate genele arată la fel, exact aşa cum şi toate benzile magnetice de înregistrări audio sau video arată la fel. Diferenţele importante dintre gene se manifestă numai în EFECTELE lor. Un penis uman în erecţie poate fi atât de tare şi de băţos, încât lumea se miră, în glumă, că n-are nici un os pe dinăuntru. Este real faptul că multe mamifere posedă un os de întărire ‘os penis’, care ajută erecţia. Mai mult decât atât, este ceva obişnuit la primate; până şi cimpanzeul posedă aşa ceva, deşi - ce-i drept - e unul foarte mic, care se poate afla, din punct de vedere evolutiv, pe cale de dispariţie. Pare să fi existat o tendinţă de reducere a osului penian la primate. Oamenii se bizuie întru totul pe un sistem hidraulic de pompare, pe care nimeni nu poate să-l simtă ca fiind un mod de procedură întortocheat. Şi - după cum bine se ştie - erecţia poate să eşueze (fapt nefericit, folosind cea mai atenuantă expresie, pentru succesul reproductiv). Care este remediul evident? Un os în penis, fireşte. Atunci, noi de ce nu avem unul? La oameni, erecţia se realizează numai prin presiunea sângelui. Nu este plauzibilă sugestia că tăria erecţiei ar fi un echivalent al tensiometrului, utilizat de femele pentru a examina starea de sănătate a masculilor. Dacă, din orice motiv, eşecul erecţiei este un sensibil şi timpuriu semnal de boală, fizică sau mentală, o versiune a teoriei poate fi operaţională. Femela nu are nevoie decât de un instrument de nădejde pentru diagnostic. Medicii nu folosesc un test de erecţie în controalele lor generale de rutină, ei preferă a-ţi cere să scoţi limba. (Dar se ştie că erecţia ratată este un simptom de diabet sau de anumite boli neurologice; cel mai adesea, ea este rezultatul unor factori psihologici: anxietate, depresie, pierderea încrederii de sine, stres, suprasolicitare şi toate de acest gen). Nu este plauzibilă ideea că, după ce şi-au rafinat prin selecţie naturală aptitudinile de diagnostic, femelele ar putea să culeagă tot felul de informaţii despre sănătatea unui mascul, precum şi despre capacitatea lui de rezistenţă, observând tonusul şi ţinuta penisului său. Un os ar fi însă un obstacol! Oricine ar putea să aibă un os în penis; pentru o erecţie bună, n-ar mai fi nevoie să fii deosebit de

Segmentele genetice Gherga Dr. Richard Dawkins - evoluţionist Britanic - a scris în “Gena egoistă”: “Deşi evoluţia poate să pară, într-un sens destul de vag, un ‘lucru bun’, mai ales de vreme ce oamenii îi sunt produsul, în realitate nimic nu ‘vrea’ să evolueze. Evoluţia este ceva care se petrece, vrând-nevrând, în pofida tuturor eforturilor prin care genele încearcă s-o împiedice de a se produce. O genă călătoreşte intactă de la bunic la nepot, trecând de-a dreptul prin generaţia intermediară, fără a se contopi cu alte gene. Dacă genele s-ar amesteca tot timpul unele cu altele, selecţia naturală - aşa cum o înţelegem acum ar fi imposibilă. Noi putem spera să trăim câteva decenii; genele însă au o speranţă de viaţă ce trebuie măsurată nu în decenii, ci în multe milenii. Reproducerea sexuată nu este replicare. Aşa cum o populaţie este contaminată de altă populaţie, tot astfel posteritatea unui individ e contaminată de cea a partenerei sexuale. Copiii voştri sunt numai jumătate din voi, nepoţii voştri numai un sfert. În câteva generaţii, nu puteţi spera mai mult decât un mare număr de descendenţi, fiecare dintre ei purtând numai o mică parte din dvs. - câteva gene - chiar dacă vreo câţiva vă poartă (de asemenea) şi numele. Indivizii nu sunt lucruri stabile, ci trecătoare. La rândul lor, cromozomii se amestecă şi cad în uitare, ca nişte mâini la jocurile de cărţi, de îndată ce au fost jucate. Dar cărţile de joc supravieţuiesc repetatelor amestecări. Cărţile de joc sunt genele. Genele nu sunt distruse, doar îşi schimbă partenerii şi merg mai departe. Ele sunt replicatorii iar noi suntem mecanismele lor de supravieţuire. Atunci când ne-am 477


= 1073741824 persoane, ş.a.m.d. (similar despre puterile lui 2, un exemplu practic e și exercițiul împăturirii aceleiași coli de hârtie de 20 ori de pildă, fapt fizic nereușit de nimeni); deja Medieval - puterile lui 2 demonstrând asta - pentru existenţa oricui este epuizată populaţia planetei (peste un milion de fişe pentru doar 20 de generaţii - în locul actualului exemplu prin circa o mie de pagini a filogeniei Gherga / cu tot cu imagini, acoperind însă de 20 ori mai multe generaţii justifică de ce nimeni prin prezentarea propriei origini n-a fişat vreodată o bună parte a omenirii care a existat şi de aceea nimeni n-are vreo genealogie extinsă, colosala bază de date fiind “misiune imposibilă”: pe de o parte, există dificultatea realizării iar pe de altă parte - chiar imaginând o genealogie maximă - însuşi o viaţă de om n-ar ajunge pentru parcurgerea sa, deci produsul integral, presupus complet făcut, în lipsa vreunui utilizator uman concret fiind fără folos). Dr. Richard Dawkins de la Universitatea Oxford în “Un râu pornit din Eden” din 1995 a scris: “Începem cu un exerciţiu de pur raţionament (relevanţa lui va deveni curând limpede): Ai 2 părinţi, 4 bunici, 8 străbunici, ş.a.m.d. Ne întoarcem cu ‘g’ în urmă generaţii şi numărul strămoşilor este 2 înmulţit cu el însuşi de ‘g’ ori: 2 la puterea ‘g’. Deci - prin calcul pur teoretic - constatăm că aşa ceva nu este posibil. Ca să ne convingem noi înşine de aceasta trebuie doar să ne întoarcem puţin în timp, să zicem, pe vremea lui Iisus, cu aproape 2 milenii în urmă. Dacă presupunem (fără a exagera), 4 generaţii pe secol - adică faptul că oamenii se cunună şi nasc copii în medie la vârsta de 25 de ani - 2 milenii totalizează numai 80 de generaţii. Cifra reală este probabil mai mare (până de curând multe femei deveneau mame la o vârstă foarte fragedă) dar acesta este doar un calcul simplu iar concluzia este aceeaşi indiferent de asemenea detalii. 2 multiplicat cu 2 de 80 de ori este un număr formidabil, un trilion de trilioane. Ai avut un milion de milioane de milioane de milioane de strămoşi care erau contemporanii lui Iisus. Şi la fel am avut şi eu. Dar întreaga populaţie a lumii la acea dată era o fracţiune neglijabilă din numărul strămoşilor pe care tocmai i-ai calculat. Evident, am greşit undeva, dar unde? Am făcut calculul corect. Singura greşeală a constat în presupunerea dublării numărului în fiecare generaţie. De fapt, am uitat că rudele se cunună. Presupun că fiecare avem 8 străbunici. Dar orice copil rezultat din cununia între veri primari are doar 6 străbunici, deoarece bunicii comuni ai verilor sunt străbunicii copiilor. ‘Şi ce-i cu asta?’ ai putea întreba. Oamenii se cunună întâmplător cu rudele lor dar cu siguranţă nu se întâmplă suficient de des ca acel fapt să fie luat în calcul? Ba da, trebuie, deoarece ‘rudă’ include veri de gradul 2, 5, 16, ş.a.m.d. Când iei în calcul veri atât de îndepărtaţi, fiecare cununie este una dintre rude. Auzi uneori oameni care se laudă că sunt rude îndepărtate ale reginei dar e mai degrabă o vanitate a lor, pentru că noi toţi suntem rude îndepărtate ale reginei - şi cu toţi ceilalţi - din mai multe puncte de vedere decât vor putea fi stabilite vreodată. Singurul aspect special al regalităţii şi aristocraţiei este că în cazul lor se poate stabili înrudirea cu exactitate. Rezultatul e că suntem rude mult mai apropiate unii cu alţii decât ne închipuim în mod normal şi că avem mai puţini strămoşi decât arată calculul simplu. Modelul ascendenţei ce ne-a condus la calcularea unui număr exagerat de strămoşi a fost un arbore care se ramifica la infinit. Întors cu susul în jos - şi la fel de greşit - este modelul arborelui descendenţei. Un individ obişnuit are 2 copii, 4 nepoţi, 8 strănepoţi, ş.a.m.d. în

sănătos ori de rezistent. Astfel, presiunea selectivă din partea femelelor i-a silit pe masculi să piardă osul penian, deoarece neajutaţi de acela - doar masculii cu adevărat sănătoşi şi puternici ar putea prezenta o erecţie completă iar femelele ar putea să pună un diagnostic nedistorsionat”. Grupul “N” al lui Gherga se poate vedea în schema următoare, pe ultimul etaj al arborelui genetic uman patern:

Mutaţiile genetice - fie “pozitive”, “neutre” ori “negative” - se datorează influenţei mediului şi constituie sursele de noi caractere; atunci când apar - foarte rar - rezultă că verişorii au acelaşi tipar genetic dar fraţii nu (ele au apărut şi datorită încrucişărilor dintre rude, deoarece piramidele genealogice nu puteau fi infinite, nimeni nefiind “pur”: matematic, nici un om actual nu poate descinde mai devreme de Evul Mediu decât din rude / la intersecţia maximă a 36 de generaţii în urmă; în istorie au fost încrucişări între fraţi, părinţi şi copii, veri, etc., cu timpul societăţile impunând restricţii combinaţiilor apropiate iar în timpul istoric, de-a lungul a sute de generaţii - cu valabilitate la oricine - trebuie admis că rudele s-au împreunat de multe ori, cu atât mai mult cu cât a fost mai în vechime ori în zone mai izolate). De exemplu, la verii primari în mod sigur procentajul fiecăruia de câte un sfert - 25% - e comun (cel puțin, căci poate fi și mai mult, în funcție de înrudirile părinților). O realitate a amestecului uman continuu - din care au tot ieşit noile generaţii - n-a făcut decât să alimenteze în diverse culturi tematica “reîncarnărilor” (şi fenomenul regresiilor la “vieţile anterioare”); toţi oamenii au provenit de fapt mereu şi mereu din acelaşi “aluat”, periodicitatea concretă ale reproducerilor fiind de câteva secole la majoritatea (mai degrabă decât cea rară milenară la o parte umană minoritară): astfel, reproducerile / replicile sau avatarurile / “clonele” îşi au confirmate existenţele (atât fizic - probate de mărturii “la cald” - cât şi prin calcul “la rece”).

Oricine poate socoti că pentru cineva, în urmă cu o generaţie = 2 părinţi, în urmă cu 2 generaţii = 4 bunici, în urmă cu 3 generaţii = 8 străbunici, în urmă cu 4 generaţii = 16 bunici ai bunicilor, în urmă cu 5 generaţii = 32 străbunici ai bunicilor, în urmă cu 10 generaţii = 1024 persoane, în urmă cu 20 generaţii = 1048576 persoane, în urmă cu 30 generaţii 478


jos spre imposibile trilioane de descendenţi peste câteva secole. Un model mult mai realist - al ascendenţei şi descendenţei - este râul de gene care curge: între malurile sale, genele sunt un râu ce se rostogoleşte la infinit prin timp. Curenţii se învolburează, se despart şi se unesc din nou tot aşa cum genele se amestecă şi se despart mergând pe râul timpului. Scoate la interval o găleată de apă din diverse puncte aflate de-a lungul râului. Perechi de molecule din găleată au mai fost companioane înainte - la interval - în timpul înaintării lor pe râu în jos şi vor mai fi companioane încă o dată; ele au fost - de asemenea - foarte îndepărtate în trecut şi vor fi din nou. Este greu să stabileşti punctele de contact, însă putem matematic fi siguri că, dacă 2 gene nu sunt în contact într-un anumit loc, nu va trebui să căutăm departe, în ambele direcţii de-a lungul râului, până când ele se vor găsi din nou împreună. Să presupunem că eşti cu un grup mare de oameni - să zicem la un concert sau la un meci de fotbal - priveşti în jur publicul şi reflectezi asupra următorului lucru: dacă vei avea totuşi câţiva descendenţi în viitorul îndepărtat, există probabil oameni la acelaşi concert ale căror mâini le poţi strânge în calitate de co-ancestori ai viitorilor tăi descendenţi; co-bunicii aceloraşi copii de obicei ştiu că sunt co-ancestori şi aceasta trebuie să le dea lor un anumit sentiment de afinitate, fie că le place, fie că nu le place. Se pot uita unul la altul spunând: ‘Ei bine, pot să nu-l plac prea mult, însă ADN-ul lui este amestecat cu al meu în nepotul nostru comun şi putem spera să avem descendenţi comuni în viitor, mult timp după ce nu vom mai fi; desigur, asta crează o legătură între noi’. Dar părerea mea este că - dacă totuşi vei fi binecuvântat cu descendenţi - unii dintre străinii de la concert vor fi probabil co-ancestorii tăi. Poţi observa publicul şi să meditezi care indivizi - bărbat sau femeie - sunt meniţi să aibă descendenţi comuni cu tine şi care nu. Tu şi cu mine oricine ai fi şi orice culoare sau sex ai avea - putem fi foarte bine co-ancestori. ADN-ul tău poate fi destinat să se amestece cu al meu. Salutări! Ronald Fisher - părintele statisticii moderne - a spus în 1930: ‘Doar barierele geografice şi alte bariere care se interpun relaţiilor sexuale între diferiţi oameni împiedică întreaga specie umană să aibă - cu excepţia ultimului mileniu - practic o origine identică. Ascendenţa membrilor unei aceleiaşi naţii poate fi puţin diferită după 5 secole; la 2 milenii, singurele diferenţe care s-ar părea că rămân ar fi acelea dintre etnografiile distincte: acestea pot fi într-adevăr extrem de vechi, însă s-ar întâmpla numai în cazul în care pentru un timp îndelungat schimbul de sânge între grupurile separate ar fi aproape inexistent’. Este tentant să compari ADN-ul fiecăruia dintre noi cu o Biblie de familie. ADN-ul este o bucată de text foarte lungă, scrisă cu alfabet de 4 litere (A, C, G şi T, de la adenină, citozină, guanină şi timină / bazele azotate din ADN); literele au fost meticulos copiate de la strămoşii noştri - şi numai de la ei - cu o remarcabilă fidelitate, chiar în cazul unor strămoşi foarte îndepărtaţi. Testele ADN prelevate au fost comparate - cu mare succes, literă cu literă - pentru a construi arbori genealogici; e chiar posibil să pui datele pe ramuri”. De altfel, actuala regină Britanică descinde direct, fiind “de sânge” - ca parte a generaţiei 16 - din nobila Ghergană Rada, sora marelui pârcălab Gherghina al Ţării Româneşti (cu care era cumnat Vodă Vlad “Ţepeş” / “Dracula”). Nu doar calculele, ci şi evidenţele istorice documentate au relevat la Ghergani uneori cununii între rude, alteori lupte între rude. Deosebiri genetice Gherga au apărut prin botez, însuşiri în diverse

circumstanţe ale numelui, adulter ori viol, etc.; diferite ramuri Gherga au dispărut de-a lungul vremurilor - când linia paternă a acelora s-a întrerupt - fie datorită extincţiilor violente prin războaie, boli, etc., fie prin urmaşe doar feminine / ajungându-se la lipsa numelui (şi doar uneori a neamului). După cum acelaşi tipar genetic se regăseşte la oameni cu diverse nume, e şi invers: acelaşi tipar onomastic se regăseşte la oameni diferiţi genetic; aşa după cum în prezent grupul genetic “N” se găseşte la Gherga şi la multe alte nume, în mod similar numele Gherga - inclusiv derivatele sale - acum există nu numai la cei marcaţi genetic patern “N”, ci şi la unii cu alte gene (spre exemplu, orfanii crescuţi în devălmăşie de către supravieţuitori după unele molime ori lupte preluau diverse nume, căci fie ajungeau de nerecunoscut, fie nu mai erau cei apţi să-i recunoască). Corespunzător probelor istorice, filonul principal patern Gherga actual este genetic “N”.

Arborele genetic uman masculin Indiferent de toate acestea, înaintea Potopului - pe măsură ce animalele mari, între care mamuţii, erau în număr tot mai mic - profilul Gherga a fost de sedentarizare, înlocuind vânătoarea cu domesticirea animalelor (începând cu câinii ce se trag din lupii cenuşii) şi practicând pescuitul; imaginea lupului era benefică: deoarece vede în întuneric, lupul era simbolul luminii, al soarelui şi al focului (forţa şi ardoarea lui în luptă l-a făcut simbolul războinicilor, care practicau ca tehnică de luptă urgia - năpasta dezlănţuită prin atac colectiv - fonetic şi structural fiind în legătură cu Gherga, inclusiv targa fiind etimologic astfel legată).

Mamut 479


manifestat de pildă şi prin numele populaţiei Gută ce domina la sfârşitul Epocii Pietrei Munţii Zagros din Iran / locul unde au fost domesticite pentru întâia dată în lume caprele, vechii Greci numind ţapii “tragos” iar “tragedia” - acţiunea încheiată printr-o catastrofă - derivând din aşa ceva, un străvechi exemplu tragic, implicându-l pe Gherga, fiind Potopul: proto Indo-Europeanul “tork” / “trog” a fost rădăcina atât pentru porcul mistreţ, cât şi pentru ţap). Este de observat că postdiluvian în Bazinul Ghargar / Ghaggar din N Indiei s-a dezvoltat prima civilizaţie din lume; denumirea o avea de la Gărga - forma Indiană cea mai des folosită pentru Gherga dată atât marelui Fluviu ce-l forma, populat cu delfini (azi secat, acum într-o albie paralelă cu cea veche fiind Fluviul Ind, cu debit mai mic), cât şi conducătorilor de pe malurile sale la începuturi: Gherga / respectiv Gărga (în forma regională). Ca exemplu de pervertire / corupere lingvistică practicată în N Indiei de către populaţiile trăind acolo - în prezent este larga gamă a denumirilor unei alte ape curgătoare, traversând regiunea Terai, populată cu delfini în partea sa inferioară, ştiută printr-o largă paletă de denumiri, ca: Ghargara, Ghirwa / Girwa, Gorga, Gagra, Ghaghara, Ghăghara, Ghăghra, Gogra, Karnali, Kauriala, Kauriălă, etc. (are 1080 km, porneşte din Tibet şi se varsă în Gange, Fluviul Zeiţei Ganga), pe acelaşi şablon - după cum au studiat cei mai buni lingvişti ai lumii - ajungându-se în timp şi la transformarea din Gherga în Ghaggar sau din Garga în Ganga / Gange; spre deosebire de rostirea gângavă ori de cea sâsâită orientală, “rârâiala” / rotacizarea - adică particularitatea fonetică de accentuare a consoanei “R” / obişnuit ultima exprimată clar de copii când învaţă vorbirea - tipică Pelasgilor, nu s-a manifestat în N Indiei la Ganga / Gange, ci în Caucaz, la Gargari, de unde s-a răspândit până în Balcani, de exemplu piscul Gargan al Masivului Anatolian Ida fiind denumit Gargaros, populaţia Istro-Română a fost de Rumeri (în loc de Rumâni / Români), etc. În N Indiei, consolidarea Ghaggar ca denumire pentru “Mama Fluviilor” reproducea prin cele 2 silabe ale sale de fapt relaţia Glie-Cer a lui Gherga, prin inversiunea lingvisto-culturală practicată în areal, în exprimarea de acolo Pământul Gha fiind anterior Cerului Ggar, înţelesul Gha-Ggar = Pământ-Cer rămânând acelaşi cu Gher-Ga = Cer-Pământ (specificul regional ducând silabele Gher-ga la rostirea prin rotirea lor, rezultând Ghaggar).

În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris ce a fost după Potop: “Un anumit număr de vânători - care refuzau să participe la economia cultivatorilor - au fost folosiţi ca apărători ai satelor (la început împotriva fiarelor sălbatice care îi hărţuiau pe sedentari şi distrugeau ogoarele, iar mai târziu împotriva tâlharilor); primele organizaţii militare s-au constituit pornind de la acele grupuri de vânători, apărători ai satelor (războinicii şi aristocraţiile militare au prelungit simbolismul şi ideologia vânătorului exemplar). După mai multe milenii de la triumful economiei agricole, invaziile şi cuceririle indoeuropenilor au fost întreprinse sub semnul vânătorului prin excelenţă, al carnasierului. Membrii confreriilor militare indo-europene şi cavalerii nomazi ai Asiei Centrale se comportau faţă de populaţiile sedentare pe care le atacau asemeni carnasierilor ce vânează, sugrumă şi devoră erbivorele stepelor sau vitele ţăranilor. Numeroase triburi indo-europene şi turco-mongole aveau ca etnonimi animale de pradă (în special lupul)”. Se ştie că primele animale domesticite pentru hrană au fost porcii, ce se trag din mistreţi, apoi vitele şi oile - domesticite întâi, acum aproape 10 milenii, în Bazinul Ghargar / în prezent Valea Indului respectiv caprele în Munţii Zagros din Iran, etc. (Gherga a fost printre cei care au domesticit câinii, caprele, caii, ş.a.); e de remarcat că fina lână a caprei, cu care în Caşmir se fac şi în prezent şaluri celebre în toată lumea, este numită şi azi “kork” (Hindu-stan e N Indiei, în opoziţie cu Deccan, ce e S Indiei): spre sfârşitul Epocii Pietrei, în Orientul Apropiat şi Vechea Europă a dobândit mare popularitate “gaida”, instrumentul muzical a cărei confecţionare e din piele de capră (încă numit aşa în S Dunării, denumit cimpoi în N Dunării).

Cimpoi Sub influenţa “gaida”, în limbile Germanice se foloseşte “goat” pentru capră, pentru Dumnezeu “Gott” în Germană / “God” în Engleză iar de exemplu - cu aceeaşi etimologie - “kid” în Engleză e “pruncul”, dintotdeauna văzut ca dar divin şi deoarece regalitatea a provenit din Cer, copilul regesc era “prinţul” (toate aceste derivate Gherga s-au

În 1972, Americanul Marshall Sahlins a demonstrat că înaintea Potopului vânătorii / culegătorii aveau o viaţă îmbelşugată (nu lucrau mai mult de un sfert din zi) şi sedentarizarea s-a datorat măririi perioadei de muncă necesară dobândirii resurselor, pentru că populaţia umană s-a mărit şi astfel şi zona de acoperit pentru asigurarea resurselor 480


s-a mărit, ceea ce în final a schimbat modul de viaţă, determinând oamenii să se apuce după Potop de culturi agricole şi creşterea animalelor: orice calcul conduce la constatarea că de-a lungul vieţii, o persoană consumă zeci de tone de hrană. Agricultura a fost o descoperire a femeilor (exista şi o concepţie că femeia dacă prin natură era destinată să fecundeze, atunci ea era presupusă a fi cea mai indicată să ajute creşterea plantelor, aşa că lucra pământul); e de remarcat că nu din alte motive decât cele religioase au început a fi cultivate cerealele, ce prin fermentaţie produceau berea: nu pentru hrană, ci ca băutură sacră / după cum a demonstrat arheologul Canadian Brian Hayden (e de ştiut că prima fabrică de bere de pe teritoriul României Moderne a fost la Timişoara din 1717, când unor întreprinzători Evrei li s-a acordat permisiunea pentru producerea berii în capitala Banatului, scopul fiind însă pecuniar, de făcut bani prin vânzarea sa militarilor Austrieci cantonaţi în garnizoana locală). Gherganii au fost printre cei mai vechi berari din lume, atestări explicite fiind de pildă pe Valea Bârzavei la Berzovia / judeţul Caraş-Severin ori consemnarea berarilor Gherga - hieroglific notaţi Kerke - în mileniul II î.C. la curtea celui mai mare faraon, Ramses II. Miroslava Derenko de la Academia Rusă a observat în 2007 varietatea genetică mai mare a grupului “N” în răsăritul Europei (prezent de la începutul mileniului VI î.C.) decât în Siberia, adică Nordul Asiei; acei oameni generic au fost ştiuţi Antic drept Hiperborei - cu certe influenţe începând din N Indiei mărturiile cele mai vechi fiind despre liderii lor că erau Gherga. Hiperboreii erau masiv respectaţi datorită străvechii lor culturi, primatul pe timpuri fiind acordat nu numai calităţilor, ci şi în baza recunoaşterii celor dintâi în lume; Hiperboreii categoric au precedat Europenii iar valorile lor au constituit bazele dezvoltării civilizaţiei.

Turanicii - adică foștii credincioși în Zeul Tură / Tengri - cuprinzând popoarele Turcice și Altaico-Urale, au ca principale limbi Altai, Azera, Bașkira, Ciuvașa, Găgăuza, Kazaha, Kârgâza, Nogai, Tătara, Turca, Turkmena, Uigura, Uzbeka, Yakuta, ș.a.m.d. (au dispărut Avara, vechea Bulgară, Cumana, Peecenega, etc.); se poate observa apropierea dintre termenul Turanic pentru “ochi” = “goz” și cel pentru “trib” = “oguz” (termenul pentru “federație” = “orda” are echivalentul Românesc “hoarda”). Istoricul Indian Kuttikhat Chon în “Remedierea fraudelor despre hinduism” din 1991 a scris că “savanţii au fost surprinşi să găsească la Yakuţi antigenul B70, ce există doar la oamenii din N Indiei; evidenţele arheologice din Bazinul Indului şi măsurătorile oaselor umane rămase indică originea Siberiană” (de altfel, Buriaţii Siberieni reproduc în denumirea lor vechiul nume Bharat al Indiei, au acelaşi ADN şi tradiţii, etc.): pe de altă parte, în sângele Yakuţilor există şi antigenul B17 - de asemenea tipic celor din N Indiei - în combinaţie cu antigenul “European” A1. Cantitativ, în Europa cei mai mulţi din grupul genetic Gherga trăiesc în prezent în Turcia şi Finlanda (în răsăritul European numărul în ansamblul populaţiilor crescând dinspre S către N, în procente mai semnificative fiind în preajma Golfului Finic, la Suedezi 14%, Ruşi 16%, Letoni 37%, Estoni 40% şi Lituanieni 43%). În 2014, geneticienii conduşi de Simon Meyers de la Universitatea Britanică Oxford au publicat “Atlasul genetic al istoriei amestecului uman”, în care Românii - printre care se află acum Gherga - la nivelul Medieval apar astfel (analiza genetică publică a Românilor așadar confirmând după 7 ani analiza genetică personală Gherga):

Actuala răspândire a grupului genetic “N” în lume În lume, cele mai mari proporţii, prin cele mai ridicate procente ale grupului genetic “N” - căruia îi aparţine Gherga - sunt acum printre populaţiile Turanice de Cheremi / Mari (din Bazinul Ră / Volga, în zona unde s-au stabilit vechi Bulgari în secolul VII) 50%, Ciukci 58% (care au crescut inteligenţii câini Siberieni Husky - denumire provenind de la Eskimo / Eschimoşi - cei mai vechi câini din lume, domesticiţi de Homo Sapiens în Gargai / Altai acum 33 de milenii, în plus fiind de ştiut că nici un câine nu deosebeşte culorile), Tofalari 59%, Finezi 63%, Komi (din V Munţilor Oral / Ural) 68%, Udmurţi 85% (cei mai roşcaţi oameni din lume, în V Munţilor Ural / Oral) şi Iacuţi / Yakuţi 88% (în Bazinul Siberian Lena - însemnând “Răsărit” - din E Munţilor Ural); în fotografia următoare se poate vedea un Yakut, pe un cal Yakut:

Legăturile genetice ale Românilor Medievali 481


Mutaţiile Gherga

9 În 2013, geneticienii Chinezi conduşi de Dr. Hong Shi de la “Institutul Zoologic” din Kunming 25,04 lat. N, 102,41 long. E (SV ţării, lângă India) au studiat evidenţele migrării paleolitice a grupului uman “N“ către N: “Am efectuat mii de analize genetice şi cea mai mare diversitate a ancestralelor subgrupuri genetice ‘N’ le-am identificat în Sudul Asiei. Propunem cea mai timpurie migrare spre Nord pornind din Sudul Chinei - în urmă cu circa 21 de milenii (adică în mileniul XIX î.C.), atingând Siberia în urmă cu circa 13 milenii (adică în mileniul XI î.C.) şi mutarea spre Vest, către Europa, în urmă cu circa 9 milenii (adică în mileniul VII î.C.); cei având mutaţia 231 - strămoaşa grupului genetic ‘N’ - sunt doar 6% din populaţia Est Asiatică, însă prezintă cea mai mare răspândire geografică. Diversitatea N* 231 / LLY22G este mai mare în S Asiei decât în N Asiei şi am realizat astfel harta migrării paleolitice”:

Începutul Gherga Conform nomenclatorului geneticienilor, marile mutaţii ale ramurii Gherga - cronologic şi geografic - au survenit astfel (datările precedente ultimei mutaţii - adică 9 şi 89 - sunt doar estimate, într-un plafon temporar şi temporal având amplitudine multimilenară):  168 pentru grupul din Etiopia, în urmă cu circa 50 de milenii  89 pentru grupul din Orientul Mijlociu, în urmă cu circa 45 de milenii  9 pentru grupul din Iran, în urmă cu circa 40 de milenii

168

89 482


Turce din Marea Stepă a EurAsiei (cele mai mari proporţii sunt la Yakuţi şi Baltici / Fini). În Tibet, circa o treime din locuitorii Yi şi Lhoba de pe înaltul Platou Tibetan aparţin grupului patern ‘N’. Din sutele de probe examinate, definim împărţirea ‘N1’ în Nord / spre Mongolia - incluzând Tunguşii, Tuva, ş.a. până la Balticii Europeni - şi ‘N2’ în Sud / spre Tibet, Birmania, etc.: Chinezii Han sunt împărţiţi astfel între cele 2 ramuri genetice ‘N’. LLY22G a existat dinaintea separării ‘N’ în ‘N1’ şi ‘N2’: afirmăm că mutaţia LLY22G e echivalentă cu mutaţia 231 (o recurenţă, conform teoriei conversiei genetice)”. De altfel, din 20 XI 2014 “Societatea Internațională de Genealogie Genetică” a renunțat la uzul nomenclaturii LLY22G, înlocuind-o cu codarea CTS11499/L735/M2291. Cea mai îndepărtată dispersie Ultima mutaţie la Gherga a fost 232 / LLY22G (N1*) pentru grupul din S Siberiei, în mileniul VIII î.C. / dominantă acum printre bărbații Finlandei. Schiţa următoare a fost publicată în 2013 de către geneticienii Chinezi Chun Chao şi Hui Li:

În 2015, colectivul de geneticieni coordonaţi de Kang Hu şi Shi Yan de la Universitatea Tibet / China a publicat studiul asupra bifurcării / dihotomiei existente în grupul genetic uman masculin “N” (al lui Gherga): “Mutaţia 231 în cromozomul uman se regăseşte din E Asiei până în N Europei, fiind una dintre cele mai frecvente la populaţiile Altaice şi Uralice (în China, dezvoltarea sa a pornit de la sfârşitul paleoliticului). Filogenia ne permite cercetarea populaţiilor umane despre care nu sunt urme scrise în izvoarele istorice. O cheie spre înţelegerea populaţiilor timpurii Sino-Tibetane, Altaice şi Urale poate fi mutaţia 231 din Asia; foarte frecvent, grupul genetic ‘N’ apare în culturile neolitice de-a lungul Marelui Zid Chinezesc: probabil că a fost şi o componentă majoră în populaţiile nomade Uigure /

Cu albastru: genele Gherga azi 483


Marile mutaţii genetice Gherga, în ordinea lor din preistorie, au fost numerotate convenţional: 168 (de la rădăcină la grupul F - prezent azi mai ales în Caucaz / Georgia, Armenia şi Asia Centrală / Iran, Uzbeki-stan şi Kazah-stan), 89 (de la grupul F la grupul K - prezent azi mai ales în Orient / Indonezia şi China) şi 9 (de la grupul K la grupa NO), în Europa apărând prin mutaţia 231 sub codul LLY22G din grupul “N” - cu violet pe harta inclusă:

Pământul. Vom actualiza aceste poveşti de-a lungul vieţii proiectului”.

Cu violet răspândirea genelor Gherga Grupurile “N” şi “O” sunt înfrăţite (“O” fiind răspândit în Extremul Orient în urma mutaţiei 175, “N” fiind şi la Est de Munţii Altai). Proiectul Genografic a descris pe scurt istoria genetică Gherga astfel: “Grupul ancestral NO e foarte rar în populaţia actuală; se găseşte mai ales în N Chinei. Marcajul Siberian 231 a apărut în ultimele 10 milenii. În prezent, sunt zeci de milioane de Homo Sapiens - unii vânători, pescari, alţii agricultori, etc. - care vorbesc îndeosebi limbi Urale. Unul dintre bărbaţii unui grup al clanului care a călătorit spre Nord prin nodul Pamirului a lansat marcajul 231 ce defineşte ascendenţa haplogrupului ‘N’. Probabil că în ultimii 10 mii de ani s-a născut în Siberia. În prezent, se poate urmări eficient migraţia descendenţilor săi în ultimele milenii ca oameni vorbind limbi Urale. Acest neam s-a dispersat de-a lungul generaţiilor iar acum se găseşte mai ales în Sudul Scandinav, precum şi în Nord-Estul EurAsiatic. Culturile vorbitorilor de limbi Urale sunt extrem de diverse. Cei mai mulţi vorbitori de limbi Urale din Nordul Europei au fost agricultori. Maghiarii, în istoria lor timpurie, au fost nomazi călăreţi ai stepei. Mulţi Ruşi din extremul Nordic sunt, de asemenea, membri ai haplogrupului ‘N’. Saami - poporul indigen din N Rusiei, Finlandei, Suediei şi Norvegiei - se sprijină în mod tradiţional pe vânătoare şi pescuit, circulaţia lor fiind dictată de efectivele de reni. În prezent, s-ar putea să fi rămas maxim 85 mii de Saami. Micile comunităţi indigene, ca ale lor, au fost forţate, prin reducerea habitatului (ca de exemplu datorită mineritului, silviculturii, etc.) şi de căutarea slujbelor, să se alăture masei lumii globalizate de azi. Proiecte precum Proiectul Genografic poate fi ultima şansă de a captura date ce să dezvăluie o parte din primele noastre modele de migraţie. Aici traseul dvs. genetic - aşa cum îl ştim azi - se încheie; cu toate acestea, asiguraţi-vă că veţi reveni: pe măsură ce date suplimentare sunt colectate şi analizate, se vor afla mai multe despre locul dvs. în istoria bărbaţilor şi femeilor care au populat la început

Grupul genetic uman “N” are ramurile N*, N1, N2 şi N3) iar Gherga e N1* / coloana din stânga a imaginii următoare indică mileniile, conform “Jurnalului European de genetică umană”:

Linia genetică Gherga Paragrupul * este totdeauna distinct în grupul genetic - pentru grupul “N” fiind rar - iar mutaţia respectivă ia întărit masa musculară dar l-a făcut sensibil la schizofrenie (există opinii că grupa “NO” a premers grupurile “N” şi “O” prin mutaţia 214 din răsăritul Lacului Aral în urmă cu 35 de milenii iar prin mutaţia 231 în urmă cu 21 de milenii, petrecută în S Asiei, s-a desprins grupul genetic “N”, din a cărui subgrupă N* - individualizată în S Siberiei în urmă cu 13 milenii - făcând parte Gherga); ulterior (începând din urmă 484


mărimea oaselor şi a dinţilor, sistemele imunitar şi digestiv, capacităţile spermei şi creierului, etc. Analizele Gherga au fost efectuate prin procedura standard pe prima duzină de segmente ADN din harta genetică: 19 (cunoscut ca 394) / 14, 385a / 11, 385b / 13, 388 / 12, 389-1 / 13, 389-2 / 16, 390 / 23, 391 / 11, 392 / 14, 393 (cunoscut ca 395) / 14, 426 / 11 şi 439 (cunoscut ca Y-GATA-A4) / 10, în secvenţele repetate de atâtea ori cât indică numerele respective după “/”; astfel, câte 14 secvenţe 394 şi 395 sunt repetate la genele SRY (a determinării sexuale), RPS4Y şi ZFY (a deprinderilor gospodăreşti), PCDHY (a dezvoltării creierului) şi AMELY (a dinţilor), restul secvenţelor repetându-se în numerele respective lor la gena deprinderilor casnice SMCY şi la genele fertilităţii AzF şi AzFa. Numărul repetării secvenţelor genetice ajută la identificarea prin comparaţia cu altele a generaţiilor / respectiv anilor din urmă când au avut acelaşi strămoş, în plus numele jucând un rol crucial la potrivire. Conform Dr. Bruce Walsh, genetician American, dacă toată duzina de secvenţe se repetă identic la 2 persoane, atunci acelaşi strămoş poate fi până în urmă cu 29 de generaţii, dacă 11 secvenţe corespund atunci strămoşul comun poate fi până în urmă cu 47 de generaţii iar dacă se potrivesc 10 secvenţe, atunci strămoşul comun poate a fost cu mai mult de o sută de generaţii în urmă (de altfel, cu cât incursiunea în trecut e mai îndepărtată, cu atât oamenii sunt mai înrudiţi). Secvenţele genetice obligatorii pentru înrudire - care trebuie să corespundă exact - sunt 385, 389 şi 439; un alt indicator caracteristic e 390 - cu valoarea de 23 - prezent la Gherga pe linie masculină, ce se găseşte în Scandinavia dar nu şi în Ural, identic de exemplu cu cel al lui Rurik, primul rege al Ruşilor (aspectul mai Mongoloid al Yakuţilor - grupul genetic patern cu cea mai mare concentraţie Gherga - şi aspectul mai Caucazian al Saami, ambele populaţii fiind Nordice, cu exact acelaşi profil genetic masculin, se datorează mamelor Asiatice la Yakuţi şi mamelor Europene la Saami).

cu 10 milenii, prin mutaţia LLY22G petrecută în coridorul Pamir-Altai), N1*-LLY22G s-a desprins genetic ca tipic Gherga şi curând a ajuns în E Europei. În 2007, Universitatea Chineză Shanghai a redefinit grupul “N” considerând mutaţia 231 valabilă până la N* iar LLY22G ca ducând la împărţirea în N1*-LLY22G, N1a-M128, N1b-P43 şi N1c-Tat, Gherga aparţinând ramurii N1*-LLY22G. Este de observat că mutaţia genetică a afectat un singur bărbat Gherga - fraţii săi Gherga nefiind afectaţi la fel - ceea ce în timp a dus la ramurile genetice respective de tip “N”, prin multiplicarea transmisă de urmaşii Gherga.

Grupa genetică Gherga Polimorfismul LLY22G este localizat pe banda genetică la poziţia Yq11.223 de pe cromozom.

În actuala Europă, procentele genetice “N” cele mai semnificative - conform şi altor studii, măsurătorile fiind pe ţări, nu pe naţiuni - sunt în Finlanda 58%, Lituania 42%, Letonia 38%, Estonia 34%, Rusia 23%, Suedia 9%, Bosnia 6%, Bielorusia 5%, Ucraina 5%, etc. Iată evoluţia grupării genetice N, de la mutaţia majoră precedentă (cu anii înainte de prezent, în rest fiind vizibile - în paralel - grupurile genetice majoritare în Europa):

Localizarea polimorfismului Gherga pe cromozom Încă dinainte de fenomenele Hoba-Toba (din urmă cu 74 de milenii), oamenii nu s-au schimbat esenţial, ci doar parţial, prin câteva mutaţii: practic, azi oamenii sunt aproximativ aceiaşi din Epoca Pietrei; totuşi, e de observat că frecvenţa mutaţiilor genetice la oameni a fost mai deasă temporal decât la alte vieţuitoare, fiind în legătură mai ales cu 485


În EurAsia este un amestec serios de populaţii, în care neamul Gherga e integrat deosebit acum în spaţiul European; prezenţa EurAsiatică Gherga în spaţiul Românesc nu este singulară: similar, în România / Europa au ajuns din Asia minorităţile considerate în prezent “tradiţionale” - adică stabilite de un oarecare timp - ca Evreii, Maghiarii / Ungurii, Romii / Ţiganii, Tătarii, Turcii, ş.a. Pe parcursul sutelor de generaţii umane de la Potop încoace, în decursul mileniilor / miilor de ani, au fost deplasări pe mii de km ale unor populaţii, dintre cele mai recente fiind de menţionat migraţiile Medievale ale Asiaticilor printre Europeni ori colonizările peste Oceanul Atlantic din Lumea Veche în Lumea Nouă; în urmă cu 2 generaţii, un exemplu al secolului XX a fost Vasile Guţu (16 III 1909 - 7 IV 1973), bunicul matern al autorului, fiul lui Ioana şi Ioan Guţu, născut în Sălcuţa 46,34 lat. N, 29,15 long. E, comuna Căuşeni, judeţul Tighina / Imperiul Ţarist - acum comuna Sălcuţa din raionul Căuşeni - care s-a mutat din Basarabia în Banat: o mie de km la apus. Migraţiile oamenilor n-au caracterizat doar trecutul, ci continuă şi în prezent / ca proporţii, la scară similară. Aşa după cum au putut unii chiar din mare vechime să se mute la mari distanţe - Gherganii nefăcând excepţie - procesul continuă şi azi; e de ştiut că Românescul “tata mare” (de origine Tracă) are echivalentul Sanscrit “tata-maha” pentru “bunic”.

Ultima mutaţie genetică Gherga Gherga a fost marcat istoric (în timp) şi geografic (pe hartă), inclusiv genetic, ca de pildă tronsonul AsiaticoEuropean de la ultima mutaţie, după cum relevă ruta paternă Gherga după Potop - dintre prima civilizaţie din lume şi prima civilizaţie din Europa - documentată de Proiectul Genografic şi de alte structuri preocupate despre ceea ce a fost. Datorită ultimei mutaţii genetice Gherga - petrecută când calota glaciară Nordică s-a topit şi de aceea apoi Lacul Pontic / Sarmat s-a transformat în Marea Neagră, din cauza aportului de apă - a fost prima deplasare majoră Gherga, de la răsărit la apus, din Altai în Banat / via Caucaz (simplificată matematic, a fost ca deplasarea de la punctul “A” la punctul “B”, prin punctul “C”). Despre Gergesaeus ca părintele Sarmat / aşa după cum a fost notat şi de ‘Cronica Pascală’ bizantină, academicianul Maghiar Horvath Istvan 1784-1846 împreună cu istoricul Mailath Johann 1786-1855 au scris: “Numele Gergesaeus - foarte important pentru Maghiari - s-a regăsit Sirian şi Scit; Gergesaeus şi Georgius sunt sinonime. Parcurgând vechile documente Maghiare se poate observa că pe vremuri se utiliza forma de nume Gergh / Gerg; rădăcina 486


În 22 XI 2013, geneticienii Vincent Tilroe din Canada, Christian Rottensteiner din Italia, Andrew Grierson din Marea Britanie şi Gregory Magoon, Raymond Banks, Bonnie Schrack din SUA - luând în considerare mii de analize - au propus o schimbare revoluţionară a clasificării generale genetice paterne în arborele universal, sub forma revizurii radicale, datorită identificării factorului “X” ca sursa grupării N* a lui Gherga; denumirea sub forma “X” - aşa cum au afirmat cercetătorii respectivi - e până la încadrarea precisă de către comunitatea ştiinţifică internaţională a descoperirii în arborele genetic uman (problema este deosebită / specială, deschisă pentru explorările genetice viitoare):

Gerg a fost la baza apariţiei Georgius din Gergesaeus, Girtgaschim din Gergithae, etc. Între Egipt şi Eufrat, cândva trăiau Gergesaeos / Gergetae. Moise ştia de existenţa naţiunii Gergesaeum, ca mai puternică decât a lui. Maghiarii i-au avut ca strămoşi pe Gergesaeus, aşa cum Hunii i-au avut ca strămoşi pe Canaanei: o denonimare similară cu cea Bulgară în Ragusa / Raguza; aşa cum Pelasgii au fost în EurAsia şi Filistinii / Palestinienii din Asia au ajuns în Europa. Cine însă erau Pelasgii Ioniani? Eleni sigur nu erau. Dar atunci cine erau? Cei din Georgia au trecut şi prin Bazinul Niprului în Bazinul Dunării, ca să trăiască în Carpaţi / Valahia. Din timpul lui Homer se ştia de agricultorii Geurga, capi întreţinători de familii, conducătorii comerţului cu grâne; numele s-a consolidat ca Georgius, derivat din Chorasmul Georgu. În Caucaz - aşa cum a scris şi Pliniu cel Bătrân în ‘Istoria naturii’ 6:12 - Georgi şi Amazoanele convieţuiau, formând acelaşi neam; el a mai indicat (6:13) că Gherganii / Georgu şi Amazoanele trăiau pe o arie mai extinsă decât cea costală Sarmată. Oare naţiunea Maghiară mai reţine rădăcinile Chorasme şi Caucaziene Georgiare? Sciţii regali se numeau Jurianum, ceea ce era în legătură cu Magyaria şi Georgia. Cronicarul Simon de Keza a scris ceva în acest sens: Panonia era secundară, pământul matern a fost Chorasmia zona din care se trăgea neamul lui Attila - iar marea armată a lui Attila era majoritar formată din ţărani / agricultori. Apoi Gepizii au fost numiţi de către bizantini ca oamenii pământului (Ge / Gi = Pământ): adică experimentaţi, educaţi, înţelepţi. Toţi oamenii de pe timpuri - din Armenia până la vechii Greci - aveau legături cu pământul, aşadar de ce nu şi Ungurii cu agricultura? În cronica lui Carol Robert al Ungariei din 1323 e scris că Georgius era fiu Maghiar: un nume mai vechi decât Hungar. Slavii au preluat ca Jury ceea ce Ungurii au drept George, ca de exemplu Gyurka la Ruşi”. Prin Scit / Scut în mileniul I î.C. se înţelegea nomadul din zona Bazinului Oxos / Amu Darya şi a Mării Caspice, locaţie numită Iranian Ghergania iar Grec Hyrcania, acolo fiind ulterioara Chorasmia (denumire Iraniană compusă din “Khar” pentru zona Deltei Oksos / Oxos şi “zam” pentru ţinut): “izvor” Asiatic de migraţii şi imperii, de pildă împăratul Attila al Hunilor - provenit pe linia tatălui din areal - având descendenţi dovediţi patern ca făcând parte din grupa genetică “N”, ca a lui Gherga; Raguza / Ragusa - dominată Medieval de nobila Casă Georgi, la acel timp fiind cea mai importantă localitate Dalmată / pe coasta Mării Adriatice reflectă prin denumirea sa Ra-Gu-Za / Ra-Gu-sa sfinţenia soarelui Ra şi a pământului Ga. Iată răspândirea procentuală aproximativă din prezent în Europa a grupului genetic patern ca al lui Gherga:

Raportul Proiectului Genografic din 2016 a explicat câte ceva din ultimele cercetări genetice, pentru profilul masculin Gherga: “Strămoşul patern al tuturor oamenilor Homo Sapiens a fost un African născut în urmă cu 140 de milenii; el n-a fost primul bărbat, nici singurul om care a trăit atunci. El a fost singurul bărbat a cărui paternitate se regăseşte azi genetic. Toţi bărbaţii din lumea actuală îşi au ascendenţa într-unul din urmaşii săi. De exemplu, segmentul genetic A - cel mai vechi - este numai în Africa. În urmă cu peste 100 de milenii, strămoșul era caracterizat de mutația convențional notată P305. În urmă cu circa 80 de milenii, sau desprins multe ramuri - începând cu B - având inclusiv mutaţia convenţional numerotată M42, a vânătorilorculegători care au început să părăsească Africa, cu destinaţia Orientul Mijlociu (acum 74 de milenii). Printre primii care au ieşit din Africa au fost cei care în urmă cu circa 70 de milenii au avut mutaţia genetică numerotată convenţional M168 probabil survenită în Marele Rift dar în afara Africii, pe coasta Arabă a Mării Roșii - iar în urmă cu circa 65 de milenii aceia s-au regăsit în S Peninsulei Arabe (unii din ei au migrat de-a lungul coastelor Sudice ale Asiei şi acum 50 de milenii au ajuns până în Australia, fiind strămoşii aborigenilor de acolo). În urmă cu circa 55 de milenii, în Orientul Mijlociu a survenit mutaţia numerotată convenţional M89; datorită aridităţii ce însoţea glaciaţiunea din emisfera Nordică, întoarcerea în Africa nu era o opţiune: ei s-au mutat în stepele din Asia Centrală iar un mic grup - via Anatolia - a pătruns în Europa, prin Balcani (acei nomazi căutau o climă mai bună şi atunci a intervenit o mare schimbare în capacităţile intelectuale, îmbunătăţindu-se uneltele şi armele, abilităţile de planificare şi cooperare reciprocă, migrările rapide după noi resurse determinându-i să înceapă înlocuirea Neandertalilor). Acum 50 de milenii, printre cei din Peninsula Arabă care nu s-au dus în N spre Bazinele Caspic și Pontic a intervenit mutația notată M578. După circa 5 milenii, între cei rămaşi în Orientul Mijlociu a survenit mutaţia genetică numerotată convenţional P128, ai cărei bărbaţi au luat-o spre N (majoritatea Europenilor provin din acel grup). Printre cei care au luat-o spre răsărit, ajunși la N de Peninsula Indiei, 487


acum 42 de milenii a apărut mutația notată convențional M526. În urmă cu circa 35 de milenii, în Asia Centrală a survenit mutaţia genetică numerotată convenţional M214, dintre care mulţi au ajuns în Siberia şi Scandinavia. În fine, mutaţia genetică notată convenţional M231 a survenit în urmă cu circa 20 de milenii în S Siberiei, poate - cel mai târziu - la începutul mileniului XIII î.C., bărbaţii săi luând-o spre V (de exemplu, a fost identificată la 11% din Mongoli): în Europa, aceia azi sunt urmaşii vorbitorilor de limbi Altaice (ca de pildă 23% din Tătari sau 28% din Ciuvaşi) și de limbi Uralice (ca de pildă 46% din Saami ori 63% din Fini), între Eschimoşi ei fiind 55%”. Actualul tip patern Gherga a apărut la începutul mileniului VIII î.C. în nodul Pamirului iar pentru potrivirea sa în tabloul genetic general uman încadrarea încă e studiată pentru desluşirea cât mai exactă de către savanţii Moderni, cercetările ştiinţifice fiind acum în plină desfăşurare.

indică pe prima dintre cele 7 trepte de evaluare similaritatea Nordului extrem European cu spațiul Românesc dar și cu Anatolia, Canaan, etc. (vecinii din imediata apropiere de Anticul spaţiu Grec):

Variaţia genetică faţă de Grecia Antică Se ştie că regenerarea trupului uman - de la care Gherga nu face excepţie - este prin reînoirea integrală a celulelor în cicluri de aproximativ 7 ani, organismul “acordându-se” cu toate cele 3 bioritmuri (fizic, emoţional, intelectual) o dată la circa 248 zile, interval care a fost numit an “biologic”, deci deosebit de anul “calendaristic” al celor 365 zile / bisectul având 366 zile. Schema genetică paternă (2014) Sângele Gherga

Răspândirea actuală în Europa a grupului genetic “N” Sângele dintotdeauna a fost considerat drept vehiculul informaţiei (transmisă prin fluidul vital). Grupele sanguine - la fel ca şi culorile pielii, ochilor, părului, etc. - nau mare importanţă, căci determinarea este binară (dată doar de părinţi), astfel încât în timp Gherganii au putut avea oricare sânge: cel mai vechi O I (al vânătorilor), Antic A II (de la agricultori), cel apărut la Barbari B III sau combinaţia Medievală AB IV; acestea sunt de altfel în ordine nu numai cronologică, ci şi procentele de răspândire ale lor pe glob în prezent, denumirile fiind preluate de la Cehul Jan Jansky prin cifre Romane (1907) şi de la Austriacul Karl Landsteiner (1930) prin litere Latine.

Templul Anatolian Gherga Sângele a fost mereu considerat important ca asigurând viaţa iar în vechime - pentru comuniunea cu divinul - s-au practicat felurite sacrificii sângeroase. Relativ recent, analizele genetice au confirmat atât unele tradiţii şi mituri multi-milenare, cât şi unele probe istorice, respectiv dovezi arheologice; variaţia genetică de pildă măsurată de Cavalli Sforza pentru Academia Americană de Ştiinţe în 1997 faţă de spaţiul Antic Grec al mileniului I î.C. - în care Gherga a existat, cu templu personal vizibil şi acum în V Turciei 488


Iradierea solară Variaţiile semnificative între populaţii rezultă din adaptarea la climă. La fel în timp s-a păstrat în Europa proporţia craniilor, în răsărit fiind în general mai mari decât în apus (S = Epoca Pietrei, J = Epoca Fierului, N = prezent): Culorile pieilor oamenilor Spre exemplu, harta din 1940 a culorii pielii oamenilor arăta ca şi cea anterioară ei cu milenii, aşezarea oamenilor devenind destul de stabilă după Potop; pierderea culorii pielii nu este specifică unei populaţii anume, ci variază cu latitudinea: pielea cea mai închisă la culoare se găseşte în apropierea ecuatorului iar cea mai deschisă la culoare în apropierea polilor (cazul Scandinavilor în N Europei şi al Boşimanilor în S Africii), caracteristicile evoluând în corelaţie direct cu intensitatea luminii solare / e de ştiut că în proto Indo-Europeană “polul” era “gherdh”, lingviştii susţinând că de pildă Germanicul Gerda / Gherda îşi are astfel etimologia. Pe harta următoare - realizată de un satelit - se poate vedea intensitatea radiaţiei ultraviolete:

Mărimile craniilor Europenilor

Radiaţia ultravioletă

Este de ştiut că în timp creierul uman şi-a micşorat dimensiunile, de la Neandertal la Homo Sapiens (deoarece schimbările comportamentului conduc la adaptări fizice şi mentale, nu invers); reacţia la stresul supravieţuirii a fost motorul cel mai puternic al dezvoltării mentale, conducând la moduri de gândire şi de existenţă inovatoare, cumulative (accelerate brusc în ultimele 10 milenii). Media staturii Europenilor variază însă mult - acum fiind, ca densitate proporțională față de populațiile înconjurătoare, de la cea mai scundă printre Laponi / Nordul continentului până la cea mai înaltă printre Muntenegreni / Sudul continentului, în centrul Alpilor Dinarici - înălţimea în general fiind influenţată de adaptabilitatea la mediu, incluzând temperatura medie, puterea gravitaţională a zonei de trai, hrana şi alte condiţii: doar în câteva generaţii persoanele din regiunile mai calde devin mai înalte, cu braţele şi picioarele mai lungi, pentru a li

Melanina - pigmentul pielii - este un ecran natural şi prezenţa sa în pielea închisă la culoare serveşte drept protecţie împotriva razelor ultraviolete, ce provoacă arsuri ori cancere ale pielii (în Macedo-Română / Aromână, “cancer” = “cărkin”). La nivelul anului 2014 - după cum au coordonat studiul geografii Slovaci Marcel Şuri şi Tomaş Cebecauer - se poate observa, dintre cele 4 Peninsule mari ale Nordului Mediteranei, adică Anatolică, Balcanică, Apenină / Italică şi Iberică, înregistrarea mai redusă a iradierii solare în Peninsula Balcanică (în N căreia e spaţiul Român / fostul Rai), energia solară mai redusă ajunsă la nivelul solului datorându-se cerului acoperit timp mai îndelungat, favorizând astfel acolo puţin mai mult, prin comparaţie, conservatorismul Nordic / spre deosebire de restul Sudic European: 489


se permite pierderea mai rapidă a căldurii (cele din regiunile reci devin mai scunde, având braţele şi picioarele mai scurte, pentru a-şi putea păstra mai bine căldura trupului); în SE European, statura înaltă Ghergană a corespuns acelui model, fiind a celor ajunşi în zonă din răcoarea ultimei glaciaţiuni, prin coborârea din munţii nodului Pamirului ori ajunşi dinspre Nordul EurAsiei ori din Siberia (pe glob, cele mai înalte persoane sunt la izvoarele Nilului - mai ales în Burundi - iar ca medie planetară, în 2016 cel mai mult au femeile din Letonia / 1,70 metri și bărbații din Olanda / 1,83 metri).

Culorile ochilor Europenilor Metamorfozele înfăţişărilor se petrec în cursul vieţii fiecăruia, uneori în cote puternice; ca exemple, iată şi transformări ale Bănăţenilor Gherga - tată şi fiu - de la copii blonzi la maturi şateni (de-a lungul vieţii, ochii nu-şi mai schimbă culoarea / putându-se observa tatăl cu ochi căprui şi fiul cu ochi albaştri): Culorile părului Europenilor Spre deosebire de acestea, hărţile Europene recente la început de mileniu III - a culorii părului, respectiv a culorii ochilor (următoarea), reflectă doar tipul majoritar / şi sunt foarte diferite faţă de cele din trecutul îndepărtat; e de ştiut că din cele mai vechi timpuri, în multe culturi, oamenii purtau părul foarte lung - tăierea fiind considerată de rău augur femeile având părul câteodată până la călcâie iar bărbaţii bărbi lungi până la brâu (de exemplu, la începutul mileniului I î.C., Grecul Hesiod în “Catalogul Femeilor” - papirusul 98 păstrat în “Muzeul din Berlin” / Germania - făcea referire la “părul bogat al lui Gorga” / desigur Gherga, căci ei erau din acelaşi oraş V Anatolian Cume, populat de Gherghini). În vechime se considera că podoaba capilară reflecta omul, pletele fiind unite de om prin legături de simpatie (derivând astfel cultul moaştelor, începând cu şuviţele de păr); tăierea părului era ca o capitulare, însemnând renunţarea la propria personalitate: femeile îşi ascundeau părul ca să nu fie ispititoare datorită puterii de seducere - ori “vrăjire” - ce putea fi emanată, până în prezent rămânând tradiţiile Evreicelor, creştinelor, musulmanelor, ş.a. de a-şi acoperi părul, îndeosebi la serviciile religioase (în plus, fundamentalistele oricăreia dintre confesiuni făcând-o şi oriunde în public). Ochii Mongoloizi sunt utili în zonele reci: adaptarea la condiţiile de vânt îngheţat, împotriva viscolului, etc. este cu un pliu suplimentar al pielii - având rol protector deasupra pleoapelor. Majoritatea Caucazienilor au la naştere ochi albaştri datorită cantităţii scăzute de melanină, pigment a cărui concentraţie la nivelul irisului creşte după primii ani de viaţă (ochii verzi se întâlnesc mai des la populaţiile din Afgani-stan, Irak, Ungaria şi Islanda); toţi bebeluşii se nasc cu ochi albaştri iar la câteva ore după naştere, culoarea se poate schimba.

Gherga tată

Gherga fiu

În 2008, Dr. Hans Eiberg de la Universitatea din Copenhaga - capitala Danemarcei - a coordonat colectivul de geneticieni care au stabilit că ochii albaştri au apărut la Marea Neagră în urmă cu 7 milenii, din cauza afectării genei OCA2 programată pentru producerea melaninei / responsabilă de culoarea pielii, părului şi ochilor oamenilor. Hărţile înfăţişând culorile părului şi ochilor oamenilor corespund geografic prin distribuţie cu actuala răspândire genetică Gherga, fiind evidentă accentuarea multidimensional consolidată şi de repartiţia lingvistică (cu albastru sunt limbile Indo-Europene, 490


cu galben sunt limbile Uralice / Fino-Ugrice iar cu gri sunt limbile Altaice):

folosi semnele mai mult cusute, pe pânză, căci ai la îndemână culturi de in şi cânepă. Dacă eşti dintr-un neam de păstori, eşti mereu pe drum. N-ai in şi cânepă, dar ai lână. Din lână trebuie să faci haine, covoare şi cort, pentru că n-ai o casă cu pereţi. Vei folosi semnele mai mult ţesute, semne care sunt importante pentru nomazi: steluţa nordului (călăuza), coarnele berbecului, cârligul ciobanului, colţii lupului, cumpăna. Prin România au trăit mereu şi agricultori şi păstori; e o ţară mare, relief variat. Au stabilit relaţii, au avut nevoie unii de alţii; şi-au împrumutat semnele şi le-au folosit în atâtea combinaţii, încât varietatea modelelor de la noi este copleşitoare, ameţitoare, fără sfârşit. Pentru că noi le avem pe toate. Legende sunt multe şi multe se verifică. Cel mai ‘românesc’ semn este coloana. Este cel mai vechi semn (descoperit până acum) pe teritoriul nostru; vechimea: mijlocul mileniului XI î.C., descoperit pe o piatră, într-o grotă din Mehedinţi. Genomul europenilor scoate la iveală o înrudire care - dacă ar fi conştientizată - multe conflicte ar fi înăbuşite din ‘faşă’. Pentru că - la origine - toţi suntem fraţi, mai mult sau mai puţin vitregi! Dacă se ia în considerare părul blond şi ochii albaştri, mutaţie genetică apărută la Marea Neagră - după cum au constatat geneticienii din Suedia şi Danemarca - toţi sunt fraţi cu geţii! Şi dacă tot am pomenit Danemarca, e bine de amintit că istoricii danezi spun că se trag din daci?”

Răspândirea actuală în Europa a familiilor lingvistice În Europa, Fino-Ugrii separă Slavii de Germanici, în Panonia / Pa-nonia în plus Maghiarii (parte a ramurii FinoUgre) fiind vecini şi cu Românii - Românicii cei mai răsăriteni - printre care există Gherga; e de ştiut că termenul de Ugric provine din Yugra (regiune Urală dominată de bărbaţi genetic ca Gherga, vorbitori de grai apropiat celui al Ungurilor). În general, actualii Scandinavi sunt urmaşii direcţi ai primilor Europeni, amestecaţi cu cei mai recenţi Europeni; în 1988, Americanul Robert Sokal de la Universitatea de Stat din New York a indicat într-un model tridimensional proximităţile dintre principalele familii lingvistice Europene pe axe reprezentând răspândirea, respectiv (pe înălţime) mărimea asemănării lor:

Motive populare În urmă cu 10 milenii, strămoşii actualilor blonzi cu ochi albaştri din jurul Mării Baltice au fost albii Caucazieni dintre Mările Caspică şi Neagră: încet-încet, de-a lungul mileniilor, “centrul lor de greutate” s-a tot deplasat în Europa dinspre SE spre NV (ei fiind reţinuţi de restul omenirii ca “Hiperborei” = “extrem Nordici”, poziţia lor în mod constant fiind la marginea de miazănoapte a civilizaţiei), caracteristicile albilor Caucazieni din timpul glaciaţiunii în general transmiţându-se actualilor albi Baltici. Capacitatea de a consuma produse lactate este cea mai ridicată acum în acealaşi areal din NV Europei, după cum se poate observa pe schiţa distribuţiei lactozei (ca urmaşii albilor păstori Caucazieni, cu nuanţele mai puternice):

În 2013, cercetătorul Alex Imreh din Cluj-Napoca a afirmat despre “Istoria neştiută a geţilor şi genomul european”: “Înainte de litere, au fost semnele. Mare parte din istoria omenirii a fost desenată. Am folosit ‘traseul semnelor’, pentru a-l suprapune peste hărţile întocmite pe baza studiilor de azi, ce urmăresc genetic strămoşii pe linie maternă şi paternă. Se leagă. Oamenii au lăsat în urma lor semne. Nu poţi practica agricultura decât dacă stai pe loc (în cadrul populaţiei sedentare). Când cultivi pământul, e vitală fertilitatea solului, prezenţa apei, soarele, anotimpurile. Vei 491


odinioară. În vocabularul Românesc, “a râde” / “a râ-de” pare un verb înrădăcinat în ocrotitorul bucuriei / fericirii celor străvechi, anume “Ra-Domnul” / Zeul Solar: datorită străvechii sale venerări a ajuns să fie desigur cuprins de Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionarul etimologic al limbii române, pe baza cercetărilor de indo-europenistică”, în analiză cu termenul opus de “ruşine” (în Sanscrită “vrida”); după cum just a analizat Dr. Alexandru Ciorănescu, cuvântul “ruşine” a derivat de la “a roşi”, aşa că ambele - râsul şi ruşinea - au provenit din culoarea roşie a Soarelui “Ra” (începând cu fericirea adusă de răsăritul său şi respectiv cu sentimentul opus datorat retragerii adusă de asfinţitul său), temperamentele asociate apariţiei şi dispariţiei Soarelui fiind conectate de temperaturile latitudinilor trăitorilor. Mai mulţi savanţi, printre care în 1958 hematologul Britanic Arthur Mourant, au observat la Laponi cea mai neobişnuită distribuţie de homozigoţi nu numai de pe continent, ci din lume (apariţie frecventă acolo de exemplu la aproape jumătate din populaţia cu sângele A II, pe harta următoare cu culoare închisă):

Harta fericirii realizată pe baza raportului Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2013 despre nivelele sale a reliefat că Europenii sunt cei mai fericiţi oameni din lume, ţările cu cele mai înalte cote de fericire fiind - în ordinea lor Danemarca, Norvegia, Elveţia, Olanda, Suedia, Finlanda, etc.; o rădăcină multimilenară a populaţiilor acelora a fost între vechii Caucazieni, până la Potop renumiţi drept cei mai fericiţi din lume, împreună cu cei din V şi N lor (anume, Anatolienii şi cei din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic), mutaţi - din cauza tragică a diluviului - înspre V şi N Europei, locuri unde urmaşii le sunt azi:

Distribuţia alelei P2 în Europa Prin alelă se înţelege una din multiplele forme pe care le poate avea o genă (gena este un segment specific al acidului dezoxiribonucleic ce determină expresia fenotipică a unui caracter); alela heterozigotă determină boli genetice ce se transmit de-a lungul generaţiilor după modul dominant iar cea homozigotă e recesivă: spre comparaţie, caractere dominante pot fi ochii drepţi, pleoapele mari, părul închis, pielea închisă la culoare iar respectivele caractere recesive pot fi ochii piezişi, pleoapele mici, părul deschis şi pielea deschisă la culoare. Structura acidului dezoxiribonucleic are 2 spirale răsucite una în jurul celeilalte; fiecare spirală reprezintă un lanţ lung (polimer) de nucleotide ce se repetă: adenina, citozina, guanina şi timina. Cele 2 spirale conţin informaţii complementare: adenina formează legături de hidrogen doar cu timina iar citozina doar cu guanine (calculatorul este bizar de asemănător cu aparatul de codificare genetic; codul genetic nu este un cod binar ca în calculator, ci un cod cuaternar, cu 4 simboluri). Grupul genetic “N” al Gherga e definit de polimorfism uninucleotidic, adică are o variaţie de la guanină la adenină numită mutaţia 231 în cromozomul patern - care a apărut la strămoşul comun al tuturor celor aparţinând azi grupului genetic “N”; e de reţinut că în 1995 geneticienii de la Universitatea din Te/Salonic au cercetat frecvenţa neobişnuit

Fericirea acum De pe traseul albilor Caucazieni de la graniţa cu Asia până în N Europei, Gherga a fost reţinut în spaţiul Român de ceva îndeajuns de semnificativ, anume ca să-i conducă pe cei care au trăit în areal (de aceea profilul genetic regăsindu-se în zonă - însă nu în proporţia de masă ca în N bătrânului continent - ci în cea concludentă dinastică), Gherga desprinzându-se în urmă cu milenii dintre cei care au ajuns în Nord / făcând parte dintre cei cândva numiţi ca Hiperborei. De exemplu Danezii, aflaţi în Nordul Germanilor - care se autonumesc “Doici” - ei avându-i ca strămoşi pe Daci / aceiaşi înaintaşi Antici ca ai Românilor, sunt cei mai fericiţi acum dintre cele 3 popoare tocmai nominalizate: în prezent, Nemţii sunt ceva mai serioşi iar Românii nu au rămas în general decât cu nostalgiile după faimoşii Blajini / Fericiţi de 492


de crescută a alelei P2 constatată în N republicii Elene faţă de restul ţării: acelaşi indicator genetic P2 existent şi în N Scandinav. Despre “efectul de fondator”, genetica prezintă că atunci când o colonie nou formată este mică, fondatorii pot afecta puternic constituţia genetică a populaţiei departe în viitor: în populaţia rămasă cu un efectiv redus timp de mai multe generaţii, alelele prezente relativ rar la început au evoluat spre extremă, o anume alelă având posibilitatea răspândirii frecvente în majoritatea indigenilor. Despre “efectul de fondator în serie”, genetica afirmă că a apărut atunci când populaţiile au migrat pe distanţe lungi (de obicei mişcări rapide, urmate de perioade de sedentarizare): populaţia fiecărei migraţii transporta doar un subset al diversităţii genetice ce caracteriza migraţia anterioară şi ca rezultate, diferenţele genetice au crescut în raport cu distanţele geografice, aşa cum au fost descrise de modelul “izolării prin distanţă”. Migraţia oamenilor în afara Africii s-a caracterizat prin “efectul de fondator în serie” (Africa are şi acum cea mai mare diversitate genetică); după migrarea iniţială din Africa, subcontinentul Indian a fost primul punct major de sedenterizare (India e pe locul 2 al diversităţii genetice din lume): în general, diversitatea genetică Indiană este un subset al diversităţii genetice Africane, la fel cum diversitatea genetică în afara lor este un subset al celei din India. Fiecare grupă de sânge are o specificitate biologică, atât de structură cât şi de manifestare, indiferent dacă analiza e “matematică” sau “organică”. Sunt 4 grupe sanguine dar există multe subgrupe sanguine (grupele sanguine sunt determinate de membranele globulelor roşii). O repartizare în subgrupe - cea mai cunoscută - este cea care are la bază Rh-ul / purtătorul de oxigen din sânge: negativ (adică având predominant cupru, fiind la circa 15% din indivizii umani, în Europa cele mai mici valori existând printre Laponi) sau pozitiv (adică având predominant fier, la aproximativ 85% din indivizii umani). O altă repartizare este în funcţie de statutul de secretor (cam 80% din populaţie posedă antigenul întâlnit în majoritatea secreţiilor organismului: salivă, spermă, etc.) sau statutul de nesecretor (până la 20% din populaţie are antigenul întâlnit strict la nivelul sângelui). Sunt şi alte repartizări care tind să diversifice mai mult sau mai puţin semnificativ cele 4 grupe sanguine de bază, să “creeze” indubitabil un “particular” din ce în ce mai bine precizat; fiecare dintre elementele de particularizare este înglobat întro medie dată de practicile şi linia cercetărilor ce au loc permanent la nivel medical, psihologic şi chiar zodiacal, în sensul că oamenii au fost creaţi pentru a rezista unei abordări de medie: trupul permite de multe ori “corectări” / “retuşuri” ale erorilor de estimare de la medie la particular. Medicina actuală - chiar supertehnologizată - depinde de acumulări de observaţii efectuate de practicieni într-o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată, toate aceste observaţii fiind concentrate şi sintetizate pentru a avea o rezultantă generală cât mai viabilă pentru un grup cât mai mare de oameni, în baza unor proceduri bine stabilite. Sângele reprezintă toate valorile “întrupate” în viaţă, precum şi tot ceea ce este legat de frumuseţe, generozitate, elevare (fără a uita de simbolistica generală a culorii roşii); de multe ori el este considerat a fi ceva fundamental precum însăşi creaţia (din punct de vedere natural şi religios fiind considerat a fi chiar viaţa iar din punct de vedere medical reprezentând semnătura strămoşilor transmisă pe lungul drum al istoriei). Mai mult, pretutindeni, el este considerat a fi vehiculul de principiu al re/generării.

Sângele mai corespunde şi căldurii vitale şi trupeşti, precum şi pasiunilor; fie prin asociere, fie axiomatic, sângele este vehiculul sufletului, ajungând a fi considerat simbolul comuniunii prin sânge sau al legăturii de înfeudare prin jurământul sângelui: rudenia “de sânge”, “legăturile de sânge”, “legământul de sânge” - întâlnite la toate popoarele. Magia sângelui a apărut odată cu omul, civilizaţiile, triburile, monarhiile, elementarele legături de rudenie şi altele asemenea fiind dovada vie că sângele a stat la baza istoriei şi evoluţiei umanităţii; mai nou (datorită studiilor Moderne de medicină, genetică, psihologie, etc.) s-a ajuns până la o simbolistică a sângelui legată de sănătate, longevitate şi vitalitate, precum şi de manifestarile generale de natură psihologică sau de prestaţie intersocială: s-a ajuns până la a se identifica o relaţie directă şi concretă de interpretare a variaţiilor individuale, atât în caz de boală, cât şi în starea sănătoasă. În plus, sângele - prin grupele sanguine şi elementele genetice - a ajuns să fie o măsură de identificare mai sigură decât oricare alta / cum ar fi actele de identitate, cultura, religia, ş.a. (cu utilizare directă în medicina legală şi criminalistică, în determinarea unor comportamente psihologice de bază, etc; în trecut se credea că puterea / “mana” oamenilor se afla în sângele lor, din aşa ceva derivând riturile de sacrificiu sângeros). Străvechiul concept tridimensional uman în perspectivă fizică avea ca referinţă materială trupul iar ca referinţe imateriale lega sinele / sufletul de inimă şi spiritul de creier; de altfel, cercetători Moderni ca Americanii Gregg Braden, Lynn McTaggart, Dr. James Oschman şi alţii au reliefat că legea rezonanţei cu universul pentru conectarea la fluxul vieţii se realizează la oameni tridimensional, prin intermediul trupului - adică gene / ADN - inimii şi creierului (măsurătorile arătând că puterea sufletului este mai mare decât a spiritului, deoarece câmpul electromagnetic al inimii este mult mai puternic decât al creierului); faţă de puterea câmpurilor planetei, puterea câmpurilor electromagnetice ale oamenilor (chiar cumulate cu ale tuturor vieţuitoarelor) este însă minisculă. În prezent, filiaţiile sunt atestate genetic şi nu sanguin dar interesante sunt suprapunerile originare ale grupelor de sânge cu traseul şi tipologia Gherga, descrise de specialiştii în zodiac sanguin (profesorul Francez Leone Bourdel a emis ipoteza conform căreia între sânge şi comportamentul psihologic există legături iar matematicianul Japonez Masahiko Nomi le-a studiat statistic, demonstrând că fiecare grupă sanguină corespunde unui caracter precis, metoda sa de caracteriologie fiind acum de pildă frecvent folosită în Japonia şi SUA de către psihologi). În imaginea următoare sunt grupele sanguine majoritare pe glob: cu galben O I, cu roşu A II, cu albastru B III (grupa AB IV fiind minoritară).

493


forma stenozelor, cardiopatiilor, etc. Pot apărea carenţe vitaminice severe mai ales la nivelul complexului de vitamine B (cu manifestări la nivelul psihomotor - tulburări de atenţie, depresie, hiperactivitate, etc.) sau de vitamina K (favorizând tulburările hemoragipare). Mai pot fi alergiile şi tulburările endocrine (îndeosebi cele tiroidiene, datorită lipsei iodului din alimentaţie - cu “rezultate” directe în ceea ce priveşte supraponderalitatea). Grupa are o uşoară intoleranţă în ceea ce priveşte alimentaţia lactată, fapt ce poate merge până la apariţia afecţiunilor legate de lipsa de calciu / destul de des semnalate.

Grupa O I Prima grupă sanguină, O I, este “suprapusă” perioadei de evoluţie a omului spre vârful lanţului trofic şi totodată - perioadei de alimentaţie preponderent proteică (carnivoră / crudă). Pe atunci, indivizii erau deosebit de bine adaptaţi vieţii în mişcare, în continuu efort, căliţi şi rezistenţi la factorii de mediu (acum suportul fizic s-a deteriorat enorm de mult dar poate fi exploatat în special în domeniile sportive). Predominanţa sa e demnă de luat în seamă la nivelul Africii şi e caracterizată de un sistem imunitar puternic şi bine înzestrat; este grupa de sânge care caracterizează inteligenţa nativă, rezistenţa, îndrăzneala, intuiţia, viclenia şi optimismul înăscut. Oamenii cu această grupă sunt cei mai înclinaţi spre “beneficiile” eforturilor fizice, organismul acestora având un metabolism “de efort” care exploatează bine şi conservă substanţele nutritive, fiind genul care îşi “descarcă” eficient stresul pe fondul efortului fizic, însă aceştia au o intoleranţă ridicată la schimbarea condiţiilor de mediu, dietă, bioritm, etc. - tractul digestiv, sistemul nervos şi sistemul imunitar al acestor persoane fiind deosebit de viguroase dar numai în condiţii de stabilitate şi de “exploatare normală”. Persoanele de grupa O I se simt mult mai bine în condiţiile în care activitatea lor solicită efort fizic, aceasta având darul de a le calma şi de a le mări moralul; ele se bizuie aproape în exclusivitate pe propriile puteri, fiind caracterizate prin mare concentrare, siguranţă, beneficiind de o “completare” a acestor calităţi cu înclinarea spre acţiune şi un dezvoltat simţ al autoconservării, fapt care le propulsează de multe ori în ierarhia socială. (Tipul O I este extravertit, cercetător, coleric şi generos, gelos fără a fi ranchiunos, realist, organizat, concentrat, afectuos, puţin agresiv şi nervos, uneori prea orgolios ori încăpăţânat). Dieta hiperproteică şi hiperlipidică îi determină metabolismul cetonic - optim pentru reacţii rapide şi instinctuale, o altă rezultantă fiind starea de relativă euforie (de neimplicare mai mult sau mai puţin accentuată în “responsabilitatea” vremurilor trăite; acest tip de metabolism este cel care favorizează cel mai bine alcoolismul. Statisticile indică ca deţinătorii grupei O I au acea capacitate necesară liderilor de a intui drumul corect, având simţul conducerii. Este grupa de sânge a celor melodici, care se adaptează cu uşurinţă pretutindeni. Riscurile medicale sunt predispoziţiile evidente către ulcer (în formele gastrice sau duodenale) precum şi spre complicaţii hepatice de genul colecistitelor, hepatitelor, etc. ori spre bolile intestinale inflamatorii cum ar fi colitele, cu o localizare demnă de luat în seamă în special la nivelul colonului; următoarea “pondere” de risc o deţin afecţiunile inflamatorii, în special cele de tip reumatic - care merg foarte uşor până la manifestările cardiace care ţin de acestea sub

Grupa A II În urmă cu 20 de milenii, în Orientul Mijlociu a apărut grupa sanguină A II, datorită şi trecerii omului de la stadiul preponderent de carnivor la cel de omnivor / albii au apărut prin modificarea metabolismului vitaminei D; albilor la început li se atribuiau de către ceilalţi oameni - a căror piele nu era albă - cele mai mari rele (albul este şi în prezent asociat doliului la mulţi, în special în Asia). Este de remarcat că Gherganii ca albi / Garghi au apărut acum 10 milenii, în Asia Centrală. Necesitatea colaborării indivizilor nou apăruţi a dus la structurarea lor psihologică în sensul interdependenţei oamenilor pe fondul noului regim alimentar. Aglomerarea a născut probleme legate de rezistenţa la boli, fapt ce a dus la creşterea fondului imunologic al acestor indivizi (în prezent, rata de supravieţuire este superioară faţă de cei cu grupa O I), ceea ce i-a făcut să fie recunoscuţi ca mai puternici şi mai utili grupurilor umane şi dezvoltării, asigurând progresul omenirii până la cotele actuale. Grupa este caracterizată prin capacităţi crescute de organizare, abilităţi în sensul planificării şi muncii în echipă, printr-un stil predominant cooperant, răspunzând destul de bine la diverse cerinţe de adaptare în condiţiile în care acestea sunt cunoscute şi acceptate (atât din punct de vedere al organismului, cât şi din punct de vedere intelectual). Membrii săi sunt inteligenţi dar şi lenţi, mai ales dacă sunt puşi în faţa cerinţelor de reacţie rapidă (de aici existând un fond psihologic destul de “înclinat” spre ordine şi societate ordonată). Principalul câştig este legat de o dezvoltare a respectului faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de proprietăţi (comparativ cu fondul psihologic al deţinătorilor de grupa O I, care sunt “necomplexaţi” din acest punct de vedere). Un oarecare dezavantaj al “integrării” este legat de diminuarea capacităţilor de conducere (în care deţinătorii de grupa O I excelează), în favoarea cooperării. Totuşi, sunt capabili de a fi lideri mult mai eficienţi şi mai carismatici decât oricine; au caractere tari, deoarece au tendinţe spre căderile psihice cărora le rezistă mocnit (mai ales că “pun totul la inimă”). Este grupa de sânge a celor 494


sedentari). Este grupa de sânge a celor ritmici, perseverenţi, capabili să-şi urmeze drumul fără să sufere prea mult din pricina loviturilor vieţii (sunt pasionali, intuitivi, originali şi creativi, acestei grupe aparţinându-i mulţi artişti; dezinhibaţi, sunt adesea seducători dar sunt imprevizibili, solitari, uneori deprimaţi şi neascultători). Din punct de vedere organic, aceşti oameni beneficiază de capacităţi net superioare tuturor celorlalte grupe sanguine, caracteristice fiind un sistem imunitar cu adevărat puternic, un suport psihologic de adaptare dintre cele mai eficiente şi având sistemul digestiv cel mai flexibil (în comparaţie cu deţinătorii de alte grupe sanguine); totuşi, această “flexibilitate” are reversul ei, deoarece sistemul digestiv tolerant favorizează deficite semnificative la nivelul metabolismului magneziului, cu repercusiuni la nivelul sistemului imunitar - “căderi” imunitare severe. Sedentarii sunt mult mai adaptaţi aglomerărilor, fiind orientaţi spre evoluţie individuală (în detrimentul evoluţiei de grup, a muncii în echipă) iar cei nomazi sunt mult mai pragmatici. Dotaţi cu capacitatea de a suporta privaţiuni şi tensiuni pentru o perioadă de timp îndelungată, au totuşi predispoziţia spre oboseală cronică sau cedări ale sistemului endocrin (în special la nivel pancreatic cu rezultante diabetice semnificative), mai ales pe fondul dezechilibrării sistemului nervos sau al excesului de efort fizic / caracteristic acestora fiind efortul fizic moderat. Empatici prin excelenţă, deţinătorii de grupa B III au capacitatea de a se înţelege foarte uşor cu cei din jurul lor.

armonici, care se dezvoltă şi se împlinesc în măsura în care se găsesc în acord afectiv cu mediul în care trăiesc. Datorită tendinţelor spre statornicie, cei din grupa A II sunt destul de sensibili mai ales în condiţiile schimbărilor de mediu ori de activitate, reacţionând pozitiv doar dacă le este permisă o perioadă de adaptare. (Tipul aparţinând grupei A II este ordonat, stabil, organizat, fidel în dragoste, la care raţiunea însă domină afectivitatea; este tipul dragostei de durată, frecvent pesimist, timid, încercând uneori o lipsă de încredere în sine). Sistemele imune şi toate celelalte componente ale organismului sunt sensibile la schimbări rapide. Stresul este destul de uşor de “căpătat” şi “închiderea” persoanei, lipsa de randament sau altele asemenea sunt destul de “garantate”; la această grupă, el este în directă relaţie cu activităţile intelectuale (producând anxietate cu reacţii de inhibare şi / sau ostracizare de tip protectiv, iritabilitate şi / sau hiperactivitate cu reacţii de cele mai multe ori violente sociabilitatea ridicată neînsemnând că indivizii A II n-au fost şi printre cei mai buni războinici). O realitate deosebit de importantă pentru posesorii de grupa A II este necesitatea de a îmbina activitatea fizică cu cea psihică; fiind caracterizaţi de isteţime dar şi de sensibilitate, ei sunt cei mai înclinaţi pentru activităţile mentale de tip meditativ atât în sens constructiv, de implicare în viaţa de zi cu zi (cu reacţii de răspuns la stimuli), cât şi în sens direct (cu reacţii de integrare). Reversul în privinţa acestei “puteri” este o mare sensibilitate la “dezintegrarea” sistemelor de valori construite eronat sau neacceptate de societate; dacă aceasta apare şi este “conştientizată”, poate duce la reacţii grave la nivelul organismului, cu efecte din cele mai diverse - cum ar fi prăbuşirea sistemului imunitar (ca un fel de renunţare la luptă), cancer (ca un fel de autodizolvare punitivă), boli cardiovasculare severe (ca un fel de interiorizare a neputinţei proprii), etc. Gherganii cu această grupă de sânge pot fi sensibili la boli ereditare - ca erorile de metabolism deoarece sunt homozigoţi, adică genele cu aceeaşi funcţie, situate la acelaşi nivel şi purtate de cromozomii aceleiaşi perechi sunt identice (majoritatea umană e heterozigotă).

Grupa AB IV Grupa sanguină AB IV (cea mai nouă şi mai puţin răspândită) este cea a asimilării şi complexităţii, caracterizată prin cea mai bună rezistenţă la boli transmisibile sau boli autoimune dar şi cea mai slabă faţă de cancer sau stress; a luat naştere din amestecul populaţiei albe de grupă sanguină A I cu populaţia nomadă având grupa sanguină B III, după momentul istoric al “valurilor” migratoare (care au “rupt” graniţele stabilite de societăţile dominante din acea perioadă), fiind grupa complexităţii dar şi a nesiguranţei, caracterizată prin evitarea eforturilor fizice exagerate iar la nivel psihologic marcată de anxietate şi iritabilitate. (Membrii grupei AB IV sunt foarte sensibili, intuitivi, adesea imprevizibili, generoşi, sociabili şi diplomaţi; totuşi, sunt irascibili, indecişi şi uneori ranchiunoşi şi nedisciplinaţi). Pot avea afecţiuni cardiace grave şi anemii greu de controlat. Datorită “fundamentului” bazat pe toate celelalte grupe de sânge, AB IV este deseori numită şi grupa “cameleonică”. Pe planul aptitudinilor, membrii săi sunt foarte dotaţi dar adesea instabili, fiind fie “excelenţi” moştenitori de zestre ai grupelor “iniţiale”, caracterizaţi printr-un răspuns optim la stres în plan

Grupa B III Prin amestecul albilor cu galbenii în urmă cu 15 milenii, al locuitorilor stepelor dintre Ural şi Ind, a apărut grupa sanguină B III, care caracterizează începuturile cerinţelor reale de adaptare versatilă a indivizilor umani. Nomazi sau sedentari, ei au fost obligaţi să devină mult mai creativi, mai inventivi, mai practici şi mai tehnici decât înaintaşii lor, fapt ce a dus la apariţia unei linii psihologice clare a deţinătorilor grupei, fiind una a adaptării. În plus, a intervenit o creştere a cerinţelor de rezistenţă fizică (necesară deplasării pe distanţe mari sau a muncii susţinute pentru 495


spiritual sau fizic, fie “bastarzi” moştenitori ai deficienţelor, integraţi în mediu până la anularea persoanei ori inhibaţi la nivelul activităţilor comunitare; mândri şi spirituali, foarte atrăgători şi populari, au un comportament relativ bizar datorat abordărilor aspectelor vieţii, fără a conştientiza integral consecinţele şi responsabilităţile (de aceea există de multe ori pericolul ca “să aibă 2 feţe” sau să fie uşor interpretaţi a fi lipsiţi de loialitate). Cancerul - mai ales cel gastric - le penalizează imediat erorile de comportament, având o incidenţă crescută, atât prin intermediul dezechilibrelor psihice, cât şi prin ale celor alimentare. Delicateţea posesorilor de grupă AB IV este completată de reala lor înclinaţie spre mister (spre exemplu, a fost identificat ca AB IV sângele de pe giulgiul din Torino).

Combinaţii sanguine Copilul primeşte grupa sanguină în funcţie de părinţi şi familia poate trece de-a lungul generaţiilor prin toate grupele sanguine; de exemplu, Vasilie Gherga - tatăl autorului lucrării “Originea Gherga” - are grupa sanguină O I iar fiul are grupa sanguină A II (ca a mamei). Ceea ce se ştie din bunul simţ popular este împrumutul în sensul că foarte des fiica seamănă tatălui şi fiul mamei iar nepoţii moştenesc evident bunicii iar cu trecerea vârstei diminuarea naturală a metabolismului uman este foarte redusă, cu circa două procente la fiecare deceniu de viaţă. Transfuziile mici de sânge integral sunt în sensul de la O I (donator universal) la AB IV (receptor universal) dar pentru transfuzii mari - mai mult de jumătate de litru - trebuie aceeaşi grupă sanguină / pentru evitarea producerii în exces a anticorpilor.

Compatibilităţi sanguine

496


CUPRINS Obârşia Gherga Contextul Simbolistica Anterior: Timpul de Aur Filogenia și protocronia Civilizaţiile diluviene Geneza Gherga Gherga şi Gherghi Gherga la Gherdap Gherganele Ochiul Gorgon Poveştile diluviene Numele Gherga în Genografie Genele Gherga Mutaţiile Gherga Sângele Gherga

497

2 164 176 209 243 306 353 362 373 406 413 415 432 461 467 482 488

În ediția din 2017 a lucrării Originea Gherga volumul I are 498 pagini. Prin caracterul său, de documentare genetică a evidenţei istorice e (până acum) cea mai extinsă lucrare de filogenie umană din lume. Textul său poate fi multiplicat liber, în scopuri necomerciale. Este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată - făcută "altfel", pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale - ca de exemplu utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice. Orice reacţii - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru implicare, povestea fiind originală - sunt binevenite pe adresa autorului [email protected]

http://origineagherga.blogspot.com

Eugen Gherga - Originea Gherga - Volumul II

sacrificate a fost încorporat mitologiei Pământului-Mamă: pământul era acea matrice universală şi hrănitoare prin excelenţă. Posibilităţile sale de creaţie erau nelimitate: crea prin hierogamie cu Cerul dar şi prin partenogeneză sau prin imolarea ei înseşi. Pământul-Mamă încarna arhetipul fecundităţii, al creaţiei ne-exhaustive; din acel motiv avea tendinţa să-şi asimileze atributele şi miturile altor divinităţi ale fertilităţii, fie lunare, acvatice sau agricole: Luna simboliza devenirea universală, Apele erau bogate în germeni iar în ceea ce priveşte zeiţele agriculturii, câteodată erau dificil de distins de zeiţele telurice. Pământul-Mamă era o ‘formă deschisă’, absorbind şi miturile legate de viaţă şi moarte, de sacrificii voluntare, etc. Sacrificiile umane reale au fost aproape pretutindeni atestate în religiile agrare, cu toate că de foarte multă vreme acele sacrificii au devenit simbolice; orgia ce însoţea sacrificiul sângeros avea o semnificaţie: victima era asimilată seminţei care fecunda PământulMamă”.

Mama Gherga

În “Mituri, vise şi mistere”, Dr. Mircea Eliade a enunţat: “Depozitele paleolitice ale Asiei şi Europei au furnizat un mare număr de statuete din os reprezentând o zeiţă goală, prototipul nenumăratelor zeiţe ale fecundităţii, atestate aproape pretutindeni în neolitic. Se ştie că ZeiţeleMame nu au fost apanajul culturilor agricole; ele n-au făcut decât să obţină o poziţie privilegiată după descoperirea agriculturii. Marile Zeiţe au fost cunoscute la triburile de vânători: dovadă Marea Mamă a Fiarelor, întâlnită de exemplu şi în extremul arctic al Asiei. Anterior ei - şi anterior hierogamiei - Fiinţa Supremă era androgină: bărbat şi femeie în acelaşi timp, Cer şi Pământ. Androginia exprima totalitatea, coincidenţa contrariilor; mai mult decât o stare de plenitudine şi de autarhie sexuală, androginia simboliza perfecţiunea stării primordiale necondiţionate. Urme ale androginiei s-au găsit la zeiţa Cybela; fenomenul e uşor de înţeles: viaţa ţâşnea dintr-un prea-plin, dintr-o totalitate. Androginia era o formulă generală pentru a exprima autonomia, forţa, totalitatea; a spune despre o divinitate că era androgină însemna a zice că era Fiinţa Absolută, realitatea ultimă. Androginia era - în cele din urmă - un atribut al Divinităţii şi nu poate spune nimic despre structura sa intimă: un zeu - bărbat prin excelenţă - poate fi androgin la fel de bine ca şi Zeiţa-Mamă; în consecinţă, dacă se spunea că Fiinţele Supreme ale primitivilor au fost androgine, aceasta nu exclude în nici un fel ‘masculinitatea’ sau ‘feminitatea’ lor. Matriarhatul n-a luat naştere decât după descoperirea culturii plantelor şi a proprietăţii asupra terenurilor cultivabile. ‘Feminitatea’ şi ‘masculinitatea’ e un mod de a fi particular; or - pentru gândirea mitică - acel mod particular era obligatoriu precedat de un mod de a fi ‘total’: capacitatea de creaţie era simţită nediferenţiat (starea primordială era o totalitate neutră şi creatoare). În religiile primitive un rol important îl juca şi cosmogonia. Mitul creaţiei prin moarte violentă a depăşit mitologia Pământului-Mamă. Ideea fundamentală era că viaţa nu se putea naşte decât printr-o altă viaţă sacrificată. Moartea violentă era creatoare în sensul că viaţa sacrificată se manifesta într-o formă mai strălucită la un alt nivel de existenţă. Sacrificiul opera un uriaş transfer: viaţa concentrată într-o persoană depăşea acea persoană şi se manifesta la stare colectivă. O singură fiinţă se transforma sau renăştea: o ‘totalitate’ vie se dezmembra şi se dispersa (regăsindu-se schema cosmogonică bine cunoscută a ‘totalităţii’ primordiale distruse şi fragmentate prin actul creaţiei. De aceea mitul creaţiei din corpul unei fiinţe divine

Râsul şi răspândirea sa 2


Râsul Carpatin - specia comună de Lynx - e nativ în pădurile EurAsiei: este o felină de circa un metru lungime (încă şi acum, în afara Rusiei, cea mai mare populaţie de lincşi e în România); toţi râşii au perii albi la piept şi pântece (nu acceptă compania mai micuţelor pisici sălbatice - ce sunt răspândite acum îndeosebi în Delta Dunării - şi sunt activi mai ales noaptea, putând sări chiar şi 6 metri). Sistematic, Marea Mamă a fost asociată cu marea felină, care a fost leoaica Asiatică (“Panthera leo persica”, mai mică decât cea din S Saharei): aurie / galbenă în EurAsia şi arămie / roşie în N Africii (dispărută în Epoca Modernă), după cum se poate vedea arealul său maxim de răspândire în imaginea următoare; peste Oceanul Atlantic, echivalentul leoaicei a fost puma, din aceeaşi familie a felinelor. În 2011, Iulia Gorneanu a scris despre Colinda Leului din Ţinutul Pădurenilor (la limita dintre regiunea Banatului şi Ţinutul Haţegului): “Unii cercetători argumentează apariţia leului în colindele româneşti, susţinând ipoteza prezenţei acestui animal în spaţiul balcanic până la sfârşitul mileniului I, imaginea lui fiind păstrată din străvechime în memoria sacrală a oamenilor. La rândul lor, analiştii cultului mithraic prezent în numeroase forme de manifestare la noi demonstrează că feciorul în lupta cu leul era însuşi Mithra, în ipostaza sa războinică, de vânător. În acest sens, Cristian Istrătescu susţine că Mithra - la chemarea Atotputernicului era ‘singurul care ar fi fost în stare să învingă leul, să-l îmblânzească şi să-l folosească mai târziu ca ajutor în lupta cu taurul - Întunericul’, leul întruchipând focul, lumina Soarelui pe Pământ. Adrian Fochi propune o posibilă derivare a Colindei Leului din mitul lui Herakles. Colinda leului povesteşte despre o vânătoare alegorică, în care feciorul caută leul, îl găseşte dormind, îl trezeşte, îl provoacă la luptă dreaptă şi îl învinge. ‘Pe foaia mălinului / Găsi urma leului / Sub rechita mohorâtă / Găsi leul d’adormit’. Este o vânătoare neînfăptuită deoarece feciorul nu omoară leul, ci îl leagă şi îl aduce în sat, spre mândria comunităţii şi a mamei lui. ‘Ferice, Doamne, de mine / Ce-am băiat şi ce-am scăldat / Că-mi aduce leu legat / Leu legat năvătămat / Noi umblăm şi colindăm / Şi lui (numele celui colindat) i-o-nchinăm / Să ne fie sănătos / Pe cum îi nalt şi frumos / Trăiască!’ Prezenţa leului în colinde poate fi privită ca relicvă a vechilor rituri de iniţiere, când tinerii se identificau simbolic cu totemul, fie prin naştere, fie prin mimarea comportamentului animalului venerat. Iniţierea culmina cu vânătoarea ritualică în care tânărul trebuia să se confrunte cu leul într-o luptă egală: ‘Nici cu arcu săgetatu / Numai cu lupta luptatu’. Privită din această perspectivă, interdicţia omorârii leului se regăseşte în practicile arhaice în care animalul totemic era, de cele mai multe ori, prins de viu şi hrănit de trib. La acest lucru se referă şi Ion Taloş atunci când afirma că, în străvechime, unele animale nu erau ucise ci ‘supuse de om pentru ca acesta să le poată folosi puterea’.” “Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” a descris situaţia din Epoca Pietrei: “Bazate în special pe autosubzistenţă, comunităţile umane preistorice nu duceau lipsă de cele strict necesare traiului, schimbul între ele nefiind deci necesar din acel punct de vedere. Pe de altă parte, o serie de factori sociali - între care exogamia a ocupat un loc important - au determinat comunităţile umane să intre în contacte reciproce, care au devenit tot mai dese, căpătând de-a lungul vremii un caracter aproape instituţional. În cadrul primelor astfel de contacte se pare - judecând după datele etnografice - că schimbul de femei, însoţite de daruri, ca rezultat al exogamiei, constituia

scopul principal, din aşa ceva decurgând apoi şi diferitele forme de cooperare intercomunitară. Schimbul de daruri însoţind acele schimburi matrimoniale a prilejuit valorificarea unor bunuri materiale cu caracter special: acele bunuri aveau în primul rând importanţă socială precisă, ca bunuri de prestigiu (podoabe, arme, etc.), marcând rangul social al deţinătorilor şi abia în al doilea rând o importanţă economică / adesea aceea fiind chiar neglijabilă. Concomitent aveau loc schimburi de practici cultice. Intensificarea schimburilor intercomunitare a dus şi la dezvoltarea laturii economice, fiind vehiculate şi bunuri cu valori utilitare. Nu se poate vorbi pentru preistorie de un comerţ în accepţia de mai târziu a termenului. Nu erau sistemele de echivalare a bunurilor iar ideea de troc era depăşită în acele schimburi cu caracter complex, ce cuprindeau schimburi matrimoniale, rituale şi abia apoi bunuri cu valoare economică. În afara bunurilor propriu-zise, erau vehiculate şi idei, modele ornamentale, tehnici privind domesticirea animalelor şi cultivării plantelor, etc. Doar în epoca bronzului a apărut categoria socială care sa afirmat în cadrul organizării acelor schimburi pe care, controlându-le, le-a utilizat pentru afirmarea rangului social, atât prin tezaurizare, cât şi prin redistribuire”.

Răspândirea leoaicei Asiatice Aşadar, în Epoca Pietrei femeile - măritate cu bărbaţi din alte locuri decât ale lor / totuşi, întâi părinţii căutau ginere în ginta lor - au avut rolul esenţial la propagarea culturii în aşezările unde s-au stabilit (pe de o parte, “mirii” erau atunci când mireasa se stabilea la mire iar pe de altă parte, când bărbaţii se cununau în alte aşezări erau “măritaţi”, atunci cuplul fiind de “însurăţei” / termen utilizat când mireasa lua pe mire la sine); podoabele de pe capetele mirilor 3


se numeau “parure”, acum rămânând semnificativă cu denumirea de “parură” doar coroniţa miresei (slăvirea solară prin forma rotundă şi prin onomastică - inclusiv falică - a rămas evidentă). Există o observaţie: Modern, un fenomen contrar exogamiei (însă nu vechea endogamie) se poate dezvolta prin discriminarea genetică. Profesoara de istoria religiilor Momolina Marconi 1912-2006 de la Universitatea Milano / Italia a explicat în mai multe lucrări, solid argumentate (ca de exemplu în “Kirke”, “De la Circe la Morgana”, etc.): în Epoca Pietrei, Gherghi erau oamenii Marii Mame Kirke / Ghirghe, din India până în Europa. Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Prima formă de organizare a oamenilor din paleolitic a fost desigur hoarda. În cadrul aceleia, ei își asigurau existența mai ușor, atât la găsirea hranei, cât și la apărarea de fiarele sălbatice. Căsătoriile se făceau - pe atunci - prin folosirea de către grupuri de bărbați, în comun, a unor grupuri de femei, neținându-se seama de înrudirea de sânge. Cu timpul, din hoardă societatea a evoluat la o formă superioară de organizare socială, interzicându-se căsătoria între rudele de sânge: părinți, frați și surori, permițându-se numai între grupuri de bărbați cu grupuri de femei de sânge străin, dar înrudite între ele, ajungându-se astfel la familia endogamă. Așa s-a născut cea de-a doua formă de organizare socială ginta - în care gospodăria era comună tuturor membrilor. Apoi tribul, alcătuit din mai multe ginți, a determinat apariția familiei pereche, subminând astfel instituția gintei. Cu familia pereche s-a introdus căsătoria exogamă, adică între bărbații unei ginte, cu femei din altă gintă. Devenită instituție de bază în perioada barbariei, familia pereche a stat la baza proprietății private ca rod al muncii personale și la crearea comunității teritoriale”. În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a enunțat: “Orice divinitate tinde în conştiinţa credincioşilor ei să devină ‘tot’, să se substituie tuturor celorlalte figuri religioase, să comande asupra tuturor regiunilor cosmice. Puţine divinităţi au avut, ca Pământul, dreptul şi puterea să devină ‘tot’. Atât hierogamia cu Cerul, cât şi apariţia divinităţilor agrare, au stăvilit ascensiunea Mamei-Pământ la rangul de zeitate supremă, dacă nu chiar unică. Mama-Pământ nu şi-a pierdut însă niciodată privilegiile arhaice, de ‘stăpână a locului’, de izvor al tuturor formelor vii, de păzitoare a pruncilor şi de matrice în care morţii erau îngropaţi ca să se odihnească, să se regenereze şi să se reîntoarcă, prin sfinţenia Mamei telurice, din nou în viaţă”. Din cele mai vechi timpuri, la Gherga s-a manifestat atitudinea şamanică bazată pe iubire şi iertare, ce era asupra percepţiilor semenilor şi nu direct asupra semenilor - precepte regăsite în toate religiile şi constant la mulţi oameni înaintea morţii; perpetuarea Gherga s-a datorat atât celor care o venerau pe Mamă (în vechime, în Epoca Pietrei, ascendenţa era ştiută prin mamă - cea care năştea şi creştea copiii), de la începuturi bărbaţii Gherga fiind cei care respectau mult asta / o devoţiune ce s-a transmis atât de-a lungul timpului, cât şi în spaţiile de trai ale Gherganilor, pentru fortificarea prin trăirea prezentului - rezistând faţă de viitorul impus de modificările altora. O reconstituire a înfăţişării ei a fost realizată după o sculptură Europeană într-un fildeş de mamut (masiva rudă a elefantului din emisfera Nordică, ultimii mamuţi - cei lânoşi supravieţuind până în Epoca Bronzului în N Siberiei, în zona dominată de grupul genetic uman “N” ca al Gherga / Iakuţii numindu-i “taurii apelor”, dispariţia din lume fiind în mileniul IV î.C., odată cu al doilea Potop, cel biblic):

Doamna-zeu În 1899, Armânul / Aromânul (cel puţin după iubita sa mamă Georgica) Nicolae Tesla - mare inventator al mileniului II, “părintele curentului alternativ”, cel care în 1895 a inaugurat prima hidrocentrală din lume, la Cascada Niagara 43,08 lat. N, 79,07 long. V / pe actualul teritoriu al României prima hidrocentrală a fost centrala hidroelectrică reprezentată de turbinele de pe Bega, terminate în 1910 la Timişoara - în căutările sale de energie a experimentat şi a documentat rezonanţa electromagnetică globală exercitată între pământ şi atmosferă / cer iar fizicianul German Otto Schumann 1888-1974 a exprimat matematic modelul radiaţiei, măsurătorile arătând-o ca având foarte joasa frecvenţă de 7,83 Herţi / cicli pe secundă, cu armonici datorate perturbaţiilor induse de fulgere, activităţile soarelui, alternanţele diurno-nocturne, anotimpuri (care provin din an şi timp ca unităţi de măsură), configuraţia magnetică a Pământului, compoziţia atmosferei, etc.; în ultimele decenii, frecvenţa - “bătaia de inimă a planetei” - mereu a crescut, în etape ciclice corespunzând “numărului de aur”, ştiut ca “şirul lui Fibonacci” / Italian din Pisa considerat cel mai talentat matematician din Occidentul Medieval, utilizând cifrele respective, pe care le-a preluat din India Antică.

4


“Radiaţia Schumann” are lungimea de undă egală cu circumferinţa Pământului iar intensitatea sa uşor fluctuantă des coincide cu aceea a undelor cerebrale umane sincronizarea realizându-se mai ales în timpul somnului dar armonia putându-se împlini şi în stare de conştienţă - ajutând recuperarea şi menţinerea stării energetice prin efectele ce le provoacă la nivel celular (fiecare fiinţă umană are propriul câmp bioenergetic care vibrează pe frecvenţa specifică nivelului de viaţă, datorită însumării nenumăratelor impulsuri ce controlează activităţile organelor, creierul centralizându-le şi controlându-le, undele cerebrale constituind o expresie măsurabilă); de pildă, la astronauţi “răul de cosmos” / “cosmos” prin depăşirea atmosferei, cu ieşirea din zona pulsatorie a planetei, ar apărea prin lipsa mediului electromagnetic terestru şi de aceea aparatura de la bordul fiecărei nave spaţiale ce transportă oameni include obligatoriu un generator special pe extrem de joasa frecvenţă a radiaţiei Pământului. Dr. Dumitru Dulcan în cartea din 2008 “În căutarea sensului pierdut” a enunţat: “Problematica conştiinţei a preocupat omul din clipa în care s-a conştientizat pe sine ca fiinţă gânditoare. De la picturile rupestre, trecând prin scrierile anticilor şi ajungând la preocupările lumii moderne, avem dovada materială a acestui interes. Să încercăm o definire a conştiinţei. Etimologic, conştiinţa înseamnă ‘cu ştiinţă’. Nu avem încă o definiţie unică pentru conştiinţă, cum de altfel nu avem nici pentru inteligenţă. Marele psihiatru francez Henry Ey definea conştiinţa ca fiind actualizarea experienţei, în care sunt reprezentaţi propriul eu şi lumea înconjurătoare. Trebuie să fie făcută obligatoriu distincţia între conştienţă şi conştiinţă. Conştienţa exprimă starea de receptivitate, de veghe a creierului şi are un sens fiziologic. Conştiinţa exprimă nivelul de conceptualizare, implicând inclusiv valenţe de ordin etic. Misterul conştiinţei, ca reflectare subiectivă a unei lumi obiective, capacitatea materiei de a se gândi pe sine, de a vorbi prin creierul nostru a incitat dintotdeauna cunoaşterea. Pentru o înţelegere mai clară am putea schematiza astfel: realitatea virtuală - realitatea cuantică - realitatea fizică. La interferenţa dintre primele 2 realităţi virtuală şi cuantică - s-ar situa leagănul materiei. Aici ar fi situate ca potenţialitate informaţiile, modelele morfogenetice ale lumii în devenire (ideile despre care vorbea Platon, arhetipurile lui Jung); acolo este însă şi sursa inteligentă, care ordonează toate formele materiei cunoscute şi necunoscute. Este mintea primordială a Universului, cauza primă a tuturor lucrurilor. Mintea noastră însăşi, ca parte a marii minţi cosmice, pare să-şi aibă originea aici. Mintea cosmică este un câmp nelocalizat de informaţie şi câmpul conştiinţei noastre pare a fi doar o prelungire la nivel individual a conştiinţei cosmice. Avem acum explicaţia de ce în prezenţa conştiinţei noastre cuantele iau formă de particule iar în afara conştiinţei umane, ele se comportă ca unde. Plecând de la ideea situării la acest nivel, a cauzei esenţiale a lumii fizice, i s-a atribuit rolul de ‘spaţiu spiritual’, sursă a întregului existent. Câmpul conştiinţei localizate - expresie a marii conştiinţe cosmice are în primire un corp pe care îl construieşte şi îl dotează cu un creier prin care vorbeşte. Sunt o mulţime de argumente este adevărat, doar intuitive - care mă determină să afirm că modelul nostru morfogenetic este prezent mai întâi în câmpul conştiinţei, care înconjoară corpul ca o matrice energoinformaţională şi îl transmite prin gene la celule. Schema primară a tuturor fiinţelor, inclusiv a plantelor, cred că se află mai întâi sub forma de câmp în care este depozitată toată informaţia morfologică şi funcţională necesară în geneza lor.

Genetica actuală ne explică doar mecanismul de creştere la nivel de celulă dar nu ne spune nimic despre modul în care sunt aşezate într-o simetrie perfectă structurile perechi (cum sunt ochii, membrele, emisferele cerebrale, etc.), toate aceste elemente construindu-se concomitent din ambele laturi. Nu ni se explică - de asemenea - cum se conectează organele, care se construiesc iniţial independent. Când cordul este construit, după 3 săptămâni de la concepţie, creierul este de abia în formare. Va funcţiona mai întâi pe cont propriu, cu un ritm propriu, până când creierul îl va lua mai târziu în primire şi-i va impune un ritm propriu de activitate graţie conectării nervoase. Creaţia unui făt este unul dintre cele mai mari miracole şi este greu de admis că se petrece în afara unui plan inteligent, care depăşeşte nivelul informaţiei din cele 2 celule germinative”.

În 1973, arheoloaga Marija Gimbutas din Los Angeles 34,03 lat. N, 118,15 long. V / California în “Vechea Europă, 7000-3500 î.C. - cea mai veche civilizaţie europeană înainte de infiltrarea popoarelor indo-europene” a consemnat: “Curând după introducerea unei economii producătoare de alimente în timpul mileniului VII î.C., Sud-Estul Europei s-a consolidat într-un bloc cultural cu rădăcini şi o identitate a sa proprie. Acela a fost un complex cultural cu desăvârşire îndreptăţit a fi considerat o entitate independentă, nicidecum o reflectare a evoluţiilor Orientului Apropiat, ci o civilizaţie echivalentă celor din Anatolia şi Mesopotamia din intervalul de timp menţionat”. În 1987, aceeaşi savantă în “Civilizaţie şi cultură - vestigii preistorice în Sud-Estul European” a scris: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între mijlocul mileniului VII î.C. şi mijlocul mileniului IV î.C., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului. Această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană, războinică şi violentă. În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme. Absenţa reprezentărilor privind o societate războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii, cât şi femeile activau în mod egal întru 5


binele comun. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. Trebuie să recunoaştem realizările strămoşilor noştri ‘vechi europeni’ aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într-o mare varietate de tipuri, organizatori de şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri. Acei oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului VI î.C.”. Este de ştiut că în urmă cu 8 milenii - adică mileniul VI î.C. - în spaţiul Român a fost o climă Mediterană / subtropicală, ce a ţinut circa 2 milenii (fauna cuprindea antilope, lei, etc.); învăţaţi cu aşa ceva, cei din Civilizaţia Dunăreană s-au retras apoi înspre Sud, regăsindu-se până în Africa de Nord (unde e un aşa climat şi în prezent, chiar mai cald spre Tropicul Racului). Undele electromagnetice de joasă frecvenţă sunt generate şi de fenomene naturale ce au efecte la scară foarte mare, distingându-se munţii înalţi ce primesc mai multă radiaţie solară (la suprafaţa mării energia solară ajunsă este jumătate din cea intrată în atmosferă). Fulgerele manifestate în cavitatea rezonatoare formată de planetă cu atmosfera ei - câte circa o mie în fiecare clipă pe glob - ce reprezintă descărcări imense de energie, la scară pot fi asemuite cu impulsurile nervilor trupului, Pământul comportându-se ca un uriaş condensator electric (dacă n-ar exista fulgere în permanenţă într-o parte sau alta a globului, sarcina atmosferei s-ar difuza în câteva minute, însă prin intermediul lor se redistribuie constant); în decursul unei zile pot fi puse în evidenţă un maxim de câteva ore a amplitudinii sarcinii deasupra celui mai mare continent - Asia - urmat de o activitate cu durată aproape la fel în Africa (Aromânul Nicolae Tesla a studiat energia fulgerelor - la timpul său - cel mai profund din lume, de exemplu armata Americană în al doilea război mondial utilizându-i cunoştinţele în Proiectul Curcubeul, pentru invizibilitatea pe radar a navelor).

dansurilor şamanice, incantaţiilor, drogurilor, exorcizărilor sau altor tehnici de gen, ca organizarea spaţiului de trai prin exploatarea proprietăţilor locale electromagnetice ale mediului terestru, începând cu construcţiile şi terminând cu aranjamentele interioare şi exterioare, ce şi-au probat eficienţa în timp). Trupul uman are centrii din partea superioară a corpului în legătură cu energiile cerului iar cei din partea inferioară în legătură cu energiile pământului / gliei; partea superioară a corpului uman este legată de viaţa spirituală iar cea inferioară este legată de cea fizică (o funcţionare corectă a corpului este asigurată de deschiderea tuturor centrilor săi, atât a celor superiori, cât şi a celor inferiori). Chiar şi anumite cuvinte din rugăciuni - rostite cu credinţă - reprezintă mantre (cuvinte-cheie), ce fac ca un fior interior, ca un curent, să străbată corpul din cap până în picioare: explicat religios, acela este răspunsul divin primit de credincios. Este certificat ştiinţific faptul că toate organismele planetei detectează şi absorb semnalele electromagnetice ale mediului dar le şi răspund, investigaţiile demonstrând că la oameni fenomenul de comunicare e în principal pe meridianele acupuncturii; de exemplu, cercetătorii în multe laboratoare au evidenţiat că practicienii terapiilor ştiute ca orientale combinate cu tehnici de respiraţie, cei aflaţi în stare de relaxare indusă prin masaj, în meditaţie ori în transă, au emisii de unde cerebrale generate de descărcări electromagnetice ce caracterizează activitatea neuronală mult peste media puterii semnalelor obişnuite ale oamenilor (transa religioasă pentru mulţi a fost vecină cu orgasmul). În trecut, oamenii îşi dedicau mai mult timp decât acum atât contemplării cerului cât şi introspecţiei organismului (fiind mai aproape de natură decât în prezent, când mediul artificial creat mai ales de Epoca Modernă a îndepărtat petrecerea îndelungată directă sub bolta cerească a multora ori contactul desculţ direct cu glia iar avuţia s-a extins la mai mult decât propriul corp); se poate observa că noţiunile de “natură” şi “naţiune” au un trunchi comun în majoritatea limbilor, datorită raportărilor culturale la mediul natural (de altfel, cercetătorul Olandez Solco Tromp a descoperit în 1963 că “nu există organ din trupul uman asupra căruia să nu aibă efect schimbările meteo, acele efecte reflectându-se în procesele mentale ale persoanei”): de altfel, în vechime instrumentului muzical i se spunea “organ” iar aşa ceva nu era întâmplător, căci rezona pe frecvenţa agreată de către organism. Despre “Al şaselea simţ” a scris şi cercetătorul Român Andrei Cheran, în 2015: “Demult, în preistoria omenirii, al şaselea simţ era la fel de activ ca auzul şi văzul. Printre ‘primitivii’ planetei, el funcţionează şi azi (de exemplu, premoniţia, vizualizarea, telepatia, etc. sunt pentru ei modalităţi de a supravieţui). În vise - fără o precizie deosebită - apar percepţii extrasenzoriale iar unii oameni au puterea de a presimţi evenimente. Percepţia extrasenzorială acoperă mai multe manifestări psihice distincte, studiate de parapsihologie, cum ar fi: telepatia (transmiterea gândului la distanţă), clarviziunea (perceperea obiectelor sau a evenimentelor imperceptibile pentru cele 5 simţuri ‘normale’), premoniţia (darul de a simţi evenimentele din viitor), retrocogniţia (capacitatea de a cunoaşte intuitiv evenimente petrecute în trecut şi necunoscute), psihokinezia (acţiunea gândului asupra materiei, fără contact fizic). Aceasta din urmă depinde de calităţi energetice care sunt încă necunoscute: ea permite fie deplasarea obiectelor (telekinezia), fie deformarea lor (psihokinezia). De-a lungul timpului, aceste ‘daruri’ s-au bucurat de o credibilitate diferită. Fapt

Bobina Tesla, 1891 Proporţional cu percepţiile umane, acordarea undelor cerebrale cu frecvenţa radiaţiei Pământului revitalizează centrii energetici umani - alimentându-i din imensa energie liberă disponibilă - conştiinţa extinzându-se astfel cu beneficii ca “reîncărcarea bateriilor” organismului uman, cu efecte ca amplificarea vitalităţii, buna dispoziţie, pregnanta blândeţe, dispariţia anxietăţilor, etc. (acestea fiind printre motivele unor proceduri şi utilizării unor anumite stiluri de muzică, 6


remarcabil, percepţia extrasenzorială şi-a avut timpurile de glorie în societăţile aşa-zis primitive sau la popoarele în curs de dezvoltare tehnologică. De exemplu, pentru aborigenii australieni sau nomazii africani percepţia extrasenzorială se înscrie în viaţa curentă. Exploratorul Lawrence Post a observat că nomazii îşi alegeau itinerariile peregrinărilor fără nici un reper aparent. Când au fost întrebaţi ce principiu le ghida paşii, nomazii au răspuns că ‘vedeau locurile unde se găseşte apă şi vânat din belşug’. Percepţia extrasenzorială le era familiară şi de mare ajutor. Într-o zi, un aborigen australian a anunţat în mod subit că trebuie să abandoneze vânătoarea, pentru că nevasta lui naşte şi doreşte să fie alături de ea. El se găsea la 100 km de casă şi era imposibil să fi aflat acel lucru prin mijloacele obişnuite de comunicare. În faţa stupefacţiei exploratorului şi a întrebărilor sale, oamenii tribului s-au mirat, amuzându-se: ‘Cum de nu pricepeţi nişte lucruri aşa de simple?’. Mai târziu, s-a aflat că femeia născuse exact în clipa precizată de vânător, când se hotărâse să plece spre ea... În comparaţie cu Lawrence Post, mulţi oameni de ştiinţă dau dovadă de scepticism în ceea ce priveşte fenomenele paranormale, în general, şi percepţia extrasenzorială, în particular. Faptul că aceasta din urmă trece dincolo de legile cunoscute ale naturii i-a făcut pe cercetători să nege, pur şi simplu, existenţa ei. Nici măcar nu au considerat aceste premoniţii drept nişte coincidenţe. Cât despre parapsihologi, aceştia se aliază cu ideea nomazilor din deşert: percepţia extrasenzorială a ajuns pentru ei un lucru normal. Şi recunosc că omul a pierdut puţin câte puţin din aceste simţuri, datorită progreselor tehnologice care le-au redus importanţa. În materie de comunicare, spre exemplu, tehnica a făcut inutilă practica telepatiei. Alţi specialişti ai problemei merg chiar şi mai departe. Pentru biologul ‘radical’ Rupert Sheldrake, al şaselea simţ ar fi echivalentul la om al instinctului pe care îl au animalele. Cum se întorc porumbeii călători, după ce au parcurs distanţe foarte mari? Păsările migratoare nu se îndreaptă cu un instinct sigur spre locurile cu peşte mult? Percepţia extrasenzorială ar fi o formă de instinct de supravieţuire care există, indiferent dacă îl conştientizăm sau nu. Încăpăţânarea ştiinţei în negarea existenţei unui al şaselea simţ nu i-a împiedicat pe unii cercetători, tot la fel de încăpăţânaţi, să-şi continue studiile. În 1882, la Cambridge a fost fondată ‘Societatea pentru Cercetare Psihică’, al cărei prim scop a fost aplecarea spre telepatie. Fără îndoială că acea iniţiativă a reprezentat doar o anecdotă în istoria ştiinţei, dar a avut meritul de a face din percepţia extrasenzorială un subiect de discuţie şi studii în universităţile occidentale de prestigiu. Astfel, la începutul secolului XX, departamente de parapsihologie au apărut la universităţile americane Harvard şi Stanford, cât şi la universitatea olandeză Groningen. Dar, mai ales, trebuie salutată munca de pionierat a lui Joseph Rhine, începută în 1930, la universitatea americană Duke: el a fost acela care a creat termenul de ‘percepţie extrasenzorială’ şi a definit metodele ştiinţifice pentru a o cerceta în laborator. O experienţă celebră a pornit de la ideea colegului Karl Zener, anume identificarea unei cărţi de joc dintr-un pachet, demonstrându-se în mod categoric că la oamenii dotaţi cu al şaselea simţ performant succesul testului nu putea fi pus pe seama hazardului sau a unor coincidenţe fericite. Dr. Charles Tart - psiholog american - a dus mai departe experimentele. Louisa Rhine - soţia cercetătorului - a adunat probele ce demonstrau autenticitatea a 10 mii de evenimente paranormale. În cercetările sale, ea a descoperit că percepţia

extrasenzorială variază ca acuitate în funcţie de momentele din zi sau din noapte. Astfel, numai 10% din experienţe se petrec când nu dormim, 30% în momentul adormirii şi restul de 60% în timpul somnului. Cercetătorii americani Montague Ullman şi Stanley Krippner au demonstrat că se pot transmite imagini mental, de la o persoană în stare de veghe, la una care doarme adânc. Exemplele viselor premonitorii şi ale evenimentelor extrasenzoriale sunt numeroase. Cu toate acestea, comunitatea ştiinţifică - ce a acceptat în rândul său departamentele de parapsihologie - rămâne în continuare sceptică, ba chiar ostilă în ceea ce priveşte teoriile care afirmă existenţa unui al şaselea simţ, oricare ar fi natura sa. Dar această situaţie nu-i descurajează pe puţinii cercetători care caută să furnizeze oamenilor de ştiinţă probe ce să demonstreze existenţa percepţiei extrasenzoriale. Institutul Metapsihic Internaţional din Paris a stabilit ştiinţific existenţa fenomenelor de percepţie extrasenzorială; cercetătorii săi explorează creierul cu ajutorul unor noi tehnologii, pentru a descoperi unde se află originea ‘câmpului de forţă sau de energie, necunoscut până în prezent, singurul responsabil pentru producerea fenomenelor de percepţie extrasenzorială’. Australianul Eddie Paterson (născut în 1991) poate citi gândurile celor din jur. ‘El ştie totdeauna ce gândim’ spune mama lui. ‘Nu putem să ascundem nimic de el. Cu ocazia fiecărui Crăciun ştie ce cadouri va primi, chiar înainte de a le desface. Niciodată nu învaţă pentru lucrările de control, însă totdeauna ia nota cea mai mare, pentru că citeşte răspunsurile în mintea profesoarei’. Experţii care l-au examinat pe băiat pe când avea 7 ani au concluzionat că putea citi gândurile cu o acurateţe de 85%. Băiatul nu poate să explice cum ştie ceea ce gândesc ceilalţi. ‘Pur şi simplu, aşa se întâmplă!’ zice el”. (Copiii au o deschidere completă către adevăr, revelaţie şi intuiţie; copiii - de pildă cei până în 12 ani - pot fi antrenați rapid să-și deschidă centrul de percepție informațională și să vadă cu mintea la fel de bine cum văd cu ochii fizici: ei nu se raportează la experiențele anterioare, nu sunt blocați în amintiri, în ceea ce au învățat, deja, că pot face sau nu pot face. Cu adulții lucrurile sunt mai complicate; ei încearcă să ghicească, să pipăie, să simtă cu inima, să folosească simțurile cunoscute pentru a vedea și de aceea folosesc mai puțin acest centru fantastic al percepției informaționale iar antrenamentul cu ei se dovedește a fi mult mai dificil).

Homer, primul poet European (Gherghin născut în Cipru, care s-a lansat artistic în portul Cume din V Anatoliei) a închinat Gheii un imn: “Voi cânta pământul, mamă universală cu temeinice aşezări, străbună venerabilă care 7


hrăneşte pe solul său tot ce există. Ţie ţi se cade să dai viaţa muritorilor şi să le-o reiei. Fericit acela pe care tu-l cinsteşti cu bunăvoinţa ta! El are totul în abundenţă. Pentru el, ţarina vieţii e grea de recoltă; pe câmpurile sale, turmele prosperă şi casa lui se îndestulează de bogăţii”. Istoricul religiilor Mircea Eliade în studiul despre sacru şi profan descria că trăsătura esenţială a omului arhaic era dorinţa de întoarcere la origini, pentru a se regăsi într-o lume puternică, proaspătă şi curată aşa cum era iniţial - considerând că astfel îşi asumă o mare responsabilitate. Anticii au definit sacrul şi profanul: în secolul I î.C., jurisconsultul Roman Trebastius Testa în prima carte a lucrării sale “Despre lucrurile sfinte” a scris că “sacru este tot ceea ce e socotit ca fiind a zeilor” iar Macrobius 385430 în a treia carte a lucrării “Saturnalia” a scris că “despre profan toţi sunt de părere că înseamnă ceea ce e în afara templului, departe de un loc sfinţit, departe de cult” (exemplu a dat Vergiliu - cel mai mare poet Roman - în “Eneida” 6:258: “Departe, rămâneţi departe, voi cei profani - a strigat Sibila / Circe - nu vă apropiaţi de dumbrava sacră / unde e intrarea în Infern”). Referitor la Circe - una din formele Latine pentru Ghirghe / Gherga - în 2006, cercetătorul Timotei Ursu din Timişoara (mutat la New York / SUA) a precizat: “pronunţarea latină reală a grupurilor Ce-Ci şi GeGi era Ke-Ki şi Ghe-Ghi”. Concretizându-şi experienţa religioasă, mai strâns legată de viaţă, Marea Zeiţă legată de pământ pentru omul arhaic a devenit mai accesibilă, acumulând şi puteri cereşti / preluate prin omologare în ritualuri (ca mamă era însoţită de câte un mamifer mare, fiind în vârstă era însoţită de o pasăre); de altfel, în numeroase culturi încă se utilizează termenii de “ţara-mamă”, “limba maternă”, etc. / deoarece în trecut Pământul era popular personificat ca “Maica Domnului” iar prin ceremonie cuvânt arhaic - se înţelege şi în prezent oficierea unui act solemn (posibil derivat din străvechea solemnitate religioasă a nunţii Gliei cu Cerul, ce a fost anual sărbătorită în Epoca Pietrei).

partenera). În cele mai multe cazuri cântecul previne rivalii păsărilor de a se apropia de teritoriul său. Totuşi, dacă rivalul percepe cântecul mai slab sau mai puţin sofisticat decât al său pot apărea conflicte. Conflictul se rezolvă cu un concurs de cântec, rareori cu o luptă şi în cazuri excepţionale prin uciderea rivalului. Pentru o femelă care îşi caută un partener cu un teritoriu îmbelşugat acelaşi cântec înseamnă o ofertă matrimonială şi pentru “soţia” unui cântăreţ înseamnă că teritoriul este protejat de partenerul său. În cele mai multe cazuri masculul este cel care cântă şi femelele îşi aleg partenerul în funcţie de cântec. La unele specii, perechi de păsări cântă împreună: în duet. Cântecul unei specii nu înseamnă nimic pentru o altă specie: este ca o limbă străină pentru ele. Majoritatea masculilor care locuiesc în zona climatului European cântă numai primăvara. Unele specii continuă să cânte până vara târziu. Când sezonul de împerechere se încheie, păsările comunică prin sunete scurte care au puţin în comun cu cântatul. De asemenea, există multe specii de păsări care nu cântă deloc şi pentru a semnala că sunt gata de împerechere folosesc gesturi sau îşi arată penajul colorat. Gaiţa, graurul / grangurul şi multe alte păsări se pot regăsi în legătură cu Gherga (inclusiv mierlei aurii vechii Români îi ziceau gurgula); Dr. August Scriban în “Dicţionarul Limbii Româneşti” a scris: “Grangure - Latin ‘galgulus’ - o pasăre (numită şi ‘tartalac’) din neamul mierlei, galbenă, cu vârfurile aripilor negre şi care face un cuib spânzurat şi lucrat cu mare artă sau ‘auşel’ / ‘auş’ provenind din ‘bătrân’ / ‘moş’ = ‘Regulus Cristatus’.” Ghirghilic

Pitulice Gurgulică Reconstituirea unei aşezări de la sfârşitul mileniului VII î.C. Deoarece pasărea era asociată Marii Mame Ghirghe / Kirke - ca uliul Ghirghe în Banat, din acelaşi Ordin “Falconiformes” cu vulturul Cherges din Caucaz şi şoimul Ghirgo / Kirko din Peninsula Hemului şi Hemi, adică Balcani şi Egipt - iar ulterior cocostârcul / cocorul Guerga a devenit asociată bărbatului ei Ghergar, iată câteva consideraţii: în cazul păsărilor teritoriale, masculul care ocupă teritoriul este cel ce cântă; când este vorba de păsări neteritoriale, cântă masculul care este gata de împerechere. Pentru masculii din aceeaşi specie, cântecul unei păsări semnalează că este pregătită să îşi apere proprietatea (cuibul, teritoriul,

Turturică 8


în Romanşă, “caia” în Ladină, “lor” în Armeană, etc). Pleiadele - fiicele lui Atlas, însoţitoarele Zeiţei Artemida - şiau tras denumirea din aceeaşi rădăcină cu prepeliţele; la vechii Români, Pleiadele au purtat numele de Cloţa-cu-pui sau Găinuşa (“găinuţa” / “găinuşa” nu însemna deloc “mică“, ci “pestriţă”).

Ghearga / Caia

Gârgălău / Guerga

Prepeliţă / Pitpalac În vechea Română, despre pitulice / “Phylloscopus” se ştia ca despre “Ghirghilic”: pasăre cântătoare cu picioare relativ lungi (raportate la talia suplă); este din acelaşi Ordin “Passeriformes” cu corbul / “Corvus” - cea mai grea pasăre cântătoare, mitologic ştiută ca solul zeilor, asociată de exemplu lui Apollo, patronul profeţilor - ce Medieval era şi pe blazonul Armânilor Giorgi (de altfel, se poate observa despre corghi / corbi că rezonează cu Gorghi, în proto-Turcă corbului zicându-i-se Karga). Guguştiucului / porumbelului sălbatic - ştiut ca “al lui Noe” - i se zicea “Gurgulică” / “Gârgăriţă”, rămas în vocabular (prin frecventa translaţie lingvistică “G”/“T”) ca “turturea”; în Bulgară încă i se zice “gurgulica”, în Spaniolă “gorgojo”, etc.: “cântăreaţa” turturică / “Streptopelia Turtur” - de care e legat şi verbul “a turui” - preferă pădurile de la deal şi câmpie din preajma terenurilor agricole, fiind migratoare (în Bazinul Dunării soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie). “Legenda turturelei” - publicată de folclorista Tony Brill, ca semnificativă în Banat şi Argheal / Ardeal - este: “A fost odată ca niciodată un împărat mare, mare peste mulţi împăraţi. El avea numai o fată frumoasă şi toţi ceilalţi feciori de împărat voiau să o aibă de nevastă, dar ea nici că se uita la ei. Odată, veni la acel împărat un om cam slab îmbrăcat şi-l rugă să-l ia de slugă. Dar împăratul nici nu voia să ştie de una ca asta, fiindcă omul era în zdrenţe, era însă chip de frumuseţe. Fata când îl văzu, îi pică cam adânc la inimă şi de asta îl rugă pe tatăl ei, împăratul, să-l ia de slugă. Împăratul îl primi de slugă la oi şi-l mână la stână. Cum auzi fata, se rugă s-o lase tatăl ei şi pe dânsa la stână. El a lăsat-o. Dar împăratul tot băga de seamă că fata lui se îndrăgostea de cioban şi se hotărî să se ducă la stână. Zis şi făcut. Cum ajunse, îl şi omorî pe cioban, iar pe fata lui o lăsă la oi. Atunci se rugă fata la Dumnezeu s-o facă o pasăre, adică o turturică. Şi de atunci, când mulgea ea oile, tot cânta ‘tur-tur’ şi a rămas turturică”. Prepeliţei (“Coturnix” / pasăre migratoare ceva mai dezvoltată decât porumbelul) în vechime i se zicea “Ghearga”, încă având aşa denumire păstrată în Irlanda: obiceiul său e de sosire în Bazinul Dunării primăvara - în aprilie, la deschiderea sezonului agricol - iar toamna e de plecare în zone mai calde; este cunoscută şi ca “pitpalac”, des întâlnită în poveştile vânătoreşti (era vânată cu ajutorul şoimilor). Ghearga / prepeliţa este o pasăre foarte iubită de lucrătorii câmpurilor, între care Gheorghe / Gheorga s-a evidenţiat mereu, deoarece îi însoţeşte mereu cu cântecele cu care îşi adună puii (în Reto-Romană / Latină vulgară - vorbită între Veneţia şi Elveţia - şi acum i se zice dialectal “quacra”

Cocor Deosebiţi de berzele ce vestesc primăvara, cocorii sunt păsări mai mari. După cum a consemnat şi lingvistul Român Dorin Ştef în 2011 ca termen arhaic, cocorii erau ştiuţi drept “gârgălăi” (în mitologia populaţiei Saami din Finlanda - genetic majoritar ca Gherga - conducătorul cocorilor era Guerga); în Bazinul Dunării trăiesc 2 specii: cocorul “mare” ce cuibăreşte în Delta Dunării şi cocorul “mic” (văzut mai rar, fiind în trecere), ce cuibăreşte în Asia Centrală şi iernează în Delta Nilului. Zborul lor maiestuos cocorii / gârgălăii sunt gregari, formând cârduri mari - şi 9


dansurile lor nupţiale spectaculoase (femela şi masculul “se cheamă” reciproc, plimbându-se cu mândrie) sunt fascinante; gârgălăii / cocorii sunt fiinţe înalte, “vocalizează” iar pentru a-şi proteja puii se strâng în grupuri şi dorm laolaltă, în timp ce câteva păsări stau de pază. Ţipetele gârgălăilor / cocorilor se aud de la kilometri; preferă să stea pe lângă ape / ţinuturile mlăştinoase şi sunt păsări omnivore (adică se hrănesc atât cu vegetale, cât şi cu animale: şerpi - e de ştiut că aceia nu pot auzi - şopârle, broaşte, rozătoare mici).

piramidele Egiptene), la Parţa, în Banat, unde inscripţiile realizate în prima scriere din lume - o slăveau pe Marea Mamă Ghirghe; din aceeaşi familie păsărească, acvila / “Aquila” - ca întruchipare a puterii şi frumuseţii - a devenit simbolul heraldic principal pe stema României, aşa cum a fost folosită întâi de Vlaicu Vodă, domnitorul Ţării Româneşti / văr primar cu Nicolae Gherga, devenit Sf. Nicodim de la Tismana, mănăstire la poalele Munţilor Vâlcan. Este de observat că în străvechile Grecia, Egipt, etc. şoimului i se zicea “Ghirgo” / “Kirko” iar vulturul - pasăre răpitoare din aceeaşi familie cu uliul, şoimul şi acvila - era numit în Caucaz “Cherghes” de Oseţi, “Karkhăsa” în N Iranului, inclusiv în Daxia / Bactria, “Carkas” în Sogdiana (între Bazinele Amu Darya şi Syr Darya), etc.; în 1989, cercetătorii Americani David Flattery şi Martin Schwartz au enunţat într-un studiu publicat de Universitatea California că versiunea Osetă Cherghes / “Caergaes” era anterioară chiar proto-Iranienei (Oseţii - acum împărţiţi de Georgia şi Rusia îşi numesc limba ce o vorbesc ca “Iron”, de la Arian, însemnând “nobil”, nume pe care şi-l dădeau Indo-Iranienii, de la care provine şi numele Iranului: lingviştii consideră limba Oseţilor ca martoră importantă în analiza numelor străvechi, căci a supravieţuit în cei mai înalţi munţi ai Europei de la începuturile Indo-Europene). În prezent de exemplu, Osetul Valery Gergiev e directorul Operei din St. Petersburg / Rusia. Carca-sa / carcasa s-a păstrat în dicţionar ca având înţelesul de “totalitatea oaselor ce alcătuiesc un schelet”, regăsindu-se cu forme asemănătoare şi în actualele Bască, Engleză, Franceză, Galeză, Galiciană, Italiană, Malteză, Olandeză, Portugheză, etc. (de altfel şi denumirea de “organ” e în legătură cu forma Latină “organa” şi cea veche Greacă “ergon”, în conexiune cu Gherganul Gorgan). Totemic, străvechii Gherghi purtau penele acelor păsări. Apropiate de Gherga au fost inclusiv păsările din familia Corvidae - a corbilor / croncanilor - şi corcodeii: din familia corbilor, ţarca / coţofana, foarte gălăgioasă - considerată aducând norocul în Asia şi nenorocul în Europa - preferă locurile luminoase deschise, ca smârcurile, grădinile şi terenurile agricole (cu numele ei fiind denumite muierile guralive) iar gaiţa, având şi numele de alunar, preferă codrii, în caz de pericol atenţionând celelalte vieţuitoare prin strigăte de alarmă specifice.

Ghirghe

Uliu Ghirgo

Şoim

Țarca

Cherghes

Vultur Uliul Ghirghe / ştiinţific “Accipiter” - pasăre răpitoare de zi, la fel ca şoimul - a fost de exemplu reprezentat pe măştile din cel mai timpuriu sanctuar aflat în spaţiul Român (mai vechi decât templele Malteze ori

Coţofana

10


Gaiţa

Karga

Alunar Corcodel

Zarzăr Corcodeii / zarzării sunt migratori, cu gât lung, corp zvelt şi penaj brun-gălbui, fiind acvatici / “cufundaci”: au mărimea raţelor - ori mai mari - şi iernează în N Africii; cu o denumire asemănătoare - însă pentru fructe - din spaţiul Român până în Turki-stan (adică leagănul Turanic al Turcilor), caiselor şi corcoduşelor li se zic şi acum zarzăre, Georgienii având pentru “caise” termenul “gargari”. Corbii / Karga şi-au dobândit statutul mitic deoarece erau mediatori între viaţă şi moarte; pe câmpurile de luptă erau “sanitari naturali”: consumau trupurile celor căzuţi. Aceste păsări specie protejată în România - sunt foarte deştepte, adaptânduse uimitor mediului în care trăiesc (dintre toate, au cele mai mari creiere), ceea ce a atras respect dar şi legende. Gherganii erau cei care nu s-au mai limitat la legătura teriană / pământeană, ci au reprezentat trecerea la nivel superior - a fuziunii cu cerul - şi deci de a trăi expresiv dimensiunile lărgite ale unei alte paradigme (decât cea anterioară, veche şi oarecum limitată). Corbul / corboaica e o răpitoare longevivă (de aceea având timp şi să acumuleze experienţe, fiind o pasăre deşteaptă), ce dresată ajută la vânătoare. În “MahăBhărata”, corbii au fost comparaţi cu mesagerii morţii; în majoritatea credinţelor, corbii erau călăuzele ultimei călătorii, deoarece descopereau fără greş tainele întunericimilor (la nomazi - vânători şi pescari - erau pozitivi, aspectul lor negative ivindu-se odată cu viaţa sedentară / dezvoltarea agriculturii).

Corbi La vechii Greci, corbul era asociat Zeului Apollo iar la vechii Scandinavi, 2 corbi încadrau tronul Zeului Odin: reprezentau principiul creaţiei. Dr. Ion Ghinoiu în “Lumea de aici, lumea de dincolo” a scris: “În cântecele de Zori, cea mai mare frecvenţă o are Zeiţa Morţii cu chip de pasăre de pradă, de zi sau de noapte. Gaia este o pasăre răpitoare de zi care face parte - alături de vulturi, acvile, şoimi, ulii - din acelaşi ordin, spre deosebire de buha mare, bufniţa, cucuveaua, 11


striga, care sunt răpitoare de noapte, grupate în alt ordin. Gaia are statură robustă şi aerodinamică, gheare ascuţite şi tăioase la cele 4 degete, cioc puţin curbat şi turtit lateral, penaj colorat care variază cu vârsta; simţul său cel mai dezvoltat este văzul”.

“În România, 2 specii prezintă importanţă deosebită:  Gaia roşie (‘Milvus milvus’) cu penaj roşcat, pictat cu brun şi cu coada scobită; cuibăreşte în pădurile carpatice iar toamna se îndreaptă spre iernare în sud-estul Europei, Turcia, Africa de nord-est (în iernile blânde, unele exemplare rămân pe meleagurile de vărat)  Gaia brună (‘Milvus migrans’) cu penaj brun, roşcat pe piept şi cu coada mai puţin scobită ca a găii roşii; cuibăreşte în copacii din pădurile mai joase şi migrează toamna în Asia de sudvest şi Africa centrală Gaia are însuşirile după care oamenii culturilor preistorice îşi alegeau - din lumea vieţuitoarelor - divinităţile adorate: este o pasăre misterioasă atât prin apariţia şi dispariţia neaşteptată din peisajul cotidian, cât şi prin ascensiunile ce le face în zbor până dispare în înaltul Cerului; dacă suntem de accord cu specialiştii că bioritmurile de reproducere, inclusiv rutele de migraţie generate de acestea, sunt extreme de stabile în timp, atunci zonele de cuibărit ale găii din ţinuturile central şi sud-est europene trebuie să fi rămas aceleaşi din neoliticul Vechii Europe până astăzi. Dintre răpitoare, gaia este cea mai frumoasă şi mai plăcută pasăre. Gaia aduce / prevesteşte ploaia şi - împreună cu aceasta - rodul şi fertilitatea, în verile secetaose şi zilele caniculare, aşa cum o făcea (fără îndoială) şi cu milenii în urmă. Gaia este puternică, crudă, rapace, invincibilă; şi-a impus numele în memoria oamenilor prin propriul ei glas ‘Ga! Ga!’ - când invocă ploaia în zilele caniculare ale verii. Este puţin probabil ca oamenii s-o fi numit vreodată altfel decât gaia”. Suedeza Kristina Berggren şi Americanul James Harrod notau în “Jurnalul religiilor preistorice” din 1996: “Divinitatea feminină era uneori diferită de mama fertilă, însă era venerată sub acelaşi nume; ei îi erau asociate simboluri geometrice şi animale prin statui sau desene care nu întotdeauna erau religioase, ci aveau şi scop practic de joacă ori pentru decor. Un simbol pe atunci era mai mult decât o metaforă ori o alegorie. Artiştii pre-istorici intenţionau prin lucrările lor să sugereze numeroasele puteri ale vieţii şi de aceea utilizau multe simboluri geometrice iar exprimarea nu cuprindea doar cuvinte ci şi imagini, dansuri, ritualuri, etc”. În “Spiritualitatea Vechii Europe”, Dr. Marija Gimbutas a consemnat: “Creaţia cea mai caracteristică a Culturii Vechii Europe este figurina ce reprezintă o zeiţă alături de servitorii sau adoratorii ei şi amulete cu imaginea sa. Judecând după stereotipurile figurinelor menţinute de-a lungul mileniilor, religia Vechii Europe era politeistă şi dominată de zeităţi feminine. Se poate aprecia că acele aşa-numite stereotipuri se pot grupa în 3 categorii principale. Prima a fost ‘Creatoarea’, reprezentată ca o zeiţă antropomorfă şi asociată cu o pasăre; ipostazele sale se refereau la funcţia de dăruitoare a vieţii dar şi de curmătoare a ei: moartea. A doua categorie era a ‘Zeiţei Transformării’, reprezentând renaşterea forţei vitale ori potenţialul embrionic al vieţii; des era asociată cu peştele (urmaşele sale au fost nimfele). A treia categorie era reprezentată de fertilitate - mai ales a pământului - fiind ‘Mama-Glie’, asociată cu şarpele (nemuritor, căci îşi schimbă pielea şi fiind o creatură ce hibernează apare la începutul primăverii, în mod asemănător Mama-Glie apărând primăvara ca o zeiţă tânără - chiar sacru gravidă - devenind toamna Hârcă; şarpele din credinţele ‘vechi europene’ era aducător de bine, nu de rău aşa cum s-a întâmplat în ulterioara simbolistică indo-europeană). Pământul gravid sau Mama

Gaia roşie

Gaia brună 12


grânelor au fost aspecte care au apărut la începutul erei agricole, supravieţuind ca Mama-Glie. La începutul neoliticului (mileniul VII î.C.) ea apărea încoronată şi pe tron. Mama gravidă era asociată cu peştera, movila, mormântul, cuptorul, etc. În timp ce principiul feminin era considerat creator şi etern, cel masculin era privit ca spontan şi efemer (acesta din urmă reprezentat prin bărbaţi cu măşti de animale - ca ţapi sau tauri - care adorau zeiţa: forme timpurii ale lui Dionysos / Dionis, zeul regenerării anuale). Zeiţele Epocii Pietrei erau în primul rând creatoare ale vieţii - nu frumuseţi şi în mod hotărât nu soţii ale zeităţilor masculine. Principiul masculin servea la regenerarea puterilor zeiţei; divinitatea masculină era un zeu al vegetaţiei, întrupat mai târziu în Pan ori Silvanus (stăpânul pădurilor şi păşunilor). Tărâmul zeiţelor era cerul, pământul şi lumea sub-pământeană. Conceptul de principiu divin feminin se manifesta prin ciclul infinit al vieţii, morţii şi renaşterii. Aşadar, fertilitatea era numai una din multiplele funcţii ale zeiţei; nu aceasta era funcţia principală a zeiţei şi nu avea nimic de-a face cu sexualitatea”. În imaginea următoare se poate vedea Zeul Pan - protectorul păstorilor şi turmelor - fiul Zeului Hermes:

spor la lucru, că erau cu milioanele. Şi au lucrat aşa paserile în bună înţelegere şi au isprăvit lucrul cu mare bucurie. Şi dacă a plouat, s-a umplut balta cu apă şi aşa nu mai duceau lipsă de apă. Se zice că cu timpul, din acea baltă s-au format râurile, din ce în ce mai lungi şi mai late. Şi acum au toate vietăţile apă în îndestulare, numai gaia nu! De aceea, vara când e secetă mare, vedem gaia coborându-se pe la râuri, ca să înghită un strop de apă, dar sărmana o păţeşte amar, de o zăresc celelalte paseri, că o iau dinainte; iar ea se suie până-n vânătaie şi de acolo - cu glasul ei răguşit - cere mereu ploaie de la bunul Dumnezeu, căci ea numai când plouă poate să-şi astâmpere setea ei cea înfocată”. Măsurătorile au constatat că la sacrii megaliţi apele freatice jucau un rol important în combinaţie cu energia telurică a solului unde erau, ce împreună cu geometria şi orientarea astronomică a monumentelor induceau curenţi de frecvenţă joasă în câmpuri electromagnetice influenţând prin experienţa iluminării oamenii supuşi ritualurilor / manifestările obişnuite în perimetrul lor fiind de agitaţie, anxietate, ameţeală, nervozitate, refacere, slăbiciune, etc. (iar de aceea primele metale utilizate în istorie au fost cele bune conducătoare de electricitate - ca aurul şi cuprul - folosite însă separat de piatra megaliţilor, datorită răspunsului lor vibratoriu diferit, până în Evul Mediu majoritatea locaşelor de cult fiind realizate fără a încorpora piese prelucrate din metal în construcţia lor, deoarece exista o consideraţie spirituală deosebită pentru materialele provenite direct din sânul Mamei-Pământ). Este de remarcat că în Bazinul Dunării inferioare au fost primele ansambluri din lume de obiecte din aur (metalele - pepitele de aur şi cuprul nativ / pur - au fost modelate iniţial ca pietrele, prin prelucrarea la rece, fiind folosite la început pentru fabricarea bijuteriilor şi abia mai târziu pentru confecţionarea uneltelor, înlocuind astfel piatra; totuşi, unele “geme”, adică pietre “preţioase” / “semipreţioase” - ca de pildă obsidianul - au continuat să fie preţuite şi folosite iar metalurgia bronzului a fost în Balcani din mileniul VI î.C., prin topirea azuritului). Arheologul Evgeny Chernykh de la Academia Rusă în 2008 a schiţat metalurgia lumii din mileniul V î.C. (considerând că aşa s-au şi declanşat culturile stepelor EurAsiei, pornind din interiorul Carpatic):

Capra şi Zeul Pan Cultul pentru Marea Zeiţă sau Mama Divină era nelipsit din religia primordială a oamenilor în Epoca Pietrei, cultura maternă fiind cea care a făurit monumentele megalitice (ce făceau mereu referire la ea, uneori şi sub aspectul teribil de regină a morţilor, ca “Doamna Albă” - şi în ipostaza păsării de pradă gaia care ia sufletul la moartea omului - până azi propagându-se ideea că “totul din ţărână este şi în ţărână se întoarce”); decedaţii pe atunci erau îngropaţi în poziţia ghemuită a fătului, în camera mortuară având forma de ou sau uter, ca respect pentru Marea Mamă (savantul Francez Alain Danielou 1907-1994 a numit acea poziţie ghemuită ca “postură Yoga”). Legenda “Gaia” culeasă din S Român în 1898 - era: “Demult - foarte demult pe când nu erau atâtea izvoare, vara însetau toate vietăţile de pe pământ. După ce şi-au ales păsările împăratul, acela a chemat sfat, ca să-şi sape cu ciocul o groapă mare, unde să se adune apa pentru vreme de ispită. Şi s-a întâmplat că au primit toate paserile sfatul împăratului, numai gaia n-a voit să-l primească. Şi dacă s-a hotărât, s-au pus ziua şi noaptea pe lucru. Şi lucrau cu sârguinţă, una mai mult decât alta, şi aveau

Pentru omul arhaic, purtarea rituală a zorzoanelor / podoabelor era asociată cu participarea lor la anumite principii sau legături simbolice cu cosmogonia. Ritualul culegerii ierburilor de leac era de asemenea legat de repetarea unui act cosmogonic iniţial. Reîntoarcerea la cosmogonie se realiza simbolic şi în actul luării în stăpânire a unui ţinut sălbatic / nelucrat (ce echivala cu transformarea haosului în 13


cosmos, prin intermediul cosmogoniei): munca pământului simboliza acel act dar deplina stăpânire nu se instituia decât după ridicarea unui altar, ca simbol al desfăşurării lumii în jurul unui centru bine definit. Cosmogonia era actualizată nu doar la Anul Nou - de Ziua Zeiţei / când instaurarea Noului An impunea recitarea mitului cosmogonic - ci şi la naşteri, la cununii, la clădirea locuinţelor, etc., adică acolo unde ceva începea. Printr-o atare începere, omul arhaic anula timpul scurs, realizând pe Pământ - în orizontul existenţei sale profane - imaginea spaţio-temporală a unui sacru Rai primordial, doar în aparenţă pierdut; pe acea cale, sacrul devenea un mister accesibil omului de rând, fiind posibil de re/întrupat în profanul formelor banale ale existenţei.

dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească şi să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii. Nu se mulţumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe câte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului. Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luând cu dânşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. Ajungând la poalele muntelui, le ieşiră înainte tâlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vârtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tâlharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dânsa. Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, când ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sânge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, când deodată se pomeneşte cu 2 tâlhari că pun mâna pe dânsa. După ce le spune cine este, tâlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea câte un sfert de pâine şi câte o cană de apă pe zi, până ce s-o prăpădi acolo. Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mângâie: - Capra-tatii! Capra-tatii! voind să puie mâna pe dânsa. Dar aşi! Unde e pomana aia? Capra, ţâşt! în dreapta, ţâşt! în stânga, se depărta mereu. Călugărul după dânsa. Dacă văzu că nu poate pune mâna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărâţe şi începu a se lua pe lângă dânsa cu binele, tot strigândo şi mângâind-o: - Capra-tatii! Capra-tatii! Dar nici aşa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lângă dânsul, dându-i să sugă. Călugărul intră după dânsa şi, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! Unde? Ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şil puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lângă copilaş. Văzând astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţâţă până ce se sătură, apoi luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l

În secolul XIX, folcloristul Român Petre Ispirescu a cules în Bucureşti basmul “Gheorghe cel viteaz” (având multe ingrediente tipic asociate de-a lungul timpurilor cu Gherga): “A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă. 10 ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci înainte nu-i va face un copil, să ştie că pâine şi sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca. Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi 2 câte 2 se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Până şi flutureii umblau tot 2 câte 2. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzând că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sânul împărătesei. Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste 9 luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ. Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul. Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Şi fiindcă de câtva timp se ivise nişte tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă 14


primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gâtul copilului şi află că se numeşte Gheorghe şi că este fecior de împărat. După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plânse Gheorghe şi călugărul, când muri capra, de nu li se zvântă lacrimile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. Gheorghe se tângui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pe una ce-l hrănise şi-l crescuse. Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă Gheorghe şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse şi se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc. Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul. Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate. Se ameţi şi se fâstâci când se văzu încongiurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luându-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitându-se prin toate prăvăliile şi mirându-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dânsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzând şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan. - Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul. După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mână şi un buzdugan năprasnic, voi să plece. - Plăteşte întâi, băieţaş, şi apoi să pleci. - Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul. - Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cât ne-om învoi. - Ce este aceea bani? mai întrebă el. Negustorul, văzând că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe. Se miră Gheorghe deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan. Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an şi aşa se băgă ucenic. Iscusinţa lui Gheorghe ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în 3 ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici 3 oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul. Şi toţi se temeau de el. Dacă îşi împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făurească el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpânul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temându-se să nu-i ia locul, îi pusese gând rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească. Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dânsul acolo, ca să se prăpădească. Gheorghe nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpânului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burduşe mari pentru cărbuni, făcute din 2 piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi,

ajungând la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sân de frică. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia. Gheorghe le tăie cuvântul şi le zise: - Dacă nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn. Oamenii, dacă îl văzură atât de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui. Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc. Stând pe lângă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă întrînsa şi pe bietul Gheorghe. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui Gheorghe ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de Gheorghe unde smuci odată sabia din pământ şi, mai iute decât ai gândi, o aduse şi tăie în 2 scorpia. Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă. Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume. Când se uită, ce să vază? O păsărică drăgulică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea: - Gheorghiţă cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sângele acestei fiară blestemată şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu. Voinicul de Gheorghe făcu precum îl învăţă păsărica; când ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui Gheorghe lipită o frunză de copaci şi-i zise: - Gheorghe, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi. Apoi voinicul, punând capul scorpiei într-un burduf, şi în celălalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpânului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dând cu dânsa într-un drug de fier, şi se rupse în 2; o lepădă şi, luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi când căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta. Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gândindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pământ. Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să vezi? Fierul nu era înfipt, ci era o vână din munţi. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce, rupând vâna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăşi nedespărţiţi. După aceea se duse cu tovarăşii săi la fântâna botezului şi le boteză, punând săbiei numele de ‘Balmut ajutătorul meu’ şi buzduganului ‘Omorâtorul vrăjmaşilor mei’; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii. Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Câţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face. Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese 15


acolo când umblase călfile în burduful lui Gheorghe. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-şi ia ziua bună. - Da unde te duci, nene Gheorghe? - Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu. - Ia-mă şi pe mine cu dumneata, nea Gheorghe, se rugă ucenicul. - Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine! Plecând Gheorghe şi mergând singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, când iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lângă dânsul. Pasămite, se luase după el şi, cât colea, îl urmări până îl ajunse. - Dară asta, mă? îi zise Gheorghe. - Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? Dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţin de dumneata? După ce râse niţel Gheorghe şi, făcându-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicându-i: - Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii. Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, 3 zile şi 3 nopţi merseră până ajunseră la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi tot deodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul şi, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca. Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi şi vărsă maţele, sfâşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal şi, pe când porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, Gheorghe cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în 2 spurcata fiară. În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întâmple. Aceşti oameni erau din împărăţia tătâne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui Gheorghe pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămâind mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gâtul lui Gheorghe. Se dete pe lângă dânsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu. Spuind şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vânătorul cel cu pricina veni lângă dânsul şi-i zise: - Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpânitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, până se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrânilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întâmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cârmuit omeneşte atâta mare de ani. Gheorghe, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vânătorul, zise: - Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi? - Mărgelele de la gâtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cârmuieşti.

Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat. Gheorghe plecă cu dânşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei. Sfară se dete în ţară de această fericită întâmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudând numele Domnului. Iară dacă s-a aşezat Gheorghe în scaunul tătâne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile. Băiatul cu care ucenicise Gheorghe ajunse să fie mâna dreaptă a împăratului, atât se ciopli şi se supţie în puţină vreme. Cercetând noul împărat în dreapta şi în stânga, de cum s-a întâmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir până în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tâlharii, cum aceştia i-au înfrânt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dând dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dânsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost coprins de mâhnire şi de obidă până la moartea sa, şi cum a murit nemângâiat, nemaiaflând nimica despre dânşii. Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei. Şi scrise carte. Iară dacă văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dânsul. Acesta dacă plecă, ajungând în codrul unde era fântâna botezului, se pomeni înconjurat de 12 haiduci, cari şi puseră mâna pe dânsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dânsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el. Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osândă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecând în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, când a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc. Până să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie o curcă, o fripse şi-l trimise împărătesei, zicându-i să mănânce cea mai de pe urmă mâncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar şi poate are să-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană. Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătâne-său, nici că se atinse de curcă, ci trimise răspuns căpitanului de tâlhari că ea, cum a trăit 24 de ani numai cu pâine şi apă, va trăi şi de aci nainte, până ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimei şi ştie nevinovăţia ei, o va mântui de aceste munci de cari nu este vrednică. Gheorghe se cătrăni de mânie când văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de râs ce-i făcea. Atunci porni cu ceata lui cea aleasă şi se otărâră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte. Tot atunci, căpitanul de tâlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărâmături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe când ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi bătându-şi joc de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, odată se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă 2 lumânări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta linişte şi tăcere se făcu. Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi: ‘Firul 16


nelegiuirilor tale s-a sfârşit. Glasul nenorociţilor pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sângele cel nevinovat ce atâta amare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uşcioară pe care o veţi descoperi căutând-o cu una din aceste lumânări. Ia cheia ce ţi s-a pus pe masă şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui Gheorghe, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum 24 de ani. În celălalt sipeţel vei găsi o piele de urs şi un lanţ cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămâi până îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mâna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mânia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare’. La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavând încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de când tâlhărea şi le făcu 12 părţi, deopotrivă, pe cari le împărţi la cei 12 tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potârniche, care şi pre unde. Iară el, căpitanul, deschise sipeţelele şi află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui Gheorghe, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuroasă, căci hainele de pe dânsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămâind mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobândi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună. După ce căpitanul de tâlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi când ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său. Pe drum se întâlni cu Gheorghe, care venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mânca foc. Gheorghe era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mână. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închină lui ca unui împărat. Gheorghe se dete jos de pe cal şi îmbrăţişase pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este. Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscându-i nevinovăţia, a izbăvito prefăcând în urs pe prigonitorul ei. Apoi dete pe urs de lanţ în mâna împăratului. Acesta se înduioşi de osânda lui şi-i dete drumul, zicându-i: - Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele. Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrând în codru. Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui. Şi domniră în pace şi în linişte până ce, vrând Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. Iară întâmplările lor au rămas de poveste şi vor rămânea în veacul veacului. Şi încălecai p-o şea şi vă spusei povestea aşa”.

Mărţişoarele

Mărţişorul Mărţişorul reprezintă în fapt firul răsucit roşu-alb şi nu obiectul ornamental care se leagă de acel fir (component adăugat ulterior), purtat la sfârşitul iernii, din dimineaţa de 1 martie / ziua Marii Mame - dinaintea răsăritului soarelui până după sosirea primelor berze vestind primăvara, anume până la înflorirea gherghinului / păducelului, când se lega de acela. Înţelesul său esenţial din Epoca Pietrei era ca sărbătorirea începutului de an, culorile sale îmbinând nuanţa zorilor: roşiaticul crepuscului de dimineaţă cu albul zilei (zis “dalb” / albastrul foarte deschis al zilei). Mărţişorul e un fel de talisman, destinat să poarte noroc. El se oferea de Anul Nou, care începea în martie, cu colinde agrare, împreună cu urările - neschimbate până azi - de bine, de sănătate, de bucurii, de dragoste (e de ştiut că în Europa tradiţia colindatului se mai păstrează cu preponderenţă doar pe teritoriul Românesc; din Epoca Pietrei, colinda se cânta în cercul închis al colindătorilor - desemnând discul solar - fiind un obicei masculin de binecuvântare, protecţie şi bunăvestire, de Anul Nou, darul oferit de gazde colindătorilor de obicei fiind colacul în formă de soare). Filozoful Vasile Lovinescu scria în 1937: “Există în România un gen de incantanţii, Colindele; acest cuvânt nu este altul decât Calendae: tinerii se adună de Anul Nou în grupuri pentru a vesti Vestea cea Bună. Colindele urcă la obârşia protoPelasgică, într-o vechime abisală; ele sunt tot ce e mai misterios în poezia populară Română”. Academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca 1831-1890 a constatat: “Colinda Română e Cultul Soarelui personificat ca zeu, constând în integritatea şi sistema instituţiunilor (datinelor, unităţilor structurale componente) sale, precum Colinda colindătorilor, Colinda pluguşorului, Colinda junilor, Colinda-colac, Colinda-bât, etc., precum a colindat şi Omer / Homer copiii din Grecia. Ţurca şi Cerbuţul constituie parte întregitoare şi dramatică a obiceiului colindatului; ele încă se ţin de Cultul Soarelui şi formează cu Colinda laolaltă o unitate sistemică. Latina ‘Calendae’ nu s-a urzit din Latina ‘calare’ / ‘chiemare’, ci e legată de Greaca ‘Kalindo’ / ‘Cholindeo’ care înseamnă ‘rotire’, ‘întoarcere’, ‘învârtire’ de soare ori de lună, în solstiţii şi lunistiţii iar acelea se condiţionează de la Cultul Solar şi Lunar, adecă de la curgerea împrejur a soarelui şi lunii (în Latină, ‘calendae’ are forma verbală ‘calare’ = ‘a vesti’ şi ‘calatores’ erau Romanii care vesteau sub influenţa Cultului lui Mitra; mai târziu - prin aculturaţie creştină 17


colindătorii vesteau naşterea lui Iisus). În privinţa Cultului de Soare, Colinda noastră poate să-şi aibă originea în ‘Choros’, de unde a derivat primul predicat al Zeului Solar. Colinda care sună poate să-şi tragă etimologia chiar şi din jocul Hora Horeia în Greacă / Chorea în Latină - cu privinţă la soarele personificat drept zeu şi jucător giur-împrejur. După Isidor, Colinda noastră poate deriva ca şi Latina ‘colenda’, cu înţeles de ‘a aduce cult’, ‘a adora’, ‘a cânta întru preamărirea unei zeităţi’.” Colinda în legătură cu Chorea provenea din Cult, adică Gurg: reminiscenţă Gherga. Reînnoirea continuă a timpului cu ocazia Anului Nou se făcea prin ceremoniile sfârşitului şi începutului (de an), începând cu rituri de purificare ca expulzarea demonilor, bolilor şi păcatelor: Anu a fost primul zeu al omenirii - ca personificarea soarelui - şi de la miezul nopţii Anului Nou îşi căpăta denumirea de An Vechi; speranţa era de regenerare a universului înconjurător, marea divinitate An respectată de Man - adică Om născându-se, crescând, îmbătrânind şi murind împreună cu calendarul, după care renăştea (e de remarcat că în Sumer / Sumeria numele Zeului Cerului era Anu, a cărui femeie a fost Zeiţa Pământului Ki - denumită acolo Mami / adică Marea Mamă - urmaşii lor fiind prinţii Gargari, veneraţi în Mesopotamia mai ales la Karkara şi Girsu, celebrând Anul Nou primăvara, de exemplu şi acum oficial Anul Nou la echinocţiul de primăvară fiind celebrat de Kurzi, în Kîrgîstan, Kazakh-stan, Iran, Afgani-stan, Uzbeki-stan, Tadjikistan, Turkmeni-stan, Azerbaidjan, Georgia, Albania, Kosovo, ş.a). Ceea ce în lumea vedică din N Indiei era ştiut ca Manu fiul Mamei, primul om - în lumea Sumeriană era Anu (Manu apare în Vede ca prima persoană care a făcut un sacrificiu, fiind cunoscut ca întâiul rege, strămoşul după Potop al oamenilor); cu prinţii “Su-Meri” / Sumerieni descendenţi din Anu erau rude observatorii Ghergari / Grigori de pe Înălţimile Golan din N Galileii - după cum a scris patriarhul Enoh - care propagau Amazoanelor / fiicelor Marii Mame învăţăturile Şcolii Gherga / “Gărga Kula” din N Indiei (înfiinţată de astronomii Gărga / Garga şi atestată în mileniul VI î.C. în Bazinul Ghargar / acum al Indului). An / Anu - în Sumer / Kurgal iniţial zeul păcurarilor - era reprezentat ca taur / animal terian, acolo ajungând să fie părintele zeilor, fiind zeul calendarului şi al regilor (care purtau un acoperământ pentru cap şi o pereche de coarne: simbolul puterii); la Români, Ana era femeia lui iar titlul de Ioan (format din IO = stăpân şi An = cer), însemnând singurul stăpân al cerului - şi al timpului a devenit mai târziu numele propriu cel mai răspândit, în parteneriat cu Ioana: Io+Ana = “stăpâna”. La trecerea de la ciclul vechi (Anul Vechi) la ciclul nou (Anul Nou) se desfăşura un spectacol ritual ce urmărea, în esenţă, un singur scop: renovarea simbolică a luminii (obţinerea unei figuri circulare denumită An a devenit simbolul fundamental al stăpânirii timpului iar divina Mamă Gherga era Ana Gherga = stăpâna Ioana Gherga ori sfânta Ileana Gherga / “Il” însemnând sfântă + Ana); înnoirea anului cuprindea ideea perfecţiunii începuturilor, a beatitudinii “vârstei de aur”, motiv pentru care oamenii tuturor timpurilor aşteptau cu mare nerăbdare sosirea Noului An (ca jertfă divinităţii adorate, schimbarea anului cerea sacrificiu uman, înlocuit după realizarea Brazdei lui Iorgu, în actualul spaţiu Românesc, cu cel al porcului: animalul era sacrificat în cinstea neamului lui Osiris - fiind favoritul fratelui aceluia, Set - începând de la solstiţiul de iarnă şi consumat, căci anotimpul rece favorizează conservarea, până la sosirea primăverii / obicei rămas şi azi la Români). Din faptul că deseori “L” s-a

suprapus peste “R” - astfel străvechiul nume solar Ra devenind La - au apărut de pildă în N Indiei “ilu” pentru iluzia Maya, oriental ştiindu-se că prima femeie a lui Adam a fost Lila / Li-La, apoi impunându-se particula “Al”, “El” ori “Il” pentru nobil / sfânt, în Anatolia Marea Mamă a Pământului devenind alintată ca Ida, etc. (corespunzător echivalării “R”/“L”, s-ar întrezări: “iRu” la iluzie, Rira ca prima femeie, “Ar”/“Ir” ca particula nobleții, ș.a). Este de observat că (după credinţele tradiţionale ale Românilor) scroafa era considerată un animal înzestrat, cu puterea de a prevesti schimbarea timpului, fiind - ca şi ursul / ursoaica “făcătoare şi desfăcătoare de timp”. Este de remarcat că până în prezent se face împărţirea cărnii în “albă” şi “roşie” iar Mărțișorul îmbină exact acele 2 culori (roșie, a energiei, așa cum în Anatolia la vechii Greci era asociată Artemidei și albă, a strălucirii luminii, așa cum era asociată geamănului ei Apollo); în Epoca Pietrei, din India până în Europa - inclusiv prin Sumer şi Egipt - comunicarea exista (desigur, la scara posibilităţilor de atunci): societăţile nu trăiau izolat. Învăţatul Suedez Waldemar Liungman (învăţat e omul care nu termină niciodată de învăţat) a indicat în 1938 că “originea sacrificiilor trebuie căutată în jertfele umane din Egipt cu prilejul culegerii recoltei, ceremonii reconstituite astfel: în timpurile preistorice, un om era înfăşat într-un snop de papirus (prototip al coloanei Dger), i se tăia capul şi era aruncat în apă, i se azvârlea organul generator în eleşteu iar restul trupului era îngropat de popor pe câmp; cu prilejul sacrificiului victimei aveau loc lupte între 2 cete: ceremonialul identifica pe ‘Bătrânul’ / Osiris în omul legat în snop şi sfâşiat iar pe Set în cel care îl lovea sau îl azvârlea în apă (răzbunarea lui Osiris se împlinea sacrificând un animal ce-l reprezenta pe Set, poate porc, ţap, etc.)”. Toate popoarele vechi - în special cele din zona geroasă - adorau prioritar soarele Ra; de exemplu, academicianul Român George Coşbuc 1866-1918 afirma că Mărţişorul era în legătură cu vechiul Cult al Soarelui şi mai târziu al focului (fetele purtau Mărţişorul şi ca să nu le ardă soarele, să fie albe la faţă şi deci frumoase corespunzător etaloanelor Epocii Pietrei, când majoritatea oamenilor erau bronzaţi datorită activităţilor în mediu extern - îndeosebi lucrări agricole - “paloarea” celor feriţi fiind foarte apreciată / acum în general e invers: cei bronzaţi - arşi de ultraviolete - ar fi “frumoşi”). Abia de la sfârşitul Evului Mediu Românii celebrează Anul Nou în 1 ianuarie, până atunci prima lună a anului fiind martie iar ultima lună din an era februarie - de aceea şi lunile se numesc septembrie / a şaptea lună, octombrie / a opta, noiembrie / a noua, decembrie / a zecea; anii bisecţi au mai mult cu o zi, adăugată la fiecare 4 ani chiar la sfârşitul ultimei luni a fostului calendar (cea mai scurtă a anului): februarie. Este de ştiut că în 153 î.C., magistraţii Romani au decis începutul anului la 1 ianuarie din motive strategice (decalarea cu 2 luni fiind pentru a face posibile campaniile militare în zonele marginale, depărtate de metropolă - tradiţionale odată cu declanşarea primăverii, începând cu martie / luna războiului comunicaţiile necesitând timp între capitala Roma şi posturile îndepărtate); actualul spaţiu Românesc a fost ocupat doar pentru scurt timp - între secolele II şi III - şi doar în mică parte (Romanii imperiali strict ţintind Dobrogea / gurile Dunării, capitala Sarmisegetusa şi aurul din Munţii Apuseni): se pare că nici n-aveau forța imperială pentru ca să se avânte după alte resurse, iar atunci Imperiul Roman se afla la apogeu. Calendarul universal din prezent se bazează pe cel solar introdus de Romanul Iuliu Cezar în 46 î.C., care l-a 18


preluat din Egipt / loc unde a fost prima oară adoptat în lume; de aceea la Români s-au păstrat în colindele de “pluguşor” ale Anului Nou - atâtea teme agricole, ale începutului de primăvară (nefireşti pentru 1 ianuarie): e de remarcat că la Finezi “plugului” i se spune şi acum “aura”. Zilele săptămânii, deoarece în vechime omul era mai impresionat decât acum de corpurile cereşti, le reflectă pe cele ce pot fi văzute cu ochiul liber, soarele şi luna + cele 5 planete, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn, adică după duminică: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă. În secolul I, Romanii au preluat acel concept oriental, căci până atunci ei n-aveau săptămână, ci un ciclu de 8 zile (de altfel, trebuie ştiut că un astronom Gherga - notat Gărga în Sanscrită - în N Indiei încă din mileniul anterior Romanilor se referea la săptămâna de 7 zile, de duminică până sâmbătă, legiferată astfel din 2010 şi de către Biserica Ortodoxă Română: aşa după cum în spaţiul Persan duminica era ziua sfântă a Zeului Luminii Mitra - care îşi avea echivalentul în Prometeu Gadeiros, reprezentantul Civilizaţiei Pelasge din Epoca Pietrei - Ziua Domnului a devenit punctul de căpătâi al săptămânii creştine). Este de remarcat că între limbile Românice, doar în Română zilele săptămânii au denumiri feminine, în toate celelalte fiind masculine. Luna era asociată principiului feminin, primenirii timpului şi renovării naturii (calendarul lunar l-a precedat pe cel solar); deoarece într-o perioadă de 28 de zile luna se naşte, creşte până devine plină şi apoi moare, în vechime datorită dispariţiei pe 3 nopţi - luna era considerată moartă dar apoi şi prima care învia, fiind atât măsura timpului, cât şi făgăduiala explicită a veşnicei reîntoarceri, evocând subconştientul, visul şi imaginaţia. Luna martie şi-a primit numele de la Marte, populara divinitate Pelasgă care a inventat şi organizat oştirea; “Su-Merii” / Sumerienii numeau “Martu” pe cei aflaţi la V de ei iar moartea este evident legată onomastic de martie - când murea Anul Vechi - ulteriorul Marte / Zeul Războiului doar confirmând vremea începutului războiului, ce inevitabil aducea moartea. În multe săpături arheologice din România s-au găsit Mărţişoare de la sfârşitul mileniului VII î.C.; sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, ele erau înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Tradiţia Mărţişoarelor există păstrată în lume numai între Macedonia şi Moldova - un spaţiu în centrul căruia este Banatul - regiune unde prezenţa Gherga e cea mai numeroasă din lume. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii; în schimb, albul, conferit de limpezimea apelor, de aspectul norilor, era specific înţelepciunii bărbatului (preoţii Epocii Pietrei se îmbrăcau obligatoriu în alb). De ziua Marii Mame - 1 martie - cadoul era sosirea Noului An; o dublă aniversare - în aceeaşi zi Mărţişorul înfăţişând sugestiv, prin împletire, acel eveniment, de unire a brunetei Zeiţe Ga cu bărbatul alb, din Cer: tema Gher-Ga / Gherga (atunci - de ziua lor - era logodna lor, nunta fiind după 3 săptămâni, la echinocţiul de primăvară, în 21 III). De altfel, şnurul Mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor 2 principii ca o permanentă mişcare a materiei; el semnifică schimbul de forţe energetice vitale care dau naştere viului (convenţional, se poate considera sufletul ca purpuriu spre roşu şi spiritul ca roz spre alb, din vechime sufletul fiind considerat mai cald şi spiritul mai rece) iar în necurmatul ciclu al naturii albul putea fi văzut şi ca o reminiscenţă a imensităţii ultimei glaciaţiuni - caracteristic iernilor, adică lipsei de viaţă - împreună cu roşul vitalităţii, fertilităţii: combinaţia alb-roşie s-a regăsit pe blazonul Gherga. În 1837, baronul Francez Frederic Portal a scris: “De

la început, în Imperiul Bizantin au existat legi care interziceau folosirea culorii roşii pe blazoane. Codul lui Iustinian îi condamna la moarte pe cel care ar fi vândut sau ar fi cumpărat o stofă de purpură. Altfel spus, purpura era simbolul puterii supreme: roşul şi albul au fost cele 2 culori consacrate de creştini Domnului, ca zeul dragostei şi al înţelepciunii. ‘Gueules’ = roşul heraldic (ca pluralul substantivului ‘gueule’ = ‘gură’ / ‘gâtlej’, de la culoarea bucăţilor de piele tăiate din gâtlejul animalelor) trimitea la ambivalenţa ‘gurii’ şi pe blazoane denota printre virtuţile arzătoare iubirea de divin şi de aproape iar printre vicii, cruzimea şi măcelul, dintre temperamentele umane reflectându-l pe cel coleric”. Academicianul Român Florea Marian 1847-1907 a observat că Mărţişoarele Geţilor - între sfârşitul mileniului II î.C. şi începutul mileniului I - erau şi alb-negru (albastrul închis era apropiat de negru), cu şnurul împletit din lână neagră şi lână albă. Ulterior, combinaţia negru-roşu - în vechime a bucuriei şi vitalităţii - a fost declarată creştin ca a Satanei, dintre ele totuşi culoarea feminină roşie (asociată prin tradiţie Atlantelor, care erau subordonate albilor Hiperborei, după cum a observat şi filozoful Francez Rene Guenon 1866-1951) de exemplu ajungând pe steaguri cea mai răspândită; acum steaguri albroşii - de diverse nuanţe, până la purpuriu / vișiniu - au Anglia, Austria, Bahrain, Canada, Danemarca, Elveţia, Georgia, Gibraltar, Groenlanda, Hong Kong, Indonezia, Japonia, Letonia, Liban, Malta, Man, Monaco, Nepal, Polonia, Qatar, Singapore, Tonga, Tunisia, Turcia, etc. iar steaguri galben-roşii în diferite nuanţe (reproducând străvechea combinaţie auriu-purpuriu) au mai puţine teritorii şi ţări, ca Burgenland, Catalania, China, Ciuvaşia, Kirghizia, Languedoc-Roussillon, Macedonia, Provenţa-Coasta de Azur, Scania, Sicilia, Spania, Sudul Olandei, Valonia, Vietnam, ş.a.

Steagul Român Culorile roşie şi albastră sunt parte a tricolorului Românilor - culoarea galbenă fiind centrală - ele universal fiind convenţionale acum şi pentru utilităţi curente ca apa caldă şi cea rece, etc. Albastrul - emblematic Imperiului Atlant - era legat deopotrivă de apă şi de cer (de exemplu, în asemenea sens e sugestiv fondul stelelor de pe steagul American) iar culoarea roşie era legată şi de glie. De altfel, împărţirea pe culori şi-a găsit expresia şi în capitala bizantină, cum a fost de exemplu acolo împărţirea pe partide a facţiunilor / miliţiilor - roşie, albă, albastră, verde - ce asigurau paza zidurilor Constantinopolului şi organizau curse de care între ele dar se implicau şi în răscoale pentru puterea imperială, ca în anii 532, 695, etc. Francezii Jean Chevalier şi 19


Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Împreună cu roşul sau cu ocrul galben, albastrul a făcut sensibile hierogamiile sau rivalităţile dintre cer şi pământ. În nesfârşita stepă asiatică, cerul şi pământul se aflau dintotdeauna faţă în faţă; nuntirea lor zămislea astfel toţi eroii stepei: potrivit tradiţiei, Gingis-Han - fondatorul marii dinastii a conducătorilor mongolilor - s-a născut din unirea lupului albastru cu căprioara roşcată. Lupul albastru era eroul gestei kirghize, care purta armură albastră şi ţinea în mâini un scut şi o lance albastre. Leii şi tigrii albaştri - care abundă în literatura turco-mongolă - erau tot atâtea atribute ale lui Tengri, părintele altaicilor, care locuia deasupra munţilor şi cerului. În lupta cerului cu pământul, albastrul şi albul s-au aliat împotriva roşului şi verdelui, aşa cum a dovedit-o adesea iconografia creştină, mai ales în reprezentările dintre Sfântul Gheorghe şi balaur. În Bizanţ, cele 4 facţiuni care se înfruntau pe hipodrom aveau ca însemne de o parte roşul sau verdele, de cealaltă albul sau albastrul; acele jocuri din Roma Orientală aveau o semnificaţie religioasă şi cosmică, constituind un teatru sacru, unde era reprezentată rivalitatea dintre pământ şi cer. Istoria a făcut din acele confruntări nişte lupte cât se poate de reale, în care grupuri opuse au continuat să poarte aceleaşi culori emblematice, în numele dreptului divin şi al dreptului uman pe care fiecare dintre ele pretindea că-l încarna; acestea sunt culorile politice care se înfruntă şi azi în lume”. În majoritatea culturilor lumii, roşul e culoarea focului şi a sângelui, a dragostei şi a vieţii, a speranţei şi a sacrificiului (în Româna veche “gurgurel” - termen legat de vinul roşu - era “persoana dragă” / mai ales când vinul stăpânea mintea): un sinonim al frumuseţii şi elevaţiei, al abnegaţiei şi vigorii în luptă.

sau desenele în roşu de pe pereţii peşterilor aveau rostul magic de a asigura oamenilor o nouă viaţă în “Cealaltă Lume”; superstiţiile şi credinţele în legătură cu puterile supranaturale ale acestei culori au supravieţuit mult timp, în cele mai diverse arii geografice sau culturale (de exemplu, lumea Antică practica ştergerea cu sângele animalelor sacrificate, ceea ce avea semnificaţia unei renaşteri iniţiatice; pentru a feri corpul de rele şi a stimula forţele, deseori trupurile oamenilor erau pictate cu vopsea roşie). Baba Hârca / Dochia - ştiută cu numele aşa în corelaţie cu mult mai târzia Dacia - a fost o realitate în Epoca Pietrei, documentată de mulţi savanţi Români, fiind socotită bătrână / adică din vechime (de altfel, academicianul Român Nicolae Drăganu 1884-1939 a corelat etimologiile hircă-ghircă; Baba Hârca / Gherga a fost în evidentă legătură cu practicile magice cu cranii umane, ce aveau un rol important în cadrul cultelor străvechi, dinaintea Daciei: în mitologia din spaţiul Român a rămas ştiută ca personaj benefic, fiind prezentată ca dând sfaturi utile tinerilor războinici cinstiţi). Calendarul bizantin a ajuns ca pe 1 martie s-o celebreze pe frumoasa Samariteană Evdokia / Eudochia, convertită la creştinism de către monahul Gherman (ei au trăit pe timpul lui Marcu Traian din ginta Ulpia / însemnând a “lupilor”, primul împărat al Romanilor născut în afara Peninsulei Italice - cel mai mare împărat Roman, cel care i-a cucerit pe Gheţi / Geţi - sub el Imperiul Roman ajungând la apogeu). Cu 36 de ani înaintea Marii Uniri a Românilor de la sfârşitul primului război mondial, “Călindariul poporal Român” publicat la Oraviţa 45,02 lat. N, 21,41 long. E / judeţul Caraş-Severin de academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca a cuprins la “1 Martiu: Mărţişioru. Baba Dochia cade totdeauna pre 1 Mărţişioru. Baba Dochia este cap de primăvară. Facerea Mărţişorului. Facerea apei de dragoste. Dragobetele de dragoste. Cu apa de neauă (zăpadă) de prima Mărţişor se spală fetele spre a se face frumoase şi drăgăstoase”. Zilele “babei” (adică ale femeii din vechime, nu neapărat bătrâne în sensul de vârstnică) sunt în preajma începutului primăverii, ca un scenariu de înnoire a anului însoţit de aprinderea rituală a focurilor - cu vreascuri uscate pentru a produce multe scântei, în semn de bunăstare - afumarea anexelor gospodăreşti, prepararea alimentelor specifice, etc.; de tradiţia ei se leagă semnificaţia celui mai frumos obicei de primăvară Mărţişorul - adevărată funie a anului care adună laolaltă iarna şi vara, simbolizat de şnurul bicolor făcut cadou la începutul anului. Mărţişoarele în plus - pe lângă tradiţia din martie - în timpul anului erau legate totdeauna de lehuză / lăuză şi de prunc, pentru a-i feri de deochi (obicei păstrat până în Epoca Modernă în Macedonia şi Vlaho-Clisură).

Reconstituirea primului fermier European După datele arheologiei, culoarea roşie a fost valorificată din Epoca Pietrei: vopsirea craniilor în ocru / roşu 20


simbolurile curcubeului şi ale replicii sale terestre - puntea legături prin excelenţă cu cealaltă lume. Putem, de asemenea, să presupunem existenţa unui ‘sistem’ cosmologic articulat, pornind de la experienţa fundamentală a unui ‘centru al lumii’, în jurul căruia s-a organizat spaţiul. Tot astfel, e greu să ne imaginăm o societate de vânători lipsită de mituri asupra originii focului - cu atât mai mult cu cât majoritatea acelor mituri puneau în evidenţă activitatea sexuală - şi în fine, trebuie ţinut seamă de experienţa sacralităţii cerului şi a fenomenelor atmosferice: era una din rarele experienţe ce revelau spontan ‘transcendenţa’ şi maiestatea, în plus, ascensiunile extatice ale şamanilor, simbolismul zborului, experienţa imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutăţii contribuind şi ele la consacrarea spaţiului celest ca sursă şi locuinţă prin excelenţă a fiinţelor supraumane: zei, spirite, eroi civilizatori; dar tot atât de importante şi semnificative erau şi ‘revelaţiile’ nopţii şi ale tenebrelor, omorârea vânatului şi moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate ale membrilor tribului. Un rol decisiv au avut valorizările magico-religioase ale limbajului; anumite gesturi puteau să indice epifania unei puteri sacre sau a unui ‘mister’ cosmic: gesturile figurilor antropomorfe erau încărcate nu numai de semnificaţie, ci şi de putere. Ideea de strămoş mitic şi cultul strămoşilor domina, importanţa acelui complex religios explicându-se prin amintirea erei glaciare, când strămoşii îndepărtaţi trăiau într-un fel de ‘rai al vânătorilor’: un timp de aur, într-un rai terestru în care vânatul abunda şi în care noţiunile de bine şi rău erau practic necunoscute; exact acea lume încercau oamenii s-o reactualizeze în timpul anumitor sărbători, când legile şi interdicţiile erau suspendate”. (Despre o aşa veche atitudine, dramaturgul Englez William Shakespeare a afirmat: “Nimic nu e în sine bun sau rău dar gândurile noastre îl pot face să devină astfel”).

Horele

Horă: ceramică neolitică din România În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, dansul circular a fost extrem de răspândit: el era practicat pretutindeni de vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât - prin încingerea jocului în jurul hoitului / leşului prăzii - fie pentru a asigura înmulţirea vânatului; în ambele cazuri, continuitatea cu ideologia religioasă vânătorească a fost evidentă. În plus, ‘solidaritatea mistică’ între grupul vânătorilor şi vânat lasă să se presupună existenţa unui anumit număr de ‘secrete ale meseriei’ în posesiunea exclusivă a bărbaţilor; asemenea ‘secrete’ erau comunicate adolescenţilor prin intermediul iniţierilor. Dansul circular (reprezentat de artiştii Epocii Pietrei în peşteri) ilustrează admirabil persistenţa riturilor şi a credinţelor preistorice în culturile arhaice. Un anumit număr de mituri erau familiare populaţiilor paleolitice, în primul rând miturile cosmogonice şi miturile de origine (ale omului, vânatului, morţii, etc). Un mit cosmogonic punea în scenă apele primordiale şi creatorul - antropomorf sau sub formă de animal acvatic - plonjând în fundul apei pentru a aduce materia necesară creării lumii; enorma difuziune a acelei cosmogonii şi structura sa arhaică indică o tradiţie moştenită din cea mai veche preistorie. La fel, miturile, legendele şi riturile în legătură cu urcarea la cer sau ‘zborul magic’ au fost universal atestate; or, acele mituri erau solidare cu experienţele extatice specifice şamanismului şi arhaismul lor este indubitabil. Tot atât de răspândite au fost miturile şi

Dansul circular al vânătorilor din jurul vânatului capturat s-a transmis tuturor beneficiarilor din trib - celorlalţi bărbaţi care n-au participat la vânătoare, femeilor şi copiilor care aşteptau încheierea vânătorii - fiind universal recunoscut sub forma horei, ce literalmente era dansul sacru / sfânt (în 21


Epoca Pietrei, pe un larg areal, “hor” / “her” - ca jumătate din Gherga, cu cuprinderea în interiorul numelui - exact aşa ceva însemna: “sfânt” / “sacru”, încă o dată relevându-se - şi astfel - înţelesul Gherga, ca însemnând Sfinţenia Cerului şi Gliei). În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a consemnat: “Prin cercul în care se executa dansul magic era sugerat simbolul soarelui dătător de viaţă (rotit în sens invers mişcării soarelui, îl desfăşurau participanţii la dansul focului); pentru cultul lunii - ocrotirea feminităţii - s-a adoptat simbolul spiralei: oamenii din neolitic au simţit dansul ca pe o forţă a naturii care izvora din propriul lor corp”. Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanţă copleşitoare, crezându-se că are forţe magice: el reprezenta forma soarelui; ghirlandele, coroanele, cununile, colierele, brăţările, inelele, centurile, etc. nu întâmplător au forma de cerc, ci ca acest simbol magic să apere de forţele răului, ce nu pot trece peste graniţa imaginară - fără sfârşit şi fără început reprezentând infinitul (tradiţia dansului în care oamenii se ţin de mâini sau pe după umeri alcătuind hora având aceeaşi semnificaţie). Conform dicţionarelor, “hora” este vechi dans popular - strămoşesc - cu ritm în general domol, în care jucătorii se prind de mâini, formând un cerc; horele sunt răspândite în toată România, având şi semnificaţia de “coroană boreală”. În raport cu scurgerea anului, la solstiţiul de vară, maica Dârdaica / Drăgaica era Sânziana - tânără / matură - transformările sale celebrate în târguri fiind amintirea matriarhatului, când era Kirke / Ghirghe, cu dans în cerc (numele popular al sărbătoririi vara a Drăgaicei - “a dragii mame” - Ana / Ioana era de sfântă, ca Sânziana, stăpâna surorilor, împărăteasa holdelor). Târgul Drăgaicei, tradiţional la solstiţiul de vară, era dedicat Marii Zeiţe neolitice, spre deosebire - conform Dr. Ion Ghinoiu - de manifestările cultice din Carpaţi numite Nedei (anagramă ca aliteraţia Indiei) dedicate Zeului Solar pastoral; de exemplu, în Carpaţii Apuseni, pe Muntele Găina - la limita dintre Crişana şi Ţinutul Moţilor - Târgul de Fete (cel mai mare din România) aparţinând calendarului matriarhal agrar se ţine în mijlocul verii patriarhale pastorale: “Perioada Târgului de Fete se situează într-un timp ritual, de manifestare plenară a fertilităţii şi fecundităţii naturale la care aderă, firesc, şi omul. Manifestarea preistorică, la care se înălţau probabil rugi divinităţilor, a asimilat de-a lungul timpului funcţii noi: schimb de produse - oale aduse de crişeni vândute pe unelte din lemn lucrate de moţi - petrecere, distracţie” (Valahele fetele din văi - urcând la târg pentru a-şi întâlni aleşii Montani, acela fiind principalul motiv al evenimentului, foarte popular, timp extrem de îndelungat, până şi în prezent). Crucea încadrată în cerc era simbolul străvechi al Pământului / Gheii, pe lângă pătrat, în Antichitate preotesele Gete care slujeau soarelui celebrând-o pe Marea Mamă de exemplu prin dansuri şi cântece în hora Ciuleandra / cu ritm progresiv accelerat, în secolul I î.C. istoricul Diodor Sicul indicând că horele erau tipice Hiperboreilor (ele reflectând Cultul Spiralei Solare din Epoca Pietrei - simbol ascensional - în hora deschisă dansatorii fiind conduşi într-o spirală reprezentând urcarea la cer: un concept şamanic). Despre Ciuleandra / Şuleandra e de ştiut că era dansul început de preotesele Soarelui înaintea sacrificiului uman, când cel ales urma să fie trimis la Cer; academicianul Român Liviu Rebreanu 18851944 a descris dansul Ciuleandra: “Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica

prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de trupuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou, mai strâns, mai încăpățânat, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie… De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, țâșnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun țipăt de fală cu sânii aprinși de strânsoare… Şi așa, jocul pare că va continua până ce toți jucătorii își vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită… Dar, brusc, ca și când lar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge și îngrămădirea de tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec, ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimii omenești ar fi deșteptat până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului”.

Este de ştiut că motivul spiralei întâi a fost cunoscut Dunărean şi mult ulterior - via Insulele Mediterane - în Egiptul horelor pentru Hor / Horus iar după cum a arătat academicianul N. Iorga în 1936, un ritual horit în spaţiul Român era denumit Kolo (o stranie rezonanţă a numelui Zeiţei Kalî din India), când în timpul dansului oamenii se înfrăţeau magic: horele în spirală creau senzaţia unui enorm corp, pulsând de viaţă şi de energie radiantă. La origine un dans sacru, hora se juca mai ales la răsărit, în sensul mişcării aparente a soarelui pe cer; ridicarea mâinilor în dans, iniţial desprinse şi apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui - o formă de adulaţie - iar baterea pământului cu 22


piciorul era un act prin care glia era fertilizată cu energie solară. Hora era un act magic, menit să alunge şi întunericul, să risipească tenebrele şi să invoce lumina izvorâtă din soare: “ochiul divin”. Conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, denumirea horei Ciulandra a preoteselor soarelui provenea de la jertfele făcute, precum ale cerbilor, singurele animale din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic care puteau înfrunta şi învinge urşii (Constantin Olariu în “Migraţia Nordică” a scris că “cerbul în română vine din limba vorbită prin mileniul V î.C. şi care se regăseşte în sumeriană astfel: cer = lumina zilei, bu = bou, având înţelesul de taur ceresc ce vine să aducă fertilitate şi prosperitate pe pământ”); mult timp, cerbul a fost cel mai vânat animal, coarnele sale fiind utile ca brăzdare de plug, din oasele şi copitele sale confecţionându-se alte unelte, ca pahare, cuţite, ace, etc. (ca reprezentant însemnat al fecundităţii, cerbul era totodată animal funerar şi călăuzitor al răposaţilor, omorârea sa fiind solidară simbolic cu moartea tragică a eroilor). Dr. Mircea Eliade în “Indo-ariani, fino-ugriani, altaici” a scris că vânarea unui cerb miraculos / solar - ştiut drept “cerbul de aur” în N Indiei - făcea parte din miturile nomazilor Asiei Centrale “desigur solidare cu arta lor, în care motivul dominant este constituit de scene de vânătoare: cerbi zburând în galop, grifoni înaripaţi ucigând mufloni, păsări de pradă sărind asupra cerbilor, etc. Vânătoarea unui cervideu ducea la descoperirea şi la cucerirea unui teritoriu, reactualizând un mit al originii: strămoşul mitic - carnasierul - urmărea un cervideu şi cucerea patria viitoare a descendenţilor săi. Popoarele stepelor eurasiatice, locuind în zone periferice în raport cu centrele de înaltă civilizaţie, au păstrat timp mai îndelungat tradiţii arhaice asemănătoare”.

În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a dezvoltat tema: “Unul dintre elementele de unitate ale tuturor religiilor proto-istorice din aria asiatico-afro-europeană era ansamblul Cer pluvios - taur - Marea Zeiţă; fără îndoială, accentul cădea pe funcţia genezic-agrară a zeului taurinuraganic. Ceea ce se venera nu era caracterul celest, ci virtuţile fertilizante. Sacralitatea deriva din hierogamia cu Marea Mamă agrară. Esenţa celestă era valorificată genezic: Cerul era regiunea unde ‘mugeau’ trăznetele, se adunau norii şi se asigura rodnicia holdelor, făcând posibilă continuitatea vieţii pe pământ. Divinităţile orientalo-mediterane erau înfăţişate sau omagiate cu atribute taurine. Singura divinitate a Cerului pluvios şi a fecundităţii care a izbutit să-şi păstreze autonomia, în pofida hierogamiei cu Marea Zeiţă, a fost acelaşi care a evoluat pe linia suveranităţii: cel care (după Epoca Pietrei), alături de fulger şi-a păstrat sceptrul, rămânând garantul ordinii universale, păzitor al normelor şi încarnare a legii: Zeus”. Porţile Cerului erau norii, pe care horele îi adunau sau împrăştiau - în funcţie de anotimpuri căci horele deschideau ori închideau Porţile Cerului, pentru a îngădui comunicarea sau chiar trecerea zeilor. Spirala de altfel e caracteristică galaxiilor, inclusiv Căii Lactee - în care este sistemul solar - cu aceeaşi formă:

Marile stepe din apusul coridorului Pamir-Altai Taurolatria a fost atestată în India vedică, Sumer / Sumeria, vechiul Egipt, Creta minoică, ş.a.: taurul roşcat pentru Şiva, taurobolia - sacrificiul ritualic de tauri - în cinstea lui Mitra / la vechii Iranieni, tiara cu coarne de taur a regilor Sumeriei / Sumerului, taurul Apis / Hapi la Egiptenii vechi pentru Osiris, capul de bour / taur pe emblema Moldovei, etc. (bivolul - Ardelean zis şi “ghibol” - este o rudă a boului, la bo-ur şi ta-ur putându-se observa legarea cerească de Ur-An); ca exemplu, în vechiul Egipt se ştia că taurul sacru Hapi / Apis s-a născut dintr-o vacă fecundată de raza solară a lui Ră.

Hora - o denumire evident înrudită cu Gherganul Hor / Horus - destăinuia în simbolismul ei primar unirea jucătorilor ca pe cea cu divinitatea tutelară imaginată în centru, legănarea domoală a horitorilor denota drumul parcurs pe cer de soare şi lună, baterea pământului cu piciorul traducea contactul cu Zeiţa-Mamă, chiuiturile peste horă erau relicvele incantaţiilor către Cer, starea de magie fiind a părtaşilor aceluiaşi destin mitic, acceptat brav şi senin; e 23


interesant că pentru “a sforăi” mult timp s-a utilizat “a horăi”: răsuflarea zgomotoasă din somn era asimilată cu sunetele horei extenuante (în vremurile străvechi dansată bucuros fără instrumente muzicale): verbul “a horcăi” / “a hârcâi” - adică “a respira greu / cu zgomot”, chiar până la “a-și da sufletul” provine din același fond, la muribunzi uneori așa fiind sunetele aspre scoase (sacrificiile umane și apoi jerfele animale erau practici străvechi, însoțite de horele bucuriei pentru trecerea pe Lumea “Cealaltă”). În Epoca Pietrei, hora era elementul de legătură între Cultul Zeiţei Mamă şi Cultul Solar, fiind expresia colectivă a spontaneităţii creatoare. Verbul “a hori” e derivat de la “horă”, semnificând “a cânta / din gură sau fluier” dar şi “a striga strigături” în timpul jocului (corul / “chorus” derivă din horă); în vechea Greacă, “horas” era zona / regiunea agricolă ce asigura hrana aşezării. Negeile / Nedeile Epocii Pietrei - sau rugile - la care horele nu lipseau, mai există şi azi în Banat (acum la hramurile bisericilor): o dată pe an, rudele şi prietenii se adună nu numai pentru a petrece, ci mai ales pentru împărtăşirea faptelor fiecăruia, supuse neamului spre autentificare (e de ştiut că în nici un grai European Modern nu există cuvântul corespondent pentru Nedeia; în Greaca veche “Ne Dia” era formulă sacramentală de jurământ).

‘păcatelor’, ci prin însuşi felul de a trăi - de fiecare zi - al oamenilor din jur). În asemenea societăţi nu existau secrete personale; cu o formulă cam prea accentuată, s-ar putea spune că oamenii erau transparenţi unul faţă de altul. Tot ce făceau şi tot ce însemnau ei în cadrul comunităţii era mărturisit prin embleme, culori, veşminte, gesturi; iar atunci când un individ săvârşea ceva, se grăbea să aducă acel lucru la lumină, mărturisindu-l cu glas tare. În asemenea societăţi arhaice şi ‘primitive’, secretul era exclusiv dogmatic, niciodată episodic; cu alte cuvinte, anumite lucruri erau păstrate în taină, bine păzite de curiozitatea celorlalţi - dar acele lucruri nu se refereau la viaţa profană a individului (cine era, unde se ducea, ce ‘păcat’ a săvârşit, etc.), ci la o realitate transcendentă, sacră. Oamenii aceia păstrau anumite secrete în legătură cu religia şi concepţia lor metafizică şi care n-o comunicau decât tinerilor, printr-o ceremonie de iniţiere; tot ce cădea însă în sfera existenţelor individuale, tot ce depindea de om ca atare - era public sau era făcut public prin confesiunile orale: stare socială, vocaţie, origină, intenţii, etc. ‘Primitivii’ nu acceptau să confere întâmplărilor profane o stare de taină, ce nu era firească şi necesară decât realităţilor sacre; secretul era firesc şi obligatoriu numai atunci când se referea la lucruri sacre şi la teorii metafizice (pentru că, oricât ar părea de stranie afirmaţia, ‘primitivii’ - ca şi popoarele de cultură arhaică - aveau concepţii metafizice foarte coerente, deşi erau formulate prin mijloace pre-discursive: arhitectonică, simbolism, mit, alegorii, etc). De aceea, orice întâmplare profană ‘prea umană’ ce încerca să se ascundă, să devină tainică, se transforma într-un centru de energii nocive. Secretul nu se potrivea lucrurilor din acea lume. Calitatea de taină nu putea fi uzurpată de un simplu accident în oceanul devenirii universale decât cu riscul de a transforma acel ‘secret profan’ într-un izvor negativ, aducător de nenorociri asupra întregii comunităţi. Întocmai după cum era un sacrilegiu tratarea realităţilor într-un mod profan - tot aşa era un sacrilegiu acordarea lucrurilor profane valoare sacră; întrun caz şi în celălalt, era o răsturnare de valori. Iar pentru orice logică riguroasă (aşa cum era logica primitivă), o răsturnare de valori aducea după sine o perturbare în întreaga armonie cosmică; universul era solidar cu omul. De aceea, secretul era o primejdie pentru societăţile primitive: pentru că turbura ritmurile cosmice, provoca secetă, nenoroc la pescuit, etc”. Până în secolul XIX, în zona Gherdap şi S Ardealului a rămas foarte populară “turca” (peste arhaica “gurga”), devenită “ţurca”: hora jucată după solstițiul de iarnă în centrul căreia era junele mascat în cerb / căprioară (înlocuirea fiind în timp cu capra).

Despre împărtăşire (practicată nu doar acum inclusiv pe la rugi - ci din marea vechime), profesorul Mircea Eliade s-a referit în articolul “Lucruri de taină...” astfel: “În societăţile aşa-numite ‘primitive’, orice secret era o primejdie. Lucrul tăinuit devenea - prin simpla lui tăinuire primejdios omului şi colectivităţii. Un ‘păcat’ era un fapt grav, desigur; dar un ‘păcat’ nemărturisit - ţinut ascuns devenea un fapt teribil. Forţele magice provocate de actul tăinuirii ameninţau cu timpul întreaga comunitate; de aceea, când se întâmpla vreo nenorocire - când dispărea vânatul, nu ploua sau se pierdeau bătăliile - toţi membrii colectivităţii se grăbeau să-şi mărturisească ‘păcatele’. Confesiunea se făcea de obicei - înaintea sau în timpul unei activităţi esenţiale pentru viaţa întregii comunităţi (vânătoare, pescuit, războaie, etc). În timp ce bărbaţii vânau ori se luptau, femeile rămase acasă îşi mărturiseau păcatele - nu cumva secretul pe care lau păstrat să ruineze eforturile bărbaţilor. De aceea, societăţile arhaice şi ‘primitive’ nu cunoşteau secrete ‘particulare’; fiecare ştia despre vecin tot ce se referea la viaţa sa intimă (ştiau lucrurile acelea nu numai prin confesiunile 24


(‘Vlaska vitoroga’): denumirea internaţională - denumirea Maghiară - dă o indicaţie greşită (= Sârbă). ‘Baluşa’ - o rasă din Kosovo, la care numai berbecii au coarne în tirbuşon şi oile sunt ciute, ca la o fostă rasă Antică Iraniană - poate indica existenţa a încă unui trib Valah. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon e sedentară, inaptă pentru transhumanţă şi chiar pentru întreţinerea în turme mari, neadaptată pentru a ierna în câmp deschis ori să stea în ploaie; e o resursă genetic şi chiar cultural importantă, interesantă chiar estetic pentru aspectul coarnelor sale, fapte ce impun aplicarea unui riguros program de conservare genetică. Fiecare rasă locală de animale domestice este de fapt un document în istoria comunităţii care a creat-o. În urma unui studiu de filologie comparată, consacrat ‘păstoriei la Români’, Petriceicu Haşdeu concludea că de fapt ‘Sârbii şi Ungurii au învăţat păstoria de la Români’ (1874); observaţia este de fapt valabilă pentru toate popoarele din zonă. Denumirea sugerează că această rasă a fost rasa unui trib Valah, respectiv Român, fiind cunoscut că aşa era denumirea dată proto-Românilor şi Românilor după schimbarea puterii în Constantinopol (în anul 641, limba oficială a Romaniei / Imperiului Bizantin s-a schimbat din Latină în Greacă) şi venirea Slavilor. Privind originea oii Valahe cu coarne în tirbuşon: în vechime au existat numai 2 grupe de oi cu asemenea coarne, acum circa 5 milenii în Iran oi la care numai berbecii aveau coarne în tirbuşon, în acelaşi timp fiind în Egipt oi ce aveau coarne în tirbuşon la ambele sexe. Ţinând cont de Baluşa din Kosovo şi Raţca din Banat: au fost oare 2 triburi proto-Române? Nu este exclus. În 1984, Bela Dunka a arătat că această rasă - având coarne în tirbuşon - a fost indigenă în stepa Ungară / în Panonia (până în secolul XVI, rasa Valahă cu coarne în tirbuşon era cea mai importantă în Ungaria); s-ar putea să aibă dreptate: în 2001, Cavallio Sforza - mare specialist în paleogenetica Europeană - a sugerat existenţa în stepa Panonică ‘înainte de cucerirea şi impunerea limbii Maghiare de către monarhia Maghiară’ a unei vechi ‘populaţii locale ce vorbea Romanşa în acea arie, unde fusese o provincie Romană’ (este interesantă o deducţie din adevărul demonstrat de savant, că ‘Maghiarii sunt genetic numai 10% Unguri şi prin o mare proporţie din genele lor sunt fraţi cu Românii asimilaţi’ / foştii proprietari ai oilor din Panonia). Ţurcana poartă un nume de origine Sanscrită, ce avea semnificaţie de oaie / capră”. Cu denumirea de ţurcă s-a perpetuat şi un joc folosind 2 joarde / beţe - o joardă scurtă şi o joardă lungă ascuţite la capete, joarda scurtă pusă deasupra unei gropiţe încercându-se de aruncat cât mai departe cu ajutorul joardei lungi (se practica la sărbătorile când se dansa gurga / turca, a celor având capetele acoperite cu căciulile ascuţite ţurcane); e relevantă legătura dintre ţurca (jucarea aruncării scurtului băţ) şi vânarea cu ajutorul bumerangului - cea mult mai serioasă şi mai veche - practicată îndeosebi de străvechii vânători Gherga, semnul bumerangului fixându-se în primele scrieri hieroglific ca “Gherg”, alfabetic ca “Gimel” / “Gamma”, etc., denumirea preluată de joaca tinerilor ajungând “ţurca”. Hoina / oina este un joc în care joarda scurtă de la ţurcă a fost înlocuită cu un ghem şi disputat pe echipe; la început, se juca mai ales de vânători şi era un joc legat de războinicii lunii martie - ale căror cete horeau la schimbarea de An - apoi consolidându-se în aprilie, prin deschiderea ciclului pastoral (la o lună după echinocţiul de primăvară, moment ulterior creştin ştiut ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe): hoina / oina joc de An Nou - a păstrat astfel termeni specifici păcurarilor / păstorilor (ca de pildă căpitanul echipei e “baci”, băţul /

Gurga / Turca Pe atunci, de pildă în Ţinutul Haţegului la jocul “ţurca” sau “cerbul” se cânta: “Aruncă-te, cerbule / Că de nu te-i arunca / Turtă caldă nu-i mânca / De la (cutare) săraca! / Aruncă-te din călcânie / Ca moara din căpetânie! / Aruncă-te din cercei / Ca moara din clopoţei”. Turca - mascată - murea simbolic de Crăciun (mult ulterior, masca din Ardeal ce se scotea în procesiunea de Sf. Gheorghe s-a numit “goţoi”). Turca - zeiţa din cetele colindătorilor de Crăciun - era omorâtă cu bâta în a doua zi de Crăciun, dansul fără egal al ei sfârşind colindatul feciorilor: era momentul culminant al activităţilor cetei de colindători, marcând sfârşitul Vechiului An (după ce Turca se prăbușea, îi era stricată masca şi urma un mare ospăţ). Denumirea de “ţurcă” a fost folosită pentru căciula mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană; sensul comun, acelaşi ca şi pentru ţurţur, era de la măscăriciul (tânărul cu masca, ştiut ca gogoriţă / sperietoare) având căciula ascuţită - corespunzând reprezentării Muntene pentru barză - şi părul lung: ca “zurzuri” erau ştiute ornamentele iar ca “zorzoane” erau ştiute podoabele (e de observat şi mult mai târziul alint creştin al lui Iisus, ca “miel” / adică fiul oii).

“Raţca”: oi ţurcane Dr. Condrea Drăgănescu - după ce a studiat oile ţurcane din Banat - în “Păstoritul şi etnogeneza Românilor. Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon (‘Raţca’)” a scris: “Rasa Valahă de oi cu coarne în tirbuşon - unică şi interesantă prin forma coarnelor sale spectaculoase - ce indică o trecută existenţă a unui trib Valah, implicit o contribuţie Valahă la etnogeneza etniilor din România, Ungaria şi Serbia unde e crescută, aminteşte de Antica oaie a Egiptenilor. Ungurii au numit această rasă ‘Racka’, neobservând că înseamnă ‘Sârbă’; Sârbii o numesc Valahă cu coarne în tirbuşon 25


bastonul e “bâtă”, intrarea în teren e la “strungă”, jucătorii de la prindere sunt “pascari” / de la păscut, etc). Similare cu oina - al cărei nume legat de oi, ca joc practicat mai ales de păcurari / ciobani, e evident - sunt “lapta” (cu atestare Medievală de pildă în Rusia la Novgorod / Garða) şi Modernele “cricket” / Medieval cunoscut în apusul European sub numele Creket / Krik-Ket ori Criquet, “baseball”, etc.; ţurca şi oina se joacă oficial şi azi (sunt printre cele mai vechi jocuri din lume şi sunt specific Române): e de remarcat despre cele mai vechi jocuri / sporturi că au implicat operaţiunea de aruncare (practicile de aruncare provenind din străvechile vânători ale Epocii Pietrei, prin aruncările bumerangelor sau topoarelor).

fostul Canaan (acum Palestina / Israel), ca Bet Gherga, Betleem, Betsaida, Betania, etc. sau mai departe la răsărit, ca de exemplu în “Ti-bet” / Tibet - iar etnograful Basarabean Ovidiu Focşa a precizat despre Dragobete / “Granguru” că era “un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii. Acea sărbătoare marca revigorarea naturii şi a omului care - cu acea ocazie se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o dată a trecerii la anotimpul de primăvară când durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea ce descreştea, ca dovadă fiind şi zilele mai însorite. Se pare că în această perioadă - păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura; era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea ei, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii”. Vocabularul Românesc foloseşte “bâta” / “bâtu” ca epitet de respect pentru “bunica” / “bunicul” ori pentru bătrân/ă, ceea ce induce înţelesul pentru “Dragu’bât” / Dragobete - de vechiul Dragu / Drago - anume ca Dragul din bătrâni; pe de altă parte, aşa cum la modul fizic bâtul însoţea bărbatul încă din bătrâni, marcările cu obeliscuri ale locurilor unde au fost puse bâtele întâia oară şi cu onomasticile respective orientale pot însemna - ca sens pentru “bet” - nu doar “adunări” / “mulţimi”, ci şi bătrâneşti (adică “din vechime”). “Bătrân/ă” ca “înaintat/ă în vârstă” corespunzător “Dicţionarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” de Dr. Mihai Vinereanu, care a cuprins inclusiv termenul “bâtu” pentru “bătrân” - a avut în Latină sensul de “veteran”; sinonimia “B”/“V” n-a putut fi disociată de “betus” / “vetus” = “vechi”, mai vechiul “băt-rân” fiind echivalentul mai noului “veteran”: Soarele Ra era venerat din bătrâni, ca luminând vigoarea din vechime. Dr. Nicolae Constantinescu în “Dicţionar onomastic românesc” din 1963 a tratat cuvântul Dragobete şi ca substantiv comun, însemnând “gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cunoscut sub numele de tărtăriţă” (“Cicindela Campestris”); în 2008, a atras atenţia asupra semnificaţiei tradiţiei: “Dragobete - cap de primăvară” (cum se spunea popular) era o sărbătoare ce prevestea începutul primăverii. Numai Românii au sărbătoarea de Dragobete - popoarele din jur nu au sărbătoarea de Dragobete - ceea ce îi denotă vechimea din timpul stră-Românilor (căci popoarele din jurul Românilor - în sens geografic orar și cronologic Bulgarii, Sârbii, Ungurii și Ucrainenii - sunt din Evul Mediu). În 1987, academicianul Romulus Vulcănescu a scris în “Mitologie română” despre încheierea de înfrăţiri şi însurăţiri prin îndeplinirea unor rituri străvechi de Dragobete: “În faţa cetei, partenerii îşi zgâriau braţul stâng cu semnul crucii solare (nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfrăţiţi; aşa se declarau fetele surate şi băieţii fârtaţi. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică dezfrăţit la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt”. În 2007, etnograful Basarabean Marcel Lutic a indicat că unii filologi au legat prefixul sărbătorii de Anticul “trago” ce însemna “ţap”, arătând că “unele legende româneşti îl prezintă pe Iovan Dragobete ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoare erau elemente referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la rece la cald, de la întuneric la lumină, reprezentate prin focurile aprinse în afara aşezării, horele flăcăilor şi fetelor, florile

Ţurca În secolul XIX, academicianul Petriceicu Haşdeu a consemnat că - mai ales în Bănie - la 1 martie era sărbătoarea de “Dragu’bât” / Dragobete (mai recent mutată cu 5 zile, acum în 24 februarie: în zorii primăverii); lingvistul Evreu Eliezer Schein / Lazăr Şăineanu a propus analogia denumirii cu “dragu-bete”, sufixul “bete” folosit în Oltenia semnificând “adunare, mulţime” - regăsit în prefixul unor aşezări din 26


culese de fete, veselia caracteristică sărbătorii, descântecele cu spor, îmbrăţişările şi sărutările de după goane rituale, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transformau adesea în logodne”. Rădăcina “drag” s-a regăsit în proto-Slavul “*dorgъ”, proto-Germanicul “*draganan”, etc. (toate cu înţelesul de “a atrage” / în proto-Indo-Europeană fiind “*dʰerāgʰ”, etimologic în legătură de Gherăgh / Ghergă): Draga provenea din Garga, Dragu provenea din Ghergu (pe lângă drag, în aceeaşi rezonanţă lingvistică Gherga fiind şi termeni agricoli ca grădină, gard, etc.); sufixul provenea din “bât”, la plural “bâte” / “bețe”.

stranie observaţie a lui Herodot...În cartea a patra din ‘Istoriile’ lui, acest prim jurnalist şi etnograf a notat ca pe o mare ciudăţenie despre cei din nordul Mării Negre că spuneau când cădea zăpada: ‘cad pene’ (folosind acelaşi cuvânt ce desemna fulgii păsărilor); or româna - spre deosebire de toate limbile din jur - spune şi azi ‘fulgi de zăpadă’ (avem aici ceea ce am putea numi un excelent exerciţiu de ‘arheologie lingvistică’)”. Este de observat şi că “omătuţe” era denumirea străveche a ghioceilor: vestitorii primăverii, apăruţi începând cu sărbătoarea lui Dragobete (numele celebratului literalmente însemnând “Dragul bât”, indicând ceea ce era apreciat în Cultul Fertilităţii / Fecundității, adică penisul în erecţie); “Dragu’bât” / Dragobete - ca sărbătoare falică - era ceremonia care încheia iarna și deschidea festivitățile primăverii, actele sexuale durând intens pentru o perioadă de până la 2 luni, când se celebra începutul Calendarului Pastoral (azi Sf. Gheorghe): prin Drago-bete efectiv se înţelege “Dragul vieţii” (echivalenţa dintre “bete” şi “vieţe” fiind evidentă inclusiv la stră-Români). Dardaica / Drăgaica respectiv Amazoana sub semnul lupoaicei, stindard cunoscut în Caucaz şi în Carpaţi ca “draco” - a apărut mitic la întemeierea Romei, ca doica gemenilor fondatori E/Trusci Romulus şi Remus; însă mulţi istorici Români au validat povestea cu sens invers, anunţând că Romanii aflaţi sub semnul drag al lupoaicei - atunci când au părăsit Dacia de pe partea stângă a Dunării, după un mileniu de la fondarea Romei - au fost “părinţii” Românilor (dar Dacii - strămoşii Românilor - utilizau steagul lupesc “draco” / al dragonului dinaintea Romanilor iar legendele despre Drăgaica şi Dragobete de asemenea erau anterioare existenţei Romei şi Romanilor): e de revăzut cu atenţie mărită cine a împrumutat de la cine şi ce a împrumutat, căci - la întemeierea Romei în secolul VIII î.C. - originile Romane ca E/Trusce erau legate de Troia din Anatolia prin Tracii din Balcani (iar Dacii au fost Traci), așa ceva fiind atestat de către Antici, cu mult timp înaintea recenților cercetători “suciți”. Dr. Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea Bucureşti, a scris în 2008 despre Dragobete: “Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de antamare a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Acest obicei a fost specific locurilor locuite de traci iar acum se regăseşte la români”. Periniţa - dans al sărutului specific Românesc, jucat în horă este o formă a supravieţuirii străvechilor practici orgiastice; inclusiv în islam, “hourele” sunt virginele din Rai: un alt exemplu de ființe sexuate cerești (pe lângă masculinii îngeri Gregori). În Turcia actuală se pot vedea răspândirea celor mai populare dansuri (“horon” din regiunea Pont - cu numele Grec “horoi” - fiind “hora” din regiunea Europeană / fostă Tracă, respectiv hora Română):

În 2008, Aurelia Diaconescu de la “Muzeul Mureş” a scris: “Dragobetele păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice, fiind prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii pusă sub semnul unei zeiţe mitice, ca ziua constituirii perechilor atât pentru oameni, cât şi pentru păsări. Pe lângă valenţele ei de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele făcea parte - alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie - din cultul marii zeiţe a fecundităţii. Dragobetele - zeul dragostei la românii de la nord şi sud de Dunăre - este un zeu pastoral câmpenesc, codrean, imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale al dragostei fireşti. Arhaicul Dragobete şi străvechii zei Greci se asemănau”. Femeile tinere / fetele strângeau apă din omătul netopit şi se spălau pe cap cu ea, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor (dacă în martie nu mai era nea, foloseau apa de izvor); cel mai adesea spuneau glume cu substrat erotic şi fugeau spre aşezare în goana numită “zburătorit”, băiatul urmărind fata care îi era dragă: dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă, având loc o îmbrăţişare şi sărut lung în văzul tuturor, ca începutul ce le semnifica logodna (sărbătoarea de Dragobete se ţinea şi la echinocţiul de primăvară, când apărea Drăgaica / protectoarea grânelor atunci fiind Ziua Cucului, pasăre ce prin cânt vestea egalitatea zilei cu noaptea - Românii având şi vechiul verb “a drâgâi” cu sensul de “a zgâlţâi” iar expresia “a juca Drăgaica”, conform “Dicţionarului explicativ al limbii române” din 1998, însemna “a sări ca un nebun”). În 2013, cercetătorul Dan Alexe a scris: “Oseta - limbă iraniană din nordul Caucazului, ce descinde în linie dreaptă din limba vechilor stăpâni ai stepelor - posedă termenul ‘mit’ pentru a desemna zăpada; pentru a apropia cu certitudine românescul ‘omăt’ (cu ‘etimologie necunoscută’) de osetul ‘mit’ există o 27


Colacii

Coca / aluatul - materia sacră din care femeia prepara colacul - era, precum argila / lutul, un arhetip al genezei. Între tehnica de confecţionare a oalei din argilă / lut şi a colacului din cocă / aluat au fost paralelisme evidente: eliberarea sufletului Pământului - prin excavarea argilei ori prin eliberarea sufletului plantei din sămânţă - adăugarea apei pentru obţinerea argilei / lutului şi aluatului, frământarea materiei în prefacere, modelarea formelor (de oale sau de colaci), însufleţirea modelărilor prin coacere în cuptor, astfel încât la final ele puteau substitui divinitatea şi omul în numeroase practici magice. Aşa după cum omul a prins viaţă prin suflu divin, femeia şi-a animat creaţia - din argilă sau aluat - arzând-o în cuptor. Cel mai cunoscut substitut ritual al omului - cu atestare din Epoca Pietrei - a fost oala de argilă / lut; în graiul popular, oala de pământ obişnuit era comparată cu omul, având gură, gât, burtă, buză, picior, etc.: argila / lutul era - după lemn - materia-primă preferată pentru a fi prelucrată artistic (băutul era din bărdacă, adică din cana mică de lemn sau lut, cu toartă).

Este de observat că “turta” - străvechea denumire a pâinii făcută din aluat nedospit - reproducea (datorită suprapunerii lingvistice “T” peste “G”) de fapt “gurga”: era mereu preparată rotundă şi turtită - ca un disc - uneori zicându-i-se şi “torta”, pe principiul că “termenul asemănător producea un termen asemănător” (tortul - produs din mai multe foi de aluat - s-a lansat ca ofrandă aniversară adusă Gherghiţei); “turta” s-a consacrat Antic prin Latină, termenul având o mare distribuţie geografică (iar “dulce” - oricât ar părea de bizar - deriva din “Gurge”, cuvânt provenit din familia Gherga). Însuşi “colac” - consonantic CLC - e lingvistic legat de anteriorul GRG / “Gorag”: un produs Gherga. Etnologul Păun Durlici, directorul “Muzeului Maidan” / Majdanpek 44,25 lat. N, 21,56 long. E, din Timoc regiunea din S regiunii Banat, între cele 2 regiuni fiind Gherdap / Defileul Dunării - a consemnat în lucrarea “Limba sfântă a pâinii Vlahilor” din 2011 că pe “pită” / pâinea rituală a localnicilor, preparată la parastase / comemorarea morţilor, ca şi pe colacii din Banat, se regăsesc semnele incizate din Epoca Pietrei pe tăbliţe de argilă / lut şi diverse alte obiecte: Svastica, crucea, spirala, soarele, etc.; el a identificat pe 28


colaci peste 40 de ideograme străvechi, afirmând: “Svastica ocupă locul central printre simbolurile Vlahilor” şi este urmată de un şir de simboluri ce provin din ea. Este de observat că denumirea Svasticii (Svas-tica / “Suas-tika”) avea înţelesul de “ochiul sfânt” / “sfântul semn” pentru crucea solară: Sanscrit, prin “tika” era numit marcajul sfânt, realizat pe trup numai în scop religios iar de exemplu “vatika” însemna livadă / respectiv “sacră grădină”, având pomi roditori, așa cum la începutul său Colina Vaticanului din V Romei și-a primit numele (în Himalaia, Muntele Sacru Meru / Kailaș patronat de Indra era știut că simboliza Raiul - Sanscrit numit Swarga / Svarga - furnizorul marilor ape sacre curgând spre Sudul cald, prima civilizație post-diluviană din lume dezvoltându-se distinct în Bazinul Ghaggar de la poalele sale, în paralel cu Vechea Civilizație Europeană / continuatoarea directă a Civilizației Atlante). În “Mitologie română dicţionar” din 2013, Dr. Ion Ghinoiu a scris: “Reprezentările mitice ale panteonului românesc sunt moştenite de la substratul neolitic al Vechii Europe, de la substratul indoeuropean trac şi geto-dac, sau au fost asimilate de la cultele orientale şi greco-romane. Multe dintre ele au fost creaţii mitice mai recente, stră-româneşti. Indiferent că au chip de om sau chip de plantă ori animal, acestea sunt ierarhizate după criterii variate: putere, atribuţii, vârstă, sex. În raport de distanţa care le separă de sărbătorile solstiţiului de iarnă, unde moare şi renaşte anual Zeul-Tată Crăciun, Sfinţii Calendarului popular se comportă şi au atribuţii de zei şi semizei autentici care pot fi tineri (ca Dragobete ori Sângiorz) sau bătrâni (ca Moş Andrei ori Moş Ajun). Panteonul românesc, care în ciuda oralităţii sale exclusive - consecinţă a interdicţiei religioase geto-dace de a consemna în scris şi de a desena, picta sau sculpta chipurile divinătăţilor adorate în piatră - a supravieţuit mileniilor ca realitate etnografică vie, cu figurine modelate din aluat la înmormântări (Ciomagul, Colacul Ieşirii Sufletului, Colacul Portarului, Drumurile, Luna, Maica Precista, Mărturia, Podul, Porumbelul, Puntea, Pupăza, Răscrucile, Răţuşca, Scara, Soarele, Vameşi, Vămi, ş.a.) şi la diferite sărbători calendaristice (Crăciunei, Mucenici, Sângiorz), cu reprezentări mitice de invocare a ploii modelate din lut (Caloianul, Mama Ploii, Tatăl Soarelui) şi cu măşti ale zeilor confecţionate din diferite materiale (Căluşul, Cerbul, Cucul, Turca, Ursul, ş.a.), spre deosebire de celebrul panteon greco-roman, este de o mare ciudăţenie. Factorii genetici ai celor 2 civilizaţii antice reprezentative ale continentului european, una greco-romană, legată de mare, şi alta geto-dacă, legată de apele continentale şi de uscat, au generat panteoane specifice, diferit transmise peste milenii. Din păcate, publicarea repetată în limba română a panteonului greco-roman, fără să existe o ediţie critică care să evidenţieze asemănările şi deosebirile dintre reprezentările mitice ale celor 2 civilizaţii, au indus opinia falsă că geto-dacii şi urmaşii acestora n-au avut sau au preluat panteonul de la greci şi romani. Autorii aserţiunilor conform cărora românii nu au panteon propriu exclud valoarea documentului etnografic şi puterea de transmitere a acestuia pe cale orală (cu aşa fetişism, nici America n-ar fi existat înainte de Columb); compararea panteonului românesc - exclusiv oral cu cel iconic greco-roman este neconcludentă din punct de vedere al genezei civilizaţiilor cărora le aparţin dar şi al valorilor morale: unul, decadent încă de la cioplirea lui în piatră (cu zei imorali, puşi pe înşelătorii, trădări şi incesturi), altul, cu înalte valori morale”.

Răspândirea Culturii Grocka / Vinca Deoarece încă din mileniul VI î.C. semnele de pe colaci deja apăreau separat în Cultura Vinca / Grocka - ce avea şi Scrierea Dunăreană - dovedeşte că desprinderea din Svastică s-a produs mult anterior perioadei respective. Svastica e crucea cu braţele îndoite în unghiuri drepte, toate în aceeaşi direcţie de rotaţie (de obicei în direcţia orară / a mişcării acelor de ceasornic); pentru hinduşi este şi acum cel mai răspândit semn norocos (termenul provine din expresia Sanscrită “totul este bine”): simbolul mişcării perpetue a omenirii (reproducând zborul bumerangului). Svastica a fost şi semnul Pelasgilor (adică al oamenilor acelor timpuri din regiune), străvechea Svastică în Karelia / N Europei fiind numită Yarga.

Yarga Svastica s-a desprins direct din tradiţia primordială, fiind emblema polului - căci lumea se învârte în jurul lui polul rămânând neafectat de mişcarea produsă (fiind centrul, adică punctul fix), aşa figurându-se acţiunea principiului asupra lumii. Deţinătorul legitim al Svasticii ca însemnare arhetipală avea puterea învârtirii roţii lumii, în strânsă legătură cu simbolismul de stăpânire a misteriilor - de 29


distribuire a vieţii şi morţii - înfăţişarea Svasticii relevând înţelesul identităţii sale, cu cele 2 părţi / 2 bumerange suprapuse, drept rezultatul împerecherii Tatălui Cer cu Maica Pământ / Ga (este de remarcat că dinaintea Potopului magica rotire a fost observată - chiar şi prin rotirea omului în jurul propriei axe - practicată în hore, reprezentată prin Svastică, utilizată la fus, etc. cu mult înaintea utilizării roţii propriuzise de către olari ori de către căruţaşi, Româneşte numiţi chirigii). Svastica era considerată ca “lumina personală” a mortului pe care acela o purta pentru a merge “dincolo” (astfel, decedatul se afla trecut în dimensiunea eternă sub protecţia ei); când firul vieţii se rupea iar răposatul urma să păşească pe Lumea “Cealaltă”, cei rămaşi pe pământ făceau o pită / pâine - decorată cu Svastică din aluat - căreia îi spuneau Muoş / Moş: o denumire ce se referea la străbuni, aceia fiind rugaţi astfel să vină la pomană, să petreacă şi să-l ajute pe cel care tocmai a murit să se descurce în Lumea “Cealaltă”. Pornind de la înţelesul originar de “om vechi, bătrân”, termenul de “moş” a fost utilizat pe o arie destul de largă, nu doar de zilele morţilor, ci şi mult ulterior de creştini pentru numele populare al unor sfinţi celebraţi în mijlocul iernii, ca Moş Nicolae, Moş Crăciun, ş.a. (în 2006, psihologul Dan Oltean remarca despre “moş” şi “moaşă” că sunt cei mai semnificativi termeni păstraţi în vocabular din străvechiul limbaj magico-religios). În 1999, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Moaşa - mediator la trecerea omului din pre-existenţă în existenţă”: “Moaşa cu naşa, împreună cu soţii lor, moşul şi naşul, sunt reprezentanţi ai moşilor şi strămoşilor în linie paternă care garantau trecerea - fără pericole - din lumea intrauterină în cea extrauterină, din lumea geomorfă în cea antropomorfă. Năşia este o instituţie reprezentativă a relaţiilor de rudenie dar mai important a fost - cel puţin la naştere moşitul. Medierea între lumea moşilor şi strămoşilor - de unde se credea că se desprindea noul-născut - şi lumea în care a sosit, o realiza moaşa, personaj hotărâtor. Cuvântul ‘moaşă’ este cert pre-roman; aparţine vechiului fond carpato-balcanic şi a fost preluat inclusiv de vecinii românilor: din familia impresionantă a termenilor româneşti (onomastică populară, relaţii de rudenie, toponimie, sisteme de moştenire, obiceiuri, etc.) derivaţi din aşa ceva face parte şi sensul de femeie bătrână care ajută femeia la naştere şi efectuează practicile rituale de integrare a noului venit în lumea de aici. Moaşa rezolva fără greş actele sacre şi profane menită să aducă pe lume noul-născut, să-l integreze în familia şi spiţa de neam paternă, să garanteze sănătatea mamei şi a copilului; era o personalitate puternică, decisă şi hotărâtă în luarea deciziilor, respectată de obşte pentru calităţile sale: ea pregătea şi ajuta femeia la naştere, moşea copilul, comunica tatălui sexul copilului, executa scalda pruncului, sfătuia lăuza cum să-şi hrănească pruncul, se îngrijea - folosind practicile medicale empirice - de sănătatea mamei şi copilului, etc. Cunoştinţele empirice ale moaşei şi practicile magice formau un tot unitar: moaşa scălda pruncul imediat după naştere cu apă mai mult rece decât caldă, pentru ca în viaţă să nu se sperie; scalda se făcea în albie din lemn de brad, cu apă neîncepută (adică adusă direct de la pârâu sau fântână), turnată într-o oală nouă de pământ. După venirea Ursitorilor, scăldatul pruncului era făcut de mama aceluia, obligatoriu pe lumina zilei, de la ivirea zorilor la apusul soarelui; o altă scaldă rituală era făcută lăuzei de către moaşă, de obicei în a treia zi după naştere, înainte de sosirea Ursitorilor, într-o infuzie de plante medicinale: cu acel prilej, se efectuau practici magice menite să infuenţeze fertilitatea lăuzei pentru a aduce pe lume noi

copii (aruncarea scaldei la rădăcina unui pom care înflorea şi rodea) sau - dimpotrivă - să oprească venirea lor (aruncarea scaldei lăuzei la propteaua unui gard). Personajul care media întâlnirea sacrului cu profanul, a Ursitoarelor cu pruncul ursit - la 3 zile după naştere - era moaşa copilului; ea făcea cele 2 scalde rituale - ale fătului şi lăuzei - şi pregătea Masa Ursitoarelor (numită şi Masa lăuzei): Ursitoarele soseau noaptea, în timpul purificat de primul cântat al cocoşilor, la semnalul dat din Cer de către Gai (masculinul de la Gaia, Zeiţa Regenerării în Panteonul Carpatic). Ursitoarele urseau ce aveau de ursit cântând sau strigând, la căpătâi: ele erau reprezentări mitice feminine, cel mai adesea fecioare-surori, vestitoare a ceea ce trebuia să se întâmple între leagăn şi mormânt (cu aceeaşi funcţie au fost identificate Zorile). Omul n-avea vreo şansă să schimbe prin propriile forţe ce i-au cântat / strigat Ursitoarele şi atunci cerea ajutorul altor divinităţi preistorice, cel mai adesea ursului: cu părul smuls din blana lui mamele îşi afumau pruncii bolnavi de sperietoare, cu untura aceluia le întăreau trupurile, etc. Începând cu botezul, atribuţiile moaşei de întâmpinare şi integrare a necunoscutului venit din altă lume în lumea de aici prin închinarea lui stră/moşilor sunt preluate de altă instituţie: năşia (cu atribuţia de integrare a copilului în comunitatea de credinţă şi individualizarea sa printr-un nume propriu); de multe ori, moşitul şi năşitul erau îndeplinite de aceleaşi persoane”. În 2013, acelaşi cercetător Român a completat: “Cocoşul era pasărea ce auzea glasul Gaii, după care anunţa şi el principalele ore ale nopţii. Pentru a determina principalele momente ale zilei şi nopţii, oamenii observau Soarele şi Luna, stelele şi planetele; dar acei aştri nu puteau fi observaţi întotdeauna din cauza timpului noros iar aprecierea lor pe boltă era - fără alte instrumente de măsură aproximativă. Omul, înainte de a-şi bate capul pentru a crea maşinării de măsurat timpul, a căutat în natură organisme vii care să-l informeze despre scurgerea vremii. În trecut, armatele de uscat purtau cu ele câte un cocoş pentru a vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii. O funcţie asemănătoare îndeplinea şi cocoşul urcat cu câteva găini la stânele carpatice de către păstorii români. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul a pus acolo paznic cocoşul”. Aluatul era văzut ca “jucăria babelor”, căci din mâinile lor ieşeau acele forme; arta facerii pâinilor ritualice / colacilor era transmisă din generaţie în generaţie iar bătrânele respectau cu sfinţenie tradiţia preluată de la mamele lor (în Română, arhaismul pentru babă / bătrână era “gorgună”). Exista credinţa larg răspândită despre cel mort că pleca pe “Cealaltă” Lume ca “Zburător” (pentru ca acela care părăsea lumea să poată zbura, nu i se acopereau tălpile). Când înhumările n-au mai fost făcute sub bătăturile locuinţelor, sufletele - ca păsările - urmau să se odihnească pe arborii plantaţi de rude pe creştetele mormintelor (iniţial, îngropările sub podeaua casei erau pentru ca sufletele strămoşilor care au întemeiat familia respectivă - desigur legate de Pământ - să sălăşuiască acolo, protejând locuinţa). Ospeţele rituale la care se consumau colacii - cu veselie - pe de o parte erau pentru că persoana răposată a scăpat de chinurile vieţii (şi a ajuns în starea de fericire veşnică) iar pe de altă parte erau pentru asigurarea nemuririi urmaşilor săi. În concepţia Bănăţeană de la sfârşitul Epocii Pietrei, pe de o parte lumea pe verticală era împărţită în 3 straturi - lumea de jos, lumea aceasta şi lumea de sus - iar pe de altă parte, pe orizontală era divizată în 3 părţi: Lumea “de Aici”, Lumea “Cealaltă” și Lumea “de 30


Dincolo”; cu timpul, brutarii în facerea pâinilor şi a colacilor au simplificat ornările, eliminând simbolurile arhaice, ajungându-se la situaţia din prezent. La sfârşitul iernii, “Zilele Babelor” - ale maestrelor făuritoare ale colacilor, înţelese ca femeile din vechime şi nu în mod necesar ca vârstnice - au rămas în tradiţia începutului de martie, pornind cu cea mai importantă zi, de An Nou marcat prin Mărţişor, 1 martie: Ziua Martei / Dochiei, adică a Mamei Gherga (a rămas şi spusa cuiva care a pierdut o bună ocazie că “a trecut baba cu colacii”).

gustă nicidecum până matroana casei nu a sacrificat (dat de pomană) moşilor, adică morţilor. Aceasta se ţine cu cea mai mare acurateţă, căci a gusta mai ’nainte de a sacrifica din acele bucate se socoteşte de cel mai mare păcat şi de vătămare pentru sufletele / spiritele proto-părinţilor, care cer şi doresc acel sacrificiu. Mai departe e de însemnat cum nu se gustă nici din alte poame care rodesc peste an până ce nu se dă de pomană morţilor. ‘Moşii’ sunt un sacrificiu / jertfă pentru răposaţii moşi, strămoşi, numirea de ‘Moşi’ sau ‘pomana morţilor’ fiind de asemenea şi identic înţeles”. (Se poate observa că Gheorghe era important atât agricol, cât şi pastoral, marcarea prin “Moşii de Sân-George” fiind începutul ciclului pastoral). Dr. Gheorghe Secheşan - de la Universitatea de Vest din Timişoara - în “Eseuri antropologice” a scris: “Se spune - în Banat - că acela care nu taie porc de Crăciun nu este om. Tăiatul porcilor, precum şi prepararea anumitor ‘bucate’ (şi numai a acelora), într-un anumit fel (şi numai în acel fel) au o valoare apotropaică. Actele sunt menite să alunge răul de lângă gospodăria ţărănească, tot anul, să creeze o ‘pavăză’ (şi în acest fel, pentru că mai există, desigur, şi altele) împotriva maleficului. Prezenţa Cerbuţului şi a Ţurcăi în ceremonialul Crăciunului este extrem de importantă: ea ilustrează existenţa acelor animale mitice - în speţă cerbul şi porcul - în arealul cultural românesc încât, deşi nimeni (dintre actanţi) nu mai poate explica rolul lor în scenariu, ele rămân să joace un rol crucial în desfăşurarea evenimenţială a sărbătorii. Există un rit ce s-a păstrat până în zilele noastre, un ecou al unui timp îndepărtat când mistreţul decăzuse din poziţia de ‘împărat’ în cea de ‘balaur’, căci în toate tradiţiile se consemnează cum împăratul ciclului ce moare (Vechiul An) se schimba treptat în balaur iar eroul, viitorul împărat al ciclului ce va să vină (Noul An) va decapita balaurul. În tradiţia hindusă, mistreţul este explicit asimilat cu balaurul, el fiind sacrificat de Vişnu sau Indra (‘Rig Veda’ 1:61). Şi astăzi românii sacrifică, înainte de Crăciun, deci la solstiţiul de iarnă, porcul. Tăiatul porcului nu este nici pe departe un obicei vulgar - chiar dacă util într-o societate nemodernizată total - acest obicei provine dintr-un rit sacru fundamental cu profund tâlc cosmogonic. Crăciunul este zi importantă şi din punctul de vedere al relaţiilor sociale: în ziua a doua de Crăciun, merg finii la naşi (nuni) cu daruri în trăişti; ei duc 2 colaci şi o lopotiţă de porc iar nunii / naşii îi aşteaptă cu masa întinsă şi-i ospătează în schimbul darurilor aduse. Se pare că din cele mai vechi timpuri suinele au fost animalele domesticite predilecte ale românilor (alături de oi, premergătoare se pare personajului central al Crăciunului, deoarece creşterea ovinelor era posibilă în condiţiile de seminomadism); în timp chiar, carnea de oaie şi mai ales cea de vită (ţăranii consumau foarte rar bovine, la sărbători, cornutele mari fiind destinate aproape exclusiv muncii câmpului) au fost înlocuite cu tradiţionalii ‘râmători’. Carnea era tăiată cu satârul / cuţitul, implicaţiile ritualice fiind evidente: în prepararea oricărui fel de mâncare ce presupunea ‘umplutura’ (cârnaţi, drob, etc.) carnea nu era măcinată - tehnică orientală - ci era tăiată, presupunând o prelungire a sacrificiului sângeros iniţial. Sacrificarea sângeroasă a fost un atribut al timpilor vechi, până în antichitate. Implicaţiile sacrificiului sângeros au fost teribile şi valabile pentru toate societăţile străvechi: era o jertfă, iar în timpuri imemoriale, în anumite religii, era practicată arderea de tot, adică animalul nu era consumat, nici măcar vreuna din părţile sale, ci era jertfit în întregime, prin intermediul focului (de ‘Ignatul porcilor’)”.

În “Înmormântarea la Români”, academicianul Simeon Marian a consemnat la sfârşitul secolului XIX: “La Români există un fel de pomenire şi jertfă - care nu se face pentru cei de curând răposaţi - ci pentru toţi morţii familiei. Această pomenire şi jertfă se numeşte pretutindeni - în toate ţările locuite de Români - ‘Moşi’. La ‘Moşii de Mărţişor’, ghioceii (Galantus Nivalis) şi agricele (Primula Acaulis) când înfloreau primăvara se sacrificau morţilor spre aducerea aminte. Aceste flori de primăvară sunt pârgele / primiţele florilor - totdeauna vestitoare de primăvară - deci trebuie să se pomenească cu ele morţii familiei. ‘Moşii de Paresimi’ care cad totdeauna în 9 martie - se numesc astfel pe la Lugoj, Timişoara şi împrejurimi; aceşti Moşi urmează după Baba Dochia, când - de regulă - ies babele şi dânşii sub numele de ‘moşi’ bat cu botele pământul ca să intre frigul şi să iasă căldura (la aceşti Moşi, Românii din Banat dau de pomană / sacrificiu nuci, alune, etc. - numite ‘Moşi curaţi’ - şi un colac uns cu miere de stup, făcut în forma omului, cu cap şi membre. ‘Moşii de Paşti’ sunt în dimineaţa de Paşti, când în Banat se dă de pomană morţilor / moşilor colaci cu miel şi ouă roşii; atunci fetele cară apă pe la vecini de pomană în contul morţilor. La ‘Moşii de Sân-George’, în Banat se dă sacrificiu colac cu lumânare, împreună cu străchini pline de lapte. ‘Moşii de Crăciun’ sunt în ziua de Crăciun, când dimineaţa se dă de pomană morţilor colac cu lumânare, carne de purcel ori porc, cârnaţi, cotoroage / răcituri şi altele. Trebuie să însemnăm că din mielul de Paşti, din purcelul de Crăciun ori din celelalte ce sunt peste an şi a căror pârge / primiţe se sacrifică moşilor ori morţilor, membrii familiei nu 31


Ghiliacii (‘oamenii pământului’, de pe Valea Amur) credeau că fiecare gintă avea ursul ei propriu, în cinstea aceluia organizând mari festivităţi: în acel scop, era prins de cu vreme un pui de urs din codru iar în ziua fixată era purtat cu toate onorurile prin aşezare; în final era ucis cu săgeţi, lucru pe care-l făceau reprezentanţii altei ginţi, având legături matrimoniale cu prima (ritualurile celebrate cu ocazia uciderii animalului sacru la acele popoare de vânători se baza pe credinţa că animalul ucis va învia). Spre deosebire de popoarele Siberiei, la laponi exista cultul strămoşilor. Decedaţii erau veneraţi, li se aduceau jertfe. Laponii aveau credinţa că strămoşii îi ajutau la vânătoare şi aveau influenţă asupra vremii. În Caucaz, la osetini / oseţi doliul era respectat foarte strict, văduva trebuind să pregătească aşternuturile decedatului timp de un an, să-l aştepte până noaptea târziu lângă pat, să-i pregătească dimineaţa apă de spălat. Paralel cu cultele familial-gentilice şi agricole, la popoarele din bazinul Volgăi s-au păstrat urmele unui cult mai vechi, şamanic: la ‘mori’, de pildă, în afară de preoţii obştii alese - ‘karţii’ - erau aşa-numiţii ghicitori, cărora li se atribuiau însuşiri supranaturale. Numeroşi antropologi susţin că din cultul morţilor s-a dezvoltat cultul zeilor. Adorarea strămoşilor şi îndeosebi a celor iluştri (identificabili cu eroii sau semizeii din culturile antice) a dat naştere unor fiinţe supreme pe care omul a început să le venereze. Începând de la celebra epopee a lui Ghilgameş şi continuând cu variatul repertoriu mitic al tuturor popoarelor, motivul ‘celeilalte lumi’ - în care durerea, lacrimile şi moartea nu sunt cunoscute - datează, probabil, din vremuri imemoriale. Omul a avut dintotdeauna nostalgia unei lumi în care nu trebuie decât să întinzi mâna pentru a culege fructe savuroase şi întotdeauna coapte, în care recolte binevoitoare intră în hambare fără arătură, fără semănat şi fără seceriş, care nu cunoaşte aspra necesitate a muncii, în care dorinţele se realizează îndată ce se nasc, fără să fie mutilate, reduse, nimicte de cine ştie ce imposibilitate materială sau de cine ştie ce prohibiţie socială. În mitologia egipteană exista viaţă după moarte, dar condiţionată doar de reunirea după deces a celor 3 elemente esenţiale ale fiinţei umane: trupul, sufletul (‘Ba’) şi vitalitatea (‘Ka’); Ba şi Ka sunt invizibile în timpul vieţii şi formează cu trupul un tot. Chiar şi înaintea descoperirii focului, oamenii consumau proteine de provenienţă animală, ceea ce înseamnă că au fost vânători şi pescari chiar de la începuturi. Stau mărturie la aceasta nu numai oasele animale descoperite în diverse aşezări preistorice dar chiar şi alte ‘semne’, mult mai lipsite de orice echivoc: picturile rupestre, ale căror enigme nu au fost nici până azi dezlegate, şi care datează de zeci de milenii. Puii animalalor ucise erau reţinuţi, apoi omul a asociat în mod spontan anumite animale de vânătoare, văzând că acelea îi erau de folos (câinii bunăoară), etc. Animalele au fost însoţite de o mitologie prodigioasă. În primul rând, au existat populaţii arhaice care au avut ca strămoş totemic un animal: ursoaica, lupoaica, râsul, leoaica, tigroaica, ş.a.; acele populaţii au practicat cultul totemic al respectivului animal, convinşi fiind că trăsăturile pozitive ale aceluia s-au transmis populaţiei în cauză (curajul, forţa, viclenia, etc). Pe de altă parte, există teorii în domeniul antropologiei religiilor ce propun o ‘ierarhie’ sacră a animalelor, corespondente ale sacralităţii divine şi pământene. Astfel, la început ar fi existat cultul mistreţului, încarnare a deităţii în plan animal, a sacerdoţiului, etc.; acela ar fi fost urmat de urşi / regalitatea, de lupi / războinicii, de căprioară, câine, oaie, etc. Vânătorii nu vânau niciodată singuri, ci formau un grup asemănător

“Colindatul copiilor nu se practică în întreg spaţiul tradiţional românesc, fiind restrâns la aria sud-vestică a acestuia; în zonele unde el este în uz, copiii urează - în general - dimineaţa: textele pe care le spun sunt scurte, cel mai ades scandându-le iar nu cântându-le. Termenul cel mai vechi era ‘corindă’, termenul ulterior de ‘colindă’ restrângând aria de circulaţie a formei mai arhaice, căreia - în bună parte i s-a substituit. Romanii numeau ‘calendae’ primele zile ale lunii; sărbătorile Calendelor aveau un puternic caracter augural. Colindătorii primeau daruri din ‘roadele pământului’ - în principal - în Banat constând din colaci, mere cocuţe împletite din aluat special, colaci mici, colinde (nuiele de alun cojite), colaci cu nuci, alune, etc. şi în fine, erau invitaţi la masă, pentru ospăţ împreună cu gazdele; regalul / masa însemna în fapt ruga, pentru a conferi sens lumii: cu alte cuvinte, o serie de responsabilităţi, menită să conştientizeze solidaritatea dintre lumile viilor şi morţilor (dialogul alimentar nu putea avea loc în orice condiţii şi nu era privit oricum - la voia întâmplării adică - astăzi masa de sărbători devenind un scop în sine, ca şi darul). Cuvântul ‘magie’ a derivat din persanul ‘mag’ însemnând ‘înţelepciune’, presupunând manipularea neştiinţifică - în folosul omului - a unor forţe extraordinare, imanente lumii. Se credea că puterea (‘mana’) oamenilor şi animalelor se afla în sângele lor. Din acea credinţă au derivat toate riturile de sacrificiu sângeros, când zeilor supremi sau celor care patronau viaţa li se sacrificau oameni sau animale. În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice exista o legătură simpatetică între sânge şi vlaga fertilizatoare, între sânge şi ploaie. Provocarea curgerii de sânge prin răni ca practică magică de a aduce ploaia, a fost înregistrată la multe popoare. Asemenea ofrande rezultate de pe urma unor încăierări dintre flăcăii satelor (cetele de căluşari la întâlnirea lor, bătăile de la hore, etc.) aveau cândva un caracter ritual şi urmăreau activitatea forţelor vieţii şi stimularea rodniciei pământului. Materialele etnografice atestă prezenţa ofrandei sângelui în preajma solstiţiului de iarnă, când era vorba de ajutarea magică a soarelui ‘îmbătrânit’ / ‘obosit’: cu sângele porcului tăiat de Ignat, oamenii şi copiii se mânjeau pe faţă. Nedespărţiţi de tobele sale (tungus numite ‘tungur’) ca instrumente principale în ceremoniile rituale, utilizând fie autohipnoza ori chiar anumite însuşiri native paranormale, dar folosindu-şi de asemenea înclinaţia nervoasă spre surescitare, fie drogându-se cu plante halucinogene şi în consecinţă căzând în transă, obţinând starea de extaz, şamanii comunicau - pentru credincioşi şi în numele lor - cu duhurile şi cu divinităţile. La unele popoare, cultul gentilic s-a contopit cu rămăşiţele totemismului: aceasta este, probabil, originea cultului ursului. 32


confreriilor religioase, cu un număr de ritualuri, gesturi, tabuuri. Vânătorii nu ucideau niciodată la întâmplare iar vânătoarea unui cerb avea o amploare unică, căci aproape nimic nu egala mândria unui vânător de a omorî un exemplar deosebit din rasa cervidelor. Cerbul a fost adeseori asemuit arborelui vieţii, din cauza coarnelor sale rămuroase, ce se reînnoiesc periodic: e simbolul fecundităţii, al ritmurilor creşterii, al renaşterilor; cerbul era imaginea arhaică a reînnoirilor ciclice. În universul şamanic, ursul era tatăl celor din lumea subterană, păzitorul intrărilor în grote şi în lumea subpământeană: era mesager şi vehicul lunar al aceleia (folclorul european a subliniat funcţia sa de reglementare a sezoanelor, precum şi a ciclului feminin). Dovadă a caracterului său divin, ursului nu i se spunea pe nume (tabu) în zilele de celebrare; dacă totuşi trebuia să i se pronunţe numele, i se zicea ‘Ăl Bătrân’, ‘Moş Martin’, ‘Moşul’ (un element extrem de interesant e faptul că majoritatea sărbătorilor moşilor se află în preajma ‘cumpenei’ echinocţiului şi aceasta nu-i întâmplător, deoarece strămoşii mitici patronau ciclurile naturii şi controlau activităţile sezoniere): cultul ursului - deşi s-a bucurat de mare respect în zonele carpatice, fiind o forţă care aducea nu numai dezastre în prisăci, în turme precum şi în livezi, ci şi, mai ales, schimbarea anotimpurilor - a scăzut treptat, astfel că sărbătorile ce îi erau dedicate în calendarul popular au fost întrecute ca număr şi importanţă de sărbătorile dedicate lupului (în Banat şi Bănie, lupul se chema ‘gădină’ / ‘gădineţ’). Ovidiu spunea: ‘mă găsesc într-un ţinut foarte apropiat de Ursă’ (nimfa Kallisto era însoţitoarea neobosită a zeiţei Artemis, războinică neîntrecută ‘mereu cu mâna când pe săgeată, când pe arc’, o dublură a zeiţei însuşi); mitul Kallistei e deosebit de interesant, căci arată situaţia privilegiată la care ajunseră războinicii (la hinduşi, casta Kşatriya), care a născut de la Zeus pe Arkas şi de aceea a fost transformată de Hera în ursoaică. Ursoaica a fost simbolul propriu al castei războinicilor, aspectul feminin arătând că puterea temporală era feminină dar evidenţiind şi că iniţierea cavalerească era ‘calea amorului’. Faptul că Zeus a făcut-o pe Kallisto ‘stăpâna cerului’, aşezând-o în ‘extremitatea axei lumii’ (ea este Ursa Mare) dovedeşte poziţia fruntaşă a castei războinicilor, subliniind că adevărata ursoaică era - desigur Artemis, însuşi numele ei indicând acest lucru, Kallisto reprezentând doar un aspect al aceleia; fiul său - avatarul, copilul divin - se numea Urs (Arcas, de unde în greacă ‘artar’ = ‘polul nord’), regentul noului ciclu, dobândind poziţia polară. Anul Nou celebrat la solstiţiul de iarnă a fost introdus în Dacia în perioada cuceririi romane; în lunga perioadă de nesiguranţă generată de marile migraţii ale mileniului I, Anul Nou a fost sărbătorit la echinocţiul de primăvară (anul agrar) sau cu o lună mai târziu (anul pastoral). Anul Nou biblic, deşi a fost utilizat de biserică şi cancelaria domnească în perioada medievală românească, nu a fost asimilat ca dată de renovare a timpului calendaristic de către popor”. (Se poate observa “M” protetic la Martin, în comparaţie cu artar ori arktos din Greacă: iniţialul “M” era de la “Mare urs”). În secolul XIX, “Călindariul poporal Român” realizat de academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca a scris “9 Mărţişor: Moşii / Sânţii de Mărţişor. Aceştia cad totdeauna pre 9 Mărţişor. La aceşti Moşi sau Sânţi se sacrifică colaci făcuţi în formă de om cu cap, mâini şi piţioare sau pre colac este desemnată forma de om. În al 9-lea Mărţişor ies Babele şi se pun Moşii. Moşii bat cu boţile pământul să intre gerul şi să iasă căldura. La Sânţi, adecă Moşi, încep toate fermecăturile, vrăjitoriele şi

făcăturile mai vârtos pentru luarea manei (rodului) din câmp, din casă, familie. Facerea pâinei casei (ca şi la Anu Nou). Retezarea stupilor. Mierea de stup de la facerea colacilor este bună de dragoste. Se mătură curţile şi gunoaiele adunate grămadă devin aprinse, sgândărindu-se focul şi bătând cu boţile în el (din această procedură apoi se împrimăvărează). Venirea stârcilor (berzelor, cocostârcilor, cocorilor). Încongiură grădinele, moşiile, pomăriile şi se afumă cu fum de pânză, ca să fie ferite şi scutite de şerpi”. (Aşa după cum a scris şi “Lexiconul lui Hesychius”, e de ştiut că în vechea Greacă pentru păsările deosebite - cu talie mare - se folosea “Kerkis” iar “stârcii” în vechea Greacă erau “kerki-thalis” / cu similară utilizare inclusiv la “erodios”: păsările acvatice; de exemplu, în Delta Dunării, clocesc “stârcii de noapte” / “Nycticorax”, care strigă dur și răgușit “cuarc”). De Anul Nou, vechii Români ofereau fetelor colacii Sacrei Selene (Luni = “Ma-sa” / “Masa”) şi băieţilor colacii Sacrului Soare (“Ra-sa” / “Rasa”). În perioada interbelică, filozoful Vasile Lovinescu a remarcat că în Europa cea mai amplă răspândire a Svasticii a fost la Români: “Svastica în România ar cere ea singură un studiu special. Nu credem să existe o ţară în care să fi fost folosită atâta, în mod tradiţional, bineînţeles. Se găseşte peste tot: în cimitire, în biserici, pe broderii naţionale, pe pergamente voivodale. Ea îmbracă o indefinitate de forme; iată câteva exemple”:

Din străvechea stemă, mult mai târziu (în mileniul I), creştinii au adoptat partea centrală: crucea; unii creştini şi azi, pregătindu-se de tăierea colacului ori pitei / pâinii, fac înainte din cuţit - deasupra - semnul crucii (în vremurile păgâne, înainte ca religia creștină s-o adopte ca emblemă, crucea simboliza unirea perfectă dintre energia muierească și energia masculină / inițial crucea având axele egale). Istoricul Maramureşean George Cadar în “Origini” din 2010 a scris: “Pe umerii crucii se sprijină întregul univers al arhitecturii şi geometriei umane. Omul însuşi reprezintă arhitectura unei cruci (vizualizat de pildă de Leonardo da Vinci prin Omul Vitruvian). Crucea respectă cardinalitatea punctelor ce o desăvârşesc şi după care omul se poate ghida - cu ajutorul busolei divine - prin labirintul marelui necunoscut, care este infinitul spiritual. Roata - marea descoperire a omului - se sprijină pe axa crucii, reprezentând ceea ce simbolizează mecanic mişcarea, avansul primar al acesteia, obţinerea de către spirit a vehiculului vizualizat, a transmiterii mişcării mecanice cu multiplele ei forme de reprezentare, în vreme ce crucea este simbolul însuşi, intrinseca intersecţie a energiilor născătoare de creaţie, sublima rostogolire a adevărului în infinitul care curge peste rezultatul creaţiei. Crucea reprezintă rostogolirea şi mişcarea ideii, în timp ce roata reprezintă mişcarea periferică a centrului. Relaţia dintre cele 2 deplasează fiinţa umană în universurile cunoaşterii. Omul reprezintă forma geometrică supremă de manifestare a crucii, 33


ca prelungire a divinităţii în lumea telurică. El, Omul, este un fel de Axis Mundi, aşa cum l-a înţeles şi desenat marele Leonardo da Vinci. Omul aparţine autenticului, deci implicit creaţiei divine, în timp ce reproducerea, imitaţia, falsul aparţin omului. Viziunea supremă este dată de întâlnirea punctului culminant al raţionalului cu iraţionalul. Crucea trebuie privită şi ca semn suprem a recapitulării creaţiei. De-a lungul istoriei omenirii se pot deosebi mai multe tipuri principale de cruce, aparţinând tuturor marilor culturi ale lumii. În limba română, aş mai lega de simbolul crucii şi legătura etimologică a unor cuvinte cu caracter constructiv, sacru, ca necesitate pentru orice om pe care cuvintele legate de cruce şi de origini l-au preocupat. Printre aceste cuvinte magice sunt: cruce, car, carte, cărămidă, cer, cerc, cifră, cinci, cocon, creaţie, creier, etc”.

Dr. Pavel Kutenkov a reflectat despre Svastica Yarga / “Yar-Ga”: “Corespunzător ‘Dicționarului etimologic Rus’, termenul Yar era conectat de primăvară (aceeași rădăcină a cerescului An Nou care începea primăvara, a dus şi la Englezul ‘year’) iar termenul Ga era conectat de divin. Cuvântul Rus pentru Rai era același cu cel Sanscrit Svarga, patronat de zeul cu același nume (Slavii numindu-l și Svarog); pe de altă parte - conform vechiului Dialect Nordic Yarga însemna deopotrivă cârlig și respectiv lingura de lemn cu care se golea apa din barcă. Cele mai frumoase haine - cele de cununie - erau în vechime împodobite cu Svastici Yargi; fetele nu se măritau fără sacrul simbol solar (care emana marea forță a energiei rapidei mișcări a luminii) dat de Yarga / Yerga”. Aşadar, înţelesul Nord European pentru Yarga / “Yar-Ga” poate fi şi literalmente ca “Lumina Pământului” (“Yar” fiind în vechea Rusă “strălucire” / “lumină”, după cum a documentat savantul - “iyi” rămânând numele tridentului respectat ca semn regal, însemnând “fiinţă luminoasă” - iar “Ga” provenind de la “Pământ”), o altă combinaţie redând acelaşi aspect sub forma “Ya-rga” = “lumina regală” ori “strălucirea regală” (“Ya” egalând particula domnească “Io” a conducătorilor Români, după cum a rămas acea titulatură în vechile documente, în Țara Sfântă Canaan “Yah” ajungând prefixul Domnului “Yah-ve”); Yarga / Yerga a rămas în multe Dialecte Nordice şi ca “lumină mişcătoare”, etc., desemnând străvechea Svastică. În prezent, emblema aviaţiei militare a Kareliei Finlandei (garda aeriană a răsăritului ţării / a graniţei cu Rusia) e aşa cum se vede în imaginea următoare:

Yarga: Svastica Laponă În 2001, cercetătorul Rus Roman Bagdasarov a studiat Svastica Yarga a șamanilor Fino-Ugri și Laponi reprezentată așa după cum se vede în ilustrația anterioară - ca primul simbol al acelor populații extrem Nordice din EurAsia; încă din 1969, în cercetările sale, desfășurate până în prezent, Dr. Pavel Kutenkov s-a ocupat de acea Svastică numită Yarga - începând cu Cultura Cucuteni-Tripoli din România și Ucraina mileniului V î.C., regăsind-o până în Evul Mediu (de exemplu la Novgorod / prima capitală Rusă, St. Peterburg / penultima capitală Rusă, etc.), stilizat reprezentată și pe hainele tradiționale Rusești, așa după cum se poate vedea în imaginile următoare: Svastică oficială în Europa actuală Este de remarcat că pentru “rapid” în vechea Greacă - limbă vorbită de pildă în Anatoliana Karia înaintea Balcanicilor Eleni - se folosea Gorgos iar termenul Sumeriano-Troian pentru crucea ieșind din razele solare a fost Garza, asemănarea cu Yarga din Karelia de exemplu nefiind întâmplătoare, între ele aflându-se Românescul Gherga. În Engleză, Noul An e “New Year”: o desprindere din “Yar-Ga” (“Garga” / adică Gherga), derivând din împreunarea dintre Cer / Gher şi Glie / Ga; cuplul cerescului An şi pământenei Ga a fost cel reprezentat de Svastica numită Hiperboreu - adică extrem Nordic, inclusiv în Karelia - ca Yarga, în S reprezentarea unirii celor 2 mari divinităţi (Cerul An şi Glia / Ka) ajungând un simbol special, Crucea Ankh din Vechiul Egipt. Atât Nordica Yarga, cât şi Sudica Ankh 34


reflectau acelaşi lucru, anume pe Gemenii care s-au cununat la echinocţiul de primăvară, când lumina diurnă egalează întunericul nocturn, adică unirea Tatălui Ceresc cu Marea Mamă Pământeană, ca pecetluirea umanei legături masculinomuierească.

Vulvele: emblematică a rămas legenda Antică - faimoasă universal - a orgiilor din fiecare primăvară dintre Ghergari şi Amazoane, până ce partenerele devălmaşe ajungeau gravide, împerecherile lor putând dura şi 2 luni; (e interesant că vocabularul Român / Valah are “vâlfă” / “vâlfe” pentru “duh” / “duhuri” iar vocabularul Bulgar are “Vlăhva” pentru “Mag”). Puternicele mesaje ale paleoliticului s-au regăsit inclusiv pe colacii ce au început să fie produși în neolitic, mai ales la marile sărbători ale nemuritorilor dar și la evenimentele curente importante ale muritorilor (ca nașterile, cununiile, decesele).

Rune

“Ura” = Apă

“Yr” = Ren / Elan

“Gar” / “Jera” = An

Termenul proto-German “Jera” pentru “An” a devenit în vechea Engleză “Gear”, scris “3ear” (litera “3” numită “Yogh”, figurând ca cifra 3 și reprezentând a treia literă din alfabetul Grec, adică “G” - a echivalat fonemul “Y”, fiind runic notată însă “X”): cu denumirea Gotă “Ghiba”, însemna “Gift” = “Dar”, valoarea sa Latină fiind “GS” - sau “X” - comparată cu regalul Got “reihs” / Românescul “rege”; în legătură cu așa ceva, Germanicul “Gher” folosit pentru “suliță” / “lance” a dus ca purtătorul său Gal să ajungă denumit ca “Garcon” (adică “băiat” în Franceză, “sulițașul” / “lăncierul” în vechea Greacă fiind “Dorian” / “Heraclid”). După solstiţiul de iarnă - când se ştie de la “Crăci-Un” / Crăciun = Moșul Timpului despre noaptea cea mai lungă, când acolo unde nu se ardea butucul se rostogoleau de pe înălţimi roţi aprinse - ziua se tot lungeşte, astronomic în 21 III, la 3 săptămâni după Mărţişor durata zilei egalând durata nopţii, apoi ziua fiind tot mai lungă; puterea diurnă a strălucitorului Soare (ochiul divin al Tatălui Ceresc) crescând peste iarnă - între Crăciun şi Mărţişor - egalează dominaţia nocturnă luminată de Selena (coroana Mamei Pământului) şi apoi o depăşeşte: divinul bărbat Ra şi divina femeie Rhea personificările Cerului şi Timpului An, respectiv a Pământului Ga / Ka - au fost înalt slăviţi pentru virtuţile lor, manifestate constant anual, în ceea ce a devenit calendar iar aşa ceva de fapt a pornit de la Gher-Ga / Gherga. Se mai pot observa nişte elemente: timpul apariţiei conceptelor şi compatibilitatea. Ivirea Mamei Pământene dar şi a Tatălui Ceresc au fost atestate cu mult înaintea ultimei mutaţii genetice Gherga, într-o vreme când convieţuiau cele 3 specii umane pe glob (Neandertal, Cro Magnon, Homo Sapiens): pe de o parte, albii Neandertal şi negresele Homo Sapiens au avut hibrizii / corciturile Cro Magnon, până la primul Potop intrând în extincţie atât Neandertal, cât şi Cro Magnon - care erau dispăruţi la momentul diluviului - respectiv pe atunci Gherga având ultima mutaţie genetică; pe de altă parte, specialiştii geneticieni au confirmat că singura combinaţie durabilă între acele specii umane a fost între solizii Neandertal, respectiv Cro Magnon cu femeile Homo Sapiens (invers - a firavilor bărbaţi Homo Sapiens cu femeile celorlalte 2 specii - fiind legături neproductive). Toate acestea apropie nu doar fertilitatea celebrată în general prin Cultul Falic şi Cultul Vulvei de venerarea masculinului Ceresc şi femininei Pământene, ci şi atribuirea Ghergană - prin rol, constituţie şi onomastică - filiaţiei prin paternitatea Neandertal / Cro Magnon şi maternitatea Homo Sapiens: Gherga are o vechime de zeci de milenii, străvechii Gherghi fiind nu doar printre spectatorii, ci și printre actorii acelor împerechieri. Bărbaţii Barbari / Varvari venerau virili

Colacu lu’ Crăşun În 2010, cercetătorul Ranko Vucovic din Serbia a scris: “Svastica a ocupat locul central printre simbolurile vlahilor. Svastica reprezintă unul dintre unul dintre cele mai vechi simboluri, care l-a urmărit pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de 20 de milenii. În cultul morţilor la vlahi, a fost nu numai simbolul principal, ci a fost urmată de un şir de simboluri care au provenit din ea; faptul că o parte din acele simboluri au apărut separate - chiar din Cultura Vincea a neoliticului - dovedeşte că desprinderea din svastică s-a petrecut înaintea perioadei respective. Cred că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula - în final - iluzia că svastica ar fi venit de la est. Cu denumirea de ‘Luşafur’ / ‘Luceafăr’, svastica reprezenta planeta Venus, simbolul principal în cultul morţilor la vlahi, ‘lumina personală’ pe care mortul o avea pentru trecerea prin regatul întunericului şi a merge în lumea cealaltă; astfel, vlahul trecut în dimensiunea eternă se afla sub protecţia svasticii. Datorită naturii sale sincretice, Crăciunul este considerat şi astăzi sărbătoare a celor adormiţi: cum soarele moare şi renaşte (apune şi răsare), aşa şi omul poate să plece şi să se întoarcă. Vlahii îşi exprimă această credinţă prin pâine. Astfel, toate ornamentele care apar pe Colacu’ lu’ Crăşun se regăsesc pe pâinea dată de sufletul morţilor. ‘Aceste ritualuri ale pâinii’, observa profesorul Milan Vukomanovic, de la Facultatea de Sociologie din Belgrad, ‘exprimă un simbolism antropomorf, făcând trimitere, în acelaşi timp, la cultul strămoşilor şi la credinţele similare referitoare la legătura dintre lumea de aici 35


şi lumea cealaltă, ordinea naturală şi supranaturală a lucrurilor, care influenţează viaţa de zi cu zi, la ciclul anual şi calendarul activităţilor agricole”. Primăvara, străvechii Gherga marcau şi cu colaci sosirea Anului Nou, sărbătoarea puternică având ecouri până în prezent (prin bucuria ceremonială a schimbării datorită evenimentului, producerea colacilor, etc). Anul Nou era sărbătoarea Gherga, adică a cerescului Gher și a Pământului Ga: atunci, de 1 III / Ziua Marii Zeițe, Anul Vechi mort, învia sub forma de An Nou ca un cadou - personificat drept luminosul / strălucitorul An, momentul fiind celebrat prin Mărțișoare, colaci, etc. (după hibernarea începută la Crăciun, Anul reînvia la Mărțișor); ca Sfinţi Părinţi, Zeul An şi partenera sa Zeiţa Anat, după cum erau denumiţi popular, i-au avut ca prunci pe prinţii Anuna, ştiuţi şi ca îngerii Gregori - paznicii / străjerii - care vegheau Raiul (prima structură statală imperială Pelasgă, stăpânită de ei şi numită Atlantida - după Atlas, primul născut - adică Imperiul Atlant la apogeul său din mileniul VII î.C. întinzându-se din Sudica Anatolie până în Nordica Karelie). “Colacii de SânGiorz” - făcuţi pentru Anul Nou pastoral aveau o particularitate: erau găuriţi la mijloc; în Calendarul ţăranului Român, Dr. Ion Ghinoiu a scris: “Colacul era aşezat deasupra vasului de muls, operaţiunea de mulgere fiind prin gaura colacului, ca o practică magică pentru a nu se strica laptele în timpul văratului, ceremoniaul avându-şi atestarea în Banat, Oltenia şi Ardeal”. În 2014, cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a scris: “La brahmani există ritualul având drept scop ‘purificarea’ hranei. Explicaţia dată de vedici are la bază conceptul că orice produs alimentar poate fi infestat cu ceea ce erau numite generic ‘negativităţi’ provenite de la alte persoane (de la gânduri). Acele ‘negativităţi’ erau înglobate succesiv în produs, emanate din gândurile asociate acţiunilor oamenilor pe măsura manipulării de către ei pe lanţul operaţiilor realizărilor aceluia, de la procurare, la starea finală (de exemplu la pâine, culesul, măcinarea, manipularea, etc.); transmiterea negativităţilor de către manipulatori era inconştientă pentru aceia. Acel proces şi consecinţele lui a fost explicat recent de către lumea ştiinţifică, proces pe care la considerat obiectiv. Materia are o ‘inteligenţă’ a ei, în această categorie intrând şi gândurile. Orice obiect îşi are ‘o undă de formă’ caracteristică, dependentă exclusiv de forma sa şi independentă de natura materială a obiectului. Gândurile sunt formaţiuni compuse din structuri informative modulate pe forme energetice ondulatorii (unde) cu anumite caracteristici (frecvenţe), formaţiuni emise de fiinţele vii dotate cu mental, de către om. Odată emise, ele devin independente şi există în Inconştientul Colectiv. În condiţii de rezonanţă ale acestora cu undele emise de către o fiinţă umană cu aceleaşi caracteristici, acele formaţiuni (gânduri) pătrund în mentalul uman din Inconştientul Colectiv în Inconştientul Personal, afectându-l prin procesul de interferenţă. Ritualul la vedici consta în rostirea mantrei însoţită de facerea deasupra hranei, cu mâna dreaptă, a 3 mişcări circulare, în sensul orar, având drept scop ‘purificarea’ acesteia; acel ritual se făcea de către persoana care folosea hrana. În tradiţia vedică, în cadrul familial, ritualul se săvârşea de către capul familiei, acela stând aşezat direct pe pământ. În acea postură, prin contactul cu elementul Pământ, el primea energie de la Mama-Pământ, identificată ipostazic cu zeiţa hranei; totodată, ea prelua toate ‘negativităţile’, prin intermediul persoanei care săvârşeşte ritualul. Este de reţinut obiceiul mâncatului cu mâna, cu evitarea utilizării oricărei alte unelte. Conform concepţiei

vedico-brahmanice, într-un obiect făcut de către om sunt înglobate ‘negativităţi’ provenite inerent din personalizarea manufacturării acestuia prin acţiunea gândurilor; acel obiect era considerat un produs devenit nenatural, prin intervenţia omului în actul Creaţiei, inadecvat actului ritual în relaţiile om-divinitate. În tradiţia populară românească există obiceiul binecuvântării pâinii; acest obicei, cu caracter de ritual, se săvârşeşte ţinând pâinea cu mâna stângă iar cu mâna dreaptă se face semnul crucii deasupra pâinii (o variantă a obiceiului în Ardeal constă în aceea că semnul crucii se face cu cuţitul cu care se taie pâinea: e posibil ca folosirea cuţitului să fie un substitut al unui ritual vedic cu rolul de purificare, de exorcizare). Este de reţinut din tradiţia populară folosirea mesei de formă rotundă, cu picioare scurte, astfel încât mesenii să stea aşezaţi direct pe pământ. Acest fel de aşezare pe pământ obligă mesenii a adopta o poziţie care trimite la ‘poziţia lotus’ a vedicilor. La vedici, aşezarea direct pe pământ, precum şi statul cu picioarele goale este o formă rituală de purificare, de ‘descărcare’ a corpului de ‘negativităţi’, prin apelarea la Mama-Pământ, Gaya. Mâncatul tradiţional cu mâna şi utilizarea de veselă numai din materiale naturale trecute prin foc e o reminiscenţă a unui ritual vedic de purificare şi nu un semn de primitivism. De reţinut e şi faptul că forma tradiţională a pâinii la români este rotundă. Ritualul de binecuvântare, prin forma rotundă a pâinii şi facerea semnului crucii - în ansamblul lor - formează simbolul ‘Crucii Sanskrite’: o cruce cu braţe egale înscrisă într-un cerc: e simbol cu obârşie anterioară creştinismului; ca simbol arhaic, el se regăseşte ca simbol ancestral în Memoria Colectivă şi este folosit ca model în toate artele populare ale popoarelor dintre sud-estul Asiei şi Europa. În concluzie, obiceiul popular la români al binecuvântării pâinii are o obârşie vedică”. Vedele au fost produse de Veghetori iar cei dintâi Veghetori în Vechea Lume au fost îngerii Gregori, ființe luminoase aflate la obârșia Gherga, neam aflat mai ales printre Români.

36


Vestitorii primăverii

Dintre flori, ghiocelul a rămas un simbol al primăverii, întrucât înfloreşte în timpul topirii zăpezii: reprezintă un simbol al purităţii, rezistenţei, speranţei, modestiei şi chiar al umilinţei acceptate dar şi al înălţării prin smerenie (în contra deochiului, datina vechilor Români era de a lega pruncilor o cordeluţă din lână roşie la mâna dreaptă iar la grumaz le puneau ghiocei); dintre animalele mari, cerbii îşi pierd coarnele iarna şi le recapătă începând din luna martie (şi în mitologia Ghergă / Celtă stăpânul animalelor, Zeul Prosperităţii Cernunos - înfăţişat în poziţie Yoga ca Rudra / Şiva, bărbatul Marii Mame - era împodobit cu un cap de cerb având coarne rămuroase).

Banatul pe rutele de migrări ale păsărilor: primăvara şi toamna Despre păsări, se ştie că urmează în migraţie magnetismul terestru (s-a dovedit şi că penele păsărilor transformă sunetele emise de ele în unde electromagnetice), în emisfera Nordică deplasându-se în fiecare primăvară dinspre S - unde ziua e mai scurtă - deoarece au astfel mai mult timp să-şi realizeze cuiburile, să strângă hrană pentru pui şi să se reproducă; prin tradiţie Română, principalii soli ai primăverii dintotdeauna au fost berzele / cocostârcii (sau “gruiele” / Latinul pentru cocori), de a căror venire au fost legate numeroase practici magice străvechi - inclusiv bătutul ritual în lemn, acţiune definită prin verbul “a tocăni”, redând glasul divin / al berzei - acele păsări în trecutul îndepărtat fiind considerate sfinte: se poate observa că toaca a precedat clopotul (de la început - cu mult înainte de existenţa creştinilor - bătutul toacei a fost ritual magic). Principalele rute de migrări ale păsărilor mereu au inclus Banatul - atât primăvara, la sosirea din “ţările calde”, cât şi toamna, la plecarea în “ţările calde” - astfel că simbolismul păsăresc în regiune a fost cel înalt corespunzător dintotdeauna (cu fireasca reflectare în tradiţii, rituri, etc). În “Lumea de aici, lumea de dincolo” din 1999, Dr. Ion Ghinoiu a enunţat: “Generalizând informaţia arheologică şi etnografică până la limita admisă ştiinţific, am împărţit cele 10 milenii ale civilizaţiei carpatice în 3 complexe culturale şi religioase după chipul divinităţii adorate. În strânsă legătură cu chipul şi înfăţişarea divinităţii adorate - Zeiţa Mamă neolitică, Zeul Tată indo-european şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus - au fost edificate 2 lumi inconfundabile: una geomorfă (a neoliticilor), alta antropomorfă (a indo-europenilor şi creştinilor). Răscrucea tehnologică de la sfârşitul neoliticului şi începutul Epocii Bronzului care a înlocuit - printre altele - uneltele de piatră cu cele de metal, a fost însoţită de o extraordinară revoluţie: uzurparea zeiţei geomorfe de către zeul antropomorf şi transferul reşedinţei divine de pe ape şi pământ, din tot şi din toate, în văzduh / cer: atunci a început emanciparea indo-europenilor, o lume arogantă şi violentă, care a distrus în parte originala lume geomorfă a vechilor europeni. Presupunând că cele 2 lumi şi ideologii preistorice 37


ar fi supravieţuit pe Terra, antropomorfismul dezintegrator, preocupat de parte şi geomorfismul integrator, preocupat de întreg, una proslăvind viaţa veşnică oferită după moarte (în Iad păcătoşii, în Rai credincioşii), alta naşterea şi moartea perpetuă, astăzi s-ar fi putut alege - prin comparaţie - cele mai potrivite modele şi decizii planetare. Lumea antropomorfă contemporană (indo-europeană şi creştină) dacă nu o admirăm fără rezerve, nu putem nici s-o detestăm, pentru că noi înşine facem parte din ea. Vechii europeni au avut o religie politeistă, dominată de zeităţi feminine. Din cel mai important grup - al Atotdăruitoarei - făcea parte şi Zeiţa Pasăre, în dublă ipostază, generatoare şi curmătoare de viaţă. Statistic, acele reprezentări mitice (multe înfăţişând femeipăsări) reprezintă aproape jumătate din totalul figurinelor descoperite. Ciclul cel mai vechi, probabil moştenire din paleolitic, cuprinde păsări de baltă (berze / cocori, gâşte, raţe), decorate cu meandre (imagine a cursurilor de ape), linii paralele (căderea ploii), plase (reprezentând apa vieţii / lichidul amniotic), etc. Zeiţa Pasăre avea cioc / nas ascuţit, gât lung şi sâni femeieşti; ea aducea ploaia, apa, laptele, roadele iar prin oul său era implicată în cosmogonia Vechii Europe. În ipostază a morţii, Zeiţa Pasăre era înfăţişată nud, cu un mare triunghi pubian, cu braţele încrucişate şi cu masca pe figură; accentul pus pe vulvă, nu pe sâni - izvor al laptelui - sugera că prioritar nu mai era aspectul hrănitor al zeiţei acvatice, ci al reintegrării mortului în pântecele primordial (substitutele principale ale Zeiţei Morţii au fost păsările de pradă, devoratoare de cadavre: vulturul, corbul, bufniţa, şoimul, gaia). Barza este simbol al fertilităţii şi abundenţei, o pasăre oracol care prevesteşte timpul, belşugul, norocul, ursita, incendiul, etc. Pentru a câştiga bunăvoinţa divinităţii adorate, omul preistoric a încercat să i se adreseze pe limba şi glasul aceleia; mobilul inventării primelor instrumente muzicale a fost generat de necesitatea oamenilor de a comunica cu zeii, nu de a se distra. Cu toaca se invoca Zeiţa Mamă neolitică; arhaismul instrumentului toacă este atestat de chiar numele lui românesc, care redă - prin sunetul specific produs în timpul bătăii - glasul păsării de baltă, barza. Bătutul toacei a fost o practică magică, o bătaie rituală. Ciocul păsării era simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip cert neolitic, ce uimeşte prin frecvenţa cu care apare în cultura populară românească. Falusul cioplit în lemn şi purtat de Mutul unor cete de căluşari se numea Cioc, simbol al fertilităţii şi abundenţei populaţiilor neolitice, atribuţii echivalente cu Cornul Abundenţei. Ciocul era - la sud de Carpaţi - sinonimul pentru falus învăţat de copii de la mamele lor. Unul din jocurile rituale de mare spectacol a cetelor de căluşari din Bănie era Raţa, pasăre acvatică redată şi de unele statuete neolitice. Sub formă de mască compozită, zeiţa acvatică era nelipsită din obiceiurile de Crăciun. Substitutul Zeiţei Mamă, Turca - perechea feminină a taurului - care colinda, împreună cu anturajul său divin, ceata de feciori, nu avea cap de taurină / bovină, ci un cioc de pasăre de baltă cu care vorbea în legea ei, tocănind; purtătorul măştii - turcaşul - avea (precum zeiţa al cărei rol îl juca) libertăţi depline: nu se supunea, speria prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii, muşca pe cei din jur cu ciocul, executa dansul său solitar, numit Jocul cel Mare, în centrul aşezării, în cel mai solemn moment al colindatului (i se interzicea - în schimb - să vorbească în timp ce purta masca). Asemănător Turcii, la Anul Nou apar şi alte măşti compozite, cu cioc de pasăre de apă dar cu coarne de vită şi picioare de om, care se numeşte Capră (ciocul a fost unealtă a fertilităţii şi regenerării purtată de Zeiţa neolitică cu chip de

pasăre, înlocuită de corn, unealtă a virilităţii şi abundenţei purtată de Zeul indo-european cu chip de animal). Barza cuvânt din fondul autohton al limbii române - este, prin credinţele populare legate de aceasta, o certă supravieţuire preistorică, o relicvă culturală a Vechii Europe. Rămâne de neînţeles poziţia multor oameni de cultură care, cu o siguranţă dezarmantă, răscolind cu stoicism nivelul civilizaţiei greco-romane şi căutând citate potrivite din filosofii antici ori din Biblie, găsesc la toate răspunsuri ‘adevărate’. Refuzul de a evada, cel puţin din curiozitate, din civilizaţia antropomorfă indo-europeană şi creştină pentru a pătrunde în fantastica civilizaţie geomorfă a Vechii Europe acolo unde se găsesc germenii invenţiilor de mai târziu şi cheia multor comportamente şi mentalităţi contemporane este o nouă confirmare a aroganţei lumii antropomorfe, care nu poate să-şi depăşească condiţia de învingător şi uzurpator al lumii geomorfe (istoria se repetă: să ne amintim întunecatul Ev Mediu european care - în ciuda tuturor evidenţelor - a aşezat omul şi planeta locuită de el / Pământul în centrul Universului). Din motive lesne de înţeles, substitutul neolitic obişnuit al zeiţei generatoare de viaţă, pasărea de baltă, a devenit o pasăre domesticită, în special găina şi oul de găină, gătit cu măiestrie, prin vopsire şi încondeiere, pentru a fi sacrificat - după regulile străbune - prin spargere rituală, la sărbătorile pascale. Totuşi, cuiburile cu ouă ale păsărilor de baltă, cu deosebire ale raţelor sălbatice, sunt căutate şi astăzi cu insistenţă în preajma Paştilor”. Primăvara - în preajma Paştilor - e ouatul gariei = pinguinului Nordic (“Uria aalge”), ce totuşi zboară: pasăre de talia raţei sălbatice, ce e răspândită în Marea Baltică şi colonizează în zonele stâncoase ale Nordului Europei grupându-se în mii de exemplare (cu scufundări la mari adâncimi, timp de chiar şi 2 minute); garia mereu a trăit în preajma calotei arctice (iar odată cu sfârşitul glaciaţiunii, calota din emisfera Nordică s-a tot retras spre miazănoapte).

Garia (pinguinul Nordic) În 2013, Dr. Ion Ghinoiu a scris despre bătutul toacei: “A apărut ca practică magică prin care se obţinea glasul divinităţii, lovind ritmic cu un ciocan de lemn o altă bucată de lemn, numită ‘toacă’. Prin toacă erau chemate spiritele, obiceiul fiind mai ales pentru aflarea ursitei în timpul Vergelatului (adică mai ales în nopţile de Crăciun şi de Anul Nou). Este de presupus că toaca - acest instrument care emoţionează şi mângâie sufletele credincioşilor - îşi are originea în neoliticul agrar, reprezentând amintirea Marii 38


Zeiţe, spre deosebire de bătaia rituală a tobei, invenţie atribuită populaţiei pastorale şi războinice indo-europeană. De la bătaia rituală cu Sorcova la Anul Nou pentru sănătatea şi prosperitatea celor bătuţi şi de la bătaia vergelelor din lemn verde în noaptea de Vergelat pentru aflarea ursitei la bătaia toacei sunt supravieţuiri ale ideologiei neolitice, când se considera că divinitatea adorată îşi avea reşedinţa aici pe Pământ, în tot şi în toate. Prin transferul reşedinţei / Paradisului său de pe Pământ în Cer, substitutul zeiţei geomorfe - toaca - a devenit o personificare celestă care cântă acolo, sus (când începe slujba de seară, la miezul nopţii ca să se trezească cocoşii la primul cântat, etc.); dincolo de simbolismul contemporan, toaca are o certă protoistorie precreştină”. Prin sosirea din Sud berzele anunţau zorii Noului An, cu primăvara la cei vechi începând viaţa agricolă (la Slavi - care formează cel mai mare grup etnic şi lingvistic din Europa - denumirea asemănătoare berzei o are luna martie). Etimologul Român Sorin Olteanu a studiat provenienţa denumirii berzei, legând-o de substratul Pelasg “bherga” pentru “nobilitate” dar şi pentru “pestriţ” / atributul său coloristic, dintre numeroasele aşezări Bănăţene cu locuitori Gherga, toponimic de exemplu fiind semnificativă Berzovia 45,26 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Caraş-Severin (fostă Berzobis în Antichitate, castrul său temporar ajungând sediul unei legiuni Romane, acolo fiind şi o şcoală Antică de fierari); la Berzovia - străvechi centru de cult la N de Orşova / Gherdap - se făcea bere (“be-re” / o derivare din Ba-Rhea = “Sufletul Rheii”), băutura produsă religios numai de către femei, anume de “ursitoarele” purtând blănuri de “ursoaice” atunci când “urzeau” destinul pruncilor, radicalul “ber” fiind folosit Româneşte la “bârlog” şi preluat de limbile Germanice pentru “urs”, “naştere”, etc., popular localitatea fiind “Jidovini”, a Gealaţilor / Uriaşilor din vechime: “jidovi” erau străvechii Gealaţi / Uriaşii preistoriei (mult ulterior, apelativul de “jidani” s-a folosit peiorativ pentru Evrei, care de la începutul lor / de la apariţia pe scena istoriei - cu toate că statura nu-i avantaja pe nici un plan - au încercat să imite măreţia foştilor “jidovi” / gealaţi). Lingvistul Român Mircea Homorodean a explicat: “Numele de locuri (alcătuind aşazisa toponimie) au fost create pentru a facilita orientarea în mediul geografic. Majoritatea la început au fost cuvinte comune din limba curentă: substantive însemnând ‘râu’, ‘şes’, ‘deal’, ‘munte’, etc. Calitatea de etichetă cu funcţia de orientare a determinat o izolare a numelor de locuri în limba curentă şi în acelaşi timp o conservare prelungită a lor, chiar de milenii. Aşa se explică de ce multe dintre toponime aparţin unor faze vechi de evoluţie a limbilor şi chiar unor limbi acum dispărute”. De altfel, în susul Râului Bârzava - în valea căruia e Berzovia - în amonte de Bocşa, este şi acum “Punctul Gherga” / Ghergoni, lângă care e cantonul Meda / Minda din marginea Reşiţei 45,16 lat. N, 21,58 long. E (reşedinţa judeţului Caraş-Severin din Banat): reper topografic la poalele Masivului Semenic / “Se-menic” - populat de “sfinții oameni” / “semeţi” - spre direcţia multelor peşteri folosite acolo din Epoca Pietrei (în 1892, printre constituanţii “Asociaţiei Urbariale Reşiţa” - cu un teren acolo de aproape 500 hectare - a fost o duzină de proprietari Gherga; de exemplu, în 1792 învăţătorul din Doman - acum cartier al Reşiţei - era George Gherga iar în timpul primului război mondial când învăţătorul Aurel Gherguţa de acolo a fost pus sub pază politică, Traian Gherguţă a preluat comanda gărzii naţionale Române, apoi el luând parte la adunarea din 1 XII 1918 de la Alba-Iulia, care a proclamat Unirea Românilor).

Lingvistul Francez Arnaud Fournet a studiat ce a fost înaintea limbilor Indo-Europene, într-o distribuţie a unor rădăcini conform tabelului următor:

Limba Pelasgă era foarte veche, ea dezvoltându-se înainte de Indo-Europeană, din Anatolia Homer şi Herodot de pildă afirmând că era “o limbă Barbară” (în vechiul grai conform şi Dr. August Scriban - Românii utilizau verbul “a corchezi” pentru stâlcirea / vorbirea stricată a unei limbi). Antici ca istoricul Myrsilus din Insula Lesbos, geograful cu strabism poreclit “Strabon” = “Saşiul” din Anatoliana aşezare Amasia 40,39 lat. N, 35,50 long. E (denumită aşa după regina Amasis a Amazoanelor - respectiv a fiicelor / zânelor Marii Mame - care a înfiinţat-o / el învăţând în Caria, Regatul Gherghiţilor) şi alţii au explicat că Aheii, strămoşii Elenilor, numeau pe vechii oameni, deoarece migrau mereu, drept “Pelasgi” - adică berze, cocori / gârgălăi - “L” suprapunânduse peste “R”, rădăcina cuvântului fiind Gheras însemnând bătrâni, înţelesul celor 2 de fapt rămânând acelaşi: cei din vechime care se tot mutau (ca păsările). În imaginea următoare - din Milasa, prima capitală a Regatului Cariei / al Gherghiţilor Anatolieni - se vede cuibul berzelor de pe mormântul tatălui lui Mausol:

Pelasgii erau Europenii albi ai Epocii Pietrei dinainte şi de după Potop - adică de la dezgheţarea ultimei glaciaţiuni - trăind îndeosebi pe centurile de stepă din marginea calotei de gheaţă aflată în retragere spre Nord, unde existau din belşug mai ales turme de animale; atmosfera ozonată din preajma gheţarilor era prielnică vieţuitoarelor - florei, faunei, inclusiv oamenilor - care se simţeau în largul lor şi aveau proporţii mărite. Trebuie ştiut că mai ales pentru vânarea 39


păsărilor (mai puţin a berzelor, ce erau foarte respectate) pe atunci se utiliza şi bumerangul - confecţionat mai ales din coarne de cerb - instrument devenit simbolul superiorităţii în ierarhia socială, asociat nobililor. Regiunea Banatului era inima Pelasgiei; Gherga este Bănăţean şi a fost atestat ca Pelasg, inclusiv ca Hiperboreu - adică extrem Nordic dovedit de nenumărate izvoare (“părintele istoriei” Herodot, din Ţinutul Anatolian al Gherghiţilor, călător la timpul său, în secolul V î.C., între Sahara şi Siberia, a indicat că prima rută Hiperboree a fost din Arctica la Adriatica: autori Anatolieni Gherga au fost mulţi de-a lungul unui mileniu, de la poeţii Homer şi Hesiod din Epoca Fierului până la geografii Strabon şi Pausania din Antichitate). Este de ştiut că Lukshu Karca / Lyxes Karka - tatăl lui Herodot - dintr-o bogată familie din fosta regiune Anatoliană Caria (conform enciclopediei bizantine “Suda” dar şi arheologului Turc Canaan Kucukeren în 2011), în 515 î.C. şi-a început serviciul militar în Borsippa 32,23 lat. N, 44,20 long. E / Irak, după cum relevă o inscripţie de acolo, descrisă în 1989 de cercetătorii Muhammad Dandamaev, Vladimir Lukonin şi Philip Kohl pentru Universitatea Britanică Cambridge; când acela s-a retras din activitatea militară şi s-a însurat cu Dryo în Halicarnos / în prezent Bodrum din Turcia, s-a născut Herodotos 484-425 î.C.: cel care a devenit “părintele istoriei” l-a avut ca unchi fratele tatălui său - pe poetul Panyasis şi ca frate pe Theodoros (a crescut ca refugiat politic la poalele Muntelui Kerkis / Kerketeus - cel mai înalt al Insulei Samos - cu populaţie Gherghită); ca referinţă toponimă pentru Samos, în Caria era Samylia. Anatolianul Herodot Karka explicit a scris în secolul V î.C. - în “Istorii” 5:122 - că Gherghiţii din Troada / Troia erau urmaşii vechilor Gheugri / Teukri, populaţia acelei regiuni.

Astronomul Torbjorn Urke de la Planetariul American din Buffalo în 2008 a prezentat din mitologia Saami (“mit” e cuvânt Grec însemnând “povestire” iar Finezii - printre care sunt cei mai mulţi Saami - se autonumesc “Suomi”, la apus de ei fiind Suedia) că tocmai Guerga era regele cârdului / stolului de berze imaginat pe Calea Lactee migrând dinspre S spre N, având menirea de a comunica divinei conducătoare a păsărilor numărul celor care s-au născut şi au murit cât timp se găseau în Nord. În 2009, antropologul Rus Yuri Berezkin a schiţat zonele în care Calea Lactee a fost desemnată încă din Epoca Pietrei ca ruta de migrări a păsărilor (ceea ce înseamnă o aceeaşi conexiune mitologică a populaţiilor din arealele respective):

Finezul Aage Solbakk - care a studiat şamanii şi folclorul Saami - a găsit că Guerga era asimilat în literatura de acolo şi direct cu numele de cocor Guorga (de pildă, geograful Scoţian John Pinkerton 1758-1826 a scris despre pasărea Guorga - după cum numeau Laponii marea pasăre sfântă a Finilor - iar Kaisa Hakkinen în 2005 şi Edit Bogar în 2007 au indicat etimologia Guorga printre Saami din Laponia ca provenind din proto-Uralicul Karke / Fino-Ugric fiind Kurke, Kurgi în Karelia, etc).

Limbile Urale Este de remarcat că puternicii Ghergani au marcat istoria lumii, cu rezultate şi în vocabularele diverselor limbi,

Herodot Karka, părintele istoriei 40


inclusiv în Română. În 1835, folcloristul Elias Lonnrot a localizat “tărâmul eroilor Finezi” în Kerkeş (acum în Rusia, la graniţa cu Finlanda 65,09 lat. N, 31,18 long. E, între Karelia şi Laponia); în Karelia / Carelia sunt toponime rezonând asemănător cu Gherga, ca Gorka 62,21 lat. N, 34,53 long. E, Kerkyies / Kerkkies 65,15 lat. N, 31,03 long. E, Kerkkala / Kerkkyalya 66,25 lat. N, 29,08 long. E, etc. iar în partea cea mai Nordică a Laponiei - şi a Europei - este regiunea Girkon-Jarga / Kirkenes 70 lat. N, 30 long. E (azi împărţită de Rusia, Finlanda şi Norvegia), ai cărei primi locuitori au fost Saami.

î.C., în utilizare pe atunci de către Dinastia Gherga (care după 2 secole a furnizat primii faraoni):

De altfel, răspândirea Gherganilor sub forma onomastică de Gargar / Gar-Gar, rezonând doar cu cerul Ker / Gher - fundalul pe care zburau acele păsări - a fost după mutaţia genetică din nodul Pamirului de acum 10 milenii: GarGar / Ghargar, etc. (numire astfel consacrată pentru Gherga doar în preajma nodului Pamirului - în Caucaz şi în N Indiei - adică în prímele locaţii post-glaciare); prin întâlnirea Mamei Divine Ga / Ghe, a reieşit Ghar-Ga, Ghar-Ghe, GherGa, etc., căci Marea Zeiţă a fost soţia Gargar şi mama Gherga. Cocostârcii / berzele îşi fac cuiburile nu la adăpost ca păsările obişnuite, ci în punctele cele mai înalte ale arborilor sau pe vârfuri de stâlpi, fără umbră, în expunerea aerului (ele fiind păsări asociate cu neprihănirea / ce stă pură deasupra tuturor). Sfântul Maxim “Mărturisitorul” / “Confesorul” 580662, prieten bun cu guvernatorul N Africii din Karkhedon / Cartagina pentru Imperiul Bizantin Gheorghius / Grigore (care era din familia imperială bizantină / respectiv Dinastia Heracliană), a scris în “Filocalia”: “Cocostârcul este o pasăre ce vieţuieşte în atâta neprihănire, că atunci când are să se împreune plânge 40 de zile. Iar cuibul şi-l aşează în arbori, unde nu e umbrit de nimic, ci are aer curat. Prin aceasta se indică neprihănirea. Căci aceasta e deasupra tuturor virtuţilor. Ea stă departe şi de cele ce cad sub simţuri, nefiind umbrită de nimic din cele vremelnice”. În trecut, persistând ideea că sufletele nenăscuţilor erau din mediu umed - iar berzele frecventând aşa ceva - printre credinţele legate de berze a apărut asocierea că ar duce bebeluşi, unii considerând cuibul berzelor ca protector, alţii găsind prezenţa berzelor ca norocoasă, obiceiul lor migrator făcându-le să devină emblemele călătorilor (care le urmau rutele), etc. / toate cu impact puternic în spaţiile prezenţei Gherga. În 1994, profesorul universitar Ivan Eseev în “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale” - publicat la Timişoara - a scris: “În iconografia precreştină dar şi cea creştină, e zugrăvită barza ţinând în cioc un şarpe; exprimă lupta luminii cu întunericul, a binelui cu răul. Românii o consideră pasărea ocrotitoare a casei şi de aceea, distrugerea cuibului berzei e un mare păcat”; în străvechea denumire la barză se regăseau cele 2 concepte definitorii ei - “Ba” pentru suflet şi “rză” (din “riş”) pentru sfântă - barza fiind sfânta pasăre a sufletului. Ca o influenţă culturală, până acum există exprimarea vârstei oamenilor prin numărul de primăveri şi nu marcându-se alt anotimp. Prezenta lucrare intenţionează să anunţe şi ea ceva deosebit - nu primăvara, ci cu cuvintele proprii, pentru viitor atât perpetuarea Gherga, cât şi cunoaşterea Gherga.

Palatul Regal (Stockholm, Suedia) Este de ştiut că în mitologia Nordică frumoasa Uriaşă Gerðr - în pronunţie Ghergur, pe scurt Gherd - era Zeiţa Pământului (descendenţii ei au fost conducătorii Vikingilor, respectiv Casa Regală din Suedia de acum) iar zeul suprem era Odin / Gott: Ghergar Caucazian, după cum a relevat la începutul mileniului III proiectul de cercetare condus de etnograful Norvegian Thor Heyerdahl în cadrul populaţiei Udi - urmaşa Gargarilor de la Poarta dintre Asia şi Europa - din actualul Azerbaidjan (Odin şi Udi reflectând prin onomastică fostul Eden / ca şi Adonis, Zeul Frumuseţii la vechii Greci, ş.a). Ca o curiozitate: în Parcul Naţional Fulufjallet 61,35 lat. N, 12,40 long. E din Suedia se află cel mai vechi copac din Europa, un molid cu o rădăcină de 96 secole (de la sfârşitul glaciaţiunii).

Gherga pe cerul Lapon Gârgălăii / cocorii - “Grus” din familia “Gruide”, păsări ce au cuiburi în EurAsia şi iernează la izvorul Nilului au impresionat din cele mai vechi timpuri, inclusiv în zone ca răsăritul Mediteran, Arabia şi Extremul Orient: Grecii vechi îi numeau Gheranos, Arabii înainte de islam îi divinizau în Mecca sub denumirea Gharaniq, populaţia CaucazianoTibetană Ainu (însemnând “a oamenilor” - cu denumirea ca o rezonanţă Anu din Kurgal / Sumeria - prima civilizatoare în Insulele Kurile, dintre Rusia şi Japonia) avea dansul şamanic al cocorilor, etc. Imaginile următoare reproduc primele hieroglife de pe Nil, din portul Abydos al secolului XXXIV 41


numele culorii penajului lor şi ideea că albul atrage cel mai mult atenţia din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary caută etinomul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne ‘strălucitor’. În ce ne priveşte, credem că albanezul ‘barth’ = ‘alb’ ca şi ruteanul ‘barza’ = ‘oaie cu pieptul alb’ (considerat derivat din română) nu au nici o legătură cu numele berzei şi reprezintă slavul ‘brezu’ = ‘alb’ (sau românescul ‘breaz’) într-o fază anterioară metatezei lichidelor”. (Pe lângă vechiul Latinesc “gardea” pentru “barză”, e de observat că “stârc” în Spaniolă e “garza”, în Portugheză e “garca”, etc). În “Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor” din 1893, academicianul Petriceicu Haşdeu a analizat: “De unde vine oare cuvântul ‘barză’? Prima părere am emis-o în ‘Istoria critică’ din 1873: ‘Dintre cele 3 păsări - ciconia, ardea şi grus - prima este cea mai albă. Genul ciconia se subdivide la rândul său în 3 specii, din care iarăşi mai albă decât toate este cea vulgară, numită de Români ‘barză’; în istoria naturală, această specie se cheamă ciconia albă. Albeaţa a fost totdeauna trăsătura exterioară cea mai caracteristică a barzei printre celelalte păsări de care ea se apropie prin configuraţiune. Însuşi termenul ‘barză’ cată să exprime dară ideea de ceva alb. Ei bine, veţi căuta în deşert această derivaţiune în toate limbile de sub soare; veţi afla numai şi numai Albanezul ‘bard’ = alb. Evident că Românii nu aveau ce să împrumute de acolo, ci trebuiau s-o găsească într-altă limbă, în care era şi ‘bard’ = alb şi ‘barză’ = ciconia astfel că, lăsând la o parte pe cel dintâi, ei şi-au apropiat numai derivatul său. A doua părere despre barză am expus-o la 1878 în ‘Cuvinte den bătrâni’; iat-o: ‘Are afiliaţiuni sigure numai cu limbile Celtice. La vechii Gali, cântăreţii se numeau ‘barzi’ iar ciocârlia ‘bardaea’. La Celţi, cuvântul ‘bard’ prezenta o formă armoricană ‘barz’. Să nu uităm că şi numele Latin al ‘barzei’ = ‘ciconia’ însemnează de asemenea ‘cântătoare’. În Bănie şi Bănat - adecă în chiar cuibul naţionalităţii Române - s-a păstrat până astăzi o formă neasibiliată: ‘Cucostârcii pe la noi se zic bardoşi’ (Banat); ‘Pe la noi, berzei îi zice bardăş’ (Oltenia). Fie dară Trac în prima mea ipoteză, fie Celt în a doua, este la noi un element lexic ante-Latin, Dacii putându-l moşteni de la Traci sau să-l fi împrumutat de la Celţi. Găsind pe această ‘barză’ / ‘bardă’ în Dacia ca termen autohton, legionarii Romani n-au uitat totuşi pe străbunul Latin ‘ardea’.” Lingvişti din întreaga lume au observat rădăcinile proto Altaică “karv” pentru “pasăre” şi proto Urală “karke” pentru “cocor” că au condus la versiunile Estonă “kurg”, Fineză “kurki”, Laponă “guorgâ”, Turcă “karkara”, ş.a.m.d., pentru “cocor”, frapante fiind denumirile similare pentru cei îndepărtaţi unii de alţii; cocorii au fost păsări iubite de Gherghi (probabil în vechea Română prima formă o fi fost “corcor” - primul “r” dispărând prin haplologie - o formă rămasă regăsindu-se la cufundarul de baltă “corcodel” / “zarzărul”). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionarul de simboluri”: “Din Siberia până în Anatolia a fost celebrată lebăda - pasăre imaculată, care prin albul, forţa şi graţia sa constituie o vie epifanie a luminii. Există totuşi 2 feluri de alb, 2 lumini: cea a nopţii, lunară şi feminină; cea a zilei, solară şi masculină. După cum lebăda o întruchipa pe una sau pe cealaltă, simbolul său se îndrepta într-un sens diferit; dacă nu se scinda şi dorea să-şi asume sinteza celor 2 - aşa cum s-a întâmplat uneori - devenea androginală şi (în plus), încărcată cu un mister sacru. Buriaţii povestesc că un vânător a surprins odată 3 femei splendide care se scăldau într-un lac singuratic. Erau

Gardea

Barză Kerkis

Stârc Grui

Cocostârc Dicţionarul Etimologic Român din 1966 al Dr. Alexandru Ciorănescu a consemnat că “barza e un cuvânt provenind probabil din ‘gardea’ / ‘ardea’. Este posibilă o confuzie balcanică a lui ‘g’ cu ‘b’. Totuşi, se consideră, în mod tradiţional şi general, că este vorba de un cuvânt din fondul autohton, identic cu albanezul ‘barth’. Atâta vreme cât nu cunoaştem istoria cuvântului albanez, este posibil să avem de a face cu o eroare de principiu: ipoteza albaneză se întemeiează, într-adevăr, pe o serie de supoziţii îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, albanez şi românesc, sunt identice; ideea că păsările primesc de obicei 42


nişte lebede care îşi lepădaseră veşmântul de pene ca să intre în apă. Omul fură unul dintre acele veşminte şi l-a ascuns, din care cauză, după baie, numai 2 din femeile-lebede îşi putură lua zborul regăsindu-şi aripile. Pe cea de-a treia, vânătorul o luă de nevastă. Ea îi dărui fii şi fiice, apoi îşi îmbrăcă haina şi-şi luă zborul, după ce îi spuse: ‘Voi sunteţi făpturi terestre şi veţi rămâne pe pământ, pe când eu nu sunt de aici, eu vin din cer şi acolo se cuvine să rămân. În fiecare an, primăvara, când ne veţi vedea trecând în zbor spre miazănoapte, şi în fiecare toamnă, când vom zbura spre miazăzi, veţi serba trecerea noastră prin ceremonii rânduite anume’. Un basm analog se regăseşte la majoritatea popoarelor altaice, cu variante în care lebăda era înlocuită adesea printr-o gâscă sălbatică: în toate acele povestiri, pasărea de lumină, de o frumuseţe orbitoare şi imaculată, era fecioara cerească şi fecundată de apă sau de pământ - lacul sau vânătorul - pentru a da naştere speciei umane (acea lumină cerească nu era masculină şi fecundătoare, ci feminină şi fecundată). Prin acele mituri s-a ajuns la reprezentarea egipteană a hierogamiei Pământ-Cer: Nut / zeiţa Cerului a fost fecundată de Geb / zeul Pământului (în acest caz e vorba de lumina lunară, lăptoasă şi lină, a unei fecioare mitice). Acea accepţie a simbolului lebedei pare să fi dominat şi la iranieni, anatolieni sau scandinavi; imaginaţia sau - mai bine zis credinţa a fost uneori împinsă până la consecinţele sale extreme: aşa - de pildă - în bazinul fluviului Ienisei a existat multă vreme credinţa că lebăda avea menstruaţie ca orice femeie. În lumina pură a vechilor greci a fost celebrată mai cu seamă frumuseţea lebădoiului, camaradul inseparabil al lui Apollo; în mituri, această pasăre uraniană reprezintă de asemenea legătura prin care - datorită migrărilor ei sezoniere - mediteraneenii şi misterioşii hiperboreeni comunicau între ei. Imaginea lebedei a fost hermafrodită: lebăda era feminină în contemplarea apelor luminoase şi masculină în acţiune; lebăda moare cântând şi cântă murind, devenind simbolul dorinţei primare care e dorinţa sexuală. În Europa, lebăda adeseori a fost confundată cu cocorul pe de-o parte şi cu gâsca pe de altă parte”.

cer’. Anumite desene preistorice reprezentând oameni-păsări au putut fi interpretate în sens analog (inclusiv în Europa): zbor al sufletului sau zbor extatic al şamanului. Pasărea se opunea şarpelui aşa cum simbolul lumii cereşti se opunea celui al lumii pământeşti. Într-un fel şi mai general, păsările simbolizau stările spirituale iar îngerii, stările superioare ale fiinţei”

“La indo-europeni, păsările se aşezau - ierarhic - pe crengile Arborelui Lumii. În ‘Upanişade’ erau 2: una mânca fructul, cealaltă privea fără a mânca, fiind simboluri ale sufletului individual activ şi al spiritului universal, care e cunoaşterea pură; în realitate, ele nu sunt distincte de aceea sunt uneori reprezentate sub forma unei păsări cu 2 capete. În islam, păsările sunt simbolul îngerilor. Limbajul păsărilor despre care scrie Coranul - e acela al îngerilor, cunoaşterea spirituală. Privind cazul auspiciilor romane: divinaţia conform zborului şi cântului păsărilor nu este - într-un anume fel - o înţelegere a limbajului păsărilor şi deci a limbajului divin? Păsările păstrează printre noi ceva din cântul creaţiei. Cele mai vechi texte vedice arată că pasărea (în general, fără specificaţii speciale) e considerată un simbol al prieteniei

Ouăle încondeiate Ţăranul Român a ştiut dintotdeauna cum s-a format lumea: dintr-un Ou Cosmic. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Zborul păsărilor le predispune bineînţeles la a servi de simbol relaţiilor dintre cer şi pământ. În greacă, cuvântul a putut fi sinonim cu prevestire şi cu mesaj al cerului. Sacrificatorii sau dansatoarele rituale aveau adesea calificările în ‘Brăhmana’ drept ‘păsări care îşi luau zborul pe 43


avute de zei faţă de oameni. Vechii tuaregi purtau pe scuturi semnul celor 2 picioare ale dropiei; acel simbol s-a regăsit pe veşmântul şamanilor din tradiţiile altaico-urale, în India, etc. În vechile civilizaţii altaico-urale, şamanul purta pe mantie semnul cu 3 braţe - numit uneori ‘semnul dropiei’ - simbolul comunicării dintre lumi, al morţii şi al învierii. Iakuţii credeau că la moarte cei buni, ca şi cei răi, urcau spre cer unde sufletele lor luau forma unor păsări. În Kurdistan, yazidii (aşa numiţii ‘Credincioşii Adevărului’) considerau că simbolul păsării a apărut odată cu lumea spirituală. Cea mai veche atestare despre credinţa în ‘sufletele-păsări’ a fost - fără îndoială - în mitul Phoenixului, pasărea de foc de culoarea purpurei, adică alcătuită din forţa vitală care reprezenta sufletul la egipteni. În Altai, costumul de şaman - întotdeauna ornitomorf - era adesea împodobit cu pene de bufniţă (pasăre ce îndepărta toate duhurile, conform credinţei populare altaice)”.

perfecţiune al divinităţii indo-europene, pentru care avem conceptul de antropomorfism. Facem remarca că termenii care denumesc adăposturile geomorfe, oul şi oala, încep - ca şi adăpostul antropomorf om - cu sunetul ‘o’, ovoid perfect al alfabetului, imitat şi de poziţia buzelor în timpul pronunţării (idealul de frumuseţe şi armonie al adăpostului geomorf e uşor de demonstrat: sfera este corpul perfect al cărui centru se află la egală depărtare de toate punctele de pe suprafaţa sa; mai greu de găsit este armonia adăpostului antropomorf, dezvoltat pe verticală). Una dintre cele mai cunoscute practici magice fără de care românul nu concepe trăirea Paştilor e spartul ritual al ouălor. Oul de Paşti, substitut al divinităţii primordiale, ales pentru sacrificiu, în forma tradiţională a obiceiului, gătit - prin vopsire şi încondeiere cu cele mai frumoase straie - este jertfit violent, prin lovire în cap (un număr impresionant de motive ornamentale reprezintă pasărea sau părţi ale păsării: creasta găinii, cocoşul, creasta cocoşului, cucul, gaia, vulturul, păunul, ş.a.); sacrificiul se desfăşoară solemn, de 2 oficianţi ai cultului, după un ritual precis, persoana mai în vârstă lovind violent capul oului său de capul oului ţinut în mână de partener”. În acelaşi cadru faptic, cromatic şi temporal cu Mărţişorul şi vestirea primăverii, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii, oul de pasăre pictat cu model roşu era oferit pentru sărbătorirea echinocţiului de primăvară / 21 III - marcând egalitatea duratelor nopţii şi zilei - obicei perpetuat din Epoca Pietrei (în Munţii Ural simbolistica oului exista, însă nu şi în Siberia); până în prezent, cea mai mare religie din lume, celebrându-şi cea mai mare sărbătoare a sa cu ouă încondeiate, a păstrat de fapt tradiţia ancestrală a asocierii roşu-alb (practica brodării lor a dus la plasarea de ouă pictate în mormintele vechilor Egipteni, colorarea ouălor era în Asia din S Siberiei din cele mai vechi timpuri - schimbate de prieteni cu ocazia echinocţiului de primăvară - iar în Europa, răspândirea obiceiului s-a petrecut prin culoarul Văii Dunării, Fluviu lung de 2888 km). În N Indiei s-a consemnat cea mai veche tradiţie: creatorul universului a apărut din oul de aur vedic. La început, ouăle se vopseau cu plante, în roşu simbolizând culoarea discului solar la răsărit şi apus; convenţional, în martie ele ca viziune spirituală încheiau sărbătorirea Mamei Ghirghe - începută cu Mărţişorul - şi din perspectivă astronomică vesteau mărirea zilei din emisfera Nordică (Mărţişorul se purta până la sosirea berzelor ori până la începerea Anului Pastoral / creştinii atunci sărbătorindu-l pe Sfântul Gheorghe). În Antichitate, ouăle “muncite” / “împestriţate” s-au constituit la Romani într-o mărturie a datinilor; creştinii au preluat acea transmitere, atingând culmile artei prin tehnica, simbolistica şi perfecţiunea cu care sunt lucrate ouăle de Paşti (cea mai mare sărbătoare creştină). Atitudinea Gherganilor - cei care pre-diluvian acceptau matriarhatul - a fost că după Potop au ajuns să sprijine şi patriarhatul, pentru o nouă organizare a lumii, cea dominantă de acum / la care Gherga a contribuit esenţial (deja la sfârşitul ultimei glaciaţiuni cultura era egalitară - structura socială onorând atât femeile, cât şi bărbaţii - după cum afirma de exemplu în lucrarea “Feţele Zeiţei” din 1997 Austriaca Lotte Motz); arheoloaga Americană Marija Gimbutas 1921-1994 afirma că patriarhatul a fost introdus în Europa de Ghergarii / Gargarii din Caucaz cu circa 3 milenii înaintea vestitelor lor cuplări în festivalurile de primăvară cu “zânele Mamei” / Amazoanele, adică de la sfârşitul mileniului VIII î.C. (e de ştiut că festivalurile de primăvară - conform tuturor surselor Antice - erau organizate de Gargari / Ghergari, Amazoanele /

Proporțiile genetice majore bărbătești în Altai În “Lumea de aici, lumea de dincolo”, Dr. Ion Ghinoiu a scris: “Adăpostul privilegiat al divinităţii era fie lipsit de ieşiri (ca oul), fie prevăzut cu o singură ieşire, numită gură (ca oala); de aceea renaşterea sezonieră a divinităţii se realiza simbolic prin spartul oalei la scoaterea mortului din casă şi ciocnirea oului la învierea Domnului. În graiul popular, verbul ‘a sparge’ a devenit sinonim cu sfârşitul oricărui fenomen personificat al peisajului înconjurător: ‘Spartul Căluşului’, secvenţa ceremonială a morţii zeului Căluş, ‘Spartul târgului’, ultima zi a bâlciului, ş.a. Paralelismul ţesut între adăposturile geomorfe care se sparg, oul şi oala, şi adăpostul antropomorf, trupul uman, care moare este succint exprimat de zicalele româneşti: ‘Omul e ca oul’ (adică plăpând, expus morţii în orice moment), ‘s-a spart oala’ (sinonimă cu verbul ‘a muri’), etc. Conceptul de geomorfism este definit de forma oului zeiţei Pasăre şi a oalei confecţionată din materia telurică, smulsă din trupul zeiţei Pământ; conceptul de antropomorfism exprimă înfăţişarea de om a divinităţii. Primul model a fost generat de idealul de perfecţiune al omului neolitic, care înscria totul în ovoide, precum imaginea ce o avea faţă de divinitatea primordială, numit de noi geomorfism, al doilea fiind modelul de 44


“fiicele Marii Mame” deplasându-se pentru participare anual din ţinuturile lor având scopul precis de împerechere cu organizatorii, în scopul procreerii: dintre copiii născuţi, fetele rămâneau la mame iar băieţii, la festivalul din anul următor, erau aduşi taţilor spre creştere / la sfârşitul Epocii Pietrei, Amazoanele erau îndeosebi stabilite pe malurile Mării Negre şi în Caucaz). În Finlanda, tradiţia oului ca simbol al fertilităţii a dus la obiceiul ca agricultorul acolo să nu meargă la câmp - pentru arat sau semănat - fără să poarte cu el mereu un ou. La Români, tehnicile străvechi de “încondeiere”, de scriere simbolică, s-au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, etc. dar iniţierile în transmiterile şi citirea mesajelor s-au pierdut. Vechimea obiceiului poate fi doar bănuită.

cuvinte arhaice greceşti şi peste tot e legată de semnificaţia care se referă la ceva ce ‘naşte / crează’. Aşa de exemplu în greacă sunt combinaţiile ‘iena’ = ‘naştere’, ‘meriti iena’ = ‘ziua de naştere’, ‘ienetera’ = ‘locul de naştere’, ‘eienise’ = ‘ea a născut’, ‘eieneto’ = ‘s-a născut’, etc. Termenul ‘iene’ a fost împrumutat din limba pelasgă / armânească. Termenul grec ‘βίος’ / ‘vios’ pentru ‘viaţă’ e de origine dunăreană (adecvat daco-românei ‘vieţi’)”.

Este de reţinut că în Sanscrită “ja” = “naştere” (termen regăsit şi în “dvi-ja” / “dvija” - adică “născut/ă de 2 ori”, sorgintea pentru “divin/ă”; Kurganele / Gorganele (dar şi Amazoanele) purtau iile / hainele foarte decorate cu simbolurile esenţiale (în replică şi bărbaţii având cămeşoaie tipice, puternic ornamentate): se poate remarca despre regalitatea simbolizată prin semnul tridentului “iyi” - cu pronunția “io” - că are în rezonanță portul popular cu ii (“cămăși” emblematice ale primelor regine și regi, purtate din moși-strămoși). Din iia la singular - ii la plural - strămoaşele Românce au făcut modă: termenul de “iie” se aplică doar cămăşii tradiţionale femeieşti (cu “altiţă”, adică având chenar); iile sunt Kurgane = Indo-Europene, regăsindu-se răspândite îndeosebi între India şi Europa, adevărate “biblioteci” cu mesaje “misterioase”, cusute cu scrierea cea mai veche din lume, ele simbolizând viața venită de la “regalitatea Ghe” / “Ie” = “Ghe-rga” (a Pământului Gheia / Ga). În 2012, cercetătoarea Daniela Şerb a consemnat: “se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa era croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză de in, cu o deschizătură în partea de sus. Iia este în fapt o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, împodobită cu broderii la gât şi la mâneci; croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt - de cele mai multe ori - încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Acum este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul trup pentru a-l apăra de vrăji şi pericole. Tehnica decorării iiei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta”.

Divinizarea Gherga Încă din Epoca Pietrei, “Ghe-rga” însemna “Regina Gliei” / Pământului (până la apariţia creştinismului - în Antichitate - “Ghe-rga” / Ghirghe a fost divinizată şi cu denumirea de Kirke / Circe). În 2013, cercetătorul MakedonArmânul Branislav Stefanoski a studiat legătura dintre versiunea Greacă veche “Ghe” şi “viaţă”: “Grecul ‘Γenie’ pentru ‘creat’ se citeşte ‘yene’, fiind un standard în greacă; depinzând de locul în care apare, litera ‘Γ’ se poate citi ‘g’, ‘gh’ sau ‘ii’. În scrierile traco-ilire, litera ‘Γ’ - în special dacă dupa ea era litera ‘E’ - a dus la citirea combinaţiei ‘ΓE’ ca ‘iie’ (‘viu’ / ‘viaţă’); condiţia ca ‘ΓE’ să se citească ‘iie’ a fost legată şi de faptul că în anumite scrieri cuvântul ‘viaţă’ a fost prezentat prin combinaţia ‘IHE’ care se citeşte astfel. Din analiza numeroaselor scrieri, pot să confirm că este foarte clar că ‘ΓE’ = ‘IHE’ = ‘iie’. Combinaţia cuvintelor ‘Γenie’ cu citirea ‘iene’ o întâlnim ca parte constitutivă la numeroase 45


parteneriatul, asocierea în cuplu cu alt principiu de fecunditate - cel masculin al luminii şi energiei virile triumfând astfel transcendenţa asupra imanenţei, tehnica asupra magiei şi raţiunea asupra superstiţiei. Uniunea principiilor feminin şi masculin rămâne necesară mecanismului fecundităţii, al vieţii şi al ordinii societăţii. Bărbaţii întotdeauna au fixat regulile şi au controlat societatea”. Pentru milenii, religia de vârf a omenirii a fost cea pentru Marea Zeiţă, mama tuturor - adică atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor - de aceea cultul fiind armonios respectat de toţi: era de forţă pentru că-i năştea pe toţi, guverna tot, era simplă şi universală, traversând uşor toate mediile sociale şi culturale, comunica prin vise, era plăcută şi nu impunea restricţii, celebrările sale fiind mereu orientate spre bucurie. Post-diluvian (respectiv după Potop / adică după retragerea calotei Nordice), Gherganii au fost printre cei semnificativi care au introdus progresul în lume, numiţi similar cu cei care ancestral au venerat-o pe Mama Gherga, simbolurile ce însoţeau acel parcurs înmulţindu-se - toate multiplu legate de Gherga: geografic, istoric / temporal, cultural / religios, nominal, etc. (firesc rezultând elementele divinizării Gherga, dintre ale căror aspecte câteva fiind revelate în această lucrare).

Iie În 1949, eseista Franceză Simone de Beauvoir în tratatul “Al doilea sex” - considerat “o biblie a feminismului” - a descris tipologia caracterelor deformate de milenii, respingând mitul “eternului feminin”: “La primitivi viaţa era foarte grea, maternitatea menind femeii o existenţă mai pronunţat sedentară. Concepţia nomazilor pentru care nu exista decât clipa a fost substituită de cea a sedentarilor, înrădăcinată în trecut şi anexându-şi viitorul, ce venera strămoşul totemic care dădea numele membrilor clanului, manifestând interes pentru descendenţii ce vor moşteni şi asigura supravieţuirea. Ansamblul clanului reunit sub un acelaşi totem se bucura de un acelaşi teritoriu, realizând o identitate persistentă, sfidând dispersia timpului; comunităţile au ajuns să se recunoască şi prin copii iar mama era în mod evident necesară naşterii lor, aşa încât era pe prim plan. Copiii aparţineau clanului mamei, îi purtau numele, se bucurau de drepturile sale, inclusiv de teritoriu. Proprietatea se transmitea prin femei, în termeni mistici lor aparţinându-le pământul; regimul dreptului natural se caracteriza printr-o veritabilă asimilare a femeii cu pământul - fiindcă şi în femeie şi în pământ se împlineşte, parcurgându-şi avatarurile, permanenţa vieţii, care în esenţă este zămislirea. Sedentarii admirau misterul fecundităţii (la nomazi procrearea era mai mult un accident) şi natura apărea ca o mamă. Misterioasele efluvii emanate de femei erau în corelare cu bogăţiile - fiind considerate ca daruri supranaturale - adesea printre preocupările esenţiale ale timpului de atunci ele şi organizând schimburile comerciale de bunuri. Starea preponderent casnică a femeilor menţinea şi propaga viaţa clanului, de lucrul şi virtuţile lor magice depinzând atât copiii cât şi prosperitatea grupului al căror suflet erau. O asemenea putere a femeilor inspira bărbaţilor un respect ce s-a reflectat în cult; în divinitatea feminină era venerată ideea de fecunditate. Idol suprem, ca fiinţă sacră, era un tabu; datorită puterilor ce le deţinea, exista Marea Zeiţă privită ca magiciană, peste tot fiind dătătoare de viaţă şi capricioasă ca natura, exerciţiul său fiind dincolo de registrul uman / amintirea timpului când deţinea rangul cel mai înalt în societate a străbătut istoria. Femeile însă nu erau decât mediatoarele dreptului, nu şi deţinătoarele lui / astfel că nu erau privilegiate mai mult decât permiteau regulile comunităţilor din care făceau parte. Deoarece religia aceea era legată de imperiul duratei ireductibile, al hazardului şi al misterului, a apărut necesitatea creării unei lumi noi, cei rămaşi sub stăpânirea Zeiţei-Mamă fiind consideraţi ca opriţi la un stadiu primitiv. A apărut

Statuetă antropomorfă în Banat Primul creuzet al întâlnirii din Europa a principiilor civilizatoare muieresc şi masculin a fost Banatul - unde 46


prezenţa Gherga este şi cea mai numeroasă din lume - iar în actualul spaţiu Românesc, din mare vechime, semnul asociat fuziunii exista: sacra şi vast / masiv răspândita timp de milenii “cruce solară”, însemnând cu 4 braţe rotirea (blamată datorită deturnării fasciste din secolul XX; anterior însă, în 1896, “Institutul Smithsonian” din Statele Unite ale Americii / SUA a publicat cercetarea antropologului Thomas Wilson despre ceea ce în Sanscrită se numea Svastică - simbolul universal din Epoca Pietrei pentru semnul bun al norocului, ca îmbinarea a 2 bumerange - iar în Greacă drept Gammadion, datorită întrunirii meandrate a literei “G” = “Gamma”, notată Γγ, literă fruntaşă în acel alfabet / după “alfa” Αα şi “beta” Ββ, urmată de “delta” Δδ, litera ce avea valoarea de 4 în sistemul numeric), la Pelasgi / culegătorii, vânătorii şi pescarii Epocii Pietrei, respectiv EuroAsiaticii post-diluvieni, de pildă Gherganele preotesele ale Marii Zeiţe Ghirighe / Gherghiţia făcându-şi tatuaje cu bumerangele încrucişate.

auzi un necunoscut care îţi pronunţă numele chemând pe altcineva, un omonim, de ce te nelinişteşti? Ce parte anume din corpul tău a atins? Acesta este curentul. Cuvântul a avut întotdeauna o influenţă asupra oamenilor. Dar dacă eficacitatea cuvântului e mare, cea a numărului o depăşeşte; cuvântul e explicaţia semnului iar numărul e rădăcina secretă a acestuia, fiind produsul sunetului şi al semnului, deci deodată mai puternic şi mai misterios. Gândirea tradiţională este exemplul cel mai generalizat al relativităţii, în sensul că pune în relaţie totul: totul în univers se leagă şi numărul nu e decât un anume ‘nod de relaţii’. Potrivit anumitor credinţe, fiecare număr tinde să genereze un număr superior - 1 pe 2, 2 pe 3, etc. - deoarece fiecare dintre ele e împins să-şi depăşească limitele. Potrivit altora, acest lucru se întâmplă pentru că au nevoie de un număr opus sau de un partener. Li se atribuie numerelor pulsiunile făpturilor vii”.

Filozoful Francez Rene Guenon în “Simbolismul Crucii” a scris: “Primele 2 litere din alfabetul Arab - ‘alif’ şi ‘be’ - sunt considerate ca activă sau masculină şi ca pasivă sau feminină, forma celei dintâi fiind verticală şi a celei de-a doua orizontală, reunirea lor formând Crucea; pe de altă parte, valorile acestor litere fiind respectiv 1 şi 2, acest fapt vine în acord cu aritmetica Pitagoriciană, conform căreia ‘monada’ era masculină şi ‘diada’ feminină. În numeraţia Chineză, Crucea reprezintă numărul 10 (cifra Romană X nefiind nici ea altceva decât Crucea altfel dispusă). În fine, mai e de notat cu privire la acest subiect că în numărul 10, cele 2 cifre - 1 şi 0 - corespund de asemenea activului şi pasivului, reprezentate prin centru şi circumferinţă după un alt simbolism, ce poate fi pus de altfel în legătură cu simbolismul Crucii, remarcând că urma axei verticale în planul orizontal e centrul. Crucea deseori plasată între Selena şi Soare era Axa Lumii”. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Încă din vechime, numerele n-au servit doar la socotit, ci au oferit o bază preferenţială elaborărilor simbolice, exprimând nu numai cantităţi, dar şi idei şi forţe. Cum pentru mentalitatea tradiţională hazardul nu exista, numărul de lucruri sau de fapte avea prin sine o mare importanţă şi chiar permitea uneori accesul la o reală înţelegere a fiinţelor şi evenimentelor. Numerele nu trebuie folosite în mod nepotrivit. Ele conţin o forţă neştiută. Numărul e produsul cuvântului şi al semnului, mai esenţial şi mai misterios decât componentele sale. De aceea niciodată nu se spun numărul copiilor pe care îi ai, al boilor / animalelor deţinute şi nici vârsta dacă ţi-o ştii. În schimb, sunt numărate cu bunăvoie lucrurile care nu te ating direct; sunt atunci lecţii, teme, simboluri de interpretat. De ce? Răspunsul ţine de animism: numerele, ca şi numele, atunci când sunt rostite, pun în mişcare nişte forţe care produc un curent de felul unui pârâu subteran, invizibil dar prezent. Rostirea unui nume sau a unui număr care te priveşte de aproape te expune. Dovada? Dacă

“Alfa” / “alpha” era de la “alba” / “alpu” însemnând “taur” de exemplu în portul Est Mediteran Ugarit, litera reprezentând ca atare prin desenul său capul cu coarnele animalului iar “beta” era de la “băţ” / “bât” (cârjă), cu desenul ca profilul gravidei, pronunţia sa fiind “vita”; că Γ / “Gamma” a ajuns a treia literă în alfabet nu-i de mirare, dacă se observă poziţia terţă derivată din cea Ghergă - a mediatorului - faţă de 2 părţi (de fapt, există şi zisa “când doi se ceartă, al treilea cîştigă”): foarte des, Gherga s-a aflat între 2 tabere opuse, facilitând interpretarea între ele (de altfel, Adunarea Gherga - sfatul bătrânilor / consiliul înţelepţilor exact acel rol îl avea, de a uşura comunicarea în comunitate, de a rezolva disputele şi de a decide atunci când era necesară vreo hotărâre importantă, regăsindu-se în mod strălucitor ca majusculă cu simbolica formă de cârja bătrânilor / toiagul înţelepţilor, care iniţial utilizau bumerangul şi respectiv plugul iar “de mână” reproducând osatura luminii “iYi”). Ridicarea mâinilor - ca la luminoşii “iYi” din Epoca Pietrei a fost grafic redată Grecesc “de mână” ca “gamma” = γ, a treia literă; aceeaşi postură terţă a fost de la început mistic acordată îngerilor Gregori - amestecaţi cu oamenii - populând nici recele Rai ceresc, nici caldul Iad subteran, ci potrivitul Pământ Ga: litera Greacă respectivă γ - cu forma mare Γ echivalează exact ceea ce e semnificativ, anume (litera) “G”, iniţiala numelui Gherga / cu provenienţa din fuziunea Cerului 47


şi Pământului. În “Dicţionarul de simboluri” - realizat de Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier - stă scris: “Cel mai adesea, numărul trei este numărul Cerului iar doi, numărul Pământului, căci unu e anterior polarizării lor; trei înseamnă desăvârşirea manifestării, căci omul - fiu al Cerului şi al Pământului - completează Marea Triadă. Toate fiinţează prin trei şi sunt una; căci în orice act unic desluşim: 1) principiul activ, cauză sau subiect al acţiunii 2) acţiunea acestui subiect, predicatul său 3) obiectul acţiunii, efectul sau rezultatul ei”

În “Mituri esenţiale”, savantul Victor Kernbach a sintetizat: “Element mitic în genere, cu atribute feminine (personificat direct, în alegorii antropomorfice - Gaia greacă, Ki sumeriană, ş.a.), pământul era conceput mai cu seamă ca un principiu născător - glia mamă - şi subzistenţial al vieţii; uneori însă era principiul masculin fecundator (de pildă egipteanul Geb). Glia (pământul matern) era - în toate ariile mitologice - o divinitate duală, care dădea şi care lua; dăruind viaţa însăşi, odată cu toate materiile necesare dezvoltării şi întreţinerii existenţei vii (de la căldura focului subteran şi comorile din măruntaiele sale, până la hrană, adăpost şi privelişte), îşi lua periodic totul înapoi, pentru a preface şi a redărui neîncetat. Între cele 2 categorii de atribute exista un raport de echilibru: chipul era surâzător, trupul cald şi darnic, sânul rodnic, dar pântecul care înghiţea şi digera era conceput ca zona infernală a marilor taine subterane, de la sediul instituţiilor divine de pedeapsă postumă (toate variantele Infernului) până la focul vulcanic şi utilizarea lui în atelierele metalurgice naturale. Socotit element indispensabil în antropogonie (oferind zeilor antropogonici materia primă în facerea omului, apoi cerând restituirea trupurilor uzate), în miturile mai complexe pământul a fost intuit şi ca un vehicul al circulaţiei materiei. În ariile mitologice acvatice - fluviale, oceanice - pământul căpăta mereu valoare secundară faţă de apă, fiind adesea considerat un rezultat şi un auxiliar al ei (inclusiv Vedele au subliniat inferioritatea pământului faţă de apă / ca raport între elemente)”. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe a consemnat că “religia şi cultura vedică au reprezentat cea mai veche manifestare culturală în spaţiul carpato-dunărean; deşi cultura vedică a dispărut ca realitate cu foarte mult timp în urmă, trăirile oamenilor vedici au continuat să fie practicate de populaţia românească de-a lungul mileniilor, ca obiceiuri transmise din tată în fiu”. Semnul Svasticii, cu 4 braţe, simbolul divinităţii supreme a Pelasgilor, reprezentând fulgerul - sau lumina, viaţa, sănătatea şi averea - s-a păstrat până la începutul secolului XX în cusăturile Româncelor din Banat şi Argheal / Ardeal (Svastica în Egipt a apărut doar în timpul faraonilor; în India face parte şi în prezent din cea mai populară simbolistică). Este de remarcat că veşmintele tradiţionale la Români nu prea s-au schimbat de-a lungul mileniilor, conservatorismul vestimentar neînsemnând lipsă de fantezie, ci perfecţiune, hainele de altfel fiind deosebit de comode şi funcţionale. Dr. Gabriel Gorun de la “Institutul Mina Minovici” afirma în 2010: “Rolul primordial pur estetic al tatuajului a fost treptat extrapolat în evoluţia societăţii umane către atribuirea de valenţe religioase (‘icoane’ pe piele), curative (‘antideochiuri’ la purtător), de ‘evidenţă a populaţiei’ (prin atribuirea unor simboluri comune pentru fiecare membru al clanului), pe bresle (cu tatuaje indicând profesia), militare (cu tatuarea armei), etc.”; de-a lungul timpului, în neamul Gherga - mai ales în marele trecut - tatuajul era o prezenţă obişnuită (în timpurile primitive - când au început să se diferenţieze straturile sociale incipiente şi originile neamurilor - mai ales

“Aceşti trei termeni sunt inseparabili şi se intercondiţionează. De aici, tripla unitate pe care o regăsim în toate cele ce sunt. Creaţia - de exemplu - implică un creator, actul de a crea şi creatura. În general, dintre termenii ternarului, primul e prin excelenţă activ, cel de-al doilea e intermediar, activ în raport cu următorul, dar pasiv în raport cu cel dinainte, iar al treilea e strict pasiv. Primul corespunde spiritului, al doilea sufletului, iar al treilea trupului. Psihanaliştii au văzut în cifra trei un simbol sexual. Divinitatea însăşi era concepută, în majoritatea religiilor - cel puţin într-o anumită fază şi sub o anumită formă - ca o triadă în care apăreau rolurile Tatălui, Mamei şi Pruncului”. În 2008, lingvistul Polonez Grzegorz Jagodzinski a legat “trei” de Grecul Tartaros - pentru Gargaros - în semantica plurală de cândva, “cu mult timp în urmă, într-un timp când numai ‘unu’, ‘doi’ şi ‘mai mult’ se distingeau, ‘trei’ însemna ceea ce depăşea doi, ‘mai mult ca doi’ (ipoteză confirmată de pildă de Italianul ‘troppo’ = ‘prea mult’, ‘trupă’, ‘trans’ însemnând ‘după ceva’, etc.)”. Despre plug e de ştiut că avea şi epitetul de “curb” - arătat de exemplu în “Georgica” 1:19 de poetul Roman Vergiliu “uncique” la “aratri” - iar anteriorul semn Grec Γ era folosit la Gurg, etc. şi ca semnificativă recunoaştere a valoroşilor agricultori Gherga la arat. Delta Δ următoarea din alfabetul Grec - prin triunghiul său reproduce primele 3 poziţii şi e în strânsă legătură cu Gherga: geografic, deltele - de-a lungul timpului - au fost printre favoritele Ghergarilor pentru trai, din mai multe motive (ca şi munţii de pe care au coborât cândva, forma literei simbolizând acel aspect). 48


frunţile erau ornate cu tatuaje geometrice liniare, cei “albi” ajungând să fie apelaţi aşa inclusiv ironic, deoarece n-aveau feţele tatuate). “Dicţionarul de simboluri” a tratat subiectul astfel: “Tatuajul aparţinea simbolurilor de identificare şi era impregnat de întreg potenţialul magic şi mistic al acelora. Identificarea avea întotdeauna un dublu sens: ea viza însuşirea de către un subiect a virtuţilor şi puterilor fiinţeiobiect cu care se identifica dar tindea - în acelaşi timp - să-l imunizeze pe primul împotriva posibilităţilor malefice ale celui de-al doilea; de aceea s-au întâlnit tatuaje închipuind animale primejdioase - ca scorpionul şi şarpele - sau animale simbolizând fertilitatea, ca taurul ori puterea, ca leul, etc. Identificarea avea şi sensul de dăruire şi chiar de consacrare faţă de fiinţa reprezentată simbolic prin tatuaj; în acel caz, tatuajul era semn de vasalitate”. Academicianul Romulus Vulcănescu 1912-1999 în “Mitologia română” a scris: “Tatuajul se aplica pe faţă şi trup, întâi ca semn de neam (gintă sau trib), apoi ca semn de ales / căpetenie, etc. şi numai rar ca podoabă; trecerea de la tatuajul emblematic de tip totemic la tatuajul genealogic (de categorie socială) şi de la acela la tatuajul ornamental s-a făcut treptat”. În 1994, Dr. Viorel Boldureanu în “Cultura românească în Banat” a scris: “Elemente ale ornamenticii ‘Vechii Europe’, culorile aveau semnificaţii arhaice, ca roşu pentru viaţă, alb / galben (similar osului) pentru moarte, negru pentru fertilitate, etc. Dacă ne referim la cusăturile / alesăturile de pe veşmintele din sudvestul României, atunci acestea sunt făcute până în zilele noastre cu fir roşu şi negru; modelele brodate au întotdeauna motive geometrice în care predomină liniile în zig-zag, reproducând V-ul (emblema zeiţei-pasăre, cu derivare probabilă din triunghiul feminin, având originea în paleolitic), rombul (numit ‘cărica’, semn uterin cu funcţia dătătoare de viaţă a zeiţei), etc.; peste tot, în vestimentaţia românească din această zonă, negrul nu conotează nici bătrâneţea, nici moartea, ‘doliul’ fiind semnificat prin lipsa de podoabă a vestimentaţiei. Dovezile arheologice arată clar că zeiţa-pasăre şi alte figurine o reprezentau cu fusta şi coroana de pe cap ornamentate cu V-uri incizate cu alb. Marea Zeiţă ‘Atotdăruitoarea’ apare cu o bogată ornamentică (căreia pe trupurile adoratorilor probabil i-ar fi corespuns semne tatuate). Aceeaşi zeiţă împărţea şi moartea, ipostază în care era reprezentată ca nud rugid, cu un mare triunghi pubian, cu braţele încrucişate şi cu o mască mare, înfricoşătoare: ea devenea pântecele primordial în care toate se reîntorceau. În spaţiul de cultură românească tradiţională de care de ocupăm am întâlnit în zona Cârpa din judeţul Caraş-Severin un obicei - al timpului trecut - dintr-un ritual de înmormântare neconsemnat nicăieri, din câte ştim: după moarte, cadavrul despuiat de orice veşmânt era dus în şopron, unde era aşezat în ţărână şi îngropat în ea, lăsat fiind astfel 3 nopţi şi 3 zile. În acelaşi ţinut, nu era agreată slaba pigmentare a pielii şi a părului: blonzii, ‘spălăciţii’ nu erau doriţi în căsnicii, fiind socotiţi răi şi purtători de ‘semn rău’; despre aceia localnicii spuneau că atunci când îmbătrâneau o făceau repede şi că dintru început îi îmbătrâneau pe ‘casnicii’ lor. Simbolurile ‘Vechii Europe’ au rămas ca atare sau au devenit semne în mentalitatea tradiţională. Obiceiul dac era de a-şi tatua trupurile, semnul originii lor fiind reprodus pe braţ. Deşi datina tatuării a încetat total de a mai exista pe cuprinsul întregii Românii, amintirea ei s-a păstrat vie în tezaurul folcloristic al românilor. Eroii purtători de semne / tatuaje erau mai ales ciobanii (semnificând un indiciu de nobleţe a acelei îndeletniciri la români), la conducători, ş.a. Semnele

‘Vechii Europe’ au trecut de pe trup pe vestimentaţie şi ca embleme împodobesc şi azi hainele de sărbătoare ale românilor din Banat”. Academicianul Român Romulus Vulcănescu a scris: “Omul primitiv se tatua, integral sau parţial, pentru ca să se deghizeze magic, ca să-şi însemne trupul cu embleme tribale şi ca să se împodobească din orgoliu sexual. Uneori tatuajul se realiza prin inciziuni adânci în pielea feţei şi a trupului, începând din copilărie. Repetarea anuală a tatuării se termina printr-un fel de sculptură în piele. Fiecare însemn tatuat purta un nume şi îndeplinea în economia ornamentală a tatuajului un anume rol ideogramic. Cine cunoştea semnificaţia deosebită a motivelor astfel tatuate putea citi titlurile gentilice ale posesorilor, genealogia lor totemică şi preferinţele personale. Formele documentate arheologic degajau prin elementele lor esenţiale structuri mitologice, motivele fiind aşezate simetric pe umeri (cercuri concentrice), pe trup (linii în zig-zag), pe abdomen (spirale), pe coapse / pulpe (imitând ramuri), etc. Eugen Comşa şi Octavian Răuţ au prezentat figurine din Banatul Epocii Pietrei pe frunţile cărora se văd tatuaje. Tatuajul ca procedeu de deghizare corporală şi facială a fost transmis apoi în alcătuirea costumelor şi măştilor de faţă”.

Dr. Florin Draşovean - arheolog Bănăţean - în 2005 a notat despre funcţionalitatea măştii rituale din Banatul mileniului V î.C. (e de remarcat că la sfârșitul mileniului II î.C., în vechea Greacă termenul pentru “mască” era “persona”): “Masca reprezenta spiritul înaintaşilor sau animalul totemic. ‘Masca este personajul înfăţişat şi nu chipul lui. Masca însemna duhul celui răposat sau chiar animalul înfăţişat. Masca nu este doar un simbol al acestor puteri; ele însele sălăşuiesc în mască’ scria în 1964 Iulius Lips. În 1970, 49


Romulus Vulcănescu considera că măştile erau tratate drept întruchipări ale duhurilor clanului şi în consecinţă vracii erau obligaţi să le poarte cu respect şi să le îngrijească ca pe nişte făpturi sacre. În aceste condiţii, ca accesoriu, masca conţinea puterea puterea protectivă a strămoşilor, acea putere magică direcţionată împotriva răului iar purtarea ei contribuia la impunerea voinţei purtătorului ei. Acesta era pătruns de forţa conferită de mască şi era scos din cadrele timpului şi spaţiului profan dobândind o altă identitate şi alte atribute. Prin urmare masca era, în acelaşi timp, o forţă magică plenipotentă îndreptată împotriva răului şi o cale de transmitere a puterilor din lumea spiritelor spre lumea profană; pe de altă parte, masca conferea purtătorului forţa necesară ce făcea ca voinţa sa să fie impusă cu tărie şi în acelaşi timp îl plasa în afara timpului profan detaşându-l de propria individualitate, de ocazionalul şi trecătorul fiinţei umane, punându-l în afara legilor obişnuite. Cultura măştii era compusă dintr-un întreg eşafodaj de concepţii filozofice ce îşi aveau rădăcina în modalitatea de raportare a societăţii la natură. Acestea, rezultate ale unui ritual elaborat, atente până la cele mai mici detalii, nu lăsau nimic la voia întâmplării, începând cu confecţionarea şi decorarea măştii şi terminând cu gestualistica şi incantaţiile ritualice. Dacă se iau în considerare toate aceste indicii, rezultă următorul scenariu posibil: la fondarea unei noi case aveau loc ritualuri pentru a îndepărta daunele şi rănile provocate în trupul Pământului prin scoaterea lutului şi a invoca apărarea casei şi locuitorilor ei împotriva răului. În acest context, o persoană purta o mască realizată special pentru acest ritual, ce a fost făcută din acelaşi lut din care tocmai au fost construite zidurile. După terminarea ritualului de consacrare, masca trebuia apărată de cei neiniţiaţi şi ascunsă de societatea civilă, pentru a asigura şi permanentiza efectul ritualului prin distrugerea punţii dintre cele două lumi, pe care a îndeplinit-o masca. Pentru a fi siguri de acest lucru, masca era ruptă şi bucăţile depuse în locuri diferite, ce trebuiau să aibă o legătură importantă cu ridicarea casei”. Din neolitic, dansurile cu măşti au fost legate și de riturile agrare, nupţiale, iniţiatice ori funerare, la care “participau” şi cei morţi, divinităţile şi geniile tutelare ale neamului, de regulă masca fiind imitaţia strămoşului, ce conţinea o putere magică împotriva răului (dar producea şi groază celor din jur, impunându-le voinţa purtătorului măştii; şi purtătorul măştii era pătruns de forţa ei, scos din timpul şi spaţiul profan, fără a-şi mai manifesta “eul” individual irepetabil tocmai prin ceea ce avea mai statornic - în raport cu alţii / act de unde a derivat noţiunea de “persoană”). Mai recent în istorie, masca s-a identificat cu metamorfoza dedublării şi mimetismului, păstrându-şi funcţia de a-şi pune persoana purtătoare în afara legilor obişnuite, ca de pildă prin rostirea adevărului ori prin a pedepsi fără a fi pedepsită. În “Studiu asupra istoriei”, Englezul Arnold Toynbee a scris despre geneza civilizaţiilor: “O deosebire fundamentală între societăţile primitive şi civilizaţiile - aşa cum sunt cunoscute este direcţia luată de mimetism sau imitaţie. Mimetismul constituie o trăsătură generică oricărei vieţi sociale. Acţiunea sa poate fi observată atât în cadrul societăţilor primitive, cât şi în cadrul civilizaţiilor, în orice fel de activitate socială. În societăţile primitive - aşa cum sunt cunoscute - mimetismul era îndreptat spre generaţia mai în vârstă şi spre strămoşii răposaţi (care rămâneau nevăzuţi, însă nu fără să li se simtă prezenţa, în spatele celor mai vârstnici încă în viaţă, întărindu-le prestigiul); în societatea în care mimetismul era astfel îndreptat către trecut, domnea cutuma şi societatea

rămânea statică. Pe de altă parte, în societăţile angajate în procesul de civilizare, mimetismul era îndreptat către personalităţile creatoare - care porunceau să fie imitate întrucât erau pionieri; în asemenea situaţii, coaja tradiţiei era sfărâmată şi societatea se găsea într-o mişcare dinamică comportând o adevărată cursă spre schimbare şi dezvoltare. Mimetismul - oricum ar fi - reprezintă una din însuşirile obişnuite ale omului primitiv; pentru ca majoritatea inertă să poată fi târâtă pe calea pe care se avânta minoritatea activă, a trebuit ca metoda influenţei individuale directe să fie întărită prin metoda practică a educaţiei societăţii în ansamblul ei: exerciţiu firesc pentru omenirea primitivă, ce a putut fi pus în ansamblul cauzei progresului social atunci când noi căpetenii au ajuns să ia conducerea unei societăţi şi să iniţieze noi lozinci pentru mersul ei înainte / acel mimetism nu se putea manifesta decât atunci când se ajungea la realizarea unui act creator, pe care să-l poată imita”. (Imitarea este şi o formă de admirare / flatare; copierea, începând cu clonarea după zei, continuând cu desele avataruri dar continuând şi cu imitarea altora, până la furarea ca plagiere, a ajuns un fenomen ce a intrat puternic în oameni). În 2002, academicianul Britanic David Peat a scris: “În multe tradiţii teatrale a-ţi pune o mască înseamnă a deveni un anumit personaj sau stereotip. Când intrăm într-un birou sau la locul de muncă ne punem, de asemenea, o mască sau o ‘persona’. O persoană ‘devine’ profesor, ofiţer de poliţie, medic, funcţionar de magazin, pilot de avion, chelner ş.a.m.d. Uniforma şi cadrul ne ajută să decorăm scena. Iar ‘scena’ este un cuvânt potrivit pentru a fi utilizat, deoarece intrarea într-un loc de muncă seamănă oarecum cu păşirea pe o scenă pe care urmează să fie jucate diverse scenarii. Vizitează un cabinet medical ori intră într-un bar de noapte şi vei sfârşi prin a vorbi despre detaliile vieţii intime. Acest lucru nu ar fi posibil într-o confruntare cu un şef de sală al unui restaurant scump. Un om se aşteaptă să discute cu frizerul său detalii ale distracţiilor din noaptea trecută, dar acest tip de conversaţie va apărea deosebit de nepotrivit atunci când va solicita un împrumut unui manager de bancă. Situaţiile specifice şi uniformele fac apel la scenarii, ‘acte de vorbire’ şi la ‘personae’ specifice. Când ieşi din această situaţie, devii altă persoană. Când părăseşti banca, încetezi să mai fii manager. Te alături prietenilor tăi de la bar sau pui cheia în uşa de la intrare şi devii mami, tati, soţ, soţie ori partener. Punerea măştii (‘persona’) de şef de sală, de asistent medical, director de bancă, doctor sau de profesor poate, în parte, să fie o acţiune relativ conştientă. O persoană îşi pune uniforma, păşeşte în birou, în sala de consultanţă, în localul băncii sau în restaurant şi, într-o anumită măsură, interpretează un rol. Omul efectiv îşi spune ‘aceasta este ceea ce pot să fac, aceasta este profesia mea, dar acest lucru nu este ceea ce sunt eu cu adevărat. În spatele acestei măşti sunt o persoană destul de diferită’. În spatele acelei măşti se află soţia, soţul, iubitul, părintele sau copilul. Dar nu sunt acestea, de asemenea, ‘persoane’? Sunt un tată sau ‘mimez un tată’ punând în acţiune un rol special pentru copiii mei? În viaţa noastră purtăm o varietate de măşti, unele conştient, altele inconştient, până la punctul în care unii dintre noi nu mai pot face diferenţa dintre mască şi propria persoană. Un actor îşi pune haine şi machiaj special, adoptă anumite gesturi şi poziţii ale corpului şi declamă un scenariu anume. În această situaţie, personajul creat de actor seamănă un pic cu o ‘persona’. Tot astfel, unii oameni ‘interpretează’ rolul unui şef de sală sau al unui manager de bancă în viaţa lor 50


prezent continuu (însă din punct de vedere al valorii, timpul nu era omogen, ci discontinuu). În contrast cu Lumea “Cealaltă”, Lumea “Asta” / “de Aici” - în care fenomenele sunt trecătoare şi eterne / printr-o participare mistică la eternitate - avea timpul conceput ciclic, fundamentat pe opoziţia contrariilor: spre exemplu, cea mai concretă unitate de măsură a timpului era noaptea / ziua - având durata variabilă - cu vremea zorii devenind consideraţi ca formând perioada cea mai fastă (în funcţie de ocupaţii, calendarele se deosebeau, existând nu doar cel astronomic, ci şi pastoral, agricol, al războinicului, cel religios, etc). De pildă, agricultorii îşi începeau calendarul în martie iar păcurarii / păstorii în aprilie, de Sângeorge; jumătatea ciclului pastoral de iarnă sau vară - popular era ştiută ca marcată de Cercovi / Circovi (divinităţi legate de figura lupului, celebrate în conexiune cu fenomene naturale aprige): etnologul Antoaneta Olteanu a afirmat că atunci se manifesta “o confrerie feminină deosebit de puternică, ce conferea iniţiatelor forţa necesară pentru a lupta cu armele bărbaţilor într-o societate masculină, care a înlocuit vechea societate matriarhală” (nu se lucra la acea sărbătoare “periculoasă” - respectată din teamă - fiind interzise torsul, ţesutul, cusutul, prelucrarea pielilor sau a lânii ori mersul la câmp, femeile având grijă să facă turte cum se cuvenea). În vechime, legarea prin vrăji se făcea printr-un nod magic, de aceea fiind şi expresia practicii contrare, numită “desfacerea” vrăjii; Circe a fost ştiută ca mare Magiciană. Este de observat că la păsări “a circovi” însemna la vechii Români “a gânguri” iar având acel sens al nelucrului era numită Circovi sfânta zi a săptămânii, duminica (în 1939, Dr. August Scriban a notat despre “Circovi = Bulgărește ‘Cerkova’, Grecește ‘Kyriaki’: ‘Duminica’, numele unor sărbători populare în onoarea unor zei a căror amintiri s-au șters”); sărbătorile erau considerate prin excelenţă timpi sacri, sfinţii (ca ipostaze ale beneficului) stăpânind unele manifestări malefice - ca duhurile, focul, lupii, etc. - pe care le puteau elibera pentru a-i pedepsi pe păcătoşi.

profesională. Mulţi profesori buni spun că ceea ce fac ei în faţa clasei este apropiat de ‘interpretarea’ unui rol. ‘Persona’ poate deveni în cele din urmă una cu noi înşine, ori un aspect din noi înşine, până la punctul în care nu ştim care este masca şi care suntem noi. Şi astfel ajungem să ne întrebăm: există cu adevărat o persoană centrală, reală şi adevărată? Sau suntem cu toţii o serie complexă de aspecte şi creaţii? În loc de ‘eu’, ca obiect stabil în spaţiu şi timp, nu putem mai degrabă să vorbim de un proces sau de un principiu integrator care colectează şi leagă laolaltă, pentru o perioadă, toate fragmentele schimbătoare în tipare de comportament, atitudini şi motive?”

sector Cer Pământ

locație Selena Soare Supra-teran Sub-teran

paradigmă nocturnă diurnă diurnă nocturnă

Cununia Cerului / “Gher” cu Pământul / “Ga” regăsită sugestiv în ființa GherGa / Gherga - îmbina elemente semnificative ale ambelor sectoare din străvechiul Cosmos, prin aspect ceresc fie considerând dinamica emblemă nocturnă a Selenei, fie iluminată și încălzită de diurnul Soare ori prin aspect pământesc aflându-se la suprafață / pe plaiuri ori în adâncuri / în peșteri (în general, paradigma nocturnă a fost feminină iar cea diurnă a fost masculină, echivalențele respective având rădăcini în Epoca Pietrei). În 2004, Dr. Rafat Amari - Iordanian ortodox - a scris despre rădăcinile Ramazanului: “În timpurile pre-islamice, păgânii care venerau îndeosebi Luna, primăvara pentru o lună - de obicei, aceea fiind luna martie - posteau ziua (abținându-se de la hrană, băut, vorbit ori sex) iar seara își celebrau sacrificiile diurne prin prezentarea lor astrului nocturn, rugându-se și practicând consumul lor entuziast, ceremoniile ținând de-a lungul fiecărei nopți, până cel mult în zori; principalul centru de difuziune a fost Harran / Turcia, de unde ritualul lunii sfinte a ajuns în Medina / Arabia Saudită iar profetul

În Lumea Veche, percepţia temporală făcea o distincţie clară între veşnicie şi timp, în mentalitatea tradiţională timpul fiind determinat de fapte / evenimente ale vieţii: spre deosebire de veşnicie, timpul avea un început şi un sfârşit (jalonat de naştere şi moarte); în concepţia tradiţională, timpul cuprindea atât trecutul, cât şi viitorul, legate printr-un 51


Mahomed a impus adepților musulmani însușirea acelei tradiții, ca luna Ramadanului” (la mijlocul căreia în Peninsula Arabă - mai ales la Golful Persic - este și azi popularul Festival Gherga’An, în care pruncii contează).

Traseele Epocii Pietrei În mileniul XIX î.C., când probabil activitatea solară a avut o intensitate neobişnuită - atunci în S Asiei având loc mutaţia genetică 231 care a desprins grupul “N” al lui Gherga din grupa “NO” - în Bănie / Oltenia au apărut cele mai vechi bordeie din lume (o localitate semnificativă în Oltenia inclusiv în mod onomastic Gherga - e fosta Circea, acum comuna Cârcea 44,16 lat. N, 23,53 long. E din judeţul Dolj, aşezare existentă din mileniul VII î.C., unde din secolul XIII funcţiona o mănăstire de maici / probabil pe acel loc în Epoca Pietrei fiind un altar unde era venerată Marea Mamă Circe / Kirke); cel mai vechi vas din argilă / lut din România - în culorile Mărţişorului, de la începutul neoliticului, adică de la mijlocul mileniului VII î.C. - provine de acolo:

Primele aşezări din Europa

Este de ştiut că încă dinaintea Potopului - în aceeaşi idee ca şi cea despre izvoare că erau sacre deoarece aduceau apă de pe “Cealaltă” Lume - grota / peştera era considerată drept pântec sfânt al Mamei Pământ, îndepărtarea pentru locuire permanentă sub cerul liber datorându-se apariţiei agriculturii, progresul din Banat fiind evident. În Carpaţii dintre Bănie şi Banat a fost cea mai veche activitate de minerit din lume, existând şi cel mai vechi târnăcop de minerit descoperit vreodată, cu cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (din mileniul VIII î.C.) şi au apărut primele furnale din Europa; de altfel, pe teritoriul României s-au descoperit şi cele mai vechi harpoane din lume, confecţionate din coarne de cerb (din neolitic, cu care se vânau peştii mari, ca de exemplu şi morunii de peste o tonă de la Gherdap / Porţile de Fier, limita dintre Banat şi Bănie). O altă premieră mondială a fost că pentru întâia dată în lume, în Bazinul Istrului / Dunării inferioare s-a utilizat cercul la măsurarea timpului iar în acelaşi perimetru a apărut - cel mai timpuriu pe glob, în neolitic - scrierea, motivată religios. În

Trecutul a fost foarte complex şi fascinant (nu mereu idilic). Prezentul material este unul de incursiune prin timp şi pe teren - având Banatul ca acelaşi punct de plecare şi sosire urmărind aceeaşi temă: Gherga. Încălzirea care a fost la încheierea ultimei glaciaţiuni, în mileniile X-IX î.C., a determinat traiul oamenilor în zone noi; apoi Potopul determinat de creşterea apelor datorită topirii gheţurilor - a fost simultan cu ultima mutaţie genetică Gherga, care a dus la apariţia tipului uman actual Gherga. La început, doar în faţa naturii şi nu în sanctuare, temple, etc. - era trăită adevărata tulburare interioară ce aduna credinţă şi teamă, nevoia de apărare şi rugăciunile (sentiment căutat azi de mai mulţi în biserici şi de mai puţini în mănăstiri).

52


2005, cercetătorul Vasile Vasilescu a scris despre Epoca Pietrei în spaţiul Românesc: “Omul - între vieţuitoare - s-a dovedit a fi deosebit prin câteva aspecte fundamentale; între acestea s-a găsit şi sentimentul de nesiguranţă, de protecţie, stare generată de impulsuri venite din mediul exterior, deosebite fiind cele din gama cromatică roşie. A fost o credinţă unică, universală: a apărut şi o entitate atotputernică - cerul ocrotitor - acelei forţe fiindu-i cerut sprijin prin mijloace precum rugă şi mulţumiri, cinstiri prin ofrande, dialog prin adoraţii, scenarii specifice, ş.a. Lumea timpului vechi a avut divinitatea concretizată prin chipul soarelui şi reprezentată prin ideogramele solare. Oamenii erau religioşi; în ungherele locuinţelor rupestre păstrau materialele necesare practicilor cultice (marcate cu roşu, ideograme în dialog cu cerul, etc.) iar mormintele erau sub bătăturile locuinţelor. Practicile cultice au trecut pe plan superior ridicându-se construcţii pe sol şi chiar în platforme pe înălţimi - cât mai aproape de cer - în sanctuare. În asemenea locaşe de cult slujeau marile preotese - femei alese - aspectul cultic generalizat fiind de atunci marcat numai cu ajutorul ritualului creat anume de ele. La finalul Epocii Pietrei trebuie să se fi închegat nedeile solare şi pe platformele alpine, când au răsărit Munţi Sacri în Carpaţii Apuseni (Gugu, Găina), ş.a.” Nedeile - de sorginte precreştină - sunt şi acum praznice pentru morţi şi pentru vii (aşa după cum se celebrau şi în Caria / apusul Anatoliei, unde din mileniul I î.C. s-a realizat Sanctuarul Gherga din piatră ca mare aşezământ religios pentru asemenea ceremonii / praznice, în cinstea viilor şi morţilor: de acolo - din Ţinutul Gherghiţilor al SV Anatoliei, de unde a fost colonizată Dobrogea în acelaşi mileniu I î.C. a provenit dinastia regală căreia i-a aparţinut inclusiv Decebal, ultimul rege al Daciei).

(pe Valea Dunării, la ieşirea din Defileul Dunării, la Porţile de Fier, în mileniul VII î.C., de când şi de unde a rămas Mărţişorul / obicei de atunci păstrat azi numai de Români şi Bulgari), împreună cu prima scriere din lume, în Banat, pe Văile Dunării şi Mureşului, în mileniul VI î.C. / inscripţiile fiind despre venerata Mamă Ghirghe / Ghi-ri-ghe; e de ştiut că marele Râu Mureş / “Mu-reş” - menţionat ca Maris în secolul V î.C. de Carianul Herodot - cu cei 761 km, este cea mai lungă apă curgătoare din România (după Fluviul Dunărea, care între Baziaş / Banat şi Sulina / Dobrogea are 1075 km). Oamenii între secolele LVII î.C. şi XLIII î.C. - la amplitudinea de dezvoltare cea mai ridicată a acelei culturi cu centrul în Banat - erau grupaţi în oraşe cu până la 2 mii de clădiri (cele mai largi aglomerări urbane din lumea acelui timp, cu sisteme de fortificaţii şi organizarea locuinţelor pe străzi), casele fiind adunate înăuntrul gardurilor, unele cu etaj, având 6-8 încăperi, câteodată cu uşi culisante, conţinând cuptoare, mobilate cu războaie de ţesut, încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit: o cultură robustă, având arhitectură impunătoare, cu palate, locaşe de cult şi construcţii civice mari (e de ştiut că aşezările necesitau multe lemne - pentru construcţii şi focuri în vetre de aceea fiind preferenţial amplasate în apropierea codrilor deşi); de exemplu în 2010, arheologul Ventsislav Gergov din Bulgaria - când a dezvelit case datând de 7 milenii în zona Plevnei - a afirmat că “predecesorii noştri au construit clădiri surprinzător de robuste, mai rezistente decât multe dintre apartamentele contemporane” (e de remarcat despre destul de răspânditul nume de familie Gergov în Bulgaria că are şi variantele Latine Guergov, Gergow, ş.a. / fiind forme ale mai vechiului Gherga). Primii orăşeni ai Europei au fost cei din spaţiul Românesc - care au întemeiat aşezări permanente “var” / mai târziu respectuos numite “deva” - iar aşa ceva a fost reţinut din neolitic: stră-Românii = Valahii au populat cel dintâi mediu urban de pe continent. În 2015, arheologul Ardelean Adrian Luca - directorul “Muzeului Brukenthal” din Sibiu / cel mai vechi muzeu din România - a declarat: “Datorită autostrăzii Sibiu-Deva am avut şansa ca la Turdaş / judeţul Hunedoara pe 1290 metri de duct şi pe braţe să dezvelim un sistem de fortificaţie, de împrejmuire, de palisade, de şanţuri succesive şi de ziduri; am descoperit 2 porţi ale sistemului şi turnuri, totul din lemn. Un astfel de sistem din acea vreme, pe o aşa mare suprafaţă, nu s-a mai putut cerceta în Europa; am avut această şansă datorită autostrăzii: acum putem argumenta - calitativ şi cantitativ existenţa unei aşezări proto-urbane aidoma marilor aşezări din Orient. Sistemul de fortificaţii ocrotea un nucleu ce avea circa 100 de hectare. Casele erau imense, şi ca înălţime şi ca anvergură, cu podina suspendată; altfel spus, din cauza deselor inundaţii care afectau perimetrul, oamenii şi-au construit case suspendate, pe stâlpi imenşi de 6-8 metri. Inundaţiile afectau însă pivniţele şi vetrele care se găseau la nivelul solului, aşa că aşezarea era refăcută după calamităţi ale naturii. S-au descoperit astfel 6 orizonturi de arhitectură suprapuse. De ce spun că e primul oraş din Transilvania, ca să nu spun cel puţin din sud-estul Europei: pentru că am descoperit un sistem de fortificaţie, de împrejmuire, compus din 11 palisade şi şanţuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Acest sistem, de o aşa mare dimensiune, nu s-a putut cerceta în Europa fiindcă costa foarte mult. Faptul s-a consacrat după toate regulile: vedem că, la distanţe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei fortificaţii a fost pus câte un sacrificat. Am găsit 5 schelete; ceea ce e

Mileniul VII î.C. În 2010, Dr. Teodor Gheorghiu - de la Facultatea de Arhitectură din Timişoara - în “Aşezări umane, preistorie şi antichitate - Europa de sud-est” a consemnat despre cadrul general: “Geneza aşezărilor umane stabile a fost progresivă; ea a pornit din Orient în mileniul X î.C. şi a parcurs un traseu spre vest, prin Mediterana, atingând Atlanticul după circa 5 milenii. Momentul cel mai semnificativ al evoluţiei poate fi considerat sfârşitul mileniului IV î.C., când în Orient au apărut preocupări pentru un urbanism normat, situaţie în relaţie cu închegarea primelor imperii (modelul oraşului-stat de esenţă autarhică - a dominat începutul fenomenului, depăşirea limitei de vest a Asiei fiind în mileniul I î.C.: cel mai important salt conceptual după mileniul IV î.C.)”. În spaţiul actual Românesc au fost primele aşezări din Europa 53


curios este că nici unul nu e în aceeaşi poziţie, deci e clar că a fost sacrificiu, nu înmormântare: i-au sacrificat în diverse ritualuri (au fost puşi fie pe burtă cu mâinile şi picioarele legate, fie pe spate cu mâinile şi picioarele legate, fie cu capul tăiat şi pus pe piept). Aşezarea a fost un centru regional de producţie şi distribuţie a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare şi obiecte din ceramică, de la vase - în stilul Turdaşului, ‘unic în Europa’ - până la statuete antropomorfe, zoomorfe şi ‘statuete pe tron’ (care exemplificau regalitatea: acea cultură avea desigur regi, datorită statuilor pe tron). Totodată, e singura aşezare - din toate cele cercetate până acum în Europa neolitică - care avea un număr aşa mare de cuptoare; avem deja mii de piese întregi restaurate, extrem de reprezentative, unicat, de la piatră la os, de la ceramică la metal”. Cercetările au arătat că atunci cetăţenii acelor localităţi din spaţiul străRomân erau primii chiar din lume în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă, cultura încheindu-se cu cel mai mare megalit de pe glob, prin trasarea Brazdei lui Iorgu / Novac (adică a celui “nou” / popular numit Ostrea de către Români) la momentul începerii Civilizaţiei Egiptene, sub conducerea Gherganului Osiris, ştiut ca “stăpânul celor 2 tărâmuri”: stăpânul cerului şi al gliei / pământului (Brazdei lui Iorgu - o axă la poalele Sudice ale Carpaţilor - i se spunea “Asa” / “Asa”, de care e legat numele Osiris).

Gherdap Atenţia asupra Banatului se justifică şi prin faptul că acum prezenţa Gherga în regiune este cea mai mare din lume. În urmă cu 8 milenii, când a fost apogeul acelei culturi (de prime aşezări Europene stabile în afara peşterilor, care a introdus în lume scrierea sub forma pictografică dar şi tradiţii specifice, între care Mărţişorul, ouăle roşii, portul, etc.), în centrul ei era Banatul - pe atunci cu climă aproape Mediterană / şi acum e cea mai caldă regiune a României având floră cu orhidee de pildă şi faună cu vieţuitoare originale, unele dispărute între timp, ca bourul (taur / bou sălbatic, provenit din NV Indiei, strămoşul vacilor domesticite, ultimul exemplar fiind în 1460), zimbrul / bizonul European (ultimul exemplar fiind în 1790), brebul / castorul (ultimul exemplar fiind în 1823), cerbul lopătar, leul de cavernă, măgarul sălbatic, etc. altele încă existând, ca râsul, scorpionul, vulturul Egiptean, vipera cu corn, etc., fiind de remarcat că şi în prezent Carpaţii au cei mai mulţi lupi, lincşi şi urşi din Europa. Pe actualul teritoriu Român, prezenţa mamiferelor carnivore mari, de tipul urşilor, felinelor şi lupilor în numere aşa mari - din vechime până acum - a fost valorificată cultural în timp, în moduri corespunzătoare (primele pisici au fost domesticite în Cipru, în mileniul VIII î.C). Ursa Mare / Marea Ursoaică este o constelaţie vizibilă din emisfera Nordică, la latitudinea României fiind o constelaţie circum-polară, având forma unui patruped, ce înglobează şi Carul Mare - mai recent unii făcând confuzia lor - având în prelungire Coroana Boreală (stele dispuse într-un arc de cerc, purtând numele popular Hora); Ursa Mică / Mica Ursoaică - sau Carul Mic - cuprinde în “coadă” Steaua Polară, un punct spre care se îndreaptă axa Pământului (Steaua Polară este uşor vizibilă cu ochiul liber,

Primele aşezări din Europa În mileniul I î.C. - la începutul secolului V î.C., când s-a încheiat Epoca Fierului - poetul Pindar menţiona Porţile de Fier 44,40 lat. N, 22,31 long. E ca Gherdap (nume ce rezona cu înţelesul de “înălţimi cereşti”, prin alăturarea Ker şi Dagh), denumirea de Gerdap fiind utilizată şi în prezent de către Sârbi, care au amenajat pe Valea Dunării cel mai mare Parc Naţional al ţării lor, pentru prezervarea biodiversităţii zonei; Românii dar şi Turcii, ş.a., folosesc “gherdap” pentru a desemna locul îngust şi stâncos de pe cursul unei ape (trebuie ştiut că tipic Timocenilor - adică locuitorilor Români de pe partea dreaptă a Dunării, majoritarii regiunii Sârbe de la Porţile de Fier - este că pronunţă “d” ca “gh”). În continuare, se poate vedea Dunărea la “Cazane”:

54


fiind utilizată pentru orientare, indicând cu mare precizie Nordul / având avantajul că nu coboară sub orizont: nu apune).

în acea parte din Sudul Siberiei - unde în paleoliticul superior au existat şi hominizii de tip Denisova / rude cu Neandertalii la Sunduki 54,41 lat. N, 89,42 long. E (datat de Alexander Zaika / şeful “Muzeului din Krasnoyarsk” ca de la începutul mileniului XIV î.C.; pe atunci în areal existau aceiaşi Gherghi - dinaintea ultimei mutaţii genetice Gherga - care ulterior s-au regăsit de la început în Imperiul Atlant).

Sunduki Profesorul Vitaly Larichev de la “Institutul Siberian de Arheologie” al Academiei Ruse a afirmat în 2013 că observatorul astronomic Sunduki avea 16 milenii vechime, acolo fiind importante pe atunci mişcările lunare - de răsărit şi apus ale Selenei - în zonă, Altaico-Siberiană numită Hakasia / Khakassia, din Tuva, mai existând apoi şi alte locuri de observare cerească, inclusiv solare (în areal - în mileniul I - a fost inima Kyrgîză); mulţi au sugerat că Sunduki a făcut parte din HyperBorea, fabulosul tărâm Nordic (în acea regiune, cristalele au fost foarte preţuite, dezvoltându-se în jurul lor un respectuos cult).

“Muzeul Finlandei” (Helsinki) Puternic, imprevizibil, violent şi uneori chiar crud, ursul a fost un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetătorii confirmând existenţa cultului aceluia din paleolitic / Epoca Pietrei (ursul polar este cel mai mare animal de pradă de pe uscat). Antropologii care au studiat Siberia şi Scandinavia au concluzionat că ursul reprezenta un animal sacru, populaţiile Altaico-Uralice ale EurAsiei considerându-l spirit al pădurii, stăpân suprem al energiilor cosmice şi simbol al fecundităţii (era considerat călăuza şamanilor, strămoş totemic: intermediar şi cu lumea adâncurilor); de exemplu, în Bazinul Yenisei lângă locul 54,54 lat. N, 91,48 long. E din zona Krasnoiarsk unde a căzut un meteorit de 700 kg din olivină, pe o stâncă se află harta cerului cu Steaua Polară şi Ursa Mare, având vechimea de 5 milenii. Cel mai vechi observator astronomic din lume se află 55


animale, cărora le suge sângele, stârvurile lăsându-le lupilor şi altor animale de pradă (pe om nu-l atacă decât provocat). În iconografia bisericilor cu frescă în pridvor, referitoare la ‘judecata din urmă’, ursul şi cerbul sunt reprezentaţi ca animale feroce participând la îngurgitarea unor părţi din corpurile celor pedepsiţi pentru greşelile lor din viaţă, temă iconografică contrarie tradiţiei mitice despre urs, considerat de români un animal sacru. Deshibernarea lui marchează începutul primăverii. Când e prins un urs şi dus în sat la casa vânătorului, nu intră în casă dacă e necurată; dacă e curată, intră, bea şi mănâncă tot ce-i dau cei din casă. Părul de urs era folosit pentru afumat în medicina magică. Dinţii de urs erau prelucraţi în talismane de noroc (brelocuri). Călcatul de urs pe şale a fost folosit de ursari pentru vindecarea durerilor de şale. Cine visa urs îi mergea bine: fata aştepta peţitori iar flăcăul rang în societate. Legendele mitice despre urs scot în evidenţă rolul lui cosmogonic. Una se referă la rolul jucat de urs după ce Pământul a fost urzit de Fârtat şi Nefârtat cu ajutorul ariciului: ursul l-a blagoslovit pe arici pentru fapta lui miraculoasă; alta se referă la un morar ursuz instigat de Nefârtat împotriva Fârtatului, care a fost pedepsit de acela prin transformarea în urs. Zicătorile despre urs l-au înfăţişat ca un animal naiv, credul, curat şi sincer. Pentru acele calităţi ale lui a fost inclus pe cer în constelaţia Ursa mare şi Ursa mică, denumite apoi Carul mare şi Carul mic. Gândul ne duce mai departe la ‘ursomancie’, interpretarea unor semne lăsate de urs în urma sa (păr în mărăcini, urme de labe, etc.), ca şi de părţi din trupul său sacrificat - interpretate magic de magicieni - şi la legătura cu ‘astromancia’ stelelor din constelaţiile urselor în raport cu stelele căzătoare, după direcţia, mărimea şi luminozitatea lor. Caracterul sacru al ursului reiese şi din colindele de Anul Nou cu ursul, când colindători mascaţi în urşi şi ursari urează un an nou fericit gazdelor, care-i primesc cu voie-bună. Colindul nu este numai augural, ci şi propiatoriu. În colindul cu ursul, animalul moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii, marcat de ieşire a ursului din hibernare. Între colindul cu urşi şi ursari mascaţi şi jocul ursului dresat şi jucat de un ursar profesionist există o deosebire netă: primul e un colind, deci un act ritual arktantropic, celălalt un joc profesional rentabil la bâlci sau târg”. Tracii au numit pielea de urs “zalmos” / “zal-mos”, ca personificarea totemică a Sfântului Moş / vechiul Zeu Zalmoxe (despre care, la începutul secolului II î.C., Mnaseas - elev al geografului Eratostene - a notat că “Geţii îl cinstesc ca Timp” = Cronos / Gargaros la Grecii vechi, tatăl lui Zeus); în secolul II - contemporan cu Geţii, Traci a căror divinitate supremă a fost acela - creştinul Evreu Herodion a precizat (“Despre ortografie” 2:154): “Zamolxis: i se spune şi Zalmoxis ori Salmoxis” (forma reală şi cea mai veche era Zalmoxe / Σάλμοξιν - după cum au scris Herodot, Platon, Diodor Sicul şi mulţi alţii din marele trecut - spre deosebire de forma “Zamolxis” a mai recentelor şi totodată mai puţinelor referiri, Salmoxis / “Sal-moxis” fiind forma vechiului Sar-mis pentru bătrânul Soare ori “Soarele-moş”). Martin - luna martie fiind socotită o derivată a sa - a fost ca Moş atribuit ursului (prin tradiţie, până în timpul Romanilor s-a sărbătorit Ziua Ursului: a lui Moş Martin, nume primit datorită ieşirii din hibernare în martie). Dr. Mihai Coman, în “Bestiarul mitologic românesc” din 1996 scria: “Jocul cu măşti de urs simboliza moartea şi reînvierea naturii; în colindul cu ursul, animalul murea şi învia, într-o dramatizare simbolică a renaşterii naturii / cosmosului. Animalul

Imagini rupestre din Sunduki Datorită hibernării, ursul era perceput ca fiind cel care regla anotimpurile, potrivit propriului său ritm (inclusiv constelar, poziţia pe firmament fiind legată de succesiunea anotimpurilor, relaţia dintre urs şi constelaţii, evocând transformarea după moarte - în astre - ducând la numeroase produse mitice, reflectate şi de mitologia Greacă: iarna, preotesele Artemidei / Gherghiţiei - divinitate a vegetaţiei slujeau îmbrăcate în blănuri de ursoaice; în vechea Greacă pentru urs se utiliza “arktos” / din Ghargos, actual devenit “arctic” pentru desemnarea Nordului). Cercetătorii au observat despre Cultul Renului practicat de Saami că reproducea şi Cultul Ursului practicat de Neandertali. Academicianul Român Romulus Vulcănescu a notat că “zeul cerului şi al soarelui - în ipostaza lui umană - purta piele de urs, cu mască alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ceremoniile ce ţineau de cultul străvechi al ursului carpatic. Cercetările paleozoologilor români urcă prezenţa urşilor în Carpaţi până în vremuri imemoriale. Tipul de urs carpatic a fost bine determinat sub raport montan (‘Ursus monti’) şi silvic montan (‘Ursus silvi’). La rândul lor, arheologii au descoperit pentru perioada neolitică printre obiectele caracteristice diferitelor ‘culturi primare’ şi figurine de urs, vase ce înfăţişează corpuri de urşi şi siluete de urşi incizate pe vase de ceramică. Istoriografii antici au schiţat indirect un aspect al prezenţei ursului la geto-daci. E vorba de ‘nebrida’ din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr. Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului şi soarelui în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască-galee alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în riturile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic. Măştile-costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se aseamănă cu ‘galeele arktomorfe’, ceea ce ar putea însemna că Zalmoxis a fost un mare pontif a unei congregaţii religioase de tipul ‘confreriei ursinilor’ în cadrul căreia a întreprins reforma mitologică pe care o cunoaştem şi după roadele căreia a fost proclamat zeu. Acestea fiind antecedentele cultului ursului la daci, presupunem că unele elemente, aspecte sau relicte şi reminiscenţe ale ‘arkantropiei’ nu au dispărut în perioada antică, că s-au menţinut în mediul rural şi - ceva mai mult - chiar şi în mediul urban. Din substratul de superstiţii, credinţe, datini şi tradiţii despre urs s-au transmis suficiente elemente pentru a stabili continuitatea acestui cult adaptată şi trans-simbolizată la condiţii de viaţă istorică din ce în ce mai evoluată. Românii consideră ursul un animal sfânt, pentru câteva motive ce ţin de străvechea tradiţie arktolatrică. Întâi, el nu mănâncă spurcăciuni; se hrăneşte cu fructe de pădure şi rar atacă unele 56


respectiv era capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara: era obicei de An Nou” (azi în România încă există ursari - care poartă măşti din capete de urs ori chiar conduc urşi legaţi de capetele ciomegelor - colindând aşezările rurale în ritmul tobelor pentru alungarea demonilor şi urând An Nou fericit). În “Dicţionarul de simboluri” stă scris despre tobă: “Instrument african prin excelenţă - spun specialiştii continentului negru - toba este (în deplinul sens al cuvântului) logosul culturii noastre, identificându-se cu condiţia umană a cărei expresie e ea; glasul ei multiplu poartă vocea omului, cu ritmul vital al sufletului său şi cu toate vâltorile destinului său. Toba recapitulează totodată dimensiunea feminină a bărbatului. Identificându-se cu condiţia femeii, ea secondează mersul destinului ei. Nu e deci de mirare să vedem cum, în cadrul anumitor funcţii speciale, toba se naşte şi piere odată cu omul. Se poate aşadar spune că, în toate culturile, toba e o cratofanie cerească / masculină sau pământească / feminină, fiind - în acest ultim caz - asociată cu simbolsimul peşterii, al grotei, al uterului: se spune despre sunetul tobei că-l simţi în burtă. Toba africană cheamă - evident - pogorârea bunăvoinţei cerului. Zgomotul tobei e asociat cu producerea sunetului primordial, origine a manifestării, şi - într-un mod mai general - cu ritmul universului. Acesta e rolul său de pildă ca atribut al dakinilor. Întrebuinţarea tobei la război se leagă fireşte de tunet şi trăsnet, sub aspectul lor distrugător. În India, ea a fost în consecinţă asociată lui Indra. Toba e simbolul armei psihologice, ce zădărniceşte dinăuntru orice rezistenţă a inamicului; ea e socotită sacră sau ca sediu al unei forţe sacre, ea bubuie ca tunetul, e unsă, e invocată, primeşte ofrande: ‘Mergi la vrăjmaşii noştri şi du-le slăbirea vitejiei şi deznădejdea, tobă! Răscoală, tulburare, spaimă, asta le trimitem noi lor: doboară-i, tobă! Tu, care eşti făcută din copac şi piele de vacă roşie, tu - bun al tuturor clanurilor mergi şi seamănă spaimă printre duşmanii noştri... Fie ca tobele să umple lumea cu ropotul lor, când fug, învinse, oştile vrăjmaşe, ce înaintau rânduri-rânduri!’ (‘Atharva Veda’ 5:20). Toba nu e numai instrumentul ce dă alarma sau anunţă ofensiva, ci şi glasul însuşi al puterilor ocrotitoare de la care vin toate bogăţiile pământului: ‘Tu, făcută din copac şi piele de vacă roşie’. Şamanii din regiunile altaice foloseau tobe magice în cadrul ceremoniilor religioase; acelea repetau sunetul primordial al creaţiei şi induceau starea de extaz. Ele păreau să reprezinte 2 lumi, despărţite de o linie: toba servea probabil la iniţieri şi scanda riturile de trecere care-l făceau pe om să se simtă în siguranţă, mai puternic şi mai fericit, mai aproape de puterea cerească. Toba era ca o luntre spirituală cu care se trecea de la lumea vizibilă la cea nevăzută; ea se lega de simbolurile medierii între cer şi pământ. La vechii samoezi, toba se numea arc: arc muzical, arc al armoniei, simbol al legământului dintre cele 2 lumi, dar şi arc de vânătoare, care îl azvârlea pe şaman spre cer ca o săgeată. La laponi, toba slujea şi ea la divinaţie”. Dr. Ion Ghinoiu în “Atlasul etnografic român” din 2004 a consemnat: “Panteonul carpato-dunărean avea elemente comune cu cel greco-roman dar şi cu cel mesopotamian, sumerian, egiptean, indian; legătura tainică a spiritualităţii carpato-danubiene cu vechea Indie a fascinat marile spirite româneşti: adesea, pe pământ carpatic, unii zei indieni şi-au îndeplinit atribuţiile din vechea Indie. Prin cultura preistorică datată în mileniile VII-VI î.C., spaţiul carpato-dunărean s-a alăturat arealului de zămislire a vechilor civilizaţii de pe Terra. Ursul era investit cu multiple virtuţi meteorologice (ca de pildă la sfârşitul iernii îşi verifica umbra pe nea / zăpadă, să ştie dacă mai rămânea în bârlog sau

nu) şi protectoare, fiind considerat mai degrabă folositor decât dăunător: el influenţa în bine ursitoarele la naşterea copilului, pruncii unşi cu untura lui crescând voinici şi sănătoşi. Ursitul era tânărul predestinat să devină bărbatul unei femei, ca viitor logodnic (ursitoarele - prezicătoarele / ghicitoarele - erau femeile care conduceau jocurile din ajun). După apariţia viţei-de-vie, în cursul lunii februarie (când se suprapuneau 2 bioritmuri naturale, în butuci - ca şi în pomii fructiferi - începând să se pună în mişcare seva iar în păduri fătau ursoaicele) a apărut o legătură, exprimată de zicala ce compară ‘vinul bun cu puterea ursului’.” Este de observat şi că în Gherdap - Defileul Dunării - actualul oraş Bănăţean Orşova (cu existenţă din Epoca Pietrei) în mare vechime se chema Ursa; în secolul X, cneazul Glad denumea Latin cetatea sa ca Urscia. În “Cultura românească în Banat”, Dr. Viorel Boldureanu din Timişoara a agreat studiile din secolul XIX ale academicianului Bănăţean Simeon Mangiuca: “După credinţa poporului nostru, Mărtinul doarme în grotă somnul iernii şi deşteptându-se din când în când, spre a se nutri, suge grăsime din labele sale. Este foarte posibil ca de aici să derive credinţa devenită ‘obicei vânătoresc’ de a se consuma carnea din labele ursului (credinţa că acest ‘aliment’ ar avea virtuţi magice). Credinţa populară românească - inclusiv în forma aceasta, devenită ‘obicei vânătoresc’ - este vie şi se află în continuitatea substratului arhaic iar nu relicvă şi ca atare are de asemenea o dublă întemeiere: una mitologică şi prin aceasta, mai departe, mai profund, una mistic-arhaică. Credinţa nu este fragmentară, întrucât ea păstrează întregul complex arhaic autentic. După credinţa poporului român, ursul e un oracol, un prevestitor de timp. Din mitologiile şi credinţele popoarelor vechi ştim că ursul - asemeni şi lupul este simbolul zeilor de soare şi de lumină, ba este şi atributul lor. Astfel sunt Dionis, Zeus, care petrece iarna în grotă legat de demonii iernii până ce Hermes - purtător de berbece şi întorcător sau făcător de timp - primăvara îl mântuieşte de legăturile sale. O mare parte a zeilor de soare, pre timpul iernii când pierd dominaţia şi sunt urgisiţi a petrece în iad sau în grote întunecoase, ni se prezintă în piele de urs sau strămutaţi în urşi. Dar cum ziua ursului - sau sărbătoarea ursului - este un cult al zeilor de soare, se adevereşte şi din acea credinţă a poporului român: fiindcă ursul când iese din grota sa, atunci gioacă giur-împrejur ca într-o arie (împrejmuire însorită în gospodăriile bănăţene, situate între bătătură şi grădină, unde se usucă grâul şi alte cereale) dinaintea grotei sale. Aceasta nu e nimic alta decât percurgerea giur-împrejur a soarelui personificat ca zeu, nu este nimic alta decât o ‘colindare’. Chiar numirea de Mărtini e în legătură cu latinescul Mars-Martis”. Ilustrând analiza lor cu imaginea feminină purtând masca / “mas-ca” ursoaicei din mileniul V î.C. de pe Valea Moravei, găsită în localitatea Vlahilor Podu Nou / Ciupria 43,56 lat. N, 21,22 long. E din Serbia de la care râul e navigabil, până la Dunăre Americanca Joan Marler / directoarea “Institutului Mondial de ArheoMitologie” şi Dr. Harald Haarmann / savant German (care lucrează în Finlanda) au afirmat în 2007: “Oamenii Moderni au ajuns în Finlanda la sfârşitul mileniului IX î.C.; în EurAsia, anumite teme din mitologia Uralică indică un sistem arhaic de credinţe din era post-glaciară: codrii şi apele (izvoarele, râurile, lacurile, etc.) erau locurile unde existau spiritele feminine, gardienele naturii. Triburile Uralilor - de vânători - se concentrau pe spiritele feminine ale naturii; când s-au sedentarizat - sub influenţa culegătorilor din Sud - au grupat venerarea pe zeiţa agrară centrală, Mama Pământului 57


(iconografia ei a ţinut acolo până în Epoca Fierului). Divinităţile feminine funcţionau ca agentele sistemului religios şi în N Mării Negre”.

o singură divinitate feminină îi personificau multiplele funcţii. Creatoarea s-a transferat în fiicele ei, în gardiene, întruchipând-o şi protejând-o. Figura mitică a mamei ancestrale era expresia principiului sacru de clan. Referinţele vizuale la sacrele spirite feminine şi la mamele ancestrale printre Siberieni sunt foarte vechi, datând din primul orizont cultural EurAsiatic. În inventarul artei mobile din Mal’ta (la V de Irkutsk), acest aspect central al credinţei EurAsiatice s-a materializat prin zeci de statuete feminine; în centrul Siberiei, până de curând bătrânele respectau nu o singură zeiţă, ci 3 mame ale naturii: Muma Pământului, Mama Soarelui, Mama Vieţii. În Siberia paleolitică - în jurul focurilor - era stabilită o strânsă legătură între amanta aşezării şi strămoaşa gospodăriei; în răsăritul Siberiei, strămoaşele care au stabilit descendenţele matriliniare ale clanurilor s-au păstrat în memoria culturală populară (sculpturi feminine din lemn - ca nişte păpuşi - s-au păstrat în corturi ca gardienele protectoare ale gospodăriilor). Puterea mitică atribuită din timpurile preistorice până în prezent se datora abilităţilor spirituale feminine de a menţine regulile vieţii comunitare; violarea regulilor însemna o mare catastrofă şi femeile erau responsabile pentru menţinerea ordinii existente, în conformitate cu stereotipurile mitologice, fiind înzestrate cu mari puteri. Vânătoarea în condiţiile arctice nu s-a schimbat considerabil faţă de paleolitic; un exemplu de stabilitate este continuitatea credinţelor mitice cristalizate în jurul urşilor. Cultul Ursului exista dintr-un timp îndepărtat iar în V Siberiei ritualurile de vânătoare ale urşilor încă se păstrează. Relaţia divinităţii feminine cu ursul s-a manifestat în EurAsia din Siberia / Asia până la Saami / Europa. În moştenirea vizuală a Siberiei paleolitice s-au păstrat nenumărate reprezentări de animale: mamuţi, bizoni, feline, lupi, păsări, şerpi, peşti, etc. (primele au dispărut); animalul cu cea mai persistentă prezenţă este ursul: nici un alt animal n-a fost de-a lungul timpului venerat aşa constant şi cu atât respect ca ursul (cea mai veche statuetă are 34 de milenii, găsită lângă Lacul Baikal). Ursul a fost reprezentat pe tobele şamanilor, inscripţionat în petroglife, pictat ca simbol sacru. Ugrii au creat cel mai bogat Cult al Ursului din lume. În memoria culturală a Ugrilor şi Tunguşilor s-au păstrat multe povestiri despre rolul ursului în geneza umană; de exemplu, ursul coborât din cer s-a însoţit cu gardiana codrului şi progeniturile lor au fost strămoşii Siberienilor. Totemismul ursar a fost puternic în Bazinul Volgăi; în moştenirea culturală de acolo, relaţiile dintre urşi şi oameni abundă, regăsindu-se şi în prezent, până la Kareli şi Saami. Ursul nu era văzut ca un animal ameninţător, ci era respectat şi venerat, în Bazinul Volgăi ajungând protectorul fermelor şi ‘naşul’ cununiilor: în ritualurile cununiilor, rolul ursului era jucat de o femeie îmbrăcată în blana sa, care ieşea în întâmpinarea mirilor - simbolizând sănătatea şi prosperitatea viitoare - intrarea miresei la mire făcându-se păşind pe blana ursului, care apoi era luată de cuplu pentru a le fi patul nupţial. În Nordul EurAsiei, ritualul era dominat de ursoaică, patroana festivalului primăverii. În simbolismul EurAsiei, ursoaica, femeia şi pasărea constituiau ‘sacra trinitate’. Femeia era sursa vieţii, protectoarea fiinţelor, mereu reprezentată în postură marţială, impunând respect şi obedienţă; deseori a fost înfăţişată cu pene pe braţe - ca aripile de vultur - şi picioare groase, de ursoaică. În Bazinul Dunării, mitul ursar paleolitic s-a păstrat în Vechea Civilizaţie Europeană, în asociere cu imaginea feminină: ursoaica proteja viaţa. În perioada arhaică Greacă, Artemis în

Femeie cu mască de ursoaică “Tracii o aveau pe Toti ca Zeiţa Mamă - Ciotis la Români, Kotys în vechea Greacă - la fel cum Sciţii o aveau pe Api (de exemplu, ea fiind divinitatea centrală până în Antichitate în preajma Strâmtorii Kerch dintre Marea Azov şi Marea Neagră). În EurAsia, zona răsăriteană / Siberiană a prezervat şamanismul din paleolitic, în timp ce zona apuseană / Europeană are tradiţii mitice mai recente (multe elemente şamanice Siberiene s-au regăsit în America după migrarea din paleolitic - de la sfârşitul glaciaţiunii - peste Strâmtoarea Bering: a fost înaintea ultimei mutaţii genetice Gherga / căci în America nu s-au găsit printre nativi bărbaţi din grupul genetic apărut în centrul Asiatic acum 10 milenii). Mama soarelui era creatoarea, forţa care a generat toate fiinţele; în zonele subarctice şi arctice, ea furniza condiţiile pentru persistenţa vieţii. Populaţia Saami a personificat soarele ca feminin; când şamanul Saami se înălţa, avea grijă să nu se ardă de sânii solari fierbinţi. În petroglifele Siberiene, ea des era asociată cu animale; şerpii ondulându-se ca flăcările solare simbolizau potenţialul regenator al divinităţii solare, în marele lucru de întreţinere a vieţii. În şamanismul Altaic se ştia că Zeiţa Focului - numită Ene - era originea vieţii; în comunităţile Tunguse existau şamanele Ugadan, ale căror ritual era bazat pe foc. Temele majore ale Zeiţei Focului erau sarcina şi naşterea, exprimate şi pictorial în străvechile reprezentări ale zeiţei primordiale cu Arborele Vieţii. Este important de accentuat despre cea mai timpurie reprezentare Nord Asiatică a Arborelui Vieţii - din V Siberiei - că avea în jur doar gravide. Diversitatea spiritelor feminine în relaţie cu 58


rolul de patroana sălbăticiunilor era asociată cu ursoaica; ulterior, Bulgarii şi BeloRuşii au sărbătorit ‘bunica ursoaică’. Exemplele de vitalitate ale mitului ursar sunt multe; rădăcina Europeană pentru ‘urs’ a fost ‘bher’, aceeaşi ca şi pentru ‘naştere’. În şamanismul EurAsiatic şi în imaginarul Epocii Pietrei, nu era nici o contradicţie între tărâmul uman şi cel animal, nici interzicerea sacrului în formă feminină; ursoaica era ca şi mama umană, protectoare. Puterea femeii se baza pe misterul a tot ce exista şi Marea Mamă personifica natura, ea proliferând apoi prin spiritele gardiene ale naturii; în Epoca Pietrei, picioarele de ursoaică sau braţele înaripate ale Marii Mame reflectau - sugerând o adâncă rezonanţă - participarea mutuală şi înrudirea dintre lumea umană şi lumea animală. Inclusiv în Anatolia Epocii Pietrei erau reprezentări ursare, ca parte a ‘memoriei culturale’ (de exemplu, zeiţa-ursoaică de la Catalhoyuk / Turcia, aşezare din Epoca Pietrei - veche de circa 9 milenii - aflată în patrimoniul mondial UNESCO); în societăţile tradiţionale - fără sisteme de scriere - transmiterea memoriei culturale depindea de utilizarea imaginilor simbolice, ceea ce ajuta transferul cunoaşterii. Aceleaşi credinţe ale populaţiei Saami din Karelia / Finlanda se regăsesc în jurul Marii Mame din Anatolia: ambele zone Nordul EurAsiei şi Anatolia - erau din preistorie legate mitic, făcând parte dintr-o zonă de convergenţă cuprinzând bazinul circum-Pontic, până în secolul LXVIII î.C. (când ‘puntea’ legând Asia şi Europa s-a rupt, datorită naşterii Mării Negre), aşa începând ‘schimburile’ culturale între ele; similarităţile reţelelor lor se regăsesc de-a lungul neoliticului în toată regiunea circum-Pontică. Continuitatea formei feminine de-a lungul timpului şi în atât de multe locuri a perpetuat o imagine uşor de recunoscut, indiferent de numele locale; canonul a funcţionat ca o ‘lingua franca’ între diverse graiuri şi i-a promovat recunoaşterea de către grupuri chiar divergente în alte aspecte”. Răcirea climei - devenită şi umedă, însă rămânând totuşi mai caldă decât în prezent - în mileniul V î.C. a determinat mişcări ale populaţiei.

În 2007, Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti şi-a publicat studiul despre “Civilizaţia vechilor urbieni”, în Română: “Investigarea problemelor legate de moştenirile proto şi pre indo-europene în acele teritorii ulterior indo-europenizate se poate baza acum pe 2 ipoteze principale. Una aparţine Marijei Gimbutas care, în numeroase ocazii, şi-a expus teoria ce porneşte, în principal, de la date arheologice, ţinând însă seama şi de rezultatele cercetărilor lingvistice şi mitologice care permit reconstruirea a 2 focare culturale ale Europei preistorice: Vechea Europă sau Vechea Civilizaţie Europeană ce a avut o dezvoltare continuă începând cu circa 6500 î.C. până pe la 3500 î.C. şi, pe de altă parte, arealul proto indo-european aflat în stepele nordpontice. Aceste 2 blocuri culturale prezintă trăsături distincte: Vechea Europă era reprezentată de o societate matrifocală şi egalitară care a dezvoltat un sistem propriu de scriere sacră nu mai târziu de sfârşitul mileniului VI î.C., precum şi aptitudini metalurgice pentru prelucrarea aurului şi cuprului. ‘Vechii europeni’ au produs o ceramică rafinată iar, la un anumit stadiu, locuiau în aşezări mari ce pot fi numite protourbane. Sunt bine atestate şi structuri ori ritualuri religioase. Opusă acestui grup cultural, tradiţia proto indo-europeană a fost numită a kurganelor (gorganelor) plecându-se de la ideea că înmormântările reprezintă un element conservator al unei tradiţii culturale. Indo-europenii (adică populaţia de tradiţie kurgan) erau păstori, au domesticit calul - ceea ce le-a permis să acopere arii vaste în timp scurt - şi venerau zeul cerului senin. Ideologia lor era patrifocală, iar societatea stratificată, denotând un popor războinic. Expansiunea indo-europeană în Europa a fost în valuri, având ca rezultat kurganizarea (indoeuropenizarea) populaţiilor autohtone. Substratul pre indoeuropean a influenţat şi afectat grupurile culturale cunoscute în zorii istoriei. O altă ipoteză, folosind aproape exclusiv datele lingvistice (aşadar nepermiţând o distribuţie geografică adecvată a culturilor preistorice şi nici perspectiva cronologică, bazată acum pe datări cu radiocarbon) a fost că patria primitivă proto indo-europeană se afla situată undeva între Caucaz şi Balcani. Trebuie precizat că termenul ‘proto indo-european’ este suficient de vag în ciuda unei aparente clarităţi. El se poate folosi cu succes pentru orice zonă unde s-a vorbit o limbă ne indo-europeană înaintea kurganizării. Ca atare, au existat limbi pre indo-europene vorbite pe un areal vast cuprins între Marea Mediterană, Atlantic, Ural, Marea Caspică şi Oceanul Indian. Dacă ne referim numai la sudestul Europei (aşadar la arealul definit ca Vechea Europă), problema devine oarecum mai simplă. Caracteristicile convergente ale Vechii Europe duc la concluzia (sau - cel puţin - la observaţia) că, în preistorie, limbi / idiomuri înrudite se vorbeau în bazinele carpatic şi balcanic. Un asemenea punct de vedere a fost adoptat de lingvişti nu mult timp în urmă. Necesitatea de a include teritoriul României în analiza substratului pre indo-european este subliniată, între altele, şi de existenţa a sute de forme (în lexic şi toponimie) neexplicate şi inexplicabile prin perspectiva indo-europeană şi cu atât mai puţin interpretabile ca influenţe de adstrat. Aşadar: (1) ‘Vechea Europă’ este un termen arheologic care defineşte trăsăturile specifice (din viaţa socială şi religioasă, arta ceramică, etc.) ale grupurilor culturale neolitice ne indoeuropene care formează o unitate în intervalul cuprins între circa 6500 î.C. şi 3500 î.C. (2) ‘Proto indo-european’ este un termen folosit arheologic sau lingvistic pentru a defini trăsăturile de bază ale tradiţiei kurgan (indo-europeană) a cărei vatră sau zonă de dezvoltare a fost în stepele nord-

Bazinul Dunării mijlocii în mileniul V î.C. 59


pontice. Termenul proto indo-european nu trebuie extins sau folosit abuziv pentru a se referi la orice trăsătură atestată în istorie, deoarece numeroase aspecte indică o influenţă de substrat (‘vechi european’), cum ar fi termenii tehnici, numele de plante, toponimele, etc.: ‘luminos, a străluci’ este evident o rădăcină proto indo-europeană (strâns legată de ideologia proto-kurgan), dar nu ‘cânepa’, care poate fi considerat cu certitudine un termen ‘intrus’ în lexic (cuvântul românesc pare a fi autohton pre-trac şi nu latin). Tradiţia kurgan trebuie să fie folosită din punct de vedere arheologic sau cultural pentru a trasa contururile diacronice ale unei societăţi în permanentă evoluţie. (3) Termenul ‘pre indoeuropean’ trebuie folosit adecvat pentru a defini orice element ne indo-european care a existat într-o anumită zonă sau pentru acele limbi de dinaintea kurganizării (indoeuropenizării). Rădăcinile pre indo-europene (numite şi ‘baze’) sunt reprezentate de 2 tipuri: consoană-vocalăconsoană şi vocală-consoană, ultimul caz fiind probabil un rezultat al unei reduceri. Sunt utile aici 2 observaţii, datorate lui Gheorghe Muşu: (a) Rădăcinile pre indo-europene care se referă la proeminenţe sau amplasări pe înălţimi (‘deal’, ‘munte’ etc.) dau dovada unor forme înrudite referitoare la cavităţi (‘adânc’, ‘groapă’ etc.). Populaţiile ‘vechi europene’ asociau noţiunea ‘înalt, semeţ’ de ‘adâncime, cavitate’, cu ambele sensuri. (b) În cazul rădăcinilor denotând culori este util să reconstruim un înţeles cromatic. Se pare că vechii europeni legau numele de culori de intensitate, nu de frecvenţa de radiaţie, aşa cum a devenit uzual în timpurile moderne. O altă observaţie importantă este că rădăcinile pre indo-europene au fost reconstruite pornindu-se, mai ales, de la toponime spre un posibil înţeles prim. Acest fapt atrage anumite pericole şi solicită precauţie. Importanţa toponimelor în reconstruirea unor fapte străvechi nu poate fi subestimată, dar este esenţial să nu ne limităm la acest stadiu al investigării toponimelor, căci nu numai toponimele pot fi grupate sub o presupusă rădăcină pre indo-europeană. Erorile sunt totdeauna posibile, dar erorile nu pot fi înlăturate fără o analiză efectivă care poate duce, în ultimă instanţă, la înlăturarea datelor incorecte. Reconstruirea rădăcinilor pre indo-europene s-a bazat pe un anumit număr de date semantice şi formale - care exclud, cu certitudine ori măcar cu un grad înalt de probabilitate, o origine indo-europeană. Principiile generate de reconstrucţie sunt acelea cunoscute din gramaticile comparate curente, aplicate într-un domeniu specific. În 2003, cu ocazia analizării a 7 termeni traci şi traco-daci legaţi de sfera semantică ‘aşezare urbană’ şi/sau ‘fortăreaţă’, am schiţat bazele unei alte interpretări privind termenii atestaţi istoric, atât din perspectiva moştenirii arhaice indo-europene cât şi pre indo-europene. Ipoteza a fost acceptată ca principiu, cu unele observaţii. Suntem acum în măsură să aducem completări datelor prezentate atunci. Trebuie precizat că ideea de a postula un termen pre indoeuropean pentru noţiunea de ‘aşezare urbană’ se bazează acum pe evidenţa arheologică. Apariţia unei scrieri sacre în neoliticul sud-est european trebuie legată de tendinţele incipiente către habitatul în aşezări concentrate care pot fi numite proto-urbane. Formele atestate istoric, cum sunt latinul ‘urbs’ = ‘oraş’ (înrudit cu ‘orbis’ = ‘formă circulară, cerc, sferă’), trac ‘ora’ / ‘oros’ (atestat în toponime), basc ‘uri’ / ‘iri’ pentru ‘oraş’, toponimul elveţian Uri (un canton), sumerian Ur, Uruk, cu sens ‘oraş’, de asemeni toponime, pun deodată problema originii lor. Ele nu pot fi de origine indoeuropeană, în ultimă instanţă deoarece nu existau aşezări

urbane în patria primitivă indo-europeană, ca atare nu se poate reconstrui nici un cuvânt cu asemenea înţeles. Dar este oare posibil să trasăm, şi deci să reconstruim, o rădăcină pre indo-europeană plauzibilă pentru a desemna aşezările protourbane din neolitic? Răspunsul la întrebare ni-l dau formele care duc la rădăcina pre indo-europeană ‘OR-’, ‘UR-’ pentru ‘mare, uriaş, înalt’. Termenul pre indo-european pentru ‘aşezare urbană’ a fost derivat de la acest înţeles de bază. Câteva observaţii sunt utile în acest punct: (a) Deoarece înţelesul primitiv al rădăcinii ‘OR-’ / ‘UR-’ a fost ‘mare’, uriaş’, putem infera cu suficientă precizie că cele mai timpurii aşezări urbane au fost legate de noţiunea ‘structuri uriaşe’. Acest detaliu conduce în mod irezistibil la ideea că oamenii care au edificat aşezările urbane neolitice din sud-estul european aveau o viziune asemănătoare constructorilor de megaliţi din Europa vestică. Înţelesul primitiv al formei greceşti ‘labyrinthos’ = ‘labirint’ a fost ‘structură de lespezi uriaşe’ iar rădăcina pre indo-europeană s-a aplicat iniţial unor peşteri. (b) Forma românească ‘oraş’ / dialectal şi ‘uraş’ este termenul pentru a desemna aşezarea urbană (în general, strâns înrudit cu ‘uriaş’ / dialectal şi ‘oriaş’) - termen uzual al basmelor - dar şi latinul ‘urbs’ (de aici neologismele urban, urbanism). Este vorba, cu siguranţă, de un termen autohton pre-trac, fapt ce are implicaţii extraordinare pentru înţelegerea originii vieţii urbane în Dacia. (c) Forma greacă ‘oros’ pentru ‘munte’ aparţine, fără îndoială, acestui grup etimologic, deşi greaca nu a păstrat sensul ‘aşezare urbană’ al rădăcinii ‘OR-’ / ‘UR-’. (d) Probleme speciale de interpretare pun formele basce ‘uri’ / ‘iri’ şi sumeriene Ur, Uruk, atât timp cât ele se referă la zone din afara sud-estului european. O primă posibilitate ar fi că limbile pre indo-europene vorbite în Iberia erau înrudite cu cele din Balcani şi chiar cu cele presemite din Sumer. Dar nu este deloc ușor să acceptăm ideea că în preistorie au existat limbi înrudite răspândite pe un areal colosal; cercetările viitoare vor putea clarifica problema. Cealaltă alternativă, pe care sunt înclinat să o adopt, este că vatra (zona de formare a) limbilor care au derivat înțelesul ‘așezare urbană’ dintr-un sens de bază ‘uriaș, mare’ a fost sud-estul european sau, în linii mari, Vechea Europă. Într-o asemenea perspectivă, limba bască ar reflecta o formă imigrată ca rezultat al unei mișcări de populație ‘veche europeană’ spre vest, probabil ca rezultat al expansiunii indoeuropene. Dacă se acceptă o asemenea ipoteză, etnogeneza bascilor apare ca rezultatul amalgamării a 2 componente: unul autohton (iberic propriu-zis) și altul ‘vechi european’. Un sprijin pentru această ipoteză îl oferă și alte similarități ‘enigmatice’ dintre cuvinte românești și basce, de exemplu: basc ‘mutur’ = ‘față’ / român ‘mutră’; basc ‘txuri’ / român ‘sur’, etc., în ambele limbi denotându-se culori alburii; basc ‘doinu’ = ‘cântec popular’ / român ‘doină’ (existând paralele și în letonă ori lituaniană). Toponimul elvețian Uri (format identic cuvântului basc) ar putea fi conexiunea centraleuropeană care leagă Iberia de Balcani. (e) Formele sumeriene pun probleme asemănătoare, reflectând - în principiu - o extindere a Vechii Europe spre est și o amalgamare cu elemente autohtone pre-semite. Trebuie semnalat că originea sumeriană a acestor forme nu poate fi luată în considerare, dat fiind că acestea sunt atestate din abundență în Europa, nu în Sumer. După părerea mea, acest lucru trebuie pus în legătură cu evidentele corespondențe dintre grafemele europene neolitice (în special din cultura Vincea-Turdaș, dar nu numai) și scrierea sumeriană. Dat fiind că grafemele ‘vechi europene’ sunt cu cel puțin 2 milenii mai 60


vechi decât cele sumeriene, acest fapt ar putea fi crucial în înțelegerea unor fenomene preistorice. Aceste observații cer reconsiderarea întregii probleme legate de apariția rețelelor urbane din Europa. Trebuie adăugat că o așezare urbană nu este numai un sat mare (un principiu de bază ce poate fi aplicat, la diverse nivele, așezărilor urbane), ci și o amplasare sacră”.

sanctuare elaborate, o ceramică rafinată, scrierea sacră precum și numeroși termeni corespunzători păstrați până în timpurile moderne - toate acestea reprezintă tradiția autohtonă uriană / urbiană. Amalgamarea elementelor uriene / urbiene și kurgan, în diverse proporții, a dus la apariția unor noi grupuri culturale. (c) Cuvintele, termenii sau numele care nu pot fi catalogate în mod plauzibil drept proto indo-europene (și nici nu pot fi puse în seama vreunei influențe, în mod curent considerată orientală) reprezintă supraviețuirea unor idiomuri uriene / urbiene. Mai mult chiar, formele convergente identificate ca uriene / urbiene ne permit să postulăm că aceste limbi au fost înrudite, ceea ce duce la concluzia că a existat un areal relativ restrâns de geneză. Se poate postula, până când s-ar putea invoca eventuale contraargumente, că tradiția uriană / urbiană a apărut și s-a dezvoltat în regiunea culturii Lepenski Vir - Schela Cladovei (adică Gherdap), de-a lungul Dunării. Aici, evoluția la neolitic este bine atestată arheologic. (d) Vatra limbii proto-uriene / proto-urbiene nu poate fi nici Anatolia nici Sumerul, așa cum rezultă din evidența datelor lingvistice care iau în considerare distribuția formelor. Pentru a delimita mai bine aria de geneză a tradiției uriene / urbiene în cadrul culturii Gherdap, sugerez să se folosească termenul urbian-dunărean care este similar, după părerea mea, noțiunii de proto-urbian / proto-UR și esențial opus noțiunii de civilizație proto indo-europeană. (e) Legăturile dintre grupurile neolitice uriene / urbiene și ‘vechi europene’ definite prin ‘tradiția Mega’ (a constructorilor de megaliți din Europa) trebuie analizate cu atenție prin cercetări viitoare. Din punct de vedere tipologic, tradiția uriană / urbiană pare înrudită construcțiilor megalitice, dar acest fapt nu este suficient pentru a postula afinități mai strânse, etnice sau lingvistice. Cu toate acestea, nu este imposibil ca anumiți termeni urieni / urbieni să fi fost împrumutați de populația care a edificat megaliții. Cealaltă alternativă este că tradiția uriană / urbiană și tradiția Mega reprezintă 2 aspecte ale aceleiași culturi care poate fi etichetată Mega-urbiană. Un puternic sprijin pentru această ipoteză îl constituie observația că atât ideea de labirint cât și de lucruri sau de locuri labirintice s-au păstrat pe o arie vastă (cu discuții încă din 1989 ca ‘maze’ = ‘mațe’, etc). Numai investigațiile viitoare vor putea clarifica dacă tradiția Mega și tradiția uriană / urbiană - așa cum au fost definite aici - au fost sinonime sau au reflectat numai aspecte asemănătoare, tipologic înrudite, bazate pe trăsături și o dezvoltare culturală comune. (f) Legăturile dintre urieni / urbieni și anatolieni trebuie de asemenea analizate cu atenție, atât din punct de vedere lingvistic cât și arheologic. Atâta timp cât cunoștințele noastre actuale (bazate nu în ultimul rând pe datări cu carbon) nu mai permit postularea ideii că a existat un influx masiv de populații dinspre Anatolia în sud-estul european, este rezonabil să presupunem că neolitizarea s-a datorat nu imigrării ci, mai ales, unor contacte culturale (și, desigur, lingvistice). Problema se poate rezolva dacă presupunem o anume circulație de termeni dinspre Anatolia spre Balcani și invers, fapt ce ar fi dus la inevitabile tendințe convergente, inclusiv la limbi apropiate. Cu toate acestea, nu stă în puterea lingvistului să determine dacă proto-urbienii sau urienii / urbienii dunăreni au fost un grup imigrat, autohton sau o amalgamare a celor 2. Totuși, lingvistul poate observa că elementul autohton a fost, probabil, decisiv. Acesta pare - de altfel - și punctul de vedere adoptat de antropologi. Datele de care dispunem astăzi ne permit să trasăm contururi mai clare ale realităților etno-lingvistice din preistorie. Este evident că

“Așezările urbane ‘vechi europene’ nu erau numai de dimensiuni mai mari ci erau însoțite de o organizare socială și religioasă corespunzătoare. Plecând de la premisa că termenul denotând așezarea urbană este esențial pentru definirea unei tradiții culturale, propun să se folosească termenul ‘tradiție UR / urbiană’; oamenii care au creat prima civilizație europeană au fost URIENII sau URBIENII: limba lor (idiomuri sau dialecte înrudite) era limba URIANĂ sau URBIANĂ - urmele acesteia s-au păstrat pe un areal vast și au reprezentat substratul care a afectat limbile atestate istoric, în mod curent etichetate ‘indo-europene’, deși caracterul indo-european este doar un aspect al unui îndelungat și complex proces de hibridare etnică și lingvistică. Limba uriană / urbiană a constituit, cu siguranță, baza linearului A sau limbii etrusce chiar dacă sunt depistabile și unele influențe indo-europene. Acest termen este aplicabil unei realități complexe, fiind așadar eticheta unei tradiții culturale, tot așa cum este ‘kurgan’; dar ‘kurgan’ și ‘urbian’ reflectă 2 realități net diferite. Rezumând: (a) Vechea Europă a fost, evident, de caracter urian / urbian. (b) ‘Tradiția uriană / urbiană’ a grupurilor culturale proto-istorice și pre-istorice din Europa, precum și aspectele lingvistice legate de aceasta (termeni, cuvinte sau toponime moștenite din substrat) reprezintă componenta autohtonă pre indo-europeană a grupurilor atestate istoric, pe când tradiția kurgan a fost elementul intrusiv, mobil și războinic. Obiectele de bronz, calul, lancea, zeul cerului senin, înmormîntările în kurgane / gorgane, societatea stratificată, etc. reprezintă tradiția kurgan. Din punct de vedere lingvistic, aceasta este atestată printr-un număr de caracteristici specifice bine cunoscute specialiștilor. Tradiția uriană / urbiană, bazată pe ideea unor construcții mari, uriașe, cel puțin din punct de vedere tipologic înrudite cu ideea structurilor megalitice din Europa occidentală (numesc aceasta ‘Tradiția Mega’), societatea matrifocală, zeitățile feminine cu diverse funcții și epitete, venerate în 61


extraordinara expansiune a indo-europenilor a fost precedată de o nu mai puțin importantă difuziune a urienilor / urbienilor. Vom folosi așadar 2 termeni: ‘expansiune’ pentru a defini deplasarea rapidă și agresivă a populației kurganelor și ‘difuziune’ pentru a defini deplasarea lentă a urienilor / urbienilor. Distincția este importantă, atâta timp cât cele 2 tradiții erau radical diferite. Difuziunea uriană / urbiană a fost o deplasare treptată, neviolentă dinspre centru sau focar (presupus de noi în zona culturii Gherdap) pe arii tot mai mari. Corespondențele mega-urbiene se pot explica în acest fel. Expansiunea populației kurganelor a fost bruscă, violentă, călare și însoțită de structuri sociale și religioase net diferite. Nu poate fi îndoială că aceste grupuri culturale net diferite vorbeau limbi diferite. Eventuala asemănare dintre cuvinte uriene / urbiene și indo-europene se datorează întîmplării sau, la un stadiu ulterior, împrumuturilor din uriană / urbiană în proto indo-europeană. Analiza lingvistică este capabilă să infere că urienii / urbienii aveau un cuvânt pentru a desemna ‘roata’, derivat de la rădăcina ‘a se îndoi, curba; curb, rotund’ așa cum a fost păstrată în cuvântul românesc ‘roaba’, neexplicat până acum. O atare reconstrucție implică faptul că urienii / urbienii au folosit probabil roabele în construcțiile lor. Îi putem credita cu o atare invenție simplă, atâta timp cât au fost capabili de invenții mult mai complexe, unele cerând specializarea (cum ar fi metalurgia). Această presupunere este sprijinită de prezența frecventă a cercurilor și liniilor curbe pe ceramica neolitică. Pentru a inventa roata, urienii / urbienii nu aveau decât să copieze forma lunii pline. Evidența oferită de cercetările arheologice și lingvistice ne permit să presupunem că în preistorie au fuzionat 2 blocuri culturale majore, ce au avut ca rezultat grupurile cunoscute în zorii istoriei. Amalgamarea elementelor pre indo-europene (autohtone) și kurgan (indo-europene), primele numite aici ‘uriene / urbiene’ (cu referire, mai ales, la sud-estul european) și ‘mega’ (cu referire la blocul cultural vest-european) a fost un proces îndelungat, reprezentat de schimbări complexe, sociale, culturale și etnice, toate grefate pe o matrice autohtonă. Dat fiind faptul că limbile atestate istoric nu sunt niciodată ‘pur indo-europene’, reflectând uneori un evident caracter ne indo-european, este mai corect să etichetăm acele limbi predominant indo-europene ca ‘uriene / urbiene - indoeuropene’ dacă influența uriană / urbiană (autohtonă) a fost predominantă. Limbile hitită și greacă sunt ‘uriene / urbiene indo-europene’, pe când limba latină a fost de tip ‘indoeuropean - urian / urbian’. Pe de altă parte, limba notată prin linearul A și etrusca reflectă un evident model ne indoeuropean, o supraviețuire uriană / urbiană până în timpurile istorice. În altă ordine de idei, armeana este (conform datelor de care dispunem) un idiom ‘indo-european - caucazian’. Tot cercetările viitoare vor trebui să clarifice dacă grupul lingvistic caucazian a fost înrudit (tipologic sau chiar genetic) cu grupul ‘urian / urbian - anatolian’ și dacă da, în ce grad. Este clar că proto indo-europeana s-a dezvoltat între 2 blocuri culturale majore: cel caucazian și cel urian / urbian. Dată fiind remarcabila unitate culturală a Vechii Europe, termen sub care sunt tentat să grupez urienii / urbienii, populația tradiției Mega, anatolienii și, eventual, caucazienii, nu poate fi straniu că aceste limbi arhaice, unele supraviețuind până în timpurile moderne, cum ar fi gruzina / georgiana și basca au trăsături și cuvinte comune. Această comunitate preistorică nu trebuie înțeleasă neapărat ca având aceeași origine; relativa sa unitate s-a putut datora circulației ideilor alături de circulația unor termeni ‘tehnici’. Nu putem postula cât de cât

plauzibil remarcabila unitate culturală a unor culturi depărtate fără a presupune, fie și o relativă, unitate lingvistică. Observăm paralela grăitoare ‘oraş’ / ‘uraş’ - ‘oriaş’ / ‘uriaş’. Cuvântul ‘uriaş’ - termen esenţial în basmele româneşti - este un cuvânt străvechi ale cărui rădăcini coboară până spre zorii civilizaţiei vechilor urbieni. Un dicţionar etimologic unde apar mii de cuvinte neexplicate nu este un dicţionar etimologic. Iar un adevărat dicţionar etimologic al limbii române nu va putea apărea atâta timp cât nu se vor clarifica problemele legate, în principal (căci acolo este marea problemă!) de moştenirea autohtonă: moştenirea protoboreală, moştenirea pre indo-europeană, toponimia arhaică, influenţa (profundă a) limbii române asupra limbilor vecine, mult mai mare decât se consideră uzual, etc”. În 2015, marea doinitoare Lituaniană Marcele Paulauskiene a afirmat: “În limba noastră, Dunăre se spune Dauno sau Daunoi. O Daină este despre un băiat şi o fată care s-au îndrăgostit unul de altul, dar îi separa Dunărea cea mare; mai este o daină foarte cântată, despre nişte războinici care au încercat să treacă Dunărea şi nu au reuşit, din cauză că fluviul era prea adânc şi învolburat. Nu ştiu de ce avem dainele astea despre Dunăre. Nu ştiu cum au ajuns aici, atât de departe, în nord. Aşa le-am moştenit de la părinţi şi de la bunici, aşa le cântăm şi noi mai departe. Ne însoţesc viaţa. Daina este cântecul nostru naţional. Însă cele mai frumoase daine sunt cântecele de leagăn şi cele de înmormântare. E atâta căldură în ele! În niciun alt cântec nu e pusă atâta iubire pentru cei ce vin şi pentru cei ce se duc. Când o să plec spre Dumnezeu, o să am şi dainele mele cu mine. O să cânt la porţile Raiului şi poate aşa o să fie mai uşor să pătrund în el”. Tot în 2015, Loreta Sungailiene originară din SamoGetia, regiunea cu cea mai puternică tradiţie populară din Lituania - şefa departamentului de muzică de la “Institutul Naţional de Folclor” din capitala Vilnius, a spus: “Poate nu este întâmplător că şi România, şi Lituania, au doina şi daina înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO. Într-adevăr, sunt uimitoare asemănările dintre cântecele şi ritualurile noastre şi ale românilor, există foarte multe puncte comune, dar îmi este greu să le explic. Dunărea e prezentă şi în mitologia lituaniană, avem şi legende despre această apă”. Cercetătoarea Aida Rancane din Riga / capitala Letoniei - țara vecină cu Lituania - a afirmat în 2015: “Daina a ajuns din altă parte până aici. De altfel, aceasta este o denumire veche, folosită foarte rar, astăzi îi spunem ‘diesme’. Noi credem că numele originar înseamnă vindecare, durata vieţii, dăinuirea noastră pe acest pământ. Pe aceste cântece nu se dansa niciodată, erau mai degrabă nişte litanii sau - pur şi simplu - texte ce cuprindeau o filozofie de viaţă pusă pe o melodie. La noi a fost un timp când Zeul Lup reprezenta puterea supremă. Nici măcar nu aveai voie să îi pronunţi numele, trebuia să îi spui altfel. Şi orice tânăr devenea războinic numai după un ritual anume, în care, spiritual, se înfrăţea cu Lupul şi devenea ca el. Exact ca la daci! Ar fi interesant de văzut ce s-a păstrat în păgânismul nostru din vechile credinţe zalmoxiane”. La Baltici - adică la Letoni, la Lituani, ș.a. - doinele cântate la înmormântări însoţeau nişte rituri existente şi la Români, ca de pildă aşezarea de vase cu apă lângă decedat (ca să nu ducă lipsă), etc.; autorul “Originii Gherga”, după stopul cardiac din 2014, a înțeles foarte bine setea imensă apărută la trecerea între lumi. În Banat s-a ajuns la existenţa celei mai mari fortificaţii de pământ din Europa, pe o întindere de 17,22 kmp, cu 4 inele - cel exterior fiind lung de 15735 metri, cu principala poartă spre răsărit, de unde se zăreau Carpaţii - având locuinţe circulare, semi-îngropate, 62


cu structuri din lemn şi acoperite de paie, la “Iarc” sau “Iarcuri” - aşa după se ştie local - adică la Corneşti-Iazuri 45,56 lat. N, 21,14 long. E / comuna Orţişoara, judeţul Timiş, activă mai ales pentru 2 milenii, între Epoca Bronzului şi începuturile Medievale (vechea localitate a fost extinsă când a căzut Troia / adică la sfârşitul Epocii Bronzului); aşezarea, la 24 km N de centrul Timişoarei, era întărită cu valuri de pământ, palisade de lemn, şanţuri, etc., presupunându-se că la un moment dat a fost capitala Hunilor (istoricul Trak / Trac Priscus a descris în 448 foarte asemănător Curtea lui Attila, unde l-a primit Kerka, prima soţie a “Biciului lui Dumnezeu”) iar ulterior Avarii - sosiţi în 565 din Daghe-stan / cea mai Sudică parte a Rusiei - se pare că şi-au avut un timp capitala acolo, bizantinii observând că Avarii vorbeau aceeaşi limbă ca Hunii.

Ghirghe şi prima scriere din lume

Cea mai mare fortificaţie de pământ din lume De altfel, pe aproximativ aceeaşi direcţie dar în imediata apropiere a Timişoarei - azi ca suburbie - prima menţiune a aşezării Ghiroda este din 1332, în Latină, păstrată de Biblioteca Vaticanului 41,54 lat. N, 12,27 long. E (“Registrul dijmelor” din Ungaria pe atunci), cu numele Ghirda - o rezonanţă interesantă mai apropiată de Ghirga, respectiv Gherga, decât de Gheorghe; Medieval, în jurul Timişoarei au fost 4 aşezări denumite în legătură cu Gyorgy: 2 au fost legate de Sfântul Gheorghe - una dispărând, cealaltă fiind actualul Giroc 45,41 lat. N, 21,14 long. E (atestat ca Gyrug în 1371) - iar cele 2 mai vechi au fost legate direct de numele propriu / dintre care acum mai există “Marele Gheorghe” în NE Timişoarei: actuala Ghiroda 45,45 lat. N, 21,19 long. E.

Răspândirea tăbliţelor neolitice Vechii oameni - pre-diluvieni - n-aveau nevoie de scriere: de aceea, nici n-au utilizat-o; noii oameni însă - ca de exemplu conducătorii nou formatului Imperiu Atlant după ce Homo Sapiens a rămas singura specie umană - au avut scriere (aşa după cum a consemnat şi filozoful Platon, despre columna din templul central aflat în capitala Atlanţilor), de acolo păstrându-se şi răspândindu-se în lumea post-diluviană, începând cu Vechea Civilizaţie Europeană / mileniul VII î.C. Se ştiu cine erau vechii şi noii oameni: vechii oameni au fost 63


vânătorii şi culegătorii paleolitici iar noii oameni au fost cei ajunşi printre ei datorită aglutinării umane din urmă cu 10 milenii (fenomen dovedit ştiinţific ca întâmplat în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic); noii bărbaţi - printre care erau cei aparţinând grupului genetic masculin Gherga - s-au cununat mai ales cu muierile aparţinând celui mai vechi grup genetic feminin din Europa / recunoscute ca străvechile Amazoane). Cu toţii erau credincioşii Marii Zeiţe Ghirga Mama Pământului - pe care o adorau mai mult decât în forma spusă, deja şi în forma scrisă la Potop şi după aceea, în cursul neoliticului; aşadar, despre Gherghi se poate afirma şi că au figurat printre părinţii scrierii: o premieră mondială în Vechea Lume. În urmă cu 2 milenii, Antici ca geograful Strabon din Anatolia, istoricul Diodor din Sicilia, ş.a., au indicat existenţa scrierii Pelasge, anterioară lor cu milenii; Elenul Platon a consemnat-o în Templul Atlantidei, deci din urmă cu 9 milenii. Corespunzător Dr. Radovaje Pesic din Serbia, arheologului Dragan Jacanovic de la “Muzeul din Pojarevăţ” / Serbia, cercetătorului German Harald Haarmann din Finlanda, ş.a., la Gherdap s-a manifestat pentru întâia dată “pre-scrierea” (în lume); Dr. Harald Haarmann - în urma cercetărilor minuţioase - a susţinut că Scriptul Dunărean nu a derivat din alte scrieri, ci s-a format în spaţiul CarpatoBalcanic (având centrul la Gherdap), nefiind importat din alte locaţii: de fapt, Scrierea Dunăreană era cea Atlantă, continuată după disoluţia imperială din cauza Potopului (Scriptul “Dunărean” = “Atlant” folosea elemente din natură, cu simbolistică deopotrivă biologică şi abstractă, lineară sau geometrică, repertoriul fiind format din sute de elemente, reprezentând - prin prisma vânătorilor-culegătorilor activitatea lor, sistemul de viaţă şi mai ales de credinţe, fiind îndeosebi dedicat religios).

Până și în China neolitică, la Jiahu 33,36 lat. N, 113,40 long. E - lângă Fluviul Galben, într-un areal populat de bărbații cu profilul genetic Gherga - s-au găsit elemente ale proto-scrierii cu pictograme, datând tocmai din același secol LXVII î.C. al scufundării Atlantidei (timp când s-a format Marea Neagră iar în India a pornit primul calendar). Academicianul Armean Grigori Vahanyan a observat asemănările dintre caracterele inscripţiilor rupestre din Caucaz şi cele ale Scriptului Dunărean din mileniul VI î.C. (sursa lor - de o parte şi de cealaltă a Mării Negre, în răsăritul şi apusul ei - nu era alta decât Civilizaţia Atlantă din Nordul coastei Anatoliene, ajunsă pe fundul Mării Negre în mileniul precedent, VII î.C. / propagarea fiind asigurată tocmai de Ghergarii atestaţi atunci în acele zone). Ținând cont că la începutul mileniului VIII î.C. la Gherghi s-a petrecut ultima mutație genetică în Pamir iar la sfârșitul mileniului VII î.C. în Banat se aflau Gherghi - cele 2 capete ale traseului primordial al actualului tip patern Gherga / confirmate genetic, geografic, temporal, arheologic, lingvistic, etc. - se poate facil observa plasarea Armeană deopotrivă la jumătatea distanței și la jumătatea intervalului temporal în cauză: regăsirea acelorași caractere scrijelite în Caucaz și Carpați - de o parte și de alta a Mării Negre, pe ruta Gherga de la E la V - denotă atât proveniența scrierii din același loc (anume cel aflat între cele 2 lanțuri muntoase Caucaz și Carpați, respectiv fostul Lac Pontic / acum Marea Neagră), cât şi prezența printre curierii “literați”, care au “alfabetizat” globul, a acelor Gherghi martori ai sfârșitului Imperiului Atlant, constituenți ai civilizațiilor imediat succesoare / în apus Vechea Civilizație Europeană și în răsărit prima civilizație postdiluviană din lume, în N Indiei. Armenii / “Ar-menii” - adică oamenii Zeului Soarelui Ara / Ar, pentru ei acela fiind Creatorul - au constituit o străveche naţiune pe înălţimile din centrul Caucazului, între răsăritenii Albani, de la Marea Caspică (pe teritoriile de azi mai ales ale Azerilor şi Daghilor) şi apusenii Gorghi / Kolki, de la Marea Neagră (pe teritoriile de azi mai ales ale Georgienilor şi Adâghilor), cu vechi răspândiri îndeosebi printre Anatolieni şi Sumerieni / care le numeau tărâmul ca Arrata, ştiut drept acela de unde leau sosit strămoşii, după cum a consemnat epopeea “moşului” Ghirga / Ghilga-meş, cel mai important rege al lor; de altfel, Caucazienii s-au răspândit în toate direcţiile cardinale, de pildă spre miazănoapte ajungând în Ural, Bazinul Volgăi, până în Nordul extrem EurAsiatic (în 2009, sumerologul Rus Alexander Kifisin a susţinut că imediat după Potop, între Nipru şi Dunăre exista tărâmul numit Arata).

Steagurile Românilor şi Armenilor 64


Cândva, la răsărit Armenia / “Ar-Menia” s-a învecinat cu Media / Ghergania, Montana Ar-menie din V fiind sub patronajul Zeului Soarelui Ar iar Ghergania / Ţara Magilor din E - Media / Medea, din SV Mării Caspice - fiind sub patronajul Zeiţei Mamă: Me-dea / “Ma-dea” (“Ma” fiind de la Mamă iar “dea” de la divină); de-a lungul timpului, Armenii (foşti oameni ai soarelui) au avut mult de a face cu Românii (foşti oameni ai soarelui și ai râurilor) iar ca oricând în istorie, inclusiv azi sunt mai mulţi Armeni în România decât Români în Armenia. Atlanţii din Bazinul Mării Negre (al căror imperiu a fost distrus în mileniul VII î.C. de Potop), după cum a notat filozoful Platon, aveau inscripţii cel puţin în marele templu din capitală iar Pelasgii - culegătorii, vânătorii şi pescarii Epocii Pietrei, cei care migrau ca păsările - le-au fost anteriori, utilizând scrierea / conform consemnărilor Anticilor; scrierea Pelasgă s-a regăsit la început prin scrijelirea semnelor / simbolurilor ca tatuaje, pe oase, pe fluiere, etc. iar apoi a fost atât în Caucaz pe stânci, cât şi la Gherdap în Scriptul Dunărean, inclusiv pe ceramică (Pelasgii şi după Potop şi-au continuat starea nomadă, în special în zona Nordică vechilor Greci, care i-au numit Hiperborei). Prima codificare serioasă a mesajelor Pelasge s-a datorat în mileniul VI î.C. religiei Vechii Civilizaţii Europene centrate în Banat, apoi în Kurgal / Sumeria metoda de numărare pentru evidenţa turmelor şi comerţului dezvoltând un sistem de simboluri scrise ce s-a răspândit până în V Africii / Bazinul Niger (cea mai veche scriere cuneiformă a fost în Siria, în mileniul IV î.C. / secolul XXXII î.C. - scrierea cuneiformă a fost descifrată de filologul German Georg Grotefend 1775-1853 - scrierea alfabetică născându-se în Sinai, în mileniul II î.C. / secolul XVII î.C.); hieroglifele - cu aproximativ acelaşi număr de caractere ca şi caracterele Scrierii Dunărene, a religiei Vechii Civilizaţii Europene - au fost primele pictograme folosite pentru completarea semnelor abstracte, cuneiformele fiind ultima oară utilizate în Mesopotamia secolului I iar hieroglifele în Egiptul secolului IV. Academicianul Bulgar Vladimir Georgiev - în pronunţie “Gheorghiev” - deja din 1972 a susţinut: “Tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu peste un mileniu decât scrierea sumeriană; aceasta înseamnă - pur şi simplu - că scrierea a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum” (e de notificat că Tărtă-ria poate fi locul înconjurat de ape, căci demult “tărtă” avea semnificaţia de rotund iar “ria” de râu); apoi - în 1973 - Dr. Marija Gimbutas a afirmat că “scrierea ‘veche europeană’ era cu circa 2 milenii mai veche decât cea sumeriană şi era probabil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ”. Academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia română” a scris: “La Tărtăria era pomenit zeul Şane - Usmu / Us-Mu - numele său fiind reprezentat întocmai de sumerieni. Cine au fost locuitorii străvechi ai Tărtăriei, care scriau când despre Sumerul însuşi nu se pomenea încă? Se impune de la sine o concluzie: inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricât ar fi de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Întradevăr, cum poate fi explicat altfel faptul că cea mai veche scriere din Sumer - datată din mileniul IV î.C. - a apărut cu totul pe neaşteptate şi într-o formă dezvoltată? Sumerienii au fost doar elevi buni, preluând scrierea de la popoarele balcanice şi apoi dezvoltând-o în scriere cuneiformă”. (La SuMeri / Sumerieni, Zeul Şa / Şanu era înţeleptul curier / mesagerul acvatic cu 2 feţe al Zeului Enki, asociat cu Absu şi cu un păsăroi). În 2015, cercetătorul Dan Alexe a scris:

“Limba de la Tărtăria ar fi putut fi orice, de la proto-bască la proto-fino-estonă (basca, finlandeza şi estona fiind singurele limbi non-indo-europene din Europa de astăzi, cu excepţia tardivei maghiare), sau limba uneia dintre acele dispărute populaţii din neolitic, înghiţite de valul migraţiilor preistorice ale indo-europenilor din care făceau parte atât dacii, cât şi balticii, celţii, ş.a. Conform teoriei clasice a lui Morris Swadesh, orice limbă îşi schimbă şi îşi înlocuieşte în decursul unui mileniu un anume procent de cuvinte din fondul lexical, în medie vreo 15%. Asta înseamnă că în 6 milenii o limbă devine de nerecunoscut, se modifică total, fie şi numai la nivelul lexicului, fără a mai vorbi de gramatică şi tipologie”. (Însă - corespunzător “Latino-maniacilor” - în lume numai poporul Dac, pe durata de 165 ani, anume perioada 106-271, de existenţă a Daciei Traiane, ar fi reuşit performanţa înlocuirii limbii sale cu alta). Dr. Adrian Poruciuc a afirmat: “O seamă de învăţaţi din mai multe ţări au ajuns la concluzia că o întreagă masă de descoperiri arheologice susţine ideea existenţei unei ‘scrieri danubiene’ în mileniile VI-V î.C., cu manifestări mai ales în teritorii care azi fac parte din România, Serbia, Bulgaria şi Macedonia. Cu o asemenea datare, acel sistem de scriere le-a precedat cu cel puţin 2 milenii pe cele din Mesopotamia şi Egipt”. Profesorul John Dayton de la “Institutul de Arheologie” al Universităţii Londoneze a enunţat: “După ultima glaciaţiune, aproximativ cu 8-9 milenii în urmă, strămoşii noştri au dezvoltat pe planetă o metodă pictografică pentru cei care încă nu ştiau să citească. Pictogramele din Mesopotamia au fost mai târzii decât cele din Carpaţi, aşa că e potrivit să fie denumite pictograme Carpatice”; de altfel, arheologii Leonard Woolley şi Karoly Dombi au observat asemănarea artefactelor din Banatul acelei perioade mai ales cu cele ulterioare din Warka, capitala lui Ghirga-meş, cel mai celebru conducător al Sumeriei / Sumerului (e de ştiut că denumirea de Sumer, derivată din verbul Semit “a veghea”, însemna “Ţara Gardienilor” şi era aşa din mileniul III î.C., până atunci începând din mileniul VI î.C. - oficial fiind Kurgal / Ghienghir: ţara “oamenilor soarelui” Ghiengar). O Tăbliţă Sumeriană a consemnat ce s-a întâmplat post-diluvian cu prinţii Gregori: “Anunaki care hotărăsc sorţii s-au aşezat la sfat în legătură cu Pământul; cele 4 regiuni le-au creat” (la nivelul global al Vechii Lumi, cele 4 regiuni se pot recunoaşte în cei 4 poli civilizaţionali post-diluvieni rezultaţi din cele 2 structuri pre-diluviene - Cornul Abundenţei şi Imperiul Atlant - anume prima fiind Vechea Civilizaţie Europeană dominată de Ghirghe în Bazinul Dunării inferioare, Civilizaţia Ghaggar dominată de Gărga în Bazinul Ghaggar din N Indiei, Civilizaţia KurGal / Ghiengar dominată de Gregori în Bazinele Fluviilor Mesopotamiei şi în fine Civilizaţia Egipteană dominată de Gherga în Bazinul Nilului inferior). În 2006, pentru publicul Român, sumerologul American John Hallohan s-a referit la prima scriere din lume astfel: “ V-aţi asumat o origine trivială, recentă, Romană. Cum se poate explica faptul că într-o regiune din Vestul României, înconjurată cu nume Sumeriene, s-au găsit tăbliţe din lut local, cu pictograme Sumeriene dar mai vechi decât cele din Mesopotamia?”

65


canale ale sistemului Danubian de comunicare - pe lângă scris - erau: simboluri religioase, decoraţii geometrice, limbi figurative, hărţi pentru stele şi pământ, notaţii numerice, semne de afiliere ale comunităţii sau identitatea familiei, precum şi semne ce identificau proprietarul, fabricantul sau destinatarul unui obiect. Civilizaţia Danubiană este considerată printre cele mai importante din lume, comparabilă în complexitate cu cele ale Indusului, Mesopotamiei şi Egiptului. În cronologia culturală a inovaţiilor cruciale, Vechea Europă deţine un pas avansat în comparaţie cu dezvoltarea în alte regiuni: metalurgia şi scrisul au apărut mult mai devreme în Europa decât în Asia. La Porţile de Fier a fost descoperită prima sapă din Europa. Bastoanele ceremoniale aveau forma coasei cu care se tăia recolta: simbolul agricol s-a dezvoltat de la sfârşitul perioadei glaciare. Economia rurală a devenit tot mai eficientă. Civilizaţia Danubiană a avut o traiectorie în formarea sa istorică printr-o reţea de noduri (aşezări centrale) legate prin rădăcini culturale comune, relaţii de schimburi cu avantaj mutual şi interese socio-economice împărtăşite; modelul de reţea al societăţii a fost prezent în orizontul Văii Indului, Siriei şi Văii Dunării (între sfârşitul mileniului VIII î.C. şi începutul mileniului VI î.C). De la mijlocul mileniului VIII î.C., timp de mai bine de 2 milenii de-a lungul Dunării s-au dezvoltat aşezări în care trăiau ţărani religioşi, ostaşi, artizani uniţi în aceeaşi matrice culturală; ei împărtăşeau credinţe religioase, rituri funerare, simbolisme culturale, un sistem de scris şi probabil aceeaşi limbă, cu mai multe sau mai puţine diferenţe de dialect. Atunci în cuptoarele de ceramică au început să fie turnate şi metale, ca aurul şi arama / ‘aurul roşu’. La fel, au apărut modele instituţionale şi structuri sociale: o religie dictată de regulile comunităţii, localităţi conectate între ele în confederaţii de suport mutual şi convenienţe reciproce. Locuinţele erau construite după aceleaşi planuri şi reguli; au prosperat în straturi succesive, deoarece casele erau construite pe fundaţiile celor precedente. Comune erau forma locuinţelor, stilul de construcţie şi producţia artistică. Locuitorii s-au dedicat artizanatului de înalt nivel, şi-au concentrat energiile pentru creşterea animalelor şi dezvoltarea recoltei, trăind în orizontul creat de sat şi familie, ca descendenţii unui strămoş comun mitic. În mileniul VII î.C. s-a răspândit din Valea Tisei / Banat arta ţesutului în tot Sud-Estul European (cu război de ţesut vertical, nu orizontal ca în Mesopotamia sau Egipt). Ţesăturile cele mai frecvente erau din lână şi cânepă, de la pânza de in la torsul de urzică, din care se confecţionau atât veşminte, cât şi obiecte; nasturii erau din os sau scoică. Civilizaţia Danubiană avea o pasiune specială pentru simbolurile de bunăstare: veselă rafinată, vârfuri de tăiat, bastoane şi bijuterii, confecţionate din obsidian, chihlimbar, etc.; mărgelele scoteau în evidenţă sobrietatea argilei, sclipirea aurului făcut în spirală şi căldura unui cuarţ extrem de dur. Traficul comercial era pe jos sau în spinarea bovinelor, fiind şi pe râuri, pe plute din surcele, acoperite cu piele. În urmă cu 7 milenii, taurul şi berbecul - decisivi prin forţa lor - au început să fie folosiţi şi ca animale de povară ori pentru arat. În Banat, bourul autohton era mult mai robust decât ce e acum iar tehnologia revoluţionară de a crea brazde estetice în linii paralele a fost scoasă în evidenţă pe vase. Arheologii au adunat mii de inscripţii cu acest scris European, ce s-a răspândit repede spre Ardeal, S Ungariei şi Macedonia. ‘Cărţile’ din acel timp sunt îndeosebi de argilă: statuete feminine, sigilii, amulete, tăbliţe, falusuri, greutăţi de

Fusaiolă

Fus Este de ştiut că în vechea Română fusului / “vârtelniţei” i se spunea şi “grindei”, în Persana veche i se zicea “carka” iar în India - cu denumirea “charkha” - a fost chiar simbolul naţional, până la sfârşitul mileniului II. Arheologul Italian Marco Melini afirma: “Din Marea Dunăre Mamă s-a născut cea mai Veche Civilizaţie Europeană; a înflorit acum 8 milenii şi a dezvoltat propriul ei scris acum mai bine de 7 milenii: Scriptul Danubian, în Bazinul Dunării inferioare şi mijlocii. Nu există o ‘ivire bruscă’ a unei civilizaţii; corespondenţele impresive între simbolurile preistorice şi semnele scrisului sugerează un principiu comun de reprezentare aflat în spatele actului: analogiile între simbolurile şi semnele de pe arta de piatră sau de pe obiectele din oase reprezintă un pas important pentru a interpreta unele dintre ele ca ‘predecesoarele scrisului’. Scrisul neolitic al proto-Europei a fost precedat de o revoluţie cognitivă şi simbolică: invenţia începând cu un element grafic simplu, până la motive geometrice complexe şi organizarea lor excepţional de logică. În concluzie, scrierea a moştenit o tendinţă clară spre abstracţie, o familiaritate cu geometria şi cunoştinţe numerologice de la alte populaţii, de vânătoripescari-culegători, care s-au refugiat la sfârşitul ultimei perioade glaciare în câteva teritorii cu climă temperată şi au inventat forme primitive de scris. Scrierea Danubiană a fixat articulaţiile gândirii şi nu neapărat sunetele limbajului; alte 66


cântar, etc.; inscripţiile se găsesc pe figurine feminine de argilă, ofrande votive, vase de băut, roţi de fus şi greutăţi inclusiv de la războaiele de ţesut, toate conectate cu contextul religios. Religia se exprima printr-un sistem de simboluri şi texte prin care oamenii comunicau cu universul lor cultural definit, caracterizat atât de puteri supraumane, cât şi de puteri umane; modelele comune de acţiune rituală - simboluri încastrate şi texte - realizau comunicarea extraumană şi interumană, fiind de asemenea o mediere între nevoile conflictuale ale indivizilor pentru propria expresie şi propriul control. Intrigante în mod particular sunt textele de pe fusaiole (balansatoarele de fusuri), de formă sferică şi cu găuri în centru; fusaiolele expun scrisuri lungi, ce urmăresc mişcarea circulară a instrumentului. În acel timp îndepărtat, ciclul textil era asociat în mod intens cu mituri religioase şi cu ceremonii liturgice; actul de-a toarce, de-a răsuci firul, este plin de forţă alegorică şi sacră. Prin răsucirea scrisului votiv odată cu fusaiola se trimitea o rugăciune la cer, la fel cum erau folosite ‘roţile de rugăciune’ Tibetane. Semnele cel mai des întâlnite pe acele fusaiole sunt legate de patroana divină a activităţii respective, Marea Zeiţă. Conform cercetătorului american Shan Winn, textele mai puţin complexe exprimau formule magice pentru a garanta o reuşită în produsul final (îmbrăcăminte sau cuvertură). Marija Gimbutas sugera conectarea inscripţiilor de pe fusaiole cu legătura existentă între actul filării şi ghicit. ‘Versurile’ apărute cu vârtejurile făcute în determinarea lungimii şi calităţii erau patronate de Zeiţă, spre acel timp îndepărtat trebuind îndreptată originea noţiunii - asemănătoare întrutotul apoi cu cea a Greciei - de ‘ursitoare’ care încercau ‘să depene firul vieţii’; maestrele ţesătoare şi divinitatea guvernând lucrul lor controlau deci destinul. Pe vase, combinaţiile de semne scrise se împletesc ca într-o reţea, redând grafic unele semnificaţii sacre şi magice existente pe ţesături; erau exprimate relaţiile dintre forţele implicate în ciclul vieţii-morţii-învierii, nodurile fiind sursele de vrajă şi descântec. Şamanii sperau să obţină rezultatele dorite legând în reţea semnele scrise, prin acţiuni potrivite de ritual (combinaţiile lor exprimau un ‘cod secret’, asociat de la matrice la reţeaua universului şi de la divinitatea feminină la practica magică). Acea combinare de simboluri exprima de fapt o vrajă sau un exorcism creat pentru a obţine bunăvoinţa divinităţii. Şamanii ‘specializaţi’ a scrie Danubian făceau acte potenţial periculoase, fiind foarte prudenţi în practici (de pildă, un blestem scris pe o statuetă de argilă sau pe o tăbliţă era irevocabil şi purta un caracter absolut dacă nu era anulat numele blestematului, conform unei metode potrivite). Multe dintre înţelesurile lor erau revelate numai la ocazii de iniţieri specifice, textele provocând ceea ce nu era exprimabil; nu din accident erau câteodată textele plasate pe partea nevizibilă a vaselor de ritual. Semnele magicoreligioase erau vizibile numai când vasele erau mişcate, depozitate sau transportate, însă nu şi când erau folosite. Semnele erau îndreptate spre pământ, pentru a da şi a lua puteri. Floarea lingviştilor şi a filologilor le studiază: multe din acele texte au fost folosite în liturghii şi fixau pe piatră sau argilă sângele ofrandei, numele divin, credinţele spirituale şi invocaţiile acelor oameni; în unele cazuri, narează mituri şi epopei. Rar înscrisurile au fost folosite în tranzacţiile comerciale ori în memorizări administrative. Scrisul era considerat un dar divin şi un vehicul al transmiterii legilor sacre, era folosit pentru ‘contactarea zeităţii’ sau cel puţin pentru a pune originea divină a puterii în mâinile religioşilor. Acea civilizaţie îndepărtată adora divinitatea feminină.

Corespunzător cercetătorilor semiotici, Scriptul Danubian era un sistem foarte arhaic de scris, probabil incapabil să codifice o cuvântare extinsă ori o narare lungă, deoarece elementele fonetice erau redate prea limitat; scrisul constă dintr-un amestec de logograme, ideograme, pictograme şi numai câteva elemente fonetice marcate ocazional: conectarea cu sfera concepţională era mult mai puternică decât cu sfera fonetică. Una dintre caracteristicile scrisului a fost comunicarea cu divinitatea. Reconstrucţia unei relaţii istorice între vechiul Scris Danubian şi cel Sumerian trebuie asociată cu o răspândire de la V la E; asemănările de semne dintre ele nu se limitează la simple semne, paralelismul fiind evident datorită multor similitudini în detalii”. Pierderilor ancestralelor abilităţi, ce se manifestau încă evident la hibrizii Cro Magnon şi Neandertal anteriori, au fost printre motivele care l-au determinat pe Homo Sapiens - rămas singur pe planetă - să-şi dezvolte în compensare alte mijloace, rezultând acele pionerate continentale ori mondiale, chiar în Bazinul Danubian (apariţia scrisului de pildă fiind pentru completarea reducerilor de memorie - de care şi-au dat seama primii de pe glob, probabil fiindcă au fost cei mai afectaţi - astfel putând fi fixate aspecte ce până atunci nu erau necesare de reţinut; e de remarcat că din respect pentru străvechile timpuri când nu se practica scrisul, unii au refuzat scrierea până în Antichitate, ca “să nu deranjeze divinul”). Pe de altă parte, se poate observa că handicapurile şi tehnologiile sunt înlănţuite, determinându-se reciproc (s-a întâmplat mereu, în toată istoria omenirii); de pildă, acum obişnuinţa socotitului cu calculatorul face - inclusiv pentru profesori de matematică tot mai dificile operaţiile manuale simple de înmulţire sau împărţire, îndeosebi dacă numerele au zecimale sau sunt “mari”.

Garuga / Phoenix În fine, un alt exemplu contemporan - reliefând ceva din “lipsurile umane” - e şi observata poziţionare din Epoca 67


Modernă a capacităţilor organizatorice ale Românilor “în coada” lumii (milioane de oameni au tot atâtea conjuncturi, nu sistematic la fel, aşa cum recent prea des se probează la Români): cu asemenea moştenire reală - a celor mai “bătrâni” Europeni - poate fi explicabilă adaptarea totuşi diferită la mersul treburilor; aşadar, a deţine premiere - a fi primii, după cum în Epoca Pietrei în multe au fost strămoşii Românilor nu e totuşi deloc confortabil, mereu existând avers şi revers (cu efecte serioase printre urmaşi), însă tocmai acest neajuns poate acumula la un moment dat suficientă energie pentru un nou salt / similar cum acumulările energetice în scoarţă provoacă seisme. Prima scriere din lume urma ritmul melodios al păsărilor - asociate de vechii oameni prin libertatea zborului cu libertatea spiritului dar şi cu mişcarea sufletelor morţilor - de unde consideraţia faţă de simbolistica lor, inclusiv prin pasărea Phoenix consacrată soarelui / fiind manifestă echivalenţa în scris “G”=“K” încă de la începuturi; oamenii din vechime catalogau ca “pasăre” ceea ce vedeau pe cer chiar dacă zburătoarea nu era ceva ce cunoşteau, ca “arcă”, “corabie”, “car”, etc. unele nave / vehicule pe care le întâlneau ori de care auzeau şi erau neobişnuite culturii / civilizaţiei lor, ca “zei” pe cei ajunşi divinizaţi datorită îndemânărilor lor deosebite, ş.a. Phoenix - ştiută în Asia ca Garuda / Garuga - era totdeauna asociată cu focul aerian strălucitor, ca “pasărea de foc” (cei din Bazinul Ghargar au descris-o drept mare, capabilă să transporte “carul solar” Vimăna / “Vim-Ana”, radicalul Sanscrit “Vim” însemnând “navă”: la contemporanii SuMeri / Sumerieni, Anu / An era Zeul Cerului - fiii aceluia, ştiuţi ca prinţii Anuna, fiind echivalaţi cu “Cheru-Vimii” / heruvimii Gregori, îngeri reprezentaţi cu aripi, pentru a fi redaţi ca zburători - în acele zone păstrându-se în timp amintirile legăturilor dintre Cer şi Glie, rămânând observaţia despre Vimăna / “Vim-Ana”, ca nava / arca Zeului An al Cerului, că era mai mică decât Garuda, uriaşa “pasăre solară”; în Sanscrită, “garut” însemna “aripă de pasăre” / în legătură cu proto Indo-Europeanul “gol” pentru “aripă”). “Cartea munţilor şi mărilor” publicată de Dinastia Han în Antichitate, atunci când a luat puterea peste Chinezi - ai cărei strămoşi genetic din grupa “NO” erau de lângă Lacul Aral / actualul Kazah-stan - descrie ce era în Munţii Celeşti / Cereşti (la graniţa Kirghiziei / Kârgâ-stanului cu China): “În Munţii Cereşti este o pasăre fermecată, arătând ca un sac galben dar roşie ca focul, cu 6 picioare şi 4 aripi; nu i se poate zări nici chipul, nu i se văd nici ochii, însă ea ştie să cânte şi să danseze”. (Este de observat că pe Pământ nu a existat nicicând o fiinţă zburătoare cu 6 “picioare” şi 4 “aripi”, ceea ce apărea documentat cu seriozitate în enciclopedia Antică fiind descrierea în limbajul vremii a unei structuri ce nu era fantastică - mai ales că mărturii serioase despre aceeaşi “pasăre” Phoenix au fost şi în alte timpuri ori locuri - probabilitatea ca oameni diferiţi să aibă “viziuni” similare putând fi catalogată drept cel puţin stranie / dacă nu exclusă: “sacul” având la bază trepiede încrucişate / trepiedul fiind cel mai stabil suport şi “aripi” ca braţele rotitoare ale Svasticii - străvechi simbol popular solar - ar reda acea “pasăre solară”; e de remarcat că în vechea Română, trepiedului i se zicea gheridon). În 2012, Nataşa Galche a scris despre Lacul Aral sau Marea Ostroavelor (ce odată adăpostea peste o mie de Insule): “Cea mai mare Insulă a fost şi cea mai enigmatică, o Insulă care de multă vreme n-a mai fost locuită (acum e parte a continentului, prin regresia mării, recent devenită lac). În limba Kazahă, numele ei BarsaKelmes însemna ‘Insula Dispăruţilor’, căci deseori cei care s-

au avântat în inima ei au dispărut fără urmă. Deasupra apărea uneori o ceaţă deasă, stranie: o pâclă în care timpul se scurgea altfel. În secolul XIII - în timpul marilor cuceriri Mongole Insula a servit drept refugiu unora care au aşteptat să treacă hoardele pentru a reveni în pământul natal; când s-au întors, au constatat că au lipsit ani, nu luni (aşa cum crezuseră): aproape nu-şi mai cunoşteau rudele sau vecinii, căci Insula le înghiţise cu lăcomie chiar decenii. În secolul XX, o parte dintre locuitorii de pe malul Lacului Aral s-au mutat pentru iernat pe Insulă, căci acolo vânturile erau mai domoale şi temperaturile mai bune; dar odată cu venirea primăverii, oamenii nu s-au mai întors la casele lor. Alarmaţi, apropiaţii lor - ce rămăseseră pe continent - au plecat să-i caute. Ajungând pe Insulă, au descoperit iurtele goale şi animalele părăsite: nicăieri, nici ţipenie de om. Locuitorii dimprejurul Insulei au fost convinşi că acolo era o poartă între lumi, o poartă a timpului, din care apăreau câteodată monştri ai apelor dar şi păsări cu aripi mari”.

Dr. Dumitru Dulcan în “Inteligenţa materiei” a enunţat: “O serie de organisme emit radiaţii luminoase vizibile. Cele mai multe dintre ele trăiesc în mări iar capacitatea lor de a genera lumină apare ca o necesitate în condiţiile vieţii trăite în bezna adâncurilor. Adeseori, apa mărilor oferă un spectacol feeric prin jocul de lumini comparat cu un foc de artificii, graţie unor organisme mici flagelate, numite peridinee (algele dinoflagelate). Acestea se pot ataşa la aripile păsărilor, care în noapte par flăcări zburătoare”. Poetul Roman Claudian a descris Phoenix cu 68


mai multe detalii decât “sac”, ca având o formă circulară, relatarea sa - începând de la capul ridicat deasupra centrului corpului - fiind: “Are deasupra capului o creastă roşie al cărei vârf luceşte ca o stea şi revarsă în întunericul nopţii o lumină senină, ochii îi scânteiază de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, partea superioară îi este împodobită cu pene aurii, un cerc de turcoaz trece peste aripile sale iar picioarele îi sunt roşii ca purpura; ruta păsării e între Ţinutul Titanilor şi Egipt”. Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 4:131 a scris despre capitala Amazoanelor unde se afla magnificul Templu al Soarelui, lângă care era păstrată Cerga / Lâna de Aur - că era ştiută ca Titania iar geograful Mela 3:8 a descris patria Phoenixului în apropierea de Munţii Ceraunici. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” i-a indicat drept loc de obârşie “Oraşul Soarelui” iar ulterior, enciclopedia bizantină “Suidas” a afirmat că Phoenix sosea dintr-un loc necunoscut. Istoricul Roman Tacit în “Analele” sale 6:28 a scris: “Phoenix e consacrată soarelui; cei care i-au zugrăvit chipul sunt de aceeaşi părere că atât în privinţa înfăţişării şi frumuseţii penelor, Phoenix se deosebeşte în întregime de celelalte păsări. Nu încape îndoială că pasărea aceasta a fost zărită odinioară în Egipt, sub domnia lui Sesostris, sub a lui Amasis, sub a lui Ptolemeu III - un conducător de obârşie Macedonă - când şi-a luat zborul spre oraşul numit Heliopolis (însoţită de multe stoluri de tot felul de zburătoare, ispitite de nemaivăzuta privelişte a chipului acelei păsări) şi pe vremea consulatului lui Fabius şi Vitellius, pasărea Phoenix prilejuindu-le celor mai vestiţi învăţaţi localnici dar şi Greci numeroase discuţii asupra unei atare minuni. S-a susţinut anume că pasărea Phoenix, când şi-a sfârşit anii de viaţă şi a simţit apropiindu-i-se moartea, şi-a făcut de bună seamă un cuib în ţara sa de baştină, l-a rodit cu sămânţa sa din care a ieşit un pui, a cărui cea dintâi grijă după ce a ajuns vârstnic a fost să se ocupe de tatăl decedat; aceasta însă nu la voia întâmplării, ci - purtând o povară de smirnă face un zbor de încercare pe o lungă distanţă, ca să probeze că e în stare să parcurgă un drum lung în spate cu leşul tatălui, pentru a ajunge la altarul soarelui şi a-l arde acolo”.

Ghargheu). În Vechiul Egipt, Chnum / Khnum, zeul apelor reci, considerat primul care a domesticit berbecul, a fost creatorul Zeului Tatenen, cel care (ca ridicat din ape) personifica “movila” - capul obeliscului sau vârful piramidei, cu denumirea de “benben” - dar a şi adus pilonii stabilităţii Djer, fiind echivalat cu patronul Ptah al Egiptului; Phoenix era pasărea “bennu”, cu redarea de către vechii Egipteni ca stârc (“Ardea Purpura”), venerarea sa drept sufletul Ba al soarelui Ra datorându-se credinţei că a avut un rol esenţial în facerea lumii. Pasărea mitică Phoenix poseda proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerarea din propria cenuşă, având o longevitate extraordinară, fiind văzută de-a lungul mileniilor de numeroşi oameni. Poetul Hesiod - din aşezarea Anatoliană Cume a Gherghinilor - a observat durata de aproape un mileniu între apariţiile Phoenix, ceea ce ar corespunde de exemplu timpului dintre faraonii Sesostris (dinaintea Războiului Troian) şi Amasis, precizaţi apoi de Tacit. Anatolianul Herodot Karka a scris în “Istorii” 2:73 despre Phoenix: “Egiptenii susţin că Phoenix soseşte atunci când îi moare părintele. Parte din penele de pe aripi sunt aurii iar parte roşii; aduce foarte mult cu o pajură. Pornind din Arabia, îşi transportă tatăl învelit în smirnă până la Templul Soarelui, pentru funeralii; şi îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duce, apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După acea probă, îşi bagă tatăl înăuntru - după ce mai înainte a scobit oul - apoi astupă (tot cu smirnă) gaura pe care şi-a introdus tatăl în ou. Chiar şi cu pasărea-tată în ou, greutatea oului nu se schimbă”. Este interesant că pasărea Phoenix îşi confecţiona oul, nu-l oua; pentru enigmatica Phoenix, cei vechi au folosit metafora disponibilă de pasăre. Hinduşii au descris zburătoarea Garuda - reproducând Garuga / GRG - ca divinitatea protejată de Zeul Vişnu, perpetuându-se prin ouă, având corpul auriu, aripile roşii şi capul alb încoronat (epopeea “Mahabharata” a notat că Garuda / GRG a avut fii iar avatarul Krişna al Zeului Vişnu - năşit de Marele Preot Gărga - îi purta simbolul). Poetul Roman Ovidiu în “Metamorfoze” 15:393 a scris că Asirienii numeau Phoenixul ca Phoenica; o denumire similară e forma Română “păunica”: genul feminin al păunului, popular numită “corcodina” (pasărea - când îşi rotea coada simboliza fie universul, fie luna plină, fie soarele la zenit, evantaiul reprezentând totalitatea dar şi fragilitatea, metaforic în lume toate manifestările apărând şi dispărând ca şi rotirea ori strângerea cozii sale).

Garuda / Phoenix pe “benben” În Textele Piramidelor, pasărea magică era asociată cu Kepra, zeul creator al soarelui, care în On / Heliopolis, azi Cairo, capitala Egiptului - centrul închinării solare, numit şi Annu - se aşeza pe cel mai primitiv obelisc al oraşului (ca o expresie a “cunoaşterii secrete”, cu ea fiind asociaţi Zeii Ra şi Gherganul Osiris / notat - aşa cum a observat şi antropologul Kerelyi Karoly 1897-1973 din Timişoara - de vechii Greci ca Zagreus, reproducând de fapt Ga-Greu / GreuGa sau 69


afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că era un loc numit Orcus unde se duceau morţii, ca umbre şi trăiau veșnic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar acele umbre nu erau suflete, ci fantome cu chip de om, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Grecii și Romanii într-un Rai şi Iad, cu resplătiri şi pedepse. Iudeii nau crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n-au crezut în Învierea oamenilor. N-au, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor, omul când moare e dea pururi mort şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume: un Iehova veșnic, răzbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui care trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău: oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veșniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului: creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele. Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru veșnicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n-a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s-a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi i-a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la 5 secole în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie mai tânără şi mai frumoasă şi zboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul Grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăia veșnic. Când au mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele au mâncat şi ele şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n-a mâncat şi de-aceea trăieşte dea pururi. După legenda Iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai 2: Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda Egipteană tocmai partea cea mai frumoasă: moartea şi apoi învierea. Pasărea în legenda Egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă profeţii vorbeau de ea şi fiindcă în Greceşte ‘foinix’ însemna şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii au făcut zăpăceală. Aşa, în psalmul 91:12, se zice ‘Cel drept va întineri ca finicul’ Ca cine anume? Ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa sa ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără? Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s-a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca reprezentări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume că mama îşi omoară puiul cu dezmierdările,

Păun / Pă-Un Din măduva Phoenixului - după cum a scris istoricul Pliniu “cel Bătrân”, citându-l pe senatorul Roman Maniliu se forma oul Phoenix: fiind pasăre fără pereche - una singură în toată lumea - n-avea fecundaţie, ci “se clona”; Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 10:17 a comentat că şi în ritualurile Etrusce erau păsări sacre pe care nimeni nu le-a văzut şi care erau de mirare că lipseau, când se aflau din abundenţă acelea distruse încontinuu de gura omenească. Academicianul Român George Coșbuc a scris despre “Reînvierea și pasărea Phoenix”: “În basmele noastre, eroul Făt-Frumos - sau orice nume ar avea el - are ca notă esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor / balaurilor şi altor monştri, cădea în lupta cu ei, era ucis, apoi învia prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea a fost o condiţie fără de care nu putea exista erou în basme. Ideea reînvierii eroului era un simbol al reînvierii fizice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui veșnic care iarna scapătă spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într-o lume vecinică, reintră iarăşi într-un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie 70


apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie. În mitologia noastră, avem ideea reînvierii fizice şi psihice în basme. FătFrumos e o pasăre Fenix, care învie ‘mai frumos de cum a fost’, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe FătFrumos de pasărea Fenix, decât într-atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt 2 concepte cu totul felurite”. La Paști - sărbătoare de primăvară din timpurile păgâne - ouăle vopsite de pasăre au fost prezente din Epoca Pietrei. Pasărea mitică Phoenix pentru Europeni cea mai veche divinitate a naturii, conform Dr. Marija Gimbutas în 1989 - întruchipa principiul solar al regenerării vieţii, fiind agent de legătură între pământ / glie şi cer: dintre Lumea “de Aici” şi “Cealaltă” Lume. Ancestralul fundament GRG = KRK, al legăturii dintre Cer și Glie, prezent în EurAsia la Gherga, a fost studiat şi relevat de mulţi, între care în 2004 de către Elveţianul Franz Gnaedinger - ca de pildă prin asocierea sonoritaţii primelor semnale fizice existente şi corelând particula mijlocie cu cerul însorit - sub forma Kirke, într-un stil asemănător cu aşa-zisa “limbă păsărească” (procedeu existent din cele mai vechi timpuri după cum a revelat de pildă Dr. Rodica Zafiu, lingvistă Română - răspândit din Afgani-stan până în Europa); de altfel, meticulozitatea cercetătorului Elveţian a dus la fuziunea Ki-Ri / Ki-Ra în KeRa / Kir, el identificând implicit zeitatea solară Kirike / Ghirighe cu Kirkae, sufixul Kae ca Gae / Ghe rezultând din egalitatea Ke / Ghe = Ka / Ga (e de observat că în credinţele arhaice, la oameni, după deces, se presupunea că energia sufletului Ka rămânea alocată Pământului Ga iar sufletul - ştiut sub forma Ba - era luat de forţa spiritului Ki şi se desprindea de trup, putând călători). În opinia lui, “Kirke - menţionată şi de Homer ca Circe, amintind de trecutul îndepărtat când era zeiţa agricultorilor din Banat şi Balcani - era o fiică a soarelui, aşadar ca o creatură cerească, asociată cu păsările (îndeosebi migratoare); numele ei era scris cu o cruce pentru silaba Ki, cu linii pentru silaba Ri şi cu unghiuri pentru silaba Ke. Templul iniţial al zeiţei - des înfăţişată şezând pe tron - a fost sânul ei iar sanctuarul ei era uterul fertil. De la zeiţă, fertilitatea a fost transferată în zonele înconjurătoare, ca apele bune de pescuit şi cerul cu păsările lui; fertilitatea sa se întindea de la suprafaţa pământului la incomensurabilul cosmos: trupul său simboliza Pământul / Glia iar capul său simboliza Cerul. Numele său - prin vechii Greci - s-a regăsit până la Kirko însemnând şoim şi în Kyria = Amantă sau în Kyrios = Conducător”. Este de observat despre conceptul Gherga că sa împlinit atunci când mariajul Cerului cu Glia a permis şi sufletelor desprinderea de Pământ. În “Mituri, vise şi mistere”, Dr. Mircea Eliade a explicat: “A obţine prietenia animalelor şi în acelaşi timp dominarea lor nu implica în orizontul mentalităţii arhaice o regresie la o condiţie biologică inferioară. Pe de o parte, animalelor li se atribuia un simbolism şi o mitologie foarte importante pentru viaţa religioasă; în consecinţă, a dialoga cu animalele, a vorbi limba lor, a deveni prietenul lor echivala cu a dobândi o viaţă spirituală mult mai bogată decât simpla viaţă comună muritorilor de rând. Pe de altă parte, animalele aveau în ochii ‘primitivului’ un prestigiu considerabil: ele cunosc secretele vieţii şi ale naturii. Reintegrându-se condiţiei animalelor, şamanul participa la secretele lor şi se bucura de viaţa lor completă. Să subliniem acest fapt: prietenia cu animalele şi

cunoaşterea lor reprezintă un sindrom paradisiac. Înainte de ‘cădere’, acea prietenie făcea parte din condiţia umană primordială. Şamanul recupera în parte situaţia paradisiacă a omului primordial şi aceasta graţie descoperirii spontaneităţii animale prin imitarea comportamentului şi a limbajului animalelor prin imitarea ţipetelor lor. Este important să constatăm că dialogul cu animalele sau încorporarea lor de către şaman (fenomen mistic care nu trebuie confundat cu posedarea) constituia etapa pre-extatică. Experienţa mistică prin excelenţă a societăţii arhaice - şamanismul - trăda nostalgia Raiului, dorinţa de a regăsi starea de libertate şi de beatitudine dinainte de ‘cădere’, voinţa de a restaura comunicarea dintre Cer şi Pământ; într-un cuvânt, de a aboli tot ceea ce a fost modificat în însăşi structura cosmosului şi în modul de existenţă al omului în urma rupturii primordiale (prima ‘cădere’ a omului a fost căderea în viaţă: omul a descoperit puterea şi sacralitatea vieţii). Extazul şamanului recupera în mare parte condiţia paradisiacă: el a recâştigat prietenia animalelor; prin ascensiune, făcea din nou legătura Pământului cu Cerul. Ascensiunea / ‘zborul’ a fost o experienţă comună întregii umanităţi primitive (tema miticorituală suflet-pasăre-zbor extatic era deja constituită în paleolitic). ‘Zborul’ semnifica inteligenţa, înţelegerea lucrurilor secrete şi a adevărurilor metafizice. Nu trebuie să credem că agricultura ca tehnică a putut avea repercursiuni în orizontul spiritual al umanităţii arhaice.

71


În neolitic, cosmogonia - atribut esenţial celest - a fost înlocuită prin hierogamie: zeul fecundator nu mai crea lumea, el se mulţumea s-o fertilizeze; uneori, Marea Zeiţă se îngrijea singură de fertilitatea lumii”. Sufletul mortului se aşeza sub formă de pasăre “măiastră” (după influenţa creştină, în formă de porumbel) în vârful stâlpului de mormânt, până ce îşi lua zborul spre Lumea “Cealaltă”; aşa se explică datina reprezentării sufletului cu aripile închise (simbolizând odihna) sau cu aripile deschise (simbolizând zborul). Arheoloaga Marija Gimbutas nota la sfârşitul mileniului II despre apariţia formei melodioase Ghi-ri-ghe că a dat startul scrisului: “Vechii Europeni au dezvoltat în Bazinul Dunării inferioare scrierea în mileniul VI î.C., cu mult timp înaintea altor continente (în peste o sută de aşezări - ca de pildă pe Valea Mureşului, în Nordul Ţinutului Haţegului, la Turdaş / judeţul Hunedoara, Tărtăria / judeţul Alba, ş.a). Scrierea vechilor Europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative, ci era sacră, apărută în urma unei îndelungi folosiri a unor semne grafice încărcate de un simbolism particular; apariţia scrierii a fost strâns legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine. Semnele erau - în sens pur etimologic - hieroglife. Scrierea a provenit din perfecţionarea cultului divinităţii feminine în religia veche Europeană, prin specializarea sensului simbolurilor. Inscripţiile au apărut pe obiecte de cult, nu pe tăbliţe ca ulterior pe alte continente (unde au avut sens mai ales comercial). Vechea Civilizaţie Europeană a supravieţuit invaziei din mileniul IV î.C. a păstorilor nomazi din răsărit (Indo-Europenii) mai ales în zona răsăriteană mediteraneană”. Semnele trebuiau citite în cerc, în sens invers orar, pentru că scrierea se baza pe circuitul solar Nordic (aşa cum “merge pe cer” soarele după Cercul Arctic); legarea de extremul polar se datora autorilor Hiperborei, care erau Pelasgi, descendenţi ai Uriaşilor (adică urmaşii Marii Zeiţe Gheia / Ghirighe, conform şi genealogiei întocmite în secolul VII î.C. de către Grecul Asios din Insula Samos - o Insulă Gherghită - în legătură onomastică cu Râul Isamos / Ghargara din N Indiei). Dintre cei preocupaţi de descifrarea primei scrieri din lume, cercetătorul Român Constantin Bărbulescu afirma în 2006 că era vorba despre “prinţesa unui om mare şi integru, doamna care proclama reguli, patroană a medicinii”; ea era gardiana dintre lumi. În Banat, plastica antropomorfă prezintă adeseori feţe umane sub forma unor “măşti” deseori triunghiulare, ce se consideră că amintesc de caracteristicile fizice ale populaţiei din zona de origine, Anatoliană (adică din marea Peninsulă dintre Mările Neagră şi Mediterană); de altfel, istoria e dublată lingvistic, etimologic “natal” - cu derivaţii ca locul “natal”, localnicii “nativi”, etc. - provenind din Anatolia (însemnând în vechea Greacă “locul de unde apare soarele” / “răsăritul”): era ţinutul posedat de prinţii Anuna, urmaşii Zeului Cerului şi Timpului An. Ştiute European şi ca Gorgone, mai în Est - în Bazinul Ghaggar din N Indiei - acele măşti erau similare cu Kirtti / “faţa gloriei” a soţiei Gârgadi / Durga a lui Rudra, părintele Yoga / Yo-Ga (care a impus atât în ritualuri cât şi la îngropări poziţia ghemuită a fătului, poetic denumită a lotusului). În 1980, profesorul universitar Ariton Vraciu afirma că “semne identice celor Bănăţene au fost descoperite la Troia”; tot dânsul - reputat Tracolog - a afirmat şi că “Lexiconul Românesc” autohton este deosebit de puternic, cu număr aproape dublu de rădăcini faţă de cel al rădăcinilor Latine. În timp, s-au perpetuat similitudini clare între precursorul sistem de scriere vechi European şi de exemplu cel Cretan sau Cipriot, în mileniul II î.C.:

Analogiile silabarului clasic Cipriot (SCC) cu semnele vechi Europene (SVE) În 1975, savantul Rus Boris Periov scria în volumul “Tainele veacurilor”: “Locuitorii vechi ai Balcanilor au exercitat o influenţă vizibilă asupra Asiei Mici. În mod deosebit se poate urmări legătura cu Cultura Vincea-Turdaş, după semnele pictografice de pe ceramică. Semnele - uneori identice cu cele de la Vincea - au fost găsite în legendara Troie (începutul mileniului III î.C.); tot atunci au apărut şi în alte sectoare ale Asiei Mici. Ecouri îndepărtate ale scrierii de la Vincea le găsim în scrierea pictografică a Cretei. Nu se poate să nu fi de acord cu presupunerea arheologului Rus Titov, care crede că scrierea primitivă din Insulele Mediterane se întinde - prin rădăcinile sale - în Balcanii mileniului IV î.C. şi nu a apărut deloc sub influenţa îndepărtatei ţări dintre 2 râuri (Tigru şi Eufrat), după cum presupuneau înainte unii cercetători; şi pe deasupra - este cunoscut - creatorii Culturii Balcanice Vincea, în mileniul V î.C., au străbătut Asia Mică în Kurdi-stan, unde în acea vreme se stabiliseră pre-Sumerienii: iar în curând - în sectorul acela - a apărut a apărut scrierea pictografică la fel de apropiată atât cu cea Tărtăriană, cât şi cu cea Sumeriană”.

Gortys / prima capitală a Cretei 72


Este de remarcat că şi în prezent, în centrul Insulei Creta se află străvechea Ghergheri / Γέργερη 35,07 lat. N, 24,56 long. E - nume pre-Grec, după cum a afirmat şi castelanul Veneţian de acolo în 1583 / numit Kastrofilakas de localnici - aşezare din apropierea capitalei neolitice Gortys / Gortyna a Cretei, lângă Muntele Ida, în peştera căruia a dispărut Zeus, pentru totdeauna.

recunosc Ghirighe / Kirike trăiesc prin ea

În Argheal / Ardeal (Har-Deal ajungând să însemne “pământ minunat”, cu compunerea “aur” şi “deal” / la vechii Iranieni “ard” însemnând “pământ” iar sufixul “al” fiind “minunat”), la Ocna Sibiului 45,52 lat. N, 24,03 long. E, la mijlocul mileniului VI î.C., era scris numele venerat:

Câteva exemple Kirike - Ghirighe / azi Gherga sunt că pe o placă inscripţionată din Banat, în Vârşeţ 45,07 lat. N, 21,18 long. E / Serbia, de la sfârşitul mileniului VI î.C., era scris “o recunosc pe Ghirighe / Kirike, jur pe ea şi trăiesc prin ea”:

Gherga la Kula Vârşeţului 73


La Grocka / Vinca 44,40 lat. N, 20,43 long. E - în Serbia, pe malul Dunării - a fost găsit scrisul divinităţii Kirike pe un vas de la sfârşitul mileniului VI î.C. (în 2009, cercetătorul Român Gheorghe Şeitan a indicat că acel tip de vas era similar celui vedic folosit de Indra / In-Da-Ra în N Indiei):

Este de observat că în Română şi acum se zice “gaie” şoimului hămesit (din familia răpitoarelor “Cerchneis”, etc). De altfel, Sanctuarul de la Parţa este cel mai vechi din România, acum fiind refăcut în cea mai veche clădire a Timişoarei, ce adăposteşte “Muzeul Banatului”:

La Parţa 45,37 lat. N, 21,08 long. E, pe malul drept al Râului Timiş - în Banatul Românesc - a fost descifrată prezenţa Kirike în Sanctuarul din mileniul V î.C. (bărbatul ei avea simbolul şoimului):

Gherga în primul Sanctuar din România Vocabularul Român a păstrat termenul “turcă” ca femininul de la cerb, capră sau taur; în străvechiul Sanctuar 74


Parţa, poziţia centrală e a statuii feminine mascate: Turca (=marea divinitate, notată acolo sub forma Kirke - adică Ghirghe - aşa cum a reieşit din interpretarea de specialitate, ca de exemplu în 2004 a cercetătorului Elveţian Franz Gnaedinger). O reconstrucţie grafică a primului Sanctuar din România - cel din Parţa / judeţul Timiş - a fost realizată de către Dr. Gheorghe Lazarovici, în 2005, după cum se poate observa:

Neoliticul Sanctuar Bănățean din Parța e cel mai vechi nu numai din România, ci și din Europa, aflându-se în continuitate succesorală cronologică, geografică, conceptuală, etc. față de paleoliticul Sanctuar Anatolian din Poarta Soarelui (Portasar / Gobekli Tepe) și de mezoliticul Sanctuar Pontic din Atlantida / capitala Imperiului Atlant: în Sanctuarul Anatolian reprezentările au fost numai sculpturale / vizuale, apoi în Sanctuarul Pontic / Atlant pe lângă reprezentările sculpturale au apărut și cele scriptice, în Sanctuarul Bănățean reproducându-se valorile religioase deopotrivă sculptural și scriptic (ceea ce urma firesc după Civilizația Atlantă în Vechea Civilizație Europeană); existența Ghirghe în neoliticul Sanctuar Bănățean ar presupune - date fiind legăturile cu mezoliticul Sanctuar Pontic / Atlant - ideea existenței similară Ghirghe în AtlantIda / capitala imperială (ce ar completa - dacă fizic s-ar găsi - ceea ce onomastic e știut deja).

În Sanctuar - cu suprafaţa de peste 70 mp - lumina era dată de opaiţe iar în vase speciale se ardeau esenţe parfumate. Lespezile de piatră erau folosite pentru reprezentarea miniaturală a unor spectacole sacre, înscenarea ceremoniilor specifice fiind prin folosirea unor obiecte mici de cult; dirijarea ritualurilor se făcea de pe un tron, de către Marea Preoteasă. Statuia centrală - monumentală - are 1,80 metri înălţime. Academia Română a definit Sanctuarul ca “locul din aşezare folosit preponderent pentru practici rituale sau pentru depozitarea unor ansambluri de obiecte sacre; cea mai spectaculoasă descoperire de acest gen din Europa a fost făcută la Parţa, pe locul unui sanctuar mai vechi în care se mai conserva o masă-altar, soclul unui idol-bust, o casetă şi un loc de depozitare a cenuşii”. În Sanctuarul din Parţa erau alăturaţi statuar taurul şi femeia, ceea ce simboliza forţa creatoare, simbolul vieţii, cu legătură nemijlocită de Cultul Fecundităţii şi Fertilităţii, care a fost adorat în neolitic. Au fost descoperite vase şi tăvi în care se aduceau ofrandele. Pe peretele apusean se afla o deschizătură circulară sub care erau plasate o cuvă din lut şi o râşniţă din piatră; acel ansamblu era folosit la rîşnitul ritual, practicat primăvara - când se însămânţa ogorul - ritualul fiind orientat spre a fertiliza sămânţa ce urma a fi pusă în brazdă. Vechi de 7 milenii, un artefact interesant - şi deosebit de valoros - din Sanctuarul Bănăţean este “Urlătoarea” (“femeia care strigă”): 75


Mai mult decât găzduirea în “Muzeul Banatului”, Sanctuarul aflat acum în Timişoara merită poziţia centrală / distinctă în “Muzeul Vechii Civilizaţii Europene” - înconjurat de prima scriere din lume şi de alte piese semnificative din Bazinul Dunării - ca un reprezentativ “Km 0” simbolic al Europei, care prin exponatele sale poate justifica foarte bine “făloşenia” Bănăţeană şi în acea dimensiune de premieră, Timișoara fiind “capitală culturală Europeană” în 2021: valorile artefactelor existente depăşesc amplitudinea continentală, având importanţă mondială (căci de exemplu vechimile unora sunt mai mari decât piramidele Egiptene, etc). Pe harta anterioară - realizată de Dr. Harald Haarmann locurile unde abundă prima scriere din lume sunt subliniate (se observă Parţa - de lângă Timișoara - în centru). În 2005, Dr. Harald Haarmann - cercetător German stabilit în Finlanda - a explicat că un grupaj de semne e catalogat drept scriere dacă are minim 2 tipuri de semne, iconice şi abstracte (prima oară în lume aşa ceva petrecându-se în arealul având în centrul său regiunea Banat / ca preluare directă din moştenirea Civilizaţiei Atlante): “Începând cu cele mai timpurii manifestări ale activităţii simbolistice de către Homo Sapiens - în paleolitic - au fost 2 proceduri independente ale producerii, prin imagini reprezentative şi prin semne abstracte; simbioza celor 2 capacităţi, prin utilizarea simbolurilor, a fost în neoliticul SE Europei. La mijlocul mileniului VI î.C., SE Europei a atins un sofisticat nivel al organizării, încât a produs prima scriere din lume; deoarece abstractizarea e tema majoră a patrimoniului vizual din regiune, acea scriere - deloc surprinzător - era predominant compusă din semne abstracte. Sensul abstract ce domina simbolismul cultural neolitic era evident moştenit, după cum rezultă din dezvoltarea Defileului Dunării / Gherdap în mileniul VII î.C.; de pildă, motivele abstracte iniţiale ale inciziilor pe pietre rotunde de la Porţile de Fier se regăsesc în acele semne. Fenomenul a constat într-un proces intens, de-a lungul a circa unui mileniu. Obiectele inscripţionate s-au găsit în sute de locuri din SE Europei; inventarul acelei prime scrieri cuprinde 2 categorii de semne: iconice (pictograme stilizând lucrurile) şi abstracte (fără asocieri naturale, al căror înţeles trebuia învăţat). Nici un sistem al scrierilor vechi apoi n-a operat doar cu o categorie de semne, ci toate inventarele le cuprindeau pe ambele; deosebirile dintre ele erau proporţiile semnelor iconice sau abstracte folosite: scrierea Danubiană abunda în semne abstracte (la fel ulterior regăsindu-se în Sanscrită şi în cuneiformele Sumeriei) iar scrierea Egipteană abunda în semne iconice / hieroglife. Revoluţia activităţii simbolice în neoliticul SE European a fost fără precedent, referirile fiind şi calendaristice, comerciale, numerice, etc. Nivelul de abstractizare al primului script din lume - cel Danubian - s-a regăsit în scrierea Indiană. Proporţiile de semne asemănătoare ambelor sunt consistente. De asemenea, la ambele e similară şi ajutarea cu tehnici suplimentare, ca puncte şi liniuţe (de exemplu, motivul crucii se regăseşte ca element fundamental în scrierile Danubiană şi Indiană)”. Cu ilustrarea din imaginea următoare - a unei statuete din Banatul Epocii Pietrei - acelaşi Dr. Harald Haarmann a comentat: “Figurinele inscripţionate astfel îmbinau 2 funcţii religioase scrise - pentru cultul venerării şi pentru răspândire - ele fiind utilizate în spaţiul public al divinizării cât şi în ritualurile private casnice; acest multiplu rol al figurinelor este evident, luând în considerare că erau răspândite atât în sanctuare, cât şi în gospodării”.

Figurină Grocka Din Epoca Pietrei (aşa după cum relevă pieile mumificate ale unor vechi oameni ori figurinele produse de ei, reprezentându-i), fiecare purta cu sine / pe sine “certificatul de naştere” - tatuat foarte vizibil, indicând familia căreia îi aparţinea - împreună cu, de asemenea tatuată, “cartea de muncă”, reflectând ocupaţia sa şi alte semne corporale, prezentându-şi în general CV-ul: ceea ce a făcut în viaţă; ca şi la oricine altcineva, transmiterea numelui Gherga - dar şi a statului profesional, social, etc. - astfel a fost constantă în timp (pe lângă componenta verbală).

76


Mult timp, scrierea a fost considerată divină: inventată şi patronată de zei. Civilizaţiile Sumeriană şi Egipteană - cu prezenţă atestată Gherga, ca şi în cea Indiană au conferit semnificaţii componentelor Ki-Ri-Ke sub forma de “Sufletul Soarelui”, consonantic “R” fiind soare. În legătură cu energia Ka al lui Ra: Imnul lui Ra - tradus din scrierea hieroglifică Egipteană de Francezul Sylvain Grebaut în 1873 - îl proclama pe Ra ca “suveranul Cerului şi domn al Pământului, părintele zeilor şi oamenilor, care susţinea cu braţele sale cerul / în formă de Y: el a ridicat cerul în sus şi a împins pământul în jos” (conform Cărţii Morţilor din Egipt, Ker / Cher era ţinutul locuit de spirite). Judith Yarnall în cartea sa “Transformările Circe” editată de Universitatea Americană Illinois în 1994 (Circe fiind altă formă Kirke / Ghirghe, Romanii introducând litera “G” în alfabetul Latin printr-o liniuţă adăugată peste “C”, deoarece până atunci pentru “G” erau impropriu utilizate “C”, “K” sau “Q”) a descris pe larg legăturile aceleiaşi divinităţi Gherga din Epoca Pietrei, numită Anatolian Kibela în mileniul III î.C., cu Troianii în mileniul II î.C., cu primele relatări ale vechilor Greci în mileniul I î.C., etc. / pre-istorica Europă dezvoltându-se preferenţial în Bazinul Dunării inferioare datorită climatului bun şi prezenţei sării necesare organismelor umane, facil existentă mai ales în interiorul arcului Carpatic (“salariu” provine din Antichitate de la Romani, care plăteau soldaţilor sarea în solde / ulterior, din Evul Mediu până în Epoca Modernă sarea rămânând esenţială ca valoare pentru oameni: e ştiut că sarea formează principalul electrolit din sânge, ce favorizează viteza transferului informaţional spre creier / lipsa sării “prostind”, după cum a fost dovedit ştiinţific, în plus fiziologia mai dovedind şi că fără sare în organism, inima nu se mai contractă, oprindu-se în stop cardiac, sărurile în vechime din toate acele motive fiind foarte preţuite; Carpaţii au oferit cea mai bună zonă din Europa în care sarea era la suprafaţă - de mare interes pentru oameni şi animale - devenind astfel în principal areal de destinaţie, nu de emigraţie, doar negustorii locali exportând-o făcând drumuri spre alte zări, mereu însă întorcându-se în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, bogat în saline, pentru continuarea afacerilor).

După cum a studiat și antropologul American James Nies în 1914, Sumerienii denumeau bumerangul ca “Geșpu” / “Gespa”: una dintre cele mai vechi reprezentări ale sale a fost pe arhaica “Tăbliță Hoffman” din piatră, păstrată în New York / SUA (găsită în Babilon, un loc unde totuși nu piatra era gravată, ci ulterior s-au inscripționat tăblițe de lut); semnele cuneiforme “Ges-pa” / “Geș-pu” pentru bumerang sau dezvoltat din vremurile cele mai timpurii - plecând de la pictograma sa - apoi căpătând și alte exprimări (ca “arc” conform cercetătorului Sud-African Fanie Vermaak, ca “pumnul” Zeului Furtunii la Kheti / Hitiți conform cercetătorului Turc Ozkan Savaș, etc).

Bumerangurile la Sumerieni Cel mai primitiv tip de scriere (practicat până în secolul XIX) e cel mnemonic; de exemplu, o combinaţie de şnururi, beţe, pene şi ornamente - reprodusă în continuare - a fost “scrisoarea de dragoste” a Iakutei Ghirka / Yukagirka, din N Siberiei:

Sarea României

77


Gherga din Epoca Pietrei

Scrierea Ghirka

Poarta unei aşezări Bănăţene în Epoca Pietrei

Destinatarul a citit: “Pleci! Iubeşti Rusia ce îţi închide drumul către mine. Vei avea copii şi te vei bucura de ei. Eu voi tânji mereu şi mă voi gândi numai la tine, chiar dacă va veni alt bărbat care să mă iubească”. Alte forme de scrieri mnemonice - din zonele în care a fost Gherga - erau cele cu noduri pe sfori atât în Bazinul Nigerului, cât şi cele folosite de Perşi sau de alţii apropiaţi lor în timp, runele / adică beţele cu crestături combinate în diverse feluri (existente în răsăritul Europei până în mileniul II), etc.; se poate observa că pentru “rune” Românii foloseau “buchii”, ambele variante fiind conectate de Marea Mamă Gheia / Rhea. Mai evoluată decât scrierea mnemonică a fost cea pictografică prin desene pe principiul simplu al reprezentării (ca de pildă un cerc cu raze însemna soarele, liniile ondulate = apa, etc). Scrierea ideografică - ideograma este semnul convenţional folosit pentru a reda cuvântul în scrierea hieroglifică - exprima şi noţiuni / verbe: picioarele însemnau a merge, bărbosul ori cârja indicau bătrâneţea, ş.a. Între imagini şi pronunţări nu erau legături, ele de exemplu putând fi citite foarte bine acum Româneşte chiar dacă au fost scrise de pildă de către preoţi SuMeri / Sumerieni; separarea imaginii de sonor a dus la apariţia semnelor independente, ce n-au mai redat obiectul ci cuvântul care-l denumea, astfel născându-se scrierea fonetică (întâi consonantică, apoi vocalizată).

În actualul spaţiu Român, mai ales în cel Bănăţean, au fost găsite pe artefacte din Epoca Pietrei reprezentările convenţionale ale biocâmpurilor şi matricile energetice / liniile de forţă ale corpului uman - rezonatoare cu ale Pământului - ca intersecţii, spirale, etc. descrise de exemplu în 1993 de terapeutul Nineta Crainici, identic regăsite şi la prima civilizaţie post-diluviană din lume, cea din Bazinul Ghaggar (cu debit uriaş datorită topirii gheţurilor Himalaiei), acum Valea Indului, unde de la început exista Dinastia Garga; de altfel, în acea parte a lumii a şi fost prezervată premiera mondială a lucrărilor medicale, prin Tratatul Gherga (descoperit în secolul XVIII de Britanici în Caşmir). Este de remarcat că spirala simboliza şi fecunditatea acvatică; marcată pe idoli feminini, omologa centrele de viaţă şi fertilitate. Vechimea în spaţiul Român a acelor artefacte s-a concretizat de exemplu prin cea mai mare răspândire în mileniul IV î.C., până la statui Gete de argilă / lut din secolul IX î.C. (păstrate acum la “Muzeul Ţăranului Român”) ce înfăţişează exact cele 7 centre energetice şi cele 12 meridiane - numite popular “râuri” - fiind practicată acupunctura cu ace din argilă încinse pe jar şi înfipte uşor acolo unde era necesar pentru energie vitală; e de observat străvechea permutare lingvistică din N Indiei Gharga-Ghakra-Chakra pentru denumirea centrilor energetici umani (în care forţele energetice interacţionează cu funcţiile organismului traducerea Sanscrită pentru “chakra” însemnând “roată” / “cerc” - cele mai importante chakre fiind ale capului şi inimii):

78


Este de remarcat şi gama coloristică asociată chakrelor - ale culorilor curcubeului, ce compun lumina - de la roşu pentru chakra rădăcinii (de la capătul coloanei vertebrale) la violet pentru chakra coroanei (din vârful capului, deasupra celui de-al “treilea” ochi). De altfel, în Caucaz roata Armeană a eternităţii şi-a păstrat străvechiul nume de Khachkar / Kerkhach (parte a patrimoniului imaterial mondial al umanităţii UNESCO), sonor mai apropiat de Gherga: simbol solar al protecţiei, al vieţii lungi şi al meditării, cu aceeaşi origine ca Svastica din Epoca Pietrei; în 2001, cercetătorul Roman Bagdasarov din Rusia a documentat că Svastica era principalul ornament al FinoUgrilor, de când au apărut aceia pe Pământ, cu care a fost în legătură ulterioara roată Armeană a eternităţii Kerkhach: Caucazianul Kherkach În Europa, Armenii - care respectau barza / “Ciconia” ca pasăre sacră - aveau soarele denumit Ar / Ara ca principala divinitate: numele lor, de “Ar-meni”, literar înseamnă “oamenii soarelui” (ştiut ca Ra mai ales între India şi Egipt); ulterior în Balcani, “Ar-mânii” / Armânii Aromânii - au utilizat acelaşi simbol solar (Gherga a fost atestat atât întâi Armean, cât şi apoi Armân). Studiile psihologice contemporane au confirmat că în vechime percepţia umană era foarte diferită de cea actuală, ea incluzând realităţi subtile (ca lumi paralele, entităţi divine, etc.) estompate acum, în Epoca Modernă. Dr. Mircea Eliade a scris în “Morfologia religiilor”: “Cercetătorii au dovedit că fiece societate primitivă a prezentat la originea ei corporaţii magice. Primii conducători au fost magi; primele noţiuni de ştiinţă experimentală au fost căpătate pornind de la practicile magice; lupta dintre spiritul cercetător şi religie, tot din magie îşi trage izvorul. Magia reprezintă o mentalitate primitivă, rudimentară - preţioasă pentru cunoaşterea civilizaţiei. În 79


magia primitivă s-au deosebit 2 concepţii, ce au dus la 2 serii de rituri: magia imitativă şi magia contagioasă. Cea dintâi avea la temelie premiza că orice acţiune atrăgea după sine o acţiune asemănătoare. Magia contagioasă credea că 2 lucruri care au fost cândva în contact, continuau să se influenţeze reciproc şi după despărţire (datorită existenţei unui fluid simpatic între om şi obiectele din juru-i / o concepţie magică veche de zeci de milenii); prin cercetările psihometrice respectiv cunoaşterea cuiva prin intermediul a ceva cu care cândva a avut legătură - concluzia rezultată a fost că magia contagioasă era legiferarea unor observaţii ades repetate, un adevăr obiectiv, ştiinţific: poate primitivii posedau într-un număr mai mare calităţile psihometriei”. Culmile culturii din Banat sub dominaţia Marii Mame au fost de la începutul calendarului în N Indiei şi s-a încheiat la începerea calendarului în N Africii / Egipt (pentru rigoare: 6776 î.C. şi respectiv 4241 î.C.); privind Gherga, legăturile din vechime ce au dus la similarităţi de pildă între Banat - unde numele Gherga are cea mai mare răspândire de pe glob - şi Asia (India / Ghaggar ori Sumer / Ghiengar) s-au datorat Siberienilor, prin Caucaz / Anatolia şi Ural. Marea Zeiţă avea forma vedică de Mama “Sfintei Treimi” Gaya-tri / Găyatri, ştiută de Grecii vechi cu numele Pelasg de Mama Gaia. Feminina Gaia - pronunţată şi simplu Ga / Ghe - era legată de pământ, slava de deasupra sa fiind masculinul Gher. Simplificat, în Pelasgă bărbatul / tatăl era Ker / Gher - cu înţelesul propagat mult ulterior la Vikingi, Români, etc. de “Cer” - şi femeia / mama era fertila Ghe / Gaia, Zeiţa Pământului, progenitura lor fiind astfel (din alăturarea numelor) Ker-Ghe / Ker-Ga = Gherga; cele 2 adoraţii arhaice ale elementelor generatoare “Cer” şi “Glie” / “Pământ” erau consolidate din vechime prin forme reale umane, din aceeaşi familie: ancestral, omenirea şi-a legat credinţele atât de feminina glie, cât şi de masculinul cer (în străvechea idee că “femeia îşi lua om”, istoricul Român Nicolae Densuşianu 1846-1911 - cu care cel mai important poet Român, Mihai Eminescu 1850-1889, a fost prieten - a consemnat că partenerul ei era “un bărbat cu înalte sentimente de dreptate, mare binefăcător, adânc instruit în cursul astrelor”).

anumite practici Yoga / “Yo-Ga”. Astfel, după înfăţişarea nocturnă a cerului, Ker a căpătat înţelesul Altaic de “înălţat” dar şi de “negru”, de unde a derivat Krişna în India, Kara în Turcă, ş.a. / după cum indică “Dicţionarul Indo-European” (Ka-Ra - energia sufletului lui Ra - exista noaptea, făcând mereu posibilă ivirea soarelui pe cer iar ziua era alocată manifestării depline a forţei lui Ra / steaua aflată în centrul sistemului solar, Ka-Ra ca neagră fiind şi caracteristică Mamei Ka / Ga, respectiv ca nuanţa cerească, a lui Ra, din timpul nopţii); e de remarcat - ceea ce a observat şi filozoful Român Vasile Lovinescu - că timpul ulterior existenţei Mamei Găyatri, dat de Civilizaţia Ghaggar, a devenit KaliYuga / adică “Era Neagră”, în reverberaţie cu Kilimanjaro 3,04 lat. S, 21,12 long. E / Kaliman-Gearo (cel mai înalt munte African, de lângă care se alimentează Nilul, cel mai lung Fluviu al globului), respectiv denumirile munţilor Căliman şi Caraiman din spaţiul Român, unde partenerul ei se numea Caloian: “Căli-man / Carai-man = Domnul Cer”. La Români, “Mama Caloiana” era divinitatea pluviometrică invocată să dezlege ploile, substituită de o păpuşă confecţionată din argilă / lut, aluat, crenguţe, îmbrăcată cu cârpe, sinonimă cu “Maica Călătoarea” sau “Moaşa Ploii” / “Scaloiana”. Este de ştiut că printre numele Zeiţei Kali utilizate în N Indiei erau Kalka - respectiv Garga - ori Durga; de altfel, prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghaggar în NV Indiei, a împărţit viaţa Pământului în cicluri de dezvoltare umană începând cu o perioadă de maximă înflorire denumită Era de Aur, urmată de erele intermediare de Argint şi Bronz, până la Era de Fier sau Întunecată, caracterizată de decăderea valorilor morale şi de materialism - aceea fiind prelungită până în prezent - similar împărţind timpul şi vechii Greci. Conform Gherghinului Hesiod (în “Erga” / “Lucrări şi zile”), “zeii şi oamenii au avut aceeaşi origine”. Neamurile din timpul de aur “trăiau asemenea zeilor, cu inima eliberată de griji, la adăpost de necazuri”; nu munceau, căci Pământul le oferea tot ceea ce aveau nevoie (vânătorii erau carnivori, culegătorii erau vegetarieni, nici una dintre cele 2 categorii neavând de lucru înaintea Potopului, căci încă nu se practicau creşterea animalelor sau cultivarea plantelor).

Migrarea neolitică Trebuie ştiut lingvistic că pe timpuri nu se utilizau termeni specifici pentru culori, ci erau evocate proprietăţile cromatice din natură, prin cuvinte ca de exemplu culoarea cerului (alb-albastru), culoarea frunzei (verde-galben), etc.; albul pur şi intens aparţinea celor care urcau spre “piscul” universului, fiind o concepţie arhaică, strâns legată şi de

Răspândirea bronzului 80


Însă apoi, oamenii “au fost acoperiţi de pământ” şi a urmat o rasă mai puţin nobilă, a timpului de argint; beatitudinea primordială - din perfecţiunea începuturilor - s-a pierdut: oamenii au început să muncească pentru a trăi, acela fiind şi timpul bronzului. Apoi, numeroase familii au coborât din eroi, care proveneau din unirea dintre o divinitate şi un muritor şi aveau o nostalgie după prima eră dusă (prediluviană, desigur a vânătorilor-culegătorilor paleolitici, din timpul perioadei pietrei cioplite; se ştia că după Potop oamenii au oferit primul sacrificiu, ca să fixeze în chip definitiv raporturile lor cu zeii: promovarea regimului carnivor a fost actul exemplar şi supremul omagiu adus zeilor, însoţirea fiind şi cu multe ofrande de plante). Tipurile Uriaşilor ştiuţi de vechii oameni - Titani, Giganţi şi eroi corespundeau raselor umane anterioare şi combinaţiilor lor (adică Neandertal, Cro-Magnon, respectiv Homo Sapiens); Gherghinul Hesiod n-a povestit despre ultima rasă - cea de fier - doar s-a plâns (în “Munci” 176) că i-a fost dat să trăiască în acel timp: e de ştiut - după cum scrie Enciclopedia “Britannica” - că ultimii Cro-Magnoizi, adică persoane cu unele caracteristici de tip Cro Magnon, au existat izolat până în Epoca Bronzului, până la sfârşitul mileniului III î.C. (rasele umane ale Neandertal şi Cro Magnon - cu creiere mai mari decât la Homo Sapiens, de la care oamenii Homo Sapiens au învăţat mult - au dispărut nu numai din cauza incompatibilităţii genetice a femeilor lor de a rămâne gravide cu Homo Sapiens, ci şi prin exterminarea fizică directă de către Homo Sapiens ori de către viruşii acelora / roditoarele femei Homo Sapiens puteau rămâne gravide cu oricine, ceea ce nu convenea bărbaţilor Homo Sapiens). Eschil a scris că primii oameni - din specia Homo Sapiens - nu cunoşteau nici domesticirea animalelor, nici agricultura şi au ajuns să înveţe meseriile şi ştiinţele; în 1946, etnologul German Karl Meuli 1891-1968 a considerat că acea împărţire rituală corespundea de pildă sacrificiilor oferite zeilor cereşti de către vânătorii primitivi ai Siberiei şi de către popoarele de păcurari din Asia Centrală. În secolul I î.C., poetul Roman Horaţiu în “Ode” 3 a exprimat vechiul fenomen că strădaniile şi biruinţele înaintaşilor - în mod potenţial, la îndemâna urmaşilor - nu mai erau valorificate datorită destrămării moştenirii lor sociale, ce stăvilea veleităţile de folosire a însuşirilor neştirbite pentru a desfăşura acţiuni sociale eficiente şi creatoare: “Mai răi decât strămoşii au fost părinţii noştri / Noi, şi mai răi ca dânşii, am zămislit odrasle / Ce-or odrăsli odrasle mai rele decât ei”.

Detronarea Marii Zeiţe-Mamă, manifestată odată cu sfârşitul Epocii Pietrei, a fost mai ales din cauza apariţiei primelor localităţi: femeile erau implicate în menţinerea unităţii de bază a societăţii - gospodăria - iar bărbaţii s-au dedicat îndeplinirii altor sarcini, între care apărarea familiilor şi proprietăţilor; atunci între Siberia şi Dunărea inferioară s-a şi răspândit o cultură ce a întrerupt continuitatea tradiţiei Europene, caracterizată prin Gorga-ne / Kurga-ne (cu monumente funerare numeroase în România şi Bulgaria, ca de exemplu prin Bazinul Argeşului la Ghergălăul Mare în Valea Argovei / Vlădiceasca 44,41 lat. N, 26,07 long. E din judeţul Ilfov, la Ghergălău / Gorgana în Radovanu 44,12 lat. N, 26,31 long. E din judeţul Călăraşi, ş.a.), ce printre altele a adus de pildă meiul din Asia dar şi un stil de viaţă diferit, determinând în Europa tranziţia de la Epoca Pietrei la cea a Bronzului.

Banatul înaintea regularizării râurilor În Banatul Epocii Pietrei era un decor antropomorf feminin, cu indicarea constantă a punctelor cardinale, într-un univers al întâlnirii Cerului şi Gliei / Pământului, ca temă esenţială. Manifestările erau prin culoare, frumos şi armonie, geometria caracterizând orientarea între 4 direcţii - sus, jos, dreapta, stânga - corespunzând celor 4 elemente fundamentale pe atunci, adică cer, glie, spirit şi suflet; mult ulterior, creştinii au reprodus acele repere esenţiale prin semnul crucii: Tatăl din Cer (sus) - Fiul de pe Pământ (jos) Sfântul Duh / Spirit (la dreapta) - Suflet la stânga / partea inimii, prin Amin (adică “aşa să fie”). Olarii pe timpuri, fiindcă preluau argila / lutul din pământ, aveau în societate o poziţie specială iar mătăniile - prin atingerea gliei / pământului cu fruntea - obiceiul de a săruta Mama Pământ sau de a păstra în casa mutată altundeva o bucăţică de pământ din patrie / vatra sacră, etc. n-au rămas decât manifestări ale străvechii veneraţii ale Marii Mame. Din cele mai vechi timpuri, vatra a fost sufletul casei, locul sacru pus sub incidenţa strămoşilor familiei; în general, femeile îngrijeau menţinerea focului: vatra era legată de pregătirea hranei şi ca atare funcţiona drept centru vital / vatră avea nu numai fiecare casă, ci şi fiecare aşezare, locul unde se desfăşura viaţa religioasă colectivă şi se ţineau adunări, inclusiv judecăţi. Academicianul Român Bălăceanu Stolnici descendent din blondul / “bălanul” ban Gherghe din secolul 81


XVII - s-a preocupat de aceste teme: “Pământul sacralizat era privit cu dragoste şi grijă. A fost o vreme când nu era îngăduit să-l vatămi, să-l răneşti, în nici un fel, aşa cum Mircea Eliade a citat din unele recomandări în vechi texte Indiene. Apariţia agriculturii a schimbat mult poziţia pământului în panteonul religios neolitic şi apoi istoric. Pământul / Glia, ca Zeiţă Mamă, a trecut pe un plan secundar (ca şi Cerul). În loc au apărut zeităţile agricole ce s-au integrat în alt sistem sacru, impus pe măsură ce păstorii nomazi au trebuit să cedeze în faţa cultivatorilor sedentari. Astfel, s-a impus o nouă viziune asupra periodicităţii vieţii cosmice, fiind adusă în atenţia vieţii sacre fenomenul regenerării vegetale, ceea ce a determinat folosirea unor păpuşi cu caracterizare sexuală evidentă, rituri speciale agrare, cu dansuri sacre / dansatorii fiind stropiţi cu apă, etc. Spaţiul subteran avea conotaţie de mister şi de sacru, peşterilor - mult căutate pentru locuit fiindu-le atribuite şi asemănarea cu uterul. Minerii prin extragerile din măruntaiele pământului aveau o contribuţie magică, înaintea operaţiilor fiind supuşi unor practici de purificare ca rugăciuni sau abstinenţă (ceea ce conferea mineritului o caracteristică sacerdotală) iar preluarea minereurilor de către metalurgişti şi prelucrarea lor cu ajutorul focului în acţiuni demiurgice de transformare au dus la considerarea opratorilor cuptoarelor ca magi, iniţierile în profesie fiind prin ceremonii misterice. Rocile prin strălucirea şi coloritul lor s-au impus imaginaţiei oamenilor, care le-au atribuit diferite puteri supranaturale, multe dintre ele jucând un rol religios deosebit. Piatra a mijlocit legătura dintre om şi divinitate, între cer / Ker şi pământul Gea care s-a maturizat. De aici obiceiul de a plasa o grămadă de pietre în punctele considerate ‘centrale’ prin culturile megalitice, operaţiuni realizate cu mare efort, ceea ce denotă importanţa lor deosebită. Sunt structuri tulburătoare. S-a spus că energia din pământ urcă prin ele şi se amplifică într-un fenomen de rezonanţă, unii localnici susţinând că la anumite monumente sunt nopţi când aud pietrele ‘cântând’ (efecte sonore sunt şi când vânturile se abat asupra lor ori când erau încinse cu foc ritualic puternic, de unde conceptele de pietre vibrante sau de cântecul pietrelor). Piatra a mai fost folosită ca strajă sacră a drumurilor - de marcaj a lor - sau ca strajă funerară prin lespezile legate de cultul morţilor”. Este de remarcat că în actualul spaţiu Românesc - inclusiv Banat - metalurgia a fost cea mai avansată din lume până în Antichitate: de pildă, cuiele de fier ale Geţilor n-au ruginit până azi - deoarece erau acoperite cu un strat de magnetită - în Europa calupurile lor de fier fiind aproape duble decât ale Romanilor (care nu puteau topi în cuptoarele lor bucăţi aşa mari ca ale Geţilor), etc. / în vechiul Egipt, magnetul era “metalul lui Horus” / Hor. Spre sfârşitul Epocii Pietrei, Soarelui şi Selenei le-au fost asociate aurul şi argintul, prima metalurgie a aurului din lume petrecându-se nu altundeva pe glob decât în spaţiul actualei Românii. Despre “Aurul şi argintul în epocile bronzului şi fierului”, arheoloagele Alexandra Ţârlea şi Anca Diana Popescu au afirmat în 2013: “Principalele surse de aur ale României se află în Banat şi Transilvania. În aceste regiuni au fost identificate în jur de 50 de mine de aur şi zone favorabile pentru funcţionarea unor spălătorii de aur (văi bogate în nisipuri aurifere). Pentru epocile bronzului şi fierului se consideră că, în cazul surselor primare de aur, exploatarea se putea realiza prin procedee sistematice, ce implicau spargerea minereului aurifer din filonul de cuarţ şi măcinarea aceluia pentru spălarea aurului; se presupune că ar fi fost exploatate în acel fel mai ales zăcămintele aurifere de

adâncimi medii sau filoanele de suprafaţă, în special în văile mai adânci cu pereţi abrupţi. După toate probabilităţile, principala sursă de procurare - şi cea mai uşoară - a acestui metal preţios o constituiau sursele secundare: aurul era spălat din nisipul aurifer al râurilor sau mai ales - ca pepite - din cuarţul dezagregat de intemperii”. În 2003, Basarabeanul Andrei Vartic a scris: “Megieşul este proprietarul testamentar al pământului pe care locuieşte în baza vechii legi a strămoşilor. Termenul face trimitere la zeiţa pământului Geia, o mamă primordială omologată din cele mai vechi timpuri cu Glia. Megieşul este termenul cel mai important care denumeşte pe locuitorul liber, sedentar, păstor şi agricultor, al satului medieval românesc şi este cea mai fundamentală mărturie a existenţei vechiului drept valah. Termenul românesc ‘megieş’ este format din radicalul ‘megie’ şi sufixul ‘eş / ş’; ‘Megie’ la rândul său e o structură din 2 componente - Me şi Gie sau Me şi Gia. Or, la vechile popoare balcanice şi carpato-dunărene, Ge, Geia, Gaia, Glia era ‘personificarea feminină a Pământului, una dintre divinităţile primordiale’ (Victor Kernbach, ‘Dicţionar de mitologie generală’). Sintagma ‘Me Gie’ transformă prefixul termenului ‘megieş’ în prenume, în ‘al meu’, ‘me gie’ însemnând ‘glia mea’, ‘pământul meu’, care, cu certitudine, desemnează o lege încă şi mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor - Geia mea, Zeiţa mea principală. Urmele viguroase ale acestei zeiţe primordiale s-au păstrat în tot arealul balcano-dunărean şi carpato-nistrean, la români ele devenind arhetipuri sedentare de bază. Sentimentul primordial, sedentar, casnic al apărării ‘gliei mele’, lăsat moşilor şi strămoşilor de zeiţa primordială Ge, adică legea ‘pământului meu’, omologată cu dreptul valah / ‘Jus Valachum’, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-şi însemnau cu zel religios hotarele în baza legilor strămoşeşti ale pământului. Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă în preajmă sau încorporate în teritoriile controlate de ele popoare sedentare - asemeni românilor / valahilor - care trăiau după legea veche a megiei strămoşeşti, a ‘gliei mele’, a ‘pământului meu’ şi care, apărând cu străşnicie ‘glia lor’, apărau şi zonele pe care le controlau politic nomazii. Unirea sfaturilor de megieşi în baza vechii legi a pământului - ‘Me Gie’ / ‘Glia mea’ - a dus la formarea ţărilor române. Gardurile moşiilor (în vechimea matriarhală, probabil, numite ‘megii’, moşii patriarhali reprezentând mai repede urma asimilării indo-europenilor de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile şi porţi impunătoare, plugurile agricultorilor, inventarul agricol şi cel casnic, în special masa şi scaunele, casa cu fundament şi focul din vatra construită temeinic, sunt de origine sedentară foarte veche şi pot fi urmărite arheologic pînă la limitele culturii neolitice timpurii (ca şi ornamentele geometrice ale românilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpatodunărene şi balcanice, ca cel mai vrednic animal de străbatere a distanţelor mari în timpurile vechi şi zeificarea bourului, a unui veritabil animal agricol şi casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunităţi neolitice erau sedentare şi trăiau după legea sedentară a ‘gliei mele’, însemnată şi cu stâlpi (beţe, ‘beth’-uri), cu pietre încrustate şi cu garduri (ca la mărgineni) dar şi cu troiene gigantice de pământ. Nu exista nici o raţiune la popoarele nomade să-şi însemne hotarele cu ‘troiene’. Nu exista nici o raţiune la aceleaşi popoare să-şi însemne hotarele cu ‘brazde’ (ca ‘brazda lui Novac’) trase de pluguri cu 9 boi. Tocmai faptul că au trăit ‘cuminţi’, fără a ameninţa hotarele altora, în baza vechii legi a pământului, le82


a dat posibilitate românilor să se menţină pe vechile lor moşii, transmise pentru folosinţă veşnică de moşii şi strămoşii lor”. Este de observat că în aceeaşi logică lingvistică se mulează şi cuvinte ca “Măgură” - pentru movila mare izolată - sau “Maghiar” dar şi “argat/ă“ pentru persoana care muncea agricol sau la grajd pentru vreun gospodar, în schimbul unei plăţi; orientalul “beth” - Românii având băţ / bâtă - provenea din străvechiul radical “breth” ce a fost pentru “brad” (de pildă aceluia în Albaneză zicându-i-se “bredi”). Pe malul Anatolian al Bosforului poate e sugestivă denumirea Bithynia / “Bitunia”: regiunea celor cu bâte; pentru vechii Evrei, Bethania (locul cu bețe / stâlpi) însemna “azil”. Istoricul George Cadar din Maramureș a enunțat în 2012: “Ca exemple de cuvinte din limba bătrână pot să zic că apei i se spunea ‘iza’. ‘Firiza’ - să zicem - înseamnă ‘firul apei’; ‘iz’ înseamnă umiditate, rădăcina ce dă sensul profund al cuvântului: de acolo vine ‘izvor’, ungurescul ‘viz’, pentru că noi cu limba maghiară avem foarte multe relaţii de interferenţă de-a lungul istoriei. De aceea avem ‘Dâmboviza’, ‘Bistriza’, dar pronunţia terminaţiei cuvântului este ‘iţa’ ce înseamnă ‘curgere’, de fapt, și s-a păstrat în limbă. ‘Bistriţă’ înseamnă râu vertiginos de munte, torent. El dă cuvântul slavic ‘rapid’, ‘bâstroe’, ce înseamnă ‘iute’. (Şi într-un ‘bistro’ când intri eşti servit prompt). Muncitorului i se spunea ‘ar’. A rămas în limba română cuvântul ‘argat’, ‘muncitor gata de lucru’. Dar ‘ar’ înseamnă şi ‘a merge’, în limba maghiară păstrându-se expresia ‘ara ere’, ‘încolo-încoace’, deci cu sensul de ‘mers’, cum şi munca este o activitate de pendulare, o activitate în mişcare. Deci un om static nu poate desfăşura o activitate practică în teren, caracteristică timpurilor în care a apărut cuvântul. Pe urmă ‘grumaz’, căruia în limba bătrână i se spunea ‘mazgru’. Acesta înseamnă ‘cel mai gros maţ’ prin care fiinţa umană se alimentează şi are, ca şi celelalte cuvinte, caracter mimetic”. Dr. Sever Pop 1901-1961 a scris “despre terminologia calului”: “În râvna de a aduna ‘comoara de cuvinte, de expresii şi de împerecheri fericite de vorbe pe care strămoşii noştri ne-au lăsat-o şi pe care părinţii noştri au desăvârşit-o’, Muzeul Limbii Române a alcătuit întâiul chestionar: ‘Calul’. Pentru a numi crescătorul de cai nu întâlnim un termen general, nici unul care ar putea fi caracteristic unei regiuni mai mari; în cele mai multe cazuri, noţiunea de ‘crescător’ se acoperă deplin cu cea de ‘om cu stare’, ‘bine situat’, ‘gazdă’, ‘proprietar’, ‘gospodar’. Termenul pentru ‘crescătorie’ este ‘herghelie’, cuvânt ce pare a fi răspândit în întreaga ţară. Ţăranii spun crescătoriei de cai ‘gherghelie’; cuvântul ‘herghelie’ este întrebuinţat ca denumire a turmei de cai formată din împreunarea cailor tuturor locuitorilor din sat, pe care îi trimit la izlaz pentru păscut”. (La cai e de remarcat o curiozitate: sunt animale ce nu ameţesc). Dr. Traian Stănciulescu în “Miturile creaţiei” a scris: “În mod obişnuit, aceleiaşi zeităţi i se asociau o sumedenie de nume diferite; multitudinea acelor nume nu rezulta doar din nevoia protecţiei faţă de eventuala lor folosire magică (malefică, de obicei) de către vrăjitori, ci şi din nevoia de a reflecta ansamblul de atribute, însuşiri specifice ale divinităţii (pentru gândirea primitivă, utilizarea limbajului apărea ca un act magic, întrucât angaja în egală măsură prezenţa forţei unificatoare şi diferenţiatoare: mana)”. De-a lungul vremurilor şi în diverse locaţii din spaţiul Gherga, divinitatea iniţial decriptată în Epoca Pietrei - de exemplu în Banat între mileniile VII î.C. şi V î.C - de la Kerga de către Pelasgi până la Ki-ri-ke / Kirkae (prin armonizarea dedusă a semnelor cu sunetele), a cunoscut

denumiri, derivări şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de ea, după cum au observat savanţii, între care şi arheologul Turc Osman Doganay în 2007, ca de exemplu apariţiile notate în scris, pe măsura răspândirii sale, alfabetic: Artemis sau Ar-Themis / denumirea Anatoliană, mileniul I î.C., Aşera, Hebat / în Canaan, mileniul II î.C., Circe, Cybebe, Cybele, Sibila / la Romani, mileniul I î.C., Diana / denumirea Romană a lui Artemis, Gaia, Gheia / la Grecii vechi, mileniul I î.C. (Gaea în Greacă = Terra în Latină, datorită transferului “G”/“T”), Găyatri la Indieni, mileniul IV î.C., Gherghiţia / la Cariani, mileniul I î.C., Hathor, Isis, Maat / la Egiptenii vechi, mileniul III î.C., Hecate / la Cariani, mileniul II î.C., Ida / în N Indiei, mileniul VII î.C. şi Anatolia, mileniul III î.C. (Il la Finezi şi Ilu la Basci), Iştar / la Babilonieni, mileniul III î.C., Kirke / la vechii Eleni, mileniul II î.C., Kubaba / la Sumerieni, mileniul III î.C., Lilu sau Lilith / la vechii Evrei, mileniul II î.C., etc. (Marea Zeiţă a fost onorată de foarte mulţi oameni pentru foarte mult timp, din motive care ţin de natura umană), uneori cu suprapuneri, confuzii ori despărţiri ale rolurilor, ca de pildă la Egiptenii vechi între Hathor şi Isis, la Elenii vechi între Gheia şi Rhea, ş.a. / de exemplu, studiile arhivarei Americane Alyssa Hagen fiind evidente; metamorfozele sale pot fi grupate ca reflectând aceleaşi caracteristici generale - Gherga constant apărând printre primii ei susţinători - semnificaţiile cultice fiind specifice populaţiilor respective.

O practică teologică străveche (căci începând cu Cultele Magice se credea că blestemul avea o forţă imensă, acţionând chiar şi asupra zeilor, dacă le era ştiut numele real) a fost folosirea mai multor nume pentru o divinitate: aproape toate numele marilor zei nu erau decât porecle atributive evidente iar numele esenţial - cu circulaţie restrânsă la cercul teologilor iniţiaţi - nu devenea public din motive de respect cultual şi de menţinere a hiatului tradiţional între misteriile religiei şi mulţimea credincioşilor. Este de observat că în compunerea numelui Gherga, similar cum construcţia Ki-Ri / K-R a devenit Ker, comprimarea pentru urmaşi a numelor părinţilor a fost că lângă Cer / Ker s-a alăturat forma simplă pentru Pământ / Ga, adică prefixul de la Gaea - Găyatri la vechii Indieni, Gaia la vechii Greci - şi nu diminutivul Zeiţei Pământului Ida / Il (nuanţa derivată în mileniul VII î.C., în legătură cu Glia - alintul “Il” împreună cu Ga formând Il-Ga / Iga, devenit Ida - aşa cum era invocată Anatolian Marea Mamă, cea care ilumina “ideea”); urmaşii au evidenţiat astfel, prin comprimare, fuziunea numelor părinţilor, în modul cel mai popular, consolidat până astăzi ca Gherga. Geneza neamului Gherga şi geneza numelui Gherga s-au împletit 83


strâns în aceiaşi timpi istorici şi în aceleaşi spaţii geografice, din punct de vedere religios începând sacru şi continuând profan.

Sibila ‘Eritreia’ (adică ‘Roşcată’), care a cultivat Cultul Mamei Mari în sanctuarele Pelasge Mediterane, în Balcani, Libia, Egipt, Palestina, Siria. ‘Femeia străină cu cartea în mână’ a devenit o importantă misionară şi în Imperiul Roman. De la începuturi şi până acum, mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul Marii Zeiţe cu cel al bătrânei, babei. În ‘Ţara Soarelui’ - spaţiul Românesc - s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată, cel mai vechi regat feminin condus de Marea Preoteasă: regina - reprezentanta soarelui pe pământ a celei mai vechi societăţi teocratice, paşnică şi creatoare; aici s-a născut scrierea, legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine, cel mai vechi cod de legi şi cel mai vechi folclor. Kogaiononul era consiliul preoteselor care o slujeau pe Gaea, discipolele răspândindu-i cultul în toate colţurile lumii Pelasge; deşi îşi avea sălaşurile la început pe înălţimi, Kogaiononul nu era un munte în sens geografic (în fiecare casă, Kogaiononul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare-răsare), fiind sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe: el a fost sfatul slujitoarelor Cultului Gaiei, ce a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, conturat şi întărit ca ‘sfatul înţelepţilor’. Kogaiononul a urcat pe munţii mari, unde oamenii se închinau divinităţii, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducători în momentele cruciale ale existenţei, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei; el a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe, unde se afla nelipsita coloană: simbolul contopirii Cerului cu Pământul”. La Români, coloana a ajuns să fie reprezentată prin tripticul troiţei, construcţia monumentală din 3 părţi - 2 încadrând-o pe cea din mijloc, mai înaltă - aşezată la răspântii, lângă fântâni, sau în locuri legate de un eveniment. Prin verticalitatea sa, coloana / columna simboliza ascensiunea, legătura dintre Glie / Pământ şi Cer, depăşirea condiţiei terestre; ea împrumuta simbolismul şamanic al Arborelui Vieţii şi al Axei Lumii (în mitologia Saami, Sampo / Sammas era obiectul misterios considerat stâlpul cosmic pe care se sprijinea bolta: era axa în jurul căreia se învârtea Raiul, reprezentând sursa binelui, orice formă de viaţă fiind dependentă de acel stâlp). Încadrate în porţi sau aşezate la hotare, coloanele marcau “limita”: trecerea de la o lume la alta, graniţele lumii cosmicizate. Izomorfă coloanei vertebrale a omului - în plan spiritual - coloana marca etapa afirmării de sine a personalităţii, punând în evidenţă tăria de caracter şi sacrificiul de sine, fiind un simbol al virilităţii masculine: ca întruchipare a forţei zeilor şi eroilor, era simbolul victoriei.

Rhea În 2005, cercetătoarea Olimpia Prună a scris: “La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe, unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor se desfăşurau misteriile, sfaturile obşteşti, festivităţile, târgurile şi ceremoniile religioase cele mai mari. Pe toate spaţiile unde au vieţuit Pelasgii este prezentă din vremuri Ciclopice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele Sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, aceasta păstrează caracterul religios unde ‘stâlpul legendar al cerului’ are totdeauna alături un profil uman, întâlnit cu prioritate în Munţii Carpaţi ai Daciei Hiperboree. Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri Pelasge decorate cu scaune de piatră, portice şi înconjurate cu blocuri enorme de piatră. Acele altare situate pe vârfurile munţilor au fost agorele primitive şi uriaşe din ţara cea sfântă a religiei Pelasge de la Istru / Dunăre. Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman; acesta este altar şi tron zeităţilor, începând cu Gaea, divinitate majoră care a transmis în calitate de Mamă Glie - mamă a naturii şi a morţii - principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută prin sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de socializare ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile Gete, susţinea Strabon. Cultul Zeiţei Gaea - deţinătoarea merelor de aur din grădina sacră - a fost răspândit de veritabili apostoli feminini (profete, preotese), pe meleaguri unde aceasta a devenit Bendis, Dakia, Demetra, Iana, Latona, Romula, Vesta, ş.a; între ele s-a evidenţiat 84


La Saami, corespunzător culorilor principale ale portului lor tradițional Găkti - anume roșu, galben și albastru - le e și steagul. Este de observat că în cadrul populaţiei Eschimosă Saami - majoritară în Laponia - căreia îi lipseşte din vocabular cuvântul “război”, cel mai numeros grup genetic e cel al lui Gherga; de altfel, acea răspândire a grupului genetic patern Gherga este consistentă din Karelia până în Laponia, în cea mai mare concentraţie din Europa.

Laponia Dr. Marija Gimbutas a considerat că: “Procesul de indo-europenizare a Europei nu a fost o înlocuire a unei culturi cu alta, ci o hibridare treptată a 2 culturi şi sisteme simbolice diferite. Nu s-a produs o totală dezrădăcinare a imaginilor şi simbolurilor sacre ‘vechi europene’. Acele caracteristici, extrem de rezistente în istorie, erau prea adânc implantate în psihicul uman. Ele ar fi putut pieri doar odată cu totala exterminare a populaţiei feminine. Incursiunile grupurilor de războinici călări indo-europeni şi având arme ascuţite periculoase (pumnale din cupru tratat cu arsenic) au fost evidenţiate de cercetările arheologice ca fiind nu masive, ci mai ales persistente. Cheia succesului lor în cucerirea şi convertirea populaţiei locale la sistemul lor social a constat în superioritatea armamentului lor, în sistemul lor de împărţire pe clase şi în centralizarea puterii în mâinile şefilor de trib. Religia ‘veche europeană’ centrată pe cultul zeităţilor feminine a devenit clandestină şi a fost continuată de populaţia subjugată, în primul rând de bunica şi de mama familiei. Câteva din vechile tradiţii - în special cele legate de ritualurile naşterii şi morţii ori fecundităţii pământului - au continuat în câteva locuri fără schimbări radicale”. Ca o particularitate a Panoniei, e de știut că are în apele subterane mult arsen (element ce se găsește inclusiv în Banat și Crișana, fiind foarte toxic, folosit de pildă la facerea de șoricioaică). De exemplu, Marea Zeiţă Ghirghe - Kirke / Circe - a cunoscut, în timp, un parcurs onomastic în EurAsia de forma Kubaba-Kybele-Cybele-Sibila (aşa după cum acum aceeaşi putere supremă e Iehova la Evrei, Dumnezeu la creştini, Allah la musulmani). Incantarea Kirke / Circe a fost până în Evul Mediu / de pildă, Giordano Bruno (călugăr din provincia Napoli, ars pe rug de Inchiziţie, care afirma că materia e spirit şi spiritul e materie, susţinând că Universul e plin de viaţă), ia dedicat prima sa lucrare, în 1582; memoria ancestrală a primei divinităţi a rămas activă până în prezent - prin cei care i-au purtat numele şi au venerat-o de-a lungul timpului Gherga nedispărând, ci existând şi actual / remarcat din cel mai mare trecut.

În 2013, studiul “Străvechiul ADN relevă mişcarea preistorică din Siberia în NE Europei” - realizat de consorţiul geneticienilor condus de Dr. Clio Dersarkissian pentru Proiectul Genografic - a reliefat: “Am identificat deosebiri genetice remarcabile între Saami preistorici şi moderni, ceea ce sugerează un rol important al migraţiilor şi înlocuirea populaţiei. Acest fapt demonstrează cum vechiul ADN poate îmbunătăţi înţelegerea mişcărilor umane din EurAsia, de importanţă pentru reconstrucţiile viitoare din istoria Europenilor. Saami sunt consideraţi unici printre Europeni în ceea ce priveşte stilul lor de viaţă nomad şi traiul lor, care se bazează în principal pe pescuit şi creşterea renilor. Saami au ajuns pe locurile lor venind din S Europei după glaciaţiune; grosul mulţimii lor a migrat din Siberia prin S Ural la începutul mileniului VI î.C. Actuala populaţie Saami prezintă clare diferenţe genetice faţă de cei vechi (la care am examinat eşantioanele din dinţi). În ciuda asocierii clare cu strămoşii Saami, motivul Saami de asemenea apare în Europa şi chiar în Berberii moderni din Africa de Nord. Diversitatea Saami a fost influenţată de izolarea reproductivă, în N probabil datorită condiţiilor dificile de viaţă din taigaua sub-arctică şi tundră. Complexa istorie demografică a populaţiei Saami face dificilă reconstruirea definitivă numai cu datele analizelor genetice moderne”.

Steagul Saami 85


Despre “dans”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Dansul înseamnă celebrare, dansul e limbaj. Limbaj dincoace de cuvânt: dansurile nupţiale ale păsărilor o demonstrează. Limbaj dincolo de cuvânt: căci acolo unde cuvintele nu mai sunt de ajuns apare dansul. Şi oare ce e această febră în stare să cuprindă şi să agite până la frenezie orice făptură, dacă nu manifestarea, adesea explozivă, a instinctului vieţii, ce aspiră la suprimarea oricărei dualităţi a lumii temporale, pentru a redescoperi dintr-odată unitatea originară în care creator şi creaţie, vizibil şi invizibil se regăsesc şi se contopesc dincolo de timp - într-un extaz unic? Dansul exprimă şi celebrează identificarea cu ceea ce e nepieritor. Toate dansurile primordiale au fost considerate sacre. În viaţa numită profană, toate dansurile populare sau savante, elaborate ori improvizate, individuale sau colective, căutau mai mult sau mai puţin - o eliberare în extaz. Structurarea dansului, ritmul său reprezenta ‘scara’ prin intermediul căreia se realiza eliberarea; exemplul şamanilor ilustrează perfect acest lucru, din vreme ce, potrivit propriilor mărturisiri, înălţarea se producea tocmai în timpul dansului ritmat de zgomotul tobei. Din Africa patrie a religiei Vudu, din Grecia cu misteriile ei, până la şamanismul siberian şi chiar până la dansurile cele mai libere din vremea noastră, pretutindeni omul exprimă prin dans aceeaşi nevoie de a se elibera de ceea ce e trecător; dansul nu e numai o încercare plină de fervoare şi o rugăciune, ci înseamnă şi teatru. Dansurile rituale din India fac să intervină toate părţile trupului, cu gesturi simbolizând stări distincte: mâini, unghii, globi oculari, nas, buze, braţe, picioare, şolduri, care se mobilizează într-o învolburare de mătăsuri şi culori sau - uneori - într-o cvasinuditate. Toate aceste figuri exprimă şi cheamă un fel de fuziune în una şi aceeaşi mişcare estetică, emotivă, erotică, mistică sau religioasă, ca o reîntoarcere la fiinţa unică de la care emană totul, la care totul revine, printr-o continuă transmitere în ambele sensuri a energiei vitale”. În Antichitate, cei dintre Gherdap / Porţile de Fier şi Grădişcea / Sarmisegetusa (capitala Daciei) au fost Geto-Daci; Gugulanii din Valea Timişului superior, Pădurenii din Munţii Rușchei / Poiana Ruscă şi cei din Ţinutul Gherțegului / Haţegului erau ştiuţi ca “Gugani”: cele 3 ţinuturi vecine - Ţinutul Gugulanilor, Ţinutul Pădurenilor şi Ţinutul Haţegului - erau populate de Gugani, a căror onomastică avea sorgintea Sudică (denumirea lor provenea de la Defileul Dunării / Gherdap, cu care se învecina Ţinutul Gugulanilor). În 2010, Dr. Radu Ciornei de la Universitatea Missouri / SUA a afirmat că “există încă din antichitate populaţia de munteni de la poalele Muntelui Gugu numiţi gugani - gugulani, neam de urieşi”. Poate e semnificativ că în peştera Măgura 45,50 lat. N, 22,47 long. E din Chergheş / Kerges, comuna Cârjiţi din judeţul Hunedoara - în marginea Ţinutului Pădurenilor, în vecinătatea sa răsăriteană fiind Deva - arheologii au găsit materiale contemporane cu Turdaş-Tărtăria (aparţinând aceleiaşi culturi neolitice din Vechea Civilizaţie Europeană) iar Ţinutul Herțegului / Haţegului a găzduit atât capitala religioasă, cât şi capitala administrativă a Geto-Dacilor / strămoşii direcţi ai actualilor Români; cetatea Devei - păzind Valea Mureșului - este la limita NE a Munților Poiana Ruscă (orașul Deva acum e reședința județului Hunedoara). În România, mulţi Gherga - inclusiv în prezent - sunt Gugulani, adică mai ales din Bazinul Timişului superior / Banatul Montan (judeţul Caraş-Severin); e de remarcat că denumirea Sumeriană pentru “taurul sacru” era “Gugulan”. În 2013, Dr.

Dansatorii Gherga

Ţinutul Gugulanilor 86


Gheorghe Popovici (profesor universitar în Reşiţa, reşedinţa judeţului Bănăţean Caraş-Severin) a scris despre Ţinutul Gugulanilor: “Numele de ‘gugulan’ vine de la toponimul ‘gugu’, ca vârf de munte sub formă de con, aşa cum este şi ‘clăbăţul’ oamenilor bătrâni din această zonă, ca semn distinctiv că sunt de cea mai curată origine dacică. Ei se personalizează printr-o istorie construită în jurul Vârfului Gugu, cel mai înalt vârf de munte din Banat (2291 metri): cu credinţa în nemurire din precreştinism, obiceiuri neschimbate de secole şi - nu în ultimul rând - faima de a produce şi vinde cele mai bune mere şi pere; la toate acestea, se adaugă mândria / fala gugulanilor. Timişul, cel mai mare râu din Banat, adună toate apele ce străbat Ţinutul Gugulanilor. La Pasul Domaşnea este cumpăna a 2 râuri: Timişul ce îşi îndreaptă apele spre Caransebeş şi Belareca, ce curge spre Băile Herculane, unde se varsă în Cerna. Lângă marele cot al Timişului spre nord, un râu sprinten dinspre Munţii Ţarcului se varsă în Timiş: Râul Rece. Apoi, Timişul curge strâns întrun jgheab de piatră şi taie în şisturile cristaline Cheile Teregovei. Aproape de Armeniş, în Timiş se varsă Pârâul Lung unit cu Râul Alb, ce izvorăsc în partea de vest a Munţilor Ţarcu. După ce trece de Armeniş - în locul cunoscut sub numele de ‘Piatra Scrisă’ - râul Timiş intră în Cheile Armenişului şi apoi iese în lunca largă; albia râului se lărgeşte simţitor până la Caransebeş. În amonte de Caransebeş, în Timiş se varsă Sebeşul, după ce îşi adună apele de sub Muntele Mic. Apoi, în aval de Caransebeş, lângă Jupa, Timişul îl primeşte pe cel mai mare afluent al său, râul Bistra, ce izvorăşte dintr-un circ glaciar situat la nord de Vârful Pietrii (2192 metri) şi are o lungime de 46 km, după ce îşi adună apele din Munţii Ţarcu şi din Munţii Poiana Ruscă. În dreptul Bistrei Ardealului - sau Bistra Mare, după cum mai este numită de localnici - se varsă Rusca (21 km) ce îşi are obârşia sub Vârful Padeş (1374 metri) din Munţii Poiana Ruscăi. Pe parcursul istoriei, în acest spaţiu străjuit la apus şi nord de văile Timişului şi Bistrei, cu drumuri pe care circulaţia omului nu a contenit de pe vremea dacilor, iar la răsărit cu munţi ce trec de 2000 metri - greu de învins de cei care aici ar fi fost oaspeţi nedoriţi - s-au petrecut fapte şi s-au scurs influenţe care au făcut din Ţinutul Gugulanilor un loc de disidenţă. În vremea dacilor, băştinaşii urcau în munţi şi păşteau oile la Vârful Gugu, unde legenda spune că era muntele sacru al dacilor şi sanctuarul lui Zalmoxe. Pe perioada stăpânirii romane, istoricii vremii spun că pentru a sta de vorbă cu supuşii daci, romanii nu aveau nevoie de translator, limba dacă asemănându-se cu limba romană, ceea ce arată o origine comună a celor 2 limbi. În timpul războaielor daco-romane, construcţia drumurilor romane era însoţită de tăierea codrilor din ambele părţi, pe o adâncime care să nu permită băştinaşilor din Ţinutul Gugulanilor să se apropie neobservaţi şi să tragă săgeţi asupra trupelor romane. După înfrângerea armatei lui Decebal, romanii au pus mâna pe aurul Daciei, rezervele fiind la acea vreme cele mai mari din Europa. Vârful Gugu a fost locul unde dacii s-au retras din calea romanilor şi au ascuns multe din comorile lor. Apoi, văile Bistrei şi Timişului au fost timp de secole trecători prin care migratorii se ‘plimbau’, jefuind tot ce le stătea în cale. Pentru a supravieţui, populaţia băştinaşă din Ţinutul Gugulanilor s-a refugiat în văile şi poienile dintre munţi, unde şi-au reluat vechea ocupaţie, creşterea oilor, sub ocrotirea pădurilor virgine, care - pe lângă adăpost - le asigurau multe din bunurile necesare traiului: oile dădeau carne, lapte, brânză, piele, lână; păsările ouă şi carne, poienile şi pădurile

fructe iar apele păstrăvi. În timp, pe vremea turcilor, deşi nu putea ieşi la ‘drumul mare’, traiul păstorilor în aerul pur al văilor din munţi a fost unul prielnic şi din plin prin nedeile pe care le ţineau. Nedeia este un vechi obicei pastoral specific regiunilor de munte, prilej de întâlnire şi de a ţine târguri la date fixe. La gugulani, nedeile nu s-au născut în munţi; ele au fost duse pe vârfurile Gugu şi Nedeia deoarece erau cele mai potrivite locuri din împrejurimi pentru întâlnirea păstorilor retraşi în poienile din văi. După ce drumurile au devenit mai sigure, pe vremea imperiului austriac, locuitorii din zonă şiau făcut aşezări la poalele munţilor Ţarcu-Godeanu. Calităţile gugulanilor sunt date de isteţimea în asimilarea unor îndeletniciri, fala şi ţinuta morală, dar mai ales frumuseţea fizică a bărbaţilor şi femeilor. Sunt cei mai măreţi şi frumoşi dintre bănăţeni. Gugulanii se disting prin port, obiceiuri, tradiţii şi datini, dar şi prin cântece, joc şi poezie, într-un cuvânt prin folclor bogat. Ocupaţiile de bază au fost dintotdeauna creşterea animalelor, agricultura, pomicultura şi negoţul cu mere, pere, prune, gutui şi nuci. Capitala gugulanilor este Caransebeş. Despărţind în 3 numele oraşului se vede că e compus din mijlocul de transport al gugulanilor pentru mere şi pere, perioada de timp când au loc nedeile gugulanilor şi locul unde gugulanii vin să-şi vândă ‘poamele’ / fructele: Caransebeş = Car + An + Sebeş; denumirea ‘Caransebeş’ este formată din cuvântul ‘Car’, cu 2 roţi din lemn de gorun - folosit de gugulani pentru transportul merelor - cuvântul ‘An’ care semnifică intervalul de timp de la o nedeie la alta şi numele apei curgătoare unde este aşezat oraşul, Sebeş. Teregova este satul cel mai înstărit din Ţinutul Gugulanilor; aşezată la marele cot al Timişului - unde râul îşi schimbă direcţia dinspre Semenic spre nord, în direcţia Caransebeşului - localitatea Teregova este înconjurată de mari livezi. Hramul fiecărei biserici dintr-un sat este prilej de mare sărbătoare în Banat. Sărbătoarea este cunoscută sub numele de rugă sau ‘negeie’ / nedeie. Niciunde în România această sărbătoare nu are fastul din Banat. Jocurile populare bănăţene de rugă sunt brâul, hora, argeleana şi doi-ul. În multe sate, jocul începe cu cel al căluşarilor gugulani; se joacă de mâini sau cu braţele pe umeri, în cerc sau semicerc. Hora bănăţeană este condusă cu ‘multă fală’ de o pereche de tineri în care băiatul ştie cu măiestrie să învârtă fata; horele sunt bogate în meandre, cu frânturi şi legănări care descriu desene concentrice, spirale şi şerpuite. Pe văile Bistrei şi Sebeşului ‘brâul bătrânesc’ încă se joacă în tehnica dificilă dar de o mare eleganţă - a ‘contratimpului’; particularitatea acestui dans este că faţă de melodia care se cântă pe ‘timp’, brâul se joacă pe ‘contratimp’ şi presupune o relaţie desăvârşită între muzicanţi şi dansatori. Argeleana în forma sa simplă e ‘2 paşi înainte’ şi ‘2 paşi înapoi’, însă la jocul de ‘doi’ e nevoie de o bună condiţie fizică; ‘doi-ul’ dintre o fată şi un băiat e provocator iar dansul în ‘trei’ - a două fete cu un băiat - e incitant: băiatul trece pe sub mână şi face ‘cu fentă’ rotiri pe sub mână, când cu una, când cu cealaltă”. Georgiano-Anatolianul Strabon - contemporan Geto-Dacilor, înaintea războaielor Romanilor cu ei - în “Geografia” X 3:20 a scris despre dansul în contratimp că era emblematic în Troia, la Cureți (care l-au avut ca prim rege pe Gargo = “Gargo-ris” / Gargoris) și la Coribanții / Corăbierii de acolo. În folclorul Român, majoritatea dansurilor populare sunt de inspiraţie pre-creştină, din timpurile păgâne; în Epoca Pietrei, în vremuri când în comunicare nu se utiliza graiul ori scrisul, o formă de exprimare şi transmitere a multor mesaje a fost dansul, practicat atât de către femei, cât şi de către bărbaţi. 87


Dr. Mircea Eliade în “Arhetipuri şi repetare” a scris: “Toate dansurile au fost la origine sacre; cu alte cuvinte, au avut un model extrauman. Orice dans a fost creat în epoca mitică de un ‘strămoş’: de un zeu, de un erou sau de un animal totemic. Ritmurile coregrafice îşi au modelul în afara vieţii profane a omului: fie că se constituie în ritualuri prin ele însele (paşi labirintici, salturi, gesturi efectuate cu ajutorul instrumentelor ceremoniale, etc.), fie că reproduc mişcările astrelor sau ale animalului emblematic, ele comemorează un moment mitic sau un gest arhetipal, reactualizând ‘acel timp’.” Dr. Traian Stănciulescu în ‘Miturile creaţiei’ a completat: “Credinţa în forţa magică a dansului, în puterea sa de stăpânire a forţelor ascunse ale naturii, izvorăşte din convingerea că dansul este o forţă cosmică. Expresie probabil prelingvistică a sufletului primitiv, ca formă superioară a pantomimei, dansul cosmogonic încerca să reconstituie marile acte arhetipale menite să menţină continuitatea lumii prin mimarea actului creaţiei universale pe de o parte şi să imite unirea elementelor primordiale pe de altă parte, în credinţa că astfel se prelua parţial puterea divinităţilor cosmice”.

“Căpâlna” provine în Română de la o donaţie pe care a făcuto “capela” locală în 1332 către Vatican (versiunea păstrată în Germană Gergesdorf / “Gerge’s-dorf” însemnând ceea ce era acolo, adică “satul lui Gherghe”): lângă “satul lui Gherghe” = Căpâlna sunt Podgoria Jidvei şi mlaştina Cetăţii de Baltă, unde era cea mai Nordică întăritură din sistemul de fortificaţii Daco-Get al Orăştiei (construirea zidului din piatră de talie de la Căpâlna a fost din vremea împăratului Burebista - secolul I î.C. - şi de acolo, conform tradiţiei locului, a fost capturată de Romani la începutul secolului II sora regelui Decebal / e de observat că la 18 km N de Orăştie se află Geoagiu Băi 45,56 lat. N, 23,10 long. E, judeţul Hunedoara, loc numit de Romani ca Germisara iar anterior de către Daci ca ZermiZirga, cu denumirea populară acolo fiind ştiută că a existat “Cetatea Uriaşilor”). Privind “Purtata fetelor de la Căpâlna”, cercetătoarea Petruţa Pop a scris în 2011: “Folcloristul Ovidiu Bârlea 1917-1990 în ‘Eseu despre dansul popular românesc’ a inclus acest dans în categoria ‘jocului de grup alcătuit numai din fete’; jocul e ‘fecioresc feminin’, subordonat întru totul dimensiunilor feminine. Fetele - în şir strâns - păşesc una după alta, cu mâna pe umărul celei din faţă, pentru ca după câţiva paşi să se oprească iar după o scurtă pauză, aceeaşi plimbare e reluată. Dar pe cât e de simplă, pe atât se vădeşte de ostentativ şi nicăieri mândria feminină - în marginile îngăduite de discreţia lor caracteristică - nu este mai puternic scoasă la lumină. Concomitent, jocul capătă o măreţie cu atât mai stranie, cu cât elementele componente sunt neaşteptat de simple. ‘Bătuta fetelor’ sau ‘Purtata fetelor’ pare sortită să demonstreze cum, prin mijloace atât de simple se pot obţine efecte puternice, jocul creând o atmosferă aparte. Secretul pare a sta în acele pauze neaşteptat de elocvente, care suprimă monotonia plimbării informe, cât şi în strigăturile cântate în cor, care dau o imagine vie a horelor. ‘Purtata fetelor de la Căpâlna’ este la prima vedere un dans atât de simplu: fetele, cu paşi simpli, marchează în mişcarea lor coregrafică spirale, linii şerpuite şi cercuri, care nu-şi unesc niciodată capetele. Acest dans este cunoscut astăzi şi sub denumirea de ‘Purtatele de drăguţ’. Fetele, una lângă alta, se ţin foarte strâns, încolăcindu-şi braţele pe după cot şi - întrun mare cerc - pornesc cu paşi bine ritmaţi, cântându-şi singure melodiile respective. Jocul decurge când lin, când repede, de la stânga spre dreapta, înainte sau înapoi, legănat sau cu o ţinută dreaptă şi, de multe ori, pe fraze inegale. Foarte interesant şi de un mare farmec sunt cântecele fetelor care acompaniază jocul. Textele lor vorbesc în special de dragoste şi sunt create chiar de fete. Prima fată are o responsabilitate foarte mare. Ea e cea care dă tonul melodiei şi care conduce şirul de fete. Acel loc nu poate fi ocupat de orice fată, ea trebuie să ştie atât mişcările coregrafice, cât şi melodia foarte bine. O dovadă a vechimii acestui dans e oferită şi de faptul că dansul nu este însoţit de acompaniament instrumental. Acest dans e de pus în directă relaţie cu misterul fertilităţii. Structura dansului are elemente ce trimit la un rit de fertilitate. ‘Purtata’ e un dans colectiv prin care în societăţile arhaice se marca sfârşitul perioadei de iniţiere a unui număr de fete. Cele mai semnificative în încercarea de descoperire a sensului acestui dans sunt formele coregrafice cu care dansul operează, şi anume, linia pe orizontală şi spirală. Linia orizontală trimite la simbolismul pământului, fiind un semn al apropierii dansului de un rit agrar. Linia se transformă apoi în spirală, care a fost considerată - în general - ‘un puternic simbol de fertilitate şi a fost asociat cu uterul’ dar şi cu fazele lunii sau ale soarelui.

Fetele de la Căpâlna În actualul spaţiu Românesc, ca şi dansul în contratimp din Munţii Banatului (ca de exemplu şi “brâul” din Valea Almaşului / Almăjului, etc.) mirabilul dans executat la răsărit de Ţinutul Haţegului şi de Tărtăria / judeţul Alba, în Căpâlna de Jos 46,14 lat. N, 24,06 long. E (Gergesdorf în Germană, Gierjesdref în graiul Săsesc) de “Fetele de la Căpâlna” - de fapt un mers solemn în contratimp pe cântecul aproape astral - a rămas ca o reproducere Ardeleană a unui dans străvechi; e de ştiut că numele 88


Acest dans trimite la ‘structura de ceată’ care avea în societăţile de tip arhaic şi tradiţional o funcţie foarte importantă în respectarea ordinii şi regulilor comunităţii. Acest fapt este susţinut şi de prezenţa conducătorului de ceată, în ipostaza fetei ce conduce acel şir. Acest lucru este demonstrat cu precădere de faptul că majoritatea riturilor agrare sunt performate de către femei. Mersul fetelor seamănă foarte mult cu unduirea unui ‘val’ iar spirala reconstituie acea formă a cercurilor concentrice ce trec unele prin altele, regăsită şi în mişcarea ‘valurilor’. Acest dans se dovedeşte a fi o formă de manifestare sincretică, îmbinând într-un tot armonios gestul, ritmul, cuvântul şi simbolul. Gesturile şi ritmurile redescoperă sensurile unui mit construit pe baza mai multor forme de cult implicate: selenar, solar, acvatic, agrar; e ‘mit al călătoriei’ iniţiatice, ce presupunea în mod obligatoriu depăşirea unui labirint. Strigăturile performate pe parcursul întregului dans trimit mai mult la un rit de iniţiere premaritală. Cu toate acestea, multe dintre cuvintele implicate pot fi încadrate între simbolurile Spaţiului şi Timpului: deal, vale, mers, legănat”.

multe din actualele înălţimi Bănăţene din pustă fiind de fapt fostele maluri locuite.

Mlaştini în Banat-Crişana Valahii / Rumânii divinizau “valurile”, preluările mult ulterioare - inclusiv Germanice, la care radicalul “val” în toate dialectele însemna “a domni” / “a stăpâni” - perpetuând denumirea rituală, apelativul “Valahi” fiind larg folosit Medieval pentru Români şi Aromâni dar şi pentru Europenii care venerau valurile, de exemplu până şi Galezii din Ţara Galilor, conform Universităţii Britanice Oxford, fiind “Valahi” nativi (onomastica Valahă se pare că era o reminiscenţă târzie a diasporei Atlante, renumită ca acvatică). La Germanici “Vlah” desemna regalitatea Românică, “Volot” / “Voloch” în paleo-Slavă însemna “Uriaş” iar voivozii Români se intitulau cu mândrie “domni ai Valahiei”. Denumirea de Valahi - de la valurile pe care le făceau când intrau în apele râurilor, lacurilor, bălţilor, etc. - o echivala pe cea de Români / Ru-mâni, a celor de pe râuri, adică erau foştii oameni Nordici faţă de restul lumii locuite în Epoca Pietrei, care desigur că adorau soarele Ra (fiind şi pruncii Marii Zeiţe Rhea, din Rai); la suprafaţa apelor, prin val / bal era manifestarea sufletului Ba al Pământului stăpânit de Rhea şi incantaţiile spre Cer (de pildă, orientalul Mare Zeu Baal / Bel al vântului și ploilor aducea fertilitatea în Sudul tot mai arid, numele său rezonând atât cu sufletul Ba ori cu Marea CyBela / SiBila, cât și cu Nordicul “bălai” / “bălan” pentru “blond”, termen Românesc). Valahii erau cei de la vale, apropiaţi de valurile marilor ape; de exemplu, vechii “Ger-mani” = “oamenii cerului” - de pe cursul superior al Dunării - îi numeau aşa pe cei de pe cursul inferior al Dunării, de la vale şi unde valurile Dunării erau semnificative, pentru ei Valhala (“tărâmul de dincolo”) unde mergeau de pildă şi Vikingii răposaţi, având ape: Valahii erau cei care protejau apele sacre, trăind pe malurile acelora şi păzindu-le, ca nişte gardieni (străjerii podari erau “orhei”, adică Gheorghei, după cum a documentat în 2012 și profesorul Olimpiu Ioan Luca de la Academia DacoRomână, considerând limba Română ca având vechimea de peste 10 milenii). În 1950, lingviştii Francezi Oscar Bloch şi Gerard Rohfls în “Dicţionarul de etimologie” au scris că Germanicul “Walh” a dat numele Gal (vechiul cuvânt German “wardon” având acelaşi înţeles ca şi vechiul cuvânt Francez “guarder”, însemnând “gardian”),

La Hitiţi, se foloseau termeni ca “hari” pentru “vale”, “harhara” pentru “vase”, “hallu” pentru “adânc”, etc.; de altfel, o ipoteză (proprie Gherga) a numirii de “Valah” pentru Român - aparţinând “oamenilor râurilor” / “Ru-mân” e şi cea acvatică, derivată din “val”: sincronia “Val” / “Bal” prin echivalenţa “V”/“B” - denotă Sfântul Suflet “Ba” dar şi Sanscritul “Vel” = “a mişca” ori orientalul Zeu Ba’al / Va’al al ploilor, vânturilor, timpului şi fertilităţii, sfintele ape fiind venerate din mare vechime de pre Indo-Europeni, inclusiv de către proto-Români / Pelasgii Ramani, respectiv Rumâni, adică de oamenii soarelui de pe văile râurilor, respectiv de la “vale” (în aceeaşi sincronie “V”=“B”, de exemplu în mijlocul Panonic / “Pa-nonic” existând marele Lac Valaton = Balaton, nume acvatic - de baltă - afirmat cu astfel de înţeles şi de către Maghiari, în N consolidându-se în mod asemănător denumirea de Marea Baltică), în Ardeal de exemplu semnificativă, lângă “satul lui Gherghe” / Căpâlna fiind Cetatea de Baltă. Cercetătorul Ceh Jaroslav Sedlacek a observat că în mod sistematic cele mai vechi urme arheologice din Crişana Panonică şi din Banatul de Şes au fost numai pe înălţimi, rămăşiţele negăsindu-se în exact aceleaşi perioade istorice sub exact anumite cote, ceea ce l-a determinat să considere vechii “ochi” de apă dulce din Panonia ca parte a străvechiului Okean (adică a reţelei acvatice de apă dulce având Dunărea ca principală axă), 89


ceea ce a evoluat în Wales pentru Ţara Galilor, Valonia pentru ţara dintre Germani şi Francezi, însuşi Galia - pe locul căreia s-a format Franţa, ai cărei primi conducători au fost din neamul Germanic al Francilor - fiind din asemenea rădăcină Germană şi nu din rădăcină Latină iar Valah, conform studiilor lor, deriva din acelaşi “Walh” pentru gardian / păzitor, păstrător. În mare vechime, Valahii erau riveranii mărilor - apropiaţi fizic şi spiritual de valurile acelora - cu timpul (până în Evul Mediu), fixându-se drept Valahii cei mai semnificativi cei din valea inferioară a celui mai mare Fluviu ce curge în Marea Neagră; în limba Română, adâncitura de la un cot de apă curgătoare unde sunt vârtejuri se cheamă “gheoarcă”, luncii - zonei dintotdeauna preferată de Valahi - i se mai zice şi “garişte”, locul pârlit de foc fiind “jarişte”, codrul cu copaci rari numindu-se “rarişte” iar partea de cer mărginită de orizont e “zarişte” (ca şi poiana / luminişul din codru).

frumos, vrăjind bărbaţii: dacă se întâmpla ca în apropiere să se afle un bărbat care le vedea jocul şi le auzea cântecul, acela era pocit pe toată viaţa (de aceea, bărbaţii nu le pronunţau numele, folosind doar termeni ca mândrele, frumoasele, dânsele, etc). Nu trebuie să pierdem din vedere asemănarea ielelor noastre cu muzele grecilor, care în mitologia greacă au fost la origine nimfe ale izvoarelor şi poienilor încântătoare, devenind apoi zeiţe ale cântului şi dansului; aprofundarea mitologiei şi a moştenirii noastre etnoculturale ar aduce multe lămuriri pentru istoria noastră”. (Se poate observa că Ielele denumite şi “Vântoase” - trimit spre “Eolian”, ele fiind sub semnul nocturn al lunii, cel influenţat de acele zâne numinduse “lunatec” / “zănatec”). Dr. Viorel Rogoz a scris: “La români, Ielele sau Strigoaicele întâlnite în drum lăsau trecătorul cu nasul învineţit, supt”. Istoricul Român Alexandru Gonța a scris: “Aneridele geto-dace erau însărcinate de zeul suprem cu ridicarea sufletelor celor căzuți pe locurile bătăliilor, ca și ielele din Walkyria goților, pentru a le duce în Walhala; în timpul dansului, ielele puteau ucide pe acei cari ar fi încercat să le ridice vălul de pânză albă, folosit la acoperirea feței și a capului împodobit cu o cunună de pelin”. (Ielele nu erau goale complet, ci purtau ii albe, cu vedere la sâni, avându-și însă obligatoriu acoperite pântecele când erau la ciclu / menstră). Spre deosebire de Iele - cele rele - despre care în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a indicat că “acele zâne aveau aparenţa unor tinere fete atrăgătoare, fascinante, îmbrăcate în alb, cu sânii goi, cărora le plăcea să cânte şi să joace; acolo unde au jucat, iarba era roşie ca focul (ele îi îmbolnăveau pe cei care le vedeau jucând şi acele boli nu puteau fi vindecate decât de Căluşari)”, arhaicele Băbăruge / Paparude - zânele bune fiind invocate, prin grupuri de fete numite Gogul, mai ales pe vreme de secetă, pentru ploaia fertilizantă, imaginată ca sperma cerească fecundând glia. Irina Nemeti în lucrarea “Zânele în mitologia românilor” a precizat că locul horei lor se numea “cercolan”. În 2013, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a enunţat: “Străvechea datină se numea Babarugă, Paparugă, Gogul, etc. Ceremonia Gogului era astfel: fetiţele se îmbrăcau în cununi verzi din creştet până în tălpi; alergau cântând, însoţite de o ceată de copii strigând ‘Iacă Gogul!’ (cântând şi ei dar numai după ce au încetat cei îmbrăcaţi de Gog). În urma Gogului mergea un băiat şi o fată - copiii Gogului - care adunau darurile; după ce vestea Gogului se lăţea, ieşeau toţi adulţii strigând ‘Bun sosit, Gogule!’ (turnând fiecare câte o oală) zicând: ‘Apă-ţi dau, ca şi tu să ne dai’.” Vechea denumire a Paparudelor era în legătură cu Rudra din Bazinul Ghaggar / N Indiei (la care s-a adăugat teonimul “Papas” pentru Zeus, după cum au studiat cercetătorii Dimitur Decev, Sorin Paliga, ş.a.) şi cu mult ulteriorul Perkun / “Perk-Un”, principalul Zeu Baltic sau Perkele / şeful panteonului Finic, provenit din Ghergania Caspică, devenit asociat cu fulgerul, numit Thor de Scandinavi, de aceea Slavii - când au apărut în mileniul I - le-au zis Perperude. De ce în Epoca Pietrei fiinţele feminine erau diurne şi nocturne, bune şi rele, ar avea explicaţie genetică: diurnele Amazoane - adică femeile Homo Sapiens - păreau lipsite de sâni faţă de voinicele femei nocturne Cro Magnon şi Neandertal, însă cele mai fertile erau tocmai muierile Homo Sapiens (celelalte fiind infertile pentru Homo Sapiens, în consecinţă erau “rele”, chiar şi violente, deoarece nu apreciau nici un contact cu bărbaţii incompatibili). Sensul mistic al foarte vechiului ritual desfăşurat de tinerele Paparude grupate “Gogul” - cu atestare Europeană numai în Bazinul Dunării inferioare şi la Aromâni

Paparude În preistorie, femeile aveau mai puţine menstre, deoarece sarcinile erau mai numeroase ca în prezent iar menopauza se instala mai devreme; antropologul Francez Alain Testart 1945-2013 a enunţat că un motiv ideologic simplu - cel al non-cumulului de sânge cu sânge - oprea ieşirea la vânători a femeilor, explicând funcţia de barieră în contactul cu bărbaţii pe care o aveau menstrele iar unul dintre cele mai aspre tabuuri în societăţile străvechi era ca un vânător sau războinic (operând cu sânge) să se apropie de o femeie la ciclu. Lingvistul Român Ion Nania a studiat Ielele (numite şi “Vâlve”): “Sălaşul ielelor se afla întotdeauna într-o poiană foarte bogată în iarbă şi flori, înconjurată de o pădure deasă, un fel de ‘casă a ielelor’; ielele cântau extraordinar de 90


- deriva din omologarea actului agricol cu cel sexual, explicat în “Mitul reintegrării” de Dr. Mircea Eliade: “Seminţele sunt îngropate în pământ, închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni; pământul devine, aşadar, el însuşi femeie. Gestul semănătorului capătă semnificaţii oculte; este un gest generator şi plugul (la început, un simplu par ascuţit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia - amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri - este în strânsă legătură cu Luna şi ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. Luna ‘unifică’, ‘totalizează’ niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viaţa vegetală, femeia, etc. Este de la sine înţeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieţii şi ale morţii. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile, Paparudele. În faţa secetei care ameninţă, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: Paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral”. (Nuditatea era pentru abolirea lucrurilor de separare de lumea înconjurătoare, ca o restabilire a contactului cu forţele cosmice; în gândirea arhaică se credea că astfel energiile magice ale naturii îşi puteau exercita influenţa mai deosebit, putându-se pune în valoare aşa adevăratele personalităţi). Jocul era practicat noaptea, la lumina făcliilor, mai ales de fete dezbrăcate - dintre care unele puteau fi înfăşurate cu gherdane / ghirlande de frunze sau purtând măşti împestriţate cu panglici roşii, ce invocau onomatopeic ploaia prin dans frenetic, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate (muzica era în anumite momente asurzitoare) dar mai ales prin ritmul şi conţinutul textelor magice ale incantaţiilor urlate în hore ameţitoare - până la epuizare - alaiul la sfârşit fiind stropit cu apă şi ospeţit cu pomeni, deoarece era în legătură şi cu Cultul Morţilor (în timpul său unele dansatoare putând cădea într-o transă hipnotică lovindu-şi repetat trupul cu propriile mâini, stare din care ieşeau tot magic - prin procedurile speciale ale asistenţei - ingredientele utilizate fiind şi plante puternic mirositoare, ca usturoiul, pelinul ori teiul); împodobirea lor cu panglici le semnifica libertatea, la fel purtând de pildă şi bărbaţii Căluşari (dansatori caracterizaţi prin costumaţie tipică având ciucuri / franjuri), dansul Călușarilor având și darul exorcizării de Iele / după cum a studiat inclusiv cercetătoarea Irina Nemeti. Obiceiul fetelor / tinerelor femei se petrecea mai ales după echinocţiul de primăvară, când răsăreau Pleiadele (de unde a derivat cuvântul “ploaie”), adică stelele considerate ca veghind asupra agriculturii, numele popular al grupării lor fiind Găinuşa / Cloţa cu pui, ţinând până după solstiţiul de vară (găinile - păsări din familia fazanilor - cărora la început li se spuneau curci, au fost domesticite în neoliticul Sud Asiatic / întâi în Bazinul Ghaggar pentru luptele cocoşilor şi au apărut în Europa via teritoriile populate de Gherghi, în Epoca Bronzului); Grecii Antici asociau Pleiadele / literar “porumbiţele” cu Hiperboreea Artemis / “Ar-Temis”, patroana animalelor, slujită de preotesele Gherghiţe iar creştinii - printre care Gherganii - au păstrat părţi din joc până la sărbătoarea de “cincizecime”, adică la 50 de zile după Paşti: Rusaliile. “Dicţionarul de simboluri” a precizat: “Cea mai importantă dintre stelele constelaţiei Pleiadelor era numită ‘Mama’ de

către hinduşi, ‘Temennu’ - adică ‘Piatra de Temelie’ - de către babiloneni, etc. Hinduşii spuneau că Pleiadele au fost doicile lui Kărkiteya, zeul războiului, identic cu Marte. Până la sfârşitul Epocii Pietrei - adică până în urmă cu 5 milenii Pleiadele au fost foarte importante, deoarece răsăritul lor marca primăvara”. Este de observat că fie rele / Iele, fie bune / Rudre, zânele erau zeiţe (adică sexuate pe parte muierească, ceea ce depăşea primul stadiu divin, cel androgin / asexuat); primele Amazoane / “zânele Mamei” - fără sâni, poate şi fără clitoris / mutilate religios - desigur că erau înrudite (în Iran / fosta “Ţară Ariană”, adjectivul “mehr”, ca sorgintea pentru “muiere”, este şi acum atribuit femeilor semnificându-le sentimentele specifice de duioşie şi sensibilitate, bunătate şi gentileţe, luna “Mehr” din calendarul solar Iranian fiind prima a toamnei, a începutului pregătirilor pentru iernat, când coboară turmele din munţi şi recoltele - produsele agricole / cereale, fructe, etc. strânse mai ales de muieri - sunt stocate în hambare: atunci se dau reciproc mere roşii, important fiind de fapt gestul de “a dărui”, ca dovada înzestrării cu “mehr”). Pe parte masculină, străvechii Uriaşi descrişi (de exemplu în Manuscrisele de la Marea Moartă, de “Cartea lui Enoh”, de Biblie, etc. în N Galileii ca îngerii Gregori separaţi de ceilalţi) nu erau androgini / asexuaţi - ca restul - ci s-au împreunat cu localnicele pământului şi au făcut mulţi copii: ei nu erau castraţi; sacrificarea organelor sexuale (la Amazoane “fiicele Marii Mame” - sânii ori / şi clitorisul, la bărbaţi testiculele / sau popular “coaiele”) erau într-un timp când se practica sacrificiul uman suprem. Aşadar, după prima etapă divină - fără gen - a fost etapa făpturilor sfinte sexuate, muiereşti / feminine şi masculine / bărbăteşti (străvechiul parteneriat dintre “Ama-zoane” / “zânele Mamei” şi Ghergari a devenit celebru deja din timpul existenţei sale). Ghergarele şi Ghergarii - femeile şi bărbaţii Gherga - au fost printre cei mai timpurii exogami din lume, ceea ce a dus la o înmulţire sănătoasă (inclusiv genetică), remarcată din cea mai mare vechime. Este de observat că în Gujarat (regiunea din NV Indiei ce era ieşirea la Oceanul Indian a primei civilizaţii post-diluviene din lume, cea din Bazinul Ghaggar), cel mai popular dans e Garbha / Garba, dansat circular ori în spirală numai noaptea de femei, în viziunea hindusă a timpului, bătând din palme, în jurul unui vas cu apă simbolizând fătul, în jurul statuii Zeiţei Durga - mama supremă, femeia strălucitorului Zeu Rudra / Şiva - sau având în centru o lampă de argilă / lut; dansatoarele sunt îmbrăcate în portul tradiţional “Ghagra” ori cu “kurta” (tradiţionala cămaşă Indiană lungă până la genunchi).

Călucean Joc bărbătesc prin excelenţă, Căluşul era un ceremonial de înnoire a timpului de către ceata de tineri 91


dansatori, mai ales la solstiţiul de iarnă şi la echinocţiul de primăvară, ca sprijin acordat soarelui ca să depăşească momentele critice (istoricul Antic Herodot Karka 2:164 a scris despre războinicii Egiptului că erau Kalasiri / Cala-Syri iar Sanscrit, războinicii Indiei erau știuți drept grupați în “Kșatre”); învăţaţii timpurilor străvechi considerau pe bună dreptate muzica “genericul” bucuriei (în Antichitate, geograful Anatolian Strabon sublinia că “muzica în întregimea ei era socotită Asiatică şi Tracă, ba şi cei care s-au ocupat cu vechea muzică erau tot Traci”). Dr. Ion Ghinoiu a scris în “Zeii pastorali” din 2014: “Colindatul cu Căluşul începea de la cel mai bun gospodar. Mutul intra pe poarta gospodăriei şi trasa cu paloşul cercul în care căluşarii urmau să joace. În mijlocul acelui areal sacru, gazda punea ofrande pentru colindători, uneori lână tunsă de pe o oaie şi diferite produse ca să fie vrăjite de căluşari pentru a fi folosite la nevoie, precum: drobul de sare, strachina cu seminţe, mănunchiul de pelin şi usturoi, frunzele de nuc, etc. Când ceata avea şi un stegar nejucător, acela stătea cu steagul înfipt, ca o lumânare, în mijlocul acelor ofrande rituale. Produsele vrăjite de ceata Căluşului aveau să aducă gospodarului de-a lungul anului prosperitate, rod bogat holdelor şi fertilitate turmelor. De pildă, seminţele erau amestecate cu cele care urmau a fi semănate; sarea era dată animalelor să o lingă ca să se prăsească; usturoiul şi pelinul se păstrau ca leacuri pentru vindecarea bolilor. Pe ansamblul său, jocul căluşarilor este o luptă închipuită cu un adversar invizibil, lipsit de putere la lumina zilei. Starea euforică şi coeziunea mistică între membrii cetei de căluşari nu erau obţinute prin substanţe halucinogene sau prin beţie rituală, ci prin executarea până la epuizarea fizică şi psihică a dansurilor sacre”. Dr. Claudia Costin - conferenţiar universitar din Suceava / Bucovina - a scris: “O dovadă că obiceiul Căluşarilor n-a fost străin de un cult solar o reprezintă respectarea cu stricteţe a celor 2 momente ale zilei - răsăritul şi apusul - căci ei nu dansează înainte de răsărit şi nici după apusul soarelui; în Banat, Căluşarii interpretează un dans al soarelui la răsărit şi alt dans al soarelui la apus: de aici reiese caracterul mitic-solar al acestui obicei”. Căluşarii / Căluşerii, cu cele mai dinamice dansuri dintre toate - la fel, atestate doar în Bazinul Dunării inferioare şi la Aromâni, din 2005 UNESCO recunoscând tradiţia Căluşului drept “Capodoperă a Patrimoniului Oral şi Imaterial al Umanităţii” - îngemănau culmi şi prăbuşiri grozave, practicate în paralel cu Paparudele, având scopul de a alunga Ielele (mai ales la “moşii de vară”, când se comemorau cei fericiţi, adică morţii, ei mestecând mai mereu usturoi), fiind cu conotaţie sexuală explicită, pentru fertilitate, ceea ce e acum având prea puţine elemente din ceea ce era original; trebuie ştiut că în Pind, în vechime şi Aromânii îl practicau la Anul Nou / adică la începutul lunii martie (Căluşerii existau dinaintea domesticirii cailor, ei nu erau călăreţi, denumirea fiind de la căluşul cu care operau - pus morţii, ca aceea să nu vorbească - şi purtau beţe identice cu târşurile folosite la celebrările “dionisiace” / cu multă băutură: e de remarcat că proto Indo-Europeanul “ghalgh” / “ghalgă” însemna nuia flexibilă iar târşurile / beţele preferate de Căluşari erau nuielele de alun, considerate “magice”, arhaic - cu sens învechit / conform “Micului dicţionar academic” realizat de Academia Română în 2002 Românii mai folosind pentru “nuiele” și termenul “pule”, ceea ce se apropie de Ghergarii care aveau ca partenere favorite Amazoanele, ei fiind străvechile gazde “pulalăi”, stăpâni cu “pule” / “ghalge”, respectiv cu “bețe” / “nuiele”).

Este de ştiut că în regiunea Ghilghit din N Caşmirului în Antichitate încă se practica jocul de strategie “Pulu”, în care echipele îşi disputau un craniu uman, pe post de minge, lovindu-l pentru rostogolire cu bâtele (Britanicii au preluat de acolo popularul joc denumit “polo”, atât ca hochei pe iarbă, cât şi cu mingea în apă / acela fără bâte). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Ca şi băţul sau toiagul, bagheta reprezenta simbolul puterii şi clarviziunii, fie al unei puteri divine, fie al unei puteri magice: bagheta zânei, a magicienei, a vrăjitoarei. Fără o baghetă, ghicitoarea nu putea desena pe pământ cercul în care se închidea pentru a chema duhurile; sau - pe cer pătratul în care se încadrau păsările când zburau. Nuiaua mai ales cea de alun - servea odinioară la descoperirea nu numai a izvoarelor, ci şi a minereurilor. O baghetă magică a fost atribuită lui Asclepios, zeul tămăduitor, fiu al lui Apollo; însuşi numele zeului însemna ‘cel care ţine în mână o baghetă magică’. Caduceul - simbolul medicinei - nu e altceva decât o baghetă magică, compusă dintr-o vargă în jurul căreia se încolăcesc 2 şerpi, ceea ce evocă străvechi culte din bazinul egeean, consacrate arborelui şi pământului născător al şerpilor. Tot o baghetă magică i-a făgăduit Apollo lui Hermes în schimbul lirei pe care tânărul zeu o inventase; acea baghetă magică avea - printre alte calităţi - şi pe aceea de a-i adormi şi a-i trezi pe oameni: a fost atât de legată de zeu, încât - sub formă de kerykeion / caduceu - era însemnul eroilor şi al vestitorilor aflaţi sub oblăduirea sa. Caduceul a fost simbol străvechi, cu imaginea gravată de pildă pe tăbliţele de piatră Nagakal / ‘Năga-kal’ din India (reprezentând ‘înnodarea’ = ‘nădî’ pentru protecţia apelor) ori în Sumeria mileniului III î.C.; era emblema lui Hermes, prin încolăcirea în sens invers al celor 2 şerpi echilibrând curenţii cosmici, reprezentaţi de o manieră mai generală prin dubla spirală: încolăcirea în jurul vergii realiza armonia tendinţelor opuse în jurul Axei Lumii, ceea ce făcea din caduceu / kerkykeion un simbol al păcii. Cei 2 şerpi împerecheaţi pe un falus în erecţie simbolizau fertilitatea: a fost una dintre cele mai vechi imagini indoeuropene: falusul lui Hermes pătrundea din lumea cunoscută în lumea necunoscută, în căutarea unui mesaj de eliberare şi vindecare (azi e emblema universală a ştiinţei medicinei). Caduceul hindus a fost asociat cu arborele sacru. Caduceul mesopotamian prezenta o baghetă centrală (o amintire a arborelui). Caduceul lui Hermes (ca şi băţul caduceului lui Esculap / Asclepios) poate fi privit ca simbol al arborelui, substitut al divinităţii; el reunea cele 4 elemente ale naturii: varga = pământul, aripile = aerul iar şerpii = focul şi apa (prin târârea lor - semănând cu unduirile flăcărilor şi valurilor - şi prin natura lor, arzătoare prin muşcătura veninoasă şi aproape lichidă prin fluiditate, erau în acelaşi timp sursă de viaţă şi de moarte). Caduceul a rămas simbolul enigmaticei complexităţi omeneşti şi al infinitelor sale posibilităţi de dezvoltare. Atributul lui Hermes era format dintr-o vargă reprezentând bagheta de aur sau Arborele Vieţii, în jur încolăcindu-se simetric, în formă de 8, doi şerpi. Homer în ‘Iliada’ 24:343 a scris: ‘apucă bagheta cu care vrăjeşte după plac ochii muritorilor sau îi trezeşte pe cei care dorm’. Bagheta ar aminti originea agrară a Cultului lui Hermes şi puterile de magician ale aceluia. Pausanias a semnalat Cultul lui Hermes negru şi al lui Hermes alb, aspectele terestru şi celest, nefast şi fast, ale aceluiaşi zeu: şerpii de pe caduceu / kerykeion desemnau aceeaşi ambivalenţă care e cea a omului însuşi”. Şarpele era simbolul Marii Stepe iar panglicile Căluşarilor ca şi şuviţele părului Gorgon - semnificau şerpii, ancestralele 92


legături dintre ele fiind astfel evident relevate. Căluşarii - a căror denumire rezonează cu cea a coloşilor, adică a Uriaşilor - erau în general tineri, vechii Greci având termenul “Kouros” pentru tinerii de rang nobil (tinerele erau “Kore”).

pe timpul geto-dacilor; propun etimologia regăsită a cuvântului ‘pula’ ca fiind din limba strămoșilor noștri ariani și recunoașterea prezenței sale în limba geto-dacă”. Academicianul Simion Florea Marian în “Sărbătorile la Români. Studiu etnografic” din 1901 a arătat că tipic Banatului Montan era dansul ritual “Călucenii” de 2 ori pe an, primăvara la formarea turmei, înaintea urcării oilor la munte şi - după jumătate de an - toamna, la împerecherea oilor: Muntenii Bănăţeni sunt Gugulanii, clasici dansatori Căluceni / Căluşari. În 2010, fostul parlamentar Român Costel Popescu a consemnat în “Dinastia zeilor”: “Religia lasă amprentă genetică. Pe vremuri, căluşul era parte a religiei iar căluşarii erau preoţi, lucru confirmat şi de bănăţeanul Damaschin Bojincă (deci existent şi în secolul XIX); citez: ‘Până azi se ţin în Ardeal şi prin Banat (poate că şi altundeva) ceea ce se cheamă căluşeri iar cel peste ei mai mare, a cărui rânduială toţi joacă şi fac, se numeşte vătaf; şi precum căluşerii vechilor români erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşerii de acum cred că este o putere care îi ajută în săltare şi priveşte neadormită spre jocurile lor. Nu credinţa deşartă, ci datina de la strămoşi moştenită este jucarea căluşerilor româneşti’. Căluşul ca ritual avea 2 componente distincte şi contradictorii: căluşarii şi mutul. Căluşarii erau persoane supuse unei iniţieri obligatorii prin retragerea lor în păduri, fără a avea contact cu oamenii iar după terminarea ritualului pentru o perioadă aveau restricţia - unanim acceptată - să nu se căsătorească. Purtau zurgălăi / clopoţei şi cordele / panglici. Zgomotul alunga moartea şi acela era cauza pentru care erau clopoţei la căluşari; faptul că panglicile erau sfinte a spus-o şi Homer în ‘Iliada’ 1:14, citez: ‘Cârja de aur ţinând cu podoaba de sfinte cordele’ (cârja era simbolul înţelepţilor şi preoţilor în nord iar bastonul celor din sud, cordelele fiind semnul exterior al demnităţii sacerdotale). Mai mult chiar, îmbrăcămintea căluşarilor era obligatoriu albă iar în vremurile de demult îmbrăcămintea albă era o obligaţie pentru prelaţi. Căluşarul - prin îmbrăcămintea sa obligatoriu albă - era solul / trimisul Divinităţii pe Pământ, ca să ajute oamenii în lupta lor împotriva morţii şi a bolilor. Panglicile erau specifice solilor - a trimişilor Divinităţii - luptătorii împotriva morţii, luptă ce se termina întotdeauna cu victoria binelui, a vieţii asupra morţii. Divinitatea prin căluşari ajuta oamenii să scape sau să amâne moartea. Solul avea obligaţia de a bloca moartea, căci şi viaţa era un dar al Divinităţii oferit oamenilor pe Pământ: darul trebuia să fie păstrat iar păstrarea lui se făcea prin acest ritual. Înşişi preoţii au fost şi sunt mesagerii / misianii Divinităţii pe Pământ. Moartea era reprezentată de ‘mut’: morţii nu vorbesc. Căluşul înseamnă imobilizare, neputinţă de a face ceva. Când se pune căluşul în gură este împiedicată persoana respectivă să vorbească (căluşul pus la plug - pe vremuri, când se ara cu plugul cu boi - era acel obiect ce împiedica plugul să aibă oscilaţii). În ritual, scopul căluşului era de a pune morţii căluş, să devină neputincioasă, să nu mai poată lua vieţi. Ritualul începea cu un cerc în jurul morţii / mutului: cerc magic, cerc divin cu puteri extraordinare ce anihilează şi anesteziază moartea. Cercul era alcătuit din iniţiaţi, nu din profani. Dacă soma era băutura nemurii, căluşul era jocul nemuririi. Începutul era prin încercuirea morţii şi imposibilitatea ei de a ieşi din cerc şi se termina cu hora bucuriei, a biruinţei vieţii asupra morţii, cu victoria binelui asupra răului, cu victoria luminii asupra întunericului. În urma ritualului, rămânea convingerea că moartea va ocoli familia respectivă pe perioada unui an. Mircea Eliade considera că ritualul căluşarilor era folosit şi

Cercetătorul Român Petre Morar a scris în 2000: “Am căutat în ‘Dicționarul explicativ al limbii române’ etimologia cuvântului românesc pentru organul sexual masculin, ‘pula’, dar cuvântul în sine nici nu exista; am găsit în schimb numele latin ‘penis’ ceea ce nu mi se pare foarte patriotic. Departe de mine apologia abuzului verbal, dar dincolo de aceasta este un nume unic de anatomie umană, pe care strămoșii noștri ariani l-au creat și folosit cu milenii în urmă. Am avut probleme și cu dicționarele vedice în căutarea cuvântului vedic ‘pula’ și nu am găsit sensul direct al acestui cuvânt, doar sensurile lui derivate în expresii. Aceasta poate fi din același fel de ‘pudoare’ prost înțeleasă ca în ‘Dicționarul explicativ al limbii române’ sau poate fi prin pierderea sensului direct în decursul mileniilor în îndepărtata Indie. Nici nu ar fi unicul exemplu de cuvânt arian, bine conservat în română, dar păstrat doar în expresii vedice. L-am găsit în vedică sub forma ‘Pulukama’ tradus drept ‘Dorințe cavernoase’ și ‘Pulaokaya’ tradus drept ‘Păr erectat de extaz’, ceea este evident un termen cultural indian, folosind cuvinte ariane. Apare frecvent în numele oamenilor, mai mult la bărbați decât la femei. Astfel, ‘Puloman’ este tradus drept ‘Un Demon’ dar înseamnă literal ‘Omul-Pulă’: era socrul lui Indra care și-a violat una dintre fete, fapt pentru care Indra l-a și distrus cu fulgerele sale (de acolo traducerea de ‘Demon’); Indra și-a câștigat astfel și numele de ‘Pulomabhid’ sau ‘Distrugătorul Omului-Pulă’. Apare sub forma de ‘Pulaha’, drept numele unui înțelept, menționat între cei 7 înțelepți ai Indiei, fiul lui Brahma, însemnând literal ‘Distrugătorul Pulii’; nu cunosc încă detalii despre ‘Pulaha’, dar știu că civilizația indiană autohtonă, la sosirea arianilor în India, era de tip phalic, deci se închinau unui zeu ‘Penis erectus’ = ‘Pulă erectă’. În acest context, numele vedic de ‘Pulaha’, ca și ‘Distrugătorul Pulii’, aveau sens; tot în același context - de abstinență sexuală - numele ‘Pulaha’ avea sens când era tradus drept ‘Călugăr Hermetic’ (numele unui trib barbar autohton Indiei a fost ‘Pulinoduka’, unde ‘duka’ era ‘demon’, întregul nume traducându-se ca ‘Demonii închinătorii Pulii’). Mai apare sub forma ‘Pulinda’, care însemna catargul unei corăbii (evident de unde a derivat, ca sens) ori ca nume de bărbați, cum ar fi ‘Pulimat’, ‘Pulusa’, ș.a. Am găsit în acest fel etimologia cuvântului românesc ‘pula’ ca fiind din limba ariană. Dacă în urmă cu milenii exista cuvântul vedic ‘pula’, există în română și nu exista în latină, înseamnă că exista și 93


pentru vindecarea bolnavilor, citez: ‘Vindecarea consta şi într-o serie de dansuri, completate de anumite acte rituale. Bolnavul era scos afară din sat - sub un arbore - şi în jurul lui se încingea hora de căluşari. În timpul dansului, vătaful atingea cu steagul / cârja un dansator şi acela cădea la pământ. Sincopa simulată dura câteva momente: în clipa prăbuşirii căluşarului, bolnavul trebuia să se ridice şi s-o ia la fugă (sau 2 căluşari îl luau de mâini şi-l târau de acolo cât mai repede cu putinţă). Intenţia terapeutică era evidentă: boala părăsea bolnavul şi pătrundea în căluşar, care îşi revenea, căci era iniţiat’. Aş completa: un ritual sacru din timpuri străvechi, cu o discretă nuanţă de şamanism. Căluşul a rămas ca tradiţie populară în România, fiind de fapt o continuare a vechii religii exprimată prin joc şi înţeleasă de mulţime, aşa cum a fost şi la alte popoare, ca de exemplu dansul lui Şiva / Rudra în India”. Grupul de dansatori după ce depunea un jurământ ca frăţie investită cu puterea de a lupta împotriva forţelor malefice - având funcţie exorcistă, străbătea localităţile, căutând pentru simulări sexuale bolnavii sau unul dintre ei simulând bolnavul, care pentru a fi vindecat se aşternea pe pământ iar ceilalţi începeau mimarea coitului / actului sexual şi executau sărituri poruncind prin strigăte bolii să iasă, cel culcat având gura înăbuşită cu un căluş pentru a nu reacţiona verbal, în cadrul conspiraţiei tăcerii, esenţială în ritual (de unde expresia de a spune ceva mutului); coeziunea cetei se baza pe păstrarea secretului, pe jurământul tăcerii faţă de zeu - care era invocat ca “Zău”, în timpul dansului, cu “Hălăi Şa!” invocându-se soarele - şi pe apelul la vigilenţă faţă de Iele: “Iauzi!” (ritul limitelor practicat de ei era când treceau hotarul localităţii lor, unde jucau o horă sălbatică de alungare a duhurilor rele ale locului). Academicianul Simeon Marian a notat că “Ielele erau aşa de periculoase, încât nu era bine nici pe nume a le chema, pentru aceea obişnuit exprimarea despre dânsele fiind numai prin pronumele ‘ele’ (între alte rele ce produceau era şi boala reumatismului, o boală cu care cel bolnav se credea atacat de ‘Iele’)”. Costumaţia Căluşerilor dansatorii având feţele acoperite - îmbina pe lângă albul semnificând puritatea, jocul pus în slujba luminii şi roşul întunecat / puternic al fundiţelor, brâului ori altor accesorii, împotriva deochiului. Fiecare dansator purta în mână ca semn al puterii un băţ, mai ales de alun - arbore considerat magic instrument al zânelor, profeţilor, etc., al cărui fruct creşte întrun conglomerat ce a primit denumirea de “căluş”, dansurile fiind în perioada sa activă (băţul era învelit la un capăt cu blană de iepure, animal recunoscut pentru fertilitate); cârjelemascoide / bâtele-măciuci ale Căluşarilor reprezentau razele soarelui. Repertoriul cuprindea hore viguroase, salturi spectaculoase - sugerând levitaţia - şi diverse scene, într-un ritm vital cu o gradaţie spre paroxism, încheindu-se cu fuga rituală, când fiecare Căluşar o lua în altă direcţie, fără a pomeni celor întâlniţi nimic din ce s-a întâmplat (conform jurământului, căci acţiunea era un semn de existenţă - de putere prin autodepăşire - faţă de soare): Căluşarii prin hora lor mimau atotputernicia soarelui, prin lupta încrucişării bastoanelor sau a piciorului aşezat deasupra “duşmanului” trântit la pământ urmărind să învingă boala dar şi seceta împreună cu acoliţii săi (victoria la sfârşit fiind atât a soarelui cel bun, cât şi a ploii asupra secetei). În legătură cu jurământul (practicat de dansatorii Căluşari), Dr. Constantin Oancea a indicat în 2008 că “în vechime, legămintele se încheiau în vederea măririi unui grup uman, pentru ca acela să sporească; cea mai cunoscută şi răspândită formă de legământ a ajuns căsătoria: prin ea luau naştere relaţii de

rudenie, creându-se o comuniune pe bază sanguină între 2 părţi. Pe plan social ori politic, tratatele dintre diverse grupuri umane - sau între regate - reprezentau tot o formă de legământ, în care se crea o ‘rudenie artificială’, ce putea fi şi întărită printr-o comuniune de natură sanguină: o căsătorie dintre membrii celor 2 părţi. Ambele forme de legământ - atât tratatul, cât şi căsătoria - luau naştere prin forme legale: erau încheiate într-un context religios, ce putea include ceremoniale în sanctuare, cu invocarea divinităţilor părţilor pentru a fi martorele la încheierea legământului, după încheiere urmând o masă sacrificială comună”. În cercul sacru al Căluşarilor se puneau pentru a fi vrăjite numai simboluri ale alimentaţiei: seminţe şi droburi de sare (aspectul magic fiind foarte răspândit, sarea folosindu-se în descântece şi în talismane - pentru vindecarea unor boli - iar în semn de ospitalitate numai Românii au obiceiul de a-şi primi oaspeţii “cu pâine şi sare”, respectivul ritual regăsinduse la străvechii Gherghiţi din Caria / Anatolia ca acela tipic asociat Afroditei = Zeiţei Frumuseţii, aluatul modelându-se în aspect falic, pâinea devenind baghetă, termenul Latin folosit pentru ea fiind “panis”); lângă marele Sanctuar Gherga din Caria = Ţara Gherghiţilor a fost oraşul Afrodisia, principalul centru de cult al Zeiţei Frumuseţii (legăturile între SV Anatoliei şi SE României s-au consolidat în Epoca Fierului şi în Antichitate prin numeroşii colonişti Cariani / Greci în Dobrogea, inclusiv prin Dinastia Gurag / Gherga a regilor Geto-Dacilor, tradiţia ospitalieră a tratării cu “pâine şi sare” astfel confirmându-şi rădăcinile ancestrale). Consumarea colectivă a pâinii şi sării - deoarece sunt alimente ce se împart - cu sorginte religioasă, avea valoarea unei împărtăşanii, a legăturii de frăţie (nu s-a fixat obiceiul ca în loc de pâine şi sare să fie lapte şi miere ori brânză şi vin, etc.): prima bucăţică - mai ales din pâinea de grâu nou - era considerată ofrandă pentru cei morţi şi era aruncată ritualic pentru aceia iar sarea purifica spaţiul. În vechime, respectivul ceremonial sacral avea semnificaţia gestului de bunăvoinţă, parţial regăsindu-se şi la populaţiile Nordice cu care stră-Românii au fost în legături constante: la Baltici (Letoni, Estoni, Fini) pâinea şi sarea simbolizează binecuvântarea iar la Ruşi pâinea e asociată cu ospitalitatea şi sarea cu prietenia. Savoarea sării e indestructibilă, caracterul său divin manifestându-se din timpurile păgâne: era folosită în cadrul sacrificiilor; după cum a observat şi cercetătorul Român Gabriel Gheorghe, Carpaţii au format “solniţa” Europei iar proprietarii sării au deschis “drumurile sării” tot mai departe pentru comercializare produsul fiind esenţial existenţial / fiziologic - ei atrăgându-şi o prosperitate relativ mai bună decât a multor altora, încă din mare vechime.

94


Fascinantul joc al Căluşului - practicat de dansatorii Căluşari - este ancestral, cu rădăcini preistorice, fixate înaintea existenţei calului domesticit, în Banat fiind numit Călucean / o derivare din Caloian, partenerul crăiţei Caia / Gaia: un ritual de iniţiere a tinerilor (în Epoca Pietrei, abordarea iniţială era ferirea de rău şi nu facerea de bine, concept religios apărut ulterior); de altfel, printre Românii din Bulgaria, Banat şi Ţinutul Haţegului - după cum a scris şi cercetătoarea Otilia Pop-Miculi în 2006 - Caloianul se numea Gherman (cu înţelesul de omul Gher / Ker, respectiv “bărbatul cerului”, regăsit în “mitul zburătorului”, consemnat de pildă şi la sfârşitul mileniului II î.C. de Evrei în scripturi drept observatorul cerului Grigor pe Înălţimea Golan din N Galileii), sărbătorit de creştini la 5 săptămâni după Paşti / mai recent pentru sănătatea vitelor şi pentru a feri recoltele de dăunători. În tradiţia Gugulanilor - din zona Muntelui Gugu, cel mai înalt din regiunea Banat dar şi din Masivul Godeanu / limita dintre Banat şi Bănie, acolo concret anul având dintre anotimpuri doar 2, anume iarna şi restul, căci sus şi vara e frig - Căluşarii au rămas ştiuţi ca “oştenii lui Zalmoxe”, dansul lor înfăţişând şi calendarul, ilustrând scurgerea Anului Nou, spre deosebire de încheiatul An Vechi. Gherganii din Banat au fost istoric confirmaţi drept mari dansatori dar şi cântăreţi, de exemplu ei fiind baza celor mai vechi coruri ţărăneşti din România (în 1882, maestrul Ciprian Porumbescu - oaspete al lor - apreciind cântecele celor din Belinţ 45,45 lat. N, 21,45 long. E, judeţul Timiş / în Banatul de Şes, unde pe atunci neamul Gherga era cel mai mare dintre toate, drept “cele mai frumoase întâlnite vreodată”, adevărate “nestemate ale muzicii Româneşti”, multe unicate); e de ştiut că până la sfârşitul secolului XIX, Biserica Ortodoxă Română interzicea Căluşarilor să se împărtăşească 3 ani la rând (şi în prezent, dansul Căluşarilor e nelipsit de la nunţile Gugulanilor - în Banatul Montan / unde încă trăiesc mulţi Gherga - căci aduce noroc în căsnicie iar în S Ardealului, de exemplu în Ţinutul Făgăraşului, nunţile cu “Călăraşi” sunt cele la care iau parte cete de Juni). În 1882, academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a reflectat: “Asemenea prototipului din ceriu s-a constituit şi pre pământ cultul religios, exercitând ceremonii şi rituri corespunzătoare. Astfel giocul Căluşerilor noştri, giocul Cureţilor, Coribanţilor, nu este nimica alta decât o înfăţişare şi o propunere (în parte mimică) a giocului planetelor. Hora noastră, ca reprezentatoare de giocul sferelor cereşti şi ca parte întregitoare de cult religionar, au giocat-o în faptă la Grecii şi Romanii cei vechi popi în templele lor, în giurul altarelor”. Jocul Căluşarilor a fost faimos în Lumea Veche; de exemplu, în Anglia Medievală a fost atestat ca dansul “Morris”, denumit în folclorul de acolo astfel prin împrumut lingvistic de la Mauro-Vlahii / Morlacii - adică Vlahii Negri - de pe coasta Dalmată (de exemplu din Insula Korcula, din Ragusa, ş.a.), Croaţii zicându-i “Moreşka”, corespunzând Româneştii “Morişca”: la Românicii Medievali din apusul European - Italienii spunându-i “Moresca”, Spaniolii “Morisca”, Francezii “Moresque” - dansul era considerat ca al bufonilor iar utilizarea bâtelor era asemănată cu încrucişarea săbiilor creştinilor cu musulmanii (anume, cu Maurii, de unde şi măştile negre purtate uneori de dansatori). “Morişca” - dintre toate limbile Europene - numai în vocabularul Românesc are sens (e derivare din străvechea “Moară” = formă Traco-Dacă, în conformitate cu “Dicţionarul etimologic al limbii române” de Dr. Mihai Vinereanu), având înţelesul de “învârtire” / “vânturare”,

mişcare ce e specifică dansului Căluşerilor prin dinamica sa neobişnuit de viguroasă.

În limbajul popular a rămas denumirea de “cherc” pentru jocul ţărănesc la sărbătorile mari (asociat cu verbul “a chercui” pentru reuniunile tinereşti de distracţie cu jocuri şi focuri dar şi “a încercui”), plus Româneştile gură şi gaură denumiri influenţate borean, adică Nordic, conform lingviştilor specialişti în vechile limbi - legate de obiceiul rămas al chiuirii în fântână / săpătură considerată arhaic, în concepţia Marii Mame, cu simbolistică erotică: radicalul Indo-European apropia strigarea de cavitate, ce la început era grota / peştera (e de observat despre cuvântul Babilonian, vechi Grec, Latin, etc. pentru “gură” că era acelaşi ca şi pentru “cer”); în larga gamă de vechi înrudiri lingvistice Ghergane a mai intrat verbul “a cerceta” - cu substantivele cercetaş, cercetător - etc. (exprimarea în vechea Română era de exemplu la cineva a-şi “cerca” norocul, nu a-şi “încerca” norocul / “cerca” a fost Latin cu înţeles şi de a “căuta”, termenul “cercetare” rămânând: academicianul N. Iorga a scris în “Oamenii Pământului” şi că “a încerca pare a fi în legătură cu deprinderea cailor” / ţinuţi în gherghelii). Cercetătorul Român Ilie Baba din Banatul Sârbesc în lucrarea “Glogoni - pagini de istorie culturală” din 2009 a scris că de pildă în formaţia postbelică de dansatori de la Iabuca / Voivodina în grupa de căluşari erau Traian Gherga şi Nicolae Gherga (preşedintele Societăţii Culturale “Albina” de acolo fiind Miron Gherga iar în secţia de dramă a bogatei organizări artistice locale activând şi Ion Gherga).

95


transportarea - Latin era “gero” (în pronunţie “ghero”), fapt ce l-a determinat la sfârşitul mileniului I î.C. pe Varro, şeful Bibliotecii din Roma, să susţină despre “cerb” că-şi avea numele derivat din “gero”, ca purtător de coarne; de altfel, în vechea Română - corespunzător “Dicționarului de arhaisme” din 2002 - pentru a se găti / dichisi (cu sensul de împodobire) se folosea verbul “corcodi”. Prin substantivul “gherghef” des menţionat în Biblie, termen asociat Gherghesilor din Galileea, la care era foarte răspândit - e numit și azi cadrul din lemn pe care se întindea pânza pentru a fi brodată (ramă dezvoltată până la sofisticatul “război” de țesut, de exemplu “Dicționarul de sinonime” publicat de Editura Academiei Române în 1982 egalând “gherghef” cu “război”); prin “cearceaf” - conform lingvistului Olandez Mark Janse în 1997 - în vechime pe coasta Anatoliană Pontică, adică la Marea Neagră, se înţelegea “punerea vălului”: era o reminiscenţă de la fostele Amazoane ale regiunii, care se întâlneau în faimoasele orgii cu Ghergarii în grădini, aşa răspândindu-se pe un vast areal ulterioara denumire a aşternutului intim pentru pat / vechii Greci zicând “tartaf” la cearceaf (însuşi verbul relevant conservat în Română de a se “culca” - cu înţelesul de a avea contact sexual - dar şi de a se întinde pentru odihnă, etc., reproducea Gurga / Gherga), “culcarea” desigur fiind în “culcuşul” amenajat corespunzător pentru aşa ceva. În ceea ce priveşte aspectul femeilor din cele mai vechi timpuri, pe lângă vălul de pe cap ce era scos în vederea culcării și așternut pentru a ședea pe el drept “cearceaf”, s-au putut observa obiecte susţinute pe cap din motive arhitecturale - ca ornamente ale capului - îndeosebi din raţiunea simbolizării divinităţii (în Epoca Pietrei, coroana Marii Zeiţe era coşul cu fructe, poamele necoapte fiind denumite “gorgoaze” / “corcoduşe”, prunele mici de pildă având denumirea generic de “ghirghilic”); de altfel - în timp coroana (devenită şi de aur, împodobită cu geme / pietre preţioase, etc.) a fost purtată de persoanele conducătoare şi ca reproducând nimbul din jurul capului persoanelor speciale.

Portul Gherga

Gherghef Rădăcina proto Indo-Europeană “ger” / “gerg” s-a regăsit la baza termenului vechi Indian “garta” pentru “poziție înaltă” sau “tron”, înțelegerea populară în Lumea Veche fiind conectată de verbul “a țese” (la proto Baltici fixându-se ca “gherk”). Portul / purtarea - cărarea ori 96


cocului, basma pe creştetul capului, etc., toate ca apropiate noţiunii de coroană (adultele nu umblau cu capul gol nicicând - fie că erau acoperite doar cu o pânză / în prezent batic obiceiul fiind puternic timp de milenii). În vocabular a rămas “gurguierea” în legătură cu fudulia, îngâmfarea, sumeţia, trufia; miresele (cu vălul / voalul iniţial destinat să le protejeze de deochi) şi maicile poartă această ultimă reminiscenţă a gătelii împărătesei zeificate de omenire în vechime şi a servitoarelor sale: cercetătorii au observat similitudinile izbitoare ale reprezentărilor din Epoca Pietrei ale Mamei Ki-ri-ke / Ghi-ri-ghe cu cele păstrate în înfăţişarea femeilor până în prezent şi au documentat aceasta în sensul tradiţiei păstrată pe durată extrem de îndelungată, cu răspândire în arealul populat de Gherga. Femeilor de moravuri ușoare - urmașe ale cocotelor prostituate sacre - li se ziceau “corcoațe” (azi: curve). Obiceiul din Banat ca fata peţită / logodnica până la cununie să se abţină să iasă din casa ei şi să fie învelită cât numai ochii i se puteau vedea (ca să se ştie că e de-a pururea supusă bărbatului) a fost observat în Antichitate de Romani când au cucerit regiunea, tradiţia păstrându-se în acel stil de Gherga în Banat până în secolul XX. Un mit cules în Asia Centrală de cercetătorul Chinez Li Jung în “Descrierea lucrurilor irepetabile şi stranii” anunţă: “În vremea străveche, atunci când universul abia fusese creat, în Munţii Kunlun (la E de Caşmir, între Sudicul Tibet şi Nordicul Tarîm) locuiau ea cu fratele dar oameni nu erau încă în lumea de sub cer. Amândoi s-au hotărât să se însoţească, devenind bărbat şi nevastă, însă le-a fost ruşine. Atunci fratele îşi duse sora pe piscul Muntelui Kunlun şi rosti acest descântec: ‘Dacă stă în voia cerului ca noi 2 să ne cununăm, fie ca fum să ţâşnească în sus, făcându-se stâlp; iar dacă nu, atunci fumul să se risipească!’ Şi se făcu stâlp de fum. Atunci sora se apropie de frate, după ce împletise un evantai din iarbă spre a-şi acoperi faţa. De acolo a şi purces obiceiul de azi al mireselor să ţină la nuntă un evantai în mână”. Nu din alt motiv decât cel sexual a apărut portul Gherga cu văl voalul miresei fiind relevant - în vechiul Egipt portul fiind numit “Khirqa”, până în prezent orientalele conservatoare purtând “Burqa”, orientalele extreme având evantai, etc. (în timp, toate au avut şi întrebuinţări practice, ca vălul de protecţie purtat atât de bărbaţi, cât şi de femei - în N îngheţat ori în S prăfos - alungarea insectelor şi ventilarea cu evantaiul / folosit şi ca armă marţială, ş.a.m.d.); așadar, nu e de neglijat că proveniența vălului n-a fost alta decât sexuală / religioasă, anume: din Cultul Fecundității și Fertilității (începea să fie purtat imediat după dezvirginare, pentru indicarea statutului persoanei, gata de rodire). “Val” - ca unda de apă - era în legătură cu Bal, manifestarea masculină a sufletului Ba (ca partenerul străvechii Mari Mame Ba-ba), “balta” / “Bal-Ta” fiind locul de întâlnire / unire a Zeului Bal cu Zeiţa Ga / Ta; “văl” - ca ţesătura cu care în vechime femeile îşi înveleau o parte a trupului - avea aceeaşi onomastică, pentru cap ajungând ceremonios cu numele “burqa” (în apropiere de numele Gurga / Gherga), pentru învelirea unui trup mort folosindu-se numele de “giulgiu”. Se utilizează denumiri asemănătoare pentru ceea ce în Română e “cârpa” - conform “Dicţionarului explicativ al limbii” înţelegând obiect de îmbrăcăminte vechi - în vecini fiind ca Bulgara “kărpa”, Maghiara “kirpa”, Sârba “krpa”, Ucraineana “kerpa”, sonorizarea de exemplu Gherga-kerpa fiind evidentă (în Poloneză, “karpa” = “buturugă”); echivalenta cârpei e “dârza”, ca semnul aprigei / dârzei sale purtătoare: în Banat, “dârzarii” sunt chemaţii miresei care merg spre ospătare la

Portul Gherga Din vremuri ancestrale, mai ales în actualul spaţiu Român, femeile la evenimentele mari din viaţă ori cele măritate se împodobeau / se “corcodeau”, adică purtau năframă prinsă pe cap de un cerc din nuia - zisă “veargă” - fes roşu sub maramă, ştergar artistic prins pe o roată în jurul 97


mire, “dârzele” - purtate pe umeri sau pe braţe - fiind darurile pe care dârzarii le duc rudelor mirelui (textile, ştergare decorative dar şi găini vii, etc). De pildă, femeia îmbrobodită de la Gherdap (Porţile de Fier) are un port care se regăseşte în lume prin spaţiile Gherga:

Pe continentul European e de ştiut că Dunărea a fost graniţa Antică dintre lumea Romană şi cea “Barbară”, până când, la apogeul Imperiului Roman, cea mai grozavă achiziţie vreodată / după cum însuşi împăratul a declarat în anul 106 şi singura provincie Romană de pe celălalt mal al Fluviului, de acolo Romanii jefuind, după cele mai sceptice calcule, sute de tone de aur şi argint, împreună cu cantităţi mult mai mari de sare - a fost ceea ce cuceritorii Romani au denumit Dacia, la Istru (Dunărea inferioară). Atunci vechea denumire a munţilor - Caucaz în vechea Greacă - s-a schimbat, după cum a arătat de pildă în 1905 şi istoricul Radu Rosetti / Aromân după mamă, în “Cârpaţi” (după populaţia înveşmântată cu cârpe - dar care şi “cârpea” / adică lovea - refugiată în munţi şi dincolo de ei de agresiunea Romană în N Dunării, intrarea Romanilor în spaţiul respectiv fiind tocmai prin Banat), la răsărit de ei Gheţii liberi numindu-se “Carpi”: aceiaşi care aliaţi cu Goţii din N / Gheţii liberi şi Amazoanele din E despre care au scris cronicarii Romani în “Istoria Augustă” 34:1 că au fost “prinse în haine bărbăteşti, luptând în rândurile Goţilor, după ce multe, pe care inscripţiile le arăta ca făcând parte din neamul Amazoanelor, fuseseră ucise” - au determinat retragerea administraţiei Romane în anul 275 la S de Dunăre şi nerevenirea aceleia (pentru a nu se mai întâmpla ceea ce a fost în Dacia). De la străvechii Gherga din Banat a provenit numele munţilor Carpaţi care separă regiunea de cele vecine, Argheal / Ardeal şi Oltenia (de asemenea derivate lingvistic de la Gherga). Cel dintâi istoric care a scris despre Carpizi ca “primii (locuitori) de lângă Istru” a fost în mileniul precedent Grecul Ephoros 405-330 î.C., din Anatoliana Cume populată de Gherghini; geograful Anatolian Strabon a indicat că înrudiţi cu Carpii - prin nume şi origine comună Tracă - erau şi Corpilii, care locuiau mai ales în Munţii Rodopi (cu onomastica din aceeaşi rădăcină ca Insula Rodos) şi Bazinul Mariţei / N Balcanic; în legătură onomastică Română sunt şi “crapii” - peştii de apă dulce renumiţi pentru longevitatea lor - păstraţi cu denumirea Ruteană de “korop” ori Rusă de “karp” (conform cercetării lingvistice Meillet-Ernout - menţionată şi de “Dicţionarul etimologic român” din 1966 - “este în legătură cu numele dacilor din Munţii Carpaţi”). Azi - din Serbia până în Slovacia / via România, Ucraina şi Polonia - fostul lanţ muntos Caucazian este cel denumit drept Carpatic (la începutul mileniului II pentru Carpaţi încă se mai folosea şi denumirea de Caucazul Vestic); în vechea Greacă, “carp” a ajuns să însemne “fruct”. Cel mai timpuriu a fost în secolul II geograful Ptolemeu, care a notat Carpaţii drept “Karpates Oros”: Munţii Carpilor (oameni deveniţi foarte numeroşi în Carpaţii Orientali, la distanţă confortabilă de zona conflictuală Gherdap). Într-un registru interpretativ similar, menţiunea celei mai mari epopei Indiene despre copiii gemeni ai patriarhului Gautama - Krpî şi Krpa - rezonează cu “cârpa”; ţinând cont că ei erau din “măceş”, adică din “ghergh’in” şi discipolul lui Gautama a fost Gărgya, se poate corela faptul că mama lor a fost Gherga, sora lui Gărgya (lingvistic, istoric şi genetic, personajul Gărgya / Gărga a fost dovedit ca real în Nordul Indiei). Se poate remarca despre spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic că se află în centrul răspândirii carpenilor (din familia fagului - “Carpinus Betulus” - cu lemne de rezistență crescută datorită fibrelor torsionate, având semnificativa denumire Turcă de “Gurgen” / în pronunție “Ghiurghen”): carpenul se găsește natural în EurAsia între Ghergania / N Iranului și Anglia / S Britanic (respectiv, S Scandinav). Din aceeaşi clasă ştiinţifică de pomi

Portul Gherdap Bărbaţii au început să-şi acopere capul mai târziu în timpurile istorice decât femeile, întâi prin participarea la sacrificii, apoi şi la alte ceremonii; podoabe / “zorzoane” purtau ambele genuri. Privind alte accesorii, printre cele dintâi au fost panglicile, ciucurii, amuletele, bijuteriile, etc. În 2007, Dr. Barbara Deppert - cea mai mare expertă în aur din Europa - a afirmat că “România e singura ţară din Europa care îşi are scrisă istoria în propriul aur; aveţi peste 6 milenii de istorie a aurului şi numai cine nu vrea nu priveşte aceasta la justa valoare”.

Carpaţii

98


e şi paltinul / arţarul (cu lemn alb şi tare): lingvistic, termenul Ghergar de “arţar” - corespunzător cercetărilor Dr. Gheorghe Ivănescu, Dr. Mihai Vinereanu, ş.a. - “provine din TracoDacă” (la fel şi “paltin”, adică arţarul de câmp = “Acer Campestre”); Dr. Andrei Oişteanu - preşedintele “Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor” - în lucrarea “Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească” a observat că mai toate toacele se făceau din paltin, arborele respectiv fiind consacrat ca sfânt, reper pentru adunări, nuielele de alun folosindu-se magic ca şi cele de arţar, etc.

revendicativ, nici un drept de proprietate de care s-ar putea folosi. Solul moscheilor - ca şi cel al sanctuarelor - nu aparţin oamenilor, de aceea ei trebuie să se descalţe pentru a călca pe el”). În tradiţiile Europene, încălţămintea ar fi avut şi o semnificaţie funerară: un muribund era pe punctul de a pleca; încălţările sale, aşezate lângă trup, arătau incapacitatea de a mai umbla, vădind prezenţa morţii (se prea poate ca tradiţia încălţărilor puse iarna în faţa vetrei pentru daruri să se fi inspirat din aşa ceva, arătând că proprietarul e un călător care are nevoie de ajutor pentru drum, aşteptând să-i cadă din cer mijloacele necesare pentru o nouă etapă). În evidentă legătură cu încălţările sunt ciorapii - numiţi “călţuni” în Română / rostiţi Grec sub forma “karţuni” - ori pătura de lână denumită “cerga”, folosită ornamental îndeosebi la acoperitul patului, ea servind în trecut şi drept covoraş sau ca foaie de cort (de exemplu, în Spaniolă - limbă Românică - “cortului” i se spune “carpa”; de altfel - prin frecventa suprapunere “C”/“T” peste “G” - pentru “cort” se poate zări străvechea formă “gorg”: pronunţia astfel - Cherga / Черга de către Bulgari ori “kerge” de pildă la Ghirghizi / Kîrkîzi - pentru “cergă” este larg răspândită EurAsiatic, exact în zonele având prezenţa istorică Gherga).

Gurgui

Opinci cu obiele Cergă

Pe lângă faptul că botul saniei era numit arhaic “gurgoi”, în acelaşi circuit istoric şi lingvistic Gherga, între piesele confecţionate se mai înscriu şi “gurgui” - opincile purtate de pildă de Geţi, ce se făceau cu talpa mai lungă, vârful lat rămânând îndoit ca o creastă de cocoş / anterior lor, opinci cu vârful întors purtau Anatolienii Kheti / Hitiţi şi Dardii din Caşmir, azi în Română prin “ghete” înţelegându-se încălţările a căror denumire o reflectă pe Muma Pământului Gheia. În 1962, sociologul Francez Jean Servier, pe baza exemplelor din Orientul Antic (inclusiv de la vechii Greci) şi din Nordul Africii a afirmat că “a umbla încălţat însemna a lua în posesie pământul”: în Canaan - Ţara Sacră a Ghergheseilor - aruncarea încălţărilor pe un câmp însemna a-l lua în stăpânire, căci încălţămintea era simbolul dreptului de proprietate (dânsul a mai constatat că “Hermes, protectorul graniţelor şi al călătorilor care le treceau, era un zeu încălţat, căci stăpânea în mod legitim pământul pe care se afla. Şi acum la musulmani străinul trebuie să treacă descălţat pragul casei gazdei sale, arătând astfel că nu are nici un gând

Plămădirile Gherga În “Glosarul” din 1877 al academicianului Ardelean Treboniu Laurian apare: “Argea = groapă săpată în pământ în formă pătrată şi în care vara ţes muierile pânza iar iarna se pun stupii”; micul bordei umed des era săpat ca dreptunghi, umbra şi umiditatea dând firelor de cânepă sau de in o duritate ce permitea ca pânza să fie ţesută bine şi des (fără a se rupe vreun fir / cum s-ar fi întâmplat afară, în aer uscat). Academicianul Român Petriceicu Haşdeu în “Dicţionarul limbei istorice şi poporane” din 1887 a scris că “zicătoarea pentru cei molateci a apărut datorită fetelor leneşe, cărora nu le plăcea ţesutul: ‘Nu te grăbi ca fata mare la argea şi ca văduva la măritat’. Trimiterea silită a fetei la argea a dat naştere şi unui joc: ‘La argea căţea! (aşa se chema): se luau de mâini mai mulţi copii, formând un cerc. Unul se face mumă şi altul fată. Muma e cu un băţ în mână şi sileşte pe fată la argea. Fata trece printre copii, etc. Argea era în strânsă 99


asociaţiune de idei cu fetele. Sensul de argea nu era numai ţesătoresc, ci şi arhitectonic. Argeaua fiind o gaură în pământ acoperită, cuvântul capătă în arhitectură - pe lângă înţelesul de ceva găurit - mai cu seamă pe acela de boltă sau de partea superioară cea încovoiată a unei clădiri. Argea se zice şi scheletului unei case, numindu-se tot materialul lemnos la clădire (căpriori, grinzi, leaţuri, etc.) în afară de pereţi. Bolta cea mare a bisericii - de sub turlă, obişnuit în mijlocul bisericii - se numeşte argea. Plutaşii când fac plute de dulapi sau scânduri, pe de lături - adică la stânga şi la dreapta plutei - leagă strâns câte o grindă, numită argea; aceste argele apără pluta de a nu se desface, când e izbită de valuri (argelele întăresc pluta). La Turci, cuvântul ‘arga’ are acelaşi sens cu Latinul ‘arca’. Pentru argea, accepţiunea cea mai răspândită la Români a rămas cea de bordei unde se ţese, un fel de cămară în pământ unde se aşează uneltele de ţesut şi-n care lucrează fetele, făcând pânză. În Banat - după ‘Manuscrisul Lugojan’ din 1670 - diminutivul ‘argelaş’ însemna o cocioabă. În vechea Greacă - ca la Efor - argea însemna ‘locuinţă sub pământ’.” (Se poate remarca legătura - mai mult decât lingvistică - dintre bordei și bordel). Este de observat că atât “volta” (însemnând mişcarea în cerc sau în arc de cerc, rotirea corăbiei pentru a primi vântul, turul complet executat de călăreţ într-un manej sau învârtirea vioaie în jurul propriei axe la dans, etc.) ori “bolta” - partea superioară arcuită a unei construcţii sau numai tavanul curbat în sus - etc. erau în armonie cu vechea denumire “gorga” pentru cerc.

Legături între Hyrkani / Mezi și Cimeriani În 1955, arhitectul Gheorghe Cantacuzino din România în “Consideraţii asupra artei populare” a avut următoarea remarcă: “Un anumit material, o anumită climă şi un anumit program de viaţă pot da naştere în regiuni foarte îndepărtate la forme similare şi câteodată chiar identice. Am văzut, în nordul Persiei, în fosta Hyrcanie, case şi chiar gospodării întregi cu totul asemănătoare celor din şesul muntenesc. Acelaşi plan, aceleaşi metode de construcţie, aceleaşi forme. Amănunţite studii nu s-au făcut încă în această direcţie. Nu e mai puţin adevărat că locuinţa românească face parte dintr-un grup de locuinţe orientale şi că se pot observa înrudiri de forme cu casele din anumite regiuni ale Orientului Apropiat”.

Dr. August Scriban în “Dicţionarul Limbii Româneşti” din 1939 a comparat argea cu argila - adică “lipit cu lut” - şi cu termenul Grec vechi “ergaleîon” însemnând “unealtă” (ca de pildă “războiul de ţesut”), echivalând argeaua cu camera boltită ce venea după gârliciul pivniţei şi cu naosul / adică partea boltită a unei biserici dar mai ales cu cele 2 grinzi mărginind pluta. Dicţionarele Româneşti anunţă pentru argea că însemna “război de ţesut”, “acoperiş” dar şi “cutie” / “arca” la orientali ca Tătari sau Cumani (conform de pildă “Dicţionarului de arhaisme” de Gheorghe Bulgăr şi Gheorghe Constantinescu din 2002) iar academicianul A/Român Sextil Puşcariu a considerat termenul ca “prototip Cimerian”: Cimerianii au fost Hiperborei din mileniul II î.C.

Ardeal / Banat 100

Hyrkania / Ghergania


În Hyrkania / Ghergania, ştiută şi ca “Ţara lupilor” lupul fiind animal totemic şi pentru Geto-Dacii din Carpaţi având drept capitală oraşul Gorgan, portul popular bărbătesc era similar cu cel al păcurarilor / momârlanilor Ardeleni, în vechime purtînd acelaşi model de căciulă “Frigiană”, baticul femeilor înfăşurându-se în mod similar portului Getelor, etc. Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a clarificat: “Pe linie iraniană, geto-dacii au adus atât portul național, cât și dragonul de pe steag”.

“ardere”, etc., în legătură cu ceea ce făcea Gărga / Gherga, prin întreţinerea focurilor. Altar provine de la Gargar; străvechiul rit Gargar de a jertfi pe altar - uneori şi prin ardere pe loc - s-a fixat cu acea onomastică pe un larg areal în Vechea Lume. Similar, cuvinte ca de pildă “curaj”, respectiv “dârz” au derivat din Gurag, respectiv Gârg. Construcţiile oamenilor Epocii Pietrei erau văzute ca legând glia de cer; de pildă - după traiul în grote - colibele / casele erau considerate drept corpuri ce-i găzduiau (înconjurarea lor - cât şi a incintelor sacre apoi - era cu zidul numit “herkos” de vechii Greci, un derivat din Kherkos / Ghergos, în Persană “coliba” fiind “kulba”). În S Siberian - locul ultimei mutaţii genetice Gherga - noţiunea de casă s-a păstrat ştiută ca “gher”, cu variaţii în limba hindi, vorbită în N Indiei, ca “ghar”, Afghanii numind-o din vechime “kherga” / mai nou “jirga”, etc. (nu este o mare diferenţă lingvistică - de exemplu - între Afgana veche “Kherga” şi Greaca veche “Kherkos” pentru acelaşi lucru: casa).

Chirpici

Gher (centrul Asiei)

În prezent, aproape jumătate din populaţia globului încă trăieşte în locuinţe din văiugă / paiantă (acum catalogate drept “casele săracilor”, neavând durabilitatea decât a unei generaţii dacă sunt neîngrijite, mai ales fiindcă sunt sensibile la umezeală). Din Epoca Pietrei noroiul, lutul, pământul argilos nears, uscat la soare, în formă de cărămidă, câteodată în amestec cu bălegar, paie sau var, au constituit bazele naturale aflate la îndemână cu costuri scăzute pentru construcţii răcoroase vara şi călduroase iarna, deoarece materialul respectiv este bun termoizolator şi oferă un mediu interior sănătos (în Indo-Europeană, pentru “bălegar” era termenul “guorgo” iar cornutelor care-l făceau li se spunea “guou”). Primele construcţii ale Epocii Pietrei - poate paradoxal - nu au fost din piatră, ci din lemn şi chirpici (perioada respectivă fiind de fapt nu chiar “a pietrei”, ci a lemnului şi a argilei / lutului); în Biblie (“a doua carte a lui Moise” - “Ieşirea” / “Exodul” - capitolul 5), vechii Evrei au notat că în mileniul II î.C. conducătorul Egiptului, adică faraonul, le cerea să producă asemenea cărămizi, primele construcţii faraonice fiind astfel realizate cu mult înaintea lor, în mileniul IV î.C. în prima capitală a Egiptului - aşezarea Gherga de pe Nil - locul de unde s-au lansat dinastiile faraonilor. În Româna străveche, cărămida era şi “berca” iar regiunea apuseană vecină vechiului Egipt era Berqa. Este de remarcat că etimologic termenul a fost atestat cu respectiva denumire în spaţiile Gherga din cele mai vechi timpuri (ca de pildă “kerpic” în vechea Armeană, Cumană, Turcă, etc.), încadrându-se în aceeaşi rădăcină Ghergană a

Ca o incursiune în onomastica Ghergă, se poate recunoaşte prin “cuarţ” - cu forma “chert” (în variantă populară “cremene”), având de pildă în vechea Germană sinonimul “twarc” - cel mai răspândit mineral de pe scoarţa Pământului, utilizat din Epoca Pietrei; un verb rezonând cu Gherga / Gurga e “a urca” (poziţia Gherganilor - aproape de cer, pe înaltul munţilor pietroşi / cuarţul formând o bună parte a scoarţei pământului - fiindu-le caracteristică). Pe de altă parte, amestecarea datorită împerecherii celor diferiţi, prin încrucişarea fiinţelor - ducând la hibrizi, bastarzi, ş.a. - a fost ştiută drept “corcire” iar rezultatele sale au fost “corcite”; etimologic, rădăcina verbului “a corci” şi a substantivelor din familia sa pentru corcituri era în legătură cu “korc” (însemnând şi “deşiş” / “tufiş”, mediul iniţial favorit pentru orgii): Korc era o rezonanţă din Gorg (ca şi - de exemplu “colţ”) iar “organism” - ca şi “organizare”, etc. - par a proveni din “organ”, respectiv Gorgan. Împreună pământul figurat prin pătrat şi cerul figurat prin cerc au definit Gherga; pe lângă colţul asociat nu doar danturii, specific Gliei / Ga fiind pătratul, au fost şi figurile geometrice unghiulare ca “ungherele” (un-gherele / colţurile) dar şi elementele celelalte, rotunde: aşa după cum se poate remarca legătura dintre “cerc” şi Gherg, e şi apropierea cuvântului “curba” de Gurga. Ca în familia verbală “a curge”, ce consonantic - prin “C”,“R”,“G” - reproduce consoanele “G”,“R”,“G” de la Gherga, e inclusiv “cultura” şi familia verbală “a culege” (cu culegere), etc. iar pentru Ardeal / Argheal apar “a arde”, 101


acoperământului capului ca şi cârpa - respectiv “khirqa” - ori cerga; primele întrebuinţări ale cărămizilor au fost la construcţiile cuptoarelor (inclusiv azi cea mai rece parte a EurAsiei e Siberia). Banatul abundă de străvechi locuinţe din bârne vălăturite cu chirpici: un stil al Epocii Pietrei folosit la bordeie / colibe, case, fortificaţii, etc. ca soluţie constructivă agreată de Gherga pe atunci (regiunea are şi cea mai mare densitate din lume de spirale duble - ca reprezentări orizontale ale lui 8 / culcat fiind simbolul infinitului - cu care erau împodobite lucrările, simbolizând legăturile dintre viaţă şi moarte); spirala era şi reprezentarea bidimensională a unui parcurs spaţial tridimensional (de evoluţie). În Epoca Pietrei spirala era ochiul Marii Zeiţe, ulterior ajungând şi simbol solar. Atunci au apărut în arhitectura din Europa elemente ce au rămas tradiţionale caselor Româneşti, ca de exemplu curtea - rezonând cu Gurghea - şi cel denumit “cerdac” (respectiv prispa):

coordonatorul “Atlasului Lingvistic European al UNESCO”, despre “Continuitatea paleolitică a populaţiilor Altaice, Uralice şi Indo-Europene în EurAsia” a scris în 2003: “Peste Balcani s-a difuzat acelaşi termen: ‘cărămidă’ în Română, ‘garamida’ în Bulgară, ‘cheramida’ în Sârbă, ‘qeramidhe’ în Albaneză, ‘keramida’ în Greacă, ‘keramit’ / ‘karcamak’ în Turcă; sursa - atât semantică, cât şi fonetică, inclusiv pentru toate derivatele - a fost Qarca (cu înţelesul de întărire păstrat în vechiul dicţionar Turc), provenind din rădăcina IndoEuropeană Ker. La fel a fost şi pentru ‘ceramică’ (în Română), ‘keramos’ în Greacă, etc”. (Este de ştiut că înaintea inventării ceramicii, recipientele erau din piatră, lemn scobit, coşuri împletite din nuiele şi lutuite - ca să poată adăposti lichide - burdufuri de piele, ş.a.; olăritul a fost un meşteşug casnic, cu o mare varietate de forme, ceramica ajungând în timp să fie scrijelită cu modele şi pictată - înainte ori după arderea în vetre - căci arta prelucrării argilei / lutului exista dinaintea Potopului şi implica rostuirea materiei pământului prin efort şi îndemânări, după Potop activitatea fiind şi cu binecuvântarea Cerului). De altfel, în secolul I eruditul Roman Pliniu “cel Bătrân” a afirmat în “Istoria naturii” 7:62 că unul dintre primii civilizatori ai Lumii Vechi, care a învăţat oamenii să construiască edificii de argilă / lut, a fost Dokius, fiul Cerului. “Gard” - inclusiv “gardurile” de stâncă de la Gherdap sau gardianul (observatorul de la gard / spiritul păzitor), “grad” pentru fortificaţie dar şi “grădină”, etc. au fost derivate ca plămădiri Gherga, de exemplu cuvintele regăsindu-se în Nordicul Regat Garðar, Grădiştea Gheţilor, etc.; arhaicul termen de “grad” - cu sensul militar de “poziţie tare, ocupată de combatanţi” - a fost utilizat cu mult înaintea existenţei Slavilor şi de Romani (fiind menţionat de istoricul Liviu 6:32, filozoful Cicero 1:23, ş.a) iar termenul militar de gardă s-a perpetuat până acum pentru supraveghere / apărare, ideea “cheii” aparţinând Gheii, adică Marii Mame. Grădiştea / Grădişcea era diferită de grădină: conform academicianului Petriceicu Haşdeu, “grădiştea vrea să zică locul unde a fost sau este o zidărie veche, o ruină, neapărat de o întindere însemnată, cel puţin cât o cetăţuie”. Dr. Mihai Vinereanu a scris în “Dicţionarul etimologic al limbii Române”: “Grădiştea - fortăreaţa unei cetăţi - e un cuvânt ce trebuie asociat cu frigianul Gordium (oraş în Frigia). Româneasca grădişte provine din pre indo-europeana ‘gherd’ = ‘a închide cu gard’ / ‘a îngrădi’; ‘ghordho’ însemna ‘gard’. În sanscrită ‘grha’ = locuinţă, în hitită ‘gurtas’ = fortăreaţă, în frigiană ‘gordum’ = cetate, în greacă ‘hortis’ = grădină, în albaneză ‘gardh’ = gard, în gotă ‘garts’ = casă, etc. Sufixul ‘-işte’, foarte frecvent în română şi în albaneză, este de origine tracoiliră. Româneasca ‘grădişte’ păstrează sensul original al radicalului pre indo-european ‘ghordos’ care însemna atât fortăreaţă, cât şi îngrăditură (cum a însemnat şi în hitită şi în frigiană). Româneasca grădişte s-a păstrat în toponime precum Grădişte / Grădişcea din judeţul Hunedoara, în apropiere de vechea cetate a Sarmisegetusei (de origine tracoiliră, la fel ca gard, grădină, etc).” La Geto-Daca Grădişte a Muntelui - anume Grădişcea Muncelui ori mai precis, a muntelui mai mic decât Sf. Kogaionon / Gogaionon, deci Grădişcea Muncelului - ambele cuvinte apar în pronunţia tipic Gugulană / Bănăţeană, cu consoana “C” înlocuind consoana “T” (Grădişte-Grădişce, Munte-Munce): treaba fiind în afara Banatului - în răsăritul Ţinutului Haţegului denotă influenţa clară Gugulană din vecinătatea apuseană, a stăpânilor reali pe atunci, acolo (pentru care şi Timişoara capitala Banatului - este, inclusiv acum, “Cimişoara”, astfel

Cerdac Casa tradiţională avea cerdac în horă (adică locuinţa era înconjurată de cerdac - deschis ori închis cu balustradă pe toate laturile), ulterior păstrându-se doar frontal; beţele / stâlpii de sprijin se numeau “gorgozani”. Un alt element esenţial la casă era cadrul ferestrei, căruia i se zicea “gergevea” / ulterior ajungând “cercevea”; şi coridorul este un derivat Ghergar. În acele prime construcţii, focul casnic avea caracter sacru, fiind întreţinut de femei să ardă mereu (inclusiv torţa - făclia îmbibată cu răşină - reflecta Gorga); pe timpul nopţii, iluminatul locuinţei se realiza cu ajutorul flăcărilor din vatră (Cultul Focului era dinaintea Potopului, de la sfârşitul mileniului VIII î.C. oamenii folosind căldura pentru a creşte rezistenţa vaselor ceramice, ce în Banat au început aşa să devină tot mai luxoase, majoritatea însoţite de ornamente). Profesorul universitar Italian Mario Alinei, 102


fiind Graiul Bănăcean); e interesant despre “cimişir” - adică merişorul turcesc - închinat în vechime Marii Mame, că (fiind mereu verde) era simbolul nemuririi, Galii de pildă divinzându-l ca simbol al eternităţii / în România creşte mai ales în zonele înalte, planta fiind apreciată de Gugulani, adică de cei din Bazinul Timişului / Cimișului superior şi din jurul Muntelui Gugu, fost Kogaionon, ca o imagine a ciclului vieţii. Aşa după cum prin “calcani” au fost numiţi marii peşti rombici carnivori - turtiţi lateral - din Marea Neagră, lacomi mâncători de hamsii, cu acelaşi cuvânt Românii au numit şi zidul fără fereastră (de obicei în spatele casei) ori pavăza / scutul, aplatizat şi cu dimensiunea de un metru, ca şi calcanul.

Garganey / Kerkeris

Rața cârâitoare Inimii i se zicea în mare vechime “cardi” (“a carda” însemna scărmănarea în vederea pregătirii pentru tors, “coarda” fiind firul, termenul “tors” înrădăcinându-se pre Indo-European în “terk”, apoi Sanscrit fiind “fus”, etc.), folosindu-se “cerbi” pentru animalele preţuite de Gherghi, “cercei” pentru primele bijuterii de aur din lume / care aveau “toartă” pentru prindere, “cerc” pentru aşezarea sfatului bătrânilor / în “Adunarea Gherga”, “circ” pentru scena rotundă / în vechea Greacă, prin “kerkis” era denumită tribuna cu scări a teatrului, “holda” fiind lanul de cereale, “a încărca” în care, căruţe, etc. / aşa derivând şi “cargo”, beciului din piatră - camerei boltită subterană în care se păstrau obiectele de valoare - i se spunea “gherghir”, păşunea era ştiută ca “ghergheleu”, etc. Vocabularul e bogat în similarităţi Ghergane fonetice (după sonorizări) şi semantice (după înţelesuri): de la acei Gherghi ai Epocii Pietrei, în actualul spaţiu Românesc au mai rămas denumiri consacrate, autentificările fiind “certificate”, adevărul fiind “cert” iar contrările implicând termeni ca gâlceavă, cârcoteală, harţă, arţăgos până la “zarvă” / “vâlvă” sau “ceartă” / “certuri”, îngrijirea mărită a cuiva fiind verbalizată prin “a corconi” / “a corcoli” (“a cocoloşi” / “a guguli”), etc.; tolba - pentru ţinut arcul şi săgeţile câteodată foarte frumos ornamentată, era numită “gorytas” (în Greacă γωρυτός). Ca termeni populari, izbucul e “gâlgoi”, băltoaca e “gâldău”, o porţiune din apa curgătoare în care albia e adâncită se numeşte “galdan”, etc. Pentru varză - una dintre cele mai vechi legume cunoscute, cu elementele florale galbene aşezate în cruce - se folosea “curechi” (în Banat “cureci”). O pasăre acvatică răspândită în Bazinul Pontic găsindu-se pe întreg teritoriul României - e rața cârâitoare (“Anas Querquedula”), denumită “garganey” / “kerke-ris”: iernează pe Valea Nilului; raţelor cârâitoare în vechime li se spuneau “garganei”. Orătăniile / păsările erau denumite “gujălii” (cuvânt prezentat de Dr. August Scriban în 1939 ca aparținând mulțimii păsărilor din ogradă “angărie”, gujălie poate derivând din termenul Kurgan / Indo-European “gheugh” pentru “mască” - după cum a studiat lingvistul Julius Pokorny în 1959 - de pildă în Lituaniană “gužùtis” = “barză” iar “gùžė ” folosindu-se ca diminutiv pentru “zeiță”).

Cerb Carpatin Cerbul a fost animalul totemic al unor populaţii din emisfera Nordică, prezent în unele rituri de întemeiere şi de trecere: el simboliza renovarea ciclică şi lumina, fiind caracterizat de forţă virilă, agilitate, viteză dar şi de sfiiciune ori însingurare. Legătura mitologică a cerbului cu lumea de sus a cerului se explică prin identificarea coarnelor sale lungi şi ramificate cu razele soarelui: ele se reînnoiesc periodic şi de aceea cerbul a fost şi un simbol al regenerărilor şi 103


renovărilor din natură; coarnele sale erau folosite ca talismane sau ca material pentru prepararea unor droguri ale longevităţii. Cerbul - şi renul - a fost folosit ca animal de tracţiune şi călărie înaintea domesticirii calului, de unde au derivat funcţiile sale de călăuză a sufletelor pe Lumea “Cealaltă”, intermediar între lumi sau curier / mesager divin (renii sunt singurele cervide la care au coarne atât femelele, cât şi masculii). Basmele, credinţele, ca şi prezenţa constantă a cerbului în jocurile de măşti reprezintă argumente întemeiate în favoarea recunoaşterii caracterului totemic al acestui animal în spaţiul Carpatic. În 1980, Dr. Mihai Coman în “Izvoare mitice” a observat că “în oraţiile de nuntă, ca şi în colindele cu un conţinut marital, cerbul simbolizează mirele şi - mai mult decât atât - el este imaginea forţei generatoare de viaţă a zeităţii care asigură fertilitatea naturii”.

sacru: prin “târcol” se dădea ocol, acela însemnând şi “gard”). Denumirea de “arc” e legată de Garg iar “arta” de ceea ce făceau artiştii Gharga. Ciurul - obiectul ce se mişcă - e legat lingvistic de cer (prin rotaţiile sale mişcându-se ca timpul), “a ciura” însemnând “a broda”, ciur fiind şi rama cu o reţea de găurele pe care se întinde materialul / într-un mod mai elaborat decât ghergheful.

Cârcă O atenţie etimologică poate fi acordată şi cuvântului “gârbă” / “cârcă” pentru spinare, respectiv “cârjă”, derivat după unii lingvişti - din radicalul Indo-European ger / gher (ca şi “cracă” sau sărbătoarea crăcilor, a sorcovelor de Crăciun - din radicalele Indo-Europene “kark” şi “ker” respectiv creangă, crânguri, etc.) ori din Fenicianul “cruce”, printre arhetipuri fiind bastonul purtat de slujitorii sfinţiţi, ca semn al puterii lor: sceptrul lui Maat sau Horus, caduceul / “keryke-ionul” lui Hermes / Ham (conform Bibliei, bunic al lui Gherghe-seu, ai cărui urmaşi au fost cei mai mulţi dintre cei ai patriarhului Noe), ş.a. De altfel, în “Dinastia zeilor” Costel Popescu a scris: “Sarmis a exclus războiul din existenţa societăţii şi atunci mai corect ar fi ca ‘Sfântul Gheorghe’ să-l reprezinte pe el, să fie Sarmis; Hermes a fost socotit păstor şi agricultor, termen de unde se spune că ar deriva din greaca veche numele de Gheorghe”. În 2004, Dr. Blagoja Govedarica / profesor universitar de arheologie în Germania a studiat apariţia în mileniul VI î.C. a “kerykeionului” / sceptrului - devenit simbolul regalităţii - la început o bară din piatră şlefuită, cu răspândirea din Carpaţii Vestici / Munții Apuseni în lume:

Cerc Cercul e simbolul perfecţiunii, omogenităţii, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici început, nici sfârşit; în plan cosmic, cercul simbolizează cerul (în opoziţie cu pătratul care e simbolul gliei / pământului). Cercul este şi simbolul timpului, al veşnicei reînceperi (cu redare iconografică inclusiv prin imaginea şarpelui muşcându-şi coada / unde capul e materia, corpul e sufletul iar coada e energia); în mare vechime, omul era considerat fiinţă asfinţită, deoarece se năştea pentru a muri: uriaşul timp trăia din moartea omului şi murea prin viaţa omului. Cercul limitează un spaţiu, însă mişcarea de rotaţie ce formează acest spaţiu este potenţial infinită (concept nemăsurabil, cu toate că infinitul nu era ştiut decât ca o sumă de finituri); în felul acesta, Cosmosul - în multe tradiţii - era considerat o sferă, dincolo de limitele sale fiind haosul. Toate punctele cercului sunt la aceeaşi distanţă de centrul invizibil; în acest sens, el reprezenta zeul solar. De asemenea, se remarcă legătura aproape universală a cercului (şi altor forme rotunde) şi cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor, cercului i s-a atribuit o putere magică de apărare; din aşa ceva au derivat locuinţele şi aşezările circulare, formele circulare ale stânelor, taberelor de luptă, precum şi tragerea brazdelor în jurul caselor ori satelor, în caz de pericol (un caracter ritual - izvorât din simbolismul cercului - îl au toate mişcările de înconjurare a unui obiect

Răspândirea sceptrului, începând din Carpații Occidentali Dr. Laurence Waddell - profesor la Universitatea Londrei / capitala Britanică - a documentat în 1924 că 104


termenul Sumerian Garza însemnând “personal divin” (al Zeului Solar) era utilizat pentru “sceptrul regal”; savantul a mai scris: “Semnul său e pictat ca o cruce dublă ori topor de luptă - numit Khat, rădăcina pentru Khat-ti / Hitit - ce provenea din razele solare reproduse pe amuletele Troiane, Sumerian numindu-se Garza, care a dat și cuvântul Fenician sinonim, fiind simbolul suveranității, remarcat în mâinile regilor Ariani. Reprezentările Troiane erau ale apelor abisale iar Crucea Solară a victoriei divine - știută și drept Crucea ‘Cassi’ - era uneori ornamentată prin dublarea conturului, așa cum făceau Sumerianii și Catii / Hitiții, găsindu-se inclusiv pe sigiliile sacre ale preoților-regi din Babilonia (Cassii echivalau Kasiții - sau Kușanii / Cușiții - cu Khatti / Hitiții, respectiv cu strămoșii Geților / Goților). O formă simplă a Crucii Soarelui e Svastica, ce stilizată e Crucea Sf. George (înroșită fiindcă simboliza focul solar): inițial, crucea roșie a Sfântului George a fost sceptrul de lemn, care și-a găsit un cămin și în centrul Anatoliei, în Capadochia. Crucea Sacră era numită Garza și a fost comună vechilor religii păgâne ale strămoșilor Gentililor - Guți, Katti / Hitiți, Geți - astfel încât creștinismul propagat din Galileea a fost facil îmbrățișat de urmașii Goți. Crucea Sf. Andrei a reprodus simbolul Zeului Indra - se poate observa și asemănarea onomastică dintre Indra și Andrei - ori emblema ciocanului Zeului Thor, fiind denumită Geur / George. Imperialii Khatti au fost cei știuți ca Hitiți, așa fiind numiți de Babiloneni și de vechii Egipteni; vechii Evrei însă le-au deformat denumirea, în Hetei / Hitită (după cum au scris în Vechiul Testament), ei însă zicându-și Arri. ‘Khatti Arri’ / Kșatriya (războinici hindi) erau ‘Khattri Arya’: Ariani care au avut același înțeles la rădăcină. Numele George - Grecul Georgos - era al gospodarului Georgiilor, adică al terenurilor, Sumerian tărâmul / țara fiind ‘Kuur-ki’; ținând cont de calitatea interschimbabilă dintre ‘G’ și ‘K’, de fapt se poate vedea valoarea ideografică ‘Guur’ / ‘Geur’ pentru Tatăl-Zeu Bel care strivea Dragonul: așadar, Zeul Geur = Bel a fost protectorul Capadochiei Hitite / Khatti, prototipul Sfântului George (acolo crucea tridimensională știută heraldic ca ‘Gyron’ avându-și numele Sumeriano-Hitit de ‘Gurin’). Structura gramaticală a inscripțiilor vechi și compararea cu cele vorbite contemporan relevă că limba Gută și apoi Khattă / Hitită au precedat Gota. Între îmbrăcămințile Hitită / Khattă și Gotă s-au putut observa mari asemănări; ‘Sirienii Albi’ din Capadochia - după cum a consemnat Strabon - arătau ca înalți Ariani, îmbrăcați în stilul ulterior recunoscut ca ‘Gotic’ (sau Getic, după cum au fost anterior notați Greco-Roman: prefixul ‘Ghe’ / ‘Go’ a fost versiunea mai moale a Sumerianului ‘Ka’ de la Kasiți / Kușani). Guții iar apoi Khattii / Hitiții au fost Geți / Goți primitivi. Identitatea Indo-Gotă a apărut la Khatti / Hitiți și în arhitectura bazată mult pe lemn ori prin semiarcul azi numit ‘Gotic’ - cea mai nobilă dintre formele religioase de construit - ce exista în capitala Anatoliană Hitită la cele mai vechi clădiri, din mileniul II î.C. În plus, Cultul Solar a fost prezent la toți, până la Goți; de fapt, ei s-au caracterizat prin sistematicile tendințe monoteiste, la sfârșitul Antic de pildă remarcându-se de la Geți / Goți până la Scoțieni mari figuri creștine, ca Sf. George în Capadochia cu crucea sa roșie, episcopul Ulfila la Dunăre cu Biblia Gotă, ș.a”. Se poate observa că gorunul / stejarul a fost arbore sacru pe un teritoriu imens, din N Indiei până la Atlantic, investit cu privilegii de către stăpânii fulgerelor (pentru că e trăznit cel mai des dintre toţi copacii - la care s-au adăugat alte însuşiri: că e din lemn de esenţă dură, are dimensiuni impresionante, e

longeviv şi semnifică forţă): craca şi cârja, înrudite cu rădăcina Indo-Europeană “kark” (ce a dat şi Latinul “quercus” pentru gorun / stejar), iniţial erau “joardele” / beţele “magice” - chiar noduroase - luate dintr-un stejar / gorun sacru. Garza

Troian

Arian

105


(călcâiul serveşte într-un fel drept bază fiinţei umane, caracterizată prin poziţia verticală, căci lovit în călcâi, omul cade): de aceea, faptul că viaţa evada din trup tocmai prin călcâiul prin care pătrundea moartea n-a fost deloc contradictoriu pentru logica imaginativă. O apropiere de familia lingvistică Gherga o are şi cuvântul “cartea” - păstrat în Română / Bănăţenii zic “carcia” - care îşi are legătura cu Garghea. Printre plămădirile lingvistice Gherga - ca de exemplu “cult” din Gurg, “cerc” din Gherg, “carte” din Garghe, etc. - a fost şi “calcul” din Gargur: despre ansamblul de operaţii matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi prin “calcul” se poate uşor observa că provine din Gargur; socotitul a început prin ţinerea evidenţelor prin scrijelirea de tip răboj pe oase încă din Epoca Pietrei, derivarea denumirii de calcul - reproducând Gargur - probabil provenind din străvechea sa practicare datorită mulţimilor Ghergare (acelea, în mod deosebit - la începuturi - se înmulţeau prin orgiile ce debutau cu “hârjoane” în locurile amenajate special pentru dragoste, anume grădinile). În imaginea următoare se poate vedea o monedă Tracă de la mijlocul mileniului I î.C.:

Hitit Oamenii au observat că preferatele mistreţilor pentru hrană sunt ghindele stejarilor, înaintea apariţiei aşezărilor umane berzele preferând să-şi crească puii în coroanele stejarilor - făcându-şi cuiburile în vârfurile lor - iar lemnul stejarului des a fost folosit la construcţia templelor; de pildă, în Europa stejarul / gorunul era arborele sacru al lui Zeus = “zeul zeilor” la vechii Greci, al Zeului Perun / “Pe-Run” la Baltici, ca arborele național la Români, Germani, ș.a. Gorunul este integrat atât etnologic, cât şi lingvistic, mitului fundamental: cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ şi cu vârful ridicat spre cer, era arborele axial, asigurând comunicarea dintre lumea subpământeană, cea terestră şi cea celestă (cârja era de obicei băţ rupt din gorun iar craca onomotapeic reproducea glasul divin din pădure la ruperea crengii); e interesant că la Maltezi arborele sacru e tuia numit de ei “għargħar” - conifer înrudit cu chiparosul, ienupărul / adică turcelul, etc. Inclusiv provenienţele denumirilor de carcasă, carceră / zarcă, cârciumă, etc. sau chiar (prin permutarea literelor) a numelui rumegătoarei cinstite din vechime, capra - Românii încă având obiceiul umblatului “cu capra” de Anul Nou - îşi au sorgintea din acelaşi trunchi lingvistic, cap-ra ajungând şi asociată cu soarele Ra; în “Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale”, autorul Ivan Eseev - profesor la Universitatea de Vest din Timişoara - a precizat: “De la denumirea acestui animal a derivat cuvântul ‘capriciu’, deoarece simboliza gustul pentru libertate, libertinaj, desfrânare, încăpăţânare. În culturile arhaice ale lumii apare adesea ca întruchipare a materiei prime, a mamei primordiale care cu laptele ei hrănea zeii. În calitate de simbol al fecundităţii şi fertilităţii, capra şi ţapul figurează în riturile agrare ale popoarelor din SE Europei, inclusiv la Români (jocul cu măşti, ‘capra’, etc)”. Jocul păgân al caprei a fost iniţial un ceremonial grav - un element de cult - făcând parte din ritualurile menite să aducă rodnicie în Noul An. Gâlca în vechea Română însemna nod (în Meglenă “golcă”) sau o umflătură (în Bulgară “gălka”) cu dese referiri atât la porţiunea îngroşată a firelor textile toarse, cât şi la imflamarea gâtului; descântecele de “gâlci” au fost frecvente în folclorul Român (după cum a studiat de exemplu lingvistul Aurel Cândrea 1872-1950, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti). Călcâi - şi cu toate derivatele sale, ca de exemplu verbul “a călca”, etc. - etimologic e legat tot de Gherga (inclusiv “barbur” se folosea pentru călcâi, ca şi pentru călcâile încreţite ori brodate ale cămăşilor); scorpionul înţeapă de obicei călcâiul iar şarpele muşcă tot acea parte

Gargarele

106


Din vremurile Potopului (topirea calotei glaciare Nordice şi formarea Mării Negre din Lacul Pont / Sarmat), Ghergarii şi-au manifestat coeziunea religioasă prin întrunirile în număr mare pentru sărbătorirea Marii Zeiţe: Mama Ghirghe; în acele timpuri vechi au impresionat mulţimile Gargare - de Gargari, oameni adunaţi pentru slăvirea Ghirghe - în contrast cu numărul relativ scăzut al populaţiilor care în mod obişnuit îşi derulau ciclul anual de viaţă (în mediile lor), rămânând în vocabularul Anticilor termenul Ghergar pentru aşa ceva, cu ecouri lingvisto-istorice până în prezent, de exemplu sub forma organizată de cartier în marile aşezări (gruparea instinctivă în mulţimi e observabilă la bancurile peştilor, turmele animalelor, stolurile păsărilor, etc. - care n-au nevoie de conferinţe pentru a se strânge şi a acţiona astfel - iar hoardele oamenilor vechi n-au făcut notă distinctă, străvechea coeziune fiind şi o moştenire Neandertală, de strângere laolaltă a celor asemănători, fără conflicte). În societăţile primitive, caracterul public al cultului, jocul dintre credinţa religioasă şi organizarea socială, era foarte pronunţat; ceea ce se pierdea din trăirea directă / vie - specifică ritualurilor de tip extatic / magic, desfăşurate la nivelul microgrupurilor umane - se compensa prin marea efervescenţă colectivă din timpul perioadelor de concentrare, respectiv pe forţa emoţională crescută, pe exaltarea ce îl cuprindea pe participantul la o mare adunare umană care desfăşura un act mitico-ritualic: ceea ce motiva participarea psihică a actorilor-spectatori nu mai era apropierea directă / fizică de Magicianul / sacerdotul care devenea o instanţă mai greu de receptat în mulţimea participantă la sărbătoare, cât mulţimea însăşi care întreţinea psihoza sacralităţii (actul sacru nu mai era orientat aşadar dinspre iniţiat către grupul receptor, ci dinspre grupul iniţiat către individul neofit, prezenţa sacerdotului având caracter doar mai mult simbolic). Obţinerea efectului de putere - eficienţa acţiunii omului arhaic - a fost prin reactualizarea actului divin al creaţiei cosmice (o semnificaţie unică era asociată astfel unui spectru larg de manifestări semnificante); formele de suprafaţă erau legate printr-o geneză comună, general valabilă pentru orice construcţie mitică: arhetipul comportamental ce descria aspiraţia omului de a se apropia de puterile cosmice ale divinităţii. În Epoca Pietrei, numeroşii Ghergari / Ghergani adulatorii Mamei Ghirghe - se strângeau religios în mulţimi Gargare (numite chiar aşa, de la Gărgari apoi - în scop comercial - derivând denumirea de “târguri”), ei realizând megalitic Gargare / construcţii circulare din pietre şi ridicând nenumărate movile rotunde numite Gorgane, acelea mai ales în scop funerar. De exemplu, în Epoca Modernă pictorul Român Nicolae Grigorescu 1837-1907 a realizat extraordinare tablouri despre mersul la şi de la târguri:

Sociologul Evreu Emile Durkheim a încercat o explicaţie despre cele ce se petreceau: “Dacă ceremoniile religioase au avut vreo importanţă, atunci era că puneau în mişcare colectivitatea: grupurile se adunau pentru a celebra. Primul lor efect consta în faptul că-i apropia pe indivizi, multiplicând contactele dintre ei; astfel, conţinutul conştiinţelor se schimba: în zilele obişnuite, preocupările individuale predominau (fiecare îşi vedea de propriile îndeletniciri, grijile de a satisface exigenţele vieţii materiale fiind precumpănitoare iar mobilul principal al activităţilor era mereu interesul privat). Fără îndoială, sentimentele sociale nu lipseau cu desăvârşire, obiceiurile, ideile şi tendinţele întipărite care guvernau relaţiile cu ceilalţi continuând să-şi facă simţită prezenţa. Dar ele erau constant combătute şi neutralizate de antagonismul trezit şi întreţinut de necesităţile luptei cotidiene, rezistând după energia lor intrinsecă iar acea energie nu se regenera; s-ar fi uzat cu timpul dacă nimic nu le-ar fi redat o parte din forţa pierdută în nesfârşitele deteriorări: când vânau, pescuiau sau culegeau, oamenii nu se gândeau decât cum să realizeze mai mult. În zilele de sărbătoare - ciclu reluat regulat în anumite perioade asemenea preocupări se eclipsau obligatoriu: prin esenţa lor profane, erau excluse din perioadele sacre, căci gândirea atunci era preocupată de credinţele comune, de amintirea marilor strămoşi, ş.a.; întreaga societate era interesată ca animalele să se reproducă regulat, ploaia să cadă la timp şi fără excese, recoltele să fie abundente: acela era primul plan în conştiinţe, dominând şi diriguind comportamentele, în acele momente societatea fiind mai vie, mai în acţiune şi - în consecinţă - mai reală decât în perioadele profane. Oamenii nu se înşelau când simţeau în aşa clipe că - în afara lor exista ceva care renăştea, nişte forţe care se regenerau, o viaţă ce se trezea. Regenerarea nu era defel imaginară iar indivizii înşişi beneficiau de pe urma ei, căci fărâma de fiinţă socială purtată de fiecare în sine participa în chip necesar la reînnoirea colectivă; individul se regenera la rândul său, cufundându-se în chiar izvorul de la care-i venea viaţa: prin urmare, se simţea mai puternic, mai stăpân pe sine, mai puţin dependent de necesităţile fizice. Societatea nu putea intensifica sentimentul de sine decât cu condiţia de a se reuni (ceea ce nu se putea întâmpla mereu, căci exigenţele vieţii nu permiteau oamenilor să se afle într-o continuă stare de 107


congregaţie: se dispersau, pentru a se aduna când - din nou simţeau acea nevoie). Vânatul, pescuitul sau culesul pentru hrană nu constituiau ocupaţii capabile să stârnească pasiuni vii (acele stări făceau viaţa uniformă / ternă şi lipsită de vigoare); dat fiind că facultăţile emotive şi pasiunile omului primitiv erau în mică măsură supuse controlului raţiunii şi voinţei, el îşi pierdea cu uşurinţă stăpânirea de sine: orice eveniment de o oarecare importanţă îl transforma. O veste nouă era primită cu entuziasm. Întâlnirea cu ceilalţi acţiona asupra lui ca un excitant foarte puternic. Odată întruniţi, din indivizi se degaja un fel de electricitate care îi ducea rapid la un extraordinar grad de exaltare. Fiecare sentiment exprimat se menţinea - fără nici o rezistenţă - în conştiinţa ce se oferea să capteze din plin impresiile venite din exterior: fiecare dintre acelea era ecoul altora şi reciproc. Impulsul iniţial se amplifica pe măsură ce îşi făcea efectul, asemenea unei avalanşe. Pasiunile atât de vii, scăpate de sub control, se puteau revărsa doar în exterior, încât participanţii asistau la gesturi violente, urlete, tot felul de zgomote asurzitoare, ce contribuiau şi ele la sporirea stării pe care o manifestau. Şi cum stările colective nu se puteau exprima în colectiv decât cu condiţia de a se respecta o anume ordine care să permită armonia mişcărilor, gesturile şi strigătele aveau tendinţa să se ritmeze de la sine, orânduindu-se; de unde au rezultat cântul şi dansul. Luând acea formă ritmată, ele nu şi-au pierdut însă violenţa lor naturală; odată strunit, tumultul era tumult. Efervescenţa putea duce la acţiuni ciudate. Pasiunile dezlănţuite erau atât de impetuoase, încât nimic nu le mai putea opri. Indivizii se situau în afara condiţiilor obişnuite de viaţă şi erau conştienţi de acel fapt, încât simţeau nevoia să acţioneze dincolo de morala uzuală. Acuplarea sexelor încălca regulile ce vegheau asupra legăturilor sexuale. Dacă mai adăugăm că acele ceremonii aveau loc - în general noaptea, în întunecimea străpunsă ici-colo de lumina focurilor, ne putem uşor imagina impresia pe care asemenea scene o produceau participanţilor la ele. Surescitarea întregii vieţi fizice şi mentale era atât de puternică, încât nu putea fi suportată un timp îndelungat: actorii sfârşeau căzând epuizaţi”. (Totuşi - în sfera conduitei sacre - deşi majoritatea ceremoniilor mitico-ritualice erau realizate în public, o mare parte din revelaţia religioasă se petrecea în solititudine). Autori Antici, distanţaţi ca timp, locaţie ori stil - de exemplu Alceu, Aristomenes, Aristofan, Varro, Macrobiu, ş.a. - încă în zonele şi vremurile lor scriau despre mulţimile Gargare / în multe dicţionare prin cârduri înţelegându-se cetele de oameni adunaţi la un loc sau care mergeau împreună (sinonimul fiind valabil şi la grupurile de animale, turma mai fiind denumită şi “ciurdă”, “cireadă”, etc). Mult ulterior, vocabularul Grec a păstrat denumirea întrunirii mulţimii în “agora”: adunarea deliberativă în sens larg, a populaţiei în centrul vieţii publice: Gher-Ga era membru al Adunării Pământului (“Gora-Ga”, căci “Gora” = “Adunare” iar Ga era Pământul). În 1956, Dr. Mircea Eliade în “Mituri, vise şi mistere” a scris: “Gândirea colectivă n-a fost niciodată abolită complet într-o societate, oricare ar fi gradul ei de evoluţie; se observă că lumea modernă mai păstrează ceva din comportamentul mitic: de exemplu, participarea unei societăţi întregi la anumite simboluri e interpetată ca o rămăşiţă a ‘gândirii colective’. Nu e greu de arătat că funcţia unui drapel naţional - cu toate experienţele afective pe care le comportă - nu este cu nimic diferită de ‘participarea’ unei societăţi arhaice la un simbol oarecare. Ceea ce e totuna cu a spune că la nivelul vieţii sociale nu există o ruptură între lumea arhaică şi lumea

modernă. Singura mare diferenţă este marcată de prezenţa la majoritatea indivizilor constituind societăţile moderne a unei gândiri personale, absentă sau aproape, la membrii societăţilor tradiţionale”. Sentimentele din mulţimi sunt tot mai rare, acum manifestându-se doar la unele slujbe religioase, meciuri, concerte, etc., când oamenii se strâng în străvechiul stil Gargar; pe de altă parte, la început mersul la târguri - administrat de tartorii târgurilor / tartorii fiind persoanele cu puterile absolute în târguri - depăşea sensul strict comercial (constituind şi prilej de sărbătoare), târgoveţii împodobindu-se la loc vizibil, pe cap deseori, cu “floarea de târg”: semn prestigios (apreciat începând de la Gargori / Tartori = administratorii / organizatorii târgurilor, manifestări mai târziu devenite “negei” / “nedei” şi “bâlci”). Conceptul de circ - inclusiv denumirea corespunzătoare - a derivat din întrunirile mulţimilor Gargare: la început în aer liber, apoi pe stadioane construite special (de exemplu, Coloseumul din Roma a fost cea mai mare construcţie din lume dedicată unui aşa scop), continuând până azi, acoperit în corturi circulare sau în clădiri rotunde ori ovale.

Sfatul bătrânilor În timp - profitând şi de asemenea evenimente ce adunau mulţimi până la dimensiuni Gargare - s-a consolidat fenomenul conducerii colective ştiut ca “sfatul bătrânilor” (format din reprezentanţii celor care i-au delegat), cu obiceiul întrunirii pentru hotărâri importante şi în afara sărbătorilor / atunci când era necesar; acelea erau denumite pe larg “Adunări Gherga” în multe comunităţi străvechi din multe zone, oriental încă păstrându-se instituţional (ca de exemplu în Parlamentul Afgan de azi - în ţara unde majoritatea oamenilor poartă şi acum doar un nume - sub forma dialectală curent uzuală acolo Jirga). Adunarea Gherga - denumită şi divers în locuri diferite, ca “sfatul bătrânilor”, “consiliul înţelepţilor”, etc. - însemna acelaşi lucru: şedinţa liderilor în “clacă” (de la Adunarea Gherga a derivat şi cuvântul “grup”), demontarea cuvântului “adunarea” în “a-duna-rea” ducând la înţelesul strângerii liderilor cetelor de pe râurile / “duna” Zeiţei Rhea, pentru luarea de hotărâri importante; de exemplu - în Țările Baltice - prin “gurguole” în Lituaniană se înțelege “mulțimea”, “pulis” în Letonă sau “osa” în Estonă (în Evul Mediu, ca “egregi” - termen Latin, însemnând “onorabili” erau știuți marii nobili, inclusiv nobilii Români din Banat și Ardeal). Adunările Gargare / Gherga mereu s-au ţinut, inclusiv în spațiul stră-Român, în sfat al liderilor aşezaţi în cerc - astfel încât fiecare să se vadă cu fiecare - dezbaterile acoperind toate domeniile vieţii comunităţilor reprezentate, cele decise devenind legi pentru toţi (cunoscute sub genericul “ordalia” / de la Gorgalia = Adunarea Gargară, care ordona); de exemplu, în Orientul Mijlociu înţelepţii se întruneau pentru sfat în Gîrgur (cerc marcat cu câte o piatră pentru locul fiecăruia), până acum conservându-se în Orientul Apropiat 108


denumirea de Gilgul - în pronunţie Ghilgul - pentru aşa ceva: peste “R” a fost transpus “L” (în maniera lingvistică tipică veche, căci iniţial era Ghirgur). Din mulţimile închipuind comunităţile - din tot natul, adică numărul total al ţăranilor se distingeau cârdurile / cetele de feciori şi de vrednici (meşteri, viteji, ş.a.), sub conducerea înţelepţilor bătrâni: judecătorii grupaţi în “Adunările Gherga”; de altfel, asociaţiile religioase, politice, negustoreşti ori meşteşugăreşti s-au numit “ghilde” până la începutul Evului Mediu. În spaţiul Român, locurile favorite pentru Adunările Gherga sfatul bătrânilor / consiliul înţelepţilor - era de obicei sub goruni. Istoricul Dan Dulciu a scris despre Cultul “bătrânilor înţelepţi” / Adunărilor Gherga (începând cu cerdacurile ca locuri de agregare): “În mitologia pre-dacă întâlnim un interesant cult arhaic, concomitent cu vechiul cult al soarelui: ‘cultul părinţilor spirituali’, al ‘bătrânilor înţelepţi’ care veghează, îndrumă moral destinul comunităţii. În acest context, trebuie semnalat un fenomen destul de interesant şi anume acela al interferenţei dintre acest cult al cinstirii moşilor şi strămoşilor şi ritualurile religioase similare. Astfel, în anumite zone istorice ale României, elementul principal în construcţia caselor ţărăneşti este pridvorul, evoluat dintr-o prispă obişnuită; când ploua, pe prispă sau în pridvor se oficiau obiceiuri de ospătare a celor prezenţi, întru pomenirea morţilor (acele mese aveau loc în cadrul sărbătorilor de primăvară, fiind diferite de ritualurile religioase caracteristice). Mesele erau realizate dintr-un şir de lespezi, fie din grinzi masive de lemn, care corespundeau neamurilor din vremea când s-au construit. ‘Gerontolatria’ evidenţiată de acest cult justifica puterea de tip ‘senioral’ atribuită grupului de ‘bătrâni înţelepţi’, funcţiile cu rol sapienţial dar şi judecătoresc îndeplinite de către aceia. Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferea o ‘putere spirituală’ impresionantă, ce se substituia coerciţiei şi opresiunii juridice, caracteristice puterii statale. Spiritul de omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia acelor ‘păstrători de legi şi datini’ constituiau premizele autorităţii lor morale (acele calităţi s-au păstrat intacte în comunităţile rurale române). Reminiscenţe ale cultului ‘strămoşilor şi moşilor’ (străbuni mitici, făpturi protectoare, tutelare, eroi civilizatori, inteligenţe superioare, exemple de moralitate), specifice ‘gerontocraţiei’ patriarhale, le regăsim în formele de organizare sătească; reguli neschimbate de veacuri funcţionau în interiorul acestui organism social, structurat piramidal - pe nivele de competenţă - dar ierarhizat după un criteriu obiectiv: vârsta. La baza piramidei sociale se afla grupul nedefinit al locuitorilor - ‘natul’ - satului. La un palier superior se aflau tinerii / feciorii, organizaţi în ‘cete’, după criteriul afinităţilor spirituale (existenţa acelor cete se lega fie de unele sărbători calendaristice - colindatul - fie de rituri profesionale / agrare, păstoreşti, fie semimilitare); unii cercetători au remarcat faptul că acele ‘cete’ aveau un caracter iniţiatic, erau veritabile ‘confrerii’: organizate după reguli păstrate din timpuri imemoriale, acele forme de iniţiere se remarcau prin disciplina imprimată membrilor (cel care conducea ‘ceata’ era un fecior de excepţie, propus şi acceptat de tinerii din grupul său şi ascultat cu sfinţenie, numindu-se ‘vătaf’, ‘crai’, ‘şef’, ‘jude’ sau ‘cneaz’). Pe un plan intermediar se situa ‘ceata oamenilor vrednici’, întreaga structură culminând cu ‘ceata bătrânilor’, constituită în ‘sfatul înţelepţilor’, având competenţe extinse: de veghere la perpetuarea vechilor datini, păstrarea ritualurilor ancestrale, respectarea ‘legii pământului’, etc. De obicei, judecata în faţa

‘sfatului bătrânilor’ începea în zori şi se termina la asfinţit; sentinţele erau fără drept de apel, trebuind să li se supună toţi locuitorii: nevrednicii sau călcătorii tradiţiilor erau judecaţi după comportamentul fiecăruia şi îşi primeau pedepsele meritate ‘după legea bătrână şi dreaptă’; acele pedepse aveau un rol corectiv, un efect etic şi moral salutar, mergând de la formele cele mai uşoare (dojana), până la cele mai severe (cum ar fi alungarea din sat) sau foarte grele (pedepse fizice, chiar pedeapsa capitală). În linii generale, sunt de remarcat câteva forme de judecată: judecata la hotarele moşiei, judecata în bătătura satului, precum şi judecata în mijlocul naturii, practicată în sânul comunităţilor pastorale. Judecata în ‘vatra satului’ are o încărcătură mitică esenţială: ‘vatra’ este un loc consacrat; locul considerat sacru putea fi situat în jurul unui copac, care conferea acelui spaţiu un aer de solemnitate (copacul conferea vetrei satului o personalitate mitică cu rădăcini în trecutul imemorial). În acest context, ‘frăţia românilor cu codrul’ nu este o simplă metaforă poetică, ci o formă de existenţă, de civilizaţie şi cultură. Semnele paleojuridice aveau valori simbolice: cercul, copacul sacru / coloana cerului, etc.; în cadrul ritualului de judecată, bătrânii se adunau în cerc / în horă, sub trunchiul pomului sacru (al bradului / copacului cosmic sau al coroanei unui stejar / arborele vieţii). ‘Sfatul bătrânilor’ îndeplinea multiple funcţii în cadrul comunităţii: etico-morale, jurisdicţionale şi decizionale; în principal, ‘ceata bătrânilor’ judeca comportamentul fiecărui membru al aşezării, veghiind ca acesta să se conformeze tradiţiilor strămoşilor şi moşilor, aplica şi interpreta ‘legea străbună’ / ‘legea pământului’, cuprinsă în ceea ce se ştie ca ‘datină’. ‘Sfatul înţelepţilor’ stabilea cele mai importante acţiuni privind viaţa: începutul şi sfârşitul ciclurilor de păşunat, când şi cum să se desfăşoare strânsul recoltei, împărţirea terenurilor, etc. Transmiterea hotărârilor luate se făcea prin viu-grai şi erau respectate cu sfinţenie, fără să fie nevoie de intervenţia vreunei autorităţi din afara aşezării”.

Consiliul înţelepţilor O derivație internațională - izvorâtă din calitatea juridică a întrunirilor tribale - a rămas instanța = curtea: tribunalul s-a datorat acelei origini, la început tribunii = “oamenii buni și bătrâni” / literalmente însemnând așa ceva fiind cei clamând legile tribului (șezătoarea - unde vulgul se aduna pentru flecăreală - era “claca”; de altfel, a aduna / “a109


duna” și adunarea / “a-dunarea” însemna strângerea, așa cum râurile din Bazinul Dunării erau strânse de Fluviu, termenii bazându-se pe rădăcina Iraniană “dănu” de la Marele Zeu Anu, patronul ceresc și etern al tuturor, începând cu apele dulci). Deja în stră-Română “obor” era târgul, prin “s-obor” / “sobor” fiind adunarea spre sfat a unora. În Estul Europei, Adunarea Gargară / tribală - fie sfatul bătrânilor, fie consiliul înțelepților - a fost cunoscută oficial ca “Veche” (era “embrionul” parlamentului); e de remarcat că Sanscrit, “Văk” era Zeița Cuvântului, considerată de hinduși ca “regina” zeilor (și descrisă de “Rig Veda” ca “vacă”, personalizată drept “Saras-vati” / patroana vedică a apelor dulci = consoarta Zeului Creației Brahma). În Evul Mediu, cu denumirea Românească de “Veche”, Adunarea Gargară a fost de exemplu în centrul sistemului de control din Garða / Novgorod - prima capitală a Rușilor - “camera” prin care se exprimau boierii și gloata (câteva sute de persoane stând pe bănci, într-un careu). “Veche” exista dinaintea statului Rus, în Ucraina fiind știută ca “Viche”, unde fiecare membru al Adunării se vedea cu fiecare, ca de pildă cum a fost atestat în Kievul Evului Mediu timpuriu. În Polonia, Adunarea “Wiece” din Krakovia a existat în oraș dinaintea întemeierii regatului: acolo bătrânii întâi dezbăteau, apoi urma restul din comunitate (cel mai important fiind când trebuia ales liderul). Cu mult timp înainte de Adunarea Gargară “Veche”, Românii vechi numeau întrunirea oamenilor - “mani” / “moni” - ai pământului Ga pentru deliberări că era adunare în “gomon” / în comun (a rămas şi “a gomoni” pentru a se înţelege între sine iar “gomona” însemna “glăsuirea sfinţilor”); în vechea Greacă, prin “kurbe” / “kyrbis” se înţelegea străvechea legislaţie a pământului (întâi inscripţionată pe tăbliţe de lemn, apoi de piatră). Concepţia că Pământul era o mamă puternică şi fecundă însemna că producea nu numai vieţuitoarele, ci şi pietrele; “oasele” Pământului-Mamă erau pietrele. Din tradiţia vânătorilor paleolitici, în os era concentrată esenţa ultimă a vieţii dar şi sursa vieţii, din el putând renaşte atât animalul, cât şi omul (de aceea Cultul Oaselor / Craniilor, etc. a fost foarte răspândit). “Semănând” pietre, oamenii semănau de fapt germenii unei noi umanităţi. Dr. Mircea Eliade a sintetizat: “Când Cerul întâlnea Pământul, viaţa izbucnea în nenumărate forme, la toate nivelurile de existenţă; hierogamia era un act de creaţie: era în acelaşi timp cosmogonie şi biogonie, Creaţie a Universului şi Creaţie a Vieţii”.

pietre aşezate în cercuri, începând din neolitic - Epoca Pietrei şlefuite - cu diverse mărimi şi funcţii ceremoniale, răspândite în Vechea Lume. În Canaan, vechii Evrei aveau cuvântul “kanas” pentru “cei adunați” (azi Parlamentul Israelului e denumit “Knesset” / pe baza acelei rădăcini din Canaan a adunării); în Canaan, Gherghe-seii - populație primordială acolo, menționată de Biblie - se strângeau pentru sfat în Ghirgare (în jurul grămezilor falice de pietre ridicate în cinstea Soarelui). Din Caucazul mileniului VI î.C. (zonă ce atunci avea o însemnată populaţie Ghergară, bărbaţii fiind partenerii Amazoanelor / “zânelor Mamei”) la Qarahunge / Carahunj 39,33 lat. N, 46,01 long. E, în Armenia, s-au păstrat cele mai vechi ruine din lume ale unui observator astronomic circular - organizat Gargar - orientat spre Constelaţia Lebedei / formaţiune stelară uşor de recunoscut, prin Crucea Nordului.

Constelaţia Lebedei / Crucea Nordului Răspândirea Observatoarelor Gargare temporal s-a întins pe milenii şi geografic la mari distanţe, printre cele semnificative pentru Gherga fiind de exemplu în mileniul V î.C. la S de Calea Ghirga din Egipt / la Nabta, la sfârşitul mileniului IV î.C. Gargaros pe Masivul Idei - ce domina Troada / Troia - şi Stonehenge / fost Gargarus pe locul din Anglia al naşterii mamei gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo, la începutul mileniului III î.C. Galgal Refaim pe Înălţimile Golan / unde trăiau Ghergheseii după cum a scris şi Biblia (formând populaţia autohtonă a regiunii care n-a putut fi învinsă de Evreii vechi), la sfârşitul mileniului II î.C. în Grădiştea / Sarmisegetuza Geţilor, etc.

Gargarul Kara-hunge din Caucaz În scop însă ştiinţific mai mult decât religios, Gherga a realizat Gargar inclusiv străvechi observatoare astronomice, reliefând puterea sa de încredere în cununia cosmică a Pământului cu Cerul. Gargarele (numite chiar aşa) au fost

Gargar / Nabta 110


Grădiştea Geţilor Gargaros / Troia

În 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Cercul simbol al mişcării - dădea forma obişnuită a sanctuarelor la popoarelor nomade iar pătratul, forma sanctuarelor la popoarele sedentare”. Este de observat şi că în al doilea război mondial, un proiect secret al armatei Germane - sub semnul Svasticii - cu numele de cod “Glocke” = “Clopotul” / presupus de studiu al relaţiilor dintre spaţiu şi timp, elemente demonstrate deja prin teoria relativităţii ca fluide / flexibile şi devenind aceleaşi la viteza luminii (printr-un experiment utilizând un mare clopot metalic placat cu ceramică reproducând forma stupei - plasat în centrul unei structuri circulare de beton), s-ar fi desfăşurat deasupra minei de cărbuni numită a “Uriaşului” la Ludwikowice 50,37 lat. N, 16,28 long. E, în Munţii Bufniţei din S Poloniei / parte din lanţul Sudet Montan Karko-nosze, adică Munţii Uriaşilor, de unde izvorăşte Râul Elba, lung de 1091 km:

Gargarus / Stonehenge

Gorganii

Galgal / Golan

111


Numele sub forma Gărga iniţial s-a răspândit între Caucaz şi Caucazul Indian iar sub forma Gherga între Caucaz şi Caucazul Vestic / Carpaţi prin Amazoane / Gorgane (erau timpuri matriarhale, dominate de Zeiţa Ghirghe) şi apoi prin cei care au ridicat Gorgani, în timpurile patriarhale; în neolitic - sfârşitul îndelungatei Epoci a Pietrei - au fost 2 mari valuri de răspândiri ale valorilor culturale: la început prin revoluţia agrară / muierească şi la sfârşit prin răspândirea kurgană / masculină. La început, Gorganele - femeile Ghergare / Ghergane - în apus au ajuns ca Atlante până la Atlantic, în S fiind până în Bazinul Niger iar în N până printre Hiperborei, ele în continuare zămislind Pelasgi; numele a fost perpetuat ulterior lor pe linie masculină de Ghergari, atât în EurAsia, cât şi în N African, prin invazia Indo-Europeană Gorgană / Kurgană - care nu era altceva decât întoarcerea triburilor Ghergane migrate spre răsărit după dezastrul Atlant: primul val Kurgan a fost - dinspre răsărit - peste Cultura Cucuteni a neoliticului / determinând într-un final sfârşitul Epocii Pietrei, al doilea val Kurgan a dus la întemeierea Troiei (puterea Epocii Bronzului de la vadul dintre Asia şi Europa, respectiv dintre Marea Egee / Mediterană şi Pontus) iar al treilea val Kurgan a fixat dominaţia patriarhilor în Vechea Lume, atunci apărând Tracii. Arheologul Român Traian Popa a afirmat în 2008: “Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi - lucru atestat arheologic - războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus - se pare - la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun - de altfel - şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită”.

Între Indonezia / SE Asiei şi Munţii Atlas / NV Africii se întinde uriaşul lanţ Montan cuprinzând cei mai înalţi Munţi din lume Himalaia, cei mai înalţi Munţi din Europa Caucaz şi cei mai înalţi Munţi din România Carpaţi. Indo-Europenii = Kurganii - mari iubitori ai pajiştilor / păşunilor, organizaţi patriarhal - s-au răspândit pe plaiurile de la poalele Nordice acelora, interferând cu păstorii / păcurarii Pelasgi şi cu străvechile societăţi organizate matriarhal. Corespunzător şi Dr. Mihai Vinereanu - realizatorul în 2009 al “Dicţionarului etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” - “mormânt” provine de la “morman” = “grămadă”, ce a derivat ca variantă din “gorgan” (monumentul funerar la vechii Iranieni era “gorkhanah”, la Est Europeni “kurgan”); inclusiv rămăşiţele de la incinerări, împreună cu unele obiecte, erau acoperite cu mormane de pietre, la Români “gorgan” având atât sensul de tumul, cât şi cel simplu de movilă. Autorul Nicolae Densuşianu - arhivarul / bibliotecarul Academiei Române - a consemnat despre Gorgane: “Populaţiile neolitice, formate din oameni a căror viaţă publică şi privată era întemeiată pe religiune, aveau un deosebit cult pentru cei decedaţi. În credinţa că ei nu au murit cu totul şi vor continua a trăi în o lume eternă, mai fericită şi mai superioară decât lumea vizibilă, ei depuneau în sânul pământului trupurile celor decedaţi, adeseori în caverne naturale ori artificiale. Pe lângă acest înalt sentiment religios pentru cei decedaţi, ei mai aveau totodată şi o inspiraţiune morală pentru posteritatea lor pe acest pământ. Ridicarea de movile uriaşe pe mormintele eroilor şi ale persoanelor celebre începe în neolitic şi ea se continuă şi în Epoca Bronzului, până târziu în timpurile istorice. Movilele funerare poartă la poporul Român diferite numiri, de: morminte, culmi, gruie, gorgane, ş.a. Cuvântul Gorgan e întrebuinţat încă dintr-o adâncă vechime nu numai în Europa dar şi în diferite părţi ale Asiei, ca o denumire pentru anumite coline ori munţi. În ‘Iliada’ lui Homer, vârful cel mai înalt al Masivului Ida, de lângă Troia, se numea Gargaron şi după cum rezultă din textul acestor poeme, toate vârfurile Masivului Ida dimpreună cu Gargaron erau neacoperite de pădure. Un alt munte din părţile meridionale ale Italiei (Apulia) purta încă în Antichitatea Romană numele de Garganus. Tot asemenea, numirea de gorgan e aplicată de Români la o infinită mulţime de măguri şi dealuri. În documentele Medievale ale Ungariei, cuvântul Gorgan apare adeseori sub forma de Kurchan şi Korhan. Sensul fundamental al acestui cuvânt, atât după indicaţiunile ce le dă ‘Iliada’ lui Homer, cât şi după modul cum această numire este întrebuinţată de poporul Român, pare a fi: o înălţime de pământ în forma unei cupole ori în formă conică, însă de dimensiuni mari şi neacoperită de pădure. Cu înţelesul de movilă funerară zona geografică a cuvântului Gorgan este de asemenea foarte întinsă. În Franţa, unele poartă şi astăzi numele de Kerougant, Kergonfals, Kerkonno, etc.; în Irlanda, Anticul cimitir regal se numea Cruachan. Chiar şi astăzi în limba Franceză cuvântul galgal înseamnă o movilă de pietre şi pământ şi aceste galgale se cred a fi morminte Antice ridicate în memoria luptătorilor Gali căzuţi în războaie. Originea cuvântului Gorgan aparţine astfel timpurilor preistorice sau Erei Pelasge. În Transilvania şi cu deosebire în Banat, movilele funerare se mai numesc gruie sau grunie, numire ce de asemenea e din timpurile arhaice. Pe teritoriul Eoliei de pe ţărmul Asiei Mici, unde se aflau odată o mulţime nenumărată de movile Pelasge, a fost oraşul Grynium / Grunion”. Este de ştiut că Gryneum / Gryneion, azi promontoriul Temasalîk Burnu din V Turciei

Zona orogenică esenţială

112


38,53 lat. N, 27,04 long. E, a fost populat de la sfârşitul mileniului IV î.C. de Gherghiţi (acolo Ghergarul Apollo a violat-o pe Amazoana Gryne din anturajul reginei Murinei / soţia stăpânului Masivului Gargaron). În apusul European, mormântul Guerg - acum pe Insula Atlantică Gavrinis 47,34 lat. N, 2,53 long. V în Bretania / Franţa - din mileniul IV î.C., este un monument megalitic emblematic prin tezaurul de artă decorativă adăpostit:

În 1898, Dr. Dimitrie Grecescu (1841-1910) în “Conspectul florei României” a scris: “Prin întinderea lor, stepele noastre figurează pe glob abia cât un mic colţişor ce ţine de imensa arie geografică a stepelor Ruso-Asiatice, care de la noi - prin toată Rusia australă şi Asia centrală, ajung lângă Oceanul Pacific, la gura Amurului (fluviul ce e graniţa dintre Rusia şi China). Întru ce priveşte partea noastră, ele ocupă toată întinderea din Muntenia numită ‘bărăgan’, şesurile din Moldova inferioară şi Dobrogea. Limita occidentală se poate desemna printr-o linie între Gherghiţa şi limita stepelor Rusiei australe; printr-o fâşie neregulată şi întreruptă ele se-ntind şi de-a lungul Dunării spre Gherdap, ca o trăsătură de unire ce se întinde de acolo până în Ungaria centrală”. (În Ţara Românească, denumirea de Muntenia a apărut ca desemnând-o la poalele Munţilor Carpaţi, deseori locuitorii din Valea Dunării găsindu-şi refugiu pe înălţimile Nordice”.

Stepele EurAsiei

Monumentul Guerg

Glosarul indică între megaliţi (uriaşe construcţii nedecorate de piatră, în EurAsia atribuite Hiperboreilor) drept Gorgan movila funerară rotundă din piatră, Tumulul - măgura sau valul de pământ funerar, Menhirul - o singură piatră verticală / prototipul Obeliscului şi Dolmenul ca 2 pietre verticale unite printr-o placă orizontală, fiind “masă funerară” de piatră, ca altarul de sacrificiu pe care erau ucise şi apoi arse ofrandele rituale şi de pe care se consuma în comun animalul totemic, “încăperea” delimitată de părţile sale din piatră fiind “poartă” spre “Lumea Cealaltă”; încă din Epoca Pietrei se ştia că sufletele erau legate de Pământ iar spiritele erau legate de Cer (suflete având toate vieţuitoarele, în plus însă spirite având numai oamenii). În scopul comunicării cu lumea subterană şi la dansuri se practica săparea de cratere, cu diametrul de câteva zeci de metri (însă deseori se colmatau şi de aceea n-au avut durată îndelungată); invers, tumulii ridicaţi din pământ deasupra solului erau cei propriu-zişi: unii tumuli - de formă conică sau piramidală - serveau şi ca semne geodezice sau ca observatoare astronomice. Formele tumulilor puteau fi discoidale (ca platforme rotunde şi netede pe teren), ovale / alungite, ca nişte clopote, perfect circulare (ca nişte jumătăţi de sfere), etc. Dacă pe un spaţiu restrâns erau mai multe morminte - înconjurate şi cu un şanţ circular atunci acolo era delimitată o necropolă tumulară. Cuvântul străvechi Gorgan / Kurgan a fost utilizat în diferite părţi ale Asiei şi Europei (în Română până la derivatele Grui / Gruni, în Franceză Galgal) ca o aceeaşi numire generică pentru colinele artificiale ridicate în memoria eroilor, peste mormânt fiind depuse cantităţi enorme de piatră şi pământ sub formă

De altfel, în acea zonă, lângă Carnac / Karnag 47,35 lat. N, 3,04 long. V (platou cu mii de pietre megalitice aranjate în aliniamentele Kerlescan, Kermario, Kerzerho, etc.) se află şi Tumulul Kercado, cu o lungime de 30 metri şi o lăţime de 3 metri: un tunel construit cu ajutorul unor pietre dispuse vertical duce într-o cameră mortuară; acolo îşi depuneau morţii oamenii Epocii Pietrei din acea regiune. Întindeau cadavrele pe pământ şi le înconjurau cu vase, unelte şi podoabe: topoare din diorit şi jad, pandative în formă de spirală, ceramică şi chiar plăcuţe din aur. La înhumări ulterioare, morţii erau întinşi alături de cadavrele existente; dacă după câţiva ani nu mai rămânea loc în încăpere, rămăşiţele erau date la o parte şi îngrămădite într-un colţ.

Tumulul Kercado 113


de con, în vârf de multe ori având drept semn sfânt o columnă de piatră: simbol falic, asociat în vechime cu fertilitatea, ulterior obeliscurile fiind legate şi de amintirea unor evenimente istorice; stâlpii, menhirele, etc. aveau roluri comemorative, cu destinaţie sacră, obicei de la care până în prezent a rămas marcarea capului mortului cu o placă (de pildă, concepţia Axei Lumii ce unea Cerul şi Glia / Pământul - natural figurată prin munte - fizic era materializată prin stâlp).

În “Câteva precizări de ordin arheologic privind problema proto-indo-europenilor”, Dr. Marija Gimbutas a scris: “Vechea Europă a fost cea mai timpurie civilizaţie europeană, o parte integrantă a lumii străvechi înrudită cu culturile ne-indo-europene mesopotamiană, est-mediterană şi anatoliană. Începutul ei este sinonim cu începutul agriculturii în mileniul VII î.C. În timpul mileniului V î.C., Vechea Civilizaţie Europeană, constând dintr-o mulţime de variante locale, a atins un grad înalt de complexitate şi rafinament. Acest lucru poate fi observat în fiecare aspect al vestigiilor culturale: arhitectura (construcţii cu mai multe încăperi şi cu 2 niveluri, morminte, lăcaşuri de cult, pereţi pictaţi, mobilier), arta ceramicii (o varietate incredibilă de forme şi modele ale unor vase şi figurine policrome, pictate cu grafit şi lustruite cu negru), costumele şi podoabele (vestimentaţii bogate de ritual atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi), metalurgia (aurul şi cuprul), specializarea în meşteşuguri, etc. Infiltrarea indo-europenilor războinici, reprezentând o societate patriarhală, aduşi de cai şi de vehicule în Vechea Europă, a determinat restructurarea societăţii, economiei şi religiei: hibridarea motivelor religioase, eclipsa elementelor feminine dominante în artă şi dezintegrarea aşezărilor mari. Aceste schimbări oferă cheia înţelegerii noii perioade a istoriei Europei. Întregul sistem al Culturii Kurgane nu este bazat doar pe o singură trăsătură comună, izomorfă: kurganul. ‘Kurgan’ este denumirea unei tradiţii şi - asemeni multor alte denumiri - nu se referă la o unică trăsătură, ci la ansamblul de elemente definitorii, care sunt: o societate patriarhală, un sistem stratificat în clase, existenţa unor mici unităţi tribale conduse de căpetenii puternice, o economie preponderent pastorală incluzând creşterea calului dar şi cultivarea plantelor, elemente de arhitectură cum sunt colibele mici (bordeie), cu stâlpi de susţinere din lemn, sate mici şi fortăreţe masive amplasate pe înălţimi, o ceramică grosolană nepictată decorată prin incizii sau împunsături, elemente religioase ce indică existenţa unui Zeu al Cerului şi / sau Soarelui - precum şi un Zeu al Tunetului - şi Cultul Focului. Movila - sau Kurganul - este aşadar numai unul din aceste elemente definitorii”. În 1985, despre “Megaliţii din Europa şi implicaţiile lor” ea a mai scris: “Megaliţii europeni provin dintr-un timp anterior piramidelor egiptene şi nu au avut precursori în Orientul Apropiat. Megaliţii au fost construiţi în decursul a cel puţin 3 milenii, între mileniile V î.C. şi II î.C. Dealul - delimitat de şanţ - era o metaforă pentru pântecele zeiţei însărcinate. Vârful circular era ombilicul zeiţei, unde se afla concentrată puterea ei de a da viaţă”. În legătură cu “Primul val (circa 4400-4200 î.C.) şi urmările sale”, Dr. Marija Gimbutas a notat: “Ideologia Vechii Europe era axată pe aspectele eterne ale naşterii, morţii şi regenerării, simbolizate prin principiul feminin: Mama. Ideologia patriarhală a Culturii Kurganelor (cunoscută şi din mitologia comparată indo-europeană) era axată pe forţa virilă, pe zei războinici eroici, ai cerului însorit şi tunetului. Vechii europeni nu accentuaseră importanţa armelor, pe când populaţia kurganelor (asemeni tuturor indo-europenilor atestaţi în istorie) glorifica lama ascuţită. Domesticirea calului pare a fi fost cauza primă - iar calul domesticit, mijlocul - de răspândire a puterii din stepa împădurită de la nord de Marea Caspică şi Marea Neagră. Utilizarea calului ca animal de călărie a fost evidenţiată în stepele dintre Volga şi Nipru începând cu a doua jumătate a mileniului V î.C. (calul a fost larg domesticit la începutul mileniului V î.C., până atunci - în sălbăticie - fiind numai animal de vânat; el - prin

Tumul-iaz În ochii autohtonilor, uriaşele movile arătau ca pântecele însărcinat al Marii Zeiţei - de aceea fiind şi numite Gorgane - ceea ce făceau năvălitorii Gorgani / Kurgani, prin întoarcerea morţilor Pământului, corespunzând străvechilor înhumări (iar nu incinerări, aşa după cum practicau alţi năvălitori răsăriteni).

Gorgan 114


călărie - a devenit cel mai rapid mijloc de deplasare din acele timpuri). Creşterea accentuată a numărului de cai din zona de stepă trebuie să fi rupt echilibrul dintre suprafaţa stepelor din sudul Rusiei şi Ucrainei şi cererea de hrană a hergheliilor tot mai mari. Trăind în comunităţi mici şi aptă să călărească, populaţia kurganelor putea ajunge uşor în regiunile de la vest de Marea Neagră, unde solurile cu un conţinut bogat în calciu din Dobrogea şi Valea Dunării ofereau condiţii ideale de păşunat; era mai uşor să pătrundă în zone deja cultivate decât să cultive în stepă. Populaţia kurganelor era formată doar în mică măsură din cultivatori, deoarece zonele de stepă nu pot fi cultivate în mod eficient (deşi predominant păstori, aceia nu erau nomazi de tipul populaţiilor central-asiatice cunoscute în epocile ulterioare). Păstorii mobili de pe Volga dezvoltaseră relaţii comerciale cu regiunile Caucazului, Niprului şi Dunării nu mai târziu de mijlocul secolului XLIV î.C.; ‘bogatul vest’ cu rezervele sale de aur şi cupru a fost evident - încă o tentaţie irezistibilă. Primul val pare a coincide cu răspândirea calului domestic la vest de Marea Neagră, aşa cum indică sculpturile de capete stilizate de cai cu frâiele incizate; sculpturile plate în piatră în formă de cap de cal erau probabil sceptre, simbol al puterii pline de mana sacră a calului. Infiltrările Culturii Kurganelor în regiuni ce corespund azi României, Bulgariei şi sud-estului Ungariei sunt indicate de mormintele kurgan cuprinzând schelete înalte de tip cromagnoid, diferite de acelea ale populaţiilor autohtone. Aşa cum se ştie din timpurile istorice, câmpia panonică s-a dovedit o mare atracţie pentru numeroase hoarde de călăreţi nomazi, ca de exemplu sciţii, hunii şi avarii. Nu poate fi deci surprinzător de constatat că în bazinul Tisei elementele ‘kurgan’ s-au amalgamat cu localnicii; resturile de locuire arată o fragmentare a comunităţilor în grupuri de câteva zeci de oameni. Atunci sistemul social restructurat s-a reflectat prin schimbarea radicală a practicilor de înmormântare: mormintele conţin schelete masculine mari, însoţite de securi de luptă, capete de ghioagă, lame de obsidian şi altfel de vârfuri de săgeţi”. (Este de observat că pentru “ghioagă”, Balcanic se folosea de pildă “keloke” în vechea Albaneză, la Perşi fiind “gorz”). Despre “valul al doilea şi formarea unor noi complexe culturale”, savanta Lituaniano-Americană a scris că “s-a revărsat dinspre stepele nord-pontice către sud prin Dobrogea, reluând drumul ‘fraţilor’ lor din primul val care - fără îndoială - au opus o oarecare rezistenţă de-a lungul barierelor greu accesibile ale Dunării către Europa centrală. În inventarul mormintelor din kurgane se întâlneşte pentru prima oară un metal dur: aliajul cupru-arsenic. Noua metalurgie, precum şi forma uneltelor şi a armelor au fost preluate de la populaţiile trăind în bazinele râurilor Kura şi Araxes din Caucazul Mic. A apărut o nouă regiune metalurgică circum-pontică. Centrele ‘vechi europene’ ale metalurgiei cuprului au dispărut. Începuturile perioadei timpurii a bronzului - cu alte cuvinte, începuturile producerii metalelor dure - au fost sincrone cu al doilea val al indo-europenilor. Vechea Europă a fost transformată, nu exterminată. ‘Kurgan’ nu denumeşte cultura patriei primitive indo-europene, ci caracteristicile culturale ale populaţiei proto-indo-europene: domesticirea calului, fenomenul călăriei şi inventarea roţii au constituit elementele sale fundamentale”. În “Dicţionarul religiilor”, Dr. Ioan Culianu 1950-1991 scria că “Dacă n-au avut niciodată o limbă comună, indo-europenii par să provină dintr-o regiune comună, pe care arheologii au identificat-o uneori cu bazinul inferior al Volgăi, de unde triburi seminomade de războinici

patriarhali roiesc în mai multe valuri începând cu jumătatea mileniului V î.C., formând cultura zisă a Kurganelor sau a tumulilor funerari. Spre începutul mileniului IV î.C., al doilea val de Kurgane atestă al doilea centru de difuziune care corespunde îndeaproape cu ceea ce majoritatea lingviştilor desemnează ca patrie a indo-europenilor; această zonă se întinde, spre mijlocul mileniului III î.C., din Munţii Ural până la Loara şi de la Marea Nordului până în Balcani. Potrivit cercetătoarei lituaniene Marija Gimbutas, cultura patriarhală a indo-europenilor distruge o cultură uniformă, matriarhală şi paşnică, ce a subîntins întreaga Europă veche timp de 20 de milenii, din paleolitic până în neolitic. Principala caracteristică a culturii aceleia era adorarea unei zeiţe cu mai multe atribute. În Epoca Bronzului, marea majoritate a popoarelor Europei este de origine indo-europeană, singura excepţie notabilă fiind cea a finezilor, popor fino-ugric din Ural”. Acel grup de excepţie era cel al Gherga (aliniat Culturii “Comb”, întinsă de la Marea Baltică la Marea Chinei, caracterizată prin motivele artistice de linii paralele ca dinţii pieptenului / ce erau asociaţi cu razele solare: așa ceva era în evidentă conexiune cu puterea conferită părului în comunicare).

Răspândirea Culturii Comb / Pieptenului Dr. Siiri Rootsi de la Universitatea Tartu din Estonia în 2007 a afirmat că haplogrupul “N” - al lui Gherga - s-a răspândit în Europa înaintea Culturii Ceramicii inscripţionate cu razele soarelui şi că din punct de vedere arheologic acea 115


cultură a apărut ulterior pe zona sa de deplasare / în S Culturii Comb s-au dezvoltat atunci cuneiformele şi apoi - în răsărit scrierea Chineză (Tartu 58,23 lat. N, 26,43 long. E - cel mai mare oraş Eston după capitală, reproducând cu numele său Gargu - a fost numit de Ruşi în 1030 ca Yuryev şi de Fini ca Tartto). Mutarea din calea apelor crescute ale Mării Negre în N Mării Caspice - unde e Fluviul Ră / Volga, cel mai mare al Europei - întâlnind în cale şi vânătorii Uralieni / Siberieni a determinat apariţia atât a Culturii Gorgane, cât şi a valurilor Indo-Europene. Migraţiile aveau efectul valurilor de apă în care se deplasează unda valului dar nu şi apa, astfel încât adesea migratorii / nomazii nu au depăşit câteva procente din populaţiile locale; colonizările reuşeau doar când într-un loc se instalau zeci de persoane, majoritatea formată însă nu din bărbaţi, ci din femei - fapte ştiinţific dovedite, inclusiv prin statistică - datorită perpetuării prin natalitate. Posibilităţile de hrană determinau atât mărimile comunităţilor, cât şi migraţiile (când se produceau disproporţii cu posibilităţile, inclusiv datorită factorilor fizici - între care condiţiile de mediu - scindarea însemnând emigrarea colectivă spre alte locuri, ca acţiune organizată / hotărârile fiind luate de grup, nu individual); prin emigrare, partea desprinsă deoarece trăia în alt mediu îşi schimba modul de viaţă, astfel apărând variaţia unor instituţii la diferitele grupuri aparţinând aceluiaşi neam. Indo-Europenii aveau avantajul pentru deplasare că au fost primii care au folosit caii (pe care au învăţat să-i domesticească şi crească în “gherghelii”, însă în afara Indiei - locul primei civilizaţii din lume - unde din pricina climei nu puteau fi crescuţi corespunzător), aveau arme perfecţionate şi îşi amplasau aşezările pe înălţimi fortificate - dar n-aveau temple - ei crezând într-o lume croită după nevoile individuale şi ca atare introducând societatea patriarhală / în care poziţiile importante de conducere erau pentru bărbaţi. Noii sosiţi în răsăritul Europei n-au introdus doar caii, ci şi vinul; mulţi se protejau ungându-se cu ulei amestecat cu oxid de fier ocru - pentru protecţie iarna de frig şi vara de insecte - având o culoare roşcată până şi în morminte (colorantul era asimilat sângelui şi suflului vital, preparatul fiind în mod special pentru a conferi vigoare / rezistenţă, practica miraculosului preparat sângeriu existând dinaintea Potopului).

Iniţial Gherganii n-au fost Indo-Europeni, căci erau mai vechi decât aceia, în unele dintre locurile în care au apărut culturile, spre sfârşitul Epocii Pietrei. În 1987 lordul Colin Renfrew, arheolog Britanic, a legat inspiraţia Gorgană (migraţie datorată şi înmulţirii populaţiei) de Anatolia mileniului VII î.C., cu începuturile agriculturii; în 2003, Russell Gray şi Quentin Atkinson de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă au confirmat aceasta prin studiile lor de istorie lingvistică / avansând chiar mileniul VIII î.C. ca start al diversificării limbilor, cu început în Anatolia (de altfel, limbile Fino-Ugre - prezente la unele ramuri ale grupului genetic Gherga - nu sunt Indo-Europene, aşa cum din mileniul V î.C. acelea prin migraţii şi schimburi de populaţii au început să se răspândească în EurAsia). Harta următoare a Europei, realizată de arheologul Kaalevi Wiik, profesor la Universitatea Turku 60,27 lat. N, 22,16 long. E din Finlanda, ilustrează retragerea în timp de 8 milenii a FinoUgrilor până în zona lor actuală:

Retragerea Ugro-Fină Pe harta Europei se poate observa limita Sudică a Fino-Ugrilor la sfârşitul mileniului VII î.C. (începând de la Marea Neagră / gura Bugului) şi retragerea apoi spre N, în fiecare mileniu. Anatolianul Strabon (63 î.C. - 26) a indicat în “Geografia” XI 6:2 că “mai demult, se făcea o deosebire între populaţiile aşezate la miazănoapte de Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică, desemnate cu numele de Hiperborei”. Filozoful Vasile Lovinescu 1905-1984 (descendent al scriitorului Budai-Deleanu 1760-1820, autorul epopeii “Ţiganiada”) a scris în “Dacia hiperboreană” despre migraţia Hiperboree: “Unul dintre cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice îl constituie marea migraţie hiperboreană, o ‘coborâre’ din indistincţia polară primordială în multiple manifestări secundare ale ciclului. Simbolismul acestei migraţii se leagă în genere de manifestarea lui Prakriti: indistincţia polară originară. Se poate concepe că migraţia hiperboreană nu are nimic în ea improvizat, întâmplător, gratuit, precipitat. Trebuie să ne smulgem din toate aceste prejudecăţi moderne pentru a ne reprezenta corect această migraţie sacră, cu ai săi sacerdoţi-regi, purtând din etapă în etapă, după o ştiinţă geografică precisă, ‘penaţii’ săi, suporturile sale spirituale. Trebuie să insistăm asupra punctului capital: aceste etape (ce durau milenii) trebuie să fi avut ‘virtuţi’ speciale, ‘analogice’ cu cele precedente ale Ţinutului primordial; acesta e un adevăr fundamental care nu trebuie pierdut din vedere. Cu alte cuvinte, munţii, apele, locurile geografice, numele lor, centrele şi suporturile spirituale ale unei etape aveau virtuţi analogice cu acelea ale etapelor precedente. Se întâmplă să cunoaştem cele 2 extreme ale emigraţiei hiperboreene: Polul

Bazinul Ră / Volga 116


Nord şi Grecia pelasgică; itinerariul migraţiei este verticala nord-sud ce leagă aceste 2 puncte. Dacă privim pe o hartă, constatăm că datele istorice confirmă acest raţionament. Astfel, de exemplu, Camille Jullian admite existenţa unui stat pe malurile Mării Baltice, constituit din cei care mai târziu au fost Celţii. Or, Marea Baltică se găseşte pe verticala semnalată de noi; constatăm de asemenea că această verticală trece şi prin Dacia (România actuală). O cercetare cât de cât atentă a scriitorilor antici ne arată existenţa în nordul Greciei, pe ţărmurile Dunării şi Mării Negre, a unei mari rase unitară ca limbă, moravuri şi tradiţii, deşi divizată politic. Rene Guenon a spus foarte corect: ‘concepţia folclorului - aşa cum se înţelege în mod obişnuit - se bazează pe o idee radical falsă, că ar exista creaţii populare, produse spontane ale masei poporului; interesul profund al tradiţiilor însă constă mai ales în faptul că ele nu sunt populare ca origină’ (şi adăugăm că dacă e vorba - cum este aproape totdeauna cazul - de elemente tradiţionale, în adevăratul înţeles al acestui cuvânt, oricât de deformate, împuţinate sau fragmentate ar putea fi uneori şi de lucruri având o valoare simbolică reală, toate acestea, departe de a fi de origină populară, nu sunt nici măcar de origină umană). Ceea ce poate fi popular este numai faptul ‘supravieţuirii’, când aceste elemente aparţin unor forme tradiţionale dispărute. Poporul păstrează astfel, fără să le înţeleagă, resturi ale unor tradiţii străvechi, urcând uneori într-un trecut atât de îndepărtat încât ar fi imposibil de stabilit, şi - pe care, din acest motiv - se mulţumeşte să-l atribuie domeniului obscur al ‘preistoriei’.” În răsăritul European, administrarea politică, comerţul sau războiul răspundeau nevoii de schimb a grupurilor, ambele prin consecinţele lor fiind pe atunci cele mai evoluate / avansate forme de organizare. Sedentarizarea era însoţită de crearea unor sisteme de fortificaţii, ce înconjurau satele. Şanţurile la început nu erau pentru protejarea de un inamic oarecare, ci pentru a marca inventarea unui nou statut: acela de zonă locuită, cu limite perfect stabilite pe teren. În aşezări, trecerea a fost de la locuinţa săpată în pământ la cea construită la suprafaţă - sau cu etaj - de la grupul de construcţii plasate undeva în apropierea unui izvor la aşezările cu plan prestabilit şi uneori pe mari suprafeţe, cu sisteme de fortificare compuse din simple garduri iar mai târziu din şanţuri, valuri de pământ şi palisade de lemn care delimitau, protejând în egală măsură, multe din comunităţile mai importante (după cum a observat Academia Română în Istoria Românilor “primele garduri, respectiv palisade, de pe teritoriul României au fost în Banat”; în vechea Română, verbul “a gărdui” - adică a împrejmui un loc - încă se folosea).

Locuinţele şi-au schimbat forma, atât ca rectangulare lungi, de tipul barăcii, având pereţii din pari înfipţi, tencuiţi în interior şi exterior cu argilă / lut, cât şi cu aspect circular sau oval, în centru fiind vatra (ştiută ca “Poarta Pământului”); în numeroase tradiţii, vatra familială îndeplinea rolul de “centru” sau “buric” al universului / lumii: în acea situaţie, frecvent ea devenea altar pentru sacrificii (la Buriaţi era împodobită cu panglici colorate orientate înspre punctele cardinale - aceeaşi concepţie ca în India - la Iakuţi jertfele aduse divinităţilor cereşti fiind prin mijlocirea focului său, în acea împrejurare vatra servind drept “poartă”). Sarea, silexul, obsidianul, aurul, cuprul sau vasele ceramice şi statuetele, vehiculate sub formă brută sau prelucrată, diverse piese, etc. au circulat marcând adeseori şi relaţiile sociale în cadrul acelor societăţi (structurate ierarhic) sau între ele. În “Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile Kurgane:

Difuzia Gorgană “Cronica ilustrată a omenirii” realizată în 2008 de profesorii universitari Knut Gorich, Hans Korner, Reinhold Leinfelder, Winfried Schultze şi Andreas Wirsching din Germania a scris despre războinicii populaţiilor kurganelor care au năvălit în Europa: “începând din aproximativ 4500 î.C., din sudul Rusiei, populaţiile migratoare au pătruns în regiuni de pe malul Mării Negre. Odată cu acea invazie a început declinul vechii Europe. Călăreţii din stepa eurasiatică au fost strămoşii indo-europenilor. La mijlocul mileniului V î.C., ei au ajuns prin campaniile lor militare până pe cursul inferior al Niprului şi pe coastele vestice ale Mării Negre. De acolo, aşa-numitele populaţii ale kurganelor au pătruns constant în următoarele 2 milenii în Europa de Est şi Centrală, unde au modificat radical structura culturală. În primele lor invazii, au ajuns în câmpia Mariţa (în Antichitate, Hebrus) din Bulgaria şi s-au răspândit în Macedonia. De-a lungul Dunării, au ajuns în pusta azi maghiară. O a doua invazie a început în jurul anilor 3500 î.C. iar o a treia, după anul 3000 î.C. Triburile neolitice (autohtone) s-au amestecat cu invadatorii indo-europeni sau au fost asimilate de aceia. Oamenii culturii Vinca au fost alungaţi către vest iar celelalte culturi (indigene) au fost distruse. Invadatorii au fost mult superiori ţăranilor neolitici, căci erau înarmaţi cu arme de tăiat şi de împuns cum ar fi lănci, pumnale, arcuri şi săgeţi. Europenii nu s-au putut apăra decât cu topoare. Cine au fost acei călăreţi care au apărut dintr-odată la graniţele Europei şi au distrus civilizaţii care s-au dezvoltat pe parcursul mileniilor? Populaţiile kurganelor au fost denumite după

Palisadă 117


termenul rusesc pentru tumul (gorgan). Tumulii în care erau îngropaţi morţii reprezintă o caracteristică a seminomazilor. La populaţiile kurganelor era răspândit obiceiul uciderii văduvelor: dacă murea capul familiei, soţia trebuia să-l urmeze în mormânt. Succesul în luptă şi mobilitatea populaţiilor kurganelor se întemeiau în principal pe domesticirea calului. În perioada primei invazii, herghelii imense populau teritoriul proto-indo-europenilor: pădurile şi stepele din regiunea fluviului Volga erau o resursă inepuizabilă. Calul era venerat chiar şi în cultul morţilor, aşa cum o dovedesc statuete înfăţişând cai şi capete de cai descoperite în morminte (până atunci, caii nu erau călăriţi, ci mâncaţi). Ca animal de călărie, calul a schimbat cursul istoriei europene în timpul primei invazii a populaţiilor kurganelor. Călare, războinicii din răsărit erau o ameninţare mortală pentru crescătorii de animale ai neoliticului. Astăzi, arheologii nu mai pot reconstitui teroarea pe care trebuie s-o fi răspândit prima invazie a populaţiilor kurganelor printre oamenii neolitici ai Europei dar ulterioarele populaţii de călăreţi, precum sciţii (secolul VII î.C.), hunii (secolul IV) sau mongolii (secolul XII) au dovedit superioritatea şi eficienţa luptei călare”.

sălbatice ori oamenii cruzi se numeau “Ghueros” iar ulterior (după Gorgani / Kurgani), termenul proto-Trac pentru “groază” a fost “pierga” / “pierka” - din pre Indo-Europeanul “perg” - în timp ajuns “ferka”: “frică” (vechii Greci aveau termenul “orghe” pentru “furia de scurtă durată”). Este interesant că proporțiile cele mai consistente Gherga sunt exact la contactul populațiilor Kurgane / Gorgane (adică Indo-Europene) cu populațiile ne Indo-Europene (adică non Kurgane / Gorgane), evidențiate cu roșu pe harta următoare:

Non Indo-Europeni Gorganii de altfel începând cu mileniul VI î.C. au fost atestați în EurAsia deopotrivă drept Kurgani în Europa și drept Kurgal în Asia (după cum a fost primul nume al Sumeriei / Ghiengar). În 2003, profesorul universitar Italian Mario Alinei - coordonatorul “Atlasului Lingvistic European” - a caracterizat Kurganii / Gorganii ca “mari crescători de animale (cai, vite, porci, oi, capre, etc.): ei n-au fost vânători; săgeţile le cărau în tolbe (ştiute mult ulterior Turk drept ‘kolcan’ / ‘kulcan’). Gorganii / Kurganii trăiau în zonele joase de stepă, între păduri şi apele curgătoare, unde pescuiau (în aşezările lor s-au găsit harpoane, cârlige de pescuit, multe oase de peşti, etc.); nu prea s-au implicat în cultura cerealelor. Kurganii foloseau care cu 2 şi 4 roţi, realizate din lemn masiv (exemple de gen s-au găsit şi în machetele-jucării ale acelora, descoperite arheologic). Gorganii / Kurganii timpurii - care erau Caucazieni - au avut vase din aur şi argint, mici pumnale din aramă, sule de cupru, etc., însă nici un obiect din bronz na fost găsit la ei (nu cunoşteau alierea). Corespunzător artefactelor, Gorganii / Kurganii erau familiarizaţi cu leii (ceea ce la prima impresie ar părea ciudat, deoarece acum nu mai există asemenea animale în fosta zonă de răspândire Kurgană); în 1812, autorii Peter Pallas şi Francis Blagdon au scris despre uriaşa şopârlă ‘Coluber Jaculator’ - de circa 2 metri, neveninoasă - ce se întâlnea în Bazinul Volgăi inferioare, putându-şi ridica capul şi pieptul când înfrunta călăreţul pe cal: aşa ceva a alimentat legendele cu dragoni (care proveneau mai ales din zona dintre stepa Caspică şi Golful Persic, ceea ce nu era o coincidenţă). Ceramica Gorgană / Kurgană a fost foarte primitivă (realizată îndeosebi din argilă amestecată cu scoici zdrobite şi nisip). Aşezările

Teroarea respectivă din Epoca Pietrei probabil exprima îngrijorarea băştinaşilor şi sub forma urgiei că “Vin Gorganii!” (în Româna veche fiind verbul “a globi” = “a prăda” / “a jefui”, cele peste 2 milenii de agitaţie Gorgană de la sfârşitul Epocii Pietrei şi începutul Epocii Bronzului fixând în Româna arhaică familia lingvistică legată de circuit, de circulaţie, de mişcare, etc., existând și verbul “a gorgoni” însemnând “a fugi” ori “depărta”, “izgoni” dar şi substantivul “horda” / “hoarda” ca generic pentru gruparea cotropitoare); e interesant că anterior de Gorgani / Kurgani, animalele 118


Kurgane au fost de 2 tipuri: cele de pe maluri (având de la câteva zeci până la 2 sute de case semi-îngropate) şi cele întărite de pe vârful vreunui deal, de obicei pe promontoriul de la întâlnirea a 2 ape curgătoare; ambele tipuri aveau avantajul de a putea fi uşor apărate, căci Gorganii / Kurganii făceau raiduri printre vecini, fiind obişnuiţi cu luptele. Tipul de locuinţe semi-îngropate l-au avut de exemplu Armenii din cauza frigului iernii sau cei din Deşertul Gobi din cauza căldurii iar tipul de locuinţe fortificate de pe înălţimi a constituit modelul pentru citadelele / fortăreţele ulterioare (Ciclopice, castele, etc.), aşa cum au avut vechii Greci şi restul Europenilor. Unele dintre mormintele Gorgane lăsate au fost foarte bogate în bijuterii din metale - aur, argint - şi pietre preţioase; împreună cu morţii se puneau cozi tăiate de ovine (ce stocau grăsimi, aşa cum bizonii sau cămilele fac în cocoaşele lor): cozile grase de ovine sunt obişnuite şi azi prin bucătăriile Turceşti ori Iraniene. Mormintele bogaţilor imitau locuinţele - în lemn sau piatră - adeseori având şi schelete de şerpi, jertfiţi acolo înadins pentru a marca eroismul curajosului înhumat. Termenul ce Rus e ‘Kurgan’ este răspândit în tot SE European: Ucrainean ‘Kurhăn’, Polonez ‘Kurhan’, Românesc ‘Gurgan’, Tătar ‘Kurgan’, Kîrgîz ‘Korgan’, etc”. Dr. Harald Haarmann a afirmat în 2014 despre Vechea Civilizaţie Europeană, pe care a precizat-o ca Civilizaţie Dunăreană: “Agricultorii şi negustorii neoliticului trăiau în societăţi având cetăţenii egali între ei. Nu aveau nevoie de o elită care să-i organizeze, căci toate activităţile se iniţiau liber din interiorul comunităţilor lor, aşa ceva fiind semn de maturitate; cercetările arheologice nu au relevat strate de cenuşă din timpul lor - indicând distrugeri / cuceriri deoarece în timpul lor n-au existat mari războaie (altfel, pe şantierele arheologice ar fi fost găsite stratele de cenuşă doveditoare: acelea au apărut mai târziu). Progresul şi bogăţiile acelor comunităţi Dunărene au fost remarcate de către nomazii organizaţi diferit, care aveau o ierarhie în vârful căreia se afla un conducător. Populaţiile nomade aveau nevoie în mod natural de un conducător puternic, capabil să ia decizii nepopulare, cum ar fi: dacă vremea se înrăutăţeşte, trebuie să ne ducem turmele de aici; şi nimeni n-avea voie să discute o asemenea decizie. Nimeni nu comenta, unul trebuia să decidă: ştim sigur că nomazii erau structuraţi ierarhic (şi în acelaşi timp agresiv, pentru că prin rivalităţi se întăreau reciproc); într-o oarecare măsură, era şi o chestiune de onoare, aşa ceva fiind o caracteristică timpurie a IndoEuropenilor (cine învingea mulţi duşmani, acumula o mare onoare). Acea onoare acumulată avea avantajul că un conflict putea fi câştigat şi fără luptă, cam la fel cum un cerb îl ameninţă şi impresionează pe celălalt cu coarnele lui iar acela din urmă cedează fără luptă. Acei oameni erau înarmaţi cu topoare care au fost găsite în regiunea Varna ori asemenea arme n-au fost găsite nicăieri în Vechea Europă, ele fiind pe atunci o noutate, apărute pentru prima oară acolo, importate din exterior. Nomazii n-au folosit totdeauna forţa, ci şi cununia. Putem de exemplu să ne imaginăm asta, ca pe o scenă dintr-un film: din stepă apare un clan - cu războinicii săi - şi e suficientă apariţia impozantă, călare pe cal (animalul fiind necunoscut pentru vechii Europeni până la acea dată) şi cu arme pe care nici nu e nevoie să le folosească; se duce la un locuitor mai de vază al comunităţii şi-i spune ‘Tu ai familie, îţi iau una din fiice de soţie şi nu stau mult la discuţii cu tine’. Aşa se făcea atunci; şi în numele păcii intrau în comunitatea respectivă iar elita nomazilor începea să stăpânească şi peste comunitatea sedentară astfel preluată: cu

alte cuvinte, dă-i nomadului un deget şi el îţi ia toată mâna. Mentalitatea nomazilor stabiliţi era diferită de mentalitatea vechilor locuitorilor. Nomazii - care apreciau valoarea mărfurilor comercializate de către autohtoni - au început să adune bogăţii pentru ei înşişi. Procedeul de schimb comercial n-a mai însemnat apropierea dintre oameni şi construirea unei societăţi civilizate. Au apărut alte valori şi principii, care au schimbat total modul de a face negoţ; la baza societăţii s-a instaurat violenţa. Înainte exista competiţie: cine avea cea mai bună marfă avea cei mai mulţi clienţi; cel care voia să vândă ceva trebuia să-şi dea silinţa să producă marfă bună. Rivalitatea a funcţionat altfel, distructiv: s-a dorit ca rivalul să fie eliminat iar puterea să fie monopolizată. Asta a făcut diferenţa faţă de societatea agrar-egalitaristă: într-o societate structurată ierarhic exista o elită care împiedica pe oricine altcineva să ajungă la putere. În vechea societate, lăcomia nu exista ca parte integrantă. Nu se producea mai mult decât era necesar. Odată cu venirea nomazilor, totul s-a schimbat. Pentru nomazi era important să gândească teritorial: lor le trebuiau terenuri vaste pentru ca turmele să dispună de hrană suficientă; astfel, triburile nomade deveneau rivale pentru teritorii şi încercau să se elimine reciproc. Gândirea anticipată şi în spaţiu a nomazilor nu era aşa de necesară sedentarilor, care rezumaţi la bucata lor de pământ îşi cunoşteau vecinii cu care făcea comerţ; gândirea de tip teritorial era a nomazilor, nu a agricultorilor: nomazii preluau zone mai întinse decât le era necesar, pentru ca în caz de vreme rea să fie hrană suficientă. Acelea au fost zonele tampon - de siguranţă - care trebuiau apărate. Pentru nomazi, noul teritoriu era familial: o concepţie de clan (mai multe familii adunate împreună de către un şef puternic, care le priveşte ca şi proprietatea sa); aici se punea problema de număr, cât de mare era clanul, cât de capabil era conducătorul să adune alţi oameni în jurul său şi să creeze aşa-numita castă a războinicilor. La Varna, anumite morminte au fost pline de arme (arheologic, aşa ceva a fost dovedit ca premieră Europeană): acolo era şi mult aur, inclusiv un sceptru, primul sceptru de aur din lume. Trebuie să ne întrebăm: de ce neapărat un sceptru? Sceptrul nu e un obiect de tip agrar: era simbolul categoriei conducătoare; nu era o armă ca securea, ci un băţ de aur decorat cu şnururi făcute din păr de cal, purtat ca simbolul clanului. Nomazii erau flexibili şi au învăţat cum să trăiască printre sedentari cu turmele lor: în Dobrogea şi în Ardeal existau zone bune pentru păşunat, mutările lor determinându-le înlocuirile cu alţi nomazi veniţi din stepă, care au continuat să folosească ierarhia elitei creată de predecesorii lor la marginea Vechii Europe; asemenea proces a dus la rivalităţi între nomazii vechi şi noi, determinând migrări pe Valea Dunării în sus ori spre alte regiuni (procesul Indo-Germanizării). În sudul Ucrainei au apărut oraşe cu un mileniu înaintea celor din Mesopotamia (cetăţi consolidate pe Fluviile Tigru şi Eufrat la mijlocul mileniului IV î.C.); Troia la început - a fost fondată în jur de 3000 î.C. - avea influenţe din Vechea Europă. Oraşele-stat erau mici regate în care s-au păstrat conducerile ierarhice autoritare, fiind de sine stătătoare, efectuând schimburi comerciale dar şi purtând lupte unele cu altele. În Asia, puterile administraţiilor s-au exercitat mult mai autoritar decât în Europa. Societatea ierarhică a fost un import din stepă, care a evoluat în instituţia regală. Străvechiul mod egalitarist s-a transmis pe linie maternă, păstrându-se în conştiinţa colectivă, cu părţi bune şi rele. La Parţa, Zeul-Taur personifica şi venerarea fecundităţii; lângă el, Marea Zeiţă personifica fertilitatea. Pentru împlinirea 119


fertilităţii, Marea Zeiţă avea nevoie de un partener de sex masculin, însă acel partener nu era la acelaşi nivel de egalitate cu ea - ca un mare zeu de sine stătător - ci ca o figură secundară, care împlinea fertilitatea Marii Zeiţe”. Lucrul la uriaşele Gorgane - ţinând cont de nivelul tehnologiei în acele timpuri - era foarte greu, fiind mobilizate la muncă toate persoanele valide existente, ulterior practica transmiţându-se din SE European în NE African, în Egipt, întâi prin “mastabe” / morminte, apoi şi piramide (baza modificându-se în rectangulară, pentru mai buna legătură cu pământul).

Marea Caspică au folosit capacitatea lor de deplasare pentru a migra în mod progresiv, deplasându-se tot mai departe pe măsură ce clima ajungea să fie tot mai uscată, astfel încât să se menţină în permanenţă într-un mediu natural în care să aibă putinţa să-şi ducă mai departe felul de viaţă (schimbarea habitatului a fost pentru a nu-şi schimba deprinderile); dar alţii s-au despărţit de primii, pentru a răspunde la aceeaşi provocare într-un chip mai îndrăzneţ, ei părăsindu-şi - la fel ca şi ceilalţi - oazele în care nu mai era cu putinţă să locuiască şi s-au năpustit, cu familiile şi turmele lor, asupra întinderii neospitaliere a stepei, acei eurasiatici necăutând însă tărâmuri mai îndepărtate, ci punându-şi nădejdea agonisirii traiului din meşteşugul deprins al creşterii vitelor, au năpădit asupra stepei (nu ca să-şi afle mântuirea dincolo de marginile ei, ci pentru a face din stepă sălaşul lor şi astfel au ajuns nomazi). Comparând civilizaţia nomadului - care şi-a aşezat sălaşul în stepă - cu civilizaţiile fraţilor rămaşi credincioşi agriculturii, prin schimbarea habitatului iniţial nomadismul se înfăţişează ca fiind superior agriculturii: domesticirea animalelor reprezenta un meşteşug mai complicat decât aclimatizarea plantelor (aceasta deoarece păstoritul înfăţişa biruinţa inteligenţei şi voinţei omeneşti asupra unor vieţuitoare mai greu de mânuit). Păstorul era un meşter mai mare decât plugarul: nomadul izbutea să se hrănească din ierburi ce pentru el nu erau comestibile, prefăcându-le în laptele şi carnea animalelor domesticite; şi pentru a găsi hrană vitelor sale, în orice anotimp, în mijlocul stepei cu vegetaţia ei aridă şi zgârcită, nomadul a fost silit să-şi adapteze viaţa şi toate mişcările cu o iscusinţă cât se poate de înţeleaptă, ajungând să desluşească fiecare mişcare impusă de scurgerea timpului (turul de forţă pe care l-a izbutit nomadul cerea un nivel foarte ridicat de energie, caracter şi inteligenţă). Ori de câte ori nomadul şi-a părăsit stepa şi s-a năpustit asupra grădinilor plugarului a făcut-o pentru a da un răspuns acţiunii unor forţe ce erau mai presus de putinţa lui de a le controla: uneori, nomadul era silit să plece din stepa lui ca urmare a creşterii uscăciunii, fenomen căruia nu-i mai putea face faţă; alteori, a găsit prilejul să-şi părăsească habitatul de stepă ca urmare a atracţiei pricinuită de vreo societate sedentară învecinată şubredă. Hoarda nomadă se mişca necontenit în cadrul ciclului său şi s-ar fi rotit necontenit între străvechile sale coordonate dacă nu s-ar fi produs la un moment dat intervenţia forţelor externe, între care era şi presiunea exercitată de civilizaţiile sedentare înconjurătoare. Cercetările meteo au dovedit existenţa unei alternanţe ritmice - la nivelul întregului pământ - între perioadele de uscăciune relativă şi perioadele de umiditate. Această alternanţă a pricinuit irupţii alternative ale nomazilor şi ţăranilor, unii în sferele altora: atunci când uscăciunea ajungea la un asemenea grad încât stepa nu mai putea asigura păşuni pentru numărul foarte mare de vite crescute de nomazi, păstorii erau siliţi să se depărteze de căile umblate în cursul migraţiilor anuale obişnuite şi năpădeau ţinuturile cultivate înconjurătoare, în căutare de hrană pentru vitele lor şi pentru ei înşişi; pe de altă parte, atunci când pendularea climatică revenea la punctul ei de plecare şi când următoarea fază de umiditate atingea un nivel ce prilejuia cultivarea unui mare număr de plante comestibile pentru om, ţăranii operau la rândul lor ofensiva asupra păşunilor nomazilor. Metodele lor de agresiune au fost cât se poate de deosebite: în vreme ce năvălirea nomazilor era năprasnică - cu incursiuni rapide şi masive - agresiunea ţăranilor avea caracterul unei înaintări metodice (la fiecare pas făcut înainte, ţăranii săpau şanţuri, brăzdau cu plugurile şi

Structura mastabei Gorganele au fost “piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul “Institutului Arheologic German”; de altfel, Dr. Haluk Berkmen în lucrarea “De la kurgane la piramide” a scris: “formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele”. Istoricul Britanic Arnold Toynbee în “Civilizaţii stăvilite” a scris: “Relaţiile oamenilor cu stepa întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri - a adus mult mai mult cu ‘marea nebrăzdată de plug’ după o numea Homer, decât cu ‘pământul ferm’ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor - în afara oazelor sau insulelor - un loc unde să-şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi-au făcut obiceiul să-şi întemeieze cămine trainice. Amândouă impun - ca un fel de penalitate pentru că îngăduie oamenilor să le străbată - obligaţia ca aceştia să se mişte necontenit de-a lungul lor, silindu-i să treacă de hotarele lor, pe ţărmurile ‘pământului ferm’ ce le înconjoară; astfel s-a constatat o similitudine reală între hoarda nomadă - care, an de an, se mişca pe aceeaşi orbită a ciclului pastoral între vară şi iarnă - şi flotele de pescuit, ce plutesc de la banc la banc, după anotimp sau între caravanele prin care hotarele opuse ale stepei erau legate unele de altele şi convoaiele de neguţători care fac schimburi de produse provenind de pe ţărmurile aflate de o parte şi alta a mării, între năvălitorii din deşert / stepă şi piraţii mărilor ori între exploziile demografice ce i-au silit să se smulgă din ciclul anual şi să se năpustească asupra ţinuturilor cultivate din jur. Nomadismul a fost provocat de uscăciune. Reuşind să îmblânzească rumegătoarele, omul eurasiatic a izbutit să-şi regăsească mobilitatea, pierdută la stadiul metamorfozei sale precedente, aceea de vânător. El a izbutit să se folosească de noua mobilitate pe 2 căi: anume, unii din oazele de dincolo de 120


aveau grijă să-şi asigure liniile de comunicaţii). Fiecare din cele 2 tipuri de expansiune a constituit un fenomen anormal, extrem de neplăcut pentru cei în dauna cărora avea loc, ceea ce le-a asemănat fiind simplul fapt că amândouă se datorau unei singure cauze: de natură fizică, imposibil de împiedicat. Presiunea necontenită a cultivatorilor s-a dovedit mai cumplită în timp, pentru cei care i-au căzut jertfă, decât incursiunile sălbatice ale nomazilor: acţiunea de osândire a nomadismului s-a declanşat odată cu începerea agriculturii, extirparea sa având loc de-a lungul istoriei (şi Biblia a relatat că la început, nomadul Abel a fost omorât de sedentarul Cain). O răspândire corespunzătoare a graiurilor în ţinuturile cultivate ce mărgineau zonele de stepă - ca o consecinţă şi a cărăuşiei practicate de ‘corăbierii’ nomazi ai stepei - a fost atestată de structura distribuirii geografice a grupelor de limbi berbere, indo-europene, etc. (graiurile făcând parte din aceste familii lingvistice au fost iniţial propagate de nomazii care cutreierau stepa eurasiatică / savana sahariană mai înainte ca să-şi afle acolo sălaşul actualii propagatori ai graiurilor)”. Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 a scris: “Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi (la Perşi ‘gorkhanah’ = ‘monument funerar’). De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar - de monument funerar dacă acesta era într-adevăr sensul primar, nu s-a păstrat, românescul ‘gorgan’ însemnând ‘movilă, ridicătură de pământ’. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ‘gorgan’ are aceeaşi origine cu persanul ‘gorkhanah’ şi ar putea fi un împrumut dintr-o limbă iranică. Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ‘gorgan’ şi de faptul că dacii, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de daci, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, dacii fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor. De altfel, sensul românescului ‘gorgan’ nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ‘gurgui’, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini traco-dace. ‘Gurgui’ (tot din fondul pre-latin), ca şi dacul ‘gurguleu’ a derivat dintr-o formă mai veche ‘gurguliu’, provenit din proto indo-europeanul ‘gag’ / ‘gog’ pentru ‘rotund’ / ‘umflat’, contaminat cu un alt radical proto indoeuropean ‘kouko’ = ‘curbat’, ca şi muntele sacru al dacilor Kogaionon. În ce priveşte acest oronim dacic, avem convingerea că provine de la proto indo-europeanul ‘keug’: ‘a îndoi’ / ‘ridicătură’, fiind vorba de un munte. De la acest radical provine şi ‘guguian’ în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul dacic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor daci, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmisegetusa. Capitala regatului dac nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel dacic. Acolo trebuie să fi fost un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte

cioplite în piatră. Cetatea Sarmisegetusa trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului”. Cele 3 mari valuri Gorgane (dinaintea Geto-Dacilor) au pregătit Vechea Lume pentru civilizaţiile ce au urmat, între N Indiei şi Europa; ultimii din istorie care au ridicat Gorgane - în Bazinul Dunării inferioare - au fost Cumanii, în Evul Mediu: de altfel, aria Cună - în care s-au dezvoltat Turkii - s-a suprapus exact peste aria Kurgană (cercetătorul Murad Adji de la Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe din Rusia afirmând că “se întindea de la Baikal până în Alpi şi începând din Altai, Turkii - denumiţi de către Chinezi ‘capete rotunde’, iniţial ei fiind fără nici un fel de trăsături Mongoloide - în N i-au avut ca vecini pe FinoUgri”). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța 1918-1977 a scris: “Centrele geografice în jurul cărora s-au grupat comunitățile familiale ale ginților geto-dace au primit denumiri diferite: ‘gorgane’, ‘galate’, ‘grădiști’, etc. Celții, care au locuit în Dacia, numeau acele înălțimi ‘galgal’ și s-a păstrat până astăzi cuvântul ‘gorgan’ / ‘ghergan’ (movilă / măgură). Sciții iranieni, veniți după cimerieni, le-au spus ‘corhane’, aproape așa cum au fost cunoscute mai târziu înălțimile în limbile turcice, deoarece sciții - ca și cumanii, de altfel - erau îngropați în ‘curgane’, în care se împlânta o statuie cu fața întoarsă spre răsărit, cu o cupă în mână. Asemenea movile - ‘corhane’ / ‘curhane’, existând și formele ‘corgan’ / ‘curgan’ - avem îndestul. Altele au fost moștenite de la celți, cum sunt ‘worodiștele’, de la ‘warda’ / ‘garde’, locul de pază ‘wardiște’, ca în Crăciuniște, cu aceeași terminație ca în Buerebista, pe care o au și ilirii. Termenul celtic ‘warda’, devenit ‘worodiște’, apoi ‘horodiște’ / ‘orodista’ pentru înălțimea fortificată de la natură, a fost păstrată de autohtoni și menționată în documente sub denumirea de ‘horodiște’ / ‘gorodiște’ (ca în vechiul Ținut Orhei) sau ‘grădiște’, ultima formă apărând mai mult în Țara Românească și Transilvania. Asemenea ‘horodiști’ găsim pe lângă toate satele din întreaga Moldovă și ele sunt cele mai vii mărturii ale continuității așezărilor românești pe acele meleaguri, încă din perioada conviețuirii tyra-geților și carpilor cu celții și triburile germanice. Ele își au rădăcina în indo-germanul ‘gherdh’ = ‘a îngrădi’ / ‘a împrejmui’, de unde cuvântul ‘gradus’ la pelasgi și latini, ‘ward’ - ‘gard’ / ‘gardh’ - la celți, la români și la albanezi, care au adăugat terminația ‘-iste’, formând ‘grădiște’, ca în Crăciuniște. Cuvintele ‘gradus’, ‘grădiște’ și ‘gradet’ aparțin limbii triburilor pelasge. ‘Gradus’ a fost folosit și de latini, de la întemeierea Romei (secolul VIII î.C.) și dat locului unde era palatul lui Remus. ‘Gradus’ se numeau în timpul lui Valentinian (secolul IV) anumite edificii din Roma, construite pe locuri înalte și închise, unde se păstra grâul. Celelalte toponimice - ca ‘horodea’ / ‘gorodea’ - își au rădăcina în celticul ‘gortos’ = ‘curte întărită cu împrejmuire’. Câteodată, așezările moldovenești erau situate pe lângă ‘maluri’ (cuvânt indoeuropean, ‘mal’ = ‘deal’ / ‘munte’), luând adesea și asemenea denumire iar alteori, pe sub ‘măgură’ (termen traco-dac dar existent și în limba goților / gepizilor, însemnând tot ‘înălțime’, de la ‘megh’ = ‘înalt’ / ‘mare’). Poziția naturală întărită a unei ginți era numită de traci ‘para’ iar de geți ‘dava’, unde se construia o ‘curte’ - denumită de celți ‘gortos’ - lângă care se făcea ‘târgul’ (cuvânt trac), adică schimbul de mărfuri, prin paza asigurată de curtea întărită acelei operațiuni impunându-se de regulă vama de trecere la vadul râului. Membrii gentilici consanguini numiți gotic ‘megieși’ locuiau în argele, colibe, etc. (scobite în maluri / de obicei). Pe hotarul din jurul așezării se făcea un șanț cu ‘vall’, 121


denumit și ‘rovină’ sau ‘troian’ (forturile numindu-se ‘turia’); de pildă, ‘tyrsenii’ / ‘tyrsenoii’ erau etruscii = ‘stăpânii de burguri’. Prima instituție a gintei era adunarea satului, denumită ‘gramada’ (la care participau bărbații și femeile cu drepturi egale)”. Arheologul Vasile Boroneanț 1930-2014 (din județul Arad) a reținut argumentul tradiției orale a celor din spațiul Românesc: “Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci; peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau despre cutare val de pământ, movilă sau cetate că e de pe vremea dacilor”. Tradiția orală nu pomenea de Romani căci opinia colectivă populară i-a alungat din memorie, prin așa ceva negându-le de fapt influența; de altfel, Crișana natală a savantului nici n-a făcut parte vreodată din Imperiul Roman.

numele popular de “Brazda Jidovească” / “Brazda Gealaţilor”, realizarea sa fiind atribuită străvechilor “Uriaşi”). “Brazda lui Iorgu” a constat dintr-un uriaș șanț în care băltitul era curent, cu valul de pământ aferent de-a lungul său, realizatorii iar apoi autohtonii locuind pe “malurile” / “terasele” din preajma marelui val de pământ al imensei Brazde rămânând cunoscuți ca “Valahi” (mocirla marelui șanț al Brazdei era roditoare pentru diversele culturi agricole ale străvechilor Valahi iar valul de pământ corespunzător era Cale Sacră de deplasare ușoară în acele vremuri, când încă nu existau drumuri); agricultorii - după defrișarea codrului pe fâșia necesară cultivării - prin săparea șanțului adânceau terenul ca să acumuleze umiditate, mediul acvatic (altul decât cel al rețelei hidrografice naturale) asigurând astfel fertilitatea necesară unei bune recolte: pământul stivuit în malul / valul alăturat delimita ca hotar respectiva suprafață iar deplasarea pe el - fiind mai sus - era mai facilă, jos fiind mlăștinos (timp de milenii, oamenii s-au obișnuit să se deplaseze pe hotar, acela fiind limita / granița pământului lor, pe care îl supra/vegheau de acolo). Valahii din cele mai timpuri au supra/vegheat vadurile, trecerile hotarelor (fie că acelea erau acvatice sau nu), strâmtorile ori trecătorile având valuri - ca ale apelor curgătoare - sau fiind valuri de pământ; realizarea Brazdei lui Iorgu în N Dunării, respectiv în S Carpaților a durat mult timp, inclusiv în mileniul IV î.C. (apoi a continuat spre răsărit, în mileniile următoare ajungând în Asia). De pildă Gheții - știuți ca “oamenii Pământului Ga” - care au avut în Asia Centrală și Mesopotamia populația Gută ca înaintașă în mileniul III î.C. ori pe cea Khetă (formată din Hetei, populând Imperiul Hitit) în Mesopotamia și Asia Mică a mileniului II î.C. - s-au obișnuit să traseze hotarele în Vechea Lume, ei moștenind asemenea atribut de gardieni imperiali chiar din Bazinul Dunării / populat de Valahi până în prezent, de exemplu pe malul Sudic al Defileului Dunării Gherdap trăind “Vlahi” și azi, la începutul mileniului III, după cum poate constata oricine din România, Serbia ori Bulgaria. Construirea unui asemenea monument uriaş necesita un grad de organizare şi de diviziune a muncii ce putea fi obţinut doar prin autoritatea unei elite conducătoare, megalitul fiind realizat prin efortul coordonat de cooperare al populaţiilor de ambele părţi ale sale, din S şi N (e de observat că în lume primii megaliţi - construcţii din piatră - au fost în Europa iar apoi au apărut de pildă zigurate în Asia Centrală / Orientul Mijlociu, piramide în NE Africii, etc.): celor care au ridicat “brazda” - adică uriaşul val de pământ, în N Dunării inferioare - şi urmaşilor lor li s-a fixat, inclusiv de la masivul val, numele de Valahi (apoi li s-a spus Valahi de exemplu în Antichitate şi celor din Imperiul Roman care au ridicat valuri de pământ, chiar dacă au făcut-o nu numai din motivul de hotar pentru a-şi marca graniţele, ci chiar ca să-şi apere astfel teritoriile). La S de Munții Carpați, măreața Brazdă neolitică a delimitat Nordicii Munteni de cei de la vale: trăind în așezările “var”, Valahii care au zidit uriașul megalit și-au binemeritat denumirea de “jidovi” = “zi-dovi” / zidari buni executanți de ziduri / “muri” (de marcare a zonei lor dar și de protecție a așezărilor lor); în zonele stâncoase ale înălțimilor n-avea rost de realizat vreo brazdă, însă valurile de pământ în terenurile mai joase - pe dealuri și la șesuri - erau semnificative. În general, în neolitic, trasarea brazdei era pretutindeni considerată un act sacru (şi - în primul rând - un act de fecundare a pământului, chiar un act de deflorare / dezvirginare): era luarea în stăpânire şi fecundarea pământului virgin de către omul transcendent (intermediar

Brazda lui Iorgu

Civilizația Dunăreană în mileniul V î.C. La sfârşitul mileniului V î.C., delimitarea dintre organizarea agricolă (din S) şi organizarea pastorală (din N) s-a făcut fizic prin Brazda lui Iorgu / Novac - “Brâul Pământului” - începând de la apus spre răsărit, în Bazinul Dunării inferioare, la limita primei Civilizaţii Europene: a fost primul hotar imperial concret din istoria lumii, creat datorită apariţiei Kurganilor / Gorganilor patriarhali (a avut şi 122


între Cer şi Pământ); după cum au consemnat şi autorii Francezi ai “Dicţionarului de simboluri”, la început - în Epoca Pietrei - primul arat trebuia făcut de cupluri iar uneori era însoţit de împreunări sexuale (plugul ţinea de simbolismul falic şi brazda întruchipa femeia), marea Brazdă a lui Iorgu din Bazinul Istrului fiind un uriaş monument megalitic / exemplu mondial a aşa ceva. Sfera de influenţă a Amazoanelor / a “zânelor Mamei” pe atunci era din Valea Dunării inferioare - denumită Istru - în Sud, acoperind Balcanii, N Saharei (din Munţii Atlas ai actualei Algerii, până în Egipt) şi Anatolia; Ghergarii erau partenerii favoriţi ai Amazoanelor / ai “fiicelor Marii Mame” şi erau în N lor ştiuţi ca Hiperborei - în ceea ce în vechime era numit Caucaz de ambele părţi ale Mării Negre: la V în zona denumită apoi, din timpul Romanilor, drept “Cârpaţi” - după portul cu “cârpe” al capetelor - şi la E în zona ce a rămas şi până în prezent denumită drept Caucaz (mai în E - în prelungirea acelora - au fost în vechime Munţii Gherghi şi Caucazul Indian, cu denumirea de azi Himalaia). În 2006, Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti a studiat etimologia Carpatică în legătură cu “Khalkos” (lingvistic şi mai aproape de Gherga): “Etniconul era un grup din sudul Pontului; plasat în context pre indo-european, ‘kal’ îl identifica pe ‘kar’ = ‘munte’. Exemple tipice sunt Karpatos - insulă în Egeea - ori Carpaţii; în Carpaţi, aurul (grecul ‘khrysos’) a fost exploatat din timpuri imemoriale: numele grec pentru ‘aur’ e conectat de arhaica rădăcină însemnând zonă montană, adică locul unde era exploatat”.

î.C., după cum de pildă a consemnat Strabon, Gorgonele / Gherganele avându-şi atestată constant prezenţa şi în spaţiul Grec până atunci (de altfel, etimologic însuşi denumirea de Greci provine de la Romani, prin derivarea de la localnicele Gorgone, care vorbeau “în grai”). În N Dunării inferioare, Brazda respectivă - cea mai mare construcţie megalitică din lume / de fapt o realizare faraonică înaintea existenţei faraonilor - şi-a avut prima piatră de hotar implantată în secolul XLIII î.C., în urma introducerii pe Valea Istrului / Dunării inferioare a agriculturii cu plug având cuţitul din corn de taur, de către Gherganul Osiris = “Osi-ris”, adică “regele Osi” / “As” (atunci s-a încheiat vechea perioadă a Civilizaţiei Bănăţene - “cordul” = inima Civilizaţiei Dunărene - şi a început calendarul Egiptean, căci zeul împreună cu anturajul său s-a dus în N Africii, acolo răsărind civilizaţia pe fertila Vale a Nilului); exact din acel timp al realizării Brazdei lui Iorgu şi al debutului calendarului Egiptean - adică secolul XLIII î.C. - a fost datat în 2005 (la iniţiativa profesorului Gheorghe Lazarovici de la Universitatea din Reşiţa / reședința judeţului Caraş-Severin) cu radiocarbon la un laborator în Roma scheletul Marii Preotese de la Tărtăria, descoperit cu tot inventarul său de obiecte, inclusiv având o brăţară realizată din scoicile Mediterane Spondylus: aşadar, cu un mileniu mai devreme decât estimarea iniţială (dar totuşi, cu un mileniu înainte de atestarea pe glob a următoarelor scrieri, cu hieroglife şi cuneiforme, în Egipt / Africa şi Siria / Asia).

Cu purpuriu Brazda lui Iorgu Este de observat că înaintea Războiului Troian, Balcanii au fost colonizaţi de Cauconii din Anatolia: o populaţie Caucaziană. Din N Caucazului au pornit cele 3 valuri Kurgane, ale celor care au ridicat Gorgane (partenerii Amazoanelor dar şi fiii acelora): primul val Gorgan - din Epoca Pietrei - a şocat Vechea Lume, năvălind pe cai; al doilea val Gorgan a deschis Epoca Bronzului iar al treilea val Gorgan a consolidat patriarhatul. Este de ştiut că legenda Elenă a atribuit Aheului Perseu, împreună cu anturajul său, spre sfârşitul Epocii Bronzului, în mileniul II î.C., exterminarea Amazoanelor şi Gorgonelor din N Africii, Amazoanele pentru ultima oară în istorie organizându-se în Caucaz - ca partenerele Ghergarilor - la sfârşitul mileniului I

Artefacte Tartare 123


În 2005, arheologul Român Gheorghe Lazarovici şi arheologul Italian Marco Merlini au descris împreună lucrurile ei (înfăţişându-i şi falusurile): “Pe tăbliţa dreptunghiulară - ce o avea în mâna stângă - vedem un păstor, sprijinit într-un toiag, care veghea o turmă de cerbi, la marginea unei păduri. Fiind vorba despre o preoteasă, cuvântarea era probabil de genul ‘Eu vă păstoresc şi trebuie să am grijă de sufletele voastre, precum păstorul are grijă de turma sa’. Falusurile erau obiecte direct utilizate în ceremoniile de fertilitate / fecunditate sau dezvirginare / deflorare rituală. Distrugerea lor - erau din ceramică, atât falusul mare, cât şi falusul mic - ar fi putut cauza probleme făptuitorilor. Celelalte 3 tăbliţe - cu orificii, ca nişte amulete, ce se puteau suprapune - fiind împărţite în câmpuri puteau avea legături cu calendarul uman, legat de ciclul menstrual. Similarităţi s-au găsit prin săpăturile din Zorlenţu Mare / Banat. Iniţial, tăbliţele au fost albe, frumoase (erau văruite), încălzindu-se uşor în contact cu atingerea mâinii, în momentul când se încredinţau cuiva în procesul de iniţiere. Poate chiar acesta să fi fost şi motivul pentru care au fost făcute cu lapte de var şi nu din gresie. Marea preoteasă a murit la circa 60 de ani. Rămăşiţele ei au fost analizate la Iaşi şi la Roma. Suferea de osteoporoză. Statutul ei a fost foarte important: scheletul său a fost lăsat în aer liber 7 ani pentru a se descărna, înainte de a fi îngropat. O legătură se poate face cu obiceiul existent la români - dar şi la vechii indieni - de a spăla osemintele după o perioadă de 7 ani de la deces”. Pentru dobândirea puterii absolute asupra vastului imperiu, Osiris s-a luptat cu fratele său mai mare Set (diminutivul de la Saturn = Crăciun), însă a fost înfrânt de acela: la sfârşitul mileniului V î.C., Civilizaţia din Bazinul Dunării - delimitată prin Brazda lui Iorgu de consolidata Cultură Cucuteni din Nord - a influenţat în Sud formarea Civilizaţiei din Bazinul Nilului (în mileniul IV î.C. fiindu-i înregistrată prin scris influenţa şi în Mesopotamia, adică în Bazinele Eufratului şi Tigrului); în plus, se ştie că de la sfârşitul mileniului V î.C. Bazinul Ghaggar din N Indiei a fost influenţat agricol atât de către Orientul Apropiat, cât şi de către Egipt. Cultura Cucuteni, desprinsă din Cultura Vincea / Grocka ale cărei simboluri erau purtate de artefactele Turdaş-Tărtăria, a fost relevată pe larg de către arheologul German Hubert Schmidt 1864-1933, însurat cu fiica moşierului Gheorghiu care stăpânea Dealul Cetăţuia 47,16 lat. N, 26,56 long. E din comuna Cucuteni / judeţul Iaşi (în imediata vecinătate - pe Valea Râului Cârjoaia - fiind comuna Cotnari, vestită podgorie, de asemenea cu existenţa din neolitic); o bună parte din spaţiul Românesc de la sfârşitul neoliticului al Culturii Cucuteni, cu extindere până pe litoralul Dobrogei, a fost condus apoi - în Epoca Bronzului - din Gherghina / Galaţi ca stat aliat Troiei, organizat în secolul XXVIII î.C., după 2 secole de la întemeierea Regatului Troiei (ce era din secolul XXX î.C. / de la începutul mileniului III î.C.): a fost Regatul Heraclizilor (din care au pornit Dorianii spre Sud, în secolul XII î.C., la începutul Epocii Fierului). În 2009, Dr. Romeo Dumitrescu a scris despre figurinele în cerc ale Culturii Cucuteni (provenind din cultura anterioară aceleia, adică din pre-Cucuteni): “Statuetele feminine au fost dispuse împreună cu biluţe (21 perforate parţial, 42 total), scăunele şi conuri; sa presupus că biluţele şi conurile formau reprezentări ‘phalice’. Consider că ele ar trebui interpretate ca o ‘trusă de fertilitate’, în legătură cu ciclul menstrual optim. Tratatele medicale menţionează că astăzi perioada menstruală de 21 zile este rar întâlnită (în special la unele populaţii izolate din

zonele muntoase); acest tip de perioadă menstruală e moştenită genetic, adică o fiică, a cărei mamă a avut perioada menstruală de 21 zile, va avea şi ea la fel, cu o perioadă foarte fertilă între 13 şi 15 zile. Am întocmit calendarul menstrual, în funcţie de modul de dispunere al statuetelor şi de elementele simbolice ale acestora grupându-le astfel: 4 statuete cu picioarele desfăcute, 9 statuete simple cu scăunele, 7 statuete cu sâni şi 3 statuete cu incizii pe abdomen (dintre care 2 aparţineau grupului cu sâni). Statuetele cu picioarele desfăcute pot sugera menstruaţia. Una din statuetele următoare prezintă o incizie pe abdomen şi scaunul pe care e aşezată are în partea superioară semnul triunghiului pubian. Din următoarele 7 statuete (cu sâni), primele 2 dintre ele au incizii pe abdomen. Ultima statuetă e extrem de mică, având o structură similară embrionului. Suprapunând schema peste perioada menstruală lunară, primele 4 statuete - cu picioarele desfăcute - ar corespunde perioadei menstruale. Concluziile din punct de vedere medical - sunt următoarele: într-un timp când puterea rezida în număr, precucutenii şi cucutenii aveau nevoie de cât mai mulţi copii; acest ansamblu de statuete reprezintă o schemă a perioadei menstruale şi a perioadei fertile. Probabil că fiecare cuplu primea în dar o ‘trusă de fertilitate’, înainte de căsătorie. Comparând perioada menstruală actuală - de 28 zile - cu cea a cucutenelor, probabil de 21 zile, este extrem de probabil că rata de fertilitate a cucutenelor să fi fost cu 30% mai mare decât a noastră; acest fapt ar explica explozia demografică sesizată în culturile pre-Cucuteni şi Cucuteni. Probabil că, după menopauză sau după moartea femeii, aceste ‘truse de fertilitate’ erau aruncate şi statuetele distruse ritual, ceea ce ar explica raritatea lor”. (Totuşi, din acele timpuri s-au păstrat mii de figurine = “idoli”).

Răspândirea Culturii Cucuteni 124


În neoliticul Românesc, brazda făcea parte din ritualul întemeierii: trasarea ei era actul magic de înstăpânire asupra teritoriului şi de culturalizare a spaţiului, ca un brâu ocrotitor împotriva invaziei forţelor haosului; popular, uriaşa Brazdă a lui Novac - împăratul jidovilor / Uriaşilor - era ştiută ca “Troiană” (termen Anatolian, folosit pentru valul de pământ apoi și în cazul întăriturilor Troiei): e de observat că exista dinaintea Troiei şi a fost trasă de la apus către răsărit, cu pământul aruncat spre miazăzi - în semn că era direcţia importantă de închinare - pe partea dreaptă, cea de valorizat în viaţă (academicianul Petriceicu Haşdeu a scris în 1887 că “în astronomia poporană ‘Calea lui Troian’ era una din numirile ‘Drumului de lapte’, negreşit acestea fiind nişte chestiuni cât se poate de interesante”). “Valul” de pământ pentru marcarea hotarului a fost cuvânt utilizat de Traci și Iliri, ulterior Romanii au avut “vallum”, vechii Germani “wal”, etc. (era apropiat de străvechiul “var” pentru “așezare”). Carianul Herodot a precizat în “Istorii” 2:144 că Osiris - zeu în Bazinul Nilului dar zeu și în Bazinul Dunării / implicat în trasarea Marii Brazde - a fost asimilat de către vechii Greci ca Apollo iar Oros / Horus, fiul lui Osiris, era asimilat de către vechii Greci ca Dionis (arheologul Francez Raymond Weill a afirmat că Osiris era legat de puterea Asura din Sumer / Ghienghir).

mare volum de apă interioară din lume; acolo - între Marea Getică / Neagră şi Marea Ghergană / Caspică - Ghergarii şi partenerele lor Amazoane / “zânele Mamei” au ridicat ziduri din piatră lungi de sute de km, pentru a se delimita împreună faţă de celelalte populaţii, isprava continuând apoi şi la răsărit de Marea Caspică, frontiera Nordică a ceea ce a fost acolo Ghergania ajungând a fi marcată în Antichitate prin Zidul Gorgan, continuat Medieval în Extremul Orient de Chinezi prin Marele Zid (pentru apărarea lor de năvălitorii Nordici). Ceea ce a început în Banat la sfârşitul mileniului V î.C. - prin marele val de pământ al Brazdei lui Iorgu / lucrare tipică Valahă - s-a terminat ajungând la Pacific, la începutul mileniului II. Ruta respectivă - pentru orientarea în deplasări de-a lungul timpului - mai ales că în prelungirea sa răsăriteană erau Căile Gorgane, pline de tumuli, a fost utilizată în ambele sensuri, ca de exemplu de Hiperborei în drumul lor din Arctica la Adriatica până în mileniul II î.C. sau de către exploratorul Istrian Marco Polo în mileniul II, după cum a menţionat acela în faimosul său jurnal (e de ştiut că a copilărit fără tată şi a crescut în Corchira / Korcula pe când acea Insulă era condusă de Marsiliu Gheorgu). În Europa, valurile de pământ au continuat să apară de-a lungul vremurilor în multe părţi, realizatorii lor generic fiind denumiţi Valahi (la fel ca iniţiatorii din Bazinul Dunării inferioare). Coloana de piatră preistorică s-a numit “balvan” până în Evul Mediu (după cum a scris Latin în Ungaria anului 1267 “Cronica Arpadiană”). Căile Gorgane au constituit comunicarea dintre E şi V, începând cu invazia neolitică a triburilor Kurgane şi continuând apoi inclusiv cu comercianţii EurAsiei, Herodot Karka anunţând în “Istorii” 2:103 că stâlpii puşi de Osiris încă existau în timpul său, înainte de el Pindar 522-443 î.C. afirmând în “Isthmianica” 6:1 că pe monumentala rută Hiperboree unele obeliscuri aveau şi 30 de metri înălţime: “Căci mii de cărări / Ale faptelor frumoase rostirea le-a tăiat în piatră - lungi de-o sută / De picioare, toate laolaltă - până dincolo / De apa Nilului şi de Hiperborei”. De altfel, în N Munţilor Ural (districtul Troitsko din republica Komi) sunt 7 monoliţi - conform tradiţiei reprezentând Uriaşi Samoyezi - 62,15 lat. N, 59,17 long. E, cu înălţimi între 30 şi 42 de metri:

Zeul Dionis “Troiana” / Brazda Mare a început din Vest către Est, realizată întru întâmpinarea Soarelui, luminător diurn ce are implacabila circulație de la răsărit spre apus, ca un uriaş val de pământ, având marcarea cu lespezi înfipte la distanţe ce le făceau succesiv vizibile - codrii fiind defrişaţi pe traseul său, semănând unei “artere verzi”, ca un culoar / coridor existând în N Dunării inferioare în Banat de la confluenţa Tisei cu Dunărea până la Gherdap / Porţile de Fier şi apoi în N Câmpiei Române (ce avea un vast codru) până la confluenţa Siretului cu Dunărea, la Gherghina / Ghertina; atât la Gherdap cât şi la Gherghina - ambele pe malul stâng al Dunării - au fost Altarele / Templele Mamei Ghirghe: puncte de referinţă foarte importante pe atunci. Aşezările bolovanilor sau lespezilor erau în şir regulat la mici intervale unele de altele: monumentala înşiruire de pietroaie, ce ajungea din Banat până la N de Marea Neagră, forma o construcţie megalitică unitară. Hotarul simbolic din apusul Mării Negre sub forma brazdei agricole - în răsăritul Mării Getice / Negre a devenit apoi zid, în Caucaz, adică în munţii aflaţi până la Marea Caspică (în vechime denumită Marea Ghergană): marea sărată Ghergană (nu are vreo ieşire) conţine cel mai 125


grup de femei în diferite momente ale ceremonialului funerar: Cântecul Zorilor impresionează prin arhaicitatea sonorităţilor şi puterea evocatoare a textului. Este de o măreţie greu de imaginat pentru cine n-a avut prilejul să audă sau să vadă vreodată obiceiul. Un exemplu de Cântec al Zorilor e cel cules în Borlova / judeţul Caraş-Severin: ‘Colo-n vale-n cale / I-o răchită mare / La aia cine se umbrea? / Maica Precesta / Jos să mi te apleci / Poale să-i săruţi / Ia să mi te ieie / Şi să mi te ducă / La mijloc de Rai / C-acolo-i de trai’.” Despre “Cartea Morţilor” la Români e util de reflectat asupra celor scrise de acelaşi Dr. Ion Ghinoiu şi în 2013: “Cuprinde texte de iniţiere a defunctului pentru drumul mitic care leagă ‘Lumea de aici’ de ‘Lumea cealaltă’, cântate de un cor feminin în momente semnificative ale ceremonialului funerar, sinonimă cu ‘Cartea tibetană a morţilor’ şi ‘Cartea egipteană a morţilor’. Mesajele sunt transmise prin monologuri şi dialoguri riguros formalizate. Sutele de versete cântate, unele de mare vechime şi de o tulburătoare frumuseţe, sunt adresate unor personaje mitice care locuiesc în Lumea cealaltă: mortului strigat pe nume sau printr-un nume tabu (Dalbu de Pribeag), zeiţelor destinului (Zorilor), soţului sau soţiei postume (Bradul, Suliţa), substituţilor mortului (Stâlpul, Crucea), adăposturilor postume (Sicriul, Pământul), zeiţei morţii în ipostaza păsării de pradă (Gaia, Corboaica), ghizilor providenţiali (felina, lupul), vameşilor, reperelor de orientare (mărul rotat, salcia), personajelor psihopompe (cerbul, calul) şi - în final - rudelor mortului din Lumea cealaltă. Ca metode de expunere se folosesc: descrierea amănunţită a drumului mitic şi a înfăţişării personajelor întâlnite; fixarea cunoştinţelor prin repetarea situaţiilor cheie ale călătoriei; comparaţia şi opoziţia drumului bun cu cel rău, a prietenilor şi neprietenilor. Iniţierea mortului se desfăşura după o severă planificare a timpului scurs între momentul morţii şi închiderea mormântului. Drumul până la mormânt e lecţia finală, de punere în practică a celor învăţate: i se arată, aşa cum i-a spus în Cântecele de Zori, unde şi cum trebuie plătite vămile (la fântâni, la trecerile apelor), unde şi când să se odihnească (la răscruci ca să aleagă drumul bun), etc. Textele Cărţii Morţilor se pot grupa după mai multe criterii: funcţia, destinaţia, timpul şi locul transmiterii mesajelor. Versetele cu predominarea clară a celor hexasilabice - par a fi împietrite; ele sunt îndelung cizelate şi decantate nu numai de impurităţi poetice, ci şi de orice adaus care ar îngreuna transmiterea cu claritate a mesajului. Melodiile - care contrastează cu deznădejdea lugubră a bocetelor - au, prin sonorităţile lor preistorice, ecou profund în inimile îndoliaţilor, a celor care le ascultă; ele se topesc în natura înconjurătoare. Aria lor de răspândire este compactă în sudvestul României şi relativ compactă în sudul Ardealului. Cântecele funerare nu sunt atestate la popoarele vecine românilor sau la alte popoare ale Europei; ele au elemente comune cu ceremoniile şi textele renumitelor cărţi ale morţilor (tibetană şi egipteană). În ‘Cartea românească a morţilor’, Iorgovan era reprezentarea morţii cu chip de om, binecunoscut în folclorul mehedinţean” (adică la Gherdap, căci Iorgovan / Iorgu - patronul uriaşei Brazde megalitice era de acolo). Este de ştiut că la Nabta 22,3 lat. N, 30,42 long. E - în S Egiptului - din mileniul V î.C. există un observator astronomic megalitic (aranjat circular în format cunoscut pe atunci ca Gargar), având aliniamente ce corespund vechilor referinţe:

Uriaşa Brazdă dintre Banat şi Basarabia a rezultat dintr-un lung şanţ, cu pământul aruncat pe partea Sudică a sa, lucrarea fiind indicată până şi de vechii Egipteni prin “Cartea Morţilor” drept “Osirică” (a rămas săpat în piatră despre civilizatorul Osiris că era de pe Calea Ghirga, proprietatea lui acolo, în Egipt, fiind notată drept “Gherg” de hieroglifele primilor faraoni - care au fost descendenţii lui - primul faraon, urmaşul său direct, supranumit “Luptătorul”, instalând de altfel la sfârşitul mileniului IV î.C. prima capitală a Egiptului în oraşul său natal Gherga de pe Valea Nilului; inclusiv poetul Pindar - care mai mult a lucrat pentru onorarea comenzilor particularilor înstăriţi decât pentru cererile comunităţilor - a scris în 478 î.C. că o rută străveche marcată asemănător ca a Hiperboreilor din N Dunării mai exista în lume doar în susul Nilului). La aproape 2 milenii şi jumătate după celebrul Osiris, care în a doua jumătate a mileniului V î.C. a influenţat totul între Valea Dunării şi Valea Nilului, în prima jumătate a mileniului II î.C. a fost procesul de influenţă în sens invers - din Valea Nilului în Valea Dunării - prin expediţia faraonului Sesostris (din Egipt via Georgia, după cum au consemnat Diodor Sicul, Valerius Flaccus, ş.a.): între bazinele celor 2 Fluvii - Dunăre şi Nil cele mai importante dintre acelea alimentând mările vecine Neagră şi Mediterană, au fost legături puternice, începând din Epoca Pietrei. Dr. Ion Ghinoiu a scris despre “Cartea românească a morţilor” în 1999: “Tărâmul de după moarte (Iadul, cultivat de religiile indo-europene) nu a înlocuit definitiv peisajul edenic descris de cântecele româneşti de înmormântare. Dintre popoarele europene, românii sunt singurii care mai păstrează o filosofie a morţii încifrată în cântece funerare (‘Zorile’, ‘Cântecul Bradului’, ‘Cântece de Priveghi’, etc.); adunate laolaltă, aceste cântece rituale alcătuiesc o adevărată ‘Carte a Morţilor’, cu sute de versuri, cântată - acolo unde se păstrează obiceiul - la moartea fiecărui om. În aceste documente de excepţională importanţă pentru etnologi, lingvişti, istorici, filosofi, ş.a. nu apare niciunde ideea de Iad, în accepţiunea creştină a termenului. Zorile, moment al începutului de zi, sunt personaje mitice, zâne în cete fără soţ, de obicei 3 surori, prezente la ieşirea omului din existenţă şi intrarea sa în post-existenţă; se înrudesc cu zânele destinului - Ursitorile - care întâmpină noul-născut la ieşirea din pre-existenţă şi intrarea în existenţă, dar şi cu Zorile cântate mirilor dimineaţa, după consumarea actului nupţial, când în pântecele matern începe un nou ciclu vital, pre-existenţa. Numele generic de ‘Zori’ grupează mai multe texte funerare cântate - la unison sau antifonic - de un 126


Denumirea Brazdei ca a lui Iorgu, apelativ din rădăcina Gherga, s-a împământenit prin Grecul nume Ghiorgo folosit iniţial pentru viteazul asociat ei, ulterior datorită Ionianului Hercule - Iavan în vechea limbă / pentru Ionian, care des se afla la Băile Herculane - ajungându-se la conferirea şi de Iorgovan (din formula Iorgu-Iovan; se poate observa că în unele balade Româneşti, prima femeie din lume era numită Iova, nu Eva). Denumirea simplă de “Novac” însemnând “cel nou” - a fost mai recentă în timp, fixată odată cu consolidarea valului de pământ de către Romani în secolul II şi apoi întărirea sa cu fortăreţe de către primul împărat creştin, Tracul Constantin “cel Mare”, în secolul IV (la sfârşitul acelui secol, datorită presării Goţilor din N de către Huni, ambele locaţii de la capetele Brazdei din Câmpia Română - Gherghina şi Gherdap - au fost abandonate, în prezent unele părţi ale vechiului megalit al lui Iorgu mai fiind vizibile doar pe anumite porţiuni). Exponenţii neolitici reprezentativi ai dinastiei conducătoare Gherga în Bazinul Dunării inferioare timp de 25 de secole - adică 2 milenii şi jumătate - au fost, la început Gheorghe / Gheorgu, respectiv Novac “cel Bătrân” şi la sfârşit Iorgu Iorgovan, respectiv Novac “cel Tânăr”; în memoria populară, ambii Ghergani “Novac” au rămas prin ceea ce la timpul lor au făcut “nou”: primul / “împăratul Uriaşilor” a organizat Vechea Civilizaţie Europeană prin individualizarea aceleia ca succesoarea Imperiului Atlant şi desprinderea de trecutul pre-diluvian iar ultimul a realizat Troiana, megalitica Brazdă prin marcarea hotarului după primul val Kurgan, separând Nordul condus de Iorgu - de unde apoi au mai năvălit Gorgani / Kurgani - şi respectiv Sudul (ce curând după aceea prin puternica sa influenţă a dezvoltat Bazinul Est Mediteran: “marea dintre pământuri”). Vechii Egipteni şi Greci numeau asemenea linii de comunicaţii - ca Brazda lui Iorgu - drept “Căi Sacre”, marcate în unele locuri semnificative şi cu statui de sfinx.

În secolul I, istoricul Roman Curtius Rufus a numit aliniamentul megalitic al Brazdei ca a fiind a lui “Liber Pater” - de exemplu, o inscripţie Romană din Iliria / Dalmaţia 127


îi numea pe Osiris în Latină ca Liber şi pe femeia lui Isis ca Libera - Românii conservând pentru împărat apelativul de “Ler” iar “Biblioteca” lui Apollodoros 3:5 a arătat că traseul (ştiut drept “Calea Gorgană”) se întindea printr-o ramură până în India. Dintre cele 2 civilizaţii pre-diluviene vecine, cea a Imperiului Atlant, care printre altele a domesticit câinele eschimos, primul prieten animal al omului, era mai timpurie decât cea a Cornului Abundenţei, care printre altele a fost prima ce a cultivat grâul, post-diluvian hotarul descendenţilor lor fiind trasat - spre sfârşitul Epocii Pietrei prin Brazda lui Iorgu, cu continuare apoi prin Zidul din Caucaz şi Zidul Gorgan (în Evul Mediu, la răsărit Chinezii terminându-l cu Marele Zid, ca o formă de “integrare” tardivă a civilizaţiei lor de partea “sedentară” a lumii). Reflectând despre “Vechea Civilizaţie Europeană: Pelasgii”, în 2010 cercetătorul Nicolae Pintilie din Bănie a considerat: “Începând cu anii 4400 î.C., civilizaţia pelasgă s-a văzut nevoită să-şi schimbe structura socială. Atacată dinspre răsărit de valuri succesive de triburi nomade Kurgan provenite din Asia, s-a văzut nevoită să se apere. În faţa pericolului au avut loc profunde modificări de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile bărbaţilor. Obligaţi să facă faţă unui duşman crud, puternic înarmat şi călare, pelasgii au învăţat să-şi facă propriile lor arme, să utilizeze calul ca mijloc de război, să-şi construiască în jurul aşezărilor ziduri şi şanţuri de apărare. Atacatorii au fost înfrânţi şi alungaţi, însă unii pelasgi s-au angrenat în mari mişcări ciclice şi deplasări de populaţii: spre nordul Africii cârja încârligată a păstorilor carpatici ajungând prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor - spre sudest în Sumer (ducând cu ei scrierea ce a fost etichetată ca ‘sumeriană’), în mileniul II î.C. ajungând şi în Valea Indului, pomeniţi în cronicile de acolo ca ‘străini’ / multe legături spirituale fiind între civilizaţiile europeană şi indiană”. Este semnificativ ce a rămas folcloric, după cum a observat în “Cultura românească în Banat” Dr. Viorel Boldureanu: “În ‘Balada Bănăţeană’, Gruia lui Novac a pornit în căutarea Fetei Sălbatice nu ca să se însoare cu ea, ci spre a se lupta pe viaţă şi pe moarte. Fata Sălbatică stă să-l învingă şi să-l omoare - eroul nescăpând decât cu fuga - şi este apărat de tatăl său care o ucide, ca şi când acela ar fi fost rostul firesc al fiinţării ei şi toată noima întâmplării povestită în Baladă (conform savanţilor, omorârea rituală îi şi era rostul). Balade ‘sângeroase’ au mai fost cunoscute, existenţa lor explicânduse mai cu seamă în originea timpurie; acţiunea substratului Vechii Culturi Europene pare mai mult decât probabilă, întrucât adstratul IndoEuropean târziu - din era ‘eroică’ a etnogenezei popoarelor - putea nu numai să permită, ci şi să favorizeze ‘activarea’ modelelor mitico-arhaice, tocmai datorită ‘fragilităţii’, ‘plasticităţii’ şi ‘precarităţii’ culturii populaţiei adstratului”. Este de făcut distincţia dintre acest Novac (“cel Tânăr”, de aceea fiind şi precizat ca tatăl lui Gruia) şi Novac “cel Bătrân”, care a condus organizarea în noul mediu - din apusul Imperiului Atlant - după primul Potop, sub forma Vechii Civilizaţii Europene: atât Novac din vechime, cât şi Novac realizatorul megaliticei Brazde, erau Gherga / reţinuţi popular cel dintâi ca Gheorghe şi cel de-al doilea ca Iorgu (ambii exponenţi ai dinastiei multimilenare conducătoare în Bazinul Dunării inferioare fiind bărbaţi în floarea vârstei, Gherga cel de la început fiind cunoscut sub forma de Gheorghe - celebru grădinar, devenit datorită împrejurărilor şi gardianul gutuilor / “merelor de aur”, preocupat de “duh” / “dolf” şi respectiv de magicul

instrument al aceluia, adică masca Gorgonă - iar Gherga de la sfârşit, ştiut ca Iorgu Iorgovan, fiind cel care a lăsat măreaţa realizare de hotar din N Dunării, ajunsă până în N Mării Negre); că au fost 2 eroi Ghergani a rămas legendar şi sub forma alterată ce i-a înfăţişat în aceleaşi vremuri pe Iorgovan şi Novac / tatăl lui Gruia. Savantul Român Nicolae Densuşianu a scris despre Iorgovan şi a cules legenda “Sabia ce taie piatra” circulând în Banat şi Bănie: “În tradiţiunile Române, Hercule - acest mare erou al timpurilor Pelasge apare de regulă sub numele de Iovan Iorgovan, braţ de buzdugan; adeseori însă el este numit de colinde şi în cântecele bătrâneşti Iorgu, Gheorghe, Gheorghiţă. Vergiliu în ‘Eneida’ 7:301 l-a numit pe Hercule numai simplu Iovis iar inscripţiunile Romane erau dedicate lui Herclo / Herculi Iovio. Al doilea nume poporal al lui Hercule în legendele Române era Iorga, Iorgu şi Iorgovan, o numire ce corespunde la forma Grecească de ‘Gheorghios’, adecă ‘arătoriul’. După genealogiile Greceşti, Hercule a fost fiul lui Zeus / Jo, însă al lui Zeus / Jo cel vechi (Cicero 3:16 ‘antiquissimum Herculem, Jove natum, sed antiquissimo item Jove’); Iehova din religia Evreilor era acelaşi Iovis. Numele său de Iovan arată că era fiul lui ‘Iovis antiquissimi’ iar conumele său de Iorgovan corespundea formei agricole deoarece fie că el însuşi a tras cele dintâi brazde cu plugul, fie că era considerat ca fiu al lui Zeus Gheorgos. În legendele Române, ‘Brazda’ cea mare a lui Novac mai era numită şi ‘Brazda lui Iorgovan’; în ce priveşte numirea de Iorgovan, aceasta nu este decât o formă compusă din Iorgu şi Iovan, o repetare finală a numelui, foarte uzitată în colindele şi cântecele eroice Române, spre a se da o strălucire mai religioasă. În Evul Mediu, părinţii bisericii au cercat să mai creeze şi un Hercule creştin, pe Sf. George, care să se lupte cu balaurul. De Iorgovan şi Novac se vorbeşte în Bănie şi Banat. Se spune că Novac era de la câmp (prin Novac se înţelege om de codru) şi Iorgovan de la munte. Vitejiile ce au făcut ei sunt: a fost un şarpe - balaur mare - ce îngrozea lumea. El locuia în munţi. Când îi venea foame, avea rânduit câte un om pe zi, de la munte până la câmp; cobora de la munte, îşi mânca rânduiala şi se întorcea de la vale la locul său în munte. Iorgovan viteaz mare - se înţelege cu Novac ca să scape lumea de aşa urgie. Şi fac fiecare câte-o sabie numai de oţel şi le încearcă în piatră dacă taie. Dar săbiile s-au stricat şi tot aşa le-au încercat a doua oară şi tot aşa s-a întâmplat. A treia oară ascut săbiile din nou. Şi acum fiind călite bine, nu se strică şi taie piatra. Acum ei se încredinţară bine de săbiile lor. Iorgovan sa dus la munte, unde era şarpele şi Novac i-a ţinut calea la câmp. Iorgovan nu l-a găsit acolo, dar pe când păzea să vadă dincotro vine, iată că Novac îl gonea de la câmp. Şarpele s-a pierdut, Novac nu l-a mai aflat. Atunci Iorgovan l-a văzut băgându-se cu capul într-o apă, numită Cerna, la munte. O fată cânta acolo (de fapt, era Novac băgat într-o scorbură). Şarpele ascultă, scoţând capul afară. Iorgovan - iute ca fulgerul - călare, a început a crâmpoi la şarpe, până când simţi că-l doare; fu tăiat până aproape de cap. Când să îi taie capul, capul şarpelui şi-a dat drumul într-un bolboroş de apă adâncă - adecă într-o peşteră plină cu apă - de unde nu se mai putea scoate. Când fugea prin apă zicea: ‘Rău am făcut până acum, mai rău o să fac de acum încolo!’ Şi e rău, că din el se zice că iasă musca - vara - de otrăveşte vitele. Dâra lui pe unde umbla, spun bătrânii că este şi pe munte şi la câmp. Vitejii care au făcut binele ăla - adecă Iorgovan şi Novac - s-au căsătorit cu fete de crai şi au locuit în România multă vreme, până la moartea lor”. 128


conform specificurilor locale, ca de pildă în Asia Garga, Ghirga, etc.; în Europa - după cum au apărut echivalenţele studiate în 1863 de autoarea Charlotte Yonge și republicate în 1884 de Universitatea Oxford din Marea Britanie - faţă de Gherga, chiar mai apropiat decât Gheorghe a fost Grigore: Grigore

Gheorghe

Amazoană Transformările GRG

Feminin

Respectiva cercetătoare Britanică a scris: “La Europeni, Grigore și Gheorghe inițial au fost nume consemnate de către vechii Greci. De la forma coruptă a verbului ‘a veghea’ a provenit ‘Gregorios’; termenul de ‘observator’ / ‘veghetor’ e potrivit pentru un bun slujitor religios. De la patronarea Pământului ‘Ghe’ și de la lucrul ‘ergo’ - derivat din verbul ‘a forța’ - a provenit ‘Gheorghios’;

Onomastic, coloana vertebrală Gherga este formată din consoanele G-R-G (chiar şi acestea - datorită pronunţiilor - având scrieri uneori diferite, însă cele apropiate de rădăcină merită atenţie), vocalele dintre ele apărând ca umplere 129


termenul de ‘gospodar’ / ‘agricultor’ a rămas potrivit pentru el: un martir din Capadochia a fost militarul Gheorghe, mort în ultima persecuție, foarte respectat în răsăritul Vechii Lumi, împăratul Constantin cel Mare ridicându-i o biserică bizantină (el ca războinic s-a luptat cu dragonul pentru a elibera biserica opresată și desigur că admiratorii miracolului s-au grăbit să dea substanță poveștii, în secolul următor papa Ghelasie / Gelasius încercând delimitarea adevărului istoric de legendă). Burgundia l-a adoptat ca patron iar Burgundul Henry l-a transportat în Portugalia, punând acea țară sub patronajul său; din Burgundia, el a fost luat și de Germani iar Venețienii - dintotdeauna conectați cu Grecii - imediat l-au glorificat ca patronul lor, așa că foarte curând jumătate din Europa l-a venerat pe Sf. Gheorghe. În apusul Europei însă numele n-a prea fost utilizat, din cauza dificultății pronunțării sale; Gheorghe / Georgos a prevalat în răsăritul Europei. În Arhipelagul Britanic, Gheorghe / George a ajuns venerat prin nobilii din Transilvania și Panonia, fiind printre strămoșii unor familii ca Atheling, Brunswick, Drummond, ș.a. George a fost nume de familie Normandă. Veneția îl avea pe Giorgio direct din Grecia dar numele n-a ajuns popular în Peninsula Italică”. În 2016, cercetătorul Român Lucian Costi a scris: “Procedeul numit ‘metateză’ se învață în anul I la cursurile de lingvistică din orice facultate de litere. ‘Metateza’ este o rocadă de sunete în interiorul unui cuvânt, de regulă între o consoană și o vocală, modificare ce se petrece în evoluția unei limbi, depărtând cuvântul de modelul inițial prin inversarea locului unor sunete, vocala apărând în fața consoanei”. (De exemplu, din “Gherg” în “Greg”, astfel cum Gregori / Grigore e aproape de Gherga / Gheorghe: vocala “e”, la Gherga anterioară consoanei centrale “r”, a ajuns la Gregori posterioară consoanei “r”). Printre metamorfozele celor 2 consoane constitutive în numele Gherga - “G” şi “R” în timp şi în diverse graiuri, mai frecvent “G” a apărut şi ca “T”, “D” sau “Ð”/“ð”, C-K-Q, Dj/J ori “Z” iar “R” ca “L”: în general, consoanele “G” şi “R” au fost păstrate de proprii purtători Gherga, pe când variaţiunile au fost aplicate de ceilalţi. Este de ştiut că litera “G” a fost introdusă în alfabetul Latin în secolul III î.C., până atunci pentru “G” fiind în uz “CC”, “K” sau “Q” ori forma Greacă Γ; pentru cealaltă consoană, în locul formei Greceşti P - citită “rho” - alfabetul Latin a introdus “R”. Ambele consoane Greceşti - şi apoi Latine - au derivat din alfabetul Fenician:

Este de observat că vechii Greci au verticalizat semnul din alfabetul Fenician pentru “G” în Γ - în sensul falic al plugului - conferind şi semnificaţia de agricultor purtătorilor Ghergari (celebri în V Anatoliei pentru culturile lor fiind cei din Caria / Ţara Gherghiţilor ori de la poalele Muntelui Sacru Ida / Gargaros: întemeietorii Ilionului / Troiei). Înaintea Epocii Bronzului - la sfârşitul Epocii Pietrei - vechii Egipteni (începând cu cei predinastici) foloseau doar o hieroglifă pentru Gherg: semnul bumerangului (ca în prima scriere din lume, cea unghiulară din Banat); vechii Indieni aveau aceeaşi reprezentare pentru numărul 1.

Odată cu apariţia scrierii fonetice - întâi consonantic la Fenicieni - “G” avea acelaşi semn ca acela pentru bumerang, plug sau “1” şi “R” avea acelaşi semn ca acela pentru “4”, astfel încât GRG era stilizat notat 1-4-1 (alăturarea în viziune numerologică putând fi decriptată şi literar ca Gherga = “unul, în cele 4 zări primul”): numărând colţurile / unghiurile semnelor cifrelor, toate au exact atâtea colţuri / unghiuri câte sunt cuprinse în reprezentarea lor (cifra 1 are 1 unghi, cifra 4 are 4 unghiuri, etc). De altfel, în neutrele vocative plurale din vechile limbi Indo-Europene inclusiv dispăruta Latină - se foloseau “tertia” pentru 3, “quartia” pentru 4, etc.: primele numere erau derivate Ghergane. Lingviştii au demonstrat pe larg şi alofoniile “G” şi “R”, în graiuri diferite, de-a lungul istoriei. Gărgăria Tărtăria

Ghienghir Sumeria

Kerîgî Creta

Corelări între vechi scrieri În citirea cu cheia “G”=“T” şi interpretând astfel, ceea ce a rămas ştiută în România ca Tărtăria era de fapt Gărgăria. În mileniul VI î.C., pe Valea Mureşului Gărgăria / Tărtăria a fost un centru cultural în care se practica pe tăbliţe de argilă / lut cea mai veche scriere din lume, de către Ghergari (rămaşi cunoscuţi istoric ca Tartari); de exemplu, pe tăbliţa rotundă din Tărtăria se pot observa semne ce mult mai târziu s-au regăsit în alfabetul Carian - al Gherghiţilor Anatolieni - şi apoi în cel arhaic Grec: Consoane Feniciene 130


preistoric al Daciei. Diferite vârfuri de munţi din ţările Române, începând de la Siret până în Bihor, şi din Bihor până în ţinuturile Moraviei, mai poartă şi astăzi numirile de ‘Tatăl’, ‘Tătar’, ‘Tatra’ (Gargarka / Tartarka în Bucovina, Gărgăroaia / Tărtăroaia sau Gărgăroiu / Tărtăroiu în Bihor); Pliniu 3:20 şi Tacit 3:9 aminteau de Gargarus / Tartarus ‘fluvius’, ce curgea din Alpi în Pad iar vârful cel mai înalt al Carpaţilor poartă numele de Tatra. Originea acestor numiri orografice nu este nici familiară, nici etnică; nu avem de a face aici cu numele personale ale unor vechi proprietari de munţi. Ele sunt numai rămăşiţele obscure ale unui cult primitiv, când vârfurile cele înalte ale Carpaţilor au fost consacrate supremei divinităţi a Universului, numită ‘Tatăl’. În întreaga Italie - după cum ne spune Dionisie din Halicarnas - înălţimile munţilor şi ale promontoriilor au fost dedicate lui Saturn (Gargaros / Tartaros). La început, termenul de Gargar-os / Tartar-os ni se prezintă astfel în părţile de Nord ale teritoriului Pelasg, cu deosebire în Dacia, ca un titlu cosmogonic al supremei divinităţi. Mai târziu însă, după ce Saturn a fost alungat din domnie, Gargaros / Tartaros a decăzut. Teologia Grecească aplică această numire arhaică a Pelasgilor Nordici exclusiv numai la divinitatea lumii inferioare, pentru munţi (Gargaros / Tartaros - cu sensul de înălţime, ori munte - ni se prezintă şi la autorii vechi; la Homer / ‘Iliada’ 14:279 şi la Hesiod / ‘Teogonia’ 851, Titanii locuiesc sub Muntele Gargaros / Tartaros iar Platon numeşte Gargaros / Tartaros locul de lângă nori). În particular teogoniile Greceşti ne spun că Zeus, după ce a alungat pe Saturn din vechiul Olimp, l-a închis întro vastă subterană, numită Gargaros / Tartaros, la un loc cu Titanii, reprezentanţii cei vechi ai rasei Pelasge. Marele zeu din ‘Iliada’ lui Homer - voind a da celorlalţi olimpieni o idee despre imensitatea puterii sale fizice - le-a adresat următoarele cuvinte: ‘Ascultaţi-mă cu toţii, zei şi zeiţe, ca să vă spun ce-mi zice inima. Peste cuvântul meu nimeni să nu treacă, nici zeiţă, nici zeu, ci cu toţii să mă ascultaţi, fiindcă dacă voi afla că vreunul din zei a mers pe ascuns ca să dea ajutor Troianilor ori Danailor, acela se va întoarce bătut şi cu ruşine în Olimp ori îl voi prinde şi-l voi arunca în Gargarul / Tartarul cel întunecos şi foarte depărtat, unde este sub pământ o prăpastie foarte adâncă, acolo unde-s Porţile de Fier şi Pragul de Aramă, şi atunci el va cunoaşte că eu sunt cel mai puternic dintre toţi zeii’. Lupta Titanilor cu Zeus s-a întâmplat în pădurile de la Garghesiu / Tartesiu; termenul de ‘Titan’ - după originea şi înţelesul său - este identic cu forma Românească ‘tătâni’ (pluralul de la tată). Unii Titani au fost nimiciţi în marele război civil ce s-a terminat cu catastrofa de la Garghesiu / Tartesiu, alţii au fost închişi în peşteri întunecoase (Gargaros / Tartaros) iar aceia care putură să scape de mania învingătorilor, au fost siliţi să-şi caute o nouă patrie. Poporul Roman - ne spune Suetoniu - numea patricienii şi ca Orcini, adică cei care au fost odată închişi în Orcus sau Gargaros / Tartaros; iar Plutarh scria că au trecut cu barca în Gargaros / Tartaros sau Infern. Giganţii au dat ajutor lui Zeus contra Titanilor (‘Teogonia’ 714); iar după terminarea acelui război nefericit pentru rasa Pelasgă, ei au fost însărcinaţi să păzească pe Titanii învinşi în închisoarea numită Gargaros / Tartaros (Apollodor 1:4). Saturn fu prins, pus în lanţuri şi închis (Cicero, ‘Natura Deorum’ 2) în peştera - sau adâncimea cea întunecoasă - numită de Greci Gargaros / Tartaros iar în papirusurile Egiptene Tatu, în Atlas. Cetele învinse ale Titanilor s-au retras spre apus în regiunea cea muntoasă, numită Gargaros / Tartaros, unde sunt munţii cei înalţi după care soarele trece în altă lume geografică, a

În 1837, în “Analiza gramaticală” realizată de lingviştii Germani Joseph Eichenfeld şi Stepan Endlicher, a fost explicată egalitatea dintre Gargari şi Gargarus cu Tartari şi Tartarus; de altfel, istoricul Roman Justin / Iunian în ultima sa scriere (44:4) a notat în aceeaşi propoziţie codrii Tartesi unde Titanii s-au luptat cu zeii - şi locuitorii Cureţi ai acelora, care l-au avut ca prim rege pe Gargo-ris / Gargoris: “Saltus vero Tartessiorum, in quibus Titanas bellum adversus deos gessisse proditur, incoluere Curetes, quorum rex vetustissimus Gargoris mellis colligendi usum primus invenit”. Din studiile istoricilor despre Tartari ca despre Gargari, se poate observa înţelesul adăugat - din folositul Tartaros pentru iniţialul Gargaros - în lucrarea “Dacia preistorică” a arhivarului Academiei Române, savantul Nicolae Densuşianu (aşadar, prin interpretarea Gherga că Tartar = Gargar): “Pe Gargaros / Tartaros - identic cu Latinul arhaic ‘Tatăl’ - Geţii îl numeau şi Zalmoxis. Pământul / Gaea avu relaţiuni de dragoste cu Gargarul / Tartarul şi născu în Kilikia / Cilicia pe Typhon - care avea o natură mixtă de fiinţă omenească şi de monstru - şi care întrecea cu mărimea şi puterea corpului său pe toţi câţi îi născuse până atunci Pământul. După înţelesul său primitiv, cuvântul Gargaros / TarTaros era identic cu Latinul arhaic ‘tata’ (în limba Latină poporală; pe teritoriul Eladei exista de asemenea cuvântul ‘tata’, însă desigur Pelasg). Gargaros / Tartaros era astfel numai o simplă formă dialectală Nordică a cuvântului ‘pater’ sau ‘tata’ - titlu de onoare şi respect - ce se da în vechime părintelui creatoriu al zeilor şi al oamenilor (intercalarea lui ‘r’ la mijloc se datoreşte tendinţei de asimilare a silabei întâiu cu cea din urmă, spre a da acestui titlu de onoare un caracter mai energic şi totodată mai misterios; în limba Oscilor, zeul Mamers sau Marte încă era numit Marma şi Marmar, Mamor şi Marmor). De asemenea la Gali, Saturn (Gargaros / Tartaros) ca divinitate telurică era venerat sub numele ‘Teutates’, acelaşi cuvânt cu Latinul ‘tata’ şi Lituanul ‘tetis’. La Homer şi Hesiod, numirile de Gargaros / Tartaros şi Cronos sunt identice (mai este de notat că Typhon, al cărui părinte a fost Saturn, apare la Hesiod ca fiu al lui Gargaros / Tartaros); iar la Valerius Flaccus, supremul domn al Lumii Celeilalte apare sub numele de ‘Pater Gargarus / Tartarus’, cu toate că ambele aceste cuvinte din punct de vedere istoric şi filologic aveau la început una şi aceeaşi origine, una şi aceeaşi semnificaţiune. În fine, după cum spune Suetoniu, în o parte oarecare a Romei Apollo era adorat sub numele de Gorgor / Tortor, o formă evident alterată din arhaicul Gargarus / Tartar-us. Am examinat aici - pe baza vechile doctrine religioase - originea şi înţelesul primitiv al cuvântului Gargaros / Tartar-os, fiindcă această numire face parte din domeniul 131


întunericului sau a nopţii (‘Teogonia’ 748). Acea grupă de munţi, numită de cei vechi ‘Gargaros’ / ‘Tartaros’ şi Tatu se vede a fi citadela cea puternică formată de culmea de apus a Cernei, unde 3 vârfuri principale mai poartă şi astăzi aceleaşi nume: Tatul, Tătoiă (feminin) şi al treilea Tătar, o formă veche dialectuală în loc de ‘Tatăl’ şi ‘Tătân’. O parte din Titanii credincioşi lui Saturn au fost închişi de vii în peşterile - sau adâncimile cele întunecoase - numite ‘Gargaros’ / ‘Tartaros’; după unele amintiri - ce le aflăm de la Homer şi Hesiod - Saturn a fost închis de viu, dimpreună cu acei Titani, în prăpastia sau caverna cea enormă şi întunecoasă, numită Gargaros / Tartaros. Locuinţele Giganţilor se aflau în părţile de Nord ale Fluviului Istru, lângă Ţara Arimilor, în apropiere de locurile unde au fost bătuţi Titanii, lângă Gargaros / Tartaros, astăzi la frontiera de apus a Ţării Româneşti (conform şi lui Hyginus); sunt aşa numiţii Gugani, care în mare parte se disting şi astăzi de ceilalţi locuitori ai Carpaţilor prin o statură înaltă şi robustă. În partea de Sud-Vest a Retezatului se află Muntele Gugu; în jur trăieşte din cele mai îndepărtate timpuri o populaţiune de păstori, oameni robuşti, bărbaţi şi femei de o statură înaltă, adeseori uimitoare, cu tip, cu port şi cu tradiţiuni particulare: ei sunt numiţi Gugani. O parte însemnată din aceşti păstori Gugani se află răspândiţi, încă din timpuri depărtate, prin regiunile muntoase ale judeţelor Mehedinţi şi Gorj. Aici ei formează cătunele şi comunele lor proprii, ducând o viaţă mai mult izolată de trib, ca şi când s-ar considera mai vechi, mai de neam, şi cu alt trecut istoric, decât ceilalţi locuitori ai acestei zone. Tradiţiunile poporale spun despre aceşti Gugani că sunt originari din Ţinutul Gugănesc, ce se află peste munte. Limba acestei populaţiuni de Gugani se distinge prin unele particulări fonetice caracteristice, ce se reduc la o eră foarte veche: Guganii nu au pe ‘ş’ şi ‘j’, în locul cărora întrebuinţează numai pe ‘s’ şi ‘z’; astfel, ei exprimă ‘si’ pentru ‘şi’, ‘septe’ pentru ‘şepte’, ‘zoc’ pentru ‘joc’, ‘zos’ pentru ‘jos’, etc. (pronunţă pe ‘z’ format din ‘d’ ca ‘dz’ = ‘dzece’ iar sunetele ‘ce’ şi ‘ci’ au o şuerare moale, după cum pronunţă Românii din Bănat ori din Haţeg, satele în care întrebuinţează acest dialect fiind toate situate pe plaiul Cloşanilor). Numele de Gugani - ce se aplică la aceşti locuitori Munteni - era cunoscut şi Antichităţii Greceşti; o localitate din regiunea unde s-au luptat Giganţii cu zeii purta numele de Gigonus (după Ştefan din Bizanţ). De asemenea, era cunoscut numele de Gugani şi în lumea Romană; Ligurii emigraţi de la Carpaţi - care locuiau în Italia pe un teren stâncos, aveau cai şi catâri numiţi ‘gugăneşti’ (sau de munte), după cum afirma geograful Strabon IV 6:2. Despre Typhon, legendele vechi (‘Teogonia’ 868) anunţă că a fost aruncat în Gargaros / Tartaros. După notiţele geografice ale celor vechi, locul numit ‘Gargarus’ / ‘Tartarus’ se afla în apropiere de Porţile de Fier; Gargaros / Tartaros este un cuvânt Barbar, rotacizat, format din ‘tătân’, ‘pater’ fiind numai o simplă explicaţiune sau repetare a cuvântului ‘Gargarus’ / ‘Tartarus’, căzut în desuetitudine. Tatu în religia osirică era un munte sau loc, Olimpul sau Paradisul Egiptean, situat în părţile de Nord ale Lumii Vechi. În timpurile dominaţiunii Pelasge, se introdusese la Egipteni, ca şi la Greci, misteriile şi doctrinele religioase ale Hiperboreilor despre locurile fericirii eterne, ce se aflau în părţile de Nord ale fluviului numit de Egipteni Nun. Tatu a fost reşedinţa lui Osiris după încetarea sa din viaţă, un loc identic cu Gargaros / Tartaros, unde petrecea Saturn după detronarea sa. Barbarii - scria Isidor - nu pronunţă cuvintele Latine în întregimea lor; o particularitate

caracteristică dialectului vechi Arimic era uzul frecvent ce-l făceau de litera sonoră ‘r’: despre trecerea lui ‘n’ în ‘r’ în dialectul Arimic al Pelasgilor avem unele exemple din timpurile homerice. Gargaros se numea în ‘Iliada’ vârful cel mai înalt al Muntelui Ida, însă forma originală era Garganus; cuvântul Tartaros în timpurile teogoniei avuse înţelesul de ‘pater’ / Titan, Românescul ‘tătân’.” Localizarea Gargară / Tartară în Banatul Montan, la V de Râul Cerna - ce izvorăşte de la poalele Masivului Gugu din Munţii Godeanu şi se varsă la Orşova în Dunăre - corespunde zonei unde şi acum sunt Ghergari / Ghergani printre Gugani / Gugulani; prin aceeaşi echivalenţă “G”=“T”, se poate observa şi asemănarea lingvistică direct dintre Gigant şi Titan (“tătânii” fiind fraţii mai mari ai mai tinerilor Giganţi, ambele soiuri de Uriaşi fiind născuţi de aceeaşi Mare Mamă, Ghea). Este interesant despre cel mai apusean loc al Finlandei că este numit Tartarus 60,29 lat. N, 19,33 long. E:

Așadar, corespunzător vechilor Greci, Saturn / Crăciun a ajuns închis pentru eternitate (tocmai el însuși care patrona timpul - rămânând pentru veșnicie) în Gargaros / Tartar, adică în Lumea “de Dincolo”; privind lumea celor care au fost - respectiv lumea dispăruților - descrierile vechilor Greci au cuprins relatări despre vaste “Câmpii”, despre “Ostroavele Fericiților”, etc.: acelea reproduceau de fapt imagini ale Nordicului Imperiu Atlant, unde erau temperaturi reci - ca o paralelă evidentă, inclusiv morții sunt ca înghețați - fiind ca Lumea “Cealaltă” pentru Sudici (în Vechea Lume, pe timpurile Atlante, cei care reușeau să treacă în tărâmurile reci din N erau “Fericiți”, bucurându-se de belșugurile zonelor virgine unde ajungeau iar foarte îndepărtat - respectiv Hiperboreu / “Hiper-Boreu”, la capătul lumii - se considera existența Lumii “de Dincolo”, primitoare prin căldura sa, loc de unde nimeni nu se mai întorcea). Așadar, diviziunea - pe orizontală / geografică - în 3 Lumi ( “Asta”, “Cealaltă” și “de Dincolo”) o reproducea pe cea de pe verticală / cosmică a celor 3 Lumi (“de Jos”, “de Aici” și “de Sus”); după dispăruții / răposații Atlanți - despre care s-au fixat mărturii evidente că au fost în Lumea “Asta” / “de Aici” - au rămas ecouri privind Lumea “Cealaltă” sau Lumea “de Dincolo” (2 părți ale tărâmului morților, una apropiată și rece / oglindind imediat lumea vie iar una îndepărtată și caldă / abisală): accesul din tărâmul viilor în tărâmul morților se 132


făcea de oriunde - fie din Văile de la poalele Olimpului, fie din Văile de la poalele Carpaților, etc. - întreaga natură vie a cosmosului / universului fiind implicată în proces. De exemplu, “Câmpiile Elizee” (termen în Greacă rezonând cu “Iluzii” din Română) erau în apusul Vechii Lumi, dincolo de Fluviul Oceanus - după cum a scris poetul Anatolian Homer acolo putând ajunge doar eroii și virtuoșii; poetul Anatolian Hesiod a scris că și despre Insulele “Fericiților” (dintre care la gurile Dunării - au fost identificate ca să fi fost Insula Zmeilor / Șerpilor și actualul Grind Letea, Pindar notând existența Insulei Albe / Leuke în Greacă): Râul Lethe rezonând cu “Letal” în Română, unul dintre cele 5 ape curgătoare importante ale tărâmului morților, aparținând rețelei fluviale Okeanos - mărginea “Câmpiile Elizee”, iar umbrele morților prin sorbirea din el își uitau viețile avute, putând intra în Lumea “de Dincolo”. În Vechea Lume, un ritual de inițiere în Misterii - după a scris și filozoful Plotin din Egiptul Antic - începea prin înmormântarea candidaților în mâl, numai capetele rămânându-le afară. “Călătoria” înfățișată era o paralelă cu cea imaginată a fi după părăsirea acestei lumi, neputându-se întoarce ori să privească înapoi; după “judecată”, trebuiau să bea apa Râului Lethe - ca să-și uite trecutul - și în fine, pe o rampă ajungeau sus, la lumină, unde primeau haine noi și asistau la scenete teatrale plăcute (șederea în argilă / lut = “pelos” și noroirea = “borboros” era urmată de spălare): apoi, ei se bucurau de renaștere (fiind “baptai” = botezați, prin translația “B”/“P” înțelegându-se că “paptai” / “epopi” = popi). După cum a scris și Anticul Anatolian Diogene Laerțiu, savantul Tales din Milet (adică metropola Cariei de la gura Meandrului) a fost primul filozof Grec care a vorbit despre viața de apoi; în “Phaidon” 69, filozoful Platon a atribuit filozofului Socrate enunțul că “Sunt destule șanse ca oamenii cărora le datorăm instituirea inițierilor să nu fi fost niște nepricepuți și ca - în tainele lor să se ascundă revelația unei realități: aceea că toți cei care pleacă din această lume fără să fi fost inițiați în Misterii vor zăcea în mlaștină, în timp ce aceia care sunt inițiați și purificați vor sălășui împreună cu zeii”. După cum a scris poetul Hesiod, Titanii au dispărut în Tartar iar după cum a scris fabulistul Hyginus, succesorii Giganți au fost progenituri din Tartar: acele vechi scrieri despre “Era de Aur” confirmau realitățile probate științific în Epoca Modernă despre uriașii paleoliticului: urmașii Neandertalilor / Titanilor au fost Cro Magnon / Giganți. În Vechea Lume, asocierea Fericiților cu tărâmul imperial Nordic udat de multe Râuri a dus la numirea acelor oameni de “Râu Mani” / “Râu-mâni” și la areal ca Rai. În timpul topirii calotei polare, Infernul de nea dinspre extremul Nord / “Hiper-Boreu” - unde se întâlnea Pământul cu Cerul, de unde numirea ca Gherghi a eroilor care se încumetau spre acele zări - era alb ca oasele celor dispăruți / morți demult; albul a fost folosit pentru doliu timp de milenii, începând din Vechea Lume (cu ecouri până în prezent). Comparativ cu Lumile “de Sus” = Cerul și “Asta” = Pământul, Infernul a fost considerat Lumea “de Jos”, baza bipolară a Nemuritorilor, fundamentul pe care existau Pământul și Cerul; acel concept că toate rădăcinile proveneau din nemurire / veșnicie avea o reflectare concretă prin cele 2 aspecte geologice ale sale: răcoarea peșterilor / pământului pe de o parte și căldura magmatică / vulcanică a pământului pe de altă parte (ceea ce a dus la considerarea ca Lumea “Cealaltă” pe cea apropiată și rece, respectiv ca Lumea “de Dincolo” pe cea abisală și fierbinte, manifestată prin gaze / aburi, izvoare calde / ape termale, lavă, etc., cu temperaturile

maxime purificatoare ca focul pentru suflete și spirite). Așadar, ca finalitate s-au fixat 2 extreme (complementare, cu Gherga / Gher-Ga corelat în ambele): Tartar și Rai. În 1986, sub egida Academiei de Ştiinţe Ruse, Nikolai Andreev în volumul despre “Proto-limba indo-europeană timpurie” a susţinut că “în plan geografic arealul de răspândire a protolimbii boreale se prezintă ca întinzându-se din Altai până la Rin; respectiv, acea parte a triburilor boreale care s-a individualizat ca purtătoare a ramurii altaice a proto-limbii practica nomadismul între Altai şi Ural. O altă parte, devenită mai târziu purtătoare a ramurii uraliene, s-a distribuit între Ural şi Nipru. Cât priveşte însă triburile a căror limbă a devenit cu timpul proto-limba indo-europeană, acelea se aflau între Nipru şi Rin, având în centru o zonă latitudinală care cuprindea dinspre nord şi dinspre sud Carpaţii Apuseni şi pe cei Răsăriteni. Astfel încât pentru proto-limba care a intrat în istoria ştiinţei cu numele de indo-europeană sunt la fel de potrivite nomenclatural 2 desemnări: pe de o parte, în plan diacronic, acea proto-limbă trebuie numită indo-europeana timpurie; pe de altă parte, în plan lingvistico-spaţial, ea poate fi numită ramura carpatină a proto-limbii boreale”. În 2009, Basarabeanul Vlad Cubreacov - care a tradus şi publicat paragraful respectiv - afirma că reputatul lingvist Rus în preţioasa lucrare făcea referire la civilizaţia spaţiului Carpatin ca nucleul lumii Indo-Europene. De la Universitatea București, Dr. Sorin Paliga a afirmat: “Pentru tracologie, teoria lui Nikolai Andreev are o importanță aparte, deoarece clarifică - dacă nu explicit, în orice caz implicit sau prin reflex - unele date obscure privind caracterul arhaic al tracei, în dubla sa calitate de moștenitoare a străvechiului fond preindo-european și a celui mai nou, intrusiv, cel indo-european. Analiza comparată și contrastivă a celor 2 mari areale etnoculturale (proto-boreal și ‘urbian’ pre-indo-european) va aduce noi date utile, unele inevitabile, elaborării mult așteptatului dicționar etimologic al limbii române”. Dr. George Boeree, profesor la Universitatea Americană Shippensburg, a studiat evoluţia limbilor Indo-Europene, ca dezvoltate din zona centrată în Banat începând cu mileniul V î.C.:

Spaţiul Român a fost centrul de difuzie IndoEuropean, marile Peninsule din Sudul său - Anatolică, Balcanică, Italică - urmând cronologic şi geografic, astfel încât limba Română a reţinut în vocabular “la prima mână” multe dintre cuvintele străvechi, de bază în numeroase alte limbi; Româna este atât cea mai răsăriteană dintre limbile Românice, cât şi cea mai veche dintre ele, conservând o seamă de cuvinte ale locului (tocmai deoarece a fost centru de difuzie): faptul că Antic Latina utilizată de oficialii Romani a influenţat - pentru un timp istoric relativ scurt şi numai o 133


parte a Daciei - este filologic minor, căci popoarele Imperiului Roman (formând “vulgul” / o aluzie onomastică la numeroşii răsăriteni - “vulgari”, mai ales dinspre Bazinul Volgăi - care tot ajungeau în zona de influenţă Romană) în partea Europeană au ajuns să vorbească pe scară mai largă forme populare vulgare, cam diferite de Latina oficială adoptată în capitala imperială Roma. Acest aspect - al transmiterii de la răsărit la apus - corespunde şi fluxului milenar general petrecut pe direcţia E-V (iar nu invers). De exemplu, filoloaga Lucia Wald a prezentat în publicaţia “Lumea Veche” din 1996 “Argumentul ‘mării’ în stabilirea patriei primitive indo-europene”: “Reconstituirea, fie şi parţială, a elementelor de cultură materială şi spirituală a indo-europenilor se poate realiza numai prin demers multidisciplinar, un rol important revenind datelor oferite de vocabularul reconstruit. Raţionamentul era simplu: dacă în mai multe limbi indo-europene vechi se întâlnesc cuvinte asemănătoare cu sens şi formă sonoră, ele trebuie să derive din acelaşi etinom indo-european, care poate fi reconstituit pe baza lor; iar existenţa cuvântului în limba indo-europeană ar constitui dovada sigură a existenţei noţiunii (şi a obiectului) la vorbitorii limbii comune indo-europene. Acest principiu, numit ‘paleontologie lingvistică’ a continuat să fie aplicat până în vremea noastră, perfecţionat în ceea ce priveşte analiza lingvistică: cerinţa respectării concordanţelor fonetice în semnificantul sonor, detectarea nuanţelor semantice în cele mai vechi texte din limbile indo-europene atestate, stabilirea configuraţiei dialectale a teritoriului indo-european, postularea unei cronologii relative a prototipurilor reconstruite. Atestările pe baza cărora unii cercetători au reconstruit un termen indo-european cu sensul ‘mare’ sunt următoarele: latin ‘mare’, celt (irlandez ‘muir’, breton ‘mor’, gal ‘’aremorici’ / cei de lângă mare), germanic ‘marr’ (‘mar’ / mlaştină, englez ‘mor’ / mlaştină, anglo-saxon ‘mere’ / apă stătătoare, saxon ‘meri’ / iaz), baltic (lituanian ‘marios’, prusac ‘mary’ / golf), slav ‘morje’, got ‘marei’: termeni proveniţi din rădăcina indo-europeană reconstituită sub forma ‘mari’. Acest tablou de corespondenţe lexicale pune în lumină, de la bun început, unele dificultăţi pentru stabilirea, pe baza lor, a unui prototip indo-european: cuvântul nu este atestat în SE (greacă, armeană, indo-iraniană); într-o serie de limbi baltice şi germanice are (şi) sensul de ‘mlaştină’ adică de ‘apă stătătoare continentală’. Pe baza acestor mărturii concluziile cercetătorilor diferă: astfel, pe de o parte sunt suficiente argumente pentru a admite că indo-europenii, în faza comunităţii lor, au locuit în vecinătatea unei mări (date suplimentare referitoare la climă, faună şi floră par a indica marea în chestiune drept Caspica / în prezenţa acestor multiple apropieri nu poţi să nu tragi concluzia că vechii ariani au locuit în preajma unei mări); pe de altă parte, în ciuda absenţei unui termen corespunzător în sanscrită, nu există obiecţii pentru a li se atribui indo-europenilor cunoaşterea mării, opţiunea fiind Baltica. Alţi cercetători s-au situat însă pe poziţia opusă susţinând că, în perioada comunităţii, indo-europenii nu cunoşteau termenul pentru ‘mare’ şi că, deci, patria lor s-ar fi aflat într-un ţinut continental, ca stepa rusă; cercetătorii care au adoptat această poziţie au evidenţiat inexactităţi în stabilirea unor etimologii, menite a atesta prezenţa rădăcinii indo-europene ‘mar’ şi în limbi indo-europene din SE, dificultăţi în stabilirea unei cronologii relative a sensurilor, neluarea în considerare a factorilor areali, etc. Întrucât datele vocabularului reconstruit aduc un sprijin important în completarea informaţiilor

furnizate de arheologie referitoare la viaţa comunităţii indoeuropene, problema metodologică esenţială este aceea a argumentelor pro sau contra prezenţei unui termen în lexicul indo-european comun, în cazul nostru al unui lexem cu sensul ‘mare’. Termenii proveniţi din rădăcina ‘mar’ se întâlnesc numai în grupul dialectal indo-european de NV, caracterizat mai ales prin trăsături lexicale proprii atestând o perioadă de viaţă în comun a vorbitorilor lor, care - după desprinderea din trunchiul comun - au dezvoltat o civilizaţie proprie. Nu au lipsit însă încercări de a atribui rădăcinii indo-europene ‘mar’ unii termeni din vechea indiană şi din greacă: astfel, s-a raportat la acest etimon de grad redus ‘mîra’ / mare ori limită, forţându-se fonetica sau - ca ipoteză de lucru - sanscritul ‘maryăda’ / malul mării’; în ceea ce priveşte greaca, rădăcina ‘mar’ a fost căutată în numele propriu al fiului lui Poseidon sau după înţelesul de canal, exemple neconcludente sub aspect semantic. Problema esenţială este aceea de a decide dacă rădăcina ‘mar’ a creat un termen cu sensul ‘mare’ în lexicul indo-european sau numai într-o zonă dialectală. Distribuţia areală a termenilor derivaţi din ‘mar’ nu duce spre o unică formulă (aceea că e vorba de un termen dialectal). Cercetătorii sunt, în general, de acord că rădăcina ar putea fi atribuită indo-europenei comune, iar absenţa unui termen derivat din ea în sanscrită sau greacă s-ar putea explica şi prin pierderea lui la populaţiile din SE în concurenţă cu termeni sinonimi de altă origine (din substrat ori adstrat) sau tot indoeuropeni (o indicaţie a vechimii cuvântului o dă structura temei, căci neutrele în ‘i’ sunt arhaice şi rare). Dacă majoritatea cercetătorilor consideră că rădăcina ‘mar’ aparţinea fondului lexical indo-european comun, părerile lor nu concordă în ceea ce priveşte sensul ei cel mai vechi. E puţin probabil că însemna ‘apă’ în general, căci acest sens nu e atestat nicăieri, iar pentru această noţiune indo-europeana avea alt termen, care a dat în hitită ‘watar’, în gotă ‘wato’, etc., alături de care exista rădăcina indo-europeană ‘ap’, care stătea la baza sanscritei ‘apăs’, hititei ‘aku’, latinei ‘aqua’, etc. Apoi, este de crezut că lexicul indo-european era constituit, în marea lui majoritate, din cuvinte cu sens concret şi conţinea puţine sinonime. Pornind de la termenii atestaţi trebuie decis, pentru limba comună indo-europeană, între sensul ‘mare’ şi acela de ‘mlaştină’. Se ştie că, în materie de evoluţie semantică, nu se pot formula legi nici pentru limbi cu istorie atestată şi cu atât mai puţin pentru un vocabular reconstituit. În cazul de faţă pare mai acceptabilă teza dezvoltării secundare a sensului ‘mare’ din următoarele considerente: marea este o realitate mai rar întâlnită decât apele stătătoare continentale, ca atare, este logic ca ea să fie concepută (şi numită) ‘balta cea mare’, sensul de ‘mare’ fiind atestat numai în Europa. Ar rezulta că, pentru denumirea unei realităţi noi, diversele comunităţi tribale indo-europene au apelat la mijloace diferite: unele limbi (din grupul NV) au adăugat un sens nou la un termen existent cu sens apropiat; în limba greacă sensul ‘mare’ a fost adăugat prin metonimie termenului ‘sare’ trecut la feminin, frecvent la plural, deci marea ca ‘întindere sărată’, ‘apa mării’, ‘marea văzută de pe uscat’; o evoluţie similară a fost în sanscrită, unde ‘sal-ilă’ este o substantivizare a adjectivului ‘sărat’, cu sensurile ‘întindere sărată, mare, flux marin’, atestate în ‘Rig Veda’ şi sub influenţă greacă s-a produs la termenul latin ‘sal’ (folosit cu sensul ‘mare’ de Vergiliu şi Ovidiu). Pentru denumirea mării, greaca şi limbile germanice au recurs şi la împrumuturi din limbi ne-indo-europene; e cazul rădăcinii care a dat termeni cu variate sensuri precum gotul ‘saiws’ / lac, 134


germana ‘see’ / mare sau lac, englezul ‘sea’ / mare, islandeza ‘soer’ / mare. Pe baza acestor consideraţii încă nu s-ar putea trage concluzia fermă că indo-europenii nu au cunoscut marea. S-a arătat adesea că valoare probantă au numai argumentele pozitive şi că din absenţa unui cuvânt nu se poate deduce şi absenţa noţiunii (obiectului); termenul indoeuropean putea să se fi pierdut sau să-şi fi schimbat sensul, obiectul putea fi desemnat printr-o perifrază, etc. Astfel analiza onomasiologică îşi dovedeşte utilitatea şi în domeniul lexicului indo-european reconstruit, fie obligând la postularea unui termen pentru care nu avem suficiente atestări în limbile indo-europene vechi (de exemplu pentru ‘car’, în condiţiile în care există termeni vechi indo-europeni desemnând părţile carului), fie confirmând absenţa din limba bază indoeuropeană a termenului central prin absenţa altor termeni importanţi din acelaşi domeniu (din acelaşi câmp lexical). Această din urmă situaţie o aflăm în cazul câmpului lexical al mării, care conţine un inventar redus de lexeme din domeniul faunei marine şi al navigaţiei. Din prima categorie sunt ‘scoică’ în general şi ‘stridie’ în special: latin ‘ostreum’, german ‘auster’, englez ‘oyster’, irlandez ‘oisdrich’, scandinav ‘ostra’, armean ‘osdrî’, etc., în unele limbi putând fi împrumut şi lipsind din baltică şi indo-iraniană. Aria numelor de peşti este limitată la 2 teme: ‘piski’ (latin ‘piscis’, got ‘fisks’, etc.) deci numai în zona NV, celelalte limbi indoeuropene prezentând termeni diferiţi (lituanian ‘zuvis’, sanscrit ‘matsya’, etc.); cealaltă temă, ‘laks’ e reconstruită pe baza germanului ‘lachs’, rusului ‘lososî’, etc., având deci o difuzare redusă. Termenii derivaţi din cele 2 teme au, în unele limbi indo-europene vechi, sensul generic ‘peşte’, în altele desemnează o anumită specie, caracteristică unor anumite zone. În ceea ce priveşte domeniul navigaţiei, există un vechi termen indo-european cu largă atestare ‘nau’, din care provin latina ‘nauis’, irlandeza ‘nau’, armeana ‘nav’, persana ‘naviya’ / navigabil, care apare în texte cu sensul ‘corabie’, dar e posibil ca el să fi denumit iniţial o ambarcaţiune mai rudimentară (chiar un trunchi de arbore scobit). Alături de el trebuie situat termenul indo-european pentru vâslă: ‘era’ / ‘re’ din care au derivat sanscritul ‘aritră’, latinul ‘remus’, germanul ‘ruder’, irlandezul ‘rame’, lituanianul ‘ara’, etc. Se poate adăuga şi tema indo-europeană cu sensul ‘a pluti’: ‘plouo’, din care se trag grecul ‘ploîo’ / vas sau ambarcaţiune, lituanianul ‘plaukti’ / a pluti, etc. Pentru restul inventarului din domeniul navigaţiei există numai concordanţe parţiale între linbile indo-europene vechi şi acestea la termeni care, în fazele mai vechi, aveau alt sens: aşa e cazul latinului ‘mălus’ (cu ‘l’ ne-explicat) ca prăjină sau catarg, irlandezul ‘maide’ ca baston, islandezul ‘mastr’, etc. În multe limbi indoeuropene vechi termenul pentru ‘barcă’ sau ‘corabie’ pleacă de la o rădăcină cu sensul ‘lemn’ sau ‘copac’ ori e împrumutat din alte limbi, ca de exemplu latina ‘barca’, copta ‘bari’ / barcă, etc. În limba germană o serie de termeni din acest câmp semantic au origine necunoscută: ‘segel’ / velă, ‘rahe’ / vergă, ‘kilppe’ / stâncă (abruptă) în mare, ‘strand’ / ţărm, etc. Mai trebuie adăugat şi faptul că o parte din termeni nu sunt specifici faunei marine sau navigaţiei pe mare. Din cele enunţate până acum se conturează concluzia că nu există suficiente argumente pentru a se reconstrui un termen comun indo-european cu sensul ‘mare’. Chiar cei ce postulează existenţa unui prototip indo-european cu acest sens nu au cum preciza despre ce mare va fi fost vorba. De altfel cercetările arheologice din ultimele decenii au adus argumente serioase în sprijinul ipotezei situării patriei primitive, cel puţin în

ultima fază a comunităţii indo-europene, într-o regiune continentală. Totodată, din sumara prezentare a implicaţiilor lingvistice ale argumentului ‘mării’ se desprinde şi concluzia potrivit căreia orice ipoteză din domeniul paleontologiei lingvistice trebuie să plece de la fapte şi nu de la idei nedemonstrate, uneori preconcepute. În cazul argumentului ‘mării’ s-a ajuns la raţionamente circulare: se pornea de la ipoteza că patria indo-europeană se afla în preajma unei mări apoi se încerca reconstrucţia unui termen comun indoeuropean cu sensul ‘mare’ sau se pleca de la ideea că indoeuropeana ‘sal’ însemna ‘sarea mării’, concluziile extralingvistice, care se cereau demonstrate lingvistic, figurând de fapt ca ipoteze. Sub aspect lingvistic argumentarea se cere bazată pe aşa numita evidenţă cumulativă, adică pe date rezultând dintr-o multiplă analiză lingvistică: etimologică, semantică, fono-morfologică şi dialectală a termenilor pe baza cărora se operează reconstrucţia unui prototip indo-european. Fără îndoială, în acest domeniu rămâne mereu riscul de a se postula pentru faza comunităţii termeni sau sensuri aparţinând unei ere mai târzii sau unei zone restrânse şi care s-au extins ulterior prin împrumut de la o limbă indo-europeană la alta. Dar, corectând erorile predecesorilor şi încercând să aproximeze, cu ajutorul şi al altor discipline (arheologie, etnografie, etc.) într-un grad mai mare starea reală a lexicului indo-european comun, cercetătorii vor continua să apeleze la vocabularul reconstruit ca la o importantă sursă de informaţii”. În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier au scris despre navigaţie: “Barca fusese o emblemă a lui Ianus: ea putea naviga în ambele direcţii, simbol al celor 2 chipuri, al dublei puteri a zeului. Cuvântul ‘arcan’ etimologic derivat de la ‘arcă’ - evocă misteriile a căror divinitate era Ianus (‘Bhagavad-Gîtă’ asimila de asemenea în mod expres barca); barca lui Ianus pare a fi totodată în raport cu ciclul solar. ‘Aş-vinii’ - zeii solari hinduşi - aveau uneori drept emblemă o corabie; aceea era reprodusă ca simbol al fecundităţii. În Egiptul vechi, ‘bărcile solare’ asigurau o navigaţie post-mortem. Maniheismul utiliza în acelaşi scop ‘corabia lunii’ şi ‘corabia soarelui’. Tema navigaţiei ‘postmortem’ s-a regăsit în multe alte religii. Asimilarea semilunii cu o barcă a ajuns de altfel foarte răspândită. Ea apărea deosebit de clar la sumerieni, unde Zeul-Lună - navigator al cerului - a fost fiul zeului Enlil; Enki - orânduitor al lumii era de asemenea navigator”. Savantul A/Român Gheorghe Muşu a afirmat: “În ‘Iliada’ 16:408, apare sintagma ‘Enopi Chalko’ ca epitet al bronzului, Chalkos cu un sens nu de ajuns de clar, dar care probabil era ‘Strălucitorul’; epitetul Eniopeus / ‘Albul’ era al zeului Poseidon, în Milet Ino, Leucothea (în textul original al lui Homer din ‘Odiseea’ 5:334 cu virgulă între cele 2) era o zeitate marină, enigmatică în primul termen ‘Ino’, clară în cel de-al doilea: ‘Leucothea’ = ‘zeiţa Alba’, reprezentare crescând din respectiva tonalitate a apelor marine; iar enigmaticul întâi termen, cu tot ce reprezintă el, aduce vechiul fond al legendei, aduce şi greutatea lămuririi sale. Ino-Leucothea şi familia extinde fondul cuvintelor din preistorie, în cadrul anunţat. Astfel, zeitatea marină numită Ino-Leucothea aducea imaginea albului respectivelor ape, divină ipostaziere pre-elenică pe care năvălitorii elini au adoptat-o, dându-i - totodată - şi tălmăcirea: ‘Leucothea = ‘zeiţa Alba’ (aşa cum şi zeiţa Thetis, ipostazierea divină a aceloraşi ape - tot ‘Alba’ - purta, prin sinecdohă, epitetul ‘argyro-peza’ = ‘cu picioare de argint’) echivalenţă de altfel nerecunoscută odată cu trecerea 135


vremii. Sensul uitat al numirii familiei reînvie însă dacă luăm în considerare realităţile cărora le-a dat expresie: ape continentale sau ape marine, ipostaziate - sau nu - ca figuri divine. Fără să ne oprim asupra hidronimelor de aceeaşi temă - cum a fost Inopos = râul Alb din insula Delos sau în Troada unde era cursul de apă Ainios, identificat cu Aisepos = râul Negru - variantele cromatice se aseamănă cu cele exprimate de francezul ‘blanc’ pentru ‘alb’ şi de corespondentul englez ‘black’ pentru ‘negru’. Astfel, vestitul ‘protopărinte’ Enea / Aineas nu va fi fost ‘literal’ cu alt chip decât ‘Negru-Vodă’; aruncând o privire asupra cuvintelor înrudite din limba etruscă, în faţa pre-elenicei Ino avem pe marea zeiţă de o seamă cu Iunona romană Uni, ‘Lucina / Lumina’ (pe urma rostului ei la naştere, aducând la ‘lumină’ pruncii). Oare să fie exclusă posibilitatea ca în fondul limbii române să se fi păstrat vreun ‘vlăstar’ din această familie? În nordul Transilvaniei se ridică - din calcar - muntele Inău: un nume pentru care nu s-a găsit nici o explicaţie, nici o relaţie cu vreun cuvânt, de orice provenienţă, natură ar fi putut fi el (toponimul Inău din Banat este pe urmele acestuia şi fireşte nu poate să aducă vreun punct de reper); iar în această parte a ţării avem cursul de apă cu nume pre-trac Samus, cum şi înălţimea Şimleu”. Echivalenţele “G” cu “D” sau “Ð”/“ð” au fost semnificative de pildă cu “D” pentru acei Gargani ştiuţi ca Dardani, de la care a rămas denumirea Dardanele pentru Strâmtoarea Garganele dintre Anatolia şi Balcani (unind Marmara şi Mediterana), cealaltă strâmtoare, unind Marmara şi Marea Neagră, fiind denumită Cherchel / Kerkel ori - de pildă cu forma “Ð”/“ð” - au fost semnificative mult mai târziu la întemeietorii Rusiei sau Va-regii / Vikingii Scandinavi Garðar, coloniştii Islandei, Groenlandei şi Canadei. În numele Gherga, consoana “G” uneori a fost scrisă şi “C” sau “K” ori “Q”; harta următoare înfăţişează divizarea consonantică “G”/“K”, cu roşu fiind grupa Satem, pronunţând sunetele mai palatin. Ca variaţiuni “G”/“K” pe structura Gherga (cu “R” central în cele 3 combinaţii posibile) se pot observa:  GRK - ca fundal prezent mai ales Asiatic şi Balcanic (cum ar fi prezenţa în Nepal dar şi în Albania)  KRG - Kerga dar şi Karga, etc. ca denumiri Asiatice de locuri / ca de exemplu în Paki-stan şi Afghani-stan sau Karga-stan / Kârgâzia în N acelora  KRK - în înţelesul străvechi Ugro-Finic / FinoUgric, Kerka însemna “acasă” - ceea ce denotă şi sedentarismul Gherga; combinaţia apare European şi e răspândită mai ales în răsăritul continentului, ca de exemplu şi în Balcani

Dr. Marija Gimbutas - care şi-a prezentat descoperirile arheologice începând cu 1956 - a concluzionat: “Dezintegrarea Vechii Europe s-a produs după jumătatea mileniului IV î.C. în cea mai mare parte a Europei centralestice şi în Peninsula Balcanică, cu excepţia zonelor de munte şi de coastă, a insulelor din Marea Egee, din Marea Adriatică şi a Italiei. Superstratul kurgan (indo-european) este identificabil prin predominanţa elementelor războinice, precum şi prin tradiţiile diferite în ce priveşte religia, artele şi meşteşugurile. O serie de acropole cu fortificaţii masive din piatră au apărut în Turcia centrală şi vestică (ca Troia I, în Lesbos, Lemnos, etc). Aşezările urbane ale Vechii Europe cu templele lor, cu altare rafinate, vase rituale, trepiede şi sculpturi / figurine au dispărut. Un proces de amalgamare culturală a urmat stilului variat şi complex al Vechii Europe. Cultura nou apărută a manifestat tendinţe spre uniformitate. Perioada dintre secolele XXV î.C. şi XXIII î.C. a reprezentat ultima fază a expansiunii populaţiei kurganelor / gorganelor. Distrugerea masivă a aşezărilor din estul Mediteranei, Anatoliei şi din zona Egeană a marcat sosirea triburilor indoeuropene Gorgan. Comorile fabuloase din mormintele regale indică victoriile căpeteniilor indo-europene în războaie şi în stăpânirea unor populaţii cu alt fond cultural. Substratul ‘vechi european’ s-a păstrat mai bine acolo unde infiltrarea populaţiei gorgane / kurgane a fost târzie: în zona Egeană - în insule ca Thera şi Creta - Vechea Civilizaţie Europeană persistând până spre mijlocul mileniului II î.C”. Întoarcerea pentru rugăciune cu faţa spre răsărit a rămas în multe religii, din timpuri vechi: era respectul faţă de sacrul venerat tradiţional astfel, ca recunoaşterea zonei de unde venea seva / puterea. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a punctat: “Tema cosmogonică a separării Cerului de Pământ a fost destul de răspândită, găsită la diferite niveluri de cultură; în India vedică, cel mai tânăr zeu, Indra - conform ‘Rig Veda’ 8:3 - a pus capăt hierogamiei ‘prin puterea lui desfăşurând cele 2 lumi, Cerul şi Pământul, şi făcând soarele să strălucească’ iar versiunile înregistrate în Orientul Mijlociu şi Mediterana au derivat din tradiţia sumeriană (după cum a apărut într-un fragment despre despărţirea părinţilor): ‘Zeul An a urcat Cerul în înalt, iar Enlil a luat cu el pe mama sa, Pământul’.” Rocadele “Dj” / “J” ori “Z” pentru “G” - frecvente oriental - au apărut în Europa mai ales Medieval, la Slavi şi Veneţieni (cu răspândire şi în Valea Dunării; de exemplu, în Slavona Curţii Domneşti a Ţării Româneşti, stolnicul Gherga = Gorga al lui Vodă Mircea “cel Bătrân” era notat Zorza). Pe lângă “G”, EuroAsiatic şi consoana “R” - centrală în numele Gherga uneori a suferit o translaţie, în “L” (de pildă pentru Ţinutul Caucazian al Amazoanelor Kolkis / Colchis se poate întrezări Gorghis - fostul Regat Kolkha, acum Georgia - în Kurgal / Sumerul şi Canaanul Epocii Pietrei sugestive au fost Ghilga / Ghelga pentru Ghirga / Gherga, denumirea Înălţimilor Golan derivând din Ghoran, regiunea Galileea / fostă Gari-Rhea fiind aceea a populaţiei Garu din Valea Ghiordanului unde trăiau Gherghe-sei, etc. ori în apusul European Gorganele denumite Galgal de fapt avându-şi numele derivat din răsăriteanul Gargar); etimologic, însuşi Canaan / Ka-naan deriva din numele Ga-nan al prinţilor Mamei Ga / cu energia Ka (cuvântul Sumerian pentru prinţ era “nan” / “nun”, aşa după cum Românii folosesc pentru cei mai mari cuvântul “nene”) iar în plus, după caracteristicilor lingvistice ale unor populaţii, în diverse perioade şi locaţii, îndeosebi sufixul Gherga a fost împodobit corespunzător - ceea ce a conferit

G/K 136


numelui câteodată un aspect pitoresc - alteori întregul nume fiind grav distorsionat, ajungând până la a nu mai fi recunoscut drept Gherga.

îngerii veghetori / gardieni și Gherga (în planuri religioase ori culturale, etc.) din mai multe zone geografice ale Vechii Lumi; perioadele de referință au fost de la cele mai îndepărtate chiar și până la cele mai recente, o mulțime de elemente apropiind spațiul Indo-Iranian, Canaanul - unde texte ca pre-diluviana “Carte a lui Enoh” sau “Cartea lui G/Hermes” i-a plasat pe Gregori / Grigori în Galileea și pe Înălțimile Golan - Caucazul (unde au trăit Gargarii / Ghergarii = partenerii Amazoanelor, atestați Antic de izvoarele istorie), Anatolia cu tărâmurile dintre Capadochia și Troia asociate limitei imperiale Atlante, entitatea Atlantă fiind centrată Pontic și cuprinzând în apusul European spațiul Românesc / Carpato-Dunărean egalat cu fostul Rai = “Țara Sfântă”, în prezent România având cele mai semnificative grupări Ghergare / Gherga dar și de Grigori din lume. Se poate observa că stră-Românii au fost strămoșii Atlanților; literalmente, Atlas / “At-Las” rezona cu “Jurat pe Ra” sau “Ieșit din Ra” (particula “At” era cea legată de “Jurat” sau “Afară” - din care de exemplu a derivat și sufixul “ot” de la preot / “pre-ot” însemnând “jurământ solemn”, respectiv cu ecouri actuale în cuvintele Engleze “oath” ori “out” - iar “Las” / “La” era, prin obișnuita translație “R”/“L”, de fapt “Ra/s” = “Zeul Soare”).

Gregori și Ghergari

Cercetătorul Lucian Costi a scris în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016: “Un morfem constructiv de rang primar e ‘od’, întrucât poate produce alte morfeme monosilabice, care devin la rândul lor rădăcini pentru noi cuvinte, prin simpla adăugare a unei consoane în fața sa, de pildă în ‘n-od’, unde sensul este de ‘a strânge tare împreună’ mai multe frânghii, sfori, ațe, fire sau ‘od-goane’. Când spunem ‘od-goanelor li se poate face n-od’ avem o propoziție care nu e un simplu joc de cuvinte, ci o retrasare a procedeului de construire arhaic de la ‘od’ la ‘nod’. ‘N-od’ e un morfem secundar. Descoperim pe ‘knot’ din engleză, ‘nod-o’ în italiană, ‘noeud’ în franceză, ‘nod-us’ în latină că provin din străromână, pentru simplul motiv că numai acolo se poate observa modul de construcție din cărămizi simple, consoana ‘n’ și morfemul ‘od’, cu sensurile (+/-) ‘strânge tare’ / ‘destinde’. Exceptând engleza, unde regăsim pe ‘od’ sub forma ‘oath’, adică jurământ, ‘od’ nu există ca morfem separat în toate acele limbi. Similar cu ‘nod’ avem ‘r-od’ unde ‘r’ e particula constructivă a vorbelor legate de familia soarelui, ‘r’ fiind consoana inițială a grupului de forma ‘r + vocală’, adică ‘ra’, ‘re’, ‘ro’, cu înțeles de strâns legat de soare, rodul fiind posibil numai în directă legătură ‘od’ cu prezența masivă a soarelui Ra, ‘va-ra’, nu iarna. Similar cu ‘n-od’, ‘r-odul’ e tot un morfem de rang secundar. Apoi îl avem pe ‘pl-od’, unde ‘pl-’ e morfemul

În paleolitic, purtatul penelor era ritualic; obiceiul a fost ancestral / străvechi, datând dinaintea ultimei glaciațiuni: dovada s-a dezvăluit când coloniștii Lumii Noi au întâlnit indigenii Americii, la care purtatul penelor era firesc / tradițional (despărțirea strămoșilor lor de Siberieni a fost în urmă cu peste 12 milenii, când puntea de gheață peste Strâmtoarea Bering s-a topit și comunicarea atunci s-a întrerupt). Purtarea unor anumite pene - pe cap sau pe trunchi - genera la oameni unele câmpuri electrostatice deosebite, fapt remarcat de către Homo Sapiens din vechimea paleoliticului; fenomenul se asemăna celui electromagnetic al părului (de exemplu înfoiat la emoții puternice), oamenii - fie femei, fie bărbați - purtându-l lung și împletit în cozi în cazul podoabei capilare ori înnodat în cazul bărbii, pentru a reține mai multă energie: din mare vechime s-a observat că părul netăiat se purta similar cu ceea ce azi ar face antena, contactul cu natura bucurându-se de calitatea mărită a comunicării, pe măsura lungimii părului (armonia era de pildă brutal tulburată prin scalpare, fenomen ce a existat până în Epoca Modernă, atât în Asia / Siberia, cât și în America). Lingvistic a fost dovedită echivalarea dintre Gregori / Grigori și Ghergari - ca și cea dintre străvechii Uriași Ghergași și urmașii Gherghi ceea ce completează dovedirea aceleiași echivalări dintre 137


pentru ‘umflare’ / ‘dezumflare’, ca în ‘plă-mân’. Un ‘plod’ e strâns legat (‘od’) de umflarea pântecelui matern (‘pl-’) pe durata gestației. Se poate data aglutinarea între ‘r-’ și ‘od’ ca fiind mai veche decât prima menționare scrisă a numelui insulei Rodos. Avem multe milenii! Morfemul primar ‘od’ a fost inventat de oamenii Civilizației Văii Dunării. Termenii respectivi au fost născociți în atelierul de creație lingvistică al strămoșilor românilor”. Îngerii / “În-Gerii”, inclusiv veghetorii Gregori, au fost din Cer, luminat și încălzit de Ra iar Zeul Atlas / “At-Las” (“ieșit din Ra” / “jurat lui Ra”) conducea Raiul luminat și încălzit de Ra. VeGherea ÎnGerilor DinGer / “din Cer” a ajuns să se exercite și direct pe Pământ printre oameni = “mâni” / “mani” - ceea ce a fost miraculos, așa apărând Magia / MaGia: Magii / MaGii au fost oameni care se inspirau divin, ca pruncii Cerului și Pământului / Gliei. Îngerii au fost tații Uriașilor iar mamele Uriașilor au fost primele Mage (știute oriental drept Chaldee, adică Gharghee): cele dintâi Mage Gharghee / Chaldee erau muierile divinilor Gregori / Grigori.

nefiind limitați de restricțiile timpului și spațiului. Esența lor rămâne veșnic neschimbată: o energie beatifică veșnică ce emană direct din Divinitate. Fiecare înger este o formă concentrată de iubire divină, pe care o transmite mai departe în forma ei cea mai pură, fără nici o distorsiune. Oamenii îi percep pe îngeri în multe feluri diferite. Contactele cele mai impresionante cu aceștia sunt cele în care îngerii se manifestă în formă fizică de multe ori ca ființe înaripate. Cei mai mulți oameni sunt familiarizați cu îngerii datorită artei religioase, care îi prezintă ca pe niște ființe perfecte îmbrăcate cu robe ce flutură în jurul lor, cu părul lung, cu un nimb luminos în jurul capului și cu aripi. Lumina care îi înconjoară pe îngeri ar putea fi corpul lor astral sau aura lor. Vindecătorii și misticii vorbesc despre un câmp energetic subtil care îi înconjoară pe oameni. Aura umană este descrisă ca având mai multe nivele, dar la o examinare mai atentă se revelează a fi alcătuită din multe linii energetice, fiecare emanând în sus și către exterior din ‘coloana vertebrală spirituală’ centrală, care le face să semene cu penele (pentru conștiința umană aflată într-o stare mistică, energia angelică trebuie să pară enormă, și nu este exclus ca mintea umană să interpreteze această viziune). Cele mai vechi texte scrise păstrate care descriu ființe înaripate și mesageri ai zeilor provin din Sumeria, Egipt, Persia și India (Asia și Africa). Există o stelă (coloană din piatră) sumeriană pe care este gravată o ființă înaripată din cer turnând ‘apă vie’ în cupa regelui. Studiul îngerilor este cunoscut sub numele de ‘angelologie’. Biblia menționează frecvent îngerii dar fără să ofere foarte multe detalii despre ei și despre puterile lor. ‘Cartea lui Enoh’ ar conține cea mai veche listă cu nume ale îngerilor (din câte se cunosc). Una din cele mai vechi surse ale științei angelice e tradiția mistică evreiască numită ‘Cabala’. Autoritățile creștine nu încurajează foarte tare curiozitatea oamenilor legată de îngeri; Iisus nu a avut nici o problemă cu îngerii, însă Pavel a avertizat că nu se recomandă contactele cu îngerii. Islamul a avut dintotdeauna o tradiție angelică foarte puternică: a descris numeroși îngeri, inspirându-se (după toate aparențele) din zoroastrianism dar și de la babiloneni, asirieni ori chaldeeni”.

Pe lângă străvechile artefacte despre îngeri, începând cu Uriașii veghetori Gregori / Grigori, au existat inclusiv texte - ca acelea de pildă din “Cartea lui Enoh” / “Cartea lui Hermes”, “Corpus Hermeticum” sau din Vechiul Testament / Biblie - ori alte preocupări Antice despre ei; de exemplu, profesorul universitar de teologie Gheorghe Drăgulin din România a publicat - întemeiat pe o bogată bibliografie - o serie de studii susținând despre călugărul Dobrogean Dionisie “Smeritul” = Dionisie “cel Mic” că a fost autorul în secolul V al lucrării “Ierarhia cerească”, principala lucrare mondială pe tema îngerilor (internațional atribuită autorului imaginat Dionisie “Pseudo-Areopagitul”). Cercetătoarea Britanică Hazel Raven a scris în “Totul despre îngeri” din 2006: “Îngerii acționează ca o punte de legătură între lumea fizică și cea spirituală, foarte mulți oameni vorbind despre ajutorul și călăuzirea primite de la acești mesageri remarcabili. Cuvântul ‘înger’ - în greacă ‘angelos’ - înseamnă ‘mesager’. Îngerii acționează ca o punte de legătură între cer și pământ, servind ca un canal de comunicare între lumea divină și lumea fizică materială. Ei sunt ființe eterne alcătuite din conștiință pură, 138


“Visele sunt o modalitate excelentă de lucru cu îngerii. În timpul somnului, spiritul călătorește în lumile astrale, pe frecvențe de vibrație mai înalte sau mai joase. Gândurile, cuvintele și acțiunile noastre ne determină nivelul de conștiință. Dacă ne focalizăm asupra marilor virtuți pozitive, ne ridicăm automat frecvența de vibrație; în acest fel, nu numai că putem scăpa de coșmaruri, dar putem vizita sferele spirituale în care sălășuiesc arhanghelii. Fiecare arhanghel are un templu ‘ancorat’ în lumea eterică - ce corespunde lumii noastre fizice, în care trupul pe care îl avem servește drept vehicul pentru suflet - o lume influențată de rețeaua energetică a planetei Pământ. Este vorba de un sistem de linii energetice subtile, nu foarte diferit de cele geomagnetice. În mod normal, templele angelice - de lumină - sunt situate chiar în dreptul vârtejurilor ‘de putere’ de pe Pământ, în care se încrucișează numeroase linii geomagnetice, în munții înalți sau pe diferite insulițe, rămășițe ale unor insule mai mari sau ale unor foste mase continentale scufundate. Multe dintre ele sunt situate în locurile sacre de pe Pământ. Misticii, inițiații și ‘maeștrii spirituali’ au folosit acele temple încă de la începutul civilizației; ele au fost create de ‘ierarhia spirituală’ - din care fac parte sufletele foarte elevate care supervizează evoluția umanității și sfinții - sub călăuzirea arhanghelilor. Fiecare din acele temple angelice are o consacrare diferită, respectiv funcții și scopuri care pot ajuta de-a lungul căii spirituale; această cale mai e cunoscută sub numele de ‘Scara de Lumină’ (ca în ‘Facerea’ 28:12) sau ‘Arborele Vieții’, ascensiunea pe nivelul conștiinței cosmice ori întoarcerea în Rai. Consacrarea spirituală a templelor depinde de ‘virtutea cosmică’ pe care o întruchipează arhanghelul respectiv; atunci când un căutător spiritual vizitează un templu în timpul unei meditații sau atunci când doarme, el este inspirat de virtutea cosmică respectivă. Fiecare ‘templu de lumină’ arată diferit de celelalte; unele seamănă cu piramidele din piatră, altele cu templele grecești sau cu alte construcții sacre de pe Pământ. Toate ‘templele de lumină’ sunt splendide; podelele lor susțin un altar central în care arde o flacără de culoarea aurei arhanghelului căruia îi este consacrat templul”.

Ca exemplu, autoarea Britanică a tratat “razele de transmutație ale celei de-a patra dimensiuni” în legătură cu arhanghelul “Melchi-sedec” = “Mesagerul Domnului” (conducătorul Canaanit - demonstrat a fi fost regele Ghergheseu al Salemului / Ieru-Salimului, oraș în pronunție “Geru-Salem” - care l-a primit pe patriarhul Avram / părintele Arabilor și Evreilor în “Țara Sfântă”): “Arhanghelul Melchisedec te ajută să îți dezvolți ‘Corpul de lumină’, parte integrantă a căutării iluminării. Se spune că oamenii care doresc să își ridice frecvența de vibrație prin diferite practici spirituale se angrenează în ‘Procesul Ascensiunii’. ‘Îngerii Razelor’ - printre care fiind arhanghelul Gavriil / Gabriel direcționează forța vitală a lui Dumnezeu astfel încât aceasta să dezvolte sistemul fizic sau tridimensional al ‘chakrelor’. Celei de-a patra dimensiuni îi corespunde luciditatea: această nouă stare de conștiință ne ajută să ne identificăm adevărata natură, și nu doar să trăim ca ființe fizice care experimentează când și când trăiri spirituale. Pe măsură ce vom evolua din punct de vedere spiritual, trupul fizic și sistemul tridimensional al ‘chakrelor’ (inclusiv frecvențele corespondente) vor evolua la rândul lor, iar noi vom deveni ‘purtători de lumină’. (Un ‘purtător de lumină’ - adică persoana care lucrează cu lumina divină, contribuind la răspândirea acesteia pe Pământ - este o persoană conștientă că are o menire spirituală superioară). Acești oameni nu sunt deloc materialiști și sunt conștienți de lumea spirituală a îngerilor; ei încearcă să îi ajute pe ceilalți și mediul înconjurător prin folosirea energiei vindecătoare subtile. Purtătorii luminii sunt conștienți de faptul că tot ceea ce există este interconectat și că vindecarea de sine și conștiința de sine reprezintă căi către eliberarea spirituală personală, dar și a tuturor formelor de viață. Această evoluție spirituală către statutul de purtător al luminii generează o subțiere a ‘vălului’ care separă dimensiunile”.

139


“Pentru a deveni plenar conștienți de dimensiunile superioare și pentru a ne activa ‘corpul de lumină’, trebuie să folosim razele de transmutație ale sistemului de ‘chakre’ din dimensiunea a patra. Melchisedec este îngerul care ne ajută și care supervizează acest proces. Meditația de ancorare a razelor chakrelor din dimensiunea a patra are ca scop să coboare razele de transmutație din dimensiunea a patra și să le ancoreze în trupul nostru fizic și în sistemul chakrelor. Arhanghelul Melchisedec a transmis umanității ‘Cheia Împărăției’, codificată în frecvențele luminii ce pătrunde în corpul uman. Această meditație ajută persoana să devină conștientă de dimensiunile superioare prin invocarea razelor de transmutație ale sistemului ‘chakrelor’ din dimensiunea a patra. Primele înregistrări istorice ale ființelor înaripate provin de la zoroastrianism, una din cele mai vechi religii ale lumii. Profetul Zoroastru / Zaratustra (care a trăit în Iranul de astăzi) a reformat practicile religioase de acolo, multe dintre ele similare străvechii religii vedice din India de nord. Religia zoroastră e dualistă și vorbește despre 7 ființe care aveau statutul și funcția de îngeri ai binelui și de alte 7 ființe care acționau ca niște îngeri ai răului. Religia zoroastră a pus un mare accent pe alegerea morală și pe viața văzută ca un câmp de bătălie între forțele binelui și cele ale răului, reprezentate de Mazda și de antipodul său, satanicul Mainya. Este posibil ca cele 2 forțe opuse să fi derivat din distincția indo-iraniană între cele 2 tipuri de ființe spirituale: ‘alura’ și ‘daeva’. La zoroaștri, ‘daeva’ sunt considerați demoniaci iar ‘alura’ angelici. În plus, există mai mulți termeni abstracți considerați emanații sau aspecte ale lui Mazda. În literatura ulterioară, acestea sunt personificate ca un alai de arhangheli ai Domnului Înțelept. În Vechiul Testament, îngerii au jucat un rol important ca mesageri ai lui Dumnezeu. În Noul Testament, ei au fost prezenți la toate evenimentele majore din viața lui Iisus, acționând ca agenți ai lui Dumnezeu pe Pământ. De la Buna Vestire la Nașterea Domnului, la Învierea și Înălțarea la Cer a lui Iisus, pentru a sta la dreapta Tatălui, Biblia a menționat îngeri. În tradiția evreiască, conceptul a fost împrumutat de la vecinii babiloneni (pe când se aflau în exil la aceia); nu este exclus ca mulți dintre îngerii evreiești să fie babiloneni, într-o altă formă. Vechi basoreliefuri babilonene care prezintă ființe înaripate ce păzesc templele și alte construcții importante pot fi găsite astăzi în diferite muzee din întreaga lume. Una dintre cele mai bogate surse de angelologie este tradiția mistică evreiască numită ‘Cabala’. Aceasta nu se referă la o singură carte sau la un singur manuscris, ci mai degrabă la o colecție de texte sacre. Foarte importantă este ‘Cartea formării’, atribuită lui Melchisedec, regele-preot al Salemului (numit mai târziu Ierusalim / Ieru-Salim). Se crede că i-a fost transmisă printr-o revelație lui Avram, considerat părintele națiunii evreiești (Melchisedec nu a fost evreu). Aspectul mistic al ‘Cabalei’ este manifestarea feminină a lui Dumnezeu în om, cunoscută ca ‘Mireasa Domnului’ sau ‘Îngerul Eliberării’ (un aspect al său fiind inclus în Arborele Vieții), în tradiția creștină așa ceva fiind considerată aspectul feminin pierdut al lui Dumnezeu. După cum a explicat Sfântul Grigorie, îngerii sunt slujitorii tronului lui Dumnezeu la Curtea Celestă. Sfântul Ambrozie a spus: ‘Trebuie să ne rugăm la îngerii care ne-au fost dați ca gardieni personali’. La hinduși nu există referințe la îngeri, dar se vorbește de spirite care îndeplinesc funcții similare acestora. Gandharva au fost portretizați adeseori ca ființe înaripate, binecunoscute pentru talentul lor muzical și pentru puterea de a destrăma iluzia: slujeau ființele

angelice ‘deva’ = ‘cei strălucitori’ , care îi ajutau pe oameni de-a lungul căii spirituale. Când regina l-a conceput pe Budah / Bu-Dah, a fost transportată în Himalaia de 4 îngeri păzitori / gardiani; a fost păzită de 4 îngeri cu săbii și la nașterea lui Budah au asistat 4 îngeri Maha-Brahma. Budiștii cred că îngerii sunt ‘ființe iluminate’ care au căpătat acces la starea de trezire spirituală a lui Buddah dar care au optat pentru a amâna intrarea în starea de Nirvana pentru a putea ajuta toate celelalte ființe să atingă iluminarea. În budismul tibetan, ființele celeste sunt numite ‘deva’ și apar adeseori în fața oamenilor sub forma unor emanații de lumină. Islamul are o ierarhie vastă de ‘malaika’ = ‘îngeri’, moștenind conceptul de la iudaism și de la creștinism. Credința în îngeri e considerată unul din pilonii credinței islamice. Îngerii credinței islamice sunt: cei 4 purtători ai Tronului lui Allah, heruvimii - care îl slăvesc în permanență pe Allah - cei 4 arhangheli (Gabriel / Jibril care i-a relevat Coranul lui Mahomed, prestatorul Mihail, îngerul morții Izrail - cel care separă sufletul omului de trup la moarte - și Israfil, îngerul judecății de apoi) și îngerii de importanță mai mică, anume îngerii păzitori. În islam, îngerul Gabriel / Jibril acționează ca mesager între Dumnezeu / Allah și om. Mahomed a afirmat că inima i-a fost purificată de îngerul Jibril; îngerul Jibril l-a călăuzit pe Mahomed de-a lungul diferitelor nivele ale Cerului, până când a ajuns la Tronul lui Allah / Dumnezeu și tot el l-a ajutat pe profetul Mahomed în timpul bătăliei din 624, spunându-i să atace triburile evreiești”.

“În mitologia egipteană nu par să fi existat ființe angelice. A apărut însă phoenixul, simbolul nemuririi. Phoenixul reprezenta Soarele, care murea în fiecare seară și renăștea a doua zi dimineața. La sfârșitul ciclului său de viață, phoenixul își construia un rug din crenguțe de scorțișoară, le aprindea și ardea pe el; din cenușa rezultată se năștea un nou phoenix, care îmbălsăma cenușa veche într-un ou alcătuit din smirnă. La origini, phoenixul a fost un șoim sau o barză; el era asociat îndeaproape cu zeul-soare Amun-Ra. Deși egiptenii aveau numeroase zeități, puține dintre ele aveau aripi. Despre Isis se crede că și-a folosit aripile pentru a insufla viață în fratele-soțul ei mort Osiris și pentru a-l concepe pe Horus. Zeița Nut era portretizată cu aripi de vultur, acoperită cu stele. La vechii greci, zeița Nike și fiul ei Eros au fost prezentați în imagini angelice, din care s-au inspirat mai târziu imaginile culturale ale îngerilor. Dacă dorim să rezonăm mai bine cu îngerii, este imperativ necesar să ne elevăm nivelul de conștiință. Atunci când lucrăm cu arhanghelul Gabriel / Gavriil, acesta ne învață să apelăm la 140


îngeri prin invocații, ritualuri, meditații și vise. Unii oameni încearcă să îi înțeleagă pe îngeri prin intermediul logicii și rațiunii lor intelectuale”.

și ‘El’ = Dumnezeu. Gabriel este cunoscut în primul rând ca ‘Îngerul Mesager’. Dat fiind că însuși cuvântul ‘înger’ înseamnă ‘mesagerul lui Dumnezeu’, Gabriel este considerat de regulă cel care îi supervizează pe toți mesagerii umani sau angelici. Prefixul ‘arh’ înseamnă ‘cel dintâi’ / ‘liderul’: de aceea, ‘arh-anghelul’ / arhanghelul Gabriel este considerat ‘cel dintâi mesager celest’ sau ‘liderul mesagerilor’; de fapt, el este primul nume de înger care apare în Biblie (în ‘Cartea lui Daniel’ 8:16). Gabriel este un înger important în 3 religii monoteiste: cea mozaică, cea creștină și cea islamică. Următoarea mențiune a arhanghelului Gabriel apare în ‘Evanghelia după Luca’, cea mai lungă din Evangheliile sinoptice (ce descriu aceleași povești biblice în maniere diferite, de unde și cuvântul ‘sinoptic’). Luca a fost singurul autor al unei Evanghelii care a făcut o referință directă la arhanghelul Gabriel (spunându-i pe nume). Îngerul Gabriel a profețit nașterea lui Ioan Botezătorul; 6 luni mai târziu, Gabriel i-a transmis un mesaj similar Mariei - ‘Vestea cea Bună’ - anunțând-o că-L va naște pe Iisus (dat fiind că tot arhanghelul Gabriel a fost cel care l-a ajutat pe profetul Daniel să interpreteze viziunea referitoare la viitorul Mesia, putem spune că îngerul a anunțat practic de 2 ori sosirea lui Iisus). La 6 secole după viața fizică a lui Iisus, profetul Mahomed a fost vizitat de arhanghelul Gabriel în timp ce medita într-o peșteră; Mahomed a continuat să primească revelații de la înger până la sfârșitul vieții: acele revelații au devenit scriptura islamului - Coranul - arhanghelul fiind numit Jibril (traducerea arabă a numelui Gabriel / Gavriil). Gabriel a fost descris de asemenea în ‘Cartea lui Enoh’ (canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană și Eritreană), manuscrisele sale fiind găsite inclusiv la Marea Moartă: Enoh a fost strănepotul lui Adam și străbunicul lui Noe; el a fost dus la cer cu ajutorul arhanghelului Gabriel, văzându-i acolo pe îngeri și pe Dumnezeu (la sfârșitul vieții, Enoh a fost transformat în arhanghelul Metatron). În ‘Cartea lui Enoh’, arhanghelul Gabriel a fost însărcinat de Dumnezeu să îi izgonească pe SupraVeghetori (‘îngeri căzuți’ care se împerecheau cu femeile oamenilor, pentru a concepe copii) și pe păcătoșii din lume. ‘Cartea lui Enoh’ 20:7 l-a descris pe Gabriel ca ‘înger sfânt care veghea asupra Grădinii Edenului, asupra șerpilor și asupra heruvimilor’. Gabriel a jucat de asemenea un rol semnificativ în legendele evreiești care au dezvoltat poveștile biblice: potrivit lor, Gabriel a fost cel care l-a ajutat pe copilul Avram să rămână în viață și tot el l-a făcut pe copilul Moise să plângă pentru a atrage atenția fiicei faraonului, care apoi l-a adoptat. Gabriel este implicat în primul rând în anunțarea începuturilor decât a timpurilor din urmă. Există numeroase controverse și speculații legate de identitatea masculină sau feminină a lui Gabriel. Este acesta un înger masculin sau feminin? Manuscrisele de la Marea Moartă, Vechiul și Noul Testament și Coranul folosesc prenume masculine atunci când vorbesc de Gabriel dar nenumărate imagini îl prezintă în ipostază mai degrabă feminină (fața, trupul și hainele sale sunt feminine): îngerul poartă de regulă o robă lungă și are părul lung și cârlionțat. În ultimă instanță, îngerii nu au trupuri umane, și deci nici sex, dar au totuși personalități și roluri speciale care evocă masculinitatea sau feminitatea. Dat fiind că nu sunt ființe fizice, îngerii își pot schimba înfățișarea, adoptând forme prin care ne ajută să îi recunoaștem. Dat fiind că religia este predominant patriarhală, e posibil ca Gabriel să urmărească echilibrarea energiilor masculine și feminine, arătându-se într-o ipostază feminină celor care au nevoie de mângâierea și

“Corpul ceresc tutelat de Gabriel / Gavriil este Luna. Arhanghelul se folosește de această energie pasivă, intuitivă și feminină pentru a te ajuta să îți interpretezi visele și viziunile. Aceasta este maniera în care îi inspiră el pe oameni în timp ce dorm. (Încă de la începuturile istoriei, Luna a fost venerată ca simbol al călăuzirii; miturile afirmă că Luna are o influență profundă asupra tuturor ființelor vii: cu cât este mai plină, cu atât mai mare este influența ei asupra minții și asupra puterii psihice)”.

Dr. Doreen Virtue a scris despre “Miracolele arhanghelului Gabriel” / Gavriil în cartea din 2013 în care a studiat acest mare înger: “Numele lui Gabriel înseamnă ‘Puterea lui Dumnezeu’, fiind compus din ‘Geber’ = puternic 141


alinarea oferită în general de femei. La urma urmelor, Gabriel este îngerul cel mai strâns asociat cu ‘Regina Îngerilor’ = Fecioara Maria, considerată de mulți un ideal feminin arhetipal în comparație cu puterea supremă a Tatălui ceresc. Fiind asociat prin excelență cu Fecioara Maria, arhanghelul Gabriel împărtășește cu Ea echilibrul armonios între energia blândeții și cea a puterii. Gabriel este în egală măsură afectuos, bun, plin de compasiune și de blândețe (atribute mai degrabă feminine) și puternic, gata oricând să te ajute și să te motiveze (atribute mai degrabă masculine). Una peste alta, controversele legate de ‘sexul’ arhanghelului Gabriel dispar dacă ne focalizăm asupra ajutorului și vindecării pe care acest înger extraordinar de puternic ni le oferă tuturor”.

exterioară și detașându-se de dialogul interior, ei pot auzi mai bine vocea divină care le împărtășește mesajul ei. Nu este întotdeauna ușor să faci distincție între această voce și imaginația egoului sau a minții, dar la fel ca în cazul tuturor lucrurilor importante, acest lucru necesită practică. Arhanghelul Gabriel monitorizează sarcinile și le călăuzește fără greș pe mame, având grijă ca acestea și copiii lor să rămână sănătoși (dat fiind că Dumnezeu și îngerii Lui ne respectă întru totul liberul arbitru, ei nu ne impun niciodată cu forța această călăuzire; tot ce pot face ei este să ne-o ofere și să se roage să îi ascultăm și să facem ce ne transmit). Persoanele care ajută la nașterea copiilor interacționează la rândul lor cu îngerii! Dat fiind că rata infertilității și sterilității se află într-o creștere alarmantă, arhanghelul Gabriel îi poate ajuta pe cei care își doresc cu disperare un copil. După nașterea unui copil, arhanghelul Gabriel continuă să îi ajute familia; el nu îi ajută doar pe părinți în timpul concepției, sarcinii și nașterii, ci și pe copiii născuți, pe care îi îngrijește cu afecțiune alături de părinții acestora. Se spune că primele rugăciuni la care răspund ființele celeste sunt cele ale părinților în favoarea copiilor lor. Adevărul este că arhanghelul Gabriel poate și dorește să facă orice pentru a asigura sănătatea și bunăstarea familiei tale; tot ce trebuie să faci în această direcție este să soliciți ajutorul, iar apoi să asculți cu atenție ce ți se transmite sub forma sentimentelor, intuiției, ideilor inspirate și prin intermediul semnelor. La fel ca în cazul tuturor îngerilor, Gabriel nu face altceva decât să respecte voința lui Dumnezeu legată de noi. Arhanghelii știu cum să ne ajute în maniere care ne întrec toate așteptările. De aceea, este foarte important să le cerem ajutorul fără a le da însă instrucțiuni prea precise, căci soluțiile divine sunt întotdeauna infinit mai creative decât ale noastre, conducându-ne inevitabil la mai multă pace și armonie. În plus, ele reprezintă un câștig pentru toate părțile implicate. Dacă încercăm să le impunem propriile noastre idei limitate legate de ajutorul primit, riscăm să ratăm diferite mesaje angelice care ne indică o direcție neașteptată pentru noi”.

“Mulți oameni sunt vizitați de îngeri în timpul viselor lor, când mintea lor rațională și sceptică este adormită, iar sufletul lor este deschis în fața contactelor spirituale. Aceste vizite sunt extrem de vii și de realiste, prin comparație cu visele obișnuite. Oamenii care le experimentează și le amintesc detaliat chiar și peste ani, în timp ce visele obișnuite dispar de regulă din memorie în foarte scurt timp. După cele 2 anunțuri biblice referitoare la nașterile lui Ioan Botezătorul și Iisus Christos, arhanghelul Gabriel / Gavriil a fost asociat cu veștile legate de concepție: după celebrele anunțuri biblice din urmă cu 2 milenii, arhanghelul Gabriel continuă să le anunțe pe femeile din întreaga lume că vor rămâne însărcinate (uneori, el le vorbește despre sarcina lor curentă, iar alteori despre o sarcină viitoare); mesajele sale aduc întotdeauna bucurie membrilor familiei. Deși un neavizat ar putea crede că un înger atât de puternic precum Gabriel nu ia legătura decât cu sfinții, există nenumărate povești adevărate care arată că arhanghelul îi ajută în egală măsură pe părinții cu inima pură din întreaga lume; anunțurile sale referitoare la nașteri miraculoase au continuat până în zilele noastre. Pierderea unei sarcini reprezintă o criză extrem de dureroasă pentru mame și pentru restul familiei, care produce adeseori o suferință profundă; în astfel de cazuri, arhanghelul Gabriel poate fi invocat pentru a ajuta la vindecarea traumelor fizice și emoționale și pentru calmarea anxietății mamei. Uneori, viziunile se combină cu visele, astfel încât mamele îl pot vedea pe arhanghelul Gabriel atât în starea de veghe cât și în cea de vis; în acest fel, ele nu mai au nici o îndoială legată de autenticitatea mesajelor primite de la acesta. Foarte multe din anunțurile arhanghelului Gabriel implică meditația (adică practica liniștirii minții și a focalizării asupra voinței divine și mesajelor divine); pe măsură ce oamenii învață să își liniștească mintea, retrăgându-și simțurile de la lumea

“Arhanghelul Gabriel este un înger plin de afecțiune, care asigură pacea mentală și fizică a copiilor (adulții 142


sensibili îi pot simți prezența). La milenii după primele apariții ale arhanghelului Gabriel, oamenii moderni continuă să aibă întâlniri cu acest mesager atotputernic al lui Dumnezeu. Dacă ne aducem aminte că îngerii sunt ființe nelimitate care pot fi împreună cu diferiți oameni în același timp, nu trebuie să ne mirăm că ‘oamenii obișnuiți’ pot primi vizita lor; la urma urmelor, în ochii lui Dumnezeu cu toții suntem ieșiți din comun! Dr. Ian Stevenson de la Universitatea din Virginia a studiat mii de cazuri de ‘vizite angelice onirice’ în care oamenii au interacționat cu persoanele dragi decedate sau cu îngerii în timpul viselor lor; el a afirmat că principala caracteristică ce deosebește aceste vise de cele obișnuite este ‘caracterul lor foarte viu’. Vizitele angelice onirice se remarcă prin culori foarte vii, emoții extrem de intense și senzația de ‘realitate mai reală decât cea fizică’. Atunci când te trezești dintr-un astfel de vis, amintirea lui durează mai mult decât cea a unui vis obișnuit; pot trece chiar ani fără să uiți diferite detalii explicite ale visului. Foarte mulți oameni au avut viziuni ale arhanghelului Gabriel în care acesta le-a apărut într-o ipostază extrem de înaltă. Majoritatea arhanghelilor sunt mai înalți și mai puternici decât îngerii păzitori. Îngerii nu au trup fizic, așa că pot apărea în orice formă doresc; ei aleg întotdeauna forma care ne-ar putea reconforta cel mai tare. Arhanghelul Gabriel ne apare de multe ori într-o ipostază foarte înaltă pentru a ne conferi o senzație de protecție și de siguranță, similară celei pe care o simt copiii în preajma unui adult înalt și puternic; el este pe cât de puternic, pe atât de sensibil, ajutându-i pe toți cei care se află în prezența lui să se simtă senini și protejați”.

cum ar fi jurnaliștii și scriitorii, dar și poștașii. Nu trebuie să fii însă catolic și nici măcar religios pentru a primi ajutorul acestui înger în cazul în care desfășori o activitate în domeniul comunicațiilor și transferului de informații, căci Gabriel este un înger mai presus de religii, care îi ajută pe toți mesagerii tereștri ai mesajelor angelice. Arhanghelul Gabriel îi ajută pe elevi și studenți cu tot ceea ce ține de scris; el îi ajută pe toți cei care îi solicită asistența, mai ales dacă această solicitare are legătură cu scrisul. Fiind mesagerul suprem, el consideră de datoria sa să îi ajute pe toți cei care doresc să transmită prin scrisul lor mesajul iubirii divine. Arhanghelul Gabriel poate întări legăturile dintre părinți și copii prin îmbunătățirea comunicării dintre ei; la urma urmelor, principala calitate a oricărui mesager este comunicarea clară. Privind comunicarea senină: de multe ori suntem invitați să ne comportăm la fel ca îngerii, interacționând în mod pașnic cu ceilalți oameni; în astfel de situații, arhanghelul Gabriel operează prin noi (uneori, îngerul ne inspiră să spunem anumite lucruri încât să faciliteze o împăcare). Arhanghelul Gabriel ne ajută să ne depășim nervozitatea și să ne articulăm clar gândurile ori de câte ori trebuie să comunicăm cu una sau mai multe persoane, la nivel personal sau într-o conjunctură; practic, el ne ajută în orice ipostază în care trebuie să vorbim în public. Angelologia / studiul îngerilor consideră că un ‘înger păzitor’ și un ‘arhanghel’ există pe frecvențe de vibrație diferite; arhanghelii sunt mai puternici și au o frecvență de vibrație mai înaltă decât îngerii păzitori: ei sunt considerați supraveghetori sau manageri ai îngerilor păzitori. Orice om are un înger păzitor dar nu toți oamenii au un arhanghel pe acest post; de aceea, atunci când spunem că un arhanghel acționează ca un înger păzitor al unei persoane, ne referim la faptul că el nu o părăsește niciodată. Arhanghelul Gabriel este agentul, managerul și antrenorul suprem al artiștilor care exprimă mesaje vindecătoare. Melodiile și versurile frumoase ale cântecelor pot eleva starea de spirit și pot inspira. De aceea, pare logic că arhanghelul Gabriel îi ajută pe cei care transmit o energie vindecătoare și mesaje pline de iubire prin intermediul muzicii lor”.

“Arhanghelul Gabriel ne reconfortează și ne umple de curaj și de tărie; el îi ajută și pe mesagerii umani: scriitorii! Toți îngerii sunt mesageri ai lui Dumnezeu, dar fiecare are o specializare diferită. Arhanghelul Gabriel este considerat a fi mesagerul suprem. Mesajele lui continuă să rezoneze în întreaga lume. Chiar și în zilele noastre, arhanghelul continuă să transmită informații importante prin intermediul oamenilor, îndeosebi al scriitorilor. În tradiția catolică, arhanghelul Gabriel este considerat sfântul patron al tuturor celor care lucrează în domeniul comunicațiilor de orice fel, 143


În 1997, cercetătorul Britanic Andrew Collins a scris “Din cenușa îngerilor”, unde a prezentat câteva din aspectele studiate ale elementelor civilizaționale extraordinar de avansate apărute imediat după glaciațiune, autorul considerându-le moșteniri ale străvechilor îngeri veghetori Grigori: “Ce sunt îngerii, de unde vin și ce rol au avut în dezvoltarea religiei organizate? Încă din ‘Pentateuh’ - primele 5 cărți ale Vechiului Testament - Biblia a notat apariții ale îngerilor la patriarhii corecți și la profeții vizionari. În apocrifa ‘Carte a lui Tobit’ au fost referințe - care nu erau de origini Evreiești - despre personaje radiante, clar străine, importate din vechiul Iran, însă nu numai: pe lângă zoroastrism, influența resimțită era a mai vechilor Magi - elita preoțească din Media = NV Iranului - care credeau în ‘Ahura’, însemnând ‘Strălucitorii’ (Magii s-au implicat profund în ritualurile zoroastre). Magia a ajutat stabilirea unei întregi ierarhii îngerești, care s-a regăsit de pildă în ‘Cartea lui Enoh’, ce a prezentat povestea a 2 sute de ‘Veghetori’ / Grigori rebeli, care au coborât de pe Masivul Hermon / Hermon ca să se împreune cu muritoarele de la vale, astfel născându-se ‘Uriașii’. Acei îngeri și-au petrecut timpul cu femeile respective împărtășind secrete celor care aveau urechi să audă: mesagerii divini erau foarte avansați și au transferat unele cunoștințe celor mai puțin evoluați; însă Uriașii (progeniturile îngerilor-mesageri) au devenit periculoși față de oameni și atunci a intrat în scenă Enoh, care a încercat reconcilierea îngerilor ieșiți din Rai cu cei încă aflați acolo. Enoh a fost primul care a vizitat Raiul după părăsirea aceluia de către perechea primordială Adam și Eva iar familia strănepotului său Noe a fost ultima care a văzut Uriașii prediluvieni (pieriți la Potop). ‘Fiii Domnului’ din ‘Facerea’ erau îngerii din Rai (notați Ebraic ca ‘Ha-Elohim’): este evidentă legătura primei cărți din Vechiul Testament cu ‘Cartea lui Enoh’ / străbunicul lui Noe; Sf. Augustin a afirmat despre ‘Cartea lui Enoh’ că din cauza vechimii sale nu a putut fi inclusă în canonul scripturii! Fragmentele din ‘Cartea Uriașilor’ găsite printre Manuscrisele de la Marea Moartă au confirmat ‘Cartea lui Enoh’: ‘Veghetorii’ Grigori au fost tații Uriașilor; un alt text găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă a fost ‘Testamentul lui Amram’ (tatăl profetului Moise). În acela, bătrânul a scris că a avut viziunea a 2 îngeri purtând robe întunecate, unul fiind Melchisedec - regele dreptății - iar celălalt având ‘o figură de viperă’; îmi imaginez că așa ar arăta cineva aflat în deprivare senzorială (după un post prelungit - de hrană și apă - abuzat de droguri, etc.): fața ca a unei vipere ar fi alungită, cu obrajii proeminenți, buze subțiate, ochi Asiatici, ș.a.m.d. O altă referință importantă despre ‘Veghetori’ a fost notată în ‘Cartea lui Enoh’, când acela era întins și deodată la patul său au sosit 2 îngeri foarte înalți, penați purpuriu - îmbrăcămintea lor părea astfel - cu aripi mai strălucitoare decât aurul: aparența penelor pe care le purtau putea fi ca a robelor văzute de Amram la îngerii săi, care poate erau împănați întunecat cu pene negre ca ai corbilor sau vulturilor (desigur că se putea chiar induce confuzia ca robele împănate să fie considerate aripi, pentru aparența îngerească a ‘Veghetorilor’); de fapt, acelea erau veșmintele lor ceremoniale. Uzul formelor totemice - de păsări sau animale - a fost dintotdeauna domeniu șamanic: în multe culturi timpurii, se considera că păsările chiar făceau legătura dintre Lumea Asta și Lumea Cealaltă, de aceea fiind și reprezentate așa în arta religioasă străveche; ideea a apărut din zborul astral ce putea fi realizat cu aripile eterne - ca acelea ale unei păsări - ceea ce a inspirat aproape sigur

portretizarea îngerilor cu aripi, ca mesageri divini. Pentru a consolida asemenea asocieri cu păsările alese de ei, șamanii se înveleau cu penele respective și petreceau lungi perioade observându-le fiecare mișcare, astfel încât să-și adopte pe o bază semi-permanentă o personalitate de genul respectiv; șamanismul totemic era mai mult sau mai puțin dependent de fauna existentă în arealul tribal sau cultural, principiile fiind universale, implicând zbor astral, iluminare divină, comunicare cu cei ‘de dincolo’, dobândirea de înțelepciune din altă lume, etc. Așadar, ‘Veghetorii’ / ‘Observatorii’ puteau fi înaripați, ca ‘oamenii-pasăre’? Răspunsul e aproape sigur pozitiv. Este evident că în literatura veche ca Manuscrisele de la Marea Moartă sau ‘Cartea lui Enoh’ erau redate tradiții complet diferite de ale Evreilor. Legenda coborârii din cer a îngerilor provenea din Regatul Mediei NV Iranului - și din actualul Azerbaidjan. Într-unul dintre Manuscrisele de la Marea Moartă, ‘Genesis Apocryphon’ cuprinzând un dialog al patriarhului Noe cu tatăl său Paradisul a fost notat ‘Parwain’; e de știut că în vecinătatea Mediei, Muntele Sacru era ‘Parwan’ iar străvechiul termen Median ‘Parswana’ însemna ‘Hotar’ / ‘Frontieră’ (folosit pentru teritoriile și locuitorii de la granițele Mediei, ca Parsa din Sud sau Parsua din Vest). Prin urmare, Enoh - care ‘a trăit printre îngeri’ - se afla dincolo de Media? Poate în îndepărtata regiune Parsua din Vestul Mediei? De acolo veneau ‘Veghetorii’? De acolo au coborât pe câmpiile muritoarelor / pământenelor, cărora le-au relevat secrete paradisiace? În tradiția Iraniană, tărâmul Nemuritorilor adică al zeilor conducători, tot foarte înalți ca îngerii Grigori și străluciți ca ei - numit ‘Airyana Vaejah’ / ‘Airyana Vaejo’, se afla localizat în Munții Mediei. Toate drumurile par să conducă la zona muntoasă Azeră, ce are la V Munții Taurus dintre Siria și Anatolia, în N Munții Armeniei iar în SE Munții Zagros (limita dintre Irak și Iran): anume, vastul areal Kurd; acolo a fost atestat în mileniul III î.C. - pe timpul dominației Sumeriene - că ‘Eden’ însemna ‘stepă’ iar ‘Paradis’ era ‘loc îngrădit’ (Perșii au avut rădăcina ‘pairi’ pentru ‘împrejur’ și ‘daeza’ pentru ‘zid’). În Epoca Pietrei / neolitic, Sumerienii au fost preciși în afirmația că importantele lor cunoștințe proveneau de la Anunaki, adică de la urmașii Zeului Anu; ca sursă civilizațională să fi fost ‘Observatorii’ / ‘Veghetorii’ din arealul Kurd? Arheologii nu au probleme în acceptarea zonei Kurde drept creuzetul Orientului Mijlociu; imediat după glaciațiune, în regiune au apărut cele mai timpurii elemente agricole, unelte din obsidian, ceramică primitivă, etc. Savantul Kurd Mehrdad Izady a afirmat: ‘Locuitorii arealului au trecut printr-o inexplicabilă etapă de creștere tehnologică accelerată, determinată de forțe neștiute încă; ei au depășit comunitățile înconjurătoare - care oricum pe atunci erau cele mai avansate din lume - și au trecut rapid de la stadiul de vânătoriculegători la cel al unei economii dezvoltate’. Să fi fost ‘forțele neștiute’ ale Veghetorilor cele care au adus cunoașteri chiar din Rai? Dacă da, atunci ce evidențe științifice - de exemplu arheologice - ar susține asemenea ipoteză? Antropologii Ralph și Rose Solecki au găsit în Grota Șanidar de lângă Râul Zab o mare grămadă formată din oase numai ale vulturilor, despre care au sugerat că făceau parte din costumele ritualice folosite în scopuri ceremonioase și au conectat șamanismul vulturesc local cu cel ulterior Anatolian din Catal Hoyuk. S-ar putea ca acele rămășițe ritualice vulturești să aibă oarece legături cu ‘forțele neștiute’ care au declanșat neoliticul în areal? (‘Veghetorii’ purtau straturi de 144


pene, ca ale vulturilor sau corbilor). Să fi fost ‘Veghetorii’ acei ‘îngeri umani’ - imediat după glaciațiune în regiune? Yezidii din zona Kurdă a Irakului au în centrul credinței ‘îngerul-păun’ numit ‘Sanjaq’; savantul Kurd Mehrdad Izady a sugerat că de fapt idolii Sanjaq reprezentau păsări răpitoare, aparent venerate de pildă de șamanii din Șanidar (deci fiind vulturi). La Jarmo - pe Valea Zab - arheologii au datat metalurgia primitivă din mileniul VII î.C. / secolul LXVIII î.C.; în mileniul următor, locuitorii din zona Kurdă / Nordică au coborât în zona joasă a Mesopotamiei / Sudice, pe care au început s-o colonizeze. În Anatolia / Vestică, în apropiere de Catal Hoyuk a existat o așezare subterană străveche. Despre Zeița Iștar se știa că a coborât în subteran, unde a întâlnit ‘ființe acoperite cu pene, ca păsările’ (care erau din timpurile când cei din vechime = Moșii conduceau Pământul). Să fi fost în legătură cu șamanismul vulturesc al ‘Veghetorilor’ activi în răsăritul Anatoliei, în zona Kurdă? Dacă da, atunci de unde a apărut ciudatul șamanism vulturesc? Era indigen sau alogen? Corespunzător unei legende reținută de către vechii Evrei, Gentilii din zona Kurdă erau pruncii Ginilor, născuți de frumoasele indigene (astfel apărând Kurzii)”.

mileniul I, de la ramificația nomenclaturală a Gherghilor / Grigori din Galia Anatoliană / Asiatică, în Galia Europeană (la începutul secolului IV, Sf. Grigore “Luminătorul” - din Asia Mică / acum Turcia - a evanghelizat prima țară creștină din lume, anume Armenia / în Caucaz iar nepotul său Grigore = Sf. Grigoris a început marcarea bisericilor cu cruci în Daghe-stan / Albania Caucaziană, ceea ce a fost altă premieră mondială; în secolul VI, primul călugăr ajuns papă a fost Sf. Grigore “cel Mare”, care l-a avut ca dascăl pe Sf. Grigore din Tours / Franța: acei creștini timpurii propagau învățăturile fraților / rudelor lor din Palestina / Galileea, regiunea populată de Sfinții Gherghe = Gherghe-sei, în sânul cărora în secolul I s-a manifestat Iisus / Fiul lui Dumnezeu).

Rădăcinile îngerilor “veghetori” Gregori au fost atestate de către “Cartea patriarhului Enoh” ca pre-diluviene (nici nu contează prea tare dacă au fost dinaintea primului Potop / cel de după glaciațiune, de la încheierea paleoliticului sau dinaintea următorului Potop / cel biblic, de la încheierea neoliticului: e important că au fost localizate - în N Canaanului / Galileii, pe Înălțimile Golan - și că datau din Epoca Pietrei, din timpul când în Munții Caucaz, aflați în vecinătatea Nordică, Amazoanele îi aveau acolo pe Gargari / Ghergari ca parteneri preferați; de altfel, Biblia a consemnat în “Facerea” că “fiii lui Dumnezeu” - anume, nimeni alții decât îngerii “veghetori” Grigori - iubeau frumoasele localnice pământence, care așa au ajuns, inclusiv în Canaan, să nască “vestiții viteji din vechime” / adică din Epoca Pietrei). În perioada următoare - Epoca Bronzului - tot acolo, în N Canaanului, au trăit Gherghe-seii / Ghirga-șiții, dintre ei remarcându-se mari conducători, ca regele “Melchi-sedec” = “Mesagerul Domnului” din Biblie (care l-a găzduit în Țara Sfântă din Cornul Abundenței pe patriarhul Avram), Ghergana “Nefertiti” ajunsă cea mai frumoasă faraoană, ș.a. În Epoca Fierului, unii regi ai Evreilor, din calculul egoist pentru putere dacă nu pentru frumusețea femeilor, au ajuns să se însoare cu prințese Gheșure iar spre exemplu în areal începând cu Valea Gherg / azi “Wadi Qelt” - s-a manifestat îngerul Ilie (cu puterea de a deschide și de a închide Cerul); în apusul Anatolian a fost durat în piatră Sanctuarul Gherga cel mai mare așezământ religios din Regatul Cariei = Țara Gherghiților din SE Egeii, oameni care de atunci până în Antichitate au colonizat masiv coastele Mărilor Mediterană și Neagră, deopotrivă la gurile Fluviilor Nil și Dunăre (urmași ai dinaștilor Gherga care i-au condus pe strămoșii Geto-Daci iar apoi pe Românii Medievali sunt în Epoca Modernă printre Gherganii din Banat).

Parcursul de la străvechii “Veghetori” Gregori la stră-Românii Ghergari s-a confirmat din strămoși / “străMoși” până acum prin tot felul de dovezi; arhanghelul Gabriel / Gavriil era ierarhic mult mai mare decât îngerii Gregori / Grigori (el fiind șef de îngeri). “Letopisețul Cantacuzinesc” (prima cronică oficială a Țării Românești) a scris că înaintea Geto-Dacilor au existat Gabrisți: credincioși Ariani zoroaștri (din vechiul Iran, stăpânind spațiul străRomân). De altfel, “Gabrî” era termenul Iranian folosit pentru Magi (corespunzător “Enciclopediei Iraniene”) iar Țara Magilor a fost Media, în NV Iranului (vecină cu Hyrkania / Ghergania, Mesopotamia, Anatolia și Albania Caucaziană / Țara Ghergarilor); ca “Ghebri” / “Ghebiri” - adică Yezdi / Parsi - au fost cunoscuți vechii Iranieni zoroaștri, întinși până în N Indiei, unde Dinastia Gărga a condus Bazinul Ghaggar din neolitic / Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului (când Fluviul Ghaggar a secat). Egalarea Grigore = Gherga - așa cum a documentat de exemplu Britanica Charlotte Yonge în mileniul II / secolul XIX - a putut fi urmărită de pildă și în 145


comicul Latin Publius Terentius ca “Afer”, adică “Tunisian”; e de observat că Troglodiții - respectiv “oamenii grotelor” / “oamenii cavernelor” - existau deopotrivă în Anatolia și în N African (inclusiv acum, în centrul Turciei ori în centrul Tunisiei pot fi vizitate locuințele subterane ale Troglodiților, unii localnici încă folosindu-le). În Africa Nordică, răspândirea Gherga a fost semnalată mai ales între Fluviile Nil şi Niger, printre Nilo-Sahariani (cu galben pe hartă). Cele mai vechi picturi din inima Saharei - din mileniul IX î.C. - în “Podişul Râurilor” / Tassili din SE Algeriei, prezintă în locul numit “Prăpastia Uriaşilor” 25,10 lat. N, 8,10 long. E oameni cu capete “rotunde” şi aspect negroid la vânarea unei bogate faune de animale mari, printre care se află fiinţe Uriaşe de culoare albă, reprezentând zeităţi (reprezentările adesea erau aspecte din timpul actului sexual, personajele de obicei pe feţe purtând măşti enigmatice); acolo începutul artei rupestre coincidea cu timpul trecerii la agricultură şi picturile au imortalizat transformarea - prin mii de imagini atât interioare într-un sistem extins de peşteri, cât şi exterioare - în secvenţe stilistice: pornind de la imagini gravate cu un ghibol / bivol uriaş ca motivul preferat, Marea Mamă (având trupul alb) dansând mascată cu braţele întinse pentru binecuvântare, cirezi de cornute cu trupurile acoperite de spirale duble simbol al fertilităţii cu semnificaţia de control şamanic asupra animalelor - picturile ciupercilor halucinogene inspiratoare ale artiştilor timpurii iar apoi şi imaginile complexe ale locuitorilor cu negrii dezbrăcaţi iar albii purtând pelerine la muncă, distracţie ori lupte şi diverse alte animale, galeria oprindu-şi cronologia la caii înhămaţi carelor. Este de remarcat că pe glob se cunosc mii de plante cu efecte halucinogene, ce furnizează compuşi secretaţi de altfel de către organismul uman (însă pentru unii aceia fiind în cantităţi insuficiente a apărut nevoia de suplimentare cu aport exterior / practica existând din Epoca Pietrei, unul dintre multiplele efecte asupra utilizatorilor ajungând să fie şi îngroşarea vocii).

Gherga în Africa

Cu galben Nilo-Saharianii În ciuda aparenţelor, două treimi din suprafaţa întregului continent African se află în emisfera Nordică; etimologia Africii redă “Afriki”, adică numele dintâi al unei părți a Anatoliei - anume Frigia - de unde au ajuns acolo (pe țărmul său Nordic) străvechi coloniști: stabilirea Frigienilor / Anatolienilor din regiunea Frigia - adică Afriki - a fost la apus de Valea Nilului, în Sahara și Sahel, în ceea ce s-a numit Libia (cea mai importantă vale din Frigia, adică din Anatoliana Afriki, a fost Krka / Sakarya, onomastică regăsită în Nordul Africii - în Sahara - iar în Anatolia la apus de Afriki / Frigia fiind ceea ce s-a numit Lidia). După cum a studiat cercetătorul Britanic George Babington în 1903, Berberii / indigenii Saharei foloseau termenul “Ifren” pentru Troglodiții din Tunisia (menționați în Antichitate de către istoricul Herodot Karka) iar de exemplu Romanii îl apelau pe

Răspândirea carelor 146


Carul / vehicul pe roţi cu tracţiune animală, ce a preluat simbolismul roţii - ca semn al soarelui - era al zeilor solari şi al eroilor mitici, semnificând forţele coborând din Cer pe Pământ; carul avea şi o semnificaţie spirituală, de aceea conducerea lui fiind o artă prin care conducătorul său îşi manifesta virtuţile, inclusiv de a-şi struni patimile interioare, căci conducătorul său era ca solul dintre 2 lumi, fiind asimilat cu un ambasador simbolic: în istorie, valenţele carului au ajuns să se manifeste şi pentru victorie / carul triumfal, abundenţă / carul alegoric sau la moarte / carul mortuar. Răspândirea carelor de luptă a fost din S Uralilor / munţii aflaţi în apusul Siberiei - numerele din imaginea anterioară sunt anii î.C. - unde pe atunci, în Epoca Bronzului, principalul oraş era Arkaim 52,37 lat. N, 59,33 long. E, acum în Rusia / atribuit MasaGeţilor de la sfârşitul mileniului III î.C. închinători la soare de către arheologul Francez Jean Deshayes 1924-1979, în “Civilizaţiile vechiului Orient” (loc cu multe fulgere globulare, părăsit de ei - cu carele - subit, la scurt timp după realizare): Masa-Geţii erau numiţi Armean “Marii Kuşi” (fiind cei din Munţii Hindu Kuş / a căror parte apuseană - cea mai apropiată de Armeni - avea numele de Gherghi-stan). Savantul Francez a observat “organizarea de stup” a cetăţii circulare Arkaim / Arka-im; e de remarcat că în Româna arhaică “im” = “mal” / “noroi”, “Arka” fiind cetatea solară a MasaGeţilor ivită ca secţiunea unui trunchi de copac pe solul mâlos din Sudul Uralilor, spre Stepa Kazahă (aşezarea acolo era ca un amfiteatru - în trepte - în vârf având fortăreaţa).

Fosta Grădină a Hesperidelor, acum Benghazi / Libia Istoricul Herodot Karka a menţionat că în Sahara pe timpul său trăiau blonzii urmaşi ai Atlanţilor, ce utilizau care trase de cai (aveau capitala Germa / Djerma 26,30 lat. N, 13,04 long. E, în Libia, în interiorul continentului pe al cărui mal Mediteran ceea ce vechii Greci numeau Grădina Hesperidelor fiind actuala localitate Ben-Ghazi / Benghazi 32,07 lat. N, 20,04 long. E - întemeiată de vecinii din Berqa / Barca şi de cei din Cyrena - acum cea mai mare din ţară după capitală: Hesperis - femeia lui Atlas - a născut 7 fete, numite după mamă “Hesperide” iar după tată “Atlantide”. Potrivit filozofului Platon, religia Atlantidei, exersată în arhipelagul ei, era marcată de un Cult al Taurului, ea dispărând brusc, într-o catastrofă naturală precedată de cutremure violente, cronologic succesiunea vechilor populaţii indicate de Greci după dispariţia Uriaşilor la Potop fiind Pelasgi-HiperboreiAtlanţi, cu observaţia că străvechiul Agra/s - prin translaţiile “G”/“T” şi “R”/“L” practicate în Bazinul Mediteran devenind Atlas, de unde şi denumirea de Atlanţi: de altfel, a rămas în consemnarea lui Aristocles / Platon din “Dialogul Critias” că Atlantida a fost întemeiată de Poseidon / Neptun, care avea tridentul confecţionat de Telchini / Gherghini).

147


La poalele SV ale Munţilor Atlas din Maroc şi acum sunt plantaţii de argan / arbore tipic locului, din care se face un ulei ce nu conţine colesterol, cunoscut pentru proprietăţile sale afrodisiace, însă mai ales pentru marile beneficii în cosmetică, la restabilirea PH-ului pielii şi întreţinerea sănătăţii părului. În N Marocului, regiunea Gharb - cea mai fertilă a țării - e udată de un afluent al Râului Gigu / Sebou (lung de 614 km), anume de Râul Guarga / acum Uarga. Când pătura de gheaţă de peste Europa a început să se topească (ultima glaciaţiune s-a încheiat la sfârşitul mileniului XI î.C.), curenţii de aer umed ai Atlanticului s-au deplasat din Africa spre Europa. Sahara atunci era traversată de o reţea extinsă de râuri dar cu timpul, sub dominaţia vânturilor fierbinţi uscate, apele s-au evaporat; acum Sahara este cel mai mare deşert din lume şi ocupă peste un sfert din Africa (Sahara are suprafaţa aproape egală cu cea a Europei). Fără umiditatea care lega solurile, terenurile şi-au pierdut fertilitatea, până ce - treptat pământul roditor a devenit o mare stearpă de nisipuri mişcătoare.

Vânturile calde Ghibli La sfârşitul mileniului IX î.C. Sahara era verde abia începea deşertificarea sa (pe baza straturilor de praf depuse în timp, în 2013 paleoclimatologul American David McGee de la “Institutul Tehnologic Massachuttes” a determinat că deşertul Saharei s-a instalat brusc la sfârşitul mileniului IV î.C., atunci debutând în istorie Dinastiile Egiptului pe Valea Nilului - cel mai lung Fluviu din lume începutul fiind cu cel dintâi faraon în prima capitală: oraşul Gherga). La vânătorile din Sahara verde - în timpul Epocii Pietrei - se foloseau câini (în lume, aceia şi renii au fost primele animale domesticite, parteneriatul cu omul fiind de la sfârşitul perioadei glaciare). În Sahara, porcul (domesticit din mistreţ în mileniul VIII î.C. şi adus din Asia), împreună cu păşunatul intens al oilor - totemul neamurilor Altaice - şi caprelor introduse în mileniul VI î.C., au contribuit şi ei ca factori determinanţi ai deşertificării. Calul domesticit din mileniul V î.C. a fost înlocuit cu cămila adusă în Africa - tot din Asia - de către Perşi abia la sfârşitul mileniului I î.C.

Picturi Sahariane 148


stivuiesc şi sculptează nisipul, creând movile imense şi piramide impunătoare. Când vântul năvăleşte peste Erg cu furie provoacă violente furtuni de nisip, lăsând în urmă nori imenşi de nisip. Pereţii cafenii de nisip au zeci de km lăţime şi se deplasează cu mare viteză, acoperind soarele chiar în locuri depărtate de mijlocul furtunii. Praful e purtat de vânt pe distanţe foarte mari / de exemplu, în 1947, după o puternică furtună în Algeria, câţiva munţi înzăpeziţi din Alpii Elveţieni au fost coloraţi în roz de praful roşu Saharian (Berberii = “Amazigh” numesc Cherghi vântul dinspre răsărit şi Agherbi cel dinspre apus); e de ştiut - după cum a scris geograful Strabon IV 6:1 - că primul nume al Alpilor a fost Albia.

Gherga în Sahara Cuvântul Erg în deşert înseamnă “o mare porţiune de nisip” (Arabă). Erg-urile fac un peisaj sterp şi sumbru, unde vântul neobosit biciuieşte nisipul creând forme fantastice şi distrugându-le apoi în câteva zile. Soarele deşertului face regiunile Erg-urilor unele dintre cele mai fierbinţi şi uscate zone de pe Pământ, cu mari temperaturi: iar temperatura arzătoare a nisipului face aerul să pâlpâie, estompând contururile peisajului şi derutând privirea; în plus, efectul dezorientării, datorat unei mări de dune identice - cu pante netede şi creste ascuţite care se deplasează permanent spre linia orizontului - îl vlăguieşte şi pe cel mai lucid observator. Ca o mare de valuri aurii pe fondul cerului azuriu, neospitalierele teritorii ale Erg-urilor se întind pe suprafeţe de zeci de mii de kmp. Erg-ul Libian - spre exemplu - are o suprafaţă ca a Franţei.

Uedul Gherga Uedul este valea uscată, parte a reţelei hidrografice, pe care se scurge apa datorită precipitaţiilor torenţiale ori a râurilor nepermanente. În Tunisia de exemplu există Uedul El Gharga 35,24 lat. N, 9,05 long. E iar în Algeria / Al-Gheri este Uedul Gherga 35,36 lat. N, 1,48 long. E (numit chiar aşa, din vechime, de către populaţia locală Amazigh / Berberă, numele fiind schimbat în “Youssoufia” de către ministrul de interne al Algeriei, prin decizia publicată în 17 XII 1989 de Monitorul Oficial).

Erg Stratul de la suprafaţa Erg-ului este supus capriciilor vântului. Acolo unde acela suflă constant dintr-o singură direcţie, nisipul e adunat în movile de peste o sută de metri înălţime, alcătuind familiarele dune în formă de semilună; acolo unde aerul circulă haotic, unde vârtejurile schimbă permanent direcţia vântului, dunele se adună într-o reţea complexă de forme: în unele zone, ele alcătuiesc mari creste paralele, separate de şanţuri adânci iar în altele curenţii 149


Aridizarea Saharei a determinat migrarea populaţiilor sale spre margini, Antic fiind atestate ca despărţite African în S Gorgonele şi în N Amazoanele (în Epoca Pietrei, femeile aveau rolul conducător în societăţi, tradiţia perpetuându-se de-a lungul mileniilor prin Ghergani dar şi prin Amazoane / până în Caucaz, ele constant fiind partenerele Ghergarilor: izvoarele istorice au revelat că în general, unde erau Amazoane erau şi Ghergari); după a doilea Potop - cel biblic - Sahara devenind tot mai inospitalieră, Amazoanele au renunţat la aventura lor Nord Africană şi s-au întors în primordialul Bazin Pontic. Privind mileniul IV î.C., episcopul Polonez Stanislaw Bohusz într-o lucrare publicată de Academia Rusă în 1824 a indicat că Ghergarii / Gargarenii au ajuns să locuiască până în Capadochia şi Canaan, unde Amazoanele şi-au continuat vizitele pentru împerechieri - cu mult înainte de a exista Grecii - iar în Africa Amazoanele, pe când regina lor era Murina / Myrine, au ajuns în conflict cu Gorgonele (propriu-zis femeile Gherga, vecine şi acolo cu foştii Atlanţi); descrierea din secolul I î.C. a lui Diodor Sicul adică a lui Diodor din Insula Sicilia - în volumul 3 din “Biblioteca istorică” este semnificativă: “52. În legătură cu regiunile menţionate, e momentul să discut ceea ce a înregistrat istoria despre Amazoanele care au fost pe timpuri în Libia. Majoritatea omenirii crede că Amazoanele au fost doar cele despre care sunt relatări că trăiesc în vecinătatea Râului Thermodon din Pont. Adevărul este altul, din moment ce Amazoanele Libiei au fost mult mai timpurii şi au realizat fapte notabile. Conştientizez că pentru mulţi dintre cei care citesc despre istoria lor acestea li s-ar părea lucruri nemaiauzite şi în întregime ciudate: femeile de pe Râul Thermodon au fost cândva în deplină vigoare şi din moment ce acele Amazoane au dispărut complet cu multe generaţii înaintea Războiului Troian, nu fără motive cele ulterioare - mai bine cunoscute - au moştenit faima celor anterioare / necunoscute majorităţii datorită trecerii timpului. Cu toate acestea, deoarece am descoperit că mulţi istorici şi poeţi din vechime şi nu puţini dintre cei mai recenţi de asemenea s-au referit la ele, mă voi strădui să povestesc în rezumat faptele lor, urmând însemnările lui Dionisie Skytobrachion din Insula Lesbos, care a scris şi despre argonauţi, pe lângă multe lucruri care s-au întâmplat în cele mai vechi timpuri. În Libia au fost războinice foarte admirate în special pentru virilitatea lor; de pildă, conform mărturiilor, se ştie că împotriva rasei Gorgonelor de acolo - o rasă distinsă prin valoarea sa - şi Perseu, cel mai puternic Aheu al zilelor lui, s-a ridicat la război: prin faptul că era fiul lui Zeus şi prin faptul că a realizat campania contra acelor femei (aceea fiind cea mai mare realizare a lui), sunt pentru oricine dovezile atât ale pre-eminenţei / superiorităţii lor, cât şi ale puterilor femeilor menţionate. În plus, priceperea bărbătească a celor despre care scriu acum presupune un uimitor primat în raport cu natura femeilor actuale. 53. Aflăm că odată în apusul Libiei, la limita lumii locuite, era o rasă condusă de femei care urmau un mod de viaţă deosebit de cel predominând printre noi: aveau obiceiul ca femeile să practice arta războiului şi să li se ceară serviciul militar pe o perioadă determinată, timp în care îşi menţineau virginitatea; apoi, când anii lor de serviciu în domeniu expirau, mergeau la bărbaţi pentru procreare dar îşi păstrau administrarea magistraturilor şi toate treburile statului în propriile mâini. Bărbaţii, la fel ca femeile noastre căsătorite, îndeplineau ordinele date de soţiile lor; ei nu luau parte la campaniile militare şi nu-şi exercitau libertăţile de exprimare

în afacerile comunităţii, deoarece puteau deveni obraznici şi să se ridice contra femeilor. După naştere, copiii mici erau predaţi bărbaţilor, care le aduceau lapte şi le găteau hrana adecvată vârstei lor de sugari. Dacă se întâmpla naşterea unei fete, sânii ei erau veştejiţi ca să nu se dezvolte la maturitate, deoarece ele credeau că sânii proeminenţi împiedicau la luptă; şi de fapt, fiindcă erau private de mamele, Grecii le denumeau Amazoane. Corespunzător mitologiei, domiciliul lor era pe o Insulă Vestică, numită Hespera, înconjurată de mlaştina Tritonis; acea mlaştină era aproape de oceanul ce înconjoară Pământul şi a fost numită după Râul Triton ce se varsă în ea, de asemenea ea fiind lângă Etiopia şi aproape de muntele de pe ţărmul oceanului, cel mai mare dintre toţi cei învecinaţi, denumit Atlas de către Greci. Insula menţionată anterior era de mari dimensiuni şi abundentă în pomi fructiferi de orice fel, din care localnicii îşi asigurau hrana. Pe ea era o multitudine de cirezi de capre şi de oi, de la care posesorii îşi primeau laptele şi carnea pentru susţinere; însă naţiunea nu utiliza deloc cereale, pentru că pe atunci folosirea acelor produse ale pământului încă nu era descoperită printre ei. Amazoanele fiind superioare în vitejie şi dornice de luptă întâi au supus întreaga Insulă, exceptând aşezarea Mene considerată sacră, ce era locuită de mâncătorii Etiopieni de peşte şi a fost afectată de mari erupţii de foc, posedând o mulţime de pietre preţioase pe care Grecii le ştiu ca smaralde şi altele; după aceea, ele au subjugat mulţi dintre vecinii Libieni şi dintre triburile nomade, întemeind în mlaştina Tritonis un mare oraş, denumit - după forma sa - Cheronesos, adică ‘Peninsula’. 54. Pornind din Peninsulă, Amazoanele s-au angrenat în mari aventuri, o dorinţă a lor fiind să invadeze cât mai multe părţi ale lumii locuite. Conform povestirii, primii asupra cărora au avansat au fost Atlanţii, cei mai civilizaţi locuitori ai acelor zone, care trăiau într-un ţinut prosper şi posedau mari localităţi; ni s-a zis că mitologia a plasat printre ei naşterea zeilor, în regiunile de pe coasta oceanului, într-un sens ce era în concordanţă cu ceea ce au relatat Grecii. Se spune că Myrina, regina Amazoanelor, a strâns o armată formată din 30 mii de luptătoare pedestre şi din 3 mii de călăreţe (din moment ce favoriza într-o măsură neobişnuită utilizarea cavaleriei în războaie). Pentru protecţie ele foloseau piei de mari şerpi (deoarece Libia are asemenea animale, de dimensiuni incredibile) şi aveau ca arme ofensive săbii şi lăncii; de asemenea, utilizau arcuri şi săgeţi, cu care loveau nu doar când se înfruntau cu inamicul ci de asemenea şi când se retrăgeau, trăgând cu bun efect pe la spate în urmăritori. La intrarea în teritoriul Atlanţilor au învins într-o bătălie pe cetăţenii oraşului Cercina - aşa după cum era denumit făcându-şi intrarea prin ziduri deodată cu fuga inamicului lor, preluând oraşul şi instaurând teroarea împrejur, pe captivi tratându-i cu sălbăticie, tăind bărbaţii de la tineri în sus şi luând în sclavie femeile şi copiii (iar oraşul a fost ras). Când soarta locuitorilor din Cercina / Cerne a devenit cunoscută printre triburile colege, se povesteşte că Atlanţii, loviţi de aşa teroare, şi-au predat localităţile în condiţii de capitulare, anunţând că fac orice li se porunceşte; atunci regina Myrina s-a purtat onorabil cu Atlanţii, stabilind amiciţie cu ei şi a înfiinţat pe locul oraşului ras o localitate purtându-i numele. Acolo ea a aşezat atât captivii, cât şi pe oricare doritor, Atlanţii oferindu-i daruri magnifice; ei au votat un decret public prin care au onorat-o deosebit, ea în schimb acceptându-le curtoazia şi în plus promiţându-le că va fi bună cu naţiunea lor. Deoarece localnicii în general la necaz se 150


aşezau aşteptând să fie răniţi şi adesea s-au războit cu Gorgonele, aşa cum au fost numite - o populaţie ce locuia la frontierele lor - Atlanţii au cerut Myrinei să invadeze ţinutul menţionatelor Gorgone. Când Gorgonele şi-au strâns forţele pentru a le rezista a avut loc o puternică bătălie, în care Amazoanele, câştigând iniţial, au ucis un număr mare al oponentelor şi au luat nu mai puţin de 3 mii de prizoniere; şi deoarece restul a căutat refugiu într-o anumită regiune împădurită, Myrina a dat foc cherestelei, nerăbdătoare să distrugă complet rasa (dar constatând că n-a reuşit în acea încercare, s-a retras între frontierele sale). 55. Profitând că Amazoanele - din cauza succesului şi-au relaxat vigilenţa nocturnă, captivele s-au aruncat asupra lor şi au tras săbiile celor autoconsiderate învingătoare, ucigând multe dintre ele; totuşi, la sfârşit mulţimea a copleşit prizonierele din toate părţile şi ele, chiar dacă au luptat vitejeşte, au fost toate măcelărite. Myrina a ţinut funeralii cu 3 rugi şi a ridicat 3 grămezi mari de pământ ca morminte, ştiute până azi ca ‘Movilele Amazoanelor’. Dar Gorgonele după un timp au crescut din nou puternice, când regina lor era Meduza, a doua oară fiind supuse de Perseu, fiul lui Zeus; şi în fine, ambele rase, ele şi Amazoanele, au fost complet distruse de Hercule, atunci când el le-a vizitat zonele din apus şi şi-a înfipt stâlpii în Libia (el s-ar fi simţit bolnav - în acord cu rezolvarea lui de binefăcător al omenirii - dacă naţiunile ar mai fi suferit sub conducerea femeilor). Povestirea mai spune că mlaştina Tritonis a dispărut datorită unui cutremur, când partea ei dinspre apă s-a rupt. În ceea ce o priveşte pe Myrina, ea a vizitat cea mai mare parte din Libia şi a trecut în Egipt, unde a încheiat un tratat de prietenie cu Horus, fiul lui Isis, care era regele Egiptului în acel timp; apoi, după ce s-a luptat în zona Arabă şi a omorât mulţi pe acolo, a supus Siria. Atunci Kilikianii au întâmpinat-o cu cadouri şi au convenit să-i asculte poruncile, ea lăsându-i liberi pe cei care i-au cedat din voinţă liberă, din acel motiv până în prezent ei fiind ştiuţi drept ‘Kilikianii liberi’. De asemenea, ea a cucerit rasele din Taurus - populaţii de un remarcabil curaj - şi a coborât prin măreaţa Frigie la mare; apoi a câştigat coasta şi a fixat limita campaniei sale pe Râul Caicos. Selectând, din teritoriul pe care l-a dobândit prin arme, locurile cele mai adaptate pentru înfiinţarea de localităţi, ea a construit un considerabil număr al lor şi a fondat unul ce-i purta numele, însă altele le-a numit după femeile care îi erau cele mai importante comandante, cum ar fi Cyme, Pitana şi Priene. Acestea prin urmare sunt oraşele întemeiate de ea de-a lungul coastei iar altele, mai multe, le-a plantat în interior; de asemenea, a ocupat unele Insule şi în special Lesbos, pe care a întemeiat Mytilene denumit după sora ei, care a luat parte la campanie. După aceea, când era preocupată să ocupe restul Insulelor, a fost prinsă de o furtună şi rugându-se pentru siguranţă Mamei Zeilor, a ajuns pe o Insulă nelocuită; pe acea Insulă, urmându-şi viziunea din vise, a înfiinţat altare Marii Zeiţe oferindu-i jertfe magnifice. I-a dat numele de Samotracia ceea ce înseamnă, tradusă în Greacă, ‘Insula sacră’ - deşi unii istorici susţin că anterior s-a numit Samos iar apoi a primit numele Samotracia de la Traci, care la un moment dat au ajuns să locuiască pe ea. Cu toate acestea, după ce Amazoanele au revenit pe continent, Mama Zeilor, foarte mulţumită de Insulă, a aşezat acolo anumiţi oameni şi totodată pe proprii ei fii ştiuţi drept Coribanţi, al căror tată n-a fost divulgat în ritualurile lor, ea stabilind misteriile ce şi acum sunt celebrate pe Insulă, hirotonită de lege ca zonă sfântă ce ar trebui să se bucure de dreptul de sanctuar”.

Gerid: fosta bază a Amazoanelor Africane Este de ştiut că în vechea Greacă “Peninsula” era “Kerson” şi e de observat că Triton / Tritonis, fosta bază a 151


Amazoanelor Africane 33,42 lat. N, 8,25 long. E - Garîd / Gerid - în prezent e un mare lac sărat în centrul Tunisiei, denumit şi El Jerid, cu suprafaţa de circa 6000 kmp, pe care apare fenomenul Fetei Morgana (în vechiul înţeles, Abyssinia / Etiopia însemna tot Sudul Africii iar Libia era Nordul Africii în afara Egiptului: în privinţa denumirii Libiei conform istoricului Tunisian Medieval Ibn Khaldun - unul dintre strămoşii Berberi a fost Luwa). Datorită sinonimiilor “U”/“Y” şi “V”/“B”, se poate observa echivalenţa Libiană / Lybiană cu cea Luviană (a vechilor Anatolieni), onomastica Africană - la V de Egipt - fiind aceeaşi cu cea orientală, de la N de Egipt: strămoşii Libienilor / Lybienilor au fost Luvienii / Luwianii din Anatolia (toţi aceia erau străvechii oameni ai soarelui Ra, căci prin suprapunerea “L” peste “R”, Lu / Ly = Ru / Ry), Libia de lângă Egipt ajungând colonizată de cei din Lidia Vest Anatoliană iar Libia apuseană - de exemplu unde e capitala Tripoli - de către Fenicienii din Tripoli / Liban, etc. Filozoful Platon a scris despre faptul că Solon a aflat date din mitul Atlant în Templul din Sais al Zeiței Net / Nut (din Egiptul de Jos - fiica Soarelui Ra - numele ei fiind purtat și de soția primul faraon, “Nar-mer” / Narmer din capitala Gherga, Egiptul de Sus); în 1964, Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” a scris: “Net a fost una dintre cele mai vechi zeițe ale Egiptului. Cultul ei era tipic pentru perioada matriarhatului și avea oarecare legătură cu Thot, zeul științei. Net a fost zeița libienilor veniți de aiurea, care - o vreme - au deținut un rol predominant în Egipt. Grecii vechi identificau acea zeiță cu zeița lor Atena. Pe cât se pare, au existat anumite temeiuri pentru acea identificare, nu numai datorită asemănării numelor (pe consoane, Net - NT, Atena - TN), ci și datorită faptului că înșiși grecii socoteau cultul Atenei legat inițial de Libia și de lacul Triton. Există un șir de indicații că acea identificare a fost într-adevăr reală. În antichitate, Libia se numea întreaga Africă la vest de Egipt, adică regiunea unde se află azi Libia modernă, Tunisia, Algeria și Marocul, inclusiv partea limitrofă a Saharei; țările aflate la sud erau denumite adesea Etiopia. Lacul Triton (‘Tritonis Palus’) este situat de majoritatea izvoarelor antice în dreptul golfului Sirta Mică / Gabes din sudul Tunisiei, pe locul actualelor mlaștini Djerid. Întrucât Net era și zeiță libiană, preotul ei putea să cunoască nu numai miturile Egiptului, ci și pe acelea ale Libiei, adică de fapt ale întregii Africi nordice”. Iată așadar filiera poveștii Atlantidei, aflată de Solon din Templul Egiptean al Zeiței Amazoanelor (acele femei pre-diluviene din timpul matriarhatului - în Nordul Africii au ajuns partenere cu Atlanții, luptându-se cu Gorgonele / după cum a relatat istoricul Antic Diodor din Insula Sicilia).

Lingvistul Britanic Francis Newman a identificat după cum a publicat în “Vocabular Libian” din 1882 - tribul Berber θerga / Gherga iar istoricul Britanic Oric Bates considera în 1914 că denumirea Libiei provenea de la Luwatah / Luwianii fiind Anatolieni ai Epocii Bronzului; în 2010 şi Americanul Stephen Franklin a schiţat prezenţele N Africane înaintea deşertificării Saharei, Gorgonele fiind plasate în Bazinul Nigerului. Amazoanele - partenerele Gargarilor Caucazieni - au determinat la sfârşitul Epocii Pietrei şi începutul Epocii Bronzului apariţia a 2 puteri: Egipt în NE Africii - când Gorgonele din Bazinul Gherului / Nigerului au migrat pe Calea Gherga din Sahara în Bazinul Nilului - şi Troada / Troia Gherghiţilor în NV Anatoliei. Este de ştiut că una dintre sursele lui Diodor Sicul / Diodor din Sicilia pentru cele relatate, pe lângă că s-a dus în Africa - el era activ în Valea Templelor Gherghenti, azi Agrigento din Insula Sicilia - a fost istoricul Dionisie supranumit Skytobrachion / adică “braţ de piele”, născut în Mytilene / Insula Lesbos, cu 2 secole înaintea lui (e de observat că ulterior în Gherghenti / Agrigento primul martir creştin a fost Sf. Gregorio, în 22 VI 262, acolo în 559-630 trăind şi episcopul Grigore).

Valea Templelor din Sicilia: Gherghenti La sfârşitul mileniului IV î.C., regina Amazoanelor Myrine a condus colonizarea Insulei Lesbos, unde a lăsat-o pe sora ei să domnească, în capitala Mytilene a Insulei, apoi (conform şi geografului Strabon) a înfiinţat - cu ajutorul Gargarilor sosiţi din Capadochia şi Caucaz - aşezările Priene şi Cume pe coasta Anatoliană, populând şi Insula SamoTracia 40,29 lat. N, 25,31 long. E. A murit în NV Anatoliei, fiind îngropată de partenerul ei Gheugru - Teukru / Teukri - într-un Gorgan pe locul unde Gargarii au întemeiat Troada / Troia; de la ea denumirea “Murina” a ajuns să fie un titlu onorific al conducătoarelor Amazoanelor, semnificând repararea relaţiilor cu Gorgo-nele (fiica ei, “Murina” prinţesă Amazoană Neso - avându-l ca tată pe Gheugru / Teucru - a fost femeia lui Dardan, cel după care Strâmtoarea Dardanelelor şi-a primit numele).

152


Sahara plecând la mijlocul mileniului IX î.C. din cea mai mare Insulă Tunisiană, Gherba / Djerba, fostă şi Kerkinnitis 33,47 lat. N, 10,53 long. E (însemnând în proto-Berberă “a tatălui”, devenită secetoasă); “Societatea Franceză de Antropologie” - în urma unui studiu din 2005 coordonat local de Tunisianul Khodjet el Khil, în echipa sa mai fiind Pascal Leonardi, Marc Felous, Franz Manni, Evelyne Heyer şi Etienne Patin din Franţa, împreună cu Karl Skorecki, Alain Berrebi şi Dror Rosengarten din Israel - a confirmat printre insularii Gherba / Jerba acelaşi grup genetic LLY22G ca Gherga. La N de respectiva Insulă Mediterană se află Arhipelagul Kerkena (vizitat de Aheul Ulise după Războiul Troian - arhipelag numit Cercina de Romani - unde conducătorul Cartaginez Hanibal, din Dinastia Barga / Barca, s-a refugiat de furia acelora), cu principalele Insule azi denumite Chergui 34,44 lat. N, 11,12 long. E şi Gharbi 34,38 lat. N, 11,02 long. E: acolo a fost la început marea parte a populaţiei Tunisiene, acum în dreptul său pe continent fiind al doilea mare oraş al ţării după capitală (ce dinaintea Antichităţii a fost Cartagina 36,53 lat. N, 10,18 long. E / în Greaca veche Καρχηδών = Karkhedon, întemeiată de Garghedon / Carchedon şi nevasta sa Dido la poalele citadelei Byrsa a Ghetulilor, aceea fiind înfiinţată de Gherghiţii Teukriani conform consulului Roman Silus Italicus din secolul I, după cum a notat în cartea 15 din “Punica” - populată de Ghergani, cu Termele / Băile Garghiliane menţionate în Antichitate şi de Sfântul Augustin - al cărei imperiu a dominat înaintea celui Roman Mediterana, marea cea mai mare din lume, femeile sale având obiceiul să poarte inele de piele la gleznă, al căror număr indica pe cel al bărbaţilor cu care au fost). Istoricul Timaeus din Sicilia / Italia 345-250 î.C. şi Appian din Alexandria / Egipt 95-165 au scris că prima conducătoare a Cartaginei a fost Alisa, soţia bogatului Carchedon (numele de la care s-a perpetuat denumirea Cartaginei); mult ulterior, istoricul Roman Justin a Latinizat numele soţului Elisei / Didonei în Acerbas, al preotului Fenician dedicat Ghergarului Hercule, cu care era cumnat Pygmalion, comandantul cetăţii Tyr / Tir (citirea Tyr era “Tur”, la fel ca “Suria” pentru Syria, etc.: “y”=“u”). Cercetători Francezi (ca arheologul Ferreol Butavand 1875-1938 și geologul Leonce Joleaud 1880-1938) au documentat prezența Atlantă în Arhipelagul Kerkena. Pe țărmul African învecinat, Grecii Antici au consemnat că Triton - nimfa de la numele căreia marele lac sărat din Tunisia și-a primit denumirea - l-a născut pe Nasamon, regele Berberilor, ai cărui oameni Nasamoni / Auseani erau nomazi şi trăiau în devălmăşie (după cum a relatat istoricul Herodot Karka 4:180, în secolul V î.C.: “împreunările femeilor şi bărbaţilor sunt promiscue, căci ei nu coabitează, ci procedează ca vitele; când copilul creşte, adunarea bărbaţilor decide cu care bărbat seamănă”); prezenţa Ausonilor - foştii oameni ai lui Osiris / “Osi-ris” - şi în Sicilia a fost recunoscută încă Antic iar în secolul I î.C., Diodor din Insula Sicilia 5:18 a relatat un obicei asemănător inclusiv în Insula Cerdena / Sardinia (colonizată de nepotul Uriaşului Gherion): “La ei există o ciudată deprindere în privinţa cununiilor. În timpul ospeţelor de nuntă toţi bărbaţii, rude sau prieteni - rând pe rând - de la primul la ultimul, în funcţie de vârstă, se culcă cu mireasa; iar mirele este cel din urmă care se bucură de această cinste”. În Insula Corsica - Insula Nordică vecină Cerdenei / Sardiniei - Diodor Sicul 5:14 a consemnat alt obicei (regăsit şi la Basci, după cum a notat geograful Strabon 3:4): “Cu totul uimitor este ceea ce se întâmplă la naşteri. Îndată ce o femeie a dat naştere unui copil, nu i se dă îngrijire

Bazinul Gher

Atât neamul Gherga, cât şi numele Gherga, au legături Africane; din timpul faraonilor şi până în Antichitate au fost indicate denumiri Nord Africane în acest sens, ca de pildă în secolul II de către geograful Claudiu Ptolemeu / Ptolmis din Egipt. Specialiştii din întreaga lume - ca lingvistul Britanic Walter Crum (1865-1944), filozoful Francez Andre Festugiere (1898-1982) şi alţii - au analizat noţiunea termenului African “berba” ca însemnând domiciliu / acasă / templu / mormânt, în strânsă legătură cu “herha” (plantă magică medicinală) şi prin rezonanţă cu Gherga. În Sahara populaţia e ştiută ca Berberă / de tip Ber-Ber, în Caucaz e ştiută ca Ghergară / populaţia de tip Gar-Gar. În N African exact în zonele confirmate genetic pentru Gherga - există până în prezent locuri cu stranii asemănări ale numelor (cu pronunţie nu neapărat literară, fiind apropiate nu atât geografic sau alfabetic, cât fonetic). Berberii au colonizat 153


lăuzei, ci în pat se aşează pentru câteva zile bărbatul ei, ca şi cum el ar fi bolnav şi trupul lui s-ar fi chinuit” (e de observat că în vecinătatea Corsicii, cea mai Nordică Insulă Italiană este micuța Insulă Gorgona 43,26 lat. N, 9,54 long. E). Ausonii probabil erau în legătură cu foştii Maxua dintre Berberi, vechii Egipteni notând - dar şi istoricul Roman Gaius Sallustius 86-35 î.C. - că acei Maxyeni au fost cândva în N Africii la V de Egipt, ca “Maşauşa” (poate “Moşi”, adică vechi / de demult); de altfel, același istoric Roman din secolul I î.C. s-a remarcat printre cercetători prin faptul că a pus egalitate între Balcanicii Moesi și “sălbaticii” Geți. Baza Africană a Amazoanelor - susţinătoarele matriarhatului, poliandre - a fost Lacul Tritonis (Gerid / Garîd) din actuala Tunisie.

Vaca, Vala, Zaratha, etc.; munţi: Albus, Aurasius, Cirna, Mandrus, Septem fratres, etc.; râuri: Alba, Ardalio, Asarath, Ger, Nigris, Sala, Savus, Vior, Zilia, etc.; lacuri: Laccos, Marea; Insule: Cercina, Gaia, etc.; triburi: Asaracae, Babii, Caunii, Dauchite, Europaei, Gongalae, Miaedii, Misulanii, Sorae, Verveces, ş.a. De asemenea, se găseau cuvintele unei limbi rustice ca: annu, berbex, camara, casae, cerbus, mama, santus, silvan, socra, tata, tauro, etc. Nu pare curioasă existenţa acestor expresii în Libia înaintea Romanilor? Expresii care - cu toate că redate de autori străini - în mare parte sunt exact aceleaşi ca în limba ce vorbim azi. Mai adăugăm încă: Antzi, şeful ciobanilor din Delta Nilului, purta cârja păstorului şi biciul văcarului; iar Libienii în Vestul Deltei Nilului aveau ca simbol lupul, cărui îi ziceau ‘oupouat’ şi cred că n-ar fi exagerat spunând că la acest cuvânt tăind sufixul ‘at’ rămâne expresia ‘oupou’ / ‘upu’ de care nu-l desparte decât litera ‘l’ de cuvântul Românesc ‘lupu’ (capul de lup figura şi pe steagul Dacilor)”.

Gherga în Cartagina Gaetuli în V Africii

Episcopul Isidor 560-636 din Sevilla 37,22 lat. N, 5,59 long. V / de origine Gotă (acum ales de unii ca “protectorul” Internetului) semnala că Ghetulii / Getulii formând cea mai mare populaţie din Libia, numită Ghetulia / Gaetulia în timpul Roman - erau din teritoriul Gheţilor; oamenii săi au sosit în număr foarte mare cu corăbiile în mileniul II î.C. fiindcă în ţara lor, de la Dunărea inferioară unde pe atunci funcţiona populatul Regat Heraclid, cu capitala la Gherghina / azi Galaţi - erau prea numeroşi (având în Libia - adică pe atunci toată partea Nord Africană din apusul Egiptului - acelaşi parcurs ca al Atlanţilor, în S, corespunzător istoricului Roman Pliniu, întinzându-se până la Fluviile Niger şi Nil): cei de pe Nil - vechii Egipteni numeau Dunărea ca Nun iar cei de pe Niger numeau spiritul păzitor ca Vodu (cei de pe Dunăre și-au numit domnitorii ca Vodă până în Epoca Modernă). Este de remarcat că ierarhul Got Isidor a făcut elogiul Spaniei / Iberiei ca fiind cea “unde înflorea glorioasa fecunditate a poporului Get”. În Egiptul Antic, Claudiu Ptolemeu 87-165 a observat că până la timpul său doar puţini dintre acei albi s-au amestecat cu negrii din S Saharei. În 1932, generalul Român Nicolae Portocală în cartea sa “Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni” a scris: “Numiri topografice în Libia, din geografia Antică, avem la autorii vechi, oraşe şi sate: Aquis Dacicis, Aripa, Baba, Badea, Banasa, Burca, Capsa, Casae silvane, Casae nigrae, Cerbica, Floria, Magura, Russucuru, Timisa, Turza,

La S de Tunisia, Berberii - “lorzii deşertului” - la întâlnire cu populaţia Nilo-Sahariană Gherma / Djerma, sunt înalţii Tuaregi, în pronunţie şi ortografie Română Targhi, care păstrează vechea organizare matrilineară, plecaţi din capitala Gherma / Libia, unde în Antichitate au realizat un original sistem acvatic subteran de aprovizionare numit în limba lor “Făgăraş” (adică reţea de ape) şi aveau morminte piramidale; tehnologia de irigare în N Africii - datată ca pre-Arabică - e știută cu termenul de “Qanăt” (o stranie rezonanță cu numele umedului Banat). “Lexiconul Berber” - publicat în 2012 de cercetătorul Simon Hall - explicând că numele Tuaregilor era al foştilor “grădinari” din Sahara verde, prezintă o gamă de cuvinte Gherga utilizate din cele mai vechi timpuri mai ales în domeniul acvatic / hidro, acum devenit foarte deficitar în Sahara, ca pentru “baraj” fiind “ghelga”, pentru “canal de irigaţie” cuvântul “harga” / “zarga” (în Latină, “rigo”, “irrigo”, ş.a. erau folosite pentru conducerea apei într-un loc / “irigare” în Română), pentru “mlaştină” cuvântul “ghelta”, pentru “bazin” cuvântul “ghedran”, pentru “rezervor colector de apă” cuvântul “qîdîr”, pentru “picurare” cuvântul “gheţăra”, pentru scripetele / “vârtejul” scoaterii căldării din fântână cuvântul “karkra”, pentru cultivarea în zonele umede joase cuvântul “garka”, pentru “capătul canalului” cuvântul “terga”, pentru “grădină” cuvântul “jerda”, etc. De exemplu, 154


inclusiv azi puţurile Sahariane de la graniţa Libiei cu Tunisia se numesc Ghergab 31,55 lat. N, 11,03 long. E. Denumirea Berberilor Tuaregi însemna locuitorii “Grădinii” Targa vechiul nume al Provinciei Libiene Fezzan / Phasania - în trecut majoritatea având aspect Nordic (similar cu cel Carian, conform Dr. Clyde Winters care a evidenţiat denumirea acelora ca derivată din a divinităţii Ker / Car), răspândiţi până la Fluviul Niger:

Oază Libiană Baza Gherma (de la actuala graniţă Libiano-Nigeră) a fost ulterior numită Garama - a Ga-Ramanilor / “Ga-Ramanilor” - dând numele Imperiului Saharian ce a rezistat Imperiului Roman; naţiunea sa a fost descrisă în secolul V î.C. de către istoricul Carian Herodot ca măreaţă: erau fermieri ce creşteau turme imense de vite, însămânţau plantele peste sarea deşertului pe care o acopereau cu bălegar, utilizau care cu cai în ciocnirile cu Troglodiţii, organizau caravane pentru comerţ - inclusiv cu amazonitul extras din carierele Masivului Tibesti - şi le plăceau foarte mult să se tatueze (la apus de ei existau Maxua / Maxyanii, ce obişnuiau să-şi lase partea dreaptă a părului lungă şi partea stângă scurtă, afirmând că erau descendenţi ai Troianilor Meoni, pictându-şi pielea în roşu / obicei care i-a determinat în America şi pe coloniştii Europeni să numească indigenii - ce până în Epoca Modernă făceau similar - drept “piei roşii”). Este de remarcat că în Epoca Bronzului capul împodobit cu pene în răsăritul Mediteran - al “Marii Mări” - era ceva obişnuit; se poate observa un portret din străvechea Insulă Creta (din N Mării Libiei). Geograful Anatolian Pausania tot din Caria Gherghiţilor ca şi istoricul Herodot Karka cu 6 secole înaintea sa - a legat şi el acele populaţii din Sahara de Atlanţi; blonzii Maxyani - conform cercetărilor antropologului American Carleton Coon - şi Ghetulii s-au stabilit în Sahara, la V de autohtonii Berberi din Gherma / strămoşii Tuaregilor / Targhi, până la Gorgonele de la Atlantic (care au fost atestate ca existând acolo în mileniul IV î.C). În 1967, istoricul American Robin Law a subliniat legăturile dintre Ghetuli şi Garamani, afirmând şi că relatarea lui Pliniu despre cuceririle din N Africii în vremea Romanilor nu erau ale Garamanilor, ci ale Ghetulilor. Chiar din timpurile ancestrale - când Sahara era verde - se practica tatuajul, cu simboluri familiare Gherganilor (tatuarea era spre a forţa apropierea de divin); tradiţia într-un fel s-a păstrat la Berberi acum sub forma pictării pieilor lor doar la evenimente mari, ca nunta sau înmormântarea. În prezent, o caracteristică a Tuaregilor / Targhi este că nu femeile, ci bărbaţii poartă văl turcoaz (vechea culoare a vieţii - ce apără de scorpioni / fluorescenţi la ultraviolet - de aceea în Bazinul Mediteran vopseaua albastră fiind folosită mult, inclusiv la uşi şi ferestre, pentru protecţie); milioane de Berberi Nordici sunt în prezent denumiţi Kabili: o posibilă rezonanţă a vechilor credincioşi în orientala Mare Mamă Kybela (ale cărei misterii erau celebrate prin cei numiţi Kabeiri de către vechii Greci).

Zona Berberă Targhi În legătură cu translaţia “G”/“T” valabilă în Bazinul Mediteranei, se poate observa deformarea parţială Garghi în Targhi (la singular, Guareg = Tuareg). În Sahara, omul din Anatoliana regiune Caria / Garia (Ţinutul Gherghiţilor) era ştiut ca Gara-man; în 2006, cercetătorul American Clyde Winters a indicat că denumirea de Garaman era versiunea N Africană pentru cea de Carian în Sahara - “Car-man” / Carman - prezenţa respectivă fiind menţionată şi în Fortul Karikon din portul protejat Teichos 33,17 lat. N, 8,20 long. V de conducătorul Cartaginez Hanno Barca (care în secolul VI î.C. a întemeiat un lanţ de aşezări pe coasta Marocană, ca Gytte / Geth 33,14 lat. N, 8,30 long. V, Akra / Hakra 32,32 lat. N, 9,16 long. V, Kerne / Cercina 23,43 lat. N, 15,57 long. V, ş.a). În Africa de Nord făceau comerţ - încă dinaintea existenţei Egiptului în Bazinul Nilului - Sumerienii din Garam / Kalam, după cum îşi mai numeau tărâmul Kenghir din Bazinele Eufrat-Tigru (apoi zona devenind ştiută ca Mesopotamia), ei din mileniul III î.C. fiind în mari contacte comerciale şi cu cei din Bazinul Ghargar / N Indiei. Este de ştiut că regiunea Targa / Fezzan era pe fosta rută TransSahariană, unde o importantă staţie a caravanelor a fost Ghat 24,57 lat. N, 10,19 long. E / Libia, o localitate majoră pentru administraţie; în prezent regiunea - fosta Grădină Targa - e în centrul geografic al Saharei, în craterul Vulcanului Waw an Namus 24,55 lat. N, 17,46 long. E / Libia (însemnând “gaura ţânţarilor”) din zonă fiind acum o spectaculoasă oază:

155


ilustrată a omenirii” - apărută în Germania în secolul XXI - a scris despre secolul VIII: “Cucerind întreaga parte de nord a Africii, califii arabi aveau un aliat în berberi. Poporul care ocupa regiunea dintre vestul Egiptului şi Insulele Canare şi-a pus luptătorii în slujba islamului. Deşi arabii îi numeau cu dispreţ pe noii lor aliaţi ‘necivilizaţi’ şi puneau semnul egal între ‘berber’ şi ‘barbar’, ei le-au apreciat curajul”. (Kherghiţii / Kharighiţii sunt acum grupaţi mai ales în Insula Gherba / Tunisia şi Algeria iar Arhipelagul Canare a intrigat cercetătorii, deoarece cea mai veche populaţie a sa - formată din Guanşi arătând similar cu dispăruţii Cro Magnon - erau înalţi blonzi sau roşcovani cu ochi albaştri, cu preotese care slujeau soarele, graiul lor fiind Berber și nu călătoreau, fiindu-le teamă de ocean; au fost exterminaţi în secolul XV de cuceritorii Spanioli).

Pene pe Creta (cea mai Sudică Insulă Europeană) Este interesant că - după cum a studiat în 1999 Dr. John Halloran, profesor la Universitatea din Los Angeles / California - Sumerienii aveau pentru scorpioni termenul “ghiri” iar în Dialectul Emesal / “E-mesal” (adică stră-moșesc muieresc) foloseau “miir”.

Guanșii în Gran Canaria Guanșii / “Guan-șii” = “sfinții Guan” / “Gu-An” (adică ai Pământului și ai Cerului). Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 a scris: “Cuvântul ‘guanș’ - de origine berberă - probabil a avut înțelesul de ‘fiu’. CroMagnonii din Insulele Canare - guanșii propriu-ziși - au fost dolihocefali și au avut o talie foarte înaltă (peste 180 cm). Legendele și însemnările cronicarilor spanioli amintesc și de adevărați Uriași, înalți de peste 2 metri. Guanșii-Cro Magnoni aveau fața lată, bărbia triunghiulară, orbite mari și joase și sprâncene pronunțate. Printre ei se întâlneau frecvent indivizi blonzi, cu ochi albaștri și chiar roșcovani. După părerea unanimă a tuturor cronicarilor, guanșii au format o populație foarte frumoasă și foarte atrăgătoare. Cele mai frumoase au fost femeile din Gran Canaria. Guanșilor le plăceau muzica, cântecele și dansurile. Locuitorii Insulelor Canare n-au cunoscut metalele până la venirea europenilor: cultura lor era neolitică. Uneltele și armele erau confecționate din piatră și din lemn. Ceramica a avut o mare răspândire în toate insulele, amintind în multe privințe stadiile vechi ale ceramicii din

Originea Berberilor i-a preocupat - printre alţii - pe istoricul Tunisian Ibn Khaldun 1332-1406 şi în secolul XX pe antropologul Francez Gabriel Camps (care au studiat legăturile lor - menţionând că Berberii consideră că au strămoşi Gherga, ca de exemplu citându-l pe istoricul Medieval: “Berberii sunt copiii lui Canaan, fiul lui Ham, băiatul lui Noe. Fraţii lor au fost Gherghe-seii. Regele purta titlul de ‘Goliat’. Într-un timp, Berberii s-au luptat cu copiii Israelului”). În secolul VIII, majoritatea Berberilor au îmbrăţişat disidenţa musulmană condusă de Kherghiţi / Kharighiţi (deosebiţi atât de suniţi, cât şi de şiiţi); “Cronica 156


Creta; cea mai minuțios executată și finisată este ceramica din Gran Canaria, pentru care specialiștii au întrevăzut o asemănare chiar și cu ceramica din Cipru”.

Tribul păgânilor Gargari trăieşte în corturi; ei nu sunt negri, ci roşcovani şi nu sunt Arabi; cei mai buni cai şi catâri provin de la ei. Este evident că sunt Berberi fără rituri musulmane, de aceea fiind consideraţi păgâni. Denumirea de Karkari / Gargari e probabil în pervertire cu Tartari”. (Sahara e străjuită de 2 Fluvii: Niger în V şi Nil în E; ambele Bazine Fluviale mereu au fost dens populate). În emisfera Nordică, ultima glaciaţiune s-a încheiat datorită vântului cald dinspre S, care atunci când s-a oprit a determinat dizolvarea Imperiului Atlant format în acele condiţii paradisiace (EurAsia se bucura de o climă mult mai blândă ca acum iar Sahara era verde). Într-un fantastic tablou general multimilenar, poate început de la Eschimoşii ştiuţi ca “oamenii vântului”, cu desfăşurare între Imperiul Atlant / Atlantida şi Antarctida, în căutarea binefăcătorului vânt dinspre miazăzi - ce a încetat să mai bată - se poate observa, după acel timp, axa unei deplasări vectoriale planetară orientată NE-SV (din emisfera Nordică în cea Sudică, cumva dinspre răsărit spre apus), de la calota polară Nordică la calota polară Sudică, între gheţurile Nordice ale Arcticii şi gheţurile Sudice ale Antarcticii, pe direcţia Siberia - Caucaz Anatolia - Delta Nilului - Delta Nigerului - Triunghiul Bermudelor - Anzi - Insula Paştelui / apoi urmând continentul Antarctida; sunt de remarcat Sudicele denumiri Anzi / “Anzi” - ca ai Zeului An - pentru cel mai lung lanţ de munţi din lume, din America de Sud şi Antarctica / Antarctida, în Greacă însemnând “opusă Nordului”, pentru cel mai Sudic continent: ca într-o “matrice” globală, prin acelaşi sufix “Ida” la ambele capete ale uriaşului traseu (Atlantida / “Atlant-Ida” şi Antarctida / “An-tarct-Ida”) a fost indicată atotputernica Mamă Ga a Pământului, Ida fiind diminutivul ei ancestral, de pildă puternic atestat în Anatolia, până în Antichitate. În 1975, lingvistul American Charles Berlitz în studiul “Triunghiul Bermudelor” a afirmat: “Deşi nu cunoaştem numele pe care Atlanţii îl dădeau pământului lor, incidenţa sunetelor reprezentate de literele A, T, L merită să fie semnalată; un element ce reaminteşte de imperiul care a fost înghiţit de ape îl constituie sunetul ‘atl’ - însemnând ‘apă’ întâlnit atât în Berberă, cât şi în Aztecă (limba din America Centrală). Tabelul următor subliniază puterea unui nume şi perpetuarea lui în istorie, legende şi conştiinţa vechilor popoare care au trăit la Atlantic sau chiar foarte departe de coastele sale, vreme de milenii”:

Bazinul Gher Fluviul Ni-Gher / Niger - aflat în partea Sudică a zonei Berberilor - era simplu denumit în vechime Gher (şi notat astfel de către Romani), numele fiind Berber; în delta sa interioară (centrul Mali) a rămas în legendă Yurugu / Zeul Haosului, despre care Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri” din 1969: “Cuvântul neexprimat - gândirea - avea denumirea de ‘cuvânt uscat’; era replica gândirii primordiale, fiind primul cuvânt, furat de Geniul Yurugu, înaintea apariţiei oamenilor de azi. Corespundea inconştientului: era cuvântul din vis, asupra căruia oamenii n-aveau putere. Yurugu a fost asociat lunii şi focului (care în toate culturile au fost simboluri ale inconştientului)”. În N Fluviului, tot în Mali, Tuaregii / Targhi şi-au dezvoltat Medieval cel mai important centru al lor: Tombuctu / Timbuktu 16,46 lat. N, 3 long. V, însemnând “Buricul lui Buctu”, oraş mai mare decât Londra acelor timpuri (Tuaregii / Targhi au fost de-a lungul timpului principalii negustori de sclavi din N Africii; primii negri în America au fost sclavii transportaţi de Europeni de pe coasta Vestică a Africii, atunci când au colonizat Lumea Nouă, Tuaregii fiind cei care îi vindeau). În vechime, populaţia zonei era mai ridicată; de exemplu, cimitirul Gobero din Niger 17 lat. N, 9 long. E cu zeci de mii de morminte - datând de la începutul mileniului VIII î.C. - este cel mai vechi şi cel mai mare din Sahara (ce pe atunci era verde). În 1897, Britanicul Grant Haliburton a scris: “În răsăritul Tombuctu trăieşte tribul Karkari / Gargari, care are o mare aşezare pe Fluviul Niger numită Karkar (acum Gao 16,16 lat. N, 0,03 long. V / Mali).

Peste Oceanul Atlantic, artefacte ca statuia oraculară Pokotia / “Po-Kotia” inscripţionată proto-Sumerian, un bol pentru libaţii în cinstea Zeiţei Net - fiica soarelui Ra - scris cu cuneiformele proto-Sumeriene de la sfârşitul mileniului IV î.C., etc., au fost găsite lângă Lacul Titicaca (cel mai mare lac din America de Sud / în jurul căruia s-a mâncat în premieră mondială cartoful), unde Cultul Falic era foarte puternic:

Principalele vânturi acum 157


În acele timpuri, răspândirea umană din Peninsula Kola până în America de Sud nu e de mirare, oamenii de multe milenii populând planeta din Africa până în Australia sau din Siberia până în America de Sud (constantul alizeu ce după ultimul Potop deja bătea în emisfera Nordică dinspre NE spre SV - acelaşi care l-a purtat în Evul Mediu pe exploratorul Cristofor Columb din Europa în America facilita traversarea Oceanului Atlantic, distanţa cea mai scurtă între malurile sale fiind între Vestul African şi Sudul American). Savanţii care au studiat respectivele artefacte - ca Dr. Alberto Marini, Dr. Clyde Winters, ş.a. - au afirmat că acea scriere din Anzi era utilizată în urmă cu peste 5 milenii mai ales în Sahara şi Bazinul Gher / Nigerului, de vechii Berberi (ea ajungând răspândită din N Africii până în Bazinul Ghargar din N Indiei de Kuşi / Cuşi - străveche populaţie regăsită în Africa şi Asia deopotrivă - Biblia anunţând în Vechiul Testament despre Cuş că era nepotul lui Noe), Zeiţa Net fiind extraordinar de stimată în Africa şi EurAsia, ca Marea Mamă / relicvele din America de Sud arătând că şi acolo Marea Zeiţă era iubită: Cultura Tiahuanaco din S Lacului Titicaca - precursoarea Civilizaţiei Inca / “In-Ka”, a “fiilor soarelui” - era aflată la mare altitudine în Munţii Anzi / “An-zi” (în apusul zonei sale de influenţă - în Peru / “Pe-Ru” - fiind locuri enigmatice, ca liniile Nazca 14,43 lat. S, 75,08 long. E, citadela Machu Picchu 13,09 lat. S, 72,32 long. V, etc.) şi a reţinut despre straniile complexe megalitice ale sale, confecţionate inexplicabil de precis de exemplu lângă Kelka, în Bolivia, la “Poarta Pumei” / PumaPunku 16,33 lat. S, 68,40 long. V, că au fost realizate de Uriaşi diluvieni, conduşi de Kon-Tiki, un roşcovan bărbos, fapt deosebit faţă de localnici, al căror obicei era să fie raşi şi al căror nivel de viaţă în mileniul III î.C. de pildă se afla încă în Epoca Pietrei; de acolo s-a răspândit îmbinarea perfectă a bolovanilor în construcţii (aşa cum azi nu mai e niciunde pe glob, depăşind şi colosalele / Ciclopicele aglomerări de pietre ale Pelasgilor din Vechea Lume, inclusiv cele din așezările lor “Var”, populate de Cuși). În America de Sud, creatorul “ViraCocha“, în pronunție “Vira-Coșa” (zis “Kon Tiki”, după cum a studiat şi cercetătorul Norvegian Thor Heyerdahl) a fost zeul suprem al Inca-şilor şi a apărut la Lacul Titicaca; se poate observa despre Kon că reda Ka şi An - împreună Kaan = Kon - iar hinduşii folosesc şi azi termenul Tika pentru marcajul pe frunte al celui de-al treilea ochi.

158


era Chucara” (popular era ştiut ca “Oraşul Morţilor” / “Orașul celor care au fost”). În 1972, istoricul Francez Henri Favre a scris în “Incaşii” că “grija de a-şi afirma şi menţine rangul era cu totul deosebită la acei Kuraka, care se înscriau în lungi descendenţe de căpetenii şi se aflau în fruntea unui mare număr de obşti importante, familiile căpeteniilor pretinzând că reprezentau un tip de umanitate anterior şi diferit de cel al populaţiei. Raporturile dintre marii Kuraka şi împărat au fost întotdeauna personalizate, stabilite deasupra funcţionarilor imperiului. Când un nou Kuraka venea în fruntea unei obşti, el trebuia să depună jurământ de supunere faţă de suveran, care îl confirma în funcţia respectivă, neschimbându-l decât în caz de revoltă. Respectarea jurământului de supunere era garantată prin fiul sau ruda lui Kuraka desemnat - conform obiceiurilor locale - ca succesor. Acela era obligat să locuiască la curtea imperială. Statuia principală a obştii reprezentându-l, în general, pe strămoşul lui Kuraka - era şi ea reţinută ca zălog. Dacă obştea se revolta, statuia devenea ţinta insultelor publice ale locuitorilor capitalei. Împăratului nu-i lipseau aşadar mijloacele de presiune asupra acelor Kuraka, pe care-i controla prin descendenţi şi succesori dar şi prin ascendenţii lor divinizaţi. Împăratul şi Soarele - cele mai importante figuri conducătoare - vegheau ca atât obligaţiile faţă de ei, cât şi îndatoririle faţă de obşte să fie îndeplinite cum se cuvine. Prima dintre îndatoriri consta în întreţinerea după normele cutumiere - a tuturor care-i slujeau. Ei şi-o împlineau împărţind alimente, îmbrăcăminte şi alte produse ale muncii, pe care le primiseră şi care se adunau în depozitele publice sau ‘gorga’ / ‘kolka’. În America precolumbiană, Anzii au constituit singura zonă unde s-a practicat creşterea animalelor, carnea de lama (rumegătoarea domesticită şi păstorită) tăiată în felii subţiri şi uscată la soare fiind transformată în ‘gharghi’ / ‘charki’. Clădirile erau construite în general pornind de la o temelie rectangulară. Andezitul era tăiat cu ajutorul unor instrumente de bronz şi apoi şlefuit minuţios cu nisip umed. Blocurile neregulate ale zidurilor se ajustau atât de perfect unele cu altele - asemenea celulelor unui ţesut, fără nici o formă de ciment - încât lama unui cuţit nu putea fi strecurată prin articulaţia lor”. (Problema arheologiei în faţa geologiei este că pe scara durităţii orice instrument de bronz e mult mai moale decât rocile vulcanice, fie andezitul din Anzi - nume preluat de rocă de la acei munţi - sau granitul ori bazaltul African, de exemplu din Egipt, aşa că afirmaţia tăierii corpului mai dur cu unul mai moale, difuzată de mulţi, este eronată: nu aceea era tehnica; mai mult, existenţa unor unelte mai dure presupunea realizarea lor cu instrumente şi mai dure, însă până acum pe glob n-au fost descoperite de nici unele, inexplicabile - pe toate continentele - fiind şi multele pietre sculptate cu detalii robotice sau deplasările unor uriaşe pietre, pe lungi distanţe ori la înălţimi / nu la vale, etc).

Artefacte Boliviene În acel areal, la ulteriorii Inca / “In-Ka” - “pruncii soarelui”, în EurAsia ştiindu-se steaua centrală a sistemului planetar ca patronată de Zeul Cerului An şi Pământul ca patronat de Zeiţa Ka / Ga, ambele regăsindu-se în numele InKa / Inca al Incaşilor - căpeteniile comunităţilor erau recunoscute ca Guraga / Kuraka, în general descendenţii întemeietorilor grupurilor (Guraga - Kuraka / Curaca distribuiau pământurile, organizau activităţile colective şi rezolvau neînţelegerile). În 1571, Spaniolul Petro Pizarro (vărul Conchistadorului) a scris în cronica sa despre “Pe-Ru” / Peru: “Femeile nobile sunt plăcute la vedere; ele ştiu că sunt frumoase şi chiar sunt de fapt. Părul bărbaţilor şi al femeilor este blond ca spicele şi unii au pielea mai deschisă decât Spaniolii. În această ţară am văzut o femeie şi un copil a căror piei erau de o albeaţă neobişnuită. Localnicii pretind că e vorba de urmaşi ai idolilor / zeilor”. Traducerea făcută unui text de noduri de Quipocamayo Catari şi încredinţată Vaticanului în 1625 a notat că “numele iniţial al Tiahuanaco

Cercetătorul Victor Kernbach a notat în “Enigmele miturilor astrale”: “Analizele de sânge făcute unor mumii incaşe au dat rezultate uluitoare: sângele vechilor regi incaşi 159


era din grupa A, inexistentă în America până la venirea europenilor; mai mult, în compoziţia acelui sânge incaş a fost descoperită o combinaţie chimică neregăsită decât la câţiva oameni vii. De altfel şi aspectul facial avea diferenţe (de importanţă mai redusă): erau bărboşi iar localnicii erau spâni. În timpurile istorice exista încă intensă tradiţia marilor preoţi şi a marilor iniţiaţi sau profeţi de a se retrage pe cele mai înalte piscuri de munţi, fie pentru meditaţie în izolare desăvârşită, fie pentru a predica de acolo în anumite zile festive, alminteri arătându-se rar în public. Să ne gândim fie şi la Muntele Ascuns al lui Zalmoxe, moştenit de marii preoţi daci până în secolul V; şi oare această ciudată tradiţie nu venea din enigmatica eră imediat post-diluviană, când naufragiaţii potopului escaladaseră munţii spre a se salva şi perpetuaseră acolo vechea învăţătură salvată ori acostaseră întâmplător lângă piscurile uscate în navele lor înjghebate ocazional, ca Noe pe muntele Ararat?”

observat şi descris direct de către astronomul Gărga din N Indiei), cu urmări de pildă în Africa prin întemeierea Egiptului cu capitala Gherga - oraşul primului faraon - în Anatolia prin înfiinţarea Troadei / Troiei Gherghiţilor, în Europa prin ridicarea Gargarului Stonehenge, etc. / străvechii Ghergari populând pe atunci o bună parte a Pământului; în lucrarea Medievală “Popol Vuh” apare că strămoșii Quișilor din Guatemala au venit dintr-o țară situată la răsărit - dincolo de ocean - unde au trăit împreună cu oameni albi și negri. Este interesant că pentru Pleiade Incaşii aveau numele de Collca (rezonând cu Gorga) iar Quiși rezona cu Kuși / Cuși. Vechii Anatolieni ştiau de America; în Antichitate - la începutul secolului III - Claudiu Aelian a consemnat pentru Romani în “Povestiri pestriţe” 3:18 ceea ce a aflat că ştia Midas, soţul Gherghiţiei Sibila (fiul lor Gordias fiind întemeietorul dinastiei conducătoare a Frigiei): “Teopomp povesteşte o conversaţie dintre Frigianul Midas şi Silenus (acest Silenus era fiul unei nimfe, după natura lui - mai prejos de o zeitate dar mai presus de oameni - fiindu-i hărăzită nemurirea). Ei discutau despre felurite lucruri; printre altele, Silenus i-a istorisit lui Midas următoarele: Europa, Asia şi Africa sunt scăldate din toate părţile de ocean, singurul continent ce mai există fiind dincolo de limitele lumii locuite. Potrivit cuvintelor lui Teopomp, acela e nemăsurat de uriaş şi e populat de oameni mari iar oamenii de acolo sunt Uriaşi, cât 2 staturi obişnuite şi trăiesc de 2 ori mai mult. Pe continentul acela sunt multe oraşe mari, cu rânduieli şi legi specifice, cu totul deosebite de ale noastre. 2 oraşe, nesemănând între ele prin nimic, întrec prin dimensiuni pe toate celelalte. Locuitorii dintr-unul îşi petrec zilele în pace şi belşug, obţin roadele pământului fără a se folosi de plug şi boi, nu au nevoie să are şi să semene, sunt totdeauna sănătoşi şi viguroşi şi plini de veselie, până în clipa morţii; ei sunt atât de neîntinat de drepţi, încât nu rareori zeii îi răsplătesc cu vizitele lor. Locuitorii din celălalt oraş sunt însă neobişnuit de războinici. Cândva - după vorbele lui Silenus - ei au făcut încercarea de a ajunge până la Insulele noastre şi au trecut oceanul, au ajuns la hotarul Hiperboreilor dar n-au dorit să meargă mai departe. Silenius i-a mai spus lui Midas şi alte lucruri uimitoare: un neam oarecare de muritori populează multe oraşe de pe acel continent; hotar al lor este o prăpastie: nu e acolo nici zi, nici noapte şi aerul e totdeauna plin de un amurg roşiatic. La hotar sunt 2 ape importante: Râul Bucuriei şi Râul Tristeţii; pe malurile amândorura cresc nişte pomi ce dau fructe diferite. Pomii de-a lungul Râului Tristeţii dau fructe cu această însuşire: cine le mănâncă începe numaidecât să plângă şi-şi petrece în lacrimi tot restul vieţii. Pomii de-a lungul Râului Bucuriei dau cu totul alte roade: cei ce le gustă se despart de vechile dorinţe şi - de le-a plăcut ceva - uită ce le-a plăcut, încep în curând să întinerească şi-şi retrăiesc anii demult uitaţi; părăsindu-şi vârsta bătrâneţii, ei intră în floarea vârstei, apoi se prefac pe rând în tineri, în adolescenţi, în copii şi - în cele din urmă - încetează cu totul să mai existe”. Mult ulterior acelor timpuri - în Evul Mediu - Iezuitul German Athanasius Kircher 1601-1680 a presupus Atlantida în Oceanul Atlantic (în schiţa cu N în jos), între Africa şi America. Munţii Anzi / “An-zi” din S American onomastic au reprodus Zeul An (ca şi India din S Asiatic, cu numele India format din “In” pentru “An” şi “-dia” / “dios” pentru “zeu”), cu mult înaintea sosirii coloniştilor Medievali de peste Oceanul Atlantic, care în confuzia că au descoperit India au numit localnicii ca Indieni. Este de observat că primele mumificări din lume au apărut în Anzi şi apoi de cealaltă

Blazonul Inca Pe blazonul Incaşilor era reprezentat Inti / “In-ti” Zeul Soarelui - interesantă fiind onomastica sa, asemănătoare cu Antu / “An-tu” (Anat, consoarta Zeului Cerului An la Sumerieni): Kon Tiki era forma sa elaborată, personificată prin bărbosul roşcat, care a avut pe Insula de pe Lacul Titicaca o luptă cu războinicul Cari (pierzând-o, a reuşit să scape cu anturajul său spre apus, ajungând pe coasta Pacificului, unde s-a îmbarcat şi a plecat spre Vest pentru totdeauna, destinaţia fiind - se pare - Polinezia; în 1947, expediţia Kon Tiki condusă de Norvegianul Thor Heyerdahl a parcurs traseul dintre Peru şi Polinezia / Insula Paştelui cu o ambarcaţiune realizată doar din materialele locale, tipice Epocii Pietrei). Despre complexul megalitic de la “Poarta Pumei” (realizat cu o tehnologie deosebită, neregăsită arheologic) e de observat că îşi asocia numele cu marea felină puma - în restul lumii Marea Zeiţă având mereu lângă ea leoaica / în America leoaica însă ne-existând natural - iar contemporan scrierii celebrând-o în America de Sud pe Marea Zeiţă a început în America Centrală calendarul Cholkij al populaţiei Kiche / Quiche din Guatemala, popular ştiută ca Maya: era imediat după ce planeta a fost lovită de un corp ceresc care s-a fragmentat în mai multe părţi (fenomen 160


parte a Atlanticului, în Africa (îmbălsămările în răşini aromatice din Vechiul Egipt făcându-se pentru ca sufletul Ka să se reunifice cu trupul, în ideea obţinerii vieţii veşnice după moarte); fenomenul îmbălsămării / mumificării s-a dezvoltat în Vechiul Egipt de la începutul mileniului III î.C. (tot în Vechea Lume - de acum 5 milenii - obiceiul raderii părului era în America şi Africa, nu însă în EurAsia iar capetele ţuguiate, mai mult decât hiperdolihocefal, s-au găsit doar în Anzi şi Vechiul Egipt).

“Practicau deopotrivă şi arta vindecării, prin sugerea fluidului unui obiect socotit a reprezenta agentul îmbolnăvirii. În plus, puneau la loc oasele dislocate - prin manipulare externă - şi erau mai ales excelenţi chirurgi, în stare să execute operaţii delicate, ca trepanaţiile, al căror scop real, de cele mai multe ori, ne scapă. Din nefericire, absenţa izvoarelor scrise provenind de la incaşii înşişi face imposibilă cunoaşterea mai profundă a teologiilor respective. Existenţa unor ‘călugări’ şi ‘călugăriţe’ / vestalele soarelui, ca şi practica confesiunii secrete i-au impresionat pe preoţii spanioli; dar subtilităţile - pentru totdeauna pierdute - ale gândirii încă nu ne-au parvenit decât fragmentar, în frazele ezitante, naive sau involuntar neadevărate ale informatorilor străini”. Urmaşele Gorgonelor plecate la începutul Epocii Bronzului din Bazinul Nigerului şi întâlnite în uriaşa junglă Sud Americană din Bazinul Fluviului cu cel mai mare debit din lume - organizate în triburi feminine, care făceau negoţ acolo cu amazonit / pietre turcoaz - i-a determinat pe navigatorii Medievali să numească acea apă Amazon iar bazinul său ca Amazonia. Pătrunsă cu ace ca în străvechea acupunctură din EurAsia şi cu o denumire apropiată de “Vede” din N Indiei / Bazinul Ghaggar, păpuşa Cultului N African “Vudu” / “Vodun” înmagazina ura persoanei care o confecţiona; realizarea ei se făcea întotdeauna cu “îmbibarea” energiei proprii în ea (ajutată pe cât posibil şi de fumuri revărsate peste ea), în preajma unei lumini cât mai strălucitoare / a soarelui ori a unei torţe: scopul era de preluare a blestemelor, închipuirea păpuşii fiind personală ca un fetiş - ori a vreunui adversar spre care să se îndrepte răul invocat prin rugăciuni strigate (după ritual, păpuşa era spânzurată de crăcile unui copac de la vreo răscruce). Printre negrii din S Bazinului Gher, animistul Cult Vodu însemnând “spirite” - existent din urmă cu cel puţin 8 milenii a fost probat de cercetători drept rămăşiţa celei mai vechi manifestări religioase din lume (practică răspândită din Orient până acolo şi regional denumită a Zeiţei Mami / Mamu, cu celebrare în cursul primăverii; Nana / Mawu, divinitatea androgină supremă Vodu / Voodoo, a rămas un concept cu bunăvoinţă faţă de toate creaturile dar fără intervenţie în viaţa oamenilor, neavând nici o reprezentare picturală ori asociere cu obiecte): în acea străveche religie, Ghedi / Guede erau gardienii dintre vii şi morţi / “portarii” lumilor (până în jungla din Congo se ştia că la moarte “Marele Înger” din trup rămânea ataşat Pământului iar “Micul Înger” din trup urca la Cer, ambii “îngeri” fiind purpurii). În E Oceanului Atlantic, Cultul Vudu / Voodoo - bazat pe convingerile că între viaţă şi moarte e un ciclu natural şi normal, omul făcând parte dintrun tot unitar şi orice cauză produce un efect, fiecare acţiune fiind urmată de reacţii - s-a răspândit în N Africii prin sclavii duşi de Targhi / Tuaregi din SV Saharei până în Maroc (Berber numiţi Gnaoua, după cum numeau ei “omul negru” sau Ghana şi regiunea negrilor ca Guineea / strămoşii negri ai Maurilor au rămas cunoscuţi - de la sfârşitul mileniului II î.C. - drept cultivatorii Gangara; e de ştiut că ultimii conducători albi ai Ghanei - conform legendelor locale, veniţi din N în timpuri imemoriale - au fost în secolul VIII): amuletele lor sunt ştiute cu denumirea de “grigri”. Bazinul Gher (al NiGherului / Nigerului) este format de cel de-al treilea Fluviu African - după Nil şi Congo - la întâlnirea populaţiilor albă din N şi neagră din S: Niger izvorăşte din Guineea şi se varsă printr-o mare deltă în Golful Guineii. Până în mileniul IV î.C., cursul superior Gher se vărsa într-un lac Saharian, azi dispărut datorită modificării direcţiei Fluviului pe traseul de

Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu în “Dicţionar al religiilor” au scris despre “Religia incaşilor”: “La fel ca în Egipt, preoţii incaşilor aveau în grijă tot ce era în legătură cu sănătatea, de la corpul ‘politic’ al statului până la corpul omenesc, cumulând astfel funcţiile de sacrificator, prezicător şi şaman-vindecător. Ca şi babilonienii, ei inspectau cu grijă măruntaiele animalelor sacrificate, citind în ele viitorul”.

Păpuşă Antică Voodoo / Vudu 161


acum al Nigerului - rămânând doar o deltă interioară - vechea denumire Gher schimbându-se în numele actual: Niger (până în Antichitate s-a ştiut de Lacul Gher, de la primele hărţi până la cele Medievale Fluviul Niger încă fiind notat Gher); când în Egipt a fost primul faraon - Gherganul Narmer - în Bazinul Nigerului erau crescute vite şi se practica agricultura, cultivându-se orez, pepeni, etc. (e de remarcat că din Sud, din Bazinul Congo, a fost preluată pentru cultivare specia de castravete “Cucumis Anguria” - cu denumirea gherkin - acum foarte populară în lume, planta având caracteristica de a fi agăţătoare, prin cârcei).

Castravetele Gherkin

Mega Ciad

(Uneori, gherkinul e confundat cu ceea ce Românii numesc tărtăcuţă / curcubeţică - “Coccinia Indica” - plantă originară din Asia tropicală / India: plantă agăţătoare cu fructe galbene, mari cât ouăle de găină, de forma merelor, ce scad glicemia / nivelul glucozei din sânge). În SV Saharei sunt unele nuanţe Gherga, ceea ce denotă arealul răspândirii numelui; în prezent, toponimia din ţările ce împart fostul Bazin Gher cuprinde aşezări ca Garga, Gorga, etc. Acum, regiunea este locuită de ramura V Sudaneză a NiloSaharianilor, populaţia Djerma practicând acolo până în prezent obiceiul ancestral al acordării de atenţie specială primului născut, vorbind în Dialectul Hamit Gherka - între Dialectele Berber (N) şi Gur (S) - cu clare influenţe de la cei din Ciad; de altfel, legătura între Niger şi Nil a fost din cele mai vechi timpuri printr-o rută a caravanelor trecând pe la Lacul Ciad, numită în partea sa răsăriteană (din Egipt), între Oaza Kharga şi aşezarea Gherga de pe Nil, drept Calea Ghirga. În preajma Lacului Ciad şi acum există planta denumită Ghirghir / Girgir, cu flori alb-violete; în mileniul V î.C., Lacul Ciad era mult mai mare - mai întins decât Marea Caspică din prezent - fiind denumit ca “Mega Ciad”: cea mai mare apă din Sahara (steagul Ciadului e tricolor - roşu, galben, albastru - similar cu al României şi al Ibericei Andorra / “An-dorRa” din Munții Pirinei / “Pi-Rinei”).

La tripla graniţă din prezent dintre Libia, Sudan şi Egipt se află Văile Karkur 21,58 lat. N, 25,08 long. E, bogat pictate cu scene din timpurile când Sahara era verde:

162


Oază Nord Africană

Gherga în N Africii

Tunisia - fostă Ifriqiya - este cea mai Nordică ţară Africană (înfiinţată în mileniul II î.C. de Berberi), situată între Sahara şi Mediterana; e la jumătatea distanţei dintre Nil şi Atlantic şi îşi sărbătoreşte independenţa din 1956. Gherghis / Zarzis 33,30 lat. N, 11,07 long. E a fost o localitate Antică în Tunisia, înfloritoare mai ales în secolele VI-III î.C. iar portul său Gherghis / Gergis - în cel mai Sudic punct Tunisian, la graniţa Libiană - a fost evocat de mai multe ori şi de istoria bizantină, zona fiind locuită inclusiv de către Gherga (conform şi bibliografiei Antice N Africane). În vecinătate, zona Troglodită s-a remarcat cu locuinţe subterane (ca în atâtea alte locuri din vechime, precum Capadochia, Balcani, S Italiei, etc.); palmele - primul simbol cultural folosit / ca şi în Peştera Gargas 43,03 lat. N, 0,32 long. E din Pirineii Francezi, imediat după dispariţia Neanderthal - aveau rolul protecţiei de blesteme 163


(în 1987, academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologie română” a enunţat că la Români înscrisurile apotropaice - ca palmele deschise ridicate - aveau valoare de talisman).

neînsemnate capricii. Din păcate, într-o dimineaţă de primăvară, în luna a şasea de sarcină, Samata îi ceru…ouă! Aceasta era însă singura mâncare interzisă de riturile religioase ancestrale ale tribului. Godi refuză să-i satisfacă rugămintea. Soţia lui începu atunci să-l respingă, refuzând săi mai adreseze cuvântul. Întristat, tânărul sfârşi prin a-i spune: ‘Bine, Samata, sunt de acord. O să-ţi aduc 2 ouă de găină dar atât’. ‘Nu, Godi, nu vreau nici ouă de găină, nici de prepeliţă, nici măcar de raţă. Vreau ouă de-ale păsărilor ălora gri cu penaj atât de delicat, cu cioc de abanos şi cu labe de un roşusângeriu’. Godi o privi îngrozit: ‘Dar baţi câmpii, ţi-ai pierdut minţile. E o blasfemie! Păsările acelea sunt sacre, Samata, şi tu o ştii foarte bine! Dacă ne atingem fie şi de un singur ou de-al lor, nenorocirea se va abate asupra noastră şi a familiei noastre’. Viitoarea mamă se încăpăţână şi - în faţa refuzului soţului ei - încetă să mai mănânce. Pe zi ce trecea slăbea tot mai rău. În cele din urmă, se îmbolnăvi: febra nu mai scădea şi delira, afirmând că numai ouăle ar putea s-o vindece. Bietul Godi, nebun de îngrijorare, hotărî să plece în căutarea a ceea ce ea dorea cu atâta ardoare. Într-o dimineaţă, încă din zori, pe când soarele dogorea deja, se aşternu la drum. Godi ştia că pasărea gri trăia pe dealurile din jurul Marelui Lac Sărat, căruia bătrânii satului îi atribuiau puteri stranii. Merse cale îndelungată, copleşit de căldură, ros de nelinişte gândindu-se la soţia bolnavă, dar şi la încălcarea riturilor pe care i-o impunea ea. În sfârşit, epuizat, ajunse la marginea întinderii albastre, ale cărei maluri erau acoperite de ierburi verzi şi de flori multicolore, înalte ca nişte arbuşti. Faleze impunătoare de stâncă ocru-roşiatică împrejmuiau lacul imens, în direcţia soarelui-apune. Cu ani în urmă, în adolescenţă, în cursul riturilor iniţiatice, înţelepţii tribului îi încredinţaseră secretul păsărilor sacre: ‘Cuiburile lor sunt ascunse în stâncile mari ce străjuiesc lacul, fiindcă zeii le protejează astfel de prădătorii de tot soiul’. Godi simţi atunci ruşinea cuprinzându-l. Îi sfida pe zei, avea să încalce o interdicţie ancestrală din dragoste pentru soţia lui şi pentru copilul lor ce urma să se nască. Capul îi vâjâia când începu să se caţere pe prima faleză, agăţându-se cât putea de bine de peretele de argilă. Pielea îi şiroia de sudoare. Mâinile îi bâjbâiau, picioarele căutau cea mai bună priză ca să nu cadă. Se căţăra, se căţăra într-una. Deodată, chiar deasupra capului, adăpostit într-o scobitură stâncoasă, zări un cuib mare, alcătuit din nenumărate crenguţe întrepătrunse. Precaut, aşteptă o clipă, apoi se căţără anevoie. Marile păsări cenuşii, plecate fără îndoială după hrană, nu erau acolo; în schimb, 4 ouă mari cu coaja cenuşie ca un cer de furtună scânteiau pe un strat de muşchi albăstrui. Copleşit de bucuria de a-şi fi atins ţelul, Godi întinse mâna ca să îşi ia prada. Dar, în clipa aceea, piciorul îi alunecă de pe craca şubredă pe care îl pusese. Tânărul se prăbuşi de-a lungul peretului abrupt. Strigătele sale răsunară pe toată durata căderii şi trupul îi dispăru în adâncul lacului. Nu încăpea îndoială că zeii savanei voiseră să-l pedepsească pe nerespectuosul Godi. Câteva săptămâni mai târziu, Samata născu 3 băieţi, cărora hotărî să le dea nişte nume foarte misterioase: Căutătorul, Asamblatorul şi Renăscătorul. În ciuda bucuriei de-a fi născut, tânăra mamă plângea toată ziua: nu avea nici o veste despre soţul ei şi bănuia că i-l răpise moartea. Anii au trecut, fără ca tristeţea şi remuşcările să-i fi părăsit inima. Seara, în coliba cea mare, îi plăcea să le povestească copiilor care creşteau ultimele momente trăite cu tatăl lor. Într-o seară, în sfârşit, se hotărî să le mărturisească povestea ruşinoasă cu ouăle sacre pe care voise să le înfulece şi pomeni de sacrificiul inutil al lui Godi, însufleţit doar de

Locuinţă Troglodită în Tunisia Străvechea povestire N Africană a lui Godi, culeasă de coloniştii Francezi de la Berberi şi publicată în “Mituri şi legende din întreaga lume” în 2009, denotă aspecte în legătură cu timpul când Sahara încă era verde (implicând şi fostul Lac Tritonis, acum El Jerid - Gerid / Garîd - central în Tunisia): “În marea savană africană, hrana nu lipsea în acele vremuri străvechi. Tribul Oamenilor Soarelui cunoştea atunci belşugul de bunuri, de animale şi de apă potabilă. Căsătoriţi de mai mulţi ani şi tot atât de îndrăgostiţi unul de celălalt ca la început, tânărul Godi şi frumoasa lui soţie aveau cea mai frumoasă colibă din sat; tuturor le plăcea să-i viziteze la ora când căldura se mai domolea, când animalele obosite se adăpau în sfârşit. Din păcate, în ciuda speranţelor şi a tandreţei lor împărtăşite, Samata tot nu născuse, ceea ce îi făcea să fie din ce în ce mai trişti. La ce bun să aibă o locuinţă în care lemnul preţios se armoniza cu ţesăturile minunate dacă nu aveau un fiu căruia să i-o lase moştenire? Tot tribul se ruga ca ei să aibă un copil. Câţiva asceţi bătrâni, de obicei foarte severi cu sătenii, executau chiar nişte rituri secrete - pe care le cunoşteau numai ei - pentru ca soţii să fie fertili. În sfârşit, într-o dimineaţă, puterile divine atât de solicitate îndepliniră dorinţa celor 2 soţi: pântecul femeii se rotunji brusc. Ce sărbătoare! Zi de zi, frumosul trup negru nu înceta să se rotunjească. Şi, ca pentru a sublinia această fericire neaşteptată, ploile începură să cadă, îndepărtând astfel orice risc de secetă şi îngăduind fiecăruia să-şi facă provizii de apă. Godi se îngrijea neîncetat de soţia lui, copleşind-o cu daruri, răspunzând tuturor dorinţelor sale şi acceptându-i cele mai 164


dorinţa de-a o satisface. Ajunşi nişte tineri frumoşi, cu trupul musculos şi mintea agilă, cei 3 fii hotărâră să plece în căutarea rămăşiţelor pământeşti ale tatălui lor. După un drum nespus de lung, ajunseră la rândul lor pe malul Marelui Lac Sărat. Căutătorul plonjă şi - răbdător - scotoci apele întunecate şi reci. Colo un os, dincolo altul. Când se întoarse pe ţărm, strânsese laolaltă osemintele tatălui său. Le depuse delicat pe plaja de nisip fin. Atunci Asamblatorul reconstituí minuţios scheletul lui Godi. În sfârşit, după minute îndelungate de concentrare şi de rugăciuni murmurate, al treilea frate - Renăscătorul - se aplecă peste oasele albicioase, roase de apa sărată şi suflă, cu o putere nemaipomenită, vântul vieţii. Şi - încetul cu încetul - tatăl lor îşi recăpătă forma omenească. Organele sale îşi reluau locul, muşchii se umflau, pielea i se refăcea, trăsăturile armonioase se conturau din nou. Apoi, deodată, Godi se trezi. Întorşi în sat, cei 3 copii şi tatăl lor se grăbiră să se ducă s-o îmbrăţişeze pe biata Samata, moartă de îngrijorare de la plecarea fiilor ei. Recunoscându-şi soţul, femeia se repezi la el plângând de bucurie şi îi spuse: ‘N-o să-ţi mai cer niciodată vreun lucru pe care nu poţi sau nu trebuie să-l faci. Nu ştiu cum au izbutit fiii noştri să facă minunea asta’. ‘Fiii noştri au fost fideli credinţelor şi riturilor noastre, sunt nişte suflete curate, şi de asta fără îndoială că zeii noştri, în marea lor bunătate, i-au ajutat, aşa cum ţi-au şoptit odinioară numele pe care li le-ai dat’.” (Este de observat că mult ulterior, preoţilor N Europeni - mai ales Vikingi - li s-au zis Goði, în pronunţie Goghi dar şi Godi / cu scrierea Latină la fel). La începutul secolului XX, în Tunisia încă exista Podgoria Bir M’Gherga 36,24 lat. N, 10 long. E - cu zeci de hectare de viţă de vie - după cum a fost descrisă de către “Societatea Franceză de Istorie Naturală” în 1904, de Jean Lanessan / fostul guvernator Francez al IndoChinei în 1917, ş.a. (pe cuprinsul ei aflându-se numeroase vestigii, din timpuri străvechi); se poate observa că literalmente “pod-gorie” = “puntea / podul cerului”.

oamenilor în peşterile existente de-a lungul coastelor de gresie dar şi în aşezări sub cerul liber, ale primilor colonişti, având animale domestice pe care le-au adus cu ei şi utilizând variate seminţe. Ceramica seamănă cu cea Siciliană (cea mai mare Insulă Mediterană, la 90 km N de Malta).

Cu roşu Munţii Taurus Cel mai vechi sanctuar din lume a fost pre-diluvian, din mileniul X î.C. (contemporan cu Atlantida descrisă de Platon), în Porta-sar / Gobekli Tepe - însemnând “Poarta Soarelui” / “Dealul Buricului” - azi în Turcia, la poalele Munţilor Taurus / locul unde a fost cultivat pentru întâia dată în lume grâul; geograful Antic Strabon a consemnat că până la timpul său - adică începutul mileniului I - Himalaia era lanţul muntos întins la răsărit de Caucazul Indian iar Taurus era lanţul muntos întins între Caucazul Indian, respectiv Gherghi-stan / Hindu Kuş şi Anatolia (şi Gotul Iordanes / a cărui nume era o formă Gordiană - născut în Moesia / Misia sau Galia Anatoliană, care a realizat “Getica” în anul 551 - a scris: “Caucazul începe de la Marea Indică, trece în Siria unde formând o curbură se întoarce spre Nord - se prelungeşte peste ţinuturile Scite, se scoboară până la Pont / Marea Neagră, apoi adunându-şi înălţimile sale, atinge şi cursul Istrului”): între India şi Anatolia, Munţii Taurus se suprapuneau celor generic numiţi în vechime Caucaz.

Ruinele unui templu Maltez Arhipelagul Maltez a fost mereu o punte de comunicare între Europa şi Africa (azi reşedinţa premierului statului e în fertila Vale Girgenti); Malta este independentă din 1964 (Romanul “Pliniu cel Bătrân” în “Istoria naturii” 10:559 a consemnat termenul “maltha” pentru argila tare, bună la construcţia băilor). Începuturile civilizaţiei pe Insulele Maltei sunt în parte legate de răspândirea agriculturii în Bazinul Mediteran. Prima fază, Ghar (sfârşitul mileniului VI î.C. - mijlocul mileniului V î.C.), denumită aşa după numele celei mai vechi grote Malteze ce a fost locuită - Ghar Gana, 36,17 lat. N, 14,19 long. E - s-a caracterizat prin traiul 165


Kahrka Templul Giganţilor din Gozo / Malta

Autorul calendarului Egiptean a fost Thot / Hermes (fiul cel mai mare al lui Ra): bunicul Gherga. Forma cea mai timpurie în care Thot a fost notat hieroglific era Athothes (ce prin prefixul “At” nu reda altceva decât legătura Atlantă, Tem / Atum fiind “Atotcreatorul”; atot-puternicul şi atot-creatorul erau în evidentă legătură cu Athot). În 2006, Maria Genescu care a tradus în Română lucrarea lui Plutarh “Despre Isis şi Osiris” - aprecia: “Calendarul Egiptean, care a făcut împărţirea anului în 12 luni, a zilei şi nopţii în 24 de ore, este cel mai inteligent din istoria omenirii” (când era prima inundaţie din an a Nilului, calendarul anunţa Festivalul Kherka - de la numele “Ka peste Ka” al energiei acelei luni ce se încheia prin ridicarea sacrului Dger / simbolul veşniciei; cu denumirea “Koiak”, calendarul Copt a asimilat luna respectivă între 10 XII şi 8 I iar Romanii - care au preluat de la Egiptenii vechi calendarul devenit acum universal pe glob au mutat Anul Nou de la sărbătoarea din 1 III a Zeiţei Ghirghe în 1 I, în cadrul lunii Ka-hr-Ka / Kahrka, acum Koiak).

Dinaintea piramidelor, Malta găzduieşte unele dintre cele mai vechi temple din lume, între care Templul Giganţilor 36,02 lat. N, 14,15 long. E - de pe Insula Gozo - a fost primul / ca sălaş al unei femei Uriaşe cu multă putere (mai recent totuşi decât Sanctuarul de la Parţa / Banat, care însă n-a fost din piatră, ca acela); faţada templului respectiv - acum înaltă de 8 metri dar iniţial era dublă - este cel mai vechi exterior conceput arhitectural din lume încă rămas vertical / “în picioare” (de altfel, Malta găzduieşte şi cea mai veche statuie monumentală umană din lume, feminină / are 2,70 metri înălţime). Dr Mircea Eliade a considerat că “nicăieri arhitectura megalitică, cultul morţilor şi venerarea Marii Zeiţe nu şi-au găsit o expresie atât de spectaculoasă ca în Malta; prin numărul mare de temple, se justifică opinia că în Epoca Pietrei Malta era ‘Insulă sacră’.” Este de ştiut că şi arheologul German Gunther Zuntz 1902-1992, care a studiat pentru Universitatea Britanică Oxford importanţa simbolismului spiralei în ornamentaţia templelor Malteze, a identificat acolo influenţe Dunărene.

Malta

Egipt

Vechii Egipteni susţineau că primii lor conducători au fost divini şi că strămoşii lor au sosit pe corăbii din univers (interpretate ca nave aflate în legătură cu puterile cereşti); posibil să fi făcut referire la corăbiile cu care au traversat Mediterana cei din Civilizaţia Dunăreană / succesoarea Vechii Civilizaţii Europene, îndeosebi deoarece în Vechiul Egipt era des pomenit ţinutul strămoşilor din N, loc de unde călătoria însă a fost şi pe uscat, cu caravanele prin Orientul Apropiat: ceea ce e relevant odată cu primele hieroglife este că - la momentul intrării în Egipt - Gherga a fost înfăţişat acolo ca “străin” (e de remarcat că un termen regăsit pentru “străin” în Extremul Orient e Japonezul “gaijin”). Anticul Herodot Karka în “Istorii” 2:50 a consemnat: “despre acei zei ale căror nume Egiptenii spun că nu le cunosc, mi se pare că ei le-au primit de la Pelasgi”. Primul conducător al Egiptenilor a fost Osiris / Osi-Ra (ce însemna “om bun / puternic” pentru Egiptenii vechi dar şi “cu mulţi ochi” pentru vechii Greci) având barza ca pasăre asociată şi taurul ca animal asociat - la fel ca şi Ghirghe în Banat, după cum a apărut în primul sanctuar neolitic din România, cel de la Parţa / judeţul Timiş - care a introdus pe Calea Ghirga agricultura

Între evenimentele ce au fost atunci, în acele vechi timpuri, ale mileniului V î.C. în zonă (Malta aparţine plăcii Africane, ce se întâlneşte cu placa Europeană în Sicilia, la Etna - cel mai mare vulcan activ din Europa), se poate remarca printre altele că Egiptenii au început calendarul: 19 VII 4241 î.C.

166


în Valea Nilului, între aşezările Abydos şi Gherga, celebrat ulterior ca divin de către constructorii piramidelor, el devenind acolo judecătorul morţilor, fiind des reprezentat înfăşurat în bandaje de mumie; aşa după cum a studiat de pildă şi Albert Vincent în 1927, Osiris - Egiptean întâi notat ca Asir, având ca soră pe Aset / Isis - l-a înlocuit pe mai vechiul protector Antzi (după cum era numit acolo Zeul An): printre atributele avute au fost că Antzi-Asir / Osiris purta pene, cârja păstorului, biciul turmarului de vite, etc.

Floarea vieții în Osirion Descântecul 109 din “Cartea Egipteană a morţilor” (pentru a cunoaşte sufletele) era sugestiv: “Cunosc cei 2 arbori de turcoaz dintre care îşi face apariţia Ra şi care au crescut sprijiniţi de Şu, la poarta Stăpânului Răsăritului, acolo unde Ra iese la iveală”. “Lumea Cealaltă” în Vechiul Egipt era literalmente numită “Natura Gherga” = Neter-Khert (în Orientul Apropiat, inclusiv în Egiptul Vechi, cuvântul apropiat de “Natură” NTR / “Neter” însemna “Veghetor” în Sumer / Şu-mer - în Vechiul Egipt, prin “Şu” se ştia “aerul”, făurit de Ra - locul de unde s-au coborât zeii din Cer pe Pământ fiind ştiut ca NBR, vocalizat ca “Neber” / “Nibiru”, populaţia rezultată în zonă fiind formată din Uriaşi Nefilimi sau Ghergaşi, după cum erau numiţi “Veghetorii”), reprezentarea hieroglifică pentru “celălalt tărâm” / “Lumea de Dincolo” fiind ca o joardă / băţ cu 2 panglici - sau steag, motiv recurent în ceramica pre-dinastică - devenit simbolul pentru divin / zeu:

Floarea vieții pe o poartă Românească din lemn În Templul “Osirion” din Abydos (a cărui fundație e cu 15 metri mai jos decât a celorlalte construcții de acolo / ceea ce ar corespunde unei vechimi de aproape 9 milenii), pe un stâlp din granit apare “Floarea vieții” inscripționată cu o tehnică necunoscută, care a penetrat materialul într-un mod ce azi nu se poate face, după cum a afirmat cercetătorul Nassim Harameim; străvechiul simbol - reprodus identic ori stilizat al “Florii vieții” se găsește pe toată planeta, inclusiv în tradiționalele sculpturi în lemn din spațiul Românesc (perpetuate dintr-o vechime imemorială).

Hieroglifa NTR În legătură cu “Ghergaşii” = “Nefilimii”, e de ştiut după cum a echivalat Romanul Hyginus în prima sa fabulă că Fiul Vântului a fost însurat cu cea care în Greacă se numea “Nefele”, care era Latina “Nebula”, respectiv Româna “Negură”; Sumerianul Nephilim / Nefilim avea echivalentul Egiptean Nepheru / Neferu, adică Neteru Gherg: era Uriaşul zeu călător din “Cealaltă Lume”, forma Ghergaşă (calibrată pe divinitatea Tuat / Thot ca fiul Cerului şi Gliei) fiind aceeaşi atât în Vechiul Egipt, cât şi în Orientul Apropiat. Din perioada faraonilor Ramses (mileniul II î.C.), descoperit pe malul Vestic al Nilului, în Deir el-Medina 25,43 lat. N, 32,36 167


long. E - localitatea artizanilor care lucrau în Valea Regilor pentru pregătirea decedaţilor din elita Egipteană veche în vederea călătoriei spre “Lumea Cealaltă” - e păstrat la “Muzeul Egizio” din Torino / Italia şi papirusul 55001, cu temă erotică, explicită grafic:

nemuritori - Zalmoxis susținea că și el a intrat în legătură cu zeița Hestia; Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la fecioara Hestia’. Așadar, Zalmoxis a primit legile de la zeiță, după cum la ariani Zaratustra / Zoroastru a primit legile de la ‘o zeitate bună’.” Osiris era asociat cu Constelaţia Orion (nume derivat din Sumerianul “Ur-Anna” însemnând “lumina cerului”), văzută de Laponi ca a “Renului”, de Indieni ca a “Cerbului”, cu denumirea “Mriga” în “Rig Veda” / însemnând şi leoaică ori cu numirea de către alţii ca a “Vânătorului” sau - de către agricultori - ca a “Plugului”, prin mijlocul căreia trece Ecuatorul Ceresc: la vânătorul închipuit, brâul / cureaua având 3 stele strălucitoare era “centura lui Orion” (un străvechi obicei s-a păstrat la Aromânii din Pind până la sfârşitul mileniului II, la nuntă - acolo fetele nu se măritau până ce nu împlineau 20 de ani - mirele fiind încins de neamurile miresei cu brâu roşu); în emisfera Nordică, constelaţia trece pe la zenitul locului în lunile de iarnă, în Egipt fiind la maxim în martie. Ţăranii din spaţiul Român numeau Constelaţia Orion ca Rariţa, şirul de 3 stele închipuind “rariţa”: unealta asemănătoare plugului cu care se răsturna brazda în ambele părţi.

În 2007, cercetătorul Rus Valery Uvarov a comentat o inscripţie din Valea Regilor, aflată în mormântul faraonului Ramses VI: “Într-o imagine din ‘Cartea Pământului’ apare un bărbat gol, falusul său picurând spermă pe capul unui mic om. Bărbatul din centru era pictat auriu şi de aceea reprezenta Soarele. Falusul şi sperma fac aluzie la darul vieţii. Prin centrul figurii trece o linie curbă: aceea e o orbită. 2 planete sunt prezente pe acea orbită: una în faţa figurii şi una în spate; această compoziţie precizează clar că pe orbita Pământului (a treia de la Soare) erau 2 corpuri cereşti în mişcare, anume Pământul şi încă un corp ceresc - din spate - ce nu se putea vedea. În mod evident, egiptenii încercau să păstreze pentru eternitate informaţiile obţinute de la Neferu / şi e de ştiut că hiperboreii au fost sprijiniţi ca să domine până în Peninsula Kola, de către Neferu” (adică Neberu / Neteru Gherg = Uriaşul veghetor din Lumea “Cealaltă”, anume din Rai). Aceleaşi informaţii din Egiptul mileniului II î.C. au supravieţuit în mileniul I î.C. de exemplu şi în Magna Grecia / S Italiei, în cosmogonia pitagoreanului şi presocraticului Philolaus, care a afirmat că în spatele Soarelui - numit de el Hestia = cordul / inima sau vatra centrală - exista “Cealaltă” Lume (inclusiv cu îngemânata dublură a Pământului).

Preotul Român Dumitru Bălașa 1911-2001 a scris despre Hestia, ca provenind din matriarhat: “A fost zeița focului și vetrei sacre la străbunii Geto-Daci; trebuie reținut că Focul Sacru - sau Focul Viu - nu era altceva decât o imagine a Soarelui = Marele Zeu (de exemplu, Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu era altceva decât vatra altarului Hestiei / Vesta), pe care ardea focul nestins. Diodor din Sicilia a scris: ‘La așa-numiții geți - care se cred

Osiris era asociat cu Orion iar Isis - sora şi soţia sa era asociată cu steaua Sirius, cea mai strălucitoare de pe Cerul Nordic (aflată la 8,6 ani-lumină de Pământ), numită Maîra de vechii Greci. Osiris a fost fiul lui Gheb / Geb, divinitatea 168


Pământului, având sacrul ghibol / bivol - de altfel, în Antichitate vechii Greci îi numeau pe lucrătorii pământului Gherghiţi / de la Gherga, care a fost rădăcina derivării Gheorghe - şi o avea ca soră pe Isis, ce însemna “dreptate” / “cea veche” (la Egiptenii vechi, “is” era “vechi”, astfel încât Isis / “Is-is” semnifica “Străvechea”; similar, dubletul sufletului Ba / “Ba-Ba” s-a regăsit de pildă atât în Babilon, cât şi în înţelesul pentru “Bătrână”). Este interesant că în Ebraică “iș” e “bărbat” (iar pronunția pentru Zeița Isis e “IșIș”, însemnând “dublu bărbat”). Faraonii au pretins că erau urmaşii lui Gheb / Keb: un contrast Egiptean faţă de străvechea tradiţie feminină a patronării pământului (Osiris a avut natură pământeană, cu cult popular iar Ra, reprezentând soarele, se bucura de monopolul cultic al conducătorilor, religios ei şi cârmuind morţii sub forma că Osiris era împăratul umbrelor - sub/pământene - iar Ra al înălţării spre cer). În imaginea următoare se pot vedea Nut şi Gheb, părinţii Gherganilor Osiris şi Isis:

ce nu mai cerea o geneză separată Egipteană: Gherga a fost preluat acolo ca nume sfânt şi utilizat ca atare; la început, numele Gherga ajuns la Nil era văzut în Egipt ca “străin, din Sahara”.

Considerând ideea că Pământul reflecta arhitectura Cerului, cu respectarea principiului exprimat de Gherganul Thot / Hermes “precum în Cer, aşa şi pe Pământ”, în Egipt / Africa - spre deosebire de EurAsia - Cerul era imaginat ca Zeiţa-Mamă (localizarea subterană a “Celeilalte” Lumi fusese o credinţă predominantă a Epocii Pietrei); “adevărul adevărat” era ştiut ca etern şi nemodificabil, ceea ce exista pe pământ fiind schimbător (supus modificării şi deci neconţinând “adevărul adevărat”). Locaşul morţilor - conform perspectivei Ra - era celest: după moarte, vechii Egipteni considerau că a doua viaţă era prin unirea cu stelele şi le împărtăşeau eternitatea (o viziune religioasă împărtăşită de credincioşii Ra-mani, evidenţiată explicit de acei Râ-mâni / Ru-mani - “oamenii de pe râuri” - stabiliţi în Valea Nilului); moartea echivala cu o renaştere în lumea siderală (credinţa despre cei puri - fără de păcat în viaţa pământeană - provenea din urcarea Muntelui Sacru, al cărui vârf atingea Cerul, ei ajungând în Cer şi devenind ceea ce a fost ştiut mai târziu ca sfinţi). Maternitatea Cerului implica ideea că mortul era alăptat de către Zeiţa-Mamă (adesea asociată cu o vacă / pe Cer sugestivă fiind Calea Lactee); de altfel, Fino-Ugrii spuneau despre Calea Lactee că era a păsărilor iar vechii Greci ştiau galaxia (“gala” însemnând “lapte”) drept “cercul lăptos” al Căii Lactee, ca “laptele Herei”: Hera - femeia lui Zeus - şi Thera (pentru Pământ) erau denumiri înrudite / având aceeaşi rădăcină, Ga fiind numele Pelasg pentru Glie / Pământ, grupul de galaxii al Căii Lactee, în care se află sistemul solar al Terrei / Pământului, fiind considerat ca al Herei. Pe atunci, numele Gherga (sub forma Kher-Ka de exemplu în Banat) era deja consacrat ca “suflet celest” ceea

Bovine în vechiul Egipt În 1897, arheologul Francez Jacques Morgan a observat că în mileniul IV î.C. în Egipt vârfurile de săgeţi au devenit identice cu cele din Europa, deosebindu-se complet de cele folosite până atunci în N African iar reprezentările primilor faraoni îi înfăţişau ţinând în mână cârja îmbârligată a păcurarilor / păstorilor din Carpaţi (vechii Egipteni pomeneau de înaintașii lor “Djed” - în pronunție “Jet” - Geții fiind cunoscuți în Lumea Veche ca “oamenii pământului”). “Pilonul Get” - Egiptean “Djed” - provenea din Cultul Fertilităţii; psihologul Evreu Erich Neumann 1905-1960, privind acea structură emblematică prezentă masiv în Egipt, a remarcat despre străvechiul simbol al stabilităţii vieţii inclusiv a celei de după moarte - că a fost fetiş / idol de arbore (ceea ce era foarte sugestiv, Egiptul fiind lipsit în general de arbori): el a indicat că acela reprezenta acolo importanţa arborilor (străvechiul şi potentul “Djed” - prezent în arta şi arhitectura pre-dinastică - a fost atestat în Egipt din mileniul VI î.C). După cum a observat şi cercetătoarea Britanică Gerladine Harris Pinch de la Universitatea Oxford în 2002, Zeul Ptah - ocrotitorul Egiptului - avea un sceptru combinând coloana Djed şi crucea Ankh (cu timpul, Djed a 169


devenit ferm asociat Zeului Osiris) iar savantul American Thomas McEvilley 1939-2013 a studiat temeinic puternica legătură dintre pilonul Djed / Get şi conceptul energetic Kundalini din Yoga, care şi-a avut apariţia paralelă în Bazinul Ghaggar din NV Indiei.

Mică s-au întins încet pe lângă coastele Libanului în jos, trecând dimpreună cu alte triburi din Elada şi din Insule pe şesurile cele întinse ale Nilului” (parcursul African detaliat fiind via Tunisia şi Sahara, pe Calea Ghirga, până în Valea Nilului / locul unde s-au stabilit fraţii Osiris şi Isis: tărâmul numit Gherga, unde apoi a apărut primul faraon); contemporanul său Nemati Kalman - istoric din Ungaria - în 1912 (după moartea autorului Român) a susţinut acelaşi lucru. De altfel, mitologia Greacă a reţinut că iubita Io a lui Zeus - reprezentată ca o junincă albă - a traversat Strâmtoarea Bosfor, ale cărui maluri erau locuite încă din mileniul VII î.C. (în Greacă însemnând “Vadul Vacii” - denumit aşa în cinstea ei - vechiul Bosfor fiind numit Cherchel) şi a ajuns în Egipt, unde înfăţişarea ei umană a fost identificată cu cea a divinei Isis; istorici Antici - ca Sicilianul Diodor 1:13 în secolul I î.C. - au consemnat că strămoşii divini ai Egiptenilor au fost Pelasgii iar Plutarh a scris: “unii spun că Isis era fiica lui Mercur”, adică a lui Hermes / Thot, respectiv - conform vechilor Evrei, în Vechiul Testament - bunicul Ham al lui Gherghe-seu.

Piloni “Djed” Dr. Hakim Awyan - arheolog specialist în perioada pre-dinastică Egipteană - a afirmat despre piramida din Saqqara că era situată într-o “curte” mult mai veche decât piramida, având podeaua şi zidurile înconjurătoare din bolovani cuarţoşi lucioşi albi, la fel existând şi la templul din Ghiza, în plus existând “pădurea” zidită de piloni “Djed”; savantul a afirmat că “Get e un termen străvechi, folosit şi acum la adresarea către omul bătrân (similar cu bunic). În Egiptul pre-dinastic se practica o tehnică de tratare cu sunete, transmisă din vechime - din generaţie în generaţie - de către acei bătrâni Geţi: sunetele erau folosite la diagnosticarea şi vindecarea pacienţilor. La Saqqara au rămas ruinele a 3 camere din ‘Casa Spiritului’, unde pacientul era invitat să intre singur şi să-şi aleagă locul unde să stea (în camera din mijloc exista şi o masă din piatră pe care se putea întinde): fiecare punct din acel spaţiu sacru - încăperile nu aveau tavane, fiind sub cerul liber - era sub influenţa sunetelor sosite de la apa ce curgea printr-o reţea masivă de canale (având diverse diametre) din subteran, ce se aflau inclusiv sub piramida din vecinătate. Ansamblul era o construcţie armonică sofisticată de terapie prin sunete, reproducând deopotrivă poziţiile astrelor şi cavităţile trupului uman, încăperile realizate putând replica tonuri muzicale specifice, rezonând cu frecvenţa internă a pacientului (în funcţie de locul unde acela simţea că e cel mai potrivit ca să se aşeze, pentru a urma procesul tratării): fiecare încăpere avea câte o nişă, loc pe unde ‘doctorul’ / vraciul - care se găsea în exterior - putea să-şi bage capul pentru a supraveghea ceea ce se petrecea înăuntru; inclusiv piramida din vecinătate era o construcţie armonică sofisticată, cu fiecare încăpere din interior setată specific să rezoneze diferite tonuri musicale (în fiecare piramidă există camere ce aveau tehnologii sonore cu tonuri distincte, creând câmpuri rezonatoare imense)”. În studiul “Dacia preistorică”, cercetătorul Nicolae Densuşianu care a fost arhivarul Academiei Române - a indicat traseul geografic de la sfârşitul mileniului V î.C. (pe hartă ca un S întors, mişcare datorată şi primului val Kurgan): “Încă din neolitic, numeroase triburi de Pelasgi au plecat cu turmele lor cele mari de la Carpaţi către Elada şi Asia Mică iar din Asia

Osiris 170


Egiptenii vechi au avut o perioadă predinastică de peste un mileniu de la Osiris până la Narmer - primul faraon care era din aşezarea Gherga de pe Nil, unde acela a instaurat prima capitală a Egiptului unificat; Nilul (apărut în dimensiunile actuale de debit după ultima glaciaţiune, când apele Lacului Victoria au început să se reverse şi e întreţinut de ploile ecuatoriale) servea ca arteră de comunicaţie pentru crearea unei naţiuni: Fluviul oferea un transport sigur în ambele direcţii (căci curge spre N iar vântul bate în general spre S) şi în vechime era mai lat decât acum, căci de la sfârşitul mileniului II lacul de acumulare de la Asuan a schimbat geografia văii sale inferioare. Atât populaţiile de pe cursul superior al Nilului, cât şi cele ale Saharei (în dinamica istoriei, Britanicul Arnold Toynbee a descris cum datorită secării Saharei strămoşii Egiptenilor s-au adunat pe malurile Nilului aluvionar), au influenţat formarea Egiptului ca o civilizaţie Antică în care contribuţia Gherga a fost prezentă, cu ecouri până azi: “Sahara alcătuia o uriaşă păşune ce beneficia de ploi abundente. Uscăciunea prelungită şi treptată a acelei păşuni a impus locuitorilor de până atunci o provocare tot mai cumplită, ameninţându-i cu foametea. Răspunsurile date de locuitori la acea provocare prelungită au fost de diferite feluri: unii au rămas pe pământul natal şi s-au mulţumit să-şi schimbe obiceiurile, mutându-se din loc în loc, dând naştere în felul acela vieţii nomade acolo; alţii s-au aşezat în mlaştinile şi junglele Văii Nilului şi - ameninţaţi şi acolo cu provocarea uscăciunii în continuare - s-au străduit să dreneze pământul mocirlos, dând astfel naştere civilizaţiei egiptene”. Similitudinile dintre stepele EurAsiatică şi N Africană - a vechii Sahare - au generat acelaşi tip de societate: cel nomad (schimbarea mediului - dispărând peisajul verde Saharian - a fost unul dintre elementele de ajutor în coagularea populaţiei Nilote; atracţia apelor s-a manifestat atât în Valea Dunării / Europa, în Bazinul Ghargar / N Indiei, cât şi în Sumeria / Mesopotamia, etc).

e de ştiut că Nilul este numit aşa ca acum doar din mileniul I î.C., de la Asirianul “Naru” pentru “Râu”. În imaginea anterioară s-a putut vedea zona, într-o fotografie efectuată din spaţiu (vechii Egipteni afirmau despre primii lor conducători că au fost “regi divini, veniţi din cer ca să aducă justa guvernare tuturor fiinţelor”). Stabilizarea Gherganilor şi Amazoanelor / partenerele lor între Bazinele Dunării, Nigerului şi Nilului s-a datorat agriculturii - generalizată în areal începând din mileniul V î.C. - şi limitele au fost marcate cu brazde atribuite marelui Osiris.

Oaza Kharga

Cei care trăiau prin împrejurimile Nilului, numit de ei pe atunci Hapi dar şi Iteru / însemnând “Fluviul” - bazinul său fiind o zecime din Africa - au apreciat avantajele proviziilor de hrană, unii renunţând la viaţa nomadă, stabilirea fiind într-un mediu favorabil şi din punctul de vedere al climei (surplusul recoltei era pus la adăpost până la viitoarea recoltă, în vase şi apoi în depozite - ceea ce a sugerat ideea ridicării de locuinţe durabile, arhitectura preocupându-i pe localnici doar după ce suprastructura mormintelor a fost transformată în temple, ceea ce a dus ca de fapt din cimitirele Egiptene să se dezvolte artele şi meseriile);

Rute Sahariane în Epoca Pietrei 171


Prezenţa Gherga în Egipt a fost atestată din cele mai vechi timpuri, cum ar fi actuala Oază Kharga din V Egiptului (25,15 lat. N, 30,35 long. E), locuită din Epoca Pietrei iar acum majoritar de Berberi, de la care pleca drumul numit “Calea Ghirga” spre aşezarea Gherga, existentă şi azi pe Nil. Oaza Kharga, acum lungă de 160 km şi lată între 20 km şi 80 km, e cea mai Sudică şi mai mare Oază din Egipt, la intersecţia drumurilor caravanelor dintre Calea Ghirga / Gherga - de legătură a Saharei de Nil - cu cel dintre Sudan (S) şi Libia (N). În S, următorul nod important al drumurilor caravanelor din răsăritul Saharei era - încă din perioada predinastică a Egiptului - Oaza Kurkur 23,53 lat. N, 32,20 long. E, în dreptul primei cataracte a Nilului.

Oaza Kharga Printre altele, în Oaza Dakhla a rămas hieroglifa Gherga într-o inscripţie însemnând “în toate zonele Tatălui” şi în textul de pe o statuie “în numele lui Osiris” / Gherga fiind în reprezentarea ca un “bumerang”, la marginea din stânga:

Este de ştiut că hieroglifele constituiau o formă de scriere în imagini, fiecare conţinând câte un mesaj (ca azi semnele ce nu-s în nici o limbă, ci funcţionează descriptiv, ca de pildă semnele de circulaţie, emoticoanele de pe Internet sau indicarea în locurile publice a locaţiilor telefoanelor, toaletelor, etc.; de exemplu, în prezent încă se folosesc semnele cu mâna de la încheierile luptelor gladiatorilor, atunci - în Antichitate - cu degetul mare în sus fiind “viaţă” iar în jos fiind “moarte”).

Oaza Kurkur În Epoca Pietrei şi în Antichitate, Oaza Kharga a fost cel mai important vad comercial din răsăritul Saharei, depresiunea ei fiind adâncă până la apele subterane ale Saharei, în valea secată a ceea ce a fost un afluent al Nilului (pe atunci era unită cu Oaza Dakhla 25,31 lat. N, 29,10 long. E, de care în prezent e separată de deşert, formând în Sahara ceea ce la sfârşitul Epocii Pietrei era ştiută ca “Marea Oază”).

172


În 2010, Paul Hunde în “Secretele codurilor” a scris: “Oamenii primitivi depindeau de abilitatea de a decoda lumea, de a deosebi comestibilul de necomestibil, ameninţarea de neameninţare. Supravieţuirea presupunea descifrarea semnelor, învăţarea citirii peisajului şi a vremii, dezvoltarea abilităţii de a citi urmele, estimarea trecerii timpului după mişcarea corpurilor cereşti şi înţelegerea ritmului anotimpurilor. Oamenii moderni poate şi-au pierdut acele abilităţi dar supravieţuirea depinde încă de capacitatea de a decoda corect o cantitate covârşitoare de informaţii, de la panourile publicitare la semnele pentru ieşirea de urgenţă şi indicatoarele rutiere”. Vechii Egipteni credeau sincer că numele este o componentă esenţială a identităţii omului şi prin urmare pierderea sa echivala cu uitarea, ceea ce i-a determinat să repete de nenumărate ori numele celor mai puternici - printre care a fost atestat Gherga - până la fixarea scrisă prin hieroglife în mileniul IV î.C. (ultima oară hieroglifele au fost utilizate în secolul IV); de altfel, în Egipt scrisul a precedat unirea sa, fiind anterior primului faraon (pe glob existând deja de peste 2 milenii, de pildă în Banat).

“Cealaltă” Lume: joarda cu cordele - respectiv băţul cu panglici - marcând celălalt tărâm, băţul călătorului / străinului şi bumerangul (ori târnăcopul / plugul) erau asociate hieroglific nu altcuiva decât lui Gherga. Arheologul Englez Leonard Woolley 1880-1960 a afirmat că “dezvoltarea rapidă, care a pus fundamentul la ceea ce noi numim Civilizaţia Egipteană, s-a datorat unei influenţe străine; examenul conţinutului mormintelor pre-dinastice nu poate să ne împiedice a vedea că acelea aparţineau unei civilizaţii vechi deja, dacă nu în decadenţă. Egiptul s-a inspirat şi s-a realizat prin aportul de modele şi sânge străin. Caracterul împrumuturilor şi apropierea unei culturi superioare nu lasă nici o îndoială”.

Paletă Ghergană Unele din cele mai vechi hieroglife din Egipt sunt cele din aşezarea Gherga, lângă care a fost aşezarea satelită Abydos având rol ceremonial, de pe paleta cosmetică din şist denumită Tehenu (pentru machiaj, aşa cum existau din piatră în Gandhara / N Indiei ori Galileea / N Israelului), ornament ce înfăţişa 7 fortificaţii, unde a fost combinat ca într-o oglindă semnul pentru străini cu cel al zonei deşertice, rezultând hieroglifa Gherga; codificările prin standardizarea actuală au conferit ecuaţia genezei hieroglifei Gherga - prin care a fost notată prezenţa Gherga în vechiul Egipt - ca T14 / 13319 + N18 / 13200 = U17 / 13345:

Munţii Atlas Britanica Gertrude Caton prin cercetările arheologice din 1932 a demonstrat întâietatea Culturii Khargane faţă de cea de pe Valea Nilului, în sensul că predinastic pentru Egipt în Oaza Kharga s-au evidenţiat elementele civilizatoare - de organizare şi religioase - regăsite ulterior, în aşezarea Gherga, pe Nil (inclusiv sistemul guvernării colective, prin alianţă / ceea ce Gherganul Narmer a făcut cu nobilii lideri, prin unificarea Egiptului de Sus cu cel de Jos, ajungând astfel primul faraon, simbolic unirea

străin + deşert: Gherga Se poate observa asemănarea hieroglifică între reprezentările pentru “Lumea Cealaltă” / NTR, “străin” şi Gherga / GRG, mesajul fiind că Gherga era străin, din 173


celor 2 teritorii Egiptene fiind ca stăpânirea celor 2 tărâmuri cerul şi glia - peste care a fost înaintaşul său, Gherganul Osiris); ea a mai observat similitudini în inima Saharei (în Munţii Atlas din S Tunisiei) cu Cultura Khargană, căci Oaza Kharga în Epoca Pietrei a găzduit populaţie de acolo - care a traversat Sahara verde / pe atunci - fiind de remarcat şi că în centrul lanţului Munţilor Atlas se află Algerianul Masiv Jerjer / Djurdjura. Climatul devenind tot mai arid în mileniul IV î.C., mulţi s-au mutat din Oaza Kharga pe Calea Ghirga / Gherga spre răsărit, stabilindu-se în Valea Nilului (acolo, de pildă în aşezarea Ghebtu / Coptos de la capătul Căii Gherga, localnicii îl venerau pe potentul Min / Amun, o replică a lui Şiva din Bazinul Ghaggar - respectiv Amoreul Mekal celebru pentru utilizarea afrodisiacei salate sălbatice / palma tâlharului, “Lactuca Virosa”). Zeul Min a fost observat în “Morfologia religiilor” de Dr. Mircea Eliade că “era calificat drept ‘Taurul Mamei’ / ‘Marele Taur’; Min nu era o divinitate autohtonă: Egiptenii ştiau că a venit dinspre Oceanul Indian”.

Primii creştini ştiind că Oaza Kharga a fost creştinată de apostolul Bartolomeu Natanael (unul dintre discipolii lui Iisus), s-au refugiat în ea de persecuţiile Romanilor, rămânând vaste necropole după ei.

Calea Ghirga

Min Calea Ghirga / Gherga, punctată pe harta următoare - arteră majoră în Epoca Pietrei şi Antichitate - era de la Oaza Kharga spre prima capitală a faraonilor, notată Girga. Calea Ghirga / Gherga din V Nilului - dintre Oaza Kharga şi aşezarea Gherga - necesita pentru cei aproape 200 de km ai ei minim câteva zile de drum (având o infrastructură elaborată, cu staţii cu rezervoare de apă în argila compactă de pe ruta ei), apogeul traficului fiind la sfârşitul mileniului III î.C. / pe vremea consolidării Regatului Mijlociu Egiptean, sub conducerea faraonului Mentu-hotep II şi a fost mult utilizată până în timpul dominaţiei Romane care a urmat după Cleopatra 69-30 î.C., ce a încheiat perioada de 3 milenii a Dinastiilor Egiptene.

Carianul Herodot când a vizitat Egiptul a aflat că Min a fost primul conducător acolo, consemnându-l în cartea II a “Istoriilor” sale (e de remarcat că Indo-Europenii pentru om foloseau Man). O inscripţie a sanctuarului local cuprindea numele Gherga, aşa cum se vede în captura următoare a hieroglifelor:

Gherga la Nil 174


Calea Ghirga

Gherga în Egipt

Romanii au avut în imperiul lor o reţea a drumurilor de zeci de mii de km - ceea ce a uimit Antichitatea - în unele prăvălii de pe trasee fiind distribuite chiar hărţi ale rutelor; mândria Romanilor de a fi inclus Egiptul în imperiul lor s-a reflectat şi prin instalarea unor obeliscuri ale faraonilor monumente reprezentând energia masculină / potența - ce erau realizate toate numai din granitul sacru al Asuanului, în principalele intersecţii ale Romei (existente şi în prezent, ca de exemplu străjuirea Vaticanului din timpul împăratului Roman Caligula 12-41 - acolo pe atunci era Sfântul Scaun al Gherghiţiei / Sibilei ce proteja Roma 41,54 lat. N, 12,30 long. E - de către singurul obelisc Egiptean fără hieroglife al capitalei Imperiului Roman, acum capitala Italiei).

Obeliscul Vaticanului Calea Ghirga / Gherga era tronsonul răsăritean al rutei caravanelor dintre Fluviile Niger şi Nil (traseu la S de Masivul Tibesti - unde este cel mai înalt punct din Sahara - pe lângă Lacul Ciad). În prezent, pe Calea Ghirga / Gherga Egiptenii au cale ferată, introdusă în 1909.

Crucea Ankh 175


În vechiul Egipt, “Ra” / “Re” însemnând “soare” dar şi “rege” - aşa cum era Ra patronul vechilor agricultori în N Indiei, respectiv Raj pe larg la Indieni - a fost personificat prin Hor/us (însemnând “alesul”), fiecare faraon considerându-se împuternicitul lui / fiind preot suprem: fiinţă divină, asociată cu crucea Ankh, ce simboliza viaţa (în Sumer, Cerul era An iar Pământul era Ki / Kî, astfel încât crucea AnKh din Egipt reda cununia dintre An şi Kî drept An-Kh); de altfel, în purtătorul crucii An-Kî / Ankh, divinul Hor/us - şi apoi Hera - îşi are etimologia cuvântul de “eroi” pentru cei care neapărat trebuiau să le poarte titulatura (în vechea Greacă prin “ieroi” fiind indicaţi partenerii Ghergari ai Amazoanelor, termenul apoi ajungând să fie utilizat pentru “sfinţi”: de exemplu, într-o completare la “Istoria bisericii” scrisă de retorul Zaharia din Gaza 465-536 / episcopul Insulei Lesbos, e descrisă misiunea condusă de Kardast de alfabetizare şi creştinare a Hunilor din N Caucazului, cu termenul de “eroi” fiind notaţi Uriaşii bărbaţi ai Amazoanelor, adică Ghergarii din acel areal). Ra / Re era fiul lui Nu / Nun, cel mai bătrân dintre zeii Egiptului (Nun în Sumer / Sumeria însemna “prinţ”, apoi în Orient “peşte”, Fenicienii reprezentând “nun” mai mult ca un şarpe, vechii Egiptenii având hieroglifa “nun” ca zig-zag, similar cu “apa”, ce era însă reprezentată simplu, cu doar un şir, Nun hieroglific apărând ca triplu şir), legătura sa cu soarele fiind de puternică provenienţă Nordică / EurAsiatică, unde soarele era dintotdeauna mult mai apreciat decât în însoritul Sud African.

bălegar într-o sferă perfectă învârtind mingea doar de la E spre V, repetând traseul soarelui, era foarte preţuit - ca simbolizând prosperitatea / bunăstarea, căci apărea şi unde erau firimituri de hrană / de exemplu, Dr. Adrian Poruciuc observând rezonanţa lingvistică dintre Româneştile “cozonac” şi “gândac” - imaginea sa fiind asociată Zeului Khepra.

Simbolul Khepra Iniţiaţii Egipteni afirmau că “primul zeu a creat din propria substanţă absolut totul, pozitivul şi negativul, ceea ce atrage şi respinge, fiind necunoscut în afara timpului şi spaţiului obişnuit” (în definirea principiului primordial era protomateria / substanţa primară, constituită din spaţiu - timp - dorinţă): Atum - notat şi Tem - a născut din propria fiinţă tot ce exista, vechii Indieni numindu-l Atma, vechii Tibetani Aum, vechii Evrei Adonai, vechii Greci Adonis (ca ecouri pentru ceea ce era Domn din Eden), ş.a. / denumiri ce acum sunt sinonime cu “atom”.

Nun hieroglific În funcţie de poziţia soarelui pe cer, vechii Egipteni îl asociau la răsărit / dimineaţa cu Hor şi ardeau în cinstea lui tămâie, la amiază / Sud cu Ra pentru care aveau mir iar la apus / seara cu Atum, când foloseau mireasma “kep” (parfum ce era un emolient cu mai multe ingrediente, foarte potrivit nopţii ca băutură sau medicament / calmant, pentru a visa frumos şi plăcut despre Zeul Khepra care facilita răsărirea soarelui: noaptea se credea că soarele pătrundea în lumea subterană, răspândind acolo bucuria; pe atunci, gândacul de bălegar / scarabeul ce perseverent transformă o bucată de

Vechii Egipteni îşi îndreptau faţa către răsărit în timpul rugăciunilor: faraonii, încă de la începutul Civilizaţiei Egiptene, se considerau divini (o idee împrumutată din Sumer); în vechime, pentru conducători obişnuit era folosit 176


prenumele (în cele mai multe culturi din lume, inclusiv în Egipt), foarte rar fiind folosit numele de neam, clan sau familie, însă acelea au fost consemnate în sens religios ori heraldic, Gherga - după cum apare pe inscripţii, începând din Nubia / S Egiptului - având onoarea de binecuvântat care se manifesta pe ambele tărâmuri. Ideea considerării soarelui ca ochiul zeilor era străveche (în cultura vedică expresia “ochiul soarelui” era curentă pentru Zeul Varuna, vechii Greci găseau soarele ca ochiul cerului / eterului, în mitologia NordEuropeană soarele era ochiul lui Odin / zeul suprem, etc.), cel mai recent pe scara istorică musulmanii - care urmează un calendar lunar - considerând că soarele e ochiul lui Allah. Ochiului i se atribuiau forţe magice, fiind asociat luminii divine; având lacrimi, era asemănat cu izvorul dătător de viaţă: de pildă, lacurile erau considerate “ochii pământului” (ochiul avea semnificaţia cunoaşterii - inclusiv a ştiinţei divine - iar puterea sa se reflecta câteodată abuziv până la deochi).

vrut să omoare pruncul / care a fost crescut de un tată vitreg. Abia când Hor/us a avut 30 de ani, un botezător a îndeplinit ritualul cu el şi astfel a ajuns să reziste tentaţiilor la care era supus. A fost însoţit de cel puţin o duzină de discipoli şi s-a schimbat la faţă pe un munte. Îi plăceau peştele cu pâine şi vinul. Propovăduia că el e gloria, lumina, victoria, că ştia drumul spre Rai şi că va trăi veşnic. A fost răstignit împreună cu 2 tâlhari dar şi-a revenit după 3 zile, evenimentul fiind anunţat de femeile din preajma sa. Ochiul său (riguros proporţionat) era foarte faimos în Egipt ca talisman - având puterea de a combate deochiul - fiind ştiut ca Ochi Gorgon:

Ochiul lui Horus Este de remarcat că Hor/us a fost conceput în timpul celebrului festival din martie, la echinocţiul de primăvară. De pe Calea Ghirga / Gherga, din Egipteana aşezare Abdju / Abydos 26,11 lat. N, 31,55 long. E, unde s-a dezvoltat cel mai puternic cult al său - solar - era Osiris, tatăl lui Horus, fiu care s-a născut postum, după dispariţia părintelui său: la Egiptenii vechi, rolurile celor 2 se contopeau, mai ales că Horus afirma “Tatăl şi cu mine suntem Unul”, adică Tot (e de observat că în vechea Indie, eliberarea religioasă a credincioşilor consta în înţelegerea acelui “mister”; odată dezvăluită paradoxala manifestare a Unului / Tot coincidenţa contrariilor definea, în gândirea de acolo, divinul - se reuşea degajarea mecanismelor procesului cosmic, considerat “joc” divin denumit “lîlă” sau o iluzie, datorită neştiinţei, denumită “maya”: influenţele Vechii Indii în Vechiul Egipt au fost ferm atestate). Dr. Mohamed Daoud Egiptean descendent faraonic, stabilit în România - a afirmat în 2014: “Paştile formează una dintre sărbătorile faraonice cu începuturile regăsite în urmă cu 5 milenii; vechile festivităţi erau asociate fenomenelor astronomice, având legături cu natura şi manifestările vieţii. Denumirea de ‘Paşti’ provine din cuvântul însemnând ‘a respira viaţă’ (de-a lungul timpului, sensul s-a distorsionat, fiind legat şi de înţelesul ‘adiere’, pentru a se referi şi la suflarea lină a vântului de la începutul primăverii). Vechii Egipteni sărbătoreau venirea primăverii în cadrul unei mari ceremonii formale ce dura o săptămână, odată cu începerea creşterii apelor fluviului. Sărbătoarea începea pe maluri, din zori, la care participau oamenii din grădinile şi de pe câmpurile vecine, pentru a fi salutaţi de soare când răsărea şi pentru a se bucura de frumuseţea naturii; de obicei, îşi luau cu ei hrană şi băutură pentru a-şi petrece ziua împreună până la apus (mâncărurile tradiţionale constau din ouă colorate, ceapă, peşte sărat, salată verde, etc). Nilul era plin de bărci decorate cu flori iar pe

Horus Naşterea lui Hor/us a fost prezisă de către un mesager virginei dintr-un neam nobil (care l-a făcut cu un bărbat divin) şi s-a petrecut în cea mai lungă noapte din an la solstiţiul de iarnă - cu martori ciobani, curând după aceea bebeluşul fiind vizitat de 3 musafiri. Conducătorul de atunci a 177


pânze erau scrise felicitări cu ocazia Festivalului Primăverii”. (Similare manifestări acvatice - ca nişte ecouri Atlante - sunt preţuite în lume şi azi: începerea primăverii a rămas foarte populară până în prezent de pildă în Asia - până în China - cu festivităţi utilizând nenumărate bărci pe marile ape curgătoare, etc).

“cub” literar fiind legat de Sanctuarul Ka’ba, la Mecca înconjurarea rituală a monumentului cubic cu piatra cerească aflată într-unul dintre unghiurile sale dăinuind din timpurile pre-islamice).

Ghergu-baf: vecin cu Abydos Istoricul Antic Diodor Sicul a scris 1:18 că liderul Muzelor lui Osiris - căci zeul iubea artele - a fost Apollo, “de aceea denumit MuseGetul” (Apollo cu acelaşi apelativ de MuseGet a fost indicat şi de către alţi Antici, ca de exemplu de geograful Pausania 1:2, originar din Caria / regiunea Gherghiţilor); indicaţia - MuseGet fiind onomastic din aceeaşi familie lingvistică a lui MasaGet = “Mare Get” sublinia încă o dată sorgintea Getă / Hiperboree: din Nordul îndepărtat (“Muzele erau odraslele Cerului şi Gliei”, din “neamul Nemuritorilor”, Marii Geţi / MasaGeţii Hiperborei fiind astfel). Preotul lui Horus se numea Ankh:

Sculpturi în vechiul Egipt Mai târziu, Cultul Solar de pe Calea Gherga din Egipt a fost asimilat în V Anatoliei de vechii Greci şi Romani prin ipostaza diurnă a lui Dionys, ca Apollo Gergithios, după cum a observat de pildă şi Dr. Franciscus Streber în 1835 pentru Academia Bavareză, fiind celebrat la începutul primăverii: astronomic la echinocţiu / 21 III, când ziua egalează noaptea, sărbătoare ulterior devenită Paşti (la prima lună plină) timp de 8 zile la Evrei - ce lucrau în mileniul II î.C. pentru faraon - şi de 3 zile în mileniul I la creştini / se ştie că simbolic programul spaţial American de la sfârşitul mileniului II de a trimite oameni pe Lună a fost Apollo, un nume Pelasg, însemnând “protector”; de altfel, Abydos era principala destinaţie de pelerinaj a Egiptenilor Antici, care se străduiau ca măcar o dată în viaţă să ajungă acolo (similar cum musulmanii, începând cu sfârşitul mileniului I, merg ca o datorie sacră la cubul Kaa’ba / Kaaba din Mecca 21,25 lat. N, 39,49 long. E, - cu meteoritul încastrat, numit “Piatra Neagră” - cub făcut de Avram, tatăl Arabilor şi Evreilor, la începutul mileniului II î.C. / e de observat că în descrierea din epopeea lui Ghilga-meş arca de la Potop era cubică, substantivul

Timpul celor 2 generaţii consecutive ale tatălui Osiris şi fiului Horus - adică jumătate de secol, cel puţin - a fost suficient pentru marile lor realizări, care au rămas în memoria Egiptului şi a lumii (Gherganul Hermes - curier / mesager între Cer şi Pământ - a ajutat-o pe văduva Isis la îngroparea lui Osiris şi a fost martorul naşterii de către ea a lui Horus, el fiind înţeleptul care s-a ocupat de educarea pe rând atât a răposatului Osiris, cât şi a lui Isis şi a fiului Horus / după cum de exemplu a scris în 1992 savantul Francez Yves Bonnefoy în “Mitologii”, ca dascălul Sfintei Treimi / Triadei Egiptene fiind “de 3 ori mare”; Plutarh a scris că “mulţi consideră că Hermes a fost tatăl lui Isis” şi că “Horus era alb”): în Triada Egipteană / “Sfânta Treime”, materia era asociată ei - lui Isis - iar celelalte 2 concepte aparţineau masculinului (lui Osiris forţa spiritului iar lui Horus energia sufletului). După cum a scris în secolul XVII academicianul Suedez Carolus Lundius despre Geţi, “la Hiperborei numărul - trei - a fost cel mai important acceptat în ritualuri; aşa a pătruns în lucrurile sacre şi în legi numărul 3”. 178


La prima cataractă a Nilului exista Insula Philae 24,01 lat. N, 32,53 long. E, considerată lăcaşul sacru al Zeiţei Isis (la sfârşitul mileniului II, Insula a fost inundată de lacul de acumulare de la Assuan); semnul pentru “sanctuarul primordial” era cel regăsit şi în Templul Dendera ori la Karnak:

Hathor Femeia lui Osiris - Magiciana Isis, venerată apoi ca Hathor, mama lui Horus - a rămas protectoarea tronului faraonilor (Zeiţa Mamă a fost prezentă în Egipt de la început, de exemplu fiind relevant pe Nil vechiul ei Templu din Dendera / Dendara 26,08 lat. N, 32,40 long. E, pe “movila mamei divine”): în criptele sale - ce n-aveau urme de funingine pe plafoane şi pereţi de la iluminat - au fost mărit înfăţişate nişte obiecte magice, interpretate de unii ca flori, cu care mult ulterior au semănat izbitor de tare lămpile electrice; trebuie ştiut că în vechime la monumente lumina se făcea mai ales cu lămpi de ceramică având fitilul din lână, combustibilul fiind grăsime amestecată cu sare, ca să nu emane mult fum (interioarele vechiului Egipt - bogat decorate - nu au fost afumate).

În centrul Templului Dendera, în zona unde se desfăşura ritualul pentru Horus, hieroglifa Gherga apare ca “stăpânul pământului”:

179


De altfel, “Lexiconul Egiptean” din 2002, realizat de Germanii Christian Leitz şi Dagmar Budde, a arătat în altarul Templului din Dendera prezenţa Gherga şi a copiilor săi, ca de exemplu cu inscripţiile următoare:

care s-au manifestat majoritatea celor din dinastia 18. În fragmentele literare ce au rămas, fratele zicea ‘Văd pe sora mea că vine şi inima mea se bucură / Dă-mi pe sora mea în noaptea asta / Braţele mele se deschid pentru a o îmbrăţişa’, etc. iar sora: ‘Fratele meu iubit, inima mea răspunde amorului tău / Am găsit pe fratele meu în patul său’, etc. Incestul era o moştenire din timpurile îndepărtate ale primelor înjghebări sociale. În totemism, femeia - depozitara rasei - se credea fecundată de totem, ce reprezenta clanul: deci, endogamie cu neamurile apropiate din clan. Filiaţiunea uterină s-a păstrat chiar în timpurile istorice. Importanţa rezervată femeilor în familie şi în special reginelor - păstrătoarele rasei regale - era una din consecinţele respectării filiaţiunii uterine. Prinţul - de fapt - n-avea dreptul la coroană: el guverna pentru regină spre a o descărca de sarcinile regalităţii (şi numai un bărbat putea s-o facă). Regina odată decedată, copiii primeau succesiunea; era obligatoriu ca dintre ei cel mai mare să fie investit formal. Faraonul - de esenţă divină - era adorat ca zeu; avea privilegiul de la naştere de a trăi cu Ka-ul său, cum nu a avut nici chiar Osiris”. În 2009, filozoful Bănăţean Tripon Cârja prin cartea sa “Adevărul” enunţa: “Osiris le-a asigurat Egiptenilor viitorul, prin a-i ajuta să se înmulţească. În acel scop, el le-a înlocuit condiţionarea căsătoriei de fecioria viitoarei soţii cu deflorarea printr-un falus de piatră, care îl simboliza pe al său. Acea morală l-a obligat însă să dezvăluie soţiei sale Isis că divinitatea este creierul, Egiptenii transmiţând apoi că Isis a aflat de la Osiris numele secret al divinităţii”.

Gherga în Dendera Grecii Diodor Sicul (80-21 î.C.) în lucrarea “Biblioteca istorică” dar şi Plutarh (46-120) în “Misterele lui Isis şi Osiris” au scris despre rolul civilizator al lui Osiris faţă de toţi cu care a avut de-a face de-a lungul unui periplu pe care acela l-a efectuat exact pe ruta Gherga: din Egipt în Balcani - via India şi Anatolia - la Istru (prima denumire a Dunării), unde a introdus agricultura cu plug / putând fi remarcată de exemplu rezonanţa dintre Osiris şi Asiria. Şi Isis - al cărei festival era sărbătorit de Egiptenii vechi în fiecare 8 III / azi Ziua Femeii - a avut rol civilizator: le-a învăţat pe femei să toarcă, să ţese şi să vindece boli, în vechiul Egipt medicina - inclusiv chirurgia - fiind foarte dezvoltată pentru acele timpuri, de la faraoni provenind atât “paroh”, cât şi “farmacia” (cultul ei fiind răspândit până pe teritoriul Ungariei de azi; de pildă, e de ştiut că sucul preferat de faraoni era cel roşu denumit “Karkade” - produs din trandafirul de Abisinia - având ca principală însuşire scăderea presiunii sângelui / şi azi e popular în Egipt dar şi în Iordania, etc. ceaiul roşu de măceş Karkade, din “Hibiscus Sabdariffa”).

Karkade Sfânta Treime Egipteană era triada divină formată din Osiris, Isis şi Horus; în vechiul Egipt unitatea religioasă şi socială era cuplul, bărbatul fiind aliat şi complementar femeii, ambii având aceleaşi puteri juridice, de posesie şi moştenire. Generalul Român Nicolae Portocală a enunţat: “Civilizaţia Egipteană, la fel ca Civilizaţia Sumeriană, a apărut brusc şi la nivel deja dezvoltat. Iniţial, Egiptenii au făcut progrese foarte repezi, astfel încât la apariţia faraonilor civilizaţia lor a fost aproape încheiată, după care a urmat - în cursul lor istoric - o autocraţie exagerată, cum nu au mai fost multe în lume; decadenţa lor în moravuri a fost cu cea mai apropiată endogamie. În familia regală, cununiile dintre frate şi soră erau indispensabile. Acel obicei a fost abrogat abia după jumătatea mileniului II î.C. (în Noul Egipt, după ce Hyksoşii prinţii străini - au zădărnicit activitatea faraonilor), aportul de sânge nou - introdus în familia regală - aducând energia cu

Figurine predinastice Egiptene Rămăşiţele lui Osiris au fost primele mumificate, pentru ca să fie reanimate la ceremonii - cu care ocazii se făceau libaţii (adică închinările de cupe ca omagiu divinităţii, datorită cărora a apărut spălatul mâinilor, deci în scop ritualic, nu igienic) şi se desfăşurau o serie de dansuri tipice - fiindcă el a introdus practica agriculturii şi irigaţiilor, realizând miracolul de a înmulţi producţia hranei, simbolizând capacitatea de a da viaţă seminţei, fenomenul germinaţiei şi reproducţiei continuând după existenţa fizică a lui Osiris, de unde puterile sale de creaţie rămase pentru binele credincioşilor / supuşilor: el a fost singurul Zeu Egiptean care a suferit o moarte violentă. În 1966, profesorul Galez Gwyn 180


Griffiths (1911-2004) a demonstrat că sistemul îmbălsămării provenea iniţial de lângă Gherga / prima capitală a Egiptului: din Abydos, principalul centru de venerare al lui Osiris. Egiptenii vechi purtau zeul ascuns într-o cabină de lemn altar numit “Kar” - oamenii putându-i adresa întrebări ale căror răspunsuri erau de tipul “da” sau “nu” prin intermediul purtătorilor, în cazul afirmativ cei din faţă căzând în genunchi / purtatul unei statui constituia un merit (deseori rezervat demnitarilor) şi mulţimea se alătura adesea purtătorilor: celui care s-a cărat - adică a plecat - pe Lumea “Cealaltă” i se mai zicea “Kar” (titlu respectat, folosit inclusiv pentru demnitari). Obiceiul scoaterii moaştelor s-a perpetuat până la creştini, care inclusiv prin gustarea pâinii şi vinului - ca din trupul şi sângele Mântuitorului - şi-au însuşit şi din canibalismul ancestral preluarea calităţilor celui dispărut; în secolul I î.C., Diodor din Sicilia 1:14 a scris că Osiris a fost cel care a oprit canibalismul. (În trecut, erau multe motive pentru canibalismul ritualic / nu de foame: războinicii propriilor trupe erau consumaţi după moarte pentru a nu fi pângăriţi de duşmani şi mai ales pentru ca virtuţile lor de curaj, dârzenie şi pricepere în lupte să “rămână” în interiorul propriei armate, se gusta din sângele unui mare preot ori preotul era chiar mâncat - căci reprezenta un zeu în lume iar canibalii deveneau astfel una cu zeul - bătrânii erau mâncaţi după moarte de către rude, ca să-şi continue viaţa în noi trupuri, fiind o formă maximă de iubire şi respect faţă de rudele decedate / manifestându-se ceea ce s-ar numi “afecţiune morbidă”, etc., prin acele acte crezându-se în transferurile resurselor energetice de la morţi la vii; exemplul cel mai recent istoric de înlocuire a canibalismului ritualic este cel creştinesc - preluat de la Romani - prin colivă şi “pomana mortului”). De exemplu, Imnul Canibalic - ritualic - a figurat în Textele Piramidelor Unas şi Teti de pe Platoul Saqqara, fiind transcris şi pe unele din cele mai vechi coşciuge Egiptene (antropofagia s-a păstrat în Egipt ca rit magic până la începutul mileniului I, când de pildă răsculaţii Egipteni din Delta Nilului au mâncat ofiţerii Romani făcuţi prizonieri).

închipuind pe diverşii zei după animalul a cărui mască o purtau; de pildă, masca unui ibis (pasăre de peste un metru, cu cioc lung şi încovoiat) îl reprezenta pe Thot / Hermes. Egiptenii vechi, care îl celebrau pe Horus prin cântat în cor / “chorus” şi dans în cerc = hora la Români, ca şi vechii Indieni ori alte popoare Antice, pe lângă feline au considerat şi vitele drept sfinte, deoarece cu ajutorul lor au intensificat agricultura: Cultul Vacii a fost o urmare a realizării că produsele sale erau foarte utile - între care laptele hrănitor pentru copii dar la fel ca Indienii, vechii Egipteni nu mâncau carne de vacă - animalul fiind identificat ca dătător de viaţă (respectul provenind din timpurile anterioare Egiptului faraonic - din Sahara unde erau crescute turme imense, cu deplasări pe distanţe mari - în imaginea următoare se poate remarca soarele între coarnele de vită de pe capul femeii lui Osiris).

Imnul Canibal (din Textele Piramidelor)

Isis

Libaţia era vărsarea ritualică a unui lichid (sânge, lacrimi, vin ori apă) pe pământ, în amintirea morţilor; trebuie ştiut că forma integrală a libaţiei era Ghergană / de tip uranicteluric: orice sacrificiu urmat de banchet avea la final ridicarea cupei cu băutură - în chip de toast, spre Cer - şi vărsarea câtorva picături închinate Gliei / Pământului (e de remarcat că puternicul obicei Ghergan a intrat în tradiţie şi s-a perpetuat până în prezent, încă des întâlnit la multe festivităţi). La ceremonii, preoţii purtau măşti de animale,

În Egipt, “Cartea Morţilor” 142, tradusă de Francezul Paul Pierret în secolul XIX, indica drept Osirian uriaşul şanţ - mărginit de valul de pământ la miazăzi - dintre Dunăre şi Don (prin Banat şi Basarabia, via Gherdap şi Ghergheasa), numit de Români Brazda lui “Iorgu” - un derivat Gherga - sau a lui “Novac” / însemnând brazda celui “nou”: cea mai măreaţă realizare megalitică de acel tip din lume, rută utilizată timp de milenii între Carpaţi şi Crimeea prin lespezile enorme împlântate în pământ folosite în 181


orientare ca repere în itinerariile din trecut (în secolul XIII, negustorii Istriani Polo au călătorit din Tauris / Crimeea spre răsărit urmând Căile Gorgane, aflate în prelungire). În 1913, preşedintele Academiei Române, Constantin Istrati, a tratat pe larg amintirea Osiriană prin tradiţia Caloianului, partenerul bătrânei Caia - simbolizat ritualic prin păpuşa pusă la plutit pe o apă curgătoare - ea fiind menţionată de Grecii vechi ca Gaia, de la care a rămas în spaţiul Kirke / Ghirghe, al primelor aşezări Europene şi al primei scrieri din lume, printre altele portul ornamental al capului, în acelaşi fel cu reprezentările divinităţii ancestrale, fiind regăsit cel puţin prin voal până în prezent la femeile din spaţiul ce a avut legătură cu Gherga, iniţial numit Khirqa, cu variantele Arabe acum Burga / Burqa, etc., după cum de exemplu a studiat Dr. Timothy Dawson în 1994 (e de remarcat că în străvechiul Egipt nu exista acel port până la timpul Gherga, majoritatea localnicilor umblând dezbrăcaţi, apoi doar cei ierarhic superiori în societate purtând haine).

Prelucrarea aurului exista în SE Europei în mileniul V î.C.: de altfel, prin analize chimice s-a dovedit că o parte din aurul faraonilor era din Munţii Apuseni, ceea ce mai confirmă legăturile vechi dintre cele 2 continente; de altfel, istoricul Ion Nestor 1905-1974 (membru corespondent al Academiei Române) a susţinut că de pildă în mormântul de la Abydos al ultimului faraon din Dinastia 2 era aur Ardelean. Dr. Horia Ciugudean, directorul “Muzeului Naţional al Unirii” din Alba-Iulia, afirma că aurul cu o cincime argint e caracteristic în lume doar Munţilor Apuseni, fiind utilizat şi de Troada / Troia (aliajul se numea “electrum”). În 2005, în “Similitudini peste timp şi spaţiu”, cercetătoarea ştiinţifică Lucreţia Brezeanu a scris: “La venirea fanarioţilor în Ţările Române, aceia au constatat cu stupoare că modestele case tradiţionale româneşti semănau, ca organizare spaţială, surprinzător de mult cu celebrele temple antice greceşti. Istoria arhitecturii prezintă faptul că templele greceşti au fost inspirate din cele egiptene. Un fapt derutant este că unele construcţii de cult din evul mediu românesc (bisericile ortodoxe) seamănă cu templele egiptene. Picturile exterioare ale templelor egiptene se regăsesc şi la locaşurile de cult ortodoxe, în special la mănăstirile Bucovinei, celebre tocmai pentru acest fapt. Se poate concluziona că a fost un centru comun de iradiere culturală pentru cele 3 civilizaţii consacrate: egipteană, greacă şi getică”; de exemplu, la Biserica “Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ 47,31 lat. N, 25,51 long. E / Bucovina din 1488 era reprezentată balanţa de cântărire a sufletului şi e de observat că Elenii - coordonaţi din cartierul “Fanar” al Istanbulului / al “Farului” din Cornul de Aur - au pătruns în structurile de putere ale Ţării Româneşti şi Moldovei abia mult ulterior, îndeosebi la sfârşitul Medieval (după ce s-au convins de importanţa acelor state mai ales prin intermediul anteriorilor Armâni / Aromâni, implicaţi în constituirea lor). Legături timpurii - după primordiala influență neolitică dovedită a Civilizației Dunărene în Egiptul pre-dinastic - au mai fost de exemplu în Epoca Fierului și în Antichitate prin intermediul Carianilor, aceia deopotrivă ajungând atât mercenari pentru unii dintre ultimii faraoni, cât și coloniști în Dobrogea: cetățile Grecești de pe litoralul Românesc au fost întemeiate de Carianii din V Anatolic (nu de Elenii din S Balcanic, de aceea fanarioții fiind surprinși să regăsească străvechiul concept constructiv cultual Sudic printre Nordicii Români); nu e de neglijat nici conectarea dinastică Ghergană - via preoții Gherghi din Sanctuarul Gherga al Cariei / marele așezământ religios al

Portul Khirqa Etimologic, Osiris esteîn legătură cu numele Istru pentru Fluviul Dunărea, pe valea superioară a căruia mult ulterior Germanii au preluat cea mai puternică tradiţie: sărbătorirea primăverii cu ouă vopsite, devenită Ostern (Paştile în Engleză fiind Easter, pronunţat “Istăr”, asemănător lui Istru: o denumire rezonând puternic cu sora şi soţia lui Osiris, Iştar / respectiv Isis în versiunea Egipteană). La Gherdap / Porţile de Fier, expediţia navală a lui Osiris din mileniul V î.C. s-a întrerupt la cataracte (unde a ajuns cu o flotilă de monoxile, amintire păstrată în legendele locului dar şi în însemnările istoricilor, în plus de pildă Ionianul Timonax şi Carianul Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. - şeful faimoasei Biblioteci din Alexandria - menţionând că printre Pelasgii de la Dunărea inferioară au imigrat şi Indieni), rămânând printre altele între localnici pe de o parte cunoaşterea viţei-de-vie şi pe de altă parte tocmai consumul ritualic al cărnii de porc / interzis în Egipt, căci porcul (ca şi hipopotamul ori crocodilul), era animal spurcat, asociat lui Set - fratele său, patronul furtunilor şi al deşertului / cel mai mare din lume fiind al Saharei - care era contra străinilor din anturajul lui Osiris şi l-a ciopârţit pe Osiris şamanic, adică în bucăţi: echivalat European ca Saturn, Set a fost stăpânul deşertului şi crudul zeu al luptei; pe valea inferioară a Istrului / Dunării, arheologii au găsit nenumărate dovezi dedicate lui Osiris şi femeii lui, Isis (impactul a fost în centrul Pelasgiei, la încheierea apogeului Pelasg / datorat invaziei IndoEuropene). În Vechea Lume, pe tronsonul din apusul Dobrogei direcţia de curgere a Dunării - de la S la N impresiona, la fel fiind şi cea a Nilului; pe malul Nilului lângă aşezarea Gherga - arheologii Americani au descoperit o flotă din 14 corăbii lungi de 25 metri, datând dinaintea primului faraon (ca o moştenire după flotila lui Osiris, anterioară ei cu un mileniu): 182


regiunii ce a furnizat coloniștii Dobrogei intrați în simbioza Culturii Greco-Gete caracteristică Pontică - care a dezvoltat Dinastia Gurag = Zurazis / “Duras” căreia i-a aparținut atât Anticul Decebal / ultimul rege independent al Geto-Dacilor, cât și descendenții Medievali din clanul “Dulo”, ca Attila Gherei al Hunilor, Rurik al Rușilor, Arpad al Ungurilor, ș.a. (aparținând grupului genetic masculin ca Gherga).

În Antichitate, Diodor Sicul 1:27 a consemnat că Isis “după ce se căsătorise cu fratele său Osiris - şi după ce acela s-a stins din viaţă - a jurat să nu îngăduie nici unui alt bărbat a se apropia de dânsa şi, urmărindu-l pe ucigaşul soţului, a stăpânit cinstind cât se poate de mult legile. Pe scurt, ea a adus cele mai numeroase şi mai mari binefaceri întregului neam omenesc” (locul de frunte acordat lui Isis în mitologia Egipteană explică importanţa filiaţiei uterine, atât în familiile faraonilor - care practicau cununiile între fraţi pentru motive dinastice - cât şi ale supuşilor, precum şi rolul mare jucat de femei, în special de conducătoare; acea stare de lucruri era o rămăşiţă din timpul matriarhatului, ce s-a păstrat în societatea Egipteană împreună cu alte elemente străvechi, cum ar fi animalele totemice, întruchipând diferite zeităţi). Istoricul Antic a continuat: “Iată ceea ce se spune că s-ar putea citi pe stelele lui Isis şi Osiris (pentru fiecare dintre divinităţile acestea s-a înălţat o stelă ce poartă în hieroglife o anumită inscripţie). Pe stela zeiţei Isis scrie: ‘Eu sunt Isis, care am domnit asupra întregii ţări. Învăţătorul meu a fost Hermes. Legile poruncite sub domnia mea nimeni nu le poate zădărnici. Sunt fiica cea mai vârstnică a lui Cronos, cel mai tânăr dintre zei. Sunt nevasta şi sora lui Osiris şi eu cea dintâi am descoperit, pentru oameni, roadele care-i hrănesc. Sunt mama regelui Horus şi răsar odată cu Steaua Câinelui / Sirius. Te salut, te salut, ţară a Egiptului care m-ai hrănit!’ Iată acum şi ceea ce stă scris pe coloana lui Osiris: ‘Tatăl meu este Cronos, cel mai tânăr dintre toţi zeii. Sunt Osiris regele! Sunt acela care am condus o expediţie prin întreaga lume, ajungând până la ţinuturile cele nelocuite ale Inzilor, pe meleagurile ce se îndreaptă către miazănoapte. Ajuns-am chiar până la izvoarele fluviului Istru şi de acolo am străbătut alte pământuri până la Ocean. Sunt cel mai mare fiu al lui Cronos. Am ieşit dintr-un ou frumos şi nobil, am venit pe lume ca o sămânţă înrudită cu ziua. Nu este colţ de ţară pe unde să nu fi trecut, împărtăşind tuturor binefacerile descoperirilor făcute de mine’.” (Autorul a echivalat numele cu cele Greceşti, mai ales că textul lui Isis avea în portul Cume al Gherghinilor corespondentul epigrafic identic în “Imnul Isiac”). Diodor din Sicilia a mai scris în primul volum din “Biblioteca istorică” şi “Despre animalele pe care Egiptenii le socotesc sfinte”: “Lucrurile privitoare la animalele sfinte ale Egiptenilor vor părea multora - şi, pe drept cuvânt - foarte ciudate şi vrednice de a fi cercetate. Locuitorii Egiptului slăvesc - cum nici nu ţi-ar veni a crede unele dintre animale, şi nu numai atâta vreme cât ele sunt în viaţă, dar şi după moartea lor. Printre aceste animale sunt pisicile, câinii / şacalii, lupii, şoimii, păsările cărora în Egipt li se spune ‘ibis’, ca şi multe alte dihănii de acelaşi soi. Vom încerca să arătăm pe ce se întemeiază adorarea acestor animale, după ce vom fi spus mai întâi câte ceva asupra tuturor îndeobşte. Mai întâi, fiecărui soi de animale cărora Egiptenii le dau slăvire ei îi închină câte o bucată de pământ ale cărui roade sunt îndestulătoare pentru îngrijirea şi hrana lor. Când copiii le sunt bolnavi, Egiptenii fac făgăduieli câte unei zeităţi care să-i însănătoşească. Făgăduielile lor sunt aşa: ei îşi rad capul şi, cântărindu-şi părul, cu greutăţi de argint şi de aur, dau apoi valoarea corespunzătoare acelora care se îngrijesc de animalele sfinte. Paznicii şoimilor, chemându-i cu un glas răsunător, le aruncă bucăţi de carne pe care păsările le apucă din zbor. Cât priveşte pisicile, păzitorii lor, chemându-le prin ciocănituri, le dau pâine muiată în lapte; le mai dau să mănânce şi bucăţi de peşte din Nil. Tot aşa, păzitorii dau şi celorlalte soiuri de animale hrana care le

Isis alăptându-l pe Horus

183


prieşte. Cât priveşte feluritele chipuri prin care ei cinstesc aceste animale, Egiptenii nu numai că nu încearcă să le ocolească, şi nu numai că nu se ruşinează de a fi văzuţi de către ceilalţi oameni când ei săvârşesc atare fapte, dar chiar, dimpotrivă, ei se mai şi fălesc, închipuindu-şi că îndeplinesc cele mai de seamă rituri faţă de zei. Ei călătoresc prin cetăţi şi pe la ţară, purtând anumite insigne şi, fiindcă se poate vedea de departe căror animale ei slujesc, toţi oamenii care le ies în cale li se închină şi le dau cinstire. Dacă vreun animal din acestea moare, Egiptenii îl înfăşoară într-un giulgiu şi lovindu-se cu pumnii în piept şi gemând de durere - îl duc să fie îmbălsămat. După ce au folosit ulei de cedru şi alte balsamuri înmiresmate care să-i păstreze trupul neatins multă vreme, animalul este aşezat într-un mormânt sacru. Acela care ucide înadins vreun animal din cele sfinte este osândit la moarte; iar pedeapsa aceluia care - fie că va fi vrut, ori nu ucide o pisică ori un ibis este tot moartea. Mulţimea se năpusteşte asupră-i şi-l supune la cele mai cumplite chinuri. Iată, aşadar, pentru ce, la gândul că ar putea primi o atare pedeapsă, cel care zăreşte vreun animal sacru mort, se opreşte la mare distanţă de el şi strigă - jelindu-se într-una - că animalul era mort când l-a zărit. Dacă cele înfăţişate până acum ar părea de necrezut şi mai degrabă legende, încă mai de necrezut ar fi lucrurile ce urmează să le povestim. Se spune că locuitorii Egiptului fiind odată greu încercaţi de foamete, s-au mâncat între ei, dar de animalele sacre nu s-au atins. Nici unul n-a îndrăznit să cadă într-o astfel de vină. Mai mult chiar: dacă într-o casă a fost găsit un câine mort, toţi cei care locuiesc acolo îşi rad întreg trupul şi îşi arată jalea iar dacă se găseşte acolo vin, grâu sau orice altceva din cele trebuitoare vieţii, nimeni nu îndrăzneşte a se folosi de ele (pe perioada de doliu). Animalele pe care le-am pomenit sunt hrănite în lăcaşurile sacre şi de ele se îngrijesc oameni de vază, care le dau hrana cea mai scumpă. Într-adevăr, ele sunt hrănite cu făina de grâu cea mai aleasă sau cu uruială de grâu pe care păzitorii le fierb în lapte. Li se mai dă, ca să nu ducă nici o lipsă, prăjituri pregătite cu miere şi carne de gâscă, fiartă sau friptă. Cât priveşte animalele carnivore, lor li se aruncă drept hrană multe păsări care au fost vânate. Pe scurt, oamenii îşi dau osteneală să poată hrăni cât mai îndestulător animalele sfinte. Egiptenii, pentru slăvirea animalelor sacre, săvârşesc diferite ceremonii care, toate, sunt uimitoare şi de necrezut. Fiecare animal este de mare folos pentru propăşirea omului şi a societăţii. Aşa, bunăoară, vaca dă omului boul care este folosit la muncă şi ea însăşi poate fi întrebuinţată la aratul unui pământ mai uşor de muncit. Oile fată de 2 ori pe an şi - prin lâna lor - ajută pe om să-şi ocrotească trupul şi săl împodobească. Câinele foloseşte la vânătoare şi - de asemenea - pentru paza omului. Iată de ce Egiptenii pe zeul căruia ei îi spun Anubis îl înfăţişează având cap de câine: vor să arate prin aceasta că el e păzitorul trupurilor lui Osiris şi Isis. Unii povestesc că Isis, pornind în căutarea lui Osiris, era călăuzită de câini, care nu lăsau să se apropie de ea fiarele sălbatice şi trecătorii; ba mai mult: în vreme ce adulmecau ajutând-o, în căutarea ei - arătau prin lătratul lor că-i împărtăşesc durerea. Şi de aici se trage obiceiul ca, la Sărbătorile Isiace, câinii să fie în fruntea procesiunii; datina aceasta reaminteşte astfel marile foloase aduse cândva de câine. Pisica le este necesară locuitorilor Egiptului pentru că-i fereşte de muşcăturile şerpilor, muşcături ce le-ar putea aduce moartea. Dintre păsări, ibisul (emblema lui Hermes) este folositor omului, căci îl fereşte de lăcuste şi omizi. Îi e de ajutor şi şoimul (pasărea sfântă a lui Horus), atât fiindcă

omoară scorpionii, cât şi fiindcă ucide vipere şi animale mai mărunte a căror muşcătură - de cele mai multe ori pricinuieşte moartea omului. Vulturul - legat de zeiţa Maat, mama tuturor - este şi el slăvit, fiindcă oamenii îl socot o pasăre regească. Egiptenii au zeificat ţapul, vrând prin aceasta să cinstească procreaţia. Într-adevăr, ţapul este cât se poate de înclinat către împreunare şi, de aceea, pe bună dreptate, Egiptenii dau cinstire mădularului bărbătesc, care este dătătorul de viaţă al tuturor vietăţilor. De altfel, nu numai Egiptenii dar şi multe alte neamuri au cuprins în riturile lor de iniţiere mădularul bărbătesc, ca fiind pricina vieţii tuturor făpturilor. Pentru acest motiv cele mai multe popoare le aşează statuile în temple înfăţişându-i cu falusul în erecţie, asemănător aceluia al ţapului, fiindcă - aşa cum am spus animalul acesta este stăpânit de o mare pornire către împreunare. Iată deci, prin ce fel de reprezentări oamenii îşi arată recunoştinţa faţă de aceia care sunt pricina fecundităţii lor. Cât priveşte taurii sacri, cinstirile ce li se dau sunt - aşa cum a poruncit Osiris - asemănătoare celor date zeilor, din pricina foloaselor pe care ei le aduc agriculturii, cât şi pentru a veşnici faima acelora care au descoperit rodirea pământului, cu ajutorul muncii acestor vietăţi. Egiptenii mai spun că lupilor li se dă cinstire întrucât seamănă cu câinii. Într-adevăr, lupii nu se deosebesc prea mult de unii câini şi aceste 2 specii - împreunându-se - pot zămisli. Dar tălmăcirea lor ţine mai mult de povestirile fabuloase. Se spune că, în vremurile străvechi, pe când Isis şi cu fiul său Horus se pregăteau să lupte împotriva lui Set, Osiris - reîntorcându-se de pe lumea cealaltă şi luând înfăţişarea unui lup - a venit în ajutorul copilului său şi al soţiei. Din care pricină, după nimicirea lui Set, biruitorii au cerut să fie slăvit lupul, pentru că, datorită lui, urmase izbânda. Sunt unii care, întemeindu-se pe alte tradiţii, spun că, deoarece poporul în vechime se răzvrătise adesea şi uneltea împotriva cârmuitorilor, unul dintre regii de odinioară, care era şi un înţelept, a împărţit ţara în mai multe ţinuturi, poruncind locuitorilor fiecăruia din aceste ţinuturi să cinstească pe un anume animal şi să nu se atingă de un anume fel de hrană. Astfel, unii slăvesc ce alţii dispreţuiesc, ori dispreţuiesc ce alţii socot sacru. Şi niciodată toţi Egiptenii nu se vor înţelege între ei. Căci fiecare dintre seminţiile acestui neam se vor sfădi din pricina călcării datinilor despre care am vorbit. Se mai spune de către unii că pricina zeificării animalelor ar fi următoarea: la începuturile umanităţii, când oamenii au încetat să mai ducă o viaţă sălbatică, alcătuindu-se grupuri, mai întâi se mâncau între ei, iar apoi în războaie cel mai puternic îl biruia mereu pe cel mai slab. După aceea, cei slabi - lămurindu-se asupra chipului cum ar putea găsi o ieşire, deoarece nevoia îi învăţa - se grupară şi, ca semn prin care se puteau deosebi de ceilalţi, ei luară imaginea uneia dintre vietăţile care mai târziu aveau să fie slăvite ca fiind sacre. Sub această emblemă se adunau toţi acei care erau mereu înspăimântaţi; şi alcătuiau câte o ceată de care aveau să se teamă vrăjmaşii lor. Aceştia făceau la fel şi, astfel, întregul norod s-a împărţit în grupuri izolate. Iar animalul sub semnul căruia fiecare ceată îşi găsise scăparea era slăvit ca un zeu, care le făcuse cel mai mare bine. Iată, prin urmare, pentru ce, până în zilele noastre feluritele seminţii din Egipt cinstesc acele animale pe care, dintru început, le-au socotit sfinte. Îndeobşte vorbind, Egiptenii trec drept cei mai recunoscători faţă de cei care le vor fi făcut vreun bine. Ei sunt încredinţaţi că este o mare chezăşie pentru traiul laolaltă, dacă oamenii se ajută între ei şi se arată recunoscători. Întradevăr, e limpede că muritorii sunt cu atât mai înclinaţi a face 184


bine semenilor, cu cât îi văd pe aceştia că ştiu să păstreze, cu grijă, amintirea binefacerilor ce li s-au făcut. Şi iată, deci, pricina pentru care Egiptenii îi slăvesc pe regi şi li se pleacă lor ca unor adevăraţi zei. Egiptenii cred că pronia zeiască i-a dăruit pe regi cu puterea cârmuirii şi sunt încredinţaţi că aceia care vor şi pot să facă mari binefaceri au şi ei, oarecum, în firea lor ceva din firea zeilor. Poate vom fi stăruit mult prea mult asupra animalelor sacre; am făcut-o însă pentru că, în felul acesta, se pot cerceta mai cu de-amănuntul obiceiurile cele mai ciudate ale Egiptenilor”.

Cartaginei Berqa / Barca 32,29 lat. N, 20,53 long. E din Libia - după cum a relatat Herodot Karka 4:160 - fiind numită aşa în secolul VI î.C. de coloniştii Greci din Ciclade / arhipelag populat şi de Gherghiţi), Gherho / Gerrhon pentru mlaştinile atât din răsăritul Deltei Nilului cât şi de la izvorul Niprului, Cume din peninsulele Anatoliană, Balcanică şi Italică, Marea Ionică nu lângă Ionia ci lângă Adriatica / între Peninsulele Balcanică şi Italică, Albania întâi în Caucaz apoi în Balcani, Iberia atât Caucaziană / Montană cât şi Peninsulară, numeroasele localităţi numite Antiochia, Diospolis, Olbia, Olimp, ş.a., Ţara Galilor care acum e în Arhipelagul Britanic - Galii iniţial fiind pe continent - Romania ca Imperiul Bizantin, etc.

Vaca Raiului Povestiri în oglindă au fost de-a lungul istoriei nu numai între vechii Egipteni şi Evrei ca Horus - Hristos dar şi legate de Potop între care de exemplu cea a lui Ghilga-meş şi cea biblică, Ochiul Gorgonei şi al lui Horus, rănirea mortală în călcâi - ca singur punct vulnerabil - a finului Krişna a lui Garga în India şi apoi a lui Ahile în asediul Troadei / Troiei Gherghiţilor, plutirea într-un coş de nuiele a viitorilor conducători (cum a fost pe Eufrat a pruncului Sargon / ŞarGuni sau Ghin şi ulterior pe Tibru a întemeietorilor oficiali ai Romei, al căror tată nu trebuia cunoscut), cucerirea la sfârşitul Epocii Bronzului prin şiretlic de către Egiptenii vechi a portului Iope prin ascunderea soldaţilor în coşuri ca daruri şi calul de lemn cu soldaţi Ahei dăruit Troianilor, existenţa Decalogului în “Cartea Egipteană a Morţilor” şi în Biblie, lupta piticului ambiţios cu trufaşul Uriaş în răsăritul Mediteran, etc.; procesele hierofanice aveau tendinţa de a relua o serie de arhetipuri, precum temele călcâiului săgetat, coşului de nuiele, ş.a. căci experienţe deosebit de concrete au fost posibile la diverse nivele de civilizaţie iar o mulţime de legende dar şi de numiri geografice - împreună cu tradiţiile lor - au migrat deodată cu populaţiile lor. În anumite circumstanţe, repetările au fost atât istorice (reluându-se cauze întrerupte exact de unde au fost atunci când condiţiile “îngheţării” lor au dispărut), cât şi geografice: paralelisme se întâlnesc de-a lungul timpului şi printre toponime, ca aşezarea Abydos de lângă Gherga / prima capitală a faraonilor şi de lângă Troada / Troia (întemeiată şi populată de Gargari, Gherghiţi), Regatul Kuş (African = Kuşit, Asiatic = Kuşan), Eritreia la Etiopieni şi Anatolieni, locurile unde era venerată Gherghiţia - ca Masivul Ida din Anatolia şi Creta, Tripoli pe coasta Mediterană în Liban şi Libia (în 1897, Britanicul Henry Cowper a studiat megaliţii din Libia şi la V de capitala Tripoli / Al Gharb 32,54 lat. N, 13,11 long. E a descris cariera din Oaza Gherga-riş / Ghirgarish cu a cărei gresie a fost construit oraşul, acum capitala ţării, ce are şi azi principala stradă denumită Ghergareş, aşezarea de unde a provenit Dinastia Barca însemnând “Trăznetul” a conducătorilor

Fortăreaţa Tripoli (capitala Libiei) Pe de altă parte, entitatea Sumeriană şi Egipteană veche “Ka” însemnând “energia sufletului” / “energia pământului” (rezonând din puternicul prefix ancestral al divinităţii materne - respectiv Ga - personificarea la Grecii vechi fiind Gaea) se găseşte în prefixe cum ar fi: Cairo, Canaan, Carmel, Caşmir, Calcutta, Caspica, Caucaz, Carelia, Caria, Capadochia, Carpaţi, Carintia, Calabria, Campania, Catalania, Cartagina, Canare, etc., ce completează harta numelor începând cu particula maternă “Ma” - SumerianoEgiptean însemnând “ţinut” - răspândite mai ales în V Mediteranei, ca Macedonia, Malta, Magreb, Mali, Mauritania, Maroc, Maracheş, Madeira, Malaga, Madrid, Maiorca, Marsilia, etc., unele în legătură şi cu Gherganii care în N African au devenit Mauri. Trebuie ştiut că în vechime menţinerea ordinii sociale era prin intermediul celor 2 energii / forţe complementare Ka şi Ma: energia Ka avea funcţie creatoare de bogăţie şi succes - ce mişca lumea în favoarea umanităţii - iar forţa Ma / Ma’at avea semnificaţie judiciară, asigurând relaţiile armonioase şi coeziunea (faraonii fiind urmaşii ca domnitori şi răspânditori ai ei). Într-un tabel de corelare - reproducând străvechiul context EurAsiatic - se pot urmări vechile valori:

185


Referință Enitate Manifestare Asociere Culoare Direcție Gen

Cer Ker Spirit Ki Forță Ma Soare Ra Roz Sus Masculin

Egiptenii au început să se tundă scurt ori să se radă cu brice de bronz, atât femeile, cât şi bărbaţii / preoţii lui Isis având obiceiul de a-şi rade tot trupul, Plutarh afirmând că aceia special “purtau veşminte doar de in, deoarece floarea acestei plante are aceeaşi culoare ca şi vălul azuriu ce îmbracă întreagă lume; inul este un produs nemuritor: planta are seminţe ce sunt bune de mâncat şi din ea se fac veşminte curate şi fine, uşoare la purtat, potrivite în toate anotimpurile”). Ca în Siberia - unde şamanii ştiau că sufletele se duc în apus / Vestul ca locul unde apunea soarele fiind asociat cu tărâmul morţilor sau poziția apuseană a Banatului (Ba-Anat = regiunea sufletului lui Anat) comparativ cu Anatolia din răsărit / tărâmul lui An, Anat, Atlas, Anuna, ș.a. - în Sahara dincolo de orizontul Vestic, unde apunea soarele, era similar: în acea parte se afla “tărâmul morţilor”, în plus sufletele plecate încolo întâi trecând printr-un labirint, în final fiind judecate de Osiris. Simbolurile utilizate de vechii Egipteni erau:

Glie Ga Suflet Ba Energie Ka Sacralitate Pi Violet Jos Feminin

Dintr-o privire sumară, se poate vedea de pildă și că sfinţenia / sacralitatea pământeană era considerată mai fierbinte decât a soarelui strălucind pe cerul rece, etc. În vechiul Egipt, unele valori au ajuns inversate, ca de pildă Pământul era masculin şi Cerul feminin, de aceea şi forţa spirituală Ma - a “manei” cereşti, simbolizată prin roua aurorii, din zori, apărută la apusul Lunii / Ma - a derivat în atributul matern: Ma’at a fost soţia lui Thot (versiunea masculină a ceea ce era la vechii Greci divina Thet / Thetys, progenitura Pământului / Gliei şi Cerului); de asemenea, culorile reprezentative au fost în diferite nuanţe de roşu / purpuriu iar în timp, pentru direcţiile spiritului şi sufletului entităţi găzduite în trupul uman de creier şi cord / inimă diverse culturi au mai atribuit orientările cardinale Est şi Vest sau dreapta şi stânga, etc. Genetic, au fost dovedite legăturile dintre Berberi şi Iberi - ca şi cu faraonii (care erau albi, unii chiar roşcaţi şi cu ochi albaştri, doar câţiva - care au domnit scurt - fiind negri).

Cele mai vestite sanctuare Egiptene pretindeau că deţineau o parte din trupul lui Osiris (ceea ce se întâmplă şi azi la creştini cu anumite relicve considerate sfinte): reminescenţe ale străvechii ciopârţiri şamanice. După cum au indicat Textele Piramidelor, ascensiunea la cer a nobililor decedaţi se producea într-o vâlvătaie de foc, însoţită de huruit şi tremuratul pământului, în “Cealaltă” Lume devenind fulgere de lumină (Textele Piramidelor anunţau că la început “nu exista nici rău şi nici dezordine; era vârsta de aur: pământul era îmbelşugat, burţile erau pline şi cele 2 tărâmuri nu cunoşteau foametea, zidurile nu se surpau, nici spinii nu înţepau”). Însă Ra a îmbătrânit şi oamenii s-au răsculat, pierzând astfel legătura cu divinitatea: “Cartea vacii” aminteşte de mari lupte mitologice; de atunci, oamenii au fost separaţi de divin precum cerul de pământ. Toate necropolele Egiptene erau situate pe malul Vestic / stâng al Nilului; la începuturile Egiptului, toţi morţii erau îngropaţi numai cu faţa către V (aceeaşi direcţie şi cu cea asociată omniprezentului Vişnu - divinitatea din Sfânta Treime N Indiană - al cărui avatar Krişna în mileniul IV î.C. a fost năşit şi apoi învăţat de Garga).

Cuplu Egiptean (mileniul III î.C.) Interesant era că femeile faraon purtau bărbi false din păr de capră - simbol tradiţional al regalităţii - ca semn al autorităţii / fiind o reprezentare a organului sexual masculin iar bărbaţii de rang înalt purtau peruci ca părul femeilor, deoarece statutul femeii era foarte respectat. În vechea societate Egipteană, bărbaţii şi femeile erau egali (datorită căldurii şi pentru a fi curaţi - din timpul Vechiului Regat -

Aşezarea Egipteană în mormânt 186


Primele cavouri

Obeliscul era coloana ridicată pentru poposirea sufletului în vârf, în plin soare (în Epoca Pietrei, sufletele morţilor poposeau - ca păsările - pe menhire).

La începutul mileniului IV î.C., construcţia de morminte în Egipt a apărut datorită Culturii Gerzean / Gherzeană, incluzând camere subterane cu mobilă şi amulete / căci din adâncă vechime oamenii vizau viaţa eternă: credeau în viaţa după moarte (în vechea Cultură Egipteană nu exista cuvânt pentru “moarte”, ci doar ca “apus”; despre decedaţi se credea că vor face la fel ca soarele - ce răsare la Est şi se duce la Vest - credinţa generală fiind în fenomenul viitoarei învieri); pentru acei vechi locuitori ai Egiptului, lumea de dincolo de moarte era o lume perfectă, cuprinzând toate elementele lumii celor vii care, la rândul ei, era o oglindire imperfectă a acelei lumi idealizate. Conceptul era că fiinţa umană reunea 3 elemente esenţiale de agregare - energia, trupul şi spiritul - într-o legătură universalizată prin ecuaţia relativităţii, ce a indicat că traiul este numai în viitor (căci trecutul nu mai există iar prezentul n-are durată); fiecare persoană e sinteza trihotomică dintre corpul spiritual, trupul fizic şi corpul emoţional (al sufletului, sediul sentimentelor). Pentru vechii Egipteni, în viaţă vitalitatea energiei Ka era dată de puterea organismului, partea materială a trupului fiind curent vizibilă iar sufletul Ba - reprezentat prin barză - oferea caracterul, la deces sufletul părăsind persoana ca o pasăre (oamenii la limita morţii au relatat experienţele printr-un sentiment de plutire în afara trupului, cu revederea rapidă a unor întâmplări din viaţa personală, într-o stare calmă, parcă simţind o adiere de vânt; se ştie că în condiţiile opririi respiraţiei şi pulsului scade tensiunea arterială, lipsa oxigenului afectând prima oară în cortex - prin încetarea funcţionării normale a nervilor - centrul văzului, ceea ce conduce la senzaţia perceperii unei lumini strălucitoare sub formă de tunel, de unde conceptul că moartea nu e întuneric, ci lumină). Suflet vine de la suflu; în orice religie, omul este privit ca o construcţie peste care Creatorul a suflat suflare de viaţă. Darea sufletului - la deces - este întoarcerea sa Creatorului, o trecere privită firesc în acele vremi, când obişnuit lipsea teama de moarte considerându-se existenţa vieţii după viaţă. Sufletul Ba avea nevoie de trupul defunctului sau de statuia lui, pentru a-i păstra identitatea.

Ka era reprezentat prin braţele îndreptate spre cer, ce trasau un pătrat cu latura de sus deschisă: o practică existentă în Banat, mult anterioară vechiului Egipt; făcând acel gest, preotesele / preoţii aduceau Ka-ul zeilor - “mana” / adică energia vitală - asupra statuilor ce-i reprezentau (Ka nu dispărea în momentul morţii, după moarte Ka-ului defunctului aducându-i-se ofrande iar preotesele / preoţii slujind funeraliile erau servitoarele / servitorii lui Ka). Câmpul emoţional Ka al oamenilor interferează - astfel putând fi preluate stări de simpatie sau antipatie ori chiar gânduri - fiind alcătuit din aură şi centri ce comunică prin meridiane, degajând culori ce se schimbă corespunzător stărilor, vizualizarea uşoară putând fi acum facilă cu aparate, în vechime procedura realizându-se prin închiderea ochilor şi vederea dârelor dinăuntrul pleoapelor, cei înzestraţi uneori putând vedea “dublura” / “corpul de lumină” al celorlalţi, având capacităţile şi de a identifica stările de sănătate ale semenilor ori stabilind legături mai subtile (halourile ori doar nişte bule de aer electrizat apar datorită schimbării umidităţii aerului din preajma unor persoane aflate în intensă activitate cerebrală sau emoţională, azi deseori simplu imortalizate foto, în trecut fiind desenate; de pildă, Dr. Michael Ledwith, decanul Facultăţii de Teologie din Maynooth 53,22 lat. N, 6,35 long. V / Irlanda - care în 2006 împreună cu Dr. Klaus Heinemann a studiat “Fenomenul Sfera” - a afirmat că “e o experienţă pozitivă pentru omenire” iar Dr. Norman Shealy, preşedintele “Asociaţiei Americane de Medicină Holistică”, a indicat că reprezintă “o comunicare energetică”: un exemplu e în penultima poză Ghergană din această lucrare, în faţa celui mai tânăr Gherga). În vechiul Egipt, termenul “ren” era folosit pentru “animal tânăr” şi termenul “renu” pentru “om tânăr”; e interesant fenomenul izolării de natură, în medii cât mai artificiale, prin incidenţa mărită a sindromului “curentului de aer” îndeosebi printre femeile - mai ales trecute de tinereţe - din SE Europei, cuprinzând inclusiv spaţiul Român (într-o evaluare empirică recentă, cea mai densă aglomerare din lume de acest fel): unele persoane predispuse la suferinţe ori cu sistemele imunitare slăbite - nu 187


agrează dezechilibrele atmosferice din interioare, făcându-şi chiar rău prin autosugestie (adică acţiune internă la pretext extern, când nu pot controla circulaţia vântului ori a curenţilor de aer dintr-o încăpere), sensibilitatea lor psihokinetică faţă de starea energiei statice ieşind din standardele majorităţii. Este interesantă apropierea lingvistică - deopotrivă etimologică și fonetică - a unor termeni civilizaționali timpurii: cu Românescul “vraci” pentru “vindecător” corespunde Sanscritul “vrac” = “ghicitor” (Bulgărescul “vraci” e “vrăjitor”); Slavonul “vraza” era “incantație” iar “vrukati” se folosea pentru “boscorodeală” / “mormăială”: în aglomerarea vechilor orașe - denumite “var” - printre orășenii / “varahii” care grăiau uneori și bolborosit / “Barbar” viețuiau persoane care știau ori făceau “vrăji”. În “Dicționar universal al limbei Române” - în legătură și cu celebra “vâlvă” - lingvistul Lazăr Șăineanu a scris în 1929 despre vechiul cuvânt Românesc “vlâhvă” (echivalat cu “vrăjitor”) că avea corespondentul Slavon “vluhvu” pentru “Mag” = “de unde ființă Magică și ca atare ideea generală de ‘faimă’ ce răspândea asemenea ființă”; după 8 decenii - în 2009 - Dr. Mihai Vinereanu în “Dicționar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” a scris despre “vrajă” că “este probabil de origine traco-dacă”. Țara Magilor a fost în SV Caspic, între răsăriteana Gherganie Hyrkanie / Gorgan din S Caspic - și apuseanul Regat Ghergar din V Caspic (fosta Albanie Caucaziană, acum acolo fiind Azerbaidjan și Daghestan), teritoriul său formând NV actualului Iran; de la migrarea unor Mezi / Magi la Gherdap Defileul Dunării - au rămas toponime redând Media lor natală (din partea Nord-Vestică a Iranului), ca Bănățeana Mehadia, Ținutul Mehedinților, etc.: așadar, între străvechii urbani Barbari / Varvari - obișnuiți cu vracii / Magii - și Valahii / Vlahii sau Rumânii / Românii populând vechile așezări urbane “var” (unele documentate ca fiind din vremurile neolitice) au fost certe legături Magice, printre ecourile atestând și azi asemenea moșteniri fiind de exemplu abilitățile detectării curenților de aer mai ales de către persoanele Române cu sensibilități deosebite în așa domeniu.

Sufletul părăsind mumia (papirusul lui Ani) În ceea ce priveşte sufletul Ba, chiar dacă are organizare diferită de a materiei, totuşi este supus energiei gravitaţionale, cântărirea morţilor relevând la deces o pierdere imediată în greutate de câteva grame - echivalentul “Penei Adevărului” a bunicii Gherga, divina Maat considerate ca datorate părăsirii de către acela a trupului (e de remarcat că până în prezent gravitaţia este cea mai puţin înţeleasă energie fundamentală de către savanţi, sufletul fiind incognoscibil, aşa cum oglinda nu se poate vedea pe sine ca oglindă iar cântărirea sufletelor era o idee orientală). După obligatoria “confesiune negativă” a decedatului Egiptean (în care erau înşirate toate faptele ce nu se cuveneau să fie săvârşite), Thot - soţul lui Maat - anunţa verdictul balanţei: dacă răposatul era îngreunat de păcate, sufletul era prada monstrului Babau ce aştepta la picioarele cântarului iar dacă sufletul defunctului era mai uşor decât pana, atunci îşi putea continua călătoria spre Lumea “Cealaltă” (considerată ca un univers paralel); Ba era invizibil şi putea călători în alte lumi (graţie lui Ba, defuncţii îşi îndeplineau transformarea în “Cealaltă Lume”): şi azi Românii induc mai ales copiilor frica de BauBau - o entitate supranaturală fără chip ori caracteristici fizice - tipică fiind puternica sa rădăcină mistică. Nu este surprinzător că tocmai în Banat (din multele regiuni Europene), “baba” este înţeleasă - indiferent de grai - ca bătrâna care a trecut prin multe, în marea vechime referinţa fiind de fapt la Ba-Ba = “sufletul sufletelor”: marea divinitate regăsită în Babilon, în Caucaziana Al-Banie / însemnând a sufletului sfânt, populată de Ghergari - ce apoi a fost cu 188


aceeaşi denumire şi în Peninsula Balcanică - Iberia Caucaziană / ce a fost reprodusă şi în Peninsula cu acelaşi nume din apusul Mediteran, etc.; însuşi regiunea Banat condusă de Ban - era în legătură cu Ba-Sarab iar marea Peninsulă din S Banatului, cea Balcanică, şi-a avut denumirea derivată din sensul înălţimilor muntoase Balkan (oriental Baal fiind fiul - notat şi Bel - al Marii Mame iar Khan însemnând conducător). La Semiți, termenul “serab” = “miraj”, așa că “Ba-sarab” putea fi “mirajul sufletului”. Academicianul Român Petriceicu Haşdeu a comentat că “în Română ‘bălaur’ / ‘băl-aur’ - drac ori zmeu - nu însemnează altceva decât ‘băl’ sau ‘bălaiu’, adică blond” şi a schiţat:

materiei - respectiv geomanţia Feng Shui (literar însemnând vânt şi apă, simbolistica sugerând aerul şi apa drept curenţi indispensabili vieţii) şi că în mileniul II î.C. Evreii şi-au însuşit cunoaşterea din Egipt sub forma Cabalei: compusul aspectelor Ka, Ba şi Ankh (tradiţia lor permiţând accesul la învăţături doar celor trecuţi de vârsta mijlocie, căsătoriţi şi sănătoşi, întrucât înţelegerea schimba chiar şi informaţia din codul genetic / ADN, putând tulbura până la provocarea nebuniei); conform tradiţiei, acela era darul făcut oamenilor de către îngeri, echivalentul creştin fiind gnosticismul iar echivalentul islamic fiind sufismul. Este de remarcat că acum Ankh e crucea Bisericii Ortodoxe Copte (Egipteanul Ankh era instrumentul în legătură cu anterioarele An şi Ka - pentru timp şi energie - din Banat, respectiv denumirea prescurtată de la Anunakhi pentru cei ştiuţi în Sumer ca “nobilii sosiţi din stele”, numiţi în perioada vedică de cei din N Indiei ca astronomii Garga şi ulterior de vechii Evrei ca Grigori: în ambele referinţe orientale - din India şi Israel - acei Ghergari au fost indicaţi ca supraveghetorii cerului). Un cimitir pe malul V al Nilului, în Gerzeh / Girza (29,27 lat. N, 31,12 long. E) este foarte relevant; împotriva deochiului se folosea un talisman albastru - culoarea cerească - creat din lazurit / “Lapis lazuli”. Podoabele erau din lazuritul provenit din Munţii Gherghi / Afghani-stan (ceea ce era denumit Gherghistan - inima Afghani-stanului - comercializa acel mineral în multele sale variante încă de la mijlocul mileniului V î.C., acel trafic fiind extins şi în Bazinul Ghaggar, beneficiară acolo fiind Dinastia Garga, pe ceea ce apoi a devenit Drumul Mătăsii), de culoare turcoază, favorita Gherghiţilor Teucri - din Troada / Troia - de la care ulterior a provenit numele Turcilor / Turanicilor; în 2002, Englezul Kerr Jarett, coordonatorul lucrării “Civilizaţii dispărute”, afirma că respectiva piatră albastru-verzuie, folosită pe scară largă mai ales de aurarii Mesopotamiei şi Egiptului, era exploatată atunci în regiunea Badakşan - în prezent împărţită de Nordul Afghan şi Sudul Tadjik - din ceea ce acum e ştiut ca Hindu-Kuş în SV Pamirului (“kuş” a rămas ştiut ca însemnând “pasăre” în Turcă / în trecut nu era o stare statică, ci o circulaţie care permitea difuzarea, adoptarea şi adaptarea unor bunuri de civilizaţie între grupuri aflate la mari distanţe, principalele rute din mileniul IV î.C. fiind înfăţişate pe harta următoare):

Este de ştiut că şi creştinismul (Noul Testament, “Prima epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni” 5:23) şi islamul - cea mai recentă religie mare - menţionează (Coran 39:6) tripartiţia oamenilor în minte, suflet şi trup. Trebuie notat că în timp oamenii, faţă de materialitatea trupului, au început să trateze cumulat imaterialitatea forţei spiritului şi energiei sinelui / sufletului (simplist, în trinomul unde trupul e legat de materie, creierul e legat de spirit şi inima de suflet).

Rute comerciale în Epoca Pietrei Mulţi faraoni şi înalţi preoţi au fost blonzi sau roşcaţi, cu ochi albaştri (după cum le-au rămas unele mumii ori unele statui de piatră cu ochii din lazurit): aceia erau Pontici / Caucazieni - fiind mai ales dintre cei vechi - cu timpul unele dinastii ale lor ajungând să fie chiar şi negroide (în prezent - corespunzător şi analizelor genetice - după foştii conducători Europeni ca descendenţi biologici există numai puţini Egipteni); pe scara istorică, una dintre cele mai recente surse umane Caucaziene / Pontice din Egiptul pre-dinastic a

Cavou Egiptean cu obiecte De exemplu, e de observat că Lacul Baikal din S Siberiei (acumulând o cincime din apa dulce de la suprafaţa planetei) grupează în denumirea sa expresiile Ba şi Ka, că mai la răsărit, din mileniul III î.C. Chinezii au dezvoltat conceptul Ba Gua / Ba-Kua în legătură cu Yin Yang dezvoltat din roata tripolară Gakyil a spiritului, sufletului şi 189


fost formată din Dunărenii care au colonizat Valea Nilului la sfârşitul mileniului V î.C. (când între Carpaţi şi Dunăre a început să fie marcată ruta Nordică EurAsiatică de migraţie a oamenilor conduşi de liderii Asi prin megalitica Brazdă a lui Iorgu - ca hotarul de miazănoapte al Civilizaţiei Dunărene / urmaşa Vechii Civilizaţii Europene - iar la hotarul de miazăzi a fost remarcat Osiris / “Osi-ris”, adică literalmente “regele Osi”, ca acela de la care vechii Egipteni şi-au început calendarul). Mastaba în apusul Gherga Diodor Sicul 1:51 a înfăţişat atitudinea Egiptenilor vechi: “Deoarece locuitorii Egiptului socot că viaţa pământească preţuieşte foarte puţin şi dau, în schimb, cea mai mare însemnătate faptului că un om - în ciuda morţii - îşi poate veşnici faima virtuţii sale. Egiptenii numesc locuinţele celor în viaţă ‘locuri unde omul poposeşte’, ‘hanuri’, pentru că acolo muritorul îşi are o aşezare vremelnică, pe câtă vreme mormintelor ei le spun ‘lăcaşe veşnice’, întrucât pe Lumea Cealaltă oamenii trăiesc o viaţă fără de sfârşit. Iată, prin urmare, pentru ce nici nu se sinchisesc de clădirea caselor, dar - în schimb - nici o străduinţă n-o precupeţesc, fie ea oricât de mare, când e vorba să-şi clădească morminte”. La timpul lor, beneficiind de ploi abundente, care au ajutat producerea de hrană în abundenţă, Gherzanii au ajuns să vieţuiască în localităţi cu mii de suflete; ca divertisment, jucau Senet - unul dintre cele mai vechi jocuri din lume inventat de Gherzani la mijlocul mileniului IV î.C. (popular în Egipt până la sfârşitul secolului IV), cu scopul mistic ca prin isteţime - jucătorii să-şi şi câştige locul meritat în viaţa de apoi / pentru că oamenii nu agreau moartea, ci viaţa veşnică. . Vechi Egipteni Sarcofagele - ce în interior aveau pictate formule magice - reprezentau universul: partea de deasupra era cerul, partea de sub era pământul iar părţile laterale erau cele 4 direcţii ale spaţiului. În aşezarea Gherga au fost înhumaţi cu morminte masive, aşa cum n-au mai existat până atunci în Africa, primii lideri ai Egiptului unificat (pe lângă aspectele culturale deosebite şi caracteristicile lor anatomice erau diferite faţă de cele de până atunci din Egipt, ei având cranii mai mari, similare cu cele ale Est-Europenilor). Ulterior apariţiei primelor cavouri, “Textele sarcofagelor” au consemnat confesiunea divinităţii supreme cumulând fundamentele, incluzând egalitatea oamenilor (egalitarismul era o caracteristică a nomazilor) de la începutul lumii: “Am săvârşit 4 fapte bune: Am creat cele 4 vânturi pentru ca orice om să-şi poată umple plămânii cu ele; aceasta e prima mea faptă bună. Am făcut ca apele Nilului să se reverse, pentru ca săracul să aibă aceleaşi drepturi la binefacerile lui ca bogatul; aceasta e a doua faptă a mea. L-am făcut pe fiecare om aidoma semenului său şi niciodată n-am poruncit oamenilor să facă răul dar inimile lor au nesocotit învăţătura mea; aceasta e a treia mea faptă. Am făcut ca inimile lor să nu dea uitării apusul, ci să aducă ofrandă zeilor locali; aceasta e a patra mea faptă”. În imaginea următoare se poate vedea o “mastaba” - clădire rectangulară, cu acoperişul plat şi pereţii înclinaţi, ce marca mormântul nobililor din vechime - aflată pe Platoul Khallaf, în V Gherga, datând din perioada dinastică timpurie Egipteană:

Primul joc din lume Senet e considerat strămoşul jocului tablelor; se juca în 2 pe o tablă ce avea 3 şiruri a câte 10 căsuţe însă nu se foloseau zaruri, ci beţişoare care aruncate prin poziţiile lor indicau punctele pentru mutare (în vechime, pentru jocuri beţişorul era semnificativ, de pildă fiind parte constitutivă în Banat la ţurcă). Senet era jucat de către toate păturile sociale, atât de faraoni, cât şi de muncitori (inspiraţia au fost tăbliţele de alabastru ale Vechii Civilizaţii Europene, aşa după cum au fost anterior la Sesklo, în Balcani; de altfel, în contemporana Bhărat / Indie vedică - în Bazinul Ghargar - erau pe atunci foarte populare zarurile, cărora le-a fost dedicat un întreg imn în “Rig Veda” 10:34).

190


Primele construcţii de piatră Cultura Gherzană a făcut şi primele construcţii din piatră ale vechiului Egipt, pe lângă cele realizate din cărămizi de argilă, sub influenţa stilului Canaanit / regiunea - dintre Eufrat / Mesopotamia şi Marea Mediterană, delimitată la S de Deşertul Negheb şi la N de Munţii AntiLiban - unde pe atunci trăiau Gherghe-seii; localnicii din Egipt aveau schimburi cu Gherghe-seii / Ghirga-şiţii din Canaan şi importau numeroase bunuri ceramice, realizau perfecte vase din piatră - prin procedee neştiute azi - dar utilizau şi argilă din deşertul care se forma în apus (ajungând şi să se inspire din arhitectura Canaanită): influenţele respective erau între Sumer şi Sudan.

Numele vazelor / vaselor la Egiptenii Antici era “Me-Gherg”, hieroglific cu reprezentarea următoare:

Vază Egipteană de piatră

Acolo unde Nilul se ramifică pentru a-şi începe Delta, lung de 73 metri şi înalt de 20 metri, Sfinxul - lângă care Egiptenii în prezent îşi au capitala - studiat şi de Dr. Robert Schosh ca erodat de ploile care erau la momentul realizării sale, îşi are numele pentru creatura reprezentată, cu cap feminin şi corp de leoaică; e de ştiut despre Cultul Leoaicei Luminii că s-a răspândit din N Indiei spre apus din cele mai vechi timpuri îndeosebi în Orientul Mijlociu, Anatolia şi Egipt, de exemplu Sfinxul Anatolian din Porta-sar / Gobekli Tepe fiind datat din timpul Imperiului Atlant, de la mijlocul mileniului X î.C. iar Platon a notat că Marea Zeiţă patrona Egiptul de la mijlocul mileniului IX î.C.

Ceramică din Canaan

191


ajungând a fi termenul utilizat pentru barca mai mare): Platoul Ghiza / Ghi-Za era al Marii Zeiţe Ga, Mama Pământului (numele asta şi însemnând, Ghi / Ga + Za / Zeiţă), pe partea opusă a Fluviului Nil fiind moşia lui Ra - Zeul Cerului - cu celebrare în aşezarea Annu / On, Grec numită Heliopolis, devenită capitala Provinciei Goşen, unde a existat un mare templu dedicat soarelui, ce răsărea din acea parte: se poate observa că “răsărit” provine de la Ra. Faraonul Kheops, într-un templu ridicat de el pe Platoul Ghiza, a inscripţionat că “a fondat casa lui Isis, stăpâna piramidelor, lângă Sfinx”, ceea ce înseamnă - încă o dată, pe lângă onomastica locului că acele mari construcţii aparţineau Marii Zeiţe şi erau acolo în timpul domniei lui (mulţi cercetători au evidenţiat că uriaşele piramide au fost modelul celor ridicate pe Valea Nilului în mileniul III î.C., nici una nereuşind însă să le imite grandoarea, multe surpându-se). Este de remarcat direcţia de privire a Sfinxului spre Constelaţia Leului de la E, aşa cum era aceea pe cer la mijlocul mileniului XI î.C.: un timp prediluvian al omenirii, considerat “de aur”, probabil al întemeierii Atlantidei, căci Egiptenii vechi se considerau urmaşii acelora (în vremea faraonului Kheops - mileniul III î.C. - pe direcţia de privire a Sfinxului era Constelaţia Taurului); se ştie că în Epoca Pietrei astronomia era deja dezvoltată ca ştiinţă, aşa după cum sunt dovezile de exemplu din mileniul VII î.C. prin pornirea calendarului în Bazinul Ghargar din N Indiei, din mileniul VI î.C. observatorul Gargar Carahunge din Armenia / Caucaz, etc. Sfinxul Egiptean îşi avea semnificaţia sa esenţială - prin formă, mărime şi poziţie - sacră ca şi cea a timpului realizării iar amplasamentul în teren al piramidelor din spatele său reproducea ca o hartă poziţia stelelor de pe “brâul” Constelaţiei Orion aşa cum era tot la mijlocul mileniului XI î.C. (marcând “Începutul”). În “Aspecte ale mitului”, Dr. Mircea Eliade a enunţat că pentru cei vechi “sfârşitul lumii a şi avut loc, deşi el trebuia să se producă într-un viitor mai îndepărtat: miturile referitoare la cataclismele cosmice au fost foarte răspândite; ele au povestit cum lumea a fost distrusă şi omenirea nimicită, cu excepţia câtorva supravieţuitori (miturile referitoare la Potop au fost cele mai numeroase şi aproape universal cunoscute, pe lângă cele diluviene şi altele relatând distrugerea omenirii prin cataclisme de proporţii cosmice: cutremure, epidemii, etc)”. Egiptenii vechi afirmau că erau urmaşi Atlanţi, ceea ce explică existenţa primei lor aşezări, Annu / On (ştiută Grec ca Heliopolis), fondată în onoarea întemeietorului Atlantidei (numit Grec ca Poseidon); acolo, în mileniul I î.C. - după cum a văzut inclusiv istoricul Herodot Karka - încă exista o coloană de aur şi o coloană de smarald, ale foştilor Atlanţi (în interiorul cărora cândva s-ar fi găsit “Tăbliţe de Aur” cuprinzând planurile piramidelor, “Tăblițe de Smarald” cuprinzând un tezaur de cunoştinţe din înţelepciunea străveche a Atlanţilor şi a altora, plus alte artefacte). În căutarea obârşiei vântul cald de la miazăzi, foştii Atlanţi au marcat obârşia Deltei Nilului - mai mare decât Delta Dunării - prin leoaica Egiptean numită “Ruti” în formă de Sfinx pe malul Vestic şi Coloanele Annu / On pe malul Estic (când au fost realizate, ambele monumente - de pe Platoul “Ghi-za” / Ghiza din apus şi de la Templul Gherganului Annu / On din răsărit, de pe platoul opus, din Provincia “Go-şen” / Goşen, unde era venerat soarele Ra străjuiau intrarea în fabuloasa Deltă a Nilului, ce pe atunci începea de acolo), fiind similare rolului Coloanelor lui Hercule ce străjuiau Strâmtoarea Garganele / Dardanele din N.

Sfinxul Egiptean Pe de o parte, în vechiul Egipt, felinele erau considerate membri ai familiei iar pe de altă parte, dintre feline doar leii trăiesc în familii (iar leoaica avea semnificaţie specială, deoarece era simbolul maternităţii, senzualităţii şi sexualităţii feminine); e de remarcat că leoaica a fost reprezentată - prin statuetă - din timpul Neandertal, din Epoca Pietrei şamanii purtând măşti ori înfăţişând simbioza animalom, forma divină de sfinx (dar şi alte creaturi fantastice, ca grifonul, dragonul, centaurul, etc.), manifestările pentru aşa ceva continuând până în Antichitate.

Numele Ghergher pe Sfinx Statuia Sfinxului, ce de la o dată incertă are cu hieroglife inscripţionată pe ea numele “Ghergher”, a fost sculptată într-o singură bucată de piatră - fiind cel mai mare monolit din lume - şi în trecut statuia, ce străjuia platoul pe care au fost ridicate piramide, admirând răsăritul soarelui, era pictată: roşu pentru faţă şi trup, galben / auriu cu dungi albastre pentru cap, vechii Români zicând “tarcă” dungii (capul Sfinxului, acum mai mic decât cel iniţial, e aşa deoarece a fost remodelat la apogeul Regatului Vechi - în secolul XXVI î.C. - de faraonul Khufu / Kheops, probabil depus pentru înmormântare lângă Sfinx, în cea mai mare piramidă din lume, ce are suficientă piatră pentru a fi construit cu ea un zid înalt de jumătate de metru care să înconjoare planeta pe la Ecuator; acolo el avea “barca solară” - din cedru Libanez, azi în muzeul de la baza celei mai mari piramide - pentru a merge pe Nil până la portul Abydos, adică de la Platoul Ghizeh la Calea Ghirga, în Egiptul Regatului Vechi traseul Ghiza-Ghirga fiind Ruta Sfântă / Calea Sacră, “carului solar” în Bazinul Ghaggar din N Indiei zicându-i-se “Arka”, după întâiul nume al zeului solar Surya, “arca” 192


că Ruti era numele dublurii leoaicei, care era mai veche decât Atum / Ra. Astronomul Scoţian Piazzi Smyth în 1880 a observat ca interesantă amplasarea Sfinxului privind spre răsărit lângă intrarea Fluviului Nil în deltă, pe Platoul Ghizeh / Giza, în centrul geodezic mondial - adică mijlocul geografic al uscatului globului - în sensul că: “suprafaţa uscatului la Est de Sfinx e egală cu suprafaţa uscatului la Vest de Sfinx iar pământul de la Nord de Sfinx este egal cu cel de la Sud de Sfinx”; localizarea Sfinxului e în “buricul Pământului” / Gheii.

Sfinxul în centrul geodezic al lumii Mai mulți cercetători din întreaga lume - printre care și filozoful Român Vasile Lovinescu în “Creangă și Creanga de Aur” - au observat că meridianul Sfinxului Egiptean era exact același cu al capitalei Atlante (care a fost în Bazinul Pontic la întretăierea cu axa E-V a migrărilor oamenilor): “Problema Atlantidei, în raporturile ei cu tradiția hyperboreană, este capitală. Ca să ajungă în locul de astăzi, Tradiția Nordică a trebuit să se scoboare din zona polară pe direcția Nord-Sud, în diferite etape, pe un meridian ce se spune că desparte exact în 2 pământurile locuibile, din punct de vedere al suprafeței - străbătând în același timp cea mai mare întindere de pământ - acela fiind meridianul Marii Piramide”. De exemplu, Insula Șerpilor = “Ostrovul Zmeilor” din Marea Neagră / Pont se află foarte aproape de meridianul miraculos; pe vremea Atlanților se făceau calcule astronomice precise - după cum apar reprezentările din contemporana Poartă Solară de pe Dealul Buricului / Anatolia - așa că nu-i deloc de mirare coincidența longitudinală dintre AtlantIda și Sfinx: capitala Imperiului Atlant a fost pe o Insulă Vestică de lângă malul Lacului Pontic. La întretăierea curbei de nivel a țărmului fostului Lac Pontic cu meridianul respectiv ar fi locația aproximativă a capitalei Atlante / acum pe fundul Mării Negre: era pe o Insulă de la gura paleoDunării; iar nu departe de acolo, Insula Șerpilor i-a preluat ceva din străvechea faimă, găzduind din următoarea perioadă după Epoca Pietrei - anume din Epoca Bronzului - Templul Solar al Zeului Apollo / “A-Pollo” (o teorie a legat numele Ghergarului Zeu Apollo de termenul Anatolian / Hitit “Apaliunas” însemnând “Tatăl-leu”). În urmă cu peste un secol, istoricul Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică” a scris: “Numele de Sfinx nu se poate explica nici din limba Egipteană, nici din limba Greacă; cuvântul era de origine Barbară. În ziua de 9 martie, Românii încă serbează memoria Moşilor, numiţi Sfinţi, în onoarea cărora se împarte ca pomană colaci (ce nu-s rotunzi, ci au formă antropomorfă) lunguieţi, cu cap de om, numiţi Sfinţişori, ceea ce indică originea numelui şi destinaţia religioasă ce o avuseseră la început simulacrele, de formă lunguiaţă şi cu cap de om, numite ‘Sfinx’, ce se puneau pe mormintele Egiptene” (mult

Distanţa de câţiva km dintre ele - de la Ruti la Ra, între Ghiza şi Goşen - se datora faptului că erau pe malurile albiei inundabile a Fluviului Nil (ce nu se mai revarsă de la construirea barajului Asuan din secolul XX), leoaica Ruti / Sfinxul fiind în V şi Ra din Annu / On fiind în E; ceea ce Atlanţii aveau în N, prin Coloanele de la Poarta Raiului / Atlantidei - pe malurile Strâmtorii Garganele / Dardanele - sa replicat în S, urmând aceeaşi simbolistică magică, prin monumentele Ra-Ruti / Goşen-Ghiza de la Poarta Deltei Nilului (străjuind pământul mănos şi cald de la miazăzi aparţinând Cornului Abundenţei - unde au ajuns din Imperiul Nordic acei Atlanţi care nu s-au stabilizat în Bazinul Dunării şi nici n-au migrat în Bazinul Ghaggar din N Indiei). Dr. Zahi Hawass - fostul ministru Egiptean al antichităţilor - a afirmat 193


ulterior, peste acea zi creştinii au introdus amintirea mucenicilor Anatolieni; se poate observa că de cuvântul “sfinţit” e legat asfinţitul soarelui la apus / Vest: aceeaşi direcţie către care au migrat străbunii Atlanţi, împreună cu Gorgonele).

În secolul V î.C. - după peste 2 milenii de la ridicarea piramidelor lângă Sfinx - spre complexul format de acele construcţii istoricul Herodot Karka încă a putut păşi pe ceea ce era calea de trecere “cu blocuri de piatră lustruită, împodobită cu reprezentări animaliere cioplite” şi a descris drumul ca o operă “de aceeaşi măreţie ca piramidele însăşi”.

În spatele Sfinxului au apărut piramide Difuzia triunghiulară a razelor soarelui a fost motivul pentru care forma de piramidă era sacră - ca replica redusă a muntelui din vârful căruia cobora divinul piramidele fiind o formă mai luxoasă a Gorganelor (adică a movilelor funerare din EurAsia), căci erau ridicate numai din piatră; iniţial - Egiptean - erau numite “mer”, prin care se definea un câmp energetic rotativ (denumirea de “piramide” fiind din vechea Greacă).

Sfincşi Egipteni Pe Platoul Giza / Ghizeh, împreună cu templele şi piramidele de lângă Sfinx, s-a format un complex grandios pe malul unui lac (acum secat), ce era alimentat de Nil o dată pe an / când Fluviul se revărsa. În imaginea următoare se poate vedea Marea Piramidă în timpul unei inundaţii a Nilului (înaintea construirii barajului lângă prima cataractă a Fluviului, la Asuan):

194


construcţia din piatră Al Berba - marea piramidă - afirmând vizionar: ‘în cazul în care catastrofa va fi produsă de apă, construcţiile din pământ se vor nărui dar cele din piatră vor rămâne şi vor feri ştiinţa de distrugere’, o lucrare asemănătoare fiind şi cea din Dendera”. Asemenea alegaţii Medievale au atribuit pe de o parte vechimea Marii Piramide Al Berba ca aparţinând timpului pre-diluvian - adică anterioară cel puţin sfârşitului mileniului IV î.C. / când a fost al doilea Potop sau anterioară mileniului VII î.C. / când a fost primul Potop - iar pe de altă parte i-a nominalizat autorul, ca realizată de către Gherganul Hermes / “Moşului Her” Gherga (în mileniul III î.C., faraonul Kheops - aşa după cum se ştie doar remodelând faţa Sfinxului, înlocuind-o cu a sa). Macedonii vechi (care au cucerit Egiptul) au consemnat în “Poimandres” / adică “Învăţătura lui Ra” - primul tratat din “Corpul Hermetic” - drama omului, în legătură cu facerea lumii: inteligenţa superioară androgină (forţa Nus, creatoare a Universului / aşa după cum a fost notată) a făurit la început Demiurgul care a făcut lumea şi apoi pe Antropos / omul ceresc; acesta din urmă a coborât în sfera inferioară şi “ademenit de dragoste” s-a împreunat cu Natura, născându-se omul pământesc (de atunci, divinul om ceresc Antropos a încetat să mai existe ca persoană distinctă, devenind însufleţitorul uman, viaţa lui transformându-se în suflet, cu lumina spirituală în forţa creatoare, puterea Nus / Nous). Este interesant că forma arhaică “nus” se folosea pentru noră / în vechea Turcă “nur” fiind “lumină”. Puterea spiritului numită Nus, manifestată prin raţiune - deci însemnând puterea raţiunii - era văzută drept parte a forţei spiritului, respectiv ca inteligenţă. De aceea, între toate făpturile, omul singur era în acelaşi timp muritor şi nemuritor: lumea era “totalitatea răului” iar omul trebuia să ajungă “străin” de lume ca să poată săvârşi “naşterea divinităţii” din el, fiind “fiul lui Dumnezeu, Totul în Tot” (iar în vechiul Egipt, Gherga era notat hieroglific ca “străin” / din Sahara); dispreţul faţă de viaţa lumească şi valoarea salvatoare a unei ştiinţe primordiale revelată de o fiinţă supraumană divină şi comunicată sub semnul secretului - se datora importanţei hotărâtoare acordată cunoaşterii, transmisă în mod iniţiatic discipolilor, ceea ce amintea de tradiţia Indiană, tot aşa cum “corpul nemuritor” al omului (predicată în Egipt de Ra) prezenta analogii cu Yoga / YoGa şi cu ulteriorul daoism. În capitolul 16 din “Poimandres”, soarele a fost considerat ştafeta lui Nous, vatra activă de unde emană şi spre care converg 2 lumini diferite: una din feţele soarelui - îndreptată spre cer / cosmos - emite raze hrănitoare destinate “părţilor nemuritoare ale lumii” iar cealaltă lumină, inferioară şi adesea captivă în lume, “scaldă cu strălucirea sa întreaga cavitate a apei, pământului şi aerului” (prin lumina aceasta, astrul divin “animă şi pune în mişcare prin naşteri şi preschimbări fiinţele trăitoare în acele părţi ale lumii”). Astfel, în Asclepius - parte din “Corpul Hermetic” - lumina e invitată să se întrupeze: “Totul coboară din cer pe pământ, în apă şi în aer. Singur focul - dintre cele ce urcă de jos spre înălţime - e întremător; ce vine în jos e aservit celui ce urcă. Dar tot ce coboară e dătător de viaţă; tot ce se împrăştie spre înalt e hrănitor. Pământul - singurul ce dăinuie liniştit pe locul său - e receptacolul a tot, primeşte în el toate speciile şi le scoate din nou la lumină. Acolo e, deci, Totul, care conţine tot şi e tot. Totul pare unu şi din Unu pare a ieşi totul”. Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris: “Metafizica lui Aristotel prezintă şi ea asemănări cu Yoga. Spiritul există dintotdeauna şi el îl pătrunde ‘din afară pe om în momentul în care e

Este de remarcat că primele piramide n-au fost ridicate cu sclavi, ci de oameni liberi, conform planului Gherganului Thot, ştiut drept “Arhitectul Universului” (la marea piramidă nu apare numele faraonului Khufu / Kheops, fiindu-i atribuită doar fiindcă el a înlocuit faţa erodată deja a Sfinxului - în spatele căruia e marea piramidă - cu faţa lui); la început, în realizările civilizaţionale din Vechiul Egipt - ca şi în Vechea Civilizaţie Europeană din Bazinul Istrului - nu se foloseau sclavi.

Marea Mamă Hathor în Templul Dendera În secolul X, istoricul Arab Al Masudi - pe baza unor surse Copte - opina despre piramide că “Surid a poruncit preoţilor să depună înăuntru suma înţelepciunii lor şi a cunoştinţelor ce le aveau în felurite arte şi ştiinţe, ca să rămână mărturie spre binele celor care vor putea cumva să le înţeleagă” (majoritatea cercetătorilor l-au identificat pe Surid ca un strămoş Ghergan, în legătură cu Thot sau Hermes / Ham, “stăpânul timpului”); geograful Maur Al Idrîsi 10991166 a afirmat că “slăvitul Hermes a ridicat înainte de Potop 195


zămislit’. Spiritul este transcendent în raport cu organismul viu al omului, pe care îl cârmuieşte, rămânând însă inaccesibil influenţelor psihice; el este numit ‘divinul din om’. Într-adevăr, Nus este pentru Aristotel realitatea absolută, incondiţionată, eternă; singura activitate a spiritului este gândirea. Nefiind născut, spiritul nu cunoaşte moartea; când survine moartea, Nus îşi recâştigă condiţia anterioară: singurul predicat care se poate atribui spiritului este acela de a fi”. Philon / Filon 64-141 din Byblos / Liban în “Istorii Feniciene” l-a citat pe primul scriitor Fenician, preotul Sanchoniathon / Sankhoni-Aton din Beirut / Liban (nume însemnând “prietenul adevărului”, care a trăit cu mai mult de un mileniu înaintea lui) că acela a scris din “Cosmogonia” lui Thot - bunic Ghergan / conform Bibliei, el fiind notat de Evreii vechi ca Ham, fiu al lui Noe şi de Grecii anteriori creştinilor ca Hermes - astfel: “Începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o ceaţă întunecată de natură spirituală şi dintr-un tulbure haos negru, ce mult timp au rămas fără margini; dar atunci când acel duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare sa numit iubire: iar acea iubire a fost începutul creaţiei tuturor lucrurilor. Însă haosul nu ştia de propria creaţie; din îmbrăţişarea sa cu duhul s-a născut mâloasa fermentaţie: Marea Mamă. Din Ea izvorî toată sămânţa creaţiei, pentru naşterea tuturor; s-au ivit vieţile ce aveau inteligenţă, ultimele fiind cele ale veghetorilor cerului, alcătuite în chip de ou, strălucitoare ca Marea Mamă, precum soarele şi luna, precum stelele şi sferele planetelor. Iar când acea primă negură a început să lumineze, prin căldura ei s-au produs norii mării şi pământului, revărsându-se şuvoaie mari de ape din firmament; la spargerea tunetelor, vieţile raţionale vegheau, în timp ce pe pământ şi pe mare oamenii au tresărit la ecoul lor şi s-au înspăimântat”. (Istoricul Philon / Filon a mai scris că tatăl lui Thot era ştiut ca Mag - notat de el Magos, întemeietorul aşezărilor - provenind din rătăcitorii Titani iar episcopul Eusebiu din Cezareea, care a citat mult din pierduta sa lucrare “Istoria Feniciană”, a notat că şi bunicul lui Taautos / Thoth era ştiut ca Titanul Magos). Conform teologului Clement din Alexandria Egiptului, Thot - bunicul Gherga - a scris 42 de cărţi; în lucrarea “Cheia”, bunicul Ghergan Thot / Ham a scris că ”viciul sufletului este necunoaşterea iar virtutea sufletului este cunoaşterea, ştiinţa fiind dar divin”. Din alte texte ale lui Thot / Hermes, mediator între cer şi glie, care cunoştea secretele legilor divine şi a dat Egiptenilor vechi ştiinţele - ca “Despre mintea comună”, “Predica desăvârşită”, în care se adresa fiului său, etc. - răzbat profunzimi ale cunoaşterii tipic vedice (peste milenii religios considerate monoteist ori exprimate matematic de către fizicianul Evreu Albert Einstein - laureat al Premiului Nobel prin teoria relativităţii): “Mintea nu suportă un suflet leneş, ci îl lasă legat de trup, ce îl trage în jos. Un asemenea suflet, o fiule, nu are minte şi de aceea nici nu trebuie numit om. Căci omul este o făptură divină şi nu se compară cu nici o vieţuitoare de pe pământ, ci cu cei care sunt în cer şi care se numesc zei. Căci nici unul dintre zeii din cer nu va coborî pe pământ, trecând de hotarele cerului, însă omul se înalţă la cer şi îl străbate în lung şi-n lat. Şi el află ce lucruri sunt în înalt şi ce dedesupt şi cunoaşte totul cu de-amănuntul. Iar ceea ce le întrece pe toate este că el nu părăseşte pământul şi cu toate acestea el urcă deasupra, atât de mare este puterea lui. Prin urmare, trebuie avută cutezanţă şi spus: omul de pe pământ este zeu muritor şi zeul din cer este om nemuritor. Aşadar, toate lucrurile provin din această pereche: lumea şi omul; iar

toate acestea din Unul. Descompunerea nu înseamnă moarte, ci descompunerea a ceva compus; acesta este descompus nu pentru a fi distrus, ci pentru a se reînnoi. Căci atunci ce este lucrarea vieţii? Nu este oare mişcare? Şi ce anume este neclintit în lume? Absolut nimic, fiule! De aici rezultă că statornicia veşniciei pare a fi mobilă iar mobilitatea timpului, statornică, prin legea fixă a curgerii lor. Şi astfel, ar putea să pară că zeul însuşi se mişcă în propria lui imuabilitate. Căci în imensitatea echilibrului există o mişcare neschimbătoare; legea imensităţii sale este neschimbătoare. De aceea, aşa cum veşnicia este mai presus de limitele timpului tot aşa timpul, chiar dacă definit prin număr, prin alternare ori prin revoluţii periodice, tot veşnic este. Astfel, ambele apar ca fiind deopotrivă infinite şi veşnice. Statornicia fiind punctul fix ce serveşte drept bază a mişcării, trebuie - datorită acestei stabilităţi - să ocupe locul principal. Căci energia este cea care produce schimbarea ori devenirea. De unde rezultă, fiule, că întregul univers este plin de energii”.

Cercetătorul Român Florin Gheorghiţă a observat despre “concepţii vechi şi noi”: “Cine a citit texte provenind din antichitatea egipteană - fie din dorinţa de a se documenta, fie dintr-o curiozitate normală - a remarcat desigur unele aspecte generale ce par a fi foarte asemănătoare problematicii epocii noastre. În primul rând frapează faptul că schema gândirii şi a exprimării ideilor este întru totul apropiată celei din timpurile moderne, ţinând cont - bineînţeles - de importanta lipsă a bagajului de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice care s-au acumulat în patrimoniul omenirii, în decursul mileniilor. De asemenea, multe din aspectele vieţii curente relaţiile cotidiene dintre oameni, caracterele acestora, dorinţa lor de a munci, de a crea, dar şi de a acapara şi acumula, sentimentele precum şi eterna voinţă spre mai bine - ne apar şi acestea întru totul similare celor din epoca modernă. De fapt, regăsim în mare, deşi pe coordonatele diferite ale unor ere diferite, aceleaşi elemente veşnic umane care i-au conturat fiinţei omeneşti ‘programul biopsihic’ al actualei trepte, din lunga sa evoluţie biologică şi spirituală. Un caracter specific care se evidenţiază însă în cuprinsul textelor antice respective este o anumită întreţesere între continua frământare a minţii omeneşti privind cercetarea şi cunoaşterea analitică a naturii bazată pe posibilităţi empirice extrem de reduse şi mai mult pe deducţii logice - şi un misticism exaltat. De fapt, această îmbinare apare mereu ca fiind artificială şi plină de contradicţii; situaţia este foarte asemănătoare atmosferei din Europa medievală, ev în care - pentru a scăpa de schingiuirile teocraţiei - foarte mulţi cercetători îşi împodobeau textele în care consemnau propriile gândiri cu diferite exprimări dogmatice, la fel de artificiale. Această similitudine, regăsită în timp, nu este deloc lipsită de importanţă, întrucât este bine 196


ştiut faptul că tagma preoţilor egipteni - la fel de închisă şi de puternică - a abuzat vreme îndelungată de forţa acaparată în cadrul statului, înşişi faraonii nefiind iertaţi de ‘inchiziţia antică’. Citind astăzi astfel de texte ‘poleite’ de proprii autori în mileniile anterioare, omul modern şi în special cititorul care şi-a format o concepţie sănătoasă şi obiectivă despre unitatea Universului - bazată pe continua evoluţie a formelor de materie densă şi a entităţilor spirituale - selectează desigur numai partea verificată şi realistă din scrierile respective. Şi este normal să fie astfel, întrucât gândirea logică reţine de fapt numai elementele care se încadrează în schema proprie, trecând intuitiv peste formulările depăşite ce sunt lipsite de realism sau de explicaţii raţionale. Din tezaurul arheologic al textelor egiptene vechi, un exemplu mai semnificativ pe linia acestor considerente este constituit de colecţia de scrieri atribuite unui personaj care a rămas în istorie sub numele de Hermes ‘cel de 3 ori înţelept’; acesta ar fi trăit în antichitatea îndepărtată şi a fost zeificat mai târziu, datorită impresionantelor sale cunoştinţe lăsate urmaşilor sub forma unor texte pline de înţelepciune. Deşi cercetătorii ştiinţifici moderni au putut stabili în mod neîndoielnic faptul că - din cadrul colecţiei de scrieri atribuite acestui personaj - multe texte provin din epoci diferite (diferenţierile evidenţiindu-se de exemplu prin elemente ale păgânismului vechi), acestea au rămas şi în zilele noastre ca fiind ale lui Hermes, astfel cum ne-au parvenit din vechime. Dar din ce cauză ar fi textele respective mai semnificative? Iată o serie de extrase, care vin să ilustreze un fapt deosebit: prin raţionament profund şi prin analiză logică, oamenii au pătruns încă din milenii anterioare - pe când nu aveau nici un fel de instrument de ‘cercetare ştiinţifică’ - în esenţa cunoaşterii realiste a mediului natural, precum şi a unor aspecte mai complexe din însăşi structura Universului: (1:12) ‘Nimic nu moare în lume, însă ceea ce a fost compus se divizează. Această diviziune nu este o moarte, ci o analiză a unei combinaţii; ţelul acestei analize nu este distrugerea, ci reînnoirea. Ce este de fapt energia vieţii? Aceasta nu este oare mişcarea? Există ceva imobil pe lume? Absolut nimic! Însuşi Pământul are atâta mişcare în el, deşi ni se pare a fi nemişcat. Nu ar fi oare absurd să-l presupunem imobil, el care face ca totul să se nască şi să crească? Nu poate să existe realizare fără mişcare. Tot ceea ce există în lume fără excepţie, este sediul unei mişcări, fie de creştere, fie de scădere. Or, tot ceea ce se mişcă este viu, iar viaţa universală este o transformare necesară. În ansamblul său, lumea nu se schimbă, însă toate părţile se transformă. Nimic nu se distruge şi nici nu se pierde’. Nu ne apare oare acest text astăzi, după trecerea mileniilor, drept o uimitoare sinteză de fizică modernă, în care simplitatea cuvintelor se întreţese cu frumuseţea ideilor? Aşadar, cu mii de ani în urmă, principiul fundamental al evoluţiei - bazat pe continua mişcare a structurilor materiale şi a manifestărilor energetice - precum şi însăşi mişcarea Pământului constituiau concepţii bine închegate pe care ‘înţelepţii’ le difuzau în jurul lor! Dar chiar mai mult, principiul conservării materiei şi al energiei era acceptat şi explicat într-o manieră la fel de convingătoare ca şi aceea în care oamenii de ştiinţă mult ulterior şi-au convins contemporanii şi generaţiile următoare asupra legii fundamentale a conservării masei. Poate că însăşi gândirea umană revine în mod ciclic la anumite problematici, concepute însă de fiecare dată la un nivel calitativ superior, după milenii de acumulări în cunoaştere şi de evoluţie spirituală. Dar în acest ‘tratat de înţelepciune antică’ regăsim şi o altă idee de importanţă fundamentală, care abia în secolul

XX şi-a câştigat locul cuvenit în cadrul concepţiilor moderne: rolul ‘timpului’ în modul de interpretare a existenţei Universului. De altfel, am putea presupune că extrasul care urmează ar conţine şi o interesantă încercare de a introduce noţiunea de ‘timp’ ca o mărime fundamentală, astfel cum avea s-o facă Albert Einstein, în mod ştiinţific, cu mult mai târziu, în cadrul teoriei relativităţii; dar iată cum este redată această problemă, în acelaşi pitoresc stil arhaic: (2:11) ‘Astfel este starea Universului, nu există nimic fix, nimic stabil, nimic nemişcat în natură, nici în Cer, nici pe Pământ. Numai eternitatea este imobilă, fiindcă orice mişcare a timpului revine în ea şi în ea îşi ia forma. Timpul, cu toată curgerea sa perpetuă, posedă, prin reîntoarcerile sale necesare asupra sa însăşi, forţa şi natura stabilităţii. Astfel, deşi eternitatea este fixă şi nemişcată, totuşi, cum mişcarea timpului se repliază în eternitate, această mobilitate fiind o condiţie a timpului, se pare că eternitatea imobilă prin ea însăşi se mişcă prin intermediul timpului care se află în ea şi care conţine întreaga mişcare. Rezultă astfel că stabilitatea eternităţii se mişcă şi că mobilitatea timpului devine stabilă prin legea fixă a curgerii sale. Eternitatea este nedefinită în timp, pe când timpul, care se poate măsura prin numere, alternativ, reîntoarcere periodică, este etern’. (Iată o gândire tipic relativistă, redescoperită de ştiinţă abia în secolul XX!) Textele foarte vechi atribuite lui Hermes ‘triplu înţelept’ au primit denumirea de ‘scrieri hermetice’, plecându-se de la numele simbolicului lor autor; în mod repetat, acestea au fost însă considerate şi ca nişte ‘scrieri ermetice’, întrucât generaţiile care au urmat nu dispuneau de elemente de verificare ştiinţifică care au fost etalate abia la sfârşitul mileniului II, neputând astfel să le înţeleagă la adevărata lor valoare. Ideile de bază prezentate în aceste texte vădesc un valoros fond de gândire, însă - din păcate - probabil pe parcursul secolelor, au fost ‘poleite’ în mod artificial cu unele enunţări care astăzi apar ca un balast depăşit. Pe linia selectării şi a relevării concepţiilor interesante şi valoroase prin fondul lor realist, iată şi o atractivă expunere privind rolul ‘energiei’ în natură, extras ce reuşeşte să schiţeze - în numai câteva propoziţii - o întreagă filozofie ştiinţifică având la bază o cunoaştere iniţiatică profundă: (4:2) ‘Energiile nu acţionează numai în corpurile însufleţite, ci şi în cele neînsufleţite, cum ar fi pietrele, lemnul şi toate lucrurile asemenea; ele le fac să crească, să rodească, le fac să moară, le descompun, le dizolvă, le putrezesc, le fac să sufere toate schimbările pe care le pot avea corpurile neînsufleţite. Căci numim energie tot ceea ce produce schimbarea, ‘devenindul’. Or, ‘devenindul’ este multiplu, sau mai bine spus, este universal. Orice energie este deci nemuritoare, oricare ar fi natura ei şi oricare ar fi corpul în care se produce. Rezultă deci că Universul este plin de energii’. Oarecum ciudată ne apare însă astăzi preocuparea celor din vechime asupra ‘problemei vidului’, subiect care - în ultimele 2 secole - a devenit o temă mult disputată a ştiinţei moderne. Dar iată - în acest sens - un extras din scrierile hermetice care ne-au parvenit, peste milenii, din vechiul Egipt: ‘Vidul - după părerea mea - nu există, căci toate locurile din spaţiu sunt perfect pline, la fel după cum lumea noastră este perfect de plină cu corpuri care diferă ca formă şi conţinut, având fiecare aparenţele lor şi mărimile lor: unul mai mare, altul mai mic; unul mai tare, altul mai moale. Cele mai mari şi mai tari se văd mai uşor; cele mai mici sau mai puţin tari sunt mai greu de observat sau chiar nevăzute. Noi nu le cunoaştem existenţa decât prin atingere; mulţi nu le privesc ca pe nişte corpuri, ci ca spaţii 197


vide, ceea ce nu este posibil. Dacă spunem că există ceva în afara lumii, acesta este un spaţiu umplut cu lucruri care pot fi înţelese. Noi nu le vedem însă toate feţele; unele sunt foarte mari, altele foarte mici sau ni se par astfel prin efectul depărtării lor sau prin slăbiciunea vederii noastre. O stare extremă a lor poate să ne facă să credem chiar că multe dintre ele nici nu există. Nu putem spune despre nimic că este vid, ci doar dacă spunem că lipseşte cutare sau cutare lucru; de exemplu, este vid de foc sau de apă sau de lucruri asemenea. Dacă presupunem un loc fără ceea ce el conţine, acesta ar trebui să fie un loc vid, ceea ce - după mine - nu poate să existe în lume. Şi dacă nimic nu este vid, nu vedem ce ar putea fi un loc în sine, dacă nu-i adăugăm o lungime, o lăţime, o adâncime’. Nu este oare interesant să constatăm azi - că această ‘mică lecţie’, atât de sugestivă, privind noţiuni de astrofizică şi geometrie, este mai aproape de explicaţia ştiinţifică reală, decât în oricare secol anterior? O concepţie întru totul remarcabilă - în primul rând datorită faptului că provine din timpuri foarte vechi - este şi aceea care se referă la ‘unitatea materiei’ şi a formelor sale de organizare, atât în cadrul mediului natural înconjurător, cât şi la scară cosmică. Concepţia respectivă ne oferă de fapt un exemplu semnificativ asupra posibilităţilor gândirii umane care, în condiţiile antice ale lipsei totale de mijloace tehnice de cercetare, a reuşit totuşi să deducă în modul cel mai logic diferite principii fundamentale specifice ale structurii materiei în Univers. Textul redat apare ca fiind suficient de edificator: (2:1) ‘Totul este unitatea iar unitatea este Totul. Acest ansamblu care conţine totul şi care este totul, pune în mişcare lumea, tot ceea ce este cuprins în natură. În unitatea multiplă a vieţii universale, nenumărate specii care se deosebesc prin diferenţele lor sunt unite în aşa fel, încât ansamblul este unul şi totul provine din unitate’. După scurgerea a mii de ani de la enunţarea acestor concepţii înscrise în textele hermetice, epoca modernă reanalizând diverse tezaure antice ale gândirii umane vechi, a constatat cu adevărată surprindere existenţa diferitelor formulări extrem de asemănătoare cu principii bine demonstrate matematic sau fizic, dar abia în ultima vreme. Desigur că marea majoritate a demonstraţiilor moderne nu se bazează pe cunoaşterea directă a textelor vechi, cel mult putând fi influenţate de unele idei transmise de la generaţie la generaţie, prin tradiţii orale (sau poate pe cale genetică?); este însă interesant de remarcat faptul că acea spirală hegeliană ascendentă a evoluţiei umane readuce periodic preocupările umane la aceleaşi problematici, dar în condiţiile unor impresionante salturi calitative ce diferenţiază erele respective. Poate că un exemplu foarte sugestiv în acest sens legat de ultimul extras din textul vechi prezentat - ar fi redarea sintetică a concepţiilor omului de ştiinţă rus Dr. Iuri Şirkov; să urmărim deci paralelismul spiralei acestei probleme a unităţii universului material şi prin exprimarea epocii în care trăim: plecând de la aşa-numitul ‘defect de masă’ constatat în lumea particulelor atomice (conform căruia orice particulă compusă va avea întotdeauna o masă inferioară sumei maselor particulelor componente - fapt bine demonstrat de asocierile de quarkuri ce formează protonii şi neutronii), el a ajuns la o concluzie tot mai des întâlnită în expunerile de fizică modernă: ‘Este greşit să căutăm în microcosmos cea mai mică - ultima - particulă elementară. Fiecare particulă se compune din toate celelalte, deşi dimensiunile şi masele celorlalte sunt mai mari decât dimensiunea şi masa particulei însăşi. Fizica din zilele noastre formulează o teză radical nouă, după care în microcosmos

Totul se compune din Tot’. (De altfel, această enunţare se încadrează în mod logic în prevederile teoriei ‘supersimetriei’, care a constituit un mare pas înainte în înţelegerea lumii atomice). Urmărind posibilele generalizări ale acestei teze novatoare în fizica teoretică a particulelor elementare, autorul concluziei respective a preluat în completare rezultatele deduse pe cale matematică de către academicianul rus Moisei Markov. Acesta a studiat - în mod teoretic, bineînţeles - posibilitatea ipotetică a unei idei ieşită din comun: ar fi oare posibil ca Universul material cunoscut de noi - cu sutele sale de milioane de galaxii - să fie doar o simplă ‘particulă cosmică’? Analizând în acest scop - prin calcule - cantitatea de masă existentă în Univers, el a constatat faptul că şi la scara spaţială se menţine ‘defectul de masă’. (În cazul miliardelor de miliarde de corpuri cereşti, forma de energie care ar compensa diferenţa de masă ce lipseşte ar fi însăşi energia gravitaţională universală). Din calculele matematice efectuate de academicianul Moisei Markov a apărut un rezultat deosebit de intrigant: ţinând cont de dimensiunile spaţiale, ‘defectul de masă’ ar conduce la o valoare extrem de redusă a masei totale a Universului, valoare foarte apropiată de zero! În această situaţie, nici o galaxie şi nici un corp ceresc mai mare nu ar putea fi asemuit vreunei particule atomice; în schimb, numai Universul cunoscut - a cărui densitate medie este apropiată de valoarea critică necesară - ar putea constitui o ‘particulă cosmică’ care ar putea fi luată în considerare! Aşadar, atunci când Hermes ‘cel de 3 ori înţelept’ enunţa o concluzie a gândirii oamenilor din vechime asupra faptului că ‘Totul este unitatea iar unitatea este Totul’, el formula în fond un adevăr ştiinţific cu mult mai profund? Este desigur impresionant să constatăm astăzi, după milenii, câtă luciditate analitică a existat în raţionamentul deductiv al unor ‘înţelepţi’ din antichitate şi cum acele concepţii bazate doar pe observaţii s-au apropiat atât de mult de realitatea obiectivă a fenomenelor şi proceselor naturale. Dar la fel de impresionantă este şi maturitatea ‘înţelepţilor de azi’ care (beneficiind de admirabile mijloace de investigare a micro- şi macrocosmosului) ne oferă mereu demonstrarea ştiinţifică a noi şi noi fenomene şi legităţi, valabile atât pe Pământ, cât şi în Univers. Şi totuşi, omenirea contemporană cunoaşte încă atât de puţin din marile adevăruri cosmice”.

198


Construcţiile de piatră ale Egiptului au ajuns la apogeu cu cea mai veche dintre minunile lumii Antice: lângă misteriosul Sfinx, de la care apoi a derivat termenul “sfânt”, cea mai înaltă construcţie a omenirii pentru milenii a fost piramida din bazalt - foarte dur - tăiat interesant, aşa cum se vede în imaginea dinspre partea ei răsăriteană (Dr. Ovidiu Drimba în “Istoria culturii şi civilizaţiei” din 1985 a explicat o procedură din acele vremuri ale Epocii Pietrei - când uneltele metalice lipseau cu desăvârşire, fiind disponibile doar ciocane şi dălţi din piatră sau sfredele de cuarţ - ca fiind prin dilatarea lemnului de salcâm introdus în crăpături, peste care se turna apă, acela prin umflare rupând piatra, o altă tehnică constând din tăierea blocurilor prin tragerea repetată cu sfori îmbibate de nisip, ca nişte fierăstraie).

Marea Piramidă era în exterior acoperită cu plăci îmbinate foarte exact, din calcar orbitor de alb - căzute însă de-a lungul timpului - şlefuite încât făceau monumentul să strălucească în mod cristalin, ca şi cum ar fi fost dintr-o bucată, totul arătând ca un munte înzăpezit (piatra albă a fost adusă de lângă Cairo, de la Tura, locul denumit Troia de Troianii stabiliţi acolo după Războiul Troian).

Monede din Gherghis / Troia Sfinxul - cândva venerat ca Horus, sub forma Harmachis / la apus - era asociat Gherghiţilor, după cum a apărut şi în nenumărate imagini Antice din V Anatoliei, inscripţionate ΓΕΡΓ = GHERG, ΓΕΡ.ΚΑ = GHER.KA, ΓΕΡΓ.ΚΑ = GHERG.KA, ş.a. / inclusiv pe unele dintre primele monede din lume, studiate între altele şi de numismatul Italian Domenico Sestini în 1820 (acolo ajungând în legătură şi cu fantasticul grifon din N Indiei şi Altai - o simbioză între pământ şi cer, leu şi vultur / şoim - emblematic de pildă în Mesopotamia mileniului III î.C. pentru familia lui Ghilga-meş / Ghirga-meş, consacrat de Grecii vechi lui Apollo Gergithios ca păzitorul aurului din N, numit de Români “zgripţor”, aflat până în prezent de exemplu pe flamura Pomeraniei / “Po-Meraniei”, etc). Academia de Ştiinţe din Munchen / capitala Bavariei a publicat un amplu studiu în “Memoriile” din 1835 despre legăturile Sfinxului cu Gherga: “Sfinxul avea semnificaţia de Gergithius; Sibyla Gergithius era fatidica femeie Sfinx. Emblema respectivă a fost utilizată de Apollo Gergithios, la Jocurile Olimpice, etc. Numele de familie al Sibilei-Sfinx era Gergi / Gergithiam, acelaşi ca al lui Apollo Gergithium. În templele Troiei, apoi pe monedele din areal - ca de pildă în Cana Eoliei / în largul căreia era Insula Lesbos - etc. se folosea Gergithio (după cum au relatat Herodot 5:122 şi 7:43, Titus Livius 38:39, Varro, Ştefan din Bizanţ 5:5, ş.a.); provenienţa era din aceeaşi urbe Gergis a Troadei. Pe bani e scris Ger pe o parte şi Ka pe cealaltă parte: reproducerea oricine o poate citi ca Ger.Ka. Sibyla Herofila Gergithius era din Troiana Marpesius; a fost venerată în întreaga Troadă - inclusiv în domeniul Cumean datorită lui Apollo Gergithius din Alexandria Troiei. În zona Lampsaceno se întindea Podgoria Gergithium, ajungând şi la Pergam, până în domeniul Cumeano găsindu-se Gergithis, în jurul Golfului Adramytenam, cuprinzând Larisa, Smintheum, etc.” Cultura Gherzană a început în capătul Sudic al Căii Gherga, la Nubt / Naqada, însemnând “oraşul aurului” 25,57 lat. N, 32,44 long. E, locul primului zigurat din Egipt, ştiut ca Piramida Ombos, ce poartă inscripţia zeităţii Gherga, după cum a evidenţiat de pildă în 1920 Britanicul Wallis Budge, unde era venerat Set / fratele mai vârstnic al lui Osiris (mult ulterior, Evreii vechi l-au indicat în Biblie pe Set ca al treilea fiu al lui Adam şi Eva), înfăţişat de vechii Egipteni ca un ins ceresc cu pielea albă şi părul roşu şi s-a încheiat odată cu unificarea Egiptului, la sfârşitul mileniului IV î.C. / până

Sfinxul, pe Platoul Ghiza / Gizeh

199


atunci ea manifestându-se mai mult în Egiptul de Sus, adică în Sud, pe cursul superior al Nilului: Egiptul de Sus era în Valea Nilului şi Egiptul de Jos era în Delta Nilului.

apare Zeul Sumerian “El” / în Vechiul Egipt “Pitah” / “Ptah”, de la care s-a fixat primul nume al ţării:

Zeiţa Gherga: Nebt Gerg Prelucrarea pietrei a atins la sfârşitul mileniului IV î.C. (când s-a încheiat Epoca Pietrei) cote foarte sofisticate în Egipt; în Saqqara, mormântul prinţului Sabu - din prima dinastie faraonică - a găzduit un disc de şist, gros de 1 cm şi cu diametrul de 61 cm (expus la “Muzeul Cairo”), realizat printr-o metodă neştiută în prezent şi pentru un scop necunoscut acum, fiind unul dintre numeroasele artefacte stranii din Bazinul Nilului:

Primele basoreliefuri despre timpurile pre-dinastice ale Vechiului Egipt s-au găsit pe cuţitele rituale cu lame din chert / cuarţ şi mânere de fildeş din preajma aşezării Gherga; de exemplu, pe mânerul unuia - păstrat de “Muzeul Luvru” 200


că expediţia savanţilor Francezi trimisă în 1799 de Napoleon Bonaparte în Egipt a ajuns în S până la prima capitală a aceluia, Gherga / ca punctul final - foarte important - a traseului său, prin descoperirile revelate impresionând puternic lumea de atunci).

Prima capitală a Egiptului: Gherga

Gherga în Egipt Este de reţinut că în Rosetta / iniţial numită Khito după cum a scris Anatolianul Strabon în “Geografia” XVII 1:18 - Carianii au construit la gura Nilului o fortificaţie cu valuri şi şanţuri ştiută ca “Grădişcea Milesienilor”. Faraonul “Nar-mer” / Narmer a avut-o ca soţie pe “Neit-hotep” / Neithotep, prinţesa Egiptului de Jos. Ei utilizau ceramică din Canaan (încă din prima dinastie - care a condus Egiptul mai mult de 2 secole, având 9 faraoni - vasele cu vin ce circulau prin Egipt au purtat sigiliul GRG, generic dedicat divin surorii lui Ra, zeiţa maternităţii şi bucuriei Gher-ghet / Bastet, protectoarea felinelor, după cum a studiat de pildă în 2005 Italianul Francesco Raffaele; e de remarcat că în Egiptul Antic respectul pentru acele animale considerate sfinte era imens de serios - Bastet la începuturi fiind reprezentată ca leoaică, apoi ca pisică - fiind de exemplu într-un timp pedeapsă capitală pentru cine omora vreo pisică abisiniană, urmaşa directă a pisicii sălbatice): ghepardul - cu blana gălbuie şi pete întunecate - este cel mai rapid mamifer din lume (e de origine Africană - din familia felidelor - şi poate fi domesticit uşor).

Primul faraon Aşa după cum reiese din toate mărturiile, Egiptul întâi a fost condus de zei şi abia apoi a fost condus de faraoni. Aşezarea natală a faraonului Narmer - însemnând “Luptătorul”, numele fiind format din împreunarea termenului “nar” pentru “somn” şi termenul “mar” pentru “daltă” - cel care a unificat Egiptul înfiinţând o confederaţie la sfârşitul secolului XXXII î.C. şi a întemeiat Dinastiile Egiptene (termenul faraon deriva din înţelesul Egiptean pentru “casă măreaţă”), a fost Gherga / Gerga 26,20 lat. N, 31,54 long. E, unde el a şi instituit locul primei capitale Egiptene la începutul secolului XXXI î.C., a primei formaţiuni statale din istoria lumii. Oraşul Gherga este pe cursul Nilului după prima cataractă, la 4792 km distanţă de-a lungul apei Fluviului de ecuatorialul Lac Victoria - cel mai întins lac African - aflat la poalele celui mai înalt munte al continentului, Kilimanjaro (cel mai îndepărtat izvor al Nilului este Ka-Ghera / Kagera, loc unde azi e statul Burundi). De altfel, primul titlu al vreunui conducător Egiptean a fost “hotep”, acordat lui Khensu / divin considerat ca o formă a scribului zeilor Thot - ginerele lui Ra - ştiut şi ca Ghehauti / Ham: bunicul Gherga (de exemplu şi “piatra de la Rosetta” 31,24 lat. S, 30,25 long. E - cu ajutorul căreia în Epoca Modernă Francezul Jean Champollion, în 1822, a descifrat hieroglifele - l-a asimilat pe Thot cu Ham / Hermes; e de ştiut 201


Caracalul şi răspândirea sa Râsul African (căruia i se mai zice şi “caracal”) felină ce atinge până la un metru lungime - are mare faimă datorită abilităţii de a sări până la 3 metri pe verticală pentru a lovi cu laba păsările care zboară sau care dorm pe crengile copacilor.

Hieroglifele Gherg / Gerg Hieroglifa Gherga - ca un bumerang - a fost interpretată de Egiptologul Britanic Alan Gardiner (ţinând cont de diversele împrejurări în care a fost folosită) drept semănând cu un târnăcop înfipt într-un bloc, ceea ce l-a determinat să-i asocieze înţelesul cu verbele a fonda, a înfiinţa, a construi chiar o aşezare echipată, aprovizionată, gata pregătită pentru ospitalitate dar şi ca proprietatea locului de veci / respectiv cimitir; e de remarcat că pe atunci în centrul Asiei domiciliul avea acelaşi înţeles Gherga (cu perpetuare până în prezent în unele locuri). Hieroglifa Gherga a mai apărut de exemplu în “Cartea Egipteană a Morţilor” ce era despre Lumea “Cealaltă”, numită Egiptean Khert - la inscripţia “Osiris în aşezarea sa”, în textele funerare ale faraonilor Teta şi Pepi de la Piramida din Saqqara, etc.

Osiris în aşezarea sa Gherga La baza amforei Egiptene de la sfârşitul mileniului III î.C. - azi prezentată de “Muzeul Luvru” din Paris 48,51 lat. N, 2,21 long. E / Franţa - este inscripţia Gherga:

Amforă inscripţionată Gherga 202


Necropola primului faraon e în S oraşului Gherga, lângă cea a predecesorului său Ka - care a fost doar conducătorul Egiptului de Sus - şi purta coroana albă de piele a lui Osiris; simbolul înaintaşilor din susul Nilului / S Egiptului era scorpionul, cu denumirea de inspiraţie Sumeriană Ghirta / GIR.TAB - conducătorii aceia ai Egiptului de Sus fiind ştiuţi ca regii Ghirta / respectiv regii “scorpion” - ulterior, la fel cum în Banat pasărea măiastră avea cele mai ridicate atribuţii, şoimul Ghirgo fiind acela al regalităţii Egiptene şi a rămas protectorul faraonilor, apoi ajungând simbolul aristocraţilor Europeni (prin translaţia “G”= “K”, în vechea Greacă şoimului i se zicea Kirko). Egiptului Sudic i se zicea “Ta Şemâ”, adică “Ţara de Sus”.

Este de ştiut că şoimii-vulturi, cu creste lungi şi înguste, sunt caracteristici mai ales zonelor tropicale din Africa şi Asia, în Egiptul de Sus, pe malul Vestic al Nilului, în Ghergt Nekhen - cunoscut ca “oraşul morţilor” - fiind altarul găzduind cel mai vechi Oracol Egiptean, unde preotesele numite “mu”, adică mame, purtau robe făcute din penele lor / arătând ca nişte îngeraşe, inclusiv mânecile lor având pene, ca nişte aripi, pentru indicarea legăturilor acelor pământene cu Cerul (de remarcat că şi monumentele funerare ale Geţilor de vază aveau vulturul Egiptean ca simbol); până azi s-a păstrat denumirea - folosită şi de Sirienii din fostul Canaan - de Ghergati / Gergati pentru porumbeii călători rapizi, cu patria în Egipt (ce - conform şi cercetărilor profesorului Silvano Benvenuti de la Universitatea din Pisa 43,43 lat. N, 10,24 long. E / Italia - se ghidau mai mult după o hartă a mirosurilor zonelor decât după magnetismul terestru).

Coroana Gherga Deoarece Egiptul de Jos avea coroana roşie de cupru a lui Gheb, unificatorul Narmer ca urmaş al ambilor regi abreviaţi hieroglific “GRG”, adică a lui Gheb şi a fiului său 203


Osiris - a purtat împreună cele 2 coroane, îmbinându-le ca Mărţişorul într-una dublă, alb-roşie (transmisibilă faraonilor, ce însă n-a dăinuit în original până acum, în timp fiind remodelată). Dr. Hakim Awyan (1926-2008) - arheolog Egiptean - afirma despre coroana dublă că era legată de procreare: partea roşie reprezenta placenta iar partea albă înfăţişa timusul (glanda creşterii, situată între plămâni, ce produce anticorpii necesari sistemului de imunitate al trupului), împreună reflectând conectarea lor pentru viaţă. Coroana Gherga a faraonilor era conică / ascuţită - denumirea conservată pentru aşa ceva pe coasta Est Mediterană fiind cunoscută până în Antichitate ca “tartur” / “turtur” - coborâtă din tichia Magă, similară fiind tiara orientală (predecesoarea tur-banului) sau ulterioara căciulă Getă, purtată de pletoşii / “Pilleati” conducători ai strămoşilor Valahilor, mai târziu regăsită ca emblematică la papă şi cardinalii săi din Vatican ori la dogii Veneţiei. Şansa ca Egiptul unit să nu fie doar un episod istoric a fost cataclismul recentului Potop, oamenii fiind atunci mai preocupaţi de supravieţuirea în noile condiţii climatice, noul regim consolidându-se pe Valea Nilului. În secolul V î.C., poetul Pindar a indicat că Hiperboreii în timpul Gorgonelor erau până în Etiopia (de pildă, dansul ploii - al Paparudelor - a fost practicat şi în vechiul Egipt); acolo (în Marele Rift African) de altfel până azi există obiceiuri după cum se poate vedea în imaginile următoare, realizate de fotograful German Hans Sylvester - reflectând străvechile Paparude / aşa cum erau cândva şi în Banat:

În 1928, arheologul Australian Gordon Childe (1892-1957) a scris: “Pe Nilul superior locuieşte astăzi o populaţie care ar fi înrudită cu vechii Egipteni în ceea ce priveşte statura, înfăţişarea, indicele cranian, limba şi veşmintele. Triburile sunt cârmuite de vrăjitori ce ştiu cum să facă să plouă sau de regi de obârşie divină care până nu demult erau ucişi în mod ritual; ele sunt organizate în clanuri totemice. S-ar părea într-adevăr că la acele triburi de pe Nilul de Sus dezvoltarea socială s-a oprit la un stadiu pe care Egiptenii îl străbătuseră mai înainte chiar să înceapă istoria lor. Acele triburi reprezintă un muzeu viu, ale cărui exponate completează şi dau viaţă cazierelor preistorice din colecţii”. Un document European, de la sfârşitul mileniului I î.C., despre cele petrecute în N Africii cu 3 milenii înainte de el, sa adăugat dovezilor Egiptene despre apariţia primului faraon, relatând pactul făcut cu extraordinara putere din Nord ce exista pe atunci (exercitată de Amazoane, partenerele Ghergarilor din Caucaz şi Capadochia); Diodor Sicul / Diodor din Sicilia - contemporan cu tatăl Cleopatrei / ultima faraoană (el a şi vizitat Egiptul în anul 60 î.C.) - a scris în a treia sa carte de “Istorii” despre apariţia primului faraon, prin Tratatul de Prietenie (încheiat în aşezarea Gherga de pe Nil între Murina ca reprezentanta Amazoanelor şi Narmer ca reprezentantul Gorgonelor): Amazoanele, care aveau o armată din 33 mii de luptătoare, s-au înfruntat cu Gorgonele în Africa, regina lor Murina încheind atunci armistiţiul acolo printr-un Tratat cu Horus / de fapt Narmer, primul faraon din Gherga / prima capitală a Egiptului - căci faraonul era considerat împuternicitul lui Horus (unii considerând că lui 204


Narmer i se mai zicea şi Hor-Aha / alţii afirmând că Hor-Aha a fost fiul lui, locaţia, orizontul temporal şi aspectele conjuncturale îndreptăţind consideraţia că atunci, datorită acelei acţiuni, când a fost şi un aport însemnat de Gorgone pe Calea Ghirga - din Bazinul Nigerului în Bazinul Nilului - s-a ridicat Narmer din aşezarea Gherga, care a unificat ţara şi a instaurat dinastiile faraonilor acolo). Despre timpul anterior cu un mileniu conflictului dintre Gorgone şi Amazoane, Diodor din Sicilia 1:18 a scris că Osiris în expediţia sa intercontinentală “corespunzător surselor Egiptene, a fost însoţit de primii lui 2 fii, Anubis îmbrăcat în piele de câine şi Makedon îmbrăcat în piele de lup - foarte distinşi prin valorile lor - pe Makedon lăsându-l conducător în ţara ce i-a preluat numele”; Anupu / Anubis a fost născut de cumnata lui Osiris - soţia lui Set, fratele lui Osiris - adulter de care ei i-a fost mare teamă să nu fie descoperit de răzbunătorul Set iar după uciderea lui Osiris de către Set, Anubis a ajutat-o pe Isis să mumifice rămăşiţele (Romanii l-au denumit Hermanubis, ca sincretismul Hermes - Anubis). În imaginea următoare e mama lui Anubis, de asemenea soră cu Set, Osiris şi Isis:

Mitul a fost - pe scurt - astfel: Osiris era un conducător legendar, celebru prin vigoarea şi dreptatea cu care guverna. Set - fratele său - i-a întins o cursă şi a reuşit săl asasineze. Soţia lui Osiris, “Marea Magiciană” Isis, a izbutit să se facă fecundată de către Osiris mort. După ce i-a îngropat trupul, Isis s-a refugiat printre hăţişurile de papirus ale Nilului, unde l-a născut pe Horus. Ajuns adult, Horus şi-a făcut recunoscute drepturile sale în faţa zeilor şi l-a atacat pe unchiul său Set. La început, Set a reuşit să-i scoată un ochi faimosul “Ochi Gorgon” - dar lupta a continuat şi în final Horus a triumfat. Ochiul rămas lui Horus a fost ştiut drept “Ochiul lui Ra”. Recunoscut drept succesor legitim al tatălui său, a fost încoronat conducător şi Osiris s-a “trezit”, resuscitat ca energie vitală: urma ca de atunci încolo să asigure fertilitatea regatului, ce a început să fie condus de către fiul său, Horus.

Osiris şi vechii Egipteni După Gherga, care a impus în Civilizaţia Egipteană noţiunea de “fondarea casei”, baza puterii s-a mutat temporar în S, în susul Nilului, la Nekhen, hieroglific notat şi GRGT (în Greacă Hierakon-polis) 25,05 lat. N, 32,46 long. E / oraş existent din mileniul V î.C. - capitala Egiptului de Sus, ce de asemenea a fost un centru puternic al Culturii Gherzane - de unde conducerea a fost exercitată de acelaşi neam. Faraonii primelor dinastii - din Regatul Timpuriu, până în secolul XXVIII î.C. - erau din regiunea Gherga. Apoi, dinastiile din Regatul Vechi al Egiptului - profitând de revenirea climei la normal şi domnind din Inebou / Memphis 29,50 lat. N, 31,15 long. E - au început să-şi mumifice morţii şi să ridice 205


piramide (savantul Român Nicolae Densuşianu observând interferenţa cu vecinii, în sensul că “vechii Egipteni aveau aceeaşi credinţă a vieţii după moarte pe care o aveau şi Pelasgii din EurAsia, cu deosebire Hiperboreii; columnele cerului figurau pe cutiile mumiilor ca simbol al vieţii fericite iar în papirusurile pe care preoţii le puneau lângă trupuri se făceau adeseori referiri la ţara divină din Nord”). Încă din timpul primei dinastii - adică începutul mileniului III î.C. Egiptul era până la Ghebal / Byblos 34,07 lat. N, 35,39 long. E (azi în Liban), de unde se aproviziona cu cedri şi pini, lână din N Canaanului / unde puterea era a Ghirga-siţilor / Gherghe-seilor după cum a relatat şi Biblia, metale din Taurus şi Caucaz, etc.; în mileniul III î.C., Byblos - Vyv-Ros / literalmente însemnând cetatea “Viului Ra” - găzduia o importantă colonie comercială Egipteană: corăbiile de acolo furnizau şi principalele vase de luptă pentru flota Egipteană, traficul de mărfuri fiind foarte intens (un produs tradiţional la exportul faraonic era papirusul pentru cărţile de atunci, în formă de rulouri). Inscripţia funerară din imaginea următoare - acum la “Muzeul Brooklyn” din New York 40,43 lat. N, 74 long. V / SUA - este despre o promisiune pentru hrană şi bere în viaţa de apoi a cuplului marelui preot Djefi, pe o piatră din mileniul III î.C., dezgropată în aşezarea Gherga: Scrib în Saqqara În Saqqara / Sakkara 29,52 lat. N, 31,12 long. E, prima dinastie a Vechiului Regat a ridicat prima piramidă, în trepte, din Egiptul de Nord, înconjurată iniţial de un zid înalt de 10 metri, având porţi de acces, constructorul fiind din actualul Beit Khallaf / Egiptul de Sud - la câţiva km V de aşezarea Gherga, după cum a descoperit arheologul Britanic John Garstang 1876-1956 - impunând divinizarea generală solară Ra (de altfel, e de remarcat că aşezările temporare ale constructorilor piramidelor şi ale preoţilor care le slujeau purtau acelaşi nume ca şi cel al piramidei, de exemplu în partea de Nord a celei mai mari piramide din lume aceea fiind GRG.T, ştiută ca Gherghet / Gerget-Hem).

Inscripţie din capitala Gherga Legătura Egiptului de Sus cu Egiptul de Jos prezentă din prima dinastie cu titulatura adăugată faraonului, care purta coroana dublă, drept stăpânul a “două doamne”, adică stăpânul a 2 tărâmuri - s-a manifestat de la prima dinastie şi în N Platoului Saqqara (o rezonanţă a denumirii ca şi a deşertului Sahara - de fapt un pleonasm, căci Sahara însemna “deşert” - fiind în marginea sa, lângă ceea ce a fost capitala Memphis a Egiptului unificat de către Gherganul Narmer), prin catacombele cu reprezentarea taurilor Gherga / Gerege Mutiti şi Taamun, pe care în secolul III î.C. au fost efectuate şi inscripţii că aveau Mama Gherga, mai ales datorită Serapeului construit acolo de Makedonul Euergetes Ptolemeu pentru a slăvi sacrele animale; e de ştiut că Gherganului Narmer - primul faraon - i-a fost atribuită instituirea Cultului Taurului sacru în Egipt, ca simbol al forţei şi fecundităţii (de exemplu, în 2008 şi Dr. Douglass White a indicat în Imnul 289 din Textele Piramidelor menţiunea despre Kher-Ka: “Taurul Raiului”).

Leoaice în Saqqara În N Indiei înaltele construcţii hinduse însemnând literar “vârf de munte” sunt până astăzi numite “Sikhara” (în S Indiei casele zeilor fiind denumite “Vimanan” - din ele au derivat arhitectural stupele - rădăcina “Vim” fiind aceeaşi ca la carul solar Vimana, căci palatul / casa divină era a zeilor cereşti conducând carul; e de observat că atât în Bazinul Ghargar, cât şi la N de India, pentru casă se utiliza denumirea Kherga). “Sikhara” în Bazinul Ghargar din N Indiei însemna “scară spre Rai”, înţelesul regăsindu-se în N Egiptean la prima piramidă “Saqqara”, deşertul din apusul său - se ştia că răposaţii ieşeau din Egipt - primind numele de Sahara, locurile fiind onomastic în rezonanţă şi cu denumirea Anatoliană de Sakarya (din răsăritul Troadei / Troiei), râu iniţial numit Krka. După ce la sfârşitul mileniului I î.C. Anatolianul Strabon a vizitat Saqqara, a scris în “Geografia” XVII 1:32 că acolo, “într-un loc foarte nisipos, unde vânturile îngrămădesc dune de nisip, am văzut sfincşi acoperiţi unii până la cap, alţii până la brâu”. 206


“Este remarcabil faptul că în Egipt cele mai importante creaţii socio-politice şi culturale avuseseră loc în timpul primelor 5 dinastii, din Regatul Vechi, care au fixat modelele pentru perioada următoare. Imobilismul ce a caracterizat civilizaţia egipteană aşa mult timp s-a străduit să menţină intactă prima creaţie, perfectă din toate punctele de vedere: cosmologic, religios, social, etc”. În Egipt, lângă Gherga este Valea Regilor (unde din mileniul II î.C. au fost mormintele faraonilor), debutul aceleia fiind în timpul Regatului Nou datorită Dinastiei Amen-hotep, a faraonilor cununaţi cu Ghergare orientale / Asiatice, Hurite şi Kuşite; aşezarea artizanilor care au realizat lucrările respective - Deir el-Medina 25,43 lat. N, 32,36 long. E, acum patrimoniu UNESCO - şi-a luat denumirea de la locul de acolo unde Hathor / Het-Hor (însemnând “Casa lui Horus”) era venerată, având inscripţiile Ghergane că “pentru numele acelora au fost făcute”:

Dr. Mircea Eliade în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” a scris: “Transferul de putere de la Creator (primul rege) succesorului său - primul faraon - a consacrat regalitatea egipteană ca instituţie divină, gesturile faraonului fiind descrise în termenii folosiţi pentru a descrie epifaniile solare: faraonul era întruparea adevărului, dreptăţii, ordinii Maat (ce aparţinea creaţiei originare, reflectând perfecţiunea Erei de Aur), constituind modelul exemplar pentru supuşii săi. Opera faraonului asigura stabilitatea cosmosului şi a statului şi prin urmare continuitatea vieţii. Ritualurile în Egipt aveau drept scop apărarea - deci stabilitatea - ‘creaţiei originare’. De fiecare An Nou cosmogonia era reiterată într-o manieră mai exemplară decât victoria zilnică a soarelui, căci era vorba de un ciclu temporal mai mare. Întronarea faraonului reproducea episodul vechi al miracolului de prima oară: unificarea; se repeta ritualic întemeierea statului, ce echivala cu o cosmogonie (faraonul - zeu întrupat - instaura o lume nouă, o civilizaţie mult mai complexă şi superioară aceleia a Epocii Pietrei). Ceremonia încoronării instaurate de primul faraon a fost repetată consecvent timp de 3 milenii de toţi faraonii care i-au urmat: ea nu era o comemorare a isprăvilor lui, ci reînnoirea sursei creatoare; divinitatea faraonului constituia garanţia. Întrucât faraonul era nemuritor, decesul lui însemna numai translaţia sa la Cer: continuitatea de la zeu-întrupat la alt zeu-întrupat asigura continuitatea ordinii cosmice şi sociale.

De altfel, în apropiere, Gherga se află cuprins şi în numele zeului protector al Nilului, la Esna 25,18 lat. N, 32,33 long. E, un loc unde constructorul celei mai mari piramide din lume era venerat (lângă Insula Elefantina):

Studiile comparative, efectuate de pildă de către Americanul John Wilson în 1955, au arătat că în Antichitate Gherga a fost cel mai populat şi productiv loc de pe cel mai lung Fluviu al planetei, Nil (cu cele mai bune recolte de ceapă, linte, etc.), regiunea fiind depăşită doar mult ulterior de către Delta Nilului; Zeul Thot - adică Ham = bunicul Gherga - a fost acolo reprezentat câteodată cu chip de babuin (maimuţă din hoardele savanei de care era ataşat Babi divinitatea tutelară a morţilor - ce devora sufletele celor care au păcătuit împotriva percepetelor soţiei Ma’at a Zeului Thot / Hermes):

Valea Regilor (marcată cu roşu) 207


Hermopolis / limita Egiptului de Sus cu Egiptul de Jos). Descântecul 182 din ‘Cartea egipteană a morţilor’ e sugestiv: ‘Eu sunt Thoth, scribul priceput ale cărui mâini sunt curate, posesorul purităţii, care îndepărtează răul, care scrie adevărul, care detestă minciuna, a cărui peniţă apără pe Stăpânul Tuturor; stăpân al legilor ce interpretează scrierile, ale cărui cuvinte au dat naştere celor 2 ţinuturi’.” În Insula Thera / SanTorini din Marea Egee, frescele mileniului II î.C. cu “maimuţe albastre” reprezentau legăturile Epocii Bronzului dintre Egipt / NE Africii şi Ciclade (arhipelagul din jurul centralei şi sacrei Insule Delos, populată de Cariani = Gherghiţi).

Maimuță albastră în Insula Creta În secolul III î.C., preotul Manethon din Delta Nilului a notat în “Egiptica” = “Istoria Egiptului” ca “Thinis” locul primei capitale Egiptene, denumire sub care până azi nici un arheolog n-a găsit-o însă, ci numai ca Gherga (primul faraon Narmer fiind numit de acela ca “Menes” / “Manis” însemnând “omul lui Ra, cel stabil” - o denumire ce n-a existat ca referinţă în tradiţia Egipteană până atunci, în legătură cu Manu, adică “om” din Sanscrită / aşa cum s-a perpetuat până la actualul înţeles Germanic pentru om, Manethon de fapt aflând de potentul Min, primul conducător al Egiptului de Jos, menţionat de Herodot 2:99, care însă a fost mult anterior primului faraon); Min - presupus de unii ca tatăl lui Horus - era din aceeaşi Dinastie Ghergană a lui Osiris din care a făcut parte Narmer iar cununia primului faraon Narmer din oraşul Gherga cu prinţesa Egiptului de Jos a fost de fapt între rude îndepărtate. “Thinis” însemna “înălţat” (pentru colina sacră de la început); la vechii Egipteni, “THN” = strălucitor / luminos, “TNJ” = măreţ, “TIN” = numele Copt al colinei, “TN” = semn de hotar, etc.: e interesant că “aetinia” la E/Trusci însemna foarte înalt iar “Thini” şi acum la Basci e pisc / vârf. Acelaşi preot Manethon, angajat ca să imagineze un nou cult de Makedonul Soter Ptolemeu 367-283 î.C. (comandant acolo pentru Alexandru “cel Mare”, fost coleg în Macedonia la şcoala filozofului Makedon Aristotel cu împăratul şi cu Gergithios / propagandistul imperial) a mai scris şi că Moise - al cărui nume se pronunța “Moșe”, la fel ca “Moșul”, adică acela de demult - nu era Evreu, ci Egiptean; iar Arab - limbă având scrisul inspirat din alfabetul Aramaic de către creștini în secolul V - Moise se pronunță “Musa”. Bătrâneţei lui Narmer / Menes acelaşi autor i-a atribuit întemeierea celei ce a fost capitala Egiptului în cea mai mare parte a erei faraonilor din Regatul Vechi: Memphis, acolo unde se întâlneau Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos - pe locul unei fortăreţe denumite “Zidul Alb” - poziţie excelentă pentru

Statuete de marmură din localitatea Gherga În “Simboluri sacre”, coordonatorul Robert Adkinson a scris: “În strânsă legătură cu Thoth, zeul scrisului, babuinul a fost adesea reprezentat în acelaşi context cu scribii. Asemenea figurine purtau pe cap de multe ori semiluna sau discul solar. Thoth a fost iniţial un zeu al lunii şi se credea că urletele scoase de babuini dimineaţa erau un bun-venit adresat soarelui. Figura cultică a lui Thoth era în forma babuinului (luată după ce s-a unit cu o zeitate din 208


controlul strategic atât asupra Văii Nilului, cât şi asupra Deltei Nilului (acum localitatea Mit Rahina 29,50 lat. N, 31,15 long. E de lângă Cairo). În secolul I î.C., Diodor din Sicilia, în primul volum din “Biblioteca istorică”, a scris despre “înţelepţii din Memphis” că “ei împart pământul în 3 părţi. Una, spun ei, este partea pe care o locuim, a doua este aceea în care anotimpurile sunt tocmai pe dos de cum sunt în regiunile noastre iar a treia - aşezată între aceste două părţi nu poate fi locuită, din pricina căldurii celei mari”: era descrierea zonelor planetei, în ambele emisfere - Nordică și Sudică - însemnând cunoașterea respectivă în Antichitate. “Despre cei dintâi regi ai Egiptului şi despre înfăptuirile fiecăruia”, el a scris: “Unii pun pe seama zeiţei Isis descoperirea lotusului folosit ca hrană, iar alţii o atribuie unuia dintre străvechii regi ai Egiptului, Menas / Narmer. Preoţii, în legendele lor, povestesc că descoperitorul ştiinţelor şi meşteşugurilor ar fi fost Hermes / Thot, pe câtă vreme regii ar fi fost aceia care au aflat cele trebuincioase vieţii. Şi aceasta datorită faptului - astfel ne-o spune tradiţia - că puterea regală, în vechime, nu trecea asupra copiilor de regi, ci asupra oamenilor care făptuiseră cel mai mare bine poporului, fie pentru că locuitorii Egiptului voiau astfel să-şi îndemne regii a face cât mai multe lucruri bune în folosul obştii, fie pentru că aşa era datina, statornicită în cărţile lor sfinte. Horus, fiul lui Isis, a fost cel din urmă rege de neam zeiesc. După ce s-a sfârşit domnia zeilor, cel dintâi rege al Egiptului a fost - aşa cum ne-o spune legenda - Menas / Narmer. El a învăţat poporul să-i slăvească pe Nemuritori şi să le aducă jertfe. A mai învăţat pe Egipteni să folosească mesele, paturile şi bogatele covoare. Pe scurt, i-a deprins să ducă o viaţă de plăceri şi foarte costisitoare”. Primul faraon după o lungă domnie sfârşind sfâşiat de un hipopotam - n-a fost îngropat însă în Memphis ori altundeva decât în aşezarea sa natală: Gherga (împreună cu aproape 5 tone de vin); e de ştiut că din scrierile lui Manethon s-au păstrat mai ales fragmente culese de istoricul Evreu Flaviu Iosif în secolul I şi de părintele cronografiei creştine Iuliu Africanul, în secolul III (e de remarcat că în secolul IV, bizantinii au finanţat ridicarea bisericii cu hramul “Sf. Arhanghel Mihail” pentru Copţii din Gherga, construcţie finalizată în 365).

Episcopul Eusebiu 263-339 din Cezareea 32,30 lat. N, 34,54 long. E / lângă Al Zarqa în Israel, a considerat că Manethon a indicat în Egipt 13900 de luni ca durata stăpânirii de către zei (între Osiris şi Narmer) şi 5212 de luni pentru perioada semi-zeilor, dintre primul faraon şi ridicarea piramidelor - 2 intervale semnificative de timp, ce ar fi al erei predinastice şi al Vechiului Regat - apoi urmând conducătorii consideraţi vechi: Moşi / Mani. În 1854, pictorul Britanic Edward Lear a schiţat o vedere de pe Nil a localităţii Gherga:

În prezent, oraşul Gherga de pe malul V al Nilului este reşedinţa Provinciei Egiptene Sohag (Provincia Egipteană Gherga a fost dezmembrată în 1826); ulterior primei capitale Gherga, capitalele Egiptului au fost mai multe - până la Cairo acum.

209


Unificarea Egiptului a pornit din S către N; Regatul Kuşit exista mai ales pe teritoriul actual al Sudanului / “Eritreea”, ajungând să ridice pe cursul superior al Nilului mai multe piramide acolo decât cele Egiptene / ulterior, acea zonă a fost numită Nubia - Nub însemna aur la vechii Egipteni, descoperit acolo de Osiris - în mileniul III î.C. Egiptenii înţelegând cu respect că acolo era “Ţinutul Arcaşilor” (în S Egiptului, Kuşiţii din Nubia erau deosebiţi de Sudanezii şi Etiopienii din prezent); în acele piramide, îngroparea nu era în interiorul lor ca în unele din Egipt, ci sub ele.

ş.a. - mai perceptibile în trecut datorită simţurilor nealterate ale vechilor oameni (unele simţuri ajungând mult estompate în timp, în prezent oamenii Moderni fiind limitaţi îndeosebi la cele curent utilizate acum, ca văz, auz, miros, gust, pipăit, etc.); similar ca la multe tipuri de animale, capacitatea instinctivă de înţelegere mutuală / telepatică din rândul cetelor / cârdurilor de oameni existentă dinaintea apariţiei aptitudinii de abstractizare (din urmă cu 50 de milenii) a parcurs vremurile, păstrându-se mult timp după închegarea vorbirii (din urmă cu 35 de milenii), însă reducându-se din cauza acelora - datorită abstractizării şi vorbirii - acum apărând doar accidental.

Marea Piramidă, pe Platoul Ghiza / Ghizeh În “Miturile creaţiei”, Dr. Traian Stănciulescu a enunţat: “La nivelul fiinţei umane, constituirea codului simbolic primar a echivalat cu însăşi definirea nucleului structural-funcţional al conştiinţei. Mecanismele bio-fizice ale formării acelor psihograme pot fi descrise în termenii fizicii cuantice şi ai teoriei informaţiei, ca procese de rezonanţă neuro-cerebrală. În calitate de ‘traducător de frecvenţe’ (impulsuri de diferite tipuri energetice preluate pe calea analizatorilor şi amplificate la nivelul structurilor fizicochimice ale sistemului nervos), creierul este capabil să re/construiască permanent interpretări ale realităţii obiective, prin mijlocirea unor reprezentări mentale de tip holografic (atare reprezentări sunt susceptibile de o utilizare comunicativă cu totul aparte: aceea a ‘limbajului fără cuvinte’, angajând canalele transmisiei intermentale / de natură telepatică); cercetări recente atestă, cu prestigiul ştiinţelor experimentale, că asemenea disponibilităţi atavice sunt posibil de actualizat, în împrejurări diverse, de omul modern inclusiv”.

Piramide Nubiene Efectele interioare şi exterioare piramidelor - mai ales a celor Egiptene, cele mai mari - au fost observate de-a lungul timpului, o explicaţie fiind energiile statice apărute datorită acumulărilor unor aşa mase mari de materiale (Marea Piramidă de pe Platoul Ghiza / “Ghi-za” - de fapt cea mai mare piramidă din lume - are feţele uşor concave, la echinocţii acelea fiind vizibile prin revelarea optică a unui număr dublu de “feţe”; când Marea Piramidă era faianţată, desigur că aspectul cristalin al celor 8 “feţe” era şi mai evident). În 1880, inventatorul German Werner von Siemens 1816-1892 a observat manifestările electrice din vârfurile piramidelor, încercate a fi explicate de către mulţi savanţi, printre care şi Dr. Claude Swanson, fizician la Universitatea Princeton 40,20 lat. N, 74,39 long. V / SUA ori profesoara Carmen Boulter de la Universitatea Calgary 51,02 lat. N, 114,03 long. V / Canada: Anticii cunoşteau energii acum considerate “subtile” - manifestări sporadice la oamenii Moderni de pildă mai existând instinctual, intuitiv, inteligent, 210


vorba de a restaura legătura cu natura. Armonia reprezenta o valoare capitală a gândirii egiptene, ea impunându-se asupra forţelor negative, a minciunii, a nedreptăţii şi a haosului în care lumea era născută: ea era garanţia echilibrului global al lumii iar ştiinţa sa era propovăduită în temple. Zeiţa foarte puternic implicată în restabilirea sănătăţii pacienţilor a fost Isis. Diodor din Sicilia a scris: ‘Isis vindecă trupul oamenilor. Celor care doresc ajutorul său, ea li se înfăţişează în vis. Îi linişteşte pe toţi aceia care o cheamă în ajutor’. Există numeroase texte egiptene care numesc Sfinxul ‘Idolul lui Isis’. Foarte mulţi cercetători sunt convinşi că în spatele Sfinxului, cavitatea interzisă accesului era concepută pentru un pacient ca să îşi poată petrece noaptea acolo, aşteptând un vis vindecător. În comparaţie cu templele greceşti care puteau primi mai mulţi vizitatori odată, Sfinxul nu putea servi decât 365 de ‘aleşi’ într-un an. Pe vremea aceea, la Sfinx se urca pe o scară uriaşă iar între labele sale se aduceau ofrande. Faptul de a putea dormi chiar în interiorul trupului său trebuia să fi fost o înlesnire de excepţie”. Somnul în vulva uriaşei leoaice ce era Sfinxul a fost înlocuit în Sanctuarul Gherga din Caria, unde urmele uriaşe ale ghiarelor leoaicei, loc unde erau depuse ofrandele credincioşilor, încă sunt vizibile, cu dormitul pentru visare în căsuţele / cabinele de piatră - din mileniul I î.C. - încă vizitabile acolo, în Ţara Gherghiţilor / Gherghinilor (marele aşezământ religios Gherga din SV Anatoliei îndeplinea scopul de spălare a păcatelor - din motive medicale sau morale - şi a dăinuit foarte mult timp); alte paralele (deopotrivă în zonele religioasă şi literară “D”=”T”) se pot observa între Abydos şi Abaton, adică “locul interzis”, ambele regăsite atât pe marea cale acvatică a Văii Nilului, la capătul răsăritean al Căii Ghirga - în celebrul Sanctuar al lui Osiris din Abydos - cât şi pe cealaltă mare cale acvatică, la Dardanele, în Abydos, pe partea răsăriteană a fostelor Coloane ale lui Hercule, în Troia Ghergarilor. Istoricul Nelu Zugravu de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi în “Divinităţi şi experienţe onirice în Dacia” din 2005 a afirmat: “Important este de reţinut distincţia operată de anatolianul Artemidoros din Daldis între visul obişnuit sau din timpul somnului lipsit de semnificaţie oraculară şi ‘viziunile onirice’, adică visele cu valoare premonitorie domeniul prin excelenţă al divinaţiei. Conform erudiţilor din Antichitate, acestea din urmă se puteau produce în mod neaşteptat, aşadar din iniţiativa exclusivă a divinităţii, fiind aşa-numitele ‘vise trimise de zei’ sau puteau avea drept cauză o preocupare ori o solicitare expresă a credinciosului, fiind aşa-numitele ‘vise cerute de la zei’. În Dacia au fost atestate epigrafic zeci de închinări făcute în urma unei indicaţii divine: cele mai multe dintre prinosuri au fost puse în urma revelaţiei nocturne explicite a zeităţilor, aşa cum o indică formulele; celelalte au fost solicitări imperative ale divinităţilor (în lipsa unor elemente adjuvante care să permită încadrarea lor în rândul altor forme de manifestare divină, pot fi considerate ca dedicaţii rezultate în urma unor revelaţii onirice). Prin urmare, din punctul de vedere al originii, visele atestate în Dacia pot fi încadrate în categoria viziunilor onirice. Cele în urma cărora s-au ridicat s-au ridicat monumente pot fi incluse printre aşa-numitele ‘vise trimise de zei’. Neîndoielnic însă că unele exprimau gratitudinea credincioşilor care, încrezători că divinităţile le ascultă rugile, au solicitat acelora un remediu, un sfat, o garanţie; închinări de acest gen pot fi rezultatul aşa-numitelor ‘vise cerute de la zei’. 2 inscripţii din Apulum / Dacia au făcut cunoscut un tip de experienţă onirică ce dezvăluie un fenomen religios cu

Pe Nil, graniţa Egiptului cu Nubia din Sud a fost mult timp pe Insula Pilak / Philae - azi patrimoniu UNESCO salvat pe continent - unde inscripţia ritualică Ghergană se referea la proprietatea sa integral Egipteană:

În vecinătatea imediat Sudică a Insulei Philae era Insula Biga, unde din străvechi timpuri exista Sanctuarul Abaton: “locul interzis” (unde Isis - după ce a găsit pe Insula Philae inima lui Osiris - i-a înhumat unele moaşte). În 2011, cercetătorul Român Andrei Cheran a scris: “În afara tratamentelor complexe pe bază de plante, a chirurgiei şi a tratării fracturilor prin masaje, vechii medici egipteni practicau şi terapia cu apă; ei îşi îmbăiau pacienţii şi le dădeau să bea apă de izvor, pentru că în viziunea lor aceea purta puterea vindecătoare a Pământului. Pe de altă parte, ei nu tratau decât pe cei care credeau în magia apei şi aveau determinarea de a se supune acelor tratamente. Pacienţii trebuiau să ţină regim şi să facă diverse abluţiuni (spălări rituale pe unele părţi ale trupului - prescrise pentru purificări prin duşuri) în incinta sacră a Abatonului, adică în cavernele sanctuarului, unde nimeni altcineva nu avea voie să intre. Mai apoi, pacienţii erau adormiţi de medici în incinta Abaton, pentru ca aceia să poată visa. Existau adevărate ritualuri de incubare a viselor, în care dialogul mistic cu Pământul-Mamă trebuia să trimită vise ce indicau motivul maladiei şi modul de tratare. A doua zi visele erau povestite preoţilor, care prescriau un tratament. Învăţămintele trase din studiul viselor erau foarte sofisticate. Nu se practica o generalizare a interpretării lor. Se considera că pentru fiecare persoană interpretarea unui vis ducea la o altă viziune a bolii, căci se considera că fiecare om avea limbajul său oniric iar visele îi erau studiate cu mare atenţie. Acea ştiinţă a fost numită ‘incubaţie iatromantică’. Diferenţa între un vis clasic şi unul iatromantic era că cel din urmă era trimis cu un scop precis de către un zeu-vindecător, într-un loc sacru, perceput tocmai în acel scop. Iată un exemplu păstrat din trecut în memoria colectivă: un om bolnav de stomac a mers la templul lui Asclepios pentru a avea un vis inspirat de către un zeu. El a visat că acela îi întindea mâna dreaptă, pe care el începea s-o mănânce. A doua zi, preoţii au interpretat visul său şi au tras concluzia că trebuia să mănânce 5 curmale, pentru că acelea erau numite (pe atunci) ‘degetele divine’. Omul s-a vindecat în scurt timp. Importanţa terapeutică a viselor a făcut ca o întreagă castă de doctori-preoţi să trăiască în ‘casele vindecării’ de lângă temple, pentru a-şi îndeplini dubla funcţie, sacerdotală şi medicală. Pentru ei, boala nu era nicidecum văzută drept o pedeapsă divină, ci mai degrabă o ruptură a armoniei dintre om şi cosmos. Pentru pacient, era 211


totul particular: acte de devoţiune făcute pentru numite divinităţi la îndemnul altora prin intermediul unui agent uman (incubaţie iatromantică). ‘Visătorii’ se comportau asemenea contemporanilor: în somn ei vedeau ceea ce credeau iar în stare de trezie ei credeau în ceea ce văzuseră; credibilitatea sporea pe măsură ce premoniţiile onirice se împlineau. Visul reflecta o religie personală, interiorizată. Ca şi divinaţia sau oracolele chaldeene, foarte populare în secolele II-III, el oferea muritorilor ‘revelaţii verificate’, dăruind astfel încredere sufletelor chinuite de întrebări; eşecurile interpetative şi reticenţa creştinismului în ascensiune faţă de practicile oniromantice n-au avut ca efect abandonul credinţei în valoarea premonitorie a viselor”. În capitala Nubiană Napata 18,31 lat. N, 50,24 long. E (foarte bogată în aur), în 2002 arheologul American Orlando Felix a evidenţiat simbolul şoimului pe faţada palatului regal, conţinând numele GRG al lui Horus, “fondatorul celor 2 ţări”; de altfel, ţara de la S de Egipt era notată hieroglific drept Kerka:

Gherga în Sahel

Localitatea Ghirga / Girga este în centrul Sudanului - regiunea Darfur - 10,45 lat. N, 24,45 long. E (regiunea Darfur este la intersecţia populaţiilor negre şi albe) şi are acelaşi nume cu al Dialectului vorbit în zonă. Etnologic până în prezent - există vechiul Dialect Ghirga / Girga în Sudan şi Ciad, ca parte a grupului de limbi Nilo-Sahariane. Ancheta socio-lingvistică editată de cercetătoarea Americană Elaine Bombay în 2007 a arătat că Dialectul Ghirga / Girga este între limbajele de la graniţa dintre cele 2 ţări (în 1967, misiunea Franceză condusă de Joseph Tubiana a semnalat acolo existenţa clanului Gherghera, caracterizat prin înălţimile foarte mari ale membrilor). În prezent, vorbitorii Dialectului Ghirga / Girga trăiesc în zone aride, în localităţi cu case rotunde, cum ar fi în cantoanele din apusul Sudanului şi prefecturile din răsăritul Ciadului.

Kerka La cumpăna dintre mileniile III î.C. şi II î.C., Gerg Tauf - însemnând “cel ce se manifesta pe 2 tărâmuri” - a fost un conducător rebel (pretendent la tronul faraonic deţinut de Mentu-hotep) refugiat în Nubia, care şi-a lăsat inscripţiile la Abu Hor 23,29 lat. N, 32,53 long. E, lângă Lacul Toschka 23,06 lat. N, 30,54 long. E şi în alte locuri din S Egiptului:

Este de ştiut că “dubla regalitate” - suveranitatea asupra a 2 părţi - era formula politică exprimând tendinţa veche Egipteană de a înţelege lumea în termeni dualişti ca o serie de contraste într-un echilibru stabil: formele regaliste ale dualităţii nu rezultau din accidente istorice, ci încarnau acea gândire specific Egipteană după care o totalitate se alcătuia din contrarii. Conform teologiei solare, faraonul era fecior al lui Ra; însă - deoarece succeda suveranului decedat / simbolizat ca Osiris - faraonul era, de asemenea, ca Horus: o “tensiune” între cele 2 orientări apărea în funcţia regală. Totuşi, filiaţia Osiris-Horus garanta continuitatea dinastică şi asigura prosperitatea statului (ca sursă a fertilităţii universale, Osiris făcea înfloritoare şi domnia succesorului fiului său), faraonii ajungând astfel să poarte fiecare în numele lor câte un epitet al Gherganului / GRG Horus.

Cu verde Dialectul Ghirga Ghega - Dialect European - şi Dialectul African Ghirga / Girga seamănă prin denumiri deoarece au baza în aceeaşi sursă: Gherga. Cele mai Sudice puncte Gherga sunt cercetate de diverşi, între care “Institutul Nord African”, etc. Ca fapt divers: un copac Etiopian - “Cordia Ovalis” - popular se numeşte Gherga. De-a lungul timpului, în Sahel (în N Saharei fiind tranziţia spre deşert iar în S Saharei Sahelul fiind de la limita deşertului până la savană şi la întâlnirea populaţiei albă cu neagră - între Marea Roşie şi Oceanul Atlantic), s-au stabilit Ghergani. Spre exemplu, acum până în Delta Nigerului se găsesc Gherka proveniţi din Ciad.

212


locuiesc în ţările de miazăzi trebuie să fi ieşit cei dintâi din sânul pământului. Într-adevăr, dacă arşiţa soarelui usucă pământul umed şi-i înlesneşte ivirea vietăţilor, este firesc să presupunem că regiunea cea mai aproape de soare a fost cea dintâi care a dat naştere fiinţelor vii. Se mai povesteşte că Etiopienii au fost primii ce i-ar fi învăţat pe oameni să-i slăvească pe zei, să le aducă jertfe, să facă procesiuni şi adunări mari şi să îndeplinească celelalte rituri prin care se preamăreşte divinitatea. Iată pentru ce tuturor le este foarte cunoscută evlavia Etiopienilor şi iată de ce se spune că jertfele pe care ei le aduc zeilor sunt cele mai plăcute Nemuritorilor. În ‘Iliada’ 1:423, Homer ni-l înfăţişează pe Zeus şi pe ceilalţi zei ducându-se în Etiopia, ca să primească jertfele ce li se aduc în fiecare an: ‘Zeus a pornit ieri spre Ocean, la neprihăniţii Etiopieni, ca să fie părtaş la un ospăţ, şi toţi zeii îl urmau’. Se mai arată foarte lămurit că evlavia acestui popor este răsplătită, prin aceea că neamul Etiopienilor niciodată n-a fost nevoit să îndure stăpânirea apăsătoare a năvălitorilor. Într-adevăr, dintotdeauna şi-au păstrat Etiopienii libertatea şi între ei a domnit buna înţelegere, nefiind supuşi vreunei stăpâniri a celor care - mulţi la număr şi foarte puternici - porniseră împotriva lor, fiindcă nici unul din aceştia n-a izbutit să-şi aducă la îndeplinire planurile. Dionis / Dionysos şi Hercule / Heracles, după ce străbătură tot pământul locuit, i-au cruţat de război doar pe Etiopieni, care se află dincolo de Egipt, întrucât erau cucernici şi foarte cu greu gândul cuceririi ar fi fost dus la îndeplinire. Etiopienii spun că Egiptenii sunt urmaşii unei colonii de-a lor, condusă în Egipt de Osiris. Mai spun vorbind îndeobşte despre Deltă - că Egiptul (de Sus) de azi nu fusese la obârşia lumii decât o mare, dar că mai apoi Nilul, cărând cu el, când i se revărsau apele, mâl adus din Etiopia, a dat naştere, încetul cu încetul, unui nou ţinut. Ca o dovadă limpede a faptului că întreg Egiptul s-a format din aluviunile îngrămădite se aduc cele ce se întâmplă când fluviul se varsă în mare. În fiecare an terenul se înalţă prin îngrămădirea mâlului şi se poate vedea cum solul sporeşte în paguba mării. Locuitorii Etiopiei (Ab / Kuş, partea Nordică fiind Nubia) spun că cele mai vechi dintre datinile Egiptene sunt de obârşie Etiopiană, întrucât coloniile păstrează vechile obiceiuri ale ţării de baştină. Plecăciunile lor în faţa regilor, pe care îi socot zei, datinile de la înmormântările lor - de care Egiptenii sunt foarte grijulii - cum şi multe alte lucruri de felul acesta, sunt împrumutate de la Etiopieni. În sfârşit, stilul în care au fost lucrate statuile Egiptene şi forma literelor întrebuinţate de Egipteni sunt datorate tot Etiopiei. Dintre cele 2 feluri de scriere din Egipt, una este numită ‘scrierea poporului’ / demotică şi oricine o învaţă, iar cealaltă - ce se numeşte ‘sacră’ - nu poate fi înţeleasă decât de preoţi, care au învăţat-o de la părinţi, precum o taină. În schimb, Etiopienii folosesc, fără nici o deosebire, şi un fel de scriere şi celălalt. Apoi, la amândouă aceste neamuri, colegiile preoţeşti au aceeaşi rânduială. Acei care se află în slujba zeilor fac aceleaşi purificări, se rad în acelaşi fel şi se înveşmântează în acelaşi chip. La fel trebuie să le fie şi sceptrul lor: în formă de plug. Regii ambelor popoare poartă un sceptru asemănător. Ei mai au însă pe cap o pălărie înaltă, de pâslă, cu un fel de protuberanţă în vârf, înconjurată de şerpi, ce se numesc ‘aspide’; împodobirea vrea să arate că oricine ar cuteza să-l atace pe rege este osândit să îndure muşcături aducătoare de moarte. Etiopienii mai aduc şi multe alte dovezi cum că neamul lor ar fi străvechi şi că Egiptul este o colonie a lor. Dar nu socotim necesar să scriem despre aceste lucruri. Ca să

Copacul Gherga O seamă de locaţii dinspre S au denumiri mai mult sau mai puţin asemănătoare cu Gherga, ca în Somalia aşezările Gargaar 2,43 lat. N, 45,28 long. E şi Gargaara 10,18 lat. N, 43,48 long. E ori torenţii Gargaaro 9,52 lat. N, 46,35 long. E şi Gargaara 10,25 lat. N, 43,57 long. E sau în Sudan aşezările Ghergheita / Gergeita 13,16 lat. N, 22,18 long. E, Ghirgo / Girgo 13,38 lat. N, 23,55 long. E, Ghirgher 15,45 lat. N, 36,40 long. E, etc.; în Etiopia nomenclatura Ghergană este mai numeroasă, după cum se poate observa în tabelul următor, într-o dispunere de la S la N:

La sfârşitul mileniului I î.C. (contemporan cu împăratul Burebista al Geţilor), Diodor din Sicilia a scris în volumul 3 din “Biblioteca istorică”: “Povestesc Etiopienii că ei au fost cei dintâi dintre toţi oamenii şi mai spun că dovezile prin care-şi întăresc spusele sunt vădite. Aproape toată lumea este de acord că ei n-au venit de prin alte ţări în ţara lor, ci sau născut acolo şi că, prin urmare, pe drept cuvânt sunt numiţi băştinaşi. Apoi este lucru limpede pentru toţi că oamenii care 213


nu pierdem din vedere nimic din cele ce pot să intereseze istoria timpurilor foarte îndepărtate, va trebui să spunem câte ceva şi despre felul de a scrie al Etiopienilor, numit de Egipteni ‘hieroglife’. Caracterele scrisului seamănă unele cu nişte animale de tot soiul, altele cu mădulare ale trupului omenesc şi, în sfârşit, cu anumite unelte, mai ales cu sculele dulgherului. La ei, nu împerecherea silabelor dă înţelesul scrierii; acesta reiese din ceea ce înseamnă lucrurile înfăţişate, din semnificaţia metaforică ce are menirea, prin exerciţiu, să se fixeze în memorie. Aşa, bunăoară, ei desemnează un şoim, un crocodil, un şarpe sau vreo parte a trupului, ca - de pildă un ochi, o mână, un obraz. Prin şoim trebuie înţeles tot ceea ce se face cu iuţeală, pentru că această pasăre, s-ar spune, întrece pe aproape toate celelalte zburătoare prin avântul ei. În chip metaforic, reprezentarea se aplică unei mişcări repezi şi oricărui lucru a cărui însuşire e iuţeala. Crocodilul semnifică tot ceea ce este legat de mârşăvie. Ochiul este păzitorul dreptăţii şi străjerul trupului. Mâna dreaptă deschisă, având degetele întinse, simbolizează strângerea mijloacelor de trai; mâna stângă, făcută pumn, paza şi păstrarea bunurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu celelalte părţi ale trupului, cu reprezentarea sculelor meşteşugăreşti şi cu a tuturor obiectelor. Oamenii, dacă urmăresc să cunoască înţelesul ascuns al fiecărei reprezentări, prin exerciţiu îndelungat îşi deprind inteligenţa şi memoria şi ajung să citească fără poticnire tot ceea ce a fost scris în acest fel. Etiopienii au mai multe obiceiuri despre care se spune că sunt foarte deosebite de acelea ale altor neamuri, ceea ce este mai cu seamă adevărat când e vorba de alegerea regilor. Preoţii îi aleg din mijlocul lor pe cei mai destoinici, iar dintre cei aleşi, pe acela pe care în timpul unei procesiuni - potrivit datinei - imaginea zeului îl arată, atingându-l, mulţimea îl proclamă rege. El este preamărit şi slăvit ca divinitate, ca şi cum autoritatea lui i s-ar fi încredinţat de către zeiasca pronie. Ales în chipul acesta, regele duce un fel de viaţă prescrisă de legi. Tot ceea ce înfăptuieşte - şi atunci când răsplăteşte şi atunci când pedepseşte - este împlinit după obiceiul strămoşilor. Spun Etiopienii că prietenii regelui mai ţin şi azi un obicei care, cu toată ciudăţenia lui, dăinuie încă. Când prin vreo întâmplare nenorocită, regele şi-a pierdut un mădular al trupului, toţi cei legaţi de el prin prietenie se lipsesc de bună voie de acelaşi mădular. Căci se socoate că-i un lucru ruşinos ca atunci când - bunăoară - regele a ajuns şchiop prietenii de care vorbim să aibă picioare sănătoase şi, deci, atunci când ei ies din palat pentru a-l însoţi, să nu şchioapete şi ei. Li se pare Etiopienilor că este nepotrivit să nu împărtăşeşti cu regele aceleaşi metehne trupeşti, când adevărata prietenie se vădeşte prin jalea şi suferinţa împărtăşite, căci prietenul este părtaş la bine ca şi la rău. Se mai istoriseşte că există la Etiopieni o datină potrivit căreia prietenii regelui trebuie să se lase, de bună voie, să moară când le-a murit regescul prieten, o atare moarte fiind socotită vrednică de toată cinstea şi dovada unei adevărate prietenii. Iată, aşadar, pricina pentru care nu este uşor să unelteşti împotriva vieţii unui rege, întrucât toţi prietenii lui veghează - deopotrivă - ca regele şi ei înşişi să rămână teferi şi nevătămaţi. Mai sunt încă multe alte triburi Etiopiene, dintre care unele locuiesc pe malurile Nilului şi în Insulele pe care le formează acest fluviu, altele în vecinătatea Arabiei sau, în sfârşit, sunt statornicite în mijlocul Libiei. Cei mai mulţi dintre aceşti Etiopieni, şi mai ales cei ce îşi au aşezările de-a lungul fluviului, au culoarea pielii neagră, nasul turtit şi părul creţ. Felul lor de a fi este sălbatic, de parcă sunt fiare, judecând după firea lor, cât şi - îndeosebi -

după obiceiurile pe care le au. Sunt murdari şi au unghiile foarte lungi, de parcă ar fi ghearele unor fiare. Habar nu au ce este omenia. Când vorbesc, se aude un glas ascuţit. În sfârşit, nu au nici una din deprinderile vieţii civilizate, iar obiceiurile lor se deosebesc foarte mult de ale noastre”.

214


(În imagine, Canaanitul se distinge cu panglica ţinându-i părul; similar - a scris în Antichitate Romanul Servius - erau idolii Troiani, panglică în jurul capului având şi iniţiaţii în misteriile SamoTraciei). Cea mai veche scriptură, “Cartea lui Enoh” / în Ebraică, Enoh are înţelesul de “dăruit” / “consacrat” sau “luminos” (conform calendarului creştin, Enoh fiind născut în 4784 î.C., al 6-lea patriarh de la Adam, tatăl lui Matusalem), lucrare descoperită în Etiopia / Nubia de Scoţianul James Bruce în 1773 - ulterior au mai fost găsite exemplare în Africa şi EurAsia, cu traduceri diverse - realizată în timpul Vechiului Testament în limba Kuşită Geez / Gîz, azi în folosinţă doar de preoţi, cu 26 de litere scrise de la stânga spre dreapta, relevă elemente civilizatoare Gherga, consemnând şi motivul împreunării dintre masculinul ceresc şi femininul pământesc, anterior redat Pelasg; trebuie ştiut că în Antichitate Etiopienii, literar însemnând “feţe arse”, erau îndrăgiţi pentru pietatea lor deosebită (în cartea sa, patriarhul Enoh / Enoch a relatat şi despre Raiul Ceresc: un loc populat de îngeri, diferit de Raiul Pământean descris de Biblie). “Cartea lui Enoh” a fost atribuită patriarhului Enoh - străbunicul lui Noe - însă ea descria fapte mult mai vechi (au existat 2 oameni Enoh înaintea Potopului): Enoh, fiul sedentarului “Ca-In” / Cain adică nepotul lui Adam - logic era cel care a trăit cele descrise (atât în lucrarea găsită, cât şi în “Cartea Jubileelor”, “Cartea Parabolelor” ori în “Cartea Uriaşilor” / manuscrise apărute şi la Marea Moartă); se pare că primul Enoh prezenta generaţia anterioară lui, când fiicele lui Adam s-au împreunat cu îngerii masculinizaţi Gregori / Grigori (din cei 3 fii ai lui Adam, primul născut / sedentarul Cain / “Ca-In” l-a avut ca fiu pe Enoh - care a descris ce s-a întâmplat cu mătuşile sale, fiicele lui Adam, surorile tatălui său “Ca-In” / Cain - care a fost urmat de fraţii săi mai mici: nomadul Avel / Abel iar apoi mezinul Set zămislind copii, până la urmaşul Noe). Aşa după cum a relatat Enoh despre primii oameni, nu toate fiicele lui Adam s-au împreunat cu fraţii lor - ca mama sa Luluwa / Awan măritată cu fratele “Ca-In” / Cain - ci cu îngerii Gregori / Grigori (prima generaţie a omenirii a fost formată mai ales de ginerii lui Adam, anume din îngerii Gherga care s-au cuplat cu fetele primului om). Ceea ce Biblia menţionează pe scurt în “Facerea” / “Geneza” la începutul capitolului 6 (“Vestirea Potopului. Facerea corabiei”), ca de exemplu în versetul 4 “În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” se află în detalii descrise de “Cartea lui Enoh”, un om ce evident a fost supus trăilor şamanice (şi a descris în detalii nişte călătorii cu care cele spaţiale seamănă enorm). Enoh a scris despre deplasarea sa în cer cu ajutorul îngerilor că “înălţându-mă mai sus am văzut văzduhul iar şi mai sus am văzut eterul, apoi Pământul nu se mai vedea şi domnea un întuneric deplin”, anunţând că era cel căruia Domnul i-a deschis ochii iar după ce a văzut tot ce îi arătaseră îngerii - apreciind ceea ce a cunoscut ca prea dezvoltat pentru timpul său - a grăit: “Toate le-am învăţat de la ei şi toate cele văzute le-am înţeles; şi nu sunt ele pentru vârsta aceasta, ci pentru cea de departe, care va să vină!” În vremuri foarte vechi, înainte de Potop, era localizată pe Înălţimile Golan din N Galileii / Canaan o comunitate angelică formată din 2 sute de observatori ai cerului, adică astronomi, generic numiţi Gregori / Grigori (echivalaţi de mulţi savanţi - de pildă şi conform Istoriei numelor creştine de Britanica Charlotte Yonge din 1884 - ca Gherga),

Ginerii lui Adam

De la sfârşitul mileniului IV î.C., Egiptul (organizat post-diluvian, după Potopul biblic) a fost condus - până la cucerirea Antică de către Romani, la sfârşitul mileniului I î.C. - de 32 dinastii, de la primul faraon, Gherganul Narmer / “Nar-mer”, până la ultima faraoană, Makedona / “MakEdona” Cleopatra; anterior Potopului biblic, Vechiul Testament a indicat 8 patriarhi - fiecare întemeietor a câte unei dinastii pământene - între roşcovanul Adam izgonit din Rai, până la Noe (în acel timp au activat îngerii Gregori “căzuţi” din Eden / Rai - progenitorii unor viteji Uriaşi). Conform surselor anterioare literaturii biblice, în Rai existent din mileniul XI î.C. - după dinastia împăratului întemeietor au domnit 10 regi, fapt de la care a provenit şi sistemul zecimal de calcul, utilizat până azi (prin “comprimarea” caracteristică acelor vechi mărturii, aşa înţelegându-se tot atâtea dinastii), care şi-au încetat stăpânirea acolo în mileniul VII î.C., dintr-o cauză catastrofală: atunci imperiul a fost distrus natural, supravieţuitorii optând după dezbaterea a ceea ce aveau să facă prin fireasca urmare a sorţilor (ceea ce a cauzat şi lupte între cei care au trebuit să plece - întâi spre răsărit - şi cei care au rămas pe vechile locuri, rămaşi castraţi / mutilaţi prin pierderea avută, marcarea unora ajungând astfel să fie chiar şi fizică); conflictele celor plecaţi din Rai - reţinuţi documentar ca îngerii Gregori - au fost şi cu cei care trăiau la miazăzi (aparţinând de Cornul Abundenţei, care însă au şi beneficiat de cunoştinţele avansate ale vizitatorilor). Aşadar, pe parcursul a 10 milenii - între mileniile XI î.C. şi I î.C. - au fost documentate peste 50 de dinastii (în total, având mult mai multe generaţii). Iată o reprezentare din timpul primei dinastii a Noului Regat Egiptean, aflată în “Muzeul din Cairo”:

Libian, Canaanit, Sirian şi Nubian 215


organizaţi paramilitar cu comandanţi de grupe, pricepuţi la foarte multe, ceea ce a şocat societatea matriarhală a Amazoanelor, contemporană lor / care a fost constituită de fiicele lui Adam. Descoperirea în 2009 la Qasr Ibrim 22,39 lat. N, 31,59 long. E / în Sudul Egiptului a versiunii Copte, din secolul I, a Cărţii lui Enoh (iniţial denumit Eno, o rezonanţă a străvechiului Anu) a confirmat că Uriaşii fii ai Domnului - atât la propriu / fizic, cât şi metaforic - erau cu referire la Genii care prin valorile lor negau organizarea societăţii contemporane lor şi afirmau de fapt capacităţile oamenilor.

numiţi Gregori inclusiv de “Cartea lui Eno / Enoh” - au avut ca partenere frumoasele localnice făcând mulţi copii, de statură mare, după Potop învăţăturile lor fiind propagate de Ham, în acea zonă Asiatică regăsindu-se urmaşii Gheşuriţi = Gherghe-sei / Ghergani, după cum a scris şi Biblia; de altfel, la sfârşitul mileniului II î.C. bătrânul Moise (al cărui nume Egiptean era “Mo-ses” / Moses din timpul lui “Ram-ses” / “Ra-Meses” - ca nocturnul “sfânt lunar” şi ca diurnul “sfânt solar” - “Mo” fiind de la moştenitorul tradiţiilor / respectiv “Moş” iar Ra / “Ram” pentru faraon fiind de la persoana având o înaltă conştiinţă universală) ştiind din tradiţia de la Avram dar şi din Africa natală de cele scrise în “Cartea lui Enoh”, a trimis spioni pentru a cerceta Canaanul înaintea invaziei triburilor sale, care au relatat - după cum e consemnat în a patra carte biblică, “Numerii”, prin capitolul 13 “Iscoadele trimise în Canaan” - că au văzut acolo oameni foarte mari, din neamul Uriaşilor / iar dintre aceia Gherganii erau cei mai puternici: singurii care n-au putut fi înfrânţi de vechii Evrei (conform surselor atât biblice, cât şi istorice). Gentilii Gherghei populau îndeosebi regiunea Galileii şi Înălţimile Golan atunci când Evreii din Egipt au ajuns acolo (la sfârşitul mileniului II î.C.); prezenţa sfinţilor Gherghe, adică a Gherghe-seilor a fost consemnată şi de-a lungul întregului mileniu I î.C., inclusiv Iisus având de-a face cu Gherghe-seii / Ghirga-şiţii, la începutul mileniului I, de aceea El utilizând Aramaica, nu Ebraica (propovăduia în Galileea regiunea lor - şi ei nu erau Evrei, Familia Sfântă locuind în Nazaret: Iisus şi-a luat unii adepţi şi a pătruns în Sud, la Ierusalim - printre vechii Evrei - unde a fost răstignit).

Karka Vechii Egipteni, care notau hieroglific zona respectivă din N Canaanului dominată de Masivul Chermon / Hermon 33,24 lat. N, 35,51 long. E drept Karka, denumeau acele fiinţe “Ta-Ur” / Taur - adică cei veniţi de pe un tărâm îndepărtat, între care erau consideraţi Osiris şi Horus - sau “Ne-Teru” / Neteru, respectiv “gardienii” iar Sumerienii la sfârşitul mileniului IV î.C. îi ştiau drept prinţii Anuna / Anunnaki din Rai, care în traducere însemna “cei pogorâţi din cer pe pământ” (aceia erau urmaşi ai lui Anu, fiind asociaţi celor 4 puncte cardinale, de unde apoi Grecii vechi au dezvoltat cele 4 vânturi principale, ajungându-se astfel la “roza vânturilor”).

Academicianul Francez Marcellin Berthelot 18271907 a scris şi că “izvoarele Greceşti menţionează un mit conform căruia ştiinţa secretă ar fi fost transmisă de îngerii revoltaţi: ‘Cărţi vechi şi divine - spune Hermes - ne învaţă că nişte îngeri, cuprinşi de dragoste pentru femei, au coborât pe pământ şi le-au învăţat toate lucrările naturii; ei au compus cărţile (hermetice) şi de la ei purcede prima tradiţie a acestei arte’.” (Cei rămaşi în jurul Mării Negre după destrămarea Imperiului Atlant, mulţi reduşi la neputinţe prin pierderile avute, au propagat nostalgia “Erei de Aur” - a timpului fericit anterior secolului LXVIII î.C. - când a intervenit ruptura, toţi fiind impresionaţi de puterea Marii Mame a Pământului, din motiv religios la bărbaţi introducându-se castrarea şi circumcizia iar la femei poate extirparea sânilor şi excizia clitorisului. Femeile cu care au avut de a face acei îngeri Karka / Gregori erau Amazoanele, ştiute până şi Antic de Romani ca partenerele Gargare / Ghergare; de altfel, vechii Greci au consemnat împreunarea celor din Cer cu cele de pe Pământ ca de exemplu şi prin copiii Ghergari din Anatolia ai

Roza vânturilor Este de observat că Masivul Chermon din zona Karka era popular numit şi Syrion - menţionat de exemplu de “Deuteronomul” 3:9 / Vechiul Testament, “y” în realitate fiind “u”, în Română preluat ca “i” - în legătură cu Surya = Soarele la hinduşi, numele Syrion fiind baza denumirii atât a Asirienilor, cât şi a Sirienilor (Asyrienii / Asurienii erau legaţi de puterea Asura iar Syrienii mereu au locuit în Syria în pronunţia locală “Suria” - “Ţara Soarelui”). Acei gardieni Karka / după cum au fost notaţi de Egiptenii vechi - ştiuţi de Sumerieni drept “coborâţi din stele, în căutarea aurului” şi 216


lui Zeus / iar îngerii asexuaţi - androgini, aşa cum erau ştiuţi pretutindeni, de către toţi - nu puteau face sex: evident că îngerii ne-androgini / adică sexuaţi de gen masculin erau acei Gargari / Galgali menţionaţi de Sumerienii din Mesopotamia, care au refuzat castrarea, pomeniţi şi de Evreii vechi în Biblie ca “Fiii lui Dumnezeu”). Pe lângă acestea, inscripţiile din secolul XIV î.C. de la Akhetaten / Amarna 27,39 lat. N, 30,54 long. E, fosta capitală Egipteană în timpul frumoasei faraoane Nefertiti, prin decriptare fac referire la oamenii Garu ca strămoşii zonelor, inclusiv Asiatice, populate de Gherga (cum ar fi de exemplu Ghoran-GariRhea / Golan-Galileea din N Canaanului, ce la sfârşitul Epocii Bronzului scurt se numea Garu / Ghor).

IV, ca expresii ale alianţei Hamiţilor, adică dintre Huri şi Hemi). Ulterior faraoanei Nefertiti, provenind din sânul primei religii monoteiste din lume, cea zoroastră, cele 3 religii monoteiste actuale - mozaică, creştină şi islamul - s-au născut în spaţiul dintre Mările Mediterană şi Roşie (adică au apărut în vecinătatea apuseană zoroastră); conform Bibliei, cel de demult, denumit “Moșul” = Moise / în pronunție “Moșe” a propagat întâi religia monoteistă neamului soţiei sale Rome din Etiopia - strămoaşă Ţigancă - înainte de a o face vechilor Evrei (printre vechii Greci, ideea monoteistă a fost cunoscută mai târziu, ca de exemplu prin rapsodul V Anatolian Xenofan 570-475 î.C. din Colophon 38,06 lat. N, 27,08 long. E / Ionia, ce susţinea că nu există decât un Dumnezeu “care este unul şi toate”). Este de remarcat că zeităţi ca Indra şi Varuna erau venerate de Hurianii Mitani (denumirea de Mitani provenind de la vedicul Mitra), deoarece în Orientul Mijlociu trăiau mulţi ajunşi acolo din N Indiei (Hurianii au fost cei care au influenţat cultural în S Caspic Hyrcanii, respectiv Ghirganii din Ghergania şi în Anatolia Hitiţii; ulterior - către sfârşitul mileniului I î.C. - în răsăritul Asiatic profilul genetic Gherga s-a dezvoltat Hun în Siberia şi Han în China). Strămoşii Hurianilor / Huriţilor numiţi de Biblie ca Horiţi - erau Caucazieni, colonişti stabiliţi îndeosebi pe Dealul Godin 34,31 lat. N, 48,04 long. E din Provincia Iraniană Lore-stan / Luri-stan, în Munţii Zagros, la începutul mileniului III î.C. (noii locuitori ai Godinului aşezare funcţională de la sfârşitul mileniului VI î.C. aparţineau unei Culturi TransCaucaziene timpurii şi graţie unor obiecte ceramice excepţionale au stabilit legături de negoţ cu Sumerul / Sumeria, fiind pe “Calea Khorasanului”, adică pe “Drumul Mătăsii” de mai târziu); la începutul mileniului I î.C., în Godin şi-a avut palatul regal conducătorul Magilor / Mediei (construcţie ce a constituit ulterior modelul pentru palatele Persane).

Inscripţii despre Tezaurul Gargar Este de ştiut că Nefertiti - denumirea fiindu-i titlul Egiptean, ea prin puternica sa poziţie introducând monoteismul acolo / inspiraţia fiind din primul monoteism din lume, solarul zoroastrism Indo-Iranian numit şi mazdeism, şocând astfel Egiptul - a fost prinţesa Tadukhipa, fiica împăratului Hurian / Mitan, măritată pentru alianţa imperială iniţial cu Amen-hotep III şi apoi cu fiul aceluia, în zestrea cu care a sosit din N Canaanului la curtea faraonică fiind piese din “Tezaurul Gargar” (după cum au consemnat Hurianul Dusratta în “lista de cadouri” dar şi documentele timpului din Amarna / Egipt, Canaan / Siria, Kilikia / Turcia, etc., interpretate şi de Britanicul Claude Conder în 1898); înaintea ei - din aceleaşi motive politice - mătuşa sa Ghirghipa / Kirgipa (adică “sfânta Ghirghi”) a fost măritată cu faraonul Amen-hotep III: ele erau Ghergare, din puternicul neam Gherga care pe atunci se manifesta între Caucaz şi Canaan, Hurianii fiind numiţi de cei din N Indiei ca Ariani (Şutarna / Duşrata, împăratul Hurilor / Hurianilor - fiul Ariano-Mongolului Artatama, împăratul Hurianilor / Mitanilor - a avut cu soţia sa Ghergară 4 copii, primul născut devenind împărat Hurian, sora aceluia Ghirgi-pa / Gilukhipa măritându-se cu faraonul Amen-hotep III iar fiica aceluia, Ghergana Nefertiti, ajungând şi soţia faraonului Amen-hotep 217


cel mai bogat demnitar al Ţării Româneşti, care în 1481 a operat tranziţia monetară de la ducaţi la aspri / banii utilizaţi de Români până la introducerea leilor, în Epoca Modernă). În “Dialogurile” lui Platon e consemnată revelaţia pe care un bătrân preot Egiptean în 560 î.C. o făcea lui Solon la mormântul lui Osiris din Delta Nilului (capul lui Osiris era la Abydos) despre ce prezerva ţara piramidelor: “O, Solon, voi toţi aveţi o minte tânără care nu păstrează vechile credinţe întemeiate pe o lungă tradiţie, nici cunoştinţele îngropate de timp. Motivul este acesta: au avut şi vor avea loc şi în viitor multe şi diferite distrugeri ale speciei umane. Orice înfăptuire măreaţă ori nobilă sau orice întâmplare neobişnuită în vreun fel care a ajuns să se petreacă, fie în regiunile voastre, fie aici sau în vreun loc despre care avem veşti, a fost consemnată în epocile trecute în catastife ce se păstrează în templele noastre; în timp ce, în cazul vostru şi în cel al altor popoare, viaţa a ajuns să fie îmbogăţită cu alfabetul şi cu toate celelalte nevoi ale unei civilizaţii, torentele cerului au năvălit ca o epidemie, lăsându-i între voi doar pe cei necivilizaţi şi fără ştiinţă de carte. Şi astfel aţi început din nou precum copiii, fără să ştiţi nimic din ce exista în vechile timpuri aici sau chiar în propria voastră ţară. Pentru început, poporul tău îşi aminteşte doar de un potop, deşi înainte au existat multe altele; în plus, nu ştii că cea mai nobilă şi neînfricată rasă din lume a trăit cândva în ţara ta. Tu şi toţi compatrioţii tăi vă trageţi dintr-o mică rămăşiţă a unei seminţii; dar nu ştiţi nimic despre ea, căci timp de multe generaţii, supravieţuitorii au pierit şi ei, fără să lase nici un cuvânt scris”. (Iată aşadar menţiunea făcută de Platon, că înaintea ultimului Potop - din mileniul IV î.C. - au mai fost diluvii, ca acela din mileniul VII î.C., că scrierea era practicată înaintea ultimului Potop, etc).

Imperiul Nord Canaanit al Hurianilor a fost cuneiform notat Hanigal-bat / Khanigalbat, denumit Mitani de către Egiptenii vechi şi Hurit de către Hitiţi, fiind întemeiat în secolul XVI î.C. de principele Kirta (în secolul XIV î.C., maestrul imperial Mitan / Hurit pentru arta călăritului cailor a fost consemnat de un text Hitit - utilizând mulţi termeni din Sanscrită - drept Kikkuli); Tezaurul Gargar desigur că era semnificativ - din moment ce a fost zestrea faraoanei Egiptul fiind ştiut drept unul dintre cele mai bogate locuri de pe planetă, astfel încât pecetluirea mariajului imperial nu putea fi altfel decât foarte serios: Ghergarii erau ştiuţi în cele 4 zări - puncte cardinale - ca bogaţii Vechii Lumi, rămânând în memoria istoriei veştile despre bogăţiile lor de-a lungul timpului (începând cu îngerii Gregori de pe Înălţimile Golan, primii faraoni, proprietarii Lânii de Aur / Cergii din Gorghis / Georgia, Gherghiţii Troadei / Troiei, Gherghe-seii Galileii, Dinastia Gărga din Bazinul Ghargar şi mulţi alţii, inclusiv de pildă Medievalul guvernator - marele pârcălab - Gherghina, 218


biblic fiind şi alte exemple de ostilitate între mezin şi fraţi. La prima vedere, Cain părea a fi un adorator credincios al lui Dumnezeu (sau aşa ar părea că a fost la început); el şi fratele său Abel au oferit lui Dumnezeu darurile lor, aşa după cum părinţii i-au învăţat să facă. Cain a oferit o parte din rodul muncii sale agricole iar Abel a oferit o parte din turma sa, Dumnezeu făcând cunoscut faptul că era mulţumit de darul lui Abel şi nemulţumit de darul lui Cain. Probabil că - aşa după cum au consemnat legende străvechi - Dumnezeu şi-a semnalat aprobarea prin trimiterea de foc pentru a consuma ofranda lui Abel, în acelaşi fel cum a făcut-o ulterior cu ofranda adusă de Ilie. Scriptura nu precizează din ce a constat ofranda lui Cain; desigur nu era faptul că darul de cereale / grâne era inferior sacrificiului de animale, căci de exemplu în Psalmii 50 şi 51 Dumnezeu a explicat faptul că - într-un sens real şi ultim - sângele de tauri sau capre nu însemna nimic pentru el. Cain a oferit Domnului o parte din recolta sa agricolă, pe când Abel a adus întâii născuţi ai turmei sale, cei mai graşi; prin implicaţie, Cain n-a fost atent să dea Domnului cele dintâi şi mai bune roade ale muncii sale, prin aceasta fiind indicat faptul că devotamentul lui Cain faţă de Dumnezeu nu a fost la fel de puternic ca al lui Abel. În continuare, ‘Facerea’ / ‘Geneza’ este diferită în lectură faţă de manuscrisele de la Marea Moartă: ‘6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? 7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!’ În manuscrisele de la Marea Moartă e următoarea versiune: ‘Şi Domnul a zis lui Cain: Pentru ce te-ai mâniat şi de ce e posomorâtă faţa ta? Dacă faci bine, atunci nu vei fi acceptat? Dacă nu faci bine, atunci păcatul se ghemuieşte la uşă. Dorinţa sa e să te aibă, însă tu trebuie să-l domini.’ Manuscrisele de la Marea Moartă par să aibă o mai bună lectură, arătând o morală sublimă: prezintă drama luptei interioare şi înclinaţia spre păcat experimentată de oricine; oricum e citit însă, pasajul din ‘Facerea’ / ‘Geneza’ este corect, indicând faptul că Dumnezeu a fost nemulţumit de oferta lui Cain, apostolul Ioan - în ‘Întâia epistolă sobornicească’ 3:12 - afirmând despre faptele lui Cain că ‘erau rele’. Într-unul din manuscrisele apocrife - ‘Viaţa lui Adam şi Eva’ - apare că încă de tânăr Cain s-a afişat mândru, cu inimă profană şi violent (intenţionând apoi să se însoare cu sora sa Luluwa, pe care Adam şi Eva voiau s-o mărite cu Abel): ‘Cain s-a purtat arogant cu fratele său, îndepărtându-l de la altar. Pentru Abel a făcut cu pietrele aflate la îndemână un alt loc şi i l-a oferit viclean. Cain stând în picioare la altar l-a strigat pe Dumnezeu să-i accepte cadoul. Însă a rămas în picioare lângă altar, uitându-se răutăcios la Abel, să vadă dacă oferta aceluia e primită. Şi Abel s-a rugat lui Dumnezeu să-i accepte jertfa. Apoi, un foc divin a coborât şi i-a consumat oferta. Şi Dumnezeu a mirosit savoarea darului, deoarece Abel Îl iubea şi-L bucura. Dumnezeu a fost mulţumit de el şi i-a trimis un înger de lumină sub forma unui om, care a întărit inima lui Abel. Dar Cain a fost furios din cauza asta. El l-a hulit pe Dumnezeu, că nu i-a acceptat oferta. Iar Dumnezeu i-a spus: De ce te uiţi trist? Fii drept şi poate îţi accept oferta. Nu murmura împotriva Mea, ci împotriva ta! Dumnezeu a zis asta lui Cain ca mustrare. Şi Cain a coborât de la altar, cu culoarea schimbată şi faţa tristă,

În 2006, cercetătorul American Jared Olar a studiat familia lui Cain: “După ce păcătosul Cain şi-a omorât fratele, a plecat de lângă Rai şi a întemeiat o aşezare, fiind strămoşul unor patriarhi pre-diluvieni. Relatarea biblică a familiei lui Cain n-a fost în van. Adam şi Eva au fost excluşi din Rai imediat după păcatul primordial; atunci s-au născut primii lor prunci, după cum apare la începutul capitolului 4 din ‘Facerea’ / ‘Geneza’: ‘1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: Am dobândit om de la Dumnezeu. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. 3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. 4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, 5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă’. Exclamaţia triumfătoarei mame la naşterea primului ei fiu că ‘Am dobândit om de la Dumnezeu’ ar fi crescut speranţele Evei că ‘răscumpărătorul’ păcatului ei era Cain: a fost însă setat un model repetat de mai multe ori în istorie, întâiul născut căzând în păcat, în timp ce fratele său mai mic a urmat căile sfinte (acel lucru n-a fost valabil doar la Cain şi Abel, ci şi la al treilea fiu Set, care l-a înlocuit pe Abel ca progenitor drept); de asemenea, dintre fiii lui Noe, Sem - al treilea şi cel mai tânăr - aproape totdeauna a fost scris primul, 219


spunând părinţilor săi tot ce s-a abătut asupra lui. Şi Adam s-a întristat foarte tare deoarece Dumnezeu n-a acceptat ofranda lui Cain’. În secolul I şi istoricul Evreu Flaviu Iosif a scris despre acel episod: ‘Adam şi Eva au avut 2 fii: cel mai mare era Cain, însemnând Posesivul şi Abel - mai mic - însemnând Regret; ei, de asemenea, au avut fiice. Cei 2 fraţi au avut cursuri diferite ale vieţii: Abel a fost un iubitor de dreptate şi credea că Dumnezeu e prezent în toate acţiunile sale, excelând în virtute; ocupaţia sa era de păstor. Cain a fost slab din alte puncte de vedere, dedicat integral investiţiei în glie. El şi-a ucis fratele în următoarea împrejurare: au decis să sacrifice Domnului; Cain a adus roadele pământului iar Abel a adus lapte precum şi primele animale din turmă, Dumnezeu fiind mai încântat de darurile acestea din urmă, Cain supărându-se foarte tare că Abel a fost preferat de Dumnezeu înaintea lui’. În ciuda mustrării de către Dumnezeu, Cain a căutat un prilej pentru a-şi satisface gelozia (‘Facerea’ / ‘Geneza’ 4): ‘8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: Să ieşim la câmp! Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât’. Cea mai timpurie consemnare nebiblică despre moartea lui Abel este în ‘Cartea lui Enoh’ 22: ‘L-am întrebat pe îngerul Rafael, care era cu mine: Cine e acest spirit, a cărui voce se duce departe în Rai? El mi-a răspuns: Acesta e spiritul care a plecat de la Abel, pe care l-a omorât fratele său Cain şi nu se va linişti până când sămânţa lui Cain nu va fi anihilată din oameni’. Similar cu acea plângere după răzbunare a scris ‘Apocalipsa’ 6:10, că martirii creştini din Rai se roagă lui Dumnezeu să le răzbune sângele ‘faţă de cei ce locuiesc pe pământ’. În ceea ce priveşte ‘Cartea Jubileelor’, aceea arată concis în capitolul 4: ‘Pe câmp, Cain l-a omorât pe Abel şi sângele aceluia a strigat de la pământ la cer. Domnul l-a mustrat pe Cain că l-a ucis perfid pe Abel, cu o piatră’ (e prima sursă ce indică arma crimei). În ‘Viaţa lui Adam şi Eva’ apare o viziune a Evei în timp ce dormea, cum că ‘sângele lui Abel se scurgea în mâna lui Cain’, ceea ce a condus - după ce Eva i-a spus lui Adam de vis - la decizia părinţilor ca fiii lor să fie separaţi: ‘şi au făcut din Cain un gospodar iar din Abel un cioban, pentru ca să fie separaţi’. Clemenţa lui Dumnezeu este demnă de remarcat, căci n-a emis o sentinţă de moarte pentru fapta lui Cain (‘Facerea’ / ‘Geneza’ 4): ‘9. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde este Abel, fratele tău? Iar el a răspuns: Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? 10. Şi a zis Domnul: Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. 11. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. 12. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ. 13. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. 14. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide. 15. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare’. În ce priveşte ‘semnul lui Cain’, Biblia nu explică: nu putea fi decât un tatuaj distinctiv, o marcă de identificare. Despre fapta lui Cain, ‘Cartea Jubileelor’ a consemnat că a

rămas scris de îngeri pe ‘Tăbliţele Cereşti’: ‘Blestemat este acela care perfid îşi loveşte aproapele; toţi să audă şi să vadă asta, aşa să fie! Iar cel care vede şi nu spune, să fie blestemat. Iar noi - îngerii - atunci când venim în faţa Domnului vom anunţa toate păcatele comise pretutindeni, în Rai şi pe Pământ, în lumină şi în întuneric’. Astfel, ‘Cartea Jubileelor’ arată că fapta lui Cain a dus la consemnarea legii divine pe ‘Tăbliţele Cereşti’ şi la necesitatea ca îngerii să vegheze la păcatele săvârşite pe Pământ, pentru a le spune Domnului (căci până atunci nu făceau aşa ceva, pe de o parte deoarece nu erau oameni iar pe de altă parte că omorul a fost semnalat de strigătul sângelui, nu de observarea de către vreun înger). Istoricul Evreu Flaviu Iosif - în secolul I - a scris că pedeapsa ‘înşeptită’ însemna pe 7 generaţii; e semnificativ că în continuarea textului din ‘Facerea’ / ‘Geneza’ apar 7 generaţii (o altă remarcă interesantă a acelui istoric a fost în legătură cu teama lui Cain de a fi ucis, ce mai degrabă era - la puţinătatea oamenilor existenţi pe atunci - cauzată de către animalele sălbatice). Cain n-a rătăcit mult ca nomad, ci s-a stabilit la E de Eden, unde şi-a ridicat o aşezare şi - căsătorit în fine cu sora sa - l-a avut acolo ca fiu pe Enoh; unii cercetători au presupus că localitatea lor a primit numele de Ereh menţionată în ‘Facerea’ 10:10 - adică ulterioara capitală Sumeriană Uruk / Warka” (fondată, corespunzător ciclurilor jubiliare, la 197 ani de la creaţie, de unde ulterior a condus Ghilga-meş, cel mai important erou Sumerian, Patriarhia Maronită susţinând însă că acea primă aşezare din lume întemeiată de Cain mai devreme, la 133 ani de la creaţie - a fost Baalbek, în Liban).

Oameni pe uriaşele blocuri din Baalbek “Cu acea întemeiere, Biblia nu mai relatează nimic despre viaţa lui Cain, însă o face literatura nebiblică. ‘Viaţa lui Adam şi Eva’ a consemnat: ‘Abel a fost înmormântat de părinţi, care l-au plâns 140 de zile. Abel a avut 15 ani şi jumătate iar Cain a avut 17 ani şi jumătate. Când doliul pentru fratele lui s-a încheiat, Cain a luat-o în căsătorie pe Luluwa - sora lui - şi s-a mutat departe de grădină, într-un loc împădurit, cu mulţi pomi fructiferi. Sora lui i-a născut copii, care - la rândul lor - au început să se înmulţească, umplând acel loc’. O altă completare este în ‘Cartea Jubileelor’, în capitolul 4 al aceleia fiind scris: ‘Şi Cain a luat-o de soţie pe Awan, sora lui, care l-a născut pe Enoh la sfârşitul celui de-al patrulea jubileu. Şi în primul an al celui de-al cincilea jubileu, Cain a întemeiat o aşezare numită după fiul său Enoh’. Despre ce s-a întâmplat în continuare, ‘Viaţa lui Adam şi Eva’ oferă câteva date: ‘După moartea lui Adam şi Eva, Set şi-a separat copiii de cei ai lui Cain. Set şi copiii săi s-au stabilit în Nord, pe muntele Cavernei Comorilor, ca să fie aproape de tatăl Adam. Şi bătrânul Set, înalt şi bun, cu suflet grozav şi minte pătrunzătoare, a condus oamenii cu înţelepciune, păstrându-i inocenţi şi nepermiţându-le să se 220


ducă la copiii lui Cain’. Începând cu naşterea lui Enoh - fiul lui Cain - ‘Facerea’ 4:18 a trasat descendenţii pe 5 generaţii, până la patriarhul Lameh: ‘Iar lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh’. Un fapt remarcabil este că 6 dintre numele din familia lui Cain (prezentate în ‘Facerea’ 4) sunt asemănătoare sau identice cu 6 dintre numele din familia lui Set (prezentate în ‘Facerea’ 5): în familia lui Cain sunt numele Cain, Enoh, Irad, Maleleil, Matusal şi Lameh; în familia lui Set sunt numele Cainan, Enos, Iared, Maleleil, Matusalem şi Lameh. Aceste corelaţii nu sunt surprinzătoare, deoarece în vechime filiaţiile erau deseori confuze; mulţi exegeţi au explicat că descendenţele neamurilor lui Cain şi Set erau de fapt 2 versiuni ale aceleiaşi legende / tradiţie de bază. În orice caz, popularitatea şi reapariţia numelor în familiile foarte apropiat înrudite a fost un fenomen frecvent; evident că familiile lui Cain şi Set vorbeau aceeaşi limbă şi au fost conştiente reciproc de existenţa celeilalte: în acele vremuri, verii alegeau nume similare ori identice fiilor lor. Asemănarea filiaţiilor nu constituie în sine un motiv suficient pentru a concluziona că una dintre ele e imaginară. Enoh al lui Cain a fost cunoscut ca eponimul primei aşezări cunoscute vreodată iar Enoh al lui Set a fost cunoscut pentru evlavia sa: primul era legat de succesele materiale iar cel de-al doilea era devotat Domnului. După enumerarea celor din familia lui Cain, povestea a ajuns la patriarhul Lameh (‘Facerea’ / ‘Geneza’ 4:19): ‘Lameh şi-a luat 2 femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela’; este prima înregistrare a poligamiei (înainte de Lameh, căsătoriile menţionate biblic erau monogame). Cu Lameh a fost pentru întâia dată când s-a schimbat instituţia căsătoriei: este semnificativ faptul că Biblia menţionează prima poligamie în familia lui Cain, care l-a părăsit pe Dumnezeu. În ‘Viaţa lui Adam şi Eva’, Cainiţii sunt prezentaţi ca ‘frecvent căsătoriţi, cu pofte animalice’, însă poligamia nu e menţionată explicit; un episod e descris când Iared din familia lui Set - aflat la bătrâneţe - a coborât de pe munte şi s-a întâlnit cu Cainiţii de la poale (care i-au oferit pentru ospeţie femeile lor) după care s-a rugat Domnului să-i trimită un înger care să-l poarte înapoi pe munte. În secolul III, istoricul creştin Iuliu Africanul a interpretat începutul capitolului 6 din ‘Facerea’ / ‘Geneza’ ca fiind despre cununiile dintre credincioşii familiei lui Set - coborâţi de pe munte - şi păcătoasele familiei lui Cain de la câmpie, ceea ce a dus la căderea morală şi a celor din familia lui Set, păcatul răspândindu-se în lume”. Considerând că primul bărbat a fost creat de Dumnezeu - zeul din cer - iar materia primă a fost “ţărână din pământ” (“Facerea” 2:7), la Adam se poate recunoaşte tema Gherga. Este probat istoric că poliandria (femeia fiind cu mai mulţi bărbaţi) a precedat poligamia (bărbatul fiind cu mai multe femei). Cainitele nu erau depravate sexual, ci cultural se purtau corect cu morala începuturilor - care s-a stabilizat monogam - şi desigur că patriarhul din clanul Cainit a impresionat prin a avea mai mult de o soţie (de altfel, Adam s-a însoţit cu Lilith şi Eva; Tăbliţele din Nuzi, Mari şi alte locuri Mesopotame au relevat că Sumerienii acceptau cununiile între fraţii vitregi, împreunarea dintre copiii primilor oameni putând fi şi între fraţii vitregi / fiii lui Lilith cu surorile vitrege / fiicele lui Adam). Gregori, veghetorii îngeri - “fiii lui Dumnezeu” / “copiii cerului” - de pe Înălţimile Golan, care s-au împreunat cu frumoasele pământence din Galileea, ambele locaţii vecine fiind în Gharu / N Canaanului, au fost pe larg descrişi de

“Cartea lui Enoh”, patriarh care pe linia lui Cain era fiul aceluia iar pe linia lui Set era al cincilea descendent (fiul lui Iared, nepotul nepotului lui Set).

Nordul Galileii Deoarece a intervenit Potopul - prin voia Domnului, pentru eradicarea păcatului - n-au mai fost dezvoltări biblice despre Cainiţi / Kainiţi, ci despre Canaaniţi / Kanaaniţi (locuitorii Ţării Sacre Kanaan / Canaan), urmaşii lui Canaan / Kanaan, fiul lui Ham, care a fost pe arca tatălui său Noe. Patriarhul Noe a fost indicat de Biblie ca descendent din Set care în vechiul Egipt era fratele rău al lui Osiris - însă datorită echivalenţelor onomastice biblice din familiile pre-diluviene Set şi Cain iar lucrarea lui Enoh fiind apocrifă (e canonică doar pentru ortodoxia Etiopiană / nefiind inclusă între învăţăturile pentru alţi creştini pe motiv că “nu poate fi înţeleasă de oameni”), posibilitatea ca Enoh să fi fost din clanul lui Cain - fiul aceluia - e aceeaşi cu cea că ar fi fost străbunicul lui Noe, din clanul lui Set; deoarece după glaciaţiune au fost 2 diluvii, poate că filiera pre-diluviană a primului Potop a fost transferată celui de-al doilea Potop: e o ipoteză de reţinut (mai ales că Biblia l-a indicat pe Enoh ca patriarh pre-diluvian - pe ambele linii ale celor 2 fii rămaşi de la Adam şi Eva - vechile manuscrise notându-l pe Enoh chiar ca Eno / Anu, în plus fiind şi asimilat post-diluvian de Ham / Toth). “Cartea lui Enoh” a descris împreunarea dintre îngeri şi oameni, ca şi învăţarea multor lucruri fundamentale de 221


către oameni, de la îngerii Gregori: acele fapte desigur că se pretau mult mai bine faţă de prima generaţie a pământencelor - fiicele lui Adam şi Eva - care pe de o parte aveau nevoie de parteneri iar pe de altă parte aveau nevoie de cunoştinţe folositoare traiului; pe atunci era timpul începutului, când îngerii au fost mai apropiaţi de oameni decât ulterior. Eno / Enoh - nepotul lui Adam şi Eva - de fapt a relatat ceea ce s-a întâmplat cu surorile tatălui său Cain, primul născut al lui Adam şi Eva. Ginerii lui Adam şi Eva au fost nu doar proprii fii Cain şi Set, ci şi îngerii observatori Gregori (“Cartea lui Eno / Enoh” 2:18 precizând că la început 3 îngeri Grigori au coborât de pe Muntele Chermon / Hermon iar apoi frumoasele fiice ale lui Adam şi Eva s-au cununat poliandric cu liderii numeroşilor cheruvimi / heruvimi - Enoh notând că fiecare “copil al cerului” / “fiu al lui Dumnezeu” a avut femeie - născându-se astfel “Uriaşii”, care au provocat probleme celorlalţi descendenţi ai lui Adam şi Eva, deoarece consumau prea mult, toţi fiind însă câştigaţi prin vastele cunoştinţe teoretice şi practice necesare traiului în afara Raiului, dobândite de la îngerii Gregori / Gherga; e de observat că marii îngeri cheru-vimi / heruvimi - adică din ker / cher = cer, întâi apăruţi pe Muntele Chermon / Hermon purtând, conform “Facerea” / “Geneza” 3:24, “sabie de flacără vâlvâitoare” păzeau drumul spre Arborele Vieţii din Rai şi erau înaripaţi, fiindu-le acordată puterea înţelepciunii lui Dumnezeu, rolul lor de gardieni cuprinzând şi păzirea cunoaşterii supreme, inclusiv purtarea tronului divin: în Bazinul Ghargar din NV Indiei carele cereşti erau ştiute ca “Vimana”, reieşind despre conducătorii lor - desigur cereşti ca fiind cheru-vimi / heruvimi, nominalizaţi pe Înălţimile Golan ca Gregori.

cu gândul / mental, fie cu vorba / afectiv, fie cu fapta / fizic (triada spirit-suflet-trup e păcătoasă). Filozoful Francez Gaston Bachelard 1884-1962 după ce a studiat reprezentările Zeului Hermes (Thot Egiptean) cu aripi la călcâie, a văzut în călcâiul dinamizat simbolul călătorului nocturn, adică al viselor de călătorie; acea imagine dinamică trăită era cu mult mai semnificativă în realitatea onirică decât aripile prinse de umeri: “Adesea visul despre nişte aripi fâlfâinde e visul unei căderi. Te aperi împotriva ameţelii mişcând din braţe şi acea mişcare poate naşte aripi pe umeri. Dar zborul oniric natural, zborul pozitiv ce e opera nocturnă, are continuitatea unui elan, e creaţia rapidă a unei clipe dinamizate”. Prinsă de picior, aripa nu implica în mod necesar ideea de sublimare, ci pe aceea de eliberare a forţelor creatoare; de exemplu, inspiraţia mereu a fost înaripată. Discipolul Carianului Leucip, filozoful Democrit 460-370 î.C. (care a călătorit în Etiopia, India, etc. şi a predat Tracilor la Şcoala din Abdera) a reflectat: “Zeii dau oamenilor tot binele, astăzi ca şi altădată. Nu zeii au dat însă oamenilor, nici astăzi, nici altădată, ce este rău, vătămător sau inutil; aceştia înşişi au căzut în ele, din orbirea sau prostia lor”. Indiferent de identitatea pre-diluviană a patriarhului Enoh - despărţirea dintre cei 2 Enoh fiind de doar 3 generaţii - ceea ce a relatat Enoh e important: înaintea Potopului, pământenele au avut ca parteneri îngeri Gregori; aşadar - şi din această perspectivă - istoricul Gherga este mai vechi decât Noe. Biblia - Vechiul Testament în “Facerea” / “Geneza” 5:4 - a consemnat că lui Adam şi Eva li s-au mai “născut fii şi fiice”, pe lângă cei 3 feciori nominalizaţi Cain, Abel şi Set (comparând timpul creaţiei ca zile pentru Dumnezeu cu ere geologice pentru oameni, similar şi indicarea celor 3 fii ar echivala cu cele 3 rase umane prediluviene, la care s-au adăugat progeniturile Gregori şi ale celorlalţi copii ai cuplului primordial, toţi însă dispăruţi la Potop, în afara familiei lui Noe); dar subiectul împreunării dintre bărbatul din Cer cu femeia de pe Pământ - relatat de patriarhul Enoh despre ce a fost înaintea Potopului, între îngerii cereşti şi pământencele Amazoane - s-a reluat după Potop, prin continua atestare Gherga, sub forma puternicei cununii “păgâne” Ker / Gher cu Ga: motivul Gherga (inclusiv numărul de mutaţii genetice de la Adam corespunzând până la tipul patern “N” al lui Gherga, nomenclatorul mutaţiilor genetice putând fi echivalat cu personajele biblice predecesorii lui Gherghe-seu - sub forma atribuirii mutaţiei codate “9” pentru tatăl Canaan, mutaţiei codate “89” pentru bunicul Ham şi mutaţiei codate “168” pentru străbunicul Noe / o concordanţă între ştiinţă şi religie, confirmată deopotrivă genetic şi biblic). Corespunzător Evreilor vechi, Gherga a fost Hamit iar corespunzător Elenilor vechi, Gherga a fost Hiperboreu (în mileniul II î.C., dintre Egipteni - aflaţi în N Etiopienilor - s-au desprins strămoşii Elenilor spre NV şi ai Evreilor spre NE); Hamiţii au fost răspândiţi mai ales în Africa şi Asia iar Hiperboreii mai ales în EurAsia: cei mai mulţi Anatolieni vechi (respectiv cei din Asia Mică, o zonă de intersecţie între răspândirile Hamiţilor şi Hiperboreilor) au fost atât Hamiţi / Sudici, cât şi Hiperborei / Nordici, atât pentru vechii Evrei, cât şi pentru vechii Eleni, desigur că şi pentru vechii Egipteni şi vechii Etiopieni. De aceea nu este de mirare că aspectul general al Hamiţilor (roşcovani ori negricioşi, cu pielea închisă la culoare) şi cel general al Hiperboreilor (roşcovani ori blonzi, cu pielea deschisă la culoare) se manifestă şi în prezent - în general - la Gherga, în înfăţişările din stadiile de copii, respectiv de adulţi dar şi

Masivul Hermon Denumirea Hermon reproducea Cher-mon, adică literar era al “oamenilor Cerului”, “Cher” = Cer iar “mon” fiind pluralul de la “man”, influenţa lingvistică Sanscrită fiind activ prezentă acolo şi în conversia grupajului “ch” / “kh” în simplul “h”, după cum a indicat inclusiv învăţatul Indian Bâl Tilak). Conform lui Enoh, nemuritorilor îngeri veghetori dezertori, întrupaţi masculin - Dumnezeu le-a hărăzit un alt destin decât cel infernal din Iad, ca “să rămână în preajma Pământului, agăţaţi pentru totdeauna” (aceea fiind semnificaţia “căderii” / “pedepsei” divinilor gardieni: un statut special, diferit de cel demonic - de adversitate - al Satanei), deci o postură neutră / “a treia cale”: nici iubiţi în Rai, nici urâţi în Iad, ci aflaţi între Cer şi Pământ iar “Uriel unul dintre îngeri - era şeful peste lume şi Tartarus” (Dumnezeu prin vocea lui Uriel - un nume ca şi Ural - l-a prevenit pe Noe despre Potop). De altfel, Adam şi Eva erau “căzuţi” din Rai, astfel încât au acceptat firesc apropierea de fiicele lor - mai ales ca gineri - a îngerilor de asemenea “căzuţi” din Rai (faţă de mulţimea îngerilor adrogini - adică asexuaţi - Gregori s-au răzvrătit bărbăteşte împotriva castrării impuse de Dumnezeu şi au fost consideraţi “renegaţi”, căci au întemeiat familii şi au avut prunci Uriaşi, vestiţi viteji / după cum a consemnat Biblia); e interesant - în legătură cu sentimentul de “cădere” - că oamenii nu sunt învăţăţi, ci sunt născuţi cu teama căderii în gol: a rămas că păcatul e făcut fie 222


alternativ, pe generaţii / pe lângă alte elemente caracteristice, ca înălţimea, speranţa de viaţă, etc.

Vechi Etiopieni De pildă, depăşind media de înălţime dar şi de viaţă a Românilor în prezent este Bănățeanul Vasilie Gherga născut în noaptea de Anul Nou 1931 / 1932, arbitru de fotbal până la vârsta pensionării de la 65 de ani, tatăl autorului prezentei lucrări - la fel petrecându-se la vremea lor şi cu bunicul său Ioan Gherga care a trăit 81 de ani, bunicul bunicului său Ioachim Gherga care a trăit 76 de ani, ş.a.m.d. (durata lungă de trai fiind alternativă, la fiecare a doua generaţie, autorul prezentei lucrări “picând” pe viaţa “scurtă”: în 2011, colectivul de geneticieni Italieni coordonat de Dr. Alberto Montesanto a concluzionat că privind longevitatea, factorii genetici la bărbaţi au mai mare impact decât la femei). Este semnificativ faptul că înaintea Potopului (când contactul oamenilor cu Dumnezeu şi îngerii era fizic direct), vârstele oamenilor erau altele - mult mai mari - decât după Potop; aşa situaţie - evident contrastantă - nu a mai fost atinsă post-diluvian de nimeni. Nu se ştie cât au trăit Uriaşii prunci ai îngerilor Grigori (dată fiind originea lor divină şi nivelul înalt de trai al lor - mult mai evoluat decât al firavei societăţi existente pe atunci - se poate presupune că au fost longevivi); campionul longevităţii a fost notat de Biblie / “Facerea” 5:27 - cu 969 de ani, adică aproape 81 de ani solari actuali / o vârstă impresionantă pentru timpurile pre-diluviene - ca Matusalem, fiul lui Enoh din clanul lui Set (Biblia n-a scris cât a trăit Matusal din celălalt clan - primul din lume - al lui Cain): Vechiul Testament a consemnat că atât patriarhul Matusal, cât şi patriarhul Matusalem, au avut fiul Lameh (cel din clanul lui Cain - mai mare - instaurând poligamia iar cel din clanul lui Set păstrând monogamia, avându-l ca fiu pe Noe). Despre timpurile pre-diluviene, alte scripturi, cele vedice - din Bazinul Ghargar / Ghaggar - au notat că oamenii 223


atunci trăiau şi mai mult de un mileniu (adică peste 84 de ani actuali, rezultatul fiind dat de aritmetica simplă a divizării timpului lunar indicat la duzina de luni dintr-un an solar); în 2013, cercetătorul Român Ştefănel Gheorghe a scris: “După potop, vârsta medie a unui om a scăzut dramatic. Ce s-a întâmplat? Conform cercetătorului Alexander Tollman, acest lucru s-a datorat unei plante. Precum se ştie, la capătul cromozomilor noştri se găsesc telomerii, o regiune de ADN repetitiv. Celulele normale nu se pot divide decât dacă telomerii sunt destul de lungi. Vârsta actuală a omului se datorează reducerii lungimii telomerilor cromozomilor. Telomerii devin mult prea scurţi pentru ca celula să le recunoască, iar celula va muri fără să poată fi înlocuită. Enzima denumită telomerază e cea care menţine telomerii la o anumită lungime. E posibil ca înainte de potop să fi existat în ecosistem o plantă care să fi activat enzima telomerază. După potop, planta a devenit mai rară şi mai puţin consumată de om, şi astfel, treptat, telomerii şi-au redus lungimea până la nivelul actual; aşadar, oamenii au început să trăiască mai puţin”. Un veritabil ingredient pentru telomerază (în 2009, Premiul Nobel pentru medicină a fost acordat descoperirii sale) e glicina sălbatică / “Astragalus Glycyphyllos” - plantă originară din Europa - care poate transforma o celulă muritoare într-una nemuritoare, problema fiind cancerul, ce se dezvoltă rapid în cazul unui nivel ridicat de telomerază în organism; se poate observa ceva: singura vieţuitoare imună la cancer e rechinul (cel mai mare pește). Privind asexuarea originară: datorită inversării de gen Egiptene (începând cu rocada Cer-Glie, personalizate feminin-masculin şi nu masculin-feminin ca în restul lumii), Clito care a dat naştere Dinastiei Atlante - distrusă în majoritate de Potop - poate fi interpretată prin Cain care a dat naştere primului clan, distrus de Potop; mai mult - în aceeaşi alegorie - subiectul înzestrării genitale era comun atât reginei Clito / căreia nu i-a fost extirpat clitorisul, cât şi îngerilor Gregori / necastrați, cărora nu le-au fost extirpate coaiele / testiculele (date fiind vechile echivalenţe “C” şi “T” peste “G”, respectiv “L” peste “R”, transcrierea Clito poate fi suprapunerea peste Grigo, ceea ce subliniază şi onomastic, nu numai faptic, sinonimia masculino-feminină Grigori-Grigo). Este de observat că Evreii vechi au luat “Facerea” / “Geneza” din Egipt: prima carte a Vechiului Testament / Bibliei nu le aparţinea (ei preluând-o din Delta Nilului, tot de acolo şi Platon relatând povestea pre-diluviană Atlantă: din aceeași sursă aflată în Delta Nilului, despre aceeași perioadă dinaintea Potopului, au fost difuzate date concrete atât către vechii Evrei / prin prima carte a profetului Moise, cât și către vechii Eleni / prin ultima carte a filozofului Platon). În Lumea Veche, nu numai vechii Etiopieni au scris despre vechii Uriaşi Gregori (copiii îngerilor cu pământenele din zona Golan-Galileea), ci şi vechii Eleni au ştiut despre ei (ca Giganţi / Titani - legaţi de Gargar / Tartar - progeniturile Cerului şi Pământului Ghea) şi vechii Evrei, stabiliţi în Canaan până la Regatul Gheşur al Ghirga-şiţilor / Gherghe-seilor din N, pe care nu l-au putut cuceri (au scris în Vechiul Testament / Biblie că Uriaşii “vestiţii viteji din vechime” - au rezultat din împreunarea dintre “fiii lui Dumnezeu” şi “fiicele oamenilor”) şi Esenii / Esenienii din Canaan, de la Marea Moartă (care îl respectau foarte mult pe Enoh), ş.a.; Gherga a fost semnalat - din mare vechime - atât în arealul din jurul vechiului Egipt, cât şi în vechiul Egipt, pe care l-a întemeiat (inclusiv prin Gherganii fraţi Set şi Osiris). Se pot observa întrepătrunderi între străvechile relatări despre primii de pe Pământ, de pildă

comparând ceea ce vechii Etiopieni, Evrei, ş.a., au descris prin fraţii Set şi Cain - din cele 2 ramuri ale cărora omenirea a fost continuată doar de una - cu ceea ce a rămas de la GrecoRomani (că Saturn = Cron) ori observând motivul fraţilor ajunşi la putere în dauna celuilalt, ca de exemplu la vechii Egipteni Set după fratele Osiris iar la Greco-Romani patronajul lui Cron / Saturn după fratele Ocean: în Vechea Lume, la ambii sora devenită soţie - Isis, respectiv Rhea, întruchipând Marea Mamă Kî / Ga - a zămislit succesorul (Horus / Ra care a stăpânit în S, domnind peste Egipt şi An care poseda Raiul în N, domnind peste Eden).

Grota Gherga

224


Papirusul Heqanakht despre viaţa economică Egipteană de la sfârşitul mileniului III î.C. (acum păstrat la “Muzeul Metropolitan” din New York / SUA) se încheie cu mesajul către supraveghetorul administraţiei Gherga: “Întâmpină-l pe Gherga (GRG) cu ‘viaţă, prosperitate, sănătate’. Iată, am trimis-o pe Hathor să te vadă. Nu e permisă neglijarea Gherga. Şi salută întreaga gospodărie cu ‘viaţă, prosperitate, sănătate’.”

Ci se deschid spre Horus Căci el le-a făcut Căci el le-a instalat Căci el le-a salvat de orice rău Set le-a făcut Căci el s-a aşezat în propriul GRG Aşa a dat propriul nume ‘aşezării’ (GRG) Căci el s-a omagiat Prin acest nume propriu de ‘oraş’ Căci el s-a salvat de orice rău Pe care Set i l-a făcut”

Bumerang Egiptean Se poate observa egalitatea dintre reprezentarea hieroglifei pentru Gherg - ca un bumerang sau plug - şi reprezentarea numărului 1 de către vechii Indieni: universal, Gherga - ca “An” / “Unu” = “Întâiul” - era primul din cele 4 zări (ulterior, Fenicienii atribuind consonantic semnul pentru “1” lui “G” şi semnul pentru “4” lui “R”). Trebuie ştiut că în etica Egiptului vechi, ordonata Maat, fiica lui Ra / Horus, se opunea dezordinii personificate de unchiul ei Set GRG patronul umbrei - “Cartea Morţilor” constant evidenţiind antagonismul lor în “Judecata de Apoi” a faraonilor, inclusiv la înaltul roşcovan Ramses II, cel mai mare faraon (divina Ma’at / Maat, fiind soţia lui Thot / Ham - indicat de Biblie ca bunicul Gherghe-seilor - a fost considerată astfel la timpul ei drept bunica Gherga; numele său Maat, ca mama Hamiţilor, reverbera cu Matar în Sanscrită dar şi la Frigieni - vechii Greci o ştiau pe soţia lui Ham / Hermes ca Maia, fiica lui Atlas - Mater la Romani, “mother” acum în Engleză, ş.a.), fiind personificarea a ceea ce era bun, drept şi adevărat, forţa Ma / Maat exprimând-o în completarea energiei vitale Ka. De altfel, de la bătrânii Ghergani s-a răspândit mult ulterior şi ocultul joc de tarot, transmis Medieval în lume îndeosebi de Evrei şi Romi / Ţigani. În contextul Grotei Gherga / aşezământ subteran şi al Imnului lui Horus despre aşezarea Gherga, în care Troglodiţii - remarcaţi prin locuinţe subterane - au fost menţionaţi, observaţiile de la sfârşitul mileniului I î.C. ale lui Diodor din Sicilia 3:34 despre legăturile dintre actuala Ucraină, unde cândva erau Hiperborei (Gherga fiind atestat istoric şi genetic printre Hiperborei) şi S Egiptului / Sudan - unde mai trăiau Troglodiţi - par potrivite, respectivul autor rămânând impresionat de relativa rapiditate a navigaţiei, de 2 săptămâni, peste Mările Neagră şi Mediterană: “Regiunile Sciţilor şi Troglodiţilor, cu toate că au climate atât de deosebite, nu sunt prea îndepărtate una de alta. Pornind de la Lacul Maiotic / Marea Azov, pe malurile căruia locuiesc unii dintre Sciţi, în mijlocul gheţurilor şi copleşiţi de un frig năprasnic, au venit adesea, în 10 zile, până la Rodos corăbii de transport, duse de un vânt prielnic. De aici, îndreptându-se spre Alexandria / Delta Nilului, corăbiile acestea au putut sosi acolo în 4 zile. Şi, după ce au luat-o din Alexandria pe Nil în

Iată schema Grotei Gherga 26,20 lat. N, 31,53 long. E din aşezarea Egipteană Gherga de pe Nil, realizată în 1885 de publicistul German Karl Baedeker, “părintele” ghidurilor de călătorie Moderne:

Planul Grotei Gherga Intrarea în Grota Gherga e străjuită de coloane în exterior - de pe o platformă ca o curte cu stâlpi - interiorul excavat având rolul de sanctuar, conceptul de templu în acel gen (reproducând şi relaţiile intime ale faraonilor cu zeităţi) fiind similar cu al Nubienilor din S. Gherga a fost prima capitală a Egiptului iar faraonii în primele dinastii - cele mai vechi - afirmau că se trăgeau din Horus şi purtau amulete cu celebrul ochi, pentru protecţia de deochi şi ca simbol al puterii. În 1912 James Breasted - fondatorul “Institutului Oriental” de la Universitatea Chicago - la începutul lucrării despre “Dezvoltarea religiei în Egipt” a prezentat imnul prin care Horus era slăvit că şi-a înfiinţat în Egiptul de Sus oraşul GRG (mult ulterior acelor timpuri şi Grecii vechi l-au transcris pe Horus ca GRG - ajungând să-l numească George): “Uşile care stau ca sprijin matern Se deschid nu spre Vest Se deschid nu spre Est Se deschid nu spre Nord Se deschid nu spre Sud Se deschid nu spre Troglodiţi 225


sus, corăbierii au ajuns în Etiopia după 10 zile. Aşa stând lucrurile, în 24 de zile de plutire neîntreruptă, cineva poate să călătorească de la ţinuturile îngheţate ale lumii până în regiunile dogorâte de soare. Iată, aşadar, pentru ce, fiind o atât de mare deosebire între temperaturile unor ţări - care totuşi nu sunt prea îndepărtate una de alta - nu ne uimeşte, totuşi, faptul că obiceiurile şi felul de viaţă, ba chiar înfăţişarea oamenilor, sunt atât de diferite de acelea ale oamenilor de la noi”. (Este de ştiut că în lume cele mai mari structuri Troglodite au fost oraşele subterane Anatoliene din Capadochia, ce puteau adăposti zeci de mii de oameni, împreună cu bunurile şi chiar animalele lor: acelea au fost uriaşe depozite de vin).

De altfel - că au fost menţionaţi şi Sciţii de lângă Marea Azov / fostă Karga - în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka a descris întâlnirea Sciţilor cu Amazoanele stabilite în Valea Donului, Fluviu ce se varsă în Marea Azov / Karga: “Sciţii nu puteau defel să se dumirească ce se petrecea: nu le cunoşteau nici limba, nici portul, nici neamul şi se întrebau uimiţi de unde puteau să vină; ei îşi închipuiau că ele sunt bărbaţi - toţi în fragedă vârstă - şi de aceea începură să se lupte împotriva lor” (înfăţişarea marcat masculină a Amazoanelor se datora veşmintelor). Este de remarcat că semnificaţia de contradicţie ori falsitate conferintă hieroglifei Gherg în câteva străvechi inscripţii a provenit din conflictul fraţilor Ghergani Set şi Osiris, înţelesul majoritar al hieroglifei însă fiind cel consacrat constructiv dar şi agricol, asociat câteodată cu ideograma clarificatoare “G” pentru vaze (masiv utilizată şi pentru zeul solar al vântului Amun / Min) ori pentru tribună:

(Ca un ecou al triadei hinduse Brahma - Vişnu Şiva, în Africa a fost întâlnită legenda fiilor lui Godi, Căutătorul - Asamblatorul - Renăscătorul, ritmând respiraţia universului: totul se naşte, trăieşte un timp şi dispare / pentru a renaşte, a trăi, a dispărea, ş.a.m.d.; arhetipul din vechea Indie întruchipa antagonisme în Şiva - stăpânul ruinelor şi reînoirilor - care în vechiul Egipt au decurs din fraţii Ghergani, ca binefacere din Osiris şi ca perversitate din Set).

Este de ştiut că dintre faptele lui Horus, cea consemnată în secolul III î.C. de Dionisie Skytobrachion a fost că după conflictul războinicelor Amazoane cu Atlanţii şi Gorgonele în V African, printr-un tratat el a facilitat deplasarea lor - din Sahara ce era tot mai puţin verde - în Canaan (de unde apoi ele au ajuns în Anatolia, etc.); de remarcat este că îndeosebi în Capadochia şi Caucaz celebrele

În subteranele Capadochiei

226


partenere sexuale ale Ghergarilor au fost Amazoanele preferaţi de ele dintre toţi cei întâlniţi de-a lungul timpului, în toate locaţiile, drept cei mai viguroşi bărbaţi - faimosul lor concubinaj rămânând prin principalele mărturii Antice (ele ulterior ajungând până şi în India, după cum de pildă a relatat balada Vadakkan Pattukal). Încă din prima dinastie a faraonilor - din Vechiul Regat Egiptean - Gherga apare în cartuşele numelor lor, ca de exemplu pentru Anedjip / Anedjib, la începutul mileniului III î.C. pe papirusul 1874 cu lista conducătorilor Egiptului păstrată azi în Torino 45,04 lat. N, 7,41 long. E / Italia (primul faraon înregistrat în Saqqara, locul unde apoi a fost ridicată de către Egiptenii vechi prima piramidă, el fiind îngropat în Abydos):

Gherga în hieroglife

Faraonul Anedjip Gherga În 1964, Dr. Nikolay Jirov a scris în cartea “Atlantida” despre dovezile păstrate acum în Italia privind conducătorii care au precedat unirea Egiptului: “existența dinastiei legendare a zeilor a fost confirmată ca atare de letopisețul așa-zisei ‘pietre din Palermo’ - ce înșiră numele a 10 semizei - și de ‘papirusul din Torino’, care situează acea dinastie cu 5613 ani înaintea primului faraon al Egiptului unificat, deci în mileniul X î.C. (dată ce ni se pare potrivită)”; acele date despre timpul Atlant, cu indicarea celor 10 lideri legendari - probabil redând dinaștii Atlanți - au existat în Egipt dinaintea Anticului filozof Platon cu mult timp, acela de altfel consemnând mitul Atlant tot în Egipt (având însă ca sursă arhiva Templului Zeiței Nut din Sais). Prezenţa Gherga în sfântul nume Horus al faraonului Nefer-hotep I din mileniul II î.C. este un alt exemplu:

“Dicţionarul hieroglifelor egiptene” de Wallis Budge, re-editat în 2003, a evidenţiat câteva inscripţii relevante despre Gherga:

Gerg: creatorul Cerului şi Pământului

Gergi: fondatorul Pământului

Gerg: proprietatea lui Osiris la Abydos

Faraonul Neferhotep I Gergi: stăpânul celor 2 părţi ale Egiptului

Pe piatra faraonului Kuşit Şabaka din mileniul I î.C., păstrată în prezent de “Muzeul Britanic” - pe care la porunca lui, îngrijorat ca să nu dispară, au fost inscripţionate hieroglifele ce au supravieţuit de pe un papirus degradat apare Gherga în relatarea despre formarea lumii, în coloanele unde Creatorul satisfăcut după ceea ce a făcut a început să dea nume zeilor, punându-i la locurile lor:

Gerg: moşia lui Ramses II lângă Abydos 227


În “Muzeul Egiptean” din Cairo se găseşte, după cum a studiat Germanul Ludwig Borchardt 1863-1938, o uşă calcaroasă “falsă” de mormânt din mileniul III î.C. - de culoare roşie închisă - “a lui Gherg / profeta lui Hathor / onorată de către Pitah”: adică de creatorul din argilă a trupului primului om şi al Egiptului, de la care a derivat numele ţării, asimilat cu Gherganul Thot sau Osiris (uşile false la mormintele Egiptene făceau parte dintr-o practică arhitecturală obişnuită, fiind pragurile dintre lumea celor vii şi lumea celor morţi, prin care divinităţile şi spiritele decedaţilor puteau circula; în faţa uşilor false - plasate pe peretele Vestic, construite însă nu ca să se deschidă - cei apropiaţi răposaţilor îşi depuneau simbolic cadourile celor plecaţi în Lumea “Cealaltă”). În schiţa următoare apare uşa, cu inscripţiile de pe rama “a” şi din cadrele “b”, respectiv “c”:

b

c În Regatul Vechi al Egiptului, faraonii erau supuşi unor reguli stricte (tabu), pe care trebuiau să le respecte pentru a-şi putea păstra puterile magice ce li se atribuiau, căci ei răspundeau de starea recoltelor şi de sănătatea populaţiei, putând fi traşi la răspundere pentru seceta sau molima care sar fi abătut asupra ţării; din asta provenea şi obiceiul de a omorî faraonii care dădeau semne de bătrâneţe sau după ce domniseră un număr de ani şi de a-i înlocui cu un urmaş tânăr. La sfârşitul mileniului III î.C., datorită modificărilor curenţilor din N Atlanticului, o secetă neobişnuit de puternică a afectat zona dintre N Africii şi N Indiei: atunci a secat în SV Himalaiei Fluviul Ghargar şi s-a terminat perioada vedică - apoi începând acolo perioada ariană - în Mesopotamia s-a sfârşit Civilizaţia Sumeriei / Sumerului, Hitiţii au invadat Anatolia şi au atacat chiar Troada / Troia înfiinţată de Gargari (însă până la urmă s-au instalat în interiorul Peninsulei iar pe coastele Anatoliene au rămas Ghergarii) iar în Egipt s-a încheiat Regatul Vechi, punându-se capăt ridicării piramidelor, Egiptenii vechi de foame ajungând chiar să-şi mănânce copiii; Lumea Veche a ajuns să treacă prin schimbări radicale (deoarece Bazinul Gherului / Nigerului deja a ajuns la forma actuală, mulţi Sahariani s-au adunat la acel timp în Bazinul Nilului, pe străvechea Cale Ghirga, ajutând consolidarea Egiptului).

Tărâmul Hucsoşilor

a 228


După o perioadă de câteva secole, considerată a Regatului Mijlociu / de “tranziţie” între orânduirea anterioară şi cea nouă, Regatul Nou Egiptean s-a format în secolul XVI î.C. prin alungarea Canaaniţilor / Canaaneilor - numiţi Hyksos / Hucsoşi, adică “prinţi străini”, printre care erau Gherghe-sei din Golan-Galileea şi Ghergari din Garga-miş ce, ajutaţi şi de păcurari / păstori Caucazieni, au ocupat Nordul Egiptului pe durata unui secol (care s-au extins profitând de erupţia Vulcanului Thera / Santorini 36,25 lat. N, 25,26 long. E din Arhipelagul Cicladelor în 1628 î.C., cu activitate vulcanică de 4 decenii - însoţită de cutremure simţite în Canaan / “ţinutul prinţilor sfinţi” - a cărui cenuşă a afectat în strat gros mai ales Delta Nilului), de la ei Egiptenii vechi învăţând luptele cu care de război, un alt element inedit introdus de ei printre Egiptenii vechi, pe lângă carele trase de cai, fiind lira / instrument muzical; Asiaticii Hiksoşi / Hucsoşi - printre care erau şi Amorei - au condus N Egiptului din Auris / Avaris 30,47 lat. N, 31,50 long. E (capitala pe care au avut-o, în răsăritul Deltei Nilului, aflată sub patronajul fiului lui Tartaros / Gargaros, după cum a scris în secolul I istoricul Evreu Flaviu Iosif), loc unde existau şi vechi Evrei, urmaşi ai lui Avram: Hucsoșii / Hyksoșii din Canaan și N Egiptului au fost contemporani cu Hurianii / Huriții din Orientul Mijlociu și cu Hitiții din Anatolia.

Muntele Karkom Un loc sacru Hucsos a fost Muntele Karkom 30,17 lat. N, 34,45 long. E / Israel (de la care se datorează denumirea şofranului), cu sanctuare Ghirgare - aranjate circular - activ în Epoca Bronzului ca mare centru religios, artistic şi literar, lângă care s-a găsit desenat şi cadrul celor 10 porunci (după cum a studiat de pildă arheologul biblic Emmanuel Anati):

229


Mulţi savanţi - între care şi cercetătorul Evreu Yehuda Rotblum - au fost impresionaţi de miile de artefacte din perimetrul Karkom (altare, desene, morminte, etc.) aşa după cum nu mai există în zona Sinai; lângă Vârful Karkom înalt de 842 metri - e o grotă (alt fapt neobişnuit pentru natura zonei) iar stâncile au fost inscripţionate rupestru până în mileniul II î.C., inclusiv cu numele lui Dumnezeu / unii presupunând că Evreii vechi în exodul lor din Egipt spre Canaan au trecut pe la acel munte în drumul spre pământul promis de profetul Moș = Moise, locul unde anterior cu 3 secole s-au dus prinţii care au stăpânit N Egiptului iar Evreii vechi îşi aduceau aminte că strămoşii lor au dus-o relativ mai bine în timpul când au condus aceia decât în timpul faraonilor. Atunci când faraonii şi-au reluat stăpânirea din nou peste Delta Nilului, au emigrat din Egiptul de Jos în Peninsula Balcanică cei ştiuţi ca Danai / Ahei iar tot din acea parte a Egiptului au emigrat în Canaan după 3 secole Evreii, scăpaţi din robia faraonică (în secolul când Africanii / vechii Egipteni au pierdut controlul asupra Nordului ţării lor datorită prinţilor / stăpânilor Asiatici, Aheii - care au mers în Europa, fiind strămoşii unora dintre Eleni - şi vechii Evrei care au mers în Asia s-au înţeles bine acolo); vechii Evrei au considerat şi stăpânirea prinţilor Canaaniţi / Hucsoşi însă totuşi ca neprielnică lor în N Egiptului, după cum a apărut consemnat în “Facerea” 15:13 (“prima carte a lui Moise”) “Atunci a zis Domnul către Avram: Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani”.

SanTorini / Arhipelagul Ciclade Calculul diferenţei dintre erupţia Vulcanului Thera / Santorini - întâmplată în anul 1628 î.C. - şi exodul / ieşirea vechilor Evrei din robia Egipteană (de 4 secole) dă exact anul 1228 î.C.: era la 12 ani după ce a căzut Troia Ghergarilor, căci vestea aceea a încurajat duzina de triburi Evreieşti să invadeze Canaanul Ghergheseilor, tărâm / Ţară Sacră în care au intrat în 1186 î.C., după o pribegie lungă prin Deşertul Sinai (unde au fost feriţi de patrulele Egiptene); apoi - în Vechiul Testament / “Ieşirea” 12:41 - apare că vechii Evrei au ieşit după 430 de ani din Egipt, ceea ce înseamnă că la 3 decenii după ce au ajuns în Delta Nilului au căzut în sclavie / robie (aritmetic aflând astfel că urmaşii lui Avram s-au mutat din Canaan în N Egiptului în 1658 î.C., adică atunci când s-a încheiat Regatul Mijlociu Egiptean). Este de ştiut că în mileniul II î.C. prinţii Canaaniţi pentru a înlocui hieroglifele au lansat alfabetul iar acest scris - în care e realizată prezenta lucrare, la începutul mileniului III - provine din acea iniţiativă.

230


Este de remarcat că între amuletele faraonului Amen-hotep III (care a fost îngropat în Valea Regilor / lângă aşezarea Gherga a primului faraon) apare Gherg-Anu, după cum a evidenţiat în 1917 Flinders Petrie de la Şcoala Britanică de Arheologie din Egipt:

Migrarea Ahee Despre mileniul II î.C. în Egipt e de ştiut că pe fundaţia din “Tal-mis” / Talmis 23,36 lat. N, 32,49 long. E, existentă în timpul lui Amen-hotep II - în cel mai frumos templu Nubian - inscripţia de fondare în nume divin era Ghergană, cu respect pentru Isis:

Amuleta albastră Gherga Apariţiile legăturilor Ghergane la faraonul Amenhotep III s-au datorat cununiilor sale cu 2 Ghergare din Canaan: întâi cu superba prinţesă Ghirghi şi după decesul ei cu nepoata aceleia, Tadukhipa / care a primit numele Egiptean de Nefertiti (el procedând similar ca bunicul său, faraonul Amen-hotep II, care la sfârşitul secolului XV î.C. a făcut pace cu Imperiul Hurian pentru controlul comun al Canaanului luându-şi o consoartă Ghergară: fiica împăratului Hur Artatama). Pe statuia aceluiaşi faraon Amen-hotep III (care printre altele lângă capitala Teba de atunci - peste structuri existente din timpul Regatului Vechi - a realizat mai multe construcţii în Karnak / N Tebei, Templul din Luxor / S Tebei, etc.) era inscripţia cu dedicaţia spre Thot / strămoşescul Gherga:

Prezenţa Ghergană la Dinastia Amen-hotep (cea care a inaugurat “Valea Regilor”, anume Dinastia 18) se datora părţii feminine a perechii conjugale faraonice; Amen-hotep II a fost un faraon negroid iar urmaşii săi III, IV, ş.a. erau mulatri, care au avut soţii Ghergare, din N Canaanului (faraonul Tutmes I - despre care se crede că era fiul lui Amen-hotep I - a ridicat în Garga-miş / pe Valea Eufratului un monument marcându-i stăpânirea până acolo). În imaginea următoare se poate vedea Obeliscul faraonului Tutmes III, tatăl faraonului Amen-hotep II:

Este de ştiut - conform istoricului Antic Diodor Sicul - că “Osiris a înălţat părinţilor săi un templu vrednic de pomenit, atât prin măreţie, cât şi prin bogăţia lui: este vorba despre marele templu de la Karnak, care a fost refăcut de un şir de faraoni”. Mulatrul faraon Amen-hotep III a fost însurat întâi cu prinţesa Huriană Ghirghi-pa şi apoi cu nepoata ei, care a primit titlul Egiptean Nefertiti (era cea mai frumoasă femeie din lumea acelor timpuri), ce după decesul faraonului s-a măritat cu fiul aceluia, Amen-hotep IV, cu care a avut 6 fete: 231


fragment din “Cartea Morţilor” (papirusul scribului Ani), cu evidenţierea coloanei având hieroglifa Ghergană:

Cel mai mare faraon

Ghergana Nefertiti Ea şi-a determinat noul soţ să-şi ia numele de AkenAten (însemnând “ochiul” soarelui Aten, “Aken” în Armeană însemnând “ochi”) şi împreună au declanşat “Revoluţia Armană” în vechiul Egipt - adică au cerut artiştilor să abandoneze poziţiile rigide în care înfăţişau personajele pentru ca să le prezinte firesc - în plus decizând mutarea capitalei într-o nouă locaţie, numită Aketaton / Amarna. Savantul A/Român Gheorghe Muşu în “Voci din depărtări” a scris: “Atenu / Atonu însemna ‘opus’ / ‘mijloc de vrajă’, cu desfăşurarea ‘în cerc’ (la vechii greci ‘a vrăji’ = ‘thelgo’) iar Circe / Kirke literalmente însemna ‘Cercul vrăjilor’; forma Kirke apărea paralel cu grecul ‘Kirkos’ sau latinul ‘circus’, toate dintr-o familie indoeuropeană. Raportul Kirke-Kirkos a fost văzut şi în altă lumină, pus în legătură cu şoimul Kirkos, numit astfel sau după strigătul său în onomatopee ori după zborul rotitor al uliului, ambele fără nici o posibilitate de relaţie cu marea noastră Vrăjitoare, cu asemenea forme ori metamorfoze, fie ele şi magice. De fapt, se merge pe un drum greşit prin raportare la o pasăre care ‘croncăne’, explicaţie cu totul în gol pentru respectiva zână, orientare folosită şi la altă pasăre, corbul (a cărui zbor circular chiar este ‘în gol’ faţă de adevărata origine a miticei Circe = ‘Vraja în cerc’)”. După moartea faraoanei Nefertiti, soţul ei Amen-hotep IV / AkenAten a cedat vasala cetate Garga-miş (de pe malul apusean al Eufratului) împăratului Hitit şi timp de peste 6 secole, Gargamiş a aparţinut Hitiţilor. În imaginea următoare este un

Ramses II Au fost mulți dinaști Ramses, dintre care Ramses II s-a evidențiat drept cel mai mare faraon; Ramses (Rameses / “Ra-meses”) însemna “moșul lui Ra”, o variantă de nume fiind și Ramose = “Ra-mose”, adică “născut de Ra”. Dinastia din Hemi / Egipt căreia i-a aparţinut faraonul Ramses a continuat mariajul Hamit Afro-Asiatic dar nu Hurit - ca dinastia precedentă lui - ci Hitit (orientându-se spre vecinul Nordic cel mai puternic al timpurilor). Pare edificator că faraonul Seti I l-a dus la Templul din Abydos (ridicat lângă cel mai vechi templu Egiptean, cu unele materiale preluate din acela, în localitatea numită de Troianii Gherghiţi similar cu cel al locului unde ei au avut primul far din lume) pe Ramses II şi i-a arătat un perete plin de hieroglife: “Iată, fiul meu, toţi faraonii Egiptului, de la Narmer”; apoi, arătând spre peretele vecin plin de hieroglife, i-a spus: “Iar asta s-a întâmplat cu mult înainte de regatul lui Narmer, acum mii de ani, când pământul era condus de zei şi semizei” (delimitarea 232


dintre perioadele dinastică şi predinastică era făcută de Egiptenii vechi cu Narmer din capitala Gherga ca reper, anterior lui fiind cele petrecute printre altele pe cursul superior al Nilului, Sahara şi Sahel, Oaza Kharga, Calea Ghirga, etc).

care l-a ridicat în aşezarea Gherga, stabiliment întreţinut şi renovat apoi de către urmaşul său; de altfel, unul dintre fiii săi era Ghergan / pervertit notat Geregtawi.

Gherg Ramses Şi în titulatura din Karnak 25,43 lat. N, 32,39 long. E a lui Ramses II ca “urmaş al Zeului Ra, care a creat cele 2 ţări” apare GRG:

Frescă în Abydos a lui Ramses II Marele preot al faraonului Seti şi apoi al fiului său Ramses II / “cel Mare” a fost din aşezarea Egipteană Gherga; titulaturile acelui mare preot cuprindeau faptul că era păstrătorul secretelor (de sus, de pe pământ şi de jos), stăpânul profeţilor, demnitarul poporului, trezorierul aurului şi argintului, superintendentul grânelor, şeful muncitorilor, etc. Faraonul Ramses II a terminat Templul din Abydos început de tatăl său (având ecouri în secolul XX ca aspectul Pentagonului şi pictograme descoperite în 1848 - ce nu-s hieroglife - cu care seamănă vehicule militare ulterioare, etc.):

GRG în titulatura celui mai mare faraon La Karnak - numele Egiptean Modern pentru ceea ce era ştiut în vechime drept “cel mai ales loc”, fiind lângă Valea Regilor - apare inscripţia dedicată Zeiţei Mamă Mut că “este folosită moştenirea găsită”, cu hieroglifa Gherga:

În 1922, arheologii Raymond Weill din Franța şi William Albright din SUA lucrând separat dar bazându-se pe studiile mai multor savanţi, au cercetat diseminarea numelor în răsăritul Mediteranei, găsind că forma radicală Kerkişa din hieroglifele faraonului Ramses II era aceeaşi cu numele Kilikiei / Ciliciei (pentru vechii Egipteni sufixul “şa” din Kerki-şa indicând etnia Asiatică): Kirke din Chilichia erau cei care preparau berea faraonului, ei observând despre Kirkesion din Mesopotamia şi Kilikia / Chilichia din Anatolia că erau simplu notate în Egipt drept Kerke, similar cu fortăreaţa Karke-miş / Karga-miş de pe Eufrat şi Gherghe-seii / Ghirgasiţii din Canaan. (Berea întâi n-a fost Africană ori Europeană, ci Asiatică, în Egipt atunci făcându-se din fermentarea orzului / IndoEuropean numit “gherzdh”, fiind considerată bună şi în scopuri medicinale). Cel mai timpuriu însemn de fabricare a berii din istoria omenirii a fost găsit pe un sigiliu Sumerian de la sfârşitul mileniului V î.C., în Tepe Gawra 36,29 lat. N, 43,15 long. E (zona Kurdă din Irak):

Faraonul Ramses II (cunoscut pentru bravura militară şi proiectele sale de construcţii, fiind cel mai încununat de succes dintre toţi conducătorii Egiptului, imperiul ajungând sub el la cea mai mare extindere, unul dintre momentele esențiale ale lungii sale domnii fiind ciocnirea cu Ghergarii din Garga-miș - șefii Ligii Khete / Gete - în cea mai mare bătălie cu care de război din lume, fapt faimos și acum, încheiat cu primul tratat de pace din lume) era înconjurat de picturile Gherganilor la templul pe 233


cu izvorul în Valea Beqaa din Liban - a primit numele de la el, deoarece războinicul Indian a fost înhumat acolo). În 1882, reverendul Anglican Henry George în lucrarea despre numele biblice a scris: “Gherga-şiţii erau printre aliaţii Nordului împotriva Egiptului, aşa după cum a rezultat din explicaţiile despre Kerkeşi de pe monumentele lui Ramses II; numele este corespunzător lui Gherghis / Gergis de pe Valea Râului Orontes, având la răsărit Arethusa / Erre-stan: poziţia probabilă a Gherga-şiţilor, aşa după cum a fost marcată pe harta-cheie”. “Enciclopedia Biblică” editată de Britanicul Kelly Cheyne în 1899 a consemnat că “Hitiţii i-au avut atunci aliaţi pe Kilikianii / Cilicianii Karkis, ei fiind înrudiţi cu Gherghesaii din Canaan, Kadeş / Gadeş fiind o corupţie după numele lor” (în vechea Ebraică, pentru “sanctuar” se utiliza “kadeş”, aşa fiind preluat “qedeş”, în Română “codoş” / “codoaşă” însemnând persoana care înlesneşte prostituţia; locurile sfinte ale Ghergheseilor erau crângurile ştiute ca Gargare, unde aveau loc orgii): în plus, se poate observa că în legături cu obiceiurile orientale ale prinţilor Sumerieni “nan” / “nun” şi cele celebrate în Ţinutul Ka-naan / Canaan - al sfinţilor prinţi - la Români au fost şi sunt “nunii” (“nănaşii” sau “naşii”) şi “nunta”. Este de ştiut că în marea bătălie dintre cele 2 imperii, Hitiţii i-au avut ca aliaţi foarte importanţi pe Ghergheii din Karkemiş / Garga-miş şi din Karkişa / Caria.

Aplicând translaţia din hieroglife “K”=“G”, se observă facil că berarii Kirke = Ghirghe din Kerki-şa = Gherghi-şa erau acei Gherga din N, aflaţi pe atunci între Mesopotamia (nume Grec însemnând “dintre râuri”, adică regiunea străbătută de Tigru şi Eufrat, pentru cel mai fertil loc dintre Ind şi Nil) şi Anatolia. Faraonul Ramses II după bătălia de la Gadeş / Kadeş 34,33 lat. N, 36,31 long. E din Valea Orontes, azi în Siria - cea mai mare cu care de război din istoria globului - şi-a luat berari din zonă (pe atunci berea Egipteană era făcută doar de femei); comparând topografiile Garga-miş / Kărke-miş cu Gadeş / Kadeş şi vechile inscripţii (ce considerau pentru Kadeş ca având drept loc sfânt Gargamiş), unii specialişti - ca de exemplu de la “Institutul Californian pentru Studii Antice” în 2012 - au reliefat că acea confruntare dintre imperii n-a fost de fapt la Kadeş / Gadeş, ci a avut loc la Kărke-miş / Garga-miş: copia celui mai vechi tratat de pace din lume - încheiat la Garga-miş după bătălie acum e expusă în holul sediului Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York / Statele Unite ale Americii (ca produs Gherga relevant inclusiv pentru omenirea actuală). În secolul II, istoricul şi geograful cultural Pausania 8:29 din Anatolia a scris: “Orontes este un râu din Siria, al cărui curs până la mare nu străbate peste tot un teren neted, ci după ce trece pe sub o stâncă abruptă, curge pe un loc în pantă. Un împărat Roman, vrând să-l facă navigabil de la mare şi până în Antiochia, a străpuns cu multă trudă şi cu cheltuială un canal potrivit pentru navigaţie şi a făcut ca râul să treacă pe acolo. Când vechea albie a secat, s-a găsit în ea un mormânt de cărămidă ce avea mai mult de 12 coţi (adică peste 5,40 metri) iar cadavrul dinăuntru era de o mărime proporţională cu mormântul şi toate părţile sale erau cele ale unui om. Sirienii au consultat Templul din Claros (V Anatoliei), primind răspunsul că acest om - Orontes - era Indian de neam. Întradevăr, dacă soarele a dat naştere celor dintâi oameni, încălzind pământul altă dată moale şi îmbibat de apă, ce alt ţinut era firesc să dea naştere oamenilor fie înaintea Indiei, fie mai mari decât statura obişnuită, din moment ce India şi azi face să se nască animale atât de diferite prin forţa şi mărimea lor”. (Orontes - forma Greacă pentru Iranianul Avesta însemnând “grandios” - a fost fiul lui Deriades, conducătorul Indienilor cu care s-a războit Osiris / Dionisie; Râul Axius -

Tratatul de pace din Garga-miș De fapt, orientalistul Englez Wallis Budge 18571934 de la “Muzeul Britanic” a făcut distincția dintre protagoniștii Khatti / Kheta ai bătăliei încheiată de Egipteni cu tratatul de pace din Garga-miș și puterea imperială Hitită, savantul susținând despre luptătorii Kheta că erau altcineva decât Hitiții (cu toate că biblic ei au fost cumulați ca aceiași); de fapt, războinicii Kheta erau urmașii populației Gute, cea din care a apărut marele popor Get în Asia și Europa: marele 234


eveniment al celui mai mare faraon, în cea mai mare bătălie din istorie cu care de război - terminată cu primul tratat de pace din lume, încheiat la Garga-miș - a fost cu foștii Geți (aliați cu Hitiții și cu mulți alții din N Egiptenilor). De altfel, către sfârșitul mileniului III î.C., în vechiul Egipt și-au făcut apariția faraonii Khety, din Dinastia 9 (după manifestarea puternică Gută în Mesopotamia). Conducerea celor care s-au opus expansiunii vechilor Egipteni - între acei oponenţi fiind Hitiţii - a aparţinut Ligii Khetă / a strămoşilor Gheţilor, în frunte cu Ghergheii / Ghergarii din Gargamiş, care s-au îngrijit apoi şi de redactarea armistiţiului. Pe atunci - înaintea Războiului Troian - Marii Geți / MasaGeții dominau Orientul Mijlociu / Apropiat (rudele lor controlând și coastele Anatoliei), Ghergheii dintre ei, care au realizat la Garga-miș armistițiul cu Egiptul faraonic / puterea NE Africană, fiind evident recunoscuți printre conducătorii lor; răspândirea Gherga a fost în avangarda puterii MasaGete din mileniul II î.C. / dinaintea Războiului Troian, printre altele Ghirga-șiții / Gherghe-seii având Țara Sacră Canaan, Regatul Garga-miș cu capitala Garga-miș pe Eufrat, Ghergania / Media în S Caspic și Albania Caucaziană în V Caspic, parteneriatul Ghergar din Caucaz cu Amazoanele și Kholkis / Georgia în Caucaz posedând Cerga / Lâna de Aur, Khaldia / Chaldia în Pontus / NE Anatoliei - unde trăiau Gesii / Kaska - în V Anatoliei Caria / Țara Gherghiților și Regatul Troiei, etc. (colonizările ajungând și în Valea Dunării inferioare, ca de exemplu înaintea Războiului Troian, regatul cu capitala la Gherghina / Galați fiind semnificativ, un alt centru de putere Ghergan, precursor Ghet, existând la Gherdap - cel mai mare defileu din Europa - inclusiv în Banatul Epocii Bronzului, ș.a.m.d.): Imperiul Hitit, dezintegrat după Războiul Troian, sa restrâns - pentru câteva secole - nicăieri altundeva decât în jurul Regatului Garga-miș / ca ultimul pol de putere al aliaților săi. Egiptologul Wallis Budge a scris că “Faraonul Ramses II a înfruntat de fapt alianța dintre Liga Khetă cu Imperiul Hitit, peste care n-a putut trece (inclusiv anterior, Hurianii - care i-au influențat pe Hitiți - și-au constituit teritoriul pe seama precedenților Khati / Kheti). Primii dintre războinicii Kheta au fost Qarqișa, apoi Pitasa, Luka, Teucri, Țarțeni, ș.a.; Qarqișa / Qarqi-șa erau din Kilikia, Pitasa / Pitasa erau din Pisidia - sufixul ‘șa’ / ‘sa’ fiind specific și Asiei Mici - Luka erau din Likia, Teucri erau din Troia, Țarțenii erau Dardeni / Misieni, etc. Națiunea Khetă / Khită a celebrat câștigarea războiului contra lui Ramses II, apoi fiind biblic notată ca Hitită, faptă neconcludentă (similară eronatei echivalări ulterioare a Evreilor - vorbind hibru - cu Khabirii / Cabirii). De exemplu, templele fortificate Anatoliene din Kerkenes / Pteria - de la poalele Muntelui Sacru Daha, capitala Sirienilor Albi din Capadochia - și din Eyuk / Euyuk, importante pentru Hitiți, au fost realizate de cei aparținând rasei Kheta” (adică aparţinând națiunii Gheta, a Geților conduși de Gherga).

lichid de curmale, apoi strecurat: zeama obţinută se lăsa la fermentat. Prezenţa în secolul XIII î.C. a berarilor Gherga la curtea faraonului se datora cununiilor lui Ramses II - ştiut şi ca Ramses “cel Mare” - în ultimele sale 2 decenii de domnie (după bătălia de la Gadeş / Kadeș) consecutiv cu prinţese Anatoliene: întâi a fost cu fiica împăratului Hitit Hattusili III (Hitiţii au ajuns în Anatolia din stepa Caspică, pe urmele Gargarilor, în secolul XXIII î.C., iniţial integrându-se printre localnici - prezenţa lor fiind remarcată până în actuala Bulgarie - emigraţia lor urmând celei Huriane / Hurite din Caucaz în Mesopotamia); aptitudini asemănătoare s-au regăsit Medieval la Gherganii din Balcani, care au introdus printre Români funcţiile cu caracter militar ale dregătorilor / începând cu Aromânii Ghergani de la sfârşitul secolului XIV Gherga şi Gherghina care - la dreapta şi la stânga domnitorului Mircea “cel Bătrân” - se îngrijeau de pregătirea bucatelor şi îi gustau mâncarea, respectiv băutura, să nu fie otrăvite. În actuala localitate Egipteană Deir el-Shelwit 25,41 lat. N, 32,34 long. E, unde la Templul Zeiței Isis au fost duse sculpturi de la 4 km din N, de la mormântul faraonului Ramses, apare inscripţia Ghergană că “totul se fundamentează pe pământ”:

Sora lui Ramses l-a crescut pe Moise şi unul dintre fiii faraonului Ramses - băiat avut cu consoarta Egipteană a faraonului anterior mariajelor cu nobilele Anatoliene - a fost cel în timpul căruia Evreii conduşi de Moise au ieşit din sclavie / robie (indiferent de religia sau etnia lor, “robii” erau slujbaşii faraonului); “Moșu” / Moise administra robii în Provincia Pa-Kes / Goşen din răsăritul Deltei Nilului, ce avea drept capitală oraşul On / Heliopolis, acum Cairo, însă pe când era în vârstă s-a făcut vinovat de crimă, deoarece a ucis un Egiptean care îi bătea unul din oameni (după cum a scris Biblia în “Ieşirea” 2:12), asasinat ce l-a determinat să fugă de acolo, promiţând celor care voiau să-l urmeze că vor abandona lucrul pentru faraon şi că vor merge altundeva mai spre răsărit - unde “curge lapte şi miere”. “Cronica ilustrată a omenirii” apărută în 2008 la Munchen / Germania consemnează: “Destinul Evreilor a fost determinat mai ales de profeţi. Aceia se considerau intermediari între Dumnezeu şi oameni, comunicându-le muritorilor voinţa divină. Astfel se aseamănă şamanismului, o formă de cult în care aleşii comunicau încă din Epoca veche a Pietrei voia zeilor sau a spiritelor. Ca şi la strămoşii lor şi pentru profeţii Evrei transa era un mijloc important de a ajunge la un anumit nivel spiritual. Primul profet al Evreilor atestat în scris a fost Moise, care comunica cu Iehova / Dumnezeu. În istoria lui Moise, în Vechiul Testament, voinţa divină s-a manifestat prin Tablele Legii, pe care profetul le-a adus de pe Muntele Sinai. În Troia, o profetă precum prinţesa Casandra (cu care Moise a fost contemporan) era o personalitate importantă”. Psihanalistul Evreu Sigmund Freud 1856-1939 l-a studiat pe epilepticul Moise - care poate n-a fost bolnav, ci se bâlbâia fiindcă nu ştia bine Ebraica, chiar dacă tatăl său a fost Evreu şi a concluzionat că pentru religia monoteistă ce îi poartă numele s-a inspirat de la faraonul din secolul precedent în timpul căruia Egiptul avea sub 2 milioane de locuitori, Amenhotep IV (din dinastia anterioară, predecesor al lui Ramses, realizatorul Complexului Amarna unde a fixat capitala

Pentru producerea berii, Gherganii / Gherganele în Egipt începeau prin a face pâine, preparând aluatul din orz sau secară şi încălzindu-l; când formele prindeau crustă mijlocul fiind crud - totul era fărâmiţat şi amestecat bine cu 235


Egipteană în timpul domniei sale, el fiind mezinul lui Amenhotep III, având-o drept soţie pe Ghergara Nefertiti din N Canaanului, fiica împăratului Hurian Duşrata / Tushratta, care s-a rezumat doar la venerarea lui Ra, simbolizat prin discul solar numit Atum / Aten - denumire derivată din Sumerianul Anu pentru Zeul Cerului / care a fost bărbatul lui Ki, Zeiţa Pământului - astfel provenind formula “amin” din rugăciuni = “aşa să fie”); de altfel, după ce în studiul despre originile sociale din 1903 Scoţianul Jasper Atkinson a formulat “legea primară” despre comunităţile primitive care constau din “un bărbat şi un număr de femei şi de tineri care erau alungaţi de căpetenia grupului când deveneau îndeajuns de maturi ca să-i stârnească gelozia” (iar fiii alungaţi îşi ucideau tatăl, îl mâncau şi-şi însuşeau femeile sale), ateul Evreu Sigmund Freud a afirmat: “Faptul că-şi mâncau victima nu trebuie să mire, dat fiind că erau sălbatici canibali şi ospăţul totemic probabil primul act de celebrare - era o rememorare a acelei crime semnificative, din care au purces organizarea societăţii, restricţiile morale şi religia” (el susţinând că Dumnezeu era tatăl fizic al oamenilor şi prin sacrificiul totemic, Dumnezeu însuşi a fost ucis şi jertfit, omorul Tatălui-Zeu fiind străvechiul păcat al umanităţii). Ca fapt divers: compozitorul American John Richardson a reconstituit în lucrarea “Arheologia cântatului” din 1999 un imn faraonic în care Nefertiti invoca Kher Ka:

bogaţilor Gherga în Canaan (cărora li s-a dus vestea din timpul înaintaşului lor Avram de la începutul mileniului, apoi de la prinţii străini care vreme de un secol - după erupţia Vulcanului Thera / Santorini - au dominat N Egiptean unde au ajuns ei să trăiască dar mai ales după bătălia din Asia de la Gadeş / Kadeş din acel secol dintre armatele Egipteană şi Geto-Hitită / cea mai mare înfruntare din istoria lumii până atunci sau prin berarii Gherga de la curtea faraonului Ramses II pe care desigur Moise îi cunoştea direct / personal iar înaintea ieşirii Evreilor din Egipt, tocmai a sosit ştirea căderii Troadei / Troiei Gherghiţilor), propunându-şi ca ţel însuşirea posesiunilor acelor Gherghei din Canaan, religios invocând monoteismul adus de Nefertiti de acolo, zona Canaanită Gherga fiind la intersecţia a ceea ce azi e Liban, Siria, Iordania şi Palestina / Israel: spre acea destinaţie ei au parcurs o rută lungă prin deşert, ocolind centrele populate existente în care erau reprezentanţii Egiptului, ce pe atunci controla cu garnizoanele avute Sinaiul şi Canaanul - însă bătrânul Moise (a cărui nevastă era dintre Romii Etiopiei - “Supuşii Soarelui” - după cum se numeau în Antichitate localnicii Felahi, adică ţărani, inclusiv din Bogos, azi în Eritreia, în Ţigăneşte “dom” / “rom” însemnând “om”) a murit pe Muntele Nebo 31,46 lat. N, 35,43 long. E / azi în Iordania, chiar când a zărit pământul făgăduit. Avea 120 de ani (corespunzător ultimei sale cărţi, “Deuteronomul” 34:7); Moise (fondatorul religiei mozaice / ce-i poartă numele) n-a apucat să-şi înfigă bâta / cârja în Canaan - după cum era străvechiul ritual de stabilire - Evreii şi acum fiind mai mulţi în diasporă decât în Israel: când Evreii vechi au ajuns în Canaan, sub conducerea bătrânului Iosua, în Egipt deja domnea nepotul lui Ramses - care n-a putut sprijini localnicii în lupta lor de rezistenţă - numai şi tocmai Gherghe-seii reuşind acolo să supravieţuiască invaziei lor. În “Moise şi monoteismul”, medicul neuropsihiatru Evreu Sigmund Freud - fondatorul şcolii psihologice de psihanaliză - a scris: “Este sigur că Evreii au o părere deosebit de favorabilă despre ei înşişi, că se consideră mai nobili, mai distinşi decât ceilalţi” (aşa gândeau şi sclavii Evrei aleşi din masa celor leproşi atunci când au fugit de robia Egipteană). Cercetătorul Francez Robert Grugeau 1909-1978 (care susţinea că albii Hiperborei au condus Vechea Lume) în “Cartea cărţilor” a scris: “Uimitorul patriarh Moise, părintele poporului ales, nu era Evreu, cu argumente extrem de convingătoare numeroşi istorici - începând cu Evreul Iosif Flaviu în secolul I - susţinând aceeaşi teză. Începutul misterului se situează în Egipt, cu 13 secole şi jumătate înainte de Iisus, la sfârşitul Dinastiei 18. La acea vreme, faraonul Amen-hotep IV a decretat ca religie oficială doar pe aceea a lui Aton, zeu unic. Noua religie respingea ideea Infernului şi interzicea vrăjitoria, din Biblie putând fi extrase foarte clar poruncile esenţiale ale legii sale: ‘Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!’ (‘Ieşirea’ 22:18), ‘Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine’ (‘Deuteronom’ 5:7), etc.; aceste legături strânse între religia lui Aton şi viitoarea religie a Evreilor sunt demne de menţionat. Se presupune că Moise a trăit la curtea faraonului - poate chiar făcea parte din familia regală - şi că s-a convertit la religia lui Aton. Faraonul Amenhotep IV, exceptând zeul său unic, mai adora pe cineva lucru cât se poate de legitim - şi anume pe frumoasa lui soţie Nefertiti (însemnând ‘Frumoasa care a venit’), despre care se spune că ar fi fost originară din Siria. Egiptologul Louis Bernard crede că Nefertiti a fost cea care a adus germenele religiei monoteiste; el a scris: ‘Nefertiti nu străluceşte, ea fascinează. Este fină, mândră, inteligentă, dar orgolioasă şi

Moșul profet = profetul Moise şi-a găsit pentru plecarea din Egipt - printre Evrei fiind foarte mulţi leproşi robii / sclavii sănătoşi de acolo, cărora le-a zis “aleşii”, cultivând între ei (chiar dacă nu le știa bine graiul ori avea un defect de vorbire și era aproape surd, fiind în vârstă) un sentiment de superioritate faţă de alţii, doctrină ce poate fi recunoscută azi ca rasism, putându-se observa însușirea fenomenului de către vechii Evrei încă de la activistul Moise, cu transpunere și în plan religios ca aleși divini ori etnic față de celelalte neamuri; de pildă, istoricul Carian Hecateu din Milet a consemnat că Evreii vechi au plecat din Egipt în timpul unei epidemii de lepră (şi Biblia - scrisă de vechii Evrei - are lungi eseuri despre lepră). Aceia înaintea deplasării i-au prădat pe Egipteni - care i-au urmărit / “Ieşirea” 3:22 - dar Evreii vechi, aleşii neleproşi (deci selectaţi pe motiv medical, ca “aleşi” sănătoşi), conduşi de liderul lor Moise, au ieşit deja din Egipt și n-au fost prinși; printre opiniile oamenilor faimoşi din lume despre Evrei au fost: în secolul I î.C., Romanul Marc Cicero - cel mai prolific scriitor Latin - a scris că “Evreii aparţin unei forţe întunecate şi respingătoare”, în secolul XVIII, George Washington (primul preşedinte American) a afirmat că “Evreii sunt cei mai mari adversari ai fericirii Americii”, în secolul XIX împăratul Francez Napoleon Bonaparte a enunţat că “Evreii sunt experţii jefuitori ai Epocii Moderne”, etc. La ieşirea din Egipt - eveniment numit de Evrei ca “exod” - printre altele, Moise avea cu el şi o carte (furată de la vechii Egipteni) a lui Thot, despre cuvintele lui Ra, ce a ajutat realizarea primei cărţi din ceea ce a devenit ”Thora” / “Tora”: “Facerea” / “Geneza” (Moise a vorbit de texte mai vechi, ca de exemplu în “Numerii” 21:14 “De aceea se şi zice în Cartea războaielor Domnului” iar urmaşul său Iosua când a atacat Canaanul a pomenit - în cartea lui, la 10:13 - de “Cartea Dreptului”). Vechii Evrei ştiau prin Moise de existenţa, între alţii, a 236


încăpăţânată. Feminitatea sa are ceva excesiv, aberant, necruţător’. Oare Moise a visat să-i succeadă faraonului Amen-hotep IV sau a făcut pe propagandistul răspândirii Cultului Dumnezeului unic? Cu preţul unor mari dificultăţi, cu hoarda sa Barbară, Moise a reuşit să-l înlocuiască pe Zeul Adonai cu Iahve. Iată-i aşadar pe Evrei cu o religie Egipteană şi cu un iniţiator Egiptean! Dar ‘semnul împăcării’ între Evrei şi Dumnezeu - circumcizia - este şi el unul tipic Egiptean! Referindu-se la ei, istoricul Herodot a scris: ‘Egiptenii practică circumcizia, fiind primii care au adoptat-o, din motive de igienă. Nu suferă porcii, deoarece Set - sub forma acelui animal - îl rănise pe Horus. Din orgoliu, ei se consideră poporul cel mai înalt, cel mai pur şi cel divin’. Toate aceste constatări evident că îşi datorează bazele şi legile poporului din Egipt, de la care Evreii le-au preluat; religia mozaică a luat forma sa definitivă în secolul VI î.C., când rabinii au scris Biblia. Moise murise de 6 secole, asasinat de Evrei susţin numeroşi istorici - atunci când i s-au reprodus cuvintele şi s-a scris povestea sa! (Ne imaginăm cu ce aproximaţie!) Sigur, această exegeză provoacă în noi un sentiment de jenă şi de sacrilegiu, deoarece ea tinde să distrugă o legendă care a făcut deliciul copilăriei noastre şi de care suntem profund ataşaţi; dar istoria nu este făcută din concesii sentimentale şi trebuie să spunem ceea ce credem a fi adevărat”. Ipoteza despre mama profetului Moise ca Gherga este plauzibilă: poate că prinţesa l-a născut pe Moise dintr-o relaţie cu un sclav Evreu de la curtea faraonică şi pentru a-şi acoperi ruşinea - bărbaţii bucurându-se de harem, însă prinţeselor nefiindu-le permise relaţii amoroase cu cei care nu erau nobili - respectiv pentru a-şi creşte bine fiul, a anunţat că a găsit pruncul plutind pe Nil; apoi, Moise s-a însurat cu o Ţigancă, socrul său fiind dintre Felahii / Valahii zonei şi soacra sa fiind dintre Romii Etiopieni, după omorârea unui Egiptean el hotărând să fugă spre Canaanul de unde îi erau părinţii (tatăl ca urmaş al patriarhului Avram şi mama ca fiica unei nobile Ghergare ajunsă soţia faraonului ori bunică-sa maternă poate că a fost una dintre fiicele faraoanei Nefertiti): așa ceva constituia un motiv important pentru alegerea acelei destinaţii (iar nu s-o ia în susul Nilului, direcția generală a altor fugari din Egipt). Moise s-a născut într-un timp când faraonul era îngrijorat de înmulţirea Evreilor; după cum au notat Evreii în Vechiul Testament - ca de exemplu în “Ieşirea” 6:20 - ei credeau că tatăl lui Moise a fost Amram (care a mai avut 2 copii, pe Aaron şi Mariam, însă pe aceia de teama faraonului nu i-a pus în coş pe Nil aşa cum a făcut cu Moise): grasa şi frumoasa prinţesă (a cărei sarcină era disimulată de corpolenţa sa), auzind de la iubitul ei Evreu de aşa disperare în comunitate - când un cuplu a preferat să-şi încredinţeze copilul întâmplării decât să-l ştie omorât de faraon / cine ştie în burta cărui crocodil o fi dus apa Fluviului acel prunc Levit abandonat - a pretins că “l-a găsit” şi că-i plăcea, dorind să-l păstreze, prin adopţie. Biblia în “Ieşirea” 2:9 / Vechiul Testament a scris despre Moise că a fost îngrijit - la porunca prinţesei Egiptene - de o doică Evreică (plătită de fiica faraonului) care oficial a fost “mama pruncului” iar ulterior cronicarul Manetho a scris despre el că a fost Egiptean, nu Evreu: aşa ceva însemna că mama lui Moise nu a fost Evreică, ci Egipteană (iar cea implicată în viaţa lui a fost prinţesa Egipteană, fiica faraonului); aşadar, corespunzător Evreilor - la care filiaţia maternă contează - Moise, cu toate că avea tată Evreu, era Egiptean. Cercetătorul American Kevin Barney în 2010 a scris: “Moșe (după cum era pronunțat Ebraic, vechii Greci neavând ‘ș’ notându-l Moise)

însemna progenitură”. Conform “Enciclopediei Evreieşti” din 1906, ea când l-ar fi cules pe Moise de pe apa curgătoare a făcut-o în prezenţa îngerului Gabriel / Gavriil; după cum a scris “cartea întâi a cronicilor” 4:18, prinţesa - numită Bitia “fata lui Faraon”, “Codex Vaticanus” a notat-o Gelia - s-a măritat cu Mered / zis “Caleb” însemnând “Câinele” (bătrânul care a condus spionarea Canaanului pentru Moise) şi a fugit din Egipt împreună cu Evreii, faptul fiind deosebit pentru cutumele timpului, căci aşa după cum bebeluşii vii nu prea pluteau pe Fluviu, nu prea s-a întâmplat nici părăsirea Curţii Faraonice de către o odraslă, dacă motivul nu era foarte puternic, ceea ce a ajuns să fie consemnat biblic: dragostea, ca motivaţie foarte importantă, trebuie să fi cauzat fuga fiicei de faraon - şi respectiv, ea fiind sora altui faraon - chiar cu un sclav / rob iar nu cu vreun aristocrat corespunzând posturii ei, aşa rămânând notat în Vechiul Testament (destinaţia lor a fost Canaanul - de unde proveneau amândoi, ea ca fiica / urmașa unei nobile Gherga din areal iar el ca descendent al patriarhului Avram care a visat posesia Ţării Sacre / fapt însă serios preluat ca valid de urmaşii atât Arabi, cât şi Evrei angrenând împreună cu ei Evreii aleşi fără lepră din Egipt pentru exod, îndeosebi şi datorită faptului că au auzit atunci de căderea puternicei Troia a Ghergarilor, ceea ce însemna că Gherghiţii nu mai erau invincibili). Vechiul Testament - scris de Evreii vechi - de la început (prin “Ieşirea” / din Egipt) a consemnat transferul lor dintr-un mediu politeist într-unul monoteist; oricând şi oriunde au avut ocazia, Ghergheii au fost pretutindeni şi permanent promotorii monoteismului - fie şi pentru motivul practic ca fiind mai simplu decât politeismul - începând din cele mai vechi timpuri, aşa după cum s-au manifestat câteodată evident atât în Europa / Bazinul Dunării, cât şi în Asia / Orientul Mijlociu: prezenţele Gherga au fost atestate în preajma tuturor promotorilor religiilor monoteiste, ca a religiei mitraice (propagată de Magul Zoroastru începând cu Bazinul Oksos / Ox populat de Gherghi), a religiei mozaice - aşa după cum s-ar putea recunoaşte în mama lui Moise de fapt o prinţesă Ghergană, ea fiind nu doar cea care l-a crescut, ci care chiar l-a şi născut - a religiei creştine / menţionată tocmai de Biblie, că Ghergheseul exorcizat de Iisus a fost printre primii care au răspândit noua credinţă dar şi a islamului, de exemplu bijutierul Grec al profetului Mahomed, având opinii considerabile, fiind un Ghergan. Aşa după cum, în străvechea credinţă, divinul era părtaş oamenilor şi la disputele majore, Aheii s-au rugat la aceiaşi zei ca ai Troianilor (comandantul Zeus fiind neutru în Războiul Troian, după cum a relatat Homer în “Iliada”) iar vechii Evrei - după cum a consemnat Biblia, că oamenii erau după imaginea zeilor - chiar au plusat, intrând în Canaan prin invocarea lui Dumnezeu ca părtaş lor; Troada / Troia n-a putut fi învinsă de Ahei decât prin şiretlic iar cu Ghergheseii din Galileea - literalmente însemnând sfinţii Gherghe - la apogeul înţelegerilor vechii Evrei n-au putut face decât alianţe (pe coasta Canaanului erau stabiliţi Filistenii şi Fenicienii, aşa că Evreii vechi s-au stabilit în interior, în zonele locuite de vechile populaţii Canaanite, limita Nord-Estică / cu Siria - la care s-au oprit vechii Evrei fiind a Ghirga-siţilor / Gherghe-seilor din Galileea). De aceea, în secolul I conducătorii Evreilor au cerut executarea lui Iisus din Nordica Galilee, care - Evreu după mamă, Dumnezeu după Tată - i-a deranjat prin originea şi învăţătura sa: era întruparea lui Mesia (pentru Evreii vechi, era prea mult; chestiunea e valabilă şi azi / religia mozaică nu-l acceptă pe Iisus). Ca fapt divers (în legătură şi cu 237


electricitatea chivotului legământului, iarăşi dintre cele însuşite din Egipt de către Evreii vechi): vechii Egipteni cunoşteau principiul paratrăznetului; de exemplu, la începutul secolului XII î.C., sub faraonul Ramses III, au fost montate paratrăznete cu vârf aurit în cele mai înalte puncte ale templelor Medinat Habu din Luxor şi Chons din Karnak / Teba (capitala de atunci a Egiptului - pe malul Nilului - ce cuprindea Karnak şi Luxor 25,41 lat. N, 32,39 long. E, numele Teba / “Te-Ba” însemnând “sufletul taurului”, fiind la relativ mică distanţă de Gherga, prima capitală Egipteană).

au fost deopotrivă în medii acvatice, în S printre Egipteni / Africa și în N printre Geți / Europa. Este foarte probabil că membrii aceluiași clan Gherga - care administra Sanctuarul Gherga / cel mai mare așezământ religios al Cariei - să fi fost atât printre coloniștii Dobrogei (începând cu cetățile Carianilor Orgame, Histria, Tomis, etc.), cât și printre gardianii faraonului / ca mercenarii conducătorului Egiptului. “Institutul Griffith” al Universităţii Britanice Oxford a decodat o inscripţie (din Teba 25,43 lat. N, 32,36 long. E / fostă capitală a Egiptului, Arab numită Karnak) de la începutul Dinastiei Psametik - ultima dinastie faraonică nativă Egipteană, care şi-a avut capitala la Zau / Sais, în Delta Nilului - despre “profeta Gergenesi, fiica marelui preot Esamun”:

În secolul VII î.C. regiunea Caria - de pe aceeaşi coastă Sudică la Mediterana a Anatoliei ca şi Cilicia / Kilikia - avea o perioadă instabilă, de dese conflicte cu vecinii, unii Ghergani plecând de acolo în Dobrogea (unde după deja întemeiata colonie Orgame - a moșului Gorga - au fondat altă colonie, anume Histria, denumită așa corespunzător numelui de atunci al Fluviului Dunărea) și în Egipt, inclusiv în aşezarea Gherga / pe Fluviul Nil, prin “contracte” facilitate şi de regele Gyges al Lydiei, creatorul primelor monede din lume; pe atunci în Caria - numele provenit din Karka / Kheriga, al zonei locuite de Gherghiţi - concentrarea bogăţiilor în proprietăţile aristocraţilor a determinat expansiunea prin colonizări în străinătate a maselor sărăcite, inclusiv înrolarea ca mercenari în Egipt, ştiut ca fiind locul de unde erau importate produse exotice.

Valea Nilului Carianii în Egipt

În Egiptul mileniului I î.C. au ajuns numeroși vorbitori de Greacă: întâi Cariani (secolele VII-V î.C.), apoi Makedoni (secolele IV-I î.C). Caria = Țara Gherghinilor / Gherghiților (din colțul SV al actualei Turcii) se găsea la jumătatea distanței dintre actuala Românie și actualul Egipt, țări străbătute fiecare de câte un Fluviu având fiecare câte o mare deltă: Dunărea la Marea Neagră și Nilul la Marea Mediterană; în mileniul I î.C., după ce Carianii au început colonizarea Dobrogei - prima lor așezare în actuala Românie fiind în Delta Dunării a “moșului Gorga” la “Orga-me” / azi Jurilocva, județul Tulcea - ei au început să se așeze și în Valea Nilului; începând cu secolul VII î.C., experiențele contemporanilor Gherghini / Gherghiți din Caria / Asia Mică - descendenții foștilor “oameni ai mării” / piraților Gherga -

Ceramică din Caria în Egipt 238


Fluviul Nil este navigabil peste o mie de kilometri, între cataracta din S Asuanului şi Deltă. În 658 î.C., faraonul Psametik I (care a domnit lung, până în 610 î.C.), îndemnat şi de ideile împăratului Asirian Assurbanipal 685-627 î.C., a efectuat ceva inedit pentru Egipt: a început să preia Cariani în serviciul său, între care şi războinici Gherga - protejaţi de armuri din bronz pe care mândri şi le făceau - aşezându-i şi în Delta Nilului, unde la început au construit “Zidul Milesian” în Naucratis 30,54 lat. N, 30,37 long. E, aceia rămânând activi în Egipt; acolo - la cererea faraonului - unii i-au învăţat pe localnici limba Greacă, Gherghinii / Gherghiții fiind primii străini acceptaţi în Egipt să locuiască liber (la început în tabere) iar militarii au ajuns să constituie garda personală a faraonului, care era hărţuit de Kuşiţii din S: e de ştiut că vechii Egipteni se considerau singurele fiinţe cu adevărat umane - străinii fiind asimilaţi cu animalele şi sacrificaţi deschiderile Egiptenilor începând doar prin mariajele faraonilor cu prinţese Nordice, în timpul Noului Regat. (Asirienii - atât bărbaţii, cât şi femeile - purtau cercei; Asirienele purtau brăţări în jurul gleznelor şi în public aveau văl, respectând o mulţime de restricţii: e de observat că Asirienii au fost înfrânţi de Gherganii Mezi din N aliaţi cu Ghargheii / Chaldeii din S, care au devenit stăpânii Babiloniei, în “Noul Imperiu Babilonean”, cu numele de Chaldei / Gharghei - după cum a consemnat şi “Enciclopedia Britannica” că se utiliza onomastica respectivă din mileniul I î.C. în Cornul Abundenţei pentru preoţii, astronomii şi alţi învăţaţi ai acelei zone, urmașii Sumerienilor).

Faraonul Psametik - după cum a scris istoricul Herodot Karka 2:2 - era convins că oamenii cei mai vechi din lume erau Frigienii (vecinii Nordici ai Carianilor), fapt de mare importanţă pentru Egiptenii Antici: că existau unii mai de demult decât ei; e de remarcat şi că la NE de Frigieni, Carianii / Gherghiții din Milet în 756 î.C. au înfiinţat Trapezus, capitala regiunii Anatoliene Chaldia / Gharghia, locuită de Chaldoi / Ghargoi (localnicii răspândiţi în Pont şi Capadochia), care în Evul Mediu au constituit Imperiul Trapezuntului, condus de dinastia bizantină Comnen, înrudită cu Gherga. În Antichitate, Makedonul Aristotel în lucrarea “Despre filozofie” a scris că mai vechi decât Egiptenii au fost Magii: așa ceva se lega de vechimea multimilenară zoroastră, propagată de Mezi (aceia nu erau doar în SV Caspic, ci răspândiți în Orientul Mijlociu, de pildă Anatolianul Strabon afirmând că în Capadochia numărul Magilor era foarte mare). Anticul Anatolian / Kilikian Diogene Laertius 1:6 a scris că “unii afirmă despre Gimno-sofiști că ar fi urmași Magi; unii spun chiar că Avram a fost Chaldeu” / adică Ghargheu (la începutul mileniului II î.C., mama lui Avram / strămoșul Arabilor și Evreilor putând fi Gorgonă, respectiv Hamită ceea ce întărea caracterul său Semit, respectiv corcit, pe “jumătate” = “semi” fiind ca taică-său - iar “Gimno-sofiștii” erau înțelepții goi din Etiopia și India, care își demonstrau puritatea gândirii inclusiv prin nuditatea lor): observând că dintre urmașii direcți ai Semitului Avram, Arabii urmează ascendența paternă iar Evreii urmează ascendența maternă, sar considera că Evreii respectă vechea filieră Ghergană (Sarai - mama lui Isac / primul Evreu - a fost soția și sora-vitregă a lui Avram, ei având mame diferite, evident însă ea fiind Semită); “Talmudul” - în “Baba Batra” 91 - a notat că mama patriarhului Avram se numea Amtilai / Amatlai Karnebo (despre o persoană atât de importantă - ca mama patriarhului Avram - Biblia n-a scris nimic deoarece nu era Semită, familia sa Karnebo / Karnevo, după cum au studiat în 2009 inclusiv cercetătorii Evrei Ammiel Hirsch și Yacov Reinman, fiind identificată ca nobilă de “Tăblițele din Ebla” / Siria, găsite acolo în palatul “G”, loc unde erau cele mai vechi mărturii scrise despre Garga-miș, metropola de pe Fluviul Eufrat a marelui rege Sumerian Ghilga-meș). Popular, numele Karnevo / “Kar-Nevo” era înțeles în areal ca “Mielul Nou” sau “Mielul lui Nevo” (Novac - respectiv “Cel Nou” la Români - a fost echivalat cu patriarhul Noe din diluviul biblic, datat la sfârșitul mileniului IV î.C).

Palatul regal “G” din Ebla / Siria (mileniul III î.C.) 239


Trebuie ştiut că până la timpul faraonului Psametik (secolul VII î.C. / mileniul I î.C.) deoarece străinii - inclusiv negustorii - nu erau agreaţi în Egipt decât foarte rar şi cu mare greutate, înţelegerea Egipteano-Cariană a fost o premieră: un privilegiu extraordinar; istoricul Carian Herodot 2:154 a scris că faraonul Amasis (din secolul următor) a permis gărzilor Cariane să aibă un district separat - numit Karikon - în capitala Memphis de atunci a Egiptului. Diodor din Sicilia a oferit detalii despre stabilirea în Egipt a luptătorilor Cariani, în volumul 1 din “Biblioteca istorică”: “Psametik aduse mercenari din Caria şi din Ionia, şi îşi birui vrăjmaşii într-o adevărată bătălie, orânduită în apropierea cetăţii Momenphis. Iar, dintre regii care i se împotriviseră, unii fuseră ucişi în luptă, alţii fugiră în Libia. Stăpân acum al întregii ţări, Psametik a dat mercenarilor, pe lângă simbria hotărâtă, daruri cu totul deosebite: şi, ca să-şi aibă aşezările lor, le dădu o regiune ce se numeşte ‘Tabăra’. I-a mai împroprietărit şi cu pământuri, puţin mai sus de Gura Pelusiacă. Faraonul Amasis, care după mulţi ani a urmat la domnia lui Psametik, a strămutat acea colonie la Memphis. Cum Psametik, pentru a ajunge domnitor, se folosise de mercenari, drept răsplată le încredinţă - înaintea tuturor - mari dregătorii, ţinând mai departe în jurul lui multe trupe de mercenari. Într-o expediţie pe care o întreprinse în Siria, le-a dat acestora locurile de cinste în rânduiala de luptă, căci îi aşezase la aripa dreaptă, pe câtă vreme pe ostaşii Egipteni privindu-i cu dispreţ - îi rândui la aripa stângă a falangei. Furioşi de a fi fost înjosiţi, Egiptenii, care erau mai bine de 200 mii, l-au părăsit pe rege şi au pornit spre Etiopia, hotărâţi să-şi găsească un pământ care să fie al lor. Faraonul le trimise mai întâi câţiva comandanţi de-ai săi, ca să-l dezvinovăţească de faptul că i-ar fi înjosit. Dar ei nici nu au luat în seamă pe trimişii faraonului. Atunci Psametik a pornit într-o corabie, însoţit de prieteni, luându-se după fugari. Pe când aceştia îşi urmau drumul de-a lungul Nilului şi tocmai trecuseră de hotarele Egiptului, Psametik, ajungându-i din urmă, îi rugă să-şi schimbe hotărârea şi le aduse aminte de temple, de patrie, de nevestele şi copiii lor. Atunci, ostaşii toţi se porniră să strige şi să-şi lovească cu lăncile scuturile, spunând că, atâta vreme cât vor fi stăpâni pe armele lor, lesne îşi vor găsi o patrie. Şi, ridicându-şi tunicile, ca să-şi arate părţile ruşinoase, mai spuseră că, atâta vreme cât le vor avea pe acestea, nu vor duce lipsă de femei şi de copii. Ostaşii Egipteni, însufleţiţi de marea lor hotărâre şi dispreţuitori de ceea ce, în ochii altora, se arăta a fi vrednic de cea mai mare preţuire, au pus stăpânire în Etiopia pe ţinutul cel mai bun, împărţindu-şi între ei - prin tragere la sorţi - pământul şi statornicindu-se acolo. Psametik se necăji foarte mult pentru cele întâmplate, dar puse totuşi rânduială în treburile Egiptului. Putem spune că Psametik a fost cel dintâi dintre faraonii Egiptului care a deschis celorlalte popoare centrele comerciale din restul ţării. Acum, străinii care debarcau în Egipt se aflau, în fine, într-o mare siguranţă. Într-adevăr, faraonii de dinaintea lui Psametik se purtaseră cu ei în aşa fel, încât nici să nu mai îndrăznească a pune piciorul pe pământul Egiptului, fiindcă, de cum soseau, erau ori ucişi, ori înrobiţi”. În 593 î.C., când domnea faraonul Psametik II, care a mai adus 30 de corăbii de Cariani, după luptele cu cei din Regatul Kuşit - în Sudan, loc populat de multe păsări migratoare când era iarnă în emisfera Nordică - Carianii şi-au lăsat inscripţii şi în jurul Asuanului, ca de exemplu la Buhen 21,55 lat. N, 31,17 long. E (ce administra zona celei de-a doua cataracte a Nilului), Templul din Abu Simbel 22,20 lat. N, 31,37 long. E

(ridicat de faraonul Ramses II pentru a comemora celebra bătălie de la Kadeş, acum monument UNESCO), Abydos, etc.; de exemplu, la picioarele colosalelor statui ce străjuiau intrarea Templului din Abu Simbel, Gherganii din Hilarima 37,30 lat. N, 28,21 long. E (oraşul Anatolian din susul Sanctuarului Gherga) şi-au notat, conform şi istoricului Francez Alfred Laumonier - cu litere Cariane - numele şi textul “Acesta a fost scris de cei care au fost cu Psametik, fiul lui Teocle, când faraonul Psametik a venit la Elefantina. Ei au navigat şi au ajuns deasupra lui Kerki cât le-a permis fluviul”. Elefantina 24,05 lat. N, 32,53 long. E era tropicala Insulă fortificată de lângă prima cataractă a Nilului, la frontiera Egipteano-Nubiană, avându-şi numele de la târgul său tradiţional cu fildeş şi Kerki / Kerkios era scrierea reperului Gherghi / Gherga de pe Nil:

Kerki Carianii din Egipt - printre care era Gherga - au fost vizitaţi de-a lungul secolelor VI î.C. şi V î.C. de importante personalităţi ale acelei Vechi Lumi (este de remarcat că în istorie primii înţelepţi Greci - care apăreau pe toate listele celor grupaţi în jurul conducătorilor bogaţi şi puternici, sanctuarelor ori jocurilor - erau Cariani): poetul Alceu din Lesbos, fabulistul Esop 620-564 î.C. din Samos, părintele ştiinţelor Tales din Milet, de sorginte Feniciană (care a învăţat în Egipt iar ale cărui cercetări au fost inspirate de învăţaţi Mesopotamieni şi a fost apoi unul dintre dascălii lui Pitagora, el întemeind filozofia naturalist, desemnând apa ca element primordial şi ca origine a lumii), legislatorul Solon care a primit în dar de la Tales din Milet gheridonul / trepiedul Troian, matematicianul Pitagora - care, după spusele din secolul V î.C. ale Elenilor stabiliţi la Dardanele / Hellespont, a fost stăpânul lui Ghebeleizis / Zamolxe, 240


presupus de unii că a devenit apoi conducătorul mult venerat al Gheţilor, identificat de Dr. Mircea Eliade ca “zeul războiului zis Ilie” - sculptorii Telecles şi Theodoros din Samos, astronomul Oinopides din Kios, istoricul Herodot din Halicarnas / Bodrum, filozoful Platon / înrudit prin mamă cu Solon (în Greacă, filozofia înseamnă “dragoste de cunoaştere”), ş.a. Mai mulți cercetători au făcut distincție între ucenicul “Zamolxe” al lui Pitagora și “Zalmoxe”, vechiul zeu (deosebire inclusiv onomastică): se pare că printre Geţi (care practicau sacrificiul uman al adulţilor pentru “Zeul-moş” / Zalmoxe), discipolul lui Pitagora - cel numit Zamolxe, corespunzător obiceiului de a purta numele unui zeu, ca “avatar” - a introdus jertfa primului prunc născut, prin sugrumare şi apoi incinerare; de exemplu, în Caria bunica Artemisa a istoricului Herodot se numea la fel ca Marea Zeiță Artemis. A rămas scris de la sfârşitul secolului III î.C. de discipolul Mnseas al învăţatului Eratostene din Cyrene 32,49 lat. N, 21,51 long. E / Libia (dar şi de la alţii, ca Diogene Lerţiu din Kilikia / Cilicia ori lexicograful Hesychius) că “Geţii îl adorau pe Saturn, pe care îl numeau Zalmoxe” - adică Gargaros / Tartaros, după cum era Cron / Saturn, tatăl lui Zeus - iar Clement din Alexandria 150-215 la numit pe profetul Geţilor / Dacilor ca Zalmoxis “Hiperboreul”: conform academicianului American Alfred de Grazia, “marele peşte” al lui Şiva din Bazinul Ghargar / NV Indiei a fost în Egipt asociat cu Set, ajungând simbol Saturnian. Legislatorul Solon 640-558 î.C. (discipolul învăţatului Anacharsis din Dinastia Agatârsă Parga, cel care a împărţit Grecii vechi în 4 clase - similar cu împărţirea Indiană în 4 caste - dar a introdus şi principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii) a fost bun amic cu poeta Sapho şi cântăreţul Alceu din Insula Lesbos (care au instaurat poezia lirică de calitate în Balcani); Solon a înfiinţat bordelurile: a instituit o seamă de case de toleranţă publice subvenţionate, unde Elenele puteau fi cu oricare dintre cetăţeni. În opoziţia academică a lui Solon şi a “părintelui filozofiei” - mai tânărul Socrate 470-399 î.C. - dar şi a ucenicului Platon, a fost extraordinarul longeviv Gorghia / Gorgias 483-376 î.C. originar din aşezarea Siciliană Leontini 37,17 lat. N, 15 long. E a Siculilor din S Etnei, stabilit printre Elenii continentali (care s-a străduit să definească determinarea prin coexistenţa generală între frumuseţea / bunătatea morală şi frumuseţea fizică, potrivit ecuaţiei că se vede ceea ce sunt oamenii, urâţenia prespunând grosolănie specifică individului cu gânduri josnice / ca de pildă a omului laş ce poate fi recunoscut după umerii înguşti, etc.): era un sceptic care a practicat oratoria prin discursuri convingătoare de “magie” intelectuală şi a predat foarte pragmatic retorica, având paradoxurile ca principale teze, cum ar fi că nu există nimic şi dacă ar exista ceva nu ar putea fi cunoscut iar dacă ar exista şi ar putea fi cunoscut, cunoaşterea nu ar putea fi comunicată (căci cuvântul este un semn care nu are nimic în comun cu ce reprezintă el şi deci aceeaşi reprezentare nu poate exista la 2 persoane diferite, deoarece atunci nu ar fi o singură reprezentare, ci 2; chiar dacă aceeaşi reprezentare ar exista în minţile a 2 oameni, ea ar fi diferită din cauza deosebirilor individuale: reprezentarea unei culori nu poate fi comunicată prin cuvinte - fiindcă urechea nu aude culori, ci sunete). De pildă, citirea fizionomiilor - dragă filozofului Γοργίας / Gorghia - este practicată şi la începutul secolului XXI de către Dr. Nicolae Mihu în România, în sensul conturării profilului unei persoane după gura ce arată intenţiile, nasul pentru comportament iar ochii exprimând ideile (la Gorghia /

Gorgias - de la poalele celui mai mare Vulcan European - a mai fost interesantă şi afirmaţia că locuitorii “adevăratului” Pământ trăiau în “Insulele fericiţilor” înconjurate de oceanul de aer).

Sudul Vulcanului Etna Aristocles / ştiut ca Platon - student al filozofului Socrate - a fost extrem de religios, platonismul creat de el fiind o sinteză plină de forţă a credinţelor şamanice vechi Greceşti, pe care le-a sistematizat şi spiritualizat; el afirma că sufletul e nemuritor şi considera moartea ca o purificare ce ducea la fericire, printre altele indicând că Raiul corespunde ţinutului preafericiţilor Hiperborei.

Pă-Uni / Păuni 241


Aristocles / Platon l-a mai vizitat pe Nil şi pe Carianul Eudoxos 410-347 î.C. - locuind o perioadă la el - cel care a ridicat pe malul opus de Heliopolis un observator astronomic, la Kerkesyra / azi El Arkas, în actualul Cairo 30,03 lat. N, 31,13 long. E, a cărui construcţie a fost admirată acolo după aproape 4 secole şi de către geograful Anatolian Strabon (Heliopolis - ce avea ca emblemă corcodanul / păunul - era principalul centru de cult unde era venerat Kepra, a cărui energie făcea soarele să răsară zilnic). Unul dintre discipolii lui Aristocles / Platon a fost Aristotel, care în Macedonia a ajuns profesorul prinţului Alexandru şi al prietenului aceluia, Gergithius (devenit - atunci când Alexandru “cel Mare” a ajuns împărat - propagandistul oficial al imperiului: cel mai mare din istoria lumii de până la ei, ce a inclus Elada dar şi Egiptul, încheind domnia faraonilor nativi acolo, după aceea - până la Imperiul Roman - fiind la putere Dinastia Makedonă a Ptolemeilor).

Cariani în Egipt În 570 î.C., o armată formată din 30 mii de Cariani (pentru a hiperboliza învingătorii, numerele erau câteodată exagerate de sursele din vechime) a jucat un rol foarte important în lovitura de stat care a avut loc, ceea ce a dus la stabilirea unei baze noi a lor, chiar lângă capitala Egipteană. În 525 î.C. când Perşii, sfătuiţi de fostul rege Kroisos / Cresus al Lidiei, a cărui mamă era Cariană, au invadat Egiptul, atunci Carianii înrolaţi de faraonul Psametik III şi-au sacrificat copiii, înaintea bătăliei, însă ulterior, împreună cu comandantul flotei Egiptene, Carianii au dezertat schimbându-şi tabăra - şi au rămas în slujba Perşilor (în vechime oamenii considerau moartea ca trecerea spre o altă formă a vieţii iar mai ales la nomazi copiii reprezentau o povară, ritualul infanticidului fiind frecvent printre ei iar bogaţilor sedentari le permitea menţinerea proprietăţilor prin nedivizarea la un număr mare de urmaşi, ajungând o formă convenabilă de planificare familială, permiţând preîntâmpinarea împărţirii averii între prea mulţi moştenitori; jertfele umane - iniţial în propriile familii iar apoi asupra altora - au fost practicate din Epoca Pietrei până în Antichitate şi de vechii Greci, Geţi, Gali, ş.a., de exemplu “distrugătorul” Rudra / Şiva în N Indiei purta agăţate la cingătoare craniile unora cu care a avut de a face ori pe hermele Anatoliene erau înfipte craniile duşmanilor să fie vizibile călătorilor aflaţi pe drumurile astfel marcate). Este de ştiut că în ritualurile paroxistice ale Carianilor se înscria autoflagelarea, prin autolovirea cu bice până ce le dădea sângele - în cazul când în pielea bicelor erau împletite gheare metalice, acelora le ziceau “scorpioni” = “ghiri” în vechiul grai Sumerian - şi obiceiul, însoţit de strigăte puternice, al tăierii cu cuţitele, făcându-şi incizii rituale pe trup (îşi “dădeau drumul la sânge”). O ultimă menţionare a Carianilor în Africa a fost în 12 I 411 î.C., printr-un papirus în Aramaică (limba birocraţiei Persane); Egiptul şi-a câştigat independenţa faţă de Perşi 7 ani mai târziu, însă Carianii nu şi-au mai putut modifica starea, fiind destituiţi ca militari. În imaginea următoare este o inscripţie din aşezarea Gherga dedicată lui Apollo Gergithius:

Fapte diverse: aşa cum unii Africani aveau obiceiul de a aprecia mâncarea prin râgâit, Carianul Herodot - căruia la timpul său i s-a părut foarte ciudat că în Egipt Magii Ghergani (veniţi din N Perşilor, care nu ucideau oameni şi câini, aşteptând ca păsările să ciugulească din cadavre înaintea îngropării / e de ştiut că ritualul descărnării morţilor de către vulturi are în Tibet şi azi denumirea de “înmormântarea cerului”) n-aveau statui sau temple şi a navigat pe Nil până la prima cataractă - a remarcat că deosebirea dintre Egiptenii Antici şi Cariani era după felul cum urinau: Carianii din picioare iar Egiptenii Antici în stilul African de pe vine; statisticile de la sfârşitul mileniului II au arătat că poziţia pe vine pentru eliminarea excrementelor - aşa cum e acum în multe părţi din Orient - reduce bolile de inimă, atacurile de inimă şi cancerele intestinale faţă de cea şezând, ce face ca arterele să preia din presiunea actului de defecare (ceea ce influenţează inclusiv numărul infarcturilor). Este de ştiut că “Ordinul Magilor” - al Magicienilor regali - pe ai cărui membri i-a întâlnit Carianul Herodot în Egipt, a fost fondat de nepoata Meda a Gorghidei / Georgianei Zeiţe Kirke, în Media (adică Ghergania: “Paradisul pe Pământ”, de la Marea Caspică). Anatolianul Herodot Karka i-a găsit pe Egiptenii Antici ca fiind cei mai sănătoşi oameni din lume şi tot el a mai consemnat că la ritualurile închinate lui Isis, Carianii iniţiaţi şi stabiliţi în Egipt se flagelau, prin crestarea pe frunţi cu cuţitele (autoflagelarea era un gest de pocăinţă, de sacrificiu şi de izgonire a răului). 242


şi-a câştigat independenţa în 1922; în prezent, oraşul Gherga are peste o sută de mii de locuitori. Iată ştampila poştală Gherga de la 1878:

Este de ştiut că pe malul Mării Roşii, la Ras Baridi / acum în Arabia Saudită, având coordonatele 24,16 lat. N, 37,50 long. E (pe malul Mării Roşii opus primei capitale a faraonilor - Gherga - unde se găseşte smirnă / răşină parfumată şi antiseptică scumpă, evaluată în vechime cu greutatea sa în aur), apare locaţia Gherga / acum Rirgha: era o staţie importantă pe ruta pelerinajului spre Mecca a musulmanilor din Egipt.

Pe Nil până azi a rămas oraşul Gherga ‫( ﺟﺮﺟﺎ‬în secolul XI, parohia sa Coptă - denumită şi Germium - era unită cu cea din Lycopolis / Asyut 27,11 lat. N, 31,10 long. E); fotografia următoare este a malului, din secolul XIX:

Malul Gherga Sociologul Francez Alfred Chatelier şi-a publicat în 1887 observaţiile despre confreriile musulmanilor din mileniul I, arătând că printre cele ale dervişilor / sufi (de sorginte pre-islamică, derivaţie a practicilor fachirilor din N Indiei, denumirea “dervişi” însemnând “portari”), Ordinul Kherga era special în lumea Arabă, respectiv musulmană - ce opera puternic pe atunci în Egipt - prin care cei investiţi respectau 3 valori tipice Kherga: similaritate, binecuvântare şi dorinţă; tradiţia implica asceza spre dimensiunea mistică a islamului, ritualul implicând legătura personală cu divinul prin dansul rotitor caracteristic - legat de înconjurarea meteoritului din Mecca - ca metodă. Termenul sufi pentru mantaua zdrenţuită purtată tradiţional - ca un simbol al călătoriei pe calea mistică - era “kerqa”, de culoare turcoază

Gerg din Egipt azi se numeşte Gerga / Girga / Girgeh (primii creştini au ridicat în localitate Mănăstirea Coptă închinată Sfântului Gheorghe, în prezent sediul Episcopiei Ortodoxe a Districtului Gherga / Copţii - denumire Arabă - fiind descendenţii direcţi ai vechilor Egipteni, numele lor provenind din Sumerianul Gopta, respectiv Indianul Gupta, Grecii vechi numind acea ţară astfel, ţinând cont şi de Gheb, tatăl lui Osiris). Numele Egipt vine de la pronunţia Sumeriană a sa, căci vechii Egipteni îşi numeau Țara Hemi iar pe ei înşişi Hamiţi (Peninsula Balcanică era Antic numită Peninsula Hemului - ea având în N Munţii Hemus drept cei mai înalţi - la S, printre Eleni, fiind demonstrat că aproape o treime din actuala populaţie a republicii Elene e genetic Egipteană, ei constituindu-şi ţara ca “Hellas”). Actualul Egipt 243


(în timp - după Evul Mediu - cu folosinţă tot mai rară); conform “Dicţionarului Turc” publicat în 1838 de lingvistul Armean Artin Hindoglu - interpretul împăratului habsburg otomanii numeau roba religioasă drept “qherqha” / “qherka”.

din Cairo” / acum capitala Egipteană; conform Dr. Khalil Messiha, a fost creată de un Egiptean Sudic):

În N Egiptului, Oaza Fayum 29,27 lat. N, 30,34 long. E, locuită din mileniul VI î.C. şi parte a Culturii Gherzane în mileniul IV î.C., consolidată cu forturi la începutul mileniului I î.C. de Egiptenii Sudişti, a fost un grânar Antic celebru, acolo aşezările Kerke, Kerke-sephis, Kerke-soucha şi Kerke-thoeris - toate pe scheletul consonantic GRG - fiind des menţionate în Greacă îndeosebi prin papirusurile dintre secolele III î.C. şi VIII ca zonă populată de Gheorgoi (Elenii au numit - la fel cum era la ei Gheorgoi pe fermierii care aveau câţiva sclavi şi câteodată se implicau în lucrările agricole ale altora contra zeciuielii, ei însă şi fabricând cărămizi ori efectuând alte munci la care se pricepeau, ca oameni liberi); Socrate / profesorul lui Platon care spunea că Elenii erau inferiori Tracilor - afirma şi că Georgia (cultivarea pământului) era ceva ce împlinea fericirea oricărui om: în afară de roadele avute, activitatea “disciplinează trupul astfel încât să fie în formă pentru toate aceste munci cuvenite omului liber”. Icoanele pe plăcuţe de lemn reflectând aura energetică - inspirate din portretizarea răposaţilor ce se practica în oaza respectivă prin măştile mumiilor - au apărut acolo la începutul mileniului I (obicei impus printre creştini din primul secol de evanghelistul Luca, medic care nu era Evreu / din Ţinutul Galilean al Ghergheseilor, Semiţii grafic neportretizându-şi divinul), zona respectivă din N Egiptului fiind creştină până la ocupaţia Arabă; este de ştiut că “icoană” provine de la Grecul “eikon” pentru “imagine” (Luca a pictat-o pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus în braţe, sinonim cum Mama Isis îl ţinea pe pruncul Horus): harul a rămas în vocabular de la Horus. Hermes / “Her-mes” (însemnând “moşul” Her, adică Hor / Horus cel vechi, din bătrâni) a explicat apariţia statuilor respectiv a icoanelor - abordând statutul imaginilor, recomandând adorarea statuilor divine, afirmând în pastorala “Poimandres” = “Înțelegerea lui Ra” 1:14 că “necorporalii se reflectă în corpuri şi corpurile în necorporali, adică lumea sensibilă se reflectă în inteligibil iar lumea inteligibilă în sensibil”, ceea ce a atras dezaprobarea Sf. Augustin: nu omul trebuie să facă zei - şi mai ales - după chipul său.

Nordul Egiptului

Delta Nilului Este interesant că la Saqqara - în apropierea Deltei Nilului - a existat în secolul II î.C. macheta din lemn a unei păsări aşa cum n-a mai fost reprodusă Antic (descoperită în secolul XIX - pe când nu existau avioane - expusă la “Muzeul 244


“ham”, din aceeaşi rădăcină provenind şi înţelesul de vindecător, “curar” (cel care ştia “cura” de urmat în caz de boală).

În 2007, Dorothy Crawford de la Universitatea Cambridge a documentat acolo Kerke-Osiris, observând amestecul în Antichitate al localnicilor Egipteni cu coloniştii Greci - prin transcrierea Kerke pentru GRG.T - identificând în cercetările ei începute din 1966 centrul regal de tezaur, unde erau angajaţi scribi ce au consemnat bogat viaţa localnicilor, care în templul local îl venerau pe Kerke-Osiris şi ca fiind “lordul Tunisului”. Trebuie ştiut că în Egiptul Antic - cu preluare şi de către vechii Greci - s-a practicat uneori aşezarea unui prefix admirativ la denumiri (sistem ce la Sumerieni apărea ca sufix), astfel încât numele locurilor puteau fi precedate de Pa ori Pe, ca de exemplu existând şi Pakerke / Pekerke pentru Ghirga. Pi-Ra-mis / “pyramis” era prăjitura Greacă de formă piramidală, având aceeaşi denumire cu “piramida”, adică “măreaţa casă de lumină” (în vechea Greacă însemnând “foc în centru”); numele vechi Egiptean pentru piramidă era “mer”, evident în legătură cu Muntele Meru 3,14 lat. S, 36,45 long. E din N Tanzaniei (al cărui con vulcanic de 4566 metri e vizibil de la mari distanţe, inclusiv de pe Kilimanjaro, zona principală de alimentare cu apă a izvoarelor Nilului) dar şi în conexiune cu Sacrul Munte Meru din N Indiei. De exemplu, istoricul Herodot Karka 2:143 a scris că Pi-Ramii - din Etiopia = “India Minoră” erau consideraţi oameni buni, generoşi în Egipt; similar, cu acelaşi prefix la “Rşi” / “Ri-şi” (însemnând “şamani grozavi”, adică adepţii spiritului ce domină materia) a rezultat pentru populaţia din actualul Iran denumirea de Perşi, în aceeaşi logică etimologică intrând de pildă şi Paki-stan - cu înţelesul din Pa-Ki de “Ţara Pură” / desigur a Marii Mame - Tribul Parisilor al Galilor ce a dus la denumirea capitalei Franceze sau Ind-Pind ori Capadochia / Ka-Pa-Dochia însemnând “Sufletul Suprem al Dochiei” (e de ştiut că mai ales din Caucaz până în Carpaţi - de la Daghe-stan la Dochia / Dacia “Dogh” / “Dagh” avea înţelesul de “zona luminată” iar Dag în mitologia Nordică era Zeul Luminii, reprezentat prin răsăritul soarelui). De altfel, însuşi denumirea de faraon / “pharaon” deriva din Egipteanul Pi-Ra (cu înţeles evident); în vechime, Pelasgii foloseau - inclusiv în actualul spaţiu Român - cuvântul “pii” pentru preoţi iar pentru “păstor”, Românii utilizau “păcurar” / “pă-curar”, particula “pă” fiind atributul Pelasg pentru sfinţenie iar “curar” / “gurar” însemna

Dr. Ossama Alsaadawi dar şi alţii - inscripţiile hieroglife Ghergane fiind numeroase - au evidenţiat explicit numele Gherga, George, etc. ca aparţinând onomasticii foarte vechi Egiptene.

Pa-Gherg În 1997, cercetătoarea Americană Susan Morrow, în “Numele lucrurilor” scria: “În Egipt, Ghergis / George este asociat cu Khider, protectorul călătorilor rătăciţi; se presupune că a evoluat din familia divinei Isis”. La sfârşitul secolului IV, arta Coptă prezenta răzbunarea lui Horus pentru moartea tatălui său Osiris prin uciderea crocodilului (asociat Zeului Set); cavalerul care răpunea răul cu lancea era încălecat pe un cal: o imagine stranie, deoarece în Egipt zeii / sfinţii nu erau reprezentaţi niciodată călare. Basorelieful de piatră înfăţişând scena este păstrat acum în Paris / Franţa de “Muzeul Luvru”: 245


luminos” însoţind fiecare trup viu (numit de el şi “corp imaterial, vital, carul uşor al sufletului”, etc.), considerând că sufletul “nu este un simplu corp luminos şi nu este fără trup”; îi plăcea să predea despre Gorghia / Gorgias şi a văzut sursa ordinii veşnice a lumii în Tetradă = Tetragrammaton / Quadratură, proiectul său fundamental fiind încercarea de conciliere a credinţelor păgână şi creştină (de aceea ajungând să fie biciuit de creştini când a efectuat o vizită la Constantinopol 41 lat. N, 28,58 long. E în anul 430 / Tetrada s-a regăsit în cele 4 râuri ale Edenului, în cele 4 evanghelii ale Bibliei, etc. inclusiv la Românii - care se bucură de 4 anotimpuri - ce găsesc şi că trifoiul cu 4 foi aduce noroc).

O intepretare din 1927 a reverendului Britanic Harold Harris 1865-1957 a fost că “între combaterea Zeului Horus a unchiului său Set și legenda Sf. Gheorghe sunt împrumuturi iconografice; numele Gheorghe era de fapt al Creatorului ‘Gee-urges’ iar Dragonul era Soarele arzător care a distrus vegetația și - ca o consecință naturală - vitele au murit, provocându-se foametea printre oameni, însă GeeUrges / Geeurges a adus ploaia și a salvat situația: Horus a eliberat Nilul și a fertilizat pământul mort (lancea era emblema fertilizării și un instructiv simbol al crucificării)”. Dr. Darie Dup - care l-a studiat pe Sfântul Gheorghe remarca în 2006 şi legătura Egipteano-Tracă: “Cu certitudine aceea era mărturia influenţei greco-romane şi a simbolismului creştin al victoriei Binelui asupra Răului. Spaţiul etno-genetic românesc a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au dăinuit până la instaurarea creştinismului, între care s-a răspândit Cultul Cavalerilor călare; cavalerii erau în fond străvechea divinitate dublă indo-ariană Acvinii: cu hlamidele fluturând în vânt, unul pe cal alb, altul pe cal maro - în mitologia iraniană - galopau împreună formând perechea din iconografia creştină a sfinţilor militari Gheorghe şi Dumitru (Acvinii, întocmai ca Dios-Kurii, erau fiii Cerului / la început nu călăreau cai, ci boi cu cocoaşă; mitul lor se datora sacralităţii gemenilor: era extrem de răspândită credinţa că naşterea gemenilor presupunea unirea unei pământene cu divinitatea cerească). Odată cu consolidarea creştinismului, atât eroismul, cât şi iconografia, au fost absorbite de Sfântul Gheorghe”. (Este de ştiut că în “Vede”, gemenii Acvini / Aşvini - stăpâni ai furtunilor, pruncii Zeului Dyaus din N Indiei - erau vindecători de boli, având puterea de a reda oricui tinereţea). În prima jumătate a secolului V, Hierocles din oraşul Carian Hilarima - de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a comentat cu măiestrie versurile “secrete, de aur” ale lui Pitagora (lucrare tradusă până în prezent în multe limbi), el făcându-şi studiile ca discipol al neoplatonicului Plutarh, mutându-se ca dascăl în Alexandria 31,11 lat. N, 29,55 long. E, capitala pe atunci a Egiptului, în apusul Deltei Nilului: între observaţiile sale au fost cele asupra “corpului

Tetradă Creştinarea bizantină a fost ajutată şi de Georgius / George din Pelusium / azi Tell El-Farama în Sinai 31,03 lat. N, 32,54 long. E, episcop între 538 şi 551 (care pentru chemarea creştinilor la rugăciuni în locul trâmbiţei / trompetei a introdus în biserici toaca, încă folosită de pildă de Românii ortodocşi la Paşti ori în unele mănăstiri la chemarea la rugăciuni; e de ştiut că trâmbiţa din corn exista din Epoca Pietrei iar trompeta din metal a apărut în Epoca Bronzului / cea de război în N Indiei era denumită Gargara, până atunci fiind folosite îndeosebi pentru chemări la luptă suflatul în cochilii uriaşe de melci marini). De altfel, cu acelaşi nume, Georgius / Gheorghe, patriarhul Africii în perioada 616-630 cu sediul în Alexandria / Egipt - a descris viaţa lui Ioan Gură de Aur, pe baza unor documente păstrate de Copţi şi a mărturiilor transmise de preoţi (Pentarhia - formată din patriarhii Alexandriei, Ierusalimului, Antiochiei, Constantinopolului şi Romei / numit papa - pe atunci conducea creştinismul în lume); încă un patriarh al Africii, tot de limbă Greacă, ştiut ca Georgius II, a fost George / Gheorghe din 1021 până în 1052, în timpul căruia califul Egiptului a aprobat iniţiativa Cavalerilor Ospitalieri de a deschide primul aşezământ Ioanit în Ierusalim (schisma când papa, şeful catolicilor, s-a desprins din Pentarhie iar patriarhul Constantinopolului a devenit “primul dintre egali”, ca şeful simbolic al ortodoxiei - a fost la 2 ani după moartea sa, deoarece tensiunile dintre creştinătatea orientală şi apuseană au ajuns ireconciliabile / situaţie existentă şi acum). 246


posibilităţi de a zbura ale strălucitoarelor discuri cât şi ale unora dintre fiinţele lor. Există însă tezaure artistice şi literare mai apropiate epocii noastre ce au transmis peste secole ‘înregistrări’ ale unor fapte trăite în care obiecte zburătoare strălucitoare şi ‘coborâtori din cer’ i-au impresionat pe locuitori; în unele cazuri, astfel de prezenţe au fost chiar asociate cu diferite evenimente locale. Cel mai bogat tezaur de acest fel este constituit de o anumită parte din iconografia creştină - în special de cea bizantină - şi respectiv de textele tradiţionale corespunzătoare. Despre arta creştină veche este bine cunoscut faptul că a preluat o serie întreagă de reprezentări tematice din cadrul diferitelor tradiţii, pictate sau scrise, legate de evenimente conţinute în Vechiul Testament, precum şi cele petrecute în primele secole ale creştinismului. În ceea ce priveşte arta bizantină, un specific deosebit al său e constituit de stricta menţinere a elementelor tematice respective, fără a se admite nici cea mai mică modificare; în aşa mod s-au păstrat diferite reprezentări cu evidenta repetare nemodificată a tuturor detaliilor redate în picturile iniţiale, fapt ce poate fi constatat la toate monumentele de artă bizantină din Anatolia, Balcani - inclusiv România - şi din vechea Rusie”.

Despre “Demitizări”, fizicianul Român Florin Gheorghiţă a scris în 1994: “Numeroase consemnări ale diferitelor texte vechi privind ‘fiinţe pogorâte din cer’ ar conţine, de fapt, relatarea unor vizite efectuate de echipaje venite din alte lumi. Dincolo de zeii primitivi ai mărilor sau ai ploilor, la toate popoarele vechi au apărut, în mitologia timpurilor trecute, diferite grupuri de fiinţe sau personaje cu ‘puteri supranaturale’, care venind şi plecând cu ‘care de foc’ au impresionat pentru totdeauna pe pământenii timpurilor arhaice. Fie că îi regăsim în cele mai vechi mituri şi tradiţii, fie că au fost înregistraţi de cronicarii care au scris cele mai vechi texte, aceia au primit numele de ‘oameni celeşti’ la siberieni, ‘zei’ în orientul antic, de ‘fiii lui Dumnezeu’ în textul biblic, de ‘îngeri’ (trimişii Domnului) în textele creştine şi islamice, ş.a.m.d. ‘Administratorii’ diferitelor religii, sesizând extraordinara impresionare a oamenilor neştiutori de către extraordinarii ‘coborâtori din cer’, s-au folosit din plin de acele prezenţe: sub pretinsa legătură care sar fi păstrat în continuare între zei şi reprezentanţii cultului local şi cu introducerea unor ritualuri mistice care să sugereze astfel de legături, administratorii respectivi au reuşit - timp de milenii - să acapareze importante poziţii politice şi economice în statele care au fiinţat şi s-au destrămat de-a lungul istoriei. Privită din acest punct de vedere, nu este exclusă nici ipoteza ca unele religii locale să-şi fi avut originea în prezenţele trecătoare ale unor vizitatori dotaţi cu diferite mijloace ale căror performanţe i-au impresionat atât de mult pe oamenii din vremurile străvechi, încât aceia i-au divinizat pe ‘Fiii Cerului’. De pildă, în diferite sculpturi rămase de la civilizaţiile sumeriană şi egipteană, s-au remarcat mereu 2 teme ‘ciudate’, pe care abia recent le putem interpreta mai apropiat de sensul lor real: pe de o parte este simbolul oficial al divinităţii, reprezentat prin ‘discul solar înaripat’; pe de altă parte, este reprezentarea simbolică - asemănătoare - a diferitelor fiinţe care, coborând din înălţimi, au fost dotate de asemenea cu aripi. Desigur că la nivelul de înţelegere al păstorilor şi agricultorilor din acele milenii îndepărtate, zborul nu putea fi conceput şi în special reprezentat decât prin singurul model disponibil: posedarea de aripi; numai printr-o astfel de ‘echipare tehnică’ se putea sugera oamenilor de rând contemporani şi din generaţiile ulterioare, extraordinarele

Gherga în EurAsia

EurAsia cu verde 247


EurAsia se găseşte între cele 4 oceane ale planetei: Îngheţat / Arctic în N, Pacific în E, Indian în S şi Atlantic în V. În EurAsia, partea occidentală e Europa și partea orientală e Asia – în Asiriană, Vest = “Ereb” iar Est = “Asu”, astfel bazându-se etimologic cele 2 denumiri continentale cuprinse în EurAsia, anume Europa și Asia - limita dintre ele fiind formată de Munţii Ural şi Caucaz, între care se află Marea Caspică (în care curge Ră / Volga, cel mai mare Fluviu European); la răsărit de Volga / Atel se află Fluviul Ural / Zhaik, lung de 2428 km (cu izvorul în Munţii Ural şi gura în Marea Caspică, notat de geograful Antic Claudiu Ptolemeu 6:14 – în secolul II - ca Daikos Δάϊκος, apoi ca Rhymnus), ce e parte a graniţei tradiţionale dintre Asia şi Europa: mai lungi decât Fluviul Ural – fost Daikos / Rhymnus - în Europa sunt 2 Fluvii, Volga / fostă Ră și Dunărea / “Dună-Rhea” (în Asia, sunt mai multe). Vestul Kazakh - la fel ca şi Vestul Rus - se află în Europa (Kazah-stan e cea mai mare ţară din lume fără ieşire la Oceanul planetar, cu întinderea între China şi Europa); Federația Rusă este cel mai întins stat din lume, cu cele mai mari ieșiri din lume la Oceanul planetar. Cel mai Vestic punct al Asiei e Capul Baba 39,28 lat. N, 26,03 long. E (din fostul Regat Troian), în Anatolia = Asia “Mică”. Asia e cel mai mare și cel mai populat continent, unde consonanţa Gherga rimează mai ales cu ceea ce din vremuri foarte vechi era ştiut ca Garga în N Indian, Ghilga în Mesopotamia, Ghirga în Canaan, Ghergania în S Caspic, Gargar în Caucaz / respectiv Gherghi în Anatolia, până la deplina concordanţă Gherga în Caria. Toponimia a numeroase locuri - mai mult sau mai puţin asemănătoare ca pronunţie sau scriere cu Gherga - e răspândită în Asia exact în zonele confirmate genetic şi istoric pentru Gherga. Europa este parte a EurAsiei şi de aceea în continuare Gherga nu este în material pentru Europa înfăţişat distinct, strict European (într-o situaţie asemănătoare cu “Gherga în Africa” - prin împărţire gen “Gherga în Asia” ori “Gherga în Europa”), ci cu legăturile fireşti ale originii din sursele răsăritene / de altfel, în prezent Gherga fiind tip European. Cea mai recentă mutaţie genetică Gherga – pe linie masculină - a avut loc în Asia Centrală, în nodul Pamirului, în urmă cu 10 milenii (când activitatea solară intensă a terminat ultima glaciaţiune şi calota EurAsiatică s-a retras în N), un loc faţă de care azi populaţia globului este egal răspândită, fiind punctul de echilibru demografic al planetei; de la început, traseul principal Gherga a fost de acolo spre Europa: zona de la apus unde Gherga a fost printre întemeietorii Vechii Civilizaţii Europene, sub patronajul Marii Zeiţe Ghirghe, în prezent cei mai mulți Gherga din lume trăind în Banat / Europa Centrală. Profesorul Italian Claudio Mutti - cercetător din 1970 la “Institutul de Filologie UgroFinică” a Universității din Bologna - în 2007 a reflectat despre unitatea EurAsiei: “Prin studierea tradiţiilor Europei şi ale Asiei, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama de unitatea de fond a întregului continent. În impresionantul patrimoniu etnografic românesc, Mircea Eliade a identificat diverse elemente care trimit la teme mitice şi rituale prezente în diverse locuri ale continentului eurasiatic. Aria de răspândire a fenomenului şamanic, căruia Mircea Eliade i-a dedicat un studiu specific, care se află printre cele mai celebre din întreaga sa operă ştiinţifică, este constituită, în esenţă, din Siberia şi din Asia centrală, dar se extinde şi în câteva zone periferice ale continentului eurasiatic. În tot continentul el a descoperit cvasiuniversalitatea credinţei într-o Fiinţă divină cerească, creatoare a universului şi garantă a fecundităţii pământului. În

1983, Giuseppe Tucci a enunțat: ‘Eu nu vorbesc niciodată despre Europa şi despre Asia, ci despre Eurasia. Nu există eveniment care să aibă loc în China sau în India, care să nu ne influenţeze pe noi, sau invers, şi aşa a fost întotdeauna’. Chiar şi un etnolog şi antropolog aparţinând şcolii sociologice, precum Marcel Mauss, recunoştea în 2003 că ‘din Coreea până în Marea Britanie există o unică istorie, aceea a continentului eurasiatic’. Încă din 1978, Mircea Eliade afirma: ‘Am descoperit că aici, în Europa, rădăcinile sunt mult mai adânci decât am fi crezut; și aceste rădăcini ne dezvăluie unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci a întregii lumi care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon’. Mircea Eliade era foarte conştient de această unitate a EurAsiei. Fapt e că el, în calitate de român, nu era un occidental prin naştere, ci aparţinea unei naţiuni care s-a născut la o răscruce geografică, într-o regiune care a ocupat o poziţie ‘crucială’ în raport cu migraţiile popoarelor, într-atât încât conaţionalii săi au manifestat frecvent o anumită vocaţie de a îndeplini rolul de mediatori culturali şi de creatori de sinteze. În impresionantul patrimoniu etnografic românesc, Mircea Eliade a identificat diverse elemente care trimit la teme mitice şi rituale prezente în diverse locuri ale continentului eurasiatic. Unele personaje caracteristice ale folclorului românesc ne conduc la figuri eurasiatice foarte vechi. Aria de răspândire a fenomenului şamanic, este constituită, în esenţă, din Siberia şi din Asia centrală, dar se extinde şi în câteva zone periferice ale continentului eurasiatic. După cum scria un specialist al acestui subiect, ‘aria de extremă răspândire occidentală a şamanismului nord-eurasiatic este constituită de Laponia, unde tradiţia şamanică s-a păstrat vie până la sfârşitul secolului XVIII’. Un alt aspect caracteristic experienţelor ascetice, acela al ‘luminii mistice’, este prezent şi el în diverse contexte culturale ale continentului eurasiatic”.

Europa cu violet, Asia cu bej Eroul Ghirga Un strat gros de mâl, datat cel puţin din mileniul VI î.C., acoperă regiunea Mesopotamiei (atunci au sosit acolo Siberienii şi Caucazienii, ca primi alogeni post-diluvieni); de altfel, din urmă cu 10 milenii (din mileniul VIII î.C., când Mesopotamia a fost sub ape datorită topirii gheţarilor şi ridicării nivelului planetar al oceanelor), aluviunile depuse de 248


Tigru şi Eufrat - Tigrul izvorând din Lacul Hazar de pe Marele Rift / aflat în Munţii Taurus iar Eufratul izvorând din Masivul Vulcanic Ararat - au făcut ca în ultimele 10 milenii uscatul să înainteze cu peste 150 km în Golful Persan / Persic, apele mării retrăgându-se puţin câte puţin până la limita actuală: ceea ce a existat pre-diluvian în fosta deltă comună apelor Mesopotamiei a fost dublu acoperit, de Golful Persic după glaciaţiune şi de acumularea ulterioară a aluviunilor peste acelaşi loc.

Ida, străbătută de apele “dănu” / “dă-nu” ale prinţilor “nuni”). Bibliotecarul Roman Varro a afirmat la sfârşitul mileniului I î.C.: “Tigru înseamnă la Armeni ‘săgeată’; ei numesc aşa nu numai pe animalul cel pestriţ de felul leului - pe care nimeni încă n-a putut să-l prindă viu - dar şi un fluviu foarte furios”; rădăcina Sanscrită “tig” pentru “ascuţit” s-a găsit cu sens de “săgeată” în toate limbile Iraniene / Persice. La apus de Fluviul Idei Gherga, un vechi nume al Fluviului Eufrat a fost Puratu, reproducând prin “Pura-tu” înţelesul de “fiul puternic”: “pur” = fiu, “tu” = puternic (inclusiv în spațiul Chinez, după cum a înfăţişat şi lingvistul Britanic Henry Wild, în 1903); e de remarcat că în spaţiul Românesc, cu numele Antic de Porata era Prutul. Ambele Fluvii paralele, delimitând Mesopotamia, erau ape dulci divine şi respectate ca atare / prin numele lor Ghigra / Tigru fiind al Zeiţei Ghirghe iar Puratu / Eufrat fiind al puternicului ei fiu (divinizarea apelor curgătoare era similară şi în N Indiei, ca de exemplu faţă de Fluviile Ghargar şi Gange ori în Europa cele mai mari Fluvii fiind Ră / Volga şi Râul Rheii / Dunărea, etc). Trebuie ştiut că Huriţii, apoi Hitiţii, au denumit Tigrul ca Aranzah / numele Fluviului ca “Tigru” fiind fixat de ulteriorii Perşi (tigrul are şi pielea cu dungi, nu numai blana); leii de pe Eufrat au dispărut în secolul IV, la sfârşitul Antichităţii. Tigrul izvorăşte din Masivul Gordian - notat în secolul I Gordyae de Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 6:12, Gordyaeos de Curtius Rufus în “Istoria lui Alexandru cel Mare” 4:10, ş.a. - azi ştiut ca Masivul Kurzilor. Vechii Evrei, primii creştini dar şi musulmanii - conform Coranului 11:44 - ştiau că acela era locul unde a ajuns arca lui Noe adică nava ce a conţinut exemplarele tuturor vieţuitoarelor Pământului - după Potop (de aceea iniţial fiind denumit Ararat, după cum a studiat şi arheologul biblic Bill Crouse în 1992), ulterior locaţia transferându-se în N: de la Masivul Cardu / Quardu - la poalele căruia a apărut aşezarea Gizre - la mai înaltul Kardu / acum Ararat 39,42 lat. N, 44,17 long. E (denumirile Ghergane se datorau Caucazienilor Ghergari / Gargari care din mare vechime populau zona), lângă care e izvorul celuilalt Fluviu al Mesopotamiei, Puratu / Eufrat, puternicul fiu “acvatic” al Zeiţei Ghirghe / Tigru.

Mesopotamia Un vechi nume al Fluviului Tigru a fost Ghigra, transcris Tigra de Elamiţi; anterior, Sumerianii ştiau Fluviul ca Idiglat, reproducând prin Idi-Glat / Idi-Grag numele Idei Gherga (Ida era diminutivul Marii Mame, cunoscută din Epoca Pietrei ca Ghirghe): Atlantida / “Atlant-Ida” era capitala Imperiului Atlant, denumirea provenind - aşa după cum a scris şi Platon - de la Atlas (care era fiul lui Clito / Grigo = Mama Ida, iubită în Anatolia, cu acel diminutiv reproducând Sfânta Zeiţă a Pământului Ga: “I-Ga” = “I-Da” / 249


Pe întreaga planetă, cele mai vechi povestiri despre originea oamenilor nu făceau nici o referire la evoluţie, ci constant doar la creaţie. Este de remarcat că aşa după cum în prezent un laborator genetic şi-ar întocmi baza de date prin eşantionarea în eprubete a ADN-urilor subiecţilor, familia lui Noe a strâns pe arcă - nava respectivă - mostre ale vieţuitoarelor, pentru o a doua “Terra-formare” (după cea iniţială din timpul creaţiei divine); Vechiul Testament din Biblie / carte numită Kara de Evrei - în “Facerea” 7 - a consemnat: “14. Din toate soiurile de fiare de pe pământ, din toate soiurile de animale, din toate soiurile de vietăţi ce mişunau pe pământ, din toate soiurile de zburătoare, din toate păsările, din toate înaripatele 15. Şi din tot trupul, în care se afla duh de viaţă, au intrat cu Noe în corabie, perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască. 16. Şi cele ce au intrat cu Noe în corabie din tot trupul au intrat parte bărbătească şi parte femeiască, precum poruncise Dumnezeu lui Noe. Şi a închis Domnul Dumnezeu corabia pe din afară”. Ce a urmat imediat după acostarea navei lui Noe pe Masivul Quardu / Cardu a fost scris în “Facerea” 9: “18. Iar fiii lui Noe care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet. Iar Ham era tatăl lui Canaan. 19. Aceştia sunt cei trei fii ai lui Noe şi din aceştia sau înmulţit oamenii pe pământ. (Ham a fost bunicul lui Gherghe-seu, Canaan a fost tatăl lui Gherghe-seu: “seu” însemna “sfânt”, Gherghe-seu fiind Sf. Gherghe). Huriţii / Hurianii - de sorginte Ariană - au sosit în Canaan / Ka-naan (zona având înţelesul de cea a sfinţilor prinţi) de la poalele Munţilor Zagros / Iran: locul unde în timpul ultimei glaciaţiuni a fost Cultura Zarziană (nume preluat de la Peştera Zarzi din zona Kurdă a Irakului).

În 2001, istoricul Turc Ali Dincol a afirmat că limba Hurianilor / Huriţilor a fost vorbită până în Daghe-stan, Inguşeţia / “In-Guşeţia” şi Cecenia - adică exact zona populată de Gargarii Caucazieni - Hurianii ajungând să fie înrudiţi şi cu cei din Urartu / Ararat, respectiv strămoşii Armenilor; în 2016, cercetătorul Armean Sjur Papapzian a scris că “la Huriani, particula Hur provenea din străvechiul termen Armean pentru foc”: așadar – literalmente – Hurianii ar fi fost “focoșii” zoroaștri, credincioșii focului. Pe Eufrat nume în legătură nu numai cu Puratu / însemnând “fiul puternic”, ci şi cu Sanscrita “Bharata” / denumirea Indiei, foarte influentă pe glob în marea vechime, Hitiţii în mileniul II î.C. numind Fluviul ca Purana - dezvoltarea administraţiei la sfârşitul Epocii Pietrei (mileniul IV î.C.), deci înaintea Epocii Bronzului, a dus la scrierea întâi a numerelor; Warka / Uruk 31,19 lat. N, 45,38 long. E este ştiut ca locul de unde sa răspândit aceasta, fiind capitala regelui Ghilga-meş care la începutul Epocii Bronzului, respectiv în mileniul III î.C., a domnit 127 de ani - lunari, adică un deceniu solar - el ridicând zidurile cetăţii acolo, împrejmuirea sa unind 2 aşezări separate până atunci: Eanna şi Kulaba (în 2007, cercetătorul Român Nicolae Ţicleanu a observat că toponimul actual Warka era uimitor păstrat în acel loc de aşa multe milenii / de altfel, e de remarcat rezonanţa Warka-Garga).

Ruinele Garga-miş

Eroul Ghirga 250


Fiul “fantomei”, GHIL.GA.MEŞ - “moşul” Ghilga a domnit vreme îndelungată la începutul Epocii Bronzului iar epopeea sa a avut loc pe Eufrat în Karka-miş / Garga-miş 36,50 lat. N, 38 long. E (oraş strategic plasat la ieşirea Eufratului dintre munţi, la început sub patronajul Marii Mame Kubaba, azi la graniţa Turco-Siriană, unde este cel mai mare lac de acumulare din Turcia): în acea zonă orientală relaţia Gherga / Karga a fost evidentă prin asocierea făcută de către diverşii cercetători care au studiat mileniul III î.C., atât prin statura mare revelată şi de fragmentele din “Cartea Uriaşilor” descoperite printre “Manuscrisele de la Marea Moartă”, cât şi prin sonorizarea asemănătoare Gherga-miş sau Gherga-meş cu Karga-miş ori Ghilga-meş atrăgând atenţia, “meş / miş” însemnând “erou”, provenind de la vechii oameni “mani” sau “moşi” / bătrâni, adică de demult (“Mesia” = unsul lui Dumnezeu, atât pentru Evrei - popor format la S în mileniul următor, respectiv II î.C. - cât şi apoi pentru creştini sau musulmani).

Fiu al conducătoarei Gula / Ninisina a Urukului senin portretizată bovin - şi a soţului ei Lilu (descendent direct din prima soţie a lui Adam / şi ea fiind ştiută Anatolian ca Gherghiţia), chipeşul războinic Ghilga-meş a fost cel mai important rege al Sumeriei / Sumerului; “Lista Sumeriană a regilor” - scrisă cuneiform şi tradusă de către Universitatea Oxford - îl prezintă pe tatăl lui Ghilga-meş ca “fantomă”.

Este de observat că în Banat terminaţia “meş / miş” se regăseşte în denumirea principalului râu - Timiş - ce traversează regiunea: “Te-meş” / “Ti-miş”, ce literalmente semnifica râul “puternicului moș” (în bazinul căruia însemnând jumătate din regiune - acum trăiesc cei mai mulţi Gherga din lume). Râul “Ti-miş” / Timiş, integral Bănăţean, izvorăşte din munţii semenilor “semeţi” Semenic / judeţul Caraş-Severin, are 359 km şi se varsă în Dunăre - în Banatul Sudic / Sârbesc - între Panciova şi Belgrad (sufixul admirativ “miş” era utilizat cu valențe asemănătoare ca prefixul admirativ “pi” de către vechii Egipteni, regăsit şi la Armâni / Aromâni ca “Pirpirune” pentru ceea ce în Româna literară sunt “Paparudele” / zânele bune). De altfel, în Vechiul Egipt -

Ghirga 251


ce ulterior s-a întins până acolo, la Eufrat - denumirea localităţii includea hieroglifa Gherg, atât scrisul cât şi pronunţia pentru Kerka-meş (conform și Cavalerului Britanic Wallis Budge în 1920, despre numele din secolul XV î.C.) fiind Qarqa-mâșa / Gherga-meş:

anterior în Orient “moşului” Bal / Bel - adică Zeului Kharbe al munţilor şi fertilităţii - îi plăcea aşa ceva. Regele Ghirga / Ghilga-meş era sprijinit de un “parlament” bicameral: când o delegaţie Kuş a sosit la el, a consultat întâi “sfatul bătrânilor” (“Regele Ghilgameş a venit în faţa bătrânilor oraşului, pentru ca ei să decidă ce e de făcut: să ne supunem neamului lui Kuş sau cu armele noastre să le răspundem”), apoi a cerut părerea celor tineri - “sfatul luptătorilor” - care a votat pentru război. Puternicul Ghilga-meş = Ghirga-meş - lingviştii dovedind că în acel spaţiu anteriorul “R” a devenit ulteriorul “L” - a refuzat avansurile Zeiţei Iştar, care era îndrăgostită de el, ceea ce i-a adus multe necazuri (şi el era parţial divin, rămânând în istorie multe relatări ale peripeţiilor ce le-a avut); “Iubita lui Anu” - Zeiţa Inana / Iştar - era frecvent reprezentată goală sau ridicându-şi fusta pentru a-şi arăta partea de jos a trupului (mult ulterior, Ţigăncile - de origine E Africană, după un periplu până în N Indiei - au preluat obiceiul central Asiatic, punându-şi poalele în cap / ridicându-şi fustele, ca formă de dispreţ). După Potop, Ghilga-meş a căutat şi a găsit (pe fundul mării) “iarba vieţii şi a nemuririi”, însă pe drumul spre cetatea lui, la un popas, un şarpe i-a mâncat-o: soarta Uriaşilor avea un viitor funest (moșul Ghirga / regele Ghilgameș a fost îngropat într-un loc secret, în albia unei ape, pentru a nu-i fi găsit mormântul). Sumerienii sărbătoreau Anul Nou printr-o ceremonie în principalul templu, unde conducătorul pentru a asigura fertilitatea anului agricol următor avea contact sexual cu marea preoteasă / prostituată sacră, de faţă cu toată lumea strânsă (ei ştiind că viaţa nu se putea naşte fără forţa de procreare masculină) iar în relaţiile cu supuşii conducătorii aveau “dreptul primei nopţi”, o cutumă arhaică atestată şi în România, prin care nunul / naşul, ca “iniţiator sexual”, se culca înaintea soţului legitim cu mireasa; obiceiul oriental mai era că pe lângă “prostituatele sacre”, în temple să funcţioneze şi frizeri pentru cei care voiau să-şi dedice părul zeilor.

Gherga-meş În aceeaşi logică lingvistică, Horus / “Hor-us”, cu sufixul Sumerian “-mes”, literar e “Hor-mes” / Hormes, care a fost preluat Grec drept “Her-mes” / Hermes; de exemplu, Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 36:17 din secolul I a scris că Sfinxul - lângă care a fost ridicată cea mai mare piramidă din lume - găzduia mormântul “moșului Har” = Harmais / “Har-mais” (transcris Latin astfel după cum istoricul Roman a auzit), ceea ce rezonează cu Hermes ori Harmachis: forma locală de acolo a lui Horus (în Egipt i se mai spunea Hor sau Har / ca al divinului Hari din N Indiei, Her / Her-Ra - însemnând şi azi “domn” în Fineză / “herr” în Germană - ori Har-oeris / din care Evreii vechi au ajuns să denumească “lumina” ca “aur”). De altfel, savanţii au observat că Horus era de aceeaşi esenţă cu Hermes; în aceeaşi cheie, Horus / “Hor-us” şi Hermes / “Her-meş” (prin analogia Hor-Her), mai ales că Fiul Horus afirma că era unul cu Tatăl, relevă şi onomastic identitatea lor.

Zeiţa Inana Este de remarcat că până în Evul Mediu, tradiţionala fiertură păstorească Vlahă din caş de oaie îngroşat cu terci de mei era denumită bel-moş / bal-meş ori balmoş, un fel de mâncare transmis din generaţie în generaţie; probabil că 252


Eroul Sumerian Gherga / Ghirga = Ghilga-meş parţial om, parţial zeu - a fost portretizat ca de o frumuseţe şi o forţă extraordinară: Ghilgameş / Ghilga-meş (“moşul” Ghilga) era Ghirga-meş, adică “vechiul” / “cel din bătrâni” Ghirga. Prin faptul că “moşul Ghirga” era 2/3 zeu şi 1/3 om el de fapt făcea tranziţia de la divin la uman, însă era muritor (cu toate că majoritar a fost zeu): tocmai Gherga a fost ales de prima epopee lirică din lume pentru a arăta tranziţia de la zei la oameni; că şarpele i-a furat planta vieţii s-a întâlnit ca motiv şi la Adam cu Eva - care au avut de a face cu şarpele relevându-se că nemurirea nu era sortită oamenilor, pedepsiţi ca muritori şi nevoiţi să muncească.

Tăbliţa Potopului din epopeea lui Ghilgameş În 2003, profesorul Britanic Andrew George de la Universitatea Londoneză în lucrarea sa despre Ghilgameş a silabisit Ghelga sub forma Sumeriană - inclusiv Babiloniană ca Ghe-El-Ga (ceea ce ar însemna şi “sfântul pământean”), considerând că “Ghelga era cea mai pură formă fonetică” a numelui eroului: acel aspect Ghelga pentru Gherga se datora pe lângă străvechea semnificaţie - şi obişnuitei translaţii orientale “R” în “L” (de pildă, vechii Arabi n-aveau “R”); Ghirga-meş / Ghilga-meş era considerat de Sumerieni ca “acela care a văzut totul până la marginea Pământului, a pătruns înţelepciunea, a privit tot ce era sfânt şi a adus vestea asupra zilelor de până la Potop”. Tracii - vecinii Europeni ai Anatolienilor - foloseau “moş” pentru cel din vechime / aşa cum utilizează Românii şi în prezent (de la care era şi “moşia” / pământul moştenit, etc.): vecinii orientali ai Anatolienilor numeau ca “Ghilgameş” pe Gherga-moş, Gherga din vechime / trecut; de exemplu, în Anatolia mileniului III î.C. - de când datează textele Sumeriene din Mesopotamia despre Ghilga-meş / Gherga-moş - Troada / Troia întemeiată de Gherga controla regiunea Mysia / “moşia” sa, cu translaţie apoi în Balcani ca Moesia, etc. (Misia era vecina Nordică a Troiei iar Moesia era vecina Nordică a Traciei, Troia fiind despărţită de Tracia prin Dardanele, regiunea Troiei / Troada de pe partea Anatoliană / Asiatică precedând în organizare regiunea Traciei de pe partea Balcanică / Europeană, Tracia debutând în istorie sub patronajul Troiei, după ultimul val Kurgan).

Sex sacru la templu 253


albului deselor zăpezi de pe vârful său, ce are 3088 metri altitudine / vechii Egipteni notând Libanul în hieroglife ca Rmn / Ruman, “R” fiind apoi Semitic transformat în “L”, după cum a analizat şi Dr. Stuart Smith de la Universitatea California, confirmând opinia cercetătorului Britanic George Stanley 1773-1854, că “numele Libanului s-a fixat datorită influenţei Albanilor din Albania Caucaziană, similar fiind şi pentru Albion / Britania”). Iar despre Albania Caucaziană se ştie ce era: a fost Ţara Ghergarilor. Când s-au întors în oraş, Zeiţa Iştar i-a cerut lui Ghilga-meş s-o ia de soţie: pentru că acela a refuzat-o, ea a trimis taurul ceresc Alu să pustiască pământul dar cei 2 amici au reuşit să-l răpună (rudele i-au sfătuit să nu strice arborii sacri şi să nu răpună taurul; zeii nau fost încântaţi de acele fapte şi drept pedeapsă au decis ca unul dintre cei 2, anume Enkidu, să moară în chinuri prelungi sub ochii celuilalt, adică a lui Ghilga-meş / povestirea exprimând inclusiv atitudinea oamenilor faţă de tăierea pădurilor şi domesticirea taurilor). Este de observat că acolo iniţial planetei Venus - cel mai strălucitor astru de pe cerul nopţii / după Lună - i se spunea Iştar (Venus a fost și denumirea Romană a Zeiței Frumuseții Afrodita, adorată în Anatoliana Afrodisia, localitatea din Caria unde își avea principalul centru cultic). Profesorul American Albert Clay 1866-1925, de la Universitatea Yale, a insistat pe originea pre-Sumeriană a eroului Ghilga din Karga-miş (loc iniţial numit Ghirga-miş) ca fiind Caucaziană sau Canaanită. Imensele sculpturi din Ghirga-miş / Karga-miş (capitala celei mai fertile regiuni din Orientul Mijlociu), realizate ulterior eroului, sunt acum expuse la “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene” din Ankara / Turcia. Urmarea diluviului a fost determinarea stabilirii oamenilor - între care şi Gherga - pe înălţimile EurAsiatice, formulele de organizare umană fiind considerate de atunci ierarhic / prin care fiecare nivel cuprinde mai multe ale celui anterior, de la persoană la popor, astfel: familie - clan (matriliniar), gintă (patriliniar) - trib neam / populaţie. Baza celor mai timpurii sisteme sociale a fost constituită de familie: o identitate colectivă s-a dezvoltat din originea comună; membrii familiei se ajutau între ei în activităţi ca procurarea hranei şi apărarea. În culturile Epocii Pietrei membrii familiilor din mai multe generaţii se stabileau împreună în sate, pentru a forma comunităţi mai mari; în acelaşi timp, relaţiile de familie reglementau cooperarea socială. Rangul specific pe care un individ îl avea în cadrul structurii familiale determina rolul său în comunitate. Cea mai veche morală făurită a fost a clanului: anumite noţiuni de ţinută morală s-au dezvoltat şi au fost respectate cu sfinţenie, în formă de obiceiuri - având un caracter imperativ (prescripţii privind Cultul Morţilor, cununia, etc. / dezvoltând obligaţii pentru toţi membrii comunităţii). Cu deosebire morala sexuală a apărut, fiind susţinută de conştiinţa aparţinerii de acelaşi grup, de unde caracterul ei. Regulile de conduită impuse de tradiţii au susţinut mai efectiv organizarea decât măsurile de ordin administrativ. Comunităţile tribale mai mari au evoluat adesea din grupări familiale mici care aveau aceeaşi limbă de comunicare, ascendenţă comună sau împărtăşeau acelaşi mit originar (nu revendicau un teritoriu anume şi prezentau rareori structuri organizatorice, în afara celor reglementate personal). Formarea unei administraţii complexe s-a asociat cu înlocuirea principiului înrudirii prin cel religios; astfel, în frunte cu un conducător similar zeilor, era asigurată puterea, formându-se o administraţie loială, pe un teritoriu definit. Premiera mondială a agriculturii a fost în “Cornul

Transportul cedrilor din Liban în Mesopotamia (fresce din mileniul I î.C.) Conţinutul isprăvilor reţinute despre Gherga-moş / Ghilga-meş era că Aruru / Iştar - Zeiţa Fertilităţii - l-a creat pe sălbaticul Enkidu, care era frumos şi puternic, trăia în mijlocul naturii, purta piei de animale şi se adăpa împreună cu gazelele iar Ghilga-meş a trimis-o pe Şamhat / prostituată sacră şi preoteasă a Zeiţei Iştar să-l seducă pe Enkidu (rudă cu el) şi să-l aducă în oraş, aceea învăţându-l să poarte haine, să se tundă, să bea vin şi să se poarte civilizat; apoi Enkidu l-a provocat la trântă pe Ghilga-meş iar acesta din urmă a ieşit învingător: după ce Enkidu s-a acomodat cu viaţa în oraş, a săvârşit, împreună cu Ghilga-meş, numeroase fapte de vitejie (între care doborârea cedrilor sacri - denumire Ghergană, în aceeaşi familie lingvistică fiind codri, citrice, etc. - de pe Muntele Liban 34,18 lat. N, 36,07 long. E, numit aşa datorită 254


Abundenţei” / “Semiluna Fertilă”, de la poalele Sudice ale Caucazului / răsăritul Anatoliei până în Mesopotamia şi Egipt, zona cuprinzând îndeosebi roditoarea vale a Eufratului, în care un loc important îl avea Karkemiş / Garga-miş (de unde ulterior s-a şi transmis prin Grecii Antici atributul de agricultor pentru Gheorghe) şi Levantul, adică Orientul Apropiat.

Portret din Ghirga-meş În Semiluna Fertilă / Cornul Abundenţei, grâul sălbatic creştea aşa de dens, încât într-o perioadă de recoltare de 3 săptămâni, o familie aduna mai mult decât putea consuma într-un an. Acolo era singurul loc din lume pe atunci - după Potop - unde creştea grâul, ceea ce a dus la stabilizarea culegătorilor şi vânătorilor Epocii Pietrei (impactul agricol fiind dublu: cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor). În imaginea următoare este reprezentat în bazalt - sculptat la sfârşitul secolului X î.C. - Zeul Fulgerelor / Furtunii în Garga-miş şi în zona înconjurătoare, la Tell Ahmar 35,43 lat. N, 37,19 long. E (în Siria / Syria, în pronunţie “Suria”):

255


lângă străvechiul oraș Mari. Vechea aşezare Garga-miş acum e împărţită de Turcia - cu numele de Karkamîş - şi de Siria (cu denumirea Jarabulus / fostă Djerabis): partea Turcă cuprinzând acropola şi vechiul oraş interior - e interzisă publicului, fiind militarizată / armata Turcă e în NATO iar partea Siriană, cuprinzând vechea suburbie a oraşului, administrativ aparţine provinciei Alep (de la Khalpe); în Epoca Bronzului, Alep a fost numit Armi (local – din cauza dificultății pronunțării “P” – Alep acum e “Halab”, inițial însemnând “Alb”: în consonanța orientală – adică în străvechiul sistem “Abjad” de silabisire – începerea era cu “Aleph”, ceea ce a dus la “Alpha” în Greacă, reprezentarea înfățișând coarnele taurului, “alif” însemnând “întâiul” ducând la nobilul lider “calif”, în sensul de prim urmaș).

Garga-miş

Numele şi faptele celebrului erou Sumerian Gherga Ghelga / Ghilga-meş - au fost în strânsă legătură cu numele şi locaţia cetăţii Garga-miş de pe Fluviul Eufrat (puternică mai ales în Epocile Bronzului şi Fierului).

Planul Garga-miş

În centru: acropola Garga-miş

Garga-miş exista din Epoca Pietrei, populat de Gherga din neolitic - perioada pietrei lustruite / şlefuite numele aşezării fiind preluat astfel la începutul Epocii Bronzului (mileniul III î.C.) şi reprodus ca atare în documente; cele mai vechi menţiuni scrise despre Garga-miş au fost păstrate de arhiva ce a scăpat distrugerii Sumeriei, în regalul palat “G” din Ebla - localitate însemnând “stânca albă” - 35,47 lat. N, 36,47 long. E / Siria (ce încă de pe atunci - mileniul III î.C. - coopera cu Armi / Alep: pe atunci, în paralel cu Armi din Bazinul Eufratului / în N Siriei, Regatul Armânum era în Bazinul Tigrului / din N Irakului). Este de știut că fondatorul națiunii Armene - după cum a studiat în 1910 și istoricul German Lehmann Haupt - a fost Zeul Khaldi, venerat în Ardini / Artin (aflat între Sardașt 36,09 lat. N, 45,28 long. E / Iran și Rawandiz 36,36 lat. N, 44,31 long. E / Irak).

În pronunţie Kărke-miş, aflat pe malul apusean al Eufratului şi notat în Biblie Carchemiş - Hitit Kargamiş, Asirian Gargamiş, Grec Europos, Latin Europus, etc. - Gargamiş / Karkemiş a fost un oraş foarte important istoric, timp de milenii (ca locul Epopeii Sumerianului Ghilga-meş / relatată de cel mai vechi text epic din lume, locul unde s-a realizat Tratatul de la Kadeş / primul acord de pace între imperii din lume, Regatul Karga-miş fiind ultimul bastion al lumii Hitite, acolo - prin bătălia consemnată şi de Ieremia 46 în Vechiul Testament - Egiptul Antic pierzând controlul Orientului Apropiat, ş.a.); lingviştii preocupaţi de concordanţe - ca de exemplu Dr. Joel Hoffman în 2006 - au observat că Gargamiş era înţeles în zonă sub forma de “Casa Sacră”. În avale pe malul drept al Fluviului Eufrat – la distanță relativ mică – de la sfârșitul secolului IV î.C. exista “Dura Europos” 34,44 lat. N, 40,43 long. E / Siria, așezare fondată de Makedoni la vad,

Imagine din Garga-miş

256


Garga-miş iniţial era mare târg de cherestea, având acorduri comerciale cu centre ca Alalakh 36,14 lat. N, 36,23 long. E / lângă Antakya (acum în Turcia), “U-Garit” / Ugarit, Mari (acum în Siria), etc. având şi o poziţie strategică / militară excelentă: Garga-miş era punctul terminus Nordic al drumului caravanelor de-a lungul Eufratului, conectând rutele dinspre munţii plini de cedri ai Libanului şi cele spre Kilikia / respectiv Anatolia, fiind la întretăierea fertilei câmpii Armană - a Alepului - cu stepa Nordică iar în răsărit legăturile sale directe fiind până la Fluviul Ghigru / Tigru, unde se afla Regatul Armânum (pe atunci, Armenii din Caucaz sau Armânii din Balcani nu erau organizați); influenţele Ghergarilor din Garga-miş în toate acele zone orientale au fost consistente de-a lungul timpului, fiind evidente mai ales în Epocile Bronzului şi Fierului pe o rază N-S din Caucaz până în Galileea şi E-V din Mesopotamia până la Mediterana (inclusiv Anatolia).

Ocurenţa Luvianei la sfârşitul mileniului II î.C. Numeroase inscripţii din Garga-miş (începând cu cele cuneiforme) au fost în Luviană: limbă Indo-Europeană legată de cele vorbite în Anatolia de Cariani şi Troiani populaţii majoritar Gherghite - ea influenţând mult Hitita; Luviana a fost utilizată de Pelasgii Lelegi şi de Luvienii / Luviţii existenţi în Anatolia înaintea Hitiţilor.

Baza unei coloane din Garga-miş În 1911, arheologul Britanic George Hogarth 18621927 a consemnat - pentru Academia Britanică - despre excavările din Garga-miş / săpăturile au fost lansate acolo în 1876 de Asiriologul Britanic George Smith (cel care în 1872 a publicat “Epopeea lui Ghilgameş”, descoperită în 1853): “În avale pe Eufrat - până la Babilon - nu există loc mai important decât Garga-miş; a fost capitala regatului despre care scriau scribii din Ninive - cel puţin din secolul XII î.C. ca având legături cu Capadochia. Carchemiş / Gargamiş a fost un loc puternic, cu o măreaţă acropolă lângă fluviu, impunând în epocă şi în regiune - datorită importanţei sale comerciale - unitatea de măsurare a greutăţii denumită ‘manu’ / ‘maneh’ sau ‘mina’ (cuvânt ce prin extracţia mineralelor a ajuns să denumească minele şi minerii, la care a făcut referire în Noul Testament şi evanghelistul Luca 19:16). Acropola n-a fost doar fortăreaţă de-a lungul timpului, ci şi necropolă; în cimitir sunt 3 feluri de morminte, în funcţie de circumstanţele sociale: săracii, cei având vase şi cupe - pentru mâncat şi băut - respectiv bogaţii, cu bijuterii şi arme din

Marea Mamă în Garga-miş Garga-miş era sub patronajul Marii Mame “Kubaba” / Kubaba (în Anatolia: Cybela). Ea îl avea ca soţ pe Zeul Furtunii / Fulgerelor; purta rodia şi oglinda, simboluri ale fertilităţii şi magiei. Amazoanele - inclusiv din Caucaz - o venerau ca pe femeia soarelui iar în Egiptul vechi a fost Zeiţa Soţiilor. În mileniul III î.C. Hurianii din răsărit - predecesorii Hitiţilor - o divinizau ca Hepat (calificativ însemnând “mama tuturor”) iar ulterior Grecii vechi din apus au numit-o Hera, care îl avea ca soţ pe Zeus, şeful zeilor.

257


bronz. Mormintele din zona palatului cu siguranţă n-au fost Hitite: aşezarea Carchemiş iniţială - cunoscută şi Egiptenilor din Dinastia ‘Amen-hotep’ / Amenhotep - era ante-Hitită / cu mult anterioară Hitiţilor; stilul construcţiilor e apropiat celor din Babilon şi Capadochia, fără nimic Asirian (Asiria a apărut pe Valea Tigrului, la mijlocul mileniului III î.C.)”.

- locuit din urmă cu 9 milenii, adică de la începutul mileniului VII î.C., pe când locuitorii săi utilizau lame din oricalc / obsidian - la apariţia Epocii Bronzului a existat Sumerian (până în secolul XXIV î.C.), controlul asupra sa fiind exercitat de la sfârşitul secolului XXI î.C. de către Amoriţi, Sumerian notaţi MAR.TU, războinicul Martu / Amurru fiind Zeul Furtunii, a cărui femeie era Marea Zeiţă Aşera: populaţia Martu - de Amorei - biblic a fost indicată ca a descendenţilor lui Amoreu, fratele lui Gherghe-seu. Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a scris despre ce a fost la sfârşitul mileniului III î.C.: “Invadarea Siriei şi Palestinei de către amoriţi n-a fost decât un episod al unei mişcări mai vaste, atestate cam în aceeaşi vreme, în Mesopotamia şi în Egipt. Au fost atacuri în lanţ efectuate de către nomazi impetuoşi şi ‘sălbatici’, rostogolindu-se val după val din deşert, fascinaţi şi exasperaţi în acelaşi timp de opulenţa oraşelor şi ogoarelor; dar, cucerindu-i, ei au adoptat stilul de existenţă al aborigenilor şi s-au civilizat. După un anumit interval, descendenţii lor au fost obligaţi să se apere împotriva incursiunilor înarmate ale altor ‘barbari’, nomadizând la liziera pământurilor cultivate. Procesul s-a repetat în ultimele secole ale mileniului II î.C., când israeliţii au început să pătrundă în Canaan. Tensiunea şi simbioza între cultele fertilităţii agrare, înflorind pe coasta siro-palestiniană, şi ideologia religioasă a păstorilor nomazi, dominată de divinităţile celeste şi astrale, au cunoscut o nouă intensitate odată cu instalarea evreilor în Canaan”.

Vase din Garga-miş La sfârşitul mileniului I î.C., istoricul Diodor Sicul 5:75 a indicat: “În atribuţiile lui Hermes intră şi îndeletnicirile crainicilor în vreme de război şi încheierea tratatelor de pace ori de armistiţii; ca simbol al autorităţii lui i se dă caduceul / kerykeyonul - pe care obişnuiesc să-l poarte negociatorii chezăşie că nu vor fi vătămaţi de duşmani. Şi iată pentru ce lui Hermes i s-a dat şi numele de ‘coinos’ / ‘comun’, de vreme ce încheierea păcii foloseşte celor 2 tabere ce se războiesc. Se mai pretinde că Hermes a născocit măsurile şi greutăţile şi că ar fi arătat şi tot ce se poate câştiga prin negoţ, cum şi dibăcia de a-şi însuşi pe furiş bunurile altora. Tradiţia îl mai înfăţişează ca fiind mesagerul zeilor şi cel mai bun sol, deoarece este foarte priceput a lămuri tot ce i-au poruncit Nemuritorii să vestească oamenilor. Acestor însuşiri despre care vorbim se datorează numele său. Hermes nu a fost născocitorul cuvintelor şi al vorbirii - după cum se susţine - ci el a redat cu iscusinţă şi elocvenţă mesajele pe care le aducea. El mai învăţă pe muritori luptele corp la corp şi născoci lira făcută din carapacea broaştei ţestoase, acestea după întrecerea dintre Apollo şi Marsyas, când cel dintâi ieşi biruitor; căinduse pentru că se răzbunase prea crud pe cel învins, Apollo şi-a rupt strunele ceterei sale şi, pentru o vreme, s-a lăsat de cântări”.

Arhiva regală din Mari menţionează că în secolul XVIII î.C. - înaintea lui Hammurabi / regele Amoriţilor, care avea mare respect pentru numeroşii Kirkişaţi / adică Ghirgaşiţii din Valea Eufratului, răspândiţi mai ales între Karga-miş şi Terqa - în cetatea Garga-miş domnea regele Aplahanda; în 2013, geneticienii coordonaţi de către Polonezul Henryk Witas - după cercetarea dinţilor din scheletele aflate în capitala Terqa a Regatului Mari populat de Amorei - au afirmat că “profilul lor genetic e prezent în populaţiile din Tibet, Himalaia, India şi Paki-stan; rămăşiţele analizate în Mesopotamia - mai ales în Terqa - indică legături solide cu populaţiile din Tibet / Trans-Himalaia”.

Karka-miş controla rutele de acces dintre Cornul Abundenţei şi Anatolia, colaborând cu Huriţii în mileniul III î.C. şi cu Hitiţii în mileniul II î.C. (în mileniul I î.C., Gargamiş / Karke-miş şi-a încetat existenţa, la începutul mileniului I î.C. de exemplu într-o inscripţie regală din Karkemiş în Hitita hieroglifică fiind scris “Într-adevăr, eu sunt suveranul Araras, însoţitorul Soarelui”); după Epoca Pietrei, Garga-miş 258


Car din Garga-miş Egiptologul Francez Gaston Maspero 1846-1916 a scris: “Cei din Canaan - presaţi de garnizoanele Egiptene - nu s-au implicat, însă Gargamiş (în Canaan având aceeaşi religie), împreună cu aventurieri sosiţi tocmai din Gergis / Troia, s-a alăturat Hitiţilor, opunându-se Egiptenilor. Gargamiş conducea o vastă regiune, între Râul Orontes / S şi Anatolia / N; avea o cultură completă şi o economie prosperă”. La începutul secolului XII î.C., “oamenii mării” printre care erau şi piraţi Gherga - au ajuns până în Garga-miş (Imperiul Hitit s-a dezmembrat atunci, ultima lor rezistenţă fiind tocmai în zonă): era începutul Epocii Fierului, când în Sud Evreii din Egipt au năvălit în Canaan, singurul loc pe care n-au reuşit să-l ocupe fiind N Galileii, respectiv Înălţimile Golan (unde Gherghe-seii / Ghergaseii - adică sfinţii Gherghe / Gherga - aveau constituit Regatul Gheşur); e de remarcat că față de Galileea sunt la egală distanță – circa o sută de km - importante orașe, ca Ierusalim, Beirut / capitala Libanului, Damasc / capitala Siriei, Amman / capitala Iordaniei, etc.

Guvernator din Mari, mileniul II î.C. În secolul XVII î.C., Hattusili I - fiul fondatorului Imperiului Hitit - a încercat fără succes să includă Garga-miş în împărăţia sa; cetatea avea ziduri serioase, lungi de kilometri. Garga-miş a lucrat cu Hurianii / Mitanni, respectiv cu zoroaștrii credincioși ai Zeului Mithra = “Moșul Raiului”, până în secolul XIV î.C., când - datorită decesului frumoasei faraoane Ghergane Nefertiti - Egiptul n-a mai păstrat oraşul în sfera sa de influenţă şi împăratul Hitit Suppiluliuma I a reuşit să-l anexeze imperiului său (ceea ce i-a determinat pe Egipteni să propună înrudirea conducătorilor lor; răspunzând invitaţiei, prinţul Zannanza - fiul războinicului împărat Hitit Suppiluliuma I - a plecat spre Egipt pentru nuntă, însă moartea lui pe drum a declanşat conflictele dintre Imperiile Hitit şi Egiptean, Hitiţii acuzând că acela a fost ucis). În secolul precedent Războiului Troian, împăratul Suppiluliuma I al Hitiților s-a cununat cu o prințesă Ahee, textele Hitite – printre care și al urmașului Mursili II – consemnând că pe atunci Miletul / Millawanda (mare port Carian) se afla în legături cu Regatul Ahiyawă / Ahhiyă, aliat Imperiului Hitit. Momentul culminant al confruntării imperiale dintre Egipteni şi Hitiţi a fost prin ceea ce a rămas ştiută ca “bătălia de la Kadeş” - cea mai mare confruntare cu care de război din istoria lumii, terminată indecis - armistiţiul dintre cele 2 Imperii fiind conceput la Garga-miş (încă o premieră mondială, fiind primul tratat de pace dintre mari puteri); atunci era secolul XIII î.C.: un timp al schimbărilor radicale, fiind sfârşitul Epocii Bronzului. Ghergarii din Garga-miş (şi din areal) au preferat să fie cu apropiaţii din Anatolia decât cu aroganţii Egipteni.

Himera din Garga-miş 259


În secolul V î.C., medicul Carian Ctesias din Knidos - care a scris “Indica” şi “Persica” - a indicat că Muntele Himerei a ajuns să fie Vulcanul Yanartaş 36,25 lat. N, 30,27 long. E din Lycia, unde focurile ardeau neîntrerupt gazele naturale, în faţa Insulei Rodos, ceea ce denotă legătura dintre cei din Garga-miş şi Licieni; mai mult, Britanicul Robert Graves în 1955 a scris că Himera a ajuns pe Fluviul Eufrat la Garga-miş fiind adusă din Caria = Ţara Gherghiţilor Anatolieni (“Hi-mera” / Himera aparţinea străvechiului Calendar Carian). În Epoca Fierului, Regatul neo-Hitit Kargamiş / Garga-miş era între Ghergania (N) şi Regatul Gheşur (S); e de ştiut că “perioada neo-Hitită” - centrată pe Garga - este catalogată istoric şi ca “perioada Arameană”. Dinastia Hitită refugiată în Garga-miş şi-a păstrat tronul acolo până la sfârşitul secolului VIII î.C., când Asirienii au cucerit Regatul Karga condus din oraş şi au deportat populaţia, înlocuind-o cu oamenii lor, stăpânirea lor numind-o “Gargam”.

miş a fost deoarece întâi conducătorul Evreu Iosia - printr-un slab calcul strategic - n-a permis Egiptenilor trecerea prin teritoriul său din Iudea şi a fost spulberat de aceia (“cartea a patra a regilor” 23:29), apoi la Garga-miş / Carchemiş Babilonenii zdrobind Asirienii şi pe militarii faraonului (Ieremia 46:2), au cucerit Evreii şi le-au distrus Templul din Ierusalim, deportându-le elita, exilaţii Evrei din Babilon ajungând să fie eliberaţi în 539 î.C. de un alt Ghergan: primul guvernator acolo pentru Perşi, Gobryas - fost guvernator în Gutium - care practica o politică imperială de indulgenţă cu populaţiile supuse (nu toţi Evreii au dorit să se întoarcă în Canaan, mulţi hotărând să rămână acolo unde au fost deportaţi, deoarece au apreciat înlăturarea Asirianului Nabonidus şi revenirea Ghergană la putere). Regii din Gargamiş notaţi Anatolian Tarku - “şefii oraşului apelor” - s-au regăsit în Cilicia şi Capadochia până în timpul Romanilor (după cum le-a fost găsit sceptrul în Smyrna, după cum au notat Tacit şi Dio Cassius, etc.); după ce Romanii au numit oraşul ca Europus, Garga-miş a rămas în vocabularele zonei ca Ghirga-meş în Kurdă, Karka-mîş în Turcă, etc.

Vechea fortăreaţă Garga-miş Sfinţii Gardieni

Militar din Garga-miş (secolul VIII î.C.) Ultima postură semnificativă istoric pentru Gargamiş a fost la sfârşitul secolului VII î.C., prin ceea ce a rămas ştiută ca “bătălia de la Carchemiş” din 605 î.C. - menţionată şi de Biblie, în Vechiul Testament - când armata Ghargheului / Chaldeului Nabucodonosor (care din 613 î.C. era însurat cu prinţesa Amytis, fiica lui Cyaxa-res, regele Mezilor, strănepoata lui Diaku / Deyaco, conducătorul din Zirta al regiunii Lacului Urmia) a învins armata Asiriană aliată cu cea Egipteană; Ghargheul / Chaldeul împărat Nabucodonosor era fiul întemeietorului Dinastiei Gharghee / Chaldee, care a condus Imperiul Babilonului până în 556 î.C. (ultimul împărat din acea Dinastie Gharghee fiind ucis de Asirianul Nabonidus, care s-a instaurat la putere). Victoria de la Garga260


Printre pruncii / prinţii Marelui Zeu An erau Sfinţii Gardieni - adică Gherganii divinizaţi pentru ceea ce făceau care îşi vegheau / păzeau Ţările Sacre, fiind şi mesagerii veştilor (bune sau rele) dintre exterior şi interior, observând lumile atât profană cât şi sacră, permiţându-şi chiar să facă prognoze / sub forma oracolelor; posturile în care se aflau le permiteau (datorită schimburilor de informaţii) cunoaşteri aprofundate / mai extinse decât ale altora, le favorizau îmbogăţiri datorită negoţului şi totodată puterea controlării zonelor de influenţă - prin organizarea dar şi stăpânirea acelora - exercitându-şi nobilitatea inclusiv cu atribut regal, religios ori războinic atunci când era necesar: despre purtătorii mesajelor = mesageri, e de ştiut că în areal era folosit termenul Sumerian de Sagi pentru crainici, profeţi cu graţie divină: ei au fost consideraţi şi Genii sau Gini, au fost cuneiform scrişi în mileniul III î.C. de exemplu ca Sa.Gaz Sfinţii Gliei / Pământului Ga - sau de pildă dinaintea Geţilor în mileniul II î.C. în Banat (conform consemnărilor istorice) au fost ştiuţi şi ca Sâgi / SiGini, ş.a.

Sa-Gart Sfinţenia Gherga a fost remarcată şi consemnată post-diluvian îndeosebi în mai multe zone ale EurAsiei, prezenţele de gen fiind în Bazinul Pontic, fiind ca îngerii Gregori, fiind ca “îngeraşii” din Bazinul Ghaggar din NV Indiei, fiind ca Sfinţii Gherghe / “Gherghe-seii” din N Canaanului, fiind ca Magii SiGini = Sfinţii Gini / Genii la Gherdap (migraţi acolo dinaintea Războiului Troian - din Media / Ghergania - urmărind Cerga / Lâna de Aur), ş.a. Magii nu erau profeţi: ei nu preziceau viitorul, ci doar interpretau voinţa curentă a zeilor. Sagartii / Sa-Gartianii (notaţi Babilonian “Sa-Gar-Ta” / Sa-Garta, în vechea Persană fiind reţinuţi ca “Aşa-Kartia”, în Greaca veche Σαγαρτιοι = “SaGartioi”, etc.) erau Sfinţii “Sa” + “Garti” / “Garghi”: Gardienii Platoului Iranian (de la care Munţii Zagros şi-au primit numele); Sfinţii Garghi / “Sa-Garti” au populat zona din cele mai vechi timpuri (în secolul VIII î.C., împăratul Sargon II referindu-se la ei ca ZiKirta / ZeKertu şi ZiKurti). În secolul V î.C., Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 1:101, 1:125, 7:67 şi 7:85 a notat că Perşii erau înrudiţi cu acei păcurari / păstori nomazi, care se distingeau prin utilizarea principalei lor arme - arcanul / lasoul - ca nimeni altcineva, purtau haine colorate strălucitor şi cizme până la genunchi (în secolul VI î.C., Sfinţii Garghi / SaGarti din Munţii Zagros au fost aliaţi cu Mezii din Ghergania pentru împăratul Cyrus “cel Mare”, primul împărat al Perşilor); din Egipt, geograful Antic Ptolemeu 6:2 i-a localizat pe Sa-Garţi în Media / Ghergania iar cronicarul Ştefan din Bizanţ i-a plasat în Peninsula Sagartia de la Marea Caspică. În prezent, clanurile Kurde Zangana şi Chigini se pretind descendentele Sfinţilor Garti / Gardieni, întinşi cândva între Lacul Van din Caucaz - ştiut până în Antichitate ca “Marea Argeş” - şi coasta Godar / Makran la Oceanul Indian (unde până în Epoca Modernă a domnit Dinastia Gichk: acea regiune a fost numită Grec Gedrosia iar în acea zonă Sud-Estică - acum în Paki-stan - localnicii se autonumesc Maka). În perimetrul dintre S Caspic (Ghergania / NV Iranului), Canaan (Palestina / Israel), Regatul Garga-miş (Valea Eufratului / N Mesopotamiei, adică NV Siriei / SE Turciei) şi Albania Caucaziană (Azerbaidjan / Daghe-stan), prin străvechii îngeri Gregori ori sacrii gardieni SaGarti pe de parte, respectiv prin

Munţii Zagros (fotografie din satelit) “Lista regilor Sumerieni” a împărţit regii Sumeriei / Mesopotamiei în 2 părţi: cei care au domnit înainte de Potop şi cei care au domnit după, consemnând că “după Potop, au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. La răsărit de Mesopotamia, lanţul Munţilor Zagros se întinde în Irak şi Iran - între Marea Caspică şi Golful Persic - rezultând din încreţirea scoarţei datorită întâlnirii plăcilor tectonice ale Arabiei şi EurAsiei. Înălţimea maximă de 4548 metri altitudine a Munţilor Zagros este atinsă în Vârful Zard Kuh 32,21 lat. N, 50,04 long. E din Iran (“Kuh” la vechii Perşi, ş.a., însemna “Munte”); denumirea Munţilor Zagros provine de la Sfinţii Garghi / notaţi în vechime “SaGarti”: primii stăpâni. Locuirea Munţilor Zagros a fost de la sfârşitul mileniului VIII î.C., aşa după cum de exemplu a relevat arheologia în Jarmo 35,32 lat. N, 44,57 long. E din zona Kurdă (la răsărit de Kirkuk / Irak); civilizarea arealului a urmat Culturii Zarziane (numită astfel după Grota Zarzi din Kurdi-stan), a vânătorilor-culegători - atunci fiind introduse acolo arcul cu săgeţi şi câinele domestic - apoi Muntenii din Zagros domesticind în premieră mondială caprinele. 261


sacrii pământeni SaGaz sau sfinţii Gini SiGini pe de altă parte, se pot recunoaşte strămoşii Gherga ai Magilor Ghargheilor / Chaldeilor - conducătorii strămoşilor Guţilor din Asia Centrală (din care au apărut Gheţii în EurAsia iar apoi Goţii în Europa); Gutii / Guţii n-au fost un trib, ci au format o populaţie - o uniune - în mileniul III î.C. de obicei sub conducerea câte unui lider numit Yarga (“Yargan” însemnând “Judecător”, după cum a studiat şi orientalistul Englez Gerard Clauson 1891-1974: în vechea Turcă - unde o denumire ca “Guzi” / “Oguz” s-a regăsit Medieval - termenul derivat din cel Gut pentru conducător a fost “Tirigan”, urmele Gute ajungând în mileniul II î.C. până în Bazinul Tarîm iar apoi, în mileniul I î.C., având în Asia Centrală genericul MasaGet). În imaginea următoare se vede o procesiune a nomazilor pe Zard Kuh - cel mai înalt vârf al Munţilor Zagros - zona sa constituind la sfârşitul Epocii Pietrei baza Gută:

Academicianul Britanic Neil MacKenzie 1926-2001 a studiat limba vorbită de Gorăni / Gurani (adică de Muntenii Avromani, din Munţii Avroman), afirmând: “Cel mai arhaic grai vorbit de Gorăni era Dialectul Avroman, cu legături fonetice caracteristice centrului Iranului, în deosebire faţă de Kurdă (care desigur că de-a lungul timpului a influenţat mult)”. Originea Gorănilor - ca şi a Kurzilor - e presupusă a fi Caspică, mulţi afirmând că-s urmaşii Mezilor; în trecut, au avut renumele de mari războinici iar în prezent, majoritatea lor e formată din agricultori. Gherga şi Guţii

Baza Gută Între mileniile VI î.C. şi III î.C., în Mesopotamia au dominat Sumerienii: “oamenii soarelui”, autonumiţi “Ghi-engar” / Ghiengar, transliteraţia Ki-en-gar însemnând cumularea forţei spiritului Ki (atribuită Zeiţei Pământului Mami, femeia Zeului Cerului Anu) în Gar = Cer; “Oamenii soarelui” Ghiengar îşi numeau Ţara Sacră - Mesopotamia - ca Ghienghir / Kangar (literar însemnând energia sufletului Ka în Ghir / Gar, adică în Cer). Prin Ghiengar se poate înţelege Ghergar, la răsărit de “oamenii soarelui” Ghiengar - adică la răsărit de Ghergarii Sumerieni - fiind vecinii Guţi, care îl venerau pe Zeul Enlil (însemnând “Puntea”, patronul vânturilor): despre “casa nobilă” a aceluia se ştia că avea o cameră întunecată “Misterioasă ca eterul cel de sus / Ca zenitul cerului / Printre ale ei embleme / Stelele îi erau însemn”, numită “DIR.GA” - aşa cum Marea Piramidă avea “camera regelui” / faraonului - în care Zeul Enlil păstra “Tăbliţa Destinelor” (când Zeul “Zu” - profitând de îmbăierea lui Enlil în “apa sfântă” - a furat “Tăbliţa Destinelor”, “Moarte au fost formulele divine / Liniştea s-a întins peste tot / Tăcerea domnea / Strălucirea templului pierise”). Denumirea Gută rezona pe cea Gugă, a străvechilor prinţi Guga / Nuna, pruncii Zeului An (prin consoana nazală velară notată în Alfabetul Fonetic Internaţional ca [ŋ] - în pronunţie “NG” - ceea ce rezultă şi literar din transcrierea An-nuna peste An-Guga, filologii confirmând de fapt ceea ce se utiliza peste prima formă Gugă / Nună prin cea Gută); prinţul Ngunga - fiu al Pământului Ga - oriental, ca de pildă şi în Canaan - a devenit vechiul Domn al Pământului Ka / Ga, numit “Gadu-moş” = Cadmos / “Cad-moş” (care sâsâit, adică tipic oriental / Sud-Estic, era “Sat-moş” / adică Sat-Uran iar rârâit, adică tipic Pelasg / Nord-Vestic era Sar-mis / adică vechiul Soare): aceiaşi care în areal purtau torţele Zeului Mitra, erau numiţi Cauti - o rezonanţă Gută - şi s-au răspândit

Orientalistul Suedez Henrik Nyberg în 1923 a afirmat că numele de Gorani / Kurzii Sudici, din NV Iranului şi N Irakului, deriva de la cel folosit pentru Zeul Binelui Ahura Mazda: Stăpânul Suprem.

Răspândirea Gurană

262


în Antichitate cu acel nume de Cauti / Cautes în Europa, regăsindu-se în Sarmisegetusa, Iberia, etc. (foştii Guţi dinaintea Războiului Troian - au avut ca urmaşi Geţii, răspândiţi în EurAsia între N Indiei şi S Baltic).

(aceiaşi care împreună cu Hunii spre mijlocul mileniului I au creat Imperiul lui Attila, cu graniţa Sudică pe Dunăre şi cu graniţa Vestică pe Rin: timp de peste 5 milenii, populaţia de Guţi-Geţi-Goţi sau de Kuşi / Kuşani - Chuni / Huni, până la “Cu-mani” / Cumani - a dominat Vechea Lume).

Cauti În satele Montane ale vechilor Greci (aşezări de pe înălţimile cândva calde), Uran era ştiut ca Anul Ceresc personalizat sub forma de Zeu Muntean - iar fiul său Timpul (la vechii Români Crăciun, la vechii Greci Cronos) era echivalat de Romani ca “Sat-Uran” / Saturn; Timpul Cron Crăciun / Cronos - prunc al Cerului (Muntean zis Ur-An), împreună cu Tatăl său și cu Bunul său / bunicul An, au fost extraordinar de stimați în Epoca Pietrei dar și ulterior, pentru multe milenii și pe un vast spațiu. Pe aceeaşi filieră că “Tatăl şi Fiul sunt Unul”, pornind de la Cerul luminat de soarele Ra şi măsurat de timpul An (personalizarea elocventă fiind prin zeii “Ur-An” / Uran şi “Cr-On” / Cron), au fost cândva şi posesorul Raiului - Zeul Poseidon / fiul Zeului Cron împreună cu pruncii săi, prinţii Anuna, cei care după împărţirea imperială au instaurat rangurile de regi în regate; toate mitologiile Lumii Vechi au avut aceeaşi sursă de difuziune, regăsită în Imperiul Atlant / Eden: Raiul Erei de Aur (posedat - conform vechilor atestări Româneşti, Greceşti, etc. - de cel care l-a avut ca tată pe Moş Crăciun / Cronos, echivalat Româneşte ca Gherga, Greceşte ca Gargaros conform lui Homer, Hesiod, ş.a., zis Poros de către Alcman, Gheb de către Plutarh, Dokius de către Pliniu, ş.a.m.d.), cuprinzând atât Marea Ghergană / Caspică, cât şi Marea Neagră, aceea cu poziţia centrală în Eden / primindu-şi denumirea iniţială de Pont de la alt Ghergar, mult mai vechiul zeu al apelor Pontus Gargarus. Urmaşi ai pruncilor cereşti Annuna / “An-nuna” (copiii Zeului An, prinţii Guga / Gregor), Guţii în general au fost blonzi, cu ochi albaştri. În neolitic - adică între cele 2 Potopuri - dintre acei Gherghi / Kurghi (sau Gorgani / Kurgani) din N Caucazului / din Stepa Ponto-Caspică, unii au roit spre S începând cu mileniul V î.C.: în afara descendenţilor Kurzi de azi, s-au remarcat cei stabiliţi în Zagros (lanţul muntos separând Mesopotamia de Platoul Iranian) ca strămoşii Guţi, unii migraţi spre V în Valea Nilului / unde s-au numit Kuşi şi spre E în Valea Indului / unde s-au numit Kuşani. Biblicul şi etnonimul Cuş primul născut al lui Ham / care la Potopul biblic din mileniul IV î.C. a fost pe arca tatălui său Noe - l-a avut ca frate mai mic pe Canaan: tatăl lui Gherghe-seu. Kuşii / Kuşanii - ştiuţi în Asia Centrală drept Cuni / Chuni - erau descendenţi Guţi (Antic numiţi şi MasaGeţi, adică Mari Geţi); ajunşi pe Valea Dunării în Europa Centrală, Geţii au fost progenitorii Goţi 263


Mesopotamia, ci şi-au păstrat identitatea nomadă, implicându-se în negoţul cu sclavi, pe care îi puneau să muncească pentru ei. La răsărit de Guţi erau Tukri, direcţia lor comună de mişcare în timp fiind spre Asia Centrală, zonă în care ambele populaţii s-au amestecat cu Kuşanii”. În imaginea următoare se poate vedea cu galben leagănul Gut (în stepele şi pădurile Zagros, din răsăritul Mesopotamiei / aproximativ actualul Iran):

“Leagănul” Gut Nordul Mesopotamiei a fost populat de Sumerienii Gherga, care îşi aveau cetăţile semnificative pe cele 2 Fluvii, începând cu Garga-miş / Karga-miş pe Eufrat şi Kirkuk / Karka pe Tigru; în mileniul III î.C., Regatul Garga-miş din Bazinul Eufratului îşi avea capitala la Karga-miş iar Regatul Gut din Bazinul Tigrului îşi avea capitala la Kerkuk / Kirkuk: ambele regate dominau N Mesopotamiei. “Eternul foc” datorat emisiei de gaz din zonă, de la “Baba Gurgur” - e la 5 km de centrul Kirkuk, citadela sa fiind capitala Gută (după cum au cercetat - printre alţii - şi William Gordon, Oskar Hermann şi Khristian Spate, în 1961). În 2009, istoricii Paul Zimansky / profesor de arheologie la Universitatea New York / SUA, Jonathan Tubb de la “Muzeul Britanic”, Daniel Potts de la Universitatea Sydney / Australia, ş.a., au descris fosta capitală Gută: “La 10 km de centrul Kirkuk e suburbia Nuzi, unde s-au păstrat tăbliţele înfăţişând oraşul ca un mare târg de pe ruta comercială dintre Iran şi Mesopotamia, încă dintr-un trecut îndepărtat; întreţinea relaţii mai ales cu regatele Mari şi Babilon (Kirkuk a fost numit şi Arrapha iar vechii Greci i-au spus Karka).

De pildă, istoricul Sirian Al Dhahabi 1274-1348 a scris în enciclopedia “Vieţile nobililor” că “Geţii descindeau din Qoot, fiul lui Ham” (Qoot fiind Cuş); după ce Europa a cunoscut Geţii / Goţii, Nordul Africii a cunoscut ViziGoţii iar Asia Centrală i-a cunoscut - de la început - atât pe Kuşani, cât şi pe Guţi (apoi până la MasaGeţi sau “Jaţi” / în pronunţie “Geţi”), aşa ştiindu-se Antic şi în Evul Mediu despre provenienţa lor, adică: Gut / Qoot provenea din Cuş / Kuş, nepotul lui Noe (Sudicii Guţi / Geţi au fost Hamiţi, mai bruneţi, ca de exemplu Gherghe-seii Canaanului iar Nordicii Guţi / Geţi, ca de exemplu descendenţii Kurganilor Caucazieni ori ai pre-diluvienilor îngeri Uriaşi Gregori, au fost mai blonzi, respectiv “strălucitori”). În 2011, academicianul Chinez Yu Taişan a consemnat despre “Originile Kuşanilor”: “În evidenţele istorice Chineze, Kuşan = Guişang a format prima dinastie din Daxia / Bactria, la S de Fluviul Amu Darya / Gui în Chineză. Pe la sfârşitul lui 3000 î.C., din apusul Babilonului au plecat spre răsărit 2 populaţii, formate din Guţi şi Tukri / Tocariani, care s-au stabilit în Daxia / Bactria; ajunşi înaintea Kuşanilor şi venind din V, e de acceptat că aspectul lor era European / Caucazian. Limba Kuşană era Tocariană (aceeaşi vorbită şi de Guţi); deoarece ulterior acele populaţii s-au despărţit, au apărut diferitele lor dialecte: Tocarianii au ajuns până în Bazinul Tarîm, la un moment dat mai aproape lingvistic de Tocariani fiind Kuşanii decât Guţii”. (Vorbirea “păsărească” Kuşană / Tocariană era străveche, inclusiv Biblia indicându-l pe Kuş / Cuş ca primul născut al lui Ham, fiul lui Noe). Este de observat că Daxia vechiul nume pentru regiunea Bactria - era vatra Dahă / “Gahă”, acolo suprapunându-se “D” peste “G” (ca şi la Daghii din Daghe-stan care erau Gaghi - acolo fiind şi zona Gogarena - în vechea Anatolie utilizându-se Dardan peste Gargan iar în Balcani, Armânilor până în Evul Mediu zicându-li-se Gogu / printre Albanezi, Ghegî). Lingvistul Walter Henning a afirmat că “Guţii au fost primii IndoEuropeni, despre ei ştiindu-se până în China; Guţii au năvălit peste Babilon de pe colinele V Persane, probabil venind din V Caspic, de la Derbent / Daghe-stan: erau anteriori Hitiţilor cu circa 3 secole, similari Cimerianilor Kurgani (în principal au fost fermieri migranţi). Guţii nu s-au stabilit în

Karka / Kirkuk în Irak 264


În mileniul II î.C. a fost un important centru Hurian şi în mileniul I î.C. - după intervenţia Medă - metropola Karka a fost refondată, azi fiind importantul oraş Kirkuk din Irak”. (În Kirkuk, suburbia Nuzi era pe Dealul Yorgan: Tăblițele de acolo - și alte artefacte găsite - au documentat după Guți apariția unora dintre succesorii lor, anume Churiții / Hurianii, care i-au influențat pe Kheti / Hitiți în Anatolia; Huriții / Hurianii îi invocau pe zeii vedici iar în vocabularul lor erau mulți termeni Indieni, după cum au analizat savanți ca Germanul Hugo Winckler ori Austriacul Moriz Winternitz). Din populaţia Gută s-a născut poporul Ghet / Get, care a fost strămoşul Got. Onomastica Gută era în evidentă legătură cu numele “Gu” pentru “curajos” dar şi “taur” utilizat Sumerian - “Ko” în vechea Indie fiind “corn de taur” dar şi Cer - de la Guţi transmiţându-se denumirea de “taur” până în vocabularul actual (via “Şuru” la Asirieni, “Thor” la Fenicieni, “Tauros” la Grecii vechi); de altfel, vechii Greci utilizau “Goetes” pentru “vrăjitori”, “Goetia” la ei fiind “magia” (în Anatolia, Magii protejau morții, ei inscripționând mormintele cu blesteme pentru a evita profanarea lor / oasele umane fiindu-le necesare ca ingrediente în practicile magice de preparări ale poțiunilor cu ierburi numite “pharmacos”: în trecutul îndepărtat, credința în magie era foarte puternică, de aceea Magii călătorind mult timp și îndepărtat, oferindu-și serviciile - ca parte a teurgiei / adică a magiei “albe”, similaritatea dintre “teurgie” și Gheurgie putându-se vedea relevantă - cei dorind miracole pe atunci fiind nenumărați). Guţii constituiau o proeminentă populaţie nomadă mai ales în centrul Munţilor Zagros - cu răspândire între Tigrul superior şi Elam - la mijlocul mileniului III î.C. (consemnaţi de pildă de regele Sumerian din Adab 31,57 lat. N, 45,58 long. E / Irak ca naţiune tributară atunci); împăratul Sargon I i-a menţionat pe Guţi ca întinşi în secolul XXIII î.C. între Der 33,14 lat. N, 45,58 long. E pe Fluviul Tigru - graniţa Elamului - şi Câmpia Lulubi (zona Kurdă din N Irakului). În mileniul III î.C., baza Guţilor a fost în Munţii Zagros, ei la mijlocul secolului XXII î.C. ajungând la putere în Mesopotamia, întrerupând domniile dinastiilor autohtone (Guţii practicau tactica de a lovi şi a fugi - astfel au luptat şi Ghergheseii / Gherga-seii în GolanGalileea, ulterior Geţii, ş.a. - ceea ce făcea dificilă reacţia localnicilor, conform unor aprecieri raidurile lor destabilizând economia regiunii: prosperitatea a scăzut, victimele foamei sau înmulţit); intrarea Guţilor din Zagros în aproape toată Mesopotamia a fost odată cu intrarea Hitiţilor din stepa Caspică în Anatolia - datorită secetei provocate pe glob prin schimbarea curenţilor de aer din N Atlanticului - atunci încheindu-se perioada vedică în India şi luând sfârşit Regatul Vechi în Egipt (acolo ajungându-se şi la canibalism / fenomen ce era deja stopat de 2 milenii, prin intervenţia Gherganului Osiris). Intervenţia Gută în Mesopotamia a fost de circa un secol, până la mijlocul secolului XXI î.C., apoi în zonă manifestându-se politic şi militar Amoreii / Amoriţii (conform Bibliei, etnonimul Amoreu era frate cu Ghergheseu). În 1901, Britanicul Henry Howorth în “Istoria timpurie a Babiloniei” a explicat derivarea denumirii Kurde din Gutium - Regatul Gut, cu capitala la Kirkuk - identificând vechile forme de Quradu / Khuradi pentru oamenii săi: “Populaţia Kurdă nu e Arabă, fiind veche de milenii în fostul spaţiu Gut (Gurti = Kurdi); în timp, s-a numit Huriană în Mesopotamia, apoi Perşii ştiind-o Medă” (adică Hyrcană / Ghergană). Dr. Asad Khailany - fondatorul Congresului Naţional Kurd din America de Nord - a explicat originea

denumirii Kurde: “Sumerienii menţionau Ţinutul Karda / Qarda, populat de Guţi şi regatul lor Gutium; Babilonenii numeau Kurzii ca Garda / Qarda iar Asirienii ca Guţi / Qurţi (apoi Grecii vechi ca Gorduş / Gordos sau Karduş, Perşii aveau pentru Kurd numele Gurd, etc.)”. În anul 921, călătorul Ahmad ibn Fadlăn a scris: “Khorezmii au graiul cel mai aspru, vorbirea fiindu-le ca plânsul graurului; lângă AlDjurdjania / Gurgănj - de pe Fluviul Amu Darya - populaţia e formată din Kardali, ale căror spuse seamănă cu orăcăitul broaştelor”. Este de remarcat că în secolul VI î.C., Gherganul general Gobryas - care era guvernatorul Gutium - atunci când a cucerit Babilonul pentru Perşi a eliberat imediat Evreii aflaţi acolo în robia deportării (iar Cyrus “cel Mare” - împăratul Perşilor - atunci a dat ajutor Evreilor pentru reclădirea Templului lui Solomon în Ierusalim).

Generalul Gobryas 265


În S Mării Caspice, când au cucerit Mesopotamia, Guţii au precedat cu un mileniu Geţii de la Marea Neagră şi cu peste 2 milenii Goţii de la Marea Baltică, în denumirea Kurdă - tot bazată Gut - putându-se întrezări cea Gurgă (prin frecventele substituiri “G” în “K”/“D”). Dr. Samir Abbas din India a scris în 2005 despre “Glorioşii Guţi”: “Istoricul Kurdi-stan a fost vechiul Gutium. Corespunzător evidenţei Avesta, familia limbilor Iraniene provine din extraordinarii Munţi Afgani Hindu Kuş. Datele istorice despre vorbitorii proto-Iranianei îi indică pe războinicii Guţi, care au ajuns până în India ca Jaţi şi în Europa ca Geţi şi Goţi. O ramură Gută a migrat în Sumeria, declanşând o renaştere în S Mesopotamiei (conflictele acolo ale Sumerienilor şi Guţilor au fost contra Semiţilor); Guţii - după ce au unificat regatele montane - au ridicat zigurate reprezentând munţii lor familiari Hindu Kuş şi au realizat irigări ale culturilor agricole. Istoria etnică a Sumeriei a început cu primii săi locuitori, cu capete alungite, din Elam; Turanicii Sumerieni - cu capete rotunde erau din regiunile Altaice, într-o relaţie strânsă cu Ugrii (în 1939, profesorul Carleton Coon de la Universitatea Harvard a enunţat: ‘presupusa rudenie dintre Sumerieni şi Fino-Ugri nu poate fi uşor evaluată, ţinând cont că ar fi fost cu peste 3 milenii înaintea formelor ştiute ale ambelor populaţii’). Unul dintre cei mai clari indicatori că puternicii Guţi din Gutium erau Irano-Afgani e locaţia geografică, aflată în orbita răspândirii limbilor Irano-Ariane; de fapt, Gutium era vechiul nume a ceea ce azi se ştie drept Kurdi-stan, cu vorbitorii Kurzi de limbă Iraniană. În 1996, Eric Jensen i-a identificat pe Guţi ca strămoşii Kurzilor: ‘Prima menţiune istorică Kurdă a fost în jur de 3000 î.C., în Gutium; ulterior, în jur de 800 î.C., Indo-Europenii Mezi s-au coagulat cu urmaşii Guţi, care vorbeau o limbă Ariană’. Corespunzător ‘Dicţionarului biblic Easton’ din 1897 ‘regiunea montană din N Babilonului e vechiul ţinut Gut / Kuti, Modernul Kurdi-stan’. În 1946, William Elphistone a notat: ‘Inscripţiile din 2000 î.C., cât şi cele Asiriene după un mileniu, indică existenţa populaţiei Kardaka / Kurtie sau Guti în vecinătatea Lacului Van; aceia sunt pretinşii strămoşi ai Kurzilor, însă o anumită identificare e posibilă doar în vremurile Grecilor: Xenofon s-a referit la Garduchi (o posibilă formă Kurdă timpurie)’. Într-un mod asemănător, Cecil Edmonds în 1971 a notat că ‘unii Kurzi pretind că descind din autohtonii Guţi şi Lulubi de la începutul mileniului I î.C., cărora Mezii le-au impus limba şi religia’. Evident că Guţii au fost înrudiţi cu Kaşiţii / Kuşiţii, după cum a observat Saba Dara în 2000. Mai mult, în 2004 Dr. Ferdinand Hennerbichler a legat Kurzii de Guţi. În 2003, Nazif Telek a afirmat: ‘Deja din mileniul III î.C., au fost relatări despre regiunea Munţilor Zagros ca Gutium: pentru Sumerieni, din N Zagros până în Munţii Taurus era Kardaka, Armenii numind zona Beth-Kurdu, etc’. În 1990, Mustafa Qaradaghi a enunţat că ‘Guţii / vechii Kurzi vorbeau limba Huriană, comună cu cea utilizată de rudele Lulu, Kasiţi şi Mitani; capitala lor era în oraşul Kirkuk / fost Arrapha’. În 1993, profesorul Mehrdad Izady a scris că ‘Babilonenii numeau pe oricine trăia în sistemul Zagros-Taurus ca Gut, inclusiv pe Mezi iar termenul Antic Grec Kardukhoi transcris şi Gordyene de către autorii clasici - nu este altul decât al predecesorilor Ghirdi ai Kurzilor; numele Kurti / Kurd pare a fi de origine Ariană şi a fost de fapt unul dintre primele întâlnite pentru Guţi’. Eminentul istoric Bhim Dehiya în 1979 a reliefat relaţia Gută-Jată: ‘Maurya din Imperiul Indian au fost numiţi Muru / Mor de către Egipteni, scripturile menţionându-i ca Amoriţi (prin aplicarea unui A

protetic): aparţineau Jaţilor din India, fiind aceiaşi denumiţi ca Mauri de Europeni. Când au atacat Egiptul, atunci acolo domnea a unsprezecea dinastie, care i-a menţionat ca oamenii din Ţinutul Djati, ce clar însemna Ţinutul Jati / Guti; astfel, în secolul XXI î.C. Jaţii au fost notaţi Mor / Mur. Chinezii au numit 2 ramuri ale Guţilor ca Ta-Yue-Che şi Siao-Yue-Che, corespunzând exact Masa-Geţilor şi Tisa-Geţilor menţionaţi de Herodot în secolul V î.C. (însemnând ‘Marii Geţi’ şi ‘Micii Geţi’). Aproape fiecare populaţie din Asia Centrală şi Orientul Apropiat a ajuns să fie reprezentată prin Jaţii din India. În 1894, James Hewitt a scris: ‘Jaţii îşi conectează genealogia de Kandahar; numele lor îi leagă de Geţii Traci şi de Goţii Baltici. Descendenţa Balcanică şi Baltică e confirmată şi de sistemul lor de proprietate funciară, prin care membrii unei comunităţi săteşti aveau zone separate şi bine definite printre terenurile aparţinătoare, fiindu-le comune şi alte obiceiuri’. În 1929, Leonard Woolley a confirmat că ‘Guţii (strămoşii Goţilor) de pe înălţimile Zagros şi din câmpiile Tigrului aveau păr deschis la culoare’ iar în 1899, Carlos Closson a afirmat: ‘Cea mai primitivă formă de oameni Europeni - Fino-Ugrii - au aglomerat kurganele din Rusia şi au pătruns în Asia pe o rută la S de Marea Neagră; filologii privesc cea mai veche limbă a Babiloniei - cea Sumeriană - ca aparţinând grupului Fino-Ugric. Tipul de cranii găsite în Europa, în kurganele din Rusia dar şi în Mesopotamia confirmă aceasta. Guţii au fost descrişi în textele de la sfârşitul mileniului III î.C. ca deschişi la culoare (Amoriţii probabil erau la fel) iar monumentele Egiptene îi prezintă ca blonzi înalţi, cu nas proeminent, care au lăsat sute de dolmeni în Canaan / mai ales în Ţinutul Moab, la răsărit de Marea Moartă’. Trupele Gute care au cucerit capitala imperială Ereh / Uruk (după cum a scris ‘Facerea’ 10:10), la începutul secolului XXV î.C., au fost recunoscute în 1911 de către profesorul Vincent Scheil ca sugerând Goţii, în acelaşi timp el - descoperitorul Dinastiilor Gute - remarcând însă că nimic nu proba încă faptul că au fost strămoşii Goţilor. Profesorul Laurence Waddell în 1929 a identificat Guţii ca aparţinând unei rase Nordice: ‘Conducătorii Sumerieni aveau aceeaşi cultură şi erau de acelaşi tip fizic ca o rasă Nordică, uneori numindu-se Gut sau Got în monumentele din Mesopotamia până la Ind. Posterior Sumerienilor, cuvintele începând cu Kha au pierdut ‘K’ iniţial, astfel încât Hitiţii având numele vechi Khatti prin pierderea ‘K’ au ajuns Hatti, sursa pentru Hitit’. Profesorul Jahanshah Derakshani a scris: ‘În mileniul III î.C., o parte din populaţiile Gută şi Tugră a migrat din V Iranului spre E, stabilindu-se la graniţa Chinei, întâlnind Muntenii Kuş, stabilindu-se o legătură între Kuşi şi Guţi’.” (Despre elita Jată / Gută din Asia Centrală, devenită Getă, este de ştiut că era “Bal”, adică “puternică”, la un moment dat conducând Bactria / Balhara din Balkh / Afganistan - personificarea principalului zeu din Canaan ca Baal / Bel fiind în legătură onomastică - Medieval unii dintre descendenţi ajungând via Bazinul Volga în Bazinul Dunării, ca Bulgari; termenul arhaic Român pentru Chinezi a fost “Chitai”). În secolul III î.C., învăţatul Carian Apolloniu din Rodos în “Argonautica” (2:403) a notat epitetul regelui Aiete din Colchi / Georgia - posesorul Cergii / Lânii de Aur - sub forma “Kutaios” şi că stăpânea peste pământul “Kutaea” (4:511) iar Gherghinul poet Homer în “Odiseea” 11:521 a scris că în timpul Războiului Troian în Misia trăiau Ketei: e foarte posibil ca în Caucazul şi Anatolia Epocii Bronzului să fi existat Guţi / “Kutai” (chiar regele Amazoanelor, tatăl prinţesei Medeea aparţinându-le, mai ales că prinţesa a fost 266


etnonima / eponima Mezilor din Media - Ţara Magilor de la Caspica - adică Ghergania, stăpânirea familiei lor regale fiind consemnată ca extinsă din Colchi / Georgia până peste “Kutaea Gaia” / pământul Kut, respectiv Gut). Lucrarea “Istoria bisericească” din secolul VI a înţeleptului Sirian Evagrius Scolasticus - discipolul patriarhului Grigore I al Antiochiei şi ajutorul aceluia - a fost tradusă din vechea Greacă în secolul XIX de savantul Britanic Edward Walford, care a afirmat: “Populaţia Jad din Nordul Indiei e descendenta MasaGeţilor; în limba Pahlavi, MessaGetae e tradus ca Marii Jaţi” (Chinezii îi numeau Yue-Che / Yuechi, adică Geţi).

unde funcţiona un călugăr Gheorghe / George care vorbea graiul Ghergar din Albania Caucaziană - şi a primit acolo o garnizoană Valahă permanentă, trimisă de împăratul bizantin Iustin II 520-578, al cărui imperiu se întindea până la Dunăre (colonişti ai căror urmaşi sunt şi acum în acea zonă Egipteană - cu care sunt vecine Palestina şi Israelul - ei încă fiind mândri de rădăcinile lor Româneşti, chiar dacă azi vorbesc numai Araba). În acest context explicat şi Grădina Gâţi-man / Gheţi-mani de lângă cetatea Ierusalimului - zonă devenită foarte populară pentru orgiile din crângurile sale, pe Valea Cedrilor, în apusul Muntelui Măslinilor, la începutul mileniului I găzduind o presă pentru producerea uleiului de măsline - ce a ajuns o locaţie de rugăciune mult apreciată de Iisus, poate fi înţeleasă ca Grădina Gheţilor / Geţilor (adică a urmaşilor Guţilor). Britanica Pam Millington de la “Observatorul triburilor” în 2006 a scris despre “Grădina Guţilor”: “Guţii ştiau de Grădina Edenului. De pildă, marele rege Sumerian Ghilga-meş a operat în Munţii Zagros din Iran, unde trăiau în timpul său Guţii / Kuşanii (îmi pare despre Kaşiţi / Kuşiţi sau Kuşani / Kuşi că-s o versiune deviată din Guţi); de exemplu, Cutha pe Eufrat - între Babilon şi Bagdad - a fost o cetate Gută: locul unde s-au format Samaritenii. Guţii erau aceiaşi cu Kurzii şi respectau Cultul Edenului, cuvântul ‘grădină’ fiind rădăcina pentru denumirea Kurdă; urmaşi ai Guţilor au fost şi Magii Chaldei” (adică Gharghei). În “Istoria secretă” din 2009, arheologul Britanic Brian Haughton a scris: “Cuvântul ‘magi’ - pluralul lui ‘magus’ - a fost preluat din grecul ‘magoi’, la rândul lui împrumutat din cuvântul persan ‘maguş’. Herodot a susţinut că formau o clasă de sacerdoţi, care trăiau în Media (zona din nord-vestul Iranului şi zona kurdă), fiind un trib originar al mezilor. Preoţii vechii religii a mezilor - care probabil aveau origini mesopotamiene - au considerat că era necesar să-şi adapteze practicile la credinţa monoteistă a lui Zoroastru (proces îndelungat şi dificil). Este atestat că atunci când Darius, împăratul perşilor în 521-486 î.C., a descoperit că magii erau pricepuţi tălmaci ai viselor, a stabilit ca ei să fie mai presus decât religia de stat din Persia. La vremea la care a scris Herodot, magii erau preoţi ai religiei lui Zoroastru, având un rol comparabil cu cel al şamanilor / vracilor. O datorie a lor era aceea de a oferi consultanţă astrologică împăraţilor Persiei. Au dobândit o puternică influenţă religioasă şi respect, fiind consideraţi oameni înţelepţi în întregul imperiu. În ‘Tăbliţele de la Persepolis’, magii au fost descrişi ca având dublă autoritate, atât religioasă, cât şi politică. Magii aveau responsabilităţi religioase importante, fiind descrişi ca aprinzători ai focului, acel ritual părând să fi fost un sacrificiu adus ‘Stăpânului înţelept’, zeul suprem al perşilor. Magii erau prezenţi la curtea împăraţilor perşilor, fiind implicaţi la nivel foarte înalt în practicile religioase şi în administraţie. Geograful grec Strabon a descris o castă sacerdotală a magilor din Capadochia (centrul Turciei); el îi numea ‘aprinzători de focuri’, căci aveau temple ale focului, în care exista câte un altar în care o flacără era ţinută aprinsă tot timpul. Magii zilnic făceau incantaţii, ţinând mănunchiuri de plante în dreptul focului şi purtând în jurul capetelor turbane înalte de fetru. Se pare că unii magi au călătorit spre vest sosind şi stabilindu-se în peninsulele Balcanică şi Italică. Urme ale credinţei şi practicilor lor pot fi găsite în mitraism, care se baza pe divinizarea zeului Mithra. Pe vremea Imperiului Roman, cuvântul ‘magi’ se folosea ca termen general pentru a desemna orice reprezentant al unui cult oriental (la vremea naşterii lui Iisus, numea pe oricine

Grădina Gheţimani Patriarhul Grigorie I - notat şi Georgius I - şi-a început parcursul ecleziastic în Ierusalim, unde a fost călugăr, apoi a preluat ca stareţ Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Sinai 267


implicat în magie, astrologie sau interpretarea viselor). Magii par să fi fost acceptaţi ca făcând parte din Imperiul Roman, unii dintre ei fiind menţionaţi ca însoţitori ai funcţionarilor de rang înalt şi guvernatorilor. Descrierea magilor în ‘evanghelia după Matei’ (scrisă în secolul I) spune că magii de la răsărit au venit în Ierusalim şi face referire la interesul magilor pentru stele, ceea ce a sugerat unora faptul că veneau din Babilon, un binecunoscut centru al astrologiei la acea vreme. Totuşi, dacă judecăm strict după natura darurilor pe care le-au adus - aur, tămâie şi smirnă - Arabia ar fi fost mai potrivită, deşi acolo nu existau magi; evanghelistul n-a menţionat câţi magi au fost, însă numărul darurilor indică 3”.

- s-a regăsit în jurul Mesei Rotunde a regelui Arthur ori la guvernatorii Varegi / Vikingi); strania sa trăsătură - atât fonetică, cât şi semantică - demonstrează consistenţa termenului timp de peste 4 milenii, între Asia Centrală şi NV Europei (‘Iargan’ a apărut şi în inscripţia fondatoare Orkhon, în vechea Turcă). Yargan înfăţişa poziţia de prezidare legată de consiliul tribal Gut, care a avut puterea de organizare inclusiv militară - de a domina Mesopotamia: a fost modelul reprodus în lume de numeroase ori, de Imperiile Turk, Mongol, ş.a., până la instituirea parlamentară Modernă. Guţii foloseau 2 cuvinte pentru conducători: întâi numele purtat de şef, apoi titlul său (asemenea practică a fost observată mai târziu şi la Hitiţi). Cuceritorii nomazi întotdeauna numeau un administrator al teritoriilor cucerite (acela având rangul de vicerege): stăpânul adevărat rămânea adeseori neştiut de către cei subjugaţi, pentru care viceregele - tratând direct cu ei - era liderul suprem (reţinut ca atare de către folclor dar şi chiar de către cronici, ierarhia reală pierzându-se / ori fiind greu vizibilă pentru neiniţiaţi, accesibilă însă specialiştilor); în plus, mai e de ştiut că la Turki un titlu nou era un nume nou (începând cu cel Gut pentru ‘Judecător’). Valurile Kurgane din N Pontic peste Caucaz în Mesopotamia - au fost între jumătatea mileniului V î.C. şi jumătatea mileniului III î.C. iar Guţii au reprezentat un fragment din acel fenomen. Numele personale Gute dar şi titlurile aveau sufixul ‘-an’ (ca de exemplu ‘Tirig-an’ sau ‘Iarg-an’), ceea ce de asemenea s-a întâlnit în vechea Turcă, limbă în al cărei vocabular ‘yarlîqa’ a ajuns să fie ‘a comanda’, ‘yarluga’ să fie ‘a predica’, etc.; o particularitate Gută a fost şi terminaţia ‘meş’ / ‘miş’, care s-a regăsit apoi la Uiguri, Turki, ş.a. La început, Guţii i-au avut ca aliaţi la poalele apusene ale Munţilor Zagros pe vecinii Lulubi (al căror nume însemna ‘Regali’). Dintre cuvintele Gute, interesant a fost termenul ‘kurkânu’ pentru ‘agriş’ (plantă medicală)”.

Guţii în Zagros Dr. Kemal Balkan - profesor la Universitatea din Ankara / Turcia - a studiat “Relaţiile dintre limba Gută şi vechea Turcă” / Altaică în 1992: “Guţii în mileniul III î.C. sau întins din Mesopotamia până în Azerbaidjan / NV Iranului, avându-şi centrul nu departe de Dealul Yorgon / Nuzi, la Kerkuk / N Irakului. Examinarea numelor Gute a dus la concluzia că acelea şi titlurile lor nu erau împrumutate, ci native. Guţii au aparţinut primului val al nomazilor Kurgani (aceiaşi care din mileniul V î.C. au invadat Europa); s-a constatat convergenţa rădăcinilor lingvistice proto-Turce şi ale celor Kurgane, ceea ce l-a făcut în 1937 pe distinsul profesor Benno Landsberger să afirme la Congresul din Ankara prezidat de Kemal Ataturk despre populaţia Gută / Kut că reprezenta cea mai veche rudă Turcă. Cu Guţii au fost înrudiţi Kaşiţii şi Lulubii, având ca vecini Vestici Turukii; în preistorie, Guţii au trăit în Turke-stan (zona dintre S Caspic şi Fluviul Oxos), preponderent în Munţii Zagros. În mileniul III î.C., ei au ajuns până la Tirgan / Tirikan din zona Kurdă (pe Eufrat); ‘Tiriga’ la Uiguri avea înţelesul de ‘perfect’ iar ‘Iargan’ la vechii Bulgari a fost documentat ca ‘Urgan’. Titlul ‘yargă’ însemna ‘tribun’ (membru al tribunalului / judecător): acea poziţie a fost perpetuată şi de Biblie - prin ‘cartea judecătorilor’ - apoi de către Romani, etc.; titlul respectiv ‘yarga’ nu era nou la Guţi când scribii Mesopotamieni l-au consemnat în mileniul III î.C. Ulterior, la Uiguri, Turki, ş.a. au fost menţionaţi liderii Yargan, vechii Greci au avut Organa, etc. (inclusiv titlul de ‘Earl’ - o formă a lui ‘Yargan’ 268


Paradisul

Paradis în Ghergania Explicaţia versetului biblic din “Facerea” / “Geneza” a sădirii grădinii “în Eden, spre răsărit” este ca un punct de vedere Atlant - în E European fiind Imperiul Atlant - că la E de acela s-au instalat primii oameni; apoi, izgoniţi de acolo, aceia s-au stabilit pe Drumul Edenului (ce era orientat pe direcţia N-S) iar generaţia următoare s-a mutat mai la E / de unde apoi urmaşii s-au întors, în ceea ce era Sumeria: iată în succesiune temporală şi cu repere geografice ceea ce a fost cu mult timp în urmă în EurAsia, într-un spaţiu având în apus Bazinul Dunării şi în răsărit Bazinul Ghargar, între Raiul Nordic - considerat “ceresc” deoarece era patronat de Zeul Cerului An, respectiv de Zeul Cerului nenumit de scribii biblici / ştiut ca Dumnezeu - şi “Paradisul pe Pământ”, Sudic (e de ştiut că termenul vechi Persan pentru Rai era “paridaeza”, care a dat cuvântul “paradis”). “Roirea” documentată în Epoca Modernă de mulţi cercetători ca să fi fost cândva între spaţiul Român (Carpato-Dunăreano-Pontic) şi N Indiei a fost susţinută cu mult înainte, în cea mai cunoscută carte din lume: Biblia. Deplasările oamenilor din Raiul European spre răsărit a fost în mai multe valuri, începând din neolitic. O schiță înfățișând răspândirile oamenilor îndeosebi după Potopul biblic ar fi ca în imaginea următoare:

Grădina Raiului (din Imperiul Atlant / numit astfel după Atlas) a fost modelul pentru Grădina Hesperidelor adică a celor 7 fiice ale lui Atlas, răspândite spre apus - şi a fost modelul pentru Grădina Paradisului, din răsărit. Prediluvian - adică înaintea Potopului - învecinatele Atlantida / Europa şi Siberia / Asia constituiau în supercontinentul EurAsia ceea ce era ştiut ca superiorul “Eden” (cuvânt despre care specialiştii au afirmat categoric că nu era Semit, însă a fost notat aşa de către vechii Evrei în Biblie): denumirea de Eden era folosită pentru marea câmpie udă din N lumii locuite (iniţial oamenii grupându-se mai ales în Cornul Abundenţei). Stepa Siberiană (din Asia) + Imperiul Atlant (din Europa) = Eden (adică - mai pe scurt - Rai), areal scăldat de lumina şi căldura Soarelui / astru mult mai apreciat acolo decât în Sud.

Istoricul Britanic David Rohl în 1997 a plasat Grădina Eden între Anatolia şi Iran, pe ceea ce era ştiută de Sumerieni ca Ruta Edenului legând Marea Caspică de Golful Persic şi anume în N râului aurifer Uzun / Sefid, considerat ca vechiul Pison (zona având populaţia formată din pricepuţi luptători Kheru / Gheru - de la care ar fi provenit denumirea 269


biblică a gardienilor ca “heruvimi” pentru sfincşi - ei având şi şoimul ca simbol), Antic acolo apoi fiind Ghergania: Ţara Gherganilor, la poalele răsăritene ale Muntelui Gherka 36,32 lat. N, 29,22 long. E; în acea zonă, începuturile civilizaţiei după Potop au fost prin Cultura Zarziană (în peşterile / grotele Munţilor Zagros din N Irakului / S Kurdi-stanului). Ruta Edenului - având aproape o mie de km - a fost menţionată în mileniul III î.C. de Sumerianul Enmerkar că era parcursă de caravane într-un sfert de an (a devenit tot mai lungă, datorită prelungirii uscatului în Golful Persic prin depunerea aluviunilor pe o distanţă de aproape 200 de km).

copil ca şi un bătrân, un om cultivat ca şi un ignorant, puteau înţelege direct şi dintr-o singură aruncătură de ochi ce intenţiona să-i comunice emblema / simbolul; virtutea de comunicativitate a semnelor a scăzut simţitor în culturile de tip alfabetic, unde ignoranţa, vârsta, clasa socială, specialitatea erau obstacole în calea înţelegerii unei idei sau unui sentiment, când ele erau formulate altfel decât oral. În arta arhaică, primatul a fost al abstractului; emblema, simbolul, semnul au fost ‘la început’ iar nu copia realităţii, concretul, fragmentul. Iconografia tradiţională se exprima prin simboluri abstracte: Svastica, triunghiul, zig-zagul, spirala, etc. Ideea pură / abstractul a precedat concretul antropomorfic. Din perspectivă religioasă, e şi de înţeles ceea ce (îndeosebi asiatic) s-a impus ca închinare: nu simbolului, ci puterii aflate după el. Imaginile zeilor erau numai suportul meditaţiei, punctul de plecare obiectiv al unei experienţe ce se răsfrângea în conştiinţa devotului; imaginea era pretextul, vehiculul ce conducea în trăirea armonioasă, liberă. Meditaţia prin contemplarea imaginii nu se făcea niciodată singură, ci întovărăşită de o liturgie mentală sau verbală (ca de pildă, repetarea mantrei la indieni). Gestul iconografic - aşadar - nu era decât un imbold la experienţă, la trăirea nealterată de ‘pasiuni’.” În Anatolia - ale cărei limite răsăritene sunt la Eufrat - s-a regăsit cu numele Gherghiţia aceeaşi venerată mamă a fertilităţii din Epoca Pietrei, ca şi în Carpaţi, Caucaz şi Mesopotamia (Babilon - iniţial numit Babili - era locul principal unde era venerată sufletista “babă” / mama din vechime a tuturor, sărbătoarea cea mai importantă acolo fiind Anul Nou, la echinocţiul de primăvară), căci Cultul Mamei Mari la început era religia principală; etimologia cuvântului “idol” s-a datorat apelativului Marii Mame: Ida. Carianul Herodot a menţionat vechiul obicei nobil al dăruirii oaspeţilor inclusiv cu prostituţie ospitalieră sacră practicată acolo (menită să elibereze în folosul colectivităţii energiile misterioase ale fecundităţii), prin care fiecare localnică trebuia să se ofere cel puţin o dată în viaţă unui străin, în schimbul unei recompense / ceea ce a alunecat apoi din India până în Egipt la prostituţia clasică, legislatorul Solon chiar instituţionalizând-o printre Grecii vechi, locurile fiind marcate cu roşu ca semn distinctiv; a rămas în legendă că şi fiica faraonului Kheops, pentru a contribui cu fonduri la costurile amenajării complexului Marii Piramide, se prostitua. În “Mitul eternei reîntoarceri”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În lumea paleo-orientală, primul copil era adesea considerat ca fiu al zeului; în Orientul arhaic, tinerele fete aveau obiceiul să petreacă o noapte în templu şi prindeau rod de la un zeu (de la reprezentantul său - preotul - sau de la trimisul său, ‘străinul’). Prin sacrificarea acelui prim copil se înapoia divinităţii ceea ce-i aparţinea: sângele tânăr făcea să crească astfel energia epuizată a zeului (căci divinităţile zise ale fertilităţii îşi epuizau substanţa în efortul depus pentru susţinerea lumii şi asigurarea opulenţei ei; ele aveau deci nevoie să fie regenerate periodic)”. Ca şi alţii, Dr. Juris Zarins de la Universitatea Americană Missouri a plasat Paradisul adică tărâmul dedicat unirii cu Dumnezeu - la capătul Sudic al Rutei Edenului (ce era între Nordica Mare Caspică şi Sudicul Golf Persic / Oceanul Indian). Este de remarcat că “Eden” era numele primordial al stepei Siberiene (în culturile triburilor Altaice, Muntele Sacru avea în văile sale un lac alimentat de bolta cerească; din lac izvorau 4 Fluvii ce irigau lumea iar pe malul lacului creştea “Arborele Vieţii” şi la umbra aceluia trăia cuplul primordial: în Orientul Mijlociu,

Golful Persic În N Rutei Edenului, localnicii aveau idoli pentru protecţia caselor: statuete ce puteau fi transportate, căci majoritatea erau cu forme reduse, “Tăbliţele Nuzi” - de pe Dealul Yorghan 35,22 lat. N, 44,15 long. E, fost Gasur în Irak, lângă Kirkuk - descriind rolul idolilor în societatea timpului din acea zonă / ca simboluri ale puterii păstrătorilor acelora (fundamentate - în opoziţie - pe absenţa vizualizărilor, aşa cum preoţii Geţi îşi opreau poporul să scrie, ideea “să naibă chip cioplit” ulterior devenind caracteristică religiilor mozaică şi musulmană, reprezentarea sfinţilor însă fiind utilizată dintre monoteiştii locului, de pildă, de către creştini; e de ştiut că interdicţia scrisului a fost în baza filozofiei că acela fixa starea de fapt dând o formă definitivă lucrurilor, ceea ce nu corespundea noţiunii divine, aşa cum era concepută: de exemplu, Neandertalii - dotaţi cu creier mai mare decât Homo Sapiens / îndeosebi cu cerebel diferit şi dezvoltatori ai Culturii Viselor - având memoria fantastic mai bună în comparaţie cu cei care i-au urmat, n-aveau nevoie săşi fixeze vizual, prin imagini ori în scris, cele necesare transmiterilor celorlalţi, oarecum similar procedând şi Cro Magnon, în măsură însă mai redusă). În 1943, Dr. Mircea Eliade a evidenţiat ce a fost “Înaintea miracolului grec”: “Caracteristica civilizaţiilor extra-alfabetice era că foloseau simboluri / embleme în loc de formule scrise, astfel încât un 270


stepa de la poalele Altai era ştiută ca Eden, nume păstrat astfel pe hărţi până în Evul Mediu).

Biblia în capitolul 2 din “Facerea” / “Geneza” descrie Paradisul ca fiind marea grădină sădită în Eden (cuvânt folosit în Sumeriană, însemnând şes) lângă un sistem cu 4 râuri - cu localizare la S de prelungirile Munţilor Caucaz, acolo unde în mileniul VIII î.C. au fost domesticite oile şi caprele: la S de Marea Caspică, în N Golfului Persic.

Idolatrie Povestea de la începuturi de fapt era despre crearea societăţii, nu a oamenilor: trecerea din iniţiala “stare de graţie” a vânătorilor-culegătorilor la creşterea animalelor / apariţia agriculturii a fost percepută ca “o cădere”. Paradis Persic Cercetătorii au avut unele dificultăţi în identificarea prin actuala geografie a primelor 2 râuri, deoarece în timp traseele şi numele râurilor s-au schimbat (textul a fixat în scris ceea ce a fost transmis verbal cu mult timp înainte şi de aceea se utilizau numele vechi / nu cele ulterioare apărute pentru realităţi schimbate, menţionarea împreună a râurilor putând induce ideea egalităţii dimensiunilor lor - ce puteau fi asemănătoare doar către vărsare): “11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur”. Havila (literar însemnând “Circulară” / conform Dr. James Strong 1822-1894) a fost considerată Arabia iar Râul Fison / Pison - ştiut şi cu numele de Arima - a fost găsit prin investigaţiile cu satelitul ca secat în mileniul III î.C.: la vărsare era foarte lat. Este interesant că mai mulţi autori vechi au conectat Râul Fison / Phison de Istru / Dunărea inferioară, sugerând o străveche migrare Valahă din Europa în Arabia, spre India; astfel, “Pseudo-Caesarios” - lucrare atribuită călugărului Dobrogean Ioan Casian de la începutul secolului V / probabil urmaş Cuş / Cun - a consemnat (1:68) că “unul dintre cele 4 fluvii ce curgeau prin Rai era numit Fison de Scriptură, Istru de Eleni, Danubius de Romani, Dunavis de Goţi” şi că (3:144) “Fison e numit Gange iar de Eleni Indos ori Istros, de Iliri şi de riveranii care locuiesc lângă Istru, Danuvis sau Dunautis”. În secolul X, bizantinul Leon “Diaconul” a scris “se zice că Istru numit Fison era unul din fluviile ce curgeau prin Eden” (ceea ce reconfirma poziţionarea Raiului în spaţiul Românesc) iar în secolul XII bizantinul Ioan Zonaras a afirmat că “Istru era fluviul Pheison la Evrei”. În 2011, profesoara Maria Ciornei a considerat despre Havila – scrisă Ebraic “Havilah” – că reproducea “locuitorii Avi din Țara Lah / Vlah” (între “țara Lah” și

Ruta Edenului 271


“tărâmul Roh” putându-se considera echivalența pe baza clasicei rocade “R”/“L”: “Roh” = “Lah”). Rohmanii / Românii au rămas în legende ca oamenii - “manii” / “mânii” din Rai. Referirea la marea apă curgătoare – limita apuseană pentru Eden ce a fost Dunărea / Istru – poate fi considerată o aluzie biblică la întinderea Raiului pe Pământ, între bazinul / arealul său din Europeana Atlantidă populată de Atlanți și Ariana (cuprinzând Podișurile Iranian + Pamirian) populată de Ari. “13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş”. Kasiţii / Kuşanii - din neamul Hamit al Gherga - au fost cei care au preluat conducerea Babiloniei la mijlocul mileniului II î.C. / întemeietorul Dinastiei Cuşite / Kasite fiind Gandiş / Gaddaş, în secolul XVIII î.C. (de pildă, regele Cuşan Rişeataim / RişAtaim - care a condus 8 ani Canaanul a fost menţionat în capitolul 3 al “cărţii judecătorilor” din Vechiul Testament / Biblie); la ei, zeul suprem Bel / Baal era numit Kharbe. La Marele Zeu Kharbe / Baal se poate observa că purta şi căciula ţuguiată faraonică (emblematică oriental, de exemplu la MasaGeţi); de la Baal / Vaal până la Valahi ca denumirea unora dintre credincioşii săi - e de asemenea o scurtă distanţă lingvistică.

Zeul Kharbe / Baal Contemporani cu faraonii Amen-hotep erau regii Ghergani care stăpâneau Karduniaş / Babilonia: ei au fost primii Kuşani / Kasiţi intraţi în relaţii oficiale amicale cu Egiptenii (conform corespondenţelor rămase în arhivele ambelor părţi), ca de exemplu regii Kara-Indaş / Karduniaş, succesorul său Kadaşman-Harbe - respectându-l pe Enlil / Bel, numit Kharbe - fiul său Kuri-Galzu / pe scurt Galzu, o transcriere Gargu sinonimă cu Gharbe / Kharbe, ş.a.; provocat de conducătorul Elamului, Gargu I / Galzu I a cucerit capitala Susa a Elamului şi a acceptat căsătoria surorii sale cu prinţul Elamului iar a fiicei sale cu faraonul Amen-hotep III. După cum a studiat Fred Hamori în 2002 mitologia Sumeriană în comparaţie cu cea Fino-Ugră, denumirea de Kuş / Cuş era de la eroul Gheş din Sumer / “Su-mer”, zeitatea luminii (aşa după cum a fost Apollo Gerghithios pentru Grecii vechi care, corespunzător Americanului Geoffrey Bromiley 1915-2009, era venerat de Gherghe-sei în Canaan şi de Fenicieni în “UGarit” / Ugarit ca înaintaşul lor). Ei proveneau din E Mesopotamiei, de pe văile Râurilor Kerkha (unde a fost capitala Elamită Susa) şi Gargar (acum numit Karun, cel mai mare Râu Iranian), ambele izvorând din Munţii Zagros, părţile inferioare ale lor atunci formând o deltă, numită Gihon / Ghihon. Kerkha - de remarcat pronunţia similară Gherga, căci în scris, prin echivalenţa “K”/“G”, Kerkha e sinonim cu Gherga - a ajuns în Antichitate râu sacru / din izvorul căruia doar conducătorilor le era permis să bea; Kuşanii erau veniţi dinspre răsărit: din Munţii Hindu Kuş, în trecut denumiţi Gherghi - aflaţi în Gherghi-stan / Afghani-stan, ţară vecină cu

Zeul Baal / Kharbe 272


Iran - Grecul Teofrast 371-287 î.C. afirmând că primii lor regi au fost din Insula Bahrain / Golful Persic (e de ştiut şi că în “Epopeea Sumerianului Ghilga-meş” a fost scris că supravieţuitori ai Potopului au trăit în portul Telmun / Dilmun din Insula Bahrain, ce funcţiona ca antrepozit comercial, producând perle şi curmale pentru export). De altfel, Kuş / Cuş rezonează cu Kaş-mir / Caş-mir (regiunea din N Indiei populată din mare vechime de către Garga); Munţii Zagros din Iran aparţineau de “Ţara lui Cuş” (în centrul acelui lanţ muntos - ce a fost leagăn Gut - e izvorul importantului Râu Kharkeh / Kerkha).

Foarte vechi a fost spaţiul Gargar-Garga, între N Caucazului şi N Indiei, cu Tribul Gargar, respectiv Dinastia Garga (zonă în mijlocul căreia era Grădina Paradisului, udată de apele Gherga-Gargar; acolo femeia primului om identificată de specialişti ca ancestrala mamă ştiută în SE Europei drept Ghirghe - l-a determinat pe Adam să guste din cunoaştere: fructul “Pomului Cunoaşterii” era “adevărul” Biblia consemnând în “Facerea” 3:6 că dădea “ştiinţă” - iar acela a fost păcatul primordial, căci manifestarea ignoranţei a fost pericol pentru existenţa vieţii dintotdeauna). Este de ştiut că şamanismul - cea mai veche practică spirituală a omenirii e şi termenul antropologic utilizat pentru a descrie în primele societăţi conceptul universului şi tradiţiile respectiv legate, o idee de bază fiind că lumea este cuprinsă într-un ansamblu de diverse lumi (în care se găsesc energiile şi spiritele), unite de o axă ca un arbore: “Copacul Lumii” / “Copacul Cosmic”, concept şamanic provenit din taiga, considerat ca unind cele 3 zone esenţiale - infernul din subteran, pământul / solul şi cerul / tot ce era aflat deasupra - în mod corespunzător supranaturalul putând fi contactat de pe pământ cu adresarea infernului sau cerului, prin manierele cunoscute drept “negre” sau “albe” (elementul specific al şamanismului fiind extazul provocat de coborârea subterană sau de înălţarea la cer, şamanii “negri” fiind în contact cu sufletele - legate de energiile Pământului - iar cei “albi” cu spiritele / legate de forţele Cerului); călătoria şamanică, mistică - inclusiv prin transă pentru extinderea conştiinţei, necesară accesului - era incursiunea în acele lumi, cu scopul de a obţine informaţii, sprijin şi putere, de aceea copacul fiind simbolic prezent ritualic în multe culturi, până la sădirea gorunilor de către Români de exemplu. Lilith / Lamia - în influenţă Fino-Ugră Baba Yaga, ştiută în Română ca Baba Dochia ori “Muma Pădurii” Gheonoaia / de la Gheia - a fost prima soţie a lui Adam, apărută aşa cum e menţionat în Biblie, “Facerea” / “Geneza” 1:27 (Eva fiind a doua lui soţie, conform versului 2:23 din aceeaşi primă carte). Savantul Ceh Bedrich Hrozny a notat: “numele Evei - în Ebraică Hava - a apărut din numele Zeiţei Hurite Hepa, al cărei nume a apărut şi în numele unui principe din Ierusalim, din perioada anterioară sosirii Evreilor acolo; nu fără motiv a primit Eva - femeia lui Adam - numele acelei Zeiţe Hurite, nesemită” (din Ebraică, numele Adam era legat de “adhamah” = pământ iar Eva de “chava” = viaţă). Corespunzător “Cabalei”, “Manuscriselor de la Marea Moartă” şi altor documente, Adam n-a acceptat egalitatea sexelor astfel cum prima sa soţie dorea, ci voia să domine, aşa că ea s-a însoţit cu adversarul Satana - în Sumeria / Ghiengar numit Enki, ce-l avea ca frate geamăn pe Enlil / Işkur în Karkara - ajungând apoi să reuşească astfel ca Adam, care a avut-o ca a doua soţie pe mai supusa Işa / Eva, să afle adevărul (teologii consideră convingerea despre inexistenţa Satanei ca o reuşită demonică a aceluia, pe baza mai ales a argumentului nejustificării rezistenţei datorită atotputerniciei Domnului). “Cartea lui Enoh” a nominalizat: “Căpetenia îngerilor Gadri-el a ispitit-o pe Eva, le-a arătat fiilor oamenilor toate plăgile morţii, toate uneltele morţii şi scutul; ele au ieşit din mâna lui împotriva celor care trăiesc pe Pământ, din ziua aceea şi în vecii vecilor”. Gherghinul Hesiod în “Teogonia” 591 (referindu-se la prima femeie “oficială” din lume) a scris că “întreaga rasă a femeilor urmaşele Pandorei - este numită ‘aducătoare de necazuri’, ‘o mare nenorocire’ pentru oameni”, el mai afirmând şi că “înainte de a exista Pandora, oamenii trăiau pe Pământ fără rele, suferinţă sau boală”: pentru Grecii vechi, Pandora era

Râuri sacre În prezent, celelalte 2 râuri - Tigru / al Mamei Ghirghe şi Eufrat / al puternicului ei fiu - care izvorăsc din Munţii Caucaz, se unesc înaintea vărsării în Golful Persic (gura comună fiind lângă Kuweit): “14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul”. Grădina Paradisului a fost populată de către Gherhii din Bazinul Phison / NE Arabiei, de către Guţii din Delta Ghihon formată de Kerkha şi Gargar şi de către Ghiengar / Sumerienii din Mesopotamia (dintre Fluviile Tigru şi Eufrat): aşadar - la cele 4 ape curgătoare biblice - populaţia era formată din 3 feluri de Gherghi (înspre S - cea de-a patra direcţie cardinală - fiind Golful Persic / Oceanul Indian, care cu timpul a ajuns să acopere acel tărâm de vis).

Grădina Edenului 273


Eva Evreilor. Desigur ca opusă păgânilor, tradiţia creştinilor până la începutul Epocii Moderne - secolul XVIII - a fost ca în colţurile încăperilor unde erau copii să plaseze amulete ce să-i apere pe ei şi mamele lor de influenţa demonicei “năluci a nopţii”, după cum a fost denumită anterioara Lilith în Isaia 34 “Prorocie împotriva lui Edom” / Edom fiind regatul având capitala Petra, azi în Iordania (Bănăţenii în Ajunul sărbătoririi Sfântului Gheorghe - 23 aprilie - aveau “Sângeorgiul Vacilor”, protejându-şi special vacile, considerând că atunci umblau strigoaicele la vitele cu lapte); Lilith avea numele dezvoltat din Ila, diminutivul din N Indiei al Marii Mame (aşa cum în Mesopotamia şi Anatolia era Ida): e de observat că în N Indiei conceptul jocului creator divin - explicat plecând de la “jocul” flăcărilor focului - era Lila / Lîla, asimilarea focului / luminii cu inteligenţa răspândindu-se universal.

forma prin care omul caută să găsească divinitatea din el însuşi, în legătură întâi cu Tăbliţele pomenite de exemplu în “Ieşirea” / “Exodul” (24:12, 25:16, 31:18), o arhivă al cărei autor, conform alchimiştilor Egipteni (preocupaţi de spiritualizarea corpurilor şi corporalizarea spiritelor), a fost Ham, uneori pronunţat Ghehuti şi notat Thot, considerat arhitectul iniţial al megaliţilor în lume, promotorul ştiinţei piramidelor – în legătură cu care era cuvântul “herma” ce etimologic se referea la “o grămadă de pietre” - stimat în asociere cu Luna şi considerat în Egipt locţiitorul socrului său Ra; în Egiptul Antic, principalul centru de Cult al lui Thot a fost Hermopolis / azi Şmunein 27,46 lat. N, 30,48 long. E (în N Egiptului de Sus). Americanul Jim Marrs în 2000 prin lucrarea “Guvernarea din umbră” a indicat că Evreii vechi au furat din Egipt cunoştinţele utilizate anterior şi în Sumer (cum ar fi “Tăbliţele Mărturiei” - în Mesopotamia asemănătoare fiind “Tăbliţa Destinelor” ale gemenilor Enlil şi Enki ambele diferite de “Tăbliţele Decalogului”), India, Tibet, etc. iar ulterior cunoscute de druizi, maeştri ca Homer, Pitagora, Platon ori Romani ca Vergiliu, Ovidiu, ş.a. / până la iniţiaţii Medievali. De pildă, împăratul Asirian Assurbanipal / Aşurbanipal a consemnat mândru în secolul VII î.C.: “Am rezolvat cele mai grele probleme de matematică. Am citit tăbliţele scrise Sumeriene şi obscurele scrieri anterioare, ce sunt greu de învăţat. Pot înţelege şi textele scrise pe piatră înainte de Marele Potop”. Biblioteca lui a avut mii de tăbliţe (păstrate acum de “Muzeul Britanic”) cu însemnări interesante, încă în curs de traducere, ca: “În credinţa că iluminarea personală interioară putea aduce cu sine înţelegerea absolută, în vechime centrarea pe regenerarea energiei umane implica un nivel înalt de conştientizare, ce se obţinea gradat, prin intermediul celor 33 de vertebre ale şirei spinării” (conceptualizare ivită mult timp după prin gradele ierarhice masonice).

Lilith Primul bărbat - roşcovanul Adam - întâi a fost cu strălucitoarea Lili (probabil blondă Nordică) iar apoi cu Eva (probabil negresă Sudică). Interesant e că prima femeie avea buric (faţă de Adam, care - ca primul om - n-avea buric); regiunea lui Lilith era “Ga-Lili”: Galileea - sacrul ei pământ din N Canaanului - un compus lingvistic ce datorită diverselor culturi care au fost acolo a ajuns astfel din “GariRhea” (împreunarea dintre Gari / Gar = Cer şi Rhea / Zeiţa Pământului), la rândul său Gari / “Ga-ri” cumulând energia Ka / Ga a gliei / Pământului şi particula “ri” de la “riş”, atributul regal. Este de observat că în regula veche, mereu “L” s-a suprapus peste “R” şi nu invers; în forma cea mai simplistă, prin Galileea / “Ga-lileea” se înţelegea Pământul Ga al lui Lilith. Privind Galileea - pe de altă parte - înțelesul Turc e literalmente “Gol-ili”, adică “regiune lacustră”. Potrivit textului Ebraic vechi al “Cărţii Luminii”, misterele înţelepciunii i-au fost împărtăşite lui Adam de către Dumnezeu atunci şi acolo iar Tradiţia / “Cabala” prezintă

Ceea ce la început a fost adevărul Gherga - exprimat şi aplicat - în timp a fost pervertit de cei care au încercat să-l copieze ori să-l substituie, ajungându-se în prezent până la iluzia egalităţii dintre creator şi om (dezvăluirea din vechime a secretului că universul începe cu omul - adică pentru cine este interesat despre lume, că aceea porneşte din interiorul fiinţei umane - s-a perpetuat până acum, prin ambiţia unora de a imita sau înlocui divinul). Apoi, Biblia în “Facerea” / 274


“Geneza” 3:20 scrie: “Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”; apelativul Pelasg al ei era Rhea - având înţelesul de “regină”, cu forma masculină “rege” - care trăia în “Rai”, adică în însoritul “Pa-Radis” / Paradis (“Ra” fiind utilizat de Egipteni pentru împărat, aşa cum “raj” a fost anterior cu acelaşi înţeles în Bazinul Ghaggar din N Indiei - cu regăsiri la A-rabi, A-ral, A-ramei / A-ramaici, A-rarat, Basa-rabi, rabi / conducători religioşi, Rascia, U-ral, U-ran / tatăl Uriaşilor, etc). În Rai ajuns Pa-radis în varianta profană pământeană - mărul n-a fost doar un simbol pentru “Pomul Cunoaşterii”: la început, merele s-au dezvoltat în actualul Kazahstan / Cazah-stan (unde încă există aşezarea Chorga 47,49 lat. N, 83,35 long. E, pe Valea Chorga 47,53 lat. N, 83,36 long. E), apoi în Caucaz. Povestea se referea şi la trecerea de la traiul bazat pe cules la cel bazat pe cultivare, mărul reprezentând plantele: oamenii dinaintea Potopului au fost culegători ce trăiau în mediul lor natural - grădina naturală a Raiului, nu grădină făcută de ei unde hrana se găsea din abundenţă şi trebuia doar strânsă, fiind cea dinaintea agriculturii (conform şi lucrării din 1996 a Americanului Colin Tudge despre timpul preistoric). De altfel, începuturile populării feminine a EurAsiei a fost schiţată de geneticieni - pe linie maternă - cu prima staţie în zona considerată Paradisul pe Pământ:

“Ţinutul Nod” - unde a trăit Cain, primul născut al cuplului primordial; e de remarcat că la răsărit / Est de Eden - în actualele Afghani-stan şi Paki-stan - a fost Bazinul Ghaggar, cu prezenţă Gherga atestată multiplu, din cele mai vechi timpuri, un spaţiu unde s-a dezvoltat prima civilizaţie din lume (ce denumea Paradisul ca “Sverga”, în Persană termenul de Paradis fiind corelat cu “Pardes”, având înţelesul de parc / grădină): conform “Facerea” 4:17 (“După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh”), la E de Paradis a trăit primul nepot menţionat de Biblie - al bunicului Adam - patriarhul Enoh care a relatat despre unchii săi, îngerii Gregori / Grigori / “fiii lui Dumnezeu”, Aramean / Aramaic numiţi şi Qadiş, cei împreunaţi cu mătuşile sale / “fiicele oamenilor” Adam şi Eva. Este de observat - din ceea ce a relatat patriarhul Enoh despre mătuşile sale, fiicele primilor oameni, care tocmai şiau pierdut nemurirea - că Românii au reţinut ca “Mătuşa” pe cea nominalizată de Grecii vechi sub forma Gorgonei “Medusa”, prima dintre Ghergane care a fost muritoare: în Europa se ştia că Mătuşa / Medusa s-a iubit cu divinul Poseidon (cel care poseda Edenul); toate sursele - inclusiv Biblia - au indicat că Raiul / Edenul aparţinea nemuritorilor îngeri, muritorii oameni fiind izgoniţi de acolo, pedepsiţi să muncească (nu mai culegeau, ci trebuiau să cultive, căci s-a terminat stadiul fericit de culegere hoinărind goi prin divina grădină, ivindu-se necesitatea ca oamenii să-și facă propria grădină, prin Paradis încercând refacerea Raiului). Calendarul bizantin - solar, creştin - a fixat începutul lumii la 1 IX 5509 î.C. (atunci Românii ştiau că a început “zidirea lumii”, fiind data când au apărut “Tăbliţele de la Tărtăria” redând prima scriere cunoscută din lume, după dispariţia Civilizaţiei Atlante din mileniul anterior / cea care utiliza scrierea, după cum a consemnat şi filozoful Platon; de atunci, timp de peste un mileniu, în N Dunării s-a realizat Brazda lui Novac - cea mai mare construcţie megalitică din lume - încheiată atunci când exponenţii patriarhatului au migrat în S, începând în Valea Nilului Calendarul Egiptean).

În apocrifa carte despre viaţa lui Adam şi Eva (realizată înaintea naşterii lui Iisus) e descrisă prima locuinţă a primului cuplu - Caverna Comorilor - în antiteză cu Raiul unde iniţial au trăit, din care cei 2 au fost izgoniţi; Adam era roşcat / numele său în Ebraică asta şi fiind = “pământ roşu” Lu.lu în Sumeriană, însemnând “corcitură” - Tăbliţe Sumeriene cu portretele perechii existând din mileniul IV î.C. (mult anterioare scrierii Vechiului Testament), păstrate în prezent de “Muzeul Britanic”. Culoarea roşie - favorita Marii Mame - reiese atât din relatarea biblică “Facerea” 2:7 “luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”, cât şi din faptul că în vechime oamenii se vopseau în roşu cu argilă (sau în cel mai bun caz cu oxid de fier / rugină). Prima pereche de părinţi a avut 10 copii (Biblia numeşte 3 fii iar în 2001 Americanul Bryan Sykes, în cartea “Cele 7 fiice ale Evei”, a descris că genetic de la început au fost 7 clanuri materne / pe baza analizelor ADN-ului mitrocondrial). Prima locaţie indicată de Biblie (“Facerea” / “Geneza” 4:16 “Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden”) a fost tărâmul din răsăritul Edenului - în

În Bazinul Ghaggar a fost identificat în 2000 de către echipa internaţională formată din Csilla Krausz, Ken McElreavey şi Quintana Murci de la “Institutul Pasteur” din Paris / Franţa, Tatiana Zerjal şi Tyler Smith de la Universitatea Oxford, Mark Jobling de la Universitatea Leicester / Marea Britanie, Hamid Sayar de la “Centrul Genetic” din Teheran / Iran, Michael Hammer de la 275


Universitatea Arizona / SUA, Qasim Mehdi, Qasim Ayub, Raheel Qamar şi Aisha Mohyuddin de la “Laboratorul de Inginerie Genetică” din Islamabad / Pakistan şi Uppala Radhakrishna de la “Crucea Verde” din Ahmedabad / India, ca relevant grupul genetic LLY22G - al Gherga - pe lângă alte urmaşe ale mutaţiei 9, cu reale caracteristici Caucaziene, în descreştere de la 60% lângă Marea Caspică (ştiută în Antichitate drept Marea Gherganilor) la 19% în NV Indiei. Vechimea s-a corelat procentelor, cu sensul că înspre răsărit au fost remarcate cele mai recente generaţii / fiind calculate mileniile VI-V î.C. pentru Valea Indului (imediat după mutaţia genetică survenită în nodul Pamirului la începutul mileniului VIII î.C., o parte din Ghergari s-a stabilit în Caucaz, în mileniul VII î.C. aceia împărţindu-se: unii spre apus, prin Anatolia - în Banat - unde azi sunt cei mai mulţi Gherga de pe glob şi unii înspre N Indiei / Bazinul Ghargar).

relaţie cu principiul feminin al Mamei Zeiţă - matricea universală - cu încărcătură de energie sacrală iar în Egipt imaginile lui Osiris, Isis sau Horus erau aşezate în interiorul florii de lotus. Între Europa şi India de-a lungul mileniilor au fost nenumărate migrări - în ambele sensuri - de exemplu semnificative fiind cea a introducerii agriculturii în India mileniului V î.C. (verificată genetic), cea a Ţiganilor din India în Europa mileniului II (verificată genetic), etc. La începuturi, primele legături nu erau solare, ci conectate de întunericul nopţilor Arctice. Este de remarcat că masivul sacru din Munţii Altai era numit Sumer (înţelesul de acolo pentru “su” fiind “apă”): acel loc, în piscul cel mai înalt Belukha 49,50 lat. N, 86,45 long. E - atinge 4506 metri.

Vegetaţia Siberiei, de la stepă la deşert polar Este de ştiut că până recent la Cheremi şi roşcovanii Udmurţi - populaţii din Rusia Europeană cu ridicate prezenţe genetice ca Gherga - poiana sacră în care mai multe sate se adunau cu ocazia unor sărbători religioase pentru a sacrifica animale în cinstea zeilor naturii era denumită “mer”. Civilizaţia Ghaggar avea un sistem social şi politic autoritar şi ierarhic ce asigura o unitate grozavă pe vasta sa arie, de peste un milion de kmp. Concepţia vedică, a “vederii interioare” ce nu cunoştea sanctuarul / ritualurile având loc acasă, ofrandele fiind laptele, cerealele şi prăjiturile iar dintre animale sacrificând capra şi berbecul - era devoluţia din spirit (aşa cum ulterior a apărut în Biblie), fiind de pildă evident demonstrat prin resuscitări că mintea mai funcţionează după decesul clinic; după moarte se credea că decedaţii erau luaţi de vânt în Lumea “Cealaltă” pentru a zăbovi acolo “ani necurmaţi”. De altfel, fiecare text vedic fundamental debuta cu cuvintele: “La început...” (unele făcând referiri de profundă coerenţă la cele mai străvechi timpuri / e de remarcat echivalentul “La început...” în povestirile Româneşti, cu redare prin formularea “A fost odată ca niciodată...”); de exemplu, din “Rig Veda” - însemnând “viziunea regală” / prima lucrare Sanscrită din Vede - se poate afla că “la început nu exista nici fiinţă, nici eter, nici cer, nimic înconjurător şi nimic înconjurat, însă Acela, numai El respira, numai El, împreună cu Ea, a cărei viaţă o hrăneşte în sânul Său. Dorinţa formată de inteligenţa Aceluia a devenit sămânţa originară. Ea, care este hrănită de El în sânul Lui a fost partea inferioară şi El, care observa, a fost partea superioară”. Fiinţa Supremă s-a născut pe sine într-un uriaş ou, în care a rămas timp de un “an”, hinduşii echivalând acel “an” cu 11 miliarde de ani umani; de altfel, în India altarul sacrificial - “vedi” - era “feminin”. În “Dicţionar de simboluri” stă scris: “Dacă Cerul e în general rotund şi Pământul pătrat, schimbarea de perspectivă permite uneori inversarea corespondenţelor simbolice. Dacă, de exemplu, în construcţia templului hindus, pătratul e fixaţie, cristalizare a ciclurilor cereşti, invers el poate să însemne imuabilitatea principială în raport cu mişcarea circulară a manifestării.

Genele Gherga în spaţiul dintre Caucaz / Gargar, Caspică / Ghergania şi Ghaggar / Garga Spaţiul respectiv în Mesopotamia a fost în acele timpuri - începând cu mileniul VI î.C. - ocupat de “oamenii soarelui” Ghiengar / Sumerieni, în răsăritul lor fiind strămoşii Guţilor. În N Indiei Gărgarii erau albi, spre deosebire de majoritatea neagră - Indiană - din S. Legăturile NV Indiei cu Nord Vestul său au fost de pildă şi că la mijlocul mileniului VIII î.C. în Nevalî Cori 37,31 lat. N, 38,36 long. E / Turcia (pe Eufrat la poalele Munţilor Taurus, în apropierea Dealului Gobekli, unde e cel mai vechi lăcaş de cult de pe glob), cultura de tip vedic - considera specialistul Indian Shri Siddharth - s-a revelat ca avansată în regiunea ei, cu o arhitectură dezvoltată iar cercetătorul Indian Bâl Tilak a publicat în 1903 interpretarea sa a legendelor vedice ca fiind din preajma Potopului, având surse Siberiene / Arctice; “inima lumii” în vechea concepţie era plasată în N (ceea ce Indienii au numit Meru / “Me-Ru” şi Grecii vechi iar apoi Europenii au numit Tula / Thule, după Tuva din Asia Centrală), textele vedice numind-o ca Paradesha = Paradis în Sumer / “Su-Meru”: e de remarcat că în Altaica Tuva până în prezent se practică libertatea sexuală, cu spusa tradiţională acolo “cu cât mai mult sex înainte, cu atât mai bună va fi cununia”. Cei din Bazinul Ghargar / Ghaggar imaginau continentele ca petalele de lotus având centrul la Polul Nord, deasupra căruia strălucea Steaua Polară, luminând cel mai important munte de pe glob - denumit Meru - desigur poziţionat în Nordul autorilor respectivei “hărţi” (pentru şamanii Siberieni, Steaua Polară strălucea în gaura din mijlocul discului cerului); e de observat că în India şi vechiul Egipt, lotusul era simbolul purităţii, regenerării, prosperităţii, matricei fertilităţii, plinătăţii vieţii şi armoniei cosmice; în India (unde şi azi e floarea naţională), lotusul era pus în 276


Totuşi, ne întoarcem, în construcţia altarului vedic, care este un cub cosmic, la noţiunea dintâi”. Credinţa şamanică izvorâtă din Epoca Pietrei, anterioară Potopului, apărea în Sanscrită ca însemnând un exerciţiu religios în iniţierea căruia erau implicate “moartea” şi “renaşterea” novicelui, adică naşterea sa spre un mod de existenţă superior, considerându-se că “într-adevăr omul e nenăscut; el se naşte prin sacrificiu” (acea înviere, de ordin mistic, repetată cu fiecare sacrificiu, facilita identificarea celui ce o făcea cu zeii, care astfel devenea unul din ei, comportând regenerarea subiectului în calea spre divin), după cum nota în 1978 profesorul Mircea Eliade de la Universitatea Chicago în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”. Şamanii - care au fost în toate culturile de vânători-culegători, putând fi femei sau bărbaţi - moştenind puterile Magice sau dobândindu-le prin revelaţii vizionare, combinau rolul de vraci cu cel de Magicieni, ghicitori şi de preoţi tribali, având responsabilitatea de a efectua ceremonii religioase, de a repovesti miturile străvechi şi de a rezolva conflictele sociale (aveau un bogat vocabular poetic faţă de limbajul uzual, dădeau dovadă de o memorie şi de o stăpânire de sine net superioare mediei). Şamanii erau mediatori între lumea naturală şi cea supranaturală şi ca să ajungă între spirite îşi puneau coarne - de ren / cerb, etc. (e de ştiut că din familia cerbilor numai la reni şi femela are coarne) - intrând pentru aşa ceva în transa indusă de muzică şi uneori de narcotice / stupefiante pentru “eliberare”, respectiv “cunoaştere” (e de remarcat că de la înfăşurarea cu material a coroanei împodobită cu acele coarne de ren a apărut turbanul, în jurul Aralului fiind de culoare albastră, a fericirii / acelaşi azuriu ca şi cel preferat de Atlanţii Hiperborei ai Raiului); şamanii Kirghizi şi Kazahi n-aveau turban, ci tichie: o căciulă ţuguiată din blană de miel, aşa cum mai poartă azi şi Timocenii (Vlahii / Aromânii din răsăritul Serbiei). În Siberia scalparea a existat până în Antichitate, considerându-se că astfel era preluată forţa vitală a adversarului iar în Europa Medievală de pildă Childeric / Ghirghe-ric III - ultimul rege dintre păroşii Merovingieni a căror dinastie a întemeiat Franţa - în 751 a fost tuns în public de către Pepin “cel Scurt”, întemeietorul Dinastiei Carolingiene, ca simbol al faptului că nu mai avea putere.

şi renii o consumă deliberat, pentru a scăpa de monotonia nopţilor lungi); nomazii din Altai au răspândit în Siberia drogarea generală, procedura - descrisă în Antichitate de istoricul Carian Herodot ca similară la Sciţii ce au adus-o tot de acolo până în actualul spaţiu Românesc - fiind că “la ceremonii, într-un mic cort, ale cărui margini erau bine închise, aruncau în mijloc pe pietrele încinse cânepă Indiană, fumul inhalat provocând ţipete de plăcere” (geograful Antic Mela a scris similar, că “la unii Traci folosirea vinului este necunoscută; dar la ospeţe se aruncă seminţe în focurile în jurul cărora se şade, seminţe al căror miros provoacă mesenilor o veselie asemănătoare cu beţia”). Psihologii Canadieni Bruce Alexander şi Simon Fraser au demonstrat că aglomerarea duce la utilizarea drogurilor (dar şi a comportamentelor deviante, ca abuzurile de băutură, mâncare, jocuri, etc.) în măsuri mai mari decât faţă de legăturile fireşti cu natura. Printre responsabilităţile şamanilor era şi cea de a intra în contact cu lumea spiritelor, a strămoşilor şi a animalelor totemice ce să le faciliteze intrarea în “Cealaltă Lume” / Cer sau Infern - vorbind un “limbaj secret” - scop pentru care ajungeau în transă prin meditaţie, dans, ritm de tobe (a căror batere facilita apariţia spiritelor, centrul său de răspândire fiind din regiunea Lacului Baikal, având ca prototip toba Tibetană), uneori făcând uz şi de substanţe halucinogene; pentru şamanii Siberieni, mama animalelor - imaginea matriarhatului arhaic, întruchipată de o femeie păroasă ca un ren - era foarte importantă: îndeosebi ea dădea dreptul la vânătoare.

Biblia a relatat la începutul capitolului 11 din “Facerea” ce s-a întâmplat după Potop: “1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. 2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo” (Senaar / Şinear era Sumeria / Sumerul, oamenii ajunşi de la răsărit acolo fiind cei din Asia Centrală, adică dintre S Siberiei şi N Indiei, aflaţi printre strămoşii Sumerienilor / Ghiengar şi Guţilor); ambele mişcări relatate biblic ale vechilor oameni au fost confirmate şi de alte surse: îndeosebi genetic şi istoric cea după facerea lumii (spre răsărit de Eden), îndeosebi istoric, genetic şi lingvistic cea post-diluviană (dinspre răsărit în Sumer). Este de

Extazul şamanic facil prin intoxicaţia cu ciuperci ca muscariţa = având pălăria roşie cu pete albe, ce provoca halucinaţii - era cunoscut în întreaga Siberie (Jurnalul farmaceutic din Marea Britanie în 2010 a publicat studiul că 277


remarcat apariţia cumva spontană a Civilizaţiilor Sumeriană şi Egipteană, ce au fost oarecum “fără copilărie”, brusc având un nivel istoric superior; de altfel, hărţile faraonilor începeau cu India, unde aveau prima sfragidă (respectiv cvartalul însemnând diviziunea cadastrală). Spre exemplu şi Dr. Ashok Malhotra din India - referindu-se la aspectele culturale (inclusiv de limbaj) şi la aspectele fizice ale populaţiilor - a remarcat influenţele străvechi ale NV Indiei din Sumeria până în Armenia. La musulmani, semiluna simbolizează Raiul şi în acelaşi timp învierea; potrivit ocultismului Arab, litera “nun” - numită şi a învierii, având înţeles de “peşte” - are forma cornului lunar (în lumea orientală, luna este de gen masculin iar soarele este de gen feminin: pentru nomazii umblând tot anul în caravane, nopţile erau domoale şi liniştitoare - propice călătoriilor - luna fiind călăuza / un chip frumos pe cer).

6. Iar fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan. 15. Din Canaan s-au născut: Sidon, întâiul-născut al său, apoi Het, 16. Iebuseu, Amoreu, Ghergheseu, 17. Heveu, Archeu, Sineu, 18. Arvadeu, Ţemareu şi Hamateu. Mai pe urmă neamurile canaaneiene s-au răspândit. 19. Şi ţinuturile lor se întindeau de la Sidon, spre Gherara până la Gaza, iar de aici spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim până spre Lasa. 20. Aceştia sunt fiii lui Ham, după familii, limbă, ţări şi după naţii”.

Ghirgasiţii Din cei 11 fii ai lui Canaan, 6 s-au stabilit în jurul Palestinei / Israelului iar 5 în ceea ce azi sunt Palestina şi Israel (între care al 5-lea fiu a fost Gherga - cu înţelesul de “dur” - ce era şaten cu ochi verzi, având prin soţiile sale KaMar / Qamar însemnând “lumina lunii” şi apoi Betha însemnând “gospodara” ca urmaşi pe Gherghe-sei / Ghirgasiţi); Gherga şi fraţii săi conduceau direct Canaanul: ţinut însemnând al sfinţilor prinţi (în 1868, John Farrar în “Dicţionarul numelor Scripturii” notând că “prin Ghirgaşiţi se înţelegeau cei întorşi din pelerinaj” / aşa după cum mult ulterior prin “Hagi” au fost ştiuţi cei care au mers în “hagialâc”, adică la locurile sfinte, fie creştini la Ierusalim, fie musulmani la Mecca iar preotul ortodox Bănăţean Sorin Usca în 2010 i-a interpretat pe Ghirga-siţi ca însemnând locuitori ai unui ţinut mlăştinos / desigur acela fiind Delta Iordanului, de la Lacul Galileii).

Gherga în Biblie

La Vatican “Cartea cărţilor” - Biblia, cea mai răspândită operă scrisă pe glob - prin Vechiul Testament, în “Facerea” / “Geneza” (prima carte a profetului Moise), aminteşte în capitolul 6 Uriaşii pre-diluvieni localizaţi de patriarhul Enoh pe Platoul / Podişul Înălţimilor Golan iar în capitolul 10, dedicat seminţiei şi urmaşilor lui Noe, menţionează postdiluvienii Uriaşi Ghergani în acea zonă a Kanaanului / Canaanului drept Ghirga-siţi / Gherghe-sai ‫גהרגה‬, în funcţie de variatele traduceri (Ґерге în Bulgară, Girga în Maghiară, Gerge în Sârbă, Ґірґа în Ucraineană, etc.) ca fiind descendenţa lui Ham, fiul lui Noe: “1. Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet, cărora li s-au născut fii după potop.

Începuturile agriculturii 278


Atunci era sfârşitul Epocii Pietrei - când în zonă se făcea comerţ cu obsidian Anatolian - acolo fiind premiera mondială a apariţiei agriculturii (populaţia umană a lumii în acel timp era de circa 6 milioane). În “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Dăruirea de grâne oamenilor era pusă în relaţie cu hierogamia dintre Zeul Cerului şi Mama Pământ sau cu o dramă mitică implicând împreunarea sexuală, moartea şi învierea. Deoarece femeile au avut un rol principal în cultivarea plantelor, ele au devenit stăpânele câmpurilor cultivate, ceea ce le-a ridicat poziţia socială şi a creat instituţii caracteristice, ca de pildă matrilocaţia, prin care soţul era obligat să locuiască în casa soţiei sale. Fertilitatea pământului era solidară cu fecunditatea feminină; prin urmare, femeile au devenit responsabile de belşugul recoltelor, căci ele cunoşteau ‘misterul’ creaţiei: un mister religios, ce guverna originea vieţii, hrana şi moartea. Glia era asimilată femeii. Mai târziu, după descoperirea plugului, munca agrară a fost asimilată actului sexual; dar vreme de milenii, Mama-Pământ a zămislit şi a născut singură. Sacralitatea feminină şi maternă nu era ignorată în Epoca Pietrei, însă descoperirea agriculturii i-a mărit sensibil puterea. Un simbolism complex asocia femeia şi sexualitatea cu ritmurile lunare, cu ‘misterul vegetaţiei’, ce reclama ‘moartea’ seminţei spre a-i asigura o nouă naştere, cu atât mai miraculoasă cu cât se manifesta printr-o uimitoare multiplicare. Creativitatea religioasă a fost suscitată nu de fenomenul empiric al agriculturii, ci de misterul naşterii, morţii şi renaşterii identificat în ritmul vegetaţiei. Crizele ce puneau în pericol recolta (inundaţiile, secetele, etc.) au fost traduse - pentru a fi înţelese, acceptate şi stăpânite - în drame mitologice; acele mitologii şi scenarii rituale ce depindeau de ele au dominat timp de milenii civilizaţiile orientale. Tema mitică a zeilor care mureau şi înviau s-a numărat printre cele mai importante. Activitatea religioasă era concentrată împrejurul misterului central: înnoirea periodică a Lumii. La fel ca şi existenţa umană, ritmurile cosmice erau exprimate în termeni împrumutaţi din viaţa vegetală. Universul era conceput ca un organism care trebuia reînnoit periodic, în fiecare an. ‘Realitatea absolută’, întinerirea, imortalitatea erau accesibile unor privilegiaţi sub forma unui fruct sau a unui izvor lângă un arbore. Copacul Cosmic era socotit a fi în Centrul Lumii şi unea cele 3 regiuni cosmice, căci el îşi afunda rădăcinile în Infern şi vârful său atingea Cerul. Întrucât lumea trebuia reînnoită periodic, cosmogonia era reiterată prin ritualuri cu ocazia fiecărui An Nou; acel scenariu mitico-ritualic a fost atestat în Orientul Apropiat şi la indo-iranieni dar a fost găsit, de asemenea, în societăţile cultivatorilor primitivi, care prelungeau întrucâtva concepţiile religioase ale Epocii Pietrei (ideea fundamentală - înnoirea Lumii prin repetarea cosmogoniei - era mai veche, preagricolă). Experienţa timpului cosmic, mai ales în cadrul muncilor agricole, a sfârşit prin a impune ideea ‘timpului circular’; deoarece lumea şi existenţa umană erau valorizate în termenii vieţii vegetale, ciclul cosmic era o repetare a aceluiaşi ritm: naştere, moarte, renaştere. La fel de importante au fost valorizările religioase ale spaţiului de trai, ce constituia ‘adevărata lume’ pentru fiecare: locul consacrat prin ritualuri şi rugăciuni, prin care se petrecea comunicarea cu fiinţele supraumane. Se cunoaşte foarte bine simbolismul cosmologic pe care îl întruchipa iurta, mai ales a siberienilor: Cerul era conceput ca un imens cort susţinut de un stâlp central; ţăruşul era ‘Stâlpul Lumii’ iar deschizătura superioară pentru evacuarea fumului era asmiliată ‘Găurii Cerului’ -

Steaua Polară (acea deschizătură era numită, de asemenea, ‘Fereastra Cerului’ / la tibetani ‘Poarta Cerului’)”. Istoricul Britanic Neil Morris în “Mesopotamia şi tărâmurile biblice” din 2007 a scris: “Primii agricultori au apărut în mileniul VIII î.C. în Mesopotamia - când grupuri de culegători au început să colecteze seminţe de la cerealele sălbatice, pe care le-au plantat lângă albiile apelor şi s-au îngrijit de buna irigare a lor, formând treptat aşezări lângă acele câmpuri cultivate primele sate stabilindu-se în Nordul Mesopotamiei la sfârşitul mileniului VIII î.C. Fluviile Eufrat şi Tigru inundau câmpiile Mesopotamiene primăvara, revărsările fiind atât de severe încât localnicii au fost nevoiţi să construiască diguri pentru aşi proteja recoltele. Primii agricultori au învăţat să folosească apa cu înţelepciune: la începutul mileniului VII î.C., mai ales în răsăritul Eufratului, au început să sape canale de irigaţii şanţuri şi bazine de acumulare - pentru a folosi apa pe tot parcursul anului (în regiune s-a format o câmpie fertilă, deşi verile erau foarte fierbinţi şi aride); foloseau cele 2 fluvii şi pentru transport. Hrana şi materialele de construcţie le transportau cu bărcile mai ales în aval (deplasarea în sens opus fiind mai dificilă). Ambarcaţiunile lor primitive erau construite din mănunchiuri de trestie legate; alte bărci erau făcute din scânduri de lemn, în timp ce plutele erau ţinute la suprafaţă cu ajutorul pieilor de animale (au utilizat pânze pentru navigare pe fluviile Mesopotamiei pentru prima oară la mijlocul mileniului V î.C.). Construiau case din trestie (încă şi azi se fac similar în mlaştinile din Sud). Primele pluguri se confecţionau doar din lemn. În Mesopotamia / Sumer (din mileniul VI î.C. oficial purtând numele Ghiengar / Kiengar) odată cu dezvoltarea populaţiei agrare au apărut oraşe, înconjurate de mici aşezări şi culturi agricole. Datorită recoltelor bogate şi a vaselor de depozitare a hranei, oamenii aveau timp şi pentru alte ocupaţii: au început să practice negoţul şi meşteşugurile, au ridicat temple; comerţul lor s-a întins de la început în munţii Anatolieni din Nord (de unde obţineau îndeosebi obsidian / sticlă vulcanică pentru confecţionarea lamelor), apoi în Africa de Nord şi în Nordul Indiei”. Este de observat că Sanctuarul Gherga din S Anatolian (monument existent dinainte de Iisus contemporan cu realizarea Bibliei, inclusiv scrierii Vechiului Testament - vizitabil în prezent), are templul inscripţionat pe fronton “GERGAS”, cu vechi litere Greceşti, o clară scriere a ceea ce Biblia a consemnat că era al Ghergheseilor / sfinţii Gherga:

GERGAS

279




Fraţii lui Ghergheseu

religioasă Gherga (ambele zone – România și Canaan – fiind ale ancestralelor Țări Sfinte conduse de Gherghi)  istorică Gherga (vestigiile / artefactele dar și alte date relevând elementele mitice, finnd documentate prezențele Gherga)  etc. După cum rezultă din “Facerea” 10, Ghergheseu şi cei 10 fraţi ai săi l-au avut ca tată pe Canaan, fiul lui Ham de pe arca lui Noe (în vechea Ebraică, cuvântul “kanas” s-a fixat pentru “cei adunați”, putându-se observa despre Canaan / tatăl lui Gherghe-seu că împreună cu fiii, fiind în total o duzină, forma deja o adunare; în graiul mișnaic – al primilor rabini – de la acel termen a provenit “keneseth” pentru “adunare”, de pildă în prezent Parlamentul Israelului numindu-se “Knesset”). Knossos / Cnossos a provenit de la migrarea neolitică “Kad-monă” / “Cad-monă” din Kanaan / Canaan în Kerîgî / Creta (mileniul V î.C.): a fost centrul Culturii Minoice, care a început în mileniul IV î.C. și a avut în orbită Cicladele din Marea Egee (Insulele acelea fiind puternic populate de Gherghiți / mai ales Kariani / Cariani). Sidon, primul născut al lui Canaan - onomastic reproducându-l pe Poseidon / “Po-seidon” care a fost “cel sfânt” - s-a stabilit pe coasta Mediteranei în ceea ce azi e Liban, unde şi acum există oraşul ce-i poartă numele 33,33 lat. N, 35,23 long. E (întemeiat în mileniul V î.C.): un bun loc de pescuit; filozoful Grec Celsus - unul dintre primii contestari ai creştinismului - în anul 177 a scris că Maria l-a avut pe Iisus cu cel supranumit “Pantera” din Sidon (născut în 22 î.C., devenit arcaş în armata Romană şi îngropat în anul 40 la Bingerbruck 49,57 lat. N, 7,53 long. E / Germania, statuia sa funerară fiind dezgropată din cimitirul de acolo în 1859). Het, al doilea născut al lui Canaan, a fost etnonimul Kheti – al Heteilor / Hitiţilor - care la sfârşitul mileniului III î.C. au intrat în Capadochia, stabilindu-şi capitala la Hattusa 40,01 lat. N, 34,36 long. E, în mileniul II î.C. având un imperiu predominant în ceea ce azi e Turcia; urmașii săi au constituit una dintre cele 7 populaţii cu care Evreii vechi s-au confruntat când au intrat în Canaan. Iebuseu / “Iebu-seu” (adică Sf. Iebu), al treilea născut al lui Canaan - singurul dintre fraţi cu acelaşi atribut de sfânt / “seu” ca şi Gherghe-seu, respectiv Sf. Gherghe - a avut descendenţii care au populat regiunea din jurul capitalei lor Iarmut / Jarmut 31,42 lat. N, 34,59 long. E, având şi fortăreţe ca Lakiş 31,33 lat. N, 34,50 long. E, Eglon 31,32 lat. N, 34,43 long. E, etc., principalele oraşe ale Iebuseilor / Iebusiţilor fiind Ierusalim 31,47 lat. N, 35,13 long. E şi Hebron 31,32 lat. N, 35,05 long. E (Cis-Iordania / Palestina); urmașii săi au constituit una dintre cele 7 populaţii cu care Evreii vechi s-au confruntat când au intrat în Canaan. Amoreu, al patrulea născut al lui Canaan, a avut urmaşii Amorei / Amoriţi cu păr şi ochi deschişi la culoare, care în mileniul III î.C. au ajuns să locuiască din Valea Eufratului până în Valea Iordanului (în apusul Iordanului erau concentraţi mai ales în Haţaţon-Tamar / azi Oaza Ein-Gedi din Israel 31,27 lat. N, 35,23 long. E, lângă care sunt peşterile unde au fost găsite “Manuscrisele de la Marea Moartă”); urmașii săi au constituit una dintre cele 7 populaţii cu care Evreii vechi s-au confruntat când au intrat în Canaan. Heveu, al şaselea născut al lui Canaan, a avut urmaşii Hevei / Heviţi concentraţi de la începutul mileniului II î.C. în partea cea mai Nordică a Palestinei / Israelului Mizpah / Metullah, cuneiformele notându-i ca Huwi şi în

În Vechea Lume, bărbații Gherga au fost conducători atât în Țara Sfântă apuseană (Europeană, din spațiul Românesc) a străvechilor Gherghi, cât și în Țara Sfântă orientală (Asiatică, din Canaan) unde au fost consemnați Sfinții Gherghe = Gherghe-seii: urmașii biblicului Ghergheseu (care a avut frați deopotrivă mari și mici; genetic uman masculin a fost documentată ramificația bărbaților din grupul major “IJ” în “I” / formând majoritatea relativă în România și în “J” / formând majoritatea relativă în Canaan, azi acel areal fiind împărțit de Israel și Palestina). Iată așadar multiple recunoașteri Gherghite, anume:  onomastică Ghergană (numele Gherga al conducătorilor – demn de reținut - regăsindu-se deopotrivă ca al Gherghilor din România și ca al Gherghe-seilor din Canaan)  structurală Gherga (“jidovii” din România fiind precursorii “jidanilor” din Canaan, ambele populații având majoritățile relative masculine ca ramurile genetice “I” și respectiv “J” desprinse din macrogrupul comun “IJ”)  genetică Gherga (liderii Gherga aparținând mai recentului grup bărbătesc “N”/“X”, ajungând la conducere peste frații mai vârstnici)  legendară Gherga (basmele au reluat povestirile străvechi despre locurile și rolurile esențiale din Vechea Lume, redând implicarea Gherga fie și ca Gheorgos, Gheorghe, Kerka, ș.a.)

280


Kilikia, ei având legături cu vecinii Huriani / Huriţi - în S fiind mai ales în jurul bastionului Sichem 32,20 lat. N, 35,31 long. E (azi în Cis-Iordania); urmașii săi au constituit una dintre cele 7 populaţii cu care Evreii vechi s-au confruntat când au intrat în Canaan. Archeu, al şaptelea născut al lui Canaan, a întemeiat Arqa 34,31 lat. N, 36,02 long. E (azi în Liban), un loc aflat în bune contacte peste mare mai ales cu Insula Cipru, fiind un târg important pentru comerţul de la sfârşitul Epocii Pietrei, la intersecţia vechilor drumuri comerciale ale zonei. Sineu, al optulea născut al lui Canaan, a avut urmaşii locuind între fostul Vulcan Sinai şi Petra (pe Marele Rift), o locaţie importantă în zonă fiind Rafidim / azi Wadi Feiran 28,42 lat. N, 33,36 long. E: “Perla Sinaiului”, cea mai importantă Oază din Peninsula Sinai. Arvadeu, al nouălea născut al lui Canaan, s-a stabilit pe Insula Arado / Arwad 34,51 lat. N, 35,51 long. E, singura locuită acum a Siriei; Insula a fost înconjurată cu un zid Ciclopic şi a dezvoltat în mileniul II î.C. o flotă puternică, binecunoscută în Mediterana. Ţemareu, al zecelea născut al lui Canaan, a întemeiat pe coasta Mediterană cetatea Zemar / Şumur, acum Tell Kazel 34,42 lat. N, 35,58 long. E în Siria, un mare centru comercial de la început (timp îndelungat a fost vama Canaanului, fiind la gura Râului Eleutheros / Kebir - graniţa sa Nordică - azi frontiera dintre Siria şi Liban). Hamateu, mezinul lui Canaan, a înfiinţat oraşul Hama 35,08 lat. N, 36,45 long. E, azi în Siria, dovedit cu vechimea din mileniul V î.C.; de la început citadela lui s-a bucurat de mare prosperitate, regiunea sa fiind bogată agricol.

Gherga în Canaan

Populaţiile Canaanului Canaan este vechea denumire a Palestinei / Israelului dar şi a unor părţi din Liban, Iordania şi Siria de azi (din imediata vecinătate a Egiptului - atât Antic, cât şi actual); Canaan se învecina cu Anatolia în N, Mesopotamia în E şi Egipt în S (căci în V avea Mediterana), învecinându-se cu 3 mari Peninsule: Anatolia în NV, Arabă în SE şi Sinai în SV. Gherga în zonă a constituit o populaţie străveche: Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor era în Canaan, întinzându-se inclusiv la S de Înălţimile Ghoran / Golan, în jurul Lacului Gari-Rheii / Galileii - ce în timp a fost denumit şi Lacul Ghenezar / Ghe-nizaret, Kineret sau Tiberiada - până în S la Iebuseii / Iebusiţii din Ierusalim şi Amoreii / Amoriţii din Ierihon (cu care de altfel e împărţit acelaşi paragraf biblic; Iebuseu şi Amoreu erau fraţii lui Ghergheseu). Lacul Galileii în prezent are 166 kmp - adâncimea maximă având-o de 43 metri - şi e format de Râul Iordan în cursul său de la N spre S, în Riftul Asiatic conectat cu cel African (în timpurile biblice, gura Iordanului de la Lacul Galileea era populată de Gherga); spre comparaţie: “Marea Galileii” e un sfert din Lacul Gherdap / Porţile de Fier.

Canaanul înaintea Evreilor 281


Delta Iordanului Fauna acvatică a Lacului Galileii seamănă cu cea a lacurilor din E Africii: în vremurile biblice, Valea Iordanului era dominată de urşi şi lei (acum lupii sunt acolo în vârful lanţului trofic); în prezent, berzele - menţionate de Biblie pentru precizia calendaristică a trecerii lor - traversează Galileea cu aceeaşi exactitate avută totdeauna iar pelicanii din Valea Iordanului (şi micuţa sa deltă de la Lacul Galileea) vara merg pentru împerechere în Delta Dunării. Lacul Galileea Râul Iordan e lung de 251 km, izvorăşte din Liban, culegând apele coborând de pe Muntele Chermon / Hermon ce străjuieşte Platoul Golan / Gaulan - alimentează Lacul Galileii cu apă potabilă iar surplusul curge în Marea Moartă (faţă de el, la răsărit e Trans-Iordania iar la apus e CisIordania); spre comparaţie, Râul Bega din Banat - pe malurile căruia sunt oraşe ca Timişoara în Banatul Românesc, Zrenjanin / fost Becicherecu Mare în Banatul Sârbesc, etc. - e puţin mai mare decât Râul Iordan (atât în debit, cât şi lungime): Râul Bega are 256 km, la vărsare formând o deltă (de altfel, în comparaţie cu suprafaţa judeţului Timiş, acum Palestina e puţin mai mică iar Israelul e puţin mai întins, însă ambele ţări împreună - Palestina şi Israelul - au în total suprafaţa mai mică decât a Banatului). Consonantic, Galileea a fost iniţial notată “KRR” şi “GRR”, apoi “GLL”.

282


metri sub nivelul oceanului planetar şi este cel mai jos loc din lume (are 810 kmp şi i se spune aşa deoarece apa sa are sare aproape o treime). Înaintea sosirii Evreilor - a căror denumire provenea din înţelesul pentru “străini” în spaţiul dintre Mesopotamia şi Egipt / grupul genetic masculin cel mai mare al Evreilor fiind “J” - cele 7 populaţii care stăpâneau actualele Palestina şi Israel au fost / alfabetic: Amoreii / Amoriţii, Canaaneii / Canaaniţii, Ferezeii / Fereziţii, Gherghe-seii / Ghirga-siţii, Heteii / Hitiţii, Heveii / Heviţii şi Iebuseii / Iebusiţii:  Amoreii / Amoriţii, de statură mare, foarte solizi, locuiau lângă Marea Moartă dealurile Trans-Iordaniei - adică pe ambele maluri ale Iordanului - şi cooperau îndeaproape cu Iebuseii / Iebusiţii şi Heteii / Hitiţii; scrierea timpurie Babiloniană le numea teritoriul Ghirghir / GirGir  Canaaneii / Canaaniţii erau comercianţi vestiţi ce ocupau bogatele văi din centrul ţării, între Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor şi Mediterană; au fost printre strămoşii Fenicienilor (numiţi aşa - Poeni / Phoeniki - de Grecii vechi, Romanii le ziceau Puni)  Ferezeii / Fereziţii locuiau la graniţa cu Egiptul, împrăştiaţi de la câmpie până pe dealuri, în aşezări lipsite de fortificaţii, buni călăreţi, rude cu Gherghe-seii / Ghirga-siţii; urmaşii lor au fost puşi la munci de corvoadă de vechii Evrei  Heteii / Hitiţii – ca urmașii Kheti ai fratelui lui Gherghe-seu - au ajuns până în S ocupându-se cu ciobănitul şi deseori erau aliaţi cu Amoreii / Amoriţii iar uneori cu Heveii / Heviţii (aveau păr castaniu, în contrast cu cel al vecinilor Egipteni); la începutul mileniului II î.C. au constituit un imperiu, în Anatolia - unde regiunile neocupate de ei au fost doar Troada / Troia Gherghiţilor şi Caria Gherganilor - având unul dintre cele mai puternice state ale vremii (în Canaan - aşa cum apare în “Facerea” 49:32 “feciorii Heteilor” aveau peştera în care a fost îngropat strămoşul Avram al Arabilor şi Evreilor, astfel confirmându-se legăturile strânse ale arealului cu Anatolia / extrema Asiatică populată şi de Gherghiţi: Ţara Sacră Canaan - dinaintea existenţei Arabilor şi Evreilor dar şi în mileniul II î.C. - a fost la hotarul dintre dominaţiile Kheților / Hitiţilor şi vechilor Egipteni, patriarhul Avram închinânduse fiilor lui Het, corespunzător “Facerea” 23:7)  Heveii / Heviţii s-au păstrat ca populaţie distinctă în vecinătatea Nordică a Ghergheseilor / Ghirga-siţilor; locuiau inclusiv peşterile din Masivul Seir, între Edom şi Şehem, avânduşi ca loc principal Masivul Hermon / Sirion şi au fost aliaţi cu Heteii / Hitiţii  Iebuseii / Iebusiţii colaborau mult cu Amoreii / Amoriţii şi la fel ca Heveii / Heviţii şi Heteii / Hitiţii au fost puternic influenţaţi de Hurianii / Huriţii veniţi în mileniul III î.C. din E Canaanul fiind numit Huru de către Egipteni; zona lor se întindea în S până la Hebron / CisIordania (în peştera căruia în mileniul II î.C. a fost îngropat patriarhul Semit Avram - al cărui

Marea Moartă Lacul Galileii este la 214 metri sub nivelul oceanului planetar, fiind lacul cu apă dulce aflat la cea mai joasă altitudine de pe glob / azi principala sursă de apă potabilă a Palestinei şi Israelului. Marea Sărată / Moartă este la 423 de 283


fiu mai mare, făcut cu o servitoare, a fost înaintaşul Arabilor şi al cărui fiu mai mic, făcut cu sora lui vitregă, a fost strămoşul Evreilor acela cerând localnicilor, ca migrant veritabil ce era, conform “Facerea” 23:4 “Eu sunt între voi străin şi pribeag; daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la voi” iar corespunzător “Cărţii lui Iosua Navi” 14:15 “mai înainte Hebronul se numea Chiriat-Arba, capitala fiilor lui Enac” / Enoh)

acest material de construcţie); acolo a fost principalul centru de cult al Zeului Lunii Yarikh / “Ya-rikh”, știut în Țara Sfântă Canaan ca “Lampa Raiului” / “Luminătorul”, el furnizând peste noapte roua (denumirea Ierihon provenea de la Yarikh / “Ghia-rig” = “regele Gheii / Gaiei”: acela s-a însurat cu patroana livezilor / fructelor, fiica Zeului Verii Khirkhib, la nuntă el dăruind miresei un excepțional colier de lazurit). În vechiul Egipt, Zeul Lunii se numea Yah; acolo termenul “Yah” de fapt era chiar “Luna”, pentru slăvire vechii Evrei adăugându-i valorosul sufix “ve”, Prea-Înaltul / Zeul Cerului devenind “Yah-ve” = Iehova (iar în Bazinul Dunării “iYi” însemna “ființă de lumină”, în pronunție “Io”). Este de știut că în Canaan cea mai mare podgorie a fost pe Muntele Carmel, considerat “Muntele Grădină”, care cuprindea și multe livezi; Biblia în “Miheia” 7:14 a scris despre marea “pădure” a sa (în general, coasta Est Mediterană a fost dintotdeauna bogată în livezi / grădini, fiind emblematică pentru Cornul Abundenței). Biblia a afirmat în Vechiul Testament / “Facerea” că Gherghe-seu era Canaanit: în capitolul 10 din prima carte apare că “din Canaan s-a născut Ghergheseu”: tatăl lui Gherghe-seu a fost Canaan (iar “Luminătorul” Țării Sfinte a Canaanului – dar și “Luminătorul” Raiului – a fost Zeul Yarikh / “Ghia-rig” = “Rege al Pământului”, respectiv “Zeu al Lunii”, adică “Luminător”, “Din Cer”, “Prea-Înalt”). Este de remarcat că etimologia şi istoricul denumirii Jericho reverberează cu Gherga, conform observaţiei de pildă din 1995 a lingvistului Canadian Mike Campbell (de altfel, după cum de exemplu a fost menţionat de către “Patrologia” Greacă, locuitorii săi Amorei / Amoriţi proveneau din Regatul Mari ce în mileniul III î.C. a avut pe Eufrat capitala Terga / Terqa, azi localitatea Siriană Tel Aşara 34,55 lat. N, 40,34 long E, conducerea sa stabilindu-se acolo când a sosit din Bazinul Ghaggar / N Indiei; e de ştiut că în regiunea Ghergară - pe malul drept / apusean al Eufratului - sunt mănăstiri vechi, ce ultima oară au fost active Medieval iar Fortăreaţa Ghergher / Gerger de pe Eufrat le apăra).

Canaanitul Yarikh = Zeul Lunii în poziție Yoga Ceea ce este interesant e că zidurile Ierihonului au fost ridicate înaintea descoperirii agriculturii, locuitorii săi fiind sedentari din alte motive decât cultura pământului (la început, oamenii depindeau de plantele sălbatice, pe care nu le plantau, ci doar le coseau cu obiecte ascuţite, din cremene, strivindu-le cu pietre). Pentru a se apăra, au construit ziduri înalte de mai mulţi metri în jurul locuinţelor, precum şi un turn de apărare; accesul în vârful acelui prim turn se făcea pe o scară cu trepte tăiate în piatră. Ierihon este localitatea aflată la cea mai joasă altitudine de pe planetă, fiind la 258 metri sub nivelul mării - cel mai aproape de “inima” Pământului -

Ierihon Ierihon 31,52 lat. N, 35,27 long. E - însemnând “oraşul palmierilor” - a fost prima aşezare din lume prevăzută cu ziduri de apărare în jurul caselor circulare din cărămidă de argilă / lut (cele mai vechi structuri cunoscute în lume din 284


în dispută pentru poziţia primatului drept cel mai vechi oraş din lume prin dezveliri arheologice cu alte câteva, tot orientale (documentar, primul oraş din lume - cel mai vechi oraş din lume - a fost AtlantIda, capitala Imperiului Atlant / din vecinătatea Nordică a Cornului Abundenţei). Papa Clement - succesorul la Roma al Sfântului Petru în secolul I a scris că pe timpul când strămoşul Evreilor Isac, fiul lui Avram, avea 64 de ani (adică la începutul mileniului II î.C., acela fiind musafir acolo), personal regele Ghirga-siţilor muncea la ridicarea unuia dintre zidurile înconjurătoare ulterioare ale Ierihonului, despre care Biblia a notat că au căzut la invazia Evreilor datorită reverberaţiei acustice produse în timpul atacului. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “În Epoca Pietrei, cultul fertilităţii şi cultul morţilor erau solidare; cultura de la Catal Huyuk din Anatolia a precedat şi influenţat cultura preceramică din Ierihon, credinţele fiind similare (inclusiv cultul craniilor a fost amplu atestat în ambele zone)”.

Ierusalim - oraş sfânt, însemnând “al păcii” - este acum cea mai mare localitate, atât pentru Palestina, cât şi pentru Israel (Iebuseii / Iebusiţii, l-au înconjurat cu un zid şi l-au apărat până când Evreii conduşi de regele lor David - ce în Ebraică nu era nume propriu, ci însemna “comandant” - lau cucerit, Evreii vechi mutându-şi atunci capitala din Hebron / Palestina, acolo); în 1908, arheologul Britanic Theophilus Pinches a descifrat pe o tăbliță din mileniul III î.C. referirea la Yabusu, ceea ce era forma veche a lui Iebu, etnonimul Iebuseilor. Conducătorii acelora aparțineau dinastiei “regelui Salemului” – așa cum a consemnat Biblia – Melchisedec, adică “Mesagerul Domnului” = Gherghe-seu / Ghirga-șit iar fiul său (rege în timpul fiului patriarhului Avram, pe care l-a găzduit) lucra la zidurile cetății Ierihon, pe care o stăpânea, pe lângă cetatea Salemului / Ierusalimului unde rezida, așa consemnând papa Clement I 88-97, că ei erau Gherghi. Pe lângă faptul de reținut că la începutul mileniului II î.C. patriarhul Avram al Arabilor și Evreilor a fost înhumat în teritoriul Iebuseilor, e de știut că de la acei autohtoni Iebusei – din Ierusalim și împrejurimi – Evreii ajunși acolo s-au numit Iudei, forțându-i pe localnici să preia denumirea ușor schimbată (așa cum e scris în “Cartea lui Iosua Navi” 15:63 și “Cartea Esterei” 8:17). Iuda a fost strănepotul patriarhului Avram (era fiul nepotului Iacov / Iacob, al cărui nume a ajuns schimbat în Israel, așa cum a scris “Facerea” 32:28) și s-a însurat cu băștinașa Șua, nu cu o Evreică / după cum a consemnat “Facerea” 38:2; Iuda și Iudeii din tribul lui și-au avut numele de la Sfinții Iebu / “Iebu-seii” printre care s-au stabilit, teritoriul acela – din jurul Ierusalimului – devenind Iudeea (Biblia de la Blaj / județul Alba din 1795 a scris despre Ievusei, în baza echivalenței consonantice “B”/”V”). Aşezarea Ierusalim – unde inițial au fost slăviți Zeul Soarelui și Kheba / Marea Mamă - a apărut în mileniul IV î.C. ca târg important; în timp, localitatea a devenit de referinţă religioasă esenţială nu numai pentru Evrei dar atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani.

Ierusalim

Capernaum 285


Zer (în Română - şi nu numai - însemnând lichidul ce se separă de lapte după coagulare) 32,54 lat. N, 35,37 long. E, având suburbiile Karkom 32,55 lat. N, 35,36 long. E, Capernaum şi Betsaida, la vărsarea Râului Iordan în Lacul Galileii, exista din mileniul IV î.C., fiind cel mai mare oraş din Galileea la cumpăna dintre mileniile II şi I î.C., constituind bastionul de rezistenţă împotriva vechilor Evrei al Gherganilor, adică al Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor, printrun regat ce cuprindea zeci de aşezări din jur, începând din Înălţimile Golan până la luciul celei mari ape dulci din Canaan, Lacul Gari-Rheii / Galileii; Ghergheii de acolo constituiau una dintre populaţiile Hamite care stăpâneau zona dinaintea invaziei Evreilor şi n-au putut fi ocupaţi de aceia (Ham / etnonimul Hamiţilor - ştiut ca Hermes de Grecii vechi şi Romani - a rămas în memoria colectivă prin extraordinara sa facultate de a-şi exprima gândurile prin cuvinte, atât verbal cât şi în scris). Gherganii din Galileea au fost meşteri în confecţionări - inclusiv de clădiri - din cretă / calcar şi argilă / lut (fiind consideraţi precursorii masonilor); după cum se ştie, urmaşii lui Ham au construit - prin maniera tipic megalitică prototipul ziguratului (piramidei terasate): Turnul Babel în Babilon. Semiții (respectiv “Corciții”) au provenit din încrucișarea cu Hamitele iar Iafiții (respectiv “Însemnații”) au fost o bună parte dintre Indo-Europenii conduși de Kurgani / Ghergani.

Potop, conform calculelor creştinilor, în Babilon 32,32 lat. N, 44,25 long. E - principalul acces în oraş fiind prin Poarta lui Iştar - conducătorul aceluia, Uriaşul împărat Nimrod, fondatorul civilizaţiei Sumeriene, care a domnit 56 de ani, a început ridicarea Turnului Babel, ca simbol al puterii sale pentru a atinge Raiul (dar la o cutremurare care a distrus jumătate din Turn - ce deja avea 91 metri înălţime - a fost prins sub dărămături şi a murit).

Turnul Babel Construcţia impresionantă şi arogantă - împăratul Nimrod, “cel dintâi viteaz de pe Pământ” (conform Bibliei, “Facerea” 10:8), era foarte aspru - a dus la neînţelegeri între localnici şi la fuga unora / ce au abandonat muncile; Nimrod văr primar cu Gherghe-seu / Gherga, echivalat în 2005 de cercetătorul Britanic Peter Dunstan cu Osiris - reuşise să-şi convingă poporul că fericirea se datorează propriilor eforturi dar decesul său a însemnat stoparea şantierului, neamurile lucrătorilor risipindu-se, fiecare făurindu-şi propriul destin şi abandonând limba vorbită până atunci (“cel dintâi viteaz de pe Pământ” Nimrod însemna “îmblânzitor de leoparzi”, pe atunci în zona sa existând uriaşa panteră Hyrkană / Ghergană - specie acum dispărută, portretizarea sa purtând pielea felinei pe sine fiind echivalată de către cercetători cu cea a viteazului Hercule, ştiut ca îmbrăcat cu piele de leu: semn distinctiv / emblematic). Ghargheul / Chaldeul împărat Nabucodonosor 605-562 î.C., fost prinţ în Karga-miş, a cărui soţie era din Ghergania / Media (pentru care a realizat şi Grădinile Suspendate, ca una dintre minunile Antice, ea tânjind după locul unde crescuse - adică Ghergania - conform consemnărilor preotului Berossos), cu materialul rămas din ruinele Turnului a ridicat în Babilon - capitala imperiului său - un zigurat: acela era în vecinătatea templului dedicat divinităţii Ba’al / Bel, de aceeaşi sorginte ca sufletul Ba la Egipteni (ce proteja drumurile şi când Romanii în 116 au dus în Dacia cucerită mii de arcaşi Palmirieni - din Iordania şi Siria de azi - ca străjeri ai drumului lor din Banat, prin venerarea divinităţii Bel / Kharbe din Antichitate s-a ajuns la numele Medieval al Districtului Bel, respectiv la denumirea localităţii Belinţ 45,45 lat. N, 21,45 long. E din judeţul Timiş populată cândva majoritar de Gherga, după cum a reflectat şi Dr. Ioachim Miloia 1897-1940 în “Ancheta monografică în comuna Belinţ” din 1938, că denumirea Belinţ a pornit de la numele Bel; istoricul Român Alexandru Diaconescu susţinea în 2004 că acele trupe care apărau caravanele erau formate din “foarte buni arcaşi, rezistenţi la variaţiile de temperatură, ideali pentru controlul zonelor de câmpie”, mutaţi de Romani

Vechea răspândire a Hamiţilor şi Semiţilor Turnul Babel Străvechea credinţă a Babilonienilor era elocventă: şi-au plasat capitala în centrul lumii lor, pe axa ce unea Cerul şi Pământul. Zgomotosul Turn Babel / “Ba-Bel” sau Bab-Ili (respectiv poarta de acces pentru bătrâna zeiţă - locul prin care coborau zeii din Cer pe Pământ, după cum a afirmat Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” menţionat la începutul capitolului 11 din “Facerea” / “Geneza”, în Vechiul Testament) este cunoscut ca fiind prima încercare de instituire a unui sistem unic de guvernare prin care omul a căutat unitate şi prosperitate; pe atunci, Babilonul a început să prospere datorită comerţului la mare distanţă dintre Valea Indului şi Valea Eufratului: la 755 de ani după 286


în Banat cu familii cu tot de la Marea Colonadă - care în ceea ce azi e Tadmor 34,33 lat. N, 38,16 long. E pe atunci era intrarea în Imperiul Roman - de pe drumul ce lega Orientul de Europa).

Ruinele de lângă Babilon / Irak Ghirga-şiţii / Gherghe-seii

În Canaan, Gherghe-seii / Ghirga-șiții au fost renumiți crescători de juninci / cornute - turmari bogați anteriori vechilor Evrei în areal. Oamenii de ştiinţă Americani din colectivul universitar condus de Dr. Valter Longo au afirmat în 2008 că vârstele mari (“matusalemice” / după numele bunicului lui Noe) menţionate de Biblie la străvechii oameni sunt posibile prin modificarea anumitor secvenţe din lanţul ADN - deoarece longevitatea nu ţine doar de modul de viaţă, ci şi de determinări genetice. Lei la Babilon, în timpul Ghargheului Nabucodonosor Politica Romană era de trimitere a Sirienilor în Dacia, a Dacilor în Britania, etc.

Lanţul ADN Ei au studiat gerontologia prin regenerarea ţesuturilor (cum ar fi întinerirea forţată a trupului ce e provocată de cancer, când diviziunea celulară e scăpată controlului) şi au indicat o legătură între statura oamenilor şi speranţa de viaţă dar şi alte d/efecte apărute datorită mutaţiilor genetice. Pe de altă parte, Dr. Ryke Hamer - fost şef al Clinicii de Oncologie din Munchen / Bavaria - a cercetat legăturile dintre creier şi organe, dovedind vibraţii în zonele creierului corespondente cu organele bolnave, între cauzele sindromului fiind conflictele ce generează şocuri emoţionale, în sensul că originea bolilor este în creier (şi animalele experimentează şocuri biologice similare în urma pierderii bruşte a cuibului, a unui pui, datorită separării de grup sau a unei ameninţări, etc. / realitatea fiind că nu există neapărat boli, ci bolnavi): după impactul emoţional, creierul transmite semnalul către organul corespondent (la canceroşi generând proliferare celulară / tumori); trupul se poate

Palmira Biblia în “Facerea” / “Geneza” a afirmat că denumirea Babilonului a provenit de la Turnul Babel. “Talmudul” dar şi tradiţia Arabă socotesc Templul din Borsippa 32,23 lat. N, 44,20 long. E (în marginea Babilonului) drept Turnul Babel:

287


vindeca singur, prin sistemul nervos - cu odihnă şi beneficiind de furnizarea nutrienţilor necesari refacerii oamenii fiind responsabili absoluţi pentru condiţia lor de sănătate (conflictul mental practic rezolvându-se prin înţelegerea cauzelor - atitudinile constructive ajutând autovindecarea - existând şi terapii prin hipnoză, etc., dacă e necesar). Cercetătorii care au analizat genetic relatările Bibliei au corelat istoric şi geografic grupările umane - cum ar fi Gherga între Hamiţi (cu sufixul Asiatic “şi” / “se”, Grec reprodus în “os”, Latin “us”: străvechea Gorgonă Medusa = Medu-sa şi-a păstrat denumirea - existentă dinaintea vechilor Greci - în S Caspic Ghergania ajungând să fie numită Media). Gherghe-seii / Ghirga-siţii au fost oprimaţi datorită lui Noe, fiind urmaşii lui Ham care odată când a intrat în cortul tatălui său ce era beat (de vinul de lângă Ararat) l-a văzut gol şi a fost afurisit pentru asta, neamul său de atunci fiind considerat depravat, episodul fiind descris în Vechiul Testament, în “Facerea” / “Geneza”, capitolul 9: “20. Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. 21. A băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său. 22. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi. 23. Dar Sem şi Iafet au luat o haină şi, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor; şi feţele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. 24. Trezindu-se Noe din ameţeala de vin şi aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr, 25. A zis: ‘Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!’ 26. Apoi a zis: ‘Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! 27. Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem iar Canaan să-i fie slugă’.”

mezinul Ham al patriahului Noe a trecut apoi la mezinul său Canaan – principalul “moștenitor” al tatălui Ham, după cum a fost indicat biblic în episodul vederii patriarhului Noe gol – iar Sf. Gherghe / Gherghe-seu, fiul său, corespunzător străvechilor mărturii, era (împreună și cu urmașii Gherghesei / Gherghei) în fruntea Cultului Fecundității. Semnul lui Ham / Hermes a fost Keryke-ionul (caduceul, însemnând “controlul lui Ka”): bastonul heraldic al mesagerului / vestitorului (uneori, el avea aripi la sandale, la care se adăugau 2 panglici, înlocuite de unii cu şerpi pentru a sugera agerimea lui Hermes, aşa cum acum apare pe sceptrul patriarhului Românilor / iniţial era o baghetă cu 2 mlădiţe la capăt, împodobite cu gherdane / ghirlande; e de ştiut că termenul Grecesc ce înseamnă “mesager” e legat de cuvântul “înger”, în secolul I Grecul Dionisie Areopagitul indicând că îngerii aveau menirea de a urmări evoluţia aştrilor şi a oamenilor / la Evreii vechi pentru înger fiind folosit cuvântul “malach”, însemnând “mesager” - acelaşi cu termenul Indian Meluha / Mlecca conferit Ghergarilor migraţi din Bazinul Ghargar / Ghaggar printre Greci - iar în lumea islamică, mesagerii dintre oameni şi supranatural erau ştiuţi ca Gini, în lumea preislamică cunoscuţi ca satirii deşertului, femeile lor fiind nimfe).

Ararat Blestemul tatălui Noe asupra fiului Ham s-a confirmat apoi prin marile rate de lepră şi albinism între familiile băieților săi mijlocii şi prin destinele urmaşilor primului şi ultimului născut: Kuş / Cuş şi Kanaan / Canaan; ca o compensare, după cum au afirmat numeroşi teologi şi istorici, descendenţii mezinului (printre care explicit au fost Ghergheseii / Gherganii) au fost cei mai cultivaţi - harnici şi învăţaţi - dintre oameni. Tocmai Canaan a fost ținta blestemului patriarhului Noe iar teritoriul său, mult ulterior, când au apărut Evreii, a fost pretins de aceia ca “Țara Sfântă” a lor. Ham / Hermes - tatăl lui Canaan - cinstit de Romani ca Mercur, Zeul Comerţului, a fost menţionat de Grecii vechi ca mai având cu consoarta sa Afrodita / Venus progenitura asexuată Atlantiades (de unde “hermafrodismul”) şi ca fiu pe Priap (de unde “priapismul”). Sexualitatea conectată de

Bunicul Gherga cu Kerykeion Regele care slujea pe Muntele Sacru Gargazi - ca “Mesagerul Domnului” - l-a primit în Canaan pe imigrantul Avram dar nu i-a transmis aceluia că va moşteni Ţara Sacră (nici în numele Domnului, nici personal), Arabii și Evreii 288


pretinzând ulterior că Dumnezeu a promis Canaanul lui Avram / când acela a fost doar chiriaş acolo: patriarhul Avram n-a fost nici Evreu, nici Arab; faptul că în Antichitate papa Clement I, primul părinte apostolic, a afirmat despre bătrânul Isac - fiul Evreu al lui Avram - că se minuna de hărnicia regelui Ghirga-şit (cu care era contemporan) deoarece lucra împreună, umăr la umăr, cu muncitorii la consolidarea Ierihonului, reconfirmă că Evreii n-aveau nimic moştenit acolo, în afara locuirii contra cost / în schimbul “zeciuielii” tradiţionale de plătit: pe atunci - la începutul mileniului II î.C. - nu conducea familia sau tribul lui Avram, ci Gherga (atât în timpul tatălui Avram, cât şi în timpul fiului Isac - generaţii succesive - regii acolo nu erau alţii decât Ghirga-şiţii iar nu Arabii sau Evreii / cu statutul de străini acceptaţi în Canaan, ca atâţia alţii în acele vremuri, ai căror urmaşi însă s-au manifestat contra stăpânilor băştinaşi). Primul Arab din lume a fost Ismael, fiul patriarhului Ibrahim / Avram. Primul Evreu din lume a fost Isac, fiul patriarhului Ibrahim / Avram. În prima carte a profetului Moise (“Facerea” / “Geneza”, capitolul 15, “despre credinţa şi dreptatea lui Avram”), stă scris că teritoriul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor - faimosul pământ al Ţării Sacre, înfăţişat în harta următoare - a fost “promis” / “făgăduit” seminţiei lui Avram, căruia aşa de mult i-a plăcut acea zonă când a vizitato, încât a ajuns s-o lase urmaşilor, deşi nu-i aparţinea, invocând că Dumnezeu i-a spus aşa, după cum a precizat “Facerea” 15:1 “fost-a cuvântul Domnului către Avram, noaptea, în vis”: Avram a visat că urmaşii lui vor stăpâni Canaanul (fapt ce - fiind fanatic luat în serios - a provocat grave şi îndelungate probleme atât urmaşilor proprii, cât şi autohtonilor); Avram a ales pentru urmaşi credinţa în Dumnezeu, aşa după cum a aflat de la Mesagerul Domnului de pe Muntele Sacru Gargazi / Gherizim - adică de la regele Ghirga-şit / Gherghe-seu - ceea ce se deosebeşte radical de propaganda opusă, că Dumnezeu i-a ales neamul (ca popor “sfânt”, “ales” pentru a stăpâni “Ţara Sacră” iar ulterior lui Avram, profetul Moise a ales dintre vechii Evrei robi în Egipt pe cei care nu erau leproşi pentru a fugi în Ţara Sacră Canaan, unde - chipurile, pentru ei - curgea lapte şi miere). Într-adevăr, patriarhul Avram a visat foarte frumos extraordinar, divin - ca urmașii lui să stăpânească Țara Sacră (a Amor-eilor, Canaan-eilor, Ferez-eilor, Gherghes-eilor, Heteilor, Hev-eilor și Iebus-eilor - dintre Nil şi Eufrat - conform Bibliei / “Facerea” 15:18), adică sacrul tărâm al celor care lau găzduit; acelor urmași ai lui Avram - Arabi și Evrei - le-a plăcut visul strămoșului lor iar în numele său au început să se așeze tenace în zone din Canaan (însă nici acum - după milenii - împărțirea acolo nu-i încheiată). Mult mai târziu decât populaţia Hamită a Gherganilor a apărut populaţia Semită a Arabilor și Evreilor, la începutul mileniului II î.C., din Avram (cuvântul “semi” însemnând şi “jumătate” - cu referire la culoarea mulatră) care s-a remarcat - învăţând în Canaan - prin a jertfi animale în loc de cruda jertfă umană a primului născut. “Facerea” / “Geneza” 15 a continuat: “18. În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: ‘Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului; 19. Voi da pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei, 20. Pe Hetei, pe Ferezei, pe Refaimi, 21. Pe Amorei, pe Canaanei, pe Hevei, pe Gherghesei şi pe Iebusei’.” Meşterii Chenei / Cheniţi (descendenţii lui Cain / fiul perechii primordiale Adam şi Eva, deseori aliaţi cu

Amaleciţii), vânătorii Chenezei / Cheniziţi din actualul deşert Arab, înaintaşii Chedmonei / Cadmoniţi şi înalţii Refaimi / Refaimiţi din răsăritul Iordanului au fost nominalizaţi pentru definirea extinderii pe lângă cele 7 populaţii primordiale ale Canaanului - între care erau Gherganii (printre alţii, strămoşul Ilirilor şi Tales din Milet 635-543 î.C. - “părinte al ştiinţelor”, primul dintre “cei 7 înţelepţi Greci” - au fost descendenţi Cadmoniţi / cu etnonimul de la “moșul Gat”, Gut sau Get, oriental notat Cadmos); Uriaşii Refaimi / Refaiţii erau înrudiţi cu Nefilimii sau Ghergasi (numele generic al celor rezultaţi din împerecherea fiilor Domnului - mari oameni - cu localnicele de condiţie modestă): Valea Refaim era ştiută ca a “doctorilor divini”, traducerea Arameană / Aramaică a Vechiului Testament numindu-i “eroi” iar prima traducere Greacă a Vechiului Testament numind locul ca “Valea Titanilor”.

Pământul visat ca “promis” În 1822, Universitatea Harvard a publicat “Cronicile lui Eri” de Irlandezul Roger O’Connor (despre care nu toţi cred că le-a tradus din scrierile Antice), în care o parte însemnată a Ghirgasiţilor din Canaan apare înfiinţând în Peloponez primele localităţi ale Grecilor, ca populaţie Pelasgă; e de ştiut că istoric prima migrare a agricultorilor Cadmoniţi din Canaan în Creta a fost la sfârşitul mileniului V î.C., în timpul lui Osiris. Este interesant că în “Cabala” bărbatul primordial e numit Adam Kadmon / “Kad-mon”; în “Epistola întâia către Corinteni” 15:45 apar 2 Adam: “Făcutus-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (cel dintâi Adam a fost primul bărbat = Adam pământean şi cel de-al doilea Adam deoarece menţionarea e în Noul Testament - însemnând Iisus 289


/ Fiul Domnului = Adam ceresc). În 2005, cercetătorul Armân / Aromân din Macedonia Branislav Stefanoski a arătat că la sfârşitul mileniului III î.C., după inundaţii masive în Balcani, s-au produs mişcări de populaţii, ale unor Bănăţeni spre S, îndeosebi în Coşava / Kosova, Valea Axios / Vardar, mlaştinile unde ulterior s-a dezvoltat Antica Macedonie, în Depresiunea Gorca / Korca (în actuala Albanie) şi a unor Cadmoniţi din Canaan spre V - într-un al doilea val - până la întâlnirea lor în Peloponez, azi în republica Elenă; aşadar, pre-diluvian (dinaintea Potopului biblic) începând cu Adam Kadmon / “Kad-mon” = “om Cad” / “om Gut” - a fost prima migrare din Orientul Apropiat în Europa iar post-diluvian (după Potopul biblic) a fost cea de-a doua migrare, a urmaşilor “Cadmoniţi” ai acelor strămoşi din primul val: cei de la început - mai vechi, din neolitic / Epoca pietrei şlefuite, distinşi prin purtarea emblematicului “caduceu” = “kerykeion” - au fost denumiţi similar cu descendenţii lor din Epoca Bronzului (“Cad-moni” / Cuni urmaşi ai lui Cuş / Kuş - etnonimul Gut, fratele mai mare al lui Canaan - ei fiind nepoţii lui Noe, în Orientul Mijlociu consfinţindu-se şi biblic că Guţii / strămoşii Geţilor şi Gherghe-seii / strămoşii Gherga au fost veri primari). Grecii vechi au reţinut despre Kadmos / Cadmus, celui căruia i s-a atribuit inventarea “tăierii pietrei”, că a fost însurat cu Ghergana Harmonia - fiică a lui Zeus - şi că fraţii lui Cadmus (care a întemeiat şi portul Cadmeia din Caria / regiunea Anatoliană a Gherghiţilor) au fost Phoenix şi Cilix - în regiunea Anatoliană Cilicia / Kilikia - iar sora lor a fost Europa: mama regelui Minoas din Creta, cel de la care Cultura Insulei a fost denumită “Minoică” (sunt de amintit remarcile învăţaţilor Antici, anume Pindar din Cadmeis = Boeotia / din N Cretei, care a afirmat despre primul om că a fost Kabirul Adamas şi Hesychius din Alexandria / din S Cretei, care a afirmat că primii Kabiri au fost Karkinoi; cei din areal aşadar şi-au păstrat până în Antichitate amintirile Vechii Lumi, că Adam a fost cel dintâi om dintre cei numiţi Karkinoi / la plural Karkina, înţelesurile basculând de la acvaticii / amfibienii Gherghini = Telchini sau Kabeiri / Cabiri - având sensul de crabi / raci, dotaţi cu cleşti ajutători până la cei orientaţi ca busolele / “rozele vânturilor” ori înălţaţi ca Montanii Dactili de pe Muntele Gargaros / Ida din Anatolia, echivalaţi cu Ciclopii, Cureţii sau Coribanţii / “Corăbierii” şi beneficiind de veneraţie în cultele de misterii ale Egeii).

profetului Moise, cu patul imens de metal, al cărui frate Sihon îi conducea pe Amorei) mai erau Gherganii şi Uriaşii denumiţi Hurit ca E-mimi, Zomzo-mimi, etc. De pildă, “Deutoronomul” 2 consemnează: “10. Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac 11. Şi aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi. 20. Acesta se socotea a fi pământul Refaimilor, căci Refaimii locuiseră înainte într-însul. Amoniţii însă îi numeau Zomzomimi. 21. Poporul acesta fusese mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac”. Descendenţii lui Enac, al cărui tată era Arba, de aceea capitala lor Hebron / Cis-Iordania având denumirea Chiriat-Arba, adică “oraşul lui Arba” (consemnaţi încă dinaintea profetului Moise - prediluvian - de către patriarhul Enoch / Enoh), erau notaţi de Sumerieni ca Gherganii Anunnaki / “prinţii Anu”: aceiaşi identificaţi în Golan ca observatorii Grigori. Istoria biblică indică Gherganii drept pricepuţi şi în lucrul cu argila / lutul, pe malurile Lacului Galileii, înaintea sosirii Evreilor în Canaan. Este de ştiut că înaintea scrierii Bibliei, neamurile erau memorate de Evrei printr-un sistem ce aloca denumirile neamurilor câte unui os de la mâini, Ghirgaşii / Ghirgaşiţii fiind baza degetului mare de la mâna stângă (impură la Semiţi, folosită la spălarea fundului / de altfel - la apus de Chinezi, unde stânga era Yang, deci superioară - din mare vechime a fost asociat răul cu stânga iar binele cu dreapta):

Este de remarcat că în toată Lumea Veche, la întâlnirea pe drum, pentru depăşiri călătorii mereu ţineau partea stângă, ca întâlnirea să se facă reciproc pe partea dreaptă, din motiv de apărare în caz de nevoie, căci emisfera stângă a creierului - mai dezvoltată - comandă partea dreaptă a trupului; la drumul mare, traficul pe partea dreaptă s-a impus masiv doar în Epoca Modernă - ca urmare a reglementării transporturilor militare de pe continentul European, introdusă de împăratul Napoleon Bonaparte consolidându-se după apariţia automobilului. În reflexologie, după cum a descris în mileniul III î.C. și medicul Ankhmahor din Saqqara Dinastiei 6 a Vechiului Egipt, degetul mare al mâinii stângi (asociat de vechii Evrei Ghirga-șiților) e cel conectat de glandele hormonale cele mai relevante pentru legăturile cu “al treilea ochi” – hipofiza și tiroida – respectiv cu coloana vertebrală:

Între cei mari la statură din Canaan, pe lângă Refaimii din Başan (ultimul dintre ei a fost renumitul conducător Og menţionat de Biblie în a cincea carte a 290


cuvântul Aşera (al Doamnei-zeu, soţia lui Dumnezeu): denumirea “aşera” era şi pentru trunchiul decojit ce marca locul sacru (“hibru” era vechea Ebraică - noua Ebraică fiind “ivrit” - iar “idiş” e Ebraica utilizată de diaspora Evreilor). “Deuteronomul” - a cincea carte a lui Moise - în capitolul 7 se referă la oprirea prieteniei Evreilor cu “păgânii”, indicându-se izgonirea ori nimicirea populaţiilor vechi (admise totuşi ca mai importante decât triburile Evreieşti), adică între alţii şi pe Gherghe-sei / Ghirga-siţi: “1. Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi ca să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe şi anume: pe Hetei, pe Gherghesei, pe Amorei, pe Canaanei, pe Ferezei, pe Hevei şi pe Iebusei - şapte neamuri, care sunt mai mari şi mai puternice decât tine 2. Şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate, atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi. 3. Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, 4. Că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mânia Domnului şi curând te va pierde. 5. Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i dărâmaţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc. 6. Că eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să-I fii poporul Lui ales din toate popoarele de pe pământ. 7. Şi Domnul v-a primit, nu pentru că sunteţi mai mulţi la număr decât toate popoarele - căci sunteţi mai puţini la număr decât toate popoarele, 8. Ci pentru că vă iubeşte Domnul; şi ca să Îşi ţină jurământul pe care 1-a făcut părinţilor voştri, v-a scos Domnul cu mână tare şi cu braţ înalt şi v-a scăpat din casa robiei şi din mâna lui Faraon, regele Egiptului”.

În a doua carte a profetului Moise (“Ieşirea” / “Exodul”, capitolul 3, dedicat chemării lui Moise), stă scris că Evreii urmau a fi ghidaţi din Egipt către Canaan de Dumnezeu: “8. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge miere şi lapte, în ţinutul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor”, profetul Moise anunţându-şi şefii de triburi despre aceasta “17. Şi mi-a mai zis: ‘Vă voi scoate din împilarea Egiptului şi vă voi duce în pământul Canaaneilor, al Heteilor, al Amoreilor, al Ferezeilor, al Ghergheseilor, al Heveilor şi al Iebuseilor, în pământul unde curge miere şi lapte’.” În aceeaşi a doua carte a profetului Moise, în capitolul 13 (“despre sfinţirea celor întâi-născuţi”), Domnul ia spus profetului Moise să marcheze ziua ieşirii Evreilor din Egipt: “5. Iar când te va duce Domnul Dumnezeul tău în ţara Canaaneilor, a Heteilor, a Amoreilor, a Heveilor, a Iebuseilor, a Ghergheseilor şi a Ferezeilor, pentru care S-a jurat El părinţilor tăi să-ţi dea ţara unde curge miere şi lapte, să faci slujba aceasta în această lună”. Capitolul 23 din a doua carte a profetului Moise este despre sărbători: “23. Când va merge înaintea ta îngerul Meu, povăţuitorul tău, şi te va duce la Amorei, la Hetei, la Ferezei, la Canaanei, la Gherghesei, la Hevei şi la Iebusei, şi-i voi stârpi pe aceştia de la faţa voastră, 24. Atunci să nu te închini la dumnezeii lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor”. În capitolul 33 din a doua carte a profetului Moise (“Moise se roagă pentru popor. Doreşte să vadă slava Domnului”) este întărit sprijinul Domnului: “2. Eu voi trimite înaintea ta pe îngerul Meu şi va izgoni pe Canaanei, pe Amorei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Hevei şi pe Iebusei” Iar capitolul 34 (“Alte table ale legii”) din a doua carte a lui Moise cuprinde: “11. Păstrează ceea ce îţi poruncesc Eu acum: Iată Eu voi izgoni de la faţa ta pe Amorei, pe Canaanei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Hevei, pe Gherghesei şi pe Iebusei. 12. Fereşte-te să intri în legătură cu locuitorii ţării aceleia, în care ai să intri, ca să nu fie ei o cursă între voi. 13. Jertfelnicele lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i sfărâmaţi; să tăiaţi dumbrăvile lor cele sfinţite şi dumnezeii lor cei ciopliţi să-i ardeţi în foc”. Este de ştiut că pentru dumbrăvile Gherganilor din Canaan ca perimetrele vegetale bogate în crengi dedicate Cultului Orgiastic consumat în sfintele crânguri destinate anume, aflate sub patronajul Zeiţei Fertilităţii, textul Ebraic al Vechiului Testament - adică formatul original - folosea

Menhir de la începutul mileniului II î.C. în Siria 291


În istorie, înainte ca Romanii să-i omoare masiv pe Evreii vechi şi apoi Germanii - în al doilea război mondial să-i omoare masiv pe Evrei, intenţia explicită (anunţată în Biblie / Vechiul Testament chiar de vechii Evrei) a fost ca vechii Evrei să-i omoare masiv pe Gherghei: clar rasism, promovat explicit de vechii Evrei (nu de Gherghei). Capitolul 20 (“Legi pentru război”) din aceeaşi ultimă carte a lui Moise - Deuteronomul, însemnând “a doua lege” - dă sfaturi dure: “16. Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet; 17. Ci să-i dai blestemului: pe Hetei şi pe Amorei, pe Canaanei şi Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei şi pe Gherghesei, precum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău” De-a lungul istoriei universale, în numele Domnului s-au făcut multe omoruri, Biblia anunţându-i pe vechii Evrei ca iniţiatorii în Canaan ai primului genocid (respectiv “crimă împotriva umanităţii” - conform normelor internaţionale și atunci dar și acum - faptă supusă condamnării de către lumea civilizată). Evreii vechi nu agreau populaţiile din zonă - ce credeau în puterea regeneratoare, naturală, a fertilităţii - şi respingeau multe din învăţăturile localnicilor autohtoni printre care s-au stabilit; în Biblie (compusă din 2 părţi Vechiul şi Noul Testament), primele scrieri - de la sfârşitul mileniului II î.C. - sunt grupate în “Tora” / “Pentateuh”, care constă din cele 5 cărţi ale lui Moise: “Facerea” / “Geneza”, “Ieşirea” / “Exodul”, “Leviticul”, “Numerii” şi “Deuteronomul”, fiind secţiunea de început a Vechiului Testament. Despre “Pentateuh” / “Tora” e de ştiut că însemna exprimarea prin cuvinte de către Thot a voinţei lui Ra (aşa după cum de exemplu a arătat în 2011 şi lingvistul Joe Lanyadoo în “Originile limbajului”), fiind ulterior zise ca ale lui Moise deoarece acel bătrân era liderul cult al Evreilor, care a plecat din Sinai spre Canaan în văzul tuturor cu ceva scris: “Tăbliţele Decalogului”; la sfârşitul mileniului II î.C., Fenicienii îl venerau pe înţeleptul Taautos ca “taur solar”, conform preotului Fenician Sanchoniathon din secolul XI î.C. “el fiind acelaşi numit Thoth de Egipteni şi Hermes de Greci”. Hermes / Ham a introdus scrierea, tatăl lui impunând utilizarea sării de către oameni (în secolul I î.C., Terentius Varro - şeful bibliotecii publice din Roma - a scris că “părinţii lui erau aceiaşi cu Cerul şi Pământul”) iar urmaşii fratelui său / inventatorul arcei au fost Coribanţii, Caberoii, Dioscurii şi SamoTracii. Sfinţii Ghergani din Canaan - respectiv Ghergheseii / Ghirgasiţii - au fost numiţi şi Gherghiţi, de multe surse. Astfel, ca exemple: în 1934 cercetarea Germanului Joseph Karst a indicat numele ca aparţinând aceleiaşi populaţii Caucaziene - de la Gherghiţi (denumirea Greacă) în Anatolia până la Gherghesei în Palestina; în 2003, profesorul Pairman Bowman de la Universitatea Americană din Beirut / Liban a întărit identificarea Gherghiţilor Greci cu Ghirgasiţii / Gherghesii Palestineni, etc. Canadianul Keith Hunt a studiat migraţia naţiunilor şi a găsit că Ghirgasiţii din Palestina erau aceiaşi cu Kirkishati şi Qarqish / Qaraqisha identificaţi de Englezul Bill Cooper lângă Damasc / Siria, de Britanicul Theophilus Pinches 1856-1934 şi reverendul Henry Sayce 1845-1933, profesor la Oxford 51,45 lat. N, 1,15 long. V / Anglia, cu Gargarii din Caucaz care au populat Georgia / fostă Gorghi, cu Gherghiţii din Anatolia şi cu Fenicienii din Karkhedon / Cartagina menţionaţi de textele punice (Grecii vechi îi numeau Karkedoni, denumirea punică era cea Latină pentru Cartaginezi / adică Fenicieni; şi enciclopedia universală “Britannica” menţionează că “încă

din secolul XII î.C., Fenicienii au deţinut o serie de avanposturi comerciale pe coasta Africii de Nord”).

Sculpturi Asiriene (mileniul I î.C.) Este de ştiut că Damasc - capitala Siriei - e vechea denumire Egipteană pentru “oraşul lui Ham” / iniţial local Ad Ham, ulterior Damaschinii rămânând ştiuţi drept locuitorii săi iar în “U-Garitul” / Ugaritul din N Canaanului / azi Ras Samra în Siria, înaintea venirii Evreilor, Ghergheseii / Ghirgasiţii au fost atestaţi drept Ghirgaş: urmaşii pelerinilor şateni cu ochi deschişi la culoare (cetatea exista din mileniul VII î.C.), Ghirgaş acolo însemnând “fiii lui Ghirga”; e de ştiut că în Ugarit / “U-Garit” Zeul El era şeful panteonului - numit “tatăl anilor”, “părintele omenirii”, “domnul pământului”, “puternic”, “taur”, etc., reprezentat aşezat pe tron, bărbos, într-o haină lungă, cu o tiară împodobită de coarne - iar religia sa n-a fost niciodată aceea a întregului Canaan (între Liban şi Turcia, pe coasta Siriană, sunt şi acum denumiri Ghergane, ca Tartus / Gargus, Qardaha / Gargaha, Zarzour / Gargour, etc). Gherganii erau numiţi de către Hetei / Hitiţi drept Karkisa, de către vechii Egipteni drept Kirkaş iar de către vechii Evrei pe Valea Iordanului - inclusiv între Lacul Galileii şi Marea Sărată / Moartă - drept Gherghesei / Gergesus.

Ghergaşi 292

Ghirgaşi


“Dicţionarul Torei” - de exemplu ediţia din 2003 publicată de Ben Midrash - consemnează despre Gherga-şi / Ghirga-şi: “Numele lor duce la înţelesul de ‘locuitori comunitari’; prefixul îi defineşte ca străini iluminaţi (în sensul referirii la solidaritate masivă). Ghirga-şii erau iluminaţi şi trăiau în grupuri compacte, inclusiv după ocuparea Canaanului; aşa după cum s-a spus despre Moise că era cel mai umil pământean, aşa şi Ghirga-şii au fost prezenţi în toată casa lui Dumnezeu ca rezidenţi iluminaţi, locuind împreună în grupuri mari. Funcţia esenţială Ghirga-şă era de cumularea energiei comune a celor aşezaţi în blocuri; pentru a fi între Ghirga-şi însemna rămânerea în grupurile iluminate (notă: acel statut era de comunicare cu preoţii şi utilizând cuvinte de înţelepciune, atitudinea prospectivă a persoanelor dorind atingerea înţelepciunii în reşedinţele colective fiind cu conotaţii de umilinţă). Ghirga-şii corespundeau simbolic şi cu inelarul stâng, statutul Ghirga devenind de podoabă; harul social al co-locatarilor în organizările Ghirga au dus către o adevărată smerenie, cei umili ajungând înălţaţi”. În timp, a fost înregistrat un oarecare “progres” al poziţiei Ghirga în simbolistica vechilor Evrei - pe aceeaşi mână stângă - de la baza degetului mare la inelar (în legături reflexe cu partea superioară a capului, anume cu creierul, sinusurile și urechile): la începutul mileniului I î.C., vechii Evrei au avut regine Gheşure. “Tora” - scrisă pe sul - e cea mai preţuită carte a Evreilor iar cuvintele sale nu-s atinse cu degetul; spre comparaţie, Geţii - mai vechi decât Evreii - au considerat scrierea ca păgână şi doar spre sfârşitul existenţei lor statale la Dunăre au început să noteze mai semnificativ câte ceva. În lume, utilizarea scrierii a fost considerată deopotrivă progres şi regres (ca şi paharul pe jumătate plin, pe jumătate gol sau necorespunzător dimensionat): fixarea cuvintelor în scris nu mai permitea creativitate, folosirea notiţelor în vechime apărând pe de o parte pentru compensarea handicapului mental - de memorare, tot mai evident manifestat la oameni iar pe de altă parte pentru a permite concentrarea pe alte chestiuni ale dezvoltării.

Alte nume biblice

Gheşurit Gheşuriţii erau oamenii din Gheşur, în N regiunii Ghilead / Galaad din răsăritul Râului Iordan, între Masivul Hermon / Sirion de 2814 metri altitudine şi Lacul Galileii, respectiv Ghenezar / Ghenizaret (loc împădurit, populat şi de Refaimi, de Ghirziţi şi Ghirgasiţi, încă dinaintea existenţei Evreilor, corespunzător şi “Enciclopediei Biblice”); Gheşuriţii locuiau o zonă ştiută drept “refugiu”, din tuf negru (fertilă agricol) în care au avut aşezări foarte vechi întărite din piatră, construite fără ciment - extrem de solide - cu ziduri înalte, groase de peste un metru şi porţi cu încuietori. Erau pricepuţi în lupte, mari de statură şi - similar cu apusenii Galileeni direct numiţi anterior lor Gherghe-sei / Ghirga-siţi n-au putut fi cuceriţi şi dominaţi de către vechii Evrei. În timpul Vechiului Testament, Gheşuriţii aveau fortăreţe puternice mai ales în Zer şi în zona Argob / azi Lejah. Gheşuriţii apar doar în Vechiul Testament - în “a cincea carte a lui Moise” 3:14, “cartea lui Iosua” 12:5, 13:2, 13:11, 13:13, “cartea întâia a regilor” 27:8, “cartea a doua a regilor” 3:3, 13:37, 13:38, 14:23, 14:32, 15:8 şi “cartea întâia a cronicilor” 2:23, 3:2 - pentru că în timpul Noului Testament au fost cunoscuţi numai sub numele de Gherghe-sei / Ghirga-siţi. Referindu-se la Hitiţii din Palestina şi ţările vecine, Americanul Randolph Williamson a scris în 1890: “Gheşuriţii erau legaţi de cei din Gujarat / NV Indiei iar pe Muntele Amaleciţilor şi în Kadeş trăia şi populaţia Leka - menţionată împreună cu Karke-miş din Siria - care exista şi pe Muntele Gherizim, în alianţă cu Hitiţii”; e de observat că şi acum în Gujarat se practică muzica religioasă Garbha, cu dansul Garbha al femeilor purtând fuste Ghagra iar Gherizim / Gargazi - după cum reiese din originalul Evreiesc al Vechiului Testament - era “Buricul Pământului” / “Muntele Ghirziţilor” (al localnicilor găsiţi de vechii Evrei când au invadat zona). 293


În “Tradiţiile Bibliei” din 1998, profesorul emerit în literatura hibru James Kugel de la Universitatea Harvard din Cambridge / SUA (Evreu ortodox) a scris: “Argarizim conform inscripţiilor secolului II î.C. din Insula Delos şi corespunzător Targum / traducerii Aramaice a Bibliei dar şi Vulgatei - a fost Muntele Gerizim (la Pliniu cel Bătrân - în secolul I - ‘Mons Argaris’), aparţinând Samaritenilor, care îl numeau Hargerizim; ‘Cronica Pascală’ de la începutul secolului VII l-a notat ca Muntele Gargazi. În acea zonă Samariteană - după cum a scris şi episcopul Eusebiu din Cezareea în secolul IV - se afla Salem unde domnea regele Melhisedec, care slujea în sanctuarul de pe Muntele Gargazi / Gerizim”. Eusebiu a mai scris - reluând cele publicate de Fenicieni cu un mileniu şi jumătate înaintea sa - şi că “din Mesia s-a născut Tautos care a născocit primele semne ale scrierii; pe acela Egiptenii l-au numit Thot iar Grecii Hermes. Din Sidec îşi trag obârşia Cabirii, Coribanţii, Dioscurii sau SamoTracii” (Sidec era “Cel PreaÎnalt”, însemnând Dumnezeu). Regele Melhisedec / “Melhi-sedec” l-a primit pe Avram, care pentru favoare i-a plătit 10% tribut din ceea ce avea (conform obiceiului zeciuielii / consecvent practicat inclusiv de Români, încă din vechi timpuri); e de observat că numele regelui a fost scris de Evreii vechi separat, ca “Melhisedec”, unde “Melhi” - rezonând cu “malach”, adică “mesager” / Sanscrit “Mleccha” - la vechii Evrei însemna “conducător” / “rege” iar “sedec” / “sidec” era “drept” (însă “zedek” era şi Zeus / Jupiter, conform “Enciclopediei Evreieşti” din 1906): literalmente, regele Malkizedek / Melhisedec - stăpânul Muntelui Sacru Gargazi şi mare preot a fost “Mesagerul Domnului”, conducătorul din Canaan avându-l ca supus pe noul sosit / imigratul Avram (la începutul mileniului II î.C.), strănepot Semit al înaintaşului Peleg. În Noul Testament, Evreul Pavel a scris în “Epistola către Evrei” 7: “1. Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, 2. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, 3. Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. 4. Vedeţi, dar, cât de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. 5. Şi cei dintre fiii lui Levi, care primesc preoţia, au poruncă după lege, ca să ia zeciuială de la popor, adică de la fraţii lor, măcar că şi aceştia au ieşit din coapsele lui Avraam; 6. Iar Melchisedec, care nu-şi trage neamul din ei, a primit zeciuială de la Avraam şi pe Avraam, care avea făgăduinţele, l-a binecuvântat. 7. Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare.” Desigur că Gherghe-seul / Ghirga-situl “Melchisedec” = “Mesagerul Domnului” era mult mai puternic decât patriarhul Avraam, nu doar ca Mare Preot, ci şi ca rege, stăpânul locului unde imigrantul Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - a sosit, plătind chirie; deoarece Melhi-sedec nu era Evreu, ascendenţa sa nu era subiect de interes pentru Evrei ca să-i enunţe din genealogie pe cineva, Evrei care totuşi (fiindcă le-a primit înaintaşul) l-au respectat ca pe Mesia: superioritatea sa - ca acela care a dat “vestea cea bună” şi mântuirea - a fost recunoscută de vechii Evrei ca

Uşi din Gheşur Ghirziţii / Ghirzenii au fost locuitorii Ghezerului (în apusul Cis-Iordaniei şi Ierusalimului) cunoscuţi drept tăietori de lemne / păduri. Sunt menţionaţi de Biblie împreună cu Gheşurenii, în capitolul 27 din “cartea întâia a regilor”: “8. În vremea aceea a ieşit David cu oamenii săi şi au năvălit asupra Gheşurenilor, Ghirzenilor şi Amaleciţilor, care locuiau demult această ţară până la Şur şi până la ţara Egiptului”. Gheşurenii trăiau în Fâşia Gaza şi au fost exterminaţi de către David împreună cu Amaleciţii, ambele grupări fiind prin tradiţie ostile Evreilor / conform Americanei Diana Edelman de la Universitatea Chicago. Gheşurenii - prezenţi în zonă de la mijlocul mileniului III î.C. - au avut ghinionul distrugerii fortificaţiilor lor datorită unui cutremur la începutul domniei lui David; principala lor localitate a fost Gherar / azi Tel Haror 31,23 lat. N, 34,36 long. E, unde patriarhul Semit Avram a locuit o vreme săpând fântâni, îmbogăţindu-se prin prietenia lui atunci cu conducătorul de acolo (după aceea însă pretinzând întreg Canaanul, ca “voinţa Domnului”). Când Avram a reuşit să-şi scape nepotul Lot de robie, “Facerea” 14 a scris: “18. Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. 19. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: ‘Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului 20. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!’ Şi Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate”. 294


mult mai mare decât sacerdoţiul patriarhului Avraam. Sf. Maxim “Mărturisitorul” - prieten bun cu Gheorghius / Grigore, guvernatorul Cartaginei / Karkedon - a reflectat despre Melchi-sedec: “făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu poate arătă că el e în stare să-şi păzească până la sfârşit ochiul mintal deschis, prin deprinderea neschimbată a virtuţii atotasemănătoare lui Dumnezeu, a privirii dumnezeieşti spre Dumnezeu. Singur Domnul nostru Iisus este prin fire şi în adevăr fără tată, fără mamă şi fără neam şi n-are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii. Fără mamă, pentru caracterul nematerial, netrupesc al naşterii Lui dinainte de veci de sus din Tatăl. Fără tată, după naşterea de jos, temporală, din mamă şi în trup, care nu s-a produs datorită zămislirii prin sămânţă. Fără neam, întrucât modul ambelor Lui naşteri e tuturor cu totul inaccesibil şi necuprins. Şi n-are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, fiind fără început, fără sfârşit şi cu totul nemărginit, ca Cel ce e prin fire Dumnezeu. Şi rămâne preot în veac, ca unul ce nu încetează de a exista, prin o moarte care pune sfârşit păcatului sau firii, fiindcă e Dumnezeu şi dătătorul a toată viaţa cea după fire şi virtute. Dar nu socoti că e lipsit cineva de acest har, când auzi că numai despre marele Melchisedec a spus Scriptura că îl are. Căci tuturor le-a sădit Dumnezeu în chip natural puterea spre mântuire, ca fiecare să poată, dacă vrea, să se împărtăşească de harul dumnezeiesc şi dacă vrea, să nu fie împiedicat să devină Melchisedec, să transfere pe toţi sfinţii în sine, fără să le schimbe numele şi locurile, ci imitându-le modurile şi vieţuirea”. (Biblia în “Epistola către Evrei” 5:6, 5:10, 6:20, 7:11, 7:17, 7:21 l-a numit pe însuși Iisus “preot după rânduiala lui Melchisedec”; în 2012, teologul ortodox Român Ioan Lucian Radu a scris: “persoana Melchisedec apare ca o prefigurare a marelui Arhiereu, Iisus Hristos, prin numele său, reşedinţa şi funcţia sa dublă de preot-rege. Cele 2 slujiri, de preot şi rege, pe care le-a avut Melchisedec, au rămas unice în istoria lui Israel pentru că nimeni, până la Iisus Hristos, nu a mai avut dubla calitate de preot şi împărat. Astfel, preoţia lui Melchisedec apare ca superioară celei a lui Aaron și, de aceea, nu se spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că este preot în veac după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec. Ca preot, el a prefigurat acea preoţie ideală, a unei rânduieli spirituale şi nu trupeşti, ca cea levitică şi anume, preoţia care nu avea să înceteze niciodată”). Stăpânirea regelui Melhisedec “al Salemului” / corespunzător “Epistolei către Evrei” 7:1 - care era Ghirga-sit, la fel fiind şi urmaşul său admirat de fiul Evreu al lui Avram - era un teritoriu ce se întindea în Cis-Iordania, cuprinzând Salem / Ierusalim, Nordica Samarie, Muntele Sacru Gargazi / Gerizim, Ierihon şi Sudicul Hebron (unde a fost înhumat Avram); dat fiind faptul că Ierihon era capitala Iebuseilor şi dat fiind faptul că Hebron era capitala urmaşilor patriarhului Enac / Enoh ştiuţi ca Gregori - foşti prinţi Anuna - iar regii Ghirga-siţi atât în timpul lui Avram, cât şi în timpul fiului aceluia, erau la putere, rezultă nu numai înrudirea autohtonilor (Ghirga-siţii / Gherghe-seii fiind aceiaşi cu legendarii Grigori / Gregori), ci şi rolul de conducători dintre toţi ai celor notaţi biblic Ghirga-siţi / Gherghe-sei: cei mai puternici dintre neamurile tradiţionale din Canaan. O locaţie Sudică Carcaa / Karkaa a fost indicată în Vechiul Testament de Iosua 15:3. Gheşuriţii, Gheşurenii şi Ghirzenii / Ghirziţii au fost vechi neamuri, înaintea apariţiei Gherşomienilor / Gherşomiţilor (care erau Evrei din tribul Levitic / “al răsăritenilor” - descinzând din Gherşom / urmaş direct al profetului Moise - “împroprietăriţi” cu unele aşezări din

Valea Iordanului şi Înălţimile Golan, de la diaspora lor derivând denumirea de Levant pentru Orientul Apropiat); vecini în timpul Vechiului Testament cu Gherghe-seii / Ghirga-siţii (care constituiau una dintre cele 7 populaţii tradiţionale ale ţării) au fost Gheşuriţii, cărora de altfel Biblia le acordă atenţia mai mare.

Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-şiţilor

Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor era plasat în N Canaanului şi tot teritoriul său a fost dorit de Evreii vechi; în acea zonă accentul oamenilor era mai gutural decât în restul Canaanului. De la Ghor / Garu - numele regiunii de pe cursul superior al Iordanului - musulmanii numesc aşa şi Râul Iordan (respectivul râu în Română este Iordan, local este Ghiordan - în Ebraică e Jarden - şi sonorizat internaţional este Giordan, etc.); în Antichitate, zona Gherganilor era cea a Ghiordanului. Ţinutul Gherganilor / Gherghiţilor (Ghergheseilor / Ghirgasiţilor) era în preajma Lacului Galileii / Ghenezar - pe aceiaşi crăpătură a scoarţei terestre în care a apărut omul, în capătul opus, Nordic, faţă de locul primordial de origine Africană Gherga. În Galileea mileniului II î.C., Ghergarii / Gherganii erau ştiuţi în timpul Vechiului Testament ca Ghirga-siţi mai mult concentraţi nu în N - Ghor / Garu - ci în S şi V Lacului Ghenezar, la E fiind Gheşuriţii, răspândirea lor ajungând ca în timpul Noului Testament să fie recunoscută în tot arealul Galileii cu genericul de Gherghe-sei / Ghergheşi (e de ştiut că denumirea Galileea - aşa cum s-a fixat şi s-a păstrat pentru regiunea respectivă - dăinuie din secolul III î.C., de la migraţia acolo a unor Gali din Anatoliana Galie; anterior, Ţinutul Ghergheilor a condus la cuvântul vechi al Evreilor “tărâm” / “circular” pentru ceea ce se ştia ca “Galileea neamurilor”: regiunea “goimilor galil” 295


după cum a rămas scris în “cartea lui Isaia” 8:23 - a celor care nu erau Evrei). În versiune Egipteană, Canaanul - la răsărit de Egipt - era “Huru după Hemi” iar Siria era Kharu; Biblia de altfel a scris despre vecinii Ghirga-siţilor / Gherghe-seilor din N şi E ca fiind Horei / Horiţi, respectiv Huriani / Huriţi (divinul împărat Kirta, al cărui tron era străjuit de lei, întemeietorul ultimei Dinastii Hurite la mijlocul mileniului II î.C., a rămas în legenda Ugarită / U-Garită că suferind de insomnie a asediat cetatea unde era femeia dorită de el - tema Troadei / Troiei - cu sunet tare de trompete, aşa cum ulterior au procedat Evreii vechi la Ierihon; descendenta sa, frumoasa prinţesă Ghergară Nefertiti, măritată cu faraonii Amen-hotep III şi IV, a susţinut în Egipt monoteismul - de care a aflat apoi Moise - unii profeţi Evrei prezicând în oracolele lor că faptele petrecute se pot repeta / în înţeles primar, a profeţi însemna a vorbi în stare de extaz). Epopeea lui Kirta / Keret - rămasă pe Tăbliţe în U-Garit / Ugarit - nu separă istoria de religie nici în acel mileniu II î.C. al sfârşitului Epocii Bronzului, referinduse la divinul rege Kirta / Ghirga de pe fertilul Fluviu Hubur / Eufrat (unul dintre cele 4 râuri paradisiace, ce îşi trăgea apele din subteranul miticului Munte Maşu al Sumerienilor, care generic numeau munţii drept Kur iar partea muntoasă a împărăţiei lor drept Kurgal): povestea lui Kirta începe cu un prosper conducător care şi-a pierdut foarte repede familia, din cauza bolilor şi războaielor (“şi-a văzut odraslele topindu-se ca nişte lumânări, toată averea lui a dispărut, tronul lui se clătina”). Jalea sa creştea pe zi ce trecea iar zeul suprem “El” a coborât “să vadă ce are Kirta de plânge” (textul dezvăluind despre Kirta că era semidivin, născut din împreunarea lui “El” cu o pământeană / Tăbliţele din Sirianul Ugarit confirmând inscripţiile Sumeriene despre împreunările dintre cereştii Anuna şi pământene, respectiv manuscrisul “Cărţii lui Enoh” despre apariţia acelor Gregori din areal, etc.: surse independente - distanţate în timp, aparţinând unor diverse culturi - relatează aceeaşi geneză Gherga). “El” l-a sfătuit pe Kirta să se recunune, fiindcă va fi binecuvântat cu moştenitori şi să ceară mâna prinţesei din Udum / Edom (care pe atunci aparţinea Regatului Gheşur, al Ghergheşilor din Valea Iordanului); Kirtu / Kirta s-a dus, însă tatăl ei n-a acceptat aurul, ci a cerut ca pruncii pe care îi va naşte prinţesa să fie şi ei semidivini. Kirta prin rugăciuni a obţinut ca Zeiţa Aşera săi alăpteze primul născut dar apoi “inima i s-a semeţit” şi a început să se laude cu originea divină, ceea ce a supărat-o pe Zeiţa Aşera, care i-a trimis o boală mortală. Când a devenit clar că tatăl lor Ghirga / Kirta era pe moarte, pruncii lui s-au rugat zeilor, întrebând: “Cum se mai poate spune ‘Fiul lui El e Kirta, odraslă a nobililor, om sfânt’? Un zeu moare? O odraslă a nobililor nu trăieşte?” Stânjenit, “El” a făcut apel la “făurarul” zeilor şi la ajutoarele aceluia - zeiţele meştere care cunoşteau toate farmecele; “zeiţa care scotea bolile a zburat peste o sută de aşezări” şi ajungând la Kirta / Kirtu, a reuşit să-l facă bine. Moştenitorul i-a cerut lui Ghirga / Kirta să abdice, în final însă rămânând în viaţă doar o fiică a sa: Kirtu / Ghirga a fost din nou martor la distrugerea familiei (un trist sfârşit). În continuitatea cronologică a Regatului Hyksos - al prinţilor străini, mai ales Canaaniţi / Caucazieni din N Egiptean (tocmai dezmembrat) a apărut Imperiul Hurianilor / Huriţilor întemeiat de nobilul Kirta / Ghirga: stăpânirea acelui împărat a fost mai mare decât cea a împăratului Hitiţilor din N. “Făurarul” zeilor era ştiut în acel spaţiu drept Atra-hasis Gardu / Kohtar-hasis - de la care vine şi denumirea de “hotar” - asimilat de Egiptenii vechi cu Ptah /

Thot (conform “Textelor Piramidelor” 4:204 şi “Cărţii Morţilor” 82) iar de Grecii vechi cu Hefaistos / Vulcan.

Numele Siriei a fost prin adaptarea Greacă după vechiul nume Ghera / Kera - Etrusc Kara, Basc Herri - ce intermediar a devenit Huru şi apoi în Luviană / graiul Leka drept Suru (de aceea Capadocii erau denumiţi “Sirieni Albi”). Este de ştiut că urmaşii Moabiţi şi Amoniţi ai lui Lot (nepotul lui Avram) de lângă ruinele Gharqa 30,32 lat. N, 35,31 long. E s-au stabilit îndeosebi în oraşul Karka / azi Al-Karak 31,11 lat. N, 35,42 long. E - în actuala Iordanie - ajungând în NE Mării Moarte până la ceea ce azi e Amman 31,56 lat. N, 35,56 long. E, capitala ţării.

Lacul GheNezar / Galileea 296


În jurul Lacului Ghenezar / Galileii, pe lângă scorpioni - ca şi în V Nilului - erau ţânţari în dimensiuni şi în număr neobişnuit de mari, ce provocau probleme mai ales animalelor mari, între care erau cămilele. Pământurile fertile din Galileea produceau grâu şi orz, legume, verdeţuri şi in (din care se ţeseau pânze), nuci, smochine, struguri - pentru vin şi stafide - precum şi alte fructe; varietatea de grâu “tare”, mai roşcat - având spice mici, ţepi lungi şi rigizi, bogat în componentele proteice cumulativ denumite gluten - e numită de Români ghircă, de Ucraineni “hyrka”, etc. (denumirea Latină pentru grâu / grâne a fost “granum”). Pe de altă parte, ca hrişcă / grecică Românii au denumit planta “Fagopyrum” (răspândită în Europa de Asiatici) ce - cu toate că nu e cereală - are seminţele asemănătoare cu ale grâului, folosindu-se ca faină. Acele culturi erau suficiente pentru a permite numeroaselor aşezări să aibă un nivel de viaţă relativ ridicat. Lemnul pentru construcţii venea din munţii din N şi - graţie lacului - se dezvoltase şi o adevărată industrie a pescuitului.

Invadarea Canaanului

Vechii Eleni şi vechii Evrei şi-au făcut sincron jalnicele apariţii de jefuitori în istorie, prin agresarea Ghergarilor (adică a Gherghiţilor din Troia / V Anatoliei, respectiv a Ghergheseilor din Canaan / actualele Palestina şi Israel). Ovreii / Evreii - descendenţii lui Avram “din Urul Caldeii” - erau sclavii vechilor Egipteni (acel Ur al “Caldeii” din care era Avram putea fi Ur 30,57 lat. N, 46,06 long. E din S Irakului sau Harran / Carrhae Κάρραι 36,52 lat. N, 39,02 long. E din S Turc: ambele locaţii Mesopotamiene, din Bazinul Fluviului Puratu / Eufrat, erau controlate de Gherghei, Caldeea în mileniul următor lui Avram - atunci când a fost scris Vechiul Testament - fiind Ţara Gargheilor iar Carrha / Harran fiind în Aram, zona din N Ghergheseilor; în acel areal al Mesopotamiei exista – încă din mileniul X î.C. - așezarea Orrha (Ορρα în Greacă, Urha în Armeană), azi Șanlî-Urfa în Turcă 37,09 lat. N, 38,47 long. E / însemnând “Gloriosul Urfa”, la 12 km S de Gobekli Tepe, fostă Poartă / Vamă Atlantă, cu cele mai vechi temple din lume. Corespunzător “Dicționarului geografiei Grecești și Romane” al Britanicului William Smith din 1854: “Orașul Carrhae din NV Mesopotamiei și-a avut numele – conform și lui Ștefan din Bizanț - de la Râul Carrha din Syria; găzduia din timpuri străvechi Templul lui Lunus / Luna (acolo s-au stabilit coloniști Makedoni). În zonă – consacrată ca Regatul Haran -

Alfabetic, Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-şiţilor avea ca locuri de rezonanţă pe teritoriul său inclusiv Gadara, Gherasa, Ghergasa, Nazaret, Muntele Tabor, etc. - azi aflate în diversele ţări ce au împărţit zona respectivă Gherga. Rimând oriental cu vechile denumiri “sei” / “şiţi”, din mileniul I musulmanii s-au împărţit în “suniţi” (cei care consideră credinţa mai importantă) şi “şiiţi” (care consideră filiaţia mai importantă): ramura sunită e centrată pe Arabi iar ramura şiită e centrată pe Iranieni. 297


au rămas monede din timpul împăraților Gordian; se pare că numele său corect a fost Carrha” (o rezonanță cu Gherga, mai ales fiindcă se afla în același Bazin al Fluviului Eufrat ca Garga-miș / Kărke-miș). În 2016, cercetătorul Armean Sjur Papazian a scris: “Cel mai vechi exemplar bărbătesc din grupul genetic ‘J2’ datează din Georgia mileniului X î.C. O expansiune ulterioară a grupului masculin ‘J2’ a apărut odată cu avansarea metalurgiei, din Bazinul Dunării inferioare, via centrul Anatoliei, în Nordul Mesopotamiei. Câteva civilizații ale Orientului Mijlociu s-au dezvoltat acolo unde descendenții ‘J2’ erau preponderenți; marii navigatori din Epocile Bronzului și Fierului au fost dominați de bărbații ‘J2’. În general, străvechii ‘J2’ au fost asociați Cultului Taurului (evidențiat de pildă în neoliticul Anatolian). Pe atunci – de exemplu în mileniul IV î.C. - din Georgia s-au răspândit Kurganii și apoi vehiculele lor cu roți, în jurul Vulcanilor Ararat. Cultura lor a dus la dezvoltarea serioasă în Epoca Bronzului a Syriei și Canaanului, acolo intrând în relații comerciale și politice cu primele dinastii ale Egiptului: au fost cunoscuți cu denumirea generică de Pelasgi”. În mileniul II î.C., la sfârşitul secolului XIII î.C., Canaanul a fost ţintit astfel: interiorul Canaanului a fost vizat de Evreii fugiţi din Egipt iar coasta Canaanului de “oamenii mării” fugiţi după Războiul Troian (printre care erau Gherghiţi din Anatolia, dintre care unii au devenit piraţii Gherga; aceia pe coasta Canaanului au devenit Fenicieni la N de Muntele Carmel şi Filisteni la S de acela, imediat după Războiul Troian, piraţii Gherga determinând pe coasta răsăriteană Mediterană - îndeosebi unde azi e Libanul - apariţia Fenicienilor, rămaşi în istoria lumii drept cei mai grozavi navigatori de până atunci, inclusiv istoricul Britanic Harry Bourne indicând că şi în privinţa navigaţiei era colaborarea între Fenicia şi Caria, regiunea Gherghiţilor din SV Anatoliei). Gherganii au ajuns printre altele să utilizeze ciocane de fier - unelte preţioase în acele timpuri din a doua jumătate a mileniului II î.C., deci şi pentru Evreii vechi - fiind încă un motiv al dorinţei triburilor lor de a avea Canaanul, pentru că era o regiune bogată (ce se bucura atât de o agricultură bună, cât şi de un comerţ de tranzit, ce aduceau prosperitate). Înaintea ieşirii din Egipt, unii Evrei au fost deja în Canaan, unde şi-au cumpărat mai ales peşteri, practicând incestul şi sodomia, făcând copii la beţie sau la bătrâneţe, etc. (Biblia des pomeneşte acele isprăvi în “Tora” / “Pentateuh”); de exemplu la începutul mileniului II î.C., Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - sosit din Mesopotamia în Canaan, aflat pe patul de moarte, s-a adresat majordomului (“Facerea” 24): “1. Avram era acum bătrân şi vechi de zile şi Domnul binecuvântase pe Avram cu de toate. 2. Atunci a zis Avram către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: ‘Pune mâna ta sub coapsa mea 3. Şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu, 4. Ci vei merge în ţara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi vei lua de acolo femeie lui Isac, fiul meu’. 5. Iar sluga a zis către el: ‘Dar poate nu va vrea femeia să vină cu mine în pământul acesta; întoarce-voi, oare, pe fiul tău în pământul de unde ai ieşit?’ 6. Avram însă a zis către el: ‘Ia seama să nu întorci pe fiul meu acolo! 7. Domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu şi din

pământul în care m-am născut, Care mi-a grăit şi Care mi S-a jurat, zicând: ţie-ţi voi da pământul acesta şi urmaşilor tăi, Acela va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua femeie feciorului meu de acolo. 8. Iar de nu va voi femeia aceea să vină cu tine în pământul acesta, vei fi slobod de jurământul meu, dar pe fiul meu să nu-l întorci acolo!’ 9. Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui Avram, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate acestea”. Este de remarcat că în textul biblic “coapsa” e denumirea eufemistică a sexului şi fapta descrisă exprima un gest ritual de întărire a jurământului prin implicarea forţei vitale a bărbatului (e de ştiut că la depunerea unui jurământ, ulterior şi Romanii obişnuiau să jure pe testicule, denumirea pentru Vechea Lege devenind Vechiul Testament de la testicule / ce Indo-European aveau rădăcina “orghi”); recitind cu acea “cheie”, după cum a indicat şi mitropolitul Bartolomeu Anania din România la începutul mileniului III în “Biblia cu ilustraţii şi explicaţii”, se relevă că de fapt Avram s-a inspirat din Cultul Falic, foarte puternic, răspândit pe atunci de la Gargarii Caucazieni din N - care aveau ca partenere Amazoanele - până la Ghirgaşii / Ghirgaşiţii din N Canaanului, locul ce i-a plăcut lui Avram enorm (e de observat că la nivel popular Român au rămas răspândite până în prezent expresiile legate de străvechiul Cult Falic, încă şi azi organul genital masculin fiind pomenit în vorbirea curentă, verbal însă acum probabil mai des decât fizic utilizat / forma vulgară de exemplu nefiind “ce coapsa mea” ci explicit, etc). Hamiţii Gherghei / Gherghesei nu practicau circumcizia - ca Semiţii - şi se opuneau castrării, fiind urmaşii îngerilor Gregori separaţi de cei androgini / asexuaţi. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Totemismul a fost considerat ca fiind forma primitivă a oricărei religii şi morale. Totemul era sursa generatoare de tabuuri şi interdicţii, care au constituit prima legătură şi primul model de organizare a societăţilor. Putem privi totemul ca pe simbolul unei legături de rudenie, sau al adopţiei, cu o colectivitate sau cu o putere extraordinară. Exista o relaţie de apartenenţă, chiar de identificare, între iniţiat şi totemul său, respectiv ‘sufletul lui din junglă’. Prin riturile iniţiatice, bărbatul tânăr intra în posesia sufletului său animal şi - în acelaşi timp - îşi sacrifica propria fiinţă animală, prin circumcizie. Prin acel dublu proces, el era admis în clanul totemic, stabilindu-şi relaţia cu totemul său animal; dar mai ales devenea bărbat şi (într-un sens şi mai larg) o fiinţă umană. Anumiţi africani de pe coasta orientală îi descriau pe cei necircumcişi ca fiind animale. Ei n-au primit nici sufletul animal şi nici nu şi-au sacrificat animalitatea. Cu alte cuvinte, se considera că aspectul animal prima, dat fiind că nici latura umană, nici aspectul animal al sufletului celui necircumcis nu au devenit conştiente”. Este de observat că dintotdeauna Evreii i-au numit pe ceilalţi oameni ca “goimi”, adică “animale”. În Canaan, potenţilor indigeni li se ziceau Ghirgari; după cum a studiat şi Britanicul Hargrave Jennings în 1874, vocabularul Canaanului pentru falic - dar şi pentru grămada circulară de pietre ridicată soarelui întrebuinţa Ghilgal / Ghirgar, cu reprezentare ca în schiţa următoare:

298


Cartea istorică a lui Iosua Navi a continuat epopeea Gherga, în capitolul 3 (“Trecerea Iordanului”), versetul 10: “Din aceasta veţi cunoaşte că în mijlocul vostru este Dumnezeul cel viu Care va alunga de la voi pe Canaanei, pe Hetei, pe Hevei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Amorei şi pe Iebusei”. Aceeaşi carte biblică începe capitolul 9 (“Înşelăciunea Ghibeoniţilor”) cu: “1. Auzind acestea toţi regii Amoreilor, cei de peste Iordan, cei din munte şi de la şes, cei de pe tot malul mării celei mari şi cei din apropierea Libanului: Heteii, Amoreii, Ghergheseii, Canaaneii, Ferezeii, Heveii şi Iebuseii, 2. S-au adunat împreună ca să se lupte toţi cu Iosua şi cu Israel”. În capitolul 24 (“Moartea lui Iosua”) din respectiva carte, Iosua a vorbit Evreilor vechi, numind Ghirgasiţii în versetul 11, ca printre cei care vor fi întâlniţi în Vestul Râului Iordan: “După aceea aţi trecut Iordanul şi aţi venit la Ierihon. Atunci au început a se lupta cu voi locuitorii Ierihonului, apoi Amoreii, Ferezeii, Canaaneii, Heteii, Ghergheseii, Heveii şi Iebuseii dar Eu i-am dat în mâinile voastre”. În 1952, Britanicul Arnold Toynbee - filozof al istoriei - a scris (în traducerea Română a masonului Amadeo Lăzărescu, lucrare sprijinită de “Fundaţia pentru o societate deschisă” şi “Banca Naţională a României”): “Înţelegerea evreilor în domeniul legislativ îşi trădează originea din Codul lui Hammurabi. Acea influenţă exercitată de codul juridic sumerian a fost o mărturie a rădăcinilor adânci şi viguroase pe care civilizaţia sumeriană le-a înfipt în pământul canaanit încă din mileniul ce s-a încheiat cu generaţia în care a legiferat Hammurabi. Dreptul sumerian - întruchipat în Codul lui Hammurabi - a rămas în vigoare printre urmaşii supuşilor lui Hammurabi sau printre sateliţii de pe vremuri ai lui Hammurabi; atât de viguroasă s-a dovedit acea influenţă juridică încât ea şi-a răsfrânt structurile şi asupra legislaţiei primitive a cuceritorilor barbari evrei sosiţi în Canaan”. După Codul lui Hammurabi, pionierii Codului Penal în lume au fost Hitiţii (care nu ştiau de glumă, ci au instaurat legi şi pedepsele aferente în cazurile încălcărilor lor, fapt regăsit ulterior la Geţi, prin Legile Blajine / “Belagine” : între Blajini şi Vlăjgani ori Vlahi - prin “B”=“V” - se poate observa consonanța (apărută şi la Evreii vorbind Ebraica, etc.); sistemul de fapt era mult mai vechi, provenind de la Pelasgi / Valahi, de la care a pornit denumirea de “Belaci” / “Blaci”, care la început au transmis legile “în versuri”, pentru ca popular să fie reţinute de cei care nu citeau, în Orientul Mijlociu fiind ecouri scrise - relativ târzii - ale străvechilor legiferări). Scrierilor rabinilor (ca de exemplu ale rabinului Samuel Nahman din secolul III, care referindu-se la versetul din “Cartea lui Iosua Navi” 24:12 “Trimis-am înaintea voastră viespi care au gonit de la voi pe cei doi regi ai Amoreilor; nu cu sabia ta, nici cu arcul tău ai făcut acestea” a scris că unul din cei 2 conducători ai autohtonilor era Ghirgaşit / Ghergheu) au afirmat că atunci când Evreii vechi au invadat Canaanul, Iosua - conducătorul lor - a enunţat localnicilor posibilităţile, în 3 versiuni: emigrare, pace, război. Gherganii s-au împărţit pe cele 3 opţiuni, unii alegând prima variantă - de mutare (spre apus, în Anatolia şi Africa de N). În secolul VI, istoricul bizantin Procopie, născut în N Canaanului, a indicat că acei Ghergani care au emigrat au ajuns în Egipt şi Libia - împreună cu unii Iebusei - iar apoi, după ce a fost înfiinţată Karkhedon / Cartagina în Tunisia, au devenit Mauri (până azi Vestul Mediteranei ştiindu-se ca fiind dominat în prefixe de către entitatea Sumeriano-

Gilgal / Ghirgar (În 2003, lingvistul Britanic Adrian Room a notat în lucrarea sa “Numele locurilor din lume” că GhilGal - ca şi GalGal - însemnând “circular” / “circuit” ar fi rădăcina atât pentru Golan, cât şi pentru Galileea). Potrivit Bibliei / “Ieşirea” 12:40, urmaşii lui Avram - adică Evreii - au fost 430 de ani în Egiptul de Jos (stabilirea în Delta Nilului s-a datorat erupţiei Vulcanului Thera / Santorini), primul secol acolo fiind sub stăpânirea de către Hicsoşi / prinţii Canaanului, apoi devenind sclavii / robii faraonului. Intrarea organizată a vechilor Evrei în Canaan, ajunşi din Egipt după 42 de ani de pribegie, a fost pe lângă Ţinutul Gherganilor, ultimul loc atacat fiind teritoriul Gherga; Evreii vechi au intrat în Canaan printre Marea Moartă şi Lacul Galileii - invazia lor acolo fiind dinspre răsărit spre apus - ei întâi luptându-se cu celelalte populaţii, decât cu Ghergheii. Cucerirea Canaanului de către Evrei a început în urmă cu peste 3 milenii şi niciodată n-a fost definitivă.

Pătrunderea Evreilor în Canaan 299


Egipteană “Ma” însemnând “ţinut”, lângă Strâmtoarea Gibraltar, în Tarters / Tanger 35,46 lat. N, 5,48 long. V / Maroc existând inscripţia lor la cea mai mare fântână: “Suntem cei plecaţi datorită jefuitorului Iosua”). Este de observat că pe atunci, la sfârşitul mileniului II î.C., regiunii Anatoliene Frigia i se spunea Afriki (în paralel, întreg N Africii - la apus de Egipt - fiind ştiut ca Libia) iar prezenţa Frigienilor Gherghiţi a fost deja atestată în Anatolia dinaintea Războiului Troian, inclusiv ca aliaţi ai Hitiţilor împotriva Egiptenilor, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că emigrarea unor Gherghesei din Canaan spre Vest - în “Afriki” - a fost desigur atât printre fostele lor rude Amazoniene din N Africii, cât şi printre rudele lor Anatoliene din Frigia; în Anatolia ei au fost numiţi ca Gesi / Ghesi (din Geşur / Gheşur), stabiliţi şi printre cei denumiţi Geska / Kaska de către Hitiţi: după aceea, în valurile migraţionale datorate dispersiei de după Războiul Troian, populaţiile ajunse conducătoare în Bazinul Dunării au fost Geţii / Gheţii - e de remarcat că ulterior Războiului Troian la Corneşti / judeţul Timiş s-a dezvoltat cea mai mare fortificaţie de pământ din lume - iar în Bazinul Niprului au fost Gherii (până azi acolo a rămas regiunea Cherkasî, cea care a fost embrionul Regatului Gherilor). În “Atlasul lumii antice” din 1992, Margaret Oliphant a scris despre Frigia: “Frigienii erau înrudiţi cu poporul Gaska menţionat în textele Hitite şi se află în această regiune după 1200 î.C., când a dispărut Imperiul Hitit. Frigienii s-au stabilit în centrul şi vestul Anatoliei după prăbuşirea Imperiului Hitit. În ultima jumătate a secolului VII î.C., Frigienii au ajuns foarte puternici şi capitala lor, oraşul Gordion, aflat pe ţărmul râului Sakarya, era bine fortificat. Familiile de regi şi nobili erau îngropate cu o mulţime de obiecte funerare, în încăperi construite din lemn peste care se aşezau pietre şi pământ, creând o movilă sau tumul”. În Canaan au rămas mulţi Ghirgaşi / Ghirgaşiţi, explicit atestaţi până în mileniul I (atât biblic, cât şi istoric), dintre urmaşii lor şi astăzi existând genetic unii descendenţi în ţările ce împart fostul Canaan. În ceea ce priveşte varianta paşnică, “cartea judecătorilor” în capitolul 3 (“Otniel, Aod şi Şamgar”) prin versetul 5 “Şi au trăit fiii lui Israel între Canaanei, Hetei, Amorei, Ferezei, Hevei, Gherghesei şi Iebusei” observă că după Iosua a urmat concubinajul Evreilor vechi cu localnicii. În legătură cu varianta războinică, a urmat o lungă stare conflictuală între vechii Evrei şi Gherganii grupaţi mai ales în N Canaanului / Galileea (cu urmări până în prezent). Evreii vechi au pretins Canaanul ca fiind promis lor - ţel al exodului lor din Egipt - şi au început să-l ia cu forţa, începând cu dărâmarea zidurilor Ierihonului. Cucerirea a decurs lent: la început, vechii Evrei au ocupat numai dealurile centrale; Egiptenii vechi totuşi controlau principalele drumuri şi nu toate cetăţile Canaanite au putut fi cucerite. Cele 12 triburi ale vechilor Evrei, în ciuda unor rivalităţi, împărtăşeau tradiţii comune; deoarece aveau nevoie de multe ori să se unească pentru lupte, bătrânii conducători au fost înlocuiţi de o structură ce nu era contrară tradiţiei lor de independenţă: au apărut judecătorii, preocupaţi de strategii. În secolul XI î.C., profetul (în variantă Slavonă prorocul) Şemuel / Samuel a observat că supravieţuirea Evreilor cerea o conducere unificată - adică un rege - şi l-a sugerat pe Saul drept candidat potrivit (până atunci, regalitatea la Evreii vechi era o instituţie străină, după cum apare în 1 “Regi” 8:4 “Pune peste noi un rege ca să ne judece acela, ca şi la celelalte popoare”); de altfel, 1 “Regi” 9:9 defineşte că “acela care astăzi se numeşte ‘proroc’ înainte se numea ‘văzător’.” (Dr. Mircea Eliade a scris: “Vizionarii /

profeţii aveau experienţe extatice; fenomenul este bine cunoscut de la ‘bolile iniţiatice’ ale şamanilor până la ‘nebunia’ marilor mistici din toate religiile”). Dr. Igor Lipovski a cercetat “De unde au fost vechii Semiți” (respectiv “Corciții”): “Leagănul Semiților – inclusiv al Evreilor – a fost NV Mesopotamiei. Catastrofa ecologică dintre mileniile VII î.C. și IV î.C. din zona Mării Negre a forțat triburile IndoEuropenilor să migreze în toate direcțiile. În calea lor spre SE, Indo-Arianii s-au amestecat parțial cu Hurianii în răsăritul Anatoliei. La rândul lor, Hurianii Iranizați de pe Tigrul superior au ajuns printre Amoreii de pe Eufratul superior. Referirea Bibliei la locul nașterii lui Avram a evidențiat indirect asemenea schimbări. Sumerienii n-au fost Semiți, însă au fost considerați astfel. Vechii Egipteni au rezistat mult timp Semiților. Hurianii - de asemenea – nu au fost Semiți. În neolitic, Orientul Apropiat era mai umed decât acum, având rezerve acvatice mai importante - utile animalelor – fără de care existența triburilor nomade / pastorale n-ar fi fost posibilă. Cu timpul, Peninsula Arabia și apoi Peninsula Sinai s-au aridizat. Semiții n-au sosit dinspre apus, deoarece Sahara s-a aridizat încă dinaintea marilor Peninsule răsăritene. Reprezentările Egiptene ale Semiților erau ca despre oameni mai deschiși la culoarea pielii decât ei, ceea ce înseamnă că proveniența lor n-a fost Sudică, ci Nordică, de pe cursurile superioare ale Tigrului și Eufratului. Îndelungatele cercetări arheologice desfășurate în Palestina au dovedit că în mileniile IV-III î.C. mulți coloniști Nordici au sosit în Canaan; primii au fost Amoreii, apoi Arameii și Akkadienii: toate cele 3 valuri umane au fost dinspre N. Așadar, NV Mesopotamiei să fi fost leagănul patern al Semiților? Mărginit la N de lanțul Munților Taurus, arealul de interes e net mai cald decât restul Anatoliei și e deschis spre Sudica Sirie: acolo Fluviile Tigru și Eufrat irigă bine zona iar împreună cu precipitațiile suficiente au determinat soluri fertile, bune pentru creșterea animalelor și pentru agricultură. Avansarea însă dinspre N a Indo-Europenilor și a Hurianilor i-a forțat pe mulți din acele teritorii prospere să se mute în direcția opusă. Aceasta ne determină să ne ocupăm puțin și de leagănul patern al Indo-Europenilor, din NV Mării Negre. Principala lor regiune – în care au trăit din timpurile preistorice – a fost aria acoperită azi de Marea Neagră. În urmă cu circa 8 milenii, actualele Mări Neagră și Azov n-au existat. Teritoriul lor era o mare cavitate, mult mai joasă decât nivelul oceanului planetar. Pe atunci, fundul său era ocupat de un lac cu apă dulce alimentat de Dunăre, Nistru, Bug, Nipru, Don, Kuban, etc. Evident că bogăția acvatică și climatul blând favorizau traiul prosper, la fel ca acela din NV Mesopotamiei. Un cataclism geologic a dus la o catastrofă ecologică: un seism la Bosfor a permis pătrunderea apelor Mediteranei în cavitate, inundând fertilele zone unde trăiau Indo-Europenii și transformând treptat apa dulce în apă sărată; în NV Mării Negre a fost cea mai mare porțiune inundată, de aceea acolo fiind cei mai numeroși refugiați, care au devenit strămoșii actualilor Europeni. Ceilalți - mutați spre SE – i-au dislocat din NV Mesopotamiei pe autohtoni și astfel au apărut în locurile ulterior știute Hurianii și Semiții. Hurianii au fost indigenii dintre Trans-Caucazia și Anatolia răsăriteană, ajunși printre strămoșii Armenilor. În interiorul Anatoliei au apărut Hitiții, care – la fel ca Hurianii – nu au fost Semiți. Fluviile Tigru și Eufrat au individualizat pe văile lor Semiții, în Semiți Estici și Semiți Vestici. În Canaan au ajuns Semiți Vestici de pe Eufrat - exodul lor probabil datorându-se natalității crescute. Apariția patriarhului Avram – definind prima 300


migrare Semită - a fost după apariția Hitiților în N. A doua migrare Semită – în secolul XII î.C. - a fost după cea a Oamenilor Mării”.

regăsindu-se explicit de exemplu în Carpaţi la Geto-Daci, prin binomul format de Muntele Kogaionon şi Grădişcea Muncelui. Muntele Grădină, în Ebraică denumit “Carmel” = “Grădină”, se bucura de o climă blândă şi umedă ce favoriza o vegetaţie bogată, fiind acoperit cu flori multicolore, prezente pe suprafeţe întinse tot anul; în acea zonă a coastei răsăritene Mediterane, muntele respectiv era o oază: o grădină (în timp, nu doar condiţia sa naturală l-a individualizat în Canaan ca deosebit, ci şi populaţia sa grădinară, de exemplu după Războiul Troian pe litoral la N de el fiind Fenicienii şi la S de el fiind Filistenii, demarcajul celor 2 populaţii neEvreieşti datorându-se grădinarilor mândrului munte / urmaşii autohtonilor din Canaan, straşnic invidiaţi şi vânaţi de vechii Evrei). Aşadar, majorităţii populaţiilor autohtone în Canaan le-au fost luate teritoriile de către duzina de triburi Evreieşti vechi (unite de către primul lor rege, Saul - socrul lui David care a fost omorât de Filisteni în lupta de la Muntele Ghelboa / Gilboa 32,26 lat. N, 35,24 long. E: o denumire însemnând că “Baal e cerul” / “Bel e soarele”); e de observat că “Bel” era legat de “Ghel” (străvechiul termen pentru “strălucitor”). Semnificativ în “cartea lui Iosua Navi”, la capitolul 12 (“Regii care au fost bătuţi de Israeliţi”) este că nu apar Gherghe-seii / Ghirga-siţii, ci celelalte 6 populaţii importante din Canaan: “8. La munte sau la loc şes, la câmpie sau la locurile de sub munţi, în pustiu şi la miazăzi şi care fusese al Heteilor, Amoreilor, Canaaneilor, Ferezeilor, Heveilor şi Iebuseilor”. Terminarea de către Semiţii Evrei a populaţiilor autohtone Hamite din Canaan n-a reuşit complet. Existenţa şi rezistenţa Gherga - ca populaţie Hamită special individualizată inclusiv de Biblie - s-a datorat în timp şi contribuţiei gărzilor personale ale primilor regi Evrei, formate din Cariani (războinici din Ţara Anatoliană a Gherghiţilor / Gherganilor), care s-au implicat decisiv în treburile de stat Evreieşti; istoricul Antic Herodot a apreciat că în timpul său Carianii - între care erau Gherghiţii - erau cei mai grozavi luptători din lume (el însuşi a fost Carian). De fapt, din mileniul I î.C., scripturile n-au mai scris despre Gherghei de rău - direct şi agresiv ca până atunci - căci regele David s-a însurat cu prinţesa Maaca din puternicul Regat Gheşur al Gherghe-seilor din N Galileii. Evreii vechi când s-au stabilit în Israel au reţinut sărbătorile Canaanului dar le-au schimbat semnificaţia, fiind constanţi opuşi contextului regional.

Rezistenţa Gherga

Galileea În Teritoriul Gherga (având o şeptime din populaţia Canaanită), care era mai ales între Lacul Galileii şi poalele Muntelui Grădină / Carmel 32,44 lat. N, 35,03 long. E, a ajuns să se stabilească peste o treime din triburile Evreilor vechi, aglomeraţia desigur datorându-se bogăţiei regiunii. Asocierea dintre munte şi grădină era chiar sfântă / religioasă, 301


supravieţuit în Iudeea”. În Europa, puținii Evrei / Iudei s-au răspândit similar cum s-au răspândit mulții Geți: au ajuns aproape peste tot. De altfel, cronicarul Sulpicius Severus 363425 (creștin în Tours / Galia din anturajul Sf. Martin născut în Savaria / Szombathely azi 47,14 lat. N, 16,37 long. E, Ungaria) a scris în “Istoria sacră”: “Cele 10 triburi de Evrei care au ajuns printre Mezi, Parți, Indieni și Etiopieni nu s-au mai întors niciodată în Canaan și până azi au rămas sub influența națiunilor Barbare”.

De altfel, după moartea înţeleptului rege Solomon, fiul regelui David - în timpul căruia a continuat scrierea Vechiului Testament - statul Evreiesc s-a scindat în 2: regatul de N Israel cu capitala la Samaria 32,14 lat. N, 35,26 long. E şi regatul de S Iudeea cu capitala la Ierusalim, acelea având de a face cu Fenicia, respectiv cu Filistia (Samaritenii nu recunoşteau Ierusalimul ca oraş sfânt şi nu acceptau decât “Tora” / “Pentateuhul” ca scriptură, aşezarea lor fiind incendiată de către regele Asirian Sargon II în 721 î.C., care a deportat de acolo circa 27 mii de Evrei - o parte în Ghergania / Media - şi a repopulat-o cu locuitori din rândurile celeilalte populaţii, a Gherganilor autohtoni dar şi cu Amazoane, izvoarele Evreieşti, între care şi Biblia despre timpul lui Iisus, ajungând să-i numească pe aceia “Samariteni”: o denumire Sumeriană / iniţial Samaria era Ţinutul Tirţa); e de remarcat că în acele vremuri armatele - cum au fost de pildă cele Asiriene sau Babiloniene - erau mult mai mari decât armatele Romane în Antichitate ori armatele Europene în Evul Mediu, având puterea deportărilor în masă. În 2005, cercetătorul Steven Collins a considerat că Iudeii - centrați pe Ierusalim și-au avut denumirea ca o altă formă de la ceea ce erau Jații în Asia / ajunși de exemplu ca Iuți în Europa (în Peninsula Daneză Iut-land); inclusiv genetic se poate observa că din haplogrupul masculin “IJ” s-au desprins bărbații genetic “I” majoritari printre Români - urmași Geți - și bărbații genetic “J” majoritari printre Evrei / Iudei (astfel încât, ipoteza apropierii dintre Jați – adică Geți, în Asia - și Jidani / Iudei e deschisă: de exemplu, Evreii deportați în Hyrkania / Ghergania au dispărut, însă în lume au ajuns apoi mulți migranți de acolo, probabil angrenându-le amintirea). În 2011, istoricul Evreu Sebag Montefiore a scris că “atunci 10 din cele 12 triburi ale vechilor Evrei au dispărut din istorie; Evreii Moderni sunt descendenţii ultimelor 2 triburi care au 302


coaliţia dintre Nabopolassar - primul rege al Dinastiei Ghargheilor - cu Cyaxares, primul rege al Dinastiei Ghergane a Mezilor, copiii lor cununându-se: Nabucodonosor - fiul întemeietorului Ghargheu / Chaldeu - cu prinţesa Amytis, fiica întemeietorului Ghergan / Med, pentru care a realizat una dintre cele 7 minuni ale lumii, extraordinarele Grădini “suspendate”). Celeilalte capitale Evreieşti, Ierusalim - a Regatului Iudeii, Evreii fiind denumiţi Iudei de la începuturi după unii din populaţia Yadav veniţi din India - i-a sosit rândul mai târziu, în 597 î.C. / când împăratul Nabucodonosor, care era din Karga-miş, conducătorul Chaldeilor / Ghargheilor a cucerit-o şi a deportat de acolo în Mesopotamia elita formată din circa 10 mii de Evrei (unde aceia s-au înmulţit de 5 ori în doar 6 decenii, după cum a enunţat Biblia în “Ezdra” 2:64). În S puternicilor Gherghe-sei din Ka-naan / Canaan, Evreii vechi - înrudiţi cu descendenţii Yadu din India - de la care s-a consolidat cuvântul Iad / Gheena, şi-au luat denumirea de Iudei (însemnând “cei care mulţumeau divinului”), în virtutea existenţei diminutivului Ida pentru Sfânta Mamă, general adorată pe atunci, cu forme ca “idilic”, “idolatru”, etc.; în aceeaşi cheie, vechii Greci au inventat cuvântul “idiot” pentru a defini omul ezoteric (adică pe cel pregătit insuficient, interesat de iniţierea în misteriile Idei / Marii Mame). Rezistenţa armată prin “gherilă” strategie prin raiduri, hărţuiri, etc. care prin semnificaţie şi etimologie îşi are conceptul în luptele tactice ale războinicilor Ghergani pentru independenţă - era practicată în N Canaanului ca necesară împotriva invaziei Evreilor, fiind apoi răspândită în lume mai ales de către Goţi / tehnică valabilă până în prezent.

Aspecte Asiriene În secolul XX, istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “Transplantarea silită a populaţiilor constituia mijlocul cel mai eficace al imperialismului babilonic de a sfărâma moralul popoarelor cucerite. Acel mijloc nu şi-a limitat aplicaţiile la popoarele străine: în războaiele interne / fratricide, puterile care ajungeau să domine lumea babilonică nu se sfiau să-şi aplice una alteia aceeaşi măsură; astfel, comunitatea samariteană, ce mai are şi astăzi reprezentanţi care trăiesc în umbra Muntelui Gerizim, constituie un vestigiu al transplantării deportaţilor aparţinând mai multor cetăţi din lumea babilonică”.

Fenicienii şi Filistenii În Canaan, pe lângă cele 7 populaţii tradiţionale importante din Epoca Bronzului consemnate biblic - Amoreii / Amoriţii, Canaaneii / Canaaniţii, Ferezeii / Fereziţii, Gherghe-seii / Ghirga-siţii, Heteii / Hitiţii, Heveii / Heviţii şi Iebuseii / Iebusiţii - în Epoca Fierului au mai apărut 3 populaţii: Fenicienii şi Filistenii pe coasta Mediterană (urmaşii “Oamenilor mării” / adică ai Pelasgilor) şi Evreii în interior.

Mezi Arameii au fost cuceriţi de Asirieni în secolul VIII î.C. (Asirienii au stăpânit din Elam până în Egipt; Imperiul lor s-a prăbuşit în secolul VII î.C., datorită înţelepţilor Gharghei / Chaldei din S aliaţi cu Gherganii Mezi din N, prin 303


au trăit acolo de la sfârşitul secolului XIII î.C., în N Canaanului existenţa lor apărând aproape în paralel cu cea a Filistenilor - care au fost pe aceeaşi coastă răsăriteană a Mării Mediterane, însă în S Canaanului - delimitarea lor fiind de către Muntele Carmel / la poalele răsăritene ale căruia era teritoriul Gherga. Muntele Carmel / “Car-mel” - o redare de fapt a lui “Car-mer” - a fost sacru pentru Canaaniţi, fapt ştiut de faraoni cu mult înainte de a ajunge vechii Evrei la el; faima sa l-a făcut pe vestitul şaman adept al reînvierilor, promotorul vegetarianismului Indian printre Europeni, matematicianul Grec Pitagora 580-500 î.C. - al cărui tată era negustor Fenician din Tur / Tyr 33,16 lat. N, 35,12 long. E, mama lui fiind din Samos 37,45 lat. N, 26,50 long. E, Insula dominată de albul vulcan stins Kerkis / Kerketeus, ce însemna ca aparţinând Gherghiţiei, Pitagora fiind considerat un avatar Hiperboreu, afirmând despre sine că era descendent al lui Hermes / Ham, ca Gherga - să-l viziteze cu multă consideraţie. Atât Fenicienii, cât şi Filistenii, au apărut datorită atacurilor Sudiştilor asupra zonelor locuite de Gherga la sfârşitul Epocii Bronzului: sclavii Evrei plecaţi din Egipt asupra Canaanului - unde Gherga era autohton - simultan cu Aheii (strămoşii Elenilor) din Peninsula Balcanică asupra Troiei / Anatolia, întemeiată de Gherga, unde de asemenea Gherga era autohton. Dispariţia atunci a Imperiului Hitit dintre zonele Gherga şi devastările produse de acele 2 mari invazii cvasi-sincrone au determinat întărirea cu Gherga a “Oamenilor mării” (piraţi ce provocau probleme în răsăritul Mediteran, căci încă de pe atunci transportul pe apă a devenit mai ieftin decât transportul pe uscat), ajungându-se rapid la premiere din partea acelora: Fenicienii au creat biremele prin adăugarea unui al doilea rând de vâsle galerelor cu care navigau, cultura lor fiind de comerţ maritim, ei ajungând cei mai mari negustori ai Antichităţii - e de remarcat că încă din timpul Regatului Vechi al Egiptului, adică mileniul III î.C., faraonii aveau în flote corăbii lungi de peste 30 metri, cu vâslaşi şi pânze, punţi şi cabine, Fenicienii continuând de fapt acea cunoaştere a navigaţiei - iar Filistenii (Pelişti în Ebraică - din care se trage denumirea Palestinienilor / urmaşi ai Pelasgilor - denumirea Palestinei, ca “Palaistine”, fiind utilizată în secolul V î.C. de Carianul Herodot, sensul “Palaistine” aducând cu tărâmul strălucitoarelor stâne, adică “stâne poleite”) constituind pe uscat rezistenţa cea mai aprigă faţă de Evrei. De altfel, cea mai veche poveste Egipteană cunoscută (papirus din mileniul III î.C. - timp anterior Fenicienilor document acum aflat la “Muzeul Ermitaj” din Sf. Peterburg / Rusia) e “Naufragiatul”, despre aventurile supravieţuitorului după scufundarea nu în Fluviul Nil, ci în “Marea Verde” a unei nave mari, lungă de 60 metri şi lată de 20 metri, cu un echipaj format din 120 de marinari.

Cele 12 triburi iniţiale ale vechilor Evrei (din care au mai rămas 2 triburi) au înfruntat vechii autohtoni ai Canaanului, singurii neînvinşi - corespunzător Bibliei - fiind Nordicii Gherghei, adică Ghirga-şiţii / Gherghe-seii din Galileea, Ghilad şi Gheşur; pe coasta mării, vechii Evrei mereu au fost înfrânţi de Sudicii Filisteni iar cu Nordicii Fenicieni, mult prea puternici, vechii Evrei nici n-au avut curajul înfruntării. Biblia concret n-a scris despre vreo bătălie directă a Evreilor vechi cu Ghergheii din Canaan - cu care erau aliaţi Fenicienii - ci doar a consemnat debutul înfruntărilor în “cartea lui Iosua Navi” 24:11 / Vechiul Testament, sub forma că “au început a se lupta” Evreii şi Ghergheseii, în plus afişându-se de-a lungul “Cărţii Cărţilor” înverşunata ură a vechilor Evrei faţă de Gherghei (stăpânii tradiţionali în Canaan = Ţara Sacră nefiind Evreii, ci fiind Ghergheii).

Cu mov răspândirea Fenicienilor Fenicienii (a căror numire provenea din Egipteanul pentru “roşcovani” iar prin Canaan era ştiută ţara purpurie, culoarea fiind asociată Stelei Polare, devenind semnificativă de la toga Romană până la actualii cardinali, inclusiv Chinezii

Zona unde s-a dezvoltat Fenicia era locuită de la începutul Epocii Bronzului - adică de la începutul mileniului III î.C. - de Huriţii / Hurianii coborâţi din Caucaz. Fenicienii 304


numindu-şi astfel Oraşul Interzis din capitală) au locuit în ceea ce azi e Liban şi N Israelului, întreţinând relaţii mai ales cu Cipru, notându-se în alfabetul lor “KRK” - după cum a consemnat Herodot Karka în “Istorii” cu un secol înaintea dispariţiei lor - notare ce corespundea Anatolianului Ţinut al Gherghiţilor Caria: Fenicienii utilizau simboluri ale sunetelor - scrise de la dreapta la stânga - reprezentând consoane iar cititorul trebuia să adauge vocalele; alfabetul Fenician a fost adaptat de vechii Greci, devenind astfel strămoşul alfabetelor occidentale (e de remarcat că în vechea Greacă pentru cupru se folosea “khalkos” - ce rezona cu “ghargos” - iar purpura era “kalkhe” = “garghe”, la Perşi purpuriu fiind “arghavan”, Biblia Ebraică numind vopseaua purpurie extrasă de Fenicieni ca “argaman”).

Faţă de vechii Egipteni, care utilizau sticlă opacă, Fenicienii aveau monopolul sticlei transparente, ceea ce le-a adus o mare bunăstare. Pe coasta răsăriteană Mediterană, cel mai mare oraş Fenician era Tyr / Sur (cu înţeles de “stâncă”), în N Muntelui Carmel, populat cu Ghergani / ştiuţi ca Gorgoni refugiaţi Troiani, altele fiind Beirut 33,53 lat. N, 35,30 long. E, Byblos / Gebal (adică “munte” - unde pe papirusurile importate din Egipt se realizau scripturile ce circulau în Antichitate - de unde numele Bibliei), Sarafand / Sarepta 33,27 lat. N, 35,17 long. E, Sidon, Tripoli 34,26 lat. N, 35,51 long. E, Ugarit 35,36 lat. N, 35,46 long. E (cel mai Nordic oraş, în dreptul Ciprului), etc. Fenicienii credeau că proveneau din Raiul menţionat de legendele Sumeriene, numele Sur al Turului / Tyrului - Grecii vechi au schimbat “u” în “y” - fiind legat şi de Syria / Siria (după cum instrumentul cu care opera Zeus era fulgerul, în Tyre / Tur fiul celei numită de Biblie “Aşera / Astarte” din Ugarit - în Karkhedon / Cartagina ajunsă Tanit - era Baal / Bel, Zeul Tunetului, de acelaşi soi la Sumerieni ca Enlil şi la Egiptenii vechi ca Set / Seth, dezvoltat de Romani ca Saturn ori văzut apoi de creştini ca demonicul Belzebut); Fenicienii îl considerau pe părintele zeilor ca El, numindu-l chiar aşa: “El”, tatăl lui Baal / Bel (e de ştiut că la început Evreii vechi considerau că Iehova / Dumnezeu era însurat, având-o ca soţie pe Doamna-zeu Aşera / Aşerah - Zeiţa Fertilităţii - ale cărei statuete erau răspândite în tot Canaanul). În U-Garit / Ugarit, zeul de origine Mesopotamiană - adică din Ghienghir - Baal avea atributul de “Stăpânul Nordului”, fiind venerat ca zeu tânăr, binefăcător şi ocrotitor al oamenilor, care a făcut rânduială în Univers. În capătul Nordic / Asiatic al Marelui Rift - în Valea Beqaa din Liban, locuită din urmă cu 9 milenii - în răsăritul aşezării Dahr el Qerqa / El Gharqa 34,05 lat. N, 36,03 long. E de pe drumul de la portul Mediteran Tripoli, KRK / Fenicienii se închinau Zeului Bel / Baal - numit Kharbe în Karduniaş / Babilonia - la Baalbek 34 lat. N, 36,12 long. E (loc ştiut ca al traiului său, în acea vale fertilă agricol); onomastica Qerqa / Gherga din Valea Beqaa nu este întâmplătoare. Acolo exista străvechea structură trilitonă colosală - 3 blocuri aliniate, din gresie, de circa 800 tone fiecare - reprezentând cel mai greu sanctuar megalitic din lume (găsit pe acel loc de Fenicieni).

Riftul Asiatic 305


Roman - aşadar, cel mai mare templu al lor nu era la Roma, capitala imperială, ci acolo - închinat lui Jupiter, numit de ei Iove / ca un ecou Evreii având Iahve (complexul inscripţionat IOMH / adică “Iove Optimus Maximus Heliopolitanus” - acum face parte din patrimoniul mondial UNESCO). Romanul Macrobiu a consemnat în “Saturnalia” 1:23 că la Baalbek preoţii Egipteni au dus statuia lui Ra din On (cea mai veche aşezare a lor, de unde începe Delta Nilului): ambele stabilimente erau înfrăţite - de altfel, purtau şi acelaşi nume, “Heliopolis” - Baalbek fiind şi declarată de Patriarhia Maronită drept prima aşezare din lume, întemeiată de Cain / primul născut al lui Adam.

Baalbek Inginerii de acum n-au soluţii privind realizarea unor megaliţi uriaşi, existenţi pe glob din vremuri imemoriale: fizic se poate strânge o mulţime, uneori imensă, suficientă în jurul unui megalit astfel încât greutatea împărţită pe fiecare om - sau animal - din respectiva mulţime să fie “transportabilă” dar nu existau posibilităţile accesului direct la piatră al tuturor chiar prin aglomerarea până la sufocare şi nici pârghiile ori sforile / cablurile rezistente ce să facă posibilă mişcarea (asta pe lângă că roata propriu-zisă nu era cunoscută atunci); la acelea sunt de adăugat şi altele, ca distanţele mari de parcurs de la locul extracţiei pietrei până la cel al amplasării, câteodată înălţimile la care erau ridicate blocurile de piatră, etc. (istoricii “clasici” fac abstracţie de acele paradoxuri, dedicându-se sumar doar acceptării existenţei lor, nu şi a explicării competente a apariţiei lor / cât de cât realistă, căci deseori au intrat în penibil). Nu departe, spre Mesopotamia, pe “Dealul Armean” (Qoser în Kurdă, Kîzîl Tepe în Turcă) 37,11 lat. N, 40,35 long. E - la graniţa Turciei cu Siria - a fost găsită cea mai veche reprezentare din lume a unui car, ca machetă realizată din piatră, datând de la mijlocul mileniului VI î.C.:

Trilitonul din Baalbek, cu roşu La sfârşitul secolului XVIII î.C., când Peninsula Sinai / Horeb - dintre Marea Roşie şi Marea Mediterană / având înţelesul Sumerian de “Strălucirea Selenei” - nu aparţinea Egiptului hieroglifelor, prinţii Canaaniţi care stăpâneau acolo au inventat scrierea alfabetică (utilizând simboluri pentru consoane, nu pentru silabe, de exemplu litera “G” era reprezentată chiar prin bumerang / târnăcop / plug), “Tăbliţele Decalogului” descoperite de Moise acolo la sfârşitul secolului XIII î.C. fiind astfel scrise; şi azi credinţa în Decalog / cele 10 porunci e împărtăşită de Evrei, creştini, musulmani, ş.a.: o dezvoltare a străvechilor “înfrânări” Yoga. Mesajele materializate prin cei care făceau textele “să vorbească” uimeau oamenii obişnuiţi, scribii fiind consideraţi deţinătorii unei mari puteri magice (ceea ce Egiptenii vechi numeau “Cuvintele Zeilor”, Evreii vechi au repetat prin Biblie sub forma de “Cuvântul lui Dumnezeu”). Acei prinţi Canaaniţi din Sinai - urmaşii lui Sineu / fratele lui Ghergheseu - inventatorii alfabetului, au stăpânit apoi N Egiptului timp de un secol, acolo fiind ştiuţi ca Hucsoşi / Hyksos (însemnând “stăpânii străini”). Ulterior - în strânse

Ulterior în Ruman / Liban, pe platforma trilită Romanii, în timpul cărora oraşul se numea “al soarelui” / Heliopolis, au construit cel mai mare templu din Imperiul 306


legături regionale şi cronologice - între secolele XII î.C. şi X î.C. Fenicienii au fost deosebit de activi în Mediterana; în secolul XI î.C. - spre deosebire de pictogramele existente până atunci în Asia şi Africa - scrierea Feniciană utiliza 22 de litere, inspirate din literele mai vechiului alfabet Ugaritic, fiind fonetică: exprima sunetele emise de om (sistem preluat în Anatolia de către Grecii vechi, care i-au introdus setul complet de vocale / toate alfabetele Europene actuale derivând astfel). Din 814 î.C., de când Fenicienii au întemeiat Karkhedon / Cartagina prin Elisa (sora regelui Pygmalion din Tyr / Tir, poreclită “Dido” = “rătăcitoarea”, măritată conform istoricului Appian din Alexandria - cu Carchedon / Karke-don) au controlat comerţul N African / rutele de comerţ Trans-Sahariane, Insulele Malta, Sicilia, Sardinia, Corsica şi s-au dus spre V - în Baleare, Peninsula Iberică, pe teritoriul actual Francez, prezenţa lor navală fiind până în Arhipelagul Britanic, Canare şi coasta Atlantică a Africii. De exemplu și azi pot fi văzute ruine Feniciene pe micuța Insulă Karga 35,27 lat. N, 24,11 long. E de lângă coasta Nordică a Cretei. Karkhedon / Cartagina - “giuvaerul” Mediteranei, al cărei patron era Gargarul Hercule / de sorginte Caucaziană întemeiată înainte ca Roma să fi existat drept capitală, a fost distrusă, inclusiv cu biblioteca ei având jumătate de milion de documente, în 146 î.C. de Romani (odată cu Kerkouane din vecinătatea sa, acum parte a patrimoniului mondial UNESCO).

Primul templu al Evreilor vechi a fost pe înălţimea Moria ca o copie a celui ridicat de Canaaniţi cu un mileniu mai devreme tot acolo, în Ierusalim, pentru cinstirea înţeleptului Sumerian Ninurta din Girsu 31,37 lat. N, 46,09 long. E / azi Tell Telloh, în Irak (distrus de Evreii invadatori); Mişna din secolul II - o compilaţie a tradiţiilor - numea locul “Mormântul Abisului”. Refacerea străvechiului templu păgân, însă destinat uzului Evreilor, ca să aibă un adăpost pentru chivot (căci până atunci ei în cel mai bun caz se rugau în cort şi erau peste 2 secole de când au părăsit Egiptul cu măreţele temple din piatră ale Egiptenilor), a fost ideea prinţesei Gheşure Maaca - soţia fostului cioban / păstor David - fiind terminat în timpul domniei regelui Solomon, fiul regelui David; “Cartea întâi a cronicilor” 14:1 a consemnat că Hiram i-a trimis meșteri lui David, pentru construirea reședinței: așa a apărut “palatul lui David”. Este de remarcat că înţeleptul rege Solomon n-a luptat cu puternicii săi vecini, având de aceea avantaje, inclusiv economice (mai ales prin investiţii Feniciene în Israel, la schimb cu ţesăturile confecţionate de vechile Evreice): palatul regal al Evreilor vechi în Ierusalim a fost făcut cu meşteri Fenicieni din Tyr / Tir, trimişi de regele Hiram / cu care era cuscru regele David, căci regele Hiram a fost socrul regelui Solomon, după cum au scris istorici Antici ca Theophilos și Laetus iar apoi Templul lui Solomon - primul lăcaş cultic construit al Evreilor vechi unde a fost depozitat chivotul legământului (litieră cultuală / cufărul Evreilor vechi ce conţinea tăbliţele cu poruncile utilizate de Moise, realizat la scară după magica arcă biblică, având relicve sacre purtate de preoţii Egipteni vechi în procesiunile religioase), a fost conceput şi ridicat în Ierusalim de către artizani Fenicieni în 960 î.C., orientat N-S, conform tradiţiei constructorilor Fenicieni de a face temple, însă a fost devastat curând de faraonul Şişac, care a luat toate artefactele de acolo, inclusiv chivotul legământului cu cele 2 Tăbliţe având înscrise cele 10 porunci, după cum a notat acela pe Poarta Bubastis din Karnak / Egipt dar şi Biblia în 2 “Cronici” 12:9, statul Evreilor vechi după aceea împărţinduse, templul fiind distrus de împăratul Ghargheu / Chaldeu Nabucodonosor în 586 î.C. Faraonul din secolul X î.C. urma politica de stat Egipteană, a protejării artefactelor de jefuitori (exact în acel timp, pentru ferirea de hoţi, fiind de pildă grupate şi zeci de mumii faraonice - scoase din morminte într-o ascunzătoare dintre Valea Regilor şi Teba); în sprijinul ştiinţei, Biblia - prin mărturiile sale istorice - constituie una dintre resursele importante de documentare / concret probate şi de alte evidenţe, la fel ajungând autorii în vechea Greacă, de exemplu ca Homer (astfel Dr. Heinrich Schliemann luându-i în serios informaţiile - descoperind Troia), ca Platon care a scris despre Atlantida, ş.a. După cum au observat specialiştii - între care Dr. Teodor Gheorghiu din Timişoara Hiram îndeosebi a utilizat tehnică Hitită de construcţie (singurul Templu al Evreilor vechi fiind cubic - în manieră tipic orientală, aşa cum s-au regăsit la Perşi Cubul lui Zoroastru, la Arabi Sanctuarul Ka’ba, ş.a. - Hiram, mare constructor, fiind considerat “părintele” masonilor din lume, iniţialele îndemânări ale oamenilor pentru ornamentarea grădinilor ori proiectarea labirinturilor datorându-se fascinaţiei faţă de artificiul geometric / în urmă cu 3 milenii, Canaanul era mult mai verde decât acum). Biserica Ortodoxă “Bet Giorgi” - adică Sfântul Gheorghe - din Roha, azi Lalibela 12,01 lat. N, 39,02 long. E / Etiopia la momentul sculptării ei integrale într-un bloc de stâncă (ca urmare a

Regele David în Ierusalim 307


viziunii regelui Gebre 1181-1221) a fost considerată “a opta minune a lumii”:

Biserica sculptată “Cartea slavei regilor Etiopiei” / “Kebra Nagast” scrisă în 1225 conform socotelii Dr. Munro Hay, de localnicul episcop ortodox Gîyorgîs / născut în localitatea Saglă din aceeaşi regiune cu Roha / Lalibela, ştiut ca “părintele Gregorie” şi ilustrată de călugărul Veneţian Francisco di Branca-Leone, ştiut simplu ca “Frâncul” realizată de ei la comanda regelui Gebre al Etiopiei - a cuprins vechi mărturii despre ajungerea chivotului legământului în secolul X î.C. din Ierusalim / Israel, via Egipt, în Axum 14,07 lat. N, 38,44 long. E / Etiopia, adus de Menelik, instaurat rege al Etiopienilor (vasal faraonului Şişac): acela ar fi fost fiul regelui Solomon al Evreilor cu misterioasa regină din Saba / Şeba, foarte deşteaptă, foarte frumoasă şi foarte bogată (de fapt ea - numită Makeda de tradiţia Etiopiană / “Mak-Ida” = “Marea Ida” - era celebra Cumeană Sibila / Gherghiţia, după cum au demonstrat cercetătorii din întreaga lume, printre care de pildă încă din Antichitate Carianul Pausania care a scris despre prezicătoarea Sabbe din Canaan ca fiind Gherghita Sibila, apoi bizantinii Georgias “Monachos” / respectiv Gheorghe Călugărul 842-887, Georgios “Cedrenos”, ş.a.); în mimetismul Evreiesc - care îşi apropia ceea ce era faimos în timp - Vechiul Testament a scris despre întâlnirea dintre regele Solomon şi ea (de pildă în “Cartea a doua a cronicilor” 9) iar Coranul în sura 27 a consemnat că ea a fost invitată de Suleiman / Solomon, mulţi credincioşi bănuindu-i însă originea Sudică ca a Evreilor sau Arabilor şi căutând-o fără succes ca atare prin Etiopia sau Yemen. Apariția Sibilei / SiBilei (Sfintei lui Baal) în viața regelui Solomon / “Solo-mon” s-a datorat atracției lui față de păgânism, așa cum s-a și manifestat public spre sfârșitul domniei sale: era influența fiicei regelui Hiram al Fenicienilor, cea care i-a fost soție influentă, prin intermediul său el reușind împlinirea dorinței

Regele Gebre

Biserica văzută la nivelul solului

308


tatălui – regele David – anume, ridicarea primului Templu din Ierusalim (tipic Evreilor fiind însă sinagogile = locașurile cultului mozaic); de altfel, în legătură cu dragostea pentru Ida = Marea Mamă, vocabularul Românesc are consacrat termenul de “idilă”. Concret, Evreii vechi n-au avut niciodată temple, ci doar Templul din Ierusalim, ce – conform capitolului 6 din “Cartea 3 a regilor” - a fost “Casa Domnului” pentru găzduirea chivotului legământului și nu o mare sinagogă (Zidul Plângerii, acum considerat de Evrei ca peretele Vestic al aceluia, a fost parte a templului închinat lui Zeus / Jupiter de către Romani pe acea locaţie în anul 132: distrugerea Templului din Ierusalim – întâi a celui ridicat cu ajutorul Fenicienilor de Gargheii / Chaldeii conduşi de împăratul Nabucodonosor, apoi a celui ridicat cu ajutorul Perșilor de Romanii din legiunea Macedonica conduşi de împăratul Titus – a fost dovada mâniei lui Dumnezeu, neobosit prezisă de profeţi; rămăşiţele Templului din Ierusalim au fost incluse în Domul Stâncii / Moscheea Domnului - în prezent al treilea loc sfânt pentru musulmani după Mecca şi Medina - fiind locul presupus al Mirajului, adică al urcării la cer a profetului Mahomed / Mohamed, cu ajutorul îngerului Gabriel / Gavriil, piatra de temelie numindu-se Sakra). Cea mai importantă realizare a Fenicienilor a fost Karke-donos / Karchedonos: numele în Greacă al Cartaginei în N Africii, ca oraş nou condus de prinţesa Feniciană Dido - acolo era vechi ţinut al Amazoanelor - aflat în E Lacului Tunis / azi suburbie a capitalei Tunisiei (vechiul oraş Utica 37,03 lat. N, 10,03 long. E din apropiere, înfiinţat de Huram / Hiram din Tyr / Tir, a fost prima colonie Feniciană din Africa).

Zidul Plângerii şi Domul Stâncii Ca exemplu, conform şi arheologului biblic Benjamin Maisler 1906-1995, între Fenicienii care au înfiinţat Cartagina - datorită şi faptului că în secolul IX î.C. efemera putere Asiriană a cerut Feniciei un tribut prea mare au fost frecvente numele personale Gherga, inclusiv sub reverberaţia Ugarită GRGŞ (însemnând de la sfârşitul mileniului III î.C. credinţa în lumină, ce era răspândită de Sumerieni): Grgshy, Grgsh, Grgshm, ş.a.

Potcoavă GRGS în Tyr 309


Istoricul Herodot din Halicarnas / Caria - Ţinutul Anatolian al Gherghiţilor / Gherganilor - a scris că Fenicienii la sfârşitul secolului VII î.C. în 3 ani au înconjurat Africa, într-o expediţie finanţată de fiul faraonului Psametik I, care a iniţiat săparea Canalului Suez dintre Marea Mediterană şi Marea Roşie (urmând o idee dinaintea Războiului Troian, a faraonului Sesostris); Steaua Polară - din Carul Mic - era principala lor referinţă la navigaţie şi de aceea era ştiută ca Steaua Feniciană (cu milenii înainte, astronomul Garga din Bazinul Ghaggar / N Indiei deja a indicat-o drept principală, Steaua Polară fiind de referinţă încă din timpul primei civilizaţii post-diluviene din lume). Carianul Herodot a vizitat cetatea Tyr / Tir şi a aflat că templul ce domina acolo (cel mai vechi) era închinat legendarului Hercule - din neamul Gargarilor - localitatea lansându-se prin comercializarea purpurei produsă de scoicile aflate în zonă, colorant ce valora echivalentul greutăţii în aur; ca fapt divers: prin cercetări recente, s-a demonstrat că sportivii echipaţi în roşu înving mai des.

Muntele Carmel Filistenii au locuit la S de Muntele Carmel, în ceea ce azi e Fâşia Gaza, întreţinând relaţii mai ales cu populaţia Hamită a Cretei (la fel ca Fenicienii ori ca Evreii, nici Filistenii n-au fost nativi în Canaan); urmașii lor Arabizați se numesc azi Palestinieni. În 1920, William Albright, vicepreşedintele “Societăţii Orientale Palestiniene” din Ierusalim, scria: “Cuvântul ‘Egiptean’ pentru ei nu era decât un adjectiv, ca ‘inamici’ (aşa cum Troglodiţi, arcaşi, etc. însemnau oponenţi). Privind combinaţia Pelasgo-Palestiniană: este improbabil ca o aşa de importantă populaţie ca Filistenii să nu fi lăsat urme în regiunea Egeii. Pelasgii erau numeroşi în Epir, ‘Odiseea’ i-a menţionat în Creta iar istorici timpurii ca Hecateu şi Herodot - i-au indicat în tot spaţiul dinaintea imigrării Elenilor. Acestea sunt corecte. Denumirea de Pelest e indiscutabil provenită din Asirianul Pilistu. Numele ‘oamenilor mării’ au - aproape toate - terminaţia ‘ş’; astfel, Asirienii aveau pentru Kşkş denumiri de genul Kaşki, Qaşga, Gaşga iar Krkş a fost confirmat pentru Kirkesion, Gherghesa, Ghirgaşiţi, etc. Fixând acea terminaţie, a rezultat Pelaştiş; finalul însă era greu de distins, aşa că Grecii - pentru care ‘ş’ era incompatibil - îl pronunţau Pelasg-oi. Gherghiţii Teucri care apăreau în Troia, Misia, Milet, Cipru, etc. - sunt poate aceiaşi cu Krkş şi Ghirgaşiţii (în acest context, trebuie observat că limbile Anatoliene practicau schimbul K-G); mai mult, deoarece Grecii n-aveau ‘ş’, l-au înlocuit cu ‘t’ / în pronunţie ‘si’, inclusiv T-K-R ajungând să fie citit Siker sau Sikel. În acest caz, în Dor erau Sicilieni, indiscutabil IndoEuropeni, conform inscripţiilor descoperite. Coroborat cu relatările Romane - ca ale lui Tucidide / elevul lui Gorgias dar şi a altora - rezultă că ei au ajuns în Sicilia cu 3 secole

Sarcofage de pe coasta Feniciană a Canaanului (secolul V î.C.) Cultura Fenicienilor din Canaan s-a încheiat odată cu includerea în Imperiul lui Alexandru “cel Mare” - al Makedonilor – în anul 332 î.C (care într-un asediu de 7 luni a construit un dig pe care şi-a transportat ucigătoarele maşini de război ca să le amplaseze sub ziduri şi astfel a putut cuceri oraşul Tyr / Tir - ultima localitate Feniciană independentă din Asia - a cărei apărare a fost pregătită de generalul Rodian Memnon 380-333 î.C., soţul fostei iubite a împăratului Macedonean). Deosebirile dintre Fenicienii Asiatici / de pe coasta Est Mediterană și Fenicienii Africani / de pe coasta Sud Mediterană au fost ca deosebirile dintre Grecii Asiatici / Anatolieni și Elenii Europeni / Balcanici: întâi s-au manifestat Asiaticii, apoi ceilalți au continuat ceea ce au început Asiaticii.

310


înaintea Grecilor, adică în secolul XI î.C. (datare doar aproximativă, căci sigur au fost Sicilieni pe coasta Egiptului la începutul secolului XII î.C., când a fost notată prima lor apariţie). Toate popoarele Mediteranei erau aşa obişnuite cu navigarea încât acele migraţii erau sprijinite atât de pe mare, cât şi de pe uscat; e foarte interesantă stabilirea prezenţei Sicilienilor în Palestina secolului XII î.C.” Se poate observa că Gherghiţii menţionaţi ca existenţi în Misia erau consideraţi Misiani / mesiani - adică trimişii mesianici ai divinităţii pe pământ - de la ei practicându-se denumirea de “mysoi” pentru fag, căci ei trăiau în marii codrii de fag ce existau pe atunci acolo (era limita lor de răspândire), ajungându-se astfel la denumirea regiunii Misia în V Anatoliei şi ulterior a Moesiei în N Balcanilor; de la cei prezenţi în ritualurile din Misia şi Moesia, care după sacrificarea animalelor fripte cu lemn de fag îşi împărţeau bucatele la ospăţ, în Română a rămas denumirea de “meseni”, petrecând mai ales în biotipurile ştiute drept “făgete”: vechii Români utilizau “corcălău” pentru fagul mare, “crâncor” - la aceiaşi vechi Români, ca o posibilă derivaţie din misian / adică fagul înalt - fiind folosit pentru omul înalt, în Anatolia pentru carpen (fag legat onomastic de Carpați) încă folosindu-se termenul “ghiurghen”. Filistenii s-au luptat atât cu Egiptenii vechi, cât şi cu Evreii vechi, fiind des menţionaţi de Biblie. Întâi la Dor - denumit aşa după Doriani, azi Al-Tantura 32,30 lat. N, 34,55 long. E - imediat în S Muntelui Carmel, foştii Troiani / numiţi Sikil, între care exista Gherga (comercianţi extrem de buni, de la care ulterior Evreii au ajuns să-şi cheme banii Şekeli - cu diviziunea Gher - ce nu înfăţişau însă figurile emitenţilor deoarece nu-şi făceau “chip cioplit” fiindcă urmau obiceiul African de a nu portretiza, înaintea apariţiei monedelor plăţile făcându-se cu aur cântărit în greutăţi standardizate), au avut capitala regatului, în amploare mai ales între mijlocul secolului XII î.C. şi mijlocul secolului XI î.C., conform relatării preotului Egiptean Wenamun aflat în vizită pe acolo când conducea Teucrianul / Troianul Bender, studiat printre alţii şi de către S Africanul Nicolas Vermeulen (cetatea - unde exista practica Ghergană de sorginte şamanică şi Templul lui Apollo Gergithios - a fost apoi cucerită de Evreii vechi conduşi de David, profitând de un cutremur ce ia distrus zidurile); locul are în prezent cea mai bună plajă a Israelului.

lat. N, 34,50 long. E, Aşdod 31,48 lat. N, 34,39 long. E / ce le-a ajuns ulterior capitală, oraşul la început fiind locuit de “Uriaşi”, respectiv “gealaţi”, Gat 31,37 lat. N, 34,47 long. E, portul Ascalon / Aşkelon 31,40 lat. N, 34,34 long. E al aşezării Bet Gherga / Beth Gerga şi Gaza 31,31 lat. N, 34,27 long. E - numită de ei Minoah în memoria Minoicii Crete de unde au ajuns acolo - toate conduse de câte un grup de seniori; împreună, ele formau o unitate socială, economică şi militară bine închegată (în secolul V î.C., istoricul Xanthos din Sardis 38,29 lat. N, 28,02 long. E / Lidia afirma că Filistenii erau inclusiv colonişti din V Anatoliei). Filistenii practicau un comerţ înfloritor cu vin şi ulei de măsline – măslinul s-a răspândit în lume începând cu neoliticul Siriei, uleiul de măsline fiind de importanță economică universală ca a petrolului acum, de unde puterea cultivatorilor - mâncau porc şi nu practicau circumcizia (după cum a studiat şi istoricul Francez Adolphe Lods 1867-1948); muzica la liră era apreciată, aveau războaie de ţesut şi simţ estetic deosebit prin bijuteriile de argint delicate pe care le apreciau, argintul Antic denumit “aur alb” - pe atunci fiind mai preţios decât aurul. Deţineau controlul mijloacelor de producţie din metale - precum între uneltele agricole secerile şi plugurile iar între arme săbiile şi suliţele - vechii Evrei pe atunci fiind în neolitic, la nivelul praştiei şi pietrelor (de pildă, după cum relata “prima carte a regilor” 13:19 sau în Iosua 5:2 e scris “În vremea aceea a zis Domnul către Iosua: Fă-ţi cuţite tăioase de cremene şi taie împrejur pe fiii lui Israel”); victoria efemeră a lui David din Betleem / Beth Leem - în vremea sa cel mai bun produs cu putinţă al Evreilor vechi - asupra Filisteanului Goliat din Gat a reprezentat biruinţa unor dezvantajaţi asupra unor lăudăroşi, Evreii vechi fiind sistematic înfrânţi în bătălii de către Filisteni, până când societatea distinctă a lor s-a sfârşit datorită invaziei condusă de Ghargheul / Chaldeul împărat Nabucodonosor, care şi-a luat dintre Filisteni numeroşi ostatici, deportând în Babilon şi vechi Evrei / căci pe atunci deportările în masă erau un instrument puternic de dominare, dezmembrarea comunităţilor fiind menită să le distrugă rezistenţa (de altfel, Biblia scrie în “a doua carte a regilor” 21:19 că Filisteanul Goliat de 2,92 metri înălţime a fost doborât cu praştia de Evreul Elhanan, unul dintre ostaşii lui David: Filistenii aveau Uriaşi de talia lui Goliat, care - datorită suprapunerilor “L” peste “R” şi “T” peste “G” - poate fi citit Mediteran ca Goriag / un nume apropiat consonantic de Gherga). Oraşul Gat / cel mai răsăritean al Filistenilor, unde ciobanul David a fost găzduit când fugea de regele Saul - era locuit din mileniul V î.C. - şi a fost Gut (denumirea având-o de la foştii Guţi care dominau cândva Orientul Mijlociu), locuitorii săi fiind ştiuţi ca Ghiţi / Gatei; e de observat că în 8 scrisori din secolul XIV î.C. ale Ghitului / Gateului Şuar-datu / însemnând “Darul Soarelui”, conducătorul oraşului - păstrate în arhiva faraonică de la Amarna / Egipt - numele Gat era scris Qiltu / Ghirgu. O prezenţă Gută apropiată de Gat era şi aşezarea Ghitaim, menţionată de Vechiul Testament de pildă în “cartea a doua a regilor” 4:3 (ceea ce se adaugă Anticei Grădini Gheţimani din Ierusalim, altă toponimie Gută / Getă): în Asia Centrală, Guţii au fost strămoşii Marilor Geţi, anteriori existenţei Evreilor (de altfel, e de observat că în Banatul Timişan există localitatea Gad 45,28 lat. N, 20,59 long. E din comuna Ghilad - locuit din Epoca Bronzului lângă Pădurea Macedonia). După răpunerea Uriaşului Goliat, Filistenii i-au propus lui David - strănepot al Moabitei Rut, care n-a fost Evreică - pentru ca să devină regele Evreilor

Dor Oraşele principale de coastă ale Filistenilor (judicios proiectate, înconjurate de ziduri, cu palate şi locuinţe solide, având canalizare stradală) de la N la S au fost Ecron 31,46 311


vechi să nu participe cu partea din oastea comandată de el în bătălia de la Ghelboa / Gherbu din S Galileeii, aşa că David a trădat şi a lipsit de la acea înfruntare iar Filistenii l-au ucis pe socrul său Saul şi pe fiii aceluia iar după ce David a ajuns regele Evreilor vechi şi i-a murit soţia Micol - fiica lui Saul pentru ca să-şi consolideze alianţa şi cu puternicul regat vecin din N, al Gherghe-seilor, s-a cununat cu prinţesa Gheşurită Maaca.

8. Apoi şi-a dezbrăcat Saul hainele sale şi a îmbrăcat altele şi s-a dus el însuşi cu doi oameni şi au venit la femeie noaptea; şi i-a zis Saul: ‘Rogu-te, ghiceşte-mi chemând un mort şi scoate-mi pe cine îţi voi spune eu!’ 9. Dar femeia i-a răspuns: ‘Tu ştii ce a făcut Saul, cum a alungat el din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe ghicitori. Pentru ce dar întinzi tu cursă sufletului meu spre pieirea mea?’ 10. Şi s-a jurat Saul pe Domnul, zicând: ‘Viu este Domnul, nu vei suferi nici un necaz pentru fapta aceasta’. 11. Atunci femeia a întrebat: ‘Pe cine să-ţi scot?’ Răspuns-a el: ‘Pe Samuel să mi-l scoli!’ 12. Când a văzut femeia pe Samuel, a răcnit tare. Apoi întorcându-se femeia către Saul, a zis: ‘Pentru ce m-ai amăgit? Tu eşti Saul’. 13. I-a zis regele: ‘Nu te teme. Spune-mi ce vezi?’ Şi răspunzând, femeia a zis: ‘Văd parcă un dumnezeu, ieşind din pământ’. 14. ‘Ce înfăţişare are?’ a întrebat-o regele. Ea a răspuns: ‘Iese din pământ un bărbat foarte bătrân, îmbrăcat cu o haină lungă’. Atunci a cunoscut Saul că acela este Samuel şi a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat. 15. A zis Samuel către Saul: ‘Pentru ce mă tulburi, ca să ies?’ Iar Saul a răspuns: ‘Îmi este tare greu; Filistenii se luptă împotriva mea, iar Dumnezeu S-a depărtat de mine şi nu-mi mai răspunde nici prin prooroci, nici în vis, nici în vedenie; de aceea te-am chemat, ca să mă înveţi ce să fac’. 16. A zis Samuel: ‘La ce mă mai întrebi pe mine, dacă Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău? 17. Domnul face ceea ce a grăit prin mine: Va lua Domnul domnia din mâinile tale şi o va da lui David, aproapele tău. 18. Deoarece tu n-ai ascultat glasul Domnului şi n-ai împlinit iuţimea mâniei Lui asupra lui Amalec, de aceea Domnul face aceasta cu tine acum. 19. Şi va da Domnul pe Israel împreună cu tine în mâinile Filistenilor; mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine şi tabăra lui Israel o va da Domnul în mâinile Filistenilor’. 20. Atunci Saul a căzut deodată cu tot trupul său la pământ, căci se spăimântase grozav de cuvintele lui Samuel; afară de aceasta şi puterile îl părăsiseră, căci nu mâncase pâine toată ziua aceea şi toată noaptea. 21. Şi s-a apropiat femeia aceea de Saul şi văzând că este tare înspăimântat, a zis: ‘Iată roaba ta a ascultat glasul tău şi şi-a pus viaţa în primejdie şi a împlinit porunca ce i-ai dat. 22. Rogu-te dar acum, ascultă şi tu glasul roabei tale; îţi voi aduce o bucăţică de pâine; mănâncă, să prinzi putere, ca să pleci la drum’. 23. Dar el n-a voit, ci a zis: ‘Nu voi mânca!’ Şi au început slugile lui să-l îndemne, precum şi femeia; şi el a ascultat glasul lor şi s-a sculat de la pământ şi a şezut pe pat. 24. Iar femeia avea la casa ei şi un viţel îngrăşat şi sa grăbit să-l taie; apoi, luând făină, a frământat şi a copt azime. 25. Şi a pus înaintea lui Saul şi slugilor lui şi ei au mâncat; apoi s-au sculat şi au plecat în aceeaşi noapte”. …S-a întâmplat ce a fost prezis: a doua zi, Saul şi 3 fii ai săi au pierit în bătălia cu Filistenii de la Muntele Ghelbu / Ghelboa. Ceea ce s-a petrecut a fost că pentru aflarea verdictului regele s-a travestit deoarece a intrat pe teritoriul inamic (în Ţinutul Ghirga-siţilor / Gherghe-seilor, la poalele Muntelui Tavor / Tabor 32,41 lat. N, 35,23 long. E), relatarea

Ghicitoarea Ghergană

“Cartea întâia a regilor” din Biblie, capitolul 28 “Saul la vrăjitoarea din Endor” redă cererea lui Saul, primul rege al Evreilor vechi, de a întâlni în ajunul unei mari bătălii cu Filistenii fantoma / ginul profetului Samuel, recent decedat (procedeu efectuat prin invocarea sufletului aceluia, pe baza utilizării energiei umane din zonă, persoanele având potenţialul respectiv putând fi chiar posedate): “3. Murind Samuel, l-a plâns tot Israelul şi l-au îngropat în Rama, cetatea lui. Saul însă izgonise pe cei ce chemau morţii şi pe ghicitori din ţară. 4. S-au adunat deci Filistenii şi s-au dus de şi-au aşezat tabăra la Şunem; şi-a adunat şi Saul tot poporul lui Israel şi şi-a aşezat tabăra pe Ghilboa. 5. Văzând însă Saul tabăra Filistenilor, s-a spăimântat şi s-a tulburat tare inima lui. 6. Şi a întrebat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci. 7. Atunci Saul a zis slugilor sale: ‘Căutaţi-mi o femeie vrăjitoare, ca să merg la ea s-o întreb’. Iar slugile i-au răspuns: ‘Este aici în Endor o femeie vrăjitoare’. 312


fiind o satiră la adresa lui: a prigonit necromanţia - chemarea morţilor pentru aflarea viitorului - însă aflat în panică a ajuns să apeleze la ea; în Egipt, autorul Cărţii Morţilor era creditat a fi fost Ham, bunicul lui Gherghe-seu. “Enciclopedia Evreiască” menţionează credinţa rabinilor că în primul an după deces sufletul mortului poate fi apelat - în Biblia Evreiască despre vrăjitoarea din En-dor e scris că “poseda un talisman” - legătura fiind împărţită: ea îl vedea însă nu-l auzea, Saul nu-l vedea dar îl auzea, ceilalţi nepercepând ceva (e de remarcat că termenul Evreiesc pentru trecerea sufletului după moarte într-o altă formă fizică este Gilgul / Ghirgur, despre care filozoful Evreu Gershom Scholem 1897-1982 fondatorul Academiei Moderne de studiere a Cabalei - a precizat că “provine din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul cerc sau ciclu şi prin urmare esenţa sensului său e similară cu idealul Roţii Karmice” / ce nu reprezintă decât oameni care îşi proiectează durerea şi încearcă s-o trateze într-o relaţie cu altcineva).

Gilgul / Ghirgur Mulţi cercetători au identificat vrăjitoarea ca practicantă a Oracolului Sibilinic larg răspândit la sfârşitul mileniului II î.C. - în acea regiune locuită de Gherghe-sei / Ghirga-siţi - ca tradiţie moştenită din timpuri străvechi, pe linie feminină; faptul că profesa ritualul Gherghiţilor şi faptul că era băştinaşă în Teritoriul Gherga sunt printre argumentele că mama ei era Ghergană. Trebuie ştiut că în vechime influenţele erau mai ales dinspre răsărit: din N Indiei în Mesopotamia / Canaan, până în Egipt. Pe atunci, dialogul cu “Lumea Cealaltă” era vast practicat: de exemplu, cu 2 secole înainte, după Războiul Troian, învingătorul Odiseu / Ulise, rătăcit la întoarcerea spre casă, a invocat în stil Egiptean vechi sufletul unui vâslaş recent decedat, aflând că acela fiind beat şi-a rupt gâtul căzând de pe casa lui Circe din Italiana Cume, unde Ulise iubindu-se cu vrăjitoarea Circe (în Greacă Kirke / Κίρκη) a avut 2 copii; traducerea în Română de academicianul Aromân George Murnu 1868-1957 a “Odiseii” realizată de Homer a menţionat că pasajul invocaţiei Egiptene cu cele 30 de versuri a fost cenzurat de “criticii alexandrini” din papirusul Oxyrhynchus 412, aceleaşi papirusuri - ale Gheorgoilor din Oaza Egipteană Fayum - de altfel notând aşezarea Gherga de pe Nil şi admirativ cu denumirea de Pakerke, ca în cel cu numărul 3046 din imaginea următoare:

Pa-kerke = Gherga În 1981, arheologul biblic Pairman Brown a legat vrăjitoarea Canaanită de Cume: “Scriitorul Roman Varro în secolul I î.C. a menţionat Sibile în Cimeria / Crimeea, Frigia, etc. iar geograful Grec Pausania în secolul II a indicat Sibile în Cume şi Palestina; Varro, care afirma că Sibila era de lângă Gergithium, a dat Sibilei din Cume numele nimfei Herophile (îngropată - conform lui Pausania - în Alexandria Troiei). Practica vrăjitoarei din En-dor era similară Sibilei şi ea s-a putut transmite în Palestina de către Gherghiţii Troiani, aflaţi în relaţie cu Ghirgaşiţii de acolo”. 313


“Dicționarul de imagini și simboluri biblice” editat în SUA de Lelend Ryken, James Wilhoit și Tremper Longman în 1998 a precizat că “femeia din Endor nu este numită vrăjitoare în textul Bibliei; această titulatură este folosită doar în titlurile și rezumatele unor versiuni și este o urmare a faptului că expresia ‘vrăjitoarea din Endor’ a intrat în literatură și în vorbirea curentă: ea era de fapt cineva care consulta spiritele morților și nu o vrăjitoare în sensul mai larg al termenului”. Ea era o Magiciană / Magă (ori ceea ce vechii Greci știau ca “evocatoare”). Chestiunea a rămas de actualitate: Parlamentul României a definit în 2010 practicile oculte ca “activităţi de vrăjitorie şi ghicit, prin invocarea unor realităţi spirituale demonice”, vrăjitoria ca “ritual magic prin care se invocă realităţi spirituale demonice, cu scopul de a înlătura anumite boli, de a reface sau destrăma legăturile între oameni”, farmecele ca “legături de vrăjitorie” iar ghicitoarea ca “persoana care se îndeletniceşte cu prezicerea viitorului”.

Broderia Kirkagatsch A fost observată în versiunea Ebraică a Bibliei utilizarea denumirii Gentilice a vrăjitoarei, de exemplu în 2008 de către Dr. Jane Lightfood de la Universitatea Britanică Oxford - cuvânt similar cu cel utilizat în “Faptele Apostolilor” 16:16 pentru ghicitoarea din cetatea Tiatirelor din V Anatoliei - ceea ce ar însemna, pe lângă cunoaştere, caracterul nativ al purtătoarei / Gentilii fiind neamurile Caucaziene cu care au interferat Evreii vechi (Tiatira / azi Akhisar 38,55 lat. N, 27,50 long. E în Turcia, în fostul spaţiu Gherga de la limita Misiei cu Lidia - o colonie Machedonă conform Anatolianului Strabon în “Geografia” XIII 4:4 - a fost una dintre cele 7 biserici ale revelaţiei, nominalizată de Biblie cu episcopat la începutul creştinismului / denumit Kirkagatsch, după denumirea unei varietăți de bumbac Anatolian); de altfel, deja în timpul regelui Saul, la Cume - în Peninsula Italică - Cultul Sibilei era instituit de către Anatolienii Gherga ca artă magică de prim ordin, ce prin Ghirghe / Circe, cu pisici considerate ca însoţitoare, a devenit clasicul prototip al vrăjitoarelor Medievale în Europa, având pentagrama, semnul secret al Zeiţei Iştar (pentagrama componenta feminină sacră a lucrurilor - provine din V Asiei, niciodată asociată cu răul, reprezentând puterea imperială asociată venerării naturii), ca simbolul cel mai utilizat / cea cu vârful în jos era opusul ei malefic:

Regatul Gheşur

În Galileea, Gherganii au avut la poalele Masivului Hermon / Sirion, pe platoul puternic împădurit al Înălţimilor Golan, o fomaţiune statală din zeci de aşezări constituită în Regatul Gheşur, cu capitala la Zer - ca formă organizată de rezistenţă atunci când au năvălit Evreii vechi - reuşind să rămână neocupaţi; Ghergheii erau aşezaţi în locuinţe durabile 314


şi nu trăiau în corturi (aşa cum făceau vechii Evrei), regatul lor avându-şi numele de Gheşur de la valoarea supremă “Gheş” de 60 a Marelui An, divinitatea luminoasă pentru Sumerienii autonumiţi Ghiengar: cei din Regatul Gheşur erau descendenţii prinţilor Anuna / Gregori, pruncii Zeului An Gheş / Ghe - primii regi în vecina Mesopotamie / Ghienghir (literalmente însemnând tărâmul urmaşilor celui care a fost “Ghe în Cer”, dispariţia numerologiei divine Sumeriene fiind la mijlocul mileniului II î.C., conform şi “Istoriei universale a cifrelor” publicată în 1981 la Paris – capitala Franței - de cercetătorul Georges Ifrah).

‘fraţi şi consângeni cu Moesii’, după mărturia lui Herodot, deşi vorbeau un dialect propriu, în care s-au furişat mai multe elemente Semitice. Despre împoporarea Tracică a Macedoniei, pe de altă parte, ne-a vorbit foarte lămurit Strabon. O principesă Macedonă se numea Ghiuja iar cel mai puternic rege al Lizilor, cu şapte secole înainte de Christos, se numea Ghiuj. Un alt Ghiuj, de asemenea Lid, era considerat în Antichitate ca inventator al picturii. În deşert veţi căuta printre Greci acest nume personal bărbătesc şi femeiesc. Regele Lidic se numea Ghiuj şi principesa Macedoneană Ghiuja, tot aşa precum la Romani se întrebuinţau numele personale Atta, care însemna ‘moşneag’ sau precum la părinţii noştri erau atâţia Tatini şi Tatine. ‘Ghiug-a-s’ = ‘bunic’ este dară în Hesychius o glosă Lidică sau Macedoneană, una din două, dar nicidecum Elină. O probă suplimentară despre aceasta ne-o dă chiar Herodot într-un pasaj peste care au trecut cu vederea toţi acei ce s-au ocupat de a colecţiona vorbele Tracice de prin scriitorii Antici; el afirma: ‘Lângă monument se afla o mare baltă pe care Lizii, crezând că totdeauna curge, o numesc ghiug-aie’. Punând faţă-n faţă textul lui Herodot cu glosa din Hesychius, pasajul de mai sus înseamnă: ‘Balta fiind considerată ca eternă, Lizii o numesc bunică’. Aşadar ‘ghiuga’ = ‘bunic’ ne apare în 4 Dialecte Antice: Lidic, Macedonean, Epirotic şi Dacic”. În 1966, “Dicționarul etimologic român” a scris despre “ghiuj” folosit la “moșneag” că “semantismul se explică prin ideea de ‘îndoit’ / ‘curbat’, ‘a gânjui’ fiind ‘a răsuci’; după PopescuCiocănel, ar trebui plecat de la vorba persană ‘ghauz’ pentru ‘curtezană’, a cărui legătură nu se înțelege (probabil e conectat și cu slavul ‘gazî’ = ‘creangă subțire’)”. În Bazinul Iordanului inferior, în Delta Iordanului și pe malurile bătrânei Bălți Galileea – adică a Lacului Galileea / impropriu având denumirea de “Marea Galileii” - au fost atestați Uriașii urmași ai pre-diluvienilor “Veghetori” Gregori, cei care au fost strămoșii post-diluvienilor băștinași Gherghe-sei / Ghirga-șiți, organizați timp îndelungat în Regatul Gheșur (din areal, după ce Iisus l-a exorcizat pe indigenul Gherghe-seu, au pornit primii creștini în lume, într-o propagandă de asemenea forță încât e viguroasă și azi pe planetă). Suprafaţa Regatului Gheșur, la început de aproximativ 350 kmp (ulterior mărindu-se), era delimitată de Râurile Sa-makh în N, Raqqad în E, Yar-muk în S şi Lacul Galileii în V, agricol fiind cea mai fertilă parte a Canaanului.

Penis

Gheşur Este interesant că în cuneiforme “Gheşur” însemna “stoarcerea laptelui” dar şi “pişare” / “masturbare”, “gheş” fiind “penis”: unitate de măsură - semnificativă - a lungimii pentru Sumerieni; de altfel, conotaţia Sumeriană falică a lui Gheş cu Anu se ştia în acel timp de pildă atât în Anatolia, cât şi în Banat, unde dragul An era slăvit ca potentul partener al Marii Mame Anat, cu orgii primăvara (ceea ce încă o dată au confirmat străvechile evidenţe sexuale ale divinului început, ca distincte faţă de abstractul trecut androgin al avatarurilor apărute prin clonările pre-diluviene). Academicianul Petriceicu Hașdeu a analizat termenul Românesc “ghiuj” pentru “bătrân” (în Ghegă / Albaneză “ghiuș” însemnând “bunic”): “Ghiujul – o vorbă eminamente populară, conform răposatului poet Basarabean Costache Stamate - reprezintă la bărbat marginea extremă a vârstei. La Albanezi, termenul ‘ștăr-ghiuș’ înseamnă ‘stră-moș’. Prototipul Tracic comun din care au provenit Albanezul ‘ghiuș’ și Românul ‘ghiuj’ - a fost ‘ghiug’. După ce Tracismul unei vorbe se constată prin co-existenţa ei în graiurile Român şi Albanez şi prin lipsa ei totodată în diferitele limbi cu care, mai mult sau mai puţin, fuseseră în contact din timp în timp locuitorii Daciei şi al Epirului, este o fericire excepţională când acest rezultat se verifică apoi pe neașteptate prin monumentele Antichităţii. Hesychius, celebrul lexicograf care ne-a păstrat un tezaur de vorbe Greceşti şi ne-Grecești de prin feluriţii autori vechi, în cea mai mare parte pierduţi, ne-a dat într-un loc nominativul plural. Ştiindu-se că la Elini ‘u’ se pronunţa ca ‘iu’, iată dar un cuvânt foarte Antic, ‘ghiug-a-s’, având întocmai acelaşi înţeles cu Albanezul ‘ghiuş’ şi cu Românul ‘ghiuj’. Moritz Schmidt l-a afiliat pe acest ‘ghiug-a-s’ cu vorba din Dialectul Ionic însemnând ‘bunic’. E mai curios că deriva prin semnificaţia de ‘veghetor’ din radicala Ario-Europeană ‘sku’; zic că e mai curios, căci la Greci ‘k’ = ‘g’ numai în vecinătate cu lichidele ‘l’ și ‘r’, dintre care nici una nu figurează în ‘bunic’. Cât se atinge de ‘ghiug-a-s’ - ‘bunic’, care se găseşte unicamente în Hesychius - de nicăieri nu urmează să fi fost o vorbă Greacă. Chiar dacă nu l-am avea pe Albanezul ‘ghiuş’ şi pe Românul ‘ghiuj’, prin însăşi clasicitatea Greacă, ne-ar fi lesne a demonstra Tracismul lui ‘ghiug-a-s’. Ca nume personal, acest cuvânt ne întâmpină în scriitorii Greci numai în privinţa Lizilor şi a Macedonilor. Lizii erau în Asia-Mică

Regatul Gheşurului Regatul era pe o rută comercială internaţională iar în capitala sa Zer - aflată la intrarea Râului Iordan în Lacul Galileea, ce făcea o deltă acolo, având o mare întindere - erau largi depozite de grâu (partea de sus, fortificată pe bazalt, azi 315


în partea răsăriteană a Iordanului, a fost numită Betsaida / Beth Saida iar partea de jos, pescărească şi a portului, acum pe partea apuseană a gurii - datorită modificării cursului râului / ceea ce a făcut obiectul cercetării de către călugărul Italian Bargil Pixner în 1985 - a fost numită Capernaum, lângă cartierul Karkom al capitalei Gheşure). În Antichitate nu exista pod peste Iordan, astfel încât Betsaida - partea iniţială, mai veche, Beth-Sa-Ida însemnând “Stâlpii Sf. Ida” a ajuns să fie mult mai legată de restul lumii decât de Israel / Palestina şi în plus, Lacul Galileea avea nivelul mai ridicat decât în prezent. Sfântul Epifanie din Salamina / Cipru a afirmat că distanţa dintre Betsaida şi Capernaum nu era mare în timpul său (secolul IV), întinderea fostei capitale Gheşure, cu bordeie şi corturi, în secolul VIII fiind - corespunzător “Enciclopediei Biblice” - în S până la Gherghesa.

Karkha, în N Irakului, unde a fost găsită cea mai veche hartă din lume, de la sfârşitul mileniului IV î.C. - iar Halman a fost actualul Alep 36,13 lat. N, 37,10 long. E (cel mai mare oraş Sirian după capitală).

Intrarea Iordanului în Lacul Galileea Zona din NE Galileii a fost intens populată de la sfârşitul mileniului IV î.C., datorită bunelor condiţii de viaţă. Arheologul Britanic Theophilus Pinches în 1902 a tradus o tăbliţă conţinând o inscripţie considerată de el importantă despre Ghirga-siţi (sub forma Kirki-şaţi), ca întemeietorii unei colonii fortificate în Mesopotamia, lângă Fluviul Tigru, unde în secolul XVIII î.C. tatăl regelui Amoriţilor Hammurabi / “Ham-mu-rabi”, din prima Dinastie a Babilonului - cel care a creat primul cod de legi din lume, controlând aproape toată Mesopotamia - s-a gândit să fie îngropat: “Regele a decis ca locul său de veci să fie fortificaţia Kirkişaţilor a partizanului conducător Zakar, printre foarte răspândiţii Kirkişaţi, la Harrisisi / Dur-Dungi, în vecinătatea Ten-Gurgur, către pământul lui Halman, spre care să privească. Prin autoritatea inamicului Lulubit a reuşit ca el, caii, ostaşii şi carele lui să fie paşnic dirijate spre pământul lui Halman, indiferent dacă inamicul Lulubit înaintea lui, după el, în dreapta ori stânga lui nu va înceta ostilitatea, acela nici nu va distruge, nici provoca vreo daună”. Trebuie ştiut despre Kirkişaţi că în mileniul II î.C. - ca naţionalitate / populaţie distinctă în zonă - erau numiţi şi Karkariţi / Gargariţi (cuneiform notaţi inclusiv Karka-Ra = Garga-Ra), după cum a reliefat printre alţii şi profesorul American Albert Clay de la Universitatea Yale în 1912. Numele Dungi al locului Dur era Sumerian, provenind de la fiul regelui Gur (întemeietorul cetăţii Ur, ce a fost capitala Sumeriei / Sumerului după vecina Uruk a eroului Ghirga) iar Zakar - al conducătorului Kirkişaţilor - era preluat de la patronul viselor, teritoriul Lulu-bit aflându-se în Sudul Lacului cu apă sărată Urmia din Iran, ce e mai întins decât Marea Moartă; Tengurgur / “Ten-Gurgur” a fost Baba Gurgur 35,31 lat. N, 44,20 long. E - lângă Kirkuk /

Codul lui Hammurabi 316


În imaginea următoare se poate vedea prima hartă din lume, având în centru oraşul Karkuk / Kirkuk de pe Fluviul Tigru, lângă Munţii Zagros:

Prima hartă din lume, cu Karkha în mijloc În 1903, teologii Americani George Goodspreed şi Shailer Mathews au legat apariţia Gheşur-ului de Aşur / Asshur, prima capitală a Asiriei 35,27 lat. N, 43,26 long. E (locuită de la mijlocul mileniului III î.C. de cei din neamul lui Nimrod, văr primar cu Gherga - cel cu Turnul Babel - unde era venerată Zeiţa Aşura / Isis, aceeaşi cu Iştar / Innana, virtuţile partenerului ei Babilonian regăsindu-se ulterior la Sfântul Gheorghe); Asirienii apoi şi-au stabilit capitala pe Fluviul Tigru la Kalhu / Kalakh (azi Nimrud 36,05 lat. N, 43,19 long. E / Irak, localitate zidită de vestitul vânător Nimrod, după cum a scris “Facerea” / “Geneza” 10:11). Este de ştiut despre Asirieni că foloseau rampe de pământ la asedierea cetăţilor; pentru a putea trece de zidurile fortificate, turnau pământ până ajungeau la marginea superioară a zidului (tehnica aceea de asediere era atât de răspândită, încât matematicienii Asirieni au elaborat formule cu ajutorul cărora calculau cantitatea de pământ necesară). Numele lui Nimrod după unii cercetători - ar fi fost în legătură cu Muntele Anatolian Nemrut 37,58 lat. N, 38,44 long. E din Turcia actuală (dintre Cilicia şi Capadochia / “Capa-Dochia”), ce după alţi cercetători ar fi fost Muntele “Nemuritorilor” / chiar al “Nemuritorilor Daci”; acolo, în secolul I î.C. - în perioada deplinei puteri Dace în Vechea Lume - regele local Antiochus Dikaios a ridicat Gorganul aflat la cea mai mare altitudine din lume, pe sanctuarul din vârf (având altitudinea 2150 metri), flancat de statui colosale, mormântul soţiei sale numindu-se Karakuş: el pe linie paternă a fost descendent al împăraţilor Perşilor - înrudit cu dinastiile conducătoare ale Parţilor şi Armenilor - iar pe linie maternă a fost descendent al generalilor Makedoni ai împăratului Alexandru “cel Mare”. Însurat cu prinţesa Capadochiei - şi păstrându-şi independenţa faţă de Romani - a realizat acolo un uriaş complex din piatră, în care artistic a exprimat fuziunea principalelor stiluri intersectate în regatul său pe atunci, anume: Zoroastru, Mag, Persan, Armean, Grec, Dac, etc.:

317


De-a lungul a peste 6 secole, Regatul Gheşur a fost atestat şi documentar: în arhivele faraonilor, Regatul Gheşur a apărut menţionat în scrisorile din secolul XIV î.C. păstrate la Amarna - capitala faraoanei monoteistă Nefertiti - ca aliat Egiptului (ca de exemplu în cea numerotată 64 ca atunci stăpânind în răsăritul Iordanului până la Edom / Sudul Mării Moarte ori în cea numerotată 256, a conducătorului Mut Balu din Fihl / Pella - cu propunerea deschiderii unei rute pentru caravane către Babilon, traversând regatul). În 1961, cercetătorul Evreu Benjamin Mazar de la Universitatea Ebraică din Ierusalim a remarcat în vechile transcrieri ale scribilor omisiunea frecvent practicată a particulei de mijloc şi a demonstrat relaţia egalităţii denumirilor Ghe-şur / Ga-şuru cu Ga-ru iar mulţi savanţi, ca de pildă, între alţii, Germanul Wilhelm Gesenius 1786-1842 şi Americanul Aloysius Fitzgerald 1893-1972, au arătat că apoi, în mileniul I î.C. sub influenţa Evreilor vechi - Nordicul “R” s-a schimbat în Sudicul “L”, astfel încât radicalul consonantic al regiunii Garu a devenit mai acceptat prin “G”-“L” / născându-se numele Galileea pentru ceea ce practic era teritoriul cu populaţie Gherga (translaţia de la “R” la “L” era sinonimă cu înţelegerea anterioară din vecini, Ghirga - Gil’ga - Ghilgameş, Înălţimile Ghoru devenind Înălţimile Golan, schimbare lingvistică revelată de exemplu şi de Ashley Roscoe prin manualul Californian din 1915 despre civilizaţiile vechi sau uneori la Cecenii şi Inguşii din Caucaz, după cum a analizat în 1997 Rashidovna Abdulaeva de la Academia Rusă de Ştiinţe succesul la vânătoare ca dar al Mamei Naturii pentru Ghelga = Gherga).

pavate şi locuinţe confortabile; întreţinea relaţii foarte bune în N cu Karga-miş / de pe Eufrat. Biblia a consemnat în “Cartea lui Iosua Navi” la începutul capitolului 13 (“Împărţirea pământului de dincolo de Iordan”) că: “1. Fiind Iosua bătrân şi înaintat în zile, a zis Domnul către dânsul: Iată tu ai îmbătrânit şi eşti în vârstă înaintată, dar pământ de luat în moştenire a mai rămas încă mult. 2. Pământul care a mai rămas de luat în moştenire este acesta: ţinuturile Filistenilor şi toată ţara Gheşurului şi a Canaanului”. Evreii vechi au eşuat în includerea Regatului Gheşur la Israel (nume apărut pentru ţinutul Evreilor prima oară în 1207 î.C., pe o placă a faraonului Merne-Ptah - fiu al lui Ramses II şi urmaş al aceluia la conducerea Egiptului - Isra-il / Israel însemnând “se luptă cu Domnul”), ulterior cele 2 regate din Canaan rămânându-le să co-existe în paralel ca formaţiuni statale; ca şi Regatul Gheşur, lângă Asiria a apărut Regatul Isra-il / Israel. Deoarece pe atunci cei puternici îşi măritau fetele cu cei mai slabi pentru a-i controla, Maaca fiica Uriaşului Talmai, conducătorul Regatului Gheşur (ultimul nume cu rezonanţă Hurită menţionat de Biblie, fiu al legendarului Amihud / de asemenea conducător al Regatului Gheşur) - s-a cununat cu David / rege al Evreilor vechi, ceea ce demonstra puterea în Canaan a Gherganilor, la sfârşitul secolului XI î.C., respectiv la sfârşitul mileniului II î.C.

Poarta capitalei Gheşure În acel timp, Zer / Betsaida - capitala Regatului Gheşur - era un oraş mai mare decât Ierusalimul / devenit capitala vechilor Evrei iar conform practicii, mireasa şi-a adus anturajul (format din arhitecţi, artişti, etc.), influenţând Curtea. Dr. Rami Arav, arheolog Evreu, a investigat contribuţiile Hurite din N la consolidarea regatelor Gheşur şi Israelian, spre exemplu considerând că magnificul palat regal Galileean din Zer / Betsaida (cu ziduri din bazalt groase de 1,40 metri) a fost modelul după care Evreii vechi s-au inspirat pentru cel regal al lor din Ierusalim, în secolul X î.C. Aşadar regele Evreilor, David din Sudicul Betleem a ajuns să se însoare cu prinţesa Gheşură Maaca, băiatul lor Abesalom fiind cel mai frumos din Canaan iar fiica lor Tamara de asemenea foarte atractivă (când a ajuns în vârstă, David şi-a ucis fiul - pe Abesalom - ca să nu-i urmeze la domnie). Biblia citează cugetările neobişnuite ale unui fiu al lui David (teologii n-au putut conveni asupra numelui său exact), Ecclesiastul / Ecleziastul - însemnând “Predicatorul” -

Leoaică gardiană a unui templu în zonă Capitala Regatului Gheşur avea la începutul Epocii Fierului (de pildă în secolul XIII î.C., când a fost invazia Evreilor vechi) ziduri impresionante ce închideau străzi 318


capitolul său fiind cu stil diferit de restul din Biblie, ca de pildă 1 “Nestatornicia lucrurilor pământeşti”: “9. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. 10. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: ‘Iată ceva nou!’ acesta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. 11. Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor”. Pasajul sintetiza ciclicitatea omenirii (cu trimiteri spre dimensiuni extraordinare). Ecclesiastul / Predicatorul - în vechea Greacă “eklesia” / cuvânt legat de “biserica” era adunarea religioasă, aşa cum se strângeau Gherghiţii în Efes mai scrie în 5:8 (“Bogăţiile sunt deşertăciune. A te bucura de viaţă”): “În toate privinţele, belşugul pământului face ca şi un rege să depindă de câmpurile arate”; dependenţa oamenilor de muncile agricole era atât de mare, încât până şi regele devenea un supus al pământului (câteva secole mai târziu, Gherghiţii Cariei - în Anatolia / vecina Nordică a Canaanului - au demonstrat istoric exercitarea puterii astfel, din controlul avut de ei rezultând de exemplu şi apariţia vestitei Şcoli din Milet). Steagul Israelului acum oficial înfăţişează prin steaua sa scutul lui David, ce prin cele 2 triunghiuri orientate opus (figurile triunghiulare fiind preluate din străvechea simbolistică sexuală a împreunării bărbatului cu femeia, triunghiul cu vârful în sus fiind masculin iar triunghiul cu vârful în jos fiind feminin), transmite principiul formulat de bunicul Gherga - Ham / Hermes, în “Tăbliţa Destinelor” din Sumer - că “Precum în Cer, aşa şi pe Pământ”, reproducând bidimensional cele 6 direcţii principale (înainte-înapoi, susjos, dreapta-stânga) iar unghiurile hexagramei sale numărate consecutiv în exterior, interior şi centru redau ceea ce creştinii au indicat că e numărul adversarului:

între care Dr. Teodor Gheorghiu, avea suprafaţa de doar 5 hectare - era pentagrama (cu 5 colţuri), după domnia Gheşurei Maaca şi a lui David rămânând scutul cu 6 colţuri. Axa Zer-Ierusalim s-a cimentat apoi prin cununia nepoţilor lui David şi Maaca: prinţesa Gheşură Maaca, fiica lui Abesalom - numită la fel ca bunica sa - s-a măritat cu Roboam, fiul lui Solomon / ce a fost frate vitreg cu Abesalom (ei având acelaşi tată, pe regele David, nici mama lui Solomon nefiind Evreică, ci o frumoasă Anatoliană, el fiind considerat “Rege Mag”), deci 2 prinţese Gheşure Maaca, din 2 generaţii, bunică şi nepoată, au fost reginele ne-Evreice ale vechilor Evrei, cununate cu David şi nepotul său Roboam, cu toate că “Deuteronomul” 7:1-3 interzicea explicit cununia dintre Evrei şi Gherghesei; editorul American James Charlesworth a publicat studii pe acele teme, ulterior din urmaşii lor rezultând un lung şir de conducători ai Evreilor vechi / dintre succesori - spre exemplu - peste un mileniu faimă mondială căpătând Iosif, bărbatul Fecioarei Maria (după cum explicit consemnează începutul Noului Testament) şi Fecioara Maria, care descindea tot din casa lui David fiind astfel rudă îndepărtată cu soţul ei Iosif - însă ca strămoş probabil Ea l-a avut pe Natan, fratele mai mare al regelui Solomon.

De altfel - din perspectivă politică - primii regi ai Evreilor nu numai că i-au cunoscut pe Nordicii Ghergani dar s-au consolidat şi statal cu ajutorul lor: nu prin lupte cu ei, ci prin alianţe cu puternicii Gherghesei (economic având contracte - ca de pildă pentru ridicarea Templului din Ierusalim - siguranţa militară prin gărzile curţii, mariajele regale, etc). Regatul Gheşur de asemenea a fost în contact cu Fenicienii în V şi ulterior cu Samaritenii în SV dar cel mai mult era în legături, mai ales după 920 î.C., cu cel mai puternic Regat Aramaic / Aramean - cel al Damascului - din NE (care din secolul XI î.C. utiliza Aramaica / Arameana drept limbă curentă, scrisă cu alfabet Fenician). Arameii din acea zonă - expresia străvechilor Arimi, adică Pelasgii care după Potop au migrat din Asia Centrală până în Europa

Este de ştiut că până atunci simbolul Ierusalimului / capitala vechiului Israel - ce în acel timp, conform experţilor, 319


răsăriteană - în mileniul III î.C. au fost în Mesopotamia, în mileniul II î.C. au ajuns în Canaan, în mileniul I î.C. s-au răspândit ca Sciţi între Siberia, Marea Neagră şi India, în prezent în EurAsia multe naţiuni pretinzându-şi ascendenţa Aramaică / Arameană (ca de pildă Armenii).

În 732 î.C., regatele Damascului şi Gheşur-ului şi-au încetat existenţa prin înglobarea lor în Imperiul Asirian / ce era condus de generalul Pulu, a cărui fiu când a preluat puterea a deportat Evrei vechi din fostul Regat al Israelului iar nepoata sa, regina Elena a Amazoanelor, a fondat în Ghergania dinastia conducătoare a Mezilor (Dr. Nicolae Roddy - profesor la Universitatea Americană Creighton - a condus cele mai recente studii în zonă). Unii dintre apostolii lui Iisus - care au făcut prozelitism după răstignirea aceluia, predica lor fiind definită de către primii creştini prin cuvântul Grec “kerygma” - poate proveneau dintre puţinii Evrei vechi ce au ajuns să trăiască în Galileea şi în fostul Regat Gheşur (Andrei care a început creştinarea spaţiului Românesc, fratele său mai mic Petru ce a devenit primul papă şi Filip care s-a manifestat mai ales în Anatolia şi Grecia erau din ceea ce a fost capitala Regatului Gheşur al Ghergheilor dintre Golan şi Galileea, Betsaida: numele lor - Andreas, Petros, Phillipos erau Greceşti, nu Evreieşti).

Fortăreaţa Erebuni în actuala capitală Armeană Apoi însă, de-a lungul secolelor IX î.C. şi VIII î.C., au fost nenumărate lupte între Gherganii din Regatul Gheşur şi Evreii vechi din Regatul Israel (în 886 î.C. Regatul Gheşur s-a extins cucerind o parte din Israel - care nostalgic după Sumer pe atunci se numea şi “Şomron”, însemnând “micul Sumer” - iar în 853 î.C. Gherganii au făcut cu alte regate din zonă, pentru păstrarea dominaţiei şi o coaliţie, cu centrul la Karkar / acum Tell Qarkur 35,44 lat. N, 36,19 long. E în Siria, loc unde pe Monolitul Kurkh au fost menţionaţi atunci pentru prima oară în istorie Arabii, ca aliaţii lor, în bătălia de pe malul Râului Orontes contra Asirienilor avută la Qarqar / Qarqur, după cum a rămas consemnat pe monument, implicându-se şi cumnaţii regi Ahab din Samaria / Israel şi Badezir din Tyr / Fenicia, bunicul prinţesei Dido care a întemeiat Cartagina, o inscripţie găsită pe coasta Braziliană la Pedra da Gaeva 22,59 lat. S, 43,17 long. V fiind interpretată în 1930 de arheologul Silva Ramos ca avându-i numele, acolo presupunându-se că acela a murit: Asirienii au învins la Qarqar / Karkar iar profetul Ilie din Ghilead - de fapt îngerul Ilie / venerat ca Sf. Ilie - a activat pe atunci contra regelui Ahab al Israelului, omorându-i preoţii şi răsturnându-l de la putere, în locul lui ungându-l ca rege al Israelului pe Iehu). Este de ştiut că în vechea Arabă, prin “Dakh-îl” se indica “Protectorul”, în Asia populaţia Dakhă fiind considerată protectoarea celei Arabe. 320


lovit atunci Sudul Peninsulei Arabe), care au întărit populaţia locală - creştinându-se şi învăţând Greaca / Latina - ei rămânând cunoscuţi ca Ghasani; au apărat hotarul răsăritean bizantin până în secolul VII, când au fost copleşiţi de islam: Ghasan în înţeles oriental însemna “mâncăcios”, termen pentru care vechii Greci foloseau “aristocrat”.

În imaginea anterioară s-a putut vedea locul unde au trăit fraţii pescari Andrei şi Petru, pe malul Lacului Galileii (soarta a decis ca primii 2 apostoli - fraţii Andrei şi Petru - să propage noua religie primelor 2 puteri ale timpului, cel mare Geţilor şi cel mic Romanilor). Din punct de vedere creștinesc, Biserica Română are aceeași vârstă cu Biserica Romei: ambele au fost întemeiate de cei 2 frați, apostolii Andrei și Petru, pescari din Galileea (chiar Sf. Andrei a fost fratele mai mare al Sf. Petru – fiind considerat și cel dintâi dintre toți apostolii – iar stabilirea sa în spațiul Românesc era mai aproape geografic de spațiul lor natal decât Roma). Cutremurele din 115 şi 363 au distrus Betsaida, astăzi pe acel loc existând satul Et-Tell; e de reţinut că similar cu ceea ce oriental anterior - ca de pildă în Sumer - se proceda pentru “R” ca “L” (Ghirga în Ghilga, regiunea Garu în Galileea, ş.a.), în Latină se făcea conversia inversă, “L” în “R”, astfel încât ceea ce în Orient era Tell, însemnând “pământ”, a devenit Terra. Iată o perspectivă a Canaanului dinspre regiunea Gherganilor:

De la începutul secolului III, în zona Înălţimilor Golan s-au stabilit Yemeniţi (emigraţi datorită aridităţii ce a

Regatul şi drapelul Ghasan 321


ascensiunea cultului idolatric - până când Asirienii din N au desfiinţat Israelul, statul reapărând abia după cel de-al doilea război mondial (Biblia - de pildă “Cartea 4 a regilor” 16:5 - a consemnat luptele celor din Israel contra celor din Iudeea). În 1948, primul şef de stat din lume care a recunoscut oficial Israelul a fost Iosif Stalin (Gruzinul / Georgianul dictator al Uniunii Sovietice, cel mai mare criminal vreodată, bănuit de unii cercetători ca Evreu / Khazar); e de ştiut că Israelul în războiul din 1967 în Fâşia Gaza a distrus complet vechea localitate Ghirga / Jirga: aşezarea Beit Gerga / Bet Gherga, din care a rămas doar cimitirul, la S de Aşkelon 31,36 lat. N, 34,34 long. E (Arabul “Beit” sau Ebraicul “Beth” - în ambele limbi derivat din beţe / respectiv stâlpi ritualici - însemnând “aşezarea”, prefix urmat de numele întemeietorului).

Ghirgasiţii şi Israeliţii

În vechiul Israel, Gherganii erau văzuţi ca Uriaşi coborâţi din Caucaz. Ştiinţific, separarea Hamiţilor de Semiţi a fost datată în mileniul VI î.C.; de altfel, Hamiţii din Canaan aveau rude în Africa - cum ar fi în Egipt, Etiopia, Libia, etc. În organizarea Bibliei, “Cartea întâi a cronicilor” începe primul capitol - dedicat neamului patriarhilor până la Iacov cu recapitularea de la primul om, Adam (rezolvată în prima duzină de versete), ajungând repede la detaliile considerate relevante: “13. Lui Canaan i s-au născut: Sidon, întâiul său născut şi Het, 14. Iebuseu, Amoreu, Ghergheseu, 15. Heveu, Archeu, Sineu, 16. Arvadeu, Ţemareu şi Hamateu”. În “Cartea lui Neemia”, capitolul 9 - “despre pocăinţa întregului popor” - revizuindu-se amintirile Evreilor vechi prin rugăciune apare: “8. Tu ai găsit că inima lui e credincioasă înaintea Ta, Tu ai făcut legământ cu el şi Tu ai făgăduit să dai urmaşilor lui ţara Canaanului, a Heteilor, a Amoreilor, a Ferezeilor, a Iebuseilor şi a Ghergheseilor; şi Tu Ţi-ai ţinut cuvântul, pentru că Tu eşti drept”. “Cartea Iuditei” face ultima menţiune directă Gherga din Vechiul Testament, în capitolul 5 (“Olofern află de la Ahior care este starea trecută şi cea de faţă a Israeliţilor”): “16. Pe urmă au izgonit din faţa lor pe Canaanei şi pe Ferezei, pe Iebusei şi pe locuitorii Sichemului, precum şi pe toţi Ghergheseii, şi au locuit acolo vreme îndelungată”. Samaritenii din Regatul Nordic Israel - numiţi aşa deoarece erau locuitorii capitalei Samaria / Sebasta din S Galileii (stabilită în 884 î.C. cu sprijinul Fenicienilor din Sur / Tyr) şi cunoscuţi drept “păstrătorii credinţei” - au ajuns să intre în dispute cu Evreii vechi din Regatul Sudic Iudeea mai ales deoarece afirmau cu veneraţie că locul unde Avram nu şi-a jertfit fiul, ci un berbec, a fost binecuvântatul Munte Garizim / Gherizim din Cis-Iordania 32,11 lat. N, 35,16 long. E; e de observat că în Ebraică s-a fixat “korban” pentru

La sfârşitul mileniului II î.C., Evreii vechi s-au aşezat în Canaan în patrulaterul delimitat - în sens orar - de Marea Moartă, de Filisteni, de Fenicieni şi de Ghergai (Gherghe-sei / Ghirga-şiţi). În “cartea a treia a regilor”, capitolul 9 (“Dumnezeu Se arată lui Solomon a doua oară”) este înfăţişată starea populaţiei Canaanite aflată sub ocupaţia Evreiască: “20. Pe tot poporul care a rămas de la Amorei, Hetei, Ferezei, Canaanei, Hevei, Iebusei şi Gherghesei, care nu erau dintre fiii lui Israel, 21. Şi pe fiii acestora, rămaşi în ţară după ei şi pe care fiii lui Israel nu au putut să-i stăpânească, Solomon i-a făcut lucrători de corvoadă până în ziua de azi, 22. Iar pe fiii lui Israel, Solomon nu i-a făcut lucrători; pe ei îi avea însă pentru oştirea lui, pentru slujitorii lui, pentru căpitanii lui, pentru căpeteniile lui şi pentru conducători la carele lui şi la călăreţii lui”. Fiul regelui David - vasalul Solomon al Fenicienilor - a fost uns ca regele Evreilor vechi pe când avea 13 ani, de către suzeranul Fenician Hiram, care pentru a-l controla l-a pus să se însoare cu una din fiicele sale; divizarea Evreilor vechi, ce a urmat după Solomon, între Israeliţii dintre Lacul Galileii şi Fenicieni, respectiv Iudeii dintre Marea Moartă şi Filisteni, a durat 2 secole - cultura dominantă în Canaan fiind cea Nordică / către sfârşitul domniei sale Solomon permiţând 322


sacrificarea animală, în Balcani Festivalul Kurban / Kurbania fiind cel de Sf. Gheorghe, al mieilor (deoarece primăvara începutul Anului Pastoral celebrat de sărbătoarea Sf. Gheorghe e apropiat de sărbătoarea Paştilor cu ouă vopsite ce exista de milenii, din Epoca Pietrei imediat după echinocţiul de primăvară, în ceremonialul începutului primăverii - a fost preluat de Paşti şi sacrificul mieilor). Exemple despre Samaritenii din Galileea sunt oferite în Noul Testament, prin Luca în capitolul 10, care a descris în versetele 25-37 pilda bunului Samaritean dată de Iisus şi în capitolul 17 cum din 10 leproşi vindecaţi doar Samariteanul s-a rugat; Iisus s-a înţeles bine cu o Samariteană după cum a scris Ioan în capitolul 4 şi a fost acuzat de Iudei ca posedat / Ioan 8:48, etc. (de altfel, viziunile, întâlnirile supranaturale, puterea fantomelor, transfigurarea, exorcismul, învierea, ş.a. erau elemente tipice şamane). Influenţarea comportamentului Samaritenilor (deosebită de cea obişnuită a Evreilor vechi) a fost probată ca fiind categoric determinată de către fondul de bunătate al vecinilor lor de-a lungul secolelor - iar aceştia au fost Gherghe-seii / Ghirga-siţii; studiile au arătat că faptele bune contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate şi la promovarea încrederii de sine, specialiştii dovedind că aceia care ajută pe alţii de fapt se ajută şi pe ei înşişi. Profesorul American Sam Bowles a analizat civilizaţiile străvechi şi a descoperit că tendinţa de supravieţuire a fost a grupurilor cu mai multe persoane amabile şi altruiste / generoase (trebuie ştiut că aproape de suprafaţa creierului uman, la joncţiunea lobilor temporal şi parietal, chiar în spatele urechii drepte, se află “busola moralităţii”, fiind demonstrat de către “Institutul Tehnologic” din Massachusetts / SUA că moralitatea nu depinde atât de educaţie sau filozofia de viaţă, cât de biologia creierului, cu magneţi puternici putând fi modificată activitatea acelei zone a capului, respectiv să fie influenţat comportamentul oamenilor; experimentele magnetizând emisfera dreaptă a creierelor umane revelând şi viziunile religioase intense ale subiecţilor). De altfel, pe verticala omului - ce e “cu capul în nori” şi “cu picioarele pe pământ” întâlnirea forţelor cerului şi pământului este în centrul energetic din mijloc, ce e al inimii: referinţa sufletului, conform străvechiului concept uman (se ştie că în NV Indiei prima civilizaţie din lume - din Bazinul Ghaggar, unde primii conducători au fost cei din dinastia numită acolo Garga - a intrat în patrimoniul universal şi prin realizarea hărţii energetice umane, foarte bine cunoscută de milenii). Prezenţa V Anatolienilor printre vechii Evrei a fost mult mai timpurie decât a Evreilor vechi printre V Anatolieni. De exemplu, mercenari Cariani - din Ţinutul Anatolian al Gherghiţilor - au fost prezenţi de la începuturi pe lângă conducătorii statali Evrei vechi, ca gărzi personale. Pe de altă parte, cea mai scurtă carte din Biblie, a lui Avdie, a consemnat că în Sefarad - dacă nu Sparda din Ghergania / Media, atunci Sardis, capitala Lidiei - existau deportaţi Evrei vechi din Ierusalim (de la ei a derivat apoi denumirea Evreilor Sefarzi, a diasporei lor în Peninsula Iberică); imediat după moartea lui Platon, din 347 î.C. pentru 4 ani Aristotel a locuit în localitatea Assos din regiunea Troada / Troia a Gherghiţilor - unde a scris mai multe, între care Dialogul “Despre filozofie” - întâlnind acolo şi un Evreu, practicant al hipnozei, după cum a notat Klearkhos / Clearchus din Soli, Cipru (născut în 340 î.C., elev al lui Aristotel înaintea morţii aceluia în 322 î.C.): acelea au fost menţiuni timpurii despre prezenţe ale vechilor Evrei în V Anatoliei (e de ştiut că la începutul mileniului I cea mai mare

sinagogă din lume nu era în Canaan, ci în Sardis - capitala Lydiană - ce a avut-o pe Sibila / Kybele ca zeiţă protectoare).

Emblema Ierusalimului Evreii vechi îl agreau pe Iahve, căruia îi repugnau sacrificiile sângeroase şi ritualurile multiplicate, cultul său fiind simplu, ca atotputernic (monoteist, nu păgân politeist / nu sofisticat pentru multe divinităţi). Vechiul Testament a început să fie tradus din Ebraică în Greacă în secolul III î.C. În secolul I, Ţinutul Galileean al Gherghe-seilor / Ghirgasiţilor a fost teritoriul în care şi-a început Iisus propovăduirea, după ce a postit 40 de zile şi nopţi pe Muntele Ispitelor care domină Ierihonul, fiind regiunea unde a făcut cele dintâi şi cele mai multe minuni, răspândind lumina Sa populaţiei zona ajungând să fie leagănul credinţei creştine - pe atunci fiind circa 300 mii de locuitori risipiţi acolo, pe o suprafaţă de 3500 kmp (în publicaţia din 1987 “Iisus şi epoca sa” - editată de Reader’s Digest - stă scris că “Majoritatea Evreilor credincioşi detestau celelalte credinţe; închinându-se unui singur zeu, ei nu aveau toleranţa pe care lumea Antică o avea pentru zeităţile celorlalţi” / aceasta fiind şi inspiraţia intoleranţei apoi a unor creştini faţă de alte religii). Între obiceiurile scunzilor Evrei vechi era că Evreica trebuia să se adreseze soţului cu “domn” sau “stăpân”; în Canaan, Evreii vechi au ajuns să înveţe teatrul de la localnicii Grecizaţi. În 350 î.C., regele Perşilor Artaxerxe III a deportat Evrei vechi din Canaan spre N, în Media / Ghergania - ţinut Caspic numit pe atunci Varkana sau Greceşte Hyrkania / Hurcania - în care au mai fost deportaţi vechi Evrei după înglobarea din 721 î.C. a Israelului în Asiria (denumirea imperiului provenea de la regina Raiului Aşira / Aşura, aceeaşi cu Astarte - numită Derceto în Syria, Tanit în Cartagina); Ghergania / Hyrcania la Caspica era de la gura Ochos / Usboi (râu dispărut ce se vărsa în Golful Balkan, cel mai mare din Khorasan, el fiind derivaţia lui Oksos / Oxus - care curge în Aral - spre Caspica / Marea Ghergană), până la gura Maxeras / Gurgan Rud, râul ce uda Câmpia Gorgan. Acei Evrei vechi din Ghergania în 323


mileniul I au trecut din Asia în Europa pe la poalele Caucazului, prin Poarta Herga din Derbent 42,03 lat. N, 48,17 long. E / Daghe-stan în N şi i-au convertit la mozaism pe urmaşii Hunilor, ai căror conducători au dorit aşa şi i-au invitat, pentru a nu fi nici creştini, nici musulmani, apărând Gazarii / Khazarii - vorbind limba Gargarilor, conform Dr. Firuddin Agasioglu - dintre care Aşkenazii (denumire derivată din Asirianul Aşkuzi pentru Sciţi, printre care în număr redus acum există acelaşi profil genetic LLY22G ca Gherga), în prezent reprezintă majoritatea populaţiei Israelului; e de ştiut că Aşkenaz în Evul Mediu era denumirea Evreiască pentru Germania / după Scitul Askanius, progenitorul Saxonilor, respectiv strămoş al Germanilor: denumirea de Aşkenazi pentru Evreii din Europa răsăriteană era valabilă şi în Europa Centrală. După Khazarii din mileniul I răspândiţi în N Caucazului - între Volga şi Nipru - în mileniul II au apărut la apus Cazacii în Bazinul Niprului şi la răsărit Khazahii între Volga şi China (Khaza-stan este ţara care se întinde astfel azi); Khazarii care au adoptat religia mozaică în N Caucazului - pentru a se diferenţia de bizantinii creştini şi de arabii musulmani din S Caucazului - au fost urmaţi de Cazacii creştini în V şi de Kazahii musulmani în E. Khazarii au evitat relativ noile religii monoteiste (creştinismul şi islamul) şi au vrut o religie monoteistă veche, însă după mitraism - foarte cunoscut oriental, fiind şi cea mai veche religie monoteistă - au optat pentru următoarea, adică pentru mozaism; e de observat că în vechea Română, se folosea un termen depreciativ pentru Evrei: Târtani (o simetrie lingvistică faţă de Gârgani).

Ghilgal au jertfit demonilor. Jertfelnicele lor să fie dărâmate grămezi de pietre pe brazdele ogorului!” (e de ştiut că în vechime acolo Ghilgal - cu rocada literară L ca R practicată ulterior, iniţial fiind Ghirgar - însemna vechiul cerc sacru de pietre al Ghirgarilor / Ghergarilor, model nesuportat de vechii Evrei, ce sistematic la apus de Iordan au distrus sanctuarele de acel tip, după ce au ajuns în Canaan; în sanctuarele Ghilgal - rotunde, marcate astfel cu pietre - Ghirgarii sacrificau boi, până astăzi în lume păstrându-se tradiţia coridei, adică a spectacolului sacrificării taurilor în arene rotunde).

Gadara 32,39 lat. N, 35,41 long. E, înfiinţată în secolul VII î.C. pe un promontoriu la 378 metri altitudine, se afla la 10 km SE de Lacul Galileii, lângă cel mai mare afluent al Iordanului: Râul Yarmuk / Hieromax. Solul din jur era fertil, creşterea animalelor - mai ales a oilor - era amplă şi localitatea se afla pe principala rută comercială a zonei. În dealurile din jurul Gadarei sunt sarcofage sculptate şi morminte interesante, cu camere mari, de mai mulţi metri pătraţi, închise de uşi din piatră; din secolul IV î.C. a făcut parte din Decapolis / Decapole (grupul de centre ale Culturii Greceşti, aflate în E Canaanului, ce erau complet diferite de aşezările Evreieşti vechi, cu dezvoltare deosebită după trecerea împăratului Alexandru “cel Mare” pe acolo).

Gadara La răsărit de Iordan, între Lacul Galileii şi Marea Moartă, regiunea Ghilead / Galaad e străbătută la mijlocul ei de la E spre V de Râul Gherka / Jabbok, ce curge în Iordan; partea regiunii Ghilead din N Râului Gherka făcea parte în Antichitate din Ţinutul Gherga (al Gherghe-seilor / Ghirgasiţilor). Ura Evreilor vechi faţă de oamenii acelei zone a fost consemnată de exemplu şi prin “Osea” 12:12 din Vechiul Testament: “În Ghilead au săvârşit închinări la idoli, în

Gadara, după ce a fost capitala regiunii Ghilead a ajuns capitala provinciei Romane Peraea / Perea, distrusă de Vespasian în 68 î.C. şi restaurată de Pompei în 63 î.C. iar Augustus - primul împărat Roman - a dat-o regelui Irod al Evreilor vechi (pentru că Gadara întreţinea legături de comerţ prea strânse cu Petra 30,19 lat. N, 35,26 long. E) acela conducând-o opresiv, deoarece Evreii vechi erau minoritari în 324


oraş; eruditul Roman Pliniu “cel Bătrân” a scris că “în zilele lui Claudiu (care a domnit în 41-54), împăratul a primit la curte un bărbat de 2,80 metri înălţime, din Gadara”. În N oraşului Gadara erau băi alimentate de izvoare fierbinţi, incluzând 2 teatre, monumente religioase, multe clădiri importante, fiind un oraş splendid, străbătut de un bulevard pavat, pe direcţia E-V. Oraşul a mai fost ştiut ca Antiochia / Seleucia din 218 î.C. şi a involuat după bătălia din 636 a bizantinilor cu musulmanii în vecinătatea sa. În perioada sa de glorie a fost un centru creativ Grec în regiune şi a emis monede iar episcopul său a participat la primiile consilii ecleziastice. Azi e modestul sat Iordanian Um-Keis / Umm Qays.

Gherasa / Gerasa 32,16 lat. N, 35,53 long. E, la 40 km SE de Gadara, (azi Jarash / Jerash în Iordania, “Enciclopedia Biblică” afirmând însă că Ghersa / Kersa din apropiere - de pe malul stâng al Râului Semak - ar fi putut fi) a fost locuită de la sfârşitul mileniului V î.C., apoi a ajuns să facă parte din Decapolis; de fapt, râul, căruia i se spunea în Antichitate “de aur”, împărţea Gherasa în 2 părţi - răsăriteană mai veche şi apuseană mai recentă - el vărsându-se în Gherka / Zarqa din regiunea Ghilead (numele localităţii provenea de la Ghirga-siţii care populau regiunea din timpurile prePalestiniene / pre-Israelite). Alexandru “cel Mare” la sfârşitul secolului IV î.C. şi apoi Antiochus IV - la începutul secolului II î.C. - au ridicat la mare rang aşezarea, ce era sub patronajul Zeiţei Artemis Gergithia (gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo au fost numiţi aşa în Anatolia după zona credincioşilor, a celor care-i adorau ca pe unii dintre ei, fiindu-le zei).

Templul lui Artemis În refugiul său acolo, Theodorus / conducătorul Filadelfiei (alt oraş din Decapolis, aflat mai în S, fost Ammon / al Amoniţilor, azi Amman - capitala Iordaniei) la începutul secolului I î.C. şi-a ascuns tezaurul după ce a fost izgonit de vechii Evrei din Gadara dar curând Evreii vechi au preluat şi Ghersa / Gherasa - oraş numit anterior Garşu / Garshu - cu nume provenit de la Gherga-şi ‫גרגשי‬, după cum a observat în 1622 şi teologul Olandez Hugo Grotius în lucrarea “Adevărul despre religia creştină”. Din 63 î.C. Romanii l-au condus, iarna 129/130 fiind petrecută în localitate de către împăratul lor Hadrian, atunci ridicându-se la Poarta Sudică un arc de triumf (succesor al împăratului Roman Traian, împăratul Hadrian 117-138 îi era aceluia nepot şi fiu adoptiv, însurat cu o verişoară: puterea la apogeul Imperiului Roman aparţinea acelei familii). Din secolul II, oraşul a avut un hipodrom pentru 15 mii de spectatori - lung de 245 metri şi lat de 52 metri - iar din secolul IV, o catedrală bizantină închinată Fecioarei Maria (oraşul a avut încă 18 biserici, cel mai numeros grupaj creştin din Decapolis). Cucerirea de către musulmani în 635 şi o serie de cutremure ulterioare au distrus localitatea - ce împreună cu Petra constituie principalele vestigii arheologice Iordaniene / în Gherasa cele Romane fiind mai bine păstrate decât în Italia datorită îngropării peste un mileniu în nisip - iar de atunci şi până în prezent Arabii când se referă la ceva foarte ruinat folosesc vorbele “ca ruinele Gherasei”. (Este de ştiut despre Petra / Iordania că a fost capitala regiunii Edom din S Mării Moarte, fiind condusă în prima jumătate a secolului II î.C. de guvernatorul Gorghia / Gorgias, de limbă Greacă din Decapolis, după cum au

Gherasa

325


consemnat primele 2 cărţi ale macabeilor - adică ale “ciocănarilor” - în Vechiul Testament: începând din 165 î.C., el a luptat fără mare succes împotriva Evreilor vechi răsculaţi, având de partea sa inclusiv elefanţi de război conduşi de hinduşi / 1 “Macabei” 6:37, în 164 î.C. fiind salvat de la a fi capturat prin ajutorul primit din partea unuia dintre călăreţii săi Traci / 2 “Macabei” 12:35; Tracii - între care cei mai numeroşi erau Geţii - au fost menţionaţi de Biblie deoarece erau o prezenţă activă în Canaanul mileniului I î.C. iar aşa ceva n-a scăpat notării Vechiului Testament, în legătură cu nimeni altcineva decât cu un guvernator Gorgias de limbă Greacă, beneficiind de ajutor militar şi din fostul Bazin Ghaggar / unde pe atunci încă existau MasaGeţi).

cum a enunţat în secolul VI Gherganul papă Grigore “cel Mare” - 7 demoni din ea; după răstignirea Lui şi urcarea la cer din Betania, Maria Magdalena - devenită “apostolul apostolilor” - a emigrat în interiorul Imperiului Roman, din Galileea în Galia, împreună cu fratele ei Lazăr, propovăduind creştinismul printre copiii şi nepoţii celor bătuţi de Cezar, în S fostei capitale Ghergoa / Ghergovia 45,43 lat. N, 3,08 long. E a Galilor, limba oficială acolo, în actualul Sud Francez, până în secolul V fiind Greaca).

Ghergasa

Lacul Galileea (schiţă de Dr. John Riggs, 1894) Aşezarea numită şi Gherghesa a Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor (creştinată în timpul lui Iisus, imediat după exorcizarea Gherga / înaintea scrierii Noului Testament), nelocuită de vechi Evrei - în zona Ghergasei erau crescuţi şi porci - era strategic aşezată la mijlocul coastei răsăritene a Lacului Galileea şi avea în S său cimitirul, în grote aflate lângă malul abrupt. Localitatea Gherga-sa a fost înconjurată cu un zid de piatră serios, având un metru grosime. În imaginea următoare este o fotografie din 1898 a acelui loc: Ghergasa / Gherga-sa literalmente însemna Sf. Gherga (particula “sa” fiind de la “sfânt”); ca o remarcă lingvistică, trebuie ştiut că din vechime sufixul “sa” practicat în regiune - regăsit de exemplu în Ka-sa / “casa” pentru edificiul de locuit - a devenit “asa”, respectiv “os” la Grecii vechi, având largă răspândire. De referinţă Antică a fost în E Lacului Galileii localitatea Ghergasa / Gergesa 32,51 lat. N, 35,36 long. E - a Sf. Gherga - în prezent fiind numită doar Gherga / Gerga, după profesorul Italian Marcello Craveri şi alţii (pe malul opus, la Garighe / Taricheae tot în Ţinutul Gherganilor, s-a născut Maria Magdalena, într-o familie bogată care s-a mutat în Betania 31,46 lat. N, 35,15 long. E, lângă Ierusalim, devenind iubita lui Iisus, El scoţând - după 326


În 1907, Dr. Raymond Clapp a scris despre Ghergasa / Gergesa: “Prima versiune Siriacă a evangheliilor şi cercetările lui Origen au fost cele mai serioase, inclusiv pentru geografia Noului Testament. Evidenţa istorică pentru Ghergasa poate fi atribuită lui Origen, Eusebiu, Epifanie, Procopiu, ş.a.; ei au cunoscut Palestina din secolele III-VI (în secolul I, Iosif Flaviu a scris în ‘Antichităţi’ 1:6 că Ghergheseii / Ghirgaşiţii - care erau Hamiţi blestemaţi - au dispărut fără urme, în scrierile sacre rămânându-le doar numele)”. Consemnarea Anticului istoric Evreu corespundea cu ceea ce creştinii cunoşteau de la început, anume că duzina de apostoli - formată din Galileeni - de la Cina cea de Taină s-au risipit imediat în lume, împreună cu însoţitorii lor, pentru propaganda creştină; posibil că unii dintre ei erau Gherghei, erau înrudiţi cu Gherghei sau aveau Gherghei în anturaje: corespunzător istoricului Evreu Antic Iosif Flaviu, plecaţi din Galileea la începutul mileniului I, Ghergheii au ajuns aşa de departe încă nu s-a mai auzit de ei. Fiind printre primii creştini din lume, Ghergheseii s-au regăsit apoi mai ales în N, începând cu Caucaz şi Anatolia (în Balcani prezenţele lor ajungând să fie reţinute în Dobrogea, în Albania, etc).

Decapolis La N de Perea - în partea răsăriteană a Iordanului dintre Lacul Galileii și Marea Moartă - se afla Decapolis. În 1768, Francezul Antoine Martiniere a consemnat în “Dicţionarul geografic, istoric şi critic” că “Talmudul” a reţinut faptul că “o delegaţie a Ghergheseilor a cerut împăratului Alexandru cel Mare recuperarea ţării lor uzurpate de Evrei”, răspunsul fiind crearea Decapolis: regiunea care a grupat de atunci localităţile Ghergheseilor într-un sincretism ce a dăinuit aproape un mileniu, până la includerea zonei în Califatul Arabilor (e de remarcat că dintre descendenţii celor 7 populaţii primordiale ale Canaanului, delegaţia faţă de împărat a fost formată tocmai şi numai din Gherghesei).

Decapolis

Migrarea Makedonă Antică 327


Centrele coloniştilor sosiţi din Antica Macedonie în Canaan, după înglobarea zonei de către împăratul Alexandru “cel Mare” în 332 î.C. în imperiu, au fost populate pe un parcurs ce după o vreme a avut şi reversul său, prin mişcarea inversă - din Canaan în Balcani - în care s-a regăsit şi Gherga (ca de exemplu între păstorii Ghega din N Albaniei; în 2009, Americanul Cormac O’Brien în “Declinul imperiilor” a scris că “macedonii situaţi la graniţa nordică a lumii greceşti erau în acelaşi timp diferiţi şi asemănători elenilor, vecinii lor din sud” / în Greaca veche, “makednos” însemna “înalt”).

găzduit legiuni Romane, pentru mult timp (e de remarcat dimensiunea temporală a timpului dintre primul faraon Gherganul Narmer - şi Cleopatra / ultima faraoană, ce a fost mai mare decât cel de la ea până acum).

Arbila În vecinătatea Gadarei, Arabella / Arbila 32,33 lat. N, 35,51 long. E (azi oraşul Irbid în Iordania) pe Valea Yarmuk era o cetate din regiunea Ghilead întemeiată în mileniul V î.C.: una dintre cele mai faimoase podgorii din lumea veche a Galileii. A fost un important centru comercial dintotdeauna, azi supranumit “mândria Nordului” / Iordaniei, cu cea mai mare densitate a populaţiei din ţară, acea zonă a sa fiind şi cea mai fertilă de acolo.

De altfel, un parcurs de la Ghiordan la Gherdap a fost în sensul că la Porţile de Fier / Gherdap - unde şi azi se practică vorbitul prin exprimarea “gh” = “d” - era ştiut eroul din răsărit Yavan / Iovan Iorgovan: Ionianul de la Iordan / Ghiordan sau Ionianul Ghiorgan. În răsăritul Mediteranei, pe atunci Greaca era vorbită doar de elite; la fel cum Decalogul cuprindea de fapt mai mult de 10 porunci, în Decapolis (liga localităţilor Grecizate de pe ambele părţi ale Iordanului, aflate în Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor) au fost mai mult de 10 locaţii, pe lângă cele enumerate deja mai fiind de pildă:

Abila Abila / Raphana 32,40 lat. N, 35,52 long. E azi în Iordania, a existat din mileniul IV î.C. pe locul unde a fost simplu îngropat nomadul Abel, fiul lui Adam şi Eva - ajuns acolo din răsăritul Edenului, adică din India, care a fost ucis de fratele său sedentar Cain - eveniment tradiţional marcat în prima zi de luni a lui aprilie (azi internaţional ştiută ca “ziua păcălelilor” sau “ziua proştilor”). După sinuciderea generalului Marc Antoniu 82-30 î.C. - iubitul Egiptenei Cleopatra, ai căror urmaşi au condus acea zonă - oraşul a 328


Capitolias / Dion 32,35 lat. N, 35,51 long. E (acum Beit Ras în Iordania) a fost înfiinţat pe locul unei vechi podgorii de Romani, existând până la sosirea Arabilor locuitorii săi vorbeau Greaca - producând un vin grozav, celebru şi dincolo de graniţele imperiului; în mănăstirea de acolo, la sfârşitul secolului VI a trăit venerabilul călugăr Georgius, care a impresionat prin empatia sa pe toţi cei cu care a interferat, fapt consemnat în anul 600 de către Teodosie, episcopul regiunii, ca neobişnuit (acela l-a observat din 588 pe călugărul Galilean Gheorghe timp de 12 ani, fiind intrigat că era foarte calm - enervant de nesubordonat - “ca o rază de soare în inimile tuturor, ce se putea detaşa ca nimeni altcineva prin înfrânarea privirii, auzului şi vorbirii”).

Beisan Beisan / Beth She’an 32,30 lat. N, 35,30 long. E a fost localitatea doicii Nysa a lui Dionisie, Zeul Vinului (Hitiţii îşi spuneau Nesi / Nesili de la ea) iar Romanii, când localitatea a ajuns cea mai mare din ligă, au populat-o cu mulţi mercenari Sciţi, făcând-o capitala Decapolis; a fost singura aşezare din Decapolis la V de Iordan. În 567, preotul Gheorghe a înfiinţat acolo Mănăstirea Fecioarei Maria (ca bătrân stareţ, a avut şi premoniţia unui cutremur în noaptea anterioară aceluia, fapt pentru care i-a alarmat pe toţi călugării, ceea ce a rămas consemnat în anale); complexul religios întemeiat a fost bogat decorat cu mozaic, având foarte multe încăperi.

Canatha Canatha / Kanatha 32,45 lat. N, 36,37 long. E (azi Qanawat în Siria) s-a dezvoltat în Decapolis îndeosebi din secolul I î.C., în timpul Romanilor emiţând şi monedele sale proprii. În perioada bizantină a fost un important centru creştin, însă localitatea a fost distrusă de cutremurul din 748.

Columna lui Traian Damasc 33,30 lat. N, 36,18 long. E, acum capitala Siriei, este cel mai vechi oraş locuit în continuitate de pe planetă (în dispută totuşi pentru titlu cu nu prea îndepărtatele Byblos / Liban - fost Gu-Bala - şi Ierihon din Cis-Iordania); în mileniul I î.C., regatul său a fost mult timp aliat cu cel vecin al Gheşurului. De acolo în secolul I Pavel a reuşit să scape de gardienii din Petra, ce stăpâneau zona pe atunci (ajutat de ofiţerul George, care l-a coborât peste zidul cetăţii într-un coş) şi tot de acolo era arhitectul Apolodor, ce la comanda împăratului Marcu Traian a reparat în anul 103 pontonul de 1135 metri de la Gherdap / Porţile de Fier pe care se trecea până atunci Dunărea - folosit la invazia Romanilor

Capitolias 329


asupra Geţilor / Dacilor din N Dunării - şi a construit fusoida columnă imperială colorată din Roma, inaugurată în 12 V 113 / prin interiorul căreia este o scară spiralată; e de observat că majoritatea monumentelor din capitala Imperiului Roman admirate din Antichitate până în prezent - n-au fost realizate de către localnicii Romani, ci de către artiştii furaţi / înrobiţi din ţările subjugate (la Gherdap, pe malul Timocean al Dunării, de veghe la trecerea Fluviului pe pod / punte era castrul Pontes, azi Kostol: deformare tipică Slavilor, care lingvistic au mutilat numeroase nume vechi, denumirea Sârbă de “Kostol” - pentru ceea ce era Pontes înaintea existenţei Sârbilor pe malul Balcanic al Dunării - fiind ceva între “castru” şi “castel”).

Ghilgal Refaim Gheşur / Geshur 32,49 lat. N, 35,43 long. E din zona Înălţimilor Golan, populat de Gherga, a fost refugiul fortificat de rezistenţă împotriva Evreilor vechi / unele reşedinţe având şi subterane elaborate. Regiunea a fost locuită din timpuri străvechi (monumentul Ghilgal Refaim - sau Galgala ori Golgol / Gorgor - de la sfârşitul mileniului IV î.C. e de exemplu relevant, asemănător fiind cercul de pietre contemporan lui atunci de pe Vârful Gargaros, ce patrona Troada / Troia) şi este o zonă plină de urmele uriaşelor citadele din piatră ale locuitorilor săi. Vechii Evrei după ce din exodul Egiptean au trecut Iordanul de pe malul Estic pe malul Vestic - din prudenţă, imitând obiceiul Canaanit instaurat de Ghergarii din Gheşur - fiind pe un teritoriu nou, lângă Ierihon au făcut ceva neobişnuit lor: un Ghirgar / Ghilgal, din 12 pietre aranjate în cerc (după cum a consemnat “cartea lui Iosua Navi” în capitolul 4). Biblia anterior a consemnat, în “Ieşirea” 34:29, “Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”, faptul că având Decalogul - cele 10 porunci - capul său era luminat de “raze” (aşa după cum în Ebraică acelaşi cuvânt se folosea pentru “coarne”), ceea ce l-a făcut pe sculptorul Italian Medieval Michelangelo să-l reprezinte pe liderul Moise aşa cum Evreii vechi îi prezentau pe cei din Canaan, un mod semnificativ imitativ:

Încornoratul Moise Este de remarcat mimetismul Evreilor vechi la invazie - similar comportându-se de pildă şi Romii / Ţiganii când ajung într-un mediu nou, prin însuşirea din caracteristicile autohtonilor - ei apoi dezicându-se de aşa ceva (Evreii vechi distrugând sanctuarele de tip Ghirgar / Gilgal oriunde au putut); deoarece Ca-naaneii / Ka-naaniţii însemnau “sfinţii prinţi”, imitarea de către vechii Evrei - care au sosit în Canaan - ulterior a ajuns până la faptul ca după chipul şi asemănarea “prinţilor sfinţi” să devină “popor sfânt” (de pildă - ca alt exemplu Asiatic - în prezent Chinezii practică mimetismul economic, prin copierea masivă a produselor globului, căci industria Chineză nu inventează, ci reproduce invenţiile altora) şi respectiv Canaanul să fie “Ţara Sacră”, ca “Ţara Sfântului Suflet” / Albania Caucazienilor Ghergari din N: însă copierea vieţii altora înseamnă trăirea vieţii altora - şi nu de a avea propria viaţă - la momentul năvălirii Evreieşti în Canaan, Ghergheseii constituind Poporul Sfânt. Este de observat că Ghilgal de lângă Ierihon a fost cel mai sacru loc al vechilor Evrei timp de peste 2 secole, de la intrarea lor în Canaan până la deschiderea Templului din Ierusalim (de exemplu, Saul - primul rege al Evreilor vechi a fost întronat tocmai în acel Sanctuar Ghilgal / Ghirgar). Viţa-de-vie avea rod bun de struguri în regiune dintotdeauna. În 2002, Nadav Naaman de la Şcoala Americană de Cercetări Orientale a sugerat restaurarea numelui Gheşur / Ghişura drept Kurg.

330


Pella

Zerga

Pella 32,33 lat. N, 35,58 long. E - aşezare din Epoca Pietrei, azi în Iordania, de la care se vede în V Muntele Carmel - şi-a schimbat numele din Fihl, după cum o ştiau de la sfârşitul secolului XX î.C. şi Egiptenii vechi ca staţie comercială, în cinstea numelui localităţii Macedone unde în 425 î.C. a murit Carianul Herodot (care era din actualul Bodrum / Turcia, pe atunci Ţinutul Gherghiţilor) şi în 356 î.C. s-a născut Alexandru “cel Mare”, conducătorul Imperiului Macedonean / este de ştiut că din Balcanica Pella a fost şi familia Aromână Bellu, avându-l ca strămoş pe Georgio din Moscopolea secolului XVIII, în al cărei cimitir din Bucureşti e înmormântată elita României Moderne. Aşezarea orientală a găzduit Grecii refugiaţi care au provocat revolta Nazarineană asupra Romanilor în 66, ceea ce a dus la distrugerea Ierusalimului - fiind printre primele aşezări creştine din lume - însă un cutremur a distrus oraşul în 748 / acum fiind în perimetrul satului Khirbet; în anul 73, credincioşii din Pella / Ţinutul Gherga, grupaţi în “Biserica Domnului”, au ridicat material în Ierusalim prima biserică din lume peste mormântul lui David, conducător al Evreilor vechi: Biserica Apostolilor.

Zerga / Zarqa 32,05 lat. N, 36,06 long. E, în bazinul superior al Râului Gherka, cunoscut ca oraşul “albastru” al beduinilor (datorită populaţiei nomade cu un puternic cod de onoare şi o tradiţională justiţie ce l-a agreat) se află cel mai departe de Lacul Galileii, spre E - către deşertul Arab; acum este cel mai mare oraş din ţară - după capitala Iordaniană. În fotografie apar ruinele de acolo ale templului puternicului Uriaş Hercule.

În N Israelului - la graniţa cu Libanul - şi în prezent există Ouadi Karkara 33,05 lat. N, 35,06 long. E iar în Liban e Muntele Qerqa 34,05 lat. N, 36,03 long. E de 1410 metri altitudine şi zona muntoasă El Gharqa 33,31 lat. N, 35,47 long. E; arealul Canaanean - îndeosebi cel Nordic - e puternic marcat de onomastica topografică Gherga.

Sussita Sussita / Hippos 32,46 lat. N, 35,39 long. E oraş fortificat şi port la Lacul Galileii, la poalele Înălţimilor Golan - a cărui denumire era forma locală folosită pentru hergheliile de cai ce le găzduia - în perioada sa de glorie a emis monede cu efigii sugestive (“hippo” din Greacă şi “iapa” din Română au aceeaşi rădăcină lingvistică); localitatea strângea apă de băut în cisterne însă a fost abandonată după cutremurul din 748 şi episcopatul bizantin ce funcţiona din secolul IV acolo şi-a încetat activitatea.

331


apicultorii Români afirmau că albinele - care “bâzâie” - erau din Rai, făcute din lacrimile Divinei Mame, însă deşi mieroase, dureau totodată, înţepând pe cei păcătoşi). Sf. Khidr - considerat de islam fratele Sf. Ilie - e de asemenea respectat de Evrei, creştini şi musulmani şi considerat “străin”.

Ilie Bazinul Zarqa / Gherka Marele Sf. Ilie este ştiut de credincioşi ca “înger întrupat în carne”, care a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerul; inclusiv literatura cabalistică - ca de exemplu a rabinului Medieval Yalkut Reubeni, ş.a. - l-a considerat pe Ilie înger real în formă umană, aşa că n-avea părinţi şi n-a lăsat urmaşi. De altfel, Biblia n-a consemnat genealogia / ascendenţa lui Ilie (aşa după cum vechii Evrei făceau meticulos despre “ai lor”), ci doar a menţionat geografic că era din zona Ghilead a Ghergheilor iar pentru a compensa acea lipsă, episcopul Epifanie 310-403 al Constanţiei / Salaminei Ciprului - Evreu creştinat adversar al teologului Origen - a transmis detalii despre apariţia profetului / prorocului: preotul Şobăh / Sovac din Tesba / Ghilead a alarmat rabinii din Regatul Evreilor vechi când s-a ivit în familia sa pruncul învelit în scutece “de foc”, împreună cu nişte fiinţe “îmbrăcate în alb” iar acelea - dându-i numele de Ilie - i-au dat şi să mănânce “o flacără” (gesturile “botezătorilor” fiind considerate ca simbolurile râvnei pentru Dumnezeu ce l-a mistuit pe Ilie de-a lungul existenţei). Conform Vechiului Testament - “Cartea a treia a regilor” 17:1 - Ilie era din “Tesba Galaadului”, de aceea zicându-i-se “Tesviteanul” (“Cartea lui Tobit” 1:2 precizând că “Tisbe se află în Galileea de sus”), la câţiva km N de Râul Zarqa / în pronunţie locală Zergă acum, lângă Jerash / Gherasa; apariţia lui Ilie în zona Ghergheseilor - pe lângă textul biblic sau indicaţia identică din secolul I a istoricului Evreu Flaviu Iosif - a fost marcată pentru aducere aminte şi de inscripţia pavajului primei mănăstiri bizantine ridicată în secolul IV acolo (după cum se poate citi pe rândul al treilea de jos, în partea dreaptă, deasupra exprimării “GERGAS” de pe al doilea rând):

Biblia are 2 mari părți: Vechiul Testament și Noul Testament. În general, Vechiul Testament a fost scris de vechii Evrei. Noul Testament – scris în Greaca veche – nu e însă nici azi acceptat de Evrei (credincioșii mozaici chiar dușmănindu-i pe credincioșii creștini, începând cu cei care lau realizat: evangheliști, apostoli, ș.a.; pe de altă parte, pentru creștini scripturile Vechiului Testament și Noului Testament sunt cel puțin la fel de importante). La fel ca în Vechiul Testament, unde au fost referințe la Evrei dar și la non Evrei (ca de pildă menționarea Gherghe-seilor întâlniți de vechii Evrei când au intrat în Canaan) și în Noul Testament – cuprinzând învățăturile Fiului Domnului – sunt referințe la non-Evrei și la Evrei (ca de exemplu răstignirea Fiului Domnului - Iisus din Galileea - a fost cerută în Ierusalim de către Evrei). În Vechiul Testament a apărut Sf. Ilie pentru că a fost apreciat și de vechii Evrei. Sf. Ilie n-a fost Evreu, ci înger: momentele esenţiale ale existenţei sale - ca apariţia şi dispariţia, cât şi acţiunile lui - confirmă aceasta; Ilie este respectat ca sfânt profet de cele 3 religii monoteiste mozaică, creştină şi islamică - fiind celebrat ca mare făcător de minuni (inclusiv ca aducător de ploi în vremuri secetoase, considerat îndeosebi în spaţiul Român ca “Tunător” / “Fulgerător” ori ca ocrotitorul apicultorilor, de aniversarea lui începând retezatul stupilor, adică recoltatul mierii albinelor, cu atenţie la gărgăuni, după cum erau numite de Români viespile veninoase: în vechime, tradiţional prisăcarii / 332


Pârâul Cherit putea fi în zona natală a profetului Ilie, la N de Zarqa / Gherka - acum Wadi Yabis - sau în Valea Gherg / acum Wadi Qelt, mai în S, un loc unde din secolul IV s-a ridicat Mănăstirea “Sf. Gheorghe” (ambele ape alimentând Râul Iordan).

Ilie între Gherghei Ilie - numele său însemnând “stăpânit de Dumnezeu” - a activat în secolul IX î.C.: îi cunoştea bine pe vechii Evrei (conform episcopului Evreu Epifanie, a crescut în clanul Aaron al Leviţilor din Ghilead, înaintaşul Aaron fiind fratele mai mare al lui Moise), Biblia menţionând că încă de tânăr profetul l-a abordat religios - în spiritul politic al timpului - direct pe regele Ahab care domnea din Samaria peste Regatul Israel, deoarece acela oficial urma idolatria faţă de Baal şi Astarte ce a fost instaurată de predecesori; idolatria a început cu Ieroboam, fost slujitor al regelui Solomon, cel care s-a luptat cu Roboam - ultimul rege al Israelului, cununat cu prinţesa Gheşură Maaca - şi a separat vechiul regat al Evreilor, Nordul rămânând Israel iar Sudul rămânând Iudeea, cu capitala la Ierusalim. În Cultul Zeiţei Astarte a Dragostei pentru a o onora - femeile întreţineau relaţii sexuale întâmplătoare în crângurile din jurul altarului aceleia iar ca să nu fie recunoscute în acele acte de prostituţie sacră, purtau văl / burqa (în secolul XX, când Kemal Ataturk – fondatorul Turciei Moderne – a interzis purtarea vălului, l-a permis doar prostituatelor, ceea ce a avut mare impact în respingerea folosirii publice a vălului în acea ţară). Ilie era din Regatul Gheşur iar combativitatea sa era aliniată disputelor timpului a Regatului Gheşur cu vecinul Regat Israel (mai mic decât cel din secolul precedent, care a fost condus de prinţesa Gheşură Maaca): regele Ahab s-a însurat cu prinţesa Feniciană Elisabeta din Sidon (unire cântată de psalmul 44), ceea ce a incomodat Ghergheii din Regatul Gheşur, care şi-au fixat baza coaliţiei - împreună cu aliaţii Nordici - în Karkar / Siria. La cuvintele profetului Ilie - care i-a zis regelui Ahab “în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!” - o secetă groaznică s-a abătut peste Regatul Nordic al Israelului, cu speranţa că foametea va face supuşii să se căiască: el n-a provocat doar credinţa în Zeul Ploii Baal, ci astfel i-a provocat pe preoţii Fenicieni, pe Evreii vechi din Israel şi pe regele lor. “Cartea a treia a regilor” 17 scrie ce a fost imediat, Dumnezeu sfătuindu-l după lansarea acelei provocări publice să fugă din Israel: “2. Şi a zis Domnul către Ilie: 3. ‘Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. 4. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!’ 5. Şi a plecat Ilie şi a făcut după cuvântul Domnului; s-a dus şi a şezut la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. 6. Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara; iar apă bea din pârâu. 7. După o vreme pârâul a secat, nemaifiind ploaie pe pământ”.

Valea Gherg / Wadi Qelt (Pustiul Iudeii) De acolo Ilie s-a dus între Fenicieni, la Sarepta între Sidon şi Tyr - unde s-a îngrijit ca mâncarea văduvei gazde să nu se termine şi i-a resuscitat fiul crezut mort (a fost prima înviere notată de Biblie); apoi, a cerut regelui Ahab o întâlnire pe Muntele Carmel: în faţa unei mulţimi şi 450 de preoţi ai lui Baal, a propus aprinderea unui viţel tăiat pe un rug, fără utilizarea focului. Preoţii s-au rugat toată dimineaţa (“Şi ei strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge” / după cum a consemnat “Cartea a treia a regilor” 18:28), însă nu s-a întâmplat nimic; Ilie a cerut să fie udat jertfelnicul până seara iar apoi a strigat la cer Domnului “auzi-mă cu foc”: “şi s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (“Cartea a treia a regilor” 18:38). Continuarea a fost crudă: “39. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis ‘Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!’ 40. Iar Ilie le-a zis: ‘Prindeţi pe prorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul din ei!’ Şi i-au prins, şi s-a dus Ilie la pârâul Chişonului şi i-a junghiat acolo”. 333


După acel omor colectiv - petrecut în târgul Khelka, notat ca biblicul “Helcat” de la intersecţia drumurilor dintre Acra, Dor şi Meggido / locul viitorului Armaghedon (în vechea Ebraică “Khelka” însemnând “Curte”), la poalele răsăritene ale Muntelui Carmel, acum Tell Kassis / Israel Ilie a provocat ploaia (ceea ce a dus la sfârşitul foametei, deja lungă de 3 ani jumătate): “41. Apoi a zis Ilie către Ahab: ‘Du-te de mănâncă şi bea, căci se aude vuiet de ploaie!’ 42. Şi a plecat Ahab să mănânce şi să bea; iar Ilie s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa. 43. Şi a zis ucenicului său: ‘Du-te şi te uită spre mare!’ Şi s-a dus el şi s-a uitat şi a zis: ‘Nu văd nimic!’ El i-a zis: ‘Du-te şi fă aceasta de şapte ori’. 44. Iar a şaptea oară a zis: ‘Iată se ridică din mare un nor cât o palmă’. Iar Ilie a zis: ‘Du-te şi spune lui Ahab: Înhamă şi fugi, ca să nu te apuce ploaia!’ 45. Şi pe când grăbea el, cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare. Iar Ahab, suindu-se în căruţă, s-a dus la Izreel. 46. Iar mâna Domnului a fost peste Ilie, care, încingându-şi mijlocul, a alergat înaintea lui Ahab, până la Izreel”. La Izreel, regina Elisabeta - furioasă că Ilie a ucis preoţii - l-a ameninţat cu moartea şi atunci el a fugit în Peninsula Sinai, pe Muntele Sacru unde Moise în urmă cu peste 3 secole a primit cele 10 porunci (Biblia n-a scris despre nici un Evreu vechi care să se fi întors acolo / însă Ilie era înger iar îngerii n-au naţionalitate); Ilie era îngrijorat de multele crime pe care le-a făcut în târgul Khelka şi cerea Domnului instrucţiuni. Capitolul 19 din “Cartea a treia a regilor” relatează ce a fost la gura grotei de pe Muntele Sacru: “15. Şi a zis Domnul: Mergi şi întoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc şi, când vei ajunge acolo, să ungi rege peste Siria pe Hazael; 16. Pe Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi proroc în locul tău! 17. Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela să-l omoare Iehu, iar cine va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela să-l omoare Elisei. 18. Eu însă mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!” Din discursul Domnului faţă de Ilie reies mai multe aspecte: ca Regatul Israel să revină la glorioasa alianţă cu Nordicii Gherghei (aşa după cum de aproape un secol - din timpul domniilor prinţeselor Gheşure Maaca - nu mai era), cu acea ultimă acţiune misiunea profetului fiind încheiată şi aflarea numărului Evreilor vechi: maxim 7 mii de familii (în Sudica Iudee - sensibil egală ca mărime - probabil fiind un număr similar); Sf. Ilie - pornit din Regatul Gheşur - prin combaterea celor din Regatul Israel de fapt i-a ajutat pe Evreii vechi de acolo să nu fie asimilaţi de către Fenicieni, căci sub acţiunile lui (a fost factorul major de pericol), în lipsa sprijinului Fenician, ei şi-au revigorat religia mozaică. Evreii de atunci au instituit simbolic la ceremonia circumciziei “scaunul lui Ilie” - aşezat alături - ca semn că profetul veghează asupra băiatului operat, în urma spuselor “ocrotitoare” ale lui Dumnezeu, ca urmaşul Elisei al lui Ilie să fie ultimul “apărător”; Ilie l-a găsit pe Elisei şi capitolul 2 din

“Cartea a patra a regilor” redă plecarea lui, petrecută în ziua de 20 VII (rămasă sărbătoarea suirii sale la cer): “4. Atunci Ilie a zis către el: ‘Elisei, rămâi aici, căci Domnul mă trimite la Ierihon’. Iar Elisei a zis: ‘Cât este de adevărat că Domnul este viu şi viu este şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur!’ 5. Şi au venit amândoi la Ierihon. Atunci s-au apropiat fiii prorocilor cei din Ierihon de Elisei şi i-au zis: ‘Ştii oare că Domnul ia pe stăpânul tău şi-l înalţă deasupra capului tău?’ Şi el a răspuns: ‘Ştiu şi eu, dar tăceţi!’ 6. A zis Ilie: ‘Rămâi aici, căci Domnul mă trimite la Iordan!’ Iar Elisei a răspuns: ‘Cât este de adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău, tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur!’ 7. Şi s-au dus amândoi; s-au dus şi cincizeci din fiii prorocilor şi au stat deoparte în faţa lor, iar ei amândoi şedeau lângă Iordan. 8. Atunci, luând Ilie mantia sa şi strângând-o vălătuc, a lovit cu ea apa şi aceasta s-a strâns la dreapta şi la stânga şi au trecut ca pe uscat. 9. Iar după ce au trecut, a zis Ilie către Elisei: ‘Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine’. Iar Elisei a zis: ‘Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!’ 10. Răspuns-a Ilie: ‘Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi aşa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi’ 11. Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer. 12. Iar Elisei se uita şi striga: ‘Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!’ Şi apoi nu l-a mai văzut. Şi apucându-şi hainele le-a sfâşiat în două. 13. Apoi, apucând mantia lui Ilie, care căzuse de la acesta, s-a întors înapoi şi s-a oprit pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: ‘Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?’ Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei. 15. Iar fiii prorocilor cei din Ierihon, văzându-l de departe, au zis: ‘Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei! Şi au ieşit înaintea lui şi i s-au plecat până la pământ”. Mitologia Evreilor vechi a reţinut că demonica Lilith - prima soţie a lui Adam - nu se atinge de cei numiţi asemănător cu Ilie (oriental, “Il” însemna sfânt, atribut regăsit la ambii). Iisus a anunţat că avatarul lui Ilie a fost Ioan “Botezătorul”. A rămas în tradiţie că Sf. Ilie e ocrotitorul recoltelor şi când se întâmplă fenomene meteorologice spectaculoase credincioşii presupun că marele profet traversează cerul cu carul lui de foc, pentru ocrotire. Grecii vechi l-au conectat pe Ilie cu Helios / “Soarele” iar musulmanii cu vechiul mesager / profet Khidr; o miniatură Medievală - din “Poveştile profeţilor” - îi înfăţişează pe Khizr şi Ilie rugându-se împreună la Mecca:

334


fascinant dintre sfinţii islamului, îndeaproape asociat cu Ierusalimul (în vechiul oraş, arheologii au dovedit că ruinele sunt numai Canaanite, însă acelea provoacă şi în prezent conflicte între evrei şi palestinieni). Khidr - Omul Verde - a fost un mistic străin, veşnic tânăr, dar cu o barbă albă. În sufism - misticismul islamic - Khidr este călăuza pe calea sfântă şi o iluminează. El este identificat mai ales cu profetul Ilie şi cu Sfântul Gheorghe. Lăcaşul său de la Beit Jala - lângă Betleem - continuă să fie venerat de evrei, musulmani şi creştini”. “Hamzanama” - adică “Aventurile lui Amir Hamza”, unchiul patern al profetului Mahomed - a scris că Ilie şi Khidr erau fraţi (ambii au băut “Apa Vieţii” din “Fântâna Tinereţii”); Khidr - ştiut ca “Omul Verde”, adică înţeleptul ştiutor al proaspetelor cunoştinţe - era nemuritorul sfânt pre-islamic (care a descoperit sursa vieţii / tinereţea eternă), îngerul enigmatic iniţiind pe cei căutând calea mistică. Ilie a fost deseori considerat Khidr / Khadir, aşa după cum mai târziu cu el a fost sinonim Sf. Gheorghe; cercetătorii islamului l-au legat de asemenea pe Ilie, respectiv Khadir, cu patriarhul Idris din Coran - Enoh la Evreii vechi, Hermes la Grecii vechi - cu spiritul eroului Sumerian Ghirga / Ghilgameş, cu romanţa împăratului Makedon Alexandru “cel Mare”, ş.a. La Sf. Ilie, totul a fost neobişnuit: apariţia în Ghileadul Ghergheilor (asistată de necunoscuţi operând cu foc), chiar numele său, abilităţile depăşind puterile pământenilor / localnicilor, neîmbătrânirea, părăsirea lumii în plină glorie şi fără a trece Poarta Morţii - cu “car şi cai de foc ridicat în vârtej de vânt la cer”, etc. Iată reprezentarea Sf. Ilie într-o icoană ortodoxă Medievală în Mănăstirea Kizhi 62,04 lat. N, 35,13 long. E de la Lacul Onega din Karelia / Rusia (aşezământ monahal aflat în patrimoniul mondial UNESCO):

Sf. Ilie Pentru teologi, cel mai mare profet al Vechiului Testament a fost Isaia, cercetătorii biblici însă identificând în rolul aceluia mai multe personaje, cu existenţa începând la un

În 2012, istoricul Evreu Sebag Montefiore în “Ierusalim, biografia unui oraş” a scris: “Khidr este cel mai 335


secol după Ilie: Isaia (al cărui nume însemna “Dumnezeu mântuieşte”) şi-a început activitatea la Ierusalim când a murit conducătorul Azaria şi a continuat-o sub Ioatam, Ahaz şi Iezechia, sfârşind la începutul secolului VII î.C. - conform tradiţiei Iudaice - tăiat cu fierăstrăul în bucăţi de către Manase, şeful Evreilor Israeliţi Nordici, care erau opuşi Evreilor Iudei Sudici; Isaia a prezis naşterea lui Mesia dintr-o fecioară, dumnezeirea lui Mesia / adică întruparea Lui, înainte-mergătorul lui Mesia / adică Sfântul Ioan “Botezatorul”, minunile şi patimile lui Mesia, respectiv preaslavirea lui Mesia. “Vedenia lui Isaia” - manuscris bogumil - ce a circulat pe larg prin spaţiul Românilor (mai ales după copierea în secolul XV de către diaconul Gavril de la Mănăstirea Neamţ), a încercat să explice viaţa prelungită a profetului Isaia: într-o noapte, el a fost vizitat de 2 bărbaţi înalţi, care l-au luat în Cer, unde i-au arătat o seamă de taine, după care a fost adus acasă; Isaia a avut impresia că a lipsit doar 2 ore, însă a constatat că între timp s-au scurs 32 de ani (paradoxul temporal a fost ştiinţific demonstrat în secolul XX de către savantul Evreu Albert Einstein, ca posibil la viteze de deplasare apropiate celei a luminii). Aşa cum Evreii vechi îl cunoşteau pe Baal şi cei din Canaan îl cunoşteau pe Yahve / “Yah-ve” = “IYI-ve” (“iYi” fiind pronunția pentru supremul luminos); ţinând cont că Evreilor le era interzisă reprezentarea divină, administraţia Persană din secolul IV î.C. a emis la Ierusalim moneda inscripţionată YH - de la Yahve înfăţişând zeitatea cu barbă stând pe o roată înaripată:

tinerei Miriam / Maria, că Ea – ca Fecioară – va fi Mama “Fiului lui Dumnezeu”: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

De altfel și îngerii – cum era arhanghelul Gavriil / Gabriel, căpetenie a lor – erau odrasle ale Domnului: ființe de lumină, îngerii apărând în preajma Sfintei Treimi – formată din Dumnezeu Tatăl, Iisus Fiul și Duhul Sfânt / Spiritul Sacru – dinaintea existenței omenirii (Biblia încă de la început – în “Facerea” / “Geneza” – a scris despre ei ca “Fiii lui Dumnezeu”); așa cum în Vechea Lume numele însemnau ceva, “Ii-sus” era “lumina de sus” – sfântă – căci “iYi” = “lumină” iar “sus” desemna deopotrivă proveniența și sacralitatea Sa (în graiul local, lui Iisus I se spunea Yeșua / “Ye-șua” = “lumina sfântă” / “mântuitoare”, după i-a descris însemnătatea evanghelistul Matei 1:21). Cartea Sfântă “Avesta” – atribuită profetului Zoroastru – a indicat că peste timp spiritul divin urma să se manifeste prin nașterea lui Mesia numit Peșotan, tălmăcit “Cel care Și-a oferit Trupul Maestrului”: profeția făcea referire la Nașterea în iesle, precizând că Nașterea urma să fie anunțată pe bolta cerească de o stea, Mama fiind Fecioară. “Evanghelia Arabă” a scris: “Și s-a întâmplat că, născându-se Domnul Iisus în Betleem, să vină la Ierusalim niște Magi, după cum prezisese Zoroastru”. Un text asemănător a apărut și în apocriful “Codex Orientalis” 32, conform căruia o stea va apărea pe Cer pentru a-i conduce pe Magi către Betleem, unde o Fecioară va naște un Prunc Sfânt, care urma să fie sacrificat de Evrei și va urca la Cer, unde va domni alături de Tată. La Iisus - Fiul Tatălui fiind deasupra oamenilor dar şi a îngerilor (făpturi fără naţionalitate), cu atât mai mult nu se potriveşte şi nici nu se cuvine problema etniei / naţionalităţii, mai ales că paternal biblic / avându-l pe Dumnezeu ca Tată, El n-are de a face cu ascendenţa în Şem / Sem, fiul patriarhului Noe, așa ca Semiții profeți Moise și Mahomed; Evreii - care-şi organizează naţionalitatea pe linie maternă şi nu-L recunosc pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu - s-ar putea orienta după Mama Evreică (însă Iisus n-a fost Evreu - chiar a fost mereu duşmănit de conducătorii Evrei, de la naştere până la răstignire - şi n-a avut nici calitatea de cetăţean Roman: în perioada Sa activă în

Iisus Ca urmare a credinţei pre-diluviene în Marele Zeu Anu / Unu, post-diluvian prima religie monoteistă din lume a fost cea zoroastră (solarul mazdeism Indo-Iranian), cu Mihr / Mithra ca gardianul apelor, cornutelor şi recoltelor, celebrat la solstițiul de iarnă; după multe milenii de la apariţia mitraică, printre religiile monoteiste orientale mai recente, spre deosebire de profeţii Moise al Evreilor şi Mahomed al Arabilor, Iisus - a cărui naștere e celebrată la solstițiul de iarnă - are statutul mai mare decât cel uman de profet, fiind Fiul Domnului (Moise şi Mohamed / Mahomed au fost Semiţi, Iisus nu). “Evanghelia după Luca” 1:35 a consemnat ceea ce i-a zis îngerul Gavriil / Gabriel în Nazaret / Galileea 336


public de 3 ani, şi-a constituit un anturaj din Galileeni - unii poate şi corciţi cu minoritatea Evreiască a Galileii pentru a pătrunde cu învăţătura şi în S Iudaic - Iisus în Aramaică, limba oficială a regiunii, diferită de Ebraică, fiind Yeșua / Iosua = “Io-sua”, adică “Sf. Io”). De altfel şi în prezent, atât Betleem, cât şi Nazaret - cele mai importante localităţi în legături cu Iisus - sunt populate majoritar de Palestinieni (urmaşii Filistenilor), nu de Evrei. Mulţi cred şi acum că scopul principal al lui Iisus era convertirea vechilor Evrei, săi despartă de religia mozaică, pentru lansarea religiei creştine, când de fapt misiunea lui Iisus – ca o alternativă la fundamentalistul Evreiesc - s-a desfăşurat copleşitor printre Nordicii vecini ne-Evrei ai vechilor Evrei iar când Iisus s-a dus în S printre vechii Evrei ca să-şi prezinte învăţăturile, a fost răstignit (la dorinţa Evreilor vechi); Iisus avea mama Evreică însă nu folosea limba maternă Ebraica, ci vorbea Aramaica, pentru uzul celor cu care a avut de a face, în sânul cărora a trăit în Galileea (nu în Iudeea) iar apoi de acolo şi mai de la Nord - din Anatolia - fiind primii creştini din lume: Evreii dintotdeauna s-au opus creștinilor. În plus, mulţi au căzut în eroarea că vechii Evrei au zămislit 2 religii monoteiste - cea a lui Moise şi cea a lui Iisus - când de fapt majoritatea Evreilor a fost / şi e mozaică (sunt puţini Evrei creştini / aşa cum mereu au fost puţini, încă de la început, adică de la Iisus încoace), majoritatea covârşitoare a creştinilor fiind formată de “neamuri” – respectiv Gentili adică din ne-Evrei, astfel fiind dintotdeauna, adică din timpul lui Iisus, încoace: Evreii îl urmează doar pe Moise / profetul lui Dumnezeu iar creştinii sunt evident superiori, căci îl urmează pe Iisus / Fiul lui Dumnezeu: diferența dintre profetul Domnului și Fiul Domnului e categorică; Evreii au doar Vechiul Testament, creştinii având mai mult, anume Vechiul Testament şi Noul Testament, adică Biblia. Religia creştină nu s-a născut din religia mozaică, ci creştinismul a apărut ca o contrapondere la monoteismul fundamentalist mozaic, începând din Galileea (regiunea vecină cu cea a vechilor Evrei mozaici), realizându-se mai ales de către neEvrei, etnic creştinii şi acum covârşitor fiind alţii decât etnicii Evrei și decât credincioșii mozaici; de altfel, anterior profetului Moise - părintele religiei monoteiste mozaice monoteismul exista, prin orientalul Mitra (îndeosebi în ceea ce azi sunt Iran şi Irak): nici Evreii vechi, nici creştinii vechi n-au fost părinţii monoteismului (iar ulterior vechilor Evrei şi vechilor creştini, vechii musulmani - prin islam - au iniţiat o altă religie monoteistă, cronologic a patra dintre cele mari iar ca mărime acum a doua, după cea creștină). Evreii au fost dintotdeauna ostili cu cei neîmpărtășindu-le credința; ajunși în Canaan după Exodul / Ieșirea din Egipt, l-au invocat monoteist pe Elohim / Iahve printre puternicii indigeni, pentru afirmarea identității lor religioase (monoteism existând anterior lor în Egipt prin Cultul Solar dedicat lui Aton de către faraonii Amen-hotep, inspirat din puternicul monoteism zoroastru Asiatic, care avea adepți și în Canaan). În prezent, la 2 milenii după ce Evreii au dorit răstignirea lui Iisus / fondatorul creștinismului, îndeosebi în Israel, Evreii fundamentalişti îi scuipă - la propriu, pe stradă - pe creştini şi nici faţă de musulmani nu au sentimente mai bune (ca de genul “iubirii aproapelui”, chiar dacă vecinii lor sunt Semiţi), inclusiv acum existând rugăciuni Evreieşti care cer moartea imediată a creştinilor, etc.; Gherga - ca Sfântul Gherghe / notat Ghergheseu - a apărut încă din “Facerea” / “Geneza”, prima carte a Bibliei (ştiută şi ca “prima carte a lui Moise”): Sfântul Gherghe / Ghergheseu împreună cu urmaşii

Gherghesei / Ghergheseni au fost mai vechi decât Evreii sau decât creştinii iar aşa ceva e de netăgăduit de către adepţii monoteişti (fie Evrei, fie creştini / ori “Iudeo-creştini”). Evreul Pavel – convertit la creștinism, în exaltarea sa din “Epistola către Evrei” 7:3 - a ajuns să-L asemene pe Iisus / Fiul lui Dumnezeu, prezent printre oameni la începutul mileniului I, cu Gherghe-seul Melchisedec (regele şi marele preot Gherga de la începutul mileniului II î.C. care a permis cu plată - stabilirea tribului lui Avram în Canaan, apoi Avram ajungând strămoșul Evreilor și Arabilor, inclusiv al profeților Moise și Mahomed). O delimitare netă a fost de altfel consemnată în “evanghelia după Ioan” 8:44, despre cum a vorbit Iisus direct Evreilor: “Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru”.

Un fapt important creştin - întărit încă de primul sinod ecumenic / ţinut la Anatoliana Niceea în 325 - e precizarea că Iisus n-a fost creat = “făcut”, ci născut (a fost ultimul zeu născut pe Pământ); data naşterii însă n-a fost notată ca 25 XII / de Crăciun - sărbătoare anuală mult anterioară Noului Testament - Biblia de fapt neconsemnând decât că a fost în timpul unui recensământ (Iisus s-a născut în timpul Anului pastoral, fiindcă a fost vizitat de ciobani, evanghelistul Luca 1:26 și consemnând despre concepția Sa că a fost - corespunzător Calendarului Ebraic - în luna VI, adică în “Elul” = septembrie, ceea ce nu dă nicicum nașterea Lui în decembrie): biserica însă a decis în timpul împăratului bizantin Constantin “cel Mare” să celebreze Nașterea Domnului de Crăciun, prima atestare fiind în anul 334 (în “competiția” dintre Iisus și Crăciun de la 25 XII se poate ușor observa că Moșul Crăciun e mult mai vizibil și azi decât Pruncul Iisus, colindele fiind de Crăciun, nu de Iisus, darurile fiind în legături cu Crăciun iar nu Iisus dăruiește, pomul împodobit de Crăciun - iar nu de Iisus - este bradul, ceea ce e nespecific Canaanului, etc). Crezul - simbolul credinţei - în varianta ortodoxă (respectiv cea “dreaptă”) începe astfel: “Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul / Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor / Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu / UnulNăscut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii / Lumină din lumină / Dumnezeu adevărat din Dumnezeu 337


adevărat, născut, iară nu făcut / Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire / S-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara / Şi S-a făcut om”. În Antichitate, Nazaret 32,42 lat. N, 35,18 long. E era o localitate din Ţinutul Gherganilor / Gherghiţilor (Ghergheseilor / Ghirgasiţilor), al cărui nume - însemnând “Consacrat” - provenea de la odraslele locuitorilor săi, cărora le plăcea să zică întotdeauna adevărul; e de știut că denumirea Iraniană / Persană ‫“ نظ ر‬Nazar” = “Vedere” iar vocabularul Românesc are verbul “a i se năzări” ca “a i se năluci”. Orașul a devenit celebru la începutul secolului I datorită copilăriei lui Iisus Nazarineanul acolo - ca urmaş după mamă al regelui David - până şi Lacului Galileea din apropiere ajungându-se să i se zică Ghe-Nazaret / Genazareth (în timpul lui Iisus, întreaga regiune a Galileii avea în total circa 200 mii de oameni). Localitatea a fost înfiinţată imediat după Ierihon, de către oameni veniţi din NE Anatoliei - adică din Pont / Gharghia, respectiv Georgia / Gorghis - conform Englezoaicei Kathleen Kenyon 1906-1978 (prima preşedintă a “Societăţii Arheologice” Oxford şi directoarea la Universitatea Londrei a “Institutului de Arheologie” - tatăl ei a condus “Muzeul Britanic” - care a studiat regiunea în perioada interbelică, adică înaintea apariţiei ultimului stat Israel); întemeietorii localităţii, în număr de 65, odihnesc sub un uriaş bloc orizontal din piatră, de circa 3 tone. La înfiinţarea Nazaretului, stilul construcţiilor s-a schimbat din circulare - cum se practica din vechime - în drepte: puterea pământului era mare. În secolul IX î.C. în aşezarea Gat-hefer - dintre Nazaret / 5 km şi Cana Galileii / 1 km - a trăit Ionianul Amitai (al cărui nume însemna “Adevăr”), însurat cu o Evreică; ei l-au avut ca fiu pe profetul numit Iona / însemnând “Ionian”, activ la începutul secolului VIII î.C. (tradiţia Evreiască a reţinut că a fost resuscitat de către profetul Ilie): experienţa Galileanului Iona a fost redată de Vechiul Testament şi a fost menţionat de asemenea de Coran (se poate observa apropierea dintre “Iona” şi “Nun” - care în vechime era “prunc” / “prinţ”, la Arabi însemnând “peşte” aceeaşi apropiere putându-se remarca şi la regiunea Ionia, de pe coasta V Anatoliană). Cartea Galileanului Iona - iată aşadar o apropiere atestată inclusiv religios între Anatolian şi Galilean - din Biblie prezintă: Dumnezeu i-a comandat lui Iona să prezică în orașul Ninive. Nevrând să meargă, Iona a încercat evitarea, ducându-se la Iope / Jaffa și apoi plecând spre portul Anatolian Tarsis. A început o mare furtună. Marinarii au descoperit repede că furtuna nu era una obișnuită și că furtuna a apărut din cauza nesupunerii lui Iona în fața Domnului. Iona a admis aceasta și a spus că furtuna se va sfârși atunci când marinarii îl vor arunca peste bord (ceea ce aceia au şi făcut). Când Iona s-a aflat în apă, marea s-a calmat. Iona a fost înghițit de către un “pește” mare. După ce a stat în burta “peştelui” rugându-se, a treia zi a fost aruncat de acela pe ţărm. Domnul i-a cerut pentru a doua oară să meargă la Ninive, unde Iona a propovăduit. Însă Iona a privit ce s-a întâmplat ca pe un afront personal şi s-a mâniat pe Dumnezeu. Dumnezeu s-a folosit de un vrej pentru a-i demonstra că mânia sa nu era dreaptă. Povestirea s-a sfârşit cu cuvintele lui Dumnezeu la adresa lui Iona: “Ţie îţi pare rău de un vrej pe care nu l-ai semănat sau udat, care într-o noapte a crescut şi în alta a pierit, iar mie să nu îmi fie milă de atâţia oameni care nu pot deosebi stânga de dreapta?” Azi (când submarinul e o realitate), povestea profetului Iona - Ionian / Galilean care a prorocit pentru ne-Evrei - e de înţeles fizic; însă ceea ce într-adevăr s-a întâmplat în Epoca Fierului cu

profetul Iona a rămas una dintre cele mai stranii aspecte biblice, pe lângă elemente stilistice diferite de restul Vechiului Testament, de genul: Care profet a mai încercat să fugă de Dumnezeu? Care profet s-a mai luat la ceartă cu Dumnezeu? (“Am dreptate să fiu supărat de moarte!” / Iona 4:9).

Icoana lui Iona (Mănăstirea Kizhi / Karelia) În Galileea / Nazaret – la S de Înălțimile Golan arhanghelul Gavriil i-a vestit sarcina Fecioarei Maria (care deja la vârsta de 15 ani trăia cu tâmplarul Iosif din localitate, în textul evanghelistului Marcu termenul folosit pentru ea fiind “tânără” / diferit de cuvântul “virgină”). Reputaţia de până atunci a localităţii a fost subliniată prin dubiile Evreilor vechi că ar putea ceva bun să vină de acolo (Ioan 1:46); trebuie ştiut că îngerii - ca Gavriil, Mihail, ş.a. / constant înfăţişaţi cu aripi pe umeri - erau tot cu genericul Gregori / Grigori de observatori (ca şi cei ajunşi din Rai în Golan / Gaulan), fiind consideraţi însă ca făpturi cereşti “bune” sau cel mult “neutre”, până azi mulţi crezând că au “înger păzitor”, din pruncie rugăciunea copiilor fiind către propriul îngeraş “Eu sunt mic, tu fă-mă mare / Eu sunt slab, tu fă-mă tare”, etc., pentru Gherga putându-se vedea cu înalte semnificaţii pre-diluvianul Gavriil / Gabriel, conducătorul îngerilor Grigori / Gregori iar ca patron creştin Sfântul Gheorghe: unii teologi i-au considerat pe pogorâții Gregori / Grigori ca “îngeri căzuţi” (ale căror păcate ar fi determinat Potopul biblic, de lângă ei fiind salvată familia patriarhului Noe, tatăl Hamiţilor, Semiţilor şi Iafeţilor). În “Cartea lui Enoh” 10:13 e scris că “Domnul i-a spus lui Gavriil: ‘Mergi la fiinţele cele rele, la cei condamnaţi, la pruncii depravării, omoară aceşti prunci de depravaţi, aceşti urmaşi ai îngerilor veghetori, din mijlocul oamenilor; aţâţă-i pe unii contra altora. Fă-i să piară de propriile lor mâini, pentru că zilele lor nu vor fi împlinite” (delimitări Ghergane similar de radicale 338


ca Gavriil-Gregori au fost în timp, ca de pildă între matriarhatul Amazoanelor care o venerau pe Mama Ghirghe şi patriarhatul partenerilor lor Gargari / Ghergari, trasarea Brazdei lui Iorgu ca hotar agricol - începând din Banatul Gherganilor - ş.a). Este de remarcat că existenţa gardienilor / străjerilor (veghetorilor / observatorilor cerului, respectiv a curierilor / mesagerilor dintre Cer şi Glie / Pământ), n-a fost efemeră, ci pe timp foarte lung, impresionând asistenţa: astfel a şi putut rămâne în memoria colectivă, pe lângă cele făcute de ei, ce impresionau; oamenii au constatat că ei îşi desfăşurau constant activităţile - diferite de cele ale societăţii obişnuite - ca şi cum n-ar fi murit / erau ca nemuritori (e de observat că numele arhanghelului Gavriil - sau Gabriel, aşa cum era utilizat iniţial în Arameană / Aramaică, însemnând “fiinţă puternică” - rezona cu Ghebre / Gherghi: Gavriil nume consolidat aşa în Română, utilizându-se şi Gabriel - are corespondentul Ebraic Gabhri’el / Gabhri-El, cu semnificaţia de “zeu puternic”). Mihail provenea din Ebraicul “Mika” însemnând “cine este ca” şi “El” = zeu, semnificaţia numelui fiind “cine este ca zeu” (în tradiţia Ebraică îngerul solar MikaEl uneori domnea în Cer, în vechea Persană Mica / Mika - o evidentă similaritate cu Mikael / Mihail - fiind Mithra, divinitatea zoroastră supremă a jurământului, sincerităţii şi loialităţii). Îngerii Mihail / conducătorul puterilor cereşti şi Gavriil / şeful cheru-vimilor sunt celebraţi deodată de creştini (Gavriil / Gabriel era sărbătorit de către catolici întâi separat la 24 III - din 1969 împreună cu Mihail - fiind recunoscut şi de către celelalte religii monoteiste, mozaică ca Gavriel şi musulmană ca Jibra / Jibril: el va suna din goarnă în ziua Judecăţii de Apoi; credinţa musulmană susţine că Gavriil / Jibril s-a arătat lui Adam după alungarea aceluia din Rai, învăţându-l să cultive grâul, să scrie şi să prelucreze metalele, începând cu aurul). “Cartea lui Enoh” era cea preferată de Iisus, în rostirile Sale fiind multe citate din ea, constituind un text de referință pentru Fiul lui Dumnezeu (între “Manuscrisele de la Marea Moartă” s-au descoperit sulurile “Cărții lui Enoh” mai vechi cu 2 secole decât timpul lui Iisus); corespunzător Bibliei, dintre toţi cei nominalizaţi în “Cartea Cărţilor”, doar 3 explicit nu și-au sfârșit viața pe Pământ (Iisus - din Galileea / Ţinutul Ghergheilor - fiind Fiul lui Dumnezeu): patriarhul Enoh care a scris pe larg despre îngerii Gregori, Melchi-sedec / rege Gherghe-seu și Sf. Ilie din Valea Zarqa / Gherg (nici unul nu a fost Evreu). Vechiul Testament în “Facerea” 5:24 a consemnat că “Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” iar tradiția Evreilor a reținut că “în timp ce Enoh vorbea oamenilor, aceia au văzut un cal alb coborând din cer, în mijlocul unui vârtej de vânt și praf; Enoh le-a spus celor care se aflau acolo că acel cal a coborât din cer pentru al lua într-o lungă călătorie, din care însă el nu se va mai întoarce printre oameni” (în “Epistola către Evrei” a lui Pavel 11:5 - din Noul Testament - e scris: “Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu”). Tradiția spirituală în ce-l privește pe Enoh Eno / An - afirmă că a fost un mare inițiat, care a realizat legătura dintre Cer și Glie; el și-a asumat greaua sarcină a învățării și ghidării oamenilor, aplanând conflictele și îndemnând mereu la bine și progres (supranumit “Pacificatorul”, a fost o ființă foarte evoluată spiritual, scrierile sale fiind foarte Moderne, inclusiv și acum): “Cartea lui Enoh” a fost cartea favorită a lui Iisus (după cum au

concluzionat și cercetătorii biblici, citând din ea în secolul I și “Epistola sobornicească a lui Iuda” / parte a Noului Testament).

Buna Vestire în Nazaret Spre deosebire de Evrei, care se bazează numai pe Vechiul Testament, canonul creştin ia în considerare şi Noul Testament. Iisus (primul născut al Mariei - dar care n-a fost cu Iosif - naşterea Sa fiind pe străvechiul motiv al împreunării dintre femininul pământesc şi masculinul ceresc) a fost în permanent conflict cu Evreii vechi, de la vânarea ca Prunc de către beduinul rege Irod al Evreilor vechi, până la răstignirea când avea 33 de ani, la îndemnul rabinilor / îndrumătorilor Evreilor vechi. El în mod obişnuit nu vorbea Ebraica, ci sistematic Arameana / Aramaica, spunându-i-se “Nazarineanul” pentru că şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii pe Pământ în Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor; apariţia lui Iisus a fost conform credinţei din Abydos / Egipt, că naşterea unui zeu era odată cu o stea (în 17 IV 6 î.C. a fost o aliniere a planetelor, observată din răsărit de Magii Ghergani care au venit cu daruri scumpe, ajutând financiar Familia Sfântă: bogaţii Evrei n-au făcut cadouri - evident fiind şi că bogaţii Magi n-au fost Evrei - iar mai mult, gestul Magilor a fost pentru Fiul Domnului / fără etnie). Faptul că Iisus avea Mama Evreică nu l-a scutit de ura Evreilor; unul dintre profeţii apreciaţi de către Iisus a fost Iona, tot cu mamă Evreică şi tot din Galileea (din vecinătatea Nazaretului), care s-a remarcat prin a nu proroci vechilor Evrei. Este de observat că tatăl principalilor apostoli - Andrei şi Petru - ai lui Iisus se numea Iona / conform “Evangheliei după Ioan” 1:42 şi era pescar în portul Betsaida de la Lacul Galileea (la răsărit de Nazaret); foarte posibil că pescarul Iona era Ionian (de exemplu, primul său născut - apostolul Geţilor - n-a fost cunoscut cu nici un nume Evreiesc, doar cu cel Grec: Andrei, 339


însemnând “Bravul”). Primul semn al creștinilor a fost cel acvatic, anume: peștele; apoi a fost Crucea. Pescarul Andrei cel mai mare dintre apostoli – după ce a plecat de la Lacul Galileii a propovăduit nu altundeva decât printre Geții din spațiul Nord Pontic, printre strămoșii ulteriorilor Valahi / Români din Bazinul Dunării inferioare (mari plutași, mari vâslași, mari pescari): asemenea apropiere profesională indubitabil a ajutat succesul creștinării.

este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să nu se fi născut în Betleem, ci poate în Nazaret. “Evanghelia după Matei” a redat în capitolul 2 Naşterea lui Iisus: “1. Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: 2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. 3. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. 4. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? 5. Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: 6. ‘Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel’. 7. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. 8. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. 9. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. 10. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. 11. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. 12. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. 13. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. 14. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.”

Biserica Naşterii din Betleemul Sudic În Canaan existau, ca şi 2 aşezări Betania, 2 aşezări Betleem / una în N, la o oră de mers pe jos de la Nazaret 32,42 lat. N, 35,18 long. E - deci în Galileea, respectiv Ţinutul Gherganilor - şi una în S, la câteva zile de mers de la Nazaret, ce era satul Efrat unde s-a născut păstorul David, care a ajuns rege al Evreilor vechi, uns în secret de profetul Samuel / 1 “Regi” 16:13 (mulţi cercetători biblici s-au mirat că pentru recensământ gravida Miriam / Maria - în ultima lună de sarcină - ar fi călătorit, în loc de o oră la Betleemul 32,44 lat. N, 35,11 long. E de lângă Nazaret, câteva zile pe asin în S, la acel Betleem / Efrata 31,42 lat. N, 35,11 long. E, pe drumul dintre Ierusalim şi Hebron, azi în Cis-Iordania / la răsărit de Râul Iordan e Iordania iar la apus e Cis-Iordania). Localizarea naşterii lui Iisus în Viflaim (versiunea Ebraică a numelui “Casei Pâinii” = Betleem din marginea Ierusalimului), astfel ca să se împlinească profeția din Vechiul Testament / Miheia 5:1, a fost atribuită de biserică filozofului Roman şi martirului creştin Iustin - executat de prefectul Romei în 164 - care ar fi auzit de grota în care era jgheabul / ieslea pentru cornute de la sclavul Evreu Trifon aflat pe atunci în capitala imperială; de altfel şi papa Benedict XVI (19 IV 2005 - 28 II 2013 / care a demisionat imediat după congresul aniversând 9 secole de existenţă a Cavalerilor Ioaniţi) a afirmat în cartea sa din 2012 “Iisus din Nazaret” că

Magii (sculptură realizată după 2 secole) Acest pasaj biblic notează locul naşterii cumva criptic, sub forma “dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii” - o menţiune necesară şi pentru a-l distinge de Betleemul Galileii - într-o “competiţie” de demonstrare explicită că “pământul lui Iuda nu e nicidecum mic” (probabil dintr-un 340


sentiment de inferioritate încercat de Iudei, căci de un mileniu - de la regele David, cioban de acolo - Betleemul Iudeii / Sudic n-a mai oferit ceva semnificativ). Pasajul afirmă că Magii de la Răsărit văzând steaua au venit din ţara lor răsăriteană în Ierusalim, însă “auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”: steaua era invizibilă pentru rege şi respectiv pentru “tot Ierusalimul” dar era vizibilă pentru Magii purtând căciuli Mede / Gete, sosiţi de departe (episodul a fost straniu, cu steaua luminând Betleemul ce era vizibilă din altă ţară, însă n-a fost văzută de localnici / Betleemul Sudic fiind în marginea Ierusalimului); apoi, după ce Magii au plecat - de la palatul regal din Ierusalim - “steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (din nou - pentru deplasarea Magilor din Ierusalim până în Betleem - “steaua” a fost invizibilă pentru regele Irod şi anturajul aceluia, însă vizibilă Magilor, având şi proprietatea interesantă de a se deplasa, respectiv de a se opri): e posibil ori că Magii ajungând în capitala Ierusalim a Iudeilor / în ţinutul Sudic populat de Evrei - au pierdut din raza vizuală steaua ce strălucea deasupra Betleemului Nordic din marginea Nazaretului iar apoi, îndepărtându-se de oraşul Ierusalim s-o regăsească ori că “steaua” era “magică”, doar pentru Magi (adică Mezi - din Media, respectiv din Hyrkania / Ghergania ei reprezentând Gherganii din S Caspic / NE de Canaan sau “de la răsărit” faţă de Betleem). Cercetătoarea Americană Hannah Shapero a scris: “Despre cei 3 Magi n-avem vreun element istoric, ci o poveste religioasă, din Biblie. Credinţa zoroastră era prezentă pe atunci în Media iar o legendă ulterioară Iraniană a anunţat despre cei 3 Magi că erau din Ecbatana / capitala Mediei. Cei 3 Magi au fost pelerini zoroaştri. Termenul Grec pentru ‘înţelept’ e ‘Magoi’, derivat din cuvântul Persan pentru ‘preot’; originea Avestană poate venea de la ‘maga’, ce în traducerea Dr. Ali Jafarey însemna ‘generozitate’.” (Prin Magii respectivi s-ar putea înţelege şi reprezentanţii de seamă ai unora dintre “Mega” = Marii Geţi foarte prezenţi în Orientul acelui timp, Românii numindu-i pe cei “3 Magi ca “3 Crai”; înfăţişările lor cele mai timpurii erau chiar ca ale Geţilor / nu arătau ca Grecii, de exemplu căciulile lor - ca ale Moșului Crăciun - fiind semnificative). Iisus în copilărie, când de teama regelui Irod a ajuns refugiat în Egipt, a primit învăţături în templele de pe Valea Nilului (ca de exemplu la Durunka 27,09 lat. N, 31,11 long. E - în apropierea Căii Gherga, punctul cel mai Sudic atins de Familia Sfântă - unde era arhiva scribului cancelar Yuny al lui Seti şi Ramses II) şi ca adolescent se pare că a fost în India unde a studiat controlul respiraţiei, învăţăturile finului Krişna al lui Garga, etc.; “Bhavishya Purana” – după cum a studiat și cercetătorul Stephen Knapp - a scris despre “Ișa Putra” / Fiul Domnului născut de Virgina “Kumari Garbha” / Fecioara Maria că a fost în Cașmir și în V Tibetului, timp de câțiva ani (“Kumari” fiind “Virgină” iar “Garba” fiind “Pântec”): reîntors, Iisus a fost botezat abia când avea 30 de ani, la Betania / Bethabara 31,50 lat. N, 35,32 long. E, pe malul oriental al Iordanului, azi în Iordania, de verişorul Ioan din partea Mamei Miriam / Maria - Kumari Garbha = “Pântecul virgin”, după cum a fost notată de vechii Indieni iar numai după aceea şi-a început activitatea publică, înconjurat de ucenici şi apostoli toţi Galileeni / cu excepţia negrului Iuda (singurul Evreu cert dintre apostoli, a cărui evanghelie a fost descoperită la El Minya 28,07 lat. N, 30,44 long. E, în Egipt).

Botezarea în Iordan După decapitarea lui Ioan “Botezătorul” (al cărui cap acum e în Marea Moschee din Damasc, capitala Siriană “Cazania” din 1643 a mitropolitului Varlaam 1580-1657 al Moldovei, în timpul căruia a fost ridicată Mănăstirea “Trei ierarhi” din Iaşi, reprezentând un Ţigan tăindu-i capul - Ioan “Botezătorul” rămânând onorat ca profet atât de către creştini, cât şi de către musulmani), Iisus s-a mutat din Nazaret tot în regiunea aceea Nord Canaanită, la Capernaum 32,52 lat. N, 35,34 long. E - fosta suburbie a capitalei Gherganilor - ce a devenit centrul misiunii Lui în Galileea, pe malul lacului, în casa lui Iona unde locuiau fiii aceluia, Andrei şi Petru / pescarul care a devenit primul papă, Vaticanul creştin fiind ridicat pe locul răstignirii aceluia cu capul în jos, titlul de papă însemnând “sfântul tată”. Iisus și discipolii săi nu stăteau de Sabat (ca Evreii); deoarece a vindecat un bolnav în ziua de Șabat / Sâmbăta - ziua odihnei săptămânale, ce cade în a șaptea zi din saptămână - “Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta” / Ioan 5:16, discipolii lui Iisus au smuls spice în Sabat (“mergea Iisus, într-o zi de sâmbătă, printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit şi au început să smulgă spice şi să mănânce / Văzând aceasta, fariseii au zis Lui: Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta” / Matei 12:1-2), 341


văzut de Evrei într-o sâmbătă, Iisus a vindecat mâna uscată a unui sărman: “Şi Îl pândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască” / Marcu 3:2, etc. De partea financiară a călătoriilor lui Iisus s-a ocupat un grup de femei bogate coordonate de Maria Magdalena (la vremea aceea, un învăţător n-avea niciodată printre discipoli femei, ceea ce întăreşte caracterul original al misiunii Lui); ele - şi nu apostolii - au fost prezente într-unele din momentele cruciale ale Lui: ungerea cu mir de nard / parfum extrem de scump importat din Himalaia, răstignirea şi Învierea.

Ierusalim în casa Mariei, sora lui Andrei şi Petru, mama viitorului evanghelist Marcu - a fost luată şezând şi chiar la aceeaşi masă (vechile mese colective - în străvechiul rit de agregare - nu mai erau fireşti, obiceiul Grecilor fiind că la ospeţe nu se întindea o singură masă, ci fiecare îşi avea masa proprie / la banchete toţi aducându-şi în desagă separat merindele şi băuturile: individualismul Grec era bazat pe Cultul Eroilor iar vechea organizare umană era colectivă). Este de remarcat că talentul în tâmplărie s-a manifestat atât printre Gherganii din taigaua Siberiană, cât şi printre Gherganii Bănăţeni, cum ar fi de exemplu acum restaurările de mobilier vechi din lemn executate de meșterul Traian Gherga din Lugoj ori lucrările excepționale - inclusiv entarsiile artistice în lemn - realizate de fiul său Delian Gherga în America:

Nu la Ierusalim - ori printre Iudei / Evrei - ci în Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor, înaintea urcării la Cer, s-a arătat Iisus ucenicilor ultima oară, trimiţându-i să înveţe şi să boteze neamurile (de exemplu, primul apostol Andrei care prin tragerea la sorţi, după obiceiul societăţilor arhaice ca moştenitorii să tragă la sorţi averea deoarece nu exista dreptul primului născut, a ajuns printre Geţi înaintea Romanilor, în actualul spaţiu Românesc - la bătrâneţe, tot în secolul I, fiind răstignit în 30 XI 60 la Patras 38,15 lat. N, 21,44 long. E, în Ahaia de Eleni / printre altele acuzat că ar fi fost iscoadă a Geţilor, crucea în X pe care şi-a dat ultima suflare apoi devenind emblema steagului Scoţiei, pe fond albastru ca al culorii tipice Bănățenilor Gugulani sau părului Ardelenilor Agatârşi care şi-l vopseau aşa, emigraţi în N Arhipelagului Britanic la sfârşitul secolului III).

Locul Cinei de Taină Iisus, cu temeinice cunoştinţe de tâmplărie dobândite de la Iosif, a insistat pentru utilizarea scaunului, deoarece obiceiul de a lua masa atunci era în cel mai bun caz sub forma tolănită; spre exemplu, Cina cea de Taină - servită la 342


Dacii din spaţiul Român aveau în jur tot Geto-Daci / în toate zările (în Epoca Modernă similar a fost la apariția României, țară populată de Români și înconjurată tot de către Români). În 2011, cercetătorul American George Alexandrou a concluzionat că Sf. Andrei și-a avut reședința în Dobrogea timp de 2 decenii (perioadă după vizita sa la Kareli și plecarea sa la Eleni / unde a fost martirizat).

Ruta Sf. Andrei Sfântul Andrei – primul dintre apostolii lui Iisus este considerat patronul spiritual al Românilor; odată cu el, în 30 XI, e prăznuit şi Aromânul Andrei Şaguna - năşit de Gherga - canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2011. Cu baza un timp în Balcanica Sciție – regiunea Dobrogea în acele vremuri deja ajunsă parte a Imperiului Roman - Sf. Andrei a trecut în teritoriul Geţilor conduşi de regele Scorilo Zuraz, pentru propagandă creştină: “cel dintâi chemat” apostol deosebit, fost ucenic dublu / atât al lui Ioan “Botezătorul”, cât şi al lui Iisus - ţintea Geţii nu numai din Europa Estică, ci mai ales pe cei stăpâniţi de puternica şi religioasa dinastie regală Duras / Zuraz de pe Valea Dunării inferioare (e posibil ca apostolul Andrei să-l fi întâlnit pe prinţul Decebal, pe atunci prunc, ca fapt divers putând fi de observat că la un deceniu după răstignirea apostolului în Balcani, Romanii au consemnat “lăsarea la vatră” a lui Decebal Zuraz din serviciul militar, în N Balcanilor). În perioada interbelică a fost culeasă din Dobrogea de către cercetătorul Român Ion Dinu o legendă, din care un fragment e edificator: “Ci s-a oprit măritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura, unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el în călătorie de propoveduire. Mulţimea de trudnici şi de Daci şi Geţi şi Alani şi Greci şi Romani de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol iar Andreiu îi învăţă şi îi boteză în apele izvoarelor tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor”. Dregătorii pomeniţi erau fraţii Scorilo şi Diurpaneu Duras (Scorilo - tatăl lui Decebal - purta Traca poreclă “Cutusone” însemnând “Cutezător” / mai răspândita pronunţie “Cotizo”, în plan internaţional, fiind forma Greco-Romană); la timpul apostolatului Sfântului Andrei în spaţiul actualei Românii, nu existau vecinii actuali Bulgari, Sârbi, Unguri şi Ucraineni - ci situaţia era că Geto-

Peştera Sf. Andrei în Dobrogea 343


Dr. Mircea Păcurariu în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” a scris: “În Dobrogea, mulţimea bazilicilor - mai ales la Histria, Tomis, ca şi bisericuţele de la Basarabi - arată că aici pulsa o intensă viaţă religioasă creştină; ele arată - în acelaşi timp - starea înfloritoare la care a ajuns arta bisericească în acea perioadă şi influenţele pe care le-a exercitat asupra ei arta creştină orientală. S-au formulat mai multe opinii cu privire la monumentele rupestre de la Basarabi. S-a emis şi ipoteza - pe care ne-o însuşim - că este vorba de o aşezare mănăstirească, o ‘lavră a peşterilor’, cum s-a cunoscut mai târziu. Primii vieţuitori - sihaştri sau pustnici - s-au aşezat în acele locuri retrase, unde şi-au săpat bisericuţe şi chilii, în care să trăiască şi să se roage, şi cavouri în care să fie îngropaţi. Presupunem că cea mai mare parte dintre vieţuitori erau daco-romani. Cazuri similare întâlnim în toată istoria monahismului: pustnicii retraşi în peşteri sau în pustiurile Egiptului şi ale Ţării Sacre, peşterile din zona Buzăului şi din alte părţi, biserica rupestră Corbii de Piatră Argeş, schitul ‘Negru Vodă’ din comuna Cetăţeni - în apropiere de Câmpulung - peştera zisă a lui Nicodim de la Tismana, ş.a. Complexul monastic de la Basarabi a avut o existenţă aproape permanentă, o vieţuire continuă până la sfârşitul secolului X sau începutul celui următor, transmiţându-se elementele de cultură de la o generaţie la alta. Petre Diaconu şi Petre Năsturel au emis ipoteza că inscripţiile de la Basarabi ar aparţine rămăşiţelor târzii ale goţilor creştini din secolul IV, fiind scrise cu caractere runice. Victor Brătulescu credea că au caracterul alfabetului latin vulgar folosit prin secolele IV-V. Damian Bogdan le considera pe unele drept rune turcice de tip proto-bulgar iar pe altele proto-glagolitice şi proto-chirilice. Alexandru Stănciulescu susţinea că era vorba de mai multe etape de scriere, căci sunt inscripţii în limbile gotă, veche germanică şi protobulgară (unele din caracterele specifice scrierii le considera ca o reminescenţă a scrierii geto-dace). Unele din figurile zoomorfe incizate pe pereţii bisericuţelor de acolo sar putea datora tot autohtonilor geto-daci; de pildă, cerbul şi şarpele / dragonul ocupau un loc de seamă în mitologia dacogeţilor”. (În Evul Mediu, ultimii conducători consemnaţi ai complexului de la Basarabi-Murfatlar au fost George şi Gheorghe). Este de observat că din Gherghina / Tirighina provine cel mai vechi schelet de creştin din România, expus în palatul episcopal al Dunării de Jos, în Galaţi: era dinaintea retragerii din Dacia a Romanilor (tot în Gherghina, un alt sarcofag - mai vechi - înfăţişa luptele Amazoanelor cu Aheii); pe înălţimea Dobrogeană de pe malul opus, în Bisericuţa din Garvăn 45,22 lat. N, 28,08 long. E / judeţul Tulcea (ridicată în secolul IV lângă fosta aşezare Getă Dinogetia) s-au găsit primele cruciuliţe de bronz din România ale Sfântului Gheorghe. Biblia nu oferă referinţe asupra felului cum arăta Iisus deoarece nu impresiona prin detalii anatomice distincte faţă de ceilalţi din regiune, cum ar fi apariţia Sa fizică - ci doar prin principiile pe care le susţinea - şi nu pentru că era remarcat prin înfăţişare / menţiunile fiind doar ca Mesia (cuvânt Ebraic însemnând “uns”, de la care a apărut varianta în Greceşte Christos / termenul de creştin apărând în Antiochia la mijlocul secolului I), “Fiul Mariei”, “Învăţătorul” ori “Guru” din regiunea Ghor / Garu, etc. Lângă cea mai veche icoană reprezentându-l pe Iisus (datând din secolul VI, de la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Peninsula Sinai / Egipt, păzită de garnizoana Vlahă asigurată pe atunci acolo de către Imperiul Bizantin) se poate vedea înfăţişarea unui Galilean din Antichitate, generată la începutul secolului

XXI de Englezul Richard Neave - cel mai bun specialist din prezent în reconstituiri faciale din lume – ce prezintă un chip bărbătesc brunet, cu păr, ochi şi piele de culori închise:

În 2003, Americanii Patricia Daniels şi Stephen Hyslop au scris în “Istoria lumii”: “slujitorii fideli ai doctrinei iudaice susţineau că unele dintre faptele lui Iisus, cum ar fi să se aşeze la masă cu oameni ‘impuri’ şi le ierta păcatele, încălcau legile sacre” (e de remarcat că Gheţii / Geţii contemporani lor atunci în EurAsia - n-aveau aşa probleme, deoarece vechii Evrei erau complet diferiţi de ei); specificele delimitări orientale - de genul “noi” şi “ei” - n-au fost doar ale Evreilor / pentru care ceilalţi erau “goimi” adică “animale”, ci şi ale Ţiganilor / pentru care ceilalţi erau “gagii”, ale otomanilor / pentru care ceilalţi erau “ghiauri”, ş.a. Codul de comportament pentru oameni, bazat pe dragostea pentru semeni şi promisiunea vieţii veşnice, i-a indignat pe rabini / conducătorii Evrei, care l-au convins pe guvernatorul pentru Romani Pilat (venit în anul 26 din Pont, de la Marea Getică / Neagră, în timpul împăratului Tiberius 14-37), să-l aresteze pe Iisus la poalele Muntelui Măslinelor din Ierusalim, lângă Pârâul Cedrilor, în Gheţimani - loc însemnând pentru localnici “grădină cu gard”, proprietatea Mariei, cu notarea “Chorion” de către evangheliile după Matei 26:36 şi Marcu 14:32, ce avea şi un sălaş acolo pentru adăpostirea celorlalţi apostoli, căci fraţii ei Andrei şi Petru locuiau în casa lor de lângă, unde a fost Cina de Taină - apoi să-l judece şi deşi nu i-a găsit nimic rău în predici, la cererea mulţimii să consimtă răstignirea Lui pe Dealul Golgota / Calvar în Latină. Dealul Golgota – prin clasica echivalență “L”=“R” - era de fapt Dealul Gorgota / “Gorgo-Ta” (în vechiul Egipt, amuleta “Ta” din cuarţ, atârnată la gâtul mortului, îl punea pe defunct sub protecţia Zeiţei Isis; Canaan s-a aflat sub influenţa Egipteană un timp: în Ierusalim, Dealul “Gorgo-Ta” / Golgota fiind un loc de extragere a pietrei tari sau cuarţ roşu - pentru amuletele morţilor, a ajuns prin decizia stăpânilor Romani loc public de execuţii, rămânând sub acea formă apropiat de morţi / ca destinaţia sa iniţială). Cu mult înaintea Evreilor, în Ţara Sacră Canaan - datorită şi exploatării acelor pietre pentru amuletele “Ta” ale morţilor Egipteni / faţă de “viaţa de apoi” pe atunci fiind un mare cult - exista Cetatea Sfântă a Ierusalimului (atât pentru indigenii Gherghei, cât şi pentru Egiptenii vechi). Denumirea Dealului Golgota era de la proprietarii Gorgo, care furnizau vechilor Egipteni pietrele roşii de cuarţ pentru amuletele “Ta” (ultimele purtate de către cei decedaţi): comerţul cioclilor dar şi negustorilor Gorgo / Gherga în vechiul Egipt cu acele 344


pietre sfinţite din Ţara Sacră a Ghergheilor a fost celebru şi a dus la fixarea numelui exploatării Ghergane din Ierusalim sub forma a ceea ce era: “Gorgo-Ta” (respectiv Golgota la vechii Evrei iar sugestiv în Anatolia – la Turci - și azi pentru “umbră” se utilizează termenul “golge”, în pronunție “golghe”). Este de ştiut că răstignirea a fost o metodă “importată” de la Perşi - de pildă împăratul Darius, cu mai mult de jumătate de mileniu înainte de Iisus, a crucificat rebeli în Babilon, cuiele bătându-se în antebraţe, nu în palme - iar în orânduirea socială Geto-Dacă, “pileat” însemna aristocrat: Pilat din Pont / Garghia (regiunea de provenienţă Khetă / Gesă a Gheţilor / Geţilor) reproducea evident titlul nobiliar Get pentru cine era conducător / “stăpân”, adică “proprietarul stupului”; e de ştiut că deportaţi în Babilon, vechii Evrei şi-au însuşit de acolo şi termenul de “Gaon” pentru “înţelept” (de la “Geniu”).

Ierusalim, la “Muzeul Israelului” se poate vedea azi statuia unui Get / Dac datând din secolul următor lui Iisus:

Get în Ierusalim Cea mai veche sursă nebiblică, istoricul Iosif Flaviu 37-100, comandantul Evreilor din Galileea / capturat de Romani în anul 67 ca prizonier de război, a scris că nu Iisus a fost prezentat rabinilor, ci fratele Lui, Iacov (Iisus avea rude); şi evanghelia după graţiatul Barabas din Galileea a afirmat că Iisus a fost înlocuit pe Golgota (oricum, la judecată corespunzător “Evangheliei după Ioan” 18:36 - Iisus a spus: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”). Ortodocşii afirmă că într-adevăr Iacov şi Iisus erau fraţi, însă de credinţă, nu fizic; e de remarcat că ulterior - în secolul VII - Coranul a afirmat că Iisus / “Esus” a urcat la cer fără crucificare / răstignire (în cea mai mare moschee din India se află Coranul scris pe piele de cerb în timpul profetului Mahomed / una dintre cele mai vechi copii din lume): Coranul cuprinde 114 de paragrafe denumite “sure”, ce la rândul lor sunt împărţite în versuri (notate după spusele profetului Mahomed, fondatorul islamului, care n-a scris nimic / anterior cu 6 secole, nici Iisus, Fiul lui Dumnezeu - fondatorul creştinismului, al celei mai mari religii din lume - n-a lăsat nimic scris). Unii au crezut că întors din Egipt, până să se manifeste public, Iisus ar fi fost - pentru câțiva ani - în India. Fariseul Iosif Flaviu în “Antichităţi Iudaice” 18:3 - lucrare realizată în secolul I după ce Iisus S-a înălțat la Cer - a scris: “Tot în vremea aceea a trăit şi Iisus, un om înţelept, dacă este îngăduit să-L numim om. Căci a fost autorul unor lucrări minunate, învăţător al oamenilor care primesc cu plăcere adevărul: pe mulţi Iudei şi de asemenea pe mulţi dintre neamuri I-a atras la sine. Acesta era Christos. Tras în judecata lui Pilat de către primii noştri oameni, deşi L-au pedepsit cu răstignirea, totuşi n-a încetat de a fi iubit de acei care întâiaşi dată L-au iubit. Căci a apărut a treia zi din morţi, după spusa prorocilor divini, care multe alte minuni ne-au vestit despre El. Iar secta, numită după El, a creştinilor, n-a încetat nici până astăzi”. Se ştie că după răstignire / Înviere fratele a

Grădina Gheţimani din Ierusalim Este de observat că unicitatea grădinii cu gard Gheţimani / “Gheţi-mani” în nomenclatura locurilor din zonă poate însemna şi “Grădina Gheţilor” - “Gheţi” = Geţi iar “mani” = oameni - căci Gheţii / Geţii au fost oameni foarte răspândiţi EurAsiatic în acel timp (când Maria a cumpărat locul din Ierusalim, denumirea i s-a păstrat); acolo a fost un loc sacru Cultului Falic, unde asceții se izolau cocoțați pe piloni / “bețe” (în secolul II scriitorul Antic Lucian - de pe malul drept al Fluviului Eufrat / “Eu-phrat” - notându-i pe acei practicanți ca “Phallobates” / “Phallo-bates”). În 345


preluat conducerea Esenienilor / Esenilor, care urmau calea iniţiatică deschisă / structura bisericii timpurii bazându-se pe practica lor (cu regulile cuprinse în “Învăţăturile Domnului” cartea folosită de comunităţile creştine în ascensiune); așadar, după răstignirea de pe Dealul Gorgota / Golgota, nu altcineva decât un Galilean - de lângă Evreii fostului Israel - a ajuns dintre Nordici în fruntea celor aflați printre Iudeii Sudici.

a predicat contra iudaismului religios şi a iudaismului politic ‘naţionalist’, aşa cum exista după cucerirea de către Romani. A găsit câţiva oameni care să-L înţeleagă, înainte de toate fiindcă erau buni şi săraci, iar nu fiindcă erau fruntaşi intelectuali ai timpului: pescari sau aparţinând altor categorii umile de muncitori. Ei nu erau în stare - în completa lor ignoranţă - de ce se întinde dincolo de marginile satelor lor sau de marginile Ierusalimului, în totala lor înstrăinare de tot ce însemna scriptură şi idei, de tot ce însemna sistem, să predice ideile lui Iisus în mijlocul acelora pe care Scriptura îi numeşte ‘neamuri’. Partea cea mare din creştinism, partea adâncă, scormonitoare de suflete, învietoare a acestei religii, exista cu mult înainte de Iisus”. În 2006, Britanica Marylin Hopkins sintetiza că “la baza creştinismului mai mult decât învăţăturile lui Iisus stă Pavel, al 13-lea apostol, ce i-a înfuriat pe adepţii originari ai lui Iisus susţinând că tot ce era necesar pentru mântuire era numai credinţa” (canonicii mizând pe credinţă, gnosticii preferând cunoaşterea), divinizarea propusă de el, plăsmuită așa cum s-a menționat în “Faptele apostolilor” 11:26, că întâi în Antiohia au fost creştinii, ajungând să fie decisă de primul sinod - de la Niceea 40,25 lat. N, 29,43 long. E / în NV Anatoliei, în anul 325 - că Iisus nu era aşa cum susţinea despre sine “fiul omului”, ci Fiul Domnului; Iisus după Tată era Domn, după Mamă era om. Iisus / “Ii-sus” = literalmente “lumina de sus” zicea așa deoarece a coborât din Cer, de la condiția divină, la condiția de om, în Galileea; precedentul a fost în aceeași zonă, cu mult timp înainte, când în N Galileii - pe Înălțimile Golan - îngerii Grigori au coborât din Cer, abandonându-și condiția divină, pentru a trăi împreună cu oamenii, cu care au avut prunci (păstrați în memoria omenirii prin reținerea caracteristicilor lor, ca având dimensiuni uriașe): deopotrivă cei sosiți din Cer, atât îngerii Grigori, cât și Iisus, au făcut miracole în areal, primii beneficiari fiind pruncii îngerilor Grigori cu indigenele pământene, apoi Gherghe-seii - ambele categorii de oameni, aflați la distanțe temporale îndelungate - fiind explicit menționați biblic ca exact autohtonii acelor locuri. Nici Evreii / care au cerut execuţia lui Iisus, nici Romanii / care L-au crucificat, nu pot fi găsiţi vinovaţi de omorârea Lui, căci El a înviat şi a urcat de pe Glie la Cer: Iisus nu poate muri. Iisus ca Fiul lui Dumnezeu - este nemuritor: Iisus / “Ii-sus” = “E sus”. Nemuritorii îngeri Grigori au rămas “atârnați” (a treia stare, specială), nici în Rai, nici în Iad: la un interval de milenii, aceleași aporturi civilizaționale sosite din Cer față de oamenii acelorași locuri au apărut cu scopul esențial de exemplificare acolo a legăturii divine cu Pământul, concretizat și similar onomastic Ghergan, prin numele celor implicați, întâi Grigori ca agenții fertilizatori, apoi - după exorcizarea lui Gherghe-seu - ca agenții propagatori (ai creștinismului). Este de ştiut că în Imperiul Roman creştinismul a devenit tolerat din 311 datorită conducătorului Romanilor Galeriu, prin actul emis din Nicomedia de acel conducător de origine Dacă şi legal din 313 prin edictul de la Milano al împăratului Constantin “cel Mare” - acceptat printre alte religii - iar din 380 a devenit singura religie oficială a imperiului / prin edictul de la Salonic 40,39 lat. N, 22,54 long. E din 28 II al împăratului bizantin Teodosie “cel Mare” 347-395; edictul de la Milano promulgat de împăratul Constantin restituia comunităților creștine bunurile ce le fuseseră confiscate (libertatea cultului a fost acordată anterior cu 2 ani, prin edictul lui Galeriu: el a realizat pentru creștinism premiera mondială a acceptării oficiale). Fariseul Pavel, un Evreu care producea corturi, niciodată nu l-a

Moscheea din capitala Indiei Esenii / Esenienii - prima grupare de călugări, care se rugau deopotrivă Maicii Pământeşti şi Tatălui Ceresc erau copişti ai scrierilor vechi şi au lăsat “Manuscrisele de la Marea Moartă”, scrise pe piei tăbăcite / pergamente şi papirusuri, găsite în secolul XX, între documente fiind “Cartea lui Enoh” (interzisă de rabinul Ierusalimului în anul 70), lista gravată în cupru a locurilor unde erau ascunse obiectele sacre ce alcătuiau tezaurul Templului din Ierusalim, etc.; în secolul I, istoricul Evreilor Iosif Flaviu a scris despre Eseni - era contemporan cu ei - că “traiul lor seamănă cu cel al Dacilor care se cheamă Polistai” ori “Pleistoi”, căci claritatea manuscrisului nu e grozavă (adică “întemeietorii localităţilor”, din casta preoţească “Klistai” a învăţătorilor Daci / Geţi sau luptătorii Zeului Trac Pleistoros / al Războiului). De altfel, în legătură cu acei Eseni din Canaan, e de observat că Geţii spuneau Aseni vindecătorilor: denumirea Asenă rezona Antic cu cea Ausonă iar Medieval a ajuns să rezoneze cu Asanii / ţarii Asăneşti ai Imperiului BulgaroRomân (la începutul secolului I - în timpul lui Iisus - poetul Roman Ovidiu în Ponticele indicând că Ausonii sau Asenii / Esenii erau ştiuţi printre Geţi ca lideri, inclusiv războinici). Răspândirea Dacă era aşa de largă, încât şi gruparea Decapolis (ce avea mai mult de 10 aşezări urbane) a ajuns să fie denumită Daca-polis. Academicianul A/Român N. Iorga despre “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”, a scris: “Iisus 346


întâlnit pe Iisus, însă i-a avut ca ajutoare pe evangheliştii Luca şi Marcu (ceilalţi 2 evanghelişti canonici fiind apostolii Ioan şi Matei); de fapt, Evreul Pavel (o “bestie pentru creştini” conform Spaniolului Fernandez Urresti, autorul în 2007 a lucrării “Chipul neştiut al lui Iisus”, el fiind prezent de pildă în anul 34 la lapidarea primului martir creştin din lume, Ştefan / care n-a fost Evreu), l-a avut ca propagandist pe evanghelistul Luca, care provenea din Teritoriul Ghergheseilor şi care nu era Evreu, fiind întemeietorul iconografiei / începând cu a Fecioarei Maria, cu care Luca a avut o legătură foarte apropiată - el a şi precizat că n-a fost martor ocular al activităţilor lui Iisus - rolul său pentru creştinism fiind asemănător cu rolul propagandistului Gherga pentru Imperiul Macedonean cu 4 secole înainte: din punct de vedere literar, Luca este considerat cel mai înzestrat dintre autorii Noului Testament. Dintre cele 4 evanghelii ale Noului Testament, 3 au fost scrise după apostolii Ioan, Marcu şi Matei iar una după Gentilul Luca / posibil Ghergan (de altfel, apostolii nu au fost Evrei - doar Iuda era Evreu cu ambii părinți Evrei unii apostoli fiind numai corciți, având poate doar unul dintre părinți de etnie Ebraică); la început, creştinarea explicit a fost legată de numele neamului Gherga (prezenţa Gherga a fost printre primii creştini din lume, de pildă prin exorcizarea Gherghe-seului de către Iisus, după cum a atestat Biblia: așa ceva a fost foarte concret o exemplificare a începuturilor creștine). În proces a intervenit și bogatul Evreu Pavel - fost fariseu, provenit nu din Canaan, ci din diaspora, din Tarsul Ciliciei 36,55 lat. N, 34,54 long. E, numele lui de fapt fiind Saul / numit Latin Paul (semnificând “mic”), respectiv Pavel de Români - care nu i-a înfuriat numai pe primii creştini din Galileea; convertit în Damasc / Syria (fariseii fiind fundamentaliștii mozaici / tradiţia maronită a reţinut că Saul / Paul – adică Pavel - a fost ajutat să fugă din acea cetate de către ofiţerul George), în trecerea sa spre Roma a declanşat o revoltă la Efes în anul 53, atunci când a predicat împotriva Gherghiţiei: localnicii aveau mare dragoste pentru Zeiţa Artemisa / Gherghiţia ce le aducea pelerini profitabili la una dintre cele 7 minuni ale lumii Antice (abia apoi Saul / Pavel la întâlnit pe Luca, în Alexandria Troiei 39,45 lat. N, 26,09 long. E). Noul Testament, în “Faptele apostolilor” 19, redă episodul din Efes (metropolă Antică - mult mai mare decât Atena acelor timpuri - puternic populată de Gherghiţi): “23. Şi în vremea aceea s-a făcut mare tulburare pentru calea Domnului. 24. Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea temple de argint Artemisei şi da meşterilor săi foarte mare câştig, 25. I-a adunat pe aceştia şi pe cei care lucrau unele ca acestea, şi le-a zis: Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru. 26. Şi voi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând, a întors multă mulţime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuţi de mâini. 27. Din aceasta nu numai că meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere, dar şi templul marii zeiţe Artemisa e în primejdie să nu mai aibă nici un preţ, iar cu vremea, mărirea ei - căreia i se închină toată Asia şi toată lumea - să fie doborâtă. 28. Şi auzind ei şi umplându-se de mânie, strigau zicând: Mare este Artemisa efesenilor!

29. Şi s-a umplut toată cetatea de tulburare şi au pornit într-un cuget la teatru, răpind împreună pe macedonenii Gaius şi Aristarh, însoţitorii lui Pavel. 30. Iar Pavel, voind să intre în mijlocul poporului, ucenicii nu l-au lăsat. 31. Încă şi unii dintre dregătorii Asiei, care îi erau prieteni, trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru. 32. Deci unii strigau una, alţii strigau alta, căci adunarea era învălmăşită, iar cei mai mulţi nu ştiau pentru ce s-au adunat acolo. 33. Iar unii din mulţime l-au smuls pe Alexandru, pe care l-au împins înainte iudeii. Iar el, făcând semn cu mâna, voia să se apere înaintea poporului. 34. Şi cunoscând ei că este iudeu, toţi într-un glas au strigat aproape două ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor! 35. Iar secretarul, potolind mulţimea, a zis: Bărbaţi efeseni, cine este, între oameni, care să nu ştie că cetatea efesenilor este păzitoarea templului Artemisei celei mari şi a statuii ei, căzută din cer? 36. Deci, acestea fiind mai presus de orice îndoială, trebuie să vă liniştiţi şi să nu faceţi nimic cu uşurinţă. 37. Căci aţi adus pe bărbaţii aceştia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeiţa voastră. 38. Deci dacă Dimitrie şi meşterii cei împreună cu el au vreo plângere împotriva cuiva, au judecători şi proconsuli care să judece, şi să se cheme în judecată unii pe alţii. 39. Iar dacă urmăriţi altceva, se va hotărî în adunarea cea legiuită, 40. Căci noi suntem în primejdie să fim învinuiţi de răscoală pentru ziua de azi, fiindcă nu avem nici o pricină pentru care am putea da seama de tulburarea aceasta. 41. Zicând acestea, a slobozit adunarea”.

Imaginea lui Iisus ca “păstor” a apărut din viziunea mozaicilor, pe când ca “pescar de oameni” și-a avut sorgintea creştină (primul semn de recunoaștere al creștinilor a fost emblematicul pește); printre simbolurile creştine, Crucea reprezentând moartea şi învierea - formează X (khi), cea dintâi literă din cuvântul Grecesc Hristos, amintind de străvechea cruce îmbârligată / Svastica = emblema Cultului Solar şi de crucea Egipteană Ankh / simbolul vieţii iar porumbelul simbolizează Duhul Sfânt (dintre păsări, înaintea creştinilor, se presupunea în multe culturi că vulturii - ce sunt şi azi pe multe steaguri - prin descărnarea cadavrelor eliberau spiritele şi sufletele: un obicei Tibetan). La început, abordarea a fost individuală: firea trupului (alimentată prin cele 5 347


simţuri - văz, auz, gust, miros, pipăit) era simbolizată de Satana iar puterea spirituală a creierului era denumită Duhul Sfânt, morala creată devenind necesară deopotrivă omului şi societăţii iar ispăşirea păcatelor - datorită încălcărilor Legilor Veche sau Nouă / transcrise în Vechiul Testament, respectiv Noul Testament - rămânând individuală. Creştinii au început să fie îngropaţi cu picioarele spre E pentru a se putea ridica uşor şi direct la învierea vestită de întoarcerea mesianică ce va fi dinspre răsărit.

că “partea supremă a fericirii este înţelepciunea” sentimentul fericirii este dovedit determinat genetic (acesta fiind moştenit genealogic / genetic) doar temporar ajungând influenţat de educaţie ori viaţă; faimoasa fericire a Hiperboreilor (Nordici vestiţi în Lumea Veche - încă din Epoca Pietrei - pentru blajinitatea / blândeţea lor dar şi pentru cunoştinţele lor avansate) se datora înaltei lor mulţumiri interioare, pe care reuşeau s-o transmită celor întâlniţi, uimind lumea, căci erau omenoşi - buni la suflet - şi paşnici: iată așadar că fericirea rezultă din îmbinarea spiritului cu sufletul (adică dintre înțelepciunea genetică și mulțumirea interioară).

Tabor Muntele Tavor / Tabor, aflat în Ţinutul Gherghilor, cu altitudinea de 575 metri, la 17 km V de Lacul Galileii şi 8 km S de Nazaret, a fost locaţia unde s-a petrecut schimbarea la faţă a lui Iisus: fiind pe vârf împreună cu 3 dintre discipolii Săi (Iacob, Ioan şi Petru), în timpul rugăciunii aceia au observat transfigurarea Lui printr-o strălucire de slavă albă ce i-a impresionat; mai mult, în ceaţa aceea norul ce i-a umbrit răsuna de vorbe şi a înfăţişat profeţi din trecut - Moise şi Ilie care de asemenea străluceau de slavă. Acea radiere divină i-a făcut pe apostoli să consemneze în Biblie cele întâmplate ca scenă importantă (Matei 17, Marcu 9 şi Luca 9), Tabor termen provenind de la “tabur”, însemnând “buric” - pentru legătura dintre testamentele biblice fiind considerat Munte Sacru. “Evanghelia după Matei” 17:5 – prima carte din Noul Testament – consemnează ce a zis glasul din nor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Alte traduceri decât cea ortodoxă redau grăirea respectivă sub forma “Acesta e Fiul Meu, Cel iubit, pe care Eu L-am aprobat! De El să ascultaţi!” Indiferent de variantă, răzbate tulburătorul mesaj că dintre Fiii Domnului – despre care scria Vechiul Testament – Iisus din Nazaret / Galileea sa bucurat de cea mai mare dragoste a lui Dumnezeu, fiind “Cel iubit”.

Hattin De pe “Muntele fericirilor” Iisus a rostit unei mulţimi aşezată pe platoul de lângă Colina Hattin 32,48 lat. N, 35,26 long. E (560 metri altitudine), lângă aşezarea Safet, pe malul Lacului Galileii, în Ţinutul Gherghe-seilor, “predica de pe munte”, care a început cu anunţarea celor 9 fericiri, conform evanghelistului Marcu 5: “3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. 4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. 5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. 6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. 7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. 8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. 9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. 10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. 11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”. În versiunea Arameană / Aramaică - într-un text contemporan cu cel în Greacă - începutul era “Fericiţi cei rămaşi săraci, de dragul spiritului...”, în sensul că nu bogăţia materială, ci cea spirituală e mai importantă: o semnificaţie diferită faţă de fericirea ignoranţilor răspândită oficial (conferindu-se importanţă mesajului de “a fi” în loc de “a avea”, accentul fiind pe cunoaşterea interioară, nu exterioară). De altfel - după cum în secolul V î.C. şi poetul Sofocle afirma 348


Iisus alunga demonii prin autoritatea pe care o degaja fiinţa Sa. Exorcismul în forma sa plină de evlavie este un act al credinţei autentice în puterea binelui ce biruie întotdeauna. Apostolii şi ucenicii lui Iisus au preluat puterea de a alunga răul (aceasta de altfel putând fi exercitată de către oricare botezat), ea fiind practicată şi azi de unii iniţiaţi. Acţiunea diavolilor în cazul demonizaţilor nu este una morală ci fizică, organică, ei acţionând asupra organelor fizice ale posedaţilor. Starea celui ce a ajuns lăcaş pentru diavol devine din ce în ce mai ciudată, maladivă, dezvoltându-se în paralel cu evoluţia unor boli şi însoţită de manifestări care depăşesc cadrele naturale, prin prezenţa fenomenelor inexplicabile. Persoana este cuprinsă de agitaţie incontrolabilă, solicitarea la maxim a sistemului nervos, însingurare înfrigurată, toate însoţite adesea de boli cunoscute (cu semne fizice, intelectuale şi afective). Diavolul nu poate niciodată pune stăpânire pe voinţa omului, aceasta fiind doar anesteziată, paralizată în timpul manifestărilor diabolice sau cucerită prin întunecarea ori păcălirea inteligenţei. Voinţa rămâne locul de unde porneşte întotdeauna eliberarea, refacerea şi vindecarea omului. Mântuitorul se purta deosebit de blând cu cei demonizaţi, în timp ce faţă de diavoli nu avea decât cuvinte aspre; Domnul manifesta faţă de bolnavi o compasiune absolută, neconsiderând-o în mod neapărat ca pedeapsă, ci ca un rău de care oamenii suferă. Evangheliile scriu ce a făcut Iisus cu demonizaţii din Ţinutul Ghergheseilor: Mântuitorul s-a adresat diavolilor poruncitor, ca un Stăpân căruia nu i se pot împotrivi, vindecarea fiind imediată şi completă (ei chiar cerând ulterior un fel de milă, prin aceasta recunoscând că nu pot face nimic fără permisiune divină)”.

Exorcizarea Gherga

Geneza Gherga - ca rezultatul fuziunii dintre Cer şi Glie - s-a replicat și în apariţia lui Iisus, ca născut (iar nu făcut) din cerescul Tată şi pământeana Mamă Maria: subiectul nu era agreat de vechii Evrei, care nu doar că erau împotriva Gherga, ci fiind monoteişti radicali - în sensul recunoaşterii unicităţii absolute a Domnului – au ajuns să fie desigur și împotriva lui Iisus, rodul Fecioarei cu Dumnezeu (religia mozaică nu acceptă Sfânta Treime - a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh - văzută de Evrei ca expresia politeiştilor, concepţia respectivă Evreiască despre politeismul “păgân” întărindu-se de-a lungul timpului şi datorită numeroşilor sfinţi apăruţi după Iisus, canonizaţi de creştini, mult mai mulți decât sfinții profeți respectați de către Evrei). Iisus a scos demoni atât din iubita sa provenită din Garighe / numele local Aramaic, Taricheae / numele Grec, respectiv Magdala / numele Ebraic 32,50 lat. N, 35,30 long. E - din Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor - cât şi din Gherga (“Sf. Gherghe” = Gherghe-seul din Ghergasa): a fost una dintre primele minuni săvârşite din lista celor prezentate de Biblie. Satana în Ebraică înseamnă “adversar” şi se referă la cel mai frumos şi mai inteligent dintre îngeri, care s-a revoltat împotriva condiţiei lui (numit Saturn de Romani, celebrat la solstiţiul de iarnă, când e cea mai lungă noapte); trebuie ştiut că atât în Ebraică, cât şi în Greacă, “înger” înseamnă “mesager” (creştinii celebrează naşterea lui Iisus la 3 zile după solstiţiul de iarnă, de Crăciun). Preotul Gabriel Marincaş de la Facultatea de Teologie din Cluj consemna în 2006: “Exorcizarea este slujba de alungare a diavolului. Ea e anterioară Evreilor sau creştinilor, fiind practicată dintotdeauna de diferite popoare. Mântuitorul însuşi nu a fost numit niciodată cu numele de exorcist / scripturile prezintă exorcişti scoţând demoni în numele lui Iisus, fără a fi discipolii Lui dar pe care Mântuitorul nu i-a condamnat pentru acţiunile de a scoate demonii din diferiţi posedaţi.

Gherghesa Gher-ghes-aynos (din Arameană / Aramaică - limba oficială la V de Eufrat din 612 î.C. - ce a înlocuit toate limbile din regiune, până şi Ebraica la Evreii vechi) e menţionat de apostolii Matei 8, Marcu 5, Luca 8, ca fiind cel din care în acea zonă a Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor Iisus a scos dracii şi i-a băgat în porci: procedură tipică Sfintei Circe, după cum a făcut ea de exemplu cu peste un mileniu înainte pe ţărmul Mediteran cu echipajul lui Ulise / Odiseu (fapt redat de către poetul Gherghin Homer în opera sa); Gherghesainos s-a stabilit în cimitirul localităţii deoarece vechea credinţă era că sufletele morţilor se constituiau în potenţial şamanic, puterile fiind primite prin vise de la rudele decedate, de aceea mulţi după ce nu-şi mai îngropau morţii sub podeaua casei la nevoie dormind pe morminte (mai târziu în istorie, din teama ca morţii să nu-i bântuie, fenomenul fiind dificil de stăpânit, oamenii au abandonat şi acel ultim obicei, căci în credinţa 349


arhaică, perpetuată în anumite cazuri până azi, deranjarea morţilor putea fi prin mersul şi mai ales săriturile sau jocurile pe morminte, reprezentând chiar profanarea supremă a rămăşiţelor, respectiv ultragierea memoriei acelora). Acţiunea a avut loc lângă Gherghesa, pe malul răsăritean al Lacului Galileii, în acelaşi ţinut cu Gadara - ce a fost cea mai cunoscută localitate din Palestina Romană (numele folosit atunci pentru provincie) - şi cu fosta Gherasa / Gerasa, acum ruinată.

34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. 35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. 36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 37. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. 38. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: 39. Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus. 40. Şi când s-a întors Iisus, L-a primit mulţimea, căci toţi Îl aşteptau”.

Gherga în Biblie Se ştie că iniţial Vechiul Testament a fost scris în Ebraică iar Noul Testament în Greacă (se presupune că discipolul lui Clement din Alexandria, teologul Origen, ar fi transcris în Greacă tot). Cu această ultimă menţiune Gherga din Noul Testament - şi din Biblie - este atestată multiplicarea creştinismului de către misionarii Gherga: prima sămânţă pentru recolta din lumea Gentilă / a celor necredincioşi (unora din zonă le păsa mai mult de pierderea animalelor decât de salvarea sufletelor - căci deşi nu mâncau carnea, vechii Evrei creşteau porci pentru negoţ; aşa cum Indienii nu consumau vaca pentru c-o venerau, datorită prohibiţiei porcului la Evrei, printre Romani era răspândită remarca despre ei că se închinau unui zeu porc, căci de aceea se abţineau să-i mănânce carnea). Manifestările publice ale lui Iisus au durat 3 ani - de când avea 30 ani, până când a fost de 33 ani - pe un teritoriu mai mic ca suprafaţă decât judeţul Timiş, populaţia locală acolo fiind dominată de Ghergai (de aceea vorbind Arameana / Aramaica, nu Ebraica); învăţăturile - cu tot timpul scurt şi numărul redus iniţial de adepţi - însă au fost transmise rapid şi departe de către localnici, fiind “altfel”. Teologii au observat că de obicei Iisus le poruncea celor pe care îi vindeca să nu spună nimănui despre miracolul înfăptuit deoarece nu dorea ca oamenii să-şi formeze o părere despre El pe baza unor relatări senzaţionale; în acest caz, Ghergheseul care a fost demonizat reprezenta o dovadă vie a puterii lui Iisus şi putea să depună mărturie oamenilor la care Iisus nu mai ajungea. De asemenea, mărturia lui putea pune capăt eventualelor comentarii negative referitoare la pierderea turmei de porci; astfel, bărbatul plecă şi a început să vorbească în Decapole despre ce a făcut Iisus pentru el. Din regiunea Galileea – via regiunea Decapolis – credinţa în Iisus a început mai întâi să se răspândească în lume nu prin

Cea mai corectă relatare a avut-o din Antiochia medicul Luca, în anul 62 - care a scris şi “Faptele Sfinţilor Apostoli” în anul 63, pe lângă evanghelia sa - căci el ştia direct zona, unde în capitolul 8 (“Pilda semănătorului. Mama şi fraţii lui Iisus. Demonizatul din Ţinutul Gherghesenilor. Învierea fiicei lui Iair. Vindecarea femeii bolnave de 12 ani”), în versetele despre faptele întâmplate a consemnat: “26. Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. 27. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. 28. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. 29. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. 30. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. 31. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. 32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. 350


intermediul apostolilor pescari, ci prin propaganda avându-l ca primă voce pe Gherghe-seu = Sf. Gherghe, unul dintre puţinii oameni fericiţi de contactul direct cu Iisus.

Considerând că Noul Testament a fost scris în secolul I şi a reflectat cele mai recente realităţi ale acelor timpuri, Dr. Ioan Mircea în “Dicţionarul biblic” din 1995 sublinia că “poporul ales trebuia să fie ‘râvnitor de fapte bune’ şi primitor al lui Mesia; cum la venirea Lui ei (Evreii vechi) L-au respins şi L-au răstignit, Dumnezeu, prevăzând aceasta, a vestit dinainte prin proroci că-l va părăsi şi va alege un nou popor, dintre toate neamurile care vor primi pe Mesia / Christos şi vor crede în el. Acest ‘nou popor al lui Dumnezeu’, răscumpărat cu sângele Domnului, îl constituie creştinii”. Prin Vechiul Testament, în secolul VIII î.C., profetul Osea - originar din N Canaanului - e menţionat la începutul capitolului 2 (“Pedepsirea fărădelegii lui Israel. Dumnezeu făgăduieşte întoarcerea”) cu viziunea despre infidelitatea faţă de Dumnezeu: “Iar numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu se socoteşte, nici nu se numără. Şi în loc să vă zică vouă: Voi nu sunteţi poporul Meu”. În “Faptele Apostolilor” - din Noul Testament - la capitolul 15 (“Apostolii hotărăsc în Ierusalim că Legea lui Moise nu este şi pentru păgâni”) stă scris “14. Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său” iar prin “Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru”, apare în capitolul 2 (“Christos este piatra cea din capul unghiului”): “9. Iar voi (creştinii) sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, 10. Voi care odinioară nu eraţi popor iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă iar acum sunteţi miluiţi”.

Inscripţie din Biserica Ghergasa Cu numai câţiva ani înaintea exorcizării Gherga, în “Geografia” XVI 1:35 Anatolianul Strabon a scris: “Nu judecă bine Elenii care plăsmuiesc chip de om pentru zei, deoarece zeul este numai unul singur, acela care îi cuprinde pe toţi ca şi pământul şi marea, numit cer, univers şi natură a celor ce sunt. Care om cu mintea sănătoasă ar îndrăzni deci să-i plăsmuiască acestuia chipul la fel ca al unei făpturi pământene? Dimpotrivă, se cuvine părăsirea idolatriei şi construirea unui sanctuar divinităţii pentru cinstire fără vreun chip cioplit. Au şi Iudeii obiceiul să doarmă în templu şi să afle - atât pentru ei, cât şi pentru alţii - voinţa divinităţii prin vise. Aceia care duc o viaţă cumpătată şi cu dreptate trebuie să aştepte de la divinitate tot binele, fie un dar oarecare, fie vreun semn, ceilalţi însă nu au de aşteptat nimic”.

Cununa din gherghin Iisus din Nazaret / Galileea după ce l-a exorcizat pe Gherghe-seu (unul dintre primii creştini ai lumii) şi-a încheiat parcursul terestru la Ierusalim, unde Evreii strânşi la Templu au hotărât condamnarea Sa. Cununa de spini pusă batjocoritor pe capul lui Iisus înaintea răstignirii a fost realizată prin împletirea ramurilor ţepoase ale arbustului din specia “Crataegus”, popular având denumirea de gherghin = păducel. Bogatul negustor Iosif din Arimateea (adică din partea Nordică a Ierusalimului, aşa cum a indicat Petrus “Comestor” / “Devoratorul”, cancelarul teologilor din Paris, care a început ridicarea Catedralei Notre-Dame = “Doamna noastră”) după răstignirea lui Iisus a cerut Getului Pilat din Pont / Garghia, care guverna pentru Romani, trupul lui Iisus şi L-a depus în mormântul pe care îl avea - ca proprietar - în 351


apropiere; acel comerciant Iosif făcea comerţ cu metale între Canaan şi Cornwall, cei din Albion / Anglia păstrând amintirea că la Glastonbury 51,08 lat. N, 2,42 long. V au prins rădăcini păduceii speciali aduşi de la Ierusalim în secolul I, fiind gherghinii din ultima coroană pământeană a lui Iisus: acolo sunt neobişnuiţi, deoarece înfloresc de 2 ori pe an, de Crăciun şi primăvara.

ştiut că în Greacă “martir” însemna “martor”: un termen juridic folosit în judecarea creştinilor care refuzau politeismul, ceea ce conducea la pedeapsa capitală. “Doamnazeu” - Mama Natură Gherga, al cărei nume provenea dinaintea Indo-Europenei prin combinaţia religioasă unică a cerului Ker cu glia Ga - atunci a fost înlocuită de “Domnulzeu”: Dumnezeu. Lângă Lacul Galileii, pe locul numit Gherghesai / Gergesai, a fost o mare mănăstire bizantină, ridicată pe locul exorcizării, avariată în 614 şi apoi abandonată datorită invaziei musulmanilor (micul izvor cald ce era aproape de cimitir a fost locul construcţiei de către călugări a băilor într-un complex balnear pentru primii pelerini creştini aflaţi în vizită la locul exorcizării efectuată de Iisus, considerat de ei ca destinaţie foarte importantă în Palestina bizantină / după cum menţiona în 2003 şi Charles Page, vicepreşedintele “Institutului de Explorare Biblică” din Ierusalim). Conform “Dicţionarului biblic Easton”, exorcizarea Gherga ar fi fost la câţiva km de Ghergasa, la Khersa / Kursi 32,49 lat. N, 35,39 long. E (tot în Ţinutul Ghergheseilor - cu vedere spre Lacul Galileii - dar pe platoul Başan / Bashan, nu departe de Înălţimile Golan), unde de asemenea ulterior a existat o mănăstire bizantină, ruinată din cauza marelui cutremur ce a afectat regiunea în secolul VII; teologul Grec Origen, răposat pe litoralul Palestinian, a scris că “Ghergasii din Başan erau printre Gheşuriţi, care n-au putut fi eliminaţi de copiii Israelului”, afirmaţie întărită şi de episcopul Eusebiu din Cezareea Palestiniană (unul dintre “părinţii bisericii”). Evreii au căzut jertfă autoidolatrizării de “aleşi” şi nu l-au primit pe Iisus: Evreii pe de o parte se pretind aleșii lui Dumnezeu iar pe de altă parte nu-l acceptă pe Fiul lui Dumnezeu. Din Cer, omenirea e vegheată de Sfânta Treime – Tatăl Dumnezeu, Fiul Iisus și Sfântul Duh – împreună cu îngerii; prin ambiția afișată de populație “aleasă”, cea Evreiască / mozaică și-a nesocotit statutul cuvenit printre celelalte populații umane iar de-a lungul vremurilor, agresiunea n-a fost doar religioasă (a început cu invadarea sângeroasă a Canaanului - Țara Sfântă a altor populații decât cea Evreiască - și a continuat inclusiv cu agresiuni politice sau materiale / financiare exercitate în lume).

Gherghesai Până atunci atracţia altora decât Evreii vechi faţă de religia monoteistă era foarte mică, doar unii “prozeliţi”, ca puţinii sclavi ori membrii familiilor mixte convertindu-se spre Dumnezeu, căci în proporţii mai mari vechii Evrei căutau să se integreze politic şi cultural, renunţând la circumcizie pentru a face sport în gimnazii - goi după cum era obiceiul, căci Grecii vechi venerau trupul uman, calităţile fizice fiind considerate dar divin - recunoscând imaginile zeilor, schimbându-şi celebrarea sărbătorilor după ceilalţi, etc. / deoarece doreau foarte mult accesul la educaţia Greacă şi chiar s-au străduit să-şi găsească puncte ce să le unească tradiţiile (pentru menţinerea controlului asupra turmei, porunca - din “Facerea” 17:10, ce prevedea ca pruncii de parte bărbătească să fie “tăiaţi împrejur” / circumcişi - era un sistem introdus de Avram, de însemnare a celor din neam în mod asemănător cu crestarea urechilor vitelor de către crescători pentru a le deosebi de cele străine; obiceiul circumciziei era de înlăturare a laturii feminine din fiinţa bărbatului, fiind în legătura cu cruda excizie / mutilarea genitală a femeilor: tăierea / extirparea clitorisului, ca semn a eliberării lor de o latură masculină). Evreii Grecizaţi au descoperit cu surprindere că în literatura de până atunci nu era nici o remarcă semnificativă despre strămoşii lor (nici măcar la “părintele istoriei” Herodot Karka; în secolul III, nici istoria universală “Liber Memorialis” scrisă în Latină de Romani nu cuprindea Evreii pe lista celor vrednici / vestiţi, ca Mezii / Gherganii din Asia, Geţii / Dacii din Europa ori Garamanţii şi Ghetulii din Africa, care au fost menţionaţi). Când creştinismul a apărut distinct faţă de vechii Evrei şi a început negarea ordinii credincioase sociale de până atunci, atitudinea tolerantă faţă de cult s-a schimbat deoarece dezorganiza importante funcţii ale vieţii curente, cum ar fi refuzul asumării unor responsabilităţi civice - inclusiv a plăţii taxelor, ş.a. - ceea ce a atras un început greu al creştinilor, cu multe persecuţii, începând cu înfiinţarea bisericilor (separat de casele de rugăciuni ale Evreilor vechi denumite sinagogi, cuvântul “sinagogă” venind de la Grecescul “sinod” însemnând “comunitate”), până la martiriile uneori voluntare / ca experienţe finale cu Romanii, mai ales în Anatolia; e de

În 1908, academicianul Britanic Crawford Burkitt a analizat Gherghesa pentru Universitatea Cambridge, unde preda religia: “Exorcizarea / vindecarea posedatului a fost în 352


Ţinutul Gadarenilor (conform cel mai bun text după Matei) sau în Ţinutul Gherasenilor (conform celui mai bun text după Marcu); Gherghesenii au fost substituiţi cu Gadareni / Gheraseni. Consider că Origen n-a fost cel dintâi care i-a echivalat cu Ghirgaşiţii / Ghergheseii Vechiului Testament, ci aşa a fost în versiunea Siriacă de la sfârşitul secolului II”. În prezent, creştinismul este cea mai răspândită religie în lume; aşa după cum e ritualul creştin, serviciul religios al botezului începe cu un element de exorcizare (chiar dacă e bebeluș): lepădarea de Satana. În secolul XIX, filozoful German Friedrich Nietzsche - a cărui operă a fost tradusă integral în Română în secolul XXI în Belinţ / Banat - considera că atât religia mozaică cât şi creştinismul sunt expresii ale “moralităţii de sclav”, pentru că glorificau pe cei slabi şi denunţau pe cei puternici, împiedicând umanitatea să-şi exprime forţa vitală în toată plenitudinea sa. În eseul “Viaţa, o împletire a visului cu aprecierea mitului şi sensului misterului”, eruditul Oreste Teodorescu din România afirma: “În vremurile de aur ale omenirii, viaţa era strâns legată de natură, ritualuri şi mituri. Modernitatea, odată cu hiperdezvoltarea tehnologică şi cu exacerbarea raţionalului, aduce oamenii în conflict cu ei înşişi, căci metoda educativă exclude universul interior, studiul viselor, al amintirilor şi al reflecţiilor, toate fiind dăruite omului de către Marele Creator, ca semn al asemănării dintre elohimi şi om. Boala psihică şi mai ales nervoasă este consecinţa acestei rupturi. Înlăturând prăpastia dintre persoană şi fiinţă, dintre eul conştient şi sinele inconştient, se recapătă sănătatea mentală. Natura subtilă a tuturor sufletelor este religioasă, fiecare individ întrupat tânjind după Regatul Spiritului. Nimic nu se poate explica fără dimensiunea spirituală”. Faţă de standardele din vremea lui Iisus, Galileea era o regiune dezvoltată (populată de harnicii Gherghesei, care lucrau pentru progresul ei) iar întâlnirea dintre Gherga - aflat în conflict interior - şi Iisus s-a încadrat acelui fond. Biserica Ortodoxă marchează vindecarea din Ţinutul Gherghesenilor în a 23-a duminică după Rusalii. Noul Testament a relatat exorcizarea Galileanului de către Iisus; de aşa ceva scoaterea diavolilor din cineva păgân, tocmai de către El - n-a mai beneficiat nici un neam de pe planetă: atestarea biblică chiar despre Gherghe-seu = Sf. Gherghe prin actul lui Iisus denotă calitatea specială conferită lui Gherga (confirmând ascendenţa îngerească Gregori).

Demonicii Ghirga “Spiritul demonic Ghirga-şit” a fost studiat de fundamentaliştii iudeo-creştini, ca de exemplu teologul American Shamah Elim prezentând în 2004: “Cel mai puternic tip demonic este cel al Ghirga-şiţilor, dintre cele 7 ‘varietăţi’ de spirite demoniace corespunzând fostelor 7 populaţii istorice autohtone din Canaan, adică Ghirga-şiţi, Amoriţi, Canaaniţi, Fereziţi, Hitiţi, Heviţi şi Iebusiţi. Este important de ştiut cum acţionează aceste spirite, pentru a recunoaşte ‘infecţia’; aceste spirite sunt reale şi efectele lor sunt devastatoare, aşa că trebuie înţeles modul lor de operare”.

Ghirgaşiţii: între Canaaniţi şi apostoli “Prin Ghirga-şiţi se înţelegeau locuitorii plămădind argila, adică aceia având locuinţele pe pământ, din pământ / chirpici; acest tip de spirit promovează accentul pe lucrurile pământeşti temporare, dispreţuindu-le pe cele spirituale eterne, ‘Corinteni’ 4:18 revelând o trăsătură interesantă a spiritului Ghirga-şiţilor: ‘Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice’. Persoanele infectate cu spiritul Ghirga-şit tind să se dedice doar lucrurilor vizibile, versiunea Greacă a verbului ‘a vedea’ din versetul tocmai citat însemnând ‘a discerne mental’ / ‘a stabili gândurile’ privind un aspect considerat. Ghirga-şiţii sunt foarte analitici, bazându-şi deciziile cu privire la avantajele şi dezavantajele pe care minţile lor sunt capabile să le perceapă; de exemplu, atunci când au de ales între 2 slujbe, ei consideră toate aspectele: salariul, distanţa de casă, oportunităţile de promovare, programul de lucru, etc.: când un credincios permite spiritului Ghirga-şit să se înrădăcineze, rareori va considera dacă Dumnezeu îl vrea sau nu pentru acea slujbă. Dumnezeu întotdeauna are un plan mare: s-ar putea să aveţi slujbe mai puţin atrăgătoare, deoarece El poate vrea ca să influenţaţi vieţile unor oameni la acel loc de muncă. Dumnezeu ar putea avertiza că Satana încearcă să vă atragă la alte posturi şi astfel să vă îndepărteze de la chemarea creştină (putând să fiţi ademeniţi într-o slujbă ce arată bine la început, însă care apoi vă mănâncă de vii). Credincioşii care nu sunt Ghirga-şiţi se concentrează pe ce vrea Domnul pentru vieţile lor; ei când se roagă, întreabă Domnul ce slujbă să ia - căci e după voia Sa - Dumnezeu putând răspunde ca să ia o slujbă plătită puţin, una cu salariu mare sau nimic! Credincioşii care nu sunt Ghirga-şiţi se concentrează pe lucruri ce nu pot fi văzute şi uneori pot lua decizii complet ilogice şi fără sens pentru ceilalţi membri ai familiei, care sunt Ghirga-şiţi în 353


inimile lor (1 ‘Corinteni’ 2:12-16): ‘Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu / Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti / Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte / Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni / Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El? Noi însă avem gândul lui Hristos’. Acest fragment arată că ne-Ghirgaşiţii nu se bazează pe înţelepciunea omenească, preferând să depindă de vocea Duhului Sfânt. Dumnezeu preferă să nu vorbească Ghirgaşiţilor, deoarece ei îşi urmează propria voinţă, bazată pe ceea ce pricepe mintea lor naturală. Dacă preferaţi să vă bazaţi pe Sfântul Duh în loc de propria minte naturală, acţionaţi conform lui Hristos şi veţi fi capabili să percepeţi lucruri pe care alţii nu pot: veţi percepe pericolele reale, ceea ce alţii nu pot; veţi începe să vedeţi uşile spirituale - pe care alţii nu le văd - şi nimeni nu va avea autoritatea să vă ‘judece’. Cu alte cuvinte, atunci când începeţi să operaţi cu Sfântul Duh sunteţi deasupra criticilor oricui, aşa că nu vă faceţi griji despre ce zic alţii de voi; nu vă faceţi griji despre ceea ce zice familia voastră. Faceţi ceea ce Dumnezeu v-a chemat să faceţi: atât timp cât sunteţi siguri că îndepliniţi voia Domnului, doar ascultaţi-L şi lăsaţi fleacurile. Ghirga-şiţii îşi trăiesc vieţile bazându-se mai ales pe percepţiile minţilor lor, subminând vocea Sfântului Duh, însă Dumnezeu dă sfaturi pentru a-I auzi vocea (‘Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov’ 3:13-18): ‘Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii / Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului / Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică / Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău / Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică / Şi roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea’. O persoană blândă este cea uşor de condus de către alta; persoanele blânde acţionează în înţelepciunea Domnului, căci începutul este ‘teama de Dumnezeu’ (‘Pildele lui Solomon’ 9:10) iar ‘frica de Domn’ este îngrijorarea constantă în inima cuiva de a-L mulţumi pe Dumnezeu şi de a face ceea ce îi este plăcut Lui. ‘Teama de om’ e cea care mulţumeşte oamenii, chiar dacă-L nemulţumeşte pe Dumnezeu. ‘Frica de om’ e teama de ceea ce gândeşte omul. ‘Frica de Dumnezeu’ e teama de ceea ce gândeşte Domnul. Vă concentraţi pe ceea ce poate percepe şi analiza mintea voastră? Dacă da, atunci nu puteţi auzi vocea Domnului. Sunteţi dispuşi să treceţi peste oricine pentru a ajunge ‘sus’? Sunteţi în mod constant în căutarea ‘numărului 1’? Deciziile le fundamentaţi pe ce beneficii aveţi personal - ori împreună cu familia - în loc să vă bazaţi pe ce va glorifica Dumnezeu pe Pământ? Dacă acesta e cazul, atunci nu-L veţi auzi pe Dumnezeu. Având în vedere că partea predominantă a sufletului o formează emoţiile, deciziile din suflet tind a fi mult influenţate de emoţii; unii aleg adunările la care participă deoarece bunii lor prieteni sunt acolo, nu fiindcă Dumnezeu este acolo. Unii aleg persoana cu care se cunună deoarece ‘îi fac să se simtă atât de bine’: judecăţile din suflet tind voit să ignore semnele de avertizare - şoaptele tăcute - pe

care le dă Duhul Sfânt, alegând să fie stârniţi de emoţii, pentru că mintea le poate vedea şi aşa iau decizii. Sfântul Duh ne vrea fără a judeca: la aprozar pot fi alese fructele proaspete - judecând care ar fi mai delicioase, ceea ce e în regulă - însă nu la fel e cu lucrurile lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, dintre lucrurile lui Dumnezeu nu se aleg cele plăcute, ignorându-le pe cele neplăcute. Multor credincioşi le place să creadă că Dumnezeu este milostiv şi iubitor. Dumnezeu e drept şi sfânt, având oroare de nelegiuri, în cele din urmă El putându-se opri în a mai vorbi celor care îşi irosesc viaţa. În esenţă, scăderea standardelor de judecată e o ‘artă’: ipocriţii sunt cei care îşi schimbă des standardele de judecată, în scopul de a nu alunga pe cei iubiţi de sufletele lor (mulţi sunt ipocriţi cu ei înşişi, frecvent judecându-se cu un standard mai îngăduitor decât cel aplicat altora). Adevăraţii ‘făcători de pace’ sunt cei ale căror opere de justiţie şi dreptate fac oamenii din jur să se adapteze la voinţa lui Dumnezeu; acolo unde judecăţile lui Dumnezeu sunt respinse, nu va fi niciodată pace adevărată. Vocea Domnului nu se bazează pe raţiune sau pe simţul sufletului, ca la Ghirga-şiţi. Câteodată, Dumnezeu vorbeşte prin oameni, ceea ce are sens: El se manifestă prin noi, aşa cum a făcut-o cândva prin Iisus”.

“Gherghe-seii (adică Ghirga-şiţii) derulau o importantă industrie locală cu porci, ceea ce e o ilustrare perfectă a spiritului lor: Ghirga-şiţii aveau locuinţe de lut (adică din chirpici) iar porcilor le place să se tăvălească în noroi; în mod constant, Ghirga-şiţii s-au concentrat pe lucrurile pământeşti şi în mod similar porcii permanent sunt cu boturile în pământ, căutând ceva de mâncare (se aude că e fizic imposibil ca porcii să se uite în sus la cer, ceea ce are sens în legătură cu spiritul Ghirga-şiţilor, care îi îndepărtează pe oameni de concentrarea pe lucrurile cereşti, îndemnându-i spre natură, spre lucrurile de jos). Când spiritul Ghirga-şit a trecut de la om în porci, aceia s-au aruncat în apă; la fel ca porcii, oamenii de tip Ghirga-şit sunt ‘alergători violenţi’: de obicei iau decizii impulsive, bazate pe o viziune pe termen scurt, complet axată pe pământ. Porcii cu spiritul Ghirga-şit sau înecat, ceea ce Biblia anunţă (‘Facerea’ / ‘Geneza’ 9:4, ‘Leviticul’ 17:13, ‘Faptele Sfinţilor Apostoli’ 15:20) că e o urâciune, deoarece au murit cu sânge în interiorul lor. De ce este o urâciune în faţa lui Dumnezeu? Pentru că viaţa trupului este în sânge (‘Leviticul’ 17:11); cu alte cuvinte, sângele reprezintă viaţa sufletului şi înseamnă că un animal înecat mort fără vărsare de sânge - nu şi-a descărcat viaţa. Iisus vărsându-şi sângele a revărsat existenţa sufletului Lui şi Dumnezeu îi cheamă pe toţi să facă la fel, pentru binele altora. Ghirga-şiţii sunt egoişti: cei mai apropiaţi lor sunt ei înşişi şi membrii familiilor lor. Atribuind mare importanţă vieţii trecătoare, Ghirga-şiţii nu doresc să se sacrifice, fiindcă 354


nu cred în ce a scris ‘Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel’ 15:42-50: ‘Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune / Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere / Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc / Precum şi este scris: Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă / Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc / Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer / Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti / Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc / Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea’. Este de observat cum Pavel a folosit ‘pământesc’, cu trimitere implicită la Ghirga-şiţi. Dumnezeu detestă egocentrismul, natura Sa fiind altruistă. ‘Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel’ 5:1-11 scrie: ‘Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri / Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer / Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi / Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă / Iar Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului / Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul / Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere / Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul / De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui / Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău / Cunoscând deci frica de Domnul, căutăm să înduplecăm pe oameni, dar lui Dumnezeu Îi suntem binecunoscuţi şi nădăjduiesc că suntem binecunoscuţi şi în cugetele voastre’. Este de remarcat că Ghirga-şiţii nu umblau cu credinţă, ci prin orientare, acţionând numai asupra a ceea ce mintea lor pricepea. Oamenii ‘gem’ după eternitatea Domnului; Ghirga-şiţii nu ‘gem’, ei ‘grohăie’: sunt lacomi ca porcii, mormăind toate zilele şi devorând totul aflat la vedere, însă pe măsură ce o fac sunt tot mai înfometaţi şi nemulţumiţi. În ‘Numerii’ 11:4-6, cei posedaţi de spiritele Ghirga-şiţilor au cerut Domnului: ‘Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: Cine ne va hrăni cu carne? / Căci ne aducem aminte de peştele, pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi / Acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana’. Este de remarcat că Evreii erau nostalgici după ce au mâncat în Egipt şi dispreţuiau mana căzută din cer, la fel ca Ghirga-şiţii faţă de lucrurile Sfântului Duh. Din cauza concentrării lor pe cele lumeşti, Ghirga-şiţii sunt dependenţi de muncă şi par că niciodată nu se relaxează. Îndrăznesc să afirm că de exemplu insomnia este o stare provocată de prezenţa spiritului Ghirga-şit. Din nefericire pentru ei, Ghirga-şiţii - în general - nu ajung să se bucure de bunurile pentru care lucrează atât de mult şi atât de greu. ‘Sfânta Evanghelie după Luca’ 12:13-21 a scris: ‘Zis-a Lui cineva din

mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea / Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? / Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale / Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina / Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? / Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele / Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te / Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? / Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu’. Este interesant în fragment că începe cu cineva moştenind ceva vremelnic. Pentru Ghirga-şiţi, lumea este moştenirea. Chiar dacă Ghirga-şiţii cred într-o moştenire veşnică, ei trăiesc ca şi cum n-ar exista: în loc de gemut pentru moştenirea eternă, ei grohăie după moşteniri temporare. Ghirga-şitul preferă să-şi ancoreze viziunea de pământ deoarece îi e teamă că ridicarea viziunii sale presupune un preţ. Despre Ghirga-şiţi sunt multe de spus, inclusiv că le e mare frică de moarte. Spiritul Ghirga-şit este legat de boli, ca deficitul de atenţie sau cancerul. Cuvântul profetic al lui Dumnezeu este contrar spiritului Ghirga-şit în interiorul bisericii, aşa după cum e scris în ‘Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel’ 3:1-5: ‘Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu / Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ / Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu / Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă / Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli’. Un teribil - dar foarte frecvent - exemplu de ‘metodă Ghirga-şită’ în cadrul bisericii este programul obişnuit al serviciului regulat (cu cântece de laudă, de adoraţie, de dar profetic, anunţuri, predică, etc.): Ghirga-şiţii subliniază că Domnul este ‘Dumnezeul ordinii’, justificându-şi mereu încăpăţânarea, în ciuda a ceea e scris în ‘Sfânta Evanghelie după Marcu’ 7:7 despre ce a anunţat Domnul: ‘Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti’. Procedurile Ghirga-şiţilor au reuşit să se infiltreze în biserică şi aduc presiune inutilă prin rigoarea lor. În ‘Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul’ 3:4-5 este confruntarea lui Dumnezeu cu biserica Ghirga-şiţilor din Sardis (capitala Lidiei), El vorbind de câţiva credincioşi care nu şi-au întinat hainele şi vor umbla îmbrăcaţi în alb, aceia fiind nemulţumiţii de Ghirga-şiţii legaţi pământean, ei căutând saltul cuantic spre lumină. Grecul ‘ethnos’ pentru ‘etnie’ e derivat din ‘ethos’, însemnând ‘tradiţie’: naţiunea / etnia Ghirga-şită s-a format din fermii apărători ai vechilor tradiţii, Ghirga-şiţii stabilind o doctrină structurală transmiţând asemenea învăţături - peste generaţii - însă cu timpul s-au putut distinge 2 părţi, una formată din Ghirga-şiţi şi una din profeţii Domnului”. Firea demonică Ghirga - studiată de teologul citat anterior dar descrisă şi de mulţi alţii - poate fi coroborată cu ascendenţa acelor Ghirga-şiţi / Gherghe-sei din N Galileii / Înălţimile Golan în îngerii “căzuţi” Grigori (indicaţi în exact acelaşi areal): renegaţi de Dumnezeu - deoarece au fost rebeli - aceia însă nu au fost demonizaţi, ci iertaţi de El (dar nu şi de unii fundamentalişti - propagandiştii unor repere ancorate în 355


absurd - răsfrângerea fiind atât asupra îngerilor, cât şi asupra exorcizaţilor). În mod tradiţional, se consideră că indiciile posesiunii demonice pot fi - printre altele - vorbirea unei limbi necunoscute sau înţelegerea ei, dezvăluirea unor lucruri aflate la mare distanţă sau ascunse, puteri fizice anormale (ţinând seama de vârsta sau condiţia persoanei respective), etc.; tipologia biblică a posesiunii demonice cuprinde: rezistenţă puternică împotriva oricăror influenţe divine, forţă fizică surprinzătoare, tulburări în funcţiile organice, rănirea propriei persoane, purtare agresivă şi neliniştită - chiar furioasă - putere de percepţie ieşită din comun, cunoştinţe supranaturale, vorbirea altcuiva prin intermediul posedatului, fenomene extraordinare la plecarea demonului (ca strigăte, căderi la pământ) şi epuizare dar vindecare perfectă după izgonire.

Practicile de exorcizare există nu numai la creştini, ci şi la hinduşi, musulmani, ş.a., posesiunea nefiind legată de vina persoanelor (după cum au fost cazuri de sfinţi, posedaţi temporar); de altfel Iisus, în “Evanghelia după Ioan” - 12:31 şi 14:30 - l-a descris pe adversarul Satana drept “stăpânitorul acestei lumi” (Iisus împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt grupaţi în Sfânta Treime - stăpânind Cerul). În timp, Gherga într-adevăr a fost printre stăpânii unor părţi din această lume, pământească. Îmbinarea cercului şi pătratului a dat Arcul de Triumf; biserica bizantină (prima organizare creştină imperială din lume) a impus stilul arhitectural prin includerea cupolei rotunde peste structura rectangulară a lăcaşului religios, fundamentaliştii creştini - extremişti religioşi - însă dorind mai mult, ca simbolul cerului / cercul să cuprindă simbolul pământului / pătratul. Probabil că în continuare sunt dificil de văzut câte cercuri există:

În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Indiferent de religie, avântul - adică ieşirea din trup - se făcea prin coroana capului, conform unui simbolism legat de dom. Acea construcţie reprezenta pretutindeni bolta cerească (cupola cel mai adesea se sprijinea pe 4 stâlpi sau pe o construcţie cu baza pătrată, cerul acoperind şi pământul sprijinind, de aceea cerul fiind rotund iar pământul pătrat). Arbaletrierii ce se unesc în vârful domului sunt identici cu arcele iurtei Siberiene, reprezentată prin concentrarea puterilor psihice la sursa lor, figurată prin orificiul central, poarta soarelui (figurând ca razele soarelui învăluind lumea); la poarta din

Îngerii Grigori 356


vârf se ajungea prin Axa Lumii (la modul figurat sau nu): în Asia Centrală era fumul ce se ridica din vatra centrală spre cer, în Siberia era trunchiul de lemn depăşind cortul (aşa e şi tija umbrelei). Orificiul central - asimilat uneori Stelei Polare - era prin esenţă Soarele, ochiul lumii”. Imperiul Bizantin a fost propagatorul oficial al începutului creştin în lume, în Europa - după Latini şi Slavi / vecinii bizantinilor - ultimii care au preluat religia respectivă fiind Germanicii (un rol important în transmitere având Vikingii din garda imperială bizantină, la sfârşitul mileniului I); fiind cea mai recentă preluare, a păstrat lingvistic încă sursa sa, prin rădăcina denumirii “Kirke” pentru biserică, ca reproducând în ea întâlnirea Cerului cu Pământul - Ghirghe - şi pe primii creştini: Gherga. “Demonicii” Ghirga n-au influenţat doar onomastic, ci şi - foarte concret - organizarea structural religioasă (creştinii împrumutând multe din anterioarele ritualuri Gherga). Biserica Ortodoxă Română marchează în a 23-a duminică după Rusalii “Vindecarea demonizatului din Ținutul Gherghesenilor”, în 2013 patriarhul - originar din județul Timiș / Banat - enunțând despre aceasta: “În Sfânta Evanghelie vedem că bărbatul chinuit de demon din cetatea Gherghesenilor căuta singuratatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni. Viața lui era un chin, deși era viu, totuși el trăia printre cei morți, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual și din punct de vedere social. Din această atitudine a omului demonizat vedem că păcatul, înțeles ca lucrare a demonilor în viața oamenilor, înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni și de ei înșiși. Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoana chemată la comuniune de iubire și viață veșnică cu Persoanele Sfintei Treimi. Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor şi nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă iubește pe Dumnezeu - Izvorul și Dăruitorul vieții veșnice. Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma șarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărțit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire față de Dumnezeu și a slăbit legătura de viață veșnică sau comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului față de Dumnezeu era viața, neascultarea lui a devenit moarte. Dupa săvârșirea păcatului, Adam și Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează și însingurează pe om de prezența lui Dumnezeu și îl impiedică sa guste din Arborele Vieții, adică să trăiască din prezența lui Dumnezeu Dătătorul de viață. Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a păcătuit, el s-a îndepărtat și s-a ascuns de Dumnezeu. Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul și în inima sa, precum și în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veșmânt luminos, așa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat și trupul lui de lumina harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăiește mai mult trupește decât duhovnicește. După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde și armonia cu creaturile, cu semenii și cu natura înconjurătoare. Fiindcă omul uită de Dumnezeu și nu-L mai iubește, Dumnezeu devine exterior omului, devine un străin de care omul se teme și se ascunde. Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu și de calea care duce la viața veșnică. Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în

sine, iubire de sine mai mult decât dăruire de sine altora. Înstrăinarea aceasta este și o sărăcire și o răcire a relațiilor spirituale cu Dumnezeu și cu semenii. Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl face să se lipească de realitățile vizibile, limitate și trecătoare, ca de ultima și singura realitate. Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la moarte, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup, pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii - învață Sfinții Părinți ai Bisericii. Sfinții Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul ca prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se mai înstrăineze de Dumnezeu - Izvorul vieții și al fericirii veșnice. Rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu în oameni și a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins și veșnic Se face om văzut, cuprins în trup și muritor, pentru ca omul să se facă părtaș la viața lui Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins și nemuritor, adică părtaș al vieții veșnice în toată plinătatea ei. Dar într-un înțeles și mai adânc, prin Întruparea și Nașterea Sa ca Om, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu împlinește dorința și planul lui Dumnezeu-Tatăl de înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea harului Sfântului Duh. Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi, deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om și, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la Iordan. Botezul este taina înfierii oamenilor prin harul Sfântului Duh. Așadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după har, prin sălășuirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu și cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru. Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, frați ai lui Hristos, templu al Sfântului Duh în care locuiește Dumnezeu. Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare și ea cheamă pe oameni la săvârșirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiți, după har, ai Tatălui ceresc, frați în Hristos și locaș al Sfântului Duh. Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea și comuniunea cu El prin rugăciune și prin fapte bune. De aceea, trebuie să ne rugăm dimineața și seara, dar și înainte și după începerea unei activități. În popor se spune: ‘Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu’. Trebuie să ne rugăm înainte și după micul dejun, prânz și cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie și în vreme de necaz. Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El și să-i cerem ajutorul în toate împrejurările vieții. Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veșnic presupune o relație dintre chip și Arhetip, o relație permanentă a comuniunii care găsește în rugăciune forma sa cea mai firească și necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip. Creat după chipul Dumnezeului Celui Veșnic și Personal, omul, deși limitat, este chemat să participe la viața dumnezeiască veșnică și la bogăția Sa nesfârșită de frumusețe și iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie și o preamărire a legăturii vii a omului creat cu Dumnezeul său Cel Veșnic. Sfântul Ioan Gură de 357


Aur spune că ‘atunci când omul încetează să se roage, începe să păcătuiască’. Totuși rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul și cu toți credincioșii, este și o întărire în credință și în iubire frățească. Întrucât Biserica este ‘casa lui Dumnezeu’, când participăm la slujbele Bisericii, simțim cel mai mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, frați în Hristos și templu al Sfântului Duh, și chemați a fi părtași la comuniunea și slava veșnică a lui Dumnezeu. Trebuie să iubim Biserica și să nu ne înstrăinăm de ea niciodată. Chiar și cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară, ș.a). Înstrăinarea de Biserică și de viața creștină ortodoxă devine adesea și înstrăinare de propria familie, prin trecerea la alte credințe. De asemenea, divorțul între soț și soție, abandonarea părinților în vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie și a oamenilor de ei înșiși, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem așadar că înstrăinarea aduce însingurare și suferință, pe când rugăciunea multă și comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viață și bucurie. Înaintașii noștri au avut conștiința responsabilității pentru păstrarea dreptei credințe, ca bază a dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu. Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă și autosuficientă. Sufletul omului contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie asaltat de învățăturile greșite ale unor secte și erezii, dar și de o religiozitate difuză sau sincretistă. Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o ‘parareligie’, ce imită religia, fără a face însă referire la Dumnezeu. O înnoire spirituală profundă și autentică este singurul răspuns credibil la criza spirituală pe care o trăim. Doar sfințenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări. Este vorba de o schimbare dificilă, în noi înșine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esențial și profund și ceea ce este secundar și superficial; între ceea ce este autentic și ceea ce este artificial în viața noastră personală și în viața comunităților noastre”.

“În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii umane, sfințenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocația și idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu. Ființa umană se îndumnezeiește prin har, în măsura în care participă la viața și sfințenia Dumnezeului Celui Viu și Sfânt. Paradoxul omului este acela că deși este păcătos, el este totuși chemat să devină sfânt. De aceea, întoarcerea la Dumnezeu și iertarea sunt acte de înnoire spirituală și de umanizare. Potrivit Revelației divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice. ‘Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu’, spun Sfinții Părinți ai Bisericii. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înțelegem că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său și împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin”. Gherga în Scripturi

Manuscris de la Marea Moartă Gherga apare în publicaţiile religioase atât oficial cât şi neoficial - în Biblie în ambele Testamente şi în multele scrieri gnostice - în diverse documente istorice şi în analizele ştiinţifice efectuate în variate perioade de către diferiţi cercetători / nu numai din zonele Gherga, ci şi din multe alte părţi (Biblia are 2 părţi: Vechiul Testament scris în Ebraică şi Noul Testament scris în Greacă); în mod covârşitor, cunoaşterea Bibliei în lume s-a datorat nu Evreilor, ci creştinilor. Preotul Tertulian din Cartagina (trecut la creştinism în 195, primul teolog Roman, fondatorul Latinei ecleziastice, combatant cu mare energie ai celor care criticau noua religie, urmărind să prezinte creştinismul ca o religie unică şi revelată de divinitate) raţiona în lucrarea sa “Apologeticus” că scrierea patriarhului Enoh despre ceea ce a fost pe Înălţimile Golan - unde în Antichitate trăiau Ghergheseii / Ghirga-siţii - era dinaintea Potopului, păstrată în arca lui Noe iar după cataclism copiată şi răspândită. Esenii / Esenienii - care sălăşuiau în peşterile din Qumran 31,44 lat. N, 35,27 long. E, în N Mării Sărate / Moarte, unde au înfiinţat Mănăstirea “Sălbăticia” şi măsurau timpul nu ca Evreii vechi, ci după un calendar solar ca Misii / Misianii din Anatolia şi ca Gheții / Geţii de la Istru - spuneau că “tradiţiile provin de la părinţii noştri, de la părinţii părinţilor noştri, de la Enoh sau de mai înainte, pe calea fără de sfârşit din trecut, din învăţăturile celor mari” / nominalizarea lui Enoh, unul dintre cei 7 patriarhi, fiind explicată de “Îngerul vieţii eterne” 358


(manuscris Esenian / “Es-En”): “Enoh a fost primul care a urmat legea, primul dintre judecători, dintre înţelepţi. Fericitul, gloriosul, puternicul care a ştiut să învingă boala şi moartea. Noi invocăm pe Enoh, stăpân al vieţii, părintele frăţiei noastre, omul legii, cel mai înţelept dintre toate fiinţele. El a fost primul preot, primul plugar al pământului, primul care a cunoscut şi învăţat cuvântul şi s-a supus legii sfinte. El a dezvăluit copiilor luminii toate secretele vieţii. El a fost primul purtător al legii. Iată cuvintele părintelui nostru Enoh aşa cum au fost ele scrise”.

Enoch, notat de vechii Evrei ca Hanok, însemnând “Luminosul”): “Pe când copiii oamenilor se înmulţiră în acele zile, s-a făcut că fiicele lor s-au născut graţioase şi frumoase. Şi atunci când îngerii, copiii cerului, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; şi ei şi-au spus unii altora: ‘Să ne alegem femei din rasa oamenilor şi să avem copii cu ele’. Atunci Samyaza, şeful lor, a zis: ‘Mă tem că nu veţi fi în stare să vă împliniţi gândul. Şi că eu voi suporta singur pedeapsa pentru crima voastră’. Dar ei au răspuns: ‘Noi vă jurăm. Şi noi ne legăm cu toţii cu blestem; nu vom schimba cu nimic planul, vom săvârşi ceea ce am hotărât’. Într-adevăr ei s-au jurat şi sau legat între ei printr-un legământ cu blestem. Ei erau în număr de 200 şi au coborât de pe piscul Ardis al Muntelui Hermon. Acest munte era denumit Chermon / Hermon pentru că acolo au jurat şi s-au legat printr-un legământ cu blestem. Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie şi s-au apropiat de ele şi au convieţuit cu ele; şi ei le-au învăţat vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi arborilor. Şi acele femei au zămislit şi au născut Uriaşi. Ei au înghiţit tot ce munca oamenilor putea să producă şi n-a fost chip să fie săturaţi. Atunci s-au întors împotriva oamenilor înşişi ca să-i mănânce. Şi au început a se repezi la păsări, la dobitoace, la târâtoare şi la peşti, pentru aşi potoli foamea cu carnea lor şi setea cu sângele lor. Şi atunci pământul a murmurat împotriva celor răi. Azazel i-a mai învăţat pe oameni să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-şi înnegri sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat. Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulţit, creaturile încălcau orice ordin şi distrugeau tot ce le ieşea în cale. Gadriel a arătat oamenilor plăgile mortale şi i-a învăţat folosirea uneltelor morţii. Armers i-a învăţat arta de a dezlega vrăjitoriile. Kasdeya a indicat plăgile sufleteşti şi plaga vieţii. Barkayal i-a învăţat arta de a urmări stelele. Akibeel i-a învăţat semnele iar Penemu, numit şi Tuniel, i-a învăţat pe oameni să scrie cu apă de funingine pe papirus. Tamiel i-a învăţat astronomia. Şi Asaradel i-a învăţat mişcările lunii. Şi oamenii, pe punctul de a pieri, au murmurat şi glasurile lor s-au ridicat până la cer”. (Corespunzător “Cărţii lui Enoh” 69:6, cel care a sedus-o pe Eva a fost Gadriel, ceea ce în 1976 a atras observaţia cercetătorului Jozef Milik că aspectul se poate lega de tratatul profetei Isis pentru fiul Horus, citat Antic de învăţatul Zosimos din Akhmim / Egipt; “Epistola către Evrei” - din Biblie - a indicat încheierea acţiunii patriarhului Enoh, sub forma 11:5 “Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu”).

Qumran “Cartea lui Enoh” - ce printre altele vestea cu mult înainte de apariţia lui Iisus în Canaan că va sosi Mesia ca “Fiul Omului” - a fost printre scripturile copiate de către Eseni / Esenieni după scrieri mai vechi şi conţinutul îi este structurat pe ecoul unei judecăţi, căderea observatorilor cerului, călătoriile lui Enoh, învăţături pentru generaţiile viitoare, informaţii astronomice (inclusiv cum se făceau calcule cu megaliţii dublaţi de structuri din lemn) şi conversaţiile lui Enoh cu fiul său / în care se prevedea Potopul. De la început a fost detaliată civilizaţia pre-diluviană apărută în regiunea Golan, unde cei numiţi Grigori / Gregori i-au învăţat pe oameni diverse şi pentru care Enoh a ajuns să acţioneze ca mediator printre îngeri (Biblia a notat ca Enac pe prinţii Anuna / Anunnaki - ascendenţi, conform tăbliţelor inscripţionate cuneiform din Girsu, Warka, Karkara, etc. ai Sumerienilor Gherga - ei fiind cei aflaţi în legătură cu Enoh /

Cartea lui Enoh 359


Ceea ce Evreii vechi demonizau a fost văzut de vechii Greci inclusiv ca gestul prometeic, al utilizării focului (simbolizând tehnologia transferată oamenilor, ceea ce a mâniat bătrânii conducători ai lumii de atunci; Masivul Chermon / Hermon - aflat la intersecţia de acum a 3 state / Israel, Liban şi Siria - e disputat şi azi de credincioşii celor 3 mari religii monoteiste / mozaică, creştină şi islamică). “Cartea lui Enoh” în prezent este canonică numai pentru Biserica Etiopiană / ortodoxă. Renumele veghetorilor - notaţi Gregori - nu era doar pentru cunoştinţele avansate avute, printre care observarea astronomică, a influenţelor astrologice, a relaţionărilor oamenilor, etc. cu rolul de curieri / mesageri între Cer şi Pământ (echivalaţi ca “heruvimi” denumire derivată de la cei din Huru / numele Egiptean vechi pentru Canaan - sau “arhangheli”, respectiv “îngeri”), ci şi datorită stării lor de veghe / în speţă, cu mintea pururi trează, având momente considerate excepţionale de trezie mentală, printr-o permanentă stare de hiperluciditate, ceea ce uimea ori şoca societatea supusă privaţiunilor existenţei aspre, în care mulţi aveau halucinaţii de soare, foame, beţie sau droguri ori aveau educaţie rudimentară; de acolo, de atunci, a rămas dorinţa - transmisă universal, în timp - ca fiecare om să aibă un “veghetor” ce să-i observe drumul vieţii, să-i fie “îngeraş” care să-i îndrepte greşelile atunci când le face.

de una şi aceeaşi soartă vă veţi bucura’. Îngerul - căzând în genunchi dinaintea lui Dumnezeu - cu ochii scăldaţi în lacrimi, zise: ‘Doamne! Îs trist şi amărât, că ochii unei pământene mi-au picat aşa de dragi, cât nu-i mod ca să-i mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi, cum nu mai văzusem niciodată!’ Dumnezeu întrebă: ‘Şi ai cui erau?’ Îngerul răspunse: ‘Ai unei păstoriţe care păştea oi albe pe un câmp verde’. Dumnezeu iarăşi întrebă: ‘Şi ai grăit ceva cu ea?’ Îngerul răspunse: ‘Da - căci îmi căzuse dragă - şi i-am spus că mi-aş da viaţa mea îngerească pentru ochii ei albaştri ca cerul înseninat!’ Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat şi din om cu faţa senină şi fruntea curată se prefăcu într-un moşneag cu fruntea toată creaţă. Apoi - cum mergeau aşa, înălţându-se cu toţii încetinel către Scaunul cel Dumnezeiesc - ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise: ‘Ştiu că dacă veţi merge cu toţii în cer şi vă veţi întâlni cu ceilalţi îngeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pământene şi fiindcă lucrurile acestea nu-s iertate ca să le ştie cei din cer, acum vă opresc pe toţi aici!’ Şi cum rosti cuvintele acelea Dumnezeu, i-a prefăcut pe toţi în stele luminoase, lucind de fericire, că ele în toată vremea pot vedea lumea pământeană. Îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc asupra celorlalte stele. Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînţelegeri între stele, a luat steaua cea plângătoare şi - dezlipind-o de pe cer - i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o aşa de tare, că tot în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi albaştri era cu oile. Scânteile acelea însă nu sau stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-i piară urma îngerului celui îndrăgostit de fata cea pământeană. De-atunci a trecut multă vreme, dar şi acuma se povesteşte că licuricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată de pe cer”. “Cartea Uriaşilor”, copiată tot de Eseni - care a circulat în Antichitate vast, fiind tradusă în multe limbi - a continuat cu detalii asupra celor întâmplate cu Uriaşii (între descendenţii cărora apărând nominalizat Ghilga-meş ca unul dintre hibrizi), completări fiind aduse şi de “Cartea Observatorilor”, “Cartea Astronomilor”, etc.; de altfel, Ghirgaşii / Ghirgaşiţii din Canaan erau ştiuţi ca Ghergheseni: Ghergh-Eseni (conform unor cercetători, Esenii şi Misienii erau înrudiţi). Istoricul Britanic Richard Cavendish în 1975 a sugerat că Uriaşii erau aceiaşi cu cei menţionaţi de mitologia Greacă (post-diluvian din Golan până în N Lacului Galileii au fost Ghirga-şiţii / Gherghe-seii, cu activităţi diverse în zonă de-a lungul timpului, din vechime până la Regatul Gheşur, exorcizarea Gherghesai şi multiplicarea creştinismului de către Gherga): oricine poate observa că sărbătorile mozaice nu se regăsesc în sărbătorile creştinilor, cauza fiind că propagarea de la început a creştinismului n-a fost făcută de către Evrei, ci de către Galileeni, o dovadă suplimentară apărând şi în evidenţa că urmaşii vechilor Evrei nu-s creştini; în Galileea trăiau Gherghe-seii pe care Evreii i-au duşmănit (după cum au scris explicit şi nominal tocmai Evreii în Vechiul Testament) iar răspândirea creştinismului a fost atestată chiar de Biblie - în Noul Testament - fiind nominalizat şi exorcizatul Gherghe-seu ca “motor” al creştinării celor din ţinutul său Galileean / ce s-a extins apoi în lume. Apostolul Ioan 7:1 a consemnat că “mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L ucidă”; apoi, răstignirea a fost plănuită de către liderii Evreilor iar aceia nu vorbeau Aramaica / Siriaca (limba cu termeni preluaţi de la Gharghei / Chaldei, folosită

Statuie în Girgenti / Sicilia Amintirea celor de atunci s-a păstrat şi în legenda “Îngerul îndrăgostit de ciobăniţă”, din Argheal / Ardeal (culeasă în 1902 şi publicată de folclorista Tony Brill): “Zicese că scoborându-se odată bunul Dumnezeu din cer pe pământ, a luat cu sine şi vro câţiva îngeri, ca să le arate şi lor lumea în care trăiesc oamenii pământeni. Îngerii - umblând încolo şi-ncoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat - le plăcură tare mult de lumea oamenilor pământeni şi mai cu seamă unuia aşa încât la despărţenie începu a plânge cu hohot. După ce se depărtară de pământ, înălţându-se către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos şi ce le-a plăcut mai mult pe pământ. Îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcaţi cu haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu răspunse nimic, stând trist şi-ngândurat. Mai în urmă, îl întrebă Dumnezeu pe acela, că pentru ce e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic. ‘Mi-i frică că mă vei certa rău!’ răspunse îngerul. ‘Nu-ţi fie teamă de nimic’ - îi zise Dumnezeu - ‘căci 360


în Canaan de Iisus şi adepţi): în propovăduirea creştină, Evreii mozaici - care oficial nu-l recunosc pe Iisus - n-au avut nici un rol, opunându-se cu vehemenţă similară ca a Romanilor. Creştinismul a apărut în Galileea, nu în Iudeea; nu Evreii au făcut publicitate creştinilor, ci invers: sunt greşite părerile despre contribuţiile Evreilor la răspândirea religiei vecinilor lor Nordici, căci mulţumită creştinilor având adepţi printre multe popoare - a ajuns efectiv cunoscut Vechiul Testament (ca parte a Bibliei) în lume, la o scară depăşind cu mult posibilităţile micuţului popor Evreu, care în sinagogi nici nu-l utilizează tradus în altă limbă decât a lor. Comunităţile creştine primordiale n-au fost Evreieşti, în general. Evreii - care au ziua de odihnă sâmbăta - nu au decis ca a creştinilor să fie duminica, etc.: implicarea unor puţini Evrei în cauză - ca de pildă a lui Saul / devenit Paul = Sfântul Pavel - nu justifică aşa diversiune (acela în “epistola către Evrei” 5:6 a şi scris despre Iisus ca preot, nu ca rabin) iar Iisus n-a spus despre sine c-ar fi fost Evreu, alţii făcând-o, necuvenit faţă de Fiul Domnului / fără etnie; ş.a.m.d. “Evanghelia Esenă / Eseniană a Păcii” consemna spuse ale lui Iisus ca “Adevărat vă spun că dintr-o singură mamă provine tot ce trăieşte pe pământ” (ceea ce e probat a fi fost Mama Ghirghe), continuând cu precepte ca: “Să nu căutaţi legea în scriptura voastră, căci legea este viaţa. Dumnezeu nu scrie legile în paginile cărţilor, ci în inima voastră şi în spiritul vostru. Se regăsesc în respiraţia voastră, în sângele vostru, în oasele voastre, în trupul vostru şi în fiecare părticică a trupului vostru. Sunt prezente în aer, în apă, în pământ, în plante, în adâncuri şi în înaltul cerului. Toate aceste lucruri vorbesc pentru ca voi să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu cel viu. Adevărat vă spun că scripturile sunt lucrările omului, în timp ce viaţa întreagă este opera lui Dumnezeu”. (Iisus a fost botezat în Râul Iordan de vărul său Ioan, reprezentant Esen).

Fosta Mănăstire Besă “Sf. George Hozevitul” de pe pârâul Gherg În Canaan, toponimii ca Râul G/Iordan, orașul Gat (din care a fost Uriașul Goliat), așezarea Ghergasa din Galileea, Grădina “Gheți-mani” / Ghețimani din Ierusalim, ș.a. nu erau elemente întâmplătoare de moment, ci consemnările unor prezențe consolidate. Dinaintea existenței Evreilor, Fenicienilor ori Filistenilor, în Canaan au fost atestați Guți și urmași Geți, acolo de pildă trăind Gherghesei / Ghirgașiți (Ghergheseni / “Gherg-Eseni” organizați și ca Gheșureni / Gheșuriți în Regatul Gheșur din N Lacului Galileii); în N Mării Moarte, în organizare Antică, erau Eseni al căror trai semăna cu cel al Dacilor (care – de altfel - îi numeau Aseni pe vindecători), în aceeași zonă a Esenilor fiind documentați credincioși Traci Beseni / “Be-Eseni” sau pe scurt, “Besi”: cercetând multidisciplinar, se relevă un buchet de legături între “Daca-polis” / Decapolis din Canaan / cu populație inclusiv de Gherghi și Dacia din Europa / condusă de dinaștii Gherghi ai Geto-Dacilor (conducătorii – în chip oriental - erau denumiți “rabi”, Medieval ai Românilor au fost “Basa-rabi”, dinaști printre care s-au regăsit Gherghi). La interval temporal de un mileniu și jumătate, 2 istorici – unul Antic și unul Medieval – au scris interesant despre Besi (foștii credincioși ai Zeului Familiei / Gospodăriei Bes): pe de o parte, istoricul Carian Herodot a notat despre Besi că erau foarte religioși, capitala lor fiind în Tracia la Adrianopole / acum Edirne în Turcia Europeană (erau foarte bogați, îndeosebi din exploatarea minelor de aur și argint ale zonei); pe de altă parte, istoricul bizantin Cecaumenos i-a descris pe Vlahi / Blahi ca descendenții Besilor și Dacilor. Ca urmare a domniei lui Leon Tracul 457474, care la conducerea Imperiului Bizantin a fondat Dinastia Tracă - împărat poreclit “Besul” - în Canaan au fost prezenți Traci Besi creștini, conduși de “Besi-rabi” (Besirabi / Basarabi), cu menționări ca de exemplu: în viața Sf. Sava “cel Sfințit” - care a trăit în secolul V - a fost pomenit serviciul mănăstiresc din Palestina în limba Besilor, “Patrologia Graeca” 114 a consemnat că într-una dintre cele 4 biserici ale Mănăstirii “Sf. Teodosie” întemeiată în anul 465 la E de Betleem se slujea în limba Besilor, Sirianul Ioan Moscu 550619 confirma în “Pratum spirituale” că în Palestina exista Mănăstirea Soubiba / “Sou-Biba” 31,50 lat. N, 35,24 long. E de limbă Besă, etc. (aceea a fost consolidată cu ajutor Sirian în 480 pe pârâul Gherg / Cherit dintre Ierusalim și Ierihon – azi denumit Wadi Qelt / Kelt - și a rămas știută ca mănăstire mixtă Syriaco-Besă conform și studiului Dr. Abdel-Magid Zarrouki, acum a Sfântului Gheorghe Hozevitul, Cuvios Cipriot care a slujit până în 8 I 614, acolo trăind și slujind 361


anterior 2 mari sfinți biblici, anume în secolul IX î.C. Sf. Ilie și în secolul I avatarul său, Sf. Ioan “Botezătorul” iar tradiția a reținut că Evreica Ana - ale cărei surori erau cununate în Betleem - s-a rugat cu succes în Valea Gherg împreună cu Ioachim să aibă copil, ajungând s-o nască după 9 luni pe Fecioara Maria). Limba Besilor – menționată de acele vechi relatări în mod distinct printre limbile orientale sau față de Greacă (populară printre creștinii timpurii), a fost individualizată ca deosebită, însă nu Latină ca a altor Europeni: posibilitatea contextuală că era stră-Româna (ca vocabular și reguli gramaticale) e de reținut. Academicianul Român Dumitru Stăniloaie 1903-1993 a studiat prezențele Besene în fostele Țări Sfinte – Canaan și România - afirmând despre Besi: “Strămoșii noștri au dat nume ca Basarabi, Basarabia, Buzău, Se-beș, Se-biș, Si-bișel, Buziaș, etc. ceea ce atestează existența populației care a păstrat aceste nume și anume a trebuit să fie însuși al populației ce le-a dat”.

răstignire - numit “crux” de Romani - spre Golgota / Calvar (Golgota - ce provenea de la cuvântul Aramaic pentru “craniu”, în Ebraică “Gulgoleth” ‫ גלגלת‬- era “Dealul Căpăţânii”):

Via Dolorosa / Ierusalim Termenul “crux” (conform “Dicţionarului etimologic al limbii latine” editat în 1959 de Francezii Ernout-Meillet) posibil deriva din Punică / Cartagineză pentru instrumentul de supliciu folosit şi de Perşi, în lumea Germanică termeni înrudiţi ajungând de pildă Scandinavul “galge” folosit la “agăţare”, în vechea Engleză “gealga” fiind “spânzurătoare”, etc. iar în vechea Armeană “jalk” însemna “bătaie” dar şi perierea părului până la capăt. În ritualul creştin a rămas ca înaintea tunderii la călugărie (pentru ca monahii apoi să-şi păstreze părul lung, netăiat) candidaţii să se întindă culcaţi pe burtă pe jos / pământ, predând / părăsind cele sufleteşti lumeşti, pentru a intra în lumea cerească spirituală a lui Dumnezeu. Părinţii Cer / Ker şi Pământ / Ga care prin unirea lor au produs Gherga - au început de la Iisus încoace să fie combătuţi de către unii creştini, însă numele neamului Gherga deja era consacrat şi consolidat în lume (de mult timp şi pe un vast spaţiu, ca de pildă - după cum se poate observa în imaginile următoare - în Anatolia mileniului I î.C. / prima zonă în care s-a propagat creştinismul din Galileea, începând cu mileniul I), astfel încât de atunci Gherga firesc doar s-a perpetuat, căci era demult format şi era puternic în mai multe culturi, transmiţându-se prin purtătorii săi până în prezent.

Zonele de influenţe Greacă şi Latină în Antichitate Glia şi Cerul erau elementele generatoare, părinţii primilor oameni, cei mai mari zei ai Pelasgilor; în cele mai grele situaţii ale vieţii omeneşti, ajutorul se cerea de la Cer şi Glie / Pământ. Vechii Greci - după cum au scris primii lor autori, ca Homer, Hesiod, ş.a. - îi adorau atât pe Ker, cât şi pe Ga iar Romanii, ca de exemplu când au reînoit alianţa lor cu Latinii în 499 î.C., au făcut legământul cu formula “Între Romani şi toate popoarele Latine să fie pace, până Cerul şi Pământul vor sta în locul în care sunt”. Religia creştină însă a considerat invocarea solemnă a Cerului şi Pământului existentă nu numai la Pelasgi, Grecii vechi şi Romani, ci şi la mulţi alţii - ca manifestare păgână, prin subtilităţi teologice începând înlăturarea uzului înrădăcinat, aşa cum a consemnat “Evanghelia după Matei” în capitolul 5: “Să nu vă juraţi nicidecum pe Cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu / Nici pe Pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui” (de altfel, fostul vameş Evreu Levi, care a scris prima carte a Noului Testament, “Evanghelia după Matei” 12:40, a consemnat şi despre şederea după răstignire a lui Iisus în mormânt ca timp de “3 zile şi 3 nopţi”, însă între răstignire / vineri şi Înviere / duminică au fost 2 nopţi: prima noapte pe cruce, a doua noapte în mormânt). După răstignirea lui Iisus, cei mai mulți Semiți au fost contra religiei creștine: Evreii fiindcă aveau religia mozaică, lansată prin profetul Moise iar Arabii și-au lansat religia islamică după 6 secole, prin profetul Mahomed; cei mai mulți creștini au fost printre Hamiți și Iafeți (iar Hamitul Gherghe-seu a fost atestat biblic încă din timpul lui Iisus drept credincios / în premieră mondială față de mulți alți creștini de pe planetă). În imaginea următoare se poate vedea locul unde s-a proptit Mântuitorul ducând “T-ul” pentru 362


fiind chiar taică-său. La începutul mileniului I, pe lângă direcţia majoră pe care creştinismul a luat-o în răspândirea cu fricţiuni între păgânii din Peninsula Anatolică (la N de Canaan), noul monoteism a fost cunoscut şi în Peninsula Arabică (la S de Canaan), cu fricţiuni însă îndeosebi din cauza adepţilor religiei mozaice / până în secolul VII, când a apărut alt monoteism acolo: islamul. În vremea profetului Mahomed, cei din Peninsula Arabă erau împărţiţi între mozaism şi creştinism (multe triburi aveau religia mozaică, de exemplu Yemenul - S Arab - oficial din secolul V, în secolul VI în acel areal creştinii chiar fiind masacraţi de fanaticii profetului Moise, cum s-a întâmplat în Najran 17,29 lat. N, 44,07 long. E / Arabia Saudită, fapt menţionat şi de Coran 85:4). Este interesantă înregistrarea creștină din prezent a pastorului John Gergas la Biserica Arabă din East Brunswick 40,25 lat. N, 74,25 long. V / New Jersey (parte a metropolei New York / SUA).

Gherga în Anatolia mileniului I î.C. Meditaţia Herga

Fanatismul religios s-a manifestat mereu; un exemplu din secolul IV a fost după creştinarea guvernatorului Qardagh din Imperiul Săsan (născut în Arbela / Erbil 36,11 lat. N, 44 long. E, cel mai mare oraş Kurd din Irak), considerat de împăratul Şapur II ca vicele lui, care a fost ucis prin lapidare pentru credinţa sa, primul care a ridicat piatra

Sf. Greghentios

363


Născut la sfârşitul secolului V în Dardana Ulpiana / Gradina 42,35 lat. N, 21,11 long. E din Kosovo şi plecat din regiunea părintească datorită năvalei Avarilor, creştinul Grigore / Greghentios - distins prin elocvenţa sa şi considerat avatar al Sf. Nicolae din Anatoliana Mira - a fost trimis de împăratul bizantin Flaviu Iustin la Patriarhia Alexandriei, care în 519 l-a desemnat episcop în S Peninsulei Arabe, unde a predicat timp de 3 ani, încoronându-l apoi acolo pe regele creştin Abramos în Zafar 14,12 lat. N, 44,24 long. E / Yemen. Grigore / Greghentios s-a remarcat prin disputa religioasă publică din 522 avută cu rabinul Ervan / Herban din Regatul Himyar aflat în SV Peninsulei Arabe, când după ce audienţa a cerut o minune s-a întâmplat o cutremurare, ceea ce a determinat rabinul să accepte botezul creştin; apoi, episcopul Greghentios / Grigore a condus creştinii în zonă timp de 3 decenii - perioada aceea devenind foarte rece din cauza erupţiei Vulcanului Krakatoa - stingându-se de bătrâneţe în 19 XII 552 (zi rămasă în amintirea Bisericii Ortodoxe pentru celebrarea sa ca Sfânt): în secolul următor - când a apărut islamul - moaştele sale au fost mutate de creştini în Regatul Afar / Etiopia. Despre disputele cu Evreii şi tehnicile folosite de Sf. Greghentios - inclusiv legislaţia cu elemente mai mult religioase decât sociale adoptată la sfatul lui de către rege - au circulat în Evul Mediu mai multe documente, în Latină şi Greacă (ca de pildă despre viaţa sa, manuscris apărut în 960 la Constantinopol - capitala Imperiului Bizantin - când domnea împăratul Romanos, fiul împăratului Constantin “Porfirogenetul” / din Dinastia Macedonă). Dr. Albrecht Berger - bizantolog Bavarez, profesor universitar de istorie în Munchen - a studiat în 2006 numele sfântului, concluzia sa fiind că era Slovenul Grigore (în arealul Balcanic apusean, Grigore era o formulă des uzitată Medieval pentru Anticul Gheorghe); proveniența Sfântului Greghentiu din Dardania / Kosova – leagăn Vlah / Armân – e semnificativă: Greghent / Grigore a fost un vechi Român Gherga, ajuns episcop în S Arabilor în secolul când acolo s-a născut profetul Mahomed (el nu era singur în areal, ci avea un puternic anturaj care l-a ajutat în activitățile religioase / inclusiv alți Gherghi din Balcani care i-au fost alături acolo).

intrat împreună cu fratele său în Nordul Irakului, lângă Mosul 36,22 lat. N, 43,07 long. E, la Mănăstirea Mar Mattai 36,29 lat. N, 43,26 long. E, înfiinţată în 628 (miafizită, adică susţinând că Mântuitorul avea 2 firi unite într-una). În timp ce acolo fratele său a ajuns stareţ, Isaac s-a inspirat din învăţăturile lui Evagrie Ponticul (diaconul Sfântului Grigorie “Teologul”, răposat în 399, considerat de Isaac “prinţul gnosticilor”) şi din învăţăturile lui Ioan “Singuraticul” din Apameea 35,25 lat. N, 36,23 long. E / Siria, răposat în 586; Isaac - zis “Sirul” deoarece aparţinea Bisericii Siriace - a exersat puternic Meditaţia Antică Herga (ce era deosebită de Meditaţia Yoga fiind orientată specific, spre Dumnezeu), ca prima înaltă fază înaintea reflectării şi reculegerii, toate în strânsă legătură cu rugăciunea, conducând la iluminare. (Este de remarcat că, în larg faţă de locul naşterii sale, aproape de coasta Persană / Iraniană, sunt 2 mici Insule - numite Kharg şi Khargu 29,14 lat. N, 50,16 long. E - Antic locuite de comercianţi din Petra şi Palmira, singurele Insule creştine din Golful Persic în acel timp, în secolele VII-IX). Punctul de intrare în Meditaţia Herga era al mătaniei: poziţia îngenuncheată pentru rugăciune şi apoi prosternarea de nenumărate ori (până la istovire) prin atingerea uşoară a frunţii de podea, cu balansul repetat sus / jos al trunchiului, relaxarea după asemenea exerciţiu şi eventuala ameţeală fiind premiza pentru intrarea în Meditaţia Herga, ce era şi asupra virtuţilor morale, însoţită de o detaşare completă de realitate, ajungând până la contemplare spirituală.

Orientul Mijlociu la apariţia islamului Denumirea Meditaţiei Herga ca derivat Gherga - cu plasarea sa în timpul vechi şi spaţiul oriental Gherga îndreptăţesc atenţia referitoare la ea: Sfântul Isaac (studiat de pildă şi de episcopul Australian Hilarion Alfeyev în 1995 sau de Dr. Ioan Ică din România în 2003), a fost un ascet: născut în anul 620 în Beth Katraye - pe malul Arab al Golfului Persic, lângă Arhipelagul Bahrain - din fragedă tinereţe a 364


cererii de aur a primului calif Arab, a fost închis şi a murit în 685 la Khirat 33,25 lat. N, 59,10 long. E / Iran. Sfântul Isaac, după ce şi-a încheiat rapid episcopatul în Ninive (ceea ce l-a determinat pe patriarh să convoace al doilea Sinod în mai 677, după cel început în 12 XI 676), a trăit apoi la Mănăstirea Bet Huzaye 32,17 lat. N, 48,31 long. E / lângă Susa, în Iran, unde a orbit şi a răposat în anul 700, acolo fiind şi îngropat; este pomenit în 28 I iar tratatele sale mistice au fost respectate şi au circulat pe larg, fiind în strânse legături cu practicile vechi fundamentaliste de pretutindeni (inclusiv dintre creştini fiind foarte admirate de promotorii isihasmului, ca de exemplu peste 7 veacuri de către Sfântul Nicodim Gârca Aromân din Coşava / Kosova - activ Medieval mai ales în Banat, Bănie şi Ţinutul Haţegului). Trebuie ştiut că din 1360, antologia învăţăturilor Sfântului Isaac a fost păstrată şi de Mănăstirea Deceani - de pe Râul Bistriţa din Coşava / Kosova - construită de echipa meşterului George (acolo a crescut Sfântul Nicodim); în 2009 Ionuţ Gurgu, redactorul ediţiei Române a prezentării Mănăstirii Deceani, a consemnat despre acel aşezământ religios: “Din punct de vedere artistic, cultural şi istoric, valoarea sa depăşeşte toate celelalte tezaure ale moştenirii culturale sârbeşti, cu excepţia Mănăstirii Hilandar” (de pe Muntele Athos 40,09 lat. N, 24,19 long. E, din Peninsula Chalki-dikos / adică Peninsula “lui Gharghi”, în traducere din Greacă).

Malul Arab al Golfului Persic Ieşirea dintre frontierele personale şi intrarea conştiinţei în puterea nedescoperită a spiritului nu era o pierdere a existenţei conştiente, ci o comuniune personală cu puterea dumnezeiască - în sensul rugăciunii spirituale ce conducea mintea la pace - sinonim cu contemplaţia. Beatitudinea în care se ajungea era apropiată extazului, în mod asemănător celui cauzat de citirea intensivă a scripturilor ori reculegerii, fiind caracterizată prin uitarea de sine, pierderea corporalităţii, respectiv a autocontrolului (inclusiv a puterii mişcării membrelor) şi separării minţii de trup. În acele momente miraculoase era indusă o stare de bucurie divină, însoţită de un sentiment al libertăţii şi iubirii fără teamă, ca şi cum intelectul ar intra în paradis. Natura dinamică a Meditaţiei Herga provoca unora muţenie şi şuvoaie nestăvilite de lacrimi - prin puterea iertării ce mişca inima spre neţărmurită compasiune - fiind depăşită înţelegerea umană a situaţiei; cadrul Meditaţiei Herga n-avea nevoie de icoane sau cruce cu Iisus răstignit pe ea şi deseori miracolul era că putea fi abordată fără nici o cunoştinţă religioasă. Profesorul Valeri Slezin, şeful “Laboratorului de Neuropsihofiziologie” al “Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoheurologică” din Sankt Peterburg / Rusia, în 2008 a măsurat “puterea” rugăciunii înregistrând encefalogramele călugărilor în timp ce se rugau şi a observat stingerea activităţii cortextului până la o valoare caracteristică bebeluşilor aflaţi lângă mamele lor, într-o siguranţă absolută (starea respectivă la adulţi mai apare doar în timpul somnului şi are o importanţă vitală pentru oricine). În 676, când Gheorgus (notat şi Gewargis I, patriarhul Orientului în perioada 661-680, activ în biserică din 649), a fost în Arhipelagul Bahrain 26,01 lat. N, 50,33 long. E pentru reconcilierea cu schismaticii credincioşi locali, l-a întâlnit pe Isaac; acela era rudă cu exegetul Gabriel din Ctesifon / Irak 33,05 lat. N, 44,34 long. E de pe malul stâng al Tigrului (înainte cu un secol cel mai mare oraş de pe glob, căci a fost capitala Sasană: numele Ctesifon - Casifia în “Cartea lui Ezdra” din Vechiul Testament - era înrudit cu Caspicii din Qazvin 36,16 lat. N, 50 long. E / Ghergania). Patriarhul Gheorgus / Gheorghe a fost foarte impresionat de exerciţiul Meditaţiei Herga şi l-a instalat pe Isaac ca episcopul Ninive 36,21 lat. N, 43,09 long. E - pe malul opus al Tigrului faţă de Mosul - ceremonia desfăşurându-se în Mănăstirea Beth Abe din regiunea Garmai (cu principalul oraş Karka 35,28 lat. N, 44,19 long. E / azi Kirkuk în Irak); trebuie ştiut că ulterior patriarhul Georgius / Gheorgus, fiindcă a refuzat să răspundă

Moscheea Iraniană din Erevan Într-o cavernă de lângă Mecca, tot în secolul VII, pe când medita după 15 ani de negoţ cu caravane între Arabia şi fostele drumuri Romane din Siria, Arabul Mahomed Ghirş (Muhamad Qirş / Kuraiş) a avut o serie de revelaţii, începând cu arhanghelul Gavriil, patronul diplomaţiei, care i-a spus că menirea lui era să fie un profet ce să predice adevărata religie - el trăind într-o atmosferă a credincioşilor care credeau că Iisus a fost un om atins de inspiraţia divină - şi a început să susţină că este ultimul dintre curierii / mesagerii divini ce îmbrăţişau tradiţia veche, fiind extrem de tolerant în special cu “oamenii cărţii”, adică Evreii şi creştinii (ceea ce după anul 711 pentru peste 7 veacuri a fost în Spania Maură / unde mai ales creştinii erau mândri să facă parte dintr-o cultură aşa 365


avansată); e de remarcat că apariţia profetului Mahomed a fost prezisă, conform “Evangheliei după Barabas” (canonică până la Sinodul de la Niceea din 325), de către Iisus.

Qure era luna în creştere, Uzza era luna plină (deplinul aspect al Mamei) iar Menat era luna în descreştere; islamul le numeşte “fiicele lui Allah” (înainte, zeiţa era cea care dădea viaţa, divinizată cu mare fervoare). Preotesele zeiţei înconjurau Ka’ba de 7 ori - numărul planetelor vizibile complet nude, urmărite de un număr impresionant de pelerini, care îşi răcoreau gâturile în Zamzam, izvorul din apropiere (săpat de predecesorul Avram, căsătorit cu soră-sa vitregă, când a ajuns acolo ca să aibă un copil cu slujnica Hagar - care i-a născut primul fiu, Arab - apa aşa devenind sacră, el refăcând şi monumentul Ka’ba); îngrijitorii Ka’ba sunt denumiţi acum ca “Fiii Bătrânei” iar monumentul se înconjoară tot de 7 ori, însă de către pelerini.

Gherga în Arabă După tradiţia islamică, Mahomed a primit cuvântul Domnului adus lui de arhanghelul Gavriil (Jibril / Gabriel); roşcatul profet Mahomed (verişorul şi ginerele său, califul Ali, fiind blond) provenea dintre negustorii Ghirş / Qirş sau Kuraiş, descendenţi ai lui Banu Kinana, nepotul Sf. Ilie din Regatul Gheşur: a avut revelaţii dintre care unele au fost şamanice, meccanii reproşându-i că era influenţat de Grecul Ghiabr / Guebre care avea un comerţ cu bijuterii acolo, acelea fiind transcrise drept capitolele Sfântului Coran în ordinea descrescătoare ale lungimilor lor, Mahomed afirmând că arhanghelul Gavriil i-a dictat Coranul vers cu vers, predicând că aceea e ultima carte a lui Dumnezeu iar el e ultimul profet, crezând că a fost chemat să reinstaureze străvechile reguli şi nu să fondeze o religie nouă, în timpul său rugăciunile fiind îndreptate spre Ierusalim, loc de unde într-o noapte el s-a şi urcat la cer, îngerul Gavriil arătându-i însemnări misterioase despre ce a fost, despre ceea ce se petrecea şi despre ce va urma, profetul la întoarcere destăinuindu-şi acele trăiri adepţilor (în tradiţia islamică, îngerul Jibrail / Gavri-il este considerat a fi spiritul divin al adevărului). Orientalistul Iranian Mansour Shaki 1919-2000 a studiat numele Gavr / Gabr: “Derivat din Aramaicul ‘Gabră’ pentru om, termenul Persan Gabr era sinonim cu ‘Mog’ / ‘Mag’. Sasaniţii îl utilizau pentru ţăranii / agricultorii din Mesopotamia, Kurzii, Turcii şi alte popoare folosindu-l şi peiorativ, pentru necredincioşi”. (În “Legendele cosmosului”, folclorista Tony Brill a redat ce circula în Argheal / Ardeal despre “Creaţia lumii”: “Dumnezeu a făcut pământul din nisipul rămas sub unghiile îngerului Gabriel, pe care l-a adus din adâncurile apelor”; este interesant că îngerul Gabriel / Gavriil contemporan începutului Pământului - era conectat de ape). Același nemuritor arhanghel Gavriil / Gabriel a fost personajul constant important în religiile orientale, începând de la pre-diluvienii îngeri Grigori, până la vestirea lui Iisus din Nazaret / Galileea ori revelațiile profetului Mahomed apoi, proveniența divinului mesager Gavriil împletindu-se inclusiv cu cea mai veche credință monoteistă - anume cea zoroastră - și a rămas foarte puternică de-a lungul mileniilor, practic tot timpul. Profetul Mahomed - prin revelaţia din 11 II 624 - a proclamat despre cubul Ka’ba (îngrijit de tribul lui) că a fost reconstruit de înaintaşul Avram - fiind mai vechi cu peste un mileniu decât Templul lui Solomon din Ierusalim - şi a cerut adepţilor ca de atunci înainte să se întoarcă pentru rugăciuni cu faţa spre Mecca; e de ştiut că în Cub se intră pe uşa de lângă meteoritul încastrat în muchie. În 1978, cercetătorul American Edward Rice - care a studiat tradiţiile preislamice din zonă - în “Enciclopedia religiilor Orientului” a explicat că iniţial la Mecca era venerată zeiţa “de 3 ori mare”, trinitatea căreia îi corespundea câte o fază a lunii: 366


consemnat că vechii Evrei (conduşi de Saul, primul lor rege) au purtat război cu Agarenii din răsăritul zonei Ghilead. Autori Anatolieni Antici au scris despre răsăritenii Agareni / Gherhi: de exemplu, în secolul II î.C. istoricul Carian Agatharchos din Knidos a consemnat că Gherhii duceau produse aromate în Palestina şi poetul Nicander din Claros / Ionia a menţionat “nomazii Gherha din Valea Eufratului” iar apoi geograful Strabon XVI 4:19 a notat că “prin negoţ, Gherhii au devenit cei mai bogaţi dintre toţi Arabii” (ei făceau comerţ cu tămâie din Oman, răşină folosită de 8 milenii în ceremonii religioase). De altfel - după cum a observat şi istoricul religiilor Maarten Vermaseren 1918-1985 din Olanda - în neolitica Anatolie Marii Zeiţe Kubaba (devenită Cybele / Sibila) îi era asociat cubul, la fel fiind şi la Arabii pre-islamici.

Cub După dispariţia profetului care a lansat islamul - în acelaşi secol VII - Kherghiţii (Arab asociaţi cu verbul KHRG însemnând “a ieşi” / “a pleca”, azi asimilaţi drept Kharighiţi, existând mai ales în S Irakului şi N Africii) au fost puritanii islamului, ce considerau că nu etnia ci credinţa era importantă pentru musulmani / adică pentru adepţii islamului; “Enciclopedia Iraniană” scrie că la musulmani termenul “kerqa” nu se referă întotdeauna fizic la îmbrăcăminte (sufiştii - misticii islamului - numind “khirqa” primele haine ale lui Adam şi Eva), ci mai degrabă calea iniţiatică, mantia “kerqah” fiind a investiturii pentru succesiune, purtatul său reprezentând un vehicul al autorităţii divine, având efect tonic. În 2001, cercetătorul Jamal Elias a descris “khirqa” drept legătura simbolică dintre maestrul spiritual şi iniţiat, portul robei / mantiei “kherqa” fiind cel mai potrivit cod în revelarea credinţei religioase (reflectând flacăra interioară denumită “harqa”, ce clădeşte sufletul; sufiştii numesc sufletul Qalb şi spiritul Ruh). Influenţele “întemeietoare” Gherga asupra începuturilor musulmane s-au manifestat nu numai prin străvechi toponime Ghergane ori onomastici precum personaje ca arhanghelul Gavriil / Gabriel sau Grecul Guebre / Ghiabr (bijutierul profetului Mahomed, vărul creştin al primei soţii a aceluia - “mama musulmanilor” - bogata Khadîja al-Kubra, ea fiind din acelaşi trib al Quraiseilor /

Gherhii (cei mai bogaţi Arabi) în NE acelora Egipteanca Agar - după ce l-a născut pe Ismael, primul Arab, cu Ibrahim adică Abraham / Avram - s-a măritat în Peninsula Arabă şi a mai născut, copii aceia fiind strămoşii celor ştiuţi ca Gerrha (în pronunţie “Gherha”), răspândiţi în răsărit, pe coasta Golfului Persic: Gherhii au fost strămoşii celor azi împărţiţi între Kuweit / N şi Oman / S (anume în E Arabiei Saudite, în Bahrain, în Qatar şi în Emiratele Arabe Unite), pe malul celălalt al Golfului Persic fiind Iranul. “Cartea întâi a cronicilor” 5:10 - din Vechiul Testament - a 367


Ghirş ca şi profetul), respectiv Kherghiţii / Kharighiţii orientali, ci şi prin portul devenit tradiţional Kherqa / Burqa, însuşi denumirea Cărţii Sfinte islamice drept Quran / Coran după Arameana / Aramaica denumire Ghergană a “lecţiei”, activităţile Ordinului Kherga - precursor derviş - îndeosebi în N African, etc.; în prezent, interdicţia din unele părţi de pe glob a purtării vălului de către musulmane în public se manifestă în mediile radicale, acela fiind considerat un simbol fundamentalist (de fapt, pe de o parte nefiind respectat dreptul femeilor de a alege şi pe de altă parte deoarece purtătoarele sale - atunci când îşi acoperă feţele - nu respectă întotdeauna cultura majoritară unde se află).

vocaţiile mistice ale islamului sunt prezente în operele marilor maeştri sufi dar şi în programele ideologice ale confreriilor născute ca revolte împotriva dogmelor”.

Kherqa În 2008, cercetătorul Român Dan Dulciu a scris: “Maestrul spiritual este un iniţiat care îi călăuzeşte pe ceilalţi pe calea pe care el însuşi a parcurs-o, pentru a descoperi în interiorul existenţei fiecăruia adevărata viaţă spirituală. Acesta este deprins cu tehnici şi exerciţii de meditaţie şi concentrare, pe care le prezintă şi discipolilor săi, le îndrumă paşii spre revelaţii tainice, fiind o adevărată călăuză spirituală. În Orient, mai mult decât în oricare parte a lumii, maeştrii spirituali au fost aproape întotdeauna mari mistici. Mistica orientală este considerată forma cea mai înaltă a spiritualităţii iar cel ce o practică este venerat ca un model. Martirizaţi pentru ideile şi trăirile profunde, misticii musulmani urmăresc, în adâncul inimii lor (‘qalb’ / organul contemplării), să se întâlnească şi să se unească cu Allah / Dumnezeu. Dar calea mistică nu este accesibilă decât unui infim număr dintre cei care trăiesc deplin chemarea spre unirea cu absolutul, cu divinitatea, pentru că este un drum lung, plin de capcane şi dificultăţi, în care asceza, meditaţia profundă şi rugăciunea sunt instrumentele unei profesii ce nu se învaţă ci se dobândeşte prin iluminare interioară. Ideile şi

“În rândurile iniţiaţilor sunt incluşi acei gânditori care au dat dovadă de o pietate exemplară, care au creat un sistem de valori dominate de sfinţenie, ori care au trăit în mod solitar o experienţă spirituală unică, împărtăşită apoi discipolilor lor. Confreriile mistice îşi revendică legitimitatea printr-un şir neîntrerupt de maeştri spirituali. Pândiţi şi vânaţi atât de către autorităţile statului dar şi de către reprezentanţii religiei oficiale, marii mistici islamici au îmbrăcat doctrinele 368


lor metafizice şi cosmologice, cunoştinţele lor tradiţionale, în haina unei ‘învăţături esoterice’, destinate doar iniţiaţilor. Aceste învăţături erau transmise cu precauţie, într-o formă care să nu fie accesibilă profanilor, prin limbaje simbolice. De obicei, se alegea calea utilizată încă din Antichitate de către filosofi ca Pitagora sau Aristotel, şi anume ‘învăţătura acromatică’ (‘transmisă prin viu grai’). Aceasta era o învăţătură ce nu trebuia să fie scrisă, fie pentru a nu ajunge pe mâna unora neîndeajuns de bine pregătiţi să o înţeleagă, fie pentru a nu fi folosită ca dovadă de erezie de către reprezentanţii religiei dominante. Aşa se face că, inclusiv în prezent, unele doctrine mistice islamice - ca a druzilor, de exemplu - sunt foarte puţin cunoscute. Grupul de adepţi se adună în jurul unui maestru ‘şeic’ / ‘guru’, prin acceptarea de către iniţiat a păşirii pe calea mistică acela consimţind la ‘a doua naştere’: cel care este discipol primeşte rasa monahală ‘hirqa’ şi e numit ‘fiul şeicului’, datorându-i supunere totală; totodată, trebuie să-i considere pe toţi membrii confreriei drept ‘fraţii’ săi. Cele 2 teme dragi maeştrilor spirituali islamici sunt ideea unicităţii lui Allah / Dumnezeu şi a abstracţiei totale a divinităţii: islamul propagă ideea superiorităţii unora asupra altora prin forţa credinţei şi a moralei lor; combaterea idolatriei a fost principalul temei al naşterii islamului, ce e dominat de cuvânt, nu de imagine (versetele coranice au devenit elemente de creaţie grafică ‘arabescuri’ - redundanţa motivelor, prin repetarea temelor, nefiind altceva decât incantaţii, cu valori nu doar decorative, ci şi mistice). Din cauza războaielor necontenite, în cadrul comunităţilor nomade bărbatul a devenit mai preţuit decât femeia (din aşa ceva a apărut, de-a lungul timpului, inegalitatea flagrantă dintre statutul social al bărbaţilor şi cel al femeilor, poligamia ajungând larg răspândită, totuşi familia rămânând să constituie celula de bază a comunităţii tribale); particularitatea relevantă a fost că ‘regula primogeniturii’ nu conferea în societatea arabă nici un drept special în privinţa succesiunii - în practica nomadă decedatul fiind înlocuit de ‘cel mai bun’, nu de ‘primul născut’ - ceea ce explică frecventele conflicte între diferitele ramuri ale familiilor, inclusiv războaiele civile: islamul a fost instrumentul de asigurare a legăturii de credinţă - având rădăcini ancestrale peste legăturile de sânge”. (Islamul - la fel cum procedau Geţii de pildă - e aiconic: așa ceva se datora nomazilor, astfel cum au fost la începuturi atât Geții, cât și Arabii).

Prima civilizaţie post-diluviană din lume

Cu roşu e populaţia din NV Indiei în Epoca Pietrei În Epoca Pietrei, între India și Europa au fost mari fluxuri reciproce de migranți: pre-diluvian dinspre E către V, post-diluvian dinspre V către E; iniţial, a fost marea mişcare tribală “As-Ok” din centrul Asiei - zona unde la începutul mileniului VIII î.C. s-a întâmplat mutaţia genetică Gherga spre apus: reminiscenţele onomastice dar şi tipologice s-au regăsit atât în simbolismul legat de Ok = “ochi” dar şi deochi, etc., cât şi în simbolismul legat de As = “os” (Cultul Oaselor al strămoşilor - răspândindu-se pe larg în Vechea Lume). Efectiv, veşnicia redată de oase / “As” a fost reprodusă de “An” - anual Anul Nou înlocuind Anul Vechi - iar gutural (specific Altaic) “Ok” a dat sintagma “Kh”: împreună, “AnKh” = Ankh a fost chiar numele străvechii Cruci Egiptene văzută de unii ca îmbinând vulva şi falusul - în rest Crucea îmbârligată = Svastica rămânând emblematică, inclusiv până în India de azi. În plus, cei din Asia Centrală - albi care nu erau de genul Mongoloid galben cu ochii mijiţi, ci erau “ochioşi” - obişnuiau să-şi marcheze “tika” = “al treilea ochi” / “oki”, în mijlocul frunţii (pe lângă că respectau “Svas-tika”, ca semnul solar iubit - mai ales - desigur de către Nordici); Calendarul Indian s-a bazat pe Saka / “Sa-Ka” (forma pentru As-Ok în Bazinul Ghaggar).

369


Ok au fost Kurgani, avându-şi reşedinţele în locurile unde sau aşezat - adică unde s-au stabilit - aceia. De altfel, s-a documentat despre cele mai vechi Gorgane că aveau în conţinuturile lor simboluri culturale timpurii Altaice. În mileniul I, Khazaria din E Europei încă reproducea prin denumirea sa ‘Kh-Az-aria’ grupările Ok şi As în acelaşi areal. Pe de altă parte, prefixul ‘In’ de la Ind şi India n-a apărut prin vreo coincidenţă, însemnând ‘pogorât’ în proto-Altaică”. Bazinul Ghaggar al Gargarilor din NV Indiei s-a caracterizat prin uriaşul Fluviu al său - azi secat - alimentat pe atunci (după topirea ultimei glaciaţiuni) din Munţii Karakoram / Himalaia, prin sute de alte ape curgătoare, cu care a format împreună o vastă reţea acvatică, foarte asemănătoare celei Atlante din E Europei / ca peisaj dar şi ca oferind condiţii de viaţă similare.

Schiţe publicate în 2009 de Dr. Haluk Berkmen Formarea primei civilizaţii post-diluviene din lume a fost atunci când au coborât Gargarii din nodul Pamirian (respectiv Munţii Gherghi) în Nordul Indian (respectiv Bazinul Ghargar / Ghaggar): în NV Indiei s-a dezvoltat prima civilizaţie din lume (ştiută ca “Indică”), în mileniul VII î.C. pornind acolo calendarul şi Gherga - sub forma Gărga făcând parte din albii Nordici, era prezent acolo, atunci; Dinastia Gărga - care a condus în zonă timp îndelungat - a ajuns la apogeu în mileniul IV î.C. / înaintea Potopului biblic, datorită primului val Kurgan şi provenea din Gargarii Caucazieni, în amestec cu cei sosiţi iniţial din nodul Pamirului (în 2007, geneticienii Faisal Khan, Atul Pandey, Manorma Tripathi, Sudha Talwar, Minal Borkar, ş.a. din Lucknow 25,50 lat. N, 80,56 long. E - capitala statului Uttar Pradeş, cel mai populat al Indiei - au calculat distanţele genetice ale populaţiei din N Indiei şi rezultatele au arătat o apropiere mai mare de Europeni decât de Asiatici iar dintre caste, cea a brahmanilor fiind mai apropiată de Caucazieni). În 2009, geneticienii conduși de Swarkar Sharma de la “Centrul Național de Genetică Umană” - din New Delhi / capitala Indiei - au publicat rezultatele cercetărilor avute, anume că grupul bărbătesc LLY22G (ca al lui Gherga) are cea mai mare răspândire din țară printre brahmanii din Gujarat: peste 3%.

Cea mai mare şcoală din lume (Cartea recordurilor): în Lucknow / India În studiul “Genetica sistemului de caste din India” din 2007, Tatiana Zerjal, Arpita Pandya, Edmund Ling, ş.a. au relevat că pe atunci LLY22G - grupul genetic Gherga - se găsea în Nordul Indiei doar în casta războinicilor “Kshatriya” (în pronunție “Kșatria”, corespondența la Geți fiind “șatra”): “casta e definită de la naştere iar bărbaţii nu-şi pot schimba casta; la graniţa Indiei cu Nepalul am studiat doar castele superioare - brahmană şi războinică - cu o vechime de 3500 ani”. (În prezent, societatea tradiţională Indiană este structurată în sistemul ierarhic de caste, apărut în Epoca Bronzului, bazat pe grupurile ereditare numite “Jăti”). În imaginea următoare este Poarta Indiei, din capitală:

Corespunzător lucrării “Trecutul uitat” de Dr. Haluk Berkmen “în urmă cu 10 milenii, unii oameni din Asia Centrală - aparţinând populaţiilor As şi Ok - au migrat rapid spre Vest. Însuşi denumirea pentru Indo-Europeni de Kurgani reproducea ‘Ok-Ur-Gan’, însemnând ‘pământul unde stă Ok’, căci ‘Ur’ = ‘stă’ (oraşul Uruk din Mesopotamia e semnificativ pentru înţelesul străvechi al numelui decriptat astfel). Liderii 370


De la Fluviul Ind - al cărui izvor din Munţii Karakoram se numea “Gura Leului” - a fost luat numele ţării, ce este independentă din 1947 (sub-continentul Indian n-a fost niciodată populat de o naţiune, ci de o colecţie de popoare, India cu peste un miliard de oameni acum fiind cea mai mare democraţie din lume); în India se vorbesc mai multe limbi decât în Europa, cea mai importantă limbă IndoEuropeană fiind hindi. Pasărea naţională a Indiei e păunul, cu mulţi “ochi” pe penele sale foarte colorate, reproducând curcubeul; se poate observa / vedea că religia de bază a hindușilor a fost cea vedică (fundamentată pe ceea ce vedeau credincioșii, inclusiv cu cel de-al treilea ochi). Emblematic onomastic, Fluviul Ind izvorăşte din Tibet, străbate Podişul Caşmir / împărţit de China, India, Paki-stan (unde se produce celebra lână de capră numită “kork” în Iran) şi se varsă printro deltă în Marea Arabiei / Oceanul Indian; Indul pleacă din China, parcurgând NV Indiei şi Paki-stanul.

- denumit “mama râurilor” de cultura vedică / ştiut şi ca Ghăgra, Ghaghar, Ghagar, etc. - ce curgea în Oceanul Indian, amplitudinea sa majoră fiind între mileniile VIII î.C. şi V î.C. (în mileniul IV î.C. şi-a început geofizic declinul - ceea ce a determinat liderii din Dinastia Gărga, pentru a face faţă calamităţii, să se manifeste în bazinul său la maxima amploare a capacităţilor de conducere - iar la sfârşitul mileniului III î.C. uriaşul Fluviu a secat, după cum au demonstrat măsurătorile efectuate în 2003 de Dr. Barbara Bock de la “Institutul Leibniz” din Germania şi Dr. Jayant Tripathi de la Universitatea din New Delhi / capitala Indiei).

Bazinul Indului (în China, India, Paki-stan, Afgani-stan) Zeiţa Mamă

În 2004, profesorul de istorie Rudolph Mattee de la Universitatea Delaware / SUA a scris despre fina lână Kork din care se produc celebrele şaluri în Caşmir: “Kork mai e numită şi lâna Kermăn / Ker-man. Este moale, e din capră şi e cunoscută ca un produs de valoare în fabricarea îmbrăcăminţii fine şi pălăriilor de fetru. Kork e produs de o varietate a caprei din Asia Centrală, tunsă primăvara devreme; varietatea roşie este cea mai scumpă”. (De altfel, Nordul Caşmirului se numeşte Ghirghit / Gilgit - populat de Dardi / Garghi - şi a fost condus până în Epoca Modernă de Dinastia Targan, ai cărei membri erau veneraţi paradisiac solar de hinduşi). Locuitorii dinaintea Potopului biblic din N Indiei erau în majoritate Caucazieni / de origine EstMediterană. După ultima glaciaţiune, condiţiile climatice au făcut zona un adevărat paradis ce a atras la sfârşitul mileniului VIII î.C. oamenii în N Indiei, îndeosebi la S de Himalaia (cei mai înalţi munţi din lume, numiţi în trecut Munţii Ghoorka, în E denumirea vârfului cel mai înalt de pe glob - mai sus cu 237 metri decât K2 al Munţilor Karakoram din V Himalaian - având şi acum înţelesul de Maica Universului): apa proaspătă din topirea gheţarilor şi zăpezii în clima caldă de atunci au alimentat Fluviul Ghargar / Ghaggar

Ghargar / Ghaggar era un Fluviu mai mare decât oricare dintre Fluviile Indiei actuale, având şi delfini, ca şi cel din imaginea următoare, unul dintre ultimele exemplare, existent acum numai în Ind:

Delfin în Ind 371


Denumirea de Ghaggar deriva din Ghargar / Gharggar (un exerciţiu fonetic în India prin aspiraţia consoanei “r”, sinonim în Evul Mediu cu aspiraţia consoanei “n” din Mongoli, care acolo au devenit Moguli). Sursa a fost graiul “Aratro” (“Îndărăt” / inclusiv “limba păsărească”, prin adăugarea şi unui sunet caracteristic între silabe: mecanisme de vorbire larg utilizate în trecutul îndepărtat, atestate şi în spaţiul Românesc, inclusiv acum mii de Români - în Oltenia, Maramureş şi alte regiuni - ştiindu-le şi fiind capabili să le practice la modul fluent); de altfel, în limba Română “a gargarisi” înseamnă “a grăi nedesluşit” iar la păsări era a “cârcâi”. Graiul Gherga străvechi a dat ceea ce a fost numit “jargon” / “argou” (atestat până şi în Europa Medievală, chiar ca Jargonul Gherga); un procedeu simplu de a face un grai greu de recunoscut - ca o altă limbă - a fost dintotdeauna vorbirea “îndărăt”: ruperea cuvintelor în silabe, pronunţândule în altă ordine, aceeaşi limbă fiind astfel “spusă” altfel (uneori și cu artificii convenite direct între vorbitori, ca de pildă introducerea acelor sunete intermediare suplimentare, pentru a fi “păsărească”, etc). Exemple simple de vorbire “îndărăt” dar şi în formă “întoarsă” ar fi “jar” - îndărăt “raj”, sau “jăratec” îndărăt fiind “tecjăra”, adică stejar - însemnând cărbuni incandescenţi ori jarişte (codru ars / pustiit), unde se dezvoltă stejarul, gorunul de regulă dezvoltându-se foarte bine pe un teren ars, focul sacru fiind alcătuirea dintre jar şi lumină; “joc” - îndărăt “coj” - era arta de manifestare a locului, în relaţie cu “ocol”, de unde “a locui” (ocolul fiind rotundul stăpânit de proprietar, locul căruia acela îi dădea ocol în joc / dans). “Măr” - îndărăt “ram” - însemna că numai acela putea fi ram care avea şi fructul muncii sale, nu întâmplător acela fiind mărul (mâncat de unii, privit de alţii; Adam n-a rezistat ispitei). Enoh / “E-noh” e îndărăt “Nohe” (care după Potop a înnoit lumea); etc. Istoricul Român George Cadar în “Origini” din 2010 a enunţat: “Unul dintre elementele de esenţă ale comunicării interumane - şi ale umanului terestru cu divinitatea - este cuvântul. Parte din cuvintele limbilor cunoscute au fost construite prin anagramarea literelor. Logogramele - în schimb - au reprezentat părţile fundamentale ale cuvântului şi aceste logograme au fost protejate de părţi de cuvânt mai puţin însemnate. Cine ar asculta limba îndărăt, vorbită încă şi astăzi în teritoriile româneşti de către unii dintre descendenţii marilor voivozi ori de către urmaşi ai sacerdoţilor daci sau ar studia scrierea bustrafedonică (adică scrierea întoarsă), ar fi tentat să creadă că avem de-a face cu o limbă construită artificial pe structura unei limbi cunoscute, doar ca limbă de protecţie, ştiută şi vorbită de un grup de iniţiaţi. Şi chiar dacă ar fi aşa, mergând pe ideea limbilor dublate, avem de-a face cu o limbă care dovedeşte existenţa unui popor de geneză. Limba dublată - derivată prin ruperea cuvântului - era şi în Egiptul pre-dinastic. Concluzia la care am ajuns este că acele cuvinte sunt autentice în limba română, căci au logica definiţiei lor, în sensul că fiecare cuvânt decriptat este întărit de o interpretare percepută doar în partea de esenţă a limbii româneşti actuale. Limba îndărăt ajută la ajungerea la originile limbii bătrâne (dacice, dacă vreţi). De aceea se şi cheamă îndărăt, adică limba care te duce înapoi la rădăcina cuvintelor străbune. Un cuvânt este autentic şi aparţine unui popor atunci când acesta poate fi exprimat în multitudinea graiurilor ce desăvârşeşte limba acelui popor. Dau exemplul cuvântului ‘băţ’, cu diminutivul său ‘beţişor’. ‘Băţ’ care la maturitate ajunge ‘bâtă’, ori ca în Ardeal, ‘botă’. De unde derivă şi ‘băt’ (‘bătrân’), corespondentul lui ‘vâj’, a unui

bătrân care se clatină, vâjâie asemenea botei, bot-rân sau bătrân, adică băţ într-o rână, respectiv băţ căzut, îmbătrânit, ruinat. De aceea în comparaţie cu utilizatul cuvânt unguresc ‘bot’ - care poate fi interpretat numai ca băţ - bâta în limba română are o diversitate de corespondente, deci cu certitudine este un cuvânt autohton. ‘Raza’ = ‘zara’ (îndărăt): se înţelege ochiul luminii / soarelui (de altfel, are corespondenţa în sanscrită, ‘Ra’ = ‘Soare’, ‘za’ = ‘ochi’), în română fiind întâlnit cuvântul ‘zare’ ca ‘ochi de lumină’, de unde ‘roza’ pentru petalele / zalele aşezate în cerc = trandafir. Dacă analizăm, spre exemplu, originea cuvântului controversat Ardeal, susţin ipoteza originii autohtone, în comparaţie cu denumirea ungurească Erdely, care înseamnă pădure, din ‘erdo’ = pădure şi adaosul sufixal ‘ely’. Trebuie să se ştie un lucru, că originea hunilor albi a interferat o bună parte din istorie în vremurile de început ale aceleia, când au convieţuit împreună cu masageţi şi cu tysageţi, de-a lungul fluviului Araxes din nordul Iranului. Unii introspectivi suficient de interesanţi ar spune că ungurii cu românii vin dintr-o zonă comună a evoluţiei istorico-genetico-lingvistice şi nu numai, dând peste cap originile fino-ugrice ale limbii. Ardelenii pot înţelege cel mai bine acest lucru. Adaug amănuntul extrem de important, că sanscrita are un rol covârşitor în înţelegerea cuvintelor române. Ardeal-Hardeal-DealHar, adică potrivit limbii îndărăt: dealul cu har sau locul sfinţit, dealul sacru ori chiar Grădina Maicii Domnului (de care amintea şi papa Ioan Paul II, român gorul din sudul Poloniei, pe numele adevărat Voitilă). În relaţia dintre români şi unguri, mai multe sunt asemănările decât deosebirile. Deosebirile - în schimb - au fost exploatate ori de câte ori mizeria ţărilor asuprite şi-a pus amprenta pe viaţa locuitorilor, spunea marele sociolog Bibo Istvan. Noi, românii şi ungurii, ne-am tăvălit în istorie spre deliciul marilor puteri, dezbinându-ne de multe ori interesele comune. A sosit momentul istoric când lumea trebuie să ştie că ne identificăm la dans (cum după cum a studiat marele muzician Bartok Bela), la port, etc.: un dans din Zona Codrului este acelaşi cu un ceardaş; portul este aproape identic. Trebuie să se ştie că am avut conducători comuni, cum a fost cazul lui Ioan / Iancu de Hunedoara; că bazele statului feudal maghiar au fost puse atunci când fiul lui Arpad s-a căsătorit cu fiica neînvinsului Menumorut al Bihariei. Că avem în limbă cuvinte dace cu acelaşi sens, ca baci, care înseamnă păstor, om mai în vârstă, mai înţelept, în maghiară ‘bacsi’; ori cuvântul gaci, adică nădragi, moştenire de la daci, însemnând pantaloni în maghiară. Avem în popor oşeni ungureşti şi ceangăi româneşti iar secuii s-au aşezat în timpurile de demult pe înălţimea getică Har-Geta sau HarGheta, în judeţul Harghita, în prima aşezare numită OlahHegy = Muntele Românesc. Aproape toate cuvintele se puteau înţelege reciproc în Ardeal. Latina oficială a evului mediu n-a deranjat comuna înţelegere lingvistică din Ardeal. Demnă de interes ar fi scrierea obiectivă a unui dicţionar etimologic comun, care să demonstreze argumentat falsitatea traseului istoric parcurs de cele 2 frăţii. Fără îndoială că originea identică a albilor fiind, a putut influenţa cu certitudine şi transmiterea mesajului lingvistic de la prima legătură sonică avută cu divinitatea, la relaţia comună interlingvistică între naţiile aceleiaşi rase. Aşa cum codiţa face fructul impur dacă o privim ca sex masculin al aceluia, tot în înţelegerea românească putem spune că di vină - de vină - pentru creaţie e divinitatea cu întreg şirul de consecinţe, poate de aceea i se şi spune divinitate. Pe lângă faptul că limba îndărăt s-a vorbit în întregul teritoriu locuit de 372


populaţia românească, urmaşa marelui popor pelasgo-tracoget, mai avem şansa de a descoperi în ‘Cartea Genezei’ numele ţării Havila - în legătură cu poporul valah înconjurată de râul Fison / Phis-On (şuierător): lexemul Havila era anagrama cuvântului Valahia. Dumnezeu i-a dat grai omului să poată vorbi cu ajutorul sunetului, căci numai cu sunetul poate comunica lumina, cum comunică tunetul cu fulgerul. Din Cer - din graţia divină - a venit primul cuvânt pe Pământ. Acela a fost cuvântul de botez al Omului şi s-a chemat AUM. În sanscrită, acest cuvânt înseamnă Om iar arealul geografic de pe Pământ în a cărui limbă se personalizează şi acum e arealul carpatic, ceea ce demonstrează că păstrarea în limba locuitorilor acestui pământ are caracter divin. Pronunţând acest cuvânt prin separare - atunci când cu voce puternică spunem A constatăm că sunetul vine de foarte departe (e şi sunetul noului născut când apare pe lume). Când însă rostim U, acest sunet se apropie de noi. La sfârşit e M pentru împerechere şi pronunţând observăm că este chiar lângă noi, AUM. Acum are loc creaţia, desăvârşirea. Dacă procedăm bustrafedonic cu AUM (adică pronunţând invers), ca MUA, îl personalizăm pe OM ca MO: când pronunţăm AUM inspirăm (ne însufleţim, primim viaţă); când însă pronunţăm MUA-MO expirăm, dăm viaţă. AUM e o silabă mantrică. Limba îndărăt a fost cu siguranţă limba de protecţie uzitată de strămoşi, pentru a proteja sacralitatea arhetipală a cuvintelor. Motivaţia pentru care poporul român a pus mai presus decât scrierea - de care a fost acuzat că duce lipsă - vorbirea, graiul său a fost să nu ajungă în gurile celor care au falsificat şi denaturat cuvântul, sunetul cu care Dumnezeu a vorbit în începuturi cu Omul. Limba îndărăt îl duce pe Om la rădăcinile sale udate de apa vie a cuvintelor lui Dumnezeu, ale primelor învăţăminte. ‘Rumân’ îndărăt e ‘mânru’, adică ‘mândru’. Zalmoxe era ‘moşul adevărului (‘zău’ fiind ‘adevăr’). Daci însemna ‘de aici’ / ‘d-aci’ (ai locului, de acasă). Cuvintele monosilabice dau esenţa. Jiu - din Oltenia - e echivalent cu Iza, adică ‘apă’ în Maramureş, Olteni însemnând oameni (‘eni’) ai lutului, ai pământului (‘aluta’), ai Oltului. ‘In’ = floarea albastră a cerului, una din plantele semnificative pentru civilizaţie, întrucât a îmbrăcat de-a lungul istoriei marea majoritate a omenirii; Enoh a primit sămânţa de in de la bunul Dumnezeu şi a cultivat-o, devenind primul croitor al pânzei de in. ‘Jug’ e cu semnificaţia în limba îndărăt de unire, de punere la unison a unui efort. Yoga provine din rădăcina sanscrită ‘Jug’: dispozitiv pus pe grumazul animalelor pentru a putea trage simultan poveri, a înjuga ori a subjuga fiind a exploata capacitatea altora în mod forţat şi nemilos; de la a prinde juganii şi a le anula posibilităţile şi dorinţele sexuale prin castrare n-a fost decât un pas pentru a extinde rădăcina sanscrită ‘jug’ în ‘jugănire’, ceea ce înseamnă a nu putea împreuna, a nu-şi epuiza energia prin sexualitate, protejând forţele pentru a trage în jug. Iată - alfabetic - câteva exemple: ‘barză’ / ‘bearză’ îndărăt e ‘arzăbe’, adică pasărea ce bea foc; în tradiţia românească se spune că barza aprinde casa celui care-i strică cuibul, putând duce în cioc jar. ‘Dulău’ îndărăt e ‘lăudu’, câine de stână cum ar fi ciobănescul carpatin, rasă de autenticitate. ‘Galben’ e îndărăt ‘bengal’ însemnând auriu, de culoarea lămâiei, chiar a lutului. ‘Hora’ îndărăt e ‘raho’, însemnând un dans închinat soarelui (la ‘horă’ i se mai spune şi ‘roată’). ‘Hiba’ îndărăt e ‘bahi’, adică bai, necaz, boală. Ş.a.m.d”. Corespunzător străvechii vorbiri îndărăt, interpretarea este că Ghaggar - cu 2 silabe, Gha şi Ggar - de fapt era Ggar-Gha / Garga, specific reproducând numele

fondatorilor Civilizaţiei Indusului, a cărei apariţie a fost în Bazinul Ghaggar / Ghargar (acum zona având ca principala apă curgătoare Fluviul Ind), arealul de unde în Epoca Pietrei au pornit hinduşii; o rocadă similară se poate silabisi la Khakkhara (“caduceul” budist, un produs Dah / NepaloIndian): se poate vedea echivalenţa “Khak-khara” = “KharaKhak” - în consonanţă cu “Ghara-ghak” - la ceea ce anterior a fost kerykeionul Gherganului Hermes (după cum au scris în “Dicţionar de simboluri” Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier “Khakkhara e bâtul de sprijin pentru mers al călugărului, armă de apărare, instrument de exorcism dar şi face să ţâşnească izvoarele, e toiag al pelerinului sau nuieluşa fermecată a zânei”).

Khakkhara Înţelepţii Gărga şi împăraţii Gărga - conducătorii primei civilizaţii post-diluviene din lume, cea din Bazinul Ghaggar / “Ghag-Gar” = “Gar-Ghag” / Garghag - şi-au avut atestările respective în istoria nu doar a Indiei, ci şi a Pakistanului, Afgani-stanului şi a altor ţări din zonă. După ultima glaciaţiune, musonii şi-au început ciclul valabil şi în prezent, ceea ce împreună cu prezenţa numeroasă pentru acele vremuri a oamenilor a făcut ca unele dintre cele mai timpurii contribuţii distincte la civilizaţia universală să provină din zonă. Bazinul fostului Fluviu Gargar / Ghaggar era mărginit în NV de Gherghi-stan / Hindu Kuş (coloniştii săi venind din S Pamirului) şi în NE de Ghoorka / Himalaia, respectiv Tibet. În 1909, enciclopedistul Britanic Meyer Stevenson a afirmat că în N Indiei (lângă graniţa cu Nepal şi China) “există - la poalele Himalaiei, între Nainîtăl şi Almoră, adică între 29,14 şi 29,30 lat. N, respectiv 79,07 şi 79,37 long. E - lanţul muntos Gărgachal / Gagar, numit aşa deoarece se ştie din tradiţie că acolo cândva au sălăşuit ‘rişi’ Gărg”. În 1999, Indianul Giriraja Shah a completat: “În areal sunt 66 de lacuri, venerate de către înţeleptul Garga. La poalele Himalaiei e Garga-chal. Înţeleptul Garga trăia în Gargeshwar, unde curgea Gargi, apa numită acum Gaula. Pe stânga sa sunt stânci pictate, printre care curge torentul lui Garga, ştiut ca Gagas; izvorul acela a potolit setea străvechilor înţelepţi. Treimea divină Brahma-Vişnu-Şiva împreună cu energia supremă Şakti şi semizeii lor preferaţi şedea deasupra gurii Râului Gargi. De atunci a rămas ştiut despre cine se îmbăiază în Gargi că poate intra în Raiul lui Vişnu. Înspre răsărit sunt 7 lacuri sacre, cele mai importante dintre toate”. 373


Chenab, Gange, Ind, Ravi, Sutlej şi Yamuna: 5 dintre ele erau în fostul Bazin Ghaggar (acum Penciab / Punjab - de la Indianul “cinci” - respectiv Bazinul Indului), fără Gange şi afluentul său Yamuna / însemnând gemenii - ce se văd în răsăritul hărţii următoare - acelea 2 fiind în actualul Bazin al Gangelui (Gangă în hindi). În ordinea lungimilor, acum Ind are 3180 km, Gange are 2525 km, Sutlej are 1550 km, Yamuna are 1376 km, Chenab are 960 km şi Ravi are 720 km.

Până în Evul Mediu a rămas pozitivă ca orientare direcţia Sud, inclusiv pe hărţi (în perioada vedică - cea mai veche, a civilizaţiei indice - orientarea se făcea luând poziţia spre ultimul punct de lumină al zilei, cu faţa spre direcţia unde se ştia că apune soarele, deci privind către Vest, după care celelalte puncte cardinale reieşeau imediat: Nord la dreapta, Sud la stânga şi Est / răsăritul în spate). Culorile asociate direcţiilor în India erau altele decât în Europa şi Africa: verde - N, albastru - E, galben - S, roşu - V, poziţia centrală fiind albă.

Civilizaţia în Bazinul Ghaggar Sacra Pentadă - bazată pe numărul 5 al degetelor unei membre - făcea parte din străvechea gândire (de pildă ca reprezentarea palmelor în picturilor rupestre din Epoca Pietrei): era în acelaşi timp “gamos” - la mijlocul Decadei regăsită în Decalog, Decapolis, etc. - ca semnul unirii nupţiale, al armoniei fecunde, al hierogamiei Cerului şi Pământului, adică simbol Gherga (unii au denumit Armânii ca “Țințari” auzindu-le pronunția “ținți” pentru “cinci”, însă adevărata derivație “Țințari” era din “Cezari”=“Conducători”); dintre numeroasele ape aflate în N Indiei, localnicii - conduşi de Dinastia Gărga - s-au oprit în considerarea celor 5 principale din Bazinul Ghargar / Ghaggar. Descrierea efectuată în “Geografia” XV 1:13 de Anatolianul Strabon - contemporan cu Iisus - este elocventă: “Întreaga Indie e brăzdată de râuri; unele dintre ele sunt afluenţii altor 2 care sunt cele mai mari, este vorba de Ind şi Gange. Altele se varsă în mare prin gurile lor proprii. Toate izvorăsc din Caucaz (Himalaia) şi se îndreaptă mai întâi spre miazăzi, apoi unele rămân pe aceeaşi direcţie şi aşa se întâmplă mai cu seamă cu cele ce se varsă în Ind, altele însă cotesc spre răsărit, cum face fluviul Gange. Acesta, coborând din regiunea de munte, când atinge câmpiile se întoarce spre răsărit şi curge pe lângă Palibothra, un oraş foarte mare, apoi iese la marea din acele părţi şi crează o singură gură de revărsare, fiind cel mai mare dintre fluviile Indiei. Indul se varsă în marea de miazăzi prin 2 braţe cuprinzând între ele regiunea Patalene, foarte asemănătoare cu Delta Egiptului. Din pricina evaporării atâtor râuri precum şi a vânturilor periodice anuale, India este udată de ploile de vară iar

Sarasvati Fluviul Ghargar / Ghaggar, lat în medie de circa 3 km după cum a scris în 2011 cercetătorul Grec Nicholas Kazanas, a fost numit de vechii Indieni ca Gayatri / Sarasvati - sub protecţia Zeiţei Inspiraţiei și Artei cu acelaşi nume, femeia lui Brahma - iar civilizaţia dezvoltată în bazinul său, acum denumită ca a Indului, după numele Fluviului paralel rămas, notat de istoricul Roman Pliniu ca Sindus (Zeița Înțelepciunii Sarasvati / Vac a fost creditată cu inventarea Sanscritei, portretizată pe porțile hindușilor); uriaşul Fluviu Ghargar / Ghaggar făcea parte din Hapta Hindu / Sapta Sindhu, adică “Sistemul celor 7 Râuri”, ce cuprindea apele importante din N Indiei, pe lângă el mai fiind - alfabetic 374


câmpiile se umplu de bălţi. În timpul acestor ploi se seamănă inul, meiul şi - pe lângă acestea - susanul, orezul şi arpacaşul iar în timpul iernii, grâul, orzul, legumele şi alte plante comestibile care lipsesc la noi. În privinţa animalelor, în India se găsesc aproape aceleaşi animale ca în Etiopia şi Egipt. În privinţa Indienilor, cei dinspre miazăzi se aseamănă la piele cu Etiopienii dar la fizionomie şi la păr, cu ceilalţi Indieni; căci, datorită umidităţii aerului, nu li se încreţeşte părul. Cei dinspre miazănoapte seamănă cu Egiptenii”.

să-i mulgem îndrăgita licoare care cu splendoarea ei ne împroaşcă. La obârşie, ea a fost o undă în sânul oceanului; cu farmecele lor, înţelepţii merseră în căutarea ei. Inima sa se află pe firmamentul cel mai de sus, este nemuritoarea inimă a Gliei înfăşurată în adevăr. Binevoiască a ne hărăzi Glia strălucirea şi forţa într-o împărăţie stăpână! Apele curgătoare curg peste ea în curgere neschimbată ziua şi noaptea, fără ostenire. Glie cu valuri nenumărate, mulge laptele, dă-ni-l şi fă să ţâşnească splendoarea asupra noastră. Acvinii au măsurat-o, Vişnu a sărit-o dintr-un pas, Indra - solul divinei Găgî - a liberat-o de vrăjmaşi. Binevoiască Glia să reverse pentru noi laptele ei, aşa cum face o mamă pentru fiii ei. Înălţimile tale, munţii tăi cu zăpezi, pădurea ta, Glie, să ne fie ospitaliere! Brună, roşcată sau neagră - cu toate înfăţişările ei - neschimbătoare e totuşi Glia cea largă păzită de Indra. Neviolată, neînvinsă, invulnerabilă este şi din ea ne-am făcut sălaşul. Miezul şi gălbenuşul tău Glie şi toate vigorile care purced din trupul tău, dă-ni-le nouă, purifică-ne prin ele. Glia este o mamă, noi suntem fiii Gliei. Ale tale sunt cele 5 neamuri de oameni, muritorii pentru care lumina nemuritoare se întinde sub razele soarelui ce răsare. Indra este cel pe care ea şi l-a ales soţ, ea Glia se dăruie Taurului puternic, Bărbatului. Fie ca sânul tău, ferit de rău, ferit de fierbinţeli, întru binele nostru să fie fecundat, o Glie! Iar dacă ne vom trezi pentru un răstimp lung de viaţă, tu eşti aceea care va primi dania ofrandelor noastre. Glie, maica noastră, încredinţează-ne harul unui sălaş bun; în armonie cu Cerul, tu înţeleapto, aşează-ne întru glorie şi fericire!” Cunoştinţele agricole s-au răspândit din Canaan către India - acolo ajungând în mileniul V î.C. (în timpul Egipteanului Osiris de pe Calea Ghirga - sufixul numelui său rezonând şi cu cel conferit vechilor patriarhi “rişi” ai Bazinului Ghargar / Ghaggar din N Indiei); s-a început cu cultivarea alacului, un soi de grâu primitiv, adaptat în zonă condiţiilor de sol şi climă (era adus din SE Turciei). În 1972, savantul Austriac Josef Haekel a explicat de exemplu că “în Gujarat primăvara se practica de femei ceremonii agricole împărtăşind civilizaţia protoistorică a Orientului Mijlociu şi Mediteranei, autoarele fiind cultivatoare pre-ariane, sosite via Iran” (obiceiuri regăsite de pildă mult ulterior - şi în mileniul I î.C. - grupate în ritualul grădinăritului din Insula Lesbos, de udare cu apă caldă a seminţelor semănate); de altfel, din Orientul Mijlociu Hurianii / Arianii au ajuns hinduşi în N Indiei. La sfârşitul mileniului I î.C., în primul volum din “Biblioteca istorică”, Diodor Sicul a descris expediţia lui Osiris din Egipt: “Când Osiris a ajuns la frontiera cu Etiopia, a îndiguit fluviul acolo, pentru reglarea revărsărilor. Apoi a trecut în Arabia şi - pe lângă Marea Roşie / Oceanul Indian - a ajuns în India, la extremitatea lumii locuite. A întemeiat mai multe localităţi în India, printre care Nysa, ridicată în stilul aşezării din Egipt în care a crescut. În acea Nysa din India a plantat iederă: singurul loc din India unde putea exista acea plantă. El a mai lăsat multe alte urme ale prezenţei sale în acele părţi, ceea ce i-a făcut pe localnici să-l venereze considerându-l ca pe unul născut la ei, în India. Lui Osiris îi plăcea mult să vâneze cu elefanţi şi ca atare au rămas monumente astfel pretutindeni unde a fost cu campania sa. Apoi a trecut prin restul Asiei şi a traversat cu armata Strâmtoarea Helles-Pont / Darda-nele, în Europa. În Tracia / N Balcanic, Osiris l-a omorât pe Licurg, conducătorul Barbarilor, care s-a opus planurilor lui; l-a instalat pe bătrânul Maro să coordoneze agricultorii din acea parte a lumii - stabilit în Maronea, aşezare ce i-a preluat numele - iar pe Macedo, fiul său, Osiris l-a făcut stăpân peste

Civilizaţia Indului La început, legăturile cu divinul nu erau prin ridicări de temple (atât în N Indiei, cât şi în Altai, rugăciunile erau în aer liber, sub eternul cer albastru, lângă Muntele Sacru ori cu faţa îndreptată spre direcţia lui); de fiecare dată când se rugau, în N Indiei oamenii alegeau un loc nou şi curat: scoteau glia de pe pământ în formă patrulateră - sau unde nu era posibil ridicau solul uşor prin aşezarea de pietre necioplite - pe acel altar făcând focul, ce “lua” sacrificiile aduse / în formă de hrană şi băutură (acela era primul altar, întotdeauna la nivelul solului, niciodată inclus în vreo construcţie). De exemplu, despre “Glia maternă”, “Atharva Veda” 12:1 a scris: “Adevărul înalt, legea aspră, taina sfântă, râvna, rugăciunea şi datina sprijină Glia: Stăpâna celor ce-au fost şi a celor care vor fi, îndură-te Glie să ne mai adăposteşti. Strâmtoare pentru noi să nu fie în mijlocul oamenilor. Pământul are povârnişuri şi coaste, are şesul cel larg şi ţine ierburi cu numeroase virtuţi; binevoiască să se întindă şi să propăşească pentru noi. Pământul are ape, are fluviul şi oceanul. Pe Glie şi-au dobândit nemurirea zeii, pe ea prinde suflet tot ce respiră şi vibrează; binevoiască Glia să ne împartă roade ale băuturii! Glia este a celor 4 zări, hrana şi ogoarele pe ea sunt născute; ceea ce respiră şi vibrează în număr mare se află pe ea. Binevoiască Glia să ne dăruie boii şi belşugul! În vremurile dintâi, cei dintâi oameni s-au despărţit pe ea şi tot pe ea îi supuseră zeii pe demoni; adăpost de boi, de păsări, binevoiască Glia să ne dea noroc şi fală! Purtătoare a tuturor lucrurilor, receptacul de bunuri, adăpost, piept de aur, ea este cea care opreşte şi pune în mers orişice, ea ţine focul universului iar Indra este taurul ei. Binevoiască Glia să ne ducă spre bogăţie! Zeii veghează neadormiţi zi şi noapte Glia cea întinsă şi veghea lor nu slăbeşte. Să ne lase 375


ceea ce ulterior s-a numit Macedonia, în Sud desemnându-l pe Triptolem să aibă grijă de culturi. În concluzie, Osiris a călătorit prin întreaga lume locuită şi a fost binefăcătorul omenirii prin dăruirea agriculturii peste tot; acolo unde via nu putea creşte, i-a învăţat pe localnici să facă bere, mai slabă decât vinul în gust şi tărie. S-a întors în Egipt cu o mulţime de cadouri de pe unde a fost; şi pentru ceea ce a transmis de la zei la oameni, şi-a câştigat nemurirea şi onorarea egală cu a zeilor paradisiaci”. Diodor Sicul 2:36 a mai scris: “În India, abundenţa hranei îi face pe oameni deosebit de înalţi la trup şi voluminoşi. La Inzi, agricultorii sunt socotiţi sfinţi şi inviolabili; ei îşi pot munci ogorul fără primejdie, chiar dacă sunt în apropierea unei armate rânduită în linia de bătaie. Căci războinicii se ucid unii pe alţii pe câmpul de luptă, însă pe oamenii care lucrează pământul îi lasă în viaţă, întrucât sunt socotiţi binefăcătorii tuturor”. Şefii politici şi religioşi din NV Indiei au fost Caucazieni şi venerau mama ancestrală, la început practicând poliandria (femeile aveau oficial mai mulţi bărbaţi).

În 1991, profesorul Thaneswar Sarmah de la Universitatea Indiană Gauhati - care a publicat lucrarea “Bharadvăja în vechea Indie” / “Bhara-dvăja” însemnând “Oamenii Indiei”, literalmente translaţia înţelesului lor fiind “divinii luminosului soare”, strămoşul prinţilor în N Indiei fiind numit acolo ca Bhărat / Bharata - descria pe larg prezenţa Gărga în “Sistemul celor 7 Râuri” din N Indiei (unde sunt şi aşezări cu denumiri ca Garghi 24,18 lat. N, 85,46 long. E, Gargha 24,43 lat. N, 76,18 long. E, Gargaria 23,48 lat. N, 87,36 long. E, Gorgarh 29,50 lat. N, 77 long. E, Kherka 28,58 lat. N, 78,22 long. E, Kherka 28,38 lat. N, 76,47 long. E, etc.), prezenţă înfăţişată sintetic în 1999 şi de către indologul American Niraj Mohanka, în cronologia regală a Indiei: “Garga era de origine divină - făcând parte dintre Ăngiraşi descendenţii constituind un distins şi distinct clan care a contribuit la realizarea ‘Vedelor’, mitologiei şi religiei, cât şi în alte domenii ale Culturii Indiei, începând cu cea mai timpurie perioadă vedică. Strămoşii au fost în intimă legătură cu Indra (deja - încă din perioada vedică - praful mitologic începând să se aştearnă peste personajele istorice). Printre acei înaintaşi - locuind în peşteri - au fost cei care l-au asistat pe Indra în eliberarea vitelor, luptându-se cu demonii; au fost cei care au jucat rol semnificativ pentru Bhărata / India în conducere şi sacrificii. Poeţii i-au slăvit pe devotaţii lui Indra iar lucrări ca a şasea mantră din ‘Rig Veda’ (realizată cu ajutorul lui Garga) au fructificat venerarea vitelor, prin servirea marilor zei din panteonul vedic. Imnurile puşane au concluzionat că familia sa a fost conectată cu un trib pastoral - şi nu-i nici o restricţie în a crede asta - chiar dacă evidenţele din sursele post-vedice sunt puţine pentru această tradiţie Indiană. Din unele pasaje ale ‘Rig Veda’ (cea mai veche lucrare religioasă din lume în continuă folosire, scrisă înaintea Bibliei), clanul Garga apare şi ca războinic; de pildă, ‘Oda bătăliei’ (‘Rig Veda’ 6:75) confirmă asta. Participarea în luptele de pe râuri - dovedite istoric, rămase şi în legende întăresc rolul acela de clan marţial, care agresiv utiliza şi magia în timpurile conflictuale (ceea ce rezulta din ascendenţa Ăngiraşă). Preoţii des ajutau regii în lupte, toate referinţele confirmând aşa ceva. Textele epice (ca ‘Mahăbhărata’ şi ‘Rămăyana’), cel brahmane (ca ‘Jaiminîya Brăhmana’) sau ‘purane’ (ca ‘Brahma Purăna’), etc. au reliefat că Bharadvăja / ‘Oamenii Indiei’ = Garga erau practicanţi Yoga, ‘cunoscători şi propagatori ai învăţăturilor’, ‘Upanişadele’ înfăţişându-i chiar foarte ocupaţi în atingerea cunoaşterilor esoterice şi împărtăşirea lor altora; prin Yoga, ei produceau miracole (au fost caracterizaţi ca ‘bine hrăniţi’ cu tradiţiile vedice, observaţi ca strict disciplinaţi şi remarcaţi ca fiind capabili de minuni prin sacrificii). Semnificaţia apariţiei ‘Oamenilor Indiei’ / Bharadvăja are o deosebită importanţă sociologică: aveau 2 taţi fraţi (Mamată era soţia celui mai mare şi a născut pentru cel mai tânăr); vechea societate era poliandră, când era acceptată - fără nici un tabu social apropierea femeii de mai mulţi bărbaţi. Adoptarea de către Bharata = India are dublă semnificaţie, sociologică şi istorică - puncte de vedere egale ca importanţă - căci marchează strânsa legătură dintre brahmani şi regi: purănele (Agni, Bhăgavata, Brahma, Harivamsa, Matsya, Văyu, Vişnu) anunţă că din ‘Oamenii Indiei’ / Bharadvăja a apărut o categorie care era formată atât din brahmani, cât şi din conducători; din acel motiv, ei erau denumiţi ‘copii cu 2 taţi’ / ‘dvyămuş-yăyanah’ (născuţi prin efortul unui bărbat apropiat, pentru soţ). În ‘Vyavahără Dhyăya’ 127 e scris: ‘un prunc apărut la o femeie fără copii de la soţ devine

Stâlpi Antici Indieni 376


moştenitorul proprietăţilor ambilor bărbaţi: al tatălui natural şi al tatălui legal’. Bharadvăja a îndeplinit dorinţa Bharata, astfel încât descendenţii erau brahmani după Bharadvăja şi conducători după Bharata. De aceea Garga, născut pe linia Bharata, a putut fi clarvăzător Bharadvăja: o situaţie singulară, de mare semnificaţie sociologică; nimeni în India n-a mai putut fi în dubla calitate. Adoptarea stipulează clar că în vremurile prevedice şi în perioada vedică castele nu erau. La început, flexibilitatea sistemului de caste a fost confirmată şi de dezvoltarea familiei (ca în cazul exercitării puterii de către brahmanii conducători). ‘Purănele’ - în versiunile lor genealogice - informează despre aşa ceva: descendenţii Garga au fost primii menţionaţi; acei brahmani proveneau din clanul conducător Bharata (al Indiei). Garga provenea din Bharata şi Bharadvăja; până în perioada vedică - pentru situaţii justificate - brahmanii puteau fi regi iar regii puteau deveni brahmani. Regii şi brahmanii au fost oracolele / profeţii - sau clarvăzătorii - imnurilor vedice (castele n-aveau relevanţă). Sociologic, un alt sistem important a fost cel al gotrelor / gintelor în India: de la început, Ăngiraşii Garga au introdus excelenţa ramurilor fondatoare. Cea mai veche tradiţie Indiană e că Garga prefera pentru împerechieri pe Ăngirasa, Bhăhaspatya şi Bhăradava / alţii au indicat ca strămoşi 3 ramuri: Ăngirasa, Garga şi Şainya (Garga şi Şainya marcând întâia oară distincţia potrivită - prin ruperea de vechea tradiţie - ceea ce arată avansarea în obiceiuri / împreunările fiind în exterior, cu cei neaparţinând gintei lor). Geneza neamurilor prin cronologia comparată relevată de ‘Rig Veda’ - redă că a doua şi a opta mantră sunt mai târzii decât a şasea mantră / cea la care direct a contribuit Garga. Imnurile din ‘Rig Veda’ pot fi fixate corespunzător războiului descris în ‘Măhabhărata’, pentru care e acceptat 3100 î.C.; imnurile din a şasea mantră - mai ales cele pentru Indra şi Sarasvatî - pot fi datate cu jumătate de mileniu anterior. Contribuţia imnică a fost de o excelentă valoare literară, cu o distinctă atingere socio-religioasă (având o mitologie narativă deosebită), Cultul Vitelor fiind de o natură extraordinară, ca un mare dar oferit Culturii Indiene. Garga a rezumat şi a format ştiinţa limbajului - inclusiv fonetica - astfel dezvoltând Cultura Indiană într-un mod remarcabil. Oamenii Indiei şi marea civilizaţie rămâne îndatorată pentru acest motiv, cu omagiu etern exprimat deja în ‘Rig Veda’ 10:14; o creştere a ritualurilor vedice a fost realizată de către Garga, prin Dharma-şăstra şi Răja-şăstra / Artha-şăstra. Purănele - ca de pildă ‘Brhaddevată’ - afirmă că în timpul lui Manu, un discipol a fost Gărgya. Corespunzător ‘Purănei Vişnu’ 3:4, Gărgya - notat şi ca Pannagări de ‘Brahamănda Purăna’, ‘Văyu Purăna’, etc. - a fondat capitole în ‘Vede’ / datarea fiind la mijlocul secolului XXX î.C. Tradiţia brahmană a acordat o mare importanţă instituţiei gotrelor, care a jucat un rol proeminent în exogamie: e clar înţeles că iniţial - când populaţia nu era mare - exogamia n-a prea fost practicată (şi astfel, cununiile incestoase nu erau rare); în cursul timpului, pe măsură ce populaţia a crescut, exogamia gotrelor s-a dezvoltat rapid, practicându-se chiar cu măsuri punitive stricte / instituţia gotrelor fiind de interes sociologic şi religios. Brăhmanii descind din creatorul Brahmă, unul dintre cei 7 apăruţi la început - prin sacrificiu - fiind Ăngiras (strămoşul multor altora). Conform sutrei ‘Puşpa’ - de practicare cultică ‘Sama Veda’ - gotra Garga era separată de gotrele ‘pure’ Ăngiras, ‘anomalie’ ce denotă cine era loial şi cine nu: Garga (şi Şainya) făceau parte din ‘Oamenii Indiei’ / Bharadvăja; de-a lungul timpului şi alţii s-au alăturat

‘ortodocşilor’ Garga şi Şainya - ‘vlăstare cu taţi incerţi’ - care au fost brahmani conducători. Clanul Garga a dezvoltat peste o sută de gotre, unele fiind conectate cu ‘purii’ Ăngiras, altele nu”. (Este ştiut că Ida - rămasă istoric cunoscută ca Zeiţa Ghirghe - s-a însoţit cu Manu, primul om; mult ulterior, o reflexie poliandră a fost înfăţişată şi de Noul Testament în Galileea, prin Maria care l-a născut pe Iisus din Tatăl supranatural, Fiu acceptat şi crescut de tatăl legal Iosif / pe de altă parte - conform ‘Sama Veda’ 1:5 - primii călători între Cer şi Pământ au fost Ăngiraşii, care practicau Cultul Focului şi produceau Soma, elixirul nemuririi: Garga a făcut parte din “Ăngiraşi”, în plus putându-se observa sinonimia dintre “veghe” şi “Vede”). De la declararea independenţei Indiei din 1947 - faţă de Imperiul Britanic - roata budistă a înlocuit în centrul steagului ţării fusul cu zurgălăi (pentru tors lâna) numit Charkha.

Charkha

Steagul Indiei Gherganii din timpurile cele mai vechi în N Indiei au fost ştiuţi ca Gherga, Gherghiani, etc. dar mai ales drept Gărga / Garga. În Sanscrită, spre deosebire de vocala “A” ce e scurtă, vocala “Ă” este lungă iar fonetic - rostită separat fiecare consoană se pronunţă urmată de un “A” scurt (cu “A” inerent), de exemplu G-R-G fiind Ga-Ra-Ga: “G” e gutural 377


adică având pronunţia din gâtlej iar “R” cu pronunţia din cerul gurii, astfel că numele ştiut Gărga / Garga duce la Gherga (accentul în Sanscrită nu cade niciodată pe ultima silabă); fixarea în scris a fost variată, în funcţie de diversele perioade istorice şi de către învăţaţii diferitelor şcoli din vasta întindere Indiană, astfel încât translaţia Latină târzie a fost deosebită, cea mai răspândită fiind Garga. Prezenţa Gherga sub forma Garga a fost în poziţia fruntaşă a primei civilizaţii post-diluviene din lume, cu reverberaţii până în prezent.

Şiva Melatonina - un antioxidant important - este duşmanul bătrâneţii; scăderea nivelului său reprezintă un semnal de îmbătrânire, căci protejează epifiza, normal restaurând ritmurile hormonale tinere. Prezenţa melatoninei întârzie deteriorarea organismului (redresând inclusiv stările depresive), sincronizând hormonii şi sistemul imunitar, prevenind bolile cardiace şi susţinând funcţia sexuală - se găseşte în orz, ovăz, orez, struguri, ceapă, etc. - în exces chiar întinerind persoanele; fiind un antioxidant mai puternic decât vitaminele, poate să pătrundă în orice celulă, având un mare potenţial de distrugere a radicalilor liberi răspunzători de degenerarea / “ruginirea” trupului, refăcând, reparând şi reîntinerind, îndepărtând semnele îmbătrânirii. Melatonina este stimulată de întuneric şi suprimată de lumină, nivelul său în sânge având vârful noaptea; împreună cu celălalt neurotransmiţător, serotonina (a dinamismului, vioiciunii, de acţiune, a cărui lipsă - conform “Institutului Chinez de Ştiinţe Biologice” - duce la homosexualitate) ajută relaxarea printrun somn odihnitor, de refacere. Vechile mărturii despre Hiperboreii sosiţi în Europa din Asia - printre care au fost Gherganii - că erau fericiţi, scutiţi de boli şi mereu tineri, corespundeau de fapt profilului lor de practicanţi ai stimulării “ochiului” din centrul capului, adică a glandei pineale, producătoarea melatoninei (prin tot felul de exerciţii specifice orientale - tipice N Indiei - ca somn sănătos / restructurant, Yoga, masaj, etc).

În 2006, Dr. Joye Pugh s-a referit şi ea la Ham (numit Hermes în Sumeriană şi Greacă, de unde a derivat “hermenautica”, adică metodologia filozofică de înţelegere a textelor, inteligentul Hermes - partenerul erotic al frumoasei “Afro-dita” / Afrodita - fiind curierul / mesagerul dintre zei şi oameni, ca interpret al ordinelor, înrudit cu gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo): Ham / Hermes în Sumer - bazat pe “Tăbliţa de Smarald” unde era consemnat că “forţa este cauza oricărei perfecţiuni, a tuturor lucrurilor care există în univers” - afirma despre existenţă că la început “spiritul exista în natură şi a ieşit din întuneric, când totul era confuz şi obscur, înainte ca verbul să anime totul”, predicând faptul că “omul poate fi ca Dumnezeu şi Pământul poate fi ca Paradisul”, pretinzând că poate crea Paradisul, adică Raiul pe Pământ (prin descendenţii săi, între care a fost atestat Gherga inclusiv de Vechiul Testament - s-a propagat cunoaşterea vechilor ştiinţe sacre, fiind propovăduită transcenderea materiei spre nemurire); amplificând imaginaţia prin utilizarea practicii alchimiste de a iniţia schimbări - devenind astfel creator - ca părinte al tuturor ştiinţelor şi inventatorul hieroglifelor, Ham / Hermes, notat şi Thot de către Egipteni, ca “tatăl” ce ştia “tot”, a explicat conducătorilor acelora puterea minţii, prin tehnica deschiderii, sub coroana de pe cap, a celui de-al treilea ochi, numit “Lumina lui Osiris” de către Egipteni, stimulând epifiza cu vibraţii provocate, în secvenţele sunetelor ritualice, de cei care distribuiau pulberea albă a “pietrei filozofale” pentru legătura cu divinul, rezultând simptome inclusiv ca acelea expresiv exprimate de femei prin dansul din buric (epifiza / glanda pineală - punctul de plecare pentru construirea embrionului în pântecul mamei - amplasată în centrul geometric al creierului, în spatele ochilor, la joncţiunea cu şira spinării, funcţionând într-o armonie directă cu hipotalamusul ce coordonează reacţiile legate de sete, foame şi ceasul biologic, e cea ce crează halucinaţii, viziuni ori coşmaruri prin neurotransmiţători, producând serotonina diurn şi melatonina nocturn, astfel inducând stări de la exaltare la linişte, controlând şi ciclul somnului, având denumirea Indiană “Ochiul lui Şiva”).

Kali 378


Este de observat că soţia lui Şiva, “părintele” Yoga, a fost Kăla / Kali - care ştia adevărul existenţei, ajungând venerată ca zeiţa timpului şi a schimbării, respectiv “Marea Mamă” - analoaga sa în apus fiind Kybela / Sibila iar îndeosebi în ceea ce a devenit lumea Greacă, fiind Gorgona (împărtăşind caracteristici la încheierea ciclului vieţii ca nemurirea şi moartea, liberarea şi robia, etc.), având corbii / Karga ca păsări însoţitoare; nevestei lui Şiva i se mai zicea şi Tără / Tara - preluată în Europa ca Terra - în Română terenului cultivat zicându-i-se “ţarină”, patria fiind “ţara” (cuvântul Indo-European “taran” însemna “fulger”, regăsit ca Uran la vechii Greci pentru Zeul Cerului ori în numele Zeului Fulgerelor Taranis la Keltai / Ghergai, având ca simbol roata solară, Dealul Sacru Tara 53,34 lat. N, 6,36 long. V al conducătorilor Irlandei, numit după Marea Mamă Tara, fiind închinat Zeiţei Telta - Gherga prin vechile translaţii “T” peste “G” şi “L” peste “R” - doica soarelui, patroana grâului şi a competiţiilor / ultimul festival acolo, conform “Dicţionarului Celt” editat de Edain McCoy în 1995, ştiut ca Jocurile Olimpice Irlandeze, a fost în 1169). Din mare vechime oamenii se simţeau solidari cu ritmurile cosmice, descoperindu-se determinaţi şi de mişcările corpurilor cereşti, interpretând că îşi pot depăşi destinul printr-un concept nou, cel de morală - cei care reuşeau fiind divinizaţi - apărând ritualuri de iniţiere, sacru articulate în jurul misteriilor vieţii şi morţii (prin ceremonii nocturne specifice, pentru păstrarea secretelor): puterea cunoaşterii ducea la stăpânirea naturii. De altfel, Grecilor Antici le-a rămas în memorie primul rege Trac ca Haîmos / Haem, fiul lui Boreas (în imaginea următoare e vizibil Boreas - patronul vântului Nordic - din Hadda / Gandhara 34,31 lat. N, 70,31 long. E, Afgani-stan):

Smarald Hamit Este de remarcat că “părintele chimiei” Gheber / Jabir, unul dintre urmaşii Magilor Ghebri / Gherbi, respectiv Gherga, influenţat în carieră de tatăl său farmacist şi dascălul său Arab din familia profetului Mahomed, născut în 721 la Tus 36,27 lat. N, 59,34 long. E / Iran şi decedat în 815 la Kufa 32,02 lat. N, 44,24 long. E / Irak, alchimistul califului Harun al Raşid din Ghergania (care a domnit în 786-809, în timpul aceluia fiind scrisă antologia “1001 de nopţi”), cel care a subliniat necesitatea ştiinţifică a experimentului în chimie, a descoperit procese ca distilarea şi cristalizarea ori acizi ca apa regală, cel azotic, citric, clorhidric, etc., importanţa primordială dintre elemente acordând-o mercurului, adică singurului metal lichid din natură, a fost scriitorul celor mai multe cărţi despre “Tăbliţa de Smarald / Smaragd” = “floarea cerului” - concepţiile sale menţinânduse pe liniile trasate de Hermes - în plus el enunţând celebra teorie a “echilibrului în natură” şi a “rectificat” unele lucrări ale lui Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, ş.a.; foarte straniu, utilizând deliberat mijloace steganografice / ca simboluri ciudate şi un cod ascuns, savantul Gheber a investigat în “Cartea pietrelor” (nu toate lucrările lui au fost deocamdată descifrate) crearea artificială a vieţii - inclusiv umană - în condiţii de laborator, sub controlul direct al Creatorului.

Boreas Zona de influenţă a vântului rece din Nord - denumit Boreas de cei din emisfera Boreală / Nordică - era populată de oameni puternici, ştiuţi şi ca “boieri”; Grecii vechi înţelegeau că Hiperboreii erau atât oamenii din Nordul îndepărtat, cât şi boierii puternici. 379


Pe atunci în Orient a mai trăit matematicianul Al Horezmi / Khwarizmi (780-850, născut în Uzbeki-stan şi decedat în Irak), primul savant al Şcolii din Bagdad, care a pus acolo bazele “Clădirii Înţelepciunii” - unde erau un observator astronomic şi o bibliotecă - el fiind considerat “părintele algebrei” şi al algoritmurilor; e de ştiut că jumătatea Vestică a Bagdadului - de pe malul drept al Fluviului - se numea Karkh (denumire presupusă de unii ca derivată de la Siriana Kharka pentru citadelă). Din cărţile acelui matematician oriental au fost preluate cifrele hinduse, utilizate acum universal. Civilizaţia Ghaggar utiliza în mileniul IV î.C. - conform lucrării “Civilizaţii dispărute” coordonată de Britanicul Kerr Jarrett în 2002 - scrierea de la dreapta la stânga, cu sute de simboluri şi măsura timpul prin număratul nopţilor, nu a zilelor / de pildă “zilnic” fiind “noapte după noapte” (noaptea era considerată începutul tuturor lucrurilor, întunericul ei favorizând fuziunea fiinţei umane cu elementele naturii): “Negustorii făceau comerţ cu alte oraşe din Valea Indului şi - potrivit textelor vechi din Mesopotamia - cu locuri mai îndepărtate, precum Sumeria / Sumerul (în Irakul Modern); negustorii aparţinând acelei civilizaţii au înfiinţat comunităţi comerciale în oraşele Sumeriene iar fildeşul, aurul, carneolul (calcedonie roşie de culoarea sângelui, considerată ‘piatra vieţii’) şi mărgelele de agat, lemnul şi alte mărfuri ale zonei au ocupat un loc important în importurile Sumerienilor”. Savantul Britanic Arnold Toynbee a reflectat: “O trecere în revistă a miturilor monumentale în care s-a întruchipat înţelepciunea neamului omenesc sugerează posibilitatea ca omul să fi ajuns să descopere civilizaţia nu drept urmare a unei înzestrări biologice superioare - şi nici ca urmare a unui mediu geografic favorabil - ci ca o ripostă la o provocare într-o situaţie deosebit de critică, situaţie ce l-a îndemnat să facă un efort până atunci fără precedent. Apariţia istorică a primei civilizaţii a fost un răspuns la o provocare climatică, prin fertilizarea cursurilor marilor ape (consecinţele acelea au fost evidenţiate pentru întâia oară de Dr. Francois Bernier în 1699). Nu condiţii uşoare de existenţă, ci - dimpotrivă condiţii grele au ajuns să determine asemenea realizări. ‘Pământurile virgine’ provocau riposte mult mai viguroase decât cele ‘mai accesibile’ cuceritorilor. Cele mai strălucite manifestări iniţiale s-au realizat în ţinuturi aflate în afara suprafeţei ocupată de civilizaţia afiliată. Totdeauna populaţiile de la ‘graniţă’ - expuse - au izbutit să se dezvolte mult mai viguros decât vecinii situaţi la adăpost”. În N Indiei, prosperitatea Civilizaţiei Ghargar / Ghaggar nu se baza pe superioritate militară, căci populaţia era paşnică, ci pe rafinament intelectual, venerând suprema Zeiţă Mamă, ştiută ca Nordică; a existat în aşa-zisa perioadă vedică (până la începutul mileniului II î.C., când prin mutarea spre răsărit, în Bazinul Gange, s-a ajuns la aşa-zisa perioadă Ariană), acoperind Bazinul Ghaggar până la secarea Fluviului Ghaggar, pe un teritoriu ce azi e împărţit de răsăritul Iranului, Afghani-stan, Paki-stan şi NV Indiei.

ce-l alimentau din Himalaia / Ghoorka fiind redirecţionate spre cele 2 Fluvii mari din N Indiei ce sunt acum - Ind şi Gange - pe cursul vechi mai existând doar câteodată apă, datorită musonilor (secarea marelui Fluviu Ghaggar provocând declinul serios al productivităţii agricole în fostul său bazin - şi în prezent din cauza diminuării apelor freatice puţurile din N Indiei trebuind adâncite constant - în plus fiind distrugerea masivă a vegetaţiei de către locuitori, prin tăierea intensivă pentru necesităţile străvechilor aşezări); în Himalaia / Ghoorka, ce începe în Tibet, sursa Fluviilor din N Indiei Muntele Meru sau Kailas / “Ka-Ilas” 31,40 lat. N, 81,18 long. E (al Zeiţei Ka / Ga = Marea Mamă, “Ila” fiind “Zeiţă”), cu înţelesul de “cristal” în Sanscrită, având numele local Tise înalt de 6638 metri, este locul sacru pentru toate religiile regiunii: ultima destinaţie a sufletelor, centrul spiritual al lumii, ştiut drept Muntele Svasticii sau sălaşul puternicului Rudra / care purta părul împletit şi era îmbrăcat în piei de animale (acolo exista puritatea paradisiacă unde divinitatea era vegheată de Adunarea Gana, formată din paznici înspăimântători, de care puteau trece doar eroii - adică aceia care se puteau autocontrola şi îşi învingeau teama - Ganeşa fiind gardianul intrării la Durga / Gauri, femeia lui Rudra, care era recunoscută drept Marea Zeiţă, fiica Himalaiei / Ghoorka. La Durga / fiica Ghoorka, de o mare celebritate s-a bucurat “faţa gloriei” - masca Gorgonă - numită Kirtti (reproducând Ghirghi) de către hinduşi:

Kirtti Prima oară când Rudra a vrut să intre peste ea, Ganeşa a refuzat să-l admită, ba chiar a avut îndrăzneala să i se opună cu forţa, Rudra cerând atunci ajutorul lui Vişnu / “Veșnicul”, împreună reuşind să-l înfrângă pe Ganeşa, ceea ce a provocat furia femeii, care a început să se lupte cu Rudra - pacea intervenită între ei în final determinând aprecierea bravurii lui Ganeşa prin desemnarea lui drept conducătorul Adunării Gana. Ganeşa era foarte deştept şi avea un cap neuman - mare, cât al unui elefant - hinduşii considerând că astfel putea şi reţine toate câte le ştia. Strălucitorul Rudra văzut ca o forţă pozitivă a Universului, deoarece pentru hinduşi distrugerea este urmarea firească a creaţiei şi de aceea a fost poreclit Şiva, adică “Bunul” (eufemism bazat pe “Şi” = “foc” şi “Va” = “Ba” / suflet), ştiut ca venit din “Si-Beria” / Siberia - a fost cel care a introdus Yoga printre oameni; el a fost “vraciul vracilor” (magia sa fiind îndreptată în scopuri

Paleogeografii au stabilit că în mileniul III î.C. datorită continuării mişcărilor tectonice de împingere a plăcii Indiei în cea a Asiei - s-a întâmplat secarea Ghaggar, apele 380


benefice). Rudra / Şiva - distrugător şi restaurator - a fost un simbol al senzualităţii, păstor milostiv al sufletelor şi răzbunător aprig; “buna” Sivila / Sibila, soţia sa, a fost cunoscută sub diferite forme, printre care Durga / Kalî (respectiv Kalka = Garga, corespunzător translaţiilor “G”/“K” şi “R”/“L”, al cărei animal preferat era tigrul / leopardul zăpezii din Himalaia: felină rară, din grupul panterelor).

a dus la apariţia piramidelor şi ziguratelor). Mer era cuvântul vechilor Egipteni pentru muntele de piatră al piramidei: hieroglifa Egipteană ce desemnează axul lumii e un fel de piramidă abruptă; numele acelei hieroglife este “Mer” (aşezată de obicei sub hieroglifa “Kaf” / barda Egipteană, desemna polul şi deci un munte polar, numit de musulmani Muntele Gîf). În mai multe mituri Egiptene, creatorul - pentru a plămădi lumea - s-a aşezat pe muntele primordial sub forma unei păsări enorme (şoim sau ibis); numele şoimului derivat din rădăcina K-R-O (“cel-de-sus”) a fost verbalizat Horus: fiul lui Isis cu Osiris. În 2003, “Enciclopedia ocultismului şi parapsihologiei” de Lewis Spence a prezentat Vârful Muntelui Meru ca un câmp circular înconjurat de movile, denumit Ida-Vratta: Cercul Idei (e de remarcat că Troada / Troia era dominată în V Anatoliei de Masivul Sacru al Idei, ştiut drept Gargaros - întreaga regiune acolo fiind populată de Ghergarii întemeietori ai civilizaţiei - piscul având un cerc ancestral de pietre aranjate înadins pentru sacralitatea locului); în N Indiei, Ida a fost mama oamenilor de pe cele “7 Râuri”, Ida în Anatolia fiind diminutivul Marii Mame (cea denumită de prima civilizaţie Europeană - centrată în Banat drept Ghirghe: Zeiţa Pământului avea aceeaşi denumire din Bazinul Ghargar / Bhărat până în Banat, de la Ida în Munţii Ghoorka / N Indiei şi pe Masivul Anatolian Gargaros până la Ghirghe în regiunea Europeană unde acum Gherganii sunt cei mai numeroşi din lume). Muntele s-a regăsit simbolic şi în tumul / Gorgan - movila de piatră - tabloul său fiind la mai multe niveluri decât cel fizic, căpătând înţelesuri până în subconştientul uman (chiar şi ascensiunea febrilă a unui alpinist ascunde misterul profund al escaladării limitărilor şi a căutării unei realităţi ultime): muntele e metafora vieţii prin simpla-i existenţă statică, fiind pasul spre supra-uman; odată atingând înălţimile existenţei spirituale, renaşterea poate avea loc doar prin sacrificiul suprem - jertfă - sau moartea iniţiatică (prin coborârea în peşteră ori drumul spre celălalt tărâm, de unde iniţiatul se întoarce în lume fiind născut a doua oară de mama universală primordială).

Durga Nu s-au făcut escaladări acolo (la fel cum n-au fost pe Muntele Zeiţei Ghankar / Ghangkhar 28,03 lat. N, 90,27 long. E din Bhutan) şi nici în prezent nu se acordă permise de căţărare pe uriaşul Munte Sacru, la poalele căruia s-a dezvoltat Ghaggar, prima civilizaţie post-diluviană din lume, măreţia simetrică a sa în cele 4 zări, cu perspectivă piramidală şi albă - datorită zăpezii permanente - impresionând puternic pe cei de pe malurile marilor lacuri de la bază.

În zona Muntelui Sacru, la Ghangaria 30,44 lat. N, 79,38 long. E / N Indiei, se află Valea Florilor, accesibilă doar vara (prezentă în mitologia hindusă ca locaşul zânelor): unul dintre cele mai frumoase locuri de pe glob, protejată ca parte a patrimoniului mondial UNESCO, fiind rezervaţie a biosferei; este o uriaşă grădină naturală - într-o mare depresiune din Himalaia, pe zeci de kmp - cu zeci de specii unice de flori sălbatice, în culori diferite, ce acoperă complet arealul:

Muntele Sacru de pe acoperişul lumii Muntele Sacru era adesea reprezentat piramidal, cu terase şi cele 4 faţete orientate spre punctele cardinale (modelul său - după cum aprecia şi lingvistul Pierre Gordon 381


cu Hunii Albi şi au generat populaţia Rajput care a condus E Paki-stanului şi NV Indiei, fiind primul obstacol serios în răspândirea islamului printre localnici (apoi, dinastiile lor sau aliat cu Mogulii, prin multe cununii nobiliare). În Evul Mediu, centrul de putere Gurjar a fost Muntele Abu 24,35 lat. N, 72,42 long. E (la limita dintre Raja-stan şi Gujarat / ce se numea “Gurjar-atra”, adică “ţara protejată de Gurjari”): până la perioada Mogulă, Raja-stan şi Gujarat au fost state Gurjare (“Observatorul Antropologic” al Indiei - cu sediul în Kolkata / Calcutta - i-a apreciat pe Gurjari ca “oameni remarcabili, fondatori de regate, supravieţuitori până azi ca păstori tribali”). La cumpăna dintre mileniile I şi II, Kannauj 27,04 lat. N, 79,55 long. E din statul Uttar Pradeş - capitala parfumului Indian - a fost reşedinţa regilor Gurjari (supranumiţii “Domnii Arianilor”); în 2013, cercetătorul NauNihal Singh a consemnat tradiţia Gurjară că Regatul Gopal condus de Krişna a fost Gurjar (datorită cununiei acelui avatar al lui Vişnu cu Radha, prinţesa Gurjară care a fost avatara Mamei Divine Lakşmî). În prezent, Gurjarii formează cea mai mare populaţie tribală din Caşmir; în N Indiei sunt semi-nomazi (practică transhumanţa) şi menţin sistemul exogam al gotrei. În Antichitate, zona din partea superioară a Bazinului Oxus, cu denumirea Greacă de Bactria, era mărginită la apus de Mouru / Margiana şi la S de Munţii Gherghi, respectiv de Gandhara; este de observat că Bactria a reprezentat “vatra strămoşească” pentru mulţi migraţi de acolo, inclusiv pentru Gherga, numele de Bactria Daxia pentru vecinii Chinezi / din E - fiind în rezonanţă, prin radicalul său, cu “vatra”, cuvânt atestat Daco-Get (schimbarea “V”-“B” era practicată pe larg, din marele trecut - de la Ebraic la Evrei sau în Caucaz, Iberia fiind şi Iveria, populată de Avari - ulterior rocada ajungând de pildă la cei de pe Volga deveniţi Bulgari ori Derbent din Daghe-stan având sinonimia Dervent în Dobrogea, etc.): Geto-Dacul “bătrân/ă” era persoana care îngrijea focul din vatră, în Latină dezvoltându-se din aceeaşi rădăcină cuvântul “veteran/ă” pentru cineva în vârstă, din vechime (femeia bătrânului era simplu prescurtată “baba”, de exemplu Babel şi Babilon printre altele - fiind reprezentări semnificative ale derivaţiei, servind ghidarea Antică Greacă pentru Bactria).

Ghangaria Ghergarii şi Gurjarii

Dintotdeauna, Gurjarii au fost la răsărit de Ghergarii Caspici. În 1989, cercetătorul Britanic William Dalrymple a scris: “Din Hindu Kuş până în Himalaia, în Afgani-stan, Pakistan şi India, încă se perindă păstorii Gurjari cu cirezile lor (mai ales de vite); ei pot fi recunoscuţi prin faptul că au aspect European, cu părul şi ochii deschişi la culoare, prin faptul că îi evită pe oamenii din cale, prin faptul că poartă bărbi imense şi că sunt mândri, feroci, loiali. Şi-au păstrat tradiţiile milenare în ciuda unor mari adversităţi şi vorbesc un grai ne Indo-European (din motive comerciale, ştiu limbile celor cu care au de a face)”. În prezent, milioane de persoane între Caşmir şi Rajastan vorbesc Gurjara / Gojri, scrierea având-o de la dreapta spre stânga, cu litere Persane (apropiate de cele Arabe); religios, ei sunt hindi, musulmani, sikşi, etc. Unii cercetători le-au bănuit legăturile cu Caucazienii Georgieni (după aparenţă şi onomastică, Georgia fiind Gurjia, aspectele de gen ajungând studiate şi de către geograful Majid Husain din India). Majoritatea Gurjară îşi pretinde ascendenţa în războinicii din Dinastia Soarelui (“Surya-vanşi Kşatrya” = casta regală, începând cu Manu), în directă legătură cu avatarul Rama al Zeului Vişnu / “Veșnicul”; într-adevăr, în istorie Gurjarii au fost ştiuţi ca iubitorii Soarelui, foarte devotaţi Zeului Surya / Mitra, locurile lor de cult numindu-se “Arka”. În urmă cu aproape 2 milenii, Gurjarii s-au amestecat

Gărgya Cu denumirea Gărgya au fost mai mulţi învăţaţi ai ritualurilor vedice din mare vechime dar şi numele conducătorului curierilor / mesagerilor denumiţi Gandharva / Gand-Hari, dintre zei şi oameni (cu aptitudini muzicale extraordinare, dansatori excelenţi şi luptători formidabili): tema respectivă de la hinduşi era aceeaşi cu cea ulterioară a lui Thot la Egipteni / respectiv Ham din Biblie, adică bunicul Gherga; aşadar, ceea ce Grecii vechi ştiau ca Hermes - şi ulterior Romanii ca Mercur - a fost anterior triplu atestat, inclusiv pentru urmaşi, ca Gărga de către Indienii vechi, ca Gherg prin hieroglifele Egiptene şi ca Gherghe-seu de către Evrei în Vechiul Testament (de la Garga / Darda - fratele lui Hermes - strâmtoarea dintre Asia şi Europa şi-a primit numele de Dardanele, denumire perpetuată aşa de către vechii Greci). În N Indiei sub forma Gărgya Tara era ştiut acel Garga superior lui Gărgya iar ca Gărgyatva se înţelegea starea 382


de urmaş a lui Garga / Gaargya. Curierii / mesagerii Ghandarva aveau ca partenere nimfele Apsara, femei frumoase, asociate riturilor de fertilitate (a căror faimă din India a ajuns Asiatic în răsărit până în Indo-China şi Indonezia iar în apus până în Anatolia; nimfele simbolizau frumuseţea şi delicateţea izvoarelor, a întregii naturi, asigurând rodnicia pământului, petrecându-şi viaţa în grote, sanctuarele lor fiind stâncile şi fântânile). Personajul central Gandharva / Gandarava privind reînoirea anului era un erou cu un călcâi de aur. Epopeea “MahaBharata“ i-a prezentat de 505 ori pe Gandharva în teritoriile lor - grupaţi împreună cu nimfele lor în 27 de clanuri - ca paznici ai celebrei băuturi Soma (echivalenta la Perşi fiind Haoma / Hom sau Gaokerera) cu roşu pe harta următoare:

- a unei vieţi plenare prelungite la nesfârşit. Revelarea unei existenţe beatifice - în comuniune cu zeii - a continuat să obsedeze spiritualitatea indiană multă vreme după dispariţia băuturii originare, căutându-se atingerea unei aşa existenţe prin alte mijloace: asceza ori excesele orgiastice, meditaţia, tehnicile Yoga, devoţiunea mistică, etc.; căutarea libertăţii absolute a prilejuit o întreagă serie de metode, având ca rezultate noi perspective”. Răspândirea Gandharva era din Himalaia - de pe Muntele Munjaban - până în V Nepalului, în Bazinul Gandaki / “Gan-Daki” (populat de Gurka), ajungând până la Lacul Manas / Manasarovar din Tibet; în S au fost până la Râul Narmadă din India iar în N până în Kirghi-stan / Kirghizia şi Valea Karga / Guerga din Bazinul Tarîm - în N Tibetului, în provincia Xinjiang / NV Chinei - regatul ulterior Gandhara suprapunându-se ariei lor, având pe rând capitala la Charsadda 34,08 lat. N, 71,43 long. E / localitate supranumită “a lotusului”, Taxila 33,44 lat. N, 72,47 long. E şi Peshawar 34,01 lat. N, 71,35 long. E, ce însemna “a omului”.

Moneda marelui rege Gurga-moya În secolul I, marele rege al Regatului Gandhara a fost Gurga-moya, cu reședința în Oaza Khotan / Hetian 37,06 lat. N, 80,01 long. E, din Bazinul Tarîm. Populaţia Gandharva era considerată exotică şi a fost cea care a întemeiat acel Regat Gandhara (la început a fost considerată ca străină de ceea ce a urmat să se dezvolte cu contribuţia sa, adică prima civilizaţie post-diluviană din lume, cea vedică), fiind răspândită mai ales la N de Muntele Meru / Kailas, de unde apoi a coborât în Bazinul Ghaggar, pe Valea Sarasvatî, a fostului Fluviu Gargar / Ghaggar; epopeea “Râmâyana” / “Ramayana” a menţionat o parte din populaţia Gandharva lângă izvorul Fluviului Gange (cu genericul Sailuşa) şi în pădurea Khandava de lângă Râul Yamuna, tipologia lor regăsindu-se de exemplu din Prang 34,08 lat. N, 71,44 long. E / Caşmirul Paki-stanez până în Agra / Akra 27,10 lat. N, 78,01 long. E / statul Uttar Pradesh, în N Indiei. De altfel, Anticii Europeni îi ştiau pe cei din Valea Fluviului Gange ca Gargarizi, notând autohtonii drept populaţia “Gargaridae” (Diodor Sicul 11:37, Pliniu 6:18, Vergiliu 3:27, Dionisie “Periegetul” 5:1144, ş.a.: aşa ceva n-a fost o halucinaţie colectivă, prezenţa foarte numeroşilor Gherga fiind o realitate, nu o întâmplare sau o coincidenţă). Britanicul Meyer Stevenson a consemnat că “împăratul Mogul, înainte de a-şi face curtea imperială la Agra, s-a gândit s-o instaleze la Gargari, probabil cea mai grozavă atracţie din Caşmir”. Regatul s-a format însă nu altundeva decât în Bazinul Ghaggar - azi Paki-stan şi Afghani-stan - unde erau cele 5 mari ape ale “Sistemului celor 7 Râuri”; de pildă, oraşul Kandahar 31,37 lat. N, 65,43 long. E din Afghani-stan şi-a preluat denumirea de la Gandhara, numele său Antic.

Răspândirea Gandharva Este de ştiut că Gaokerera / Haoma (băutura albă din Avesta, probabil din cătină ghimpoasă / de râu) era mai veche decât Soma (băutura galbenă din “Vede”): la ambele însă s-au pierdut reţetele; cătina - plantă cu bobiţe aurii, mare iubitoare de soare - a fost recomandată de principalul tratat medical Tibetan, “Rgyud Bzi”, în mod explicit şerpaşilor / celor care călătoreau la mari înălţimi, planta fiind introdusă şi în alimentaţia astronauţilor Ruşi (corespunzător Dr. Ion Brad dar şi altor specialişti, felul de cătină ce creşte în România, mai ales în Bazinul Buzăului, constituie un veritabil Ginseng, cu “un conţinut chimic de excepţie, poate cel mai bogat din lume”). În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a reflectat: “Soma deştepta gândirea, reînsufleţea inima şi curajul războinicilor, sporea vigoarea sexuală, vindeca bolile; băută de preoţi şi de zei laolaltă, Soma apropia Cerul de Pământ, întărea şi prelungea viaţa, garanta fecunditatea, experienţa extatică revelând în acelaşi timp plenitudinea vitală, sensul unei libertăţi nelimitate, posesia unor forţe fizice şi spirituale abia bănuite. De aici sentimentul comuniunii cu zeii, ba chiar a apartenenţei la lumea divină, certitudinea ‘ne-morţii’, adică - înainte de orice 383


Svastica este şi în prezent foarte populară - ca simbol sacru - la hinduşi în India, etc. Savantul Sundeep Jhutti a cercetat “Geţii” (studiu publicat - exact cu aşa titlu în 2003 de Universitatea Americană Pennsylvania): “În scripturile Indiene, Kuşanii / Yuezhi au fost consideraţi Mleccha, adică străini (similar au scris Perşii şi Chinezii); ei vorbeau o limbă Iraniană şi migrau (vechile texte i-au notat ca MasaGeţi şi ca Dakhi). Iranienii / Perşii îi distingeau pe MasaGeţi ca ‘prădători’ şi pe Dakhi ca ‘inamici’, ştiindu-se despre ei că-şi aveau locurile de baştină între Fluviul Syr Darya şi Marea Caspică. Istoria triburilor lor e impresionantă, fiind cunoscuţi de Chinezi în E, de Indieni şi Perşi în S şi de Greci în V; unul dintre cele mai interesante aspecte ale lor lea fost incredibila mobilitate ca nomazi, îndeosebi spre Europa. Marii Yuezhi au fost MasaGeţii din Asia Centrală, adică Marii Geţi, la distanţă lexicală similară de Guţii din marginea Mesopotamiei, de Geto-Dacii din NV Mării Negre ori de Goţii din E Europei (ceea ce ne ajută să înţelegem originile Guţilor şi asemănările cu Yuezhii, Geţii sau Goţii); a existat cumva o naţiune de nomazi care se numeau Guţi, Geţi, Gaţi sau Yuţi? Iezuitul Catalan Antonio Monserrate 15361600 de la Curtea Mogulă i-a considerat pe Jaţii din India ca descendenţi Geţi. În ‘Tablourile istorice ale Asiei’, orientalistul German Julius Klaproth 1783-1835 a scris că ‘Yuţii erau Goţii aşa cum au sosit în Europa, migrând din Asia Centrală, ajungând cu Odin până în Scandinavia’ (el identificându-i pe Yueti ca Geţi, respectiv pe Yuezhi ca Goţi, afirmând că ‘urmaşii lor încă există în India’). În 1829, istoricul Britanic James Tod în ‘Analele Rajastanului’ a scris: ‘Prinţii Jaţi / Yuti provin din Bazinul Syr Darya; obiceiurile lor confirmă tradiţia originii Gete, considerându-se distincţi deoarece ţinutul de provenienţă al strămoşilor lor a fost în Nordul îndepărtat, dincolo de cele 5 Fluvii. Dahii s-au aşezat în Antichitate pe malurile Indului, regăsindu-se de asemenea ca spiţă regală, mai ales în Rajastan; ei au ajuns acolo cu Alexandru Macedon’. Arheologul Britanic Alexander Cunningham în lucrul său a evidenţiat interesantele legături dintre Mezi şi Jaţi: ‘Mezii au reprezentat riveranii din Valea Mandrus (aflată în S Bazinului Oxos); ei şi-au însoţit vecinii Jaţi în migrările forţate atât spre Nordul Arianei, cât şi spre Sudica Indie. Mezii au fost notaţi de autorii clasici inclusiv ca Med / Mand’ (iar Mand e un important clan Jat din N Indiei). În 1883, Horace Rose a concluzionat: ‘Jaţii au ajuns în Punjab din Bazinul Oxos curând după Mezi (la sfârşitul mileniului I î.C)’. Istoricul Englez George Rawlinson 18121902 a identificat Jaţii dintre MasaGeţi astfel: ‘MasaGeţii care au fost Marii Jaţi - ocupau ambele maluri din cursul

Colonizarea Bazinului Ghaggar Caracteristicile lor speciale i-au individualizat de ceilalţi prin cunoştinţele lor cereşti - inclusiv de levitaţie / zbor - capacităţile de a influenţa natura, abilităţile de a citi gândurile, posibilităţile de a-şi schimba rapid formele / înfăţişările, etc. preferând izolarea pe înălţimi, în adâncul codrilor dar influenţând cultural profund pe cei cu care au interferat; de exemplu, practicau căsătoriile din dragoste (iar dacă erau şi acceptate de părinţi, atunci erau cunoscute drept “cununii Gandharva”) şi au contribuit decisiv în arta timpului, prin sculpturi, muzică, etc., limba ce-o vorbeau fiind Prakrit / precursoarea Sanscritei. Din scripturile Sanscrite se ştie că Râmâ / Rama (frate cu Bharata / de unde a provenit primul nume al Indiei) la sfârşitul mileniului VI î.C. a stăpânit Regatul Gandharva iar BalaRama - fratele lui Krişna - la sfârşitul mileniului IV î.C. a făcut un pelerinaj de-a lungul Fluviului Ghaggar / Sarasvati şi a întâlnit multe aşezări Gandharva acolo, ce se aflau sub semnul lui Şiva; pe lângă simbolul Svasticii, emblema lui Şiva era “linga”: piatra înălţată, falică. (S-ar putea reține că unii cercetători Români – după cum a scris în 2010 și Nicolae Pintilie în “Enciclopedia Geto-Dacilor” - l-au apropiat pe fratele eponimului Indiei Bharata, anume pe prințul Rama și pe oamenii lui Ramani, de stră-Români, ceea ce ar reconfirma de fapt răspândirea neoliticilor Indo-Europeni, cunoscuți ca Kurgani, femeile numindu-se Gorgone, circulația lor având loc pe Căile Gorgone dintre India și Europa, existente de-a lungul apelor curgătoare și marcate între acelea de stâlpi / obeliscuri, ei la hotare ajungând realizatorii nu doar de valuri de pământ / brazde uriașe, ci și de morminte în movile, denumite “gorgane”). Este de ştiut că muierea lui Răma era numită Sîtă, adică “Brazda”, spunându-se despre ea că s-a născut din brazda săpată de plugul - falic - al acelui avatar al Zeului Vişnu (ea era avatarul Marii Mame / care îl avea ca bărbat pe Vişnu), aşadar cuplul primordial avea perechea avatară SîtăRăma: clone în dublură, atât la ea, cât şi la el. Până în prezent, printre practicile hinduse generalizate au rămas pelerinajele la locurile sacre de la izvoarele Fluviilor, pelerinaje numite “tîrtha”, în Sanscrită pentru cer fiind folosit cuvântul “akasa”, cu semnificaţia locului de baştină: utilizatorii se considerau neam coborât din cer, acela fiind patria lor (memoria spaţioasă “ăkăşa” - formată din eter - cuprinzând şi datele tuturor oamenilor). În 1898, Universitatea Americană Yale a studiat răspândirea străvechii Svastici:

384


inferior al Fluviului Oxos; Dahii se întindeau între Herat şi Hyrcania, până la Marea Caspică’. În 1997, Torday Laszlo a conectat denumirea Yuezhi de Gwati / Ywati, considerând-o ca aceeaşi cu Iatioi folosită de geograful Antic Ptolemeu pentru cei din Delta Syr Darya / de la Lacul Aral (Dr. Edwin Pulleybank în 2002 confirmând că Ptolemeu i-a consemnat pe Yuezhi / Iatioi şi în asociere cu Tocharoii / Tocarianii iar Takhar încă este un important clan Jat în N Indiei). Împăratul Timur când a invadat India i-a egalat pe Jaţii din Punjab cu Tartarii / Tătarii din Asia Centrală. Chinezii aveau pentru Hunii Albi apelativul Yetha (şi aceiaşi origine - conform cronicii - cu cei anterior notaţi ca Yuezhi, adică Geţi); analele a 3 Dinastii Chineze au consemnat că Yetha aparţineau YueChe, adică Marilor Geţi. MasaGeţii se caracterizau atât prin poliandrie - iar Hunii n-au practicat aşa ceva - cât şi prin Cultul Soarelui (o dată pe săptămână, în Ziua Soarelui - adică duminica - se abţineau de la consumul sării), ceea ce s-a regăsit la Jaţi. Odată cu năvala Hunilor Albi în N Indiei au fost şi nomazii numiţi Gurjara de la Marea Caspică, înrudiţi cu Jaţii (aveau acelaşi aspect fizic); în prezent, Gujara e o importantă ramură Jată. Pluralul folosit de geograful Anatolian Strabon pentru Get / Ghet era Ghetan; urmele arheologice denotă că spre sfârşitul mileniului I î.C. N Indiei a fost invadat de triburile Dariane (îndeosebi cele de pe Valea Syr Darya): în Asia Centrală denumirea principală - la singular - s-a consolidat ca Jat, pe când în apus a fost mai apropiată de cea strămoşească Gut, ca Ghet în Tracă (care ulterior în Europa a devenit Got). În N Indiei - mai ales în Punjab şi Rajastan - Jaţii se evidenţiază printre ceilalţi, fiind înalţi, cu părul lung şi bărboşi (unii însă presându-şi capul, ca dolihocefali); cultul strămoşilor, eroilor şi martirilor e răspândit printre ei (cu rugăciunea ‘Ardas’ venerează sabia). Un grup special a fost EuerGetae, al ‘Bunilor’ Geţi - conform geografului Englez Samuel Butler în 1818, ştiut cu numele Dergasp - care avea acelaşi ritual al săbiei ca şi Geţii din N Tracilor (identic între Punjab şi Marea Baltică); TyraGeţii de pe Nistru - la gura căruia în mileniul I î.C. trăiau Greci - au fost MasaGeţi de la Marea Caspică. Geţii s-au întins mult spre Nordul European; împreună cu ei au fost Dahii / Dacii (aşa cum i-a echivalat Anatolianul Strabon) iar savanţi Antici ca Pliniu, Appian, ş.a. au egalat termenii: Get = Dac (urmărind genericul, se vede că la Indieni era Daku, la Perşi era Dahyu, la Greci era Dahae, la Latini era Dacia). După cum a remarcat istoricul Britanic Alexander Cunningham în 1888, un termen similar încă exista în timpul său la Marea Caspică, sub forma de ‘Ţara Rebelă’ = Daghi-stan: aşa ceva corespundea mişcării Dahae din Hyrcania iar Dahae / Dai avea înţelesul de ‘lup’, o conotaţie pentru ‘rebel’. Dahii de pe malul Caspic erau de lângă străvechiul tărâm al Hyrcaniei (‘Daii’ însemnând ‘lupi’ au fost atestaţi de exemplu în Frigiană, ca ‘Dhaunos’ în Iliră, etc.); Perşii aveau ‘gurg’ pentru ‘lup’: de aceea regiunea Gurgan - străbătută de Râul Gorgan - era vechiul nume Indo-Iranian pentru Verkana / Hyrcania. ‘Ţara lupilor’ Hyrcania / Kurgan a fost faimoasă pentru fertilitatea sa; Alexander Cunningham în ‘Raportul arheologic’ din 1864 a scris: ‘Dacă e corectă identificarea Jaţilor cu Xanthii (adică blonzii) lui Strabon şi cu Iatii lui Pliniu, tărâmul de obârşie trebuie să fi fost în Bazinul Oxos / Okus, între Khorasmia, Bactria şi Hyrcania, pe foarte fertila Vale Margus (pe care o consider că a fost leagănul Jaţilor)’. Un important clan Jat în Punjab / N Indiei e Virk / Birk (care îşi consideră genealogic numele drept Sanscrit legat de lupoaică); de exemplu, reşedinţa lor Verka este o

reminiscenţă a aşezării oamenilor săi, veniţi din Verkana / Hyrcania. Pe de altă parte, ştim că Alanii - strămoşii Oseţilor - erau din răsăritul Caspic, de lângă MasaGeţi; puteau Oseţii fi din regiunea Hyrcaniei ca şi Jaţii Virk sau Balcanicii Orkoi ori ca şi Dahiya din N Indiei sau Tracii Daci? În secolul IV, Ammianus Marcellinus a scris că ‘Halanii erau până în Bazinul Gange, ce curge în India şi cândva au fost cunoscuţi drept MasaGeţi’, consemnând că aproape toţi Alanii erau înalţi, chipeşi, blonzi şi aproape la fel de sălbatici ca Hunii; Alanii au fost în legături clare cu Albanii Caucazieni, trecând din Asia în Europa prin Hyrcania, Media, Daghe-stan şi Armenia. Alţii înrudiţi cu ei au fost AgaTârşii (care - dacă îl credem pe Valerius Flaccus, ce i-a notat TârsaGeţi / ‘ThyrsaGetae’ - erau Geţi). La V de Hyrcania - în SV Caspic - este provincia Ghilan, cândva ştiută ca ‘Tărâmul Ghil’ (al Anticilor Gelae / Gheli); aşadar, Ghilan era Ţinutul Ghelilor. Strămoşul acelora a fost pruncul Ghil părăsit într-un codru şi găsit de către un rege / Raja: numele era Iranian iar cei ştiuţi ca Ghilaki încă populează acea zonă din Iran. Cel mai mare şi mai important - clan Jat se numeşte Ghil, cu baza în Lahore / capitala Punjabului Paki-stanez. Jaţii Virk pretind că printre strămoşii lor a fost un rege / Raja a cărui soţie era Ghil, ceea ce redă - indiferent de realitatea istorică a lor - relaţia dintre Ghil şi Virk. Geograful Anatolian Strabon i-a plasat pe Gheli lângă Hyrcani, locuind din actuala regiune Ghilan până între cei ştiuţi ca Albani Caucazieni şi Amazoane; ei de fapt s-au întins în N până în Rusia şi Ucraina de azi, ca Gheloni. Goţii au apărut istoric pentru întâia oară în secolul III în N Dunării inferioare (nu pe Valea Vistula): atacau Imperiul Roman; nu e consens printre savanţi despre originile Goţilor, unii observând existenţa Gothonilor la gura Vistulei (ce curge în Marea Baltică), acolo existând SamoGiţia, adică ‘Geţia de Jos’. În 1988, istoricul Herwig Wolfram a afirmat: ‘Nici un etnograf Antic nu a conectat Goţii de Gutoni, ci de Gheţi / Geţi’ (probabil - după cum a scris Horaţiu - Gutonii erau ‘Geţi îngheţaţi’). Iordanes - care totuşi şi-a numit lucrarea ‘Getica’, nu ‘Gotica’ - a indicat naşterea Goţilor în ‘marea Insulă Scandza’ dinspre zona Arctică, ceea ce ar corespunde Scandinaviei, areal însă nepotrivit pentru a fi fost ‘pântecul naţiunilor’; climatul era inadecvat unei vaste populaţii (chiar şi azi regiunea e slab populată): totuşi, toţi Scandinavii au provenit de undeva (istoricul Procopiu a dat o informaţie de mare valoare, el explicit echivalând Goţii şi Alanii). Lingvistul Britanic Joseph Bosworth 1789-1876 a afirmat: ‘Goţii erau de origine Asiatică; naţiunile şi limbile Gotă şi Scandinave au fost reperate în Iran / Persia’. Aşadar, Goţii se trăgeau din Geţi şi trebuie menţionat că nu doar Geţii Traci existau (aceia au migrat de la Caspica mai timpuriu). În oricare dintre abordări rezultă că Gheţii au fost strămoşii Goţilor. Procopiu credea şi despre Gauţii Scandinavi că au fost Geţi. Profesorul Britanic Laurence Waddell 1854-1938 a afirmat: ‘Mulţi dintre primii regi Sumerieni - inclusiv Sargon cel Mare - ori în Egipt primul faraon în mod repetat s-au numit Guţi pe sigiliile lor. În Mesopotamia, Guţii au fost printre cei mai progresişti Sumerieni’. Este interesant zeul suprem Zalmoxis (echivalat Grec cu Herakle ori Indian cu Rudra / exponentul Cultului Craniilor, venerarea sa fiind bând dintr-o ţeastă umană, ‘vas’ de libaţie numit ‘kharpara’): Zalmoxe a fost întâi Get, apoi Dac şi la urmă Got. Câte un altar Hara / Şiva - zeu care l-a înlocuit pe Rudra - era aproape în fiecare sat Jat; venerarea falică ‘lingum’ - ce nu era vedică - a fost practicată de cei mai răsăriteni Jaţi iar Surya - Zeul Soarelui = Zorya în Europa - a fost singura divinitate din 385


Panteon încălţată şi îmbrăcată Nordic (aspectul regilor Kuşani era aşa). Nu pretind că Geţii au fost strămoşii tuturor IndoEuropenilor dar se poate vedea că vorbitorii de graiuri Iraniene au avut descendenţi nu doar în Caucaz (ca de exemplu Oseţii), ci şi în NV Indiei, în Jaţii care încă le poartă numele. Savanţii Moderni ar trebui să reconsidere rolul Geţilor - Guţilor sau Jaţilor - împreună cu evidenţele arheologice, antropologice, lingvistice, etc. (inclusiv analizarea genetică)”.

mileniului II î.C., a fost inima Regatului Gandhara / leagăn Jat. Este interesant că în Himalaia se foloseşte Montanul / Munteanul “Yeti” pentru “omul pădurilor” sau “omul zăpezilor” din munţi, îmbrăcat în blană de urs (animalul dintotdeauna preferat de Geţi): o denumire apropiată de cea folosită pentru Jat / Jaţi (formând o populaţie acum din zeci de milioane de persoane mai ales în Nordul Indiei). Aşadar corespunzător dovezilor - Gurjarii s-au întins între N Indiei şi Marea Caspică (între Asia Centrală şi limita Asiei cu Europa), până în Antichitate fiind categoric asociaţi Marilor Geţi / Jaţilor şi Dakhilor; în Europa - unde ca ramură din EurAsia au ajuns apusenii Geto-Daci - dintre Ghergari s-au impus în mileniul I î.C. conducătorii aparţinând Dinastiei Gurag / Zuraz (printre care - în mileniul I - au fost Decebal / ultimul rege al Geto-Dacilor în spaţiul actualei Românii, Attila / împăratul Hunilor, Rurik / primul rege al Ruşilor, Arpad / primul lider al Ungurilor în Panonia, ş.a). După cum a studiat şi cercetătorul American Thomas Lessman în 2004, leagănul MasaGeţilor a fost în TransOxiana - adică în zona dintre Fluviile Ox / Amu Darya şi Sîr-Daria / Syr Darya - iar leagănul Dakhilor a fost în vecinătatea apuseană, în Margiana, adică în Bazinul Margu (apă curgătoare lungă de 970 km, cu izvorul în Munţii Gherghi - din Pamir, în Afganistan - ce dispare în Deşertul Karakum / Garagum, în Turkmeni-stan).

Jaţi Profesorul universitar Edwin Pulleyblank din Canada (1922-2013) a scris în 1991: “Este larg recunoscută corespondenţa Yue-che (integrală ori parţială) cu Tocharii şi Asii sau Asianii; ei stăpâneau Daxia / Bactria. În Imperiul Kuşan, Yue-che şi-au abandonat stilul de viaţă nomad şi s-au sedentarizat, urmaşii lor regăsindu-se din Hindu Kuş până în N Indiei şi Bazinul Tarîm. Scrisul Prakrit din Gandhara le-a fost asociat administrativ”. În 1901, istoricul German Josef Markwart a echivalat Asii cu Gaisanii / Yuezii iar în 2007, arheologul Uzbec Kazim Abdullaev în “Migrările nomazilor din Asia Centrală” a afirmat: “Romanul Marc Iustin - în Prologul 42 la Trog Pompei - a scris că Asii / Asianii au fost regii Tocarilor / Tocarianilor, ceea ce înseamnă că erau Yuezi / Kuşani”. Kandahar e acum cel mai mare oraş din Afganistan după capitală (loc tradiţional Paştun): se pare că în valea sa au apărut primele culturi de cânepă Indiană din lume (locul fiind patria marihuanei şi a haşişului); de la mijlocul

Somnul Gărga Oamenii mor după câteva minute fără aer, mor după câteva nopţi nedormite, mor după câteva săptămâni fără apă sau mor după câteva luni fără hrană (toate sunt forme de energie iar corpurile Gherga de-a lungul timpului s-au dovedit bune rezonatoare - receptoare dar şi utilizatoare - de energie universală); de-a lungul vieţii, oamenii visează în total câţiva ani (femeile au nevoie să doarmă cu circa o oră în plus pe noapte decât bărbaţii iar prematurii - de orice gen visează mai mult). Înaintea răspândirii practicii Yoga erau ştiute 3 stări ale spiritului: veghea, somnul cu vise şi somnul profund. Este o observaţie comună că un somn bun “remontează”; lipsa lui duce la pierderea concentrării şi 386


slăbirea vigorii fizice, explicaţia fiind că organismul se dezorganizează în funcţii deoarece undele cerebrale din timpul perioadei de somn - aflate atunci în activitatea energetică pe joasă frecvenţă la puterea cea mai amplă - nu mai rezonează adecvat cu radiaţia Pământului: frecvenţa umană de circa 8 cicli pe secundă e aceeaşi cu radiaţia planetei, de circa 8 Herţi / secundă (creierul omului şi însuşi Pământul - părintele universal / aşa după cum s-a ştiut dintotdeauna - lucrează pe aceeaşi frecvenţă, întregul sistem biologic rezonând cu globul, ceea ce corelează inclusiv energia mediului cu controlarea directă a persoanei, de exemplu oferind şi posibilitatea influenţării oamenilor prin manipulările rezonanţei).

pentru un număr dublu de respiraţii iar apoi poate dormi în orice poziţie. Mai mult, omul nu trebuie să doarmă sub cerul liber, direct pe pământ, sub un copac izolat, la o intersecţie ori pe un aşternut de lână sau mătase; de asemenea, omul nare voie să doarmă gol, în haine transpirate ori cu picioarele ude. Dormitul pe spate, mai ales ziua, nu e recomandat, ci noaptea: pe întuneric, sub vegherea lunii; noaptea de altfel este foarte apreciată cultural dintotdeauna atât pentru “somn bun” cât şi ca “sfetnic bun”, creierul funcţionând diferit în timpul dormitului. La începerea somnului, poziţionarea trupului faţă de magnetismul universal a fost recomandată pe direcţia S-N (orientarea capului spre V ducând la anxietate), acestea toate fiind interpretate prin valorificarea energiei care vine dinspre E spre V. Ideea memoriei universale interactive conţinând tot ce s-a întâmplat vreodată (numită şi “Cartea Vieţii”, menţionată de exemplu în Biblie, “Ieşirea” / “Exodul” 32:32, “Psalmi” 68:32, etc.) făcea parte din cultura străveche din Bazinul Ghaggar şi mistic era legată de “Tăbliţa Destinelor” din Sumer ori de “Tăbliţele Mărturiei” din Egipt utilizate de Ham, bunicul Gherganilor, ulterioarele încercări rezonatoare de accesare apărând prin vise, ale clar-văzătorilor prin metodele lor - precogniţia fiind prevederea unui eveniment specific, premoniţia referindu-se la sentimente despre fapte ce urmează - ş.a., puterea cunoaşterii fiind divizată: una însemnând a ştii ce a fost iar alta a ştii ce va fi (însumate putând fi ştiute doar de divinitatea supremă).

Encefalogramele au măsurat comportamentele în timpul dormitului, visele alternând cu somnul lent, ele fiind în faze mai scurte decât somnul profund (visul este o scurtă nebunie iar nebunia este un lung vis; unele vise conţin mesaje din “Cealaltă” Lume): oamenii visează un procent destul de semnificativ din durata vieții. Odată cu înaintarea în vârstă parametrii fluxului undelor cerebrale în timpul somnului slăbesc, ancestral bătrânilor fiindu-le recomandat ca momentele de odihnă şi în special cele de somn să le petreacă în preajma tinerilor (explicaţia - acum considerată Modernă dar cel puţin intuitiv ştiută din cele mai vechi timpuri, bazată şi pe experienţe - fiind că aceia, având o emisie cerebrală mai intensă, ajutau indirect şi pe cei în vârstă din apropierea lor, în procesul de recuperare energetică), de unde a rezultat obiceiul de “culcare împreună” / mai grozav decât solitar; de altfel, dormitul împreună - după cum au studiat şi specialişti din Universitatea Americană Pittsburgh - ajută la reducerea cortizolului (hormonul stresului) datorită sentimentului de siguranţă ce apare în acea situaţie, mărindu-se şi protejarea inimii de boli. Vechii Greci au considerat somnul ca “fratele morţii” (în transă, ca şi în somn sau moarte, se credea că se putea intra în contact cu Lumea “Cealaltă”). În 1980, “Societatea Teozofică Americană” (“teozofie” înseamnă “inteligenţă divină”) a publicat lucrarea Germanului Gustave Zorn despre studiul ancestral Garga din N Indiei asupra somnului, cu reguli valabile celor care se pregătesc pentru aceasta la câmpie, nu în munţi: prima dată, întins pe partea dreaptă, omul respiră de 16 ori, se întoarce pe cealaltă parte

“Valurile” cerebrale Concepţia faţă de prima stare a spiritului (că veghea e înrudită cu visul) se datora observaţiei că o veghe a veritabilului sine propriu nu are loc deoarece precum visul, aşa şi veghea reflectă o amăgire / iluzie, numită “Maya” în India: percepţiile în starea de veghe, tot ca şi cele din timpul visului, nu există nicăieri altundeva decât în mintea celui aflat în stare de veghe, căci aşa cum realitatea visului e dezminţită prin trezire tot aşa - invers - şi realitatea veghii e dezminţită prin faptul că încetează în vis (Maya era puterea creatoare a lui “Var-Una” / Varuna, de restabilire a ordinii universale). Concepţia faţă de a doua stare a spiritului (somnul cu vise) se 387


baza pe observaţia că omul are măreaţa funcţie a creatorului, în vis putând cutreiera oriunde şi oricum, manifestându-şi conştiinţa individuală, spre deosebire de următoarea stare a spiritului, cea a somnului profund, când e fără; în vechime se credea că visul era cel mai bun tărâm pentru întâlnirea zeilor. Concepţia faţă de a treia stare (somnul profund) era ca fiind trecerea în stadiul fără conştiinţă individuală, manifestându-se unirea temporară cu forma esenţială eternă - ce are contradicţiile rezolvate - căci atunci este atât neatingere de rău, cât şi neatingere de bine: o beatitudine inconştientă. Concepţia faţă de a patra stare a spiritului (atinsă prin Yoga) ca supremă - fiind mai presus decât somnul profund, deoarece la trezirea din somnul profund nu se păstrează amintirea - se baza pe beatitudinea cu menţinerea conştiinţei individuale de veghe; triumful asupra oboselii fizice de a nu dormi era apreciat ca o dovadă de putere, însemnând prezenţa în lumea spiritului (de pildă, Iisus încontinuu cerea discipolilor să vegheze). Ştiinţific, se cunoaşte că activităţile cerebrale se împart după frecvenţele de vibraţie ale energiei folosite de cortex - adică din straturile de neuroni aflaţi în creier - având funcţii precise pentru activităţile persoanelor, concrete / analitice coordonate de emisfera stângă a intelectului sau creative / abstracte coordonate de emisfera dreaptă a emoţiilor, începând de la energia joasă, până la 4 Herţi (sub 0,5 Herţi, din punct de vedere medical, creierul e declarat mort) ce e în timpul somnului profund, fără vise, când nu este posibilă conştientizarea dimensiunilor fizice, aşa cum se întâmplă la bebeluşi ori în anestezie totală. Energia dintre 4 şi 8 Herţi este emisă de undele cerebrale în somnul cu vise, în stare de hipnoză ori drogare - fiind invocată de pildă de şamani - cuprinzând şi rezonarea cu frecvenţa generală a Pământului, de 7,83 Herţi (a “radiaţiei Schumann” / de fapt, studiată anterior de către savantul Aromân Nicolae Tesla în staţia experimentală din Colorado Springs / SUA, la sfârşitul secolului XIX; e de ştiut că soluţiile marelui inventator i se relevau în timpul viselor şi că apoi, în formulările cercetărilor, folosea terminologie Sanscrită pentru conceptele sale filozofice de tip oriental, manifestările lui de altfel fiind similare experienţelor şamanice). Energia dintre 8 şi 12 Herţi este în relaxarea folosită prin tehnicile de meditaţie, adică extinderea spre “mintea vastă” dominată de energia universală, fiind starea subconştientului activ. Energia dintre 12 şi 16 Herţi este specifică stării de veghe, când toate instinctele umane sunt potenţate. Energia dintre 16 şi 32 Herţi implică un mare consum, pe acele frecvenţe intervenind stările tensionate ca acelea din calamităţi ori lupte, întâlninduse suferinţa. Energia dintre 33 şi 35 Herţi este caracteristică iluminărilor, intuiţiei, conştiinţei extinse ori crizelor. Energia înaltă, cu frecvenţa de peste 35 Herţi, implică revelaţii bruşte şi trăiri spirituale extrem de mari, de realizare a sinelui, când începe Yoga: cunoaşterea puterii divine atât din interior, cât şi din exterior / a Marii Mame (“sursa” - după cum a fost denumită de esotericul Român Oreste Teodorescu - denumită diferit de alţii, ca “matricea energetică”, “holograma cuantică”, “câmp primordial”, etc). Mărețul “Gher-moș” = Her-mes” / “Hermes, adică bunicul Gherga (ale cărui învățături au fost redactate în Egiptul secolului II prin “Corpus Hermeticum”) a afirmat: “formele cerești născute din esență nematerială sunt nepieritoare, pe când trupurile noastre, fiind constituite din materie trupească, sunt – în consecință – slabe în sine și au nevoie de ajutor din afară; apa, pământul, aerul și focul curg în noi și ne reînnoiesc învelișul. Suntem atât de slabi că nu putem îndura mișcarea

nici măcar o singură zi. Știi prea bine, fiule, că fără repausul nopții trupurile noastre nu ar rezista trudei de peste zi. Din acest motiv, bunul nostru creator, în mila sa universală, a asigurat continuitatea vieții făpturilor sale născocind somnul, cel care reface mișcarea, statornicind pentru odihnă un timp egal sau chiar mai lung (decât pentru muncă). Meditează, fiule, asupra acestei virtuți a somnului, opusă celei a sufletului, și nu mai puțin activă. Căci, dacă funcția sufletului este mișcarea, trupurile nu pot trăi fără somn, care slăbește și dezleagă jugul organismului, și care prin acțiunea sa de refacere îi distribuie materia de care are nevoie, dând sângelui – apă, oaselor – pământ, nervilor și vaselor – aer, ochilor – foc. De aici vine marea plăcere pe care trupul o găsește în somn”. “Paralela” dintre “somnul” Soarelui “Ra” (corp ceresc care în fiecare noapte se reface pentru reapariția a doua zi în putere) și oamenii săi “Ra-mani” (care în fiecare noapte se refăceau prin somn pentru revenirea a doua zi în putere) a confirmat acele învățături puternice ale Vechii Lumi despre importanța divină a somnului, cu conceptualizările Gărga în N Indiei, Ghermes în N Africii / Egipt, ș.a. Cultura Viselor printre Neandertali se pare că era veritabilă, ecouri ale sale străbătând mileniile în străvechile tehnici de incubație printre Homo Sapiens – de visări în scopul contactării zeilor, așa cum de exemplu se practica în Sanctuarul Gherga din Caria / Anatolia – sau de interpretări ale viselor: cele normale cândva, au ajuns aproape paranormale acum.

Yoga India este ţara filozofiei. În nici o parte a Lumii Vechi nu s-a dedicat atâta timp meditaţiei şi nicăieri - în afara Greciei - n-au apărut atâtea sisteme filozofice (cu finalitate teologică): armonia universală, integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, găsirea căilor spre mântuire, spre pace, spre perfecţiune, spre absolut.

388


Între principalele mecanisme au fost cronologic doctrinele vedică, hindusă şi budistă (prima doctrină, din Epoca Pietrei, pornea de la Sanscritul “a vedea” - cu înţelesul de cunoaştere că tot ce se vede e consecinţa a ceea ce nu se vede - iar Triada divină clasică hindusă, reprezentată de Gayatri / Gaia la vechii Greci = “Mama Vedelor”, consta din “stâlpul Universului” Zeul Brahma, care afirma că nemurirea se datora săvârşirii sacrificiilor pe altarul focului, păstrătorul Vişnu şi purul Rudra / Şiva, personificarea distrugerii, budismul fiind doctrina de cea mai recentă factură, apărută în secolul V î.C.).

Sfânta Treime hindusă: Brahma - Vişnu - Rudra / Şiva Locuitorii Văii Indului au fost numiţi “hinduşi” de către Persani - rămaşi denumiţi aşa şi de către musulmani, însemnând “ceea ce fac Indienii” - perspectiva fiind religioasă, nu etnică: aşa cum ulterior creştini au devenit multe etnii iar musulmani nu-s doar Arabii, ci şi alţii convertiţi la islam (e de ştiut că personalizarea diverselor alcătuiri ale universului făcea parte din concepţia animistă regăsită într-o multitudine de viziuni Indo-Europene, constând în apropierea succesivă şi configurarea specifică a realităţii exterioare în funcţie de orizontul uman arhaic).

389


“Sistemul Yoga are ‘membre’ ce pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic al cărui final este eliberarea. ‘Yoga Sutra’ 2:29 prezintă o listă devenită clasică: înfrânările, disciplinele, posturile trupului, controlul respiraţiei, emanciparea activităţii senzoriale, concentraţia, meditaţia şi transa. Înfrânările constituie preliminariile indispensabile oricărei asceze, fiind: a nu ucide, a nu minţi, a nu fura, abstinenţa sexuală şi a nu fi avar; înfrânările procură o stare ‘purificată’, superioară celei profane. Paralel cu acestea, trebuie practicate disciplinele corporale: ‘curăţenia, seninătatea, asceza, studiul metafizicii şi efortul de a face din divin motivul tuturor acţiunilor’. Abia când se practică posturile trupului începe tehnica Yoghină propriu-zisă, însemnând bine cunoscuta poziţie, definită ca ‘stabilă şi plăcută’; important e a se menţine trupul în aceeaşi poziţie, fără efort: numai astfel e înlesnită concentrarea. ‘Postura este perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare’. La nivelul trupului, ea este concentrarea într-un singur punct, punând capăt mobilităţii şi disponibilităţii trupului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă, hieratică (de altfel, tendinţa spre ‘unificare’ şi ‘totalizare’ este specifică tuturor practicilor Yoghice, cu scopul depăşirii / abolirii condiţiei umane, rezultantă a refuzului de a ceda înclinaţiilor naturale). Dacă postura ilustrează refuzul mişcării, disciplina suflului e ‘refuzul’ de a respira ca majoritatea, adică în mod aritmic. Respiraţia profanului variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală; această neregularitate produce o periculoasă fluiditate psihică şi prin urmare instabilitate şi diseminarea atenţiei. Efortul Yoga este o ‘exteriorizare’, încercând suprimarea efortului respirator: o respiraţie ritmică trebuie să devină automată, pentru ca Yoghinul să poată uita de respiraţie. ‘Există întotdeauna o legătură între respiraţie şi stările mentale’: relaţia ce uneşte ritmul respiraţiei cu stările de conştiinţă a fost desigur verificată experimental de către Yoghini, din cele mai vechi timpuri; acea relaţie le-a servit drept instrument de ‘unificare’ a conştiinţei. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o treptat (cu reţinerea aerului, scopul fiind suspendarea cât mai îndelungată a respiraţiei), Yoghinul poate pătrunde - adică verifica cu toată luciditatea - anumite stări de conştiinţă, care în stare de veghe sunt inaccesibile, şi în special stările de conştiinţă ce caracterizează somnul; ritmul respirator al unui om care doarme este mai lent decât al unui om în stare de veghe (ritmarea şi reţinerea suflului joacă un rol important şi în practicile daoiste, în metodele de rugăciune ale călugărilor ori la misticii musulmani). Realizând acest ritm al somnului, Yoghinul poate penetra, fără ca să renunţe la luciditate, ‘stările de conştiinţă’ proprii somnului. Prelungind din ce în ce mai mult expiraţia şi inspiraţia - scopul practicii fiind acela de a lăsa un interval cât mai lung posibil între aceste 2 momente ale respiraţiei - Yoghinul poate aşadar trece, fără discontinuitate, de la conştiinţa în stare de veghe la celelalte modalităţi de conştiinţă. Se produce o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului: imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, Yoghinul este ‘concentrat’ / ‘unificat’. El poate să verifice calitatea concentrării sale prin ‘retragerea simţurilor’, adică prin facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare (în loc de a se îndrepta spre obiecte, simţurile ‘rămân în ele însele’); de aici înainte, Yoghinul nu va mai fi ‘distras’ / ‘tulburat’ de activitatea simţurilor, de memorie, etc. Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi

De multe milenii, Yoga este o ştiinţă a stării de bine, prin care cei care o practică îşi adâncesc înţelegerea despre ei înşişi şi despre viaţă; Yoga a fost folosită în diferite locuri pentru a scoate ceea ce este mai bun în oameni, în special în comunităţile aflate în situaţii mai dificile. India a influenţat cultural globul, ca de exemplu prin fabulele sale evident a făcut-o asupra culegerii “1001 de nopţi” a Arabilor sau cum prestigiosul istoric al religiilor Mircea Eliade (care în perioada interbelică a trăit 3 ani acolo, fiind doctor în Yoga) a subliniat că a făcut-o prin Yoga - practicată în Bazinul Ghaggar / Valea Indului dinainte de mijlocul mileniului IV î.C. - după cum se observă în sculptura de acolo înfăţişând poziţia de meditaţie purtând o parură cu coarne căci patrona fertilitatea / iar iniţierea Gărga de atunci şi-a câştigat faimă prin vaste lucrări, de exemplu de Yoga regală / clasică, Ghergarii din N Indiei fiind autorii unor manuscrise Antice despre aşa ceva, rămase până azi oficial în practica Yoga:

Rudra în poziţia de meditaţie Yoga 390


de dinamica subconştientului permite Yoghinului să practice ‘concentrarea’ şi ‘meditaţia’: în fond, este ‘o fixare a gândului într-un singur punct’, având drept scop comprehensiunea (meditaţia e definită ca ‘un curent de gândire unificată’, ‘continuum de efort mental vizând asimilarea obiectului meditaţiei, eliberat de orice alt efort de a asimila alte obiecte’). Meditaţia Yoghică se deosebeşte radical de meditaţia profană, căci permite omului să ‘pătrundă’ obiectele, să le ‘asimileze’ magic; actul de ‘pătrundere’ în esenţa obiectelor este deosebit de dificil de explicat: el nu trebuie conceput nici în formele imaginaţiei poetice, nici în acelea ale unei intuiţii (ceea ce deosebeşte meditaţia Yoghină e coerenţa sa, starea de luciditate ce îi e proprie şi care o orientează tot timpul / ‘continuumul mental’ nu scapă niciodată de sub voinţa Yoghinului). Yoga afirmă existenţa unui Dumnezeu / literar ‘Domn’; acest Dumnezeu nu este - bineînţeles - autorul creaţiei (dar el poate grăbi, la anumiţi oameni, procesul eliberării). Domnul este un Dumnezeu al Yoghinilor: numai unui om care s-a decis deja pentru Yoga, îi poate veni în ajutor. Domnul poate să-l facă pe omul care l-a ales pe El drept obiect al concentrării să intre în transă; acest ajutor divin nu este urmarea unei ‘dorinţe’ / ‘sentiment’, ci o simpatie metafizică, ce explică armonizarea structurilor lor (deosebirea dintre spiritul eliberat şi Domn e următoarea: primul s-a aflat în relaţie - chiar iluzorie - cu existenţa psihomentală, în timp ce Domnul e întotdeauna liber). Alături de tradiţia unei Yoga ‘magice’ (adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului), există tradiţia ‘mistică’, în care etapele finale ale practicii Yoga sunt cel puţin înlesnite printr-o devoţiune - chiar foarte rarefiată - faţă de un Domn / Dumnezeu; în fapt, Domnul este doar arhetipul: un macro-Yoghin (‘guru’ al înţelepţilor, din vremuri imemoriale). Trecerea de la ‘concentrare’ la ‘meditaţie’ nu presupune practicarea vreunei noutăţi tehnice; tot aşa, nu e nevoie de nici un exerciţiu suplimentar spre a intra în transă, din momentul în care Yoghinul a reuşit să se ‘concentreze’ şi să ‘mediteze’ (încoronarea tuturor eforturilor şi exerciţiilor spirituale ale ascetului e starea contemplativă). ‘Starea’ finală face posibilă autorevelarea sinelui, în acest stadiu Yoghinul căpătând ‘puteri miraculoase’; prin iluminarea / ‘înţelepciunea’ dobândită spontan când Yoghinul se află în ultimul stadiu se realizează ‘izolarea absolută’, adică eliberarea lui de încătuşare (ar fi greşit să se considere acea modalitate a spiritului ca o simplă ‘transă’, în care conştiinţa ar fi vidată de orice conţinut: conştiinţa este saturată în acel moment printr-o intuiţie directă şi totală a fiinţei, starea fiind paradoxală, situată într-o linie binecunoscută în istoria religiilor şi a experienţelor mistice - aceea a coincidenţei contrariilor - fiind unite fiinţa şi nefiinţa). Starea Yoghică de supraconştiinţă arată că reintegrarea finală se face în acea direcţie şi nu într-o ‘transă’ mai mult sau mai puţin profundă; acest ideal - cucerirea conştientă a libertăţii - e cu preţul unei negări totale a personalităţii umane, fericirea absolută fiind însă obţinută fără renunţarea la lume. Tehnicile misticofiziologice practicate asiatic sub termenul generic de Yoga prezintă toate un caracter comun: ‘tendinţa către concret’. Nu există o formă de Yoga în care ‘practica’, ‘realizarea’, ‘experienţa’ să nu aibă un rol preponderent; evident, acele ‘experienţe’ pot avea structuri diferite: într-o Yoga devoţională domină experienţa mistică iar în Yoga filozofică tehnica ascetic-contemplativă este predominantă. ‘Tendinţa către concret’ - efortul către ‘real’ - înseamnă ieşirea din experienţa cotidiană, profană, nesemnificativă, ‘iluzorie’, în

care omul trăieşte până în clipa când se hotărăşte să-şi obţină eliberarea prin Yoga. Viaţa profană e ‘iluzorie’ nu numai pentru filozofia vedică, ci pentru orice sistem de mistică sau metafizică. ‘Real’ cu adevărat nu e decât ‘sacrul’, oricare ar fi sensul pe care l-a avut acest termen în cursul istoriei. Tot ce există dincolo de zona sacră este ‘ireal’, efemer, nesemnificativ, relativ. Practicile preliminarii Yoga - ca şi preliminariile oricărei asceze - încearcă, înainte de orice, să sustragă pe neofit din devenirea dureroasă şi nesemnificativă a existenţei, ca să-l poată aşeza în propriul său centru (unele deveniri prin Yoga sunt primejdioase). Omul suferă pentru că participă la o lume puriformă şi dinamică, adică ‘profană’. Drumul către liberare este drumul către ‘real’ iar ‘realul’ ştiut asta din întreaga istorie religioasă a Indiei - este unul, este static, este sacru. Izolarea Yoghinului, purificările sale continue, lungile şi dificilele practici au ca ţel suprem ‘să unifice’ (cea mai dificilă este unificarea respiraţiei); în locul respiraţiei obişnuite, Yoghinul obţine o respiraţie ritmică, uniformă: el poate unifica răsuflarea stării de veghe, a somnului cu vise, a somnului fără vise şi a stării cataleptice. Yoghinul prin continuitatea ritmurilor respiratorii realizează în acelaşi timp continuitatea stărilor de conştiinţă, unificarea lor. Alte practici trădează tendinţa de a da trupului uman o poziţie statică când cu efort minim se facilitează concentrarea, afirmând că un trup sănătos ajută foarte mult atingerea mântuirii; scopul este controlul asupra muşchilor (care în condiţie normală sunt sub stăpânirea sistemului nervos vegetativ): răsuflarea trebuie ‘scoasă’ dintr-un anume organ şi condusă prin restul trupului, ca un circuit, ritmarea respiraţiei fiind cu scopul de a unifica şi a obţine o prezenţă totală a corpului, pentru a putea apoi realiza concentrarea mentală. ‘Răsuflarea unificată’ - ce străbate şi susţine corpul omenesc - prin tradiţie vedică era corespondenta fiziologică a Axei Lumii, a Arborelui Vieţii ce susţinea Universul: răsuflarea unificată juca în corpul omenesc rolul de coloană. Răsuflarea unificată îl făcea ‘real’ pe om pentru că îi reda propriul centru anulându-i participarea oarbă: era o reîntoarcere a omului către Centru sau - altfel exprimat - o restaurare a ‘Centrului’ în om. ‘Unificarea’ trupului, a răsuflării şi a conştiinţei, nu este decât primul rezultat al practicilor Yoga. Adevărata ‘unitate’ a omului se obţine printr-o omologare cu Cosmosul: a depăşi iluzia şi durerea, a deveni ‘real’ înseamnă a ieşi din haos, a deveni ‘cosmic’. Dorinţa de integrare a omului într-un ritm cosmic era străveche, ca universala sete a omului după ‘real’. Organele trupului omenesc - un microcosmos - au fost puse în diverse corespondenţe, fiziologia fiind clădită pe cosmogonie; identitatea dintre răsuflare şi vânt s-a întâlnit încă din timpurile vedice: aerul ‘ţese’ Universul iar acelaşi aer se ‘ţese’ şi în om, prin răsuflare. Tendinţa universală umană a fost mereu de a ieşi din ‘haos’, din viaţa nesemnificativă, din ‘ireal’ şi a participa la ‘real’, prin ‘unificare’ şi omologare cu centrele cosmice”. Yoga (însemnând în Sanscrită “ştiinţă” - a cosmosului uman - şi înţeleasă literar ca “legătura” cu divinul) aparţine paradigmei materne, având ca principiu de făcut exact contrariul naturii umane: interiorizare, desolidarizare şi eliberare. Yoga este o combinare filozofică între exerciţii şi meditaţie ca o cale spre auto-cunoaştere; este un mijloc de desăvârşire atât fizică, cât şi spirituală. Ţelul este atingerea unei stări de conştiinţă perfectă; Yoga se străduie prin mijloace artificiale spre fenomenul contemplaţiei (cum ar fi de pildă în estetică bucuria simţită privind frumosul din natură, artă, etc.) bazându-se pe uitarea 391


de sine a propriei individualităţi, prin contopirea obiectului cu subiectul.

intră şi iese din nări, etc). Concentraţia susţinută pe un singur punct conduce, treptat, la meditaţie, în care facultăţile interioare sunt capabile să se extindă şi să se identifice cu ceva vast; prin Yoga, starea de fericire ca în somnul profund nu intervine ca în acela inconştient, ci în continuitatea conştiinţei. Practicanţii meditaţiei anunţă sentimente de pace, bucurie şi uniune; obiectul meditaţiei e asupra unei calităţi precum pacea, pe centrul inimii, al treilea ochi (“atotvăzător” - însemnat pe frunte în trecut cu cenuşa balegii cornutelor pentru a facilita intrarea în legătură cu divinul, obicei păstrat până în prezent mai ales de hinduşi, cu punct roşu - preoţii ortodocşi doar îi miruie acolo pe creştini) iar unii pot medita la absolut / asupra vidului, fără nici o formă a calităţilor. În următoarea imagine este un hindus Nepalez - maestru retras în asceza legăturilor dintre viaţă şi moarte - marcat genetic Gherga (poză din cadrul Proiectului Genografic, realizată de fotograful Jethro Stamps şi publicată în 2013):

Yoghinii mai pretind şi că există unele sunete care, pronunţate într-un anumit fel şi dintr-o anumită poziţie, modulează respiraţia, astfel încât să se racordeze pe o anumită energie cosmică, devenind ca antene capabile de recepţie. “Al treilea ochi” / glanda pineală - denumită astfel după forma sa ca un con de pin - are ca suport osul aflat la baza şirei spinării / coloanei vertebrale (considerat “os sacru” fiindcă arde cel mai greu la incinerarea trupului), ce e în formă de spirală, apărând ca un şarpe încolăcit; în vechiul Egipt, amuletele reprezentându-l - denumite “Dger” / “Djed” ale “veşniciei” - erau foarte populare:

Perfecţiunea Yoga este o eliberare de toată suferinţa lumească şi de cercul naşterilor şi al morţilor, o stare în care gândurile încetează şi apare experienţa unirii beatifice cu divinul. (Energia este presupusă a fi în fiecare om şi e reprezentată ca un şarpe încolăcit la baza coloanei vertebrale; printr-o serie de exerciţii implicând poziţia, meditaţia şi respiraţia, un practicant poate conduce energia prin corpul său, până în cap: se atinge o stare de extaz, odată ce sinele este dizolvat în esenţa lui eternă). Practicarea concentraţiei este pentru aducerea conştiinţei într-un singur punct. Conştienţa este concentrată - prin tehnici individuale ori asistate - pe un punct subtil al senzaţiei (cum ar fi poziţii ale corpului ce influenţează oxigenarea cortexului, pe suflul care

Dger / Djed în Egipt

392


Este de știut că în vechiul Egipt strămoșilor primilor faraoni li se zicea “Djed” (în pronunție “Jet”), însemnând “moșii” / cei care au trăit cândva; în Nordul Indiei, “Jat” = “Get”: într-o bună parte a Vechii Lumi au existat Geții. În “Simboluri sacre” din 1995, Robert Adkinson a scris: “Coloana Djed a fost străvechi fetiş, element al riturilor rustice ale fertilităţii; dat fiind caracterul său arhitectural, coloana a fost asociată stabilităţii şi a devenit simbol al lui Osiris, reprezentând coloana vertebrală a zeului. Coloana înălţată reprezenta victoria lui Osiris asupra lui Set. Şoimul regele aerului - a fost simbolul regalităţii divine şi ca expresie a dominaţiei, a pus stăpânire pe Djed”. Este de ştiut că practica incinerării a apărut din credinţa hindusă că astfel la răposaţi se grăbea detaşarea / eliberarea sufletului de corp: era purificarea prin foc, practicată din Epoca Pietrei (pe lângă altă practică străveche, anume purificarea cu apă). Conştientizarea pe care o oferea “al treilea ochi” era o cunoaştere subtilă, rezervată numai celor înzestraţi divin cu un înalt grad de puritate şi sfinţenie. Abstracta spirală şi ulterior mai populara fineţe a şarpelui au fost mult apreciate în vechea simbolistică, fiind prezente în lume la marii iniţiaţi. Hinduşii ţineau părul coafat ca un con, des aveau un şarpe încolăcit în jurul gâtului şi îşi desenau cel de-al treilea ochi în mijlocul frunţii; Sumerienii deseori erau reprezentaţi ţinând în mână sau având în vârful sceptrului câte un con iar măştile vechilor Egipteni adeseori aveau plasate pe ele câte un şarpe. În “Upanişadele Yoghine”, Francezul Jean Varenne în 1971 a explicat că energia ce zace la baza coloanei vertebrale a omului prin practicile Yoga urcă pe canalul energetic ca o şerpoaică (în Sanscrită şarpele e de gen feminin, sufletul omului - ca o parte din Duhul Suprem / brahman - fiind de gen masculin, simbolizat de Şiva; însuşirea energiei de către practicantul Yoga simbolizează unirea cu Zeiţa Gârgadi / Durga iar unirea cu divinitatea îl face brahman). Trezirea glandei pineale se făcea numai după ce nu mai era bombardată de fotonii trimişi la ochi, deci în prezenţa întunericului, ritualurile de aceea având loc mai ales noaptea; în absenţa luminii, în jurul ochiului “spiritual” / “al minţii” se formează un scut electromagnetic cu rolul de a izola glanda de radiaţiile exterioare, scopul fiind recepţionarea informaţiilor din timp şi spaţiu (de aceea acolo este şi biologic cea mai mare concentraţie de sânge din trup, pentru că e nevoie de multă energie, activitatea hormonală mărită permiţând percepţia mai bună a undelor). Este de ştiut că halucinaţiile - datorită secretării melatoninei de către glandă apar în stare de veghe mai ales în cazul lipsei de somn sau la schizofrenici (profilul genetic Gherga fiind sensibil la aşa ceva). În vechime, oamenii care şi-au trezit centrul energetic al cunoaşterii - localizat în glanda pineală - impuneau respect şi îşi ataşau simboluri ce le purtau pentru ca să-şi arate superioritatea (între acestea fiind podoabe ce le atârnau pe frunte, tiare cu coarne de consacrare pentru captarea emanaţiilor de energie ori simplu colorându-şi între sprâncene “cel de-al treilea ochi”). Savanţii au demonstrat că ADN-ul emite lumină, cu menţiunea că există o deosebire între lumina materială / fizică şi lumina interioară: lumina e substanţa eternităţii; de altfel, Biblia de la început anunţă că întâi “pământul era netocmit şi gol, întuneric era deasupra adâncului”, în al treilea verset fiind (înaintea creerii vieţii) “Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ Şi a fost lumină”.

Spirală Indiană “Upanişada Chandogya” a consemnat: “Aşa cum cineva nu găseşte o comoară ascunsă dacă nu cunoaşte locul, deşi trece mereu peste ea, tot aşa creaturile nu găsesc lumea sufletului, deşi intră în ea zi de zi prin somn profund; căci oamenii sunt abătuţi din cale de neadevăr”. Concepţia veche despre om era sub forma unei triade: persoană - efemeră, întrupată, guvernată de conştient - fiinţă (cu eterna energie guvernată de inconştient) şi spirit: domeniul astralului, guvernat de subconştientul “al treilea ochi”, situat între sprâncene.

Al treilea ochi “Upanişadele” au fost textele de iniţiere în învăţăturile secrete ale brahmanilor - concentrându-se pe legăturile dintre suflet şi energie - constituind partea de încheiere a “Vedelor” şi reprezentând pentru hinduşi ceea ce la creştini Noul Testament este faţă de Vechiul Testament (au fost scrise de învăţători denumiţi “guru”, ele însemnând “a şedea alături”, precum stăteau maeştrii lângă ucenici); în trecut, învăţăturile profunde au ajuns să fie tăinuite, analogii fiind de pildă şi la Pitagora care a pretins de la discipolii săi tăcerea mistică, Platon care dezaproba arta scrisului, Geţi (care n-au prea lăsat ceva scris) ori Iisus, care vorbea în parabole: în unele culturi, consemnarea era considerată activitate “demonică”, deoarece odată fixat - fie prin nume, fie prin imagine - sacrul îşi pierdea valenţa, aşadar reprezentarea fiind evitată (motiv pentru care şi azi mozaicii nu-l numesc pe Dumnezeu ori musulmanii se opun 393


portretizării). Profesorul Bruce Hughes a evidenţiat că în literatura vedică sunt 108 “Upanişade” principale, dintre care “Garga Upanişad” este cel mai important text (părere împărtăşită şi de Bhaktivedanta Swami 1896-1977, fondatorul Mişcării Hare Krişna); de altfel, Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a precizat: “să nu se confunde data redactării - a transcrierii definitive - cu cea a creării unei lucrări; toate ‘puranele’ se întemeiază pe tradiţii foarte vechi, transmise verbal sau prin manuscrise ce au fost distruse când s-a căpătat o ‘ediţie’ definitivă”. (Este de ştiut că etimologic, “purana” însemna “înainte de An”, căci “pura” = “anterior”, “purănele” fiind poveşti “de demult” / “de la început”). În executarea Yoga prin poziţia lotusului, Gărga / Garga a revelat că locaşul divin este în univers deasupra tuturor, scopul vieţii omului fiind înţelegerea misterului vieţii, textul “Garga Upanişad” arătând că aceia care eşuează în utilizarea formei umane pentru aşa scop sunt mizerabili. Garga i-a spus soţiei sale: “Draga mea, totul este sub controlul divin suprem. Chiar soarele şi luna ori Brahma şi Indra sunt sub acel control suprem. Încercările aşa-numiţilor învăţaţi / savanţi de a se elibera de sub legile naturii sunt inutile”. (După cum a consemnat şi Victor Kernbach în “Dicţionarul de mitologie generală” din 1983, e de ştiut că “Indra era purtătorul unei măciuci / ghioage miraculoase şi a altei arme - ‘săgeata lui Indra’ - aruncătoare de jeturi de foc, comparate de vechile texte sanscrite cu fulgerele; ‘săgeata lui Indra’ - arma principală şi temută a zeului - avea însuşirea de a se întoarce singură în tolba ei: forţa ei de distrugere era prin pulverizare, prin lovitura ei fiind iradiată o lumină mai puternică decât a soarelui”. Zeul Războinicilor Indra - având pielea roşiatică şi barba blondă, foarte puternic, supranumit de aceea “Sakra” a fost pe Sacrul Munte Meru regele tuturor zeilor şi conducea divinităţile = Deva-şii).

despre moarte. Căci, după socotinţa lor, viaţa de aici (de pe pământ) este un fel de punct culminant al dezvoltării nounăscuţilor iar moartea este naşterea la viaţa cea adevărată şi fericită pentru filozofi. De aceea ei se pregătesc de moarte prin foarte multe exerciţii”. “Bhagavata Purana” (considerată a cincea carte vedică - după cele 4 cărţi “canonice” - ce a abordat Yoga de la început) în partea despre Dinastiile Indiei 9:21 a scris că urmaşii direcţi ai brahmanului Garga au întemeiat ceea ce e acum capitala Indiei, New Delhi 28,36 lat. N, 77,12 long. E / în Sudul statului Haryana: “Gărgya a fost nepotul lui Garga. Deşi a fost guvernator, din el s-a tras o generaţie de brahmani. Nepoţii acelora erau atât guvernatori, cât şi brahmani. Hasti, unul dintre descendenţii Garga, a înfiinţat oraşul Hastinăpura” (azi New Delhi = capitala Indiei). Acum Gurgaon 28,47 lat. N, 77,03 long. E - odinioară o zonă agricolă liniştită - este cel mai important centru industrial şi de servicii din N ţării, suburbie Sudică a capitalei Indiei (din acea parte s-a dezvoltat treptat metropola, spre N); tot în S New Delhi - în cartierul Garhi - este Templul Kalka, dedicat Zeiţei Garga / Durga.

Dorje / Vajra: arma lui Indra Garga a împărţit oamenii în 2 categorii: brahmanii şi mizerabilii; el a afirmat că aceia care au murit după ce au ajuns brahmani au avut o viaţă de succes iar ceilalţi au trăit ca nişte animale. Garga a afirmat: “Cel care îşi părăseşte corpul după ce află ce e, este un brahman”; în acelaşi text, Garga a mai menţionat: “Toţi sunt datori cu o moarte, însă cel care moare după ce înţelege ştiinţa divină, acela e perfect; este un brahman”. În urmă cu 2 milenii, Strabon în “Geografia” XV 1:59 a consemnat: “Brahmanii poartă foarte multe discuţii

Capitala Indiei 394


Există o cale Yoga potrivită pentru fiecare şi deloc complicată, în mileniul IV î.C. Krişna (finul şi discipolul lui Garga) definind-o în Bhagavad Gita / “Cântecul Preafericitului” extrem de succint: “Yoga înseamnă măiestrie în acţiune”.

realiza cu o mai mare uşurinţă exerciţii care suscită intelectul / persoanele fiind mai ferite de erori şi mai capabile să se concentreze fără a se lăsa perturbate de ceea ce se întâmplă în jur).

Legăturile tălpilor cu organele

Ghicitul în palmă

Practica Antică a hipnozei era legată de Yoga, în stil asemănător cu legarea acupuncturii de presopunctură, a legării astrologiei - reflectând vechea psihologie - de astronomie, a oracolelor de interpretarea viselor (bazate nu pe imagini din trecut, ci ca prevederi), a gândirii telepatice şi fenomenului deja văzut, a aranjării spaţiale funcţie de fluxul energiilor pozitive şi negative, etc. Consumul de droguri (mac, opiu, morfină, cânepă, haşiş, ciuperci, ş.a.) era ceva obişnuit din cele mai vechi timpuri - cu scop afrodisiac, al dobândirii efectelor halucinogene pentru intrarea facilă în transă şi trecerea în altă realitate, calmării durerilor, etc. distorsiunile utilizării determinând modificarea chiar emoţionantă a capacităţilor fizice şi intelectuale, cu diferite percepţii ale imaginilor şi sunetelor / supradoza putând duce la comă sau deces; până în Vest se ştia ceea ce utilizau şamanii Siberieni, inclusiv că nectarul divin, al nemuritorilor (prin pierderea sensului timpului), că era “ambrozia”: o băutură bazată pe hidromelul existent în Bazinul Ghaggar de la sfârşitul mileniului VIII î.C., circulând pe căile chihlimbarului / răşinii din EurAsia, numite de Grecii vechi ca “Drumurile lui Hercule” (e de ştiut că în Orientul Mijlociu şi Europa vechii oameni apreciau chihlimbarul nu doar ca materia primă pentru confecţionarea de podoabe, ci răşina galbenă-maronie era apreciată mai ales pentru puterile ei “magice”, căci în urma frecării se magnetizează - prin încărcare electrostatică - şi atrage obiecte, considerându-se şi că apăra de deochi). Fenicienii numeau chihlimbarul ca “jainitar” (însemnând “răşină marină”), vechii Greci ca “electrum” iar Balticii - ca de exemplu Lituanienii - au reţinut că bucăţile de chihlimbar erau lacrimile Juratei / stăpâna mării, după iubitul ei. Cercetările / studiile şi experienţele au demonstrat că persoanele care recurg la şedinţe de meditaţie au o putere mai mare de concentrare şi o mai bună viteză de reacţie (prin această formă de antrenament mental se pot

Domeniul ghicitului, inclusiv cel în palmă, fascinează dar - poate spre “dezamăgirea” multora - e de observat că sorgintea sa nu este “vrăjitorească” (așa cum ar plăcea unora înclinați spre exploatări absurde). Dr. Elena 395


Armenescu în 2003 afirma: “Instinctiv, când mama îşi mângâie copilul de fapt direcţionează mai mult sau mai puţin conştient, energie. Din cele mai vechi timpuri s-a observat vindecarea unor boli prin atingerea cu mâna de către unii iniţiaţi, veneraţi pentru aceasta ca sfinţi, fiind persoane cu har pentru armonizarea energetică; mai recent, în istorie au consemnat asemenea mărturii papirusurile egiptene, Biblia, documentele romane, etc. De altfel, clar-văzătorii sunt cei care simt aura corpurilor: biocâmpurile (ilustrate de exemplu în picturile religioase, cu mult înaintea existenţei vreunor aparate de detecţie). Oriental antic, corpul era conceput ca un întreg material, energetic şi spiritual, bolile fiind considerate ‘blocaje energetice’, vindecările obişnuindu-se a se realiza în locaşurile de cult - sanctuare, temple, etc. - când ceremoniile deseori includeau şi ‘pase’ (energetice, cu mâinile); interferenţele biocâmpurilor celor în suferinţă cu ale mântuitorilor - bazându-se pe încredere - sau doar a celor sănătoşi au dus la revelaţii ca iluminări ori alte fenomene asociate. Mâinile condiţionează aproape toate activităţile, vizând un transfer energetic, palmele plasate în extremităţi fiind ca nişte ferestre energetice la capetele meridianelor corpului (utilizate de pildă în chip de salut, frecarea mâinilor de către negustori, la ‘pusul mâinilor’ în ritualuri, etc.); legătura magică dintre divin şi fizic prin intermediul mâinilor a fost prelungită câteodată printr-un obiect ca baghetă, sceptru, etc”. Palma a fost primul simbol artistic al oamenilor (cele mai vechi picturi rupestre păstrate - de exemplu reflectă aceasta). Ghicitul în palmă a fost inventat în N Indian de către Garga în mileniul IV î.C. - cu liniile şi “munţii” respectivi - colaborând cu astrologul Narada (care l-a indicat în Sutra sa pe Garga ca mare învăţător), răspândindu-se apoi de la ei pe tot globul. (Chiromanţia studiază capacităţile, calităţile, defectele şi evoluţia omului prin interpretarea formelor şi semnelor aflate în palmă).

avantaj al său este că poate fi aplicat în orice împrejurare - în orice moment - iar tehnica poate fi însuşită cu uşurinţă de către oricine interesat, cel mai important fiind că e lipsit de efecte secundare. Degetul mare este cel întotdeauna folosit la masaj. Punctele de presopunctură sunt:  pe mâna dreaptă, degetul arătător corespunde braţului stâng iar inelarul braţului drept; pe mâna stângă este exact invers - arătătorul este braţul drept iar inelarul este braţul stâng  articulaţiile dintre falangele degetelor corespund fiecare câte unei articulaţii ale membrului superior; pornind dinspre vârful degetelor, punctele corespund încheieturii mâinii, cotului şi umerilor  degetele mari corespund picioarelor - de exemplu cel mare de la mâna dreaptă corespunde piciorului stâng; articulaţia dinspre vârful degetului corespunde gleznei, cea din mijloc genunchiului iar cea dintre deget şi mână şoldului  articulaţia dinspre vârful degetului mijlociu corespunde capului, cea din mijlocul lui gâtului iar cea dintre degetul mijlociu şi mână toracelui  degetele mici corespund organelor interne, în orientare opusă faţă de poziţia acelora în trup (de pildă degetul mic de la mâna stângă pentru ficat iar cel de la mâna dreaptă pentru inimă)

Aplicaţiile sunt pentru dureri de gât, sughiţ, greţuri, stări de oboseală, dureri de cap, de dinţi, de ceafă şi umeri, mâncărimi, răceală, dureri acute, frică şi nervozitate, etc. corespunzătoare punctelor gâtului, sughiţului, stomacului, energiei, analgeziei, dentar, spatelui, pielii, guturaiului, universal, inimii, ş.a. Automasajul - ca şi masajul - constituie o practică străveche (din Epoca Pietrei), în scop terapeutic, ajuns şi de plăcere prin dezvoltarea sa cu tehnici dintre cele mai rafinate mai ales în Asia. Este de ştiut că rădăcina proto Indo-Europeană “ghans” a fost atât pentru “gâscă” la Români cât şi pentru “lebădă” la Indieni (numită de ei “Hamsa”); totodată, amuleta orientală contra deochiului - ca o palmă

Ghicitul în palmă Chiromanţia - denumire conectată cu Grecul “kheir” însemnând “mână”, astfel Kheir-Ga / Gher-Ga putând avea interpretarea şi ca “mâna Pământului” - este legată de presopunctură. Palmele conţin pe ele “harta” întregului organism; fiecare organ sau sistem are în palmă un punct care îi corespunde. Stimularea acestor puncte printr-o presiune blândă exercitată cu vârful degetului are un efect benefic asupra stării de sănătate a organelor sau sistemelor respective. Masajul palmelor este un procedeu derivat dintr-o metodă curativă foarte veche, cât se poate de ştiinţifică; cel mai mare 396


deschisă în mijlocul căreia e un ochi - se numeşte Hamsa / Khamsa.

De fapt, mâna / palma este comparată cu ochiul: palma “vede”. Khamsa / Hamsa e foarte populară şi în prezent, mai ales între India şi N Africii. Ghergarii s-au preocupat de “ghicit” nu numai inventând citirea în palmă aşa după cum a fost atestat în “Narada Bhakti Sutra” de către înţeleptul Narada (cel mai călătorit dintre primii maeştri vedici) că a făcut-o marele Garga în N Indiei - ci şi de pildă în Anatolia, unde Kar / eponimul Cariei = Ţării Gherghiţilor a introdus “auspiciile”, foarte populare în Epoca Bronzului, adică ghicitul prin observarea păsărilor, gâştele avându-şi loc onorant, fiind considerate “mesagere divine”; în Antichitate, Romanii - care au fost fascinaţi de auspicii - au introdus chiar tagma specială a preoţilor “auguri” pentru a se ocupa de aşa ceva. Primul tratat medical din lume

Vechii hinduşi credeau că medicina - adică “ştiinţa vieţii” - era de origine divină. Preşedintele Societăţii Asiatice, Britanicul William Jones, în 2 II 1786 - pe atunci India cuprindea în N Caşmirul şi Tibetul iar în SE se întindea până în Java / Indonezia - a făcut publică observaţia că primul tratat medical al hinduşilor, din perioada vedică, a fost intitulat “Chercca”, adică Ghergga / Gherga (în vechea Latină deseori pentru “G” se utiliza “C” ori “C” dublu, el chiar afirmând că în traducerile Indiene practica a fost similară); în “Cercetări Asiatice”, el a scris: “În Caşmir, sunetul nazal e produs lângă ceea ce este litera ‘G’ pentru Britanici. O adăugare a unei litere distincte lângă ‘G’ - ca Ga - e un mod nepotrivit de exprimare a sunetului nazal; astfel, în Sanscrită ca metodă de distingere poate fi cel mult utilizat ‘ă’, ca de exemplu ‘şămăn’ pentru gospodar. Litera ‘C’ poate reprezenta diferite altele, ca de exemplu ‘K’ - sau ‘G’ aspirat. Hinduşii sunt de admirat pentru premierele lor adoptate de toate naţiunile civilizate - ca scala zecimală, jocul de şah, etc. Cea mai veche carte medicală a lor este intitulată Chercca şi se presupune că e o lucrare a lui Şiva (fiecare divinitate din Triada lor a lăsat cel puţin o compoziţie sacră, atribuită câte unuia, însă în Caşmir nu mi-a fost în putere să procur lucrările de istorie şi de geografie). Scrierile lor astronomice şi matematice cred că nu vor mai fi timp îndelungat un secret. Sistemul filozofic, fundat pe conceptul atracţiei, e denumit Yavana Achaiya, după cel care a călătorit în Ionia (Pitagora a învăţat aşa): în Sanscrită, titlul unei lucrări de astronomie e Yavana Iatica, ceea ce înseamnă pentru Ioniani. Cele mai vechi nume ale corpurilor cereşti apar la Indieni, împrumutate de Arabi şi Greci; provenienţa lor este de la rasa ingenioasă şi întreprinzătoare din care au descins populaţiile atât ale Indiei, cât şi ale Greciei. Dionis i-a descris, acele nume fiind de fapt ale lor, ale primilor savanţi

Khamsa Hamsa reuneşte simbolurile universale ale ochiului şi palmei pentru a spori puterea amuletei: ochiul unic ca simbolul esenţei / al cunoaşterii divine şi palma pentru capacitatea de a opri răul, acţionând ca un scut; legătura dintre ambele se datorează faptului că amândouă ajută la perceperea obiectelor înconjurătoare (simţul pipăitului la orbi este elocvent iar legătura ochiului interior al conştiinţei / viziunii şi creaţia artistică a mâinii, de asemenea).

397


care au observat mişcările aştrilor”. Lucrarea medicală Ghergga / Gherga, conţinând şi cunoştinţe de chirurgie disciplină considerată creaţia divină a lui Rudra - în acel timp exista păstrată în Caşmir, regiunea de la întâlnirea dintre India, China şi Paki-stan, cu contur roşu pe harta următoare (în care există aşezări ca Gargăl 32,50 lat. N, 74,41 long. E, Gargar 33,24 lat. N, 73,35 long. E, Ghirgaon 30,02 lat. N, 80,11 long. E, Karka 34,27 lat. N, 73,32 long. E, Kărka 34,42 lat. N, 73,54 long. E, etc.):

Caraka Terapiile alternative sunt de multe milenii, cunoaşterea fiind în domenii ca demonologie / psihiatrie, imunologie, obstetrică, oftalmologie, oto-rino-laringologie / nas-gât-urechi, pediatrie, terapie, toxicologie, medicina afrodisiacelor şi tonifiantelor, etc.; de exemplu, în Bazinul Ghaggar în stomatologie pentru perforarea dinţilor cariaţi - ca la Mehrgarh 29,12 lat. N, 67,40 long. E - încă din mileniul VII î.C. se utiliza un instrument ca în imaginea următoare:

Tratatul Gherga a făcut parte din contribuţia medicală Ghergană la Civilizaţia Ghaggar (şi a lumii), denumirea Sanscrită a sa fiind “Garga Sidhanta”: încă o echivalenţă lingvistică Gherga = Garga. Pe larg, în medicina Indiană “Ayurveda” - al cărei fondator formal Divodăsa, regele populaţiei Dăsa / Dahyu, conform “Rig Veda” 6:47, şia donat aurul înţeleptului Gărga - Tratatul Gherga a apărut drept Chereca / Charaka Samhita (lucrarea budistului Caraka din secolul III î.C. a prezentat conceptele de digestie, metabolism şi imunitate - preluate din studiile străvechi Gherga - inclusiv de anatomie umană şi genetică avansată, ca de exemplu că defectele apărute la naştere, precum orbirea, paralizia, etc., ce nu sunt datorate unor defecte similare ale părinţilor, ci unor defecte apărute la nivelul secreţiilor gonadice ale acelora, lucru admis şi de medicina Modernă). “Jurnalul cercetării ştiinţifice al Indiei” din 2010 a publicat studiul lui Prasanta Sarkar de la Colegiul Ayurvedic din Kolkata şi Anand Chaudhary de la Universitatea din Varanasi 25,16 lat. N, 82,57 long. E, despre cea mai veche aplicaţie a nanomedicinii: “Conceptul utilizării piliturilor metalelor ca medicamente - de la mijlocul mileniului II î.C. - a fost descris în Charaka Samhita” (adică în Compendiul lui Caraka din Caşmir).

(În Mehgahr / Mehgarh - loc în Paki-stan la poalele Trecătorii Bolan dintre Podişul Iranian şi fertila Vale a Indului - femeile aveau coafuri artistice iar bărbaţii purtau turbane încă de la începerea calendarului Indian; acolo au fost şi primii agricultori din Civilizaţia Ghargar). Numele Paki398


stan provine din Pa-Ki, însemnând “Ţara Pură” (cu acest înţeles atât în limba locală Urdu / derivată de la “hoardă”, cât şi din cea a vecinilor din Iran / foşti Perşi): literar, în vechime Pa era “supremă” iar Ki era Marea Mamă (“stan” fiind IndoIranianul pentru “ţară”), aşadar “Ţara Pură” = Pakistan fiind “Ţara Supremei Mame”. Este de ştiut că Bharata - particula Bha în Sanscrită sintetizând sensul de “strălucitor” - a fost eponimul Indiei. Prima şcoală de medicină din lume a fost înfiinţată în Taxila / Paki-stan - oraş întemeiat de Bharata, fratele lui Rama, la sfârşitul mileniului VI î.C. - unde se practica inclusiv chirurgia plastică, de pildă reparând nasurile, fără altă anestezie în afară de inhalarea de opiu şi folosind paie pentru reconstruirea nărilor (tăierea nasului, practicată de pildă de Sciţi faţă de duşmani, era ulterior o infamie pentru musulmani şi a fost până în Evul Mediu executată de pildă pretendenţilor nenorocoşi la domnia Românilor, ştiută ca “tăierea nărilor”). La sfârşitul mileniului I î.C., în volumul 1 din “Biblioteca istorică”, Diodor din Sicilia a scris despre practicile vechilor Egipteni: “Aceluia care dăduse în vileag duşmanului unele secrete militare, legea poruncea să i se taie limba. Falsificatorii de măsuri sau greutăţi, ca şi aceia care imitau peceţile ori scribii care întocmeau înscrisuri false, erau pedepsiţi să li se taie amândouă mâinile. În felul acesta, fiecare era pedepsit tocmai în acele mădulare ale trupului cu ajutorul cărora săvârşise fărădelegea, păstrând până la moarte semnul de neşters al fărădelegii sale şi astfel arăta celorlalţi oameni - prin exemplul pedepsei - că nu trebuie să făptuiască lucruri împotriva legilor. Omului liber care ar fi necinstit o femeie, i se tăiau părţile ruşinoase, socotindu-se că fărădelegea aceluia cuprindea în sine 3 foarte mari ticăloşii: silnicia, stricarea bunelor moravuri şi faptul că nu se mai ştia ai cui erau copiii. Când era vorba de un adulter săvârşit cu voia femeii, omului cu care aceasta păcătuise i se dădeau lovituri de nuiele iar femeii i se tăia nasul, socotindu-se ca femeia să fie lipsită de acea podoabă care, făcând-o mai frumoasă, îl împinse pe bărbat la desfrâu. Ca să preîntâmpine bolile, Egiptenii îşi îngrijesc trupurile prin spălături, prin posturi şi vomitive. Unii fac lucrul acesta în fiece zi; alţii doar la 3 sau 4 zile. Într-adevăr Egiptenii susţin că hrana prea multă pe care-o primeşte trupul dă naştere la multe boli. Şi iată de ce îngrijirile pe care le-am pomenit înlătură cauzele răului şi, mai ales, păstrează sănătatea. În timpul expediţiilor militare ori al călătoriilor prin ţară, locuitorii Egiptului sunt îngrijiţi de medici, fără nici o plată, deoarece medicii sunt întreţinuţi pe socoteala obştii. Ei hotărăsc tratamentele după o lege scrisă a lor, pe care au întocmit-o mulţi medici vestiţi din vremurile de demult. Dacă, ţinându-se de poveţele pe care ei le citesc în cartea lor sfântă, medicii nu izbutesc a-l lecui pe bolnav, ei nu sunt socotiţi că au vreo vină. În schimb, dacă lucrează altfel decât conform celor prescrise, ei sunt aduşi în faţa unei judecăţi care-i poate osândi la moarte. Desigur, legiuitorul a socotit că puţini ar putea găsi vreun mijloc de lecuire mai bun decât acela pe care din vremuri atât de îndepărtate l-au statornicit oamenii cei mai pricepuţi în meseria lor”. (Mult ulterior Inzilor, medicina Egipteană a ajuns la un grad de dezvoltare relativ avansat, căci cunoştinţele anatomice rezultate din practica îmbălsămărilor celor defuncţi au permis atingerea unui nivel de cunoştinţe medicale destul de ridicat, lucru reieşit de altfel şi din specializarea înaltă a medicilor - care ajunseseră să se ocupe numai de bolile din domeniul specialităţii lor - după cum a consemnat şi Herodot în “Istorii” 2:77). Istoria medicinei Indiene din 2003 a consemnat că referinţe la autori medicali

Garga au fost de pildă şi în “Matsya Purana”, “Prayogaratnakara”, etc. Dr. Thaneswar Sarmah a scris: “Caraka ‘Samhită’, ce prezintă tradiţia Ăyurvedică împreună cu ‘Suşruta Samhită’, relatează legenda propagării ştiinţei medicale printre muritorii de pe Pământ. O echipă de gânditori - având în componenţă eminenţi ai vechii lumi, între care Gărgya - s-a deplasat în sacra Himalaie. Ei erau preocupaţi de faptul că bolile furau fericirea vieţii şi doreau găsirea ieşirii din acea situaţie, prin rezolvarea sa; pe când meditau, le-a apărut viziunea că Indra era singurul capabil să le dezvăluie remediul pentru boli. Bharadvăja a fost voluntarul care s-a oferit să discute cu Indra şi a aflat astfel cele 3 doctrine fundamentale Ăyurvedice: cauza, simptomul şi remediul. Apoi, prin cunoaştere şi practicare, prin ‘Vede’ sau răspândit terapiile alternative”.

Primii astronomi atestaţi din lume: Garga

399


India vedică În vechime, cugetările au fost dominate de fapte reale, nu de imaginaţie. Savanţii Garga sunt recunoscuţi drept cei mai vechi / primii astronomi profesionişti nu numai din India, ci din lume (lăudaţi printre altele ca “mari astronomi” şi de uriaşa epopee “Mahabharata” / “Maha-Bharata”, însemnând “Măreaţa Indie”, respectiv “istoria urmaşilor lui Bharata”). În timpul vedic se ştiau prin ciclurile brahmanice vechimile de miliarde de ani ale planetei Pământ şi ale vieţii (probate ştiinţific doar recent); oamenii înţelegeau foarte bine mişcările corpurilor cereşti - numite Sanscrit “Graha” dezvoltând metode matematice de observaţie ale spaţiului vizibil. De exemplu, astronomul senior Garga a fost preocupat de mişcarea cometelor în “Saptar”, adică “Timpul celor 7 Râuri”, ceea ce alţii anterior lui n-au făcut, el explicând şi că datorită soarelui coada cometei se alungeşte, pe măsura apropierii; Garga a descris şi ruperea unui corp ceresc în 3 părţi, fenomen - denumit de el “Trişira” - ce l-a observat direct, deoarece s-a petrecut în timpul vieţii sale, fiind martorul tragediei căderii bucăţilor în N Indiei, când aerul lipsea şi cutremure au zguduit regiunea, atrăgând atenţia ignoranţilor faţă de natura stelară şi distructivă a aşa ceva (după urmând o ploaie enormă), “Ramayana” completând: “Sute de meteori căzură din cer. Un fum stăruitor şi gros ca noroiul înăbuşea oamenii şi animalele care încercau să iasă pe străzi”. Academicianul Indian Narayana Iyengar în 2007 a indicat că pe sigiliul Garga din Harappa 30,38 lat. N, 72,52 long. E / Paki-stan (centru important al Civilizaţiei Ghaggar) apărea acea cometă studiată de Garga sub forma unui animal cu 3 capete, cu mitologizare ulterioară ca provocându-i probleme şi lui Rama la sfârşitul mileniului VI î.C., imaginea regăsindu-se şi în alte locuri ale Bazinului Ghaggar:

Sculpturi în Gargarul Kara-hunge / Armenia Dintre primii astronomi atestaţi din lume - care au pornit în Kulele Garga din Bazinul Gargar / Ghaggar calendarul Indiei în mileniul VII î.C. - au fost probabil observatorii cerului Gregori / Ghergari în Caucazianul Observator Kara-hunge, de tip Gargar, în mileniul VI î.C. (între timp având loc transformarea Lacului Pontic / Sarmat în Marea Neagră, fenomen înţeles în zona aceea ca Potop); ca “ecou”, în mileniul V î.C., de la poalele orientale ale Caucazului - având populaţie Ghergară - a fost introdusă în Bazinul Ghaggar din N Indiei agricultura, prin efortul civilizator al Gherganului Osiris (ştiut de vechii Greci ca Dionisie).

400


Primul avion din lume Este de remarcat că înălţarea şi zborul magic ocupă un loc de cea mai mare însemnătate în credinţele populare şi tehnicile mistice ale Indiei: rişii - adică primii patriarhi de acolo, curieri / mesageri între Pământ şi Cer - îşi luau zborul spre ţinutul divin şi misterios din Nord (este vorba fireşte de un spaţiu ce aparţinea deopotrivă structurii unui Rai şi unui spaţiu interior, accesibil doar iniţiaţilor); se cuvine subliniată identitatea de expresie a acelor experienţe supraomeneşti cu simbolismul arhaic al ascensiunii şi zborului, atât de specifice şamanismului. “Bhava Siddhanta” a fost o lungă lucrare de astronomie întocmită de Garga (manuscrise păstrate în localitatea Dospur din N Indiei).

Cometa Garga Prima cometă a fost ştiinţific - nu mistic - clar observată de Garga în timpul Potopului, conform tuturor însemnărilor vedice din domeniu. Garga a studiat 11 comete sub forma “Grupei Rudra” - după cum a apărut consemnat de “Parăşara / Parasara Samhita” (lucrarea unei rude a sale, care a mai menţionat încă 15 comete din perioada vedică, totalul cometelor observate de vechii astronomi din N Indiei şi în perioada Ariană ajungând în final la 101). Este de ştiut că la începutul secolului XX Academia Franceză ironiza ideea căderii de “pietre încinse din cer” ori zborul unor aparate mai grele decât aerul, ce n-ar fi fost “decât un vis” (ceea ce anterior cu milenii Garga anunţa din N Indiei iar în acelaşi an al afirmaţiei academice Franceze, Bănăţeanul Traian Vuia născut în satul Surducu Mic 45,45 lat. N, 22,05 long. E / judeţul Timiş, fost bursier al Fundaţiei Aromânului Emanuil Gojdu 1802-1870, cu finanţare şi de la Gherga, familiile Vuia şi Gherga în Banat devenind şi înrudite - ajungând să breveteze în premieră mondială avionul tocmai în scepticul Paris, în 17 VIII 1903; la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, bogatele Ghergane făceau acte de caritate prin Clubul Bănăţean Concordia iar bogaţii Ghergani donau prin Clubul Poganilor din Lugoj, academicianul A/Român Henri Coandă - inventatorul motorului cu reacţie în 1910 - afirmând că “de la Vuia, creatorul avionului, s-au introdus în vorbirea populară de pe acest pământ avion, aviaţie, aviator”). Bănăţeanul Traian Vuia a creat primul avion din lume, oficial înregistrat şi realizat de el: avion înseamnă aparat mai greu decât aerul, operaţional cu mijloacele proprii (adică nu aerostat ca balonul Francezului Etienne Montgolfier din 15 X 1783, planor ca al inginerului Britanic George Cayley din 25 IX 1852 sau fără tren de decolare şi aterizare ca al fraţilor Americani Wright din 17 XII 1903). Dr. Dumitru Dulcan a studiat fenomenul real al apariţiei aceleiaşi idei deodată la persoane diferite, care niciodată n-au avut vreun contact între ele - ca de pildă despre zbor ori despre alte diverse revelaţii, inclusiv istorice - şi a concluzionat că sursa cauzând aşa ceva aparţine “Celeilalte Lumi” (o “matrice” – de “dincolo” – cu rezonanțe / vibrații în unii oameni “aleși” ca receptori pe criterii cunoscute numai divin, aflate în afara cunoașterii umane).

Garga Hora, scrisă de Garga-carya, a fost şi primul text astrologic Indian - în care erau descrise existenţa celor 9 planete ale sistemului solar cu influenţele lor asupra oamenilor - precedându-l pe Parasara / Parăşara de la sfârşitul mileniului IV î.C. (acel GargaCarya, provenind din aceeaşi familie, a fost şi întemeietorul astrologiei, ocupaţie ce încearcă prezicerea destinului pe baza traiectoriilor corpurilor cereşti, spre deosebire de astronomie, ştiinţa care studiază Cosmosul); e de remarcat că nu toate planetele sistemului solar sunt vizibile cu ochiul liber, existenţa celor mai îndepărtate planete fiind întâi evidenţiate prin calcul astronomic. Astronomul Garga afirma: “Sistemul a fost creat de Brahma şi am primit această cunoaştere de la el; este 401


folositor determinării erelor - Yuga / Yaga - şi e apreciat divin, fiind util în cei 3 timpi: trecut, prezent, viitor. Ceilalţi rişi au învăţat de la mine şi astfel a apărut tradiţia; de asemenea, discipolii şi-au creat propriile texte astrologice”. Sunt interesante 3 aspecte majore despre extraordinarele cunoştinţe astronomice ca acelea deţinute de Garga cu aşa de mult timp în urmă, care puteau fi ştiute:  doar acumulând observaţii îndelungate, de milenii  numai utilizând instrumente complexe şi calcule sofisticate (ale căror urme - din acea vreme - nu există)  prin transmitere de cineva care nu aparţinea acestei lumi (conform propriei afirmaţii a astronomului Gărga)

martie / la echinocţiul de primăvară); timp de milenii, Gherganii au celebrat asta, în zonele din emisfera Nordică în care erau răspândiţi, specificurile locurilor, de-a lungul vremurilor, erodând acele tradiţii din Epoca Pietrei până la ce mai există azi (Mărţişoare pe Valea Dunării inferioare, dansuri colective în chipul horei în spirală sau circulare, ouă colorate de Paşti, etc).

Marele Zeu Brăhma l-a iniţiat în astronomie pe Gărga. “Alesul” divin a fost aşadar Gărga. Brahma a fost primul dintre cei 3 zei ai Trimurtei - trinitatea hindusă alături de Vişnu şi Şiva (în simbolismul Trimurti, cele 3 zeităţi au fost unite într-o singură formă cu 3 feţe). Brahma a provenit din oul primordial şi a creat universul, fiind ordonatorul care a transformat nearticulatul în articulat; din împreunarea sa cu Zeiţa Sarasvati - Gayatri / Ghaggar - s-a născut Manu / “Legiuitorul” (care a dat naştere oamenilor), venerat şi Anatolian ca Men, patronul calendarului / lunar. Este de remarcat că “oul de aur” al mitologiei vedice s-a regăsit în tradiţia “oului lumii” din străvechiul Egipt şi în oul suspendat deasupra “ombilicului” / buricului templului Grec (plasat în centrul clădirii, unde se aşeza sfeşnicul cu lumânarea, în jur cădelniţându-se) şi că Trikala - termenul Indian al celor 3 timpi - s-a regăsit Antic în N Greciei, la baza Meteorelor, ca zonă a Gherganilor; la Romani, oul era începutul fiecărui ospăţ. Cosmogonia orientală a explicat separarea Pământului de Cer prin spargerea oului (motivul serbării - primăvara, în EurAsia şi N Africii - cu ouă roşii a nunţii Gher-Ga, reproducând simbolic, în stil primordial, unitatea dintre Cer şi Pământ: la 1 martie, atunci când era Ziua Ei, apărea El - Anul Nou în locul Anului Vechi - cu care, după un festival de 3 săptămâni, avea nunta, în 21

Prin cea de-a patra scriptură din “Vede”, şamanul / “rişi” Gargya a indicat calendarul lunar folosit la mijlocul mileniului III î.C. - pe timpul său - bazat pe poziţiile principalelor stele în fiecare noapte (Vedele sunt cele mai vechi scripturi, încă folosite, cuprinzând înţelepciune atemporală iar calendarul lunar a fost primul tip de calendar folosit în lume). Printre alţii, Dr. Savitha Balakrişna de la NASA / Agenţia Spaţială Americană în 1998 a observat ca de mare importanţă începutul listei întocmită de acel Gherghia / Gărgya cu “Krittika”, adică Pleiadele - asociate cu focul - în care e cuprins sistemul solar (spre deosebire de astrologi, care au situat Constelaţia Berbecului pe primul loc). Pleiadele ştiute ca Gardienele Cerului - sunt un roi de stele foarte luminoase din Constelaţia Taurului; în emisfera Nordică a Pământului, răsăritul Pleiadelor la V primăvara şi apusul lor la E toamna au marcat - din timpuri străvechi - deschiderea, respectiv sfârşitul sezonului agricol ori al călătoriilor pe mare. Alegerea Garga era logică, deoarece corespundea ciclurilor vremii, respectiv anotimpurilor: echinocţiul de primăvară anunţa în emisfera Nordică sosirea unui an nou iar în perioada vedică 21 martie era data considerată a începutului 402


anului (şi în prezent, calendarul Indian începe primăvara, acolo oficial prima zi fiind 22 martie). Studierea precesiunii Pământului - adică a devierii graduale spre apus a elipsei, respectiv a drumului pe care pare să-l urmeze soarele - a transformat lucrările astronomilor Garga în veritabile calendare, prin simulările computerizate acum putând fi datate foarte precis evenimentele din vechime.

Vastu Sastra (fiind cea mai veche menţiune databilă istoric). Britanicul Meyer Stevenson 1860-1922 a scris că “descoperitorul longitudinii a fost vechiul astronom Garga, din Gagraun 24,37 lat. N, 76,11 long. E (unde a trăit şi Krişna)”. Meridianul lui Garga a fost reperul principal pentru Egipteni de la sfârşitul mileniului IV î.C., de când au început dinastiile faraonilor. Sistemul de orientare spaţială despre care Garga a lăsat şi un document cu acel titlu, plasând optim atât construcţiile, cât şi oamenii, ulterior Chinezii preluându-l ca “Feng Şui” (însemnând “vânt şi apă” / singurele elemente naturale ce transportă energia):

Carul Mare pe cerul vedic Este de menţionat şi contribuţia originală a bătrânului astronom Garga la onomastica vedică, prin numirea diferită a unora dintre cei 7 patriarhi din Sistemul celor 7 Râuri de sub cele 7 stele ale Ursei Mari / Carului Mare; de asemenea, Garga a insistat pe provocarea acuităţii vizuale, căci doar pentru unii o a opta stea - a lui Vasişta, şeful celor 7 patriarhi, fiul lui Brahma - e vizibilă pe osia Carului Mare (de remarcat că subiectul celor 8 patriarhi a fost reluat de Biblie mult ulterior, prin cei dintre Adam şi Noe / conform calendarului Evreilor, Adam a fost creat în 7 X 3761 î.C). În desenul următor este înfăţişat astronomul Garga din N Indiei vedice:

În perioada vedică numai o stea a fost menţionată de pe cerul emisferei Sudice: Canopus, cea mai vizibilă după Sirius - cea mai strălucitoare de pe cer - prima indicaţie despre ea fiind dată de către vechiul astronom Garga (e de ştiut că sub-continentul Indiei este integral situat în emisfera Nordică, aceea însemnând cunoaşterea de către Garga a cerului emisferei Sudice a globului). În ierarhia corpurilor cereşti, soarele a fost considerat de Garga drept cel mai important, apoi fiind luna. Este de remarcat că acum majoritatea calendarelor Asiatice sunt lunisolare (pun de acord mişcările lunii cu anotimpurile). Capacitatea globală şi în premieră mondială de conceptualizare la scară a diverselor aspecte naturale - inclusiv întocmirea hărţilor - a fost atribuită lui Garga şi de către învăţatul Bengalez Ballalasena din secolul XII, prin lucrarea sa “Adbhut Sagara”. Astronomic se ştie că rotaţia ca de uriaş titirez lent a axei Pământului determină orientarea sa către diverse constelaţii, pentru Anul Mare (al precesiei echinocţiilor) fiind parcurs în peste 7 decenii câte un grad din bolta cerului, împărţire din care prin astrologie - ţinând cont şi de corpurile cereşti ale sistemului solar - au rezultat zodiacul şi horoscopul, cu legături în numerologie şi în conectarea omului cu natura: poate părea suprinzător că omul respiră într-o zi de tot atâtea ori câţi ani umani durează un An Mare, număr de altfel egal cu cel al zilelor necesare parcurgerii unui grad din firmament. Instituţia pentru astronomie condusă de Garga funcţiona ca o academie - denumită din mare vechime drept Kula - unde observatorii cerului erau instruiţi / specializaţi.

Astronomul Varaha Mihira din Ujjain 23,10 lat. N, 75,46 long. E în secolul VI (locul sacru unde la sfârşitul secolului XXXIII î.C. au învăţat sfinţii fraţi Balarama şi Krişna, reper pentru primul meridian în geografia hindusă), bazat pe lucrarea “Garga Jataka” a afirmat că numele celor 7 stele dominante din Carul Mare au fost date de către Viruddha Garga - adică bătrânul Garga - în perioada vedică, corespunzător primilor 7 patriarhi / “rişi”; în “Brihat Samhita” el a scris că “ne-a rămas prin autoritatea bătrânului Garga că pe cerul Nordic stelele celor 7 rişi din Carul Mare se rotesc ca un colier în jurul Stelei Polare”, în aceeaşi carte el arătând şi că maestrul Garga a indicat arhitectura vedică 403


Şcoala Garga

Şcoala Gherga - în Sanscrită “Garga Kula” / o indicaţie onomastică a Marii Kălî, ştiută de Grecii vechi ca Gorgona - a produs în N Indiei / Bhărat de-a lungul timpului mulţi astronomi, astrologi, diverşi învăţaţi, etc. care au rămas în istorie ca figuri marcante prin contribuţiile lor la civilizaţia lumii (se poate observa asemănarea fonetică între “kula” şi “pula”: pentru vechii oameni din Bazinul Ghaggar / N Indiei, “kula” însemna “măreţ” iar unul dintre ajutoarele lui Şiva - a cărui reprezentare era falică - se numea Pula / cuvintele Române de “fală” şi “fălos” sunt pe aceeaşi idee de măreţie, fălos fiind legat de puternic, o conexiune etimologică putând fi între Kula şi vechiul nume Nicolae); de altfel, sălaşul obişnuit al multora era coliba (literar găzduind - în Kulă energia sufletului Ba). Pe lângă academia observatorilor cerului Gherga (ocupaţie foarte importantă în acele vechi vremuri pentru păstrarea calendarului, pentru agricultură, pentru navigaţie ori călătorii şi deci pentru comerţ, etc.), ale căror preocupări s-au regăsit în Asia şi pe Înălţimile Golan de exemplu - după cum au consemnat scripturile - Şcoala Garga s-a evidenţiat în mai multe alte domenii de avangardă; este relevant că în Europa Sud-Estică s-au regăsit Medieval la A/Români stabilimentele întărite cu turnuri de observaţie ştiute drept kule / cule (denumire ce a fost preluată şi de populaţiile care au interferat cu ei): la Sumerieni, Zeul Cărămizii se numea Kulla (fu zămislit dintr-un pumn de argilă luat din Apson / “Ap-son” - Fluviul primordial - şi era însărcinat cu restaurarea templelor).

Observator astronomic Medieval în Jaipur, India 404


Una dintre teoriile emise de Viruda - adică “vechiul” - Garga a fost geologică, explicând metaforic principala cauză a cutremurelor (confirmarea venind abia prin ştiinţa Modernă, avansată): “Cutremurele se datorează unor cauze ce nu pot fi văzute. În cele 4 direcţii cardinale există câte un elefant uriaş susţinând pământul; când se relaxează, apar cutremurele, însoţite de taifunuri”; conceptul Garga despre cutremure prin acumularea presiunilor sub scoarţa Pământului s-a dovedit cel just, alte şcoli din India în vechime având opinii diferite despre cauzele acelora, ca influenţa corpurilor cereşti, că pământul ar pluti pe apă, presiunea atmosferică prea mare ar mişca scoarţa, etc. (după cum a relevat în anul 2000 şi Dr. Srinivas Madabhushi, analizând vechea ştiinţă). De altfel, se ştie că N Indiei este o parte a lumii intens seismică - datorită întâlnirii acolo a plăcilor tectonice Indiană şi Asiatică, producându-se astfel cei mai înalţi munţi de pe glob - de unde şi preocuparea din vechime faţă de cutremure.

Garga / Gargia cunoştea ştiinţific ecoul dar şi raportul dintre sunet şi viteza lui supersonică, cel puţin din mileniul I î.C., aşa după cum apare de exemplu în “Mandhu” 2:10 - prima parte a “Upanişadei Brihadaranyaka” - prin textul “Gargia zise că sunetul acela care-l urmează pe cel ce merge îl respect ca pe suflet”; de altfel, ulterior în acustica Indiană a apărut tot în premieră mondială şi justa teorie potrivit căreia înălţimea unei note - deci numărul vibraţiilor e în raport invers proporţional cu lungimea corzii emiţătoare.

La mijlocul mileniului II î.C. Rişiputra Garga - care totuşi n-a fost conducător al Şcolii Garga - a fost original în reînvierea unui cult străvechi: a scris în vechea limbă Pali / Prakrit (adică limba “naturală”, cea dinaintea Sanscritei, înrudită cu limba Gandhari din N Paki-stanului şi E Afghanistanului), lucrările religioase inclusiv de prevestiri “Rişiputra Samhita” şi “Nimita Sastra”, de importanţă decisivă în jainism, o credinţă - cu Svastica drept emblemă - ce a contribuit la încetarea sacrificării animalelor, căreia i se datorează conceptul de neviolenţă şi opunerea sistemului castelor, în prezent cu numeroşi adepţi pe glob.

Undele ecoului Profesorul Thaneswar Sarmah şeful “Departamentului de Sanscrită” al Universităţii Gauhati din India - scria în 1982: “Şcoala Garga a fost o autoritate în gramatica Indiei vechi, fiind cea mai celebră. În secolul VII î.C., învăţatul Yaska şi în secolul VI î.C. învăţatul Panini din Regatul Gandhara (azi împărţit de Paki-stan şi Afghani-stan), preocupaţi de morfologia Sanscritei - printre primele limbi Indo-Europene scrise, oficială şi azi în India - au notat că s-au inspirat din Şcoala Garga; post-vedic, s-a relevat şi că Garga / Gărghia a fost un etimolog de prim rang: în ‘Tratatul Prătişăkhya’ pentru ‘Rig Veda’ 6:10 - ce arăta aspectele fonetice ale Sanscritei utilizate - se prevedea nazalitatea Gargya / Gărghia iar în ‘Sama Veda’ el a fost autorul Padapatha (indicarea recitării cuvânt cu cuvânt a mantrelor, cu repetări, pentru realizarea impactului urmărit). Şcoala de gramatică Gărgya (conducător care era urmaş al lui Garga) poate fi plasată în jurul anului 1000 î.C. (anterioară cu secole învăţaţilor Săkatăyana, Yăska şi Pănini). Gărgya a fost o autoritate în gramatică şi s-a bucurat de mare celebritate. Învăţatul Yăska în ‘Nirukta’ (1:3, etc.) l-a comparat pe predecesorul Săkatăyana - din secolul VIII î.C. - cu Gărgya iar din citatele învăţatului Pănini (‘Aştădhyăyî’ 7:3, etc.) reiese că Şcoala Garga avea o distinctă secţie de gramatică, ce

Patriarhul jainismului 405


şi-a câştigat cel mai mare prestigiu în India. Gărgya şi literaţii de la şcoala sa au grupat substantivele în 3 grupe (corespunzătoare acţiunilor efectuate, acţiunilor imaginate şi absenţei acţiunilor), gramatica preocupându-se de prima categorie iar etimologii de celelalte 2; Gărgya a fost un mare învăţat, în etimologie şi gramatică. De exemplu, Yăska l-a citat pe Gărgya în legătură cu sinonimele: ‘când un obiect seamănă cu altul - ce e totuşi diferit - poate fi denumit cu un sinonim’ (definirea fiind prin compararea unui obiect inferior cu unul de calitate superioară ori faimos). Gărgya a fost un savant de prim rang şi a oferit explicaţiile unor expresii vechi, ce sub autoritatea lui au devenit chiar reguli. ‘Tratatul Prătişăkhya’ despre ‘Rig Veda’ - avându-l ca autor pe învăţatul Şaunaka - care l-a menţionat de mai multe ori pe Gărgya (1:15; 6:36; 13:31, 19:17, etc.), duce la concluzia că Gărgya a existat şi înaintea aceluia”. “Dicţionarul Sanscrit” realizat în 1999 de Monier Williams prezintă diverse forme de scris ale Gherga-rilor:

Gărghi Gărghi, însemnând şi femininul de la Garga / Gya, a fost învăţata brahmană Vacknavi / Văcaknavî, cea care în premieră mondială a dezvăluit organizarea lumii (probată ştiinţific). Printre versiunile utilizând denumirea Gărghi au apărut Garghi Putra - adică fiul lui Gărghi - sau Gărghi Bhuta, însemnând cineva care a devenit Gărgya. Variaţiuni consemnate Gărgî sunt şi Gărgîya, Gărgheya, Gărgî Putrăyani, Gărgî Putrakăyani, etc. Acelaşi “Dicţionar Sanscrit” indică şi că Garga ori formulările începând astfel ca de pildă Gargâdi sau Gana Garga - la începuturile vedice constituia un grup special de şamani, Adunarea condusă de elefantinul Ganeşa, fiul lui Durga / Dîrgha şi a lui Rudra / Şiva, denumită Gargâdi / Gana, fiind cea care păzea Muntele Svasticii (profesorul universitar Mircea Eliade a arătat că - în acel fenomen mistico-religios caracteristic Asiei Centrale şi Siberiei - şamanul era figura centrală a unui univers spiritual straniu: magician şi vindecător, mistic, preot şi uneori poet, el deţinând, în urma unei iniţieri complicate, tehnica faimosului “extaz şamanic“ / a călătoriei mistice); de altfel, obiceiul hindus este de a-l venera pe şeful Ganeşa al Adunării Gana Garga în India cu flori roşii de santal (în Europa, măceşul Gherghin are fructele roşii). Ca şi la cinstirea vechilor zeiţe din imediata vecinătate continentală - de exemplu Isis la Egiptenii vechi, Artemida la Grecii vechi, ş.a. - la Indieni obiceiul purtării gherdanelor / ghirlandelor de flori, mai ales din căruje, la festivităţi este puternic şi în prezent, după cum se poate vedea în imaginea următoare (la cea mai mare şcoală din lume - cotată astfel în “Cartea recordurilor” - din Lucknow / în cel mai populat stat al Indiei, la graniţa cu Nepalul):

Garga Majoritar – dintre posibilele scrieri Ghergare - în scripturile Sanscrite era formatul Garga, cu accepţiunea ca descendent al lui Angiraş: astronom, medic, judecător, consemnat ca urmaş al regelui Vidathin / Vitatha, fiul lui Brahma; numele Garga a fost folosit şi pentru denumirea taurului, la măsuri muzicale, etc. Versiunile întâlnite în compunere împreună cu Garga sunt multe, ca de exemplu:  Garga Bhangini / Garga Bhago (soră cu Garga)  Garga Bhargavika, însemnând cununia dintre descendenţii Garga şi Bhargu  Garga Bhumi (numele unui prinţ)  Garga Kula sau Gărgyasa / Gărgyayoh  Garga Maya (însemnând ca provenind de la Garga)  Garga Tara (un excelent reprezentant al familiei Garga)  Garga Triratra (numele Festivalului Garga, o ceremonie de 3 zile)  Garga Vahana (adică trăsura utilizată de Gargari)

Gărgaka Gărgaka era genericul celor ce credeau în Gărgya, respectiv celor aparţinând lui Gărgya, în forma Gărghikă însemnând urmaşă a lui Garga iar ca Gărgam fiind ansamblul descendenţilor lui Garga.

Este interesantă bogăţia toponimică Ghergană din areal - N Indiei, Paki-stan, Afghani-stan, răsăritul Iranului dar şi în apusul Chinei, inclusiv regiunile Caşmir şi Tibet - ca de exemplu concentrarea cea mai mare fiind în centrul acelei zone, respectiv în actualele ţări ale Paki-stanului şi Afghanistanului, corespunzând fostului Bazin Ghaggar:  Paki-stan (Garga 32,34 lat. N, 69,26 long. E, Gargai 30,52 lat. N, 67,22 long. E, Gargat / Gurgut 28,31 lat. N, 66,19 long. E, Gherke / Ghurki 31,28 lat. N, 74,35 long. E, Gherkwa

Gărgarya Gărgarya era patronimul Gargara, în legătură şi cu Gargaraka ori Gargăta.

406




30,23 lat. N, 68,16 long. E, Ghega / Ghoga Keri 31,07 lat. N, 73,02 long. E, Ghărgai 34,38 lat. N, 71,56 long. E, Gărgai 31,02 lat. N, 67,03 long. E, Ghergaiu / Gher Gajju 26,50 lat. N, 68,10 long. E, Gurgai 27,54 lat. N, 67,56 long. E, etc.); la acele aşezări se adaugă Karga 31,07 lat. N, 66,56 long. E, Kharka 32,58 lat. N, 73,22 long. E, zona Gurgîna 29,24 lat. N, 66,20, cu râul intermitent Gurgîna 29,50 lat. N, 66,28 long. E, aşezarea Gurghina 29,31 lat. N, 66,24 long. E şi localitatea Gurgîna 29,39 lat. N, 66,23 long. E, Gurgia 34,50 lat. N, 71,52 long. E, Muntele Gurga 30,20 lat. N, 69,47 long. E, Muntele Wucha Garga 30,37 lat. N, 66,21 long. E, izvoarele Garga 30,14 lat. N, 68,03 long. E, Ghergăn Kaur 28,58 lat. N, 65,27 long. E, ş.a. Afghani-stan (Garga 34,54 lat. N, 71,17 long. E, Gargah 31,46 lat. N, 62,39 long. E, Gargar 34,46 lat. N, 70,07 long. E, Gărga 31,46 lat. N, 62,39 long. E, Gargi 34,27 lat. N, 64,52 long. E, Gharghi 33,58 lat. N, 66,35 long. E, Gergak 31,59 lat. N, 65,06 long. E, Gergera 33,30 lat. N, 69,57 long. E, Gargau 36,25 lat. N, 67,11 long. E, Ghorka 33,24 lat. N, 64,32 long. E, Gwergăn 32,13 lat. N, 62,54 long. E, etc.); la acele aşezări se adaugă Ala Jerga 31,21 lat. N, 67,45 long. E, Berga 33,32 lat. N, 63,01 long. E, Cerga 32,34 lat. N, 67,03 long. E, Chirga / Chergah 32,34 lat. N, 67,03 long. E, Derga 31,32 lat. N, 66,15 long. E, Khargha 34,32 lat. N, 69,03 long. E, Karga 33,56 lat. N, 68,11 long. E, Karga 34,39 lat. N, 67,09 long. E, Kergo 34,45 lat. N, 69,53 long. E, aşezarea abandonată Garga / Gărgah 31,47 lat. N, 62,40 long. E, Zeray Cherga 33,29 lat. N, 68,47 long. E, Muntele Gerda 32,49 lat. N, 68,09 long. E, Dealul Gărga 31,48 lat. N, 62,39 long. E, izvorul Rode Garga 31,47 lat. N, 62,39 long. E, ş.a., cât şi lanţul Munţilor Gherghi constituind Gherghi-stanul

Iluzii În vechime, existenţa lumilor paralele era acceptată ca un fapt obişnuit. Maya, însemnând “iluzie creatoare” conceptul central hindus - semnifica în “Vede” raportarea la puterea divină de a crea formele lumii. Universul este mai extraordinar decât poate fi imaginat. O încercare este fizica cuantică, care pe lângă faptul că explică natura universului, chiar şi la nivelul cel mai fundamental şi nematematic explică realitatea aşa cum este ea experimentată în viaţa de zi cu zi de către toate formele de viaţă, conştiente sau altfel, afectând profund realitatea fiecăruia, fără excepţie; ea ilustrează modul în care tot ceea ce există - în toate dimensiunile vieţii şi realităţii - este alcătuit în cele din urmă: din cuante de energie. Nu există separaţie decât prin iluzia creată de către ego şi de către simţurile fizice. Absolut tot ceea ce există e una, fără excepţie. Cuantele de energie sunt influenţate de minte, care ea însăşi este energie. Ori de câte ori e privit ceva, de fapt nu e nimic mai mult decât o formă de organizare a energiei sau cuante. Dacă obiectele ar fi analizate foarte de aproape, s-ar vedea că nu sunt solide în realitate, ci mai degrabă sunt compuse din cuante de energie care vibrează şi se mişcă cu acceleraţii foarte mari spre şi dinspre observator. Fizica cuantică recunoaşte că poate exista ceva cu adevărat doar atunci când este observat. Desigur, existenţa este un termen aferent simţurilor fizice: tot ceea ce există acum a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna, doar iluzia formei fiind cea care se schimbă, ca răspuns la gând. Fiecare gând, ca energie, influenţează direct şi instantaneu câmpul cuantic, determinand cuantele sub formă de energie să se organizeze într-un eveniment localizat, observabil, indiferent că e obiect sau alt mod de manifestare. De fapt, aceasta este şi baza adevăratei magii: magicianul şi toţi aceia care înţeleg - şi sunt în armonie cu legile universului - sunt creatori conştienţi, în timp ce majoritatea celorlalţi sunt creatori inconştienţi, care îşi crează, în permanenţă, propria realitate cu ajutorul propriilor gânduri dar atribuind totul unor noţiuni cum ar fi noroc, şansă, soartă. De exemplu, copiii mici nu fac distincţie clară între lumea interioară şi cea exterioară, căci lumea exterioară este un construct al percepţiilor. Nenumărate cuante de energie constant se mişcă înăuntrul şi în afara zonei de concentrare, adunându-se pentru a apărea simţurilor fizice ca un obiect solid. Marile lumi astrale - deseori cunoscute ca Lumea “Cealaltă” sau viaţa de apoi - sunt o creaţie consensuală a omenirii, bazată pe percepţii învăţate în timpul existenţei fizice. Astfel, lumile astrale includ orice realitate consensuală 407


a fiecărei culturi, rase şi tradiţii care există, au existat vreodată şi vor exista vreodată în legătură cu conceptul de timp, toate create de minte. Lumile astrale există la un nivel mult mai scăzut al densităţii şi la un nivel vibraţional mult mai înalt al universului decât lumea fizică a materiei iar ca rezultat energia este influenţată mult mai uşor şi mai rapid. Există un singur set de legi imuabile în operare şi acestea se aplică tuturor planurilor vieţii şi realităţii. Aceleaşi legi se aplică şi în lumea fizică, unde fiecare îşi crează propria realitate dar din cauza densităţii mai mari şi vibraţiei mai joase a energiei ce predomină în lumea fizică este nevoie de o energie mai concentrată a minţii pentru o perioadă mai îndelungată de timp înainte ca gândul să se manifeste ca realitate observabilă fizic; în termeni cuantici, cuantele pot fi privite ca pachete de probabilitate: fiecare cuantă de energie are potenţialul de a fi oriunde, oricând şi poate fi influenţată de gând sau de alte cuante. Cuantele nu sunt limitate de spaţiu sau de timp; cuantele sunt aspaţiale, atemporale şi există pretutindeni simultan manifestându-se total în frigul absolut. Sursa / întâia cauză este în acelaşi timp onmipotentă şi omniprezentă. Tot ceea ce cineva are de făcut este să aducă obiectul dorinţelor sale în conştienţa realităţii locale observabile şi să se concentreze asupra sa: oricine are deja toată bogăţia imaginabilă; tot ceea ce este nevoie de făcut e so aducă în realitatea individuală. Universul constă în mod conceptual din iluzii ale observatorului şi ale observatului; astfel, sursa evoluează experimental, având capacitatea atât de a observa, cât şi de a fi observată, aşa cum se întâmplă cu toate individualizările, inclusiv ale fiinţelor umane. Observatul nu are sens fără observator şi - în acelaşi fel observatorul nu are rost fără a fi observat; astfel, prin acest proces de individualizare, se perpetuează procesul observatorului şi al observatului iar expansiunea şi creşterea continuă, la infinit. Întregul univers este o vastă expansiune a energiei ce vibrează cu diferite viteze, de la cea mai joasă vibraţie, a materiei, până la cea mai înaltă vibraţie, a sursei. Iluzia separării este perpetuată în virtutea modului în care mintea percepe şi decodează aceste vibraţii: lucrurile există numai pentru că mintea decodează vibraţiile energiei lucrului ce este observat; fără această observare, lucrul observat nu poate exista decât ca o probabilitate în cadrul vastei expansiuni a energiei ce constituie universul. Aşa că totul în univers este o probabilitate a existenţei până când vine momentul să fie observat şi energia sa îi e decodată de minte (moment în care probabilitatea devine realitate în timp ce este observată), după care redevine probabilitate. Totul în univers este direcţionat spre viaţă, evoluţie şi creştere. Nimic nu stă vreodată pe loc: aceasta este legea care se aplică la absolut toate nivelurile. Prin procesul individualizării şi implicit al perpetuării iluziei observatorului şi al observatului, creşterea poate continua dar este nevoie de amândouă: nu poate exista creştere fără observator şi observat, pentru că nu ar exista nici o bază. De asemenea s-a demonstrat de către fizica cuantică că există un infinit de lumi paralele; la nivel cuantic totul este dincolo de spaţiu şi timp: totul poate exista şi există simultan ca un număr infinit de realităţi paralele. Aceasta dă naştere modelului holografic universal, după cum este el postulat de fizicieni. Acest model holografic este cel care explică realităţile paralele. Ca trup, suflet şi spirit, realitatea de bază este formată din forţele energetice infinite şi inteligente dincolo de limitele spaţiului şi timpului, ce fiinţează infinit şi simultan, pretutindeni în univers, în toate sferele vieţii şi realităţii.

Macro şi micro cosmos Teoria relativităţii a enunţat (la nivel macro-cosmic) că în Univers “mariajul” spaţiu-timp este distorsionat de masele şi forţele energetice din el; teoria cuantică de câmp a enunţat (la nivel micro-cosmic) similar: “micul” şi “marele” se conţin reciproc (precum în vechime Universul era imaginat ca o sferă nemărginită, instrumentarul Epocii Moderne a confirmat şi că la scară atomică organizarea e în sfere). Realitatea localizată este pur şi simplu punctul de focalizare, punctul de prezenţă conştientă, care - pentru majoritatea oamenilor - este în trupul fizic. Majoritatea oamenilor încă se percep ca fiind indivizi complet separaţi, găzduiţi într-un trup de carne. Numai atunci când fiecare îşi va înţelege pe de-antregul propria natură ca fiinţă spirituală infinită, a minunatului univers multidimensional - convenţional denumit “Multi-vers” / “Omni-vers” - va putea rasa umană să se reîntoarcă la adevărata sa menire, aceea de a evolua spre prima cauză: lumina. Din timpuri imemoriale, toţi marii 408


învăţători au spus acelaşi lucru: că vin din lumină, referinduse nu la o lumină fizică, ci la lumina sursei, a primei cauze. În acest context, ca energie şi părţi componente ale sursei, cu toţii sunt lumină, fiinţe ale luminii. Cu cât oamenii ajung mai aproape de sursă, cu atât experimentează gloria luminii, până când - în cele din urmă - vor ajunge la potenţialul de reunire cu sursa luminii, încetând existenţa ca fiinţă individuală, devenind una cu ea: acesta este sensul suprem al vieţii, scopul suprem, realitatea supremă explicată atât de către străvechii învăţători, cât şi de Moderna fizică cuantică (e de ştiut că o mare importanţă în ‘Cartea Tibetană a Morţilor’ era acordată luminii în care se scaldă muribundul, profesorul Mircea Eliade explicând că “lumina interioară are rol fundamental atât în metafizica indiană, cât şi în teologia creştină, fiind atestată din şamanismul eschimos”; pentru înţelegere, discipolul său Ioan Culianu a translatat chestiunea mai multor dimensiuni prin analiza felului cum este spaţiul tridimensional faţă de cel bidimensional - când un zid din realitate, cu lungime, lăţime şi înălţime, apare pe un plan ca o linie - în mod similar fiind acţiunile din perspectiva multidimensională faţă de cea tridimensională: explicate matematic dar ciudate prin însuşiri). Acum se ştie că frecvenţele genomului uman sunt foarte înalte - cu vibraţii foarte fine - fiind de fapt lumină, ceea ce explică prezenţa aurei la sfinţi: cei care au simţit ori au înţeles organizarea universală.

î.C. - având la mijlocul duratei trecerea în nefiinţă a lui Krişna, când a început actuala eră - fiind urmată de perioada Ariană în mileniile II î.C. şi I î.C. Învăţaţi ca Al-Bîrunî 9731048, Thakur Desraj 1885-1970, ş.a., i-au considerat pe Jaţi / Geţi ca descendenţi ai lui Krişna. Etnograful Englez Herbert Risley 1851-1911 (preşedintele “Institutului Britanic de Antropologie”) i-a studiat în 1901 pe Jaţii Indieni, afirmând că erau “adevăraţii reprezentanţi ai Arianilor vedici”. Universitatea Britanică Cambridge în “Istoria Indiei” realizată în 1922 a publicat opinia că “prima fază vedică a început în Carpați, cel mai probabil în Haar-Deal” / Ardeal.

În 1925, Dr. Kalika Kanungo a studiat în “Istoria Jaţilor” dacă - într-adevăr - aceia au fost urmaşii Arianilor vedici: “În N Indiei, Jaţii sunt cei mai individualişti şi cei mai nerăbdători; îşi respectă bătrânii şi se recunosc drept ‘Kşatriya’ = războinici. Denumirea lor rezonează cu cea Getă, Yuti / Yetha din Bazinul Oxos; pe jumătate, Jaţii au fost consideraţi Mlecha (n-au acceptat nicicând sistemul de caste). Cea mai veche menţiune Jată a fost în ‘Mahabhărata’ 8:30 despre tribul Jarta, împreună cu cei numiţi Madra fiind denumiţi ‘Bahika’ = ‘Vahi-Ka’, cu sensul de ‘străini’ (în teritoriu); tribul Jarta a fost strămoşul tribului Dard care a fondat capitala Afgană Kabul, trăind şi în jurul capitalei Indiei Delhi, ei fiind răspândiţi între Kaşmir şi Hindu Kuş. Femeile Vahika / Bahika purtau piei şi pături frumoase, arătând astfel că erau imigrante din zone mai reci; zveltele femei din Kaşmir probabil sunt cele mai bune reprezentante actuale ale acelor femei. Jaţii n-au avut nicicând toate ceremoniile tradiţionale hinduse; la început, Jaţii au fost zoroaştri şi doar după ce au ajuns în N Indiei au trecut la religia vedică: similar cu gotra Kuşană - descendenta lui Rama - iniţial cei din neamul Jat au fost denigraţi de către brahmani, pe care i-au potolit prin absorbţie”. Tribul Jarta - în rezonanţă cu Garga - a debutat menţionat în textele Indiene de “Karna Parva”, adică de a opta carte din “MahaBhărata”, în Valea Apaga (probabil Chenab - fostă Aşkini - una dintre cele “7 Ape”). În 1938, istoricul Ram Sarup Joon în “Istoria Jaţilor” a documentat că întemeierea oraşului Kabul a fost făcută de Darda - care a urmat lui Jarta - ei de fapt fiind Garga; acelaşi autor a scris că “în perioade diferite şi notaţi de către vechi istorici din diverse ţări, au fost cunoscute multe derivaţii ale termenului Jat, ca: Gat, Gatae, Gatak, Goth, Jati, Jutes, Juton, Yat, Yate, Yayat, Yet, Yeti, Yuchi, ş.a. Jaţii sunt printre Gurjari, Dahiya sunt Jaţi, Gupta a avut originea Jată, etc”. Savantul Hukum Singh Pauria - care în 1993 a publicat “Jaţii: originea, vechimea şi migrările lor” - a scris că “Jarta

Perioada vedică Bătrânul astronom Viruddha / Vrddha Garga a fost de referinţă în datarea perioadei vedice, după cum a observat în 1999 şi orientalistul Flamand Koenraad Elst; viziunea academică asupra perioadei vedice este că în general ea include desfăşurarea evenimentelor din mileniile IV î.C. şi III 409


au fost cei mai vechi / primii Jaţi, fiind înalţi, cu nas mare şi ten potrivit, arătând clar că erau Ariani. Membrii tribului Jarta au fost absorbiţi de Jaţi, aşa după cum ulterior Kuşanii au fost absorbiţi de către aceiaşi Jaţi; Pliniu a scris despre existenţa Geratae în Amanda / Munţii Sării iar Ptolemeu a scris despre existenţa Zaratoi în Jalandhar / capitala Regatului Trigarta (ambele denumiri - Geratae şi Zaratoi - erau de fapt versiunile Latină şi Greacă ale celor ştiuţi ca Jarta în textele Indiene)”. Profesorul Maheswari Prasad de la Universitatea Banaras din Varanasi / statul Uttar Pradeş - care a scris “Jaţii în India veche” a susţinut că “Regatul TriGarta s-a numit după oameni (Garta şi Jarta putând fi aceiaşi, în ‘Rig Veda’ ca Garta iar în graiul local ca Jarta, ambele denumiri co-existând): Jarta a fost oblica formă a lui Gart iar mutarea Jarta în Jatta / Jăţ era o formă lingvistică normală; trebuie accentuat că Jaţii au fost Ariani proto-vedici”. Bhim Singh Dahiya 1940-2000 (autorul monumentalului studiu “Jaţii, străvechii conducători”) a susţinut că “Guţii au fost Jaţii notaţi cu ‘G’ - de altfel, în vechiul alfabet Grec nu exista ‘J’ - şi de asemenea, Kuşanii au fost Jaţi; după cum a consemnat şi ‘Unadi Sutra’ 5:52, cei numiţi Jarta (o formă Sanscrită pentru Jat) purtau părul foarte lung iar bărbaţii Jarta aveau şi bărbi lungi; Jarta echivala cu Gurjara (Jaţii din regiunea Gujarat / Paki-stan). Guţii din Sumeria, Geţii şi respectiv Goţii, au fost rude Jate foarte apropiate, de asemenea, Maurya erau Jaţi (Iranieni răsăriteni), înrudiţi îndeaproape cu Amoriţii din Mesopotamia. Muru - de la Amuru / Amorei - a fost consemnat în Egiptul vechi şi era acelaşi cu numele de Mauri sau cu clanul Mor al Jaţilor Indieni; în Dinastia 11 faraonică - de la sfârşitul mileniului III î.C. - au fost menţionaţi oamenii din ‘Ţara Djati’: erau aceiaşi cu Guţii şi însemnau clar că au fost din tărâmul Jat. Religia primordială Jată a fost cea Iranică monoteistă a venerării Soarelui, pe care ei şi preoţii lor Magi au propagat-o oriunde au migrat. Vechii Arabi îi ştiau pe Jaţi ca Djaţi iar ‘Enciclopedia islamului’ i-a identificat ca Jarta”. Djaţii / ca şi Dacii au fost conectaţi cu Jaţii / ca şi Geţii, acea legătură primordială dintre Jaţi şi Djaţi regăsindu-se prin cele dintre MasaGeţi şi Dahi în Asia ori printre cele dintre Geţi şi Daci în Europa. În 1964, istoricul Indian Buddha Prakaş a scris: “Identici cu Jarta au fost Iatii şi Takhoroii, care au trăit în Bazinul Jaxartes / Gulcha - al Fluviului Sîr Darya / Sârdaria până în Taşkent / capitala Uzbekă de pe Râul Chirchiq, afluentul său; de acolo s-au răspândit în S - prin întreg Punjabul, după perioada vedică - şi au dus la caracteristicile deosebite Madra. Jarta erau diferiţi de autohtonii culturali ai Indiei (prin ton, obiceiul de a bea vin, consumul cărnii de vită cu usturoi, etc., aşa cum a rămas consemnat în ‘MahaBhărata’). Jarta s-au împărţit în 2 ramuri: MassaGetae / Masivii Geţi şi ThyssaGetae / Micii Geţi; cei migraţi spre V în Europa - au fost simpli numiţi Geţi / Goţi iar cei din India s-au numit Jaţi (formând ‘coloana vertebrală’ în Punjab). Vahika a fost un termen aparţinând Jaţilor, în secolul VIII î.C. învăţatul Săkatăyana considerându-i din afara societăţii brahmane”. Dr. Pema Ram din Jaipur / “Jai-pur”, capitala Raja-stan, a afirmat: “În secolul IV î.C., datorită invaziei trupelor împăratului Alexandru cel Mare, unii Jaţi - printre care au fost Madra - au migrat din Punjab, ajungând atât în Raja-stan, cât şi în Bihar (având acolo capitala Madarpur / Madar-pur)”. Jaţii au fost numiţi Vahi (însemnând “plugari” conform Dr. Sukhdial Singh, în statul Indian Raja-stan “Bah” fiind “arat”) iar Vahika / “Vahi-Ka” era “agricultor”: în N Indiei, Jaţii n-au fost nomazi, ci sedentari. În 1992, cercetătorul Indian Dalip Singh Ahlawat - care a studiat

gotrele Jate - a echivalat denumirea de “Vahlik” pentru Vahik / Jaţii din Punjab, susţinând că “au fost conducători în Asia Centrală, unii dintre ei regăsindu-se la mari distanţe, ca de pildă Gill ducând la denumirea Caspicii ca ‘Marea lui Gill’, Antic Gill regăsindu-se ca Gelani / Gheloni în N Pontic, aşa cum au scris Anatolienii Herodot şi Strabon, ca tribul Kalkala nominalizat de ‘MahaBhărata’ 6:10 sau clanul Kalkhande (acelaşi cu Kalirana în Raja-stan ori Kalu în Afgani-stan), ş.a.”

Migrări Jate În 1992, autorul Indian Dharmpal Singh Dudee a afirmat în “Istoria Modernă a Jaţilor” că o gotră Jată în Rajastan - cu ramificaţii Afgane - a fost cea iniţial numită Chalka (rezonând cu cei notaţi Chulika, apropiaţi de Yavani - aşa cum a rămas scris în “MahaBhărata” 6:75 - ori cu Chulakoko din inscripţiile de pe Poarta Sudică a Stupei Bharhut). În 1879, arheologul Britanic Alexander Cunningham a studiat unele inscripţii din Bharhut 24,16 lat. N, 80,51 long. E / statul Madhya Pradeş (datând din secolul III î.C.) şi a notat: “Am observat că 3 nume regale, anume Găgi sau Gărg-eya, Goti sau Kauts-eya şi Văchi sau Văts-eya - considerate nume feminine, ale mamelor persoanelor - s-au întâmplat să coincidă cu cele 3 ale dascălilor spirituali Darga, Kautsa şi Vatsa, ale căror nume erau puse celor 3 şcoli Gărggi-putriyas, Kautsi-putriyas şi Vătsi-putriyas, ceea ce m-a făcut să presupun despre cele 3 figuri regale că aparţineau fiecare câte uneia dintre acele şcoli; numirea fiilor după mamele lor nu se datora poliandriei - aşa cum au sugerat unii Sanscritologi - ci 410


prevalenţei poligamiei. Numele vechilor regi se compunea din cel al familiei mamei, la care se adăuga ‘putra’ (în sensul de ‘fiul ei’); ca atare, traducerea inscripţiei ar reda genealogia regală cu tatăl necunoscut şi mama din familia Gărg-eya”. În 2015, autorul Indian Laxman Burdak din Jaipur / capitala Raja-stan a scris: “Jaţii au sosit în India dar Jaţii au şi plecat din India. Etnografii Vane Russell şi Hira Lal în 1975 au prezentat viziunea brahmană despre apariţia Jaţilor: când Raja Dakşa, socrul Zeului Şiva, a făcut un mare sacrificiu, i-a invitat pe toţi zeii, exceptându-şi însă ginerele; acela şi-a dezlegat părul încâlcit şi a trimis cele 2 fiinţe care au ieşit din el, ca să distrugă sacrificiul socrului. Acela a fost primul cuplu Jat, numit astfel de la pletele împletite ale Zeului Şiva (‘jata’, în jargon). În Bazinul Indului, Jaţii şi Mezii / Medii de pe coasta Golfului Persic - au fost cei mai vechi oameni (astfel a scris şi Abdul Qadir Badauni 1540-1615 - istoricul Mogulilor - în ‘Selecţie din cronici’). Jaţii pretindeau că au sosit din NV, din Afgani-stan şi din Garh-Gajni (Modernul Pindi): Rawal-Pindi 33,36 lat. N, 73,02 long. E / Paki-stan. Istoricul Firişta 1560-1620 din Gorgan (coasta S Caspică) a consemnat că Jaţii Medievali trăiau în Munţii Sării din NV Punjabului”. Istoricul Englez Henry Elliot 1808-1853 a scris: “Mezii / Medii poate au ajuns în Valea Indului cu mult înaintea Imperiului Medo-Persan (într-o perioadă timpurie indefinită); în Asia Centrală s-au practicat deportările unor întregi triburi, aşa cum au fost Paeonii în Frigia, Barcaeanii din Africa în Bactria, Milesianii pe Tigru, Egiptenii la Susa, ş.a.m.d. Este interesant că la Ind cursul superior se numea Sira iar cursul inferior se numea Lăr; partea din mijloc era Wicholo (ca la Nil, unde mijlocul era Wustăni, în rest fluviul în Egipt fiind clasic ştiut ca ‘de sus’ şi ‘de jos’). Termenii Sir şi Lăr însemnau Nord şi Sud, Medii / Mezii fiind ‘Nordici’: ‘Sar-Maţi’ = Sarmaţi; pentru Indul Nordic, ‘Sar’ a rămas de la migrarea Medă, aceia fiind universal ştiuţi ca ‘Ari’ = ‘Nobili’. Med şi Jat au fost de fapt denumiri pentru acelaşi nume de neam”. Aşadar, Sarmaţii / “Sar-Maţii” au avut înţelesul de “Nordici Masivi”, nu numai etimologic ei fiind legaţi de Marii Geţi / Jaţi şi respectiv de Mezi: Sarmaţia s-a întins din apusul Mediei - populată de Ghergani - până la Marea Baltică; capitala Geto-Dacilor din spaţiul CarpatoDunăreano-Pontic a fost Sarmisegetusa / “Sarmise-Getusa”, adică a sfinţilor Geţi dinspre sfinţii Sarmi / “Sar-mi” = “Nordici Mari” în Europa (Sarmaţii / “Sar-Maţii” au fost consideraţi şi “Mezi Solari”, datorită credinţei lor generale derivată din primordiala venerare Iraniană a Soarelui). În Asia, popularul cuvânt Jat a derivat din Sanscritul Gyat; de exemplu (conform “MahaBhăratei” 25:26), Krişna a fondat federaţia Gyati-sangh; aşa după cum pronunţia Jat e Get / Ghet, la fel Jarta / “Jar-Ta” a redat Gherga / Gher-Ga, prima silabă “Jar-” fiind “Gher” - aplicându-se aceeaşi echivalenţă Jat = Get - iar a doua silabă “-Ta” fiind “Ga” (la silaba interioară aplicându-se echivalenţa “T”/“G”): rezultatul literar Gher-Ga a fost răspândit popular în N Indiei ca Sanscritul Găr-Ga = Gărga (prima silabă “Gher-” fiind redată “Găr-”), astfel încât străvechii Jarta - primii dintre Jaţi - au fost larg notaţi Sanscrit ca Gărga. Dr. Balbir Singh Dhillon în “Istoria şi studierea Jaţilor” a scris: “După cum a afirmat şi istoricul Britanic James Hewitt în 1894, cuvântul ‘Gut’ însemna ‘taur’; la Perşi ‘Guta’ era ‘grozav’ iar - corespunzător profesoarei Jane Leake de la Universitatea Wisconsin în 1967 - prin termenul Got de ‘Jaet’ se înţelegea ‘Uriaş’ (voinic, erou / războinic). În graiul din Punjab, ‘Gutan’ semnifică şi acum persoana având părul lung (ca derivare de la strămoşii

purtând - în mod obişnuit - păr lung): la Jaţii Moderni, părul netăiat a rămas tradiţional. Profesorul Britanic Laurence Waddell a observat numeroasele sigilii Sumeriene din Irak găsite în Bazinul Indului, îndeosebi la Mohenjo Daro; unele dintre acelea erau regale, conducătorii numindu-se ‘Guţi’, de exemplu unul fiind cel al regelui Gut Tişua, savantul afirmând: ‘Dinastiile timpurii Sumeriene din Mesopotamia au fost Gute, respectiv Gete / Jate, în Europa, Geţii - ştiuţi ca Jaţi în Asia Centrală - purtând titlul cel mai recent istoric de Goţi, dat de Romani la sfârşitul Antic’. Romanul Ammianus Marcellinus a notat despre foştii MasaGeţi: ‘Alanii nu ştiau ce-i sclavia, fiind toţi de sânge nobil şi - mai mult - îşi alegeau ca şefi pe cei cu experienţe de războinici, proclamându-i fericiţi pe cei care îşi sacrificau vieţile în lupte’. Episcopul German Rabanus Maurus 780-865 a scris în enciclopedia sa că ‘MasaGeţii au fost Geţii puternici’ (în Asia Centrală termenul ‘Massa’ într-adevăr însemnând ‘Masivi’, după cum a documentat şi istoricul Englez Henry Elliot). Antropologul American Carleton Coon a afirmat că ‘mulţi dintre vorbitorii Indo-Europeni din S Asiei sunt urmaşii invadatorilor din V Asiei (ori din V Caspicii) sau - mai îndepărtat - din Europa; a doua invazie (a Indiei) a fost cea a Sanscriţilor - probabil Indo-Europenii propriu-zişi, înrudiţi cu Sarmaţii: cei mai înalţi bărbaţi sunt în Punjab şi Raja-stan’. Arheologul Tadeusz Sulimirski de la Universitatea Londrei a susţinut că ‘MasaGeţii au supus toţi nomazii la N de frontiera Imperiului Macedon, dintre răsăritenii Munţi Celeşti / China şi stepa Kazahă; dovezile arheologice redau o migrare masivă a MasaGeţilor din Delta Sârdariei - Asia Centrală - în N Indiei la mijlocul secolului II î.C.’ (iar ca o particularitate: numele clanurilor Jate sunt acum unice în India). Istoricul Sikh Khushwant Singh a observat: ‘Jaţii au adus cu ei anumite instituţii, cea mai importantă fiind sfatul bătrânilor, căruia se supuneau; astfel, fiecare aşezare Jată era ca o mică republică’. Dahii dintre Lacul Aral şi Marea Caspică aparţineau MasaGeţilor şi probabil urmaşii lor au fost Jaţii Dahiya în S Asiei. În 1960, Dr. Calvin Kephart a scris că ‘în general, Geţii / Jaţii n-au fost negustori, ci proprietari de pământuri’; azi în S Asiei prin termenul de ‘Jaţi’ se înţeleg ‘fermieri’ (agricultori / ţărani)”.

Leagănul Jat Ulteriorul “leagăn” Turanic a fost acelaşi cu anteriorul “leagăn” Jat. În Asia Centrală, Dahii au fost acolo unde sunt azi Kazahii / “Ka-Zahii” (ţara lor Kazah-stan întinzându-se pe suprafeţe mai mari decât cea cuprinsă între 411


Lacul Aral şi Marea Caspică, de la graniţa sa Sudică); ţinând cont de echivalenţa “D”=“Z”, prin “Ka-Zahi” s-ar înţelege “Zahii” = “Dahii” Pământului Ka / Ga iar despre Dahi se ştie că au fost rude cu Jaţii / Geţii, “oamenii Pământului” (în 1883, Britanicul Arthur Rose în “Glosarul triburilor şi castelor din Punjab” ori arheologul Britanic Alexander Cunningham în 1888, ş.a., i-au echivalat pe Sciţii “blonzi” = “Xanthos” cu cei notaţi “Zath” - adică Jat - de către autorii Arabi timpurii, considerându-i ca descendenţi Mezi / Magi: “stăpâni în Bazinul Indului până în secolul VII” / adică până când a apărut islamul). Savanţi ca James Tod 1782-1835, Alexander Cunningham 1814-1893, Richard Francis Burton 1821-1890, arheologul Britanic John Marshall 1876-1958 (care a descoperit Harappa, Mohenjo Daro şi alte centre importante ale perioadei vedice), Dr. Weer Rajendra 19172002, ş.a., explicit au conectat Jaţii cu Geţii. Cercetătorul Indian Laxman Burdak a arătat în 2015 că “Jat a fost scris Arab şi ca Zat / Zutt - prin înlocuirea ‘J’ cu ‘Z’ - aşa cum au notat de exemplu în secolul X geograful Ibn Haukal din Nusaybin 37,04 lat. N, 41,12 long. E / Turcia în lucrarea ‘Faţa Pământului’, Tahir al-Patani, ş.a.” Aşadar, printre realităţile post-diluviene au fost atestările Asiaticilor Jaţi şi Dahi (dintre Himalaia şi Caucaz) cu peste 2 milenii înaintea Europenilor Geţi şi Daci (dintre Caucaz şi Alpi, având central Carpaţii). Dr. Natthan Singh 1923-2015 a consemnat existenţa Jaţilor - adică a Geţilor, conform pronunţiei generale - în India anului 3102 î.C. (când a murit Krişna), ca “Ariani” trăind în perimetrul celor “7 Ape” / adică ale principalelor Fluvii din N ţării; în continuare se vede Templul lui Krişna din Amber 26,59 lat. N, 75,52 long. E / statul Indian Raja-stan (acolo în fiecare martie are loc Festivalul Elefanţilor):

De altfel, în Raja-stan (stat din NV Indiei) se află şi Templul Gherka, în localitatea Nawalgarh 27,50 lat. N, 75,16 long. E:

412


Templul Gherka Gherga în N Indiei a fost atestat în ambele perioade (şi chiar dinaintea timpurilor vedice), în N Indiei; se ştie că în 1947 - anul când Paki-stanul şi-a declarat independenţa actuala ţară, cuprinzând în general fostul Bazin Ghaggar, s-a desprins din ceea ce până atunci era India. Zona Gherga din Paki-stan - în apusul căreia e Valea Nishpa 31,02 lat. N, 69,58 long. E - este de referinţă şi acum, în apropierea frontierei cu Afghani-stanul, după cum reiese de pildă dintrun studiu despre plantele medicinale al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Yama Exerciţiul religios era natural şi nu moralizant: extatic şi nu ritualic; dintre marii zei, panteonul vedic cuprindea pe Varuna care patrona cerul - apoi apele - discul solar Surya sau Vişnu / care era creatorul universal, Argi / Agni ca divinitatea focului, Indra care iniţial domina războiul, ş.a.m.d.

Poarta localităţii Harappa În timpurile vedice, Bazinul Ghaggar a avut sute de localităţi, unele cu zeci de mii de locuitori. Pentru întâia oară în lume, vacile au fost domesticite în Bazinul Ghaggar, în urmă cu 8 milenii (la sfârşitul mileniului VI î.C. cele mai răspândite animale erau vitele cu cocoaşă); darurile vacilor prea preţioase pentru a fi ucise - erau tratate cu gratitudine: laptele, Ghe / untul folosit la iluminat şi gătit, Gobar / balega utilizată drept material de construcţie sau combustibil şi Gau / urina, importantă în medicina tradiţională (şi azi hinduşii cred că vaca e sfântă, simbolul viu al Mamei Pământ: vaca sacră a Indiei e întruchiparea bogăţiei pământului / vechii Egipteni unde de asemenea vaca se bucura de veneraţie deosebită - o considerau ca zămislitoarea lui Ra). Bourul sălbatic / “Bobos gaurus” - cea mai mare bovină din lume - încă există în Munţii Indiei, numit “gaur”.

Trebuie ştiut că aşa după cum în credinţa vedică post-diluvian Manu a fost primul om - de unde denumirea oamenilor - fratele său Iama era judecătorul morţilor (cu sensul găsit de a da iama, a trece printre ei); “Vedele” au scris despre Yama că a fost primul om care a murit. Codul lui Manu / progenitorul oamenilor (el era fiul lui Brahma şi al Mamei Divine Ida / Gayatri), prevedea: “Bărbatul complet este alcătuit din soţia lui, din el însuşi şi din copiii săi; bărbatul şi femeia una sunt”. În N Indiei avortul era considerat crimă; monogamia era recomandată, divorţul fiind greoi. În timp ce se desfăşura ceremonia arderii trupului soţului defunct, văduva ca soţie devotată - “sati” în Sanscrită - se arunca pe rugul în flăcări lăsându-se să ardă de vie; acel sinistru obicei - general practicat şi de Mongoli - în India a fost abolit abia în 1829. Furtul era pedepsit prin tăierea mâinii (în prezent asemenea mutilare se mai practică de către unii Arabi). 413


de lut după ce mâncau le spărgeau / şi în prezent de pildă unii Caucazieni, Greci, ş.a. după petreceri sparg vesela, pentru că e ‘tradiţional’)”.

Bivol Indian “Localităţile au avut cel dintâi model de planificare urbană din istorie: erau proiectate numai pe direcţiile punctelor cardinale cu străzi principale riguros drepte şi largi de până la 10 metri, din care porneau străzi laterale la fel de drepte, paralele şi perpendiculare pe străzile principale, largi de 3 metri şi uneori în trepte. Străzile erau bine întreţinute, uneori pavate cu lespezi de piatră şi aproape întotdeauna prevăzute cu canale subterane de scurgere din teracotă. Casele erau şi cu mai multe nivele, având chiar camere de baie. În NV Indiei s-a folosit pentru prima oară în lume arcul - ca element de arhitectură. Faţadele erau tencuite şi văruite. Parterul era construit din cărămidă arsă, piatră sau chiar din marmură la cei bogaţi; etajele, care se retrăgeau progresiv, erau din lemn, încrustrate cu pietre colorate. În unele cazuri acoperişul plan - de olane sau şindrilă - servea drept terasă în nopţile de vară tropicală. Scări interioare duceau până la ultimul etaj, unde era dormitorul, poetic numit refugiul porumbeilor. Tavanele erau adeseori pictate (şi vechii Egipteni desenau stele pe plafoane), ferestrele având jaluzele din lemn dantelat sau perdele decorate iar la ferestre erau atârnate colivii cu papagali. Grija cu totul deosebită pentru igienă a devenit proverbială: baia zilnică şi peria de dinţi sunt considerate invenţii Indiene (se ştie că în Europa Medievală chiar şi regii făceau baie doar la marile sărbători, adică la câteva luni o dată). Citadelele erau apărate întotdeauna de parapete foarte înalte, de până la 15 metri, din lut bătut şi învelit cu cărămizi arse, la anumite distanţe fiind turnuri de supraveghere. Numeroasele case mari, bine construite, erau ale negustorilor, în timp ce locuinţele mai modeste erau ale sclavilor (puţini la număr în societatea de atunci). Vechii Indieni au inventat steagurile. Scrierea nu se aseamănă cu nici o grafie Antică, deoarece s-a dezvoltat independent, silabic şi folosind ideograme, inscripţiile începând de la dreapta la stânga. Sub raport strict artistic, arta de atunci era legată de cea Mesotopomiană, neprezentând nici o asemănare stilistică cu arta Indiei de mai târziu. În acele timpuri vechi se credea

Vaci sfinte Profesorul universitar Ovidiu Drimba arăta în 1985: “Organizarea administrativă se aplica uniform unor teritorii imense, la o dată când nici o altă civilizaţie nu putea oferi un model în această privinţă: căpeteniile localităţilor erau secondate de un sfat al bătrânilor, făcând dreptate după norme cutumiare; îmbrăcămintea (introdusă de către Nordici printre Indieni) avea funcţia principală nu de protecţie, ci de a indica poziţia socială a purtătorilor. Influenţa culturală s-a păstrat ulterior prin cultul fecundităţii, al falusului şi în venerarea vitelor (regăsită în Mediterana, prin înfruntarea rituală a taurului); de altfel, contactul strâns cu animalele era prezent la omul vechi - de la şoimul Egiptean până la asinul Canaanean. În jurul gospodăriilor, localnicii ţineau porci, oi, boi sau bivoli. În India, a omorî o vacă era o crimă gravă; pedeapsa era că ‘cel care o omora să trăiască trei luni în mijlocul cirezii, ras în cap şi îmbrăcat cu pielea vacii omorâte; timp de o lună n-avea voie să bea alt lichid decât zeamă de orez şi trebuia să dea zece vaci şi un taur drept despăgubire iar dacă n-avea de unde, i se confisca întreg avutul’ (venerarea vacii este actuală şi azi în India). Consumul de carne în general era redus iar vinul de struguri nu exista. Autohtonii din secolul XXXII î.C. au început să folosească irigaţiile, produsele agricole fiind grâul, orzul, meiul, trestia de zahăr, bumbacul (‘lâna ce creşte pe pomi’ cum ziceau Romanii), etc. Pentru mâncat, oamenii foloseau frunze mari şi groase pe care apoi le aruncau, căci era oprit să mai mănânce din aceeaşi ‘farfurie’ (cei care foloseau farfurii 414


că muzica are o acţiune miraculoasă nu numai asupra asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor. Muzica era legată de cuvânt, de gest şi de mişcare; muzica era considerată ca incompletă fără dans şi fără mimică”. Primele compoziţii muzicale au fost imnurile, cântecele magice şi de sacrificiu, fiind în general fără instrumente (aşa cum se practică acum de pildă în ortodoxie / ceilalţi creştini folosesc instrumente muzicale). Comerţul era foarte dezvoltat: exportau aur, bumbac, fildeş, chiar şi maimuţe şi importau jad din Asia Centrală, ţesături şi ulei vegetal din Sumeria, argint din Persia, aramă - alamă, prin permutarea “R”/“L” - din zona Arabiei, etc. (negustorii din NV Indiei făceau comerţ preponderent în apus, cu Sumerienii, ei înfiinţând comunităţi comerciale în Sumer). Este de ştiut că pe apele interioare din N Indiei şi din Mespotamia se utilizau bărci rotunde denumite “guffa” construite dintr-un schelet din stuf împletit sau din nuiele de salcie peste care erau întinse piei de animale (barca rotundă a fost folosită timp de mai multe milenii).

În mileniul I î.C. amiralul Cipriot Nearchos (comandantul flotei împăratului Alexandru “cel Mare”), aflat în Golful Persic, a vizitat principala Insulă a Arhipelagului Bahrain / ce pe atunci era numită Tylos. Era în urmă cu 2 milenii când geograful Anatolian Strabon a consemnat că populaţiile oraşelor Feniciene Tyr / azi în Liban şi Arad 31,15 lat. N, 35,12 long. E / azi în Israel erau aceleaşi cu cele având în vechime numele Tyros sau Tylos şi Arados din vecinătatea Bahrain); e de observat că Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti în 2009 a afirmat despre oraşul Arad 46,10 lat. N, 21,18 long. E din N Banatului: “Nici un argument fonetic nu sprijină ipoteza că Arad ar fi un toponim de origine maghiară”. Este de ştiut că din mare vechime BahRain (“paradisul sufletului”) şi-a câştigat reputaţia de grădină splendidă şi târg de perle / mărgăritare: o grandoare influenţată de Eden iar acum, în Bahrain dar şi în Kuweit - ca de altfel peste tot în partea Arabă a Golfului Persic - la mijlocul Ramazanului / Ramadanului se sărbătoreşte Festivalul Gherga-un / Gerga’oon sau Gherga’An prin care copiii îmbrăcaţi tradiţional şi având podoabe de aur înconjoară casele purtând plase ce sunt încărcate de adulţii vizitaţi cu dulciuri, alune, etc. (Festivalul Ghergan – denumit și Karkee’aan în Arabia Saudită, Karkian în Irak, etc. - a fost atestat de musulmani atunci când fiica profetului Mahomed a născut, în ziua 15 din luna Ramadan).

Legăturile comerciale pe mare erau prin bărci cu pânze, dinainte de mileniul III î.C. consolidându-se cele cu Mestopotamia, portul Bahrain - a cărui pasăre simbol e şoimul - fiind important pe rută ca antrepozit între India şi Arabia, căci arta navigaţiei a fost dezvoltată de peste 6 milenii, cuvântul “navigare” de altfel provenind din Sanscritul “navgatih” (marinarii din N Indiei erau denumiţi “meluha” de Sumerieni, cei care au inventat în Mesopotamia - la sfârşitul mileniului V î.C. - vela cu care ambarcaţiunile puteau folosi forţa de propulsie a vântului). Coasta Oceanului Indian dintre Bahrain şi Kuweit (apusul Golfului Persic / Iranian) de la sfârşitul mileniului V î.C. era dominată, după cum a scris în 2008 şi Richard Nyrop, de Cultura Dilmun / Telmun - a ‘tărâmului sacru’, aşa cum o respectau Sumerienii - controlând legăturile dintre India şi Mesopotamia până la sfârşitul Epocii Fierului / mileniul I î.C.

415


cercetătorul Gerard Encausse 1865-1916 a scris în “Învăţătura brahmanilor” că “a fost o vreme când malurile Gangelui erau locuite de Etiopieni”).

Pe coasta Arabă, în faţa Insulei Bahrain / independentă din 1971 - spre Peninsula Qatar - exista Fortăreaţa Gherrha / Gerrha 25,38 lat. N, 50,12 long. E: loc ce aparţinea Sumeriei / Sumerului, vizitat de Ghirga-meş, unde apoi s-a practicat Meditaţia Herga (de pildă, la începutul mileniului III, Al Gergawi a fost printre artizanii dezvoltării miraculoase din Dubai 25,15 lat. N, 55,18 long. E, unde în prezent este cea mai înaltă clădire din lume - o pasiune a Orientului Mijlociu ce şi-a avut începutul prin Turnul Babel iar de un deceniu, ministrul de externe al Emiratelor Arabe Unite e Dr. Anwar Gargaș); de altfel, Diodor Sicul 3:42 a consemnat existenţa purtătorilor de scuturi uşoare - din răchită - Gerrhai în Insula Bahrain şi Oaza Hofuf 25,23 lat. N, 49,35 long. E din Peninsula Arabă. Un loc important al comerţului mileniului III î.C. dintre N Indiei şi Sumerieni a fost şi Magan 24,24 lat. N, 56,34 long. E din Oman, pentru cupru; privind vechiul comerţ dintre vechii Greci şi Indieni înaintea existenţei monedelor / adică dinaintea secolului VII î.C. - şi Anatolianul Pausania 3:12 a consemnat despre “cei care călătoreau pe mare în India, în schimbul mărfurilor Greceşti aduse, luau de la Indieni alte lucruri uşor transportabile, pentru că întrebuinţarea banilor nu o cunoşteau de fel, deşi la ei exista aur şi aramă din belşug”. Legăturile N Indiei cu N Africii au fost demonstrate genetic din perioada vedică îndeosebi pe linie maternă, multe femei din N African - unde existau Amazoanele şi Gorgonele dar şi Etiopienele strămoaşe Ţigănci - ajungând în N Indian, mai ales ca soţii (fapte demonstrate şi istoric, ca de exemplu de către Dr. Clyde Winters, istoricul Indian Saran Lal 1920-2002, care a studiat fenomenul până în timpurile Medievale, ş.a.; de pildă,

Cea mai înaltă clădire din lume Spre sfârşitul perioadei vedice, în N Indiei primăvara a început să se practice sacrificiul ritualic al cailor / ce erau rari, importaţi; a urmat migrarea Garga: înapoi spre Nordul sorgintei ancestrale, înspre apus mai ales printre Gherghiţii Ioniani iar înspre răsărit îndeosebi în Bazinul Gange (se ştie că în timp influenţele din India au dus la simetrii în niveluri de cultură asemănătoare sau omologabile mai ales spre N şi V Asiei). Cei din fostul Bazin Ghargar au ţinut legături nu doar cu Sumerienii, ci - chiar înaintea extincţiei - şi cu Hitiţii nou apăruţi atunci în Anatolia. 416


generaţie oral). Literatura vedică timpurie - cea care se înrudeşte cu ‘Rig Veda’ şi cu alte scrieri sacre timpurii - îi descrie pe Ariani ca pe nişte războinici ce au pătruns prin trecătorile din Hindu Kuş, conducând care de război trase de cai, care i-au cucerit pe oacheşii Dasa, locuitorii pre-ariani”. În imaginea următoare - realizată în 2003 de cercetătorul Maghiar Forizs Laszlo - se poate observa aria Ariană în mileniul III î.C., cu distribuţia principalilor zei (Indra pe Valea Oxus / Fluviul Amu Darya, Varuna în legătură cu triburile Daşa şi Argi / Agni în Munţii Gherghi):

Perioada Ariană

În 1950, savantul Englez Harold Bailey de la Universitatea Cambridge şi orientalistul Francez Sylvain Levi au dedus că la un moment dat Ganga - soţia lui Şiva, credinţa în puterile ei asupra apei fiind că poate spăla păcatele, astfel credincioşii asigurându-şi un loc în Rai - a înlocuit Garga (în Caşmir a fost cunoscut şi reversul, respectiv Ganga-Garga, după cum a arătat sociologul Indian Ram Kaul în 2002, exemplificând şi vechimea formei Gargiya).

Sorgintea Arianilor a fost Ponto-Caspică (Arianii au provenit din N Mării Negre). Orientalistul Germano-Britanic Ernest Bunsen 1819-1903 a studiat prezenţa Ariană în Bazinul Oxos la sfârşitul mileniului V î.C., afirmând că şi acela era numit pe atunci Sarasvati, denumire coruptă Persan apoi în Harahvaiti iar ulterior Harut (de la care - printre alţii în Europa a apărut numele de Croat / Horvat, denumirea cravatei fiind de la eşarfa distinctivă ce o purtau la gât Croaţii, de la începutul lor European, aşa cum au şi azi văcarii Americani = “cow-boys”); în Mesopotamia, Arianii au fost numiţi Huriani. În 1924, istoricii Britanici de la Universitatea Cambridge au susţinut că primul val Arian a ajuns din Carpaţi în N Indiei la sfârşitul mileniului IV î.C. (după Potopul biblic) şi învăţaţii săi au început a redacta “Vedele” odată ajunşi acolo. Dr. Jean Varenne a afirmat în 1967: “Arianii, purtători ai elementelor de bază ale religiei vedice, intrară în India prin NV în cursul mileniului II î.C.; ei s-au ciocnit în bazinul Indului cu popoarele care construiseră marile cetăți de cărămidă din Mohenjo-Daro, Harappa, ș.a. Mai târziu – la începutul primului mileniu – ei și-au întins dominația în bazinul superior al Gangelui. Centrul vedic s-a deplasat atunci spre sud-est”. Margaret Oliphant în “Atlasul lumii antice” din 1992 a scris: “Cel mai vechi manuscris cunoscut al ‘Rig Vedei’ a fost scris la mijlocul mileniului II î.C., la peste 2 milenii şi jumătate după data estimată a compunerii sale (părţile compuse la început au trecut din generaţie în

Ganga Pe de altă parte, Gangara / Ghagara a fost patronul clopoţelelor Gargara utilizate în consacrarea stăpânului topoarelor cu tăiş dublu (prototipul halebardelor), utilizate şi de Ghergarii din Anatolia sfârşitului Epocii Pietrei. Zeului 417


Gargara / Gangara al clopoţelelor îi era consacrată Constelaţia Dragonului, a cărei principală stea a fost pentru Pământ Steaua Polară, până la începutul mileniului III î.C. (datorită efectelor precesiunii, peste 19 milenii va fi din nou Steaua Polară: vechii Egipteni au considerat-o steaua protectoare a Zeiţei Fertilităţii Taurt - soţia lui Set - patroana Cerului Nordic). În prezent, Gange e cel mai sacru Fluviu din India (iniţial, în marele trecut, cel mai important a fost Ghaggar, Fluviu izvorând din Caşmir, dar după secarea lui migrarea mai ales spre răsărit a dus la acordarea de importanţă Gangelui, al cărui bazin e un sfert din actuala Indie). De altfel, foarte vechiul şivaism - ce reprezintă manifestarea graţiei divine ca mântuitoare a fiinţelor - avea forma cea mai pură şi elevată în Caşmir, tradiţia transmiţându-se de-a lungul timpului de la maestru la discipol, sub forma “de la gură la ureche”; principiile sale sau multiplicat în lume, de la modelul holografic al Universului (prin care rezonează totul şi e de ajuns cunoaşterea bună a unui singur aspect pentru a avea revelaţia restului, infinităţile cosmice fiind atât macro cât şi micro, omul fiind expresia verigii între minus infinit / “-∞” şi plus infinit / “+∞”, aşa cum Hermes = Ham afirma “cum este în mic, aşa e în mare”), până la împărtăşirea unor date, ca: adevărul este unul singur, creaţia este unică, viaţa e doar una, omul este unicat, toate fiinţele sunt indisolubil legate între ele, etc.

NV Indiei era populat de Ariani, ceea ce însemna Indo-Iranieni (aparţinând Indo-Europenilor), ulterior budiştii conferindu-le şi înţelesul de nobili, însă nu ca termen rasial, ci ca standard social; aspectul lor general - începând din cele mai vechi timpuri - era tipic Nordic, ca o populaţie înaltă, cu pielea, părul şi ochii de culori deschise. Geologul Român Liviu Giosan în 2012 a explicat cum s-a prăbuşit civilizaţia milenară din Nordul Indiei (inclusiv de pe teritoriul Pakistanului): “Civilizaţia a dispărut datorită unor presiuni geoclimatice extraordinare. Populaţia de acolo nu a reuşit să inventeze o soluţie tehnologică care să surmonteze acel handicap climatic, preferând să părăsească în masă zona din apropierea fluviului Indus, ce totuşi alimentează astăzi cea mai mare reţea de irigaţii din lume. În urmă cu 4 milenii, precipitaţiile aduse de musoni au scăzut atât de mult, încât ploile nu au mai putut susţine debitele iar zona din apropierea Indusului - altădată propice pentru agricultură - a devenit improprie. Oamenii au decis să migreze, aproape în totalitate, spre est, către bazinul fluviului Gange, unde au trăit la un nivel mult inferior de dezvoltare şi apoi au pierit”. Cercetătorii au documentat că în mileniul III î.C., datorită secării treptate a Bazinului Ghaggar, unii au migrat spre E în deja aglomeratul Bazin Gange, alţii spre N, ajungând de partea cealaltă a Gherghi-stanului / în Bactria, pe Valea Ox / Oxos - “Valea Bovinei”, urmând ruta străvechilor Arimi / Pelasgi (care imediat după mutaţia genetică Ghergană de la sfârşitul glaciaţiunii s-au dus via Caucaz la Dunărea inferioară); Apollodoros din Artemita / de pe Fluviul Tigru care în secolul I î.C. a scris despre Ghergania - a descris Bactria ca ornamentul Arianei (termen geografic introdus de Eratostene în secolul III î.C. incluzând India şi Iranul, în apus până la Munţii Taurus, Bactriei Chinezii spunându-i Daxia). Arianii au ajuns atunci, în mileniul III î.C. - fiind şi sfârşitul Sumeriei / Sumerului - ca Huriani în Canaan şi ca Urartiani în Caucaz (Urartu era Ararat, în jurul căruia apoi s-au dezvoltat Armenii prin Regatul Urartu / apărut după Războiul Troian datorită colapsului vechilor imperii Mitani / Hurit şi Hitit, fiind la limita dintre ele).

Yamuna În prezent capitala - polul puterii Indiene - este în N ţării / pe Yamuna, unul din cele 7 râuri sacre (apa Yamunei a fost denumită după Yami, sora geamănă a lui Iama / Yama, ei fiind copiii solari ai lui Brahma - ca şi Manu, primul om, în alte versiuni hinduse ei fiind nepoţii lui Brahma, căci erau consideraţi copiii zeului solar Surya / în N Indiei ştiut la

Oraşul părăsit Mohenjo-daro (“Dealul Morţilor”) 418


începuturile vedice ca Arka, apoi şi ca Mitra, fiul lui Brahma; similar, Grecii vechi îi respectau foarte mult pe gemenii Artemis şi Apollo - copiii lui Zeus - patronii principalelor lor oraşe de pe coasta Anatoliană, Milet şi Efes, stăpânite de la întemeiere de Ghergarii / Gherghiţii din Caria şi Ionia). Dr. Napoleon Săvescu documentând “Noi nu suntem urmaşii Romei” a arătat că la începutul mileniului II î.C. (atunci când Fluviul Ghaggar a secat complet), populaţia mutată gradat spre E, în direcţia Fluviului Gange, a produs acolo al doilea val de urbanizare; pe atunci, populaţia globului era de 27 milioane oameni, dintre care aproape o cincime trăia în India: “Aveau o organizare tribală, în fruntea fiecărui trib fiind un rege-rajah, a cărui funcţie era ereditară. Viaţa de familie era dominată de tată (pitar în sanscrită...cel care aducea pâinea / pita în casă) iar mama (matar în sanscrită) se bucura de o oarecare libertate, având autoritate asupra copiilor şi servitorilor. Acea populaţie ariană albă s-a suprapus populaţiei locale negroide, fără a se amesteca cu ea, divizând societatea indiană în 4 categorii sociale numite caste, în ordinea lor: preoţii, războinicii, negustorii şi ţăranii - ultima fiind a servitorilor (care asudau muncind pentru primii). La începutul perioadei ariane era permisă mutarea dintr-o castă în alta”. Este de ştiut că termenul Sanscrit pentru “castă” era “varna” (însemnând şi “culoare”). Divinul Tată - în N Indiei Dyaus Pitar - e de observat că a ajuns în vechea Greacă Zeus Pater, în Iliră Dai Patures, Latin “Ju-Piter” = Jupiter, etc. / înlocuit hindus de Varuna, căci încă din perioada vedică numele Dyaus a ajuns să însemne “cerul zilei”; de altfel, Jupiter era cuvântul compus din Io (Jo sau Ju, pentru stăpân) şi Pater = tată, literalmente adică: stăpânul tată. Zeul Cerului era - prin excelenţă - mascul fecundător: din Dyaus - denumit “cu bună sămânţă” - s-au născut zeii (el era văzut “cu mulţi ochi” - formulă mitică pentru stele - şi “vedea tot”, astfel încât nu-i scăpa nici un păcat, oricât de ascuns, în unele versiuni hinduse fiind personificat ca tatăl soarelui / Zeul Surya).

avut loc pe zone nepopulate, că înainte de a atinge frontiera Indiei sau chiar a Mesopotamiei, ‘wirosii’ = IndoEuropenii trebuie să fi avut de luptat cu populaţiile deja existente care considerau trecerea lor asemănătoare unui nor de lăcuste distrugătoare care le devorau substanţa şi îi lăsau să piară de foame sau să supravieţuiască în mizeria captivităţii unor cuceritori cruzi. Trebuie să presupunem că succesul s-ar fi putut obţine numai în valuri succesive care urmau la intervale scurte: căci dacă succesorii lor ar fi întârziat prea mult, primul val de migratori ar fi fost oprit sau absorbit”. Ocuparea unui nou teritoriu de către Ariani devenea legitimă prin ridicarea unui altar denumit “GargaPatya”, dedicat lui Agni / patronul focului, primul născut al lui Brahma / Dyaus (în spaţiul Român şi acum se sărbătoreşte tăierea porcilor de Ignat, când ard focuri cu vâlvătaie, corelaţia Agni-Ignat fiind evidenţiată de specialişti); Agni / Argi - Zeul Sacrificiului, ştiut drept cel care a adus focul din Cer - era preotul zeilor, “crainic” între Cer şi Glie: a fost considerat stăpânul casei, căci alunga beznele, îndepărta demonii şi apăra de vrăji (de aceea, raporturile sale cu oamenii erau foarte strânse). Iniţial, Varuna şi Argi / Agni (al cărui omolog era soarele) făceau parte din grupa “asura” adică a Magicienilor - sub conducerea lui Indra / fiu al lui Dyaus, însă toţi cei 3 zei au trecut în mai tânăra tabără divină denumită “deva”; este de remarcat că la hinduşi - în Sanscrită - “deva” era denumirea pentru “divin” (mult ulterior, budiştii i-au asociat pe “asuri” cu obişnuiţii grotelor Tibetane, în ansamblu având genericul Agharti / “A-Gharti”). Indra - zis şi Sakra - era cel ştiut cu “mii de testicule”, stăpânul ogoarelor şi al pământului: fecundătorul (în “Rig Veda” - cea mai veche lucrare dintre “Vede”, însemnând “veghea” / cunoaşterea regală - a fost zeul cel mai popular / suprem, conducătorul divin al tărâmului spiritual al zeilor, eroul prin excelenţă locuind în Vârful Meru, neistovit băutor de Soma şi arhetip al forţelor generice, fratele geamăn al lui Argi / Agni). Ghergarii / Gargarii au fost prezenţi în primele 2 caste, care erau ale conducătorilor: casta preoţilor / brahmanilor (purtând părul peste tâmpla dreaptă de la sfârşitul adolescenţei prin tuns ritualic - obicei străvechi, inclusiv de recunoaştere - preluat în Anatolia de Troianii Gargari / Gherghiţi iar în Africa de Maxyanii de la apus de Ghetuli, ajunşi mari agricultori în timpul Romanilor) şi casta nobililor războinici, regală, din care proveneau regii; cei din N Indiei denumeau casta ca “varna” iar oraşul Medieval Varna de pe coasta Vest Pontică unde locuiau Valahi - întemeiat lângă Anticul port Carian Odessos - îşi poate avea etimologia conectată astfel ori chiar legată de Varuna (protector acvatic şi ceresc deopotrivă, fiind zeu de vară / anotimpul cel mai însorit) sau ca fortăreaţă “Var” a Varegilor / Vikingilor, căci prima sa menţiune documentară a fost făcută de către călugărul bizantin Teofan “Mărturisitorul” în secolul IX. Despre puterile intercontinentale de călătorie şi de influenţare din trecut au apărut consemnări încă din Antichitate, ca de pildă în “Geografia” XVII, capitolul 3, Anatolianul Strabon - care n-a fost în India - a scris neîncrezător, “ferind de a trece totul în tăcere şi într-un fel de a mutila istoria”, că pe coasta Atlantică Nord Africană “există vechi aşezări de Troiani, care sunt pustii în prezent (adică în secolul I î.C.) dar care odinioară erau formate din cel puţin 300 de localităţi, pe care le-au distrus Nigriţii şi Pharuşii, unii autori susţinând că Pharuşii sunt Indieni care au ajuns pe acele meleaguri împreună cu Hercule”. Dr. Napoleon Săvescu a mai notat: “Acele caste existente până în prezent - sunt grupări formate din persoane

A doua migrare Ariană Prima migrare Ariană se presupune că a fost cu mult înainte, apărută în timpul avatarului Rama (a cărui ivire a fost calculată între mileniul VIII î.C. şi mileniul VI î.C., pentru mai mare precizie mijlocul perioadei respective - din mileniul VII î.C. - fiind după începutul calendarului Indian, un timp post-diluvian plauzibil); mişcarea a fost de-a lungul neoliticului, în mod gradat, după cum au explicat în 1955 istoricul Britanic Edward Rapson de la Universitatea Cambridge: “Trebuie reţinut faptul că aceste migraţii nu au 419


cu aceeaşi origine şi ocupaţii, exercitând un anumit tip de profesii şi având drepturi bine precizate. Concepţia de bază este că omul de la naştere e destinat să aparţină unei caste, acum fără a mai putea trece dintr-una în alta. Prima castă - a preoţilor ‘oameni-zei’ (numiţi fachiri şi de către kurzi) - era cea mai importantă, fiind considerată a celor născuţi de 2 ori / a doua naştere fiind considerată iniţierea în ştiinţa arianilor. Sacerdoţii nu plăteau nici un fel de taxe şi nu li se puteau aplica pedepse corporale; majoritatea erau demni de cel mai mare respect, dedicându-se acţiunilor de binefacere, predând în şcoli - de la cele mănăstireşti până la cele universitare erau proprietarii caselor de joc, artişti, perceptori şi filozofi (în prezent unii dintre ei practică yoga, fac exorcizări şi diverse cascadorii şamanice - ca mersul pe jar, şezutul pe cuie, consumul de sticlă, etc. - pentru confirmarea dominaţiei spiritului asupra materiei; trebuie ştiut că în India şamanul avea înţelesul de gospodar: cel care îngrijea casa). Literatura sacră s-a împărţit în 2 mari grupuri - auzită / ştiută (pronunţată asruti) şi scrisă: sanscrită. Textele asruti se bucurau de cea mai mare autoritate, ele fiind considerate ca transmise oamenilor de către zei. Lucrările începeau prin invocarea omului ca simbol divin, cu rezonanţă solemnă, prelungit indefinit, cuvântul om simbolizând legătura dintre fiinţa supremă şi materie fiind pronunţat în temple cu respect, la rostire stând în picioare. Prima limbă derivată din indoeuropeană a fost sanscrita. Interesant e că foarte multe cuvinte româneşti se aseamănă mult cu cele ale ei” (ca exemplu din Bazinul Gangelui statul Bihar, asemănător cu Bihor). Sistemul de caste era asociat cu credinţa în reîncarnare, în ideea că oamenii “împrumută” din natură cele necesare existenţei - anume vizibilul trup şi invizibilul suflet pe durata vieţii mărginite, după care le înapoiază naturii, astfel încât alţii să le poată folosi conţinutul / esenţa: preoţii susţineau că sinele / sufletul fiecărei fiinţe - care se separă de trup în clipa morţii - intră în alt trup, în funcţie de faptele săvârşite în cursul vieţii; dacă îndatoririle au fost respectate, atunci eul în viaţa următoare făcea parte dintr-o castă superioară, altminteri renăscându-se într-o castă inferioară, astfel oamenii acceptând imobilismul castelor, ce există neoficial şi acum printre hinduşi (budiştii nu cred în migrarea fizică a sufletului ci în reîncarnarea morală, individualizânduse şi prin faptul că, la fel ca brahmanii, nu mănâncă usturoi ori ceapă). De altfel, aura energetică a corpurilor rămâne neschimbată după amputări şi dispare doar la momentul decesului, când trupul mortului cântăreşte imediat cu câteva grame mai puţin - cât greutatea unei pene - ceea ce ar indica părăsirea trupului de către suflet. La fel cum nu poate ştii ce e după moarte, omul nu-şi înţelege existenţa dinaintea naşterii. Tema reîncarnării - existentă şi la faraonii care pretindeau că sunt întruchipările lui Ra / Horus - a fost scoasă din textele Bibliei abia în 553, prin conciliul / sinodul de la Constantinopol (la care au participat 4 episcopi Georgius, din Galileea, Acra, Armenia şi Tracia), pe alocuri mai păstrânduse referirea din secolul I a lui Iisus Christos despre vărul său Ioan “Botezătorul”, că era avatarul Sfântului Ilie din Valea Gherka a secolului IX î.C., ceea ce şi istoric corespundea prin faptul că ei după mamă erau din spiţa fostului rege David, cununat în secolul X î.C. cu prinţesa Gheşurită Maaca, din acel Ţinut al Gherghe-seilor (de pildă în “Evanghelia după Matei”, capitolul 11 “Trimişii lui Ioan Botezătorul şi mărturia lui Iisus despre Ioan”: “14. Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină. 15. Cine are urechi de auzit să audă”).

Faună în N Indiei În 1996, Peter Scharf de la “Societatea Filozofică Americană” a observat că Garga denota descendenţa brahmană patriarhală “gotra”: sistem vedic de referinţă al clanurilor în India şi în prezent (gotra - Romanii au denumit-o gintă - e linia genealogică ce indică descendenţa comună dintr-un strămoş mitic; tradiţia a interzis cununiile între membrii aceleiaşi gotra: scopul interdicţiei era acela de a preveni degenerarea, precum şi de a mări influenţa fiecărei gotre prin alianţe de cununie / iniţial toate familiile proveneau dintre brahmani, care descindeau din cei 7 profeţi străvechi). În 2012, inginerul Bhagawant Kamat din gotra Gargya trăind în Goa 15,33 lat. N, 73,49 long. E / India - a apreciat prezentul studiu: “Originea Gherga este o lucrare excelentă. Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru aşa ceva. Sunt foarte interesat de studierea strămoşilor mei. Stăpânirea Portugheză a păstrat o evidenţă bună a datelor civile hinduse din Goa, însă înainte de 1500 nu pot ajunge pe acea cale. Aparţin grupului de brahmani Goud Sarawat. Gotra mea e Gargya, originalul meu riş / strămoş a fost Garg, ‘pravara’ / ascendenţa mea fiind Angirus, Brahaspad, Bharadwaj, Gargya (această prezentare este cerută de ritualul ‘şiradha’, în memoria înaintaşilor). Sunt foarte impresionat de lectura aceasta (folosesc convertor de limbă). Prin cercetările pe care le-aţi făcut sunt sigur că aţi fost în legătură cu gotra Gargya. Aţi făcut cea mai puternică cercetare despre Garg, cum încă nu este în India. Probabil că dacă îmi investighez genele vor 420


putea fi găsite legături comune. ‘Ramayana’ a afirmat că Garga-riş a fost fiul lui Angirus şi ‘Purana Matsya’ pretinde că Garg a fost fiul lui Bharadwaj iar Bharadwaj s-a născut prin colectarea unei sperme ce era pe jos” (“Şiradha” / “Şirăddha” - în evidentă legătură cu ceea ce e ştiut ca “şir Indian” - înseamnă înşiruirea strămoşilor, concept de care sau conectat Indo-Europenele “cireadă”, “şaradă” pentru enigmă, etc.); “a călca” - verb rămas în Latină dar şi în Română, etc. - în rezonanţă cu Gărga, a însemnat dintotdeauna “a păşi”, “a merge”, “a pune” piciorul (la început, mai ales pe urme): de altfel, pentru şirul de militari călcând în linie - s-a consolidat denumirea Europeană de “cordon” / “kordun” în Turcă, în rezonanţă cu Gorgon (prin cordon se mai numeşte cingătoarea / brâul, etc). După cum se ştie prea bine, dictatorul Neamț Adolf Hitler 1889-1945 (împreună cu anturajul său) a cauzat ultimul război mondial insistând pe “puritatea Ariană” - a nobililor dintre N Indiei şi N Europei - utilizând Svastica drept emblemă. Svastica şi acum în India este la mare cinste, după cum se poate observa:

În afara spaţiului Indo-Iranian, cea mai veche populaţie Indo-Europeană a fost cea Huriană. Arianii erau înrudiţi cu cei de la Lacul Aral, cu Arameii din Orientul Mijlociu şi cu Armenii de la poalele Araratului (care Antic au dezvoltat un imperiu în Caucaz); spre exemplu, Fortăreaţa Arianilor - respectiv Fortăreaţa Leoaicelor - a fost ridicată cu ajutorul Gargarilor din zonă în 782 î.C. sub conducerea regelui Arghiştu / Argisti al Regatului Urartu la Erebuni 40,08 lat. N, 44,32 long. E (acum Erevan, capitala Armeniei, o denumire influenţată de fosta Iveria = Iberia, acum Georgia), după cum relevă inscripţiile cuneiforme de fondare:

Gargareii au fost strămoşii Erilor, care au avut capitala Erebuni / Erevan (Lacul Sevan - cel mai mare din Armenia - iniţial se numea Lacul Ereta iar Râul Arax, ce străbate Munţii Caucaz, îşi trage numele de la ei; tot Gargareii / Ghergarii au fost strămoşii Giurgiuki ai Cecenilor dar şi ai InGuşilor, ai populaţiei Nakh - în apusul căreia se găsea populaţia Antică Malkh printre Circasi / Cherkezi - ş.a. din Caucaz). Dr. Johanna Nichols de la Universitatea Californiană Berkeley / SUA în 2000 a indicat originea străveche a acelora din pre-diluviana Civilizaţie a Cornului Abundenţei: 421


angajaţi în negoţ - ei devenind foarte prosperi; Dinastia Gupta aparţinea acelei stări, gotra comună cu Dinastia Garga fiind Agrawal (din Agroha 29,12 lat. N, 75,22 long. E / având vechiul nume Agro-Daka, de pe drumul dintre Taxila şi Mathura, preotul regal Garga fiind cel care a binecuvântat urmaşii solari ai regelui Agrasena - primul domnitor - care la sfârşitul mileniului IV î.C. conducea din Agra până acolo, loc unde familia Garga era cea mai numeroasă).

Regele Argisti domnea peste întregul Podiş Ararat, precum şi pe Valea Araxes (unde începutul Epocii Bronzului a fost prin Cultura Kharachoi), având turme mari de cornute / vite; Sarduri, urmaşul lui, a ajuns cu cuceririle până la Marea Neagră, în Kolkida / Colchida: o denumire a zonei derivată din Gorghida, date fiind clasicele echivalenţe “G”=“K” şi “R=“L”. În răsărit, în timpul Epocii Fierului, metalurgia a ajuns în India la un nivel neatins de nici o altă ţară: fierarii erau renumiţi pentru abilitatea lor deosebită; tehnica turnării şi călirii fierului era cunoscută în India cu mult înaintea Europei, în care a pătruns prin Anatolia (de pildă puterea Hitiţilor bazându-se astfel). “Cronica ilustrată a omenirii” din 2008 - coordonată de Germanii Annette Grunwald şi Andreas Schmid - enunţă: “Primele urme sigure ale prelucrării fierului provin din India, care a avut un rol de avangardă; fierul era rar, scos din meteoriţi (din care se extrăgeau cu dalta bucăţi din metalul dur): de aceea, în Egipt fierul a ajuns să fie denumit ‘cuprul din ceruri’.” Calitatea metalului obţinut era cu totul remarcabilă; oamenii de pe 3 continente, vechii Egipteni, Grecii vechi şi Perşii, vorbeau despre “oţelul din India” (minele de cositor, cupru, plumb sau zinc datează din mileniul II î.C). A rămas consemnat în literatura Indiană din mileniul II î.C. că la începutul Epocii Fierului, regele Janamejaya II - deoarece s-a întâmplat ca să-l rănească pe fiul înțeleptului / riș Gărgya - a fost așa de blestemat de către tatăl Gărgya, încât a fost abandonat de popor și nu și-a mai redobândit suzeranitatea (chiar dacă a umblat pe la învățați ca de exemplu la Saunaka - pentru a fi dezlegat, prin sacrificiul regal al calului, după cum a studiat tradiția istorică Indiană și orientalistul Frederick Pargiter 1852-1927). În prima geamie / moschee din capitala Indiei este o columnă (vizibilă în imaginea următoare, produsă în 912 î.C.) dintr-un aliaj feros care nu prea rugineşte - ce a uimit lumea - iniţial servind drept port-drapel lui Vişnu într-un templu jainist din era Antică Gupta / trebuie ştiut că Gupta, din care a derivat prin Arabi denumirea Egiptului şi a cetăţenilor săi Copţi, era vechea denumire Indiană a guvernatorilor militari. În N Indiei, o ramură Garga a devenit Vaishya (în pronunţie “vaişia”): una dintre cele 4 stări a ordinii hinduse, cea dedicată protecţiei cornutelor / vitelor şi agriculturii, formată din cultivatori şi comercianţi - proprietari de terenuri şi

Stâlp de fier Antic în capitala Indiei La sfârşitul mileniului II î.C., meşteşugarii erau organizaţi în bresle, meseriile transmiţându-se din tată în fiu iar breslele se grupau în corporaţii (inclusiv preoţii), deciziile acelora fiind respectate de către conducători. Inzii Antici au exploatat mine de aur din timpuri foarte îndepărtate (cea mai mare parte din aurul folosit de Perşi provenea din India). 422


Australianul Peter Meyers în 2008 a studiat Arianii şi a observat că aceia au introdus în lume roata olarului, carele de război, etc.

Humboldt declarând că era “cel mai profund lucru din lume” - iar prin Sini sunt de înţeles Chinezii, patern majoritar genetic “O”, grup desprins din “NO” ca şi grupul “N” al Gherganilor). Gruparea genetică în care era Gherga - a celor ajunşi înainte de Potop din V între Pamir şi Altai - după Potop, deoarece Asia Centrală a devenit mai aridă, transformându-se în stepă, s-a mutat masiv pe direcţiile punctelor cardinale, împărţindu-se spre Siberia în N, Sina în E şi Sind în S (Sina = China, respectiv Sind fiind Valea Indului iar o parte din Indo-China, unde de asemenea a fost documentată prezenţa Gherg, a fost ştiută ca Siam; versiunea Greacă şi Romană era aceeaşi: Sinae); de altfel şi Biblia indică în “Facerea” / “Geneza” 10:17 că Ghergeseu avea ca frate mai tânăr pe Sineu - ei erau fiii lui Canaan, respectiv nepoţii lui Ham, adică Hamiţi - care au ajuns şi în Sinai. Postdiluvian, pe baza celor transmise verbal de-a lungul timpurilor, Cartea cunoaşterii “Veda” a început să fie elaborată la mijlocul mileniului III î.C., având 4 volume: cunoaşterea imnurilor de laudă “Rig Veda” - ce menţionează eclipsa solară din 25 VII 3928 î.C. observată de astronomii Garga - formule pentru actele de sacrificii “Yajur Veda”, oficierea diferitelor acte de cult “Sama Veda” şi formule magice diferite “Atharva Veda” / ce are unele părţi chiar mai vechi decât “Rig Veda” (“veghea regală”). În “Upanişade” adică tainele “Vedelor” faţă de brahmani, deoarece propuneau accesul direct la divin, nu prin intermediul zeilor aşa cum susţineau la începuturi brahmanii - descendenţii Garga din “rişi” / şamani apar contemporani cu Şiva (acela călărea un taur, des reprezentat în faţa templelor sale, culcat şi cu faţa întoarsă spre el); apoi adepţii respectivelor “Upanişade”, provenind dintre conducători, au avut idei etice şi filozofice ce greu au fost acceptate de către preoţi / brahmani, de aceea învăţăturile lor fiind iniţial tăinuite, însă după ce au fost însuşite de către brahmani au fost didactic răspândite de aceia în societate. În “Istoria Indiei Antice” din 2006, autorul Jagdiş Mittal a plasat primii Garga la sfârşitul mileniului VII î.C., pe linia divină Angiras (regăsiţi până la sfârşitul mileniului IV î.C., în Dinastia Puru din Bazinul Ghaggar / înrudită cu Dinastia Kuru); în vechime, legăturile cu natura erau aşa de semnificative, încât noaptea guvernată de lună şi ziua guvernată de soare au făcut ca în ierarhizarea umană cei 2 luminători să ocupe poziţiile cele mai înalte, inclusiv în structura dinastiilor (lunare şi solare). Candra Cakravarti în “Istoria literară a Indiei Antice” a asimilat numele Garga ca Gorgias atunci când a notat că prinţesa din Regatul Kosala - fiica regelui Prasenjit din secolul VI î.C., discipolul lui “Bu-Dah” / Buda, ultimul avatar a “Veșnicului” / Vişnu - s-a măritat cu Vălaki Garga / Gorghia. Profesorul Indian Thaneswar Sarmah - a cărui lucrare a fost publicată de Consiliul Indian al Cercetării Istorice - scria: “Printre altele în ‘Rig Veda’, brahmanii Garga erau indicaţi ca rude cu Bharadvăja - unul dintre marii sfinţi hinduşi, a cărui părinţi au fost Brihaspati şi Sarasvatî, patroana cunoaşterii - după cum arată în Bazinul Ghaggar începutul divin al genealogiei Gherga (‘Rig Veda’ 2:6 scrie clar că ‘Garga era fiul lui Bharadvăja, nepot a lui Bharata’). ‘Vedele’ au fost scrise în mileniul II î.C. şi în general se referă la evenimente ce au fost cu 2 milenii înainte (adică în mileniul IV î.C). În străvechea familie Bharadvăja (întemeiată de fiul lui Sarasvatî, de tip Ăngirasa, aflată sub protecţia lui Agni / patronul focului) au fost primii 5 înţelepţi - Suhotra, Şunahotra, Nara, Garga şi Rijişvan - ea fiind, fără exagerare, familia care a contribuit la aproape toate aspectele culturii multidimensionale Indiene;

Gherga în N Indiei

Punctele cardinale Britanicul John Dowson, autorul “Dicţionarului clasic hindus” în 1879, a indicat că descendenţii Garga erau mari şamani (“rishika” pentru femei, bărbaţii erau rişi / “rishi”), lor viziunile interioare / “Vedele” dezvăluindu-se întâi; au fost mulţi Garga, din ei provenind şi populaţia Sini, după cum au consemnat atât “Purana lui Vişnu”, cât şi “Purana Bhagavata” (e de remarcat că “puranele” erau textele sacre canonice pentru popularizarea “Vedelor”, transcrise în Sanscrită din vechi dialecte, cuprinzând istoria universală de la începuturi, Bhagavata fiind devoţiunea Yoga spre personalizarea divină - în 1827, geograful German Alexander 423


Ăngiraşii erau asociaţi Cultului Focului (de pildă, în ‘Rig Veda’ - 6:47 - poetul Garga aprecia darurile credincioşilor pentru aşa ceva, în cai şi vite)”.

de recipient fără supunere dimensională, fiind punctul de pornire al oricărei forme, ca un centru de colectare a energiei: “1. Desigur că e bine de gustat o mulţime de dulciuri, puternic aromate. Nimeni nu-l poate înfrânge pe Indra când soarbe şi înfulecă ceea ce îi oferim. 2. Sucul dulce are cea mai mare putere de înveselire: îl încurajează pe Indra să-l termine pe demonicul Vritra / Asura, când a înfrânt multele asalturi ale lui Sambara şi i-a zdrobit aceluia cele 99 de fortăreţe. 3. Acesta când îl bem ne ridică vocea: ne trezeşte spiritul dornic; respectiva înţelepciune măsoară cele 6 spaţii vaste din care nici o creatură nu-i exclusă. 4. Chiar aşa a creat el amploarea Pământului şi semeaţa înălţime a Raiului; el a format nectarul în 3 râuri năvalnice iar Soma sprijină vastul aer de deasupra noastră. 5. El a găsit vălurita mare de culori scânteietoare în fruntea zorilor ce sălăşuiesc în strălucire; acest mare cârmaci asistat de Măruţ - fiul lui Rudra / Şiva - a proptit Raiul cu un stâlp puternic. 6. Eroul Indra, învingătorul lui Vitra, bea Soma cu îndrăzneală din pocal, în lupta pentru comori; umple-te până la libaţia de la amiază şi dă-ne sănătate şi bogăţii. 7. Protejează-ne Indra - ca lider al nostru - şi ghidează-ne să dobândim o comoară cât mai bună; protector grozav, poartă-ne cu bine prin primejdie şi condu-ne sănătoşi, cu grijulie călăuzire. 8. O Doamne, în această imensă lume avem nevoie de neîntrerupta ta îndrumare; eşti divinul far, cu infinită înţelepciune. Binecuvântează-ne să fim neînfricaţi şi puternic motivaţi; ne lăsăm Doamne în braţele tale solide. 9. O Indra, aşează-ne în cel mai larg car, cu cei mai buni 2 armăsari pentru tras, Domn al sutelor; dă-ne cele mai bune merinde dintre toate. Nu lăsa vrăjmaşul sănătos, supunel nouă, mărite Maghavan / Indra. 10. Îndură-te Indra şi prelungeşte-ne zilele: ascutene gândirea ca o lamă; primeşte orice vorbe spunem - căci depindem de tine - şi acordă-ne protecţia ta divină. 11. Domnul este mântuitorul, protectorul şi atotputernicul pe care fericiţi îl invocăm; fie ca el, magnificul, să ne dea binecuvântarea sa. 12. Fie ca ajutorul lui Indra, bunul nostru protector, Domnul tuturor comorilor, să ne favorizeze; zădărniceşte-ne duşmanii şi dă-ne nouă linişte şi siguranţă, să putem fi eroi viguroşi. 13. Să ne bucurăm de harul sfântului şi să ne aşezăm sub voia sa de bun augur; fie ca ajutorul lui Indra, ca protectorul nostru, să ne îndepărteze de inamicii noştri. 14. Aşa cum râurile curg pe povârnişuri, ne grăbim Indra să-ţi cântăm rugăciuni şi poeme; strânge-ne tunătorule cu nemărginită mărinimie, ca pe picături, apă, vite şi multiplele libaţii. 15. Cine-l slăveşte, satisface, adoră? Fiecare nobil, cât de bogat, tot îl găseşte atotputernic; cu putere, aşa cum picioarele la mers se mişcă alternativ. 16. Eroul e faimos ca puternicul dresor al fiecărui om, indiferent cine-s aceştia; împărat al ambelor lumi, urând aroganţa, Indra îşi protejează oamenii. 17. Nu-i iubeşte pe cei care l-au iubit cândva: se întoarce spre alţii; respingându-i pe cei ce au neglijat venerarea lui, Indra victorios trăieşte prin multe anotimpuri. 18. El se modelează fiecărei fiinţe: este singura formă prin care îl putem vedea; Indra este multiform prin iluzii şi pentru el sunt de 10 ori câte 100 de armăsari.

“În ‘Upanişade’ apar corelaţii, ca de exemplu în ‘Praşnopanişad’ 1:1, Sukeşă - membru al familiei Bharadvăja - împreună cu Sauryăyanî Gărgya căutau Brahmanul Suprem purtând făclii sacrificiale (acel Gărgya îi era rudă / trebuie să fi aparţinut gotrei Garga); în ‘Sarasvatî-rahasyopanişad’ 2:1, Bharadvăja era clarvăzătorul unei mantre, fiind învăţătorul lui Gărgya: ei căutau cunoaşterea şi înţelepciunea. Este foarte posibil ca tatăl lui Bharadvăja să fi fost geamăn cu Auşija / Uşija Ucathya dintre Ăngirasa, de aceea putând fi numit ‘un Auşija’ (un Asiatic); e de ştiut că primul Ăngiras a fost fiul lui Brahma. Conform purănelor Matsya şi Văyu, numele Bharadvăja - care o avea ca mamă pe cea cunoscută şi ca Mamată - era direct legat de Bharata (cel vechi al Indiei), ‘văja’ însemnând ‘popor’. Naşterea lui Bharadvăja n-a fost obişnuită: Mamată - conform poliandriei - era deja gravidă cu Auşija şi când geamănul său a dorit-o, ea când i-a văzut sperma pe jos i-a născut fiul botezat Bharadvăja. Vechea literatură Indiană a mai consemnat naşteri nenaturale, similare fiind cele notate de Paţanjali în Mahătbhăşya: când înţeleptul Bharadvăja pregătea un sacrificiu, frumoasa nimfă Ghertăcî i-a apărut goală datorită vântului ce sufla peste îmbrăcămintea ei, el s-a excitat şi şi-a scăpat sperma într-o vază de lemn denumită ‘drona’, din care s-a născut un băiat foarte inteligent, ştiut mai târziu ca Drona / înaintaşul Kuru (Brăhman cu viaţă de luptător); când Gautama Şăradvata a ejaculat, o parte din spermă a fost pe o frunză şi o parte a căzut pe jos, din ele născându-se gemenii Kerpa / Krpa şi Kerpî / Krpî, crescuţi de Şăntanu / prinţ Kuru, mai târziu Kerpa fiind dascălul unei prinţese Kuru iar Kerpî măritânduse cu Dronăcărya. Purănele Agni şi Harivamsa afirmă că Garga era fiul lui Bharadvăja, acela fiind adoptat de Bharata; e de observat că Bharadvăja era cronologic dinainte de Bharata, deci Bharata a înfiat un Bharadvăja şi Garga a fost nepotul lui Bharata: Bharadvăja era prin naştere brahman iar prin adopţia de către Bharata a devenit kşatriya / conducător. ‘Mahăbhărata’ 1:69 enunţă că ‘în rasa Bharata sunt mulţi regi sufletişti, unii dintre ei fiind plăcuţi ca zei iar alţii ca brahmani’.” “Garga a fost compozitorul unui imn adresat lui Indra - adică roşcatului conducător divin al tărâmului spiritual de pe Muntele Meru / Kailas, creatorul care a stabilit ordinea în Univers, regele solar al tuturor zeilor, personificarea exuberanţei vieţii, natural legat de furtuni, stăpânul fulgerelor - după cum apare de pildă în mantra 6 a ‘cărţii cunoaşterii Veda’ (prima dintre cele 4 scripturi vedice)”; mantra era schematizarea nivelurilor Universului, reprezentând esenţa sa 424


19. Aici primul născut Tvastar, stăpânul pântecului şi paznicul Somei, se leagănă în car; cine va înfrunta duşmanul, când chiar prinţii noştri sunt în huzur? 20. Zeilor, am ajuns într-o ţară încăpătoare însă lipsită de păşuni şi deci mică pentru noi; piosul Brihaspati / Deva intră în război pentru vite, găseşte Indra o cale pentru acest cântăreţ credincios. 21. Zi după zi, din loc în loc, el conduce departe de ei creaturile întunecate; eroul îi alungă pe ticăloşii Dasa, Varcin şi Sambara acolo unde se întâlnesc apele. 22. În afară de bogăţia ta Indra, l-ai răsplătit pe Prastoka cu 10 cufere şi 10 armăsari grozavi; în schimb, ai primit de la Divodasa / Atithigva, servitorul Raiului, sănătatea lui Sambara. 23. 10 armăsari şi 10 cufere, în plus 10 costume şi 10 grămezi de aur, am primit din mâna lui Divodasa. 24. Prastoka / Asvatha i-a dat profetului Payu 10 care - cu armăsari suplimentari la fiecare - şi şamanilor Atharvan 100 de vite. 25. Astfel fiul regelui Srnjaya a onorat pe înţeleptul Bharadvaja, cu toate cadourile şi bogăţiile. 26. Domn al pădurilor, fii ferm şi puternic în trup: fii erou victorios, arată-ne forţa ta prinsă cu chingi de piele şi însoţeşte-ne ca să câştigăm în bătălie. 27. Marea putere a fost împrumutată din Rai şi de pe Pământ: forţa sa de cucerire a fost adusă de către suveranii pădurii; onorează carul cu daruri sfinte - ca trăznetul lui Indra - întăreşte-l cu chingi, să aibă vigoarea inundaţiilor. 28. Trăznetul lui Indra, avangardă a lui Măruţ, strânsă împletitură cu protectorul justiţiei Varuna, copil al patronului onestităţii Mitra, acceptă cadourile ce ţi le oferim, primeşte-ne ofrandele, stăpâne al carului. 29. Trimite-ţi tare vocea prin Rai şi Pământ şi lasă întreaga lume să te venereze; cu buhaiul, în ritmul lui Indra şi al zeilor, du-ne foarte departe de vrăjmaşi. 30. Trăzneşte puternic şi umple-ne de vigoare; trăzneşte în afară şi îndepărtează toate pericolele: de acum înainte, alungă nenorocirile, arată-ţi fermitatea pumnului, Indra. 31. Condu acelea încoace şi din nou adu acestea încoace: toba de luptă să vorbească tare ca semnalul bătăliei; Indra, eroii noştri - înaripaţi cu armăsari - se adună, permite războinicilor noştri să triumfe”. Zeul Apelor Varuna era izvorul ordinii cosmice care conducea mişcarea periodică a soarelui (vara - la vremea solstiţiului - când soarele se afla la înălţimea maximă, era ridicat acolo de Varuna: se poate reţine echivalenţa lingvistică dintre “vară” şi “Varuna”, anotimpul cel mai cald fiind şi cel mai prielnic navigaţiei). După cum a observat savantul A/Român Gheorghe Muşu în cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică” (în 1973), la început Varuna a fost prima persoană a trinităţii hinduse iar când şi-a pierdut însemnătatea, puterea i-a fost continuată de vechea forţă magică dinaintea naşterii zeilor, prin ipostazierea sacrului sacrificiu “brahman”. Primordialitatea funcţiei de navigatori atât la Valahi, cât şi la Zeul Varuna, împreună cu primatul consonantic “R” în faţa lui “L”, conferă greutate paralelei dintre onomastica Asiaticului Varuna şi cea Europeană Valahă, astfel încât navigaţia străveche se poate remarca deopotrivă atât la “Varuna” în Asia, cât şi la “Valah” în Europa. Trebuie ştiut că gălbuia Soma era un suc din plante cu efedrină - ce măreşte adrenalina şi prezervă masa musculară, căci muscariţa nu creşte în India - iar Măruţ a fost

frate cu Sarasvati / Ghaggar şi era înaintaşul Amoriţilor, una dintre cele 7 populaţii din Caanan dinaintea invaziei Evreilor vechi (Amoreu a fost, conform Bibliei, fratele mai mare a lui Ghergheseu), Dinastia Bharadvăja fiind fondată de Brihaspati / Brahma, divinizat ca Deva / adică forma Sanscrită pentru “divin”, care era înrudită cu Gherga; povestea Somei celebră în India - a fost că atunci când Sarasvatî (a cărei mantră era “Ai” / “Aim”) întâi a gustat-o nu i-a fost pe plac şi a scuipat-o, pe locul unde a căzut crescând o mică plantă: usturoiul / popular numit şi de Români “ai” (de atunci se consideră că usturoiul are proprietăţi magice, că întăreşte corpul şi că fereşte de spirite malefice).

Varuna, justiţiarul oceanelor Dr. Asko Parpola, profesor de Indologie la Universitatea Helsinki / Finlanda, în 1988 a studiat populaţia Dasa / Dasyu - notată Iranian Daha / Dahyu - localizând-o pe Valea Bovinei / Bazinul Ox; ea provenea din Ghergania / S Mării Caspice, ştiută ca Marea Ghergană, după cum au notat Anticii, printre care geograful Strabon şi istoricul Tacit 56117 (guvernatorul provinciei Romane “Asia”, care a locuit în fosta capitală Cariană Milasa), acela menţionând-o ca întinsă până la Ind, precizând explicit că împreună cu Hyrcanii, adică Gherganii, avea graniţa pe Fluviu cu Arianii atunci - fiind atrasă din timpurile vedice de Civilizaţia Ghaggar - şi intrată în conflicte cu locuitorii de acolo. (De altfel, Daghe-stan de la Marea Caspică - unde prezenţa Gherga a fost atestată din Epoca Pietrei, existând şi în prezent - e o ţară ce a fost legată din mileniul I î.C. de răspândirea Dacilor până la Marea 425


Nordului şi de cea a Bulgarilor în mileniul I până în fosta Dacie). Lingvistul Român Mihai Vinereanu a legat influenţa acelora până la regăsirea în denumirea Mol-dovei ca “dova / dava” - însemnând divina aşezare a lor - de la mal / margine (de exemplu, în Banat cetatea Dacă Mudava - lângă Pescari şi Peştera Gaura Chindiei / zonă rezidenţială în Vechea Civilizaţie Europeană din Epoca Pietrei, fostă capitală în secolul IX a lui Glad Vodă - acum e Moldova Nouă 44,43 lat. N, 21,39 long. E / judeţul Caraş-Severin: port la Dunăre); istorici ca Gheorghe Săulescu - primul arheolog Român academicianul Român Vasile Pârvan, ş.a. au scris că prima capitală a Moldovei, în Epoca Bronzului, a fost Gherghina (acum Galaţi, port la Dunăre). La începutul perioadei Ariane, Dasa / Daşa se găsea în Margiana / Mouru (azi în Turkmenistan), regiune vecină cu Daxia / Bactria. Eugeniu Lăzărescu în studiul din 2011 “Plantele sacre în ritualurile vedic şi brahmanic şi reflexiile lor în obiceiurile populare româneşti” a consemnat: “Planta Soma - ‘hrana zeilor’, utilizată de cultele organizate ce au urmat şamanismului propriu-zis - este cunoscută în arealul carpato-dunărean sub denumirea de ‘pălăria şarpelui’ (muscariţa). În arealul carpato-dunărean, cultul vedic a utilizat plante cu efecte halucinogene (şi ca ‘iarba vrăjitoarelor’, pe care romanii au numit-o Circae); utilizarea s-a făcut datorită efectelor inerente provocate prin ardere, în Cultul Focului (al lui Agni). În zona vestică a României există o serie de denumiri ce se referă la cuvântul sanscrit ‘Soma’; astfel, hidronimul Someş / So-meş face trimitere la rădăcina sanscrită: denumirea s-ar traduce prin ‘cursul apei Soma’. În privinţa utilizării plantelor neuroleptice / halucinogene în arealul carpato-dunărean se pot trage următoarele concluzii: în perioada arhaică, acele plante au fost folosite în şamanism; în perioada prevedică şi vedică ce a cuprins arealul carpato-dunărean, plantele halucinogene au fost utilizate în ritualurile religioase cu caracter public, acelora acordându-li-se un statut sacru, mergându-se până la zeificarea lor. Eficacitatea actului sacrificial ce era însoţit de consumul de plantă Soma nu era condiţionată de existenţa calităţilor psiho-morale ale sacrificatorului, ci de cantităţile elementelor ce constituiau obiectul sacrificiului. Iniţial, sacrificatele ritualurilor au fost fiinţe vii, înlocuite apoi cu ofrande de produse naturale; prin reforma de la 3200 î.C., brahmanismul s-a distanţat de practicarea în ritualuri a utilizării plantei Soma. În urma creştinării, o serie de elemente mitologice au fost asimilate de noua religie, conservând ideea de fond a evenimentului, cea de sacrificiu. Este reprezentativ cazul cavalerului trac / danubian, asimilat ulterior de creştinism cu Sf. Gheorghe, omorând un balaur (probabil că obiectul iniţial al uciderii de către cavalerul trac era altul decât cel reprezentat pe artefactele de mai târziu, de către romani); în mod similar, este substituirea mitului Zeului Mitra - ca reprezentant al Cultului Focului al lui Agni / popular Ignu - cu cel al Crăciunului, cu conservarea vechiului fond, a ideii de sacrificiu păstrată în obiceiul popular al sacrificării porcului (Ignatul porcului), ca şi cel al ofrandei denumită ‘pomana porcului’, precum şi al consumului de alcool ce însoţeşte ritualul: probabil un produs de substituţie a vechii Soma. Consumul mare de vin pe vremea lui Burebista poate duce la emiterea ipotezei că în timp - în ritualurile religioase - Soma, datorită efectelor sale, a fost înlocuită de produse cu efecte similare, cum este cânepa, rămasă în obiceiurile populare româneşti”. (De altfel, rezonând cu Soma au fost de exemplu şi Samaria în actualul Israel ori Insula Samos din Marea Egee).

Difuzia culturală în mileniul IV î.C. Profesorul Indian Thaneswar Sarmah a mai consemnat: “Sursele tradiţionale Indiene abundă de numeroase referinţe despre Gargari / Gargas şi Gherghiani / Gargyas. Din examinarea menţiunilor relevante apare că Garga sau Gargya n-a fost o singură persoană, ci nume de clan în diferite epoci istorice”. “Nenumăratele relatări despre Gargari şi Gherghiani indică de asemenea alt fapt, anume că - indiferent de versiune - au avut acelaşi strămoş Garga în trecutul foarte îndepărtat; din acela au provenit familiile Gargas, Gargyas, Gargis sau Garga-yanas, toate derivând din acelaşi nume Garga. Astfel, diverşii Gargari, Gherghiani, Gherghi ori Ghergyeiani sunt de considerat ca urmaşii aceluiaşi Garga, cu diferite circumstanţe de loc şi timp. Oricum, merită de reţinut că Garga / Gargarii nu erau persoane obişnuite / ordinare. Ei apar cu excepţionale contribuţii la Cultura Indiană în domenii variate ale ştiinţelor şi artelor: contribuţia lor la ritualurile şi literatura vedică este în mod asemănător de distinsă / remarcabilă; ei au contribuit la etimologie şi gramatică, la astrologie şi politică, la filozofie şi religie, la exegezele vedice şi scopul vieţii”. “Numele Garga apare în naraţiunile extinse Paippalada din Caşmir 2:8 din cea de-a patra scriptură a cărţii cunoaşterii - a şamanilor care venerau focul - împreună cu sacerdoţii / preoţii divini, respectiv brahmanii, ce deţineau puterea sfântă şi perpetuau tradiţiile religioase, ştiau formulele magice şi transmiteau învăţăturile aşa după cum e specificat de “purane”, adică poveştile despre eroi, ei făcând parte dintre puternicii semi-zei Angiras, fiinţele celeste din care au provenit oamenii” (denumirea de brahman, conform şi filologului Evreu Julius Pokorny 1887-1970, provenea din proto Indo-Europeanul “bherg” - aceeaşi rădăcină ca şi în spaţiul Român pentru barză - ducând la înţelesul combinat dintre “eminent” şi “man” pentru “om”). “Unii dintre descendenţii Garga sunt menţionaţi cu numele proprii de variate texte tradiţionale; câteva sunt enumerate aici: Gargya apare ca anterior regelui Janaka Videha din Nepal, ce a fost discipolul filozofului Yajnavalkya” (un mare prieten al lui Gargya / Gargi, cu care a avut intense dialoguri intelectuale, inclusiv mistice, frumos redate de scriptura Sanscrită “Brihadaranyaka Upanişad” 2:16); regele respectiv a fost socrul lui Rama - descendent direct din Manu, primul om / fiul cuplului primordial Cerul şi Pământul, ajuns în Himalaia / Ghoorka după Potop - care a fost avatarul lui 426


Vişnu / “Veșnicul” înainte de Krişna (Rama s-a născut, conform calculului unor specialişti Indieni, la 10 I 5114 î.C. în marele oraş Ayodhya / Pali, însemnând “de necucerit” 26,50 lat. N, 82,20 long. E, pe malul drept al Râului Gorga / Gharghara, în prezent Gaghra sau Karnali - populat de delfinii din specia “Platanista Gangetica”, pe cale de dispariţie acum - ce curge de lângă Muntele Meru / Kailas în Fluviul Gange, în Nepal fiind cea mai mare apă curgătoare, râului mai spunându-i-se şi “turcoaz” datorită culorii sale, fiind ştiut ca “apa sfântă ce vine din muntele sacru de pe acoperişul lumii”; e de observat că despre avatarul Rama sunt mai multe versiuni, inclusiv ale familiei, de exemplu Dr. Padmakar Vartak din India - după unele indicaţii astronomice - calculând naşterea lui chiar înaintea începerii oficiale a calendarului Indian, în 4 XII 7323 î.C). Brahma, Şiva şi Vişnu - trinitatea hindusă - aveau fiecare câte o soţie care le era în primul rând o putere feminină vitală; mai mult decât soţii, ele le erau “şakti”: energia lor. Epopeea “Ramayana” îi înfăţişează pe prinţul Rama şi pe credincioasa lui Sita: un cuplu perfect care - prin jocul avatarurilor - nu era altul decât cuplul format de “Veșnicul” / Vişnu şi de “şakti” Lakşmi (puterea avatarurilor e recunoscută ca putând resuscita dispăruţii). Este de ştiut că Râul Gharghara / Gagra a fost denumit Isamos / Sambos de vechii Macedoni şi Greci (care în Antichitate au ajuns cu posesiunile lor până acolo); de altfel, în acea parte a Indiei lângă oraşul Bokaro 23,29 lat. N, 86,09 long. E se află Barajul Garga de pe râul cu acelaşi nume: Garga.

adică documente, ca de pildă ‘Sankhayana Grhya Sutra’ 3:4 proeminent apare Văcaknavi Gargi / Gărghi, o foarte inteligentă brahmană pentru acele vremuri, care a rezistat unei dezbateri ambiţioase cu Yăjnavalkya”, ea fiind un model pentru poziţia femeilor în societatea din acea parte a lumii în vechime; de exemplu, în 2002 şi Dr. Rati Saxena de la Universitatea Rajastan / NV Indiei a studiat abordarea gânditorilor vedici, observând ciudăţenia că la început exista profundă ştiinţă, încercată a fi explicată de către iniţiaţi prin paradoxala folosire doar ulterioară a mitologiei, pentru a fi înţeleşi public (e de remarcat că unele rezultate ale străvechilor concepţii despre începuturi, viaţă, dezvoltare, adevăr, etc. au devenit cunoscute lumii numai recent): de exemplu, de la desăvârşita Pentadă conceptuală a fost apoi Tetrada - inclusiv pentru 4 anotimpuri ale anului - Triada, ca de pildă prin Sfânta Treime, Diada / ca dualitatea lumină întuneric, Cer - Pământ, feminin - masculin, etc., până la unicitatea divină (inclusiv vechii Greci au consemnat că pe vremea Uriaşilor, ignoranţa / prostia era socotită păcat capital - primul, cel mai mare păcat - iar în spaţiul Român, legendele des au menţionat ciocnirea plăcilor tectonice, ca “munţii ce se băteau cap în cap”, cu mult înaintea demonstrării ştiinţifice de la sfârşitul mileniului II). Pentru omul arhaic înţelepciunea, cunoaşterea erau epifanii ale puterii, ale forţei sacre: cel care vedea şi ştia totul, putea şi era totul; la început, oamenii de ştiinţă erau foarte respectaţi, chiar veneraţi, căci ştiinţa şi religia nu erau despărţite ca acum. Înţeleapta Gărghi (“prenumele Văcaknavi probabil fiind apelarea ei după reuşita dezbatere, ‘Şănkhăyana Grhya Sutra’ 4:10 notând-o ca Gărgî Văcaknavî”) l-a enervat pe filozof, începând prin a-l chestiona privind cunoştinţele, el cerându-i să nu mai aprofundeze, spunându-i despre sufletul universal Brahman: “Cu adevărat, o Gărghi, acest Nepieritor vede fără să fie văzut, aude fără să fie auzit, înţelege fără să fie înţeles, cunoaşte fără să fie cunoscut; în afară de el, nu există un văzător, în afară de el nu există un ascultător, în afară de el nu există unul care să înţeleagă, în afară de el nu există unul care să cunoască. La porunca acestui Nepieritor - o, Gărghi - stau soarele şi luna despărţite. La porunca acestui Nepieritor - o, Gărghi - stau cerul şi pământul despărţite. La porunca acestui Nepieritor - o, Gărghi - stau despărţite minutele şi orele, zilele şi nopţile, semilunile, lunile, anotimpurile şi anii. La porunca acestui Nepieritor - o, Gărghi - din munţii înzăpeziţi curg fluviile, unele spre vest, altele spre est şi spre unde-i drumul fiecăruia. La porunca acestui Nepieritor - o, Gărghi oamenii îl laudă pe cel generos, zeii aspiră la cel care oferă sacrificii iar părinţii la ofranda morţilor”. Din discuţia lor a reieşit că în spaţiu era Calea Lactee, o galaxie plină de stele între care Soarele - şi că Pământul este un glob / numit Golak, acoperit în cea mai mare parte de apă, sursa vieţii, aerul fiind considerat prietenul apei, împreună constituind mediul primordial. Relaţiile cu celelalte planete sunt luminate de razele Soarelui, după care - în ordinea firească - apare strălucirea, Soarele fiind în centrul sistemului, mantra Gayatri / Găiatri reflectând aceasta, totul sub controlul lui Brahma. Între pământ şi cer există - plin de strălucire, cu materia vizibilă şi invizibilă - eterul, format din spaţiu şi timp (prin care de pildă lumina poate trece dar nu şi sunetul); această unitate dintre spaţiu şi timp probează adevărul că în inexistenţă se află existenţă, integrarea acceptând că poate apare ceva din nimic: energia puterii supreme a născut emoţia Kama iar Brahma aparţine eterului (a face gândurile să devină realitate - nimic din ceea ce se poate concepe nu e imposibil,

Locul naşterii lui Rama În 1899, orientalistul German Paul Deussen a notat în “Filozofia Upanişadelor” că “renumitul Balaki Gărghia / Gargya a enumerat în taina Kauşitaki popoarele pe care le vizitase, evidenţiindu-le pe cele active în viaţa spirituală dintre fluviile Ind şi Gange”, însă pe împăratul Ajataşatru - ce a domnit între 491 şi 461 î.C. în acea parte din N Indiei - cu care a avut dezbateri adânci, n-a reuşit să-l introducă în misterele meditaţiei. Se ştie că primii ţăruşi ai cunoaşterii au fost înfipţi în mitologie. “Tot în aceeaşi scriptură Sanscrită ‘Brihadaranyaka Upanişad’ 3:6, 8:12 (dar şi în alte ‘sutre’, 427


ci doar improbabil - fiind un exemplu de transformare a nimicului în ceva iar dispariţia unui gând sau unei persoane este imposibilă deoarece pretinde un domeniu al nimicului iar cauzalitatea susţine un lanţ al fenomenelor). Virgina Gargi / Gărghi, care prin acel eveniment a dobândit atunci o cireadă de o mie de vite - arhaicele întreceri verbale / confruntări oratorice, uneori violente, erau la mare cinste între Tibet şi Iran dar şi la Eschimoşi - cu multe milenii în urmă a revelat de fapt ceea ce este foarte cercetat în prezent pentru elucidări de către ştiinţa Modernă (ca de pildă şi aserţiuni de genul “Ce este deasupra - o, Gărghi - şi ce este dedesuptul pământului şi ce este între cele 2, cer şi pământ, ceea ce se numesc trecute, prezente şi viitoare, este întreţesut / împletit în spaţiu”); de exemplu, la sfârşitul mileniului II teoria relativităţii a demonstrat că la nivel macro realitatea este alta decât cea atribuită de simţuri iar teoria cuantică a demonstrat că la nivel micro particulele sunt generate de un câmp şi dispar în energie, aspectele fiind studiate foarte intens în prezent, la începutul mileniului III. Dr. Thaneswar Sarmah a mai analizat: “În ‘Brihadaranyaka Upanişad’ 4:6 - cea mai veche scriere asociată formulelor vedice pentru sacrificii - alţi Gargya (descendenţi Garga) şi Ghergheiani / ‘Gărgyăyanas‘ (rude Garga) au fost menţionaţi în descrierile succesiunilor preceptorilor / mentorilor şi discipolilor. Garga, Gherghi / Gărgi, Gherghia / Gărgya şi Ghergheiani / Gărgyăyanas necesită unele explicaţii: general acceptat ca progenitor / străbun al familiei este Garga; aşa că Gherghi / Gărgi denotă fiul, Gherghia / Gărgya oricum apărând ca avându-l pe Garga ca strămoş. În familia Garga, Gherghia / Gărgya prezida ca bătrân iar ceilalţi din sfat erau Ghergheiani / Gărgyăyanas (terminaţia ‘yanas‘ însemna tânăr, în legătură cu ‘vrddha’ = maturul / vârstnicul Gherghia / Gărgya); ei pot fi consideraţi drept seniorii şi juniorii aceleiaşi familii. Când bătrânul (‘vrddha’ = seniorul) murea, cel mai mare dintre juniori îl succeda”. “Textul Sanscrit ‘Praşnopanişad’ începe menţionându-l pe Souryăyani Gărgya ca discipol al şamanului Pippalăda, dorind să ştie natura brahmană (Gherghia / Gărgya apărea din clanul / ‘gotra’ Garga)”. “În ‘Vamşa Brăhmana’ (lista învăţătorilor vedici din NV Indiei) din ‘Sama Veda’, câţiva Gherghia / Gărgya au fost menţionaţi cu prenumele: Şarvadatta 1:2, Maşaka 2:8 şi Sthiraka 2:9; toţi erau capii propriilor lor familii”. “Autorul Paţanjali - cel care a fixat limbajul ştiinţific Indian Antic - în marele comentariu intitulat Mahabhaşya despre ‘Mahăbhărata’ a menţionat pe Kuni Gherghia / Gărgya 9:51 şi pe Kroştuki Gherghia / Gărgya în ‘Purăna Văyu’ 34:63 iar Kălăyani Gherghia / Gărgya a fost specificat 3:4 ca învăţăcel în ‘Purăna Vişnu’.” “Sutrele - adică scrierile - învăţătorilor Ăşvalăyana 10:2, Şănkhăyana 16:22 şi Kausika 8:23 pomenesc de Festivalul Garga ţinând primăvara 3 zile şi 3 nopţi: GargaTrirătra. Un imn - mantra 5 - din scriptura formulelor de sacrificiu a ‘Cărţii cunoaşterii Veda’ a explicat provenienţa Festivalului Garga: ‘Aceasta a fost la începutul apelor, a oceanului. În el apariţia lui Prajapati / Brahma a provocat o adiere. Văzând-o şi devenind vier, a prins-o. Deoarece ea s-a făcut Vişvakarma - mare arhitect al Universului - el a curăţato. Ea s-a extins, a devenit Pământ şi de atunci Pământul se numeşte aşa. Brahma / Prajapati s-a forţat pentru ea. El i-a făcut pe zeii Vasu reprezentând fenomenele cosmice, Rudra reprezentând furtunile şi Aditi reprezentând eternitatea solară.

Zeii i-au cerut lui Brahma / Prajapati: Lasă-ne s-avem urmaşi. El le-a spus: Pentru că v-am creat din privaţiune, căutaţi-vă urmaşii la fel. Le-a dat pe Agni - zeul focului - în sprijin, zicând: Străduiţi-vă cu acest sprijin. Ei s-au sforţat cu sprijinul lui Agni. După un an, au făcut o vită. Agni le-a cerut: Păziţi-o. Vasu, Rudra şi Aditi au păzit-o. Vita a produs pentru fiecare dintre cei 3 câte 333 de urmaşi. Astfel încât cu ea împreună au fost 1000. Zeii i-au spus lui Brahma / Prajapati: Ce sacrificiu pentru noi cu 1000! El a determinat ca sacrificiul să fie făcut de către Vasu cu Agnistoma. Ei au câştigat această lume şi au avut 1000 de urmaşi. El a determinat ca sacrificiul să fie făcut de către Rudra cu Ukthya. Ei au câştigat atmosfera şi au avut 1000 de urmaşi. El a determinat ca sacrificiul să fie făcut de către Aditi cu Atiratra. Ei au câştigat Lumea Cealaltă şi au avut 1000 de urmaşi. Acum atmosfera s-a rupt. Prin urmare, Rudra / Şiva este ucigător. De aceea, ei au spus: mijlocul celor 3 zile şi nopţi n-a fost fixat; pentru el s-a mutat. Mijlocul numit Ajya / Castra este în rima Tristubh. Se recită imnul Samyana, apoi Sodacin, astfel încât ziua să fie fermă şi nu pierdută. În ritualul tri-nocturn, prima dată trebuie să fie Agnistoma, apoi Ukthya şi pe urmă Atiratra, pentru separarea acestor lumi. În fiecare zi corespunzătoare nopţilor, el dă câte 300 de urmaşi, pentru continuitatea acestor lumi. Perioadele nu trebuie întrerupte, ca nu cumva să fie distrusă manifestarea divină Viraj produsă de radiere. Acum se tinde spre Indra şi Vişnu. Indra cugetă: Prin aceasta Vişnu se va potrivi tuturor. Ei şi-au făcut aranjamentul astfel încât Indra a luat două treimi din sacrificiu iar Vişnu a luat treimea rămasă. Faptul a fost reţinut de versul: Părţile într-adevăr stăpânesc. Achavaka - preoteasa care oficiază sacrificiul - recită aceasta. Cineva anunţă: A mia parte să fie a preotului invocator Hotri; ceea ce rămâne, să rămână pentru Hotri, căci Hotri primeşte ceea ce n-a fost luat. Atunci ceilalţi spun: Ceea ce rămâne după mia parte să fie primit de preotul Unnetri. Apoi unii zic: Este de dat tuturor Sadas, adică acelora care au ceva de spus. Atunci ceilalţi spun: Restul trebuie îndepărtat şi permisă alegerea la întâmplare. Apoi unii zic: Sunt de dat două treimi Brahmanului şi o treime preotului Agnidh, deoarece Brahmanul e conectat cu Indra şi Agnidh cu Vişnu, însă numai dacă ei consimt asta. Atunci ceilalţi spun: Doar ce e frumos şi colorat să fie dat. Apoi unii zic: Ceea ce e în 2 culori sau pestriţ să fie dat. Acela este marşul miei Sahasra. Sunt 1000 de cântece Stotriyas şi 1000 de cadouri (pentru preoţi), pentru că măsura Raiului este 1000 şi serveşte întradevăr câştigării lumii paradisiace’.” (Aditi era mama înaltului Akra, ştiut ca Zeul Surya / “Soarele” sau “Dyaus Pita”: în vechiul Egipt, patroana Cerului era Nut - partenera lui Gheb, divinitatea Pământului - ea protejându-l acolo pe Ra / Soarele, care a ieşit din apa primordială Nun; “Rig Veda” 10:182 a consemnat că fiul Soarelui / Surya era Gharma). Este de remarcat că în N Indiei, în Epoca Pietrei, din când în când era practicat sacrificiul uman dar când au apărut caii, sacrificiul acelora a devenit cel mai important festival (în scopul purificării participanţilor, asigurării fecundităţii femeilor, a fertilităţii ogoarelor şi a prosperităţii generale) iar Argi / Agni - primul născut al lui Brahma, având ca fraţi pe Dakşa, Zeul Creaţiei şi Manu, primul om - făcea legătura între Cer şi Pământ: tema Gherga. Sacrificiul calului - rit celebrat primăvara, cu ocazia Anului Nou - nu putea fi îndeplinit decât de către un conducător victorios, care câştiga astfel demnitatea de “suveran universal” (roadele sacrificiului iradiau asupra întregului ţinut stăpânit). Anterior, armăsarul 428


era lăsat în liberate, însă vegheat să nu se atingă de vreo iapă. Ritualul dura 3 zile: în prima zi erau rugăciunile, în a doua zi calul era sugrumat şi soţia conducătorului se culca lângă el; peste ei era aşternută o mantie şi femeia simula împreunarea sexuală, după care calul era tăiat în bucăţi (a treia zi se împărţeau darurile, inclusiv slujnice date preoţilor).

echivalent cu “brahma-raska” (îmbinând sinele şi non-sinele) iar în perioada Ariană, linia brahmană respectivă s-a împărţit în profeţi şi regi, care au contribuit la creşterea culturală, printre cele mai pregnante exemple din casta Kşatriya fiind Garga. “Însă la sfârşitul secolului V î.C., învăţăcelul Ăşvalăyana s-a mirat că Garga ar fi fost fiul lui Bharadvăja; e de crezut că dubiul său despre descendenţa Garga a rezultat probabil din faptul că Garga era din casta regală Kşatriya şi deci n-ar fi putut fi brahman (din casta superioară) ori că Garga s-a îndepărtat de Dinastia Bharadvaja cu mult înainte de a putea fi urmaşul său. La sfârşitul secolului III î.C., învăţatul Kătyăyana - el însuşi descendent Bharadvăja - privit ca o importantă autoritate, când a afirmat că Garga era fiu Bharadvăja n-a vrut să acorde greutate adopţiei de către Bharata / India, notând doar că urmaşilor Garga şi Bharadvăja nu le erau premise căsătoriile între ei”. “Oricum, manualul de revelaţie vedică ‘Şrautra Sutra’ al lui Ăşvalăyana a notat în lista de nume a descendenţilor Bharadvăja pe Garga, prin 4 seturi de identitate sacră ‘Pravara’ (însemnând de excelenţă), ca supremi ‘rişi’, adică sfinţi:  Ăngirasa, Bărhaspatya, Bhăradvăja, Gărgya şi Şainya  Ăngirasa, Bărhaspatya, Bhăradvăja, Şainya şi Gărgya  Ăngirasa, Gărgya şi Şainya  Ăngirasa, Şainya şi Gărgya Prima şi a treia înşiruire sunt concordante listelor genealogice dar a doua şi a patra violează ordinea prin introducerea Şainya înainte de Gărgya, însă ceea ce este important e numărul de rişi / sfinţi ataşaţi: cei din rândurile de câte 5 nu aveau voie să se căsătorească între ei. Pe lângă faptul că Garga erau descendenţi Bharadvăja, motivul restricţiei a fost suprapunerea cu rândurile de câte 3 sfinţi unde apăreau Bharadvăja cu cele de câte 5 sfinţi unde apăreau Garga: rândurile Bharadvăja de câte 3 sfinţi cuprindeau Ăngirasa şi Bărhaspatya, repetaţi în rândurile Garga de câte 5 sfinţi, ceea ce însemna că aceia erau comuni pentru Garga şi Bharadvăja, deci ‘samana-gotra’ (adică înrudirea), exista între Garga şi Bharadvăja, de aceea căsătoriile între ei fiind oprite. Acele relaţii apropiate dintre Garga şi Bharadvăja au fost consolidate: primul făcea parte din dinastia lărgită Bharadvăja şi provenind din ea, căsătoria nu era permisă; însă aşa convenţie nu se aplica pentru Garga din listele scurte de câte 3 sfinţi, care nu erau rude cu Bharadvăja, ci cu Keval dintre puternicii zei Ăngiras (confirmări fiind conferite şi de alte liste Indiene, ca ale lui Ajamidha, Kanva, Mudgala, etc. ce de asemenea s-au referit la directa ascendenţă Ăngiras). Sutra ‘Apastamba Pitrmedha’ - deoarece în perioada vedică ordinea numelor era foarte importantă - a confirmat prima linie scurtă: Ăngiras - Gărgya - Şainya; învăţatul Kătyăyana chiar a precizat că discipoli ca Tittiris, Kapibhumis şi Khandins au adoptat-o în uz (ei fiind brahmanii cei mai buni ai lui Kutsa / unul dintre patriarhii hinduşi)”. “Mai mult, purănele - printre care ‘Şrauta Sutra’ - lau descris pe Garga ca unul dintre cei 33 de profeţi ai ‘Vedelor’, fiind un Ăngiras (=îngeraş în Română), Garga realizând imnuri, ca ‘Mantra-Kara’. ‘Purăna Matsya’ 195:24 a confirmat că Garga era un vlăstar ‘Pravara-riş’, adică sfânt. Deseori purănele şi lucrările epice i-au menţionat pe Garga sau Gărgya”.

Argi = Agni Urme ale sacrificiului calului au fost în vechea Europă până printre Greci, Germani, ş.a.; calul era identificat cosmic iar sacrificiul lui simboliza actul creaţiei (calul a înlocuit atât sacrificiul mai vechi al taurului, cât şi pe cel precedent al bărbatului). Anterior - înainte de mileniul IV î.C., când se sacrifica vreun om - acela era plătit cu preţul a o mie de vaci şi tot anul precedent era răsfăţat: după ce era sugrumat - în mijlocul ritualului - soţia conducătorului se culca lângă cadavrul lui. Transferul de la sacrificiul omului la cel al armăsarului s-a petrecut - datorită Kurganilor / IndoEuropenilor - prin eliberarea bărbatului în ultimul moment şi înlocuirea lui cu animalul. Moartea rituală era condiţia prealabilă pentru a ajunge în preajma zeilor şi a obţine o existenţă desăvârşită în Lumea “Cealaltă”; prin acea ascensiune rituală, sacrificatul, societatea lui şi natura erau binecuvântaţi şi regeneraţi. “Şi lucrarea vedică ‘Atharva-Parisiştas’ 51:1, etc., des menţionează Garga şi Gherghia / Gărgya. Lucrarea ‘Sarvanukramani’ 2:6 indică Garga ca înrudit cu Bharadvăja; prin comparaţie cu lista epico-puranică Bharata, redă doar genealogia redusă, autorul Kătyăyana fiind conştient de relaţia dintre Bharadvăja şi Bharata (numele oficial al Indiei). Concluzia este că Garga, Nara, Rjisvan, Suhotra şi Sunahotra au fost descendenţi Bharadvăja şi de asemenea, erau vlăstare ale lui Bharata pentru că Bharadvăja a fost adoptat ca fiul său; astfel, Garga a fost un ‘dvyamuş-yayanakaulina’ (termen însemnând - conform şi Australianului Sarva Daman, autorul cărţii ‘Poliandria în India Antică’ - vlăstar cu tată incert)”. “Garga, Brhat, Mahavirya şi Nara au fost specificaţi ca fiii lui Bhumanyu (feciorul lui Bharadvăja), aşa că au fost strănepoţii lui Bharata. Purănele au consemnat că un băiat al lui Garga a fost profetul Şini, ale cărui progenituri au constituit în Caşmir gruparea Şainya, însemnată ca şi Garga drept ‘kşatropeta’, adică brahmană suverană”. Conform “Enciclopediei Indice” din 1998, “brahma-kşatra” era 429


“Corespunzător celei mai lungi epopei hinduse, ‘Mahăbhărata’ 9:51, un Gargya a avut prenumele Kuni şi a fost foarte faimos, ca profet puternic, practicând o penitenţă severă; prin puterea sa mintală, a reuşit să se aleagă cu fiica Subhru, fiind foarte mulţumit de ea, după care a părăsit lumea pentru Rai”. (Ea a urmat severa pocăinţă a tatălui Gargya şi n-a consimţit să se mărite, însă pentru a ajunge în Rai trebuia să fi fost cununată, ca atare convingându-l cu greu pe profetul Sringavat să se însoare doar pentru noaptea morţii cu ea). “Mahăbhărata 12:59 a înfăţişat legăturile unui Garga cu regele Vainya, care s-a străduit să depăşească o secetă existentă din timpul domniei tatălui său. Tot ‘Mahăbhărata’ 9:36 a descris un bătrân Garga ca proeminent astrolog, care poseda cunoaşterea timpului, planetelor, aştrilor şi a mişcărilor lor în amănunte; de asemenea, ştia semnele bune dar şi despre calamităţi. El a trăit pe malul Sarasvatî / Ghaggar, în locul numit Gargasrota, considerat a fi destinaţie de pelerinaj: ‘Celebrul Gargasrota era un loc sacru pe malul Fluviului Sarasvatî / Ghaggar, unde ilustrul bătrân Garga, având sufletul curăţat de penitenţă ascetică, a atins cunoaşterea timpului şi a cursului său, deviaţiile corpurilor luminoase de pe firmament şi toate semnele de bun şi rău augur. De aceea, acel loc, s-a numit după numele lui: Gargasrota. O, rege Balarama, acolo înalt binecuvântaţi sfinţi, supuşi unor jurăminte extraordinare, mereu îl aşteaptă pe Garga, pentru obţinerea cunoaşterii timpului; mânjiţi cu pastă albă de pe jos, refăcuţi cu baie acolo, mulţi asceţi şi-au curăţat astfel sufletele în mod corespunzător’.” Observaţie: referinţa la staţiunea Gargasrota era din mileniul IV î.C., căci Balarama a fost fratele mai mare al lui Krişna (ambii botezaţi de Garga / Gherga). “În ultima scriptură a ‘Cărţii cunoaşterii Veda’ volumul despre vrăji ‘Atharva Parisiştas’ - au apărut anumiţi termeni astrologici în coroborare cu ceea ce a evidenţiat ‘Mahăbhărata’. ‘Purăna lui Vişnu’ 2:5 a specificat de asemenea că Garga a practicat astrologia; un Garga l-a mulţumit prin rugăciune pe Şeşa, şeful Năga (populaţia străveche din N Indiei, aflată în Caşmir, Tibet, Iran, Afghanistan, etc.) şi a învăţat de la el întreaga astrologie, devenind capabil să prezică evenimente viitoare la vederea semnelor acelora”. “Purănele au păstrat unele poveşti legate de Garga. Se pot aprecia valorile lor din punct de vedere socio-istoric. ‘Purăna Matsya’ 20:1 (cel mai vechi text ce a consemnat că primul avatar al lui Vişnu a fost Matsya, al cărui simbol era peştele) l-a descris pe Garga ca preceptorul / educatorul celor 7 fii ai profetului Kauşika, consilierul lui Rama. După decesul lui Kauşika, o foamete i-a lovit orfanii şi Garga, având milă de ei, i-a invitat la cireada lui de vite. Într-o zi, fraţii au fost foarte supăraţi şi au propus mâncatul cărnii de vită. Au oferit răposatului lor tată carne de vită prin ritualul Şrăddha şi au mâncat restul. Viţelul l-au dus preceptorului / educatorului lor Garga, afirmând că vita a căzut victimă unui tigru. Această istorisire de fapt accentuează virtuţile ritualului Sraddha de ospăţ somptuos, personalitatea lui Garga fiind împinsă în fundal. Garga a apărut ca un om drăguţ, practicant al ritualului vedic de la asfinţit de observare a imaginii şi vita a apărut pentru sacra împlinire a dorinţelor”. “Purăna lui Vişnu 5:6 a consemnat că bunul Vasuveda l-a trimis pe Garga de la Mathura la Go-Kula (o distanţă de 13 km) pentru a-i boteza cei 2 fii ai săi - Balarăma şi Krişna - cu ceremonia de purificare prin baie. Garga a fost la Gokula şi în secret a făcut ritualul special pentru băieţi

‘samskara’, dând numele de ‘puternicul Răma’ băiatului cel mare şi Krişna următorului”. Este de ştiut că tatăl lor era din clanul cosmic Vasu iar Devaki, mama lor, era din clanul solar Aditi, botezul ce a fost în 21 VII 3228 î.C. fiind secret de teama regelui Kamsa, căruia o profeţie i-a dat vestea că urma să-şi aibă sfârşitul datorită unuia din fiii acelora şi de aceea le omora pruncii (s-a întâmplat că după ce a crescut, Krişna a împlinit profeţia şi a rămas astfel în istorie, pe lângă faptul important că a fost avatarul “Veșnicului” / Vişnu). “Purăna lui Brahma 12:6 a menţionat alţi Garga, unul contemporan cu războinicul rege Janamejaya: acela l-a ucis pe fiul preotului Garga, ceea ce a atras mânia tatălui, întâmplându-se ca imediat după blestemul pronunţat de el, un car moştenit de-a lungul generaţiilor în familia regală de la Yayăti - fondatorul dinastiei lunare - să fie distrus. Un Gărgya - descendent al lui Garga - a apărut în acelaşi document (14:46) într-un incident ce a dezvăluit originea regelui Kălayavana: Odată Vrikadevî, soţia lui Şişirăyani / Saisi-rayana Garga, a vrut să testeze virilitatea lui Gărgya / Gherghia. Însă acela ne-ejaculând, a fost supus batjocurii publice, în Adunarea Yădava. Fiind astfel ofensat şi furia crescându-i, a plecat spre sud, unde a rămas în pocăinţă dură, voind a avea un fecior care să facă ravagii printre cei din Adunarea Yădava. L-a divinizat pe Mahădeva / Şiva, hrănindu-se cu pilitură de fier şi înfăţişarea sa a devenit întunecată. După 12 ani, Şiva / Mahădeva l-a mulţumit făcându-i hatârul că ar putea procrea un fiu corespunzător dorinţei sale. Atunci s-a întors la Mathura şi a încercat să-şi satisfacă pofta carnală când a întâlnit o viţea. Acea Gopi n-a fost altcineva decât o nimfă deghizată în viţea; aşa însămânţată, i-a făcut un copil. Ca rezultatul favorii făcute de Şulapani / Şiva, femeia lui Garga a născut feciorul cunoscut drept Kăla-yavana. Garga la înscăunat rege şi s-a retras în pădure”. “Harivamsa Purăna - prelungire a ‘Mahăbhăratei’ prin capitolul 35, ce se referea la Dinastia lui Krişna, a dat o altă versiune întâmplării: ‘Prinţesa Vrikadevî, fiica regelui Devala ce domnea în Regatul Trigarta (cu capitala în actualul oraş Jalandhar 31,19 lat. N, 75,34 long. E), a fost soţia preotului curţii regale, Şaişiraiana din clanul Garga. Fratele ei, preotul familiei regale Yădav, a vrut să ştie despre cumnatul Garga dacă e suficient de bărbat ori eunuc, deoarece nu ejacula. După 12 ani, înfăţişarea lui Garga a devenit întunecată datorită umilinţei la care a fost supus; atunci, el a avut un act sexual cu o viţea: de fapt, era o nimfă deghizată, ce a născut un puternic şi infailibil semen Gărgya (adică aparţinând clanului Garga). Apoi, nevasta acelui Gărgya / Gherghia l-a făcut pe puternicul Kăla-yavana, protejat de Şulapani / Şiva, purtat în bătălii de armăsari cu coarne. Acel fecior a fost dat spre creştere regelui fără urmaşi Yavana / Ionian şi a devenit Kăla-yavana, regele Ionianilor, lui alăturându-se mulţi dintre Indienii Mleccha. Dornic de război, a început căutarea celor mai buni brahmani. Profetul Narada (părintele dansării yoghine) i-a spus de clanurile Vrişni şi Andhaka, aşa că a invadat capitala Mathura cu o armată uriaşă şi a trimis un sol acelor clanuri. Fiindu-le teamă de Kala-yavana, clanurile s-au întâlnit într-un sfat prezidat de cel mai inteligent dintre ei, Mahamati. Speriaţi de Jarasandha, au decis - considerând că e voinţa lui Şiva - să abandoneze frumoasa localitate Mathura, intenţionând să se stabilească în Kuşasthali / Dvaravati’.” Epopeea “Mahăbhărata” a descris moartea în secolul XXXII î.C. a lui Kăla-yavana: însuşi Krişna, fiindu-i frică de el, l-a condus în peştera unde trăia prinţul Muchukunda - din 430


aceeaşi dinastie solară cu a invadatorului Ionian, având strămoşi comuni - acela fiind ştiut că avea puterea în întunericul unde stătea în meditaţii prelungite să ardă din priviri pe cine rămânea privirea sa pironită şi astfel Kălayavana a devenit cenuşă (după acea faptă, prinţul s-a dus la poalele Muntelui Meru, în Badarikacrama, pentru a-şi ispăşi păcatul făcut iar oastea Anatoliană s-a risipit, în Delta Indului unii devenind cultivatorii de orz Yavana / Yona, după cum au arătat în secolul III î.C. Edictele împăratului Aşoka 269-232 î.C., suveranul Imperiului Mauryan).

(descendent din Yadu, venit dinspre apus în actualul Maheshwar 22, 18 lat. N, 75,58 long. E), însă e dificil de stabilit care Garga a fost acel preot, mai ales că documentele sunt mult ulterioare faptelor”. (“Mahabharata” 43:99 a notat că Arjuna zbura cu un car divin, cu care călătorea prin spaţii prin care mai treceau şi alte “mii de care uluitoare la chip”). “Sutra - adică documentul - ‘Sankhayana Grhya’ 3:4 face referire la Gărghia. În ‘Rig Veda’ 6:47, versurile 22, 24 şi 26-31 iar în ‘Sama Veda’, versurile 1:80, 2:12, etc., îl au ca autor pe Garga, care pe când se întorcea victorios de la o luptă - încărcat cu bunuri - l-a întâlnit pe Indra; de altfel, lucrări ca ‘Bhumika Palakşana’, ‘Candra Pratipadika’, ‘Grahasamgraha’, ‘Grahayuddham’, ‘Grihalagnava’, ‘Utpatalakşana’, etc. sunt atribuite tot autorilor Garga”.

Răspândirea misionarilor împăratului Aşoka Sunt de remarcat compoziţiile Garga că au modificat originalul Mesotopotamian al oracolelor, astfel încât să corespundă concepţiei Indiene de societate, incluzând datoria celor superiori de a organiza ceremonii de sanctificare / în Antichitate fiind o realitate circulaţia chiar lunară a mesajelor între India şi Anatolia, pe ceea ce s-a consacrat ca Drumul Mătăsii; YavanaCarya / Yavana (însemnând Ionian) relevă migraţia Garga din N Indiei în V Anatoliei, interacţiunea cu Grecii vechi apărând şi în Gargi “Samhita”, naraţiunea respectivă Ghergană începând cu fapte istorice ale mileniului IV î.C., până în mileniul I î.C., Indienii ştiindu-i pe savanţii Ioniani ca “Garga-charyas”, adică “învăţăceii Garga”. O evidentă similitudine este la astronomul Garga-Carya = Gherga Carianul, autorul primei lucrări de astrologie din lume: “Garga Hora”. Este de remarcat că la fel cum Gargarii / Gherganii din N Indiei au ajuns în Ionia prin valuri de migraţii începând cu mileniul VI î.C. şi cei de acolo au ajuns în N Indiei, mai ales organizat în mileniul I î.C., inclusiv prin invazia lui Alexandru “cel Mare” din 326 î.C. dar şi după aceea (la sfârşitul mileniului I î.C. chiar ajungând să existe Regatul Indo-Grec pe aria fostei Civilizaţii Ghaggar). “Un Garga a fost preotul prinţului Arjuna, fiul regelui Kartavîrya. Când Arjuna a preluat domnia, a fost îmbogăţit de acela: l-a implorat pe preotul Garga să-l sfătuiască şi a aflat că trebuie să-l venereze pe Datta, fiul lui Atri. Garga i-a spus că mai demult Uriaşii Daitya au fost nimiciţi de către Datta (care era avatarul Sfintei Treimi Brahma-Vişnu-Şiva). Garga a zis că Uriaşii Daitya împreună cu populaţia Dănava (din Bazinul Ghaggar, în legătură onomastică a denumirii cu unele ape curgătoare din Europa ca Don, Dunăre, etc.) odată - la sfatul piosului Deva / Brihaspati - au invadat tărâmul îmblânzit de Datta, care pe atunci se iubea cu Lakşmî, Mama Divină. Deoarece Uriaşii Daitya au răpit-o pe Lakşmî din sihăstria lui, Datta i-a exterminat. Arjuna - acţionând la sfatul lui Garga - l-a divinizat pe Datta, care l-a avantajat cu o domnie dreaptă, prosperă şi glorioasă; Arjuna era din clanul Haihaya

Cronologia conducătorilor Indiei

Înţeleptul Garga 431


În tradiţia vedică, Indra era “rajahul zeilor” iar rajahul era Indra oamenilor: conducătorul era întruchiparea umană a ideii de axă a lumii, de principiu ordonator, puterea sa fiind considerată de natură divină; de aceea, funcţiile statale erau completate cu atribuţii religioase, existând un paralelism şi interdependenţă între ierarhia divină şi cea pământească: regele avea cea mai înaltă demnitate pământească (cei mai vechi din dinastie fiind consideraţi ca trimişii regelui zeilor). În perioada vedică, funcţia regală era asociată justiţiei, ordinii, asigurării şi apărării prosperităţii populaţiei regatului, conducătorul întrunind calităţile eroului, sfântului, înţeleptului şi tatălui iubitor. Gherga / Garga a fost urmaşul direct al divinului Angiras din secolul LXIII î.C. (ascendenţă corespunzătoare tuturor surselor, cu datare conform istoriei Indiei); Angiras a fost unul dintre cei 7 patriarhi - foarte înţelept, cu pădurea ca mediul său favorit de trai - menţionat de toate cărţile “Vedelor”, el formulând magia din ultima carte a “Vedelor” (cu aspecte regăsite similar mult ulterior de pildă şi la Hitiţi), fiind considerat “pitris”, adică părintele oamenilor: Tatăl. La sfârşitul mileniului V î.C., neamul Gherga a ajuns foarte puternic şi respectat în Bazinul Ghargar / Ghaggar şi începând cu mileniul IV î.C. mulţi au ajuns printre conducătorii Indiei, dintre care câţiva foarte importanţi printre cei vechi au fost: Odată cu începutul perioadei vedice (când a început şi “Timpul celor 7 Râuri”, ce a ţinut până la trecerea în nefiinţă a lui Krişna), adică la mijlocul secolului XXXIX î.C., familia de preoţi Garga a luat puterea în Bazinul Ghaggar, dominaţia pe malurile uriaşului Fluviu fiind până la gurile sale, unde era Regatul Gujarat - denumire provenind din Gaya, Marea Mamă a Epocii Pietrei - determinând dinastia solară Iksvaku să se mute pe Gange (dinastia lunară condusă de Nahuşa rămânând pe Valea Sarasvati / Ghaggar); de altfel, studiile genetice ale Universităţii Americane Princeton au demonstrat că toţi Gargarii de acolo erau Caucazieni. Atunci Garga a compus Imnul lui Indra aflat în mantra 6 din “Rig Veda”, prima scriptură Sanscrită. La sfârşitul secolului XXXVIII î.C., Sfântul Garga înrudit cu Bhardavaja / conectat cu numele iniţial al Indiei - a condus în Bazinul Ghaggar; în timpul său, Videgha Mathava a fost în fruntea primei migraţii, spre răsărit, în regiunea Bihar (fostă “Pelasa”: cea mai răsăriteană zonă Pelasgă), unde şi în prezent se găseşte localitatea Garghi / Gargi 24,18 lat. N, 85,46 long. E. La mijlocul secolului XXXIII î.C., contemporan cu apariţia conceptului “Asura” (“Asu” însemnând “spirit”, având sufixul “Ra” pentru “conducător”), Garga a condus într-o coaliţie împreună cu fraţii săi Nara şi Mahavirya. Generaţia următoare, care a şi încheiat “Timpul celor 7 Râuri”, a fost cu Garga la putere, atunci fiind respinsă invazia Dasa din N condusă de Pipru. În N Indiei Gargyayana la sfârşitul secolului XXIX î.C. a fost primul rege Gargar din “Era Întunecată”. Atunci a fost maximul Civilizaţiei Ghaggar şi carele - tocmai apărute erau utilizate frecvent. În a doua jumătate a secolului următor, 2 regi succesivi - Gargya I şi Gargya II - cu care a fost înrudit Gautama, fondatorul logicii Indiene, au condus (în timpurile lor şeful arhitecţilor a fost Şarvadata / Sharvadatta Garga, însă atunci au început mutările organizate de populaţii şi spre apus: condiţiile climatice din Bazinul Ghaggar au început să se înrăutăţească); în 1579, profesorul Belgian Bonaventura

Vulcanius a scris în legătură cu Gauta - din care au derivat denumirile Gutilor / Guţilor, Gheţilor / Geţilor şi Goţilor - că: “Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletului, căci după judecata mea, condamnând puternic moartea, capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; neamul Geţilor - numiţi şi Gauta / Goţi, rădăcina fiind Ghe, adică Pământ - s-a ivit dintotdeauna aşa de la natură, fiind un popor cu totul aparte şi veşnic”.

Sigilii Ghaggare 432


Arheologic, sigiliile regale Garga din perioada vedică au fost găsite prin mai multe locuri în Bazinul Ghaggar (pe lângă mărturiile Sanscrite din documente despre Garga, unele transmise de-a lungul multor generaţii pe parcursul unor intervale impresionante de timp doar prin grai, până au ajuns să fie scrise); de altfel, vechile portrete din zonă înfăţişau aspectele Caspice ale locuitorilor. Sigiliul era folosit la ștampilare pentru a întări / a confirma un act, prin implicarea unei peceți - nu era utilizat doar să consfințească un legământ, ci și la ștanțarea mărfurilor, ceramicii, etc. – imprimând pe materiale semnul emitentului în relief sau cu culoare; așa cum animalele erau însemnate, sigiliile / pecețile au fost la baza emblemelor / stemelor, blazoanele tatuate ale stăpânilor răspândindu-se astfel (unele elemente au fost preluate în semnele scrierilor, fie acelea grafice, hieroglifice sau alfabetice).

Rasa regală Ram, formată din urmaşii Zeului-Soare Ra, în afara Indiei a avut prima colonie în Insula Bahrain: cel mai bun loc de cules perle din Golful Persic; de acolo a ajuns la Ur în Mesopotamia, deschizând comerţul până la Mediterana şi a intrat în Egipt (descendenţii acelor mari călători, comercianţi şi colonişti sunt acum în N Indiei Jainii, care se definesc şi ca fiii lui Ka / Ga). Pătrunderea vinului printre supuşi a determinat revolta Ariană, cu abstractizarea religioasă şi împărţirea pe caste; printre noile reguli apărute a fost şi aceea că proprietăţile nu mai erau comune, ci ale unor familii conducătoare. Astfel, au început să se evidenţieze eroi individuali (mai ales războinici Nordici, a căror glorie militară şi distincţie personală le reflectau ambiţiile), care erau foarte mândri de clanurile lor şi de strămoşii lor, ca de exemplu Ghilga-meş / Hercule la Greci, ş.a. Zeiţa-Mamă din Troia - dezgropată de Dr. Henry Schliemann - aparţinând începutului Epocii Bronzului, poartă simboluri ale ritualului Indian, aşa cum erau pe altarele primitive; de altfel, identitatea numelor şi atributele zeilor timpurii din N Indiei şi din Mesopotamia reflectă concepţiile religioase similare ale celor 2 zone, amândouă conectate apoi şi cu Egiptul. În vechea Indie, festivalul începutului de an era apropiat de 23 aprilie, ceea ce acum în calendar corespunde Sfântului Gheorghe, nume ce Grecii l-au dat unor agricultori dar care în Siria şi Palestina era venerat ca Gherghis / Ghergas sau El Khudr (prin particula El se indica divinitatea, provenind din Marea Mamă Il, numele dat ei şi de Finezi în cea mai mare vechime iar la Basci era Ilu - că la Sumerieni, conform şi Dr. Loganathan Muttarayan din Malaezia în 2004, “il” era o particulă de negaţie, cu folosire mai ales în blesteme, în sensul de a nu face ceea ce o putea supăra pe Marea Mamă; prefixul s-a regăsit Medieval în Orientul Mijlociu ca El sau Al ori Io la domnitorii Români). Lydda (azi Lod / Israel) e oraşul sacru al lui George, acelaşi loc fiind căminul lui Khudr, al cărui festival e celebrat anual în 23 aprilie, odată cu creştinul Gheorghe iar localnicii îl denumesc ca profetul Ilie; iată astfel transferul divinităţii Nordice şi Mesopotamiene Il în Il-ie: Ilie. Locaşurile de cult sunt pe toată coasta Est Mediterană şi tradiţia înregistrată de istoricul Al Masudi în secolul X relatează cum Ghergas / Gherghis a fost trimis de Dumnezeu - în timpul vieţii lui Mahomed, adică secolul VII să-l convertească pe conducătorul Mosulului. Prin Gherghis (Grecul Gheorgos) sau Khudr sunt de înţeles aceleaşi persoane mitologice, sărbătorite cu ocazia sosirii ploilor de vară / musonice în N Indiei - locul de provenienţă - fapt găsit în ‘Mahabharata’: ‘Gânditorul’ Manu - aşa după cum era înfăţişat în cele mai timpurii reprezentări - a făcut libaţii pentru ploaie şi steaua fiilor lui Cuş (prototipul crucii Svasticii, cel mai vechi însemn divin găsit în Girsu / Mesopotamia) a devenit semnul Ankh al lui Horus. Sfântul Gheorghe, apărătorul Crucii, a apărut pentru creştini ca din Capadochia, cea mai mare regiune Anatoliană - vecină cu Mesopotamia - unde ploaia fertilizantă este necesară (e de remarcat că Bascii au preluat agricultura, inclusiv semănatul orzului şi Cultul Taurului, din Asia Centrală şi Anatolia); sărbătorirea lui era corelată din mare vechime cu circuitul Pleiadelor pe cer - timpul ştiut ca Paşti / când Oul Lumii a fost creat - Romanii celebrând momentul prin Festivalul Palilia / Pălălaia (când sacrificau şi cai în mod similar cu sacrificiul regal al calului din N Indiei, ritual încă practicat de Vogulii Ugro-Fini). Hari, Zeul Naturii din N Indiei (sursa fiind similară cu Horus la Egipteni, Hermes la Greci, Sarmis la Geţi, ş.a.) era dintre oamenii neolitici ai râurilor de pe

În 1894, Britanicul James Hewitt a studiat “Rasele conducătoare din timpurile preistorice în India, Sud-Vestul Asiei şi Sudul Europei”: “Cu toată multitudinea de dovezi istorice, n-aş fi putut scrie despre evoluţia progresului civilizaţional fără ajutorul miturilor transmise verbal de-a lungul generaţiilor, fără vechii preoţi, deduceri din alte discipline - ca botanica şi zoologia - ori rămăşiţele descoperite. În N Indiei, unul dintre fiii Zeiţei Mamă - numită de Finezi ca Il - a fost Kuru. Prefixul Kur apare cu variaţii Asiriene ca Gar-du, Kar-du, Gordiani, etc. şi la Kurzii Armeniei (din fostul Vulcan Ararat curge Râul Kura în Marea Caspică, denumire derivată de la Kasiţi / Cuşani); acolo au fost ‘marii’ Geţi - sau Masageţii - cu mulţi agricultori, având ca totemuri vaca dătătoare de lapte şi taurul: dominanţii printre Kurzi erau agricultorii Gar-an, care vorbeau limba Ariană, fără amestec Semit. Zeul lor era Ghur: aceeaşi denumire o are casa la hinduşi. Acei oameni au fost apoi denumiţi mult mai târziu de Asirieni ca Gur-du sau Guti: ei erau urmaşii Mamei Indiene Gauri şi ai lui Gur. Ei - care în India au format Dinastia Kuru - au fost în Mesopotamia conducătorii Girsu (înainte de aceea, în Asia Mică s-au unit cu Amazoanele, organizarea acelora fiiind conformă matriarhatului Indian). În India s-a instaurat şi navigaţia, începând cu portul Dwarka / Ila-pura (oraşul Zeiţei Il / Ida), cu rute îndeosebi către apus - unde oamenii se pictau în roşu ajungându-se la comerţ cu Dardanii, marea rasă Troiană. 433


Valea Yamuna - a gemenilor - de unde s-a transmis până în Anatolia ceea ce a consemnat ‘Rig Veda’ pentru femeia lui ca Lada, devenită acolo Leto iar ulterior la Slavi Rada şi gemenii: Artemis / zeiţa nocturnă, Apollo / zeul diurn. Numele şi atributele Marii Mame, ca şi conceptul facerii lumii, provenea din mitologia Ugro-Finică, ea fiind mama din GandHari a lui Rama şi a Cuşanilor, acei vechi şi mari comercianţi din NV Indiei şi Delta Eufratului (Kuşiţii din S Egiptului aveau aceleaşi simboluri). Procesul amestecului raselor este pe deplin atestat şi prin schimbările lingvistice ce s-au evidenţiat în limbile Fino-Ugre şi Indo-Europene, care au evoluat din monosilabice, aglutinante, la stagii evoluate, reflectând diferitele stagii ale civilizării: conform Dr. Paul Topinard, rezultatele erau ale organizării cerebrale ale celor care utilizau limbajele respective, până la aspirarea ‘K’ în moderatul ‘G’ / de pildă de către Ariani. Limbile Finice ale rasei brahicefale (cu capul proporţionat în dimensiuni, nu aplatizat ca la cea dolihocefală, care avea craniul alungit din faţă către spate) făcea dificilă pronunţarea ‘G’ şi de aceea ‘K’ a ajuns mai răspândit printre acei vorbitori. Rutele brahicefalilor care au intrat în Europa sunt arătate de prevalenţa tipului de craniu brahicefalic printre Slavi şi Români, difuzie dovedită şi de gorganele - mormintele rotunde - ce până în Epoca Bronzului au ajuns în Europa. Pe de altă parte, interschimbarea literelor contrastează cu cea utilizată de vânătorii dolihocefali: astfel de exemplu cuvântul ‘ghard’ folosit de Ariani pentru ‘inimă’ s-a transformat în ‘cord’ printre Greci şi Romani, sub influenţa Finezilor, aflaţi pe atunci în centrul Europei; străvechea rădăcină ‘gh’ a luat apoi diverse direcţii. Numele inventatorilor focului, notat Sanscrit Bharga (devenit Bharata în India) a fost transmis de rasa care l-a dus până în Asia Mică / Anatolia pe Ida, ajungând acolo ca ‘Frigieni’ pentru fiii focului: o influenţă Fineză, Nordică. Este de remarcat că în matriarhatul timpuriu din India, cultivatorii la început nu foloseau vite în lucrul câmpului, ci munca manuală şi beţe ca plug; descendenţii din rasa lui Gauri / Durga - soţia lui Şiva / Rudra - ştiuţi ca fiii celor care stăpâneau vaca, au fost cei care au adus în India vitele folosite în alte părţi pentru agricultură, însă ei nu consumau lapte (majoritatea oamenilor având diferite grade de intoleranţă faţă de lapte, fruntaşi fiind Asiaticii) şi în bogatele păduri / jungle Indiene folosinţa lor pentru lucrări agricole n-a fost posibilă: împreună cu un complex de împrejurări s-a ajuns la conceptul vacilor sfinte. Rasa descendenţilor din Mama Divină avea ca simbol o ideogramă triunghiulară, regăsită apoi la Sumerieni dar şi la Cuşiţi, Hitiţi, ş.a., sugerând Muntele Sacru Ida, al patroanei vitelor, venerată în Bazinul Sarasvati (teologia Egipteană a numit-o Isis); ea ca Zeiţă a Naturii nu stăpânea doar animalele, ci şi norii, respectiv ploaia. În timp, rolul său s-a schimbat, unele atribute fiind preluate de patriarhatul Nordic, ca asocierile cu taurul şi fulgerele, culoarea roşie ca a vitelor păstrându-se ca emblematică la ambele părţi, mai ales că era întreţinută de simbolistica focului. Primele comunităţi deplasate în afara Indiei cu acea paradigmă a Epocii Pietrei au fost în Canaan şi cele denumite de vechii Greci ca Amazoane, ajungând până pe Masivul Ida din Frigia. Festivalul Roman Palilia era ţinut în onoarea Zeului Aratului Gheourgos - lucrătorul pământului - care a devenit în actualul calendar Sfântul Gheorghe, însă care iniţial a fost divinul plugar; sărbătorirea lui acum este în 23 aprilie şi Festivalul Palilia ţinut în 21 aprilie pretutindeni corespundea aniversării Zeiţei Artemis, mama rasei agricultorilor. Toţi care luau parte îşi spălau mâinile în roua

proaspăt strânsă - ritual al agricultorilor Nordici - după ce aprindeau cu scântei de cremene focul sacru din paiele de fân şi-şi purtau animalele prin el, rugându-se pentru rezultate bune în anul agricol ce începea (purificarea cu sfânta rouă stropită peste foc era consacrată celor 2 creatori ai vieţii, simbolizaţi prin apă şi foc)”.

“În N Indiei, ceremonia de încheiere a sacrificiului Soma era prin ritualul Gărha-patyă (când stăpânul gospodăriei muta cu torţe focul din vatra sa circulară pe o movilă făcută la răsărit, unde era întreţinut pentru petrecere, începând cu fierberea laptelui, pentru ca să-l purifice), invocând prin imnuri binecuvântarea locuinţei şi ridicând braţele spre cer - ca un pom - în ideea Ka; pomul Ka era udat de Soma - apa vieţii din Rai - iar mesajul divin venea din Rai prin păsările sacre, considerate îngerii trimişi de către Tatăl Ceresc fiilor săi. Pomul credincioşilor - acelaşi la Adam şi Eva - era sacru pentru rasa matriarhală unită cu fiii păstori ai Idei; în N Indiei printre ei erau sătenii Anu, denumiţi de ‘Mahabharata’ ca Mleccha, regăsiţi în Canaan ca Hevei (una dintre cele 7 populaţii acolo dinaintea invaziei Evreilor vechi), care aşa îşi proclamau ascendenţa maternă: prin ‘mleccha’ se înţelegea ‘malac’, adică Uriaş, vechii Evrei ştiindu-i aşa pe mesagerii dintre îngeri”. Festivalul Parilia / Palilia dăinuia dinaintea fondării Romei, fiind pastoral, chiar pre-agrar (sărbătoarea rurală Parilia a fost descrisă de Romanul Ovidiu – exilat printre Geți - în poemul “Fasti”, ca momentul când a fost întemeiată Roma: în Imperiul Roman atunci era ceremonia nașterii capitalei = “Dies natalis Romae”, fiind celebrată Zeița Pale/s, patroana păstorilor și turmelor, protectoarea Colinei Palatine - prima locuită dintre colinele orașului - unde era pălălaia focului etern întreținut de vestale). Academicianul Britanic James George Frazer a scris în 1908 despre “Parilia și Sf. Gheorghe”: “În secolul I î.C., 434


Varro - șeful Bibliotecii Romei – a afirmat că divinitatea Pariliei era masculinul Pale, căruia i se ridicau rugi pentru protecția cirezilor față de lupi (în Antichitate, la Festivalul Parilia – din 21 IV – participanții păstori îl rugau pe Zeul Pales și pentru înmulțirea ierbii și frunzelor); acum, nu e o coincidență că sărbătorirea Sf. Gheorghe - patronul cirezilor e doar la 2 zile iar în răsăritul European (unde raidurile haitelor de lupi sunt aprige) chiar are mare popularitate. De pildă, în Estonia se agață clopoței la grumazul animalelor numai începând cu 23 IV / ziua Sf. Gheorghe, căci dacă ar fi făcut-o anterior, atunci ar fi atras lupii. În Rusia – unde e denumit Yegory / Yury – nu-i lupta cu vreun dragon, ci de ziua sfântului pentru prima oară în an sunt scoase animalele la pășunat proaspăt, după lunga iarnă Nordică. În BelaRus / Rusia Albă, Sf. George / Jury are cheile de aur cu care descuie pământul umed din înghețul iernii și împrăștie rouă peste tot. Credința la Ruteni (în Bucovina și Galiția) dar și la Ruși e că în Ajun – 22 IV – vrăjitoarele pot fermeca turmele iar atunci, pentru a proteja animalele, sunt trecute prin fum. Huțulii din Carpați consideră că vacile ce nu dau lapte în acea zi sunt afectate de vrăji și aprind gunoiul de grajd rămas de peste iarnă într-un mare foc, pentru a păzi vitele de alte manevre vrăjitorești. Românii veghează turmele toată noaptea 22/23 IV, pentru a prinde hoațele laptelui lor; atunci începe formal calendarul: păstorii se pregătesc pentru transhumanță. Valahii privesc momentul ca sacru: Sf. Gheorghe e patronul păstorilor și cirezilor / turmelor. Timp de 3 zile (din ziua anterioară până în ziua ulterioară, adică în 22-24 IV), Românii / Valahii își numără animalele, le împart între ei (dacă sunt mai mulți ciobani) și își fac pregătirile necesare începutului sezonului pastoral, căci au de mers spre destinații îndepărtate. Bulgarii sacrifică atunci un animal – de regulă un berbec – iar iarba stropită cu sânge e împrăștiată simbolic, în ideea ca să fie pășunile abundente. În Peninsula Balcanică, Ziua Sf. Gheorghe e încununarea primăverii. Festivitățile de Sf. Gheorghe se aseamănă cu cele ale Anticului Festival Parilia din Peninsula Italică, de pază a vitelor / turmelor de dușmani reali sau imaginari, adică de lupi ori de vrăjitoare, ținându-se la întâlnirea anotimpurilor, când cirezile sunt scoase la pășunat. Sf. Gheorghe e mai mult decât patronul animalelor: verdele Gheorghe patronează și vegetația, în general, ca să înfrunzească, să se îndesească, etc. (așa cum e celebrat de exemplu în Carintia, împodobit cu flori și în strânsă legătură cu ploaia); el ducea în lan o plăcintă în formă de oaie fiind urmat de un alai al fetelor, care îl înconjurau acolo, făceau un foc și îi împărțeau plăcinta. El avea puterea binecuvântării femeilor sterpe pentru a avea urmași; în Bulgaria exista și procedura că de Ziua Sf. Gheorghe femeia care voia să rămână gravidă tăia capul unui șarpe și-i băga în gură sămânță, după care îl îngropa: dacă înmugurea, dorința i se împlinea. Este firească presupunerea că sfântul aducea dragostea dar și pe iubiți împreună: de ziua sa, fecioarele și feciorii își descopereau afecțiunile pentru celălalt sex, manifestările fiind atestate pretutindeni; în răsărit, pe lângă creștini și musulmanii îi știau reputația de fertilitate (de exemplu, în N Siriei, Sf. George avea sanctuare faimoase, ca de pildă în cetatea Gotică Krak)”. Așadar, sărbătoarea Parilia a ancestralei Zeițe Pales s-a contopit cu cea a Zeului Pales = Gheorghe. În Bengal / NE Indiei, totemul strălucitorului Garg / Garga a devenit foarte răspândit; numele Garga era purtat de “brah-manii” / brahmanii care aveau obiceiul de a-şi tăia părul specific şi lucrau alama, apăruţi acolo - cronologic odată cu introducerea castelor şi a obiceiurilor Kuşane /

Cuşane. Rădăcina Gar - regăsită în Gar-Gar - era în legătură cu barza Garwe şi vulturul Garuda (pasărea Phoenix / în Tibet identificată cu lebăda). Pe ruta migraţiei ulterioare a Geţilor din NV Indiei prin V Mării Caspice în V Mării Negre s-a răspândit iniţial modelul locuinţei cu fronton / cerdac, având intrarea marcată de craniile animalelor-totem înfipte în ţăruşi (cu răspândire până în Pomerania şi Lituania), ce a înlocuit vechiul tipar al caselor rotunde - ca fagurii stupului - ale primitivilor. Este de remarcat că sinonim “Gânditorului” Manu - părintele oamenilor - din Bazinul Ghargar, sub influenţă Anatoliană “Gânditorul” s-a regăsit în Dobrogea, împreună cu soţia lui, odată cu primul val Gorgan (mileniul V î.C.):

Hinduşii denumeau ca Garuda / Girda - numele păsării Phoenix, respectiv pasărea lui Vişnu / “Veșnicul” Constelaţia Vulturului (versiunea Perşilor era Gherges); e de ştiut că în prezent, Garuda a ajuns emblema Indoneziei (ţară unde şi acum e oficială cruda excizie, adică mutilarea prin extirparea clitorisului). Epopeea “Mahabharata” a anunţat că Garuda - de sex masculin - a fost progenitura cuplului unor nepoţi ai Zeului Brahma: a fiicei lui Dakşa şi a lui Kaşyapa (unul dintre primii rişi); gruparea de imnuri dedicate aurorei / zorilor din “Rig Veda” 8:49-8:59 (numită Vălakhilya / denumire cu stranie rezonanţă Valahă) a înţelepţilor cu mari puteri ascetice, firavi însă la trup - Zeul Indra i-a batjocorit că n-au putut aduce din codru decât câteva crăci, atunci când el singur a reuşit să aducă o mulţime de copaci ca lemne de foc a consemnat că Zeul Brahma le-a cerut scuze în numele Zeului Indra iar când a fost zămislit Garuda, acela a devenit şi prietenul Zeului Indra. În 1973, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris în cartea “Din istoria formelor de cultură arhaică”: “Dacă numele Jarilo al divinităţii primăverii la Ruşi nu aducea nici o imagine expresivă pentru anotimpul ce-l numea (conform rudei sale indo-europene, avesticul ‘yar’ = ‘an’), virtualităţile apar şi nominal în limba înrudită plonă, unde, pe lângă ‘jar’ = ‘primăvară’ avem ‘jarki’ = ‘tânăr’ / ‘proaspăt’: ilustrare lingvistică a inevitabilei asociaţii dintre cei 2 termeni. Mai departe, asocierea se poate face şi cu al treilea termen, cu zorile: prospeţimea zilei. De aceea, la grecii antici zeiţa respectivă Erigone = ‘Născută în zori’ avea un nume înrudit cu ce al primăverii, la ea acasă şi la rudele ei; o altă reprezentare a primăverii era în grecul ‘anoixis’ = ‘deschidere’ - imagine în care se înveşmântează realităţile şi zeii începuturilor, ca şi vechiul Ianus - ‘deschiderea’ firii, naturii. În aria culturală în care ne aflăm, aceeaşi imagine exprima realităţi din domeniul agrar: ‘deschiderea’ pământului brăzdat (oricare va fi fost fondul exprimat mai 435


înainte sub acesta). Aici ea s-a păstrat, până la sfârşitul mileniului II, ca ‘Maica Domnului care deschide brazdele’, pomenită în ziua tragerii primei brazde. Atunci îşi lua gospodina nuiaua şi se ducea, fără să se oprească nici să vorbească, în grajd şi mâna pentru întâia oară vitele la păşune. În acel climat geo-mitic apărea şi ‘Gheorghe cel Verde’ la slavi, unde aratul se începea la această veche dată de început a primăverii: 23 aprilie. Sfântul Gheorghe lua astfel - locul unei vechi zeităţi a pământului şi a lucrării sale, ceea ce se exprima cât se poate de nimerit şi prin nume: ‘gheorghos’ = ‘plugarul’; iar despre el se spunea că deschidea pământul şi cobora roua din cer. În folclorul sârbesc se spune că, la împărţirea pământului, i-au revenit acestuia florile primăverii iar după folclorul bulgar el mergea în jurul ogoarelor, să vadă dacă grânele creşteau cum trebuie; între practicile care se legau de el în Ucraina era şi alta, deosebit de interesantă: la 23 aprilie - ziua de sfântul Gheorghe - preotul urmat de ceilalţi se ducea pe ogoare, căci atunci holdele începeau să înverzească şi le dădea binecuvântarea (după aceea, tinerile perechi de căsătoriţi se culcau pe ogoarele însămânţate şi se rostogoleau, în credinţa că făceau să fie recolta mai bogată, însuşi preotul fiind rostogolit de femei prin ogoarele însămânţate, căci - se înţelege uşor de ce - în calitatea sacră a preotului, colorată de elemente precreştine, el putea influenţa cel mai mult înmulţirea roadei)”. Despre dificultăţile de pronunţie ale unor categorii de populaţii similar cu problematica “G”/“K” - a consemnat şi Biblia în “Cartea judecătorilor” 12:6, ca de pildă pe cei care nu puteau şuiera, respectiv nu rosteau “Ș” (sinonimi erau Grecii vechi, care - în loc - preferau “S”); ca exemplu e și egalitatea Kușani = Kasiți. Pe lângă identitatea onomastică dintre Kuşanii Asiatici şi Kuşiţii Africani, asemănările religioase şi heraldice au fost strânse în cele 2 zone; în ambele părţi Gherganii au fost dovediţi genetic şi documentar, fiind de altfel verii biblici ai primilor Cuş (de exemplu, Munţii Hindu Kuş - ai păsării Indiene, adică ai păunului, având mulţi “ochi” pictaţi, pe pene - din actualul Afghani-stan au fost denumiţi Munţii Gherghi): Vechiul Testament în “Facerea” 10 a consemnat că primul născut al lui Ham a fost Cuş / însemnând “pasăre” în vechea Turcă, care “la început” a domnit în Mesopotamia - despre care în secolul I istoricul Evreu Iosif Flaviu a scris că a stăpânit şi în Sudul Egiptului - el fiind tatăl celui dintâi viteaz de pe Pământ Nimrod, constructorul Turnului Babel şi al lui Rama, care a domnit în N Indiei (fratele mai mic al lui Kuş / Cuş a fost Canaan, tatăl lui Gherghe-seu). “Corcodan” a fost denumirea utilizată de vechii Români chiar pentru “păun” / pasărea naţională Indiană, fapt descris de exemplu şi în “Dicţionarul etimologic român” din 1966 ca formaţie expresivă, urmărind să reproducă onomatopeic inclusiv zgomotele făcute de păsări, sub forma de “a cârcâi” (în Sanscrită, “păun” = “krka-vaku”, “fazan” = “karaka-ta”, “cocoş” = “kurku-ta”); tot vechii Români, drept “corcodel” numeau cufundarul, pasăre acvatică specifică zonei temperate a emisferei Nordice.

Corcodel

Cufundar Corcodan

Păun Kurku-ta

Cocoş Botezarea lui Krişna În Bazinul Ghaggar se amintea Potopul (de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni) ca “marea purificare a pământului cu ajutorul apei”, acolo practicându-se băi rituale organizate colectiv în piscine special realizate acelui scop. “Muni” Garga - versificat în “Upanişade” - şi-a construit o celebră şcoală cu internat pe malul Fluviului Ghaggar / Sarasvati (locul primei civilizaţii din lume); Fluviul, în cursul 436


inferior lat de până la 14 km, curgea din Himalaia / Ghoorka în Oceanul Indian (Sarasvati, “o albă frumoasă”, a fost soţia lui Brahma - creatorul omenirii - iar numele utilizat pentru acel mare Fluviu dispărut era Ghaggar, numit şi Gayatri / Sarasvati după prima doamnă).

Gherga a fost reprezentat cu înfăţişare Caucaziană, în contrast cu populaţia tradiţională locală neagră (uneori mai întunecată decât cea Africană, ajungând - fiind aşa de întunecată - până la a avea reflexe albăstrii ale culorii pielii). Garga l-a botezat în Gokula 27,45 lat. N, 77,39 long. E pe Krişna - născut la 20 VII 3228 î.C. - cu pielea neagră, având reflexe albăstrui, ce în copilărie a fost îngrijit de familia Nanda de acolo (culoarea albastră / turcoaz a fost culoarea lui Krişna). Este de ştiut că în paralel - ideea “sângelui albastru” din plastica vechiului Egipt a dus la pictarea zeilor Thot şi Osiris în albastru (veşmintele rituale - sau cele indicând nobleţea - fiind tot albastre); încă din mare vechime s-a fixat culoarea roşie / purpurie a Marii Mame iar albastrul / turcoazul era asociat Zeului Cerului: Krişna - avatarul albastru al lui Vişnu / “Veșnicul” - putea fi indicat aşa fie ca Dravidian / Indian (negru cu reflexe albăstrui), fie ca reprezentând nobila legătură cerească, des considerată în Europa la aristocraţii pe a căror piele albă venele şi arterele erau foarte vizibile ca albăstrui, căci nu erau arşi de soare ca vulgul.

Trebuie ştiut că un “Muni” era brahmanul care ajungea să-şi cunoască sinele printr-un set de mijloace ca studiul “Vedelor”, sacrificiu, pomeni, penitenţe, post, etc., ajungând aşa de faimos încât era vizitat de pelerini. Krişna a fost botezat de albul naş Garga Krişna avea epitetul / epicleza Govinda, însemnând “cel ce mulţumeşte vacile”, ajungând să fie divinizat printr-un Cult Solar de către păstori (emblema sa era “pasărea” Garuda); a fost un maestru al şiretlicurilor şi un războinic nemilos, învăţat de Garga / Gherga, cu care a avut de-a face până când a fost întronat de acela - ajuns în vârstă - drept rege. În imaginea următoare este înfăţişat bătrânul Gherga / Garga învăţându-l pe micuţul Krişna (în 1967, “Jurnalul istoriei Indiene” - editat de Universităţile din Kerala 8,30 lat. N, 76,58 long. E şi din Allahabad 25,27 lat. N, 81,51 long. E a precizat explicit că nu Gărga / Garga, ci Gherga era numele celui care l-a instruit inclusiv militar pe Krişna):

Garga Muni La sfârşitul “Timpului celor 7 Râuri”, Garga s-a mutat din oraşul Marii Zeiţe Ghărga (rămas în amintire ca “Dwarka” 22,13 lat. N, 68,58 long. E / Regatul Gujarat, căci la sfârşitul mileniului II î.C. a fost înghiţit complet de Oceanul Indian) înspre răsărit, pe malul Râului Yamuna, în Bazinul Gangelui, la Mathura 27,27 lat. N, 77,43 long. E; hinduşii venerează Fluviul Gange, crezând că apa sa e întruparea Zeiţei Purificării Ganga. Constant în India Gărga / 437


Krişna cânta la flaut, bea mult şi a practicat poligamia, având multe femei şi copii (în prezent, Holi sărbătoarea hindusă a primăverii, din martie - când sunt abandonate toate constrângerile de caste, vârstă, sex, etc., petrecerile de stradă fiind zgomotoase şi fastuoase, e legată de venerarea lui Krişna şi este considerată o imitaţie a jocului său cu văcarele, în ceea ce apusul practica sub numele de orgie). Printre altele, epopeea Indiană “Mahabharata” relatează în detaliu viaţa sa, Krişna stabilindu-şi capitala la Dwarka, locul de unde era naşul Garga. Într-o dispută chiar cu neamul său, când era deja foarte bătrân, Krişna s-a retras într-o pădure, unde a fost atins de o săgeată rătăcită ce l-a rănit în călcâi - singurul său loc vulnerabil - şi din hemoragia cauzată a murit în 3102 î.C. (în şamanism, cei care aveau spirit protector în general erau invulnerabili la săgeţi, aşa cum ulterior a fost şi Ahile, omorât similar, la asediul Troadei / Troiei; arcul şi săgeţile făceau parte din aparatul ascensional şaman, simbolul lui Apollo Gergithios fiind săgeata, la moartea lui Ahile el ghidând săgeata lui Paris în călcâiul lui Ahile iar de pildă apoi, în mileniul I î.C., la secetă Geţii săgetau cerul pentru ploaie).

ultimul avatar, denumit Kalki / rezonând cu Garghi şi înfăţişat similar cu reprezentările creştine ale Sf. Gheorghe, încă neapărând (de remarcat fiind că unii Indieni l-au considerat pe Iisus ca un avatar al Domnului): în profeţiile hinduse, Kalki e perceput ca acela care îndepărtează păcatul din lume, instaurând eternitatea, odată cu apariţia sa sfârşindu-se timpul acestei ultime ere.

“Veșnicul” = Vişnu Ultimul avatar: Kalki

La mijlocul secolului XXIV î.C., al 50-lea rege puranic a fost Gargya, care a iniţiat o metodă de orientare pe secole, consemnată în volumul “Ştiinţa vrăjilor” = “Atharva Veda” / de terapie mistică a preoţilor, cu mult înaintea budismului, preluând şi prin culoarea portocalie a ţinutei ceva din cea roşie anterioară; e de ştiut că avatarul Buda / Buddha (având numele de familie Gautama, din gotra Bharadvăja, ca Garga) s-a născut la Lumbini 27,28 lat. N, 83,16 long. E / Nepal şi că premierii Imperiului Pala din N Indiei / Bazinul Gangelui, începând din secolul VIII - care au determinat budismul Tibetan, adică religia aceluia adaptată la Tibet ereditar au fost descendenţi Garga, budiştii fiind recunoscuţi

Se spunea despre Krişna că a fost personificarea “Veșnicului” / Vişnu - stăpânul universului - opera închinată lui fiind până în prezent în India “Cântarea Cântărilor”; Vişnu, denumit şi Hari / numele generic al ţăranilor în Pakistan, cu principalul ţel de asigurare a triumfului binelui asupra răului, în anumite momente adopta diferite ipostaze / avataruri - precum Krişna, înaintea căruia a fost Rama iar în urma căruia a fost Buda / “Buddha” dintre monogamii solari Șăkya, însemnând “Iluminatul” în Sanscrită, născut la graniţa Nepalului cu India în 563 î.C., mama sa Măyă fiind prințesa din “Dev-Daha“ / Devdaha 27,39 lat. N, 83,33 long. E 438


şi în prezent prin rasele lor portocalii, de culoarea şofranului. Avatarul Buda / “Bu-da” (nume însemnând “divinitatea sufletului”) a fost “luminat” de Deva, fiinţe mai înalte şi mai puternice decât oamenii, care se deplasau cu nave şi erau nemuritori; părinții prințului “Bu-Dah” / Buda – având numele de familie Gautama, din aceeași gotră cu Garga - au fost conducători Șăkya (termenul Sanscrit “Șaka” îl avea ca echivalent pe cel Persan “Sakă” pentru “Scit”), după locul matern “Dev-Daha” din Nepal el fiind Dah; datorită presiunii Marilor Geți, Sciții din Asia au ajuns în Europa până în actuala Românie, Dobrogea numindu-se Antic “Mica Sciție” (pe atunci, spațiul Român era populat de Geto-Daci / ramurile Europene ale Asiaticilor Jați și Dahi). În 1924, Dr. Laurence Waddell a scris: “Buddha a aparținut clanului regal IndoArian Sakya, care în Europa i-a avut ca urmași pe Saxoni, Scoțieni, ș.a.; el știa multe despre Odin”; înțeleptul prinț Dah Buda / Buddha – literal însemnând “Cel Treaz” – a fondat în secolul VI î.C. budismul, religie și filozofie azi răspândită cel mai mult în Indo-China (la Buddha / “Bud-Dha”, în Sanscrită “Bud” = “a cunoaște” iar particula “Dha” provenea fie de la Dah, fie de la Odin / Zeul Dah).

Medieval, în acea parte a lumii, în 1539-1552 regele Gargaya - suspectat că a aranjat omorârea tatălui său pentru a prelua puterea - a condus Regatul Ahom în NE Indiei, ce atunci şi-a avut cea mai mare dezvoltare (cultiva mai ales ceai şi mac şi făcea comerţ inclusiv cu opiu pe Valea Assam / Azem); el şi-a întemeiat în 1540 capitala la Ghergod / Ghergong (sau Garhgaon) 26,58 lat. N, 94,37 long. E: un oraş circular, cu 4 porţi din piatră, având în centru un palat cu 7 etaje, ridicat prin lucrul a 15 mii de oameni timp de 2 ani (refăcut în 1752, deoarece palatul iniţial a fost distrus). Aşadar, după cum a observat în 2002 şi Indologul Andre Couture, botezul bebeluşului Krişna a fost cu triplul rol avut atunci de către Garga: ca naşul care a denumit pruncul, ca preotul care a oficiat ceremonia şi ca maestrul său îndrumător (funcţia unui maestru era de a crea alţi maeştri). Tripla ipostază Gargară s-a datorat importanţei Garga în N Indiei atunci, în mileniul IV î.C.; de altfel, Ghergarii ca naşi, preoţi şi îndrumători s-au regăsit cu deosebit impact în istoria omenirii - de-a lungul timpului, în diverse locuri - nu numai în Asia, ci şi în Africa ori Europa. În imaginea următoare este Poarta Templului Krişna din Mathura / India, ce încă are gangul intrării în clădirea sa veche ca vestigiu de la sfârşitul mileniului IV î.C.:

Dr. Thaneswar Sarmah a consemnat despre naraţiunea purănă “Garga Samhită” că “e o lucrare Vaişnavă, tratând subiectul Krişna într-o manieră vie. Lucrarea este atribuită preotului Garga - nume de familie - care trăia în Gargă-cala (Kula Garga). Acel Garga era preotul Dinastiei Yădav la timpul relatat, ceea ce e de netăgăduit; Garga a fost consemnat în preoţie şi în următoarele 5 generaţii de la Krişna, astfel încât sursa Garga este autorul cel mai autorizat despre descendenţii aceluia. În ‘Garga Samhită’, capitolul 10 e realizat mult ulterior celorlalte (prin limbaj şi stil); de fapt, întreaga lucrare reflectă mai mult decât o redactare (la fel ca ‘Mahăbhărata’). ‘Garga Samhită’ nu e însă o lucrare conformă tuturor caracteristicilor purăne; scopul ei e

Buda și budismul 439


glorificarea lui Krişna: referinţele la construcţia templelor par a aparţine sistemului Medieval Pancaratra (titulatura ‘Samhită’ în sensul ‘colecţiei aranjată sistematic de texte vechi’ aparţine aceluia; ‘Gărgya Samhită’ e pe lista Pancaratra, însă nu pot susţine că e aceeaşi cu ‘Garga Samhită’, probabil că - după trecerea timpului - lucrarea fiind copiată de filozoful Vallabha 1479-1531). ‘Garga Samhită’ grupează totul despre Krişna - aşa cum au apărut în purănele Bhăgavata, Harivamsa, etc. - şi e dificil a decide dacă Pancaratra l-a influenţat pe Vallabha ori invers; unele nume utilizate sunt Medievale, mitul RădhăKrişna - al dragostei lui Krişna pentru văcara Radha - fiind din secolul IX, etc. De aceea, există posibilitatea ca lucrarea lui Garga despre Krişna să fi fost remodelată Medieval de Vallabha - cu toate că numele său nu e menţionat - impresionat de ustensilele ‘Sannyăsa’ a celibatarilor / monahilor Yoghini”. În Europa se poate observa că regiunea vecină Nordică Banatului - având mare populaţie Gherga - e “ţinutul râurilor aurite” Crişana, denumirea rezonând cu Krişna (veche de peste 5 milenii): la începutul Epocii Bronzului, în zonă s-ar fi putut stabili oameni din N Indiei, aşa după cum Medieval acolo au apărut şi Romii / Ţiganii (pe urmele acelora).

Printre lucrările în Pali / Prakrit - precursoarea Sanscritei - au fost cele ale lui Rişiputra Garga, adică ale fiului lui “Rişi” Garga: “Chandra Prajchapti”, “Nimitta Sastra”, “Rişiputra Samhita” şi “Surya Prajchapti” (despre oracole).

Lucrări Garga

Pe lângă lucrarea medicală ştiută ca “Tratatul Gherga” - în Sanscrită “Garga Sidhanta” - cele astronomice “Garga Hora” şi “Bhava Siddhanta”, cea astrologică “Garga Jakata” şi cele religioase, Ghergarii din perioada vedică în N Indiei au mai fost autorii unor scripturi de referinţă, tratând subiecte variate, ca longevitatea, mortalitatea infantilă, Yoga regală (“Raja Yoga”, utilizând meditaţia Dhyana / devenită “Zen” în Japonia), efectele construcţiilor asupra gospodarilor şi ale corpurilor cereşti asupra oamenilor, meteorologia, etc. Pe lângă Bhumika Palakşana, Candra Pratipadika, Grahasamgraha, Grahayuddham, Grihalagnava, Utpatalakşana, ş.a., profesorul American David Pingree 1933-2005 a mai inventariat multe titluri Garga în Sanscrită, ca:  Garga Jataka, lucrare publicată în 1987 de Kasirama Pathaka  Garga Muhurta, lucrare copiată de pe un manuscris din Pune / statul Maharaştra 18,28 lat. N, 73,47 long. E în 1882  Garga Prasnavali (şi suplimentul Su Garga Prasna)  Jnana Pradipaka (despre Yoga)  Jyotişa (însemnând “Ştiinţa luminii”)

Surya, zeul soarelui 440


                           

Lucrarea “Garga Paddhati” de Sthapati Garga a cuprins rituri casnice pentru actele de sacrificii, în conformitate cu “Yajur Veda”, a doua carte a “Vedelor”, prin 1597 de versuri; în 1878, lucrarea se găsea în localitatea Darbhanga / statul Bihar 26,17 lat. N, 85,09 long. E din N Indiei. “Societatea Teozofică Britanică” a tradus în 1910 marea lucrare Antică a lui Garga-yayana / Gargyayana (un “rişi”) numită “Pranava Vada”, însemnând “ştiinţa cuvântului înspăimântător”; în cele 6 secţiuni sunt cuprinse date extraordinare despre vechea organizare în N Indiei: prezentarea naturii transcedentale a omului, Yoga ca relaţie mutuală, cunoaştere şi dorinţe (acţiunea între limite şi absolut), evoluţia în universul uman, existenţa şi nonexistenţa cu şansele fiecăreia, unicitatea şi eliberarea, autorul catalogându-şi opera ştiinţifică drept parte a unui sistem filozofic de unificare a legăturilor celor prezentate, fiind generos cu detaliile. Este de ştiut că denumirea “Pravana” este a celui mai sacru sunet, al omului: “Aum”, însemnând “Eu sunt”. Conţinutul e plin de versuri arhaice dar e foarte logic, fiind dedicat celor mai înalte idei despre viaţa şi evoluţia umană, cu accente metafizice (adică de cunoaştere unitară a regulilor vagi prin fapte concrete). Acelaşi autor Yayana Garga a mai realizat lucrări, ca “Yoga Darpana” (un sfert ca lungime faţă de Pravana Vada, document păstrat în localitatea Sonaura 27 lat. N, 83,07 long. E) şi “Tika comentarii la purane” (manuscris păstrat în localitatea Barauli 26,24 lat. N, 84,35 long. E).

Kakamaithunadarsanasanti, lucrare copiată în 1953 Kakamaithunadisanti, lucrare copiată în 1953 Kakapindavicara, lucrare copiată în 1736 Kakaruta (despre astrologie) Kakasanti Kakasparsanasanti Kăkavaikrtyasanti Karu Tantra (manuscris incomplet) Kerala Prasna, manuscrise copiate în 1855 Ketu Pala (însemnând “Artă strălucită”) Lokamanorama, lucrare copiată în 1786 Marut Jnana Matrika Sakuna (despre prevestiri) Maunji Patala, transcrisă de pe manuscris în 1936 Meghamala, lucrare copiată în 1706 Navanitakam, lucrare publicată în 1925 de Kaviraj Balwant Pallikarika / Palli-Karika Palli Sarata Santi Vidhana, lucrare copiată în 1676 de pe un manuscris Pasa Kevalî, lucrare copiată în anul 900 de scribul Kalabhaskara şi ulterior de mai mulţi Prccha Sakunavali, lucrare copiată în 1730 Sakunavali, lucrare transcrisă de prietenul Narada şi de alţii Sarva Prakasa Dipika, manuscris copiat în 1638 Svapnadhyaya (despre vise) Şiva Runa, manuscris copiat în 1736 Tajikabhavaphala Vastu Sastra, lucrare copiată de pe un manuscris în 1905 (menţionată în secolul VI de învăţatul Varaha Mihira) Yatra Lagna Suddhi etc.

441


Cele 10 povestiri ale iluminatului Garga despre Krişna, într-un amestec Prakrit-Sanscrit, au apărut prin “Garga Samhita”, cărora li s-au adăugat la sfârşitul mileniului I î.C. şi cele 2 capitole ştiute ca “Yuga Purana”, scrise de un urmaş Garga (singurele texte din India ce au menţionat invaziile vechilor Greci şi Sciţilor, Ionianii care - deşi consideraţi Barbari de către autor - fiind complimentaţi pentru vastele lor cunoştinţe astronomice), la care în secolul XIX diverşi Indieni după ce au adăugat manuscrise suplimentare lucrării “Garga Samhita”, le-au grupat sub denumirea “Vrddha Garga Samhita”. Garga locuia în Mănăstirea Gargacala şi a fost cel care i-a cununat pe părinţii lui Krişna, le-a botezat pruncul în 3228 î.C. iar apoi a efectuat ritualul încoronării “Rajasuya” lui Krişna şi cel regal suprem de sacrificiu al calului “Aşvamedha / Aswa-medha” (închinat Zeului Cerului dar şi Zeul Furtunii Indra, în N Indiei calul fiind considerat animal şamanic), urmaşii săi fiind apoi preoţii casei regale Indiene pentru multe generaţii. Lucrarea, scrisă în Prăkrit / Prakrit, este în stilul pauranic / purănic “Vaişnav” - adică venerându-l pe Vişnu / “Veșnicul” în modul sectar Pancaratra - şi începe cu descendenţa lui Krişna din Goloka (un îndepărtat tărâm ceresc, considerat domiciliu paradisiac, plin de praf stelar şi iluminat de mulţi sori), cu o perspectivă asupra uşurării Pământului de supra-populare şi de despovărarea păcatelor maselor sale, fiind o glorificare a divinului Krişna ca urmaş al lui Vişnu. Garga afirma că după universul ştiut mai sunt alte universuri şi că omul e captiv în propriul univers; în 2010, Dr. Suvarna Napalat, preocupată de istoria Indiei, anunţa prin lucrarea “Coridoarele timpului” că Garga exprima legile mecanicii cosmice în vechea limbă, conştient de proporţiile uriaşe şi de relativitate, inclusiv de distorsiunile datorate distanţelor imense.

grupează în capitolele sale, este de referinţă între producţiile Sanscrite despre erele omului din cele mai vechi timpuri până la momentul consemnării şi cuprinde date istorice de mare importanţă pentru patrimoniul umanităţii. Garga a legat sfârşitul fiecărei ere - din cele 4 numite “Yuga” - de o mare bătălie: cea cu demonicul Tarak-asura la sfârşitul erei morale a adevărului / sau de aur, cea cu Paraşurama - însemnând “Rama cu topor” - la sfârşitul erei următoare şi cea fraternală din Dinastia Yădav (când accidental a murit Krişna, doborât de o răzleaţă săgeată, de atunci începând “Era tenebrelor” / “neagră”, în curs şi azi). Indologi ca Dr. James Mitchiner şi Pradip Bhattacharya au observat în 2004 că Garga în lucrarea sa a cuprins relatări unice, ca dialogul lui Şiva cu Zeul Victoriei şi al Războiului Skanda / Kartikeyu, că pomeneşte de 12 regiuni ce vor fi populate la sfârşitul timpurilor - adică al erei curente, denumită “întunecată”, ce a început în 3102 î.C. - şi că nu cunoştea fenomenul avatar, ceea ce o plasează ca prima dintre “purane” (e de observat că începutul ultimei ere Indiene coincide în Egipt cu începutul Gherga al faraonilor); de asemenea, interesante în conţinut sunt condamnarea celor îmbrăcaţi în roşu (vechiul aspect al oamenilor) şi a cerşetorilor, că favoriza viaţa activă dispreţuindu-i pe cei relaxaţi, fiind şi în puternică opoziţie cu sărmanii practicând sacrificiul ritualic prin foc, în sensul că “Garga a comentat aspectul social al lipsei bărbaţilor în unele comunităţi, văzând extraordinar: datorită deficitului masculin, femeile se vor ocupa de cultura pământului şi vor deveni războinice cu arcuri; ele vor face comerţ prin diverse aşezări, în timp ce puţinii bărbaţi vor sta acasă, îmbrăcaţi în roşu”. În imaginea următoare este Skanda, fiu al lui Şiva, corelat cu Pleiadele:

În manuscrisul datat la începutul secolului II î.C. despre Ioniani - notaţi Sanscrit Yavana - Garga a menţionat că ei au demolat zidurile Patna 25,35 lat. N, 85,07 long. E (capitala Imperiului Maurya, pe malul Vestic al Fluviului Gange), după care s-au apropiat de Pali, locul naşterii lui Rama, ceea ce a generat anarhie, însă prin lupte au fost izgoniţi înapoi de unde au venit; la Patna au fost găsite monede Greceşti iar prin uciderea ultimului conducător al Imperiului Maurya în 185 î.C. s-au confirmat cele consemnate, mai ales că după aceea în N Indiei s-a format Regatul Indo-Grec, ce a dăinuit până în anul 10.

“Yuga Purana” - însemnând “povestea vremurilor” prin cele 16 manuscrise realizate de Garga pe care le 442


Codul lui Gărga

Codul lui Gărga - cod comportamental / cod moral - a fost impus prin autoritatea legiuitorilor Gărga vechilor Indieni. Codul lui Gărga consta dintr-un set de prevederi legislative, religioase, sociale, culturale, ştiinţifice (în astronomie, literatură, sănătate, etc.), produse de Dinastia Gărga şi impuse de-a lungul timpului de către prima civilizaţie din lume, cea din Bazinul Ghargar / Ghaggar din N Indiei. Dr. Vaman Kane (1880-1972), autorul enciclopediei “Istoria învăţării legilor” - decorat cu cea mai importantă distincţie a Indiei pentru ea şi declarat cel mai mare învăţat al Indiei Moderne - a tratat pe larg impactul Gărga acolo, din cele mai vechi timpuri: “Au existat ‘sutre’ / lucrări scrise de Gărgya despre ‘dharme’ - codurile religioase şi ale legalităţii - remarcându-se cele realizate de Vrddha Gărgya, Jyotir Gărgya, Brhad Gărgya şi alţi Gărgya. Printre exponenţii legalităţii a fost Gărgya; de exemplu, Parăşara / Parasara l-a menţionat pe Gărgya ca autor, Aparărka a citat denumirile astronomice ale lui Gărgya, Jyotir Gărgya şi Brhad Gărgya au fost indicaţi de ‘Smrticandrika’, ‘Purana Nityăcărapradîpa’ ia menţionat separat pe Garga şi Gărgya ca străvechi autori, etc., manuscrisul CaturvimŞatimata nominalizându-l pe Gărgya ca unul dintre marii înţelepţi. Vişvarupa (una dintre manifestările lui Vişnu) făcea distincţia între Vrddha Gărgya şi Gărgya. Preotul Kătyăyana - mare învăţat în secolul III î.C. - a consemnat că ‘Gărgyas a completat Legile lui Manu în privinţa mitei şi anume despre persoana surprinsă ca nu numai să returneze suma dar să şi plătească drept amendă de 11 ori acea valoare’; Gărgya Nărăyana în comentariul despre ‘Srauta Sutra’ - ‘purana’ scrisă de Asvălayana tot în acea perioadă - afirma că a urmat filozofia lui Devasvămin, căpetenie a zeilor (comentariul a fost reluat de Trikăndamandana, în secolul XII). Medieval, în lucrarea ‘Smri-pradîpa’ (însemnând ‘lumina iubirii’) apărea conceptul ‘kală’ într-un text de Gărgya, însă Garga era un autor Antic, după cum a observat şi Bengalezul Kulluka. La sfârşitul secolului XIX, Colegiul Deccan când a studiat siguranţa nounăscuţilor a făcut dese referiri la înţelepciunea străvechiului

Manuscris Indian În spiritualitatea Indiană au rămas legi - din cele despre care a scris acolo şi Garga - ca de genul “întotdeauna persoanele întâlnite sunt cele potrivite” (în sensul că nimeni nu intră în viaţa cuiva din întâmplare), “ceea ce se întâmplă este singurul lucru ce se putea întâmpla” (în sensul că nimic din ce se petrece n-ar fi putut fi putut să se întâmple altfel), “orice moment în care se începe este cel perfect” (în sensul că toate încep la momentul potrivit şi apar în viaţă exact când trebuie), “când ceva se termină, atunci se termină” (în sensul că dacă ceva a luat sfârşit în viaţă, atunci e bine de acceptat, ca o îmbogăţire a experienţei), etc. cu adresabilitatea către cei pregătiţi să înţeleagă că “nici un fulg de zăpadă nu cade vreodată în locul greşit”.

443


Uttara Garga. ‘Jyoti-saukhya’ - compilaţia cunoaşterii astronomiei - tratând subiecte ca rezultatele eclipselor, formele cometelor, răsăritul constelaţiilor, semnele zodiacale, etc. s-a referit frecvent la Garga (sau Vrddha-Garga). ‘Upanişada Kauşitaki’ a relatat că Gautama Şvetaketu a învăţat de la Citra Gărgyăyaui; în literatura vedică se utilizau 2 nume pentru persoane, însă rar oamenii purtau nume de zei, o excepţie fiind Sauryăyani Gărgya, al cărui nume deriva din Surya / Soare (este de ştiut că numele lunilor apărute în Şaunaka Karikas erau scrise de Garga). Învăţatul Panini - fiu Daksi / conform lucrării Mahăbhăşya - a furnizat o regulă specială de acordare a numelui unei persoane (când tatăl era necunoscut ori vagabond), pentru a transmite dispreţul: după cel al gotrei materne; astfel, au apărut Garga’n sau Gărgikah / numele mamei fiind Gărgî. Practica începerii învăţării alfabetului într-o zi de sărbătorire a lui Sarasvatî era o ceremonie inspirată de la Garga, aşa după cum a consemnat Samskăraratnamălă. Vrddha Gărgya a impus regula pentru ritualul ‘upanayana’ - al ‘firului sacru’ - prin care conceptul brahman era introdus şcolarilor: să fie în prima jumătate a anului. Balaki Garga a fost un mare călător în Kuru-Pancala, Usinara, Matsya, Kaşividehs, etc. ‘Upanişadele’ au arătat că în timpurile străvechi statutul femeilor din India în ceea ce priveşte educaţia era extrem de ridicat, aşa după cum Gărgî Văcaknavî şi-a afirmat poziţia foarte proeminentă la curtea din Mithila - 26,42 lat. N, 85,55 long. E / acum Janakpurdham, în Nepal - a Regatului Videha, pe când acolo era rege Janaka, socrul lui Rama; ea a fost avertizată să nu intre prea profund în natura Primului Principiu - ce era dincolo de înţelegerea umană - setea ei de cunoaştere fiind remarcabilă. Gargî a fost o învăţătă - şi nu soţia unui învăţat confirmând faptul că pe atunci savanţii erau familarizaţi cu femeile învăţate, aşa după cum Patanjali (colecţie de aforisme Yoga din secolul II î.C.) a consemnat despre brahmane; este interesantă povestea fetei lui Kuni Garga - după cum a relatat Şalyaparva - că pentru a ajunge în Rai a trebuit să se mărite: la începutul mileniului I încă era practicat curiosul mariaj funebru al fetei moartă puberă, căreia i se găsea un bărbat din aceeaşi castă pentru ceremonia unui fel de căsătorie înainte de incinerare (oricare ar fi fost motivele, tendinţa de a coborî vârsta mariajului fetelor s-a accentuat)”. “Upanişadele au arătat că atunci când înţelepţii se adresau discipolilor pentru a-şi expune cunoştinţele utilizau denumirea gotrei lor - ca de exemplu gotra Bhărdavăja, gotra Gărgya, ş.a. - ceea ce arată că sistemul gotrelor cu subsecţiuni era bine stabilit în timpul brahmanic şi al vechilor lucrări. Conceptul general despre gotra e că toate persoanele îşi pot recunoaşte pe linia bărbătească neîntreruptă strămoşul comun; opinia acceptată este că răspândirea progeniturilor se datorează celor 8 patriarhi de la început. Panini a definit gotra ca formată din urmaşii unui patriarh, începând cu nepotul aceluia (fiul fiului): de exemplu, fiul lui Garga ar fi Gărgî iar nepotul s-ar chema Gărgyah - la plural Gargăh - ceea ce ar cuprinde toţi descendenţii Garga (de la nepotul lui Garga). ‘Mahăbhărata’ a indicat AngiroGana printre gotrele originare, cu 3 diviziuni: Gautama, Bharadvăja şi Kevala-Ăngirase; Gautama a avut 7 ramuri, Bharadvăja a avut 4 ramuri (Rauksăyana, Garga, Kapis şi Kevala-Bharadvăja) iar Kevala-Ăngirase a avut 6 ramuri, fiecare dintre ele împărţite apoi în numeroase gotre. Garga a fost şi printre Angirase, în legătură cu 3 sau cu 5 patriarhi”. “Garga s-a remarcat şi prin normarea mărimii crenguţelor necesare curăţeniei dinţilor, recomandând celor

din straturile sociale superioare să utilizeze scobitori de aceleaşi dimensiuni ca ale femeilor, interzicând frecarea dinţilor cu pământ, cu pietricele sau cu degetele goale (exceptând degetul mare ori inelarul). Garga a mai introdus baia zilnică obligatorie cu apă rece (ca de exemplu a râurilor, aşa după cum a statuat Manu), interzicând - în climatul fierbinte de acolo - baia cu apă caldă. Corespunzător lui Garga, pentru diferenţiere brahmanii trebuiau să poarte îmbrăcăminte albă, conducătorii să aibă îmbrăcăminte roşie şi strălucitoare, negustorii să poarte îmbrăcăminte galbenă iar ceilalţi să aibă haine închise la culoare, apropiate de ale murdăriei. În privinţa păstrării focului sacru din vatră, Gărgya a avertizat că dacă vreun ‘dvija’ (membru al stării superioare din societate) rămâne după cununie fără foc chiar şi un moment - când ar avea puterea să-l menţină - atunci va fi excomunicat / devenind parte a stării inferioare sociale, ca ‘vratya’ ori ‘patita’: ‘jalnic’. ‘Mahăbhărata’ menţionează frecvent pe înţeleapta Gărgî şi pe înţeleptul Gărgya, ca pe aceia favorizaţi să primească ritualic apă de la anturaj (ei au fost discipolii lui Vyăsa - născut pe o Insulă a Fluviului Yamuna - care i-a învăţat din ‘Vede’). Garga a cerut ca aceia care încep studierea ‘Vedelor’ prin ceremonia brahmană ‘Upăkarma’ să fie cei aflaţi la Nord de Râul Rewa / Narmadă (lung de 1312 km, al cincilea ca mărime din subcontinentul Indian). Aparărka a citat sfaturile lui Gărgya despre ‘gospodarul care suferă de o boală gravă şi nu mai poate trăi ori e foarte în vârstă, lipsindu-i oricare dorinţă pentru vreo plăcere de orice fel şi care şi-a împlinit scopurile vieţii, poate la dorinţă să-şi provoace moartea prin înec, intrarea în foc ori aruncarea în vreo prăpastie (făcând astfel, nu păcătuieşte - şi e mult mai bine decât să sufere spiritual - nemaitrăind în van)’; tot Aparărka l-a citat pe Garga în legătură cu festivalul regal pentru Indra - tradiţional organizat în a şasea lună a anului hindus - ca să nu ţină mai mult de ultima zi cu lună plină. Festivalul de 3 zile GargaTrirătra trebuia să înceapă cu luna plină (de exemplu, o inscripţie rupestră din Nanaghat 19,17 lat. N, 73,40 long. E a descris cum un rege Andhra a sărbătorit GargaTrirătra). Este interesantă supersitiţia difuzată de Gărgya privind ritualul ‘şraddhă’ - de omagiere a înaintaşilor - ca să nu aibă loc niciodată în seara de vineri 13 ori când luna e la fel pe cer ca în momentul naşterii sale, din teama de a nu-şi pierde sănătatea ori unul din copii (după cum a consemnat ‘Parăşara Mădhavîya’ 1:2). În ‘Yuga Purana’ din ‘Garga-Samhită’ sunt versuri foarte pesimiste despre ceea ce se va întâmpla în era întunecată Kali; probabil că istoricul Prasad Jayaswal (1881-1937) avea dreptate când a susţinut că acea parte a lucrării a fost scrisă la sfârşitul mileniului I î.C. Despre războiul din 3101 î.C. indicat de epopeea ‘Mahăbhărata’, de referinţă au fost indicaţiile poziţiei planetei Marte de către Garga şi Parăşara, citate şi în ‘Brhat-Samhită’ 6 (Garga a definit ca ‘samhită’ lucrarea ce prezenta cu detalii cunoaşterile, cel care le ştia bine devenind - după cum a afirmat el - ‘samhită-păraga’ / adică ‘stăpânul samhităi’); e de ştiut că literatura astronomică Sanscrită a fost împărţită în 3 perioade: prima perioadă (a brahmanilor şi vedicelor samhite) a fost din timpuri vechi până în secolul IX î.C., a doua perioadă - reprezentată de Garga şi alţii - s-a încheiat în secolul III iar a treia perioadă a fost de atunci încoace. Printre exponenţii arhitecturii, ‘Matsya Purana’ l-a nominalizat pe Garga, matematicianul Varaha Mihira precizând că Garga a fost specialist mai ales în palate. Garga - respectiv Vrddha Garga - a fost un străvechi şi faimos autor de lucrări, din care ‘Upanişadele’ au citat sute de versuri; astronomul Vrddha 444


Garga (diferit de Garga) a menţionat cele 12 ‘răşi’ / semne zodiacale”. “Pentru a atinge binecuvântarea divină prin împlinirea unei dorinţe, începutul ritualului ‘vrat’ - în pronunţie şi ‘brat’ - a fost statuat de Gărgya ca să fie după apunerea planetelor Venus şi Jupiter, adică acelea să nu fie observabile pe cer (ritualul ‘vrat’ / ‘brat’ includea mai multe acţiuni, ca post, pelerinaj la un loc sfânt, recitări, etc). Corespunzător poziţiilor lunii, Garga a prescris când postul era pentru merite ori pentru iertarea păcatelor, însă rezultatele nu se puteau obţine independent, ci doar împreună cu alte acţiuni. În secolul XIII, filozoful Hemădri a citat în lucrarea sa Kăla câteva observaţii Garga despre pronosticurile derivate din eclipsele solare şi lunare, în funcţie de ‘nakşatra’ (segmentul orbital din acel moment). Lucrarea NakşatraHomavidhî a menţionat textul Garga pentru fiecare din cele 27 de segmente orbitale, indicând procedurile ‘homa’ (de păstrare a focului în vatră) şi de închinare, cu detalii ca numărul de zile până când pericolul ori boala ar trece, care zeitate să fie venerată, ce lemn să fie ars / ‘oferit’ zeului focului Agni, ce rugăciuni să fie rostite, cu ce flori şi materiale să fie decorată vatra, etc. Vechiul astronom Vrddha Garga - după cum au consemnat mai multe purăne - urmărea mişcarea Carului Mare; el era din locul sacru de pe Fluviul Sarasvatî denumit Gargasrotas, vizitat de Balarăma / deci fiind vechi, din mileniul IV î.C. Într-un horoscop sunt 12 ‘case’ astrologice, cele din poziţiile 3:6, 3:10, 3:11 fiind considerate - în mileniul I î.C., de Garga - ca formând categoria ‘upacaya’ (a prosperităţii) numai dacă nu erau influenţate de inamicul stăpânului ori de corpuri cereşti malefice. Garga a fost astronom pur - nu astrolog - şi l-a avut ca discipol pe Atri, care a scris o lucrare despre ‘utpăta’ (adică tulburări cosmice), primind instrucţiuni de la Garga. În secolul X, autorul Utpala a indicat existenţa lucrării Mayuracitraka a lui Garga şi că alţi înţelepţi de asemenea şi-au obţinut cunoştinţe astronomice de la Garga. Vrddha Garga şi Garga au apărut atât la el, cât şi la autori mai timpurii, inclusiv dinaintea lui Varaha Mihira (dar apărând şi Gărgî având personalitatea onorabilă cu atributul ‘bhagavan’ al adevărului absolut - ş.a.), Parăşara menţionând lucrarea lui Garga despre căderea ploii când era alinierea planetelor ‘grahayuddha’, menţionând şi ce se ştia de la Garga despre apariţia cometelor / ‘ketucara’, etc. Garga ştia mişcarea planetelor cu secole înainte de Ptolemeu: cunoştinţele Grecilor erau din răsărit”.

“Vechimea unor asemenea studii a fost consemnată de ‘AtharvaVeda’, ca de exemplu cu dialogul dintre Garga şi Bhărgava despre cei născuţi sub semnul constelaţiei Mula, că e benefică doar pentru cei născuţi în ultimul sfert al ei (pentru căsătorie Vasişta - şeful patriarhilor - spunea că doar ziua naşterii trebuia evitată, Garga afirmând că mai bine să fie evitate 8 zile din luna naşterii pentru aşa ceva dar şi pentru ritualul firului sacru / ‘upanayana’). Înţelepţii se diferenţiau şi prin depărtările de atins prin ritualul ‘prasthăna’ / al glorioasei călătorii de prosternare: Vasişta spunea că practicantul trebuia să iasă din aşezare, Garga afirmând însă că era de ajuns de înfăptuit până la casa vecină. Garga - citat de Prayoga Parijata - considera că nimeni născut de Gandanta (la intersecţia zodiacelor lunar şi solar) nu era scutit de pericol: dacă s-a născut noaptea putea cauza moartea mamei, dacă s-a născut ziua putea cauza moartea tatălui iar dacă s-a născut în zori - la îngemănarea nopţii cu ziua - putea muri oricând (tatăl se putea apăra dacă nu privea nou-născutul de Gandanta prima jumătate de an). Utpala a citat din străvechiul astronom Garga ce era potrivit de făcut în fiecare zi a săptămânii, de duminică până sâmbătă (18 versuri în cadenţa ‘Anuştubh’); aceleaşi au fost reluate în secolul I î.C. de un Garga, după cum a indicat Dr. Kern. Înţeleptul Philostratus (născut în Insula Lemnos şi mort în Tyr / Liban) a scris că în secolul I filozoful Apollonius din Tyana / Capadochia a fost în India şi a primit de la Iarchus, şeful brahmanilor, 7 inele cu numele celor 7 corpuri cereşti consacrate fiecare câte unei zile a săptămânii - Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn - ceea ce a însemnat transmiterea în Europa a conceptului. Vechiul scriitor Vrddha Garga a definit ‘adbhuta’ ca orice schimbare astronomică nouă - ce n-a mai fost vreodată - câteodată purănele utilizând termenul ca sinonim cu ‘utpăta’. Garga - care a fost numele faimos al unei gotre - a spus că zeităţile deveneau nefavorabile din cauza greşelilor făcute de oameni şi de aceea creau pe cer evenimente extraordinare, cu răsfrângeri în atmosferă şi pe pământ; acelea erau respectivele ‘utpăta’ folosite ca sinonime - cu definirea de către Garga ca reversul obişnuitei ordini naturale. Garga - dar şi lucrările altora - au împărţit fenomenele neobişnuite în 3 clase: cele din corpurile paradisiace, cele arcuite atmosferic şi cele de la sol. Garga a statuat că aceia sfătuiţi de brahmani să-şi practice riturile cu credinţă nu sufereau înfrângerea iar nepracticanţii - reţinuţi de resentimente ori ateism - erau sortiţi pieirii rapide. Garga a furnizat exemple ale celor 3 clase de fenomene: cereşti (eclipsele, cometele, etc.), atmosferice - meteoriţii, furtunile, curcubeul, Fata Morgana, ş.a. - şi pământene / cutremure, nivelul apei în fântână, etc.; Garga i-a spus lui Atri că efectele pot fi rele în mai multe dimensiuni (asupra familiei regale, bunăstării, recoltelor, animalelor, aşezărilor ori asupra oamenilor). Varăha Mihira a menţionat numeroase incidente ale întâmplărilor anormale, dintre care una merită a fi citată: ‘Dacă omul percepe Yakşî (spiritele din păduri), astrologul ar putea declara că o epidemie e posibilă; pentru contracarare, Garga a propus ritul împăciuitor al oferirii de hrană lui Indra şi soţiei lui, Indrănî’ / Şakî, însemnând frumuseţea nemărginită. Garga a explicat cutremurele ca datorându-se respiraţiei obosite a uriaşilor elefanţi susţinători ai greutăţii pământului (acel concept era just, cauza ştiinţifică fiind eliberarea energiei din presiunea plăcilor tectonice). De asemenea, Vrddha Garga credea despre comete că au orbite la fel ca planetele şi că erau vizibile pe firmament la anumite intervale lungi de timp. Regulile observate despre eclipsele

Rişi Gargya în Atharva Veda: Cartea Magică

445


lunare şi solare n-au fost acceptate de mase timp îndelungat, de exemplu Varăha criticând străvechi savanţi ca Vrddha Garga şi Parăşara care au prezis o eclipsă când 5 planete s-au aliniat după Mercur; viziunea lui Garga a fost că dacă eclipsa lunii ori soarelui era cu ocazia celebrării zilei de naştere a cuiva, atunci acea persoană putea suferi vreo calamitate. Despre meteoriţi, Garga a afirmat că erau lansaţi de gardienii Lokapăla ai celor 4 puncte cardinale ale lumii, ca să anunţe auspiciile unor evenimente catastrofice. Lucrarea Medievală ‘Madanaratna’ - din secolul XV - a scris despre indicaţia Garga / Gărgya pentru ca tatăl copilului născut sub semnul constelaţiei Mula (însemnând ‘rădăcină’) să-l protejeze: să culeagă 100 de rădăcini; la animale, Garga a afirmat că în cazul naşterii de monştri ori de gemeni, femela trebuia mutată în alt ţinut şi abandonată acolo, împreună cu progeniturile sale. Despre abluţiune / spălarea ritualică - conform ‘BrhatSamhită’ - Vrddha Garga a transmis înţeleptului Bhăguri că preceda ritualul regal brahmanic de oferirea hranei Zeului Indra. În lucrarea din secolul VII despre Vasantarăja - fiu a lui Sarasvatî - Garga, Atri, Guru, Gautama şi alţii au apărut ca principalii înţelepţi străvechi care au afirmat despre cunoaşterea indicaţiilor astrologice (auspiciilor ‘şakuna’) că erau în beneficiul oamenilor. O parte din lucrarea ‘GărgîSamhită’ este cea mai timpurie purănă; ‘Datarea GargaSamhită şi a Imperiului Brahman’ de istoricul Prasad Jayaswal (completată de manuscrise descoperite ulterior) se referă la ere. În secolul VII î.C., învăţatul Yăska a scris în Nirukta că şcolile vedice erau foarte vechi, Gărgya fiind printre predecesori. Comentariul ‘Jayamangală’ l-a menţionat pe Garga ca învăţător Samkhya / Sănkhya (de filozofie hindusă) după Pancaşikha / contemporan cu Buda; comentariul Sanscrit - reconstituit după Paramărtha - a reprodus linia discipolilor lui Pancaşikha ca începând cu Gărgya. În ‘Şăntiparva’ e consemnat că Vişvăvasu i-a spus lui Yajnavalkya despre ultimul adevăr ‘Puruşa’ - cea mai înaltă conştiinţă - ce i-a fost dat să audă de la tatăl său Kaşyapa şi de la Garga (cu Yăjnavalkya a discutat şi Gargî Văcaknavî / identificată în 1954 de Shri Diwanji ca Maitreyi, adică orientată spre filozofie); în dialogul dintre Vişvăvasu şi Yoghinul Yajnavalkya, Vişvăvasu a zis că a învăţat multe de la marele înţelept Gărgya. Gargî - notată Văcaknavî - era o femeie raţională şi îndrăzneaţă, care - la fel ca şi alţi curteni a pus la îndoială gradul de cel mai înalt brahman al lui Yăjnavalkya: când ea a ajuns dincolo de limitele înţelegerii, Yăjnavalkya a mustrat-o, zicându-i c-ar putea muri (literar, ‘iar cădea capul’) dacă mai continuă subiectul pe calea logicii pure; toate solicitările au fost fără folosirea epitetului de politeţe / de nici o parte. Yoga-Şăstra a fost lucrarea unui om care a avut 2 soţii - Maitreyi şi Kătyăyanî - şi care a avut cu Gargî Văcaknavî o dispută filozofică (lucrarea Yoga Yăjnavalkya - editată de Shri Diwanji - a considerat-o şi pe Gargî soţia lui Yăjnavalkya; deoarece din ‘Upanişadă’ se ştie că a avut 2 soţii, Shri Diwanji a privit-o pe Maitreyi ca pe altă denumire a lui Gargî, însă cea mai veche consemnare despre ea fost doar ca ‘femeie insolentă’). Gărgî Văcaknavî - deşi femeie - poseda ‘brahma-jnăna’: suprema cunoaştere hindusă”. “În secolul V î.C., Bălăki Gărgya a oferit împăratului Ajatăşatru subiecte de meditaţie ca persoana din lună, persoana din soare, etc., însă acela n-a înţeles ce i-a spus; apoi Bălăki Gărgya a rămas tăcut, oferindu-se să asculte ce are de zis regele (care s-a mirat că un brahman vrea ca el să-i expună şi s-a ridicat de pe tron luându-l de mână pe

Gărgya, vorbindu-i). ‘Upanişada Kausîtaki’ a expus doctrina învăţătorului brahman Citra Gărgyăyani despre cele 2 căi: Pitryăna spre întuneric şi Devayăna spre lumină”.

Migrarea Gărga

Mutarea Garga / Gherga din N Indiei în Europa a fost dovedită atât genetic, cât şi istoric (însă şi în prezent în castele superioare Indiene sunt mulţi descendenţi Garga): pe ambele sensuri între Siberia şi India au fost interacţiuni umane, Nordicii după Potop contribuind la dezvoltarea în “Sistemul celor 7 Râuri” a celei mai vechi civilizaţii din lume, începând cu Bazinul Ghargar / Ghaggar (cu apogeul în perioada vedică) şi apoi a fost migraţia unora - între care 446


Gherga - din N Indiei mai ales spre Scandinavia şi Anatolia dar şi Indo-China. Cel mai recent segment genetic al rutei paterne Gherga - corespunzător mutaţiei 231 ce a dus la grupul genetic N*-LLY22G - înfăţişat cu actualele frontiere ale statelor de “Atlasul călătoriei umane” al Proiectului Genografic, a legat direct N Indiei (zona Bhutan-Nepal-Tibet) cu graniţa dintre Rusia şi Ucraina (ţara în a cărei vecinătate Sud-Vestică e România, pe un aliniament în prelungirea Căilor Gorgane, respectiv al Brazdei lui Iorgu, în N Dunării inferioare fiind toponime semnificative, ca Gherghina, Gherghiţa, Ghergani, Gherdap, ş.a.):

Inclusiv în prezent Cultul Falic este foarte răspândit în zonă, mai ales în Bhutan (regat la poalele Himalaiei, aflat între India şi China, al cărui nume “Bhut-An” îl redă pe cel al bătrânului - “Bâtu” – An, steagul roşu-galben prezentând emblematic Dragonul alb în centrul său): credinţa generală este că penisurile alungă răul şi ca atare pictarea lor uriaşă pe faţadele locuinţelor nu este considerat un afront adus moravurilor; nu are nici o legătură cu vulgaritatea / obscenitatea condamnate de bunacuviinţă a oricărui om cu educaţie minimă. Arhitectura falică din Regatul Bhutan îşi are rădăcinile în străvechea religie “Bon” a arealului: un ansamblu de credinţe cu puternice rezonanţe animiste şi şamanice. Simbol ambivalent al fertilităţii, masculinităţii şi în egală măsură - al iluziilor şi dorinţelor lumeşti, falusul şi imagistica sa erau deosebit de prezente în străvechile ritualuri “Bon”, peste care s-a suprapus budismul venit din India în urmă cu aproape 2 milenii. Chiar şi numerele de înmatriculare ale maşinilor au pictat câte un penis, pentru a proteja de accidente.

Falusuri în actualul Bhutan 447


Prezenţa simbolică a falusurilor nu se limitează la imagini pictate, desenate sau gravate, ci şi la sculpturi, unele impozante, aşezate în câmpurile cultivate cu scopul de a speria păsările. Penisurile în Bhutan sunt gardieni contra demonilor: o credinţă similară cu cea străveche, din Epoca Pietrei. Un grup internaţional de savanţi (Bumbein Dashnyam, Arpita Pandya şi Fabricio Santos de la Universitatea Oxford, Evgeny Ginter şi Oleg Evgrafov de la Academia Rusă, Dashnyam Semjidmaa de la Academia Mongolă, Tatiana Zerjal şi Chris Tyler de la “Centrul Internaţional pentru Inginerie Genetică şi Biotehnologie” din Trieste, Wulf Schiefenhovel de la “Institutul Max Planck”, Lutz Roewer şi Manfred Kayser de la Universitatea Humboldt din Berlin, Neale Fretwell şi Mark Jobling de la Universitatea Leicester, Antti Sajantila şi Pia Salo de la Universitatea Helsinki, Shinji Harihara de la Universitatea Tokyo, Koji Shimizu de la Universitatea Naruto şi Michael Crawford de la Universitatea Kansas) a studiat în 1997 legăturile genetice ale Nordului Indiei cu Nordul său, pe linie paternă, privind mutaţia Gherga ca poliformismul Indic LLY22G, prin împărţirea din centrul Asiei spre apus în Scandinavia şi spre răsărit în Extremul Orient, după cum poate fi observată pe harta următoare mişcarea “grupei 12”, datată ca vechime până în perioada Ariană:

Meluha / Mlecca De asemenea, din fostul Bazin Ghaggar - unde Harappa a fost un centru important - migrările Indo-Europene mai ales spre NV au fost documentate în 1997 de Johanna Nichols de la Universitatea Americană Berkeley, după cum redă schiţa următoare:

“Valmiki Ramayana” 1:55 a scris că Mleccha erau urmaşii lui Vasişta, şeful celor 7 patriarhi; aveau - conform cărţii a şaptea din “Mahabharata” - puterea “Asura”, a celor care au colonizat Sumeria / Sumerul: în Orientul Mijlociu, sfintele crânguri - zone vegetale consacrate divin - erau denumite “aşera”, în care se consumau orgii, patronate de Aşera / însemnând în vechea Ebraică “Fericita”, Zeiţa Erosului şi Fertilităţii (conform şi “Enciclopediei Britanice”, soţului Aşerei i se zicea El, “adesea descris ca un bătrân cu barbă albă şi aripi, scriitorii Vechiului Testament folosindu-l ca sinonim pentru Iahve / Iehova dar şi ca termen general pentru divinitate”, Elohim fiind în Ebraica Iudeilor “cei care vin din cer”). La sfârşitul secolului IX î.C., matematicianul Indian Baudhayana - cel care printre altele a indicat valoarea numărului iraţional “pi” - a scris despre ei că “mâncau carne de vită, vorbeau un dialect ciudat, dispreţuiau etica majorităţii fiind imorali, etc.” (“asura” au fost consideraţi demonii opuşi zeilor / “deva”, fiind consideraţi răi în India dar buni în Iran: “asura” se ocupau cu sacrificiile). Savantul Român Petriceicu Haşdeu în 1875 a scris: “Pentru Inzi, orice străin - ‘Mleccha’ - s-ar putea traduce prin ‘mormăitor’ (de la radicala Sanscrită ‘mlech’ însemnând ‘a mormăi’); în toate ţările şi-n toţi timpii,

Mutarea grupului genetic Gherga Prima referinţă documentară despre migranţi din India în Ionia a fost despre exilaţii “Mleccha” din NV Indiei oamenii din Sistemul celor 7 Râuri - care înaintea plecării şiau tăiat ritualic parţial părul, la fel cum purtau brahmanii Gherga: în perioada vedică, astronomul Garga a afirmat că acei Mleccha au devenit Yavana, adică Ioniani (fiind citat despre asta de înţeleptul Mihira, în “Brihat Samhita”) iar Garga Hora a notat similar, indicând zona lor de provenienţă Harappa, unde erau denumiţi Meluha / aceia fiind consemnaţi şi de Sumerieni, la începuturi.

448


o schimbare de religiune expunea pe zeii din vechiul panteon a deveni demoni în noua teogonie (chiar la Români, necuratul ‘drac’ nu este decât strălucitul dragon de pe stindardul Dac). Împăcată asupra acestei îndoieli, de la Sanscritul ‘daiva’ şi Zendicul / Zoroastrul ‘daeva’, filologia comparativă păşi înainte: ea află la Armeni pe ‘dev’, la Latini pe ‘divus’ / ‘deus’, la Celţi pe Irlandezul ‘dia’, etc.; înaintea diferenţierii Indianilor, Zenzilor, Armenilor, Latinilor, ş.a. străbunii lor comuni credeau în divinitatea numită ‘daiva’. Radicala cuvântului ‘daiva’ apare în Sanscritul ‘div’ = ‘a lumina’; ‘daiva’ însemna ‘luminos’: filologia comparativă demonstrează la patriarhii Ario-Europeni din periodul cel mai îndepărtat caracterul de lumină al divinităţii. Să luăm un exemplu Românesc, care urcă în aceeaşi eră primordială: ce este ‘doina’? Doina nu este melancolica elegie / plângere; scurtă ca şi simţământul, ea este simţământ sub orice formă: bucurie şi tristeţe, amor şi ură, entuziasm şi disperare, pace şi război. Dar de unde vine cuvântul ‘doina’? Teopomp scria la mijlocul secolului IV î.C., în fragmentul 244 - că Geţii mergeau în ambasadă ţinând harpe şi zbârnăind din ele; dacă punem în cumpănă natura prozaică a Romanilor şi geniul poetic al Dacilor, e legitim a conchide că admirabilele noastre ‘doine’ sunt moştenite de la cei din urmă. Forma Zendică / Zoroastră ‘daina’ – cu rădăcina ‘dina’ – însemna ‘lege’.” Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu în “Dicţionar al religiilor” au scris: “cele 2 tipuri de zei ‘asura’ şi ‘deva’ în India au fost asemănătoare cu acelea ale divinităţilor ‘ahura’ şi ‘daiva’ în Iran dar cu semn invers: în timp ce ‘devii’ erau benefici (precum zeii ‘ahura’ la iranieni), ‘asurii’ erau demoni (precum ‘daiva’ la iranieni)”. În secolul X şi analistul Indian Bhattotpala i-a identificat pe Mleccha - termen deja consacrat folosit pentru cei din Asia Centrală şi Grecia - drept Ioniani (inclusiv Chandra Chakraberty în “Istoria rasială a Indiei” afirmând că “Moloşii Epirului erau Mleccha”). În 2009, cercetătorul Indian Jayasree Saranathan a sugerat că aceia plecaţi înspre Anatolia din N Indiei s-au desprins din dinastia solară înaintea existenţei lui Rama, adică în mileniul VI î.C. (datorită presiunii ordinii de viaţă asupra poporului, ca urmare a aservirii spirituale a brahmanilor şi aservirii materiale a guvernanţilor / conducătorilor, ceea ce i-a făcut să-şi piardă vechea bucurie a existenţei); de altfel, la începutul mileniului II î.C. unul dintre descendenţii lui Rama, Avram - numele lui aia şi însemnând - ajuns în Canaanul Gherghe-seilor a apreciat învăţătura de acolo ca să-şi iubească primul născut legitim (ce pentru el a fost Isac / strămoşul Evreilor), ajungând să promită aceluia locul în detrimentul lui Ismael, feciorul lui mai mare / înaintaşul Arabilor, provenit însă din relaţia sa extra-conjugală cu o servitoare Egipteană, fapta având urmări până în prezent deoarece a fost luată în serios de către urmaşi, cu toate că Avram a promis un teritoriu ce nu era al lui - ci al Ghergheseilor şi rudelor acelora - acolo el fiind intrus după propriile sale vorbe, trăind din bunăvoinţa gazdelor. De fapt, Arabii erau mai vechi decât Avram: “Catalogul” lui Hesiod din portul Cume al Gherghiţilor, care conform traducătoarei Felicia Vanţ “a constituit pentru Antici cel mai vechi şi mai preţios document al istoriei ginţilor şi a familiilor oamenilor iluştri” (păstrat însă doar în fragmente), a consemnat că Arabos - strămoşul Arabilor - a fost fiul lui Hermes. Anatolianul Strabon a scris că “Erembii / Arabii (ca şi Etiopienii) erau vecinii din Estul Egiptenilor”; Agar - femeia Hamită a lui Avram – l-a născut pe fiul lor ca înaintaşul Arabilor iar Isac, fiul lui Avram cu soţia Sarai, a fost

strămoşul Evreilor (la Evrei, mama face diferenţa iar la Arabi, tatăl): toate versiunile vechi au reliefat adevărul că Arabii i-au precedat pe Evrei (dintotdeauna, Arabii au fost şi mult mai numeroşi decât Evreii). În N Indiei până în prezent a rămas ca foarte popular portul regal Ghagra (utilizat acum ca de gală, la sărbători sau cununii):

Portul Ghagra 449


Textele sacre despre “Veșnicul” / Vişnu - cum ar fi purănele din mileniul I î.C. - au descris vechea migraţie spre apus a unor învăţaţi Garga, aceia întâlnindu-i în V Anatoliei pe Ioniani, Indienii vechi ajungând să numească matematicienii şi astronomii Greci vechi ca “Gargacharyas”, adică “discipoli Garga”. Migraţia unei ramuri Garga din N Indiei în Anatolia a însemnat transferul de cunoştinţe provenit de la iniţiaţii Civilizaţiei Ghaggar nu numai printre vechii Greci - Ionianii erau numiţi Yavana de Indienii vechi - ci şi în Canaan (unde Evreii vechi au ajuns să numească Ionianii ca Iavana / asemănător cu Iahve şi Ianus, după cum a indicat şi profesoara Maria Ciornei în 2009), o parte dintre Gargari rămânând pe loc în N Indian, bucurându-se de privilegiile sociale ale funcţiilor de conducere pe care le deţineau, în perioada Ariană mai ales ca nobili printre războinicii protectori din casta regală Rayana / Kshatriya; trebuie ştiut că de acolo a provenit titlul de rege, în Malaiană derivând în termenul pentru statutul aristocratic al cavalerilor iar în Persană a apărut “kşatrapa” pentru cel de guvernator = satrap (însemnând “păzitorul puterii”). De pildă, teorema lui Pitagora - că pătratul ipotenuzei este suma pătratelor catetelor - era ştiută de constructorii de megaliţi din neolitic, în India ori Babilon cu mult înaintea celui care a popularizat-o (ce mai spunea şi că Pământul se mişcă în jurul Soarelui), fiind de pildă explicit notată în “Sulba Sutras” din secolul VIII î.C., scriitorul Francez Voltaire afirmând în secolul XVIII că misoginul matematician Grec din secolul VI î.C. a învăţat-o de la cei de pe Gange; pe de altă parte, astronomii Garga ştiau de principiul universal bazat pe atracţie şi de sistemul planetar cu soarele în poziţia sa centrală (Britanicul Ralph Griffits în 1790 a publicat informaţia că în secolul VI î.C., Yavan Achaiya din N Indiei a călătorit în V Anatoliei, unde a împărtăşit acea cunoaştere ştiută de Gherga chiar lui Pitagora). De altfel, sistemul zecimal utilizat în prezent pe glob a fost introdus din India, inclusiv conceptul “zero”, cifrele transmise de acolo prin Arabi fiind utilizate acum universal.

o limbă rustică - în Epoca Bronzului; Herodot Karka 6:137 a scris că locuitorii Insulei Lemnos erau Pelasgi iar Tucidide 7:57 a afirmat că aceia vorbeau aceeaşi limbă cu Pelasgii din Insula vecină SamoTracia şi cu cei de la Strâmtoarea Dardanele (după cum a scris istoricul American Jack Cargill în 1995, epitaful unui mormânt din secolul IV î.C. în Hephaistia - fosta capitală a Insulei Lemnos - comemora pe fiica lui Gergisian). Istoricul şi geograful cultural Grec Pausania 4:32 a scris: “Ştiu că cei dintâi care au spus că sufletul omului este nemuritor au fost magii Indieni. Mulţi dintre Greci s-au lăsat convinşi de această afirmaţie şi nu cel mai puţin dintre toţi Platon”. În 1856 Britanicul Edward Pococke, preocupat de vechile mutări ale oamenilor din India în Grecia, menţiona eufonia familiară Grecilor vechi Karketios / Garghetios pentru zeul hindus al războiului Kartikeya (al doilea fiu al lui Şiva şi Ganga / Uma, în legătură cu Fluviul Gange şi cu Uma-zoanele, femeile sale), Garga din India ca Ghora în Galileea / Canaan şi spaţiul Grec, toponimia Munţilor Kerketius din Afghani-stan cu Vârful Kerketcha 34,25 lat. N, 69,30 long. E dominând Râul Kabul / afluent al Indului existând şi în Pind la Muntele Kerketius 39,30 lat. N, 21,35 long. E, etc., observând masivele influenţe orientale din trecut în spaţiul devenit Grec; el a demonstrat că dispariţia unor dinastii din NV Indiei a fost urmată de apariţia lor în Anatolia şi Balcani, că războinici de sorginte Indiană au fost de partea Troadei / Troiei şi că începuturile Greceşti erau dominate de cele Indiene în sentimente, religie, arte, lupte şi limbă (Pelasgii vorbind asemănător Prakritei). De fapt, vasta extindere migratorie Pelasgă (autorul a localizat Hiperborei în Caşmir) se suprapunea primei istorii Indiene, el legând Ciclopii menţionaţi de vechii Greci de populaţiile N Indiene prin “ochiul” de pe frunte - locul botezului lui Krişna în mileniul IV î.C. de Arhipelagul Cicladelor (ca al celor ajunşi acolo din Gokula / N Indiei, având şi aceleaşi rituri faţă de Apollo ca pentru Krişna), toponimia Colchis / Kolkis de nomenclatura Indiană, denumirea Mării Negre “Euxeinos” de Valea Bovinei “Oxos”, etc., observând că “Asiaticii” erau cei din mileniul II î.C. practicând festivalul solar de sacrificiu suprem “Aswa-medha / Aşvamedha” - regal, al calului - de pe Valea Gharghara din N Indiei, ce era rit şi la Geţi; influenţe Indiene au fost de pildă şi pe splendida cupă aurită a argonautului Nestor, descrisă de Homer în Iliada, o copie în ceramică din secolul VIII î.C., fabricată în Rodos 36,10 lat. N, 28 long. E, fiind descoperită şi pe Insula Ischia 40,43 lat. N, 13,53 long. E din largul coloniei Italiene Cume a Gherghiţilor Anatolieni, ş.a. De altfel, pentru a atinge performanţele Ciclopilor care îşi stimulau natural “al treilea ochi” - având în consecinţă realizări Ciclopice remarcabile din EurAsia până în N Africii - ulterior unii oameni au trecut la folosirea drogurilor, în sensul de a dobândi mai facil aceleaşi puteri Ciclopice (ce firesc au uimit la timpul lor şi au rămas până azi impresionante). În imaginea următoare este un zid Ciclopic din Sanctuarul Gherga, în apusul Anatoliei:

O consemnare timpurie a fost făcută de Homer în “Odiseea” 8:294, despre prezenţa Sinti în Insula Lemnos 39,55 lat. N, 25,15 long. E - care pentru vechii Greci vorbeau 450


Ghirghiţii din Gilgal au fost legaţi de Gilgit din răsăritul Pakistanului, locaţie devenită importantă staţie pe Drumul Mătăsii).

Zid Gherga Dr. Emilian Popescu, membru de onoare al Academiei Române, a scris în 2010: “Greco-romanii aveau şi ei speranţa într-o viaţă după moarte, pe care credeau că o petrec sub protecţia zeilor Mani / Manes. De aceea, unele îndemnuri de pe pietrele funerare din partea celor morţi pentru cei vii, rămaşi pe pământ, erau: ‘Fiţi sănătoşi, cei care rămâneţi în viaţă şi cinstiţi pe Mani cu tămâie, fiindcă şi voi veţi veni la noi’. Cinstirea care li se dădea zeilor Mani de către cei vii le hrănea speranţa că vor avea după moarte o situaţie bună, adică vor ajunge într-un loc plin de fericire, de lumină iar sufletele să aibă numai bucurii. Se credea că sufletele găseau în Rai odihna deplină, însoţită de ceea ce era plăcut, ca răsplată pentru toate necazurile şi suferinţele din viaţa pământeană”. (De pildă, jocurile gladiatorilor au fost instituite la ceremoniile funebre, în onoarea Geniilor / Ginilor şi Manilor, respectiv a spiritelor protectoare; sacrificiile oferite celor plecaţi erau anual la Romani în 19 II, de Paternalia).

Migrare din Canaan De altfel, primul alfabet de import în India a fost cel Aramaic, în secolul VIII î.C. (în acea limbă - vorbită şi de învăţătorul Iisus din Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor “herga” însemna “lecţie” iar apoi în Siriacă / derivată din Aramaică devenind “qeryana”, adoptată Arab în timpul profetului Mahomed, adică secolul VII, pentru “actul recitării” drept “kuran”, ceea ce a dus la denumirea cărţii sacre a musulmanilor de “Coran”). Evreii în secolul VI î.C. au fost deportaţi de Perşi în Mesopotamia / Imperiul Persan era până în N Indiei iar după înglobarea Egiptului în Imperiul Macedonean - care la sfârşitul secolului IV î.C. era până în N Indiei - Evreii s-au regăsit de asemenea atât în Delta Nilului, cât şi deja în Caşmir / unde au ajuns chiar să domine la sfârşitul secolului I, căci după distrugerea Templului din Ierusalim de către Imperiul Roman au scăpat din nou de persecuţii, de data aceea - pe lângă Anatolia - consistent Evreii vechi (adică descendenţii lui Avram, ca şi Arabii) ajungând şi în N Indiei; e de ştiut că aşa după cum “Deuteronomul” 29 printre blestemele pentru Evreii care nu-l respectau pe Dumnezeu a indicat canibalismul şi diaspora, istoricul Evreu Iosif Flaviu a consemnat că la asediul din anul 70 de către Romani al Ierusalimului, vechii Evrei au ajuns săşi mănânce copiii iar apoi supravieţuitorii s-au împrăştiat în lume (în anul 72, împăratul Roman Flaviu Vespasian 17-79 a început şi cu sclavi Evrei construcţia Coloseumului în Roma: cea mai mare clădire Romană). Ghetoul - după unele opinii, încă din timpul statului Ghet - a fost creaţia Evreiască de grupare comunitară / colectivă în diasporă, similar Ţiganii strângându-se în şatre (“şatra” - aşa cum era forma de organizare a Geţilor în EurAsia - nu e termen Ţigănesc: Romii / Ţiganii au fost “paria”, nu războinici “kşatriya”; de altfel, Ţiganii nici nu utilizează cuvântul “şatra”). Conform contemporanului istoric Anatolian Herodot, Geţii - strămoşii actualilor Români - au fost cei mai numeroşi după Inzi, însă acum sunt opinii rasiste ce susţin că identitar în Europa atât Geţii, cât şi Românii, nu pot fi decât nişte palizi în comparaţie cu viguroşii Romi / Ţigani din India / Asia (care totuşi au între ei printre cele mai mari concentrări din lume de albinoşi, adică oameni dereglaţi genetic din cauza practicării endogamiei): de altfel, Ţiganii au fost minoritari printre Indieni (iar aşa ceva contează în aprecierea proporţională

După Gărga Semiţii au ajuns în Valea Indului la mult timp după Hamiții Ghergani (de pildă, dintre Ghirga-siţii din Canaan, 451


corectă). Sunt opinii ce susţin că Românii = “Ro-mânii” n-au putut fi “oamenii Raiului, soarelui, râurilor”, ci numai Ţiganii au putut fi Romi, adică “oameni” (sensul din limba lor Romanes): cu înţelesul de “oameni” ar fi doar Romii / Ţiganii, nu şi Românii / Rumânii (care ar fi urmaşii Romei, adică ţăranii urmaşi ai orăşenilor Romani Antici sau robi). Sunt opinii care susţin - cu toate că între timp nu s-au inventat roţi mai rotunde la căruţe - că Geţii nu s-au putut deplasa din România în India, ci posibilitatea a fost numai în sens invers, anume doar Ţiganii s-au putut deplasa din India în România. Ţiganii au prezenţe atribuite ca mileniul II î.C. în Etiopia / Egipt, mileniul I î.C. în Israel, mileniul I în India, mileniul II în Europa, etc. Evreul Teşu Solomovici din Israel scria în 2007 că o apocrifă evanghelică “plasează un grup de Ţigani la picioarele Crucii Mântuitorului. Văzându-L pe Iisus răstignit, în loc să fie cuprinşi de milă, Ţiganii I-au furat puţinele haine. Este fapta aceasta umană? le-a spus Iisus, îndurerat. Este ea posibilă sub Cer? Fii blestemat, tu popor al Ţiganilor, pe veci blestemat! Fără de patrie să umbli şi nicăieri să nu găseşti odihna!” (o supralicitare este că Ţiganii au furat şi cuiele cu care a fost răstignit Iisus - până în prezent fiind cunoscută predilecţia unora de a colecta haine şi metale pentru refolosire). Ţiganii - paria din N Indiei, adică inferiori castelor, fiind cei care nu trebuiau atinşi deoarece le reveneau ocupaţiile cele mai dispreţuite - în Evul Mediu au emigrat în Europa şi în secolul XIV au ajuns în Ţara Românească (după ce au avut conflicte cu otomanii timpurii) intrând în secolul următor inclusiv în slujba Gherga, după cum reiese din documentele Medievale Române. La sosirea Ţiganilor în Europa Medievală, nimeni nu vorbea de originea recent Indiană, ci de cea iniţială Etiopiano-Egipteană; când au venit în Europa, afirmând că originea lor era din Egipt, păstrau Sabatul şi alte prevederi din “Tora” dar şi botezul, ce nu le puteau însuşi decât anterior exilului lor în India (Ţiganii îşi recunosc toate regulile în Biblie, ce a fost scrisă de vechii Evrei / fără legături puternice cu mediul vechi Indian - unde şi-au avut ultima staţie înaintea trecerii Bosforului - de unde însă nu şi-au însuşit nici un element brahman, hindus, budist, etc). Spiritualitatea Ţigănească n-are nimic Indian vechi (doar judecata Ţigănească - Criss - parţial s-a inspirat din Krişna şi în vocabular sunt unele cuvinte, însă argumentul lingvistic este cel mai puţin consistent în oricare cercetare / deoarece oferind întâietate limbii, atunci de exemplu negrii din America ar trebui să fie Englezi, nu de origine Africană; de altfel şi Evreii şi-au abandonat limba, Ebraica fiind resuscitată în secolul XX, utilizată acum forţat după aproape 2 milenii, prin reînfiinţarea politică a Israelului). În memoria colectivă Ţigănească se ştia de originea Egipteană menţionată la sosirea în Imperiul Bizantin, când utilizau cuvinte Evreieşti de bază şi afirmau că au fost sclavii faraonului - ca tribul pierdut, identitate ce nu le aducea avantaje însă datorită oprimării deja a Evreilor în Europa (din secolul XX, unii activişti ai Ţiganilor - autonumindu-se Romi mai ales în România, pe baza mimetismului cultural tipic îndeosebi lor şi Evreilor - au început să se refere numai la India, omiţând timpul anterior, însă actualii savanţi Evrei şi Indieni au clarificat detaliile); de altfel şi acum în Serbia există Ţigani “Egipteni” - cu înregistrare oficială - iar autorul Daniel Dieaconu a scris în revista “Historia” că “studiile de mitologie românescă menţionează tradiţii conform cărora ţiganii sunt egipteni, urmaşi ai oastei faraonului”: de exemplu, biologul Italian Lazzaro Spallanzani 1729-1799 (care a demonstrat falsitatea generaţiei spontane) a scris în

urma unei vizite din 1785 în Transilvania că Ţiganii nomazi de acolo erau ştiuţi ca “Egipteni” iar în perioada interbelică etnologul Francez Martin Block a scris: “La Egipt ar trebui să ne gândim văzând proporţiile impozante ale pieptului la ţigancă, asemănarea în destinele seculare ar vorbi de o origine iudaică iar aspectul exterior - felul apariţiei - ar viza pe tătari, mongoli”. (De altfel - după cum a consemnat în 1895 Ioan Neniţescu / membru corespondent al Academiei Române - pe atunci atât Armânii / Vlahii, cât şi Elenii, îi numeau pe Ţigani ca “Eghifteni” / “Eghipteni”). Printre alte caracteristici, Ţiganii găsesc impur contactul cu alţi oameni iar lunga migrare Ţigănească a dus la apariţia lor similară cu cea Evreiască / prin contactul cu diversele populaţii de pe rutele străbătute, pornind din Nord Africana Eritree Antică, unde au fost Romi / Rhomi: “Supuşii Soarelui”; există Ţigani cu piele închisă la culoare şi deschisă, şateni sau blonzi, scunzi ori înalţi, etc. / genetic probaţi prin mutaţii existente şi în N Indiei, însă majoritatea lor nu s-a amestecat cu vechii Indieni. Ca şi Evreii, talentul nativ al Ţiganilor este pentru comerţ ori pentru manifestări artistice în care dansul şi muzica predomină (conform cercetătorului Indian Dilip Barthakur care în 2003 a studiat muzica din N Indiei - acolo au rămas din Antichitate denumirile Karkari pentru bătutul din palme şi Gargara pentru trompeta de război dar şi pentru talger / instrumentul de percuţie cu 2 discuri de forma unor farfurii, la început din lemn, în Bazinul Mediteran transmiţându-se denumirea Karkabus) iar jocul de cărţi cel mai popular al Ţiganilor - tarotul - este şi la Evrei, provenind din Egipteanul “drum regal” al Gherganului Thot / Ham, după cum a observat în 1781 şi cercetătorul Francez Court Gebelin. Conform Evreilor ortodocşi, multe reguli nu se regăsesc decât la Ţigani şi la Evrei, ca: ale spălatului trupului şi hainelor, mâna stângă la ei având acelaşi rol, considerarea mamei ca impură în prima săptămână după naştere iar a familiei mortului 3 zile după deces - oglinzile fiind acoperite - familia mirelui plăteşte mireasa (Indienii au invers), arătarea publică a aşternutului dezvirginării, etc. În N Indiei, până în Caşmir, savanţii din Israel au dovedit migrarea Evreiască, zonă unde Ţiganii au format tribul care a păstrat cel mai bine caracteristicile tradiţionale / iniţiale ale Evreilor (la rândul lor, Indienii afirmă despre Ţigani că proveneau din Israel).

Migrarea Ţigană În India, timpul Ţiganilor a fost mult ulterior timpului Garga, migraţia lor fiind cronologic cel puţin în al patrulea rând pe aceeaşi rută - după cea iniţială Gherga, cea 452


Egipteană / a lui Osiris şi cea majoritar Evreiască din Israel via Mesopotamia (conform textului “Viaţa Sfântului Gheorghe Ancoritul” din 1068 - atonit de la Mănăstirea Ivirilor / a Iberilor Caucazieni, în Greacă “anacorit” fiind “pustnic” - împărăteasa bizantină Zoe, bolnavă de ciumă, în 1050 a chemat vindecători Ţigani din Samaria / fosta capitală a Regatului Nordic al Israelului, astfel pornind intrarea “oficială” a lor în Europa). Evreii numindu-i pe cei neaparţinându-le la modul general ca Goimi, adică “animale” sau la modul religios ca Gentili, adică “păgâni” şi Ţiganii numindu-i pe cei neaparţinându-le ca Gagii - ca de pildă pe cei care nu erau de-ai lor din Bazinele Ghaggar şi Gange / aşa după cum a studiat Britanicul John Sampson 1862-1931, rădăcina Sanscrită pentru Gagii găsind-o ca Garhya, însemnând “casnici” acolo - sunt printre cei ce au conservat coduri ale Vechii Lumi, între care ritul purificator datorat “murdăriei naşterii” ce se proiectează asupra mamei (deschiderea ciclului vieţii, încheiat cu putreziciunea morţii), de unde dintotdeauna Cultul Germinaţiei a fost asociat cu cel al morţilor / prin impuritatea naşterii care pătează femeia fiind totodată anunţată şi moartea; într-un ciclu asemănător cu cel al vegetaţiei, glia primeşte la sânul ei rămăşiţele, astfel Marea Mamă - numită Gherghiţia în Anatolia / Ghirghe în Banat - ce o simboliza, având şi un chip al întunericului: din ea a apărut totul şi totul se întoarce cândva în ea. Ambivalenţa intervenită - asocierea germinaţiei cu moartea era şi cu fecunditatea - făcea ca moartea detestată să devină de fapt o nouă naştere, binecuvântată (în cimitirele Evreieşti e obligatoriu capul acoperit iar la ieşirea din cimitir mâinile trebuie spălate); se poate observa că ei s-au numărat printre promotorii rasismului: Evreii, Ţiganii / Romii şi unii negri sunt inclusiv acum printre cei mai vocali din lume contra discriminărilor, pe care le recunosc facil deoarece dintotdeauna şi oriunde - prin firea lor - trăiesc rasist sistematic în societate (traiul lor - de la naştere până la moarte aparte faţă de restul oamenilor - constant discriminând restul iar atunci când ocazional pe scara istoriei mondiale la alţii apare aşa ceva intră sub semnul penalizării, din fericire pe glob preocuparea omenirii în general fiind canalizată spre organizarea vieţii în alt mod decât cel al autoizolării tipice orientale, apelativele “Jidani” sau “Ţigani” rămânând incorecte politic, însă nu şi “Goimi” sau “Gagii” / ale lor faţă de cei care nu-s de-ai lor). Este interesant despre Volohii din TransCarpați - adică Românii din SV Ucrainei – dovediți cu rădăcinile Medievale din N Ținutului Hațegului, din Banat și Crișana (de cercetători ca Dr. Ilie Ghergheș din Maramureș și Dr. Ioan Faiciuc din Ardeal) că ei și azi îi numesc “Goi” / “Goliți” pe Țigani. Cercetătorul American Paul Polansky după experienţe cu Ţiganii / Romii timp de decenii - a scris: “Am început a locui cu Ţiganii din 1993; limba Ţiganilor Europeni aduce mult cu Punjabi dar - studiată în profunzime limba are cuprinse foarte multe cuvinte provenind din Persană. Am aflat câteva din poveştile lor, transmise din generaţie în generaţie. Una dintre cele mai vechi istorisiri sună cam aşa: ‘La început, Evreii erau Ţiganii iar Ţiganii erau Evreii, până când Dumnezeu ne-a inversat’. O posibilă origine Evreiască a Ţiganilor m-a intrigat dintotdeauna, deoarece mulţi povestesc cum părinţii lor se rugau lui Avram, înainte de a porni într-o călătorie. Când am întrebat de ce, miau spus că există o legendă conform căreia - în timp ce călătorea - Avram a fost însoţit de Ţigani, care-i asigurau protecţie. De aceea, ei acum se roagă lui pentru a-i proteja”. Antropologul American Carleton Coon în “Rasele Europei” a

scris: “Ţiganii - copii ai Egiptului - formează o populaţie neEuropeană; toate caracteristicile Ţiganilor nomazi - care au conservat trăsăturile mai mult decât Ţiganii sedentari care au început să se amestece cu Europenii autohtoni - sunt standard Mediterane, ce Ţiganii nu le-ar fi putut obţine prin migrarea lor Medievală dintre India şi Europa: în Europa Răsăriteană încă arată aşa, în cea apuseană aspectul lor tipic în general estompându-se”. Aşa după cum Gherganii cu mult timp înainte au migrat din N Indiei în Europa şi Romii / Ţiganii au reuşit deplasarea aproximativ pe aceeaşi rută (ei însă izgoniţi din India, ca delicvenţi numiţi în hindi “Ceandala” conform şi cercetătorului Petre Pandea 1904-1968), la sosirea în Balcani din 1068 - deoarece erau foarte sărmani - procopsindu-se cu denumirea de “Athingani” / “Aţigani”, cu înţelesul “de neatins”, din cauza situaţiei lor în general dezastruoasă; este interesant că în Persană denumirea le e Zargari iar la Iberi şi în Fineză e Kale. Genealogul Francez Christian Settipani referindu-se la surse Arabe - l-a indicat pe bâlbâitul Mihai, împărat bizantin în 820-829 / întemeietorul Dinastiei Frigiene, că era fiul săracului agricultor Georgios din Amorion 39,01 lat. N, 31,17 long. E (fosta Frigie); familia lui - lansat public ca spătarul împăratului bizantin Leon Armeanul / prin conspiraţia sa reuşind să-i ia locul ca împărat - făcea parte din secta iudeo-creştină “Athinganoi”, numeroasă în Anatolia până în secolul IX (care împreună cu Armenii şi Grecii vechi formau coloana vertebrală a armatei bizantină): membrii “de neatins” ai sectei Athinganoi / Aţiganilor erau Anatolieni cu ritualuri Evreieşti - însă nu practicau circumcizia - menţionaţi explicit astfel şi la sfârşitul secolului VI de preotul Timotei din Constantinopol în tratatul “Despre primirea ereticilor”, inclusiv prin faptul că nu erau nici Evrei, nici Gentili (în mileniul I, Aţiganii în Anatolia sau remarcat şi prin prelucrarea metalelor ori prin circ). Printre însoţitorii unor Gărga Medievali - mutaţi din N Indiei în Imperiul Bizantin datorită expansiunii islamului - este foarte posibil să fi fost Ţigani; din Evul Mediu - de când au sosit în spaţiul Românesc - de exemplu unii Ţigani / Romi au preluat de la autohtoni prin imitaţie străvechiul obicei al legăturilor cu urşii şi l-au practicat alături de Români, ca Ţigani Ursari (inclusiv în scopul primenirii trupeşti, prin dresarea unor urşi pentru a masa pe cei cu dureri de spate, şalele suferindului fiind călcate de labele animalului). În “Satul în Moldova medievală”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Popoarele nordice – finlandezii, suedezii și danezii – spuneau țiganilor ‘tartari’ sau ‘saraceni’. Trăind ca și triburile mongole în corturi, având obiceiuri asemănătoare în viața de toate zilele, țiganii au fost confundați cu mongolii și invers; considerați ca atare de români, sârbi și unguri, ei au fost socotiți periculoși ca și mongolii și trecuți în stare de robie, îndată ce puteau fi capturați”. Prin legea rurală din 1864, domnitorul Român Ioan Cuza - văr cu Gherganul Aromân Gheorghe Şaguna - a eliberat Romii / Țiganii din robie. În prezent, România găzduieşte nu numai cea mai mare populaţie Ghergană din lume, ci şi cea mai mare populaţie Ţigănească din lume; un studiu internațional despre toleranța în lume a considerat printre indicatorii esențiali și numărul Romilor / Țiganilor, ca semnificativ în măsurarea toleranței națiunii-gazdă: cu cât numărul Țiganilor / Romilor e mai mare, cu atât națiunea-gazdă respectivă e mai tolerantă (în cazurile de intoleranță, aceia migrând spre cuibărirea în altă parte). Eforturile de adaptare ale minoritarilor - ca Evreii / Jidanii sau Romii / Ţiganii - la condiţiile majorităţii găzduitoare nu se compară cu eforturile depuse de majoritari 453


pentru a le facilita integrarea socială (perpetuarea - cu încăpăţânare, la fel ca aceia din altă categorie Afro-Asiatică, anume cea a musulmanilor / dominaţi de Arabi - a unor elemente aparţinându-le numai lor, incompatibile cu tradiţiile societăţilor în sânul cărora le-au transportat, provocând stări conflictuale); Romii / Ţiganii - dar şi Semiţii, în general, fie Evrei ori Arabi - s-au numărat constant printre Afro-Asiaticii cu probleme de integrare printre Europeni (ceea ce a atras reacţii în Europa, printre cele mai recente - în ultimul secol fiind cele ale unor Europeni privind Jidanii şi Ţiganii din ultimul război mondial sau cele privind unii musulmani din prezent, ce provocator perpetuează asemenea tipare culturale orientale printre occidentali, abuzându-și drepturile coexistenței: într-o interferență interculturală întâi contează bunul simț, așa cum de pildă o face oricine ca formă de respect când intră în moschee – indiferent de etnie ori confesiune – prin gestul descălțării). Din punct de vedere genetic, după cum a studiat în 2001 colectivul internaţional coordonat de Dr. Luba Kalaydjieva, cele mai multe Ţigănci aparţin grupării muiereşti “M” (tipic Etiopiană) iar cei mai mulţi Ţigani aparţin grupului masculin “H” (tipic Indian); între Evreice - conform geneticienilor Saudiţi Khaled AbuAmero, Yufei Shi şi Spanioli Ana Gonzalez, Jose Larruga, Vicente Cabrera în 2007 - a fost copios evidenţiată gruparea genetică muierească “M”, ceea ce, ţinând cont de organizarea pe linie maternă a societăţii lor, confirmă şi ştiinţific legendara apropiere dintre Ţigănci şi Evreice, cu ocazia migrării din cauza Romanilor de la periferia socială Canaanită în condiţia de paria a Bazinului Indului, Ţigăncile fiind femeile “pierdute” prin însoţirea lor acolo cu indigenii (apoi mutarea Ţigănească din Asia a fost - via Anatolia Bizantină - în Europa, în diasporă cu păstrarea categoriei marginale, spre deosebire de diaspora Evreiască, ambiţioasă pentru posturi semnificative): adevărul e că - până în Epoca Modernă - pe lângă atractivii Gherghi în Europa s-au regăsit nu doar Afro-Asiatici în general (mai străvechi ori - mai recent - îndeosebi cei de confesiune musulmană), ci şi specific ambele diaspore orientale, atât Evreiască, cât şi Ţigănească.

Gherga în răsăritul Indiei

Evidenţierea genetică “N” în răsăritul Indiei Epopeea “Mahabharata” 2:27 a menţionat că oamenii Mleccha s-au aşezat inclusiv în Insulele din Oceanul Indian iar pe de altă parte, tăbliţele cuneiforme din Mesopotamia mileniului III î.C. au anunţat dezvoltarea comerţului localnicilor cu aceia; la stră-Români, termenul “mlacă” se folosea pentru “mlaştină”. În 1902, Americanul Henry Field de la “Muzeul de Istorie” din Chicago a afirmat că “populaţia conducătoare timpurie a Indo-Chinei, a Peninsulei Malacca şi a Arhipelagului Indonezian, n-a fost Mongoloidă, ci de tipul rasial Mediteranean, care s-a impus peste negroizii locali” (este evidentă asemănarea lingvistică între numele Peninsulei Malacca şi înţelesul cuvântului “malac” pentru “viţel” / “puiul bivoliţei”, popular prin “malac” ştiindu-se şi omul zdravăn, masiv sau Uriaş, vechii Indieni folosind “mleccha” pentru aşa ceva - denumirea Mecca a unei însemnate aşezări a lor în Arabia provenind astfel - iar Evreii vechi numind îngerii mesageri ca “malachi” iar pentru “rege” folosind “melek” / “melhi”, Slavii înţelegând prin “mlczati” pe cei tăcuţi, Românii echivalând prin “molcomi”, ş.a.); de altfel - după cum a scris Vechiul Testament în “cartea a treia a regilor” 11:7 - în Canaan cel mai important idol al Amoniţilor dar şi al Evreilor conduşi de înţeleptul rege Solomon era Moloch = Zeul Focului, unii cercetători apropiind insistent denumirea vechiului Zeu GetoDac Zalmoxe / Zal-moxis (“Zeul-moş”) de ulteriorul Zamolxis / Za-molxe (“Zeu Moloch”), ca legată de foc, drept “Zeul-focului”:

Răspândirea limbilor Indo-Iraniane

454


Cercetătorul Makedo-Armân Branislav Stefanoski în “Hyperboreii şi zamolxismul” din 2013 a prezentat rolul şi poziţia centrală a Zeului Moloh la Daci (egalat cu Zamolxis): “Pe ‘Tăbliţele din Sinaia’, reprezentarea lumii cereşti era foarte interesantă prin imaginea puternicului taur care avea, în loc de picioare, 10 raze solare. Prin reprezentarea zoomorfă a taurului se exprima puterea fertilităţii bărbăteşti, adică bărbătescul început în construcţia lumii. Taurul era reprezentarea zoomorfă a zeului suprem, Zeul Soarelui, denumit Moloh”. În Canaan, echivalentul Zeului Moloch la Moabiţi - vecini cu Amoniţii şi cu vechii Evrei - era “Chemoş” / Chemoş; pe lângă despărțirea genetică a bărbaților din grupul patern “IJ” în “I” principal la Români și “J” principal la Evrei, pe lângă cele 2 Țări Sfinte din EurAsia – fostul Rai în Europa / România și cea biblică în Asia / Canaan – a apărut apropierea dintre Zeul-moș / adică Zalmoxe la Geto-Dacii din Europa și Zeul Moloh / adică Zamolxe din Asia (cercetătorul Canadian Polat Kaya a susținut în 2016 că de fapt în jurul vechiului Zeu Moloh = “Zeu-moș” s-a dezvoltat o școală ce uneori prin severitate îngrozea copiii, însă fără crudul sacrificiu suprem, mierosul Zeu Moloh – mierii în Greacă zicându-i-se “meli” iar în Latină “mel” - fiind chiar “izvor” de mir / untdelemn parfumat).

În răsăritul Indiei, prezenţa Gherga a fost semnalată atât în Indo-China, cât şi în Indonezia. O puternică înmulţire genetică N* - din care Gherga face parte - a fost remarcată în Peninsula Indo-Chinei, în Bazinul Mekong (Fluviu a cărui denumire derivă din Gange, el curgând din Tibet în Vietnam), tiparul genetic LLY22G existând până în cel mai Sudic punct al Indo-Chinei: Singa-pur / Singapore 1,17 lat. N, 103,50 long. E (“oraşul leului”). În 2011, “Enciclopedia ştiinţei creaţiei” a considerat că printre acei vechi conducători ai Indo-Chinei, Peninsulei Malacca şi Indoneziei au fost descendenţi numiţi Ghergasi şi Arvadei (urmaşii fratelui Arvadeu al lui Gherghe-seu) din Canaan. În Malaezia, marea sală a Peşterii Gua Tempurung 4,27 lat. N, 101,10 long. E din Peninsula Malacca e denumită Ghergas / Gergasi (fiind ştiută că a fost reşedinţa celei purtând numele respectiv care a înfrânt Uriaşi), ea fiind din Insula Langwaki 6,19 lat. N, 99,50 long. E, căci acolo - însoţindu-se cu un prinţ Malac / Malaian - a născut; în folclorul Malaian a rămas despre Gergasi că erau spiritele pădurilor (după cum a documentat și cercetătorul Sabri Zain “Influența Indiei asupra Culturii Malaiane”). Profesorul Malaian Haji Salleh a afirmat că ea aparţinea navigatorilor Ghergasi şi când soţul ei şi-a îndemnat supuşii Malaci / Malaiani să procedeze la fel - prin cununii în afara tradiţiei lor hinduse - a şocat. În 2002, Olandezul Micha

Zeul Moloch 455


Lindemans în “Enciclopedia mitică” a consemnat că “vechile documente Malaiane au reţinut că soţul ei a fost Merong Maha, devenit după căsătorie primul rege al statului Malaian Kedah; atunci o flotilă a Imperiului Roman a navigat spre Imperiul Chinez pentru realizarea unei alianţe a lor” (în ideea stăpânirii lumii): în anul 166, împăratul Roman Marc Aureliu a trimis un grup cu daruri pentru împăratul Chinei (e de ştiut că recensământul Chinez din anul 157 a relevat aproape 57 milioane de oameni, mai mulţi decât locuitorii Imperiului Roman / ce pe atunci se întindea de la Atlantic până în Mesopotamia). Regatul Kedah a introdus în Peninsula Malacca civilizaţia iar dinastia sa regală azi e urmaşa lui Ghergasi şi Merong. Cronicele Malaiane / “Analele Keddah” (traduse de Britanicul James Logan în 1849) au reţinut că Girgassi / Gergasi era prinţesa înrudită pe linie maternă cu Uriaşii Asura / Rakşasi iar prinţul care a devenit soţul ei ar fi fost un descendent al împăratului Alexandru “cel Mare”: “Împăratul Roman l-a împuternicit ca ambasadorul său în China pe prinţul Malaian Merong / Marong (Maha Wangsa) denumirea Marong însemna astronom - pentru a negocia cununia fiului său cu fiica împăratului Chinei. Tatăl ambasadorului descindea din Genii iar mama lui din semizeii Deva. Contrar voinţei părinţilor săi, prinţul Maha s-a însurat cu prinţesa a cărei tată era regele Girgassi şi a cărei mamă cobora din Raksasa. Prinţul Maha oriunde umbla, o lua cu el. Împăratul Roman a dat ambasadorului Maha o corabie pentru voiajul în China, ce a acostat în Insula Langwaki. Când corabia Romană a acostat, Maha şi anturajul său a mers acolo şi a întâlnit un mare număr de Uriaşi aparţinând Tribului Girgassi; aşa a cunoscut casta acelor Girgassi şi i-a încurajat să discute, utilizând un ton moale al vocii. Girgassi l-au salutat respectuos spunându-i că e binevenit şi deoarece naveau un conducător al Insulei, putea să se aşeze unde dorea. Fiind anunţat că va sosi şi prinţul Roman pentru a se prezenta împăratului Chinez, în aşteptare Maha şi-a ridicat un palat întărit pe Insulă. Deoarece statul Kedah a fost răvăşit de un război lung de 2 decenii, ce s-a încheiat când Maha era pe Insula Langwaki, el s-a proclamat conducătorul ambelor teritorii şi a debarcat pe continent împreună cu neamul soţiei Girgassi, preluând puterea şi acolo (nu se mai ştie ce s-a întâmplat cu prinţul Roman, posibil că acela a fost oprit de Girda / Garuda, regele Ceylonului / azi Sri Lanka). Primul lor născut a stăpânit Siam / Thailanda, al doilea a stăpânit restul Peninsulei Malacca iar mezinul a preluat Regatul Kedah de la părinţi (sora lor s-a măritat în Pattani / N Malaeziei). Dinastia regală Girgasi - formată din oameni foarte frumoşi - a condus statul Kedah pentru mult timp”. Este de ştiut că în anul 634, Kedah (Dr. Omar Amin în 1962 considera că numele Kedah ce iniţial a fost Kalah - provenea de la Kurzii Kalahari care au migrat acolo la o dată incertă) a devenit primul sultanat din lume: conducătorul Derbar din Gemeron 27,11 lat. N, 56,16 long. E / azi Bandar-Abbas în Iran, a naufragiat acolo în anul 630 şi a ajuns să se însoare cu regina Gergassi. Bănăţeanul Iosif Constantin Drăgan a scris în 1986 în “Mileniul imperial al Daciei”: “În Imperiul Roman, Alexandria devenise cel mai activ centru comercial din Africa de Nord, datorită faptului că de aici se putea trece spre Marea Roşie, iar din Marea Roşie, pe drumul cel mai lesnicios al apelor, se ajungea în India şi în China. O flotă romană construită în Marea Roşie a asigurat desfăşurarea normală a circulaţiei mărfurilor dintre Imperiul Roman şi Orientul Îndepărtat. În vremea lui Traian şi a urmaşilor săi, comerţul practicat prin intermediul Alexandriei s-a extins în Indochina şi insulele indoneziene. De acolo se

aduceau cele mai de seamă obiecte de lux şi bumbacul de calitate iar romanii exportau fier şi grâne, ca şi produse meşteşugăreşti realizate în atelierele din Alexandria”. Mantra vedică “Om”:

Bazinul Ghaggar

Spaţiul Malaian

Cercetătorul Indian Jeyakumar Ramasani a scris despre mantra vedică “Om” / “Aum” (cea mai importantă incantaţie la hinduşi dar şi la budişti): “După cum se poate observa, în Malaiană - ca şi în limba vechii civilizaţii din Bazinul Indului - reprezentarea ‘Om’ se păstrează similară. Simbolul ‘O’ - prima literă - divin era egalat cu semnul ‘U’ (ce însă are pronunţia ‘Ka’); ambele semne indicau acelaşi Zeu Ceresc: Ouranos la vechii Greci, Kalan la hinduşi, emblema sa indicându-l pe Man (preoţii hinduşi pronunţând semnul ‘U’ ca ‘Ga’)”. Kalan / Kalahari - curmarea morţii era un aspect al Zeului Şiva / Rudra, cuceritorul Timpului, însurat cu Marea Mamă Kalî. “Kala” însemna taur, ceremonia Karkida de sacrificare a aceluia fiind închinată slăvirii strămoşilor (după cum a descifrat sigiliile din Bazinul Indului / Ghaggar acelaşi cercetător, care a afirmat că “trebuie verificate legăturile dintre celebrii Garga şi acele menţiuni ale sigiliilor” primei civilizaţii post-diluviene din lume):

Karka

456


şi în Palembang 2,59 lat. S, 104,45 long. E, etc. (e de ştiut că în Munţii Karo din E Sumatrei în localitatea Pinem a fost cartierul Gherga). Specialista în istoria Malaiană Jane Drakard în 1989 a studiat documente Medievale ce au relatat lupte din secolul XII în V Sumatrei, câştigate de luptătorii Ghergasi / Gergasi.

Karkida

Karka-Ga Arhipelagul Indoneziei - cu cele mai multe Insule de pe glob - este tot la răsărit de India. Gherga a influenţat şi Cultura Indoneziană - acum a celei mai mari naţiuni musulmane din lume - menţiune făcută şi de către Centrul Cultural Malaian, populaţia fiind amestecul celor 3 culori umane: albă, galbenă şi neagră (Cultura Malaiană a ajuns să fie răspândită în tot Oceanul Indian, inclusiv Madagascar, numele Gherga răspândindu-se şi în prezent prin areal sau mai departe şi în Pacific, ca de pildă cel mai înalt vulcan din Micronezia - fost Guerga / acum Agrihan 18,46 lat. N, 145,40 long. E - existând actuala companie Gerga Oil din Filipine, etc.); spre exemplu, în tradiţia Malaiană din Sumatra - cea mai mare Insulă din Arhipelagul Indonezian - până acum există baletul Gherga, în costumaţia de batic Gherga, prin mai recenta ceremonie rituală Tabot, în Festivalul Anului Nou, ţinut spre exemplu în Bengkulu 3,47 lat. S, 102,15 long. E dar

Monumente Gherga din Indonezia 457


Profesorul Mircea Eliade a consemnat: “În Sumatra / Indonezia, populaţia pre-Malaiană Batak - ale cărei idei religioase proveneau din India - în mare vechime credea că Universul era împărţit în 3 regiuni: Cerul cu 7 niveluri, unde locuiau zeii, Pământul pe care trăiau oamenii şi Infernul, tărâmul răposaţilor; exista şi mitul unui timp paradisiac, în care Cerul era mai aproape de Pământ iar comunicarea dintre zei şi oameni era continuă, însă - din pricina mândriei omului - drumul spre lumea cerească a fost întrerupt. Zeul suprem cel care începea cu sine însuşi - creatorul Universului şi al celorlalţi zei, a rămas izolat în ultimul nivel ceresc. Acolo domina şi conceptul că moartea era de fapt răpirea sufletului de către spirit”. În Indonezia, Buku Gherga din N Sumatrei Districtul Bharat Pakpak - a fost sursa ornamentului conducătorului, simbolizând triumful guvernării necesare regelui Indonezian (ereditar provenit dintre nobilii locali), după cum se vede în imaginea următoare:

Construcţie Gherga Legendele Indoneziene pomenesc pe chipeşul prinţ Gherga Singa - subiect de bază pentru teatrul clasic Malaian (legătura cu Singa-pur / Singapore - din extremitatea Sudică a Peninsulei Malaiană / Malacca - este evidentă). De altfel, unul dintre faimoşii profeţi Indonezieni a fost ascetul Garga / Gargya în Java / Iava, discipol al lui Rudra / Şiva (era din Peninsula Kathiawar / Gujarat, India), după cum a apărut pe inscripţiile unor tăvi de cupru din anul 860 în Kancana 6,45 lat. S, 107,30 long. E: era fondatorul unui club acolo, asociat direcţiei cardinale Sud şi considerat Yoghin puternic. De exemplu, în toponimia Insulei Indoneziene Iava / Java există aşezările Ghergo-Lan / Gergolan 7,33 lat. S, 110,44 long. E, Ghergu-Nung / Gergunung 7,38 lat. S, 110,45 long. E, Gherga-Dung / Gergadung 7,42 lat. S, 110,05 long. E, etc. În Malaiană, cuvântul Gherga este de bază pentru formarea verbelor despre cusut, ş.a. (ca de exemplu în Insulele Karkar 4,39 lat. S, 145,58 long. E şi Maluku / Moluce 2 lat. S, 128 long. E din V Noii Guinei, Gargaris 3,43 lat. S, 153,21 long. E în E Noii Guinee) iar pentru lup - nu întâmplător - e folosit “gurg”; o asemănare lingvistică e la gura celui mai mare râu din Noua Guinee: Capul Ghir-Ghir / Girgir 3,49 lat. S, 144,33 long. E. Chiar şi în Australia sunt ecouri Gherga între aborigeni, subiect al cercetărilor recente ale unor savanţi. Înaintea Potopului, nivelul mării era cu 70 de metri mai jos decât astăzi; de pe Insulele Indoneziene în zare următorul uscat în general era vizibil iar porţiunile înguste de apă care le separau erau relativ uşor de traversat. Colonizarea Australiei a început cu mai mult de 40 de milenii în urmă dar nu s-a dezvoltat nici o civilizaţie care să supravieţuiască trecerii mileniilor, obiceiurile populaţiilor rămânând neschimbate până la sosirea Europenilor, la începutul Epocii Moderne.

În aceeaşi zonă, ornamentul Gherga din imaginea următoare simboliza frumuseţea feminină a florilor de şofran - minunat de parfumate - ce se utiliza la decorarea marginilor acoperişurilor:

Ornament Gherga 458


Nivelul cu 70 de metri mai jos Gherghi şi Ghirăghi În N Australiei, în afara repertoriului cultural transmis verbal din generaţie în generaţie, se află locul cu semnificaţia mitologică printre aborigeni organizat în Parcul Naţional Kalka-jaka / Muntele Negru 15,40 lat. S, 145,13 long. E străjuind Bazinul Annan şi locul istoric reprezentat de picturile rupestre - naturaliste, religioase şi legate de creaţie din Parcul Naţional Kakadu, aparţinând patrimoniului UNESCO, unde trăieşte Gagudju / populaţia ce a dat numele rezervaţiei, care considera că o fiinţă ancestrală feminină a ieşit din mare pentru a forma uscatul şi a dat viaţă omului, după care a urmat o altă fiinţă creatoare: Ginga (în peşterile magice din Kimberley Range 16 lat. S, 126 long. E, din V Australiei, Uriaşa zeiţă se chema Guriguda, desenele rupestre fiind similare celor din inima Saharei). Aborigenii numeau Garrga salcâmul din care-şi confecţionau bumerangele (existent în Australia, mai puţin în statul Victoria); unii au studiat detaliile antropologice, ca de exemplu John Eyre în 1840 a cercetat triburile central Australiene ce foloseau pentru negaţie cuvântul Gherga, Helen Sheils de la “Institutul Australian pentru Studierea Aborigenilor” în 1961 menţiona prezenţa Gherga, Karen Adams în 1986 a observat la băştinaşii din Victoria că la prinderea pentru strangulare utilizau cuvântul Gherga, etc. În Noua Zeelandă - pe glob cea mai îndepărtată ţară de România - dansul Haka / “Ha-Ka” al indigenilor Măori a rămas ca parte esenţială în ceremoniile formale cu ocazia întâlnirilor, amintind de Hora / “Ho-Ra” războinicilor din restul Vechii Lumi: varietatea de acţiuni viguroase ca bătăile puternice din picioare, pălmuirea mâinilor pe lângă trup, scandările ritmate ale unei varietăţi de strigăte, contorsiunile faciale cum ar fi scoaterea limbii şi arătarea albului ochilor, etc., sunt elemente tipice ce combinate arată sentimentele relevante cu ocazia întâlnirilor; fizionomiile fascinante (toţi dansatorii se tatuează semnificativ) şi mişcările sacadate dar armonioase ale dansului ritualic Haka impresionează prin intensitatea lor, fiind o formă dintre cele mai expresive ale originalităţii umane, redând legătura cu lumea strămoşilor.

Primii locuitori ai Himalaiei au fost cei cu genericul de Ghirăghi sau Kirăti - reproducând Ghirăg / Gherga - parte a oamenilor numiţi sugestiv: “Rai”. Antropologii au documentat că au ajuns acolo din Bazinul Fluviului Galben, care izvorăşte din Munţii Kunlun / pentru Chinezi însemnând “Munţii Capului” (dintre Pamirul populat de Gherghi / Ghalcha şi Tibet, locul unde a apărut evantaiul, ce a inspirat vălul din portul Gherga - cu cârpe în Carpaţi - numit Khirqa în vechiul Egipt, acum Burqa la musulmane); sosirea Ghirăg / Kirăt în Himalaia a fost apreciată de cercetători că s-a întâmplat în urmă cu 10 milenii. Caracterizaţi ca “inimioşi”, Ghirăghii - ştiuţi şi ca cei din populaţia Rai - erau asociaţi cu leii, în ale căror piei umblau îmbrăcaţi. Teritoriul lor - întins de-a lungul întregului lanţ Himalaia, al celor mai înalţi munţi de pe glob - a fost notat Antic “Kirradia” (de geograful Ptolemeu din Anticul Egipt); azi, urmaşii sunt mai ales în Valea Kathmandu, în care e capitala Nepalului. Spre deosebire de credinţele celorlalţi Nepalezi, religia Ghirăg / Kirăt s-a bazat serios pe animism, pe şamanism şi pe Cultul Strămoşilor, păstrându-şi practicile în festivaluri specifice (dintre ei lipsind brahmanii, fiind consideraţi doar ca luptători - uneori ca războinici “degradaţi” / “decăzuţi” - foarte fioroşi în bătălii: nemiloşi, lipsiţi de etică militară). De-a lungul vremurilor, regatele lor au fost îndeosebi la sursele apelor sacre izvorând din Himalaia, ca de exemplu ei fiind gardienii Sacrului Masiv Meru / Kailaş: Muntele Fericirii. În filozofia lor, credincioşii Ghirăghi / Kirăti n-aveau idoli, considerând divinul supranatural, de nevăzut şi de neatins, însă puterea divină putea fi simţită. Yajur Veda - una dintre cele 4 cărţi vedice / cea a formulelor pentru sacrificii - i-a prezentat pe “Kirata” / Ghiraga ca din timpurile dinaintea existenţei oricărei scrieri, ei fiind vânătorii şi Muntenii chipeşi ai Himalaiei. “Mahabhărata” 12:206 - importanta epopee mitologică Sanscrită - a descris populaţia Ghirăg / Kirăt ca “Mleccha” Nord Indiană, adică formată din Uriaşi mesageri îngereşti (între care erau şi străvechii Ghalcha / Gherghi din Pamir); conform “Mahabhăratei” 2:51, Kairaţii / Ghirăghii erau foarte bogaţi, primind tribut de la toţi din jur. În 2008, studiul religiei Ghirăg / Kirăt de către Bhim Subba Limbu din Nepal a enunţat: “Statutul femeilor în vechime - înainte de perioada vedică şi în timpul aceleia - a fost foarte înalt; cele mai apreciate femei erau numite ‘Gargi’. În societate, fără 459


participarea feminină religia n-ar fi supravieţuit; femeile au fost sprijinitoarele valorilor şi normelor religioase iar credinţa Kirăt afirmă că religia sa a fost generată de o mare femeie.

Hinduşii au început să considere femeile impure în timpul menstruaţiei; apoi, din perspectivă religioasă, statutul femeilor a devenit tot mai inferior. Numele Kirat nu este geografic, al nici unei caste sau neam; Kirat e civilizaţie, credinţă, stil de viaţă. De fapt, numele Kirăt este deformat, Kiryat regăsindu-se de pildă la aşezările din Canaan (‘Kereţii’ fiind acolo locuitorii). Conform legendelor, Kirăt e în legătură cu Muntele Kailaş, cu primii crescători ai viermilor de mătase Kereta, ş.a. În perioada ariană, se ştia că Valea Kirgram era sursa Kirăt. Mulţi s-au preocupat de originea Kirăt - sau Rai - care a format populaţia primordială a Nepalului, făcând istoria pentru milenii; ultimii regi Kirăt au domnit în centrul Nepalului până la începutul mileniului I”. (În Nepal, stăpânirea Ghirăg / Kirăt a fost înlocuită de cea Gurkă).

Gurka

Războinicii Gurka - cu statură redusă, trăsături distincte, etc. / ce-s major relevante Gherga mai mult în nume şi prestigiu - au constituit Regatul Nepalez în N Indiei, în cei mai înalţi munţi ai globului, Ghoorka (venind dinspre V, având ascendenţă Kuşană); cuţitele lor tradiţionale sunt

Kirăt 460


numite Kukri, respectiv cuţitele Gherka (asemănător cu ele au fost cuţitele Grece de sacrificiu şi pumnalele Geţilor). Trebuie ştiut că MasaGeţii - care Antic au ajuns în zonă din preajma Aralului - mai aveau între obiceiuri poliandria şi ritualul de a curma vieţile părinţilor deveniţi neputincioşi.

În Nepal şi Tibet încă se practică foarte vechiul şamanism Karga, de tratare a dezechilibrelor mentale, manifestate la “posedaţi”: terapeuţii evocă experienţe transpersonale, încercând să modifice relaţiile semnificative din universul pacienţilor, ritualurile apelând “urgenţa spirituală”, respectiv “trecerile de resuscitare”, prin scenarii de tipul renaşterilor psihologice, sociale, familiale ori sufleteşti; procedura - prin care se obţin rezultate ca schimbarea credinţelor, ştergerea amintirilor, îmbunătăţirea tonusului, ş.a. - e denumită Karga Puja (manieră hindusă - la întâlnirea şamanismului cu medicina alternativă - de prosternări, cu incantaţii şi oferire de ofrande / ca apă pentru băut şi spălatul picioarelor, flori, fructe, lumină, etc., fiind de ştiut că “puja” e cuvântul Nepalez pentru “ritual”). Majoritatea Nepalezilor - respectiv grupul etnic Tamang leagă tratamentul Karga de cer, în graiul lor Karga fiind grupul planetelor spre care se îndreaptă sunetele acompaniatoare ale tobei (ce sunt pentru eliminarea obstacolelor din calea evoluţiei).

Gherka Pe baza Gurka, armata imperială Britanică a dezvoltat conceptul rasial al artelor marţiale, ei fiind în armată pentru timp îndelungat luptătorii de elită - cu certe calităţi naturale ca loialitate, forţă fizică, rezistenţă, organizare, tenacitate, strategie şi autosuficienţă. În Antichitate, după ce Arianii şi-au început dominaţia, neamul Gurka şi-a stabilit capitala la Gorkha, în prezent locul fiind recunoscut ca de mare importanţă istorică, în centrul ţării.

Aristocraţia Tibetului

Gorkha În Nepal, pe Valea Limi din Himalaia / la limita cu Tibetul, Mănăstirea Rizing Ling (veche de peste un mileniu), păstrează relicve Antice - artefacte şi picturi - ale sectei ştiută acolo drept Ghergu.

Podişul Tibetului - cel mai înalt din lume şi cel mai inaccesibil loc de pe planetă, conform studiului condus în 2009 de Alan Belward pentru Centrul de Cercetări al Comisiei Europene, după cum reiese din harta precedentă ce a înroşit zonele cele mai dificile de acces - se întinde între Himalaia (S) şi Deşertul Gobi (N). Savanţii de la Universitatea California au observat că adaptarea Tibetanilor la altitudinile unde atmosfera este mai săracă în oxigen a avut loc în mai puţin de 3 milenii, aceea fiind cea mai rapidă schimbare genetică vreodată la om, mutaţiile legându-se de felul utilizării oxigenului de către organism. În Tibet există la altitudini de peste 3500 metri ciuperca Cordyceps / “Cordyceps” (“ceps” însemnând “cap”), considerată “cadou zeiesc” şi utilizată milenar în medicina tradiţională, într-o fază a ciclului biologic acea ciupercă fiind în formă de plantă iar în cealaltă sub formă de insectă (ciuperca este rară şi are numeroase beneficii, printre care ajutarea ADN-ului contra cancerului, efecte anti-inflamatorii şi antibiotice, reglând şi tonificând muşchiul cardiac, îmbunătăţind tonusul sexual, etc). Tibetanii nu sunt Chinezi, însă o mare parte din ţinutul lor acum face parte din China. În Tibet, vechea religie autohtonă era ştiută ca “a oamenilor”, ce avea ca instituţie centrală regalitatea sacră, primul rege fiind socotit a fi coborât din cer, aducând pe pământ prototipurile cereşti ale plantelor şi animalelor, ca să le fie de folos oamenilor (dar 461


oamenii, condamnaţi să aleagă între poruncile zeilor Cerului şi demonii Infernului, au determinat căderea lumii, după distrugerea ei având loc un nou ciclu, ce a pornit din nou de la zero). Stratificarea socială Tibetană este dintotdeauna conform păturii superioare a nobililor Gher-ba, a păturii religioase (călugării ajung acum la o cincime din populaţie, în trecut fiind mai numeroşi) şi a populaţiei plătitoare de taxe / ce constituie majoritatea. Elita Tibetului, numită Ger-ba / Gher-pa - o minoritate - deţine majoritatea proprietăţilor, administrându-le în folosul propriu şi al mănăstirilor (până la sosirea comuniştilor, adică secolul XX - când în rezistenţa contra Chinezilor s-a remarcat inclusiv comunitatea nomadă Gherghe - în Tibet nu exista plata pentru munca prestată pe proprietăţi). Aristocraţia Gher-ba a inventat jocul Go devenit foarte popular / “Enciclopedia Britanică” îi indică apariţia în secolul XXIV î.C. - ca luptă a limbii: când un jucător punea o piatră pe tablă, trebuia să-şi însoţească gestul cu vorbe de duh / demonstrându-şi astfel ascuţimea minţii.

Caşmirului (colecţia cuprinzând şi alte scrieri Pali, respectiv Sanscrite), loc dominat de populaţia Pamiriană Gălca / Ghalcha.

Manuscrise Ghilghite În Tibet regula curentă - practicată dintotdeauna de către aristocraţia Gher-ba / Gher-pa - este a poliandriei (traiul unei femei cu mai mulţi bărbaţi). Organizarea uniunii conjugale cu mai mulţi soţi (ce a existat la vechii Indieni şi la SuMeri / Sumerieni), în prezent este practicată doar în izolarea celui mai înalt podiş al lumii - în Tibet - sub forma dominantă a cununiei fraternale: femeia când se căsătoreşte se consideră soţia tuturor fraţilor aceluia / nici unul neputând revendica drepturi exclusive; copiii recunosc toţi acei fraţi ca fiindu-le taţi şi moştenesc împreună proprietatea deja comună a taţilor lor. Dacă familia se divizează, atunci copiii sunt împărţiţi după cum decide mama; poliandria este un mijloc de a suprima partajele, de a restrânge numărul moştenitorilor şi este practicată conservator îndeosebi de către femeile bogate, pentru a-şi păstra avuţiile. Ultimul matriarhat din lume e Tibetan - îndeosebi la populaţia care trăieşte pe malurile spectaculosului Lac Lugu, cu oglinda apei aflată la 2685 metri altitudine, ce o divinizează pe “Mama Muntelui” Gan Mu - societatea fiind condusă de bătrâne / la sfârşitul Antic cele din “Regatul femeilor” individualizându-se de restul Tibetului, având tradiţia “căsătoriilor prin vizită”: bărbaţii aleşi de femei le vizitează după căderea serii, în dormitorul lor din casa familială, însă trebuie să plece înainte de ivirea zorilor; între cei implicaţi nu există nici un fel de obligaţii, căci legătura se bazează pe atracţia fizică - bărbatul fiind un simplu vizitator în casa femeii. Copiii care se nasc din acele relaţii sunt îngrijiţi de familia mamei şi iau numele de familie a aceleia (tatăl rămâne de multe ori necunoscut); oricare femeie are dreptul să-şi aleagă partenerul iar când vrea să pună capăt relaţiei e liberă să-şi aleagă orice alt partener. Femeile care îşi schimbă frecvent iubiţii nu sunt deloc blamate de societate, deoarece dreptul le este recunoscut prin tradiţie. Anual se organizează pe Muntele Sacru Gan Mu un festival în onoarea zeiţei dragi, ocazie cu care tinerele îşi aleg iubiţii; gelozia este o noţiune necunoscută în zonă. S-a observat că în vechime organizarea triburilor cu cât era mai rudimentară, cu atât statutul femeii era mai privilegiat (ceea

Go Aristocraţia Tibetului - Gher-ba / Ger-pa - este succesoarea vechii conduceri, sub formele: regală / a celor veniţi dinspre V, descendentă din precedenţii conducători spirituali şi politici (denumiţi “lama”, căci sub influenţă Indiană în Tibet s-a dezvoltat o formă de budism numită lamaism, conform Tăbliţelor de Cupru Mahayana / “Mahăyăna” dar şi celei mai lungi cărţi din lume - Epopeea lui Gesar / Ghezer), înnobilată pentru servicii excepţionale, respectiv moştenitoare ereditară. Influenţa onomastică în apus s-a răsfrânt apoi şi asupra denumirii altei credinţe (de la “lama” / însemnând “guru”): is-lam. Budismul Tibetan = “Lamaismul” a integrat Dăkînele / Dakinele - străvechi zâne, de origine şamanică - ca păzitoare ale învăţăturilor secrete, mesagere cereşti, mari inspiratoare ale Yoghinilor (uneori distrugătoare, însă cel mai adesea creatoare): ele au însoţit zeităţile reprezentate în iconografie, limba lor desemnând sensul intim al termenilor utilizaţi în textele tantrice. Roata simbolul budist - de la sfârşitul mileniului I î.C. a înlocuit toba şamanică (câteodată vehiculul de zbor al iniţiaţilor). Este de ştiut despre cel mai vechi manuscrise budiste din lume din secolul II - că sunt din regiunea Ghilghit / Nordul 462


ce n-a însemnat însă că ulterior reciproca a fost valabilă). Pe glob, în trecut, familia era o comunitate economică înainte de a fi una sentimentală, condiţiile de trai determinându-i durabilitatea şi caracterul (devenind patronimică - prin prezenţa dominantă a bărbatului - necesară conservării ei / dacă dezvoltarea era dificilă ori devenind monogamă datorită sărăciei). Tibetanii n-au zi de naştere, ci se consideră de la început ca având deja un an. Tradiţional localnicii cresc porci şi bărcile utilizate pe apele lor au aspectul covatelor / albiilor cocinelor. Sicriele Tibetane sunt cubice, morţii fiind aşezaţi ghemuit. La un moment dat, în Caşmir fortul Kerku / Ghergu 35,08 lat. N, 76,10 long. E a fost înfiinţat de populaţia ce i-a dat numele aşa după al ei, coloniştii săi fiind din “Micul Tibet”.

“Acoperişul lumii” Tibet e regiunea vecină cu Pamir şi Caş-mir; în condiţiile aspre ale Tibetului, dintotdeauna s-a practicat poliandria, mai ales de către Gher-ba / Gher-pa pătura conducătoare / aristocraţia Tibetului - păstrându-se astfel proprietăţi întinse de-a lungul timpului. În prezent, peste o zecime din populaţia SV Chinei - zona unde se află Tibetul - e genetic parte a grupului LLY22, ca şi Gherga, un loc semnificativ fiind de pildă aşezarea Ghergam 31 lat. N, 96,48 long. E. Pe valea ce leagă Tibetul de Caşmir - a celui mai răsăritean afluent al Indului acum, căci apele sale până în secolul XVIII î.C. se vărsau în Râul Ghaggar - a existat Regatul Gu-Ghe / Gu-Ge, stins în Evul Mediu (cea mai utilizată armă în China Antică era halebarda Ghe / Ge, aflată la baza artelor marţiale - în concepţia nu pentru luptă, ci ca să oprească lupta, Chinezii ajungând să dezvolte apoi şi cântecele Gu-Ghe ori dansul step Ta-Ghe); de altfel, forţa vitală a corpului Ki - oriental numită Qi / Chi - controlată prin Yoga, a dus la numiri atât a neamului ce-o poseda, cât şi a teritoriului de trai: China. Suflul vital energetic ştiut Asiatic drept Qi / Ki - ori vechi Egiptean drept Ka - împreună cu proto Indo-Europeanul Ker pentru cer, în accepţiune ancestrală asambla exact înţelesul pentru “energie cerească” Ker-Ka = Gherga (vechii Evrei chiar au plasat pre-diluvian asemenea exponenţi, pe Înălţimile Golan). În Tibet Gherghe / Gerge din trecut s-a remarcat de la a face entarsii în lemn, până în prezent, când continuă practicarea unei Yoga primordiale (spre exemplu, marcată de roata tripolară a bucuriei Gakyil - transcrisă şi Gankyil - pentru materie, energie şi spirit, precursoarea conceptului bipolar Yin-Yang ce în esenţă simbolizează sinteza cerului şi gliei / pământului, prin definiţie Pelasgă Ker-Ga, care era ca “Taijitu” la mijlocul mileniului IV î.C. în Cultura Cucuteni), cu mentorat ca al actualului lama Gherga / Gerga în Prefectura Derge; în răsărit, Chinezii au denumit sufletul corelat cu Yin (asociat pământului, pasivului, receptivului) drept “Po” şi spiritul corelat cu Yang (pentru cer, activ, pătrunzător), drept “Hun”.

Secolul VII în regiunea Ghilghit / Caşmir: Kargah Buda Gherga în Tibet

Gakyil Este de ştiut că în 256 î.C., “Cartea Oracolelor” = “I Ging” (operă confuciană al cărei conţinut a fost transmis verbal câteva secole înainte de a fi transcris) a avut ca esenţă

Platoul Tibetan 463


dinamica universului, cu 64 de stări de transformări integrate într-un ciclu etern, la baza căruia se aflau principiile ordinii Yin şi Yang, reprezentate prin hexagrame: Yin - aspectul feminin - simboliza întunericul şi moartea iar Yang - aspectul masculin - însemna lumina şi viaţa; ambele elemente erau reprezentate într-un simbol sferic, prezentând concepţia ciclică a lumii şi raporturile complementare ale puterilor. (În 1679, matematicianul German Gottfried Leibniz - influenţat de hexagramele respective - a dezvoltat sistemul de numere binare, din acela apărând baza tehnologiei calculatoarelor de acum).

Adunările Gherga

Toate religiile (inclusiv cele monoteiste) au populat Universul cu divinităţi; Marea Zeiţă a matriarhatului a fost înlocuită de consiliul bătrânilor - instrument al patriarhatului cu expresii / reflecţii mai numeroase, mai concrete, mai practice: principiile feminin şi masculin s-au împletit pentru a forma societăţile cu diverse credinţe şi organizări ce au dus la actuala civilizaţie.

De altfel, capitala Tibetului Rasa / acum Lhasa este la capătul Văii Gyerpa / Yerba - a faimoaselor peşteri străvechi de meditaţie - loc străjuit de la începutul mileniului I de Mănăstirea Gyerpa / Yerpa 29,44 lat. N, 91,16 long. E (în funcţiune şi acum). În 1883, “Societatea Geografică din Toulouse” 43,36 lat. N, 1,26 long. E / Franţa într-o expediţie semnala referinţa Kerga în valea superioară a Fluviului Mekong / Tibet (în prezent, există aşezările Tibetane Gherka, Gerba, Gorqu, Gyergo, etc). Katharine Carl în 1905 scria despre prinţesa Sih Gherga de la curtea împăratului Chinez Guangxu 1871-1908 (din Dinastia Aisin Gioro, conducătoare a Chinei din 1644, descendentă a Tunguşilor Jurchen / Gurun care s-au stabilit în Manciuria). De altfel, Gaozu - însemnând “înalt înaintaş” / un vechi împărat al Chinezilor - avea grupa genetică “N” ca şi Gherga (prezenţa aceleiaşi grupe genetice “N” a fost remarcată şi la Rurik - primul guvernator al Ruşilor / secolul IX, întemeietorul dinastiei care a condus Ruşii până la sfârşitul secolului XVI ori la descendenţii săi, între care în secolul XX a fost primul cosmonaut din lume, Iuri Gagarin 1934-1968).

Emblema Afghană a Adunării Gherga La începutul mileniului III, Adunările Gherga “Loya” Jirga / Jirja din centrul Asiei în unele versiuni - sunt sfaturile bătrânilor înţelepţi care iau decizii prin consens, fiind un proces de mediere a conflictelor valabil la orice nivel al societăţii (aplicat înaintea adresării poliţiei sau justiţiei), ce include şi suporterii părţilor în dispută / tradiţional neavând conducători: participanţii se aşează în cerc, astfel încât nimeni să n-aibă poziţie dominantă; de altfel, o preocupare de gen s-a reflectat şi printr-o carte din 1999 despre medierea conflictelor realizată în premieră naţională în România de Gherga (publicată şi în Engleză de “Institutul pentru o societate deschisă”). Prestigiul Adunărilor Gherga - cu transcrieri ale denumirii şi ca Girgah - este larg recunoscut în Asia Centrală (Iran, Mongolia, Turkmeni-stan, Uzbeki-stan, etc.), mai ales de către Paştunii din S Pamirului, din Paki-stan şi Afghani-stan / unde talibanii le-au legiferat, dându-le putere maximă; dacă este nevoie, Adunările Gherga pot institui “miliţii” ad-hoc, formate din tinerii părţilor, ce nu iau încă parte la deciziile bătrânilor datorită vârstei dar care sunt 464


puternici şi loiali pentru a aplica hotărârile Adunării / ce odată adoptate sunt obligatorii în comunitate. În Adunările Gherga - similar se petrecea Medieval printre ciobanii Balcanici Ghega - deseori un principiu judiciar aplicat e cel de responsabilitate comunitară (prin care individul este dizolvat în grup), astfel încât se face abstracţie de persoană, subsumând-o voinţei colective: fapta unuia sau unora - fără ca marea majoritate să fie direct afectată - e considerată în felul că în joc ar fi onoarea ori interesele tuturor, Adunarea reacţionând astfel corespunzător. Sorgintea e recunoscută a fi Antică, în legătură şi cu Anatolia. În Africa, justiţia făcută de sfat era ştiută ca “bătrână” iar în centrul Asiei pleacă de la înţelesul Altaic drept casă al Gherga (de exemplu, născut în S Lacului Baikal, Temugin=“Fierarul” din Hanul Tătar al Mongolilor / clanul matern Barga, înaltul roşcovan cu ochi verzi conform cronicarului Raşid Al-Din din Iran, ales în 1206 de către Adunarea Gherga sub denumirea de conducătorul universal Ghenghis însemnând “Oceanic” - cu mari însuşiri şamanice - a dezvoltat un uriaş imperiu, el afirmând că doar împotriva populaţiei Saami din N, în majoritate având exact acelaşi profil genetic cu Gherga, n-ar lupta vreodată şi n-a făcut-o): se ştie despre “Khan” că era titlul Antic pentru conducător, provenit dintre mediatorii consiliului bătrânilor (el a introdus în vastul său imperiu paşaportul diplomatic denumit “Ghereghe”, o tăbliță din metal preţios - chiar aur - ce autoriza libera trecere deţinătorului, la întoarcerea din misiune Gherega / Gerega trebuind returnată khanului / împăratului). De altfel, psihologii (între care Francezul Gustave Le Bon 1841-1931) au demonstrat că personalitatea individului aflat într-o mulţime se diminuează şi raţiunea colectivă a mulţimii devine dominantă, “reţetă” aplicată de Ghergani din cele mai vechi timpuri / profitând atât de înţelepciunea bătrânilor lor în domeniu, cât şi de numărul lor mare, ceea ce a dus chiar la denumirea astfel a sfatului. Dr. Jamil Hanifi din Afgani-stan a scris în 2008: “Jerga în prezent soluţionează conflictele tribale Paştune din Afgani-stan şi Paki-stan; de exemplu, în 1815 guvernatorul Britanic Mountstuart Elphinstone a notat existenţa întrunirilor Jerga la Kabul şi Peshawar. Funcţiile Jerga sunt invocate când apare o nevoie şi sunt oprite când nu mai e necesar; Jerga este simbolul autonomiei legale şi politice Paştune pentru un comportament adecvat, în ‘carta’ sa cuprinzând: susţinerea onoarei bărbăteşti, evitarea ruşinii, conduita sexuală feminină, răzbunarea, iertarea, protecţia, ospitalitatea, oferirea de azil / refugiu, etc. Conceptul Jerga este familiar populaţiilor ne-Paştune din regiune: în Persană, prin Jerga se înţelege reţeaua socială de clică folosită ca mecanism tribal de rezolvare a conflictelor. Ierarhia liderilor tribali, organele administraţiei externe şi părţile se articulează într-un mod decisiv pentru funcţia fiecăruia. Adunările Jerga se ocupă de conflictele majore intra-tribale şi inter-tribale. În principiu, reprezentarea tribului este ca un întreg, Jerga acţionând ca o entitate juridică, legislativă şi executivă. În caz de război - cum s-a întâmplat în 1708 în Afgani-stan - se convoacă Marea Jerga, adică Loya: Marea Adunare. În formatul tradiţional, numai proprietarii de pământuri pot participa la o Adunare Jerga. Nimeni nu prezidează şi fiecare are dreptul de a vorbi; e preferat spaţiul deschis, nu sub vreun acoperiş. Locul unde se întruneşte Adunarea Jerga este sacru; numărul participanţilor poate fi de la câteva zeci până la câteva sute. Deciziile derivă din discuţii, dezbateri şi se bazează pe consens deschis (iar când e dezacord explicit, prin majoritate); decizia Jerga este definitivă şi obligatorie (cine

nu respectă, riscă distrugerea proprietăţii ori excluderea din comunitate)”. În prezent, Parlamentul Afgan are oficial drept Cameră supremă pe cea a Bătrânilor, Jirga. În disputele judiciare, vicepreşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie, judecătorul Christopher Weeramantry (din Sri Lanka), susţinea doctrina Erga Omnes drept concept universal: decizia adoptată faţă de unele părţi în conflict nu trebuie să afecteze alte părţi, ce nu sunt implicate (însă care astfel pot fi deranjate). Erga în Greaca veche însemna “lucru intens” iar în Latină însemna “pentru cineva”.

Tetrada “YHVH” Adunarea Gherga - în Orient știută şi ca Jirgah / Jirja - a fost notată în vechea Ebraică, ce utiliza numai consoane, prin Tetradă / Tetragrammaton: JHWH (se referea la pluralul consiliului bătrânilor, fiind ulterior preluat cu vocale, literar Latin ca Iahve sau Iehova / în lipsa cunoaşterii sonorizării sale, căci numele sacru nu era niciodată pronunţat, ceea ce şi în Banat a dus la încurajarea utilizării poreclelor); de la Hitiţi, Zeul Iyaya - patronând călătorii - a fost notat apoi de vechii Evrei ca Iahve (Fenicienii ziceau părintelui zeilor “El”). În 2013, cercetătorul Canadian Polat Kaya a studiat rezonanța Yahve ca “Ay Hava”, însemnând în Turcă “Vântul Lunii” (căci “Ay” = “Lună” și “Hava” = “Vânt”). Iniţial, Evreii scriau aşa deoarece Dumnezeu e unic, fără a fi singular, la Curtea Sa fiind arhangheli / heruvimi (numele popular Iisus era versiunea rezonantă pentru Isis / mama ancestrală, Evreii - cu toate că în Canaan au introdus primatul patriarhilor păstrându-şi până în prezent descendenţa maternă). În 1979, cercetătorul Român Constantin Daniel a afirmat în “Civilizaţia Egiptului antic” că numele adevărat al lui Dumnezeu nu este ştiut realmente de Evrei nici azi: “El nu este nici Iahve, nici Elohim, nici Adonai, ci acel nume era cunoscut doar de marele preot care o singură dată pe an - de Ziua Iertării - îl pronunţa în şoaptă în Sfânta Sfintelor, încăperea cea mai tainică a Templului lui Solomon”; Evreii vechi procedau la fel cum era practica în templele Egiptene (în care numele reale ale zeilor erau ţinute secrete). Pluralismul divin apare în Biblie din “prima carte a lui Moise” (“Facerea” / “Geneza”), ca de exemplu în 1:26 “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să 465


stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” ori 11:7 “Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”, apoi guvernarea prin judecători fiind des prezentată de “Cartea Cărţilor” (concept ajuns Medieval ca “Divan” printre Români). Faptul că Adam a gustat din cunoaştere (şi nu dintrun fruct comestibil în sensul strict) e adeverit în “Facerea” / “Geneza” 3:22 de regretul gelos al lui Dumnezeu care aşa şi-a pierdut atributul mistic / aura divină: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul” (trebuie ştiut că pluralul folosit în versiunea originală Ebraică nu era al majestăţii, ci fizic); curând însă, în restul Vechiului Testament, Semiţii au înlocuit pluralul Iudeic “Elohim” cu “Cel care este” - notat prin tetragrama JHWH - ca zeu unic. Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach în “Mituri esenţiale” a reflectat: “Pasajul straniu conţine, pe lângă confirmarea de sens a pluralului Elohim (‘unul dintre noi’), aspectul de concurenţă între creator şi operă, însă se prea poate să nu fie totuşi decât un ecou al concurenţei între grupurile speciei Homo Sapiens şi tipul Neanderthal, dacă ar fi să judecăm problema euhemerist” (adică după Antica doctrină a învăţatului Euhemeros de la Curtea Macedonă a sfârşitului secolului IV î.C., potrivit căreia zeii nu erau decât oameni de seamă divinizaţi). Astfel, din cele mai vechi timpuri se poate observa că firul “roşu” Gherga s-a regăsit atât în toponimia Grădinii Raiului cât şi la femeia primului om, de fapt atât la divinitatea supremă Ghirghe (a Epocii Pietrei), cât şi la forul suprem Gherga: consiliul bătrânilor / sfatul înţelepţilor. Apoi, o geneză similară a fost în Europa (transmisia din India în Italia a fost prin Iran-Irak-IordaniaIsrael-Ionia): la Romani ceea ce pentru Grecii vechi era zeul suprem Zeus a ajuns să fie Jupiter, legat de Jove / o denumire rezonând cu Iahve (se ştie că Javan însemna - pentru mai mulţi - Ionian, înţelesul lui Jupiter / Iupiter fiind şi de “tatăl luminii cereşti”: “Dyeus” + “pater”). La Romani, Ginta era legată prin comunitate de nume (aşa-zisul “Gentilic” care figura în numele fiecărui membru / şeful Ginţii “Princeps” fiind ales); bărbaţii adulţi formau Adunarea, numită “Comitium”, ce era convocată de rege (“Rex”), investit cu putere pentru aceasta: “Imperium”. Autoritatea regelui era însă limitată de controlul consiliului bătrânilor, numit Senat (de la “Senex” = bătrân); membrii Senatului se numeau “părinţi” (“Patres” / din care au derivat aristocraţii, numiţi Patricieni) iar însemnele regalităţii erau - încă din vremea primilor regi Romani - coroana de aur, mantia de purpură, sceptrul cu vulturi şi scaunul / tronul de fildeş: toate erau familiare Gherganilor. Regalitatea Romană s-a încheiat la sfârşitul secolului VI î.C., prin refugierea ultimului rege la Cume, colonia întemeiată în Peninsula Italică de Gherghiţii din Ionia / Anatolia. Nu doar vechii Evrei au scris despre timpurile pre-diluviene, ci şi filozoful Platon, care - atunci când a relatat povestea Atlantidei - a notat că Marea Zeiţă “a ales ţara în care urmau să se nască oamenii cei mai asemănători cu Ea însăşi” (Marea Zeiţă - aşa după cum a rămas consemnat în prima scriere din lume, din Banat - se numea Ghirghe / Kirke); conform Gherghinului poet Homer, Kirke / Ghirghe era nepoata Zeului Okeanos. Vechii Greci ştiau că Okeanos a fost tatăl lui Keto / Crataeis şi astfel era bunicul Meduzei Gorgone iar pe de altă parte că era unchiul lui Poseidon, fiul fratelui său; nepotul Poseidon s-a iubit cu Gorgona Meduză iar după ce ea a murit s-a cununat cu Klito / Clito. Ţinând cont că acelea erau amintiri îndepărtate - din

urmă cu aproape 12 milenii faţă de acest prezent - se poate presupune o distorsionare onomastică a personajelor, între nepoata Gorgona sau Ghirghe a lui Okeanos ori între fiica Keto / Crataeis sau Kleito / Clito a aceluiaşi Okeanos (ambele având aceleaşi atribute “pământene”, evidenţiate similar de relatări: “frumoasă” şi “muritoare”); corespunzător, poate fi o suprapunere a celor înfăţişate de vechii Egipteni - de la care s-au inspirat Evreii vechi când au plecat dintre ei - despre Zeiţa Net / fiica soarelui Ra (în templul căreia din Delta Nilului era prezentată povestea pre-diluvienei Atlantida) şi sora Rhea a lui Okeanos din mitologia Greacă, care era fiica Cerului. Ceea ce a rămas de la vechii Greci a fost că oamenii erau asemănători Marii Zeiţe iar ceea ce a rămas de la vechii Evrei a fost că oamenii erau asemănători lui Dumnezeu (însă considerat fizic la plural şi nu era Sfânta Treime, deoarece Sfântul Duh e fiinţă - însă nu fizică - iar Vechiul Testament dăinuia dinaintea manifestării Fiului Iisus în Canaan, Evreii de altfel nerecunoscându-L nicicând pe Fiu, astfel încât pluralul exprimat de Dumnezeu trebuie să fi fost al adunării îngerilor iar primii îngeri menţionaţi de scripturi au fost gardienii îngeri veghetori / observatori Gregori, “Fiii lui Dumnezeu”, întrunirea lor fiind Adunarea Gregori). Adunarea Gherghi - cu forma mai timpurie rămasă ştiută ca Gregori - era adunarea celor ai lui Dumnezeu / simplu şi general numită ca Adunarea Gherga. Ca sfatul înţelepţilor / consiliul bătrânilor, Adunarea Gherga îşi are rădăcina dovedită istoric / arheologic în Epoca Pietrei, dinaintea Potopului, pre-diluvian; mărturiile despre timpul pre-diluvian conectează caracterul şi denumirea Adunării Gherga în viziune biblică de Adunarea Gregori a îngerilor masculini sub patronajul Tatălui Dumnezeu - iar în viziune păgână (respectiv pe filieră feminină) de gruparea în cerc / Gargară a credincioşilor Marii Mame Ghirghe: ambele feţe divine înalte - El sau Ea - de la început au fost slujiţi de cei care le semănau iar Adunarea Gherga dintotdeauna a fost unul dintre instrumentele reprezentării reale (fizic încă existând, aşa după cum e oficială de pildă şi acum în Afgani-stan). În “Dubla geneză biblică” din “Miturile esenţiale”, cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a scris: “Yahweh / YHWH tradus canonic prin ‘Domnul’ / ‘cel care este’ - avea atributul Elohim, plural intensiv indicând pe ‘cei puternici’, mai exact un grup de divinităţi artizane consacrate construcţiei şi reconstrucţiei universului, ca grupul de zei Anunnaki” (adică prinţii Anuna dintre Karduniaş / Babilonia şi Galileea, ştiuţi ca strângându-se în Adunarea îngerească Gregori). În trecut, deoarece se considera că faţa era manifestarea persoanei, privirea directă a liderilor era un sacrilegiu (la fel se credea despre divinităţi, a căror faţă nu era văzută de cei în viaţă iar numele nu le era pronunţat). Un exemplu Medieval al recunoaşterii conectării îngerilor Gregori cu prinţii Anuna a fost dat şi de episcopul Grîgur 1226-1286 din Ebra - localitate aflată în Districtul Gargaria din actuala Turcie - de aceea lui Grîgur zicându-i-se “Fiul Ebrei” / Latinizat “Bar Hebraeus” (tatăl său Harun / Aron era medic în Melitene / Malatya, oraşul cel mai important al regiunii), în urma explorării bogatei biblioteci de la Observatorul Maraga 37,23 lat. N, 46,14 long. E, din fosta Gherganie / Iran: episcopul Grîgur a fost înmormântat în Mănăstirea Mar Mattai / Irak (locul unde Sf. Isaac a învăţat Antica Meditaţie Herga); la acel observator, pe atunci cel mai mare din lume, a studiat şi George / Gregor “Choniades” 1240-1320, probabil nepotul istoricului bizantin Nicetas poreclit “Choniates”, fiindcă era din Colossae / Bazinul Meandrului, episcop ortodox al 466


Tabrizului 38,04 lat. N, 46,18 long. E / Iran - loc pe unde a trecut exploratorul Marco Polo în 1275, fiind pe Drumul Mătăsii - episcop Gregor care, pasionat de ştiinţele exacte, a copiat din Biblioteca Observatorului lucrări ale întemeietorului Nasîr 1201-1274 din Tus / Khorasan (aproape de graniţa Iranului cu Afgani-stanul) şi le-a dus în capitala bizantină, concept de care s-a folosit apoi astronomul Nicolaus Copernic 1473-1543 din Torun 53,02 lat. N, 18,37 long. E / capitala Pomeraniei, pentru a explica matematic heliocentrismul, adică teoria că soarele e centrul sistemului planetar.

numele după cel local folosit pentru Paştunii care formează majoritatea populaţiei, capitala Kabul 34,33 lat. N, 69,01 long. E având şi acum suburbia Vestică Gargha / Qargha pe marginea lacului cu acelaşi nume, acolo fiind Academia Militară Afgană; de altfel, numele Kabul / Cabul deriva din Kybele / Cubele - Marea Mamă - foarte respectată în areal).

Locul demonstrat că a fost cel unde grupul genetic uman “N” s-a despărţit (actualul tip uman Gherga apărând acum 10 milenii prin ultima mutaţie, petrecută în S Siberiei) era Pamir / “Pa-Mir” , ce are la răsărit Tibetul, din Kirghizia aflată în Nord, unde se numeşte Altai / “Al-Tai”, pe teritoriul Tadjik, până în Caşmir / “Caș-Mir” în Sudicul Paki-stan, cu partea apuseană - aflată în Afghani-stan - numită Gherghistan. În legătură cu denumirea Tadjikă, orientalistul German Jules Klaproth într-un amplu studiu a demonstrat că “numele de Dahi şi Dadjik / Tadjik era cel transmis de ei supuşilor lor Persani, fiind al vechilor Dahoe, răspândiţi odinioară din Bactria / Daxia până la Dunăre”. Cercetarea sa (publicată în 1826) a fost confirmată în mod independent şi de orientalistul Francez Antoine Saint-Martin 1791-1832, fondator al Societăţii Asiatice: “numele de Tadjik, dat azi de Turci şi Tătari persoanelor care vorbesc Persana în Afgani-stan, Tokhari-stan şi TransOxiana este chiar al vechilor Dahoe; numele de Dahi sau Dadjik / Tdjik era denumirea lor naţională iar acea numire - respinsă de Perşii eliberaţi şi de Săsani - n-a avut de atunci în Persia / Iran alt sens decât acela de Barbari”.

Gherghistan

Afghanii pretind că-s descendenţii lui Alexandru “cel Mare”, împăratul Imperiului Macedonean (în prezent, ţara lor este controlată de militarii NATO). Afghani-stan este în actuala formă din 1919 (an când ţara şi-a luat oficial 467


Capitala Dahilor De altfel, cronicarul Miron Costin - în secolul XVII, anterior acelor cercetători - în Letopiseţul Moldovei a notat că “Dahii şi Dachii tot una sunt”. Arheologul German Burchard Brentjes 1929-2012 a scris în termeni elogioși despre MasaGeți, ca “așezați pe valea fluviului SîrDaria și mai la est, ei cinstind ca zeu numai Soarele și animalul închinat lui calul – fiind războinici de temut, pedeștri și călare, purtând în bătălii centuri și fruntarii de aur (după cum a consemnat și istoricul Grec Hekaitos)”; savantul German a mai afirmat că Dahii apoi şi-au realizat, în mileniul I î.C., capitala Koi Krylgan Kala - 41,45 lat. N, 61,07 long. E, pe Fluviul Oxos (din actualul Uzbeki-stan / la S de Lacul Aral, în fosta Chorasmia), după anteriorul plan circular al cetăţii MasaGeţilor Arkaim din Sudul Uralilor. Cercetătoarea Melania Papadache din România a reflectat în 2009: “În Asia, numai masageţii şi dahii ridicau cetăţi circulare. Să ne reamintim că Enoh a fost învăţat de îngerul Uriel cum să opereze cu aparatul ceresc (urmând instrucţiunile date de Uriel, calculul cercetătorilor britanici Robert Lomas şi Christopher Knight a dat exact forma şi dimensiunea sanctuarului de la Sarmisegetusa); şi atunci, nu ne miră de ce oriunde se găsesc asemenea sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de Uriaşi ori de Uriel (cum ar fi Ural, Aral, etc). Fără supărare, ‘coi’ e cuvânt străvechi, cu conotaţii de virilitate. Celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le ofer câteva elemente derutante, notate de istoricul Burchard Brentjes: urmaşii dahilor au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele Mitreadates; iar Surenas (probabil în legătură cu munţii Şureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part, a învins legionarii romani conduşi de Crassus şi după modelul răzbunării reginei masageţilor - lui Crassus i-a tăiat capul, după care i-a turnat pe gură aur topit ‘ca să-l sature de setea de aur ce l-a mânat la război’.” În 2011, cercetătoarea Katy Eduljee a studiat migrarea Dahă din Bazinul Syr Darya în Bazinul Râului Gorgan: “Naţiunea menţionată de Avesta ca formată din Dahi, de textele Greceşti ca a oamenilor ştiuţi drept Daai / Daoi, în versiunea Latină fiind Dahae, a existat până în Medievalul Dahi-stan (din SV Turkmeni-stanului actual, la N de provincia Iraniană Gorgan); scripturile Zoroastre aveau pentru Gorgan denumirea Vehrkana, Perşii îi ziceau Varkana, Europenii o ştiau ca Hyrcania, etc. Iniţial, tărâmul Dahilor era în răsărit pe actualul teritoriu Uzbek şi în N Tadjik - iar acea locaţie Estică a fost menţionată de scripturi, Zoroastru trăind în acel timp, contemporan cu Dahii (ale căror familii au fost cele mai vechi, de la început)”.

Turkmeni-stan şi Balkan “Imnurile Gătha prin care Zoroastru şi-a răspândit mesajul erau în aceeaşi limbă pe care o vorbea el şi vecinii săi, astfel relevându-se că-şi împărtăşeau aceleaşi credinţe religioase; mai mult, putem conchide că ei erau de aceeaşi cultură şi etnie. Avesta i-a plasat pe vecinii Dahi în Aryana Ţara lui Zoroastru - ce era în Tărâmul lui Tur: o zonă Turanică. Fluviul Oxos / Amu Darya separa Iranul de Turan, ceea ce conduce la concluzia că Dahii iniţial au fost în Bazinul Fluviului Syr Darya, undeva la V de Valea Fergana (Dahii au făcut parte din cavaleria împăratului Alexandru cel Mare iar Appian din Alexandria în ‘Syriaca’ 167 i-a localizat la răsărit de Sogdiana / adică în Estul spaţiului dintre Fluviile Amu Darya şi Syr Darya: ei au migrat spre V - la 1500 km distanţă, în Nordul Gorgan - imediat după campania împăratului Alexandru Macedon)”.

Migrarea Dahă La hinduşi, Dăkînele erau străvechile zâne ştiute că puteau merge în Cer (budiştii le-au numit Kurukulla, ca forme energetice), pentru genul masculin având denumirea Dăka; mai ales Dăkînele arătau că posedau puteri psihice 468


deosebite şi erau recunoscute ca gardianele misteriilor. Iată dansatoare Dăkîne în Tibet:

Confederaţia Dahae (notată Daeva de Perşii din timpul împăratului Xerxe) a fost - după cum a indicat şi geograful Antic Georgiano-Anatolian Strabon - pe partea Caspică răsăriteană, în ceea ce acum e Provincia Balkan a Turkmeni-stanului (stat având ca vecin Nordic Kazah-stanul, vecin Estic Uzbeki-stanul iar ca vecini Sudici Afgani-stanul şi Iranul), până în Bactria = Tokhari-stan din E: e de observat că Tibetanii ştiau Bactria / Daxia ca Tocharia, în înţelesul lor “tochar” fiind “cap alb”, vechile texte menţionându-i şi “cu corpurile strălucind ca luna” iar cei cu ochii verzi fiind descrişi ca “având ochii ca fructele necoapte” (apariţia acelor aspecte Altaice i-a impresionat pe autohtonii Tibetului).

Arcaş Dah În 2002, Dr. Jane McIntosh şi Kerr Jarett din Anglia au avut grijă să consemneze în lucrarea “Civilizaţii dispărute” despre populaţia din Altai: “Civilizaţiile sunt de obicei întemeiate pe aşezări urbane, însă călăreţii din Altai - până în mileniul I î.C. - nu aveau nevoie de o bază fixă. Modul lor de viaţă nomad i-a determinat să se mute în funcţie de anotimp, creând o cultură ce înflorea oriunde îşi instalau corturile / iurtele (gher). Movile funerare - grămezi uriaşe de pietre cunoscute drept gorgane - sunt singurele semne ale prezenţei umane în această zonă în vremurile antice. Ele punctează stepele Asiei, întinzându-se către vest până în valea Dunării. Gorganele de la Pazyryk - sudul Siberiei - dezvăluie aspecte ale vieţii nomade ce nu apar în mormintele scite. Arghipii descrişi de Herodot locuiau într-o regiune muntoasă îndepărtată şi erau cunoscuţi drept păzitorii aurului (potrivit legendei, ei au fost primii care au furat metalul preţios de sub paza grifonilor); în limbile turcice, Altai înseamnă ‘Ţara Aurului’. Oamenii din Altai erau nomazi care îşi mânau animalele oriunde se putea găsi o păşune bună. Cirezile asigurau existenţa comunităţii: atâta timp cât erau hrănite şi

Dăkîne 469


adăpate, oamenii aveau carne, lapte, lână şi piele. Îndată ce păşunea era epuizată, oamenii plecau mai departe: îşi încărcau lucrurile pe cai şi în căruţe, aşa cum fac nomazii moderni asiatici precum kaşgaii iranieni. Nomazii nu foloseau mobilier voluminos (câteva măsuţe de lemn pliante, constând din tăvi detaşabile sprijinite pe picioare sculptate cu figuri de feline sprijinite pe picioarele dinapoi, ce puteau fi stivuite şi transportate uşor), preferând covoare şi piei de animal cu perne din postav, piele sau blană; tapiseriile izolau împotriva frigului şi asigurau suprafeţe ideale pentru decoraţiuni. Bărbaţii din Altai îşi petreceau cea mai mare parte a timpului călare, fie supraveghind turmele, fie vânând. Un costum găsit la Pazyryk era făcut din piele catifelată de samur şi decorat cu o broderie fină, de genul celor văzute azi pe hainele afghane; era împodobit cu aplicaţii de piele reprezentând un cerb. Capete de grifoni se înghesuiau printre coarne iar ochii erau boabe minuscule de aur. Căciulile asigurau protecţia împotriva vânturilor îngheţate ale stepelor; erau făcute din blană sau pâslă, cu apărători de urechi ce puteau fi lăsate în jos sau ridicate, ‘unindu-se într-un punct şi stând drepte şi ţepene’, cum spunea Herodot. Căciuli asemănătoare sunt purtate şi acum în Asia. Cei mai mulţi din Altai erau de tip european, practicând tatuajul bogat: unul dintre cele mai extraordinare obiceiuri ale nomazilor barbari. Cei care aveau tatuaje le purtau cu mândrie; ele sunt şi acum purtate ca semne de bravură şi nobleţe printre kirghizii din Asia Centrală. Un bărbat găsit într-un gorgan la Pazyryk avea semne de tatuaj pe glezne şi în puncte importante de pe şira spinării; aceste puncte sunt foarte cunoscute în acupunctură, practică larg răspândită printre popoarele asiatice de pe vremea lui. Se ştiu puţine lucruri despre religia celor din Altai; în Altai nu s-au găsit locuri de închinăciune. Se pare că şamanii prezidau înmormântările, muzica având aproape sigur o contribuţie la ceremoniile sacre funerare; tobele găsite sunt similare unor astfel de articole folosite şi acum în Tibet, Afghanistan şi Iran. Mormintele de la Pazyryk conţineau ustensilele pentru fumatul haşişului: căzănele de bronz cu seminţe de cânepă carbonizate”. Este de remarcat că în toată Asia Centrală a rămas obiceiul mâncatului împreună doar prin ghemuiala pe covoraşe, cu mâna dintr-o tavă pusă în mijloc: în Turcă, Română, Sardă şi Spaniolă “masa” a rămas masă (cuvântul Persan e “miz”, în Uigură, Urdu, Paştună şi Hindi e “mez”, etc.); aşadar, lumea între Europa şi Tibet numeşte mobila cu 4 picioare pe care se mănâncă în circumstanţe pompoase “masă”, “miz” sau “mez” (Biblia lui Ulfila scrisă în Gotă pe Valea Dunării o numea “mesă”), în rest - atunci când există - făcându-se referire doar la tăblia de lemn a ei. Termenul civilizaţional de masă se găseşte tocmai în zonele unde Gherga a fost cel mai răspândit. Orientalistul Englez Edmund Bosworth în “Enciclopedia Iranică” din 2000 a descris Gherghistan / Garcestan astfel: “era numele de la începutul islamic al regiunii dintre râurile afghane Hari şi Morgab, în munţii Paropamisus; Gargestan corespunde regiunii ştiută în prezent ca Firuzkuh şi parţial din provincia Badgis a Afghanistanului contemporan. Geografii islamici timpurii denumeau regiunea ca Garj, după titlul prinţilor locali care la sfârşitul mileniului I au fost vasalii samanizilor. Pe atunci, zona era înfloritoare, producând cereale şi fructe, având de asemenea elemente de păstorit”. În prezent, Provinciei Afghane Ghor - în cadrul căreia se găsesc Munţii Gherghi - i se mai spune Ghori-stan (în trecut era şi Gharchastan). De exemplu, savantul Francez Ajasson Grandsagne a explicat în 1829 situaţia acelor munţi din Gherghi-stan, aflaţi

în partea Vestică a celor notaţi de Pliniu în “Istoria naturii” ca Parapamisus / Paro-pamisus (respectiv Caucazul Indian, întins din Caşmir până în Afghani-stan). Pe calea dintre India şi Mesopotamia, Gherghi-stan - în centrul Afghani-stanului între regiunile Gandara şi Ghor, este o zonă înaltă (după cum îi spune şi sufixul = “stan” însemnând “ţinut”), ca parte a Munţilor Hindu Kuş, ce pleacă din nodul Pamirului.

Gherghi-stan în SV Pamirului Din văile Gherghi-stanului provine cânepa Indiană Hindu Kuş asta şi însemnând pentru cei care au transferat denumirea de la Munţii Păsării Indiene la “Kuş” cu înţelesul şi de “cânepă” - plantele Cannabis fiind utilizate de 10 milenii în regiune, răspândindu-se în lume din Epoca Pietrei, începând cu şamanii din N (“ganica” din Sanscrită / “gania” mai recent, a devenit “marihuana” în Spaniolă); de altfel, întotdeauna a fost o analogie între senzaţia de zbor provocată prin halucinaţiile datorate consumării cânepii şi înălţimile munţilor ori înălţarea păsării în înaltul cerului.

Cânepa Indiană Cânepa ajută lărgirea arterelor, astfel încât sângele să poată circula mai bine; seminţele de cânepă conţin proteine în cantităţi mari şi acizi graşi - ce nu pot fi găsiţi altundeva în natură - esenţiali în curăţarea trupului de colesterol. Hameiul - agentul stabilizator al berii, băutură rezultată după coacerea cerealelor din fermentarea lor, procedeu ştiut în zonă în urmă cu 6 milenii - este tot din familia cânepii. În Gherghi-stan, pe lângă imensele bogăţii ale pământului, s-au realizat şi cele mai mari producţii de opiu din lume / dar şi alte produse din mac (primii care au făcut-o au fost Sumerienii / din 470


Mesopotamia, tot în urmă cu 6 milenii). Consumatorii acelor “toxine” îşi aveau percepţiile distorsionate - printre care halucinaţii, comunicări cu spiritele, detaşarea sufletului de corp, călătorii în alte timpuri şi locuri, schimbări de identitate, etc. Cultul Marii Zeiţe - mai ales venerată ca Isis / Kybele - a fost răspândit până în mileniul I î.C. în Gherghi-stan. Naturalistul Galez Thomas Pennant în 1798 când a scris despre marşul împăratului Alexandru “cel Mare” prin Asia a menţionat Munţii Gherghi la poalele cărora, pe ruinata capitală a provinciei Persane Gandara - descrisă când funcţiona de către Carianul Scylax în 518 î.C. - s-a înfiinţat la 329 î.C. Alexandria Caucazului 34,58 lat. N, 69,17 long. E (fosta Opian, azi în N Charikar, lângă Begram / Afghani-stan) în cinstea împăratului Macedonean dar şi ca să-i apere întoarcerea din India / în secolul I cronicarul Roman Curtius Rufus consemnând că acolo au rămas 7 mii de militari rodaţi în lupte, 3 mii de mercenari şi 4 mii de localnici; oraşul respectiv, unde localnicii aveau un grai aspru, a devenit capitala Regatului Indo-Grec rezultat după dezmembrarea Imperiului Macedonean, de acolo plecând călugării Ioniani care, conducând 30 de mii de oameni, au ridicat Stupa din fosta capitală a Ceylon-ului / Sri Lanka, cea mai mare construcţie de cărămidă din lume, acum în patrimoniul UNESCO: e de remarcat că pagodele din Orientul Îndepărtat s-au dezvoltat din acel model (monumentele primare imitau stupul de albine, Românii având şi azi cuvântul “stup” exact pentru ceea ce făceau, ca mari apicultori, străvechi şi celebri istoric pentru aşa ceva dinaintea ridicării stupelor Asiatice, în vocabularul Românesc termenul de “stăpân” - pentru “domn” - provenind de la Zeul An, primul proprietar de stup / din “stupul” lui An, al urmașilor săi, roind oamenii conduși de riși și regi).

Gherghi-stan

Răsăritul Gherghi-stanului

În judeţul Herat, la 2560 metri altitudine, se găseşte localitatea Gherghi 33,45 lat. N, 63,20 long. E (lângă care este izvorul Jare Gergi 33,47 lat. N, 63,17 long. E) iar prin Herat curge Râul Hari / Hirmund, care izvorăşte din Nordicii Munţi Gherghi; zona a fost condusă - din capitala Herat - de către dinastia princiară Kart în 1245-1389. Este de ştiut că acum, în Epoca Modernă, Kirghizia - ţară din N nodului muntos al Pamirului - e numită şi ca Gherghi-stan. Între Gherghi-stanul Afghan şi Kirghi-stan / Kirghizia se află Uzbeki-stanul, ţară independentă din 1991 (unde Alexandru “cel Mare” s-a însurat în 327 î.C. cu prinţesa locală Roxana nume însemnând “mica stea” - pe care a iubit-o şi cu care a avut un fiu dar împăratul a murit înainte de naşterea aceluia, imperiul destrămându-se datorită luptelor subordonaţilor); cea mai veche celebrare a muncii de către Uzbeci a rămas în istorie ca vacanţa Erga / declarată de cel mai vârstnic membru al comunităţii, care stabilea când să fie. Tot între Kirghi-stan / Kirghizia şi Gherghi-stanul Afghan se află şi Tadjiki-stanul, ţară independentă tot din 1991 (în Antichitate aflată sub conducerea Dinastiei Roxanei, astfel încât mariajul politic al împăratului Alexandru “cel Mare” cu prinţesa a asigurat alianţa Dakhilor şi Marilor Geţi din zonă, aşa dominaţia Macedonă ajungând până la Fluviul Sîr-Daria / Kîrgîzia).

Munţii Hindu Kuş erau ştiuţi ca Munţii Gherghi, denumiţi în Greacă pe atunci acolo Caucazul Indian, nume similar cu cei dintre Asia şi Europa, adică Munţii Caucaz dintre Marea Caspică şi Marea Neagră. În colţul SV al hărţii realizată de geograful Englez James Rennell în 1793 apar Munţii Gherghi-stanului, unde în Antichitate se producea faimosul vin Kapisa. Cel mai înalt vârf al Munţilor Gherghi este în Masivul Baba 34,38 lat. N, 67,37 long. E: 4951 metri altitudine. În Herat 34,20 lat. N, 62,12 long. E, cel mai mare oraş Afghan după capitală, dominat de ruinele din timpul împăratului Alexandru “cel Mare”, aflat la SV de Munţii Gherghi, e cel mai sacru loc Afghan: micuţa Moschee Kherga, având uşile încastrate cu lazurit - protejată ca parte a patrimoniului mondial - ce adăposteşte mantia profetului Mahomed (relicva nu este arătată decât fundamentaliştilor musulmani).

În acele părţi şi azi sunt tradiţionale luptele libere “kuraş” - rezonând cu Românescul “curaj” - existente până la Azerii din Caucaz ori la Tătari, ca înfruntarea sportivă dintre 2 combatanţi (foarte gustate de public); în EurAsia, tot 471


Nordul Imperiului Macedonean - de la Fluviul Dunărea până la Fluviul Sîr-Daria - s-a mărginit cu Geto-Dacii (care formau altă mare putere a acelor timpuri, pe spaţiul Stepei EurAsiei, din China până în Panonia), ei fiind considerați ca egali în puteri și de către următorul imperiu vecin apărut, anume cel Roman.

În Valea Hunza din Paki-stan / parte a regiunii Ghilghit, având mulţi caişi (numiţi “gargari” în Caucaz de către Georgieni), cu fructe bogate în vitamina B 17 contra cancerului şi apă alcalină provenită din gheţurile înălţimilor, după cum a studiat şi Dr. Jay Hoffman în 1960, trăiesc unii dintre cei mai longevivi oameni de pe glob acum, albi cu fizionomie tipic Caucaziană, vorbind un grai având mulţi termeni Makedoni, moşteniţi de la oştenii Anticei armate a împăratului Balcanic Alexandru “cel Mare”. Cea mai importantă limbă din grupul lingvistic Indo-Aryan Dardic / Dardu e Kaşmira, nativă în Ghilghit (vorbită din E Afgan până în N Indian); e de ştiut că vorbitorii hindi (cei ai limbilor Indo-Ariane) sunt jumătate din totalul Indo-Europenilor din lume. Indologul Asko Parpola de la Universitatea Helsinki / Finlanda - de exemplu - a susţinut că limbile Dardu descind direct din Sanscrita vedică.

NV Indiei

N Caşmirului (partea cea mai Nordică a Pakistanului, la graniţa cu China / Bazinul Tarîm) e şi azi numit Gilgit / Ghilghit: se întinde la S de Coridorul Wakhan, prin care curge Râul Pamir, ce izvorăşte din Lacul Zorkul / Ghalcha, “leagănul” Gherghi (adică al fruntaşilor Arimi / Pelasgi, care au plecat de acolo până în Bazinul Dunării); prin acel coridor în Epoca Pietrei - numit “Drumul Ghilghitului” se comercializa lazuritul Afgan și a trecut fostul Drum al Jadului (atestat - conform Dr. Elena Kuzmina - din mileniul III î.C.) iar apoi Drumul Mătăsii. În Epoca Pietrei locuitorii zonei erau Ghalcha iar în mileniul II î.C., populaţia regiunii Ghilghit era ştiută ca formată din Indo-Europenii / Arianii Gorai, numiţi şi Derdae / Dardu - foarte bogaţi în aur - de Antici ca Herodot Karka 3:102, Pliniu “cel Bătrân”, Ptolemeu, Strabon, ş.a., în legături cu cei din fostul Bazin Ghargar / Ghaggar; în centrul regiunii Ghilghit / Gilgit (adică Nordul Caşmirului) este oraşul Kargil 34,33 lat. N, 76,08 long. E, faimos pentru livezile sale de caişi, încălţările populare ale localnicilor fiind curbate la vârfuri cu gurgui - la fel cum au purtat Anatolienii Kheti / respectiv Geţii și Hitiţii ca în imaginea următoare:

Dardu cu roşu Lingvistul Irlandez George Grierson 1851-1941 a afirmat că “Pamirienii Tadjici din Badakhşan (cuprinzând Coridorul Wakhan) erau Ariani ca Ghalcha, a căror limbă oficială - numită tot Ghalcha - a fost utilizată în zonă până la sfârşitul Evului Mediu. Dialectele Moderne Ghalcha se vorbesc încă în Munţii Pamir şi mai ales la izvorul Fluviului Oxus, Tocarianii / Mleccha fiind înrudiţi cu Pamirienii Ghalcha”. (Se poate observa că pentru cei din Tibet termenul “tochar” = “cap alb”). Nordul Caşmirului - adică regiunea Ghilghit, străbătută de Râul Gilgit / afluent al Fluviului Ind în timpul hindus avea conducătorii cu titlul “paradisiac” Ra şi a fost sub conducerea Dinastiei Tarkan (membrii Dinastiei Targan a conducătorilor Ghilghit - ridicată dintre locuitorii Dardi ai Nordului Caşmirului - erau veneraţi ca descendenţi solari); în perioada 625-1003, Dinastia Karkota din Caşmir a condus imperial din Kabul până în Calcutta (la poalele Sudice ale lanţului Himalaian). După 3 secole, Ghirkis - fiu Tarkan a adoptat în N Caşmirului islamul şiit (Dinastia Tarkan a condus regiunea Ghilghit - Nordul Caşmirului - până în secolul XIX / Ghilghit, cu notarea Sanscrită Ghallata, intrând sub ocupaţia Britanică în 1889). “Oamenii stepelor” îşi numeau generalii ca Targan / Darkhan (preluarea titlului fiind de la Rurani / strămoşii Tătarilor şi Avarilor, care îi numeau aşa pe privilegiaţii metalurgi, neplătitori de taxe); Dr. Choi Han Woo de la Universitatea Handong din Pohang 36,01 lat. N, 129,21 long. E / Coreea de Sud a studiat străvechea provenienţă Tarqan: “Până în mileniul I, Tarqan a fost titlul de înalt oficial, derivat din limbile Altaice ca Tarkan în Tibet, Tarkhan în India, Tarchan în Siberia, etc. În EurAsia, s-a răspândit pe larg conceptul celestului Tarqan Tengri. Titlul de Tarqan a fost la baza identităţii vocaţionale a Gok-Turcilor”. 472


Gok-Turcii însemnau “Turcii celeşti”, leagănul lor fiind Altaic şi erau conduşi de clanul Ăsîna - al celor “albaştri” înrudiţi cu Tunguşii Aisin, descendenţii Tunguşilor Jurchen, strămoşii Dinastiei Gioro a Chinei; statul Gok-Turk - cu capitala în Mongolia pe Valea Orkhon, sub semnul totemic al lupoaicei - s-a întins în Sudul Siberian în perioada 552-744: refugiul lor mitic era în văile greu accesibile ale Munţilor Altai - cu genericul Erghenegon - loc menţionat la fiecare An Nou, celebrat în martie, ca Nevruz / Naurez, prima silabă însemnând “nou” iar cealaltă silabă însemnând “rază” (pe Valea Orkhon - a râului ce curge în Lacul Baikal - e şi oraşul Kharkhorin 47,11 lat. N, 102,49 long. E iar cel mai înalt crater din zonă este al vulcanului stins Khorgiin / lângă care e şi masivul vulcan stins Khorgo, cu Lacul Terkhi). Este de observat că între cei din Kaş-mir / Caş-mir şi cei din Hindu Kuş / Kuşani au fost numeroase legături; Kuş - înaintaşul Kuşanilor, numit la fel ca bunicul său - a fost fiul lui Rama din Sudul Caşmirului, el fondând Kasur (în răsăritul Pakistanului), la poalele Munţilor Hindu Kuş iar foştii Gandhari au fost strămoşii populaţiei Paştune din prezent: locuitorii Afghani.

nemongoloide) iar apoi zona a fost controlată de către Sasaniţi / Săsăni, care au urmat Parţilor / adică Parsilor, respectiv Perşilor. În secolul VI î.C., vecina răsăriteană a Hyrcaniei / Gherganiei - întinsă între Munţii Elburz şi Marea Caspică - era satrapia Parthava, ce după moartea împăratului Darius s-a despărţit de Hyrcania şi s-a unit cu Chorasmia, însă a mai fost condusă de Mezi (e interesant că în arealul Pontic de pe atunci Darius avea echivalentul Derzis, adică Gherghi).

Împărăția lui Darius / Derzis Anatolianul Strabon - care a scris despre Chorasmi că erau MasaGeţi, adică Geţi Mari - a afirmat că în secolul III î.C. întemeietorul Dinastiei Parţilor a fost un nomad Dah de pe Fluviul Ox; în secolul III, Parţia şi-a încetat existenţa, devenind inclusă în Imperiul Săsan, sub conducerea descendenţilor lui Săsan, descendent Ahemenid - din Dinastia Persană imperială - înrudit cu Dahii Karga. Yue-Che / Yuezhii - astfel numiţi de către Chinezi / “Yue” însemnând “Luna”- au fost Caucazienii Gheţi Mari / Masivi (adică MasaGeţi) care au dominat Asia Centrală timp de un mileniu jumătate, după Epoca Bronzului până la Anticul Imperiu Kuşan inclusiv; Yuezhii au mai fost numiţi şi Rouzhi. Istoricul Chinez Sima Qian 145-86 î.C. al Dinastiei Han a consemnat că în 165 î.C. “Yuezhii care iniţial trăiau în Bazinul Tarîm au plecat în Daxia, stabilindu-se pe Valea Gui / Oxos”. Pe afluentul Nordic Surkhan Darya al marelui Fluviu Ox / Amu Darya, în secolul următor Heraios / conducătorul Yuezhi şi-a ridicat Palatul Khalchayan 38,17 lat. N, 67,58 long. E: era centrul cultural dinastic Kuşan, stilul artistic sculptural de acolo - conform cercetării Lolitei Nehru din 2006 - impunând o normă rămasă validă în Daxia timp de un mileniu, continuând de fapt tradiţia locală, aşa cum a fost redat în aur anterior cu circa 3 secole:

Imperiul Kuşan Se ştie că în 326 î.C. împăratul Alexandru Macedon - supranumit “cel Mare” prin ceea ce a realizat - a ajuns în NV Indiei cu imperiul lui. Istoricul său Aristobulos a scris atunci că în Bazinul Indului erau peste o mie de localităţi complet abandonate, deoarece fostul Fluviu ce le alimenta cândva în trecut şi-a schimbat cursul, peisajul dezolant al acelor numeroase ruine impresionând puternic (erau mai vechi de un mileniu, de la stingerea Civilizaţiei Ghargar). Sciţii şi Parţii au dominat la sfârşitul mileniului I î.C. Regatul Indo-Grec format acolo ca rămăşiţă a invaziei lui Alexandru “cel Mare” iar Kuşanii veniţi din N la începutul mileniului I, ca descendenţii Tocarianilor / Troianilor au avut - după dominaţia Indiană Maurya - o formaţiune statală până când zona a fost invadată de “Hunii Albi” (cu figuri aparte printre ceilalţi, având tenul deschis la culoare şi trăsături 473


stan e Ghakhar - despre care unii istorici au afirmat că era formată din Gargarizi iar prin vorbirea “îndărăt” ar fi KharGha / Kharga - prezentaţi de sursele Medievale ca deosebiţi în areal: în 1519, împăratul Babur - fondatorul Imperiului Mogul - a scris că la SV de Caşmir şi Hindu Kuş ei erau războinici puternic înarmaţi, cu care s-a aliat; în 1606, istoricul Ferişta din Gorgan - capitala Gherganiei, de la Marea Caspică - a consemnat că ei erau urmaşi ai oştenilor împăratului Alexandru “cel Mare” din 326 î.C., apoi puternici oponenţi ai islamului (începând cu un tratat din 682 prin care apărau India de musulmani, de exemplu în 1008 la o invazie 5 mii de musulmani fiind măcelăriţi de ei în câteva minute). În 1725, istoricul Răyzăda Bălî a scris că ei au fost nobili Săsani - descendenţi din Arianii regi Kayani, anteriori Perşilor - exilaţi în Caşmir şi Tibet.

Steagul Persan şi Săsan Având 3 culori de bază - roşu, galben şi violet drapelul Săsan (“Derafş Kaviani”) a derivat din cel Persan (auriu, cu panglici purpurii şi azurii), atestat pre-imperial, din secolul IX î.C. pe platoul Iranian, purtat inclusiv de către foştii Dahi; în Europa, culorile stindardului “Draco” al DacoGeţilor erau roşu, galben şi albastru, culori regăsite în Epoca Modernă pe tricolorul Românesc. Societatea Săsănă / Sasanită era împărţită în 4 clase: a preoţilor, militarilor, funcţionarilor şi a poporului. Sasaniţii foloseau în luptă cai de talie mare, ce puteau fi crescuţi mai ales cu lucernă (plantă necesitând multă apă, deci irigaţii intense); în imperiul lor localităţile au cunoscut o perioadă de mare prosperitate şi intensă activitate culturală, agricultorii adoptând plante orientale ca bumbacul, trestia-de-zahăr, orezul, citricele, vinetele, etc., meşteşugarii începând să se constituie în corporaţii (fenomen ce apoi s-a transmis Europei Medievale) iar conducătorii foloseau religia monoteistă zoroastră, cu primele texte realizate în Găthă - a cărui figură principală era “mesagerul” Mehr / Mitra, însemnând “născut din lumină” ca instrument inclusiv politic / însă în secolul VII, când a apărut islamul, au ajuns să fie înfrânţi de musulmanii Arabi din S: este de remarcat că zoroastrismul interzice postul şi automutilarea. La sfârşitul secolului I, Elenul Plutarh a scris: “Există o părere ce vine din vechimea cea mai îndepărtată şi care, de la teologi şi legislatori a ajuns la poeţi şi filozofi, potrivit căreia cel dintâi creator nu poate fi cunoscut, însă existenţa lui reală este adevărată, nu numai pentru că aşa spun tradiţiile omenirii, ci pentru că faptul este dovedit prin

Tezaur din Bazinul Ox (mileniul I î.C.) Cu denumirea de Kuşani (sau Gurjari - adică Ghergari - aşa cum i-a considerat arheologul Scoţian Alexander Cunningham), Yuezhii / Yue-Che au condus Imperiul Kuşan 30-375, apogeul fiind în secolul II, în timpul împăratului / “Marelui Khan” Erke - zis KanErka / Kanişka când din cauza întinderii imperiale acela avea 3 capitale, Kapisa / azi Bagram în Afgani-stan, Puruşapura / azi Peshawar în Gandhara / Paki-stan şi Mathura / în India. Marele Khan Erke / Erka - aşa cum împăratul Kanişka al Imperiului Kuşan şi-a avut corect numele - era MasaGet, succesorul direct al întemeietorului dinastiei sale imperiale (fiul MasaGetului Heraios), după cum e scris în limba Ariană pe inscripţia sa din Rabatak 36,08 lat. N, 68,24 long. E / Afgani-stan. O populaţie găsită preponderent şi acum în Paki474


misterii şi sacrificii, la Barbari ca şi la Greci. Ea ne învaţă că Universul nu pluteşte la întâmplare şi că este condus de o putere inteligentă, însă nu şi de o unică raţiune ce l-ar putea conduce şi mâna cu un hăţ sau de la o cârmă, căci cea mai mare parte din cele ce există sunt un amestec de bine şi rău. Căci nu există o unică şi singură entitate ce scoate din 2 butoaie contrariile din viaţă, ca pe 2 feluri de băutură, pentru a le amesteca apoi şi a le împărţi în oameni. Aşadar, trebuie să admitem că există 2 principii, contrare şi rivale, dintre care unul ţine drumul spre dreapta şi înainte, pe când celălalt mereu o ia la stânga şi înapoi. Prin acest amestec de bine şi de rău din viaţa omenească, la fel ca şi firea ce ne înconjoară, dacă nu chiar în Universul întreg şi cu atât mai mult în lumea subpământeană, prin piedici şi nedreptăţi, se dovedesc schimbările neîntrerupte. Căci, dacă nimic în lume nu se face fără o cauză anume şi cum ceea ce este bun n-ar putea face ceva rău, trebuie să existe un alt principiu, creator al răului, aşa cum există unul care creează binele. Aproape toate popoarele, mai ales cele înţelepte, şi-au însuşit această învăţătură. Unii au crezut că există 2 divinităţi care mereu se iau la întrecere în a crea binele sau răul. Alţii i-au dat creatorului de bine numele de zeu, pe când creatorului de rău i-au spus demon. Pe aceasta se întemeiază şi învăţătura Magului Zoroastru, despre care se zice că a trăit cu 5 milenii mai înainte de Războiul Troian. El îl numea pe zeu Oromaz / ‘cel luminos şi bine mirositor’ iar pe demon Ariman / ‘cel întunecat şi rău mirositor’; mai spunea că cel dintâi se aseamănă cel mai mult cu lumina, pe când cel de-al doilea se regăseşte în întuneric şi ignoranţă. Între cei 2, cumpăna o ţinea Mitra / Soarele. Zoroastru a stabilit pentru Oromaz sacrificii şi rugăciuni de mulţumire iar pentru Ariman ceremonii înfricoşătoare, anume pentru a îndepărta răul pe care avea de gând să-l facă. Se spun o grămadă de poveşti despre aceste 2 divinităţi, de pildă că Oromaz este născut din lumina limpede iar Ariman din tenebre, ceea ce face ca mereu să fie în duşmănie unul cu celălalt. Astfel este mitologia Magilor”. (Gemenii Oromaz / Mazda şi Ariman / Ahriman erau fiii Timpului / Zurwăn: zeul din care s-au născut cele 2 principii contrare - binele şi răul - dualism prezentat de Avesta, cartea sfântă scrisă în Găthă a profetului Zoroastru, timpul indicat al existenţei sale de către Plutarh, cu 5 milenii anterior Războiului Troian, corespunzând timpului imediat post-diluvian după primul Potop şi după pornirea calendarului în N Indiei / în Bazinul Ghaggar, adică mileniului VII î.C.; la S de măreaţa cetate de pe malul Fluviului Oksos / Ox - de unde era Magul Zoroastru - s-a dezvoltat străvechea Civilizaţie Indiană).

Dr. Shamsiddin Kamoliddin de la Academia Uzbecă în studiul despre Samanizi - urmaşii Sasaniţilor - a arătat că în geografia Tibetană de la începutul secolului VIII, chiar înaintea ocupării acelei zone de către Arabi, apăreau sub expresia Garga-pur (“pur” însemnând “fiu”), indicaţi pe valea superioară a Oxului, Gargarii ca vecinii Kuşanilor, corelând străvechiul înţeles Garga ca fiind al corbului şamanic, legat de primul om: erou cultural Siberian. Dinastia imperială Sasanită, care a condus Imperiul Sasanit în perioada 224-651, se trăgea din Tribul Karga (strămoşul fiind numit Ram), urmaşii după dispariţia imperiului luând pentru Karga forma Persană Chubin, utilizând simbolul dinastic al ciomagului / măciucii şi totemul cocorului, regăsite şi la strămoşii Turkmenilor - de altfel, SV actualului Turkmeni-stan în Antichitate făcând parte din Ghergania; e de remarcat că în Turkmeni-stan, oraşul Atamurat 37,38 lat. N, 65,12 long. E, pe malul Fluviului Amu Darya / Ox (aproape de actuala graniţă cu Afghani-stanul), iniţial se numea Kerki: era punctul de la care începea navigaţia pe Ox / Amu (Darya deriva din Iranianul pentru râu mare = Fluviu). Mai mulţi cercetători au identificat 19 generaţii de conducători, primul fiind Kargin = Gargin, întâi comandant al regelui timpului său Kavus (descris în “Cartea Şahilor” - “şah” însemna “regele regilor” - ca având un tron zburător), caracterizat drept “un cavaler marţial, brav, experimentat în lupte, fără teamă şi mândru erou”; o zicală din areal afirmă: “cine crede în zbor, e stăpân peste zare”. De altfel, “carele cereşti” = “palatele conducătorilor” denumite Vimana au fost menţionate şi de marile epopei Indiene “Ramayana” şi “Mahabharata”, cu ilustraţie de pildă în versiunea Tibetană din secolul X a sutrei “Prajnapara-Mitra”:

În secolul XI, Samarangana Sutradhara - adică “Arhitectul Universului” - a descris modul general de funcţionare al unei instalaţii zburătoare: “Despre chipul în care se pot făuri părţile alcătuitoare ale carului zburător noi nu vorbim nimic, nu pentru că nu am cunoaşte aceasta, ci spre a păstra lucrurile în taină. Nu se dau în vileag amănuntele făuririi deoarece aflându-se de către toţi, ele ar putea să slujească răului. Corpul său trebuie să fie puternic şi trainic, fiind înjghebat din materiale uşoare şi asemuindu-se unei mari păsări care zboară. Înăuntru se cuvine să se aşeze o instalaţie cu mercur şi altă instalaţie din fier, pentru încălzire. Prin mijlocirea puterii ce se ascunde în mercur şi care pune în mişcare un vifor, omul ce se află înăuntrul acestui car poate să străbată în zbor mari depărtări prin cer în chipul cel mai uimitor. Datorită mercurului, carul capătă o putere de mişcare

Sasaniţii 475


ca a trăznetului” (mercurul - popular denumit “argintul viu” / numit “ghearghiru” de Aromâni - era ştiut ca “apa lui Hermes”; cu ajutorul reactoarelor, mercurul se poate transforma în aur: acum, visul alchimiştilor a devenit real). De altfel, se poate observa asemănarea dintre Vim-ana / pe de o parte şi Keru-Vim / pe de altă parte: cheru-vim = heruvim (denumirea îngerului - fiinţa din cer / ca de exemplu Gregori deseori în asociere cu carul ceresc, zburător); “carul solar” Vimana / “Vim-Ana” era puţin mai mic şi puţin mai vechi decât “pasărea solară” Garuda / Phoenix: Indienii vechi în “Garuda Purana” au consemnat că odată “Vim-Ana” / Vimana a fost dus pe spatele “păsării” Garuda / Phoenix (ce era, conform vechilor Chinezi, ca un “sac” şi conform Romanilor, de formă “circulară”) iar Grecii vechi - ca de exemplu Carianul Herodot - ştiau că “pasărea” îşi ducea în zbor “tatăl”, aflat într-un “ou”, în ideea modelului progeniturii mereu mai mare decât modelul precedent. Literatura vedică abundă atât în descrierile Vimana, cât şi în multe alte aspecte interesante - inclusiv pentru omul Modern similar cum au fost şi multe alte mărturii în diverse părţi ale planetei. În 1978, “Institutul Cultural” din Calcutta în volumul intitulat “Patrimoniul cultural al Indiei” a publicat: “Vechea Indie nu ducea lipsă de ingeniozitate, utilizând aerul, apa, focul, hidraulica, hidrodinamica, diverse procese mecanice, oamenii având abilitatea de a produce numeroase instrumente, referinţele la străvechii maeştri în aeronautică incluzând printre savanţi numele Garga”. De altfel, Maharşi Bharadvăja, fiul lui Deva-Guru (maestrul “învăţător” al zeilor, care a scris împreună cu înţeleptul Garga partea 6 din “Rig Veda”, Gargya - fiul lui Garga - fiind şi autorul unor părţi din “Atharva Veda”) în “Brihadvimaana Shastra” a atribuit lucrarea despre ştiinţa zborului “Yantra Kalpa” lui Garga. În 2009, cercetătorul Român Andrei Cheran a scris despre “Vimanas”: “O întâmplare extraordinară a avut loc într-o dimineaţă din 1895 pe plaja de lângă Bombay în faţa unei mulţimi aflată la o manifestaţie condusă de către liderul naţionalist Govinda Ranade. Un straniu obiect zburător s-a ridicat în aer, de unul singur, fără pilot, până la circa 500 de metri deasupra oamenilor încremeniţi, s-a clătinat pe cer, apoi s-a prăbuşit precum un meteorit pe nisipul plajei. La vremea respectivă, evenimentul a fost comentat pe larg în ziarul Kesari din Pune. Autorul ‘minunii’ era un sanscritolog eminent: Bapuji Talpade, născut în 1864. Dar care a fost legătura între studiul sanscritei şi invenţia unui obiect zburător? Tratate vechi despre vimane, pe care el le-a studiat; ceea ce l-a frapat a fost combinarea motorului cu mercur cu energia solară: a reuşit să decripteze textele şi să construiască un vimana pe care l-a făcut să zboare. Obiectul său însă a fost uitat, pentru că autorităţile britanice nu au apreciat evenimentul, interzicându-i să repete acea experienţă. Resturile rămase din vimana au fost vândute unor cumpărători străini. Savantul a murit în 1916, fără să cunoască gloria pe care o merita. Unii cercetători cred că Rama s-a aflat în fruntea unui imperiu, din care au rămas amintirile unor evenimente majore; iată un fragment semnificativ din ‘Mahabhărata’: ‘Gurkha, zburând cu puternicul şi rapidul său Vimana, a aruncat către oraşele inamice un proiectil încărcat cu toată puterea universului. O coloană de foc şi de fum la fel de luminoasă ca mii de sori s-a ridicat în toată splendoarea sa. O strălucire de metal, un uriaş mesager al morţii, a redus la cenuşă locuitorii acelora. Trupurile lor erau arse. Părul şi unghiile le cădeau, venele lor se spărgeau din senin, iar păsările s-au albit. După puţin timp,

toată hrana lor era stricată. Pentru a scăpa de acel rug, unii militari s-au aruncat în râu’.” (În 2013, cercetătorul American Jason Colavito a considerat că Gurkha a fost transcrierea Zeului Sakra / Indra). În “Deocamdată… enigme” din 1984, cercetătorul Român Dan Apostol scria: “Dacă nu au avut contacte cu civilizaţii avansate, de unde posedau popoarele antice extraordinarele lor cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de unde şi de ce au învăţat oamenii erei preistorice să lase urme care uimesc astăzi? Prin ce metode au fost tăiate, extrase, ridicate şi - mai ales - transportate la mari distanţe (peste dealuri, deşerturi, jungle, fluvii sau chiar munţi) iar apoi îmbinate perfect (fără mortar) în uriaşe construcţii, mase imense de piatră dură şi de ce au fost construite acele uriaşe edificii respectându-se nişte reguli precise bazate pe avansate cunoştinţe de arhitectură, matematică, fizică, chimie şi astronomie? Cum poate fi acceptată teoria după care toate aceste sculpturi, statui, piramide, temple, sanctuare, cetăţi, oraşe sau - în unele cazuri - chiar modificări ale mediului înconjurător, ar fi fost manifestarea ambiţiei unor conducători orgolioşi ori erau dedicate unor divinităţi sacramentale? Cine a inspirat picturile şi sculpturile rupestre, legendele, epopeile şi poemele ce conţin descrierea cu neputinţă de confundat a unor obiecte moderne, elemente tehnice avansate sau fenomene fizice şi astronomice descoperite sau realizate deabia în era noastră? Ce tehnologie siderurgică a realizat în neolitic sau în epoca bronzului prelucrarea unor metale sau producerea unor aliaje ca aluminiul, platina, oţelul, fierul inoxidabil, complicatul lor proces de producţie fiind complet asimilat numai în secolul XX? Ce tehnică a produs discuri de piatră cu înalt conţinut de cobalt şi încărcate electromagnetic, generatoare electrice, pile voltaice, lentile de cristal şlefuit, ţesături mai fine decât cele actuale, ce tehnică a permis tăierea pietrei la milimetru şi a metalului la micron, a lăsat urme radioactive şi a indicat folosirea mercurului şi a titaniului pentru aparatele de zbor în antichitate? De unde aveau vechile popoare cunoştinţe astronomice precise privind nu numai sistemul nostru solar, dar şi stele din galaxii îndepărtate (unele descoperite doar în ultimele decenii)? De unde cunoştinţele de matematică ce le permiteau calcule cu multe zecimale şi rezolvarea unor probleme de geometrie în spaţiu accesibile doar calculatoarelor electronice, noţiunile de fizică ce au făcut posibile descrierile zborurilor spaţiale cu elementele lor caracteristice: imponderabilitatea, efortul accelerării asupra corpului uman sau chiar ‘dilatarea timpului’? Cum pot fi justificate unele vechi descrieri, denumiri sau chiar hărţi geografice denotând o imagine precisă asupra unor regiuni terestre sau chiar continente întregi, datorată în mod evident unor observaţii de cartografie aeriană (unele de la mare altitudine)? De unde aveau îndepărtaţii noştri strămoşi uimitoarele cunoştinţe anatomice şi medicale care le permiteau operaţii de cataractă, trepanaţii sau chiar operaţii estetice, amputări şi suturi perfecte ale oaselor, tratarea unor complicate boli infecţioase, interne, circulatorii, cardiace, respiratorii sau chiar psihice şi ce îi determina oare să-şi mumifice morţii? De ce afirmă vechile legende atât de categoric intervenţiile unor fiinţe venite din spaţiul cosmic în cursul evoluţiei omenirii şi cum poate fi explicată descrierea folosirii şi efectele unor maşini sau arme moderne (unele chiar atomice sau biologice)? De ce unii zei ‘se înfăţişau’ oamenilor în obiecte şi maşini stranii propulsate de jeturi de foc, toate fiind prevăzute cu roţi, şenile, aripi şi proiectoare, aparate ce făceau un zgomot ca de tunet şi ridicau praful în timpul decolării sau deplasării? De ce se 476


foloseau de amplificatoare de sunet, generatoare electrice sau arme radioactive, când ar fi putut foarte bine să prezinte imaginea clasică a unor zei încălţaţi cu sandale şi mânuind toiege, având capul înconjurat cu raze şi doborând un popor la pământ prin simpla ridicare a mâinii, zei care puteau să apară şi să dispară fulgerător după cum doreau? Oare oamenii primitivi de pe toată planeta îşi făceau vizite reciproce sau în preistorie arta era mai unitară decât astăzi? Un fapt este în orice caz evident: uimitoarele cunoştinţe menţionate nu puteau să aparţină primitivilor noştri strămoşi, căci atunci nimic nu le-ar putea justifica dispariţia ireversibilă din memoria umanităţii. Cea mai teribilă catastrofă sau cel mai nimicitor război nu au putut distruge toate arhivele ce conţin relatări amănunţite despre vopsitul pânzei, stocurile de cereale, vânătoarea unui rege sau campaniile de jaf şi cucerire. Este uşor de intuit cât de amănunţit ar fi descris anticii ‘minuni’ ca realizarea unui aparat de zbor, un proces metalurgic complex sau modul de a controla câmpul gravitaţional; or, astfel de descrieri sau imagini precise lipsesc, fiind înlocuite de informaţii datorate unor observări exclusiv exterioare şi unor interpretări simpliste, aparţinând unor popoare impresionate mai mult de aspectele (ciudate sau decorative) ale obiectelor respective, decât de complexitatea fenomenelor ce le puneau în mişcare sau pe care le produceau (acele fenomene le depăşeau complet capacitatea de înţelegere, astfel că au rămas nu numai neanalizate dar - în multe cazuri - nici nu au fost sesizate). În majoritatea legendelor şi documentelor provenind de la toate popoarele străvechi, apar cu o regularitate obsedantă Uriaşii albi cu plete blonde sau roşcate, cunoscuţi sub diverse nume - Fiii Cerului, Soarelui, Aurorei, Tunetului, ş.a. - toate invariabil legate de cosmos, considerat mai mult spaţiul învecinat Terrei decât un tabu religios. Legendele sunt categorice: toţi Uriaşii veneau din cer şi s-au reîntors acolo, după ce au lăsat cunoştinţe vitale pentru supravieţuirea şi evoluţia omenirii, aflată pe atunci în stadiul copilăriei: de la obţinerea focului şi prelucrarea metalelor, până la astronomie, arhitectură, matematică, geometrie şi medicină”. În “Istoria se înşală” din 2009, cercetătorul Elveţian Erick von Daniken a scris: “Există o ipoteză care susţine că Pământul este văzut de extratereştri ca un fel de grădină zoologică, un refugiu. Cea mai importantă condiţie pre-existentă pentru buna funcţionare a unei grădini zoologice este ca atât personalul cât şi vizitatorii să fie în siguranţă. De aceea, vizitatorilor le este interzis să distrugă locurile de cuibărit ale păsărilor rare, să hrănească crocodilii cu câini vii, să necăjească leii sau să facă dispăruţi şerpii veninoşi. Iar TOŢI vizitatorii trebuie să respecte regulile. Animalele sunt acolo doar pentru a fi admirate şi studiate de la distanţă. Pe de altă parte, paznicii sunt acolo ca să asigure respectarea regulilor de către toată lumea. În acest caz, paznicii ştiu că o specie este mai inteligentă decât celelalte. Această specie - omenirea - este capabilă de gândire filozofică, de abstractizări, de a crea diverse culturi şi tehnologii. Paznicii mai ştiu şi că e doar o chestiune de timp până când omenirea va încerca să iasă din cuşcă. Ar trebui ei să lase omul să iasă? Nu cumva va deveni un pericol pentru paznici şi pentru vizitatorii grădinii? În calitate de oameni, nu ştim (deocamdată) cât de multe civilizaţii galactice există. Nu putem exclude posibilitatea ca între ele să se afle şi societăţi agresive. Pământul, cu întreaga sa evoluţie, nu a fost niciodată un sistem închis. Chiar de la începuturile noastre, până departe, în viitor, avem o continuă legătură cu evoluţia cosmosului. Deocamdată, încă suntem în ‘grădina noastră

zoologică’, cu toate rasele şi religiile noastre, cu toate tipurile şi caracterele, cu toate diversele alte animale şi plante care trăiesc pe planeta noastră. Grădina zoologică este în acelaşi timp şi un fel de şcoală. Dacă vom trece de perioada de probă în zoo, probabil vom fi pregătiţi să luăm contactul cu universul. Dacă nu vom reuşi, atunci probabil ne vom distruge pe noi înşine şi - probabil - întreaga grădină zoologică. Este un fel de selecţie naturală cosmică. Înainte ca acest club galactic să întindă mâna, omenirea trebuie să supravieţuiască în grădina zoologică folosindu-se de propria inteligenţă, minte, dialoguri şi natura ei paşnică. Asta explică embargoul: tăcerea îngrijitorilor. Este atât spre binele omenirii ca specie, cât şi pentru a proteja de noi îngrijitorii şi vizitatorii grădinii zoologice. Aceşti extratereştri sunt mult mai avansaţi decât noi, altfel - din capul locului - nu ar fi reuşit să străbată ani-lumină ca să ajungă la noi. Ei ne cunosc psihicul şi comportamentul, pentru că ei au creat omul după chipul şi asemănarea lor. Asta NU contrazice teoria evoluţiei, pentru că aici discutăm în termeni de mutaţii. Îndată ce vom fi în stare să explicăm aşa-zisele miracole ale zeilor în termeni tehnici şi vom fi capabili - măcar în parte - să le duplicăm noi înşine, atunci vom fi în măsură să înţelegem zeii. Tehnologiile de peste câteva generaţii ne vor părea întotdeauna ‘magice’ / ‘misterioase’. Cum ar reacţiona străbunicul tău la vederea unei proiecţii holografice în propriul dormitor? Ar fi crezut că-l vizitează îngerii!” Gargin / Garghin era fiul atletului Milad (însemnând “cadoul lui Mitra” sau “darul soarelui”), începând ca locţiitor regal, al doilea om în stat: vicerege / ca de exemplu când regele de atunci s-a deplasat din Gherghi-stan / Afgani-stan în Ghergania / Iran, acela a condus statul; există opinii că numele Gargin / Karkin ar proveni din înţelesul conectat de zona Iraniană Gurgan pentru perfidul posesor al unui caracter de lup ori de la Qarqin / omul ospitalier ce a potolit foamea multora, care a fost şi strămoşul Tribului Ghuzz din stepele Aralului (al cărui titlu a fost purtat de către întemeietorul Imperiului Hun în secolul III î.C., de teama căruia Chinezii au început ridicarea Marelui Zid). Etnonimele Karga - purtătorii săi în mileniul I î.C. fiind din Guzgan şi Bactria / denumită Daxia de către Chinezi, adică N Afghani-stanului - au rămas şi în Uzbeki-stan / concentraţia cea mai mare fiind pe Valea Fergana de pe Drumul Mătăsii (Valea Fergana fiind azi împărţită de Nordul Tadjik, Sudul Kîrgîz și Estul Uzbek); până în urmă cu un secol, capitala Uzbecă avea cartierul Kara-Karga 41,16 lat. N, 69,13 long. E.

Valea Ghergana / Fergana În 1964, lingvistul Vladimir Reșetov a studiat în partea Uzbekă a Văii Fergana sub-dialectul Gergana, ca Uigur. Picturile rupestre din Karmana, azi Navoi 40,05 lat. N, 477


65,22 long. E de pe Valea Fergana / denumire rimând cu Ghergana - studiate de arheologul Guergui Chatski şi apreciate în 1967 ca având o vechime de circa 9 milenii - au fost considerate de către Academia Rusă ca foarte interesante pentru revelarea începuturilor culturale în regiune. În 1995, Dr. Traian Stănciulescu - profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - în lucrarea “Miturile creaţiei” a afirmat: “Semnele cu caracter cosmocratic au redat poate nu forme umane stilizate, ci figuri cosmice (‘divinităţi’), participante la cosmogeneză; deşi de tip umanoid, aceste reprezentări sugerează mai degrabă imaginea unor personaje ‘extraterestre’, pe care este greu de crezut că omul arhaic le-a desenat fără să le fi şi văzut aievea (ca de exemplu gravura în piatră de la Fergana surprinzând 2 ‘cosmonauţi’ în plină mişcare)”.

‘parth’ / ‘bard’ însemna ‘bogat’ în Turkă iar Arsak a domnit peste Ardabil / Iran şi Barda / Caucaz. Similar înţelesului social pentru ‘Parn’ a fost şi cel al termenului ‘Turk’ - derivat din ‘Tarqan’ - însemnând aceeaşi categorie de ‘tineri războinici neînsuraţi’: de fapt, ‘Parn’ a fost reproducerea Iraniană a termenului social ‘Turk’; ulterior, utilizarea termenului de Turki s-a lărgit de la categoria tinerilor războinici neînsuraţi, treptat la trupe / militari, aristocraţie, ş.a.m.d., până la cuprinderea colectivă a vorbitorilor de Turkă. Arsak însemna ‘soarele nomazilor’, căci ‘Ar’ = ‘Soare’ şi ‘saka’ = ‘nomazi’; capitala lui a fost oraşul Nord Afgan Balkh din Bactria / Dahia (aceeaşi localitate - iniţial ştiută ca Zariaspa - ce a fost fondată de GayoMart, primul rege din lume, care a fost prima persoană venerându-l pe Zeul Mazda / stăpânul suprem, aşezare unde a murit profetul Zoroastru iar apoi a fost cea a elitei Gute / Jate, etc). Eroul Milad - rudă pe linia Arsak - a condus din regalul Balkh; întrun document Tibetan din secolul VIII au fost menţionaţi descendenţi ai Oguzului Chubin în Balkh (acela a fost un general care a luptat pentru Sasani şi în 590 la Ktesifon a uzurpat în numele Arsacizilor, cărora a anunţat că le aparţinea, tronul împăratului Khosrau II - tocmai instalat la puterea imperială Sasană - dar învins în anul următor s-a refugiat în Valea Fergana, unde a şi fost ucis la ordinul împăratului reinstalat): Valkh / Balkh a fost capitala Arsacidă / Arsa-Kună iar Ktesifon / Ctesifon a fost capitala Sasană (atât Parţii, cât şi Sasanii, foloseau militarii triburilor vecine ‘Varvare’). Din timpul împăratului Săsan Khosrau I au fost bune relaţii între Iranieni şi Turki; atunci generalul Arşa-Kun / Arsacid Chubin - care lupta pentru Săsani - a ajutat fondarea capitalei Turke, zisă ‘Tronul Aurit’ în ceea ce a ajuns Medieval ‘Sarai Batu’, capitala Hoardei de Aur (la N de Gelda / Derbent, în stepa Khazară). ‘Chubin’ însemna ‘Corb’ şi era porecla generalului Arsacid. În tratatul geografic din secolul VIII (scris în Tibetană) printre Turkii din Asia Centrală a fost menţionat tribul Garrga-pur în Tokhari-stan / Tocaria, vecin cu triburile Kuşanilor şi Hunilor Albi. Există opinia că etnonimul ‘Gar-rga pur’ constă din 2 cuvinte: Turkul ‘Garrga’ = ‘Corb’ şi Persanul ‘pur’ = ‘fiu’ (primul fiind o reproducere a Săsanului Chubin; în vechea Turkă ‘karga’ însemna ‘corb’, în Turca Modernă înseamnă ‘cioară’). Corbul a fost imaginea mitologică a şamanilor Siberieni, în India şi Orientul Apropiat el fiind demonic, personificând nenorocirea (la Săsani semnificând străinul ostil). Turkii vechi aveau în Corbul Roşu cu aripile deschise - asociat răsăritului soarelui - simbolul Zeului Tengri. Rămas în memoria populară ca erou pozitiv, Chubin / ‘Corbul’ de aceea a avut porecla respectivă, căci se potrivea în faţa oamenilor care respectau aşa ceva; de asemenea, se poate presupune că porecla Corvină - de Corb - îi reflecta apartenenţa tribală la tribul Karga. Chubin a fost ‘Kar-rga’ / ‘Gar-rga’: sursele Antice au menţionat Gargarii între popoarele Caucazului Estic, printre Caspici şi Albani (în teritoriul Azer încă e hidronimul Karkar, toponimul Kharkhar, etc.); corespunzător surselor Chineze, totemul străvechilor triburi Turke ‘Usuni’ = Huni a fost corbul. Mitologia Siberienilor - respectiv şamanismul - conecta bunele spirite ale Raiului pogorâte pe Pământ de vulturii cu 2 capete care ajutau oamenii; motivele vulturesc şi nomad au fost populare în arta Kuşană. Unul dintre strămoşi a fost fiul lui Milad, poreclit tot Chubin / Corbul: el provenea din familia lui Anuş / Ram, ai cărei bărbaţi erau Karga. Corespunzător tradiţiei, Anuş a fost nepotul lui Adam / primul om; de exemplu, împăratului

Reprezentări rupestre în Valea Fergana În 2005 - şi cu completări în 2011 - Dr. Shamsiddin Kamoliddin de la “Institutul de Istorie” al Academiei Uzbece a scris: “Originea Parţilor Arsacizi / Arşa-Kuni a fost conectată de nomazii cunoscuţi ca Dahi / Tokhari; triburile Dahe locuiau în valea inferioară a Fluviului Sîr-Darya şi în zona Lacului Aral - unde au fost identificaţi de autorii Antici Greci ca MasaGeţi - iar în secolul III î.C. s-au mutat spre S. Conform surselor Antice, Arsak a fost un om sărac, devenit tâlhar; a ajuns liderul tribului Parn, din Confederaţia Dahă (Parnii trăiau pe Valea Râului Okh - azi denumit Tedjen în Turkmeni-stan, respectiv numit Hari / Herat în Afgani-stan, în partea sa superioară - şi pe valea uscată Uzboy, prin care cândva curgea Fluviul Amu-Darya în Marea Caspică). Parnii - al căror nume nu era etnic, ci social, însemnând ‘tinerii războinici neînsuraţi’ - s-au amestecat cu alţi nomazi şi au format Parţii; ajunşi la putere printre Parţi, dinaştii Arşa-Kuni / Arsacizi nu şi-au întrerupt legăturile cu stepa nomazilor, ci dimpotrivă, şi le-au păstrat prin tratate şi mariaje. Procesul de formare statală din zonă a fost facilitat de implicarea activă a nomazilor, care au format - în mod obişnuit - baza forţelor militare. Arsak a fost fiul regelui T’etal / Eftal (al Hunilor Albi) din teritoriul Kuşanilor. Surse Armene au atestat existenţa nu numai ai Arsacizilor Iranieni şi Armeni dar de asemenea ai MasaGeţilor şi Kuşanilor; datele surselor Armene au arătat pe de o parte înrudirea dintre Kuşani şi Hunii Albi iar pe de altă parte că MasaGeţii şi Hunii au avut aceeaşi etnogeneză. Corespunzător ulterioarelor date genetice, Parţii au fost îndeaproape conectaţi nomazilor Kuşani. Toate acestea duc la presupunerea - fără îndoială - că printre strămoşii Arsacizi au putut fi şi Turkii. Etnonimul 478


Săsanilor Khosrau I i se zicea ‘Anuşak-ruban’ = ‘Nemuritorul Spirit’; fiului său i se spunea ‘Anuşa-zadh’ = ‘descendent Anuş’ (acelaşi nume l-a avut şi strămoşul Dinastiei Chorasme ‘Anuş’ Tigin Garca’i, care a domnit până în 1097). Fiul lui Milad era Karkyn / Garghin, un neînfricat şi mândru erou: a moştenit regalitatea de la tatăl său. Există opinia că numele Gargin - Kargin / Karkin - provine de la cuvântul Persan ‘gurg’ = ‘lup’, conectat şi cu regiunea Iraniană Gurgan; în graiul local ‘gurgin’ însemna ‘brutal’ / ‘perfid’ iar ‘gargin’ însemna ‘deplorabil’ / ‘soios’. Scrierea numelui Karga / Kargin în documentele Persane putea fi reproducerea sensului Turk de Corb: Chubin; înţelesul pentru Chubin era şi ca ‘purtător de ghioagă’ (pe 4 basoreliefuri Arsacide a fost prezentată ghioaga, ca semn dinastic). O altă opinie a legat originea lui Chubin de Turkii din Asia Centrală: printre nomazii Medievali Oghuzi exista tribul Karkin / Qarqin; al treilea fiu al khanului Oghuz era Qarqin, rămas în legendă ca ‘Ospitalier’, fiind bărbatul care a potolit foamea poporului. Totemul său a fost pasărea răpitoare sacră a râurilor: corbul, şoimul alb ori vulturul codalb; ‘Chubinak’ însemna ‘pasăre acvatică’ iar apropierea dintre Karkin şi Chubinak n-a fost întâmplătoare. Turkii aveau ca totem gruia / cocorul, pentru care foloseau termenul popular ‘chubina’ (‘Tatălui Vultur’ îi ziceau ‘Burkut Ata’ iar epopeea Oghuză a fost ‘Cartea bunicului Korkut’ / Gorgud, scrisă în Azeră). Strămoşii lui Chubin au făcut parte dintre Parţii Arsacizi, înrudiţi şi cu Hunii Albi care apărau răsăritul Imperiului Săsan; unele sigilii Săsane au menţionat oraşul Gargarayan în Irak. O genealogie a eroului Afrasiab - cel mai proeminent rege Turanic - i-a indicat strămoşul ca fiind Karkyn, unul dintre fiii biblicului Iafet / băiatul lui Noe; o altă genealogie a înlocuit numele Karkyn cu Turk ca fiul lui Iafet / băiatul lui Noe. Printre nomazii Oghuzi Turkmeni a existat tribul Karkyn. Numele Karkyn / Qarqyn a fost al unuia dintre strămoşii legendari ai Oghuzilor Turki. Numele Karga - al tribului dar şi al familiei Turke - a rămas în toponimia Asiei Centrale: în Khorasan exista Kargali-Ilik, erau localităţile Karga şi Gargaly în Valea Fergana, Karga în regiunea Bukhara, Kok-Karga, Kargstepa şi Kargali în regiunea Samarqand, Ola Karga în regiunea Kaşka-daria, Kargalar în Khorasmia, etc. Printre Turki au fost etnonimele Kargin, Kargar, Karga, ş.a. În Taşkent a fost până în secolul XX cartierul Kara-Karga; în legătură cu Karga, numele de comunităţi tribale - cu patronimele strămoşeşti conectate de vieţuitoare - sunt răspândite larg mai ales în Valea Fergana. În concluzie: Chubin provenea dintre nomazii Asiei Centrale dintr-o veche familie nobilă Turkă (ramură Arsacidă MasaGetă sau Kuşană), care a pus capăt dominaţiei Makedone în fosta Persie şi a fondat Parţia. Patrimoniul familiei a fost în Balkh, de unde s-au ridicat alţi Arsacizi, inclusiv printre Săsani; cu timpul, prin amestecarea cu autohtonii, mulţi au devenit mai ales Iranieni”. (Geograful Anatolian Strabon a scris că hegemoni peste Perși - după ce în secolele anterioare au fost Magii și Makedonii - în timpul său erau Parții). Hari a fost un nume al Zeului Vişnu, dublură remarcată similar şi la Râul Hari - lung de 1100 km - cu izvorul în Masivul Baba din Munţii Afgani Gherghi / V Pamirului, curgând în Deşertul Karakum / Garagum, ce îşi avea denumirea aşa, pe lângă denumirea Okh. Conform şi istoricului Turc Fuat Koprulu 1890-1966, “Cartea moşului Korkut” (păstrată de Azeri) a fost scrisă la sfârşitul mileniului I ca “Oghuz-name”, cronica menţionând genealogia Oghură Oghuză / Ghuză - începând cu Bazinul Sîr Darya. Capitala

Uzbekă Taşkent - iniţial numită Chach - se află pe Râul Chirchiq (afluent al Fluviului Sîr Darya). Fostul Imperiu Kuşan s-a întins din Bazinul Sîr Darya până în Bazinul Indului.

Dahi / Parți Arsacizi Imperiul Hunilor Albi a urmat Imperiului Kuşan; descendenţii Hunilor Albi sunt dintre actualii Paştuni mai ales Afganii Abdălî / Durrănî, cealaltă confederaţie importantă cea mai mare Paştună - fiind formată din Muntenii Gharzai / Karzai.

Imperiul Hunilor Albi 408-670 La începutul mileniului I pe valea inferioară a Fluviului Ox, incluzând Delta Ox de la Lacul Aral, având capitala Gurgange (acum la graniţa Turkmeno-Uzbekă), a fost Regatul Gurganj / Jurjan - întins până la Caspica, parte a Imperiului Sasanit - condus de Dinastia Girkoda; arhitectura sa a influenţat-o pe cea Mogulă din India, în mileniul II (Mogulii au fost urmaşii Mongolilor, Imperiul Mogul fiind condus până în 1858 de Dinastia Turco-Mongolă Gurgănă întemeiată de Babur 1483-1530 din Valea Fergana, descendent al împăratului Timur Gurkani 1336-1405, care a fost însurat cu o urmaşă a lui Gingis-Han 1162-1227): Imperiul Mogul - ce cuprindea India - era numit în Persană Gurkă-niyan iar împăraţii afirmau despre ei înşişi că erau Gurkani (așa cum a documentat în 1871 academicianul Britanic Edward Thomas, sultanii din Delhi în perioada 11931554 au fost regi Afgani, Nordul Indiei fiind până în Epoca Modernă sub conducerea liderilor Nordici).

479


întorcându-se în N Spaniei în 1173); pe atunci (1148-1215), zona dintre Ghergania şi N Indiei era condusă de Dinastia Ghuridă. Este de ştiut că în Toledo, un contemporan pe atunci era Gherhard din Cremona 45,08 lat. N, 10,02 long. E / Italia 1114-1187, care a tradus din Arabă în Latină numeroase lucrări ştiinţifice, învigorând Europa Medievală cu acelea (inclusiv transmiţându-le pe ale savantului Gheber de la curtea califului Harun al Raşid şi ale talentatului astronom Al-Zarqălî 1029-1087, dintr-o familie ViziGotă locală).

În 1902, Britanicul Henry Savage a scris: “Yezd / Yazd 31,54 lat. N, 54,22 long. E - centrul zoroastrismului este extrem de interesant din punct de vedere istoric, pentru strânsa sa asociere cu minunata rasă a Ghebrilor / Guebres, mai bine cunoscuţi în Europa cu denumirea de Parsi. Oraşul vechi a fost îngropat de nisip iar oraşul nou dăinuie din timpul Dinastiei Sasanite. Denumirea de Parsi - adoptată de mai bine ştiuţii Ghebri care au migrat în India - provine de la ţara lor, ce avea înaintea invaziei Arabe capitala Persepolis (Yezdeyard 624-651 a fost ultimul împărat Sasanit). Zoroastru, profetul Parsilor, şi-a promulgat religia din mileniul II î.C., însă Arabii au înăbuşit-o în sânge, rămânând păstrată doar de câţiva Ghebri rămaşi în Yezd, al căror neam până recent a suferit restricţii şi degradări dintre cele mai cumplite. Dacă Yezd acum este cel mai întreprinzător centru comercial Persan, atunci aceasta se datorează mai ales Ghebrilor care locuiesc acolo. Comparaţi cu alţii, Ghebrii / Gherbii sunt bărbaţi puternici în trup şi la minte, opuşi tiranilor lor feminizaţi, lascivi şi imorali. Secolele de opresiune au avut efect mic asupra condiţiei morale şi fizice a Ghebrilor. Ei încă rezistă pentru că sunt mândri ca atunci când întreaga ţară le-a aparţinut; şi nici nu prea au contacte cu actualii conducători, care nu le influenţează traiul, ce e remarcabil ancorat în vechiul zoroastrism. Una dintre calităţile lor cele mai evidente (ca şi ale Parsilor din India) este că sunt extraordinar de veridici pentru nativii Asiei şi că moralitatea lor - mai ales la bărbaţi - este peste medie. Bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie trăiesc în egalitate prietenoasă, ajutându-se reciproc. Legăturile familiale sunt foarte solide, fiind păstrate şi cu rudele îndepărtate, în timp ce dragostea părintească pentru copii este demnă de laudă şi merită toată admiraţia. Musulmanii obişnuiţi nu doresc să urmeze exemplul bun al Gherbilor, însă - deşi în contradicţie religioasă - recunosc faptul că zoroaştrii sunt cinstiţi; dar conducătorii religioşi ai musulmanilor sunt straşnic împotrivă şi uneori instigă mulţimile la excese (nu există reacţie reciprocă din partea Gherbi): locurile lor au fost incendiate de musulmani, cărţile sacre distruse şi locaşurile de cult profanate în modurile cele mai jignitoare. Există un număr de locuri de Cult Ghebre în Yezd şi în satele din jur locuite de

Monumente Mogule în N Indiei Portretele regale ale celor din Dinastia Ghirkod au fost analizate în 1987 de către cercetătoarea Galina Pugachenkova, după monedele secolului I din Oaza Bukhara 39,46 lat. N, 64,26 long. E / Uzbeki-stan (de pe Drumul Mătăsii), observând că “aveau afinităţi Tocariane, individualizându-se de restul populaţiei: erau de tip Mediteran răsăritean şi n-aveau trăsături Mongoloide. Diferenţele antropologice au marcat acele personalităţi şi reprezentarea lor astfel n-a fost accidentală”:

În 1161, filozoful Abraham Daud din Toledo 39,51 lat. N, 4,01 long. V a menţionat existenţa Ghirga-siţilor din Gorgan / Jurjan, în S Caspic, fapt confirmat şi de către călătorul Evreu Benjamin din Tudela care a găsit acolo formaţiunea statală a creştinilor Ghirga-siţi, sub ascultarea patriarhului Indiei Gorgan, ştiut ca “părintele Ioan” (el 480


agricultorii Ghebre. Ceremonia religioasă a Ghebrilor este foarte interesantă, preoţii fiind îmbrăcaţi în haine albe lungi prinse în brâuri sacre şi cu partea de jos a feţelor acoperite de o bucată de pânză pătrată ca batistele; fac genoflexiuni variate pe covoraşe speciale şi citesc rugăciuni. Preoţii aparţin elitelor şi oficiază ereditar. Ghebri mi-au relatat că mai au doar câteva cărţi sfinte (dar nu le-am putut vedea), restul fiind distruse de musulmani ori au fost duse în India. Cea mai rea dintre sarcinile provocate anterior Ghebrilor - precum la Armeni şi Evrei - a fost plata taxei anuale stoarsă de guvernatori, cu mare severitate şi cruzime”. (Similar cu hinduşii, ei se roagă cu faţa spre răsărit, cred în avataruri şi au păunul ca pasăre simbolică; templele lor - la fel ca şi templele hinduse - au turle conice).

Valea Oksos / Ox din NE Afgani-stanului, alţii mutându-l pe Zoroastru - al cărui nume, conform şi lui Alexander Nigosian de la Universitatea Toronto / Canada în 1993, literalmente însemna “zori astrali” - atât în spaţiu spre V, cât şi în timp (cu mult, vreo 5-6 milenii, pentru a “permite” - cu “interes” brutal - primatul monoteismului mondial religiei profetului Moise a Evreilor / desigur un fapt anacronic): “Vechii scriitori s-au divizat în privinţa locului naşterii lui Zoroastru, de pildă, Cephalion, Eusebiu şi Justin anunţându-l la răsărit de Daxia / Bactria iar alţii, ca Pliniu “cel Bătrân” şi Origen, sugerându-l la apus şi de Media; surse Arabe, ca Hurdadhbah în secolul IX şi Yakut în secolul XIII, au specificat că Zoroastru s-a născut în Urmia / Media, pe la începutul secolului VI î.C., formându-se ca preot şi activând tocmai înaintea constituirii Imperiului Perşilor” (ambele propuneri pentru apariţia zoroastrismului - din NE Iranului sau din NV Iranului - erau zone populate de Gherghi, chiar şi în mileniul I î.C., ceea ce înseamnă că Zoroastru a provenit dintre aceia, la fel cum s-ar confirma şi pentru atestările cele mai timpurii, despre provenienţa sa din Valea Oksos / Ox a mileniului VII î.C).

Preoți Ghebri (sfârșitul Evului Mediu) Îngerii Yazati / “Ya-zati” – în limba Avestei / adică a scripturii zoroastre - la Iranieni au fost gardienii cerului / lumii celeste și mesagerii supremului Zeu Mazda (conducătorul lor era Mithra); dintre credincioșii Yezdi – venerând zeii Yazati – cei mai reprezentativi au fost preoții Ghebri / Gherghi (Imnurile Găthe - rămase de la profetul Zoroastru – foloseau termenul “Ya-zati” pentru divinii îngeri opuși demonilor “Daevi”: prefixul “Ya” al acelor zeități zoroastre literalmente aducea cu particula “iYi” a Arborelui Vieții, care în Templul central din Atlantida – adică din capitala Imperiului Atlant, asemănător cu lăcașul găsit de arheologi în mai vechea PortaSar / Poarta Soarelui din Anatolia - era inscripționat, fiind “Coloana Cerului” = “Tridentul” posesorului Edenului, adică simbolul Zeului Poseidon / fiul Moșului Crăciun, întemeietorul Dinastiilor Atlante începute de către gemenii Gregori Atlas “Proteu” și Gadeir ”Prometeu”). Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” că “Zoroastru avea calitatea de ‘bouar’, adică de conducător, expresia metaforică - atestată peste tot în India veche şi Orientul Apropiat - de ‘turme’ referindu-se la supuşii săi, cu denumirea de ‘vite’: oamenii care împărtăşeau religia cea bună”. În ciuda stră/vechilor evidenţe, Magul Zoroastru n-a fost plasat cu locul naşterii decât de către unii cercetători în cetatea peste care Macedonii lui Alexandru “cel Mare” au ridicat Alexandria Oxiană pe

Cubul lui Zoroastru Este de ştiut că pe Cubul lui Zoroastru / “Ka’Ba Zardoşt” de lângă Persepolis / “Perse-polis” (spre comparaţie, Cubul din Mecca - ridicat de Avram, strămoşul Arabilor şi Evreilor - are 13 metri înălţime iar Cubul lui Zoroastru are 12,5 metri înălţime, ridicat de împăratul Perşilor / ginerele lui Gobryas, Darius “Medul”, după cum l-a notat Biblia) se află cea mai lungă dintre inscripţiile lui Ghergăr / Ghirgîr - Kirdir / Kartîr - Marele Preot din secolul III, al primilor împăraţi Săsani: “S-a dovedit că eu Ghirgîr, şeful Magilor, am servit bine şi loial Yazdii şi pe regele regilor. Pentru serviciul făcut Yazadilor, împăratul - regele regilor - m-a autorizat cu puterea de a face serviciile divine la curte şi în împărăţie. Sub comanda împăratului am adus credincioşi Yezdi în fiecare regat, înfiinţând multe focuri iar Magii instalaţi imperial au devenit fericiţi şi prosperi. Mazda şi Yezdi au ajuns la mari profituri, în timp ce Arimanii şi Devii au fost în mare confuzie. Iar pentru aceste servicii datorate mie, împăratul a întocmit următoarea instrucţiune pentru moştenirea aparentă: ‘Să fie această clădire fundamentul tău, căci pentru mine şi Yezdi mult bine ai făcut!’ Documentul imperial şi dublurile sale sunt la curte şi în imperiu în diverse locuri, în toate acele 481


înregistrări fiind scris ‘Ghirgîr, Părintele’; iar apoi, regele regilor a murit iar pe tron a ajuns fiul său, care a creat pentru mine un loc special, de rang mai mare în imperiu, dându-mi titlul de ‘Ghirgîr, maestrul Mag al lui Mazda’, după numele divinităţii Mazda. Şi în consecinţă, multe servicii divine s-au făcut în măreţie şi s-au stabilit mai multe focuri iar mulţi Magi - instalaţi imperial - au devenit fericiţi şi prosperi. Apoi, regele regilor a murit. Fratele său s-a ridicat peste imperiu ca regele regilor; el de asemenea mi-a acordat înalta onoare, demnitatea la curte şi în imperiu, regat după regat, pentru serviciile divine de orice fel. În documentele imperiale şi în rescrierile înregistrărilor făcute în acele vremuri apărea ‘Ghirgîr, maestrul Magilor lui Mazda’. Apoi şi acel rege al regilor - de pe tronul divin - a murit. Fiul său, devotat şi credincios promisiunilor, s-a comportat bine şi binefăcător peste imperiu. Prin harul lui Mazda şi al Yezdilor, de dragul sufletului său a ridicat poziţia mea la un rang superior în imperiu, conferindu-mi demnitatea de mai marele marilor, ceea ce m-a făcut nu doar maestrul Magilor, ci şi judecătorul suprem în întreg imperiul, fiind creat - pentru mine - titlul de ‘Ghirgîr, salvatorul sufletelor împăraţilor şi maestrul Magilor lui Mazda’. În tot imperiul au devenit proeminente serviciile pentru Mazda ale Yezdilor, Magii fiind foarte respectaţi oriunde, ceea ce a atras mare satisfacţie, în timp ce Arimanii şi Devii s-au certat iar învăţăturile lor au fost abandonate; Evreii, budiştii, brahmanii, creştinii şi maniheiştii au fost bătuţi, simbolurile lor au fost distruse şi cuiburile lor au fost abandonate. Regat după regat, loc după loc, s-au bucurat de magnificele servicii divine, multe focuri şi Magi apărând imperial. Din cele mai vechi timpuri încoace, de dragul Yazdilor, a nobililor lorzi şi a propriului meu suflet, eu Ghirgîr - am văzut multe necazuri şi trudă. Am făcut prosperi mulţi Magi în Imperiul Iranului; de asemenea - la comanda regilor regilor - am pus în ordine acele focuri şi Magi care erau în afara Imperiului Iranului, până în oraşul Antiohia şi ţara Siria, oraşul Tars şi ţara Kilikia, oraşul Cezareea şi ţara Capadochia, în Armenia, Georgia şi Albania, până la trecătoarea Alanilor. Şah-pur - regele regilor - cu proprii săi călăreţi a vizitat acele locuri, jefuite şi arse; eu nu permit deteriorarea, căci bunurile jefuite de către oricine trebuie returnate. În imperiu am făcut majoră religia lui Mazda şi am ajutat Magii iar pe cei care n-au respectat ordinele - eretici sau instabili - i-am pedepsit corporal, i-am mustrat şi i-am făcut să miroasă bine. Am întemeiat multe vetre de foc şi Magii au executat dispoziţiile împărăteşti. Datorită acelor eforturi au fost şi multe cununii între rude, mulţi dintre cei deveniţi necredincioşi - prin jurămintele lor - crezând din nou; au fost mulţi care voiau să urmeze învăţăturile Devi dar prin eforturile mele au acceptat în schimb doctrina Yazdi. Serviciile religioase au devenit superioare, ce nu pot fi descrise în această inscripţie, din lipsa spaţiului. Am scris această inscripţie astfel încât - în viitor - cine vede va ştii că eu, Ghirgîr, am avut titlul de la Şah-pur / regele regilor de ‘Maestrul şcolii preoţeşti’ iar apoi, de fiii lui am fost intitulat ‘maestrul Magilor lui Mazda’ şi ‘salvatorul sufletelor’. Oricine poate citi această inscripţie - fie Yazad sau lord nobil - şi e sincer, poate afla cum am fost, în scopul dobândirii avutului şi faimei, pentru trupul din oase şi mântuirea sufletului”. Maestrul Mag Ghirgîr / Kartîr al primilor împăraţi Sasani (asemănarea onomastică Ghirgîr-Ghirkod dintre numele său şi cea dinastică a Uzbekilor este elocventă, înalta poziţie datorându-se posibilei înrudiri, el probabil făcând parte din familia şahinşahilor / “regii regilor”) era activ

începând de la disputele cu vecinul Imperiul Roman din apus - din timpul împăraţilor Romani Gordian - după moartea sa începând în Imperiul Sasan prigonirea mai ales a maniheiştilor / discipolii profetului Manî 216-277 de lângă Ctesifon; lingvistul Walter Henning 1908-1967 din Pomerania / “Po-Merania” a studiat atent numele teologului Kartîr / Ghirgîr (în Persană Kyrdyr / Kurgur, în Partă Qyrdyr) şi l-a transcris ca Kerdăr / Ghergăr: în istorie, el a rămas cel care a revigorat zoroastrismul - ca religia Imperiului Săsăn, legând-o de stat - şi a canonizat zoroastra Avesta a lui Mazda / fiul zeului primordial Zurwăn (Mazda era frate geamăn cu Ariman). În 2011, profesorul Prods Skjaervo de la Universitatea Americană Harvard - pe baza inscripţiei de la Naqşe Rajab / tot lângă Persepolis - a examinat “călătoria paradisiacă” (în afara lumii / considerată şi de cercetătorul Francez Philippe Gignoux în 1974 ca extraterestră) a proeminentului ierarh Ghergăr / Kartîr, de la începutul Imperiului Săsan: “Scopul ‘călătoriei’ a fost - într-un timp al îndoielilor - pentru recâştigarea încrederii în practicile rituale tradiţionale. După devastarea cauzată de împăratul Alexandru Macedon, rivalii tradiţiei Mazda au început să prolifereze. În experienţa rezumată în scris de Kartîr, el a explicat cum a implorat zeii pentru un semn care să-i mărească încrederea că există Rai şi Iad, ca ‘locuinţele’ finale ale binelui şi răului. Unii cercetători au observat că o paralelă a viziunii narate de Kartîr e cu referinţă în exegezele Gătha. În introducere, Kartîr a invocat lungul său serviciu divin ca un motiv care ar trebui să-i indice ce se întâmplă cu sufletele după deces şi astfel să fie confirmată o parte a tradiţiei cunoscute. Din textul existent nu se poate determina dacă a fost o transă indusă de droguri. ‘Călătoria’ a început ca exprimarea către cineva: ‘Un prinţ de culoarea zorilor a apărut pe un cal superb, Kartîr fiind asemănător ca formă; apoi, dinspre răsărit s-a apropiat o femeie superbă, înaintând pe calea foarte luminoasă a stelelor şi soarelui. Ei s-au întâlnit şi el a urmat-o pe jos, pregătinduse să traverseze împreună o punte lată. Atunci a apărut adevăratul prinţ, care l-a luat de mână pe Kartîr, ca să-l treacă puntea, urmaţi de femeie. Au ajuns la un palat înaintea căruia erau divanuri aurite pentru o masă festivă. Ei însă au continuat să meargă spre înălţimi, trecând de încă 2 palate, femeia preluând conducerea. La un moment dat s-au aşezat şi Kartîr a început să guste din pâinea, carnea de miel şi vinul existent acolo: un sacrificiu pentru suflete. Prinţul zâmbea privind la asemănarea lui Kartîr cu el’. Interpretarea - bazată pe studiile specialiştilor - este că ei au intrat în lumea cealaltă şi femeia reprezenta coroana împăratului iar prinţul era sufletul lui Kartîr. Calea luminoasă era focul sacru - ce despica întunericul - iar simbolistica palatelor erau cele 3 niveluri (gânduri, cuvinte şi fapte) corespunzătoare stelelor, lunii şi soarelui. Emblematica inscripţie YHWN - a ‘călătoriei’ lui Kartîr - a fost tradusă ca însemnând ‘a fost’ sau ‘a arătat’, referindu-se la titlul de salvator al sufletelor purtat de Kartîr: era în legătură cu practica obişnuită EWEN a ‘declarării adevărului’ (o alternativă completând cu faptul că traversarea pe jos a punţii însemna că era muritor). Inscripţiile lui Kartîr au fost cele mai timpurii despre înţelegerea Imnurilor Gătha, el aflându-se într-o relaţie strânsă cu divinul şi regalitatea. Kartîr s-a prezentat ca trăind în adevăr şi era recunoscător pentru promovarea sa, ca lider suprem religios şi misionar iniţiind victorios reforma în imperiu (adversarul său fiind Manî). Kartîr nu era profet; scopul său era doar consolidarea tradiţiei Mazda existente, printr-un model şamanic al viziunii. Diferenţele fundamentale 482


urmate de adepţii lui Mazda şi cei ai lui Manî se regăseau în principiile de bază ale celor 2 sisteme, aşa după cum au fost prezentate în terminologia Iraniană: mazdeismul anunţa crearea divină a pământului şi omenirii, pe când maniheismul anunţa crearea omului de către puterile răului; adepţii lui Mazda credeau că au fost creaţi pentru a forma ‘armata’ luptând împotriva răului iar adepţii lui Manî credeau că au fost creaţi pentru a face cât mai dificilă separarea sufletelor din captivitatea materială (trupurile fiind constituite din materiale rele, distructibile în foc). În mazdeism sufletul călătoreşte în lumea cealaltă la judecarea pentru faptele bune sau rele - caracteristice Raiului şi Iadului - însă în maniheism doar dacă ‘bătălia finală’ va fi câştigată sufletele se vor putea întoarce la sursa lor. Acele noţiuni au fost subliniate în mod repetat de către Kartîr, care considera persoanele cu potenţial bun, având beneficii atât în timpul vieţii, cât şi după deces (concepţie diferită de cea maniheistă, a sufletului mereu captiv în trup)”. De exemplu, în maniheism Ăz era mama demonilor. Influenţa lui Kartîr - Ghergîr / Ghergăr - a fost pe un vast spaţiu, între N Indiei şi Caucaz, respectiv Anatolia, oficial în 240-276 (perioada funcţiei sale). În fotografia următoare, realizată în 2011, se vede Andreea Gherga din Timişoara, îmbrăcată Indian:

Drumul Mătăsii

Drumul Mătăsii Rutele comerciale au facilitat schimbul de mărfuri, idei, religii şi boli. Marele Drum al Mătăsii pe continentul Asiatic însemna o serie de rute interconectate între China şi Anatolia străbătute de caravane (ce nu-l tranzitau în întregime, ci la anumite staţii ori frontiere predau mărfurile altor cărăuşi, care le preluau pentru transport în teritoriul lor până la următoarea destinaţie, ş.a.); ruta principală lega Orientul de Mediterana şi a fost o cale comercială existentă din cele mai vechi timpuri, bazându-se pe schimburi, înlesnind totodată şi contactele culturale, dezvoltându-se mai ales la adăpostul oferit după ridicarea Marelui Zid din N (de exemplu, de-a lungul Drumului Mătăsii s-a răspândit jocul de şah - mutarea şah-mat însemnând “Moartea Şahului” - jocul fiind inventat în India / la sfârşitul secolului XIV împăratul Timur Gurkani dezvoltând o versiune mai complexă decât cea uzuală). Este de remarcat că la sfârşitul secolului XX, printre cei mai buni şahişti Bănăţeni au fost fraţii gemeni Gherga, Aurel Cornel Iosif / zis “Lelu” şi Vasilie Grigorie Ioan / zis “Ceacea” (regionalism însemnând “nenea”), din Timişoara.

Academia de Şah din Armenia Bunurile transportate erau de toate felurile / nu doar mătase de la care generic i-a provenit numele (în Asia, insectele viermilor şi fluturilor de mătase se numeau “kereta”); schimburile se făceau între populaţiile nomade şi cele sedentare iar Gherga a fost prezent în unele din acele zone de pe Drumul Mătăsii. Drumul Mătăsii trecea la N de Tibet, prin Bazinul Tarîm / Tarim, populat de Uiguri / Ui483


Gheri - rudele Hunilor şi Ungurilor, o zecime din ei având tiparul genetic “N” ca al Gherga - acum în NV Chinei (e de ştiut că în graiul Turk “terem” însemna “cabană” = “casă de lemn”, spre exemplu împărăteasa Kerka - prima soţie a lui Attila, împăratul Hunilor - locuind în E Pustei Panoniei în “terem” de formă octogonală). În urmă cu 4 milenii, de pildă în Oaza Cherchen / Qargan - cel mai dificil loc de traversat de pe ulteriorul Drum al Mătăsii - mumiile ce s-au conservat foarte bine datorită nisipurilor sărate au impresionat ca fiind ale unor Caucazieni cu părul roşu, deosebit de înalţi pentru timpurile acelea şi îmbrăcaţi excentric, trăind în armonie cu localnicii (e de ştiut că Fluviul Tarîm are 2030 km şi străbate cea mai uscată parte a EurAsiei). Este de remarcat că în dialectul din răsăritul zonei, de la izvorul Fluviului Galben, considerat de Chinezi “mama râurilor” - în preajma căruia la sfârşitul secolului XXIII î.C. s-a născut civilizaţia Chineză, fiind şi locul de unde a plecat cu o armată mixtă de Tibetani, Mongoli şi alţii militaristul Qin de la care a provenit direct denumirea ţării - inclusiv acum Gherga înseamnă învăţător, după cum a arătat în 1994 lingvistul Victor Mair de la Universitatea Pennsylvania; Dinastia Han care i-a urmat strâns corelată Hun, după cum a observat şi cercetătorul American Randolph Williamson - are acum printre descendenţi cea mai mare concentraţie genetică “N” din China (în 1962, Dr. Tsum Um Niu de la Universitatea Beijing, după ce a examinat sute de discuri din jad / piatră din N Tibetului şi răsăritul Bazinului Tarîm - obiecte rituale utilizate în zonă din mare vechime până în Epoca Bronzului a afirmat că făceau referire la făpturi palide, cu capete mai mari decât cele obişnuite, pogorâte din cer pe munţii înalţi în timpul ultimei glaciaţiuni, cu care au interferat localnicii Han / Ham). Este de ştiut despre cel mai bun jad alb din Lumea Veche că provenea din Bazinul Tarîm (preferatul conducătorilor Chinei).

în ritualurile religioase dedicate lui Zoroastru în Iran, aşa că probabil exista o legătură strânsă între cele 2 zone). De exemplu, mumiile din Cherchen - despre care se crede că datează de la sfârşitul mileniului II î.C. - aveau cordoane roşii şi albastre înfăşurate în jurul mâinilor, posibil indicând o relaţie de rudenie apropiată. Bărbatul avea peste 1,80 metri şi a murit la vârsta de 50 de ani. Avea părul şaten deschis, lung, prins în coadă, barbă scurtă şi mai multe tatuaje pe faţă. A fost îngropat cu nu mai puţin de 10 pălării diferite şi era îmbrăcat într-un veşmânt alcătuit din 2 piese, de culoare mov şi roşie. Trupul uneia dintre femeile din grup avea nenumărate tatuaje pe faţă şi aproape 1,80 metri înălţime. Purta o rochie roşie şi cizme albe din piele de căprioară iar părul şaten deschis fusese împletit în 2 cosiţe. Ceea ce a fascinat cel mai mult arheologii la acele descoperiri a fost starea extraordinară de conservare a hainelor viu colorate, cu aspect European. Dr. Elizabeth Barber a efectuat un studiu detaliat al hainelor descoperite în Bazinul Tarîm şi a semnalat similitudini uimitoare cu tartanele Celtice din Europa. Ambele tipuri de haine îşi aveau originea în Munţii Caucaz, unde prima dovadă a existenţei unor asemenea veşminte are cel puţin 5 milenii vechime. Gama vastă de haine găsite la mumiile din Vestul Chinei include pelerine, robe, capişoane, cămăşi, ciorapi de lână, etc.; pălăriile femeilor erau foarte înalte şi ascuţite (li s-au spus ‘vrăjitoare’). Cine au fost acei oameni aparent Europeni şi ce căutau în Vestul Chinei? Mumiile sunt răspândite pe o rază geografică vastă şi de-a lungul unei mari perioade de timp; prin urmare, nu pot aparţine aceluiaşi trib: par să reprezinte mai multe grupuri migratoare venite din diferite zone, în decursul a peste un mileniu. Există câteva surse antice ce fac referire la grupuri care locuiau în zona Bazinului Tarîm, acolo unde au fost descoperite mumiile; surse Chinezeşti din mileniul I î.C. menţionau ‘oameni albi cu părul lung’, cunoscuţi drept oamenii ‘Bai’, de la care Chinezii cumpărau jad. Un alt grup de la graniţa de nord-vest a fost reprezentat de ‘Yuezhi’; şi Yuezhii / Yue-Che (Mesa-Geţi / Dahi regali) le furnizau Chinezilor jad - pe care îl extrăgeau din munţii vecini - iar după ce au fost înfrânţi de nomazii Xiongnu, majoritatea au migrat în Transoxiana, apoi în Nordul Indiei, unde au fondat Imperiul Kuşan: reprezentările regilor Yuezhi le-a sugerat unora că ar fi vorba despre o populaţie Caucaziană. Ultimul grup care a locuit în această zonă a fost alcătuit din Tocariani, care reprezentau cei mai Estici vorbitori ai unei limbi IndoEuropene. Unii cercetători susţin că Tocarianii şi Yuezhii au fost - de fapt - acelaşi popor sub diferite nume; zonele din Vestul Chinei unde au fost descoperite mumiile de tip European corespund ultimei distribuţii a limbii Tocarice. Scrierile Chineze menţionează că Tocarianii aveau părul blond sau roşcat şi ochi albaştri. Frescele din Bazinul Tarîm înfăţişează un popor cu trăsături Europene distincte. Cultura Tocarianilor a supravieţuit în Bazinul Tarîm până în secolul VIII, când par să fi fost asimilaţi de Turcii Uighuri din stepe. Prezentarea Tocarianilor ca având trăsături Europene sugerează că cel puţin unele dintre mumiile din zonă au fost strămoşii acelora. Dar oare acei oameni din Europa au străbătut jumătate din Asia ca să se stabilească în deşerturile aride din Vestul Chinei? Judecând după dovezi, s-ar părea că a fost o migraţie dinspre Caucaz, cu foarte mult timp în urmă. Dr. Elizabeth Barber - profesoară de arheologie în Los Angeles - a emis ipoteza că ar fi existat 2 migraţii din zona Indo-Europeană, de la Nord-Vest de Marea Neagră: una spre Vest, având ca rezultat Celţii şi alte Culturi Europene (ale

Bazinul Tarîm Unii au întrezărit în tărâmul Tarîm prescurtarea prin “Ta-Rîm” a unei Ţări Rumâne, de fapt ţinutul unor “râureni” (adică Geţi - Jaţi ori MasaGeţi - formând extrema răsăriteană a extinderii lor în Asia). În “Istoria secretă” din 2009, arheologul Britanic Brian Haughton a scris: “Mumiile din Tarîm au trăsături distinctive Europene şi par să reprezinte diverse triburi Caucaziene care au locuit în acea zonă pustie din Vestul Chinei până acum 2 milenii, când au dispărut în mod misterios. Acele mumii Europene au reprezentat primii colonişti ai Bazinului Tarîm. Unele coşciuge aveau forma de barcă şi conţineau nuiele de efedră (planta medicinală folosită 484


mileniului I î.C.) şi alta - strămoşii Tocarianilor - spre Est, croindu-şi drum până în Bazinul Tarîm din centrul Asiei. În lumina descoperirilor mumiilor din Tarîm, teoria că Estul şi Vestul şi-au dezvoltat civilizaţiile în izolări complete unele de altele ar putea fi abandonată”. De altfel, cercetătorii Americani David Anthony / arheolog și Don Ringe / lingvist Indo-European au schițat deplasările oamenilor de la sfârșitul neoliticului (între Cultura Cucuteni din spațiul stră-Român și Altai - pe Nordicele Căi Gorgane - dinaintea întemeierii Troiei):

Statuetă din Tarîm De la începutul mileniului II î.C., populaţia Bazinului Tarîm era dominată de înalţii Tohariani / Tocariani, adică Teucriani / Troiani, căile comerciale de acolo către apus - unde se afla Troada / Troia - fiind controlate de aceia până în mileniul I (e de ştiut că Troada / Troia a fost întemeiată la începutul mileniului III î.C. de Gargarii / Ghergarii Caucazieni, numiţi în Anatolia drept Gherghiţi) şi după Războiul Troian din fostul său regat Troianii au migrat masiv mai ales în EurAsia.

În 2013, Dr. Hyun Jin a scris că “Yuezhii / Tokharii erau Kuşanii; în secolul II î.C., As-Tocharii s-au mutat la N de Afgani, în Fergana (uriaşa vale numită de către Chinezi ‘Da Yuan’, adică ‘Ionia Mare’, căci ‘Gana’ = ‘Ionia’), apoi au migrat în Bazinul Aral, regrupându-se până la Marea Caspică, ştiuţi de Greci ca Dahi. Asiaticii au modelat o bună parte a Europei - în trecut EurAsia considerându-se firesc ca un continent întreg, nu prin separarea Asiei de Europa - fapt greu de recunoscut de către istoricii Eurocentrici; Aşii - anume cei cunoscuţi ca ‘As’ - care au condus o mare parte a Lumii Vechi, din India până în Scandinavia, făceau parte dintr-o regală Dinastie Alană, venind din Sudul Siberiei: Alanii Caucazieni au fost conduşi de Dukh-As / Asi (termenul ‘Yirk’ pentru ‘nomad’ era Alan). În Anatolia, Yirk a fost prezent, foarte puternic. Pe de altă parte, Hunii Albi - notaţi Chioni de către Săsani / Iranieni - au fost conduşi de clanul Yeda, al cărui nume ar cuprinde Chinezul ‘Yue’ (de la Yuezhi = Marii Geţi)”. În acel timp - mileniul I î.C. - în N Pontic trăiau Yirk, notaţi Iurcae / Jurcae de către istoricul Anatolian Herodot Karka. În Bazinul Tarîm, Râul Qargan era numit de localnicii Uiguri drept Qarga iar de alţii Karga, pe cursul său fiind vechiul oraş cu aceeaşi denumire 38,08 lat. N, 85,31 long. E, ce a fost o staţie importantă de pe Drumul Jadului, traseu anterior Drumului Mătăsii (unde comercianţii de tip Caucazian manipulau printre altele jadul - “Piatra Raiului” - inclusiv Chinezii cumpărând de la ei); acolo de-a lungul timpului s-au negociat şi cămile, asini, catâri (adică animalele rezultate din încrucişările dintre cai şi măgari), etc.

Migrări la începutul mileniului I 485


Literatura Sanscrită - ca Puranele “Brahmanda”, “Vamana”, “Vayu”, epopeea “Mahabharata”, etc. - a catalogat Tocarianii ca Mleccha, adică V Anatolieni; notaţi şi Tukhara / Tuşara, ei erau urmaşi ai Zeiţei Pământului Ki şi ai lui Anu (tatăl din cer al zeilor, inclusiv al înalţilor - de peste 2 metri - prinţi Sumerieni Anunu / Anuna, sufixul “nun” însemnând “prinţ”). Este de remarcat că tatăl lui Ra a fost Nun (cel mai bătrân dintre zeii Egiptului). Aproape de Deşertul Karakum / Garagum - având la E Valea Bovinei / Ox, în N Lacul Aral şi în V Marea Caspică - o staţie de taxare a caravanelor era în Codrul Kerka, azi în Turkmeni-stan, pe Valea Fluviului Ox / Oxus (ce provine din Pamir). Anatolianul Strabon în “Geografia” II 1:15 a scris: “Oxus oferă o navigaţie atât de comodă încât, odată ce mărfurile Indiene au fost aduse până la acest fluviu, uşor coboară spre Hyrcania şi spre ţinuturile din continuare până în Pont” (“ţara lupilor” Hyrcania era Ghergania iar Pont era Marea Neagră, denumirea Hyrcania fiind în legătură etimologică cu “verka” - care în vechea Iraniană însemna “lup” - dar şi cu ulteriorul cuvânt Persan “gorg”, însemnând la fel). În Evul Mediu, când au apărut puterile maritime Europene, Drumul Mătăsii şi-a pierdut importanţa, traficul oprindu-se la dispariţia Imperiului Bizantin; în imaginea următoare este un pod de pe Drumul Mătăsii, la importanta staţie Ani 40,30 lat. N, 43,34 long. E, capitala Armenilor / reşedinţa regală - la sfârşitul mileniului I, având denumirea corelată faţă de străvechii prinţi Mesopotami Anu - cu conducătorul Gargas / Gargis în 1041 (azi graniţa dintre Armenia şi Turcia): Gherga în Mongolia

Gherghei în Mongolă Mongolia - aflată între Rusia / N şi China / S - este independentă din 1921: a fost baza imperială pentru puterile stepelor (literalmente, prin Mon-Goli înţelegându-se oamenii de pe lacuri, Mongolia fiind ţara lor); de pildă, doar într-o singură vale, Orkhon - acum aparţinând patrimoniului mondial UNESCO - din Antichitate până în Evul Mediu au răsărit, în ordine cronologică, de-a lungul unui mileniu şi jumătate, marile Imperii Hun, Turk, Uigur şi Mongol (acolo pe cursul Orkhon - fiindu-le primele capitale imperiale, numele “Or-Khon” însemnând “aşezarea Chunilor”, căci în înţelesul local Ur / Or = reşedinţă / aşezare iar Khon = Chun). Cu denumirea generică de Khuni / Cuni au fost ştiuţi în Asia Centrală strămoşii Hunilor, Turkilor, Uigurilor, Cumanilor, Mongolilor, ş.a. Prima capitală Hună (Xiong-nu în Chineză) a fost - la sfârşitul mileniului I î.C. - în Valea Orkhon / Orhun, la S de Lacul Ugii 47,34 lat. N, 102,50 long. E; acolo GokTurkii - adică Turkii Albaştri - şi-au realizat monumentalele 486


inscripţii memoriale (capitala Gok-Turkă a fost la Ordu-Baliq 47,25 lat. N, 102,39 long. E, numită Kara-Balghasun / KarBalgas de Uiguri, care şi-au stabilit capitala peste ruinele aceleia). Capitala Imperiului Mongol a fost - tot în Valea Orhun / Orkhon - la Karakorum, lângă care e actualul oraş Kharkhorin 47,11 lat. N, 102,49 long. E; e de ştiut despre Valea Orkhon / Orhun că e cea mai veche zonă agricolă Mongolă şi că a fost puternic populată, din cele mai vechi timpuri.

drept tipic polimorfismul T→C definitoriu pentru grupul genetic masculin “N” al lui Gherga (acelaşi fiind evidenţiat în 2008 de către geneticianul Maghiar Kovacsne Csanyi de la Universitatea din Szeged / Banatul Maghiar printre primii Unguri ajunşi în Panonia la sfârşitul secolului IX). În 2008, conform şi colectivului internaţional de geneticieni coordonat de către Paivi Lahermo de la Universitatea din Helsinki / capitala Finlandei, prezenţa grupului genetic “N” - al bărbaţilor Gherga - în Nordul EurAsiei a fost considerată ca reflectând un străvechi substrat, regăsit şi printre vorbitorii de graiuri Urale (polimorfismul respectiv fiind din neolitic / mileniul V î.C). Istoricul Britanic Richard Cavendish a notat: “Mongolii - grozavi războinici - pretindeau că erau descendenţi Huni (‘Hun’ fiind cuvântul Mongol pentru ‘om’)”. Lingvistul Emyr Pugh - care a studiat “Istoria secretă a Mongolilor” scrisă la timpul ei de familia lui Gingis-han - a notat că până în Evul Mediu Gherghei în Mongolă însemna soţie. Ca şi înţelesul African “Berba” pentru domiciliu / casă, “Kherga” în Afghani-stan şi Paki-stan, “Gher” în Mongolia reprezintă adăposturile circulare ştiute ca iurte (care pot fi făcute din lemn, pânză, piele, etc. uşor de deplasat şi de montat, ce pot avea diverse dimensiuni), cu interiorul foarte colorat; nomazii din Mongolia şi în prezent călătoresc de-a curmezişul păşunilor cu turmele lor de iaci, oi şi capre, purtându-şi casa Gher - în general construită pe o ramă de lemn acoperită cu o ţesătură groasă făcută din lână - oriunde merg (Perşii o notau “Kharga” ‫)خرگ اه‬.

Apele Râului Orkhon ajung în Lacul Baikal În Mongolia, la S de vecina republică Tuva, Valea Râului Eg, cu alimentarea din cel mai întins lac al Mongoliei, Khovs-Gol (în graiul Tuvan “Khovs” însemnând “Albastru” iar “Gol” = “Lac”), aparţinând aceluiaşi sistem acvatic cu Râul Orkhon - al Lacului Baikal - a fost leagănul Hun; la sfârşitul mileniului I î.C., primul Imperiu Hun a cuprins Tuva, unde e tipic cântatul şamanic Kargyra: e de ştiut că în zona Arzhan 52,03 lat. N, 93,36 long. E din Tuva - pe Valea Râului Uyuk, afluent al Fluviului Yenisei, în bazinul căruia activau celebrii şamani Khargi - a fost leagănul Scit, cu foarte bogate Kurgane / Gorgane existente de la începutul mileniului I î.C. (având mii de piese din aur, după cum au studiat în 2002 Konstantin Chugunov, Anatoli Nagler şi Hermann Parzinger), căci de acolo au fost nobilii din elita Scită, anume “Sciţii regali”. Cercetătorii respectivi - de la “Institutul Arheologic” din Berlin / capitala Germaniei - au afirmat: “Sciţii apăruţi între sfârşitul Epocii Bronzului şi începutul Antic acolo (adică până la sosirea Hunilor în regiune) pot fi sincronizaţi cu Sciţii din stepa Nord-Pontică, după cum a investigat şi arheologul Rus Mikhail Gryaznov”. (În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot a scris că Sciţii regali erau transportaţi pentru îngropare la mari distanţe, în Regatul Gherilor, cu care afirmau că erau înrudiţi / strămoşul lor comun - din Epoca Bronzului, corespunzător “Istoriilor” 4:7 - fiind cunoscut ca divinul Targita, fiu al lui Zeus). Necropola Egyin Gol - de lângă Lacul Egyin / de pe Valea Eg din Mongolia, datând din secolul III î.C., aparţinând primei Culturi Hune - a fost studiată în 2004 de către geneticienii Francezi coordonaţi de Keyser Tracqui de la “Institutul de Medicină Legală” din Strasbourg: acolo a fost identificat

Gher După difuzia Hună din secolele III î.C. - V, la mijlocul mileniului I, în fostul spaţiu Tocarian - al Tocarianilor / Tocaroilor - din N Chinei, s-a cristalizat populaţia proto-Turcă denumită Gog-Turcă (utilizând acelaşi simbol al lupoaicei), în secolul VIII fiind consemnat termenul Chinezilor de Mon-Gol pentru cei din N lor; printre strămoşii Mongoli văzuţi şi de vechii Chinezi au fost inclusiv acei Caucazieni numiţi Chuni (Huni în mileniul I, apoi - la începutul mileniului II - Cumani). Imperiul Uigur a apărut prin rebeliunea în 744 faţă de Gok-Turki şi s-a întins până în Bazinul Tarîm. Este de ştiut (conform şi istoricului Evreu Raşid Al-Din 1247-1318 din Ecbatana / Iran, fosta capitală a Mediei ori corespunzător istoricului Abu al-Ghasi 1603-1663 din fosta capitală Khorasmă Gorganch / Uzbeki-stan - azi Urgench 41,33 lat. N, 60,38 long. E, derivat din numele Gurgench - de pe Fluviul Ox / Amu Darya) că marele împărat Gingis / Ghenghis care a condus Mongolii începând din 1206, fiul unei frumoase Alane, a fost un bărbos înalt, cu puternice trăsături Nordice, roşcovan cu ochi verzi; de altfel, descendenţii săi - ca fiul Ogotai, nepotul ManGu, ş.a. - au fost roşcovani, cu ochi albaştri (mormântul marelui împărat 487


Gingis încă n-a fost găsit / după înhumare, groparii fiind omorâţi: descoperirea sa ar fi de răsunet mondial, la fel cum ar fi descoperirea mormântului marelui împărat Gherei Attila al Hunilor, la înhumarea ambilor împăraţi fiind deviat câte un râu pentru a fi depuşi în albie, la Gingis-khan presupunânduse că a fost albia Râului Onon natal, în locul intenționat numit “Ikh Khorig”). O redare a portretului său e în imaginea următoare:

reorganizat armata turco-mongolă - pe mari unități de câte 10000 de oameni, unități mici de 1000 de oameni, subunități de câte 100 și grupe de câte 10 oameni - izbutind să facă din ea un instrument de luptă neîntrecut pentru vremea sa”. Tribul Gherg a trăit în Mongolia (pe locurile părăsite de Huni iar mai târziu şi de Cumani) până în 1633, când a reuşit să-şi întemeieze domeniul în regiunea Ulaan Qab din N Chinei. Este de observat că partea Nordică a Mongoliei - ţară aflată între China şi Rusia - se numeşte Khalka: e în S Lacului Baikal (numele fiind preluat de la Râul Khalka din răsăritul ţării, ce curge şi în China); populaţia Khalka formează grupul majoritar în Mongolia, capitala de acum fiind în teritoriul său Nordic.

Khalka = Sudul Lacului Baikal În 2010, biochimistul Rus Anatole Klyosov preocupat de genealogia genetică - a consemnat: “Din grupul genetic ‘K’, în urmă cu 35-40 de milenii, la răsărit de Lacul Aral, s-a format grupul combinat ‘NOP’, împărţit apoi în ‘N’ care s-a aşezat în Siberia, ‘O’ care a migrat prin India în Sudul Asiei şi ‘P’, care în Sudul Siberiei s-a divizat în ‘Q’ şi ‘R’ (acelaşi grup ‘K’ a produs ‘L’ şi ‘M’). O altă versiune este că ‘NOP’ a părăsit Mesopotamia spre răsărit şi a populat Pamirul, Munţii Hindu Kuş şi Himalaia, ajungând în SE Asiei până la Oceanul Indian. O sugestie mai degrabă exotică este că ‘NOP’ a fost Caucazian iar desprinderea ramurii ‘NO’ în Mongoloizi ori orientali (ca Yakuţii din grupul ‘N’ sau Chinezii din grupul ‘O’) s-ar fi datorat localnicelor: femeile determină rasele umane, căci bărbaţii nu-şi pot transmite genele direct altor bărbaţi, totul fiind prin intermediul femeilor”. Schiţa răspândirii tiparului genetic Gherga (haplogrupul patern “N”) pe ramurile Sudică şi Siberiană se poate vedea pe harta următoare:

În studiul “Românii și Hoarda de Aur”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Partea de răsărit a MonGoliei, care era locuită de un popor tungus - format din giurgii – s-a numit apoi ManGiuria; partea de apus a Mongoliei hrănea câteva triburi turcice, dintre care cel mai important era acela al uigurilor. În mijlocul Mongoliei, locuiau mai multe seminții ale triburilor mongole, ca tătarii, keraiții, borei-ganii sau borjigin, ș.a.; șeful acelui ultim trib, Iesu-ghei (zis ‘cel Viteaz’) izbuti la 1170 să înfrângă cerbicia tătarilor și să-și impună autoritatea asupra mongolilor. Dar stăpânirea lui n-a durat mult, căci în 1179 a fost otrăvit de un tătar. Văduva lui, urmărită de noul khan, își luă copiii și se refugie în munți, la izvorul râului Onon, la gura căruia se născuse cel deja adolescent atunci, care apoi a devenit Gingis; el când mai crescu se închină puternicului rege al keraiților: de acolo a pornit ascensiunea sa politică. A ajuns șeful keraiților și - susținut de ‘aristocrația stepelor’ – în adunarea generală a triburilor ținută la izvorul Onon a fost proclamat khanul tuturor mongolilor, cu numele de Gingis-khan = ‘hanul cel mai puternic’. Bărbat de statură înaltă, cu osatură puternică, fruntea largă și ‘ochi de pisică’, Gingis-khan și-a impus autoritatea și prin vioiciunea spiritului său; el a 488


la modul amuzant, nuntaşii profitând de neatenţia mirelui care se presupune că n-ar trebui să aibă ochi decât pentru mireasă - profită şi o fură, cerând răscumpărare). În “Rituri de trecere”, cercetătorul Francez Arnold van Gennep a scris: “Răpirea este un fapt repetat la fiecare căsătorie, constând în schimbarea de mediu şi de stare. Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea adolescenţei la societatea adultă, de la un clan la altul, de la o familie la alta, adesea de la o localitate la alta. Această sciziune de unele medii le slăbeşte pe acelea dar le întăreşte pe altele; slăbirea este deopotrivă numerică, economică şi sentimentală. Riturile numite de furt sau de răpire exprimă rezistenţa opusă de mediile afectate; după bunăstarea comparată a părţilor, rezistenţa e mai puternică sau mai slabă. Adesea - şi atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui fapt - legăturile cu mediile anterioare (de vârstă, sex, rudenie, trib, etc.) sunt atât de puternice încât sunt necesare mai multe încercări de a le rupe. Uneori, agregarea la noile medii (familie, clasă socială, clan sau trib, etc.) nu este realizată din prima încercare; pe o durată mai lungă sau mai scurtă, noul venit este un intrus, mai ales faţă de familia restrânsă. Astfel îmi explic tabuurile de socru şi de soacră la ginere şi noră, fluctuaţiile în statutul femeii până la sarcină sau până la naşterea unui fiu. Acoperirea capului cu văl urma obiceiul religios de a adora zeii, după cum a notat şi Plutarh; era pentru separarea de profan şi a trăi în lumea sacră, căci chiar şi vederea era o formă de contact: în adoraţie, în riturile de cununie, în sacrificiu, etc. ‘acoperirea cu văl’ era temporară. Izolarea femeilor permanent de văzul lumii acoperindu-se cu văl - ca de exemplu şi azi la musulmane - se explică prin apartenenţa pe de o parte societăţii sexuale şi pe de altă parte unei societăţi familiale determinate. La unele popoare, o văduvă se desparte de soţul dispărut - fie numai pe perioada de doliu - purtând un văl. Acoperindu-se cu un văl după ce băuse cucuta, Socrate s-a despărţit astfel de lumea celor vii pentru a se agrega la lumea morţilor şi a zeilor. Când Romanii aduceau jertfe zeilor, acopereau victimele cu un văl, dorind să le separe astfel de lumea prezentă, pentru a le agrega la cealaltă, divină şi sacră. În cursul majorităţii ceremoniilor de prag, se utiliza un limbaj special, conţinând un vocabular neutilizat în societatea generală sau interzicând folosirea unor cuvinte din limba uzuală: un procedeu de diferenţiere absolut normal. Tăierea părului însemna separarea de lumea anterioară, consacrarea părului însemnând unirea cu lumea sacră. În vechime, fata era rasă în cap când trecea la altă clasă de vârstă sau în momentul măritişului iar văduvele îşi tăiau părul pentru a rupe legătura creată de căsătorie. Toate riturile de fondare şi inaugurare (inclusiv casă, templu, sat, etc.) conţin ceremonii de separare de ceea ce este comun sau profan şi o apropiere sau o consacrare. Este cunoscută şi importanţa flagelării în psihologia sexuală: e una din cele mai puternice metode erotogene; ca rit, flagelarea şi loviturile pot avea uneori o acţiune sexuală (acolo unde nu aveau acea conotaţie, loviturile constituiau doar un rit de expulzare a impurităţii / răului, etc). De Lupercalia, biciuirea avea ca efect îndepărtarea demonilor; era un mijloc de a transfera în corp vitalitatea alunului, prin intermediul obiectului cu care era biciuit: flagelarea era un rit de ‘comuniune’ / de ‘agregare’. Ideea universală de ‘prima oară’ s-a tradus pretutindeni - mai mult sau mai puţin evident - prin rituri speciale. Riturile de trecere nu se prezintă sub forma lor completă, nu ies în evidenţă sau chiar nu există decât cu prilejul primei treceri de la o categorie socială la alta sau de la o situaţie la alta. Prima sarcină şi prima naştere sunt

Kirghizii

Steagul Kirghiz Independentă din 1991, Kirghizia / Karga-stan s-a rebotezat Turcic în Kârgâ-stan / Kirghi-stan, Kirghizii fiind legaţi de Anatolia (vecinii din N sunt rudele lor Kazahe). Numele se mulează pe structura KRG şi a fost purtat de către locuitorii ţării din cele mai vechi timpuri (Kirghi-zii sunt separaţi de Chinezi prin Munţii Celeşti, în care îşi are izvorul Râul Karkara, ce curge în Kazah-stan: o vale importantă de pe Drumul Mătăsii).

În 2014, cercetătorul Canadian Polat Kaya a scris: “Poate în mod curios, Ghirga-șiții din Canaan nu erau alții decât Kirghizi; ei venerau Zeul Soare și au fost înrudiți cu Sumerienii “KienGir” (despre care în mod fals s-a crezut că au pierit)”. Pe Valea Fergana din N ţării - aflată între Bazinul Tarîm şi fosta Daxia / Bactria, populată intens din mare vechime de Ghergani - la Saîmali Taş desenele de acum 4 milenii reprezintă inclusiv şamani în formă de reni care se luptă; Valea Fergana - bogată în lucernă - a fost celebră şi prin hergheliile de “cai celeşti” / de rasă, aceia prin selecţie îmbunătăţind rasele de cai în toată Asia (valoroşi fiind mai ales armăsarii de prăsilă). În Asia, arta tatuajului avea rezonanţă estetică, spirituală şi practică: semnele urmau punctele cunoscute din acupunctură (larg răspândită în vechime); până în prezent, Kirghizii consideră tatuajele semnele nobleţii (în opoziţie Antică, Elenii vechi asociau tatuajele cu stigmatele degradante ale însemnării sclavilor). Şi azi Kirghizii tradiţional practică furatul miresei (obicei datorat cununiei forţate prin aranjament, ce în Antica zonă Mediterană a ajuns să fie răspândit în Canaan, Troia şi Roma; 489


cele mai importante din punct de vedere ritual; naşterea primului copil - mai ales a primului băiat - sunt evenimente importante iar acest punct de vedere se evidenţiază juridic prin dreptul celui vârstnic sau de primogenitură. Prima tăiere a părului, primul dinte, primii paşi, prima menstruaţie: tot atâtea prilejuri pentru ceremonii variate ca formă, însă unite prin ideea lor fundamentală. Prima logodnă este cea mai importantă şi se cunoaşte cât de discreditată e o fată a cărei logodnă s-a rupt. Primul act sexual al femeii are caracter ritual, de unde o întreagă serie de rituri legate de pierderea virginităţii. Prima căsătorie de asemenea este cea mai importantă”. În 2012, antropoloaga Română Raluca Popescu a afirmat: “Tradiţia furatului miresei e răspândită în Europa răsăriteană, îndeosebi din România până în Finlanda. Prieteni apropiaţi ai mirelui fură mireasa şi cer ca răscumpărare ceva de băut. Furatul miresei nu trebuie confundat cu răpirea fetei (care apare când fata nu vrea să se mărite împotriva voinţei ei, cu cine au decis părinţii). Furatul miresei este - de fapt - un obicei barbar. Mireasa era cea mai mare avere a mirelui iar cei care o furau cereau bani pentru a nu o necinsti. Vechii nobili luau mireasa de la nuntă, o necinsteau şi apoi o returnau mirelui; dacă mirele nu voia ca nobilul să-şi bată joc de mireasă, plătea: era ceea ce se numea dreptul la ‘prima noapte’. Pe cât de incertă este originea exactă a furatului miresei, pe atât de sigur este faptul că majoritatea mireselor nu cunosc semnificaţia obiceiului”. Trebuie ştiut că “luna de miere” este obiceiul de sorginte Babiloniană când tatăl miresei dădea pentru o lună ginerului de băut hidromel = bere din miere sau mied = vin de miere; în secolul V, Hunii de asemenea consumau mied, conform cronicarului bizantin Priscus, care în Banat a servit împreună cu ei aşa ceva acolo, omenit de cea cu care era însurat Attila: împărăteasa Kerka, mama celor 3 prinţi Ilek, Denghiz - din care a derivat titlul “Ghenghis” - şi Hernak. În accepţiunea populară locală, etimologia numelui Kirghiz însemna “nemuritor” (simbolul universal acceptat pentru nemurire fiind şarpele ce-şi înghite coada); e de ştiut că valoarea magico-religioasă a şerpilor din S era necunoscută în Siberia - fulgerul trasează pe cer o linie sinuoasă, asimilată în imaginaţia populară cu şarpele - acolo fiind înlocuită de puterea pletelor concentrată în “vrăjitori” ca brahmanii Muni (cum a fost de pildă în N Indiei naşul, preotul şi învăţătorul Garga al lui Krişna). De-a lungul timpului, au fost invazii ale Ghirghi-zilor / Kirghizilor până în Tibet. În fotografia următoare este iurta unor comercianţi Kirghizi aflaţi în Afgani-stan:

Corespunzător studiilor lui Aleksander Carsten, Louis Ligeti, ş.a., strămoşii Gârgâ-zilor erau blonzi, de origine Fino-Ugră (nevorbitori de vreo limbă Turcică şi desigur nechinezi - Chinezii fiind vecinii din răsărit - ulterior Gîrgî-zii / Kirghi-zii aflându-se la baza filonului proto-Turc) admişi de lingvistul Canadian Edwin Pullyblank că erau până la izvorul Yenisei / Enisei - al cincilea Fluviu din lume - în bazinul căruia este Lacul Baikal, adică “Lacul Sacru“, cu cel mai mare volum de apă din lume; în Munţii Baikal îşi are izvorul Lena - al zecelea Fluviu din lume - pe valea căruia este prezent, de asemenea, grupul genetic ca al Gherga: Yakuţii / Iacuţii de pe Valea Fluviului Lena aparţin grupului genetic “N” ca şi Gherga, ei ajungând în locurile din N Siberian unde sunt azi venind de la Lacul Baikal (ambele Fluvii curg prin Siberia spre N, până la Oceanul Arctic).

Delta Fluviului Lena Kurga-nele de lângă izvorul Fluviului Yenisei relevă că până în mileniul II î.C. zona era ocupată de populaţie cu caracter pur European (de exemplu, în 1824 geograful American Malte Brun a consemnat că printre nomazii din Bazinul Yenisei încă era vie atunci memoria originii lor Hitite). În imaginea următoare este actuala răspândire Turcică / Turanică (cu roşu), avându-şi rădăcinile Asiatice între Troianii Epocii Bronzului:

Gher Kârgâz în 2013 490


Istoricul Britanic Arnold Toynbee a considerat că “nomazii au fost chemaţi să răspundă, din partea stepei eurasiatice, la o provocare asemănătoare celei la care au fost silite să riposteze civilizaţiile sumeriană şi egipteană şi anume agravarea aridităţii solului nutritiv. Asigurarea stăpânirii asupra stepei le-a solicitat nomazilor o parte atât de uriaşă a energiilor lor, încât nu le-a mai rămas nici cea mai mică rezervă energetică pentru alte riposte. Nomadismul s-a dovedit superior agriculturii în multe privinţe, mai cu seamă prin domesticirea diferitelor animale şi prin dezvoltarea anumitor tehnici dinamice, în contrast cu pasivismul conservator şi static al societăţilor agricole; ca urmare, nomadismul necesita un nivel ridicat de tărie de caracter şi de comportament dinamic. ‘Păstorul cel bun’ a devenit astfel - în chip firesc - simbolul celui mai înalt dintre idealurile creştinismului”. Kirghizii au apărut prin amestecul acelor albi cu galbenii din răsărit, datorită nomadismului pastoral ce-i caracterizau pe cei dintre Altai şi Aral (printre altele, e de ştiut că în Altai există foarte greu accesibilii Munţi Gherga / Cherga şi localitatea Cherga 51,20 lat. N, 85,33 long. E pe Râul Sema / unde este o staţie a “Institutului Genetic Rus”; de altfel, Altaiul Rus e bogat în toponime Cherga, ca: izvorul Bolşaya, Muntele Mukur, cătunele Malaya, Mukhor, Ulus şi Verkhnyaya, etc). Legăturile dintre Garganii din N Indiei şi Karganii din S Siberiei s-au păstrat de-a lungul mileniilor.

Gherga în Siberia

În apusul Altaic, Djungaria se află între Tarîm / S şi Karkar / N; Fluviul Irtiş de 4248 km lungime - îndreptat spre Siberia - îşi are izvorul acolo, cea dintâi zonă traversată de marea apă curgătoare fiind Karkar (cu notarea Girgir de către geograful Al-Idrîsi, în secolul XII), căreia îi corespunde acum lanţul muntos Gory Karkaraly, după cum a studiat şi orientalistul Rus Vladimir Minorsky 1877-1966 din Korcheva 56,47 lat. N, 36,50 long. E: de acolo erau Cumanii Karkara, care s-au amestecat cu Uigurii şi Oguzii, toţi aparţinând poporului Kyrgyz (şi eroul Kyrgyz Medieval Manas era Karkar, istoricul Azer Bahtiyar Tuncay afirmând în 2011 că tatăl aceluia a fost Gargar din Albania Caucaziană, Cuman care vorbea Turka). În arealul Kazakh, un oraş e Karkaraly 49,25 lat. N, 75,25 long. E - fostă staţie importantă a caravanelor Siberiene - în Parcul Naţional Karkaraly ai cărui munţi au azurit (printre alte depozite minerale exploatate cu succes): acolo a fost capitala Juzilor / Juţilor Mijlocii = “Orta Juz”, între care cei mai importanți erau Caucazienii “Argyn Juz”, după cum au documentat geneticieni ca de exemplu Horolma Panjav în 2008 și creștinii Kerei întâlniți de călătorul Medieval European Marco Polo (echivalentul Kazakh pentru “Juz” fiind “Hoarda”). Imaginea următoare înfăţişează un Kîrgîz din secolul IX în drum spre Baikal (în 840, Kirghizii au distrus Imperiul Uigur, pe teritoriul Mongoliei de azi):

Deoarece stepele întinse dintre Pacific (E) şi Panonia (V) nu formau un ocean de verdeaţă, păstorii erau nomazi pentru a găsi cele mai bune păşuni şi surse de apă, circulând pe un teritoriu imens (e de ştiut şi că în prezent Siberia are un sfert din pădurile lumii). Rutele Siberiene în general urmau văile marilor Fluvii - completând în Nord ceea ce în Sud era traficul pe Drumul Lazuritului, apoi Drumul Jadului şi mai 491


târziu al Mătăsii - pe traseele respective fiind prezent grupul genetic “N” al Gherganilor.

Chineză, Ma provenind de la ancestrala mamă - popular apelată în N Indiei şi ca Mahă-Devî - dar şi de la marihuana ştiută în China din mileniul V î.C. iar Gu venind de la zeiţă; suverana divină era “elixirul vieţii”, frumoasa protectoare a femeilor, de exemplu profesorul Victor Mair de la Universitatea Americană Pennsylvania în 1990 indicând că numele îi provenea din cuvântul utilizat în Media pentru Magiciană (de pildă, “Magii de la răsărit”, adică din Ghergania în S Caspic / Marco Polo 1254-1324 văzându-le mormintele la Saveh, azi în Iran 35,01 lat. N, 50,22 long. E, cu pălării înalte şi mantii înstelate, venerând focul în Persia ca Ghebiri / Ghebri, fiind renumiţi şi în Capadochia prin întreţinerea focului în vetre, cu rugăciuni de 5 ori pe zi - când înteţeau arderea îndepărtând cenuşa, adăugând lemne proaspete pe jar - ce au dus în Canaan daruri la naşterea lui Iisus, erau ursitorii experţi în religie, favorabili monoteismului, care au oferit aur ca simbol al regalităţii, tămâie pentru spiritualitate şi smirnă / răşină ce amestecată cu vin era un narcotic puternic). În prezent, ceea ce pre-islamic au fost cele 5 rugăciuni zilnice pentru întreţinerea focului (ca să nu se stingă) au devenit la musulmani esenţa credinţei, numită “salăt” - cuvânt Aramaic - cu repetarea rugăciunii rituale de 5 ori pe zi: în zori, la amiază, după-amiază, după apus şi la miezul nopţii. În 6 III 1811, un refugiat Mag Guebr / Ghebru - în India i-a arătat misionarului Englez Henry Martyn poemul “Georgiada” despre cuceririle Britanice, pe care îl scria în Pahlavi / vechea limbă Sasanită. Expediţia din 1905 a lui Mikhail Berezovsky a descoperit manuscrise Antice Karga şi în Kucha 41,39 lat. N, 82,54 long. E din NV Chinei iar în 2002, cercetătorul Kazakh Yury Zuev a indicat că documentele secolului XVII din Munţii Şoria - dintre Altai şi Baikal - au reţinut prezenţa în acea zonă a puternicului clan Karga, având ca simbol vulturul, sosit demult acolo prin Văile Esi şi Tei, care atunci s-a separat în 2: în Munteni şi în cei rămaşi pe râuri. În 1993, conform Estonianului Ants Viires, editorul “Catalogului Populaţiilor Imperiului Rus”, mai existau urmaşi Karga - într-un amestec Uralo-Mongol - pe Trans-Siberian, în regiunea Kemerevo din N Altai, stepa Baraba, ş.a. Sub forma de Hiperborei, Anticii au consemnat prezenţa în Nordul EurAsiatic a Gherganilor, răspândirea grupului genetic “N” acum fiind vizibilă pe harta următoare:

Rute Siberiene Epica locală din răsăritul Lacului Baikal a indicat că Gurgan / Gyrgan a fost primul şaman din istorie - considerat ca fiul pământean / al lui Ghea - descris de pildă de către istoricul religiilor Mircea Eliade ca având abilitatea de a învia decedaţii (prin resuscitarea celor aflaţi în moarte clinică), povestea trufiei lui ca prim şaman, care s-a luat la întrecere cu Dumnezeu, ajungând în 1864 astfel: “Deoarece el s-a lăudat cu puterea sa nelimitată, Dumnezeu a vrut să-l pună la încercare; el a luat sufletul unei tinere fete şi l-a închis într-o sticlă. Ca să fie sigur că sufletul n-o să scape, Dumnezeu a astupat gura sticlei cu degetul. Şamanul s-a urcat la ceruri călare pe tobă, a zărit sufletul fetei şi - pentru ca să-l poată slobozi - s-a transformat în păianjen şi l-a muşcat pe Dumnezeu de obraz; acesta şi-a tras degetul şi sufletul fetei a putut să scape. Furios, Dumnezeu a atenuat puterea lui Gyrgan; drept urmare, puterile şamanilor s-au diminuat simţitor”. În Lacul Baikal este Insula Karga 52,08 lat. N, 106,12 long. E iar lângă Lacul Baikal se află Garga 54,26 lat. N, 110,32 long. E, Khargana 54,04 lat. N, 110,12 long. E şi Iezerul Malaya Kherga 52,50 lat. N, 111,50 long. E; în Extremul Orient Rus mai sunt Depresiunea Karga 49,57 lat. N, 136,12 long. E, Izvoarele Karga 51,13 lat. N, 138,52 long. E şi Kherga 53,07 lat. N, 133,27 long. E, etc. În 2015, grupul de cercetători coordonat de Irina Pugach de la “Institutul Max Planck” din Germania şi Brigitte Pakendorf de la Universitatea din Lyon / Franţa, a studiat principalele migrări neolitice umane în Siberia:

Este de ştiut că Iacuţii - al căror nume e derivat din cel al crescătorilor de iaci (bovine Tibetane), cu denumirea iniţială Gyag / ceea ce a dus la Yak - se îndeletniceau în zonele lor din tundră mai ales cu creşterea cailor, urmau un Cult Solar iar şamanismul lor trebuia să se păstreze în afara instituţiei mariajului, bucurându-se de mare respect, societatea chiar temându-se de cine dovedea putere (şamanele Iacute s-au remarcat şi deoarece vindecau, îndeosebi boli mintale; sindromul vocaţiei mistice se recunoştea prin

Răspândirea Cultului Gherganilor către Orientul Îndepărtat s-a putut regăsi până la suprema Zeiţă Ma Gu = Mago în Coreeană (numele Peninsulei Coreii a derivat din cel al Dinastiei Goryeo) şi Mako în Japoneză, nume atipic şi în 492


comportamentul visător, solitudine, viziuni, legăturile mistice cu strămoşii, etc). În 1894, antropologul Rus Mikhailowski a consemnat: “Potrivit tradiţiei Iacute, ‘primul şaman’ avea o putere extraordinară şi - din trufie - n-a vrut să-l recunoască pe Dumnezeul Iakuţilor. Trupul acelui şaman era făcut din şerpi încolăciţi. Dumnezeu a trimis focul ca să ardă trupul şamanului dar din flăcări a scăpat o broască râioasă; din ea au ieşit demonii iar din aceştia s-au născut şamanii şi şamanele Iacuţilor” (cu abilitatea de “citirea gândurilor”, după cum a remarcat Dr. Mircea Eliade). Iacuţii / Yakuţii - sau Saha / Sakha - pe timpul iernii locuiau în cabane din buşteni acoperite cu pământ iar vara în yurte / gher, lângă păşuni şi surse de fân pentru iarnă (majoritatea se ocupa şi cu creşterea vitelor); prin asimilare, mulţi Iacuţi din S au devenit fermieri, în timp ce Iacuţii din N se ocupă mai ales cu creşterea renilor. Iacuţii s-au remarcat şi prin prelucrarea metalelor, îndeosebi a fierului (fierarilor le-au fost adesea atribuite puteri supranaturale), prin olărit şi prin alte arte tradiţionale, ca sculpturile în lemn, ce sunt practicate şi azi. În prezent, Iacuţii - având cel mai apropiat procentaj genetic de Gherga - sunt majoritar ortodocşi; un portret de la începutul mileniului III al unei Yakute / Iacute se poate vedea în imaginea următoare:

Kara, lângă care este Lacul Karga), Cascada Karga 62,07 lat. N, 92,20 long. E, Gargana 52,07 lat. N, 100,22 long. E, ş.a., prezenţa în Extremul Nordic fiind genetică şi nominală până la Oceanele Pacific şi Arctic; e de ştiut despre cea mai friguroasă locaţie locuită de pe glob că e Valea Indi-Ghirka din răsăritul Siberiei (unde des s-au înregistrat temperaturi mai joase de minus 70 de grade Celsius). La N de Cercul Polar sunt aşezarea Karga 75,52 lat. N, 137,30 long. E şi Capul Karga în Insula Kotelny din Oceanul Arctic / în Marea Est Siberiană, Capul Malaya Karga 73,05 lat. N, 106,15 long. E la vărsarea Râului Khatanga în Oceanul Îngheţat / Arctic, Golful Karga 71,54 lat. N, 82,43 long. E şi Capul Karga 71,52 lat. N, 82,42 long. E la Marea Kara dar şi Capul Severnaya Karga 72,44 lat. N, 75,29 long. E la aceeaşi Mare Kara din Oceanul Arctic. Istoricul Englez Arnold Toynbee a analizat dezintegrarea civilizaţiilor: “Eschimoşii s-au lăsat inspitiţi de stimulentul avantajului economic şi au izbutit excepţionalul ‘tur de forţă’ de a rămâne în regiunea Oceanului Îngheţat chiar în sezonul de iarnă, folosindu-şi uneltele de vânătoare. Acea performanţă le-a solicitat atât de multă energie, încât nu le-a mai rămas suficientă pentru a izbuti să înfrângă provocarea stăruitoare a mediului climatic. Societatea eschimosă a fost astfel silită să suporte penalitatea conformării excesiv de rigide a existenţei ei la ciclul înrobitor al climei arctice. Preţul pe care eschimoşii au fost nevoiţi să-l plătească pentru îndrăzneala lor de a se înstăpâni în mediul arctic a fost obligaţia lor de a-şi conforma viaţa ciclului anual al climatului arctic”. Înrudirea genetică arată - în imaginea următoare, pe portocaliu - că de exemplu Kirghizii, Ruşii Nordici, Saami dar şi Ucrainenii ori Macedonenii sunt mai apropiaţi între ei decât alte etnii / populaţii:

În Siberia, multele migraţii şi invazii au dus la moşteniri rasiale şi lingvistice amestecate, ca de exemplu înfăţişarea cu pomeţii ridicaţi, credinţele din ultimele religii ori limbile adoptate de diversele populaţii de acolo, ş.a.; de altfel, tabloul actual lingvistic indică aceeaşi grupă de limbi utilizate de populaţiile din Nordul EurAsiatic (pe lângă înrudirea lor genetică “N”):

Şamanismul Șaman / “șa-man” = “sfântul om” (căci “șa” = “sfânt” iar “man” = “om”); termenul de “șa-man” / “șaman” e Siberian: Tungus. O dovadă a vechimii șamanismului este faptul că a ajuns răspândit planetar: de exemplu, apariția sa în Americi a fost paleolitică, dinaintea ultimei glaciațiuni - de pe când exista “puntea” de ghețuri dintre Siberia și Alaska - ceea ce a permis transportul arsenalului șamanic acolo, odată cu coloniștii Homo Sapiens din Asia.

Toponimia Siberiană include denumiri ca Karga 59,16 lat. N, 80,09 long. E (aşezare abandonată, pe malul Fluviului Obi - însemnând Fluviul Bunicii, ştiut şi ca “As” / “Kolta” - ce izvorăşte în Munţii Altai şi se varsă în Marea 493


Misteriilor Gherga, ceea ce a dus la denumirea ca Ghergani a unora care genetic nu erau din neam). Pentru a deveni şamani (maeştrii iniţiatori mergeau şi cu picioarele goale pe cărbunii încinşi ori chiar îi mestecau, ca fachirii din Bazinul Ghaggar), trebuia stăpânit focul: popular se credea că spiritele erau incombustibile, adică rezistau temperaturilor rugurilor iar şamanii trebuiau să-şi demonstreze “condiţia spirituală”. Ceremonia de iniţiere simboliza moartea şi învierea candidaţilor / decedarea simbolică fiind sugerată de somnul letargic ori de leşinurile îndelungate, tema învierii apărând inclusiv în spaţiul Român prin Anul Nou (înlocuindu-l pe cel vechi) ori la divinii Osiris şi Iisus, care au trăit printre Gherganii din Egipt şi Galileea; un ritual caracteristic, existent şi în prezent la şamanii Eschimoşi, este că ating o stare extatică de conştiinţă printr-o respiraţie dominată de tuse, întreruptă de strigăte guturale profunde, capacitatea de a “cânta” din gât întâlnindu-se şi la şamanii Siberieni, inclusiv din Tuva - interesant fiind că (legat de Gherga) în Antichitate Gherghe-seii din Galileea se deosebeau prin accentul lor mai gutural de restul Canaanului, ca şi Gherghiţii din Caria de ceilalţi / inclusiv azi în acea regiune fiind cel mai aspru grai din Anatolia, observat şi de istoricul Herodot la timpul său, în mileniul I î.C., genul acela regăsindu-se de pildă ulterior în Europa până la Jargonul Medieval Gherga sau Dialectul Balcanic Ghega, în mileniul II. Se ştie că şamanii stabileau comunicarea cu Lumea “Cealaltă”: atât cu Pământul, cât şi cu Cerul (prin limbajul propriu, de inspiraţie animalică). Limba mistică / “secretă” a şamanilor se baza pe sunetele animalelor, îndeosebi pe cântatul păsărilor: sursa incantaţiei, descântecului, exorcizării, ş.a.; în dialogul cu spiritele, şamanii câteodată le aud glasurile şi le încearcă reproducerile, de multe ori într-un limbaj de neînţeles, cu multe sunete nearticulate (limbajul tainic şamanic e pentru pătrunderea acolo unde numai zeii sau morţii au acces, ceea ce se poate dobândi şi cu alte mijloace, ca purtând o mască ori costumul specific, hainele de pildă impresionând după glaciaţiune începutul Civilizaţiei Ghaggar din N Indiei, fiind considerate de către autohtoni ca atributul nobililor; în general, costumele şamane erau împodobite cu pene de vultur, costumele șamanilor Mongoli având chiar “aripi” pe umeri iar măştile existau mai ales în S Siberian, fiind legate îndeosebi de societăţile secrete ale bărbaţilor şi de Cultul Strămoşilor, ca reacţie împotriva dominaţiei femeilor). A putea zbura - a avea aripi - era formula simbolică a transcenderii condiţiei umane; ascensiunea îi singulariza pe cei care puteau pătrunde în regiunile cereşti saturate de sacralitate, devenind asemenea zeilor: inserţiunea în spaţiile celeste diviniza. În 1952, Dr. Mircea Eliade în “Nostalgia paradisului în tradiţiile primitive” a scris: “O şedinţă şamanică comportă în general următoarele elemente: 1) chemarea spiritelor şi dialogul cu ele într-un limbaj secret; 2) bătaia tobelor şi pregătirea călătoriei mistice; 3) transa (reală sau jucată), în timpul căreia se crede că sufletul şamanului şi-a abandonat corpul. Scopul oricărei şedinţe şamanice este obţinerea extazului: numai în starea de extaz şamanul poate să zboare în Cer sau să coboare în Infern, adică îşi poate îndeplini misiunea. Este semnificativ faptul că pentru a-şi pregăti transa, şamanul foloseşte ‘limbajul secret’ (sau - cum se mai numeşte - ‘limbajul animalelor’): şamanul imită pe de o parte comportamentul animalelor şi pe de altă parte se străduieşte să le imite ţipătul, mai ales al păsărilor. Cercetătorii au înregistrat la şamanii iacuţi: ‘Când sus, când jos, când în faţă, când în spatele şamanului se aud zgomote misterioase; e strigătul şamanului,

Şaman Tungus - protejat spiritual de Jerga - în 1785 Specialistul German în preistorie Karl Narr 19212009 a argumentat că apariţia şamanismului Asiatic dura de la vremea schimbării pietrei cioplite cu cea şlefuită iar complexul şamanic Siberian actual e rezultatul schimburilor după ultima glaciaţiune dintre societăţile agricultorilor din S şi tradiţiile vânătorilor din N, căci de atunci şamanismul în Siberia s-a răspândit dinspre S spre N (e de remarcat că versiunile Buriate culese în 1927 de Garma Sandschejew povesteau despre omul alb Gurgan / Gyrgan, “primul şaman” din lume, la Lacul Baikal, în apropiere cei din Tuva - centrul geografic al Asiei - practicând şi în prezent cântatul şamanic din gât “Kar-gy-ra” / Kargyra); de altfel, la Buriaţi primii conducători politici au fost şamanii.Credinţa şamanică a vânătorilor Siberieni era că sufletul se afla în oase, acelea reprezentând izvorul ultim al vieţii (aşa rămânând spusa despre legătura de neam, că ar fi “din osul” cuiva, cu înţelesul de urmaş); căpăţânile animalelor sacre se puneau la case, garduri sau răspântii de drumuri datorită Cultului Oaselor, ce considera orice os - parte neperisabilă a trupului - ca “sămânţă a vieţii”. În timp, vraciul - din starea iniţială de vindecător - a ajuns şi preot (seminţele religioase peste tot în lume au fost şamanice); de pildă, în Vechiul Egipt, Zeul Osiris / “Osi-ris” = “regele oaselor” a fost ciopârţit şamanic de către fratele său şi tot şamanic a fost reconstituit de către sora lor (care îi era soţie). Potrivit Suedezului Ake Ohlmarks 1911-1984, şamanismul a fost la origine îndeosebi un fenomen în marginea gheţurilor, datorat influenţei mediului asupra labilităţii locuitorilor regiunilor polare: frigul excesiv, nopţile lungi, pustietatea şi singurătatea, lipsa vitaminelor, etc., ar fi influenţat constituţia populaţiilor Nordice, provocând fie maladii ca isteria Arctică, fie transe de tip şamanic (oamenii - dacă nu fac crize - dorm mult, au vise profetice, devin solitari, meditatori, par absenţi, etc. / însă înspre Sud afecţiunile reale ajungând să fie teatrale, simulate şi stimulate); în “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu au afirmat că “puterile şamanice se dobândeau în felurite moduri, cele mai obişnuite fiind singurătatea şi suferinţa”. Şamanii erau oameni sănătoşi, având capacitatea nu doar de a vindeca pe alţii, ci şi de a se autovindeca / atunci când era cazul (de pildă, până în prezent a rămas tratamentul şamanic Karga răspândit mai ales în Himalaia / Nepal, Tibet, fostul Bazin Ghaggar / Paki-stan şi Afghani-stan, etc.); ei deveneau aşa fie prin moştenire / sufletele şamanilor defuncţi - având strălucirea luminii “posedându-i”, fie prin alegere: consacrarea lor era prin înviere iniţiatică - instruirea venind de la vechii şamani ori de la spirite - candidaţii la şamanism după iniţiere căpătând nume nou (similară fiind procedura Anatoliană ulterioară a 494


imitând cu o precizie remarcabilă ţipetele animalelor, cântecul păsărilor’. Cântarea magică - imitând păsările - are formula germanică ‘galdr’, care se întrebuinţează cu verbul ‘galan’, termen ce se aplică mai ales la ţipetele păsărilor. Cunoaşterea limbii animalelor reprezintă un sindrom paradisiac. Şamanul nu-şi poate abandona corpul ca să-şi înceapă călătoria mistică decât după ce a dobândit - prin intimitatea cu animalele - o beatitudine şi o spontaneitate inacesibile în situaţia sa profană zilnică. Şamanul nu poate aboli decât temporar ruptura dintre Pământ şi Cer: el urcă la Cer în spirit şi nu concret. Experienţa mistică prin excelenţă a societăţii arhaice - şamanismul - trădează nostalgia Raiului, dorinţa de a regăsi starea de libertate şi de beatitudine dinainte de ‘cădere’, voinţa de a restaura comunicarea dintre Cer şi Pământ”. Cercetătorul Ioan Culianu a observat o distincţie între 2 complexe şamanice: cel al agricultorilor din S Siberiei, practicat în general de femei ce invocă spirite antropomorfe, care nu dansează în timpul ritualului şi cel al crescătorilor din N Siberiei, practicat în general de bărbaţi ce în transă sunt indiferenţi la dureri, care mimează în ritualul de vindecare urcarea la cer prin căţărarea pe iurtă. Este de ştiut că între Asia Centrală şi Oceanul Arctic - adică în Siberia atunci când se putea şamanii erau iniţiaţi pe lângă meteoriţi: “pietrele fulgerului”, căzute din cer; unul dintre fenomenele relativ recente în zonă a fost evenimentul întâmplat în dimineaţa zilei de 30 VI 1908, în Bazinul Tunguska 60,55 lat. N, 101,57 long. E, unii cercetători considerând că atunci s-a format Lacul Cheko acolo: a fost o explozie ce a scos din rădăcini copacii pe o suprafaţă de 2150 kmp, zgomotul auzindu-se la sute de km depărtare, câtva timp apoi luminozitatea atmosferei planetei fiind deosebită (astfel încât se puteau citi la miezul nopţii ziarele pe străzile Londrei).

Dr. Mircea Eliade în “Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului” a scris: “Potrivit tradiţiei siberiene, în vremea veche şamanii şi-au luat dreptul divin şamanic de la spiritele cereşti; apoi au continuat primindu-şi tradiţia de la strămoşi, ceea ce s-a încadrat în concepţia generală privind decăderea şamanilor, concepţie atestată atât în Asia Centrală, cât şi în regiunile arctice: la început, ‘primii şamani’ săvârşeau minuni pe care urmaşii lor au fost incapabili să le mai repete. În Asia Centrală - locul unde s-a cristalizat şamanismul - a fost atestată existenţa unei fiinţe supreme de structură cerească, care corespundea sub aspect morfologic tuturor fiinţelor cereşti din religiile arhaice. Miturile vorbesc despre un timp primordial şi paradisiac în care comunicarea dintre Cer şi Pământ se făcea cu uşurinţă şi era accesibilă tuturor; însă în urma unei greşeli rituale, legăturile directe au fost rupte (rămânând păstrate doar prin ‘mesageri’). Credinţa într-un zeu ceresc suprem provenea din Asia Centrală şi regiunile arctice, fiind foarte veche; credinţa în ‘fiii zeului’ este tot atât de veche, fiind împărţiţi în buni şi răi, precum şi pe regiuni (o sortare similară era şi pentru oamenii morţi, înmiresmaţi ori puturoşi). În folclorul iakut a rămas că tinere spirite cereşti, copiii Cloştii cu Pui / roiului Pleiadelor, au coborât pe Pământ şi s-au căsătorit cu muritoare. Dispariţia cultului fiinţei supreme cereşti n-a anulat însă simbolismul ascensiunii, fundamental în şamanism şi atestat pretutindeni, în toate contextele istorico-religioase. Înălţarea şamanului era o rămăşiţă a legăturilor concrete dintre Cer şi Pământ (pe scara şamanică jos erau sufletele, pe pământ erau trupurile iar sus erau spiritele, fiind de ştiut că în timp, la fel ca reducerea roţii tripolare tibetane Gakyil în duala Yin-Yang, tripartiţia şamanică a lumii s-a redus la hierogamia Cer-Pământ: tema universală a rămas moartea după suferinţă şi învierea mistică prin intermediul unei suiri la cer sau unei coborâri în infern). În prezent, magii laponi încă îşi mai aduc aminte de minunile făcute de strămoşii lor care puteau zbura prin văzduh (şamanismul acolo a dispărut în secolul XVIII): în timpul transelor, sufletele şamanilor coborau în infern ca în apele unui lac, pentru a însoţi morţii; coborârea în Ţinutul Umbrelor - ce putea fi şi fizic într-o peşteră sau prin retragerea în hăţişul vreunei păduri - începea cu o călătorie extatică spre Muntele simbolizând axul / stâlpul cosmic, prin urmare aflat în centrul lumii (ca la altaici, era ştiut că pe lumea cealaltă sufletele deveneau umbre, de unde a izvorât expresia de ‘împărăţia umbrelor’, şamanii lucrând cu umbrele: interioare / ale conştiinţei, nu exterioare / fizice). Este de remarcat că visul de zbor a fost elementul central şi la şamanii maghiari (şamanismul fiind adus de ei în Europa din Asia, ca parte a primei lor culturi). Datorită experienţei extatice a şamanului - retrăind o stare inaccesibilă celorlalţi oameni - acela era considerat o fiinţă privilegiată: în afară de fiinţele supranaturale spre care se îndreptau rugăciunile şi cărora le erau închinate jertfele, existau ei - ‘specialiştii sacrului’ - oameni în stare să vadă spiritele, să se înalţe la cer şi să întâlnească zei, să coboare în infern şi să lupte cu demonii, cu boala şi cu moartea. Puterea şi prestigiul şamanului arctic - ce des practica gol - decurgeau din capacitatea sa extatică datorită căreia putea găsi spiritele rele ce puneau stăpânire pe sufletul unui bolnav şi putea lupta împotriva lor (nu se mulţumea doar să le alunge, ci le aducea în propriul său trup, le chinuia şi le îndepărta, deoarece putea să iasă oricând din trup, să ajungă la distanţe considerabile, să coboare în infern, să se înalţe la cer, etc.); mobilitatea îl făcea însă şi vulnerabil, căci luptând cu spiritele rele putea ajunge

Harta dintre India şi Finlanda 495


sub stăpânirea lor, ajungând ‘posedat’ (similitudinea fiind regăsită cumva - ca o posibilă explicaţie Siberiană - la Gherghe-seul exorcizat de Iisus în Gherghesa). Ideea că un membru al comunităţii putea aduce - similar cum au fost descrişi curierii / mesagerii Grigori de pe Înălţimile Golan informaţii directe şi precise din lumile supranaturale, fiind în stare să vadă ce era ascuns şi nevăzut pentru ceilalţi (după cum de pildă au fost cei din Societatea Homeride a Gherghiţilor V Anatolieni), era fără îndoială reconfortantă şi dătătoare de speranţă. Termenul tungus de ‘Şaman’ e legat de prakritul ‘Samana’ / respectiv de sanscritul ‘Şramana’ importat prin vecinii iacuţi - cea mai recentă influenţare a şamanismului fiind din partea lamaismului (şamanii respectiv cei denumiţi ‘rişi’ Garga - au fost atestaţi din mileniul VII î.C. în N Indiei). Tunguşii din Turuhansk (65,47 lat. N, 87,58 long. E, locul de pe Fluviul Yenisei al şamanilor Khargi, de la care s-a răspândit denumirea şamanismului în lume) aveau o legendă de felul că: ‘primul şaman’ s-a creat singur, cu propriile puteri, însă şi cu ajutorul Satanei; el a zburat la cer prin gaura din vârful iurtei şi s-a întors după o vreme întovărăşit de lebede. De fapt, Dumnezeu era reprezentat prin pasărea solară, deseori o acvilă / vultur, ce se aşeza pe crengile ‘Copacului Lumii’, unde stăteau sufletele şamanilor; de pildă, în tradiţia mitologică fineză, cel dintâi şaman descindea dintr-o acvilă (pentru nordicii saami din Finlanda, conducătorul cocorilor era Guerga). În Turuhansk acvila - uneori bicefală, ca pe steagul Albaniei de acum - era trimisa zeului din cer / ‘creatorul luminii’. La rădăcinile ‘Copacului Lumii’ erau strămoşii iar vârfurile ramurilor atingeau cerul, specific Asiei Centrale fiind pasărea din coroană şi şarpele de la bază (în nord reptila nu era cunoscută decât prin influenţa Asiei Centrale asupra complexului şamanic siberian, ce i-a conferit aspectul actual iar în mitologia nord-asiatică ‘pasărea uriaşă din metal’ care clocea sufletele şamanilor în crengile Copacului Lumii era de mare însemnătate); privind puterea religioasă ‘bună’ sau ‘rea’, nu era graniţă precisă între entităţile cerului şi pământului, asocierile frecvente fiind despre masculin, pasiv, alb, sus (în amonte sau cer), respectiv feminin, activ, negru, jos (subteran ori în avale). Înălţarea stâlpilor avea un important rol şamanic, fiind parte a simbolismului ascensional, pe tema mitico-rituală a înălţării la cer / ce cuprindea şi ideea ‘zborului magic’ (stâlpii au fost utilizaţi pe vârfurile Gorganelor încă din mileniul V î.C. iar zboruri concrete au fost consemnate până recent istoric, ca ale patriarhului Gorgan / ‘părintele Ioan’ din nordul Indiei, în secolul XII). Legătura dintre Pământ şi Cer era dată de luminile curcubeului / ‘puntea zeilor’, ce reprezentau diferitele regiuni cereşti. În timpul primordial, oamenii facil puteau urca la Cer, decăderea intervenită împiedicând însă înălţarea, aceea mai fiind posibilă doar prin extaz ori moarte (însă nici aşa neredând tuturor condiţia iniţială, unele suflete ajungând în Infern). Şamanii erau stăpânii focului, căldura mistică însă neaparţinându-le în mod special, ci magiei în general: persoanele puteau deveni fierbinţi dacă mâncau picant, în nord făceau baia iniţiatică de aburi ca sauna, etc. (încingerea interioară fiind considerată creatoare); de aceea, yoghinul himalaian de pildă trebuia să înfrunte gerul cel mai cumplit uscând cearceafuri ude cu căldura trupului gol. Rezistenţa la frig prin căldura mistică sau insensibilitatea la foc oglindeau amândouă dobândirea unui statut supraomenesc; pentru dovedirea extazului, şamanul se autoflagela, crestându-se cu cuţitul, înghiţind cărbuni încinşi, ş.a. (folosirea narcoticelor

pentru încălzirea ce ducea la transă a fost o extindere a tehnicii spre cei ‘inferiori’, fiind istoric mai recentă decât ceea ce realizau la începuturi iniţiaţii). Experienţele şamanice pot ajunge aberante din dorinţa nestăvilită de a trăi în plan fizic ceea ce nu e accesibil decât în plan spiritual”. (Lingvistic, este de observat despre curcubeu / “brâul cerului” sau Brâul lui Dumnezeu pentru creştini - arc colorat apărut când lumina soarelui se refractă în picăturile de apă din atmosferă, considerat de Samoiezi ca tivul veşmintelor soarelui - că în Română are etimologie necunoscută, filologul Aromân Sextil Puşcariu 1877-1948 indicându-i ca sursă vechiul circus / curcus iar circ şi cerc sunt legate de Gherga / Kirke; e de remarcat că Samoiezii zic codrului “pidira”: o evidentă asemănare cu Româna “pădure”). În imaginile următoare se pot vedea un Gher / Ghir (adică sălaş) Yakut / tipic populaţiei cel mai mult procentual apropiată genetic de Gherga şi un şaman Iacut - fotografii realizate în urmă cu un secol - în Siberia:

496


În 2002, Dr. Ion Mânzat a scris că “multe din tehnicile extazului şamanic, metodele iniţierii şi trăiri incluse în transa şamanică ne duc cu gândul la metodele psihologiei transpersonale (ce e o forţă a psihologiei); transpersonal înseamnă ‘dincolo de persoană’, ceea ce reprezintă idealul oricărui şaman: dincolo de propria persoană, omul ajunge mai ales - prin transă. Psihologia transpersonală are multe obiective asemănătoare cu cele ale transei şamanice; sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte interpretarea tablourilor simptomatice: cauzele sunt divergente dar efectele sunt surprinzător de convergente. Această orientare a psihologiei este ‘în căutarea umanului pierdut’ şi este marcată de ‘nostalgia originilor’ presupus divine ale omului; ea este nemulţumită de ‘parţialitatea’ cercetărilor experimentale ale psihologiei contemporane, de faptul că se centrează asupra unor aspecte limitate ale psihismului uman şi nu întotdeauna asupra celor esenţiale, că nu explorează în totalitate şi în profunzime stările psihice deosebite, că este prizoniera metodelor tradiţionale. Psihologia transpersonală plasează în centrul preocupărilor sale conştiinţa (într-un sens foarte larg: toate stările modificate ale conştiinţei, inclusiv supraconştiinţa sau ‘conştiinţa cosmică’). Conştiinţa este concepută a fi ‘dimensiunea centrală care oferă baza şi contextul tuturor experienţelor’, ea este ‘solul’ şi ‘marea minţii universale’. Această modalitate de abordare a psihismului uman speră să deschidă noi orizonturi psihologiei şi prin aceasta să dezmărginească şi potenţialităţile manifeste sau ascunse ale psihismului uman. Ea caută răspuns la o seamă de întrebări tulburătoare: Cum ar putea fi eliberat omul de cercul prea strâmt al condiţionărilor interne? Cum ar putea fi ajutat omul să acceadă la trăirea împlinită, integrală a stărilor de conştiinţă? Cum ar putea fi puse în disponibilitate toate puterile conştiinţei? Psihologia transpersonală încearcă să răspundă: prin eliminarea contradicţiilor defensive şi a obstacolelor interne; prin liniştirea şi relaxarea minţii; prin reducerea distorsiunilor perceptuale; prin controlul voluntar al stărilor interne (psihice şi fiziologice); prin autocunoaştere şi transformare spirituală; prin expansiunea conştiinţei umane. În esenţă, psihologia transpersonală pledează pentru împlinirea propriului sine prin transcendere, cosmizare şi sinergie. Reprezentanţii psihologiei transpersonale recomandă şi o serie de metode practice: meditaţia care inserează o serie de tehnici preluate din yoga, autosugestia şi autohipnoza, propunând chiar şi o tehnologie care presupune parcurgerea a 3 stadii: a) stadiul identificării, capacitatea de a stăpâni şi controla emoţiile, gândurile, de a fi responsabil de sine, permiţând autoprofeţia; b) dezidentificarea - eliberarea treptată a conştiinţei de conţinuturile sale, depăşirea concepţiei despre sine; c) autotranscenderea, în care omul ajunge la un nou nivel al conştiinţei sale, la sănătatea extremă, când toate identităţile limitative sunt eliminate dincolo de orice limite de timp şi spaţiu, până la ‘mintea universală’, aspaţială şi atemporală. Nota distinctivă a iniţierilor şamanice este credinţa că spiritul protector poate fi câştigat printr-un efort ascetic în singurătate. Asceza şamanică urmăreşte anihilarea personalităţii profane a novicelui, cu alte cuvinte, moartea sa iniţiatică; în multe cazuri, această moarte este anunţată de extazul, transa sau pseudo-inconştienţa în care intră candidatul. Iniţierile vizează transformarea spirituală a neofitului şi de aceea sunt exerciţii transpersonale. Mircea Eliade consideră că singurătatea novicelui în sălbăticie echivalează cu o descoperire personală a sacralităţii Cosmosului şi a vieţii animale. Întreaga natură se

dezvăluie ca hierofanie. Trecerea de la existenţa profană în comunitate, la existenţa sanctificată prin întâlnirea cu zeii sau cu spiritele echivalează cu o experienţă transpersonală. Se poate interpreta ‘haosul’ psihic al viitorului şaman ca pe un semn că omul profan ‘se dizolvă’ şi că se pregăteşte naşterea unei noi personalităţi, dincolo de condiţia existenţială profană. În timpul aventurilor în lumea cealaltă, care urmează transfigurării sale mistice, viitorul şaman a întâlnit câteva personaje semidivine - având formă umană sau animal - şi fiecare i-a dezvăluit doctrine sau l-a învăţat secretele artei vindecării. Când s-a trezit în iurta sa, înconjurat de rude, era iniţiat, trecuse printr-o experienţă transpersonală şi putea să şamanizeze. Şamanul devine astfel un model exemplar de personalitate pentru restul comunităţii pentru că a realizat transcenderea şi cosmizarea şi prin aceasta a devenit asemănător cu spiritele sau fiinţele supranaturale. Şamanul se singularizează prin faptul că a reuşit să integreze în conştiinţă un număr considerabil de experienţe, care pentru lumea profană sunt rezervate viselor sau nebuniei. Şamanii sunt consideraţi ca fiinţe sau persoane superioare întrucât puterile lor magice şi mistice se traduc prin extinderea capacităţilor lor mentale. Şamanul este omul care ştie şi care îşi aminteşte, adică cel care înţelege misterele vieţii şi ale morţii; pe scurt, el este omul care împărtăşeşte condiţia spiritului. El nu este numai un extatic, ci şi un contemplativ, un gânditor care meditează. Mircea Eliade este atât de entuziasmat de forţa spirituală a şamanului, încât exagerează afirmând: ‘În civilizaţiile ulterioare, filosoful va fi recrutat dintre aceste fiinţe pasionate de misterele existenţei şi înclinate, prin vocaţie, spre cunoaşterea vieţii interioare’. Se întâlnesc ritualuri şamanice care atestă capacităţi transpersonale şi transconştiente, precum şi realizări parapsihologice comparabile cu cele ale fachirilor indo-tibetani; peste tot însuşirea puterilor paranormale apare ca rezultat al experienţelor transpersonale de moarte şi înviere mistică, al comunicării lor cu zeii, demonii şi suflete morţilor, al tehnicilor de demonizare şi transă (simulată sau reală). În afară de somn şi veghe există neîndoielnic încă o stare de conştiinţă. De pildă, transa şamanică nu este nici somn pur, nici veghe pură şi nici vis, ci o combinaţie specifică între toate acestea. De la originile omenirii şi până în zilele noastre abundă mărturiile cu privire la existenţa unor stări de conştiinţă superioare stării de veghe. Noi am botezat această stare cu numele de ‘transconştiinţă’ - conştiinţă a transcenderii şi cosmizării, care se dezvoltă ca o sinergizare a conştiinţei, subconştientului şi inconştientului: e aflată deasupra conştiinţei comune, fiind generatoarea unor procese şi operaţii psihice care depăşesc performanţele cunoscute ale conştiinţei: intuiţia, premoniţia, clarviziunea, revelaţia (naturală şi mistică), etc. Această stare ascensională pe care o numim transconştiinţă este greu de descris prin limbajul convenţional. Se ştie că poate fi atinsă în mod voluntar. Toate tehnicile orientale şi exerciţiile misticilor converg înspre acest scop. Se ştie - de asemenea, că este posibil - după cum mărturiseşte Swami Vivekananda - ‘ca cineva care nu cunoaşte această ştiinţă (ştiinţa exerciţiilor mistice) să ajungă din întâmplare la această stare’. Literatura poetică din lumea întreagă abundă de mărturii despre această bruscă şi surprinzătoare ‘iluminare’. Şi oare câţi oameni, care nu sunt nici poeţi, nici mistici, nu s-au simţit, pentru o fracţiune de secundă, trecând foarte aproape de această stare? Medicii şi psihologii încep să studieze, pentru nevoile armatei, comportamentul omului în timpul căderii fără greutate. 497


Dincolo de un anumit grad de acceleraţie, greutatea este abolită. Pasagerul avionului experimental lansat în picaj pluteşte în aer câteva secunde. S-a constatat că pentru unii căderea aceasta este însoţită de o senzaţie de extraordinară fericire. Pentru alţii, de o angoasă accentuată, de oroare. Este posibil ca trecerea - sau schiţarea unei treceri - de la starea de veghe obişnuită la starea de conştiinţă superioară (iluminantă, magică) să provoace anumite schimbări subtile în organism, dezagreabile pentru unii oameni şi agreabile pentru alţii. Conceptul ‘stare de trezie’ pare la fel de vechi ca însăşi omenirea; el este cheia celor mai vechi texte religioase şi a eforturilor oamenilor ca să-şi provoace hiperluciditatea. Este vorba de a face să se deschidă ‘cel de-al treilea ochi’, de a depăşi starea de conştiinţă obişnuită în care totul este doar iluzie, prelungire a viselor din somnul profund. Oamenii au căutat această stare de trezie în rituri, dansuri, cântece, mortificare, post, chin fizic, felurite droguri, etc. Cui trebuie oare să atribuim această trezire a ‘supraconştiinţei’? Religioşii ne vorbesc de harul divin. Ocultiştii de iniţiere magică. Dar dacă este vorba de o facultate naturală?” Sunt de ştiut observaţiile lui Mircea Eliade şi că “prezenţa unuia sau mai multor elemente şamanice într-o religie Indo-Europeană nu este un indiciu suficient pentru ca religia respectivă să poată fi socotită ca dominată de şamanism ori având o structură şamanică; de exemplu, tehnicile extazului legate de Marea Zeiţă Mamă, magia războinicilor şi mistica agricolă nu erau deloc şamanice” (acelea caracterizând cel mai mult Gherganii Indo-Mediterani). Hotărâtor pentru actualii Ghergani a fost când Cerescul Ker-Ka / “Tatăl” a întâlnit-o pe Zeiţa Pământului Ga / “Mama”. Aprecierea de către IndoMediterani a partenerei Cerului - Mama Pământului - era dinaintea existenţei Indo-Europenilor (principalii promotori ai şamanismului ştiut azi în EurAsia). Aşa după cum se ştie din analizele genetice, profilul Gherga este în Europa regăsit cel mai des printre Saami din Nordul continentului; în imaginea următoare, realizată de preotul Norvegian Knud Leem în 1767, apare unul dintre ultimii şamani Saami cu toba sa magică (de obicei, pielea tobei era de ren), având semne runice:

Este de ştiut că în 11 XI 1787 la Raisala 63,38 lat. N, 25,08 long. E / în Karelia Fineză - populată de Saami - s-a născut Georg Georgii Patracka, documentat ca aparţinând grupului genetic “N” ca al Gherga. Ca referinţe esenţiale: aşa cum la sfârşitul mileniului II Dr. Mircea Eliade, cel mai mare specialist din lume în istoria religiilor, a demonstrat sorgintea şamanismului EurAsiatic post-diluvian din Asia Centrală, la începutul mileniului III Dr. Spence Wells, coordonatorul Proiectului Genografic pe glob, a admis că tot din Asia Centrală s-a răspândit civilizaţia mondială (iar Gherga a fost dovedit cu prezenţa sa exact în acelaşi timp acolo / în acelaşi spaţiu atunci); liniile de forţă ale actualului tip uman Gherga provin din urmă cu 10 milenii, din Asia Centrală. În Epoca Bronzului, Chinezii notau şamana cu “wu”:

Notarea Chineză a șamanei

498


CUPRINS Mama Gherga Mărţişoarele Horele Colacii Vestitorii primăverii Ouăle încondeiate Divinizarea Gherga Primele aşezări din Europa Ghirghe şi prima scriere din lume Gherga din Epoca Pietrei Dansatorii Gherga Portul Gherga Plămădirile Gherga Gargarele Gorganii Brazda lui Iorgu Transformările GRG Gregori și Ghergari Gherga în Africa Bazinul Gher Gherga în Nordul Africii Oaza Kharga Calea Ghirga Gherga în Egipt Primele cavouri Primele construcţii de piatră Prima capitală a Egiptului: Gherga Gherga în Sahel Ginerii lui Adam Grota Gherga Gherga în hieroglife Cel mai mare faraon Carianii în Egipt Nordul Egiptului Gherga în EurAsia Eroul Ghirga Garga-miş Sfinţii Gardieni Gherga şi Guţii Paradisul Gherga în Biblie Fraţii lui Ghergheseu Gherga în Canaan Turnul Babel Ghirga-şiţii / Gherghe-seii Alte nume biblice

Ţinutul Gherghe-seilor / Ghirga-şiţilor Invadarea Canaanului Rezistenţa Gherga Fenicienii şi Filistenii Ghicitoarea Ghergană Regatul Gheşur Ghirgasiţii şi Israeliţii Gadara Gherasa Ghergasa Decapolis Ilie Iisus Exorcizarea Gherga Demonicii Ghirga Gherga în Scripturi Meditaţia Herga Prima civilizaţie post-diluviană din lume Ghergarii şi Gurjarii Somnul Gărga Yoga Ghicitul în palmă Primul tratat medical din lume Primii astronomi atestaţi din lume: Garga Şcoala Garga Perioada vedică Perioada Ariană Gherga în N Indiei Cronologia conducătorilor Indiei Botezarea lui Krişna Lucrări Garga Codul lui Gărga Migrarea Gărga După Gărga Gherga în răsăritul Indiei Gherghi şi Ghirăghi Gurka Aristocraţia Tibetului Gherga în Tibet Adunările Gherga Gherghistan NV Indiei Drumul Mătăsii Gherga în Mongolia Kirghizii Gherga în Siberia Şamanismul

2 17 21 28 37 43 45 52 63 78 86 96 99 106 111 122 129 137 146 153 163 171 174 175 187 191 201 212 215 224 227 232 238 244 247 248 256 260 262 269 278 280 281 286 287 293

499

295 297 301 303 312 314 322 324 325 326 327 332 336 349 353 358 363 369 382 386 388 395 397 399 404 409 417 423 431 436 440 443 446 451 454 459 460 461 463 464 467 472 483 486 489 491 493

În ediția din 2017 a lucrării Originea Gherga volumul II are 499 pagini. Prin caracterul său, de documentare genetică a evidenţei istorice e (până acum) cea mai extinsă lucrare de filogenie umană din lume. Textul său poate fi multiplicat liber, în scopuri necomerciale. Este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată - făcută "altfel", pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale - ca de exemplu utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice. Orice reacţii - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru implicare, povestea fiind originală - sunt binevenite pe adresa autorului [email protected]


Eugen Gherga - Originea Gherga - Volumul III

Recentele cercetări culturale ale Mesopotamiei - şi în special asupra limbii Sumeriene - au evidenţiat că aceea aparţinea grupului lingvistic Uralo-Altaic”. Iată așadar parcursul Sumerienilor dintre Siberieni - printre Armeni și Mezi / Magi - până în Orientul Mijlociu / Mesopotamia, evocat de către savanți pe plan internațional. Sumerienii practicau agricultura - în cultivare foloseau plugul - şi creşteau animale: în Sumer, simbolismul religios al taurului s-a transmis fără întrerupere; altfel exprimat, modalitatea divină era definită prin forţă şi transcendenţă spaţială, ca de exemplu cerul furtunos în care răsuna tunetul (asimilat mugetului taurului).

Gherga în Sumer

Statuetă Sumeriană, acum 8 milenii Cercetătorii - între care climatologii şi istoricii - au notat ciclicitatea de circa un mileniu şi jumătate a evenimentelor (ca de pildă observaţiile geologului American Gerhard Bond în 2003), corelând zeci dintre ele, printre care cele mai recente fiind migraţiile de la începuturile Medievale, precedate de expansiunea Antică a Grecilor, sfârşitul Vechiului Regat faraonic, aridizarea Saharei, începuturile vedice, Potopul, etc. Despre “Șu-Meri” / Sumerieni – literalmente însemnând “Sfinții Meri” - se ştie că nu erau Semiţi: SuMerii / Sumerienii au apărut în Mesopotamia (ţinutul dintre Văile Tigrului şi Eufratului) la începutul mileniului VI î.C., venind din stepele Siberiene: în traseul lor, Merii au trecut pe la Mezi (adică pe la Magii din Media); aşadar, “Su-Merii” / Sumerienii nu erau autohtoni - ci Siberieni - şi vorbeau o limbă aglutinantă ne-Semită, Sumerul / Sumeria însemnând centrul lumii cunoscute de atunci (i-au supus pe autohtoni). Antropologul Scoţian Arthur Keith 1866-1955 a afirmat că Sumerii proveneau dintr-o zonă muntoasă Asiatică şi că în mileniul IV î.C. aveau afinităţi cu Caucazienii / Europenii, fiind şi înrudiţi cu Egiptenii predinastici / neolitici iar arheologul American Mitchell Rothman a susținut că “tot ce se știa în Mesopotamia a venit din Armenia”; corespunzător și Dr. Samuel Noah Kramer 1897-1990, cel mai vechi nume al Sumeriei a fost Kurgal / “Kur-Gal”, însemnând “Mărețul Munte” (ulterior denumirea populară ajungând Ghiengar). Dr. Haluk Berkmen a scris în 2009: “Nimeni nu mai poate pretinde că limbile izolate ar fi evoluat în zone geografice izolate. Asia Centrală a constituit fundamentul civilizaţional în lume pentru multe milenii. 2


Dunării inferioare (negustorii au ajuns să conecteze zonele) a condiţionat dezvoltarea de către preoţii culţi a scrisului, fiind necesară contabilitatea bunurilor din depozite; caracterele pictografice s-au transformat cu timpul - în mileniul III î.C. - în cuneiforme: scrierea cu un cui prin scrijelire pe Tăbliţe de Argilă / Lut (cum a fost de exemplu a lui Gherga, din 2 glife, corespunzătoare celor 2 silabe GhilGa). Artefacte Sumeriene Civilizaţia dezvoltată de ei a fost mai ales pe cursurile inferioare ale celor 2 mari Fluvii Mesopotamiene, către Golful Persic (unde au asanat mlaştinile şi au construit un sistem ingenios de canale de irigaţii); în oraşele Sumeriene - la fel ca în oraşele Civilizaţiei Gargar din N Indiei - erau şi canale colectoare de canalizare alimentate de canale laterale (ce asigurau igiena necesară în aglomeraţiile umane). “SuMerii” / Sumerienii spuneau despre ei înşişi că erau oamenii soarelui Ghiengar / Kiengar iar despre însorita Sumerie / Kurgal în care s-au stabilit că e Ţara Ghienghir / Kiengir sau Kangar (de la etnonimul lor a derivat cuvântul “Khan” pentru “părinte”, după cum au demonstrat lingviştii, printre care de exemplu academicianul Tătar Mirfatyh Zakiev); în autonumirea lor iniţială - acoperită de vecini prin impunerea Sumeriană - la oamenii Kurgal / Ghiengar din acel timp şi areal se poate înţelege numele de Ghergar (în străvechiul mod “întors” / “îndărăt”, Ghiengar - cu cele 2 silabe ale sale, Ghien şi Gar - era “Gar-Ghien” / Garghien, adică Ghergan: literalmente, GHERGA invers e AGREHG, ca stranie rezonanță gregară dar și agricolă, corespunzând și așa cu ancestralele înțelesuri Ghergane).

Arealul cuneiform Templele Sumerului / Kurgal au fost şi centre educative, unde se învăţa profesia de scrib, fetele şi băieţii dobândind noţiuni de gramatică, matematici, etc. Este de ştiut că istoricul Rus Nikolaj Jirov în 1971, astronomul Polonez Ludwig Zaidler, ş.a. au indicat în Sumeria mileniului IV î.C. şi o migraţie Carpatică (ceea ce ar conecta ulteriorul scris Sumerian de anterioara scriere Dunăreană); în Mesopotamia, scrisul întâi n-a fost atât de religios ca în Bazinul Dunării, cât preponderent comercial: scopul cuneiformelor de a ţine socotelile se datora activilor negustori ai mileniului IV î.C. în Orientul Mijlociu, apăruţi datorită introducerii în mileniul precedent de către oamenii acelei părţi de lume a agriculturii în Bazinul Ghaggar / partea Nord-Vestului Indian, cu mare atractivitate pentru negoț. (Din punct de vedere religios, despre Anu / An - zeitatea supremă a Sumeriei / Kurgal, patronul Cerului şi Tatăl zeilor - se ştia că s-a născut în Ocean, de aceea de la el venind şi ploaia; strămoşii săi erau nămoloasele divinităţi ale apei dulci şi ale apei sărate: în mitul Babilonian al creaţiei - descoperit la Huzirina / Sultantepe 37,03 lat. N, 38,54 long. E în Turcia dar şi la Ninive / Mosul, în Irak - zeul apei dulci a intrat în comă iar apoi a fost omorât de Zeul Enki, asociat cu Mercur / gardianul civilizaţional Me, cuprinzând sfintele bunuri “mes”). SuMerii / Sumerienii cunoşteau ţesutul, făceau vase de argilă / lut colorate, ornamentate cu figuri umane, de animale şi păsări / au fost printre primii din lume care au utilizat roata concomitent cu Gargarii din Caucaz - folosită atât la olărit cât şi la transport (de pildă la mijlocul mileniului IV î.C. introducând carul, înlocuind sania trasă de boi): cele dintâi roţi erau discuri de lemn fixate pe osie, semănând cu luna plină (odată cu apariţia spiţelor în Anatolia mileniului III î.C., s-a propagat asocierea roţii cu razele soarelui, acel tip de car divin - numit Arka în Bazinul Ghaggar - fiind atribuit de atunci lui Vişnu, Indra sau Apollo; etimologic arcul, arcaşii, etc. erau conectaţi de aşa ceva, mult timp folosindu-se în lupte carele de război, din care se săgetau adversarii). Trebuie remarcat că în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic reprezentările carului cu roți au fost datate de către arheologi ca anterioare celor din Caucaz ori din Sumer (utilitățile inițiale ale carului / căruței rezumându-se la transporturile

Îngerii Gregori, cu Pomul Cunoaşterii Diferit de “Pomul Cunoaşterii” a fost “Arborele Vieţii”, anume curmalul - copac ce tolerează apa sărată a regiunii, ce era ca importanţă în Mesopotamia similar cu măslinul în jurul Mediteranei; orzul - prima cereală cultivată din lume – creștea bine în solul alcalin, căci în Sumer evaporarea puternică ducea la salinizarea terenurilor agricole (dintre cereale, grâul creştea mai bine în Valea Nilului). Întrucât cerealele se depozitau în incinta templelor, locaşurile de cult erau şi centre economice (de pildă şi acum moscheile au asociate bazarele), ceea ce - la peste un mileniu după apariţia scrierii, din motive religioase, în Bazinul Istrului / 3


pașnice, caracteristicile roților fiind că erau butucănoase, din lemn plin). Conform lingvistului Francez Colman Gostony în 1975 - care a produs “Dicţionarul etimologiei sumeriene” SuMerii / Sumerienii numeau acel car ca Ghirghir. Su-Merii / Sumerienii au produs, ca premiere mondiale: lira (la începutul mileniului V î.C., iniţial cu 3 corzi), pernele cu apă burdufuri din piele de oaie, pe care dormeau - în mileniul IV î.C., sandalele şi cizmele la începutul mileniului III î.C., jocul de domino la mijlocul mileniului III î.C., etc. Locuinţele lor erau din cărămizi iar în centrul fiecărei aşezări aveau câte un templu unde o venerau pe Marea Zeiţă.

Iştar (Şamaş - Zeul Soarelui - împreună cu Zeiţa Iştar şi tatăl Sin, a făcut parte din triada astrală de divinităţi Mesopotamiene). Dr. Mircea Eliade a scris în “Morfologia religiilor” că “termenul sumerian pentru divinitate avea ca semnificaţie o epifanie celestă: ‘clar / strălucitor’; ideograma ce exprima cuvântul ‘divinitate’ era aceeaşi prin care se desemna cuvântul desemnând ‘Cer’ (pronunţat ‘Annu’). Originar, acel semn grafic reprezenta o stea; sub pronunţia An/u, semnifica propriu-zis transcendenţa spaţială: ‘înalt’ / ‘a fi înalt’ (acelaşi semn ‘An’ se întrebuinţa de asemenea ca să exprime ‘cerul ploios’ şi - prin extensiune - ‘ploaia’). Lui Anu - care exprima ‘Cerul’ în chiar numele său - i se poate fixa apariţia în istorie înainte de mileniul IV î.C. (de origine sumeriană, Anu a devenit şeful panteonului babilonian). Locuinţa lui Anu era - fireşte - în sfera cea mai îndepărtată a Cerului (numită ‘empireu’): era părintele zeilor; ca suveran universal a fost şi zeu războinic, consemnat de Biblie ca ‘Domnul oştilor’, principala lui sărbătoare fiind la începerea Anului Nou. Iştar / Inanna era atât zeiţa dragostei, cât şi a războiului, adică stăpânea viaţa şi moartea; pentru a indica plenitudinea puterilor sale, se zicea că era hermafrodită”.

Bazin sacru în Sumeria mileniului III î.C. Conform epopeilor Sanscrite, Guţii (leagănul lor a fost mai ales în zona Kurdă a Munţilor Zagros, din N Irakului) au introdus în Sumeria – Kurgal / Ghiengar panteonul vedic; textele cuneiforme afirmă despre Civilizaţia Sumeriană că a apărut cu ajutorul sfinţilor prinţi Anunaki, inclusiv Biblia anunţând că oamenii sunt “după chipul nostru” / adică Dumnezeiesc. Sfinţii Meri - adică SuMerii / Sumerienii - puneau în mormânt alături de cel decedat unelte şi obiecte de valoare - ceea ce denotă credinţa lor în viaţa după moarte. Portul Eridu la gura Eufratului în Golful Persic / Oceanul Indian Capitala “Su-Merilor” / Sumerienilor a fost întâi (în mileniul VI î.C. / secolul LIV î.C.) la Eridu 30,48 lat. N, 45,59 long. E / azi Irak – apoi, din cauza acumulării aluviunilor, la Warka - conducerea fiind obişnuit validată de către un consiliu al bătrânilor; e interesant că se păstrează până azi modelele iniţiale de pe rogojinile împletite din trestie în oraşul Warka / Uruk (la fel cum au observat cercetătorii în spațiul Român, că s-au păstrat - pe diverse suporturi - motive ancestrale timp de milenii, până în Epoca Modernă). O inscripţie din Eridu anunţa că a fost întemeiat de regele Ardu, nepotul lui Ghezra / Gezra (care a fost şi strămoşul Gheşurenilor şi Ghirzenilor din Canaan, ştiut în N Indiei drept Rudra / conform şi studiului filologului German Max Muller din 1864 despre ştiinţa limbii). Denumirea Sumeriană “Eridu” însemna “Pământ”, cu același înțeles – de “Pământ” fiind ulterioarele cuvinte “Ordu” în Persană, “Erd” în Kurdă, “Arz” în Arabă, “Aratha” în Aramaică, “Airtha” în Gotă, “Erda” în vechea Germană, etc. Egiptenii la începuturile lor au fost influenţaţi de către SuMeri / Sumerieni (în construcţii, folosirea sigiliilor cilindrice, teme artistice, etc). Existenţa Sumerului, denumit şi Şumer (Kurgal / Ghiengar), oficial s-a sfârşit în secolul XXIV î.C., datorită Imperiului lui Sargon I care s-a întins din Elam până în Canaan, adică între vechea Indie şi Egiptul faraonilor; acela a întemeiat armata

Primul zigurat din lume, în Kaşan / Iran Întâi Elamiţii, apoi SuMerii / Sumerienii - înaintea vechilor Egipteni - au dezvoltat pentru prima oară în lume ridicarea ziguratelor (edificii religioase în formă de piramidă cu trepte, având acoperişul plat - numele Zi-Gur însemnând, atât în Sumeriană, cât şi în Siberiană acelaşi lucru: “Zi” = suflet, “Gur” = înălţime / munte, ziguratele neservind ca morminte); locurile Sumeriene unde preotesele preziceau viitorul se numeau Gagu. Construirea templelor - palatelor zeilor - a devenit mai importantă decât sărbătoarea Anului Nou: era o reiterare a cosmogoniei, căci templul reprezenta imaginea lumii (zeii comunicau suveranilor planurile sanctuarelor), modelele pre-existând în Cer. Principalii zei SuMeri / Sumerieni au fost Anu - al cerului, Enlil / “En-lil” al pământului şi atmosferei / denumit inclusiv ca “Marele Munte” şi Enki / “En-Ki” - al temeliilor (conform unor versiuni, Enlil şi Enki erau gemeni, fiii lui Anu). Enlil / în Sumeriană “lil” însemnând “vânt puternic” l-a avut ca fiu pe Sin - în Sumeriană Naana - tatăl lui Şamaş şi al lui Inanna / 4


permanentă (prima cunoscută în istorie / Sumerienii având armata de tipul miliţiei populare). La răsărit de regiunea Elam, ce avea ca principală aşezare capitala Susa, pe sacrul Râu Kerkha - unde în Epoca Pietrei exista o specie de lei mici, mai puţin periculoşi decât cei actuali - era regiunea Eran, unde trăiau Ariani / de unde derivă numele ţării “Iran” (regiunea Mesopotamiei se suprapune cu Irakul); acolo vechea monarhie era ereditară, pe linie maternă - Elamiţii fiind mai vechi decât SuMerii / Sumerienii - vorbind o limbă legată de cea iniţială din India: o limbă a Epocii Pietrei.

Acolo Iştar - Zeiţa Fertilităţii - a fost fiica lui Anu, zeul suprem, care întruchipa Cerul (din împreunarea lui cu Ki / Pământul s-au născut celelalte divinităţi); era înfăţişat cu o tiară împodobită cu coarne, sub aspectul unui taur al cărui muget zguduia ca tunetul: a fost simbolul autorităţii părinteşti şi garantul ordinii, ulterior ajungând asimilat ca Zeus de vechii Greci (Jupiter de Romani). Este de observat că rivalii Sumerilor au fost Semiţii (care - în general - privind elementele civilizaţionale, n-au creat, ci au preluat). Cel mai faimos Sumerian - ale cărui sigilii cu imaginea sa caracteristică încadrat de lei încă din vremea lui erau utilizate şi în Bazinul Ghaggar - a fost eroul Gherga / Ghilga de pe Eufrat: regele Ghilga-meş.

Ghirga în cuneiforme Dr. Mircea Eliade a reflectat: “În zorii istoriei sale, religia sumeriană s-a dovedit deja ‘veche’ (unele texte evocau perfecţiunea şi beatitudinea ‘începuturilor’: ‘zilele de demult, când fiecare lucru era perfect’, etc). Pentru sumerieni, regalitatea era socotită coborâtoare din Cer, în acelaşi timp cu însemnele sale, tiara şi tronul (după Potop, ea a fost pentru a doua oară coborâtă pe Pământ); avea o origine divină şi acea concepţie s-a menţinut până la dispariţia civilizaţiei babiloniene (acţiunile oamenilor nu erau decât repetarea / imitarea actelor revelate de fiinţele divine). Sacralitatea suveranului era proclamată în multe feluri; era numit ‘regele ţării’ (adică, al lumii) sau ‘al celor 4 zone ale Universului’, titluri rezervate la început zeilor. Ca şi la ceilalţi zei, o lumină supranaturală radia împrejurul capului său. Încă înainte de a se naşte, zeii îi predestinaseră suveranitatea; regele - deşi i se recunoştea naşterea terestră - era considerat drept ‘fiu al zeului’. Acea dublă descendenţă îl făcea intermediarul - prin excelenţă - dintre zei şi oameni. Suveranul reprezenta poporul în faţa zeilor şi el ispăşea păcatele supuşilor săi. Adesea, el trebuia să moară pentru crimele poporului său; acela era motivul pentru care asirienii aveau un ‘locţiitor de rege’. Textele proclamau că suveranul a trăit în intimitatea zeilor, în grădina fabuloasă în care se aflau Arborele Vieţii şi Apa Vieţii. (În fapt, el şi suita consumau mâncărurile oferite zilnic statuilor zeilor). Regele era trimisul zeului, ‘păstorul poporului’, chemat divin ca să instaureze dreptatea şi pacea pe pământ: împărtăşea modalitatea divină dar fără a deveni zeu; el reprezenta zeul, ceea ce în stadiile arhaice ale culturii implica de asemenea că el era într-o măsură cel pe care îl figura. Ca mijlocitor între lumea oamenilor şi lumea zeilor, regele mesopotamian efectua - în propria persoană - o unire ritualică între cele 2 modalităţi de a fi: divină şi umană; graţie acelei duble naturi, regele era - metaforic - un creator al vieţii şi al fertilităţii. Credincioşii nu-i adresau rugăciuni; dimpotrivă, ei erau cei care îi rugau pe zei să le binecuvânteze regele, căci suveranii - în ciuda intimităţii lor cu lumea divină - nu ajungeau să îndeplinească transmutarea

Faţada templului dinastic regal din Susa, mileniul II î.C. În Mesopotamia, Sumeriana a rămas limba curentă până în mileniul II î.C. şi limbă de cult până în mileniul I î.C.

Taur gardian al Templului lui Iştar lângă Garga-miş 5


condiţiei umane: în cele din urmă, ei rămâneau muritori; nu era uitat faptul că însuşi fabulosul rege Ghilgameş a eşuat în tentativa sa de a cuceri nemurirea”.

La poale, în Sialkh 33,38 lat. N, 51,24 long. E, se află cel mai vechi zigurat din Iran, datat ca având 5 milenii, cel care l-a explorat științific în premieră fiind arheologul Roman Ghirșman 1895-1979 din Kharkov - cel mai mare oraș al Ucrainei după capitala Kiev – care a considerat acea zonă ca leagănul Kușan / Kassit (căci “Kar-Kassi” la Asirieni însemna “Tărâm Kuș”). În zona Muntelui Gargaș în mileniul I î.C. au trăit Karkași, echivalați ca “Arizanti”: Magi nobili – elita Mediei - a căror denumire provenea de la “Arya” = “Ariani” și “zanti” = “clan” (inclusiv istoricul contemporan Herodot Karka 1:101 a scris despre ei); în secolul VIII î.C., tatăl lui Dauku - întemeietorul Regatului Mediei – a fost războinicul Kșatrita, liderul Karkaș / Gargaș (care a trăit până în 728 î.C., după cum a studiat Katy Eduljee).

Gherga în Iran La început, Indo-Iranienii foloseau pentru divin / zeitate termenul “baga” (din aşa ceva a derivat mult mai târziu “beg” / “bey”, pentru prinţesă folosindu-se “bai”): oraşul Bagdad / capitala Irakului - însemnând fondat de “BaGa” - cetatea Bagis de pe Râul V Anatolian Hermos / Gediz, Râul Bug din Ucraina, Râul Bega în Banat, etc. onomastic au avut asemenea provenienţă; e de remarcat că jumătatea Vestică a Bagdadului (de pe malul drept al Fluviului Tigru) se numea Karkh şi în Antichitate pe Valea Hermos / Gediz - apărată de cetatea Bagis - a fost marea Podgorie Gergithion, la gura Bugului în Antichitate era o importantă colonie a Gherghiţilor din Caria iar în Banat de atunci şi până acum sunt cei mai mulţi Gherga din lume, populând inclusiv Valea Begăi. În “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu au scris: “Religia Iranului de dinainte de reforma lui Zoroastru nu se lasă uşor descifrată. Alături de elemente originale, ea prezenta trăsături comune cu India vedică, de exemplu sacrificiul animalelor şi uzul băuturii ‘haoma’ (sanscrita ‘soma’), cu proprietăţi halucinogene. Divinităţile erau de 2 tipuri: stăpânii ‘ahura’ (sanscrit ‘asura’) şi zeii ‘daiva’ (sanscrit ‘deva’), ambele pozitive. Acea religie corespundea unei societăţi dominate de aristocraţia războinică şi de confreriile ei iniţiatice, ale cărei practici violente culminau cu ‘furoarea’ / ‘aesma’. Jertfele de animale, mai ales de boi ‘gav’ şi băutul de ‘haoma’ (menţionat de cea mai veche parte din Avesta ca o băutură rezultând din urina eliminată după ingestia unui drog) erau în centrul cultului. Mesajul originar al lui Zoroastru - mileniul II î.C. - s-a opus experienţei religioase anterioare: el a condamnat sacrificiile sângeroase şi băutul ‘haomei’, propunând totodată o radicală schimbare a panteonului, ce devenise astfel monoteist: noua religie, zoroastră. Sursele zoroastre au constat din mai multe straturi succesive: partea cea mai veche - imnurile Găthă - din Avesta s-ar fi datorat lui Zoroastru însuşi iar Mica Avesta - Rugăciunile zilnice - era Khorda. Reforma zoroastră a fost o reacţie împotriva cultului orgiastic al confreriilor iniţiatice de războinici: o revoluţie

Pe Piscul Gargaș 33,30 lat. N, 51,54 long. E – al Masivului Ardehaal din lanțul Montan Karkas, aparținând Munților Zagros – se află cel mai mare Observator Astronomic al Iranului, de la altitudinea de 3895 metri putându-se vedea la orizont umbra Pământului, așa cum apare în imaginea următoare:

Cu albastru, umbra Pământului (văzută de pe Piscul Gargaș) 6


puritană a moravurilor. Stăpânul suprem Ahura Mazdă a avut 2 fii gemeni, spiritele ‘binefăcător’ şi ‘negator’, care aveau de ales între ordinea adevărului / ‘aşa’ şi minciună / ‘druj’, ambele constând în gânduri, vorbe şi acţiuni bune sau rele. În era indo-iraniană comună, ca şi în religia pre-zoroastră, ‘daiva’ şi ‘ahura’ erau - deopotrivă - fiinţe divine; ele au suferit - în zoroastrism - o evoluţie în sens invers decât aceea din India: ‘ahura’ erau zeii care alegeau ‘aşa’ şi ‘daiva’ erau demonii care alegeau ‘druj’. Funcţia de intermediari între Spiritul Bun şi omenire a fost îndeplinită de 7 ‘nemuritori binefăcători’, ei reprezentând - totodată - cortegiul virtuţilor lui Mazdă, făptura plină de adevăr ajungând la o înaltă stare de desăvârşire, numită ‘maga’, capabilă să fie una cu Spiritul binefăcător. Geneza mazdeană - ce a datat istoria universului, în totul, de 12 milienii - a pus în evidenţă 2 forme de existenţă: starea ‘spirituală’, dezvoltând - la rândul ei - starea ‘fizică’ (ce se caracteriza ca ‘amestec’ rezultat din acţiunea lui Ahriman, Spiritul rău); starea de ‘amestec’ a luat sfârşit odată cu despărţirea celor 2 Spirite. Istoria cosmosului se desfăşoară în 3 etape: trecutul, dominat de ‘omul primordial’ Gayo-Mart, prezentul, stăpânit de Zoroastru cu mesajul său şi viitorul, dominat de Mântuitorul Saoş-yant / Soş-An. Preoţii avestici din răsărit, numiţi ‘athravan’ şi mai apoi preoţii din apus - mezi, cunoscuţi sub numele de magi - au supus mesajul puritan al lui Zoroastru unei reinterpretări care avea să repună în vigoare obiceiurile pre-zoroastre şi să sistematizeze datele zoroastre de-acum tradiţionale; sinteza sacerdotală s-a exercitat asupra întregului patrimoniu străvechi: ea a recuperat chiar practica jertfelor sângeroase şi folosirea băuturii ‘haoma’. Acelei sinteze îi datorăm probabil divinităţile mazdeene menţionate în Avesta, ca Sură Anăhită şi Mitra - zei foarte importanţi sub Ahemenezi - provenind din reinterpretarea unei zeiţe indo-iraniene pe care indienii o numeau Sarasvatî şi a zeului indo-iranian Mitra. Artaxerxes a fost restauratorul zoroastrismului. Şapur I avea puternice simpatii pentru Manî dar Bahrăm I - secondat de temutul Kerdîr, căpetenia preoţilor focului - l-a întemniţat pe Manî, care a murit în închisoare şi i-a persecutat pe adepţii aceluia. Şapur II - care a preluat puterea în 309 - a continuat politica intolerantă a lui Kerdîr. Acea situaţie a durat până în timpul lui Yezdigird zis ‘Păcătosul’, a cărui toleranţă a fost lăudată de păgâni şi de creştini. Zoroastrismul s-a menţinut în Iran după cucerirea arabă, la sfârşitul mileniului I majoritatea zoroastrienilor părăsind Iranul pentru nordul Indiei, unde ei formează până azi o comunitate bogată de parşi”. De la sfârşitul mileniului V î.C., Susa (ce avea vechiul nume “Şuş”) funcţiona ca poartă între Podişul Iranian şi Mesopotamia; de la începutul mileniului IV î.C. făcea un important trafic cu aramă din Podişul Iranian, necesar celor din şesul Mesopotamiei - unde acel metal nu se găsea.

În secolul V î.C. Perşii şi-au conectat capitala Susa cu capitala Sardis a Lidiei din V Anatoliei - de pe râul aurifer Pactol - prin “Drumul Regal”, de 2700 km (pe care curierii îl puteau parcurge integral într-o săptămână datorită poştei rapide inaugurate atunci prin staţiile de-a lungul său): de fapt, acela era parte din vechile căi de comunicare, utilizat şi de Drumul Mătăsii.

În nomenclatura geografică Iraniană din proximitatea fostului Bazin Ghaggar (pe lângă cea hidrografică a Paradisului cu râurile Kerkha şi Gargar / azi Karun) sunt rezonanţe Ghergane - pe tiparul tradiţional înpământenit Garga - ca: Garga 31,36 lat. N, 49,07 long. E, Jergah 35,24 lat. N, 59,43 long. E, Gargar 31,24 lat. N, 50,40 long. E, Gharghan 32,54 lat. N, 50,22 long. E şi 33,26 lat. N, 50,03 long. E, Karkar 33,53 lat. N, 48,05 long. E, etc.; în Iran, localităţi Gargar sunt plasate pe diverse coordonate, ca 31,27 lat. N, 50,01 long. E, 36,55 lat. N, 49,16 long. E, 30,46 lat. N, 48,58 long. E, 33,53 lat. N, 48,05 long. E, 38,49 lat. N, 45,39 long. E, etc., alte denumiri mai mult ori mai puţin asemănătoare (datorate transcrierii Latine) regăsindu-se în Gharganeh 30,46 lat. N, 48,56 long. E, Ghargăneh 30,28 lat. N, 49,37 long. E, Ghergazu / Kargazlu 37,23 lat. N, 48,27 long. E, Ghergheki 32,15 lat. N, 49,01 long. E, Ghergher / Ghirgir 35,01 lat. N, 47,16 long. E, Gherghereh 39,08 lat. N, 44,16 long. E, Ghergherh 35,41 lat. N, 51,25 long. E, Ghargheh 37,47 lat. N, 47,19 long. E, Ghorgun 39,50 lat. N, 44,59 long. E, Gurgai 34,01 lat. N, 46,54 long. E, Gurgu 32,39 lat. N, 59,28 long. E, ş.a., Altarul Ghargî 28,02 lat. N, 52,04 long. E, etc.: e de ştiut că prin denumirea de “Altar” se înţelegea şi străvechiul “Al-Tor” pentru locul de onoare / sacru într-un anume perimetru.

7


Acum peste 6% din populaţia Nord Iraniană face parte din grupul genetic “N” ca al Gherga; în prezent, capitala ţării se află în fosta Gherganie: este Teheran 35,41 lat. N, 51,25 long. E (fost Rhaga - “oraşul razei” - aşezare veche de aproape 8 milenii).

Sumer - Kurgal / Ghiengar - cu Ghergar / zis şi Gugulana / Qaru) asociat cu leul ca totem, a fost indicat de Dr. John Croft de la Universitatea din Chicago / SUA ca Apollo Gergithios în Troada / Troia începutului mileniului III î.C.; femeia lui în Cutha / Gudua 32,45 lat. N, 44,36 long. E - fostă aşezare Gută - a fost Zeiţa Dragostei Laz, de la care a provenit numele lazuritului, de culoare turcoaz (populaţia Laz istoric e cunoscută ca strămoaşa Georgienilor): nuanţele de turcoaz / azur au fost ale Raiului, culoarea albastră fiind preferată în Mesopotamia de Inana / Iştar, în Egipt de zeiţele Nut şi Isis, ş.a. (cele mai mari minerale de lazurit din lume se găsesc în Pamir şi pe malurile Lacului Baikal). De exemplu în Hatra 35,35 lat. N, 42,43 long. E au fost echivalaţi Zeul Războiului Erragal / Nergal şi Hercule / marele războinic; tatăl Kalkal al lui Nergal a fost Marele Veghetor al Porţii Zeului Furtunilor Enlil (de fapt al tornadelor / al vânturilor şi al vremii), Enlil fiind egalat cu Kalkal chiar în Mesopotamia, vechii Greci echivalându-l cu Kronos. Este de remarcat că Enkidu (din Epopeea lui Ghilga-meş) era un ne-educat descendent Anuna / Anunnaki, al observatorilor ştiuţi ca Grigori în N Galileii: o ocupaţie similară cu cea necesară, practicată de Garga Kula (şcoala astronomică din N Indiei / Bazinul Ghaggar), atestarea fiind din mileniul VI î.C.

Steagul Iranului Gherga în Irak

Prinţii Grigori / Anuna

Sumerienii venerau pe Ki - Zeiţa Pământului - ca Marea Mamă, numind-o “Mami”; portarul templului de tip ceresc din Nippur al fiului ei Enlil, căpetenia adunării zeilor (primul născut dintre prinţii Anuna / Igigu din Eridu, ai căror urmaşi au construit în mileniul V î.C. inclusiv Girsu, ce a devenit capitală în mileniul III î.C.) a rămas cunoscut în mitologia lor drept Kalkal / acelaşi numit Galgal de Evreii vechi deportaţi în Mesopotamia în secolul VI î.C., după cum apare în Biblie - Iezechiel 10 - Vechiul Testament: de fapt, era pervertirea lingvistică a lui Gargar, urmaşul acelui neam venerat de la începuturi acolo (el păzea “Tăbliţa Destinelor”, cel ce o avea conducând lumea), din zonă răspândindu-se atributul Sumerian “meş” pentru legătura dintre uman şi divin. La rândul său, fiul aceluia Nergal (nume reverberând în

Ramman - sau Işkur / Adad - fiu al lui Enlil, a fost Zeul Furtunilor, cu principalul loc de cult pe Tigru, în Karkara / azi Al Jidr 35,21 lat. N, 43,20 long. E; Zeul Furtunilor din Bazinul Ghargar era Indra (silabic In-Da-Ra), astfel încât Adad îl reproducea. Ruda sa a fost înţeleptul patron al apelor Enki, echivalat în Egipt cu Thot iar Gubarra / Şala - soţia lui Adad / Ramman - patrona grânele (printre alţi cercetători, în 1911 şi Germanul Martin Gemoll a egalizat-o pe Gubarra cu Anatoliana Kybele, respectiv Sibila la Romani; în mileniul I î.C., o seamă de generali Gubaru / Gobrya au luptat pentru Perşi - fiind notaţi de Grecii vechi ca Gherghi iar ulterior, Guebre / Ghiabr s-au regăsit pe larg în Orientul 8


Mijlociu: erau descendenţii din Karkara ai lui Gubarra şi ai divinului Ramman, băiatul primului prinţ Anu / fiul Marii Mame Ki). Urmaşii Sumerienilor Gherga, respectiv ai prinţilor Anunnaki - notaţi Enac de vechii Evrei în Biblie - sau stabilit îndeosebi în Canaan, avându-şi capitala întâi la Hebron / azi Israel (inclusiv Emimii şi Refaimii din TransIordania erau dintre ei); la începutul Epocii Fierului, iscoadele lui Moise - trimise să verifice terenul înaintea invaziei fugarilor din Egipt - au raportat (“Numerii” 13): “28. Am fost în pământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. 29. Dar poporul care locuieşte în el este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo. 33. Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: ‘Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. 34. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor’.” De altfel, prinţii Anuna - cu înţelesul Sumerian din mileniul IV î.C. drept “cei veniţi din stele / cer pe pământ” conform şi consemnărilor Sanscrite din N Indiei / ce similar au consemnat despre Ăngiraşii Garga, erau din acelaşi neam atât cu înalţii Tocariani de pe Valea Karga din Bazinul Tarîm, cât şi cu înalţii Teucriani din Troada / Troia Gherghiţilor (mult ulterior, Celţii / Keltaii au ajuns să-l considere pe Kernunos / “Ker-nunos”, Zeul Vieţuitoarelor, ca soţul ZeiţeiMamă). Se poate observa similitudinea dintre ceea ce era ştiut în Bazinul Ghargar despre Garga ca Ăngiras şi ceea ce era ştiut în Ghiengar, Kardu-iaş, Golan, etc. ca îngerii Gregori, respectiv Anuna, prinţii Zeului Cerului An: despre ambele notări divine Ăn-Ghiraş şi An-nuna au rămas vechile consemnări - atât din N Indiei, cât şi din Sumeria / Babilonia, ş.a.m.d. - că au coborât din Cer; Ăngiraş / Anuna erau vechile referinţe despre mai vechii Gărga / Gregori, respectaţi - în stilurile tipice vremurilor - ca “îngerii”, respectiv “prinţii” supremului An. Irakul are onomastică Ghergană mai ales în zona Kurdă - denumită Gutium în mileniul III î.C. - ca de pildă la N de Mosul e aşezarea Ghirga / Girga 37,12 lat. N, 43,13 long. E iar la N de Kirkuk = Karka sunt Gargai / Gurgai 35,43 lat. N, 44,55 long. E, Ghergaş / Gerkaş 37,02 lat. N, 43,35 long. E şi Gurgah / Gurgay 35,33 lat. N, 44,39 long. E (de pildă Guţii din Gutium au fost identificaţi ca Tocariani / Troiani de către lingvistul German Walter Henning, ei fiind şi strămoşii Gheţilor, respectiv ai Goţilor: populaţia Asiatică Gută a devenit în Europa mai târziu Ghetă şi apoi Gotă; din aceeaşi zonă în care Antic s-a dezvoltat populaţia Gută, Medieval s-a dezvoltat populaţia Kună / ştiută ca formată din Turanici). În 2011, profesorul Eric Force - specialist de la Universitatea din Tucson 32,13 lat. N, 110,55 long. E / Arizona în geologia locaţiilor arheologice - a schiţat rutele majore de comunicare din mileniul III î.C., din Bazinul Ghargar / Ghaggar fiind peste Ghiengar / Sumeria şi peste Iordan la Nil iar peste Caria şi peste Troada / Troia Ghergarilor la Bazinul Dunării, observând că acelea conectau civilizaţiile prin negoţ, prin colonizări şi prin războaie, urmând principalele linii tectonice, în general mai bogate decât alte locuri în resurse naturale (erau o moştenire a Epocii Pietrei, înaintea frecventării Drumului Mătăsii):

Gherga şi Ghargheii

Zeul Gharghi / Khaldi în Erevan Corespunzător profesorului de istorie George Rawlinson de la Universitatea Britanică Oxford, “kelga” însemna “puternic” la Chaldei / Gharghei. Partenera Zeului Gharghi / Khaldi din Caucaz a fost Zeița Fertilității Arubani (nume apropiat de Albania / Țara Ghergară din Caucaz); Erevan / capitala Armeniei s-a dezvoltat în jurul fortăreței Erebuni (unde era cinstită Zeița Arubani, numită de Armeni și ca Anahit, de către vechii Greci ca Artemida / Arte-mis, ș.a). Ţara Ghargheilor / Chaldeilor era denumită Garghe / Kalde de Babilonieni, Gargo / Kaldo de Aramei, Gharghi / Khaldi de Asirieni, Kaşdim de Evreii vechi, Ghargheea / Chaldeea de 9


vechii Greci, etc.: se întindea la S de Babilon - între văile Fluviilor Eufrat şi Tigru - începând cu mileniul I î.C. (odată cu apariţia regilor Evrei în Canaan, menţiunile scribilor biblici - adică a Semiţilor Evrei - la fel ca şi despre Gherghesei, fiind şi despre Gharghei / Chaldei, în general de rău). Savantul Român Nicolae Densuşianu a scris: “Locuitorii cei mai vechi ai Babiloniei erau numiţi de orientali Chaldei. Acei Chaldei nu aparţineau rasei Semitice; ei formau de fapt numai resturile nobilimii vechi şi războinice, a Titanilor şi Giganţilor, cari cucerise - în timpurile lui Uran şi Cron / Saturn - Mesopotamia de Jos. Mai târziu însă, sub numele de Chaldei se înţelegeau numai preoţii cari se ocupau cu observaţiunile şi profeţiile astronomice; acea ştiinţă se moştenea la Chaldei din neam în neam ca o tradiţiune familială: fiul o învăţa de la părintele său şi el era astfel în stare de a cunoaşte toate secretele acelei filozofii, fără să i se ascundă ceva. Chaldeii aplicau cu deosebire observaţiunile lor astronomice la cele 5 astre numite planete, cărora - afară de lună şi soare - ei le atribuiau cea mai mare influenţă asupra Pământului şi oamenilor şi pe cari ei le numeau tâlcuitoare ale voinţelor zeilor. Între acele planete, cea mai mare consideraţiune o avea Saturn - cu numele Heliu - care (după cum spuneau dânşii) prevestea fenomenele şi evenimentele cele mai multe şi cele mai mari. După doctrinele Chaldeilor, sufletul omului este nemuritor (Pausania 1:4), o credinţă veche, al cărei leagăn îl aflăm la Hyperborei (‘Dialogul Axiochus’), la Geţi şi Daci (Herodot 4:94); doctrina nemuririi sufletelor nu era de origine Semitică (ea nu apare nici în legile lui Moise). În ce priveşte patria cea veche a Chaldeilor, tradiţiunile Greceşti spuneau că ei locuiră mai înainte în ţinuturile Barbarilor (Ştefan din Bizanţ); după o altă notiţă istorică - ce o aflăm la Cicero 1:19 - Chaldeii erau originari din Caucaz (corespunzător istoricului Grec Abydenus, unul din regii cei vechi ai Chaldeilor, păstor, anterior cu 4 generaţiuni diluviului, purta numele de Daos). Din punct de vedere istoric, leagănul ştiinţelor astronomice a fost în regiunile Barbarilor din Nordul Istrului. Uran - cel dintâi rege al locuitorilor de lângă munţii lui Atlas, se ocupase timp îndelungat cu observarea fenomenelor cereşti; el cunoştea adânc cursul astrelor şi profeţea multe lucruri din cele ce aveau să se întâmple pe cer. Alte tradiţiuni şi legende atribuiau începuturile astrale lui Atlas - regele cel faimos al Hyperboreilor - care avu cunoştinţe exacte de mişcările astrelor, că a fost cel dintâi care a considerat lumea fizică ca o sferă, din care cauză Antichitatea îşi formase opiniunea că întreg universul se reazimă pe umerii lui. După cum a afirmat istoricul Arab Abulfaragiu, Chaldeii - când făceau rugăciunile lor - se întorceau cu faţa către polul Nordic, care (după cum ştim), se mai numea ‘Ursa Getică’ şi ‘Polus Geticus’, reprezentat pe Pământ prin columna Atlantă. Din punct de vedere etimologic, numele Chaldeilor apare în strânsă conexitate cu numele Atlas şi Alutus / Olt. În diferite idiomuri din părţile Nord-Vestice ale Asiei, aurul se numea ‘altun’, un cuvânt care a existat odată şi în limba Pelasgilor din Europa. În Transilvania se zice ‘haldină’ / ‘holdină’ la grămezile de pietre scoase din minele de aur; tot în zonele acestea ale Transilvaniei mai aflăm şi numele familiar de Găldău, adică lucrător la mina de aur (după cum din forma ‘alt’ / ‘altun’ s-a născut şi Germanul Gold). Acea origine a numirii ‘Haldoi’ se mai confirmă şi prin faptul că Titanii de la munţii Atlanţi au fost cei mai vechi locuitori ai Babiloniei. Divinaţiunea din observarea stelelor a avut odată un rol însemnat la Carpaţi. Acest mod de profeţire se mai numeşte şi

astăzi în limba poporului Român ‘căutarea în stele’ şi ‘citirea în stele’, precum mai există şi azi profeţi poporali care ştiu să citească pe stele, să dezvelească secretele trecutului şi ale viitorului. Primele începuturi pentru cucerirea Asyriei se făcură de Chaldeii din Babilonia în timpurile lui Cron / Saturn - după cum a scris Abydenus - din care cauză Asyria se numise mai înaintea Chaldeea (Xenocratis / ‘Cronica’). Ca întemeietor figura la cei vechi Belus, regele Babiloniei, fratele lui Cron / Saturn. O parte însemnată din populaţiune purta - conform lui Ptolemeu / ‘Geografia’ 6:1 - numele de Garamei, la Ştefan din Bizanţ Choramnaei, forme corupte echivalate cu numirea de Aramei (în această privinţă, Anatolianul Strabon I 2:34 scria ‘aceia pe care noi îi numim Syrieni, Syrienii îi numesc Aramei’ iar în Vechiul Testament sub numele de Aram se înţelegeau Asyria, Syria, Palestina şi Mesopotamia). În religiunea cea veche a Asyrienilor mai aflăm şi unele urme importante despre cultul divinităţilor de la Dunărea de Jos: Ninive - capitala cea vastă a regilor Asyrieni - se afla situată în faţa dealului ce poartă şi astăzi numele caracteristic de ‘Mosul’. După forma, după înţelesul şi aplicaţiunea sa geografică, cuvântul ‘Mosul’ aparţine limbii poporale ce se vorbeşte şi astăzi în Nordul Dunării de Jos. În regiunile Carpaţilor, diferite înălţimi mai poartă şi astăzi numele de Moşul; ele au fost odată consacrate divinităţii supreme numită de Sciţi ‘Papaeos’, adică ‘moşul’. Vechii Asyrieni adorau ca divinitate a fenomenelor meteorologice pe Ramman, identic cu Harmakis al Egiptenilor şi cu Jupiter Ruminus al Romanilor, care - după Varro 5:65 - reprezenta vântul şi apa de ploaie; după numele şi după caracterul său de fecunditate, Zeul Ramman din Babilonia corespundea vântului de primăvară numit odată la Carpaţi Romon. Sistemul religiunii Asyriene era de origine Chaldaică”.

Începând din secolul X î.C. şi vorbind Aramaica, Ghargheii / Chaldeii au început să se aşeze în văile inferioare ale Fluviilor Mespotame, limita lor Sudică fiind Golful Persic; în acelaşi timp, în N Mesopotamiei şi în Caucaz trăiau Ghargoii / Chaldoii - vorbind tot Aramaica - care de exemplu pe Vulcanii Ararat îl venerau pe Zeul Khaldi / Gharghi, al victoriilor în lupte: populația Regatului Urartu - de la poalele Vulcanilor Ararat - se autonumea ca formată din Khaldini, după Zeul Khaldi (la urmaşii Armeni, războinicul Zeu Gharghi / Khaldi - similar cu Haya / Hayk ori Ianus - domina Sf. Treime, în care mai erau furtunosul Zeu Taru sau Tarhun / Teişeba şi solarul Zeu Artin / Şivini, echivalentul Zeului Şiva din N Indiei); la Armeni, care se autonumesc Hay, termenul folosit atât pentru “nepot”, cât şi pentru “ploaie” a rămas “tor”, derivarea fiind de la Zeul Curajului Durk / Torq - cu blazon îngeresc / vulturesc - care a fost nepotul Zeului Gharghi / Khaldi (Zeul Thor al Goţilor - echivalat şi cu Zeul 10


Nergal din Mesopotamia - nu era o coincidenţă întâmplătoare). Sudicii Gharghei / Chaldei la început au fost dominaţi de Asirieni şi în alianţă cu Elamiţii s-au luptat de multe ori cu Semiţii Asirieni (însă unii cercetători i-au considerat pe Gharghei ca Semiţi şi de aceea au statornicit denumirea de Chaldeo-Asirieni, după luptele Ghargheilor / Chaldeilor - tocmai cu Asirienii, cu Evreii vechi şi cu alţi Semiţi din zonă - ei ajungând să stăpânească Mesopotamia, întreaga regiune ajungând încă o dată să ia numele cuceritorilor Gharghei / Chaldei, atunci când s-a instaurat dinastia lor de conducători care a realizat şi una dintre cele 7 minuni ale lumii: Grădinile “suspendate” din Babilon / Kardu-niaş).

Fiarele dintr-un vis al împăratului Nabucodonosor Daniel - care de la căpetenia famenilor / eunucilor a primit noul nume de Beltşaţar, adică “protejat de Bel” - a condus ghetoul din Babilon pe toată durata exilului Evreilor acolo (când aceia s-au înmulţit foarte mult în ghetoul pe care ei înşişi l-au creat) şi la eliberare partea nostalgică a vechilor Evrei s-a întors în Canaan iar cealaltă parte a Evreilor hotărând să rămână acolo, cu Daniel / Beltşaţar; e de observat că în Ierusalim primul templu a fost făcut cu ajutorul Fenicienilor şi după 4 secole al doilea templu a fost făcut cu ajutorul Perşilor (ulterior distrus de Romani, aşadar orientalii de 2 ori ajutând Evreii vechi cu Templul din Ierusalim) iar al treilea templu n-a mai fost ridicat de nimeni: Cyrus împăratul Perşilor - după lupta cu Dahii din Bazinul Syr Darya, a fost decapitat de regina Masa-Geţilor (căci răsăritenii Dahi şi Masa-Geţi în Asia Centrală erau aliaţi, ca şi apusenii contemporani aliaţi Daci şi Geţi din Europa, în Bazinul Dunării, doar alianţa dintre Daco-Geţii Asiatici şi Europeni lipsind - după cum a notat istoricul Herodot Karka pentru ca ei împreună să domine categoric Vechea Lume). Cariera îndelungată în Babilon a profetului Daniel a început prin tălmăcirea viselor împăratului Ghargheu / Chaldeu Nabucodonosor, etc. (Zohar / Cabala afirmând că împăratul ia visat şi pe Gardienii Gregori), profetul Daniel fiind contemporan cu profetul Iezechiel; nu se ştie unde-i înhumat, mai multe locuri - din Irak, Iran şi Uzbeki-stan - pretinzând că-i au rămăşiţele. Creatura mitologică sacră solarului Zeu Bel – Marutuk / Marduk - a fost dragonul Siruș / Mușhușu, despre care a scris și povestea privind “Bel și Dragonul”, de la sfârșitul cărții profetului Daniel (text considerat de către unele biserici ca “deutero-canonic” / apocrif, numerotat ca ultimul capitol, 13); pe lângă că profetul Daniel a fost dat la lei, în Templul din Babilon al Zeului Bel / “Ba-el” - “Ba-al” / Baal - el s-a confruntat cu acel dragon, considerat însoțitorul divin al Zeului Bel dar și în general gardianul zeilor, reprezentat pe Poarta Zeiței Iștar din oraș: profetul Daniel a făcut cocoloașe din păr amestecat cu ceară și l-a hrănit iar “Si-ruș” / “Muș-Hușu” a murit (episodul descris pare alegoria rezistenței profetului Daniel față de tentația păgână babiloniană). Acel Drag-On a fost simbolul paznicului Porții Lumii “Celeilalte” (știut Sumerian ca “Nin-Gișzida” – fiu al Zeului Anu / On, zis Zeul Ghiș / Giș = “Giș-zida”, conform unei inscripții din Lagaș 31,24 lat. N, 46,24 long. E / Irak tradusă de Dr. Ira Price 1875-1964 de la Universitatea Chicago / SUA - cu regăsire în ascendența “moșului Ghilga” / Ghilga-meș, cel mai mare rege Sumerian). Divinul Ghiș /

Chaldeea / Gargheea: Imperiul Nou Babilonian După moartea Asirianului Aşurbanipal, cu sprijinul aliaţilor Mezi din Ghergania, Babilonul a fost cucerit de Chaldeul / Gargheul Nabopolassar, care a stăpânit timp de 2 decenii (625-605 î.C.), acela fiind tatăl lui Nabucodonosor, care a condus Imperiul Nou Babilonian până în 562 î.C. Grădinile suspendate - una din cele 7 minuni ale lumii - pe care le-a realizat din mare dragoste pentru soţia sa Ghergană, erau 4 terase etajate în amfiteatru, cu multe specii de copaci înalţi, printre care se aflau camerele răcoroase ale curţii imperiale; noţiunea întâi a impresionat orientalii, deoarece nu numai că era legată de ideea supremei fericiri omeneşti a Raiului, ci şi că prin tehnica udării Grădinile făceau spaţiul lor să contrasteze spectaculos cu mediul înconjurător devenit arid. Fiul lui Nabucodonosor a domnit 2 ani, fiind ucis de ginerele lui Nabucodonosor, care a domnit 4 ani, apoi fiul aceluia - nepot al lui Nabucodonosor - prea tânăr pentru a domni, fiind omorât în 556 î.C. (astfel sfârşindu-se dinastia) de Asirianul Nabonidus, care s-a instalat la putere în Babilon; Nabonidus a pierdut domnia în 539 î.C., înfrânt de guvernatorul Ghergan Gobryas din Gutium, care a ajutat Perşii zoroastrului Cyrus să ia puterea imperială. Toate contactele dintre Cer şi Pământ descrise biblic au fost în zonele locuite de Gherga. Împăratul Nabucodonosor când a cucerit Ierusalimul a demolat templul de acolo și a poruncit ca tânărul Daniel - Evreu “din neam regesc” - să înveţe ştiinţa Gharghee / Chaldee timp de 3 ani, în Kardu-niaş / Babilonia (de la Aşurbanipal i-a rămas cea mai mare bibliotecă din lume), după care să-i conducă în Babilon pe Evreii captivi. 11


“Giș-zida” a fost unul dintre cei 2 străjeri care îl flancau pe Marele Zeu Anu, celălalt străjer divin Dumu / “Dumu-zid” fiind omorât însă de Girgire = “Fulgerul”, fiul trăznetului “Bilulu” / “Bil-ulu” (după cum și Dr. Thorkild Jacobsen 1904-1993 - profesor de istorie la Universitatea Harvard, președintele Societății Americane pentru Orient - a studiat “Mitul lui Innana și Bilulu”, în care bunul gospodar Girgire și Bi-Lulu / mama lui erau considerați furtunoși Genii, protectorii Apei Vieții).

După cum a studiat în 2000 Walter Reinhold, șerpii apăruți pe umerii Zeului Ghiș - fiul Marelui Zeu An - indicau posibilitățile de metamorfozare ale sale, de la balaur înaripat până la paznic în 4 labe; divinului străjer Ghiș / “NinGișzida” îi era asociat Keryke-ionul / caduceul, fiind considerat patronul medicinii (de fapt, mare vraci), de exemplu cercetători ca Frederick Turner și Gary Lachman datând reprezentarea sa cu Keryke-ion în mileniul IV î.C. iar profesorul Arthur Frothingham 1859-1923 de la Universitatea Americană Princeton l-a catalogat ca forma timpurie - de pe atunci, imediat după Potopul biblic - a “moșului Gher” = Zeului “Gher-mes” / Hermes (adică a lui Ham, bunicul Gherga): a fost “Cheru-vim” = înger special, “moșul ceresc” modelul străvechi din Cer - al heru-vimilor păzind divinul tron.

Profetul Iezechiel - care tâlcuit însemna “Dumnezeu întăreşte” = “Împuternicitul Domnului” - născut în 622 î.C., e prăznuit ortodox la 21 VII (a doua zi după profetul Ilie din Valea Gherka). “Cartea lui Iezechiel” este în Vechiul Testament, însă la Evreii vechi în primul mileniu a fost exclusă de la citirea de către cei cu vârsta sub 30 de ani, din pricina “dificultăţii de înţelegere”. Iezechiel - fiul preotului Buzi / adică al unui Med Buz al Gherganiei şi al unei Evreice descendentă din fratele mai mare al profetului Moise - a fost însurat cu o Evreică din Almon 31,49 lat. N, 35,17 long. E / Cis-Iordania; începând din 592 î.C. şi-a desfăşurat activitatea timp de 22 de ani în Ghargheea / Chaldeea, pledând printre Evreii deportaţi pe Valea Chebar / Khabur (cel mai mare afluent din Siria al Eufratului) pentru supunerea faţă de Ghargheul / Chaldeul împărat Nabucodonosor şi - conform unei tradiţii rabinice, acceptată de către Sfinţii Părinţi - a fost ucis în Babilon de către un judecător Evreu, mormântul său fiind presupus în Irak la Al Kifl 32,13 lat. N, 44,22 long. E sau în Iran la Dezful 32,22 lat. N, 48,24 long. E. Biblia în Iezechiel 10 a scris despre “vijelia Galgal” pe care profetul a întâlnit-o la cheru-vimii / heruvimii cu care avea de a face în zonă: “8. Şi la heruvimi sub aripi se vedeau un fel de mâini omeneşti.

Gardianul Ghiș 12


9. Căutând eu atunci, am văzut lângă heruvimi patru roţi, câte o roată lângă fiecare heruvim; roţile acestea erau la vedere ca şi crisolitul. 10. După făptură erau toate la fel şi parcă erau vârâte una în alta. 11. Când ele mergeau, mergeau în toate patru părţile, şi în vremea mersului nu se întorceau, ci încotro era îndreptat capul heruvimului, într-acolo mergeau, şi în vremea mersului nu se întorceau. 12. Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi; asemenea şi roţile, toate cele patru roţi de jur împrejur… 13. Roţilor acestora, după cum am auzit eu, li s-a zis: Galgal”. În Biblie nu se mai repetă cuvântul Galgal; teologii au interpretat că viziunea lui Iezechiel descria soclul Tronului lui Dumnezeu (similar cu Vimana), având rularea asigurată de cheru-vimi / heruvimi responsabili, fiecare roată fiind bine stăpânită (în sensul că nu deraiau, ci se învârteau după cum era voinţa conducătorilor Galgal / Gargar). “Cartea lui Iezechiel” are 3 părţi: avertizarea cu privirea la distrugerea Ierusalimului (1-24), profeţii despre păgâni (25-32) şi predici faţă de restabilire / reconstruire (33-48); mulţi Evrei vechi şiau bătut joc şi l-au ridiculizat pe profet / proroc, însă ulterior au tras foloase, simţindu-se întăriţi datorită promisiunilor de refacere. În “Enigmele miturilor astrale”, cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a scris: “Una dintre cele mai senzaţionale surprize ne-o oferă Iezechiel, într-un pasaj unde senzaţia fizică a suprasolicitării din timpul acceleraţiei este atât de evidentă, încât relatarea ar putea fi semnată de fiecare dintre cosmonauţii noştri contemporani. ‘Atunci - zice profetul - m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet care zicea: Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte El! / Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lângă ele şi bubuit puternic de tunet / Şi Duhul m-a luat şi ma dus. Şi am mers eu amărât şi cu sufletul întristat, dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea’ (Iezechiel 3:12-14). Pe lângă efectul creşterii greutăţii, atent ca întotdeauna, profetul auzea - localizat precis de urechea lui - până şi zgomotul zborului”.

În secolul I î.C., Diodor Sicul a fost impresionat de Gharghei / Chaldei, notând în primele 2 volume ale “Bibliotecii istorice”: “Egiptul a răspândit colonişti în toată lumea. De exemplu, la Babilon coloniştii au fost conduşi de Belus, despre care se spunea că se trăgea din Poseidon. După ce s-a stabilit pe Eufrat, el a desemnat preoţi, numiţi Chaldei de către Babiloneni, scutiţi de taxe şi de orice servicii faţă de stat, la fel ca preoţii din Egipt. Chaldeii aparţin celor mai vechi locuitori ai Babiloniei. La fel ca preoţii din Egipt, ei observau astrele. Chaldeii afirmă că primele observaţii ale cerului au fost efectuate în urmă cu aproape 40 de milenii. Chaldeii au numit planetele; în centrul sistemului e soarele cea mai mare lumină - planetele fiind odraslele sale, reflectând lumina lui, astfel strălucind şi ele. Ei prezic evenimente iar prin sacrificii ori farmece încearcă să evite răul şi să împlinească bunul. Sunt îndemânateci în interpretarea zborului păsărilor şi în interpretarea viselor. Prevestirile lor se bazează şi pe investigarea măruntaielor animalelor. Instruirea pe care o au se deosebeşte de a Grecilor. Chaldeii îşi transmit cunoaşterile în familie, fiul preluându-le de la tată. Din moment ce au ca dascăli chiar părinţii, ei sunt mai învăţaţi şi mai de neclintit în convingeri ca nimeni altcineva. Crescând cu aceste învăţături, ei ating mari abilităţi, atât deoarece le asimilează de tineri, cât şi fiindcă le dedică mult timp. Chaldeii afirmă că natura e eternă, neavând nici început, nici sfârşit. Tot aranjamentul universului nu e întâmplător, ci are reguli bine determinate. Conform lor, fiecare planetă are orbita sa, cu viteze de deplasare şi perioade de timp câteodată supuse schimbărilor. Luna este cel mai apropiat corp ceresc de Pământ şi are orbita cea mai scurtă; eclipsele sale se datorează umbrei Pământului”. Arheologul Francez Francois Lenormant 18371883 în “Magia la Chaldei” a afirmat despre ceea ce era în fosta civilizaţie a Cornului Abundenţei: “Mărturiile unanime ale antichităţii greceşti şi latine, cât şi tradiţiile evreieşti şi arabe, au desemnat Chaldeea şi Egiptul ca fiind cele 2 leagăne ale magiei, cu reguli fixe şi formulate sistematic, aşa cum s-au substituit acelea - începând dintr-o anumită eră practicilor mai puţin rafinate ale divinaţiei primitive. Istoria anumitor credinţe şi superstiţii constituie una dintre părţile cele mai stranii - dar nu mai puţin importante - ale istoriei spiritului şi al evoluţiei acestuia. Oricât de ciudate ar fi fost reveriile magiei, oricât de departe suntem acum - datorită progresului ştiinţelor - de ideile pe care le-au inspirat, acele concepţii au exercitat asupra oamenilor, vreme îndelungată şi până într-un timp apropiat de al nostru, o influenţă prea adâncă şi decisivă pentru a fi neglijată de cine încearcă să delimiteze etapele intelectuale de evoluţie a umanităţii. Magiile practicate de Chaldei şi Egipteni aveau aceeaşi sursă Turanică”.

Steagul Chaldean

Gharghei / Chaldei 13


Gorgăn au trăit mai mulţi oameni în trecutul îndepărtat decât în prezent: aspectul cu numeroasele ‘tappa’ - adică ‘movile’ rămase de la agricultorii de acolo (care formau majoritatea populaţiei Gorgane) începând cu mileniul VI î.C. confirmă multitudinea celorlalte date arheologice”. (Gomişăn / “Gomişăn” - denumirea districtului din marginea Gorgăn literalmente însemna “Pământeana moşie”). Imperiul Part avea Hyrcania în partea sa Nordică, după cum se poate vedea în imaginea următoare:

Ghergania

Ghergania = Hyrcania în N Imperiului Part Conform “Observatorului triburilor”, Ghergania a fost ţara - ştiută ca a lupilor - numită în Antichitate de Perşi Verkâna / Varkana şi apoi de Greci Hyrcania, pe coasta Sudică a Mării Caspice (de fapt, cel mai întins lac al planetei, cu cea mai mare producţie de caviar autentic din lume, de unde a provenit Perun, divinitatea supremă a Slavilor, al cărui arbore sacru era stejarul / acelaşi cu fratele mai mare Indra a lui Vişnu în India sau Zeus la Grecii vechi, având aniversarea în acelaşi timp cu Sfântul Ilie din Regatul Gheşur); de altfel, denumirea Perun / Perkun - a Zeului Fulgerului, în mitologia Slavă - deriva din Parikani / Hyrcani, locuitorii Ghergani ai Gherganiei (soţia lui Nordică era ştiută ca Gorka / Lado, nume rezonând cu Leto, mama gemenilor Gherghiţi Apollo şi Artemis). În “Morfologia religiilor”, Dr. Mircea Eliade a consemnat: “Balticul Perkunas a fost apropiat de Phorkys, părintele Graielor-Pleiadelor, prin nume (perkus, querqus) şi prin cult fiind în strânsă legătură cu stejarul şi cu păsările prevestitoare ale primăverii”. Este de remarcat că în săptămâna după Paşti şi acum Slavii Nordici au Festivalul “Krasnaya Gorka”, de sărbătorire cu ouă roşii a primăverii, ţinut pe înălţimi deoarece apele umflate din topirea gheţii / zăpezii în acea perioadă inundă zonele joase. În Antichitate, Marea Caspică era ştiută ca Marea Gherganilor (spre exemplu, Australianul Craig White în 2003 a documentat aceasta), regiunea fiind foarte fertilă, cu climat tropical, Perşii considerând-o una dintre cele mai bune zone - un colţ paradisiac - dar ce pentru Evreii deportaţi acolo, inclusiv la mijlocul secolului IV î.C., reprezenta un infern. Trebuie ştiut că la mijlocul mileniului I î.C., călăreţii Mezi - între care erau Gherganii - au început utilizarea permanentă a pantalonilor; până la ei, popoarele anterioare nu i-au cunoscut, doar răzleţ şi ocazional unii practicând învelirea picioarelor. Perşii (la început, numai membrii cavaleriei lor armate îi purtau) au fost cei care i-au răspândit - literar la ei însemnând îmbrăcăminte pentru picioare “pajama” / pijama; la sfârşitul Antichităţii, pantalonii au fost utilizaţi doar de femeile Europene / portul la început de către bărbaţii Europeni fiind considerat “nepotrivit”, devenind populari abia în Evul Mediu

Ghergania şi capitala Gorgan Ghergania / din S Mării Caspice (cu capitala Gorgan) a fost vecina apuseană a Chorasmiei / din S Lacului Aral (cu capitala Gurganj) şi în acelaşi timp, vecina răsăriteană a Mediei - acum Provincia Gîlăn din Iran - la S de Albania Caucaziană, cu care se învecina; e de ştiut despre Chorasmi că erau “acvaticii As” (denumirea având-o dialectal formată din Choar / Khuar + As). În 2002, academicianul Tătar Mirfatyh Zakiev - care a analizat “Originea Turcilor” a susținut foarte explicit / clar: “Termenul ‘As’ e cel mai vechi etnonim al Turcilor. În Orientul Mijlociu, Asii / Azii erau știuți din mileniul IV î.C., etnonimul de Uzi fiind folosit de asemenea în unele regiuni, ca de pildă la Marea Caspică, în mileniul III î.C. Prin transpunerea uzuală Turkă ‘d’ = ‘z’, conchidem că Ud e o variantă de Uz, așa fiind de exemplu la Oguzi: ‘Ok-Uz’ = ‘nobil Uz’; versiunile fonetice ale etnonimului Uz au fost mult știute ca Ud, Os, Yas, Aș, ș.a.” Tot în 2002, Dr. Eckart Ehlers de la Universitatea din Bonn / Germania a scris: “Tehnic, regiunea de stepă din SE Caspic, pe distanţa de circa 200 km, având ca principale repere Morăva Tappa şi Districtul Gomişăn de-a lungul coastei mării iar în interior pe de o parte Râul Atrak de la graniţa Turkmeno-Iraniană iar pe cealaltă parte poalele Munţilor Alborz, forma fosta Hyrkanie = Gorgăn (denumirea cea mai folosită). Era o zonă de tranziţie între Asia Centrală şi Iran (în timpul ultimei glaciaţiuni - când nivelul Mării Caspice a fost cu 75 de metri mai ridicat - largi porţiuni din Gorgăn au fost acoperite de ape). Geomorfologic, până la începutul secolului XX, S Gorgăn s-a bucurat de existenţa unor mari codri; în N 14


(spre exemplu, în spaţiul Românesc, unii locuitori la primele contacte cu năvălitorii răsăriteni - până la venirea otomanilor - încă se mirau de şalvari).

Unii Geţi - dar şi unii Germani - au fost înfăţişaţi de sculpturile Romane purtând nădragi (denumiţi “gaci” sau “cioareci”).

Media Ghergania se afla pe vechile rute comerciale, inclusiv pe cea mai recentă în timp, a Drumului Mătăsii; partea apuseană a Gherganiei era Media (aşa cum se poate vedea şi pe harta realizată de Charles Picquet 1771-1827, împreună cu Adrien Brue 1786-1832): acolo azi e Provincia Iraniană Gîlăn / cu capitala Raşt 37,16 lat. N, 49,34 long. E, a cărei populaţie zisă “Gheli” / “Gelae” - conform cercetării din 2006 condusă de Ivan Nasidze de la “Institutul Max Planck” din Germania - genetic e aceeaşi cu cea din Daghe-stan şi din Georgia (deosebindu-se de cea din restul Iranului).

Localnicii Ghilani / Ghilaki ai Provinciei Gîlăn din Iran grăiesc asemănător Caucazienilor, începând cu varianta Tat (adiacent e judeţul Iranian Khalkhal, cu reşedinţa având

Amazoane cu pantaloni, secolul V î.C. 15


acelaşi nume Khalkhal 37,37 lat. N, 48,31 long. E, populaţia fiind Azeră / Turcă şi Kurdă); despre Kurzii dintre Azeri şi Anatolieni e de ştiut că li se ziceau Herki (numeroşi lângă Lacul Urmia / Armean numit Gabuyd). Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” a scris că în timpul său Amazoanele Pontice / Caucaziene - se întindeau “până la Marea Hircană sau Caspică” (în V Mării Caspice fiind şi Media / Ghergania şi Albania Caucaziană = Ţara Ghergarilor). “Societatea Britanică de Geografie” a publicat în jurnalul său din 1911 că prin Valea Gurgan zona Gherganiei era legată de zona Kurdă; fosta Gherganie este plină de denumiri geografice de tipul Gorgan, ca Golful Gorgan, Râul Gorgan, etc. În 2013, Reza Ardekani de la Universitatea de Medicină din Teheran / capitala Iranului împreună cu Fariborz Moattar şi Alireza Ghannadi de la Universitatea de Medicină din Isfahan 32,39 lat. N, 51,40 long. E / Iran au scris despre savantul Ismail Gorgani 1042-1136: “Cea mai importantă lucrare a sa a fost ‘Comoara regelui Khwarazm’, o enciclopedie reală şi completă în Persană; el a descris şi a explicat la multe boli simptome şi tratamente, devenind faimos în timpul său, supranumit ‘Supremul Înţelept’. S-a născut în Gorgan, lângă ţărmul Caspic, învăţând acolo: oraşul său era cel în care a trăit Avicenna 980-1037; în acel timp, Gorgan / Jorjan avea o bună statură ştiinţifică dar savantul a vizitat şi multe alte şcoli medicale din areal. În 1110 şi-a dedicat măreaţa carte - cu trei sferturi de milion de cuvinte - şahului, apreciat de el ca un conducător deosebit; timp de 6 secole, a fost cel mai popular atlas de medicină în Persană, larg publicat în lume, căci savantul a fost de valoare universală”. În 1986, istoricul Britanic Edmund Bosworth a documentat viaţa lui Tigin Gharcha, născut în Gherghistan / actualul Afghani-stan, guvernatorul Gherganiei / actualul Iran din 1077 pentru 2 decenii (până la deces): notat şi Tigin Gharcha’i, el a fost fondatorul dinastiei care a condus Imperiul Khorasm (Khwarezm sau Chorasmia, arhaic numit Kanga, ca şi străvechea Sumerie) până în 1231, când Mongolii au distrus capitala Gherganiei.

Ghergania că era cel mai mare, cel mai frumos şi cel mai bogat oraş existent. Împărăţia dinastiei conducătoare era extinsă până la Ind; prosperitatea şi grandoarea sa umilea califul Bagdadului - figura cea mai venerată a islamului pe atunci - ceea ce l-a determinat pe acela să-l încurajeze pe Gingis-han / împăratul mongolilor ca să cotropească Ghergania. Deşi poseda o mare armată, împăratul Alaudin, care a domnit în 1200-1220, a evitat o confruntare directă cu Gingis-han iar ca reacţie la acea uneltire a califului, a destabilizat întreaga lume musulmană (în acel timp, Gingishan cucerea N Chinei şi E Europei). Frontiera dintre imperiile lor avea vama pe Drumul Mătăsii la Otrar (Kazakh-stan, 42,47 lat. N, 68,17 long. E). Observând că Alaudin conducea un vast imperiu şi că era un împărat puternic, Gingis-han a decis să cultive relaţii de prietenie: a trimis o scrisoare şi daruri, sugerând relaţii comerciale şi de bună vecinătate. Alaudin a fost încântat şi a trimis în reciprocitate câteva cadouri scumpe. Apoi, Gingis-han a trimis o caravană cu 400 de negustori, oprită la graniţă: Ainalgaq - unchiul lui Alaudin - care era guvernatorul Otrar, când a văzut toate acele bunuri de valoare şi-a pierdut orice simţ al realităţii şi a conspirat pentru a le obţine; l-a informat în mod fals pe nepotul Alaudin că negustorii erau spioni iar Alaudin - fără să se gândească la consecinţe - a ordonat uciderea lor. Ca urmare, Ainalgaq a executat dispoziţia împăratului şi a confiscat tot. Un comerciant care a supravieţuit - fiind plecat din tabără la acea vreme - s-a întors şi i-a relatat lui Gingis-han ce s-a întâmplat. Împăratul mongol şi-a arătat toleranţa trimiţând un emisar la Alaudin, cerând fie pedepsirea guvernatorului, fie predarea aceluia mongolilor, pentru dreptate. În aroganţa sa, Alaudin l-a omorât pe emisar. Gingis-han a trimis alt emisar, plângându-se de încălcarea normelor diplomatice - cerând oprirea acelor acte - însă şi acel emisar a fost ucis. Atunci când vestea a ajuns la Gingis-han, acela era pe un deal şi martorii au relatat că el şi-a îndreptat mâinile spre cer, spunând: ‘O creatorule, Alaudin nu-i un conducător. E un ticălos. A violat toate regulile diplomatice. Dă-mi te rog puterea să-l distrug’. Alaudin, care avea o armată de jumătate de milion, şi-a trimis trupele la graniţă, însă mongolii au spulberat orice rezistenţă. Aspectul cel mai nefericit atunci a fost intriga comisă de califul din Bagdad împotriva împăratului Chorasmiei, prin încurajarea mongolilor ca să atace; în loc de a forma un front comun împreună şi cu regele Indiei, califul a refuzat să-l ajute inclusiv pe Jalal / fiul lui Alaudin, care a fost ultimul conducător al imperiului; în 1231 acela a murit, ucis de un kurd (al cărui frate a fost cândva omorât de către soldaţii săi). Datorită unei schimbări de ultim moment în planurile mongole, pentru un timp India a fost salvată de mânia acelora. În 1259, ultimul calif a fost omorât la Bagdad de către călăreţii mongoli, prin călcarea în copite. Potrivit istoricilor, mongolii au masacrat peste 10 milioane de musulmani; dezbinarea musulmană a dus la distrugerea formaţiunilor lor statale. Abia în 1260 mongolii au suferit prima înfrângere, la Nazaret, când au fost învinşi de către mamelucii din Egipt” (“mameluci” însemnau “proprietari”: dinastia conducătoare a mamelucilor acolo a fost Cherkeză / Circasă, ca de altfel şi în Chorasmia, unde a început în secolul XI prin Tegin Gharcha / Tigin Garca’i, în N Indiei în secolul XIII prin Sultanatul de la Delhi - urmând Dinastiei Ghuride ori în Irak în secolele XVIII-XIX, sub forma Dinastiei Georgiene pentru Imperiul Otoman).

Imperiul Chorasm În 2009, Dr. Ahmed Quraishi din Paki-stan a descris sfârşitul Dinastiei Ghergane şi a Chorasmiei: “Imperiul Kwarezmid / Chorasm era foarte dezvoltat, cu un înalt standard educativ; avea frumoase râuri, lacuri, livezi şi grădini: a inclus ceea ce azi sunt Iran, Afghanistan, Punjab, până şi răsăritul Uzbekistanului (la nord de râul Amu). Oraşul Ghergania a fost desemnat drept capitală şi a fost redenumit Khawrizm. Călătorii din acele timpuri au relatat despre 16


Dinastia Ghergană a condus Ghorasmia / Chorasmia - adică Imperiul Khorasm - timp de 8 generaţii, prin şahi (doar ultimul, Jalal 1220-1231, a avut mai modestul titlu de sultan): întemeietorul Anuş-Tigin Garca / Garca’i (conform profesorului Başkir de istorie Zeki Togan 1890-1970) era de fel Uigur sau Kîpceak / Cuman - cu puternică prezenţă genetică Gherga - şi s-a lansat în cariera publică din 1073, ca păstrător al veselei regale; fiul său Qutbudin a domnit din 1097 timp de 3 decenii. Atisz, băiatul aceluia, a condus în perioada 1128-1156. Arslan, feciorul său, a domnit până în 1172 (în timpul aceluia călătorii Evrei din Peninsula Iberică Abraham din Toledo şi Benjamin din Tudela - l-au întâlnit în Ghergania, consemnând şi ei prezenţa Gherga în imperiu). Tekeş, fiul lui, a condus imperiul până în 1200, aducându-l la cea mai mare extindere. Cu feciorul Alaudin - ultimul şah - şi sultanul Jalal, băiatul aceluia, s-a încheiat regalitatea Medievală Gherga din Ghergania. În prezent, un oraş important în fosta Gherganie este Gorgan / Verkhana, reşedinţa actualului judeţ Iranian Gorgan, pe traseul Marelui Zid Gorgan (acolo acum existând o puternică diasporă Kazahă).

Zidul Gorgan Zidul Gorgan a fost făcut din blocuri cimentate şi cărămizi standardizate pe dimensiunile 40 cm x 40 cm x 10 cm, arse în cuptoare existente de-a lungul său, materialul fiind lutul roşu al regiunii.

Schiţa Zidului Gorgan (cifrele numără forturile) Echipa de cercetare condusă de Iranianul Jebrael Nokandeh în 1999 afirma că Zidul Gorgan e mai solid decât Zidul Chinez şi mult mai mare decât Zidul dintre Anglia şi Scoţia construit pe când provincia Britania era guvernată de Romanul Trebi Gherman / Trebius Germanus; un canal cu apă, mai adânc de 5 metri, însoţea Zidul Gorgan. Ulterior, Zidul Gorgan a devenit limita Gherganiei cu Dahi-stan = Țara Dahă (în Antichitate aceia au migrat acolo – la granița cu Iranul / în actualul teritoriu Turkmen, regiunea numindu-se Balkan - veniți din răsărit, de la 1500 km, din Valea Sîrdariei / Fluviul Syr Daria); pe malul opus al Mării Caspice de Balkan a fost teritoriul Alban: Țara Ghergarilor Caucazieni. Cercetătoarea Katy Eduljee în studiul despre Dahi a scris: “Nomazii dinspre N făceau dese raiduri în S, printre Iranieni, fiind văzuți de aceia ca ostașii diavolului (cu toate că unii

Actuala răspândire genetică N* (cu roșu) Zidul Gorgan Marele Zid din Asia a început din Caucaz spre răsărit. Ghergania în NE era protejată de Zidul Gorgan, în lume acum cel mai mare zid după cel Chinez: lung de aproape 200 km şi lat de până la 10 metri, unea coasta Caspică / Golful Gorgan din apus de Masivul Pişkamar / “Pişka-mar” din răsărit, ca să protejeze Câmpia Gorgană, azi în Iran (legătura Zidului Gorgan cu Masivul Elburz din S era făcută prin Zidul Tamişa / “Ta-mişa”).

17


dintre ei erau zoroaștri); ca răspuns, a apărut Zidul Gorgan, realizat în scop defensiv, intenționat ca barieră împotriva forțelor ostile Nordice. Apoi, la N de Zidul Gorgan a fost Dahi-stan, Țara Dahă; corespunzător scripturii zoroastre Avesta ‘Farvardin Yașta’ 13:144, Dahii au constituit cea mai veche națiune zoroastră, cu care profetul Zoroastru a fost contemporan. În Antichitate, Dahii au ajuns aliați cu Perșii (după cum de pildă a scris Herodot în ‘Istorii’ 1:125), s-au regăsit și în armata împăratului Macedon Alexandru cel Mare (după cum de pildă au scris Anabasis 5:12, Curtius Rufus 7:7), ș.a. Toate comunitățile regiunii – din partea Gorgană și din partea Dahă – constând atât din sedentari, cât și din nomazi, au dăinuit în continuitate tot mai pașnică, până în prezent”. Zidul Gorgan a fost ştiut şi ca “bariera lui Alexandru cel Mare” (împăratul Macedonean care a integrat imperiului său Ghergania secolului IV î.C.) şi a fost consolidat de către Sasaniţi - care au refăcut în secolul III Imperiul Persan până în N Indiei - ca să apere localnicii de invaziile celor din N / ce prin raidurile lor nomade au devenit tot mai periculoşi. Majoritatea celor 40 de fortăreţe (fiecare adăpostind până la o mie de militari) de pe Zidul Gorgan sunt rectangulare, giganticul monument arhitectural fiind întreţinut până la sfârşitul Imperiului Sasanit, în secolul VII.

î.C. / a cărui parte istorică e în patrimoniul UNESCO - aflat în Daghe-stan = fosta Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor: în 1982, arheologul Rus Aleksandr Kudryavtsev a susţinut că denumirea anterioară pentru Derbent a fost Gelda, cu pronunția “Ghelda” = rezonanță Gherga datorită clasicelor transferuri “R” în “L” și “G” în “D” (de exemplu, în secolul II geograful Makedon Claudiu Ptolemeu din Egipt a notat oraşul Derbent ca Gelda). Așadar, de o parte și de alta a Mării Caspice, simetria geografică – la E și la V – era în teritoriile numite Balkan și Alban inclusiv onomastică: Dahi-stan și Daghe-stan (țările respective fiind populate de Dahi și Daghi). Construcţia imenselor ziduri s-a răspândit - conform unui rit ancestral ce impunea ca demarcaţiile să fie făcute de la apus la răsărit - de la V spre E, de la zidăria Caucaziană, Zidul Gorgan din NE Gherganiei, până la Zidul Chinez (care a fost ridicat începând din S Deşertului Gobi spre răsărit), în E Gherganiei, între Zidul Gorgan şi Zidul Chinez, trăind Kirghi-zii. Inspirat de aşa ceva, Nabucodonosor (împăratul Babiloniei, care a murit în 562 î.C.) a construit, cu sclavii Evrei deportaţi acolo de el, “Zidul Median” la graniţa cu Ghergania, între Sippar 33,03 lat. N, 44,15 long. E de pe Fluviul Eufrat şi Opis - azi Tulul Al-Mugaili 33,32 lat. N, 44,42 long. E / suburbia Bagdadului, capitala Irakului - de pe Fluviul Tigru: aflate în actualul Irak - ce cuprinde o bună parte din vechea Mesopotamie - Babilon e pe Eufrat, Bagdad e pe Tigru; astfel, Ghergania / “Hyrcania“ a ajuns la apogeul său bine delimitată, Media / Ghergania fiind la S de Râul Arax din Caucaz (la N de acela erau Gargarii, care şi-au constituit apoi Regatul Albaniei Caucaziene - aproximativ acum Azerbaidjan şi Daghe-stan - stat funcţional timp de peste un mileniu, între secolele IV î.C. şi VIII, la început avându-şi capitala în Gelda / Derbent). Acum, Arax / Araks e graniţa dintre Iran şi Turcia, respectiv dintre Azerbaidjan şi Armenia. Cercetătorul Murad Adji din Rusia în 1997 a observat că aşa după cum prima biserică din Derbent / Daghe-stan a fost a Sf. Gheorghe - slujită de primul episcop acolo Grigore / George - numele Gherga / Gheorghe şi respectiv derivatele ar proveni din stepă, fiind dese printre strămoşii Cumanilor.

Derbent la S de Gherga

Fortificaţie Gorgană

Strămoşii Caucazienilor

Zidul Gorgan (în răsăritul căruia până la Zidul Chinezesc mai regăsindu-se fragmentele altor bucăţi, ca de pildă Kampyr Duval / cel “al bătrânelor”, la Oaza Bukhara din Uzbeki-stan 39,46 lat. N, 64,26 long. E, etc.), făcea parte din fortificaţiile Caspice, fiind strategic legat de anterioara Poartă zisă a lui Alexandru “cel Mare” din Derbent - cel mai vechi oraş din Rusia, existent de la începutul mileniului III

Pe lângă că prima populaţie a Himalaiei - cel mai mare lanţ muntos din lume - era Ghirăg / Kirăt, că Munţii Zagros dominând Iranul s-au numit de la Sfinţii Gartiani / Gherghi, că legăturile spaţiului Carpatic cu Gherga n-au fost numai de ordin onomastic ci şi că în prezent găzduieşte cel mai mare număr Gherga din lume, Ghergarii au fost 18


principalii strămoşi ai Caucazienilor, începând cu Munţii Caucaz (de la limita dintre Asia şi Europa), cu prezenţa în areal din mileniul VIII î.C.

(Harta publicată în 1890 de “Lexiconul din Leipzig” a indicat Caucazienii cu albastru). Cercetătorul American Harold Hemenway în 2008 a acordat atenţie Ghirgasiţilor / Girgashites - urmaşii lui Canaan - sub forma că “ei erau din Carchemiş de pe Eufrat, ce Antic era ştiut ca Ghirgamiş / Girgamish şi s-au mutat în Palestina, de unde apoi au fost dislocaţi în N Africii, mai ales în Cartagina, fondată de Fenicieni, unde în textele Punice fără vocale de acolo sunt frecvente nume personale ca GRGSHY, GRGSH, GRGSHM. O altă ramură a Ghirgasiţilor poate că a fost formată din Gargarianii / Gargarians care s-au mutat în regiunea Caucazului (conform Anatolianului Strabon) şi au numit Georgia. Alte nume pot fi legate de Ghergheseii / Gergesenes din Biblie şi Kirkişaţii / Kirkishati din Tăbliţele Asiriene. O altă locaţie probabilă e în V Anatoliei, unde se găseşte aşezarea Gargara, Muntele Gargarus, Gherghi / Gergis şi unde oamenii, după Strabon, au fost cunoscuţi ca Gherghiţi / Gergithians. Conform ‘Enciclopediei Britanice’, Amazoanele - care au fondat Izmir, Efes, Sinope, Pafos, etc. - o dată pe an, pentru a preveni dispariţia rasei lor, vizitau Gargareanii, un trib vecin. Pliniu spunea că sunt oameni reali. Ptolemeu menţiona că Muntele Garganus este şi în SE Italiei în zona Gargano ori în N Africii ca Munţii Ghirghiri / Girgiri. În Malta se găseşte localitatea Gargur. În Maghiară sunt exprimate Valea Gyorgyo şi Înălţimile Gorgeny. Oraşul Agrigentum din Sicilia în Antichitate se numea Gherghenti / Ghirghenti. În Egipt este Provincia Ghirga / Girga şi oraşul cu acelaşi nume. În Pakistan există Gargarok iar Antic Marea Caspică se numea Marea Jurjan, cu Regatul Gurganj / Jurjan în răsăritul ei. În Algeria sunt Munţii Jurjura. În Grecia este localitatea Gargaliani. În Spania se poate găsi aşezarea Gargantiel. Cartagina din N African a fost ştiută Antic drept Karka. De asemenea, se găsesc Karkoj în Sudan, Karkisiya / Circesium în Siria, Cascada Karkloof în Africa de Sud, Insula Karkar / Curzola în Adriatica, Trecătoarea Karkambadi în India, Munţii Karkar în Somalia, Karkana în India, Insula Karkan în Noua Guinee şi multe alte referinţe”. Este de ştiut că în Gherghenti 37,19 lat. N, 13,35 long. E / Sicilia (cu fondarea în secolul VI î.C. de către coloniști Greci din Insula Rodos), în secolul IV î.C. erau celebri ca autori de tragedii tatăl şi fiul Karkinos / Carcinus iar filozoful Roman Pliniu “cel Bătrân” - în secolul I - a localizat Gargareii în N Caucazian, denumindu-i Ghegari iar Georgia a fost numită ca ţară astfel după eroica sa populaţie, denumită Gurj de Perşi (Colchis / Kolkis - aşa după cum a fost cândva denumită Georgia - de fapt era Gorghi = Ţara Gargarilor, la Colchis / Kolkis consoana “R” devenind “L” şi consoana “G” devenind “K”/“C”). În 1998, Dr. Elguja Khintibidze - profesor universitar de literatură veche în Tbilisi / capitala Georgiei - a enunţat “O nouă teorie asupra etimologiei Georgianilor”, câteva argumente fiind: “Populara legătură dintre numele Georgianilor şi al Georgiei cu Sf. Gheorghe trebuie să fie eronată, la fel ca şi legătura semnatică a rădăcinilor Greacă sau Latină dintre ‘gheorgos’ = ‘plugar’ sau ‘georgicus’ = “agricultor” (probabil au provenit din Persanul ‘gurg’); transcrierile timpurii în alfabetul Latin au avut ca primă consoană ‘J’ (Jorgia), ‘Ge’ (Georgia), ‘Gi’ (Giorgia), etc. iar desemnarea Rusească a Georgiei ca Gruzia a derivat din Persanul ‘gurg’ via Syriacul ‘gurz’, Gruzin şi Gruzia fiind formele Medievale modificate de Gurzi. Desemnarea Persană a Georgianilor ca ‘Gurg’ şi ‘Gurgan’ a înmugurit din străvechiul termen Iranian Vrkăn / Warukăn - cu varianta Greacă Urkanea - pentru provincia Trans-Caspică Gurgan,

Gherga în Caucaz Tipul Caucazian Gherga se regăseşte la baza unor neamuri din acel lanţ muntos - dintre Mările Caspică şi Neagră - atât în toponimia locurilor, cât şi în menţiunile istoricilor, chiar dacă în prezent procentul profilului genetic “N” din regiune e redus; mozaicul oamenilor în zonă este foarte divers, cu unii fiind evidente legături Ghergare din timpuri străvechi până în prezent. Conceptul rasial respectiv al Caucazienilor a fost atribuit albilor - răspândiţi între negri şi galbeni - incluzând N Africanii, majoritatea Europenilor, populaţiile din Orientul Mijlociu şi cei din N Indiei, ca de exemplu după cum a observat antropologul German Friedrich Blumenbach 1752-1840, care printre altele a notat: “Varietatea Caucaziană a produs cei mai frumoşi oameni, mai ales în Georgia; datorită tuturor motivelor fiziologice din regiune, se pare că ar trebui, cu cea mai mare probabilitate, să fie plasaţi acolo autohtonii omenirii” (e de ştiut că acolo locuiau Circasianii, respectiv Cherchezii / Cerchezii care proveneau din populaţia Kirke a Daghe-stanului, ajunşi în Cherchezia - unde este Muntele Elbrus / cel mai înalt din Europa - şi în N Mării Negre pe Nipru în Circazia / Cherkasî, Cimerienii / Gomerienii care au ajuns printre Tribalii din S Dunării, etc). Etnologul Englez Gordon Latham 1812-1888 a studiat populaţiile Caucazului şi a scris: “Cei mai mulţi Nordici sunt băştinaşii Circasiei; mulţi îi ştiu drept Cerchezi, însă ei înşişi nu-şi zic aşa: Cherchez e cuvânt Kârgâz (similar cum denumirea Turcă de Cazaci de asemenea le e aplicată), în realitate denumirea lor proprie fiind Adagă / A-Dagă, menţionată şi în ‘Periplul la Euxin’ - din secolul II, al Anatolianului Arrian Xenofon - pentru Muntenii răspândiţi din Caucaz până în Crimeea”.

19


consemnată astfel de către sursele orientale; etnonimul Georgienilor în vechea Armeană (de ‘Veria’ / ‘Virk’) a avut aceeaşi rădăcină iar termenul Iberia trebuie să fie legat de aceeaşi desemnare Iraniană străveche - Vrkăn - nu numai din transcrierile în textele paralele (ca substitutul Grec pentru cuvântul Persan / Part de Kartli), ci şi datorită următoarelor motive: în Iberia, rădăcina e ‘ber’, străvechiul termen al habitatului atestat la Georgiani (vechile desemnări Armene de Kartli, Veria şi Virk provenind din acea rădăcină ‘ber’ / ‘ver’) şi termenul ‘uel’ / ‘vel’ - însemnând ‘lup’ în Indo-Europeană - îşi avea contrapartida în Iberia. Străvechiul cuvânt Persan Vark-Ăn s-a schimbat în Gurg-Ăn; schimbarea ‘K’/‘G’ (din Vark-Ăn / Varc-Ăn în Gurg-Ăn / Gurc-Ăn) a fost un fenomen frecvent în proto-Ariană şi vechea Persană, la fel ca şi alterarea consoanei iniţiale V/G, redusă la nivelul diverselor forme dialectale Persane. Auto-desemnarea Georgianilor, din tulpina Kart - Kartli / Kartveli - s-a înrudit cu ciclul tocmai menţionat al etnonimelor Georgianilor, ca o formă lingvistică paralelă la desemnările străvechi Iraniene pentru Georgiani (Vark-Ăn / Gurg-Ăn); relaţia segmentului Kar din tulpina Kart şi etnonimele iniţiale (inclusiv străvechiul Indic Vr.Kah, în Persană Gurg) se datorează regulilor fonetice stabilite, consoana finală ‘t’ din Kart explicându-se ca rămăşiţa sufixului geografic ‘Ta’ care s-a adăugat rădăcinii Kar. Izolarea rădăcinii Kar în etnonimul Kart e sprijinită de următoarele circumstanţe: 1) în Indo-Europeană, la reconstrucţia ‘ul’ / ‘uel’ pentru ‘lup’ s-au adăugat diverse sufixe; străvechiul Indic ‘Vr.kah’ a provenit din adăugarea sufixului ‘kho’ la rădăcina ‘ul’ / ‘uel’, ‘Vr.kah’ fiind tulpina iniţială a etnonimului Georgianilor, derivat din străvechea Iraniană. Asumând rădăcina Kar a lexemului Kart, a urmat că în locul sufixului Indo-European ‘kho’ s-a adăugat cel mai arhaic sufix Georgian ‘et’ (Kar-et), formând nume geografice din cele etnice: Her-eti, Os-eti, ş.a. 2) Vechiul nume Armean de Vir-k pentru Kart a fost construit similar cu etnonimul Kar-et; sufixul ‘k’ era cel al pluralităţii la Armeni. 3) Existenţa denumirilor locurilor derivate din rădăcina ‘Kar’ a fost atestată pe teritoriul Kartli / Kar-eli, ceea ce e sugestiv deopotrivă pentru identificarea rădăcinii Kar, cât şi a sufixelor. 4) În graiurile Kartvele au fost atestate şi alte 2 auto-desemnări Georgiane, conectate totemului lupului (prin tulpina Indo-Europeană ‘gurg’): ‘E-Gheri’ = Egrisi şi ‘Guria’. A fost temeinic studiat că Kartli şi Kartveli au derivat independent din tulpina Kart / Kort. Străvechiul Iranian Varkăn a derivat din străvechiul Indic Vr.kah şi însemna ‘Tărâmul lupilor’; printre oamenii timpurii, animalul totemic dădea naştere etnonimului iar corespunzător noţiunilor mitologice şi străvechi religioase ale Georgianilor, lupul ca totem a fost pe larg atestat ca patron (nu doar lingvistic, ci şi grafic ori în rituri)”.

Valea Templelor, Gherghenti / Agrigento Ţinând cont şi de acest context prezentat de către savantul Georgian (în urma cercetărilor sale dar şi ale altora), se poate mai bine înţelege onomastica, pe lângă cele explicate ale celor 2, adică ale Caspicei Ghergania ori Caucazienei Georgia şi ale altor 2 regiuni - foarte importante pentru Gherga - anume Karia în actuala Turcie şi Karelia în actuala Rusie: în toate cele 4 zări / locaţii a fost marcată prezenţa semnificativă Gherga (ca şi în multe alte părţi, unde Gherga însă n-a influenţat tot aşa de profund toponimiile). Istoricii Petriceicu Haşdeu, Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii au observat că dintotdeauna până în Evul Mediu şi Carpaţii se numeau Caucaz - ca şi cei mai înalţi munţi ai Europei, ce ating maximul în Vârful Elbrus (al unui vulcan stins din S Rusiei 43,21 lat. N, 42,26 long. E) - la fel cum în Asia Pamirul era numit de vechii Greci drept Caucazul Indian; de altfel, în mare vechime populaţiile din acei munţi au menţinut legături între ele, fiind şi înrudite, cu liantul principal asigurat de Gherga.

20


Râul Kuban – zis “Pișîz” / “Pșîz” în A-Dâghă – trece prin capitala Cherkessk 44,13 lat. N, 42,03 long. E a republicii Cerkessia din Federația Rusă. Geograful Grec Dionisie “Periegetul” (însemnând “Călătorul” datorită voiajelor sale, tradus în Latină de Rufus Avienus în secolul IV) a indicat că Gargarizii de pe Valea Hypanis / Kuban “Pișîz” / “Pșîz” - erau vechi oameni ai Indului, ataşaţi Cultului lui Bachus / patronul vinului, foarte bogaţi în aur. În Antichitate, printre principalele regate din Caucaz - Nordice Armeniei - au fost Colchis, Iberia şi Albania, plasate după cum se poate observa (Iberia din centrul Caucazian despărţind răsăriteana Albanie de apuseana Colchis), cele 3 regate fiind populate în majoritate de Ghergari, acum fosta Albanie / Aluanie numindu-se Daghe-stan iar Iberia + Colchida ajungând Georgia: În 1782, Germanul Johann Uphagen prin “Parerga Historica” a scris că Gargarenii aparţineau naţiunii megalitice Pelasge şi că au ajuns răspândiţi din N Albaniei Caspice / Caucaziene până în V Anatoliei, la Muntele Gargara (cum ar fi de exemplu în actualul stat Georgia, despre care la începutul mileniului I autorii Greci frecvent menţionau că era locuit de Gheorgoi, îndeosebi pe Valea Hypanis / acum Râul Kuban lung de 906 km și navigabil de la jumătatea sa, cu izvorul în Muntele Elbrus şi vărsarea prin deltă în Azov, numit până în timpul Sciţilor Lacul Karga / Kargaluk; de altfel, geograful Antic Strabon a atestat Gheorgoi în N Mării Negre, până în Crimeea: Peninsula de la Marea Karga / Azov azi). Râul Kuban curge la NV de Georgia, prin teritoriile Circasianilor / Cerchezilor și Adâgilor / “A-Dâgilor”; în imaginile următoare se pot vedea Bazinul Kuban - a cărui deltă pătrunde treptat în Azov - și răspândirea Circasă / Cercheză la sfârșitul Medieval (atunci erau Caucazienii Nordici, dintre Mările Caspică și Neagră, respectiv Azov), în vechime Cherchezii / Circasii întinzându-se între Mările Ghergană și Karga, de la Daghii din Daghe-stan până la ADâghii din Adîgheia / azi republica Adâgă:

În Caucazul începuturilor, în partea răsăriteană era Albania, ce avea în S Media / Ghergania, în partea apuseană era Colchis - respectiv Gorghis - ce avea la S Anatolia iar între ele era Iberia, la N de Armenia (în S căreia se afla Mesopotamia). AlBania / Al-Bania însemna “Ţara Sufletului Sfânt” (având baza construcţiei lingvistice bazată pe “Al” / semnificând “sfânt” şi “Ba” semnificând “suflet”: “Al” provenea din termenul Sanscrit “Il”); şi azi Arabii folosesc prefixul “Al”, perpetuat - chiar ca originalul “Il” - de Italieni ori ca “El” de Iberii apuseni (din Peninsula Iberă). În vechime, “eroii” au fost “elogiaţi”, “eloii” însemnând cei “lăudaţi / slăviţi”, “elo” fiind singularul, respectiv cel slăvit / lăudat, reprezentantul lui “El” = Zeul Soarelui. În Caucaz, Iberia iniţială - răsăriteană - avea aceeaşi sorginte ca Albania / Al-Bania (provenind din Al-Ba), fiind Ţara Il-Ba / adică a “Sfântului Suflet”: Iberia; în Caucaz, printre Iberi / Iveri s-au stabilit Evrei (mutaţi în mileniul I î.C. din Sudicul Israel, în tranziţia din Canaan spre N Caucazului, unde în mileniul I sau regăsit printre lacomii Avari iar apoi printre Khazari - care au preluat atunci religia mozaică, pentru a se diferenţia atât faţă de creştini, cât şi faţă de musulmani - cuvântul Ebraic “ivri” fiind înrudit cu “a trece”, în Canaan Nordicii Evrei / Israeliţi deosebindu-se şi astfel de Sudicii Iudei, autonumiţi “Iehudi” / “Jehudi” şi peiorativ numiţi “Jidani” de alţii). Este de observat despre cei cu ochi bulbucaţi, urechi mari şi nas lung că s-au bucurat de respect în unele vechi societăţi - chiar dacă nemeritat uneori - ca amintiri Neandertale (în aşa tipologie, încadrându-se după aspectul fizic, fiind mulţi Evrei, Armeni, ş.a). De la începutul Epocii Bronzului, prefixul “Il” de sfinţire s-a regăsit şi în V Anatoliei: în Troada / Troia ca Ţinutul Ilion = Sf. Ion, adică al “prinţului sfânt” - Ion fiind

Bazinul Kuban și răspândirea Circasă 21


legat de străvechiul An - ori în denumirea Aeoliei / Eoliei din S Troadei / Troiei, etc. (Troada / Troia - centrată pe aşezarea Ghergis - a apărut la poalele Muntelui Gargaron al Masivului Ida / Idaios, cu denumirea fundamentată pe radicalele “Il” + “Daios”, fiind al “Sfintei Zeiţe”, adică al Marii Mame, Ga / “D” acoperind “G” şi la rândul său fiind acoperit de “Z”, având ca totem lupoaica, Frigian ştiută ca “Daos”). De altfel, bărbaţii Daghi şi femeile Daghe din Daghe-stan / ţară pe locul fostei Albanii Caucaziene îşi au rădăcina denumirii “Da” din “Daios” - de la Divina Zeiţă - şi “Ghi” / “Ghe” de la Pământ, prin întărirea cu repetiţie, efectiv însemnând “divinii pământeni” (sau mai bine, “zeiţele pământene”), cu semnul caracteristic lupesc la fel ca în vecina Gherganie / Hyrcanie. Colchis / Kolkis (de înţeles ca Gorghis, datorită echivalenţelor “G”/“K” şi “R”/“L”) acum e Georgia: singura ţară dintre cele vechi Caucaziene ce până în prezent şi-a păstrat numele Ghergan (într-un cadru aproximativ, Anticele Iberia şi Colchis au format Georgia), peste vechea Albanie Caucaziană concretizându-se Daghe-stan şi o parte Azeră; datorită împreunărilor cu “zânele Mamei” / Amazoanele, Ghergarii din fosta Albanie Caucaziană au devenit Daghi iar cei din fostele Colchis şi Iberia, Georgieni.

Este de ştiut că actuala capitală a Georgiei a fost fondată la sfârşitul secolului V de către regele Gorga-Sali notat de învăţatul Procopie / Procopius şi ca Gurgenes căruia i-au plăcut foarte mult izvoarele sulfuroase fierbinţi de acolo şi a revigorat aşezarea existentă din mileniul IV î.C., steagul său fiind o cruce roşie pe fond alb (model păstrat în centrul drapelului naţional timp de peste un mileniu şi jumătate, până azi); primul lui născut Dachi / Darki - avut cu o frumoasă prinţesă Sasanită - a lărgit oraşul în timpul domniei din 522-534: în Georgia, numele prinţului Dachi / Darki - fiul regelui Gorga - reproducea străvechiul nume Dagh Garghi. Dinastia Gurghenă - notată şi Guaram - a condus Iberia Caucaziană până în 786 (când Ştefan Gurghen a fost executat de Arabi); sub forma Curcuas s-a manifestat apoi pe înalte poziţii în Imperiul Bizantin. În urmă cu până la 6 milenii, din Daghe-stan până în Georgia / Gorghi a fost semnalat Gherga, resursă de pildă a dialectului actual Caucazian Dargwa / Darghinian utilizat şi de unii Ceceni, Inguşi, etc. (acum o şesime din Daghe-stan e populat de Darghini, inclusiv zona sa iniţială Gherga); de exemplu, schema lingvistică Caucaziană arată astfel:

Este de observat că Inguşii (care i-au zis țării lor Gergar / Gelgai) îşi mai spun şi Ghalghay / Galgay suprapunerea “L” peste “R” intervenind şi la ei - în limba lor Gierga însemnând “rotund”; spre exemplu, dicţionarele mai anunţă pentru “rotund” că la Albanezi e “qark”, la Corsicani e “chjerchju”, etc. (ca vecini, Ingușii îi au pe Ceceni în E și pe Oseți în V).

22


imensă (între Tibet şi Maghreb), estima că aceia au avut un centru de difuzare pornind din răsăritul Mediteranei. În opinia sa “megaliţii erau destinaţi să apere sufletele în călătoria spre lumea cealaltă, asigurând o post-existenţă eternă celor care iau ridicat în timpul vieţii lor (sau acelora cărora li s-au ridicat monumentele după moarte); în plus, megaliţii constituiau legătura prin excelenţă dintre vii şi morţi, fiind consideraţi ca perpetuând virtuţile magice ale persoanelor, asigurându-se astfel fertilitatea urmaşilor şi a locurilor. În Cultul Morţilor de tip megalitic - genealogiile jucau un rol important: se recitau ritualic genealogiile strămoşilor, adică ale întemeietorilor aşezărilor şi ai anumitor familii; oamenii sperau că numele lor erau rememorate prin intermediul pietrei (altfel exprimat, legăturile cu strămoşii erau asigurate prin memoria numelor şi a faptelor lor, memorie ‘împietrită’ în megaliţi: în religiile megalitice, sacralitatea pietrei era valorizată mai ales în relaţie cu post-existenţa). Graţie construcţiilor megalitice, morţii se bucurau de o putere excepţională: deoarece comunicarea cu strămoşii era asigurată prin ritual, acea putere putea fi împărtăşită şi de cei vii”. Din acea semnificaţie străveche se poate înţelege asocierea “Ţării Sfântului Suflet” “Al-Bania” / Albania a Ghergarilor - din Caucaz - cu albul oaselor, rămânând ca reper atât pentru doliu, cât şi geografic pentru apus (direcţia lor de deplasare, a celor albi la piele, coborâţi de pe munţii albi datorită zăpezii).

Kurkare Muierile Inguşe Ghalgai / Ghargai îşi prindeau părul în 2 coarne împodobite cu bijuterii - numite “Kurkare” - iar în timp de război părul devenea o coadă (întotdeauna cu aşezare pe cap); conform studiului genetic condus în 2001 de Ivane Nasidze şi Mark Stoneking de la “Institutul Max Planck” din Germania, ele au cea mai redusă varietate heterozigotă din lume - corespunzătoare principiului Hardy-Weinberg datorită izolării Caucaziene. Societatea Caucaziană în Epoca Pietrei avea o ideologie tripartită: preoţi (sacrificatori), militari (protectori) şi producători (crescători agricoli). Pe atunci - după tipicul vremii şi locului - neamul Gherganilor locuia în barăci de dimensiuni mari, din lemn, inclusiv în stepele Mugan şi Gargar (ulterior, la sfârşitul Epocii Pietrei, localnicii şi-au construit case din cărămizi de argilă / lut şi au utilizat ceramică pictată predominant în negru şi roşu). Gherganii aparţineau Tribului Ghergar - care era cel mai mare dintre triburile Caucaziene - având (conform geografului Anatolian Strabon, a cărui mamă a fost Georgiană) populaţie Pelasgă formată din oameni înalţi, blonzi, roşcaţi ori şaten deschis şi cu ochi cenuşii, bravi şi războinici, cu o limbă aspră, vecin cu tribul Ama-zoanelor / al “zânelor Mamei” ce locuiau la poalele Caucazului de la Marea Neagră - unde venerau Marea Mamă Gherga - şi cu care făceau copii: fetele erau ţinute de “zânele mamei” / Ama-zoane, băieţii de Ghergari (“Dicţionarul de mitologie greacă şi romană” înfăţişează Ghergarii ca Gargareni / Gargarei). În Caucaz sunt mii de megaliţi - dolmeni şi menhiri - din vremuri ancestrale, între care cele ale Ghergarilor şi Amazoanelor. Academicianul Austriac Heine Geldern 1885-1968, care şi-a consacrat o parte din viaţă studiului megaliţilor pe o suprafaţă

Dolmen De pildă - ca exemple de reverberaţii Ghergane în vecini - azi în Armenia există Muntele Garrgarr, de 1405 metri înălţime (40,57 lat. N, 44,26 long. E), Ghergher 39,46 lat. N, 45,32 long. E, etc., în Azerbaidjan sunt Gargar 40,33 lat. N, 45,43 long. E, Gherghelan 38,44 lat. N, 48,47 long. E, Gurgan 40,24 lat. N, 50,19 long. E, ş.a, în Georgia se află zona Gorga 42,08 lat. N, 44,24 long. E, cu ruinele Gorga 42,26 lat. N, 44,22 long. E la 1987 metri altitudine şi localitatea Tskhinuli Gorga 42,05 lat. N, 44,20 long. E, Ghergheti / Gergeti 42,39 lat. N, 44,37 long. E, Gherghemişi / Gherghe-mişi 43,05 lat. N, 41,15 long. E, etc. În Daghe-stan sunt 4 locaţii numite exact Gherga (numite identic ca aşezarea Gherga din Anatolia, azi Turcia): Regiunea Gerga / Urochishche (la N de Gerkhmakhi), Valea Gerga / Puleuvla, Râul Gerga / Dzhangatatar (la răsărit de Gergebil) şi aşezarea Gerga la N de Derbent iar în Cecenia este o locaţie Gherga / Gergi 43,15 lat. N, 46,21 long. E, în dialectul local acum fiind ştiută şi drept Qoşkelda / Koşkeldy. 23


înconjurând-o circular, de unde a rezultat Circasia; în Regatul Kartli - ce evocă Kurzii / Guţii - principalul trib era cel Tiberan (al lui Tubal / Tuval). Când Armenii au atacat zona, Grecii numeau Gogarena ceea ce era la S de Tbilisi. Gargarii asociaţi cu Amazoanele erau exact acolo; mitul Grec despre Gargari - sau Gorgoni - era despre proto-Georgiani şi e evident că Gargarii erau Goghi (biblic Gog). Însuşi Caucaz / Cauc-Az derivă din Gog, căci Az nu-s doar Azerii de azi, ci şi cei care au cucerit Asia; e de remarcat că vechiul nume al capitalei Kolkis / din ceea ce acum e Georgia - era chiar Az / Aes. Goghii - Arianii Iranului - apar ca un amalgam de oameni, cu care s-au aliat Iafiţii. Cimerii (urmaşii Iafitului Gomer) în acel timp au fost bine primiţi de Amazoane în Pont - regiunea dintre Capadochia şi Marea Neagră - ajungând egali cu Gorgonii; Goghii îl considerau pe Hermes sacru şi practicau cultul său falic, ceea ce era şi la Dinastia lui Gyges / Gugu, care conducea Lydia, ce a intrat în adversitate cu tot mai puternicii Cimeri din răsărit. Goghii erau echivalaţi cu Ciclopii având ochi pe frunte iar mitul ochiului era caracteristic Gorgonelor. Amazoanele şi Gorgonii erau împreună, aşa după cum reiese şi din faptul că printre nimfele care l-au crescut pe Dionis - care era Gorgon, căci purta şerpi în păr ca Medusa Gorgonă - au fost Menadele Anatoliene Gigarto şi Gorgo; pe de altă parte, asocierea fratelui său Apollo cu lupii era o reprezentare Gorgonă, căci Gorgania / Hyrcania din S Caspic era ‘ţara lupilor’. Poate şoca, însă nu cumva există similaritate între ‘Gorgo’ şi ‘Grec’ sau ‘Gorgon’ şi ‘Grecian’? ‘Enciclopedia Britannica’ afirmă că Graiele constituiau rădăcina pentru Greci; iar rădăcina pentru Kurganii din Nord erau Gorgonii. Herodot a anunţat că Lydus era frate cu Car şi Mysus (Carianii au fost influenţi şi în Rodos, unde era Cultul Mesopotamian al Soarelui, denumit Helios, care era tatăl lui Kirke / Circe). Carianii au fost urmaşii Atlantidei, mari piraţi, cei care au introdus stemele / blazoanele în lume (o temă devenită foarte dragă unora); Carianii erau înrudiţi cu Lelegii şi cu Kaukonii / Cauc-onii, cei mai timpurii Greci (aceia au fost aliaţi Troiei), o mărturie fiind şi că ‘Gargara Troiană era Lelegă’. Gargara din Troia a fost întemeiată de Caucazienii Gargari / Gorgoni, ceea ce indică provenienţa Lelegă-Cauconă din Caucazia. Prin Mysia curgea Râul Caicus / Caic-us (de acolo au emigrat Etruscii Tarquini, în Peninsula Italică); Romanii - din Peninsula Italică - au numit vântul Nordic Boreas al Tracilor ca ‘vulturesc’ (iar acel simbol nu era doar al lor). Ciclopii - cu pronunţia Kuklopi - reproduc Gog-lopi, silaba ‘lopi’ fiind de la ‘lupi’; pe de altă parte, ‘kuklos’ în vechea Greacă însemna ‘circular’ / ‘rotund’ (Ciclopii fiind faimoşi pentru ochiul lor rotund de pe frunte): dubla semnificaţie face legătura lui Gog cu Circasia / Circ-Asia. Fondatorii Romei - Romulus şi Remus - au fost crescuţi de o lupoaică şi deoarece erau descendenţi din Troianul Enea, înseamnă că erau Gorgoni: fostul ‘tărâm al lupilor’ Verkana - nume Persan - avea capitala Gorgăn şi a făcut parte din Imperiul Mezilor (de altfel, poetul Roman Vergiliu a scris despre originea Troianilor lui Enea dintre ‘tigrii Hyrcani’ - ceea ce confirmă geografia - iar folosirea felinelor ‘tigri’ poate fi legată de simbolistica leilor Anatolieni). Mitologia Greacă a anunţat despre Cureţi că s-au aşezat în Kerkyra / Corfu iar lângă ea era Insula Leucas - populată de Lelegi - ei ajungând să colonizeze şi în Peninsula Italică; concluzia despre cele mai adânci rădăcini ale Etruscilor şi Romanilor este că acelea erau în Caucasia şi Verkana. Strabon a scris despre Geţi şi Daci că erau ‘lupi’ şi apoi a menţionat Sciţii ‘Dae’ din Hyrcania /

Menhir Era începutul Epocii Bronzului când cei mai mulţi Pelasgi Ghergani s-au mutat din Caucaz (ei fiind strămoşii Tracilor şi Grecilor / de exemplu, istoricul Herodot Karka 5:7 a afirmat că dinaștii regali Traci îl considerau pe Gherganul Hermes ca strămoșul lor) iar Sciţii şi-au creat apoi, în mileniul I î.C., regat în teritoriul Ghergar; de pildă, braţul tronului unui rege Scit a fost găsit în Gorga-nul / Kurga-nul Kerkemess din Krasnodar Krai, în NV Caucazului. În secolul VI, geograful bizantin Ştefan în “Etnica” a notat existenţa Ţinutului Gogarena în apusul Caspic, pe locul unde Antic s-a format Regatul Albaniei Caucaziene, cu o suprafaţă mai mare decât a Banatului / acum zona fiind populată îndeosebi de Azeri (de exemplu, Biblia în “Cartea lui Iezechiel” a scris despre prinţul Gog - vărul lui Canaan / din Ţinutul Magog, zonă notată Gitia de “Tora” - iar Coranul l-a menţionat în capitolul despre oamenii peşterilor, cu localizare la Zidul Caucazian); asemuirile onomastice ale lui Gog din Albania Caucaziană pot fi răsfrânte până la autodenumirea Georgianilor / Gruzinilor ca Goghi, la populaţia Ghegă din Albania Balcanică ori la Gugulanii de la poalele Muntelui Gugu din Banat (cei mai serioşi cercetători i-au echivalat pe Geţi şi pe Marii Geţi / MasaGeţi cu Gog şi Magog). Cercetătoarea Britanică Pam Millington de la “Observatorul triburilor” a scris despre “Gog - vechii Gorgoni”, în 2006: “Sa dovedit că din Roş - fratele Iberului Tubal - au provenit Ruşii şi că Gog n-a fost Arab, ci Rus. Aşezarea biblicului Tubal în Georgia a fost T’Ibilisi, nume Iber însemnând ‘al lui Tubal’ (azi capitala acelei ţări), plasată între Munţii Caucaz 24


Verkana. Helios era zeul lupesc al Verkanei iar Cultul Lupilor exista şi în Anatoliana Lykie / Licie (locul naşterii lui Apollo / dacă acela n-a fost cumva Delos). Este foarte posibil ca unii dintre iluminaţii conducători secreţi ai prezentei lumi să fie descendenţii acelor străvechi Gargari / Gorgoni”. Privind vechea denumire a Regatului Kartli - în centrul căruia era capitala Tbilisi - Giorgi Melikishvili 1918-2002, directorul “Institutului de Istorie” al Georgiei, a demonstrat că acela era Karta, însemnând “Grădină”; locuitorii săi erau înrudiţi cu Ghargoii / Khaldoii şi cu Gordii / Carduchii de la S de Marea Argeş / Lacul Van: Regatul Gorduen / Korkayk, populat de Gordi / Cardukoi, era bogat în păşuni - religios fiind legat de foştii Huriani - şi a fost menţionat de pildă în 520 î.C. de Hecateu din Milet, vechii Greci ştiindu-l pe eponimul Gordys ca nepotul zeilor Oceanus şi Gaia. Carduchii / Gordii populau mai ales Munții Zagros, până în S Lacului Van, în vechime ei având acolo Regatul Beth Qardu (între Anticele Partia și Armenia); Romanii au inclus acel Regat Gordian - notat și Gordyene / Korduene - în imperiul lor: era la apus de Lacul Urmia, la răsărit de acea apă - până la Marea Caspică - fiind Media = Țara Magilor Gherghi. În prezent, Gogarena / Gugark este o regiune împărţită de ţările din zonă (în imaginea următoarea este reproducerea unei hărţi gravate pe cupru, păstrată în Londra din 1770).

Meda - care parcurge “cu bucurie” toate ediţiile lucrării “Originea Gherga” - a enunţat ipoteza înrudirii neamurilor Meda şi Gherga, prin filiera AgaTârşilor instalaţi în Carpaţi din secolul VI î.C., la Gherdap de exemplu semnificative fiind şi onomastice Mediane ca Mehedinţi, Mehadia, etc). În timpul Romanilor, Kurzii populau provincia imperială Ghirdia / Gordia (Gordyene / Girdiyan) iar după aceea au dezvoltat credinţa monoteistă Yazidică (al cărei calendar porneşte din 4759 î.C.), ce consideră oamenii ca descendenţi pe linie paternă din Adam şi e contrară imaginii că Satana ar fi sursa răului, considerând că acela provine din spiritele oamenilor, de aceea neavând Iad; în Mosul - oraş din Irak de pe Fluviul Tigru, pe malul opus faţă de Ninive - şi în prezent există populaţia Ghergari / Gergari, sub presiunea asimilării şiite Kurde (în prezent - ca şi în Siria - Kurzii constituie în Turcia cea mai importantă minoritate), în 1924 Liga Naţiunilor luând în considerare teritoriul Kurdi-stan sub forma schiţată:

Gogarena În 2014, cercetătorul Canadian Polat Kaya – care a echivalat Dacii cu Daghii – a afirmat și identitatea lingvistică dintre Kurzi și “Lupi” (via termenul “Kurt”, ce în Turcă înseamnă “Lup”): pentru primii Turci, vechii Kurzi au fost asociați cu Dragonii / “Drako”, respectiv cu Lupii (la fel ca Turanicii și ca Daghii); pe de altă parte, se știe că semnul lupesc a fost tipic Geto-Dac. În S Caucazului, din Cultura Kurgană - a Gorganelor - a populaţiei denumită de cei din Babilon drept Garda / Gardu sau Karda / Qarda, înrudită cu Guti din Mesopotamia în mileniul III î.C. după cum au notat textele Sumeriene, s-au desprins Kurzii, care acum formează un popor în mai multe ţări dar fără stat propriu, cu ziua lor la echinocţiul de primăvară, 21 III (zona lor tradiţională era la izvoarele Eufratului şi Tigrului, cele 2 Fluvii delimitând Mesopotamia): Kurzii, în legătură cu clanurile Kuru ale mileniului II î.C. din N Indiei - care respectau forţa Ka a protectorului agriculturii Ra - au fost în legătură şi apoi cu Mezii mileniului I î.C. (numiţi de către toţi ca Ariani până în mileniul II î.C., când ca urmare a vizitei prinţesei Medeea din actuala Georgia / Gorghis sau Kolkis - care apoi a fugit cu argonautul Iason la mătuşa Circe în Cume / Italia - şi-au schimbat denumirea după a ei; în 2012, Bănăţeanul Simion

Kurzii În 2005 - pe tema “Oare Kurzii şi Românii sunt popoare înrudite?” - Kurdul Husein Kerim a publicat câteva observaţii: “Kurzii învaţă Româna repede şi aceasta nu este o simplă coincidenţă. Celor care doresc să-şi cunoască propriile origini, le recomand să-şi înceapă cercetările din Kurdistan. În multe ţări, multe popoare seamănă cu Kurzii, însă niciunde nu există asemănări aşa cum sunt cu poporul Român. Urmaşii Sarmaţilor, Alanilor şi Dacilor încă mai trăiesc în Kurdistan. Kurzii şi Românii se aseamănă foarte mult atât prin datini, cât şi din punct de vedere istoric. După cum se ştie, Mezii au jucat un rol important în formarea Kurzilor de astăzi; Mezii 25


se întindeau din India până în Balcani. Aspectul pe care vreau să-l evidenţiez sunt asemănările dintre Mezi şi Daci. La Mezi nu exista despotismul. Alegerea regelui şi deciziile importante erau realizate de către un sfat format din oameni în vârstă. Aceleaşi situaţii se întâlneau şi la Daci. Mezii împotriva duşmanilor puternici aplicau tehnica de război a gherilelor. Dacii au procedat la fel împotriva Romanilor. Autoritatea religiei era foarte mare la Mezi şi Daci. Zoroastrismul era Mezic, Zalmoxismul la Daci fiind similar. Plângerea morţilor la Mezi era considerată un păcat, deoarece se credea că împiedica despărţirea sufletului de trup şi înălţarea sa; Dacii nu-şi plângeau morţii, căci ei credeau în viaţa de apoi a sufletului. Numele celui mai cunoscut rege al Mezilor a fost Dyako; acest nume nu seamănă cu pronunţia cuvântului Dac? În Kurdă, Koegian e Muntele Sufletelor iar Kogaionon a fost Muntele Sacru al Dacilor. La Români se ştie de Baba Dochia; aceeaşi situaţie este întâlnită şi în Kurdistan: Baba Gurgur / Gargar de la Kerkuk e loc de pelerinaj chiar şi în prezent, oamenii sacrificând animale acolo şi rugându-se pentru împlinirea dorinţelor (apele izvoarelor termale de acolo sunt foarte bune pentru rahitici şi pentru vindecarea problemelor digestive). Cercurile de zid ale cetăţilor Dace, realizate unul într-altul, amintesc de Ecbatana, capitala Mediei; conform lui Herodot, oraşul era înconjurat cu câteva rânduri de ziduri unul într-altul, fiecare de altă culoare. Dacii la denumirile aşezărilor adăugau ‘dava’; în Kurdă ‘ava’ înseamnă ‘a construi’, localităţile cu aşa sufix fiind destul de răspândite (denumirile Române cu terminaţia ‘eşt’ au echivalentul în Kurdă, însemnând locuri plane). Legenda Meşterului Manole există şi la Kurzi”. (Este de remarcat despre cei mai Sudici Kurzi că au fost Ardalani iar în Anatolia Kurzii şi azi zic “dewî” aşezării / cuvânt legat de Iranianul “devar” pentru zid). În 1901, Britanicul Henry Howorth a afirmat că numele de Kurd a fost în relaţie cu cel Babilonian “Quradu” / având înţelesul de “războinic” iar “gut” (de la fosta denumire Gutium a zonei lor) se ştia că era utilizat în aceleaşi părţi pentru “taur” - ceea ce conducea la semnificaţia de “războinic, ca taurul” - iar în 2003, Dr. Gerald Honigman a scris: “Kurzii de milenii au trăit în Orientul Mijlociu; nu-s Arabi. Numele lor a provenit din străvechiul Guti (Gurti - Kurdi), al celor care au cucerit Babilonul. Au fost Hurianii Mesopotamiei şi apoi Mezii Persiei iar în prezent zona lor muntoasă e împărţită de multe ţări”.

Slemani / Sulaymaniyah 35,33 lat. N, 45,26 long. E locuită de Kurzi Qerga; în prezent, se poate remarca despre mulţi Iranieni, Kurzi şi Azeri că sunt mândri descendenţi Mezi). Din însemnările maiorului Britanic Henry Rawlinson (publicate de “Societatea Regală de Geografie” în 1841) dintre notiţele despre Kurzii Qerga - notaţi Zerza - iată unele extrase: “Ei au în comun cu ceilalţi Kurzi aceeaşi religie sunită şi sunt în permanentă hărţuială cu sălbaticii de la frontiera Imperiului Otoman, care le-au luat posesiunile în secolul XV (căci proprietăţile lor se întindeau şi încolo). Recent, la Sirgan - unde am recunoscut Saragana menţionată de cronicarul bizantin Teofilact unde a poposit împăratul Săsăn Khosrau II cu armata sa pentru a-şi împrospăta forţele unul din şefii Zerza a ridicat un puternic fort, pentru protecţia Văii Gader. Proprietarii Zerza cel mai mult au suferit de la triburile din munţi, care vor să-şi ducă la iernat turmele în zona lor. Acum - după epidemia de ciumă - casele Zerza dacă mai sunt circa 800; anterior, erau aproape 5 mii, cu domeniile întinse până la Azeri. Toată zona din răsăritul munţilor e a lui Zerza”. Dr. Budag Budagov, directorul “Institutului de Geografie” al Academiei Azere, în 1996 s-a preocupat de provenienţa denumirilor în Caucaz - inclusiv din zona Kurdă - arătând câteva aspecte, ca: “Muntele Gargha-Bazar de la frontiera Armeano-Turcă în înţeles Altaic constă din Karga şi Bazar, Kargha fiind în Antichitate un trib, multe locuri din Armenia, Azerbaijan, Kazah-stan şi Asia Centrală, până în Altai, având Gargha în componenţe, ‘bazar’ conferindu-i înţelesul geografic de ‘piaţă’. Cei din respectivul Bazar Gargha au coborât de pe acel Munte în provincia Azeră Nakhchivan (în secolul XIX încă exista acolo Garghabazar), ajungând până în districtul Fuzulî, unde şi acum există localitatea Garghabazaar. Prima epopee Azeră - despre Dada Gorgud / Korkut, ‘dada’ însemnând ‘părintele’ - a făcut referire la timpul Ciclopic al oamenilor cu ochi pe frunte şi la Munţii Garga, localizaţi pe frontiera dintre Armenia şi Turcia. Munţii din răsăritul Turciei sunt ştiuţi până în prezent ca Munţii Kargar. Denumirea munţilor provine de la Tribul Gargar. Numele Gargarilor este menţionat în ‘Istoria Albaniei’ la începutul mileniului I. Un munte din Gharbagh (acum provincia Nagorno-Karabah, denumire consolidată Pecenegă) e numit Gargar-dagh şi are altitudinea de 2330 metri. Alt Gargardagh e la gura Râului Samur (de altfel, capitala regiunii Gharbagh este pe Râul Karkar). Respectiva sursă istorică despre cel mai mare împărat Sasanit (Khosrau I / Anuşiravan, care a domnit în 531-579) informează că a construit oraşul Karkar în Ţinutul Muşkur, geograful Ibn Khordadbeh din fosta Gherganie - S Caspic - în 870 menţionându-i denumirea drept Karkara. Numele celor rămaşi dintre Gargari printre Azeri a fost pervertit şi ca ‘Herher’ în unele locuri; de fapt - în opinia Azeră - ei au ajuns în Caucaz odată cu Sciţii, în secolul VIII î.C. Mercenarul Elen Xenofon la sfârşitul secolului V î.C. a scris că Sciţii erau vecinii populaţiei Gurgane / Ghirkane (notată ca ‘Parikană’ de istoricul Herodot), Strabon clarificând în enumerarea triburilor din V Caspic că erau Ghirka-nii şi Sciţii. Moise din Koren - autorul Istoriei Armeniei în secolul V - a scris că în secolul precedent marele Tiridat (regele care a creştinat Armenia) a traversat Stepa Gargar pentru a-l înfrunta pe împăratul Sasanit Şapur. În prezent, Gargarii sunt în Masivul Garabagh, în Bazinul Gargar (ce se întinde între Azeri şi Armeni). Acum Azerbaidjan şi Armenia au multe locuri cuprinzând Garga ca reflecţie de la tribul V Siberian Karga şi de la Ghirghizi / Kirghizi: Ghergach / Gorgach (în Provincia

Portrete de Mezi (Este de observat că vechiul nume pentru Muntele Ararat a fost Quardu iar până azi luptele cu taurii sunt denumite coride, în N Irakului de exemplu până în prezent păstrându-se numele Qerga pentru zona din provincia 26


Erevan), Garga, Gargar, Gargasar, Gargha-kudmaz (în regiunea Karbi din Provincia Erevan, ‘kudmaz’ însemnând ‘deal însorit’), Gargha-vang (în Provincia Erevan, ‘vang’ însemnând biserică), Garghali (menţionat în Provincia Erevan până la mijlocul secolului XIX, având soartă similară cu localitatea Garga-lug din Provincia Gars, distrusă tot atunci), Gargali (în provincia Erevan), Garganktapa / Kargan (în Provincia Erevan, numele regăsindu-se şi în Daghe-stan ori ca Muntele Kargan-dagh în Azerbaidjan), satul Karki (în Provincia Erevan, dispărut în secolul XIX), Garghili şi Garghilig (în Provincia Erevan), Gargalig (în Provincia Erevan, pentru un ‘grohotiş glaciar’), Muntele Gargali, Râul Ghergher / Gargar, Ghirghi (o distorsiune de la Karki), Gorgud (în Provincia Erevan), Harhar (o derivaţie din Gargar în provincia Erevan), Rus Gargari (însemnând aşezarea Ruşilor lângă satul Gargarilor), ş.a. ori localităţile Gargar dar şi Râul Gargar / Erer, aşezările Gargalig, Gargabazar, Gargay, Kargabazar, Gargar-chay (în districtul Borchali, însemnând Râul Gargar), Muntele Gargali în Azerbaidjan, ş.a. Numele s-a transmis - mai ales în Evul Mediu - şi prin formele Ghergher, Gagar, etc.” (e de ştiut că în secolul XX, sovieticii au schimbat unele denumiri Ghergane, ca Gargar în Puşkino, Gargavank în Pokravan, cele 2 Gargabazar din districtul Echmiadzin în Aykaşen şi Haykaşen, etc). În 2005, cercetătorul Amjad Jaimoukha - referindu-se la Gargarei ca strămoşii populaţiei Dzurdzuk din Caucaz / devenită Cecenă a afirmat că numele Hereti (pentru un Regat Medieval) şi anteriorul Er / Herşi pentru oamenii din zonă proveneau de la Ghergari: fortăreaţa Erebuni / Erevan s-a numit de la ei, la fel ca Lacul Sevan / ce iniţial a fost Lacul Ereta, ca şi Râul Arax (iniţial Yeraskhi), etc.; în imaginea următoare se poate vedea intrarea în localitatea Gargar 40,56 lat. N, 44,26 long. E din Armenia:

În fosta Armenie Mare / acum răsăritul Turciei, mai există localităţi cu denumiri Ghergane ca Gherghez / Gergez 38,42 lat. N, 43,58 long. E, Gherguvan / Gerguvan 38,13 lat. N, 40,04 long. E, Gorgu 38,15 lat. N, 38,70 long. E şi 39,14 lat. N, 41,35 long. E, ş.a.; Karki 39,47 lat. N, 44,56 long. E în Azerbaijan este un alt exemplu topografic: acolo Azerii şi acum utilizează covoarele Garga, cum ar fi de exemplu cel de lână din imagine, datând din secolul XIX (al cărui cadru interior este caracteristic modelului utilizat în N Afghanistanului / lângă regiunea Turkmenă Kerki):

Covor Garga În Armeană, pentru “covor” se foloseşte “gorg” = գորգ (profesorul Grigor Kapantsyan l-a considerat ca derivat din Hitită, ce avea termenul “koork” / “koorkas”, despre care expertul Edgar Sturtevant a explicat că era pătura de acoperit calul). Este de remarcat că în trecut - în toate culturile fiecare element, fiecare motiv de pe textile / ţesături, covoare şi broderii avea o semnificaţie; nu doar culorile şi motivele indicau imediat aşezarea, neamul, statutul oficial sau afilierea religioasă, ci fiecare element avea un înţeles (chilimurile erau confecţionate pentru uz familiar, cu referinţe pe care 27


cunoscuţii să poată imediat să le “citească”). Fotograful Rus Sergey Gorski (1863-1944), cu sprijinul ultimului ţar din familia Romanov, a realizat imagini de calitate în Daghe-stan, în 1910:

Caucazul azi Inventarea vinului În onomastica Ghergană se află şi ciorchinii (la fel ca ţurţurii, ciucurii, etc.); textele Sumeriene au afirmat că prinţii Anuna / Gregori au dat omenirii “gustoşii struguri albi şi deliciosul vin alb, minunaţii struguri negri şi aromatul vin roşu”. În Caucazul Epocii Pietrei, Gherganii - numiţi acolo Gargari / Ghergari - erau sedentari şi creşteau animale / pe care le-au domesticit, practicând şi culturi agricole (zona era fertilă, cu livezi şi culturi de cereale); le plăceau varza / curechi, consumau ouă de păsări şi au inventat vinul din struguri, producându-l din “Vitis Vinifera” / principala plantă viniferă, de la ei răspândindu-se apoi pe tot globul, cu numele - azi Armean - “gini” (la vechii Greci, Români, Ruşi, ş.a., ca “ghin”, Fenicienii îi ziceau “kerem”): producătorii de “ghin” erau ştiuţi ca Genii / Gini. Francezul Raymond Billiard în 1913 a estimat cunoaşterea vinificării strugurilor cel puţin din mileniul VI î.C.; încă de la începuturi, au fost observate proprietățile antiseptic ale vinului, cu care se spălau rănile deschise.

În 2005, Ahmad Jaimoukha a susţinut ipoteza că Ghergarii rămaşi în Caucaz erau strămoşii Cecenilor şi ai celor din Ţinutul Turnurilor, Inguşeţia (ce-şi zic Ghalgai printre care cel mai numeros nume de familie şi acum este “Ghergar” - existând şi Ghelgai, Ghegar, Amazon, ş.a.); formula Georgiană de salut politicoasă rămasă până azi în uz e “Ghergat” (“Garghi” în jargon).

28


cu frumosul, etc.; de exemplu, în vechime pentru noţiunea de Iad se folosea termenul de “iezer” - ce însemna hău sau gheenă - condamnaţii acolo pierzându-şi formele de energie (gheena era ţinutul subpământean al umbrelor, “Cartea lui Enoh” explicitând locul ca “abis”, în Română din “iezer” născându-se cuvântul pentru izvor, la Slavi în legătură cu “glaza” = “ochi”).

Zeul Vinului În 2010, colectivul de geneticieni Americani coordonaţi de către Sean Myles de la Universitatea Cornell şi Barbara Schaal de la Universitatea Washington au documentat că vinul a apărut în spaţiul Caucazian dintre Mările Caspică şi Neagră, începând cu Daghe-stan (fosta Ţară Ghergară); de altfel, cel mai vechi vas de vin din lume a fost găsit în Armenia. La toţi care au cunoscut viticultura, ghinul / vinul a fost integrat în ceremoniile sacre, reprezentând o ofrandă rituală dedicată cultului strămoşilor, fiind considerat o băutură de origine celestă, în legătură cu focul uranian şi cunoaşterea absolută (ca sursă a extazului, vinul transforma vegetativul într-o forţă spirituală), astfel încât e o băutură masculină, căreia i s-a atribuit de la început puteri fecundante şi transformatoare; licorii îi era menit să abolească existenţa cotidiană şi să îngăduie reintegrarea mistică, prin asocierea cu veşnica tinereţe / respectiv imortalitatea (în Carpaţi, deoarece vinul tulbura puterea de incantaţie a cuvântului, au fost luate de Geţi / Daci şi măsuri de stârpire a viilor, căci abuzul nu mai inspira poetic dragostea şi adevărul, latura sa întunecată legându-se de pierderea minţilor, judecăţi greşite ori limbuţie nereţinută). Orgiile - în care au fost introduse vinurile - au ajuns ca reprezentările tărâmurilor unde se întâlneau Cerul cu Pământul, morţii cu viii, Iadul cu Raiul, răul cu binele, urâtul

Vinul Georgian Kolkida 29


În tradiţia paleo-orientală, viţa-de-vie a fost planta asociată cu “Arborele Vieţii” - semnul Sumerian pentru viaţă fiind frunza viţei - cultivarea sa ajungând o îndeletnicire încărcată de sacralitate (în capitala Sumeriană Warka / Uruk, fiica Zeiţei Ghertur - Zeertur / Turdu - era Gheştin: patroana strugurilor cereşti, a vinului); în Sanscrită “vena” = “dorinţă”. Mult ulterior, Evreii vechi l-au considerat pe Iahve drept crescător de vie iar Israelul ca via lui; în Biblie / Ioan 15:1 s-a consemnat şi ce a zis Iisus: “Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”. În Latină “torcularium” era teascul: presa cu care se storcea strugurii. În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Via a fost identificată de paleo-orientali cu ‘iarba vieţii’ şi semnul Sumerian pentru ‘viaţă’ era de obicei o frunză de viţă. Această plantă a fost consacrată Marii Zeiţă: Zeiţa-Mumă a fost numită - la început - ‘Mama-butucde-viţă’ sau ‘Zeiţa-butuc-de-viţă’. Încă de la origine, simbolismul viei a fost eminamente pozitiv. Viţa-de-vie trecea, în regiunile din jurul vechiului Israel, drept un arbore sacru, chiar divin, şi produsul său - vinul - drept băutura zeilor. Motivul femeie goală / vie s-a transmis în legendele apocrife creştine. Vinul e simbolul vieţii ascunse, al tinereţii triumfătoare şi secrete; de aceea - ca şi datorită culorii sale roşii - este o reabilitare tehnologică a sângelui: sângele recreat de teasc e semnul unei imense victorii asupra scurgerii anemice a timpului”. Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului a emis definiţia că “vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentaţia completă ori parţială a strugurilor sau a mustului din struguri proaspeţi” iar Carta Vinului, adoptată de “Conferinţa Europeană a Regiunilor Viticole” în 1991, a proclamat că “au dreptul la denumirea nobilă de vin numai produsele provenind din fermentarea strugurilor proaspeţi sau a mustului de struguri, fruct al Vitis Vinifera ori al încrucişărilor izvorâte din aceasta recunoscute ca atare de instituţiile competente”. Vinul, rodul viei şi al muncii omului, este mai mult decât un simplu bun de consum. Însoţitorul omului de milenii, vinul ţine în acelaşi timp de sacru şi de profan: el este o valoare a civilizaţiei şi un criteriu al calităţii vieţii, constituind pe lângă un bun de consum şi un bun cultural; el este şi rămâne un factor al vieţii sociale, este o condiţie a dezvoltării economice dar şi al progresului tehnologic şi ştiinţific a numeroase regiuni. De-a lungul timpului, vinul a fost utilizat în scopuri medicale, politice, sociale, economice, etc. Utilizarea în scopuri religioase a vinului, considerat din Epoca Pietrei drept “sângele” pământului, a devenit celebră, ca de pildă prin epopeea Uriaşului Sumerian Ghilga-meş care a adus vinul şi via umanităţii anunţând legenda biblică a lui Noe - mare amator de vin - în Vechiul Testament vinul fiind deja prezentat ca o metaforă a înţelepciunii divine (filozoful Platon a scris în “Philebos” că primul cultivator al viţei de vie a fost Teut / Thot - adică bunicul Gherga - notat de vechii Evrei ca Ham, fiul lui Noe); Hitiţii - care îi notau pe Ghirgasiţi şi drept Karkm - erau mari băutori de vin (regiunea Capadochiei, vecină Caucazului, populată de Gargareni, era faimoasă cu vinul său) iar Anticii Egipteni importau vin de la Cariani / Ghergani. Vinurile actuale nu prea seamănă cu cele din timpurile îndepărtate, când se învecheau la soare şi deseori li se adăugau apă de mare, diverse condimente sau chiar opiu, fiind asemănate cu “sângele regal”, zis “Greal” (băuturi greoaie, care uneori “luau minţile”); conform tuturor mărturiilor, vinurile servite în marele trecut dezlănţuiau forţe şi bravură altfel decât acum: genetic, nu toţi oamenii erau pregătiţi în acelaşi fel pentru îngurgitarea noului tip de

băutură. Filozoful Platon a scris că “Tracii beau vin neamestecat de loc cu apă şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire”. Grecii vechi şi Romanii l-au venerat pe DionisBachus ca zeul băuturii, extazului şi fertilităţii (care, conform savanţilor, printre care Suedezul Martin Nilsson, era fiul Zeiţei Pământului Semelo / Cybele - născut la Gorgye în Insula Samos - şi a fost introdus mai târziu printre divinităţi, după cum a afirmat istoricul Herodot Karka, fiind sărbătorit ca Dionysos Gorgyreus din Gorgyra împreună cu DemetraCeres / Zeiţa Agriculturii şi supranumit Gorgyeus); prima minune a lui Iisus - relatată de Biblie - s-a întâmplat la cununia din Cana Galileii, unde n-a fost un nuntaş oarecare, ci preocupat ca toţi să aibă destulă băutură (în acel timp, acolo stăpâneau Romanii). În imaginea următoare se poate vedea un vas pentru vin din Antichitate, în Cana Galileii / Israel:

Cana Galileii Una dintre cauzele căderii Imperiului Roman a fost intoxicaţia cu plumb din Peninsula Apenină / Italică, metal prezent inclusiv în vechile vinuri (plumbul e larg răspândit acolo în unele straturi vulcanice spălate de ape - roditoare dar şi toxice - iar Antic plumbul a fost foarte mult utilizat la manufactura ustensilelor de bucătărie, ingerarea sa afectând creşterea copiilor dar şi dezvoltarea adulţilor, mulţi descendenţi Italieni rămânând de aceea foarte scunzi pentru multe generaţii; mai mult, din anul 193 vinul acela cu plumb a fost cuprins în raţia zilnică a soldaţilor Romani). Este de ştiut că din punct de vedere botanic, fructul viţei-de-vie e de tipul boabă (în vechime, Românii îi ziceau bacă, în Latină având corespondentul bachus). Este de observat şi semnificaţia numelui Grigore / Gregorios (adică “limpede” în lumea Greacă post-clasică), în legătură cu verbele “gregoreo” însemnând “complet treaz” ori “egregora” însemnând “veghere”; formele adjectivale aveau sensul de “activ, cu mintea trează”, “gregoros” fiind “rapid, iute”. În Greaca târzie au apărut şi Gregoras, Gregoria şi chiar Gligoris, atestate de epigrafia Latină sub forme ca Gregorius, Glegorius, ş.a. (în documentele Ţării Româneşti, o veche 30


atestare a numelui Grigore a apărut sub forma adjectivală, ca de exemplu în 1385, când o parte a Moşiei Tismana din Gorj - în a cărei mănăstire era cea mai mare bute de vin din Ţara Românească - se numea “ligăcească”); formele Române de Gligor, Gliga, etc. au apărut mai târziu, ca prenume sau nume de familie: Gorcea, Grigu, Ghergheli, Gurgur, Gurgu, Gurga, ş.a. (preluate şi de vecini, ca Bulgarul Grigori, Sârbul Grgur, Maghiarul Gergo, Ucraineanul Hryhir, etc). Viticultura Medievală a fost ecleziastică, vinul fiind folosit masiv - harta mănăstirilor suprapunându-se cu harta podgoriilor oriunde în lumea creştină - în prezent producţia industrială a vinului ajungând să fie cea mai mare din istoria omenirii; de pildă, “ghiurghiuliu” a rămas cunoscut la Români ca vinul trandafiriu iar verbul “a se chercheli” e întrebuinţat pentru cei ameţiţi uşor de băutură (nu întâmplător, acum cea mai mare colecţie de vinuri din lume, în cel mai mare oraş vinicol subteran - contemporan consemnat de “Cartea recordurilor” e în spaţiu Român, la Mileştii Mici 46,54 lat. N, 28,48 long. E / Basarabia):

Conform academicianului Petriceicu Haşdeu, în graiul Geţilor şi apoi în cel vechi al Românilor s-au utilizat gorgan, gordan, goardină, gordean, gordin, etc. pentru varietatea de struguri cu boabe verzi-gălbui la producerea vinurilor de masă. Gordin era ceea ce vechii Români ştiau ca soiul autohton de viţă-de-vie: o varietate cu struguri albi şi dulci, academicianul Petriceicu Haşdeu în “Originile viticulturei la Români” afirmând că “numele acestui strugure delicios duce drept la Sanscritul ‘gardh’ = ‘a dori’; din Slavul ‘grozd’ era peste putinţă a se naşte Românul ‘gordin’.” De la cârceii viţei de vie - numiţi “kărlik” - s-a fixat denumirea de cârlig. Peiorativ, în vechime Românii ziceau cârciumarului “gârgălău” (în legătură şi cu gârla: apa curgătoare); în vocabularul Român, German, ş.a., prin “gardină” a rămas înţelesul şănţuleţului de la capetele din interior ale doagelor butoiului, pentru a fixa fundul şi capacul. Calendarul viticol Românesc consemnează în februarie / “făurar” prima sărbătoare - care coincide cu debutul ciclului vegetal al viţei de vie - cu ceea ce în Oltenia încă se numeşte Gurban / Zarezan: atunci moare Anul Vechi viticol şi renaşte Anul Nou viticol; de Gurban / Zarezan se face sfeştania viilor, adică se sfinţeşte via şi se blesteamă gângăniile ce păgubesc, menindu-se belşugul viei. Practica vizată la Zarezan - numit şi Arezan / Târcolit - e organizarea unui ospăţ în “capul viei”, considerat ofrandă pentru a îmbuna natura şi a rodi via, când se sacrifica un berbec; definitorie e folosirea corzilor de vie ca elemente de corcodeală / podoabă, făcându-se coroniţe din ele iar participanţii încingându-se şi la brâuri cu corzi de vie, în ideea realizării unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului. Târcolirea viei însemna înconjurarea ei, tehnica făcând parte din magia invocării belşugului. Dr. Ion Ghinoiu a afirmat în 2013 că “Anul Nou viticol era Gurbanul, un ceremonial bahic de origine tracă, în dimineaţa zilei de 1 februarie; îmbrăcaţi sărbătoreşte, bărbaţii mergeau în câmp, la plantaţiile de vie, de obicei în sănii trase de cai împodobiţi cu coarde de viţă de vie. Fiecare proprietar îşi dezgropa plosca cu vin îngropată toamna, după fermentarea vinului, tăia corzi cu care se încingea peste piept, îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu, efectuând diverse practici magice care garantau rod bogat şi protecţie împotriva dăunătorilor viţei de vie iar apoi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo mâncau, beau, jucau în jurul flăcărilor, săreau peste foc, stropeau cu vin jarul. Seara se întorceau în sat cu făclii aprinse în mâini şi continuau petrecerile pe grupuri de familii. Numele sărbătorii de Gurban însemna sacrificiul unui animal întreg şi împărţit participanţilor, atestând jertfa oii / berbecului, obicei care s-a pierdut de-a lungul timpului. Gurban era moartea şi renaşterea Sângiorzului, zeul vegetaţiei şi al animalelor domestice, la Anul Nou pastoral. Secvenţele rituale şi ceremoniale redau - simbolic - moartea violentă, 31


prin tăiere, a zeului substituit de un miel alb şi renaşterea aceluia prin incinerare: purificarea trupească şi sufletească a participanţilor; alegerea mielului şi locului unde va fi sacrificat (o poiană curată în mijlocul pădurii); purificarea cuţitului prin ştergerea sa pe iarbă; sacrificiul nocturn al zeului; scurgerea sângelui într-o groapă anume săpată în pământ; renaşterea prin incinerarea (friptul haiduceşte) a trupului neînsufleţit; ospăţul nocturn la care se consuma sacramental carnea friptă ruptă, cu mâna; îngroparea oaselor şi a tuturor resturilor alimentare într-o groapă săpată lângă rugul funerar. Resturile de la festinul marilor sărbători (Crăciun, Paşti, etc.) erau date pe apele curgătoare sau îngropate prin grădini; cu acel prilej, oficiantul cultului bărbatul cel mai bătrân din familie - invoca pe Maica Domnului şi pe Sf. Gheorghe”. Cercetătorul Român Eugen Dinu a scris că de fapt “taina Gurbanelor - sărbătoare moştenită din vremea dacilor - semnifica mântuirea de păcate şi însănătoşirea celor bolnavi; obiceiul chiar a făcut minuni şi se ţinea în fiecare an pe 6 mai” (când e Sf. Gheorghe după calendarul creştin vechi: “Iurea” la Ucraineni, “Hâdârlez” la musulmanii din Dobrogea / semnificând începutul verii). Iată aşadar că un sfert de an (lunile II-IV), între Anul Nou viticol şi Anul Nou pastoral - între care fiind Anul Nou propriu-zis din trecut, la Mărţişor - s-a aflat mereu sub semnul ceremoniei Gurbane, patronate de Gherga / Gheorghe; Gorubanţii / Kurbanţii (aşa cum erau numiţi în Frigia dansatorii Marii Mame, au fost ştiuţi ca fiii Moşului Cronos / Crăciun, notaţi Coribanţi / Corăbieri, vechimea lor fiind din timpurile Atlante / Oceanice): Gherganii au dominat Calendarul Popular, cu manifestări îndeosebi la marile momente de la instaurarea iernii - adică de la Crăciun / când noaptea e cea mai lungă - până la sosirea verii, adică până după echinocţiul de primăvară (când ziua - după ce a egalat durata nopţii - îşi începe evidenta creştere). Pe de altă parte, Corybanţii / Korybantii - conform scriitorilor vechi ca Anatolianul Strabon, Alexandrinul Clement, ş.a. - erau aceiaşi cu Cabirii / Kabeirii, o posibilă apropiere fiind a acelora faţă de înaintaşul Gadeir = Prometeu (geamănul lui Atlas, eponimul Atlantidei); ţinând cont că în Insula Lemnos era egalitate între Kabeiroi şi Karkinoi iar pe Muntele Sacru Ida din Anatolia - al Ghergarilor - aceiaşi erau egalaţi şi cu Dactilii Marii Mame, se reconfirmă şi astfel echivalarea Ghergară = Karkinoi (inclusiv a celorlalte conectate, chiar depăşind sfera producţiei şi consumului de vin, aşa cum de pildă s-a relevat în Caria / Ţara Gherghiţilor, unde a existat timp de un mileniu uriaşa statuie a divinului Dionysos Gherga în Sanctuarul Gherga, ca simbol clar / explicit - inscripţionat astfel - pentru cine era protectorul vinului). Academicianul Sloven Slavko Ciglenecki în 1999 a susţinut că în ţara sa Curenţii / Kurenţii erau preoţii mascaţi ai Marii Mame Kybele, denumirea lor inspirându-se de la tradiţia pescarilor Egeii despre Koribanţi / Kureţi (de exemplu, în marele port Anatolian Efes principalul bulevard era al Cureţilor, al căror prim conducător a fost cel dintâi apicultor din lume, anume regele Gargo: preocupările străvechilor Ghergani au fost atât de apicultură, cât şi de viticultură; savantul Slav a precizat ce a notat în secolul XIII arhidiaconul Toma despre căderea Salonei, că pe atunci “Croaţia se numea Cureţia / Kurecija iar actualii Croaţi se numeau Cureţi / Coribanţi”). Dr. August Scriban 1872-1950 (lingvistul care a realizat “Dicţionarul limbii româneşti” în 1939) a evidenţiat în opera sa şi sensul de “a umbla ghergheteaga” pentru “a umbla buimac”.

Favoriţii Amazoanelor: Ghergarii

“Zânele Mamei” / “Ama-zoanele” - venerând-o pe Gherghiţia Artemis / “Ar-Temis” - studiate de exemplu în 1995 de către profesoara Olandeză Josine Blok, trăiau mai ales în NE Turciei şi actuala Georgie, în vecinătatea Gargarianilor / Ghergarilor, având într-un timp capitala în regiunea Pontus, pe malul Mării Negre, între râurile Iris şi Terme, la Themiscyra 41,12 lat. N, 36,43 long. E (localitate cu pronunţia “Temişira”, înfiinţată în mileniul V î.C., “Themis” întâlnindu-se atât la Zeiţa Dreptăţii Themis - fiica Gaiei şi Cerului / Uranus - cât şi la Zeiţa Artemis / “ArThemis” ori în Banat la Râul Timiş şi la Timişoara, etc.); e de ştiut că la vărsarea acelor râuri Pontice din Câmpia Temiscirei, atraşi de peştele abundent, erau cei mai mulţi delfini din Marea Neagră. La sfârşitul mileniului I î.C., 32


Diodor Sicul a scris în volumul 2 din “Biblioteca istorică”: “Lângă Râul Thermodont trăia un neam cârmuit de femei. Femeile luau parte la război aidoma bărbaţilor. Una dintre ele - zice-se - având puterea regală şi întrecând pe toate celelalte prin voinicia şi curajul său, ar fi înjghebat o armată femeiască, pe care a deprins-o cu exerciţiile militare, ca să fie în stare să lupte şi să înfrângă popoarele care le-ar fi duşmănit. După ce vitejia şi faima oştii lor a sporit, regina porni - rând pe rând - împotriva popoarelor din vecinătate. Deoarece soarta i-a fost prielnică, ea ajunse atât de îngâmfată încât a pretins că era fiica lui Ares / zeul războiului iar pe bărbaţi i-a pus să toarcă lâna şi să se dedea îndeletnicirilor femeieşti din casă. Făuri legi potrivit cărora femeilor le revenea mânuirea armelor, iar bărbaţii erau înjosiţi şi trecuţi în rândul sclavilor. Noilor născuţi - dacă erau băieţi - li se mutilau picioarele şi mâinile, spre a fi nevolnici în trebile războiului, iar fetelor li se ardea sânul drept, pentru ca mai târziu, când aveau să crească, să nu fie stingherite la mânuitul armelor. De aceea li s-a dat numele de Amazoane. Vestită atât prin înţelepciune, cât şi prin însuşirile ei războinice, regina a întemeiat un mare oraş la gurile Thermodontului, pe nume Themiscyra, unde a clădit un palat de toată frumuseţea. În războaiele pe care le purta, a ştiut să păstreze o minunată rânduială ostăşească şi, biruind mai întâi toate neamurile din vecini, îşi întinse hotarele ţării până la Tanais / Don. După ce a săvârşit multe isprăvi, se spune că ar fi murit vitejeşte într-o bătălie. A urmat la tron fiica ei, care - râvnind să fie tot atât de vitează ca şi maică-sa - a întrecut-o chiar în unele înfăptuiri. Aceasta le deprindea pe fecioare încă din copilărie cu vânători, punându-le să facă zilnic exerciţii militare. A mai statornicit şi măreţe jertfiri, în cinstea zeul războiului şi în cinstea Artemidei, supranumită Tauropolos. Trecu apoi cu oştile sale dincolo de Tanais / Don şi birui toate neamurile, rând pe rând, până în Tracia. De acolo, s-a înapoiat în ţara ei încărcată de prăzi şi clădi temple minunate întru slăvirea zeilor amintiţi. Apoi domni cu blândeţe şi îşi câştigă dragostea supuşilor săi. Se zice că ar fi pornit şi în direcţia cealaltă, supunând o mare parte din Asia. Astfel, stăpânirea ei s-a întins până în Siria. După moartea reginei despre care vorbim, ar fi urmat la tron tot femei, înrudite cu ea. Domnind cu strălucire, au sporit din ce în ce mai mult slava şi puterea neamului Amazoanelor. După multe generaţii, faima vitejiei lor răspândindu-se în toate ţările, Hercule, fiul lui Zeus, primi poruncă de la Euristeu să-i aducă cingătoarea Amazoanei Hippolyte. Şi iată, deci, pentru ce Hercule le înfruntă în lupte şi - învingând într-o mare bătălie oastea Amazoanelor - luă prizonieră pe Hippolyte, cu cingătoare cu tot, dând o lovitură de moarte pentru întregul său neam. Barbarii din vecinătate, privind acum cu dispreţ poporul acesta istovit, şi-au adus aminte de ocările îndurate în trecut şi au pornit împotriva Amazoanelor un război înverşunat, aşa că n-au mai rămas nici măcar amintirea numelui lor. Mulţi ani mai târziu, după expediţia lui Hercule, s-a băgat de seamă în timpul Războiului Troian că mai rămăsese Pentesilea, o regină a Amazoanelor care scăpaseră de pustiire. Ea fugise din ţara ei ca să scape de răzbunarea pentru un omor săvârşit, ce-ar fi fost silită să-l ispăşească. A luptat de partea Troianilor, după moartea lui Hector. Omorând mulţi Eleni, ar fi dovedit curaj şi şi-ar fi dat viaţa vitejeşte, ucisă de Ahile. Aceasta - zice-se - ar fi fost cea din urmă Amazoană vestită prin cutezanţa ei. Mai târziu, neamul Amazoanelor a decăzut tot mai mult, pierzând în cele din urmă orice putere. Şi iată pentru ce în vremile noastre, când cineva povesteşte despre vitejia

Amazoanelor, oamenii cred că le este dat să asculte născociri ori legende”. (Quintus din Smirna a reprodus din prezentarea pe care şi-a făcut-o frumoasa Pentesilea - regina Amazoanelor - înaintea angajării de partea Troianilor contra Aheilor, prin cuvinte ca “Eu nu-mi datorez zilele unui muritor: un sânge mai nobil curge în venele mele; fiică a Zeului Marte, stirpea-mi asigură măreţia chiar contra bărbaţilor!”). “Fiicele Pământului” / Amazoanele se izolau de bărbaţi - în ceea ce psihologia defineşte ca misandrie - şi îşi petreceau timpul la plug, plantând diverse culturi şi crescând animale / mai ales cai. Cele mai curajoase dintre ele vânau cu caii şi exersau arte marţiale: utilizau drept arme diferite scule, între care toporul cu dublu tăiş - simbolul lor, din care a apărut halebarda - şi ulterioarele seceri cu dublu tăiş (din care s-au dezvoltat săbiile încovoiate / iataganele); în codru foloseau tesla: unealtă cu coadă scurtă având lama curbată, pentru cioplit. Amazoanele confecţionau haine, căşti pentru ele şi platoşe pentru cai. Toporul a fost atributul Zeului Fulgerului, fiind emblema mai multor populaţii vechi din EurAsia; securea bipenă (cu 2 tăişuri) - denumită iniţială “sagaris”, în Greacă “labyros” / cu trimitere la labirint semnifica principii opuse: feminin şi masculin, glie şi cer, viaţă şi moarte (capacitatea sa de despicare / despărţire a fost asociată deschiderii spre iluminare iar puterea / adâncimea sa de tăiere a fost asociată penetraţiei spirituale). În legătură cu termenul “sagaris”, e de remarcat că SaGârţii din Iran în secolele VIII-VI î.C. au avut Regatul ZiKirta în N Munţilor Zagros: în general, ei au fost ştiuţi ca nomazi, buni utilizatori ai arcanului / practicanţi ai aruncatului cu lasoul.

Sanctuar al Amazoanelor “Ama-zoanele” / “zânele Mamei” primăvara îşi făceau drumuri în pelerinaje de procreere în S la înalţii Ghergarieni / Ghergari, după cum i-a descris Anatolianul Strabon, ce puteau dura 2-3 luni (în crângurile / poienile desişurilor montane), până când erau sigure că au rămas grele / gravide; aşa cum a fost în grădina primordială a Edenului, în mare vechime sexul era agreat nu în interioare, ci în grădini. “Ama-zoanele” / Amazoanele şi Ghergarii făceau sacrificii şi aduceau jertfe divine împreună Marii Mame Gherga (alintată Nana, de la Mesopotamiana Inana / Marea Zeiţă). Dr. Nikoloz Kenchoshvili - care a studiat legăturile mileniului IV î.C. dintre India şi Georgia - a consemnat existenţa dansurilor erotice similare ale lor, de tip “devadasi”. Împerecherile erau îndeosebi noaptea, Ghergarii având privilegiul alegerii Amazoanelor / Amazoanelor cu care să se culce. Băieţii rezultaţi erau daţi spre creştere Ghergarilor, care - chiar dacă nu erau totdeauna siguri pe originea acelora - îi creşteau ca pe proprii lor fii. La început, Amazoanele se deosebeau rasial de 33


Ghergari şi cultural aveau puternica tradiţie a matriarhatului. În vechime erau aşa de crude încât îşi mâncau duşmanii (canibalism ritual considerat ultima agresiune asupra personalităţilor acelora - obiceiul fiind ancestral - ele fiind şi vestite că pentru a arunca suliţa şi a trage cu arcul mai bine, ca să nu le incomodeze, îşi retezau un sân ori ambii sâni / celălalt ca să poată ţine bine scutul, genericul Grec vechi pentru ele fiind “fără mamele”, adică “a-mazoane”, ulterior famenii / eunucii castrându-se ca o automutilare similară retezării sânilor Amazoanelor); de exemplu, în jurul Muntelui Ararat - iniţial denumit Kardu / de la Gargar - de 5165 metri altitudine din S Caucazian, între Lacurile Van / Argeş azi în Turcia şi Sevan / Gokcha sau Ereta azi în Armenia, în timpul lor era foarte răspândit Cultul Falic al fertilităţii (pietrele falice erau numite “hermai” / herme de la curierul / mesagerul divin Hermes - bunicul Gherga - fiu al lui Zeus).

era orgiastică şi viaţa lor civilă libertină - numai pentru că întâlnim peste tot sexul şi simbolurile sexuale. Nu se înţelege un lucru esenţial: relativitatea valorilor funcţiunii sexuale. Îţi trebuie foarte puţină pregătire istorică ca să înţelegi că multe popoare nu se turbură în prezenţa indicaţiilor sexuale (plastice sau literare) aşa cum se excită europenii. Erotica din ‘1001 de nopţi’ pe un oriental îl ‘desfată’ - adică îi procură acea emoţie senină pe care o primeşte în faţa primăverii, a belşugului, a tinereţii, a bogăţiei; e numai un preaplin, o încântare a întregii lui fiinţe - iar nu turburarea aceea fiziologică, lupta aceea libidinoasă a modernului. Fecioarele indiene atingeau simbolul incontodibil genital al zeului Şiva fiind perfect conştiente de rostul lui. Dar ele nu vedeau eroticul, omenescul, tentaţia sau obsesia sexuală în acel simbol; vedeau pur şi simplu ceea ce era esenţial: puterea lui creatoare, dătătoare de viaţă. Majoritatea popoarelor şi civilizaţiilor n-au văzut în sex ceea ce văd acum europenii un izvor de voluptate şi o problematică morală - ci numai funcţiunea lui fundamentală: procreaţia; de aceea, l-au integrat firesc printre marile rădăcini ale vieţii, alături de sete şi de foame, şi l-au implicat, real sau alegoric, pretutindeni unde era vorba de viaţă, de energie vitală, de creaţie, de regenerare. De la generare la regenerare era numai un pas; şi popoarele cu mentalitate realistă (mai ales ulterior grecii) l-au făcut - căci cum să simbolizeze mai precis ‘a doua naştere’, naştere în viaţa spirituală, liberă şi beatifică, decât prin funcţiunea naşterii celei dintâi, naşterea trupească? Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea religiilor e inferioară (cine gândeşte aşa dovedeşte că nu înţelege nici sexul, nici religia). Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu creatorul - şi experienţa aceea de ‘a doua naştere’ nu putea fi mai bine explicată decât prin sex, aşa după cum filozofia e ilustrată prin ‘sete de cunoaştere’ iar evoluţia civilă prin ‘foame de libertate’. Sunt funcţiunile nutritive ale omenirii - şi sunt în acelaşi timp funcţiunile nutritive ale spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcătos şi obscur în sine - şi ilustrarea unirii cu divinitatea printr-un simbol sexual nu dovedeşte altceva decât realismul mentalităţii acelui popor care a folosit-o. Savanţii noştri, când s-au hotărât să caute sexul în istoria omenirii, îl găsesc pretutindeni, fără diferenţieri, fără să precizeze unde era într-adevăr prilej de desfrâu şi unde era funcţie firească. Recentele investigaţii psihologice asupra sexului în cultură sunt aproape fără aport real, pentru că sunt pornite dintr-un punct greşit: că sexul a fost întotdeauna socotit impur şi că împotriva lui s-au dus lupte de milenii. Se uită că singurul fapt care impresiona pe oameni până la Socrate - şi care impresionează şi azi, în alte zone - era creaţia, viaţa, ritmul vital; şi că tot ceea ce se leagă de această creaţie - ca şi de reciproca ei spirituală, de regenerare - nu putea fi decât promovat, lăudat şi ilustrat”. Lacul Ereta sau Sevan / “Se-Van” iniţial se numea drept cel al lui Gegham (Goyca / Gokce) iar Lacul Van - respectiv “Marea Argeş” după cum a fost ştiut până în Antichitate - e sărat, cel mai întins din actuala Turcie (pe malurile sale trăind populaţia Ghergară notată cuneiform KUR.KUR, care era proto Armeană - vorbind Huriana - şi provenea dintre Mezii Guţi ştiuţi drept Kardu, ceea ce a dus la Urartu, denumirea Regatului Argeş / Ararat). Patroana Amazoanelor / “Amazoanelor” a fost Zeiţa Artemis / “Arte-mis” (“Ar-Themis” / “Ar-Temis”): Gherghiţia. Între Ghergari n-au fost remarcate atâtea elemente rasiale mongoloide, cât negroide (desigur

Herme Armene În 1934, Dr. Mircea Eliade a reflectat: “Nu încerc să tăgăduiesc prezenţa nudă şi nemijlocită a sexului în foarte multe acte religioase, civile şi artistice ale civilizaţiilor ce au precedat civilizaţia noastră; civilizaţii în care - de altfel aceasta din urmă şi-a împlântat adânc rădăcinile şi şi-a alimentat multă vreme viziunea despre lume şi viaţă. Dar cred că e un anacronism şi o dezolantă lipsă de perspicacitate să se confunde valoarea şi funcţiunea sexului din acele timpuri şi acele zone de cultură - cu morala sexuală a veacului nostru sau cu funcţiunea sexuală aşa cum a fost reglementată ea în civilizaţia noastră, creştină. Judecăm cu emoţiile şi criteriile noastre şi credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia lor 34


rezultate datorită Amazoanelor). Carianul Herodot în “Istorii” 2:104 a indicat originea Egipteană în mileniul II î.C. inclusiv a unor Georgiene, de pe urma şi a expediţiei înaltului faraon Sesostris - având 2,26 metri înălţime, din Dinastia 12 - care a ajuns în conflict şi cu Geţii / ceea ce apoi i-a determinat pe Caucazieni să ajute, după erupţia Vulcanului Thera, invadarea şi stăpânirea N Egiptean, ce a fost sub genericul de “Hucsoşi”, adică “prinţi străini”: “Colchii sunt evident Egipteni, după cum am verificat înainte de a auzi şi de la alţii. Colchii îşi amintesc Egiptenii mai mult decât Egiptenii pe Colchi, Egiptenii considerându-i pe Colchi ca rămaşi din armata lui Sesostris. Că era aşa m-am convins nu doar fiindcă au piele închisă şi păr creţ dar şi deoarece primii care au practicat circumcizia au fost Etiopienii, Egiptenii şi Colchii. Fenicienii spun că au învăţat acea practică de la Egipteni iar Sirienii de la Colchi”. (Similar cu amintirea Colchi / Gorghi despre Egipteni, s-a întâmplat de pildă mult ulterior, în ambele războaie mondiale din secolul XX, când Românii au ocupat Budapesta în fiecare dintre războaiele mondiale, Maghiarii temându-se de Români mai mult decât invers). În imaginile următoare se pot observa culoarea circumcişilor şi răspândirea circumciziei în prezent:

neamul Colchilor. Un argument în favoarea faptului că acest neam este - prin obârşia lui - Egiptean îl constituie obiceiul ‘tăierii împrejur’ pe care îl au Egiptenii şi pe care-l găsim şi la Colchi, unde se practică întocmai ca şi în Egipt. Acest obicei dăinuie şi la coloniştii Egiptenilor şi mai poate fi întâlnit şi la Iudei”. În secolul I, poetul Roman Valerius Flaccus - în “Argonautica” 5 - a notat despre momentul dinaintea Războiului Troian când au ajuns argonauţii în Kolkis că pe porţile strălucitului Templu Georgian al Amazoanelor era scris (despre originea Colchiană): “mai întâi, Sesostris a luptat contra Geţilor”; aşadar, Geţii existau în acel areal Caucazian dinaintea războiului faraonului cu ei (faptul este important pentru geneza Getă de la începutul mileniului II î.C., ţinând cont şi că însemnarea autorului Roman Flaccus - bănuit de unii cercetători ca aparţinând unui neam Vlah / Valah, de sorginte Etruscă - efectiv a fost mai veche decât timpul războaielor Romanilor cu Geto-Dacii N Dunăreni conduşi de Decebal). Se poate observa parcursul cronologic, geografic și etnic, de la Guții din Munții Zagros / Iran și Bazinul Mesopotamiei / Irak de la sfârșitul mileniului III î.C., la Caucazienii Geți din Georgia și Gesi de pe malul Pontic din NE Anatoliei / Turcia de la începutul mileniului II î.C., la Geții Valahi din Carpați și Bazinul Dunării / Bulgaria și România de la sfârșitul mileniului II î.C., până la răspândirea ca Goți în mileniul I (Goți Estici - mai nobili - și Goți Vestici), în Europa. Cronicarul OstroGot Iordanes, activ în Dobrogea, a scris că regele Tanausis al Amazoanelor - de la care Fluviul Don / limita Asiei cu Europa pe atunci, a fost numit Tanais - a reuşit să respingă corpul expediţionar al vechilor Egipteni conduşi de Vesosis (adică de faraonul Sesostris, înaintea Războiului Troian), al cărui “prieten drag” era regele Gherganiei, menţionând Amazoanele ca strămoaşele Geţilor, respectiv ale Goţilor; după Războiul Troian, Geţii au avut o mare răspândire în EurAsia iar Goţii în Europa au fost urmaşii lor. Blonzii Pelasgi - printre care erau Ghergarii / respectiv Gherganii - au fost în Caucaz dinaintea Amazoanelor, mai brunete (de pildă, istoricul Georgian Giorgi Kavtaradze referindu-se în 1996 la migraţiile din Anatolia în Caucaz a observat că menţiunile Antice erau frecvente şi despre mişcările astfel - din V spre E - mai ales ale celor de sorginte Pelasgă).

Egiptenii erau diferiţi de Etiopienii mai închişi la culoare iar aspectul Colchilor / Georgienilor - mai închis decât al restului Caucazienilor - era apropiat de cel Egiptean. Istoricul Diodor Sicul a scris despre expediţia faraonului Sesostris: “După ce şi-a pregătit oastea, Sesostris a pornit mai întâi împotriva Etiopienilor, aşezaţi la miazăzi de Egipt. I-a înfrânt şi i-a silit să-i plătească biruri în abanos, aur şi colţi de elefant / fildeş. Trimise, apoi, în Marea Roşie o flotă de 400 de corăbii, fiind cel dintâi Egiptean care construi corăbii de război. Flota lui Sesostris a pus stăpânire pe Insulele din acea regiune, cum şi pe întregul litoral, până în India. El însuşi a pornit pe uscat cu armata lui de pedestraşi, aducând sub porunca-i întreaga Asie. Dar n-a străbătut doar acele ţinuturi pe care, mai târziu, avea să le cucerească Alexandru Macedon, ci a pătruns până la acele neamuri în ţara cărora regele Macedonean n-a izbutit să-şi pună piciorul. Sesostris a trecut Fluviul Gange şi a înaintat prin India până la Ocean iar în cealaltă parte a pătruns până la Tanais / Don. Se povesteşte că din acei Egipteni ai lui Sesostris care rămăseseră prin părţile vecine Lacului Meotic / Mării Azov avea să se tragă 35


În 710 î.C., regina Amazoană Elena (etnonima Alanilor din Oseţia) cu ajutorul Gherganilor din Ghergania Sudul Caspic - a colonizat Amazoane în S, din Caucaz până la Eufrat. În 626 î.C., Amazoanele Gargare au preluat controlul Strâmtorii Cherchel / Bosfor - inclusiv a coloniei Greceşti tocmai înfiinţată Bizantion / azi Istanbul - şi în 625 î.C. au dominat Nordul Balcanilor, până la Dunăre (cercetătorul Rene Cremaux le-a identificat şi în Kosova / Kosovo). În 612 î.C., Amazoanele în alianţă cu Ghergarii conduşi de Helios / Aeolus (al cărui fiu Kerka-phos a devenit stăpânul Insulei Rodos) au devastat Ninive, capitala Imperiului Asirian, determinându-i sfârşitul; arheologul Francez Alfred Laumonier în 1958 a scris despre Kerkaphos care şi-a avut pe Insula Rodos reşedinţa, în Lindos 36,05 lat. N, 28,05 long. E - că era din acelaşi neam cu Carianul Gherga (unii istorici au indicat că numele Kerka-phos era preluat de la primul conducător al Rodosului, cel care a organizat Insula).

Gherga în Capadochia Cu timpul, Amazoanele au devenit din iubitele Ghergarilor - prin urmaşele ce le-au avut împreună - fiice ale acelora, adică Ghergane; trupurile lor bogat tatuate - găsite de arheologi inclusiv la distanţe mari de Caucaz - erau mult mai înalte decât media femeilor acelor vremuri. Amazoanele care ca preotese întâi au slujit-o pe Marea Zeiţă, apoi pe Artemis - s-au întins spre apus mai ales prin ceea ce ulterior a devenit Frigia, cu colonizări în Anatolia, înfiinţând numeroase localităţi. Spre exemplu, ele când în secolul XIII î.C. au apărut “strălucitoare şi însetate de luptă” pentru a se bate de partea Troadei / Troiei Gherghiţilor s-au năpustit cu o furie animalică asupra Aheilor încât Troianii abia şi-au putut opri propriile femei ca să pună mâna pe arme. Istoricul Gal / Got / Get Iordanes când a scris despre Amazoane a menţionat situarea Gargarum pe Valea Halys (cel mai lung râu din Asia Mică / Anatolia, ce a constituit hotarul apusean al Capadochiei cu Frigia, unde înţeleptul Grec Filostrat 172-250 a notat că îşi căutau parteneri Amazoanele); acolo fierbinţile Amazoane se “frigeau” - adică se futeau - după cum a consemnat autorul Antic: “Fiindcă ele aveau nevoie de copii, se duceau la Halys, se întâlneau cu bărbaţi, se uneau cu ei şi întorcându-se pe la sălaşurile lor - copiii de sex masculin pe care îi năşteau îi duceau la părinţii lor de la marginea ţării să-i crească. Pe fete însă, se spunea că le creşteau pentru privilegiul sexului lor şi le hrăneau după obiceiul mamelor, cu excepţia doar că nu le alăptau (în vederea luptelor, pentru ca să nu se moleşească şi să nu le crească sânii)”. În 1716, cartograful Herman Moll a prezentat pe harta Capadochiei poziţiile Amazoanelor şi Gargarilor (notaţi Gargarauseni):

Schiţă de Adrienne Mayor, 2014 Cronicarii Antici - printre care şi istoricul Egiptean Cleitarchus - au consemnat că Alexandru “cel Mare” a fost vizitat de către Thalestris, regina Amazoanelor (care a călătorit pentru aceasta multe zile), însoţită de 300 de luptătoare purtând halebarde / topoare cu dublu tăiş şi scuturi ca jumătăţi de lună, ce au rămas 13 nopţi în tabăra Macedoneană, având scopul de a evita invazia armatei Macedonenilor în ţinutul lor, la orgia prelungită fiind dans, băutură şi iubire “pe întuneric, după cum se găseau unii pe alţii”. (Până la Războiul Troian Cultul Marii Zeiţe a fost relativ sobru, slujitoarele sale - printre care şi Amazoanele pervertindu-se orgiasic la sfârşitul mileniului II î.C., după cum în 1985 a studiat aspectele morale ale relaţiilor profesoara Giulia Gasparro de la Universitatea Messina 38,11 lat. N, 15,33 long. E / Italia, miticul parteneriat divin cu Attis din Gediz 39,02 lat. N, 29,24 long. E / Turcia, până la castrarea aceluia de către un mistreţ, fiind prezentat de pildă prin lucrarea din 2002 a Italiencei Grazia Lancelotti ca reper). În 170 î.C., Ghergarii care au rămas în Caucaz au încercat să domine Amazoanele însă n-au reuşit. Ele ultima oară s-au manifestat organizat în rezistenţa contra Romanilor, în 66 î.C., ca să-şi apere Regatul Albaniei Caucaziene pe care l-au constituit în secolul IV î.C. împreună cu alte 25 de triburi din regiune, între care şi favoritul lor, cel Ghergar (restrâns însă datorită precedentelor emigraţii); cavaleria Amazoanelor şi Gargarilor a reuşit să respingă armata Romană a generalului Pompei (cel care printre altele la Roma a sprijinit ascensiunea generalului Iuliu Cezar), astfel încât acela n-a mai ajuns la 36


Marea Caspică / urmaşele lor mai fiind şi în prezent în Caucaz. Rezistenţa împotriva Romanilor a început în apusul Caucazului, după cum a relatat în “Geografia” XII 3:18 Anatolianul Strabon (al cărui unchi Moaphernes guverna Colchida / Kolkida): “Mai sus de Trapezunt se află Armenia Mică. Într-un fel, Appaiţii (şi anume cei care se chemau înainte Kerkiţi / la gura Râului Ceoruh Nahr) se învecinează cu aceste locuri. Până la aceştia se întinde Skydises, un masiv povârnit (la Sud de Batumi) care se uneşte cu Munţii Moschici situaţi mai sus de Colchida; piscurile lui se află în stăpânirea celor din ‘7 sate’. Unii dintre ei locuiesc chiar în copaci sau în nişte turnuri de lemn (înalte de 10 metri), de aceea le-au şi zis cei vechi Mosynici. Se hrănesc cu carne de vânat şi cu poame pădureţe, atacă şi călătorii, sărindu-le în spinare de pe platourile lor. Aceia au măcelărit 3 cohorte de ale lui Pompei pe când traversau munţii, amestecând în cratere aşezate în drumul lor un soi de miere ce provoacă nebunia şi pe care o produc crengile copacilor (băutură preparată din azalee şi rododendron, ale căror flori sunt toxice). Atacându-i pe ostaşi după ce aceştia au băut şi şi-au pierdut minţile, i-au decimat cu mare uşurinţă”. Filozoful Metrodorus 145-70 î.C. din Skepsis / regiunea Troiei renumit în Antichitate pentru extraordinara sa putere de memorare - şi istoricul Hypsicrates din Pontus, fost sclav al lui Iuliu Cezar, eliberat de acela în 47 î.C., au fost citaţi de Anatolianul Strabon la începutul capitolului 5 din cartea XI a “Geografiei” sale, afirmând că Amazoanele, ale căror parteneri erau Gargarianii, au locuit până pe Colinele Cerauniane / Kerauni din Nordul Caucazului, între Trecătoarea Krestovii şi Baku, locul favorit de cuibărire al păsării solare Phoenix, după cum a afirmat geograful Mela în acelaşi secol I (interesant fiind că în Moderna Albanie - din Peninsula Balcanică - în prezent există un masiv cu aceeaşi veche denumire / sunt multe denumiri identice în fosta Albanie din Caucaz şi actuala Albanie din Balcani): “1. Metrodoros şi Hypsicrates, care au cunoscut ei înşişi aceste locuri, susţin că Amazoanele locuiesc în vecinătatea Gargareilor, la poalele dinspre miazănoapte ale Caucazului, pe porţiunea care se cheamă Kerauni. Cea mai mare parte a timpului Amazoanele şi-o petrec împreună, îndeplinind ele însele fiecare din lucrările ce privesc aratul, semănatul, păscutul turmelor şi mai cu seamă al cailor; cele mai voinice se ocupă de vânătoare şi se exersează în ale războiului. Toate şi-au ars sânul drept din fragedă copilărie ca să-şi poată folosi cu îndemânare braţul drept pentru orice nevoie şi - în primul rând - pentru aruncarea cu lancea. Folosesc arcul, securea cu 2 tăişuri şi scutul mic; din piei de animale sălbatice îşi fac căciuli, îmbrăcăminte şi centuri. Au însă 2 luni pe vară, anume alese, în care urcă muntele din apropiere ce le desparte de Gargarei. În acelaşi timp urcă şi aceştia, după o datină străbună, ca să aducă jertfe şi să se unească cu femeile în vederea procreerii, pe ascuns şi în întuneric, fiecare la nimereală; după ce le-au lăsat gravide, le trimit înapoi. Acestea, dacă cumva nasc un vlăstar de parte femeiască, îl păstrează la ele, însă pe băieţi îi duc la Gargarei ca să-i crească aceştia. Fiecare dintre Gargarei adoptă individual pe aceşti copii, socotindu-l pe fiecare fiul său, pentru că nu se cunoaşte tatăl. 2. Gargareii, după câte povesteşte Hypsicrates, au venit din Themiskyra în aceste locuri împreună cu Amazoanele, apoi revoltându-se au purtat război împotriva acestor femei; mai târziu, după ce au terminat războiul împotriva lor, au încheiat unele învoieli pe temeiul celor

înfăţişate anterior, ca să aibă legături împreună numai în vederea copiilor, în rest să trăiască fiecare separat. 3. Povestea Amazoanelor a avut o soartă aparte. Căci alte neamuri îşi au despărţite cu totul legendele şi istoria. Se numesc legende sau mituri toate întâmplările din trecut, fabuloase şi miraculoase, în vreme ce istoria urmăreşte adevărul, fie că este vorba de un eveniment vechi sau nou iar miraculosul sau nu-l admite sau doar arareori. În schimb, despre Amazoane şi în prezent ca şi în trecut, se povestesc aceleaşi lucruri, care sunt miraculoase şi cu neputinţă de crezut. Într-adevăr, cine ar putea crede că o oştire sau un oraş sau chiar un neam ar putea vreodată să fie alcătuite numai din femei, fără de bărbaţi? Dar nu numai să fie formate astfel, dar că ar putea să facă şi incursiuni împotriva unei ţări străine, că ar fi în măsură să-şi învingă nu numai vecinii şi să înainteze până în Ionia de azi, ci că ar fi în stare să întreprindă o expediţie militară şi peste mare, până în Attica / Balcani? Aceasta este la fel ca şi când s-ar spune că bărbaţii de pe acele vremuri au devenit femei iar femeile, bărbaţi. Cu toate acestea, asemenea ştiri se vântură mereu şi astăzi despre ele. Singularitatea acestei situaţii este mărită şi de faptul că se acordă mai uşor crezare întâmplărilor de demult decât celor prezente. 4. Se pomenesc oraşe care au fost fundate şi numite de Amazoane, ca Efes, Kyme, Smyrna, Myrina; se menţionează de asemenea morminte ale acestora ca şi alte mărturii. Themiskyra şi câmpia din preajma Termodontului precum şi munţii ce le domină sunt socotite de toată lumea că aparţin Amazoanelor dar că mai târziu, susţin unii autori, ele au fost izgonite din aceste locuri. Unde se află acestea în prezent, puţini autori mai precizează, ba şi aceia, fără să aducă dovezi şi fără garanţii de credinţă”.

Hermă 37


Este de ştiut că numele de Amazoane au ajuns în denumiri ca ale oraşului Efes în care era venerată Artemida Gherghiţilor, Kyme / Cume ce a fost cel mai important port al Eoliei (populat de Gherghini), Smyrna ce acum e Izmir 38,25 lat. N, 27,07 long. E - al treilea oraş ca populaţie din actuala Turcie - iar Myrina a fost port în Eolia. Ghergarii / Γαργαρείς - şi partenerele lor, Amazoanele - au fost răspândiţi în tot Caucazul, de la Marea Caspică la Marea Neagră, prezenţele lor fiind documentate de pildă mai ales din Daghe-stan până în Armenia şi Kapadokia / Anatolia iar pentru ele din fostul Regat Kolkida / Gorghida, azi Georgia, până în fosta Albanie Caucaziană / acum Azerbaidjan (e de ştiut că Armenii erau în N Arameilor, întinzându-se din Mesopotamia - regiune aflată în S / un loc de referinţă în mileniul III î.C. fiind Regatul Armani şi târgul Garga-miş / Karkemiş - în apus până în Kilikia şi Kapadokia, în răsărit având la Marea Caspică fosta Gherganie).

că ele trăiau în vecinătatea gargarienilor. Or, textul lui Iordanes a reţinut exact acea localizare a amazoanelor - lângă cetatea Gargara (‘iuxta Gargaram civitatem’). La cei doi autori citaţi de Strabon, bărbaţii din Gargara, cetate la poalele Caucazului, erau actori importanţi ai dramei, deoarece amazoanele îi întâlneau periodic - două luni în fiecare primăvară - în vârful muntelui şi se împreunau cu ei ‘în taină şi pe întuneric, la întâmplare’, pentru a procrea, păstrând fetele şi dând băieţii gargarienilor, care îi adoptau. La Iordanes, pasajul corespunzător a fost atribuit de editori lui Trogus Pompeius şi prezintă o variantă apropiată, dar nu identică, a acelor contra-căsătorii promiscue”. Ca fapt divers: până recent, în Ucraina s-a păstrat o exhibiţie orgiasică / fără pudoare (ca a Amazoanelor): cu ocazia căsătoriilor, tinerele femei îşi ridicau fustele până la brâu (fiind goale în partea inferioară) ca să sară peste foc, pretinzând că aşa “ard părul miresei”, ritualul respectiv interesând oricând nuntaşii.

Imperiul Armean în secolul I î.C. Gherga şi Ghargoii

În “Getica” 50-51, Gotul Iordanes (din Galia Anatoliană) a scris: “conducătoarea Marpesia a dus în Asia noul gen de armată, alcătuită din femei, învingând în război diferite neamuri iar cu altele încheind pace; a ajuns în Caucaz, unde a rămas un anumit timp şi a dat locului numele de ‘Stânca Marpesia’, de unde şi Vergiliu spune ‘ca un aspru granit se-nalţă Stânca Marpesia’. În acel loc după aceea Alexandru cel Mare a ridicat nişte porţi numindu-le ‘Trecerea Caspică’, pe care acum o păzeşte neamul Iazylor. Acolo şi-au aşezat tabăra un timp Amazoanele, până ce şi-au întărit armata. Ieşind de acolo şi trecând Râul Ales, ce curge pe lângă fortăreaţa Gargara, au supus cu acelaşi succes Armenia, Siria, Galatia, Cilicia şi Pisidia şi toate ţinuturile Asiei. Apoi s-au întors către Ionia şi Eolia, le-au învins şi le-au transformat în provincii ale lor. Stăpânind acolo mai mult timp, au ridicat şi cetăţi, cărora le-au pus numele lor. Din dorinţa de a trage cu arcul şi de a vâna - îndeletniciri pe care le preţuiau cel mai mult - cu cheltuieli mari au clădit şi au înfrumuseţat în chip cu totul deosebit Templul Dianei / Artemidei din Efes”. În “Practica nemuririi” din 2004, Dr. Zoe Petre a comentat: “Strabon l-a citat pe Theophanes din Mytilene, care l-a însoţit pe Pompei (în războiul cu Mithridate) şi care a călătorit la albanieni; el a scris că între amazoane şi albanieni locuiau aşa-numiţii Geloi şi Legoi, iar alţi autori, ca Metrodoros din Skepsis şi Hypsikrates din Amisos, care nu erau nici ei străini de acele locuri, a afirmat

Anatolia şi Caucazul se întâlnesc la Marea Neagră, în ceea ce au fost ştiute ca regiunile vecine Pontus / Khaldia în Anatolia şi Kholkis / Georgia în Caucaz: ambele regiuni vecine - Anatoliană şi Caucaziană - au fost populate de Ghergari şi Amazoane; Khaldia - Latin Chaldia - reproducea Garghia pentru Pontus (de altfel, Pontus Gargarus - primul zeu acvatic - se regăsea firesc în onomastica locală) iar Gorghis / Kholkis face parte din Georgia. Pentru Ghergari în Anatolia se folosea Ghargoi iar în Caucaz se folosea Ghargari; se poate observa plasarea Anatolianei regiuni Pontus / Garghia între Caucaz și Capadochia. Amazoanele femeile Gherga - din regiunea Pontus au fost de-a lungul vremurilor, timp de milenii, în legătură cu Ghergarii, nu doar cu cei din Caucaz, ci şi cu cei din Canaan (SE) şi Caria (SV). 38


din 1939 a enunţat: “Oamenii au o diversitate ce nu se mai întâlneşte la alte vieţuitoare, produsă şi cu o rapiditate uimitoare: există pitici şi uriaşi, creţi şi chei, etc.; diferenţierea mare a fost însoţită şi de o amestecare mare, vestigiile arătând că mai frecventă a fost împerecherea negreselor cu albii iar invers (albele cu negrii) s-a întâmplat doar ocazional. Având în vedere complexitatea speciei umane dar şi particularităţile derivate din faptul că e cea mai veche vieţuitoare ‘domestică’ / ‘casnică’ dintre toate, nu e uşor de definit conceptul de ‘rasă’. Schema trebuie să fie elastică, în funcţie de amalgam, de selecţie şi de răspuns la mediu; caracterele pot fi dominante sau recesive: de exemplu, blondismul infantil se poate estompa la maturitate ori mongolismul infantil poate dispărea în stadiul adult. Selecţia a fost determinată de factori ca geografia, deficitul de minerale ori vitamine, întâlniri culturale, respectiv de migrări (de obicei, tipul de oameni plecaţi - concluzie rezultată din măsurători concrete ştiinţifice - nereprezentându-i integral pe cei rămaşi, de exemplu agricultorii dunăreni din neoliticul timpuriu perpetuând în Europa un model fizic care mai târziu a fost înlocuit în casa lor originară). În paleolitic, Homo Sapiens a descoperit câteva lucruri esenţiale, printre care îmbrăcămintea (echivalentă unui strat de blană suplimentar în rândul animalelor) şi ‘descifrarea’ principiilor de reproduceri ale animalelor şi plantelor - precum şi modul de a controla reproducerile - ceea ce a dus la ‘revoluţia’ domesticirii animalelor şi creşterii lor, respectiv la cultivarea plantelor: economii duale care au creat civilizaţiile; acele elemente au dus la efecte cu consecinţe de anvergură, ca utilizarea terenurilor - inclusiv ‘traversarea’ barierelor arctice - şi abundenţele alimentare, ceea ce a permis înmulţirea foarte mare a oamenilor (desigur că vorbirea, folosirea focului şi a uneltelor, etc. au ajutat procesele respective). Nu toate ramurile speciei Homo Sapiens au participat la rezultate, după cum nici cei care au participat n-au împărţit rezultatele în mod egal. În lume, progresul a fost în emisfera Nordică, la întâlnirea Homo Sapiens cu Neandertal. În timpul când bune părţi ale Europei şi Siberiei erau acoperite de gheţurile calotei glaciare, în Europa oamenii Homo Sapiens - ca un model rasial tipic Africii de Est - s-au deplasat dinspre răsărit înspre apus; în grotele din Galileea şi de lângă Muntele Carmel s-au găsit schelete Neandertal dar şi de hibrizi, cu Homo Sapiens: tulpina Neandertală a trecut în zestrea umană. În mileniul XII î.C. - când Neandertalii nu mai existau - în Europa oamenii au ajuns să urmărescă migrările renilor şi mamuţilor spre Nord; cel mai complet model uman de Homo Sapiens este tipul negru - care anterior cu multe milenii a fost primul intrat în Europa Neandertalilor - însă pe atunci deja vânătorii nu mai erau decât Vesticii Cro-Magnon şi Esticii Caucazieni (oamenii albi). Admiţând caracterul Neandertal superior omului (ceea ce nu e o teorie nouă), trebuie să acceptăm principiul genetic la încrucişarea dintre rase îndepărtate, că amestecarea lor a ridicat staturile hibrizilor peste cele ale părinţilor, dimensiunile creierelor lor fiind de asemenea mai mari decât ale celor din anteriorul stoc Homo Sapiens: popoarele Europene paleolitice pot fi considerate ca formate din hibrizi Neandertali-Sapiens; în mileniul XII î.C., oamenii EurAsiei arătau ca Eschimoşii din prezent iar din acel timp deoarece a început dezgheţul calotei polare - s-a conturat diferenţierea umană ce se păstrează şi azi. Atenţia oamenilor s-a îndreptat (pe lângă cea tradiţională, dedicată animalelor şi plantelor), apelor ce dezgheţate ofereau o mare varietate de peşti, râurile, lacurile şi bălţile devenind habitatul lor preferat,

Pontus / Garghia De exemplu, din N Canaanului până în Kilikia având în răsărit importantul Gargamiş - după Războiul Troian s-a consolidat Regatul Tubal, istoricul Georgian Ivane Javakhishvili 1876-1940 considerându-i localnicii (vorbitori de Luviană) ca strămoşii Tibarenilor stabiliţi în Kholkis, de la care a apărut denumirea de Iberi în Caucaz; locuitorii Iberi ai fostei Iberia din Caucaz / azi Georgia - erau generic numiţi astfel chiar şi dacă nu aparţineau tribului Tibarenilor / Tuvalilor, ci doar pentru că erau din zonă. Tibarenii - Iafiţii / “Însemnații” lui Tubal, nepotul patriarhului Noe - s-au stabilit la răsărit de Ghargoii / Khaldoii din regiunea Pontică, numită bizantin Chaldia (o rezonanţă Gharghia); prima colonie Greacă / Cariană a fost în secolul VIII î.C. cea a Miletului, stabilită la Trapez / Trabzon, aşezare devenită capitala Chaldiei - adică a regiunii populate de Chaldoi / Ghargoi Medieval administrată de guvernatorii din Dinastia Gabras începând cu secolul XI, apoi Chaldia fiind inima Imperiului Trapezuntului, desfiinţat de otomani în secolul XV (în 1970, istoricul Britanic Anthony Bryer a scris despre nobilii Gabras dintre anii 979 şi 1653, ca fiind aristocraţii autohtoni de pe înălţimile regiunii, păstrătorii vechilor tradiţii locale). Gabras era legat de Aramaicul Gabră însemnând om - după cum a afirmat orientalistul Iranian Mansour Shaki - şi era utilizat inclusiv pentru Magii zoroaştri din Mesopotamia; interesant e că la Fenicieni – dar și la Arabi – cu denumirea de “Khabr” / “Khabar” s-a fixat termenul pentru “mormânt”. Tibarenii care îl aveau ca strămoş pe Tubal / Tuval, fiul lui Iafet / Iaphet, băiatul lui Noe - s-au stabilit la E de Ghargoii / Khaldoii din Chaldia, pe teritoriul actualei Georgia / fosta regiune Kholkis a Amazoanelor, fiind denumiţi Iberi / Iveri (Greceşte, Iapet / Iabet avea înţelesul de “Însemnat”): în secolul I, istoricul Evreu Iosif Flaviu a scris că “Tibarenii, urmaşii lui Tubal, sunt acum Iberii” din Caucaz, despre ei Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 14:5 afirmând că acolo au învăţat metalurgia de la Chaldoi / Ghargoi (de altfel, Vechiul Testament a consemnat că la conducerea “Tu-Val” / Tubal, adică a Iberilor, era Gog - în Ţara Magog identificarea de către Sf. Ambrozie în secolul IV fiind că referinţa era despre sursa Goţilor, apoi Medieval conducătorii Khazari, în N Caucazului, pretinzând că descindeau din Magog). Este evident oricui că dintre cei 3 fii ai lui Noe nu au putut apărea cele 3 soiuri umane actuale, căci ei n-aveau cum fi unul negru, unul alb şi unul galben (chiar dacă părinţii celor 3 - adică patriarhul Noe şi soţia Emzara - ar fi fost de culori diferite), însă flăcăii lor - care au fost pe arcă - prin neveste puteau fi progenitorii noii omeniri, căci la data diluviului biblic deja cele 3 tipuri Homo Sapiens existau: biblicul patriarhat nu putea fi fără contribuţia păgânului matriarhat. Antropologul American Carleton Coon în “Rasele Europei” 39


un element cultural care i-a dus la fabricarea şi folosirea năvoadelor / plaselor de pescuit. Urmele arheologice arată că în V şi N Europei - ca Elveţia ori Norvegia, unde răcoarea a ţinut mai mult - acele unelte paleolitice au fost folosite până în vremea lui Christos (ultimul loc unde au ajuns oamenii pe continentul European a fost Peninsula Scandinavă); în acele timpuri - conform măsurărilor scheletelor - cei mai înalţi Europeni erau cei dintre Caucaz şi Crimeea. În mileniul VII î.C., Marea Baltică era un uriaş lac cu apă dulce (numit Ancylus) iar Câmpia Est Europeană a ajuns puternic împădurită; păstorii şi agricultorii care au urmărit pajiştile ierboase şi terenurile bogate de la V de Marea Neagră şi de Bosfor n-au fost Sumerieni, ci oameni dinaintea lor. Au fost 3 surse ale colonizării Europei: probabil de la Marea Caspică şi din Nordul Mării Negre (stepele din S Rusiei ajungând până în Valea Dunării), din Anatolia peste Bosfor în Balcani iar de acolo în susul Dunării / dincolo de Porţile de Fier şi din Insulele Mării Egee spre N, concluzia fiind că migrarea pe Valea Dunării - principala cale de colonizare a Europei în toate timpurile - a fost favorizată de toate acele surse. O continuitate a Culturii Kurgane de la sfârşitul Epocii Pietrei sa observat între Anau / Gathar din Turkmeni-stan şi Marea Azov / Karga din Ucraina. În neolitic a fost umed şi cald iar uriaşii codri au împiedicat migrările şi dezvoltarea nomadismului pastoral dar apoi climatul în Câmpia Est Europeană a devenit continental uscat iar multe regiuni anterior împădurite - mai ales în S - au devenit ‘parcuri’: stepe deschise; seceta a descurajat agricultura şi a forţat multe populaţii să se bazeze preponderent pe cirezile lor (aşa cum au fost migrările Kurgane). Istoria rasială a Europei neolitice a constat în problema echilibrului fluxurilor dinspre SE spre NV. Din Epoca Bronzului / odată cu începutul mileniului III î.C., Troia a avut calitatea de cel mai important centru de difuziune din Anatolia până în Valea Dunării (inclusiv în Creta, modul de lucru al Culturii Minoice fiind de inspiraţie mai mult Asiatică decât Africană / Egipteană); majoritatea oamenilor din zona de influenţă Troiană au fost brahicefali. Originea Grecilor a fost mult timp o enigmă aparent insolubilă, însă în ultimul timp s-au făcut mari progrese arheologice (dar şi în privinţa altor cercetări); apariţia Grecilor în istorie s-a datorat ultimul val Kurgan, acei bărbaţi Nordici împreunându-se în Anatolia şi apoi în zona Egeii cu localnicele (primii poeţi Greci - ca Anatolienii Homer, Hesiod, ş.a. - i-au reţinut ca eroi Troiani). Albii IndoEuropeni au ajuns să acapareze progresul cultural al lumii; discursul Indo-European, al celor organizaţi patri-liniar apărut după descoperirile cultivărilor tuturor plantelor esenţiale şi domesticirilor tuturor animalelor - a fost iniţial influenţat Uralic şi Caucazic (amestecul Fino-UgricCaucazian ce a produs acea entitate lingvistică - împreună cu introducerea unor elemente Altaice - a avut loc înaintea migrării spre apus, în Europa primii vorbitori Indo-Europeni fiind cei din Valea Dunării); în plus, au fost multe în comun între Asia Centrală şi Bazinul Egeii iar pe de altă parte, mitologia Altaică şi cea de la începutul Scandinav au fost aproape identice, ceea ce implică necesitatea asocierii lor strânse până într-un trecut nu prea îndepărtat. Amestecul Ugro-Finic a fost Uralo-Altaic; difuzarea în Finlanda a pornit din Câmpia Est Europeană, unde au coborât Caucazienii. Aspectul lor European statistic este cel mai apropiat de rămăşiţele scheletale de pe Volga inferioară şi de pe Dunărea inferioară (unde erau aşa încă din neolitic). În mileniul I î.C., patria Finilor era în Bazinul Volga, de unde au ajuns în

Bazinul Duna / Daugava, stabilindu-se în Kurland - actuala Letonie - şi în jurul Golfului Finic, până în Karelia. Poziţia metrică între Europeni a celor din Karelia este comparabilă cu cea Danubiană din seria scheletică; împreună cu pigmentarea, arată o relaţie fundamentală a lor, datând din Epoca Fierului. Măsurătorile au dat o imagine mai mult blondă decât brunetă, cu nasul puţin cârn (asemănător celebrului ‘nas Roman’ acvilin de la începutul Roman în Peninsula Italică) şi lipsa caracteristicilor Mongoloide: scheletele Finice sunt de acelaşi tip cu cele neo-Dunărene, datorită unui centru originar comun, din S Bazinului Volgăi. Tipul Finic de bază - dar în general şi cel Baltic - este echivalentul Modern al vechiului model Dunărean; strămoşii lor au migrat din Bazinul Volga spre V”. Privind nasul acvilin (caracteristic de pildă vechilor Armeni, Kareli, Romani, ş.a.), e de remarcat denumirea Osetă - din Caucaz - a acvilei / ajunsă schiţată pe multe embleme: Cherghes. .

Bazinul Duna / Daugava Ulterior – în Evul Mediu – partea aceea Baltică / “Bal-tikă” în N Poloniei a fost Pomerania, Prusia / “P-Rusia”, Bielo-Rusia (“Pielo-Rusia” / “Vielo-Rusia”), Rusia; Baltica, Balaton, etc. au rămas denumiri cu înțelegere acvatică directă numai pentru Valahi / Români (la Letoni, “Bal-tika” ar fi “semnul alb”, căci “tika” însemna punctul de pe frunte al celui de-al treilea ochi iar “Bal” ei asimilându-l înțelesului de “alb”): riveranii au preluat denumirile respective – Baltica, Balaton, etc. și încă le utilizează – fără însă a le păstra ori a le mai cunoaște semnificațiile (deoarece nu le aparțineau). Acvila Cherghes – în Letonă “erglis”, etc. - a rămas emblematică pe acolo (cu regăsire pe steagurile Prusiei, Poloniei, etc). “Institutul Antropologic Britanic” - în “Jurnalul Societăţii de Etnologie din Londra” - a publicat cercetarea lui Hyde Clark din 1869 despre Ghargoi / Khaldoi (în cadrul studiului condiţiei proto-etnice a Anatoliei): “Mitologia Anatoliană era cu mult anterioară celei IndoEuropene şi a fost deja străveche atunci când au apărut primii Indo-Europeni, care au adoptat ritualurile populaţiilor anterioare din areal iar la rândul lor şi Tibeto-Caucazienii uneori au influenţat; mitologia şi filologia câteodată ajută istoria, atunci şi acolo unde aceea nu poate ea însăşi. Primii mineri - în Epoca Bronzului şi apoi în Epoca Fierului - din bogata Anatolie au fost Chaldoii, vecini cu Daktulii. Khaldoii / Chaldoii erau deja vechi atunci când Xenofon a relatat despre ei; mitologia rămasă şi istoria arhaică sunt pline de confuzii datorită amestecului de diverse date din ţări diferite din Asia Mică, Cipru, Creta, Balcani, etc. - toate confuziile fiind preluate neîntrerupt de la Romani (care şi-au bazat cunoştinţele pe cel mai apropiat punct, cel Elen): deoarece miturile erau răsăritene şi s-au mutat spre apus, evident că 40


sursa Elenă nu corespunde (aceasta e valabil şi pentru etimologiile false ori confuziile evenimentelor perpetuate de ignoranţii care nu şi-au pus problema elucidărilor, o altă situaţie datorându-se migrărilor care au transportat legendele, ca de pildă ale Idei şi Olimpului). Pentru o decizie corectă, e necesară decojirea acelor straturi; trebuie beneficiat de ceea ce se ştie despre Anatolia, cu deosebiri etnografice între Greci, triburile aliate, Amazoane, Tibeto-Caucazieni, Khaldoi, ‘Triburile înălţimilor’, Iberi, ş.a. Unii Greci sunt descendenţii Iberilor şi Tibeto-Caucazienilor; Amazoanele au fost şi ele descendente ale Tibeto-Caucazienilor, la fel ca unii Georgiani. Unele ‘Triburi ale înălţimilor’ erau aliate cu alte naţiuni din Caucaz. Populaţia Khaldee era etnografic separată de succesoarea populaţie Amazoană, ea probabil incluzând pe cei mai timpurii localnici. Cheia naturală de înţelegere a Anatoliei este India, căci ‘Triburile înălţimilor’ vorbeau un amestec Tibeto-Caucazian şi Arian - cu păstrarea în limbaj ale unor relicve din graiuri timpurii - iar înfăţişările lor erau diferite de ale celorlalţi; este de reţinut că se diferenţiau de populaţiile din zonele joase şi prin superstiţiile puternice, fiind catalogaţi ca sângeroşi Barbari. Cu fiecare epocă din Anatolia, numărul ‘Triburilor înălţimilor’ s-a tot redus; talentul lor în minerit însă a adus pe înălţimi un mare număr de străini (iar din când în când, unii - deosebiţi rasial - din cauza vremurilor tulburi îşi găseau refugiu la ei). Sângele Khaldoilor poate încă e prin unii Pontici, însă naţionalitatea şi limba lor s-au pierdut. Începând cu sfârşitul, evidenţele sunt că Pliniu în ‘Istoria naturii’ 6:19 se referea la topitorii răsăriteni Armeno-Khaldoi (erau diferiţi de Chaldeii din Mesopotamia). Posibil că acei Khaldoi erau conectaţi de Pessinos din Galatia, unde preoţii Galli ai Cybelei nu erau invadatorii Gauli. Xenofon în ‘Anabasis’ 5 a notat că argintarii şi fierarii Khaldoi trăiau în Munţii Pontului. În Frigia, Khaldoii erau în general legaţi de venerarea Cybelei. Herodot în Istorii 28 i-a plasat pe Khaldoi lângă Paflagoni (în timpul lui Cresus). Dactylii / Daktulii Khaldoi - utilizând cleşti în metalurgie - au fost în ‘Munţii celor 5 degete’ (cuprinzând şi Masivul Latmus la poalele căruia a apărut Lacul Bafa) din Caria, la S de Râul Meandru, lângă Tralles; cu ei - în Munţii V Anatolieni - erau în legături Cureţii / Kureţii şi Korubanţii / Coribanţii, preoţi ai Cybelei. Dactylii sau ‘Degetele’ - Idei (o colonie a ‘celor 5 degete’) erau cu scopul exploatării minereului acolo; posibil că erau Dacytili şi lângă Smirna / Izmir, pe muntele vecin fiind un mare Altar al Cybelei. Extensiile coloniale au fost în toate locurile numite Olimp; SamoTracia era a misteriilor Cybelei, reprezentate de Kabeiri. Conform lui Diodor Sicul 5:64, o colonie a Dactylilor - transportată de Minos - a introdus legenda Idei Asiatice în Creta; acolo Cureţii i-au învăţat pe insulari să păstorească turme de capre şi oi, stupăritul şi metalurgia (toate erau arte ale ‘Triburilor înălţimilor’). Corespunzător lui Clement Alexandrinul, Dactylii în Cipru au descoperit fier; Muntele Idalus din Cipru reproducea Ida Asiei, la fel ca şi în Creta. În Rodos, trăiau Telchinii. În Lemnos, Ciclopii produceau armuri. Este necesară conectarea istoricilor Khaldoi răsăriteni cu miticii Khaldoi apuseni; Dactylii Idei erau binevoitori şi li se aduceau onoruri divine (existau chiar amulete şi inele de piatră protectoare denumite chiar ‘Daktylii Idei’ - de o suverană virtute - purtate pe degetul mare: Dactylii Idei erau foarte bine ştiuţi). Deşi Cretanii au pretins Dactylii pentru muntele lor Ida, ei aparţineau Idei Asiatice / Anatoliene (în legătură cu Marea Mamă a Zeilor, nu cu Zeus, aşa cum s-a dezvoltat apoi în

Creta); propriu-zis, Dactulii nu erau însă ai Idei de nici un fel: ei locuiau la poalele Masivului Ida sosiţi din Frigia, discipoli ai Marii Mame (Strabon a relatat legenda Frigiană, că erau 10 la început) şi a afirmat despre Cureţi şi Coribanţi că descindeau din Dactili. Învăţatul Diomedes a enunţat că erau preoţii Frigieni ai Cybelei - alintată Ida - şi că odată îi cântau lui Cronos versuri Dactyle. Tradiţia din Efes i-a plasat pe Coribanţi în munţii săi învecinaţi, aflaţi în Sudul Râului Meandru (şi azi acei munţi au denumirea Turcă cu acelaşi înţeles - ‘Beş Parmak’ = ‘5 degete’ - întinşi în E până la Râul Chinar / Cine iar în S până la fostul Golf al Miletului); acei munţi - în Valea superioară a Meandrului - erau locuiţi şi de Cureţi. Toţi erau foarte religioşi, păstrători de altare, fiind şi preoţi prin vocaţie ai Mamei Zeilor (anterioară lui Zeus şi celorlalţi, căci era cea mai veche divinitate); obiectul veneraţiei era meteoritul, piatră căzută din cer, culeasă de Khaldoi fie în peregrinările lor, fie de la locul unde se stabileau: prin piatra sacră venerau atât Mama Zeilor, cât şi luna şi soarele. Khaldoii au profitat de doctrinele atribuite lor şi au fost acceptaţi drept clericii Marii Zeiţe în toată Anatolia. Locurile sacre principale erau Munţii V Anatolieni. Ida nu numai că este în legătură, ci e şi echivalentă cu Gargara. La Efes, ea a ajuns să fie denumită şi Hekate; meteoritul Artemidei de acolo iniţial era al Cybelei. Şi în Pessinos era un meteorit, căzut din cer chiar acolo, transferat apoi la Roma; preoţii Galli descindeau din Khaldoi - sau îi imitau practicând rituri Barbare. Centrul real al venerării Mamei Zeilor era în Munţii de lângă Efes; Khaldoii erau cunoscuţi Amazoanelor ca Iberi Cureţi şi Coribanţi. Fondarea de către Amazoane a Efesului a restrâns ‘Triburile înălţimilor’ (era în timpul lui Cronos): un fiu al lui Cronos - prinţ al Amazoanelor - a fost trimis pentru pază în Munţi, unde el a adus acele Triburi; cu ajutorul lor, a reuşit apoi să-şi deposedeze familia, ceea ce a alimentat multe legende despre Zeus. O legendă relatează că Minos - conducătorul unui grup de aventurieri din ‘Triburile înălţimilor’ - s-a aşezat în Creta, unde celui mai mare Munte i-a dat numele de Ida, introducând acolo practicile rituale ale Cybelei: era similar cu ceea ce a făcut predecesorul său Zeus, în V Anatoliei. În Efes, diminuarea Cultului Cybelei s-a datorat împuţinării ‘Triburilor înălţimilor’ din zonă; au rămas ca moştenire după ei riturile Magice şi Misteriile. Marea Zeiţă în Efes, în Magnesia şi în ţara din jur a devenit Artemis: ea era o zeiţă ulterioară - iubită de Iberi - şi divinizarea ei s-a suprapus celei pentru Cybele. Venerarea unui bărbat nu putea avea loc decât la distanţă şi Zeus a fost cel preluat inclusiv de vechii Eleni, care au şi pretins pentru prinţii lor că se trăgeau din zei. Este demn de remarcat că în Efes preoţii Artemidei erau eunuci: o sugestivă legătură cu străvechea divinizare a Cybelei. Elenii sosiţi târziu - au introdus vechea mitologie în sistemul lor, începând cu Cerul şi Pământul care au produs Timpul şi pe Mama Zeilor iar apoi restul. După Amazoane, credinţa în Cybele a fost menţinută de Iberi, până la apariţia vechilor Eleni: fiecare facţiune folosea ‘Triburile înălţimilor’, fiecare cuceritor al vreunui port ori întemeietor de aşezare mulţumea celor care ardeau cărbuni şi se îndeletniceau cu topitul. Numele Cercopes era Leleg din Asia Mică şi Insulele ei; până la Elenii vechi, au fost mulţi colonişti: fiecare lider avea printre oamenii săi pe cei din ‘Triburile înălţimilor’, utili în ajutorul stăpânirii coloniilor. În răsăritul Mediteran au fost multe migraţii, unele în Europa; ei au numit Munţii Sacri Ida şi Olimp. Metalurgiştii Khaldoi lucrau aur, argint, bronz şi fier iar Era de Aur din vremea lui Cronos era cea a 41


Amazoanelor şi Iberilor; o parte dintre descendenţii lor au transmis meşteşugurile iar altă parte credinţa în Cybele. Kureţii şi Koribanţii Efesului şi Kabeirii SamoTraciei au transmis Misteriile practicate Magic, pe când Gallii din Frigia au păstrat Barbarismul nativ; situaţia era că Dactylii operau în apus iar Khaldoii în răsărit. Legăturile dintre variatele migrări ale Amazoanelor, Cercopilor, Pelasgilor şi Lelegilor duc la arhaica istorie a Indiei (filologic, Amazoanele erau conectate cu Văile Himalaiei). Legăturile dintre Khaldoi / ‘Triburile înălţimilor’ şi Amazoane explică legendele coloniilor din Africa. Uriaşii Tartarului - progeniturile Cerului şi Pământului - erau cei dintre Anatolia şi India; principalul lor loc de manifestare a fost Anatolia, remarcabilul centru civilizaţional mai bine dezvoltat decât restul. Legenda Timpului mâncându-şi copiii poate fi o reminescenţă a canibalismului; castrarea eunucilor era tot o străveche practică sângeroasă a autohtonilor: când un tânăr recurgea la acel rit, se castra singur cu un cuţit lung, după care alerga gol - cu dovada mutilării în mâini - să arate tuturor”. Chaldoii / Khalybii Antici în mare populau 2 regiuni Anatoliene Capadochia şi Pont - întinzându-se până în Kholkis / Georgia (amestecându-se mai ales cu Muşkii şi cu Tibarenii / Iberii); Anatolian Ghargoi iar Caucazian Gargari, acei Ghergoi / Ghergari au fost partenerii preferaţi ai Amazoanelor inclusiv în Albania Caucaziană - ştiută ca Ţara Ghergarilor în V Caspic - în S Caspic fiind Ghergania: Ţara Gherganilor (Marea Caspică era Marea Ghergară / Ghergană): în fosta Albanie Caucaziană sunt 2 republici astăzi, cea Rusă Daghestan şi cea Turcă Azerbaidjan.

Cele 2 ţări Caucaziene învecinate - Azerbaidjan la Marea Caspică şi Georgia la Marea Neagră - în prezent găzduiesc principalele vestigii ale vechilor fortificaţii: În apus, Zidul Kelasuri lung de 160 km - aflat în Abkhazia / pe teritoriul Georgiei - a fost consolidat de către împăratul bizantin Iustinian, de la Sukhumi 43 lat. N, 41 long. E la Poti 42,09 lat. N, 41,40 long. E (pe litoralul Mării Negre), pentru protecţia văilor prin care erau principalele rute din Caucaz. Zidul Gilgil-chay / Ghirghir-ceai de 163 km lungime - de-a lungul râului cu acelaşi nume - era între poalele Masivului Baba-dagh şi litoralul Caspic iar Zidul Beşbarmag de 36 km lungime din regiunea Davachi era între Muntele Beshbarmagh şi litoralul Caspic, printre fortăreţele rămase în răsăritul Caucazian fiind cele de la Chirag-Gala, Dindar, Gara Dundur, Khizirzinda-Baba, Khursan-Gala, Şabran, Zaqatala, ş.a. (toate în apropierea actualei graniţe dintre Daghe-stan şi Azerbaidjan / a cărei capitală Baku 40,23 lat. N, 49,52 long. E şi-a primit denumirea de la înţelesul Pelasg pentru “bour” / ca de exemplu la Români “bade” / “baci” pentru păcurar / păstor, Bacău 46,35 lat. N, 26,55 long. E, etc.; Baku la vechii Egipteni era epitetul lui Osiris iar la Barbari avea înţelesul de bou / bivol, “bacha” însemnând “vaca”: deoarece “bakhoii” erau iniţiaţii în ritualul Ghergarului Dionis al Grecilor vechi, pentru Romani a devenit Bachus).

Poarta EuroAsiatică Este de ştiut că Pasajul Derbent din Daghe-stan Poarta dintre Asia şi Europa - a fost cunoscut şi sub numele Herga (prezenţa Gherga fiind solidă în zonă); de acolo, până la actuala graniţă dintre Georgia şi Rusia din Defileul Dargani 42,44 lat. N, 44,37 long. E, unde era Poarta Iberică sau Poarta Caucaziană după cum îi zicea Anatolianul Strabon / denumită ulterior şi Poarta Cumană - singura trecere prin Munţii Caucaz - din timpul Perşilor (secolul VI î.C.) au fost 30 de turnuri de apărare orientate spre N; ele făceau parte dintr-un sistem foarte lung de fortificaţii în tot Caucazul, ale căror ruine sunt azi mai ales în Georgia. Poarta Caspică de la Derbent / Daghe-stan era pe ruta Trans-Caucaziană legând Orientul Mijlociu de stepele din N Caucazului - ce începeau cu aşezarea Gherga 42,20 lat. N, 47,57 long. E - fiind des menţionată de Antici, ca de exemplu de către Carianul Hecateu din Milet, în secolul VI î.C. (era ştiută şi ca Poarta

Steagul Albaniei Caucaziene Poarta dintre Asia şi Europa Dintre cele 3 mari porţiuni de apărare faţă de Nordici - în ordinea de la V la E, Zidurile Caucaziene, Zidul Gorgan şi Zidul Chinezesc - tronsoanele de zid din Caucaz acum sunt cel mai puţin evidenţiate (desigur porţiunile cele mai vizibile fiind şi cele restaurate, respectiv mai recente în timp, ca de pildă unele părţi ale Zidului Chinezesc, ce a fost şi cel mai lung, întins pe o lungime mai mare de 6 mii km). 42


Albaniei, localitatea Gelda = Derbent - popular numită Albana - fiind prima capitală a Albaniei Caucaziene); vechimea porţii era cel puţin de la începutul mileniului I î.C., fiind la capătul răsăritean al Zidului Muntelui / denumit acum Dag-Bary, în 1647 - conform geografului German Adam Olearius - având peste 240 km lungime, cu traversarea Masivului Tabasaran (zidul a fost consolidat de Sasaniţi cu milioane de metri cubi de piatră începând din secolul V de-a lungul a 40 de km, pe fundaţiile sale mai vechi).

Gherganii din Daghe-stan şi Cecenia (de partea cealaltă, “vameşii” Asiatici erau strămoşii Kurzilor):

În secolul III, împăratul Şapur I - care a inclus Gelda / Derbent în Imperiul Săsan pe care îl conducea - a numit trecerea de acolo ca “Poarta Alană”: pasajul dintre Caspica şi Caucaz (vamă gospodărită de autohtonii Ghergari) făcea legătura dintre Sasaniţi şi Sarmaţi. În secolul V, istoricul Armean Egishe Vardapet a notat apariţia Hunilor pe litoralul Caspic, interesaţi de controlul zonei dintre Derbent şi gura Ră / a Volgăi. În timpul Sasaniţilor, 73 de turnuri apărau Derbentul, la circa 70 de metri distanţă între ele (în N cetăţii fiind majoritatea, 46 de turnuri); între ele au fost utilizate 14 porţi, dintre care în prezent 9 au rămas: 4 în partea Nordică, 3 în partea Sudică şi 2 în citadelă. După cum a măsurat arheologul Rus Aleksandr Kudryavtsev, în timpul împăratului Yazde-Gerd II al Imperiului Săsan - adică în secolul V - Zidul din Gelda / Derbent avea 8 metri grosime şi 16 metri înălţime. În sistemul Caucazian de ziduri, pe Valea Rubas Râul din S Derbentului / cel mai Sudic oraş al Rusiei, denumit şi “Poarta de Fier” - era Zidul Rubas, ce întărea (corespunzător investigaţiilor arheologice din Daghe-stan) fortificaţiile zonei înaintea existenţei Zidului Muntelui. Conform cercetătorilor - între care şi Britanicul John Abercromby în 1889 - iniţiatorul acelui Zid a fost cel intitulat “stăpânul cornutelor”, cu 1953 de ani înaintea lui Alexandru “cel Mare” / deci din secolul XXIII î.C., el fiind menţionat şi de Coran (deoarece printre altele a înfiinţat Mecca, locul unde Ismail - fiul lui Avram - apoi a instituit pelerinajul anual denumit “hagialâc”; de altfel, este evidentă asemănarea Mecca-Mleccha, după cum a studiat în 2002 şi Dr. Alexander Berzin / indolog American: în regiunea Mecca - conform Kalachakra 1:154 - iniţial puterea religioasă a fost exersată de Mleccha). Multe din străvechile instalaţii militare Caucaziene zidite au rămas funcţionale până în secolul XIX (când a fost înglobarea în Imperiul Ţarist), de atunci ele căzând în distrugere. Găzduirea de către Caucaz - şi nu de exemplu de către Ural - a Porţii dintre Asia şi Europa se reflectă în diversitatea nativilor zonei, cea mai mare din EurAsia.

Pasajul Herga După cum se poate observa în toponimia zonei prin imaginea următoare, “vameşii” Europeni - primii care îi taxau pe cei ce treceau Poarta EuroAsiatică a Derbentului - erau 43


neamuri asemănarea apare clar. Iar dacă cumva se iveşte vreo deosebire, datorită climei, între regiunile de miazănoapte şi cele de la miazăzi, precum şi între acestea din urmă şi cea din zona de mijloc, aceste deosebiri sunt dominate de trăsăturile lor comune. Iar Asirienii (care îşi zic Armeni şi Aramei) şi Arianii seamănă şi între ei. Poseidonios conchide că de aceea şi denumirile acestor neamuri seamănă între ele”. (Biblia denumea Mesopotamia ca Aram). Calea de dezvoltare a Bisericii Ghergare a fost întrucâtva diferită de cea a Bisericii Armene, Biserica Gargară fiind legată de Ierusalim prin Aramaică, nu ca Biserica Armeană ce era legată de Capadochia prin Greacă (de pildă, încă din secolul I misionari din Ţinutul Galilean al Gherghe-seilor şi din Siria - conduşi de Sf. Eliseu - au ridicat în centrul teritoriului Gargarilor o biserică, la Ghiş 41,14 lat. N, 47,11 long. E: în anul 74 a fost prima biserică din Caucaz, pe locul unui altar de la începutul Epocii Bronzului / e de remarcat şi că doar cu un an înainte, credincioşii Ghergani din aceeaşi zonă a Orientului Mijlociu Pella / Decapolis - au ridicat prima biserică din lume, în Ierusalim). În Albania Caucaziană religia creştină a fost oficializată ca opera Ghergarului Benjamin, ajutat de fraţii Elisei şi Tadeu în 313, anul când Romanii au legalizat creştinismul (Regatul Gargarilor devenind al doilea stat creştin din lume, la 12 ani după vecina Armenie, ce din 301 a adoptat oficial creştinismul, prin lucrarea lui Grigore “Luminătorul” 257-326 / care avea lancea ce l-a străpuns pe Iisus). Apoi, acelaşi preot Benjamin Gherga, împreună cu călugărul Armean Mesrob Maştoţ şi cu preotul Gargar Ieremia, a adaptat specific scrierea în ceea ce a fost Albania Caucaziană pentru uzul numeroşilor localnici care vorbeau Graiul Gargar - bogat în sunete guturale - ceea ce a contribuit la dezvoltarea învăţământului acolo (Graiul a fost ulterior vorbit de Khazarii “Albi” / strămoşii Azerilor); de exemplu, rune săpate în bazalt au fost găsite pe Stânca Garga din regiunea Armeană Meghri şi Gargar-dashi în Nuvadi 38,49 lat. N, 48,28 long. E / Azerbaidjan ori în toponimia Albaniei Caucaziene la Balasakan sau Karga din Valea Kura, ce în vechime se numea Gargar / Karkar, după cum a indicat în 1970 cercetătoarea Armeană Nina Garsoian (Perşii au folosit pentru Râul Kur/a numele Cyrus, la fel fiind numit şi primul lor împărat, în secolul VI î.C., care s-a ridicat cu ajutorul Gherghilor de acolo, ai conducătorului Gobryas). În secolul IV era un timp când din Anatolia bizantină iradia alfabetizarea creştină - ca activităţile episcopului Ulfila / creatorul alfabetului Gotic, pe Valea Dunării - în Caucaz primul scris creştin fiind cel Ghergar (apoi Armean şi Georgian, ce există şi azi). Dr. Firuddin Djalilov a consemnat: “Înaintea sosirii lui Mesrob 361-440 în Albania Caucaziană, vârstnicul Gargar Benjamin l-a vizitat şi Mesrob a creat alfabetul pentru cuvintele barbare ale acelei limbi, fiind ajutat acolo de clerul local (condus de episcopul Gargar Ieremia). Conform istoricului Moise din Koren (362-439, nepot şi student al lui Mesrob), alfabetul a fost creat pentru Gargari - nu pentru toată populaţia Albaniei - deoarece aveau sunete greu de pronunţat; de fapt, el n-a utilizat cuvântul ‘alfabet’, ci ‘scriere’ pentru limba Gargară. Scopul a fost traducerea evangheliilor pentru Gargari, nu pentru toţi Caucazienii, căci nu e logic ca Mesrob să fi ştiut toate dialectele Caucazului”. Intervenţia părintelui Bisericii Ghergare Benjamin pentru alfabetizarea populaţiei sale s-a datorat constatării că după martirajul şefului Grigore al Bisericii Ghergare (nepot al lui Grigore “Luminătorul”), magismul s-a întors în regiune şi opera sa de creştinare era

Scrierea Gargară

La momentul atacului Romanilor conduşi de generalul Pompei - anul 66 î.C. - ce au fost înfrânţi de armata combinată a Ghergarilor şi Amazoanelor care îşi apărau regatul lor Alban, situaţia a fost conform hărţii următoare:

Anatolianul Strabon în “Geografia” I 2:34 (lucrare realizată înaintea Noului Testament) a scris: “Cel mai bine sar părea că procedează Poseidonios, care caută obârşia numelui în înrudirea neamurilor şi interpenetraţia lor. Întradevăr, se constată că neamurile Armenilor, Asirienilor şi Arabilor au între ele o mare afinitate şi aceeaşi ramură de rudenie oglindită în limbă, stilul de viaţă şi în trăsăturile lor fizice; aceasta se vede mai cu seamă acolo unde ei sunt învecinaţi: dovada o poate da Mesopotamia, care este formată din acele 3 seminţii. Într-adevăr, mai cu seamă între aceste 44


periclitată. Scrisul Ghergar - bazat pe Graiul Gargar - avea 52 de foneme (manuscrise de la sfârşitul secolului IV circulând de exemplu şi la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Sinai 28,33 lat. N, 33,58 long. E / Egipt, şcolile pentru populaţia Ghergară apărând în secolul V, în secolul VI activând la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” călugărul Gheorghe / George timp de 62 ani, celebrat de atunci în fiecare 11 III) şi a rămas în uz până în secolul XIII; e de ştiut că în secolul VI împăratul bizantin Iustinian a pus garnizoană Valahă la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” de pe Muntele Sinai (ridicată pe locul rugului ce nu se mistuia arzând găsit de Moise, construcţia nefiind realizată de către Evrei în memoria părintelui religiei lor, ci de către creştini, după jumătate de mileniu de la martirajul din secolul IV ajungând să adăpostească moaştele fiicei guvernatorului Alexandriei: paradoxul e că propagandiştii creştini l-au popularizat pe fondatorul religiei mozaice la scară mult mai mare decât au făcut-o Evreii, în general respectul creştinilor faţă de Evrei fiind disproporţionat mai profund decât al Evreilor faţă de creştini). Biserica Ghergară ce şi-a avut sediul la Şaki 41,11 lat. N, 47,10 long. E / acum în Azerbaidjan, la poalele Sudice ale Muntelui Ghiş / Kiş - a existat până la începutul secolului XIX, când a fost suprimată datorită extinderii Imperiului Ţarist din N peste regiune (după un secol, arhivele încă au reţinut că în Armata Albă - ce s-a luptat cu Armata Roşie a comuniştilor în S Rusiei - a fost prinţul Ghergarin).

Conform cercetătorului Azer Yusuf Jaffarov - care în 2001 a studiat “Problema Gargară şi apariţia scrierii în Albania Caucaziană” - prezenţa Gargarilor a fost timp de secole importantă mai ales în Bazinul Arax (unul dintre cele mai mari din Caucaz, râul curgând din Turcia, prin Armenia şi Iran, până în Azerbaidjan), Gargarii de asemenea fiind puternic răspândiţi şi în Bazinul Kura / Oxos, al râului ce curge din Turcia prin Georgia în Azerbaidjan, inclusiv pe valea afluentului său Alazani, din fosta Iberie / patria vinului; Regatul Alban funcţiona din secolul IV î.C. sub conducerea Dinastiei Gargare locale cu capitala în Derbent, având în timp capitala şi la Gabala / Qabala 40,58 lat. N, 47,50 long. E, apoi la Barda 40,22 lat. N, 47,07 long. E (la începutul secolului VIII statul a fost dizolvat): capitala Barda a fost stabilită la mijlocul secolului VII de către conducătorul Gardman şi a rămas principalul oraş al populaţiei Uti până în secolul X (în anul 943, Vikingii / Varegii = Rus au intenţionat să se stabilească acolo - în schimbul recunoaşterii stăpânirii lor de către populaţia locală - dar o epidemie de dizenterie i-a determinat să plece din Barda / azi Azerbaidjan). Este de ştiut că numele Gargareilor din Bazinul Kura s-a perpetuat până azi printre Cecenii din Valea Terka / Terek, unde lupul este cinstit şi în prezent, ca emblematic. În 2003, Dr. Zaza Aleksidze a consemnat: “Gargaroii / Gargarii au fost oamenii Regatului Albaniei al căror nume poate fi asociat cu toponimul Armean Gargarac, regiunea din partea centrală a Râului Kura (de comparat şi cu Râul Gargar, afluent al Araxului). Gargarii care au avut habitatul în răsăritul provinciei Utik au jucat un rol crucial în administrarea statului cel puţin în momentul convertirii la credinţa creştină. Deşi statul Alban s-a dezintegrat curând după anul 705, scrierea a durat până în Evul Mediu. Actuala populaţie Udi este urmaşă Gargară. Graiul Gargar a fost varianta timpurie a ceea ce vorbesc azi Udi”. Corespunzător lingviștilor, printre care și academicianul German Jost Gippert, ceea ce vorbesc Udi se aseamănă mult cu limba vecinilor Lezghini – aflați în N Azer și S Daghe-stan - sosiți, conform Dr. Murad Adji, în mileniul I î.C. din Valea Chuya / Altai (aflată la întâlnirea dintre Kazah-stan și Mongolia). Este de ştiut că încetarea existenţei statului Alban al Ghergarilor în mileniul I s-a datorat expansiunii islamului din S.

Scrieri Ghergare Albania Caucaziană 45


După încheierea cu succes a afacerii cu Gargarii, Armeanul Mesrob (născut în satul Haţeg din judeţul Taron / acum Muş 38,44 lat. N, 41,29 long. E în Turcia, felicitat de conducătorul Gargarilor, el lăsând acolo un colectiv de discipoli coordonaţi de Gargarul Ionatan) s-a deplasat şi în Georgia - unde de asemenea alfabetul a rămas unic, adaptat după cel unic Armean introdus de el începând cu Mănăstirea Amaras - în imaginile următoare fiind statuia autorului Mesrob, alfabetul definitivat de el pentru Armeni în 406 şi litera “G”:

Alfabetul Armean Călugărul Zenob - unul dintre creştinătorii Armeniei - a scris că judeţul Taron (dominat de Muntele Kharkh, de acolo fiind învăţătorul Mesrob) din 149 î.C. a fost colonizat de hinduşi, Sf. Grigore “Luminătorul” botezând la creştinism doar într-o zi 5050 de urmaşi de gen masculin ai lor. Conform istoricilor Rene Grousset 1885-1952 / academician Francez, Victor Langlois 1863-1929 / director al Arhivelor Franţei, ş.a., alfabetul Armean a rezultat dintr-o combinaţie Aramaico-Greacă. Din scrierile Caucaziene (în ordinea lor istorică Gargară, Armeană, Georgiană), alfabetele Armean şi Georgian au rămas oficiale până în prezent în cele 2 ţări vecine - Armenia şi Georgia - din centrul şi apusul Caucazului; limba Georgiană / Gruzină prezintă şi azi trăsături comune cu alte limbi Caucaziene, cum ar fi un larg inventar consonantic (cu grupuri de până la 6 consoane la începutul unui cuvânt). Dispariţia majorităţii Ghergarilor mai ales din Albania Caucaziană şi dintre Armeni - încheindu-se şi existenţa statalităţii Albaniei Caucaziene - a fost cronologic urmată de apariţia consistentă Ghergană îndeosebi printre Armânii / Ar’mânii (Aromânii / Vlahii) din actuala Albanie şi vecinii din Balcani; e de remarcat că pe lângă consideraţiile temporale, genetice, migratorii, etc., ambele zone - Caucaz şi Balcani - au fost în aceleaşi sfere succesive de influenţe culturale (veche Greacă, veche Macedonă, Romană, bizantină, otomană, Europeană, etc.), confirmându-se legături de tot soiul între Gargarii din Caucaz şi Ghergarii din Balcani, între Armenii din Caucaz şi Armânii din Balcani, între Albanii Caucazieni şi cei din actuala Albanie, ş.a. De pildă, în 1861 Britanicul Rober Ellis de la Universitatea 46


Cambridge prin lucrarea “Originea Armeană a Etruscilor” a argumentat şi a documentat acestea, plasând Gargarii Caucazieni / Gherganii Anatolieni ca strămoşii Machedonilor: “Descendenţii primilor stăpâni ai teritoriilor dintre Marea Caspică şi Marea Egee s-au adăpostit în Caucaz şi Taurus de Traci, care şi-au dezmoştenit strămoşii; aceluiaşi contingent Caucazian probabil i-au aparţinut şi neamurile de sorginte îndoielnică, circumstanţe similare dintre Liciani având Peonii (acei oameni, al căror ţinut a devenit apoi Macedonia, reprezentau Teucri din Troia / conform lui Herodot). Urmaşii acelor Teucri erau Gherghiţii care trăiau în Ţinutul Cumean / Kyme şi în Gergis, Gergithus sau Gergithion, în Ţinutul Lampsacus (conform lui Strabon); în aceeaşi zonă Strabon a notat Gargaris ca localitate Lelegă iar Troianii / Troii erau Liciani, după cum au arătat inscripţiile: Licianul Tlos era Tros. Gherghiţii Teucriani au fost mutaţi de Attalus într-un loc denumit Gergetha, la izvorul Râului Caicus. Din nou, Strabon a notat că Gergeti era o aşezare din Oseţia, el menţionând Gargarenii din Caucazul Nordic. Licianii - pe lângă Lizi / Lidiani şi Cariani / Misiani - erau din acelaşi trunchi Armean ca Troianii, ei aducând limba Armeană la ţărmurile Mării Egee, multe cuvinte similare fiind regăsite apoi la Daci / Geţi”. Vlahii / Aromânii şi azi insistă că-s Armâni: identitatea cea mai concretă şi corectă; până la începutul mileniului II, în Balcani = V Pontic, Armenii aflați printre Armâni – menționați ca atare de izvoarele istorice scrise – erau considerați ca aceia din Caucaz = E Pontic (numiți Ruși – Ruteni / Rumâni - în N Pontic). În Romania / Imperiul Bizantin au fost puternice populaţii de Armeni în răsărit / Anatolia şi de Armâni în apus / Balcani, ambele populații fiind sub același semn al Soarelui. Crucea Armeană - parte din patrimoniul mondial UNESCO - e “Khachkar” (Românii zicându-i “Hacikar”), tipic înconjurată de rozete / simboluri solare:

Biserici în Erevan şi Khachkar Gherga în Capadochia

47


Amprenta Antică Gherga a fost evidentă în Caucaz, Capadochia, Caria, etc. CapaDochia / Kapadokya - iniţial numită Kuş / după Cuş, fratele lui Canaan - a fost cea mai întinsă regiune Anatoliană, având (conform geografului Antic Strabon) circa 555 de km pe direcţia E-V şi circa 333 de km pe direcţia N-S: în N se întindea până la Pontus / Pont (aproape de Marea Neagră), la răsărit fiind Caucazul / Armenia şi limita cu Mesopotamia pe Eufrat, regiunea la S ajungând despărţită de Kilikia / Ki-Likia prin Munţii Taurus iar în apus erau Lycaonia - locuită de vechea populaţie Lukka - şi Frigia (din secolul III î.C. răsăritul Frigiei devenind Galatia); acum, conceptul regional despre Capadochia e mai restrâns, fiind îndeosebi localizată inima sa.

La sfârşitul Epocii Pietrei, Capadochia era locuită de Gargari, care aveau Amazoanele ca partenere; localnicii erau renumiţi în Lumea Veche pentru utilizarea corporală a cretei roşii din regiune, cu care se vopseau (şi azi se ştie în cosmetică că argila roşie e hidratantă, cu proprietăţi de dezinfecţie, bună oricărui ten) ori pe care chiar o înghiţeau, femeilor oprindu-le menstruaţia excesivă. Zona are un peisaj unic - umplut de “conurile zânelor” - unde sacrul şi profanul au cunoscut convieţuirea: Hitiţii - ce o denumeau “regiunea cailor frumoşi” - şi-au stabilit capitala acolo, la Hattuşa / azi Bogazkale, în mileniul II î.C. găsindu-şi refugii şi în oraşele sale subterane iar marii părinţi creştini proliferând apoi, în mileniul I, dintre ei fiind remarcaţi în mod deosebit sfinţii Grigorie, Gheorghe, ş.a. (aura de mister a fost conferită de labirinturile reliefului - cu unele câmpuri magnetice având proprietăţi curative - prin tuful moale ce a permis locuirea facilă timp de milenii, Hitiţii numind cel mai înalt munte, fostul vulcan care a cauzat aspectul regiunii, ce ultima oară a erupt în 253 î.C., din vârful căruia de 3916 metri se pot vedea atât Marea Neagră, cât şi Marea Mediterană, ca Muntele Harga / Argaios 38,31 lat. N, 35,28 long. E). Anatolianul Strabon în “Geografia” XII afirma despre Capadoci că respectau vechiul Cult Pelasg al Mamei Mari (2:3) - sub numele Ma - şi al Zeului Dak (2:5). În partea Sudică a aşezării fortificate Kerkenes 39,45 lat. N, 35,05 long. E, înconjurată de Gorgane, locuită în mileniul III î.C., la începutul Epocii Bronzului era “Poarta Capadochiei”, denumită Pteria (în vechime, prin “poartă” se înţelegea şi spaţiul de lângă intrarea principală, loc unde se ţineau târguri şi se făceau tranzacţii comerciale, erau întruniri publice, se luau decizii politice, şedinţe de judecată, etc., un exemplu transmis în Evul Mediu fiind “Înalta Poartă” din Imperiul Otoman / capitala găzduind reşedinţa sultanului).

Poarta Capadochiei din Kerkenes – fost oraș important al Magilor / Mezilor, la poalele Sacrului Munte Daha - se poate vedea şi acum:

48


Antichitate, capitala Capadochiei a fost la Mazaca / azi Kayseri 38,44 lat. N, 35,29 long. E, la poalele Vulcanului Argaeos / Harga (acum Erciyes). Vechii Greci îi numeau pe locuitorii Capadochiei ca “Sirieni Albi” iar vechii Armeni denumeau Capadochia ca Gamir / “Ga-mir”, la fel ca zona de provenienţă a Cimerienilor / denumiţi Ghimiri, ajunşi în Caucaz din “Paradisul Gherganiei” (de la Lacul Urmia din N Iranului); ulterior, în legătură cu Ghimirii, Tătarii au denumit Taurica drept Peninsula Crimeea, ca o derivaţie din Qirim. După cum a observat și cercetătorul Armean Sjur Papazian în 2016 “fascinanta Cultură Hitită a fost la fel de animată ca și conurile Capadochiei: îndeosebi în vocabularul religios au fost mulți termeni din limbile ne Indo-Europene Huriană și Hattică (vorbită de predecesorii Hatti ai Heteilor / Hitiților. Cea mai veche denumire inscripționată despre Anatolia Centrală a fost cuneiformă, din mileniul III î.C., ca fiind ‘Țara Hatti’; în mileniul I î.C., cea mai veche inscripție – trilingvă - despre Capadochia / ‘Capa-Dochia’, a fost că era ‘Dahyu’ (țară din Imperiul Persan, în secolul V î.C). Multe nume Circase / Cercheze - ale Caucazienilor Adâgi / ‘ADâgi’ – au prefixul ‘Hat’ (un trib ‘A-Dâg’ a fost Hattiqwai, literalmente însemnând al ‘bărbaților Hatti’): între cele 2 regiuni a existat Kaska, o denumire înrudită Circasă, acolo trăind tribul Abeșla, azi urmașii fiind Abhazi (V Georgiei)”. La jumătatea distanței dintre fosta Aqu - însemnând “Apa” acum Sukhumi, capitala Abhază și Sochi / Soci, lângă republica Adâgă, se găsește regiunea Gagra (toate acelea inițial au făcut parte din Colchida / Kolkha = Regatul Amazoanelor: de exemplu, academicianul Georgian Roin Metreveli în “Istoria Georgiei” a analizat temeinic Kolkha, ca tărâmul populației Kolkhi). Despre războinicii Gali invitaţi în 279 î.C. din Galia - S Franţei - e de remarcat că împreună cu familiile lor au constituit Galatia, cu capitala la Ancyra / acum Ankara 39,52 lat. N, 32,49 long. E, capitala Turciei, la început cerând tribut celor din Capadochia (însă Galii cu timpul au ajuns să fie asimilaţi de vorbitorii Greci din Anatolia, în secolul II istoricul Roman Publius Florus consemnând că Gorgonius - notat şi Orgiagontis Grwgant le-a devenit conducător). Hotarul Capadochiei cu Lycaonia era păzit de cetatea Garsaura, azi Aksaray 38,22 lat. N, 34,01 long. E (fostă Cezareea), lângă care e Valea Ihlara, ale cărei numeroase grote au fost locuite din timpuri străvechi:

Cercetători ca Allen Burney în 2004, Trevor Bryce în 2009, ș.a. au pus egalitatea la Muntele Sacru: Daha = Kerkenes; tot lângă Muntele Sacru Kerkenes = Daha / “DaHa” - la altarul căruia era venerat Zeul Furtunii - se găsea Zippalanda, reședința regală Hatti (religioasă și administrativă dinaintea Imperiului Hitit):

Azi: Cadir Hoyuk La începuturile Hatti / Hitite (Kheti / Ghete) au fost așadar implicările esențiale Dahă / ale Dahilor și Ghergă / ale Gherghilor, așa cum au rămas atât onomastica, cât și ulteriorul parcurs imperial, între Dahi și Gherghi egalitatea fiind chiar de la început, revelată istoric Anatolian prin Hatti iar apoi prin Kheti. În 2016, cercetătorul American Gary Moore a observat că în mileniul III î.C. Guții (care vorbeau o limbă apropiată de Tocariană) foloseau – ca și Akkadienii pentru “Gineri” termenul “Luhatanu”, ceea ce în Asiriană a ajuns să fie “Hathno”: asemenea formă în “Avesta” însemna “cineva care s-a alăturat familiei” iar așa familie era chiar cea Guto-Hattă (sau Kheti / Hitită). În mileniul II î.C., Hitiţii şiau înfiinţat capitala în N Kerkenes, căci era pe drumul ce mergea la Marea Neagră. Vama Ka-Pa-Dokiei / Capadochiei cu Pontul era la Fortăreaţa Dasmenda / acum Aziziye 39,37 lat. N, 31,46 long. E, în NV Muntelui Karga-sekmez (în Pont, cea mai importantă vale e a Râului Kelkit, prin care era vadul de trafic dintre Caucaz şi Bitinia; Kelkit 40,07 lat. N, 39,26 long. E - oraşul cel mai important de acolo - exista de la începutul mileniului III î.C. şi era condus înaintea Hitiţilor de Dinastia Kerkită). În mileniul I î.C. - după dispariţia Imperiului Hitit - mulţi şi-au disputat dorinţa de a ocupa zona; de pildă, războiul dintre Mezi şi Lydieni pentru regiune s-a încheiat la apus de Kerkenes, în 4 VII 587 î.C. / conform studiului din 1997 al cercetătorului American Thomas Worthen de la Universitatea Arizona, datorită unei eclipse totale de soare prevăzută de Carianul Thales din Milet, interpretată de beligeranţi ca voinţa divină pentru pace. În 49


Bazinul Meandrului Valea Meandrului la sfârşitul Epocii Pietrei era principala cale de comunicare Vest Anatoliană, pe cursul Râului dinspre interiorul Peninsulei către mare - pe atunci Marea Egee fiind mult în interiorul uscatului faţă de linia ţărmului din prezent (de exemplu, în N Văii Meandrului la începuturile sale Efes 37,56 lat. N, 27,20 long. E, întemeiat în mileniul VI î.C. pe locul profeţit de oracol ca al doborârii unui mistreţ / conform unei tradiţii consemnate de către poetul Kreophylus din Insula Samos - contemporan cu poetul Gherghin Homer - era portul de la gura Râului Caistru / Kaystrios cu un acces mai bun în Bazinul Meandrului decât Miletul, însă azi până la ţărm sunt aproape 20 km, Râul Meandru umplând în timp cu aluviuni golful pe mari distanţe); la începutul mileniului I, Anatolianul Strabon în “Geografia” XIV 1:21 a scris că “oraşul Efes era locuit înainte de Cariani şi Lelegi” (Efes - începând cu Sanctuarul Artemidei - a fost întemeiat de regina Amazoanelor Otrere, care îl avea ca partener pe Zeul Războiului Ares / Marte: pe de altă parte, Thrax - etnonimul Tracilor - a fost fiul Zeului Marte / Ares, descendenţa indicând şi mitologic că filiaţia parentală Tracă era Vest Anatoliană).

Râul Meandru Este de remarcat că modelul tipic devenit tradiţional Grec cu denumirea de “meandros” e linia decorativă repetată, reproducând simbolic cursul Râului Meandru din Anatolia iar conform studiilor antropologului Kerenyi Carl 1897-1943 (născut în Timişoara) totodată reprezenta labirintul în formă liniară; se ştie că la sfârşitul Epocii Pietrei şi începutul Epocii Bronzului (sfârşitul mileniului IV î.C. / începutul mileniului III î.C.) Vestul Anatoliei, inclusiv Bazinul Meandrului / Maiandros, a fost masiv populat de Amazoane şi Ghergani veniţi din răsărit / care împreună au întemeiat aşezări puternice. Gura Meandrului Britanicul Edwin Guest, care a studiat Originile Celţilor, în 1883 a afirmat despre Milet 37,31 lat. N, 27,16 long. E, celălalt mare oraş de la gura Meandrului / Maiandros, de pe celălalt mal - având numele Milawanda / Milada în versiune Hitită, Mîlet în dialectul local, Româneștile cuvinte 50


“mâl” ori “nămol” / “nă-mol” dar și “mal” fiind în evidente legături - că a fost întemeiat de Gherghitai împreună cu Licianul Sarpedon, fiu al lui Zeus. Izvorul acelui râu e în ceea ce a fost Antica regiune Frigia (dintre Capadochia şi Caria) iar de-a lungul cursului său încă transportă însemnate cantităţi de mâl. Carianul Pausania 8:7 a scris că “un lucru care impresionează mult este apa fierbinte de pe Maiandros, ce ţâşneşte atât dintr-o stâncă înconjurată de cursul apei, cât şi din mâlul râului; în faţa Dicaiarchiei există de asemenea o apă fierbinte, chiar în mare: în apropiere s-a format o Insulă, astfel că acea apă nu este folositoare, ci oferă băi calde” (în Peninsula Italică, oraşul Cume al Gherganilor V Anatolieni prima colonie Greacă acolo - avea portul Di-Chearchia / Dicaiarchia).

Cureţi - care sunt fiinţe deosebite de Coribanţi - nu voi spune nimic, deşi cunosc aceste lucruri”.

Anatolianul Pausania 8:24 (care era localnic în Bazinul Meandrului, originar de lângă Sanctuarul Gherga) a mai scris: “Râul Maiandros, ce străbate de atâţia ani Frigia şi Caria - ţinuturi foarte bine cultivate - a astupat într-un timp scurt golful dintre Priene şi Milet”. (Este de ştiut că Priene îngrijea sanctuarul închinat Zeului Poseidon numit “Panionion” / “Panionium” 37,42 lat. N, 27,19 long. E ceremonia supremă fiind Festivalul “Paionia” - şi e de observat despre Milet = Mîlet că Românii pentru aşa ceva şi azi folosesc “mâlos”, în Română sinuozităţile vreunei ape curgătoare fiind “meandre” / după numele Râului Carian Meandru, etc.; de altfel, Carianii Milesieni au colonizat malurile Mării Negre, de pildă principalele colonii Grecești din Dobrogea fiind întemeiate de ei, conducerea lor fiind asigurată de către nobilii Gherga - plecaţi de la Sanctuarul Gherga din Caria - în Dobrogea prin înrudirea cu localnicii Geţi formând dinastia regală care l-a dat şi pe Decebal / ultimul rege al Geto-Dacilor, mort în secolul II, în anul 106). În Efes, bulevardul central - dintre “Poarta lui Hercule” şi “Biblioteca lui Celsus” - era al Kureţilor / Cureţilor (preoţii care întreţineau flacăra veşnică a Marii Mame în principala clădire administrativă a oraşului), al căror prim rege a fost “Gargo-ris” = Gargoris: când Leto i-a născut pe gemenii Artemis şi Apollo, semi-zeul Gargoris şi cei din anturaj denumiţi Kureţi / Cureţi, dintre care cel mai mare era Zeus au distras atenţia Herei, soţia lui Zeus; de atunci, ei au rămas cel mai privilegiat clan în Efes şi au slujit acolo templul patroanei oraşului, Zeiţa Artemis, aşezământ religios devenit în Antichitate una dintre cele 7 minuni ale lumii (acolo statuia zeiţei era din meteorit, aşa după cum a consemnat inclusiv Biblia, în “Faptele Sfinţilor Apostoli” 19:35). Sufixul “ris” de la Gargoris / “Gargo-ris” provenea de la acei “rişi” Garga din N Indiei, Sanscritul “Garga-rişi” devenind Grecul “Gargoris” (înţelesul de “rege” s-a transmis apoi în Europa, prin termeni ca “rex”, “rik”, etc). În secolul II, Pausania - din zonă - a scris (8:37): “Arcadienii / Elenii spun că Artemis a fost fiica Demetrei şi nu a lui Leto. Aceasta este o tradiţie Egipteană pe care Eschil a răspândit-o prima oară printre ei. Cât despre

Gherga în Efes În secolul următor, au fost transcrise Latin de istoricul Roman Marc Iustin - în epitoma “Prologuri” 44:4 cele consemnate de istoricul Gal Trog Pompei în secolul I î.C. despre Gargo-rix (regele Gargo), primul conducător al Kureţilor / Cureţilor (pe Iberii Tartesi, Iustin i-a notat Cuneţi): “Gargoris, cel mai vechi rege al Cureţilor, a fost primul care ştia să colecteze miere. Acest rege, având un nepot născut ilegitim de fiica sa, a încercat - de ruşine - prin diverse maniere (inclusiv prin înfometare), să scape de el, însă acela, norocos, până la urmă a ajuns pe tron. Dintr-un sentiment de compasiune pentru pericolele suferite, el a unit Barbarii prin legi, fiind primul care a legat vitele la plug, obligându-şi supuşii să cultive cereale (pentru o dietă mai bună, aducându-şi aminte de neplăcerile din copilărie); a cerut oamenilor să nu mai fie servili şi i-a împărţit în 7 localităţi. După moartea sa, suveranitatea regiunii a fost exercitată pentru multe generaţii de succesorii săi”. (Legenda din V Anatolic era regăsită simetric în V Iberic încă din Antichitate, prin oglindirea existenţei în timpul lui Ulise a regelui Ghergor la Abydos / acum SantaRem, Portugalia şi respectiv peste populaţia de Garghesi - zonal ştiuţi ca Tartesi - a regelui Gargoris la Ghedeira / acum Cadiz, Spania: locul unde a murit Gheugher / Teuker, nepotul lui Priam - ultimul rege al Troadei / Troiei - conducătorul Gherghiţilor / Gherghinilor; de asemenea, poetul Sicilian Stesichorus - iar peste 6 secole geograful Strabon dar şi alţii - au plasat grădina nimfelor Hesperide în Tartessos / ţinutul Vest Iber al Garghesilor). Este de remarcat că mierea e singurul aliment ce nu se alterează (la începutul mileniului III, arheologii au gustat miere din mormintele faraonilor şi au afirmat că încă e bună); mierea era hrana sfinţilor şi înţelepţilor, ofranda rituală destinată zeilor şi strămoşilor (reprezentând legătura dintre 51


cei vii şi cei morţi, datorită incoruptibilităţii sale fiind considerată simbolul vieţii veşnice). Albinele erau consacrate Zeiței Artemis, sora Zeului Apollo (de exemplu, în Efes simbolul Artemidei era o albină); Zeița Anatoliană Kybele – Mama Zeilor – era înconjurată de roiurile albinelor, pe care le patrona. Anatolianul Strabon în “Geografia” X 3:19 a scris că Insula SamoTracia - colonizată de Carianii din Insula Samos de unde a debarcat Dardan pentru cununia cu fiica Ghergarului Teucru, fondând Regatul Troiei, într-un timp îndepărtat se mai numea şi Melite, de la ritualurile mistice ale Coribanţilor / Cabirilor (cu miere): primele îmbălsămări ale morţilor se făceau prin ungerea trupurilor decedaţilor cu miere; în mare vechime, cei cu stare - posedând multă miere îşi pregăteau răposaţii pentru drumul spre Lumea “Cealaltă” ungându-i / îmbălsămându-i cu aşa ceva (marea masă a oamenilor nu-şi permitea un asemenea răsfăţ), ceea ce dădea miresme plăcute cadavrelor, percepute ca de “sfinţi”. Se spunea că mierea atrăgea sufletele, aceeaşi proprietate fiind apoi - în operaţiunile Magice - transferate untului / untdelemnului ca substitut al mierii sau ale cerii (Romanul Pliniu a pomenit untul ca “hrană delicioasă, obişnuită la Barbari”). În India, “Rig Veda” 4:58 a evocat în imnuri untul ca având valoare sacră: “Iată numele tainic al Untului, limbă a zeilor, buric al nemuritorului. Să slăvim numele Untului, săl sprijinim cu slăvirea noastră în această jertfă. Parcă dusă de apele iuţi ale fluviului zboară, nebuneşte, luându-se cu vântul la întrecere tinerele şuvoaie de Unt ce umflă apele, ca un fugar roib ce sfarâmă zăgazurile... Şuvoaiele de Unt mângâiau lemnele în flăcări, focul le primeşte, satisfăcut”. “Dicţionarul de simboluri” a consemnat: “În multe imnuri vedice, untul a fost un element esenţial al jertfirii, o substanţă privilegiată a jertfei; buric al nemuririi, reprezenta şuvoiul vieţii. Vărsat în foc, îl făcea să sfârâie: îl regenera pe Agni insuşi. Concentrat de forţe vitale, untul simboliza toate energiile, ale Cosmosului, ale sufletului, ale zeilor şi ale oamenilor pe care se credea că-i întrema, sfârâind în focul jertfelor; cu o putere sporită, toate binefacerile - spirituale şi materiale - se răspândeau asupra lumii ca untul lichid. În măsura în care untul era aruncat pe tăciuni cu un gest ritual, el putea de asemenea evoca rugăciunea, ceea ce se asemăna la rându-i - în mintea credincioşilor - cu un izvor de energie sacră, în stare să ridice universul. Folosirea rituală şi sacrificială a untdelemnului a fost caracteristică popoarelor orientale şi mediteraneene, mai precis pentru toate societăţile în care măslinul - oferind lumină şi hrană - ocupa locul privilegiat bine ştiut; plecând de la acea dublă utilizare, untdelemnul a fost simbol de lumină şi de puritate, dar şi de prosperitate. În toată tradiţia mediteraneană, femeile făceau libaţii de untdelemn pe altarele de piatră brută; bărbaţii ungeau plugul înainte de a-l înfige în pământ: în toate acele cazuri, era vorba despre un dar către Nevăzut. Simbol al puterii fertilizatoare, de culoare solară, untdelemnul astfel oferit chema, odată cu introducerea simbolului, fecunditatea asupra brazdei deschise. Metalul uns ce pătrundea în pământ însemna poate - de asemenea - blândeţea, dublată de o reverenţă cvasisacră, a contactului cu pământul, care prezida acel rit al fecundării şi simboliza unirea sexelor. Materializând ideea unei familii de culturi, acest untdelemn a devenit simbolul însuşi al binecuvântării divine, simbol de bucurie şi de fraternitate. Totuşi, în riturile de ungere, simbolismul a fost mai profund: untdelemnul cu care erau unşi regii le conferea autoritate, putere şi glorie, de aceea fiind privit ca simbol al duhului divin. Unsul Domnului era ca

introdus în sfera divină şi oamenii nu trebuiau să ridice mâna asupra lui. Trebuie amintit că pentru ‘uns’ în ebraică s-a folosit Mesia; untdelemnul prezent la momentele ‘alfa’ şi ‘omega’ ale vieţii a ajuns să joace în lumea creştină un rol sacralizant excepţional, ceea ce a fost foarte bine rezumat de pseudo Dionisie Areopagitul: ‘după expunerea sfintelor daruri, pontiful răspândeşte untdelemn asupra defunctului. Or, în taina de regenerare, înainte de sfântul botez - când iniţiatul s-a despuiat de hainele sale vechi - prima sa participare la lucrurile sfinte era ungerea cu untdelemn sfinţit; iar la sfârşitul vieţii, tot untdelemn sfinţit e turnat peste defunct. Prin ungerea botezului era chemat iniţiatul în arena sfintelor lupte; untdelemnul turnat peste defunct înseamnă că şi-a sfârşit cariera, a pus capăt glorioaselor sale lupte’. Pe de altă parte - în mitologia extrem orientală - consistenţa fluidă a untdelemnului a determinat socotirea lui ca o imagine a nediferenţierii primordiale: apele originare au fost de untdelemn”. Este de ştiut că descoperirile arheologice în primele straturi ale Troiei au relevat ceramica identică acolo cu cea din Insulele Samos, Lesbos, Lemnos, etc. confirmându-se astfel legăturile dintre Cariani (Insula Samos - aflată între Milet şi Efes - fiind lângă Priene / gura Râului Meandru, graniţa Cariei), respectiv dintre SamoTraci - prin liderul Dardan - şi Troiani. Istoricul Diodor din Sicilia 5:48 a scris că Misteriile Cabirilor - adică ale urmaşilor Karkinoi au fost instituite acum 5 milenii de Dardan în Samotracia, ceea ce l-a apropiat pe ginerele primului stăpân al Troiei şi în linie cultuală de Gherga (pe lângă cea onomastică ori legendară). Este de ştiut că în Caucaziana Georgie - unde mierea prin tradiţie era folosită în pregătirea pentru viaţa de apoi - arheologii au găsit cea mai veche miere din lume. În imaginea următoare se vede Lidia Gherga din Timişoara pe Bulevardul Kureţilor / Cureţilor din Efes (fostă metropolă pe coasta V Anatoliană / port la Marea Egee):

Anatolianul Homer în “Iliada” 20:215 a scris că fiul lui Dardan avea o duzină de iepe din rasa nobilă “Boreas” 52


adică de miazănoapte - care săltau peste spicele semănăturilor fără să le atingă şi treceau în cursul lor cel repede peste valurile înfuriate ale mării vaste. Gurba / Kyrbas a fost conducătorul celor plecaţi din Anatolia în Insula SamoTracia (după cum au consemnat mitologul Grec Pherekydes în secolul VI î.C., poetul Grec Lycophron în secolul III î.C., ş.a.), ajunşi până în Insula Creta - după cum au scris poeţii Greci Callimachus în secolul III î.C., Nonnus în secolul V, etc. - Strabon în “Geografia” egalându-i pe urmaşii Gurbanţi / Cyrbantes din acele Insule cu Kureţii / Cureţii şi Dactilii Anatoliei; iniţial, SamoTracia era Dardania. În secolul I î.C., Diodor Sicul 5:49 a scris că Iasion - fratele lui Dardan / ei fiind “Sciţi”, adică Nordici 4:43 - s-a însurat cu Cybele / Sibila, avându-l ca fiu pe Corybas / Gurba (Carianul Pausania 7:17 în secolul II a scris că mama Sibilei era divina Nana din Bazinul Râului Anatolian Krka = Sakarya): “Şi după ce Iasion s-a dus în cercul zeilor, Dardan, Cybele şi Gurba s-au mutat în Frigia şi au transmis Asiei ritualurile sacre ale Mamei Zeilor. În acel context, Cybele s-a alăturat primului Olimp / Anatolian, ea şi Zeiţa având acelaşi nume. Corybas / Gurba a denumit Coribanţi pe toţi cei care celebrau ritualurile mamei sale, acţionând ca bărbaţi posedaţi”. (Este de observat că preoții Cybelei erau numiți și “Agurtai” / “A-Gurtai”, în secolul V î.C. dramaturgul Sofocle în tragedia tiranului Oedip 387 considerându-i Magi, în opinia Dr. Daniel Ogden de la Universitatea Uppsala 59,51 lat. N, 17,38 long. E / Suedia ei putând avea obiceiuri orientale - ca de pildă cerșitul itinerant de valori materiale pentru Marea Mamă - iar “purificatorii” profesioniști erau denumiți “kathartai”; Coribanţii / “Corăbierii” erau preoţi războinici). În imaginea următoare se poate vedea statuia Kuros / Kouros - de la sfârşitul secolului VII î.C. din Insula Tasos / dintre Insula SamoTracia şi Muntele Athos din Peninsula Gharghi-diki / Khalkidiki, pentru decorarea Templului lui Apollo din Pythion 41,22 lat. N, 26,36 long. E, aflat la poalele celui de-al doilea Olimp, cel Balcanic - având 3,70 metri înălţime (în acel timp, considerat modelul Grecului perfect):

Este de ştiut că partenerele Kouros erau fecioarele Kore (cu împletituri elaborate ale părului, ei având “nodul lui Hercule” iar ele având şuviţe cum erau de pildă cele ale Gorgonei din Insula Kerkyra / Corfu); cel mai mare Kouros cu înălţimea de 10 metri - a fost în Insula Delos (denumirea însoritei Insule De-los relevând că era de la Zeul Ra = “DeRos”: Delos e în centrul Arhipelagului Cicladelor, ai cărui cei mai timpurii locuitori - conform istoricului Antic Tucidide, “Enciclopediei Britanice”, etc. - au fost Carianii). În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot a consemnat (2:51) că “să facă statuile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, nu de la Egipteni au învăţat Elenii, ci de la Pelasgi, atenienii fiind cei dintâi Eleni care şi l-au însuşit iar după atenieni s-au luat şi ceilalţi Eleni: cine a pătruns în misteriile Cabirilor pe care le săvârşesc SamoTracii - care la rândul lor le-au împrumutat de la Pelasgi - acela pricepe ce afirm, pentru că acei Pelasgi au locuit odinioară în SamoTracia şi de la ei au învăţat cei de acolo misteriile” (primii Cabiri / Kabeiri au fost Karkinoii).

Hermes (Mercur la Romani) Localnicul istoric Herodot Karka a mai scris în cartea 7: “94) Ionianii se numeau Pelasgii ‘Ai-Gialei’. 95) Insularii Cicladelor erau de asemenea de neam Pelasgic / numit mai târziu Ionic, din aceeaşi pricină ca şi Ionianii Dodecapolei; odinioară, numele Eolilor era tot acela de Pelasgi”. Geograful Anatolian Strabon, care a scris că primii Kureţi / Cureţi s-au desprins din Telchinii / Gherghinii Insulei Rodos din largul Mediteran al Cariei (erau copiii lui Tartarus / Gargarus), a mai scris şi că uneori Telchinii - adică Gherghinii, prin obişnuitele translaţii Mediterane “T”/“G”, “L”/“R”, “C”/“G” - erau confundaţi cu Ciclopii sau Dactilii, datorită priceperii lor minereşti şi metalurgice: conform lui Diodor Sicul 5:55, primii Gherghini / Telchini - cei din Insula Rodos - au fost aşa de pricepuţi încât l-au educat pe Zeul Poseidon, fratele mai mare al lui Zeus (Gherghinii l-au precedat pe Zeus, care - de altfel - a şi avut copii Ghergari, 2 fiice şi 6 fii). Coribanţii, Cabeirii / Cabirii din Insulele Egeii şi Kureţii / Cureţii din Efes erau dansatorii sacri - crestaţi şi înarmaţi - ca şi Dactilii Idei, venerând-o pe Cybele, Mama Zeilor: 53


marele trecut se credea în oglindirea Cerului pe Pământ, inclusiv prin faptul că o distrugere pe Pământ era considerată o creaţie în Cer / şi invers). Aşezările ce au inspirat stilul tradiţional Anatolian erau înconjurate de ziduri defensive iar fortificaţiile conţineau clădiri înghesuite una într-alta; adesea erau ridicate la gurile numeroaselor grote. Pe cursul inferior al Meandrului - devenit proverbial datorită şerpuirilor sale culturile agricole erau mănoase şi au apărut aşezări de primă importanţă, zona fiind îndeosebi populată de către Ghergani / Gherghiţi, de care a fost legată vechea denumire a regiunii Caria din S Râului Meandru (la N de râu a fost regiunea Ludică / Lydia); regiunea Caria avea sub control direct şi Insulele din faţa coastelor sale, printre care Arhipelagul Cicladelor / Kyklade - în pronunţie “Cu-clade”, în Română “cladă” fiind “grămadă” - unele ajungând prin contribuţiile lor de excepţie de asemenea în patrimoniul umanităţii. Universal au intrat în vocabular “meandrele” drept cotituri foarte strânse, în “U”, ale unui râu, apărând de regulă, în serie; meandrele sunt formate, de cele mai multe ori, în straturi aluvionare (aduse de ape), aşa încât îşi pot schimba uşor forma şi se pot muta în josul râului în funcţie de înclinarea văii. O albie cu meandre este, de obicei, o dată şi jumătate mai lungă decât o albie aproximativ dreaptă şi include bălţi de apă la cotituri şi porţiuni cu apă repede, puţin adâncă, între acestea. Lungimea unui meandru este obişnuit de 7 până la 10 ori mai mare decât lăţimea albiei râului. În lucrarea “Fluviile” 9:1 atribuită scriitorului Plutarh, cu numele de Maeander / Meandru era ştiut fiul nimfei Anaxibia - a Fluviului Gange din N Indiei - şi al lui Cercaphos / Kerkafos (Gherganul fiu al Soarelui / Helios şi al Rodei), conducător al Rodosului în mileniul III î.C., considerat un Cimerian: Caucazian înrudit - conform Anatolienilor Herodot şi Strabon - cu Troianii; în Rodos - Insulă consacrată Soarelui - se ştia de Kerkafos că era Fiul Soarelui. Istoricul Zenon a scris de competiţia dintre Kerkafos şi Kekrops I despre cine jertfeşte mai bine, câştigată de Kerkafos, obiceiul său rămânând în Rodos ca ritual aparte: jertfa se aşeza pe altar înaintea aprinderii focului, nu după ce focul era aprins.

La începutul Epocii Bronzului, odată cu întemeierea Troadei / Troiei (începutul mileniului III î.C.), Valea Meandrului - al celui mai mare râu Anatolian ce se varsă în Marea Egee - era locuită în case de tip “megaron” (construcţii lungi, cu o singură sală, ulterior Grecii vechi păstrând modelul respectiv pentru Sala Tronului). Acel tip de locuinţă, cu fundaţie de piatră şi pereţii din cărămizi de argilă / lut, ce a înlocuit adăposturile rotunde post-diluviene ale Epocii Pietrei, a dăinuit pentru lung timp în Anatolia (trebuie ştiut că în vechime formatul rotund reprezenta legătura cu Cerul iar formatul pătrăţos - orientat spre cele 4 puncte cardinale reprezenta legătura cu Pământul / combinaţia celor 2 regăsindu-se şi mult ulterior de pildă în construcţiile bazilicilor bizantine): legătura mai puternică avută cu Pământul s-a impus, fiind majoritară şi acum în arhitectura lumii.

Este de observat că printre prototipurile mitice ale activităţilor umane au fost arhetipurile celeste în organizarea teritoriilor. De exemplu, pentru Altaici munţii aveau prototipul ideal în Cer, oraşele din India erau construite după modelul mitic al oraşului celest în care locuia suveranul universal în Era de Aur, toate aşezările Sumerienilor îşi aveau arhetipurile în constelaţii iar numele de locuri şi de persoane ale vechilor Egipteni erau date după cele din “câmpurile” celeste; Biblia în Revelaţie / Apocalipsă exemplifică modelarea noului Ierusalimului după un prototip ceresc iar simbolismul paradisiac ulterior al bisericilor şi al grădinilor mănăstirilor creştine favorizează ascensiunea mistică a maicilor / călugărilor spre Dumnezeul din Cer: în vechea concepţie, pe Pământ era reflecţia astrală, a Cerului (din

Pelasgii - excelenţi comercianţi dar şi navigatori - au fost creatorii Greciei Antice. Cei dintâi conducători Pelasgi au excelat cu deosebire prin virtuţile lor personale, prin meritele lor politice şi peste tot prin binefacerile lor faţă de genul uman. Ei au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat localităţi, au dat supuşilor lor legi şi au introdus în modul lor de viaţă moravuri mai blânde; peste tot au îndreptat întreaga activitate a lor spre o existenţă mai bună 54


- fizică şi intelectuală - şi astfel au deschis o nouă cale pentru destinele populaţiei. Inclusiv medicina Pelasgă era superioară vremurilor, având în vedere întregul - adică şi partea psihologică - atunci când era tratat un bolnav. În semn de recunoştinţă pentru acele merite nepieritoare ale lor, acei conducători Pelasgi au fost divinizaţi şi onoraţi cu cult religios. Vechea teologie a considerat pe acei civilizatori ai Lumii Vechi ca asemenea zeilor şi le-a ridicat altare şi temple, le-a instituit sacrificii şi sărbători, le-a compus imnuri, legende şi rituri, le-a înfiinţat colegii de preoţi şi oracole (e de ştiut că pe atunci neseparat de religie era opiul produs din macul abundent în lanurile de grâu Anatoliene; e de remarcat că frazele oraculare erau comparabile cu mesajele şamanilor după călătoriile lor extatice în “Cealaltă Lume”). Cei vechi au transmis posterităţii 2 noţiuni diferite despre zei: anume, că unii au fost şi sunt eterni - adică nesupuşi pieririi - iar alţii au fost oameni care, pentru binefacerile lor faţă de genul uman, au câştigat onoruri divine şi cult religios (ca de exemplu, a subscris acelui profil aşezarea megalitică Gherga - în jurul Templului Gherga - din partea Cariană a Bazinului Meandrului). În imaginea următoare este Masivul Latmos, văzut de pe malul Lacului Bafa (în Antichitate a fost golf al Mării Egee, în apusul său dezvoltându-se Miletul, importantul port al Gherghiţilor):

odată de o leoaică printre păstorii şi tăietorii de lemne din munţi). În “Dicţionar de simboluri”, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Himera era imaginea torentelor, capricioase asemenea caprelor, pustiitoare aidoma leilor, sinuoase ca şerpii şi care nu puteau fi zăgăzuite, ci trebuiau domolite pe căi ocolite, secându-li-se izvoarele ori schimbându-li-se cursul”. Corespunzător “Iliadei” lui Homer, “Hi-mera” / Himera a fost crescută de Amisoda-ros / regele Cariei, pentru a teroriza Likia; zărirea ei nu era de bun augur (de obicei apărea înaintea unor dezastre, ca naufragii, furtuni ori erupţii). Conform lui Hyginus, Himera a fost soră cu Gorgona / mama Medusei şi a născut Sfinxul: iată aşadar că mama Sfinxului era Ghergană (a fost soră cu mama Gorgonă) şi era din Caria = Ţara Gherghiţilor.

Caria = Ţara Gherghiţilor, cu Sanctuarul Gherga central Carianii erau uniţi prin religia lor şi credeau în bătrânul din Masivul Latmos / “Lat-mos” - zeitate a furtunilor - cu centre de cult foarte vechi în regiune (la poalele căruia sa dezvoltat Miletul / “Mi-Letos”), stimau păzitoarea intersecţiilor Hecate / asimilată ca Atena ori Artemis şi pe prolificul tată Endymion / considerat de către vechii Greci, după cum a scris Gherghinul Hesiod în fragmentul 8 din Catalogul său, drept nepot al lui Zeus; e de ştiut că acolo cei care o venerau pe “cea de nenumit” - fiindcă era tripla zeiţă ca stăpâna Cerului, Pământului şi Infernului, protectoarea ciclului viaţă-moarte-viaţă, cu aspectul ei întunecat ca al Medusei, semănând cu Gârgadi / Durga din India, având la răscruci stâlpi cu efigia ei - puneau şi pilaştri sculptaţi falic, amplasaţi la răspântii, ce erau denumiţi “herme” (de la Hermes - fiul lui Zeus - strămoş Gherga). Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Hermes a fost unul dintre simbolurile inteligenţei îndemânatice şi iscusite; el patrona comerţul. Atributul său sandalele înaripate - semnifica forţa de elevaţie şi capacitatea de deplasare rapidă; dar acea forţă se limita la un nivel oarecum utilitar şi uşor coruptibil. Hermes mai însemna şi intelectul pervertit: el era protectorul hoţilor, formă de perversiune intelectuală ce funcţiona în toate tipurile de escrocherie, de vicleşug şi de şiretenie. Zeu al călătoriilor, el era cinstit mai ales la răspântii, unde i se înălţau statui menite să alunge stafiile şi să-i apere pe drumeţi de întâlniri funeste. Drumurile erau jalonate cu pietre ‘hermai’ consacrate lui. Crainic prin excelenţă, numit uneori cu un cuvânt care a dat ulterior termenul ‘Evanghelie’ - aducătorul veştii bune Hermes simboliza legăturile dintre Cer şi Pământ, mijlocirea.

Gherga în Caria

Caria era numită de Hitiţi Karkija, de Perşi Krka, ş.a. (a fost știută și ca Mira, de exemplu Sf. Nicolae - patronul navigatorilor - fiind episcopul Mirei / Myrei, a părții dinspre Licia / Lycia). În mitologia Greacă, monstruoasa “Hi-Mera” / Himera provenea din Caria (plecând de la prăpădul făcut 55


Hermes asigura călătoria, inclusiv trecerea între lumile infernală, pământească, cerească. Simbolistica lui Hermes era conectată cu cea a zeului egiptean Thot, vicar al zeului suprem Ra; Thot era crainic, iluminator, judecător lăuntric / conştiinţă, călăuză, mijlocitor. El întruchipa înţelepciunea şi calea spre veşnicie revelate oamenilor. El era cuvântul care pătrundea până în străfundurile conştiinţelor, potrivit cu gradul de deschidere al fiecăruia. Hermes a fost în consecinţă zeul cvadruplu / tetramorf, al celor 4 vânturi ale cerului şi al celor 4 chipuri. Acele atribute prezentau un sens dublu: ele întruchipau, în mod obiectiv, totalitatea cunoştinţelor venite din cele 4 zări şi de la toate nivelurile existenţei (ca o agenţie mondială de ştiri); în mod subiectiv, Hermes reprezenta şi nenumăratele moduri de receptare a mesajului său, nenumăratele feţe şi interpretări pe care le căpăta cuvântul său în mintea oamenilor, convinşi cu toţii că l-au înţeles corect. El a fost totodată şi zeul ermetismului şi al hermeneuticii, al misterului şi al artei de a-l dezlega”. Hermes în Sanctuarul Gherga - marele aşezământ religios din Caria avea dedicate o mulţime de socluri pătrate din piatră, pe care erau ridicate Coloane Albe (simbolic marcând hotarul dintre Lumea Asta şi Lumea Cealaltă), lângă ele având loc tipicele ceremonii ale Cultului Eroilor, de amintire a celor decedaţi, prin spălarea păcatelor lor, de unde a rămas ideea de a vorbi morţii numai de bine. Zeiţa Hekate patrona apariţia fantomelor şi pe ea o invocau Magicienii, fiind conjurată prin incantaţii: puterile ei erau de temut mai ales noaptea, la lumina lunii (cu care se şi identifica); mereu purta în mână o torţă şi era însoţită de lupoaice, căţele, etc. Nocturna Zeiţă Hecate era legată de Cultul Fertilităţii: ocrotea încolţirile şi naşterile, ca şi navigaţia marină, dăruind prosperitate, elocinţă, izbândă, recolte şi pescuiri îmbelşugate, călăuzind drumul spre purificări (era cinstită la răspântii / răscruci). Anatolianul Strabon XIV 2:15 a scris că în Λαγίνα / Lagina din Karia - oraş apropiat de marele Sanctuar Gherga, locuit în timpul său de Makedoni / aşa după cum a notat - era cel mai faimos Templu al Zeiţei Hekate, cu mare adunare anuală (tot el a consemnat că în Insula SamoTracia, Kureţii - consideraţi aceiaşi cu Koribanţii, după cum a scris în “Geografia” X 3:20 - erau preoţii ei); Cariana Lagina - în pronunţie Laghina - se afla între Sanctuarul Gherga şi Marea Lagună a Cariei (azi Lacul Bafa): Marea Lagună era dominată de lanţul muntos “Lat-mos“ (ai cărui munţi în E - conform geografului Anatolian Strabon XIV 1:8 - se numeau Grium).

Lagina Oraşul Carian Lagina a fost cel mai mare centru de cult al Zeiţei Hekate (mama Zeiţei Kirke / Circe), venerată ca patroana marinarilor, păstorilor şi Magicienelor; în Vechea Lume se cunoştea că ei îi era asociat corul broaştelor: în Caria / Ţara Gherghiţilor, ea a fost divinitatea Marii Lagune (oraşul Lagina unde era slăvită având şi denumirea semnificativă, de lagună). Zeiţa Hekate - a cărei fată, Zeiţa Kirke / Circe, i-a perpetuat calităţile - a fost divinitatea din Munţii Cariei numiţi “Lat-mos” / ai vechiului Lat, ea fiind venerată de păstorii de pe plaiurile unde îşi avea oraşul (“Lat” era de la “Lac” - Laguna prezentându-se ca un stadiu intermediar în procesul natural de colmatare ce a avut loc acolo, de la golf al Mării Egee la lac în Munţii Latmos - iar “mos” = “străvechea”; într-o triplă ipostază, străvechea patroană a Magicienilor din Lagina totodată era cea a păstorilor de pe înălţimile Latmos şi a marinarilor din Lagună): înaintea transformării golfului în lac, între “Lag-ună” şi “Lat-mos” s-a evidenţiat clasica translaţie “G”/“T” din Bazinul Mediteran (alte similitudini apărând între Lag - de la Lagună - şi Lac ori între denumirea străveche / adică “moș” Lat şi Latona / Leto = Marea Mamă, onomastica respectivă ajungând în legături cu metropola “Mi-Letos” / Milet dintre Marea Lagună şi Marea Egee / la gura Meandrului, în faţa portului său având Insula Lade, ulterior conexiunile extinzându-se la Lydia din vecinătatea Nordică a Cariei dar şi apoi la Latini, ş.a.m.d., căci în mileniul I î.C. în centrul coastei Vestice a Peninsulei Italice, ştiut ca “leagănul” Latin prin regiunea Latium / azi Lazio, s-au transmis valori din centrul coastei Vestice a Peninsulei Anatolice, inclusiv elemente din vechile graiuri proto-Latine ale Luwianilor şi Hitiţilor). Marele Sanctuar Gherga (aflat la răsărit de Lagina) era inima religioasă a Cariei = Ţara Gherghiţilor, acolo respectându-se - prin spălarea păcatelor - Cultul Eroilor; poziţia aşezământului religios Gherga era pe drumul S-N dintre oraşele Hilarima şi Alabanda, având în E / răsărit Sanctuarul Zeiţei Afrodita în Afrodisia 37,42 lat. N, 28,43 long. E şi în V / apus Sanctuarul Zeiţei Hekate, în Lagina 37,23 lat. N, 28,02 long. E: ambele zeiţe, Afrodita (Venus la Romani) şi Hekate (Trivia la Romani), erau Cariane = Gherghite, între principalele lor centre de cult aflându-se Sanctuarul Gherga, lung de circa 1,5 km, cel mai mare aşezământ religios din Caria / Ţara Gherghiţilor. Statuia Libertăţii din New York - cadoul din 56


secolul XIX al Franţei către Statele Unite ale Americii - redă (inclusiv prin torţa purtată) reprezentarea în Epoca Modernă a Zeiţei Hekate din Ţara Gherghiţilor / Caria = patroana intersecţiilor.

Iubitul Selenei, fiul lui Kalyke Este de remarcat că funcţionalitatea în Caria a Sanctuarului Gherga - iniţial din lemn iar apoi de piatră timp de un mileniu, în Epoca Fierului şi în Antichitate - a fost chiar de comemorare: unic în Anatolia (prin asemenea stil); nu e de mirare că mausoleul a apărut pentru întâia dată în lume conceptual, arhitectural, etc. - tocmai în Caria, inspirat din Gherganul Cult al Strămoşilor / Eroilor (Dinastia lui Mausol provenea chiar de lângă Sanctuarul Gherga). “Scoliastul” lui Apolloniu din Rodos 3:533 a consemnat că atât Anatolianul poet Hesiod, cât şi poeta Sappho din Insula Lesbos povesteau despre întâlnirile Selenei – numită Mene = Μηνη de Anatolianul “Imn Homeric” 32, de Anatolianul poet Aratos în secolul III î.C. dar și de mult ulteriorul poet Nonnus de pe Calea Ghirga din Egipt în “Dionysiaca”, ș.a. - cu divinul Men / “Endy-Mion” în grota Cariană din Munţii Latmos (el a vizitat Paradisul şi Infernul - având un nimb / o aură vizibilă ca un nor în jur - Selena iubindu-l foarte mult); “Lat-mos”, adică “moşul Lat” - respectiv Lat din mare vechime - era bărbatul Nordicei Leto, având ca simbol lupoaica (ea fiind considerată şi Lili / Lilith de vechii Evrei - Gello / Karkhous = prima muiere a lui Adam - sau Lamia, fiica Zeului Poseidon ori Demeter / Zeiţa Recoltei de vechii Grecii iar el în N Indiei fiind numit Hari, de vechii Greci ca Zeus, etc.): conexiunile din Anatolia apuseană pe direcţia N-S / între Troia şi Caria sau regăsit apoi Balcanic tot pe direcţia N-S / între Tesalia şi Peloponez (în regiunea Elis au început vechile Olimpiade, în mileniul I î.C).

Zeiţa Hekate, mama lui Kirke Corespunzător mitologiei Greceşti, încă un Gherghit divin a fost venerat în Caria: conform lui Apollodorus 1:56, frumosul EndyMion - strănepot al supravieţuitorilor Potopului - a fost născut de Aioliana Kalyke (partea Sudică a Troadei s-a numit Aeolia / Eolia); istoricul Pliniu “cel Bătrân” 2:4 a scris că Endy-mion era păstor Carian, primul astronom care a observat mişcările Lunii (el de fapt a fost Men = Zeul Lunii, alintat în Graiul Eoliei ca “Endy-Mion”). Indiferent de locul apariţiei sale pe lume, el în Ţara Gherghiţilor / Caria a fost iubit de Selena / “Se-Lena” - Zeiţa / Sfânta Lunii, care i-a născut multe fiice - şi a adormit pentru eternitate într-o grotă din Munţii Latmos / “Lat-mos” (geograful Antic Ptolemeu a notat în Caria existenţa Muntelui Albaco iar Salbakos / “S-Albako” era Muntele Bătrânei, acum Baba Dagh): păstorul Endymion în Caria - locul iubirii sale şi totodată locul unde a căzut în somnul de veci - a rămas ştiut ca Zeu Lunar, partenerul Se-Lenei / Zeiţei Lunii şi păstrător al morţii (ca dar divin al lui). 57


numindu-se Gherga în ambele situaţii (cazuri deosebite din Vechea Lume fiind în vechiul Egipt şi vechea EurAsie). În V Anatoliei, pe Muntele Gebirge / azi Spil, fost Sipylos 38,34 lat. N, 27,27 long. E - din N Izmir, la poalele căruia curge Hermos / Gediz - dinaintea căderii Troadei / Troiei a fost uriaş sculptată de către prinţul Broteas (fiul regelui Tantal din Bazinul Meandrului) Marea Mamă:

În apusul Anatoliei se ştia că pe de o parte, Zeus a apărut în Vârful Gargaros al Masivului Ida - la poalele căruia a fost Troia - şi a avut-o ca primă soţie pe Leto (care i-a născut în Caria perechea de gemeni Gherghiţi Artemis şi Apollo) iar apoi Zeus a dispărut în S, într-o peşteră; pe de altă parte, în Munţii Latmos ai Cariei - numiţi astfel după vechiul / “moşul” Lat, bărbatul Zeiţei Leto, al căror nume era legat de “lotus” - acela a dispărut într-o peşteră acolo (şi somnul etern al lui Endymion în Munţii Latmos ai Cariei fiind sugestiv): Titana Leto - fiica fraţilor Koios şi Phoebe / copiii Cerului şi Gaiei - a fost Zeiţa Maternităţii şi Modestiei (de la ea provenind inclusiv denumirile Latinilor, Letonilor, ş.a.), Luna în vechime fiind a Marii Mame, emblematic asociată fiicei sale Artemida / Arte-mis. În vechime - corespunzător lui Herodot Karka 2:98, Diodor Sicul 2:47, ş.a. - se ştia că Leto s-a născut în Insula Kos (din faţa oraşului Halicarnos al Cariei). Istoricul Olandez Jona Lendering a consemnat: “În cuneiformele Hitite dintre 1800 î.C. și 1200 î.C., Țara Carianilor a fost scrisă ‘Karkissa’. Ceea i-a unit pe Cariani a fost religia lor. Divinitatea lor supremă era un ‘Zeus Carian’ (după cum l-a notat Herodot), mai războinic decât ulteriorul Zeus Grec. Endymion dormind pentru eternitate a fost o poveste pe care vechii Greci au știut-o despre Cronos, tatăl lui Zeus”. În Balcani se cunoştea că Endymion / “Endu-Mion” a domnit (cu ajutorul coloniştilor Aioli sosiţi din Nordica Tesalie) peste regiunea Elis din Peloponez, el fiind foarte iubit de Selena, care i-a făcut 50 de fete - numărul lunilor lunare dintre 2 Olimpiade, locul de desfăşurare al Jocurilor Olimpice fiind stabilite acolo - fiii lor întrecându-se în competiţiile de la Olimpia, câştigătorul urmând să conducă acea regiune. Iată aşadar că mitica reunire a Cerului şi Pământului din numele Gher-Ga n-a fost foarte abstractă, ci s-a exemplificat tocmai în Caria = Ţara Gherghiţilor, prin dragostea acolo dintre Luna de pe Cer şi păstorul din S Troiei; alt fel de iubire cosmică a fost şi între personajul ceresc întruchipat de pildă prin Zeul Solar şi Mama Pământului (ca de pildă, în Insula Rodos - mult timp aflată sub influenţa Cariană – unde Helios / Zeul Soarelui a fost tatăl Gherghinilor / Telkinilor dar şi al lui “Kerka-fos”, respectiv al lui “Phaet-On” = Făt-Frumos): faptul că partenerii - masculin şi feminin - erau din partea câte unei entităţi cosmice a fost suficient în geneză, progeniturile

Mama Cariană Numele râului era Gediz după Marea Mamă Kotys şi Hermos / Hermus după partenerul ei, Zeul Hermes. De acolo - din zona Manisa - au fost Carianii Sipylos şi Mopsos, care la sfârșitul Epocii Pietrei și începutul Epocii Bronzului, adică la începutul mileniului III î.C., au ucis-o pe Murina, marea împărăteasă a Amazoanelor (îngropată de Gheugru / Teucru bărbatul ei Ghergar - în Troada / Troia). Munţii dintre Latmos şi Alabanda din Caria superioară / “de sus”, în apropierea Sanctuarului Gherga, se chemau Grion iar drumul dintre Alabanda 37,35 lat. N, 27,59 long. E şi Milasa 37,19 lat. N, 27,47 long. E, capitala Cariei - conform şi lui Strabon - era “Calea Sacră” (el în “Geografia” XIV 2:23 a scris că “pe acest drum sunt purtate ofrande sacre în alai de procesiuni, slujirea fiind de preoţi care mereu sunt cei mai de vază dintre cetăţeni, de-a lungul întregii lor vieţi”). Pentru ştiinţa duşmanilor, în mare vechime drumurile Anatoliei erau marcate şi cu craniile acelora:

58


Geograful Anatolian Strabon a precizat despre Caria că se afla la capătul apusean al Munţilor Taurus (lanţ ce era denumit astfel din răsăritul Cariei până în Gherghi-stan / Hindu Kuş). Regatul Carian (delimitat de râurile Meandru în N, Dalman în E şi litoralul Mării Egee în rest) se învecina cu: Lidia în N, Frigia în NE şi Licia în SE. Limita Cariei cu Lidia era Râul Meandru (“L-Idianii” / Lidianii însemnând “oamenii liberi” erau oamenii Idei, adică ai Marii Mame Ida / iar I-Da = I-Ga); în unele perioade, Caria s-a întins și peste Râul Meandru, înspre N (din cauza deselor schimbări de curs ale emblematicei ape curgătoare, Carianii au ajuns să trăiască în ambele părți ale văii sale). Caria avea la graniţa cu Frigia Vama Ghereli / Carura 37,47 lat. N, 29,05 long. E, cu hanuri şi ape termale (Bazinul Meandrului era scuturat des de cutremure şi avea solul imflamabil, plin de saline). Frontiera Cariei cu Licia / Likia în timp s-a mutat din Anatoliana Vale Indus în Anatoliana Vale Gargy, între ele - pe malul Mării Mediterane - existând şi acum localitatea Kargî 36,42 lat. N, 29,03 long. E (Râul Indus existând - desigur la scară mult mai redusă decât Fluviul cu acel nume din N Indiei - ca un împrumut onomastic de la migraţii Garga în Anatolia din Bazinul Ghaggar, apărând astfel o dublă similaritate Indiană, prin Indus şi Gargy, în răsăritul Cariei):

Limba Cariană a rămas nedescifrată, considerată Barbară de către vechii Eleni (cu toate că până în mileniul I î.C. - înaintea Elenilor - a avut scriere în alfabet propriu, de inspiraţie Feniciană / “sursa” principală a alfabetului Grec); accentul aspru al indigenilor din regiune este activ şi în prezent. Localnicii ulteriori primilor, apăruţi la sfârşitul mileniului III î.C. (vorbitorii limbii Luviane înrudită cu Hitita, dispărută la sfârşitul secolului VII î.C., ultima oară utilizată în Karka-miş / Gherga-miş) cât şi Greaca veche au tradus numele regiunii ca “ţara piscurilor”; e de ştiut că limba Luviană a fost baza celor vorbite şi de Troiani, Traci, Tireniani / Etrusci, vechii Greci, ș.a. (Luvienii / Luviţii s-au instalat în Anatolia înaintea Hitiţilor: ei au controlat şi Arhipelagul Cicladelor, înaintea vreunei influenţe acolo a insularilor din Creta). În 2015, cercetătorii Americani David Anthony și Don Ringe au schițat prima diversificare Kurgană / Indo-Europeană Anatoliană:

Simbolul Carian - vizibil în imaginea următoare, din muzeul fostei capitale Milasa a Regatului Cariei - a fost toporul cu tăiş dublu / halebarda (acelaşi ce era utilizat şi de Amazoane, partenerele Gargarilor); securea dublă unea principiile complementare masculin şi feminin, fiind şi simbolul fulgerului, emblema Zeului Furtunii:

Bazinul Gargy Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 1:171 a prezentat legenda Cariană după care cei apropiaţi cetăţenilor săi erau Lydianii şi Misianii, deoarece cândva înaintaşii lor Car, Lydus şi Mysus au fost fraţi, accesul la Sanctuarul din Milasa, prima capitală Cariană, fiind permis doar celor 3 neamuri (Pelasgul tată al primului Carian a avut rolul 59


civilizator de introducere a focului inclusiv în Balcani iar primul Lydian a fost menţionat ulterior şi de Dionisie - din acelaşi port Halicarnas ca Herodot - drept strănepotul Asiaticului Manes, fiului Gaiei; Lud a fost menţionat şi de Vechiul Testament / Isaia 66:19, lângă Iavan - adică strămoşul Grecilor, vărul lui Canaan şi Cuş - ai cărui fii au condus, conform “primei cărţi a cronicilor” 1:5, Taurusul / Tarsul, Ciprul, Rodosul şi Creta, denumirile corespunzând principalelor bogăţii din acele părţi: tauri, chiparoşi / cupru, rodii şi cretă). Mysus s-a aşezat pe locul unde apoi s-a ridicat oraşul Pergam 39,08 lat. N, 27,11 long. E; conform Anatolianului Pausania 1:11 - din zona Sanctuarului Gherga al Cariei - Pergamul după Războiul Troian şi-a schimbat denumirea din Teuthrania în cea curentă de la fratele lui Molos (care s-a mutat cu Epiroţii conduşi de el în Anatolia): Misia din Anatolia - populată de Misiani - era în rezonanță cu Media / Ghergania din răsărit (populată de Mezi) și cu ulterioara Moesia din apus / Balcani.

secolul II, corespunzător unora dintre zecile de inscripții / dintre care una fiind Latină; Sanctuarul îmi pare foarte vechi: formele cursive ale literelor ‘alfa’, ‘omega’ și ‘sigma’ cu liniile orizontale rupte erau tipice secolului IV î.C. în Asia Mică (de exemplu în Templul din Priene al Atenei ori în Templul din Didyma al lui Apollo). Într-un caz, o inscripție a fost reutilizată ca material de construcție în Sanctuarul Gherga și nu a rămas vizibilă la prima vedere, astfel încât apariția sa într-un context din secolul II nu se explică ușor. Toate exemplele din jurul Sanctuarului Gherga despre renașterea Cultului Carian (în Labraunda, Lagina, etc.) priveau renovarea vechilor locașuri, nu construcția unora noi. Cât privește inscripția Latină, trebuie considerat că Romanii au intrat în Caria dinspre Rodos în secolul II î.C.; de altfel, e de considerat și că scrisul Carian a fost înlocuit de cel Grec la începutul secolului III î.C. (ultima inscripție Cariană a fost lista preoților din Hilarima, datată în 263 î.C.)” Dr. Feray Koca a scris: “Civilizația Cariană s-a dezvoltat din comerțul marin, de la sfârșitul mileniului II î.C.; principalele rute de negoț erau pe mare, pe coaste fiind porturile necesare iar în interiorul cu păduri bogate s-au întărit așezările furnizoare de cherestea pentru construcțiile navelor. Primele planificări urbane din lumea Greacă au apărut în Caria, în principalele aglomerări umane: Milasa, Gherga, Labranda, Lagina, etc.; direcțiile urmărite erau în rețele cu străzi perpendiculare reciproc, intenționat orientate astfel, față de soare și de vânt”. Kar / Car - după cum a scris Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 7:82 - a fost inventatorul “auspiciilor” (adică al prevestirilor după zborul păsărilor, după cântecul păsărilor sau după măruntaiele păsărilor); atestările şi din Kardu-niaş / Babilonia denotă faima avută de auspicii acolo în Epoca Bronzului, cu denumirea de “haruspicii” (din rădăcina proto Indo-Europeană “gher”, sufixul denumirii fiind cel al observării). Auspiciile începeau prin vegherea diurnă a cerului, pentru a vedea modul de zbor al păsărilor - dacă era cel obişnuit ori schimbat - în funcţie de aşa ceva profeţinduse; mult ulterior - în Antichitate - Romanii au apreciat foarte mult auspiciile şi au instaurat preoţii “auguri” - cu reguli bine fixate - pentru a ghici voinţele zeilor prin interpretările semnelor văzute la păsări (considerate mesagere divine). Este de știut că la circa 10 km NV de capitala Milasa a Cariei a existat așezarea întărită Ciclopic Khalket / Chalketor, cu timpul ajunsă localitatea “Kyro-mos” / “Euro-mos” 37,22 lat. N, 27,40 long. E (oraș intrat în declin datorită dezvoltării în apropiere a capitalei Cariei Milasa). Prima capitală a Cariei Milasa - se află la poalele muntelui piramidal Sodra / “SodRa”:

Răspândirea Pelasgilor Fratele cel mai mare dintre cei 3, Car - eponimul Cariei - a trăit în zona Sanctuarului Gherga, fiul său întemeind în apropiere oraşul Alabanda (faţă de care era orientată Poarta Sanctuarului Gherga, pe drumul de acces din acea localitate la Templul Gherga). Dr. Alexander Herda de la Universitatea Humboldt din Berlin / Germania a scris în 2013: “Sursele din Epoca Bronzului în mod repetat au menţionat Ţara Karkisa / Karkiya (Egiptean Krs / Grs, Aramaic Krky, Akkadian Karsa, Elamit Kur-ka, Persan Karka, Babilonian Karsăja, Grec Kares), toate acele desemnări străine referindu-se la autonumirea Carianilor drept Kark / Kars. Poate reprezenta numele eroului eponim Kar - în locul numit Gherga Kome - şi poate fi etnonim Gherghit. Ţara Karkisa / Karkiya era Karia / Caria. Cultura Cariană - ca şi cea Lyciană - s-a dezvoltat din Cultura Luwiană a Epocii Bronzului în munţii relativi protejaţi din SV Anatoliei / Asiei Mici, în sprijin fiind tradiţia clară a locurilor şi numelor râurilor, atât în Caria, cât şi în Lycia”. (Este de făcut diferenţa între “eponim”, adică acela care dădea numele unei regiuni şi “etnonim”, adică acela care dădea numele unei populaţii). În 2013, același Dr. Alexander Herda a mai susținut: “În perioada arhaică, indigenii trăind în teritoriul Milesian – ca Lelegii și Carianii – se pare că au fost Gherghiții (conform fragmentului 50 al lui Heraclides Ponticus, Enciclopediei “Suidas”, etc). După cum a interpretat profesorul Winfried Held în 2008, la răsărit de Khalketor și Milasa, Sanctuarul rural Gerga-kome în Bazinul Marsyas / Cine – de care era aproape orașul Alabanda – găzduia o simbioză a Cultului Marii Mame Cybela și a Cultului Carian (local, specific Văii Marsyas), la apogeu în

Imperiul Hitit a pomenit denumirea Caria prima oară la sfârşitul secolului XIX î.C., prin cuneiforme. În mileniul II î.C., Hitiţii - care au administrat aproape integral mănosul Bazin al Meandrului timp de câteva secole (Gargarii / 60


Gherghiţii din apusul Anatoliei atunci regăsindu-se mai ales la S, în Caria şi la N, în Troada / Troia) - notau Regatul Cariei drept Karkiya / Karkisa (la începutul secolului XIV î.C., Regatul Carian a ajutat Confederaţia Assuwa - adică a Asilor Asiatici - împotriva lui Tudhaliya I: Hitiţii numeau Troia / Troada ca Taruişa / Troisa, care a fost forma iniţială a termenului Assuwa / Asia, însemnând apusul Anatoliei, un loc dominat de Aşi / Asi, nobili Anatolieni / Asiatici); în 1332 î.C., împăratul Hitit Arnuwandas II a rugat Regatul Karkiya să ofere azil detronatului Manapa-Tarhunta, Karkiyanii câteodată numiţi pe scurt Khari / Cari - sprijinindu-l pe acela în redobândirea demnităţii (e de remarcat că Fenicienii notau Carianii cu KRK, prezenţa Carianilor fiind regăsită ulterior până şi în Persepolis 29,56 lat. N, 52,53 long. E / Iran, capitala Imperiului Persan). Ştiută ca Garga / Karka sau Karkia / Karkija de Hitiţi - scrisă şi Ka-ra-ki-sa, Karkissa, etc. - regiunea a fost denumită Caria în Greacă; cei din Babilon o numeau Karsa iar Perşii îi ziceau Kurka.

Troiei - i-a cuprins pe Capadoci în interiorul populaţiei Idriei a Cariei (denumind astfel semnificativ pe “cei înţelepţi, prevăzători”, după cum a lăsat scris în “Odiseea” 7:108); Idrieus a fost fiul lui Kar / Car.

Care Cariane În opera “Iliada” a poetului Anatolian Homer, Carianii au fost menţionaţi drept aliaţii Troianilor (fiind şi faimoşi mercenari ai timpului); Γεργα / Gherga apare în transcrierea din 1802 tipărită în Bavaria a “Iliadei” (2:38, 2:338, 3:422, 5:872, 8:453, 9:228), prezenţa Gherga la Homer fiind analizată de exemplu prin “Carmina Homerica” în 1820 de Britanicul Richard Knight dar şi de alţii. Este de ştiut că în Troada / Troia “trofeul” era copacul (mai ales gorunul, arborele favorit al lui Zeus) de care se agăţau armele capturate după o luptă. Anatolianul Strabon a notat în “Geografia” XIV 5:23 că Homer - dintre aliaţii Troadei /

De altfel, ca specialişti în lupte Carianii au avut multe inovaţii militare, printre care scuturile rotunde, curelele de prindere pe mâini a scuturilor, crestele de pe coifuri (din care cauză în mileniul I î.C. Perşii îi numeau “cocoşi”), zalele de metal, etc. În secolul IV î.C. Ephoros, mândru că provenea din Anatoliana Cume a Gherghinilor / Gherghiţilor - foarte citit în Antichitate, care a refuzat la timpul lui să-l însoţească pe Alexandru “cel Mare” în campania din Asia, ca istoricul 61


său oficial - lega Milasa şi Miletul ca înfiinţate şi cu contribuţia Licianilor din SE, vorbitori de Luviană; şi Anatolianul Strabon - în urmă cu peste 2 milenii / încă o resursă ştiinţifică a acestei lucrări despre Gherga - a notat mutări de populaţii dinspre S, în “Geografia” XIII 1:19 menţionând mişcarea Gherghiţilor spre Troada / Troia. De altfel, între ţărmul Carian şi Insula Kos este Insula Kargî 36,42 lat. N, 27,09 long. E / Adasî acum: o reminiscenţă onomastică a locuitorilor Gherghiţi iar în interiorul fostului Regat Caria există Karghi 37,32 lat. N, 28,01 long. E. Este de remarcat că în Caria timp de un mileniu, începând cu secolul VII î.C., în munţii cu aspectul straniu - asemănător Capadochiei - din Bazinul Meandrului, a fost activă cu construcţii Ciclopice de piatră puternica aşezare ritualică Gherga.

După Războiul Troian au fost instituţionalizate întrecerile sportive închinate lui Zeus numite “jocuri” / inclusiv “olimpice” (Olimp, însemnând “luminos” / “strălucitor”, nu era nume Indo-European şi a fost utilizat în Luviană, limba vorbită în Anatolia şi Insulele Egeii / “EGeii”, conform cercetării Canadianului William Casselman în 2008, fiind mai mult în legătură cu semnificaţia Tibetană de învăţător = lama, cu regăsire şi în denumirea Dalmată, lamaserii - adică mănăstiri Tibetane - de pildă existând Antic şi în Israel ori Egipt / conceptul de mănăstiri pentru creştini fiind introdus pentru întâia dată de filozoful Bar Daysan 154222 din Edessa / Turcia, care a scris despre şamanii din N Indiei sosiţi ca ambasadori la împăratul Roman Marc Aureliu, conducător al Imperiului Roman în 161-180: “Şamanii trăiesc în afara aşezărilor, unde au mănăstiri sprijinite cu hrană de regele lor, cu clopote ce sună la începutul timpului de rugăciuni şi din nou sună la sfârşitul rugăciunilor”). Truscii / Etruscii, plecaţi după Războiul Troian din Peninsula Anatoliei în Peninsula Italică, ce ştiau toate întrecerile vechilor Greci, au mai introdus una, pe viaţă şi pe moarte: cea a gladiatorilor / interzisă abia în 404, de împăratul Honorius (Myrsilus în secolul VII î.C., Hellanicus în secolul V î.C., Plutarh în secolul I, ş.a. au scris că Etruscii şi Pelasgii erau identici / numele de Italia derivând din Latinul “vitulus“, adică “ţara viţeilor”).

Kerkis: tribuna teatrului În Caria de câteva ori pe an se organizau festivaluri (când se interpreta teatru şi se cânta la flaute şi lire, harpele fiind puţine), plus competiţii sportive / probele olimpice pe atunci (776-394 î.C.) fiind mai ales cursele cu care şi pentlatonul; atleţii concurau goi. Este de ştiut că în mare vechime instrumentele muzicale de suflat - ca fluierul, flautul, naiul, cimpoiul, etc. - pe lângă valoarea artistică aveau şi rolul terapeutic de calmare a nervilor audienţei (creştinii au asociat cimpoiul / “gaida” cu desfrâul, după cum de exemplu a reliefat şi pictorul Olandez Hieronymus Bosch 1453-1516); apoi, apariţia instrumentelor muzicale cu coarde - ca harpa, lira, cetera / ghitara, etc. - s-a impus chiar brutal, aşa după cum s-a întâmplat prin ceea ce a făcut Zeul Apollo Gergithius lângă Sanctuarul Gherga (provocând moartea Pelasgului satir Marsyas, artist legendar al dublului fluier). În Caria, sacrificiile rituale majoritare au ajuns să fie îndeosebi de rumegătoare (din ofrande se înfruptau credincioşii, în scopul preluării astfel a unor virtuţi divinizate, zeii hrăninduse din fumul de grăsime arzândă / după a scris şi Gherghinul Homer în “Iliada” 1:66). Poarta Templului Gherga 62


În secolele VII-VI î.C. Lydia / Lidia (regatul din N Cariei, ce pentru un timp a ajuns să domine apusul Anatoliei, mormintele rămase la Kirkagac 39,06 lat. N, 27,40 long. E fiind relevante, capitala având-o la Sardis / căreia Perşii îi spuneau Sparda) a controlat Caria; ultimul rege Lydian / Lidian, bătrânul Cresus / Croesus - care datorită unei strategii ce s-a dovedit greşită pentru familia sa / tatăl lui a încălcat armistiţiul din 587 î.C. pentru Capadochia - a fost înfrânt în 547 î.C. de nepotul Kyrus / Kurus, respectiv Cyrus, fondatorul Imperiului Perşilor (Cirus - Kyr / Kyros în vechea Greacă - însemna “prestigios”: încă din mileniul precedent, la vechii Indieni Kuru era știut ca Arian, la vechii Greci Kouros - cu pluralul Kouroi - erau vechii aristocraţi iar de pildă în mileniul următor profetul Mahomed, al cărui nume semnifica “demn de laudă”, a fost din tribul Arab Kuraiş / Qurayş). Kuroş / Cyrus a fost nepotul lui Astyage, regele Mediei care era însurat cu sora regelui Cresus (aşadar, din aceeaşi familie cu Astyage, ultimul rege al Mediei, a fost și Cresus, ultimul rege al Lidiei); deoarece Magii au anunțat că nepotul îi va prelua domnia, regele Astyage a poruncit căpeteniei sale Harpagus - general Ghergan - să-l omoare pe micuţ, însă acela a ascuns copilul la un păstor.

Carian la Persepolis (capitala Perșilor) Când regele a aflat, l-a măcelărit pe fiul Gherganului Harpagus şi i l-a servit aceluia la masă: a fost o masă - după cum a relatat istoricul Herodot Karka - pe care generalul

Poarta Milasei 63


Harpagus n-a uitat-o sau iertat-o; Astyage a fost înfrânt de Harpagus (din același trunchi cu Dinastia Sparga / Parga care pe atunci conducea Agatârșii - Iranieni Vestici - în Carpați), el fiind guvernatorul Gutium / Vestul Mediei - știut și ca Gobryas - aliat cu tânărul Cyrus, ei apoi unind Mezii cu Perşii, întemeind Imperiul Persan. De altfel, corespunzător analizei efectuate de Dr. Laurence Waddell în 1924 “Cyrus era o formă a lui George”: este foarte posibil că nobilul Cyrus a fost înrudit cu generalul Ghergan care l-a ajutat să fondeze Imperiul Perșilor; cel mai îndepărtat strămoș de la care s-a revendicat dinastia a fost un Nordic față de Perși, anume “Scitul” / “Saka-man” = “Haxă-maniș” / Achaemenes din secolul VIII î.C. În 2014, Peter Fraser şi Elaine Matthews în “Lexiconul numelor personale Greceşti” au scris despre denumirile aşezărilor Bargasa / “Barga-sa” şi Harpasa / “Harpa-sa” - dintre Sanctuarul Gherga şi oraşul Afrodisia - că puteau fi în legătură de fapt cu Pargasa (“Parga-sa” = Sf. Parga): iată o confirmare Cariană a echivalării S/Parga = Gherga (dinaşti care în mileniile I î.C. şi I au condus o bună parte a Lumii Vechii). Este de observat că un vechi obicei oriental era protejarea prin noduri, de pildă pentru protecţia de deochi făcându-se noduri în bărbi (aspectul bărbaţilor din areal de atunci fiind cvasi-unanim reprezentat astfel); e de ştiut - aşa după cum a notat istoricul Carian Herodot în “Istorii” 7:61 - că Perşii se autonumeau Artai / Arteni (numele lor iniţial, cel mai vechi). Un legendar monarh al Mediei a fost Artaios, așadar oamenii săi puteau fi cei numiți Artai; și Anticul Hellanicus – din Insula Lesbos a secolului V î.C. - a scris că primii Perși au fost Artaioi. Corespunzător “Dicționarului de mitologie” din 2007 al autorului Britanic James Coleman, epitetul Artaius – legat de urs - era al Zeului Hermes, deci străvechiul rege al Mezilor / Magilor Artaios purta numele divin foarte respectat (probabil că Artai se folosea în areal pentru ceea ce ulterior a rămas ca Altai). Rădăcina vedică era conceptul Sanscrit “rta” însemnând “răsărit”, în legături și cu religioasa Maat din vechiul Egipt, respectiv cu ursita / Moira la vechii Greci; echivalența sa Avestană / zoroastră “așa” semnifica “adevărat” iar termenul Iranian utilizat, inclusiv de către credincioșii săi, a fost “Arta” (de exemplu, în Imnul lui Mitra din Avesta - “Yașt” 10 – acel zeu proteja “Așa” / “Arta”): agentul său purificator era focul, patronat de Zeul Ătar / fiul supremului Ahura Mazda (feciorul androginului Zurvan). Împreună cu apele curate – patronate de divinitățile numite Indo-Iranian “Apas” – ce au fost știute ca primele creații după apariția Cerului, Cultul Focului practica ritualul purității: cenușa albă era văzută ca baza vieții, existentă pe bagheta numită Gurz cu care era întreținută vâlvătaia; bâtul respectiv – în mâna cui îngrijea vatra cu focul veșnic - a fost primul sceptru Magic, simbolul pruncilor regali. Din 546 î.C., sub conducerea generalului Ghergan / Hyrcan Harpagus (care a câştigat ultima bătălie speriind cu cămilele caii Anatolieni, neobişnuiţi cu aşa ceva), Mezo-Perşii - aliaţi cu Altaicii obișnuiți cu urșii pe care i-au invitat să li se alăture - au inclus şi V Anatoliei în imperiul lor. În ambele regimuri, pentru Cariani a fost o formă relaxată de autonomie. În 516 î.C. (la porunca lui Darius, împăratul Perşilor - ginerele generalului Hyrcan / Ghergan Harpagus Gobryas - care a anexat imperiului şi Punjabul), geograful Carian Scylax din Caryanda 37,08 lat. N, 27,23 long. E a navigat din India până în Egipt; împăratul Darius al Perşilor a condus primul imperiu întins pe 3 continente, din Hindu Kuş / Asia până în Tracia / Europa şi Egipt / Africa. Carianii erau prolifici oameni ai mării dar şi fermieri, mai ales prin

culturile de măslini (azi Elenii au peste o mie de Insule, marea deja din vechime neînsemnând o barieră pentru unii, fiind “autostrada” Antichităţii). Împăratul Persan Darius a învins o răscoală a regiunii în 499 î.C., provocând localnicilor mari pierderi (rezistenţa Carianilor a demarat prin decizia istorică luată - în “consiliul de război” / Sfatul Țării - de liderii Cariei la întrunirea extraordinară ţinută între “Coloanele Albe” ale lui Sarmis / Hermes din Sanctuarul Gherga, marele lor aşezământ religios). În 480 î.C., Carianii l-au sprijinit pe împăratul Xerxes / Jerjes “al Mezilor şi Perşilor” (în pronunţie Cariană Gherghes şi în pronunţie Persană Khşăyărşă, frate vitreg cu generalul Gobryas notat Grec Gherghi / ambii avându-l ca tată pe împăratul Darius) pentru atacarea Elenilor vechi; la invazia din 470 î.C., generalul Elen Cimon a ajuns să se confrunte cu Perşii în Caria şi Elenii vechi au reuşit să controleze părţi ale regiunii până în 412 î.C. Din 405 î.C. până în 395 î.C., Spartanii descendenţi Traci însemnând “răspândiţi” / “însămânţaţi”, stăpânii extremităţii Sudice Balcanice - au controlat regiunea ferm dar în 370 î.C. Spartanii au ajuns să recunoască oficial controlul Perşilor asupra Carianilor. Localităţile Cariane erau conduse de tirani, la rândul lor semidependenţi de satrapul regiunii, având un mare nivel de autocraţie. Regiunea a ajuns să fie condusă de satrapi (primul fiind Hyssaldomus, succedat de fiul său Hecatomnus şi apoi de nepoţii Mausol şi Idreius, care au construit multe clădiri mari şi frumoase - cum Elenii vechi n-aveau - apărând astfel în 353 î.C. şi denumirea de “Mausoleu” pentru una dintre minunile Antice: inspiraţia ridicării Mausoleului în Halicarnas / Bodrum 37,02 lat. N, 27,26 long. E - locul unde Mausol a mutat capitala Cariei, cu toate că s-a născut în capitala Milasa de până la el a Cariei - a fost după mormântul regelui Arbina Gherghi din Xanthos 36,21 lat. N, 29,19 long. E, capitala Liciei, căci conducerea precedentă a vecinei regiuni cu Caria a fost exercitată de către Ghergani, prin dinastia notată acolo în dialectul local Gergis / Kheriga); în secolul V î.C., Pindar în “Olimpicele” 8 a scris că odată “Zeul Apollo s-a îndreptat spre Xanthos, ducându-se la Amazoanele dibace în călărie şi apoi (deoarece a făcut o profeţie referitoare la Tracia) şi spre Istru”. O copie realizată în Antichitate la scară redusă a acelei capodopere - adică a Mormântului Ghergan, respectiv Mausoleu - încă se găseşte central în Milasa:

64


Caria a fost cuprinsă în Imperiul Roman în 129 î.C. Eroul Mithradates în 88 î.C. a ucis toţi Romanii din regiune iar în 40 î.C., Romanii au adus în regiune Perşi, ca ajutor; sub împăratul Diocleţian, Caria a devenit provincie Romană de sine stătătoare. Principalele localităţi Cariane sunt marcate cu alb pe harta următoare:

În 334 î.C., regele regilor Alexandru “cel Mare” primit ca eliberator - a inclus regiunea în Imperiul Macedonean şi apoi (el a murit în 323 î.C.) regiunea a fost condusă de către regina Ada; Makedonul Alexandru “cel Mare” a găsit şi în Bagdad - acum capitala Irakului - o garnizoană Cariană, stabilită acolo pentru protecţia importantului drum Antic ce era funcţional de la sfârşitul secolului VI î.C. pe ruta ce s-a păstrat până în Evul Mediu ca Drumul Mătăsii (războinicul Lukşu Karca, tatăl la bătrâneţe când s-a retras din activitate - al istoricului Herodot Karca / Karka a fost cel care a întemeiat-o). În 301 î.C. regiunea Caria, condusă de către Monophthalmus, a devenit parte a statului condus de generalul Makedon Lisimach. În 227 î.C., conducătorul Doson al Macedoniei a efectuat o expediţie în regiune dar fără s-o cucerească. În 201 î.C., Filip V al Macedoniei a folosit Caria în războiul său cu Pergam şi Rodos dar a fost învins de Romani în 197 î.C.; aceasta a permis expansiunea seleucizilor sub conducerea lui Antiochus III, însă acela în 190 î.C. a fost înfrânt de Romani şi prin tratatul de pace a dat Sudul Cariei controlului Rodianilor şi Nordul Cariei l-a dat provinciei Pergam. Este de ştiut că atunci Kilikianul / Cilicianul Crates a întemeiat la Pergam atât Şcoala, cât şi Biblioteca; el susţinea despre Africa că “de cele 2 părţi ale zonei toride se află zona temperată, una de la noi, iar cealaltă din emisfera potrivnică; după cum la noi se numesc Etiopieni acei oameni care, aşezaţi în partea de miazăzi a întregii lumi populate, sunt, dintre toţi ceilalţi oameni, ultimii locuitori, tot astfel trebuie să trăiască alţi Etiopieni, ultimii dintre locuitorii celeilalte zone temperate” (după ce Biblioteca din Alexandria / Egipt, înfiinţată în 288 î.C., a fost incendiată în anul 48 î.C. de Romanul Iuliu Cezar, Biblioteca din Pergam i-a donat 200 de mii de pergamente pentru a-şi continua activitatea: chiar şi militarul Niccolo Machiavelli 1469-1527, care a organizat Medieval apărarea Florenţei - inspirându-se din stilul comitelui Timişoarei, generalul Filippo Scolari 1369-1426 care era din Florenţa - a afirmat despre despotismul epilepticului Roman Iuliu Cezar că a fost o retrogradare gravă). În 167 î.C., Carianii s-au revoltat şi Romanii i-au proclamat liberi, din 133 î.C. organizând regiunea Caria în cadrul noii provincii Asia (ce avea capitala la Efes), de fapt prima posesiune a Romanilor pe continentul Asiatic; complet,

Răspândirea Gherghiţilor în apusul Anatoliei în numeroase aşezări ale Epocii Bronzului a fost semnalată de pildă de geograful Strabon şi în districtul Ionian de lângă cetatea Pelasgă Larisa - existentă din mileniul III î.C. pe drumul de coastă ce lega Smirna / Izmir de Troada / Troia - în interiorul continental existând şi azi localitatea Kîrkagac 39,06 lat. N, 27,40 long. E, etc. (în ceea ce a fost Regatul Lidian); e de ştiut că prin Ionia se înţelegea coasta Anatoliană dintre Râul Meandru (din S, la gura căruia era Miletul Gherghiţilor) şi Râul Hermos (din N, la gura căruia era cetatea Cume a Gherghiţilor) iar Lidia era regiunea învecinată în S cu Caria, în E cu Frigia şi în N cu Misia. Citadelei Troiei i se zicea - conform “Iliadei” 5:460 - “Pergamo acre” (o comunitate Cariană era “Pargase”); în mileniul II î.C., Dinastia S/Parga din V Anatoliei a condus Sparta în Balcani iar în mileniul I î.C. - prin Aga-Târşii din Carpaţi - inclusiv pe Geto-Dacii Pontici / Dunăreni. Strămoşul Ionianilor a fost Ianus / Ion, fiul lui Apollo Gergithius (în venerarea căruia - la fel ca şi la Indra - nu se făceau sacrificii umane, ci jertfele erau din produsele pământului): Ianus - o personificare solară - era acelaşi cu ceea ce Românii aveau ca Ion pentru An; atributele sale principale erau arcul şi delfinul. Ianus - de la care vine numele lunii ianuarie - era celebrat iarna, de Romani în 7 I (sărbătoarea fiind înlocuită de creştini prin cea a vărului lui Iisus, Ioan “Botezătorul”, care umbla îmbrăcat în haine din păr de cămilă pe trupul gol şi însângerat, datorită flagelării). În aşezarea Cariană Aphrodisias / Afrodisia din Valea Morsyna (afluent Sudic al Râului Meandru), Romanii au realizat în secolul I un sanctuar dedicat Cultului lui Augustus - adică lui Octavian August, primul împărat al Imperiului Roman - împodobit cu figurile sculptate a celor învinşi de Romani, între care apare “Ethnos Dakon”: o alegorie etnică Dacă (aşa după cum se poate vedea în imaginea precedentă), printre cei înfrânţi fiind unii Daci din Valea Dunării. Mai mult, pe Templul lui August din Ankara acum capitala Turciei / oraşul fiind întemeiat de către fiul regelui Gordios, după cum a scris Carianul Antic Pausania - a fost inscripţionat: “Oştirea Dacilor, care trecuse dincoace de Dunăre, a fost învinsă şi alungată sub comanda mea supremă iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile Dacilor să îndure stăpânirea poporului Roman” 65


(Dacii învinşi de August Octavian - vecini cu Panonii - nu puteau fi decât cei care stăpâneau Dacia, deoarece acţiunea militară a avut ca bază de plecare Panonia Romană).

Faptul că tocmai într-un colţ Anatolian - anume, în Sebasteionul din Afrodisia - în secolul I Romanii au pus şi monumentul triumfului de a avea graniţa Imperiului Roman pe Dunăre (Valea Fluviului fiind populată de Daco-Geţi) a fost mesajul imperial pentru Caria, de unde era Dinastia Gherga care conducea Geto-Dacii din Europa, cu capitala de partea cealaltă a Fluviului, în N Dunării: oraşul Carian Afrodisia nu se afla altundeva decât în vecinătatea Estică a marelui Sanctuar Gherga (zona de baştină a liderilor coloniştilor Greci în Dobrogea, din secolele precedente deveniţi - prin înrudiri cu indigenii din Valea Dunării - liderii Geto-Dacilor). În secolul III, Afrodisia a ajuns capitala Romană a Cariei.

NE Cariei Primul nume al aşezării Aphrodisias - sau Geyre / iniţial numită Caria, la fel cum era numită Ţara Gherghiţilor a fost Ninoe, elita Cariană locală anunţând că denumirea se datora aceloraşi întemeietori conduşi de Ninus care au înfiinţat Ninive pe malul Fluviului Tigru; localitatea a fost la început marele oraş al Lelegilor (având denumirile populare de “Lelegon Polis” ori “Megale Polis”). Localnicul Carian Pausania 1:14 a scris despre zâna Afrodita că era Asiriană, sosită acolo datorită contactelor demult avute cu cei din portul Ascalon al localităţii Canaanite Beth Gherga, unde era venerată ca Ghergheto / Derketo, Zeiţa Dragostei (anteriorii Huriani îi ziceau Via - plină de viaţă dar şi de violenţă - iar ulteriorii Romani au ajuns să denumească frumoasa zeiţă ca Venus). Lângă Afrodisia - localitatea Zeiţei Frumuseţii Afrodita, care avea aceleaşi caracteristici ca Artemida Efesului - era Fortul Gordios = “Gordiu-tichos” (ΓΟΡΔΙΟΤЄΙΧΙΤΩΝ aşa cum era inscripţionat pe monedele din secolul II î.C. sau după cum l-a notat Titus Livius 38:13, ca “Fortul lui Gordios”), la graniţa Cariei cu Frigia: acolo - pe Valul lui Gordios - se afla vama dintre acele 2 mari şi importante formaţiuni statale Anatoliene (Gherghiţii erau gardienii care prin acel fort străjuiau marele oraş al Afroditei, la fel cum de pildă în NV tot Anatolienii Gherghi prin Fortul Gherghis au străjuit cetatea Troiei iar în NE Frigia a avut după Războiul Troian capitala politică Gordion / Gordium, de unde au condus regii din Dinastia Gordias / Gordius).

Ethnos Dakon 66


Marmura albăstruie din arealul cetăţii Afroditei a fost foarte preţuită în Vechea Lume, pentru faţade şi sculpturi; de exemplu, arheologul German Peter Noelke a găsit o statuie a frumoasei Afrodita din Caria până şi în oraşul Beja 38,02 lat. N, 7,53 long. V din Portugalia. Stadionul din Afrodisia pentru 30 de mii de spectatori - era mai mare decât Stadionul Balcanic din Delphi (dintre stadioanele de acel gen, Stadionul din Afrodisia a rămas cel mai bine păstrat din Bazinul Mării Mediterane). În “Dicţionar de simboluri” din 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris: “Afrodita a fost zeiţa de neasemuită şi seducătoare frumuseţe, al cărei cult era de origine asiatică; ea simboliza forţele irepresibile ale fecundităţii, dar nu în roadele lor, ci în apriga dorinţă pe care o trezeau în cei vii. Iată de ce ea era adesea reprezentată printre fiarele care o însoţeau, ca în Imnul ‘Către Afrodita’, în care autorul Homer a evocat mai întâi puterea ei asupra zeilor şi apoi asupra animalelor: ‘A rătăcit şi judecata lui Zeus înveselit de fulger / Nu-i nici un zeu atât de mare şi nici atât de preamărit / Ademeneşte după toane pe Zeus cu mintea înţeleaptă / Ajunse-n Ida cu pâraie o mie, maica de dihănii / Porni de-a dreptul peste munte spre staul: după ea veneau / Ca să se gudure cuminte lupi cenuşii, lei paralei / Şi urşi, şi repeziţi pardoşi ce nu se satură de ciute / Iar la vederea lor zeiţa s-a bucurat în sinea ei / Stârnindu-le în piept dorinţa: şi câte se aflau acolo / Perechile se-mpreunară în umbra văilor adânci’. Afrodita reprezenta dragostea sub forma fizică, dorinţa şi plăcerea simţurilor”.

Afrodita din Afrodisia (Festivalul Afrodisia era foarte popular în Insula Delos - centrul Arhipelagului Cicladelor, din largul Cariei când nu se făceau sacrificii sângeroase: ofrandele acceptate erau pâinea - modelată în formă falică - şi sarea / datorită legăturii frumoasei zâne cu marea: iată că tradiţia ospitalităţii “cu pâine şi sare” provine din respectarea Zeiţei Frumuseţii, 67


doar că - în timpurile mai recente - aluatul pâinii nu mai e modelat intenţionat fusiform ca baghetă). Zâna Afrodita Zeiţa Frumuseţii - apărută “din spuma mării” dintre Cipru şi Caria, având ca simboluri delfinul şi trandafirul, i-a născut pe cei 3 Eroti (Eros / “Iubirea”, Himeros / “Dorinţa” şi Pothos / “Pasiunea”), bine reprezentaţi sculptural goi şi înaripaţi în Sanctuarul Afrodisia din Caria; ei - ca divinităţi ale fertilităţii - patronau relaţiile sexuale: Eros copularea, Himeros dorinţa sexuală, Pothos pasiunea sexuală. După cum a studiat în 2003 cercetătoarea Americană Lisa Brody “Cultul Afroditei în Afrodisia”, aceiaşi Eroti - fiii Afroditei, zeiţa care s-a însoţit cu Hermes, Vulcan, Poseidon, Zeus, Dionis, ş.a. - erau similar veneraţi şi în Efes: “în Afrodisia - unde Afrodita a fost în strânsă asociere cu sexualitatea - ei erau reprezentaţi lângă Graţii, purtând torţe pentru a ilumina sanctuarul, de aceea fiind denumiţi ‘lampa-dephoroi’ (purtători de torțe = lămpi). Afrodisia a fost centrul principal de cult al celei asimilată ulterior de Greci ca Afrodita”. Influenţa Cariană a fost la început foarte puternică în portul Efes - metropola Ioniei, regiunea dintre Caria şi Troia - acolo de altfel primul rege fiind Gargo; încă din Epoca Pietrei Gherghiţii / Gherghinii au fost în fruntea Vest Anatolienilor, în Caria, Ionia, Troia, Frigia, etc.: Caria era vecină cu Ionia şi Frigia, Ionia era vecină cu Troia şi Caria, Troia era vecină cu Frigia şi Ionia, Frigia era vecină cu Troia şi Caria, ele fiind conduse de Gherga de la începuturi - cu principalele lor localităţi fondate de asemenea de către Gherga - iar mai mult, dinaștii Gherga apoi, dintre vecinii Europeni Traci, care au ajuns cei mai numeroşi din lume după Inzi, aşa cum a scris istoricul Carian Herodot în secolul V î.C., i-au condus pe cei mai Nordici din ei, anume pe Geto-Daci, în mileniul I î.C. Carianii colonizând masiv coasta Dobrogeană.

Academicianul Român George Coșbuc a scris: “Latinii au împrumutat acele zeităţi de la Greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia Grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decât la Latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii trupești şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor târzii ale vieţii Greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea trupului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţie, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum a dat-o Hesiod, e neîntrerupt discutată şi mulţi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce a descris el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum acele fenomene au fost personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod afirma că la început s-a născut Haos, apoi pământul Gaea şi Tartarul iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos era noaptea întru care zăcea Pământul. Din noapte s-a născut Pământul şi Tartarul. E o concepţie a tuturor neamurilor primitive că pământul a ieșit din noapte încetul cu încetul ca şi când ar fi fost o insulă ieșind din mare, ca o balenă. (Dacă ar fi în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pământul una cu aerul întunecat al universului; dar cu încetul luminându-se, se deosebeşte pământul; acum îl vezi). Dar Hesiod spunea că s-a născut Pământul şi Tartarul. Acel Tartar era întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiau toate popoarele. Cum s-a născut din noapte, deodată cu Pământul? Unii dintre comentatori ziceau că Tartarul a fost ceva inerent Pămîntului, fiind legat de el, prin urmare Hesiod nu voia să spună că s-a născut Pământul şi apoi Tartarul, ci Pământul deodată cu Tartarul. Căci, ziuă ori noapte, Pământul are sub el un Tartar. Rămânem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros a personificat strălucirea zorilor şi zorile însele; era un Eros cosmologic, a fost puterea creatoare a naturii, veșnicul imbold spre viaţă, personificat într-un Zeu al Frumuseţii. Aşa a fost în prima eră a vieţii Ariane, căci Uranos şi Eros n-au fost zei specifici Greceşti. Într-un timp însă de mai târziu, specific Grecesc, vremea care le-a amestecat pe toate l-a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, susținea Hesiod, sa născut cu mult în urma lui Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aici n-a mai fost un ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întâi cum se explică naşterea Afroditei. Spunea Hesiod că Uranos, după ce i-a născut pe toţi zeii - adică se săvârşise creaţiunea şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul său se adunase spumă şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea s-a numit născută din spume. Fără îndoială, acel mit s-a născut târziu - probabil în Cipru - dar sa explicat prin felurile de concepţie ale Indo-Germanilor. Cerul era privit ca o mare, ca o câmpie. Concepţia e simplă, o

Afrodisia / Caria 68


pricepea oricine şi n-avea nevoie de dovezi. La noi, chiar în poezie întâlneşti foarte des descris orizontul ca ‘o margine a câmpiei’. Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sunt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Acea spumă, prin comparaţie, a fost personificată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai târziu. Eros a scăpătat, devenind un Zeu al Amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii trupului şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat Eros. Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor. Poporul de rând n-o ştia aşa; pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se jucau printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sunt cele mai frumoase fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întâi prin ea şi dacă mai târziu Grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Hermes - tot ale ei au rămas acele 5 străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el era strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blândă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului ce e rece, ca a curcubeului. Ea nu mai reprezenta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brâu al ei, vestitul brâu în care stau toate frumuseţile şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucânduse prin nori, dar acele raze (Graţiile) erau veșnicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e potrivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunericului, dar avea parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a trăit, cum am zice noi, necununată şi l-a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes / Amurgul avea foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod s-a născut foarte târziu, se vede că mitul lui s-a născut târziu, spre decadenţa mitologiei Greceşti, de aceea nici n-au avut Grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de sol al zeilor olimpici. Eu am băgat de seamă că toate atributele care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curând, toate spun lămurit că Hermes era personificarea amurgului şi a vântului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes; el într-adevăr a fost amurgul şi vântul serii. Într-un imn vedic a fost descrisă lupta zeului Indra / Soarele cu uriaşul Nor, care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de câini - în toate mitologiile Indo-Germane vânturile au fost personificate în câini – l-a biruit pe Uriaşul care arunca foc şi pară pe nări: era mitul nostru cu Făt-Frumos care ucidea zmeul cu atâtea capete (câinii erau ‘N-aude’, ‘Na-vede’, etc). Numele Hermes a ieşit din numele unui câine care reprezenta vântul furtunii. Acel câine, în mitologia vedică, ducea sufletele în Tartar, acelaşi lucru îl făcea Hermes în mitologia Greacă. Dar să lăsăm câinele şi să vorbim de ceea ce personifica el, despre vânt. Vântul era înaripat, Hermes avea

aripi la picioare: singurul zeu înaripat în toată mitologia Greacă. Vântul gemea, urla, vâjăia, era veșnic vorbăreţ, era veșnic pe drumuri. Hermes a fost guraliv, era zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruia cu gura; el era veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. Era mincinos, lucru mare, şiret şi se vâra pretutindeni. A fost meşter în toate şi nu obosea să alerge şi să flecărească. Vântul cânta; în amurg, boarea era un cântec dulce, de aceea Hermes a fost cântăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vânt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare al dimineţii, a inventat lira. Era vorba deci de vântul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunericul amurgului dând lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întuneca, parcă le fura dinaintea ochilor. Amurgul ‘fura’ lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi câmpie. Hermes? El era zeul tâlhăriei. Fura tot ce putea. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai târziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele. Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un Tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vânt al nopţii, ducea sufletele celor morţi în Tartar. El avea un băţ: cu un capăt al băţului învia oameni şi făpturi, cu celălalt capăt îi ucidea. Duplicitatea puterii din băţ era duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lângă acel fapt şi pe lângă celelalte că el l-a născut cu Lumina (cu Afrodita) pe Hermafrodit, s-a mai adăugat unul: el avea pe băţul său ca emblemă 2 şerpi încolăciţi ale căror capete se atingeau sus la mâner. Mitul spune că Hermes a văzut odată 2 şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lângă băţ, uitându-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decât fantazii şi visuri, oricât s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi poezia acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amândoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pașnice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri, etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea când se lupta ziua cu noaptea”. Cariana Afrodita din Afrodisia înspre apusul Cariei - ca de pildă în marile centre de cult urbane din porturile Delos şi Efes - a avut-o ca opusă pe sălbatica zeiţă, veşnic neîmblânzita Artemis / geamăna lui Apollo, ele împreună (Afrodita şi Artemida) constituind portretul integral al femeii, profund divizată în ea însăşi atât timp cât nu-şi reducea tensiunile născute din dublul aspect al naturii sale; Cariana Afrodita din Afrodisia înspre răsăritul Cariei - ca de pildă în marea regiune vecină Frigia - a fost cunoscută după natura sa deopotrivă onomastică şi religioasă, căci ea şi acolo (în Afriki = Frigia) era foarte stimată ca Zeiţa Frumuseţii Afrodita. În Caria / Ţara Gherghiţilor, Sanctuarul Aphrodisias şi Sanctuarul Gherga au fost vecine, unul dedicat frumuseţii sexului și unul dedicat spălării păcatelor: au fost 2 aşezăminte Cariane legate de Geto-Daci (în Sanctuarul din Aphrodisias, în Antichitate învingătorii Romani au înfăţişat aroganţi etnia Dacă supusă pe atunci - în secolul I - numai într-o parte a Dunării, anume cea Sudică, ca un exemplu către vecinul Sanctuar Gherga, de unde cu câteva secole mai înainte s-a desprins dinastia regală a Geto-Dacilor, care a rămas după aceea cu stăpânirea doar în N Dunării). De altfel, istoricul Roman Lucius Ampelius în “Liber Memorialis” 47:7 a precizat ce a fost în Antichitate, că sub împăratul Augustus / Octavian “imperiul a pacificat întreaga lume, cu excepţia Inzilor şi Dacilor, fiindcă Fortuna i-a păstrat pe aceştia pentru triumfurile lui Traian”. Din secolul IV, Geyre (versiunea Turcă pentru Caria) a fost sediul creştinilor din zonă - atunci 69


oprindu-se funcţionarea milenarului Sanctuar Gherga din apropierea apuseană - în timpurile bizantine localitatea fiind reşedinţă de episcopat, cu numele de “Oraşul Crucii” = “Staurou-polis”. La sfârşitul stăpânirii Romane şi începutul celei bizantine, Gherga s-a mutat definitiv din Caria (în acele timpuri - din cauza jefuitorilor Romani - Caria a decăzut aşa de tare încât populaţia sa a fost determinată să emigreze masiv, mulţi abandonându-şi aşezările pentru totdeauna).

Copiii lui Zeus

Ascendenţa Gherga - din fuziunea Cerului şi Gliei / Pământului - documentată în Banat, Caucaz, Asia Centrală / Orientul Mijlociu, N African, etc. şi elaborată de cei din N Indiei, de Sumerieni, de vechii Egipteni, vechii Evrei, ş.a. a fost înfăţişată şi de vechii Greci, inclusiv cu aspectul Ghergar al lui Zeus (transmis de la bunicii aceluia):

În Evul Mediu, Turcii în 1261-1451 au condus o mare parte din regiunea Caria iar apoi administrarea a fost preluată de otomani; în secolul XV, Halicarnas - ultima capitală a Cariei - a fost protejată de o cetate a Cavalerilor Ioaniţi (care îşi aveau baza în Insula Rodos) dar apoi sultanul Soliman Magnificul, care a domnit între 1520 şi 1566, a cucerit tot de la aceia. Până în secolul XIX, regiunea şi-a păstrat populaţia majoritar Greacă. În “Suplimentul epigrafic grec” din 1982, editorul Olandez Sijthoff Noordhoff a publicat “Ce înseamnă numele Gherga: numele este al Sanctuarului ‘Kar’, element nominal ne-grec notat şi ‘Gar’, ‘Ker’, ‘Gher’; ‘-ga’ (ori mai bine ‘-gu’) duce la denumirea teritoriului Cariei”. În 2010, Mehmet Nergiz, preşedintele artiştilor din Milas (adică Milasa, fosta capitală Cariană), a notat “Eugen Gherga” în stilul local astfel:

Zeus Idaios Aşa după cum Zeul Creator Brahma în India avea 4 feţe, Zeus la Grecii vechi cumula mai multe personalităţi, unul dintre aspecte fiind latura sa Ghergară: Zeus = zeul zeilor a fost socotit de vechii Greci drept stăpânul suprem al oamenilor şi al celorlalţi zei, făcând parte din prima generaţie 70


divină după preluarea puterii cereşti (a fost mezinul Titanului Cronos şi al Rheii, fiica Pământului Gaia şi a Cerului Uranus); ulterior, una dintre cele mai vechi divinităţi Romane, înfăţişat cu 2 feţe opuse, una privind înainte şi una înapoi - a fost Ianus, care era zeul uşii, al riturilor de trecere şi al tranziţiilor - Romanul Macrobius văzându-l în “Saturnalia” 1:9 pe Ianus / Ianum ca exprimându-i pe gemenii D/Iana şi Apollo (cei mai importanţi prunci ai lui Zeus, singurii juniori din luminosul consiliu format de duzina zeilor Olimpului).

a mutat pe Muntele Olimp 40,05 lat. N, 22,21 long. E, împreună cu Amazoana soţie Hera (cultul lor a fost foarte vechi: la început ea era Zeiţa Pământului iar el Zeul Cerului); în plus, în secolul IV î.C. şi Imnul din Palai-Kastro 35,12 lat. N, 26,15 long. E îl lăuda pe Zeus că el însuşi încă de copil era “cel mai mare dintre Cureţi” (al căror cel mai vechi rege a fost Gargoris). Cu numele de Zeus Georgos – după cum au evidențiat istorici ca Michael York, Jan Bremmer, Andrew Erskine, ș.a. - a fost venerat mai ales de lucrătorii Greci ai pământului: prima / cea mai veche ipostază a lui Zeus a fost cea de divinitate a fertilităţii. Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a scris despre Ghergarul Zeus: “Era numit Georgos / ‘Fermier’ pentru că el comanda ploaia, el asigura rodnicia câmpurilor; chiar şi aspectul lui sub formă de lup căruia i se aduceau sacrificii umane se explică tot printr-o magie agricolă (sacrificiile aveau loc în timp de secetă, de calamitate meteorologică, fiind prin lovirea cu toporul ori cu sabia, străpungerea cu săgeţi ori tragerea în ţeapă). Zeus domina 2 importante sectoare: agricultura şi ispăşirea; tot ceea ce implica asigurarea unei bune recolte şi purificarea de păcate cădea sub jurisdicţia celestă. Zeus a fost arhetipul şefului familiei patriarhale. Elementul creatural era evident în Zeus nu pe plan cosmogonic (pentru că nu el a făcut Universul), ci pe plan biocosmic: el comanda asupra izvoarelor fertilităţii şi a fost creator deoarece era fecundator, uneori ca un taur. Supremaţia lui - de ordin patern şi suveran totodată - garanta buna stare a familiei şi a Naturii (şi prin forţele lui creatoare, şi prin autoritatea lui de paznic al normelor)”. Dintre copiii Gargarului Zeus, doar Iasion a murit tânăr; ceilalţi 5 feciori - Apollo, Dionis, Hermes, Dardan şi Hercule - au avut în carierele lor pline de conţinuturi parcursuri faimoase, pentru care au devenit celebri internaţional. Cu Nordica Leto, Zeus şi-a conceput primii copii Ghergari - gemenii Artemis şi Apollo - în Ţara Gherghiţilor / Caria, la izvorul sacru din Idyma / Didyma, loc cinstit de Gherga, conform mărturiilor mitice şi istorice, de atunci până în timpul lui Alexandru Macedon (de exemplu şi filologul American Joseph Fontenrose a explicat în 1932 etimologia cuvântului Grec pentru gemeni - “didymoi” - ca provenind din Carianul Idyma şi vechiul Dyeus pentru Zeus).

Duzina zeilor Olimpului în zodiac În mod asemănător religiilor celor vechi din India, Grecia, etc., creştinii respectă Sfânta Treime, aceeaşi fiinţă a lui Dumnezeu fiind personificată prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (aşadar, o ipostază triplă, mai mult decât cea dublă Romană). Vechii Greci - ca Homer din Cume, Epicharm din Kos, Demetrios din Skepsis, ş.a. - l-au localizat iniţial Anatolian pe Zeus / fiul Zeiţei Rhea, că a crescut şi a locuit pe Masivul Gargaros (în paralel, Hitiţii îl ştiau pe Zeus ca Gargu / Tarku iar mult ulterior vechii Armeni ca Gorg / Tork). În afara Graţiilor / Kharite avute cu fiica lui Oceanus / Okean, zeul apelor dulci, Zeus a avut copii cu mai multe femei - acele legături reflectând hierogamiile Zeului Furtunii cu divinităţile Gliei / Pământului - fiind părintele unor Ghergani (2 gemeni cu Lamia sau Leto, un copil cu nepoata Semele, un copil cu Maia şi 3 copii cu sora ei Electra iar mezinul cu Alcmena). În “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a consemnat: “Semnificaţia acelor multiple căsătorii şi aventuri erotice a fost religioasă şi politică: atingându-se de zeiţele locale pre-elenice, venerate din vremi imemoriale, Zeus le-a înlocuit şi - făcând aceasta el a început procesul de simbioză şi de unificare care a dat religiei greceşti caracterul ei atât de specific; triumful lui Zeus nu s-a tradus prin dispariţia divinităţilor şi cultelor arhaice, ci dimpotrivă, o parte a moştenirii imemoriale a sfârşit prin a fi integrată în sistemul religios olimpian”. Anatolianul Zeus era Ghergar, printre altele nu doar pentru personalitatea sa Ghergară ori pentru faptul că a avut, cu 5 femei din Canaan / Asia până în Balcani / Europa, 8 copii botezaţi Ghergani - în ordinea lor Artemida, Apollo, Dionis, Hermes, Dardan, Iasion, Harmonia şi Hercule - ci şi pentru că era de pe Muntele Sacru Gargarus / Garganus, ştiut şi ca Ida / I-Ga 39,42 lat. N, 26,50 long. E din V Anatoliei, după care s-

Gemenii Apollo şi Artemis 71


Apollo Zeiţa Vânătorii Artemis Gergithia - al cărei frate geamăn a fost Apollo Gergithius, ea ca prima născută a lui Leto cu Zeus - era şamanica stăpână a puilor de animale / pe care îi controla, fiind protectoarea de vreun rău produs de către aceia (a fost asociată cu simboluri ca plutitoarea pasăre, ocrotitoarea leoaică, regeneratoarea reptilă, fertila vacă, blânda iapă, etc., amuletele sale fiind răspândite din Mesopotamia până în Egipt, ca “gardiană divină” - apelativ numit în Greacă “Meduza”); fecioara albă de o frumuseţe neîntrecută Artemida / Artemis era Zeiţa Selenei - Lunei / Lunii - precum şi a magiei şi a castităţii. Dr. Mircea Eliade a scris că “Artemis avea leoaica drept animal favorit şi heraldic, fapt ce aminteşte de prototipurile asiatice; şi numele ei atestat Artimis pe o inscripţie din Lidia indică originea sa orientală. Înainte de toate, ea era - prin excelenţă - Stăpâna Animalelor; îi plăcea să vâneze mai ales noaptea. A fost mereu fecioară, grecii recunoscând frigiditatea zeiţei în perpetua ei virginitate” (Acteon - travestit în cerb - când a spionat-o la fântâna Gargafia unde Artemida făcea baie, a fost sfâşiat de câinii ei de vânătoare). Artemis / ArtemIda era păzitoarea frontierelor dintre civilizaţie şi sălbăticie, după cum a observat şi antropologul Francez Jean Vernant 19142007 “aflate desigur în opoziţie, însă întrepătrundu-se reciproc”, descurajând violenţa excesivă (trebuie ştiut că în timp, paleolitica Kybela / Antica Sibila a devenit Artemis pentru vechii Greci şi Diana pentru Romani, semnificaţia ca Zeiţă a Fertilităţii rămânându-i, Medieval în Europa ajungând Zeiţa Vrăjitoarelor; Pindar în “Olimpicele” 3 a pomenit-o pe Artemida / Artemis, zeiţa vânătorii şi sălbăticiunilor, ca “numită şi Istriana, după Istrul Hiperboreilor, apă în jurul căreia locuiau Amazoanele, care cinsteau mult pe zeiţă” iar “Suidas” a indicat că Sibila / Kybela în V Anatolian era denumită Gergithia: prin obişnuita permutare “B”/“V”, din graţia Sibylei a derivat Latina “suavă” iar din autoritatea Sibylei a derivat Latina “severitate”). Artemis 72


şuviţe tăiate din părul lor, în cursul unui ritual de “tăierea moţului” ce marca intrarea lor în rândul bărbaţilor). Caracteristica templelor închinate lui “A-pollo” / Apollo era flacăra eternă, ce exista în fiecare. Dr. Mircea Eliade a scris: “Poate părea paradoxal faptul că Apollo nu avea etimologie elenă. Cât priveşte ‘originea’ sa, ea a fost căutată în regiunile septentrionale / nordice ale Eurasiei ori în Anatolia: Herodot (4:32) a consemnat că Apollo primea de la hiperborei anumite obiecte învelite în paie de grâu, care erau transmise din om în om şi dintr-o ţară în alta până ce ajungeau la Delos. Apollo patrona extaticii; ca şi în unele tradiţii şamanice siberiene, ‘viziunile’ apoliene incitau inteligenţa şi deschideau calea meditaţiei: în fond, ele conduceau la ‘înţelepciune’. Apollo releva oamenilor calea ce ducea de la ‘viziunea’ divinatorie spre gândire; în favoarea originii anatoliene a lui Apollo se invocă faptul că cele mai însemnate lăcaşuri de cult ale sale se află în Patara / Licia, Didymos / Caria, Claros / Ionia, etc. (el pare nou venit în Grecia balcanică, la fel cum au fost şi atâţia alţi zei olympieni)”. Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier în “Dicţionar de simboluri” au scris: “Apollo îşi făcea apariţia noaptea, strălucind aidoma lunii (la origine, zeul a fost înrudit mai degrabă cu simbolismul lunar); mult mai târziu, Apollo a fost zeu solar, un zeu al luminii ale cărui atribute, arcul şi săgeţile, pot fi comparate cu soarele şi razele lui. Iniţial, s-a manifestat sub semnul unui orgoliu nemăsurat dar - înglobând elemente diverse, de origine asiatică, nordică, egeeană - acest personaj divin a devenit din ce în ce mai complex. Numele lui Apollo a fost apropiat de forma dorică Apellon, care ar aminti cuvântul ‘apella’, însemnând ‘ţarc de oi’. Înţelegem cum a putut fi slăvit un asemenea zeu de către primii greci - nomazi ce-şi mânau turmele - şi cum a reuşit să ia locul unor divinităţi pre-elenice ale turmelor; în mai multe rânduri - de altfel - mitul ne-a prezentat un Apollo păstor. Remarcabil a fost faptul că acest zeu păstor, care făcea să domnească ordinea în ţarcurile de oi, a putut să devină zeul ce păstorea adunările oamenilor (datorită elocinţei şi înţelepciunii sale)”.

Artemida În Insula Delos 37,23 lat. N, 25,16 long. E din centrul Arhipelagului Cicladelor, Artemis a dedicat fratelui ei geamăn Apollo un Imn, în care afirma că era Sibila Herofila, născută de Lamia - fiica Zeului Mării Poseidon - cu Zeus (e de remarcat că Lamia a fost versiunea Latină a lui Lilith prima femeie a lui Adam - după cum a scris Biblia Vulgata în secolul V, în Isaia 34:14); unchiul ei a fost foarte puternicul Kerkyon / Cercyon, care mânca porc, ajuns - conform Anatolianului / Carianului Pausania 1:5 - primul domnitor în Eleusis 38,02 lat. N, 23,32 long. E / loc sub patronajul Demetrei, ucis într-o confruntare de forţă de Tezeu, stăpânul Atenei, care avea un comportament aberant, renumit negativ din cauza numeroaselor violuri (mai e de ştiut că Mătuşa / Meduza - mezina Gorgonelor - când a fost decapitată de Perseu era însărcinată de Poseidon, care avea supranumele Pelagos / “Pe-Ra-Go”: de altfel - conform şi “Dicţionarului de arhaisme şi regionalisme din România” anului 2002 “Pelag” = “întindere mare de apă” / denumirea respectivă fiind străveche Românească, înainte chiar de a fi şi Grecească). Despre Dumitra / Demetra e de ştiut că numele său era format din străvechea componentă De / Da (de la Zeiţă sau Ghe / Ga) de la “pământ” şi “meter” de la “mamă”: Zeiţa Pământului, cu numele semnificând “Pământul-Mamă”.

Apollo Gergithius era Zeul Înţelepciunii, care îi inspira pe prezicători, pe cântăreţi şi pe muzicanţi, caracterul său luminos, scânteietor (redat ca asociat solar), fiind întregit de o înfăţişare formidabilă; ca Zeu al Agriculturii proteja vitele şi vegetaţia. Etern tânăr şi frumos - era cel mai puternic dintre zei - dar arogant şi violent, cu numeroase aventuri sentimentale la activ, Apollo a fost văzut ca prototipul frumuseţii atletice (tinerii îi aduceau la majorat ca ofrande

Apollon Obiceiul de a primi în Insula Delos - centrul Cicladelor, dominate de Cariani = Gherghiţi - primele spice din grâul recoltat în Bazinul Istrului şi Nordul Pontic 73


(grânarele Hiperboree ale Grecilor) n-a fost mit, ci o realitate perpetuată din vremuri îndepărtate, până în timpul lor; cercetătorul Francez Fernand Robert (în “Religia greacă” din 1981) a scris: “Grecii care au răspândit acest cult - şi care erau la originea ritului - au fost în mod cert ionienii colonizatori ai Mării Negre iar acest fapt ne face în mod necesar să ne gândim la milesieni, adică la aceia dintre greci care au fost în contactul cel mai nemijlocit cu vestigiile civilizaţiei pre-elene. Homer l-a numit pe Apollo ‘Lykegenes’, adică Lycian; într-adevăr, zeul a fost parte a unui cult foarte vechi în sudul Asiei Mici (la fel ca zeiţa Lada, identificabilă poate cu Leto)”. Carianul Herodot 4:33 a scris că Delienii îi numeau pe aducătorii de daruri “Perpheres” / “Per-Pheres” (darurile Hiperboreilor ajungeau în Insula Delos via Perperik / Bulgaria: o mare aşezare Pelasgă); pe rută lângă Pergam / Bergama - era Perperene / “Per-Perene”, locul unde în secolul V î.C. a murit scriitorul Hellanicos din Insula Lesbos (care a scris - înaintea Elenului Platon - despre Atlantida, în lucrarea “Atlantis”, din care s-au mai păstrat câteva fragmente). De altfel şi istoricul Carian Herodot a scris despre Atlanţi înaintea Elenului Platon (prezentându-i inclusiv în Africa de Nord, loc unde apoi a ajuns şi filozoful Elen să afle detalii despre Imperiul Atlant, căci Platon a fost în Egipt - după cum a aflat de la discipolul Solon al înţeleptului AnaCharsis din Dinastia AgaTârsă Parga - într-o “verificare” a acelor relatări venite din negura timpului, deja redate şi în scris de cei dinaintea sa). Profesorul German Walter Otto - printre alţi cercetători - în lucrarea sa din 1954 despre “Zeii Greciei” a observat vocaţiile şamanice ale lui Apollo, prin cel puţin 2 aspecte esenţiale: aşa cum şamanii descopereau ce era ascuns şi cunoşteau viitorul, viziunile darurile lui Apollo, care era ştiut în Anatolia şi ca “Amazonius” - acordau fidelilor acelaşi prestigiu / ca şi în unele ritualuri şamanice Siberiene, incitând inteligenţa şi deschizând calea meditaţiei (în extazurile şamanice obţinerile cunoştinţelor oculte erau întotdeauna însoţite de exaltări ale spiritului, ceea ce explică importanţa capitală a muzicii şi poeziei în cele 2 tradiţii - şamanul cu toba, el cu lira); Apollo - săgetând de departe - a transfigurat tehnicile şi simbolistica şamanică, revelând situaţia stăpânirii de la distanţă şi deci a detaşării de vâscozitatea prezentului, reprezentând expresia unei noi cunoaşteri religioase a lumii şi a existenţei umane, prin integrarea contrariilor într-o configuraţie mai complexă, îndrumând credincioşii pe calea de la viziune la gândire, lecţia fiind exprimată prin celebra sa formulă “cunoaşte-te pe tine însuţi”, inscripţionată şi pe Oracolul din Krisa / Delphi 38,29 lat. N, 22,30 long. E, foarte respectat în Lumea Veche, acum în patrimoniul mondial UNESCO (ridicat la început, după cum a scris geograful Antic Pausania 10:5, sub forma unei colibe rotunde peste Altarul Gaiei, rămas funcţional cu mare prestigiu până în anul 393 - când a fost afectat serios de un puternic cutremur de pământ, după care creştinii zeloşi au distrus restul - ultima sa profeţie fiind că Imperiul Roman va dispărea, ceea ce s-a întâmplat curând după aceea). Este de ştiut că înaintea Războiului Troian, Hitiţii îl denumeau pe Apollo ca Apaliunas iar ulterior Războiului Troian, Etruscii proveniţi din Troada / Troia - îl denumeau pe Apollo ca Apulu (Apulon / Apulium a fost Alba Iulia, cu denumirea așa de la Tracii Apuli ai zonei iar Apulia - “tocul cizmei Italiei” a fost locuită iniţial de Iliri, acolo fiind de mare interes Muntele Gargano din “pinten”, populat de Iapygii conduşi după Războiul Troian de nobilul Ghergar Iapyx, din Troiana aşezare Gonen / Zeleia de la poalele Masivului Anatolian

Gargarus / Ida, urmaşul Carianului Karkabus); la Traco-Geţi, Apollo era numit Zergathius (după cum a consemnat Titus Livius). Preotul Olandez Servatius Gallaeus 1627-1689 a scris: “Gherghita Sibila era din oraşul Troian Gherghis, monedele Gergiricorum reflectând că ea a binecuvântat şi prima Olimpiadă. Cultul său era răspândit în multe părţi, ca Samos, Rodos, Libia, etc. (până şi în Italiana Cume, colonizată de Gergithium de la Dardanele, unde avea un sanctuar impresionat, organizat extraordinar). Oracolul ei a fost cântat încă de la inventarea lirei. După cum au scris cei vechi - printre care Lucan, ‘Suida’, ş.a. - roşcata Gergethia era strălucitoare ca diamantul. Scripturile enigmatice ale Gherghitei Sibila au ajuns de la Dardanele la Roma. Apollo Gergithii a avut adepţi în oraşul Troian, cu temple vechi dedicate lui. Din ce cauză erau ei adoraţi în mediul Troian Gergithiurn? Locurile unde se întâmpla aşa ceva atunci, în timpurile Troiei, erau pe malurile Marmarei, lângă Europa. Apoi - totul fiind în vremurile pre-creştine, înainte de Christos - Sibila a fost crezută atât de Perşii conduşi de împăratul Cyrus, cât şi de Etruscii conduşi de regii Tarquini (în paralel, în acel timp au fost şi profeţi ca Ezechiel sau Daniel). Sibila era asociată cu Sfinxul, aşa cum denotă şi numerarul - inclusiv monetar - utilizat de cetăţenii Gherghi, găsit la Templul lui Apollo Gergithii de lângă Dardanele (după cum a lăsat mărturie bizantinul Ştefan). Oracolul ei era puternic şi în Frigia. Apollo Gergithius era idolatrizat şi cu atributul de ‘Smynthius’ în zona natală de lângă Gergithium, oraşul Sibilei”. Savantul German Cristoph Cellarius 16381707 a studiat Troianii Gherghi şi Ghergheii din Canaan: “Plutarh a scris despre Gergethos, Pliniu 5:30 a pomenit de Gergithon, etc., scriitorii vechi referindu-se la Gherghiţii Troiani. Pe de altă parte, Gergefenorum era o aşezare lângă Gadara, despre care au scris evangheliştii Luca şi Matei. Hieronymus şi Eufebiu au observat că Gerafa şi Gargafi erau versiuni Arabe pentru Gherghe / Gergefa, vecinii ne-Evrei din areal, numiţi şi Gargaji; într-adevăr, au existat Canaaniţi Gergejki, inclusiv în zona Gadarei (Eufebiu a şi indicat un loc acolo numit Gergad). Gargafi / Gergefam îndeplineau chiar condiţiile pentru a defini Gadara: Gergefenorum era domeniul Gherghe-seilor iar Gadara era capitala, cu influenţă în Decapolis şi Galileea. Biblia Vulgară a tradus numele de Girgafi din Canaan ca Gergefeum”. (Acei Gergefi, Gargafi / Girgafi populând Gergefam, Gergefenorum / Gergefeum după cum a scris Cristoph Cellarius - erau deopotrivă vestiţi lucrători la gergef şi sfinţi locuitori în Decapolis, Galileea / Canaan, egalitatea consonantică “f”=“s” fiind evidentă, ca la Eufebiu / Eusebiu, acei Gergesi, Gargasi / Girgasi de fapt populând Gergesam, Gergesenorum / Gergeseum; este important că savantul German de la sfârşitul Evului Mediu a distins în ne-Evreii care dominau capitala Decapolis pe cei egali cu Gherghiţii Troiani, aflaţi printre strămoşii Tracilor: deopotrivă Galileenii Gherghei şi Troianii Gherghiţi erau anteriori sosirii vechilor Evrei din Egipt în Canaan). Arheoloaga Bulgară Diana Gergova - specialistă în studiul Tracilor din Epoca Bronzului / deci dinaintea Războiului Troian - în 1989 a indicat că triada Hiperboreană era formată din pământ, lună şi soare, personificate prin Marea Zeiţă Mamă împreună cu gemenii Artemis şi Apollo.

74


murit (iniţial, în Frigia şi Tracia, Zeiţa Pământului era numită Semelo - nume provenind din proto Indo-Europeanul “Ghemel” / “Ghe-Mel”, însemnând “aparţinând pământului” de la ea provenind cuvântul Slav pentru ţară); dacă se consideră că mama gemenilor Artemis şi Apollo n-a fost Leto ci Lamia, atunci Zeus dintre cei 8 copii Ghergani i-a avut pe toţi - exceptându-l pe mezin - din relaţii în familie, cu nepoatele (o listă Greacă des uzitată a copiilor lui Zeus era pentru ei în ordinea Gargar / Dardan, Iasion, Harmonia, Artemis, Apollo, Hermes, Dionis şi Hercule). Zeus a reuşit să salveze fătul în momentul când mama lui a murit (pe care l-a numit Dionis - adică “Zeul Nisei” - ca ecou al lui Şiva de pe Muntele Sacru al Svasticii Nisa / Meru, din N Indiei), acela crescând împreună cu Hermes. Venerat de aceea ca “zeul care s-a născut de 2 ori” / ca brahmanii, cărora li se zicea la fel promiţător prin triumful asupra morţii, de unde a apărut şi asocierea lui cu “Cealaltă” Lume - Dionis a dus o viaţă sălbatică, devorând animalele vânate crude, câteodată travestindu-se în ele (Dr. Mircea Eliade identificându-l pe zeu cu “străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină; prin tipul de experienţă religioasă inaugurat, el s-a despărţit de ceilalţi mari zei”). Cultul lui Dionis asigura evadarea prin extaz din ceea ce reprezenta conştiinţa propriului ego (extazul era ieşirea din sine, prin descoperirea divinului). Serbările dedicate lui primăvara marcau fermentarea vinului nou, el rămânând ştiut drept acela care i-a învăţat pe oameni să cultive viţa-de-vie şi de aceea era încununat cu mlădiţele ei, cortegiul său fiind împodobit la fel (procesiunile credincioşilor erau cu simboluri falice, celebrând fertilitatea, prin beţii, nebunii rituale - denumite “mania” - şi personificări teatrale cu măşti); participanţii se deghizau jumătate om, jumătate animal pentru însoţirea lui Dionis în “Komos”: o procesiune exuberantă şi gălăgioasă. Este de remarcat că din exteriorizarea dionisiacă s-a născut teatrul: tragedia însemna “cântecul ţapului”, ca aluzie la drama complexă de sacrificare iar comedia provenea din procesiunea de amploare Komos ce făcea parte din festivităţile cu dansurile falice patronate de Dionisie / Dionis (şi azi piesele de teatru se ţin de regulă seara, ca o conexiune cu celebrările nocturne în care şi-au avut rădăcinile). Din universul dionisiac făceau parte delirurile şi flagelările, el patronând lipsa măsurilor. În vechea Greacă se ştia că numele de familie al primului Dionysus (cel vechi), era Zagreus, după cum a scris de exemplu şi Diodor Sicul 4:4 iar Romanii l-au denumit pe Dionis - în Latină - ca Liber sau Bachus. Ordonatul Apollo Gergithius, fratele său vitreg mai mare, a fost ipostaza diurnă a lui Dionis / Dionisie; pe cât iubea Dionis noaptea şi locurile întunecate, pe atât iubea Apollo lumina şi gloria. În secolul VII î.C., poetul Alceu din Insula Lesbos / largul Ţinutului Troiei a scris despre Dionis (în fragmentul 346): “Hai să bem! S-aşteptăm lămpile, vrei? / Ziua-i de-un deget / Cupe-adânci să-mi cobori! Îndată! / Şi feluri încrustate / Fiul lui Zeus şi-al Semelei omului vinul i-a dat / Amarul să-şi uite. Toarnă: de două ori şi / Apă o parte. Până la gură. Şi-o cupă s-alunge pe alta” (de la poetul Grec Alceu - din Insula Lesbos / aflată în largul Troadei - a rămas vorba că “în vin e adevărul” / Latin: “in vino veritas”). În secolul V î.C., Herodot Karka în “Istorii” 2:145 a scris că Dionisie a trăit cu 16 secole înaintea sa şi că era mai mare la vârstă decât Hercule; istoricul Carian a indicat astfel sfârşitul mileniului III î.C. (ceea ce a corespuns celei de-a doua migraţii a Cadmoniţilor din Canaan): un timp la 2 milenii după cel al lui Osiris. În secolul II, istoricul Pausania -

Dionis Este de ştiut că mărturii Antice - ca ale Grecilor Megastene 350-290 î.C., Arrianus Xenophon 86-160, ş.a. - au încadrat timpul lui Dionis ca acelaşi cu al lui Osiris, ceea ce-l plasează pe Dionis în faţă pe lista divinilor fraţi Gherga, în acel caz fiind crescut de către nimfele surori ale Pleiadelor din Himalaiana Nisa, după cum a consemnat de pildă şi mitograful Pherecydes (Osiris a fost identificat de exemplu de Diodor Sicul 4:6 ca având numele de familie Zagreus, reproducând - datorită rotaţiei consonantice practicate în vechea Greacă - Za-Greu / Gagreu sau Ghargheu); în acea ordine, întâi ar fi fost Artemis ca Mama, Apollo ca Rudra / Şiva şi Dionis ca Osiris Za-Greus / Ghargheu. În cele mai vechi reprezentări, Dionis / Dionisie era înfăţişat bătrân - ca un patriarh şi mire al Zeiţei Mamă “De-meter” - apoi, în Antichitate, a apărut tânăr (în alt plan, o metamorfoză asemănătoare a avut şi ceramica Greacă, întâi neagră şi apoi din secolul VI î.C. - roşie). În plus, dintre copiii Ghergari doar gemenii erau împreună cu Zeus în duzina de zei (cei 12) care conduceau lumea de pe Muntele Sacru, astfel corespunzând posturii de prim-născuţi; mai mult, locul de onoare al lui Apollo - după ideile Antice religioase - era la dreapta lui Zeus. Francezul Fernand Comte în 2004 a scris în Mitologiile lumii: “Miturile nu mor, ci se transformă iar în cursul dezvoltării lor, sunt supuse reacţiilor agresive ale credinţelor în perpetuă mişcare, se adaptează la circumstanţe, îşi reconturează şi reinterpretează personajele. Rezistă şi îşi păstrează autoritatea, chiar dacă credinţele care stau la baza lor se diluează; îşi conservă prestigiul pe întregul parcurs al civilizaţiilor care le-au dat naştere”. Vechii Greci ştiau că Semele, fiica Harmoniei şi a lui Cadmos din Canaan, pe când era gravidă cu bunicul Zeus a fost trăznită de un fulger şi a 75


localnic din zona Sanctuarului Anatolian Gherga - a considerat 2 Dionisie: zeul anterior Dionis, care n-a fost acelaşi cu cuceritorul Dionisie de după 2 milenii (intrat în conflict cu Amazoanele). Ceea ce e mai cert decât datarea este că în centrul Sanctuarului Gherga din Caria - lângă statuia Marii Mame Gherga - era statuia lui Apollo inscripţionată pe spate Gherga iar intrarea în Sanctuarul Gherga dinspre oraşul Hilarima era străjuită de statuia lui Dionis, inscripţionată cu litere mari pe piept Gherga, toate 3 statuile Gherga (ale celor 3 în cauză) datând din mileniul I î.C., existând şi acum, la începutul mileniului III.

‘Nu exista alt zeu care să arate atâta grijă pentru turme şi sporirea lor’ scria Pausanias. A fost zeul drumurilor şi protector al păstorilor nomazi, poate chiar un Stăpân al Animalelor. Grecii au interpretat prestigiile arhaice ale lui Hermes într-un sens mai profund: guverna drumurile pentru că mergea cu mare iuţeală, având ‘sandale de aur’ şi nu se rătăcea noaptea. Din acelaşi motiv era şi mesagerul zeilor. El călăuzea morţii în lumea cealaltă pentru că ştia drumul şi se putea orienta pe întuneric, însă nu era zeul morţilor; îşi permitea să circule în toate cele 3 niveluri cosmice: dacă însoţea sufletele în Infern, tot el era acela care le aducea pe Pământ. Era personificarea gândirii şi a fost considerat posesorul tuturor cunoştinţelor (în primul rând al celor secrete, fiind ‘şeful tuturor magicienilor’), victorios împotriva puterilor întunericului, căci ‘el cunoştea totul şi putea face totul’.” În cinstea lui Hermes pe marginea drumurilor erau mormanele de pietre “hermaroi”: fiecare drumeţ arunca o piatră în grămadă. Hermes a avut numeroşi urmaşi Gherga (Evreii vechi l-au notat în Biblie ca Ham). Referindu-se la Troada / Ţinutul Troiei de la poalele Masivului Gargarus / Gargaru, Anatolianul Pausania 10:12 a scris că în aşezarea Gherghis “Sibila a fost îngropată în Templul lui Apollo, exact lângă Hermes, care avea piatra pătrată” (statuile sale au fost primele cu soclu pătrat: premiera mondială a statuilor cu socluri rectangulare a fost realizată de cele ale Gherganului Hermes). În imaginile următoare se poate vedea un soclu pătrat în Sanctuarul Gherga din Caria - unde era invocat Hermes - aflat printre cele mai vechi artefacte de aşa gen din lume:

Hermes Panteonul Grecilor vechi a indicat că Zeus a făcut o pasiune pentru nimfa Maia - de la care provine numele lunii mai - cea mai frumoasă dintre fiicele Titanului Atlas (era cea mai mare dintre Pleiade); e de observat că în Bazinul Ghargar, Maya însemna “iluzie”. Ea l-a născut pe Hermes, care a ajuns faimos deja ca un copil precoce şi nu doar ca mesager / curier al zeilor (purta mereu Keryke-ionul / Caduceul cu el); după cum a indicat Imnul său Homerid, a fost patronul atleţilor, comercianţilor, inventatorilor şi oratorilor iar printre multe altele, era şi ghid pentru “Cealaltă” Lume. Dr. Mircea Eliade a notat că “Hermes a păstrat atributele specifice divinităţilor pre-homerice: poseda un ‘baston magic’ / caduceul, o bonetă ce-l făcea invizibil - fiind deopotrivă văzut şi nevăzut - şi îi plăcea să se amestece cu oamenii; despre orice şansă se zicea că era un dar al lui Hermes. Era protectorul turmelor şi al călătorilor întârziaţi. 76


Ghergarul Hermes a rămas pentru omenire în ipostaza sa de cunoscător al secretelor divine, autorul unor cărţi iniţiatice sacre, profet, educator al preoţilor, legislator, astronom, astrolog, ocrotitor al scrisului, geografiei şi cosmografiei, apărător al porţilor cetăţilor, al turmelor de oi şi ca patronul ritualului sacrificiilor. Acelaşi autor Anatolian / Grec Pausania - de lângă Sanctuarul Gherga - a scris (după ce a anunţat că nu credea tot ce afirmau Elenii vechi, având grijă să introducă sintagma “se spune” în text) ce i-au zis Beoţienii din Tanagra 38,19 lat. N, 23,32 long. E în secolul II / “Descrierea Eladei” (9:20): “1) Există un loc din Tanagra situat la mare, ce se numeşte Delion; în acest loc sunt statui ale lui Apollo şi ale Latonei. 2) Tanagrenii susţin că fondatorul oraşului lor a fost Poimadros, fiul lui Chairesilaos, fiul lui Iasios, fiul lui Eleuther; acesta din urmă era fiul lui Apollo şi al Aithusei, fiica lui Poseidon. Se spune că Poimandros a luat de soţie pe Tanagra, fiica lui Aiolos (dar Corina a scris un poem în cinstea ei, care pretinde că era fiica lui Asopos); şi fiindcă Tanagra atinsese o vârstă înaintată, se zice că vecinii omiţând s-o mai cheme pe nume, i-au spus Graia (‘Bătrâna’) şi apoi - cu timpul - şi oraşului i-au zis la fel. Numele s-a păstrat atât de multă vreme, încât Homer a cuprins Graia în Catalogul său; însă, după mai multă vreme, băştinaşii şi-au amintit din nou de vechiul nume. 3) La Tanagra există un mormânt al lui Orion şi un munte numit Kerykion, unde se spune că s-a născut Hermes”. La SV de Beoţia - în Peloponez - e Muntele Kyllini 37,56 lat. N, 22,24 long. E, declarat de vechii Eleni ca locul naşterii nu numai al lui Hermes, ci şi al Pleiadelor; istoricul German Georg Busolt 1850-1920 a încercat să exploateze apariţia denumirii Greceşti conform acelor notiţe târzii - căci deja la timpul când Carianul Pausania consemna, Elenii erau demult numiţi Greci - ceea ce însă a rămas interesant din intenţia localnicilor fiind prestigiul Ghergan care exista Antic şi mai mult: încercarea Elenilor vechi de a-şi justifica legăturile în consecinţă (forţând mimetic apropierea de ei a Pleiadelor, a lui Hermes, inclusiv cu denumirea muntelui şi denumirea urmaşei Graia a divinului Apollo, împreună cu simbolistica aferentă).

Dardan Iniţial, Dardan a fost Gargarus / Gargaros. În secolul VI, cronicarul bizantin Ştefan a scris în “Etnica” despre Gargaros că l-a avut ca tată pe Zeus iar mama i-a fost din Larisa / azi Liman-tepe 39,36 lat. N, 26,08 long. E, lângă actuala localitate Babadere; Larisa era versiunea Pelasgă pentru citadelă (în V Anatolian pe lângă Troiana Larisa mai existând Larise Sudice, în Eolia şi Ionia), Gherghinul Homer în “Iliada” 2:841 şi 17:301 - cea mai veche mărturie indicând Larisa Troiană, în SV Masivului Ida: unul dintre locurile favorite ale Ghergarului Zeus. În Media erau aşezările Larasa, Larsa iar în Sudul Cariei coasta mării se numea Lorimna. Printre Anticii care au scris despre Gargar ca fiul lui Zeus au fost în secolul IV î.C. filozoful Nymphias şi cronicarul Kleitarchos / Cleitarchus, citaţi de Epafrodit / Epaphroditus în secolul I (primul episcop din Mira 36,15 lat. N, 29,58 long. E / Likia, menţionat de Biblie în “Filipeni” 2:25, 4:18 – “Philipos” însemna “drăgăstos” - predecesor creştin al Moşului Nicolae). După cum se ştia popular că Darda / Dardan - eponimul Strâmtorii Dardanelelor - era fiul lui Zeus şi al Zeiţei Electra (căreia îi era asociată o stea a Pleiadelor, ea fiind mama curierei / mesagerei divine Iris şi a Harpiilor), conform şi scrierii învăţatului Ştefan în “Etnica” din Constantinopol / capitala imperială bizantină şi după reconfirmarea lingvistică ulterioară, Garga a devenit Darda în pronunţia Lelegă locală, înpământenindu-se astfel ambele denumiri, de fapt provenite din aceeaşi rădăcină; de strălucitoarea Electra din Insula SamoTracia a fost conectată torţa sacră numită Palladion / Palladium: cuvântul era compus din “Palla” = “foc” şi “dium” = “divin” (“Pala” nu s-a regăsit cu acel înţeles în Greacă sau în Latină dar în Română există dublul înțeles, pe de o parte cel falic și pe de altă parte “pala” e pala de foc, Palladion fiind astfel “focul divin”, termenul folosindu-se şi pentru statuia protectoare din Troia a Zeiţei Pallas Atena, zisă “Burta”). 77


“Circumnavigarea Asiei” în timpul lui Alexandru “cel Mare” sau pe istoricul Nymphis din Herakleia Pontică 41,17 lat. N, 31,24 long. E, autorul la începutul secolului III î.C. a lucrării “Alexandru, descendenţii şi succesorii săi” (pagini din păcate dispărute). Epafrodit a mai scris în “Testimonia”, fragmentul 27: “În Ţinutul Lampsakos este o mică aşezare Gargaron. O altă Gargara este în Epir şi alta în Italia. Numele oamenilor e Gargareus, cu forma feminină Gargaris”. În versiune Etruscă, tatăl lui Dardan era numit Koruqos. În Evul Mediu s-a presupus că Zeus l-ar fi avut ca fecior pe Gargarus cu Tesaliana Larissa (prin confuzia numelui ei cu localitatea Larisa de la Capul Lekton din Troada / Ţinutul Troiei), însă mama lui Gargaros / Darda e ştiută de la vechii Greci că a fost fiica Titanului Atlas - având-o ca soră mai mare pe Maia - ea mai născându-i apoi lui Zeus 2 copii: pe frumosul Iasion (care s-a cununat cu patroana agriculturii Demetra dar apoi a murit fulgerat) şi pe Harmonia, patroana concordiei, măritată cu Cadmus / Moşul Cad sau Moşul Gat; de Europa frumoasa soră a lui Cadmus / “Gat-moş” - miturile au anunţat că Zeus a fost tare îndrăgostit (şi chiar că ar fi fost tatăl copiilor ei, începând cu primul născut Minos, cel care a ajuns regele Cretei, numele său - ca şi Menes / “Men-Nes” rezultând din ceea ce se înţelegea în graiul din Insulă ca “om nou” = “Min-Nos”). Margaret Oliphant în “Atlasul lumii antice” din 1992 a precizat: “Civilizaţia Epocii Bronzului în Creta a fost denumită după legendarul rege Minos; minoanii nu vorbeau greaca”.

Zeița Victoriei oferind un ou șarpelui încolăcit pe coloana Palladionului Troiei Gargar şi Dardan erau denumirile aceluiaşi personaj: fiul Ghergarului Zeus (Gargar şi Dardan s-au transmis atât verbal, cât şi în scris); progenitorii liniei masculine regale din Troia erau Gherga, căci pentru urmaşi ei au fost aceiaşi genetic, întâi socrul Gargar, apoi ginerele Darda. Lingviştii secolului XX (printre care Americanul Martin Huld, Austriacul Julius Pokorny, Evreul Norbert Jokl, Italienii Carlo Tagliavini şi Vittore Pisani, ş.a.) au analizat numele Dardan, găsind că de fapt reconstruia IndoEuropenele Ghord, Gherz, Dhorghă, etc. - toate rezonând puternic cu Gherga - de fapt stăpânul strâmtorii a cărei panoramă o avea de pe Masivul Ida, deţinând în proprietate inclusiv Insula SamoTracia din larg (conform Carianului Pausania denumită de aceea Dardania). În 1925, Britanicul Bernard Cook de la Universitatea Cambridge a studiat Cultul lui Zeus ca patronul cerului întunecat (al fulgerelor şi tunetelor) în Anatolia: “Unul din piscurile Masivului Ida a fost ştiut ca Gargaros - probabil un nume Leleg - Gargissa fiind la circa 33 km. Masivul Ida a fost un centru important al Cultului Kybelei, venerată până şi în timpul Romanilor, de-a lungul Imperiului Roman. Însă, în particular, Gargaron era legat mai mult de mitul şi ritualul lui Zeus: pe Vârful Gargaron, Hera l-a momit pe Zeus prin faimosul ei flirt; Homer a scris că acolo Apollo şi Iris l-au văzut pe Zeus în mijlocul unui nor aromat şi tot acolo Troianul Hector a jertfit tauri. După cum a afirmat Platon, Altarul Ghergarilor era servit de cei pretinzându-se înrudiţi cu Zeus, ei avându-i sângele curgându-le prin vene. Gargaros a fost fiul lui Zeus după cum a arătat filozoful Nymphias - iar Onetor, preotul lui Zeus, era onorat acolo de Troiani ca un zeu (şi Epicharmos a scris despre rugăciunile îndreptate spre Gargarul Zeus). Vergiliu a asociat Cultul Zeiţei Mame Frigiene cu cel de pe Ida al lui Zeus. La mijlocul secolului II î.C., Demetrios din Skepsis printr-un comentariu enciclopedic a menţionat că Troianii stăpâneau peştera în care a crescut Zeus”. Cercetătorii Germani Karl Braswell şi Margarethe Billerbeck în 2007 au considerat că Epafrodit - când a comentat operele lui Homer indicând că Gargaros a fost fiul lui Zeus - pe lângă lexicograful Kleitarchos ca autoritate l-ar fi putut cita, sub prescurtarea filozofului Nymphias, pe istoricul Nymphodoros din Siracuza 37,05 lat. N, 15,17 long. E care a scris 78


Peștera lui Zeus / Creta De altfel, nu e de neglijat un fapt deosebit, anume că Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 3:61 a scris despre existenţa unui Zeus timpuriu, frate cu Uran, diferit de ulteriorul nepot Zeus Olimpianul; primul Zeus a domnit în Insula Creta şi a avut 10 fii - “toţi numiţi Cureţi” - născuţi de soţia sa Ida (al cărei nume era şi cel iniţial al Insulei Creta / lângă peştera lui Zeus din centrul aceleia fiind şi acum străvechea aşezare Γέργερη / Ghergheri): în V Anatoliei, cel mai vechi conducător al Cureţilor a fost atestat Gargo-ris (adică “regele Gargo”), ştiut şi ca primul apicultor din lume. Mitul Atlantidei - cules de la Egipteni - relata că Imperiul Atlant a fost împărţit de cei 10 fii ai Zeului Poseidon (ruda mai mare a lui Zeus), apariţia celor 10 prinţi - stăpâni divini fiind redată înainte şi de Sumerieni, ca fiii Anuna ai Zeului An, care au adus regalitatea pe Pământ, vechii Greci reţinând în V Anatolic că primul rege, întemeietorul celei mai vechi dinastii regale din lume, s-a numit Gargo / Gargo-ris ca lider în Efes iar pe Muntele Sacru Ida din Anatolia era Gargaros / “Garga-ros”, la poalele Muntelui Ida din Creta fiind localitatea Ghergheri, printre multe altele din vremurile de demult şi acestea indicând străvechile, puternicile / serioasele legături cu Gherga. De altfel, cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu în capitolul “Părinții religiilor” din cartea “Istoria începe în Carpați” a scris: “Cultul Kybelei a fost celebrat la tracii-doriani sub forma zeiței Rhea, soția lui Kronos și mama lui Zeus, crescut într-o peșteră de pe muntele Ida (muntele sacru al frygienilor, de unde și denumirea de 79


‘Mama Idaea’ / ‘Muma Pământului’). Cultul ei a fost preluat de romani la 204 î.C. sub numele de ‘Magna Mater’ / ‘Mama Mare’ și ‘Deum Idaea’, fiind considerată zeitate națională, nu importată, dat fiind faptul că a fost adusă de troieni, unanim recunoscuți ca strămoși ai poporului roman. La Roma, cultul Kybelei îl oficiau sacerdoții frygieni și galii”.

Harmonia - fiica lui Zeus cu Electra - numele ei rezonând cu al fratelui Hermes iar rădăcina ambelor nume cu “eroi”, la nunta cu Canaanitul Cadmus / Kadmos a primit drept cadou un colier, numit “Ghirdar” confecţionat de Zeul Vulcan, ce a fost apoi moştenit de mai multe generaţii / ei având mulţi urmaşi, în cele din urmă acela fiind donat Oracolului din Delphi, de unde însă a fost furat de către Elenul Phayllus din Phocis pentru amanta sa, de atunci (secolul IV î.C.) colierul fiind considerat pierdut; despre Ghirdar / colier se zicea că avea proprietăţi magice, păstrând proprietara lui tânără, însă cine era fără binecuvântarea purtării sale avea mare ghinion. Vechii Greci bănuiau că Harmonia a păcătuit cu Zeul Războiului Ares / Marte şi a născut Amazoanele; Harmonia şi Cadmus / Gat-moş au avut 6 copii, mezinul lor fiind Illyrius, strămoşul Ilirilor (care în Balcani au avut printre ei neamul de vază Gherga). Moșul Gat = Cadmus se pare că era vechi Gut / strămoș Get (Masa Get). Savantul Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică” a descifrat inscripţia de pe un colier din cel mai mare tezaur găsit în România ca scris Pelasg “Vulchanos o fiket” = “Vulcan o făcut”, presupunând că ultimii proprietari ai aceluia au fost Carpii sau Goţii, în tradiţia Germană rămânând despre Vulcan - nepotul regelui Vilkinus - ca lucrând şi în Munţii Koukes / Caucaz (iar Carpaţii pe atunci se mai numeau şi aşa), atelierul lui Vulcan fiind în “urbs Sigeni”; e de ştiut că anterior Geţilor şi Dacilor, în spaţiul actualei Românii au fost consemnaţi că trăiau Sigini (adică Sf. Gini din Ghergania). Magicul ghirdar / colier - făcut de Vulcan şi purtat de ruda sa Harmonia ca dar de nuntă probabil a fost recuperat de la hoţii Eleni în tezaurul Hiperboreu de la Pietroasa iar în secolul XIX n-a adus noroc celor care l-au descoperit (şi tăiat): un Român şi un Albanez, care au fost prinşi.

Iasion Iasion - fratele mai mic al lui Dardan - a fost un priceput agricultor; de altfel, s-a şi însurat de aceea cu mătuşa Demetra, celebra soră a lui Zeus, cea care a fost venerată puternic de vechii Greci ca zeiţa roadelor pământului. Acel fiu al lui Zeus şi al Electrei a murit însă trăznit în timpul nunţii surorii sale Harmonia, unii suspectând că astfel s-a împlinit voinţa lui Zeus, care ar fi fost jignit că Iasius / Iasion s-a retras la un moment dat de la petrecere pentru a se iubi cu soţia Demetra. În Insula Samotracia (proprietatea familiei), Iasion obişnuia să sărbătorească cu fast sosirea fiecărei primăveri, obicei rămas apoi mult timp acolo. Hesiod a consemnat în “Teogonia” că Demetra l-a iubit mult pe Iasion, ei având prunci foarte sănătoşi.

Ghirdar / colier inscripţionat în Tezaurul de la Pietroasa Iris a fost prima fiică a Electrei (avându-l ca tată nu pe Zeus, ci pe minunatul Thaumas) şi a fost - după cum a scris Homer în “Iliada” - cea care a ajuns să transporte mesajele divine de la Ida la Olimp. În versiunile mitice târzii, Gargaros / Darda şi sora Iris au ajuns fraţii vitregi ai gemenilor Gherghiţi Apollo şi Artemis mai mari (dintre ei, Gargaros / Darda împreună cu gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo aveau acelaşi tată, pe Ghergarul Zeus). Iris, patroana curcubeului, sora vitregă mai mare a lui Darda (ei având aceeaşi mamă Electra) a ajutat-o cu moaşa pe Leto atunci când aceea a născut gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo prin mai multe zile şi nopţi de chinuri ale facerii - sub un palmier de la gura unei grote, în Insula Delos.

Harmonia 80


Hercule Ultimul dintre Ghergarii copii ai lui Zeus şi singurul nezămislit de o Zeiţă a fost Hercule, cunoscut Antichităţii cu epitetul de “Idaios” (de la Masivul Ida - adică Troian conform cronicarului Carian Pausania 5:8 și 8:31). Puternicul Hercule - considerat în mitologia Greacă drept cel mai puternic om din lumea sa de atunci - era după tată ca origine Ghergar / afirma în 2006 Britanica Pam Millington de la “Observatorul triburilor” (Gherghinul Homer a relatat că înaintea naşterii lui Hercule, mama sa vitregă Hera din Gorghis / Kolkis - numele lui însemnând “glorie ei” - a vizitat Masivul Anatolian Ida, petrecându-şi acolo clipe adorabile, încărcate de basm dar şi de politică / de altfel, în timp, prezenţa surorii mai mari a lui Zeus fiind semnalată în locuri tangente Gherga, ca Hesperide, Argos şi Samos); cea care l-a născut pe Hercule / Herkle n-a fost frumoasa Amazoană Hera / Kera - altfel pruncul botezat după numele ei în versiune răsăriteană fiind Kerkule - ci Alcmena din Micene 37,43 lat. N, 22,45 long. E, nepoata lui Perseu, descrisă de Hesiod ca foarte înaltă şi inteligentă (fraţii Hera / Kera şi Zeus erau copiii lui Rhea, Kera însemnând “stăpâna casei”): pământeana Alcmena şi-a înşelat soţul Amfitrion, rămânând gravidă cu avatarul Ghergar al lui Zeus. Este de observat că pasărea sfântă a Herei era păunul / pasăre Asiatică decorativă ce îşi deschide coada în formă de evantai, iniţial necunoscută vechilor Greci - e pasărea naţională a Indiei, numită “corcodan” de Români - pe penajul său fiind reprezentaţi ochii lui Argus / mesagerul zeilor înaintea lui Hermes, bunicul Ghergheilor (după cum a scris poetul Ovidiu în “Metamorfoze”; e de ştiut - în conformitate cu Tragedia Prometeică din secolul V î.C. atribuită lui Eschil, cel care afirma în fragmentul 73 despre curgerea Istrului pe la Hiperborei - că mama puternicului Argos / Argus a fost Gheia).

Păunul în vechea Grecie Grecii vechi îl sărbătoreau pe Hercule în 25 XII, de ziua naşterii soarelui (similar cu naşterea Persanului Mitra, personificarea soarelui ca simbol al binelui, învingătorul taurului primordial). Elev indisciplinat, şi-a ucis profesorul, pe Linos; Hercule a fost şi sensibil: filozoful Seneca a scris că “Odinioară Hercule, mai aspru decât Getul Haemus şi mai neînduplecat decât polul Nordic, a fost înfrânt în mădularele sale de cruda durere”. Hercule a fost înzestrat cu o forţă fizică fenomenală; înţepat de demonul nebuniei şi căzut pradă halucinaţiilor şi-a omorât şi soţia Megara, ispăşindu-şi fapta printr-o duzină de munci supraomeneşti: corvoadă impusă de vărul Euristeu. Hercule a devenit faimos prin celebrele sale realizări: dobândirea cingătorii purtate de Hipolite / regina Amazoanelor, culegerea merelor din Grădina Hesperidelor, însemnând “de la scăpătat”, conform lui Vergiliu 70-19 î.C. moştenită de Hiperboreul Hesperos, fratele lui Atlas - aflată lângă Insula Gorganelor, la 2 zile de navigaţie între ele, corespunzător lui Xenophon din Troiana Lampsacus / Lampsaque, surorile Hesperide mai fiind semnalate ca având grădini în Benghazi / Libia, în baza Garîd din Tunisia devenită a Amazoanelor, în Garghesos / Spania, etc. aducerea boilor Uriaşului Gherion / Geryon (ce erau păziţi de Gargittius), uciderea leului din Nemea şi a hidrei din Lerna, prinderea mistreţului de pe muntele Erimant, a căpriorului care aparţinea zeiţei vânătorii Artemis şi a taurului din Creta, curăţarea grajdurilor lui Augia, distrugerea păsărilor stimfalide, îmblânzirea iepelor lui Diomede şi aducerea Cerberului din împărăţia umbrelor subpământene. Hercule s-a mai evidenţiat şi prin alte isprăvi adiţionale muncilor, între care lupta cu bătrâneţea întruchipată prin Ghera / Geras - de unde au provenit numele gerontologiei şi geriatriei - lângă “Coloanele lui Hercule”, denumire transferată Strâmtorii Gibraltar 36,08 lat. N, 5,21 long. V de la stâlpii din bronz 81


străjuind altarul lui în Ghedeira / Gadir 36,32 lat. N, 6,17 long. V, inscripţionaţi bizar după cum a constatat în secolul I celebrul Apollonius din Tyana / Capadochia, consilier al împăraţilor Romani Vespasian 69-79 şi Titus 79-81 (învăţatul Grec a primit de la un preot al lui Apollo Gergithius o tăbliţă / placă metalică pe care era gravată harta călătoriilor efectuate în Asia de către Pitagora / “Pit-agora” şi a vizitat astfel Tibetul, ştiind foarte multe pentru acel timp, conform biografiei sale “căutând pe unde mergea să restabilească adevărata spiritualitate”).

în Anatolia dinspre E spre V, prin Capadochia şi Frigia (vechii locuitori ai Capadochiei au ajuns acolo din Caucaz şi în combinaţie cu cei sosiţi ulterior acolo din Balcani au rămas cunoscuţi şi cu denumirea de Moschi); la sfârşitul mileniului II î.C., preotul Fenician Sanchoniathon a consemnat că Anatolienii îi spuneau lui Acmon “înălţimea sa” la propriu datorită fizicului - de unde a rămas apelativul în istorie aşa pentru conducători. Conform etimologiei Greceşti, Acmon era un Kerko (similar sonorizării Ghergo) şi oamenii săi metalurgişti care au introdus fierul la sfârşitul Epocii Bronzului - după Războiul Troian au ajuns până în Peninsula Balcanică. Este de observat că Gomer a avut cu nevasta sa Ghergană / Tocariană, adică Troiană, ca fecior pe Thargamos / Togarma (care i-a avut prin urmaşii săi ca descendenţi pe Armeni, populaţia Legi din Daghe-stan ori alte neamuri Caucaziene); ceilalţi 2 băieţi Gomerieni (Comerieni sau Cimerieni) au fost Rifat - considerat în secolul I de către istoricul Evreu Flaviu Iosif ca strămoșul Anatolienilor Paflagoni - şi Askanius / Aşkenaz, progenitorul Germanilor. Cronicari ca Armeanul Moise din Koren în secolul V, Evreul Iosif ben Gorion în secolul IX, Georgianul Leonti din Ruisi / Mroveli în secolul XI, ș.a. l-au notat pe Moș Gharga = “Tharga-mos” / Thargamos - mezinul biblicului Gomer, respectiv nepotul lui Iafet / “Facerea” 10:3 - că a provenit din Babilon și că a stăpânit între cele 2 Mări (Caspică și Neagră), prin fiii săi: Haik a moștenit Vulcanul Ararat și a întemeiat națiunea Armeană, Kartlos a întemeiat națiunea Georgiană, Bardos s-a așezat pe țărmul V Caspic - în Albania Caucaziană - avându-și reședința la Barda (oamenii săi fiind foștii MasaGeți), Lekos a fost primul rege în Daghe-stan, Heros a fost progenitorul Heretilor = Gargareilor care au fondat Erevan, Cheretienii pe coasta Canaanită înaintea Războiului Troian fiind conduși de regele Kirta din Ugarit, Kavkaz a fost strămoșul Caucazienilor Circasi, respectiv Cerchezi, Egros a fost întemeietorul Georgienilor Lazi, ș.a. De la Ianus venerat de Romani ca păstrătorul cheilor Universului - fiu al Hiperboreului Apollo Gergithius (şi Dr. Mircea Eliade a observat că numele Apollo n-avea etimologie Greacă, sugerându-l ca Asiatic Hiperboreu), V Anatoliei locuit de descendenţii săi s-a numit Ionia, vechii Evrei spunându-i Iavan: regiunea Ghergarului Hercule; Uriaşul a fost ars - la cererea lui - pe rugul încins de primul său născut Hyllos / Hyllus, care a fost venerat de Gherga în localitatea Cariană Hyllarima / Hilarima (ce i-a perpetuat numele). În secolul II, geograful Grec Pausania - care l-a notat 5:5 pe Hercule şi “Idaios” / de la Masivul Troian Ida, aşa fiind cunoscut Antic a scris că Hercule atunci când a dedicat altarul din Olimpia lui Zeus a instaurat regula că femeile se puteau apropia, însă doar bărbaţilor le era permisă intrarea (aceeaşi idee a fost apoi însuşită de ortodocşi: femeile n-au voie să intre în altar); printre regulile vechi de politeţe se cerea a merge înaintea invitatului (poftind pe cineva s-o ia înainte era tratamentul aplicat persoanelor care inspirau neîncredere). Lui Hercule i-a fost atribuită şi insistenţa pentru descoperirea capului în timpul cultului, aşa cum făceau Pelasgii. Anterior lui Pausania, Grecul Onomacrit 530-480 î.C. (compilator de oracole) l-a asociat pe Troianul Hercule cu Karkina, respectiv cu unul dintre Dactilii Idei / copiii lui Zeus cel vechi de pe Masivul Gargaros (Zeul Poseidon - fratele mai mare al Olimpianului Zeus - a fost considerat primul Zeus / cel vechi sau dintâi, din bătrâni; într-adevăr, Poseidon / fondatorul Imperiului Atlant a avut 10 fii - anume 5 perechi de gemeni la fel cum sunt cele 10 degete gemene la cele 2 membre,

Filozoful Apollonius din Tyana / Capadochia, decedat în Gortyna / Creta Ghergarul Hercule a fost un bun mânuitor al ghioagei / buzduganului din gorun / stejar, copacul sacru al lui Zeus şi a râs singura oară - hazul fiind despre fesele sale păroase - provocat de fraţii Kerko / Cercopes, ei înşişi păroşi ca nişte maimuţe, în regiunea Anatoliană Lydia (în vechime, pilozitatea abundentă era considerată drept semn al puterii, virilităţii, fecundităţii şi bogăţiei); e de ştiut că ghioaga / măciuca - prin care inamicii “erau făcuţi una cu pământul” iniţial era denumită “koryna” de vechii Greci (confecţionată mai ales din gorun / stejar) şi când a început să fie realizată din metal / bronz a devenit buzdugan. În 1703, preotul Anglican Paul Pezron a indicat pe Uriaşul Acmon şi fratele său, care i-au condus pe Gomerieni - ca “verii” care nu erau Semiţi ai Canaaniţilor, dezvoltând şi ei morminte Gorgane 82


“Dacytloi” în vechea Greacă aceea şi însemnând). Lângă Gherdap / “Porţile de Fier”, în Banatul Românesc, au fost atestate - de către Romani în acelaşi secol II când a scris Pausania - Băile Herculane 44,52 lat. N, 22,24 long. E (cu ape minerale slab radioactive şi aer puternic ionizat, ca şi cum ar fi la o altitudine cu 3 km mai mare); locul era ştiut din vechime ca favoritul lui Hercule pentru baie (are cele mai calde ape termale din România). Pe ambele maluri, acum unul Sârbesc şi unul Românesc, ale Clisurii Dunării - cel mai mare defileu din Europa - circulau legendele lui Iorgu / Iorgovan, al cărui nume (considerat derivat Gherga), conform etnologului Român Isidor Chicet, era în legătură inclusiv cu cel al liliacului provenit din Persanul “Ergua” / şi cu ale cărui fapte s-au asemănat cele ale Sfântului Gheorghe, ca amintiri despre Gargarul / Ghergarul Hercule; în partea Bănăţeană, sulfuroasele Băi Herculane există din Antichitate, loc recunoscut ca preferat pentru relaxare de către cel care a impresionat puternic lumea - din Epoca Bronzului până în prezent - iar în acel ţinut Hercule era ştiut ca Iorgu, de la Grecul Ghiorgo: “viteaz mare dinspre răsărit” (în unele inscripţii Romane era notat şi ca “Hercule Iovio”, rezultând Iorgovan din combinaţia Iorgu-Iovan, prezenţa lui fiind atestată şi la ambele capete ale traseului Brazdei lui Iorgovan / Novac, în valul migraţiei Hiperboree din mileniul II î.C). În legătură cu vechiul Yavan - Sanscritul pentru Ionian - ştiut şi ca Iovan, cercetătorul Român Costel Popescu în “Dinastia zeilor” a scris că Iovan Iorgovan era “IO-Ban, banul Iorgo; titlul de ‘Io’ însemna singurul stăpân”). La sfârşitul mileniului I î.C., Diodor Sicul 5:76 a notat: “Despre Heracles / Hercule, miturile Cretane povestesc că s-a născut din Zeus, însă cu mulţi ani înainte să fi venit pe lume fiul Alcmenei din Argolida. Numele mamei celui dintâi Heracles tradiţia nu-l cunoaşte; ea ne spune doar că acel Heracles i-a întrecut pe toţi prin vânjoşia lui şi prin faptul că străbătuse pământul în lung şi în lat, pedepsindu-i pe nelegiuiţi şi stârpind jivinele sălbatice ce bântuiau ţinuturile nelocuite din pricina lor. Tuturor oamenilor le-a dăruit viaţă slobodă; iar el a rămas neînvins şi n-a fost niciodată rănit, lumea slăvindu-l prin cinstiri nepieritoare, pentru faptul de-a fi fost un binefăcător. Heracles care era fiul Alcmenei s-a născut, însă, cu mult mai târziu şi s-a străduit să imite isprăvile străvechiului Heracles. Pentru cele săvârşite, şi al doilea Heracles a dobândit nemurirea. Cu trecerea timpului, datorită împrejurării că purtau acelaşi nume, s-a crezut despre cel de-al doilea că săvârşise faptele celui dintâi, aceste isprăvi fiind trecute pe seama-i pentru că cei mai mulţi nu cunoşteau adevărul. Lumea i-a mai atribuit şi isprăvile străvechiului Heracles în Egipt”. Despre cei 2 Hercule, e de observat că primul a fost contemporan cu fraţii săi mai mari Ghergari - şi malurile Kerkel / Strâmtorii Bosfor au fost iniţial străjuite de “Coloanele lui Hercule”, apoi operându-se transferul la Gibraltar - celălalt Hercule fiind anunţat mult ulterior prin preluarea mitologică de către Ahei / Eleni, de aceea şi având acţiuni contra unor exponenţi Gherga: primele Coloane ale lui Hercule / Herakle - ale primului Hercule - au fost de fapt la Hellespont / Garganele, după aceea spărgându-se Bosforul / Kerkel iar “Coloanele lui Hercule” - ale ulteriorului Hercule au rămas cunoscute la Gibraltar; primul Hercule a fost Ghergar, celălalt Hercule a fost o “preluare” Elenă din vechile legende, ş.a.m.d. Ca o completare, e de ştiut şi că în 580 î.C., Gorgos - descendent al lui Hercule, conform lui Diodor Sicul 5:9 - a condus colonişti din Insula Rodos şi portul Carian Knidos 36,41 lat. N, 27,22 long. E în Insula

Lipari (cea mai mare din Arhipelagul Eolian) din Marea Tyreniană / Tireniană; în acel secol VI î.C., scriitorul Hellanicos din Insula Lesbos, martor ocular al evenimentelor, fiindu-le contemporan, a scris că migraţia în Marea Tireniană a fost a celor cu genericul de Pelasgi, alungaţi din locurile lor tradiţionale de către Eleni / după cum a notat explicit aşa ceva iar în secolul următor istoricul Herodot Karka a consemnat că Tyrhenii / din V Peninsulei Italice - care au fost iniţial şi în Lydia / V Peninsulei Anatolice - erau Tyrseni (în acele secole, VII-V î.C., Aga-Tyrsii / AgaTârşii - conducătorii cu târşuri / cârje - prin Dinastia Sparga plecată din Anatolia, de la care înaintea Războiului Troian şi-a primit denumirea şi Sparta în Balcani, au început să-i stăpânească pe Geto-Dacii din Bazinul Dunării inferioare, cauzele respective datorânduse agresiunilor aceloraşi Sudici Eleni din acele timpuri iar la sfârşitul secolului VI î.C., curând după agresiunile Perşilor Estici / Asiatici asupra Geţilor din Dobrogea şi asupra Makedonilor din Balcani, în Peninsula Italică prin forţă la Roma s-a terminat regalitatea Etruscă / “E-Truscă” şi a apărut republica Romană, împreună cu graiul Latin, ce până atunci nu era acolo, prima inscripţie Latină din Italia datând de la începutul secolului V î.C). În imaginea următoare - realizată conform relatărilor istoricului Herodot Karka - se poate vedea răspândirea Pelasgilor la Strâmtoarea Dardanele (dintre Anatolia şi Balcani), locul primelor Coloane ale lui Hercule:

Muntele Sacru

Masivul Gargaros / Ida Dr. Mircea Eliade în “Morfologia religiilor” a arătat: “Muntele e mai aproape de cer; de aceea e investit cu o dublă sacralitate: pe de o parte, participă la simbolismul spaţial al transcendenţei (‘înalt’, ‘vertical’, ‘suprem’, etc.) iar pe de altă parte e locul prin excelenţă al hierofaniilor uraganice şi - ca atare - locuinţa zeilor. Toate mitologiile îşi au un munte sacru, toţi zeii celeşti îşi au locurile de cult pe înălţimi. Muntele era considerat punctul de întâlnire dintre Pământ şi Cer: deci un ‘centru’, punctul străbătut de Axa Lumii regiune saturată de sacralitate - locul în care se puteau realiza ‘trecerile de nivel’. Astfel, Muntele Meru al mitologiei indiene se înălţa în mijlocul lumii - deasupra lui strălucind steaua polară - în credinţele mesopotamiene ‘Muntele Ţărilor’ unea Pământul cu Cerul, popoarele altaico-urale cunoşteau muntele central Sumeru (în vârful căruia atârna steaua polară), etc. Muntele fiind locul de întâlnire între Pământ şi Cer, se afla în ‘centrul lumii’ şi era - fără îndoială - punctul cel mai înalt; de aceea regiunile consacrate - ţinuturile sacre, 83


aşezările, templele, palatele sacre - deveneau ele însele ‘centre’, adică erau integrate în chip magic vârfului muntelui. Tot ceea ce era aproape de Cer participa - cu o variabilă intensitate - la transcendenţă; ‘înaltul’, ‘superiorul’ era omologat supra-umanului: orice ‘ascensiune’ era o rupere de nivel, o trecere dincolo, o depăşire a spaţiului profan / a condiţiei umane. Muntele, aşezările, templele, etc. erau consacrate prin investirea cu prestigiul ‘centrului’ adică prin asimilarea cu punctul de întâlnire dintre Pământ şi Cer. Transcendenţa condiţiei umane - prin inserţiunea într-o zonă sacră ca temple sau altar ori prin consacrarea ritului - exprima concret o ‘trecere’, o ‘urcare’, o ‘ascensiune’.” În “Voci din depărtări”, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris: “Sub numirea ‘Ide’ - în dialectul dorian ‘Ida’ - s-a înfăţişat muntele acoperit de păduri în Asia Mică, în vestul Mysiei, evocat în ‘Iliada’, în celebrul episod al însoţirei dintre Zeus şi Hera pe culmea sa, în împrejurările binecunoscute: obţinând de la Afrodita colanul cu farmecele iubirii iar de la Hypnos (în urma iar bine cunoscutului târg) promisiunea că-l va face să adoarmă pe Zeus, Hera împreună cu acela au mers (14:283): ‘Până sosesc la Ida, bogată-n izvoare, maică de fiare’. Dar, despărţindu-se de Hypnos: ‘Grabnica Hera se urcă apoi pe Gargaros, vârful / Idei înalte. O vede adunătorul de nouri / Zeus şi mare iubire-i-nvăluie mintea-nţeleaptă’. Astfel, stăpânul Olimpului începe prin a o întreba încotro se ducea cu atâta grabă iar Hera i-a răspuns: ‘Merg ca să-i văd la capul pământului, plinul de roade / Pe Okeanos - părintele zeilor şi mama Tethys / Caii adastă la poalele muntelui cu multe izvoare / Ida, ca să mă poarte de-aici pe uscat şi pe mare’. Or, epitetul ‘cu multe izvoare’ - repetat aici, după cum vedem, la o distanţă atât de mică - nu pare deloc să fie o formula generică; iar în drum spre explicarea noilor relaţii pe care le înfăţişăm, propunem - între acest epitet şi însuşi înţelesul numirii Ida - să amintim rezultatul încercărilor de până acum de a-l explica: ‘cuvânt pre-elenic fără etimologie’ (după cum au propus Vladimir Georgiev şi Albert van Windekens, din fondul indo-european, numit de aceştia ‘pelasgic’) şi întradevăr e cuvânt pre-elenic, la a cărui posibilă etimologie trecem. Precizând că ‘ida’ / ‘ide’ înseamnă în primul rând ‘pădure’, apoi ‘lemne’, afirmăm că la baza cuvântului avem acelaşi proces pe care-l exprimă românul ‘pădure’ (latinul ‘paludem’ fiind ‘mlaştină’ / ‘baltă’), când pre-elenul ‘ida’ ar fi înrudit cu alte cuvinte având sensul de bază ‘apă’, în feluritele variante ‘izvor’, ‘lac’, etc.; şi nu e deloc lipsit de temei să considerăm că - de pildă - în toponimul ‘Idarne’ din Caria am putea avea un cuvânt cu valoarea unei inscripţii bilingve: ‘arne’ = ‘izvor’ ar relua / exprima în limba năvălitorilor indo-europeni înţelesul conţinut în prima parte a cuvântului, ‘id/a’. Astfel, avem în textele din limba hitită toponimul ‘Arinna’ scris cu ideograma ‘Tul’ = ‘izvor’ / ‘fântână’, numire ce se alătură substantivului comun ‘aruna’ = ‘mare’, ca să nu mai amintim alte corespondenţe (toate dintr-o familie de cuvinte indo-europene, din care la extremitatea de apus, râul ‘Arno’ din Italia); iar ‘Idarne’ poate fi comparat mai departe cu toponimul ‘Halisarna’, oraş în Troada / Mysia - de asemenea, un ‘petec de pământ’ în insula Cos - cu acelaşi al doilea element, când întâiul e atât de apropiat de hidronimul ‘Halys’ (când - oricum - ‘Halisarna’ exprima şi ea în primul component acelaşi sens: curs de apă). În legătură cu respectivul ‘halis/ys’, amintim toponimul ‘Alinda’, oraş în Caria, unde e şi Idarne, în faţa căruia punem ‘halinda’, numirea unei plante acvatice. În asemenea mod s-ar prezenta - după noi - toată această nomenclatură bogată, cu

marile deschideri care urmează, în perspectiva cuvintelor cu înţeles asemănător în limba egipteană, redate în nevocalizare: ‘idt’ = ‘rouă’, ‘un soi de ogor’, ‘loc de păşune’, ‘idhw’ = ‘ţinut mlăştinos’, ‘wdnw’ = puhoi’, ‘val’, ‘talaz’, ‘wd’ = denumirea pentru o apă, etc. (toate cu forme de bază corespunzătoare celei din spaţiul egeean ‘id’ - cu înţeles cuprinzător - în faţa căruia situându-se, pe de altă parte, cuvântul sumerian ‘id’ pentru ‘râu’ / ‘fluviu’)”. Araba şi acum foloseşte termenul “ued” pentru a desemna albia vreunei ape curgătoare temporare; cea mai lungă apă curgătoare din Anatolia - de 1355 km - se numea Halys (Hitit având denumirea de Maraş-şantiya, azi e Kîzîlîrmak, însemnând “râul roșu”): în secolul VI î.C. a fost graniţa Vestică a Imperiului Mezilor / Magilor (precursorul Imperiului Perşilor), un reper semnificativ pe malul său lângă Ankara / actuala capitală a Turcilor - fiind acum ruinata “culă Kîrîk” = “Kîrîk-kale” / Kîrîkkale 39,50 lat. N, 33,30 long. E. Arheologii Turci Vecihi Ozkaya şi Oya San au afirmat despre Alinda, citadela Montană Cariană ce păzea cu fortăreaţa sa fertilele ogoare ale Ţării Gherghiţilor: “Ruinele Alindei dau noi perspective misteriilor regiunii Caria, prin zona sacră dintre cele 2 acropole ale sale - de sus şi de jos - ce era aranjată ca arie cultuală, inclusiv cu templu robust dar neornamentat (unde soliditatea a fost preferată în locul esteticii) la fel ca în Sanctuarul Gherga; resturile de piatră prelucrată amintesc sculpturile colosale cu aceiaşi funcţionalitate”.

Bazinul Krka / Sakarya Odată cu stabilirea la începutul mileniului III î.C. a Gargarilor Caucazieni pe Masivul V Anatolian Ida - la apus de Bazinul Krka / Sakarya, al treilea râu Anatolian ca mărime, de 824 km lungime, având în răsăritul său Bazinul Halys - a apărut conceptul Muntelui Sacru în acea parte a lumii / azi Turcia (similar cu înzăpezitul Munte Sacru Meru din Himalaia la poalele căruia s-a dezvoltat Ghaggar, prima civilizaţie din lume, a cărui imagine s-a reflectat în “muntele” de piatră al celei mai mari piramide de pe glob - singura dintre cele 7 minuni ale lumii ce mai există - ideea fiind perpetuată de pildă în mileniile următoare prin Muntele Olimp, Muntele Sacru Kogaio-non însemnând iniţial “Nana / 84


Baba Sacră” iar apoi “Pruncul Sacru” / al succesorului Zalmoxe = Zeul-moş sau triada muntoasă creştină SinaiTabor-Athos, etc). Pe Masivul Ida - de pe care au coborât Gargarii / Ghergarii când au înfiinţat Troia - din cele mai vechi timpuri era venerată Mama Epocii Pietrei, vârfului zicându-i-se “Baba”; în vechime, localnicii spuneau că vârful său vedea soarele înaintea răsăritului (la început, munţii erau socotiţi drept părţile cele mai serioase ale Pământului, ca un fel de schelet al său - în concepţia, inclusiv Ghergară / Ghergană, că vârfurile unui lanţ muntos, ca de pildă Cârpaţii erau ca vertebrele şirei de pe cârca / spinarea Pământului, ulterior apărând şi ca “şira spinării cerului”).

printre cei care au studiat tranziţia onomastică de la Troia la Turcia: “descendenţii lui Teucru s-au numit Tyrkir, Teucria a fost Troia / Tyrkia, azi Turcia” (Tyrkirii / Tirkirii rimează foarte bine cu Ghirghirii, îndeosebi că lingvistic a fost demonstrată echivalenţa “G”=“T” la Etrusci - populaţia din zonă - care după Războiul Troian a colonizat Peninsula Italică, conducând acolo prin Dinastia Tarquină; pe şablonul “G”/“T” regiunea lor Troiană / Tyrkia - cu denumirea rezultată datorită obişnuitei permutări Elene a consoanei “R”, după cum a arătat şi Anatolianul Pausania - a fost inclusiv rădăcina pentru Gârkia / Gyrkia, ulterior Grecia: acum ţări vecine, aflate fiecare într-una dintre cele 2 Peninsule vecine, Grecia în Balcani, Turcia în Anatolia - desigur caracterizată de turcoaz / minunata culoare a cerului, mai ales reflectată în apă, favorita Gherga - în acelaşi registru lingvistic strămoşul Teucru / Teucri sau Teukros fiind iniţial ca Gherkos). Cercetătorul Canadian Polat Kaya consemna în studiul “Adevărata identitate a Dardanilor şi Troianilor” din 2009 - în legătură cu Tyrkia / Turkia, respectiv parcursul lingvistic din Troia în Tracia şi Turcia - că “Cei care au scris mitologie nau făcut altceva decât să repete ceea ce s-a povestit înaintea lor; scriitorii nu ştiau că Grecii foloseau vechile nume Turanice pentru personalităţi, ajungând astfel să ‘Grecizeze’ nume. Textul unei povestiri întâi era împărţit în componentele sale alfabetice, rezultatul fiind rearanjat într-un format diferit, cu vocale ori consoane adăugate sau tăiate; acea operaţiune caracteristică limbilor Indo-Europene - era ‘Greacă’ (ea însăşi o formă alterată din Ghirik / Girik). Troia - un aranjament Tar-oi - era tărâmul Turilor (denumire identică în Greacă cu ulterioara capitală Feniciană Tyre / Tur din actualul Liban, în Sudul Turciei) sau al Oguzilor / căci Hititul W’Ilusa pentru Troia însemna ‘Ţara Oguzilor’; Tur s-a regăsit Turanic în Turc”. După cununia prinţesei Neso (fiica regelui Teucru) cu Dar-da - care evident a sosit însoţit de un numeros anturaj regiunea Teucria, a Regatului Teucrian, a început să fie denumită şi Dardania iar supuşii şi ca Dardani / Dordoni; moartea acelei prinţese atunci când a născut-o pe Sibila l-a determinat pe Darda s-o ia în căsătorie pe sora ei, prinţesa Bateia, cu care a avut moştenitorul ţării. Darda / Garga era dintr-o familie mai veche şi mai puternică decât cea a lui Teucru - după cum a atestat şi “Eneida” - de aceea el ca ginere preluând puterea în zonă (profitând şi de lipsa unor fii ai lui Gheugru / Teucru, a cărui nevastă Amazoană nu agrea decât fete); mai mult, despre el se ştia că era divin, fiul lui Zeus. Myrina a fost îngropată - atunci instaurându-se titlul Murina dedicat şefelor Amazoanelor - de văduvul ei soţ Gheugri / Teukri şi de fiica rămasă, într-un Gorgan pe malul mării (ce a devenit astfel Colina Batieia), la intrarea Egeeană în strâmtoarea dintre Asia / Anatolia şi Europa / Balcani. Dardan - care era Ghergan / deci rudă îndepărtată a socrului Gheugri / Teucri - şi-a stabilit reşedinţa pe ţărm, în Dardanus (de fapt, Insula Samotracia era doar locaţia de unde s-a prezentat la invitaţia pentru nuntă, provenienţa sa din labirintul timpului fiind presupusă: cea divină că era fiul Electrei şi a lui Zeus, cea etnică rămânând un mister). Ghergan / Dardan putea fi din ceea ce ulterior a devenit spaţiu Grec - ca de exemplu Karka / Caria, deci din Peninsula Anatolică - ori de altundeva, conform diverselor versiuni mitice; despre neamul aceluia, Carianul Dionisie din Halicarnas 1:61 a afirmat că provenea din Peninsula Balcanică iar Romanul Vergiliu din Galia CisAlpină în “Eneida” 3:163 a afirmat că provenea din Peninsula Italică. Grecul Anatolian Homer în cântul 20 al “Iliadei” a scris

Teukru Regina Amazoanelor Myrine, ca semn de reconciliere cu Gargarii (căci la un moment dat a intrat în conflict cu Gorgonele din N Africii, de aceea şi făcând cu ele - reprezentate prin Narmer - Tratatul prin care s-a născut Egiptul, în aşezarea Gherga din Valea Nilului), s-a măritat în NV Anatoliei cu Gargarul Teukri, având ca fete pe Neso şi Bateia. Lângă Dardanele (strâmtoarea dintre Anatolia şi Balcani, numită aşa după ginerele ei Darda / Dardan din Insula Samotracia, împroprietărit de către socrul său Gheugri / Teucri cu Masivul Ida / acum Kaz-dagî), una dintre cele mai importante aşezări Troiane a fost Gargara 39,42 lat. N, 26,50 long. E. De la socrul Teucri / Teukru al lui Darda, regatul era ştiut ca Teucrian - cu numele Teucria - şi supuşii ca Teucriani (mult timp, acea onomastică a fost utilizată pentru teritoriul Troiei şi pentru populaţia sa); liantul dintre denumirile ţărilor Turcă şi Greacă - şi eponimul lor - a fost Gherga. În vechea accepţiune lingvistică - “D” sau “T” fiind utilizat peste “G” Teucri e lesne de citit Gheugri; de exemplu, “Enciclopedia Britanică” în volumul 23 (publicat în 1876) a scris explicit: “Troia - pământul lui Geogra”. Cercetătorul Heinz Klingenberg de la Universitatea din Berlin / Germania a fost 85


despre viaţa familiei divinului Dardan: “Care oraşul Dardania întemeie, pe când Troia / Nu se zidise pe câmp şi nu-i era vatra-aşezată / Ei locuiau pân-atunci la poalele Masivului Ida”. Zeus întâi a fost cunoscut pe Masivul Gargaros - ca acela care întrunea zeii în consiliu / sfat - şi apoi pe Muntele Olimp; de pildă, Grecul Anatolian Hesiod în “Teogonia” 62 a folosit acelaşi termen pentru creasta sacră, notând Vârful Olimpului la fel ca Vârful Idei (pentru timpul începutului, când Zeus prefera ambele înălţimi: Muntele Sacru întâi a fost cel din Peninsula Anatoliană / Gargaron, apoi cel din Peninsula Balcanică, de-a lungul timpului traseul lui Zeus fiind cu principalii Munţi Sacri pe ruta Ida Troiei - Olimp Ida Cretei), fapt regăsit şi în reflectarea învăţatului Thomas Paine 1737-1809 că “e imposibil să ştim când a început mitologia dar este evident că nu se termină în acelaşi stat în care a început”. De pildă ca Sacru Munte Olimp (adică al lămpii = torței) a fost Nif 38,25 lat. N, 27,24 long. E de 1510 metri altitudine, la răsărit de Smyrna / “Iz-mir” și de Efes: numele Muntelui Sacru Olimp / Nif deriva de la Νύμφαιον / Nymphaion, dominând Râul Gediz / Hermos, zonă marcată de altarele Marii Mame din Epoca Pietrei.

fost asimilat cu acela al mamei lui Zeus, care şi-a crescut fiul pe Masivul Ida, sacru pentru Frigieni”. Dardan era dintre Gherganii autohtoni în N Mării Egee (atunci deja vechi de peste 3 milenii, de la prima potopire a Mării Negre) iar Gheugru / Teucru era dintre Ghergarii Caucazieni stabiliţi în V Anatolian, după numele lor transferându-se posterităţii Gargaros pentru Masivul Ida şi Dardanele pentru strâmtoarea dintre Egee şi Marmara (marea apuseană - ştiută ca Albă - de la poalele Idei). Fiul lui Darda a întemeiat aşezarea întărită Gherghi / Gergis 39,57 lat. N, 26,14 long. E (aproape de ţărmul Darda-nelelor şi de aşezarea părintească Dardanus). Nepotul lui Darda a fost Troas / Tros - de la care regatul s-a numit Troian - iar Ilos / Ilus, fiul aceluia, a stabilit la moartea părintelui său capitala regatului în Ilion, localitatea protejată de Gherghi / Gergis (conform tradiţiei consemnate de Apollodor în al treilea volum al “Bibliotecii”, o vacă i-a indicat aceluia locaţia pentru aşezare); astfel, Regatul Troiei / Dardaniei de atunci a avut Ilionul ca principală aşezare denumită Troia după întemeietorul Troas / părintele lui Ilus, a celui care a decis-o drept capitală - cu locuitorii atât ai oraşului cât şi ai regiunii ştiuţi şi ca Troiani (în paralel cu denumirile precedente de Ghergani, Gheugriani / Teucriani sau Dardani consacrate în cele 2 secole anterioare înfiinţării cetăţii Troiei). Împrumutul lingvistic din Sumeria - unde pentru zeitate se folosea “Ilum” - a fost utilizat atât de Troiani, cât şi mult mai târziu de vechii Evrei ca “Elohim” (inclusiv Sf. Ilie din Ţinutul Galilean al Gherghe-seilor, considerat divin din timpul vieţii sale, îşi avea astfel apelativul) ori folosit de Arabi pentru Dumnezeu ca Al-Ilah a ajuns să fie Allah; pe mormântul lui Ilus au fost goruni sădiţi după ce a fost înhumat acela, care în secolul IV î.C. au fost amintiţi de naturalistul Teofrast 4:14 ca intraţi în mit (la Poarta Troiei se afla - după cum a consemnat Anatolianul Homer în “Iliada” 7:60 - marele gorun al lui Zeus). Grecii vechi au simplificat filiaţia Troiană - ce a început odată cu Epoca Bronzului şi a mai durat 17 secole, până la Războiul Troian - păstrând esenţa Gargarilor / Gherghiţilor, ca următoarele: Teucros / Teucri - rege după care Aheii şi apoi Elenii vechi numeau Troianii (extinşi şi în ceea ce a devenit Frigia) ca Gheugriani / Teucriani - a fost fiul nimfei Ida, venerată din vechime, adică baba / bătrâna de pe Muntele Sacru; fiica lui s-a măritat cu Dardan (de la care e numită Strâmtoarea Dardanele ce leagă Marea Egee de Marmara / Marea Albă). De la Tros, nepotul lui Dardan, s-a numit în apusul Anatoliei zona Troiei; Ilus, fiul aceluia, a locuit în cetatea Troiei (ştiută după numele Grec ca Ilion, respectiv Latin Ilium, însemnând “Soare”, el având un mormânt grandios de tip Gorgan, pe tumulul căruia era ridicată o columnă de piatră). Anatolianul Homer în “Iliada” a indicat că înaintea cetăţii Troia pe acel loc era o măgură înaltă izolată, cu Gorganul adăpostind mormântul eroinei Amazoane Murina / eroii erau persoane doar supraomeneşti, însă nu supranaturale ca zeii (în genealogiile eroinelor şi eroilor, zeii au fost persoane care au trăit şi s-au retras în moarte, pe tărâmul Lumii “Celeilalte”, eroinele şi eroii transmiţându-le tradiţiile; etnograful Francez Arnold Gennep 1873-1957 a afirmat: “legendele despre eroii-zei civilizatori aparţin unor societăţi magico-religioase sau frăţii”). În simplificarea veche Elenă, nepotul lui Ilus a fost Priam, însemnând “Primul” conform “Enciclopediei Germane Pauly Wissowa” din 1954 - născut Podargos / “Pod-argos” conducătorul cetăţii în timpul Războiului Troian (pe atunci, Hitiţii vecini - din răsărit, al căror imperiu era guvernat cu

La Muntele Olimp Darda / Garga până la bătrâneţe a reuşit să consolideze venerarea Cybelei şi a lui Zeus peste tot în zona Troiei, începând din Vârful Masivului Idei din V Anatoliei primit ca zestre, denumit Gargaron / Garganus, unde a inaugurat - cu ajutorul copiilor şi nepoţilor săi - aşezarea religioasă Gargara: acel clan Garga / Gherga pe cele 2 piscuri ale masivului a întărit Cultul Kybelei / mama zeilor şi Cultul lui Zeus / şeful zeilor, în consecinţă şaua culmii masivului încadrată de acele 2 înălţimi fiind de atunci denumită Gargaron / Garganus, respectiv Ida (un epitet acolo al Marii Mame din Epoca Pietrei pentru divina Ki-Bela / Cybela, denumită Sibila mult ulterior). În 1976, Bănăţeanul Iosif Constantin Drăgan în “Noi, Tracii” a scris: “Sărbătoarea Cibelei - la echinocţiul de primăvară - avea un sens profund, organizată ca o ceremonie în 2 acte, unul funebru şi altul de jubilare; prima parte - funebră - reprezenta înmormântarea iernii, simbol al ‘morţii’ naturii iar partea a doua era consacrată ‘învierii’ naturii, speranţei şi încrederii în viaţă: ‘învierea’ exprima reluarea ciclului naturii, al revenirii la viaţă, al renaşterii plantelor, al înfloririi, pentru pregătirea roadelor mult aşteptate. Dar orice bucurie trebuia plătită cu un sacrificiu şi acel cult orgiasic era însoţit de suferinţe, de dureri: credincioşii se mutilau ei înşişi şi rănile se făceau în sunete de corn, flaute şi alte instrumente vechi; apoi era mâncare de miel - acela fiind considerat primul ‘fruct’ al primăverii - cu colaci din grâul ce simboliza ‘trupul pământului’ şi cu abundente libaţiuni, vinul căpătând cu acea ocazie semnificaţia de ‘sânge divin’. Cultul Zeiţei Cibele a 86


ajutorul consiliului bătrânilor / ce putea cenzura chiar ordinele regale şi utilizau ca unitate fixă mică de etalonare a bunurilor “şekelul” din Mesopotamia mileniului III î.C., echivalând 180 de boabe de orez, unitatea de greutate mare fiind “mina” din Garga-miş - numeau Ilionul ca Ilusa / W’ilusa, respectiv Taruisa; catalogul lumii Hitite coordonat în 2001 de către arheologul Turc Munevver Eminoglu consemna că limba Hitită era înrudită cu una Caucaziană iar în Anatolia scrierea s-a răspândit dinspre E către V iar după căderea Troiei alfabetizarea a fost inversă, de la V către E pe măsura deplasării Dorianilor / Heraclizilor - de pildă Herodot notând în “Istorii” 7:73 că unii Armeni au descins din Frigieni / geograful Antic Strabon supralicitând, afirmând chiar din Tesalieni / Machedoni). De altfel, e de remarcat că aşa după cum de la Gherga a rămas “cargo” pentru încărcăturile mari din căruţe, European de la Garbi (Goticul “Garwi”, Italicul “Garbo” pentru statură, dimensiune, formă frumoasă, etc.) a derivat “gabarit” pentru ceea ce depăşea normalul.

Turtur, etc). Se poate observa - prin translaţia practicată frecvent de la “G” la “T” - citirea Tartar ca Gargar; în concepţia iniţială Greacă, Gargaros / Tartaros era cea mai joasă zonă a lumii (având aproape lumea abisală a Zeului Hău = “Ha-des” / Hades, fiind - după Gherghinul Homer în “Iliada” - “atât de adâncă sub pământ pe cât este pământul sub cer”): alături de haos, dorinţă / dragoste şi Ghe / Gaia, Gargaros / Tartaros era dintre primele entităţi din Univers (ca lume subterană, mai târziu a devenit loc de pedeapsă pentru păcătoşi, după cum a scris Platon în “Gorgias”). Așa cum apelativul Pluton a ajuns să însemne “Bogat”, echivalentul său Hades a ajuns să însemne “Invizibil” fiindcă purta Magica bonetă Frigiană / căciula Geto-Dacă oferită de Ciclopi ce-l proteja, ascunzându-l inclusiv privirilor zeilor. În 1992, cercetătorii Americani Paul Harrison şi Robert Picirilli au afirmat că “atunci când apostolul Petru aproba ‘Cartea lui Enoh’, Tartaros era locul pentru îngerii căzuţi iar Ghena era locul pentru oamenii slabi”. În “Geografia” XIV 2:28, Strabon din Anatolia a scris: “Apollodoros din Atena susţine că Elenii şi mai cu seamă Ionianii au folosit într-o accepţiune specială şi în batjocură un nume comun împotriva Carianilor, din ură faţă de aceştia, datorat vrajbei şi hărţuielilor neîncetate dintre ei. Din această pricină trebuie să-i fi numit Barbari. Noi însă căutăm să aflăm pentru ce Homer pomeneşte de ‘oameni cu limbă Barbară’ dar nici măcar odată de ‘Barbari’. Apollodoros lămureşte: ‘Homer n-a folosit cuvântul Barbari pentru că acest cuvânt nu se potriveşte în versul epic; dar dacă forma de acuzativ nu intră în hexametru, cazul nominativ nu se deosebeşte de Dardani’ (‘Iliada’ 11:286). Nu e adevărată nici cauza invocată că limba Carianilor este foarte aspră, pentru că de fapt nu este; ea are foarte multe cuvinte Elene amestecate (în vocabularul ei), după cum informează Philippos din Theangela, autorul lucrării ‘Realităţi Cariane’. După părerea mea, cuvântul ‘Barbar’ s-a rostit la început ca onomatopee pe socoteala acelora care se exprimau greoi, dur şi aspru, cum sunt şi cuvintele ‘a se bâlbâi’, ‘a gângăvi’ şi ‘a fi peltic’. Cum cei cu organele bucale grosolane sunt numiţi Barbari, adică ‘bâlbâiţi’, s-a creat părerea că aşa este gura străinilor, vorbesc de cei care nu sunt Eleni. Pe aceia în mod deosebit (Elenii) iau numit Barbari, la început cu înţeles peiorativ, ca şi cum lear zice ‘cu limbă groasă’ sau ‘cu limbă aspră’, apoi au folosit cuvântul de Barbari ca termen etnic comun, creat prin opoziţie, pentru a-i deosebi pe alţii de Eleni. Dar, în practica noastră obişnuită şi în numeroasele relaţii cu Barbarii, nu ni sa părut că s-ar adeveri aceste dificultăţi de exprimare din pricina limbii îngroşate şi a unor infirmităţi ale organelor vorbirii, ci datorită particularităţilor fiecărei limbi. Altul este defectul de vorbire în limba noastră şi altceva pronunţia străină, când cineva, vorbind Greceşte, nu poate atinge o pronunţare corectă, ci aşa rosteşte cuvintele ca străinii care au început să vorbească Elena şi nu pot reda cu precizie cuvintele, aşa cum, de altfel, nici noi nu ne putem exprima corect în limba lor. Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Carianii. Căci în vreme ce alte neamuri n-au avut deloc legături cu Elenii, nici nu s-au apucat să înveţe limba noastră, afară doar de câţiva care arareori şi numai din întâmplare s-au amestecat cu puţini dintre Eleni, Carianii, dimpotrivă, au rătăcit prin toată Elada angajându-se ca mercenari. În felul acesta, graiul străin s-a auzit adesea pronunţat de ei, de la venirea oştirii lor în Elada. Şi după aceea, folosirea lui s-a înteţit mai mult, de când Carianii au început să populeze Insulele împreună cu Elenii iar când fură izgoniţi de aici, în

Dispersia după Războiul Troian Iniţial, locuitorii Gargarei erau stabiliţi la înălţime, însă clima aspră dar şi condiţiile de comerţ i-au determinat să coboare de pe Muntele Gargaron / Garganus (cel mai înalt din Masivul Ida, de 1774 metri, ştiut şi drept Karkaura / azi Dikeli-Dagh, în vârful căruia Homer - primul scriitor Grec - a indicat că Ghergarii / Gherghiţii aveau un important altar, fiind loc sacru) şi să trăiască în ceea ce a rămas cunoscut de vechii Greci drept locul “Palaia Gargara” / azi Odjak Kaya iar apoi în localitatea de mai jos, având acelaşi nume ca şi al clanului emigrat din Caucaz în Anatolia; cu panorame la Mările Albă / Marmara şi Egee, Vârful Gargan / Gargaron era golaş, bun pentru turmele de oi şi trimitea ploile, fulgerele şi tunetele în regiune. Grecii vechi ştiau că în Peninsula Anatoliană, la poalele Muntelui Gargarus, erau Giganţii iar în Peninsula Balcanică, la poalele Muntelui Olimp - cel mai înalt din Grecia - în Tartar, conform istoricilor Romani Trog Pompei şi Marc Justin în zona condusă de Gargoris / regele Cureţilor, Titanii au ajuns să se lupte cu zeii lui Zeus; denumirea onomatopeică - similară altora vechi ca Gar-gar, Gal-gal, Bar-bar, Ber-ber, etc. - de Tar-tar pentru ultimii munţi străbătuţi de Istru a dus de pildă la numirea Carpaţilor Vestici ca Tatra / în apusul Muntelui Gorgan 48,44 lat. N, 23,52 long. E din Carpaţii Păduroşi: şi în Greaca de azi “tartar” înseamnă tartru = calcar, prin Tartar înţelegându-se că erau calcaroşi. (Cronicile Ungurilor din secolul XII au notat vechea formă a Munţilor Tatra ca Tarczal, Tortol, 87


Asia, nici acolo n-au putut locui fără Eleni, deoarece au trecut în Asia şi Ionianii şi Dorianii. Din acelaşi motiv se spune că vorbesc o limbă Barbară şi acest termen obişnuim să-l folosim pentru cei care pronunţă prost Elena, nu la adresa celor care vorbesc Cariana. În acest fel, aşadar, trebuie să luăm şi cuvintele ‘a vorbi o limbă Barbară’ şi ‘cei de limbă Barbară’, în accepţiunea de ‘cei care vorbesc rău Elena’. De la ‘a vorbi ca şi Carianii’ s-a scos termenul ‘a vorbi Barbar’ în disciplinele limbii Elene”. În 1828, Englezul Algernon Herbert - decan la Universitatea Britanică Oxford - a scris: “Muntele Sacru Nordic în mare vechime era Hiperborean, încoronat cu măslini, aşa cum a scris Pindar despre Ida lui Hercule. Ida - izvorul multor râuri - avea supranumele Gargar, Macrobiu şi Aristomenes explicând ca denotând o mulţime / congregaţie (Varro a menţionat că animalele gregare erau numite de unii Greci ca ‘gherghere’). Muntele Meru al hinduşilor era ştiut ca al congregaţiei, unde Brahma îşi avea curtea, pe pământul sacru şi pur al lui Ila. Congregaţia / Gargara se referea la zgomotul ocazionat de diversele graiuri vorbite, aşa că Gargaron - sunând gutural era Muntele Marii Disonanţe; şi ‘Suida’ s-a referit la aceeaşi rădăcină Gargara în ideea că numărul şi zgomotul ‘merg’ împreună. Cuvintele Barbar şi Berber într-un anume fel sunt aliate lui Gargar şi Ghergher; ele au de a face cu articularea şi cu limba. Cei mai timpurii Romani îl venerau pe Zeul Războiului ca Berber, ceea ce însemna păstor la Etiopieni. Rama - al şaptelea avatar al lui Vişnu - l-a izgonit pe demonul Sani / Saturn, care şi-a găsit refugiu în ‘Barbara’; pe harta brahmanică a Egiptului, ‘Barbara’ era Etiopia (ai cărei locuitori venerau crocodilul), Perşii afirmau despre ei înşişi că erau Barbari iar Carianii - aliaţii Troianilor - au fost numiţi Barbari de către Eleni”. Ghergarii s-au întins întâi la poalele Masivului Idei / Gargarus, în cele ce au fost aşezările Gargara I şi II, până la Marea Egee, dezvoltând inclusiv Gargaris / Podgoria Gherga. La începutul mileniului I, în “Geografia” XIII 1:51, Anatolianul Strabon a scris: “Gargara se înalţă pe promontoriul care crează cu osebire Golful Idei / Idaios. Întregul ţărm de la Lecton la Canai este desemnat cu acest nume, în care este cuprins şi Golful Elaitic (pe litoralul căruia sunt gurile Râului Caicos). În particular, acest golf se cheamă Adramyttenos. El este închis de promontoriul pe care este situată Gargara şi de promontoriul pe care se ridică Templul Afroditei. Lăţimea de la un promontoriu la altul măsoară 120 de stadii (peste 22 de km). În interiorul golfului este clădit Antandros, în vecinătatea Masivului Garganus / Kaz ce îl domină, unde zeiţele - se spune - s-au supus judecăţii lui Alexandru Paris” (la primul concurs de frumuseţe din istorie). Este de ştiut că la poalele Idei Anatoliene, armata Persanului Xeres în 480 î.C., aflată în marş contra Elenilor, a suferit pierderi umane semnificative datorită unei furtuni grozave care s-a abătut asupra sa, imediat după ce a trecut de localitatea Pelasgă Antandros de la poalele masivului - în înţelesul iniţial, conform geografului Antic Pomponius Mela în secolul I, însemnând “în faţa omului” / “înaintea omului” ceea ce încă o dată subliniază sălbăticia locurilor pe atunci (înaintea lui, poetul Alceu din Insula Lesbos 620-580 î.C. a afirmat că Antandros era aşezare Lelegă). Strabon a mai notat, în “Geografia” XIII 1:5: “Şi astăzi Gargaron este un loc anumit în părţile de sus ale Idei, de la care îşi trage numele actualul oraş Gargara. Locurile regiunii Troiei ţin de la Gargaron până în părţile Strâmtorii (Dardanele) de lângă Abydos”.

Troada, regiunea Troiei Aşadar, la începutul mileniului III î.C., Gargarii fiind pe Ida, având şi fortăreaţa Gherghis în Vestul Masivului / spre intrarea din Marea Egee în strâmtoarea dintre Asia şi Europa, au înfiinţat Troia, în timpul domniei lui Troas aşezare decisă drept capitală a regatului de către urmaşul Ilus - şi dezvoltată puternic în mileniul următor datorită locuitorilor dar şi poziţiei sale, devenită faimoasă în lume cu eroica rezistenţă ce a avut-o prin ceea ce a rămas în istorie ca Războiul Troian (dintre indigenii Gherghiţi împreună cu aliaţii lor contra invaziei Aheilor şi aliaţii lor); la începutul Epocii Bronzului, coborârea Gherganilor de pe Masivul Ida a fost îndeosebi în Bazinul Scamandru / Karamenders, adică “Meandrul Negru”, al principalului râu ce traversa regiunea Troiei (Xanthos însemnând “blond” - după cum mai era ştiut Râul Scamandru - avea în Masivul Ida un izvor cald şi un izvor rece, însă datorită unei agitaţii tectonice izvorul cald a încetat, în prezent fiind doar cel de apă rece). Încă din mileniul III î.C. a intrat în legendă ce s-a întâmplat pe Masivul Garganus cu prinţul Ganimede, feciorul regelui Troas: acela ca băieţel - era de o frumuseţe fermecătoare - a fost răpit de un vultur pe când se afla la stână acolo, dispariţia sa fiind transformată popular în credinţa că a fost dus printre zei, să le fie paharnic. Prinţul Ilus, fratele lui Ganimede, ca adult - când a moştenit tronul - a stabilit capitala regatului în localitatea străjuită de Gherghis: Troia, cetatea Ilionului (o denumire legată de Il-ul Marii Mame Ila / Ida). O sculptură din secolul IV (acum la “Muzeul din Napoli” / Italia) i-a redat pe Ganimede şi pe vultur:

88


Ghergarii au coborât de pe Masivul Ida / Gargaron nu numai în Gargara şi pe Valea Meandrului Negru / Scamandru la Gherghis, ci şi spre N, având pe Valea Aisepos vechea aşezare Skepsis 39,49 lat. N, 26,37 long. E (de la care se trage semnificaţia binecunoscutului cuvânt de pricepere / perspicacitate), în ceea ce a devenit satul Turc denumit Eski Skisepje - localitate explorată în secolul XIX de Dr. Andreas Mordtmann - şi apoi oraşul Skepsis / azi Kurşuntepe, pe malul drept al Scamandrului. Anatolianul Strabon a notat în “Geografia” XIII 1:52: “Locul cel mai înalt al Idei - deschis vederii de jur împrejur - a fost Palai Skepsis. După Războiul Troian, fiii lui Hector şi Enea l-au strămutat la poale; familiile lor au domnit acolo multă vreme”. Gherghinul Homer în cântul 2 al “Iliadei” (811-819) a scris că Enea / ginerele regelui Priam = “Primul” al Troadei, în Războiul Troian conducea Dardanii: “Iar pe Dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas, Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita, Zâna unindu-se-n văile Idei cu el, muritorul. Nu era singur Eneas, ci cu Arheloh şi Acamas, Antenorizii, voinicii destoinici în orişice luptă. Cei din Zeleia, oraş de la poalele Capului Idei, Oameni cuprinşi care beau din apa cernită Esepos Fură conduşi ca Troieni de Pandaros, al lui Licaon Fiu arătos, dăruit cu arcul de însuşi Apolon”.

Se înarmară-n cetate odată cu ei şi Troianii, Care erau mai puţini, dar totuşi stau gat-a se bate Pentru copii şi femei, nevoia-i silea deopotrivă. Vraişte poarta-au deschis, şi oastea roia, pedestrime Şi călăreţi, şi grozav era durătul lor pe câmpie. Când dup-aceea s-apropie oştile cele-nvrăjbite, Prind să se-ncaiere paveze, lănci şi puteri de războinici, Toţi ferecaţi în aramă. S-ajung buricatele scuturi Şi se izbesc laolaltă şi-i vuiet şi larmă cumplită. Groaznic amestec de vaier şi chiot s-aude din gura Celor ce cad ori înving şi leoarcă de sânge-i pământul. Cât mai era dimineaţă şi-n creştere ziua cea sfântă, Ploaie de-o parte şi alta curgeau zburători şi într-una Oameni din cete picau. Dar când era soarele-n cruce, Tatăl olimpic atunci destinse cântaru-i de aur, Puse la talgere două din sorţile morţii amare, Un-a Troianilor, alt-a Danailor; prinse de mijloc Cumpăna şi o ţinu în văzduh. A Danailor soartă Se-ncovoie spre pământ şi dete de rodnica glie, Iar a Troianilor merse în sus până-n bolta din slavă. Zeus atunci de pe Ida vârtos începu să detune Şi fulgera între Ahei. Iar dânşii, când asta văzură, Fură uimiţi şi cuprinşi de galbenă spaimă cu toţii”.

La poalele Masivului Gargarus / Ida, legendarul rege Karkabos - Carian, conform istoricului Francez Alfred Laumonier - a întemeiat şi Zeleia / azi Gonen 40,06 lat. N, 27,39 long. E (acela, corespunzător arheoloagei Turce Azra Erhat 1915-1982, a fost strămoşul nobilului Iapyx - nepotul regelui Priam / “Primul” - emigrat după Războiul Troian împreună cu unchiul său Enea, al cărui medic era, în Peninsula Italică / devenind etnonimul Iapygilor din Apulia). Poetul Homer prin versurile 43-77 din cântul 8 al “Iliadei” a descris cum Zeus a pus în balanţă pe Masivul Ida soarta Troianilor şi Aheilor / Danailor, care se înfruntau în Războiul Troian: “Haină de aur îmbracă pe trup şi ia biciul de aur, Care-i frumos răsucit, şi în chelnă suindu-se Zeus Şfichiuie zmeii pe drum. Voios ei zburând, apucară Calea-ntre cer şi pământ, şi-ndată sosi pe Gargaros, Creştetul Muntelui Ida cel plin de izvoare, adăpostul Fiarelor, unde-i e templul şi-i fumegă altarul. Acolo Caii din zbor şi-i opri al lumii şi al zeilor tată Şi de la car slobozindu-i, ticsi nişte nori peste dânşii, Şi bucuros de mărire şezând după asta pe-o culme, Ochii-ncepu să şi-i plimbe spre tabără şi spre corăbii. Iată, prin corturi atunci pletoşii ahei din merinde Se ospătară în pripă şi-ncinseră arme viteze.

În 10 III 1801, Dr. David Clarke a descris locul astfel: “Zeus observa Troia nu din altă parte decât de pe Gargarus. Masivul Ida are mai multe înălţimi, dintre care cea mai mare se numeşte Gargarus. În zonă sunt mulţi mistreţi iar pe culmi se văd urme de tigri; pieile leoparzilor sunt duse paşei, la Dardanele. Piscul este dificil de urcat dar panorama recompensează efortul: se vede întreaga Mare Marmara şi teritoriul înconjurător, inclusiv Samotracia. Golful Idei / Adramyttian este foarte aproape de masiv. Homer a reuşit să descrie cu acurateţe şi putere regiunea. Peste tot pe munte foşti aventurieri au răvăşit pietrele, inclusiv ca să-şi marcheze căutările. Înspre Kuchunlu Tepe, de la baza vârfului Gargarus, se vede la poale Valea Scamandrului: râu acum denumit Kaz, ca masivul în care îşi are izvorul. Până sus în vârf se găsesc rămăşiţe Antice remarcabile. Ruinele impresionează prin conturul alungit de circa 50/90 metri, 89


interiorul fiind plin de fragmente ceramice şi cioburi de sticlă veche. În partea Nordică, o parte din zidul iniţial a rămas, înalt de peste 4 metri. După cimentul utilizat la construcţie şi dalele coapte, groase de 10 cm, lucrarea pare din timpul Romanilor. În extremitatea Vestică sunt resturi considerabile ale unor băi, cu pereţi şi ceramică ce încă sunt întregi în multe locuri. Turcii au excavat partea Sudică, până la fundaţia de pietre, pe o adâncime de peste 6 metri. După cum arată fundaţia, cel puţin în această parte zidurile erau duble, cu un pasaj între ele. Spre Nordul acestei construcţii (probabil un templu), deasupra, erau morminte. Am intrat printr-o boltă lungă de aproape 13 metri şi lată de 4,50 metri şi am găsit un bazin căruia nu-i lipsea decât acoperişul. Aici sunt unele coloane cu diametrul de 40 cm şi bucăţi de amfore sparte, fragmente de marmură, granit, bazalt, calcedonie albastră şi jasp. Am găsit doar o inscripţie pe o bucată spartă de marmură, neoferind altceva decât indicaţia că era în Greacă. În apropiere este o cornişă Dorică, de o dimensiune impresionantă, încât se poate afirma că ceva aşa de imens nu există în Atena. Mai sunt şi alte resturi Dorice. Mai sus, am găsit ruinele altui templu, a cărui suprafaţă măsurată e de 40/140 metri. Aici lucrătorii au ridicat cam o sută de blocuri din piatră şi marmură, fiecare măsurând 0,45/1,75 metri. Am găsit o porţiune din fundaţia acestui templu şi o baie, cu acoperişul încă intact, împreună cu alte fragmente Dorice. Oricare le-ar fi fost vechimea, situaţia altarelor respectă cele menţionate de Eschil şi Plutarh, corespunzând exact descrierii lui Homer. Conform lui Eschil, pintenul ce se extinde în câmpie şi cu ruinele sale e parte din însuşi Gargarus. Băile denotă existenţa unor izvoare calde în apropiere. Templul original a fost, prin urmare, probabil unul vechi al lui Zeus, situat lângă înălţimile Idei, pe un loc unde ulterior s-au acumulat acele construcţii. Cea mai spectaculoasă parte se referă însă la superstiţiile legate de piscul purtând numele Gargarus, menţinut de către Antici cu deosebită veneraţie, ca locul nemuritorilor zei. O cale spaţioasă lată de peste 14 metri se iţeşte dintre ruinele de pe Kuchunlu. Tot drumul până sus e marcat de foste lucrări; sus este o zonă mică alungită, de 2/6 metri, unde se expune vechimea cea mai mare: pietrele formând conturul sunt la fel de brute ca şi cele din zidurile Argolis iar totul este înconjurat de dumbrava unor stejari venerabili, înconjurând vârful conului. Intrarea în acest perimetru este dinspre Sud. Spre răsărit şi spre apus, prin afara rădăcinilor copacilor, sunt pietre aranjate ca în cercurile ştiute drept druide în Anglia. De aici, priveliştea este întradevăr minunată. Imediat înaintea ochilor se întinde întregul Gargarus, dând impresia - prin imensitatea şi vastitatea caracteristicilor sale - că aceia opriţi în acest loc pot conversa cu persoanele stând pe pisc. O creastă îndrăzneaţă uneşte piscul cu Kuchunlu Tepe, ca un altar natural al muntelui. Departe jos se vede Valea Scamandrului, ce curge spre Vest”.

În 1816, Englezul George Stanley prin “Originea idolatriei păgâne” a explicat contextul Idei astfel: “Troianul Ilus era acelaşi cu hindusul Ila iar femininul Ida al teritoriului era legat de acel patriarh: obicei păstrat după Potop. Vârful paradisiacului Meru era denumit Ila-Vratta sau Ida-Vratta şi din masculinul Ila, respectiv femininul Ida şi-au primit denumirile atât oraşul Ilium, cât şi Masivul Ida. Ida a fost Meru pentru Troia; totodată, Ida era alintul Marii Mame. Locurile sacre circulare din piatră - ca Stonehenge reprezentau noţiunea orientală Ida-Vratta, însemnând ‘lumea’ atât la hinduşi, cât şi la druizi. În mitologia hindusă, Ila apare atât la masculin, cât şi la feminin, pentru primii părinţi: Marele Tată (pe scurt, Tatăl) şi Marea Mamă (pe scurt, Mama); ea era soţia lui Ila sau Menu / Manu, numele ei denotând lumea, ca personificarea pământului. Cercul de pe Vârful Meru a fost multiplicat până la druizi, reprezentând Cosmosul vechii mitologii, denumit Ida-Vratta sau Ila-Vratta, însemnând ‘cercul lui Ila’. Pentru hinduşi Meru / Ilapu a fost ceea ce a devenit Olimpul pentru cei din Ilium. Întemeietorul Ilus a concretizat mitologia introdusă de Dardan; transmiterea pe Masivul Ida a hindusului concept Ida-Vratta de pe Meru a fost similară cu cea de pe Ararat. Diodor a informat că Zeus a fost soţul Idei şi tatăl Dactylilor Idei / Karkinoi, ulterior denumirea ajungând să fie oferită şi celei mai mari înălţimi din Creta - Insula lui favorită - în peştera de acolo Zeus şi dispărând pentru totdeauna. Ida Cretei a fost Ida Frigiei / Troiei; ambele îşi au sorgintea în hindusa Ida-Vratta. Ida însemnând pământul / lumea - a fost Mama Zeilor şi e cunoscută prin extracţia sa orientală: s-a transmis postdiluvian prin eroi - începând cu Menu-Satyavrata, patronul funeraliilor - de la supremul cerc sacru hindus Ida-Vratta; apelativul Muntelui Ida a ajuns printre Troiani, Cretani, Goţi şi alţii prin diferitele ramuri ale aceluiaşi neam potent plecat din Ida-Vratta - prin Bactria - de pe Muntele Meru, regiunea înaltă din N Indiei. Romanii şi Europenii Medievali încă îşi venerau înaintaşii Troiani, ceea ce nu era lipsit de temei: aveau aceeaşi origine Kuşană. Mai târziu, Ida a intrat în istoria lui Memnon din Etiopia, aşa cum a intrat şi în viaţa lui Buda iar Caucazul are numeroase indicii ale aceluiaşi neam întreprinzător; fabuloasa istorie Troiană e legată de India. Sanctuarul de pe Masivul Ida era o reproducere clară a sacrei Ida-Vratta şi a fost dedicat Marii Mame Cybele a Idei, la fel cum cercul din Vârful Meru era cercul Mamei hinduse Ida. 90


Presupun că vechea superstiţie a simulat pe piscul Idei un cerc de tip Ida-Vratta mai larg - aşa cum aveau hinduşii pe Meru - iar templul existent a fost conceput pentru reprezentare, fiind plasat în centru. Numele special al piscului Idei a fost Gargar sau Gargarus; cu acest nume seamănă apelarea Gor-Du pentru cerc folosit în Armenia. Ida Frigiană / Troiană era un Ararat local. Cercul Gargar ca o coroană de pe pisc era similar adorat în sanctuarul rotund de la Stonehenge. Vârful Ida - la fel ca Meru şi apoi Olimp - era sediul divin al nemuritorilor. Plutarh a menţionat că întâi Sanctuarul de pe Ida se numea Gargarus. Pe Ida au fost transferate nu doar copia Ida-Vratta Indiană, ci şi misteriile Cybelei. Ambele nume, Gargarus (în Sanscrită Cor-Ghari / Gorgar) şi Ida au fost aduse din regiunea Muntelui Meru de Ilionii / Troianii veniţi din India. Vârful Masivului Ida era denumit Gargar sau ‘muntele cercului’. Conul muntelui format de pietrele aranjate în jurul vârfului - expunea IdaVratta: Cercul Idei; fiindu-i respectată forma, reproducerea în lume s-a petrecut şi prin tumulii artificiali rotunzi (respectiv modelul Gorgan). La rândul său, Muntele Meru a fost strict reprezentat prin piramide şi zigurate”.

Gorgane, etc., din India până la Stonehenge. Pe Masivul Ida sau Gargarus - cu cercul său de piatră Ghilgal / Ghirgar - zeii se întâlneau dedicându-se Nordului: Homer a scris că adunările consiliului conducătorilor erau în cerc, fiecare şezând lângă pilonul său. Cercul Gargarus era exact ceea ce a descris Homer. Numele Gargarus - aşa cum afirma şi profesorul Britanic Greaves Haughton - era o derivaţie din Sanscrită, folosit pentru Stonehenge. Atrag atenţia că Stonehenge şi Gargarus înseamnă în Sanscrită acelaşi lucru Choir-Ghaur / Chor-Ghari - la fel fiind la Etrusci şi în vechea Engleză; acest nume Gargarus pentru Stonehenge e similar cuvântului Sanscrit şi celui folosit de Celţi. Gargar în Anatolia dar şi în India, inclusiv Kardu sau Ararat, ca şi Cardo din Italia sunt la fel, însemnând inima ori acropola de sub soare, schimbarea “G”-“C”-“K” fiind în vechile limbi, înaintea inventării gramaticii, în uz constant, observată de către oricine. Cultul Sibilei era în Frigia ori Troia la fel ca pe Muntele Ararat; în Anatolia sunt locuri denumite similar cu cele din India”.

Piramidă văzută de sus Britanicul Godfrey Higgins în 1836 a făcut o paralelă între acel cerc de tip druid de pe Vârful Gargarus al Masivului Ida şi cel de pe Muntele Ebal - lângă Muntele Gherizim - denumit Ghilgal (în logica lingvistică din Galileea a inversiunii “L”-“R” fiind Ghirgar), menţionat de Biblie în “Deutoronom” 11 “Când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela în care mergi ca să-l moşteneşti, atunci să rosteşti binecuvântarea pe Muntele Garizim şi blestemul pe Muntele Ebal / Iată, aceştia sunt peste Iordan, în drumul spre asfinţitul soarelui, în pământul Canaaneilor, care locuiesc pe şesul Arabah din faţa Ghilgalei, aproape de stejarul More” şi Iosua 8:31 “Cum poruncise Moise, sluga Domnului, fiilor lui Israel, şi de care este scris în legea lui Moise; jertfelnicul era din pietre întregi, asupra cărora nimeni n-a ridicat unealtă de fier şi au adus pe el ardere de tot Domnului şi au făcut jertfe de împăcare”. Acelaşi autor a continuat: “Cybele / Sibila a fost numită Mama Idei; acela era un titlu al Mamei Meru, denumită Ida-vratta (sau Cercul Idei). În partea cea mai înaltă a Idei era cercul de piatră ştiut din Sanscrită drept Cor-Ghari (în pronunţie Gorgar). Cercul druid găsit de Americanul David Clarke pe Piscul Gargarus reaminteşte cercul găsit de Epifanie din Salamina / Cipru (în secolul IV) pe Gherazim. Suspectez Ida, Olimp, Gherazim, Athos şi alţi munţi asemenea ca locuri tip Meru: sacre pentru religia primară, cu urme distincte, ca ziduri Ciclopice, cercuri de piatră,

Statuie Anatoliană De altfel, “Cronica Anglo-Saxonă” din secolul IX scrie că “primii Britoni au sosit din Armenia” (într-adevăr, în apusul aşezării Goris / Armenia - la Kara-hunge / Carahunge - e un megalit Gargar ce a funcţionat orientat spre Constelaţia Lebedei cu aproape 3 milenii mai înainte decât Stone-henge / Anglia, fiind cel mai vechi observator astronomic din lume ale cărui ruine încă există, inclusiv cuvântul “hunge” din Armenia - utilizat şi în vecina Albanie Caucaziană - fiind preluat ca “henge” în Albion / “Albi-On”, cel mai vechi nume 91


al Angliei, pentru “lebede” în vechea Irlandeză existând termenul “gelges”, conform studiului din 1840 despre “Originile și înțelesurile numelor Irlandeze” de John O’Donovan). Pe atunci, adică la mijlocul mileniului VI î.C. de când în Caucaz era Observatorul Gargar, în Banat se practica prima scriere din lume - în scop religios, pentru slăvirea Mamei Ghirghe / Kirke - iar în Caucaz a început mariajul colectiv al observatorilor Gregori / Ghergari cu Amazoanele; erau manifestări de o parte şi de alta - la răsăritul şi la apusul - al tocmai formatei Mări Sarmate / Negre prin mărirea Lacului Pontic (fost Sarmat, corespunzător numelui lui Sarmis / Hermes, strămoş Gherga). Conform scriitorului Antic Lactanţiu (în “Instituţii divine” 1:6), Romanii au adoptat-o pe Sibila - faimoasa profetă Gherghită - ca “Albunea”, slăvind-o astfel îndeosebi pe malurile Râului Anio din Laţiu / afluent Tibrului. În preajma Masivului Anatolian Gargaros al Idei, denumirea de “Idioţi” celor care doreau să cunoască ideile apropiaţilor de Muntele Sacru Ida ulterior (în Epoca Fierului) s-a transferat ca stil de utilizare “Olimpioţilor”, celor apropiaţi de Muntele Sacru Olimp; ca idioţi au rămas de apelat în Balcani cei neonorabili, cu proaste judecăţi ale afacerilor publice, în prezent medical fiind universal astfel încadraţi cei cu inteligenţă redusă.

ştiut ca Gargarus; de asemenea, are de a face cu Războiul Troian, fiind indicii că totodată e în legătură cu Zeiţa Cybela şi cu premiul Roman ştiut drept coroana murală” (“Corona Muralis” era acordată celui care escalada primul zidul vreunei cetăţi asediate - ca una dintre cele mai înalte distincţii militare - acea coroană fiind a Cybelei / Sibilei, cu care întotdeauna era ea reprezentată). Este de remarcat că în vechea Română dar şi în Persană, Turcă, etc. - colierului i se spunea “gherdan” / “ghirdar” iar adesea strămoşii Românilor îşi păstrau comorile în “gherghiri” (adică în ascunzători subterane). Se poate observa şi că în judeţul Buzău, din Pietroasele - la apus de cetatea Gherghinei - a fost dezgropat cel mai mare tezaur din România, “Cloşca cu puii de aur” / realizat din aur nu Carpatic, ci corespunzător analizelor metalurgice, din aur Anatolian, ce are şi un colan simplu (cea mai studiată piesă, inscripţionată în rune Gote de ultimul său proprietar, având mari asemănări cu prototipul Ghergar de pe Masivul Ida). În Masivul Ida din Anatolia - acum Parcul Naţional Kaz Dagh din Turcia - la începutul Epocii Fierului lucrau Karkinoi (numele metalurgiştilor Karkina, a căror confrerie misterioasă avea legături şamanice, lucrătorii deoarece operau cu materia teriană / a pământului - fiind astfel înzestraţi), ce utilizau cleşti ca de crab în prelucrarea metalului pe care l-au descoperit; în secolul IV î.C., istoricul Ephorus / Efor din Anatoliana Cume (localitate înfiinţată de Gherghiţi) a scris că “Dactilii Idei au trecut în Europa împreună cu conducătorul Minos, fiind autorii unei binefaceri foarte mari pentru oameni, datorită prelucrării fierului, primind onoruri nemuritoare” iar “Lexiconul” lui Hesychius din Alexandria în secolul V a explicat că erau aceiaşi cu cei denumiţi ca Dactylii Idei în secolul I î.C. de către istoricul Grec Diodor Sicul / identificaţi din mileniul II î.C. până în Masivul Ida din Creta 35,13 lat. N, 24,46 long. E: e de ştiut că în Creta simbolurile principale ale Culturii Minoice au fost securea dublă şi coarnele de taur pentru consacrare - ambele Anatoliene - migraţia în Creta dinspre Anatolia intensificându-se după Războiul Troian / ce a încheiat Epoca Bronzului şi a deschis-o pe cea a Fierului.

Colier Ghergar Colecţionarul American David Kenney a descris în 2008 un artefact al unui preot Anatolian Gal care o slujea pe Sibila (Ghirdar / colier de argint, ce avea inscripţionat “C” sau “G”, de el fiind prins organul sexual masculin): “Litera e în legătură cu profeta Cybela şi cu pintenul Masivului Ida 92


Palatul regal Minoic Cultura Minoică s-a încheiat în secolul XVII î.C. din cauza erupţiei Vulcanului Thera / Santorini, de atunci Insula Creta intrând sub influenţa prinţilor Canaanului - care au ocupat şi N Egiptului - introducând scrierea lineară ştiinţific ştiută ca “A” (nedescifrată încă, aflată între semnele Troiane și hieroglifele Africane / Egiptene):

Creta De altfel, ginerele regelui Cretan Minos a fost divinul Dionisie, însurat cu prinţesa Ariadne; ea a avut-o ca doică pe Korkyne (după cum a afirmat istoricul Plutarh, care a văzut mormântul doicii în Insula Naxos 37,05 lat. N, 25,28 long. E / cea mai mare din Arhipelagul Cicladelor: după cum a scris Diodor din Insula Sicilia 5:50, Insula Naxos la început a fost locuită de oameni ajunşi acolo “din Imperiul Borean” / adică Imperiul Atlant). Pe de altă parte, poetul Nonnus de pe Calea Ghirga din Egipt în “Dionysiaca” a scris că doica zeului a fost nimfa Kalyke de pe Muntele Sacru Nysa, soră cu Pleiadele şi Hesperidele (toate fiind fiicele lui Atlas); aşadar, cuplul Ariadnae-Dionys a fost crescut de doicile Korkyne şi Kalyke: acelea erau Atlante Ghergane anterioare celor 2 miri din Creta.

Discul din Phaistos / Creta 93


Peste un secol, când efectele dezastrului natural s-au calmat, V Anatolienii - vorbind Luviana - au consolidat Cultura Miceniană în Argos / Peloponez (a cărei capitală a fost fortificată de Ciclopi), cu scrierea lineară ştiinţific ştiută ca “B” iar concomitent Egiptenii din S şi-au recuperat N ţării, Aheii din Delta Nilului mutându-se, via Creta, în S Balcanic, adică în Peloponez. Urmându-şi drumul către N, Aheii - după ce prin expediţia argonauţilor au jefuit Lâna de Aur / Cerga din codrul lui Marte de pe malul Pontic - la mijlocul secolului XIII î.C. au atacat în NV Anatoliei Troia, atunci încheindu-se şi Cultura Miceniană, reacţia după acea agresiune fiind “Întoarcerea Heraclizilor”, începând cu Dorianii din N Balcanic (care au invadat Peninsula Balcanică până în S), pe mare apărând piraţii / “Oamenii mării”: a luat sfârşit Epoca Bronzului şi a început Epoca Fierului (căci elementele necesare erau deja întrunite pentru aşa dezvoltare, prin eforturile metalurgilor fierari Ghergari din Anatolia). Anticul Strabon - din Anatolia - a notat în “Geografia” XIII 1:56 că între Gargaris (Palaia Gargara / vechea Gargara) şi Skepsis era localitatea minerească Andeira, ce exploata “o piatră ce arsă se preschimbă în fier, apoi coaptă în cuptor cu un anumit soi de pământ se schimbă în argint fals; din acesta, dacă i se adaugă aramă, iese un anumit amestec pe care unii îl numesc aramă de munte”. Dr. Mircea Eliade în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” a scris: “Popoarele paleo-orientale împărtăşeau idei asemănătoare: cuvântul sumerian ‘an-bar’, cea mai veche vocabulă pentru a desemna fierul, cuprindea semnele ‘cer’ şi ‘foc’, fiind tradus prin ‘metal celest’. Timp îndelungat, egiptenii n-au cunoscut decât fierul meteoritic; aceeaşi situaţie la hitiţi: un text din secolul XIV î.C. preciza că regii hitiţi utilizau ‘fierul negru din cer’. La început, metalul era rar şi folosirea sa a fost mai degrabă ritualică. Tratarea minereului terestru se deosebea de cea a fierului meteoritic; după punerea la punct a tehnicii ‘întăririi’ metalului adus la incandescenţă, fierul şi-a câştigat poziţia sa dominantă: acel lucru a avut consecinţe religioase importante. Alături de sacralitatea celestă - imanentă meteoriţilor - era sacralitatea telurică, la care participau minereurile: metalele ‘creşteau’ în sânul pământului. Minereurile extrase din mine erau într-o anume măsură ‘embrioni’; ele creşteau lent, supuse altui ritm temporal decât al vieţii plantelor şi animalelor, se ‘coceau’ în întunecimile telurice. Extragerea lor din sânul Mamei-Pământ era deci o operaţie făcută înainte de termen; dacă li s-ar fi lăsat timp să se dezvolte (adică în ritmul geologic), minereurile ar fi devenit metale mature, ‘perfecte’. Minerii practicau rituri comportând o stare de puritate, meditaţie şi rugăciuni; riturile erau cerute de natura operaţiei avută în vedere, căci avea loc o intrare într-o zonă sacră, ştiută ca inviolabilă: exista sentimental aventurării întrun domeniu ce nu mai aparţinea de drept omului: lumea subterană cu misterele sale şi cu lenta gestaţie mineralogică din măruntaiele Mamei-Pământ. Încărcate de acea sacralitate întunecoasă, minereurile erau îndreptate apoi către cuptoare; atunci începea operaţia cea mai grea şi cea mai aventuroasă: meşterul se substituia Mamei-Pământ pentru a accelera şi a desăvârşi ‘creşterea’. Cuptoarele erau într-o anumită măsură noua matrice - artificială - în care minereul îşi desăvârşea gestaţia; de acolo numărul infinit de precauţii şi ritualuri ce însoţeau topirea. Metalurgul, ca şi mai înainte olarul, era ‘stăpânul focului’: el opera prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei. Metalurgul accelera ‘creşterea’ minereurilor, le ‘cocea’ într-un interval miraculos de scurt; în plus, făcea altceva decât ceea ce era deja în natură: acela era motivul

pentru care topitorii erau renumiţi ca ‘stăpânii focului’, alături de şamani, vindecători şi magicieni. Fierarii divini făureau armele zeilor, asigurându-le victoria, aşa cum în Egipt zeulolar Ptah a făurit armele cu care Horus l-a învins pe Set”. Până în Antichitate, cei care controlau agorele / pieţele de metale în ambele Peninsule mari ale Egeii - Anatoliană şi Balcanică - au fost ştiuţi drept Kerkopi / Cercopi; datorită fierului ce necesită temperatură mare în cuptor, cărbunele de lemn care era folosit - adus metalurgilor de clienţii dornici a nenumărate produse feroase - a determinat în Epoca Fierului defrişarea codrilor la dimensiuni aşa de mari încât zonele respective nu şi-au revenit nici azi (nimeni nu s-a ocupat de reîmpăduriri). Nu există popor fără Munte Sacru; în spaţiul Român, în Epoca Fierului şi Antichitate, principalul Munte Sacru a fost Gugu, în Banat: Gugulanii - Bănăţenii Montani de la poalele sale (ale Sacrului Munte Gugu) l-au plasat în centrul lumii lor.

În apusul Anatoliei aşadar, Ghergarii urcaţi dinspre E (ajunşi din Caucaz via Capadochia şi Caria) în urmă cu 5 milenii pe masivul denumit după ei Gargarus s-au răspândit geografic şi cronologic - la poalele sale în direcţia celorlalte puncte cardinale, mai ales în Gargara (S), Gherghis (V) şi Skepsis (N). 94


Gargara

Datorită climatului şi motivelor comerciale, Gargarii care în timp s-au mutat de pe Masivul Ida la poalele sale spre coasta Mării Egee - au întemeiat Gargara acolo, la începuturi ei rămânând în legături cu Ghergarii din Caucaz, inclusiv din Gargar / acum Gerger din Armenia. Vechea Gargara - Palaia Gargaros - avea încă urme vizibile în secolul XIX, fiind vizitată şi de istoricul German Ernst Fabricius 1857-1942, care a relatat că “Terasele sale aveau ziduri Ciclopice ce să le adapteze ca platforme pentru ridicarea caselor pe ele. Acropola din vechea Gargara era eliptică, închegată printr-un zid de jur-împrejur lung de 500 metri şi gros de 3 metri. În apus era poarta aşezării, lată de doar 2,35 metri, străjuită de un turn pătrăţos. Acropola era împărţită printr-un zid în 2 părţi inegale: cea din S, mai mică, are fundaţiile unei mari clădiri, probabil ale unui templu (fragmentele sunt dinaintea perioadei Grecilor). Când Palaia Gargaros a fost abandonată, locuitorilor noii aşezări li s-a părut dificil să-şi păstreze Cultul Montan şi şi-au făcut alt sanctuar în partea Sudică a Dealului Adatepe, la altitudinea de 260 de metri”.

Vestul Anatoliei Acum 2 milenii, Anticul Strabon a considerat etnografic gradul de civilizaţie al neamurilor Anatoliene, când în “Geografia” XIII 1:25 a scris: “Platon - în ‘Legile’ 3:677 - presupunea că după Potop au existat 3 forme de viaţă socială, prima pe culmile munţilor, simplă şi sălbatică deoarece oamenii se temeau de apele ce acopereau câmpiile până spre culmi; a doua la poalele munţilor, deoarece încetul cu încetul ei au prins curaj, pe măsură ce câmpiile au ieşit de sub ape. A treia este viaţa la şes”. Pentru primul gen de viaţă a fost dat exemplul traiului Ciclopilor, care populau grotele munţilor, pentru al doilea ocârmuirea lui Dardanos de la poalele Masivului Ida iar celui de-al treilea mod de viaţă i-a corespuns domnia lui Ilos în Câmpia Troiană (“dar nici acesta n-a avut deplin curaj în câmpie, căci nu şi-a construit oraşul acolo unde este în prezent, ci cam cu 5 km mai sus, spre răsărit, spre Ida”).

95


La Gargara au fost create în străvechea limbă Troiană celebrele cărţi ale Cybelei / Sibilei, ce au influenţat decisiv lumea Antică (în mileniul I î.C. câteva au ajuns în cel mai mare templu al Romei, contribuind puternic la introducerea mitologiei Grecilor printre Romani). În prezent, atât vechea aşezare de pe Masivul Ida, cât şi cea ulterioară de la poale - după coborârea Gargarilor de acolo - au dispărut, unele ruine mai existând doar în Koca Kaya, la 780 de metri altitudine, unde este de pildă vizibilă statuia căzută a unui războinic local de la mijlocul secolului VI î.C. (creionată de arheologul German Reinhard Stupperich în 1994):

Altar Gargar Gargara a fost populată şi de Pelasgii Lelegi, din a căror denumire a apărut Grecul “leuka” = “lucire” pentru “alb” - ei fiind strămoşii unor Liciani, Lidiani şi Spartani care vorbeau limba Luviană (ce folosea Lud pentru Lidia, Lukka pentru Likia, etc.; e de observat că în Punjab / N Indiei - din fostul Bazin Ghaggar - acum cel mai mare oraş e Ludhiana 30,54 lat. N, 75,51 long. E). Anatolianul Pausania a afirmat că înaintaşul lor Lelex a sosit din Egipt la 12 generaţii - circa 3 secole - după primul Carian, adică după Gherga (de altfel şi azi majoritatea Nord Africană e albă). Anatolianul Strabon a scris în “Geografia” XIII 1:51: “zona fostului oraş Pedasos al Lelegilor (părăsit în timpul său) aparţinea Gargarenilor, până la marea din dreptul Insulei Lesbos”; în “Geografia” XIII 1:58 el a precizat ce s-a întâmplat după Războiul Troian: “Lelegii erau alţii decât Carianii; ei locuiau (în Pedasos din Ţinutul Troiei) printre supuşii lui Enea şi între cei numiţi de Homer Ciliciani. Jefuiţi de Ahile, s-au strămutat în Caria şi au pus stăpânire peste locurile din jurul actualului Halicarnas / Bodrum. Mai târziu, pornind în expediţii cu Carianii, ei s-au risipit prin toată Elada şi aşa le-a pierit neamul. În Caria întreagă şi în Milet se văd morminte ale Lelegilor, fortificaţii şi urme de aşezări Lelege”. În timp, celor din Gargara li s-au alăturat locuitori din Miletopolis 40,23 lat. N, 27,47 long. E - aşezare din Misia, sugerând a fi fost colonie Miletană / Milesiană - ca de pildă învăţătorul Antic Diotimes care a deschis o şcoală acolo (în secolul III î.C., Kilikianul poet Aratos a scris că acela i-a alfabetizat pe fiii Gargarianilor, deoarece conform şi geografului Demetrios din Skepsis “aceia au devenit semi-barbari din Eolieni ce erau”). O hartă din 1590 încă indica Gargara:

În “Analele lumii” din 1658 reverendul Englez James Ussher consemna că în 498 î.C. Persanul Hymees / Hymaies i-a subjugat pe Gherghiţii ce trăiau în jurul Troiei, incluzându-i şi pe cei din Gargara. Trebuie ştiut că la sfârşitul secolului IV î.C., un mare binefăcător al regiunii Troiei, inclusiv constructor de temple, el făcând şi un teatru cu 8 mii de locuri în Ilion - rămas consemnat prin inscripţiile în piatră - a fost filantropul Malousios din Gargara. În secolul IV, 96


poetul Quintus din Smirna / Izmir a indicat că Gargaris / Gargaros încă era aproape de culmea Gargaron a Masivului Ida.

denumită Gergethes (la plural feminin); de unde provenea Cefalon Gherghetianul / Gergethien? Aproape de Larissa, lângă Cume, era un loc denumit Gergithion. Totodată, exista o localitate Gherghi în Troia, distrusă de Attalus, din care au plecat Gherganele pentru a locui lângă izvorul Caicus. Tit Liviu a pomenit de ‘oraşul Ilion dintre Rhoetium / Rhoeteion şi Gergithium’. Acea plasare Vest - Est corespundea celei a lui Xerxe, din stânga şi dreapta. Geograful Ştefan a declarat că Gherghi / Gergis era un oraş Troian, ca genitivul lui Gergithos, care a fost un cetăţean al acelei localităţi, la fel după cum Gergithia i-a fost cetăţeană. În acel oraş - sau în vecinătatea lui - s-a născut profeta denumită Sibila Gherghiţa (profeta despre care Lactanţiu ştia că s-a născut în regiunea Troiei, în satul Marpesso / Marpessus de lângă oraşul Gergithium / Gergithe, ceea ce este nominativul singular al Gherghiţilor şi nu acuzativul plural utilizat de Herodot). Potrivit lui Athenaus, o localitate Gergithe / Gherghita a fost pe partea cea mai apropiată de Troia a Masivului Ida, iniţial denumită Gherghina / Gergina şi apoi Gergitha. Aceste autorităţi în domeniu dovedesc clar că în Troia era oraşul Gergithe, la răsărit de Rhoeteion, de Ophryneion şi de Dardanele, în imediata apropiere a cetăţii Troiei / Ilionului, lângă Masivul Ida; acest oraş, locuit de Gherghiţi, e posibil să fi fost ceea a rămas din Anticii Teucriani, deoarece ei au locuit acel ţinut, ei fiind cei din dreapta lui Xerxe atunci când acela a mers de la Sud spre Nord, către Abydos. Domnul Antoine Martiniere a spus că totuşi cuvântul Gergetha e clar despre Gherghiţii din Ţinutul Lampsakos, el adăugând că ‘toţi Eolii ce locuiau coasta Iliumului / Troiană proveneau din Sud, Gherghiţii categoric fiind pe coasta Darda-nelelor’. Câte greşeli în aşa puţine cuvinte! Domnul Antoine Martiniere nu ştie geografie Antică nici când e dedusă chiar din autorii Greci. În primul rând, toate localităţile menţionate de Herodot au fost enumerate de la Sud la Nord, în ordinea dinspre locul unde era Herodot, ceea ce face imposibilă prezenţa Gherghiţilor atât de-a lungul Darda-nelelor, cât şi în Ţinutul Lampsakos, aşa după cum consideră domnul Antoine Martiniere. Xerxe când a înaintat dinspre Râul Caicus n-a avut în dreapta sa Ţinutul Lampsakos: pe orice hartă a Dardanelelor se poate observa asta (Gherghiţii erau la Sud - şi un pic Est - de Ţinutul Lampsakos, ce la rândul său era la Nord şi puţin Est de Rhoeteion, Ophryneion şi Abydos); prin urmare, Gherghiţii şi Teucrianii n-au fost prea departe de acele 3 localităţi. Gherghiţii trebuie plasaţi în dreptul Rhoeteion şi Ophryneion iar Teucrianii în Nordul Gherghiţilor, în dreptul Ophryneion şi Darda-nelelor. Ceea ce Herodot a enumerat de la Sud spre Nord pentru localităţi era valabil şi pentru Gherghiţi întâi, la Sud iar apoi pentru Teucriani, la Nord. Herodot a spus că Eolii / Aeolii locuiau Iliada / Iliumul; el n-a vorbit despre coasta Iliumului. Domnul Antoine Martiniere s-a raportat doar la versiunea Latină. Iliada locuită de Eoli pare acelaşi pământ pe care Herodot l-a denumit teritoriul Ilionului. Acel teren al Iliadei / Ilionului na fost precis delimitat, fiindcă el a spus că armata a mers din Lidia la Caicus, în Misia; de la Caicus, având Muntele Cane pe stânga, a mărşăluit până în oraşul Carine şi de acolo, prin Câmpia Thebei - trecând pe lângă localităţile Pelasge - având Masivul Ida pe stânga, a intrat pe pământul Iliadei, prin Valea Scamander, la Nord de râu având pe stânga Rhoeteion şi Ophryneion, pe dreapta Gherghiţii şi Teucrianii iar în faţă destinaţia Abydos. Astfel, domnul Antoine Martiniere a concluzionat că Gherghiţii şi Ţinutul Lampsakos erau de-a lungul Darda-nelelor, adică pe ţărm. Lampsakos şi Gergithion

Schiţa aşezării Gargara II Gherghiţii au marcat vechea toponimie a zonei Troiei în 2 ţinuturi ale aceleia: în Ţinutul Ilionului din Sudul regiunii Troia, pe Masivul Ida prin Gargara I de la Vârful Gargaron / Gargarus, apoi mai jos în altitudine cu 1 km prin Gargara II şi la poale, pe ţărmul mării, prin aşezarea Gargara a fermierilor Ghergari, respectiv în Gherghi / Gergis I (lângă care a apărut oraşul Ilionului: cetatea Troiei) şi în Ţinutul Lampsakos / Lampsacus din Nordul regiunii Troia, străbătut de Râul Chiergi, prin Podgoria Gergithion / Gergithium - de pe ţărmul Darda-nelelor până la Ţinutul Ilionului - o plantaţie serioasă de struguri, pentru masa şi vinul Troianilor. Gargara I (Palaia - adică vechea - Gargara) la mult timp după întemeiere a fost scrisă şi Gargarou:

În 1740, Dr. Francois Bellanger din Sorbona a acordat atenţie Gherghiţilor Troiani în eseurile sale critice: “La Vest de Gherghiţi şi Teucriani era localitatea Rhoeteion, ce conform lui Herodot era pe stânga armatei lui Xerxe când a mărşăluit de la Pergamul lui Priam la Abydos, ca şi Ophryneion şi Darda-nelele, căci pe dreapta erau Gherghiţii şi Teucrianii: în Troia, ce se întindea până la coasta Helespontului / Darda-nelelor şi la înălţimea unde era mormântul lui Ajax (corespunzător şi lui Strabon); Herodot a mai afirmat că acela şi-a condus armata pe coastă aproape de Gherghiţi / urmaşii Anticilor Teucriani sau Teucri. Din acestea se înţelege că locuitorii Ilionului erau şi Teucriani, ei trăind şi în interiorul regiunii Troiei. Gherghiţii erau descendenţii vechilor Teucriani, însă diferiţi de persoanele ce îşi păstrau numele tot de Teucriani. Gherghiţii erau rămăşiţe ale Anticilor Teucriani. Unde erau plasaţi Gherghiţii menţionaţi de Herodot? Au avut pe coastă mai multe târguri şi localităţi cu denumirile de Gherghiţi / Gherghite sau Gherghete? În Misia, în apropierea izvorului Râului Caicus, a existat localitatea Ghergheta / Gergethe menţionată de Strabon, unde Attalus i-a mutat pe Gherghiţii din Troia după ce le-a distrus oraşul. În Ţinutul Lampsakos a existat un loc plantat cu viţă-de-vie, denumit Gergithion; de asemenea, mai existau Gherghiţi în Ţinutul Cume. A fost o localitate 97


/ Gergithe într-adevăr erau pe coastă, însă Gherghiţii la care a făcut referire Herodot nu erau din Ţinutul Lampsakos, ci erau din Ţinutul Ilionului”. (Despărţirea Ghergarilor în cele 2 ramuri - Teucriană şi Gherghită - a condus la structurarea a 2 naţiuni, Greacă şi Turcă: Gherghiţii au fost printre strămoşii Grecilor iar Teucrianii au fost printre strămoşii Turcilor). Este de ştiut că în Războiul Troian la Rhoeteion / Rhoiteion - azi Baba Kale 40 lat. N, 26,18 long. E - a fost îngropat Aheul Ajax, fratele vitreg al lui Gheugher / Teuker, loc cucerit în 190 î.C. de comandantul Roman Livius, care l-a indicat drept “Gergithium Roeteum: de mare memorie”. Strabon în “Geografia” XIII 1:51 a notat că în timpul său “Ţinutul constând din districtele Antandria, Cebrene, Hamaxitus şi Neandria, până departe peste mare în Insula Lesbos, aparţine celor din Gargara şi Assos” (Antandria - zona localităţii Antandros 39,34 lat. N, 26,47 long. E - era cea mai apropiată de Gargara, între ele fiind Muntele Killaion: conform lui Strabon, denumirea era o rezonanţă Kilikiană / Ciliciană). Epafrodit afirma că localitatea Gargara de pe munte - Palaia Gargara / respectiv Gargara I - era la genul neutru însă cea de la poale, Gargara II, era feminină. În mileniul I au fost cunoscuţi episcopi Gargarieni, ca: Ion în 518, Teodor în 553, Efrem în 878, ş.a. (sediul episcopal era în Gargara); ultimele menţiuni documentare despre viaţa Gargarei - înaintea părăsirii sale din cauza invaziei otomane - au fost 4 documente din perioada 1284-1304, păstrate în arhiva Mănăstirii Marea Lavră de pe Muntele Athos, despre Constantin de acolo, împreună cu familia sa. Este de remarcat că de-a lungul timpului Gargara a fost cunoscută şi cu denumiri ca: Gargaros, Gherghi, etc.

cetatea lui au întemeiat Callatis / Mangalia, iniţial numită Cerbatis, pe Râul Dobrogean Cerbos). La sfârşitul secolului IV î.C., Cipriotul Clearchus din Soli a indicat în lucrarea sa despre Gergithios că numele iniţial al aşezării Gherghis din regiunea Troiei a fost Gherghina / Gergina. Istoricul Roman Tit Liviu 59 î.C.-17 (care a lăsat cea mai completă istorie a Romei de la întemeiere) a consemnat că la începutul secolului II î.C. ruinele localităţii Gherghis - notată Latin Gergithum, la fel după cum era notată şi Podgoria Gherghiţilor din apropiere ce o aproviziona - erau adiacente oraşului Ilionului, fiind cinstite de Romanii mândri că strămoşii lor proveneau de acolo.

Geograful Carian Pausania a vizitat Gherghi / Gherghis în secolul II - acolo în timpul său, în ceea ce a fost o puternică aşezare, mai trăiau printre ruine doar 60 de locuitori - menţionând solul roşiatic din zonă şi apropierea de Râul Aidoneus / Aides, ce se pierdea în pământ (particularitate asociată cu Infernul, denumirea Greacă “Hades” provenind de acolo, personificarea fiind prin Zeul Morţilor - fratele mai mare al lui Zeus, despre care Heraclit afirma că “el şi Dionisie sunt unul şi acelaşi” - nimfa Gorgyra fiind echivalată cu stăpâna infernalului râu subteran Styx, de la limita “Celeilalte” Lumi iar Cerber / Kerberos fiind paznicul intrării în Infern / Tartar; savanta Nemţoaică Marie-Louise von Franz 1915-1998, în studiul său din vechi surse Egiptene, inclusiv folosind manuscrise din Alexandria secolului I, a scris: “Zeiţa Isis jura în numele lui Hermes / Thot şi în cel al lui Kerkoros / Kerberos”, cercetătorii Vincent Bridges şi Teresa Burns în 2007 afirmând - pe baza colecţiei “Codex Marcianus” din

Gherghis În V Anatoliei terenurile Gherga din mileniul III î.C. erau îndeosebi pe Valea Meandrului - la E de Milet, până după aşezarea Gherga - iar în N, Pelasgii Ghergani se găseau până pe Masivul Ida în vecinătatea căruia au ridicat Troia, inclusiv în aşezarea Gherghis în apropierea căreia au întemeiat oraşul Ilion, pe Valea Meandrului Negru (Scamandru / Scamender). Cetatea Gherghis / Ghergithus a fost în aceeaşi zonă cu aşezarea Gargara, adică în Ţinutul Troiei unde trăiau Gargari / Ghergani, lângă Dardanus centrele Gargara şi Gherghis fiind cele mai vechi din Troia. Astronomul Heraclide din Pont 390-310 î.C. a afirmat că în Gherghis / Ghergitha a existat Sibila până “în timpul lui Solon şi Cyrus” (adică secolul VI î.C. / când colonişti din 98


Veneţia Medievală - că “măreţul înger Amnael - al Arborelui Vieţii - a învăţat-o pe Isis să jure aşa” (aşadar, Kerkoros era gardianul Porţii Tartarului, imaginat drept “Cerber”, uneori ca un câine uriaş bicefal sau multicefal / mai des, tricefal). Tratatul de la începutul secolului XIII î.C. al Troianilor cu Hitiţii - înaintea Războiului Troian - a fost sub patronajul divin Kaskal.Kur din Troia, nume identificat ca Ghergan de către cercetători (denumirea era utilizată în Babilon pentru fenomenul acvatic subpământean iar în Sumer tema coborârii în Infernul apei provenea de la vechii şamani Kargani / Gurgani din jurul Lacului Baikal, cel mai adânc din lume: de altfel, în subteranele Troiei sunt vizibile şi azi cavernele acvatice respective, cu acces bun, puţ de aerisire, etc). Localitatea Gherghis era strategic amplasată; în vecinătate avea Fortul Petra, pe Dealul Fulu Dagh, ca protecţie a oraşului Ilion. Exploratorul Francez Jean Lechevalier în 1785 a constatat că Gherghi / Gergis a fost mai veche decât Troia; cetatea a avut ziduri serioase, aşa cum apar pe o stampă realizată în 1878 pe Dealul Bounar Bachi / Bunarbashi (Bally Dagh) din regiune:

faimoasa sa cercetare a Troiei (comoara de aur descoperită de el în zonă era din a doua jumătate a mileniului III î.C.) şi a asociat simbolul Svasticii de pe principalul altar de acolo cu Arianii din N Indiei - a menţionat că a găsit cetatea Troiei cu ajutorul localizării Gherghis; în “Ilios, oraşul şi ţara Troianilor: rezultatele cercetărilor şi descoperirilor” el a scris: “În S am aflat de la prietenul meu, arheologul Maltez Frank Calvert (care a săpat zona în 1853), despre ruinele fortificate că aparţineau Anticei aşezări Gherghis. Conform lui Herodot / ‘Istorii’ 7:20, înaintea Războiului Troian locuitorii din Gherghis - care erau urmaşii regelui Gheugri / Teucri împreună cu Misianii au trecut Bosforul în Europa şi au cucerit tot N Balcanic, ajungând până la Marea Ionică, în S atingând Râul Peneios (ce curge din Pind în Marea Egee, având gura lângă Muntele Olimp, în valea sa fiind Tricala şi Meteorele / ce au fost puternic populate, încă din acele vechi timpuri, de Ghergani). Corespunzător lui Strabon, acei Misiani au fost Tracii, care au ajuns astfel din Asia în Europa. Atenţie specială merită denumirile Teucriane pe care Homer le-a legat de Troia sau oamenii săi: având aşezarea Gherghis în Troia, se pot conecta Homericul Gargaros - din ‘Iliada’ 8:48 - şi Gorgythion, fiul lui Priam. Hitiţii atunci dominau Asia Mică până la Eufrat, fluviu al cărui mal era graniţa districtului Carche-miş / Gherga-miş; acolo aliaţii Hitiţilor consemnaţi cu cea mai mare fidelitate de către Egipteni - erau cei mai reprezentativi militari V Anatolieni: Dardanii, cei din Misia, Lidia, Likia şi Kerkeş sau Ghergheş / nume ce amintea Gherghiţii din regiunea Troiei (sufixul ‘ş’ a fost schimbat de Greci în ‘ţ’)”. Este de ştiut că pe scară istorică şi geografică întâi au fost Teukri în Troia - populaţia Teucriană / Troiană, pe malul Anatolian al Dardanelelor, de la începutul mileniului III î.C. - şi apoi (mult ulterior, datorită năvălirii Hitiţilor în Anatolia), Traki în Tracia: populaţia Tracă, pe malul Balcanic al Dardanelelor.

Mormintele regelui Priam şi primului său născut Hector sunt la Gherghis, pe acel Deal Bali Dagh (în cursul Războiului Troian - când a fost convenit un armistiţiu de 2 luni pentru funeraliile ambelor părţi - Priam a pus cenuşa fiului său Hector într-o urnă de aur, a învelit-o în purpură şi a depus-o în mormântul peste care a ridicat un tumul plantat cu ulmi, apoi şi el ajungând lângă fecior / locuri explorate de arheologi începând din secolul XIX; preotul Dares - care a fost printre slujnicii înmormântării - a lăsat consemnat că lângă era principala Poartă a Troiei / ce era străjuită de Fortăreaţa Gherghis). Priam a fost ucis de fiul lui Ahile, care a ucis-o apoi şi pe fiica aceluia, prinţesa Polyxena, la mormântul tatălui său Ahile de pe promontoriul Troian. După Războiul Troian, mărturiile Antice au reţinut că aşezarea a fost reîntărită cu Gherganii deportaţi din regiunea Troiei în Cipru, care - atunci când au prins ocazia - s-au întors din exil în strămoşescul lor ţinut. Precedat de Britanicul John Cramer în 1832, care a editat la Universitatea Oxford o descriere amănunţită geografică şi istorică a locurilor, umblând şi pe Valea Chiergee din fosta Podgorie Gherga / Gergithium, râu ce se vărsa în Dardanele lângă “Lamp-Sacos” / Lampsacos, Germanul Heinrich Schliemann în 1881 - când a publicat

Harta lui Henry Schliemann

99


Istoricul Herodot a descris Troiana Gherghis ca un loc de mare putere Antică, cu o vechime impresionantă. Xenophon a scris că la începutul secolului IV î.C. Gherghis încă era o aşezare de forţă, cu turnuri măreţe / foarte înalte şi o Acropolă (localitatea avea un templu închinat lui Apollo Gergithius, ce adăpostea mormântul primei profete Sibila / Cybele - denumită de aceea Gherghiţia - de mare importanţă în vechea lume Greacă şi Romană) şi controla politic inclusiv comunitatea învecinată din Skepsis; când sisiful Spartan Dercylidas a jefuit Gherghis, a găsit atâţia bani cât să întreţină 8 mii de soldaţi pe timp de un an (el a profitat de faptul că tiranul Midias din Skepsis / Schepsis şi-a omorât cumnatul şi soacra - nobili Dardani - care îşi aveau acolo averea; apoi jefuitorul totuşi a întărit fortificaţia localităţii). Însă în 218 î.C. mai ales femeile de acolo au fost forţate de către Attalus / Atal, comandantul cetăţii Pergam, să se mute departe spre E unde au înfiinţat o nouă aşezare, cu acelaşi nume, la izvorul Râului Caicus - şi aşezarea Troiană Gherghis / Gergis I şi-a încetat atunci existenţa, fiind distrusă de acela (astfel că în compendiul publicat în 1996 de Universitatea Californiei despre aşezările Greceşti, la izvorul Râului Caicus / Kaikos pe valea căruia era Pergam - a apărut Gergitha, nu Gergithion din Teritoriul Lampsakos sau Gergis de lângă Ilion); lângă izvorul Caicus / Caicos, la N de Kirkagac este Gertze, acum Yirce / Yirca 39,11 lat. N, 27,39 long. E, loc sugerat de savanţi - printre care şi profesorul American Getzel Cohen în 1995 - ca fosta aşezare Gherghi II (cu un secol înainte, geologul German Alfred Philippson a descoperit în defileul de acolo sarcofage inscripţionate). Strabon a scris în “Geografia” XIII 1:70: “Aproape de izvoarele lui Caicos este satul Gherghitha în care i-a mutat Attalos pe Gherghiţii din Troada când le-a cucerit ţinutul”, el precizând că noua aşezare denumită Gergithes / Gherghite era la plural feminin, însemnând localitatea Gherghiţelor. După cum au afirmat de pildă Anatolienii Nicander din Colophon care a scris în secolul II î.C. “Georgica” (ce l-a inspirat pe poetul Roman Vergiliu pentru lucrarea cu acelaşi nume) şi Partenie din Bitinia în secolul I î.C. (profesorul Grec al aceluiaşi poet Roman Vergiliu), Kefalon / Cefalon din Gherghis a fost contemporan Războiului Troian, lucrarea sa “Istoria Troiei” făcându-l celebru după un mileniu pe Hegesianax în Alexandria Troiei, care - luându-şi acel pseudonim la sfârşitul secolului III î.C. - a rescris-o ca “Troica” (de pildă, în secolul I î.C. însemnările au fost considerate de către Dionisie din Halicarnas / Caria 60-7 î.C. ca foarte valoroase istoric despre Troia); e de ştiut că Alexandria Troiei a fost numele dat oraşului Kebren în 306 î.C. în memoria împăratului de către Antigon, fost general al lui Alexandru “cel Mare” iar Hegesianax, neautohton al localităţii, era curtean al lui Antiohie “cel Mare” (regele seleucid - al unuia dintre statele succesoare Imperiului Macedonean - cel care a oferit azil generalului Cartaginez Hanibal), documentele lui Chefalon / Cefalon fiind în arhiva celor colectate de la Gherghi, din apropiere, salvate de la distrugerea din 218 î.C. a aşezării. Din păcate, lucrările ambilor - ale lui Cefalon şi Hegesianax / care a adăugat şi evenimente ulterioare Războiului Troian - sau pierdut, rămânând doar relatări indirecte despre cele consemnate (în timpul lui Athenaues 9:49, adică la începutul secolului III, încă existau): între altele, de exemplu a fost menţionat că nepotul regelui Priam, Askanios - fiul lui Enea a restaurat Gherghis, Troia, Skepsis şi alte localităţi din regiune distruse de Războiul cu Aheii (Skepsis a primit la un moment dat şi colonişti Ghergani din Milet) şi că Troianul

Enea după război s-a deplasat spre V, urmaşul său “Romos” ajungând să fondeze cetatea Romei; e de observat că şi Traco-Dacii aveau nume indigene ca Roimos, Roimus, ş.a. după cum a documentat şi cercetătorul Bulgar Dimităr Decev în 1957 - cu mult înainte de existenţa Romei din Peninsula Italică. Se ştie că Enea s-a născut pe Masivul Ghergar Ida şi s-a cununat cu prinţesa Creusa / fiica regelui Teucrian Priam (ea a murit când a căzut Troia, în timp ce Enea salva pruncul) iar în ceea ce e acum Italia fiul lor a fondat Alba Longa 41,44 lat. N, 12,39 long. E, reşedinţa de pe malul Lacului Albano la poalele Muntelui Alban din S Romei - locul unde după mai multe generaţii s-au născut gemenii Romulus şi Remus; după cum a relatat istoricul Roman Tit Liviu 1:25, în timpul său încă se vedeau gorganele în care au fost înmormântaţi Curaţii (ştiuţi acolo şi ca Horaţi): probabil erau Cureţii din anturajele începuturilor, ajunşi acolo din Peninsula Anatolică. În Peninsula Italică, văduvul Enea a ajuns să se însoare cu o altă Gherga - după cum i-a prezis Creusa când a murit în distrugerea Troiei de către Ahei - şi anume cu o rudă îndepărtată a ei, Lavinia nepoata lui Circe (era fiica lui Latinus): aşa după cum a scris Romanul Vergiliu în “Eneida” 8:506, la stabilirea sa în Italia Troianul Enea s-a înţeles cu Tarchon, conducătorul E/Truscilor (aceia în alfabetul lor naveau “G”, astfel încât regele lor Tarchon - fondatorul Dinastiei Tarquine - era Garchon / Gargon, patriarhul Dinastiei Garghine). Priam a fost ultimul rege din Dinastia Ghergară care conducea Troia iar prin fiica şi ginerele său Enea (conducătorul Dardanilor în Războiul Troian), unul dintre descendenţi a fost Romulus - fondatorul Romei - care aşadar era urmaş Gherga. George Grote în “Istoria Greciei” din 1851 scria: “Herodot a notat că locuitorii aşezării Gherghis ocupau o porţiune din N Masivului Ida, la răsărit de Darda-nele, ca rămăşiţe ale Anticilor Teucriani (în concepţia lui, ei erau Troianii descrişi în ‘Iliada’); denumirea Teucrianilor s-a pierdut, păstrându-se doar în scrieri ca ale lui Kefalon din Gherghis (al cărui loc de naştere se pare că a fost oraşul Gherghis ori era dintre Gherghiţii de lângă Cume) sau Hellanicus din Lesbos / scriitor din secolul V î.C., de la care a trecut la poeţii ulteriori şi la epica Latină. A existat de asemenea o localitate numită Gherghita lângă izvorul Râului Kaikus, deci în Misia. Corespunzător lui Strabon, Gherghiţii de lângă Cume s-au aşezat pe Masivul Ida, la Gherghi / Gargara. Probabil că locuitorii ne-Eleni, atât din zona Cume, cât şi din zona Ida, erau înrudiţi, cei ajunşi pe Ida fiind deja Greci, contribuind astfel la conversia acelui loc din Teucrian în Grecesc. Într-una dintre dislocările violente - devenite frecvente în Anatolia mai ales în timpul succesorilor lui Alexandru cel Mare - populaţia Teucriano-Greacă a Gherghiţilor Masivului Ida a ajuns până la izvorul Kaikus datorită lui Attalus, conducătorul Pergamului”. Este de ştiut că valoroasa bibliotecă a filozofului Aristotel - născut în Peninsula Chalki-dikos din Macedonia, care era însurat lângă V Anatoliana Gargara, în Assos cu fiica conducătorului - a fost îngropată la Skepsis de teama lui Attalus şi din acea cauză s-a deteriorat grav, de umezeală şi carii: Aristotel (care nu era Elen, ci Macedonean) l-a cuprins în testament pe botanistul Tyrta-mos / Teofrast din Insula Lesbos ca moştenitorul bibliotecii sale iar acela a lăsat moştenire tot - şi biblioteca sa - lui Neleus din Skepsis, ai cărui descendenţi au ţinut un timp lung documentele ascunse într-o pivniţă. Pentru Aristotel, cel mai înalt nivel de bogăţie era fericirea, adică activitatea raţiunii în concordanţă cu virtutea; după spusele lui, “cei morţi sunt mai fericiţi decât cei vii şi a muri 100


înseamnă a te întoarce la adevărata ta casă” (discuţia referitoare la virtuţile dreptăţii lansată de Makedonul Aristotel a reprezentat punctul de plecare al sistemelor actuale de dreptate: pentru el, elementul fundamental al dreptăţii era tratamentul egal al cazurilor asemănătoare, o idee ce i-a determinat pe gânditorii de mai târziu să stabilească asemănările relevante, căci Aristotel distingea între dreptatea la împărţirea bogăţiei - dreptatea distributivă şi dreptatea prin despăgubire, cum ar fi pedepsirea cuiva pentru răul pe care l-a făcut, adică pedeapsa juridică; noţiunea de dreptate a rămas importantă pentru ideea statului de drept, concept fundamental în filozofia politică). Natura spirituală a Makedonului Aristotel a fost diferită de cea a Elenului Platon, Aristotel afirmând despre Platon că a dublat prin “teza ideilor” realitatea în mod inutil (căci Aristotel era un spirit realist, înţelegând lucrurile naturalist / ştiinţific): Aristotel nu era Elen ca Platon, ci era Makedon din Stagira 40,31 lat. N, 23,45 long. E / Nordul Muntelui Athos. Ideile lumii lui Platon, preluate de la Mama Ida (cosmosul fiind universul Ideii-Cuvânt), urmăreau ca rezultat un nou Olimp, cel creat de om însuşi; învăţăturile filozofului Aristotel, care a fost dascălul lui Gergithios / propagandistul Imperiului lui Alexandru “cel Mare” (exprimate în lucrările salvate în zona Gherghiţilor unde savantul a fost însurat), au constituit timp de peste 2 milenii importante resurse pentru omenire.

Podgoriile Gherga

Gherghiţii dintre Sacrul Masiv Gargaron / Ida şi Strâmtoarea Darda-nelelor au beneficiat timp îndelungat de struguri şi vin, producţii furnizate de pildă în mileniul II î.C. Curţii Troiane şi în mileniul I î.C. Curţii Persane. Podgoriile Gherga - generic denumite în vechea Greacă Gergithion - în timp s-au întins pe coasta V Anatoliană de la Delta Râului Gediz la Golful Idaios (în spaţiul căruia e Insula Lesbos 39,10 lat. N, 26,20 long. E), pe malul Darda-nelelor, până în N la ceea ce Latin a rămas ştiut drept Gergithium. O foarte veche Podgorie Gherga a fost la Gargara denumită şi Gargaris - pe malul Golfului Idaios / Adramyttenos, azi Edremit, pe un loc unde a apărut portul Cebni; Tabula Peutingeriana a indicat importanţa Gargarei prin 2 turnuri, pe drumul dintre Antandros şi Assos:

101


La sfârşitul secolului VI î.C., geograful Grec Phileas a plasat Gargara între Assos şi Antandros iar în secolul IV î.C. istoricul Ephorus din Cume - principalul port al Eoliei - a reconfirmat vecinătatea Gargara cu localitatea Assos / azi Behram 39,29 lat. N, 26,20 long. E (zona Sudică a Masivului Ida se numea Plakos - cu principala localitate Teba - iar lângă portul Cume, arealul la N gurii Râului Hermos se numea Plakeia: denumirile rezonau deopotrivă cu cea anterioară Pelasgă şi cu cea ulterioară Vlachă); în secolul I, Anatolianul Strabon a scris în “Geografia” XIII 1:58 “Gargara a fost întemeiată de cei din Assos, fără să aibă însă o populaţie înfloritoare”. Podgoria era în strânsă legătură cu aşezarea Gargara II de la poalele Sacrului Munte Gargar / Ghergar Ida; zona a fost proverbială în vechime pentru fabuloasa ei fertilitate: e binecuvântată de 2 climate blânde, iarnă caldă şi respectiv vară însorită, cu o bogăţie de izvoare tot anul (irigarea în solul vulcanic face capabile recolte repetate şi abundente, de care se minunau chiar şi localnicii Ghergari, zona acum fiind cea mai productivă în domeniul măslinelor a Turciei). Poetul Vergiliu Maro / Vergiliu a menţionat în Georgice - lucrare sprijinită de către consilierul cultural imperial Gaius Mecena 70-8 î.C. - fertilitatea Gargarei (urmat de Ovidius Naso 43 î.C. - 18, Lucius Seneca 4 î.C. - 65, Gherganul Sidonius Apollinaris 430-489 şi alţii, ca referinţă agricolă exemplară); de pildă, în prima carte a “Georgicelor” (“Agricultura”, versurile 100-103), în traducerea din 1906 de la Tismana a poetului Român George Coşbuc, apare: “Umedă vară să cereţi, plugarilor, însă senină Iarna. De-o iarnă cu praf e vesel şi câmpul cu ierburi, Vesel şi grâul. Iar Misia n-are nicicând mai bogate Spice, de holdele lui se miră chiar însuşi Gargarul”. Locaţia a fost plasată de geograful German Alfred Philippson (care a studiat zona începând cu 1887) după cum se poate observa pe harta următoare:

limpede: ‘În tihnă dormea pe Gargaros părintele Zeus’. Epicharm, poet din vremi bătrâne (secolul V î.C.), spune în opera sa ‘Troienii’: ‘Zeus - stăpânul - locuia pe Gargaros, vârf acoperit de zăpezi’. Din aceste pasaje rezultă că vârful Muntelui Ida se numeşte Gargara. Voi înşira acum pe cei care au vorbit de o aşezare Gargara. Ephorus - istoric de largă faimă - zice în cartea V: ‘Gargara este aşezată lângă Assos’. Nu numai Ephorus, ci şi Phileas - vechi scriitor - în cartea intitulată ‘Asia’ aminteşte că: ‘Lângă Assos este Gargara, aproape de Antandros’. Se citează şi o carte de elegii, a lui Aratus (secolul IV î.C.), în care se pomeneşte de un oarecare poet Diotimos: ‘Îl plâng pe Diotimos, care - şezând pe bolovani - tălmăceşte copiilor Gargarieni buchiile’. Din acestea aflăm şi de numele cetăţenilor, care se cheamă Gargarieni. S-a dovedit, aşadar, că numele ‘Gargara’ înseamnă când vârful muntelui, când oraşul de la poalele acestuia. Vergiliu vorbeşte de oraş, nu de vârful muntelui. Să cercetăm acum de ce a menţionat Gargara ca un loc bogat în roadele pământului. Se ştie - în adevăr - că Misia întreagă se bucură de foarte bogate recolte, datorită umidităţii solului. De aceea şi Vergiliu, după ce în versuri vorbeşte de veri umede, adaugă: ‘Cu nici o podoabă nu se făleşte atât de mult Misia’. Parcă ar zice: orice ţinut - având ploi la timp potrivit - va dobândi rodnicia câmpiilor Misiei. Iar când Homer spune ‘Ida cea plină de izvoare’ înţelege ogorul de sub munte. Gargara se bucura deci de atât belşug de roade, încât cine voia să exprime un ‘număr mare’, o ‘mulţime imensă’, reda aceasta prin ‘Gargara’. Martor este Alceu (poet din Insula Lesbos, de la sfârşitul secolului VII î.C. şi începutul secolului VI î.C.), care într-o tragicomedie grăieşte astfel: ‘Am întâlnit pe câmp foarte mulţi, ducându-se la serbare; să fi fost vreo 20. De pe o măgură văd o mulţime de oameni, aşezaţi în cerc: Gargara’. Precum se vede, e limpede: Alceu a întrebuinţat cuvântul Gargara cu sensul de ‘mulţime’. Tot astfel, Aristomenes în fabulele sale: ‘Înăuntru, avem o mulţime de oameni (Gargara)’. Iar comicul Aristofan - cum este el bun de glume - alcătuieşte (la sfârşitul secolului V î.C.) din Gargara ‘mulţime’ şi produce un cuvânt nou pentru nisip, voind să arate un număr infinit; astfel, în comedia sa ‘Acharnienii’ spune: ‘Durerile mele sunt nenumărate, ca nisipul mărilor’. Şi Varro - în satirele sale - a întrebuinţat deseori vorba respectivă, pentru a indica o mulţime. Aristofan însă a adăugat Gargara pentru a exprima o mulţime imensă. Aşadar - după cele discutate aici - sensul versurilor lui Vergiliu este acesta: ‘Dacă mersul vremii ne dă o iarnă senină şi o vară ploioasă va fi cu mare priinţă roadelor; aceste condiţii atmosferice sunt atât de necesare ogoarelor, încât, fără ele, nici faimoasele pământuri - atât de fertile, prin natura lor - nu vor răspunde numelui lor de rodnicie’. După Misia, citează pe nume Gargara. Pare - în adevăr - că oraşul acesta, aşezat în vatra Muntelui Ida, este irigat de apele ce coboară dintr-acolo şi astfel poate să nu prea ducă dorul ploilor de vară. Pentru ca să întărim interpretarea pe care am dat-o acestui text, că - în adevăr - sunt umede nu numai Ţinutul Gargara, vecin cu Muntele Ida, ci şi câmpiile întregii Misia, putem aduce martor pe Eschil: ‘O! şi voi, ape Misiane!’ Am arătat, în discuţiile noastre de aici, ce a luat Vergiliu de la Greci”. Din această geneză Ghergară a apărut şi la Români verbul de a se “agrega” pentru adunarea în mulţimi / aşa după cum filologul Român Treboniu Laurean 1810-1881 a explicat pentru Academia Română în “Dicţionarul Limbii Române” din 1871 (ori s-a ajuns la spiritul gregar - al grupării în cârduri - ce îndeamnă la pierderea individualităţii în mijlocul mulţimii, cu

La începutul secolului V, Nord Africanul Macrobius a analizat ce a scris Romanul Vergiliu în secolul I î.C. în “Georgice”, prin cartea V din “Saturnalia” (în traducerea din 1960 de la Timişoara a lui Gheorghe Tohăneanu, pentru Academia Română): “Gargarele sunt în Misia, care este o provincie a Helles-Pontului. Numele ‘Gargara’ este un plural, pentru că atât creasta Muntelui Ida, cât şi oraşul de sub acelaşi munte poartă acest nume. Despre vârful muntelui, Homer se exprimă în ‘Iliada’ 7:47 astfel: ‘sosi pe Gargaros, creştetul Muntelui Ida cel plin de izvoare, adăpostul fiarelor’. Acelaşi Homer - în alt loc, ‘Iliada’ 14:346 - se exprimă mai 102


extindere până la cârdăşie / adică însoţirea pentru fapte ilegale); strângerea în “gârguri” / “gherguri” - ori cârduri - a dus prin Etruscul “terg”, după cum a explicat în 1998 Lazăr Tonciulescu, la denumirea de târguri în răsăritul European / din Balcani până în Finlanda: de exemplu, oraşul Turku din Finlanda e numit aşa fiindcă Medieval era mare târg (de altfel şi ţarcul - locul îngrădit pentru animale - echivalat cu Iranianul “cark”, Albanezul “thark”, preluat de Ruteni drept “carka”, etc. este un exemplu similar cu cel al târgului, oaia din ţarc cu lâna lungă şi aspră fiind ţurcană / rasă formată în Carpaţii Epocii Pietrei, ca primul tip de oaie la Români inclusiv acum, datorită însuşirilor sale de rusticitate, rezistenţă şi adapatabilitate sporită). Este de remarcat Masivul Ţarcu ca referinţă pentru Bănăţeni, în Ţinutul Gugulanilor: simetria Gargu - Ţarcu nu poate fi decât străveche, chiar Pelasgă (în prezent, Cabana Cerbul - centrală în staţiunea de pe Muntele Mic din Masivul Ţarcu, la care accesul este cu cel mai lung telescaun din Europa - e administrată de Gugulanul Ioan Gherga). Este de ştiut că după Războiul Troian, în V Anatoliei (mai ales în Caria, ca de exemplu în Efes şi Milet, oraşe puternic dominate de Gherghiţi), principala celebrare din an a gemenilor Ghergari Artemis şi Apollo care le patronau - denumită Targheli / Tharghelia - era primăvara, în calendarul Grec luna mai chiar fiind numită “Thargelion”: la început a fost cu sacrificiile umane ale prizonierilor, criminalilor ori handicapaţilor - ca “ţapi ispăşitori”, victimele nebucurându-se de respectul comunitar - sărbătoarea fiind pentru purificare, apoi jertfindu-se miei, consumându-se supe de cereale şi felii de tort, într-un ritual de fertilitate; în timpul festivalului, la care se adunau mulţimile locale, de la bătrâni la copii, printr-o operaţiune de “farmacie” erau aleşi oameni liberi de rang inferior - ca neîndemânatecii, bastarzii, cerşetorii, ş.a. - care să părăsească aşezarea, fără îngăduinţa de a se întoarce (răniţii băştinaşi din lupte nefiind vizaţi, căci aceia erau eroi). Sărbătoarea Thargheliilor a fost foarte populară şi în coloniile Carianilor dintre Geţi, din Callatis / Mangalia până în Olbia / de la gura Bugului (lângă gura Niprului). Despre termenul de “târg”, sunt de ştiut radicalul pre Indo-European “terg”, Sanscritul “durga”, Hititul “gurta”, etc.; prin “burg”, Germanic se înţelegea mai mult decât “târg”: însemna loc întărit, legat de radicalul Indo-European “berg”, din care a provenit şi cel de loc înalt sau munte / astfel, Burgundia ar fi Muntenia. La aşezări, sufixul “burg” desemna citadela cu gard, însemnând castru: provenea din Latinul “burgus” pentru “fortăreaţă”, ce era transliteraţia Grecului “pyrgos” derivat din Anatolianul Pergam / Bergama (oraş ce iniţial aparţinea Troiei Gherghiţilor). De altfel, Burgundu făcea parte din Munţii Baikal iar în N Caucazului a existat Burgu-stan (istoricul Anatolian Agathius din secolul IV a scris că un trib Hun era cel Burgund, primul conducător al Burgundiei fiind Guðher / Gugher sau Gundahar / Gunther 385-437, ucis - datorită unei trădări - de împăratul Attila al Hunilor). Ca fapte diverse, în legătură cu mulţimea imensă numită Gargara de vechii Greci (similar după cum gruparea cailor era denumită în vechea Română gherghelie): Ţiganii / Romii folosesc termenul “cherga” pentru a se referi la aglomeraţiile de oameni; în 1938, matematicianul Evreu Edward Kasner (1878-1955), de la Universitatea Americană Columbia, a imaginat uriaşul număr 1 urmat de 100 de 0 ca “googol”, ceea ce a dus la denumirea celui mai mare motor de căutare acum pe Internet:

(Un alt termen tehnic a fost cel de “quarc” dat în 1964 de fizicianul Evreu Murray Gell-Mann particulei elementare ce interacţionează prin forţa nucleară puternică şi care constituie materia “grea”). În capitolul următor - 21, “Despre diferitele soiuri de pahare” - Macrobiu a scris: “Adesea Vergiliu dă paharelor nume Greceşti; iată exemple de Karkesion din ‘Georgice’ (4:380-381): ‘Ia aceste pocale Karkesia pline cu vin Meonian (adică Lidian) / Să le închinăm oceanului’. În alt loc (‘Eneida’ 5:77): ‘Atunci varsă, după datină, în cinstea lui Bachus / Dionisie, 2 cupe (Karkesia) de vin curat’. Ce formă aveau? Şi cine a amintit de ele? Nimeni nu cercetează, ci fiecare se mulţumeşte să ştie că sunt pahare, de diferite soiuri. Privind Karkesia, al cărui nume nu ştiu de va fi găsit vreodată la vreun scriitor Latin iar la cei Greci foarte rar, nu văd pentru ce nu se îndeamnă nimeni să cerceteze: ce-i cu aceste cuvinte străine? Karkesium este o cupă cunoscută numai Grecilor. Pherekydes aminteşte de ea în ‘Istoria’, spunând că Jupiter / Zeus a dăruit Alcmenei - drept preţ pentru dragoste - un Karkesium de aur (ea l-a născut pe Hercule, fiul lui Zeus). Karkesium este un vas zvelt, puţin îngustat pe la mijloc, având toarte uşor reliefate dar prelungindu-se din vârf până la picior. Asclepiades, bărbat care se distinge printre Greci prin cultura şi temeinicia pregătirii sale, crede că vorba Karkesium vine dintr-un termen marinăresc. În adevăr, spune dânsul, partea de sus a pânzelor corăbiei se numeşte Karkesium, de la care spre ambele părţi ale pânzei - pleacă aşa-numitele ‘coarne’. Dar nu numai Asclepiades a pomenit de acest gen de pahare, ci şi alţi poeţi iluştri, cum e poeta Sappho (din Lesbos, secolul VII î.C.), care zice: ‘Toţi aveau Karkesii şi făceau libaţii’. Cratinus (secolul V î.C.) în comedia sa a pomenit: ‘Avea un veşmânt unicolor, o haină şafranie, un Karkesium pestriţ’. Iar Sofocle (tot în secolul V î.C.), în piesa întitulată ‘Tyro’: ‘La masă, lângă mâncăruri şi Karkesii’. Asta aveam de spus despre Karkesii, necunoscute Latinilor şi menţionate numai de scriitorii Greci”. În paralel, Ghergarii / Gherghiţii au dezvoltat la Nord de Gargara şi Gherghis - până pe coasta Dardanelelor, în Ţinutul Lampsacus / azi Lapseki 40,20 lat. N, 26,41 long. E - celebra, în Antichitate, Podgorie Gergithium: vinul său era de calitate şi în cantitate mai mare decât cel produs în Gargara; în mijlocul Podgoriei Gherghiţilor, pe Colina Tereia / azi Jali Dagh, era Templul Mamei Zeilor, Kybela (Lampsakos - protejat de falicul Zeu Min / Şiva - era principalul loc de venerare al “păzitorului” grădinilor şi viilor Priap / fiul lui Hermes şi al Afroditei, cinstit în iniţierile dionisiace).

103


strategic; prin cucerirea cetăţii era deschis drumul spre Dardanele, ce era pe întregime blocat de Gergis / Gherghis. Henry Schliemann a publicat o lungă inscripţie din 274 î.C. pe care a găsit-o acolo: Antiochos I dona lui Aristodikides din Assos pământ din ‘teritoriul ce mărgineşte regiunea Gergis sau Skepsis, pentru a-l include fie în Ţinutul Ilionului, fie în al celor din Skepsis’. Regiunea Skepsis era în câmpia din Nordul Râului Scamandru; dacă terenul era de luat de la limita regiunii Gergis şi adăugat fie Ilionului sau Skepsis însemna că era apropiat singurului punct unde cele 2 erau în contact şi anume în vecinătatea defileului Bunarbashi străjuit de Bally Dagh. În continuarea inscripţiei apare că prima moşie din terenul donat avea numele Petra, ce era un fort utilizat pentru refugiu în caz de nevoie; lui Aristodikides i s-a cerut să-l rezerve pentru casa regală atunci când aceea va solicita, din motive de siguranţă. Adjectivele Gergithian ale lui Apollo şi Sibilei nu derivă decât de la regiunea Gherghiţilor, care acopereau o vastă parte din ţară”. În Antichitate zona a intrat în posesia Romană, după cum se vede pe atlasul întocmit de Heinrich Kepert în 1898:

Kybele Istoricul Britanic Walter Leaf a scris în 1912 despre Gergithion / Gergithium în contextul topografiei Văii Scamandru (începându-şi analiza de la Troiana aşezare Dardanos 40,04 lat. N, 26,22 long. E / Turcia, de pe malul Anatolian al Dardanelelor, la jumătatea distanţei dintre cetatea Troiei şi vadul de la Abydos): “La N de Dardanos sunt dealuri paralele cu ţărmul; în spatele acelora, Gherghiţii / Gergithai trebuie să fi trăit în aşezări mici, în unele ocupânduse de turmele lor, în altele producând cherestea. Acele dealuri în mare vechime fără îndoială erau puternic împădurite cu pini şi stejari; nu se puteau dezvolta mari localităţi decât în vecinătatea minelor de aur de la Abydos. Teritoriul Gherghiţilor trebuie să se fi întins pe o distanţă considerabilă spre Nord; în Ţinutul Lampsacus a fost o regiune ce era denumită Gergithion, faimoasă pentru vinurile sale. Aceea probabil era în valea superioară a Râului Praktios / Bargus azi Bergaz - ce e separată de partea inferioară printr-un defileu dificil, însă este uşor accesibilă dinspre Lampsacus, peste dealuri (pe acea rută a mărşăluit Alexandru cel Mare, de la Abydos la Granikos). Limita sa Sudică poate fi numai ghicită: cel mai probabil s-a întins până în Valea Scamandrului, la defileul Bunarbashi şi pe o mică distanţă dincolo de el spre SV, zona acolo având acelaşi caracter deluros. Gherghis era în extremitatea Sudică a regiunii indicate de Herodot ca a Gherghiţilor, avându-şi numele de la ei, la fel ca şi Podgoria din partea Nordică a regiunii Gherghiţilor. Regiunea Gherghiţilor a fost adiacentă Ţinutului Ilionului, la aceeaşi distanţă ca şi de Rhoiteion în partea cealaltă, corespunzând cu ceea ce s-a auzit despre Gergis cu fiecare ocazie când a apărut ceva îndeajuns de important ca să fie înregistrat de istorie. Xenophon, care a fost în armata Spartană, a relatat atacul din 399 î.C.: imediat după ce au fost ocupate Kebren şi Skepsis, oştirea s-a întors spre Gherghis, nu pentru tezaurul adăpostit, ci pentru că era cetatea vitală

Din relatările Anticilor se ştie despre cel mai grozav vin al Misiei - “moşiei” Troiei - că era cel de la Podgoria Gergithium, superior celui din Lampsacus sau Pergam. Lângă Gergithium a fost oraşul Abydos, ce avea atât minerii care săpau după aur, cât şi primul far din lume - la vadul trecerii din Asia în Europa - şi Myrmissus / Mermessus, loc considerat de unii ca acelaşi cu cel al naşterii profetei Gherghiţia (în anul 311, profesorul Lactanţiu în “Instituţiile divine” 1:6 a scris că distanţa dintre Marpessus - din vecinătatea Gherghis - şi Gergithium nu era mare). Vinul Gherga a rămas faimos timp îndelungat; de pildă, Artaxeres I - regele Perşilor începând cu 465 î.C. - a cerut generalului Elen Temistocle (unul dintre artizanii victoriei de la Maraton, care apoi însă a schimbat tabăra) să-i asigure personal vinul din Ţinutul Lampsacus - unde principala Podgorie era a Gherghiţilor - ceea ce acela a făcut până când s-a stins, în 459 104


î.C. În 2005, istoricul Turc Mehmet Bircan a schiţat zona, populată din S de la Gargara, inclusiv în Gergis (lângă care a apărut oraşul Troiei), până în N, de Gergites:

Podgoria Gergithion - conform şi savantului Englez Walter Leaf în 1911 - era pe Valea Hermos / Gediz: din delta aceluia în amonte până la auriferul afluent Pactolus. Aşa cum istoriograful Grec Ephoros susţinea în secolul IV î.C., că odată întreaga coastă, de la Cume - portul Gherghinilor - până la Abydos / unde era Farul Dardanelelor, se chema Eolida / Aeolia, Valea Pactol a fost populată de Gherghiţi: acolo se terminau Gergithion - Podgoria Gherga din Sud - şi tot acolo se încheia răspândirea populaţiei Gherghiţilor din Nord (întinsă de la marea plantaţie Gergithium din N şi Gherghis / Gergae, peste Muntele Garganus, până în zonă; după încheierea în secolul VI î.C. a domniei lui Cresus, cel mai bogat Anatolian - tronul lui din Lidia fiind cucerit de Perşi Gargara şi Gherghis (din Ţinutul Ilionului / Troiei) au început să emită monede, inscripţionate şi acelea Ghergan. Aşadar, pe coasta V Anatoliană de la S la N - probabil şi în aceeaşi succesiune cronologică - au existat 3 zone viticole ale Ghergarilor / Gherghiţilor, marcate de:  Ţinutul / regiunea Cume a Gherghinilor - Larisa (Gergithion)  Gargara - Assos - Antandros (Gargaris)  Gherghis - Abydos - Lampsacus (Gergithium)

În anul 19, Anatolianul Strabon a prezentat prin “Geografia” XIII 1:19: “În Ţinutul Lampsacus se află un loc foarte roditor în viţă de vie, numit Gergithion”. Apoi, acelaşi geograf Antic Grec a mai scris: “Există şi un oraş Gergitha întemeiat de Gergiţii din Kymaia; căci se află şi acolo un oraş, cu numele la plural şi feminin, Gergithes, unde s-a născut Kephalon Gergithul”. (Savantul se referea la Gergis / Gherghis). El a încheiat referinţele Ghergane din acel paragraf 19 al primului capitol din cartea XIII cu: “Şi azi se vede un loc Gergithion în regiunea Kymaia, lângă Larisa”. Se înţelege că în regiunea Kymaia, a Cumei Gherghinilor, lângă Larisa / Phriconis 38,40 lat. N, 27,01 long. E, acel “loc” Gergithion nu era localitate (ce ar fi fost explicit indicată aşa, mai ales că nu au rămas ruine semnificative); deoarece a fost similar notată - tot de el - ca Podgoria Nordică a Gherghiţilor, era deci în Sud tot aşa, o Podgorie Gherga. Portul Cume - ce a dat numele Ţinutului Kymaia / Cumane - a fost înfiinţat de Amazoane împreună cu partenerii lor Gargari iar după Războiul Troian, la sfârşitul mileniului II î.C., a fost întărit de Gherghini (după cum a notat şi învăţatul Athenaeus în secolul III).

Femeie din Cume (secolul I î.C.) Tradiţia mult respectată de Gherga în podgoriile Troiei de a purta “târşuri” - adică bastoanele lui Dionisie, împodobite cu vrejuri de viţă de vie şi de iederă / “iarba lui Osiris” - a fost perpetuată după Războiul Troian de cei plecaţi spre apus, dintre ei şi de lângă ei, ştiuţi ca Trusci / Etrusci în Peninsula Italică şi ca Aga-Târşi, însemnând conducătorii lor, prefixul “aga” în vechea limbă aia desemnând, stabiliţi în Carpaţi (privind Aga-Tîrşii / Agatârşii şi E/Truscii - utilizând târşurile - introducerea unei vocale a făcut diferenţa); o zonă Anatoliană de tranzit Aga-Târsă a fost Bitinia / Bithynia 105


(însemnând regiunea celor cu bâte, vecina Nordică a Frigiei şi Mysiei, de la Pontus / Marea Neagră). În timp, marile plantaţii de viţă de vie ale Gherghiţilor din regiunea Troas / Troada au dispărut, în prezent fiind înlocuite de alte culturi (încă din fructuosul timp al Troiei, printre podgorii erau tot felul de livezi dar şi diverse plantaţii). În vechea Română, livezilor - dar şi luncilor - li se spuneau “trăoaş” (iar ca “trus” se ştia mustul, cuvântul Românesc “strugure” provenind astfel).

Regatului Troiei (fiind la hotarul său): apoi erau Carianii = Gherghiţii (a căror ţară a ajuns să se consolideze numai la S de Râul Meandru - cu metropola Milet la gura sa - între cele 2 regate, anume Troia din N şi Caria din S, pe coasta V Anatoliană dezvoltându-se marele oraş Efes, controlând Ionia, adică regiunea apărută între Troia şi Caria). În 1999, arheologul American Stephen Mitchell a indicat pe o hartă principalele vestigii istorice din V Anatolian:

Întemeietorii Troiei

Urmașii Atlanților – din rețeaua acvatică Okeanos, la care navigația conta – au păstrat culoarul Strâmtorilor BosforDardanele (dintre Pont și Egeea / unde Marmara găzduia cândva cel mai mare port al Imperiului Atlant) sub controlul lor, timp îndelungat; Gherghiții – activi între Marea Neagră și Marea Egee - au fost știuți încă din perioada arhaică Greacă drept “corăbieri sacri” (după cum a publicat într-un studiu despre Histria din 2005 Dr. Zoe Petre): Gherghiții continuau tradițiile de navigări ale piraților Cariei / Țării Gherghiților și “Oamenilor Mării” / Mediterane. Regatul Troiei – de veghe la fosta Poarta Atlantă – a fost o mare putere maritimă a Epocii Bronzului (a și îngrijit – în premieră mondială - primul Far din lume, pe malul Anatolian / Asiatic al Strâmtorii Dardanele): așa după cum a rămas atestat în istorie, conducătorii Troiei au fost Gherghiți. În Troia, Gherga a fost prezent pentru o perioadă de peste 3 milenii - dinaintea întemeierii, ce a fost la începutul Epocii Bronzului, până după timpul lui Iisus - după cum au reţinut mărturiile despre Troia, după cum au probat dovezile arheologice sau după cum au fixat în scris vechile consemnări, ultima Antică fiind a Carianului Pausania, care în secolul II a mai întâlnit 60 de locuitori în Gherghis (ultimele fortificaţii ale Troiei au fost distruse de Goţi, în secolul III, stabilirea apoi a capitalei imperiale chiar la Bizantion / Constantinopol - în relativă apropiere - determinând şi închiderea târgului său); înspre S, influenţa Troiană directă a fost după Insula Lesbos, pe coasta Anatoliană la Marea Egee mai încolo de portul Cume, până în ceea ce azi e portul Izmir - fost Smyrna - cândva aparţinând 106


În imaginea următoare este o vedere din secolul XIX dinspre ruinele Troiei - peste ruinele Gherghis I - cu perspectiva către Muntele Gargarus / Masivul Ida, publicată de Germanul Henry Schliemann (cel care în 1873 a descoperit cetatea Troiei; în 2008, aflat în Timişoara, arheologul Turc Halil Demirderel de la “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene”, şi-a exprimat opinia despre cercetătorul German Henry Schliemann că în căutările sale a distrus multe din valoroasele vestigii Troiane):

din frustrări, manifestate prin tendinţe distructive; paşnicii Hiperborei Ghergani au fost nevoiţi în timp să-şi modeleze comportamentul prin antrenament - ca reacţie la realităţile cu care s-au confruntat - ajungând şi mari războinici (de altfel, se ştie că în istorie glorificarea eroilor n-a fost pentru neutralitate). La Hiperborei îşi avea leagănul şi doctrina nemuririi sufletului - Antic răspândită din India până la Gheţi / Ghetoi în Greacă - iar Gherga a fost Hiperboreu. Mai ales gemenii Gherghiţi Apollo şi Artemis erau veneraţi de Grecii vechi drept “Hyper-boreeni / Hiperborei”, adică printre cei de provenienţă extrem Nordică / inclusiv de sorginte Siberiană.

Troia face parte acum din patrimoniul universal UNESCO. Inclusiv istoricul actualului oraș Can 40,02 lat. N, 27,03 long. E din NV Anatolian - și al districtului cu același nume din Turcia – face referire la Gherghiți ca primii săi locuitori, în fostul Regat Troian. Din vremurile cele mai vechi, oamenii venerau mama naturii - divinitatea fertilităţii numită diferit, funcţie de zonă / ea fiind însă aceeaşi pretutindeni. Mitologia Greacă, bazată şi pe memoria colectivă, făcea referire la generaţiile din trecut de aur, argint, bronz şi fier (în ordinea primelor 3 ajungând să fie cunoscute onorarea prin medaliile olimpice); ultimele 2 se suprapuneau cronologic Epocilor Bronzului şi Fierului iar logic cele anterioare - istoric ale Epocii Pietrei - erau demarcate de Potop, echivalând de argint posterior Potopului iar de aur anterior Potopului. Acele generaţii ale Epocii Pietrei sunt ştiute pretutindeni în lume că au fost dominate de Uriaşi care în general preferau să locuiască pe înălţimi / din care au provenit şi Pelasgii (vechii Greci au dezvoltat cele mai consistente relatări literare despre Titani, Giganţi, eroi, toate culturile vechi menţionându-i - şi în India, Mesopotamia, etc. - cum de pildă cele 4 ere numite Yuga de către Civilizaţia Ghaggar, asociate cu culorile roşu, alb, galben şi negru, au fost ulterior corelate de vechii Greci cu metale şi populate de Uriaşii din respectivele neamuri, concret primul timp fiind dominat de ei). În 2008, câţiva cercetători Olandezi au probat că în general bărbaţii scunzi sunt mai agresivi decât cei de statură înaltă - sindromul bărbatului scund datorându-se unui complex de inferioritate, compensat printr-un comportament posesiv - în vechime înălţimea oamenilor fiind şi unul dintre elementele frumuseţii / Gherga, inclusiv divinii gemeni Gherghiţi Artemis şi Apollo (Gergithia şi Gergithius) fiind constant prezentaţi astfel: înalţi, în comparaţie cu contemporanii lor. Potrivit neurologului Francez Andre Soulairac 1913-1994, agresivitatea e un mijloc extrem de adaptare şi stă la baza emoţiilor negative, fiind o pulsiune dorind să depăşească sentimentele de inferioritate rezultate

Vase Troiane Egiptenii vechi şi vechii Greci ştiau că Hermes, bunicul lui Gherga - numit Ham de Evreii vechi - a făcut primele măsurători ale Pământului, Apolloniu din Rodos, care a fost custodele Bibliotecii din Alexandria în secolul III î.C., menţionând că în Gorghis / Colchis Amazoanele (dintre Caucaz şi Crimeea - respectiv dintre Marea Gherganilor / Caspică şi Marea Karga / Azov - partenerele puternicilor Gherga dintre Caucaz şi Capadochia) aveau nişte columne foarte vechi pe care erau indicate toate limitele extreme ale drumurilor pentru călătorii pe uscat ori mare: probabil acelea făceau parte din multele învăţături oferite înainte de Potop femeilor de către rebelii îngeri necastraţi Grigori, descrişi de patriarhul Enoh / Eno; Gherganii au călătorit mult, prezenţa lor regăsindu-se la fondarea multor aşezăminte de referinţă în istoria lumii. “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene” din Ankara / Turcia afirmă prin albumul său de prezentare că la încheierea Epocii Pietrei - adică sfârşitul mileniului IV î.C. - cea mai dezvoltată parte a Anatoliei era în NE: arealul confirmat al Amazoanelor şi Ghergarilor. După Potop, începând cu mileniul VI î.C., apusul Anatoliei a fost arid pentru timp îndelungat, ceea ce n-a favorizat locuirea masivă, însă situaţia s-a ameliorat în mileniul IV î.C., prin condiţii ce au favorizat stabilirea de noi aşezări; aceasta s-a întâmplat şi datorită 107


Oscilaţiei Piora, de reducere a energiei solare de la sfârşitul mileniului IV î.C. - fapt documentat printre alţii în 2004 de către glaciologul Lonnie Thompson de la Universitatea Ohio / SUA - perioadă când Garga l-a botezat în India pe Krişna, în Sumeria lui Ghilga-meş s-a dezvoltat regalitatea, în aşezarea Gherga din Egipt a apărut prima dinastie a faraonilor iar Gargarii din Caucaz au fost determinaţi să părăsească acei munţi atunci, ajungând ca la poalele apusene ale Masivului Anatolian Ida / Gargaros să înfiinţeze Troia. Schimbările climatice mereu au declanşat migraţii ori să ducă la fapte ca începutul calendarului Mayaş atunci, crearea Stonehenge / Gargarus în Anglia - de Hiperborei cu pietre (având însuşirea că la răsăritul soarelui emit ultrasunete puternice) grele de tone, ce au fost transportate de la sute de km pe locul naşterii lui Leto, mama gemenilor Gherghiţi Apollo şi Artemis, conform celei mai vechi consemnări, a istoricului Ionian Hecateus / din Teos, contemporan cu împăratul Makedon Alexandru “cel Mare” - sau mai recent la denumirile Insulelor Gargare ale Islandei şi Groenlandei ajunse cu înţeles invers azi, respectiv ţară a gheţurilor şi ţară verde, în cazul lor un aport ulterior fiind adus şi de modificarea cursului spre ele a Curentului Golfului, datorită căruia în prezent de pildă nici fiordurile Norvegiene nu mai îngheaţă; curios este că observatorul iniţial numit Gorgar / de druizi Choir Gaur sau Gawr, acum de Englezi “Stonehenge”, se află situat pe glob exact în punctul unde azimuturile soarelui şi lunii la declinarea lor maximă fac unghi drept (în 2009, Britanicii Christopher Knight şi Alan Butler - prin lucrarea “Înaintea piramidelor” - au evidenţiat că în arhipelagul lor localnicii utilizau la începuturile civilizaţiei unităţile de măsură megalitice universale pentru spaţiu, timp, greutate şi temperatură, ce clar erau împrumutate / importate de la alţii, mai avansaţi decât ei). Analiza “Regelui Stonehenge” (mormântul din secolul XXIII î.C. al unui arcaş găsit în aşezarea Amesbury, cea mai apropiată de sanctuar), după cum a scris arheologul Britanic Brian Haughton în “Istoria secretă” din 2009, a relevat că avea circa 4 decenii, era din Alpii Austriei iar cuţitaşele sale de cupru au fost realizate în Franţa: aşadar - prin relicvele acelui personaj de rang înalt - sa dovedit realitatea contactelor în Europa dintre culturile distanţate geografic ale Epocii Bronzului. Ulterior, despre Epoca Fierului, se ştie că - la fel ca brahmanii - druizii (adică preoţii Ghergoi / Celţi), numiţi şi Gutuatri / “Gutu-atri”, erau cei care practicau sacrificiile; ei erau dispensaţi de serviciul militar şi de obligaţia plătirii impozitelor. Despre obiceiul că religia le interzicea scrierea învăţăturilor - la fel procedând şi Geţii - la sfârşitul mileniului I î.C. generalul Roman Iuliu Cezar afirma “pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând” şi deoarece, dacă s-ar încredinţa scrisului, învăţăceii şi-ar fi neglijat memoria (reţinerea era pe de rost a unui mare număr de versuri, învăţătura fiind secretă, pentru că era ezoterică, adică inaccesibilă neiniţiaţilor). “Druid” însemna “stejar”; în istoria Romanului Pliniu “cel Bătrân”, druizii au fost numiţi Magicieni: autorul relata că ei venerau vâscul şi stejarul în care creştea acela, menţionând că druizii nu practicau nici un ritual dacă nu exista o creangă de stejar în preajmă. Până în Evul Mediu, conducătorii din V Europei și-au etalat cu mândrie proveniența Troiană. Stabilirea capitalei Troiei Ghergarilor a fost la 2 secole după stabilirea primei capitale Egiptene Gherga (e de ştiut despre cetatea Troiei că în vechime denumirea consacrată a regiunii de la poalele apusene ale Idei era Troada şi cetatea ei era ştiută ca Ilion,

aşadar Troianii fiind locuitorii întregii regiuni, nu numai ai cetăţii); în convertirea consonantică “G” ca “T”/“D”, Troada de fapt era replica pentru regiunea “Groaga” - moşia “Gâruga” / “Gârăga” - a lui Gârgan / Dardan, ginerele lui Gheugru / Teucru.

Stonehenge Prin simpla transliteraţie “G” în “T” sau “D” se pot întrezări Gheugru - notat mult ulterior ca Teukru - socrul care i-a dat lui Gârgan / Dardan moşia Gâruga (a lui Gârga / Gherga): regiunea Târuga / Târuda - notată de vechii Greci ca Troada - larg cunoscută drept cea Troiană, populată de Ghergari / Ghergani. Patronul Ilionului - cetăţii Troiei, străjuită de Gherghi, la gura Meandrului Negru - era Hiperboreul Apollo iar Artemis, sora lui geamănă, era patroana Efesului, lângă gura Meandrului. Acum în Anatolia / Turcia, 4% din populaţie aparţine grupului genetic “N” ca al Gherga (adică peste 2,5 milioane de oameni).

Începutul Troiei În Ilion / Troia, azi Hisarlîc / Hissarlîk, în Turcia, erau crescuţi mai ales berbeci şi cai; prezenţa cailor la Troiani - dar şi la Cariani ori alţi Anatolieni - se datora faptului că uneori şi călătoreau mult, în ambele direcţii (la Nordul şi Sudul Anatoliei erau Mările Neagră, respectiv Mediterană): în răsărit / în Asia şi în apus / în Europa. Homer numea pe Troiani “îmblânzitori de cai” (iniţial caii serveau la tracţiunea carelor, călăritul lor fiind excepţional), obicei transmis de la ei în Balcani în principalele locaţii Pelasge de acolo, ca de pildă în Micene / Micena - “Cetatea Ciclopilor”, conform poetului Euripide din secolul V î.C., cu ziduri de peste 10 metri înălţime - şi Argos 37,37 lat. N, 22,43 long. E; 108


profesorul Olandez Paul Beekes a scris că “Micene, Teba, Atena, Corint, etc. nu sunt denumiri Elene, ci au provenit din Vestul Anatoliei, ca de exemplu Teba de lângă Adramytion” / Golful Idei (de pildă, în Caria exista Argos / denumire însemnând “strălucire” iar în răsăritul Masivului Troian Ida era Argesis, care a ajuns şi la Râul Argeş, în bazinul căruia odată a fost capitala Ţării Româneşti, Lacul Van - cel mai mare din Caucaz, cu oglinda aflată la 1640 metri altitudine iniţial fiind numit Argeş). În imaginea următoare se poate vedea poziţia Lacului Van - fost Argeş - în răsăritul Anatoliei / Turciei (lângă graniţa cu Iranul):

interioare era dreptunghiulară lungă, intrarea făcându-se printr-un vestibul în încăperea unică printr-o uşă centrală. Se foloseau multe unelte şi arme de piatră şlefuită, se torcea lâna pentru îmbrăcăminte şi diverse alte ţesături iar ceramica era lucrată cu mâna (necunoscându-se încă roata olarului).

Fostul Lac Argeş (acum Van, lângă Iran) Zid Troian

Gargarii erau anteriori celor care au fost cunoscuţi drept Troiani - iar Troianii şi Tracii apoi s-au determinat reciproc, Grecii vechi ştiind că primul conducător al Tracilor a fost Nordicul Haem/us - Troia înfiinţându-se la începutul mileniului III î.C. / în secolul XXX î.C., reuşind să domine V Anatoliei şi o parte din Balcani pentru aproape 2 milenii (tot înaintea Războiului Troian, dintre Teucrianii / Troianii şi Misianii care au trecut Bosforul şi au supus tot până la Marea Ionică, unii dintre ei nu s-au oprit la Mediterană, ci au trecut marea mare, ajungând în N Africii, consemnaţi de istoricul Carian Herodot ca Maxyani / care afirmau că erau urmaşi Troiani şi ca Ghetuli, proveniţi dintre Gheţi / Traci); de pildă, în secolul V î.C. Euripide - născut în aceeaşi Insulă Salamis ca Solon înaintea sa ori ca Gheugher / Teucer - a explicat ce a scris Gherghinul Homer în “Iliada” despre Res/os “înveşmântat cu totul în aur”, sosit în Războiul Troian de partea asediaţilor, că prinţul Hector l-a chemat deoarece erau “din acelaşi neam” (şi că acela a devenit regele Tracilor cu ajutor Troian). Înaintea Războiului Troian prezenţa Teucrianilor / Troianilor n-a fost doar spre apus în Europa şi Africa, ci şi spre răsărit - ştiuţi în Asia de la începutul mileniului II î.C. ca Tocariani - până în Bazinul Tarîm / Tarim din NV Chinei (unde şi azi există Oaza Cherchen / Qargan, în Valea Râului Qarga / Karga); vechii Egipteni îi numeau Tjeker / Tyekker, Asirienii ca Turukku (în legătură cu Terga / Terqa de pe Eufrat), vechii Indieni drept Tukhăra, etc. Egiptologul German Heinrich Brugsch 1827-1894 a indicat că în glorificarea faraonului Ramses II de către scribul Pentaur au fost indicaţi amănunţit Anatolienii: “Apar Dardanii, Meonii (vechii Lidiani / Lizii), Misianii, Liku / Licianii iar alături de ei Kerkeş sau Ghergheş: Gherghiţii Troiei. Aceste nume, transcrise cu cea mai mare fidelitate, redau legăturile strânse din relaţiile politico-geografice de atunci: ele înfăţişează puterile militare ale Asiei Vestice prin principalii săi reprezentanţi, aşa după cum Homer apoi i-a enumerat pe aceiaşi în lista taberei Troiane”. Cetatea Troiei de la început a avut un caracter de reşedinţă regală; a fost întărită cu ziduri puternice. Iniţial terenul ocupat avea 90 metri lungime şi 75 metri lăţime - deci o întindere destul de modestă - fiind înconjurat de un zid cu porţi flancate de turnuri. Pereţii clădirilor interioare aveau un soclu de piatră şi suprastructura din cărămizi uscate la soare. Forma clădirilor

Acolo a fost găsită o mobilă Egipteană purtând cartușul faraonului Sahure din Dinastia 5 (mijlocul mileniului III î.C.); ulterior, zona iniţială a tot fost mărită, prin extinderi succesive, Troia ajungând un oraş important - cu turnuri înalte de 30 de metri - şi chiar cu tunele. În 1380, “Carta Alsaciană a Troiei” a descris oraşul ca reper pentru arhitectura orăşenească Europeană, Troia fiind cel mai puternic, cel mai frumos şi cel mai nobil oraş: “Oraşul avea cea mai mare întindere dintre toate oraşele; el era împodobit cel mai frumos, avea cele mai de valoare construcţii, ocupa cel mai înalt rang, avea cele mai nobile familii, cele mai mari bogăţii, cei mai harnici locuitori; prin numărul locuitorilor săi era cel mai puternic oraş. El avea o abundenţă de nesfârşit de mâncăruri, el era din orice punct de vedere cel mai frumos şi cel mai bun oraş pe care cineva îl poate gândi şi dori; nici înainte şi nici după aceea nu a mai existat un oraş asemănător”.

Troia 109


Arheologul Scoţian Mortimer Wheleer 1890-1976 a semnalat existenţa de obiecte provenind de la Civilizaţia Ghaggar / din Valea Indului în Troia mileniului III î.C., cetatea fiind într-un important vad comercial Antic, găsinduse acolo de la jad Chinez până la chihlimbar Baltic; imaginea următoare este de pe “Georga” - Aleea Chihlimbarului - din Riga 56,56 lat. N, 24,06 long. E, capitala Letoniei (ţară Baltică, Letonii fiind de obârşie Fino-Ugră / populaţie cu profil genetic consistent ca al Gherga):

Regiunea Troiei avea pe Râul Aesepus, la graniţa cu Misia (regiunea vecină / din răsărit, populată de Misi, de la care apoi N Balcanilor a primit denumirea Moesia), vama Pegea - acum Biga 40,13 lat. N, 27,14 long. E - întemeiată de Gherghiţi la începutul mileniului II î.C. Toponimul “Gherg” era larg răspândit în V Anatoliei, încă de la sfârşitul Epocii Bronzului şi începutul Epocii Fierului, când unele familii Egiptene de rang înalt s-au înrudit prin cununie cu cele Troiane; Aheii = strămoşii Elenilor (care n-aveau cai, ci numai Troianii) în urma celebrului război cu ei de la mijlocul secolului XIII î.C., au distrus cetatea Troiei. Un fiu al ultimului rege Troian Priam a fost explicit Gargar - făcut cu frumoasa Castianira din Esima / Oysime de la gura Strumei menţionat în opera Antică “Iliada”: chipeşul prinţ Gorghition (ucis în Războiul Troian de o săgeată primită în piept / destinată fratelui său cel mai mare, Hector); poetul Homer din cetatea Anatoliană Cume a Gherghinilor - prin versurile 273-301 din cântul 8 al “Iliadei” a descris acel episod, produs în urma incitării de către Agamemnon, din Micene, comandantul Aheilor / strămoşilor Elenilor la asediul Troiei (arcaşul Gheugru / Teukru era văr primar cu fraţii Hector şi Gorghition / Gorgythion, căci mama lui a fost sora tatălui lor, el născându-se în Salamis, unde Troiana sa mamă a fost răpită şi violată de Aheul Telamon): “Merse la dânsul aproape şi astfel îi zise: ‘Iubite Teucre Telamoniene, fruntaş de oştire, -nainte! Bate tot astfel şi fii mântuirea Danailor, fala Tatălui tău Telamon; că el avu grijă de tine Şi te crescu de copil, deşi eşti născut fără lege. Nalţă-i tu numele-n slavă, cu toate că stă el departe, Iată, eu una ţi-oi spune şi-ntocmai aşa o să fie: Dacă m-ajută părintele Zeus şi Palas Atena Până la urmă să spulber oraşul temeinic în ziduri, Tu vei primi mai întâi după mine răsplată de cinste, Ori un triped ori vreo doi telegari împreună cu carul Sau ca părtaşă la pat o femeie din cele robite’. Neîntrecutul arcaş la îndemnul acesta răspunse: ‘Tu, preamărite Agamemnon, de ce mă împinteni pe mine? Doar mă silesc şi eu însumi şi nu încetez a mă bate După putinţă. De când i-am împins pe Troiani spre cetate, Eu după dânşii m-aţin şi culc la pământ câte unul. Opt ascuţite săgeţi cu arcul am tras înainte; Toate pătrunseră-n carnea duşmanilor. Numai pe Hector, Cânele acela turbat, eu nu-l pot ajunge cu arcul’. Asta vorbi, şi din strună zvârli el o altă săgeată Iarăşi pe Hector ochind, că tare-i ardea să-l doboare. Nu-l nimeri, ci lovi pe alesul oştean Gorgition, Vladnicul fiu al lui Priam şi al Castianirii, femeia Cea din Esima, frumoasă ca zânele la-nfăţişare. Teucru pe el cu săgeata-l împunse în piept şi-l ucise. Cum în grădină o floare de mac se încovăie-n lături, Când e ticsită de rod şi ploile o bat primăvara, Astfel, sub coif apăsat, şi capul răpusului cade”. Este de remarcat despre cucerirea Ahee că n-a fost în stare să creeze instituţii; Agamemnon a fost ultima căpetenie pan-Ahee / peste Ahei. În legătură cu prinţul Gorghition bravul fiu al lui Priam / ultimul rege Troian - frate cu Hector şi Paris, văr primar cu Teucru / Teucer şi cumnat cu Enea, cronica Cretanului Dictys, care a fost în Războiul Troian (tradusă în Latină de Romanul Septimius în secolul IV) a notat - în a treia parte - că nu Teucru / Teucer ci Balcanicul Patrocle, iubitul lui Ahile, l-a omorât pe Gorghition: “Patrocle a văzut inamicul venind; protejat de armura sa şi

Este de ştiut că pe Pământ ultimul mare meteorit ce a căzut într-o zonă populată a fost Kaali, pe Insula Estonă Saaremaa 58,22 lat. N, 22,40 long. E, în Epoca Bronzului (Marea Baltică - ca o baltă - are puzderie de Insule). La începutul mileniului II î.C., Troia - profitând de poziţia la Strâmtoarea Dardanele - a ajuns foarte prosperă, vămuind vasele ce doreau să ajungă din Marea Mediterană în Marea Neagră / al cărei gardian era; întreţinea relaţii comerciale şi cu Peninsula Balcanică, acolo multe aşezări având vase ceramice executate în stil Troian (în mare parte imitaţii din propriile producţii, în loc să importe vasele foarte scumpe din Troia - indicii cât se poate de clare pentru bunăstarea Troiană). Hitit, Taruișa era acolo unde a fost Troia (iar Uilușia / Wilusa era Ilios / Iliun). Datorită bogăţiilor sale, Troia în mileniul II î.C. a ajuns în conflict cu Aheii, situaţie ce s-a perpetuat până la Războiul Troian, când a fost distrusă de coaliţia acelora prin şiretlicul cu Calul Troian (confecţionat - chipurile ca slava Aheilor, care nu aveau cai, pentru calităţile ecvestre ale Troianilor - din lemn luat de pe Sacrul Masiv Ida al Gherghiţilor; Anatolianul Pausania 3:13 a scris: “Pe Masivul Ida din Troia se afla o dumbravă închinată lui Apollo, plină de scoruşi / copaci, din care Aheii au tăiat pentru a construi calul de lemn”).

110


ţinând o suliţă, a rezistat cu multă îndrăzneală: l-a ucis pe Gorghition şi l-a rănit la picior pe Deiphobus, fratele lui Gorghition” (e de observat că ambele versiuni au afirmat acelaşi fapt, că un fruntaş Aheu l-a omorât în luptă pe prinţul Troian Gorghition, totodată, conform ambelor versiuni despre Războiul Troian, Patrocle murind acolo şi Teucru / Teucer supravieţuind; ceea ce a urmat a fost concludent: dintre toţi învingătorii, tocmai prinţul Teucru / Teucer a mers cu nobilii Ghergani - rămaşi fără liderul Gorghition - din Troia în Cipru). În secolul XIX, cercetători Britanici ca Alois Buckley, Jane Harrison (specialistă în mitologia Greacă), ş.a. au observat că epitetele folosite la Gorghition erau cele folosite pentru eroii veneraţi prin altare, semi-canonizaţi, adică având un caracter mai mult magic decât divin: poetul a reflectat un cult printre descendenţii Gherga, tradiţie ce în timpul lui Homer exista deja instaurată. Divina seminţie de oameni - eroi numiţi şi “semizei” - a impresionat când falnicul Uriaş Hector a ridicat o piatră gigantică şi a aruncat-o peste Câmpia Troiei / pe atunci Anatolia era puternic împădurită, nu defrişată majoritar cum e acum: Gherghinul Homer (poet ce nu era Elen dar care a preluat din istoria orală, a tradus şi a compus în Greacă - al cărui apelativ însemna “ostatic”, fiind descendent al prizonierilor din Războiul Troian - născut în Cume / Cyme, localitate consolidată în vecina regiune Aeolis / Eolis din S regiunii Troiei, conform învăţatului Athenaeus din Naucratis, de Gherghinii reîntorşi din deportarea în Cipru) în “Iliada” a consemnat “2 oameni, cât de voinici din popor, anevoie ar putea s-o ridice / astăzi asemenea piatră de jos ca să-ncarce-o căruţă”. Rapsodul Hesiod, aparţinând şi el Societăţii Homeride din cetatea Cume a Gherghinilor, ce a cooperat la timpul său mult cu Lidianii din răsărit şi Ionianii din S, în poemul “Lucrări şi zile”, a scris despre cei care au luptat la Troia că “asta iată e seminţia de fier: ei nu vor conteni săndure trude şi necazuri nu numai ziua, ci şi noaptea” (tot el indicând în “Naşterea zeilor” că sora mai mare a lui Zeus era frumoasa Hestia / Istia, fiica Gherghiţiei - sărbătorită de Geţi / Daci la Istru şi de Romani prin virginele preotese “vestale”, care reînoiau focul sacru din vetrele templelor la fiecare 1 martie; Grecii vechi din mediul urban venerau zeii conduşi de Zeus / Zeul Cerului iar cei din mediul rural - care constituiau majoritatea populaţiei, îndeletnicindu-se cu agricultura - au rămas să practice mai ales străvechiul cult feminin al Zeiţei Fertilităţii).

era considerată una şi aceeaşi divinitate cu Gaea sau Rhea; ea reprezenta pământul ca tron al zeilor Olimpici, ca vatră comună şi stabilă a Universului” (lingvistic şi dogmatic, se pot observa similarităţile dintre Asiatica “A’Vesta” / Avesta cartea sfântă în mazdeism / religia zoroastră, scrisă în Gâthâ, limba imnurilor Gâthâ fiind foarte apropiată de cea a imnurilor vedice în care divinitatea focului era Agni, putând fi înţelese reciproc de Iranieni şi Indieni - şi Europeana Vesta / protectoarea focurilor din cămine). Realitatea a fost că acum 5 milenii - la sfârşitul Epocii Pietrei - Gherga a întemeiat Troia. În “Cronica ducilor Normanzi” din urmă cu un mileniu, realizată de preotul Guillaume din Jumieges 49,26 lat. N, 0,49 long. E / Franţa - zis “Calculus” - a rămas scris că Troianii descindeau din Geţi (acela socotindu-i pe anteriorii Geţi - în baza culturii şi învăţăturilor lor - la fel ca ulteriorii Greci); e foarte posibil că autorul făcea referire la aceiaşi Nordici strămoşi din EurAsia care au fost şi ai Guţilor din Iran, respectiv ai MasaGeţilor - adică ai Marilor Geţi - din Asia Centrală.

Primul far din lume Pe locul Coloanelor Ghergarului Hercule, începând cu mileniul III î.C. erau Gherghiţii Troiani de veghe atât în cel mai îngust loc al Darda-nelelor, cât şi în bogatul Abydos ce exploata mine de aur - unde au ridicat primul Far din lume, probabil cu ajutorul marinarilor Cariani / Gherghiți, mari navigatori (localitatea natală a lui Osiris din Egipt, de pe Calea Gherga, i-a preluat numele Troian); denumirea “pharos” pentru “far” n-a fost din întâmplare, ci din cauza aspectului falic al construcției ridicate pentru vizibilitatea focului făcut (numit “pyros”). În imediata vecinătate a Farului Troian era Podgoria Gherghiţilor, despre care printre alţii şi Anatolianul Strabon a scris (din acel Ţinut Lampsacus era fizicianul Straton 335-269 î.C., pe care geograful Strabon l-a admirat mult; acela, pe lângă că a realizat tratatul “Despre vid” - o contribuţie ştiinţifică Antică majoră în fizică - a mai susţinut că atât Marea Neagră, cât şi Mediterana, au fost la început mări închise dar Fluviile care se varsă în ele le-au ridicat nivelul apelor şi astfel au forţat limba de pământ ce unea Asia cu Europa în zona lui natală ca pe cea care lega Africa cu Europa la Gibraltar şi rupându-le, au creat strâmtorile din acele părţi).

Epoca Bronzului După cum a scris savantul Român Nicolae Densuşianu în “Dacia preistorică”: “În vechea teologie, Vesta 111


oraşul lui: nu a lăsat nimic scris. Carianului Hipocrate, “părintele medicilor” (născut în Insula Kos 36,51 lat. N, 27,14 long. E din largul oraşului Halicarnos / azi Bodrum), Anaxagora i-a spus că universul este multidimensional: “Deoarece totul este infinit şi etern, prin materie sunt create nenumărate lumi, co-existente şi succesive în spaţiu şi timp. Nu numai natura în ansamblul ei este infinită, ci şi tot ce o compune în număr şi dimensiuni. Trebuie să ştii, o Hipocrate, că totul este în tot şi că separarea absolută nu este în nici un fel posibilă, fiindcă în tot este o parte din tot. Nimic nu se naşte şi nimic nu dispare; este vorba doar de amestecuri şi separări între lucrurile care există sau - dacă vrei, pentru a înţelege mai bine silogismul - ceea ce produce aceste transformări aparente sunt deplasările diferitelor substanţe, cantitatea fiecărui element fiind incalculabilă şi ea va rămâne mereu în lume egală cu ea însăşi”. În Lampsacus, de exemplu unul dintre discipolii lui Anaxagora a fost filozoful Carian Archelau, născut în Milet - profesor al lui Euripide - care credea că stelele sunt locurile “metalelor fierbinţi” (tot din Milet a fost şi profesoara lui Socrate, ea învăţând cele ştiute din Caria); contemporan cu profesorul Anaxagora a fost Diogene care trăia în colonia Milesiană - adică a celor din Caria - Apollonia / azi Sozopol 42,25 lat. N, 27,42 long. E, Bulgaria: acela - referindu-se la meteoritul de pe Râul Aegospotami din N Sestos / de pe malul opus Farului din Abydos - a fost primul Grec care a spus că meteoriţii proveneau din spaţiu, el mai postulând că energia înseamnă materie (abia la sfârşitul mileniului II a fost demonstrată ecuaţia respectivă, de către savantul Evreu Albert Einstein). La Şcoala Lampsakos / Lampsacus a predat şi filozoful Epicur 341-270 î.C., continuator al ideilor Carianului Leucip din Milet (care a exprimat teoria atomistă, inspirat de ideile învăţatului Fenician Mochus din Sidon, contemporan Războiului Troian; elev al Carianului Leucip dar şi al unor Magi Chaldei / Gharghei după cum a scris Diogene Laerţiu, a fost şi Tracul Democrit din Abdera, care a explicat că lumea e compusă din “idei” sau atomi în număr infinit, cu existenţă eternă - diferenţa lor fiind doar prin formă - mişcarea provocând combinaţiile ideilor / atomilor provenind din izbirea lor, totul în lume datorându-se schimbările de poziţie ale acelora: e de remarcat că “ideea” aparţinea Idei, Marii Zeiţe care era celebrată pe creştetul Gargaros al Sacrului Masiv Ida, la poalele căruia - pe lângă fosta Troadă / Troie se afla şi Lampsac). Aşadar, la începuturile Antice, Şcoala Lampsac - evident gospodărită de Ghergani - era una de elită, cu învăţături de mare profunzime, ce uimesc ştiinţa actualului mileniu III. Pentru a aprecia nivelul tehnologic al vremurilor Antice, e de remarcat că lui Hiparh / Hipparchos - “fondatorul trigonometriei”, cel mai mare astronom Grec, născut în Anatoliana Niceea / azi Iznik (din răsăritul Troiei, la N de fostul Far Troian) şi mort în “Insula Soarelui” Rodos - i s-a atribuit realizarea mecanismului găsit lângă Creta, în Antikythera 35,52 lat. N, 23,18 long. E, un computer analogic portabil realizat în secolul II î.C. pentru calcule astronomice, reconstituit recent, după cum se poate observa:

Este de ştiut - după cum a scris în secolul III biograful Diogene Lerţiu din Ghirighia / Kilikia - că în Lampsacus anterior, în secolul V î.C., a predat filozoful Anaxagora din Clazomene 38,21 lat. N, 26,46 long. E / Peninsula Izmir, care a scris “Despre natură”, o lucrare afirmând că universul e alcătuit din mici particule eterne angrenate într-o mişcare haotică şi că elementele primordiale la început au fost ordonate într-un proces centrifug printr-un impuls al mişcării denumit “spirit”, ceea ce a influenţat mult apoi în concepţii pe Socrate, Platon, Aristotel, ş.a. (mercenarul Elen Xenofon 430-354 î.C. în “Amintiri despre Socrate” a scris: “De obicei, Socrate îndepărta pe cunoscuţi de la studiul lucrurilor cereşti şi al legilor după care zeii conduc. Părerea lui era că tainele acestea nu pot fi pătrunse de om şi ne-ar face neplăcuţi zeilor, dacă am vrea să cercetăm tainele pe care nu s-au îndurat să ni le lămurească. De altfel cel care se consacră unor asemenea cercetări e în primejdie după părerea lui - să ajungă nebun ca acel Anaxagora, care se fălea cu atâta trufie că e în stare să desluşească tainele zeilor şi care susţinea că soarele e totuna cu focul, fără a se gândi că oamenii pot privi cu uşurinţă focul, pe când la soare nu se pot uita; că razele soarelui înnegresc pielea, ceea ce nu se întâmplă cu focul. Anaxagora uita că nici una din roadele pământului nu poate creşte fără strălucirea soarelui, pe când dogoarea focului le prăbuşeşte; tot el, când afirma că soarele este o piatră aprinsă, uita că piatra băgată în foc nu arde cu flacără şi nu ţine mult, pe când soarele rămâne de la începutul vremurilor cel mai strălucitor corp”). Atenianul Socrate s-a concentrat nu pe natură / cosmos - adică lumea externă - ci pe lumea internă / om şi s-a sinucis, silit de Elenii vechi din 112


În mileniul III î.C. Troia a avut o pronunţată cultură marină - însuşi cetatea Troia era atunci pe malul mării / ulterior ţărmul colmatându-se datorită aluviunilor Scamandrului, ea ajungând azi în interiorul litoralului caracterizată inclusiv prin numeroase instalaţii costiere (în Cultul Apelor, Troianii jertfeau cai Râului Scamandru şi animale zeităţilor marine patronate de Poseidon, despre al cărui trident e de reţinut că a fost realizat de Telchini / Gherghini; acela s-a iubit cu mezina Gorgonă Meduza - a cărei frumuseţe împietrea oamenii - pe care a şi lăsat-o însărcinată / însă aceea când era gravidă a fost ucisă). În mileniul II î.C., caracterul Culturii Troiane - considerat în 1992 şi de cercetătorul German Eberhard Zangger ca urmaşa Atlantidei - s-a îndreptat mai mult spre fortificaţii în interiorul Anatolian. A rămas în legendă povestea de dragoste a chipeşului Leander de pe malul Anatolian, care pentru ca nopţile s-o întâlnească pe preoteasa Hero din Sestos, de pe malul Balcanic, regulat înota strâmtoarea, călăuzit de lumina Farului - până la un moment dat când surprins de o furtună sa înecat iar iubita lui auzind de tragedie s-a sinucis - poetul Roman Ovidiu Naso, aflat la Marea Neagră (exilat în deceniul 8-17 în așezarea Kerch din Peninsula Crimeea – cu populație formată și din coloniști Cariani / Gherghiți, de la care s-a numit așa, localnicii zicându-i Tomis, fiind în contacte și cu orașul Tomis / Constanța populat de coloniști Gherghiți / Cariani - având Farul Kerch la Strâmtoarea Kerch legând Mările Neagră și Karga / Azov), compunând despre aceasta: “Abydianul cu drag te salută, copilă din Sestus, Fără-ale mării furtuni, însuşi la tine-ar veni. Dacă ţin zeii la mine şi sunt în iubire ferice, Tu vei citi cu ochi plânşi vorbele-acestea ce-ţi scriu. Plin de-ndrăzneală un singur năier a ieşit din port astăzi, Ai să primeşti dar, prin el, cartea ce-acum îţi trimit. Îl însoţeam dac-atunci când da drumul odgoanelor prorei N-avea Abydosul tot ochii spre noi aţintiţi. Mi-am aruncat de trei ori pe uscate nisipuri veştmântul Şi m-avântai de trei ori drum prin primejdii să-mi tai. Furiile mării-mi întoarseră însă nebuna-ndrăzneală Şi-n ale apei vâltori mai că era să m-afund. Dar tu, cel mai sălbatec din vânturi cu repezi aripe, Spune-mi de ce, îndârjit, pururi cu mine te lupţi?! Tu, dacă nu ştii, Boreu, doar pe mine mă bântui, nu marea. Ce-ai face dacă şi tu ai ştii de-al dragostei dor? O să înot la tine, fată frumoasă Chemat de puterea dragostei tale, o să vin la tine Iar tu o să mă aştepţi, cu privirea plină de emoţie O să înot la tine, chiar dacă valurile n-or să lase nici măcar corăbiile să treacă O să înot la tine prin valurile sălbatice. Fie o vreme senină atât cât trec marea la tine, Când al tău ţărm am atins, iar bată vântul cât vrea. Ocrotitor al corăbiei mele e portul acesta, Altundeva nicăieri nu mă pot adăposti. Şi să mă-nchidă Boreu unde traiul îmi e aşa dulce, Leneş voi fi la-notat şi-am să mă fac chibzuit. Undelor n-am să arunc niciodată vreo vină că-s surde, Că-notătorilor pun piedici la trecerea lor. Ţină-mă vântul cel aspru şi dragostea-n braţele tale, Două pricini ce doresc să mă oprească mereu. Când înceta-va furtuna, din mâini îmi voi face iar vâsle, Ai însă de felinar grijă să fie aprins”.

În statul Troiei - străjuind la Marea Marmara comunicarea dintre Mările Neagră şi Mediterană - se interesectau Cultura Mării Negre cu Cultura Mediterană, ale căror ecouri din Epoca Pietrei încă se manifestau în Epoca Bronzului.

Steagul Kerch și emblema Kerch 113


î.C., în perioada de stabilitate a Troiei. Ulterior Fenicienii văzând Farurile din Dardanele - au adoptat ideea pentru porturile lor, Cadiz şi Cartagina”. Este de observat că din cele pescuite, Troianii se abţineau de la a consuma carnea de peşte, pe care o cinsteau ca zeiască (ca şi Sirienii contemporani lor); în acelaşi timp, Egiptenii nu mâncau peşte, considerându-l o vietate a lui Set, ucigaşul lui Osiris. Nu doar Romanii au scris despre Farul de la Darda-nele, ci şi geograful Anatolian Strabon, poetul Trac Musaios, ş.a. (în Greacă, far era “pharos” / “Pha-Ros”, însemnând “sfânta lumină”); Anatolianul Strabon în “Geografia” XIII 1:22 a scris că la sfârşitul secolului VI î.C. oraşele de pe coasta Asiatică au fost distruse de Darius 550-486 î.C., împăratul Perşilor (şi Abydos - populat pe atunci de Milesiani / Cariani, adică de Gherghiţi sosiţi din S, în secolul VII î.C., cu acceptul regelui Gyges - a avut aceeaşi soartă): “El le-a incendiat aflând că, după reîntoarcerea sa de la Sciţi, nomazii se pregăteau să traverseze braţul de mare împotriva lui spre a se răzbuna pentru cele pătimite, ca şi de teama ca nu cumva oraşele să ofere oştirii acelora vase de transport” (pe malul Balcanic însă la Sestos, el a notat că turnul preotesei Hero încă exista la începutul secolului I). Locul unde era Farul din Abydos / “Avydos” a fost intens utilizat în Antichitate ca vad de către cei interesaţi să treacă din Anatolia în Balcani - din Troia în Tracia - Perşii de exemplu făcând acolo chiar un pod de vase peste strâmtoare, în 480 î.C. (care la invazia lor conform istoricului Britanic George Grote 1794-1871 - au găsit Gherghiţii din acea parte a Anatoliei ca ne-Grecizați; Carianul Herodot a scris că atunci Perşii împăratului Xerxe / Gherghe 519-465 î.C., când au mărşăluit pe coastă, aveau Darda-nelele în stânga şi în dreapta Teucrii din Gherghis, înainte de a ajunge la Abydos). Trecerea dintre Asia şi Europa - dintre Anatolia şi Balcani, respectiv dintre Troia şi Tracia - era preferată pe la Garganele (Dardanele / HellesPont) nu pe la Gherghel (Bosfor / Istanbul): Farul Troian şi perechea sa de pe malul celălalt - Trac - erau amplasate pe locul străvechilor Coloane ale Ghergarului Hercule, în continuitatea funcţională navigaţională a Strâmtorii Garganele / Dardanele, de legătură a Mării Marmara cu Marea Mediterană. Strâmtoarea Darda-nele dintre malul Asiatic şi malul European a fost denumită ulterior de vechii Eleni ca Helles-Pont / Hellespont (însemnând “marea lui Helles”), loc unde Helles - mătuşa unor argonauţi - s-a înecat: era o imitaţie Elenă a anterioarei poveşti Ghergane a sfârşitului iubirii dintre Troian şi Tracă prin înec / inclusiv rădăcina “Hel-” reproducând de fapt rădăcina Her-cule. Aflat printre cele 7 minuni ale lumii Antice, începând cu secolul III î.C. Farul din Alexandria, a cărui construcţie a fost realizată de către arhitectul Carian Sostratos, la comanda Makedonului Soter Ptolemeu - fostul comandant al împăratului Alexandru “cel Mare” în ceea ce atunci devenise capitala Egiptului - a rămas drept cel mai vestit, dând şi numele instalaţiei costiere (a avut peste o sută de metri înălţime, însă s-a prăbuşit în 1303 datorită unui cutremur, după mai mult de un mileniu şi jumătate de activitate).

Primul far din lume Navigaţia întâi pe plute apoi cu pirogi / monoxile era practicată din Epoca Pietrei. Troia Gherghiţilor avea promontoriul la Sigeum 39,58 lat. N, 26,10 long. E - de unde era observată Marea Egee - iar portul său era la Abydos (cel mai bun loc portuar al Strâmtorii Darda-nelelor, lungimea litoralului Anatolian între Sigeum şi Abydos fiind de circa 30 km), lemnul pădurilor de acolo ajutând construcţia corăbiilor Troiane; a rămas în legendă şi că ridicarea zidurilor Troiei a fost ajutată de către chiar divinitatea izvoarelor şi zeul mării Poseidon - cu care era frate Zeus - împreună cu nepotul Ghergar Apollo, fiul lui Zeus. Era Epoca Bronzului când prima oară Farul a fost ridicat pe partea Anatoliană, urmândui apoi sinonimul pe partea Balcanică, la Sestos (activitatea comercială era pe partea Troiei); la sfârşitul Epocii Bronzului, pentru Ahile care a murit în Războiul Troian, în Sigeum - cel mai vizibil loc / nu în cel mai îngust loc, Abydos, unde era Farul Troian - s-a marcat cu un stâlp, vizibil ziua, locul la baza căruia era flacăra “veşnică” a aceluia, vizibilă noaptea, întreţinută de către Aheii cuceritori (ce de asemenea au servit drept reper navigatorilor). În 2003, istoricul farurilor Ken Trethewey a studiat zona, concluzionând: “Fie că povestea lui Leander şi Hero este legendă ori fapt istoric, e irelevant. Mitologia vechii Culturi Troiane se referă clar la ideea construirii de ajutoare navigaţionale celor care utilizau marea. Este de neconceput că - date fiind aceste prevalenţe - nici o structură să nu fi fost realizată. Există o echivalenţă fără dubiu între vechile poveşti şi locurile ce pot fi recunoscute în peisajul secolului XXI. De aceea, este posibil ca primul far din lume să fi fost într-adevăr la Abydos, pentru Dardanele, deşi nu-s alte dovezi decât textele Romane (în 1675 Abydos a fost excavat după comori şi astfel distrus). Dovezile Troiei sunt mai pozitive. Troia a fost cel mai timpuriu oraş cu o dependenţă clară de traficul maritim şi de aceea ar fi putut sprijini navigaţia prin ajutoare artificiale. Ideea exprimată prin povestirea lui Hero şi Leander are un element adevărat. Se poate conchide că a fost urmată de construcţia unui Far la Capul Sigeum de la intrarea Sudică în Hellespont / Dardanele. Acolo se justifica efortul şi cheltuiala construcţiei prin importanţa strategică a poziţiei (de asemenea, acolo ulterior a fost îngropat cel mai mare războinic Aheu); evenimentul poate fi plasat între secolele XVIII î.C. şi XIII 114


legături nu numai onomastice, ci și lingvistice – corespunzător specialiștilor filologi – cu cronologii dar și cu filogenii conectate; de-a lungul timpurilor, nu doar spațiile dintre ele au fost populate de către Geți, ci și multe alte zone vecine lor din EurAsia. Până acum, Hitiții / Kheti au rămas cei mai bine cunoscuți prin uriașele sculpturi în piatră realizate de ei privind marele rege Ghilga-meș = “Moșul Gherga” al Sumerienilor (atestat în mileniul III î.C.); simbolul Kheti – al Heteilor / Hitiților - a fost vulturul bicefal (iar Sumerienii asociau vulturul Zeului Enlil, adică fiului Zeului An).

Gherghiţii şi Hitiţii

Emblema Hitită La sfârşitul mileniului III î.C., sincron cu cele ce se petreceau în N Indiei - unde a secat Fluviul Ghargar şi a început perioada Ariană - Hitiţii au intrat în Anatolia din Mesopotamia (acolo sfârşindu-se atunci Sumerul) iar în Egipt se încheia Regatul Vechi prin criza canibală; întâiul loc de manifestare Hitit a fost Capadochia - vecina Nord Vestică a Sumeriei - cu un panteon individualizat: Hitiţii îşi spuneau şi Nesiţi (prima lor capitală imperială a fost Nysa / Nisa Nevşehir 38,37 lat. N, 34,42 long. E, în Capadochia - mutată acolo de la Kuşara / azi Alaca Hoyuk 40,14 lat. N, 34,41 long. E, între ele fiind târgul Ka-Neș / Kul Tepe 38,51 lat. N, 35,38 long. E).

Migrări la începutul mileniului II î.C.

Leoaică Anatoliană

În secolul XVIII î.C., primul împărat Khet / Hitit a fost Anitta: era preot al Marii Zeiţe Anahit / Anat (de la care s-a consacrat denumirea Anatoliei). În lucrarea “Mesopotamia şi tărâmurile biblice”, istoricul Britanic Neil Morris a scris: “La începutul secolului XXIII î.C., Hitiţii probabil din regiunea Asiei Centrale - au ajuns în Anatolia, invadarea Anatoliei fiind prin NV Mesopotamiei. Hitiţii şi-au construit un regat în Anatolia şi după câteva secole au coborât pe Eufrat spre Babilon - cu gânduri de cuceriri, pentru mărirea imperială - însă războinicii lor s-au întors înfrânţi;

În acelaşi timp cu intrarea Guţilor / Gâţilor în Mesopotamia, Hitiţii / Heteii - rude “Kheti” - au intrat în Anatolia; e interesant că unii specialiști (ca de exemplu arheologul Francez Georges Contenau 1877-1964) au identificat termenul de “Het” / Hitit explicit cu Ghet = Get. Dr. Makhmudova Musaevna de la Universitatea de Stat din Daghe-stan a corelat oamenii Ket din Daghe-stan atât cu Siberienii Ket din Bazinul Yenisei, cât și cu Anatolienii Kheti: iată așadar 3 populații Kete (de la E la V, Ket în Siberia, Ket în Daghe-stan, Kheti în Anatolia) aflate în 115


fiind un popor războinic, după secolul XV î.C. au revenit spre Mesopotamia. Pe măsură ce Hitiţii s-au mutat în Sud - de-a lungul rutelor comerciale - lângă Deşertul Sirian s-au ciocnit cu imperialii Egipteni; întâlnirile celor 2 imperii nu au fost tot timpul ostile. În Imperiul Hitit, reginele aveau autoritate deosebită: regina conducea împreună cu soţul său, şi uneori chiar individual”. La Hitiţi, centrul oraşului - geografic, politic şi administrativ - îl constituia fortul, nu templul. Aşezările Hitite n-aveau pieţe centrale, ci totul se petrecea între zidurile curţii de la poartă (negoţ, festivităţi, adunări, etc.); era la fel după cum de exemplu în Troia - aşa cum se ştie şi din “Iliada” - “sfatul se strângea în curtea din faţa palatului regal”. La Hitiţi, Zeul Porţii era Apuluna / Apollo iar Zeul Focului era Agni; zeii Hitiţi erau androgini, reprezentaţi în rase lungi şi cu aripi (la fel apoi creştinii reprezentând îngerii). În schiţa următoare (a începutului uriaşului arbore Indo-European) se poate observa printre cele mai vechi limbi - din genul “centum”, adică gutural - Hitita între Luviană şi Cariană:

religioase hurite; totuşi, creaţiilor geniului hitit - în primul rând arta religioasă - nu le-a lipsit originalitatea. Patronii hitiţilor erau Marea Zeiţă şi Zeul Furtunii, ale căror animale sacre erau leoaica şi taurul. Marea Zeiţă stăpânea Pământul şi Cerul, fiind protectoarea reginelor şi regilor iar zeul hurit / hitit Anu era castrat, aşa după cum au fost Zeul El în Ugarit ori mai târziu Uranus, la vechii greci. La început, Zeul Furtunii era închipuit de hitiţi şi călare pe cerb”.

Cu portocaliu Imperiul Hitit Hitiţii - ca şi alţi Anatolieni - au fost mijlocitori / intermediari între Culturile Asiei şi Europei. Când în E Peninsulei Anatoliei au apărut Hitiţii, în N Peninsulei Balcanice au apărut Tracii (Troianii / Teucri - mai vechi, existenţi de la începutul mileniului III î.C. - erau interpuşi între ei, în V Peninsulei Anatoliei; pe atunci, Aheii - strămoşi ai Elenilor - nu existau în S Peninsulei Balcanice, aşa după cum în Canaan pe atunci nu existau nici vechii Evrei). Figurile duble - ca spiralele duble, topoarele duble, etc. - au fost simboluri ale puterii dublului; de pildă, natura ZeiţeiPasăre - existentă şi în Troia I - a fost duală: pe de o parte dătătoare de abundenţă ca “ţesătoarea” vieţii umane şi pe de altă parte apărea în ipostaza morţii sub forma păsării devoratoare de cadavre, un exemplu al dualităţii constituinduse în emblema cu vulturul bicefal (Hitită, a Bizanţului ori a actualei Albanii). Anatolia mileniului II î.C. a fost împărţită de Gherghiţi şi Hitiţi, centrul marii Peninsule fiind dominat de Imperiul Hitit, în jur - pe coaste - având teritoriile Gherghiţilor: în SV - la întâlnirea Mărilor Egee şi Mediterană - erau Karkianii / Carianii, în NV, la Marea Marmara, erau Karkişa / Troianii şi în N, la Marea Neagră, erau Kaşkianii (la răsărit existând Huriţii - Mitanii erau o populaţie Hurită / Huriană - cu albastru pe harta următoare):

Arheologul Ceh Bedrich Hrozny 1879-1953 (cel care a descifrat Hitita) a afirmat că “limba iniţială a protoHitiţilor / Hatiţilor - însemnând ‘argintari’ - nu era IndoEuropeană şi era la început scrisă cuneiform; în zonă se mai vorbea Hurita (limbă ne-Indo-Europeană), înrudită cu limba Urartilor / locuitorii vechii Armenii iar limba Hitită, scrisă apoi hieroglific, devenită Indo-Europeană datorită ultimului val Kurgan - consolidată prin înrudirea cu limbile din Caucazul Nord-Estic - a ajuns să se afle în imediata apropiere a Latinei”. În 1924, savantul a mai scris: “La Est de Lacul Galileea s-au găsit o statuie în stil Hitit şi o inscripţie Egipteană, ce pomenea de faraonul Ramses II”: de acolo, biblicii Gherghe-sei păstrau legăturile cu ambele imperii. Academicianul Bulgar Vladimir Georgiev 1908-1986 (născut în regiunea Vrața din Valea Dunării / populată de Vlahi) a susținut că din Hitită a derivat Etrusca. Dr. Ariton Vraciu 1927-1987 a scris despre relaţiile dintre limbile Hitită şi Armeană: “nu încape îndoială, armeana s-a dezvoltat cam pe acelaşi teritoriu, unde anterior se afla hitita; interesant de remarcat este - între altele - faptul că întocmai ca armeana, pentru exprimarea unei forme cazuale hitita avea o singură desinenţă, fenomen explicabil prin acţiunea aceluiaşi substrat. De altfel, în cercetarea elementelor ne-indo-europene din hitită o importanţă aparte o are comparaţia cu limbile caucaziene, ce - din punct de vedere al genezei - sunt legate de limbile ne-indo-europene din Asia Anterioară”. Este de ştiut că în răsăritul Anatoliei, zona Armeană era în mare vechime numită Haia (notată Haiassa de Hitiţi), localnicii zicându-şi Hai; Sumerianul Haya era Zeul Porții, asociat cu scrisul și cu grânele. În “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris că “s-a remarcat surprinzătoarea continuitate religioasă în Anatolia, din mileniul VII î.C. până la implantarea creştinismului: era consecinţa unei uimitoare vocaţii pentru sincretismul religios. Majoritatea riturilor hitite aveau ca modele tradiţiile 116


Trebuie ştiut că în general coastele Anatoliei au fost dominate de Gargari în mileniul III î.C., de Gherghiţi în mileniul II î.C. şi de Greci în mileniul I î.C. De exemplu, toponimia N Turciei a păstrat denumiri ca: Gherghen / Gergen 41,12 lat. N, 33,07 long. E, Ghergoze / Gergoze 41,53 lat. N, 33,38 long. E, Ghergheci 40,37 lat. N, 37,42 long. E (azi Guzelce), Karga 40,34 lat. N, 32,57 long. E, Karga 40,53 lat. N, 32,57 long. E, Karga 41,07 lat. N, 36,03 long. E, etc. Profesorul Britanic Robert Matthews în 2004 a observat că populaţia Anatoliană Gasga / Kaska - indicată de genealogul Georgian Cyril Toumanoff în 1967 ca înrudită cu cea Gorghiană / Colchiană, cu cea din Capadochia şi cu cea Troiană - a fost atestată istoric prin documente, însă nu şi arheologic (conform unor interpretări Româneşti, Gesii din Anatolia, notaţi acolo Geska / Kaska, erau aceiaşi cu Geţii din Valea Dunării inferioare) aceasta datorită pervertirii Hitite “s”-“r”, Garga ajungând notat Gasga, ca de pildă la Zalpa / Zalpuwa 41,44 lat. N, 35,57 long. E în secolul XVII î.C., unde era venerat Sius, “Cel de Sus”, părintele cerului / ulterior Zeus în Greacă şi în secolul XV î.C. la Nerik / Narak 41,12 lat. N, 35,25 long. E, pe drumul de la Ninive / Mosul la Marea Neagră; Hattuşa, la jumătatea distanţei dintre Munţii Taurus şi Marea Neagră - găzduind o colonie comercială a vechilor Asirieni - a fost lărgită de Hitiţi şi transformată în capitala lor: acolo, cel mai înalt loc – cu semnificație religioasă - se numeşte Yerkapî / “Yerka-pî” şi a fost cunoscut popular ca “Poarta Sfincşilor”, în vârful unei structuri piramidale megalitice / Ciclopice denumită “Poarta Pământului”.

Yerka-pî = Poarta Sfincşilor din capitala Hitiţilor (în cel mai înalt loc) Kaskianii / Garganii cultivau grâne, se ocupau cu ţesutul şi creşteau porci, fiind adversari de temut ai Hitiţilor, mai ales în perioadele de foamete (cauzate de invaziile lăcustelor, datorită secetelor, etc. / atunci devastându-le principalele aşezări, inclusiv capitala, de exemplu faraonul Amehotep III, auzind de ei, fiind determinat să-i ceară conducătorului Hitit Tarhunta-Radu facilitarea trimiterii de asemenea mercenari). Pe atunci, Ţara Gheugrilor / Teucrilor era denumită Karkisa / şi la Hitiţi consoanele “G” şi “K” erau interschimbabile (în Europa acum, Basca, Estona, Fineza, Lapona, Maghiara şi Turca nu-s limbi Indo-Europene; Hitita a fost una din cele mai vechi limbi Indo-Europene scrise). După cum a relevat lingvistul Danez Holger Pedersen 18671953, în Hitită la “Cineva” i se spunea “Kuelga” (dar şi “Kuelqa” / “Kuelka”); când Hitiţii căpătau ceva, ziceau că au primit de la “Kuelga” (o rezonanţă interesantă cu Gherga). Când Hitiţii s-au stabilit în spaţiul MicroAsiatic, nu cunoşteau scrierea (cu scribi Huriţi au adoptat scrierea cuneiformă). “Analele Hitite Tudhaliya” au menţionat independenţa Karakisa de Hitiţi, care împreună cu aliaţii Kariani / Cariani şi alţii - opuşi imperialiştilor Hitiţi - formau în secolul XIV î.C. Confederaţia Assuwa, adică “Liga Asiatică”, condusă de aristocraţii ştiuţi ca “As” (Asia n-a fost singurul termen receptat în vocabular datorită Hitiţilor: “basileus” - termenul Grec pentru rege - provenea de la numele prinţului Ghergar Biyassili, care conducea Garga-miş / Karkemiş pentru Hitiţi la începutul secolului XIV î.C., după cum a consemnat tratatul dintre împăratul Hurit / Mitan Mattiwaza şi împăratul Hitit Subbiluliuma). În 2009, Dr. Teodor Gheorghiu profesor universitar la Facultatea de Arhitectură din Timişoara - în “Aşezări umane, repere teoretice şi istoria 117


timpurie a Orientului Mijlociu şi Apropiat” a scris: “O situaţie interesantă s-a constatat în zona de influenţă troiană, unde - la Beycesultan - după o evoluţie relativ lentă a habitatului, în secolul XIX î.C. a apărut un mare palat (probabil al regelui Arzawa), organizat în jurul unei curţi interioare, prefigurând modelul palatelor minoice de la Cnossos, Phaistos, etc. / la sfârşitul secolului XVII î.C., palatul a fost distrus de hitiţi”. Palatul - aflat pe cursul superior al Meandrului, în regiunea Gherghiţilor - a fost primul din lume având încălzire cu aer fierbinte prin conducte în pardoseala ridicată la aproape un metru de la sol; la una din intrările sale exista un bazin unde cei care ajungeau să-şi prezinte omagiile trebuiau să se spele, înainte de a pătrunde în curte. Regatul Arzawa la început cuprindea Caria şi Lidia regiunile din S şi N Meandrului - şi era condus de Dinastia Gargu / Tarku, care atunci când s-a extins în Kilikia l-a făcut pe faraonul Amen-hotep III să decidă cununia fiicei sale cu Gherganul rege Tarkhun-Daraba, trimiţându-şi prinţesa cu o zestre importantă (aşa cum i-a anunţat pe Hitiţi prin cea mai timpurie scrisoare ce s-a păstrat de la el); după atacul Hitit, acele zone Anatoliene s-au revigorat în Liga Asiatică / Confederaţia Assuwa - cu capitala la Efes - de asemenea ostilă Hitiţilor: e de observat că titlul popular în mileniul II î.C. al liderilor “As” din apusul Asiei - mai ales din acel areal Anatolian dominat de către Gherghiţi - s-a regăsit până la începutul mileniului I printre regii Geto-Daci din actuala Românie. Este de remarcat că în Anatolia era respectat Zeul Gargu - notat Tarku de Hitiţi - preluat ca Gorg / Tork de Armeni şi echivalat de vechii Greci cu Zeus. De altfel, Dr. Martiros Kavukjian 1908-1988 a studiat Sumeria şi Armenia: “Capitala Huriană a fost Tarkuma (azi Diyarbakîr 37,54 lat. N, 40,14 long. E în Turcia), în care principalul templu era al lui Tarku / Tork, ai cărui credincioşi - autonumiţi Nairi - au fost strămoşii Armenilor în regiunea Nordică ştiută ca Harkia” (acei Nairi au fost uniţi în Epoca Bronzului, până la căderea Imperiului Hitit, la sfârşitul secolului XIII î.C.); în fosta capitală Huriană Tarkum există şi acum importantul Gorgan Giriki-haciyan, din Epoca Bronzului. În Canaan și Anatolia, Imperiului Hitit i se zicea și Khatti / Ghati (notat Kheta de vechii Egipteni): a fost leagăn Ghet (al Geţilor oamenii pământului - care după Războiul Troian au ajuns masiv în Bazinul Dunării); anterior, primii nobili Ariani în N Indiei au fost din categoria Khattiya / Khattyio, acolo gospodăriei ţărăneşti / fermei zicându-i-se “kheti” - o derivaţie din Khatti, în limba Prakrit - ceea ce a dus la termenul “kşatrapa” / “satrap” al conducătorului, de fapt cu înţelesul iniţial de cultivator / agricultor. Amestecul dintre Ghergarii Caucazieni şi populaţia Gută din Mesopotamia a condus la formarea populaţiei Ghesă / Gesă pe coasta Sudică / Anatoliană a Mării Negre la începutul mileniului III î.C., la formarea populaţiei Ghetă / Getă pe coasta apuseană a Mării Negre la sfârşitul mileniului II î.C. şi la formarea populaţiei Gheră / Geră pe coasta Nordică a Mării Negre în mileniul I î.C.; pe de altă parte, amestecul dintre Ghergarii Caucazieni şi Gherii din Nordul Mării Negre a condus la formarea populaţiei Vikingo-Rusă de Gargari / Gardari în mileniul I. (Evoluţia segmentului Gut-Getul-Get-Got a fost din populaţia Gută în mileniul III î.C. în Mesopotamia-Caucaz-Anatolia până la populaţia Ghesă / Gesă, ramura Ghetulă / Getulă în Sahara mileniului II î.C., Gheţii / Geţii din Bazinul Dunării în mileniul I î.C. şi Goţii în N European, la începutul mileniului I; după Războiul Troian - în care Hitiţii nu au fost aliaţi cu Balcanicii Ahei, ci cu Anatolienii Troieni - în amestecul

populaţiilor respective a fost şi o însemnată cotă Hitită, urmaşii Hitiţilor împreună cu urmaşii Troianilor şi urmaşii celor din N Canaanului existând organizat până în secolul VIII î.C. mai ales în Regatul Garga-miş din SE Anatoliei).

Kubaba în Gargamiş 118


Patroana Garga-miş / Karke-miş era Kubaba / “KuBaba” / Sibila (Gherghiţia pentru Anatolieni), fostă conducătoare Sumeriană şi distinsă Zeiţă Huriană, portretizată într-o togă / robă lungă, cu o oglindă sau rodie în mână / preluată ulterior şi de Frigieni cu numele Kibela / Cibela, însă fără acel aspect oriental al său; istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “Civilizaţia hitită - ca şi civilizaţia siriacă de mai târziu - a fost o mlădiţă a civilizaţiei sumeriane. Cultul Cybelei - al Marii Mame anatolice - ar putea fi considerat ca o contribuţie a societăţii hitite, însă analiza antecedentelor îi găsesc obârşia în lumea sumeriană sub numele de Nanna / Iştar, înainte de a se fi statornicit la Pessinus în Asia Mică sub numele de Cybele - sau la Hierapolis / Pamukkale sub numele de Dea Syra - ori ca Pământul Mamă al străvechilor credincioşi de limbă teutonică prin vreo dumbravă de pe o insulă sacră din Marea Baltică sau din Marea Nordului”. Karke-miş / Garga-miş s-a dezvoltat mult în mileniul II î.C. datorită comerţului cu lemne de construcţie din Anatolia către Mesopotamia. Pe atunci, întreţinea strânse relaţii comerciale şi cu Ugarit, existând un tratat între ele; la mijlocul acelui mileniu Egiptul, în cea mai mare extindere a sa, a ajuns acolo: Eufratul curgând opus faţă de Nil (de la N către S, nu de la S către N ca Nilul) a provocat uimire, cele 2 Fluvii fiind cele mai mari ape curgătoare ştiute de către faraon. În confruntarea dintre Imperiile Egiptean şi Hitit din 1274 î.C. - la Kadesh / Qadeş, terminată indecis Gherghiţii au fost însemnaţi aliaţi ai Hitiţilor (după acea bătălie s-a dus vestea şi despre bogaţia concretă a Ghergheseilor din Canaan printre Evreii din Egipt conduşi de Moise, care s-au îndreptat la sfârşitul acelui secol spre teritoriul respectiv ca fiind “pământul făgăduit / promis” lor încă de înaintaşul Avram). În Imperiul Hitit pentru prima oară în lume s-a utilizat fierul (modul prelucrării sale s-a răspândit în lume după dezorganizarea Anatoliei Gherghiţilor şi Hitiţilor sub forma Epocii Fierului - India valorificând atunci cel mai bine acel metal). Antici ca Platon şi Diodor Sicul 2:22 au consemnat că Priam - ultimul rege Troian - îi plătea pentru facilitarea negoțului pe puternicii răsăriteni Asirieni, în schimbul tributului achitat având ajutor din partea acelora în Războiul Troian: “10 mii de Etiopieni şi 10 mii de luptători din Susiana / Susa din fostul Elam, împreună cu 200 care de luptă, sub conducerea generalului Memnon” (care îi era nepot = fiul fratelui său). Asirienii au menţionat Kaskianii şi în timpul lui Sargon II - adică secolul VIII î.C. - iar în Iranul Medieval, nomazii Ghaşgai / Qashqai erau ştiuţi ca provenind din Turcia, existând pe Drumul Mătăsii până în N Pamirului, în Kaşgar / China (unde la începutul mileniului I conduceau Cuşanii / Kuşanii din Gherghi-stan). În 1914, Finlandezul Knut Tallqvist a studiat numele personale în mileniile III-I î.C. din zonă, arătând: “Karka, Kurka, Gurg însemnau aceleaşi cu Karkara, Qarkasia, Karkaşi, Garga-miş, Kargi, Kurku-pa, Gurgumu, Krqqa. Exista o diferenţă în terminaţiile Mitano-Hitite: cele cu ‘ş’ nu se găseau în Anatolia (numele Mitane erau influenţate Indo-Iranian)”. Hitiţii au dispărut datorită răscoalelor / războiului civil de după Războiul Troian (în care Gherghiţii de pe coaste, plus “oamenii mării” printre care şi piraţii Gherga - au fost implicaţi: atacaţi de Ahei şi de vechii Eleni dinspre SV, Gherganii din V Anatoliei s-au răspândit şi spre SE; întoarcerea Heraclizilor / Dorianilor a determinat în Epoca Fierului formarea - în urma fostului Imperiu Hitit - a Regatelor Anatoliene). După Războiul Troian - în Epoca Fierului - restrângerea Hitiţilor dinspre V Anatoliei în E Anatoliei a determinat “rocada” populaţiilor,

anume deplasarea Gheţilor şi Dakilor din E Anatoliei spre V Anatoliei (aceia ajungând apoi să-şi aibă centrul Antic de putere în Ţinutul Haţegului, lângă zăcămintele de fier ale Ţinutului Pădurenilor / din Munţii Poiana Ruscă): după Războiul Troian - ce a dus nu numai la distrugerea Troiei, ci şi la dezmembrarea Imperiului Hitit - în SE a rezistat Federaţia Anatolienilor / Biblia i-a numit Hetei, în care un stat a fost Karga şi ultima mare cetate a sa a fost Karke-miş / Garga-miş de pe Eufrat, ştiută apoi şi ca Cerablus, integrată în 717 î.C. de Sargon II în Imperiul Asirian (conducătorul său Pisiri a fost deportat în Asiria; apoi, la începutul secolului VI î.C., în susul Eufratului a fost înfiinţată de către conducătorul Armean aşezarea Ghergher 38,01 lat. N, 39,01 long. E, în jurul castelului său regal). Printre altele, vecina formaţiune statală Gurgum din coaliţia Anatoliană, având capitala la Ghermanikeia / Maraş 37,35 lat. N, 36,56 long. E, i-a rezistat lui Sargon II până în 711 î.C., când a fost inclusă în Imperiul Asirian. După încheierea existenței organizate din secolul VIII î.C. a ultimilor neo-Hitiți / Kheți în jurul Garga-miș, în S au trăit Gherghe-seii mai ales pe Înălțimile Golan și în Galileea iar la Ierusalim a fost de pildă Grădina Gheți-mani până în timpul lui Iisus; după căderea citadelei Garga-miș din SE Anatoliei, s-a ridicat în secolul următor din SV Anatoliei Sanctuarul Gherga - realizat după infrastructura lemnoasă anterioară a așezământului religios Gherga de acolo – care a constituit un pol de putere pentru trimiterea de coloniști pe malul V Pontic, printre Gheții Europei (continuitatea S Anatoliană de acțiune Gherga fiind evidentă, mai ales prin transferul exercițiului puterii de la Garga-miș la așezământul Carian Gherga). Înaintea Războiului Troian, Gherghiții din Caria au fost suzerani față de Anatolienii Kheți / Hitiți; după Războiul Troian, Gherghiții din Caria au fost suzerani față de Balcanicii Geți: coloniile Carianilor de pe coasta Dobrogeană au fost independente față de localnicii Geți ai regiunii (ba Gherghii chiar au ajuns – prin cununii - să le devină conducători, ca dinaști regali). În secolul I î.C., N Canaanului şi Siria erau conduse de Armeni (când au năvălit Romanii), apoi zonele rămânând tot sub influenţă Armeană, încheiată în secolul VII, odată cu ocupaţia Arabă. În 2005, cercetătorul Makripoulias Christos a scris: “În secolul VII, Arabii au denumit la plural creştinii din Gurgum ca Djaradjima; fiind la limita Imperiului Bizantin, războinicii săi - cu baza pe Muntele Lukkam - ştiuţi de Arabi ca ‘Mardaiţi’ (însemnând luptători de gherilă) erau foarte periculoşi prin raidurile făcute, ceea ce i-a determinat pe Arabi să le plătească tribut. Începând cu secolul VIII, Imperiul Bizantin şi-a consolidat flota staţionată de-a lungul coastelor Ciliciei şi Liciei, ceea ce a determinat ca până în secolul X circa 12 mii de localnici să se mute acolo (de altfel, mulţi marinari încă din secolul IX au început să rămână prin Epir, prin Insulele Cefalonia şi Sicilia, etc., ceea ce a dus la afectarea compoziţiei etnice din SE Anatoliei, căci în mutarea spre apusul Imperiului Bizantin li s-au alăturat şi 18 mii de membri ai familiilor)”. Este de ştiut că numele iniţial al Insulei Cefalonia, din Marea Ionică, a fost Samos şi e de observat că de numele Mardi - populaţie Hircană / Ghergană - poate fi apropiat Mardonius / comandantul militar al Perşilor în 479 î.C. (nepotul împăratului Darius). Cercetătorul Alexander Zephyr din Canada a studiat Hitiții și a scris în 2014: “Ei au contribuit semnificativ la geneza Germanilor; roșcații sau blonzii Hitiți s-au tras din Hatti / Chatti (care aveau multe în comun cu Asirienii). Erau războinici și aveau trupe bine echipate. Simbolul lor național – vulturul cu 2 capete – a reapărut la 119


Nemți, din Austria până în Germania (inclusiv la luptătorii Prusaci). Străvechii Asirieni erau așa întrepătrunși cu ei, încât Romanii au denumit capitala Hitită ca ‘Ninus Vetus’, adică ‘Vechea Ninive’ (capitala Asirienilor). Het – etnonimul Heteilor / Hitiților - a fost al doilea născut al biblicului Canaan (‘Facerea’ 10:15); de la fiii aceluia (‘Facerea’ 23:10) a cumpărat patriarhul Avram o peșteră. Primii locuitori Germani au fost denumiți Hessi (în vechea Germană, Hatti = Hesse); arheologii au descoperit Svastika – emblema norocului și succesului – că era pe larg utilizată de societatea Hitită iar pionierul arheolog German Heinrich Schliemann a legat așa ceva de formele similare din vechea Germanie, afirmând că ‘Svastika a fost simbolul religios al strămoșilor noștri Hetei’. Timp de milenii, Svastika a reprezentat soarele, viața și puterea iar vulturul cu 2 capete a fost de marcă atât la Asirieni / Hitiți, cât și la Nemții / Germanii susținând că erau urmași Ariani”.

republica Elenă - are limba oficială noua Greacă: vechii Eleni / urmașii Aheilor emigrați din Egipt - prin urmaşi - au ajuns în limbaj de fapt un “ecou” al vechilor Greci / urmașii Troianilor şi Carianilor din V Anatoliei. Este de observat că Grecii au apărut în Anatolia, nu în Balcani; Greaca s-a ivit la fel, vorbită întâi în V Anatoliei iar nu în S Balcanic, unde erau Elenii vechi: leagănul Grec a fost Anatolic, nu Balcanic (poate părea paradoxal, însă în Balcani, ultimii Grecizaţi au fost vechii Eleni). De exemplu, lingvistul Suedez Georg Stiernhelm 1598-1672 a afirmat: “Se dovedeşte că limba Greacă a fost aceeaşi cu cea a vechilor Geţi; literele acelei limbi au fost luate de la Geţi”; acelaşi lucru a fost susţinut şi de savantul Suedez Olaus Rudbeck 1630-1702, în “Atlantica”. Se poate observa că dinaintea existenţei Grecilor, în mileniul II î.C., Geţii se aflau în Anatolia iar acolo se îndeletniceau cu scrisul (după cum a fost explicit atestat și pe prima dintre “Tăblițele de la Sinaia”): scrisul printre Geții Dunăreni a provenit de la Geții Anatolieni (aceiași care probabil au facilitat și apariția alfabetului Grec). De altfel, Dr. Theofil Simenschy 1892-1968 de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a explicat: “Cuceririle indoeuropene n-au nimicit populaţiile pe care le-au supus. Mai mult: un popor rezultat din amestecul dintre colonişti şi băştinaşi, care vorbeau la început limbi deosebite şi care au ajuns să vorbească o singură limbă, poate deveni la rândul său cuceritor şi colonizator. Prin urmare, limba este independentă de rasă; există limbi neolatine (de exemplu în fostele imperii francez, portughez, spaniol, ş.a.) dar nu popoare neolatine, există limbi indoeuropene dar nu popoare indoeuropene”. (Limbile neo-Latine - adică Românice - sunt Indo-Europene iar limbile Indo-Europene şi-au avut rădăcinile şi în spaţiul Român: limbile Românice n-au fost Latine, ci Latina a fost limbă Românică). Gherga în Europa a fost în legături enumerând alfabetic - cu Gali, Germani, Geţi, Goţi, Greci, etc. (un exemplu de ajutor este “Dicţionarul clasicismului” din 1860 de Britanicul William Smith); numele Gherga exista dinaintea Războiului Troian iar înaintea acelui conflict nu existau şi denumirile populaţiilor enumerate - între care şi cea Greacă - apărute după Războiul Troian, datorită diasporei cauzată de acela: după Războiul Troian, Aheii au fost ştiuţi ca Eleni - adică “oamenii Elenei” - iar ulterior Romanii i-au denumit Greci atât pe Anatolienii costieri, cât şi pe unii Traci Sudici (printre care erau mulţi Gherga şi descendenţi Gherga), împreună cu vecinii Eleni din Sudul lor. În mod corect, Grecii au fost Anatolienii vorbind Greaca iar Elenii au fost Balcanicii vorbind aceeaşi limbă (pe care ulteriorii Romani i-au denumit global Greci, la fel ca şi pe coloniştii din S Peninsulei Italice). După Războiul Troian, Elenii vechi populau îndeosebi Sudul Peninsulei Balcanice, în Nordul lor îndeosebi în Insulele Egeii - şi în Vestul Peninsulei Anatoliene fiind Grecii (delimitări geografice ca între vechii Eleni şi vechii Greci mai târziu au fost ale Vlahilor din S Dunării de Românii din N Dunării, împărţirea Nemţilor în Austriecii din S şi Germanii din N, ş.a). Pe harta următoare, vechii Eleni sunt cu galben şi vechii Greci (în general, amestecaţi cu Cariani, Troiani, Traci, Macedoni vechi şi Iliri) sunt cu portocaliu:

Gherga şi Grecii

Meandros Unii cercetători au conectat ultimul val Kurgan intrat în Balcani din N Dunării - cu apariţia în istorie, la începutul mileniului II î.C., a strămoşilor Elenilor / Grecilor (sincron cu ivirea patriarhului Avram - strămoşul Arabilor şi Evreilor - în Orientul Apropiat / Mijlociu); însă Aheii principalii strămoşi ai Elenilor - au apărut în S Balcanic după câteva secole (la mijlocul mileniului II î.C.), sosiţi din S, anume din Egipt: numeroase dovezi probează venirea Aheilor din Egipt, împreună cu numeroasele legături dintre Libia şi Egipt cu S Balcanic în Epoca Bronzului. În prezent, “leagănul” vechilor Greci (coasta Vest Anatoliană) aparține republicii Turcia; azi în S Balcanic, “Ellas” / Elada - adică 120


au avut generali de obârşie Egipteană. Aşa bunăoară Peteus, tatăl lui Menestheus, care fusese unul dintre cei ce luaseră parte la expediţia împotriva Troiei, fiind el, fără doar şi poate, de neam din Egipt şi abia mai târziu dobândind cetăţenia ateniană, pentru ca - în sfârşit - să ajungă regele Atenei. Cât despre Egipteanul Cecrops, acesta se bucură de o îndoită fire. Şi acestui fapt atenienii, în ciuda strădaniei lor, nu i-au putut da vreodată de rost şi n-au putut afla nici care îi era temeiul. Este neîndoielnic pentru oricine că el, luând parte la viaţa cetăţenească a 2 state, unul Elen şi celălalt Barbar, avea 2 firi: jumătate animal şi jumătate om. Mai susţin Egiptenii că Erechtheus era Egiptean de obârşie şi ajunse, mai apoi, rege al Atenei. Dovezile pe care ei le aduc sunt următoarele: după cum recunoaşte toată lumea, o secetă mare bântuia aproape tot pământul locuit, cu excepţia Egiptului, fiindcă ţinutul fusese ocrotit prin însăşi aşezarea lui. Dar seceta de care vorbim nimicise un mare număr de oameni şi foarte multe roade ale pământului. Atunci Erechtheus - datorită legăturilor de sânge care-l legau cu Egiptul - aduse de acolo la Atena foarte mult grâu, astfel încât locuitorii cetăţii îl făcură rege, ca răsplată pentru binele ce-l făptuise. Odată ajuns cârmuitor, Erechthues a introdus în Eleusis riturile de iniţiere ale Demetrei şi a statornicit acolo misteriile, împământenind astfel datini ce le împrumutase din Egipt. Obiceiurile privitoare la jertfe şi la vechile ritualuri legate de zeiţă sunt aceleaşi şi la atenieni şi la Egipteni. Tagma Eumolpizilor atenienii au statornicit-o după modelul preoţilor din Egipt. Ceryces - crainicii cu torţe care conduceau iniţierile de la Eleusis - se trag din tagma pastoforilor Egipteni (preoţii care purtau la procesiuni mici iconiţe ale zeilor). În sfârşit, doar atenienii - dintre toţi Elenii - sunt cei care jură pe Isis iar înfăţişarea şi obiceiurile lor seamănă foarte mult cu acelea ale Egiptenilor. Egiptenii mai aduc şi multe alte dovezi de felul acesta, străduindu-se a ne încredinţa - socotim că o fac mai mult din ambiţie decât din iubire de adevăr - cum că Atena este o colonie întemeiată de ei. Şi ei îşi fac o fală din marele renume al cetăţii”. Este de consemnat că în secolul II î.C. istoricul Elen Polibiu a observat că “poporul Atenei a fost totdeauna asemenea unei corăbii fără conducător” iar în secolul IV Goţii conduşi de regele creştin Alaric - născut în Delta Dunării, pe braţul Sf. Gheorghe - după ce au trecut prin Defileul de la Termopile au distrus Sanctuarul de la Eleusis. Fondatorul misteriilor în Eleusis a fost Keryx / Ceryx, fiul lui Hermes; împreună cu prinţesa Kekropă Pandrosa - însemnând “Înrouata” - a întemeiat clanul Kerykes (al înalţilor preoţi vestitori): ca şi înaintaşul Hermes, aceia erau mesageri religioşi dar chiar şi mesageri politici ori mesageri militari în timp de război, proclamau adunările, citau persoanele, pronunţau legile, formulau rugăciunile de recitat, etc. (iată aşadar că apropierea de Gherganul Hermes a fost - prin urmaşii Keryke - deopotrivă funcţională şi onomastică, pe de altă parte Biblia / Vechiul Testament în Canaan notându-l pe “Gherghe-seu” = Sf. Gherghe ca nepotul lui Ham / Hermes). Filozoful Aristotel (studentul lui Platon) în secolul IV î.C. a arătat în prima carte din “Meteorologica” că numele Γραικοί / Graicoi era utilizat din vechime de Iliri pentru Dorianii / lăncierii Traci din Epir - care vorbeau în “grai” - şi a egalat denumirea Elenă cu cea Greacă, în sensul că acolo “acum sunt Eleni aceia care înainte erau numiţi Graeci”; spre exemplu, conform “Enciclopediei Britanice”, celebrele surori Ghergane / Gorgone erau numite Grae, termen vecin cu Graioi - rădăcina ce a furnizat numele Grecilor şi a Greciei. Istoricul Francez Pierre Leveque 1921-2004 (profesor

Aheii în Epoca Bronzului şi respectiv urmaşii Eleni în Epoca Fierului erau numai la Sud de Muntele Olimp, cel mai înalt din ţară (Nordul Macedonean - unde acum cel mai mare oraş al ţării după capitală e Tesalonic / Salonic - fiind o zonă ce din 1913 face parte din actualul stat Elen). Anatolianul Homer - în cartea a doua a “Iliadei” - a fost cel mai vechi Grec care a scris despre atacul Aheilor / strămoşilor Elenilor vechi asupra Troiei, menţionând şi că în Războiul Troian din secolul XIII î.C. Pelasgii au fost de partea Troiei; apoi, Anatolianul Hesiod / alt Grec, a precizat că Graecus - fiul lui Zeus şi al Pandorei - a fost etnonimul Grecilor iar etnonimul Elenilor ar fi fost Elen, fiul lui Deucalion / “Deu-Calion”, băiatul lui Prometeu / Gadeir (frate cu Atlas): unchiul Pandorei. Poetul Spartan Alcman în secolul VII î.C. a scris că mamele Elenilor erau Graekhes (adică Grecoaice, respectiv erau femeile Grecilor); Romanii, tot în acelaşi secol VII î.C., au denumit ca “Greci” pe locuitorii Cume / Cumae (colonia înfiinţată de Gherghiţi Vest Anatolieni în Peninsula Italică cu mult înaintea existenţei Romei). În secolul IV î.C., filozoful Platon a scris în “Dialogul Timaios” că Atena a fost colonizată de metropola Sais din Delta Nilului iar în secolul I î.C., Diodor Sicul în volumul 1 din “Biblioteca istorică” a mai prezentat unele legături între Hemi / Egipt şi Peninsula Hemos / Balcanică: “Spun Egiptenii că înaintaşii lor au trimis numeroase colonii prin multe ţinuturi ale lumii, ceea ce ar dovedi întinsa putere a regilor şi numărul mare de oameni din ţara lor. Mai spun Egiptenii că şi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducând o colonie pe care a statornicit-o în Elada; a fost Argosul - zicese - cea mai veche cetate a Elenilor. Şi neamul Colchilor din Pont şi Evreii - între Arabia şi Siria - sunt tot urmaşii unor colonişti veniţi din Egipt. Iată din care pricină, la aceste neamuri, există demult obiceiul, ce se trage din Egipt, ca băieţilor la naştere să li se facă tăierea împrejur. Potrivit tradiţiei Egiptenilor, înşişi atenienii sunt coborâtorii unei colonii pornite din oraşul Egiptean Sais. Ei încearcă, prin aceasta, să-şi dovedească înrudirea cu atenienii, care - spun ei - sunt, dintre toţi Elenii, singurii care-i zic cetăţii ‘asty’, denumire împrumutată de la oraşul Asty din Egipt. Atenienii 121


universitar) a schiţat în “Aventura Greacă” mişcarea Doriană declanşată după Războiul Troian, cu plecare din Bazinul Dunării / mai ales din Banat şi din curbura Carpaţilor, grosul Dorianilor fiind din Regatul Heraclid cu capitala Gherghina / azi Galaţi, o parte însemnată a Dorianilor ajungând la un secol după Războiul Troian în Caria şi în Insulele Kos, Rodos, etc. - acolo formând un Hexapolis Doric = Δωρική Ἑξάπολις - de unde apoi, în cursul mileniului I î.C., s-au întors în fostul Regat al Heraclizilor ce a avut capitala la Gherghina / cotul Dunării, sub forma coloniştilor Cariani / Greci în Dobrogea:

din cauza Războiului Troian familia regală din Gherghina / capitala Regatului Heraclid şi-a condus spre miazăzi supuşii (care au mai rămas după marea migraţie spre apus pricinuită de vânarea hoţilor Cergii / Lânii de Aur), inclusiv în V Anatoliei - ajungând tocmai în Caria = Ţara Gherghiţilor - a confirmat străvechile legături dintre cele 2 zone, Asiatică şi Europeană. Îndată ce au auzit de căderea Troiei (apărată cu mare succes timp de un deceniu de către Fortăreaţa Gherghi / Gergis, însă învinsă prin şiretul dar al Calului Troian), Heraclizii / Dorianii din Regatul Dunărean cu capitala la Gherghina - rude şi aliaţi Ghergani cu înfrânţii Ghergari din Regatul Anatolian - s-au năpustit furioşi spre Sudul Balcanic, ţintind cetăţile Sparta şi Atena / principala zonă de provenienţă a agresorilor iar pe ape au dat naştere “oamenilor mării”, adică vestiţilor piraţi Gherga ai Epocii Fierului, eră istorică pe care au generat-o în premieră mondială. Colonizarea care a urmat apoi din Vestul Anatolic în Vestul Pontic desigur că a avut printre cei din frunte mai ales aristocraţi aparţinând preoţimii regale a Sanctuarului Gherga, care mutaţi din Caria în Bazinul Dunării inferioare (începând cu regiunea Dobrogei) au ajuns acolo membri ai Dinastiei Zurazis - după cum a fost numită de către localnicii Gheti / Geţi - din care în Antichitate a făcut parte şi Decebal / ultimul rege al Daciei; lingviştii au analizat echivalenţele dintre formele Daco-Getă şi Greacă pentru numele clanului stăpânitor Zuraz / Gurag = Derzi / Đerđa, respectiv Gherga (AgaTârşii - populaţie Iraniană - zicându-i S/Parga). Nici geneza Nordică Greacă / în legătură cu Traco-Geţii, nici geneza Sudică Elenă / în legătură cu Egiptenii, nu s-au bucurat de atenţia populară mai lărgită decât cea de la nivelul specialiştilor: adevărurile nu-s totdeauna atrăgătoare. În Epoca Fierului, în Vestul Anatolic - între Troia şi Caria - s-au format Grecii: ei au apărut în apusul Asiei Mici, nu în Europa; leagănul Grec a fost Anatolic, leagănul Elen a fost Balcanic. În Epoca Fierului, apariţia Grecilor pentru întâia dată în spaţiul Vest Anatolic a fost sincronă cu apariţia GetoDacilor pentru întâia dată în spaţiul Vest Pontic (ambele populaţii s-au şi determinat reciproc). În Antichitate şi Elenii vechi - din Sudul Balcanic - au fost botezaţi de către Romani drept Greci, la un loc cu învecinaţii Traci Sudici şi cu Anatolienii de pe ţărmurile marii Peninsule vecine celei Balcanice (în Latină, substantivul şi adjectivul Graiugena şi Graius erau pentru Grec şi Grecesc); în Evul Mediu, în timpul Imperiului Bizantin, aceiaşi s-au numit Romaioi. De altfel, analizele genetice au indicat că Macedonii erau înrudiţi cu Frigienii - sosiţi în Anatolia din Caucaz - spre deosebire de vechii Eleni, care erau mai apropiaţi de Egipteni; e de ştiut şi că străvechiul mecanism al păstoritului în Macedonia era vara în înaltele masive apusene Galicia, Gramos, etc. şi iernatul în şesul Sărunei / Salonicului ori chiar în Frigia / Anatolia. Istoricul Grec Arrianus Xenophon din Nicomedia / Izmit, în fragmentul 13 din “Bithynica” / “Istoria Bitiniei”, a scris despre nimfa Tracia / Trake, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare şi născocitoare de melodii, numele ei identificată de vechii Greci cu Frigiana Cybela - fiind purtat de ţinuturile Tracilor, “cunoscute iniţial sub denumirea de Perke”; fiul ei s-a numit Perkos şi a fost venerat până în timpul Romanilor drept “Cavalerul Trac”: despre “Cavalerii Traci” e de remarcat că li se ziceau “eroi Traci”, prin “eroi” înţelegându-se “călăreţi” (care utilizau caii din gherghelii / herghelii și care erau ştiuţi cândva ca Ghergari, favoriţii Amazoanelor).

Carianii, Troianii şi Heraclizii / Dorianii (adică Tracii Nordici) formau nu doar populaţii învecinate, ci şi aliate, cu multe înrudiri între ele. Deplasarea Dorianilor din Regatul Heraclizilor al Epocii Bronzului cu capitala la Gherghina / acum Galaţi spre Sudul Balcanic imediat după Războiul Troian (erau aliaţii Troianilor şi au năvălit peste foştii Ahei - adică peste vechii Eleni - provocându-le era întunecată a Epocii Fierului, primele ţinte fiind Sparta şi Atena, aliate în Războiul Troian, apoi rivale între ele) a dus la instalarea lor în SV Anatoliei, unde cu denumirea “Doris” aşa cum au notat vechii istorici Herodot din Peninsula Anatolică, Tucidide din Peninsula Balcanică, Pliniu din Peninsula Italică, ş.a. - au fost organizaţi de la sfârşitul secolului XII î.C. până în secolul VI î.C. / când deja Sanctuarul Gherga din Caria era durat în piatră de un secol; de plecarea lor la sfârşitul secolului XIII î.C. din Bazinul Dunării inferioare au prins de veste Cimerianii din Nordul Pontului şi Geto-Dacii din Sudul Pontului, care s-au grăbit spre apus, să preia conducerea tărâmurilor din Vestul Pontic. Cooperarea dintre Vestul Anatolic şi Vestul Pontic dăinuia din Epoca Pietrei (Gherga fiind atestat în spaţiul Român de pildă în neolitic odată cu Kurganii / Gurganii iar anterior - în paleolitic - coborând direct din Marea Zeiţă Mamă Ghirghe); în Epoca Bronzului, capitala Gherghina a Regatului Heraclizilor din Bazinul Dunării inferioare îşi avea numele de la Dinastia Tracă regală (aşa după cum era cutuma vremurilor, ca onomastica aşezărilor să aparţină întemeietorilor / conducătorilor, ceea ce însemna că liderii erau Ghergani, ramură a Dinastiei Troiană regală): faptul că 122


şi V Pontic / Dobrogea migraţi spre apus din cauza invaziei Perşilor au ajuns până în centrul Italiei (unde au oprit regalitatea Etruscă). Metamorfozele cele mai nuanţate au putut apare din gutural pentru unele nume după introducerea vocalelor în mileniul I î.C., astfel încât să poată fi variaţii KRiTi-GRiKi-GHirGHi ori KRâTa-GRâKa-GâRGa, etc. pentru şablonul foarte distinct CReTa-GReCia-GheRGa (exemplul derivă din faptul ştiut că la începuturi Aheii / strămoşii Elenilor - emigraţi în Peloponez la sfârşitul dominaţiei Hicsoşilor din N Egiptului, unde s-au şi înrudit cu Evreii vechi - s-au inspirat în decorări din frescele Cretane; e de ştiut că eponimul Peloponezului provenea de la prinţul Pelops, fiul Dionei / Dodonei şi a regelui Tantal din Bazinul Meandrului, care a cucerit S Peninsulei Balcanice înaintea Războiului Troian, în amintirea lui - sub patronajul şi în cinstea Ghergarului Zeus - din mileniul I î.C. desfăşurându-se Jocurile Olimpice / Olimpiadele, iniţiate printr-un cros între fraţii lui Herakles de pe Muntele Anatolian Ida, simbolizaţi pe degetele mâinii astfel: Herakles degetul mare, Aeonius arătătorul, Epimedes - degetul mijlociu, Jasius - inelarul şi Idas - degetul mic). Grecul Pausania 3:13 - Carian de lângă Sanctuarul Anatolian Gherga - a indicat că “Elenii aveau vechiul obicei al schimbării locului literei R”, ceea ce interesează în sensul explicării translaţiilor din Gherg în Grec, din Ghergar în Grigore, ş.a.m.d.: denumirea de Grec provine din Gherga, căci Gherghiţii au precedat Grecii. Gherghiţii din Troia au fost printre precursorii celor din actualele state vecine Grecia şi Turcia (acum, aşa după cum - ca rezonanţă onomastică - Turc reproduce “Gurg”, Grec reproduce “Gherg”): Grecii mileniului I î.C. au fost precedaţi de Gherghiţi - care descindeau din Ghergari - iar de la Troia la Turcia a fost un parcurs milenar, în prezent regiunea Troiei fiind în Turcia, străvechiul antagonism dintre cele 2 maluri ale Mării Egee (apusean şi răsăritean, ocupate de cele 2 ţări), încă existând. Principalele oraşe ale spaţiului Grec n-au fost în Peninsula Balcanică, ci în V Peninsulei Anatoliene: Troia, Milet şi Efes (fiecare mai mare la vremea sa decât Atena / cronologic, după căderea metropolei Troiei, cel mai mare oraş din Bazinul Egeean a fost metropola Milet, apoi metropola Efes, ce de pildă în timpul lui Iisus avea un sfert de milion de oameni). Fiecare dintre acele 3 mari localităţi V Anatoliene era sub patronajul tocmai a câte unui Ghergan / respectiv a câte unui copil al Ghergarului Zeus (Dardan şi fraţii săi gemeni): Troia având Ghergarul Darda, Milet având Gherghitul Apollo, Efes având Gherghiţia Artemida; e de remarcat că între oraşele Greceşti din Anatolia (ca Milet, Efes, etc.) n-au fost lupte, aşa cum au fost între oraşele Elene din Balcani (ca Atena, Sparta, etc.), de asemenea - în general, de-a lungul secolelor - peste Marea Egee nefiind agresiuni ale Grecilor Anatolieni asupra Elenilor Balcanici, care nu prea aveau ce lua din sărăcia acelora, ci agresiunile au fost invers, Elenii din Balcani fiind sistematic interesaţi de bogăţiile Grecilor din Anatolia dar şi de frumoasele lor femei, rămânând consemnat documentar că vechii Eleni au avut Grecoaicele ca mămici. Goţii şi Vikingii numeau Grecia ca Girkha, Girkia sau Girkium (după cum apare inclusiv prin runele de pe podeaua Catedralei din Uppsala 59,51 lat. N, 17,38 long. E / Suedia) iar şi azi Bulgarii - vecinii Nordici - îi denumesc pe Greci ca Gârţi (Grecia e Gârţia / Гърция). Conform etimologului Catalan Joan Coromines 1905-1997, termenul Gringo - utilizat de hispanici pentru a-i cataloga pe cei din afara lor - provine de la Spaniolul Griego adică Grec.

Gorgona Etnonimul Graikos / adică Greci are aceiaşi etimologie ca Thraikios / vechiul nume pentru Troiani şi Traci. Greaca este cea mai veche limbă Indo-Europeană vorbită până în prezent în Europa, fiind inspirată şi din Pelasga vorbită în Troia şi Tracia, după cum de pildă au scris deopotrivă atât Herodot Karka din Anatolia, cât şi Platon din Balcani (în acele timpuri, ale mileniului I î.C., după cea din India, cea mai mare populaţie din lume era grupată în Anatolia şi Balcani); vechii Gherga au fost Pelasgi şi apoi Greci vechi. În secolul V î.C., istoricul Carian Herodot 1:57 a scris că neamurile Pelasg şi Elen erau diferite: “Pelasgii au folosit o limbă Barbară. În ce priveşte neamul Elenilor, aceia de la început s-au folosit de o limbă diferită de a neamului Pelasg. Pelasgii erau alt neam”; şi istoricul Olandez Paul Beekes a scris: “Este clar că Pelasgii n-au fost Indo-Europeni, ei fiind întâlniţi de Eleni şi atunci când Elenii au intrat în Tesalia” (dinspre S Balcanic). În secolul I, pedagogul Roman Fabius Quintilian a explicat că “vorbirea Barbară se caracteriza prin adăugarea la cuvinte (sau lăsarea afară) de silabe ori litere, prin schimbarea / înlocuirea unor litere cu altele sau prin păstrarea lor dar strămutate de la loc” (Aşadar, permutările se practicau atât în vorbirea Greacă, cât şi în cea Barbară: cine caută în vechile scrieri aceeaşi înşiruire de vocale şi consoane pentru acelaşi nume se află în eroare, fluctuaţii înregistrându-se în timp chiar în cadrul aceluiaşi grai). Numele limbii, al vorbitorilor şi al etnicilor, se armonizează cu structura GRK de la precursorul Gherga - de la care a început colonizarea Greacă efectivă - iar alfabetul e sinonim cu cel Fenician, fiind primul care a introdus vocalele, prima scriere fiind a operelor lui Homer (din Anatoliana Cume a Gherghinilor / Gherghiţilor, artist care a fost bilingv, ştiind limba Pelasgă / din care a provenit proto-Greaca, ce a născut 2 limbi, anume vechea Greacă şi Latina); în secolul I î.C., istoricul Dionisie din Halicarnos / Caria a scris (1:90): “Limba de care se folosesc Romanii nu e nici cu totul Barbară dar nici Grecească, ci este o amestecătură din amândouă acestea, însă partea cea mai mare este din idioma Eolilor, singurul dezavantaj pe care l-au întâmpinat din acest amestec fiind că nu-şi pronunţă potrivit toate sunetele” (Eolia - având pe mare semnificativele Insule Pelasge Lemnos / dominată de pădurarii tari ca lemnul conduși de Karki-noi şi Lesbos / dominată de urmașele Amazoanelor - era regiunea Sudică vecină Troiei, dintre Podgoria Gherghiţilor şi portul Cume al Gherghinilor). Aşadar, Latina apărută odată cu republica Romei şi-a avut sursa pe coasta Egeii: cei dintre V Anatoliei 123


Grico în prezent este dialectul vorbit în S Italiei, pe cale de dispariţie (rămăşiţă de la foştii colonişti ai “Greciei Mari”).

GE(r)GAS < GE + GA(IA) + S (plural) = născuţi din pământ. Originea cuvântului GHERGA vine de la GI / GE / GAIA / GEEA = pământ, humă, ţărână. Cuvântul strămoşesc GLIE tot de aici îşi are originea. GEOSU îşi are originea în getismul GIA / GAIA / GEIA. ‘Merg pe GIOSU’ spune cel de la ţară > merg pe GIOS / JOS, adică pe pământ. De la GE / GETAR (naştere) s-a format GER > getismele GERAH (chirurg), GERAR (început), GERMEN (sămânţă), etc. De la GER au luat naştere cuvintele koine: GERON = moş, bătrân; GEREOS = şef, vechi; GERERO = a venera, a cinsti; GERAROS = venerabil; GERAS = premiu, vârstă; GERUSIA = consiliu de bătrâni; GERGEO = a lucra pământul (GER + ARA)”. Limba “koine” - adică “uniformă” - era cea folosită de împăratul Makedon Alexandru cel Mare şi de prietenul său, propagandistul imperial Gherga = generalul Gergithius, diferită de cea standard a Elenilor vechi (comună literaţilor din S Balcanic): avea elemente din Latina vulgară = “Aramică” / conform lui Plautus, Quintilian, ş.a., vorbită - după cum a studiat profesorul universitar Ioan Cardula - în Asia Mică, Insulele Egeii şi Macedonia, inclusiv de Traci; de altfel, autori Antici ca Socrate, Platon, ş.a. au indicat că limba Pelasgo-Tracă era diferită de Greacă iar în secolul I istoricul Roman Curtius Rufus 6:9 chiar a reprodus un dialog al împăratului Alexandru Macedon cu generalii săi, în care îl critica pe conducătorul cavaleriei Makedone că a solicitat interpreţi să traducă din străvechea Armână în Greacă: “Vedeţi până unde a ajuns Filota? Consideră degradantă limba maternă!” (De altfel, nici un scriitor Antic n-a numit Imperiul lui Alexandru cel Mare ca Elen ori Grec, ci numai ca Macedon; de exemplu, istoricul Eugen Borza profesor la Universitatea Americană Pennsylvania - a enunţat: “Elenii şi Macedonii mereu au fost 2 naţiuni separate, formate din oameni distincţi, care nu se sufereau reciproc, situaţie transmisă de-a lungul secolelor şi notată atât de sursele Greceşti, cât şi de cele derivate, Latine”. Imperialiştii Makedoni în Antichitate au conlucrat masiv cu Grecii Anatolieni şi nu cu Elenii Balcanici). Lingvistul Român Petre Morar - pasionat şi de limba “koine” - a enunţat, printre postulatele sale: “Numenclatura locurilor supravieţuieşte dispariţiei unei culturi”, “Cuvintele moştenite pot avea o semnatică complexă” precum şi negaţia “Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”, etc. Cercetătorul Sorin Olteanu de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti a schiţat raporturile lingvistice astfel:

Influenţa culturală Troiano-Tracă Sinonimia Eleni-Greci a rămas asemănătoare cu altele, ca Vlahi-Români, Unguri-Maghiari, Nemţi-Germani, ş.a. În prezent, este oficială întoarcerea: Grecii din Grecia sunt Elenii din Elada, respectiv cetăţenii Eleni din republica Elenă.

Actualul drapel Elen În 2001, colectivul de geneticieni condus de Arnaiz Villena de la Universitatea Complutense din Madrid / Spania a demonstrat că Macedonii - formând populaţia din N Elenilor - aparţin genetic substratului mai vechi decât cel al Elenilor (fiind similar Iranienilor şi Anatolienilor), că deşi vecini geografic, Macedonii şi Elenii nu sunt înrudiţi genetic şi că Elenii sunt mai apropiaţi genetic de Etiopieni chiar, concluzia cercetătorilor fiind că acel aspect se datorează migraţiei strămoşilor Elenilor din Egiptul faraonic. În legătură cu “Originea Gherga”, lingvistul Cristian Cristescu a precizat în 2011: “Cu tot respectul, vreau să vă completez în anumite lucruri care mi-au sărit în ochi la citirea cărţii ORIGINEA GHERGA. Eu fac un studiu lingvistic al limbii koine, adică dialectul impus de Alexandru Macedon în imperiul pelasgic, de la care am dedus următoarele: Civilizaţia grecească ascunde în spatele ei una pelasgă / tracă. În spatele limbii koine (numită în mod eronat ‘greaca veche’) am descoperit numai cuvinte rumâneşti! Limba greacă s-a format ca o ‘pronunţie stâlcită’ a limbii tracilor. Ghergani = bătrânii / vechii lucrători ai pământului: primii oameni care au răspândit ‘meseria de a lucra pământul’ în toată lumea. 124


Europenii mereu au ştiut Grecii ca “vechi”, pe când Elenii au fost cunoscuţi ca Greci “noi”. Aşadar, strămoşii Grecilor au fost în V Anatolic şi N Balcanic încă din Epoca Bronzului (însă denumirea de Greci n-a apărut decât după încheierea Epocii Bronzului, în Epoca Fierului din mileniul I î.C.); pe seama conversiei “G”/“T”, în Trakia se poate vedea Grakia (Tracia era vecină cu Grecia): exemplul aflat geografic, temporal şi lingvistic - între Troia şi Grecia a fost Tracia. Aheii au existat în Sudul Balcanic între 1527 î.C. (când au sosit din Egipt - stabilindu-şi prima capitală la Micene - distrugând şi Cultura Minoică din Creta) şi 1241 î.C. (când - prin războiul declanşat de ei - a căzut Troia, încheindu-se Epoca Bronzului); de atunci şi până acum, Aheii s-au numit Eleni. Devastarea Troiei a produs în Peninsula Anatoliană dispariţia Imperiului Hitit / ai cărui locuitori până atunci erau vecinii răsăriteni ai Gherghiţilor, ducând în Peninsula Balcanică (ca un soi de revanşă după Războiul Troian) la potopirea Sudicilor Eleni de către Nordicii Doriani - vorbitori de Grai - şi în apus la colonizarea serioasă a Peninsulei Italice: Romanii - aşezaţi din 906 î.C. pe Valea Rumon (numele iniţial al Râului Tibru), care în 753 î.C. şi-au declarat cetatea Roma din areal drept capitală - au denumit ca Greci pe vecinii din S Romei, urmaşi acolo ai coloniştilor Gherghiţi din Anatolia. Denumirea de Greci a rămas mult timp cunoscută pentru cei din V Anatoliei, pentru cei din Peninsula Balcanică (inclusiv Elenii vechi din S) şi pentru cei din S Peninsulei Italice, grupaţi în ceea ce a fost în Antichitate “Grecia Mare”: “Magna Graecia”. Aheii / strămoşii Elinilor când au sosit din Egipt şi-au însuşit vechea Greacă, introdusă de Ghergarii / Gherghiţii din V Anatoliei în Peninsula Balcanică, apoi şi împăratul Alexandru “cel Mare” (cu toate că limba lui maternă Makedona a ajuns deja diferită) a folosit Greaca în imperiul său: e de observat că Makedonii au răspândit în Asia limba Greacă vorbită de numeroasele lor rude Anatoliene (ce era deja preluată şi de vechii Eleni din S Balcanic); de altfel, atunci Grecii Anatolieni erau mult mai mulţi decât Elenii Balcanici iar în armata lui Alexandru Macedon erau Grecii din Peninsula Anatolică iar nu Elenii vechi din Peninsula Balcanică.

Păstrarea limbii azi - în forma nouă de Greacă - este oficială în republicile Elenă şi Cipriotă. Expansiunea rădăcinilor vechilor dialecte Greceşti a început cu secolul XVII î.C. (după erupţia Vulcanului Thera / Santorini); în imaginea următoare (de la prima poziție la ultimele poziții, pe măsura numerelor indicate) se poate vedea ordinea cronologică, începând de pe coasta Anatoliană din S Troiei, adică din zona Eoliană-Lesbiană, dominată de Ghergari:

Limba Greacă: răspândirea După Războiul Troian, primii Greci - cei mai vechi Greci - au apărut în V Anatoliei, din Cariani, Ioniani şi Troiani (e interesant că în vechea Greacă termenul pentru “nucă” era “karya”: în Vechea Lume, nucii se găseau între Himalaia şi Bazinul Dunării inferioare, pădurile lor cele mai mari din lume existând şi acum în Kârghizia). În N Balcanic, Tracii, foştii Macedoni şi Lirii / Ilirii n-au fost Greci. În S Balcanic - aflaţi în calea migrărilor coloniştilor Greci din V Anatoliei spre S Italic - foştii Eleni au ajuns să fie denumiţi Greci (alfabetul comun Grec s-a fixat oficial în 403 î.C., fiind preluat din Milet / Anatolia de Euclid, arhontele / conducătorul Atenei). La sfârşitul secolului II, teologul creştin Clement din Alexandria în prima carte din lucrarea “Stromata” / “Straturi” a scris: “15) În mare parte, filozofia Elenilor a derivat de la Barbari. Cei mai vechi şi înţelepţi filozofi au fost Barbari de extracţie, ce mai e nevoie să spun? Pitagora era definit ca Tyrian / Fenician. Anistene (445-365 î.C., discipol al lui Gorgias) a fost Frigian. Orfeu a fost Trac. De asemenea, cele mai multe indicii arată că Homer a fost Egiptean. Thales era Fenician din naştere şi a convieţuit cu profeţi Egipteni, aşa cum apoi a fost Pitagora (care a conversat cu şeful Chaldeilor / Gargheilor şi al Magilor şi s-a lăsat tăiat-împrejur ca să înveţe de la Egipteni filozofia mistică). Platon nu a negat că şi-a procurat cea mai bună parte a filozofiei de la Barbari şi a recunoscut că a fost în Egipt. Este clar că Barbarii i-au onorat eminamente pe legiuitori; după cum apare, în consecinţă a fost perceput ca un mare beneficiu - conferit de înţelepţi - că oamenii au fost onoraţi de cunoştinţele cultivate public de către brahmani şi de către Geţi. Pitagora a fost discipolul profetului Egiptean Sonches, Platon a lui Sechnuphis din Heliopolis. Filozofia a apărut întâi la Barbari şi apoi s-a răspândit: primii au fost profeţii Egiptului, apoi Chaldeii printre Asirieni, druizii printre Gali, ş.a. (nu-s de neglijat Indienii şi alţi filozofi Barbari).

Fosta Insulă Sacră Thera, acum San-Torini / Santorini 125


Anacharsis - profesorul lui Solon, în secolul VI î.C. - a fost Scit, depăşind în înţelepciune mulţi filozofi, ca şi Hiperboreii, care nu mâncau carne, ci nuci. Aşa-numitele femei sfinte ale Germanilor nu i-au lăsat pe bărbaţii lor să se lupte cu Romanii până n-a strălucit luna nouă. Megastene - în a treia sa carte despre Indieni - a scris clar despre filozofii vechii lumi: unele lucruri sunt de la brahmani. Alţii - mai fabulos spun că unii dintre cei numiţi Dactilii Idei au fost primii înţelepţi; lor li se atribuie inventarea scrierii din Efes şi a numerelor în muzică (motiv pentru care în muzică dicţia a primit numele lor): Dactilii Idei au fost Frigieni şi Barbari. Herodot a relatat că Hercule a primit Coloanele de la Frigianul Atlas, fiind instruit aşa în cunoaşterea corpurilor cereşti. 16) Inventatorii celorlalte arte au fost Barbari în majoritate. Barbarii au inventat nu numai filozofia, ci şi aproape fiecare artă. Egiptenii au introdus astrologia; similar de asemenea - Chaldeii. Egiptenii utilizau lămpi şi au interzis relaţiile sexuale în temple. Unii afirmă despre Cariani că au inventat cititul stelelor. Frigienii au fost primii care au urmat zborul păsărilor. Frigienii au inventat flautul iar Etruscii au inventat trompeta. Cadmus - care a adus alfabetul - era Fenician, aşa după cum (în secolul IV î.C.) a relatat Ephoros din Anatoliana Cume; Herodot a consemnat că acelea erau litere Feniciene. Se spune că Fenicienii şi Sirienii au inventat primele litere. Egipteanul Apis a inventat arta vindecării iar apoi Asclepius a îmbunătăţit-o. Libianul Atlas a fost primul realizator al unei nave, cu care a navigat pe mare. Dactilii Idei - Kelmis şi Damnaneus - au descoperit fier în Cipru; un alt Idæan a descoperit alierea alamei. Tracii au inventat iataganul - sabia curbă - şi au fost primii care au folosit scuturile călare. Capadocii au inventat harpa şi Asirienii dicordul (instrumentul cu 2 coarde). Cartaginezii au fost primii care au construit o triremă: a fost realizată de autohtonul numit Bosfor. Noropii - Peoni numiţi acum Norici - au fost primii care au purificat fierul. Amycus - regele Bitiniei - a inventat mănuşile de box. Frigienii şi Lidienii au avut multe contribuţii la armonia muzicii. Stilul Doric a fost inventat de Tracul Thamyris. Am auzit că Perşii au fost cei dintâi care au modelat tabureţii, patul şi căruţa. Arhiloh (680-645 î.C., poet din Insula Paros) a inventat ritmul iambic şi în secolul următor Hipponax din Efes l-a perfecţionat. Apollodor din Cume şi-a asumat să fie primul critic literar, etc. Filozofia Elenă n-a înţeles întreaga dimensiune a adevărului dar şi-a pregătit calea prin diverse formări / instruiri, în sensul modelării caracterului său, pentru primirea adevărului”.

Despre Doriani e de observat că aceia nu erau Heraclizi nostalgici - ducând dorul după casă, ca Aheii în Războiul Troian - ci îşi aveau onomastica legată de orientala denumire “darya” pentru “fluviu”, la începutul Epocii Fierului năvălind de la Dunăre spre Sudica Egee, unde mulţi dintre ei au devenit “oamenii mării”; aşadar, înţelesul pentru Doriani era de “riverani” (dar și de “lăncieri”): fiind mari plutaşi în Bazinul Dunării inferioare, în lipsa unei reţele de ape curgătoare în Sudul Balcanic şi Anatolic, cu experiențele lor de realizări ale ambarcațiunilor și interesele comerciale de călătorii ei au trecut la navigaţia pe mare, devenind destoinici marinari / unii ajungând mari piraţi. Troianii nu s-au luptat cu vechii Greci (care nu existau în timpul Războiului Troian); Troianii nu s-au luptat nici cu vechii Eleni (care nu existau pe atunci). Troianii s-au luptat cu Aheii (care au fost strămoşii Elenilor); Troianii au fost strămoşii vechilor Greci iar vechii Eleni au învăţat limba Grecească deoarece aveau nevoie de cunoştinţele formulate astfel. Mult ulterior - după peste un mileniu - Romanii i-au numit Greci pe toţi care vorbeau acea limbă (indiferent că identitar cei din S Balcanic afirmau că erau Eleni / fapt perpetuat până în prezent); e interesant că în Imperiul Roman – care a avut ca Geto-Daci peste jumătate din numărul împăraților – n-a fost ca împărat Roman nici un Elen (dar privind Antichitatea, propaganda istorică vehiculează termenul de “Lumea Greco-Romană”).

Lâna de Aur: Cerga

Răspândirea Greacă în secolul VI î.C. 126


Mutarea Ghergarilor dinspre Caucaz i-a făcut să ajungă în Balcani chiar şi până în Argos (din punct de vedere onomastic, Argos şi Gargos sunt ca acelaşi nume, cu lipsa consacrată “G” de la început precum o aspiraţie dialectală), localnicii închinând primul templu Zeiţei Hera, mama vitregă a lui Hercule / dinastia locală pretinzând că se trăgea din Hercule; geograful Antic Strabon a afirmat că odată întreg Peloponezul / Sudul Greciei continentale se numea Argos cuvânt Pelasg însemnând “ţară” - acolo ajungând şi Canaaniţi. Pe Câmpia Argolid din S - locul unde conform lui Pausania au fost utilizate scuturile prima dată - a fost ridicată Piramida Argolis, datată în 1995 de Laboratorul de Arheometrie din Atena şi de Laboratorul Nuclear al Universităţii Scoţiene Edinburgh înaintea celor Egiptene (contemporană cu “Piramida Soarelui” de la Visoko 43,59 lat. N, 18,10 long. E / Bosnia, a cărei structură a început să fie modelată din timpul ultimei glaciaţiuni, până în Epoca Fierului, ele fiind unele încercări piramidale Europene anterioare celor Egiptene; răspândirea mondială a piramidelor a fost mai ales în EurAsia şi America, în Africa fiind doar pe Valea Nilului, în colţul NE al continentului).

Canaaniţi, “prinţii pământului”, căci “Ca” = Ka / Ga pentru Pământ, inspiraţia poreclei de “sfânt prinţ” pentru Aheul Danaos fiind de la “prinţii pământului” din Canaan.

Piramidă Greacă O placă de marmură din Insula Paros 37,05 lat. N, 25,09 long. E / Arhipelagul Cicladelor - din 264 î.C. - a oferit câteva date despre trecutul Grec (însă unele dintre ele au fost contrazise de alte evidenţe, ca de exemplu Războiul Troian purtat de generaţia anterioară celei indicate ori inversarea poeţilor din Anatoliana Cume populată de Gherghini / primul de fapt fiind Homer, etc.):  Pelasgul Garghitios (Kekrops / Cecrops II) care o venera pe nimfa Parca / Palas a condus Atena în 1582 î.C.  Deucalion / “Deu-Calion” (adică “ZeuFrumos”) a existat în 1527 î.C. / după un secol de la erupţia Vulcanului Thera din Marea Egee)  Războiul Troian (dintre Ahei şi aliaţii lor împotriva Gherghi-ţilor / Teucrilor şi aliaţii lor) ar fi fost în 1218-1209 î.C.  în consecinţă, Gheugher / Teucer a întemeiat (conducând Gherghiţii Troiani) Salamis - prima capitală a Ciprului - în 1202 î.C.  Hesiod ar fi fost din generaţia anterioară lui Homer (care a apărut în 907 î.C.)  ş.a. Este celebră expediţia după Cergă / Lâna de Aur dinaintea Războiului Troian, din Epoca Bronzului, a Tesalianului Iason, cu corabia Argo / denumire reproducând Arka, cu plecarea de la poalele legendarului Munte Pelion al centaurilor, din portul Iolcos 39,23 lat. N, 22,59 long. E (fost Golkos, acum Volos / capitala Magnesiei Balcanice), până în Gorghis / Colchis, la colonia Milesiană / Cariană Phasis - azi Poti / Georgia - din Câmpia Circeană / Kirkaiu, conform şi scrierii lui Apolloniu din Rodos 2:400. Practic, se ştia că blana de ovină - oaie / berbec - aşezată în albia unui râu cu aur aluvionar prinde particulele şi pepitele, împiedicându-le să se piardă în fluxul râului; lâna e apoi scoasă cu grijă din râu, uscată iar praful de aur scuturat într-un recipient potrivit. Expediţia celor 50 de argonauţi / denumirea lor provenea de la numele corăbiei Argo cu care au navigat - către Ţinutul Amazoanelor, ştiut ca foarte bogat - a fost începutul comerţului maritim Aheu şi al colonizărilor lor mai organizate, prima debarcare fiind, conform şi cercetătoarei Georgiane Natela Popkhadze, în Regatul Ghirgheian /

Răspândirea piramidelor în lume Fortăreaţa Pelasgă Larisa apăra acea localitate / distrusă de o răscoală a sclavilor în 494 î.C. Conducătorul Pelasg local Ghelanor a ajuns să fie învins de către Libianul Danaus / Danaan, cu rude Egiptene (care a traversat Marea Mediterană special pentru acel atac, împreună cu clanul său Nord-African - avea zeci de copii - după aceea textele Egiptene denumind Sudul Hemului şi ca Danuna), preluând conducerea Argos şi instaurându-şi puterea acolo, în Micene, Atena şi Teba, continuată apoi în Peninsula Balcanică prin numeroşii săi urmaşi, între care, înaintea Războiului Troian, a fost Iason; Danau era fratele faraonului Ahmose - în timpul căruia s-a încheiat dominaţia prinţilor Canaaniţi asupra Deltei Nilului - şi cum nu putea domni atunci în Egipt, în 1527 î.C. a trecut cu Aheii din Hemi în Hem (adică din Egipt în Balcani), Eschil în Tragedia Rugătorilor din 470 î.C. consemnând că la sosire el a cerut Pelasgilor protecţie şi un loc de aşezare, afirmând că era tot din neamul celor din Argos: e de observat că în Canaan similar a procedat Avram - patriarhul Arabilor şi Evreilor - cerând autohtonilor un loc de aşezare. Danaii cei sosiţi la sfârşitul secolului XVI î.C. din N Egiptului în Peloponez - deoarece aveau conducătorul din familia faraonului Ahmose / Ah-meş, au fost de aceea ştiuţi ca Ahei (şi episcopul Eusebiu din Cezareea, în “Pregătirea evanghelică”, a consemnat că religia vechilor Eleni provenea din timpul Aheilor lui Ah-moş / Ahmose, cel care a izgonit Hicsoşii din N ţării sale şi a inaugurat astfel Noul Regat Egiptean); numele de Danaan / Da-naan - însemnând “sfântul prinţ”, căci “Da” = “Za” pentru Zeu / Sfânt iar “naan” = “nun” pentru prinţ - îl imita pe cel al foştilor stăpâni 127


Kirkeian al Amazoanelor, la Kerch 45,20 lat. N, 36,28 long. E (din Tauris - numele Grec pentru Crimeea - important stabiliment al Carianei metropole Milet / de unde provine numele Strâmtorii Kerci ce leagă Marea Karga / Azov de Marea Neagră, Donul având înaintea Potopului acolo o deltă; apoi, pe cealaltă parte a strâmtorii, Grecii vechi au ridicat peste vechea aşezare a populaţiei Sindi / Circasiană pe cea regală Gorgippia 44,52 lat. N, 37,22 long. E, distrusă de Huni). Este de ştiut despre Circasi / Kerkeţi că au fost strămoşii Cherchezilor (şi că ulterior - în mileniul I î.C. Sciţii încă denumeau Marea Azov ca Karga-luk). Anual, Gargarul rege al Amazoanelor petrecea câteva luni în zona aceea (obişnuit ele aveau regine, pe atunci fiind momente rare când domnea un rege).

ulterior şi Platon ajungând să se împotrivească epifaniei, afirmând că “nici un poet să nu mai spună că zeii iau toate înfăţişările şi că sub chipul unor străini intră în oraşe”), făcându-l pe Iason să promită că o va lua în căsătorie dacă îl ajuta să găsească Cerga / Lâna de Aur; profitând de cunoaşterea ţinutului, localnica prințesă Medeea a reuşit să deschidă templul unde se afla preţiosul obiect, în timp ce argonauţii atacau Amazoanele şi le puneau pe fugă (după cum a scris Pliniu 37:63, Medeea avea ochi negri - iar sora sa mai mare avea ochi albaştri - toate acele detalii în Antichitate având simbolistică aferentă). După obţinerea Lânii de Aur / adică a Cergii, prințesa Medeea a fugit cu Iason şi cu argonauţii, ajungând şi la mătuşa ei Kirke / Circe, din Italia de azi: nobilă Amazoană care le-a făcut ritualul de purificare pentru ceea ce au săvârşit (drumul argonauţilor cu Cerga / Lâna de Aur pe Istru / Dunăre a trecut pe la Gherghina / Galaţi şi Gherdap / Porţile de Fier).

Conform poetului Roman Valerius Flaccus 5:408, în Templul Soarelui din capitala regelui Aiete al Amazoanelor era statuia Zeului Atlas iar reşedinţa regală din apropiere era interesantă: corespunzător istoricului Roman Pliniu “cel Bătrân” 33:15, avea stâlpii şi grinzile din argint iar Anatolianul Strabon I 2:40 a scris că în încăperile sale de aur erau închise razele soarelui; cronicarul Apolloniu din Rodos 3:210 a consemnat că fântânile acolo au fost săpate de Zeul Vulcan, în apus “curgând apă caldă - în care se scăldau figurile Pleiadelor - iar în partea de răsărit curgând din o stâncă apă rece ca gheaţa”. “Argonautica Orfică” 798 a scris despre regele Aiete că a fost văzut când a ieşit la preumblare lângă apă “într-un car de aur, pe care strălucea întocmai ca un soare, căci aurul de pe hainele sale revărsa numai lumină; pe cap, el purta o coroană de raze, sceptrul său lucea întocmai ca un fulger iar de ambele laturi şedeau fiicele sale” iar (în versul 890) gorunul din Ţara Colchilor / Ghorghilor pe care era agăţată Cerga - Lâna de Aur - a fost indicat ca sacru. Între alţii, Carianul Apolloniu din Rodos în secolul III î.C. s-a preocupat şi a scris Argonauticele: în Colchis / Kolkis, prinţesa Medeea - fiica regelui, după numele căreia, însemnând “Învăţata” s-au numit în mileniul I î.C. Gherganii din Ghergania și ca Mezii din Media, ei atribuindu-se inventarea vopsirii cochete a părului - se opunea politicii tatălui său de a-i ucide pe străinii ajunşi în ţinutul lor (în vechime străinii erau respectaţi datorită asocierii lor cu curierii / mesagerii altor lumi, existând şi credinţa că sub înfăţişarea străinilor obişnuiau chiar zeii să umble pe pământ,

Lâna de Aur Ajuns în Balcani, unde prințesa Medeea nu-i mai folosea, Iason a părăsit-o. Caucazul Antic de la V la E pe lângă Gorghis / Colchis a mai avut regatele Urartu / Armenia, Iberia şi Albania (la sfârşitul secolului VIII î.C., aliat cu Armenii din Regatul Urartu, fondatorul Regatului Media - al Mezilor din S Caspic / Ghergania - a fost principele Deioces, cuneiform notat Dauku, probabil reflectând Iranianul “Dahyu-ka” după cum a studiat şi Dr. Rudiger Schmitt, Dyako rămânând un nume popular la Kurzi; fiul său a supus Perşii din S): ei - tată şi fiu - au fost conducătorii Garkasia / Karkaşi (azi Karkasheh 38,20 lat. N, 47,24 long. E / Iran) şi în secolul VII î.C. au stabilit capitala Regatului Mediei = Ţării Magilor în Ecbatana 34,48 lat. N, 48,31 long. E / azi oraşul Hamadăn în Munţii Zagros din Iran. Anatolianul 128


Strabon a scris că denumirea Armeniei - însemnând “ţara râurilor” - era după coloniştii trimişi de argonauţi de lângă Cercinium, din localitatea Armenium, de la cel mai mare lac din Tesalia (locul unde Apollo Gergithios s-a cununat cu Coronis şi l-a avut pe primul său născut Asclepios / Esculap, “patronul medicinii”, al cărui toiag se asemăna cu Kerykeionul / caduceul lui Hermes; e de ştiut că în preajma oracolelor sale din zonă - inclusiv din Tricca - se practica incubaţia: contactarea fantomelor eroilor în somn / prin vise, dormind ritualic acolo). Carianul Pausania 4:30 a scris că Gargaros a fost nepotul lui Asclepios, cu “darul de a tămădui pe bolnavi şi pe cei cu beteşuguri”. În 117, istoricul Roman Tacit în “Analele” sale 6:34 a consemnat ceea ce afirmau în timpul lui cei din codrii Caucazieni ai Iberiei şi Albaniei: că proveneau din anturajul Tesalian al lui Iason (regiunea din răsăritul Pindului în care se află şi Depresiunea Tricca / Trikala, cea mai mare concentrare Ghergană din Grecia).

Negre, în Valea Dunării inferioare şi pe coasta Adriatică, din Dalmaţia până la Veneţia; savantul Român Nicolae Densuşianu le-a studiat, pe majoritatea considerându-le autohtone şi nu împrumuturi onomastice de la urmăritorii Cergii (în mod obişnuit, coloniile preluau numele cetăţilor de unde le proveneau primii locuitori). În secolul I, poetul Roman Ovidiu – aflat pe malul Mării Negre - a scris în “Tristia” 2:191 că “apele Istrului de abia mai formează o barieră între mine şi Iasygi, Colchi şi Geţi” (Iasygii erau Aszi Iranieni, prin Colchi / Gorghi sunt de înţeles urmaşii Caucazienilor din Georgia plecaţi după Cergă / Lâna de Aur şi rămaşi de partea apuseană a Pontului, Geţii fiind atunci cei mai periculoşi vecini ai Romanilor).

Traseul argonauţilor În 1970, Francezul Paul Diel în studiul despre “Simbolismul din mitologia greacă” a considerat că lâna toarsă într-un fir subţire se asocia prosperităţii şi fecundităţii însemnând soarele şi aurul - tezaurul “lânii de aur” / Cergii fiind mai mult spiritual decât material, lâna semnificând puritatea iar aurul semnificând adevărul. Cerga a fost cea cu care Românii mereu au cules aurul de pe albiilor râurilor din Carpaţi (aşa au şi fost acolo primele exploatări metalifere din lume).

Monumentul din Batumi / Georgia Trebuie ştiut că la fel de preţios ca aurul la începuturile sale era fierul, acela găsindu-se - pe lângă zăcământul Anatolian Ida - de asemenea şi în Caucaz (în Anatolia fierul era prelucrat din secolul XX î.C., ceea ce o făcea foarte atrăgătoare pentru invadatorii aflaţi în stadiul Epocii Bronzului, Imperiul Hitit apărând şi dezvoltându-se astfel, ca promotor mondial al Epocii Fierului, dispărând odată cu invaziile sincrone a Aheilor / strămoşilor Elenilor vechi în Troia şi a Evreilor vechi în Canaan). O mulţime de toponime Georgiene au rămas pe partea cealaltă a Mării 129


Prinţul Paris Alexandru - “Teucrian din naştere” conform Carianului Herodot 2:114 - pe atunci era însurat cu Asterope, fiica lui Kebren, conducătorul Cebrene (aşezare devenită Alexandria Troiei) de pe râul cu acelaşi nume, afluent al Scamandrului / în secolul II, autorul Macedon Polyainos a scris în “Strategeme” 7:22 despre Cebreni că au ajuns să trăiască în Tracia; numele de Paris provenea de la “văcar” (de la “juncă” - vacă tânără, ce n-a avut încă viţel echivalentul Român era “june”), termenul Frigian “Poris” în legătură cu Troianul Paris indicat de lingvistul Bulgar Dimităr Decev în 1957 fiind echivalat de lingvistul A/Român Gheorghe Muşu în 1982 ca parte a aceluiaşi grup cu Ardeleanul “Parce” pentru “Matrice”, respectiv cu Parca, Zeiţa Naşterii, anterior lor lingvistul German Paul Kretschmer în 1896 asociindu-l cu Sanscritul “Păra” / Albanezul “Pare” pentru ceea ce însemna “cel mai bun” = “Primul” iar istoricul Român Constantin Daniel în 1985 punându-l în legătură cu termenul “Porus” = “Prunc”: e de observat şi apropierea de verbul vechilor Perşi “par” = “a lupta” pentru luptător / voinic, întâiul său nume - din cele 2 fiind Paris (Alexandru era o dublură pentru suveranul Apollo, rudă şi cu forma Tracă / respectiv Latină “Pello”, după cum a studiat profesorul Gheorghe Muşu 1917-1987, care l-a egalat cu “Kouros”, adică “Tânăr”, succesorul la tronul Troian urmând să fie prinţul Hector / fratele său mai mare, dintre ei prinţul Paris Alexandru fiind cel dintâi privind potenţa sexuală). Ca simbol al trufiei, “mărul discordiei” - care în esenţă a fost “măr de aur” - s-a aflat la originea Războiului Troian. În secolul VI î.C., învăţatul Carian Pherecydes / Pherekydes din Insula Siros 37,27 lat. N, 24,54 long. E / Arhipelagul Cicladelor - unul dintre cei 7 înţelepţi Greci, profesor al lui Pitagora - a indicat că “merele de aur” (respectiv bulgări de aur, adică pepite de aur / bucăţi de aur natural) în vechile ceremonii Pelasge constituiau un dar în vederea cununiei: obicei instaurat de Gaia, care a făcut întâi aşa la cununia nepotului ei Zeus. Evenimentul tranşat atunci în superbul decor împădurit al masivului muntos (plin de fântâni şi populat de mari animale ca lei, urşi şi leoparzi) a impresionat pe mulţi, rămânând consemnat şi în ceramică dar a şi provocat marele conflict, căci profeţia câştigătoarei, ca prinţul Paris să ajungă cu cea mai frumoasă muritoare s-a împlinit: ţesătoarea Elena - regina Spartei - a ales să trăiască cu el, înşelându-şi soţul (iar acela a strâns armata ce a reuşit după un deceniu de asediu să cucerească Troia, mitul ei ajungând până printre Traci, în poveştile cu Ileana Cosânzeana / Iana Sânziana, după cum de pildă a studiat şi Georgiu Popu în 1891); după cum a scris Hesychius din Alexandria în secolul V, numele reginei Spartane era legat de glosa “Helene” = “Torţa” / “Lampa” (cu sensul de “Strălucita”), jargonul Spartan fiind la acel timp diferit de ceea ce vorbeau Atenienii sau ceilalţi Ahei din Sudul Balcanic. Tradiţia, posibil rămasă din “Periplurile” Carianului Hecateu din Milet, păstrată de cronicarul bizantin Ştefan operă realizată în Constantinopol, pe malul Strâmtorii Bosfor - a fost despre portul Samylia din Caria (fondat de Motylos, probabil Miletos) că “i-a primit pe Elena şi Paris” în drumul lor din Sparta la Troia: voiajul nobilului cuplu de îndrăgostiţi - din Peninsula Balcanică în Peninsula Anatolică - a avut în Caria o staţie foarte importantă, ce a meritat să fie consemnată istoric (şi astfel, să străbată timpul, până acum, arătând cine erau importanţi în acel timp). Carianii / Gherganii şi Dardanii / Troianii erau aliaţi în Vestul Anatoliei - ca navigatorii cei mai străluciţi din Epoca Bronzului - căci

Primul concurs de frumuseţe

Prinţul Paris purtând căciula Troiană Cercetătorul Elen Costas Thanos de la Universitatea Atena a afirmat în lucrarea sa despre Masivul Anatolian Ida / Gargarus că lanţul evenimentelor care au dus la Războiul Troian a pornit de acolo, odată cu desfăşurarea primului concurs de frumuseţe din istorie. În disputa dintre frumoasele Epocii Bronzului, fiul regelui Troian Priam, ciobanul Alexandru Paris / notat Alaksandus de Hitiţi - păstoria pe atunci era o ocupaţie rezervată nobililor - a patronat pe munte acea competiţie şi a decernat premiul: un “măr” / fruct auriu, simbol al fertilităţii (de fapt o gutuie, provenită din Caucaz şi preferata Zeiţei Frumuseţii Afrodita, care era o orientală având multe analogii cu Iştar, ea tulburând toate fiinţele prin dorinţele ce le putea transmite, ca prima cauză a fertilităţii, nu şi ca reprezentanta fertilităţii / Afrodita era un hipocoristic pentru Afro; prin preotesele sale a ţinut cu Troianii iar după căderea cetăţii, Troianul Enea, din familia ei, a fost aşa îndrumat să ajungă în Peninsula Italică, Romanii respectând-o până la a o socoti şi protectoarea lor, numind-o Venus). Este de remarcat că reprezentarea Hitită a lui Iştar era prin triunghiul însemnând Mama Muntelui:

130


erau rude (aşa după cum au scris şi marii autori Antici); imediat după Războiul Troian, Gherghiţii / Ghergarii Cariani şi Troiani - au fost conducătorii “oamenilor mării” adică ai Heraclizilor de pe apele sărate, acţionând în paralel cu Dorianii de la Dunăre / adică Heraclizii de pe apele dulci, pentru redobândirea dominaţiei lor în Nordul Mediteranei, începând cu Peninsulele Balcanică şi Anatolică: vechii Eleni / foştii Ahei au trăit atunci câteva secole “întunecate” copleşiţi şi pitulaţi în Sudul Peninsulei Balcanice - iar piraţii Mediterani / “oamenii mării”, după ce au colonizat toată Marea Mediterană şi-au încheiat acţiunile pe de o parte prin constituirea puterii Feniciene (întâi pe coasta LibanoCanaană, apoi pe coasta Libiano-Tunisiană) şi pe de altă parte în Peninsula Anatoliei retrăgându-se de la baza din Insula Delos pe uscatul Sud-Vestic Anatolian al Cariei / Ţării Gherghiţilor, de acolo continuând întemeierea de colonii, inclusiv în Bazinul Mării Negre, în Dobrogea, regiunea de la gurile Dunării, zona de unde au fost Dorianii, rudele lor / plecaţi în E Mediteran din regatul cu capitala Gherghina, de la cotul Dunării, azi Galaţi, vasal Troiei. Dorianii / Heraclizii au angrenat Tracii în mişcarea lor dinspre N, peste vechii Eleni în Balcani şi peste Kheți / Hitiţi în Anatolia. Pe mare, cei mai mari navigatori au fost atunci piraţii Cariani / conducătorii “oamenilor mării”: Homer din Anatolia în “Iliada” 23:320 a indicat că partea Nordică a Egeii era Mare Tracă, Plutarh din Balcani în “Moralia” 2:352 atestând stabilirea Tracilor în Insulele de acolo iar Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 7:11 a scris că după Războiul Troian supremaţia pe mare a fost Tracă (în restul Egeii şi Mediteranei dominând piraţii Cariani / Ghergani).

În 1890, academicianul Simion Marian în “Nunta la Români” a scris că îmbăierea înaintea nunţii trebuia să fie într-o apă curgătoare: “În Troada era renumit pentru scopul acela Râul Scamandru, la care mireasa ce se scălda îndrepta următoarea rugăminte: ‘Ia, o Scamandre, virginitatea mea!’ (în Caria avea acelaşi renume Meandru). Apoi, scalda miresei a fost uzitată şi de Albanezii din Sicilia. În India - ţara scaldelor, prin excelenţă - sunt nenumărate izvoare sacre din care se poate scoate apă pentru scalda nupţială. Încă şi azi în India spală socrul singur picioarele mirelui cu apă, cu lapte şi cu baligă de vacă; după aceea, urmează împreunarea mâinilor şi vărsarea apei peste palmele unite ale mirilor”. În legătură cu obiceiul căsătoriei, la Greci - la fel ca de exemplu în India ori Kenya - şi azi inelul de nuntă se ţine pe mâna dreaptă / partea dreaptă a trupului fiind considerată de culturile lor superioară şi asociată răsăritului, luminii, viitorului (stânga aflându-se în antiteză). În Războiul Troian, luptătorul Ahile a ucis mulţi Troiani dar şi pe regina Amazoanelor, aliată cu regele Priam (când i-a smuls coiful de aur, Ahile s-a îndrăgostit de superba muribundă şi n-a putut uita că şi-a ucis marea dragoste); la rândul său, Ahile a fost omorât de Troianul Paris, fiind doborât de o săgeată otrăvită prin străpungerea călcâiului, unicul său punct sensibil.

Diademă Troiană

Profetul Gharga

Profetul Gharga

131


În Vechea Lume, profeţii stabileau legăturile dintre lumea muritoare şi cea nemuritoare: erau mesagerii / curierii dintre zei şi oameni; profeţii interpretau fenomenele meteo, zborul păsărilor, visele ori ghiceau în măruntaiele animalului sacrificat, deseori după drogare, beţie, etc. (când se apropiau de dispoziţia adecvată dialogării cu divinul). Înaintea Războiului Troian, toată familia Gharga - ulterior notată Khalkas, Chalcas, etc., în pronunţie Greacă “Khelkă” - era de profeţi, Magi cotaţi drept cei mai buni din lumea de atunci (ultimul ei exponent - profetul Gharga/s scris şi Calchas / Khelka - a sfârşit în V Anatoliei, datorită competiţiei pe care îngâmfat a avut-o cu alt profet, imediat după Războiul Troian). Rolul profeţilor în timpul Războiului Troian - cât şi mult ulterior - era foarte semnificativ iar Magul Gharga a fost cel mai puternic profet din lume atunci; decizia pentru care dintre cele 2 tabere să se alăture a fost luată după ce Anatolienii Cariani - aliaţi cu Troianii - i-au răpit sora. Istoricii au considerat familia profetului Gharga cu rădăcini Troiane, cooperarea sa cu Aheii datorându-se dorinţei stopării abuzurilor V Anatolienilor, forţarea apropierii lor - a profetului cu Aheii - însă nefiind uşoară (deseori cu fricţiuni ale părţilor). Aşa cum a scris Apollonius Rhodius în “Argonautica” 1:139, la sfârşitul Epocii Bronzului, înaintea Războiului Troian, profetul Thestor Gharga era supranumit “Idmon” / “Id-mon” - însemnând cunoscătorul om al Idei - la fel ca şi tatăl său, care a fost nepotul şefului Lapiţilor din Tesalia: cei care au inventat căpăstrul (pe de altă parte, vechii Eleni au afirmat că profetul Gharga / Calchas - fiul profetului Thestor Gharga, notat şi Thestorides Kalkhas - îl avea ca strămoş pe Titanul Gadeir / Prometeu, prin filiaţia DeucalionHellen-Aeolius-Cretheus-Amyhaon-Melampus-Abas). Înaintea Războiului Troian (într-un timp pe când Evreii în Egipt erau sclavi iar primul lor profet - moşul Moise - napucase încă să prezică), profeta Theonoe Gharga - fiica profetului Thestor Gharga - a fost luată ca sclavă în Caria; agresiunile V Anatolienilor după fete deranjau profund (un alt exemplu a fost când prinţul Troian Paris a luat-o pe regina Spartană Elena). După eliberarea surorii răpită în Caria, tânărul profet Gharga a prezis Aheilor că Războiul Troian (provocat - oficial, din perspectiva Aheilor - de aroganţa prinţului Paris din Troia) urma să dureze un deceniu iar pentru victorie agresorii aveau nevoie de războinicul Ahile, însă totodată a enunţat şi că regatul, respectiv oraşul putea fi luat mai uşor prin strategie decât prin lupte; totodată, alte condiţii ce le-a anunţat au fost despre Chryseis - fiica preotului Troian din neamul Ardys - să nu fie captivă Aheilor (pentru că aceea putea comanda ciuma peste ei), că fiica regelui conducător al Aheilor trebuia sacrificată Gherghitei Zeiţe Artemis, etc. Poetul Homer a notat în “Iliada” că în interpetarea zborului păsărilor profetul Gharga / Kalkas navea rival iar Kointos din Smirna / Izmir - în “PostHomerica” 9 - a afirmat că Gharga de asemenea era neîntrecut în “citirea” măruntaielor duşmanilor căzuţi pe câmpul de luptă. În 1997, cercetătorii Carlos Parada şi Maicar Forlag au studiat familia Gharga / Κάλχας: “Calchas a avut 2 surori, Leucippe şi Theonoe, care a fost răpită de pe plajă de către piraţi Cariani; tatăl Thestor imediat s-a luat după acei piraţi dar a fost şi el reţinut ca sclav. După un timp, Leucippe a plecat în căutarea lor şi ajunsă în Caria, când a fost văzută de sora captivă - devenită concubina conducătorului Carian - a fost confundată de aceea cu un preot chipeş, trezindu-se cu o invitaţie la amor; fiind refuzată, Leucippe i-a poruncit moartea iar pentru execuţie a fost chemat s-o facă nimeni

altul decât sclavul Thestor. Aşadar, tatăl Thestor - care nu ştia că avea s-o omoare pe fiică-sa Leucippe - a primit sabia de la fiică-sa Theonoe; profeţii nu vedeau mai bine decât ceilalţi oameni: nici unul dintre ei nu s-au recunoscut. Însă deoarece faptele nu se întâmplă pentru nimic, când a intrat cu sabia în mână în celulă a avut buna idee să strige că se numea Thestor, că şi-a pierdut fetele Theonoe şi Leucippe, că era un om mizerabil şi i s-a ordonat să comită o crimă. Thestor nu era genul de ucigaş care după faptă să se scuze că a respectat comanda, aşa că a întors sabia spre el însuşi pentru a-şi curma propria viaţă, însă Leucippe - auzind numele - i-a smuls-o şi împreună cu tatăl a mers spre Theonoe, s-o omoare; dar încă o dată, numele strigate înaintea faptei au dus la descoperirea identităţii tuturor, aşa că familia regăsită s-a putut întoarce acasă, cărând şi daruri primite de la conducătorul Carian. Pe atunci, Calchas profeţea în Megara, anunţând - printre altele şi că Troia nu putea fi cucerită fără implicarea lui Ahile sau că Troia va cădea după 10 ani (era în anul după ce regina Spartei a plecat la Troia cu prinţul Paris): flota Aheilor pornită contra Troianilor - tocmai s-a întors din Misia, unde a acostat din greşeală. Telephus - conducătorul Misiei - l-a confirmat pe Calchas: deşi Aheii au fost izgoniţi din Misia, Telephus a fost rănit de Ahile şi deoarece rana nu i se vindeca, oracolul i-a spus că numai cine l-a rănit îl putea vindeca, ceea ce l-a determinat să navigheze în Argos - unde locuia Ahile - implorându-l să-l trateze, oferindu-şi în schimb colaborarea la luarea Troiei; Ahile l-a vindecat prin presărarea din rugina de pe suliţa sa pe rană iar Telephus apoi a făcut ceea ce a promis (confirmând acurateţea informaţiei deja oferită de Calchas prin mijloacele splendidei sale arte). După ce Aheii s-au strâns din nou pentru invazie, vânturile potrivnice nu permiteau flotei plecarea; profetul Calchas a spus că navigaţia nu va fi posibilă decât atunci când cea mai neprihănită fiică a regelui Agamemnon va fi jertfită Zeiţei Artemis: corespunzător viziunii lui Calchas, zeiţa pretindea compensare căci a auzit cuvintele tari pe care Agamemnon lea spus pe când vâna un cerb: ‘Nici Artemis nu putea mai bine’. După acel eveniment, vânturile au pornit şi flota Aheilor a ajuns la Troia. În ultimul an de asediu, când ciuma bântuia tabăra Aheilor, profetul Calchas - protejat de războinicul Ahile - a afirmat că aceea s-a datorat batjocoririi unui preot al lui Apollo de către Agamemnon, ceea ce a provocat reacţia regelui (după cum apar vorbele lui Agamemnon către Calchas în ‘Iliada’ 1:105-107): ‘Calcha, tu cobe, în veci nu mi-ai spus o prielnică vorbă / Răul plăcutu-ţia pururi şi pururi menit-ai a rele / Nici ai rostit oarecând şi nici făptuit-ai vreun bine’. În al zecelea an - aşa după cum a profeţit Calchas - Aheii au cucerit Troia prin stratagema Calului Troian, în care era ascuns însuşi profetul, împreună cu alţi războinici. Învingătorii au fost cruzi cu învinşii, omorând mulţi locuitori; degradarea demnităţii învinşilor a fost amplificată nu doar prin curgerea de sânge, ci şi prin abuzurile sexuale produse, ca să fie umiliţi şi mai mult: Aheul Ajax - mai mult bandit decât ostaş - a violat-o pe Casandra în mijlocul confuziei creată de atacul prin surprindere, ceea ce la făcut apoi pe Calchas să afirme că Zeiţa Atena era furioasă pe impietatea lui Ajax şi de aceea întoarcerea Aheilor acasă urma să fie catastrofală. După Războiul Troian, coaliţia Aheilor s-a dispersat şi liderii au urmat diverse drumuri spre casele lor. Calchas s-a îndreptat spre S prin Anatolia; la Colophon l-a întâlnit pe profetul Mopsus, pe care l-a testat, întrebându-l câte smochine erau într-un pom sălbatic din apropiere şi când acela a răspuns exact - numărate de martori 132


- Calchas a închis ochii şi a murit, fiind îngropat la Notium (între Colophon şi Efes)”. Despre Megara e de știut ce a scris istoricul Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi”, anume că “a fost întemeiată de V Anatolieni, apoi ocupată de Doriani; după Războiul Troian a fost o mare colonizatoare, formând la Strâmtoarea Kherkel / Bosfor posesiuni ce-i permiteau controlul intrărilor în Marea Neagră: Chalcedon pe țărmul răsăritean și Byzantion pe țărmul apusean. Megara a cucerit și Salamina; a căzut apoi sub dominația Spartei și a încetat să mai joace un rol important”.

Gherghinului poet Homer îi este atribuită şi lucrarea “Amazonia”  Arctinos din portul Milet (în secolul VIII î.C. a realizat “Aethiopis” despre aliaţii Troiei şi “Distrugerea Troiei”)  Lesches din Insula Lesbos (în secolul VII î.C. a scris “Mica Iliadă”, despre confecţionarea Calului Troian)  Eugammon din portul Cyrene (în secolul VI î.C. a scris despre uciderea lui Ulise de către Telegon, fiul lui Circe)  ş.a. La începutul secolului XVII, inspirat de “Romanţa Troiei” scrisă în secolul XII de poetul Francez Benoît de lângă Tours, dramaturgul Englez William Shakespeare a realizat piesa “Troilus şi Cresida”, Medieval fiind presupusă dragostea fiicei Cresida a profetului Gharga pentru prinţul Troian Troilus.

Întoarcerea Aheilor Academicianul Aromân George Murnu - care în 1938 a tradus “Iliada” în Română - a comentat ura regelui Aheilor Agamemnon faţă de profetul Gharga (“Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor / Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor / Şi cârmise ale aheilor vase pe mare spre Troia / Numai cu darul ghicirii, cu care-l cinstise Apollo” / “Iliada” 1:69-72): “Este posibil ca aluzia (faţă de cobitorul profet) să se refere la jertfirea fiicei lui Agamemnon, Ifigenia, prezisă de Kalkhas, drept chezăşie a declanşării expediţiei împotriva Troiei; în acest caz, încă o trăsătură de caracter - ranchiuna - completează portretul moral al lui Agamemnon, creionat în versurile precedente şi întregit în continuare de cântul întâi al ‘Iliadei’, o adevărată radiografie morală din perspectivă epic-narativă a regelui. Euripide (prin ‘Ifigenia la Aulis’) nu pare a porni în descifrarea mecanismelor psihologice ale eroului de la datele oferite de Homer în această parte a ‘Iliadei’ şi elimină cu totul, din perspectiva responsabilităţii personale a individului în raport cu destinul, rolul profetului Kalkhas din evenimentele tragediei”. Profetul Gharga / Kalkhas şi-a prevăzut moartea - ca apărând atunci când alt profet va fi mai bun ca el - şi la scurt timp după Războiul Troian a murit de inimă, în urma unei competiţii de ghicit avută lângă Colophon / V Anatoliei. Este de observat că nici un Elen vechi nu a scris despre Troia; ciclul epic Troian a fost realizat doar de alţii, majoritatea din mediul navigatorilor Anatolieni:  Kyprias din portul Halicarnos / Bodrum (corespunzător Carianului Demodamas din Milet, a scris “Iliaka” şi “Cypria”, despre cauzele Războiului Troian)  Homer din portul Cume (autorul operei “Iliada”, “Întoarcerea” / “Nostoi” şi “Odiseea”);

Profetul Gharga / Calchas Războiul Troian

Troia la începutul războiului De la începutul mileniului II î.C. a fost un climat foarte rece în zonă, în secolele XIII-XI î.C. fiind însă o 133


perioadă fierbinte, la începutul căreia Sudicii (strămoșii Elenilor din Balcani pe de o parte şi Evreii vechi din Egipt pe de altă parte) au pornit spre N, cu gânduri de cuceriri. O motivaţie a Războiului Troian a fost dată de interesele comerciale din jurul Dardanelelor, adică pentru ruta dintre Mările Mediterană şi Neagră, importantă pentru traficul mărfurilor (iar Troia domina aşa ceva); relaţiile economice din acel timp - aşa cum a descris şi Homer în “Odiseea” constituiau o combinaţie între călătorii, comerţ şi campanii de cuceriri. Războiul Troian n-a fost un conflict local - pe atunci frontul nefiind unul singur - ci mult mai larg, ce a tulburat tot răsăritul Mediteran. La mijlocul secolului XIII î.C., profitând că Troia la începutul secolului a fost şubrezită de un cutremur, Aheii / strămoşii Elenilor şi-au instalat tabăra în apropierea Râului Scamandru - cu izvorul în Masivul Ida / Gargarus - unde atinseseră ţărmul (pe valea dens populată atunci a acelui râu de Troianii Gherga, descrisă de Britanicul Walter Leaf 1852-1927, care a observat vasta extindere a Gherghiţilor între Podgoriile Gergithion - după Anatolianul Strabon faimoase în epocă pentru vinul produs - din N regatului de la Râul Praktios, până în S la Masivul Ida, trăind în multe localităţi pastorale şi forestiere, în răsărit ajungând până la Râul Pactol, afluentul aurifer al lui Hermus / Gediz); Aheii au ajuns la Troia doar pe mare, deoarece N Balcanic era dominat de Traci, aliaţii Troiei (și ruta lor pe uscat din S Balcanic spre Dardanele nu putea fi pe acolo). Tabăra Ahee nu cuprindea doar corăbiile trase la mal şi corturile aferente; având în vedere durata prelungită a războiului - a ţinut un deceniu - spaţiul în care fusese amplasată tabăra apărea divizat într-o serie de porţiuni teritoriale cu funcţionalitate precisă: astfel, în mijlocul taberei se delimita un spaţiu destinat adunărilor căpeteniilor dar şi oastei, precum şi anumitor tranzacţii comerciale (hrana era adusă şi din Balcani). Tot acolo se judecau, de către fruntaşii armatei pestriţe - formată din tot felul de aventurieri - diferite pricini şi neînţelegeri; un alt spaţiu, prevăzut cu altare, în imediata vecinătate, era rezervat sacrificiilor închinate zeilor cu ocazia încheierii unor armistiţii, precum şi înaintea redeschiderii luptelor. Vasele lui Odiseu / Ulise se aflau în centrul taberei şi din apropierea lor se transmiteau mesajele. Cetatea Troiei era pe o colină, astăzi la 15 km de coastă dar atunci gura de vărsare a râului pe care se afla exista mult în interior, într-un mic golf ce a fost umplut cu aluviuni (cetatea Troiei n-a fost împresurată complet de Ahei, spre răsărit Troianii având posibilitatea comunicării cu restul Anatoliei). După un deceniu de asediu, timp în care au murit mii de oameni de ambele părţi - printre aliaţii importanţi ai Troianilor au fost Hitiţii şi Amazoanele - Aheii / strămoşii Elenilor au învins printr-un şiretlic: s-au prefăcut că se retrag şi au lăsat în dar Calul Troian (din lemn, uriaş, realizat pe rama unui “berbec” de luptă ce se folosea în atac pentru spart poarta, cu soldaţi ascunşi în el, care noaptea le-au deschis intrarea în Troia odată introdus calul în interior - de atunci rămânând vorba despre Eleni, ca urmașii direcți ai Aheilor, să nu fie crezuţi nici când fac cadouri); după descinderea din Calul Troian, pentru distrugerea Troiei, Odiseu / Ulise - care a avut ideea Calului Troian - a răpit de acolo statuia Atenei Pallas, realizată din lemn şi piatră căzută din cer / idol deosebit al Troianilor, ce garanta inviolabilitatea oraşului (profeta Casandra - fiica regelui Priam - i-a avertizat pe Troiani de trucul calului şi că Troia va cădea, însă prinţesa n-a fost crezută: Atena - al cărei nume nu poate fi explicat în limba Greacă - a inventat zăbala calului şi i-a învăţat pe oameni

cum să se folosească de car, Atena fiind denumirea anterioarei Zeiţe Troiano-Trace Borta / la Români termenul “burta” fiind conectat de femeia durdulie ori de gravida care e “borţoasă”, savantul Român Cicerone Poghirc considerându-l provenit din rădăcina proto Indo-Europeană “bher” = “a căra” o sarcină, prima zână a naşterii la Români fiind Parca = Pallas la Greci, urmaşă a Zeului Poseidon). Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul “Lumini din depărtări” din 1981 a scris: “Athena, la origini marea zeiţă egeană a pământului, era cea mai de seamă reprezentantă mitică şi istorică a raţiunii, veghind şi priveghind la destinele descendenţilor din Homo Sapiens în acea parte a lumii. Cu mult timp înainte de ahei / eleni a fost venerată în localitatea Atena din Caria (loc de unde i-a fost preluat numele de Athena, străvechiul cuvânt ‘thea’ - dinaintea aheilor / elenilor - fiind termenul pentru ‘zeiţă’); se ştia că era ‘născută în adâncuri’ şi avea epitetul ‘Ergane’, însemnând ‘Lucrătoarea’, patronând familiile olarilor. Ei îi era închinată sărbătoarea ‘Chalkeia’ - a ‘vaselor’ - iar chipul său era pus alături de acela al lui Hefaistos / Vulcan; iar zeiţa a toată lucrarea nu se putea să nu prezideze şi facerea unui alt fel de vase, corăbiile (Homer în ‘Iliada’ 15:410-412 a scris ‘Ca un dreptar ce-l întinde la bârnele unei corăbii / Meşterul cel iscusit care, povăţuit de Atena / Tot meşteşugul şi-l ştie deplin la clăditul de vase’). O formă clar grăitoare e cultul său, notat de Strabon în ‘Geografia’ X 3:472, unde este arătată ca mama Coribanţilor / ‘Korybantes’. De un deosebit interes este şi faptul că avem aici, în ultimul vers, cea dintâi atestare a cuvântului ‘sophia’ la meşteşug - care mai târziu va numi înţelepciunea, dar la început arăta doar o ‘dibăcie’ manuală; subliniem aceste rădăcini şi ramificaţii la zeiţă, care în stadiul final a întruchipat, a personalizat înţelepciunea, mai presus decât orice divinitate egeeană sau elină (când numele ei era sinonim cu acesta, prin metonimie). Şi - mărturisind mereu aceasta un proverb durând de generaţii statua simetric această ipostază finală în faţa celei a începuturilor (‘S-a născut copil al Trîtogenei’), stând astfel în fond şi în formulare în faţa celuilalt inel de la origini: ‘Trîtogenia’ = ‘prunc legitim’; când iarăşi - văzut prin prisma stadiului final - vechii elini situau sub aceeaşi imagine şi cuvânt acelaşi proces şi formulau glosa imaginată, ireală (atât de reală totuşi) ‘Trîtogenia’: ‘Născută din cap’. Iar, în perspectiva originilor nominale şi reale ale zeiţei Athena, folosind acelaşi mod de exprimare, capătul dinspre noi al fiinţei, rostuirile sale dă neaşteptate noi tonuri, înţelesuri străvechilor numiri de vase cu aceeaşi marcă / familie, cum răsună, mai perceptibil nouă, în românul ‘ţeastă’ / latinul ‘testa’ - tot numire de vas urcând în larg acord final din aceeaşi realitate dintâi (cavitate / vas), acum ţeastă / craniu, la propriu şi la figurat. Între aceste 2 capete se cuprinde fiinţa şi istoria zeiţei; Athena purta în numele ei pecetea unei asemenea origini şi a unei vechimi pierzându-se în stadiul incipient al culturii egeene; iar această vechime multimilenară a fost pusă în evidenţă, de la prima vedere, de înfăţişarea sa originară şi de îndelungatul răstimp ce i-a trebuit să fie reprezentată antropomorf, stadiu atins înaintea venirii elinilor. Spre alte îndelungate răstimpuri însumate în istoria ei ne arată evoluţia zeiţei, promovând toate formele de viaţă şi întocmire pe care le prezida, dând legi şi războiului, supunându-l raţiunii; de aceea, cuprinzând şi promovând întregul ciclu al vieţii naturii şi al celei sociale zeiţă a familiei şi a cetăţii - ea a fost educatoarea generaţiilor egeene, ultimul stadiu pe care l-a atins datorându-se înzestraţilor ionieni, unde a crescut cel mai înalt vlăstar şi cea 134


mai aleasă floare a culturii greceşti. Numele zeiţei Borta ca Athena nu-i revine de la capitala elenă; ea de milenii a privegheat la destinele culturii europene: în splendoarea începuturilor ei, a fost Mireasa şi Mama lumii. Pontul Capadochiei şi cetatea Athena din Caria îşi împărtăşeau harul de a fi puse sub protecţia zeiţei. Athena la originea ei a fost o tânără Core: era o zeitate a cultului familiei regale, când femeile pe punctul de a naşte o invocau ca ‘Meter’ / ‘Mama’ (afară de Ghe, nici o zeitate n-a mai primit asemenea titlu); în numele ei se vede ‘arzătoarea’, termen fireşte în legătură cu rosturile sale civilizatorii. Hesychius a notat-o cu arhaismul Kyare, care era alături de cuvântul ‘kyar’ pentru ‘cavitate’ şi de vasul sacral ‘kotyle’, cu numeroase găuri. La suprafaţa pământului în primăvară ea aducea rod şi pe scară umană, aducea fericita fecundare şi naştere a rodului pântecului femeii, rostuire cum nu se poate mai firească, rugăciunea ‘arotos’ fiind făcută atunci, pentru ‘zămislirea puilor de om’, expresie plină de conţinut sacral în culturile arhaice. În aceste condiţii era cu totul firesc ca ea să fie chemată de femei la naştere; Pausanias a scris că femeile în floare se rugau zeiţei să rămână neapărat însărcinate când se vor însoţi cu bărbaţii lor. Din acest strat primar se explică marele epitet, însoţind-o pururi pe zeiţă şi bine cunoscut de toţi, acela de Pallas. Tânăra Pallas - proprie să dea prunci - era un capitol esenţial în cultura telurică; mărturiile provenind din respectivul stadiu cultural ne spun despre însoţirile tinerelor şi tinerilor, despre tinerele de pe lângă templele zeiţei rodirii, de însoţirile lor în schimbul unui dar pentru templul respectiv. Iar ilustrarea ‘lingvistică’ pentru aceasta ne-o aduce însăşi familia cuvântului ‘Pallas’, cu proliferare şi pe teritoriul grec; grecul ‘pallakis’ pentru ‘concubină’ ori ebraicul ‘pilegeş’ sau latinul ‘paelex’ proveneau toate din acelaşi fond. ‘Scandaloase’ în lumina purităţii zeiţei, sunt totuşi atât de fireşti, pe cât se acordă numiri ca Pallas, Parthenos - în vechiul înţeles - pe cât se acordă toate aceste semne între ele. Până în zilele noastre au răzbătut astfel de urme, tonuri tulburătoare din ‘trecutul’ ei. Sub această lumină au fost văzute relaţiile ei cu anumiţi eroi, apărând altfel din umbra vălului care îi arăta ca protejaţi ai zeiţei, ‘favoriţi’ în sensul mai special (sexual). La etrusci, Thana era zeiţa naşterii: caracter clar şi esenţial. Numirile etrusce de vase sacrale - ca ‘atene’, ‘athean’, ‘attanus’, etc. înfăţişau un ansamblu corespunzător cu cel al numirilor de vase din Egeea; nici unul n-a fost în ţara pre-elenilor. Noi punem pe numita zeiţă Thana ca fiind la origini de aceeaşi fiinţă cu Athena, purtând pururea un nume de o seamă; deosebirea de formă între ele - atâta cât pare a fi - se explică în modul cel mai simplu şi cel mai firesc cu legile limbilor cărora le aparţin, anume ‘egeene’. Astfel, este acum un lucru comun că avem în aceste cuvinte cu şi fără ‘alpha’ protetic; tot aşa era Thana faţă de Athăna / Athene în forma ionică, ambele de la o temă ‘than’. Mai mult decât atât, în inscripţiile etrusce avem şi forma Athin, cu închiderea vocalei tematice ‘a’, care de altfel mai apare şi cu vocalismul ‘e’: or - tot în domeniul italic - avem numiri de vase care prezintă forme cu acest vocalism în temă şi fără ‘alpha’ protetic (anume, vasele rotunde pentru vin). Şi - lucru tulburător - în Italia şi în Franţa meridională s-a folosit ‘tana’ pentru ‘cavitate’. Pe de altă parte, continuitatea geografică între cele 2 arii culturale se arată şi prin atestarea în Iliria a zeităţii Thana; cu un nume ilir nu asemănător, ci identic cu al respectivei zeiţe a etruscilor, ea nu reprezintă o influenţă şi un cult luat de la aceia, ci dimpotrivă. Agron / Agraulos - figură mitică minoră, apărând şi în complexul heortologic al zeiţei Athena - este probabil de

aceeaşi origine indigenă cu aceasta şi încă de acelaşi caracter, triteic, cum ne-ar arăta numele ei, care cu greu poate să fie explicat din fondul limbii eline, când chiar cealaltă formă a sa, Aglauros, pare un semn că elinii îl resimţeau ca un element străin ce trebuia modificat ca să fie în rând cu cele proprii. Această orientare şi explicaţie devine mai probabilă dacă o apropiem pe respectiva Agraulos de numirile indigene Agryle / Ogryle; devine certă dacă aparţine familiei de cuvinte indigene din care face parte Agripha (formată şi cu un sufix pe care îl găsim de asemenea între cele ale limbii indigenilor - în forma aceasta sau cu variaţii - ca Gargaphos, Gargaphie, etc.), clară divinitate triteică de origine indigenă. Şi tot astfel s-ar înşira aici numele unui personaj care apare în legătură cu indigenii, cu pelasgii ziditori ai întăriturilor de pe Acropole: Agrolas (Pausanias 1:28). Dar aparţinând fondului egeean, familia de cuvinte respectivă putea să apară şi în alte ţinuturi decât în Elada, ceea ce este încă o dovadă despre această origine a ei; şi - astfel - avem în Lydia numirea de oraş Agroeira. Şi tot aici, un rege - cel dintâi din casa Heraclizilor, după cum a scris Herodot 1:7 - poartă numele Agron. Acest ultim nume însă ne întâmpină şi în una din legendele păstrate prin intermediul alexandrinilor, care - cum se ştie - se îndreptau spre ‘piesele rare’ - şi tocmai de aceea ele pot păstra un ‘bun’ arhaic de mai mare preţ; iar lucrul pare cu atât mai asigurat cu cât personajele legendei respective, minore, nu erau supuse în mod normal unei ‘restructurări’ nu se învredniceau de astfel de osteneală - rămânând izolate în mijlocul celorlalte, drept care s-au bucurat de atenţia alexandrinilor. Se pune şi problema dacă numirea de sărbătoare Agrania / Agrionia - pentru care nu s-a găsit încă o etimologie - nu aparţine aici (era o comemorare în Argos, ce s-ar înşira atunci ca numire a morţilor ‘din adâncuri’ ca legitimi ‘heroes’)”. Aşadar, Athena Pallas - iniţial Borta / “Burta” în N Dunării, adorând penisul / “pula”, de unde supranumele ei Palas / Pallas - după slăvirea orgiastică timp de milenii mai ales în V Anatolic (între Caria şi Troia), a ajuns Zeiţa Înţelepciunii în Balcani, regăsindu-se în denumirile capitalelor actualelor 2 ţări vecine din S Dunării, Sofia şi Atena, acele denumiri, corespunzător specialiştilor lingvişti, nefiind Elene; după cum a consemnat şi geograful Anatolian Antic Strabon, primii ei parteneri au fost soarele Helios / Cronos (căruia i-a născut Coribanţii) şi Hefaistos / Vulcan (care i-a învăţat Coribanţii): zeii Cr-On şi Vulc-An au fost Gherg-Ani (pruncii Coribanţi - de asemenea - au fost Ghergani). “Strămoaşa” Românei Moderne - limba Tracă era cu un mileniu mai veche decât Greaca iar “corăbier” a fost documentat lingvistic ca un cuvânt Trac; cuvântul Român de “corăbieri” a fost transcris Grec în “Korybantes”: “Coribanţi”. Corăbierii / Coribanţii au fost contemporani cu Athena, Atlas şi alte divinităţi Atlante / “Oceanice” (la fel cum au făcut-o cei din Ionia, adică din regiunea dintre Caria şi Troia de pe coasta Anatolică, descendenţii pruncilor ei “Coribanţi” în Frigia - regiunea interioară Anatolică dintre Caria şi Troia - fiind faimoşi în vechime pentru adorarea orgiastică a Mamei Kybele, ş.a.m.d). Având în vedere că Athena era Pallas şi că aprecia penisul înainte de a-i fi apreciată îndemânarea - era emblematică în Cultul Falic oricine ar putea cugeta puţin asupra unui fapt legat de naşterea sa (îndeosebi deoarece iniţial - ca Borta - patrona şi naşterile): din care cap al lui Zeus a ieşit? Pe de altă parte, faptul că Thana era Zeiţa Naşterii la Etrusci / Trusci (proveniţi via Traci dintre Troiani) denotă contactele amicale pe care Troianii - iar nu Aheii / strămoşii Elenilor din izolatul 135


Sud Balcanic - le întreţineau în Europa civilizată a acelor timpuri; traiectoria divinităţii Thana nu-i de neglijat în relaţie cu Banat - regiunea din vecinătatea Nordică Balcanică - unde era tărâmul de suflet al Marii Mame (zeiţă foarte prolifică încă din trecutul îndepărtat, ştiută ca înţeleapta Anat, numire devenită - probabil prin “limba îndărăt” - cea Etruscă de Thana). Realitatea a fost că Aheii şi apoi Elenii vechi au “împrumutat” divinităţile vecinilor iar acei vecini Egeeni leau fost Anatolienii din E şi Tracii din N.

care n-aveau Aheii parte. Cât despre soarta - după unii crudă a lui Hector, ascultaţi adevărul: el nu mai este viu, însă înaintea morţii şi-a vădit înalta vitejie. Sosirea luptătorilor Ahei a fost temeiul faimei sale; de nu iscau războiul, curajul lui ar fi rămas pe veci necunoscut. Tot astfel Paris; de n-ar fi luat-o pe Elena, ar fi avut în casă o soţie ştearsă şi nime’ n-ar fi mai vorbit despre-nrudirea lui. A ocoli războiul: aceasta-i datoria oricărui om cu mintea-ntreagă; şi dacă totuşi luptele încep, atunci este de preţ cununa unei morţi eroice pentru cetate. În schimb, o moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă”. În secolul IV a fost publicată cronica Cretanului Dictys - care a fost în tabăra Aheilor - cu detalii ca (2:27): “Ajax a atacat vecinii prieteni ai Troiei: a pustiit Gargarum, Gherghita, Skepsis şi Larisa, cu mare rapiditate”. Carianul Pausania 2:24 a notat că reprezentarea cea mai veche a lui Zeus era cu 3 ochi în Troia (de unde a ajuns în Argos): “Aici Zeus, pe lângă cei 2 ochi fireşti, mai are un al treilea în mijlocul frunţii. Aşa cum se spune, acest Zeus era moştenit din tată-n fiu de Priam şi se afla înălţat în aer liber, în curtea palatului său. Atunci când Troia a fost cucerită, Priam s-a refugiat spre acest altar. Iar atunci când s-a făcut împărţirea prăzilor, statuia aceasta a luat-o Sthenelos, fiul lui Kapaneus din Argos. Iată pricina care-l face să se afle în templu. Iată de ce Zeus a fost reprezentat cu 3 ochi: este un lucru ştiut de toţi că Zeus domneşte în cer; el domneşte de asemenea şi pe pământ. În fine, Eschil a dat numele de Zeus zeului care ţine în a lui putere marea. Acela care a înfăţişat astfel pe Zeus cu 3 ochi a voit aşadar să arate că este o singură divinitate, care are în a lui stăpânire cele 3 părţi din care este alcătuită lumea”. Tridentul – arma trifurcată de luptă contra negativității - a fost simbolul divinului stăpân al Vechii Lumi (inclusiv posedând marile ape), știut ca vechiul / primul Zeus: cel din bătrâni (din moși-strămoși). Este de remarcat - după cum a arătat în 1975 şi Canadianul Gordon Fraser, care a studiat numele primitive religioase - că Sumerienii înaintea utilizării cuneiformelor îl indicau pe zeul suprem printr-o triadă de stele: un mod sinonim simbolizat prin ochiul Indian din frunte, regăsit ca atare în mare vechime până în S Peninsulei Balcanice, reprezentat aşa şi cuneiform de Sumerieni.

Calul Troian La momentul căderii din postura sa de mare vamă a Strâmtorii Dardanele, Troia avea ziduri lungi de peste 3 km şi o populaţie de circa 32 mii de locuitori (conform calculelor cercetătorului Makedon Branislav Stefanoski, în “Ochiul lui Homer” din 2004). În secolul V î.C., poetul Grec Euripide născut în Insula Salamis - în “Troianele” a scris: “În primul rând, gloria Troianilor era cea mai frumoasă cu putinţă, căci viaţa şi-o jertfeau pentru cetate. Iar trupurile celor doborâţi de lănci erau cărate-acasă de prieteni şi pregătite pentrunmormântare cu mâini pioase, după cuviinţă, pe urmă îngropate în pământul părintesc. Troianii care nu mureau în lupte reveneau, seară de seară, la neveste şi copii, plăceri de

Distrugerea de către Ahei a habitatului Troian a provocat furia Gherga - manifestată pe o rază mai mare decât cea obişnuită a sa de influenţă - ceea ce a dus la secole de instabilitate (în Epoca Fierului): căderea Troiei a atras riposta imediată şi a aliaţilor, “zguduind” întregul răsărit Mediteran, sfârșindu-se Epoca Bronzului și instaurându-se Epoca Fierului. Imediat după Războiul Troian – încheiat cu căderea Troiei - în același secol, în sens orar geografic de la N / Delta Dunării la S / Delta Nilului, printre manifestările importante au fost:  “Întoarcerea Heraclizilor” din fostul Rai / primordiala “Țară Sfântă” (adică migrarea 136


Doriană de la Dunărea inferioară pe uscat - în Balcani și Anatolia - împreună cu invaziile piraților pe Marea Mediterană)  emigrarea elitei supraviețuitoare din Troia / Peninsula Anatolică spre apus, printre Traci / Peninsula Balcanică și E-Trusci / Peninsula Italică  mutarea Geto-Dacilor dinspre răsărit – Caucaz și Anatolia – spre apus, în Tracia și în Bazinul Dunării inferioare  destrămarea Imperiului Ket / Hitit (care s-a restrâns într-un regat neo-Hitit din N Mesopotam, cu capitala la Garga-meș / Karkemiș)  aparițiile Fenicienilor și Filistenilor pe coasta Canaanului și fuga robilor Evrei din Egipt / Delta Nilului în Canaan, unde autohtonii biblici Gherghe-sei aveau – centrat pe Delta Iordanului - Regatul Gheșur în Galileea și la poalele Înălțimilor Golan (stăpâni pe teritoriul înaintașilor lor - fiii îngerilor Gregori – întreg acel areal fiind știut ca “Țară Sfântă”) Corespunzător Bibliei – după cum e scris în Vechiul Testament / în prima carte, anume “Facerea” – frații lui Gherghe-seu au fost Fenicienii Sidon, Archeu, Arvadeu și Țemareu, Het / Khet (Heteu / Hitit, adică Ghet / Get), Sf. Iebu (stăpânind cetăți ca Hebron și Ierusalim), Amoreu de la Marea Moartă, Heveu de la miazănoapte, Sineu de la miazăzi (stăpân în Peninsula Sinai) și Hamateu din Siria; poate acum ar părea ciudat cuiva obișnuit numai cu cercetarea națională, nu și cu cea internațională, însă Heteii / Kheti – adică Gheții / Geții – care au apărut și biblic, au fost rude Gherga (după cum a scris chiar Biblia, egalându-i tocmai ca frați) și au lăsat urme evidente, inclusiv topografice, ca de exemplu fostul lor loc religios numit Grădina Gheților / “Gheți-mani” în Ierusalim ori Ghergasa în Galileea, etc. Țările Sfinte / Sacre au fost: una la E de Delta Nilului / în Canaan și una la V de Delta Dunării / în Carpați, evenimentele imediate după Războiul Troian (legate de acela) dintre capetele respectivului perimetru – cu populații puternice de Gherghi și rude declanșând Epoca Fierului în Lumea Veche. Pe de o parte, frăția Geto-Gherga a fost atestată biblic mai ales printre Fenicienii din Liban și Sfinții Gherghe / Gherghe-seii din Siria, căci vechii Evrei când au intrat în Țara Sfântă din Asia / Canaan au întâlnit acei urmași (specific, Gherghe-seii / Ghirga-șiții au avut Regatul Gheșur la poalele Înălțimilor Golan și au fost în Galileea iar Masivii Geți / MasaGeții au fost menționați în Orientul Mijlociu și de către vechii Indieni ori de către vechii Greci); pe de altă parte, frăția Geto-Gherga în fosta Țară Sfântă din Europa / cuprinzând Delta Dunării și Carpații – adică mai ales spațiul României actuale – s-a manifestat prin faptul că însuși dinaștii regali Gherga / Gurag au condus (ca regii Zuraz / Duras) timpi îndelungați GetoDacii de acolo. Supravieţuitorii Troiani de la Darda-nele, împreună cu rudele de la Dunărea inferioară, formând Dordonii constituiţi în Doriani, au colonizat regiunile vecine (răspândindu-se mai ales între Caria şi Corfu), unii în Peloponez de exemplu ajungând să înfiinţeze Corintul, unde ca şi în Sparta statutul femeilor şi bărbaţilor era egal, alţii mutându-se spre V / fondând Cultura Truscă / Etruscă din Peninsula Italică, ce nu utiliza o limbă Indo-Europeană integrală, în care de asemenea era egalitate între bărbaţi şi femei / bărbaţii Etrusci purtând numele de familie al mamei

lor iar la începuturi urmau moda Anatoliană - Romanii preluând de la ei şi celebra togă, piesa de referinţă a îmbrăcăminţii lor - fapte relatate de istoricii Antici dar şi confirmate ulterior, inclusiv genetic, ca de pildă de către profesorul Alberto Piazza de la Universitatea Torino în 2007; Romanii purtau toga potrivit unor norme fixe, conducătorii având toga complet purpurie, generalii din purpură brodată cu auriu iar sacerdoţii şi magistraţii purtând togi tivite cu o fâşie de purpură. “Întoarcerea Heraclizilor” din Tesalia în Peloponez după Războiul Troian - aşa cum era ştiută pe atunci, ulterior fiind generic denumită invazia Doriană - se baza pe pretenţiile descendenţilor lui Hercule, de a-şi reclama fostul teritoriu; în secolul VIII î.C., “Homerizii” (adică trubadurii din Şcoala Gherghină întemeiată de poetul Homer / care e posibil să fi scris şi “Nostoi” despre nostalgicii care se întorceau acasă) ca Arctinus din Milet care a compus “Aetiopis”, “Devastarea Troiei”, etc., Lesche din Insula Lesbos care a scris “Mica Iliadă”, ş.a., s-au referit în operele lor la Heraclizii care au ajuns printre vechii Eleni: abia după 8 secole şi-au mai revenit vechii Eleni - pentru scurtul timp al “perioadei clasice” / zisă “Elenistică” - vechii Eleni fiind copleşiţi de Spartani, apoi de Makedonii vechi şi de Romani. În penultimul paragraf al cărţii sale de descriere a periplului prin Elada, Anatolianul Pausania 10:38 scria: “Poemele numite de Eleni ‘Naupactia’ sunt socotite de cei mai mulţi opera unui Milesian. Dar Charon - istoriograf din Lampsacosul secolului V î.C. - susţine că le-a creat Karkinos din Naupactos (38,23 lat. N, 21,49 long. E / în Golful Corint). Urmez şi eu părerea Lampsacianului. Cu ce logică însă, poemele unui Milesian - care se referea la femei - se puteau numi ‘Naupactiene’?” (eposurile erau de factură genealogică, cântând femeile întemeietoare ale unor neamuri ilustre, în genul celor atribuite lui Hesiod din Cume / portul Gherghinilor V Anatolieni). Englezul George Wells 18661946 a schiţat acele mişcări Doriane după Războiul Troian:

Aceiaşi supravieţuitori Troiani s-au implicat şi în piraterie, ca “oameni ai mărilor”, având bazele în E Mediteran, cu areal de activitate din Creta - unde cel mai înalt vârf este numit Anatolian Ida, având 2456 metri / locul în care Zeus s-a arătat oamenilor ultima oară - până în Canaan (Dr. Mircea Eliade a consemnat în “Morfologia religiilor” că “în Creta se putea citi un straniu epitaf: Aici zace Marele 137


Taur care s-a chemat Zeus”). Aheii / strămoşii Elenilor când au jefuit Troia n-au furat doar bunurile materiale ale Troiei, ci şi panteonul Troiei, unii autori târzii (desigur post Homerici) pretinzând că Zeus s-a născut şi a murit în marea peşteră din Muntele Cretan al Idei, personificare exagerată şi din moment ce o caracteristică esenţială a zeilor - odată apăruţi - era nemurirea, așa că n-avea de ce muri înaintea Antichității, când a fost imens respectat, ca foarte viu; traseul Sudic al lui Zeus - invocat Elen - din Creta pe Olimp, reproducea de fapt mişcarea lor, dinspre S spre N (după învăţarea limbii, agresiunea asupra Troiei a început religios prin însuşirea de către Ahei - strămoşii Elenilor - a panteonului Troianilor şi sa încheiat militar prin Războiul Troian). De fapt, Zeus întâi a trăit pe Masivul Idei din Anatolia, apoi s-a instalat pe Muntele Olimp din Balcani şi a dispărut pentru totdeauna în acea peşteră din Insula Creta, în muntele numit tot al Idei (acea peşteră era cultică dinaintea Culturii Minoice, încă de pe timpul când în Insula Creta era matriarhat); dispariţia lui Zeus de pe Olimpul Balcanic în peştera din Creta urma de fapt mişcarea Dorianilor imediat după Războiul Troian, din N spre S: inclusiv prin această perspectivă se diferenţiază aspectul Nordic Grec de aspectul Sudic Elen. Trebuie ştiut că în paralel cu Troia, primii locuitori ai Cretei, acum cea mai mare Insulă Elenă, au dezvoltat cu contribuţia Anatolienilor, mai numeroşi, prima civilizaţie de nivel mai înalt din Europa Epocii Bronzului, căci în Creta aceia puteau ajunge relativ uşor, trecând prin Insule ca Rodos şi Karpatos / Crapathos 35,35 lat. N, 27,08 long. E (primul conducător al Rodosului a fost - conform lui Pindar - solarul Kerkaphos / Cercafos, care la sfârşitul mileniului III î.C. a întemeiat acolo aşezarea Lindos); apoi, răspândirea Civilizaţiei Cretane a fost până în Arhipelagul Cicladelor - e de ştiut despre Cultura Cicladică că a precedat-o pe cea Cretană - în mileniul III î.C. fiind puternic influenţată de Anatolia (N) şi Egipt (S): vechiul nume al Insulei - consemnat de vechea scriere “liniară” - era Kere-sejo, în legătură cu agricultorii Gherghe-sei din Canaan stabiliţi acolo la sfârşitul mileniului V î.C. / în timpul lui Osiris (Kerîgî / Gherîgî devenind Krîtî = Creta). La început în Creta femeile puternice aveau rolul major în societate, Insula fiind condusă de o dinastie de regine-preotese, poziţia privilegiată datorându-se Cultului Fertilităţii implicând venerarea Zeiţei Mame; pe atunci, decoraţiunile cele mai răspândite acolo erau cu grifoni.

era pace iar flota sa în mileniul III î.C. domina răsăritul Mediteranei, derulând chiar un intens trafic comercial îndeosebi cu Egiptul şi Canaanul. Cultura Minoicilor, mai ales în Creta şi Santorini / Thera, era o societate paşnică, venerând taurul, însă erupţia Vulcanului Santorini în mileniul II î.C. a stopat totul - la sfârşitul secolului XVII î.C. cutremure violente distrugând multe dintre construcţiile Cretei - şi în noul context desfăşurările ulterioare au fost mult schimbate, Aheii preluând pe continent elemente de la ei, capitala Cretei devenind atunci Gortina / Gortys 35 lat. N, 24,58 long. E (trebuie ştiut că în Creta oraşele s-au surpat din cauza cutremurelor şi au ars, în timpul catastrofalei erupţii vântul suflând cu foarte mare viteză, căci a imprimat funingine pe pereţii dărâmaţi); acum capitala Insulei Creta e Heraklion / Iraklion, lângă ruinele Cnossos 35,17 lat. N, 25,09 long. E (“Cnosos însemna “adunare” pe un timp când nu existau Evreii, Kneset acum e Parlamentul Israelului / statul Evreilor: în Ebraică, termenul “Kanas” = “Adunat” iar Canaan a fost Țara Sfântă a predecesorilor Gherghi, tatăl lui Gherghe-seu fiind Canaan). În Vechea Lume erau foarte populare Adunările Gherga, îndeosebi în EurAsia – inclusiv în Europa / ca de pildă în Creta ori în Asia / ca de pildă în Canaan – numindu-se și azi oficial așa (Girga / Jirga) de exemplu în Parlamentul Afgan.

Cretanii nu şi-au înconjurat cu ziduri de protecţie palatele şi nici aşezările de pe litoral, fiindcă demult atunci 138


Macrobius în “Saturnalia” 3:6 a scris: “Epaphus bărbat de înaltă erudiţie - istoriseşte în cartea sa că multe oraşe şi Insule au fost înghiţite de un cutremur. Delos însă n-a fost vătămată de acea năpastă, ci a rămas statornică pe aceleaşi ziduri de piatră. La fel relatează şi Tucidide, în cartea a treia din ‘Istoriile’ sale. Nu-i de mirare deci că poetul explicând prin grija divinităţii siguranţa neclintită a Insulei zice că tăria acelor ziduri - şi astfel - a Insulei a mărit respectul religios al acelor locuri”.

Falusuri la Altarul lui Dionisie în Delos Este de ştiut că la fel cum Egiptenii vechi nu îngăduiau ca zeii să fie cinstiţi cu sângele animalelor, ci numai cu rugăciuni şi cu mireasmă de tămâie, Gherghiţii la început procedau similar (tămâia e răşina lipicioasă, inflamabilă, secretată de diverşi pomi când le e crestată coaja - în contact cu aerul închegându-se - ce prin arderea pe jarul din cădelniţă produce un fum cu miros aromat pătrunzător, având prima utilizare în lume cu scop medicinal, mai ales anti-inflamatoriu, în N Indiei). În secolul I, Romanul Cloatius Verus în cartea a doua a “Ordinatelor” a scris: “Este în Delos un Altar al lui Apollo pe care nu se sacrifică nici un animal; se spune că la acesta s-a închinat Pitagora - pentru că nu fusese prihănit, niciodată”. Relaţiile Cretei cu Egiptul au fost deosebit de bune; de pildă, în prima jumătate a mileniului II î.C., foarte căutate de vechii Egipteni erau de la locuitorii

Cnosos / Creta

139


Insulei bijuterii, şofran şi un colorant purpuriu obţinut din moluşte. De altfel, din Antichitate pe o axă atât geografică de la S spre N / între Deltele Africană şi Europeană ale Fluviilor Nil şi Dunăre, cât şi cronologică, în timp s-au dezvoltat culturi cu denumiri asemănătoare, între ceea ce în Africa a întemeiat Mentu-hotep şi ceea ce în Europa a ajuns a fi Moldova aflată între Istru şi Nistru, ca exemplificare a “axei” fiind: înaintea dezastrului Santorini cea Minoică în Creta legată şi de Cultul Egiptean al lui Min - înaintea Războiului Troian cea Miceniană în S Balcanilor şi Misiei în NV Anatoliei, înaintea Perşilor cea a Milasei şi Miletului din SV Anatoliei, înaintea Romanilor cea din Mezia / Moesia în N Balcanilor, etc., Herodot în vremea sa fiind impresionat de influenţarea Grecilor vechi de către vechii Egipteni, inclusiv cum a menţionat în “Istorii” 2:52, că Grecii au moştenit prin mijlocirea Pelasgilor numele zeilor de la Egiptenii vechi şi că după Războiul Troian la N de Egipt, mai ales în Marea Egee, populaţia veche Elenă a continuat să preia multe de la vechii Egipteni (din Hemi - fostul nume al imperiului faraonilor până în Peninsula Hemului de peste Marea Mediterană, după cum era denumită Peninsula Balcanică după cei mai înalţi munţi ai săi, cei ai Hemului / azi în Bulgaria).

din Caria au colonizat Licia Troiană, fie că Licianii din Troia au colonizat Licia Cariană. Poate şi cu Cilicianii s-a petrecut acelaşi lucru, pentru că şi ei au 2 subîmpărţiri. Doar că, în cazul acestora nu-i o mărturie comparabilă, deoarece Cilicianii de azi existau şi înainte de Războiul Troian”. Cetatea Troiei - aflată în actuala Turcie - a fost cucerită prin vicleşugul uriaşului cal de lemn (atacul având pretextul recuperării Elenei, regina Spartei, îndrăgostită de frumosul prinţ Troian Alexandru Paris), de către coaliţia condusă de Ahei / strămoşii Elenilor; Troianii au fost printre strămoşii Tracilor din N Peninsulei Balcanice / Bazinul Dunării şi ai Grecilor din V Peninsulei Anatolice (mult după Războiul Troian - Elenii aflaţi în S Tracilor - au fost generic denumiţi şi ei ca Greci: o “împletire” a descendenţilor). După Războiul Troian, dispersia Troianilor şi aliaţilor a fost forţată de împrejurări (unii în timp s-au reîntors pe plaiurile natale); astfel, în V Anatoliei lângă Troia - numită Latin Ilium - a fost ceea ce era ştiut ca Ionia iar în partea simetrică a Balcanilor marea a primit numele de Ionică în faţa Ioaninei / coasta locuită de Iliri: este evidentă asemănarea onomastică între Iliri şi Ilion / Troia (iar Dardanii erau cei aflaţi între Traci şi Iliri). În secolul II î.C., istoricul Grec Polibiu a scris că Ilira a fost un Dialect Makedon, ce era o limbă Tracă (Machedonii fiind de sorginte Pelasgă - ca Tracii şi Troianii - în plus Strabon notând că Ilirii şi Tracii “aveau aceeaşi origine”). Cercetătorul Bosniac Ardian Adzanela a studiat primii Iliri: “Ardiaei / Vardai au fost printre cei mai proeminenți Iliri; ei într-o campanie militară l-au rănit grav pe regele Filip, tatăl lui Alexandru Macedon. Vechii Greci i-au înregistrat ca Ardiaioi; etimologic, cuvântul Grec ‘vardia’ era folosit pentru ‘veghetor’ / ‘gardă’ și corespundea direct pentru Vardaei, o altă denumire a acelor Ardiaei (se poate remarca asemănarea Vardaei cu numele Râului Vardar din Macedonia: o altă posibilitate de explorare). De altfel, geograful Strabon VII 5:6 a consemnat că forma Ardiaioi a precedat Vardaei (înțelesul Latin al lor era de ‘stârci’)”. În Antichitate, Balcanii au început să cunoască valuri de mutări organizate ale populaţiilor dinspre răsărit, începând cu primul rege Ilir stabilit din V Anatoliei în V Balcanic imediat după Războiul Troian şi respectiv Darda-nii de la Darda-nele ajunşi până la Munţii Dinarici de la coasta Dalmată, apoi Dorianii (şi mult ulterior - Medieval - până la unii Turci). Despre prezenţa Troianilor şi în Egipt a scris în “Geografia” XVII 1:34 Strabon: “În preajma carierelor de piatră din care s-au construit piramidele şi în câmpul vizual al acestora, dincolo de fluviu, în Arabia (malul răsăritean al Nilului), se înalţă un munte destul de pietros, cu numele Troian, care are o peşteră dedesubt; în apropiere - atât de munte cât şi de fluviu - se află o localitate numită Troia, o veche aşezare a prizonierilor Troiani care au fost aduşi de Menelau şi au rămas pe aceste meleaguri” (Spartanul Menelau a fost soţul înşelat al Elenei, motivul formal al Războiului Troian - cel neformal fiind jaful - în plus şi istoricul Diodor din Sicilia 1:56 precizând că un mare număr dintre captivii Troiani transportaţi de Menelau sau revoltat şi s-au stabilit în acel loc din Egipt, denumit de ei precum cetatea lor Anatoliană). Dezastrul Troiei a dus la traiul Gherghiţilor din Anatolia în mai multe regate, în vechile lor regiuni (căci atunci a fost şi dispariţia Imperiului Hitit); astfel, s-au consolidat Misia (populată de Misi, în S Caucazului fiind Media - populată de Mezi - în N Balcanilor fiind Moesia), Lidia, Frigia, Caria, Pisidia, Licia, Cilicia, etc.: e de observat că de-a lungul vremurilor, între străjerii coastei Egeană a Anatoliei - Caria Sudică şi Troia Nordică - au fost

Marea Ionică Era la începutul secolului I când Anatolianul Strabon a scris (în “Geografia” XII 8:4): “Mai ales pe vremea Războiului Troian şi după, s-a întâmplat să aibă loc incursiuni şi migraţii, când Barbarii şi - în acelaşi timp - Elenii au avut nevoie de un imbold pentru cucerirea de teritorii străine. Dar aceste evenimente au avut loc şi înaintea Războiului Troian. Într-adevăr, pe atunci mai dăinuia încă neamul Pelasgilor şi cel al Cauconilor, ca şi cel al Lelegilor; în vremurile de demult, aceia au rătăcit la întâmplare prin multe părţi ale Europei şi pe aceia Homer i-a făcut aliaţi ai Troianilor, nu pe cei de pe ţărmul potrivnic. Cele ce se povestesc despre Frigieni şi despre Misi sunt mai vechi decât Războiul Troian. Apoi, faptul că sunt 2 seminţii de Liciani îndreptăţeşte bănuiala că amândouă sunt de acelaşi neam, fie că Licianii 140


introduşi chiar şi oficial în istorie de mulţi tot felul de neamuri (mai mult ori mai puţin corcite cu gardienii respectivi - Cariani şi Troiani - unii ajungând consideraţi exclusiv altceva decât ceea ce erau de fapt, anume doar rezultatele amestecurilor principalilor paznici V Anatolieni), astfel fiind, de pildă alfabetic, Eolii, Frygii, Ionianii, Lydianii, Mysii, ş.a. / de exemplu printre Cariani erau Dorianii și Ionianii, insularii Egeii de asemenea ajungând individualizaţi faţă de continentali prin separări mai mult artificiale decât erau în realităţile lor foarte concrete.

(aşa cum ar fi fost corect) propagande foarte interesate au reliefat exagerat de mulţi Eoli, Frigieni, Ionieni, Lydieni ori Mysieni, chiar Lycieni sau Bithyeni iar comparativ cu acei Greci Anatolieni - la nivel global însă toţi minimalizaţi până la distorsiuni diversioniste - reliefându-se în descrierile timpurilor fără justificări de fapt “bravii” Eleni din S Balcanilor, cu roluri deseori “umflate” de merite ce nu erau ale lor: asemenea “sufocări” sunt deplin operaţionale şi în prezent - o paralelă dintre dublările practicate în lume fiind dată de pildă în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic prin Ardeal şi Transilvania, cu populaţii de Geţi şi Daci, Români şi Valahi, Unguri şi Maghiari, Saşi şi Nemţi, Romi şi Ţigani, ş.a.m.d. - o echivalenţă la fel de caraghioasă ajungând de exemplu “România = Ţara Romilor” (cu desigur propria limbă Romany, etc).

Împărţirea Anatoliei



În lucrarea “Noi, Tracii”, Dr. Iosif Constantin Drăgan 1917-2008 din Lugoj / judeţul Timiş a reflectat: “Pentru mileniul II î.C., Troia a fost manifestarea culminantă a unei civilizaţii superioare şi larg răspândită, într-o vreme când nici Atena şi nici Roma nu-şi făcuseră apariţia. Războiul abătut asupra Troiei a dovedit puterea sa de atracţie, poftele ce le trezea şi le stimula prin bogăţia şi strălucirea sa. Troia a furnizat mari teme de meditaţie şi a creat personaje reprezentative. Impunându-se cu aceeaşi forţă ca Atena şi Roma de mai târziu, Troia a fost contemporană cu marile civilizaţii ale Egiptului şi Sumerului, impresionând adânc pe contemporani şi reuşind să dăinuiască în memoria urmaşilor. Legenda ‘Calului Troian’ a fost pusă de unii cercetători în legătură şi cu eventualul cutremur ce ar fi distrus Troia”. În ediţia din 2010 a Enciclopediei “Britannica” stă scris: “În Troia sunt dovezi clare ale unei violente distrugeri la mijlocul secolului XIII î.C.; există probe arheologice că oraşul a fost distrus între 1260 î.C. şi 1240 î.C. şi pare a fi cu adevărat Troia homerică”. “Cronica ilustrată a omenirii” - tradusă în 2011 din Germană în Română de Ionuţ Mihăilescu - a consemnat: “În 1240 î.C., Troia a fost distrusă de un cutremur. Un cutremur a zguduit Strâmtoarea Dardanele; oraşul Troia a fost afectat puternic, distrus de cutremurul de pământ. Adevărata Troia este identică cu Troia lui Homer din ‘Iliada’, care - timp de 10 ani - a fost în stare de război. Scena desfăşurării evenimentelor din ‘Iliada’ lui Homer a fost devastată de un cutremur. În intervalul dintre dispariţia Troiei

Vestul Anatoliei după Războiul Troian Istoriografia Românească n-a făcut excepţie de la aşa ceva, în loc de precizarea esențială – cea mai simplă și concretă - despre Troiani sau Cariani (Vest Anatolienii cei mai apropiaţi şi mai importanţi în Epoca Fierului şi Antichitate) preferând cele mai dese referinţe la geografic mai îndepărtaţii Frigieni; în Antichitate nu exista “Elenizare”, nici “perioadă Elenistică”, asemenea artificiu fiind inventat de istoricul Gustav Droysen 1808-1884 din Pomerania pentru Grecizarea realizată datorită acţiunii Macedonilor (începând cu Imperiul condus de Alexandru “cel Mare”, până la impunerea Imperiului Romanilor, adică perioada 323-31 î.C.), Elenii din Balcani fiind şi atunci modeşti prin influenţa lor, ca întotdeauna, în comparaţie cu puternicii Greci Vest Anatolieni / care erau şi mult mai numeroşi. Pentru aceeaşi perioadă de Elenizare fără Eleni, confuzii asemănătoare cu cele ale Grecilor din Vestul Anatolian / Asiei Mici (diferiţi bineînţeles de Elenii din Sudul Balcanic / Europei, căci la Marea Egee n-a fost nicicând un singur popor), au fost intenţionate şi în Canaan, dintre Evrei reliefându-se nu atât Israeliţii, cât Iudeii - Sudicii din Iudeea, nu din Nordicul Israel - chipurile vorbind Iudaica şi nu Ebraica, cu religie Iudaică şi nu cu religie mozaică / aşa după cum e corect, etc.; în V Anatolic, în loc de Carianii Sudici şi Troianii Nordici 141


şi scrierea ‘Iliadei’, întreaga cultură grecească arhaică a ajuns în apus. Motivul: migraţiile masive de populaţii din Bazinul Mării Egee începute odată cu Războiul Troian şi năvălirea oamenilor mării”. Datarea căderii Troiei a fost - dintre istoricii Antici - cel mai târziu plasată în 1135 î.C. de Grecul Efor 400-330 î.C. din Anatoliana Cume şi cel mai timpuriu anterior cu 2 secole, în 1334 î.C. de Elenul Douris 350-281 î.C., conducătorul Insulei Samos (ca întotdeauna, adevărul a fost pe la mijloc, adică în 1240 î.C). După Războiul Troian, cetatea jefuită a Troiei s-a refăcut parţial şi a mai dăinuit, însă departe de strălucirea ei de odinioară - anterioară tragediei cauzată de Ahei - deoarece după marele conflict regatul său n-a mai existat: din populaţia Troiană, unii au fost deportaţi iar unii dintre cei scăpaţi au decis să emigreze, rămânând prea puţini care să mai continue gloria avută în ţinutul natal. În imaginea următoare sunt cele 2 feţe ale sigiliului Troiei din timpul Războiului Troian:

Troianii). În Egipt, Zeul Bes era reprezentat hidos – de fapt, purta o mască având limba scoasă - pentru a speria duhurile rele iar statuetele sale flancau intrările (fiind prototipul piticilor de grădină): era muzical – folosind tobe și clopoței – era războinic / luptător (animalul favorit fiind felina) și propaga fertilitate; nu a fost nicicând venerat în temple, mereu având capul acoperit cu un coif penat.

Prima capitală a Ciprului Denumirea cuprului vine de la Insula Kypros / Cipru, aşa cum denumirea cretei vine de la Insula Krîti / Creta. Protectorul Insulei Cipru a fost Zeul Familiei / Gospodăriei Bes (vechii Greci îl aveau oarecum similar ca Zeul Bes pe Zeus / Deus, considerat Zeul Familiei); se poate remarca printre credincioșii Traci – din N Peninsulei Balcanice – că unii viguroși (foarte religioși) au fost denumiți Besi: aceia erau răspândiți până în Canaan / țărmul continental Asiatic din răsăritul Insulelor Creta / Krîti și Cipru iar la sfârșitul Antichității s-au creștinat. Zeul Bes a fost portretizat purtând pene pe cap, la fel având și pirații Gherga / “oamenii mării” (în Europa, de la războinicii Bănățeni Medievali s-a răspândit termenul de “husari”, provenit din “corsari” / “gursari”, după cum a studiat și Dr. Philip Gove 1902-1972 iar comandantul husarilor Maghiari Nagy Kalman a identificat titlul și în Uigura Hunilor, toți acei luptători afișându-și mândri penele, care cu cât erau mai numeroase indicau că rangurile purtătorilor erau mai mari). Tracii Besi – urmași ai credincioșilor Zeului Poseidon gospodăreau o puternică flotă, activă dinaintea existenței Grecilor îndeosebi între Insula SamoTracia și Strâmtoarea Bosfor / “Bos-for”; se poate observa că radicalul “P*s” / “P*ș” – întâlnit la Poseidon / “Pos-Eidon”, păsări / “păs-ări”, ș.a. dar și la pești / “peș-ti”, peșteri / “peș-teri”, etc. – echivala radicalul “B*s” (prin larg răspândita sinonimie consonantică “P”/“B”). În vechime, Bes era știut – și notat consonantic - ca Zeul “PNT”: așa ceva poate însemna Zeul Pontului - adică al Mării Negre / Bazinului Pontic - zona de bază a Tracilor Besi întinzându-se între Marea Mediterană / Egee, Marea Albă / Marmara și Marea Neagră / Pont (pe partea Balcanică a Dardanelelor, căci pe partea Anatolică a Dardanelelor erau

Zeul Bes, protectorul Ciprului Un ritual al Tracilor Besi – păstrat în Bulgaria până azi de mascații Kukeri – a inspirat în Evul Mediu Carnavalul Venețian (care așa își are proveniența): în preajma Anului 142


Nou, mascații merg prin localitate din poartă în poartă cântând și zornăindu-și clopoțeii, cu scopul de a alunga duhurile rele și de a aduce fertilitatea în Noul An: pentru asemenea ceremonie nu aveau nevoie de temple; la Kukeri echivalentul Românesc e “Jocul cu Capra” (până în Epoca Modernă, Anul Nou a fost la 1 martie). Corespunzător E Europenilor Kukeri, în V Asiei – din Canaan până în Anatolia – de Anul Nou pastoral (începând de SânGiorz = Sf. Gheorghe, în luna următoare celebrării Anului Nou de către Români, respectiv în Balcani) se ardeau jertfe pentru zeul suprem, numite de mozaici ‫“ קָ ְרבַּ ן עוֹלָה‬Korban Olah” iar de musulmani “Kurban Bairam” = Sărbătoarea Sacrificiului”, organizată în luna 12 a calendarului islamic, având semnificația de Crăciun islamic (în secolul XVI, sclavul la otomani Bartholomaeus Gourgieuiz a descris maniera de sacrificare Turcă la fel ca la Armeni ori “Gretani” / Grecii Cretei, prin împărțirea cărnii în 3 părți egale: una păstrată în familie, una oferită vecinilor și una nevoiașilor; atunci trebuie să se facă pelerinaj la cel mai sfânt loc, în acea perioadă organizându-se “hagialâcul”, respectiv călătoriile creștinilor în Palestina / la Ierusalim și ale musulmanilor în Arabia / la Mecca, unde fiecare credincios ar fi dator să ajungă măcar o dată în viață).

Bietul din ţară gonit, cerând ajutorul lui Bellus, Ca să-şi găsească regatul altinderi. Şi-n Cipru intrat-a Bellus, prădându-l de avere şi-n jugul supunerii dându-l. Eu vă cunosc şi poporul Troianic şi soarta Troiei, şi numele tău şi pe regii Pelasgici de-acolo Însuşi Teucrus, al vostru duşman, lăuda pe Teucrii, Fală făcându-şi că este născut din Troianica viţă”. Pentru întemeietoarea Cartaginei, Troianii erau bineveniţi - ca şi cei din Tyr / după cum a notat poetul Roman - căci atât Regatul Troiei, cât şi Regatul Feniciei, au fost puteri maritime înrudite (cea Feniciană fiind succesoarea celei Troiane).

Salamis Ultimul rege din Dinastia Troiană conducătoare a Ciprului, până la ocuparea Insulei de către Perşi la începutul secolului V î.C., a fost Gorgos, ocupanţii aducând Fenicieni la putere, la sfârşitul acelui secol regele Ev-agora / Evagoras cu sprijinul rudelor sale, spionii Gherghini - reuşind totuşi să revină din partea Dinastiei Troiane. În oraşul Soli din Cipru (numit aşa după numele lui Solon / cel care l-a conceput) în secolul IV î.C. nobilii Ghergani erau ştiuţi drept Gherghini / Gergini. Un cronicar care i-a menţionat, discipol al lui Aristotel, a scris şi despre nunta în actualul teritoriu Uzbec al lui Alexandru “cel Mare” cu prinţesa Dahă Roxana (cuvânt Persan semnificând “strălucitoarea”), dedicându-le lucrarea “Gergithios” - despre arta măgulirii - fiind inspirat de către curteanul Gergithius al lui Alexandru “cel Mare”, care-l însoţea peste tot, fiind împreună cu împăratul ca admirator şi prieten / afirmând că doar cei foarte inteligenţi pot aprecia meritele altora: flatarea era un obicei Cipriot şi implica o excelentă oratorie - aducând practicianului un venit consistent pe de o parte şi crescând stima de sine a conducătorului pe de altă parte; Alexandru “cel Mare” a fost stăpânul celui mai întins imperiu vreodată de până atunci, avându-l pe generalul Gergithius / Gherga lângă el în exercitarea puterii (prezent în subtilităţile conducerii şi cunoscător al detaliilor, inclusiv de culise). Unii invidioşi - observând megalomania datorată alcoolului din ultimii ani de viaţă ai împăratului, ce consuma mai ales vin cu “Pocalul lui Hercule” - considerau postul propagandistului care oficial aducea laudă Curţii Imperiale ca nedemn, parazitar şi linguşitor, însă rezultatele activităţii lui Gergithius împreună cu împăratul Alexandru “cel Mare” de-a lungul timpului au rămas incontestabile (şi în tradiţia din N Indiei - după cum a fost consemnată în secolul XIX de coloniştii Britanici - Gergithius / Gherga a rămas cunoscut în armata imperială a lui Alexandru Macedon cu funcţia de general).

Arcaşul Teucer / Teucru, fratele vitreg al asediatorului Ajax al Troiei, a luat din cetatea cucerită Ghergani / Gherghiţi ca prizonieri, cu ei întemeind după 7 ani de la Războiul Troian pe coasta răsăriteană cetatea Salamis / Salamina, prima capitală a Ciprului - acum în partea Turcă a Insulei - până atunci zona fiind controlată de Hitiţi; în secolul II - în timpul împăratului Roman Marcu Traian - răsculaţii Evrei din Cipru au distrus vechea capitală Salamina, Romanii apoi exterminând întreaga populaţie Evreiască din Insulă iar localitatea (refăcută parţial) a fost distrusă din nou, de musulmani, în secolul VII. Acelaşi Gheugher / Teuker Ghergan după mamă - la bătrâneţe a plecat în Peninsula Iberică, unde a murit. Amintirea sa a rămas şi prinţesei Feniciene Dido - întemeietoarea Cartaginei în secolul IX î.C. - când a primit cu drag în ospeţie refugiaţi Troiani, după cum a apărut în cartea întâi din “Eneida” scrisă de poetul Roman Vergiliu: “Ţin pe Teucrus aminte şi-acum: venise la Sidon, 143


În “Revizuirea istoriei religiilor” din 1880, Francezul Jean Reville a notat: “Fără dubiu, Gherghina era numele unui neam regal întâlnit în Cipru, cu care Teucer a fondat Salamina, ce pe coasta opusă - din Kilikia / Cilicia - a fost şi în aşezarea Olbia, unde alternativ a dat prinţi şi preoţi. Ei erau apropiaţi de Gherghinii / Ghirgasienii plasaţi de Biblie în Siria, Ghirgaşii aliaţi cu Kheta / Hattusili contra lui Ramses II şi Gherghiţii care au dominat anumite părţi din coasta Asiei Mici / Anatoliei, numele lor fiind conservat în Milet, Cume / Kyme dar şi în oraşul Gherghis. Gherghiţii Teucriani pot fi consideraţi ca una dintre ramurile IndoEuropenilor, ce au format Traco-Frigienii, descendenţi în paralel din Asia şi Grecia. Cu toate acestea, oare Lelegii de pe Masivul Ida sau din Milet au fost aceiaşi cu Gherghiţii Teucriani din Troia, Salamina sau Olbia? Chestiunea e complexă iar ştiinţa încă nu e pregătită să răspundă”. Principalul centru de influenţă Fenician pe Insulă a fost Larnaca (34,55 lat. N, 33,38 long. E, în actuala parte Cipriotă Greacă), sub protecţia zidurilor Ciclopice ridicate la sfârşitul secolului XIII î.C. de Ghergani, când au fost duşi acolo din Troia / pe atunci localitatea se numea Kition. Este de ştiut că ulterior - în timpul Imperiului Bizantin - Salaminei Ciprului i s-a spus Constanţa / semnificând “Statornica”. La începuturile bizantine, Gherghinii din Cipru au fost foarte activi, de pildă în secolul VII remarcându-se geograful Georgios care a realizat în 610, după un lucru de peste un deceniu, o descriere amănunţită a Romaniei, adică a Imperiului Bizantin iar în 679-686 Gheorghe, venit din Cipru, a fost patriarhul Constantinopolului (deşi a cochetat cu monotelismul, a prezidat Sinodul din 680, care a condamnat monotelismul, reafirmând Crezul primului Sinod - de la Niceea - şi a condamnat ca eretici pe cei susţinând altceva, fiind anatemizat / afurisit în 754 de iconoclastul împărat bizantin Constantin V). Trebuie ştiut că în 1283-1289 “primul dintre egali”, patriarhul Constantinopolului, şi-a luat numele de Grigore (era din Cipru, nobil născut George în Lapethos 35,20 lat. N, 33,10 long. E în 1241, din vechea familie Gherghină conducătoare a Insulei, mare iubitor de cărţi, după plecarea lui de acolo prima staţionare a sa fiind în 1258 la Acra 32,55 lat. N, 35,04 long. E, ce pe atunci era capitala Cavalerilor Ospitalieri); a fost cel mai strălucit ucenic al lui Gheorghios Acropolitul 1217-1282 şi patronând în Constantinopol Sinodul de la Palatul Blachernae din 1285, a clarificat învăţătura despre sorgintea Duhului Sfânt (a murit în 1290, retras la Mănăstirea Crisei). Cipru şi-a obţinut independenţa de stat în 1960, în 1974 rezultând o formaţiune statală în partea de N a Insulei prin invadarea de către Turci, situaţie de divizare existentă în prezent.

Spionii Gherga

Prezenţa Gherghiţilor Troiani în Cipru a fost remarcată şi de Americanul Joseph Scammell, prin cercetarea sa asupra raselor Mediterane, publicată în “Jurnalul clasic” din 1937; în Cipru, în timp Gherganii / sub numele Gherghinoi au ajuns spioni, procedând cu şiretenie la spionajul părţilor înaintea proceselor, făcându-se remarcaţi mai ales în lunga domnie a lui Evagoras 410-374 î.C., ei provenind din aceeaşi ascendenţă Troiană ca rude / îndepărtate, Gherghinii din Cipru făcând parte dintre nobilii Insulei (de pe continent, conducătorul Ţinutului Gherghiţilor din perioada 391-377 î.C., Carianul Hecatomnus, tatăl lui Mausol, l-a finanţat în secret pe Evagoras, remarcat drept pionierul introducerii alfabetului Grec în Insulă, ca să-şi plătească mercenarii în rezistenţa contra Perşilor, însă până la urmă regele - descendent direct al lui Gheugher / Teucer, cel ce a mutat Gherghiţi în Cipru - a fost asasinat de un eunuc). În istoria mondială a spionajului, Gherganii în Cipru au fost consideraţi “cercetaşi” sau “investigatori” - cu o reţea bine organizată mai ales în secolele V î.C. şi IV î.C., dezvoltată din cauza agresiunii Perşilor: “agenţii - acoperiţi - erau specializaţi, fiind observatori competenţi şi disimulatori buni, cu datoria de a culege informaţia, nu şi de a o evalua / exceptând bineînţeles excluderea detaliilor nerelevante din 144


rapoartele lor”. Conducătorul Insulei folosea chiar modelul Persan (care la rândul său era de inspiraţie Egipteană) al “ochilor” şi “urechilor”, Gherghinii fiind mai ales “urechile”. Andreas Neocleous în 2004, analizând istoricul justiţiei Cipriote, a subliniat în Anticul Salamis importanţa analizei de către conducători a situaţiilor conform cunoaşterilor provenite din serviciile spionajului Gherga, ca un instrument eficient dominaţiei în Cipru (ca şi dominaţiei oriunde de altfel). Britanicul Christopher Tuplin în ampla sa cercetare din 1996 despre trecutul Cipriot l-a citat pe tiranul din Heraclea (de pe malul Mării Negre) 401-353 î.C. care a învăţat multe de la Platon şi de la Gherga din Cipru despre arta guvernării. Filozoful Aristotel, contemporan cu reţeaua Gherga din Cipru, în Politica a scris despre importanţa monitorizării dizidenţilor. La sfârşitul secolului IV î.C. s-a încheiat domnia Dinastiei Ghergane în Cipru, Insula ajungând disputată de către generalii lui Alexandru “cel Mare”.

simbolul Persiei - care a folosit mult acea figură - şi deci a doctrinei caracterizând respectivul spaţiu Iranian, anume ştiinţa Magilor şi religia zoroastră. Pindar menţiona că “Apollo, după ce a construit cetatea Troiei, s-a întors în patria lui, dincolo de Istru, la Hiperborei” (legătura dintre prezenţa sa Anatoliană şi sorgintea Nordică fiind astfel sintetizate), însoţitorul lui, paznicul comorilor Grifonul - îmbinarea dintre vulturul celest / pajura şi forţa pământeană a leoaicei apărând frecvent la Gheţi / predecesorii Românilor, pe pietre, împodobind armele, coifurile, des reprezentat pe numeroase fibule.

Grifonul pe emblema spionajului Român Primii poeţi Europeni

Grifoni la palatul lui Darius din Susa Grifonul / Grif-Onul, figură hieratică aflată la Insularii Mediterani, la Anatolieni şi la Gheţi / Geţi - actual simbol oficial al spionajului Român - a fost preluat de la Apollo Gergithius. În secolul VII î.C., poetul Grec Aristeas din Prokonnesos 40,37 lat. N, 27,37 long. E (cea mai mare Insulă din Marea Marmara) după ce a călătorit inclusiv printre Hiperborei - în extremul Nordic al EurAsiei - a relatat în “Arimaspeia” despre Grifonii din N Indiei şi a scris despre Pelasgii Hiperborei că au fost “războinici mulţi şi foarte puternici, avuţi în cirezi, bărbaţi cu plete stufoase, fâlfâind în aer: cei mai robuşti din toţi oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea cea frumoasă”. Grifonul / zgripţorul era legat atât de Pământ, cât şi de Cer, evocând îndoita însuşire divină a forţei şi înţelepciunii: stabilea legătura dintre puterea terestră a leoaicei şi energia cerească a vulturului; a fost

Fragment din Iliada Primii poeţi Europeni - între care s-au distins uriaşii Homer şi Hesiod - au fost din Asia Mică / Anatolia: fiind Anatolieni, au fost cam impropriu denumiţi “Europeni” (geografic fiind Asiatici), însă au fost foarte apreciaţi în Europa şi au rămas astfel foarte cunoscuţi, din mileniul I î.C. Poeţii Homer şi Hesiod nu erau Eleni; au scris în vechea Greacă - căci erau din aşezarea Anatoliană Cume a Gherghinilor - aceea fiind limba celor din V Anatoliei (preluată şi de vechii Eleni din S Balcanic), la comenzile clienţilor în beneficiul cărora şi-au realizat operele: de 145


exemplu, Dr. Laurence Waddell a studiat în 1924 că “Greaca homerică diferă mult prin arhaismele sale de clasica Greacă ulterioară - ce a derivat din ea - scrierea inițială fiind apropiată de limba Troiei (asemănări găsindu-se la Khatti / Hitiți, Ciprioți și Fenicieni)”. De altfel, aprecierea generală a specialiștilor lingviști a gravitat pe ideea că Homer a scris în Dialectul Ionic, vorbit în Ionia – pe coasta Anatoliană a Mării Egee – între regiunea Caria din S și regiunea Troia din N). Iată faptele: dintre argonauţi (hoţii Cergii, adică ai Lânii de Aur / în trecut se practica supraintitularea învingătorilor cu numele păgubiţilor, Romanii ducând conceptul la paroxism, ca pentru împăraţii Decius = “Dacicus Maximus”, Galerius = “Carpicus Maximus” deoarece a respins atacurile Carpilor la frontiera Dunăreană, ş.a.) unul ce l-a însoţit pe Iason în Gorghis / Colchis la jaf a fost Telamon, care pe cont propriu apoi a mers la Troia să fure cai din bogatele herghelii ale Gherghiţilor de acolo, căci Aheii n-aveau; profitând că prinţul Troian Priam era plecat în Frigia, a răpit-o din Troia pe Hesione - sora aceluia - şi cu toate că deja avea ca fiu pe Ajax, a dus-o la casa lui din Salamina / Salamis (lângă Atena) şi l-a făcut cu aceea pe Teucer / Teucri, botezat aşa după ascendenţa Anatoliană a Troianei mame. Troianul Priam a încercat să-şi răscumpere sora, însă Aheul Telamon n-a vrut să renunţe la “pradă”. În Războiul Troian izbucnit când Priam era rege la bătrâneţe, Gheugher / Teucer - crescut de Ahei alături de fratele său vitreg Ajax / Aiax a luptat împotriva unchiului şi şi-a ucis vărul primar Gorgythion; când fratele său vitreg Ajax s-a sinucis de ciudă că armura lui Ahile, după moartea aceluia, a fost luată la purtat de Odiseu / Ulise, Gheugher / Teuker, dezmoştenit de rudele tatălui că n-a avut grijă (el fiind atunci în Misia la jefuit), i-a luat din contingentul de prizonieri pe nobilii Gherghiţi de la Troia erau rude materne - şi a plecat cu ei în Cipru, unde au fondat Salamis, capitala Insulei (de exemplu, începând cu 1999, profesorul de arheologie Yiannis Lolos de la Universitatea Ioanina a studiat reşedinţa Balcanică din Salamina / Salamis 37,56 lat. N, 23,30 long. E şi a documentat emigrarea de la începutul secolului XII î.C. a locuitorilor aşezării sale în Cipru, unde noua colonie 35,11 lat. N, 33,54 long. E era botezată cu numele de baştină din Peninsula Balcanică). La începutul secolului III, în colonia Naucratis din Delta Nilului - acum Kom Gieif / Egipt - înfiinţată de Cariani, ei întâi construind acolo “Zidul Milesian”, învăţatul Athenaeus a notat în a şasea sa carte (despre metale preţioase) ceea ce a făcut după Războiul Troian unul dintre Gherghinii transportaţi în Cipru de Gheugher / Teucer: “Împreună cu câţiva însoţitori, a navigat spre Vestul Anatoliei pentru a căuta şi a reînfiinţa ţara înaintaşilor săi; el, alăturându-şi şi câţiva Misiani, a locuit lângă Troianul Masiv Ida într-o localitate denumită Gergina / Gherghina după numele cetăţenilor, ce acum e Gergitha / Gherghiţa. O parte din expediţie s-a separat şi s-a oprit în Cume, aceia fiind din Cipru şi nu din Tricca aşa cum au afirmat unii ignoranţi incurabili, ce nu mai pot fi vindecaţi de nici un urmaş al lui Asclepios” (trebuie ştiut că Asclepios - fiul lui Apollo Gergithius - a fost pentru vechii Greci precursorul medicinei, practicându-şi sistemul de tratare numai noaptea / Romanii lau denumit Esculap; Tricca / Trikala, cu denumirea Aromână Târcol 39,33 lat. N, 21,46 long. E în timpul ultimului război mondial a găzduit conducerea Aromână a Principatului Pindului, un stat marionetă al Italiei fasciste, ai cărui lideri sau refugiat apoi în România, fiind de remarcat că până acum în acea zonă din Tesalia - S Macedoniei, Medieval parte a

“Valahiei Mari” - există localităţile Gheorgaika 39,06 lat. N, 21,58 long. E, Gheorgulaika 39,16 lat. N, 21,14 long. E, Gheorghiko 39,19 lat. N, 21,51 long. E, Gheorganoi 39,24 lat. N, 20,47 long. E, Gheorganas 39,34 lat. N, 21,59 long. E, Gheorghiţa 39,54 lat. N, 21,24 long. E, etc.: cea mai densă concentraţie Ghergană din Grecia).

Izvoarele anunţă că Gheugher / Teucer, nepotul lui Priam, a plecat cu unii Gherghiţi în Peninsula Iberică - unde a şi murit, la Gadir / acum Cadiz - de pe drum el trimiţând în Cipru colonişti din Salamina Balcanică (locul naşterii sale, unde nu mai era primit de rudele din partea tatălui său); atunci a fost momentul când dintre nobilii Gherga transportaţi de el din Troia în Cipru s-a ridicat cel care s-a întors în Anatolia ruinată de invazia Aheilor pentru a revigora Ţinuturile Gherghiţilor, la Gergina / Gergitha şi în colaborare cu Amazoanele, la Cume / Cyme (rapid devenit cel mai prosper port de pe coasta Anatoliană la Marea Egee, deoarece nu percepea taxe). Trebuie ştiut despre Cume / Kyme că a fost cea mai importantă localitate din Eolia şi a fost înfiinţată de Ghergani împreună cu partenerele Amazoane pe malul Mării Egee (de exemplu, unii autori Antici - ca Anatolianul Strabon în “Geografia” XIII 1:19 și Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 5:122 - au scris despre Gherghiți că populau coasta A/Eoliei, exact acolo unde era orașul Cume / Kyme). În largul lui Cume era Insula Lesbos, de unde provine denumirea lesbianismului (societatea Amazoanelor era structurată pe vechiul tipar matriarhal, unde fata cea mare moştenea mama, atât cu bunuri cât şi la conducerea familiei); primul muzician atestat istoric din Europa a fost Grecul Terpandru, în 682 î.C. (lui i s-a atribuit inventarea ghitării instrument cu coarde, prin extinderea lirei - în Insula unde trăia: Lesbos). Fondatorul botanicii Teofrast, din Insula Lesbos - cel căruia filozoful Macedonean Aristotel i-a lăsat moştenire toate scrierile sale - a descris natura regiunii în extraordinare detalii, fiindu-i apropiată geografic şi devenindu-i familiară de-a lungul multor ani de studii, consemnând între altele laurii şi păducelul existent între castanii din Sudul Ida (popular numit gherghin de către Români). În mileniul I î.C., se poate observa (geograficopolitic) pe coasta V Anatoliană că au apărut Eolia în Sudul influenţei Troiei / cu principalul port Cume şi Ionia în Nordul influenţei Cariei / cu principalul port Efes. Precizarea Antică a lui Athenaeus că la Cume / Kyme 38,51 lat. N, 27,05 long. E - numit şi Amazoneion, azi Namurt în Turcia - au fost Gherghinii Anatolieni veniţi din Cipru iar apoi au sosit Dorianii Ghergani din Trikala / Pind, a fost pentru stabilirea corectitudinii (corespunzând de pildă şi observaţiei 146


Anatolianului geograf Strabon că localitatea a fost “părintele” altor câteva zeci, ca de exemplu a actualului oraş Izmir / fost Smyrna - în rezonanţă cu fosta regină Amazoană Myrine - ce însemna “mir”). Cume / Cyme a fost o localitate înfiinţată de Amazoane - partenerele Gargarilor - în Bazinul Hermos / Hermus, cel mai mare după Râul Meandru la Marea Egee, cu izvorul în Frigia, aşezarea Cume fiind la N de gura aceluia, având şi un templu închinat Zeilor Isis și Osiris; e de ştiut şi că prima denumire a Râului Hyllos / Hyllus - afluent al Hermosului / în timpul lui Strabon, Râul Hyllus s-a numit Phrygius - era după mezinul Hyllus / Hylles al Gargarului Hercule, de acolo fiind plecat imediat după Războiul Troian primul rege Ilir (consemnat istoric drept Hyllus la 1225 î.C.), care a constituit etnonimul Hylleanilor din Dalmaţia, el conducând Ilirii de la gura Râului Kerka / Krka, locul unde şi-a stabilit comandamentul Balcanic, rămas ca “Hyllica” până în timpul Roman, la S de actualul oraş Croat / Kroat Şibenik 43,44 lat. N, 15,53 long. E. Este de ştiut că lângă Magnesia din Valea Hermos 38,37 lat. N, 27,26 long. E a fost cetatea Hyrkanis: o colonie Ghergană din Hyrkania / Ghergania, ce străjuia Podgoria Gergithion. Aşadar, Gherganii din Ghergania - de pe coasta Caspică - şi Gherghinii din Insula Cipru şi-au făcut apariţia în V Anatoliei înlocuind camarazii plecaţi după Războiul Troian pe coasta Adriatică / devenită Iliră, asigurând continuitatea locuirii Gherghiţilor pe Valea Râului Hermus / Gediz şi în Anatoliana lor Cume. Anatolianul Pausania 10:24 - Carian de lângă Templul Gherga - a scris: “Ciprioţii susţin că mama lui Homer era localnica Themisto şi că Euclos a prezis naşterea lui Homer în aceste versuri: ‘Atunci, în Cipru, la ţărmul mării, va trăi un mare poet / pe care-l va naşte pe câmp strălucita Themisto / departe de bogata şi vestita Salamina / Acesta va părăsi Ciprul, în furtună va sta şi-l vor uda valurile / el va fi cel dintâi şi singurul care va cânta nenorocirile de pe întinsa Grecie / Şi va fi întotdeauna nemuritor şi nu va îmbătrâni’.” (Este foarte posibil ca mama lui Homer Themisto din Cipru - să fi fost din neam Egiptean). Diodor Sicul 7:2 a scris că Homer a murit înaintea Întoarcerii Heraclizilor iar Eusebiu din Cezareea în “Cronica” a calculat că “de la năruirea Troiei şi până la Întoarcerea Heraclizilor sau scurs, în totul, 80 de ani”.

a putut întemeia în partea opusă peste Marea Egee, în Insula Balcanică Evia, colonia cu acelaşi nume ca al său Cume / Kymi 38,38 lat. N, 24,06 long. E, însă cea mai importantă aşezare a lor a fost relativ imediat după aceea în Peninsula Italică lângă sulfurosul Lac Averno (conform şi lui Pliniu, funcţia purificatoare a pucioasei era universal cunoscută în vechime), pe stabilimentul Kirke / Circe slujit de Gherga din secolul precedent: Cume / Cumae 40,50 lat. N, 14,03 long. E, unii stabilindu-se şi pe Insula cu ape termale Ischia din largul portului său. După dislocarea datorită Războiului din Troia, în paralel atât Ghergarii în Anatolia, cât şi nobilii Gherghini în Cipru, au fost constant menţionaţi documentar timp de peste un mileniu în zonele lor. Pentru punerea faptelor în matca lor: operele lui Homer (în secolul III î.C., Eratostene / directorul Bibliotecii din Alexandria - primul din lume care a calculat corect circumferinţa planetei şi distanţa până la soare, introducând sistemul de latitudine şi longitudine - în “Cronografii” plasându-l pe Homer la un secol după Războiul Troian) au fost atestate ca primele produse ale urmaşilor prizonierilor de război, care acolo nu erau alţii - printre puţinii locuitori ai aşezării - decât nobilii Gherghini; în plus, trebuie remarcat că în acel timp numai bogaţii dispuneau de cunoştinţe şi resurse pentru consemnarea operelor: majoritatea era analfabetă iar scrisul costa foarte mult (obiceiul pe atunci era ca deschiderea sulului - la începutul desfăşurării - pentru citire în public, să fie considerat moment solemn şi toată audienţa se ridica în picioare). Datorită vânturării mai ales a vechilor Eleni / urmaşii Aheilor cuceritori prin portul Anatolian Cume, des au apărut pasaje sub acea influenţă, biografii lui Homer observând că multe dintre poveştile colectate proveneau şi de la ei (Elenii au cunoscut 2 Cume la Marea Egee: prima, cea din V Anatoliei iar apoi - opusă ei - cea din E părţii continentale, în Peninsula Hemului / Balcanică).

Scrierea din Cume Homer a fost un rapsod cu mai multe epopei, apărând gluma populară că “nu au fost scrise de Homer, ci de o altă persoană cu acelaşi nume”. De fapt, membrii Societăţii Homeridae - denumiţi Homerizi de către Pindar - vedeau dincolo de ceea ce oamenii obişnuiţi puteau vedea (şi de aceea calificativul organizaţiei purtând numele lui Homer făcea referire la capacitatea orientării sinonim cu ceea ce fac orbii, într-o lume nevăzută propriu-zis fizic de către contemporani), de unde şi expresia “ochiul lui Homer”. În Greacă, numele său Homeros se traduce ostatic, forţat să urmeze direcţia, care potriveşte cântecele, reglând recitarea, ghidând orbul sau chiar fiind orb (de fapt, Tiresias - cel mai celebru profet al Aheilor / Elenilor - a fost orb fizic); printre

Anatoliana “Cume” - însemnând “comunitatea” descendenţilor, respectiv comuniunea urmaşilor - atunci avea o populaţie redusă ca număr, formată evident din dominanţii nobili Gherga, însă curând, datorită prosperităţii, a crescut şi 147


alţii, Pausania şi Diodor, enumerând membrii Societăţii Homeridae (în traducere literară “fii ostaticilor”) din Cume, ce a devenit cel mai important centru cultural din regiune, nau indicat că toţi barzii au fost orbi - ceea ce ar fi fost ridicol mai ales că operele lor, inclusiv ale lui Homer, sunt abundente în descrieri colorate, după cum a observat de pildă în 2008 şi cercetătorul Elen Tziropoulou Efstathiou (de exemplu, “orbul” Homer descria Pelasgii ca majoritar înalţi şi blonzi). De altfel, marele istoric Ephorus, localnic în secolul IV î.C. al Anatolianei Cume şi foarte stimat în Antichitate (lucrările sale fiind apreciate de mulţi, printre care Plutarh, Diodor Sicul, Dionisie din Halicarnas, Strabon, ş.a.) a indicat că era din aceeaşi aşezare ca Homer: localitatea Gherganilor şi Amazoanelor. Primele produse literare Europene au fost realizate în portul Cume administrat de Gherghini / Gherghiţi, începând cu “Iliada” de Homer, localnicii dezvoltându-şi propriul alfabet (în 1991, profesorul American Barry Powell afirmând că scrierea a fost chiar special creată de localnici pentru fixarea acelor poeme); de altfel, în secolul I î.C. Diodor Sicul a consemnat în al treilea volum al “Bibliotecii istorice” că “Pronapides, învăţătorul lui Homer, întâi a scris în Pelasgă - de la stânga la dreapta - cu litere Pelasge / şi apoi s-a adaptat alfabetului Fenician, din care a rezultat cel Grec” (probabil că “Iliada” a fost realizată de Homer la o comandă iniţiată de acel îndrumător, pentru Elenii vechi, apoi Homer prin alte scrieri / inclusiv “Odiseea” - reuşind să pună bazele Societăţii Homeridă).

mama probabil Heraclidă / nobilă din Delta Dunării - şi Agamemnon, regele din Micene / comandantul armatei Aheilor, referindu-se la numai 2 săptămâni din Războiul Troian (ce a durat 10 ani); “Odiseea” povesteşte rătăcirile după Războiul Troian ale Aheului Odiseu / Ulise (ce au durat 20 de ani).

În plan cultural, scrierile lui Homer au înfăţişat Aheii / strămoşii vechilor Eleni ca perfizi şi şireţi iar pe Troiani ca drepţi, care se apărau împotriva agresiunii; în plan religios, scrierile lui Homer au demonstrat legăturile intime dintre panteonul vedic-olimpic şi Troiani. În secolul I, criticul Grec Longinus - prin “Tratatul despre sublim” - a observat că Homer a scris “Iliada” la tinereţe şi “Odiseea” la bătrâneţe. În 1938, academicianul A/Român George Murnu afirma că epopeea homerică “îndeosebi se adresa unei elite sociale, clasei domnitoare, curţilor princiare şi regale ale unei epoci de cavalerism asemănător cu acela al Evului Mediu. Unii au socotit că s-a alcătuit ca o împreunare de petice, o cârpitură de bucăţi disparate şi nu ca o lucrare unitar plămădită, bine chibzuită şi turnată pe de-a-ntregul de un singur gigantic demiurg. Cântece bătrâneşti populare, anonime, împrăştiate în popor, ar fi fost culese şi îmbinate astfel încât să însăileze o unitate de aparenţă viabilă”. Despre Gherghinul Homer, afirmaţiile unor clasici au fost ca ale lui Heraclit din Efes 535-475 î.C. “a fost cel mai înţelept dintre Greci”, Euripide 480-406 î.C. “excelent, cel mai divin”, Aristofan 456-386 î.C. “el a îndrumat moral societatea”, Eschil “tragediile mele sunt firimituri de la masa lui Homer”, Platon “într-adevăr acest poet a educat Grecia”, Aristotel “merită pe deplin mult elogiu”, Athenaeus “regele poeţilor”, etc.; însă filozoful Elen Platon (din Balcani) în “Republica” i-a şi atacat cu vehemenţă pe Grecii Homer şi Hesiod (din Anatolia), ca “povestitori periculoşi”. Britanicul Arnold Toynbee în “Studiu asupra istoriei” a scris: “Evenimentul ce consemna stingerea unei civilizaţii a fost, de obicei, acela al ocupării teritoriului statului societăţii care pierea fie de către căpetenii războinice barbare provenind de peste graniţă, fie de cuceritori provenind dintr-o altă societate înzestrată cu o cultură diferită (în unele cazuri au fost ambele grupuri de năvălitori, unii venind pe urmele celorlalţi). Prilejurile oferite de climatul psihologic specific erau în avantajul agresorilor barbari sau alogeni, care se foloseau de ele pentru a-şi duce la bun sfârşit ţelurile lor prădalnice. Năvălitorii care ajungeau să pună stăpânire erau nişte eroi fără viitor. Posteritatea ar vedea în ei întotdeauna nişte aventurieri rău famaţi dacă n-ar fi căutat să

Lumea lui Homer Homer a oferit şi indicaţii geografice ale mileniului II î.C., ca de exemplu menţionând Oceanul Planetar afirmând că “din el răsare soarele şi în el apune”, în orice direcţie s-ar fi pornit “Capătul Pământului” formându-l Oceanul, despre Hiperborei în “Odiseea” referindu-se ca fiind Nordicii “străluciţi mulgători de iepe, băutori de lapte” (5:274) sau despre Cimeriani că erau “învăluiţi în ceaţă şintuneric / că-n veci nu-i vede luminosul soare / ci beznă urgisită-i cotropeşte” (11:15), etc. Societatea Homeride din Cume a existat timp de peste 4 secole, de la înfiinţarea sa până la consolidarea alfabetului Grec; manuscrisele au fost transcrise / copiate de mai multe ori şi câteodată textele nu corespund imaginilor păstrate pe ceramică (piese mai vechi, mai apropiate de realitate). Principalele opere ale fondatorului Homer au fost “Iliada” şi “Odiseea”: “Iliada” are ca temă esenţială cearta dintre Ahile, un tânăr războinic Tesalian – cu 148


se reabiliteze în ochii ei aruncând o umbră eroică asupra jalnicelor lor fapte; şi aceasta numai prin înscrierea epitafurilor lor în limbajul poeziei epice. Până şi un Ahile a putut fi prefăcut în ‘erou’, prin ‘Iliada’. (S-a spus de pildă despre ‘Iliada’ că oricine s-ar încumeta s-o citească socotindo istorie o va găsi plină de ficţiune dar că - de asemenea oricine s-ar încumeta s-o citească socotind-o ficţiune o va găsi plină de istorie)”. Existenţa Societăţii Homeride - într-un timp când în paralel Evreii vechi erau la începutul scrierii Vechiului Testament - a ţinut multă vreme şi după Hesiod, adică până în secolul VII î.C. (e de remarcat că membrii săi au utilizat artistic Pelasga, contribuind la geneza vechii limbi Greceşti, fiind activi şi în jurul Cume, până de pildă în Smirna / actualul oraş Izmir sau pe Insula Chios 36,51 lat. N, 27,14 long. E / ca o şcoală dinastică având tot mai mulţi adepţi). Hesiod, tot din Cume (după Stephanus, “Suidas”, ş.a.), membru al asociaţiei culturale iniţiate acolo ca “Societatea Homeride”, era un agricultor, un poet-ţăran, un om obişnuit cu viaţa aspră, pătruns de o mare stimă faţă de muncă, dotat cu un desăvârşit simţ al realului, care vedea viaţa şi oamenii aşa cum erau: un om care nu-şi făcea nici o iluzie asupra realităţii sociale, fiind convins de triumful final al cinstei, hărniciei şi dreptăţii; printre lucrările sale au fost “Teogonia” (“Naşterea zeilor”), “Erga” (“Lucrări şi zile”), etc. Aşa cum prin intermediul “oamenilor mării” din Mediterana - între care erau Gherganii - Homer în “Odiseea” a introdus limbajul marinarilor, termeni de navigaţie şi indicaţii de rute maritime, Hesiod în “Lucrări şi zile” / “Erga” a creat tipul literar al ţăranului (pe atunci munca fizică nu era dispreţuită, după cum a ajuns mai târziu): încă o temă Ghergană. De exemplu, formulând concepţia ţărănească a armoniei şi fertilităţii, a scris: “Cei care sunt drepţi faţă de străini şi de concetăţeni, cei care niciodată nu calcă dreptatea, cetatea lor e înfloritoare, poporul lor prosper, foamea nu îi urmează, nici dezastrele. Pentru ei, pământul poartă mană din belşug. Pe munţii lor, stejarul e încărcat de ghindă în vârf şi de albine la mijloc; oile lor ţurcane poartă lână grea. Femeile lor aduc pe lume prunci asemănători părinţilor; ei se bucură în belşug. Nu au nevoie să plece pe mare; pământul fertil rodeşte”.

Homer

prezenţa Milesianului Cercops II - contemporan şi rival al lui Hesiod - a cărui principală lucrare “Aegimios”, despre migraţia Doriană / “dory” = “lăncier”, a fost atribuită de unii poetului Hesiod (stilul fiind similar). Ulterior, în Sanctuarul Carian Gherga din secolul VII î.C., inscripţia “Gherga-Cume“ a făcut legătura explicită a Gherghiţilor Cariani cu Gherghinii din portul Cume, fiind din aceeaşi epocă, în acelaşi areal şi din acelaşi neam: Gherga. Despre Homer şi Hesiod rămâne evident că au fost exponenţi culturali Ghergani (rămăşiţele lor fizice n-au fost analizate); Societatea Homeride a Gherghinilor / Gherghiţilor din Anatoliana Cume a fost printre precursorii civilizaţiei Greceşti, ce a modelat viziunea culturală, economică şi politică a Europei, cu efecte până în prezent. Prima colonie Greacă în Peninsula Italică

Diaspora după Războiul Troian a fost studiată şi de cercetătorul Armân Branislav Stefanoski din Tetovo 42 lat. N, 20,58 long. E / Macedonia, care în versiunea Română din 2011 a lucrării “Scurtă istorie descriptivă despre originea makedon-armânilor” a prezentat împărţirea Troianilor (Gherghiţii au fost notaţi “Gergisiani” în ilustraţie, respectiv “Gergirieni” în textul tradus de Armânul / Aromânul din România Eugen Matzota):

Hesiod

Principalele opere ale celor 2 uriaşi - Homer şi Hesiod - au reflectat câte un subiect fundamental din timpul lor: “Iliada” - războiul, “Odiseea” - navigaţia, “Naşterea zeilor” - religia, “Lucrări şi zile” - agricultura, etc.; ambii din portul Cume - Homer şi Hesiod - au fost consideraţi părinţii poeziei religioase, morale şi didactice Europene. Este de remarcat că în Societatea Homeride a mai fost semnalată 149


Italiana Cume. Datarea Gherghiţiei Sibila - ori mai degrabă a circulaţiei presupuselor sale profeţii - a fost plasată în timpul domniei lui Cresus, o perioadă când Gherghi / Gergis era în totalitate Teucriană. Profeţiile ei - întruchipate în versete Greceşti - şi-au avut rădăcina în solul şi sentimentele Teucriane; iar promisiunile de un viitor imperiu făcute eroului ce a fugit din flăcările Troiei în Italia au devenit interesante prin modul remarcabil în care au fost realizate de către Romani (datarea acelei Sibila Gherghiţia - sau a profeţiilor transmise în numele ei - a fost afirmată de Hercalide din Pontus şi nu e vreun motiv de a chestiona asta)”.

În 1139 î.C. (conform şi studiului din 1815 al arheologului Francez Raoul Rochette), Gherganii din Gherghis şi Cume de la Marea Egee au întemeiat prima colonie Greacă în ceea ce e azi Italia, lângă care a apărut Napoli - însemnând “oraşul nou” - păstrând cu ea legături constante de-a lungul timpului, în Antichitate aceea fiind egala Atenei; Ulise şi Enea au debarcat acolo (intrarea în Infern era prin mlaştina din S ei), din aşezare ajungându-se la introducerea lui Apollo în mai târziul panteon Roman, ca prima zeitate Greacă. Grota Sibilei / Peştera Profetei din Cume - cu coridor de acces lung de 131 metri săpat în rocă vulcanică - e vizibilă şi pe Internet.

Grota Sibilei Învăţatul Apolloniu din Rodos 3:311, urmând fragmentul 46 din “Catalogul femeilor” al Gherghinului Hesiod, a consemnat că divina Kirke “a ajuns la Marea Tireniană cu carul lui Helios” - adică al Titanului / “tătânelui” Zeu al Soarelui, tatăl ei - şi “a fost numită Hesperidă, deoarece s-a dus în apus” (fratele ei rămânând să conducă Gorghis / Georgia de azi, autorul apreciind că erau “întradevăr, departe unul de altul”); despre sora ei din Kholkis / Georgia se ştie că s-a cununat cu regele Minos al Cretei (Diodor din Sicilia în “Biblioteca istorică” 4:60 indicând că numele Insulei Creta - KeRGa / KRâTa - a provenit de la ea). “Observatorul triburilor” a consemnat: “Mitul Grec e că Etruscii şi Romanii proveneau din divina Kirke / Circe, care nu era legată de Italia, ci de Circasia = Caucazia; fratele ei Aetes conducea Colchis / Georgia iar celelălat frate - Perses conducea ceea ce a devenit Persia: ei erau copiii lui Helios, identificat în Ghergania / S Caspic cu Gorgon. Deoarece Circe l-a născut pe Latinus, înseamnă că Romanii descindeau din Gorgonii Caucaziei / Gogasiei”. (De altfel, parcursul Ghergan în Peninsula Anatolică - inclusiv prin spaţiul Lydian - a rezonat în Peninsula Italică în forma Latină, pronunţarea de către Trusci a apelativului de Lydiani / Ludiani devenind pentru ei cel de Latini). În 1849, Englezul George Grote prin “Istoria Greciei din cea mai timpurie perioadă” a acordat o deosebită atenţie Cumei din Italia, ca înfrăţită cu Cuma din Anatolia: “Religia celor din jurul Masivului Ida era mai orgiasică decât a Elenilor; de la regiunea Teucriană Gherghi / Gergis şi de la Gherghiţii de lângă Cume s-au răspândit profeţiile originale sibilinice şi legendara Sibila care a jucat un rol aşa de important pentru Enea. Mitul Sibilei - ale cărei profeţii se presupunea că le auzea în crăpăturile cavernelor obscure şi deschiderile stâncilor - provenea de la Gherghiţii Teucriani şi prin cei din Cume a fost transmisă fraţilor din

Italiana Cume În “Colonizările Grecilor”, acelaşi autor a continuat: “Prima aşezare Greacă în Italia a fost Cume din Campania, ce şi-a primit numele de la locuitorii săi veniţi din Anatoliana Cume; cetatea la început era în Capul Peninsulei Misenum, cu acces dificil de pe uscat. Fertilitatea câmpurilor vecine, bogăţia în peşte a Lacului Lucrine învecinat şi exploatarea auriferă de pe Insula Ischia / Pithekusai din faţa sa nu numai că au susţinut dar i-au şi îmbogăţit cetăţenii. Fiind împrospătată cu noi colonişti ajunşi chiar şi din Insula Samos, au devenit aşa numeroşi încât au populat Golful Neapole (în Insula Samos era localitatea Gorgye / Gorgyia, la poalele Muntelui Kerki). Lângă zidurile cetăţii Cume era Grota Sibilei: o reproducere a Gherghiţiei Sibila de lângă Anatoliana Cume. În imediata apropiere, în pădurea întunecată, era aşezământul preoteselor şi preoţilor care practicau misterios, dezlegând profeţiile şi lămurind dubiile. Conform lui Strabon, localnicii din Cume câştigau enorm de la vizitatorii acelui loc sacru (aproape cât cei de la Oracolul din Delphi). După ce s-a înfiinţat Roma, au fost strânse contacte ale oraşului Cume cu regii de acolo, formându-se prima legătură Greco-Romană din istorie, atât pe baza sentimentelor Gherghiţilor de lângă Anatoliana Cume, cât şi 150


pe baza povestirilor despre eroii care au trecut prin Italiana Cume, Ulise şi Enea (mai ales pe de o parte că fiul lui Circe cu Ulise a fost strămoşul Latinilor iar pe de altă parte, regii Romei erau descendenţii direcţi ai Troianului Enea, din acelaşi spaţiu Ghergan; până şi generalul Iuliu Cezar în secolul I î.C. pretindea că se trăgea din Enea / fostul şef al Dardanilor din Războiul Troian). Apoi, scriitorii din perioada imperială Romană n-au cunoscut decât ruinele Cume, mirându-se de vasta extindere a vechilor sale ziduri, încă existente atunci. Până la sfârşitul secolului VI î.C., acele ziduri au protejat o populaţie în plenitudinea prosperităţii, cu un teritoriu înconjurător foarte extins şi foarte fertil, căreia în timpurile cu deficit de hrană i se adresau cumpărătorii de cereale din Roma, aceia apelând la Cume şi pentru comerţul maritim (căci cetăţenii săi controlau coasta, fiind formidabilii vecini ai Romanilor)”.

Din oamenii Troiei s-au desprins cei numiţi Traci în N Peninsulei Balcanice şi cei numiţi Trusci / E-Trusci în N Peninsulei Italice; dacă pentru mişcarea din Troia în Tracia apropierea geografică şi lingvistică e mai evidentă - reflectată corespunzător printre Traci - în cazul Peninsulei mai îndepărtată de Troia s-a ajuns la denumiri de Trusci ori Tyrsanoi (în Greacă) pentru “E-Trusci” / Etrusci (în Latină), o zonă a lor de aşezare fiind Toscana / Etruria; e de ştiut că apoi - Medieval - Veneţienii au răspândit graiul Toscan în Mediterana. Mai departe, în Sudul Peninsulei Iberice, s-au aşezat Tartesi / Garghesi; în NV Africii, în Tarters (după cum au notat Francezii Alain Gheerbrant şi Jean Chevalier în “Dicţionar de simboluri” că se numea actualul Tanger din Maroc) s-au stabilit Gherghe-sei din Canaan, ajunşi acolo tot la începutul Epocii Fierului, însă - spre deosebire de Ghergheii Anatolieni invadaţi de Ahei - migrarea le-a fost cauzată de invadarea Sfintei lor Ţări de către Evrei. La N de Lacul Garda 46 lat. N, 10,20 long. E - în Alpii Italieni, la poalele cărora s-au stabilit Truscii / Etruscii sosiţi din Anatolia - mai ales pe Valea Carmino sunt mii de fresce rupestre post-diluviene (cele mai vechi din mileniul VIII î.C., cele mai multe de la sfârşitul mileniului II î.C.), printre care şi cele reproduse aici:

Baronul Britanic George Cornewall în 1855 a fost şi el unul dintre cei care au analizat legăturile dintre Gherghiţia / Sibila Anatoliană şi cea din Italia: “cu multă ingeniozitate, se explică povestea lui Enea, prin afinitatea dintre Sibila Gherghită din Anatolia şi Sibila Cumeană din Italia, transferul Troian fiind consecvent de la o zonă la cealaltă; conexiunile dintre Sibilele Gherghită şi Cumeană trebuie căutate în mare vechime, explicaţia fiind găsită fără îndoială în extraordinara popularitate şi difuzia timpurie a poemelor Homerice, ce au influenţat magic minţile”. Poetul Roman Ovidiu Naso a scris în “Fastele” lui că Marea Mamă a iubit frumosul Masiv Ida cu izvoarele sale şi cetatea cea avută a Troiei, cultul rămânând servit de Gherghiţi în Anatolia şi după ce unii Troiani s-au strămutat din Peninsula Anatoliană inclusiv împreună cu Enea în Peninsula Italică - după cum se vede pe harta următoare, partea haşurată corespunzând principalei zone de provenienţă a Etruscilor (după cum a documentat profesorul Olandez Paul Beekes în 2003, afirmând că “până în timpul Hitiţilor, din oraşul Gergitha, întemeiat de Gherghiţii Lidiani, au fost conduse Troia, cu părţi din Lidia, Misia, Frigia şi Balcani”):

Enea a dus Etruscii de lângă Gherghiţi 151


În 1896, poetul Român George Coşbuc a tradus din Latină epopeea “Eneida” a lui Vergiliu, în cartea 6 versurile 65-68 fiind despre întâlnirea în Italiana Cume dintre Troianul Enea şi Sibila: “Şi tu, preoteasă, şi tu ştiuitoarea / Celor ce-o fi, te rugăm (nu cer stăpâniri nemenite / Mie de sorţi), să ne dai locuinţe statornice-n Laţiu / Zeilor noştri fugari şiazvârliţilor oameni ai Troiei”. (Este de ştiut că în Laţiu există şi acum localitatea Gorga 41,39 lat. N, 13,07 long. E, istoricul Roman Pliniu 9:3 amintind că mai multe popoare şi triburi au dispărut din Laţiu cu mai multe secole înainte de timpul său, între care erau “Aesulani”, “Querquetulani”, “Venetulani”, ş.a). În secolul I î.C., poetul Vergiliu în “Eneida” a scris că Roma a ajuns să fie fondată la 3 secole după Războiul Troian iar în secolul I şi istoricul Roman Curtius Rufus a indicat că Romanii existau din anul 906 î.C. (prin indicarea anului fiind şi mai exact); cetatea “oamenilor de pe râu” - după străvechiul înţeles - a localităţii Roma a fost decisă capitală în secolul VIII î.C. de gemenii Romulus şi Remus, dintre ei primul rege Roman fiind Romulus, din 21 IV 753 î.C. până în 5 VII 717 î.C.: descendent Troian, trăgându-se direct din Enea, ginerele ultimului rege Troian, Priam. Truscii / Etruscii au pus bazele Romei şi apoi Romanii au învăţat multe de la ei: să facă, irigaţii, poduri, drumuri drepte, etc. (inclusiv luptele gladiatorilor); Herodot Karka în “Istorii” 1:94 a scris că Etruscii nu erau doar Troiani, ci şi din zona Lidiană a Anatoliei (la Romani, zonele de antrenament ale gladiatorilor erau denumite “Ludi”, Gotul Isidor din Sevilla afirmând că luptele gladiatorilor erau sub patronajul lui Charon / Kharon legendarul luntraş care taxa morţii spre Tartar - similar cum vechii Egipteni aveau drept Cherti / Kherty în Delta Nilului). Este de remarcat că în Roma reşedinţa gemenilor Romulus şi Remus s-a numit Grad / Gradus: Romulus la început a condus în alianţă cu Sabinele, locuitoarele zonei, dintre care şi-a răpit mireasa. Mama sa Rhea Silvia / poreclită “Ilia” în amintirea şi a nobilei sale descendenţe din Ilion / Troia, era vestală preoteasă jurată la celibat - şi după ce a născut, un servitor i-a pus pe gemeni să plutească la întâmplare pe Râul Tibru, fiind crescuţi de o lupoaică până când au fost descoperiţi de un cioban / pe atunci lupoaica era denumirea prostituatei, lupanarul fiind bordelul (începutul Latinilor - o onomastică rezonând cu cea a Lidianilor - respectiv a Romanilor, a fost legat de simbolul lupului ca la Geţi, al căror steag era lupul; lupoaica era Etruscă şi la început n-avea gemeni sculptaţi, ce au fost adăugaţi după 2 milenii, în timpul Renaşterii): însă pe atunci – în timpul fondării Romei, când Cimerianii au intrat în actualul spațiu Român – lupoaica era emblematică Geției = structura Nordică din EurAsia a celui mai numeros popor de pe planetă după poporul Indian iar așa ceva se poate considera drept identitatea protectoare Getă a mamei. Prinţesa Ilia / Rhea Silvia - mama gemenilor Romulus şi Remus - era fiica regelui Etrusc Numitor Tyrhenus (de la Tyrrhenum Flumen - Fluviul Etrusc - a derivat numele Râului Tibru / acela iniţial era Albula, după cum a notat şi Diodor din Sicilia 7:5); Sabinii au fost numiţi aşa după Sabas, un rege hindus (Sabeii, populaţie Arabă din zona Saba, erau din acelaşi stoc Indian). Este de ştiut că printre accesoriile folosite de şamani în N Indiei, coşul de nuiele avea rolul cel mai important: întocmai cum şamanii Siberieni îşi provocau transa bătând toba, Magicienii de acolo încercau să ajungă la acelaşi rezultat scuturând orezul în coş de nuiele; plutind pe o apă curgătoare în coş de nuiele şi-au făcut apariţia istorică Sargon în Mesopotamia care a înfiinţat organizarea post-Sumeriană, Moise din Egipt ce a determinat sfârşitul vechiului Canaan,

gemenii Romulus şi Remus care au înfiinţat Roma, ş.a. (o sinonimie pe 3 continente, în Asia, Africa şi Europa). La început, Roma a avut ca divinitate protectoare când Luna, când Zeus / Jupiter (zeitatea tutelară a fost păstrată secretă de localnicii superstiţioşi, ca să nu le fie cucerită cetatea); cei dintâi locuitori ai Romei au fost Cureţii / Quiriţii - vestiţi mânuitori ai lăncilor confecţionate din gorun / stejar - despre care vechii Greci au consemnat că l-au avut ca prim rege pe Gargo. Conducători ai Sabinilor, Curiţii / Quiriţii s-au stabilit pe colina Romană Nordică (acum acolo e Preşedinţia Italiei) şi îl venerau pe zeul cu 2 feţe Ianus Quirinus - care patrona gorunul / Latin “quercus” - războinicii săi credincioşi fiind ştiuţi ca “oamenii gorunului”; împreună cu Zeul Războiului Marte şi Zeul Zeilor Jupiter / Zeus, Zeul Quirinus Gherghitul protector al turmelor şi ogoarelor - făcea parte din “triada” arhaică Romană: suprema structură divină a locului. Roma a fost fondată de Quiriți - așa i se numeau cetățenii la început - aceia fiind echivalați de istoricul Roman Cato “cel Bătrân” cu “Ardeates Rutuli” (de la poalele Vulcanului Albanus). Cel puţin după mama Ilia / Rhea Silvia (tatăl fiind necunoscut), Remus - însemnând “vâslă” - şi Romulus / primul rege al Romei, au fost Gherga. După moarte, regele Romulus - care s-a instalat la putere omorându-şi geamănul a fost divinizat ca “trecut în altă condiţie” şi zeificat drept divinul Quirinus, protectorul Romanilor (astfel regele Romulus fiind dublu legat - atât genealogic, cât şi mitic - de ascendenţa Ghergană). Zeul Ian Quirin / Ianus Quirinus, din ceea ce în răsărit a fost străvechiul Ghergan Zeu An - unchiul lui Zeus - la Romani cu timpul a ajuns Jupiter / Iu-piter = “IuTatăl”, adică echivalentul “Tatălui” zeilor numit Grec Zeus iar în cele din urmă a rămas ştiut ca nepotul lui Zeus (asimilat cu fiul Zeului Apollo Gherghitius); în memoria Romanilor s-a fixat totuşi că era fiul Cerului şi Pământului - tatăl său fiind Caelus / Zeul Cerului iar mama sa fiind Terra / Zeiţa Pământului, numită Etrusc Cel (echivalată şi cu Ceres, patroana cerealelor). În Roma, lângă Arcul lui Ianus, ultimul papă bizantin (Zaharia 10 XII 741 - 22 III 752) în biserica ridicată pe locul bazilicii papei Grigore “cel Mare”, împodobită cu Arcul Argintarilor, a adus din Orient - dintre moaşte - capul Sf. Gheorghe, de atunci biserica numindu-se acolo cu numele mega-martirului: a fost prima mutare în apus a relicvelor Sfântului Gheorghe.

Ianus Savantul Român Nicolae Densuşianu a scris: “După originea sa, Ianus era din Ţara Hiperboreilor. Urmând curentul cel vechi de migraţiune al seminţiilor Pelasge, Ianus trecuse cu o parte din Hiperborei în Peninsula Italică încă înainte de Saturn. Despre dânsul a scris Plutarh 22: ‘După cum ne spun istoricii, Ianus venise din Perrhaebia şi trecând în Italia el se aşeză între Barbarii de acolo, le schimbă limba şi modul de viaţă, îi învăţă şi îi aduse ca să trăiască împreună 152


în mod onest şi să lucreze pământul’. Perrhaebia nu este alta decât regiunea Hiperboreilor de la Carpaţi şi Dunăre. Aşanumiţii Perrhaebi ce locuiau în partea de Nord a Tesaliei după cum a scris Strabon în ‘Geografia’ IX 5:12 - erau numai triburi emigrate din munţii şi câmpiile Hiperboreilor. În această privinţă mai avem şi alte date importante istorice. Unul din vechii pontifici Romani, Praetextatus, care luase parte cu Constantin cel Mare la întemeierea Constantinopolului, spunea - după cum a scris Lydus 4:2 - că imperiul divin al lui Ianus se aflase în regiunea celor 2 Urse; după ideile vechi geografice, sub constelaţiunea celor 2 Urse se aflau locuinţele Geţilor şi ale Dacilor (tot în regiunea Nordică a Cerului era localizat Ianus şi la Marcianus). După cum a scris Macrobiu în ‘Saturnalia’ 1:9, Ianus a fost cel dintâi care a întemeiat temple în Italia şi a introdus rituri pentru serviciile divine; din acea cauză, la ceremoniile religioase Ianus era invocat totdeauna cel dintâiu în rugăciuni, ca prin dânsul să se poată apropia de divinitatea căreia i se aducea sacrificiu. Ianus era păzitorul porţilor cerului, el închidea şi deschidea mările, el era părintele izvoarelor şi râurilor; poetul Ovidiu în ‘Fastele’ 1:116 l-a înfăţişat pe Ianus rostind următoarele: ‘Tot ce vezi, cerul, marea, norii şi pământul, stau sub mâinile noastre, să le închidem şi deschidem. Eu unul singur am dreptul să învârtesc polul cerului. Eu veghez la porţile cerului. Însuşi Jupiter nu poate să intre şi să iasă fără voia mea’. Pe un medalion al împăratului Commodus, în partea stângă a Zeului Ianus este înfăţişat un băiat fără haine pe el, purtând pe cap un coş plin cu fructe; avem aici o simbolizare a Anului Nou. Un alt simbol al lui Ianus era delfinul. Ianus era o divinitate primordială a mărilor. Ianus era totodată şi zeul războaielor fericite. Templul său din Roma era deschis în timp de războaie şi închis în timp de pace; Suetoniu 22 a scris că de la fundaţiunea Romei şi până în timpul lui August a fost numai de 2 ori închis, o dată sub Numa şi a doua oară după primul război cu Cartagii, Romanii în curs de 7 secole aflându-se aproape continuu în războaie. Rezultă aşadar - din vechile tradiţiuni şi din legendele religioase ale Romanilor - că Ianus avea o origine Pelasgă orientală, că Ianus era considerat părinte al zeilor şi strămoş al întregii rase umane (Pelasge), el fiind invocat în rugăciuni cel dintâiu între divinităţile Romane, chiar şi înaintea lui Jupiter. Pelasgii Hiperborei stabiliţi în Insulele Mării Egee, care considerau pe Iuon conform lui Herodot 7:94, 8:44 - ca un strămoş şi patron divin al lor, purtau la autorii Greceşti numele naţional-religios de Ianes (în Peninsula Italică Ianus mai fiind numit şi Ianes, corespunzător lui Eschil şi Tertulian). Sărbătoarea cea mare naţională a acelor Ioni maritimi se celebra în timpurile vechi în Insula Delos. Homer în Imnul Apollinic 134 s-a exprimat astfel: ‘Tu Apollo ai multe temple şi grădini înfrumuseţate cu arbori, însă te desfătezi mai mult în Delos, unde se adună Iaonii îmbrăcaţi în haine lungi aducând cu dânşii pe prunci şi nevestele lor cele caste şi unde aceştia te sărbătoresc cu lupte, chore şi cântece. Când se adună acolo Iaonii ar putea zice cineva că întâlneşte numai figuri divine, oameni care nu îmbătrânesc niciodată, căci îi vede pe toţi plini de graţie, încât sufletul şi inima omului se desfătează privind pe bărbaţi şi nevestele lor cele frumos încinse’. După Vergiliu, la acele sărbători Ioniane din Delos luau parte şi pictaţii Agatârşi de la Carpaţi, îmbrăcaţi în haine cusute cu flori. Vechile triburi Pelasge, stabilite pe ţărmurile Asiei Mici şi în Insulele Mării Egee, purtau cu pietate numele de Ioniani. Până în secolul XIX, cea mai solemnă sărbătoare naţională la Români a fost

ziua de 6 ianuarie, numită ‘Botezul Domnului prin Ion’, o festivitate care după ideile vechi religioase era o sărbătoare întru amintirea şi lauda lui Ion. Arhidiaconul Paul din Alep, care în secolul XVII însoţise pe patriarhul Macarie din Antiochia în călătoria sa prin Ţara Românească, a descris cu un fel de admiraţiune magnificenţa ceremoniilor religioase ce se obişnuiau la această sărbătoare în Târgovişte, în vechea capitală: ‘La Bobotează se adună aici din toate părţile Ţării Româneşti şi din ţările limitrofe mii de egumeni, preoţi, călugări, diaconi, cu mitropolitul din Târnova, care serveşte în această ocaziune şi cu alţi mitropoliţi. Ceremonia se face aşa: seara după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu urcioarele dintr-însa, iau crucile în mâini şi merg mai întâiu la palatul domnesc, pe care-l stropesc fiecare la rândul său, separat; apoi merg la mitropolitul local şi de acolo pe la casele tuturor miniştrilor şi cetăţenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Tot în acest mod muzicanţii cu tobe, cu fluiere, cu torţe aprinse, cutreieră oraşul în cursul nopţii şi în noaptea următoare, făcând serenade boierilor. Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească la Bobotează întrece tot ce se petrece la curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii. În dimineaţa următoare plecarăm la liturghie cu mare pompă, trupele fiind înşirate la dreapta şi la stânga de la mănăstire până la palat, fâlfâind steagurile lor cu cruci’. Caracterul adânc religios al acestei festivităţi solemne, care prin strălucirea ceremoniilor sale bisericeşti, oficiale şi militare, întrecea toate uzurile religioase de la Naşterea şi Învierea Domnului, fără îndoială că nu aparţinea riturilor şi tradiţiunilor creştine: ne revocă în memorie întrunirile şi solemnităţile mari anuale ale Ionianilor şi ale Hiperboreilor la templele lui Apollo; după splendoarea extraordinară, după felicitările oficiale ce se adresau cu această ocaziune Domnilor - numiţi Ion - pentru un An Nou favorabil, fericit şi norocos, ziua de 6 ianuarie apare la poporul Român ca o solemnitate religioasă şi politică pentru începutul Anului Nou, ca o sărbătoare mare tradiţională în onoarea lui Ianus sau Ion, care deschide Anul Nou, care aduce prosperitate şi abundenţă în toate şi fericirea la toţi. Sărbătorile creştine au înlocuit - după cum ştim - pe altele mai vechi; însă caracterul poporal al festivităţilor au rămas peste tot locul aceleaşi, numai numirile s-au schimbat. După calendarul oficial Roman, ziua de 7 ianuarie era ziua festivă a lui Ianus iar în biserica orientală ea este consacrată memoriei lui Ioan Botezătorul. De numele lui Ianus - după cum vedem - sunt legate începuturile politice ale rasei Pelasge nu numai în părţile de răsărit dar şi în părţile de apus ale Europei” (inclusiv denumirea lunii ianuarie a derivat din numele Zeului Ianus). Zeul porţilor Portunes / Portunus a fost asociat atât cu uşile, cât şi cu porturile, fiind înrudit îndeaproape cu Zeul Ianus (Zeul Portunes echivalându-l, des reprezentat cu 2 feţe opuse, patronând vadurile - punctele de trecere ale apelor - şi porţile); Dr. Giuliano Bonfante 1904-2005 a afirmat că Zeul Portunes era foarte vechi, din timpurile când casele erau ridicate pe piloni (iar preoţii îl celebrau în asociere cu Quirinus - fostul An - Zeul Ghergan ştiut şi ca Ian/us).

Simbolul Roman 153


Autori Antici ca Marcus Varro, Dionisie din Halicarnos, Titus Livius, Maurus Servius, ş.a. au consemnat că Gheganii au fost nobili proeminenţi la începuturile Romei, ca urmaşii celui rămas în memorie drept Gyas, din anturajul lui Enea: Gheganii - constituind “Casa Gegania” - formau cea mai distinsă familie din Alba Longa. Istoricul Plutarh în “Vieţile paralele ale oamenilor iluştri” a consemnat că “prima virgină vestală aleasă de Numa a fost Ghegania” iar Aulus Gellius a scris că “Numa a luat-o de la părinţi şi a condus-o de mână” / până la templul circular din Forumul Roman, lângă reşedinţa sa Regia (Numa a urmat după Romulus - a fost al doilea rege al Romei, domnind până în 673 î.C. - Regia şi Templul Vesta fiind primele construcţii din Forumul Roman). Virginele vestale - practicând ritul oriental zoroastru Avesta - erau preotesele care protejau focul din cămin prin slujirea la templu, cu obligaţia de a păzi şi întreţine focul, ce nu avea voie să se stingă; ele începeau de la vârstă fragedă, pentru cel puţin 3 decenii, având drepturi mult mărite faţă de femeile obişnuite (în schimb, le era pretinsă castitatea). Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 34:6 a scris că “spre amuzamentul asistenţei, a fost adus un sclav gol în faţa Gheganiei, care i-a provocat aşa pasiune încât ea l-a admis în patul său şi apoi i-a lăsat întreaga avere, el ridicându-i pentru eternă amintire un splendid monument” (vestala dezvirginată constituia un delict grav şi însemna o mare nenorocire pentru societate, cele care nu respectau regula fiind îngropate de vii). Apoi, Ghegania / Tarquinia, fiica reginei Etrusce Gaia Cyrilla / Tanaquil, a fost soţia celui de-al şaselea rege al Romei 578-535 î.C. şi mama ultimului rege Roman, mândrul Tarquin Superbus. La sfârşitul secolului III î.C., Hegesianax din Alexandria Troiei (încă populată de Gherghiţi) 39,45 lat. N, 26,09 long. E - care l-a transcris pe Chefalon din Gherghi / Gergis - a fost primul istoric din lume ce a consemnat că întemeierea cetăţii Romei a fost făcută de către Romulus, urmaşul Troianului Enea (de altfel, cei mai timpurii istorici ai Romei au fost Greci); Romanii - în centrul Peninsulei Italice - se aflau între Trusci / E-Trusci (N) şi Greci (S), toţi anunţându-şi rădăcinile V Anatoliene / Troiane. În 1871, istoricul Britanic John Seeley a afirmat: “Oracolul Sibilei era identic cu cel din Gherghis; odată ajuns Oracolul Sibilei în Cume şi de acolo la Roma, fiind dintr-o Ţară Teucriană condusă într-un timp de către Casa Regală a lui Enea, ce poate fi mai grozav decât referinţele sale la Casa Regală a lui Enea şi predicţiile gloriei acelei dinastii?” Cel supranumit “Superbus”, fiul Gheganiei, ultimul rege dintre cei 7 pe care i-a avut Roma de la întemeierea cetăţii (din Dinastia Etruscă a Tarquinilor / Teucrianilor, emigrată după Războiul Troian din V Anatoliei în Peninsula Italică), s-a refugiat din 509 î.C. la Cume, unde a şi murit după 15 ani, în republica Romană instaurată afirmându-se familia drept celula societăţii, până atunci - în regalitatea Romană - fiind regimul dreptului matern: Roma fusese întemeiată cu decisiva contribuţie a Gherganilor ajunşi acolo după Războiul Troian, din V Anatoliei. În secolul VI, învăţatul bizantin Ştefan în “Etnica” a scris că Tarquinii - în pronunţie Tarchinii - se trăgeau din Hiperborei (mai mult decât permutarea Pelasgă “G”/“K”, Etruscii au practicat “G”/“T” - ca la denumirea târgurilor, de la mulţimea Gârgarilor - şi astfel se poate observa şi apariţia denumirii de Tarquini, mai degrabă din Garghini decât din Teucrini; prin aceeaşi practică lingvistică “G”/“T” şi Tartesii aşezaţi în S Iberic pot fi înțeleși și citiţi drept Garghesi). Geograful Strabon afirma că în Italia Golful Cume / Golful Cuman era

al sirenelor. Episcopul Antonio Campano 1429-1477 a remarcat despre Cumae ca având “cea mai vestită plajă a Italiei, veche Baiae”. Depinzând de Cume a fost aşezarea Dicarchis / Di-Carchis zisă şi “Delos minor”, populată mai ales de insulari din Samos / din faţa coastei Cariane - azi Pozzuoli 40,50 lat. N, 14,05 long. E, principala localitate a Peninsulei Flegrei - iar pe stabilimentul argonautului Falero, în 470 î.C. Cume a înfiinţat şi Neapolis / Napoli 40,50 lat. N, 14,15 long. E (însemnând “Noul oraş”), în 421 î.C. localitatea Cume fiind distrusă de băştinaşii Oscani, unii supravieţuitori reuşind să se salveze prin refugierea în Napoli. În secolul VII, Ducatul de Neapole / Napoli a devenit avanpost al Imperiului Bizantin şi a avut drept comandanţi / “duci” pe George / Giorgio din 729 pentru un deceniu - monumentul său e la Terracina 41,17 lat. N, 13,15 long. E - iar apoi Grigore I (740-755), Grigore II (766-794), Grigore III (864-870), Grigore IV (898-915), cu rudele lor dinastia respectivă conducând până în secolul XII, când Ducatul Napoli a fost ocupat de Normanzi; în 1113 - stabilit în Ierusalim - cruciatul Gerard din Amalfi 40,38 lat. N, 14,36 long. E, în colaborare cu Iosif Gherghesi (şeful maronit al Libanului), a obţinut recunoaşterea papală a Ordinului Ospitalierilor: prima organizare oficială pe glob a Cavalerilor Medievali (structură existentă azi ca Ordinul Cavalerilor Ioaniţi / Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta). Italia în forma statului actual există din 1861, când s-a unificat sub conducerea regelui Piemontez iar în prezent Neapolis / Napoli este cel mai mare oraş din S Italiei (e de observat şi că mafia Italiană s-a dezvoltat între Napoli şi Sicilia iar în prezent principalele oraşe din Banat şi Sicilia - Timişoara şi Palermo - sunt localităţi înfrăţite, prin hotărârile consiliilor lor locale; în Timişoara / capitala Banatului acum trăieşte Gherga iar în Palermo / capitala Siciliei partea veche a oraşului - “Paleopolis” / cu palatul regal - se numeşte dintotdeauna Galca).

Răspândirea Etruscă 154


Regatul Trusc / Etrusc din Epoca Fierului a fost încheiat de utilizatorii Latinei, prin Antica republică Romană, care apoi - după aproape jumătate de mileniu, la sfârşitul secolului I î.C. - a proclamat puterea imperială: la început, Latinii - grupaţi pe Vulcanul Alban / Cavo 41,44 lat. N, 12,44 long. E, Munte Sacru pentru Albani, aşa cum erau ştiuţi cei din Alba Longa ajunşi acolo împreună cu Troianul Enea vorbeau jargonul religios al credincioşilor divinei Latona / Leto (mama gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo), având ca simbol lupoaica; limba Latină a cunoscut stadiile de vulgară, veche, clasică şi nouă iar apoi a dispărut (se pot observa onomasticile Latona / Latini, totemul comun al lupoaicei, etc., Latinii fiind primii Romani, răspândiţi de la sfârşitul mileniului II î.C. între Muntele Circeo şi Râul Tibru). Anterior utilizării Latinei în Peninsula Italică, Eolii din V Peninsulei Anatolice şi cei din N Peninsulei Balcanice vorbeau un grai proto-Latin; la sfârşitul secolului VI î.C. un efect al avansării Perşilor spre apus (care au ocupat Troia şi Eolia din V Anatolic, ei stăpânind şi în N Balcanic peste Traci - inclusiv peste Geţii din Dobrogea - şi peste Macedoni) a putut fi migrarea unor Eoli, Geţi, ş.a., în Vest: probabil şi unii Geţi (din Bazinul Dunării inferioare, mai ales din Dobrogea), datorită invaziei din 514 î.C. a Perşilor conduşi de împăratul Darius şi-au găsit adăpost în Roma condusă de Dinastia Tarquină, la răsturnarea căreia au ajutat însă după 5 ani, în 509 î.C., apoi - în 500 î.C. - fiind datată prima inscripţie Latină din istorie. “Cei mai viteji dintre Traci” s-ar fi impus în faţa “fraţilor” lor Trusci, contribuind la istorica schimbare a Romei din regat în republică - petrecută tocmai atunci - limba Română avându-şi rădăcini şi în acel timp (dovezi - pe lângă cercetările lingviştilor despre evoluţia limbilor - fiind formarea Regatului Macedon, însemnând “al celor înalţi”, în secolul VIII î.C. / dinaintea Olimpiadelor, dialectele N Mediterane din secolul VII î.C. / inclusiv embrionii “Latinei Balcanice”, privind secolul VI î.C. inscripţia proto-Latină din Insula Lemnos şi impresiunile “Tăbliţelor de la Sinaia” despre Geţi ca Rumuni, cele vorbite de Romani în secolul V î.C., graiul utilizat de Macedonii conduşi de familia lui Alexandru “cel Mare” în secolul IV î.C., etc.; de altfel, primele intervenţii Romane în Balcani au fost în secolul III î.C. prin luptele cu Ilirii, acolo vechimea Armânilor / Aromânilor fiind deja atestată şi de multe denumiri topografice - Macedonia a fost centrul Romanizării în Balcani - iar Aromânul Theodor Capidan a precizat că “primele rădăcini ale Românismului să fi prins în Pind încă din era cuceririi Romane” / secolul II î.C. adică, Iordanes în ‘Getica’ notând că “nu e nimeni care nu ştie că neamurile împrumută de obicei foarte multe cuvinte străine, ca Romanii de la Makedoni, Goţii foarte adesea de la Huni”). Cercetători din multe părţi - printre care şi academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu - au demonstrat că de pildă în Istria încă dinaintea colonizării Romane din secolul III î.C. în mare parte se folosea Latina iar Banatul istoric era “Romanizat” cu mult înaintea cuceririi Romane: zona dintre Banat şi Istria inclusiv - ştia Latina (era “Romanizată”) dinaintea sosirii Romanilor; în secolul XX, despre Romanitatea Daciei dinaintea cuceririi militare, Dr. Ioan Russu a scris: “Romanitatea acestei ţări nu va putea fi înţeleasă just şi integral decât luând în considerare tot ce este Greco-Roman în perioada pre-romană, ca nişte realităţi socio-economice ce se leagă direct, fiind continuate nemijlocit de acţiunea anexării Daciei Carpato-Danubiene la Imperiul Roman”. În 2012, Academia Română a consemnat în Istoria Românilor:

“din secolul IX, bizantinii vedeau în latină o limbă ‘barbară’ şi ‘scită’.” De altfel, istorici ca Herodot sau Tucidide în secolul V î.C. afirmau că Elenismul era foarte slab pe coastele Macedoniei, de exemplu Tucidide menţionând şi populaţia bilingvă din Peninsula Muntelui Athos (fapt ce probabil era la baza afirmaţiei din secolul IV î.C. a oratorului atenian Demostene că Alexandru Macedon nu era Elen, fapt confirmat şi de Plutarh, care a specificat că împăratul Alexandru “cel Mare” vorbea cu generalii săi altă limbă decât Greaca, anume “limba Macedonă”); istoria a probat că acolo unde se întâlneau Greaca şi Latina, prevala Greaca, astfel ajungându-se la extinderea utilizării vechii limbi Greceşti în Imperiul Macedonean, datorită numeroşilor aliaţi Anatolieni vorbitori de Greacă din trupele lui Alexandru “cel Mare”, însoţitorii armatei împăratului în cucerirea Asiei: acei Anatolieni - şi nu Elenii vechi / conform tuturor surselor istorice - au răspândit Greaca (limba lor nativă / maternă) în Asia, arogarea de către Elenii Epocii Moderne că aşa ceva lea implicat strămoşii fiind anacronică. Academiciana Matilda Caragiu 1927-2009 a afirmat că “aromâna exista în secolul I î.C. iar vechiul popor român s-a format - destul de unitar din punct de vedere al limbii - între teritoriul de la sud de Munţii Balcani şi Carpaţii nordici; unitatea teritorială unde se vorbea stră-româna / româna comună a fost scindată de sosirea Slavilor între Dunăre şi Munţii Balcani, în secolul VI”. Filologul Ardelean Petru Maior în “Istoria pentru începutul Românilor în Dacia” din 1812 a enunţat că “Dacă vom avea a grăi oblu, limba Românească e muma limbii Latineşti”, ceea ce a fost evidenţiat şi după 2 secole de către Micheal Ledwith, şeful rectorilor Irlandezi şi fost consilier papal (la Vatican): “Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Bucureşti: voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”. Pe teritoriul României, în urmă cu 2 milenii era Regatul Geto-Dac; ce limbă vorbeau locuitorii săi înaintea atacării de către Romani apare în inscripţia “DECEBALUS PER SCORILO” de pe un vas cultic din capitala Sarmisegetusa: aceea nu era în Greacă (iar limbile Bulgară, Sârbă, Maghiară şi Ucraineană - ale actualilor vecini ai spaţiului respectiv - încă nu existau), astfel încât alfabetul şi limba vorbită de Geto-Daci înainte de Romani apare şi din acel înscris autohton despre regele Decebal ca evidentă, literele Latine fiind folosite de GetoDaci înaintea “Romanizării” Daciei. De exemplu, în 2013 şi istoricul Dobrogean Nicolae Nicolae a afirmat că în necropola Getă a cetăţii Salmorus / Halmyris (adică a apei sărate, locaţia fiind în comuna Murighiol / judeţul Tulcea, adică în Delta Dunării) inscripţiile pre-Romane erau în Latină: Geţii foloseau popular alfabetul Latin (astfel că atunci când o parte a lor a fost înglobată în Imperiul Roman n-a fost necesară vreo schimbare de acest gen). Spre comparaţie, în Sudul Balcanilor Elenii au fost stăpâniţi de Romani timp mult mai îndelungat decât locuitorii Nordului Balcanilor, însă nu şi-au schimbat limba Greacă (aşa după cum nici multe alte populaţii din Imperiul Roman n-au făcuto - păstrându-şi limbile strămoşeşti - căci Romanii în general nu practicau deznaţionalizări). Nobilii şi preoţii Geţi, datorită contactelor în Balcani - începând cu Dobrogea - utilizau şi 155


alfabetul Grec (de altfel, în 1880 la Berlin / Germania, cercetătoarea Zsofia Thorma / care a studiat multe artefacte Ardelene şi arheologul Henry Schliemann / care a descoperit Troia, au avut concluzia comună, că “străvechii Ardeleni aparţineau aceluiaşi trunchi preistoric al unei familii de popoare precum Troianii”); iar în Anatolia, în timpul Troianilor, cei care au avut afinităţi proto-Latine au fost Hitiţii, apoi Peninsula Italică fiind colonizată de migranţi Anatolieni, întemeietorii Romei fiind mândri descendenţi Troiani, dinastia regală Romană fiind Etruscă / Truscă, a celor sosiţi din Anatolia după Războiul Troian, Latina apărând ca limbă oficială doar după începutul republican Roman (după invazia Perşilor prin Anatolia în Balcani peste Makedoni şi peste Geţii Dobrogeni, acei semnificativi refugiaţi răsăriteni impunând Romanilor atât noua organizare, cât şi noua limbă: Geto-Dacii au Latinizat Roma cu circa 6 secole înainte de Romanizarea Daciei).

Opus cu Cume din Peninsula Italică, peste mare - în centrul Sardiniei / Insulă al cărei vechi nume era Cerdena există localitatea Gergei (39,42 lat. N, 9,06 long. E).

Piraţii Gherga

Frumosul Parc Naţional Gargano la Marea Adriatică - exact pe partea Italiană opusă lui Cume în Peninsulă, de cealaltă parte a Munţilor Apenini, 41,45 lat. N, 15, 50 long. E - pe lângă vestigiile genetice N* ale încrucişării Neanderthal cu Cro-Magnon, are atestată prezenţa Anatoliană şi necropole din secolul IX î.C. (Romanul Vergiliu în “Eneida” 11 a notat că după Războiul Troian Aheul Diomede “îşi durează-n Iapygice văi la Gargani” o cetate); acolo au fost luptele Romanilor cu armata lui Hanibal Barca / conducătorul Cartaginei în secolul III î.C. şi cu armata din foşti sclavi în secolul I î.C. ai Tracului Spartacus - care în pofida numelui, nu era din Sparta, ci poate aparţinea de Dinastia Sparga / cândva conducătoare a Geţilor şi Agatârşilor - iar în anul 390, când Garganus era cel mai bogat om din regiune, s-a arătat într-o primă înfăţişare Italienilor arhanghelul Mihai, învingătorul Satanei (de atunci locul este celebru în lume pentru pelerinajul la bazilica ridicată de papă ca să marcheze aceasta, de peste Marea Adriatică, creştinii din MunteNegru tradiţional făcând pelerinaj acolo).

Necropola Gargano 156


La sfârşitul Epocii Bronzului, invaziile în paralel ale Sudiştilor asupra Nordiştilor - Evreii vechi din Egipt asupra Canaanului în acelaşi timp cu Aheii / strămoşii Elenilor din Balcani asupra Troiei – de fapt au fost atacurile săracilor asupra bogaţilor, determinate şi de încălzirea însoţită de seceta din acel timp; ambele zone atacate erau nu numai locuite dar şi dominate de Ghergani (caracterizați de dimensiunea acvatică dintotdeauna). Furia după distrugerea Troiei i-a făcut pe supravieţuitori să se mişte în toată Mediterana (următoarele secole în istoria Elenilor oficial rămânând ca “întunecate” / “arhaice”), ei reorganizându-se în diverse forme: întâi, în Anatolia vecinul Imperiu Hitit / Khet şi-a avut sfârşitul, emigraţiile în E născând pe coasta răsăriteană Fenicienii şi Filistenii, în V apărând Dorianii în Balcani şi Etruscii în Peninsula Italică iar pe mare, piraţii (știuți printre “oamenii mării” ca fiind așa-zișii “lupi de mare”). După Războiul Troian, dintre cei care asigurau puterea maritimă a Regatului Troiei, cu aportul decisiv al aliaților Hiperborei = Heraclizi ajunși printre ei din Bazinul Dunării inferioare, s-au desprins “oamenii mării” - inclusiv piraţii Gherga - acţionând pe apele mării în paralel cu Heraclizii / Dorianii plecați din Bazinul Dunării inferioare pe uscat (vechii Greci au numit “popoarele mării” ca acelea formate din Pelasgi); în Epoca Fierului, în V Anatoliei, între Troia și Caria - în Regatul Lydian - a domnit Dinastia Heraclidă iar în Bazinul Egeii s-au răspândit vânjoșii vâslași Nordici: Heraclizii / Dorianii din Bazinul Dunării inferioare. Atunci Geto-Dacii s-au mutat din Anatolia în Bazinul Dunării şi în V Anatoliei a apărut limba Greacă (pe ape navigația bucurându-se de calitățile extraordinare ale experimentaților Doriani masiv sosiți din N Dunărean în S Egeean / Mediteran, astfel apărând “oamenii mării”). Makedonul Branislav Stefanoski a schiţat mişcările care au fost în răsăritul Mediteran imediat după Războiul Troian (schiţă ce poate fi comparată cu “Întoarcerea Heraclizilor” - începând cu mişcarea Doriană - respectiv cu invaziile “oamenilor mării”, de pe harta realizată de cercetătorii Belgieni coordonaţi de David Kaniewski în 2011):

Oprimarea concomitentă a Gherganilor în Canaan, Troia şi apoi în Cipru, etc. i-a făcut ca ulterior ei să nu fie chiar străini de “oamenii mării”, care deseori au creat instabilitate politică în E Mediteranei, între Asia, Africa şi Europa (Egiptenii vechi fiind impresionaţi de înălţimea lor). În imaginea următoare se vede o sculptură Egipteană înfăţişând “oamenii mării” (termen introdus în 1881 de către Egiptologul Francez Gaston Maspero):

Datorită lungilor perioade de foamete, discipolul filozofului Gorgias, istoricul Tucidide 460-398 î.C. (descendent Trac care avea minele de aur de pe coasta în faţa căreia e Insula Tasos / Thassos, cea mai Nordică Insulă din Marea Egee, la limita dintre Tracia şi Tesalia) afirma că în acele timpuri pirateria / “Pi-Ra-Teria” era considerată o activitate onorabilă; după cum a observat şi filologul Finez Johannes Sundwall 1877-1966, numele Thassos / Tasos al Insulei era pre-Grec, baza fiind Lyciana “Thai” (pentru sclipirea şisturilor şi luminiscenţa marmurei, cu tonuri albe / luminoase). În vremuri îndepărtate, nici o persoană ori grup nu avea dreptul de a intra într-o societate cu ordinea determinată şi a se instala, fiind într-o stare de izolare - fără apărare - deoarece nu făcea parte din respectiva societate; de aceea, era o conduită brutală a populaţiilor, ucigându-i, jefuindu-i, maltratându-i pe străini fără nici o judecată (de exemplu, aşa era în vechiul Egipt până la mijlocul mileniului II î.C. sau la piraţii jefuind organizat în Mediterana până la mijlocul mileniului I î.C). Pe de altă parte, unele societăţi orientale deosebeau în străini ca pe cei aparţinând lumii sacre, adulându-i ca fiinţe atotputernice şi le ofereau mare ospitalitate (ca de pildă societatea Amazoanelor sau cea a Babiloniei practicând prostituţia sacră). O combinaţie s-a găsit la vechii Eschimoşi, care nu considerau oaspete pe cineva mai mult de 24 ore. 157


modelul cu carouri mari fiind ulterior numit de Români, Scoţieni / “S-Coţieni”, ş.a., ca “tartan”), după care faraonul a permis aşezarea Filistenilor de la Muntele Carmel până în Gaza, printre ei fiind Cariani şi Cretani menţionaţi de Biblie drept Cheretieni: acea populaţie de Cheriţi / Cheretieni înaintea Războiului Troian era condusă pe coasta Canaanului de regele Kirta / Keret, din Ugarit (legăturile Canaanului cu Insula Creta erau foarte vechi). În “Civilizaţiile Orientului Antic”, istoricul Basarabean Horia Matei a scris: “În anul 8 al domniei faraonului Ramses III o mare coaliţie a ‘popoarelor mării’ care pustiise Anatolia, nimicise statul hitit înainta spre sud - prin Siria - în coloane de căruţe, ducând familiile şi toate bunurile, fiind secondată, de-a lungul coastei, de o flotă considerabilă ce înainta paralel. Cerând garnizoanelor din cetăţile egiptene asiatice să opună maximă rezistenţă, Ramses III a mobilizat toate forţele ţării reuşind să-i nimicească pe invadatori înainte de a atinge frontiera egipteană; flota inamică a fost distrusă de cea egipteană în faţa Deltei Nilului. Două din popoarele mării au fost stabilite în colonii militare egiptene în Palestina: Filistenii şi Tjekker” (adică Teucri / Troiani Gherghi). Acoperirea unui ochi de către piraţi era în scop strategic - nu erau chiori - pentru a vedea în cazul năvălirii într-un loc fără luminozitate bună, ochiul păstrat astfel (la întuneric) prin descoperire adaptându-se imediat vizibilităţii reduse.

Ruine în Insula “Ta-su” / Thasos Istoric Antic Diodor din Insula Sicilia 5:84 a scris că “după Războiul Troian, Carianii au ajuns stăpânii mărilor; dominau Cicladele și alte Insule”. Expertul Turc Fatih Cimok în 2005 a consemnat: “Zonele de provenienţă ale ‘oamenilor mării’ au fost îndeosebi din V şi S Anatoliei, de unde apoi au fost angrenaţi şi alţii”. În 2006, Olandezul Frederik Woudhuizen şi-a publicat cercetarea asupra etnicităţii “oamenilor mării”, prezentând şi cauzele dispersiei Gherghiţilor din Troia printre piraţi.

Rutele oamenilor mării la începutul Epocii Fierului În 1230 î.C. a fost prima invazie a Egiptului de către “oamenii mării”, înfrântă de faraonul Mernem-ptah după o luptă cruntă (miile de prizonieri au ajuns sclavi în mina de cupru Egipteană Timna 29,47 lat. N, 34,59 long. E / acum S Israelului); al doilea val important - menţionat de textele din templul mortuar Medinet Habu 25,43 lat. N, 32,36 long. E ridicat de Ramses III - a fost format în 1178 î.C. mai ales de Troianii ştiuţi ca ai lui Teucri / Tekker sau Tjekker (care au fost înfăţişaţi având coifuri cu coarne, în kilturi cu franjuri / devenite peste milenii tipice unor Vikingi şi unor Scoţieni,

Oamenii mării La sfârşitul secolului XII î.C. şi manuscrisele din lucrarea “Onomasticon” a Egipteanului Amenope a cuprins listarea “oamenilor mării”, cu includerea lângă forţele militare Karkişa a celor denumite Tjekker şi Lukka (adică mai ales Troiani şi Liciani). În Israelul anului 1988, 158


cercetătorul Othniel Margalith a publicat “Oamenii mării în Biblie”, dedicând Ghirga-siţilor un capitol, ca neam prezent atunci acolo, însă deosebit de al Filistenilor: “E dovedit că numele de neamuri şi teritorii din listele biblice au existat; în plus nu e realistă presupunerea ca memoria unei naţiuni păstrată puternic pentru secole - să fie doar imaginară. Sugestiile că Ghirgaşiţii purtau numele Fenician Gargaş nu sunt convingătoare, deşi numele Ben-Gargaş apare în Ugarit, ca un adjectiv relevând naţionalitatea în sensul de Ghirgaşit, la fel cum Ben Israel denotă un Israelit (o posibilitate pentru faptul că numele apare şi ca Ben Gargas poate fi deoarece era un nume străin scris diferit de către diverşi scribi). Talmudul relatează că unii Ghirgaşiţi în zilele lui Iosua au migrat pe coasta Vest Anatoliană, în Frigia / Afriki; identificarea Ghirgaşiţilor în acea parte a lumii se împleteşte cu existenţa Karkişa în Frigia, pe atunci (cei care i-au avut ca aliaţi pe Hitiţi în Bătălia de la Qadeş / Kadeş contra lui Ramses II). Savanţii i-au mai identificat pe Ghirgaşiţi ca locuitorii Cariei - ca şi Kadmoniţi / Cadmoniţi - sau Kaska, în general fiind acceptat faptul istoric că un neam cu numele de Karkişa ori Garkişa a trăit în apusul Anatolian în acea perioadă, menţinând contactele cu vecinii săi. Gergis (sau Gergithium) a devenit faimos în Antichitatea Greacă pentru Templul lui Apollo Gergithios şi preoteasa Gherghită Sibila. În vechime, titlul Sibila a fost acordat profetelor care activau în diverse temple, similar şi în Delphi. Sibila Gherghită era cea mai veche şi mai respectată din lumea Greacă, fiind îngropată sub podeaua Templului lui Apollo Gergithios; tradiţia a reţinut că ea a prezis Războiul Troian. Apollo Gergithios a fost identificat cu Zeul Teucrian care a izgonit şoarecii de pe ogoarele Sminthium de lângă Gergithium, acesta fiind binecunoscut Filistenilor. Apollo, conform istoricului Flaviu Iosif, avea un Sanctuar în Dor, probabil cel adus de Teucriani din Gergithium şi Sminthium. O scrisoare găsită la Aphek (lângă Jaffa, azi Tel Aviv / Israel) a reprezentantului cetăţii Ugarit către guvernatorul Egiptean care controla coasta inclusiv portul Dor - făcea referire la recenţii instalaţi acolo ‘oameni ai mării’ şi la zeul lor, ce era Apollo. Ghirgaşiţii au fost Teucriani care au dominat coasta Mediteranei de la Apollonia / Arsuf până la poalele Muntelui Carmel, inclusiv trecătorile Jockneam şi Megiddo”. În 2003, Dr. John Croft de la Universitatea Americană Chicago a afirmat despre ceea ce a fost înaintea Războiului Troian, că “Anatolianul Apollo, numit în Luviană Apaliuna, a călătorit acolo dinspre Orient; ceea ce Apollo a făcut cu şoarecii de câmp pe ogorul Gherghiţilor Vest Anatolieni a reprodus ceea ce era ştiut ca aparţinând Hurianului Aplu, însemnând ‘fiul lui’: titlul dat lui Nergal, fiul lui Enlil, cel care proteja Babilonul de ciumă”. Este de ştiut că în Troada - înaintea Războiului Troian - exista sărbătoarea “Sminthia”; forma etimologică de bază era “stupul” (cu găuri pentru sălaş), căruia Dorianii îi ziceau “smanos”, fiind de observat că Tracii numeau şoarecii “argilos”: felinele / pisicile - strajă contra rozătoarelor - erau cu atât mai mult iubite (pe toate coastele Mediteranei, în Troia, Tracia, Egipt, etc). În 1999, Dr. Sorin Paliga a considerat că “deal” provenea din radicalul pre IndoEuropean “t-r” pentru “ridicătură de pământ” (derivate fiind de pildă prin orientalul “tell” / “t-l” în Ugarit ori azi Tel-Aviv în Israel, etc.); pe de altă parte - după cum a studiat în 2015 și cercetătorul Armean Sjur Papazian - “ar” la Sumerieni era “arat”, de aceea “Arianii” fiind “agricultori”, la vechii Egipteni “arura” era o unitate de măsură a terenului bun de cultivat iar în scrierea lineară “B” = “Miceniană” și la

Anatolianul Homer termenul respectiv sau “aroura” însemna “arabil”, pe când în Greaca actuală “aroura” e “șobolan”: iată așadar că străvechiul înțeles agricol al divinizării Gherghite a fost “ros” de timp, ajungând până la dobândirea sensului pervertit redat de povestirea cu rozătoarele (de la început, “ar” = “har” a avut sensul de “nobil”, putându-se remarca de pildă că “Aeria” era vechiul Egipt ca Țară Ariană iar Ararat, Armenia și alte nume purtând prefixul “Ar” s-au înrădăcinat asemănător, în legături similare cu nobilii Ariani).

May Murr (1929-2008) - preşedinta Academiei Libanului - a scris: “Athenaues 4:174 - citându-i pe Bacchylides şi Corina - a dat Cariei numele de Phoenike. Anticii au asociat Cilicia, Licia, Pamfilia şi Pisidia acelei Carii Feniciene, adică aproape toată Anatolia maritimă. Conform lui Strabon, numele Phoenike a rămas ataşat unui munte Carian iar alt munte - numit Phoenix - a fost în Rodos (Cipru de asemenea a fost Phoenike / Fenician). Cartagina a fost Feniciană aşa cum despre Caria Feniciană a anunţat Athenaues”. Carianul Herodot (provenit de la locul întâlnirii dintre Marea Mediterană şi Marea Egee) a menţionat un val masiv de insulari din Marea Egee - îndeosebi din Creta pe coasta Anatoliană dar şi expulzaţi din Macedonia, practicând pirateria - că au venit până la 1025 î.C. şi s-au amestecat cu localnicii, în capitala Milasa a Cariei Gherghiţilor ajungând chiar să demonstreze că strămoşii lor proveneau de acolo. (Înaintea lui, Anatolianul Hesiod afirma că Elenii vechi se temeau de mare şi ar fi preferat să nu fie nevoiţi a o străbate; stăpânii mării în timpul său încă erau piraţii Gherga / din Caria). Masivul Anatolian Ida pe lângă lemnul copacilor săi cherestea din pin negru bună pentru construcţia corăbiilor avea fier, fiind primul exploatat de către Troiani şi apoi utilizat de piraţii Cariani, care aveau eficiente paloşe / săbii de oţel (în acel timp aliaj feros cunoscut doar de ei, superior bronzului); atunci - în mileniul II î.C. - a început Epoca Fierului, care s-a răspândit apoi de la ei pe tot globul. 159


Antalya În secolul VIII î.C., flota Cariană era una de temut în Marea Egee şi avea baza în Delos, “inima” Cicladelor (arhipelag numit aşa datorită cercului pe care îl face în jurul ei), ce a fost Insula nativă a gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo, primii copii ai lui Zeus, făcuţi de prima sa nevastă Leto, “cea cu ochi frumoşi” - având Sanctuarul Taurilor drept principal loc sacru, Insula fiind vestită din vechime şi pentru mulţimea prepeliţelor (stră-Român numite Ghearga / Caia) de acolo - unde geograful Pausania a identificat conducerea drept Cariană / dominată de Gherga; termenul Sanscrit pentru prepeliţă - pasărea vedicilor Zei Aş-vini - însemnând “cea care se întoarce”, era “vartika”, provenind din aceeaşi rădăcină Indo-Europeană ca şi Grecul “ortyx” (Insulei Delos spunându-i-se Ortygia = “Insula Prepeliţelor”). Delos a fost Insula sacră a Pelasgilor meridionali / aceiaşi care au întemeiat Oracolul Delfinilor în Peninsula Balcanică (pe atunci delfinii - cele mai inteligente vieţuitoare după oameni nefiind pescuiţi, numele oficial consacrat al Insulei Delos şi al Oracolului Delphi, de pe continentul European, fiind legate de ei); flota respectivă Deliană / Cariană a fost cea care a răspândit începând cu 680 î.C. monedele bătute în Valea Pactol, a nisipurilor aurifere Lidiane (monedele au fost inovaţia tehnologică pentru comerţul ce exista deja de mult timp, găsite drept mijloace Antice ca prin circulaţie să sprijine cuantificările). O falie în Muntele Delos găzduia Oracolul lui Apollo, Insula fălindu-se cu un altar în cinstea zeului (considerat una dintre minunile vechii lumi), în vecinătate având Sanctuarul lui Artemis. Pe Insula Delos la sfârşitul secolului VII î.C. naxianii (cei din Insula Naxos) au înălţat mândri, ca omagiu, o statuie colosală / imensă a lui Apollo în faţa sanctuarului zeului; inscripţia suna astfel: “Sunt făcut dintr-un singur bloc de piatră, statuia şi baza”. Tot ei au dăruit şi leoaicele ce străjuiau principala terasă (atunci, pe continent - în Caria - Sanctuarul Gherga deja funcţiona, de asemenea marcat de urme uriaşe de leoaice):

Viteza de deplasare şi atac a “oamenilor mării” era înspăimântătoare: au reuşit să colonizeze Sicilia şi Sardinia, pe coasta răsăriteană Iberică - pe unde anterior a fost Gargarul Hercule - ajungând în secolul XII î.C. piraţii Gherga numiţi de către vechii Egipteni Karkişa / Kirkash (care iniţial populau coasta Likiei - între Karia şi Kilikia - baza lor atunci fiind oraşul Karkişa / Korakesion acum Alanya 36,55 lat. N, 32 long. E, în provincia Turcă Antalya / denumită Karakassa de Hitiţi, la poalele Munţilor Taurus, la capătul dinspre Kilikia / Chilichia a unui traseu comercial Anatolian folosit timp de milenii, ce la celălalt capăt avea Frigia); e de ştiut că în N Antalyei există Râul Kargî iar în 1885 încă existau 5 aşezări Gargara la N de Alanya, explorate de pildă de către Americanul Sitlington Sterrett. Anatolianul Antic Pausania 5:25 a scris: “Populaţiile care locuiesc Sicilia sunt următoarele: Sicanii, Sicilienii şi Frigienii; primii au venit din Peninsula Italică iar Frigienii sunt veniţi din preajma Râului Scamandru, din Ţinutul Troiei”. În răsăritul Spaniei, piraţii au intrat în uniune colonizatoare cu Gherghinii ajunşi din Cipru împreună cu bătrânul Gheugher / Teuker (care a şi răposat după ce a întemeiat cu ei Mastia / Massia 37,36 lat. N, 0,59 long. V, devenită ulterior “Noua Cartagina” / Spania). Aşadar, “oamenii mării” Gherga au fost documentaţi Mediteran între provinciile Antalya (E) şi Andaluzia (V), pirateria intensivă fiind însă în răsărit, cu baza la începutul mileniului I î.C. a liderilor Gherga în Insula Delos - centrul Arhipelagului Cicladelor din Marea Egee.

Andaluzia

Leoaicele de pe Calea Procesiunilor din Delos 160


În secolul I î.C., poetul Roman Vergiliu în “Eneida” 4:152 a scris că şi delegaţi ai “fantasticilor Agatârşi” stabiliţi din secolul VI î.C. în Argheal / Ardeal - îl sărbătoreau pe Apollo în Insula Delos (aflaţi printre coriştii şi cimpoierii împodobiţi cu lauri de lângă altarul aceluia; denumirea de Agatârşi le era conferită deoarece coriştii purtau în mâini “târsuri” / crăci): în vechea Greacă, “ago” însemna “a agita” / “a conduce” - la fel ca în Sanscrită - Aga-Târşii fiind conducători cu târşuri. La fel ca adeptele poliandre care încă sunt în Asia Centrală / Tibet, Amazoanele dar şi “baccantele” - adică femeile practicând ritualurile orgiastice ale Zeului Dionis - erau poliandre (Senatul Roman le-a interzis în 186 î.C. deoarece primejduiau siguranţa statului şi moralitatea publică); inclusiv femeile AgaTârse au fost poliandre (aşa după cum a relatat istoricul Carian Herodot): ele îşi alegeau bărbaţii (care umblau în veşminte mai fastuoase şi mai elegante, pentru a fi mai atractivi, fapt transmis şi continuatorilor Daci). Se poate urmări geografic, cronologic, etnic şi consonantic / lingvistic, parcursul Mediteran de la răsărit la apus, începând cu Ghirgaşiţii Canaanului: GRGŞ în Ugarit / pe coasta Siriană, apoi TRŞ în Peninsula Anatolică (de unde au fost Aga-Târşii în N Peninsulei Balcanice şi Truscii în N Peninsulei Italice), până la Garghesii / Tartesii din Peninsula Iberică. Aga-Târşii erau în legătură cu GRGŞ de pe coasta E Mediterană - strămoşii Fenicienilor, care anterior migraţiei Aga-Târşilor în Ardeal / Argheal au populat Cartagina - pe atunci “G” fiind preluat în Bazinul Mediteran şi ca “T”. În urmă cu peste 2 milenii, manuscrisul “Axiochus” a redat un dialog între Socrate şi Platon: “Magul Gobryas mia comunicat că în timpul când Xerxe trecuse cu armata sa în Europa, bunicul său - care purta acelaşi nume Gobryas - a fost însărcinat să apere Insula Delos, unde s-au născut cei 2 zei (Artemis şi Apollo). Aici dânsul a luat cunoştinţă de conţinutul unor tăbliţe triunghiulare de aramă, aduse de nimfele virgine Opis şi Hecaerge de la Hiperborei: că sufletul omului, după ce părăseşte corpul, se duce într-un loc necunoscut; se spune că aici au fost iniţiaţi Osiris şi Hercule”. Şi Carianul Pausania 5:7 a consemnat: “Melanopos din Cume a scris un cântec pentru Opis şi Hecaerge, în care spune că ele veniseră din Ţara Hiperboreilor la Delos” (Tăbliţele conţineau doctrina teologică a Hiperboreilor, întemeiată pe principiul vieţii eterne a sufletului, pe o judecată supremă, pe o răsplată dincolo de mormânt: idei anterioare Bibliei, pe care Hiperboreii le-au răspândit departe, în toată Lumea Veche; Hiperboreii au excelat prin ştiinţa organizării misteriilor şi oracolelor, mijloace foarte puternice pentru propagarea credinţei într-o viaţă viitoare, având o înaltă şcoală de filozofie). Magii Ghebrua / Gobrya aveau de fapt numele Gherga pervertit oriental - inclusiv Canaanit - ca de exemplu Khidr / Khudr al fratelui Sfântului Ilie din Valea Gherka (sau alt exemplu fiind ulteriorul cavaler creştin Gheorgos / Ghiabr care l-a influenţat pe profetul Mohamed), sinonim vechilor zoroaştri Guebre, acum în Iran; în 2001, “Enciclopedia Iranică” de pildă a exemplificat: “Gobryas este cea mai răspândită formă Greacă a unui vechi nume Persan. Câţiva dintre purtătorii numelui Gobryas au fost figuri istorice, ca de exemplu: guvernatorul Gutium / V Mediei (cel care l-a pus în 550 î.C. pe tron - la putere - pe Kyrus / Cyrus, ca primul împărat al Perşilor), a fost apoi comandantul armatei lui Cyrus cel Mare, notat de Perşi ca Ugbaru iar de Herodot ca generalul Harpagus; în perioada 547-542 î.C. a condus campaniile de dominare a Anatoliei iar în 12 X 539 î.C. a luat Babilonul fără luptă, devenind primul guvernator al Perşilor

în Babilon. Fiind deja bătrân atunci - după cum a relatat şi Xenophon - a murit curând după luarea Babilonului, în 27 X 538 î.C. Fiul său Gobryas a guvernat Babilonul în perioada 535-522 î.C., întinzându-şi administraţia până în Uruk şi Sippar (unde a săpat un canal şi a înfiinţat un port, documentele numindu-le ca ‘ale lui Kăru’ / Gobryas); în 522 î.C., Gobryas împreună cu Darius - fiul guvernatorului din Susa - au conspirat împotriva Magilor Gaumâta care îl sprijineau pe fiul lui Cyrus şi Darius a devenit împăratul Perşilor (Gobryas dinainte era însurat cu Arduş-namuya, sora lui Darius iar Darius era însurat cu fiica lui Gobryas, astfel, Gobryas fiind deopotrivă socrul şi cumnatul lui Darius). Copiii lor - generalul Mardonius, fiul lui Gobryas şi prinţesa Artazostre, fiica lui Darius - apoi s-au căsătorit. Puternica poziţie a lui Gobryas / Gubaru la Curtea Perşilor a fost explicată pe larg de Carianul Herodot în a treia sa carte de ‘Istorii’ (capitolele 70-78): Gobryas a fost mare lăncier / suliţaş şi vânător; sigiliul său apare şi pe ‘Tăbliţele din Persepolis’ în 498 î.C., drept cel mai important în ierarhia imperială după împăratul Darius. Prinţul Gobryas a fost fiul împăratului Darius şi al prinţesei Artystona - fiica împăratului Cyrus - general apoi în armata fratelui său vitreg, împăratul Jerje / Xerxe (mamele lor erau surori iar ei - Gobryas şi Xerxe - aveau acelaşi tată); în 480 î.C., Gobryas a fost trimis în Insula Delos pentru a o proteja de războiul dintre Perşi şi Greci. În 401 î.C. - în timpul domniei lui Artaxerxe / ArtaJerje, strănepotul împăratului Xerxe / Jerje - guvernatorul Gobryas al Babilonului a fost unul dintre comandanţii armatei imperiale (menţionat de Arhivele Murasu din Nippur)”. Este de ştiut şi că unul dintre generalii împăratului Xerxe a fost Gergys, al cărui tată guverna Sogdiana (tărâmul dintre Fluviile Amu Darya şi Sîr Darya); ultimul conducător al Imperiului Persan a fost Darius III, omorât în 330 î.C. de satrapul Bactriei; împăratul Alexandru Makedon a organizat fastuoase funeralii fostului suveran şi l-a pedepsit pe ucigaş.

Imperiul Persan Este de remarcat că eliberarea Evreilor din Babilon în 539 î.C. s-a datorat guvernatorului Ghergan / care în urma înţelegerii cu ei pentru preluarea fără rezistenţă a oraşului apoi a propus împăratului Cyrus al Perşilor trimiterea lor de acolo în Ierusalim iar delegarea în 480 î.C. a prinţului Ghebrua / Gobryas - notat şi ca generalul Gherghi - în Insula Delos a fost un calcul politic Ghergan şi Persan: cel mai potrivit responsabil într-un loc strămoşesc era cineva aparţinându-i (prinţul Gherghi / Gobryas era înrudit - sau acelaşi - cu generalul Kuprlli / Kheriga din Likia, 161


întemeietorul Dinastiei Gherga în Licia, pe coasta Sud Anatoliană, din 485 î.C); tatăl lui Darius a fost Goştap / Hystaspes. Gherganul general Harpagus şi urmaşii săi au extins Imperiul Persan atât de mult, încât a devenit cel mai mare stat al tuturor timpurilor de până atunci. În plus, era altfel decât statele de până atunci: cârmuitorii săi respectau modul de viaţă al supuşilor, arătând înţelegere şi inspirând loialitate (ceea ce pretindeau reciproc) iar legile lor erau drepte. Perşii - literalmente însemnând “Sfinţii înţelepţi”, căci “Pe” = “Sfinţi” iar “rşi” = “înţelepţi” - erau foarte bine organizaţi şi imensele lor teritorii erau împărţite în provincii legate prin drumuri bine realizate. Generalul Ghergan Harpagos a folosit căţărători din munţi pentru escaladarea zidurilor cetăţilor asediate şi a inovat rampa din pământ creată pentru a trece peste acelea - dacă oamenii săi nu reuşeau intrarea în cetăţi direct de la sol. Dr. Adriana Babeţi profesoară la Universitatea de Vest din Timişoara - autoarea lucrării “Amazoanele. O poveste”, premiată în 2014 de Uniunea Scriitorilor din România drept “Cartea anului 2013”, a afirmat: “Artemisia, guvernatoarea Halicarnasului, o concetăţeană a lui Herodot, a fost prima femeie-amiral din istorie; a condus ditamai flota la Salamina, într-o bătălie în care şi-a făcut praf duşmanii”. (Artemisia a fost bunica istoricului Herodot Karka). În 480 î.C., Artemisia a fost aliată cu împăratul Xerxe al Perşilor contra Elenilor (care au pus premiul de 10 mii de drahme cui reuşea s-o ia prizonieră) şi a contribuit cu 5 corăbii în flotă; foarte inteligentă, ea l-a sfătuit pe împărat să nu se angajeze în acea bătălie navală, ci să atace Peloponezul - locul de unde erau inamicii, care ar fi rămas înfometaţi pe mare - însă deoarece căpitanii Perşi voiau lupta pe apă, s-au implicat şi au pierdut, ea însă evidenţiindu-se prin strategeme şi eroism, câştigând aprecierea împăratului Xerxe sub forma că “bărbaţii au devenit femei şi femeile au ajuns bărbaţi” (fiul faimosului medic Carian Hipocrate a scris că ea se purta ca piraţii: atunci când era fugărită pe mare de Eleni le arbora steagul şi astfel scăpa iar când ataca o făcea sub steagul ei).

Capitel şi sfincşi la Palatul lui Darius din Susa Apoi, Anticul Ptolemeu Hephaestion a scris că Artemisia s-a îndrăgostit de tânărul Dardanus din vadul Troian Abydos şi - aflaţi pe un promontoriu - când acela i-a respins pasiunea, l-a orbit pe când dormea iar apoi ea s-a sinucis, aruncându-se de acolo. De fapt, nobila Artemisia Cariană după tată, Cretană după mamă - a valorificat pe mare ceea ce a mai rămas atunci din experienţele piraţilor Cariei; după ea, urmaşii la conducerea Halicarnosului / Bodrumului au dus-o bine sub dominaţia Perşilor. Persia / Parsa era ştiută ca a “tigrului”, atât după Fluviul Tigru ce o străbătea, cât şi după altă felină - simbolul conducătorilor săi - cea mai rapidă: pantera / leopardul (“bars” în Rusă); în timp, purtarea pielii de panteră a ajuns la femei un element al prestigiului (pantera Hyrkană / Ghergană sau Caspică “Panthera tigris virgata” - cea mai mare felină din lume, înrudită cu tigrul Siberian - a dispărut la sfârşitul mileniului II): a fost răspândită exact în arealul Gherganilor Asiatici (începând cu purtarea pielii sale de către puternicul Hercule, primul erou / viteaz din Vechea Lume, cu indicarea de către însemnările Antice ca provenind din areal).

162


nemuritoare, tatăl meu e mâncător de cereale / Dinspre mamă mă trag de pe Ida iar patria tatălui meu a fost roşul / Marpessos şi Râul Aidoneus, sacru faţă de Marea Mamă’. 2) Se mai găsesc şi acum în Troiana Ida ruinele Marpessos, cu aproape 60 de locuitori. Tot pământul din jur e roşu şi atâta de uscat, încât şi Râul Aidoneus se pierde sub pământ, reapare, pătimeşte apoi la fel, pentru ca în cele din urmă să dispară complet sub pământ. Mi se pare că acest lucru se petrece deoarece Masivul Ida are pe aici un pământ sfărâmicios şi poros. Marpessos se află la o depărtare de 240 de stadii (46 km) de Alexandria Troadei / Troiei. 3) Cei din Alexandria povestesc că Herofila ajunsese preoteasă a distrugătorului de şoareci - dăunători cerealelor Apollo Smintheus şi că în legătură cu visul avut de Hecuba (care înainte de a-l naşte pe Paris a visat un lemn ce incendiase Troia, vis pe care prezicătorii l-au tălmăcit spunându-i că fiul ce-l va naşte va atrage ruina cetăţii sale) a prezis evenimentele ştiute. Această Sibilă şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă la Samos dar a fost şi la Claros din Ţinutul Colofonului, ba chiar şi la Delos şi Delfi. Atunci când ajungea la Delfi, se aşeza pe o stâncă şi cânta. Sfârşitul a surprins-o în Troia iar mormântul ei se află în dumbrava lui Smintheus; pe placa de pe mormânt e gravată următoarea inscripţie în vers elegiac (funerar melancolic): ‘Sunt Sibila, prezicătoarea cea nedezminţită a lui Phoebos / ce stau ascunsă sub acest mormânt de piatră / fecioara ce înainte glăsuiam iar acum rămas-am fără glas / eu, ce din pricina unei sorţi dure am găsit această temniţă; / însă sunt îngropată în preajma nimfelor şi a acestui Hermes / şi mă bucur în lumea subpământeană de aceeaşi demnitate de altădată’. Lângă mormânt este Hermes din marmură, în formă pătrată şi o apă ce coboară într-o fântână. Se află de asemenea statui ale nimfelor. 4) Eritreenii care revendică cu zel mai mare decât toţi pe Herofila, arată un munte - cu numele de Korycos - şi pe munte o peşteră unde spun că s-ar fi născut Herofila, fiica păstorului localnic Theodor şi a unei nimfe; nimfa avea porecla de Idaia, nu din vreun alt motiv decât fiindcă locurile împădurite se numeau pe atunci ‘idai’ (vâlcea împădurită în munte). Iar poemul epic privitor la Marpesa şi la Râul Aidone Eritreenii nu-l recunosc ca literatură mantică (legată de ghicitorie). Despre o altă femeie, care a făcut preziceri în acelaşi fel, originară din Kyme / Cume, purtând numele de Demo, a scris Hyperochos din Cume dar localnicii nu pot prezenta nici o prezicere a acestei femei; ei însă arată acolo o hydrie (vas de apă cu mânere pentru transport), nu prea mare, făcută din piatră, în Templul lui Apollo şi susţin că înăuntrul hydriei s-ar afla oasele Sibilei. 5) Mai apoi, după Demo, a trăit la Evreii de dincolo de Palestina o prezicătoare cu numele de Sabbe. Se zice că tatăl acestei Sabbe era Berosos iar mama ei Erymanthe. Sunt unii care spun că Sabbe era originară din Babilon iar alţii că era o profetă din Egipt. Phaennis, fiica unui rege al Chaonilor (populaţie din Corcyra) şi Pleiadele de la Dodona au dat şi ele preziceri divine dar oamenii nu le-au denumit Sibile. Ca să se informeze cineva despre perioada când a trăit Phaennis: el s-a născut pe vremea când a ajuns la putere Antiochos, îndată după ce a fost prins Demetrios (adică în 139 î.C., când Demetrios - monarhul Siriei - a fost capturat de Parţi). Se spune că Pleiadele erau mai vechi şi decât Phemonoe (prima preoteasă a lui Apollo în Delfi) şi că ele au fost cele dintâi femei care au cântat aceste versuri: ‘Zeus a existat, Zeus

Pantera Hyrkană După bătălia navală contra Perşilor câştigată la Salamina, iniţiativa Atenei a fost să înfiinţeze Liga Deliană, numită aşa după Insula Delos / fosta bază a piraţilor Cariani (alianţă militară de pregătire în cazul unei alte înfruntări armate a Perşilor): între 478 î.C. şi 404 î.C., Delos a devenit capitala Ligii Deliene, precursoarea Greciei (cu intenţia “purificării” Insulei Delos, din 543 î.C. atenienii au început exhumările majoritarilor Cariani de acolo / inclusiv a foştilor lideri Gherga, obiceiul celor care erau în doliu fiind că-şi tăiau părul şi-l puneau peste mormintele dispăruţilor - în tradiţie tipic Troiană - iar în 422 î.C. şi localnicii au ajuns să fie mutaţi de către atenieni prin deportare pe continent / în Caria; e de ştiut că încă din Epoca Pietrei multe culturi au asociat părul cu forţa, de pildă în Japonia Medievală samurailor când erau învinşi sau la finalul carierei li se tăiau ceremonial pletele iar “pieile roşii” din America până la începutul Epocii Moderne au practicat scalparea inamicilor). În secolul V î.C., istoricul Grec Tucidide a scris că atunci când au fost deshumate mormintele Delosului, majoritatea după modul cum erau îngropaţi morţii şi după armele pe care le aveau s-au dovedit Cariane, adică din Ţinutul Gherghiţilor. La începutul secolului I, geograful Strabon a notat că se ştia despre vremurile când Insula Delos a fost târgul cel mai mare din Marea Egee, acolo fiind tranzacţionaţi şi 10 mii de sclavi pe zi (operaţiunile cu sclavi formau în realitate comerţul cu mâna de lucru a acelor timpuri). Pe lângă faptul că gemenii Gherghiţi Artemis şi Apollo au crescut în Insula Delos, la începutul mileniului I locuitorii încă o respectau pe profeta Gherghiţia, cea care i-a slujit; istoricul Carian Pausania din secolul II în capitolul 12 din a zecea sa carte a scris: “1) Am descoperit că Sibila era una dintre femeile din vremuri străvechi şi Grecii spun că era fiica lui Zeus şi a Lamiei, fata lui Poseidon, cea dintâi care a redat prezicerile cântând, numele de Sibila fiindu-i dat de către Libieni. Herofila era mai tânără decât aceasta, însă se pare că şi aceasta a trăit înaintea Războiului de la Troia şi că a prezis în oracolele sale că Elena va creşte la Sparta spre nenorocirea Asiei şi a Europei şi că Ilionul va fi cucerit din pricina ei, de către Ahei. Delienii îşi amintesc şi de imnul acestei femei pentru Apollo: în poem se autonumeşte nu numai Herofila, ci şi Artemis, măritată cu Apollo, afirmând totodată când că e sora lui, când că e fiica lui. Acele declaraţii din poezia ei erau frenetice, sub posesie divină. Altundeva în oracolele sale, declara că mama ei era o nemuritoare nimfă a Idei iar tatăl său era om. Acestea sunt versurile: ‘Prin naştere sunt jumătate divină, jumătate muritoare / Mama mea e 163


există şi va exista. O, mare Zeus / Pământul dă roade, de aceea slăviţi-o pe Gea-Mamă’.” Se ştie - aşa după cum a scris şi Lactanţiu 240-320 că Marpessus / acum Dam Dere era suburbia Gherghis I de pe malul Râului Aidoneus (care a condus la denumirea Infernalului Hades). În 2014, cercetătorul Român Mihail Popescu a scris: “Numele orașului în care Sibila își desfășura activitatea profetică se pare că era Gergis / Gergithe, fiind situat chiar în pădurile Idei; puțin mai la nord de acest oraș se afla situat, într-un ținut sălbatic, orășelul Marpessos, care își împărtășea cu Gergis onoarea de a fi adăpostit-o”. Lexiconul bizantin “Suda” din secolul X a consemnat că “fiica lui Apollo şi Lamia - corespunzător unor opinii - a fost Gherghiţia, cea care a inventat lira triunghiulară”. Hiperboreii - conduşi de Gherga - au donat Tăbliţele lor de Aramă cu destinaţie specială Insulei Delos; ei ştiau că Pământul e sferic (la Grecii vechi de exemplu Hiperboreul Atlas era reprezentat ţinându-l pe umeri). În imaginea următoare - de la “Muzeul Naval Antic” din Halicarnas / Caria - se poate vedea una dintre vechile corăbii:

“Erga-deis” era aspirația “Gergi-thes”, a Ergadeilor / Argadeilor = Gherghiteilor / Gherghiților. Savantul Britanic Evelyn Abbott 1843-1901 a scris: “Gherghiții – care au trăit în Troia – au format de asemenea populația Miletului, fiind singurii reprezentanți ai acelei cândva faimoase națiuni; fosta lor măreție a fost atestată de poemele Homerice și Gherghiții au apărut în diverse locații ale Regatului Troiei (acelui trib îi aparținea orașul istoric - capitala Troiei – de la actualul Hissarlîk)”. Faptul că Gherghiții erau “singurii reprezentanți ai acelei cândva faimoase națiuni” - corespunzător și studiului cercetătorului respectiv - impune concluzia firească a echivalării lor (de-a lungul timpurilor și locațiilor în care au fost atestați); Gherghiții Troiei / “Gergithes” și Gherghiții Cariei / “Gergithes” nu erau decât aceiași Gherghiți / “Gergithes” din V Anatoliei, la fel cu Gherghiții de la Istru / Dunărea inferioară (din actuala Românie): cei mai mulți Gherghiți din lume nu se mai găsesc acum decât mai sus de Gherdap – adică de Porțile de Fier - la N de Dunăre, în Banat. În lume, în partea opusă / Sudică, principalii urmași – beneficiari / moștenitori – ai piraților Gherga din Ciclade și din Caria Epocii Fierului au fost Fenicienii / Cartaginezii. Acum, Insula Delos face parte din patrimoniul mondial UNESCO (fostul responsabil NASA Maurice Chatelain a plasat mult veneratul loc al naşterii lui Apollo / Phoebos în centrul energetic mistic - de tipul vârtejului cosmic - al unui şablon întâlnit Medieval la Cavalerii Ioaniţi). În 1513, marinarul “Hagi” Piri născut în portul Gelibolu / Gallipoli 40,25 lat. N, 26,40 long. E de la Dardanele, a devenit amiral al Imperiului Otoman, adică “Reis”, după ce a prezentat sultanului cea mai bună hartă a lumii de până atunci, înfăţişând Groenlanda prin 3 Insule, fapt descoperit sub gheaţă abia în secolul XX, afirmând că pentru realizarea ei pe piele de gazelă a copiat (pe atunci flota otomană nu era semnificativă) detalii şi despre emisfera Sudică a globului din 6 hărţi contemporane lui, 8 hărţi de pe timpul lui Alexandru “cel Mare” - în vremea căruia de exemplu monedele Cartaginei prezentau America - şi 6 hărţi despre care n-a menţionat sursele. Puterea de călătorie a “oamenilor mării” era extraordinară: în mumiile Egiptene au fost găsite cocaină şi tutun, ce nu existau atunci decât în America (loc unde au început a fi ridicate zigurate / piramide, de exemplu realizările Mayaşilor fiind cele mai numeroase, mai multe decât în restul planetei la un loc; trebuie remarcat că la 18 ani după Piri, Francezul Oronce Fine a realizat harta completă a Antarcticii, ceea ce de asemenea e interesant, continentul alb fiind explorat şi în prezent). Traversarea Oceanului Atlantic între Africa şi America a fost o realitate documentată cel puţin din mileniul IV î.C. încoace. În America au fost găsite urme din vremea piraţilor Gherga - între secolele XII î.C. şi VII î.C. - reflectând vastele mişcări ale timpului, cum a fost de exemplu în Bazinul Rio Grande despre expediţia finanţată la sfârşitul secolului X î.C. de Şişac / Şişonq, liderul piraţilor Şardana din N Africii, prietenul prinţesei Gheşurite / Ghergane Maaca (Berber care a devenit faraon, primul conducător al Egiptului menţionat de Biblie - în “a treia carte a regilor” 14:25 - el jefuind şi Ierusalimul, de acolo ducând în Egipt chivotul cu cele 10 porunci cărat de vechii Evrei). Cercetătorii au observat trăsături negroide la unele sculpturi din America pre-columbiană iar savanţi ca Leo Wiener 18621939 de la Universitatea Harvard, Ivan van Sertima 19352009, ş.a. au identificat graiul Olmec din America Centrală stins în mileniul I î.C. - ca asemănător celui străvechi dintre Niger şi Congo. În vechime se ştia că traversarea Oceanului

Corabie Cariană Dr. Zoe Petre în 2005 a scris explicit despre “corăbierii sacri Gergithes” din Caria ajunși în Dobrogea la Histria ca fiind din era arhaică Greacă: Gherghiții erau conducătorii coloniștilor atât deoarece îi transportau de pe coasta Anatoliană a Mării Egee pe coasta Dobrogeană a Mării Negre, cât și deoarece îi îndrumau pe aceiași întru cele sfinte (Carianii Gherghiți erau deopotrivă și “corăbieri” și “sacri” fiindcă proveneau atât din pirații Cariani Gherga, cât și din preoții Gherga / de la cel mai mare Sancturar Carian, al țării lor, Regatul Cariei); înaintea coloniei Cariane Histria – fondată în secolul VII î.C. - avanpostul V Anatolian la Istru a fost Fortul “Arga-me” (e de știut despre unul dintre cele mai importante neamuri / triburi arhaice din V Anatoliei – inclusiv din Milet / portul cel mai mare al Cariei – că a fost cel format din “Erga-dei” / notat “Arga-dei” de către istoricul Herodot Karka iar în Jurilovca / Dobrogea, Fortul “Arga-me” / “Orgame”, al “moșului Arga”, a fost al “sfinților Arga” = “Arga-dei”: în mileniul I î.C., nobilii Gherga din Caria – conducătorii Regatului Cariei dar și conducători religioși în Regatul Cariei – erau din tribul / neamul Regatului Cariei al “sfinților Arga” = “Arga-dei”). Între “Argadeis” / “Erga-deis” și “Gergithes” / “Gergi-thes” se poate remarca echivalența, în funcție de Dialectele Grecești ale coastei V Anatoliene / Egeene (aflate în curs de formare atunci, în Epoca Fierului): 164


Atlantic de la Insula Gorgonelor / Gherganelor spre apus dura circa o lună, după cum scria istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” 23-79 / corăbiile acelor timpuri, unele având şi câte 6 oameni la o vâslă, rămânând la fel de mari până în timpul lui Cristofor Columb 1451-1506 inclusiv (înaintea căruia cu jumătate de mileniu Vikingii Gargari au ajuns în Canada; spre exemplu, faraonul căruia îi este atribuită cea mai mare piramidă din lume avea o corabie lungă de 43 de metri, descoperită în 1952 iar la mijlocul mileniului I î.C. expediţia navigatorului Annon / Hanno din Cartagina a dus la colonizarea coastei Atlantice a Africii, distanţa până în America de acolo, între Capul Verde şi Caraibe, fiind cea mai scurtă, în plus având favorizanţi curenţi de apă şi de aer); de altfel, la V de Caraibe - în Mesoamerica / America Centrală locuitorilor care şi-au început calendarul în 13 VIII 3114 î.C. cel care i-a învăţat să-şi ridice temple le-a promis că se va întoarce de pe mare: ca şi în alte părţi ale Americii, până şi în Bazinul Amazonului s-au găsit urme / artefacte ale vechilor vizitatori din răsărit (de pildă, numai în secolul XX sute de bărci echipate doar cu vâsle au traversat Atlanticul, performanţele fiind realizate şi solitar / doar cu câte o persoană). Este de observat că în America Centrală pornirea calendarului utilizat de localnicii Maya a fost la 9 ani după căderea - cu efecte planetare - a asteroidului numit Trişira de astronomul Garga din N Indiei (principala parte a aceluia considerat “Cometa Garga” - a căzut în Oceanul Indian) iar conchistadorii atunci când au ajuns în Evul Mediu acolo au aflat că urmaşii Maya se autonumeau Kiche / Quiche. Diodor din Sicilia 5:20 în secolul I î.C. a consemnat (posibil despre Canare sau Capul Verde - numite de Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 1:6 ca Insulele Gorgade - ori Caraibe): “Când Fenicienii au cercetat ţinuturile de coastă de dincolo de Gibraltar - plutind de-a lungul Libiei / Africii apusene - au fost zvârliţi în ocean, la o mare depărtare de coastă, de o năpraznică furtună; după ce, vreme de mai multe zile, fuseseră jucăria valurilor, ei au fost împinşi pe o Insulă şi, după ce văzură bogăţia pământului de acolo, Fenicienii au făcut cunoscută descoperirea lor. Când însă Tirenienii - în răstimpul în care stăpâneau mările - au voit să trimită o colonie într-acolo, Cartaginezii i-au împiedicat pentru ca nu cumva mulţi cetăţeni ai Cartaginei să plece în acea Insulă minunată şi, pe de altă parte, deoarece voiau să-şi păstreze un refugiu, dacă loviturile soartei s-ar fi abătut asupra lor pe neaşteptate iar Cartagina ar fi fost într-o grea primejdie. Şi, cum ei erau stăpânii mărilor, le era uşor să se mute împreună cu nevestele şi copiii pe Insula ce ar fi rămas neştiută de cei care i-ar fi învins”. Dr. Nikolay Jirov în cartea “Atlantida” din 1964 a scris: “Să subliniem că mitologia greacă cunoaștea – în general – Insule situate în apusul îndepărtat, în ocean. Acolo se aflau ‘Insulele Blajinilor’, unde domnea primăvara veșnică și bătea mereu zefirul răcoros. Într-acolo porneau favoriții lui Zeus, care nu cunoscuseră moartea. Mai târziu, acele Insule au fost identificate cu ‘Insulele Fericiților’, sub care se înțelegeau – de obicei – Insulele Canare de astăzi. Undeva, în Extremul Apus, se aflau ‘Insulele Hesperide’, având o minunată grădină cu mere. Unii cercetători socotesc că merele de aur ale Hesperidelor erau fructe citrice. Departe de Hesperide se găseau ‘Insulele Gorgade’, patria strămoșească a amazoanelor. Uneori se presupune că Gorgadele erau Insulele Capului Verde. În general, informațiile au fost transmise – în diferite variante – de numeroși scriitori din antichitate, ca Pseudo-Aristotel în ‘De mirabilis auscultationibus’, Plutarh în ‘Sertorius’, ș.a.” (Este

de corelat despre Atlanți că Blajini / Fericiți au fost documentați și în spațiul stră-Român). În secolul I, Mandeenii / Ioaniţii din zona Gherge-seilor / Ghirga-siţilor de pe Valea Iordanului, conduşi de Samariteanul Mag Simon menţionat în “Faptele Apostolilor” 8:9 - legaţi de Esenieni, fiind inspiratorii maniheismului - afirmau că Iisus a pervertit învăţăturile lui Ioan “Botezătorul” luate din Cultul Gherganului Osiris, ei crezând că sufletele morţilor ajungeau într-un ţinut dincolo de mare, marcat de steaua “Merica” / numită identic ca în vechiul Egipt (în 1507, călugărul German Martin, care n-a călătorit vreodată undeva, când a auzit de America i-a corelat numele cu al călătorului Italian Vespucci, însă şi-a dat seama de greşeală, retrăgându-şi public afirmaţia în 1513: succesiv - cu însuşiri geografice şi aceeaşi rimă - au fost Muntele Meru, centrul lumii Su-mer, steaua Merica, etc.); în Merica / America, numele Mexicului a provenit de la locuitorii din Valea Lunii, leagănul civilizaţiei lor precolumbiene, unde îşi aveau vechile zigurate iar în prezent îşi au capitala.

Gherga în Peninsula Iberică

Denumirea de la Caucazienii Iberi din actualul stat European Georgia s-a transmis în Europa spre apus, regăsindu-se în numele Râului Hebros (acum Mariţa, cel mai lung din Balcani), în Peninsula Italică Râului Tibru (pe malul căruia în secolul VIII î.C. s-a întemeiat capitala Roma) şi în numele Ebru - limita Sudică a Ţării Bascilor - cel mai mare râu din Spania, de la care a fost numită în secolul VI î.C. Peninsula Iberică: acela - lung de 928 km - se varsă în Catalania printr-o deltă în Marea Mediterană (de altfel, Barcelona / capitala Catalană a fost întemeiată cu numele Barkeno de generalul Cartaginez Hamilcar Barca 275-228 165


î.C. iar în N Catalaniei un oraş important acum e Berga 42,06 lat. N, 1,50 long. E, care Antic a fost locuit de Iberii Bergistani, aliaţi cu generalul Hanibal Barca din Cartagina fiul generalului Hamilcar Barca - contra Romanilor); e de știut că populațiile majoritare pe atunci din Catalania erau IndiGeții și IlerGeții (denumirile semnificative ale acelor Geți conectându-i cu Inzii și Ilirii).

Gadeira şi înălţă 2 coloane, pe malurile celor 2 continente. Apoi - după ce ajunse pe mare în Iberia - a dat peste cei 3 fii ai lui Chrysaor, care conduceau 3 oşti, aşezate la oarecare depărtare între ele. Stârnindu-l pe fiecare dintre comandanţi la o luptă în 2, Heracles îi ucise şi luă cu sine vestitele turme de vaci. Apoi, străbătu ţara şi primi onoruri din partea unuia dintre regii băştinaşilor - un bărbat foarte cucernic şi drept căruia i-a lăsat în dar o parte din vaci. Iar regele, primindu-le, pe toate le-a închinat lui Heracles şi, în fiecare an, îi jertfea lui pe cel mai frumos taur, din câţi se năşteau. Vacile sacre au dăinuit în Iberia până în zilele noastre”. Aşadar, Gigantul GheryOn / Gherion a fost nepotul Gorgonei Meduza: Constelaţia Orion îi era asociată iar numele Uriaşului său tată - Khrysaor / “Khry-saor” - a fost des folosit pentru Constelaţia Orion / “Ori-On” (el era frate cu Orion - fiul Gorgonei mijlocii - şi a fost însurat cu nimfa Kallirhoe, fiica Zeului Okeanos); roşcovanul Eurythion - fiul Hesperidei Erytheia / deci nepot al lui Atlas dar şi al geamănului său Gadeir = Prometeu - avea grijă de vitele sale Gherganului Gheri-On (ei ajungând cei mai apuseni pe continentul European, în Peninsula Iberică).

Steagul Catalan

În S Iberic, la sfârşitul mileniului II î.C. erau activi mai ales cei din valea inferioară a Râului Guadalquivir, ştiuţi ca Tartesi (în vechea logică lingvistică V Mediterană - unde “G” a fost înlocuit cu “T” - ei fiind Garghesi); capitala lor Tartessos / Carpia a fost la gura Guadalquivir (oraş scufundat între timp). Mari comercianţi, ei străbăteau drumul către “Insulele Cositorului” - Arhipelagul Britanic - având ca destinaţie principală Peninsula Cornwall din Anglia / Albion şi au intrat în cooperare cu Fenicienii, utilizând îndeosebi portul Gadir (Ghedeira pentru cei din Ionia, acum Cadiz): locul unde a murit Gheugher / Teucer, care a colonizat Insula Cipru cu Gherghiţi / Gherghini. Anatolianul Strabon a afirmat că legile lor erau scrise în versuri pe străvechi Tăbliţe din Bronz iar monarhia lor exista din mileniul VI î.C. (ceea ce i-a făcut pe unii să presupună legăturile acelora cu Atlanţii); Anatolianul Pausania 6:19 a consemnat că în Olimpia, locul unde s-au consacrat Jocurile Olimpice, statuia lui Zeus - una din cele 7 minuni ale lumii - a fost realizată cu bronz din Carpia (pentru mult timp, Garghesii / Tartessii au fost principalii furnizori de bronz şi argint în Bazinul Mediteran). Poetul Stesichorus 640-555 î.C. din Sicilia (considerat de filozoful Proclus Lycaeus 412-485 ca urmaşul Gherghinului Hesiod), a fost cel dintâi care a scris că acolo a domnit Uriaşul Gherion - înfrânt de noul Hercule - al cărui nepot Norax, după cum au scris Carianul Pausania 10:17, autorul Roman Gaius Solinus în capitolul 4 din “Minunile lumii”, ş.a., a colonizat Cerdena: Insula Sardinia (cetatea sa Nora – care a generat primul oraș al Insulei Sardinia / Cerdena, azi

Steagul Aragon

Steagul Spaniol Diodor din Sicilia 4:18 a scris că primul copil al Gorgonei Meduza cu Poseidon - zeu “nepot” de zei, zis Neptun de Romani - a fost Chrysaor (“numit aşa datorită bogăţiilor sale”, “Chry-saor” însemnând “Aurita sabie”), stabilit în Iberia; acela a fost tatăl lui Gheru / Geryon căruia Hercule “cel Nou” i-a luat vacile roşii: “Heracles străbătu Libia, ajungând până la Ocean, acolo unde apele sale scaldă 166


vor acasă să se apere de cei din Media conduşi de generalul Ghergan Harpagus, le-a dat o avere ca să-şi ridice un zid protector. În secolul VI î.C., poetul Vest Anatolian Anacreon (din Teos / Ionia) a slăvit bogăţia şi complexitatea politicii Regatului Iber Tartes / Garghes; curând după aceea însă, capitala sa a fost afectată de aluviuni şi statul a dispărut relativ brusc din istorie, chiar dacă mai târziu Romanii - a căror prima colonie în afara Peninsulei Italice a fost în 206 î.C. Carteia, la baza stâncii Gibraltarului - au denumit gura Guadalquivir ca Tartessius. Conform geografului Strabon III 2:12, urmașii Tartesi în S Iberic au fost numiți Turzi / Turdetani (iar în V Iberic - unde acum e PortuGalia - ca Turdali, separarea între ei fiind prin Bazinul Guadiana); Strabon - din Peninsula Anatolică - în “Geografia” III 1:6 a scris că Turdeanii erau cei mai învățați din Peninsula Iberică, afirmând că aveau (pe atunci) “scrieri și legi redactate în versuri, vechi de peste 6 milenii” / ceea ce le plasează originea în mileniul VII î.C., din timpul când a fost primul Potop: e semnificativă Cultura Turdaș-Grocka (știută Cultura Vincea) post-diluviană, din spațiul Român / Turdaș fiind în județul Hunedoara, stațiune neolitică descrisă de Budai Deleanu ca “vatră preistorică pe Mureș”. Denumirea sturzilor / păsări cântătoare - între care mierlele, cele singuratice, obișnuitele codrilor, ce s-au obișnuit cu grădinile în Epoca Modernă - își au onomastica de la acei Turzi (după cum a scris Romanul Titus Plautus 254-184 î.C. în “Captivii” 1:2, căci zona lor era proverbial de faimoasă prin mulțimea păsăretului). În “Dacia preistorică”, savantul Român Nicolae Densuşianu a arătat: “În regatul lui Atlas, care domnise peste Hiperboreii din N Traciei, au existat - după cum a consemnat Platon în Dialogul Critias - cele mai vechi legi de origine divină, scrise pe o columnă. O mare parte din autorii vechimii atribuiau redactarea acelor legi lui Hermes (Armis al Daciei), căsătorit cu Maia, fiica lui Atlas. Hermes, după tradiţiunile Antichităţii, a fost secretarul zeilor din Olimpul cel vechi şi era considerat ca întemeietorul tuturor instituţiunilor sociale, politice şi religioase, ca dascălul şi maestrul tuturor ştiinţelor şi al artelor. Îndeosebi se spunea despre Hermes că dânsul a scris din ordinul divinităţii supreme legile, ce au fost destinate să conducă guvernul tuturor fiinţelor vii. Cărţile lui Hermes conţineau o serie vastă de precepte morale, religioase, politice şi civile; se mai ocupau cu astronomia, cosmografia, geografia, medicina şi cu toate invenţiunile ştiinţelor. În timpurile acelea, dominaţiunea rasei Pelasge se extinsese departe şi legile din regatul lui Atlas - sau legile lui Hermes - emanate în numele divinităţii, deveniseră universale pentru toate ţinuturile locuite de Pelasgi. Acea codificaţiune după care se conducea guvernarea Lumii Vechi - purta la Hesiod numele de ‘lege arhaică’, la Eschil de ‘lege divină’, etc. În Peninsula Iberică, aflăm de asemenea urmele acelei legislaţiuni arhaice: Turditanii / Turdulii - care emigraseră în timpuri depărtate din regiunile de apus ale Transilvaniei aveau o colecţiune de legi în versuri, vechi (după cum spuneau dânşii) de 6 mii de ani; acea dată, care se întemeia fără îndoială - pe o veche cronologie a preoţilor Iberici, corespunde timpului în care trăiseră Atlas şi Hermes”.

Pula - i-a fost pe promontoriul “Capo di Pula” 39,01 lat. N, 9 long. E); apoi, zona din Sudul Peninsulei Iberice a fost condusă de regele Gargoris - care a sprijinit apicultura şi comerţul - urmat la domnie de bastardul Habidis, care a dezvoltat agricultura.

Gargoris în Cadiz Carianul Herodot a indicat în “Istorii” 1:163 că pentru uriaşa sa bogăţie, la sfârşitul secolului VII î.C., era renumit acolo regele Argantonios - din dinastia cu acelaşi nume - de la care a rămas denumirea de “argint” (teritoriul Garghesilor / Tartesilor - ca de altfel, întreaga Iberie - era bogat în argint, cuvânt preluat de vechii Galezi ca “argant”, în Latină ca “argentum”, etc.): el a domnit 8 decenii şi a invitat coloniştii din Phokaia 38,40 lat. N, 26,45 long. E (Ioniani de la gura Râului Gediz din Golful V Anatolian Cume) să se stabilească în Iberia iar când aceia l-au refuzat, afirmând că

Observatorul Ghergal 167


In Iberia, aşezarea Ghergal în S Spaniei 37,07 lat. N, 2,32 long. E, satul Gorga 38,43 lat. N, 0,21 long. E şi Guerga pe Râul Gherga 42,26 lat. N, 6,01 long. V - printre altele sunt evidente urme Gherga. Ghergal / Gergal - aflat la altitudinea de 758 metri (unde, datorită timpului senin, este instalat cel mai puternic telescop din Europa) - a avut în vecinătatea sa un mare atelier de prelucrare a cuprului, activ de la sfârşitul mileniului IV î.C., cultura zonei ajungând să domine Peninsula Iberică. Apoi Ghergal a fost marcat de Cultura Argar, ce se întindea între Alicante 38,20 lat. N, 0,28 long. V şi Almeira 36,50 lat. N, 2,27 long. V în mileniul II î.C. (în special între secolele XIX î.C. şi XIV î.C.), ceea ce a corespuns Epocii Bronzului; aşezarea Gorga se află lângă Alicante, existentă cel puţin din timpul când Maurii dominau zona (când a fost atestată documentar). Mastia - actuala Cartagena din provincia Murcia - a fost înfiinţată în 1184 î.C. de Gherghiţii deportaţi după Războiul Troian (conform Anatolianului Strabon, erau din acelaşi stoc cu cei care au înfiinţat capitala Ciprului) fiind numită Cartagina Nouă de familia generalului Barca din Cartagina / care a întărit-o iar Catalanul Eliseu Climent într-un studiu socio-lingvistic din 1977 a indicat vechea prezenţă Gherga în apropiere, la N de Alicante: în secolul XIX, din aşezarea La Gerga 39,47 lat. N, 1,02 long. V (cu picturi rupestre din mileniile V-III î.C. în zona La Sarga, din 1998 în patrimoniul UNESCO) populaţia s-a mutat în oraşul Jijona 38,32 lat. N, 0,30 long. V.

Romanilor din Spania, care zicea că numele familiei sale provenea din Trakia / Tracia - când a atacat Dakia / Dacia a afirmat că se întoarce în ţinutul strămoşilor săi iar regii ViziGoţilor în Peninsula Iberică se intitulau dublu, ca “ai Goţilor şi Geţilor”. Prezenţa în NV Spaniol a numelui torentului Gherga / Gerga, afluent al Râului Esla, lângă oraşul Astorga 42,27 lat. N, 6,03 long. V, este legată de grupul nobililor Milesiani ajunşi din Egipt acolo sub conducerea lui Gaythelos / Mil Espane, supranumit Goidel Glas (fiul învăţatului Nel venit din Babilon, care a fost însurat în secolul XVIII î.C. cu Scota, fiica faraonului Nefer-hotep I, după cum a scris în secolul XI Lebor Gabala), Cariani aflaţi în exil acolo, stabiliţi în Groyne / Brigantium, azi Coruna 43,22 lat. N, 8,22 long. E, fosta capitală a Galiciei / până în 1982, loc unde Noul Hercule s-a luptat cu Uriaşul Gherion din Gadeira / Cadiz pentru a-i lua boii şi împăratul Roman Marcu Traian 53-117 a ridicat acolo un far - numit Turnul lui Hercule - în funcţie şi azi: cel mai vechi far funcţional din lume (are înălţimea de 104 metri). Profesorul universitar Victoriano Lopez a studiat în 1999 istoriografia conducătorilor timpurii Iberici: “Regele Gargoris şi Grecul Gherion au fost citaţi atât de vechii Greci şi de Anticii Evrei, cât şi de tradiţiile Spaniole legate de lumea Greacă. Gargarii au apărut în Canaan, menţionaţi des în Biblie; etimologia este posibil Greacă regală. Istoricul Roman Trog Pompei a scris despre binefăcătorul Gargoris primul care a descoperit metoda de colectare a mierii - ca urmat de Habis, regele care a dat legi civilizatoare: o asemănare pentru cuplul Gargoris-Habis a avut apoi fondarea Romei, inclusiv acolo cu cuplul gemenilor”. Dr. Valery Bebyk, rectorul Universităţii Ucraina, în lucrarea “Teukry, oamenii mării” a indicat că legendele Spaniole, confirmate de arheologi, au punctat că şi Pontevedra 42,26 lat. N, 8,38 long. V din Galicia a fost o bază Teucriană (de exemplu, în apropierea portului aceluia sunt picturi rupestre ce-i denotă vechimea, artefactele găsite corespund Teucrilor iar oraşul are şi azi cartierul Teucro). Urmaşii, conform “Cărţii invaziilor” scrisă în secolul XI, au colonizat întâi Irlanda şi apoi Scoţia; Dr. Daniel Bradley, de la Colegiul Trinităţii din Dublin 53,20 lat. N, 6,15 long. V, a confirmat genetic aceasta: Irlandezii şi Scoţienii în majoritatea lor se trag din Galicia / prin valuri masive de migrări (în Scoţia - numită Albania / Albannaich de către autohtonii săi Picţi / adică “pictaţi” de tatuaje - Scoţii s-au consolidat ulterior şi cu Sciţii ajunşi acolo, aşa fixându-se numele de Scoţia, din Sciţia). Steagul Scoțian reproduce – pe fond albastru - crucea în “X” pe care a fost martirizat Sf. Andrei, patronul creștin al Scoției; declarația de independență față de Anglia din 1320 – emisă din Arbroath 56,33 lat. N, 2,34 long. V / Scoția - a susținut în scris tradiția că Scoțienii au deprins creștinismul de la însuși apostolul Andrei (care a propovăduit în Sciția Mică / Dobrogea). În Compostella 42,52 lat. N, 8,32 long. V / capitala Galiciei, sunt moaştele patronului Spaniei: apostolul Iacob “cel Bătrân”, fratele apostolului Ioan care a fost îngropat în Efes (ambii au fost martorii “Schimbării la Faţă” a lui Iisus pe Muntele Tabor / Tavor). Arhivele Medievale timpurii (646-1126) ale catedralei din Astorga - în Castilia, la răsărit de Galicia - păstrează datele luptei neamului local Gherga cu cele hispanice apărute în zonă. (Interesantă este observaţia cercetătorului Gabriel Gheorghe, că pătura conducătoare Iberică pentru a-şi demonstra nobleţea trebuia să dovedească ori măcar să-şi afirme descendenţa nu din Goţi, ci din Geţi; aristocraţii Iberi de altfel au introdus în lume sintagma “sângelui albastru” pentru a se deosebi de

Turnul lui Hercule Trebuie ştiut că în S Pirineilor la sfârşitul Antic exista populaţia Dagenses, având puternice obiceiuri Hiperboree, identice cu Dagae din N Dunării inferioare şi respectiv Daghe-stan din Caucaz; de altfel, împăratul Marc Traian - născut în colonia Italica 37,26 lat. N, 6,02 long. V a 168


indigenii negricioşi, deoarece venele pe pielea deschisă la culoare apar albastre). Istoricul Român Alexandru Busuioceanu 1896-1961 a afirmat că “hispanicii sunt descendenţi din Geţi” şi că “Spania a fost fondată - la întemeierea sa finală, din secolul V - de poporul de la Dunăre” (Regatul ViziGot din Iberia a existat până în secolul VIII, condus de cei din Dinastia Baltă - înrudiţi cu Dinastia OstroGotă Amală - nobilii Gherghi fiind în ambele ramuri Gote deoarece erau mai vechi, Antic aparţinând Dinastiei Gurag, cea regală care a fost sursa); şi somitatea în heraldică Vicente de Cadenas y Vicent 1915-2005 a evidenţiat semnele de arme ale nobililor Gherga în mai multe manuscrise aflate în Biblioteca Naţională din Madrid 40,23 lat. N, 3,43 long. V / capitala Spaniei, Arhivele Naţionale Istorice şi Cancelaria Regală din Valladolid 41,38 lat. N, 4,43 long. V / capitala Castiliei. Castiliana secolului XIII avea în vocabular mătăsurile Gherga ca produse Franceze mai ales din regiunea Gher, faimoasă şi pentru vinul său Gascon (afirma Alfau Solalinde în 1939, prin tratatul său despre numele vechi ale textilelor - de unde apoi hispanicii Americani şi-au botezat ţesăturile lor de lână ca “jerga”). Este de remarcat că la începutul secolului XIII, în 1201, regele Castiliei şi Aragonului a iniţiat Ordinul militaro-religios al Sfântului Gheorghe - oficial recunoscut de papă abia în 1363 - după care organizaţia însă a avut o existenţă scurtă (în Aragon - la poalele Munţilor Pirinei - pe Valea Guarga, din 1035 exista Castelul Guarga 42,31 lat. N, 0,21 long. V, azi în ruine); e de ştiut că Regatul Aragonului s-a format în 1162 prin fuziunea cu Catalania şi că în secolul următor regii săi au atacat Angevinii - Casa d’Anjou - stăpânind S Italic.

Gherga fiind consemnată în 1878 de Bascul Arturo Campion în “Istoria Navarrei”), acum existând încă pe Valea Valdorba din Pirinei ruinele Castelului Gherga / scris Gerga; lângă acela era capitala Regatului Navarra, Pamplona 42,49 lat. N, 1,38 long. E (denumită astfel după generalul Roman Pompei care şi-a avut tabăra acolo în iarna 75/74 î.C.), de pe malul Râului Arga: loc al celebrului festival anual de alergare în faţa taurilor (de altfel, în istorie a rămas că Maurul Musa guvernatorul Tudelei din apropiere - în 841 a fost înfrânt de creştini prin Bătălia Gherga / e de observat că expansiunea musulmanilor peste Pirinei a fost oprită prin bătălia din 10 X 732 de la Tours). Mai mult, despre starea Medievală, Arhivele Vaticanului au dezvăluit că Ordinul Iezuiţilor înfiinţat de un nobil Bascon / Gascon din N Văii Valdorba pentru a fi în slujba directă a papei - la început utiliza Jargonul Gherga (este de ştiut că lingviştii au catalogat limba Bască drept mai veche decât cele Indo-Europene, fiind înrudită cu cele Caucaziene şi Berbere); cavalerii Gherga controlau Medieval zona din care a provenit întemeietorul Iezuit. În secolul XIX, Ecuadorianul Juan Montalvo afirma că scriitorul Spaniol Miguel Cervantes a uitat să publice în opera Don Quijote (realizată în 1604, despre aventurile unui cavaler din S Castiliei) pe Tartufo llamado Pinipín de la Gerga. “Dicţionarul Spaniol-Englez” realizat de Felipe Fernandez în 1811 a echivalat Gerga cu Xerga, termen regăsit de exemplu şi în Complexul Maur Alhambra din Granada 37,10 lat. N, 3,36 long. V / Andaluzia (anterior, Sf. Ieronim în lucrarea “Despre credinţă” a scris despre existenţa episcopului Grigore al Granadei, predicator plin de originalitate şi de viaţă); de altfel - tot în S Spaniei - la Cordoba 37,53 lat. N, 4,46 long. V a fost executat de Mauri în 27 VII 852 călugărul Gheorghe din Palestina Ghergheseilor (fondatorul emiratului Cordobei în secolul precedent - a fost un Uriaş roşcovan, fiul unui nobil Sirian şi al unei Berbere).

În vecinătatea Castiliei - Ţara Bascilor / Gasconilor, unde în vechime Zeiţa Mamă Ida de pe Masivul Gargaros din Anatolia apărea ca Iru - proprietăţile Gherga au rezistat până în Evul Mediu (o menţiune din 1321 a Castelului Guerga /

Alhambra / Granada 169


În plus, Ampelio Alonso de Cadenas şi Liliana Ruiz Carrasco Recopila în “Blazoanele Iberice” din 1997 au colectat referinţele nobiliare Gherga din lumea Spaniolă. În 1979, Lino Chaparro D’Acosta a scris în “Heraldica din Canare” despre prezenţa nobililor Gherga printre cuceritorii Arhipelagului Canare începând cu 1402 (ultima Insulă ocupată fiind Tenerife 28,16 lat. N, 16,36 long. V) iar în 1992 şi Carlos Platero Fernandez în lucrarea despre apelările din Arhipelagul Canare a indicat numele Gherga acolo; cercetătorii Spanioli au convenit că ei au fondat peste Atlantic - în America - localităţi ca San Antonio 29,25 lat. N, 98,30 long. V / Texas în 1691 (acolo apărătorii Gherga ai Fortului Alamo s-au remarcat şi la asediul din 1836, fiind răpuşi de Mexicani deoarece au proclamat independenţa Texasului faţă de acea ţară, acum în SUA cel mai întins stat după Alaska şi cel mai populat stat după California), Montevideo 34,53 lat. N, 56,10 long. V / capitala Uruguay în 1726, ş.a.

de intensitatea trăirii personale a acestei experienţe unice. Există mai multe căi de cunoaştere a divinităţii, dintre care cele mai importante sunt 2: raţională şi mistică; aceasta din urmă este o formă de ‘cunoaştere extatică’ (în greceşte, ‘ek+stasis’ înseamnă ‘în afara stării naturale’). Prin cunoaşterea extatică, credinciosul se află în preajma divinităţii, se contopeşte cu aceasta. Pentru a ajunge însă aici, el face un continuu efort de înaintare pe drumul sfinţeniei, dar odată ajuns la capătul călătoriei sale, cunoaşterea dispare, transformându-se în trăire misterioasă, unire ‘tainică’, sub forma ‘extazului mistic’, supraraţional. În acest moment, cunoaşterea divinităţii aparţine ‘misterului’. Divinitatea nu poate fi simţită decât prin ‘intuiţie mistică’. Gândirea credinciosului se va uni cu ‘spiritul divin’, dar numai urmând o cale ascetică, purificatoare, ce anulează simţurile comune, cărora omul în genere le este sclav. Odată începută această cale ascetică, individul parcurge un drum din exterior spre interior, unde are a descoperi prezenţa divină, ascunsă în inima fiecăruia. Calea mistică nu este accesibilă decât unui foarte mic număr, mai ales acelora care s-au simţit atraşi de un univers inefabil, divin. Rugăciunea, contemplaţia şi discursul, asceza plină de răbdare sunt mijloacele avute la îndemână de cei ce pornesc în căutarea unirii cu divinitatea”.

Lexiconul “Suida/s” afirma că iniţiatul în micile misterii devenea “ephos” după o perioadă minimă de un an; cel iniţiat în ceremonia nunţii sacre - “hieros gamos” oficiată între candidat şi zeiţă era “epopt”.

Fort Alamo, Texas Misteriile Gherga Conform savantului Britanic George Stanley (care a studiat “Misteriile Cabirilor” în 1803), “Misteriile în general dar şi în esenţă - comemorau Potopul, căci îşi aveau sorgintea diluviană. Strămoşii Grecilor au trăit lângă Atlanţi. Orgiile Arcei - sub lumina sacră a lunii - au fost preluate, transformate şi transmise; muritorilor nu le era permisă îmbarcarea”. Ceremoniile tainice în care se dezvăluiau soarta omului după moarte şi condiţiile pentru dobândirea nemuririi au fost numite de Grecii vechi “misterii”. Cercetătorul Român Dan Dulciu a descris “misteriile” în 2008: “În existenţa fiecărei persoane există o dorinţă lăuntrică de cunoaştere a sacrului. Descoperirea treptată a sacrului se face printr-o experienţă personală, ce nu poate fi generalizată, depinzând

Poartă Anatoliană 170


O trăire omenească frumoasă şi profundă este misterul (în islam şi azi punctul cel mai intim al inimii e “misterul”). Istoricii religiilor Mircea Eliade şi Ioan Culianu au afirmat că “religiile de misterii n-au existat - dintre toate popoarele vechi - decât la Grecii vechi, fiind o instituţie de iniţiere colectivă, prin omologarea rituală a destinului neofiţilor în drama divină, zeităţile fiind orientale. Termenul de ‘mistere’ are o semnificaţie tehnică destul de precisă şi se referă la o instituţie capabilă de a garanta iniţierea; ideologia misterelor are 2 surse: iniţierile arhaice şi societăţile secrete pe de o parte şi - pe de alta - o veche religiozitate agrară mediteraneană”. Vechile misterii au fost o uriaşă moştenire lăsată de strămoşi, cu ideea că pentru a înţelege viitorul e necesară plonjarea în trecut; rostul misteriilor era de a înţelege tainele vieţii şi ale divinului, adepţii fiind iniţiaţi în a depăşi ferirea de rău (tradiţie venită din Epoca Pietrei) prin învăţarea principiului exprimat tripartit “să gândeşti bine, să vorbeşti bine, să faci bine”. În vechea Anatolie, dreptul de a iniţia, de a aduce sacrificii sau de conducere a ceremonialurilor erau prerogative ale preoteselor (totuşi, erau admişi şi celibatari - numiţi “hierofanţi”, aleşi după cât de sonoră le era vocea, căci în cultele de misterii vocea omenească era socotită un instrument magic, prin puterea ei de învăluire: o greşeală de ritm sau o intonaţie greşită erau de natură să compromită efectul scontat; înaintea începerii ceremonialului, un hierofant anunţa cu glas puternic numele celor care puteau participa la ritual, precum şi al celor excluşi pentru că nu aveau glas). După un stagiu, cei aleşi erau promovaţi într-un prim stadiu de iniţiere şi erau denumiţi “mysti”; trecerea la cel de-al doilea grad, pentru a fi consideraţi “epoptai” - ce însemna “veghetor”, de la care provine cuvântul “popă” - se făcea după un interval de un an (şi azi există convingerea despre cineva că nu poate ajunge “popă” dacă “n-are glas”). Consacrarea spirituală, inclusiv Ghergană, era pentru cine parcurgea minim 3 faze: suferinţă, “moarte” - simbolică - şi “înviere” (renaştere / regenerare). Misteriile sublime constau mai ales din orgii, notate în Greacă “orgia”, cu scopul de a întări practicanţii pentru fapte măreţe, adică “erga” (după cum erau notate în vechea Greacă): de la “orgia” la “erga” se întrevede contribuţia Gherga (integrală în Cultul Misteriilor, de la început până la sfârşit). În 1994, Danezul Ove Hansen a abordat tradiţiile Epocii Bronzului din mileniul III î.C. de pe malurile Lacului Anatolian Gorgorome / Gurgurum - azi denumit Beyşehir, lat de 20 km şi lung de 45 km - controlat de Kheți / Hitiţi în mileniul II î.C. (apoi, în mileniul I î.C., zona a fost Frigiană): “În ‘Jurnalul Studiilor Cuneiforme’ din 1967, semnificaţia geografiei istorice din Epoca Bronzului era tratată ca importantă pentru centrul Anatoliei, unde caracteristice sunt scurgerile interioare - şi nu exterioare - ale unor ape curgătoare, atât în lacuri, cât şi în sistemul carstic subteran. Cultul Sumerian Kaskal-Kur (al apelor, din mileniul III î.C., a cărui practică a fost incorporată de Hitiţi) era prin urmare legat de fenomen iar Gurgurum / Gherga era în strânsă legătură cu Kaskal.Kur”. În 1997, acelaşi arheolog - prin studiul “DinGîr, Kaskal.Kur şi Gherga din Caria” - a dezvoltat subiectul: “Cel mai spectaculos exemplu al fenomenului acvatic Anatolian este cel al Lacului Gorgorome, ce reapare în S Munţilor Taurus ca Râul Manavgat / fost Melas, între Antalya / fostă Karakassa şi Alanya / fostă Karkişa (unde până la sfârşitul secolului XIX au existat 5 cătune denumite Gargara). Mormântul ultimului împărat Hitit - de la începutul secolului XII î.C. - avea

camerele mortuare Kaskal.Kur la Hattuşa (când capitala a fost distrusă dinspre V de ‘oamenii mării’). Pe acest fond, se poate explica plauzibil fondarea aşezării Gherga din Caria pentru eroul venerat ca un fel de Zeu al Fântânii - care avea acelaşi tip de camere acvatice şi inscripţia ‘Gherga Enbolo’ lângă torentul temporar ce intra sub un vechi zid fiind varianta Greacă (deci din mileniul I î.C.) pentru termenul Sumerian Kaskal.Kur: poarta spre lumea subterană a Purgatoriului”. În imaginea următoare se poate vedea o cameră de acel tip în aşezământul religios Gherga din Caria:

Purgatoriul - însemnând “Purificare” - provenea de la “purgari” / “Pur-Gari”: era ceea ce făceau fiii Gari (celebri de exemplu în N Canaanului), prin îmbăierile rituale. Gherghiţii şi Ghirgasiţii - ca “etnici ai Sibilei” - au fost studiaţi temeinic în 2000 de savantul American Pairman Brown prin lucrarea sa “Israel şi Grecia” (în partea despre şamanismul Mediteran), “Misteriile Gherga” fiind tehnici şamane: “Corespunzător lui Herodot, Gherghiţii erau urmaşii Anticilor Teucriani. Strabon a arătat că Gherghiţii se întindeau în Sud până la Cume, unde ar fi fost a treia aşezare Ghergană (pe lângă cele 2 Troiane). Gherghiţii erau asociaţi cu 2 localităţi - Cume şi Eritreia - care au fondat Italiana Cume. Relaţia Gherghiţilor cu Teucrianii e sprijinită şi de un fragment al lui Arrian din Nicomedia: ‘Dardan s-a însurat cu prinţesa Neso, fiica regelui Teucri, având-o ca fiică pe Sibila, de la care profetele şi-au luat denumirea de Sibile’ şi apoi cu prinţesa Bateia, tot fiica regelui Teucri. Teucrianii erau anteriori Războiului Troian: Herodot a afirmat că ei şi Misianii au invadat N Greciei. Strabon i-a văzut (apoi) ca veniţi din Creta. Gherghiţilor li s-au atribuit mai multe migraţii, intepretate ca ‘întoarceri’ după căderea Troiei, ei fiind parte a unei migraţii extinse a Teucrianilor. Gherghiţii au fost identificaţi şi în Cipru. Clearchus din Soli / Cipru (la începutul secolului III î.C.) de asemenea a atestat 2 localităţi Gherghi lângă Troia şi respectiv lângă Cume, descriind o clasă de Ciprioţi pe care i-a notat Gherghini: ‘Unul din Gherghini a fost descendentul acelor Troiani pe care Teucer (evident Aheul, nu socrul lui Dardan) i-a primit ca partea sa dintre prizonierii Troiani, cu care a colonizat Ciprul’. Athenaues din Alexandria - urmaş Gherga - l-a citat pe Heraclide din Pont (student al filozofului Platon în secolul IV î.C.) numind pătura de bază a Miletului ca formată din Gherghiţi, enumerând incidentele unui război civil între ei şi vechii oligarhi; aşa păreau indigeni Anatolieni reduşi de Greci la statutul de servitori (ca Heloţii din Laconia). 171


Homericul Teucer a fost frate vitreg cu Ajax la Salamina, lângă Atena, ca fiul nelegitim al lui Telamon. Înaintea marii expediţii a lui Agamemnon, cu doar 6 corăbii Hercule a jefuit Troia. În acea expediţie, Telamon a primit-o ca premiu pe prinţesa Hesione, fiica lui Laomedon, regele Troiei; cu ea dar nu ca soţie legitimă - l-a avut pe Teucer. Este de presupus că Teucer a fost numit aşa după ascendenţa Asiatică a mamei sale. Apoi, după Războiul Troian, tradiţia l-a plasat ca liderul migraţiilor în numele său, ca prinţ străin ales totuşi dintre ei. Vergiliu în ‘Eneida’ a notat că Teucer se definea ca ‘urmaş al Anticilor Teucriani’. Herodot a afirmat că preoţii Egipteni denumeau Troia ca ‘pământ Teucrian’. Conform ‘Iliadei’, Teucer l-a omorât pe Gorgythion, fiul lui Priam, al cărui nume e sigur dintre Gherghiţi; ‘urmaşii Gherghiţi ai Teucrianilor’ sunt proiectaţi în timpul eroic ca antagonişti individuali. Presupusele călătorii ale lui Teucer au sugerat mişcările Teucrianilor Asiatici după Războiul Troian. Vergiliu prin ‘Eneida’ a notat că Teucer a ajuns în Sidon, unde s-a întâlnit cu Belus, tatăl lui Dido - ce se pregătea să atace Ciprul - şi a lăudat Teucrianii din care el însuşi se trăgea. Isocrates în ‘Evagoras’ - 370 î.C. - a afirmat că Teucer a fondat Salamis în Cipru, denumind localitatea după Balcanica Salamis (şi Pausania considera că regele Evagoras era urmaş al lui Teucer). Însă în 1996, Britanicul Martin Bernal a sugerat că atât Salamis din Cipru cât şi Insula de lângă Atena au denumirile derivate din înţelesul de ‘port sigur’, ca Arabicul port Dar-es-salam (dacă denumirea e Semită, atunci versiunea Cipriotă e originală). De asemenea, Teucer a fost în Spania, conform lui Philostratus brâul său de aur fiind în Templul din Gades / Cadiz. Strabon a afirmat că Teucer a fost respins de tatăl său Telamon şi a înfiinţat întâi Salamis în Cipru, apoi Cartagina Nouă în Spania. Horaţiu l-a făcut pe Teucer, exclus de către tată, tipul eternului plimbăreţ. În Olbia Kilikiană a fost un Templu al lui Zeus înfiinţat de fiul lui Teucer, Ajax - numit aşa după fratele vitreg al tatălui său - ai cărui preoţi alternativ au purtat numele de Teucer şi Ajax, urmaşii Teucriani domnind acolo şi la începutul mileniului I (după cum a semnalat Strabon). Dacă oricare dintre călătoriile lui Teucer, fiul lui Telamon, după presupusa cădere a Troiei, pot fi istoric catalogate drept mişcări ale Teucrilor - ori a Gherghiţilor, diviziunea lor - atunci Teucrii şi Gherghiţii au fost parte a ‘oamenilor mării’ (dacă întradevăr aceia au existat). Din nou, profeţii Ahei la Troia - atât cei numiţi de Homer cât şi de alţii - au apărut ca migrând spre răsărit, fie individual, fie ca lideri ai oamenilor lor; în special când ei au jucat rolul de profeţi puternici după moarte au fost candidaţi plauzibili pentru introducerea necromanţiei şi Oracolului Sibilinic în Palestina. Herodot în ‘Istorii’ 7:91 a scris că dintre Troianii dispersaţi, unii au ajuns în Pamfilia (zona dintre Licia şi Cilicia) cu Amphilocus şi Calchas / Garghas; ‘Biblioteca’ lui Apollodor în volumul 6 rezumă întoarcerile altor Ahei decât Odiseu după căderea Troiei. Strabon l-a citat pe Calistene: ‘Calchas a murit în Claros / Ionia şi oamenii conduşi atunci de Mopsus au trecut Munţii Taurus; unii au rămas în Pamfilia, alţii s-au împrăştiat din Cilicia până în Fenicia’. Fie Mopsus a fost genericul unui clar-văzător, fie a fost un bărbat care a trăit mai multe generaţii - ceea ce conduce la acelaşi lucru: Pindar l-a menţionat pe Mopsus cu argonauţii, însă Mopsus a apărut la Ascalon / portul lui Gherga din Israel. Calchas e bine ştiut din ‘Iliada’; el a apărut şi pe o oglindă Etruscă având aripi ca un preot sacrificator care studia ficatul unei victime. Apollodor a scris că Amphilocus şi Calchas au plecat din Ilion în

Colophon / Lidia. După Războiul Troian, profeţii s-au bătut pe viaţă şi pe moarte: postbelic, Calchas şi Amphilocus au mers la Claros; acolo Calchas a fost înfrânt de Mopsus într-o competiţie de divinizare şi a murit de întristare (Mopsus era fiu al lui Apollo şi frate vitreg cu Amphilocus, ambii ca feciorii lui Manto / fiica profetului Tiresias din Teba, care a fost în lumea subterană; apoi, în Cilicia la Mallus, ei s-au omorât reciproc într-o luptă, expertiza lor postumă conferindu-le aceeaşi psihologie profetică). Vergiliu a permis ca rol de profet să aibă şi Troianul Anchises (ceea ce aproape că e acelaşi nume ca al Filisteanului Achish din Gat / oraşul lui Goliat). De aceea, întreaga fenomenologie Sibilinică - şi în special a Sibilei din Cume - are de ce să fie denumită ‘Gherghită’. În secolul I î.C., poetul Roman Tibullus II 5:67 a conectat Sibila din Cume cu cea de lângă Troiana Gergithium. Teucrianii şi Gherghiţii au fost atestaţi în Cipru iar vrăjitoarea din En-Dor are trăsături Sibilinice. O paralelă frumoasă este între Gherghiţi şi Ghirgasiţi (întotdeauna la plural). GRGŞ apar în Ugarit (KTU IV 123:15, 377:9, etc.), însă nu în mod necesar ca indigeni. Ei apar împreună cu Cadmoniţii şi Heveii în Vechiul Testament, ca bărbaţii din Arad / azi Israel, din Arca / azi Liban şi Hama / azi Siria. Corespunzător rabinilor (Talmudul Ierusalimului 6:1, etc.), Iosua a oferit Canaaniţilor 3 opţiuni: emigrare, pace sau război; ‘Ghirgaşiţii au ales să emigreze, deoarece ei credeau într-un singur Dumnezeu şi au plecat în Africa’. Cumva această tradiţie vine de la istoricul Procopie 43:10, care a afirmat că Ghergheseii (împreună cu Iebusiţii şi alţii), la sosirea lui Iosua au emigrat, întâi în Egipt, apoi în Libia / N African. El pretindea că la Tigisis / Numidia era o inscripţie Feniciană despre aşa ceva, adăugând că mai târziu au fost expulzaţi şi de către cei din Cartagina, devenind Mauri (orientalistul Edward Lipinski - care a studiat Girgiş şi Tigisi - a sugerat că Zarzis din Tunisia e o asemănare de nume ce întăreşte acea relatare); mai mult, el a menţionat şi călătoriile apusene ale Teucrilor. En-Dor, unde Saul, regele Evreilor, a consultat-o pe profetă, trebuie într-un sens să fie ‘izvorul Dor’; există motive pentru a concluziona că denumirea Dor era după Doriani. Prima oară a apărut în jurnalul preotului Egiptean Wen-Amon / Wenamun (în secolul XI î.C.), care a ajuns în oraşul ‘Dor al Teucrilor, condus de prinţul Beder / Bender’. Teucrii apar în Catalogul Egiptean al ‘oamenilor mării’: ‘Confederaţia lor a fost formată de Peleset, Teucri / Tjeker, Şekeleş, Denye şi Weşeş’. Identificările sunt mult disputate: Peleset ca Filisteni, Şekeleş ca Siculi, Denye ca Danaoi şi Teucri ca Teucriani. Dacă Teucrii n-au atins doar Cilicia şi Cipru dar de asemenea şi Palestina, atunci Gherghiţii se pot identifica cu Ghirgaşiţii. Dorianii nu sunt neobişnuiţi în răsăritul Mediteran. Pe lângă posibilitatea prezenţei lor în Dor / azi Israel, cei din Pamfilia conduşi de Mopsus - pe care Herodot i-a menţionat ca risipiţi din Troia de Amphilocus şi Calchas - sunt denumiţi identic cu Dorianii. În ‘Odiseea’ 19:176 a fost prezentat amestecul Cretan: localnici, Pelasgi, Ahei, Cydoni, Doriani; fiecare a avut o relaţie definită cu Palestina. Cum se pot explica paralelele găsite? Se poate asuma că fiecare societate Mediterană (ca şi societăţile din alte părţi atunci) aveau un fel de clar-văzător sau lucrător miraculos. În teritoriile secetoase, căderea ploii era funcţia necesară unui asemenea personaj. Turnarea apei pe pământ era o magie naturală pentru inducerea ploii; utilizarea găleţilor intenţionat perforate era concepută pentru aşa ceva iar folosirea torţei imitând fulgerarea sugerează o asemenea conexiune. Denumirea torţei nu era Greacă, ci 172


direct Indo-Europeană; atât Evreii, cât şi Elenii, au preluat-o de la Anatolieni, unde rădăcina i-a fost atestată ca Hitită. Caracterul profeţiei era specific şamanismului boreal, inclusiv în vocabularele obişnuite, căci preluarea - de către amândouă, Israel şi Grecia - a fost din acelaşi Nord dar în moduri independente. Tema clarviziunii a fost cunoscută lumii subterane şi accesibilitatea era numai printr-un medium feminin, însă acea abordare nu era tipic Nordică; în Israel a fost atestată doar în En-Dor, un loc cu legături Mediterane. Sibila denumită Gherghită din oraşul Gherghis şi Gherghiţii făceau parte din dispersia Anatoliană, Siriană şi Feniciană, după dramatica prăbuşire a Troiei; Ghirgasiţii Canaanului pot fi plauzibil explicaţi ca migraţi din Ionia. Astfel încât, sugerez că puterile profetice ale lui Samuel şi povestea ‘vrăjitoarei’ din En-Dor reprezentau influenţele tipice Sibilei”.

unidimensional: abţinerea doar de la mâncare era postul trupului iar tăcerea era considerată postul minţii şi al sufletului (împreună cu nemişcarea - în contemplare / reverie - pentru timp cât mai îndelungat). Pentru a păstra tăcerea în timpul postului, drumeţii preferau să meargă pe căi ocolite (numai să nu scape vreun cuvânt celor întâlniţi) ori îşi munceau gospodăriile şi grădinile fără cântece / în linişte, etc.; nemişcarea din timpul postului era prin contemplarea vreunui peisaj ori cu fixarea privirii pe un idol, icoană, etc., centrându-se în sine, ceea ce avea ca rezultat întărirea propriei personalităţi. Cultul Gherghiţiei - numită şi “Fecioara” - nu era deschis tuturor, ci era închis, la sărbători participând doar cei selectaţi; aducea purificarea credincioşilor şi preocuparea pentru altă viaţă, promiţând ajutorul şi mântuirea (spre exemplu, bolnavilor li se acorda atenţie sporită, bolile lor fiind îndreptate ca pedepse spre alţii). Tehnic, începutul era bazat pe renaştere, în manieră particulară / secretă şi individuală: fiecare novice trecea la un nou nivel de existenţă prin moartea ritualică - era întins pe pământ, mânjit cu noroi, ca o coborâre în Infern / Purgatoriu ori îngropare simbolică - şi apoi spălat ritualic (cu sânge, în cazul înjunghierii vreunui animal / sângele de taur era tipic), pentru revenirea la viaţă, fiind decorat cu o cunună pe creştet. Misteriile impuneau anumite norme de viaţă: credincioşii erau obligaţi să îndeplinească anumite sarcini - între care să postească, să se abţină de la sex, să cinstească pe Gherga, etc. Candidatul primea alt nume - respectiv pe cel de Gherga care urma de atunci încolo să fie cel adevărat (într-un timp, procedura era prin bătaie / biciuire, ca să-i fie ucis vechiul nume, pentru a-l primi pe cel nou / cine nu rezista flagelării era ajutat cu droguri). Iniţiatul - cel care a cunoscut misteriile - ajungea să ştie miturile, originea lumii, adevăratul nume al zeilor şi caracteristicile ceremoniei secrete. Misterul iniţierii descoperea neofitului dimensiunea existenţei; introdus în interiorul sacrului, era obligat să-şi asume o responsabilitate (accesul la spiritualitate se traducea printr-un simbolism al morţii, ca fundamentul regenerării): renaşterea mistică era marcată prin operaţii specifice ca tatuarea, crestarea cu cuţitul, amputarea unui deget, etc. (în vechime, printre mutilările iniţiatice, alţii practicau circumcizia, îşi smulgeau din dinţi ori se castrau, etc).

Mama în Frigia În regiunea izvorului Meandrului se manifesta printre preotesele Gherghiţiei paradoxul virginitate maternitate, de acolo în mileniul I î.C. răspândindu-se prin lume termenul frigidităţii (ele, precum majoritatea sfintelor creştine, fiind închinate binelui trebuiau să fie în splendoarea forţelor lor intacte, căci ca aservite maternitatea nu le aducea puteri; în universurile patriarhale “falocrate”, păstrarea castităţii era la tinere dovada supremelor valori şi virtuţi). Inspiraţia divină era întâlnită şi în “Misteriile Frigiene” ale Marii Mame practicate pe atunci, acolo: cine se umplea de har - căci esenţialul era apropierea de divinitate până la identificarea cu ea - îi primea numele (iniţierea era de Paşti, în ritual aducându-se iertarea păcatelor, ca o înnoire a vieţii / similar ulterior devenind botezul creştin); ceremonialul întăririi comuniunii cu Zeiţa era împărtăşania, formată din pâine şi apă / vin (practicată după o perioadă pregătitoare de abstinenţă / post, tot pentru ispăşirea păcatelor pe atunci fiind folosită şi spovedania). În vechime, postul nu era 173


Tortura era expresia morţii iniţiatice: înfruntarea glorioasă însemna trecerea de la starea profană la cea binecuvântată; inspiraţia sa nu se datora cruzimii, ci ritualului (semnificaţia era valorizarea spirituală a suferinţei fizice). Adultul botezat devenea membrul societăţii prin jurământul de fidelitate, cu obligaţia păstrării secretului ritualului pentru următoarea generaţie. Tradiţia preluării numelui prin ritualul respectiv de botez al credincioşilor a dus la popularea Gherganilor şi cu cei care genetic erau diferiţi, similar cum de-a lungul timpului deosebiri tot aşa la Gherga au putut apare prin viol, adulter, etc. / misterele religioase fiind astfel completate de către misterele genetice; într-o interpretare a profilului neamului, schema următoare poate fi relevantă (în centru are caracteristica definitorie etnică, întrepătrunsă de elementele înconjurătoare majore - în sens orar - egale ca importanţă: rudeniile, cultura, limba şi religia). La Armâni / Aromâni s-a păstrat din ritual, ca spre exemplu şi în prezent Vlahii din Masivul Homolie şi regiunea Timocului având “Căderea Rusalcelor”, după cum a documentat în 2009 Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limbă Română din Voivodina, acolo tradiţia locală legând obiceiul de zânele din timpul împăratului Alexandru “cel Mare”, adică din secolul IV î.C., fiind parte a Cultului Morţilor, marcat în timpul Romanilor, adică din secolul I, de Rosalia - când se puneau flori, mai ales trandafiri, plantă preluată de la Perşi, pe morminte - şi creştin de Rusalii / respectiv praznicul întemeierii primei comunităţi creştine în Ierusalim, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor (documentar, în Serbia sărbătoarea astfel a fost notată din secolul XIII, Sârbii observând la Vlahi apariţia la sărbătorile de primăvară a unei isterii netipice, când cei care cădeau în transă - somn hipnotic ori extaz - intrau în dialog cu altă lume): se dau pomeni pentru morţi ca să fie mulţumiţi iar feciorii pentru a scăpa de Iele - adică de zânele rele - execută, cu scop tămăduitor, originalul joc al Căluşarilor / denumit în Banat Gherman, respectiv Călucean, existent din Epoca Pietrei, pentru a trezi “magic”, ca într-un ritual de exorcizare sau vindecare, femeia inertă, leşinată adânc, subiect al ritualului (de fapt căzută în transă după ce a tremurat şi s-a agitat lovindu-se prin rotire repetat şi agresiv cu mâinile până “dădea în bâlbâială” / adică bolborosea), la sfârşit ea fiind stropită cu apă de ceilalţi. Este de remarcat că până la începutul Epocii Moderne de pildă Gherganii din Belinţ / Banatul Românesc au jucat vigurosul Călucean de Rusalii, împestriţându-l cu pocniri din bici. Se ştie că străvechiul Cult al Gherghiţiei a luat forma masculină de Cult Ghergan, cu reminiscenţe până în prezent.

Gherghiţia

Pelasg dar şi Roman, Sibila însemna “profetă” şi nu vorbea Greaca (ulterior, inclusiv religiile mozaică, creştină, musulmană, etc. au ridicat profeţii la mare cinste); după zona sa natală Anatoliană, preoteasa având darul previziunilor şi reprezentând voinţa divină a fost numită Gherghiţia / Gergithia de către Troiani (Gherghis era în regiunea Troiei, corespunzător şi filozofului Heraclides din Pontus / de la malul Mării Negre, cel care în secolul IV î.C. a enunţat că Pământul se învârte în jurul propriei axe, localitatea - încă importantă în timpul său - atrăgându-i în mod special atenţia). Ea credea în Zeiţa Epocii Pietrei - Anatolian denumită Kibela / Ki-Bel - însemnând divinitatea sufletului, Ki fiind forţa sufletului şi Bel fiind divinitate - considerându-se că era în comunicare constantă cu supranaturalul. Gherghiţia nu se ştia când apărea, unde apărea sau unde se ducea când dispărea. O vrajă părea că emană din ea şi era ştiută ca înţeleaptă, lăsându-şi câteodată mesajele pe frunze de gorun / stejar pentru a fi descifrate. Era tristă, cu un temperament ce erupea violent, care se dedica unei vieţi în castitate. Existenţa sa era aceea a unei vizionare exaltate, solitară şi retrasă într-un cadru natural exotic. Gherghiţia era stimată pe Muntele Gargaron din Masivul Ida; ea a adaptat lira la forma triunghiulară, instrument de cântat foarte popular în regiune, favorita fratelui ei geamăn, Apollo Gergithius (care a primit întâi un astfel de instrument de la fratele lor Hermes: lira avea cutia de rezonanţă din carapacea unei ţestoase peste care era întinsă o membrană din piele de bou, între coarnele ce constituiau braţele lirei corzile la început fiind din intestine de oaie iar mai târziu din tendoane iar ghitara avea cutia de rezonanţă din lemn şi scotea sunete mai slabe, nu puternice ca ale lirei, trubadurii cântând de pildă la ea poemele “Iliadei”, “Odiseii”, etc). Este de remarcat că de fapt, însuşirile profetei Gherghiţia au fost aceleaşi cu ale Zeiţei Artemis - născută în Insula Delos a Pelasgilor Gherga - credincioşii suprapunândule rolurile până la confundare, la fel după cum au procedat şi cu Sibila născută în Kilikia / Cilicia care a activat la Delphi şi a fost îngropată în Troiana Gherghis, lângă Hermes (notat de vechii Evrei ca Ham); imaginea următoare - înfăţişând-o pe Artemis, Zeiţa Misteriilor, la sfârşitul secolului VIII î.C. este elocventă: 174


amestecau printre neguţătorii care acostau şi trăgeau cu urechea ce transportă şi încotro pleacă, apoi întrunindu-se atacau oamenii îmbarcaţi şi-i prădau. De atunci, pe orice om care-şi vâră nasul unde nu-i fierbe oala şi care caută să audă cuvintele rostite aparte, obişnuit era denumit ‘Corykeian’, pomenit de proverbul ‘Negreşit l-a auzit Corykeianul’ (dacă cineva, încredinţat că a făcut sau a vorbit ceva în taină nu s-a putut feri de aceia care caută să afle cele ce nu-i privesc)”. Este de ştiut că în Anatolia mai exista portul Ghorgos din Cilicia / azi Kîzkalesi / Turcia - de la poalele Muntelui Arima, unde conform geografului Anatolian Strabon creştea cel mai bun şofran din lume, areal populat de Arimi / Aramei - având în apropiere Peştera Coryciană despre care a scris în secolul IV î.C. istoricul Macedonean Calistene (rudă a filozofului Macedonean Aristotel): acolo a trăit mezinul Typhon al Gaiei şi Gargaros / Tartaros (tatăl Sfinxului, patronul foarte periculoaselor tornade), după cum a studiat în 1989 şi istoricul Britanic Lane Fox. Viaţa cotidiană a Gherghiţei era împlinită şi fericită: când nu era ocupată cu întreţinerea sanctuarului ori cu pregătirea spectacolelor, confecţiona haine frumoase (erau celebre lungile rochii vaporoase şi colorate, împodobite cu bijuterii superbe, având pietre preţioase purtate de preotese); în plus, ea şi compunea poeme, făcea vin, găzduia petreceri, etc. Chiar dacă a fost asociată şi cu răul - deoarece prevestea inclusiv catastrofele Sibila în Imperiul Roman a ajuns divinitatea favorită a legiunilor. În imaginea următoare se poate vedea Sibila reprezentată trasă de lei către Zeul Soare în Alexandria Oxiană - de pe Fluviul Oxos / Afgani-stan, ridicată peste vechea cetate a profetului Zoroastru - în secolul II î.C.:

Prima descriere scrisă a Gherghiţiei, căci vizual ea era demult reprezentată prin statuete şi era ştiută prin tradiţie, a fost făcută de către Homer - ultimul dintr-un vechi şir de trubaduri dar primul dintre poeţii Europei - ca profeteasă pentru Troiani, depozitara oracolelor Marii Mame; conform vechilor Greci, “Lexiconului Suidas”, etc., era de lângă Gergition / Gergitha (alţii - ca Dr. Valer Scridonesi de la Universitatea Bucureşti - au asemuit Colchisul Caucazian cu Colţii de Piatră din curbura Carpaţilor, afirmând că Gherghiţia avea o legătură ancestrală inclusiv în spaţiul Românesc, la Gurguiata / Muntele Gorgo-nelor). Ea se întâlnea enigmatic cu preotul care slujea în Gherghis Templul Apollo (al divinităţii solare Pelasge / înţeleptul apărător al turmelor şi păstorilor, ce proteja şi agricultura, inspirându-i pe prezicători şi artişti) unde uneori se adăpostea, în acel ţinut sălbatic, al pădurilor de cedri şi de stejari de la poalele Masivului Ida; Gherghiţia a şi fost îngropată la baza acelui Templu, subteranul lui slujind la aşa ceva pentru servitorii săi. Istoricul Diodor Sicul în secolul I î.C. a consemnat că Gherghiţia a fost împreună cu fratele ei Apollo Gergithius într-un peregrinaj prin EurAsia din Valea Indului până la Valea Istrului (conform şi identificărilor locaţiilor făcute de “Lexiconul” lui Hesychius din Alexandria / Egipt, în secolul V). Printre ofrandele aduse Gherghiţiei era plăcinta dulce cu brânză având lumânări înfipte, depusă anual pe altar (acum tort aniversar, acela fiind începutul tradiţiei răspândite ulterior pe tot globul); în vechime, lumânarea simboliza sinteza materiei şi energiei: ceara şi fitilul reprezentau materia din care se năştea flacăra spirituală, a cărei mişcare ascendentă e verticală, ca pe axa lumii (miresele erau conduse la miri cu lumânări / torţe aprinse în mâini iar când murea cineva fără lumânare se chema că a avut o moarte întunecată şi foarte multă căinare era pentru aia). Preotesele care o divinizau în Anatolia pe Mama Divină erau ştiute ca Gherghiţe, fiind venerate până la identificarea lor ca având puteri transferate de la Zeiţă. Oracolul Sibilic lansat în Troia, transmis verbal şi prima oară scris în zona ei, a devenit faimos în întreaga lume când a fost public lansat de la poalele Muntelui Corycos, din Eritreia - în Greacă “erythre” înseamnă “roşu” - din regiunea Lidia / azi Ceşme 38,19 lat. N, 26,18 long. E (era consultat doar cu ocazia unor evenimente majore, ca inundaţii, cutremure, molime, etc.); în “Geografia” XIV 1:32 Strabon a consemnat: “Se spune că întreg litoralul Muntelui Corycos a fost înţesat de tâlhari numiţi Korykei, care au născocit un nou procedeu de atac asupra navigatorilor: împrăştiindu-se prin porturi, ei se

Cărţile Sfinte Cea mai celebră reprezentare a Sibilei - numele Roman al Gherghiţiei - este cea făcută în colonia Cume din Italia de poetul Vergiliu (acelaşi care a scris “Georgicele” şi “Eneida”), prezentând-o ca pe o bătrână roşcovană ce şi-a reunit prezicerile în 9 cărţi, dintre care 3 au fost achiziţionate în secolul VI î.C. pe mulţi bani de către ultimul din cei 7 legendari regi Romani şi păstrate de către preoţi în Capitoliu, pentru că vizau viitorul statului / au ars într-un incendiu în 175


anul 83 î.C.; fiind scrieri sacre, Romanii s-au străduit să le refacă şi în 76 î.C. au întocmit o a doua ediţie - printr-o colecţie de mărturii adunate din locurile sacre ale spaţiului Grec, African, etc. - depusă în 12 î.C. la Templul lui Apollo din Roma (arsă şi aceea în 405, intenţionat, de către împăratul Honoriu).

35:157). Cărţile Gherghiţiei au avut o influenţă imensă asupra vieţii de stat. Pe Capitoliu, locul unde primul rege Roman în 752 î.C. a ridicat primul Templu Roman - după cum a scris Macrobiu în “Saturnalia” 1:7, primul altar era dedicat lui Cronos / Saturn, adică tatălui lui Zeus / Jupiter - în 509 î.C. a fost inaugurat enormul Templu al lui Jupiter, construirea celui mai grozav Templu Roman începând la sfârşitul regalităţii Romane (ultimul rege Roman - cel care a procurat Cărţile Sfinte depuse în el - apoi a murit refugiat la Cume); atunci s-a marcat începutul republicii Romane, din care ulterior s-a dezvoltat Imperiul Roman.

Intrarea în subteranul Templului lui Jupiter din Roma Cărţile iniţiale - originalele primei ediţii - erau în vechea limbă a coloniştilor Troiani (ai căror descendenţi au întemeiat Roma şi Imperiul Roman) şi erau concepute mai ales pe principii astronomice. Romanul Tit Liviu a descris că în Cărţile Sfinte erau explicările pentru întâmplările extraordinare, inclusiv naturale (cutremure, fenomene din atmosferă, viziuni profetice, etc.), pentru consultarea şi conservarea cărora Romanii un instituit în 367 î.C. anume un colegiu de preoţi, căci se cereau cunoştinţe speciale la interpretarea lor. Istoricul Roman Pliniu a relatat că după dezastrul arderii originalelor, Romanii au căutat în toate părţile imperiului în speranţa că vor mai găsi un exemplar, cercetările lor rămânând însă fără rezultat. A doua ediţie, realizată în Greacă, păstrată într-o ladă de aur, nu mai cuprindea vechile doctrine, ci era o compilaţie de amintiri însă nici aşa nu mai există, rămânând doar relatările: Cărţile Sfinte ale Sibilei / Gherghiţiei au influenţat decisiv Antichitatea. Despre Sibila - simbolizând energia închisă în pământ - Romanul Lucreţiu în “Poemul naturii” 2 a scris: “Ea are atomi din care poate / Să deie seminţiilor de oameni / Pomi roditori şi grâne aurite / Iar fiarelor ce umblă pe la munte / Şi lor, de-asemeni, să le dea frunzişuri / Şi ape şi păşuni îmbelşugate / De-aceea doară i s-a zis pământului / Că este, totodată, Marea Mamă / A zeilor, precum şi mama fiarelor / Şi născătoarea noastr-a tuturora”. Cultul Cibelei considerată Marea Mamă a zeilor, adorată pe culmile munţilor, domnind peste Pământ în starea sa naturală, peste peşteri, protectoarea vegetaţiei şi a animalelor sălbatice - a fost pe primul loc în calendarul Roman şi a persistat până la sfârşitul imperiului. Profeţiile Cărţilor Sfinte ale Gherghiţiei au fost cinstite şi de creştini, până în Epoca Modernă, deoarece au vestit şi sosirea Mântuitorului; de exemplu în Vatican, cel care a remodelat Complexul Colinei,

Sibila / Sibyla = “Si-Byla” se citea “Si-Bula”: prin ea se înțelegea că era muierea Sf. Baal, falicul Zeu Vest Asiatic / Est Mediteran; aflată în centrul Mediteranei, tot mai puternica Romă voia înțelepciunea orientală a Vechii Lumi, păstrată inclusiv de Cărțile Sfinte ale Marii Zeițe.

Templul lui Jupiter de pe Capitoliu George Grote a afirmat că autoarea Cărţilor Sfinte era Anatoliana Gherghiţia; cărţile au fost realizate pe Masivul Anatolian / Troian Ida - unde erau păstrate unele secrete ale Atlanţilor - şi iniţial au fost depozitate în Templul lui Apollo din Gherghis. La fel cum Evreii vechi păstrau în Templul din Ierusalim (construit de Fenicieni) “Tăbliţele lui Moise” într-o ladă din lemn, la Roma originalele Gherghiţiei au ajuns în cel mai mare templu - cel al zeului suprem Zeus / Jupiter care patrona fulgerele / trăznetele, trimiţând ploile şi furtunile = Gurges în Latină - într-o ladă de piatră depusă sub o boltă subterană a colosalului templu (în care iniţial figura divină a fost realizată din argilă de către artistul Vulga / Vulcam, după cum a consemnat istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” 176


homosexualul Italian Michelangelo Buonarroti a pictat cu forme muşchiuloase bărbăteşti în 1510 pe plafonul Capelei Sixtine 5 portrete ale legendarei Sibile - în diverse ipostaze, toate asociate cu una dintre cărţile ei - imagini bine conservate până azi (centrul de cult cel mai important al Sibiliei din Persia era în Babilon iar al celei Libiene a fost în Oaza Siwa 29,11 lat. N, 25,33 long. E / Egipt).

Eritrea

Persia

Libia

Delphi Cel mai mic stat din lume Mulți sunt şi azi bulversați când “descoperă” un fapt banal (aparținând de cultura elementară): Vaticanul e cel mai mic stat de pe glob. Vaticanul este stat eclezial, cu comandamentul celui mai mare cult din lume - cel catolic - în cea mai mică ţară din lume (cu suprafaţa de 0,44 kmp), având la bază Gherghiţia. Romanii au urmat o vorbă înţeleaptă a Cărţilor Sibiline, potrivit căreia norocul în război ar fi fost obţinut dacă o aduceau la Roma pe Zeiţa Pământului “Magna

Cume 177


Mater” / “Deum Idaea” din Asia Mică - adică din extremul Vestic al Asiei - şi o delegaţie Romană a plecat în 204 î.C. pentru a-i cere conducătorului Attalus al Pergamului simbolul ei: meteoritul gri-negru (transport primit pe malurile Tibrului cu un uriaş entuziasm de către mulţimea Romană).

statuia ei din meteoritul - cu densitate foarte mare datorită conţinutului bogat în fier - aflată la Pessinus 39,20 lat. N, 31,35 long. E / azi Ballîhisar, prima capitală Frigiană, loc de pe ruta Mesopotamia - Anatolia (de unde s-a răspândit vorba plăţilor în numerar: bani “peşin” / aflată lângă Muntele Agdos pe care a căzut meteoritul). Este de ştiut că generalul Hanibal Barga / Barca din Cartagina - pentru a nu cădea în mâinile Romanilor - s-a sinucis în 183 î.C. (înghiţând otrava ce o purta în inel) la Libyssa / Gebze 40,48 lat. N, 29,26 long. E, pe malul Troian al Mării Marmara; era acolo ca refugiat politic, cu acceptul conducătorului Prusias al Bitiniei (pentru a controla Mediterana, Romanii au îndepărtat vechea stăpânire Ghergană / Gherga din mijlocul bazinului marin: întâi Dinastia Tarquină / Garghină de la ei, apoi Dinastia lui Barga din Karkhedon / Cartagina şi Dinastia Parga / Zuraz a Daciei). Iniţial, Anatolianul Atall din Pergam n-a vrut să dea Romanilor statuia - aflată în teritoriul controlat atunci de Galo-Greci - dar un cutremur întâmplat în timpul negocierilor, interpretat ca semn superior voinţei sale, l-a determinat s-o facă (seismele sunt frecvente la întâlnirea plăcilor Asiatică şi Europeană).

Povestea Colinei Vaticanului - pe malul Vestic al Râului Tibru, fiind a opta colină faţă de cele 7 coline tradiţionale ale cetăţii Romei de pe malul Estic al Râului Tibru - a început odată cu secolul II î.C., încheindu-se rolul său de până atunci / de doar cimitir al Romei (e de observat că în Sanscrită - vechea limbă din Sudul Asiei - “vatika” înseamnă “grădină sacră” / “livadă”). Ruta Sibilei Statuia a fost dusă la Roma şi înălţată cu multă pompă în 204 î.C. pe cea mai importantă şi mai veche Colină (cea Pa-Latină) cu sărbătorire în fiecare martie; aşa de importantă era Sibila încât Senatul Roman într-o sesiune specială a decis să-i ridice Templul pe Colina Vaticanului colină exterioară Romei, aflată pe malul opus al Tibrului acolo fiind sacra necropolă unde erau îngropaţi aristocraţii, însă ce până atunci era doar un vast cimitir şi n-avea nici un templu. În “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”, Dr. Mircea Eliade a scris: “Zeiţa frigiană, introdusă la Roma pentru a salva republica, grav primejduită de armatele cartagineze, avea o istorie multimilenară. Piatra neagră în care era prezentă ritualic zeiţa Cybele probează vechimea cultului: piatra era unul dintre cele mai străvechi simboluri ale Mamei-Pământ. Această mitologie arhaică a sa şi riturile sale sângeroase constituie originea unei ‘religii a mântuirii’, care a ajuns extrem de răspândită în tot Imperiul Roman: în scenariul mitico-ritual ce ilustra ‘misterul’ vegetaţiei, sângele şi organele sexuale oferite Cybelei asigurau fertilitatea Mamei-Pământ (dar cu timpul, acest cult imemorial a fost investit cu noi semnificaţii religioase; riturile sale sângeroase au devenit căi de răscumpărare). Sărbătorile se ţineau către echinocţiul de primăvară, de la 15 la 23 martie. În prima zi, dedicată intrării trestiei, confreria aducea trestii tăiate iar după 7 zile, confreria aducea un arbore - pin - tăiat. La 24 martie -

Colinele Romei Când Romanii au ajuns într-o grea situaţie datorită atacurilor generalului Cartaginez Hanibal 247-182 î.C., consultând Cărţile Sibilei au găsit că pentru a le merge bine trebuiau să fie împreună cu Mama, astfel că au trimis 5 senatori la conducătorul Atall din Pergam, care le-a donat 178


ziua sângelui - preoţii şi neofiţii se dedau la un dans sălbatic, se flagelau până la sânge, îşi crestau braţele cu cuţitele; în culmea freneziei, neofiţii îşi retezau organele bărbăteşti şi le ofereau în chip de oblaţie zeiţei. Lamentaţiilor din noaptea de 24 spre 25 martie le urma brusc o explozie de bucurie, în zori: era ziua bucuriei, Hilaria. După o zi de odihnă, la 27 martie avea loc procesiunea spre râul în care se îmbăia statuia Cybelei. Iniţierile individuale erau celebrate la 28 martie: neofitul era sanctificat cu sângele unui taur sau berbec jertfit, el fiind admis în ‘camera nupţială’ - ‘sub baldachin’ - în calitate de soţ mistic al Cybelei, ca şi preotul care intra în acel loc sacrosant pentru ca să ofere Mamei resturile însângerate ale mutilării sale”. Este de remarcat că la Românii din V Carpaţilor s-a păstrat vorba “a se guli”, însemnând “a se chirci de durere”, popular testiculele având denumirea legată de Muma Ka / Ga a Pământului: “coaie”; se poate observa că marii preoţi Gherga - începând cu pre-diluvienii îngeri Gregori - erau faimoşi prin refuzarea castrării lor înşile, însă pretindeau celor care doreau să intre în comuniune cu Marea Zeiţă Gherghiţia să-şi dovedească devotamentul prin castrare (unele Amazoane practicau mastectomia - extirparea sânilor / tăierea mamelelor - dar şi excizia, adică amputarea clitorisului tot din motiv religios, pentru a evita plăcerea fizică la apropierea de divinitate).

suspiciunea că era femeie travestită - ce în corespondenţa sa din 877 s-a referit şi la puternicul Grec George / Gregorio, primul şef al Bisericii Bulgaro-Armâne, întemeietorul episcopiilor Silistrei şi Belgradului / cu influenţă şi peste S Panonic, acela acţionând creştin în zona respectivă înaintea sosirii Ungurilor).

Monedă Romană În “Mitologia culorilor”, profesorul Român Ovidiu Popescu a explicat: “Albul este rezultatul procesului de descompunere a cadavrului. Oasele sunt albe iar sângele ce circulă prin organismul unei fiinţe vii e roşu. Există deci viaţă şi moarte, roşu şi alb. În Asia albul şi azi e al doliului iar în tradiţiile europene încă se păstrează ‘doamna în alb’ pentru moarte”. Primul Templu al Vaticanului În 10 IV 191 î.C., Templul Phrygianum lung de aproape 70 metri - prima construcţie de pe Vatican - a fost inaugurat, Sibila / Gherghiţia fiind declarată protectoarea Romanilor, acolo având de atunci instalată statuia sfântă din meteorit, adusă din Anatolia, procesiunile desfăşurându-se de-a latul noii Rome (între Colina Vaticanului şi Colina Palatină / unde ardea “pălălaia” perpetuă a oraşului, anume focul etern întreţinut de preotesele vestale), împreună cu ediţiile anuale, instaurate cu acel prilej, ale luxoaselor Jocuri Megalesiane, ce erau grupate într-un festival de mai multe zile; acea sărbătoare era “ludică” - adică de inspiraţie Lydiană - jocurile ludice cele mai apreciate de Romani fiind de forma “Circensis”, ţinute în circuri (etimologia circului - adică a arenei rotunde pentru spectacole - provenea de la hipodromurile crescătorilor Gherghiţi de cai din Troia / în Greacă fiind kirkos). Pentru peste 2 secole, până la sosirea din Galileea a apostolului Petru, Templul Vaticanului a funcţionat numai cu personal Anatolian. Monedele emise înfăţişau Marea Mamă pe Tron (ce a devenit Sfântul Scaun acum decis creştin a fi ocupat numai de către un bărbat, fizic controlat între picioare în acest sens la înscăunare de către cardinali - după alegerea anunţată prin fum alb, asociat păcii şi liniştii, căci relativ recent în Europa negrul a devenit asociat tenebrelor şi doliului; controlul fizic a fost instaurat după efeminatul papă Ioan VIII - despre care plana

Baldachinul Vaticanului 179


Vaticanul este decorat cu cheile de la Poarta Raiului, al căror păstrător a rămas Sfântul Petru - simbol papal preluat de la gardiana Gherghiţia care veghea trecerea către “Cealaltă” Lume (Carianul Pausania 7:22 a scris că “în timpurile îndepărtate, toţi Grecii dădeau cinstire pietrelor brute, ce ţineau locul statuilor” - Cultul Meteoriţilor fiind răspândit în Grecia - iar episcopul Arnobius 7:49 a descris piatra că “putea fi dusă în mâini, era neagră şi colţuroasă, dând un aspect dur feţei nerealiste şi neînţelese”; creştinii în secolul IV au distrus cu furie meteoritul ei de pe colină). Anterior primului papă Petru, cheile Raiului au fost păstrate şi de Sfântul Ilie din Valea Gherka / Ţinutul Ghirga-siţilor, căruţaşul Raiului (care a rămas respectat popular deoarece avea Cheile Apelor, putând trimite ploaia din Cer pe Glie). Construirea Catedralei Sfântului Petru a dus la demolarea în 1505 a ceea ce a mai rămas din templu, baldachinul cu stâlpii spiralaţi ridicat în 1623 peste mormântul primului papă (răstignit acolo în anul 67) fiind inspirat din ceea ce era anterior pe acel loc - e piesa centrală - în contrast evident cu restul bisericii papale. Foarte probabil că stabilirea creştinilor pe Colina Vaticanului a fost facilitată de Ghergarii sosiţi din Galileea / N Canaanului şi Anatolia în delegaţiile Sfinţilor Petru şi Pavel (desigur că delegaţia din Galileea condusă de apostolul Petru - posibil Evreu după unul din părinţi, născut Simon / însemnând “cu nasul plat”, care s-a lepădat de 3 ori de Iisus în noaptea când Acela a fost arestat în Ierusalim de Romani - a luat legătura cu Galii Anatolieni / Gaulii stabiliţi în Roma, prin intermediul Evreilor Anatolieni): o explicaţie posibilă este că legăturile cu Galii Anatolieni / Gaulii slujind Templul Gherghiţiei în Roma ar fi putut facil ajunge intermediate de Gherga din anturaj (o menţiune în “Epistola către Romani” 16:14 e despre Sf. Asincrit - unul dintre cei 70 de apostoli - episcopul din Hyrcania / Ghergania); în capitala imperială, cetăţenii Romani erau mai bine primiţi decât Evreii din Galileea (iar fratele mai mic al apostolului Andrei, apostolul Petru - primul papă - n-avea cetăţenia Romană, de aceea fiind răstignit cu capul în jos).

Evreul Saul / Paul, respectiv Pavel - din S Anatoliei - era cetăţean Roman, el fiind însoţit de evanghelistul Luca din Antiochia, singurul care i-a rămas alături până la sfârşit, aşa după cum e consemnat de Noul Testament, în “epistola a doua către Timotei” (4:11): “Numai Luca este cu mine”; Pavel (Paul / Saul) a fost executat prin decapitare, căci era cetăţean Roman. Foarte posibil că evanghelistul Luca - bun medic, talentat pictor şi scriitor - a fost înrudit cu primii Garghili, existenţi acolo în secolul I (al cincilea Garghil / Quintus Gargilius în secolul III a fost apropiatul împăratului Roman Sever - care în privat avea bustul lui Iisus - şi i-a realizat biografia, acela fiind înaintaşul bogatei familii senatoriale Romane Gordian care a avut ca descendenţi o seamă de creştini importanţi, ca papii “Fericit” / Felix III şi IV în secolele V şi VI, papa Agapet I în secolul VI, Sf. Gall/us în secolul VI, Grigore “cel Mare” ori Sf. Georges / Gregoire în secolul VI, ş.a.); la “Garg-il” se poate observa sufixul sfinţeniei “il”, având valoarea similară sufixului Canaanit al lui “Gherghe-seu” / Ghergheseu (de acelaşi sacru rang). În mileniul I, evoluţia aşa serioasă a ramurii apusene Gherga după jumătate de mileniu, din Galileea până în Galia, poate presupune ascendenţa serioasă datorită rădăcinii serioase, similar cum în mileniul II evoluţia ramurii răsăritene Gherga a fost după jumătate de mileniu, de la Sf. Nicodim / Nicolae Gârca din Bănie la preoţii Gherga din Banat. În primele secole ale creştinismului, în cadrul Imperiului Roman legăturile (inclusiv de rudenie) între creştinii răsăriteni şi apuseni trebuie să se fi păstrat, sinaxarul consemnând în Est mari caractere - ca Sf. Gheorghe, Grigore Teologul şi mulţi alţii - în paralel cu care s-au manifestat acei creştini Vestici. Evanghelistul Luca din Antiochia - familiar cu creştinismul din Galileea - a întâlnit-o în Efes pe Fecioara Maria (căreia Ia realizat icoana, Ea fiind acolo cu apostolul Ioan) şi apoi el a mers în Troia, unde l-a întâlnit Pavel / care n-a avut succes în Efes; toate acele zone - Galileea, Antiochia, Efes, Troia - pe atunci erau populate de mulţi Ghergari / Gherghini (Gherghesei / Gherghiţi), confirmarea datorându-se unor elemente ca provenienţa, onomastica, timpul, credinţa, etc. Bogatul Pavel avea nevoie de medicul Luca - de presupus chiar cu numele de familie Gherga / ipoteză rezultată din corelaţiile prezentate - pentru propagandă în capitala Imperiului Roman (unii Ghergani - după cum a consemnat şi Biblia - au fost printre primii creştini din lume): destinaţia în capitala imperială a fost Vaticanul, unde erau preoţi Anatolieni. Evreii Simon şi Saul - Petru şi Pavel - au fost ucişi în Roma în aceeaşi zi, 29 VI 67; Gentilul Luca n-a fost vizat: el a supravieţuit după execuţiile celor 2, rămânând cu banii lui Saul / Pavel. Tezaurul acumulat - prestigiul şi averea - a fost transferat rudelor Romane Garghil / conform versiunii Latine (Gordian / în versiunea Greacă), consolidându-se în societatea din capitala imperială, printre cetăţenii Romei şi printre creştini. În 2001, rămăşiţele celui care a scris “Evanghelia după Luca” au fost analizate genetic doar matern, dovedindu-se că n-a fost Evreu; a murit la 84 de ani (o vârstă apreciabilă pentru acele timpuri), spânzurat de Eleni în Teba / S Balcanilor. Aşadar, apostolul Petru (fratele mai mic al pescarului Andrei) s-a dus la Vatican - colina Romei dominată de orientali - ca fiind cea mai potrivită locaţie pentru creştinare, atât deoarece acolo erau Anatolienii apropiaţi Canaanului, cât şi fiindcă astfel se adresa păgânismului puternic simbolizat de Templul Gherghiţei; misiunea sa i-a deranjat pe Romani, care l-au răstignit cu capul în jos iar finanţatorului său Pavel - cetăţean Roman - i-

Sf. Asincrit al Gherganiei 180


au tăiat capul, în aceeaşi zi (medicul lor Luca - martor ocular, posibil Ghergan - a rămas cu povestea evanghelică şi temporar cu banii).

pe Insula Prote / Kînalîada 40,54 lat. N, 29,03 long. E din Marea Marmara a executat-o prin decapitare şi pe împărăteasă, împreună cu tatăl ei Gherman). Un urmaş al lor, născut în 645 şi castrat de împăratul bizantin Constantin “cel Nou”, e considerat cel care a fost primul patriarh Gherman al Constantinopolului, în 715-730, celebrat ca sfânt în 12 V: s-a opus interzicerii icoanelor; a fost destituit de către împăratul bizantin Leon Sirianul - care a promovat acel decret - şi a murit în 733.

Evanghelistul Luca

Steagul papal până în 1808

Una dintre cele mai importante ginte din Roma Antică era Anicia, iniţial cu numele Gallus (însemnând cocoş / Gal); în Peninsula Italică, Galeria a fost o străveche familie rustică, legată de patricienii păgâni - probabil Sabini denumiţi apoi Gali. Anicius era un nume Roman existent din secolul IV î.C. şi a fost preluat ca nume de familie după militarii Anicius Gallus care în 168 î.C. au atacat Macedonia. Printre numeroasele ramuri nobile Anicii - mulţi fiind senatori, consuli, prefecţi, etc. - cea prin înrudire Ghergară a fost prima creştină din Roma, cu care la sfârşitul Antic împăraţii bizantini erau înrudiţi: astfel, generalul Gherman / Germanus (ce a murit în 550), despre care Iordanes în “Getica” a afirmat că era din ginta Romană Anicii, însurat cu nepoata regelui Got Teodoric “cel Mare” - soră cu Athalaric, regele OstroGoţilor 516-534 din Italia - era văr cu împăratul bizantin Iustinian şi considerat urmaşul aceluia, însă a intervenit decesul său brusc. Generalul Gherman (conform şi arheologului German Theodor Mommsen 1817-1903) a fost nepotul prinţesei Iuliana Anicia 462-528, fiica împăratului Valentinian III 425-455 al Imperiului Roman de Apus / în timpul căruia a fost înfrânt Attila, împăratul Hunilor; bunica Iuliana Anicia a ctitorit în Constantinopol cea mai mare biserică (era înaintea extinderii construcţiei “Sf. Sofia”) şi a rămas ştiută ca patroana artelor. Nepoata generalului Gherman - fiică a feciorului său Gherman - a fost soţia lui Teodosiu, ultimul împărat bizantin din Dinastia Iustiniană (năşit la Constantinopol de Grigore “cel Mare” din Roma, însă în 602, după ce a căutat ajutor la ruda Khosrau II, împăratul Sasanit, a fost executat de pretendentul la tron Focas “Tiranul” - ofiţer ce a domnit până în 610 - care în 605

Ghergarii şi Galii

Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Celții, care au locuit în Moldova și Transilvania înainte de era noastră au avut ‘ordinul celor puternici’ numiți ‘gali’ (de la ‘gal’ = ‘puternic’ / ‘viteaz’ în limba celtă). Ulterior, longobarzii care s-au așezat în nordul Italic și-au numit vitejii ca ‘arimani’ și ‘eroi’ (‘heros’, din rădăcina ‘ard’; ‘harimanii’ lui Iancu de Hunedoara erau viteji organizați după alte criterii decât cei din armata otomană). Spre deosebire, la goții organizați pe familii și rudenii apropiate, cei din ‘ordinul corăbierilor’ erau numiți ‘vikings’ (la fel ca și la scandinavi: din simbioza geto-gotă, receptarea cuvântului românesc 181


‘viteaz’ a fost ‘viking’). Începând din anul 1066, cuvântul ‘viking’ și-a schimbat sensul în apusul Europei: urcând pe corăbii și săvârșind acte de piraterie, ‘vikingii’ normanzilor au fost socotiți ‘pirați’; în schimb, în răsărit, cei cărora varegii le-au organizat statul au păstrat sensul original”. Exceptând Galii Anatolieni / adică Gaulii, în Europa Celţii - din care făceau parte Galii - s-au poziţionat la apusul Geţilor. Cercetătorul Român Gabriel Gheorghe în “Studii de cultură şi civilizaţie românească” din 2001 a susţinut că “strămoşii galilor au sosit în Galia - sudul actualei Franţe - din Ardeal, Banat şi Oltenia după finele mileniului III î.C.” (adică după ultimul val Kurgan, când în Anatolia au apărut Hitiţii şi în Balcani au apărut Tracii, anume încă din Epoca Bronzului): ei au premers migrarea Keltă / Ghergă acolo, cea din mileniul I î.C. / Epoca Fierului (Galii făcând apoi parte dintre Celţi / Keltoi). În 2004, profesorul Elveţian Philippe Borgeaud a observat ca interesant că, venerată din mileniul VI î.C. în Mesopotamia, divina Inana / Iştar după ce a vizitat lumea subpământeană / subterană (loc unde a coborât şi Ghirga-meş / Ghilgameş) a revenit însoţită de demoni asexuaţi numiţi Gala în Sumeriană; preoţii ei - gardieni ai vieţii - erau numiţi Kur-ga-ra / Kurgarru, fiind precursorii oficianţi ai castraţilor Gali din Imperiul Roman: slujitorii săi (şi Dr. Mircea Eliade afirma că “tema castrării era de origine orientală, automutilarea anumitor credincioşi în timpul transelor lor extatice asigurându-le castitatea absolută, spre dăruirea integrală divinităţii”, observându-se şi că testosteronul slăbea imunitatea organismelor, castraţii ajungând cu mulţi ani mai longevivi decât restul, alegerea - răsfrântă până azi şi prin existenţa mănăstirilor - fiind între viaţa lungă sau viaţa fertilă). În 1994, Britanicul Raymond George a prezentat rugăciunea de dimineaţă - cu faţa spre răsărit - a preoţilor “Kurgar-Ru” / Kurgarru în Babilon (ce începea prin “O Şamaş, care asiguri reînnoirea pentru marii zei, care iluminezi părţile lumii, păstorind oamenii adormiţi în luncă, care te confrunţi cu agresorul, care cucereşti Iadul şi-l distrugi! Vino spre noi, din îndepărtatul Rai, aici suntem, stând în faţa ta!”):

“Îngerii căzuţi” Grigori erau sexuaţi - de gen masculin - spre deosebire de ceilalţi îngeri, care erau asexuaţi; de altfel, e de remarcat că primii îngeri din Biblie care au fost menţionaţi ca taţii vestiţilor viteji din vechime n-au fost alţii decât tocmai acei îngeri Gregori / “veghetori”. A rămas cunoscut că îngerii în general erau “asexuaţi” şi a mai rămas ştiut că unii îngeri au “dezertat” (fiind în acel timp afurisiţi pentru aşa ceva); aceia dintre ei care au refuzat castrarea au fugit (şi s-au împreunat cu băştinaşele orientale, având copii): a fost o străveche / pre-diluviană divizare Ghergară, perpetuată după Potop, inclusiv via Galileea, începând cu Înălţimile Golan. Ceea ce în răsăritul Europei era Kurgan, în apusul Europei a ajuns GalGal - de unde denumirea de Gauli / Gali pentru cei care respectau Cultura Gorgană (conform vechilor echivalenţe lingvistice “G”=“K” şi “R”=“L”). Amazoanele erau cele care venerau cultura respectivă în Caucaz şi Anatolia, ca preotese Gherghiţe / retezându-şi sânii iar castraţii - după cum nota profesorul Eugene Lane de la Universitatea Americană Yale în 1996 - se automutilau pentru fi împreună cu ele, în onorarea Gherga (mai târziu astfel au apărut eunucii care păzeau haremurile, simbolic castrarea fiind asociată şi cu celebra decapitare a Gorgonei Meduza); în Antichitate, cei care o făceau au fost oamenii regelui Gallus de pe râul cu acel nume de lângă Pessinus / locul de unde Romanii au luat statuia din meteorit a Gherghiţiei şi au instaurat cu ea Templul Vaticanului, declarând-o protectoarea lor (la poalele Muntelui Agdistis / Agdos dominând zona - numit astfel, conform unei poveşti Frigiene, după o creatură hermafrodită ce castrată a devenit Marea Mamă Cybela - Anatolianul Pausania 1:4 notând că acolo era îngropat iubitul Cybelei, Zeul Vegetaţiei Attis / fiul nimfei Nana a Râului Sakarya / Sangarius, care provocat de Cybele într-un acces de nebunie s-a castrat: Apolloniu din Rodos 2:722 a scris că numele acelui râu era de la Sangas fiul lui Ocean şi Tethys - care a ofensat-o pe Zeiţa Rhea, ceea ce a dus la deosebirea între sângeroasa dar importanta Sakarya din Afriki, adică valea principalei ape curgătoare a Frigiei şi nesângeroasa dar importanta Sahara din Africa, adică uscatul principalului deşert al lumii). Automutilarea iniţial la femeile Amazoane era din motiv religios - nu războinic - iar la bărbaţi similar, din motiv religios. Dr. Mircea Eliade a explicat în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase”: “Pe lângă pulsiunile mai mult sau mai puţin inconştiente care îi cârmuiau pe neofiţi, trebuie ţinut seama de nostalgia unei androginii rituale sau de dorinţa de a-şi spori rezerva de ‘forţe sacre’ printr-o infirmitate neobişnuită şi spectaculoasă ori chiar de voinţa de a se simţi excluşi din structurile tradiţionale ale societăţii - printr-o imitaţie divină totală - cultul făcând posibilă redescoperirea valorilor religioase ale sexualităţii, suferinţei fizice şi sângelui; transele îi eliberau pe credincioşi de autoritatea normelor şi a convenţiilor, într-un anume sens fiind o descoperire a libertăţii”. Emascularea preoţilor (consideraţi amanţi divini), ce putea fi împlinită numai prin castrare, trebuia să asigure Marii Zeiţe surse de energie generatoare pe care ea, la rândul ei, o degaja tuturor. În Antichitate, preoţii Gauli / Gali din Templul Vaticanului, de exemplu de Ziua Sângelui - 24 martie - pe fondul absorbţiei de plante halucinogene, a unei muzici asurzitoare de tobe şi flaute, precipitaţi în dansuri demenţiale, despletiţi şi agitându-şi spasmodic capetele, ofereau Gherghiţiei sângele ca ofrandă, cu cioburi şi cuţite crestându-şi braţele şi pieptul, împroşcând altarul cu sângele ce le ţâşnea din răni / nou-primiţii în rândul preoţilor

Rugăciunea Kurgar-Ra 182


sacrificându-şi virilitatea, depunându-şi resturile însângerate ale automutilării “sub baldachin” = “zona nupţială”, în calitate de amanţi / soţi mistici ai zeiţei (Kernos era vasul de lut ars în care se aduceau sub baldachin testiculele - ritualul în timp ajungând ca să nu mai fie de provenienţă umană, ci din sacrificiul vreunui taur ori berbec, Romanii instituind astfel pentru acea zi sărbătoarea “Taurobolium”); apoi, era explozia extatică prin Ziua Bucuriei, numită “Hilaria”: 25 martie / analogia lingvistică de hilar - ce a căpătat ulterior până şi semnificaţia de “caraghios” din partea celor care nu apreciau jertfa respectivă - putând fi legată etimologic şi de vechiul oraş Hilarima al Gherghiţilor, de la poalele Templului Anatolian Gherga, la apogeul său în acele vremuri Antice (atunci avea loc “baia” purificatoare a Marii Mame / în prezent, hilar fiind marcată “ziua păcălelilor”, a proştilor păcăliţi - 1 aprilie - ce-şi are rădăcina în acea sărbătoare). În imaginea următoare se poate vedea reproducerea în marmură, aflată la “Muzeul Capitolin” din Roma, a unui Gal murind: iniţial, statuia era din bronz - realizată în 223 î.C. de Epigon, fiul lui Charios din Pergam - ca parte a ansamblului ştiut drept “Marea Ofrandă Attaliană” (comandată de conducătorul Attalus al Pergamului - care a domnit în 241-197 î.C. - şi a deportat în 218 î.C. Gherghiţele din Gherghis I / Troia în Gherghis II / Gherghita, la izvorul Râului Anatolian Caicos, acum Râul Bakîrcay / Turcia).

închisoarea din Roma în 46 î.C., din ordinul aceluia. În 1897, Academia Vaucluse din Avignon 43,56 lat. N, 4,48 long. E / regiunea Provence–Alpi-Coasta de Azur a scris că șefii Galilor utilizau moneda inscripționată “CCETIO” (ce însemna “Getio”, căci dublul “C”=“G”): conducătorii Geți ai Galilor erau Gherghini; Vercin-getorix (ultimul lider independent) a fost regele Get = “Geto-rix” Vercin / în pronunție “Werkin” din Gergovia; în plus, pe lângă evidențele onomastică și numismatică e cea topografică, regele Get “Werkin” / Gherghin al Galilor fiind din Ghergovia. Ca fapte diverse: Iuliu Cezar a fost surprins să constate despre socoteala Galilor că noaptea preceda ziua (Romanii calculau ziua începând cu răsăritul soarelui); pe de altă parte, e de ştiut că deoarece accesul femeilor în corurile bisericeşti era interzis, castraţii au cântat la Vatican - în corul Capelei Sixtine - până în 1903, capacităţile muzicale ale castraţilor fiind dintotdeauna foarte apreciate (prin dereglarea hormonală întâmplată datorită castrării, corzile vocale putând acoperi toată gama de sunete, de la joase la înalte). Tenorul Italian Evan Gorga 1865-1957 (de lângă Vatican / Roma), care a avut uriaşe colecţii de antichităţi, a rămas în ţara sa drept cel mai mare donator statului, pentru ca obiectele strânse - între care numeroase instrumente muzicale - să fie expuse în principalele muzee. Dincolo de Râul Rubicon ce era graniţa de N a Romanilor în timpul său, generalul Iuliu Cezar n-a putut cuceri în 52 î.C. capitala Galilor Ghergo’via / Gergovie (Ghergoa / Gergoia în provansală - dialectul Coastei de Azur, din Monaco până în Catalania); pe atunci Galii adorau Marea Zeiţă Anatoliană, fondatorii Marsiliei fiind Pelasgii de pe teritoriul Cume al Gherghiţilor.

Gal

Ghergoa

Galii, cărora le plăcea curăţenia (ei au inventat săpunul pentru oameni, căci pentru rufe exista de la începutul mileniului III î.C., datorită Sumerienilor) aveau locuinţe din lemn, de formă rotundă şi în Antichitate au fost prezenţi din Anatolia până în V Europei (canalul de comunicare al Galiei din S Franţei cu Pontul, adică Marea Neagră, era Valea Dunării; utilizau alfabetul Grec şi fiecare comunitate era condusă de câte un consiliu al bătrânilor. Galii din Galia aveau aur (dorit de Romani); o altă distincţie între ei era că Galii îşi respectau copiii, pe când Romanii aruncau la gunoi copiii nedoriţi. Titus Livius 23:24 a povestit că Galii CisAlpini care în 216 î.C. l-au ucis pe consulul Roman Postumius i-au luat capul tăiat: “craniul le-a folosit drept vas sacru pentru libaţii şi drept cupă preoţilor”. Vercingetorix / “Vercin-Geto-Rix” - la Gali sufixul “rix” însemna “rege” născut la Ghergovia / Gergovia (S Franţei) în 82 î.C., a fost cel care a unit Galii pentru a rezista Romanilor, însă a fost învins de Iuliu Cezar şi s-a predat, fiind sugrumat la

Fortăreaţa era la poalele Muntelui Gergovius, pe Platoul Gergoie, pentru a-i adăposti pe agricultori la 744 metri altitudine / azi satul Francez Merdogne (în N Ghergoviei bogată în vin era Gorgobina - populată de Galii din Ghergovia - iar în V era Carcasso, cetate înfiinţată de neamul Carca / azi Carcasonne 43,12 lat. N, 2,21 long. E, în patrimoniul mondial UNESCO). În zonă mai e comuna Gargas 43,45 lat. N, 1,28 long. E, ai cărei locuitori şi azi se numesc Gargasieni (ca şi cei din fosta Gargatio / Gargas 43,54 lat. N, 5,21 long. E, faimoasă pentru exploatarea minieră de oxid ocru / roşu). Galii întreţineau legături în S mai ales cu Grecii vechi şi Gherghinii au contribuit (a mai rămas în S Francez aşezarea apropiată de Râul Garonne hotarul cu Gasconia - populată de Gorgasieni, în pronunţie “Gurga”, azi denumită Saint-Etienne-de-Gourgas 43,46 lat. N, 3,22 long. E); de exemplu, în vecina Lodeve 43,43 lat. N, 3,19 long. E, episcopul din 870 până la moartea din 19 II 884 a fost George, născut în Rodez 44,21 lat. N, 2,34 long. E, 183


călugăr canonizat, care în 862 a ctitorit Mănăstirea Vabres 43,55 lat. N, 2,50 long. E (în 885, contele Geraud / Guiral 855-909 din Saint-Etienne 44,56 lat. N, 2,26 long. E, fiul nobilului Gerald - primul model clasic de cavaler creştin, conform Sf. Odo 878-942 din Cluny 46,26 lat. N, 4,39 long. E - a fost la Mănăstirea Vabres pentru a-şi lua călugări ca să fondeze Mănăstirea Aurillac lângă castelul său din Valea Râului Jordanne / a murit pe când voia să mai ridice ceva: Biserica “Sf. Cirice” - a martirei Cyricus din Anatoliana Konya, copilă creştină decapitată în Tarsul Ciliciei la 16 VI 304 - în Saint Cirgues 44,44 lat. N, 2,07 long. E; apoi, Gerbert de la Aurillac a fost papa Silvestru II în perioada 2 IV 999 - 12 V 1003, cel care cu abacul său a favorizat introducerea în Europa a cifrelor zise Arabe).

Zidul Ghergoviei În 480, la Puy-en-Velay 45,02 lat. N, 3,53 long. E misionarul George trimis de Roma - pentru creştinarea Galilor - a ctitorit biserica, fiind sărbătorit la 10 XI (apoi în Piemont la Aosta 45,44 lat. N, 7,19 long. E, a fost episcop Sf. Gall în 15 VII 529 - 5 X 546; e interesant că în Alpii Maritimi din Piemont / “Pie-Mont”, pe Valea Valasco / adică Valahă şi în prezent ciobanii la iernat ţin “între lumini” Festivalul “Tarluc” - despre care acum localnicii nu-i mai ştiu provenienţa - însă Românescul “târlă” înseamnă chiar locul de iernat al turmelor, cu bordeie pentru păzitori). Sfântul Gal / Gallus (489-551, episcopul din Clermont / “Cler-Mont” 45,46 lat. N, 3,04 long. E / adică “Muntele Clerului”), fiul cel mare al senatorului Georgius al regiunii unde a fost capitala Ghergoa a Galilor - Francez acum numită Auvergne - a relatat despre tatăl său că “nimeni în Galia nu era mai nobil decât el”, familia lor fiind înrudită şi cu aristocraţia Romană, respectiv ca senatorii Georgini; se poate observa despre plasarea Clermont-Ferrand că e la câțiva km de Ghergovia. Nepotul Georgius - ştiut ca Sfântul Grigore (pe numele complet Georgius Florentius Gregorius / Florentius fiind prenumele tatălui său), ajuns episcop în Tours - a fost primul genealog al conducătorilor Franţei: cea mai mare parte din regiunile ce formează Franţa actuală au fost aduse sub un conducător unic de către regele Clovis / fiul regelui Ghirghe (notat Childe-ric / ştiut drept Childeric I) la sfârşitul secolului V, care în 511 - anul morţii lui - l-a slăvit pe Sfântul Gheorghe ridicând Mănăstirea Baralle în onoarea sa. Acelaşi episcop Grigore a scris că Nimrod, văr primar cu Ghergheseu, a fost fiul celui venerat zoroastru mai ales în Asia Centrală, Iran şi Azerbaidjan din mileniul II î.C. - ca Mitra după numele dat de Indieni sau Cuş după numele dat de vechii Evrei - şi că ideea Turnului Babel pe care a început să-l ridice după Potop a fost a tatălui său, mezinul lui Ham. Denumirea de Francezi, provenită de la Frânci, adică Frigieni, a fost primită de la Francii conduşi de suliţaşul Francio, care a migrat ulterior Războiului Troian împreună cu familia sa din Troia Gherghiţilor în Galia urcând pe Dunăre, având prima aşezare pe Sena / Fluviu ce izvorăşte în Burgundia, denumită Troyes 48,17 lat. N, 4,04 long. E - după numele Troiei devenită renumită pentru producerea şampaniei, fiind prima

Carcasonne Romanii conduşi de Iuliu Cezar au avut pierderi majore la Ghergovia 45,42 lat. N, 3,07 long. E (însă şi Galii), reuşind cucerirea Galiei doar ulterior, în bătălia de la Alesia 47,32 lat. N, 4,30 long. E / Burgundia, victoria fiind decisivă pentru crearea Imperiului Roman; în Războaiele Galice, Romanii au omorât circa un milion de Gali (un sfert din populaţie). Este de ştiut că “Murus Gallicus” era un zid cu 2 feţe de piatră legate prin bârne din lemn şi miezul umplut cu piatră sfărâmată (“Murus Dacicus” era umplut cu pământ). Gergeau / azi Jargeau 47,52 lat. N, 2,07 long. E şi-a deschis prima biserică în 326 (după ce Sf. Elena - mama împăratului bizantin Constantin - a descoperit în Ierusalim Crucea pe care a fost răstignit Iisus, atunci din “oraşul sfânt” lipsind Evreii) şi a fost ulterior sfinţită de Sf. Martin din Tours 47,23 lat. N, 0,41 long. E; în 451, Attila şi-a condus Hunii pe drumul dintre Gergeau şi Troyes (cetate pe care a cruţat-o), după care a purtat - pe Câmpiile Catalaune 48,57 lat. N, 4,21 long. E / Franța - ultima mare bătălie Antică şi una dintre cele mai sângeroase din istoria lumii / pe care a pierdut-o, retrăgânduse înfrânt în actualul spaţiu Român, unde a şi murit după 2 ani. 184


capitală a acelei regiuni (Parisul 48,51 lat. N, 2,21 long. E, tot pe Sena, capitala Franţei, a fost numit după Troianul Paris, devenind capitala ţării datorită Francului Clovis, de la care a derivat numele regal Louis / Ludovic: sora sa era cununată cu regele Teodoric “cel Mare” al OstroGoților, având capitala în Ravenna / Italia); se ştie că prin consumul asociat cu caviarul de la Marea Gherganilor, şampania a ajuns la rafinament monden. De altfel în Franţa, localitatea Burgundă Gergy 46,52 lat. N, 4,56 long. E a fost atestată din 1135 ca aparţinând familiei Gergy (e de ştiut că - aşa după cum a indicat în 2002 şi cercetătorul Murad Adji de la Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe - Burgunzii proveneau de la Lacul Baikal, care în ruta lor au lăsat urme şi în KaraciaiCherchezia / N Caucazului iar patronul Burgundiei e Sf. Gheorghe). Din Autun 46,57 lat. N, 4,17 long. E / Burgundia era episcopul Grigore de la Langres 47,51 lat. N, 5,20 long. E, care a murit pe drumul dinspre Dijon - cetate devenită capitala Burgundiei - spre casă în 4 I 539 (a avut o mare reputaţie de creştin, influenţa sa fiind imensă). Cronicarul German Godefrid de Viterbo 1125-1192 a scris că Francii erau oameni din Troia care - înainte de a se aşeza în patria lor - au întemeiat Padova 45,25 lat. N, 11,52 long. E / N Italiei (regiunea Veneto), unde l-au îngropat pe liderul lor Antenor, consilier al regelui Priam în Războiul Troian. Fapt divers: în 1532, călugărul Francez Francois Rabelais (cel care a introdus în medicină disecţia pe cadavre) a scris cu umor despre Uriaşul Gargantua - o temă de succes - fiind inspirat de Grecii Antici: un model de creaţie artistică. Pe malul Atlantic din N Francez, sub forma foarte veche Bretonă Kerga - conform studiului despre originea şi evoluţia numelor din 1928 al lui Albert Dauzat asupra neamului nobil Kerga atestat şi în secolul XV / care a atras atenţia romancierului Francez Honore Balzac în prima jumătate a secolului XIX sunt menţiuni în jurul localităţii Roscoff 48,43 lat. N, 3,59 long. V, ca de pildă a cavalerului Guillame de Kergariou de la 1248, menţionat în sala cruciaţilor din palatul regal de la Versailles iar biserica închinată arhanghelului Mihai, ridicată în 708 după viziunea inspirată la sfârşitul Antic în Italia de către Garganus, este pe Insula stâncoasă din faţa coastei Normande 48,38 lat. N, 1,30 long. E, ca monument UNESCO spectaculos (regiunea a fost cucerită de Francezi în secolul VII de la conducătorul local Gargui / Gargouille).

Gherga şi Ghergaii

Cultura Ghergă / Keltă Ghergaii / Keltaii au fost Celţii (dintre care au făcut parte şi Galii): după Războiul Troian, migrarea lor în apusul European a fost echivalentul pe uscat al mişcării “oamenilor mării” din răsăritul Mediteranean; în 1889, autorul Jean Laumonier în cartea “Naţionalitatea Franceză” a scris că “ceea ce este în afara oricărui dubiu e originea orientală a Celţilor iar Românii - sau Dacii Moderni - sunt adevăraţii Celţi ai Europei Estice”. Un colectiv de specialişti coordonat de Dr. Milan Macek de la Universitatea Carol din Praga / capitala Cehiei a observat că “un semn genetic distinctiv pentru celţi pare să fie asociat cu valahii din România şi Moravia, care - conform unor surse istorice - sunt cele mai apropiate rude ale galezilor din Arhipelagul Britanic; oricum, nu din întâmplare acel semn genetic apare la cele 3 grupuri”. În 2010, academicianul Britanic Barry Cunliffe (profesor emerit de arheologie la Universitatea Oxford) a enunţat: “Direcţia de migrare a Kelţilor a fost pe direcţia de migrare a Kurganilor (cu valuri de migrări umane din Epoca Pietrei până în Epoca Bronzului): între primul val Kurgan (de la mijlocul mileniului V î.C.) şi ultimul val Kurgan (de la sfârşitul mileniului III î.C.) au fost aproape o sută de generaţii ale Europenilor care s-au amestecat cu Kurganii; autohtonii Europeni au recunoscut înrudirile lor, însă multe au fost alterate de trecerea vremurilor, de schimbările lingvistice, etc. Denumirea Celtă a fost atribuită corect, unei populaţii familiare. Pe lângă descoperirile genetice şi numeroasele paralele etnice ale populaţiile Moderne cu cele nomade central Asiatice, atrage atenţia un element al aspectului / înfăţişării - în general - al lor: erau ştiuţi ca având părul deschis la culoare (o caracteristică rară în istoria umană); aşa ceva era tipic Nordicilor EurAsiei, ca de pildă Finilor din haplogrupul ‘NO’, cu o mutaţie unică (părul deschis la culoare şi ochii deschişi la culoare însemna că au avut strămoşi specifici). Genele de aşa tip s-au acumulat printre Turkii Nordici care au co-existat şi care s-au amestecat cu Finii, după cum a studiat şi Tatiana Chikisheva în ‘Antropologia Siberienilor Sud-Vestici’ (din 2010). Un alt element interesant despre Celţi este că purtau textile similare cu cele Tocariane din Bazinul Tarîm; rămăşiţele Caucaziene din kurganele Altaice, din Bazinul Tarîm (unde sunt Uiguri / Turki Sud Siberieni) dar şi prezenţele Kîrghizilor - ori ale altora asemănători, cu păr şi ochi deschişi la culoare reprezintă dovezi consistente. În plus, etimologia numelor Celte nu e credibilă Indo-European, însă e credibilă Turk: 185


termenii de bază Celţi au rădăcinile în vechea Turcă. Trecutul Celt a fost foarte bogat iar Dinastiile Celte au avut strămoşi glorioşi. Dezvoltarea Celtă pe continentul European a fost în paralel cu apariţia Fenicienilor în Mediterana, progresul intensificându-se după secolul VIII î.C.” European ştiuţi “Keltoi” / “Keltai” (după vechea Greacă, reproducând Ghergoi / Ghergai), Celţii s-au răspândit puternic în Europa începând cu Epoca Fierului; căderea Troiei Ghergare eveniment ce a instaurat Epoca Fierului - a dus nu doar la colonizările Peninsulelor Europene de la Marea Mediterană, ci şi la colonizările Europei pe uscat / continent. Celţii denumiţi Keltai - literalmente erau Ghergai (denumirea Celtă era Latină - dată de Romani celei din vechea Greacă de Keltă - pentru numirea Ghergă); printre strămoşii importanţi ai Celţilor / Keltailor au fost Chaldeii / Khaldeii: orientalii Magi Gherghei, buni metalurgi (faimoşi în Mesopotamia, Anatolia, etc.), inclusiv cu denumirea de Chaldoi Georgieni / Caucazieni în Chaldia Pontului / la Marea Neagră. Celţii / Gherghii din codrii Europei au conectat Hyrkania / Ghergania (de la Caspica) de denumirea uriaşei păduri Hercinice din centrul Europei - având în mijloc Pădurea Neagră - în S căreia au trăit ei / iar în N Germanii. În secolul V î.C., istoricul Herodot Karka 4:49 a scris că Dunărea - ce îşi are izvorul în Pădurea Neagră şi curge în Marea Neagră - începea pe atunci din teritoriul Celt; antropologul Carl Virchow 18211902 din Pomerania în “Popoarele primitive ale Europei” din 1874 a afirmat: “Celţii care populară Franţa actuală au venit de la Marea Neagră, urcând în susul Dunării”. Cercetătorul Francez Andre Lefevre în “Rasele şi limbile” din 1893 a scris: “Celţii bruni - cărora etnografia le relevă urma din Dacia până în Irlanda - şi Galii blonzi, toate aceste popoare care vorbeau Dialecte Indo-Europene, au mers dinspre Orient către Occident; limba Galică era cunoscută ca înrudită cu Latina, ceea ce explică dispariţia ei rapidă”. Academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu în “Studiu despre Celţi şi numele de localităţi” din 1895 a scris: “Nascerea şi leagănul Celţilor au fost în Aria / Iran. Înmulţindu-se populaţiunea, Celţii au pornit din teritoriul Arilor şi s-au lăţit în 2 direcţiuni. Unii au străbătut peste Media şi Armenia spre Caucas şi peste Caucas luând-o spre Nord către Finni şi spre apus continuând linia Dunării şi Carpaţilor, suindu-se la isvoarele Dunării, au trecut Rinul şi s-au oprit la ţărmul Atlantic, până între Munţii Pirinei şi Alpi; unii au trecut pe Insula Britaniei. O altă cale a Celţilor a fost peste Media şi Mesopotamia spre Asia Mică şi Fenicia. Numele cel mai vechi al Celţilor a fost Gael / Galdae; prin strămutarea lui ‘G’ în ‘K’/‘C’ iară a lui ‘D’ în ‘T’ sa format numele Keltoi la Greci, Celtae la Romani. Analele vechi Gaelice sau Irice (din Irlanda) spun că primul conducător al Gaelilor din Asia a fost Absal care în secolul XXIII î.C. a locuit în Sinear=Sumer, de unde a fost alungat, ajungând în Caucas, Gaelii fiind de atunci numiţi Gael-agi / Gaelagi, adică viţă / neam de Gaeli; pe a doua cale - peste Fenicia - Gaelii au pornit de timpuriu (la sfârşitul secolului XVII î.C., Gaelii au ajuns la gura Ebro / Spania). În secolul VI î.C., neguţătorii Greci au numit Ţara Celţilor drept Keltike (Romanii au numit-o Galia, în Iberia fiind Galicia iar în Britania a ajuns Wales / Wallis, adică Ţara Galilor / Walilor). ‘Gallach’ însemna ‘neam de Gall’; ‘G’ din Gael / Gall s-a strămutat în ‘V’ (Gallon - ‘on’ = ‘om’ - e Wallon, însemnând ‘om Gall’). Galii din Galia s-au Romanizat iar popoarele vecine din Galch au format Valch (şi fiindcă unii au strămutat pe ‘ch’ în ‘ş’, s-a rostit ‘Vălş’ / ‘Velş’, ceea ce e identic cu Welsh = ‘viţă de Gall’): deducem că Wallach / Gallach

însemna ‘tare’ / ‘viteaz’ şi nu era de batjocură; de bună seamă, o fi fost ceva cauză ca să fim numiţi Valahi, ori după limbă - având cuvinte Gallice în limba noastră - ori după port. Celţii mai peste tot unde au locuit au lăsat după sine numeroase nume. Numele de Cerchez din România ne îndeamnă ca să scrutăm mai departe: Cerchesii e numele vechi avut de Kerketi; ei au locuit în jumătatea apuseană a Caucasului şi azi îi cheamă Circasi (dar numele cel mai vechi a fost Corconti). În secolul IV, între Altai şi Ienisei a fost o ţară Cherchis - azi Kirgisia - şi locuitorii se numesc Kirgisi (din forma kirg / quercus = pădure de cerr); numele Corconti e din corc / keirk = ‘oameni locuitori’. Noi avem cuvântul gorun iar ‘Dicţionarul Academiei Române’ îl aduce în asemănare cu un cuvânt Latin închipuit; ar trebui să fie gorgon. În România se află Gorgana = munte în Muscel (ca Garganus în Apulia). Încât numele următoare nu-s de munte ori deal - Gărgăcei, Gărgăuni, Ghergani, Ghergulie, Ghergheana, Gherghişani, Gherghiţa, Giurgena, Giurgiţa, Giurgiu, Gergota, Gurg, etc. - şi deoarece la înălţimi sunt păduri lângă localităţi, întâiul înţeles e de deal (adică ceea ce se vede de departe) şi în al doilea rând se înţelege pădure. Pe timpul Goţilor, în Ardeal a fost o ţară Cauca; la Celţi, ‘coiche’ însemna ‘înălţime’, toate rădăcinile în formele ‘Gug’ / ‘Gheg’ având înţelesul de munte / deal (în 1891 am scris despre muntele Kogaionon din Dacia). Numele Gruniu purcede din ‘gar’ = ‘gra’, deal şi an. Gargaron = vârful Muntelui Ida în Troas amintit şi de Herodot, Ghergovia în Galia, etc., arată că Lumea Veche era deja plină cu nume din rădăcina Gar (la Celţi, ‘grian’ era deal mic). În limba Celtă ‘maid’ însemna ‘câmp’; târgurile şi azi încă în parte mare se ţin afară, la câmp: Măidan - lângă dealuri şi apă - era pe un câmp mic. Medoi / Medii la Greci au fost locuitorii Mediei din Asia. Mediolanium din Italia azi la Italieni e Milano (şi zace la câmp); Medin însemna ‘câmp mic’: Medina se vede că în ‘Med’ avea conceptul de ‘câmp’.” (Cerrul - “Quercus cerris” - e forma de gorun tipic cu răspândirea între Anatolia şi Banat; în aceeaşi lucrare, savantul Român a scris că la vadul de trecere al Dunării de la Barboşi = Gherghina / acum Galaţi - în Dobrogea - exista “DinoGetia = oraş vechi în Dacia, la gura Siretului, lângă Gergina: ‘Din’ era din ‘Dan’ pentru ‘apă’ / ‘râu’ iar ‘Getia’ era din Getul ‘coed’ pentru ‘codru’, la Gergina fiind ‘keirk’ = ‘codru de cerr’.”)

186


Este semnificativ că Ghergoilor - Keltoilor / Celţilor - le era tipic purtatul colierelor, numite “torc” = “gorg” (în vechea Română denumirea era “gherdan” iar vechii Greci numeau colierele ca “ghirdar”). Ghergaii / Keltaii i-au înspăimântat pe cei care aveau de a face cu ei din cauza Cultului Căpăţânilor: colecţionau capetele învinşilor, expunându-le la graniţele teritoriilor - practica fiind că virtuţile victimelor le reveneau - şi când se mândreau, agăţau cranii umane la grumazurile cailor, pentru etalare atât între ei, cât şi în faţa adversarilor. Deoarece în răsărit aveau GetoDacii, migraţia Keltă / Ghergă a fost îndeosebi spre apus, în acel secol VI î.C. - când au fost atestaţi documentar pentru întâia dată - ei ajungând până în Albion / Arhipelagul Britanic. În secolul V î.C., Carianul Herodot - “părintele istoriei” - a plasat “inima” Keltoi la izvorul Dunării iar în secolul IV î.C., marele istoric Ephoros din Anatoliana Cume a Gherghinilor nota întinderea Keltă ca importantă la gura Rinului şi pe Insulele din larg (Celţii dominau Panonia pe atunci şi au aşteptat decesul împăratului Macedon Alexandru “cel Mare” pentru a ataca Balcanii, în secolul III î.C. o parte a lor - numită Volc / Walh de Germani, respectiv Falco în Latină, adică şoimi - traversând N Balcanic în Anatolia).

Cerr Antropologul American Carleton Coon 1904-1981 în “Rasele Europei” a enunţat: “Expansiunea Keltă din mileniul I î.C. a fost rapidă şi extensivă, începând cu păşunile Alpine. Factorul principal de influenţă a fost cel Ilir, din Munţii Dalmaţiei / Balcanici (cu schelete de tip Nordic în acel timp, diferite de ale Mediteranilor scurţi în staturi); Kelţii în Europa întâi erau la NV de Iliri, practicau incinerarea şi purtau pantaloni - ambele de sorginte orientală - iar filologic a fost dovedită apropierea vorbirii lor de graiurile IndoIraniene, ceea ce înseamnă că au avut contacte culturale anterioare cu cei din Asia Centrală”. În secolul I î.C., poetul Partenie din Bitinia (profesorul de Greacă al poetului Roman Vergiliu) a afirmat în “Poveştile de dragoste” că mama lui Keltos - etnonimul Celţilor - a fost Keltina: un nume reproducând Gherghina, care s-a iubit cu Ghergarul Hercule; mai târziu şi istoricul Appian din Alexandria / Egipt a notat că etnonimul Celţilor era Keltos, frate cu strămoşul Ilirilor. Expansiunea lor culturală s-a manifestat din centrul Europei îndeosebi spre apus. Istoric, prima menţiune documentară despre ei a fost făcută în secolul VI î.C. de Carianul Hecateu din Milet, care a scris despre Ghergaii / Keltaii trăind la N de portul Marsiliei de la Delta Ronului (cel mai vechi oraş al Franţei, întemeiat de Gherghiţii plecaţi - conform istoricului Tucidide - din portul Phokaia, aflat la gura Râului Gediz din golful Anatolian Cume): Keltoii erau indicaţi în Renania, adică în Valea Rinului. Corespunzător cercetărilor arheologice, primele lor manifestări individualizate au fost Alpine, chiar din secolul VIII î.C.: Ghergaii / Keltaii Ghergoii / Keltoii - stabiliţi în Munţii Alpi după Războiul Troian au dezvoltat metalurgia (ei la început se întindeau între Panonia şi E actualei Franţe), printre invenţiile atribuite lor fiind potcoavele cailor şi cămăşile de zale.

Răspândirea Ghergă / Keltă în secolul III î.C. Nicomedes, regele Bitiniei (278-255 î.C.) a invitat 10 mii de militari Celţi - dublaţi de femeile şi copiii lor - ca să-l ajute la preluarea puterii în regat, devenit independent prin efortul bunicului său, care l-a înfrânt pe unul dintre generalii lui Alexandru “cel Mare”; stabiliţi acolo - îndeosebi în cetăţile Ghergane Ankara / întemeiată de fiul regelui Gordios, capitala Gordion / întemeiată de Gordios şi Pessinos / principalul loc cultic al Gherghiţiei - acei Celţi (între care o

Leagănul Gherg / Kelt 187


bună parte erau “şoimii” Walh / Volc) au precedat invazia Romanilor spre răsărit, aceia supunându-i în 189 î.C. prin bătălia de la Muntele Olimp din Bitinia: Romanii au inclus regiunea locuită de acei Celţi răsăriteni - numiţi Gauli - în ceea ce din secolul următor a fost ştiută ca provincia Galatia a Imperiului Roman (în secolul I î.C., Diodor din Sicilia anunţa că “inima” Keltă pe atunci era Galia / Sudul Franţei actuale, ce avea capitala Gergovia). Keltaii / Ghergaii aduceau jertfe umane Zeului Teutates (generic însemnând “zeul tribului”, de altfel şi cuvântul Irlandez “Tuath” însemnând “principatul tribului”); mai multe zeităţi concurente s-au oferit pentru titlul de Apollo, ca de pildă Grannus (care s-ar părea că-l desemna).

în Marea Britanie, respectiv Irlanda. Zeul Dagda / “Tatăl tuturor” se numea în vechea Germanică Valu-fadher, în Bretonă Valu-patir, în Irlandeză Ollat-hair, etc.; ca fapt divers - de Română transcrisă fonetic - e de remarcat la istoricul Britanic John Chamberlayne 1666-1723 că a publicat în 1715 versiunea Celtă / Galică a rugăciunii “Tatăl nostru” (anunţată ca utilizată contemporan cu el pe atunci în Wallice / Walles = Ţara Galilor): “Poerintele nostru cela ce esti en cheri / Svintzas case numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer ase si pre poement / Poene noastre tzafoetzioace doe noaoe astezi / Si lase noaoe datorii le noastre, cum si noi se loesoem datornicilor nostri / Si nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentueste pre noi de viclianul. Amin”.

Migrări ale Celţilor În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris: “Unele grupe etnice de celţi au fost confundate cu populaţiile hiperboreene, pentru că au lăsat urme de monumente megalitice şi un simbolism complicat al nordului întunecat, o castă sacerdotală - druizii - sanctuare de piatră, gropi rituale, câţiva arbori sacri: stejarul (pe care creştea vâscul / simbolul vieţii) şi alunul. S-a descoperit la ei cultul capetelor tăiate prin vânătoarea de capete, ca şi cultul sacrificiilor umane. Puterea boienilor (o populaţie celtică din Dacia) a fost desfiinţată de regele Burebista iar restul unor cete celtice de la periferia Daciei au fost eliminate de cucerirea romană”. În Irlanda, colina sacră Tara 53,54 lat. N, 6,36 long. V a fost un loc deosebit de important, de la sfârşitul Epocii Pietrei până în era creştină: fortificată în Epoca Fierului, colina a devenit reşedinţa regilor Irlandei. Regalitatea la Celţi / Gherghi era sacră, dobândindu-se după ce viitorul rege avea contact sexual cu zeiţa care simboliza regatul sau cu un substitut cabalin al ei; în lucrarea “Topografia Irlandei” din secolul XI, episcopul Valon Gerard din Cambrai 50,10 lat. N, 3,14 long. E / Franţa a scris despre ungerea regelui Irlandez, având ca episod central acuplarea în public a lui cu o iapă albă, a cărei carne fiartă era apoi mâncată de întreaga adunare: prin împreunarea dintre ei, omul şi iapa reproduceau cununia celesto-terestră, viitorul rege substituindu-se divinităţii cereşti pentru fecundarea Gliei reprezentată de animal. La sfârşitul Antichităţii, Keltoii Merovingieni - în actuala Franţă - anunţau că aveau strămoşii Troiani iar la începutul Evului Mediu Ghergaii erau printre conducătorii Albionului / Arhipelagului Britanic, aşa după cum au rămas urmele lor mai ales în Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda (până în N Insulei Irlandei, ca de pildă Lacul Gherg, stăpânit de Dinastia Gherg); în Bretania - cel mai Vestic teritoriu al Franţei - dar şi în Arhipelagul Britanic s-au păstrat de-a lungul timpului cel mai bine rădăcinile Kelte, semnificative în prezent fiind de pildă Ţara Galilor şi Scoţia

Naţiunile Celte acum Gherga în Irlanda Şefa zânelor din acea Insulă Atlantică era Aina / Anu: cea mai mare zeiţă din Irlanda / “Ir-landa”. Dr. Mircea Eliade - în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” - a scris: “Descoperirile arheologice fac să reiasă, pe de o parte, arhaismul culturii celtice, şi pe de altă parte, continuitatea 188


anumitor idei şi obiceiuri aparţinând vechilor tezaure religioase ale neoliticului, asimilate de timpuriu de către celţi şi parţial integrate într-un sistem teologic moştenit de la strămoşii lor indo-europeni”.

Irlandei). În acea Insulă apuseană a Arhipelagului Britanic, Gherg a fost venerat ca fiind cel mai bun războinic - prezent cu oamenii săi în legendele Irlandeze culese de Mary Jones ca de exemplu în înfruntarea războinicului Conor din Ulster şi diverse bătălii, cu nume ca Gerg / Geirg (numele Irlandei e ştiut - la fel ca şi Iran - ca însemnând Ţara Arianilor / a nobililor; au existat legături istorice dovedite pe filonul având principalele elemente Arianii din N Indiei, populaţiile de pe malurile Aralului, Arameii din Orientul Mijlociu, Armenia în Caucaz şi Armânii / Aromânii din Balcani). De exemplu, în secolul I î.C. Diodor din Sicilia 5:32 a notat: “Femeile Galilor au aceeaşi statură cu bărbaţii şi-s vânjoase de parc-ar fi bărbaţi. De obicei, copiii - îndată după ce s-au născut - au părul aproape alb; dar, cu vremea, culoarea ajunge să fie ca a părinţilor. Cei mai sălbatici dintre ei locuiesc spre miazănoapte şi în vecinătatea Ţării Sciţilor. Despre unii se spune că se hrănesc cu carne de om; astfel - zice-se - ar fi Britanii aşezaţi în locurile denumite Iris / Irlanda. Cum sunt vânjoşi şi sălbatici, se povesteşte că ar fi străbătut - în timpurile străvechi - toată Asia, făcând incursiuni. Erau cunoscuţi pe atunci sub numele de Cimerieni”. În Irlanda, Romanii n-au stăpânit: în V Europei s-au conservat multe relicve datorită poziţiei depărtate de răsăritul European turbulent de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu (Mes Gergga / Gegra a fost conducătorul provinciei răsăritene Leinster - cea mai populată din Irlanda - în timpul creştinării, apropierea numelui de Gherga sau deformarea sa putându-se datora scurgerii timpului şi interferenţei cu alţi localnici; de altfel, în Regatul Irlandez Osrai format acolo, la putere a fost Dinastia Cherca cu diverşi urmaşi între nobilii şi regii Insulei, aşa după relevă genealogiile locale, de pildă arborele Curry Levin indicându-l pe MacMes Gerga în anul 260 sau manuscrisul Magauran din 1389 - realizat în Tullyhaw 53,55 lat. N, 7,15 long. V / judeţul Cavan din Irlanda, cu scop genealogic, de Adhamh O’Cuirnin - l-a menţionat pe Ghergi ca primul stăpân al Moşiei Cavan, etc).

“Arhaismul culturii celtice este confirmat şi de alte izvoare. Se regăsesc în Irlanda numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică, iar tonalitatea este asemănătoare cu aceea din limba sanscrită şi hitită; este vorba de fragmente ale unei moşteniri comune din mileniul II î.C. (celţii insulari mai ales în Irlanda - au produs o abundentă literatură epică, prelungind în mare parte tradiţia mitologică precreştină, ceea ce este valabil şi pentru bogatul folclor irlandez). Ca şi brahmanii, druizii acordau memoriei o importanţă considerabilă. Legile irlandeze vechi erau compuse în versuri, pentru a uşura memorizarea lor. Paralelismul dintre tratatele juridice irlandeze şi hinduse se verifică nu numai în forma şi tehnica lor, ci şi în ceea ce priveşte dicţia lor; iată câteva exemple de paralelism indo-celtic: postul ca mijloc de a întări o cerere juridică, valoarea magico-religioasă a adevărului, intercalarea în proza narativă epică de pasaje în versuri - în special dialoguri - importanţa barzilor şi raporturile lor cu suveranii, mentalitatea irlandeză în riturile funerare mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei, etc. Iuliu Cezar afirma că Galii cunoşteau clasele privilegiate ale druizilor şi cavalerilor şi pe cea oprimată a poporului; tripartiţia oglindea ideologia indo-europeană, regăsită în Irlanda la puţin timp după convertirea la creştinism: sub autoritatea lui ‘rig’ (echivalentul fonetic al sanscritului ‘raj’ / latin ‘reg’), societatea era împărţită în druizi, aristocraţia militară (în traducere exactă ‘puternică’, echivalentă sanscritei ‘kşatra’) şi crescătorii de vite ‘bo arig’ (oamenii liberi care se numeau pe ei înşişi posesori de boi)”. Irlandezii spun că strămoşii lor erau din Anatolia şi se numeau Milesieni - respectiv Cariani / din Ţara Gherghiţilor - ajunşi acolo via Spania înaintea Războiului Troian: Breogan, fiul lui Brath, a construit un far pe locul Iberic unde împăratul Traian a ridicat Turnul lui Hercule iar nepotul său Mil Espane menţionat de “Istoria Britonilor” din 828 - s-a însurat cu prinţesa Egipteană Scota şi a decis colonizarea Irlandei (fiul lor Finn - însemnând “Corectul” - a fost primul rege al

Crucea Celtă Este de ştiut că vechile mituri ale Irlandei au fost consemnate de primii călugări creştini; ele nu erau considerate povestiri păgâne ci mijloc de distracţie şi de aceea biserica nu le-a reprimat, reuşind astfel să se transmită în timp. Sfântul Patriciu / Patrick - cel care a creştinat Irlandezii şi a introdus ca simbol acolo trifoiul / numit arhaic de Români “chercură” - în anul 455 a intrat în Purgatoriu prin faimoasa peşteră producătoare de viziuni de pe Insula Lacului Derg din Ulster, al lui Gherg 54,33 lat. N, 7,50 long. V, ulterior la bazilica de pe Insula din mijlocul lacului (până în prezent) 189


făcându-se pelerinaj: acolo, în extremitatea N Irlandeză, cel care i-a creştinat pe localnici a obţinut de la Dumnezeu prin rugăciuni şi virtuţi ca pământul să se deschidă către Lumea “Cealaltă”, pentru a-şi convinge contemporanii increduli de imortalitatea sufletului. Vechiul nume al apei era Lacul Gherg / Gerg şi aducea cu înţelesul de “soartă” (conform generalului Irlandez Charles Vallancey, care a fost secretarul anticarilor Insulei în 1770-1804), el popular fiind ştiut şi ca Lacul Roşu: e de remarcat că la Auxerre 47,47 lat. N, 3,34 long. E în Burgundia, Fericitul Gherman / Germanus 378-448 a fost mentorul Sf. Patrick 385-461. Sprijinul Gherganilor care controlau pe atunci acea parte a Irlandei a fost hotărâtor în misiunea de creştinare a localnicilor.

ciomege, se loveau unii pe alţii. Şi, astfel, unii cădeau răniţi, iar alţii îşi pierdeau chiar viaţa, din pricina loviturilor de moarte. Ca să înlăture supărătoarele urmări ale beţiei, Dionysos n-a voit să ia hotărârea de a-i opri pe oameni să bea vin neamestecat, fiindcă acea băutură prilejuia o prea mare plăcere; în schimb, le-a poruncit muritorilor să vină la ospeţe cu ‘narthex’ (târş / craca pe ce se clădea căpiţa de fân, din trestia Anatoliană Ferula Communis) şi nu cu ciomege. Oamenii i-au dat lui Dionysos mai multe epitete - aşa ni se povesteşte - pentru a trezi amintirea feluritelor întâmplări în legătură cu zeul: l-au numit ‘Baccheios’, gândindu-se la Bacantele / Muzele care-l însoţeau, ‘Leianos’ amintind astfel împrejurarea când zdrobise cu picioarele strugurii în teasc şi l-au numit şi ‘Triambos’, fiind cel dintâi (dintre câţi ne-au fost amintiţi vreodată) care celebrase un triumf, după ce se întorsese, încărcat de numeroase prăzi, în urma expediţiei din India”. Irlanda este ţară independentă din 1919. În 1880, arheologul Galez Boyd Dawkins a considerat că Nordul European - inclusiv Albionul / Arhipelagul Britanic - în Epoca Pietrei a fost culturalizat de o rasă Laponă (posibil încrucişată cu vechiul tip Cro Magnon) iar Cord Haddon 1855-1940, preşedintele “Institutului Antropologic” al Marii Britanii, a spus că “unele basme sunt istorisirile oamenilor Epocii Fierului despre evenimente ce s-au întâmplat oamenilor Epocii Bronzului în conflictele lor cu oamenii Epocii Pietrei”; antropologul American Walter Wentz 18781965 a observat că legendarii războinici Fianna din Irlanda erau Uriaşi. Cercetătorul Scoţian David MacRitchie în “Mărturia tradiţiei” din 1890 a înfăţişat colonizarea Scoţiei şi Irlandei de către Fini (care au populat N Arhipelagului Britanic, amestecându-se cu Agatârşii din Scoţia şi Arianii din Irlanda, urmările acelor combinaţii ale tuturor “Uriaşilor” - faţă de autohtonii scunzi - fiind reţinute până în Epoca Modernă): “În Insulele Shetland - din N Scoţiei - cei superiori oamenilor obişnuiţi erau ştiuţi ca Fini. De unde aşa ceva? Rasa Ugriană a Finilor (cei dintre Rusia şi Norvegia), a avut de a face cu negreşitul caracter Viking? Investigaţiile repetate m-au convins că Finii au pătruns în Scoţia şi Irlanda. Originea ‘înaltă’ a unora încă trăind explică descendenţa din sângele unor cuceritori Germanici. În toate evenimentele, Norvegia apare drept ‘casa’ Finilor. În 1688, preotul James Wallace din Kirkwaa / Kirkwall a scris în ‘Descrierea Insulelor Orkney’ că pe Insula Eda trăiau Fini, mari navigatori. În 1701, John Brand în ‘O scurtă descriere a Orkney’ afirma că patria lor era Finlanda. Bergen din Norvegia era ştiut ca ‘Fiordul Fin’ şi e reţinut de tradiţia din Shetland ca locul de unde au sosit Finii - acolo dialectul având rădăcina Saami (după cum a observat în 1880 şi locotenentul George Temple). Este evident că Finii din Shetland şi Orkney au fost Eschimoşi, sosiţi din Scandinavia în caiace. Femeile lor aveau piepteni şi oglinzi (fapte memorate în Nordul Scoţiei), ţinuturile de unde veneau ‘pentru a-şi recâştiga libertatea’ fiind considerate ‘magice’ iar ele ‘mari vrăjitoare’; în Insula Omului / Man, tradiţia a reţinut amintirea Finezelor. Este uimitoare asemănarea dintre vechile caiace lungi şi înguste - acoperite cu piei - ale Finilor din Nordul Scoţiei (încă utilizate de Galezi) şi cele ale Eschimoşilor Saami. În Insulele Hebride din Vestul Scoţiei - localnicii cu evidente trăsături Ugriene (vorbind un grai neînţeles de Scoţieni) până în urmă cu un secol trăiau în corturi tipice Finilor:

Insula din Lacul Gherg Un text legislativ Irlandez din 650 al Sfintei Brigid (stareţa - care avea “o minge de foc” vizibilă de mulţi deasupra capului său - a Mănăstirii Kildare 53,09 lat. N, 6,54 long. V ridicată peste sanctuarul druid administrat de femei care vegheau acolo ca focul să nu se stingă vreodată), legat de istoricul berii Irlandeze - ce urma pilda din Galileea a înmuierii vinului cu apă prin a pune apă în bere - indica regele Gerg / Gherg, deţinătorul unui mare cazan de bronz, conducător al ţinutului Gergin / Gherghin din N Insulei; se ştie că practica avea şi un rol inversat, căci din motive sanitare, când era cazul datorită lipsei apei limpezi, în apa tulbure, atât cei din Canaan, cât şi Romanii, obişnuiau să pună vin, al cărui alcool avea rolul dezinfectării. În secolul I î.C., Diodor din Sicilia a explicat în volumul 4 din “Biblioteca istorică” şi un alt motiv: “La început, când vinul a fost descoperit, Dionysos nu se gândise să-l amestece cu apă şi vinul se bea curat. Dar prietenii care se strângeau laolaltă ca să benchetuiască - de îndată ce înghiţeau mai mult vin fără apă - ajungeau aproape să-şi piardă minţile şi, folosindu-se de 190


Este de ştiut că spre sfârşitul mileniului I Vikingii Garðar în răsăritul Golfului Finic au fost primii conducători ai Ruşilor iar mult departe spre apus au fost primii colonişti în Islanda, Groenlanda şi Canada / America de Nord iar “Fiordul Fin” / Bergen 60,23 lat. N, 5,19 long. E - din Horðaland / Hoarda-land, adică Ţinutul Charuzilor, a celor sosiţi acolo de la Marea Baltică - a fost capitala Norvegienilor înainte de Oslo 59,57 lat. N, 10,45 long. E (târgul Bergen fiind declarat oraş în 1070 de fiul ultimului rege Viking, care în garda imperială bizantină a fost subordonat puternicului general Gheorghios / Gyrger). Dr. Douglas Simms de la Universitatea Texas / SUA - în cercetarea sa despre Saami timpurii - a prezentat harta mișcării lor și din Marea Albă, dea lungul Scandinaviei, până în Albion / Arhipelagul Britanic (Laponii / Saami sunt răspândiți mai ales în Karelia Rusă și Fineză, ei având cel mai mare procent genetic patern ca al Gherga din Europa):

Sălaşe în Insula Jura din Hebride, 1772 Vikingii au menţionat în cronicele lor ‘saga’ că printre cei care au ajuns la sfârşitul mileniului I în Nordul American au fost cei din Nordul Scandinav: zona Laponă. Mai timpuriu, în Nordul Irlandei a fost Bătălia de la Gabhra / Gawra - din 284 - pentru alungarea Finilor, care stăpâneau Insula; în Irlanda - după cum a relatat Dr. William Skene în 1867 în ‘Cronicile Picţilor’ - Finii erau chiar pre-Milesieni, în legături şi cu cei înrudiţi de la gurile Rinului şi Elbei (extremitatea răsăriteană Baltică cândva era Golful Finic, înconjurat doar de Fini). Picţii din Scoţia practicau magia Finilor (care erau conducătorii scunzilor localnici). În Antichitate, zidul împăratului Hadrian din Nordul Angliei a fost ridicat ca să-i separe pe Romani de ei. Fortăreţele Picţilor aveau dimensiuni extraordinare, clădirile lor fiind de tip ‘Ciclopic’; ei erau oameni cu o forţă muşchiulară uriaşă, de o putere incredibilă. Forturile Picţilor au fost construite de Fini. Arheologul George Petrie a observat o asemănare izbitoare între locuinţele lor conice şi cele ulterioare din Groenlanda. Legendele şi documentele Irlandeze abundă despre dominaţia Finilor, relatând sosirea lor în Epoca Bronzului şi numeroase isprăvi ale lor apoi, acolo”. În anul 890, călătorul Viking Ohthere din Norvegia ajuns în Marea Britanie a relatat că pe atunci printre Saami și Suedezi încă trăiau oameni “Cwen” / “Kæn” iar teritoriile lor din N European formau “Kæn-land”: probabil “tărâm Kun” (în mileniul I, Kunii / Cunii au fost strămoși deopotrivă pentru Huni și pentru Cumani); de altfel, în anul 551 cronicarul Iordanes în “Getica” a scris despre Scandza / “S-Candza”, aflată în dreptul gurii Vistulei (cea mai Sudică regiune a Suediei e Scania / “S-Cania”, de la care a apărut denumirea Peninsulei Scandinavia).

Regalitatea Britanică

Marea Britanie în forma actuală se bazează pe Tratatul din 1922, ce a consemnat apartenenţa Irlandei de N la Regatul Unit (Ţara Galilor - numită în vechime Cymru, adică a ţăranilor, colonizată după Războiul Troian de cei din

Steagul Scaniei 191


Wilusa / denumirea Hitită a Troiei - s-a unit cu Anglia în 1535 iar din 1603 Anglia şi Scoţia au avut acelaşi monarh, de altfel în 1685 fiind atestat castelul lui Ealan Ghierg la Lacul Ridan din Scoția). Regalitatea Britanică e patronată de nimeni altcineva decât de Sf. George. Cercetătorul Român Nicolae Pintilie a publicat în “Enciclopedia Dacilor” din 2011: “Un accesoriu obligatoriu pentru încoronarea regilor britanici – ce stă sub tron – e o piatră cu 2 belciuge (pentru a fi cărată mai ușor); în ‘Religiile păgâne ale Insulelor Britanice’ de Ronald Hutton (profesor de istorie la Universitatea Bristol), stă scris că ‘Piatra Virtuții’ a fost dusă în Scoția de niște coloniști cimmerieni veniți în 330 î.C. de la Marea Neagră. A folosit la încoronarea regilor în zona sacră Argyll (având mulți megaliți din Epoca Bronzului): atunci când regele era încoronat, stătea pe Piatra Virtuții”. (În prezent, se pare că piatra regală existentă o înlocuiește pe cea originală). Călugărul Galez Nennius în 830 a scris în “Istoria Britanică” că Troianul Brutus, strănepot al prințului Enei / Enea din Troia Gherghiţilor, care a emigrat în Albion / Arhipelagul Britanic, a fost primul rege în linia regală Britanică - de la care se trag numele Britaniei şi al Britanilor - iar regele Arturiu / Arthur afirma că era descendent direct al acelui Brutus, continuitate urmată de actuala familie regală Britanică, care provine din Arthur (numele regelui Arthur reproducea Britonicul “artoris”, adică “regele urs”); piatra marcând debarcarea Troianului Brutus în 1103 î.C. la Totnes 50,25 lat. N, 3,41 long. V în cea mai mare Insulă a Europei este încă vizibilă (cronicarul Britanic Geoffrey Monmouth 1100-1155 a consemnat că numele iniţial al Londrei era Caer Troia, adică “Noua Troia”). Corespunzător Dr. Laurence Waddell - în 1924 – regele Brutus ar fi făcut parte dintre Arianii Barat (onomastică pusă de dânsul în legătură cu numele Bhărat al Indiei). Este de ştiut că frumoasa nobilă Galeză Ygerna, mama lui Arthur, a rămas văduvă după ducele Kelt Gorlois din Cornwall - cu care o avea ca fiică pe Gorgana / Morgana şi s-a remăritat imediat cu Uther, ce a devenit ulterior regele Britanic (la curtea căruia au crescut atât Arthur, cât şi sora sa mai mare Gorgana / Morgana): ea îl suspecta pe consilierul regal Merlin că i-ar fi ucis tatăl şi a violat-o pe maică-sa, lăsând-o gravidă cu Arthur. Gorgana / Morgana - sora vitregă a regelui Arthur - a scandalizat prin aventurile amoroase cu cavalerii; băiatul ei a devenit cavaler al mesei rotunde. Din dorinţa de putere, a reuşit să-l îndepărteze pe vrăjitorul Merlin, devenit consilierul fratelui său, ştiind tot ce se cunoştea pe atunci ca vrăji. Arthur şi cavalerii săi - care se întruneau în jurul mesei rotunde din Camelot - au rămas celebri în istorie ca promotori ai creştinismului printre Englezi şi prin rezistenţa împotriva invadatorilor Saxoni / care au venit din Germania începând cu anul 449, iniţial ca refugiaţi din calea Hunilor conduşi de Attila; o reproducere din lemn a mesei este acum în Castelul Winchester (ce a fost construit în 1067), fiind făcută în 1275 de regele Eduard. În ziua morţii regelui Arthur pe cer s-a văzut un foc nemaipomenit, marcând sfârşitul unei epoci de glorie: era anul 537, când s-a produs o cădere masivă de meteoriţi (de fapt, putea fi depunerea cenuşii Vulcanului Krakatoa din Indonezia, ce a erupt anterior violent şi a cauzat un frig năprasnic pe glob, timp îndelungat). Este posibil ca barda lui Attila (fosta sabie a Zeului Marte găsită în timpul împăratului Hun în ceea ce acum e România) ori o copie a sa să fi fost strania sabie în secolul următor a regelui Arthur - fratele Morganei - atât cronologic, cât şi funcţional, datele artefactului miraculos corespunzând, ei fiind şi din migraţia

Gotă / Getă liberă continentală, ajunşi conducători în Albion / Britania. Istoricul Galez Gildas în acel secol VI a scris că Britanicii erau conduşi de Ambrosius Aurelianus - popular denumit “Arturiu” - în 1998 pe Dealul Tintage 50,39 lat. N, 4,44 long. V din Cornwall / “Corn-Wall” fiind găsită placa în Latină a conducătorului de atunci, inscripţionată Arthnou (acolo - şi nu numai - mulţi şi-au botezat pruncii Arthur, în memoria lui); e de ştiut că în acele timpuri Medievale timpuri în areal erau mai mulţi înţelepţi Gildas / Ghirga. Conform “Dicţionarului Oxford de etimologie engleză”, “Cornwall = pluralul de la vechiul Wealas - adică Walach / Vlah - ca şi Wales pentru Ţara Galilor”; e de remarcat că familia regală Britanică şi acum îşi revendică strămoşii nu doar de la Gorgana / Morgana şi fratele ei Arthur, ci şi drept conectaţi continental ulterior Medieval de Gherga, cum ar fi prin Baltazar Măcicaş - nobil Bănăţean din secolul XVI - a cărui urmă genetică Gherga se regăseşte între înaintaşii actualei Case Regale Britanice ori direct din Ghergana Rada, soţia domnitorului Vlad Călugărul al Țării Românești (actuala regină Britanică aparţinând generaţiei 16 a descendenţilor aceleia).

Masa rotundă a Cavalerilor Britanici Până în prezent, în N Englez se vorbeşte Dialectul Geordie, rămas de la mercenarii angajaţi acolo după plecarea Romanilor. Limba Engleză în prezent a ajuns “Lingua Franca” - adică limba vehiculară - a lumii. Tradiţia Herga din Anglia şi acum se manifestă public prin mimii Herga: actori cu măşti negre, echipaţi fantezist, care prin pantomimă la festivităţi simbolizează moartea şi învierea prin lupta dintre bine şi rău; ea este prezentă sănătos la N de suburbia londoneză Harrow 51,35 lat. N, 0,20 long. V, atestată din 767 - pe dealul sacru ce iniţial avea numele Herga / însemnând “templu” - ajungând să fie mai des personificată prin eroismul Sfântului Gheorghe decât prin tema fermierului care câştigă dragostea vreuneia (Englezii s-au creştinat mult după Irlandezi, oficial din 597, datorită misiunii organizate de un Ghergan - papa Grigore “cel Mare” - condusă de stareţul mănăstirii ctitorită de el în propriul palat din Roma: Sf. Augustin / posibil numele de călugăr al fratelui său Gherman). 192


Germanici, din “Val” a derivat “război” şi din “Kyrja” a derivat “alegerea”); specialiştii în mitologia Germanică susţin că abia mai apoi Walkiriile s-au confundat cu Zânele Destinului şi sub forma unor fecioare înaripate bântuiau locurile bătăliilor pentru a-şi alege oaspeţii, în timp acele Amazoane antropomorfizându-se vizibil, până au ajuns prinţese, fiicele unui puternic rege (care nu ezitau însă să se măsoare în puteri cu bărbaţii, chiar la propriile nunţi).

Londra Elveţianul Jacob Hofmann a publicat în 1698 “Lexiconul universal” - ca una dintre primele enciclopedii umaniste - indicând câteva dintre locaţiile menţionate în prezentul material despre originea Gherga:

Dintotdeauna, Germanii s-au autonumit “Deutsch” – în pronunție “Doici” – sursa fiind Dacii: strămoșii lor (artefacte Dace au fost găsite în actuala Germanie până și la Lalendorf 53,45 lat. N, 12,23 long. E, în Pomerania inferioară / la Marea Baltică, lângă Krakow am See din Pomerania apuseană). În 2011, cercetătoarea Olimpia Cotan-Prună profesoară de filozofie în România - a scris: “Primele locașuri ale dacilor s-au numit orașe / grădiște și erau pe locuri înalte / picioare de plai, unde în timp erau și cetățile / întăriturile, unde se antrenau luptătorii numiți în ‘Tăblițele de la Sinaia’ ca ‘Dage-ballo’, așa cum era și Decebal. Dacii şi-au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de ‘Balaurul Zburător’, mesagerul energiilor sacre ale cosmosului. ‘Ballo’, ‘Belloro’, ‘Bellus’, ‘Bellum’ însemna rival în război, duşman, oponent. A fi ‘bellicos’ înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geto-dacilor. Învingătorii erau cântaţi în ‘Ballade’ iar cei căzuţi pe câmpul de luptă erau duşi de către ‘Balkirii’, amazoane, femei luptătoare, în ‘Blakulla’, casa lui Baal unde se antrenau alături de martiri, sub comanda lui Odin pentru ultima zi a Universului, când zeii îi vor înfrunta pe Uriaşi. Memoria colectivă păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la ‘Blaculla’ care era ‘culla’ rezervată luptătorilor în casa de pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi (dar câmpii în nordul îngheţat mai rar). ‘Ballos’ însemna şi bătălie / luptă iar arma de temut din vechime era Paloş. Când se fac referire la război se folosesc expresii: ‘ante-bellic’ şi ‘postbellic’, indicând denumirea veche din ‘Baal’ / Balaurul getodacilor. Rebel / ‘re-bel’ este luptătorul permanent, excepţia de la regulă. ‘Belea’ este năpastă / necaz, ce determină antrenare complexă pentru revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit

“Lexiconul” universal Medieval Gherganii şi Germanii German / Gher-Man literalmente înseamnă Omul Gher - având străvechiul înţeles de “omul cerului” - fiind cu evidentă legătură onomastică Ghergană; la Germanicii Antici, Uriaşa Gerda a fost Zeiţa Pământului; Germanii își zic “Doici”, căci etnonimul le redă ascendența strămoșilor din Daci. Aşa cum Evreii denumeau Gentilii / Goimi, otomanii spuneau Ghiauri şi Romii / Ţiganii zic Gagii celor care nu-s de-ai lor, pentru nemţi Gher însemna proprii oameni – ceea ce s-a fixat ca “Deutsch”, în pronunție “Doici” - iar Valoni, Velşi, Valahi, etc. erau ceilalţi; în credinţa Goţilor - de care au fost legaţi mai ales Germanii răsăriteni - Valhala, respectiv Valahia, era tărâmul unde li se duceau sufletele (se ştie că rasial Goţii cumulau aspecte Caspice și negroide). De altfel, toţi vechii Germani în mod deosebit pomeneau luptătoarele Valkyrja / “Val-Kyrja”, divinele intermediare între zei şi oameni, duhuri care-l slujeau pe Odin / Zeul Războiului (la 193


la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu care eşti în ‘răzbell’, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul ‘tărăboi’. Sabello, zeul războiului păstrat ca nume pe ‘Tăbliţele de la Sinaia’ şi pentru comandantul armatei getodacilor din vremea lui Decebal, era luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia / ‘sa-bia’. ‘Ballo’ era şi ‘război-nik’, respectiv cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de Nika. ‘Ball’ era luptătorul dac din dabă – tabăra militară a cetăţii iar ‘caballus’ era calul de luptă special antrenat. ‘Bellua’ a fost şi monstrul / bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe moarte ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat era cuvântul ‘Ball’ / ‘Ballaur’ în viaţa strămoşilor noştri; și totul având corespondente în toponimie ori onomastică”. (Varianta Germanică are la bază termenul “War” / date fiind echivalențele “B”/“V”, respectiv “L”/“R”). Spre deosebire de cei din S, care erau Berberi, Romanii ziceau Barbari celor din N (adică şi Germanilor / Gher-manilor, oarecum diferiţi de neamul Gherg / Kelt - al Celţilor - din care făceau parte Galii). La început, Gher însemna înrudit şi cu Galii: din 223 î.C. - conform inscripţiei “Fasti Capotolini”, numele fiind de inspiraţie Greacă - au început să fie denumiţi Germanii explicit ca vecinii războinici Nordici separaţi ai Galilor, de pildă numele fiind utilizat de către geograful Posidoniu / Poseidonios 135-51 î.C. şi consacrat apoi de către conducătorul Roman Iuliu Cezar (aristocraţia Romană vorbea acasă Greaca / Iuliu Cezar ca tânăr, în anul 80 î.C., a şi fost ambasadorul Romei în Bitinia, la N de Gherghiţii Troiani; de altfel, Romanii i-au cucerit militar pe Greci dar Grecii i-au cucerit cultural pe Romani). Cercetătorul Român Lazăr Tonciulescu în cartea “Istoria începe în Carpați” a scris: “În mileniul I î.C., unele triburi s-au mutat din Scandinavia în zona Germaniei de azi. Istoricul roman Tranquilius Suetonius a amintit că împăratul roman Augustus l-a trimis pe fiul său adoptiv, generalul Drusus (38-9 î.C.) să-i urmărească pe invadatorii sosiți din Scandinavia. Aceia erau așa de puțini, încât Drusus – deși avea trupa de cavalerie – n-a reușit să-i găsească. Atunci s-a întâlnit cu o bătrână care i-a spus într-o limbă ‘latină’ să nu-i mai urmărească, pentru că nu avea ce lua de la ei. De atunci, auzind pe locuitori vorbind o limbă ‘latină’, romanii i-au numit pe autohtoni ‘germani’, deoarece în limba latină ‘germanus’ însemna ‘frate’. Așa se explică de ce și noi le spunem ‘germani’, nume care nu e folosit de ei”. Pentru Romani, Germanii aveau înţelesul şi de “gemenii” Celţilor, vecinii lor din Galia, Grec numiţi Keltoi / Ghergoi: Romanii i-au numit ca Germani pe cei care erau înrudiţi dar şi se învecinau la răsărit cu Geţii / Dacii - până azi Germanii afirmând despre ei înşişi că-s “Deutsch” = “Doici” - şi filozoful German Gottfried Leibniz 1646-1716 (fondatorul Academiei de Ştiinţe din Berlin) confirmând despre Germani că “cel mai timpuriu s-au numit Dutch” / adică, în pronunţie, “Daci”, rudele Vestice ale Daco-Geţilor, ambele popoare avându-şi graiurile similare celui Frigian: aşa după cum a observat şi Margaret Oliphant în “Atlasul lumii antice” din 1992 “numele de ‘germani’ le-a fost dat acelor barbari de dincolo de Rin de către romani, el nefiind folosit de acele popoare pentru a se autodenumi”. În România anului 2012, conferenţiarul universitar Gheorghe Iscru - doctor în istorie a susţinut că “germanii au fost fraţi cu geţii, desprinşi din trunchiul arianilor”. Așadar, în Antichitate Germanii erau considerați frații gemeni atât ai Geto-Dacilor din E, cât și ai Celților / Galilor din V. În cartea “Restituiri culturale culese

de Marius Fincă: Românii în ‘Mileniul de întuneric’ (secolele III-XIV); cine sunt strămoşii noştri?” din 2015, cercetătorul a consemnat că “Istoricul german Petrus Albinus a scris în 1590 ‘Cronica Misnei’ (adică a actualului oraş Dresda de pe Elba / capitala Saxoniei), în care a arătat că ‘vechii germani au intrat în contacte cu geţii, dacii din zona Dunării’, saşii fiind numiţi ‘dacos sau gothos’, amintind că ‘vechii germani, dacii şi sarmaţii’ erau renumiţi în extragerea şi făurirea obiectelor din aur şi argint, metale ce se găseau în ‘inima bătrânilor Munţi Carpaţi’.” (Fluviul Elba – cu izvorul în cei mai înalți dintre Munții Sudeți, anume în Munții Uriașilor = “Karko-nosze” – curge întâi prin Boemia și apoi prin Saxonia = regiunea Sașilor, foști “Dacos” / “Gothos”; Munții Sudeți se despart de Carpați prin “Poarta Moraviei” 49,35 lat. N, 17,45 long. E din Cehia – aflată la V de Cracovia / Krakow de pe Fluviul Vistula - iar Sașii / Germanii și azi își zic “Doici” iar țara lor Germania e “Doici-land”). Istoricul Italian Guido Mansuelli a scris în cartea “Civilizațiile Europei Vechi” din 1967 despre Germani că “erau Indo-Europenii dintre Vistula, Rin și Baltica. Modurile de viață ale germanilor se deosebeau, după cum era vorba de germanii din stepe ca Goții (influențe iraniene, predominarea creșterii cailor), de germanii din păduri sau de germanii mării (piraterie, creșterea bovinelor). Folosirea monezii le-a rămas multă vreme necunoscută. Nu se poate vorbi de o unitate lingvistică la germani; dialectele lor se împărțeau în 3 grupe: ostice / complet dispărute, vestice (germana, olandeza, engleza) și nordice / care au dat naștere limbilor scandinave”. În lucrarea sa “Germania”, senatorul Roman Gaius Tacitus / Tacit l-a asimilat pe zeul lor Odin - pe care Germanii Antici îl numeau “Wodhan” / se poate observa că în Română la conducător s-a păstrat titulatura de Vodă, toate denumirile provenind din ceea ce se înţelegea prin şeful Edenului - cu Hermes (Mercur la Romani), de aceea de exemplu în Engleză / limbă Germanică, pentru “miercuri” fiind “Wednesday”: ziua Zeului Odin (numele Mercur utilizat de Romani probabil a provenit din proto Indo-Europeanul “merg” pentru “margine”, el fiind de la granița dintre lumi, ca mesager divin). În “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade și Dr. Ioan Culianu au arătat: “S-a remarcat, în persoana lui Odin, prezenţa aspectelor şamanice; el era zeul Asen suprem, deţinător al puterii magice. Asemenea şamanilor, Odin avea un cal miraculos, îşi putea schimba înfăţişarea, dialoga cu moartea, etc. Odin a fost totodată şi zeul războiului iar luptătorii săi aveau o soartă privilegiată: după moarte, ajungeau în palatul ceresc Walhalla; în fapt, moartea războinicului echivala cu o experienţă religioasă supremă, de natură extatică. Războinicul parvenea la starea de a fi - literal - ‘cel în piele de urs’, amestec de furie ucigaşă şi sentiment de invulnerabilitate, imitând comportamentul carnivorelor (mai ales al lupului). În societatea vechilor germani, Odin era zeul nobililor şi nu se bucura de popularitate în rândul ‘oamenilor liberi’, al căror zeu tutelar era Thor”. Istoricul Giovan Pigna 1530-1575 din Ferrara / Italia a scris: “Cei mai renumiți dintre toți Germanii erau Goții, Geții sau Dacii, ultimii veniți în Europa, aduși de Darius în anul 508 î.C.; au invadat Tracia și au ajuns până la Ebru”. În 1769, Suedezul Johan Ihre în “Glossarium Suio-Gothicum” a reflectat: “Confundându-i pe Goți cu Geții sau Dacii, se vede că docții din Nord nu s-au întrebat niciodată cum putea ieși atâta lume din restrânsa provincie Gothland; de ce nu se spune că poporul Get avea deja cunoștința literelor, înainte de venirea episcopului Ulfila, în secolul IV?” (Biblia realizată pentru Goți pe malul Dunării 194


inferioare de episcopul Ulfila - Anatolian originar din zona de lângă Sanctuarul Gherga - a fost în scrierea Germană veche, alfabetul Gotic utilizat de el fiind cel proto-German, preluat de Germani pentru primele lor scrieri). În 1841, istoricul Antonio Ranieri din Napoli / Italia a scris: “Începând cu anul 1762 î.C., migranții din Asia Mică populară mai întâi Tracia, apoi Panonia și la sfârșit Germania, originea acestora din urmă fiind considerată Tracă. (Popoarelor Trace le-au aparținut, în vremuri mult mai vechi, Pelasgii). Se deduce astfel că originea primitivă a Goților nu a fost Germanică, ci Tracă. Goții au fost Anticii Geți, foarte prezenți în istoria Romană”. Dr. Mircea Babeş în “Istoria românilor” editată de Academia Română în 2010 a scris că “primii germani intraţi în scena istoriei au fost bastranii / bastarnii din Basarabia / Moldova, între Nistru şi Istru: germani înainte de germani; pentru sfârşitul secolului III î.C., Strabon VII 3:17 a făcut cunoscută ramura sidonă a lor, nume regăsit la o populaţie din zona izvoarelor Vistulei (sidonii la Ptolemeu 2:11) şi - într-o formă uşor diferită - la sidinii dintre gurile Vistulei şi Oderului” / adică Pomerania: regiunea împărţită acum de Polonia şi de Germania, unde au fost credincioşii profetei Sibila, atestaţi istoriceşte ca Suebi / Suevi (dintre care o parte au fost strămoşii Suedezilor în S Scandinav, o parte au înfiinţat în NV Iberic Regatul Galiciei iar în S German / Bavaria au devenit strămoşii Şvabilor, care în Epoca Modernă au fost principalii colonişti în Banat). De altfel, geograful Antic Ptolemeu 2:10 a notat că între izvoarele Vistulei şi Elbei - în Munţii Cerconossios / Karkonosze, adică “Munţii Uriaşilor” - trăiau Corconti / Korkonti: strămoşi Germanici, vecini cu Burii - din altă populaţie Germanică - care se întindeau din N Carpaţilor până acolo în acel timp (al primei jumătăţi din secolul II, când Romanii i-au atacat pe GetoDacii din Carpaţi). Surse Antice serioase, ca din secolul I î.C. conducătorul Roman Iuliu Cezar în “De bello Gallico” 6:25 sau apoi savantul Grec Strabon în “Geografia” VII 3:12 au scris că pe atunci Germanii se învecinau cu Dacii (de la E); comparativ cu Galii (de la V), Germanii n-au lăsat oraşe, palate, temple ori alte edificii - căci aşezările lor umile nu se comparau cu cele prospere ale Galilor - fiind lipsiţi de resurse sau de meşteşugari. Părintele istoriografiei Latine Tacit născut în Galia, autorul în secolul I a lucrării etnografice “Germania” - le-a găsit calităţile: prietenia dovedită pe timp de pace şi curajul în luptă (admirând respectul lor faţă de consiliile tribale în care erau discutate chestiunile arzătoare şi se luau deciziile importante). După cum a documentat şi cercetătorul Italian Michelangelo Naddeo în 2006, runele Germane erau Fineze - populaţie dominată de grupul genetic Gherga - iar alfabetul Gotic utilizat apoi de Ger-mani a fost creat de episcopul W/Ulfila (foarte probabil Ghergan / era din zona Anatoliană a Sanctuarului Gherga), stabilit mult timp pe malul Dunării, la Nicopole. Este de ştiut că printre cele mai vechi documente despre genealogia Nordicilor (păstrate în biblioteca regelui Henry VI al Englezilor, 1421-1471) apar la originea Germanilor Nordicul Boerinus cu feciorii Geat, Gethus, Gothus, Dacus, Fresus, Suethedus, Iutus, Wandalus şi Cinvincius, corelaţi de cercetători cu Guţi, Geţi, Goţi, Suedezi, Danezi, Vandali, ş.a. Spaţiul Gher-manilor s-a consolidat în N Dunării, între Carpaţi şi Rin iar ţara lor s-a numit Deutsch; în vechime, Valea Dunării - între Pădurea Neagră şi Marea Neagră - a fost locuită de cei care o venerau pe Dochia, populaţie organizată pe cursul inferior de Romani în secolele II şi III ca a Daciei (e de ştiut că pe continentul European graniţa Nordică a Imperiului Roman era pe Fluviile

Rin şi Dunăre, Banatul - dominat în partea muntoasă de Gugulani / “Gugu-Alani” şi din anul 21 de Sarmaţii Iazygi / Aszi din Iran, rude cu Roxolanii / “Rox-Alanii” din Bărăgan şi cu Alanii din Oseţia, ce-şi creşteau caii Altaici în mlaştinile regiunii - fiind prima regiune inclusă de Romani de pe partea cealaltă a Fluviului, provincia Dacia din care făcea parte regiunea Banatului fiind şi singura Romană ce a fost pe malul stâng al Dunării: aceasta datorită bogăţiei sale, împăratul cuceritor Marcu Traian considerându-şi reuşita drept cea mai mare vreodată pentru Imperiul Roman, aflat atunci la apogeul său / şi a ţinut de aceea cea mai mare petrecere din istoria omenirii - de 123 de zile - fostul senator Dio Cassius 155-229 din Bitinia în “Istoria Romană” 68:15 consemnând că datorită înfrângerii Geto-Dacilor “după întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor Barbari şi de la Inzi”). În schiţa următoare - realizată în 2009 de geneticienii Maghiari Biro, Pamjav, Volgyi şi Zalan - se pot vedea legăturile filogenetice mai apropiate ale Germanilor cu Oseţii şi Kurzii, respectiv cu Uigurii şi Uzbekii:

Apropierile filogenetice ale nemţilor Cronicarul Widukind 925-973 de la Biserica Corvey 51,46 lat. N, 9,24 long. E / Germania în “Istoria Saxonilor” a scris că Saxonii / Germanii s-ar fi întâlnit - fiind vechi Greci şi în armata lui Alexandru Macedon / “cel Mare”, ei continuând Cultul lui Hercule şi Cultul lui Apollo; de asemenea, el a mai afirmat că Ungurii erau Avari, Avarii erau Huni iar Hunii veneau de la Goţi. În Evul Mediu, “Cronica Poloniei Mari” a scris: “Germo era plugul tras de boi iar astfel, Germanii şi Slavii - având graniţă comună - trag împreună; nu există mai buni vecini în lume, prietenoşi şi familiari, decât Germanii și Slavii” (ambele mari familii Europene au rezultat din 2 valuri succesive de roiri GetoDace, din spațiul strămoșesc Românic). Un studiu filogenetic arată și înrudirile apropiate ale populațiilor din România / fosta Dacie și din Germania / Deutsch-land:

195


‘oameni’ (prin excelenţă) sau ‘războinici’ cel puţin în cazurile ‘dahae’ şi poate ‘gothi’.” Strămoşii migratori Pelasgi / Pelasgoi efectiv au fost şi “lupii mărilor”, adică marinari; expresia valabilă pe uscat pentru Pelasgi - ca veritabili “lupi” - s-a dovedit valabilă şi pe ape (contextul iniţial al mişcărilor Pelasge deopotrivă fiind pe pământ dar şi paleo-acvatic, prin navigări pe bogatele hidro-reţele rezultate din topirea calotei la sfârşitul ultimei glaciaţiuni). Poporul Celt / Kelt - vecin celui German / Gherman - era, corespunzător regulilor lingvistice, suprapunerea peste Gherg: cel Gerg / Gherg era vecinul celui German / Gherman. De exemplu, în 1221 Ioan Apokaukos - şeful Bisericii din Nafpaktos / Naupactus 38,23 lat. N, 21,49 long. E - a notat că “omul de rând îi numeşte Vlahi pe coloniştii Romani”; ca şi vechea împărţire GetoDacă (Geţii în văi - şi la şes - iar Dacii pe înălţimi) şi în Medievalii Balkani / Balcani s-ar putea recunoaşte aceleaşi poziţionări: Vlahii - foşti Celţi şi urmaşii coloniştilor Romani - în văi şi la şes iar Aromânii / Armânii (respectiv coloniştii Armeni Romanizaţi) pe înălţimi. Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române (pe baza cercetărilor de indo-europenistică)” din 2009 a afirmat: “Termenul de valah / vlah defineşte nu doar pe români, ci populaţiile românice, în general. Slavii l-au preluat de la germanici, termen cu care aceia denumeau în egală măsură pe celţi, pe romani şi - probabil - pe geto-daci (pe ne-germanici, în general). Astfel, în vechea germană ‘walah’ / ‘walh’ însemna celt, gal sau roman, etc. Termenul germanic provenea de la volcae, numele unui puternic trib celt aflat pe actualul teritoriu al Germaniei (primul trib celtic cu care au ajuns în contact germanicii la mijlocul mileniului I î.C.), radicalul la slavi având şi forme similare cu sens de ‘mag’, la ei ‘volos’ însemnând ‘divinitate păgână’; în fină - ca şi în vechea rusă ‘velho’ = ‘mag’. Există o tendinţă - mai puţin academică după care ‘valah’ ar proveni de la acelaşi radical ca şi ‘pelasg’, tendinţă greşită desigur, deoarece românul valah şi grecul pelasg nu provin din aceeaşi sursă, chiar dacă denumirea de pelasgi se referă la proto-traci iar cea de valahi la români. Herodot a arătat că primii locuitori ai Greciei au fost pelasgii, care încă trăiau - pe vremea sa - alături de greci. Grecul ‘pelasgoi’ însemna ‘oamenii mării’; ‘pelasgos’ = ‘întinderea mării’. Acea denumire li s-a tras de la faptul că proto-tracii au fost primii navigatori din Europa şi au controlat căile maritime din Marea Neagră şi Marea Mediterană până la căderea Troiei (după care, controlul acelor căi maritime a fost preluat încet-încet de către greci). Nu este exclus ca pelasgii sau anumite triburi pelasge să se fi numit ei înşişi cu un termen similar, provenind de la acelaşi radical pre indo-european ‘pelag’ însemnând ‘plat’ / ‘întins’, un termen ‘pelagos’ însemnând ‘cei mulţi’ / ‘cei numeroşi’ iar grecii, prin etimologie populară, l-au adaptat limbii lor, făcându-l ‘pelasgoi’ - adică ‘oamenii mării’ - deoarece aceia au fost cei mai mari navigatori ai timpurilor vechi, pregreceşti. Dacă admitem această ipoteză ca bază de pornire pentru explicarea etnonimului ‘Pelasg’, nu se poate admite că acest termen avea aceeaşi origine cu numele triburilor volcae. Denumirea de ‘popoarele mării’ a apărut şi în textele vechi egiptene, denumire care se referea fără îndoială la aceeaşi ‘pelasgi’ sau proto-traci, adică oameni ai mării. De menţionat că autorii vechi greci şi romani numeau ‘pelasgi’ şi pe unii din vechii locuitori ai peninsulei italice, nu numai pe cei din peninsula balcanică; deci e vorba despre o populaţie străveche pe acele locuri, care avea o origine comună, mai exact erau triburi proto-trace a căror civilizaţie a stat la baza

Academicianul Austriac Herwig Wolfram a scris în 1997 despre Germanii Antici: “Nume ca Alamani, Franci, Bavarezi, ş.a. sunt forme recente reproducând vechile organizări tribale; înţelesurile sunt transparente şi reprezintă evenimente ce pot fi reconstruite, ca Alamani = uniunea tuturor oamenilor, Franci = cei liberi, Bavarezi = originari din Boemia, etc. (la început erau puţini şi au migrat cândva pentru vieţi mai bune, sub îndrumare divină)”.

Migrarea Volcae Savantul Cicerone Poghirc - mentor al filozofului religiilor Dr. Petru Culianu - despre “Numele populaţiilor romanizate în Balcani” a considerat că “denumirea vechiului trib ‘volcae’, vecin cu germanii, a devenit pentru ei numele celţilor în general şi - după romanizarea Galiei - a fost aplicată tuturor popoarelor românice (conform cuvântului german ‘walh’); în ce-i priveşte pe latinii orientali, pentru a-i diferenţia, în germană se folosea ‘wlach’ pentru aromâni şi ‘wallach’ pentru români, denumiri ieşite din uz actualmente. De la germani numele a trecut la slavi, cei sudici folosind ‘vlachu’ pentru italici iar cei nordici ‘volosi’ pentru români şi ‘vlochi’ pentru italieni, etc”. (În abordarea Valach - apropiat de Balach, ca Valachi în Balcani - e de observat că vechile denumiri Peninsula “Hemului” şi Munţii “Hemului” au devenit Peninsula “Balkanică” şi Munţii “Balkani”, pe rădăcina “Balk” / “Volk”, adică “lup”, atât în Germană, cât şi în Slavă). În 1995, etimologul Francez Bernard Sergent a enunţat: “De la ‘migratori’ provin termeni ca ‘volci’ (şi ‘lupi’), pelasgoi, ş.a. iar de la ‘lup’ provin termenii ‘volcae’ (pentru marele popor celt), ‘hirpini’ (pentru sabinii din Italia), ‘daci’, ‘varkana’ / ‘hyrkanoi’ (iranicii de la sudul Caspic, din Hyrkania), ş.a. De regulă generală, predomină sensurile de 196


culturii europene antice şi moderne. Trebuie accentuat că ‘valah’ / ‘vlah’ este un etnonim pe care atât românii din nordul Dunării, cât şi cei din sud nu-l folosesc pentru a se denumi pe ei înşişi, termen cu care numai străinii îi numesc aşa, ceea ce este un indiciu foarte clar că termenul este de origine străină pentru români (ba mai mult, acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte naţiuni românice); termenul este folosit de către nordici - şi astăzi - pentru a denumi toate aceste popoare”. Cândva, din Pamir / Asia Centrală, zonă locuită până în Antichitate de Dakhi, au plecat în Europa roiuri de Gherghi, regăsiţi printre interesante duplicate onomastice “D”/“G”, răspândite cronologic şi geografic (de la răsărit la apus, în timp), ca de exemplu:  în E Mării Negre - la limita Europei cu Asia Daghii Caucazieni şi Ghesii Anatolieni (din Pont / Garghia) dar şi Ghergari din vecinele Georgia, Cerchezia, etc.  în V Mării Negre - în Bazinul Dunării - Dacii şi Gheţii / Geţii  în centrul continentului European, Germanii autonumiţi “Deutsch”, în pronunţie “Doici” - îi au ca vecini în Peninsula Iutlanda pe Danezi (în vechime Iuţi / Juţi - în pronunţie “Giuţi” - o rezonanţă cu Goţi / Geţi)

biserică provine din Grecul nume al zeităţii Circe / respectiv Gherga (de altfel şi celelalte elemente principale - cult, cler, cruce, etc. - derivă de la Gherga); în 1942, profesoara de istorie a religiilor Momolina Marconi de la Universitatea Milano, care a scris lucrarea “Kirke”, a insistat că rădăcina Pelasgă Kerk, Kirk - unde pronunţia “K” înlocuieşte “G” - e frecventă din Egipt până în Tracia şi din Kerky-ra / Corfu până la Kirkesion, în Mesopotamia (la confluenţa Râului Khabour cu Eufratul, localitate ştiută şi ca Sirhi / Circesium 35,09 lat. N, 40,25 long. E, abundentă în străvechi palate).

Steagul German Kirke

Kirke Mai mult, înspre răsărit au fost oameni cunoscuţi drept Kerki-tai (în India) şi Kolkoi printre populaţiile Indiene / fondatorii dinastiilor (de exemplu, la gura Gangelui, Kolkata = Calcutta 22,34 lat. N, 88,22 long. E este capitala Culturală Indiană). Asemenea mitologie poate fi regăsită şi în N Alpilor, păstrată de Gali - din Franţa până în Arhipelagul Britanic - ca arie Kolkidiană. Editoarea Luciana Percovich a subliniat “Odiseea” ca epopee relevantă istoriei Gherga (când Ulise - conducătorul Insulei Ithaca de lângă Cefalonia - a întâlnit-o pe Kirke / Circe care l-a sedus într-o manieră binecunoscută Anatolian): “Şi-ajungem la ostrovul Aia, unde / Şedea frumoasa Circe, o zeiţă...Văzui că-i un ostrov încins de-o mare nemărginită / Şi e scund ostrovul...Palatul Circei e ridicat din piatră / Frumos cioplită pe-o înălţime-a văii...Din casă s-auzea zeiţa / Cu viers fermecător, de unde dânsa / Ţesea o pânză mare, măestrită / Ca orice lucru gingaş şi subţire, Dumnezeiesc ţesut de vreo zeiţă...Şi inima mi se bătea pe cale / La poarta zânei cea cu mândre plete / Stând, eu strigai. Ea m-auzi şi-ndată / Ieşind deschise poarta lucitoare / Şi mă pofti. Eu trist mersei în urmă, Iar ea mă duse-n casă şi

În 1926, lingvistul Danez Rask Orsted identifica Scandinavul Kirke însemnând biserică ca provenind din Kerga - înţelegând casă - iar Evreul Lew White în “Tradiţii conservate” susţinea că pentru lumea Germanică cuvântul 197


mă puse / Pe jeţ lucrat, bătut cu ţinte, De-argint, sub el un scăunaş de razim / Picioarelor. Într-un pahar de aur / Găti o torocală-n care puse / Un leac să beau, voindu-mi rău zeiţa / Dar când mi-o-ntinse şi-o băui şi totuşi / Fui nevrăjit, lovindu-mă cu joarda, Ea-mi zise: ‘Du-te-n cocină acuma / Şi culcă-te cu toţi ai tăi tovarăşi’ / Eu trag din teacă sabia şi tabăr / Asupra-i ca şi când aş vrea s-o spulber / Ea ţipă tare, aleargă şi-mi cuprinde / Genunchii şi cu vaiet cuvântează: ‘Ce om eşti tu? Şi unde ţi-s părinţii / Şi ţara ta? Uimită sunt că nai fost / Vrăjit de leacul cel băut de tine, Doar biruie puterea lui pe-oricine / De cum îl ia şi peste dinţi îi trece / Tu singur eşti nebiruit de farmec / Pesemne că eşti Ulise iscusitul, De care-mi spuse Hermes cel cu varga / De aur, că la-ntorsul lui pe mare / Veni-va de la Troia. Dar hai pune-ţi / În teacă spada şi-amândoi alături / Apoi să ne suim pe patul nostru, Ca după ce ne vom iubi-mpreună / S-avem credinţă unul către altul’...M-am dus la patul strălucit al Circei / În vremea asta patru slujitoare / Se hărniceau prin locuinţa zânei...Din ele una aşternea pe jeţuri / Covoare dalbe porfirii deasupra / Şi dedesupt pânze de in. A doua / Avea de-ntins în faţ-acestor jeţuri / Frumoase mese de argint, pe care / Punea panere deaur iar a treia / Într-un ulcior de-argint turna vin dulce / Şi împărţea câte-un pocal de aur / A patra se grăbi s-aducă apă / Şi sub cazan un mare foc s-aprindă, De clocotea într-însul lăutoarea. Când fierse apa-n vasul cel de-aramă, Mă puse-n baie, prinse să mă spele / Cu apă din cazan amestecată / Cu cea din cadă, dulce răcoreală / Pe capul meu, pe umeri pânămi scoase / Din mădulare truda sleitoare. Când mă lău şi cu ulei mă unse, Ea mă-nţoli cu-o mantie-arătoasă / Şi cu strai de pus desubt. Pe urmă / Mă duse-n casă, mă pofti pe scaun / Cu ţinte de argint, cu flori frumoase / Şi cu scăunaş pentru picioare. Aduse apă de spălat pe mână / O fată, în frumos ibric de aur, Pe-un lighean de-argint, ca să mă spele / Şintinse-o masă bine lustruită. Apoi cinstita chelăriţă-aduse / Şi dete pâne şi bucate multe, mă omeni cu tot ce-avea-n păstrare / Şi mă pofti zeiţa la mâncare...”

Circe / Kirke s-a născut în Aiaia din Regatul Kolkis / Georgia - fratele ei Etes ajungând rege acolo, peste Amazoane - şi când l-a întâlnit pe Odiseu / Ulise a făcut-o în grădina sa străjuită de leoaice şi lupoaice (numită atunci la fel ca locul naşterii sale Caucaziene, azi fiind Parcul Naţional Circeo din Italia 41,14 lat. N, 13,03 long. E), ei trăind împreună apoi o perioadă şi avându-i ca fii în Cume, conform lui Hesiod în “Teogonia” 1011, pe Agrius însemnând “rusticul” / “ţăranul”, pe Latinus - de la care derivă Latinii - şi pe Telegon, care s-a întâmplat să-şi omoare tatăl; acţiunile lui Ulise - ca şi ale lui Iason ori Hercule - au fost sub patronajul Atenei, zeiţa ingeniozităţii şi înşelăciunii (atribute ale lui Hermes - fiul lui Zeus - însuşite pentru aceea de Ahei).

Kirke şi Ulise (Este de ştiut că înaintea lui Odiseu / Ulise conform poetului Partenie din Bitinia / Anatolia din secolul I î.C., al cărui discipol a fost poetul Roman Vergiliu - în capitolul 12 din “Romanţe erotice” a notat că localnicul Kalkhos / Gargos era îndrăgostit de Kirke / Ghirge, ea însă respingându-l, preferându-l pe străin). Legenda întemeierii Santarem 39,13 lat. N, 8,41 long. E de pe cel mai mare râu Portughez (şi al Peninsulei Iberice, Tagus / Tejo), reprodusă de Fernanda Frazao, “începe istoricul oraşului cu perioada de mare prosperitate a ţării, când aceea era condusă de regele Ghergor / Gorgor, supranumit ‘Melicola’ datorită introducerii printre locuitori a extragerii mierii din faguri; într-o zi din 1215 î.C., la gura fluviului a ajuns Ulise şi atras de prinţesa Calypso - fiica regelui Gergoris / Gorgoris - s-a stabilit în locul unde acum e oraşul, mai ales că aceea i-a născut acolo un fiu, botezat Abydos. Când a auzit, Ghergoris / Gergor s-a înfuriat extrem împotriva lui Ulise şi echipajului aceluia, care - temându-se de mânia regelui - au plecat; bastardul a fost pus într-un coş pe fluviu dar a fost găsit şi dus la Calypso, care l-a recunoscut pe fiu după o cicatrice ce o avea de la naştere. Ghergoris fiind bătrân şi fără fiu, s-a mirat că micuţul a supravieţuit, acordând multă afecţiune nepotului, numindu-l succesorul său pe tronul Lusitaniei, tot cu titlul de ‘Melicola’. Odată cu moartea bătrânului rege (care a domnit 70 de ani),

Circe 198


Abydos - la vârsta de 20 de ani - a preluat conducerea ţării, fiind apoi un rege foarte înţelept, apreciat astfel nu doar de supuşii săi; el a decis ca locul unde s-a născut să se numească Esca-Abidis, însemnând ‘dulcele Abydos’, azi Santarem”. De altfel, în 1989 istoricul Portughez Manuel Garcia, de la “Asociaţia de studii şi apărare a patrimoniului istoricocultural Santarem”, a consemnat că oraşul a fost înfiinţat de Abidis, fiul lui Gergoris, în 1141 î.C. Misterioasa păzitoare a intersecţiilor Hecate (mult respectată în Caria şi Frigia) şi Artemis / Diana de multe ori s-au suprapus în identităţi, fiind legate în mod special de Insula SamoTracia unde argonauţii au făcut escală - zone ce totdeauna au fost asociate de istorici ca regiuni ale Amazoanelor, datorită Culturii Matriarhale de pe coastele Mediterane; dar Hecate - de la răspântiile drumurilor, intersecţiile fiind locurile socotite prin excelenţă potrivite pentru magie - a fost cunoscută şi în NE, în Colchis / Kolkis, unde Caucazul se întâlneşte cu Marea Neagră şi unde Amazoanele venerau blocul sacru negru de piatră al lui Apollo (după cum au relevat de pildă savanţi din secolul XIX, ca Americanul Charles Anthon, în 1832 Englezul Anthony Cramer, în 1874 Germanul Wilhelm Vollmer, etc., în Anatolia Apollo fiind numit Gergetius / Gergithius): e de observat că Zeiţa Nopţii în Egipt a fost Keket / Heqet (versiunea Cariană / Greacă - utilizată în Anatolia şi Caucaz fiind Hekate / Hecate).

protecţie şi să le ajute la naştere. În Anatolia, mama îngerilor, Zeiţa Hekate - purtând mereu torţe sau chei - a fost Atoateştiutoarea: era de origine Cariană, adică din Ţara Gherghiţilor (numele Hekate-Heqet - la vechii Egipteni “heqa” însemnând “sceptru” - dar şi funcţiile ei corespunzând între NE Africii şi SV Anatoliei, fiind încă una dintre evidentele simbioze Afro-Asiatice; de fapt, profilul ei s-a regăsit şi în umedul Bazin al Dunării, cu Bălţile Dunării şi Delta Dunării - plin de broaşte - adorată de Geto-Daci cu atribute ca ale Marii Mame Europene, popular numită de ei fie Bendis = “Mesagera”, fie Kotys = “Cutezătoarea”). În Caria, Zeiţa Hekate patrona intersecţiile: acolo unde se întâlneau 2 drumuri, călătorul sosit pe una dintre căi avea în faţă 3 opţiuni: s-o ia la dreapta, s-o ia înainte sau s-o ia la stânga (ori să meargă în sus, la fel ca şi până atunci sau în jos). Enciclopedia “Britannica” din 1911 a consemnat: “Hecate a fost grozava zeiţă lunară cu puteri peste Rai, peste mări şi peste plaiuri. Mereu purta o torţă, simbolul natural al luminii lunii (uneori era văzută în lumina lunii la câte o răscruce de drumuri, însoţită de câinii Celeilalte Lumi). Era Zeiţa Fertilităţii, iubea animalele sălbatice, patronând naşterile lor dar şi naşterile oamenilor; a avut-o ca fiică pe Circe. Hecate a patronat artele Magice. A fost venerată în ceremoniile de misterii ale SamoTraciei. Frecvent a fost identificată de către mitologia Grecilor cu Artemis iar de către cea a Tracilor cu Bendis. I se ofereau - ca sacrificii mai ales peşti şi mioare. Stâlpii de la intersecţii erau numiţi nu doar Hermae, ci şi Hecatae. La început, Hecate era reprezentată simplu, într-o togă lungă, având ca animal preferat câinele (ceea ce indică originea sa ne-Elenă, deoarece câinii nu erau apreciaţi de către vechii Eleni)”. Zeiţa Hekate patrona câinii de pază, ce prin lătrat alarmau noaptea în caz de pericol; Horkos / Hades, stăpânul Infernului, era fericit de prietenia ei şi ea oricând putea vizita Lumea “Cealaltă”: la intrare se afla Kerberos = Cerberul câine cu 3 capete, ce nu permitea morţilor să iasă.

Hekate (mama lui Kirke / Circe) şi Cerberul În poezia vedică, broaştele întrupau pământul fecundat de primele ploi ale primăverii; corul lor se înălţa atunci pentru a mulţumi cerului care a făgăduit pământului roade bogate (broaştele erau brahmanele Somei, “preotesele” Pământului-Mamă). În Egiptul pre-dinastic, al mileniului IV î.C., Heqet era ştiută ca muierea lui Khnum, zeul apelor reci; ea patrona broaştele - pentru că a fost Zeiţa Fertilităţii - şi era favorita gravidelor, care purtau amulete cu ea, pentru

Hecate a tot fost înfăţişată în formă triplă, ceea ce mistic o lega de Hermes Trismegistus (adică “de 3 ori mare”). Frumoasa şi puternica Hecate - în tripla sa ipostază, orientată spre “Cealaltă” Lume, spre plaiuri şi spre ape - patrona Magicienele, păstorii şi marinarii. Anatolianul Hesiod a scris în “Teogonia” că Zeus o slăvea enorm pe Hekate, copleşind-o cu daruri; atenţia pe care poetul din Epoca Fierului a acordato Zeiţei Hekate a fost excepţională (nici o altă divinitate 199


neprimind complimentele respective), ceea ce se datora tocmai originii lor Ghergane: a Zeiţei Hekate şi a poetului Hesiod. Zeiţa Hekate a fost figura centrală în Oracolele Chaldee, scrise de Julian - tatăl şi fiul - orientali care în secolul II au făcut parte din armata Romană (Romanii au echivalat-o pe Cariana Hekate cu Trivia, Zeiţa Fantomelor). În 1969, Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Orice persoană este în sine o răscruce unde se încrucişează şi se luptă între ele diversele aspecte ale persoanei sale. Este cunoscut triplul aspect al Afroditei, zeiţă oceanică, cerească şi pământeană: la răscruci devenea zeiţa amorurilor vulgare / impure. Oare nu e ciudat că în latină ‘trivium’ însemna ‘răscruce’ şi din el a derivat termenul ‘trivial’? Zeiţa care zăbovea acolo - Afrodita răscrucilor - simboliza amorurile efemere. În mitologia greacă, o divinitate identificată şi cu Artemis a fost denumită ‘zeiţa răscrucilor’: e vorba de Hecate. Acest nume funcţional îi venea din faptul neîndoios că toată lumea era de acord să facă din ea stăpâna a 3 lumi: Pământul, Cerul şi Infernul. Avea un corp triplu, un chip triplu şi un rol triplu, după cum era considerată cea care distribuia muritorilor toate darurile, izvorul oricărei glorii şi cea mai iscusită în arta magică a vrăjilor. Statuia ei întruchipând o femeie cu 3 capete şi 3 trupuri era plasată la răscrucile de luminişuri şi ale drumurilor iar trecătorii îi aduceau ofrande în alimente, pe care le mâncau săracii, în numele ei (şi în cultul mazdeist poate fi descoperită o zeiţă triplă, cu 3 chipuri şi 3 funcţii). Cultul lui Hecate era celebrat şi în peşteri; vechii Greci îi atribuiau o acţiune deosebită asupra imaginaţiei, considerând că provoca ivirea de spectre, fantome, halucinaţii (fireşte, preoţii ei se pricepeau grozav să evoce acele himere). Binefăcătoare şi înspăimântătoare, zeiţa cu 3 feţe sintetiza tot necunoscutul pe care îl simboliza răscrucea, unde se înălţa şi statuia lui Hermes, mediatorul dintre diverse universuri; ea avea ca însemn biciul, de care se folosea pentru a ţine la distanţă monştrii infernali. Biciuirea punea pe fugă demonii sau puterile ce împiedicau fecunditatea materială ori dezvoltarea spirituală, fiind un substitut ritual al sacrificiilor: fie era un simulacru pentru alungarea duhurilor rele care puteau dăuna vânătorii, recoltei sau fecundităţii, fie putea ţine până începea să curgă sânge (în toate religiile, asceţii se flagelează până la sânge, atât din spirit de sacrificiu, cât şi pentru a alunga ispitele), biciuirea urmărind să nimicească, atât simbolic, cât şi real, orice pricină de dezordine în societate sau persoană, orice ar tulbura sau ar inhiba funcţionarea normală”.

afla plasat între oraşul Afrodisia / cel mai mare centru de cult al Zeiţei Afrodita şi oraşul Lagina / cel mai mare centru de cult al Zeiţei Hecate: îngemănarea celor 2 zeiţe - Afrodita şi Hecate - s-a manifestat cel mai puternic prin preotesele şi preoţii Gherghi din marele aşezământ religios, cu ecouri până în oraşul Efes / cel mai mare centru de cult al Zeiţei Artemida (în care s-au reflectat atributele lor Ghergane). Zeiţa Kirke a fost fiica Zeiţei Hekate: fata Kirke / Circe a perpetuat calităţile ştiute ale mamei sale în Vechea Lume. Cercetătoarea Luciana Percovich din Italia a scris: “Momolina Marconi (1912-2006) a fost profesoară de istoria religiilor la Universitatea din Milano. Dânsa e relevat Kerketaii din Caucaz (ulteriorii Circaşi), Gherghiţii din Troia şi Ghergheseii din Palestina, toate numele indicând ‘oamenii lui Kirke’ (ca întotdeauna când genealogia maternă e forţată în cea paternă, ascendenţa lui Kirke a fost ca fiica fie a Oceanului, fie a Cerului / Soarelui). Ea a demonstrat legăturile dintre Civilizaţiile Mării Negre, Mediteranei, Mesopotamiei şi Indului: ‘Descoperirile de la Mohenjo Daro şi Harappa prezintă legăturile dintre Anatolia şi India preAriană; vehiculul pre-IndoEuropean a fost Pelasg, în paleolitic’. Lumea Greco-Romană n-a apărut din nimic, ci din rădăcinile tradiţiilor anterioare. Harta reconstruită de Momolina Marconi corespunde cu cea a Marijei Gimbutas pentru înflorirea Civilizaţiei Dunărene, printr-o surprinzătoare sincronie (fără să ştie una de alta)”.

Circe / Kirke În 1941, Dr. Momolina Marconi a explorat tema Kirke / Circe prin lucrarea “De la Kirke la Morgana”, căci ea a continuat să existe sub numele de Morgana, în ciclurile Medievale timpurii, ale Galezului Arturiu / Arthur, devenit rege Britanic. Este uşor de observat cum sfârşiturile civilizaţiilor clasice Greacă şi Romană au dus la schimbarea radicală a percepţiei şi la renaşterea magicului: în perioada clasică Antică, modificată şi alterată mereu de condiţii noi sociale şi intelectuale, atributele divine când erau estompate nu au fost însă complet pierdute, ele continuând să fie adânc înrădăcinate de funcţiile religioase şi credinţe; fără nici o îndoială, magia Medievală şi-a avut originea în substratul Mediteran, care - mai mult sau mai puţin latent - a ieşit la suprafaţă între Gali, prin coincidenţe şi relaţionări semnificative (de exemplu, în secolul VI î.C. lumea Celtă / Keltă - sau Ghergă, prin aplicarea clasicelor translaţii “G”=“C”/“T” şi “R”=“L” - dintre izvoarele Dunării şi Senei era în legături amicale, inclusiv comerciale, cu lumea Greacă din coloniile de pe Coasta de Azur şi Peninsula Iberică, denumirea Greacă pentru oamenii săi fiind de Keltai =

Circasia, între Georgia şi Karga / Azov În Caria = Ţara Gherghiţilor, Sanctuarul Gherga (unde Hermes era foarte venerat) geografic dar şi mistic se 200


Ghergai). Referindu-se la doamna Lacului şi Lancelot, la Viviana şi Merlin - Viviana a fost o apropiată a lui Merlin - la Morgana şi fratele său regele, cercetătoarea afirma că Picus a fost format de Kirke (Picus iniţial a avut curajul să refuze dragostea Kirke) ca şi Merlin în legătură cu Viviana / Diana: “o temă obişnuită în literatură este femeia supranaturală care îl formează pe tânărul erou, fiindu-i în acelaşi timp ca mama sa, antrenoarea sa, iubita sa”. Poveştile Medievale sunt aşadar versiuni Nordice mai târzii ale magiei Mediterane, cu care au în comun cele mai tipice elemente: pădurea, ierburile, abilitatea de a transforma bărbaţii (în bestii ori în războinici), râul şi lacul. Triburile Mediterane care au locuit Arhipelagul Britanic înaintea sosirii Galilor au adorat-o pe Danu, ca mama Danaan. La Danu, Dr. Momolina Marconi a găsit aceeaşi rădăcină Antică a Zeiţei Diana a pădurilor şi apelor ca şi la Medievala doamnă a Lacului, Viviana. Vrăjitoarea Morgana - numită aşa după Gorgana - e de aceeaşi natură ca şi Kirke / Circe; numele său e conectat de versiunea Gală Morrigan, cu puterile magice ale transformărilor datorită multor contexte şi de toponimele primitive Mediterane (ca Morge regele Siciliei, Morgheţii / Morgetes din vechiul trib Liguric, Morgantine 37,26 lat. N, 14,29 long. E localitate în răsăritul Sicilian - de lângă Agire, locul nativ al lui Diodor din Sicilia - Morginum 45,19 lat. N, 5,33 long. E în Galia, Morgan / azi Belluno 46,08 lat. N, 12,13 long. E în N Italian, Morgani 44,52 lat. N, 13,51 long. E / azi Pula în Istria, etc). Aşadar nu este surprinzător că Avalon (o denumire derivată din Grecul Apollon), ca şi Galeza versiune în care Danu / Viviana şi Gorgana / Morgana au fost recunoscute ca realităţi paralele, a fost iniţial identificată cu Insula Mediterană Sicilia, unde până azi mirajul din Strâmtoarea Messina e ştiut ca Fata Morgana (legenda Medievală menţiona că vrăjitoarea Morgana, sora vitregă a regelui Arthur, avea puterea de a-şi schimba forma, amăgind pe unii prin iluzii optice; prin urmare, Morgana a locuit pe o Insulă unde Caucaziana Colchidă / Kolkidă şi-a găsit adăpostul său cel mai apusean). Pe mare, numele Fata Morgana - al iluziei de tip şamanic - e dat unui tip foarte special de miraj denumit şi imagine superioară. Astfel de imagini apar de obicei deasupra apei, razele de lumină ce cad pe un obiect fiind refractate mai degrabă în jos decât în sus. Drept rezultat, o ambarcaţiune ce pluteşte pe mare poate fi văzută plutind în aer (de unde “vapoarele-fantomă”). De asemenea, un obiect care se află sub linia orizontului şi care, în mod normal, n-ar putea fi perceput, poate fi văzut la orizont sau deasupra orizontului. Imaginea poate fi de asemenea mărită, astfel încât obiectele foarte îndepărtate pot părea mai apropiate.

În deşert (dar şi în zonele polare) unii au văzut în faţa ochilor imagini extraordinare: oraşe, castele, monumente impunătoare aflate la mulţi km depărtare apăreau subit la doar câteva sute de metri; astfel, castelul sau oraşul care pluteşte dând impresia că stă jumătate suspendat în aer şi jumătate cufundat - este considerat de mulţi oameni ca una dintre cele mai spectaculoase minuni ale lumii. Pe drum apare “oglinda”, care este de fapt o imagine inversată a cerului. În mod normal, când lumina vine de la soare, razele cad drept pe şosea şi la o temperatură mică sau medie sunt absorbite de aceasta din urmă; când aerul este mai fierbinte şi prin urmare mai puţin dens decât cel de la înălţimea de câţiva metri, razele soarelui se curbează, se lovesc de stratul fierbinte şi sunt reflectate înapoi, în sus, până la al doilea prag de aer. De exemplu, iluzia “apei” de pe asfaltul şoselei (drum foarte uscat, ce nu e ud) este de fapt imaginea cerului albastru.

Sanctuarul Gherga Prin definiţie, sanctuarul este zona consacrată din jurul unui loc sacru, unde s-a întâmplat un miracol ori a fost înhumat un sfânt; el este dedicat ceremoniilor religioase şi e interzis profanilor: sanctuarul e un aşezământ religios iar Cariana aşezare ritualică Gherga în Epoca Fierului s-a înscris în asemenea profil, sub forma Sanctuarului Gherga (după ce timp îndelungat a fost din lemn, a ajuns realizat în piatră, convenţional funcţionând aşa timp de peste un mileniu, între 657 î.C. - anul când pe de o parte colonişti Cariani lângă o localitate Getă existentă în areal au înfiinţat portul Tomis / azi Constanţa 44,10 lat. N, 28,38 long. E în actuala Românie iar pe de altă parte mercenari Cariani s-au înrolat în Naucratis / Egipt - şi sfârşitul Antichităţii, în 392, anul când împăratul bizantin Teodosie “cel Mare” din Constantinopol / azi Istanbul în Turcia a pus capăt printr-un decret jertfelor păgâne, interzicând cultul zeilor locali, inclusiv în Caria). Străvechiul Sanctuar Gherga era în Caria un mare aşezământ religios, era reprezentant al divinului, era sursă a puterii printre credincioşi şi era respectat îndeosebi datorită spălării păcatelor lor (deopotrivă din motive medicale şi morale); spălatul lustral era prin ceremonii de purificări: mâinile erau spălate, gurile erau clătite, se făceau chiar băi, etc. (acolo apa poseda calităţi de împăciuire a zeităţilor / aşa cum sângele a fost în vremuri demult trecute).

Fata Morgana 201


extraordinar, inspirat de stilul construcției din cherestea. În 1889, arheologul Francez George Cousin a relatat că o statuie uriașă încă putea fi văzută acolo (azi dispărută): așezarea Gherga - foarte puțin explorată - își așteaptă trezirea din negura istoriei”. În 2010, cercetătorul Melih Uslu din Turcia a scris: “Misteriosul oraș Carian Gherga e ascuns într-o zonă stâncoasă lângă actualele sate Alabayîr, Topcam și Hacîpașalar. Corespunzător arheologilor care au lucrat în zonă, Gherga era o zonă sacră printre cele 27 de așezări din jurul capitalei Milasa. Cu surprindere am aflat că orașul - care a fost influențat profund de către Civilizația Egipteană - a găzduit 2 piramide Anatoliene”. În Anatolia dar și în Balcani, piramidele cu trepte - datând de exemplu din timpul ultimelor valuri Kurgane / Gorgane - au fost dese, existente de pildă în Frigia / centrul actualei Turcii, în Bulgaria, etc., decorul natural terasat din Caria al Sanctuarului Gherga fiind un mediu propice pentru asemenea structuri.

Poarta Nordică Gherga În Caria, preotesele şi preoţii Gherga slujeau obligatoriu având haine albe, cu o robă purpurie şi purtau o bandă care le înconjura capul; de marile sărbători, Sanctuarul Gherga se bucura de mari procesiuni, când convoaie din întreaga Carie soseau pentru a lua apă sfinţită după ceremonii: credincioşii veneau la Sanctuarul Gherga aducându-şi corturi şi de-a lungul timpului petrecut acolo şedeau în acele corturi. În anul 2000, cercetătorul Turc Evin Dogu a scris că “Regatul Cariei a prosperat în orașe acum uitate: Alinda, Alabanda și Gherga. Frumusețea adormită Gherga e pe Valea Râului Cine. Unii cercetători au afirmat că Gherga a fost un oraș sacru special construit pentru divinizare. Acoperișul de piatră al Templului Gherga este

În Sanctuarul Gherga, “demnitatea regală” era interpretată ca având sensul de stăpânitoare peste suflete şi însemna căpetenia preoteselor şi preoţilor de acolo (toţi din acelaşi neam): chiar dacă în sanctuar era doar un templu - cu altare afară - ceremoniile din jurul marilor statui ale aşezământului religios, administrarea căsuţelor cu apă sfinţită 202


dar şi a mulţimii credincioşilor cantonaţi temporar în areal, etc., cerea pentru organizare un clan Gherga foarte puternic (numeros şi cu îndemânări corespunzătoare). Titlul de “rege” ca şeful preoţimii a fost şi la Eleusis, etc. ajungând să fie purtat de filozofi ca Heraclit, Plotin, ş.a.: niciunde altundeva în Vechea Lume acea demnitate nu se păstra în acelaşi neam, aşa cum ereditar proceda Gherga în Caria (în Balcanii perioadei pre-Elene - la întemeierea Atenei - preoţii erau numai din clanul memorat ca denumit “Keruke” / Keryke dar după sosirea Aheilor din Egipt acolo, tradiţia respectivă s-a sfârşit); se pare că regalitatea Gherga din Caria a fost transmisă prin coloniştii trimişi în Dobrogea între liderii care nu numai că au condus cetăţile fondate de ei acolo dar au şi ajuns regi ai Geţilor din jur (deoarece mai ales tinerii colonizau, între Carianii mutaţi în Dobrogea - regiunea cea mai răsăriteană a României actuale - în mod cert au fost nobili flăcăi Gherga, căci coloniile întemeiate pe litoralul Pontic spre Dunărea inferioară au fost înfiinţate tocmai de către cei din Ţara Gherghiţilor = Caria).

Drumul dintre Sanctuarul Gherga şi Alabanda Pe vechiul drum dintre oraşele Hilarima şi Alabanda ce cobora paralel cu Râul Mars - Chinar / azi Cine - care curge de la S spre N în Râul Meandru, pe o porţiune de-a lungul a 1,5 km (o mare întindere pentru acele vechi timpuri dar chiar şi pentru un aşezământ religios de azi) mai pot fi văzute vestigiile Sanctuarului Gherga: lângă o mică peşteră / grotă pe câteva terase sunt menhire, dolmene, altare, statui, ziduri, case ruinate şi un templu, inscripţionate masiv cu numele Gherga; marele complex era integrat în zonă printr-o reţea de turnuri de observaţie aflate pe colinele vecine şi a funcţionat din plin în regiune timp de peste un mileniu (aşezământul a fost abandonat la sfârşitul Antichităţii, în secolul IV, mai ales datorită impunerii creştine). Faţă de marele aşezământ religios Gherga, la E era oraşul Afrodisia / centrul de cult al Zeiţei Afrodita iar la V era oraşul Lagina / centrul de cult al Zeiţei Hekate: cele 3 Sanctuare - pe linia geografică a parcursului soarelui pe cer, de la răsărit la apus, anume Afrodisia, Gherga şi Lagina - au fost cele mai mari aşezăminte religioase de acel fel nu doar din Caria, ci din întreaga lume Greacă, de fapt chiar din toată Lumea Veche (între ele, domina Sanctuarul Gherga - cel mai mare din Ţara Gherghiţilor / Caria - care s-a dezvoltat puternic prin faptul că se afla în mediul rural şi nu era limitat de constrângerile mediului urban, ca şi cele 2 Sanctuare vecine, ce totuşi au fost în Vechea Lume cele mai mari centre de cult ale divinităţilor lor, făcând pentru acelea la fel precum Sanctuarul Gherga își cinstea gloria Gherga).

Ziduri Gherga Ca loc unic, atipic în Caria faţă de celelalte de gen, se distinge Gherga (, cu notabile monumente megalitice, care a fost centrul de cult cel mai mare din zonă, pe pământul sacru Gherga (locuinţele din aşezarea Gherga au fost evident case particulare); localitatea proteja proprietăţile, fiind construită între Munţi, pe vechiul drum dintre oraşele Hilarima şi Alabanda. Cele mai vechi ziduri ale Sanctuarului Gherga erau compuse din piatră fără mortar şi au fost construite în funcţie de starea terenului, într-o căldare în formă de potcoavă - mărginită de 3 Coline - în faţa Peşterii / Grotei Gherga (Antic inscripţionată astfel, aflată la 390 de metri altitudine, pe dealul răsăritean, cele 2 silabe ale numelui Gherga din interior putând fi văzute în fotografia următoare / în prezent, Grota Gherga e cam surpată). 203


Guler Bener a fost impresionat în 2007 de monumentele Gherga ca fiind fără vârstă - având un aspect nemuritor foarte puţin legate de civilizaţiile obişnuite, oarecum reduse ca dimensiuni, însă enorme ca spirit; opinia cercetătorilor despre solida arhitectură din aşezarea Gherga în general s-a concretizat şi prin faptul că nu se poate încadra în tiparele cunoscute, fiind simplu declarată Cariană / Ghergană. Harta actuală are în centrul său Gherga, între Bozdogan 37,40 lat. N, 28,18 long. E şi Yatagan 37,35 lat. N, 28,14 long. E:

În perimetrul actualei localităţi Kîrksakallar din SV Turciei (Kîrk-Sakallar înseamnă “Barba lui Kîrk”) lângă satul de acum Alabayîr / fost Nazîrba - în locul popular numit în prezent Gâvurpazarî / Gâvurdamlarî sau Lebla pe scurt, al fostului “Bazar Gâvur” - se află fostul aşezământ religios cu Anticul Templu Gherga 37,31 lat. N, 28,07 long. E, cel mai misterios loc din Caria; conform unora, Sanctuarul Gherga este şi cel mai fascinant loc de gen din Anatolia (colţul SE al hărţii următoare, opus colţului Efes, cu film pe Internet): În apropierea sa există drumul dintre Cine / fost Kîroba şi localităţile Ovacik 36,47 lat. N, 28,41 long. E, Alabanda (cu care în Antichitate Templul Gherga din aşezare ţinea strânse legături, numele Carian al aceleia provenind de la “ala” = cal, respectiv “banda” = victorie) şi Aydîn / Tralles 37,50 lat. N, 27,50 long. E (fosta Antiochia / Seleucia de pe Valea Meandrului); la SE de Gherga - lângă care există actualul sat Derebag - a fost Hyllarima / Hilarima (sau Wallarima / Ularima), localitate înfiinţată de Ghergani la începutul mileniului III î.C.

Sanctuarul Gherga - cel mai mare centru de cult din Munţii Latmos - s-a individualizat printr-un aspect deosebit faţă de celelalte centre de cult din areal (plasate în aşezări): Sanctuarul Gherga - cu excepţia preoţimii Gherga trăind chiar acolo, îngrijindu-l - n-avea locuitori (iar aşa ceva a fost timp de peste un mileniu, perioada din Epoca Fierului şi Antichitate când a funcţionat ca structurat în piatră / anterior aşezământul religios Gherga existând din lemn). Localnicul

Gherga în Anatolia 204




Urmele Sanctuarului Gherga conduc până în perioada arhaică, fiind legate de Zeiţa Fecundității și Fertilităţii; începutul său de pe Valea Madran din Bazinul Meandrului - subiect de studiu pentru savanţi încă din secolul XIX - a fost determinat de veneraţia faţă de Rhea, ştiută şi ca “Meter Oreia”: Mama Muntelui. Sub patronajul Marii Mame, în Sanctuarul Gherga din Caria se “spălau” păcatele - ale viilor și morților - practicându-se ceremonii de comemorare ale celor duși și purgatoriu / purificări ale celor rămași (inclusiv vindecări, considerate miraculoase atunci când se întâmplau): acolo dialogul dintre cele 2 Lumi - “Cea de Aici” și “Cealaltă” - era condus numai de către preoți Gherga (erau aflate şi iertate păcate - morţii fiind “contactaţi” şi prin vise se practicau reculegeri după cei dragi, erau rememorate faptele celor duşi, se ofereau pomeni în amintirea celor dispăruţi, se celebrau zile importante, se sărbătoreau evenimente majore, se încercau rețetare la diverse afecțiuni, etc.); ceea ce se întâmpla în Sanctuarul Gherga pentru purificări era diferit de ritualurile obişnuite din celelalte lăcaşe de cult ale Cariei ori chiar Anatoliene, funcţionarea locaţiei timp de peste un mileniu demonstrându-i popularitatea: inclusiv visele pentru tratările diverselor afecţiuni erau încercate acolo. În 2007, arheologul Coşkun Bilgi - preşedintele Societăţii de Dezvoltare a Cercetării Ştiinţifice din Turcia - a studiat Cultul Gherga din aşezare şi a remarcat motivele cu leoaice caracteristice în prezentarea ancestrală a mamei preistorice, afirmând că aceea a fost sursa apariţiei Gherga. Arheologul Turc Osman Doganay din Konya 37,52 lat. N, 32,29 long. E a scris în 2007 despre Cultul Zeiţei Mamă din Gherga: “Localizată în mijlocul munţilor Cariei, Gherga e la o distanţă de câţiva km în linie aeriană de importantele localităţi Alabanda, Labraunda, Stratonikeia şi Lagina, situate în punctele strategice ale Anticei Caria. Despre numele aşezării Gherga sunt diverse versiuni. Una din ele priveşte Gargareii care sunt presupuşi a fi trăit în Caucaz. Asemănarea numelui său cu Gargaron de lângă Lapseki merită de asemenea atenţie. Mai mult, Gargara sau Gargaron din Troia sunt printre numele similare Gherga. Un altar din secolul II aflat în zona rurală de la N de oraşul lui Midas a fost dedicat Zeiţei Mamă Kybele. Aceasta arată că denumirea Frigiană de Kubilea sau Kybele nu denotă doar numele zeiţei în Anatolia, ci şi un atribut. În special, faptul că referirea la divinitate a fost prin denumiri variate demonstrează că numele Gherga a putut fi unul dintre acelea. Vastitatea răspândirii Cultului Zeiţei Mamă reiese din figurine, altare şi inscripţii; cele mai reprezentative sunt sculpturile ce o înfăţişează pe Zeiţă stând pe tron cu o tamburină într-o mână şi leoaice la picioare. Capul şi labele leoaicei lângă capul taurului şi mânerele de la baza sculpturii centrale de cult din aşezământul Gherga sunt atributele Zeiţei Mamă. Altarele şi standurile din centrul de Cult Gherga, dedicate Zeiţei Mamă, formează o categorie de relicve frecvent întâlnite până în secolele I-II. Acele standuri erau folosite pentru ofrandele Zeiţei Mamă şi de asemenea pot fi găsite în centrul Gherga dar numai cu numele Gherga înscris pe ele. Aceasta indică sacralitatea locului Gherga şi că a fost întemeiat cu numele local al Zeiţei Mamă. Stâncile ce înconjoară localitatea Gherga şi inscripţiile de pe ele conduc la venerarea Zeiţei Mamă Anatoliene. Faptul că meteoritul ei a fost transportat din sacrul oraş Pessinus la Roma în anul 204 î.C. şi faptul că localnicii, conform lui Liviu, o ştiau ca Mama Zeilor sunt tot atâtea dovezi despre faima Zeiţei Mamă. Din acestea e de înţeles că piatra venerată ca Zeiţa Mamă nu

înfăţişa figura ei. Fiinţa pietrei era considerată sacră şi venerată corespunzător, ceea ce nu era o nouă tradiţie în Anatolia. Cazuri asemănătoare au fost întâlnite la Labraunda, Kaunos şi Aphrodisias. Cultul Zeiţei Mamă a fost reformat în Gherga. Locul sacru Gherga a fost înfiinţat cu numele Zeiţei Mamă şi a fost un templu în aer liber. După transportarea meteoritului ce o reprezenta pe Zeiţa Mamă de la Pessinus la Roma, Cultul Zeiţei Mamă a căpătat semnificaţie deosebită în Roma. E firesc că templul în aer liber al Zeiţei Mamă întemeiat în aşezământul Gherga a fost în apropierea importantelor oraşe din vechea Carie, ca Alabanda, Alinda, Hyllarima, Stratonikeia şi Labraunda”. (La uriaşele gheare de leoaică din Sanctuarul Gherga al Cariei erau depuse ofrandele aduse de credincioşi).

205


Autorul hărţii, profesorul universitar German Winfried Held - şeful Catedrei de Istorie a Universităţii Marburg 50,49 lat. N, 8,46 long. E - a scris în 2008: “Aşezarea Gherga, situată în Munţii Cariani în partea de Est a Râului Cine, este o neobişnuit de bine păstrată aşezare Antică, ce conţine inclusiv acoperişurile clădirilor, 3 statui colosale şi inscripţii. Este surprinzător că acest loc nu a prezentat nici o atenţie majoră pentru ştiinţă până acum. Gherga nu seamănă cu alte aşezări Antice - este mult mai rafinată - iar acest lucru a putut fi observat din prima evaluare a arheologilor; aşezarea masivă, construită din roci puternice şi având statui, dă impresia că este foarte veche. Pe monumente şi pe stânci sunt multe inscripţii Ghergane; literele lor cunosc forme ca şi cele din Imperiul Roman însă sunt contrare apariţiei lor atunci, variaţia în funcţie de dată sugerând a fi din perioada dintre arhaic şi timpul imperial. Categoric, acest aspect este extrem de ciudat şi neclasic în ceea ce priveşte situaţia monumentelor, Gherga fiind o curiozitate. În plus, aşezământul Carian a fost pe termen lung favorizat de neglijarea localităţilor Greceşti de pe coasta Vest Anatoliană (după cum au relevat cele mai recente studii din Latmos, Milasa şi Alinda, respectiv din Bazinul Cine). Primul cercetător ajuns la Gherga a fost Cousin la sfârşitul secolului XIX, ce a călătorit fără aparat de fotografiat şi descrierile la care s-a limitat au lăsat o urmă de neputinţă: a descris statuia feminină ca ‘primitivă şi grosieră’, însă azi statuia nu mai are cap şi are schimbat calificativul în ‘absolut monstruoasă’ (a ezitat să interpreteze personal sistemul dar a evidenţiat că un obiect de 0,48 metri îi acoperea capul). În perioada interbelică, Laumonier a vizitat aşezarea Gherga, interpretând sanctuarul ca pe un cult, la mormântul unui erou, în jur fiind grupate o serie de morminte ale unor preoţi; el a atribuit numelor sfinte de rădăcină Greacă inscripţia dominantă Gherga, ca aparţinând întemeietorului aşezării. Postbelic, Sanctuarul Gherga a fost vizitat de Bean, care a documentat mai temeinic locul, descoperind numeroase inscripţii pe stânci şi explicându-le vechimea. Şahin, Harper şi Marchese au considerat monumentele Ghergane ca distinctive datorită Coloanelor, corespunzând cu ceea ce a relatat Herodot drept ‘Leukai Stelai’ în revolta Carianilor contra Perşilor. Inscripţiile imperiale au fost din ultima etapă a Sanctuarului, când au şi fost anexate suplimente clădirilor existente. Diler a privit Sanctuarul Gherga ca pe un loc de cult din piatră deosebit în tradiţiile Anatoliei, unele structuri interpretându-le ca sisteme agricole. Cel mai recent studiu semnificativ este al lui Işîk, care a caracterizat Sanctuarul ca loc de Cult al Kubabei / Kybele, venerată sub numele Gherga. El a corelat statuia feminină şi pe cea masculină din apropiere ca având amândouă - împreună - legături cu Mama Zeilor. Foarte neobişnuit este că în perimetrul aşezării Gherga sunt împrăştiate cioburi ceramice ce n-au putut fi datate, cu câteva excepţii. Sanctuarul Gherga este aşezat departe de drumuri şi aşezări, acum având în S satul Incekemer. Pentru înţelegerea contextului Antic, descrierea locului poate fi făcută printr-o contemplare a mediului precedent, vechi: Văile afluenţilor Meandrului - printre care Karpuzlu şi Harpasos / Ak - au constituit rute naturale de trafic şi au permis practicarea agriculturii, ceea ce a coagulat populaţia interesată; aşezământul Gherga este situat în Masivul Menteşe, udat de Marsyas / Cine. Munţii din apusul Marsyas - Bati Menteşe ajung până la Latmos; Munţii din răsăritul Marsyas - Dogu Menteşe - sunt dominaţi în N de Madran Dag, 1792 metri altitudine şi în S de Gok Tepe, 1857 metri altitudine. Pădurile

Uriaşe gheare de leoaică în aşezarea Gherga Existenţa Gherga a fost menţionată de documentele Hitite, ceea ce îndreptăţeşte considerarea vechimii aşezării la circa 4 milenii, grota din apropiere pre-datând aşezarea. Dr. Bilge Umar de la Universitatea Egeeană afirma că Gher-Ga era acelaşi cu Luvianul Kar-Ka (pentru cei din patria / Ținutul Karkia, respectiv Karia). Caria / Karia a avut localităţi cu sofisticate planuri - egale ca importanţă - între care localităţile vecine Gherga şi Geyre / Afrodisias (a Zeiţei Iubirii Afrodita).

Afrodita (reprezentare Cariană) Aşezământul religios Gherga din piatră este marcat din secolul VII î.C. prin zeci de inscripţii cu litere mari în piatră şi un templu bine păstrat / în centrul hărţii următoare, notat Gerga-kome:

Localizarea Gherga 206


sunt mai ales de pin şi cedru, însă datorită defrişărilor masive solul e erodat şi peisajul a devenit aspru. O mărturie a procesului coroziv a fost în V transformarea Văii Miletului într-un teren mlăştinos, în jurul a ceea ce a fost Golful Bafa, acum lac. Potrivit unor surse istorice, cele mai recente depozite aluvionare s-au strâns începând cu secolul V î.C., până în secolul I, peisajul de astăzi datând din timpul stăpânirii Romane. Distanţele de la aşezarea Gherga până la vechile localităţi din regiune sunt: 17 km în N la Alabanda, 19 km în SE la Hilarima, 23 km în SV la Stratonikeia. Drumul Antic cel mai important traversa Valea Marsyas. Strabon a descris drumurile către Marmaris şi Efes, numind staţii importante, ca Lagina, Alabanda şi Tralleis / Aydîn, cele mai valoroase oraşe din Munţii Cariei - după opinia lui fiind Milasa, Stratonikeia şi Alabanda. Fondatorul mitic al oraşului Alabanda (cel mai apropiat de Gherga, având un mediu urban de 80 hectare, mai mic decât suprafaţa Sanctuarului Gherga, însă cu o densitate a populaţiei mai mare) a fost Alabanos, fiul lui Car. Onoarea Alabandei de a găzdui instanţa de judecată pentru aproape întreaga Carie a fost însoţită de avantaje financiare; din secolul II a devenit şi un important centru de prelucrare a bijuteriilor, specializat în almandin negru (denumire dată de Pliniu cel Bătrân prin coruperea numelui localităţii), cristal de stâncă şi granat roşu importat din India. Deoarece producţia locală de cânepă era de cea mai bună calitate, un factor economic al Alabandei a fost şi producţia de frânghii, respectiv plase, viaţa urbană ajungând prin urmare acolo de lux. Drumul ce ducea de la Alabanda la Hilarima era pe Valea Marsyas; la Diest încă se pot observa ruinele podului şi ruinele turnului său de pază. În S, lângă Incekemer - la gura lui Mesevle - a fost un pod şi un apeduct Roman; pe un perete de 20 metri există fresce bizantine, examinate de Otuken şi Zah, Şahin presupunând că - datorită unei continuităţi a cultului - locul urma să devină parte a Sanctuarului Gherga (el s-a bazat pe surse multiple în ceea ce priveşte relieful, Peschlow-Bindokat descoperind chiar desene preistorice pe stânci, asemănătoare celor din Masivul Latmos). Valea se lărgeşte apoi spre Lagina / Koranza, ce găzduia Templul lui Hecate; de la Lagina era drumul către Stratonikeia (Chrysaoris / Idrias, localitate întemeiată în secolul III î.C.) şi apoi spre V la Milasa, de unde se putea ajunge pe coastele Cariană şi Ionică. La E de Râul Marsyas / Cine, Eskicine a fost o localitate Cariană cu morminte inscripţionate din secolul IV î.C. - pe drumul dintre Alabanda şi Hilarima - spre aşezământul Gherga. De-a lungul drumului sunt 2 turnuri Antice: unul lângă satul Ovacik, la poalele căruia sunt morminte Cariane cu acoperiş şi unul la 2 km distanţă, în jurul căruia a fost construită fortăreaţa bizantină Sîgîr Asar. În actualul sat Turc Kîrksakallar se atinge partea cea mai înaltă a aşezării Gherga - denumită Gavur Pazar - iar în satul Alabayîr au fost găsite morminte Antice. Din Gherga drumul continuă spre S peste podul Roman de lângă Incekemer şi de acolo pe Valea Mesevle la Hilarima (Kiepert a descoperit pe traseu un sarcofag Antic). Prin această retrospectivă asupra geografiei Antice se relevă însemnătatea aşezământului religios Gherga: Sanctuarul era o staţie pe drumul dintre Alabanda şi Hilarima, la aproximativ jumătatea traseului. În vechime a avut o mare importanţă pentru locuitorii regiunii. Gherga beneficia de numeroase surse de apă, deşi vara acum există doar una, maxim 2 surse de apă; numeroasele case vechi de vară arată însă că în Antichitate existau mai multe surse de apă (comparabil este Sanctuarul Labraunda, aflat la jumătatea traseului dintre

Alinda şi Milasa, ale cărui surse alimentează şi azi cu apă potabilă oraşul Milas)”.

În 2014, cercetătoarea Americană Tracy Jennings a studiat statuile de piatră Gherga drept “cele mai ciudate” atracții ale Cariei, având stilurile asemănătoare cu uriașele sculpturi Egiptene vechi ori vechi Grecești de tip “Kouros”, observând în plus similaritatea dintre construcțiile rezervoarelor de apă ale Labraundei = Karghe-djak și ale Sanctuarului Gherga (așa cum s-a putut vedea anterior).

Alabanda Alabandos, al cărui nume însemna “armăsarul victorios” / de aceea în Greacă ajungând Hipponicos întemeietorul Alabandei, cel mai apropiat oraş de Sanctuarul Gherga - era feciorul lui Car / strămoşul Carianilor; acum acolo e localitatea Doganyurt, “Asociaţia de Protecţie Culturală” din zonă anunţând: “Carianii s-au aşezat în Asia din timpuri pre-istorice. După ce la sfârşitul mileniului V î.C. au trecut în Insulele Egeii, ei au fost pionierii Civilizaţiei Minoice. Cu un nou val de migraţie la sfârşitul mileniului IV 207


î.C., s-au stabilit în regiune. Au făcut din Milasa capitala lor şi au restaurat Alabanda, un loc sacru devotat lui Zeus şi lui Apollo. Localnicii Alabandei trăiau în abundenţă, bogăţie şi distracţie, oraşul lor fiind considerat într-un timp la fel de important ca Efes”. În 1919, arheologii Francezi Gustave Lefebvre şi Paul Pedrizet au descoperit o inscripţie din secolul II î.C. în piatra aşezării Egiptene Gherga, pe care era scris numele Carian Alabanda ca referinţă etnică. În secolul II î.C., fraţii oratori Menecles şi Hierocles din Alabanda au impus discursul Asiatic deosebit ca stil al elocinţei de cel din Elada (printre discipolii lui Menecles a fost localnicul Apollonius, un antisemit declarat, care - ajuns ambasadorul Rodosului la Roma - i-a avut ca studenţi pe senatorii Marc Cicero 106-43 î.C. şi Iuliu Cezar 100-44 î.C.); în secolul I î.C., arhitectul Roman Vitruviu l-a menţionat pe arhitectul foarte imaginativ Apaturius din Alabanda, care în regiune, la Tralles / Aydîn, a propus pe o scenă un concept pictat îndrăzneţ pentru atunci (tot din Alabanda a fost în secolul II î.C. arhitectul Hermogenes, care a realizat un alt model al templului Grec, cu coloanele plasate în interior, nu în exterior).

decât în situaţii deosebite, în mod curent doar pentru a lua cunoştinţă de hotărârile luate) şi totodată era centru religios important în regiune: în vechime, apogeul manifestărilor publice era ospăţul (găzduind aşa ceva, Gherga a fost celebru în regiune timp îndelungat).

Perete Gherga În vechime, o mare atenţie dădeau constructorii amplasării templelor, perspectivelor în care apăreau, cadrului natural în care erau; templele erau plasate într-o poziţie ce să le armonizeze cu peisajul din jur şi în acelaşi timp să le confere un aspect impresionant, de calm, de grandoare, de solemnitate, ceea ce s-a confirmat pe deplin în cazul Gherga (între gnaisurile, marmurele şi copacii din zonă).

Capitel uriaş din Erynina / Aydîn Originalul geograf cultural Pausania din secolul II era Carian din regiune, presupus din Alabanda sau Magnesia 38,36 lat. N, 27,25 long. E / localitatea de unde a provenit denumirea magnetului; printre altele, el a consemnat că - de-a lungul timpului - din Tralles / Aydîn (oraş autohton numit Erynina / “Ery-nina”) au fost şi câţiva campioni olimpici. În 2000, cercetătorul Turc Evin Dogu a afirmat că “Regiunea Caria aşa cum a fost ştiută, a prosperat odată în aproape uitatele acum oraşe Alinda, Alabanda şi Gherga”. În Anatolia până în mileniul I î.C. templele au fost rare, serviciul religios realizându-se îndeosebi sub cerul liber (şi relieful obliga la dezvoltarea izolată a unor concentrări social-politice specifice), aşezările având şi o componentă militară, coeziunea lor fiind prin sentimentul unei origini comune, practicarea aceluiaşi cult religios şi având interese economice colective. Aşezământul Gherga pe lângă aspectul religios, social şi economic a fost şi un punct strategic de apărare militară; era reşedinţa căpeteniei comunităţii Gherga - care nu conducea singur, ci numai prin Gherusia / consiliul bătrânilor Gherga - era târg de schimburi / de care ţinea şi zona agricolă învecinată, loc firesc de adunări (dar nu pentru a delibera 208


Fundaţia Culturală Turcă a încadrat activitatea de apogeu a aşezământului Gherga între Epoca Fierului (secolul VII î.C.) şi Antichitate (secolul III): “Aşezământul acoperă o distanţă de circa 1,5 km; probabil că era limitat de colina vestică de 500 metri altitudine şi de inscripţiile sale cele mai periferice. Centrul sanctuarului a fost în sectorul răsăritean, deoarece acolo sunt concentrate cele mai multe construcţii şi consta din 3 platforme: vestică, nordică şi estică. În jur sunt şi multe terase agricole, unele fiind posibil să fi fost terasele vechilor clădiri (sunt considerate îndeosebi terase agricole deoarece nu pot fi observate resturi arhitecturale). Zidurile teraselor constau din pietre mari, zidite uscat, mai ales pe pantele vestică şi sudică. O tehnică asemănătoare cu cea a zidului oraşului / aşezământului o au mormintele templului, făcute în etape şi în conformitate cu natura terenului. Probabil că erau cultivate plante valoroase, ca viţa-de-vie şi măslinii. Numărul de terase este mult mai mare decât acela din Rodiana Peraia (posesiune între secolele II î.C. şi II a celor din Insula Rodos în nordul portului carian Kaunos / azi Dalyan). Monumentul principal al sanctuarului este templul situat pe terasa estică; el are o structură dreptunghiulară de 5/4 metri şi o nişă de 2 metri în adâncime, uşa având-o pe latura sudică. Un mare bloc inscripţionat cu numele în greacă ‘Gherga’ formează frontonul; el stă pe un buiandrug ţinut de 2 arbori monolitici. Întregul monument este din gnais; nici un ţăruş sau cârlig nu e implicat în construcţie, ce e deschisă la culoare, având mortar intens şi dur în mai multe părţi. Blocurile pereţilor au 80 de cm lăţime; sunt foarte mari. Acoperişul făcut din gnais imită lucrul din lemn; el are un căprior principal şi 2 perechi de grinzi pe ambele părţi. Plăcile acoperişului sunt plasate prin exterior. Monumentul a fost descris ca un templu al sanctuarului mortuar în funcţie de caracteristicile sale ca axa de simetrie, intrarea frontală şi prezenţa nişei. Prizele de pe ambele laturi ale nişei indică prezenţa unei perdele ce acoperea nişa; acolo a fost găzduită o statuie de cult şi un bazin pentru apa sfinţită. Statuia uriaşă găsită lângă monument a fost probabil statuie de cult. Toate părţile sale componente sunt disponibile, exceptând capul. Dimensiunea sa reală e apreciată ca în jur de 5,20 metri, în timp ce greutatea trunchiului rămas este de aproximativ 9 tone. Există 2 basoreliefuri cu gheare de leoaică şi capetele lor la o distanţă de 60 cm în partea de jos a statuii, pe câtă vreme piedestalul cu 2 trepte are sculptat un cap de taur. Se presupune că statuia a fost ataşată de postament printr-un orificiu oval aflat între picioare sale; a fost utilizat mortar. 6 prize pentru cuie pe pieptul statuii indică un pieptar de metal. Se presupune că mâna stângă a fost prelungită spre înainte. Este de comparat cu Artemis din Efes, mai ales datorită picioarelor ei. Costumul ei e mulat pe partea de jos a trupului iar sânii sunt ornamentali. Antebraţele îi sunt prelungite în faţă şi un cordon se prelungeşte în jos de la mâini, încheinduse cu un ciucure: o tipologie a grupului ‘Artemis din Efes şi statuile asociate cultului său’. Partea din spate a statuii a fost lăsată neprelucrată, deoarece era menită a fi privită doar frontal. Datorită poziţiei capetelor leoaicelor pe piedestal şi a întregului ansamblu, probabil că aparţinea Kybelei. Considerându-se că statuile din lemn specifice sud-vestului Anatoliei erau mai mici în dimensiuni decât mărimile naturale şi cel mai târziu datau din secolul VII î.C., reiese că statuia monumentală din vechiul oraş Gherga nu poate fi inclusă în acel grup, ci datată în secolul corespunzător dimensiunilor sale; materialele utilizate - cleme şi mortar - de asemenea sunt luate în considerare. În plus, este puţin

probabil că mai devreme de perioada greacă să fi fost săpat pe piedestal capul de taur; deci sculptura este dintr-o perioadă mai târzie. În răsăritul templului sunt 4 structuri construite. Cea sudică are un bazin din gnais cu 2 găuri de scurgere pe laturi iar celelalte au piedestale de gnais; cele 2 obeliscuri, pe socluri dreptunghiulare, au inscripţia Gherga în greacă pe partea lor frontală. Între obeliscuri era o statuie, al cărei trunchi a fost descoperit în apropiere; partea din spate a ei de asemenea e neprelucrată şi de aceea a fost comparată cu statuia de cult din templu; capul şi coapsa statuii n-au prins zilele de acum. În nordul terasei principale e un bazin acoperit cu dimensiunile 2/2,50 metri, realizat din gnais, cu faţada orientată spre sud; colţurile îi sunt decorate cu capete de leoaice. Înăuntrul său e o nişă pe peretele din spate, mijlocul fiind înconjurat cu plăci de gnais; apa de izvor curgea în bazin printr-un orificiu din spate. Totodată, au fost găsite inscripţii cu numele Gherga în multe locuri; majoritatea datează până în timpul romanilor. Ele pot fi comparate cu inscripţiile cariane până în secolele II-III; nu-s în greaca veche. Numele Gherga poate indica o zeiţă sau un zeu din zonă, căruia i se închina oraşul. Prezenţa inscripţiilor peste tot în sanctuar poate indica limita sa teritorială. Locul e de comparat cu Knidos / Cnidus (din care a fost astronomul Eudoxos - care după ce a ridicat un observator la Kerkesyra în Egipt a făcut unul şi acasă - port carian din care a mai fost Sosastrus care a construit Farul din Alexandria, ş.a.): a fost una dintre podgoriile cele mai importante din lumea antică. Au mai rămas câteva mori pentru vin şi ulei de măsline; podeaua uneia dintre mori, lângă menhirul / obeliscul piramidal din sud-estul terasei, arată ca a unui bazin dreptunghiular de mică adâncime, cu fundul aplatizat, cu susţinerea pe blocuri din piatră groase şi plate, din cauza înclinaţiei terenului, fiind similară cu cea din Alabanda (ce avea patul braţului de presare apropiat de podea). Totuşi, s-a sugerat că era şi un pavaj de cult în legătură cu menhirul, fiind apropiat de el, însă ideea a fost abandonată deoarece nu se afla în faţa sa. S-a constatat că podeaua din apusul menhirului, în faţa terasei, a fost utilizată de un tip de presă folosită la struguri şi măsline, ce avea un canal de scurgere a lichidului şi o gaură de descărcare; găurile de mai multe dimensiuni în piatra din vecinătate erau probabil utilizate pentru striviri ori au fost legate de cult (de asemenea, s-a constatat că piatra de 3 metri înălţime găsită acolo era poate sacră; iniţial pe terasă era şi o gaură adiacentă cu diametrul de jumătate de metru)”. În legătură cu pieptarul Mamei Gherga pe cea mai mare statuie din Sanctuarul Gherga - e de remarcat că în Kurdă, Turcă dar şi vechea Română era ştiut ca “ghiordea” (ghiordie / ghiorghie) mai ales cel purtat de femei.

209


Resturi ceramice în Sanctuarul Gherga 

Peisaje din zona Gherga În 1994, Dr. Adnan Diler de la Universitatea Ataturk a observat că “între Marea Caspică şi Insula Rodos, aşezarea Gherga - cu terase agricole inclusiv în interiorul său - era producătorul fruntaş de vin şi măsline din Lumea Antică; la început, cultul în Sanctuarul Gherga a fost de tip ‘xoana’ (adică utilizând sculpturi din lemn ale divinităţilor - niciodată ale muritorilor - copiate ulterior în fildeş ori marmură, dintre care până azi nu s-a păstrat ceva concret, decât valoroasele relatări ale lui Pausania)”. Sanctuarul Gherga n-a fost excavat arheologic până acum şi nu e integrat în circuitele turismului cultural, locul fiind izolat în natură, la câţiva km pe poteci de primul drum auto; în imaginea următoare sunt câteva din cioburile unor vase ceramice, ce încă se găsesc la suprafaţă în centrul aşezământului Gherga:

Planul aşezării Gherga În principal, zona Sanctuarului Gherga avea păşuni pentru capre. Munţii înconjurători - din roci întunecate - erau împăduriţi îndeosebi cu pini; foliaţia, fragilitatea şi structurile aspre ale blocurilor de piatră le limitau utilizarea, acele caracteristici şi eroziunile contribuind la aspectul dur al construcţiilor din zonă. Suprafaţa Sanctuarului Gherga a fost de circa 100 de hectare (adică 1 kmp, lungimea fiindu-i de un kilometru şi jumătate, lăţimea doar pe alocuri ajungându-i până la 800 de metri). În S marii terase principale - răsăritene 210


/ pe care se afla Templul Gherga - se găseau case, apoi începea activitatea agricolă. Peretele de susţinere al terasei era de tip “temenos” (termen din care a derivat cuvântul Grec “templu”): el desemna spaţiul izolat, consacrat, sacru - fiind primul element al locului sacru organizat acolo - împrejmuind monumentele cu trunchiuri de coloane şi zid înconjurător; credincioşii se îndreptau spre marginile “temenos” pentru a se închina şi pentru a participa la festivităţile ţinute în interiorul său. Înţelesul “temenos” provenea de la “tăiere”, delimitând spaţiul sacru de restul spaţiului profan, tematizând relaţia templu - casă: în Templul Gherga era locuinţa Zeului Gherga, nu a persoanei Gherga; limitarea respectivă era o ruptură de nivel, pentru o transformare corespunzătoare acelei semnificaţii. Maniera spaţială în care era înscris Templul Gherga în Sanctuarul Gherga nu era deloc străină de acea ruptură de nivel: în aria respectivă, gradul de sfinţenie creştea pe măsura progresului de la exterior spre interior. Templul Gherga era în postura stabilă de explicitare a sacrului, fiind interfaţa dintre natură şi oameni: un loc al excesului de sacru, în urma constituirii principiilor organizării spaţialvolumetrice şi decorative; clădirea sa era adăpostul gestului pur de celebrare a sacrului iar în ultimă instanţă nu Templul Gherga a devenit un loc al sacrului, ci sacrul şi-a ales acea manieră de reprezentare, fiind o manieră ordonată de a tematiza nelocalizabilul. Templul Gherga a cunoscut valorizarea de a reproduce terestru un model transcendent. Singurul drum pietruit (mai erau unele drumuri, însă acelea erau proiectate ca nişte căi) ce traversa Sanctuarul Gherga era cel dinspre Sud, de la intrarea dinspre Hilarima, care ocolea terasa principală pe curba de nivel a dealului apusean Gherga, făcând joncţiunea după acea “Mare Terasă” Gherga delimitată de Temenos Gherga - cu drumul Nordic, ce unea Sanctuarul Gherga de Alabanda.

Temenos Gherga Marea Terasă Gherga era centrul Sanctuarului Gherga; ea consta din blocuri stivuite inegale de circa 0,5/2 metri şi era încadrată de 2 terase mai mici / platforme: Vestică, la poalele Dealului Gherga, cu unele construcţii şi Nord-Estică, lângă Peştera / Grota Gherga, în pantă uşoară spre vale, unde de asemenea erau construcţii. Intrarea Sudică în Sanctuarul Gherga - cea de pe drumul dinspre Hilarima, terasată cu pereţi masivi din bolovani, a căror ridicare a necesitat mult efort - era străjuită de statuia lui Dionis Gherga (la Grecii vechi, Dionis / Dionisie a fost patronul strugurilor şi vinului, “Dionisiile” - adică serbările dionisiace - fiind “mici” în ianuarie-februarie şi “mari” în martie-aprilie; deoarece legăturile Carianilor, Troianilor şi Tracilor erau mai vechi decât ale Elenilor, în secolul V î.C. poetul Euripide decedat în Macedonia - l-a numit în “Hecuba” pe Dionysos ca “Profetul Tracilor”):

211


Este de ştiut despre celebrarea lui Dionisie că a fost precedată de ceremonia arhaică rustică a plimbării în procesiune a unui falus de mari dimensiuni, pe fundal de cântece; alte divertismente rituale implicau întreceri de tot soiul (urmărind înnoirea vieţii), defilări de măşti şi de personaje deghizate în animale; în timpul funcţionării Sanctuarului Gherga, Carianii au colonizat puternic Dobrogea şi au dus valorile lor religioase Geto-Dacilor (N Tracilor). În partea Nordică a Sanctuarului Gherga, un “temenos” gros de 0,7 metri şi înalt de 1 metru marca simbolic limita locului, colţul NV încă păstrându-se în unghi drept pe distanţa de 46 metri în latura Nordică şi 88 metri în latura Vestică; acolo era un complex de construcţii unde înnoptau pelerinii - pe lângă platoul de campare cu propriile corturi din apropiere - fiind lângă drumul Nordic ce ajungea de la Alabanda la Sanctuarul Gherga. Trebuie remarcat că localnicii venerau ca divini numai pe Pelasgi - ca net superiori lor - iar Gherga a fost Pelasg. Ceea ce Herodot Karka a menţionat în secolul V î.C. prin a cincea sa carte de “Istorii” drept Coloanele Albe “Colonada” - ca locul preferat de întâlniri al Carianilor a fost considerat de către unii cercetători ca Gherga, datorită mediului înconjurător Templului, cu roci inclusiv marmorate de genul inspirând albul Coloanelor (în prezent, în Sanctuarul Gherga pe lângă cele 2 Obeliscuri - ce încă stau ridicate - mai sunt urmele a 17 Coloane pe Colina răsăriteană / centrul Sanctuarului, toate aflate iniţial pe Temenos Gherga, zidul terasei centrale); Coloanele erau pe socluri pătrate, cu capiteluri pătrate (caracteristice Gherganului Hermes, care a impus Grecilor cel mai vechi stil arhitectural, cel aşa-zis Doric lansat din zona Doris / Δωρίς a Cariei - răspândit în lume după Războiul Troian de Doriani - ulterior fiind cel Ionic, cu soclurile şi capitelurile rotunde iar apoi cel Corintic / cel mai nou):

Statuia lui Dionis Gherga 212


Meandru: acei zei trimit visuri binevoitoare acelora al căror acces în Adyton îl îngăduie. Felul de pregătire al jertfelor este Egiptean; tot ce a fost sacrificat este apoi transportat cu alai: unii aduc victimele în Adyton iar alţii în faţa Adytonului”. Sanctuarul Gherga e în bazinul superior al Râului Meandru zona descrisă de geograful cultural Pausania - iar echivalentul “Adyton” din Templu, la Evrei a ajuns ca “Sfânta Sfintelor” iar la creştini ca partea de după iconostasul din biserică: Sfântul Altar (cu Sfânta Masă şi obiectele preţioase de cult). În “Dicţionar al religiilor”, Dr. Mircea Eliade şi Dr. Ioan Culianu au scris despre sacrificiile la Greci: “Animalul de sacrificiu era adus în procesiune. Grăsimea şi oasele erau arse pentru zei, în timp ce carnea era friptă, apoi fiartă şi împărţită participanţilor. Avea loc cu acea ocazie ghicitul în măruntaiele victimei. Acel procedeu de divinaţie provenea din Mesopotamia şi n-avea să atingă nicăieri nivelul şi complexitatea mesopotamiană. Poemele homerice şi literatura ulterioară indică faptul că alte forme de divinaţie erau mai răspândite, cum ar fi oniromanţia, interpretarea zborului păsărilor şi a fenomenelor meteorologice, etc. Sacrificiile destinate zeilor, eroilor sau contracarării forţelor obscure care ameninţau bunăastarea, aveau o altă structură. Altarul era jos şi prevăzut cu o gaură pentru ca să se scurgă sângele în pământ. Ceremonia avea loc la apusul soarelui şi nu era urmată de o masă rituală, căci victima era arsă în întregime. Sângele asigura dialogul; băut de umbrele morţilor, reda acelora conştienţa şi graiul. Morţii erau pomeniţi de obicei prin prânzuri rituale ale familiei, la comemorări sau la unele sărbători cum era ‘Genesia’. Li se aduceau libaţii şi se împărţea întru pomenirea lor grâu fiert cu miere”.

Episodul “Sfatului Ţării” ţinut în Sanctuarul Gherga de Cariani în 499 î.C. - când regiunea a fost atacată de Perşi este descris sugestiv de “părintele istoriei”, Carianul Herodot în acelaşi secol (în traducerea din 1645 a logofătului Moldovean Evstratie): “117. Lui Darius îi veni vestia cum Carii iarăşi s’au rocoşit, ca şi Ionii, asupra Perşilor. Şi aşa, să întoarsă asupra lor. 118. Şi Carii să adunară la locul ce să chiamă ‘Stâlpii Albi’ lângă apa Marsiului (ce curge din regiunea Idriasului / Stratonicea, în Meandru) şi făcură sfat. Şi făcând multe sfaturi, îmi plăcu a lui Pixodar, carile ţinia fata lui Sienesie, regele Chilichilor. Acesta zice să triacă apa Meandrului şi să stia cu spatile lăngă apă, pentru că, neavănd undi să fugă Carii, să fie de nevoi viteji. Acest sfat nu le plăcu şi lăsară de trecură Perşii Meandrul şi stătură cu dosul la apă; adică, de-i birui pre Perşi, să nu mai scape niciunul dintru dânşii. 119. Şi aşa, trecând Perşii apa, tari război dideră de anbe părţile, şi multă vremi. Că-i biruiră Perşii cu mulţimia. Şi căzură vr’o 2 mii de Perşi şi vr’o 10 de Cari. Şi să dideră îndărăpt, la Lavranda, întru o biserică mare a lui Diia / Zeus. Aceştia, Carii, dintru toţi oamenii, făcu jărtvă lui Diia celui de oşti mai mari. Şi aice făcură Carii sfat: închina-s’or, au lăsaş’or locurile? 120. Şi sosiră întru aceasta Milisianii şi cu agiutorii lor. Şi iarăşi lăsară sfatul şi să loviră de iznoavă cu Perşii şi să bătură mai mult decât întâi şi mai tare fură biruiţi; şi mai vârtos periră Militenii. 121. După aceasta, iarăşi se înbărbătară Carianii şi loviră. Pentru că, înţălegănd cum Perşii vor să margă să le lovască cetăţile lor, să gătiră şi păziră calia de la Pisadiu, întru care cale, căzând Perşii noaptea, cu totul periră”.

În 1889, exploratorul Francez George Cousin a fost primul savant care a studiat temeinic izolatul aşezământ Anatolian Gherga (templul şi anexele sale au fost părăsite la sfârşitul Antic, fiind şi în prezent la distanță de mulţi km de primele localităţi). El a mai găsit acolo capul uriaşei statui a Kybelei / Sibilei, ultima descriere a sa fiind în următorii termeni: “Capul, absolut monstruos, avea gura enormă şi ochii mult îndepărtaţi; sculptura era ca un basorelief. Înălţimea capului era de 65 centimetri iar circumferinţa capului de 106 centimetri”. Filozoful Român Gabriel Liiceanu (discipol al filozofului Aromân Constantin Noica 1909-1987) a tradus din Platon: “Cel mai frumos lucru este să fii bogat, sănătos şi stimat de toţi Grecii, să ajungi la adânci bătrâneţi după ce ţi-ai înmormântat părinţii aşa cum se cuvine şi să fii la rându-ţi înmormântat cu pompă şi onoruri de către

Despre organizarea modelului de sanctuar Grec, Pausania - localnic din zona Sanctuarului Gherga şi contemporan funcţionării sale în secolul II - a scris (10:32): “În incinta sanctuarului există şi locuinţe atât pentru aceia care vin ca rugători, cât şi pentru slujitorii zeului. În mijlocul incintei se află templul precum şi o statuie ce-l reprezintă pe zeu; lângă statuie există un pat, în cel mai sacru loc al templului, denumit Adyton. Nu se construiesc locuinţe în jurul templului iar accesul în Adyton nu este îngăduit decât celor chemaţi prin vise. Acelaşi lucru se petrece şi cu zeii lumii subpământene, în oraşele din ţinutul aflat mai sus de 213


fiii tăi”. În izolarea sa, aşezarea religioasă Gherga a îndeplinit rolul de întâmpinare a credincioşilor Cariani din regiune pentru omagierea morţilor (toţi aveau în familii pe cineva de pomenit), de reculegere şi de dialog cu “Cealaltă” Lume. După ce decedatul era încredinţat comunităţii morţilor, cei vii sărbătoreau; Sanctuarul Gherga era una din destinaţiile importante ale Carianilor pentru aşa ceva, convoaiele de comemorare frecventând sfântul locaş de-a lungul unei perioade de aproape un mileniu (până la secarea zonei, dublată de apariţia creştinismului). Carianii din regiune ajungeau în pelerinaj din localităţile lor la Gherga transportând ofrande în memoria înaintaşilor lor morţi (aflaţi prin cimitirele lor, căci aşezământul Gherga avea cimitir, însă nu era destinat îngropării oricui); în imaginea următoare este un Mormânt Gherga din centrul aşezării (azi dispărut, fotografiat în 1933 de către istoricul Francez Alfred Laumonier):

El a identificat acolo locul populat de către Gherga persoane importante respectate Antic de către Anatolieni - în legătură şi cu genealogiile preoţilor pe care le-a reconstituit în vecinele Panamara şi Karghe-djak / Labraunda (de la care a pornit denumirea “labirintului”, ajunsă până în Creta Culturii Minoice), savantul făcând în lucrarea “Inscripţiile Cariei” excepţionale conexiuni Gherga: “Numele Gherga trebuie că e demotic (adică din Greaca veche) şi e legat de rădăcina Cario-Liciană Krqqa, aşa că derivatele sale sunt foarte numeroase în onomastica Asiei Mici, în Insulele învecinate ei şi chiar în toată lumea Mediterană. Semnalez ca un prim grup: Gargarei / populaţia legendară din Caucaz, Gargaron / oraşul de lângă Troiana Lampsaque, Gargara / oraşul Troian locuit de Lelegi, Gherghiţi (Apollo Gergithios, Sibylle Gergithia), Gherghi / Gergis (populaţia din însăşi cetatea Troiei), Gherghina / Gergina (nume străvechi, ca Gherghinoi în Cipru); se numeau Gherghiţi cei din pătura de bază a Miletului (fără nici un dubiu în continuarea primitivei populaţii Cario-Lelegă subjugată), Kerkitai / populaţia din Sarmaţia Asiatică (adică dintre Don şi Volga), Kerkafos / Kerkaphos (personaj legendar din Rodos şi denumirea muntelui de lângă Colophon, în Lidia), Gorgoromeus / din Isauria, în inima Munţilor Taurus, Karkabos / personaj legendar Carian, Gorga / localitate Persană, Karkesia / străvechiul nume al Insulei Naxos din Arhipelagul Cicladelor, aparţinând de Caria (după numele eroului local Karkesios, acolo denumirea Karkessos având înţelesul de casă, ca în Asia Centrală), Gorgyra / localitate din Insula Samos, alt teritoriu Carian (unde, la poalele Muntelui Kerketheus, cu multe peşteri, era divinizat Dionisie, care avea aceleaşi caracteristici cu Priap - feciorul Afroditei şi al lui Hermes / Ham - deci unchi al lui Gherga), Kerge în Misia, Gherghesa / Gergesa în Palestina, Karke-miş al Hitiţilor, Kirkesium pe Eufrat, Korkoura în Asiria, denumirea Kilikiei / Ciliciei legându-se de rădăcina Kilk / Kirk, etc. Pentru al doilea grup, semnalez ca notabile: Gherghis / Gergis în Africa, Garge în Libia, Kerke, Kerkasi şi Korkyris / nume de localităţi Egiptene, Kerkyra sau Korkyra în Grecia, Kerkas în Beoţia, Gargaron / Gargarum în Epir, Gargettos în Atica (regiunea istorică a Atenei), Muntele Garganus în Apulia, Gargaria / numele dat Italiei de către unii Greci în mileniul I î.C., Carcaso / Carcasonne în Galia, Carca în Spania, etc. denumiri prin care se recunosc în majoritate şi binecunoscutele terminaţii Asiatice ‘-essos, -yra, -ara, -anos’. Această listă, ce se poate lungi, e suficientă ca să dovedească faptul că rădăcina Gherg - ori Kerk - nu este Semită, ci Asiatico-Egeană; că există şi cu înţelesul de ‘casă’ nu trebuie să surprindă, văzând împrumuturile îndepărtate constatate la multe comunităţi. Gherghiţii-Lelegi din Troia şi CarianiiLelegi din aşezământul Gherga sunt mult mai vechi decât Gargettos din regiunea Atenei ori Carcaso din Galia”. (În legătură cu Sarmaţii Kerkitai - menţionaţi de arheologul Francez ca Gherga - este de ştiut că aveau în tradiţie ca femeile lor să nu se poată mărita dacă n-au ucis cel puţin un duşman în luptă: o moştenire Amazoană). De altfel, acelaşi cercetător a descris aşezământul religios Gherga - prin lucrarea “Arheologie Cariană” - astfel: “Aşezământul Gherga a avut o mare importanţă strategică pe ruta dintre Alabanda şi Hilarima, fiind jalonat de fortăreţe încă bine conservate, ca de exemplu: la Ovacik se găseşte un turn colţuros din granit de 6 metri, cu ferestre; la Sîgîr Asar un alt turn tot de 6 metri domina Valea Cine, la intersecţia cu drumul spre Milasa / prima capitală Cariană”. 214


“Gherga era întruchiparea şefului permanent - ca divinitatea aşezării - protectorul viilor şi morţilor, venerat sub cerul liber. Calea ce unea cimitirul / necropola de aşezământ era inscripţionată rupestru numai cu numele Gherga - având valoare de protecţie magică şi conferind forţă locului exprimând astfel mai bine concepţia socială Cariană. Numele însuşi al acestui aşezământ, aşa cum am mai afirmat, este legat de o rădăcină Asiatică (poate Lelegă), cu răspândire pe scară largă în toată lumea orientală şi Mediterană, având inclusiv înţelesul de reşedinţă”. Este de remarcat că lângă Poarta Gherga - din N Sanctuarului Gherga, ce era la altitudinea de 460 de metri pe drumul care venea de la Alabanda - era Casa de purificări Gherga, o construcţie inscripţionată “GergaKome”, adică “aşezământul Gherga”, având scopul spălării ritualice (în imaginea următoare, cu schiţa reconstituirii sale, pereţii fiind ornaţi cu capete de taur):

Poarta Gherga “Aşezământul Gherga avea intrarea printr-o poartă din calcar de 2,50 metri înălţime; lângă, pe cumpăna apelor dintre Valea Cine (fostă Marsyas) şi Valea Madran, se remarcă pe o stâncă inscripţia cu denumirea locului, ca o bornă uriaşă. Pereţii sunt consolidaţi cu contraforturi, ce le asigura soliditatea. Statuile zeităţii Gherga - mari şi foarte vizibile, semănând cu cele din Karke-miş / Karga-miş din mileniul II î.C. - cumulau într-un acelaşi personaj caracteristicile schiţate sumar mai ales ale lui Zeus, Afrodita şi Artemis. Stilul primitiv - original, fiind unic în Anatolia poate fi recunoscut ca un produs local arhaic inspirat dintr-un conservatorism religios, văzut prin dorinţa de renaştere a unui vechi cult rustic. Prezenţa în necropolă a singurului templu construit simplu - şi încadrarea cu marile statui sugerează că locul a fost utilizat pentru celebrarea eroului / Zeului Gherga, probabil fost rege-preot, divinizat însă doar după ce a murit, practici similare regăsindu-se în Halicarnas (azi Bodrum) şi Milasa. Zeul Gherga era Carian, purta o lungă robă şi femeia sa apărea ca Hera, cu o coafură arhaică ritualică, rezistentă eforturilor ‘moderniste’ ale prinţeselor”.

Casa de purificări Gherga În partea Nordică a Sanctuarului Gherga, între Poarta Gherga - delimitată de ziduri lungi de sute de metri - şi zidul de incintă, în faţa Grotei Gherga, într-o zonă încadrată şi de numeroase clădiri din lemn, pe o suprafaţă de câteva hectare, se ţinea Marele Târg Gherga: locul era de desfacere a produselor pelerinilor, care profitau de ocaziile întâlnirilor în aşezământul Gherga pentru a face și schimburi comerciale (a

Schiţa Porţii Gherga 215


fost piaţă regională Cariană, ce a funcţionat timp de peste un mileniu). În schiţa următoare se poate vedea intrarea în Marele Târg Gherga:

În S Gherga, pe drumul ce venea de la vechiul oraş Hilarima, accesul la altitudinea de 336 metri în Sanctuarul Gherga era străjuit de Statuia Gherga - inscripţionată pe piept astfel - însoţită de 3 inscripţii rupestre de marcare a localităţii iar pe dealul apusean, în preajma altitudinii de 495-515 metri, tot 4 inscripţii Gherga, săpate foarte vizibil pe stânci, serveau ca indicaţii. Statuia de circa 3 tone de la accesul Sudic în Sanctuarul Gherga, având săpate pe piept cu litere Greceşti de un sfert de metru numele Gherga, acum e răsturnată de pe soclul său gravat cu călăreţi, după cum se poate observa (în 2010 a fost vandalizată - ruptă în bucăţi de hoţii de artefacte părţi din ea fiind recuperate în Izmir / Turcia):

Intrarea în Târgul Gherga Venind dinspre oraşul Alabanda, după trecerea de Poarta Gherga din N Sanctuarului Gherga, intrarea în Târgul Gherga era printr-un culoar mărginit de 2 ziduri lungi (din care au mai rămas azi 176 de metri din cel Estic şi 75 de metri din cel Vestic), pentru canalizarea caravanelor ori turmelor în piaţă: zonă unde erau tranzacţii comerciale de tip bazar dar unde erau păstrate şi carele / căruţele celor care s-au deplasat acolo, eventualele lor bagaje, animalele - de transport a credincioşilor ori cele negociate cu prilejul întâlnirilor, inclusiv cele aduse ori selectate pentru sacrificări în ceremoniile din interiorul aşezământului, la Altarele Gherga - locul totodată fiind nu numai piaţă, ci şi jucând rolul ce azi îl are de pildă parcarea unui stadion; în apropierea Porţii Gherga era o hală - din care azi au rămas urmele pe lungimea de 14,20 metri şi lăţimea de 6,80 metri / dar putea fi şi mai mare - ce servea ca depozit.

216


deschide-te. Masa apelor să mi se deschidă. Arbori, nu tremuraţi. Cerul să se deschidă şi vânturile să tacă. Toate facultăţile din tine să celebreze pe Tot şi Unul!” Pe o laterală a acelei statui - a lui Hermes Gherga - era reliefată şi un cap de panteră (Dionisie deseori era reprezentat cu o piele de panteră). Diodor Sicul 4:4 a scris: “În lupte, Dionysos era acoperit şi împodobit cu arme ce prindeau bine la război şi cu piei de leopard. În vreme de pace însă, când aveau loc marile solemnităţi publice şi serbări, se înveşmânta în ţesături cu fel şi chip de culori strălucitoare, potrivite cu o fiinţă care urmăreşte desfătările şi viaţa molatică iar fruntea îi era încinsă cu o panglică, pentru a-l feri de durerile de cap ce-l cuprind pe om când bea vin prea mult; şi de aceea, Dionysos a primit denumirea de ‘purtător de mitră’. Se mai spune că această panglică stă la obârşia diademei regeşti”. (Vechii Români numeau “gâţă” acea panglică sau baieră împletită la capătul cosiţelor pentru a le putea înnoda în jurul capului). În 1969, arheologul American George Bean a numărat aproximativ, căci multe prin erodare nu mai sunt vizibile zeci de inscripţii Gherga în vechiul aşezământ Anatolian Gherga, considerând Gherga şi Ghergas ca nume similare, Gherga prevalând, zidăria părându-i “tipic Cariană, ca şi cea Lelegă din Peninsula Myndos din V Halicarnas / Bodrum” (a celor care după Războiul Troian au populat localitatea lui Herodot, ajunşi acolo din oraşul Pedasos de pe Muntele Gokceler din N Halicarnas / Bodrum, ce conform Anatolianului Strabon aparţinea Gargarenilor).Centrul localităţii Gherga - Γεργαa fost pe dealul răsăritean (Sanctuarul Gherga era înconjurat de 3 dealuri: apusean, Nordic şi răsăritean, vederea din acea căldare fiind spre miazăzi, în Valea Madranului / râu afluent al Marsiului ce curge în Meandru; e de remarcat onomastica Madran din Caria şi Madra din India / unde străvechii Madra erau agricultori războinici - “Kşatriya” după cum a afirmat şi Dr. Ompal Singh Tugania - în Ţara “Vahika”, după cum a afirmat învăţatul Indian Panini în mileniul I î.C). Schiţa centrului aşezământului Anatolian Gherga a fost publicată în 2003 de Dr. Gernot Lang:

Statuie Gherga Călăreţul era simbolul călătoriei sufletului pe “Cealaltă” Lume, fiind imaginea Gherganului “Gher-mes” / Hermes - conducătorul sufletelor în Lumea “Cealaltă” figurat ca mesager călare; reprezentarea astfel a fost până pe unele monumente funerare Antice din actualele Serbia şi România, specialiştii enunţând că rădăcinile mitice ale cavalerului călare erau în tradiţiile eroice ale Epocii Bronzului (ceea ce în Caria a fost Cavalerul Gherga a ajuns cunoscut drept Cavalerul Trac sau Dunărean - în Bazinul Dunării inferioare - numit acolo Gherghis / Derzis ori SânGiorz).

Dr. Winfried Held din Germania, care în 2008 a publicat pentru “Institutul Arheologic” din Istanbul lucrarea “Aşezământul Gherga” - “GergaKome” - a numărat 24 de inscripţii Gherga în Greacă şi 1 în Latină, 7 inscripţii Ghergas, 5 inscripţii Gherga-kome, 1 inscripţie Ghergakomen, 1 inscripţie Gherga-kom, 1 inscripţie Gher, 1 inscripţie Gherga Enbolo, etc. (traducerea din Germană în Română a lucrării sale a fost efectuată în 2011 în Timişoara de către Andreea Gherga şi Anamaria Borza).

Inscripţie Gherga Filozoful Român Vasile Lovinescu în “Mitul sfâşiat” a redat Imnul incantat de “fiii lui Hermes” la începutul operaţiilor sacre: “Univers, fii atent la ruga mea. Pământ, 217


Lucrările megalitice de gen asemănător cu Gherga erau forme de manifestare ale Cultului Morţilor (cea mai elementară formă de religie). Din Cultul Morţilor s-a dezvoltat Cultul Zeilor: adorarea îndeosebi a strămoşilor iluştri a dat naştere unor fiinţe supreme pe care oamenii au început să le venereze din sentimente de recunoştinţă; zeii proveneau din oameni cu însuşiri excepţionale iar concepţia dependenţei era izvorâtă din necesitatea de închipuire pentru călăuzirea destinului (în conştiinţa grupului, faptele înaintaşilor apăreau ca un îndreptar, tradiţiile privind dispăruţii fiind păstrate cu sfinţenie). Astfel, divinizarea nu era abstractă, ci în termeni concreţi. În zonă, Gherga a fost un conducător venerat ca o zeitate. În societăţile tradiţionale, o presupusă descendenţă divină, dintr-un zeu sau erou, era adesea foarte importantă pentru a da legitimitate unui conducător sau pentru a ajuta rezolvarea conflictelor / mai ales a celor legate de proprietăţi (zeificarea a fost continuată de Romani sub forma apoteozei şi e continuată de creştini sub forma canonizării). De exemplu, prințul Gorgithion – care a murit eroic în Războiul Troian din secolul XIII î.C. / la sfârșitul Epocii Bronzului – poate era pomenit în Sanctuarul Carian Gherga (mai ales că tradiția amintea de înfrățirea strămoșului Carian cu etnonimul Mysian, al moșului care a avut Mysia = Moșia Troiei). În 1999, Dr. Glen Bowersock de la Universitatea Americană Princeton a studiat inscripția în Greacă de la Rășun 32,24 lat. N, 35,45 long. E / Iordania dedicată Zeului Rhesos al râurilor - fiul mitologic al Zeului Okeanos - și a afirmat: “Foarte des, numele personal a dus la nomenclaturile locurilor, așa cum în Asia Mică a fost cazul GergaKome; numele fondatorului putea fi al unui erou ori al unui proprietar important din zonă. În cazul oriental, denumirea așezării - aflată lângă un izvor - a derivat de la Zeul Rhesos în Rășun”. Zeul Rhesos - ai cărui părinți au fost Okeanos și Tethys - a fost menționat de poeții Anatolieni Homer în “Iliada” 12:20 și Hesiod în “Teogonia” 340: Fluviul Dunărea / “Dună-Rea” a fost egalat cu tatăl Okeanos, ceea ce mitic se poate lega și de urmașul său direct Rhesos = Zeul Râurilor (termenul “Dună” derivând din Iranianul “Danu” pentru “Râu”); Okeanos și Rhea au fost frați, ipoteza mai veche - dedicată generației anterioare față de Zeul Rhesos - a conectat numele Dunării de cel al Zeiței Rhea (mătușa Zeului Rhesos). În Caria, localnicii priveau moartea cu multă seninătate - şi fără să îi preocupe prea mult - dar locul mormântului era sacru şi pedeapsa cea mai grea era când cineva ar fi fost lipsit de cinstea ceremoniei înmormântării (aceea avea loc numai noaptea, ca moartea să nu pângărească razele soarelui), apoi doliul ţinând luni de zile. După înmormântare, la locuinţa defunctului, împodobită cu frunze şi conuri de chiparos / “Cupressus” (soi de copac răşinos cu lemn parfumat din acelaşi ordin de conifere cu bradul) avea loc - înainte de ospăţul funerar - ceremonia purificării: casa era stropită cu apă sacră adusă din Sanctuarul Gherga iar rudele mortului şi cei care asistaseră la înmormântare îndeplineau şi ei ritualul purificării (oamenii erau obsedaţi de ceea ce ei numeau “miasma”, adică pângărirea). Academicianul Român Simeon Marian a explicat: “Întoarcerea sufletelor în patria lor originară era sub patronajul lui Dionisie, ocazia spre curăţirea lor fiind oferită de mistere (cele mai grele obstacole de învins erau ‘apele mari’ din cealaltă lume; Grecii vechi îşi închipuiau că oceanul ce încunjură pământul e rău şi că dincolo de ocean zace cealaltă lume”. În aşezarea Gherga, rezervoarele de apă pentru ritual religios - erau încadrate cu capete de leoaice ori 218


de taurine / zise “Turcă” în Română şi erau inscripţionate Gherga (în acele cabine / căsuţe de piatră de gen Abaton / Abydos se “du-şuiau” ritualic credincioşii - pentru spălarea păcatelor - ori chiar se ghemuiau pentru a visa magic):

rău şi celorlalţi, prin faptul că atrăgea o pedeapsă a zeilor şi pentru cei din jur (şi chiar pentru întreaga comunitate), era necesar, ba chiar obligatoriu, un întreg ritual de purificare. Actul purificării consta în stropirea cu apă sacră (sfinţită de preoţii Gherga în Sanctuarul Gherga şi adusă de acolo). Înainte de a se ruga sau de a aduce o ofrandă zeilor, de a intra în incinta templului - şi chiar înainte de a intra în agora - sau în casa în care recent cineva a decedat ori o femeie a născut, localnicii îndeplineau ritualul purificării, stropindu-se sau înmuindu-şi degetele în bazinul cu apă sacră.

Apeductul Gherga Aşezământul religios Gherga a avut spre sfârşitul existenţei sale şi un apeduct, construit special în timpul Romanilor pentru aprovizionarea cu apă, deoarece - în paralel cu aglomerarea locului datorită popularităţii sale, ceea ce solicita multă apă - în timp a intervenit secarea torentului de acolo.

Rezervor de apă Nu numai moartea sau contactul cu obiectele ori cu locuinţa mortului avea ca efect pângărirea, ci şi naşterea unui copil. Şi fiindcă pângărirea era socotită contagioasă şi aducând cu sine - prin simpla prezenţă a celui “impur” - un 219


către păstrătorii săi). Vizitatorii - inclusiv localnicii - aduceau în aşezământul Gherga tot ce aveau mai bun dar nu plăteau, căci nu se simţeau obligaţi să plătească vreun obol de care să beneficieze zeii sau concret preoţii (în Sanctuarul Gherga conform cutumelor Cariane ca sacerdoţii să fie locali - preoţii aparţineau neamului Gherga). Apariţia monedelor în V Anatoliei la începutul secolului VII î.C. - în premieră mondială, ce au impulsionat comerţul, inclusiv maritim - au dus rapid la o economie monetară ce a însemnat o adevărată revoluţie (nu numai economică, ci şi socială), pentru că uşurând şi accelerând schimburile, s-a ajuns brusc la constituirea unor mari averi, creând însă prin diferenţieri şi grave probleme sociale: piraţii Cariani care dominau Mediterana s-au stabilizat în aşezări, aristocraţii Cariani şi-au concentrat bogăţiile / deci şi puterea iar masele sărăcite care n-au acceptat lucrul pentru aşa stăpâni fie au plecat în colonizări, fie s-au înrolat ca mercenari, mai ales în Egipt; atunci - anul 657 î.C. - bogaţii Ghergani din Caria au întemeiat în piatră pe vechiul lor loc de cult aşezarea religioasă Gherga. În 2005, Dr. George Grigore de la Universitatea Bucureşti scria: “Banii n-au rămas prea multă vreme doar mijloace de intermediere între participanţii la viaţa economică. Întrucât ofereau posibilitatea să se cumpere orice şi oricât, banii au devenit întruchiparea bogăţiei şi puterii, fiind căutaţi, înmulţiţi, tezaurizaţi tot mai avid. Considerate sacre şi inviolabile, templele au reprezentat cu mult timp în urmă locurile preferate pentru adăpostirea de resurse vitale şi de avuţii, stocuri de cereale, obiecte preţioase, instrumente monetare. Preoţii care serveau templele nu s-au limitat numai la marea putere spirituală exercitată în baza credinţelor religioase, ci au căutat să adauge şi forţa mai concretă pe care o conferea bogăţia, mai cu seamă în forma cea mai concentrată şi producătoare de câştig, prin camătă: banii. Decontările, circulaţia bănească, sistemul de credit şi gradul de acumulare a capitalului bănesc erau în reală ascensiune, în mod special în conglomeratul statal Grec; templele Greceşti s-au ocupat timp de secole de afaceri băneşti, oraşele-cetăţi obişnuind să-şi depună în ele tezaurele. Motivând slujirea interesului public, templele efectuau operaţiuni financiare cu raţiuni precise, având ca scop foloase economice directe”. Sanctuarul Gherga - plasat pe drumul dintre importantele oraşe Cariane Alabanda şi Hilarima - corespundea unui aşa scop, mai ales că era deschis şi locuitorilor din zona rurală dintre ele, îndeosebi surplusurile de măsline şi vinuri din zonă fiind stocate acolo. Până azi s-a păstrat tradiţia de a stropi cu vin colacul sau coliva unui mort ori de a vărsa o picătură întru pomenirea sufletului său (cea mai sfâşietoare experienţă în societatea umană este frica de moarte: pur şi simplu, conştiinţa morţii a avut un mare rol în construcţia mitologiei şi religiei). Pentru Cariani, cultul rezervat morţilor era cel mai important dintre toate / de fapt specializarea Gherga pe atunci, în acel loc: tocmai acela era practicat în Sanctuarul Gherga. Morţii nu erau plimbaţi cu cortegii funerare la Sanctuarul Gherga; acolo aparţinătorii lor - după înhumările din localităţile lor - doar îi comemorau pe cei duşi în Lumea “Cealaltă”, la datele corespunzătoare convenite, scopul rugilor fiind pentru sufletele lor (prin solidaritatea generaţiilor, viii se rugau în numele celor morţi). Celelalte temple din regiune - ale Ghergarilor Zeus, Artemis, Apollo, ş.a. - erau dedicate altor ceremonii decât cele funerare (ce erau îndeosebi în Sanctuarul Gherga). O situaţie de favoare deosebită o deţineau strămoşii nobili Gherga, al căror cult era obligatoriu

Inscripţiile Gherga

Centrul Antic Gherga Unul dintre lucrurile frapante în cadrul aşezământului este multitudinea de inscripţii Gherga - în zeci de locuri - pe stânci şi pe clădiri; ele erau atât pentru orientarea pelerinilor - unii veneau de foarte departe - cât şi pentru a face clar oricui mesajul Gherga (în aceeaşi credinţă ca şi cea veche Egipteană, pierderea numelui echivala cu uitarea, ceea ce i-a determinat fixaţia şi repetiţia puternică de 220


pentru oricine aflat acolo. Fenomenul de divinizare Gherga se datora credinţei localnicilor că au avut puteri supranaturale, ce puteau fi accesate prin ritual. Gherga este un loc important care reflectă Cultura Cariană; meterezele sunt tipice stilului Carian. Numele Gherga este atât al zeităţii, cât şi al aşezământului (mai întins decât multe localităţi contemporane timpurilor sale). Inscripţiile săpate în piatră au literele mari, unele de peste jumătate de metru înălţime şi sunt printre cele mai vechi din lume utilizând alfabetul Grec (care era în acea formă din secolul VIII î.C).

construcţiilor (apărând şi Gherga Cume / Γεργα Κώμη în interioarele a 3 construcţii pe dealul Vestic). Deja din secolul XII î.C. existau 3 Cume pe coastele din 3 Peninsule, pe lângă cea V Anatoliană fiind “Kymi” în E Balcanic şi “Cumae” în V Italic, toate înfiinţate de Gherghiţi (“come” / “cume” era scris identic în alfabetul vechi, însemnând şi “val”). În aşezământul religios Gherga există gravat un delfin în interiorul uneia dintre construcţii, acela fiind considerat şi simbol funerar / ca emblema lui Apollo, iubitul frate al Gherghiţiei; de altfel, roşcovana Gherghiţia a profeţit căderea Troiei şi a fost divinizată în Templul din Delphi de la început, acolo fiind creat apoi faimosul oracol al Grecilor vechi dedicat lui Apollo (numele locului Delphi provine de la matrice dar şi de la delfin). În trecut - începând poate cu Caria, care a consolidat uriaşe experienţe de navigaţie inclusiv pe rute îndepărtate - se credea despre corăbierii scufundaţi în mare că reapăreau în chip de delfini. Vechile prescripţii acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte şi prerogative speciale, sub incidenţa sacralităţii; ulterior - în monarhiile Europene - “delfinul” a devenit titulatura primului născut / respectiv a prinţului moştenitor. În Sanctuarul Gherga din Caria se întâlneau Misteriile indigenilor, mai ales ale Cabirilor, Coribanţilor, Cureţilor şi Dactililor.

Dolmeni Gherga Trebuie ştiut că în 1997, cercetătorul Danez Ove Hansen a legat torentul de lângă platforma vorbitorului (activ doar temporar) ce trecea pe lângă zidul aşezământului Gherga

Formele numelui variază de la Gher / Γερ până la Ghergau / Γεργαυ pe stânci, pe dealul răsăritean e Ghergas = Γεργας, cel mai des fiind însă Gherga în interioarele 221


ca portal cu Lumea “Cealaltă”, numit în Greacă “enbolo”: intrarea în ceea ce mai târziu în lumea creştină catolicii au înţeles să numească Purgatoriu. Platforma vorbitorului era utilizată în stadiul contemplaţiei, ceea ce însemna confesiunea publică faţă de audienţă, cu recitarea doctrinei religioase şi prezentarea ofrandelor; mai jos - lângă platforma vorbitorului - există o curioasă formă de stâncă, cu partea superioară netedă, inscripţionată Gherga Enbolo (Γεργα ἐνβόλο).

Imperiului Roman, devenit Castelul Thigensium 34,20 lat. N, 8,24 long. E. Alte 2 inscripţii din aşezarea Gherga sunt: [—]Γ[Λ]ΡΥ ․ΜΚΑΙΕΝ ΤΟΓΕΧΡΗ

[—]ΝΗΦΟΡΩ[—] [—]ΓΕΝ․․Α̣[—] [—]ΦΩΝ [—]ΤΙ

Printre alţii, când istoricul German Winfried Held profesor universitar - a studiat Templul Gherga, a corelat existenţa sa şi cu adorarea Zeiţei Gherghiţia (în 2011, savantul şi-a dat acceptul oficial - şi special - pentru prezentările din acest material, Originea Gherga); dânsul a catalogat celălalt nume diferit de Gherga (în afară de fortul Thiges), ce apare doar o dată inscripţionat - Maryog - cu Marsyas / denumirea veche a Râului din apropiere, în legătură cu Apollo Gergithius. Se ştie că Pelasgul Marsyas, devotat Gherghiţiei (simbolic reprezentant al vechii orânduiri), a concurat cu Apollo Gergithos (reprezentant simbolic al orânduirii noi), la cântat - primul cu flautul dublu iar celălalt cu lira - eveniment desfăşurat în Bazinul Meandrului: juriul coordonat de arbitrul Midas (regele Frigiei) şi format numai din “Muze” l-a declarat câştigător pe Gherghitul Apollo iar înţeleptul şi cumpătatul satir Marsyas admirat mult în epocă pentru acele umane calităţi ale sale, în ciuda aspectului său brutal de păros - a murit în Valea Râului din Caria ce i-a preluat numele, unde exista Sanctuarul Gherga.

Prințul Marsyas și Zeul Apollo Prinţul Marsyas a fost frate cu Orfeu - şaman care patrona Misterii, iniţiatorul ritualului ce i-a preluat numele, despre nemurirea sufletului - ambii fiind fiii lui Ghiagros / Oeagros, rege al Tracilor (alte versiuni însă l-au considerat pe Orfeu ca fiul lui Apollo Gergithios iar pe Marsyas ca nepot al Ghergarului Hercule); din secolul VI î.C., Orfeu/s şi orfismul (adică vechea religie a Misteriilor ce s-a bazat pe Cultul Trac al lui Dionysos Zagreus) au avut în actuala Bulgarie lângă oraşul Kărgeali / Kârdjali 41,39 lat. N, 25,22 long. E de pe Râul Arda - afluent al Mariţei - celebrarea masivă la Sanctuarul Perperek-On / Perperikon 41,42 lat. N, 25,27 long. E, în partea Tracă a Bulgariei, în vecinătate fiind deschisă o mină de aur, din mare vechime: a fost cea mai mare aşezare megalitică din Europa (a cărei denumire reflectă Perperudele, adică Paparudele Românilor, zânele bune grupate în cete numite Gogul). În acea zonă din răsăritul Munților Rodopi, Tracii au avut Sanctuarul Vulvei, prin modelarea la sfârșitul

Gherga Enbolo Ruinele Gherga sunt considerate o stranie aşezare, căci încă de la intrarea în vechiul aşezământ - unde s-au găsit şi urmele unei mori Antice pentru măsline - se poate observa că toate stâncile au direcţii inscripţionate pe ele (în Greacă, cu excepţia uneia, care e şi în alt alfabet: Gherga - în Latină Gerga). Pe pietre mai apar doar 2 alte nume decât Gherga, câte o dată: Mar(i)og (ΜΑΡ[Ι]ΟΓ) şi Thiges (Θ̣ΙΓΗΣ) / în anul 75, Thiges a fost primul fort durat pe graniţa Tunisiană a 222


mileniului II î.C. a Grotei “Utroba” 41,42 lat. N, 25,14 long. E (însemnând “Uter” în Bulgară): acolo, pe la amiază razele solare provoacă un joc falic de lumini și umbre, ca o fecundare; regiunea a fost denumită Zherkovo în timpul Imperiului Bulgaro-Armân și apoi Kîrca de către otomani (spre sfârșitul Medieval ei presupunând că atunci când au cucerit-o, în areal ar fi murit un mare militar de-al lor, numit Gazi Kirdzhi / Kardzha, dintr-o familie Uzbeko-Anatoliană, de la care s-ar fi transmis onomastica Kârga / Kărgealî).

mod de ghicire fiind așadar preluat de Latini de la Lidiani). La izvorul Meandrului se ştia că a fost competiţia muzicală dintre înţeleptul Lunii / Selenei Marsyas / Ma-rsyas cu flautul şi Zeul Soarelui Apollo cu lira. Sărbătorile de primăvară ale Geto-Dacilor aveau ca simbol Mărţişorul şi erau patronate de Zeul Trac Maryas Silen (considerat inventatorul flautului). Despre Regatul Frigian - căruia i se zicea şi Afriki - e de ştiut că s-a întemeiat după Războiul Troian pe ruinele imperiale Hitite şi a ajuns să-şi aibă centrul politic în oraşul Gordion, numit astfel după întemeietorul său Gordius (vecinii Frigienilor îi numeau locuitorii ca Muşki); imediat după Războiul Troian - adică la sfârşitul mileniului II î.C., conform şi Talmudului - în Frigia au migrat o parte a Gherghe-seilor din Canaan, dislocaţi de acolo din cauza invaziei Evreilor: după căderea Troiei, aportul acelor Gherga în Frigia poate fi văzut concretizat în revigorarea regiunii prin dinastia celebrilor regi Gordios, care din capitala Gordion au condus Regatul Frigiei (în paralel, vecinul Regat al Cariei - din Sudul Frigiei / delimitarea dintre ele fiind realizată de Carianul Bazin al Râului Meandru, emblematic prin meandrele sale - a fost condus de Gherghiţii locali, care în Sanctuarul Gherga aveau capitala religioasă, aşezământul religios Gherga din Caria fiind cel mai mare din Ţara Gherghiţilor).

Sanctuarul Vulvei / Grota Uterului din Kîrca / Kărgeali Istoricul Diodor Sicul 3:58 a scris că Meion - regele Frigiei şi Lidiei - a fost tatăl Cybelei, pe care Marsyas o adora (Meion a fost etnonimul Meonilor, ulterior ştiuţi ca Lizi / Lidiani); apoi pentru Romani, Marsyas a rămas inventatorul “augur”: cel care studia zborul păsărilor şi declara dacă “auspiciile” sunt bune ori nu (acel rol de interpetare a voinţei divine a fost preluat prin Etrusci - despre care istoricul Herodot Karka a afirmat desluşit că erau din Lidia, pe care au părăsit-o datorită unei secete cumplite - de la Anatolieni de către Romani, aceia oficial instituind un colegiu de preoţi / pontifi, ce până în secolul I î.C. a emis “decrete” ca formulând răspunsurile supreme la problemele cercetate, acel

Obeliscurile Gherga În “Anatolia biblică”, expertul Turc Fatih Cimok în 2000 a scris: “Una dintre practicile evidente din Canaan şi Anatolia - urmate şi de Hitiţi sau de Ghergani - era utilizarea de Obeliscuri de câţiva metri printre copacii de lângă temple; asemenea pietre erau ridicate pentru Cultul Morţilor şi ca monumente marcând prezenţa divină. Aşa cum fizic 223


greutăţile de pe umerii unora puteau fi transferate pe umerii altora, exista credinţa că păcatele şi implicit suferinţele aflate în legătură puteau fi transferate în preajma Obeliscurilor pe oameni ori animale - astfel provenind expresia ‘ţapului ispăşitor’ sau a ‘oii negre’ - ce ajungeau în ritual la sacrificiu pe Altarele de lângă ele (în Canaan, Evreii sistematic s-au ocupat cu distrugerea ‘stâlpilor’ Gherghe-seilor, după cum este menţionat în Vechiul Testament, ca de exemplu în ‘Ieşirea’ 23:24, 34:13, ‘Deuteronom’ 7:5, etc.), însă e de remarcat că acelaşi mecanism ‘al ţapului ispăşitor’ a ajuns să fie practicat şi de creştini pentru transferul uşor / facil / rapid al răului pe umerii Satanei”.

De fapt, acel comportament religios era optimist, căutând protecţia divină în timpul vieţii, nu după moarte. În legătură cu jertfirea ţapului, localnicul Pausania 2:3 a scris superstiţios, în secolul II: “Hermes ocrotea turmele pe care le făcea să se înmulţească, aşa cum spune Homer în ‘Iliada’. Cu toate că îmi sunt cunoscute cele ce se povestesc despre Hermes şi despre ţap la ‘Misteriile Mamei Zeilor’, despre aceste lucruri nu voi dezvălui nimic” (interdicţia de a revela celor neiniţiaţi doctrina se datora caracterului său aristocratic). În Sanctuarul Gherga acum mai sunt 2 Obeliscuri din piatră, relativ apropiaţi unul de altul / lângă ei, în partea Sudică, fiind Altarele Gherga, după cum se pot vedea în schiţele următoare:

224


Obeliscurile flancau statuia atribuită lui Apollo fiind din aceeaşi perioadă - şi aveau acelaşi stil ca statuia atribuită lui Artemis; înălţimile peste baze ale obeliscurilor sunt de 3,40 metri la cel Nordic şi 3,36 metri la cel Sudic, ambele fiind inscripţionate Gher-gas pe partea Vestică. Cel invocat lângă Obeliscurile Gherga era prin excelenţă strămoşul Gherga: Hermes - cel asociat cu pietrele - având ca simbol falicul stâlp; el era călăuza sufletelor pe drumul lor spre Horkos / Hades, lumea subpământeană (Hermes, fiul lui Zeus, era fratele gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo). Hermes a fost mesagerul zeilor şi dăruitor de bogăţii păstorilor (el a inventat flautul); era protectorul drumurilor şi a călătorilor, al comerţului, al negustorilor şi - printr-o asociaţie maliţioasă - al hoţilor (la fel ca Şiva în India veche). Secolul trecut, Dr. Ioan Culianu de la Catedra de Istorii a Religiilor din Universitatea Chicago, prin “Călătorii în lumea de dincolo”, a consemnat: “Hermes - cel supranumit Trismegistos, adică ‘de 3 ori mare’ / rege, legislator şi preot putea aduce sufletele înapoi, pentru scurte apariţii; despre el se credea că îngrijea de suflete şi în timpul somnului, fiind conducătorul fiinţelor iluzorii din vise (contactul cu fantomele eroilor putând fi obţinut şi prin ‘incubaţie’, ce presupunea dormitul într-un anumit loc, în urma unor preparative rituale - facerea de jertfe şi îmbăierea în apă rece aşa cum se practica şi la oracolele tămăduitorului Asclepios, fiul lui Apollo, ultimele etape fiind venerarea unei statui iar apoi era intrarea în sanctuar, ce simboliza descinderea în Lumea Cealaltă). Preoţii păstrau relatările experienţelor pe Tăbliţe de Lemn”. Visele au fost totdeauna unul din modurile în care zeii le-au vorbit oamenilor. Altarele Gherga erau evident menite jertfelor iar casele-fântâni din vecinătatea Obeliscurilor Gherga serveau ritualului mortuar respectiv de curăţare; în aşezământul ritualic Gherga, particularitatea Templului Gherga este că permanent uşile sale de piatră stau simbolic larg deschise, ele neputând fi manipulate pentru închidere, construcţia sfântă fiind realizată în mod special aşa, pentru întoarcerea din vizitarea supranaturalului (de asemenea, Templul Gherga n-a fost prevăzut cu ferestre mari, întunericul fiind înăuntrul său nu doar noaptea, ci şi ziua). Acel moment dinaintea incubaţiei era uneori etapa consumării de halucinogene (dacă orgia anterioară n-a fost îndestulătoare pentru intrarea în somnul hipnotic). Orgia - termen consolidat în vocabular până acum, derivat prin aspiraţia “G” de la Gorghi / Gherghi - presupunea începutul cu băutul vinului; cea mai importantă zi din an era la sfârşitul iernii, când se deschideau butoaiele de vin în care se păstra vinul de la recolta din toamnă: după ce se făceau libaţii, se gusta vinul cel nou cu ulcioare al căror conţinut - la un semnal - era înghiţit cât de repede cu putinţă (după aceea, tinerii se străduiau să se ţină cât mai mult timp în echilibru pe o bârnă unsă cu ulei în prealabil, ceea ce se articula pe scenariul concursurilor şi luptelor de tot felul urmărind înnoirea vieţii) iar ceilalţi constituiau publicul dornic de a urmări asemenea competiţii. În cursul nopţii, la lumina torţelor, asistenţa consuma masiv vin, adepţii uneori strecurându-şi şerpi vii în păr şi încingându-se cu - şi în - dansuri sălbatice; isteria colectivă elibera psihicul de inhibiţii - aruncându-l în frenetica dezlănţuire a simţurilor - dând credincioşilor convingerea mistică de uniune cu divinitatea: experienţele ca forţa fizică excepţională, familiaritatea cu şerpii - şi alte mici animale sălbatice - invulnerabilitatea la foc şi arme, etc. (intrigând ca “nebunie” / “manie”) deveneau posibile prin identificarea cu divinul. Este de ştiut despre ceremoniile

complexe denumite “jocuri” (întreceri de forţă şi de dexteritate) că proveneau din Cultul Funerar, din luptele sângeroase celebrate în timpuri străvechi în cinstea defuncţilor nobili: acelea şi interesul spectacolului au fost sursele apariţiei gladiatorilor (în secolul I, geograful Pomponius Mela afirma despre vechiul ceremonial funebru că după ridicarea unui Gorgan se organizau diferite întreceri, dintre care luptele în 2 erau cele mai apreciate).

Profil cultic Gherga: obelisc şi altar Pornind de la aceeaşi inspiraţie ca şi aceea religioasă practicată Antic de Gherga, în estetica secolului XIX - prin “Naşterea tragediei”, din 1872 - filozoful German Friedrich Nietzsche şi-a definit perechea sa fundamentală de contrarii ca apolinico-dionisiacă, legată tragic de stările psihologice specifice visului şi beţiei: instinctul apolinic producea starea comparabilă visului iar instinctul dionisiac pe cea comparabilă beţiei. Băutura era mijlocul de a obţine o stare de exaltare psihică proprie şamanului, vizionarului, profetului, preotului, ş.a. sau o furie specifică luptătorului (începând cu licorile sacre ale zeilor, ca Soma în N Indiei, hidromelul în Sumer, etc., simboluri ale imortalităţii / tinereţii veşnice); multe băuturi - inclusiv vinul - erau legate de mitul morţii şi al învierii, beţiile nocturne având ca scop restabilirea forţelor vitale şi trezirea naturii la viaţă (iniţiaţii se abandonau unor beţii bucuroase, considerate posesii divine). Dionis / Dionisie a fost patronul vinului, pomiculturii şi extazului, el fiind cel care i-a învăţat pe localnici să cultive viţa-de-vie (pe când Dionis / Dionysos era mic, tatăl său Zeus l-a dat în îngrijire lui Hermes / Imnul Homerid al lui Dionisie anunţând că “era fiul glorioasei Mame a Pământului”). Este de remarcat că în vechime despre Dionis se ştia şi la poalele Muntelui Himalaian Meru (cultul lui fiind răspândit atât în N Indiei, cât şi în N Africii); numele său însemna “Zeul - Dio - din Nysa” (locul în care a crescut); e de reţinut că Nisa era epitetul de 225


“suprem” al lui Şiva, fiind echivalent cu Kailasa / Muntele Fericirii (de asemenea, actualul Nevşehir din Capadochia e presupus a fi fost Nisa / Nyssa în Antichitate). De exemplu, prin lucrarea “Tradiţiile lui Şiva şi Dionisie” din 1979, Francezul Alain Danielou a argumentat: “Dionisie era versiunea Vestică a lui Şiva. Amândoi patronau aceleaşi aspecte rurale, urban ei protejându-i pe cei neaparţinând societăţii convenţionale. Cultul Falic era un element esenţial al lui Şiva - dinaintea Arianilor - introdus în spaţiul Grec şi prin Dionisie, amândoi fiind ştiuţi ca oferind protecţie tinerilor protestatari ori rebeli faţă de societatea standard. Credinţa în Şiva şi Dionisie era a celor care căutau acele forţe ‘infraumane şi supraumane’ ce să-i anime în refuzarea ordinii sociale obişnuite, ceea ce implica o participare activă (nu prin contemplarea - pasivă - a ordinii divine). Mesajul lui Dionis era chemarea la bucuria comuniunii cu natura, prin extaz permiţând contactarea directă a misterioasei lumi a spiritelor. După glaciaţiune, marile migraţii din India veche spre Portugalia au fost într-un climat ce s-a mai temperat în cursul mileniului V î.C. iar Cultul lui Şiva şi simbolurile sale inclusiv Svastica - se găsesc în India veche, Sumer, Malta veche, ş.a.; vechile structuri de lemn şi sanctuarele megalite ce sunt peste tot între India şi Arhipelagul Britanic aparţineau aceluiaşi cult, ce era un derivat animist, simbolizat şi prin labirint, dansuri extatice, sacrificii, etc. (Dionis era ca Zeus de pe Ida, misterios, umblând noaptea, îmbrăcat în alb, adorând sângele vărsat pe altare). Şiva a fost codificat istoric la sfârşitul mileniului VI î.C., confirmat de numeroase date arheologice; principala sa reprezentare era ca a unui bărbat ţinându-şi organul sexual cu ambele mâini şi având cap de taur, ca în Catal Hoyuk / Anatolia, ca la Porţile de Fier şi în tot Banatul (până în mileniul V î.C., unde morţii erau îngropaţi în poziţie Yoga), ca taurul Osiris din zorii civilizaţiei Egiptene şi apoi în Creta, etc. Pe lângă reprezentările simbolice şi monumentele megalitice, pe lângă legendele şi tradiţiile larg răspândite, textele Indienilor au relatat expansiunea apuseană a lui Şiva iar textele Grecilor au relatat drumul lui Dionisie în India (de pildă, scrierea lui Diodorus despre expediţia lui Osiris în India şi ţările din Nord a fost a lui Dionis / un epitaf al lui Osiris; şi Herodot l-a identificat pe Osiris cu Dionis: Osiris s-a întors din India călărind un taur). Grecul Megastene, care a trăit în India la sfârşitul secolului IV î.C., l-a egalat pe Dionisie cu Şiva, al cărui cult era răspândit mai ales în zonele viticole din actualul Paki-stan. Paralelele dintre Şiva / Rudra şi Dionis sunt nenumărate, ca de pildă până la a fi avut festivităţile primăvara” (era vestită sărbătoarea Vinalia a Romanilor, din 23 aprilie, când se închina şi Tatălui: Jupiter / Zeus). Iată ce a scris Diodor Sicul (2:38): “Cei mai învăţaţi dintre Inzi povestesc o legendă, pe care socotim cuvenit s-o înfăţişăm. În cele mai îndepărtate vremi, pe când oamenii trăiau încă răzleţiţi doar prin sate, a venit dinspre apus Dionysos / Dionisie cu o puternică oaste şi străbătu întreaga Indie, unde nu se afla nici o cetate ce s-ar cuveni amintită şi ar fi putut să i se împotrivească. Când, mai apoi - din pricina arşiţei - se porni o molimă care secera pe războinici, Dionisie, ca un înţelept cârmuitor, îşi duse oastea din câmpie spre munţi. Aici, bătând vânturi reci şi apele limpezi curgând chiar din izvoarele lor, molima părăsi tabăra lui Dionisie. Ţinutul muntos unde el îşi tămăduise oastea se numea ‘Meros’. Şi de aici vine tradiţia potrivit căreia Dionisie a crescut în coapsa lui Zeus. Apoi zeul a strâns roadele câmpului, le-a păstrat şi ia învăţat pe Inzi meşteşugul agriculturii. Tot astfel, le-a arătat

cultura viţei-de-vie şi multe lucruri folositoare vieţii. Aici el a fost întemeietorul unor cetăţi vestite, strângând laolaltă - în ţinuturi mai bine aşezate - sate întregi şi învăţându-i pe oameni a-i preamări pe zei. El mai statornici legi şi judecăţi, într-un cuvânt minunate lucruri, fapt pentru care a fost socotit zeu şi i s-au dat cinstirile zeieşti. După câte se povestesc, Dionisie aducea cu oastea lui multe femei şi, când pornea la luptă, punea să se bată tobele, căci nu fusese încă născocită trâmbiţa. 52 de ani a domnit Dionisie în India, murind la adânci bătrâneţe. Fiii săi - zice-se - i-ar fi urmat la domnie, lăsând apoi regatul urmaşilor, până când, după multe generaţii, împărăţia lor s-a destrămat şi fiecare cetate avu o cârmuire democratică”. Istoricul Grec Arrianus Xenophon din Nicomedia / Izmit a scris în cartea a opta din “Anabasis Alexandri”: “La început Indienii erau nomazi. Nyseenii nu erau de rasă Indiană; ei erau din anturajul lui Dionisie şi au devenit stăpânii Indiei. Nu departe de Ind, Dionisienii pentru prima dată au înjugat boii la plug - făcându-i pe Indieni agricultori în loc de nomazi - şi i-au înarmat. Mai departe, Dionisienii au învăţat Indienii să-l venereze pe Dionis bătând tobele, să danseze ceea ce Grecii ştiau drept Cordax, să poarte părul lung în onoarea lui, să aibă căciuli conice şi să se înmiresmeze. Aşa au ieşit acei localnici - care erau mai înalţi decât Indienii - înaintea lui Alexandru cel Mare”. (Este de observat că aşa după cum Egiptenii vechi egalau pe tatăl Osiris şi fiul Horus - ca fiind “Unul” - tot aşa Grecii vechi îi alternau diurn şi nocturn pe fraţii Apollo şi Dionis). La sfârşitul secolului IV, învăţatul Nonnus din Akhmim 26,34 lat. N, 31,45 long. E - de pe Calea Ghirga / Egipt - a scris în epopeea “Dionysiaca” despre ajutorul primit de Dionisie de la Telchinii / Gherghinii din Insula Rodos, copiii lui Tartarus / Gargarus (din rândul cărora au fost Kureţii / Cureţii care l-au avut ca prim rege în Efes pe Gargoris, “părintele” apiculturii), în conflictul avut cu cei din India veche, la trecerea Râului Hydaspes din Bazinul Ghargar / Paki-stan: atunci Lykos unul dintre Gherghini / Telchini, în Greacă însemnând “lup”, din care a derivat Latinul “lux” pentru “lumină” - l-a ajutat pe Pan (de la care provine “panica”).

Dr. Zoe Petre în “Practica nemuririi” din 2004 a scris: “Toate culturile de tradiţie indo-europeană au favorizat 226


consumul masiv de băuturi fermentate ca formă de intoxicare rituală şi în acelaşi timp de sociabilitate, fie la nivelul elitelor războinice, fie la cel al comensalităţii comunităţilor agrare, şi grecii înşişi nu derogă de la acest model. Din toate datele de care dispunem rezultă că aceste forme arhaice de beţie în comun subînţeleg o anume normă, chiar dacă această normă privilegiază excesul, starea euforică şi entuziasmul. În Grecia, cândva în secolul VIII î.C. sau în cel următor, o dată cu adoptarea acestor deprinderi de către o elită politică, accentul se deplasează de la valorizarea excesului de băutură la valorizarea mai degrabă ideală şi normativă decât efectivă în practica socială a măsurii şi componentei de comunicare socială. De fapt avem de-a face doar cu o schimbare de accent, dar aceasta e revendicată ca o particularitate culturală greacă şi ajunge sã fie opusă radical conduitei barbare, lipsită de măsură. Astfel, excesul de băutură devine împreună cu lăcomia sau chiar în sine una dintre cele mai puternice mărci semantice ale alterităţii şi un stereotip etno-cultural aplicat tuturor neamurilor negreceşti, în primul rând celor mai familiare: perşi, traci sau egipteni”. În secolul V, Macrobiu în prima carte din “Saturnalia” a scris: “Aristotel - autorul ‘Theologumenelor’ - a adus multe argumente că Dionisie şi Apollo erau unul şi acelaşi; în misterele religioase ale ceremonialului sacru se respectă deprinderea ca ziua el să fie denumit Apollo iar noaptea să fie socotit Dionisie. Platon a scris că soarele a fost numit Apollo de la ‘veşnica săgetare a razelor’. Că soarele este tot una cu Dionisie a arătat-o clar Orfeu (fiul lui Apollo): ‘Soarele, pe care oamenii îl poreclesc Dionisie’. Sacrificiile se aduceau şi lui Apollo şi lui Dionisie. Prezicătorii descifrau tainele viitorului numai după ce au băut vin din belşug. La Egipteni, Apollo - ce era soarele - se chema Horus, de la care şi-au tras numele cele 24 de ‘ore’, în decursul cărora se împlineşte o zi şi o noapte. Aceiaşi Egipteni, dorind să închine soarelui un simulacru sub propriui nume, l-au întruchipat cu capul ras, lăsându-i doar spre tâmpla dreaptă o şuviţă de păr. Şuviţa rămasă arată că pentru natură - soarele nu se ascunde niciodată. Părul tăiat (dar a cărui rădăcină rămânea) arăta că acest astru, chiar în răstimpul când nu se vedea, avea - ca şi firele de păr - tăria de a se ivi iarăşi. Egiptenii au consacrat un animal soarelui: leul, pentru că acest animal pare a-şi trage substanţa din natura soarelui şi întrece celelalte animale în primul rând prin ardoarea sa năprasnică, întocmai precum soarele întrece celelalte astre. Puterea leului stă în piept şi în partea din faţă a trupului şi slăbeşte către picioarele din spate; la fel şi tăria soarelui creşte în prima parte a zilei, până la prânz, apoi către seară, ultima parte a zilei, ea lâncezeşte şi scade. Tot aşa, ochii leului sunt mereu deschişi şi scântâietori, după cum ochiul, deschis şi scântâietor al soarelui, cuprinde cu privireai veşnic neobosită pământul. La Africani şi înfăţişarea cu coarne era a soarelui, căci în coarne stă forţa animalului cornut, după cum tăria soarelui stă în raze. Că şi taurul trebuie pus în legătură cu soarele o arată Cultul Egiptean prin mai multe argumente. Filozoful Grec Chrisippus (din secolul III î.C.) a explicat numele zeului Apollo prin aceea că el nu se împărtăşea din numeroasele substanţe inferioare - căci prima literă ‘A’ avea valoare privativă - indicând că el era unic şi nu multiplu. Cei chinuiţi de boală erau numiţi ‘loviţi de Apollo’ şi ‘loviţi de soare’; şi cum luna - întocmai ca şi soarele - poate avea şi ea influenţe binefăcătoare sau vătămătoare, din această cauză femeile atinse de anumite boli sunt numite ‘lovite de lună’ sau ‘lovite de Artemis’. Aşa se explică de ce statuile lui Apollo au fost împodobite cu arc şi săgeţi: săgeţile

simbolizau razele zvârlite cu putere. Romanii, care au împrumutat multe altele de la Greci, par să fi luat cuvântul lumină (‘lux’) din Grecescul ‘lup’. Străvechii Greci au dat anului expresia ‘care merge ca lupul’; ‘lupul’ ar fi deci soarele care merge măsurând. Că soarele era denumit ‘lup’ o dovedeşte cinstirea deopotrivă a lui Apollo şi a lupului, slăvindu-se - în amândoi - soarele. Într-adevăr, ca şi soarele, acest animal răpeşte şi pustieşte totul şi - cu ochii săi răscolitori - biruie, ca şi soarele, întunericul nopţii. Unii credeau că lupii înşişi au fost numiţi aşa de la ‘prima licărire a zilei’; căci fiarele pândesc această clipă, cu deosebire prielnică pentru a împuţina turma, care - flămânzind peste noapte - este scoasă din staule şi mânată la păşune când abia mijeşte de ziuă. Homer în ‘Iliada’ 21:448 a scris: ‘Tu, prin păduri şi pe văi ca văcar păşteai o cireadă’; la acelaşi poet, Apollo a fost denumit şi păstor al iepelor (‘Iliada’ 2:766), el fiind recunoscut - pe bună dreptate - ca păstor şi paznic al tuturor soiurilor de turme. Pentru că soarele şi luna par a se înălţa din apele mării, lumea zice că cele 2 divinităţi Artemis şi Apollo - s-au născut pe Insula Delos, unde răsăritul sau ‘naşterea’ celor 2 aştri face ca toate să fie limpezi şi vizibile”. În secolul II, învăţatul Grec Antoninus Liberalis prin “Metamorfoze” a scris că Leto - mama gemenilor Apollo şi Artemis - a sosit din zona Hiperboreilor deghizată în lupoaică / prostituată iar la începutul secolului III, profesorul Roman Claudius Aelianus a scris în “Natura animalelor” că “Lupii când sunt pui nu se îndepărtează mai devreme de 12 zile şi nopţi, cei din Delos afirmând că acela a fost şi timpul consumat de călătoria lui Leto de la Hiperborei la ei”. (Este de remarcat că arcul - ca armă străveche - era o emblemă nobilă, simbolizând organele genitale feminine iar săgeata era un simbol falic; unirea lor însemna hierogamia Cerului-Tată şi a Gliei-Mamă).

227


În jur sunt un număr de mici clădiri pătrate de piatră, înalte de cam 2 metri, cu acoperiş şi deschise în faţă, despre care se presupune că ar fi fost morminte sau rezervoare de apă (din Epoca Pietrei, dolmenele erau mormintele unor viteji a căror cinstire condiţiona soarta, bunul mers al vieţii comunităţii - credinţă păstrată apoi în legende).

Obelisc Gherga Menhirul Gherga (blocul de piatră piramidal, plantat vertical - prototipul Obeliscului), în vârful căruia apărea soarele, la răsărit, plasat în apropierea Templului Gherga, era locul preferat al spiritelor înaintaşilor / ce atrăgea şi sufletele celor dragi care n-au putut fi îngropaţi.

Obelisc Gherga Alaiul purtătorilor de măşti funerare (pentru a alunga strigoii) străbătea Sanctuarul Gherga în sunete de fluiere şi tobe, însoţite de bătăi ritmice din palme, acompaniate de strigăte.

Menhirul Gherga 228


La Grecii vechi, altarele erau în afara templelor (ulterior, Romanii le-au plasat în interiorul templelor). Altarul întrunea simbolismul vetrei, în jurul său făcându-se apel la conduite rituale arhaice - ca muzică sălbatică, dansuri frenetice, tatuare, absorbţia plantelor halucinogene - spre a forţa apropierea de divin sau pentru a obţine uniunea mistică. O parte importantă a ceremoniei cultice era ritul sacrificării de animale; ofrandele de jertfă n-aveau importanţă fără însoţirea lor cu rugăciuni (ce nu erau lăuntrice, ci strigate către divin): sacrificiul viza în special dobândirea bunăvoinţei divine (îmbunare) sau purificarea cuiva de păcate (ispăşire). Alegerea animalului ce urma să fie sacrificat depindea în parte de starea materială şi ostentaţia celor ce îndeplineau ritualul. Practic, începutul era cu procesiunea sacrificiului (în Greacă “pompe”), când un animal vânat ori domestic - o vacă, un taur, o capră, un porc sau o oaie ori berbec - era dus în Sanctuarul Gherga spre Altar. La Sanctuarul Gherga (unde primirea cortegiului credincioşilor era făcută întotdeauna de preoteasa Gherga, care o închipuia pe soţia zeului), animalele de jertfă erau duse în procesiune cu cântece din instrumente de suflat până la Altarele Gherga de oameni goi - obicei străvechi, manifestat din Epoca Pietrei în N Indiei împodobiţi cu ghirlande / gherdane de flori şi coroane de iederă, uneori împodobite simbolic cu coarne de ţap / în Greacă “tragos”, unde erau omorâte şi tăiate ritualic în bucăţi: mai ales femeile sfâşiau animalul de viu şi - dacă nu era domestic, ci vânat - îi gustau carnea crudă în sânge, cu sentimentul că se împărtăşeau (la ceremoniile funebre nu puteau lua parte dintre femei decât rudele cele mai apropiate ale defunctului / timpul îndelungat din Epoca Pietrei trăit întrun fel de simbioză mistică avută cu lumea animală lăsând urme, extazul orgiastic reactualizând comportamentul religios al hominizilor, când vânatul era devorat crud, termenul ştiinţific derivat pentru aşa acţiune - specifică experienţei religioase a vânătorilor primitivi - fiind “omofagie”); purificarea oamenilor prin stropirea pe faţă şi pe trup cu sângele animalului sacrificat - colectat în vasul special - era mai apreciată decât aceea cu apă sfinţită. Versul, dansul şi muzica au reiterat, în cadrul spectacolului Antic al tragediei, limbajul sincretic al mitului de odinioară, având ca scop unic generarea extazului: sentimentul comunicării cu zeii, cu ierarhiile invizibile / superioare. În cadrul acelei procesiuni, personajul principal era o femeie care căra un coş în care se afla cuţitul uşor curbat pentru sacrificiu; lângă altar, preotul Gherga aştepta având un vas pentru spălatul mâinilor. Înjunghierea jertfei era pe altar, sângele întâi curgând pe piatra altarului - astfel fiind oferit cerului - şi după aceea se scurgea pe glie / pământ (primul jet de sânge era adunat întrun vas special; apoi, urma tranşarea animalului). Potrivit protocolului Gherga, porţiunea rezervată consumului divin era încredinţată flăcărilor altarului: oasele curăţate de carne, plus coada animalului sacrificat. Participanţilor la ceremonie le reveneau carnea şi organele, ce erau prăjite cu frigare pe altare; caracteristic în ritualul Gherga era consumul într-un ospăţ comun al cărnurilor din jertfele animale. Tăierea animalului nu se făcea în Templul Gherga, ci afară - în aer liber - la Altarele Gherga, căci şi locul lor era sacru, datorită sfinţirii spaţiului pe care erau plasate.

Altarele Gherga

229


Altarul “mic” Gherga În Caria, fiecare casă avea un Altar pentru jertfă şi pentru Cultul Strămoşilor (procedura consta în faptul că jertfele erau arse, fumul înălţându-se la zei iar carnea rămasă era consumată după ardere, la banchet; grăsimea era socotită partea cea mai bună dintr-un animal jertfit). Fumul rugului de sacrificiu era un agent de legătură între glie şi cer, un omagiu adus divinităţii (până acum în biserici se afumă cu tămâie); în acelaşi timp, fumul era un agent purificator, conţinând în sine potenţele focului ce l-a generat (fumigaţiile de tot felul erau nelipsite din rituri, căci alunga spiritele rele). Grăsimea animală era simbol al bogăţiei şi abundenţei, constituind o întruchipare a puterii animalului; era partea cea mai frecvent folosită în riturile de sacrificiu, deoarece fumul produs de grăsime era considerat plăcut zeilor. Din cauză că grăsimile (animale sau vegetale) erau folosite pentru arderea opaiţelor, au fost asociate focului şi luminii: cea mai răspândită grăsime vegetală în zonă era uleiul de măsline; “ungerea” rituală (miruirea) cu grăsime / ulei era semnul binecuvântării şi a milei zeului, ce se revărsa asupra celui uns. Spălarea ritualică era înainte de jertfire (pentru curăţirea de mizeria cotidiană) şi după (pentru îndepărtarea sângelui). Jertfa, adică tăierea, era urmată de prinos şi banchet: în prinosul către zeu, aceluia i se ofereau prin ardere fumul ce se înălţa la el şi oasele, bucăţile de carne fripte pe ţepe fiind consumate sărate - în ospeţie - de cei prezenţi la banchet; vinul păstrat în cratere - adică în amfore pe trepiede - era turnat în cupe şi servit la final în cadrul libaţiei (act ce consta în ridicarea cupei către Cer şi vărsarea câtorva picături închinate Gliei / Pământului şi pe ce a rămas din carnea jertfelor, cu rostirea de toasturi pentru slava zeului, pentru cei morţi şi pentru cei vii). Tradiţional, ritualul se mai păstrează în bună parte în prezent prin ieşirile la grătare în aer liber, mai ales de sărbători; pe atunci - în timpul funcţionării Sanctuarului Gherga - costul unei amfore cu vin de struguri era cât preţul unui sclav. Cântatul, o fiertură a resturilor şi îndulcirea cu prăjituri - pe timp de zi încheia ceremonia. Aducerea jertfelor şi ospătarea adepţilor a făcut din Sanctuarul Gherga un centru cultic de mare rang în Caria, prin timpul foarte îndelungat de funcţionare şi ca atare prin numeroşii beneficiari - din aşa multe generaţii - prin prestigiul preoţilor Gherga care l-au administrat şi prin anvergura capacităţilor de ceremonii, datorită facilităţilor infrastructurii sale; divinizarea din Sanctuarul Gherga era radical diferită de cea practicată de vechii Eleni faţă de Muntele Sacru Olimp, fiind mai aproape de oameni (şi de aceea, maniile dezvoltate în Sanctuarul Gherga deseori depăşeau condiţia umană): ceea ce au propagat vechii Eleni în Balcani nu erau decât palide ecouri.

Altarul “mare” Gherga Altarul Mare Gherga era jos şi prevăzut cu canale de scurgere a sângelui pe pământ; sângele asigura dialogul cu puterile din Lumea “Cealaltă” (băut de umbrele morţilor le reda acelora conştienţa şi graiul). Morţii erau pomeniţi de pe platforma vorbitorului; după ce mortul primea compensaţia rituală, devenea sursă de protecţie şi bucurie. Abundenţa ofrandelor duse la altar - inclusiv prăjituri la încheiere dovedeşte că divinitatea era luată în serios, ca personificare capabilă să schimbe lumea. În Sanctuarul Gherga, platforma / terasa dintre Altarele Gherga şi Templul Gherga era utilizată pentru discursuri, rugăciuni şi aducerea ofrandelor. Sacrificiile destinate divinului, eroilor sau contracarării forţelor obscure ce ameninţau bunăstarea cetăţenilor aveau ca structură Altarul prevăzut cu o gaură pentru ca să se scurgă sângele pe pământ. Ceremonia avea loc la apusul soarelui şi nu era urmată de o masă rituală când victima era arsă în întregime. Morţii erau pomeniţi de obicei prin mese rituale ale familiei la mormânt, la comemorări sau la unele sărbători, împărţindu-se întru pomenirea lor grâu fiert cu miere, după ce preparatul era sfinţit de preot (şi acum acelea sunt principalele ingrediente ale colivei, ce e împărţită de pomană la pomenirea morţilor; coliva - această ofrandă rituală destinată îmbunării spiritelor strămoşilor şi asigurării fertilităţii / adoptată de ortodocşi - continuă şi acum să-şi menţină simbolismul său fundamental: cel al legăturii dintre cei vii şi cei morţi).

230


caracteristică a culturii vremii, aparţinând unei concepţii asupra lumii în care fiinţa umană reprezenta un standard. În sculptură, umanitatea era asemenea zeităţii.

Tipul sculptural fără multe detalii şi nedecorarea construcţiilor în detaliu denotă vechimea aşezării Gherga; în 1939, “Jurnalul American de Arheologie” a clasificat cea mai mare statuie de piatră din Sanctuarul Gherga ca probabil înlocuind mai timpuria “xoanon”, adică statuia arhaică din lemn a divinităţii Gherga. Chiar lângă Templul Gherga - la mică distanţă se află un grup de case ruinate şi o stradă delimitată de ziduri - sunt statui din piatră răsturnate, cu dimensiuni de câţiva metri (una - având un soclu rectangular purtând sculptura unui cap de taur, cea mai mare - a aparţinut protectoarei lumii venerată din Epoca Pietrei, una masculină are găuri pe piept deoarece purta o placă / pe spate având scris mare în Greacă “aşezământul Gherga” şi una, la intrarea Sudică a localităţii, are inscripţionată pe piept numele Gherga, tot cu litere din alfabetul Grec); statuia din nişa Templului Gherga a dispărut.

Statuile Gherga Se considera că zeii, oamenii şi lumea naturală împărtăşeau aceeaşi esenţă divină - pe baza unei forţe indestructibile care le străbate - iar statuile erau mărturiile acelei personificări. Oamenii interpretau sacrul ca pe o forţă puternică. Ei doreau să împărtăşească viaţa zeilor, depăşind limitele şi pericolele existenţei lor fragile; drept urmare, doreau să fie cât mai aproape de locul sacru. Templul se afla în mijlocul comunităţii iar oamenii aşezaţi în jurul acelui loc sacru credeau că-şi pot trăi viaţa în preajma divinităţii. Oamenii căutau să obţină protecţia zeilor în timpul vieţii mai mult decât după moarte. Şi umanizarea zeilor era o 231


(care s-au amestecat cu autohtonii Geţi). La Gali a fost similar, Romanul Iuliu Cezar notând în “De bello galico” 6: “Dintre zei, îl cinstesc cel mai mult pe Hermes; acesta are cele mai multe reprezentări. Despre acesta spun că este descoperitorul tuturor meşteşugurilor, că e călăuză în toate călătoriile; îl socotesc că are cea mai mare putere la negoţ. Galii declară că ei toţi se trag din străbunul Dis şi spun că acest lucru le-a fost transmis de druizi”. (Dis - nume fireşte redat Latin - era Zeul Infernului, cinstirea excepţională a Zeului Hermes fiind prin marele său rost, căci era călăuză nu numai în Lumea “Asta”, ci şi în Lumea “Cealaltă”, cu locaşul şi viaţa de apoi). Cultul Zeului Hermes - din perspectiva folosului şi negoţului - era un monopol regal; pe tărâmul fericiţilor nu puteau ajunge decât şefii, iniţiaţi să nimerească acolo pe drumul numai de ei cunoscut. La nivelul credinţelor în continuarea vieţii şi după moarte, divinitatea respectivă va fi ocupat un loc de neîntrecut în panteonul Trac. Istoricul Carian Herodot 4:94 a consemnat credinţa Tracilor că “nu vor muri, ci vor merge într-un loc în care îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”. Dintre divinităţi, respectivul orizont Trac poate fi conturat prin Zeul Derzis / Derzei, adorat sub clarul nume - generic Grec - de “Theos Megas” = “Zeul Mare” / cu epitetul de “Cavalerul Trac Heros” al cărui cult era apropiat de cel al Cabirilor (manifestat puternic îndeosebi între secolul IV î.C. şi secolul III la Varna, Histria, etc.); lingviştii au apropiat termenul Român “dârz” de Tracul în cauză “Derz” de la Derzis (GetoDacul “Duras” / “Zuraz”): e de observat că ultimii regi ai Daciei - inclusiv Decebal - au aparţinut Dinastiei Duras / Zuraz originară din Dobrogea, ei fiind iniţiaţi în Cultul Derzis al Gherganului Hermes prin emigraţia strămoşilor lor Cariani de la Sanctuarul Gherga (şcoala teologică iniţială, căci Derzis era versiunea Tracă - Geto / Dacă - pentru Gherghis / Ghergas, numele inscripţionat exact aşa pe frontonul Templului Gherga din Caria). Atacat de împăratul Roman Traian şi mort în anul 106 în războiul de apărare al regatului său, ultimul conducător al Daciei independente a fost regele Decebal, descendent Gherga; la rândul său, regele Decebal a fost strămoșul multor urmași Gherga. Savantul A/Român Gheorghe Muşu în studiul despre Zeul Derzis cuprins în lucrarea “Din mitologia Tracilor” a scris: “În lumina şi viziunea corespunzătoare formelor şi nivelului de cultură al vremii, Derzis - zeul care primea, după trecerea din această viaţă, pe credincioşii săi în împărăţia cealaltă, care-i îndestula şi-i ţinea cu de toate în viaţa de veci, aşa cum îi îndestulase vremelnic, în aspectul mai cu seamă teluric şi în trăirea lor sub soare - stă cu acelaşi semn sub care urmaşii lor români lau văzut, probabil de la începutul creştinismului în ţara noastră, pe Dumnezeu: Atotţiitorul”. Într-adevăr, Gherganii ca mari preoţi Antici au facilitat circulaţia credinţelor religioase atât păgână, cât şi apoi creştină (deopotrivă în EurAsia şi în România). Afirmația - de mare relevanţă pentru istoria Românilor - că rădăcina paternă a familiei regale din care a făcut parte și Decebal / ultimul rege al Daciei era în Sanctuarul Gherga corespunde istoric în mai multe dimensiuni, printre care cea contextuală, cea nominală / onomastică (pe atunci, transmiterea numelui era pe linie masculină, graiul Geto-Dac fiind totuși diferit de graiul Carian), cea temporală, etc.; coloniștii care au migrat în Dobrogea Antică prin metropola Milet proveneau din Țara Gherghiților Caria: nu toți erau orășenii cetății Milet, ci au fost și din capitala Milasa ori din alte localități Cariane iar Sanctuarul Gherga - cel mai mare din Caria - n-a făcut altă

Nişa Templului Gherga În prezent, în Sanctuarul Gherga au rămas 3 statui Gherga din piatră: statuia “bunicii” Gherga, Marea Zeiţă, statuia “bunicului” Gherga, Zeul Apollo şi statuia “tatălui” Gherga, adică eroul Gherga / după cum apare scris prin inscripţia de pe piept, căci statuile Gherga anterioare, din lemn, demult au dispărut iar cele din marmură ce existau când au năvălit Romanii au fost duse la vilele lor, pentru împodobire (în Sfânta Treime Ghergană din piatră rămasă în formă personalizată, totul era fundamentat pe “bunica” Gherga, ceremonialul fiind dedicat “bunicului” Gherga, el petrecându-se sub patronajul “tatălui” Gherga). În politeismul practicat pe atunci, în Sanctuarul Gherga ea era asimilată cu Artemis şi statuia de lângă ea cu a geamănului Apollo, în marginea Sudică a sanctuarului fiind ipostaza nocturnă a lui Dionis - inscripţionat Gherga: aşadar, statuile respective erau ale acelor fraţi, prunci ai Ghergarului Zeus; la Obeliscuri era invocat strămoşul Hermes (din perechea cealaltă de bunici Gherga, cel care a fost însurat cu frumoasa Afrodita, denumită Venus de Romani). Centrul de cult al Zeiței Afrodita a fost în Afrodisia, orașul Carian aflat la răsărit de Sanctuarul Gherga; în apus, pe partea Europeană a Strâmtorii Dardanelelor, Zeul Hermes era divinizat în mod special de către regii Tracilor și de familiile acelora, ca progenitorul lor. Despre un Zeu al Tracilor corespunzător clasicului Hermes a scris în secolul V î.C. Herodot Karka în cartea a cincea din “Istorii”: “Regii lor, afară de ceilalţi cetăţeni, îl cinstesc cel mai mult pe Hermes, jură numai pe el şi spun că ei înşişi se trag din Hermes”; regii - călăuze ale noroadelor - cinsteau în primul rând pe Zeul-Călăuză şi îi închinau un cult special (căci de la el îşi trăgeau puterea / legitimitatea). Ritualul Ghergan practicat în Sanctuarul Carian era regal nu doar pentru liderii locali, ci s-a transmis în coloniile de pe ţărmul NV Pontic - inclusiv în Dobrogea - la conducătorii de acolo 232


excepție în furnizarea de coloniști decât că a trimis doar puțini oameni din elita sa (anume nobili Gherga), însă cu rolul esențial de conducere a coloniștilor Cariani care s-au stabilit printre Geții Vest Pontici, în Bazinul Dunării inferioare. Cei plecați în colonii nu mergeau haotic, ci aveau nevoie atât de coordonare, cât și de îndrumare (mai ales religioasă), liderii Gherga ai lor bucurându-se de recunoaștere și respect, exercițiul puterii lor - spre deosebire de alte organizări coloniale - fiind nu temporar / pe anumite perioade, ci pe viață, așa cum era serioasa practică a preoților Gherga la Sanctuarul Gherga din Caria = Țara Gherghilor; în urmă cu 2 milenii, Anatolianul Strabon XIV 2:23 a scris despre Carianii preoți de acolo, ca exercitându-și funcțiile pe viață: “ei erau cei mai distinși cetățeni”. De altfel, omenirea până în Epoca Modernă a obișnuit să ofere un loc important în colonii liderilor spirituali / religioși (iar așa ceva deriva din experiența Antică a colonizărilor, când nimic nu se făcea fără patronajul “părintesc” / “preoțesc”): mai mult, în Anticele colonii Dobrogene a fost dovedită și arheologic coabitarea coloniștilor Cariani cu indigenii Geți, acolo întemeindu-se multe familii mixte.

aparținând femeilor, nefiind demne la bărbați. În străvechea civilizație, agricultura era desconsiderată, fiind găsită ca neonorantă în carierele culturii tradiționale; așa ceva se conserva și dacă ei se așezau într-un teritoriu cucerit, unde agricultura era principala ocupație a țăranilor / cetățenilor ori unde aveau familii mixte, urmașii lor distingându-se în pătura superioară dominantă și pătura inferioară, dominată: dualitatea socială se înrădăcina în dualitatea culturală, cu forme evidente în dualitatea religioasă. Neamurile regilor Traci se distingeau de restul națiunii și prin credințe religioase diferite, unite în cultul pentru un zeu ancestral. În forma religioasă pentru acea divinitate - a cărui interpretare Greacă era Hermes - se exprima conștiința unei pături aristocrate care n-avea nimic comun cu vulgul asudând pe câmpii ce era devotat propriului zeu vegetal Dionis / Dionysos la vechii Greci dar și zeiței Demeter (așa cum a scris Herodot în ‘Istorii’ 2:167), cu legături Pelasge. Zeii Demeter și Dionysos formau o categorie aparte față de zeii Olympului: erau divinitățile unei religii diferite, cu atașări în alte sfere sociale și economice, cu înrădăcinări în alte tradiții și etnii, ceea ce a dus la supraviețuirea lor, însă într-o pătură inferioară; alternanțele culturale dintre cele 2 surse ale pozițiilor de putere în societățile vechi au fost influențate atât de către contextul istoric, cât și de către cel psihologic (deosebirile cele mai pronunțate apărând în mediile rural și respectiv urban). În secolul V î.C., istoricul Herodot a evidențiat că pe lângă marii zei venerați de Traci, se adăuga Zeul Hermes, care era adorat doar de regii lor și nu numai că doar aceia o făceau, însă îl iubeau și mai mult decât pe toți ceilalți zei: Hermes le-a fost progenitorul, lui îi jurau. Prin termenul de ‘regi’ sunt de înțeles nu doar monarhii, ci și cei care își exercitau puterea regală în general - în sensul de aparținătorii familiilor din dinastia regală - familiile dominante fiind unite nu numai prin legături de sânge, ci și de credință în strămoșul comun divin, de aceea monopolizând cultul său (așa ceva nu era rar în Vechea Lume, istoricul Herodot 4:59 de exemplu consemnând și existența Schiților regali). Regii Tracilor se diferențiau față de popor prin tatuaje - ce erau semne de noblețe - prin dedicația spre lupte și prin refuzul lucrului: așa ceva se reflecta și religios, corespondențele regăsindu-se la rugăciunile maselor către Dionysos și a elitelor către Hermes. Soarele era invocat de Traci drept cel mai mare luminător și era onorat în fiecare dimineață, ceea ce însă provoca invidia nocturnului Dionysos, căruia îi era tulburată feeria bahică: între cei 2 - Dionys și Hermes - era o stare conflictuală datorată dualismului religios; credința în Dionys aparținea țăranilor iar cea solară lui Hermes, adorat de aristocrați (echivalat cu Helios / Mitra, regii orientali - de pildă cei Iranieni - obișnuind să-i jure, așa cum procedau Tracii față de Hermes). Zeul ‘Regal’ menționat de Herodot la Traci era ‘Băga’ la Perși: strămoșul dinastiei. În plus, Cultul Eroilor la Traci a fost abundent marcat de către Călărețul / Cavalerul Trac: au rămas multe monumente de gen în Bazinul Dunării inferioare - mai ales cu numele ‘Heros’ - iconografia înfățișându-l îndeosebi vânând: echivalentul său Grec a fost identificat ca Apollo; câteodată, portretul Cavalerului Trac era cu raze în jurul capului - sau cu un halou - la fel ca Zeul Soarelui (menționat și de ‘Iliada’ 3:277). Așadar, Apollo și Heros erau forme diferite ale popularului Zeu al Tracilor, reprezentat artistic ca un Cavaler, cu atributul special de ‘Tatăl națiunii’; Herodot l-a numit Hermes, însă acela nu era solar, ci subteran: era Zeul Hermes nu pentru localizarea sa, ci pentru calitatea sa de progenitor /

Academicianul Italian Raffalle Pettazzoni 18831959 (președintele “Asociației Internaționale a Istoricilor Religiilor”) a scris despre “Religia Traciei”: “Nu doar în vechea lume Greacă între valorile religioase și valorile economice erau interdependențe, până la concepția sistemică fundamentală regăsită în valorile culturale și valorile sociale. Mărturii timpurii au fost înfățișate de Homer în ‘Iliada’ 2:201-202, care a prezentat superioritatea unei aristocrații războinice în fața mulțimii pașnice. O paralelă a fost furnizată de către Herodot în ‘Istorii’ 5:6-8, despre regalitatea Tracă, distinsă clar față de popor prin obiceiurile sale și stilul său de viață, prin devotamentul pentru război și disprețul pentru lucru (după cum a prezentat chiar Herodot 2:67). Nobilimea Getă descrisă de Ovidiu în ‘Tristia’ 5:10 era dezonorată dacă plugărea. Galilor (corespunzător lui Cicero în ‘Republica’ 3:15) le era rușine dacă acordau atenție muncilor agricole, preferând să invadeze ogoarele altora. Germanii - conform și lui Cezar în ‘Războiul Galic’ 6:21 - își dedicau timpul pescuitului și vânătorii, jefuind fără scrupule terenurile altora (inclusiv Tacit în ‘Germania’ 15 a scris despre preferințele lor pentru lupte și câștiguri imediate decât să trudească la recolte). Disprețuirea agriculturii nu era specifică numai Tracilor, Geților, Galilor sau Germanilor, ci era ceva comun în marea familie Indo-Europeană, ocupațiile pentru pământ 233


strămoș al regilor (aspect eminamente uman, în paralel cu postura sa falică, conectată cu procrearea). Cultul Cavalerului Trac a fost foarte popular, răspândit pe un teritoriu vast și pe un timp lung, fiind respectat în societate de către toate categoriile: el s-a răspândit de la străvechiul cult aristocratic de clan - rezervat inițial doar nobililor dinaști regali, deci unei minorități - până la dezvoltarea generală de a ajunge moștenirea întregii națiuni; Cavalerul Trac simboliza străvechiul zeu al regilor și din a fi fost strămoșul regal, a ajuns să fie strămoșul națiunii, cu epitetul ca ‘Tatăl națiunii’ (care era Zalmoxe la Geți)”. În marele Sanctuar Gherga din Caria, ce a funcționat cu succes timp de peste un mileniu, una dintre principalele activități a fost de “spălare a păcatelor” (ce viza oricare pătură socială), combinația divinităților venerate în așezământul religios fiind elocventă pentru caracterul combinatoriu esențial - devenit foarte popular - al potențialul fecundant / fertil ori dintre dimensiunile agricolă și regală, pașnică sau războinică; dualismul manifestat de către nobilii dinaști Gherga - fie preoți, fie prinți - s-a regăsit similar printre Greco-Cariani, în Troia și Tracia ori la Geto-Daci: în Bazinul Pontic s-a înregistrat fuziunea dintre profilul regal Gherga și cel agricol Gheorgos, de exemplu cu mult anterior existenței din Capa-Dochia / Anatolia a Sfântului Gheorghe (atestările din Anatolia au fost de pildă că Gherga în Caria a dăinuit dinainte de Gheorghe în Capadochia cu mai mult de un mileniu). În notă distinctă față de clasicul panteon Grec (la fel ca Zeii Demeter și Dionysos, care se distingeau în comparație cu Olympienii), Zeul Hermes s-a evidențiat ca mesagerul Lumilor - “Cealaltă”, “de Dincolo” - cu Lumea “Asta” / “de Aici”: falicul Zeu Hermes era partenerul erotic al extraordinarei de frumoasă Zeiță Afrodita / Venus, cu care forma perechea principiilor masculin-feminină de succesiune a generațiilor; Zeul Hermes a fost atât solul zeilor, cât și călăuza decedaților care părăseau lumea reală (era zeul cunoașterii divine, având și atributul profeției, în vechiul Egipt echivalentul său fiind Zeul Thot al Înțelepciunii, zis “Cordul lui Ra”, vechii Evrei notându-l ca Ham = bunicul Sfântului Gherghe / “Gherghe-seu”). În perioada sa de glorie, marele Sanctuar Gherga a avut zeci de statui uriașe, răsfirate vizibil pe un întins areal - cu vizibilitate de pe terasa centrală a așezământului religios spre toate zările - încă și acum (la începutul mileniului III) putându-se regăsi soclurile acelora: majoritatea erau pătrate - de herme - ale Zeului Hermes = strămoșul Gherga.

din piatră au apărut în secolul VII î.C. (primele statui de piatră fiind cele de cult, inspirate de către Cariani din Egipt: de exemplu, în secolul V î.C. Carianul Herodot a scris în “Istorii” 2:106 că în Ionia apărea înfăţişată pe stânci din mare vechime figura unui cuceritor, pe pieptul căruia era scris cu “sacre” hieroglife Egiptene că “Am câştigat ţinutul cu aceşti umeri”). Tot până atunci - secolul VII î.C. - statuile erau de un accentuat schematism în execuţie, detaliile operelor de mare fineţe apărând ulterior. Statuile Gherga sunt arhaice, toate pe baza frontalităţii, având drept caracteristici stilul sever de austeritate şi rigiditate; o particularitate a statuilor era policromia: toate erau pictate în culori, fapt care le făcea mai uşor accesibile gustului oamenilor şi totodată le comunica un aer vesel (n-au scăpat picturii ochii, părul, buzele, chiar şi amănuntele veşmintelor, urmărindu-se astfel conferirea de mai multă viaţă - de fapt un spor de realism brut pentru susţinere şi subliniere a efectului artistic - astfel încât să fie cât mai accesibile privitului).

Marea Mamă Gherga Este de observat că la vechii Greci ofrandele aduse unei divinităţi pentru împlinirea dorinţelor erau depuse pe genunchii statuii zeului reprezentat, aproape întotdeauna, în poziţie şezândă; în Sanctuarul Gherga toate statuile Gherga erau verticale: nici una şezând, ceea ce denotă - în plus caracterul misterios / neobişnuit, aparte atât al lor, cât şi al restului ansamblului Gherga în care erau integrate (e de ştiut că statuilor Gherga credincioşii Cariani le aduceau şi veşminte).

Statuia Marii Zeiţe Gherga În Sanctuarul Carian Gherga, localnicii Gherga au ridicat statui de zeu (care nu erau decorative, ci obiecte de cult), au făcut morminte / cavouri şi fântâni; în mod preponderent - pe lângă serviciul religios asigurat pentru Cariani în aşezământul lor - ei se ocupau cu agricultura pe pământurile înconjurătoare, aflate în proprietatea Gherga. În Caria, cele mai vechi statui erau din lemn; statuile Greceşti 234


diferite seminţe, ce trebuia consumată seara / înaintea nopţii (în timpul căreia era apoi continuat băutul zdravăn al vinului).

Statuia lui Dionisie Gherga Statuile Gherga în Sanctuarul Gherga erau orientate spre Vest: ele nu puteau fi vizibile - în deplina lor grandoare decât din Vest. Statuia atribuită lui Apollo avea mâna stângă aflată în unghi, aşezată în faţa pieptului, trunchiul inspirând o ţinută rigidă; singura piesă de îmbrăcăminte era o haină ce acoperea partea stângă a trunchiului, braţul stâng aflat deasupra hainei ajungând până la tiv (la încheietura mâinii drepte se poate observa o bandă cu lăţimea de 16 cm, pentru o brăţară). Statuia atribuită lui Dionis - de 3,37 metri, cu o bază de 1,41 metri - era cea mai mică (faţa este din păcate zdrobită): pe cap s-a aflat un obiect special conceput pentru al acoperi, dintr-un material diferit; braţele extrem de musculoase erau aşezate pe lângă trup (mâna stângă pe coapsă iar cea dreaptă - ce purta o brăţară de metal - atârnând liber pe lângă picior). Organele sale genitale au fost prelucrate din piatră însă au fost înlăturate mai târziu.

Statuia lui Apollo Gherga Arheologul Galez Stephen Mitchell consemna în 1999 că până în secolul XIX lângă Templul Gherga putea fi admirat capul statuii de 5,20-5,90 metri a Sibilei, în greutate estimată de peste 10 tone / ştiută ca “mama muntelui” - acum lipsă; postamentul marii statui are lungimea de 12,90 metri iar urmele denotă că dărâmarea marii statui Gherga - centrală în Sanctuarul Gherga - a fost intenţionată şi nu din vreo cauză naturală: prăbuşirea statuii Mamei Gherga nu s-a datorat vreunui cutremur, ci acţiunii fanatice, căderea monumentului cauzând o încastrare adâncă în sol (piedestalul ei n-a fost atins). Este de ştiut că scara colosală a concepţiei statuii era de tip vechi oriental: decât dimensiunile, sculptorii Greci ulterior au apreciat mai mult idealurile armoniei statuilor. În imediata sa apropiere există răsturnată de pe soclul său de peste un metru (piedestalul înfăţişa un taur) o statuie construită în acelaşi stil tehnic ca al Mamei, de 4,81 metri, aparţinând unui bărbat cu umerii pătrăţoşi, cu atitudine hieratică - adică solemnă, rigidă, conform canoanelor religioase - şi în S Sanctuarului Gherga, la intrarea dinspre Hilarima, până în 2010 a fost o statuie de 4,78 metri cu pieptul inscripţionat Gherga / redarea simplificată a statuilor era intenţionat stilizată, ca să le fie conferite un aspect “supranatural”. Se ştie că la celebrarea Gherganului Dionisie se făcea concurs de băut cu ulcioare umplute cu vin, al căror conţinut la un semnal era înghiţit cât mai repede cu putinţă. După aceea, se credea că sufletele morţilor se întorceau pe pământ; se rugau pentru morţi şi era pregătită o fiertură din 235


Templul Gherga

Templul Gherga



Cele mai vechi temple din regiune erau din lemn şi dezvoltau tipul de casă comună constând dintr-o încăpere rectangulară, cu o singură uşă pe latura mică. Ele erau plasate totdeauna într-o poziţie care să le armonizeze cu peisajul din jur şi în acelaşi timp să le confere un aspect de calm şi de solemnitate. La începuturi - datorită calităţilor fundamentale de măsură, simplitate şi sobrietate - templele nu căutau să impună prin dimensiuni colosale, ci prin armonia proporţiilor, perfecţiunea tehnică constructivă şi plasarea într-o ambianţă naturală de efect. Realizatorii templelor erau tâmplarii: dulgherii erau meşteri foarte respectaţi (şi Iisus s-a bucurat ca şi tatăl legal Iosif - de prestigiul slujbei). Templul era prin definiţie lăcaşul zeului - ”locuinţa” sa - şi adăpostea statuia zeului în fundul încăperii, în întuneric, singura sursă de lumină fiind uşa unică, mereu deschisă, pentru ca divinitatea să poată asista la gesturile de pietate înfăptuite de participanţi afară. În jurul statuii se depuneau ofrandele aduse zeului, cele mai de preţ vase, etc. Statuile arhaice Cariane urmăreau principiul frontalităţii şi abia în perioada clasică Greacă au fost concepute poziţionat (de remarcat că frontalitatea era o trăsătură definitorie pentru sculptura Egipteană). În apropierea templului erau alte construcţii, asemănătoare dar mult mai mici: aşa-numitele tezaure ce conţineau “comoara” templului, preţioasele ofrande aduse de cetăţenii localnici credincioşi, de oaspeţi sau de conducători.

Templul avea şi rolul de a tezauriza ofrandele aduse zeului, toate acelea fiind expuse pentru ca oricine să le poată admira. Nu existau 2 temple la fel.

Schiţa Templului Gherga Templul Gherga - aflat la 362 de metri altitudine - nare coloane, nici măcar ca decor (coloanele la templele Grecilor au apărut abia în secolul VII î.C.) şi deja construcţia 236


era ridicată / inclusiv ca reproducere în piatră a templului din lemn existent acolo dinaintea ridicării sale. Templul Gherga a fost o construcție din piatră funcțional pentru un mileniu (între secolele VII î.C. şi IV) şi a fost o mândrie locală. Întregul Templu Gherga a fost construit din roci mari de granit şistos / gnais, ca un monument în cinstea comunităţii, o demonstraţie vizibilă a puterii şi conştiinţei de sine a sale, cu uşa permanent deschisă spre Sud (direcţia oraşului Hilarima), spre care privea - în postura de veghetor / observator - statuia gardiană Cariană din interior.

Acoperiş de piatră Preoţii ţineau ceremonii comemorative în onoarea morţilor şi preziceau viitorul după ce dormeau în Templu ca în măruntaiele pământului, profeţia lor fiind inspirată divin.

Blocurile de piatră ale Templului Gherga au fost şlefuite individual pentru a se potrivi perfect. Pereţii sunt netezi şi au îmbinări foarte strânse, locul lucrat cel mai îngrijit fiind interiorul nişei, acolo la îmbinări abia putând pătrunde un ac. Ceva mai puţin exacţi sunt pereţii Templului pe lungimea lor, unde se recunosc unele reziduuri de mortar introduse mai târziu în îmbinări. Frontonul triunghiular al faţadei - inscripţionat Gherga - era colorat; literele cu care era scris au 50 cm, cea din mijloc - mărită intenţionat / ca atribut al nobleţii - având 85 cm. Acoperişul de piatră al Templului Gherga - cu panta de 19 grade - imită o construcţie ca de lemn, grinzile sale de piatră fiind similare bârnelor de lemn. Templul nu era loc de reuniune a credincioşilor pentru a se ruga, ci “casa zeului”, căruia îi era dedicat, în încăpere de regulă pătrunzând preoţii şi slujitorii săi (sacrificiile erau în faţa Templului); în timpul ceremoniilor, sacerdoţii purtau veşminte purpurii.

Faţada Templului Gherga Cercetând urmele existente, arheologul German Winfried Held afirma în 2008 că “lângă micile ferestre de la intrare, în partea din faţă a Templului Gherga, era un baldachin din lemn sau metal; inscripţia frontonului şi pilonii baldachinului erau concepute ca o faţadă decorativă, uşa oferind de afară o privire liberă către nişă, ce era ţinta optică a clădirii Templului Gherga” (iar acolo - în nişă - trona Statuia 237


Gherga). Este de ştiut că baldachinul provenea din N Canaanului - o regiune importantă acolo fiind Galileea, populată de Gherghei - servind onorarea funcţiei, subliniind autoritatea (funerar, semnifica statutul elitist şi era emblematic prin Coloanele sale spiralate - ca “funia vieţii” de care atârnau brocardurile din materiale grele, respectiv perdele din pânză); baldachinul era oficial purtat în procesiunea mortuară - în timpul solemnităţilor - ca acoperământ decorativ deasupra capului înaltului prelat Gherga. Iniţial nu se dormea sub baldachin (obicei apărut mult ulterior). Datorită dogmelor şi textelor sacre, preoţii de acolo aveau pregătire teologică specială (ceea ce nu se cerea preoţilor Cariani din alte Temple); de aceea, preoţii Templului Gherga nu erau pe termen limitat ca în alte părţi, ci ereditar / pe viaţă.

Trapetum În faţa Templului Gherga, exact pe direcţia Sudică în afara terasei principale Gherga, la baza Zidului Temenos exista o asemenea moară; puţin mai la Sud, unde este o stâncă ce şi azi vara e sursă de agregare a apei pentru adăpatul animalelor, mai era o presă de ulei. Lângă se află un zid lung de peste 15 metri, protejând o “Sală de Vară” a Sanctuarului Gherga, pentru credincioşii veniţi dinspre oraşul Hilarima (conservată bine până acum), cu un rezervor larg de 2,07 metri, adânc de 2,70 metri şi înalt de 1,74 metri, acoperit cu o placă mare din piatră; pe peretele din spate se poate observa particularitatea că a fost construit pentru a încadra 2 statui, între acelea având o nişă lată de 51 cm, adâncă de 47 cm şi înaltă de 59 cm - în care ar fi putut fi aşezată o statuetă ceilalţi pereţi interiori fiind inscripţionaţi Gherga (e de ştiut că la marile sărbători - începând cu cea a Noului An - statuete de lemn acoperite cu aur şi argint, îmbrăcate în purpură, erau purtate pe umeri în procesiuni ample prin Sanctuarul Gherga). Este de remarcat că exact pe direcţia Sudică de la statuia Mamei Gherga - tot în afara terasei principale Gherga, la baza Zidului Temenos - lângă un izvor şi având alături “Sala de Vară”, exista Conacul Gherga: reşedinţa unde locuia familia preotului Gherga (casa parohială); exagerarea consoanei “R” - prin mărimea sa faţă de restul literelor din numele Gherga de pe frontispiciul Templului Gherga - indica nobleţea (fapt

În Templele din regiunea Caria în acele timpuri erau duse vase cu vin şi măsline, coşuri cu fructe şi grâne pe spinarea animalelor de povară, organizându-se mese şi în interior (însă doar pentru unii bărbaţi, care puteau mânca împreună cu preoţii ceea ce era gătit afară, în piaţeta de lângă Templu). În zona Sanctuarului Gherga au fost plantaţii de măslini, exploatate pentru ulei prin tehnica răspândită în Bazinul Mediteranei ca “trapetum”: morile constau din 2 semisfere de piatră suspendate pe un fundament tot de piatră, ele prin rotire sfărâmând măslinele, după cum se vede în imaginile următoare:

238


regăsit de exemplu mai târziu şi în Bulgaria, pe plăcuţa militară Romană din anul 70 - scrisă Latin, nu Grec - despre Dacul Decebal ZuRaz, cu R de asemenea mărit / e de observat că versiunea Balcanică Juraj o echivala şi pe cea Germanică de George = un derivat Gherga, în 2006 Dr. Constantin Petolescu sugerând compararea Zurazis cu Zyraxes, conducătorul Geţilor Dobrogeni din secolul I î.C. despre care a scris istoricul Roman Dio Cassius, care îşi avea reşedinţa în Genucla, aliat cu Carianii din Histria, ceea ce implică ascendenţa Gherga a regelui Geto-Dacilor Decebal, alăturarea corespunzând nominal, nobiliar, temporal, teritorial şi indirect chiar genetic). În 2012, pictorul Turc Erkmen Senan a realizat tabloul Templului Gherga - din Sanctuarul Anatolian Gherga - astfel: 



Clădirile Gherga





În Sanctuarul Gherga, marea majoritate a construcţiilor - de ordinul sutelor - au fost din lemn, cele principale - de ordinul zecilor - fiind ridicate din piatră (acoperite cu dale din argilă, ţigle de lemn sau chiar acoperiş de lut, aşa cum se întâmpla des în Anatolia), dintre care unele s-au păstrat până în prezent, ca de exemplu cele din piatră, de forma literei Greceşti “pi” / π (un fel emblematic pentru “pii” = preoţii Gherga / constanta π fiind raportul dintre circumferinţa şi diametrul oricărui cerc): Cap de leoaică în aşezarea Gherga

239




În N terasei principale a Sanctuarului Gherga dar la S de Peştera / Grota Gherga, aflată la distanţa de circa 100 de metri, se găseşte o clădire mică, bine conservată, largă de 2,67 metri, adâncă de 2,05 metri şi înaltă de 1,66 metri, construită din blocuri mari de piatră. Construcţia este acoperită cu o mare placă din piatră, groasă de 30 cm, ce are peste 5 tone greutate. În interiorul său a fost o excavare: 4 dale verticale din gnais formează un bazin, având în partea din spate o gaură dreptunghiulară de 20 cm / 30 cm, prin care trecea apa în bazin (apa venea din Grota Gherga, acum pârâul e secat). Pe faţadă se găsesc decoraţiuni cu capete de leoaice din păcate foarte deteriorate - însă se mai pot observa gurile lor larg deschise în semn de ameninţare. Clădirea are inscripţii Gherga, dintre care cea mai mare are litere de 82 cm, pe partea de sus a acoperişului; la fel ca şi alte clădiri din Sanctuarul Gherga, pereţii interiori au fost supuşi inscripţiilor şi sculpturilor, excepţie peretele din spate - opus intrării total neglijat (probabil deoarece o perdea integrală era pe fundal, materialul acoperind tot: așa poate lampa ce lumina interiorul - ca opaiț de tip zoroastru - putea să-și facă efectul deplin). Iată inscripţia Gherga de pe acoperişul din piatră, vizibilă de sus, de pe stânci sau din copaci:

Spălările păcatelor în așezământul religios Gherga din Caria poate se încheiau cu celebrări prin orgii; pelerinii stăteau în corturi pe durata șederii în areal, actele sexuale având loc în jur - în aer liber - pe dealurile înconjurătoare, dotate natural cu multe crânguri romantice: mediul din jurul Sanctuarului Gherga este - pe mari distanțe - chiar idilic (foarte potrivit pentru orgii). Conform lui Fikret Yegul de la Universitatea California într-un studiu din 2001, stilul Gherga - aşezământ de importanţă capitală în Caria - a avut un impact decisiv de influenţare a arhitecturii în Imperiul Roman (alături de Perge / capitala Pamfiliei şi Tyana 37,50 lat. N, 34,36 long. E / capitala Capadochiei la începutul bizantin). La începutul dominaţiei Romane, acolo era un climat liniştit sub conducerea Gherga - însă condiţiile mai favorabile de viaţă ivite locuitorilor odată cu apariţia Romaniei / Imperiului Bizantin au determinat abandonarea aşezării. O vizitatoare în 2007 era îngrijorată că în anii ce vin căutătorii de comori şi exploatările din zona Munţilor Madran ori ale Hidrocentralei Kemer ar putea distruge aşezarea Gherga; doar în ultimul secol s-a întâmplat ca Mormântul Gherga din centrul aşezării Gherga să fie demolat, capul statuii centrale Gherghiţia să dispară, casa parohială - întreagă în 1989, inscripţionată Gerga, respectiv Gergae şi decorată cu delfini / ce se reflectau în bazinele de apă din interior, după cum a văzut-o ultima oară şi arheologul German Winfried Held - să fie distrusă complet, în 2010 o parte din statuia lui Dionis Gherga a fost dusă de hoţii de artefacte în Izmir (acum parţial recuperată şi reconstituită în muzeul de acolo / picioarele şi soclul au rămas în Sanctuarul Gherga), peretele opus uşii Templului Gherga a fost rupt cu ranga tot atunci, ş.a.m.d. În 2011, poliţia din Izmir a arestat o bandă de 4 hoţi Turci care au operat în Sanctuarul Gherga, găsind asupra lor 2 inele de aur, un pandativ de aur, o pereche de cercei, un vultur de argint, 2 statuete feminine de bronz, un cap de vacă din bronz, sculptura unui pui de lup, 22 monede de aur, 92 monede de argint, 33 monede de bronz, etc.

La 27 de metri distanţă, tot în N terasei principale Gherga, se află o construcţie asemănătoare, lată de 2,03 metri, adâncă de 2,35 metri şi înaltă de 2 metri, construită din blocurile mari de gnais ca şi zidul împrejmuitor - Temenos Gherga - acoperită cu o placă din piatră, groasă de 35 cm:

240


numele - a fost apoi unul dintre centrele literate ale Cariei, după cum a observat în 2007 cercetătorul Catalan Ignacio Adiego, care a notat despre scrierea Cariană inițială că era în “Uralfabetul” cu alte valori literare decât cele ulterioare Grecești, după cum se poate observa (citit în vechiul stil, pentru GHERGA / “Gher-Ga” literalmente era “BYTBA” / “But-Ba”, adică “Bâtul Sufletului” - confirmând străvechiul înțeles falic al numelui - căci “Byt” / “But” = “Bât” iar “Ba” = “Suflet”):

Episcopii Gherga

“Uralfabetul” Carian nu avea litera “G” propriu-zisă (căci probabil “T” era aceea): în Lumea Veche, echivalența “G”/“T” a existat uzitată pe larg; așadar, pentru Gherga scrisul Grec putea fi anterior citit Carian ca “BUPTA” - în versiunea primordială locală - sau ulterior citit Latin ca “TEPTA” (de altfel, specialiștii lingviști au evidențiat apropiatele limbi Anatoliene Cariană / Kariană și Khetă / Hitită ca izvoarele Anticei Latine). În mileniul I î.C., locuitorii Hilarimei au populat şi Termessos 36,58 lat. N, 30,27 long. E, în Pisidia (la graniţa din răsăritul Cariei cu Likia), o cetate din Munţii Taurus - cu nume Leleg, înfiinţată de Ghergari şi Amazoane - care n-a putut fi cucerită de Alexandru “cel Mare” în 333 î.C. / ceea ce l-a enervat enorm pe împăratul Macedonean: era înrudită şi cu Xanthos, capitala Likiei, ce a fost condusă începând din secolul precedent de Dinastia Ghergană numită acolo în dialectul local Gergis / Kheriga.

Drumul dintre Sanctuarul Gherga şi Hilarima Sanctuarul Gherga era la relativ mică distanţă de Hilarima / Hylarima, ce a fost un oraş întemeiat de Ghergari odată cu Troia, la începutul mileniului III î.C., în secolul XXX î.C (în mileniul II î.C., Hitiţii au notat localitatea ca Wallarima, la începutul secolului XIV î.C. împăratul Tudhalyia II reuşind să includă oraşul în imperiul său, stabilind acolo graniţa cu Caria Gherganilor, locul funcţionând ca vamă între cele 2 părţi timp de peste un secol, până la căderea Imperiului Khet / Hitit). Arheologul John Cook 1910-1994 a afirmat: “Valea superioară a Râului Marsyas a fost bogat populată în mileniul III î.C”. Hilarima / Hyllarima - localitate unde era venerat fiul Ghergarului Hercule, Uriaşul Lidian Hyllos / Hyllus, de la care şi-a luat

Poarta Hilarimei Precum păsările, Carianii preferau înălţimile observaţie a dramaturgului Grec Aristofan, care printre altele 241


a remarcat şi figurile “Istriene” ca fiind cele având frunţi tatuate, cu veşminte colorate - iar la decizia din 301 î.C. a guvernatorului Macedonean Pleistarchus, oraşul Hilarima s-a întins pe Dealul Kapraklar (în vechea Greacă, “hylaros” însemna “plin de bucurii” / “plăcut”); în 263 î.C., locuitorii săi au dedicat în centrul oraşului un Altar lui Apollo Gergithius iar în perioada 189-167 î.C. localitatea a fost controlată de cei din Insula Rodos (Teatrul Grec - aflat la 780 metri altitudine - a fost dotat cu o scenă în urma vizitei acolo a împăratului Roman Marc Aureliu 121-180, dinaintea timpului căruia oraşul emitea monede cu figura Marii Zeiţe Kybele încadrată de lei):

nemuritor’. Un alt concept popular e cel de ‘Apă Neîncepută’; conform definiţiei, ‘apa neîncepută e aceea luată din izvor dimineaţa, înainte de a fi luată de către altcineva’. Privită prin concepţia vedică de unde provine, luarea de apă care în prealabil a fost în contact cu altă persoană, aceasta ar putea s-o impurifice, putând transmite eventuale ‘negativităţi’ (intruziuni info-energetice cu caracter parazitar) pe care persoana respectivă le-ar fi putut avea, conştient sau nu, în corpul său subtil (apa are capacitatea de a acumula informaţii cu suport energetic precum rostirile de cuvinte, ca exprimări de gânduri). Într-o altă variantă, ‘Apa Neîncepută’ e aceea care este prevalată imediat după miezul nopţii. În tradiţia populară la români mai există credinţa că o apă curgătoare devine ‘curată după ce trece peste 7 pietre’; această credinţă e o reminiscenţă a ritualului vedic de purificare a apei: apa - ca simbol vedic lichid al fluidului vital - devine pură, similară ipostazei ei în corpul uman, când trecând prin cele 7 chakre, se purifică (e transpunerea populară la nivel fizic al unui proces subtil). În tradiţia populară / în cultul popular, sunt forme de manifestări în care apa e considerată element purificator; astfel e obiceiul spălării picioarelor la sărbători: reflectare a ritualului de obârşie vedică de purificare cu apă, considerându-se că astfel se păzea trupul de ‘vlăguirea’ provocată prin atacul duhurilor rele (prin spălare, ele erau eliminate în apă şi prin aruncarea apoi a apei erau încredinţate Mamei-Pământ). Un alt obicei e când cea mai vârstnică femeie ‘scoate la poartă’ un vas cu apă aşezat pe un strat de pelin verde (în credinţa populară, curtea casei e considerată loc sacralizat iar împrejmuirea e considerată similară unui cerc magic; în cultul vedic - în mod similar - împrejmuirea casei era considerată cerc magic): ea spală toţi membrii familiei, care trebuie să stea în picioare, cu faţa spre răsărit. După ritual, apa se aruncă într-una curgătoare; în magia populară, pelinul şi usturoiul erau considerate mijloace de protecţie îndreptate contra duhurilor rele. Obiceiul popular este o moştenire a ritualului vedic de purificare cu apă, existent şi în prezent: ritualul constă în punerea picioarelor într-un vas cu apă până la glezne în prezenţa unei lumânări aprinse dedicate zeului Surya / Agni; conform credinţei la vedici, eventualele duhuri malefice ‘cuibărite’ în chakrele corpului subtil ale persoanei în cauză erau astfel forţate să iasă în apă prin degetele picioarelor (locurile reflexiilor chakrelor în membrele inferioare). Ştergerea picioarelor de apă se făcea cu o pânză albă simbolizând puritatea şi împiedica transmiterea mai departe altora; după spălare, apa se arunca într-una curgătoare ‘fără a privi înapoi’, existând credinţa că ‘privirea este receptacol, de asemenea al duhurilor rele’. În cadrul ritualurilor vedice asociate celor de purificare era implicată acordarea iertării participanţilor precum şi a ‘propriei persoane’, pentru faptele săvârşite cu sau fără ştiinţă: ceremonia era considerată o acţiune de ‘re-echilibrare’ la nivel cosmic, o ‘compensare’ a efectelor negative datorate acţiunilor ego-ului uman. În tradiţia populară mai există obiceiul ‘spălării cu rouă’ de Sărbătoarea Sf. Gheorghe / 23 aprilie: obiceiul se săvârşeşte discret, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, de către fete / femeile tinere; desculţe - fără veşminte - ele se tăvăleau prin iarbă sau holdele de grâu. Spălarea ritualică a părului are o obârşie arhaică, vedică: în apa în care se făcea spălarea se fierbeau anumite plante cu caracter magic (urzică, etc.), rostindu-se formule magice; în concepţia vedică, părul despletit era potenţial receptor al duhurilor rele din Akaşa / Inconştientul Colectiv. Tăierea ritualică a părului cu ocazia înmormântărilor reflecta actul

Teatrul din Hilarima (La rândul lor, Carianii deseori au controlat Insula Rodos / după cum a rămas de exemplu Ptolemaionul acolo). Cercetătorul Român Eugeniu Lăzărescu a scris în 2014: “Termenul ‘hilaria’ îşi are semantica în limba sanscrită, având înţelesul de ‘vindecătoare’, de ‘cel care se lamentează’, formă rituală legată de cultul la traco-geto-daci al MameiPământ, Gaya. La sărbătoarea Lingamului în arealul indian privitor la rolul apei, corpul uman era considerat ‘cazanul de aur în care fierbe apa sublimării organice ca emiţător al reproducerii vieţii’. Abluţiunea cu apă a căpătat în timp caracterul de hidroterapie aplicată extern dar şi intern. Antrenamentele călugărilor războinici se făceau, ca moduri de energizări, sub cascade de apă. În practica cultului vedic, înghiţirea salivei combinată cu anumite tehnici respiratorii se considera că avea efecte benefice asupra întregului organism. La indo-tibetani exista conceptul că ‘băutul progresiv a câte unei porţii de apă proaspătă conduce la dispariţia tuturor bolilor şi la prelungirea vieţii’. La frigieni exista un demers cultic privind apa. În viziunea greco-romană, existau ‘forţe’ conţinute în apă. Dacii aveau înalte concepţii legate de folosirea apei în cult. În tradiţia populară românească moştenită prin daci - există conceptul de Apă Vie / Apă Moartă. Apa Vie simbolizează fluidul vital, fluidul nemuritor ridicat la nivelul cel mai înalt de subtilitate; conform mitologiei populare, este fluidul alcătuit din ‘apă’ şi ‘humă’: e conceptul de bipolaritate, reflexie a aceluiaşi principiu existent la vedici şi se regăseşte din extremitatea Asiei până în Europa. În istoriografia greacă el e menţionat de Thales din Milet ca fiind ‘cel care constituie hrana puterii astrelor şi soarelui’. Tradiţia populară la români caracterizează ‘Apa Vie’ drept ‘substanţa de la marginea Pământului în locurile neumblate de om; cine ajunge acolo şi o bea devine 242


magic al împiedicării pătrunderii în persoanele participante de eventuale duhuri malefice ‘ce părăsesc corpul defunctului, căruia nu îi mai pot exploata energia corpului subtil care pleacă odată cu el’. Mitologia populară a românilor acordă o atenţie deosebită apei în procesul Creaţiei Universului. Conform mitologiei, ‘la început, când nu era nimic, era ca un noian întins de ape’: astfel, apa apare ca un simbol al re/generării, un izvor al vieţii; apa e considerată ca având funcţie purificatoare. După Creaţie, funcţia sacră a apei - ‘a convieţuirii Apei cu Pământul’ - s-a materializat ca un organism cosmic, atunci când apele erau izvorâte din adâncuri, când pământul a fost ‘rănit’ natural, precum ‘Sângele Pământului’. Astfel, apa a căpătat capacitatea purificatoare asemenea sângelui jertfelor: această aserţiune face trimitere la cultul vedic, în care în ritualuri apa era considerată un element major purificator. De-a lungul timpurilor, în cultul vedic primar - în forma sa arhaică sângele victimelor sacrificiilor era oferit ca ofrandă şi considerat mediu purificator; ulterior, el a fost înlocuit cu apă (în ritualurile cultice vedice în care se făcea asocierea între foc şi sângele victimelor sacrificiului, aceasta a fost substituită ulterior, făcându-se între foc şi apă). În mitologia românească, focul este elementul purificator al sufletului şi spiritului iar apa a materiei (bolnavii trataţi cu ‘Apa Neîncepută’ aveau şansa regenerării). Motivul învierii eroului din basme scăldat în 2 ape - ‘Apa Moartă’ şi ‘Apa Vie’ - nu este o dualitate antitetică, ci complementară; motivul ‘Apei Moarte’ şi ‘Apei Vii’ îşi are obârşia în cultul vedic. În practica rituală a cultului vedic, corespondenţei ‘Apei Moarte’ ca fluid magic îi corespunde energia care se adresează părţii materiale a trupului fizic uman (fiziologicsomatic). Toată străvechimea ritualului de purificare cu apă presupune moartea şi învierea”. (Foarte posibil, în micile clădiri de piatră ale Sanctuarului Gherga - permanent luminate de opaițuri - se practicau inhalații, în apa fiartă sfințită fiind diverse infuzii aromate).

“episcopoi” semnificând “supraveghetori”): creştinii timpurii au considerat episcopii drept succesorii apostolilor. Localitatea Hilarima a găzduit de timpuriu episcopatul zonei pentru că după funcţionarea timp de aproape un mileniu a Templului Gherga, consolidarea creştinismului în Romania (adică nou apărutul Imperiu Bizantin) s-a datorat şi contribuţiei Gherghiţilor din văile înconjurătoare Sanctuarului Gherga, care s-au mutat în zonele atunci fertile vieţii: agricole / mulţumitoare sufleteşte şi creştine / mulţumitoare spiritual; dedicarea lor creştină (pornită din Galileea în secolul I inclusiv prin neamul Gherghe-seului exorcizat de Iisus în Gherga-sa, după cum a relatat Biblia prin Noul Testament) a determinat apariţia în apropierea Templului Gherga a primelor altare creştine din regiune. Realitatea a fost că în mileniul I principala răspândire a numelui şi neamului Gherga era în Imperiul Bizantin (prezenţa semnificativă Ghergană în lume mai fiind atunci în E - Asia Centrală, respectiv Caucaz - şi în N, dincolo de Marea Neagră). Pe atunci, biserica era esenţială în exercitarea puterii imperiale; prin numărul mare de episcopi implicaţi în importantele întruniri / sinoduri, Gherganii reprezentau practic în Anatolia o forţă (declanşată mai ales în secolul IV de martiriul Sfântului Gheorghe). În secolul V, eminentul Hierocles din Hilarima Gherganilor a ajuns şeful filozofilor din Alexandria / capitala pe atunci a Egiptului, remarcându-se prin legăturile făcute între păgâni şi creştini, elogiat de enciclopedia bizantină “Suidas”: “el reunea gândirea cea mai înaltă cu un mod de exprimare măreţ şi direct; strălucea prin uşurinţa limbajului şi era atât de inspirat în alegerea sensului cuvintelor şi frazelor sale, încât îşi încânta de fiecare dată auditoriul”. Sinodul din 692 în Constantinopol - numit “al doilea Trulan” după numele sălii unde s-a ţinut, în palatul împăratului - a completat administrativ pe cele din anii 553 şi 680 (când a fost primul Sinod Trulan), cu 102 canoane şi decizii disciplinare; a întrunit 240 de ierarhi - dintre care 211 episcopi - toţi din Imperiul Bizantin (papa a refuzat semnarea, deoarece printre altele a fost condamnat celibatul preoţilor ceea ce a prefigurat schisma creştinilor - catolicii interzicând căsătorirea clerului). La Sinodul Trulan II - convocat de împăratul bizantin Iustinian II, ultimul din Dinastia Heracliană / era fiul împăratului bizantin Constantin “cel Nou”, care a convocat Sinodul Trulan I - a luat parte şi episcopul Gherga din Hilarima / Hylarima (episcopia bizantină Hyllarima / Hyllarimensis a fost condusă mai ales de Ghergani; de la începuturile sale a beneficiat în biserică de imigranţi din Decapolis - inclusiv Gherasa - în zonă stabilindu-se şi Evrei vechi din Galileea, care şi-au deschis în oraş o sinagogă în secolul III: un aport de populaţie manifestat din secolul II până în secolul V, căci pentru jumătate de mileniu Evreilor le-a fost interzis accesul în Ierusalim, în perioada 138-638 / până la cucerirea de către Arabi, aceia permiţându-le întoarcerea din diasporă; e de ştiut că primii colonişti Evrei în V Anatoliei au fost 2 mii de familii împroprietărite în cele mai bune locuri din Frigia şi Lidia de Antiochus III în 210 î.C., pentru a contracara turbulenţii autohtoni, printre care erau şi Gherghiţi). În secolul VII, Arabii au permis Evreilor întoarcerea în Ierusalim; apoi, au atacat grânarul regiunii: Egipt. În Imperiul Islamic - întins între China şi Oceanul Atlantic - prima moschee imperială (ce a fost modelul pentru celelalte mari moschei din lume) a fost cea din Damasc / capitala Siriei, ridicată pe locul aşezământului creştin bizantin de acolo, inspirându-se în structură şi ornamentare din acela; era o zonă

Cuvântul Grecesc “episkope” a avut - încă din vechime - o conotaţie religioasă, aşa cum s-a impus apoi în creştinism (“episcopia” era funcţia demnitarului care supraveghea ceea ce se petrecea sub jurisdicţia sa, 243


influenţată Ghergan puternic (de milenii). Episcopul Gherga din Hilarima - notat şi Gheorgu / Georgius - a întâlnit în Constantinopol la Sinodul Trulan II fraţi de credinţă George / Gheorghe, ca apropiaţii episcopi din Palaeopolis 37,50 lat. N, 24,56 long. E / Andros, cea mai Nordică Insulă din Ciclade, Xanthus / Licia, Cordylus şi Syedra 36,26 lat. N, 32,09 long. E în Pamphylia, Irenopolis 37,11 lat. N, 32,14 long. E în Isauria (Neronias / Kilikia) sau cei semnaţi Georgius, ca aceia din Abramissus / Armenia, Aenos 40,52 lat. N, 26,10 long. E / Tracia, Cherson / Doras 46,38 lat. N, 32,36 long. E (vizitat de împăratul bizantin ca fugar), Niceea, Selymbria 41,05 lat. N, 28,15 long. E, Synnada 38,32 lat. N, 30,33 long. E / Galatia, Theorina şi Zela 40,18 lat. N, 35,53 long. E / Pontus. Este de ştiut că episcopul Georgius - notat Latin şi Gregorie din Hyniandos / Oinunda 37,15 lat. N, 29,08 long. E în Licia, a fost prezent la Sinodul din Constantinopol atât în 680, cât şi în 692; dintre episcopii Gheorgu / Georgius prezenţi în Constantinopol la ambele evenimente au fost cei din Cratis / Flaviopolis 38,40 lat. N, 29,24 long. E (azi Usak), Camuliane / Capadochia (din Cezareea / azi Kayseri), Bisya / azi Vize 41,34 lat. N, 27,45 long. E în Tracia, Cadosia / între Frigia şi Bitinia, Camache / Armenia şi Junopolis / Paflagonia. Episcopul Gheorghe / Georgios al Pisidiei - sediul său era în Barla / acum Bedre (Parallos ori Parlais) 38,01 lat. N, 30,46 long. E - a luat parte în Constantinopol atât la Sinodul din 680, cât şi la cel din 692: ambele sinoduri au fost ţinute în aceeaşi sală Trulan / Trullo - cu cupola conică - a palatului imperial (prima oară - în 680 - a fost osândit monotelismul). La Sinodul din 692 au mai fost episcopii Gregorius - ca de exemplu cel din Jutalea, notat Latin şi Georgina - din Evaza / Theodosiopolis al provinciei Asia (lângă Efes), Calbe din Valea Kaystrios / Caistru la gura căruia era portul Efes, Axani / Frigia, Calantes / Bitinia şi Tabia / Galatia. Patriarhul Antiochiei în 690-695, cunoscut ca George II, a fost din Sivas / Sebastia 39,45 lat. N, 37,01 long. E (locul martirajului mucenicului Gorgonie / Gorgonius în 316); în 680 era numai călugăr - reprezentantul patriarhului Ierusalimului - iar în 692 la Sinodul din Constantinopol a luat parte cu deplina sa fericire şi putere. Printre hotărârile lor atunci au fost şi înfiinţarea Episcopiei Trace pe locul unde a activat apostolul Andrei, la Derka / Derkos, azi suburbie a Istanbulului (conform unei notări din secolul XII a lui Balsamon, patriarhul Antiochiei), al cărei prim episcop ştiut documentar a fost Gregoriu în 787, oficializarea reprezentării lui Iisus ca uman, nu ca miel - ce se sacrifica de Paşti, de la sfârşitul Epocii Pietrei - luându-se inclusiv deciziile de a condamna prezicerea, ghicirea norocului, aruncarea de vrăji şi superstiţia; capii bisericii au considerat avortul drept crimă şi au recomandat creştinilor bolnavi să evite tratarea de către medici Evrei / anterior, în 535 la sinodul / conciliul din Clermont / Franţa - printre participanţi fiind şi fiul senatorului Georgin / Georgius, Sf. Gal, unchiul şi dascălul lui Grigore din Tours, care la rândul său l-a învăţat pe papa Grigore “cel Mare” - au fost interzise atât cununiile dintre rude, cât şi a creştinilor cu Evreii (în 2010, sora autorului acestei lucrări, conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii de Vest din Timişoara, căsătorită cu un Evreu, a observat că măsurile acelea ale creştinilor - din secolul VI de interzicere a cununiilor cu Evrei şi din secolul VII de netratare de către Evrei - erau antisemite; de altfel, exemplul familiei sale e elocvent pentru filiaţie: conform Evreilor, care se iau după mamă, copilul pe care îl are din mariajul respectiv

e de naţionalitate Română iar conform Românilor, care se iau după tată, naţionalitatea copilului e Evreiască).

Hilarima Campioana colonizărilor

Caria Extraordinara moştenire a “oamenilor mării” / a piraţilor Gherga - anume îndemânările de a realiza corăbii trainice şi veştile despre locurile adecvate colonizărilor - a fost fructificată atât de Fenicieni / Cartaginezi, cât şi de Cariani; la timpurile lor - mai ales în Epoca Fierului - ambele populaţii erau consonantic notate “KRK”/“GRG”: marile colonizări ale Epocii Fierului în general n-au fost ale puţinilor Eleni din Balcani, ci ale mulţilor Greci de pe coasta V Anatoliană (dintre care fruntaşii au fost Carianii) şi ale 244


Fenicienilor / Punilor, mai ales în Bazinele Mărilor Mediterană și Neagră.

și Dr. Alexander Herda în 2013): “Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri / Namile ce le răscoală pe Marea Icarică austrul / Și băltărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus”. Compatibilitatea “acvatică” dintre foștii “oameni ai mării” - între care fruntașii Nordici erau Carianii, inclusiv pirații / corsarii desprinși dintre ei - care iubeau valurile și stră-Românii / Valahii din Nord, care iubeau valurile în Bazinul Dunării, s-a regăsit deopotrivă atât în practica “spălării păcatelor” din Sanctuarul V Anatolian Gherga, cât și în îmbăierea rituală în sacrul Fluviu al Geto-Dacilor, stăpâni ajunși pe acele maluri în Epoca Fierului prin mutarea din Asia acolo. De altfel, timp de milenii, copacii Dobrogei au slujit la realizarea ambarcațiunilor pentru navigări Fluviale Dunărene - mai ales în Deltă și în Marile Bălți - ori Pontice (mai ales în Mările Neagră și Azov) sau mai departe, pe Marea Albă / Marmara, în Marea Egee / Mediterană, etc.: codrii Dobrogei au devenit cu timpul tot mai firavi iar acum în Epoca Modernă - din cauza exploatărilor brutale în perioade atât de îndelungate, nici nu-și mai pot reveni la splendoarea de odinioară; resursele de lemne bune pentru construirile ambarcațiunilor erau foarte apreciate în Vechea Lume, căci pe atunci cine stăpânea apele conducea pământul (în Epoca Modernă, în aceleași scopuri de exercitare a puterii de conducere s-a adăugat controlul văzduhului). În cartea “Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni”, generalul Român Nicolae Portocală a scris: “Grecii din Asia, de pe coasta Mării Egee, către sfârşitul secolului VIII î.C. au început expansiunea în bazinul oriental al Mediteranei. Îndrumuirea către Nord a cuprins şi Peninsula Chalcidică după numele ocupanţilor - unde au pus bazele mai multor aşezări. Stabilirile Greceşti din Chalcidia şi Thracia au apărut - mai cu seamă - ca centre de exploatare. Coloniştii au fost mai puţin atraşi de bogăţiile agricole din interior, decât de pădurile din Chalcidia, ce procurau constructorilor de vase lemnul şi răşina trebuincioasă. Grecii însă s-au izbit de indigeni: dacă Macedonenii par a-i fi primit cu încredere, Tracii - aspri şi războinici - s-au opus stabilirii străinilor. După fondarea la Bosfor a Bizanţului, marinarilor Greci li s-a întins o nouă mare, Pontul Euxin: mare fără insule, cu cerul brumos, vânturi violente şi reci, coastele puţin ospitaliere, ceea ce li s-a părut straniu lor, obişnuiţi cu apa călduţă şi cerul surâzător al Egeii”. Campioana colonizărilor în Marea Neagră a fost Caria = Ţara Gherghiţilor, metropola sa Milet având cel mai mare port al Mării Egeii - aflându-se în postura de coordonatoare a migrărilor, o destinaţie de frunte fiind litoralul Dobrogei: mutarea Grecilor Cariani = “Milesieni” a fost din Asia “Mică” în “Sciția Mică” (Țara Gherghiților = Caria avea porturi pe coastele sale atât la Marea Egee, cât și la Marea Mediterană, dintre toate porturile cel mai mare fiind Milet, care era totodată și cel mai mare port din toată Marea Egee). “Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2010 a consemnat că “s-a constatat o regresiune a nivelului Mării Negre de la +5 metri în epoca bronzului, la -4 metri faţă de nivelul actual, pe parcursul epocii fierului”. Este de remarcat că Delta Dunării s-a dezvoltat mult în ultimele 4 milenii, după cum apare cu nuanţă deschisă în imaginea următoare:

Poetul Anatolian Homer în “Iliada” 2:142-144 a scris despre “Marea Icarică” - anume, “Marea Cariană” după cum a notat cronicarul bizantin Ștefan - aflată la gura Râului Meandru / în largul portului Milet al Cariei (așa cum a studiat 245


Delta Dunării Avanpostul Orgame

Fruntaşii coloniştilor litoralului Pontic în mileniul I î.C. (inclusiv al celui Vestic şi al celui Nordic, în Dobrogea, Crimeea, etc.) n-au fost Europeni / Balcanici, ci au fost Asiatici / Anatolieni: ei erau Greci dar nu Eleni, ci Cariani. Marea Neagră în mileniul I î.C. a fost considerată un “imperiu” al Miletului - metropola Cariei, care la gura Meandrului îşi avea portul protejat de Insula Lade, acum înglobată coastei datorită aluviunilor depuse ale emblematicului râu, cel care a furnizat simbolul “Meandros” al lumii Grecilor, “Lade” fiind într-o evidentă apropiere de Leto ori Latin - coloniştii Cariani începând să se aşeze durabil și masiv pe coastele Pontice începând din Dobrogea (e de reţinut că acei colonişti în Pont / inclusiv în Dobrogea n-au fost Eleni din Balcani - aşa cum în Epoca Modernă prea mulţi eronat îşi închipuie - ci Cariani / Greci din Anatolia); metropola mamă Milet - ca şi Malta, etc. - îşi avea numele legat de vechiul termen “melitos” pentru “miere” iar coloniştii Cariani mutaţi în Dobrogea, după cum a afirmat şi Dr. Nelu Zugravu în 2014, erau cunoscuţi cu genericul de “phylai” (în vechea pronunţie “pulai” / apoi “fulai”), însemnând “clanuri”. Dobrogea înainte de a fi colonizată de cei din Ţara Gherghiţilor - adică din Caria / SV Anatoliei, unde Miletul era un port important - a fost stăpânită de Ghergarii din Troia / NV Anatoliei (deci încă din Epoca Bronzului), capitala administrativă a vechiului regat - de atunci - fiind Gherghina / Barboşi, în cotul Dunării: aşadar, Vest Anatolienii aveau o îndelungată prezenţă în conducerea Vestului Pontic. Vechii Greci care au colonizat Dobrogea nau sosit nici pe uscat, nici pe mare din Peninsula Balcanică, ci au sosit - numai pe mare - din Peninsula Anatolică (mai exact, din Caria = Țara Gherghiților); spre comparație - după cum a observat și istoricul Italian Guido Mansuelli în “Civilizațiile Europei Vechi” - “Atena n-a fost o mare colonizatoare. Malurile Pontului au fost ocupate de numeroase colonii Grecești, aflate în relații adesea strânse cu populațiile din interior: Sciții și Tracii mai ales. Pontus Euxinus era sediul unui intens trafic maritim, regiunile riverane fiind foarte bogate în cereale, în lemne și în metale, indispensabile pentru aprovizionarea unor mari centre ca Miletul și mai târziu Atena”.

“Originalitatea” lucrării “Originea Gherga” poate fi considerată deosebită şi doar privind simplul fapt că autorul a cercetat proveniența acelor colonişti Greci (evitată în general de specialiştii Români): ei n-au fost Balcanici Eleni din Elada, ci ei au fost Anatolieni Cariani din Caria, adică din Ţara Gherghiţilor (iar aşa ceva i-a legat pe liderii migrărilor fie că deranjează ori nu acum - chiar de cel mai mare aşezământ religios Carian, anume de Sanctuarul Gherga cu binecuvântările căruia au plecat, în plus cei mai de seamă dintre ei aparţinând şi clerului de acolo, care ereditar era asigurat de clanul Gherga). Caria a avut înaintea năvălirii Perşilor cel mai mândru oraş Grec vechi (dintre toate ce au existat până atunci în lumea Grecilor): Miletul, cel ce a înfiinţat şi cele mai multe colonii, între care la Marea Neagră în 756 î.C. aşezarea Trabzon 41 lat. N, 39,44 long. E din regiunea Pontului / unde au existat Ghergari / Gergari până în timpul otoman iar în Dobrogea întâi Orgame / Argamo 44,46 lat. N, 28,54 long. E (prima colonie Greacă din România, cu atestare documentară nu de către vreun Elen din Balcani, ci de către un Anatolian, anume istoricul Carian Hecateu din Milet, care scria că se afla în Delta Dunării pe un vechi braţ, fiind localitatea cu cea mai veche atestare documentară din actuala Românie) şi apoi, în 657 î.C. - exact în momentul când erau recrutaţi Gherghiţi din Caria / Anatolia pentru Egipt iar în Caria Gherghiţilor Templul Gherga din lemn a fost realizat din piatră / cu vizitare posibilă şi azi - a debutat colonizarea în Istros / Histria 44,32 lat.N, 28,46 long. E, cetate botezată aşa după numele Istru de atunci al Fluviului Dunărea, lângă gura de vărsare cea mai Sudică a căruia era (e de ştiut că în mai târzia Latină “histrio” a ajuns să însemne “actor”). Fortul Argamilor - un complex întărit pe 100 de hectare, acum pe Promontoriul Doloşman / Doloj-man de la Lacul Razelm - avea denumirea rezonând cu a Gargarilor / Ghiorgarilor, ca Ghergamia: Ergamia (cu aspiraţia “G” ca la Argos), purtând într-un timp şi denumirea de Orgame / “Organe”, după cum a scris de pildă Dr. Ion Ghelase în “Vechimea autohtonilor şi a transhumanţei Mocanilor”. În aşezarea “Erga-milor” / “Arga-milor” din mileniul I î.C. cea mai importantă construcţie a fost Fortul Orgame / “Orgamos”, adică - literalmente - Fortul moşului Orga = Gorgamoş: era avanpost Gherga (sosit dintre Anatolienii / Carianii Sudici între Europenii / Gheţii Nordici). Dr. Mihaela Mănucu 246


- responsabila științifică a șantierului arheologic Orgame / Argamum - a susținut: “Există urme sporadice ale prezenței umane în zonă încă din epoca bronzului târziu (secolul XIII î.C.); mai abundent reprezentată e începutul epocii fierului, când se pare despre Capul Dolojman că a fost ocupat în forme stabile de o comunitate locală. Îndeosebi de-a lungul terasei înalte sudice a Capului Dolojman au fost identificate câteva bordeie și gropi menajere iar recent a fost cercetat un mormânt de inhumație. Toate observațiile efectuate îngăduie concluzia că locuirea de la Capul Dolojman a fost în secolele IX-VIII î.C. Această încheiere stinge definitiv speculaţiile cu privire la instalarea - contractuală, tolerată sau ‘manu militari’ - a grecilor în contextul unui contact nemijlocit cu o comunitate indigenă ce și-ar fi avut așezarea pe același amplasament. Așadar, în ceea ce privește raportul dintre prezenţa unei populaţii locale la Capul Dolojman și ocuparea amplasamentului de către o comunitate greacă venită de peste mări, se poate afirma - suficient de categoric - că este vorba despre o relaţie cronologică de succesiune, după un interval de timp îndeajuns de semnificativ, în care teritoriul rămăsese nelocuit. Instalarea grecilor la Capul Dolojman a precedat-o cu aproape o generație pe cea de la Histria. Acest fapt a devenit cu desăvârșire de necontestat mai ales în urma identificării și cercetării unui impresionant complex funerar din necropola Orgamei, datat la mijlocul secolului VII î.C. El a aparținut, fără îndoială, unui personaj de vază al primei generații de coloniști: pe lângă faptul că amenajarea funerară a fost cu totul aparte, în jurul său au apărut indicii privind exercitarea unui cult special timp de mai multe generații. Ceramica arhaică descoperită la Orgame poartă amprenta artistică a atelierelor de pe coasta vestică a Asiei Mici sau din insulele din vecinătatea sa: Milet, Samos, Chios, etc. Fragmentele de vase decorate în stilul caracteristic ariei artistice greco-orientale constituie repere prețioase atât pentru fixarea cronologiei complexelor arhaice de la Orgame, cât și pentru evaluarea locului acestui nou centru în lumea contemporană. Astfel, cele mai vechi piese, datate în al treilea sfert al secolului VII î.C. situează așezarea de la Capul Dolojman în același plan cronologic cu descoperirile din unele zone litorale din nordul Mării Negre și din stepele nordpontice. Cele 2 cuptoare pentru producerea ceramicii descoperite la Orgame atestă practicarea unui artizanat local în epoca arhaică. Tipurile de amfore arhaice identificate printre descoperirile ceramice relevă faptul că aceleași regiuni vest anatoliene erau furnizoarele privilegiate ale Orgamei pentru asigurarea cantităților de vin și de ulei de măsline necesare consumului”. Carianii / Gherganii care părăseau zona îndeosebi dintre Milasa / capitala Cariei şi Milet / metropola Cariei - de aceea fiind denumiţi “Milesieni”, ca o combinație între Milet și Milasa - o făceau atât din raţiuni politice cât şi economice (e de observat că Mylisa / Mylita după cum a scris și Herodot Karka 1:131 - era soția Zeului Enlil, patroana sacrei prostituții, notată Mulisu în Mesopotamia): Milesienii proveneau din interiorul Cariei Țării Gherghiților, care avea capitala Milasa departe de coastă - și se îmbarcau în portul Milet (distanța dintre cele 2 importante orașe Cariane fiind de 67 km); șefii expediţiilor Milesiene pline de riscuri spre Dobrogea au fost aristocraţi nemulţumiţi, care nu întrezăreau nici un viitor politic în regiunea lor iar coloniştii de rând au fost săracii sau cei fără pământ, dornici să-şi încerce norocul peste mări şi ţări (distanța de la Sanctuarul Gherga până la capitala Milasa a Cariei / Țării Gherghiților era de circa 80 km / spre

comparație, litoralul Dobrogean - destinație preferată în Marea Neagră a Milesienilor = Carianilor / Gherghiților, azi împărțit de România / cea mai mare parte și Bulgaria - având peste 3 sute de km). În 2011, profesoara Daniela Curelea a scris: “aristocraţia era direct interesată în declanşarea procesului de colonizare - deoarece beneficia în mod direct de pe urma unor noi emporii şi colonii - iar pe de altă parte, colonizarea reprezenta marea şansă şi provocare pentru mulţi dintre tinerii eupatrizi. Trebuie ţinut cont că atât Miletul, cât şi oraşele ioniene sudice (din vestul Asiei Mici) nu se puteau extinde către Caria, aşa cum oraşele nord-ioniene s-au extins în spaţiul lidian. De altfel oriunde, geograficeşte vorbind, aceia îşi păstrau limba, obiceiurile şi cultul. Definitoriu este că emigranţii fondau un polis după modelul polisului metropolă. Şi pe care nu-l doreau cu nimic mai prejos oraşului-mamă. Procesul propriu-zis de întemeiere a unei colonii era un demers social şi economic general de natură publică, iar relaţia cu metropola fondatoare era menţinută cu atenţie şi cu mare grijă din mai multe considerente politice şi economice. Accentul era pus pe dorinţa polisului nou constituit de a avea şi acesta la rândul său coloniile sale, care puteau fi întemeiate numai cu acordul dat de metropolă. Grupul de emigranţi, constituit mai ales din familii în speţă tinere, erau voluntari, fiind ameninţaţi cu aspre pedepse, în condiţiile în care odată declanşată colonizarea ca acţiune, nu ajungeau să pună fundamentul noii aşezări în locul stabilit de metropolă. În general contingentul emigrant se compunea din 200-300 familii, metropola îngrijindu-se ca viitorii săi colonişti să corespundă din perspectiva sănătăţii fizice şi psihice. Totodată, metropola punea la dispoziţie lotului de voluntari mijloacele materiale necesare pentru perioda primului an, în cazul în care diferite familii nu dispuneau de resurse proprii. Doar metropolele erau acelea care hotărau în problema declanşării acţiunilor de colonizare, fixând contingentul colonial, resursele alocate, spaţiul afectat, traseul care trebuia urmat, respectiv, stabileau locaţia / locaţiile propriu-zise. Emigraţia grecească în Pont s-a întemeiat pe rolul de pionerat deţinut de Milet. Contingentul emigrat punea temeiurile unei noi aşezări acolo unde - în calitate de fondatori - deţineau rolul predominant în interiorul polisului; negustorii şi interesele lor de comerţ - pentru schimburile imediate şi permanente de produse - au deţinut roluri majore în mişcarea generală a înfiinţării coloniilor sau măcar a avanposturilor economice”.

Gherghina deja era în colţul NV al hărţii

247


Coloniile duceau în toate locurile patria cu dânsele; ele luau focul din vatra oraşului părintesc (o reminiscenţă azi e reprodusă şi prin obiceiul purtării torţei olimpice). Dobrogea - regiunea dintre Marea Neagră şi Dunăre - cu înălţimile Nordice numite Antic Angyron / “An-Gyron”, era fertilă, cu apele ce-i scăldau malurile bogate în peşte iar în interior, autohtonii au căpătat repede gustul pentru obiectele de lux Greceşti: vase frumoase, bijuterii, ulei de măsline, vinuri de calitate superioară. Fondatorul cetăţii Ergamia / Orgame (numită de ulteriorii Romani ca Argamum), acum în zona Goloviţa din perimetrul localităţii Jurilovca / judeţul Tulcea, monument istoric - într-o aşezare existentă de la sfârşitul mileniului II î.C. - are un complex funerar unic în Bazinul Mării Negre, cu dovezile unui cult special al primilor locuitori: nobilul a fost îngropat în Gorgan împreună cu obiecte de mobilier şi ceramică specifice Culturii Anatoliene, cu mormântul său semănând apoi cele ce au urmat, pe coastă, la Istros / Histria, Tomis / Constanţa şi Varna, aşezare iniţial denumită Ordessos / Odessos (în “Pontica” din 1992, cercetătoarea Mihaela Mănucu - de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” al Academiei Române - a afirmat totuși că “ipoteza unei stabiliri simultane a unor grupuri de colonişti milesieni atât la Orgame, cât şi la Histria mi se pare tentantă şi nu întrutotul improbabilă iar în această lumină, cele 2 centre ar putea trece drept ctitorii milesiene vizând mai buna exploatare a resurselor de care bogatul ţinut de la Gurile Dunării dispunea”); primul nume al Fortului Orgame a fost Orgamos / “Orga-mos” (legat de Orga-moş = Moşul Orga / Gorga). Înaintea circulaţiei monedelor, la Orgame - aşezare aflată pe drumul dintre Troia şi Tyras - se foloseau “delfinaşi” de bronz pentru cuantificarea schimburilor (la fel ca şi în Olbia de la gura Râului Bug, colonia Gherghiților Cariani); Orgame / Argamum şi-a pierdut importanţa la mijlocul mileniului I, prin colmatarea portului său, datorită Grindului Lupilor. Localizarea cetăţii Orgamos / “Orga-mos” a fost stabilită de arheologul Român Vasile Pârvan, în timpul primului război mondial; savantul a observat că după un sfert de mileniu de la Războiul Troian, în Troia au fost Geţi iar pe atunci Geţii erau răspândiţi în Bazinul Dunării inferioare, din Dobrogea până în Panonia: aşa după cum Troianii au ajuns până în centrul Peninsulei Italice - la Roma - tot aşa ei au ajuns mult mai aproape geografic de Troia - în N Peninsulei Balcanice - iar Gherga pe atunci era nume consolidat deopotrivă Troian şi Carian / respectiv Vest Anatolian (după Războiul Troian, Dobrogea a fost masiv colonizată nu de Eleni din Balcani, ci de V Anatolieni - din actuala Turcia - un reper protector pentru cei stabiliţi în regiunea din V Pontic fiind cetatea Gherghina de la cotul Dunării, anterioară Războiului Troian).

“Orga-mos” / Orgame În largul Ergamiei, pe Insula “Dragonilor” / Şerpilor 45,15 lat. N, 30,12 long. E, era un templu dinaintea Războiului Troian - din timpul existenței la cotul Dunării a Gherghinei / capitala unui mare Regat Trac, în centrul căreia se găsea - închinat lui Apollo Gergithios (de unde Romanii au transportat în secolul I la Roma o statuie colosală a zeului, de 13 metri înălţime, ocupanţii Basarabiei în secolul XIX demontând de acolo alte artefacte, la ordinul din 1823 al amiralului Alexei Grieg, comandantul flotei ţariste din Marea Neagră); în Antichitate, Insula Şerpilor / Albă a fost protejată de colonia Olbia - de la gura Râului Bug - a Carianilor. Geograful Grec / Anatolian Dionisie “Periegetul”, adică Dionisie “Călătorul” - care a trăit în timpul Geto-Dacilor - a scris că “în Pontul Euxin se află o Insulă renumită consacrată eroilor, numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice ce se află acolo sunt albe”; Insula Leuce - adică Insula Albă - era sacră fiind relicvă a fostului Imperiu Atlant iar pe ea animalele (datorită izolării) prin împerecherile numai între ele au dat în albinism: dezordine congenitală hipo-pigmentară, rezultată prin moştenirea genelor recesive.

Ţărmul Insulei Şerpilor Întemeietorii Istriei / Histriei - ai aşezării din S Fortului Orgame / Ergamia - au dovedit o mare pricepere în alegerea locului: portul era bun, în apropiere erau pini şi apele erau excelente pentru pescuit. Comunicaţiile se făceau uşor, peste întinsa câmpie Dobrogeană, presărată cu aşezări 248


autohtone şi având Dunărea la îndemână; cercetătorul Sorin Olteanu de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” din Bucureşti 44,26 lat. N, 26,06 long. E / capitala României în 2003 afirma că la începutul mileniului I î.C. Delta era până la Histria. În dezvoltarea civilizaţiei, Valea Dunării a jucat un rol la fel de important cu cea a Indului în India, a Eufratului în Mesopotamia şi a Nilului în Egipt. Fondatorii Histriei numită aşa de Romani, căci la început era Istros - au amenajat o zonă sacră decorată cu Gorgone, cu temple pentru Gherghita Artemis şi fratele ei geamăn Apollo. Iniţial au fost 54 de case umile, din împletitură lipită cu lut / argilă. Casele erau sărăcăcioase, nu însă şi inventarul gospodăriei, bogat în ceramică. Coloniştii Cariani însă nu s-au stabilit într-un ţinut nelocuit şi nici n-au încercat să-i supună pe băştinaşi cu forţa, ci au promovat un “modus vivendi” cu populaţia autohtonă, bazat pe interese economice comune: fiecare avea ceva de dat celuilalt. Coloniştii Cariani puteau oferi obiecte de lux pentru grânele, ceara, mierea, sclavii, vitele şi peştele sărat al indigenilor (între care erau de asemenea foşti Anatolieni: Geţii / Gesii sosiţi anterior lor din N Asiei Mici). În Histria era celebrat Zeul Comerţului Hermes “Agoraios”, prin “Hermaia” (ceremonie de Crăciun, odată cu Saturnalia); la Istros / Histria au fost emise primele monede de pe teritoriul actualei Românii: aristocraţia locală / regională şi-a descoperit multe puncte comune cu pătura conducătoare Histriană şi a adoptat repede Cultura Geto-Cariană / GrecoGetă. Histria a devenit democraţie la mijlocul secolului V î.C.; acolo “Zeul cel Mare” Derzis / Derzelas - reprezentat călare, asimilat cu Cavalerul Trac - era considerat al sănătăţii şi din secolul III î.C. avea templu din piatră (Geţii l-au echivalat pe Derzelas / Derzis cu Zalmoxe / Zal-moxe). În imaginea următoare se poate vedea Cavalerul Trac - în aceeaşi postură ca şi reprezentarea din Sanctuarul Carian Gherga - omorând mistreţul:

În 2004, Dr. Mihaela Orescu a scris despre Cavalerii Dunăreni = Danubieni: “Tradiţii foarte vechi despre pelasgii latini, mai ales din regiunile de lângă Dunăre, îi numeau ‘latinii cei bătrâni’, în tradiţiile vechi italice ‘prisci latini’. Aceia au lăsat fortificaţii numite ‘cetăţile latinilor’, numeroase localităţi de pe teritoriul României păstrându-le numele. Unul dintre conducătorii cei mai vechi ai pelasgilor a fost amintit de Homer ca ‘lethus pelasgus’. O mare parte din numele proprii, care indicau originea pelasgo-latină, au fost traduse în limba greacă, cu scopul de a fi asimilate mitologiei greceşti. Regii şi conducătorii, ca şi la urmaşii daco-geţi, erau selecţionaţi dintre cei mai remarcabili războinici, iniţiaţi religioşi, care îşi asumau şi rolul de conducători ai cultului, mari preoţi, de cele mai multe ori. Apărători şi veghetori ai credinţei, o castă a acelor războinici a determinat cultul cabirilor sau cultul călăreţului trac mitraic, Mitra fiind asimilat zeului hiperborean Apollo. Ei au rămas în istorie şi sub numele de ‘Cavaleri Dunăreni’, cultul lor fiind practicat mai ales în zonele Dunării mijlocii şi inferioare: Panonia, Dacia, Moesia, etc., toate acestea fiind situate astăzi pe teritoriile actualelor state Ungaria, Serbia, România şi Bulgaria. În vederea descifrărilor acestui cult, au fost interpretate sute de reprezentări, de pe tăbliţe de piatră, de metal, de pe teracotă, de pe pietre gravate, etc. cele mai vechi şi mai numeroase reprezentări au fost descoperite în Dacia, în cele 2 Moesii (Dobrogea şi nordul Bulgariei, nordul Serbiei), ca şi în cele 2 Panonii (din dreapta şi din stânga Dunării mijlocii). Cultul cabirilor şi-a asumat şi reprezentările zeilor: Marte, Cybela - Magna Mater, ş.a. Mitul cavalerului trac, cea mai veche reprezentare a cabirilor, simboliza lupta dintre bine şi rău, cavalerii simbolizând principiul binelui, ca învingători. Aceştia, înarmaţi cu dubla secure şi lance, purtau stindardul ‘draco’ cu cap de lup şi trup de şarpe, emblema naţională şi religioasă a dacilor; purtau boneta cu vârful întors în faţă, simbolizând panaşul coifului, ecou atlantidic, hlamidă şi tunică. Marea Zeiţă, asociată cavalerilor, întruchipa pe Cybele (zeiţa morţii şi a învierii în natură), Artemis (zeiţa lumii şi a vânătorii), ş.a. În partea superioară a reliefurilor erau reprezentate Soarele / ‘Sol’ şi Luna, carul solar condus de Apollo, etc. În timp ce peştele constituia alimentul pur şi sfânt, berbecul era sacrificat pe altar şi consumat la agape fără caracter mistic, însă pielea lui acoperea trupul gol al celui care urma să fie iniţiat, în timp ce unul dintre iniţiaţi purta ca mască, capul de berbec (adepţii cu merite în iniţiere participau la o agapă sacră - oferită cândva de către zeiţă cavalerilor danubieni - în jurul unei mese rotunde). Cultul mistic întreţinut de sacerdoţi corespundea cu actualele recomandări bioterapeutice, sacerdotul afirmând că prin consumarea peştelui se alungau duhurile rele din trup (noxele), noul iniţiat alăturându-se pe cale mistică zeilor, în lupta împotriva elementelor nefaste. Abia proclamat ‘mist’ / ‘mystes’ iniţiat în misteriile cavalerilor dunăreni, adeptul urma să participe la numeroase festivităţi secrete, învăţând în continuare dogme şi formule religioase. Iniţierea se desfăşura pe mai multe trepte. Este foarte probabil că acele practici religioase în vederea iniţierii erau similare celor desfăşurate în Egiptul vechi, moştenitor şi păstrător al străvechilor tradiţii atlanto-carpato-europene, Egiptul intrând în istorie abia în mileniul IV î.C. Procesele de iniţiere aveau loc în încăperi subterane, lipsite de lumină şi propice evoluţiei proceselor psiho-halucinatorii. Se pare că femeile nu erau supuse unor asemenea iniţieri, decât în cazul marilor preotese sau al unor faraoane. Rădăcinile tradiţiilor cavalerilor luptători şi

Cavalerul Vest Pontic: Gherghis / Derzis 249


susţinători ai credinţei - cavalerii dunăreni - ar fi putut sta la baza congregaţiei cavalerilor cruciaţi ai Evului Mediu. ‘Hristiones’, jucătorii din Italia romană (‘istri’ sau ‘istriani’), păstrau tradiţia jocurilor etrusce ale populaţiilor de la Dunărea de Jos. Călăreţii din doctrinele tursene / etrusce au fost figuraţi pe o urnă funerară descoperită la Zimnicea / România, simbolizând călătoria sufletului pe lumea cealaltă; aceeaşi temă a fost reprezentată în pictura etruscă descoperită în camerele sepulcrale de la Corneto a Tarquinilor, aflată la Muzeul Vatican”. Înaintea colonizării Vestului Pontic de către Vest Anatolieni, în marele Sanctuar Gherga din Caria = Ţara Gherghiţilor / V Anatoliei, Cavalerul Gherga era deja reprezentat sculptural (ca exemplu acolo, pe soclul statuii Zeului Dionis); în spaţiul Românesc SânGiorz a fost întradevăr Cavalerul Gherga, din Capadochia / Anatolia la sfârşitul Antic pornind reprezentarea sa creştină ca Sf. Gheorghe (anterior cu un mileniu însă - de când a apărut în piatră Templul Gherga din Sanctuarul Gherga şi a început colonizarea Histriei cu Cariani - lideri Gherga din arealul Anatolian, crescuţi religios, politic şi militar în conformitate cu sorgintea lor nobilă, s-au aflat printre conducătorii îmbarcaţi din portul metropolei Milet pentru o nouă viaţă în regiunea Nordică a Dobrogei şi în Bazinul Istrului / Dunării inferioare). Privind iconografia ilustrată în peste 1100 de monumente din sute de locaţii, corespunzător repertoriului din 1938 al istoricului Bulgar Gawriil Kazarow 1874-1958, înfăţişând Cavalerii Antici în spaţiul Nord Balcanic - în apropiere de coastele Mărilor Albă / Marmara şi Neagră - Dr. Cicerone Poghirc împreună cu Dr. Ioan Petru Culianu au analizat calitativ şi cantitativ / statistic numele adepţilor Cultului Cavalerului rămaşi cunoscuţi prin inscripţiile votive dintre secolele IV î.C. şi IV, între Tracia şi Basarabia, concluzionând că majoritatea erau Greci, mult mai puţini fiind Traci (proporţia dintre ei calculând-o ca 12:1); în legătură cu încadrarea temporală / cronologică, savanţii au identificat Cavalerul Trac înaintea Cavalerului Dac (denumirea cuprinzătoare de Cavaler Dunărean / Danubian acoperind dimensiunile Tracă din mileniul I î.C. şi respectiv Dacă din mileniul I - datorându-se arealului principal de răspândire al Cavalerului Gherghis / Derzis: rădăcinile Cavalerului Gherga - memorat în final ca Sf. Gheorghe în Anatolia ori SânGiorz în România - au fost ancestrale, provenind de la Cavalerul Kurgan / Gorgan, modelul de navigator prin Marea Stepă a EurAsiei).

puterea în Histria timp îndelungat)” în studiul din 2005 despre “Histria. Spațiu public și organizare politică în secolele VII-V î.C.”: “Expansiunea colonială milesiană în Pont - inclusiv întemeierea cetății Istros înainte de sfârșitul secolului VII î.C. - a fost prea multă vreme reconstituită în termeni anacronici, bazați pe o viziune modernizatoare, uneori subiacentă, alteori aproape strident dominată de modelul unei imaginare expansiuni comerciale. La jumătatea secolului VII î.C., atunci când Miletul a trimis la gurile Dunării o expediție colonială, cetatea cariană era dominată de câteva ‘dynasteiai’, grupuri nobiliare în perpetuă competiție pentru o putere pe care n-o împărțeau decât silit între ele. Caracteristic pentru Miletul arhaic pare a fi tocmai acel context în care câteva ‘gene’ - mari familii nobile pretinzând că descindeau din primii locuitori de pe coasta Asiei Mici - își disputau în chip tradițional întâietatea, continuând să fie importante în viața cetății până târziu în perioada clasică. Cercetările din ultimele decenii referitoare la ‘gene’, la natura și rolul lor în viața cetăților arhaice, ne îngăduie să subliniem caracterul predominant religios al aristocrației milesiene până dincolo de limitele perioadei arhaice; chiar numărul semnificativ de ‘gene’ care a dăinuit în memoria posterității e sugestiv, câtă vreme s-a dovedit că familiile nobile desemnate în texte drept ‘gene’ se distingeau înainte de toate prin faptul că erau - într-un fel sau altul - specializate într-un cult anume și beneficiau de privilegii legate de funcția lor religioasă: cercetările din ultima vreme au demonstrat - fără putință de dubiu - că ‘gene’ nu erau clanuri reziduale ale unei ipotetice societăți gentilice prestatale, ci elemente specifice ale ierarhiei social-politice a cetăților arhaice, al căror privilegiu era în mare măsură dependent de vocația lor religioasă. Vremea glosării pe marginea sumarelor notițe ale lui Plutarh despre ‘Ploutis’ și ‘Cheiromacha’ de la Milet folosind fără ezitări termeni ca ‘industriași’ sau ‘proletariat urban’ (‘Gergithes’ fiind - de bună seamă - ‘proletarii rurali’), e de mult apusă și ‘aeinautai’ redevin azi ceea ce ne spun sursele că erau ei de fapt: o confrerie de corăbieri sacri, parte a elitei religioase, politice (și - subsecvent - de avere) a cetății arhaice, care a exercitat o vreme îndelungată puterea în metropola cetății Istros. Cum a scris laconic Hesychios, ‘aeinautai’ era denumirea deținătorilor puterii politice la Milet. Că acea elită practica, între alte îndeletniciri nobiliare, și comerțul la mari distanțe, nu are a ne mira, chiar dimpotrivă, dar faptul că deliberările acelei elite s-ar fi desfășurat nu într-o clădire - cum se obișnuia în alte cetăți contemporane - ci pe o corabie, în largul mării (cum ne-a informat Plutarh) nu făcea din ‘aeinautai’ un patriciat de armatori. Dacă informația nu e o simplă deducție etimologică, ea atestă cel mult faptul că vocația de navigatori a deținătorilor puterii religioase și politice în Miletul arhaic era corelată cu o formă radicală de segregare a exercițiului acelei puteri în raport cu spațiul civic comun, pe care îl domina în mod absolut de pe mare, unde un consiliu restrâns de ‘dynatoi’ delibera și decidea în numele tuturor. Plutarh în ‘Quaestions Graecae’ 298 a scris despre ‘cei denumiți aeinautai la milesieni: e vorba de membrii celor 2 hetairii care, după alungarea tiranilor, au pus stăpânirea pe cetate, una numită Ploutis și cealaltă Cheromacha. Această elită a învins și dezbătea treburile publice doar în hetairie, deliberând cu privire la cele mai importante chestiuni îmbarcată pe o corabie și la distanță de țărm. Deciziile luate astfel pe apă erau suverane, drept care au căpătat numele de aeinautai’. În acel mod, nu văd de ce am interpreta compusul

Dr. Zoe Petre - al cărei tată academician a condus șantierul arheologic Istros / Histria - a menționat “corăbierii sacri Gergithes (parte a elitei arhaice din Caria, exercitând 250


‘cheiromacha’ accentuând exclusiv primul său termen ‘cheir’ - care însemna ‘mână’ dar eludând al doilea termen ‘macha’ - ce trimitea la bătălie: război = ‘mache’. Plutarh a afirmat clar că ambele grupări erau ‘hetaireiai’ - cete nobile și că împreună purtau numele de ‘aeinautai’. Absența la Istros - până la proba contrarie - cel puțin în perioada arhaică, a unui loc rezervat adunării tuturor cetățenilor (‘agora’) în interiorul acestui spațiu este coerentă cu structura cvasidinastică de exercitare a puterii pe care o sugerăm. La Milet, se presupune în genere că așa-numiții ‘Gergithes’, identificați cu o categorie semi-dependentă - pre-ioniană, poate chiar non-greacă - locuiau în zona de câmpie, relativ departe de cetatea care se înălța pe colinele mai ușor de apărat. La Istros, situația nu pare a fi însă comparabilă, câtă vreme, dacă admitem că întreg cartierul de pe platou era, cel puţin în secolul VI î.C., apărat de o incintă de dimensiuni semnificative - care necesitase, adică, un efort comun important, cheltuirea unor resurse materiale şi umane impresionante pentru o cetate de proporţiile încă modeste ale Histriei arhaice - trebuie să acceptăm că, în felul său, pe care nu-l putem determina încă, cel puţin în acest punct al discuţiei, platoul era parte din spaţiul civic, dar reprezenta în acelaşi timp o entitate calitativ diferită de cea a nucleului central. Situarea sa în imediata proximitate a centrului civic şi în interiorul unei zone protejate ar indica mai degrabă o componentă civică de rang inferior şi sugerează existenţa unui grup numeros de cetăţeni de rangul II, pe care cetatea era nevoită să-i apere, dar pe care nu-i asimila nucleului dur al deţinătorilor puterii. Dedublarea spaţiului apărat de incinte ar putea fi eventual consonantă cu instituţiile unei cetăţi arhaice în care puterea era monopolizată de grupul foarte restrâns şi privilegiat al primilor fondatori şi al descendenţilor acelora, şi unde valuri succesive de noi colonişti nu obţineau acelaşi statut şi drepturi similare. Problema inegalităţii de statut şi de putere dintre întâii sosiţi şi valurile ulterioare de colonizare a fost dintre cele mai acute pretutindeni în lumea greacă în expansiune - dovadă şi faptul că adesea cetăţile coloniale care chemau noi loturi de colonişti îi ademeneau dincolo de mare cu făgăduiala drepturilor depline şi egale cu cele ale fondatorilor. Nu avem nici un motiv să credem că la Istros primii colonişti nu s-ar fi bucurat de un statut superior şi de privilegii, cu atât mai mult cu cât tradiţia marilor familii aristocratice care se revendicau de la obârşia lor milesiană șiau păstrat o remarcabilă vitalitate până târziu în timp. Însuşi faptul că acei descendenţi ai ilustrelor familii fondatoare par să-şi fi rezervat până târziu sacerdoţiul lui Apollo ne îndeamnă să formulăm 2 supoziţii convergente, mai degrabă cu titlu de exerciţiu şi fără a avea pretenţia vreunei dovezi peremptorii în favoarea lor. Pe de-o parte, este interesant de observat că, la Milet, puterea politică a rămas pentru multă vreme în mâinile confreriei de ‘Molpoi’ - deci având în centrul privilegiului politic o relaţie specială cu cultul lui Apollo - şi că aceeaşi ipostază a zeului pare să fie calificantă pentru exercitarea puterii politice şi la Olbia. La Istros, unde nu există mărturii concludente asupra acelui cult atât de important în metropolă, este clar atestată, în schimb, predominanţa calităţii de Tămăduitor a lui Apollo, ca şi o posibilă calitate ereditară de sacerdot al acelui cult. Aceeaşi pare să fi fost situaţia şi la Apollonia, precum şi în cetăţile din Regatul Bosporan (Kirke). E drept că şi ipostaza de ‘Delphinios’ a lui Apollo include o componentă importantă, dacă nu chiar decisivă, de tămăduire: încă din ‘Iliada’ 1:12, Apollo apare ca Domn al molimei şi al vindecării de molimă,

şi astfel rămâne el de-a lungul întregii sale istorii de zeu al tămăduirii - nu prin poţiuni magice sau incantaţii de taină, ci al cântului şi dansului vindecător. O tradiţie bine reprezentată situa, la originea sanctuarului de la Didyma şi a cultului în care erau specializaţi milesienii, alungarea unei molime prin cânt, dans şi aspersii cu ramuri de dafin. Nu mă gândesc aşadar, la vreo schismă, care nici nu ar fi fost posibilă în configuraţia politeismului antic. Ne putem întreba, în schimb, dacă nu cumva acea situaţie nu răspundea, la originile întemeierii Histriei - poate şi a altor cetăţi pontice - unor tensiuni dintre 2 confrerii sacerdotale milesiene grupate în jurul unor ‘gene’ sau hetairii diferite. N-ar fi pentru prima dată în istoria cetăţilor arhaice când competiţia pentru putere religioasă şi politică deopotrivă - dintre 2 facţiuni s-ar fi încheiat cu strămutarea uneia dintre acele facţiuni dincolo de mare. Pe de altă parte, putem imagina că, în contextul răsturnărilor politice, privilegiul sacerdoţiului lui Apollo a fost rezervat - oficial şi instituţionalizat - aceloraşi familii nobile de ctitori şi dincolo de momentul instaurării democraţiei la Histria. Histria arhaică a fost şi ea o cetate dominată de privilegiile unei minorităţi, pe care, se înţelege din toate consideraţiile de până acum, o consider ca pe o ‘dynasteia’ nobiliară tradiţională în cetăţile arhaice. Nu văd, într-adevăr, nici un motiv pentru a identifica acea minoritate de deţinători exclusivi ai autorităţii politico-religioase drept o oligarhie de negustori şi armatori. E evident că tumulii complexului funerar de la Histria nu aveau cum să adăpostească pe toţi defuncţii cetăţii, şi că măcar o a doua necropolă, mai modestă - deci, după toate probabilităţile plană - trebuia să existe încă din secolul VI î.C. undeva în spaţiul încă necercetat - poate inundat azi, poate doar ignorat - al Histriei. O asemenea necropolă a fost atestată epigrafic de la începutul secolului IV î.C., de când datează cele mai vechi stele funerare. În astfel de condiţii, nu putem formula decât o teză generală, anume că necropola tumulară - rezervată unor ‘gene’ privilegiate - a fost o vreme dublată, apoi părăsită pentru un secol, fiind probabil înlocuită de o necropolă plană, pentru ca, începând din secolul III î.C., înmormântările în tumuli să fie reluate. În majoritatea cetăţilor antice în care necropolele au făcut obiectul unor cercetări sistematice, s-a dovedit că atât distribuţia în spaţiu a mormintelor din perioada arhaică, cât şi inventarele ori ritualurile funerare, au reprezentat o componentă esenţială în afirmarea emfatică a statutelor privilegiate. Tocmai de aceea, atunci când cetatea a tins să îngrădească privilegiile tradiţionale, practicile funerare au făcut obiectul unor restricţii severe care au limitat prin legi somptuare drastice cheltuiala ostentativă de capital social şi simbolic a ofrandelor, construcţiilor şi ceremoniilor, al căror fast a fost condamnat şi a căror desfăşurare a fost atent supravegheată de magistraţii cetăţii. Parte integrantă a marii mişcări de contestare a ostentaţiei nobiliare şi de normare a expresiilor publice ale statutelor privilegiate, acea restructurare a uzanţelor funerare (atestată de numeroase surse literare şi confirmată de datele arheologice) s-a generalizat în cursul secolului V î.C. în multe cetăţi greceşti şi - după toate probabilităţile - chiar şi la Roma şi în Latium”. “Protectorii” Histriei - de fapt şefii - trăiau la cotul Dunării în Gherghina, ca Zalmodegikos şi Moskon în secolul III î.C., Rhemaxos şi Phradmon în secolul II î.C., ş.a. Râul Dobrogean curgând între Histria şi Tomis se numea Naxius / azi Casimcea (onomastica era în legătură cu naxienii de pe Insula Naxos - ce înainte se numea Karkesia - similară cu cea ulterioară Naissus / Niş, etc). Histria şi Tomis au fost 251


colonizate mai ales de Gentilii dintre Milet şi Efes, numiţi “Boreis” și “Ergadeis”, considerați “Phyle”, adică “de rasă” (pe coasta Nordică a Mării Negre, printre alte colonii Cariane au fost Olbia şi Kirke): Ergadeii - notați Argadei de către istoricul Herodot Karka, ca unul dintre cele 4 mari triburi din apusul Anatoliei - recunoscuți ca demiurgi / mari meseriași și negustori erau înfrăţiți cu alți coloniști din Ionia, numiți Gheleoni / mari fermieri.

Misia - la hotarul cu fostul Regat Troian - indică prezența lor în metropola mamă; la fel, în coloniile din Dobrogea ale Miletului clasic - Histria și Tomis - inscripțiile au atestat Arga-deii”. După cum a studiat în 2003 Dr. Alexandru Sonoc, primul “agonothet” (cel care prezida întrecerile atletice) la Tomis - colonia Carianilor / Anatolienilor apuseni pe locul unde azi e orașul Constanța - a fost Marele Preot zis “Fiul Pontului” din tribul / neamul “Arga-deis”, căruia i-a fost dedicată o statuie; mai se poate observa că de atunci încă după mult timp, ca de exemplu la Tomis în secolul III, exista “agonothetul” Aurelios Gregoras / fiul lui Artemidoros Gregoras - conducătorul unui cor sacru - biruitorul unui concurs dyonisiac. În mileniul I î.C., coloniile Carianilor / Gherghiţilor din Dobrogea nu erau populate de o mână de oameni, ci de grupuri însemnate, care nu numai că au condus timp de multe secole mai ales cetăţile Nordice ca Ergame, Histria, Tomis, etc. dar acolo coloniştii Gherghiţi / Cariani au şi interferat cu indigenii Geţi, având împreună Cultura Cariano-Getă (ştiută şi ca Greco-Getă); o bună parte din comerţ au dezvoltat-o în S prin Tracia îndeosebi cu Insula Tasos dar şi cu mai depărtata Insulă Rodos iar în N - tot pe malul Pontic - mai ales cu coloniştii Cariani din Olbia (utilizând moneda comună - scoasă împreună - cu Gorgona pe avers şi roata pe revers). La jumătatea distanţei dintre Histria şi Tomis se poate observa toponimia semnificativă Garga-lîc / Gargalîc, acum Corbu, numele Garga-lâc fiind atât pentru lac - cândva Bulboaca, adică Vâltoare / Gîldău = loc primejdios pentru înot - cât şi pentru localitate, care a fost o întinsă aşezare Antică pe Valea Vetrei, după cum au studiat în 1987 Alexandru Avram, Octavian Bounegru şi Costel Chiriac, în dreptul Capului “Midia” (ce desparte cele 2 sectoare ale ţărmului Dobrogean, cel jos din N şi cel cu faleze din S):

Componenţa consiliului bătrânilor din Histria În Antichitate, pe coasta V Anatoliană semnificativi au fost unii Ionieni (existenți mai ales între Caria și Lidia): dinaștii Gherga din Caria / Țara Gherghiților au fost printre fondatorii coloniilor Grecești de pe coasta Dobrogei și apoi iau condus pe Geto-Dacii din actualul spațiu Român. Metropola Milet - principalul port de îmbarcare Gherghit - se găsea la S de golful în care se vărsa Râul Meandru (limita Nordică a Cariei - Țara Gherghiților - era formată de Râul Meandru, ale cărui meandre au devenit emblematice pentru Greci; Milet - cetate și port - era în Caria). O propagandă ulterioară a plasat Miletul în Ionia (Gherghiții Cariei au fost atât Doriani / Dorieni, cât și Ioniani / Ionieni). În 2001, Dr. Vanessa Gorman a scris că “În Miletul arhaic (ca și la Efes ori pe coasta Ioniană) trăiau Arga-dei: o inscripție despre ei din 679 î.C. aflată în colonia Cariană din portul Kyzikos /

Garga-lâc la Capul Midia

252


În lucrarea din 2012 “Cu privire la coloniile greceşti din Dobrogea şi la data constituirii teritoriului lor rural”, cercetătorul Român Vladimir Iliescu a afirmat: “Pe la mijlocul secolului VIII î.C. a început marea mişcare de răspândire a grecilor. Cauzele mişcării greceşti de colonizare trebuie căutate în condiţiile interne ale lumii greceşti în perioada arhaică. Este vorba despre o creştere a marii proprietăţi, ce se manifesta prin concentarea ei în mâna aristocraţiei gentilice, concomitent cu o scădere a numărului micilor proprietari. Aceia au ajuns în dependenţa economică a primilor, odată cu pierderea loturilor personale. Astfel luă naştere o lipsă acută de pământ - respectiv un mare surplus de braţe de muncă - accentuată şi de relativa suprapopulare datorită creşterii demografice periodice. Dacă la contradicţiile social-economice se mai adaugă şi altele politice, ca de pildă opoziţia unei părţi a cetăţenilor faţă de tirania care a început să apară în lumea greacă de la mijlocul secolului VII î.C., înţelegem de ce pentru o lungă perioadă de timp au existat grupuri de oameni dornici de o viaţă mai bună. Aceia erau dispuşi să se expatrieze şi să înfrunte un drum lung şi anevoios şi mai ales primejdiile unui ţărm ‘barbar’, chiar dacă acela era de multe ori nelocuit. Alături de acea mişcare ‘agrară’ - fie ea spontană şi particulară sau dirijată şi formală - au existat şi acţiuni oficiale care urmăreau scopuri comerciale. În locurile în care debarcau, noii veniţi procedau de obicei la o împărţire a pământului ocupat. Aceasta se efectua prin tragerea la sorţi a unor loturi destinate satisfacerii nevoilor proaspeţilor locuitori. În felul acela, colonia dispunea de un teritoriu rural - ‘chora’ - care cu vremea avea tendinţa să se mărească, pe măsură ce se dezvolta şi oraşul prin forţe proprii sau datorită venirii unor grupuri colonizatoare ulterioare. Când se vorbeşte despre teritoriul rural al coloniilor greceşti, trebuie avut în vedere faptul că există 2 sensuri ale termenului ‘chora’ în greacă; astfel, trebuie deosebit înţelesul restrâns de cel larg al cuvântului. Primul desemnează ogoarele din jurul aşezării, cultivate pentru satisfacerea nevoilor locuitorilor acesteia. Al doilea cuprindea o regiune întinsă de zeci de km, reprezentând zone de influenţă sau de dominaţie politică, în interiorul căreia se găseau de obicei şi alte aşezări, de mărime variabilă, dar legate de aşezarea principală. Colonizarea greacă în Marea Neagră a fost aproape exclusiv opera celor din Milet. Tradiţia istorică (consemnată şi de Pliniu cel Bătrân ori Seneca) le-a atribuit zeci de colonii. Caracterul mişcării milesiene a fost apreciat - în general - ca fiind de factură comercială. Stepa nord-pontică a cunoscut o depopulare temporară tocmai în intervalul când s-au aşezat grecii. De aceea grupuri relativ numeroase de greci au ocupat devreme mari întinderi de pământ iar de la început nu există urme despre convieţuirea elementului grecesc nou venit cu localnicii (ori de asimilări). În nordul Dobrogei, lângă Jurilovca, la Capul Dolojman, întâlnim prima localitate amintită de un izvor, pe nume Orgame. Prima tradiţie literară a întemeierii Histriei, reprezentată de Eusebiu din Cezareea, a plasat evenimentul în 657 î.C. Despre oraşul Tomis, Periplul aşa-zisului Scymnos a spus că era vorba de o colonie milesiană. Miletul a participat la revolta cetăţilor împotriva perşilor şi fiind învins a fost devastat de aceia în 494 î.C., an după care nu mai poate fi vorba de acţiuni colonizatoare din partea metropolei milesiene. Ţărmul dobrogean n-a cunoscut numai acele mari colonii greceşti, care au trăit perioade de mare înflorire; alături de ele au existat şi un şir de localităţi mai mici: lângă Tomis - la Capul Tuzla - era Turris / Stratonis, între Callatis

şi Caliacra (Capul Tir-Isis) era ‘Portul carianilor’, etc. Nu trebuie uitat nici ‘Portul istrienilor’ care se găsea la nordul Dunării (ce reprezenta - după cum îi spunea numele, cu mare probabilitate - o aşezare creată de locuitorii Histriei). Oraşul Aphrodisias s-a aflat în apropierea ‘Portului carianilor’, în regiunea care a şi primit numele de Caria, deoarece antecedentele erau cariane. Între Callatis şi Tomis erau aşezările ioniene Eumenia şi Parthenopolis, la a căror întemeiere nu este exclus să fi contribuit - dacă nu au realizato chiar integral - Histria şi/sau Tomis. Faptele prezentate şi mai ales legăturile cauzale sugerate urmăresc să atragă atenţia asupra unui aspect important (dar omis la noi), al colonizării greceşti din Dobrogea: e vorba de rolul activ - colonizator - al aşezărilor greceşti, indiferent dacă ele au acţionat singure, împreună cu metropola sau în colaborare cu vecinii. Cetăţile dobrogene trebuie să fi avut câte un teritoriu rural în jurul lor; de exemplu, Histria avea încă din secolul VI î.C. un teritoriu rural înspre interiorul Dobrogei. Apoi, lupte între geţi şi sciţi au avut loc fără îndoială, căci ocuparea unei părţi a Dobrogei nu s-a petrecut fără o rezistenţă a autohtonilor; din secolul IV î.C. şi sciţii au întreţinut raporturi cu cetăţile greceşti, garantând în mod eficient marile zone rurale ale acelora”. La S de Vama Veche - şi respectiv de Callatis / Mangalia - era Portul Carianilor (în Latină “CARYS PORTYS”, acum “Karon Limen” în Bulgară); fosta localitate Dobrogeană Karia - existentă acolo din secolul VI î.C. - în prezent se numeşte Şabla 43,32 lat. N, 28,32 long. E (cel mai răsăritean punct al Bulgariei) iar în Golful Carian de pe coasta Dobrogeană, cetatea Kartalii - azi Duranku-lak 43,42 lat. N, 28,31 long. E din comuna Şabla - era neolitică, datând din mileniul VI î.C., supranumită “Troia Europeană”: acolo Carianii au ridicat în secolul IV î.C. din piatră Templul Cybelei, al Marii Zeiţe Anatoliene.

Templul Carian al Cybelei în cetatea Kartalii din Dobrogea În Dobrogea Romanul Pliniu 4:11 a menționat şi așezarea de coloniști Cariani cu genericul Aphrodisias (oraș 253


Antic populat de 60 de mii de oameni, apropiat de marele Sanctuar Gherga): așadar, Gherghinii Cariei (aflați printre Anticii coloniști ai litoralului Dobrogean) nu erau doar Milesieni - adică numai din apuseana metropolă Milet și din centrala capitală Milasa - ci erau masiv și din răsăritul Afrodisiac al Țării Gherghiților, din zona urbei aflată în vecinătatea Sanctuarului Gherga. Istoricul Arrian în “Periplul Pontului Euxin” 35 din secolul II a scris: “De la cetatea Callatis la Portul Carum - Portul Carilor - sunt 180 de stadii; însăși regiunea ce se află împrejurul acelui port se numește Caria”. Zona de influenţă a Mangaliei / Callatis (teritoriul său rural) se întindea din S de la Portul Carianilor până în N la Tekir-ghiol / Lacul lui Tekir; zona de influenţă a Constanţei / Tomis era de acolo - de la Tekir-ghiol - până în N la Gargalâc (iar de la Gargalîc / Garga-lâc înspre N începea zona de influenţă a Histriei): hotarele Gherghite demarcau proprietăţi ale celor din Ţara Gherghiţilor / Caria, ajunşi colonişti în Dobrogea Geţilor. Este de remarcat că geograful Antic Pomponius Mela 2:2 a afirmat despre Callatis / Mangalia că a fost o colonie Milesiană / Cariană (adică a celor din Ţara Gherghiţilor, la fel ca şi toate celelalte colonii de pe litoralul Dobrogei); în posibilul mormânt al conducătorului cetăţii Callatis - după cum a menţionat în 2013 Marcel Colesniuc, directorul “Muzeului din Mangalia” - a fost descoperit în 1959 cel mai vechi papirus din Europa, datând din secolul IV î.C. (din timpul împăratului Macedon Alexandru “cel Mare”, care stăpânea şi Dobrogea). Se poate observa că Mangala era termenul Sanscrit pentru Marte.

x 0,115 x 0,085 m şi scriere cu litere elegante dispuse ‘stoichedon’, înalte de 2 cm. Dispunerea literelor dar şi toate inscripţiile din jur indică secolul IV î.C. Avem de a face cu unul din cele mai vechi monumente epigrafice callatiene, al cărui caracter funerar este neîndoielnic. În schimb, nu se poate emite nici o ipoteză cu privire la numele şi patronimicul defunctului sau defunctei”. (O altă interpretare a inscripţiei poate fi şi prin considerarea sa ca ruptă dintr-un text mai lung, cu literele ca primele din rânduri separate - anume “PAR...” şi “CLE...” - ceea ce aşa n-ar avea nici o legătură cu Gherga; prima ipoteză e însă mai plauzibilă, atât prin asemănarea cu inscripţiile Obeliscurilor Gherga din Caria, cât şi cu orizontul de timp, când transcrierea în noul grai Dobrogean îndreptăţea astfel forma descoperită; mai mult, inclusiv stilul epigrafic - de gen “stoichedon” - era în aceeaşi practică Greacă dar şi Ghergană de aliniere ca într-o grilă a literelor, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, fără spaţii între cuvinte, ultima oară cu folosire în Lycia secolului III î.C). “Periplul” lui Scymnos din Chios în secolul II î.C. a consemnat în paragraful 841: “Spre răsărit cel ce trece de Borysthene / Nipru întâlnește ca locuitori pe Sciții numiți Hylaei; vecini cu aceia spre continent sunt Georgii, apoi urmează un mare pustiu”. (Gherghii așadar pe atunci - spre sfârșitul mileniului I î.C. - încă trăiau în libertatea capătului Vechii Lumi). La începutul mileniului I, geograful Antic Strabon VII 3:17, VII 4:6 a scris despre ceea ce era şi în cealaltă parte (dincolo de Dobrogea): “Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la Nord, între Istru şi Nipru, este pustiul Gheţilor. Apoi vin TyraGeţii iar după ei Sarmaţii Iazigi şi cei Regali, apoi Gurghii / Urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu-se cu agricultura. Dincolo de gura Niprului este Golful Karkinit, foarte mare. Peninsula Crimeii e fertilă, Elenii importând multe cereale din areal. Acolo oamenii sunt Gheorghi, spre deosebire de nomazii menţionaţi anterior. Se hrănesc cu carne de diferite animale printre care şi de cal - precum şi cu brânză şi lapte acru. Nomazii sunt războinici, nu tâlhari: îşi cedează pământurile celor care vor să-l cultive iar ei se mulţumesc să ia în schimb un fel de dijmă destul de măsurată (nu să le prisosească, ci numai atât cât să le ajungă pentru nevoile obişnuite ale vieţii) iar dacă nu li se achită, atunci silesc cu armele. Pe de altă parte, Gheorghii din acele părţi - cu toate că sunt socotiţi mai blânzi şi mai civilizaţi, deoarece sunt puşi pe câştig şi legaţi de mare - nu se dau în lături de la tâlhării, nici de la alte nelegiuri şi lăcomii de acel fel”. În secolul XIX, autorul Dionisie Fotino al “Istoriei Daciei” care a scris că în Antichitate la N de Marea Neagră erau Giurgii nomazi, a consemnat că Romanul Aurelius Victor considera patria Goților ca Dacia, că Sârbii proveneau din Media, etc. iar George Sion, ajuns academician - care în cinstea Unirii Principatelor Române din 1859 i-a tradus lucrarea din Greacă și a publicat-o în limba Română Modernă - a mai precizat că leagănul Geților a fost Valea Fluviului Oksos din Asia Centrală, ș.a.m.d. Anticul Kirke / Kirki - fondat la mijlocul secolului VI î.C. de emigranţii Cariani / Greci din Milet în Evpatoria 45,12 lat. N, 33,21 long. E / Crimeea, tot la Marea Neagră, Peninsulă denumită pe atunci Tauris - se mai numea şi Kerkinitida (în răsăritul său, strâmtoarea dintre Marea Azov / Karga şi Marea Neagră / Pont era Kerci). În general, colonizările au fost bine organizate: mai întâi, locul era ales după informaţii prealabile luate de la negustori; coloniştii erau voluntari, oameni sănătoşi care dispuneau de mijloace proprii pentru a se întreţine (câteodată, ritmul creşterilor

În “Pontica” din 1992, cercetătorii Români Alexandru Avram şi Maria Bărbulescu au abordat inscripţia funerară din Mangalia / Dobrogea ce se vede în imagine care poate fi “GAR-KAE” - descoperită cu ocazia unor săpături cu jumătate de secol înainte pe drumul de la Portul Callatis spre Portul Carianilor (semănând izbitor de mult cu cele de gen “GER-GAS” din Carianul Sanctuar Gherga): “Bază de marmură, cu suprafaţa netezită, dimensiunile 0,165 254


populaţiilor era prin dublare la fiecare generaţie). Sub conducerea unui nobil investit cu puteri depline - şi care în caz de reuşită a acţiunii era venerat după moarte ca un erou la plecare era luată o brazdă de pământ de acasă şi foc de pe altar; la sosire, brazda era îngropată şi se ridica vatra cu focul sacru.

religios al Cariei aflându-se pe atunci - la începutul mileniului I, în miezul Antichității - în deplină funcționare; referința tocmai la “Scit” în scrisoarea creștină canonică spre cei din Asia Mică era în rezonanță cu legăturile pe care le aveau aceia cu Sciția Mică, adică Dobrogea, zona Vest Pontică colonizată de către autohtonii Vest Anatolieni deja de secole: printre indigeni desigur că se aflau Sciți (2 cetăţi au fost pomenite în epistola biblică ca vecine cetății Colosse a Colosenilor, cetatea Laodiceea 37,50 lat. N, 29,06 long. E care a fost în Caria, conform geografului Ptolemeu, înțeleptului Filostrat, ș.a. iar cetatea Ierapole / Hierapolis 37,55 lat. N, 29,07 long. E ce a fost în S Frigiei / azi Pamukkale, cândva în timp - Râul Meandru având alt curs aparținând de fapt Cariei).

Colonia era organizată după modelul originar al aşezării de acasă, cu care legăturile erau menţinute. Coloniştii căutau pământuri fertile dar erau preocupaţi şi de comerţ. Este de ştiut că Marea Neagră a fost denumită astfel nu doar nuanţelor mai întunecate ale apei sale, ci şi pentru că era Nordică lumii de atunci (când a fost botezată aşa).

De altfel, creștinarea spațiului Românesc a început din răsărit iar în răsăriteana Dobroge, printre numeroșii Gheți și Gherghiți - sosiți din Caria - a rămas atestat că în secolul I s-a așezat cel dintâi apostol, pescarul Andrei (sosit din Galileea); acela a ajuns acolo probabil însoțit de adepți, care îl ajutau în amplificarea acțiunilor sale, căci un solitar izolat nu ar fi reușit impactul atestat creștin de început - astfel cum a fost - iar printre cei mai apropiați erau tocmai Gherghe-seii biblici (dovediți istoric în N Canaanului): așadar, în Europeana regiune a Dobrogei, cea mai Nordică parte a Peninsulei Balcanice (populată de Asiatici Sciți, denumită de aceea și “Mica Sciție” / “Sciția Minor”), un loc chiar fruntaș l-ar fi avut inclusiv alți Antici Asiatici, anume Gherghei deopotrivă din Canaan și din Caria. Cele 3 regiuni foarte importante pentru Gherga, anume:  zona de lângă Delta Iordanului din N Lacului Galileea  coasta Est Egeană a Cariei / Țării Gherghiților  zona dintre Marea Neagră și Bălțile Dunării (inclusiv Delta Dunării) aveau - pe lângă caracteristica lor comună că erau acvatice și altă trăsătură comună, anume că la începutul mileniului I erau la granițele răsăritene ale Imperiului Roman, unde limba comună folosită pe atunci a fost Greaca (leagănul Grec a fost Caria, dintre Galileea / E și Dobrogea / N). Atunci când explicit:  Biblia a scris despre Gherghe-seii dintre Înălțimile Golan, Delta Iordanului și Lacul Galileii  vechii Anatolieni aveau în SV marii Peninsule păgânul Sanctuar Gherga  printre Români sunt cei mai numeroși Gherghi din lume

“Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” a fost singura referire din Noul Testament la un element Scit, în “Epistola către Coloseni” 3:11 scrisă din Roma în secolul I de Sf. Pavel către locuitorii din Valea Râului Lycos / Lycus (cu izvorul în Muntele Cadmus / “Cadmus”, afluent Sudic al Meandrului, înțelesul Lycus / Likos pendulând între cel al regiunii “Lykia” - vecina Cariei - și “lup”), Colossae 34,47 lat. N, 29,15 long. E fiind o cetate relativ apropiată de Sanctuarul Gherga, marele așezământ 255


atât spațial, cât și temporal (deci geografic și cronologic) se pot face evidente conexiuni, mai ales că arealul Românesc nu a fost de tranzit ci de destinație atestată deopotrivă pentru coloniștii Cariani și pentru creștinarea Galileană condusă de însuși Sf. Andrei; triplul context Gherga - în succesiunea din Israel, Turcia, România - așadar depășește coincidența. De altfel - privind vechile legături umane - în 2016, un grup de specialiști coordonat de Claudio Ottoni și Rony Decorte de la Universitatea din Leuven 50,53 lat. N, 4,42 long. E / Belgia, a studiat afinitățile genetice din Antichitate și Evul Mediu ale populației din SV Anatoliei (poziția de referință fiind marcată cu o stea), prezentând următoarele situații:

denumind-o “Măda”, legăturile dintre Media și Mesopotamia devenind nu doar de vecinătate, ci și onomastice, astfel reieșind din analizele lingviștilor Wojciech Skalmowski 1933-2008, Jan Tavernier în 2007, ș.a.): de altfel - în Asia Centrală - Geții Masivi au fost între Dahii de lângă China și Gesii din Anatolia / Asia Mică.

Afinitățile genetice în Antichitate și Evul Mediu ale celor din SV Anatoliei Gherga şi Ginii Asamblând Ga şi An, în Română “a gini” a rămas conform dicţionarelor - “cu etimologie necunoscută”; sensul verbului este de “a observa” sau “a vedea” / “a zări” (cu înţelesul de “a cerceta” / “a dibui”). Este de reţinut un element foarte important: în trecut, toate numele aveau semnificaţii (însemnau ceva); numele nu erau “după ureche” date ca să sune cumva mimetic - ci prioritar contau prin ceea ce reprezentau. Sfinții Gini / Siginnii nu-s o creaţie a actualului autor Gherga, ci o realitate a Gherganiei Epocii Bronzului / ţară aflată la E de Media (denumirea aceea fiind legată de prinţesa Georgiană Medeea dar putând fi înțeleasă și ca de mijloc, între răsăriteana Hyrkanie / Gherganie și apuseana Albanie Caucaziană / Țara Ghergarilor); Media fiind în miezul / mijlocul acelora poate fi înțeleasă și comparând conceptul cu vecina Mesopotamie - dintre Fluviile Tigru și Eufrat - zona din miezul / mijlocul acelor ape curgătoare dar denumirea fiind și simplu despre masivele / puternicele Fluvii (căci la “Meso-potamos”, “Meso” ar fi și “Masiv” - “Mari” / “Puternici” - la fel ca la “MasaGeți” / “MesaGeți” = “Masivi Geți” / “Mari Geți”, folosindu-se termenul Grec μέσος “Mesos” însemnând “Medie” iar Perșii

Este interesant că la răsărit, în Siberia, cu denumirea Sakha a fost ştiută populaţia Yakută - având cel mai mare procent genetic masculin Gherga din lume - iar la apus, în Europa, a fost ştiută populaţia denumită Sâgă (încă dinaintea Geto-Dacilor). SâGii / SiGinii erau sedentari iar unde se aşezau n-o făceau pe terenuri vide, ci în cele străbătute de PelaSgii / “Pela-sgii” predecesori lor ca nomazi, faimoşi de milenii prin pelerinajele sexualo-religioase (marcate prin Cultul Falic). În Mesopotamia mileniului III î.C., cu logograma Sumeriană “SA.GAZ” erau notaţi cei ştiuţi în Orientul Mijlociu / Apropiat şi ca Habiri (ulterior de către vechii Greci drept Cabeiri), etc.: erau Amorei / Amoriţi (urmaşi ai lui Amoreu, frate cu Gherghe-seu, după cum se cunosc denumirile biblice, notate aşa de către vechii Evrei), veri nu doar cu Gherghe-seii, ci şi cu Guţii din areal. 256


de masă doar “roirea” prin “exportarea” / plecarea Dunărenilor în migraţie, nicicum însă “importarea” / sosirea oamenilor atraşi de nivelul traiului, mai ales de cel din Bazinul Dunării inferioare, pe atunci mult mai bun decât pe multe alte meleaguri). Ţara Magilor era Media, la V de Ghergania iar Ginii (Siginnii = Sf. Gini) au provenit de acolo; în lume, primii Magi - dar şi Gini - au fost Ghergani (strămoșii lor erau știuți ca Genii) iar Pela-Sâgii = Pela-Sgii au fost potenţii colonişti ai apusului European din urmă cu multe milenii. Prințesa Medeea era din Kolkha / Colchis = Georgia / Țara Amazoanelor, loc unde geograful AnatolianGeorgian Strabon XI 2:1 a localizat Zygii și Cercetae (aceia plasați de către istoricul Pliniu “cel Bătrân” - în “Chorographia” 1:12 - între Amazoane și Hiperborei). Dr. William Smith 1813-1893 a scris în “Dicționarul geografiei Greco-Romane” că Zygii erau păstori nomazi (ei locuiau regiunea Caucaziană Zyx din Nordul Muntelui Elbrus (cel mai înalt din Europa): la V erau Cerchezii / Circasii, la N erau Sarmații, la E erau Avarii iar la S erau Sanni / Chani (etnonimii strămoșilor Georgienilor numiți Lazi); urmașii Caucazieni / Georgieni Sanni îl adoră ca patron spiritual pe șamanicul / pre-creștinul Sfânt Gëræg / Jgëræg - cunoscut creștin ca Sf. Gheorghe - după cum a studiat și Dr. Michael Berman, în 2009. În mileniul II î.C., înaintea Războiului Troian, Sf. Gini din Ghergania - via Kolkis / Georgia - au ajuns peste Pont (adică peste Marea Neagră) pe Istru / adică pe Dunăre la Gherdap / Porţile de Fier; apoi, la sfârşitul acelui mileniu II î.C., după Războiul Troian, Geţii s-au aşezat la Istru iar Dacii în Carpaţi (sosiţi la Istru / Dunărea inferioară după Sigini, Gesii / Geţii s-au aşezat la Dunărea de Jos, la Fluviu fiind Siginii în amonte şi Geţii în avale). În mileniul I î.C., în spaţiul Românesc au apărut din V Anatoliei Troianii şi Carianii în Dobrogea iar - tot din V Anatoliei - Gherganii Agatârşi / Aga-târşi (“conducătorii cu toiege” / “cârje”, plecați din Ghergania / Iran, via Bitinia), au ajuns în Moldova şi Ardeal: în mileniul I î.C. - la sfârşitul Epocii Fierului AgaTârşii erau instalaţi exact în perimetrul Regatului Heraclizilor, în locul Dorianilor care au plecat de acolo cu câteva secole mai înainte, la începutul Epocii Fierului; interesul AgaTârşilor sosiţi la sfârşitul Epocii Fierului s-a accentuat în Ardeal / interiorul Carpaţilor - mai mult decât în Moldova / exteriorul Carpaţilor - şi datorită apariţiei Sciţilor dinspre răsărit, în fruntea acelora totuşi ei ajungând ca lideri (alogeni, acceptaţi). Autorul Roman Valerius Flaccus 6:135 ia numit pe “Aga-Thyres” ca “Thyrsa-Getae”, adică “Geţi cu thyrs” (emblema Zeului Dionis: toiag lung, împodobit cu frunze de viţă-de-vie); conform cercetărilor (Georg Niebuhr, Wilhelm Tomasehek, Pauly Wissowa, Ion Crişan, ş.a.) “AgaTârşii - pe limba lor - se vor fi chemat întotdeauna Daci” (proveneau dintre Dagii Caucazului). Aşadar, pe vremea când în Egiptul faraonic Evreii erau sclavi şi n-aveau încă religia lor monoteistă mozaică, în spaţiul Românilor / Rumânilor (Ra-manilor / oamenii soarelui, Râ-mânilor / oamenii râurilor) s-au stabilit Magi de la răsărit: spaţiul era sacru făcând parte din fostul Rai - iar cei ajunşi în el din Ghergania Caspică s-au aşezat (în intenţiile lor) pentru totdeauna; iniţial, au urmărit Cerga / Lâna de Aur (furată de argonauţii Ahei), aducându-şi cu ei caii buni pentru tracţiunea căruţelor, hainele vesele / viu colorate, obiceiurile, etc. Scopul pentru care au venit şi l-au îndeplinit parţial; nu au reuşit să-i prindă pe hoţi (chiar dacă s-au răspândit între Fluviul Istru şi Peninsula Istria) dar au prosperat timp îndelungat prin comercializarea bunurilor locale: aur, arme, miere, vin, etc. În

Sa.Gaz / Sa.Kas erau înrudiţi îndeaproape cu Kasiţii / Kuşanii răsăriteni (din Asia Centrală), respectiv cu Kas.Ka / Ges.Ka apuseni (Gesii din Anatolia), ei fiind Sfinţii Gliei / Pământului Ga. În mileniul II î.C., înaintea Războiului Troian şi al invaziei Canaanului de către vechii Evrei, Egiptenii faraonici le ziceau Apiru - în Epoca Bronzului, Sa.Gaz / Amoreii mereu fiind contra lor - iar Hitiţii la un moment dat au mediat un tratat între Regatul Carche-miş (din N Siriei) şi Regatul Barga (din V Siriei / cu capitala la Qatna 34,50 lat. N, 36,51 long. E, în Bazinul Orontes); în Orientul Apropiat de atunci, Amoreii / Amoriţii mai erau ştiuţi şi ca Amurru / Martu, credincioşii lui Martu, fiul lui An (zis Kur.Za Gan, cel de pe muntele strălucitor).

Mileniul III î.C. Importantele colonizări din Epoca Bronzului în Bazinul Dunării inferioare ale Caucazienilor de lângă Caspica ori ale vecinilor apuseni Anatolieni ai acelora a jenat mulţi cercetători Români, care au preferat să le acorde slabe atenţii ori chiar să le oculteze (îndeosebi fiindcă au premers GetoDacilor, ajunşi în Bazinul Dunării inferioare ulterior - în Epoca Fierului - tot din acele părţi, ceea ce de asemenea n-a corespuns gustului unor “patrioţi” Români, opuşi vreunei imigrări vechi şi doar adepţi ale unor continuităţi şi autohtonii integrale sedentare, absurde în contextul acelor timpuri ale Marilor Migrări, constant atestate pretutindeni în lume, spaţiul Bazinului Dunării inferioare chipurile fiind ca un areal de excepţie în acel cadru general, concesia maximă admisă a respectivei propagande eventual admiţând ca mişcare umană 257


memoria publică au rămas cunoscuţi ca Sfinţi Gini / Siginni; după un mileniu şi un sfert de la stabilirea lor între Mările Neagră şi Mediterană, la Betleem / în Canaan - fosta Ţară Sacră a Ghergheilor - şi-au făcut apariţia alţi Magi de la răsărit (adică tot de lângă Ghergania / S Caspic): vestea naşterii lui Iisus i-a determinat să ducă daruri scumpe Familiei Sfinte (cu aşa ajutor - împreună cu spirit şi suflet divin - apărând ceea ce acum e cea mai mare religie din lume, a creştinilor). Gherganii au fost deschizători de drumuri în religie, negoţ, etc.: au rezolvat multe dintre nevoile spirituale sau materiale - ale celor care au avut de a face cu ei. Prin “Gin” şi azi se înţelege spiritul superior omului dar inferior îngerului, mesager între supranatural şi om, deseori văzut ca “fantomă” (e de observat că în mileniul III î.C. tatăl lui Ghilga-meş a fost indicat ca “fantomă” de “Lista Sumeriană a regilor”); Vechiul Testament a relatat că la sfârşitul mileniului II î.C. în Canaan primul rege Evreu a solicitat o vrăjitoare - Ghergană - pentru a întâlni ginul / fantoma profetului său decedat. Coranul / Al-Koranul scrie că ginii erau genii - creaturi divine dinaintea oamenilor - care se puteau îndrăgosti de oameni (acei oameni devenind astfel “posedaţi”): ginii / geniile nu erau adânciţi în contemplaţie divină precum îngerii, nici revoltaţi împotriva divinului precum demonii (folcloric au fost prezenţi în multe părţi ale lumii, conform “Dicţionarului Larousse” din 1997 ca relicve ale străvechiului Cult Agrar practicat între S Caspic şi N Canaanului, adică exact în arealul tradiţional al Magilor Gherga). Ginii / Geniile au fost cei care în Caucaz au produs în premieră mondială - “ghin” / adică vin, atât alb, cât şi roşu, vechii Armeni folosind denumirea pentru vin de “gini”: Gin / Geniu provenea din construcţia Ga + An, împreunând puterea Pământului Gheia şi puterea Cerului An (Chinezii numesc Gin-seng planta lăudată în Bazinul Ghaggar de “AtharvaVeda” - cartea vedică a formulelor magice - pentru capacitatea de a da “forţa taurului” bătrânilor şi tinerilor iar acum prin băutura gin se ştie rachiul de cereale). Printr-un păgân “gentil” dintotdeauna se înţelegea omul curtenitor, drăguţ, galant, gingaş (aşa derivând şi “gentilom” / “gentleman”); de pildă, pentru vechii Evrei, Gherghe-seii din Galileea-Golan erau gentilici: aceiaşi au fost fixaţi de către vechii Indieni, Romani, ş.a. ca întemeietori de gotre / ginţi (conceptul de ginere derivând similar) iar CartaGina / Cartagina şi imperiul său au fost fondate de geniile Feniciene / Pune Gherga. Geniile erau cei apropiaţi Cerului An, având spiritualitate deosebită (pământenii Mani fiind oamenii sufletişti).

Ginii erau pruncii Mamei pământene Ga şi Tatălui ceresc An; conducătorii lor / cu atribut regal (adică prinţii dintre ei) erau supranumiţi Sfinţi Gini: Sigini. Ginii - mai ales oriental - erau magic conectaţi puterii străvechilor Magi iar ţara acelora era Media din V Gherganiei, la Marea Caspică (vecina în apus a Mediei / Țării Mezilor / Magilor fiind Caucaziana Albanie a Ghergarilor): Ginii erau Magi, “SiGinii” fiind Sfinţi Gini, adică Genii. De acolo au fost şi acei “SiGarti” / “Si-Garti”: Sfinţii Garghi, gardienii Munţilor Zagros (din Iran, “botezătorii” lanţului muntos străjuind Platoul Iranian de la răsărit), care şi-au răspândit onomastica inclusiv ulterior printre SiGini / “Si-Gini”, adică Sfinţii Gini dintre Mezi. În mileniul II î.C., înaintea Războiului Troian, după Cerga / Lâna de Aur furată din Caucaz de argonauţii Balcanici - conform mărturiilor Antice - urmărirea a fost realizată de Mezi şi Georgieni, pe Valea Dunării până la Adriatica. Cronologic şi geografic (în timp şi în spaţiu) se poate urmări etnologic şi onomastic Media-Misia-Moesia: S Caspic - V Anatolic - N Balcanic, ca parcursul istoric (în timp) şi cardinal (de la răsărit spre apus), al acelor Magi / Gini Gherga plecaţi efectiv, fizic într-o migrare din care nu sau mai întors; e foarte posibilă răspândirea Sfinţilor Gini / Sigynni dintre Magii Gherganiei nu numai în Ardeal - ca de pildă şi printre strămoşii Secuilor - sau la Marea Mediterană şi pe coasta Troiană ca negustorii Sikili, pe coasta Canaanită ca Siculi ori în cea mai mare Insulă a aceleia: Sicilia. În 2014, Dr. Nelu Zugravu - de la Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a afirmat că “denumirea de Moesia provine de la moesi (în greacă Moisoi, latin Moesae): grup de triburi tracice nord-balcanice care ocupau regiunea Timoc; cu timpul, s-au amestecat cu geţii, mult mai activi din punct de vedere politic. Despre integrarea Dobrogei în provincia Moesia, nu există nici un izvor istoric explicit cu privire la acest eveniment, istoricul Alexandru Suceveanu considerând că ţinutul respectiv a fost încorporat provinciei foarte probabil în jurul anului 74”. Faimoasele legi tribale (“proprii” şi “scrise” după cum a consemnat Iordanes) ce conduceau autohtonii din Bazinul Dunării inferioare, numite Belagine / Pelasge - din fosta Pelasgie / Pelasghia - erau de fapt SiGine, translaţia Pelaskia-Valachia fiind bănuită de filologi ca Dr. Pachia Tatomirescu din Timişoara, cu egalitatea între Pelasgime şi Valahime, după cum a studiat în lucrarea din 2012 “La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa (monografia unui cuvânt pelasg-valah)”, în vechea Română de pildă gresiei zicându-i-se sâgă (cuvânt Pelasg - folosit şi ca “gărăsiă”, în Albaneză “gărăsa”, etc. - în legătură cu Sâgii / Siginii):

“Cu statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgăvalahă, Sigin desemna neamul / seminţia, locuitorii ariei sâgilor din Carpaţii Meridionali şi Munţii Dinarici, până în vecinătatea ţărmului Veneţiei, mai exact spus, pelasgi

Gini

258


locuitori-extractori-prelucrători de metale din sâgi şi totodată - producători de lănci speciale ce le purtau numele (adică sighine). În 1896, Lazăr Şăineanu în ‘Dicţionarul universal al limbii Române’ a scris: ‘Siginii au format populaţiunea primitivă a Banatului şi a Sudului Ardealului, cari fură mai târziu asimilaţi de Daci; Şag, Seghedin, Sighet, Sîghiu / Sibiu, Sighin / Cibin, Sighişoara, etc., însemnau locuri cu sâgi (respectiv cu multe lespezi de gresie)’. Ptolemeu în ‘Geografia’ din secolul II a înregistrat provincia Sigynia în SV Daciei, provincie rebotezată Greceşte Iliria şi Latin Dalmaţia”. În 1924, Dr. Laurence Waddell a identificat Sâgi în Imperiul Hitit; așadar, înaintea Războiului Troian, Sâgii au existat atât în Anatolia, cât și în ceea ce e acum România. Este de remarcat că imediat după Războiul Troian, Vest Anatolianul fondator al Regatului Ilir / Dalmat şi-a avut Curtea la gura Râului Kerka şi e de observat că în vechea Europă pumnalul curbat era ştiut ca “sica” iar Românii încă folosesc denumiri apropiate pentru diverse lucruri de gen, ca secure, săgeată, etc.; e de ştiut că după Războiul Troian, cei din Insula Lesbos au întemeiat lângă distrusa cetate a Troiei aşezarea Sigeon. Înaintea Războiului Troian din secolul XIII î.C., în urmărirea Cergii / Lânii de Aur, Siginii / Sfinţii Gini (Magi din Ghergania) au fost printre cei ajunşi la Gherdap, împreună cu unii din Georgia; după 8 secole, istoricul Anatolian Herodot Karka a notat că Siginnii - îmbrăcaţi ca Mezii, adică Magii din Hyrkania / Ghergania - erau răspândiţi din N Dunării până la coasta Balcanică a Mării Adriatice (după Războiul Troian, la SE de Sigini s-au stabilit Anatolieni Gesi, la E de ei Caucazieni Dagi iar la NE de ei Iranieni Agatârşi / proveniţi din Ghergania, via Anatolia).

admis că la AgaTârşi / Daci şi la Geţi a existat dintotdeauna orânduirea tributală sau Asiatică (nu cea sclavagistă): un mod de producţie sclavagist - deci unul în care numărul sclavilor ar fi fost mare - era incompatibil cu societatea în care toţi se socoteau fraţi; organizarea Geto-Dacă - mulată pe cea anterioară din Epoca Bronzului, a predecesorilor - n-a fost sclavagistă, ci tributală / Asiatică, de tipul despoţiilor Asiatice (modul de producţie fiind Asiatic / devălmaş, aşa cum s-a conservat în spaţiul Român până în Epoca Modernă). Carianul istoric Herodot - din Bazinul Egeii / Mediteranei - a cercetat Lumea Veche şi a scris bazându-se pe Carianii săi din Bazinul Nilului despre Egipteni, bazându-se pe Carianii săi din Bazinul Mesopotam despre Perşi / Iranieni, bazânduse pe Carianii săi din Bazinul Pontic despre cei din Bazinul Dunării, ş.a.: pe litoralul Mării Negre, Carianul Herodot a fost în coloniile Cariane Histria, Olbia, etc. / conduse de Gherghiţi. Siginii nu erau simpli “Sigi”, deoarece Zeul An era foarte important la ei, puterea respectivă reflectându-se prin sufix; din aceeaşi raţiune - a Zeului An - Sciţii / “Saka” nu erau “Sciţiani”, căci pentru ei mai importantă era Zeiţa Ka / Ga (aşa cum mult anterior lor au fost oamenii pământului Ga din Bazinul Dunării). În 2013, Dr. George Trohani - de la “Muzeul Naţional de Istorie” al României - a scris: “Scriitorii antici Hesiod, Simonides din Keos, Hekataios din Milet, Sofocle, Herodot şi Tucidide au fost printre primii care au făcut referiri, în secolele VIII-V î.C., la situaţia geopolitică de la nord de Munţii Balcani şi din zona Dunării de Jos. Ei au menţionat pentru prima dată numele de Getai, Istros, Ordessos, etc. Pe baza acestora - dar şi a săpăturilor arheologice - s-a stabilit că zona Dunării de Jos era locuită, în secolele VIII-III î.C., de ramura de nord a neamurilor tracice, denumite geţi şi daci, sau cu termenul livresc de geto-daci. Geografic, aria de răspândire a geto-dacilor cuprindea spaţiul cuprins între Munţii Balcani la sud, Marea Neagră şi Nistru la est, Carpaţii nordici la nord, Dunărea mijlocie şi Tisa la vest. În acel timp, pe litoralul vestic al Pontului Euxin fiinţau emporii greceşti, locuite în special de miletani: Orgame sau Argamum (Capul Dolojman, Jurilovca), Odessos / Varna, Tomis / Constanţa, Callatis / Mangalia - de către Heraclea Pontică / din Bitinia - Histria, Tyras (la vărsarea Nistrului în Marea Neagră); dar tot în acea perioadă, zona nord-pontică prin urmare, cea aflată imediat la est de teritoriul locuit de către traci - făcea parte din spaţiul aparţinând culturii scitice, un alt termen ce este socotit în ultima vreme, de către o parte a istoricilor, ca fiind tot livresc, convenţional. În anul 514 î.C. (data exactă este controversată, 519 î.C. sau 513 î.C. după alţii) a avut loc expediţia lui Darius, împăratul perşilor, împotriva sciţilor. Singurii care i s-au opus au fost geţii din părţile Dobrogei. Expediţii armate dinspre sud spre nord au devenit tot mai insistente în a doua jumătate a secolului IV î.C., în perioada domniei lui Filip II (359-336 î.C.), conducătorul regatului macedonean. Astfel, în anul 341 î.C Filip II s-a oprit undeva în sudul Dobrogei, în timpul unei expediţii întreprinsă prin acele locuri; 2 ani mai târziu, în 339 î.C., a avut loc conflictul între regele scit Ateas şi un anonim ‘rex Istrianorum’, conducătorul geţilor din partea de nord a Dobrogei, din părţile Istrului / Dunării. După moartea celor 2 regi, Dobrogea a fost ocupată de Filip II, ceea ce ne îndeamnă să considerăm că această regiune - dacă nu în întregime, atunci cel puţin nordul său - nu făcea parte din regatul tracilor de sud (ce se întindea în Bulgaria de azi). Despre geţii norddunăreni s-a vorbit în mod clar doar atunci când s-au făcut referiri la expediţia lui Alexandru cel Mare din 335 î.C., când

Mezi Savanții au evidențiat multe legături străvechi între ceea ce azi e Turcia, Troia, Tracia, Transilvania, ș.a. Cercetătorii Români din secolul XX - ca Hadrian Daicoviciu, Henri Stahl, Liviu Ştefănescu, Constantin Daniel, ş.a. - au 259


în campania contra tribalilor, acela a trecut Dunărea şi a pus pe fugă o armată getică, în final incendiindu-le şi cetatea; după acea demonstraţie de forţă - ce a durat o zi - Alexandru s-a retras la sud de Dunăre (faptele întâi au fost relatate de generalul Ptolemaios, însoţitorul lui Alexandru). Din cele menţionate, e de reţinut că geţii nord-dunăreni au opus oastei macedonene 10 mii de pedestraşi şi 4 mii de călăreţi. Un alt episod în care au fost amintiţi geţii nord-dunăreni a fost apoi, când Zopyrion - un general al lui Alexandru cel Mare - a murit cu toată oastea sa de 30 mii de oameni (evenimentul s-a produs - cu mare probabilitate - în zona dintre Prut şi Nistru). În faţa pericolelor, comunităţile getice adoptau variate soluţii - în funcţie de raportul forţelor - de la rezistenţa în cadrul unor fortificaţii impresionante, până la convieţuire. Abandonarea unor fortificaţii - prin secolul III î.C. - s-ar fi putut datora, pe lângă distrugerile intenţionate din timpul luptelor de către agresori sau prin incendieri, şi unor cauze de uzură morală, datorate scurgerii timpului, deoarece principalele materiale de construcţie erau perisabile sau dezintegrabile: lemn, pământ; iar cele care aveau ziduri, s-au prăbuşit din lipsa liantului”. În vechiul spaţiu Român s-au folosit intensiv lemnele mulţilor copaci din codrii imenşi, de exemplu în spaţiul vechiului Egipt (cu lipsuri serioase de codri / copaci) folosindu-se dintotdeauna cele aflate la îndemână: pietrele / mult mai trainice în timp decât lemnele, bogăţiile ornamentale în vechile culturi fiind însă similare (ba uneori, susceptibile de a fi fost mai elaborate artistic cele realizate în lemn, material mai moale / mai “prietenos” decât piatra); conservarea temeinică prin pietrele din Bazinul Nilului reprezenta o altă dimensiune - în paralel - a măreţiilor civilizaţiilor anterioare ori contemporane vechiului Egipt, ca de pildă folosind preponderent lutul în Bazinul Mesopotamian sau preponderent lemnul în Bazinul Dunării (materiale mult mai friabile, aspecte care însă în timp au dus la dinamici mai mari ale acelor civilizaţii, în comparaţie cu “încorsetata” veche Civilizaţie Egipteană, încă de la sfârşitul Epocii Pietrei dar apoi şi la începutul Epocii Bronzului - în preajma celui de-al doilea Potop / cel biblic - Dunărenii şi Sumerienii influenţând puternic mediile lor înconjurătoare, respectiv Estul Europei ori Orientul Mijlociu). Este de observat că în secolul V î.C. Herodot Karka în “Istorii” 5:6 a scris despre Geţi că “a ara este pentru ei tot ce poate fi mai înjositor, dar a trăi din pradă socotesc ei că este îndeletnicirea cea mai nobilă”; academicianul Alexandru Xenopol a comentat: “se vede deci că Geţii practicau puţin agricultura şi că trăiau ca popoarele nomade, mai mult din prădăciunile vecinilor”. (La fel ca predecesorii lor în Bazinul Dunării, Anticii Geţi nu erau consecvenţi şederii îndelungate într-un areal, ci migrau, însă odată aşezaţi se îndeletniceau cu agricultura. Despre secolul următor - IV î.C., când Alexandru Macedon a trecut Dunărea în Oltenia pentru a pedepsi Geţii din N Fluviului care îi ajutau pe Tribalii din S Fluviului - a consemnat Anatolianul Arrianus Xenofon, care a descris şi el expediţia, sub forma că noaptea militarii Macedoni au trecut Fluviul cu monoxile / bărci ale localnicilor făcute din trunchiuri de copac “căci era foarte mare belşug de astfel de bărci, întrucât riveranii se foloseau de ele pentru pescuit şi când mergeau unii la alţii în sus pe fluviu iar nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni; la ziuă, a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate”. Iată aşadar consemnări din Antichitate despre mişcările Geţilor pentru jafuri, pescuit dar şi terenurile lor, atât nelucrate, cât şi

lucrate). În “Istoria Românilor” din 1888, academicianul Alexandru Xenopol a scris că “în timpurile mai vechi, Dacii şi Geţii ocupau regiunile de la Sudul Dunărei şi anume: Geţii câmpia dintre Hemus şi Istru iar Dacii împrejurimile Rodopului; trebuie admise numaidecât următoarele migraţiuni ale Dacilor. Mai întâi respinşi de Macedoneni, ei au trecut Dunărea împreună cu Geţii şi s-au oprit în Muntenia peste Iazigi, Dacii grămădindu-se în Transilvania şi Banatul Timişoarei; identitatea demonstrată a naţionalităţii Gete şi Dace, ambele de rasă Tracă, cere acea origine a lor comună la Sudul Dunărei. Fără îndoială că Agatârşii aşezaţi în Transilvania au fost copleşiţi de Daci când aceia - alungaţi de Iazigi - au ocupat regiunea muntoasă a Carpaţilor şi contopirea lor va fi fost cu atât mai uşoară cu cât nu-i despărţia o mare deosebire de neam”. Geniile - manifestate prin Gini - acumulau puterile Zeiţei Gea şi Zeului An, conducătorii lor fiind sfinţi: Sigini. În mileniul I î.C., e interesant ce a scris Carianul Herodot în “Istorii” 5:9, că “Nimeni nu poate spune cu certitudine ce fel de oameni vor fi locuind la Nord de regiunea Tracă; se crede că dincolo de Istru se întinde un pământ pustiu şi nemărginit. Singurii oameni despre care am putut afla că trăiesc la Nord de Istru sunt un neam cu numele de Sigini, îmbrăcaţi în haine Medice. Caii lor se zice a fi pletoşi peste tot, având păr lung până la 5 degete, mici, cârni şi neputincioşi pentru călărie dar foarte iuţi la tras, din care cauză Siginii umblă în căruţe. Acest neam e răspândit până în regiunea Eneţilor, care locuiesc lângă Adriatica. Ei pretind că ar fi de origine Medică; dar în ce mod nu pot să-mi dau seama, însă într-un răstimp îndelungat totul este cu putinţă. Ligurii, care locuiesc lângă Marsilia, dau numele de Sigini negustorilor cu amănuntul iar Ciprianii numesc aşa lăncile”. Ligurii erau foştii Etrusci / Trusci din Toscania - inclusiv Insula Corsica - capitala lor fiind Genova, Romanul Pliniu 3:5 notând că pe Coasta de Azur (zona “Regio Deciatum” în timpul său) un oraş important al lor era Nisa / fostă Nicaea iar Ciprianii erau Ciprioţii: cei din Insula Cipru.

Carianul Herodot (secolul V î.C.): Siginnas

Rodianul Apollodor (secolul III î.C.): Siginnoi Savantul Petriceicu Haşdeu în secolul XIX - în “Istoria critică a Românilor” - a cercetat Siginii: “În timpul lui Herodot comerţul aurului înavuţea pe malul Nordic al Dunării nu numai pe Agatârşi, dar şi pe vecinii lor din Temeşiana, care se pare a fi jucat atunci un rol de samsari între dânşii şi popoare mai obscure din centrul Europei. Relatarea lui Herodot despre Siginni era de provenienţă Tracă; aceasta apare din următoarele consideraţiuni fundamentale: Herodot a băgat-o la începutul cărţii a cincea, consacrată unei descrieri monografice a Traciei iar pentru a arăta de la cine anume căpătase toate cele relative la Siginni, 260


el a trecut imediat la o altă naraţiune cu cuvintele ‘mai spun Tracii’; dar Tracia la Herodot era o vorbă foarte vagă, sub care se cuprindeau o grămadă de alte popoare, aparţinând toate unei colosale ginţi, pe care el o numea cea mai numeroasă în toată Europa. Unghiul meridional dintre Pont şi Dunăre îl ocupau Geţii, cu care singuri (dintre toate naţiunile Trace) se învecinau Sciţii; numai Geţii fiind limitrofi cu Sciţii, întreaga Dunăre Sudică până la punctul revărsării Oltului intra în teritoriul Get. Acea ramură Tracă de la care sa informat Herodot despre Siginni nu era a Geţilor, deoarece aceia se învecinau numai cu Sciţii şi cel mult cu o fracţiune a teritoriului Agatârşilor; prin urmare, cată s-o aşezăm mai spre apus de dânşii - cam în Serbia actuală - şi astfel avem în faţă pe Siginni, anume în Temeşiana de astăzi. Dramaturgul Sofocle - scriitor contemporan lui Herodot - a confirmat această interpretaţiune; într-un pasaj - conservat de Strabon XIII 1:53 - el zicea că ‘Troianul Atenor şi Eneţii fugiră în Tracia iar de acolo la Marea Adriatică’. Confruntaţi acum ambele indicaţiuni topografice: dincolo de Dunăre vedem în Sofocle Tracia ajungând până la Ţara Eneţilor de lângă Marea Adriatică; dincoace de Dunăre vedem în Herodot Siginnia ajungând iarăşi până la Ţara Eneţilor de lângă Marea Adriatică. Una dincolo, cealaltă dincoace de Dunăre, ambele puse faţă în faţă într-o poziţiune paralelă; conformitatea este perfectă, arătând totodată că în timpul lui Herodot şi Sofocle adică cu vreo 5 secole înainte de Crist - Italia era considerată ca preapropiată de cataractele Istrului. În fapt, Siginnia corespundea numai cu Temeşiana şi Tracia numai cu malul opus al Serbiei, nu mai departe decât atâta. Aici totuşi nu se încheie analiza; s-o urmărim până la capăt. Într-un alt pasaj, Herodot dă indirect până şi numele special al acelei Tracii: ‘Câmpia Tribalică’ (deşi în restul operei sale nu se găseşte nici o menţiune despre poporul Trac al Tribalilor); ‘Câmpia Tribalică’ - după cum a descris-o - se afla dincolo de Dunăre, ocupând teritoriul dintre fluviu şi acea parte a Iliriei unde locuiau Eneţii (‘Istorii’ 4:49). Tot acolo găsim pe Tribali cu 4 secole mai încoace în ‘Geografia’ lui Strabon, care îi arată învecinaţi spre N cu Istru, spre E cu Geţii şi spre V cu Ilirii (în secolul precedent față de Strabon, Tribalii erau numiţi ‘Inzi din India’ de către Apollodor din Atena iar anterior cu încă un secol, Argonautica lui Apolloniu din Rodos i-a pus pe Graukeni alături de Siginni; ei nu încăpeau aiurea, ci Apolloniu îi numea Graukeni pe Agatârşii lui Herodot iar Pliniu cel Bătrân 6:19 notând Graukenii lui Apolloniu ca Groucasus, însemnând Caucazieni). Carpaţii erau numiţi Caucaz de către Apolloniu din Rodos: lectura sună ‘Caulica’ unul din numele cele mai vechi ale Caucazului Asiatic - de acolo fiind însuşi numele Colchilor; Hecateu - scriitor anterior chiar lui Herodot - spunea că părţile cele mai înalte ale creştetului Caucazian se chemau ‘Kulika’ (Carpaţii sub numele de Caucaz au mai fost şi la Ptolemeu, Ammian Marcellin, Gotul Jornandes, ş.a., ca nume al Carpaţilor, Caucaz fiind la noi anterior dominaţiunii Dace). Aşadar, relatarea despre Siginni Herodot o datora numai naţiunii Trace a Tribalilor, aşezaţi atunci pe ţărmul Sudic al Dunării, spre apus de Geţi (în Serbia de astăzi). Suntem însă departe de a ne închipui că ‘părintele istoriei’ ar fi cercetat vreodată personalmente regiunea Tracă pe care o numea a Tribalilor. Comercianţii din toată Peninsula Balcanică vizitau la gurile Dunării colonia Cariană Istria şi nu aiurea decât acolo trebuie să fi căpătat Herodot de la Tribali noţiunile despre Siginni, întocmai precum în Olbia - o altă colonie Cariană la Pont / Marea Neagră - el s-a informat despre restul popoarelor din

acea direcţiune; Istria şi Olbia, un stabiliment Grec la marginea Traciei şi un stabiliment Grec la marginea Sciţiei ambele în neîncetate contacte comerciale cu toate neamurile din zona Nord-Vestică a Pontului - erau localităţile cele mai nimerite pentru a procura istoricului Grec perspectiva lumii Barbare de jur-împrejur. Întrebuinţez într-adins cuvântul ‘perspectivă’ căci numai el explică natura spuselor lui Herodot, care era totdeauna atât de precis când povestea ceea ce se apropia de Istria sau de Olbia dar devenea treptat tot mai confuz în proporţia depărtării razei sale de observaţiune de la acele 2 centre. Siginnii locuiau în Temeşiana, învecinaţi la S cu Tribalii şi la E cu Agatârşii, astfel că de cei dintâi îi despărţea Dunărea şi de ceilalţi Carpaţii iar spre V teritoriul lor mergea până la Iliri. Deşi nu atât de desfătaţi - nu ca Agatârşii - Siginnii se distingeau totuşi prin avuţia veştmintelor, căci purtau haine Medice şi Herodot spune el însuşi într-un alt pasaj (7:61) că luxoasa îmbrăcăminte Persiană de fapt imita pe cea Meză: tiare, tunici mânecate de variate culori, etc. Caii Siginnilor - mici, pletoşi şi cârni - nu puteau servi la călărie dar prin iuţeală erau de minune la ham, ceea ce făcea ca stăpânii lor să tot umble în căruţe. Aceste 2 amănunte despre Siginni - abundenţa şi cărăuşia - dau deja o vagă imagine a unor comis-voiajori, chiar dacă vechiul scoliast al lui Herodot nu s-ar grăbi a adăuga că numele lor se poate lua în înţelesul de ‘neguţători’. Marsilia e departe de Temeşiana dar nu mai departe decât e Armenia de România. Până în secolul XVI, strămoşii noştri numeau ‘Armeni’ pe toţi neguţătorii; în Transilvania, până astăzi se ia adesea în acelaşi simţ cuvântul ‘Greci’. Pentru ca numele Siginnilor să fi devenit sinonim cu ‘neguţători’ tocmai la Marsilia, mărfaşii lor trebuiau în realitate să fi ajuns până la Pirinei. Ca unii ce locuiau în Temeşiana, adică dincolo de cataracte, Siginnii aveau nu numai cai şi căruţe, ci încă porţiunea Dunării cea mai liberă de orice piedici, în lungul căreia vasele şi în Evul Mediu se urcau fără nici o dificultate cu mărfuri orientale până în centrul Bavariei. Una din trăsăturile caracteristice ale spiritului mercantil din toţi timpii este de a ascunde după putinţă pieţele de care profită egoistul comerciant prin exportaţiune sau importaţiune. Cartagina şi Elada în Antichitate, Veneţia şi Genova în Evul Mediu, au practicat-o într-un mod sistematic iar în miniatură până astăzi fiecare negustor tăinuieşte de ceilalţi fabricile şi depozitele de unde îşi aduce marfă mai bună şi mai ieftină; această tactică rezultă din acea regulă mercantilă vulgară: ‘după ce te-ai suit la înălţime, cată a respinge cu piciorul scara, pentru ca nu cumva să se urce alţii după tine’ (deja Hesiod spusese că ‘olarul invidiază pe olar şi zidarul pe zidar’). Pe când căluşeii cei cu păr de 5 degete alergau în fugă mare cu căruţe încărcate până la Iliri sau duceau frumosul aur Carpatic Celţilor, pe când Dunărea spuma sub vâslele speculantului plutaş, Siginnii asigurau totodată pe vecinii Tribali cum că în susul fluviului nu locuieşte nici o fiinţă omenească; de la dânşii, prin intermediul Tracilor, au trecut la Herodot cuvintele despre nelocuirea ţărmului Danubian Nordic (căci din alte fântâni - ‘Istorii’ 2:31 - Herodot auzise, din contra, că de la izvor şi până la Pont întreaga Dunăre curgea tot prin ţări locuite). ‘Părintele istoriei’ nu s-a contrazis - după cum s-ar putea crede la prima vedere - ci numai a reprodus nişte aserţiuni diferite din diverse sorginţi, pe care e datoare a le discerne această analiză critică. Nu aurul singur înavuţia pe Agatârşi şi pe samsarii Siginni; mai era o altă ramură comercială foarte productivă. După ce a descris traiul Siginnilor, Herodot a urmat mai departe: ‘Mai zic Tracii că 261


peste Dunăre sunt atâtea albine, încât nu e chip a străbate mai încolo; acei ce o spun nu mi se par a avea dreptate, căci se ştie că aceste insecte nu suferă frigul şi eu cred mai curând că din cauza frigului sunt nelocuite părţile Nordului (acestea sunt cele ce se povestesc)’. ‘Peste Dunăre nu încapi de albine!’ ziceau lui Herodot Tracii din ‘Câmpia Tribalică’, care ocupau malul Danubian Sârbesc opus Olteniei şi Temeşianei, locuind în vecinătatea Agatârşilor şi a Siginnilor. Părintelui istoriei nu-i venea la socoteală a da crezare acelei aserţiuni, încât el ne-ar fi lăsat şi pe noi în dubiu, de n-am avea dinaintea ochilor realitatea cea vie, însoţită şi de mărturia altui scriitor tot din timpul lui Herodot. Astăzi, apicultura Română este într-o tristă decadenţă. Decanul agronomiei naţionale, venerabilul amic Ion Ionescu, are tot dreptul în a zice: ‘Nu ştim cum au putut să lase Românii din mâna lor creşterea albinelor şi să ajungă a cumpăra ceară din străinătate; de la ridicarea Turcilor din ţară s-au stricat mierăriile şi de atunci n-au mai ieşit negustorii care să strângă miere şi să stimuleze pe cultivatori a o produce şi a căuta de ţinerea albinelor’. Nu aşa a fost în vremile mai dinainte. Secolul trecut, ceara era principalul articol de exportaţiune al Ţării Româneşti; calitatea îi era foarte frumoasă şi cantitatea imensă. Tot atunci, Raguzanul care a fost primul consul al Imperiului Austriei în Ţara Românească, zicea despre ceara noastră că ‘este fără îndoială cea mai frumoasă şi cea mai căutată în toată Europa, încât albinele trebuie considerate ca unele din cele mai preţioase şi mai bogate produse ale ţării’. Mulţumită lui Grigore Tocilescu, din statistica apicolă rezultă că districtele Române cele mai avute în stupi sunt până astăzi Vlaşca şi Dol-Giul / Doljul, ambele la Dunăre, adică tocmai acolo unde în zilele lui Herodot ‘nu încăpeai de albine’. Naturalistul Elian scria în secolul III (având în mână un autor Grec anonim mult mai vechi): ‘Scriitorul meu merită cea mai deplină încredere, căci el cunoştea lucrurile din propria experienţă, nu după nesigure poveşti ca Herodot; la Sciţi Nordul Deltei - frigul e nesupărăcios pentru albine, întrucât ei întrebuinţează nu miere străină, ci locală, ba o şi exportă, vânzând faguri Misilor’. (Misia se numea generic tot litoralul Dunărean al Traciei încă din timpul lui Homer / cu alte cuvinte, era vorba despre porţiunea de la Pont până la Olt). Considerând firea albinelor - cărora natura le-a menit locurile silvestre şi munţii înfloriţi totodată - cuibul de predilecţiune al acestor muncitoare insecte în Ţara Românească trebuia să fi fost cu preferinţă creştetul Carpatin al Olteniei, mai apărat de viscolul Nordului şi mai expus spre Sud; până azi, Mehedinţenii - fruntaşii vechiului Banat al Severinului poartă drept emblemă în marca lor districtuală albina. Pe când Sciţii exportau faguri peste Dunăre la Geţi, Agatârşii prin mijlocirea Siginnilor aveau deschisă o piaţă mult mai vastă şi mai sigură, aprovizionând cu miere şi ceară toată Europa Centrală, deşi Tribalilor le spuneau din mercantilism că acolo nu locuia nimeni; Aristotel - numai cu un secol mai nou - a completat relatarea lui Herodot, zicând că Agatârşii aveau ‘legi în versuri’. (Erudiţiunea Modernă, după cum pe Sciţi a încercat a-i face Finezi, tot astfel pe Agatârşi i-a identificat uneori cu Mongolii iar pe bieţii Siginni nu s-a temut a-i preface în strămoşi ai Ţiganilor). În naraţiunea Herodotiană despre imposibilitatea de a locui în susul ţărmului Nordic al Dunării de răul albinelor, pe lângă elementul curat apicol limpezit anterior, cată să se mai deosebească pe o linie secundară un alt ingredient: Temeşiana este bântuită periodic de un fel de tăuni, care vara şi toamna se răspândesc de la Gherdap căzând pe animale, distrugând adesea turme întregi

şi torturând chiar pe oameni; Românii din Temeşiana povestesc cu spaimă că acele viespi s-au născut dintr-un cap de balaur pe care-l tăiase Sfântul Georgiu şi l-a aruncat într-o peşteră (numai prin venin de reptilă ei îşi pot explica o înţepătură atât de otrăvitoare). Herodot în relatarea despre regiunea Danubiană va fi înţelegând prin albine pe acei teribili tăuni; trebuie să se zică mai corect că mulţimea albinelor Olteniei şi mulţimea viespilor Temeşianei au fost confundate într-o îngrozitoare mulţime de către învecinaţii Tribali, conduşi la aceea prin asemănarea de aspect între albină şi viespe, întocmai după cum ţăranul Temeşian din zilele noastre confundă tăunul cu balaurul din cauza asemănării în puterea veninului: în ambele identificări se manifestă o procedură analoagă a imaginaţiunii poporane. Determinând hotarele Sciţiei, Herodot 4:100 zice: ‘Începând de la Istru, sunt întâi Agatârşii’; aşadar, un capăt al Agatârşilor era pus pe Dunăre. În traducere pe o hartă, apare următoarea figură:”

“Ephoros / Efor - din Anatoliana Cume - istoric şi geograf Grec posterior lui Herodot abia cu un secol, zicea: ‘Dacă treci Istrul, primii locuitori sunt Carpizii - cei din Carpaţi - apoi Plugarii’. Carpaţii lovindu-se cu Dunărea în Oltenia, este învederat că prin ‘Carpizi’ Efor înţelegea pe Agatârşii lui Herodot; epitetul de ‘Carpizi’ dat Agatârşilor de către Efor este foarte remarcabil, nu numai ca cea dintâi menţiune nominală a Carpaţilor, dar încă şi ca cea mai veche formă a numelui topic: ‘Munteni’. Nedepinzând de chestiunea originii naţionale, acest epitet a trecut ca moştenire de la Agatârşi către succesorii lor teritoriali Daci, a căror ramură tot din Ţara Românească se zicea Carpi. (Carpat însemna munte nu numai la Agatârşi şi Daci, ci încă se pare că a avut acelaşi înţeles în diverse limbi primordiale despărţite una de alta prin origine şi spaţiu - căci vedem la 2 capete opuse ale Europei muntoasa Insulă Greacă cunoscută deja lui Homer sub numele de Karpatos şi Munţii Carpetani în Spania; în vechea limbă Retică, exista aceeaşi temă ‘kar’ în înţelesul de ‘deal’; tot aici se referă Sanscritul ‘kâra’ cu semnificaţiunea de munte acoperit de nea, Armeneşte ‘char’ pentru ‘piatră’ şi ‘charag’ pentru ‘stâncă’, etc). Ambele popoare de secole învecinate - Siginnii şi Agatârşii - au fost constrânse de Daci a înainta spre Nordul Europei, nicidecum nu s-au întors în Asia”. Similar cu piticii locali întâlniţi de străvechii Saami / Finezi care alături de Agatârşi au colonizat Scoţia, Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” a scris că “Plugarii” - adică Gheorgoii legaţi de colonia Cariană Olbia, după cum i-a notat istoricul Herodot Karka 4:18 “Σκύθαι γεωργοί” - când au ocupat Dobrogea (ce de atunci sa numit Sciţia Mică) au întâlnit populaţia pitică autohtonă: “În latura unde fluviul Istru se varsă în Marea Neagră, Tracia posedă cele mai frumoase urbi: Istropolea Milesianilor - adică Histria - Tomis, Callatis (oarecând mai fiind şi altele, înghiţite de pământ); toată această regiune au ocupat-o Sciţii 262


chemaţi Plugari (în oraşul lor Gerania se zice a fi existat ginta Pigmeilor - pe care Barbarii Traci o numeau Cattuzos - şi cred că o goniseră de acolo cocorii / stârcii)”. Cattuzos - care însemna “omuleţ” - era din acelaşi trunchi lingvistic cu Armeanul “kotak”, Grecul “pithakos”, etc. / în Română = “pitic”: agricultorii Gheorgoi ajunşi din N Deltei Dunării în Dobrogea erau şi fizic Uriaşi faţă de indigenii pitici (în general, dacă tipologiile biologice ale părinţilor sunt foarte diferite, atunci pruncii au staturi mari); în Dobrogea, în acelaşi mileniu I î.C., trăiau şi Geţi / veniţi dinspre S - din Anatolia, via Tracia - regiunea fiind de întâlnire în primul rând ale populaţiilor N şi S Pontice (de altfel, în limbajul de specialitate s-a instaurat “nanismul” pentru anomalia creșterii insuficiente, în Greaca nouă “nanos” fiind “pitic”, în simetrie - ca un împrumut nomenclatural - cu ceea ce cândva era “nun” pentru prunc Uriaș). Lingvistul Oset / Georgian Vaso Abaev a studiat în 1981 termenul de Gheorgoi atribuit acelor “plugari” Pontici, afirmând că era echivalentul cuvântului Scit “Gauwarga” pentru “văcari” (istoricul Herodot Karca ştiut Rus ca Gherodot “геродот” - utilizând de fapt Grecul Gheorgos, folosit în general la agricultori, pentru acei păstori nomazi).

plecaţi de la Istru din cauza atacului Perşilor au determinat la Roma sfârşitul Regatului Tarquin, apoi acolo instalându-se în secolul V î.C. Latina ca limbă oficială / inspirată din vechi graiuri Anatoliano-Balcanice, aşa după cum de pildă a remarcat şi savantul Ceh Bedrich Hrozny, cel care în premieră mondială a descifrat Hitita). Poetul Roman Ovidiu, exilat la începutul secolului I în colonia Cariană Tomis, a scris în “Ponticele” că în Nordul Mării Negre pe timpul său trăiau Colchi / Gorghi - adică Georgieni - şi Geţi iar aceia au fost îmbrăcaţi cu pantaloni, conform “Tristia” 4:6, ceea ce clar era împrumut vestimentar Hyrkan / Med de către Geţi, căci moda Europeană nu era aşa; deoarece Carpaţii erau numiţi de Romani “Caucaz”, unii cercetători Români au presupus că acei “Colchi” - menţionaţi de marele învăţat Roman, foarte corect în toate relatările - erau de fapt Munteni “Carpizi”, adică locuitori ai Carpaţilor (dar rămânând dubletele toponimice paradoxale din Caucaz şi Carpaţi existente cu aceleaşi denumiri în ambele lanţuri muntoase ceea ce indică evidente legături între cele 2 maluri opuse peste Pont, reieşind că una din părţi a colonizat-o în mod necesar pe cealaltă, fie Colchii pe Carpizi, fie Carpizii pe Colchi: mărturiile Antice nu sunt însă decât despre un sens, din Caucaz în Carpaţi). Savantul Român Nicolae Densuşianu a observat numeroasele toponimii similare cu cele Georgiene mai ales în jur de Gherdap şi pe coasta Dalmată (corespunzând tocmai ariei de influenţă SiGină); în “Dacia preistorică” a mai scris: “Pe lângă titlul onorific de ‘tatăl’, cel avea Saturn (Cronos / Gargaros) în religiunea timpurilor ante-Elene, ca personificarea divinităţii supreme a Cerului şi Pământului, unul din epitetele sale cele mai poporale la toate triburile Pelasge - din Sudul şi din Nordul Istrului - a fost acela de ‘moş’; acel epitet îl desemna ca om muritor, ca autorul ideal al vieţii lor naţionale, morale şi politice, ca trupina genealogică - ‘principium generis’ - a vechilor dinastii şi familii nobiliare Pelasge (Troianii îşi reduceau originea lor la Zeul-moş / conform lui Vergiliu în ‘Eneida’ 7:220; Varro 3:1 numea pe agricultorii Italiei singurele rămăşiţe din neamul lui Saturn). Regele Latin - primind pe ambasadorii lui Enea - le-a adresat următoarele cuvinte (Vergiliu în ‘Eneida’ 7:205): ‘Nu fugiţi de ospitalitatea noastră, nu ignoraţi pe Latini, gintea lui Saturn, oameni drepţi, nu prin pedepse, nici prin legi, care de bună-voie, prin înclinaţiunea lor, mai păstrează şi astăzi cu sfinţenie instituţiunile strămoşeşti rămase de la Zeul cel bătrân / moş’. Acelaşi titlu de ‘Zeu-moş’ îl avea Cron / Saturn şi la Daci. Istoricul Mnaseas din Patrae - care trăise în secolul III î.C. spunea că Geţii îl adorau pe Saturn, pe care ei îl numeau Zalmoxis (tot asemenea a scris Diogene Laerţiu 8, că Geţii îl numeau pe Saturn Zalmoxis). Forma de Zalmoxis - ce se prezintă la Herodot, Porfiriu, Eschil, Platon, Suidas, ş.a. - este recunoscută în ştiinţă ca cea mai corectă. După vechile uzuri ale religiunii saturnice, numirea de Zalmoxis nu putea fi altceva decât un simplu epitet hieratic al lui Saturn, un atribut cu acelaşi înţeles de ‘senex’ pe care îl avea Saturn la triburile Pelasge. Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-mox-is în limba Dacilor nu însemna altceva decât Zeul-moş (finalul ‘-is’ reprezenta - ca şi în alte cazuri analoage - numai un simplu sufix Grecesc). De fapt, limba Geţilor şi a Dacilor avea un caracter proto-Latin; ea forma numai un ram sau un dialect particular rustic al limbii Pelasge. Lucian - unul din cei mai interesanţi scriitori ai vechimii, distins prin spiritul şi erudiţiunea sa - îl numea pe Zalmoxis ‘zeu părintesc’ sau ‘strămoşesc’; la Herodot,

Imperiul Mezilor / Magilor (secolele VII-VI î.C.) Georgiano-Anatolianul Strabon a afirmat în cartea a noua din “Geografia” că Siginnii / Sigynnii erau Caucazieni. Signii / Sigunii constituiau o populaţie plasată şi de academicianul Român Vasile Pârvan la V de Olt şi în Banat, locuind inclusiv în Bazinul Savei, până în regiunea Veneţiei de azi (o denumire elocventă pe Dunăre ar fi Siggidun / Singidun, Dr. Pachia Tatomirescu din capitala Banatului consemnând: “Pe temelii de ‘murus dacicus’ - cu grosimea de 3 metri - din sâgi s-a ridicat Siggidun în antichitate, devenind prin vremuri Belgrad, oraşul de pe alb-gălbuiul mal de sâgă al Dunării, azi capitala Serbiei”); unii cercetători i-au legat pe Ţigani de Si-Gini / Siguni, ca un “trib pierdut” de Evrei, îmbrăcaţi ca Mezii / Gherganii printre care ar fi fost deportaţi cândva (ceea ce ar plasa Ţiganii / Romii la fondarea republicii Romane - din care s-a născut Imperiul Roman căci la sfârşitul secolului VI î.C., unii Geţi şi unii SiGini 263


Zalmoxis era ‘zeu indigen’. În preistorie, fondatorii statelor erau obiectul unui cult particular respectuos. Regele întemeietor al statului - şi colonizator al ţinuturilor nelocuite era considerat ca un proto-părinte comun, ca un ‘moş’ sau ‘lar’ / ‘ler’ public, pentru toate generaţiunile următoare (cuvântul ‘lar’ / ‘lares’ exprima la început aceeaşi noţiune cu ‘man’ / ‘manes’: titlu de onoare şi de demnitate al regilor; în colindele Române, ‘lariu păcurariu’ e sinonim cu ‘baciu păcurariu’). ‘Zal’ în limba Dacilor - după sens şi formă - se prezintă ca identic cu termenul de ‘zeu’ sau ‘zeul’ în limba Română iar ‘mox’ este cuvântul nostru ‘moş’ (‘moesius’); numele de Zal-mox-is (atât de misterios în literatura istorică Modernă) aparţine astfel dialectului primitiv Pelasg din Dacia: era numai un simplu titlu de onoare şi de respect al supremei divinităţi, aceeaşi expresiune combinată, ca şi Zeulmoş în limba Română, numai forma - sub care s-a transmis de autorii Greceşti - fiind alterată. Ca zeu al cerului şi al înălţimilor, Zeul-moş al Daciei îşi avea altarele, monumentele şi sacrificiile sale anuale prin munţi; el reprezenta divinitatea cea mare a ţării, sub a cărui tutelă specială se afla pasul Gherdap / Porţilor de Fier: a fost una din instituţiunile religioase ale timpurilor Pelasge, ca sanctuarele şi simulacrele sale să domine la strâmtorile munţilor, care serveau de porţi naturale ale ţinuturilor. Diferite dealuri şi vârfuri de munţi de pe teritoriul ţării noastre mai poartă astăzi numirile semnificative de ‘Moş’, ‘Vârful Moşului’, ‘Piscul Moşului’, etc.: reminiscenţe obscure că odată aceste înălţimi au fost consacrate cultului marelui reprezentant al religiunii şi civilizaţiunii preistorice. ‘După cum ne spun autorii’ - zicea Varro 5:42 - ‘pe locul unde se află Colina Capitol a fost în vechime aşezarea numită Saturnia, din care mai există 3 resturi vechi, un Templu al lui Saturn în strâmtorile munţilor, tot acolo o poartă - numită mai înainte Saturnia - şi în fine o poartă din dosul Templului lui Saturn’.” (Romanii la începutul lor - adică după Războiul Troian, care a tulburat profund Lumea Veche - au preluat de fapt cele ce dominau timpurile).

Capadochia şi Ghargoi din Pont: atunci - în Epoca Fierului pe urmele înaintaşilor lor care au ajuns s-o ducă foarte bine pentru acele vremuri, în Bazinul Dunării s-au fixat istoric Geto-Dacii (avându-şi apogeul în Antichitate). De la Media se trag toponime ca Mehedinţi, Mehadia, etc. (realitatea Antică a fost - de atunci atestată - că efectiv mulți oameni din Media / Nordul actualului Iran au ajuns în Sudul actualei Românii); în arealul Gherdap / Porţilor de Fier, inclusiv despre celebrul erou Hercule - care avea ca unul din locurile ce-i plăceau Băile Herculane - se ştia că era din Media, după cum au consemnat Romanii în inscripţia de fondare a staţiunii: Mezii din Media erau Magii din Ţara Magilor, respectiv Gherganii din Ghergania, printre aceia fiind şi Sfinţii Gini / Geniile care s-au numărat între strămoşii Guţilor / Geţilor.

Tracii după Războiul Troian Sacii au format o populaţie Geto-Dacă, cu localizare de pildă în Ardeal la Miercurea Sibiului 45,53 lat. N, 23,46 long. E / județul Sibiu sau Blaj 46,10 lat. N, 23,54 long. E / judeţul Alba ori de către academicianul Român Vasile Pârvan pe malul Dobrogean al Dunării la Sacidava / Saci-dava 44,14 lat. N, 27,59 long. E (lângă actualul sat Dunăreni din comuna Aliman, judeţul Constanţa); de exemplu, Sacii au fost menţionaţi de către Aurelius Victor (care din 361 era guvernatorul Panoniei). Sacii au fost ştiuţi ca mari băutori de Haoma (catalogaţi ca Mleccha de către “MahaBhărata” împreună cu Yavanii / Ionianii şi Barbarii - iar Grec numiţi Amyrgioi), cu leagănul în apropierea Bactriei: local zişi Hauma-Varga / Humarga, ei au fost aliaţi Perşilor începând cu Cyrus “cel Mare”, primul împărat (conform arheologului Shapour Shahbazi 1942-2006, mulţi nobili Iranieni dar şi Cariani au fost Amorges, inclusiv Dinastia Keriga din Lycia). În 1968, cercetătorul Rus Igor Piankov a scris: “Iniţial, Sacii au trăit în Valea Fergana, la poalele Nordice ale Pamirului; erau îndeaproape înrudiţi cu Kaspianii (indigeni în Hindu Kuş - Himalaia, întinşi în Kaşmir, Gilgit şi Coridorul Wakhan). La început, Sacii au fost şi în Munţii Alai / Alay sau pe uriaşa Vale Alai / Alay, inclusiv la izvoarele Fluviilor Oksos / AmuDarya şi Jaxartes / Syr-Darya (cu denumirea Gulcha), până în Kaşgar / Bazinul Tarîm. Limba Sacilor a fost Pamiriană”. În 2005, cercetătorul Iranian Guive Mirfendereski a afirmat - în “Cercul de Studii Iraniene” al Universităţii din Londra / Marea Britanie - că Sacii “Hauma-Vargă” (băutori de Soma) erau Mari Geţi / MasaGeţi: “Sacii s-au stabilit printre Mezi şi au purtat căciulile înalte ale Magilor. Sacii ştiau - aşa cum a notat istoricul Herodot pentru Sciţi - că primul lor rege a fost Zeul Targhi. Ei trăiau pe litoralul Est Caspic - între Hyrkania

Migrarea Faliscă (roşie) şi Doriană (albastră) La Dunărea inferioară, după urmărirea Cergii / Lânii de Aur (de către unii SiGini / Sfinţi Gini dintre Magii Gherganiei, Mediei şi Gargarii Georgiei) de la sfârşitul Epocii Bronzului, adică înaintea Războiului Troian, s-a întâmplat ceva asemănător: ulterior Războiului Troian, datorită demantelării Imperiului Hitit, din aceleaşi “rezervoare” Gherga şi pe aceeaşi direcţie, a fost încă o migrare, a unor Ghergari din Albania Caucaziană împreună cu Gherghi din 264


şi Chorasmia - fiind ceea ce Herodot a notat ca MasaGeţi (el n-a scris despre Sacii Hauma-Vargă); în schimb, Herodot 7:64 a consemnat că o parte din armata Perşilor era formată din cei de pe câmpiile Amyrgium, adică din Saci. Inscripţiile Perşilor şi ‘Istoriile’ lui Herodot au arătat că Sacii şi MasaGeţii erau aceiaşi, locuind zona dintre Marea Caspică şi Lacul Aral, ce era udată în Sud de Râul Gorgan iar în Nord de Fluviile Oxus şi Jaxartes (Amu Darya şi Syr Darya), toate cândva curgând în Marea Caspică, ceea ce făcea din acea câmpie Nordică o uriaşă reţea acvatică, relativ aproape de inima Iranului. Herodot 1:201 a pus egalitatea rasială între Saci / Saka şi Marii Geţi / MasaGeţi, care locuiau în aceleaşi părţi şi aveau chiar laptele plasat cultural central: Herodot 1:216 a scris că ‘principala băutură a MasaGeţilor e laptele’ iar la Saci, laptele a fost important în pregătirea capitalei băuturi Homa, care - conform Avestei / ‘Yasna’ 10:13 - era amestecată cu lapte; pentru Herodot, transcrierea Homa-Saka a fost (prin renunţarea la prefix) ‘Masaka’, adică MasaGet. Despre Sacii din şesul răsăritean Caspic au rămas hieroglife pe o stelă în Suez şi pe o statuie în Susa (foarte asemănătoare):

Suez

al Antiochiei - în “Istoria bisericii” 3:2 a consemnat că “în Tracia când au năvălit Hunii, mai demult ştiuţi ca Marii Geţi, ei au trecut Istrul / Dunărea fără piedici”; în secolul VII, savantul Anania 610-685 din provincia Armeană Şirak - cu capitala Gyumri 40,47 lat. N, 43,50 long. E - a afirmat în “Geografia universală” că în jurul Carpaţilor şi la Dunăre trăia pe atunci poporul Balac = Valach (continuatorul direct al poporului Get / Trac Nordic).

Poarta Sacidavei (schiţă din 1977, de arheologul Constantin Scorpan)

Susa

Limba Sacă era mai apropiată de cea religioasă din Avesta decât de limba Persană; capitala Hyrkaniei la începutul Imperiului Persan a fost Zadra-Karta, pe scurt SaKarta, unde ‘Sa’ era ‘păşune’ iar ‘Karta’ însemna izvorul din care au apărut cei notaţi Sa-Ka, adică Sacii”. Ţăranii Greci numeau “Kikeon” băutura psihoactivă rezultată dintr-un amestec de vin cu mac şi ciuperca parazită a secarei (folosită inclusiv de Circe, care îndulcea amestecul respectiv cu miere); secara în graiul Aghul din Daghe-stan e “gargar” iar în Bască orzul e “garagar”: ambele cereale - secara şi orzul au fost folosite încă din zorii agriculturii. Este de ştiut (după cum a reliefat şi academicianul Armean Suren Eremian 19081992) că Munţii Asiei Centrale formau complexul Montan Imeon, menționat de pildă în secolul V de istoricul Moise din Koren, în secolul VII de geograful Anania din Gyumri - cel mai mare oraş din Armenia după capitala Erevan - şi de mulţi alţii; Imeon - găzduind cele mai bogate zăcăminte de lazurit din Vechea Lume - cuprindea în cele 4 zări: la N Munţii Alay, la E Munţii Celeşti, la S Munţii Pamir, la V Munţii Hindu Kuş (în exterior - corespunzător lor - fiind Chorasmia, China, India şi Aria). Principalele populaţii din Imeon au fost Marii Geţii / MasaGeţii şi Bulgarii plecaţi de acolo după Războiul Troian, conform Dr. Petar Dobrev (acolo fiind cândva tărâmul Balharei - literalmente al Valhalei, prin echivalenţele “B”/“V” şi “R”/“L” - conform consemnărilor lui Moise din Koren, Agahtias din Myrina / Eolia, Theofilact Simo-catta / adică “Motanul”, Anania din Gyumri, ş.a.); de altfel, în secolul V î.C. Anatolianul Herodot Karka a scris în “Istorii” 1:215 că MesaGeţii / MasaGeţii “se luptă atât călare, cât şi pe jos - căci sunt meşteri în amândouă felurile de luptă sunt buni arcaşi, buni aruncători cu suliţa şi poartă de obicei sagaris” / adică toporul cu 2 tăişuri. În secolul VI, generalul bizantin Procopiu din Cezareea în “Istoria războaielor” 3:11 a scris că “MasaGeţii acum sunt numiţi Huni” iar în acelaşi secol învăţatul Sirian Evagrie - ajutorul patriarhului Grigore

Pe malul Dobrogean al Dunării, lângă Saci-dava a fost Suci-dava; Sucii au fost Geţi cunoscuţi în Balcani ca gardienii Trecătorii “Porta Trajani” / Sulu Derbend din Munţii Haemus, “defileu ce separa Tracia de Dacia”, după cum a notat Ammianus Marcellinus în “Istoria Romană” (Sucii regăsindu-se şi în locuri depărtate ca în Capadochia / Anatolia ori în Bazinul Oder / Europa Centrală), pe Dunăre ei fiind în 2 cetăți Sucidava / “Suci-dava”: una în amonte - în vatra oraşului Corabia / judeţul Olt - şi una în avale, la Kala Gherghi / Kale Gherghe 44,09 lat. N, 27,32 long. E, de strajă celui mai mare vad de trecere a Fluviului în timpurile vechi (acum satul Izvoarele, în comuna Lipniţa / judeţul Constanţa). Cercetătorul Român Petre Diaconu a scris în “Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos” / 1995: “La 18 km aval de comuna Ostrov, în locul numit Kale Gherghe, situat pe malul drept al Dunării, se află ruinele unei cetăţi impresionante prin monumentalitatea zidurilor. Aici nu s-au întreprins încă investigaţii sistematice, din punct de vedere arheologic. Cu toate acestea, vremea şi oamenii au scos din malurile prăbuşite o sumă de documente arheologice, unice prin conţinutul şi semnificaţia lor. La Kale Gherghe se întâlnesc la tot pasul urme ale dacilor din secolul VI î.C. La est de Kale Gherghe începea ‘graniţa’ dintre Moesia şi Scythia Minor. Cetatea de la Kale Gherghe se numea în timpul roman Sucidava. Prin urmare, ea purta acelaşi nume pe care-l avea şi cetatea romană din Oltenia construită în vestul oraşului Corabia. În zilele noastre, cetatea de la Kale Gherghe este acoperită de o pădure de stejari, sângeri, corni, aluni şi alţi arbori caracteristici florei dobrogene”. De-a lungul întregii Antichităţi, Geţii Suci din Suci-dava Dobrogeană - de pe malul Fluviului Dunărea / adică din Kale Gherghe - şi coloniştii Cariani (de pe malul Dobrogean al Mării Negre), conduşi de dinaştii Gherga, au întreţinut relaţii strânse, de exemplu ceramica găsită arheologic confirmând solid aceasta, până în secolul IV, inclusiv; în 1984, în punctul Curgani din 265


Suci-dava Dobrogei a fost găsit un tezaur din 17 piese orientale de argint, datate de cercetătorii Români Traian Cliante şi Adrian Rădulescu ca de secol IV. De altfel apoi după jumătate de mileniu, în secolul IX - patriarhul Fotie 820-897 al Constantinopolului (prieten bun cu Gheorghe, arhivarul catedralei “Sf. Sofia” / pe atunci cea mai mare biserică din lume) a scris că Ţara lui Zalmoxe era a MasaGeţilor: a Marilor Geţi EurAsiatici.

adus cu ei o anumită tactică în raport cu populaţiile în mijlocul cărora s-au aşezat, dictată de propria lor experienţă politică desfăşurată în metropolă şi în celalalte oraşe greceşti de pe coasta anatoliană. Contactul grecilor asiatici cu populaţiile şi formaţiile politice vecine, receptarea obiceiurilor, cultelor şi manierei lor de viaţă, reflectate în tradiţia mitică şi în supleţea raporturilor politice şi diplomatice, au dat o anumită ‘amprentă’ grupurilor de colonişti milezieni în relaţiile lor cu indigenii şi disponibilitatea către înţelegeri paşnice, mai degrabă decât spre luarea cu forţa în stăpânire a ţinuturilor colonizate”.

Suci-dave În “Pontica” din 1985, cercetătorul Român Petre Alexandrescu a scris: “Histria îşi datora existenţa în special fluviului, care mărginea o parte din ‘chora’ oraşului. Divinitatea Istrului apare şi pe unele monede, cu un delfin (mamifer marin şi nu fluvial), care amintea că pe teritoriul Histriei fluviul Istru se vărsa în mare. Peştele din Deltă şi din lagunele vecine a reprezentat una din resursele principale dea lungul întregii istorii a cetăţii. În scrisorile guvernatorilor romani din secolul I se specifica chiar că ‘aproape singurul venit al oraşului e cel de pe urma peştelui sărat’ (Laberius Maximus, în ‘Horothesia’). Sturionii constituiau atunci varietatea cea mai apreciată care putea fi prinsă la vărsarea marilor fluvii ale Pontului Euxin (conform lui Herodot 4:53). Peştele pontic, mult apreciat de greci, era una din mărfurile cel mai bine vândute, odată ce era supus unor operaţii de conservare prin sare. Geologul Marcian Bleahu a presupus că prepararea se făcea în preajma lacului sărat Nuntaşi, aflat la 4 km vest de Histria. Dunărea a servit ca poartă de intrare către interiorul continental, locuit de triburile trace ale geţilor. Histrienii au urcat cursul Dunării şi a afluenţilor în căutarea unor parteneri de schimb. Ei se aflau în primul rând în interiorul Dobrogei dar şi de o parte şi alta a malurilor Dunării inferioare, la vadurile de trecere către ţinuturile din nordul fluviului. Amplasarea partenerilor mai îndepărtaţi se conturează acum mai bine graţie descoperirilor recente: ei se situau în ţinutul subcarpatic al Olteniei şi pe platoul moldovenesc (dovezile fiind harta introducerii tehnicii greceşti a olăritului la roată din secolul VI î.C. - marcând o concentrare pe căile de pătrundere de-a lungul cursului Dunării - penetraţia importurilor ceramice din secolele VI-V î.C., răspândirea monedelor histriene din secolele V-IV î.C., etc.); o cale diferită de penetraţie a fost cea maritimă, de-a lungul litoralului marin, până la gura Niprului, unde zona de influenţă a Histriei se întretăia cu aceea a Olbiei. Partenerii principali au rămas totdeauna geţii, în special cei din imediata apropiere a ‘moşiei’ oraşului. Instalarea însăşi a coloniştilor în acel loc a trebuit să ţină seama de factorul principal politic al ţinutului. Prima instalare a histrienilor în punctul care a devenit cetatea, cât şi aşezările rurale din teritoriul luat în stăpânire, erau nefortificate; aceste elemente, la care se asociază descoperiri dintr-o perioadă de timp imediat ulterioară actului fundării, ne-au făcut să presupunem instalarea histrienilor în locuri neocupate anterior de geţi şi luarea contractuală în stăpânire a pământului. Coloniştii care au întemeiat Histria, ca şi alţii din acelaşi curent milezian, au

Gherga şi Gheţii

“Moda” actuală a majorității cercetătorilor Români e ca să nu sufle vreun cuvânt despre proveniența Asiatică a Geto-Dacilor, care în Epoca Fierului au devenit stăpânii riveranilor din Bazinul Dunării; așa e în prezent (cauza fiind politică, nu științifică): în istorie n-ar trebui să fie “modă” (căci se distorsionează - uneori chiar grav - cele ce au fost). De exemplu, istoricul Basarabean Ion Țurcanu în “Istoria românilor: cu o privire mai largă asupra culturii” din 2007 a scris că “Geto-dacii au avut numeroase contacte cu diferite seminții, care fie trăiau în vecinătate, fie că s-au perindat pe aici în anumite momente”; tot așa și Geto-Dacii prin “roirile” 266


lor au avut “numeroase contacte cu diferite seminții”. În EurAsia mileniilor I î.C. şi I, Geţii au existat între N Indiei / N Chinei şi N Europei; opinia despre Geţi cu limitarea lor numai în N Dunării e chiar foarte îngustă (în comparaţie cu uriaşa lor răspândire). Prima sursă documentară cunoscută din istoria lumii care a menţionat termenul “Daci” a fost Romanul Iuliu Cezar, în secolul I î.C. (probabil - după cum a studiat şi Dr. Zoe Petre în “Practica nemuririi” din 2004 acela preluând etnonimul “Daci” dintr-un text acum pierdut al contemporanului său, geograful Poseidonios din Insula Rodos, din largul coastei Cariei = Ţara Gherghiţilor); înaintea lui, toate izvoarele scrise s-au referit numai la Geţi. În secolul I, Romanul Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii” 4:12 a scris: “Părţile dintre Dunăre şi Pădurea Hercinică, până la lagărul de iarnă de la Carnuntum şi la hotarul cu Germanii, şesurile sunt ale Sarmaţilor Iazygi iar munţii sunt ai Dacilor” (la Carnuntum 48,07 lat. N, 16,52 long. E - ce se află în actuala Austrie - Romanii au avut o tabără militară iar între Iazygii / Yazigii Europei și Jații Asiei pot fi văzute legăturile firești). După războaiele Romanilor cu Geto-Dacii de la începutul secolului II, a fost fondată în N Dunării provincia imperială Dacia - mult mai mică decât România de azi - care a rezistat numai până în secolul următor, III (când Romanii au decis să se retragă în S Dunării). Adevărul istoric este că Decebal (ultimul rege al Geto-Dacilor) n-a fost Român; nici împăratul Traian al Romanilor (care - cu toată logistica militară a Imperiului Roman, aflat pe atunci la apogeul său - a reuşit să-l învingă pe regele Decebal nu prin lupte simple ori scurte, ci după ani de războaie grele) n-a fost Român: în Româna Medievală - ca de exemplu în “Letopiseţul Cantacuzinesc” - Decebal era “Decheval” iar Traian era “Troian”. Istoriografia oficială din România afirmă că din cauza războaielor Antice dintre ei - anume, dintre Geto-Dacii conduși de Decheval și Romanii conduși de Troian, desfăşurate la începutul secolului II - au apărut primii Români (ca nişte corcituri de-a populaţiilor lor - în Dacia Romană Nord-Dunăreană numărul Romanilor fiind mai redus decât numărul Dacilor - ulteriorii Români Medievali ajungând înaintaşii Românilor Moderni, adică Românii din prezent). Concret, timp de un mileniu şi jumătate, în perioada dintre sfârşitul Războiului Troian / adică începutul Epocii Fierului şi apariţia Goţilor / adică sfârşitul Antic, stră-Românii au fost conduşi de Geto-Daci: abia în Epoca Fierului însă Geţii şi Dacii au ajuns dinspre răsăritul Anatoliei în răsăritul Bazinului Istrului / Dunării inferioare (după căderea Troiei, datorită presiunilor Hitiţilor şi vechilor Iranieni, declanșarea datorându-se diasporei Troienilor, astfel pornind instalarea Geto-Dacilor în Bazinul Dunării); în migrarea spre V - la Dunărea inferioară şi mijlocie - Geto-Dacilor Anatolieni şi Caucazieni (dintre Marea Caspică şi Marea Neagră) li s-au alăturat Dahii şi MasaGeţii dintre Marea Caspică şi Lacul Aral. În fruntea Geto-Dacilor din Bazinul Dunării inferioare azi România, poziţionată central European - la început au fost dinaștii Gherghi din Troia, apoi s-a aflat înrudita Dinastie Iraniano-Anatoliană (Mediano-Cariană) denumită Parga / Gurag, la vechii Greci în rezonanță cu “Gurag” fiind “Korak” însemnând “corb”, la majoritatea din Vechea Lume străvechii Gherghi apropiindu-și alt înțeles, cel de “lup”: în realitate aceea - Gurag / Parga - era Dinastia Gherga, nobilii săi membri ajungând numiţi divers, în funcţie de cei care o făceau (ca de pildă AgaTârşi, Greci, ş.a., Tracii - de-a lungul secolelor - având şi versiuni ca Derzis / Zuraz, etc.); mult mai târziu - în Evul Mediu - Vikingii (denumiți Gotic așa, pentru

ceea ce însemna “Viteji”) erau în răsăritul Europei știuți ca Varegi / consonantic “VRG” fiind în armonie cu consonanța “GRG” de la Gherga / Gurag. Aflați sub stindardul “Draco”, Geto-Dacii din Nordul Dunării stimau nomenclatura lupească - foarte răspândită printre ei - numele Gurag / Zuraz pentru dinaștii Duras ori Gherg / Verk (termen Sarmat / Iranian însemnând “lup”) regăsindu-se des, acelea toate fiind forme Gherga; începând cu Dahii din E Caspic, Jații / MasaGeții din Hyrkania / SE Caspic, Mezii din SV Caspic și Ghergarii din Albania Caucaziană, până la Daco-Geții din spațiul CarpatoDunăreano-Pontic care și-au avut ultima capitală independentă la SarmiseGetusa / Ținutul Hațegului, mulți dintre cei purtând semnul lupesc al dragonului aveau respectivele onomastici Ghergane. Termenul “Gherg” pentru “lup” a fost de pildă atestat în Ghergania / “Țara Lupilor” folosit de MasaGeți dar și de vecinii apuseni Mezi din Media, ș.a.m.d.: de la Hyrkanii / Gherganii Caspici, via Ghergarii Caucazieni ori via Gherghiții Cariani, până la liderii Ghergani din spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, numele Gherga a fost important, timp îndelungat; în prezent, România (țară uman populată de urmașii Geto-Dacilor) găzduiește un număr însemnat de Gherga iar fauna sa încă are un număr însemnat de lupi. “Enciclopedia Iugoslaviei” - editată în 1971 la Zagreb / azi capitala Croației - a conectat Valahii = “oameniilupi” de apariția termenului vechi German “Walhos” pentru “lup” (acum “Wolf”); de exemplu, la Galezi același Walhos a devenit Welsh iar în Latină era Volcae. Iată așadar parcursul filologic pentru “lup”: de la Iranianul “Gurga” și Kurdul “Gorga”, la “Valah” și “Wolf”. Etimologul American Douglas Harper a studiat lingvistic licantropia (tradiția totemică a metamorfozei unor oameni în lupi): “În Franceză ‘loup-garou’ = ‘vârcolac’ iar ‘wearg’ din vechea Engleză și ‘warg’ din vechea Germană mai mult decât având înțelesul de ‘vârcolac’, ar proveni din aceeași rădăcină străveche însemnând ‘criminal’ (poate un cuvânt tabu pentru lup); în Legea Salică din secolul VI - cuprinzând prevederi formulate în timpul domniei primului rege Clovis al Francilor termenul ‘wargus’ era înrudit cu ‘wearg’, fiind folosit pentru ‘criminal’. Pentru ‘lup’ se foloseau termenii înrudiți ca Avestanul ‘vehrka’, Sanscritul ‘vrkas’, Persanul ‘varkana’, etc.; Hyrkania - ținutul din SE Caspic - literalmente era ‘Țara Lupilor’.” Este interesant că în Gujarat - cea mai Vestică parte a Indiei actuale, având majoritatea populației formată din Gurjari - lupului i se zice “varu”; acolo zoroaștrii Parsi folosesc - ca și Kurzii din Iran - “varg” pentru “lup”. În vechea Persană lupul era “warka” iar noul cuvânt Persan pentru “lup” e “gorg” și Kurd e “gorga” (în Pahlavi - vechea limbă Sasanită - era ”gurg”, la fel fiind azi folosit de Tadjiki); în Balochi-stan (SE Platoului Iranian, atingând Afgani-stan și Paki-stan) ”gurkh” se folosește atât pentru lup, cât și pentru ultima stea din Ursa Mare. Asirienii - dar și Aramaicii / ARameii - aveau “gurga” pentru lup (în Aramaica nouă apărând “deaavaa”); în apropiere etimologică de vechiul Grec “gorgos” - ivit la Anatolianul Homer pentru “teribil” - a fost și “gurg”, utilizat de Parți pentru “lup” (pre Indo-Europenele Gorgone n-au avut însă legături cu lupii, termenii corelânduse doar privind aspectele lor terifiante). La Iranieni s-a practicat transferul “G”/“W”, astfel încât pentru “lup” se înrudeau atât Persanul “gorg”, cât și vechiul Kurd “wir” (Arameii / Aramaicii au preluat “gurga” de la Kurzi); în 1991, cercetătorul American Gordon White a documentat faptul că Hyrcania / Ghergania - din partea Nordică Iraniană - era populată de Dahi sub semnul lupului iar în 1993, Dr. Francois 267


de Blois și Dr. Willem Vogelsang au scris: “Etnonimul vechilor Iranieni Dahi (cu notarea Greacă ‘Dăoi’ / ‘Dăai’ și Latină ‘Dahae’) era de sorginte zoroastră; la vechii Iranieni ‘daha’ însemna ‘om’ iar ‘dahyu’ era ‘provincie’. Sanscritul ‘dasyu’ se folosea pentru ‘demon’ și termenul Avestan ‘azidahăka’ / ‘az-dahă’ se folosea pentru ‘dragon’. Arrian 5:12 și Curtius Rufus 7:7 au relatat că Alexandru Macedon avea Dahi în cavaleria sa; Appian în ‘Syriaca’ 167 a scris că acei călăreți Dahi erau arcași de la răsărit de Bactria, ei în secolul următor ajungând până în Hyrcania, pe coasta Sudică a Mării Caspice - toată acea zonă devenind ‘Dahi-stan’ - iar Strabon a consemnat că fondatorul Imperiului Part a fost șef Dah, dintre S/Părnoi (în Antichitate, Dahii au controlat rutele dintre Deșertul Karakum, Hyrcania, Chorasmia și Imperiul Part)”.

Român - în premieră mondială, aşa cum a fost atestată la Tărtăria - iar în Evul Mediu, Românii au adoptat astfel “începutul” (călugărul Dionisie “cel Smerit” / “cel Mic” din Dobrogea în secolul VI a realizat calendarul folosit azi pe glob). Geto-Dacii (care - fiind urmaşii Atlanţilor - se credeau nemuritori, ca zeii, provenind dintr-un neam divin, iubind deopotrivă Cerul şi Glia) au apărut pomeniţi în Bazinul Dunării inferioare doar în Epoca Fierului, adică după Războiul Troian / după secolul XIII î.C.: poate părea dezamăgitor, însă istoria Românilor n-a început cu GetoDacii ori cu complexul fortificaţiilor Sarmisegetuzei Regia din Munţii Şureanu, etc. (după cum consideră unii, aşa după cum - pentru cei mai modeşti în perspectivă istorică - nici Revoluţia din 1989 nu a reprezentat debutul vieţii Românilor, ci doar schimbarea stilului). Dr. Augustin Deac 1928-2004 a scris: “Existența etnică a poporului român, cultura lui materială și spirituală, nu începe cu înfrângerea lui Decebal și cu victoria lui Traian - moment trecător în istorie - ea nu începe nici cu istoria geto-dacilor, părinții autohtoni ai poporului român, cum s-ar putea considera. ‘Dacă vrem să vorbim de continuitate - sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade - ea trebuie căutată la un nivel mai adânc decât cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendenților lor, românii; căci cultul lui Zalmoxis, la fel ca și miturile și simbolurile ce stau la baza folclorului religios al românilor, își au rădăcinile într-o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei’. De aceea, începutul istoriei noastre este ancestral. La aceeași concluzie au ajuns și numeroși oameni de știință străini, care au fost atrași de universul fascinant al istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonia și continuitatea multimilenară ale poporului nostru, remarcabilul savant austriac Julius Jung conchidea: ‘Consângenitatea vlahilor sau românilor de astăzi cu străbunii lor daci de dinainte cu 2 mii de ani o dovedește, în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l-a păstrat neschimbat, așa cum ni-l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor ostași daci ce se găsesc pe monumentele de artă pentru preamărirea învingătorului lor, Traian’. Subliniind aceeași vechime și continuitate multimilenară a poporului român, istoricul francez Albert Armand aprecia: ‘Acesta adică poporul român - este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci, de geți sau de daci, locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din neolitic / epoca pietrei șlefuite până în zilele noastre, susținând astfel (printrun exemplu poate unic în istoria lumii), continuitatea unui neam’.” “Naţionalitatea Geţilor şi a Dacilor” a fost studiată în 1888 şi de către academicianul Alexandru Xenopol din Iaşi / România: “Toţi scriitorii vechi - contemporani cu existenţa lor - au mărturisit într-un glas că Geto-Dacii au fost Traci; ei le-au dat drept locuinţă la început regiunile din Sudul Dunărei, patria netăgăduită a întinsei rase Trace. (Herodot i-a clasat pe Geţi între popoarele Trace, spunând despre ei că erau cei mai nobili şi mai virtuoşi din acea gintă; Menandru scriitor contemporan, discipolul filozofului Teofrast din Insula Lesbos - a atestat legăturile Traco-Gete sub forma că ‘toţi Tracii şi mai ales Geţii, căci dintr-înşii mă mândresc că mă trag şi eu’, etc). Pe lângă acest argument de mare valoare - mărturisirea unor oameni de ştiinţă ce au cunoscut din propria lor experienţă popoarele de care vorbesc - se mai pot

Pentru foarte mulţi Români, vremea puterii DacoGeţilor reprezintă “începutul” istoric - cel al maximului interes pentru trecut - nedorind să mai ştie ce a fost înainte de “cortina” Daco-Getă croită chiar de ei / ca hotar artificial (al strămoşilor politeişti şi poligami, urmaşii Români acum fiind monoteişti şi monogami). În prezent, nu sunt mulţi Români care pot admite - sau afirma public în mod răspicat următorul adevăr (care deranjează profund pe cei erijaţi în “proprietarii” istoriei Românilor): realitatea a fost că înaintea Războiului Troian / EurAsiatic (adică anterior secolului XIII î.C.) în spaţiul Românesc - respectiv în actuala Românie - nu erau menţionaţi Geţi sau Daci, ci populaţiile Epocii Bronzului; cei mai semnificativi care au trăit înaintea GetoDacilor în spaţiul Român al Epocii Bronzului au fost SâGii / SâGinii, adică rudele lor foarte apropiate şi Heraclizii / Dorianii (a căror plecare imediat după Războiul Troian din Bazinul Dunării inferioare spre S a permis Geto-Dacilor să înainteze dintre Anatolieni şi dintre Tracii Balcanici spre N, preluând conducerea străvechilor lor teritorii). Actualii Români nu-s nici Daci, nu-s nici Romani, ci-s în general urmaşii celor iviţi în spirala timpului dinaintea acelora, din Epocile Bronzului şi Pietrei; totemul stră-Românilor era Nordicul urs, cel mai puternic animal din fauna spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic (apoi - din Epoca Fierului totemul Geto-Dacilor a fost lupul, impus de Gherganii Sarmați sosiți dintre Iranienii Nordici). Predecesorii GetoDacilor au fost atestaţi şi în Ghergania mileniului III î.C. / însuşi numele acelei regiuni fiind de la Kurganii / Gurganii mileniului VI î.C. (care au domesticit caii, în premieră mondială); cronologic, “sursa” coincidea cu neolitica dată a “Facerii Lumii”, ce Medieval a fost acceptată de vechiul calendar creştin Românesc (adică anul 5509 î.C., indicat pentru adoptare oficială de către călugărul bizantin Georgios în 638): exact atunci, odată cu “Facerea Lumii” / la mijlocul mileniului VI î.C., a apărut scrierea religioasă în spaţiul 268


adăogi câteva consideraţii limbistice: dintre toate limbile raselor Arice nici una nu înfăţişează o apropiere mai mare cu dialectele Trace ca aceea a Eranilor, adică a vechilor locuitori ai Mediei. Aceasta ne-ar conduce la ipoteza că Tracii au fost ultimul popor Aric care s-a desfăcut din trunchiurile Asiei pentru a veni în Europa, tocmai în punctele cele mai apropiate de Asia, începând de la strâmtorile Bosforului, oarecum la gura vasului cel mare al Europei umplut de ultimele neamuri isvorâte din adânca Asie ca din o nesecată fântână”.

tracţiune animală, a trecut în seama bărbaţilor principala sursă de procurare a hranei, ceea ce, implicit, a determinat şi trecerea spre structura social-economică patriarhală. Cultul fecundităţii, inclusiv al zeiţei mame, caracteristic triburilor de agricultori şi crescători de vite din neolitic, şi-a pierdut din importanţă, fiind înlocuit cu acela uranian, al soarelui, care a trecut pe primul plan. Din punct de vedere etnic, în epoca bronzului, pe baza substratului indoeuropean, pre-tracic, din perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, s-a creat sinteza culturală şi etnică proto-tracică din perioadele timpurie şi mijlocie ale acelei epoci, care corespunde stadiului în curs de tracizare, proces încheiat la sfârşitul acelei epoci şi la începutul epocii fierului, când, după integrarea elementelor răsăritene apoi şi est-europene, s-a realizat o nouă sinteză, cea tracică, ilustrată prin grupe culturale mai mari ca întindere şi cu o structură social-economică mai evoluată. Nimeni nu poate vorbi despre traci la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului, dacă aceia nu ar fi fost menţionaţi în poemele homerice; la fel şi despre getodaci, dacă nu ar fi fost amintiţi cu prilejul expediţiei lui Darius, din 514 î.C., la Dunărea de Jos, şi de literatura antică posterioară. Aceasta nu înseamnă ca în anumite condiţii, pe baza legăturilor bine stabilite cu cultura materială anterioară, să nu poată fi coborâtă data de început cu mai multe secole în urmă (nu însă cu milenii), cum este cazul cu tracii, în epoca bronzului, sau cu geto-dacii, în epoca fierului. Principala cale de difuziune a cunoştinţelor tehnologice relativ la metalurgia fierului, pe teritoriul României, a fost aceea din nord-vestul Balcanilor, unde noua metalurgie a parvenit dinspre Egeea, în care s-a răspândit, de la 1200 î.C., din Asia Mică, fiind dezvoltată la hittiţi cu începere de la mijlocul mileniului II î.C. Din nord-vestul Balcanilor s-au răspândit primele cunoştinţe despre fier în părţile de vest şi de nord ale României, în Banat şi Maramureş, nefiind exclusă însă posibilitatea unui centru în Bulgaria, de unde să se fi răspândit cunoştinţele despre metalurgia fierului în Dobrogea. O altă cale de răspândire a acelor cunoştinţe a fost aceea dinspre răsărit, pusă în legătură cu incursiunile triburilor de călăreţi nomazi din nordul Caucazului şi stepele din nordul Mării Negre, triburi cunoscute sub denumirea convenţională de cimmerieni, care au preluat cunoştinţele despre metalurgia fierului din moştenirea civilizaţiei hittite; acea cale, cimmeriană sau ponto-caucaziană, a avut însă un rol mai redus în difuzarea cunoştinţelor cu privire la metalurgia fierului, de-abia din secolul VIII î.C., când fierul era deja răspândit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Înlocuirea metalurgiei bronzului cu fierul, pentru unelte şi arme, au dus treptat, în condiţiile accentuării diferenţierii meşteşugarilor de agricultori şi a legăturilor cu centrele de civilizaţie din Mediterana şi Orientul Apropiat, la adâncirea restructurărilor pe plan social-economic. Marea bogăţie de arme din bronz, din depozite şi turnătorii, apoi şi din fier, fortificarea aşezărilor întinse sau mai mici, extinderea conflictelor cu scop de jaf şi a incursiunilor militare organizate, diferenţierea din ce în ce mai mult a conducătorilor militari şi aristocraţiei tribale de restul masei de luptători, care se reflectă şi în înmormântările din tumulii mari, precum şi alte particularităţi din domeniul vieţii social-economice, sunt dovezi evidente că, în acea epocă, era conturată organizarea şi ierarhizarea, premiză a viitoarei alcătuiri politice. În epoca fierului se înregistrează primele manifestări de cultură materială ale geto-dacilor, aparţinând Culturii Basarabi (după necropola tumulară de la Basarabi, judeţul Dolj), răspândită din Panonia

Coordonată în 1995 de academicianul Petrescu Dâmboviţa, “Istoria României de la începuturi până în secolul VIII” - având ca autori pe doctorii în istorie Ligia Bârzu, Hadrian Daicoviciu, Florentina Preda şi Dan Teodor - a consemnat: “Studiul antropologic al scheletelor din mormintele cu ocru, din perioada de tranziţie la epoca bronzului, a scos în evidenţă caracterul amestecat al populaţiei, ceea ce corespunde şi cu constatările arheologice privitoare la caracteristicile culturii grupului înmormântărilor cu ocru roşu. Astfel, pe lângă elementele protoeuropoide, în legătură cu populaţia de păstori din stepele sudice ale Ucrainei, sunt evidente şi componentele mediteranoide şi brahicefale cu afinităţi armenoide. În epoca bronzului, organizarea tribală a devenit mai stabilă, viaţa economică bazându-se, în general, în aceeaşi măsură pe agricultura primitivă (cu brăzdar de lemn) şi pe creşterea dezvoltată a animalelor domestice, precum şi pe o intensă exploatare a zăcămintelor de minereuri locale de aramă, a aurului şi a sării. Spre deosebire de aceste 2 ocupaţii economice, agricultura primitivă şi creşterea vitelor, vânătoarea este mai puţin ilustrată, îndeosebi prin speciile de cerb şi mistreţ şi, în mod excepţional, prin elan şi zimbru, iar pescuitul printr-un număr mult mai mare de exemplare, dintre care unele de talie mare, constituind dovezi despre debitul crescut al apelor din epoca respectivă. Odată cu progresul în domeniul economiei, s-au modificat, treptat, relaţiile între oameni în procesul producţiei, care relaţii, în condiţiile istorice şi economice din epoca respectivă, au evoluat încet în cadrul procesului de dezagregare a societăţii preistorice, spre deosebire de societăţile din Orientul Apropiat ce trecuseră la sclavagism. Prin generalizarea practicării agriculturii cu plugul cu 269


până în Basarabia şi de la Mureş până în Voivodina inclusiv, între Dunăre şi Balcani, în Bulgaria şi în Dobrogea (cu predilecţie în zonele de şes ale Câmpiei Dunării şi pe văile afluenţilor, mai puţin în regiunile de dealuri şi aproape deloc în cele de munte); elemente izolate ale acelei culturi au fost semnalate şi mai la vest, în unele aşezări din Serbia, Slovenia şi zona est alpină. Din punct de vedere cronologic, acea cultură datează, în general, din secolele VIII-VII î.C. Din punct de vedere etnic, marea arie de răspândire a Culturii Basarabi, pe aproape tot teritoriul vechii Dacii, şi unitatea culturii din acest mare spaţiu, datorită legăturilor mai strânse dintre comunităţile acelei culturi, constituie dovezi concludente relativ la desprinderea geto-dacilor din triburile nord-tracice, cu remarca că denumirea de geţi se foloseşte, în mod obişnuit, pentru triburile de la Dunărea inferioară (Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea), de daci pentru acelea din Banat, toată Transilvania şi restul Moldovei şi de geto-daci (termen modern) pentru tot spaţiul Daciei; odată cu acel proces etnic, în condiţiile formării unei conştiinţe etnice, se consideră, de către unii, ca generalizându-se şi limba geto-dacă, în vremea Culturii Basarabi. Este sigur că numele de daci şi geţi au fost folosite de scriitorii greci şi romani pentru nişte triburi mai mari sau uniuni tribale înrudite, cunoscute - în genere - în izvoarele greceşti sub numele de geţi, pentru regiunea Dunării Inferioare, şi în cele latine de daci, pentru spaţiul intracarpatic; cu toate acestea, sunt şi cazuri când s-a folosit denumirea de geţi pentru daci şi - mai rar - aceea de daci pentru geţi”. Antici ca Appian care în “Istoria Romană” 4:15 a precizat că “Romanii stăpânesc pe unii dintre Geţii de dincolo de Istru, pe care îi numesc Daci”, Pliniu “cel Bătrân” care în “Istoria naturii” 4:80 a scris despre “Geţi, numiţi de Romani Daci”, ş.a., au indicat cum a fost, însă surse oficiale între care “Dicţionarul de istorie veche a României” din 1976 - au insistat pe altceva, inclusiv cu încadrarea temporală: “Se recomandă să se folosească numele de ‘geţi’ pentru triburile nord-tracice de la Dunărea de jos (Dobrogea, sudul Moldovei, Muntenia şi Oltenia) din secolele VI î.C. - I şi de ‘daci’ pentru triburile din Carpaţii Meridionali şi din toată Transilvania, mai ales în secolele II î.C. - II”. Istoria Românilor cunoaşte oficial că Geto-Dacii au preluat conducerea la N de Dunăre în mileniul I î.C., începând cu dinastia regală Agatârsă, de la gurile Dunării până în Ardeal. Toate acestea nu înseamnă însă că existenţa Dacilor şi Geţilor n-ar fi fost multimilenară, ca populaţii autohtone în spaţiul Român, coborând din Epoca Pietrei sub forma Da-Kă (a Domniţei / Zeiţei Ga / Ka) pentru credincioşii de pe înălţimi şi sub forma Ghe-tă (a Sacrei Ghe / Ga) pentru credincioşii de pe văile râurilor; în general de-a lungul timpului, migrările au fost ale unor grupuri minoritare, majorităţile autohtonilor fiind mai stabile: după glaciaţiune / post-diluvian, teritoriile Europene niciunde n-au fost goale - respectiv nelocuite - ci oriunde erau populate, în general băştinaşii fiind mai mulţi decât migranţii (locurile unde se stabileau noii veniţi n-au fost nicăieri pustii). În istorie, Gherga a fost deopotrivă sedentar şi nomad, regăsindu-se atât printre localnici, cât şi printre străini. Cercetătorul Român Emil Raşcu a observat în 2010 “Surprinzătoarele similitudini dintre hitiţii din Anatolia şi proto geto-dacii de la Dunăre şi Carpaţi: Deşi ar putea fi considerată riscantă comparaţia dintre poporul hitiţilor care sa manifestat în Anatolia şi în Orientul Apropiat în mileniul II î.C. cu populaţiile geto-dace existente în mileniul I î.C. în regiunile de la Dunărea inferioară şi Carpaţi, pătrunzând însă

în adâncul veacurilor, se constată că în filiaţiunea actuală adoptată, românii ca urmaşi ai dacilor şi dacii ca urmaşi ai tracilor, între care geţii erau urmaşii unor populaţii străvechi pe aceste locuri încă din mileniile IV-III î.C. dar al căror nume nu ne este cunoscut şi pe care - într-o expresie inspirată - N. Iorga i-a numit ‘oameni ai pământului’. Adoptând artificiul utilizat de specialişti în cazuri similare, am folosit pentru denumirea acelor populaţii termenul de proto traci sau de proto geto-daci”.

Captură din filmul “Tracii, istorie ascunsă”, 2013 Dată fiind echivalenţa consonantică “G”/“C” şi “G”/“D” sau “G”/“T”, se poate observa simetria lingvistică Geto-Dacă, axată onomastic pe primordiala Zeiţă Ga, Marea Mumă a Pământului (e de ştiut că primele însemnări despre Traci au fost la sfârşitul Epocii Bronzului - secolul XIII î.C. într-o inscripţie Balcanică din Puro / Pylos 36,55 lat. N, 21,42 long. E ca “Tereke-wija” şi în cronica Egipteană a bătăliei de la Kadeş ca Traci Dardani, din Liga Khetă condusă de Gherghei, aliaţi cu Hitiţii); în N Dunării, primul stat Trac Regatul Heraclizilor, succesor în mileniul III î.C. al anterioarelor Culturi Cucuteni şi Gumelniţa - a fost înaintea Războiului Troian, cu capitala Gherghina (acum suburbia Barboşi a oraşului Galaţi): Tracii existau în Bazinul Istrului / Dunării inferioare cu un mileniu înaintea Geto-Dacilor (Tracii s-au consolidat în N Dunării inferioare la sfârşitul mileniului III î.C., după trecerea celui de-al treilea - respectiv şi ultimul val Gorgan / Kurgan, cel care a structurat patriarhatul). În Bazinul Dunării inferioare, doar ulterior Războiului Troian sau ivit documentar denumirile localnicilor ca Daci şi Geţi - în urma apariţiei celor din Caucaz şi Anatolia - străvechile înţelesuri pentru Daki / Dagi, ca Daci = oamenii Zeiţei Ki / Ga şi respectiv pentru Gheţi / Geţi direct ca oamenii Gheii / Ga, revigorându-se în organizare patriarhală (rămânându-le onomastica matriarhală). În România, Dr. Mircea Chelaru general în rezervă - a scris despre “Preemţiunea dacică”: “Marele arial al existenţei geto-dacice, dovedit cu acte în regulă şi exprimat de surse istorice incontestabile cuprindea, începând cu mileniul VI î.C., teritoriile din Europa AlpinoCarpatiană, bazinul Mării Negre (numită de greci, Marea Getică), până dincolo de Caucaz; nu avem date, cel puţin prin cunoaşterea oferită de cercetarea la zi, dacă existau şi în ramurile uraliene, dar putem avansa prezumţia unei atari abordări. Venim cu logica deductivă a surselor astfel: spaţiul hiperboreean, cel cuprins la nord de paralela 45, a aparţinut pe toată dezvoltarea sa continentală geţilor, populaţie de provenienţă primordială, care-şi denumeau teritoriul ‘thus’ adică ‘întins’ - preluat de alte seminţii pe limba lor ca fiind ‘trac’. Comunităţile antropologilor, istoricilor şi mai nou a lingviştilor sunt eminamente de acord că vastul teritoriu riveran Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul 270


Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gura Bugului şi Marea Neagră a fost locuit în antichitatea istorică cunoscută de marele popor atlanto-euro-asirian al tracilor, denumire dată după toponimul lingvistic al teritoriului şi nu după sorgintea gentilică. Acea masă umană cuprindea peste o sută de formaţiuni tribale despre care însuşi Herodot afirmase că sunt cel mai numeros popor după inzi. Grecii aveau să recunoască, de la Homer încoace, că geţii erau cei mai puternici şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura spirituală extrem de avansată. Că li se spuneau geţi sau daci este superfluu atât timp cât Strabon a conchis că ei formau acelaşi popor, vorbind aceeaşi limbă; Pliniu cel Bătrân susţinea că dacii şi tracii erau acelaşi neam, numai străinii îi numeau diferit după locul lor. Spaţiul hiperborean se suprapunea în identitate cu cel al geţilor nemuritori iar tentaţiile de a fi însuşit de alte popoare, târziu apărute, sunt nevrednice şi sperjure. De altfel ne sunt cunoscute eforturile armenilor, azerilor, georgienilor, ruşilor şi chiar a perşilor ori turcilor de a-şi demonstra paternitatea asupra mitului reginei-zeiţă Tomiris, amazoana care l-a decapitat pe Cirus cel Mare, aruncându-i capul în vasul plin cu propriul sânge rostind: ‘bea şi te satură, însetatule de sânge!’. Dar regina Tomiris nu este un simplu mit. Ea a existat în carne şi oase, cerută fiind de soţie de către însuşi Cirus, întemeietorul Imperiului Persan. Ea a existat ca regină reală, şi nu doar legendă în spaţiul nordo-pontic, până la Marea Caspică, controlând vastul teritoriu al masageţilor, ramura estică, cu denumirea specifică, din neamul traco-geto-dacilor. Că acest uriaş popor avea rădăcina endogenetică şi conştiinţa apartenenţei comune, vine să ne o confirme şi simplul fapt că numele Spargapeithes, fiul reginei Tomiris, a fost purtat de un rege al agatârşilor (Ţinutul Haţegului de azi) din Transilvania. Aveam, totodată, să constatăm şi din referirile lui Plutarh, că Alexandru cel Mare, după victoria de la Gaugamela, a mers la mausoleul din Pasargada închinat lui Cirus, având exactă ştiinţă că acela fusese ucis de ancestorii săi din neamul tracilor de răsărit. Spaţiul carpato-pontic-caucazian a fost paleovatra de etnogeneză şi de continuitate ereditară a civilizaţiilor succesive produse de traco-geto-daci. Schimbarea refluxă a sensurilor migraţiilor populaţiilor indoeuropene şi apariţia maselor de populaţii nomade sălbatice au produs un curs istoric ostil populaţiilor băştinaşe şi au schimbat natura rânduirii primordiale. Acest proces a fost lent şi continuu, dar întotdeauna a fost însoţit de o rezistenţă genetică şi spirituală uriaşă. Restrângerea spaţiului de identitate, prezervată prin acea rezistenţă imaterială, a fost posibilă din partea cotropitorilor ca urmare a uciderii dreptului la simbolistică, limbă, onomastică şi toponimie. Afirmarea dreptului ereditar al românilor asupra teritoriilor prezervate prin această rezistenţă la care am făcut referire, nu este o provocare ci un act de demnitate identitară. A nu şti un adevăr şi a te lăsa la cheremul afirmaţiilor altora, luându-le de bune, nu pare a fi o vinovăţie atât de mare. Poate fi cel mult tratată ca naivitate sau stupizenie pardonabilă. Dar a şti adevărul şi a-l abandona dintr-o lehamite istorică, este o crimă de neiertat. Dreptul geto-dacic este unul de preempţiune. Este un drept universal acceptat şi recunoscut. Şi acest drept nu se negociază cu nimeni!”

Migrarea Cimeriană la începutul mileniului I î.C. Mişcarea Cimerianilor - petrecută la câteva secole după Războiul Troian - s-a datorat “împingerii” lor de către tot mai numeroşii Geto-Daci (ştiuţi Asiatic ca MasaGeţi şi Dahi); Cimbrii ajunşi în Delta Elbei - N German - şi în Iutlandia (Peninsula Daneză, cu semnificativa regiune Himmer-land, ca o rezonanţă a teritoriului Cimmerilor, unde de pildă şi savantul Francez Carolus Stepanus 1504-1564 în “Dicţionarul istoric” - care a scris inclusiv despre Apollo Gergithius - a notat că la Danezi foştii Cimbri au fost Daci) au fost echivalaţi Antic cu Cimerii de către mai mulţi autori, printre care şi istoricul Diodor Sicul 5:32 sau geograful Strabon VII 2:2, care de pildă a afirmat că în Crimeea “Bosforul Cimerian a fost numit după Cimeri, întrucât Cimbrii şi Cimeroii sunt 2 nume ale aceluiaşi neam”.

Anterior invaziei Cimeriane de la sfârşitul secolului VIII î.C. (la care - conform şi Dr. Shamsiddin Kamoliddin numele liderilor erau Iraniene), nu există dovezi istorice / arheologice concludente ale prezenţelor Carianilor în Dobrogea, AgaTârşilor în Ardeal sau Sciţilor în Moldova: cele 3 neamuri au sosit dinspre răsărit în cele 3 regiuni aproape concomitent, datorită restrângerilor Tracilor înspre Sud (printre Moesi şi Tribali / Timoceni), Gheţilor înspre 271


Vest (printre Munteni şi Olteni) ori Dakilor înspre Nord (din Banat-Crişana până în Oaş-Maramureş). Pe atunci (în secolele X-VIII î.C.) la Troia au fost atestaţi Geto-Daci / după cum a documentat şi academicianul Român Vasile Pârvan: apoi, aceia din Troia, împreună cu colonişti din Caria, nu s-au mai regăsit în V Anatolic, ci doar în V Pontic. În general, Românii se consideră urmaşii Geto-Dacilor / Daco-Geţilor, reperul Geto-Dac / Daco-Get fixat de savanţi - ca foarte important în formarea poporului Român - fiind, fără infatuare, măgulitor pentru Gherga (liant Dacilor şi Geţilor); în Epoca Fierului şi în Antichitate, mulţi Daco-Geţi au fost Gherghi, inclusiv dinastia conducătorilor Geto-Dacilor, istoric cei mai “grozavi” dintre toţi: însă sunt de socotit atât mult mai bogata existenţă a predecesorilor / de pildă din Epoca Bronzului, cât şi existenţa apoi - în chiar spaţiul Român - şi a altor neamuri, în paralel cu autohtonii numiţi Geto-Daci (neamuri aflate mai mult sau mai puţin în “tranzit” pe atunci - în Epoca Fierului şi Antichitate - ca de exemplu cele ale Celţilor, Goţilor, Sarmaților, ş.a. ori asimilate). Amintiri despre împărăția ancestrală condusă de Leri puternici ca leii - au rămas la Români până acum, sursa putând fi legată de dinaștii Troadei / din Ilion, care în Epoca Bronzului au stăpânit gurile Dunării, împreună cu Lizi din Lydia și cu Cariani / Gherghiți (toți fiind V Anatolieni interesați de bogățiile din V Pontic). Mai multe milenii decât cele de la Daco-Geți încoace au fost ale celor dinaintea lor în același spațiu Român; în mod sigur, ascendenţa oricui a fost “poluată” de “altcineva”, neaparţinând filonului principal (iar aşa ceva la oricine s-a întâmplat în trecutul recent nu mai demult decât Evul Mediu, după cum o demonstrează aritmetica): în mod cert (poate neştiut - din cauza necunoaşterii genealogice - dar demonstrabil genetic ori mai simplu, socotind), la oricare persoană careva dintre strămoşi vreun “el” sau vreo “ea” / străbun sau străbună - prin cuplarea cu “altcineva”, a “pătat” puritatea neamului. Nu există Român “pur”, nu există Bulgar “pur”, nu există Maghiar “pur”, nu există Sârb “pur”, ş.a.; cine îşi pretinde “puritatea” n-are dovada ei, ci iluzia ei. Similar, Medievalii n-au fost “puri” față de Antici, nici aceia față de cei precedenți lor, ș.a.m.d.; n-au existat Daci “puri” sau Geți “puri”: cercetările specialiștilor, spre dezamăgirea artiștilor idealiști, au relevat că mereu au fost schimbări ale caracteristicilor fizice / biologice și metafizice - sufletești / spirituale - poate nu în dinamică sincronă (deseori materialul uman având prioritate față de imaterialul conservator). În plus, de-a lungul timpului, toate populaţiile umane au prezentat trăsături de mutare / migrare iar Geto-Dacii n-au făcut excepţie: aşa după cum Antic ei s-au putut răspândi de la Istru în Europa şi anterior ei au fost în mişcare, strămoşii lor fiind din Asia; Geţii / Gheţii (Γέται = Ghetai) au fost precedaţi de Guţi în Asia şi au fost urmaţi de Goţi în Europa. După Războiul Troian dezmembrându-se Imperiul Hitit şi începând Epoca Fierului în V Mării Negre s-au stabilit unii din E Mării Negre (Daghii / Dakii de pe înălţimile zonei dintre Daghe-stan şi KapaDokia), împreună cu unii din S Mării Negre, de pe coasta Anatoliană: Gesii / Khetii, în Bazinul Dunării aceia toţi fiind cunoscuţi împreună ca Daco-Geţi. Legăturile dintre Caucazienii Dagi / Daki şi Anatolienii Gheţi / Gesi - adică între proto-Dacii şi proto-Geţii Bazinului Dunărean - erau asigurate de bărbaţii Ghergari şi femeile Amazoane (formând populaţia aflată exact în acel spaţiu atunci / în acel timp acolo). Imediat după Războiul Troian, Dagii din Dagestan / Daghe-stan (Ţara Ghergarilor / Albania Caucaziană) de la

Marea Caspică / adică a Gherganilor au fost primii migraţi la Dunăre, de la ei impunându-se denumirea Dokia / Dacia peste autohtonii / indigenii printre care s-au stabilit şi pe care i-au condus: în drumul dinspre Caucaz / răsăritul Anatolian, Dagii i-au angrenat pe Diaokhii din Georgia, pe Gesii din Nordul Anatoliei - care s-au stabilit la poalele lor - şi pe unii Traci Nordici; şi azi în Dagestan / Daghe-stan - cea mai Sudică republică din Federaţia Rusă - numele Gherga este semnificativ (pentru locuri şi oameni). Dagii - cei din populaţia Dagă din actualul Daghe-stan şi din Capa-Dochia urcaţi pe Valea Dunării se numeau şi au ajuns să fie numiţi Daci, cu înţelesul de “oamenii înălţimilor” iar cei din populaţia Khetă / Gesă din N Anatoliei, stabiliţi pe Dunărea inferioară, erau Gheţi / Geţi, cu înţelesul de “oamenii râurilor şi ai pământului”, ei constituind împreună la Dunăre populaţia Daco-Getă (în prezent, în afara Dagestanului / Daghe-stanului - unde sunt multe etnonime și toponime Gherga - mai există populaţia Nord Caucaziană Adagă / “ADagă”, grupată îndeosebi în republica Adâgă din Rusia ce e străbătută de Râul Dak, vorbind Chercheza, limba Circasiană de la poalele Muntelui Elbrus, cel mai înalt din Europa); e de ştiut că Adâghii sunt Cherkezi (nume Turc, Latin fiind Circasi), numele lor Antic - după cum de pildă a scris şi Georgiano-Anatolianul geograf Strabon - fiind şi de Zygi, o denumire apropiată de Sâgi pentru marea naţiune din N Georgienilor (cu principalul oraş acum Sochi / Soci 43,35 lat. N, 39,43 long. E, port la Marea Neagră): Amjad Jaimoukha, directorul “Centrului Internaţional pentru Studii Circasiane”, a scris despre Circasi că “tradiţional, Anul Nou e la echinocţiul de primăvară. Panteonul strămoşilor avea multe zeităţi Gwaşe protejând apele, codrii, copacii, grădinile, femeile, familiile, podgoriile, etc. În mileniul I î.C., Circasii notaţi şi Kerketai / Cercetae - împreună cu înrudiţii Sindi, au avut capitala în Gorgipia / N Mării Negre. Dinaintea existenţei islamului, Circasii au fost sub patronajul Sf. Gheorghe”. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” 6:23 a notat că Indus era apelat Sindus, ceea ce echivalează acea populaţie Sindi cu Indi / Inzi, mai ales că sălăşuia în Estul European proximitatea Asiatică - onomastica depăşind coincidenţa / inclusiv din acele cauze (pozițională și temporală); de altfel, poetul Grec Homer în “Iliada” 1:590 a pomenit de Sinti în Insula Lemnos ca adoratorii Zeului Vulcan, în secolul V î.C. scriitorul Hellanicus din Insula Lesbos în fragmentul 92 a notat despre prezenţa Sindi la Marea Karga / Azov, în secolul III î.C. învăţatul Apolloniu din Insula Rodos 4:322 a scris despre Sindi la Istru, în secolul I î.C. Anatolianul Strabon în “Geografia” XII 3:19 a semnalat Sinti în Tracia, ş.a. Pentru Hesychiu din Alexandria, Gaitaii erau Gheorgoi, lucrători de pământ / ţărani; numele de Gaitai şi Getai cu care figurau la autorii Greceşti populaţiile din partea meridională a Daciei avea înţelesul de ţărani (numele de “Ţărani” pentru Geţi a existat Antic, istoricul Teopomp amintind de Zeranii din Tracia; de notat că în timpurile mai vechi cu numele geografic de Tracia se înţelegeau şi regiunile din Nordul Istrului). Se poate observa că pe malurile Pontice atât în răsărit, cât şi în apus, după Potopul biblic au existat Zygi în E, respectiv Sâgi în V (care au ajuns până la Gherdap, manifestându-se puternic în Banat): erau urmaşii “pământenilor” neolitici - ai Erei de Argint - riverani Mării Negre. Iniţial, ambele zone de provenienţă Dacă şi Getă învecinate, din Caucaz şi Anatolia - au fost populate de Gargari / Ghergari, mari grădinari: soţi, taţi, fraţi, fii de Amazoane (aşa după cum în Epoca Bronzului ei au fost 272


Troiani Nordici - sau mai bine exprimat, la locaţiile lor erau aliaţi cu Troia - în Epoca Fierului descendenţii lor au ajuns Traci Nordici, constituind ramura Nordică Tracă; vechii Greci înţelegeau prin Gherghiţi / Gheorgoi “lucrătorii pământului”, Geţii fiind “iubitorii pământului” - cei legaţi de Gea / Pământ - fixându-se termenul de “ghețuitori” = “viețuitori”). Jalonarea parcursului Daco-Get cu prezenţe Gherga atât în răsărit - prin războinicii Ghergari şi a femeilor lor Amazoane, toponimele Caucaziene Gherga, etc. - cât şi în apus / Banatul având cea mai mare concentraţie onomastică Gherga inclusiv azi, punctează cele susţinute în prezenta lucrare “Originea Gherga”: preoţii, pescarii, păstorii, plugarii Gherga au marcat istoria timp de milenii. “Letopiseţul Cantacuzinesc” (adică “Istoria Ţării Româneşti 1290-1690” = prima cronică a Țării Românești) a consemnat în secolul XVII ce se ştia - ca de pildă explicit că “Dachii şi Ghetii din partea Răsăritului erau veniţi într-aceste părţi… den Asia s-au pogorât” - inclusiv, foarte concret, despre originea Dagă / din Daghe-stan a Daco-Geţilor: “Măcar că unii den Scandenavia zic să fi venit Dachii și Ghetii, cărora le zicem și Goti. Iar mai mulți zic să fi venit de la Dais, carii sunt în Schitia Asiatică, pentru că Daeg, cum zice Stravon gheograful, ca fiind vecini cu lăcuitorii Hircaniei, și ei ca Hunii și ca alte noroade dentracolo Schitice, locuri mai bune de a lăcui căutându-și, întraceste părți ale Apusului au venit. Ci dară Dachii și Ghetii nu sunt din Scandenavia, ci din Asiatica Schitie. Și, de vreme ce decât ai Apusului oameni, ai Răsăritului mai vechi sunt, cu direptul dintr-acolo într-acele părți au venit. Înaintea acestor Dachi şi Gheti lăcuitori erau nişte neamuri de le zicea Gavrisţi şi Ghestoboţi. Ci noi mai vechi de acelea nu căutăm. Căci câte mai în sus vom umbla scurmând și cercând acele vechituri, atâta mai la întunerec vom da și nu alt vom afla, fără basne și povești numai. Ci destul încă măcar de am putea unele nemeri, de cele ce au fost de la Dachi și Gheti încoace”. Privind populaţiile anterioare Geto-Dacilor - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic din Epoca Bronzului - prin Gavrisţi / Gabrisţi se pot înţelege credincioşii zoroaştri (în vechiul Iran - de exemplu corespunzător Dr. Kayoji Mirza şi Dr. Parvez Karanjia în 1999 - pentru aşezământul zoroastru se folosea termenul “Gabrist”) iar prin Ghestoboţi se pot înţelege cei ştiuţi Antic şi drept Costoboci / însemnând “Străluciții” (adică anteriorii Sarmaţi din preajma Mării Karga / Azov, după cum a scris istoricul Pliniu “cel Bătrân”), ajunşi întinşi între Fluviul Don şi Munţii Carpaţi, în atingerea lor apuseană cu Celţii; după ce istoricul Herodot Karka a afirmat în secolul V î.C. despre contemporanii Sarmați că erau progeniturile Amazoanelor, în 2003 Dr. Samar Abbas a enunțat că Sarmații / “Sar-Mații” - “Saura Matii” / “Surya Madas” - au fost “Mezii Solari”. Așadar, “Letopisețul Cantacuzinesc” = cronica Țării Românești a consemnat ceea ce se știa oficial la sfârșitul Evului Mediu - adevăr ocolit de mulți cercetători Români în Epoca Modernă - anume că Daco-Geții au sosit de la Poarta Asiei cu Europa din Daghestan, zona unde și azi sunt în uz toponime explicite Gherga (iar așa ceva chiar contează, atestând încă o dată vechimea Antică a numelui Gherga); se pot observa continuitățile: Dagii din V Caspic s-au regăsit ca Dacii din V Pontic și acum Gherga e atât în Daghe-stan (ca nume de locuri), cât și în România / fosta Dacie (ca nume de familii). Savantul Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică a Românilor” din 1875 a scris și el despre trecerea Geto-Dacilor din Asia în Europa: “Cu mult înainte de a se aşeza în România, Dacii erau ‘plăiaşi’ şi Geţii ‘câmpeni’; dacă i-am urmări în istoria

primordialelor migraţiuni ale ginţii Trace, ne-am convinge poate - că plăiaşi au fost Dacii şi câmpeni Geţii chiar înainte de a fi trecut din Asia în Europa. Fie la Sud, fie la Nord de Dunăre, Geţii şi Dacii conservau absolutamente aceleaşi 2 feluri de trai: sub orice latitudine sau longitudine, ei îşi căutau - fiecare aparte - câte o normă teritorială stereotipă. Naţionalitatea Dacică s-a născut dintr-un amestec al Tracilor cu Celţii”. Ca o completare, arheologul Român Motzoi Chicideanu a afirmat în 2013: “În cultura română se face imensă confuzie între originea dacilor şi originea geţilor. Textele trebuie confirmate de arheologie şi nu invers. Geţii erau mai apropiaţi de traci iar dacii şi celţii se înrudeau. Am putea spune că pe teritoriul actual al României sunt atestate arheologic 2 populaţii distincte, una geto-tracă şi una dacoceltă”. Aşadar, aproape la fel de puternice ca legăturile Dacilor cu Geţii au fost legăturile iniţiale ale Dacilor cu Celţii. Este de remarcat că savanţii care au introdus în ştiinţă termenul de “Caucazian” (printre care istoricul German Christoph Meiners 1747-1810, antropologul Francez Julien Virey 1775-1846, ş.a.) au considerat Circasii / Cherchezii din Caucaz - urmaşi Ghergari - drept cei mai frumoşi albi din lume; în filmul documentar “Dacii - noi dezvăluiri”, realizat în 2012 prin contribuţia mai multor personalităţi, comentat de scriitorul Român Daniel Roxin, se poate vedea o situaţie (din Ghergania / S Caspic până în Germania / centrul Europei, acoperind aproximativ fosta arie de influenţă Troiană), conform capturii următoare:

Marea Neagră / Getică În fosta Dacie - actuala Românie - în Epoca Bronzului (adică înaintea Războiului Troian) erau Traci, însă nu şi Daci ori Geţi; instalarea în Nordul Dorianilor a Dacilor şi Geţilor - sosiţi îndeosebi din Caucaz şi Capadocia - şi Tracizarea lor a fost în Epoca Fierului (adică după Războiul Troian). Principalele divinităţi Traco-Gete au fost Kotys / Zeiţa Fertilităţii, Xerxes / Zeul Recoltelor, Heros / Zeul Morţilor, ş.a. Dr. Mircea Eliade a scris despre Traci, ca “marii anonimi ai istoriei”: “Cea mai veche cultură tracă se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor seminomade sosind din Ucraina; etnogeneza tracilor a avut loc într-o regiune destul de întinsă, între Munţii Balcani şi Nistru. Către sfârşitul secolului VIII î.C., incursiunile cimerienilor au introdus anumite elemente caucaziene în artă şi în armurerie. Regii tracilor venerau pe Hermes, ai cărui descendenţi se credeau. Se poate presupune existenţa, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar al hierogamiei dintre Zeul Furtunii şi Mama Pământ; Dionysos ar fi fost fructul acelei uniri. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbatică îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un 273


dans circular, furios şi învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu: ele purtau lungi veşminte fluturânde, deasupra cărora erau piei de căprioare şi pe cap, coarne. Ajunse la paroxism, la ‘nebunia sacră’, ele apucau animalele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Profeteasa prezicea viitorul în ‘extaz’. Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unire mistică cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului şi, pe de altă parte, posibilitatea unei postexistenţe pur spirituale, consecinţă a divinizării. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat au dus, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei”. Istoricul Roman Annius Florus 70-140 a scris despre Traci: “ofereau ca ofrandă zeilor sânge de om; beau din ţeste de om şi pângăreau moartea prin batjocuri de tot felul, folosind atât focul, cât şi fumul împotriva celor pe care îi prindeau. Scoteau prin chinuri chiar şi copiii din pântecele femeilor gravide. Este îngrozitor de spus cât de sălbatici şi de cruzi au fost Moesii: sunt cei mai Barbari dintre Barbari. Unul dintre ei a cerut, înainte de luptă, să se facă linişte şi a spus: ‘Cine sunteţi voi?’, ‘Romanii, stăpânii lumii’ - i s-a răspuns. Acela zise din nou: ‘Aşa va fi, dacă ne veţi învinge’. Pe dată, Barbarii - înainte de luptă - au jertfit un cal şi au făgăduit să închine în cinstea zeilor şi să mănânce măruntaiele comandanţilor pe care îi vor ucide. Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile”. (Dacii treceau îndreptățiți din Nordul Dunării înghețate în partea cealaltă, fiindcă inițial țara lor era pe ambele părți ale Fluviului iar Romanii i-au agresat începând prin ocuparea părții sale Sudice). Galul Tacit - care conducea din Cariana Milasa provincia Romană Asia - a scris că “Romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid, transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace” (datorită anunţării Latine “pacalis” - însemnând vestirea păcii Romane - s-a păstrat în Română “păcăleală”). În secolul VII, episcopul ViziGot Isidor din Sevilla a scris 9:2 despre Traci că “au fost cei mai cruzi dintre toate neamurile: jertfeau pe captivi zeilor lor şi s-au obişnuit să bea sânge de om în cranii” (sângele de om are aceeaşi salinitate ca apa mării). În 2010, academicianul Român Alexandru Vulpe a enunţat: “Epoca bronzului a fost ‘veche tracică’, a sfârşitului bronzului şi începutului epocii fierului ‘geto-dacică veche’ şi începând cu secolul VIII î.C., ‘epoca geto-dacică propriu-zisă’. Cronologia a fost orientată, în mod tradiţional, către sistemele de datare elaborate pe baza legăturilor cu Egeea. În epoca bronzului a apărut mai evidenta apropiere faţă de civilizaţiile Orientului Apropiat; în spaţiul carpato-dunărean, noul metal fierul - a apărut în cursul secolului XII î.C. (dacă nu chiar în secolul XIII î.C). Colapsul civilizaţiilor anatoliene la începutul secolului XII î.C. a permis şi chiar propulsat o dezvoltare culturală originală pe o largă arie, din Caucaz până în apusul Europei, fenomen ce poate fi observat şi în unele zone ale actualei Românii. La sfârşitul epocii bronzului a apărut o reformă religioasă: ritul incineraţiei, fenomen bine atestat în Banat; poate n-a fost întâmplătoare răspândirea pe o largă parte a Europei a păsării în formă de lebădă purtând discul solar tocmai la sfârşitul epocii bronzului (secolele XIII-XII î.C). Locurile de cult erau sanctuare în aer liber, având vetre cu evidentă destinaţie specială. Construcţiile ce

puteau fi categorisite ca temple erau de formă rectangulară, de tip megaron. Dreapta a avut mereu o semnificaţie valorică diferită de cea a stângii: femeile erau înhumate culcate pe dreapta iar bărbaţii pe stânga”. (Este de ştiut că Grecii vechi asociau Constelaţia Lebedei - pasărea Hiperboreilor - lui Zeus; popular, Constelaţia Lebedei era ştiută drept Crucea Nordului, ea fiind la mijlocul Căii Lactee).

Academicianul Român Vasile Pârvan în 1926 a scris în “Dacii la Troia”: “Pur şi simplu, Geţii au fost locuitorii Troiei între 1000 î.C. şi 700 î.C.” (adică în secolele X-VIII î.C). Savantul a continuat: “Numele de Geţi şi Daci - ca şi acela de Agatârşi - erau Iraniene. Geţii - în calitatea lor de Traci Nordici - ocupau tot Masivul Carpatic până în Galiţia şi Moravia. Unii din ei au ajuns până în Brandenburg / răsăritul German, până în Macedonia şi Dalmaţia. Arheologul German Hubert Schmidt a observat la Geţii din Banat un tip de vase ale căror torţi se ridică în unghi deasupra bazei şi adâncinduse pe linia mediană se ascut pe mărgini ridicându-se în sus ca 2 coarne, ca în Troia. Dubletele Geto-Anatoliene - nu înainte de anul 1000 î.C. - sunt destul de multe: Cauconii în Bitinia şi Dacia, Argesis în Misia / azi Balya 39,45 lat. N, 27,35 long. E, Argesis (numele Argeşului) în Dacia, Sangia în Frigia, Sangi-dava în Dacia, Kydoniae în Misia la golful Adramyttion, Cedonia în Dacia, etc.”; de altfel, unii istorici după cum a consemnat şi cercetătorul Român Nicolae Pintilie în 2010 - au făcut şi o asociere a denumirilor Ghet / Get cu Het (de la Hitit). În Epoca Fierului, când în Canaan (peste urmaşii populaţiilor Epocii Bronzului) Fenicienii şi Filistenii s-au instalat pe coasta Canaanului iar vechii Evrei s-au instalat în interiorul Canaanului, tot aşa în Bazinul Dunării sau instalat (peste urmaşii populaţiilor Epocii Bronzului) Geţii în avale / pe văi şi Dacii în amonte / pe înălţimi; la început, la Geto-Daci rolul conducător l-au avut “sfinţii (S/Pa) rugători (rga)” din Dinastia S/Parga, factorul religios fiind foarte important: astfel a fost reţinută prezenţa liderilor Gherga, dinaști de mare forţă (inclusiv regali, ca Zuraz în exprimarea locurilor şi timpurilor).

274


cu spada. Biruitorii erau Iranieni foarte amestecaţi cu elemente Turanice, ca şi descendenţii lor contemporani, din aceleaşi ţinuturi, în Turkmeni-stanul actual. Aduceau cu ei primitivismul vieţii nomade, anarhia hoardei mereu vagaboande. Dacia s-a resimţit de năvala lor într-un chip aproape tragic. Biruitorii se numeau Sigynni, Agathyrsi, etc. Avem o dată Antică pentru începutul năvălirilor Cimmeriene (care erau produse de presiunea exercitată de Iranieni dinspre Caspica): anul 1076 î.C., conform cronologiei Eusebiene foarte potrivit cu indicaţiile de alt ordin enumerate - şi care toate duc la concluzia că migraţiile Ariane spre Apus au transplantat şi pe Iranieni, atât în Sud-Estul Mării Negre, cât şi în Nordul Mării Negre, cu mult înainte de anul 800 î.C. Bogăţia mormintelor Scythe din Rusia de Sud e necunoscută în teritoriul Carpato-Dunărean. Antichităţile Scythe nu sunt egal răspândite peste tot teritoriul Carpato-Danubian; după cercetările făcute până acum putem deosebi 3 grupuri compacte de localităţi cu resturi Iraniene: Câmpia Munteană, Sudul Ardealului şi Nordul Panoniei. Valul răspândit peste toată Câmpia Munteană pare să fi trecut şi mai departe în Valea Savei, atingând chiar Adriatica. Numele propriu Iranian ce se potriveşte cu neamurile care au luat parte la acea migraţie meridională e acela al Sigynnilor, păstrat la Herodot şi corespunzând destul de exact din punct de vedere geografic cu datele obţinute prin descoperirile arheologice. Lumea Carpato-Dunăreană se găsea la sosirea Scythilor - pe la 700 î.C. - în plină evoluţie spre Epoca Fierului; Scythii au întrerupt relaţiile cu Vestul: ei şi-au adus propriile forme din vârsta Fierului. Aruncând o privire pe harta descoperirilor Scythe din Dacia, constatăm că Scythii au locuit în Dacia destul de risipiţi: ei au constituit enclave în mijlocul populaţiei indigene. Prin simplitate şi sărăcie, populaţia Iraniană era grupată pe mici Insule în mijlocul masei compacte Thrace, afară de regiunea Mureşului, unde în morminte intruşii orientali apar în număr mai mare, ca şi Agathyrsii lui Herodot, dar fără aurul şi bogăţiile de care i se vorbise lui Herodot. Popor de arcaşi rătăcitori, trăind din creşterea vitelor şi mai ales a cailor, Scythii n-au dezvoltat forme culturale prea complicate: Geţii din Dacia, infinit superiori prin calitatea şi vechimea culturii lor, erau în primul rând agricultori. Pentru a se apăra împotriva Scythilor au devenit şi ei călăreţi, cel puţin în stepa Moldovenească şi Munteană; aşa îi cunoaştem încă din secolul V î.C. la Thucydide. Unele procedee tactice, precum şi ordinea de bătaie în unghi ascuţit pentru a străpunge frontul duşman, au fost învăţate de Geţi de la Scythi. Naturalismul nomazilor de stepă şi-a imprimat pecetea caracteristică asupra artei geometrice a plugarilor din Dacia. Mormintele Scythe din Ardeal, ca şi cele din Nordul Ungariei, au dat la iveală inele spirale cu unul din cele 2 capete stilizat în chip de animal fantastic: balaur, şarpe, etc. Dar acele fiinţe apotropaice, derivări Turano-Siberiene din străvechii monştri Mesopotamieni, se regăsesc deopotrivă în Ungaria, la Oxus ori la Susa, dând modelul unor brăţări de aur, ca în Ţinutul Haţegului şi creând astfel o întreagă directivă ornamentală în arta Daco-Getă a argintului. În acelaşi chip s-a răspândit în Dacia zoomorfismul Ionic complet adoptat de către Scythii din Rusia de Sud, fie în forma pur Grecească, fie în adaptarea Iraniană. Dar lumea Carpato-Danubiană şi-a făcut experienţa cu arta Greco-Asiatică mai înaintea Scythilor din secolele VIII-VI î.C., cu Cimmerienii, predecesorii lor. Unele probleme de Cultură Dacă, precum sunt acelea a steagului Dac sau a iataganului Dac, nu şi-ar putea găsi soluţiile numai

Academicianul Român Vasile Pârvan a expus în 1926 la Colegiul St. John al Universităţii Cambridge din Anglia studiile sale despre “civilizaţiile străvechi din regiunile Carpato-Danubiene”, grupate în lucrarea “Dacia” (publicată în România la un deceniu după moartea sa): “Ultima perioadă a Bronzului Carpatic s-a terminat abia după invazia Iraniană în Carpaţi. Adevăratul lux şi adevărata înflorire artistică sunt de căutat la clasa nobilă, la războinicii seniori care stăpâneau asupra poporului de ţărani. Burgurile lor erau aşezate pe înălţimi, nu prea izolate, ci în apropierea câmpiilor şi platourilor roditoare, de multe ori pe un simplu deal ori pe o Insulă în mijlocul unei ape curgătoare. Acele burguri erau întărite de obicei cu simple valuri de pământ bătut, câteodată poate şi cu ziduri, construite neîndemânatic cu blocuri neregulate, mari, aşezate unul peste altul fără legătură de var, întocmai ca în Epoca de Fier Celtică. Ca şi în Apusul Celtic sau în Nordul Germanic, clasa stăpânitoare credea în zei cereşti, printre ei desigur şi Zeul Soarelui, de care povesteau legendele Elene în legătură cu Cultul Soarelui şi al Lebedei la neamurile de Miazănoapte. Poporul de jos s-a lăsat mult mai uşor influenţat de cultele străvechi locale, ale aborigenilor preIndoEuropeni din cea mai îndepărtată perioadă a Neoliticului. IndoEuropenii stabiliţi apoi în regiunea Carpaţilor au primit fireşte numeroase credinţe şi superstiţii de la aceştia. Treptat - ca şi în Grecia - aborigenii au fost desnaţionalizaţi; dar cultul lor principal pentru Marea Zeiţă subpămâneană a rodirii, a vegetaţiei şi a morţii a fost păstrat cu statornicie şi de către noii veniţi. Când Cimmerienii, împinşi de către Iranienii din stepa Caspică, şiau început în secolul X î.C. migraţiile lor spre Caucaz şi Armenia pe de o parte, spre Carpaţi şi Balcani pe de alta, Dacia a suferit foarte puternice turburări şi multe tezaure, de aur şi de bronz, au fost atunci îngropate de frica acelor năvălitori. Totuşi, bunăstarea localnicilor din Carpaţi a continuat fără prea mari zguduiri. Catastrofa marii Culturi a Bronzului în regiunea Carpaţilor s-a întâmplat după anul 700 î.C.: frumos împodobiţii Cavaleri ai Bronzului au fost doborâţi de pe carele lor de război de către călăreţii năvalnici ai stepei, care răneau de departe cu săgeţile lor pe luptătorii Europeni obişnuiţi să se bată de aproape, întâi cu lancea, apoi 275


în consideraţiile privitoare la influenţa Iraniană, ci în examinarea întregii influenţe orientale în Dacia, începând cu arta Cimmeriană de la sfârşitul mileniului II î.C. Sosirea Scythilor pe la 700 î.C. a avut urmări dezastruoase. E drept că n-au reuşit nici să transforme, nici să înlocuiască civilizaţia indigenă - şi dimpotrivă, ei au fost cei care au suferit desnaţionalizarea - dar pe de altă parte au turburat şi sărăcit, prin prădăciunile lor neîncetate la început şi prin economia lor nomadă în secolele următoare, viaţa agricolă aşa de înfloritoare pe care au găsit-o în Dacia. Aşezările din Dacia dintre 1000 î.C. şi 300 î.C. au fost de 2 feluri: cetăţi - aşezate pe înălţimi sau pe poziţii bine întărite de la natură prin cursuri de apă - şi sate. Marele număr de spade, de pumnale şi de lăncii de bronz găsite în ‘depozitele’ din Europa Danubiană din ultima vârstă a Bronzului ne face să ne gândim la o clasă socială de oameni liberi luptând pe socoteala lor, foarte numeroasă. Au fost totuşi luptători pedeştri; numai nobilii sau mai ales căpeteniile posedau care de război şi arme defensive complete. E probabil că în marea ciocnire cu Orientul nobilii au pierit iar poporul s-a închis într-o rezistenţă pasivă ignorând pe străini. Cu tot acel aspect războinic al evenimentelor de după 1000 î.C., vedem totuşi comerţul înflorind: de la Marea Neagră şi de la Adriatica până la Marea Nordului şi Baltica, traficul era neîntrerupt. Sosirea Scythilor a împiedicat doar pentru câtva vreme acea circulaţie economică, ce a reînceput îndată după aceea, favorizată de Scythii înşişi. Năvălirile Scythe au împiedicat pentru un secol şi jumătate (circa 700-550 î.C.) legăturile intense pe vremuri cu Vestul. Fastul de care pomenea Herodot la Agatyrsii din Ardeal în realitate era preScythic. Cimmero-Scythii au fost Dorianii Carpaţilor. Au prădat bogăţiile adunate de alţii. Ei nau adus nici una. Însă, ca şi Dorianii din Sud, Scythii din Dacia n-au fost cu totul fără folos pentru cultura locală. Nu credem că ne-am înşela prea mult dacă am atribui elementului Iranian venit în Dacia o reînviere a credinţelor uraniane şi solare, atât de scumpe Carpato-Danubienilor din Epoca Bronzului. În mormintele din Ardeal, scheletele au început să poarte pe frunte o roată solară de bronz: era începutul Getizării. Mai târziu, Scythii au primit - devenind Thraci chiar obiceiul de a-şi arde morţii. În a doua jumătate a secolului VI î.C., înaltul podiş Ardelean cu regiunile vecine care depindeau de el politic şi economic - era sub stăpânirea Dinastiei Iraniene (Agatyhrsă de origine, acum Thracizată) a lui Sparga-peithes. În răsăritul Daciei, avându-şi centrul în regiunea Olbiei, domnea Aria-peithes. Acele teritorii erau foarte bogate iar în secolul VI î.C. erau chiar destul de pacificate. Abia sosiţi, Grecii au pătruns pretutindeni; secolul VI î.C. e bogat în mărturii de cea mai mare însemnătate: din regiunea Kievului - vase Greceşti de atunci găsite în Podolia până în Dacia de Nord şi Carpaţii Slovaci (Grecii au umplut toate acele regiuni Geto-Scythe de produsele manufacturilor lor). Marele drum de penetraţie spre Europa Centrală a fost Dunărea. La gura Siretului, la Barboşi - în faţa vechii DinoGetia Getică - era o întreagă factorie Grecească: vase cu figuri negre dovedesc epoca. Mi se pare destul de probabil ca factoria Greacă de la Barboşi - la V de Galaţi - constatată încă din secolul VI î.C., să fi fost exclusiv Histriană. Căci numai Histrienii trebuie să fi urcat în acea vreme destul de departe pe Dunăre în sus pentru a cunoaşte această splendidă regiune şi a se statornici acolo. În adevăr, stabilirea Histriei chiar pe Insula cea mai apropiată de gurile Dunării, pe care Milesienii au găsit-o bună pentru acest scop (mai erau 2 şi mai aproape, dar improprii: Bisericuţa şi Popina) avusese ca principal scop

economic pescuitul la gurile fluviului. Existenţa însăşi a Histrienilor pare să fi atârnat din ce în ce mai mult de libertatea de a pescui în Dunăre, chiar la gura Peuce. Peştii de apă dulce şi morunii, a căror pescuire e foarte spornică la vărsarea braţelor Dunării trebuie să fi fost articolul principal al comerţului cu peşte sărat, afumat sau uscat, pe care Histria îl făcea cu Sudul. (După ce Scythia Minor deveni, împreună cu Regatul Thraciei - de care depindea - o provincie Romană, Histrienii cerură, încă de pe vremea împăratului Claudiu, să li se confirme drepturile lor străbune şi căpătară de la Romani privilegiul de a exploata Dunărea fără nici o taxă; motivul acelei mărinimii Romane a fost expus de către Asiaticus, prefectul Roman al ţărmului în scrisoarea din anul 44, unde afirma că de fapt aproape toate veniturile cetăţii se trăgeau din peştele sărat). În secolele VI-V î.C., Histrienii erau fireşte - mult mai puternici şi mai aventuroşi decât în secolul I; şi e foarte probabil că în afară de peştele şi de grâul ThracoGet ei mai aveau şi alte articole de export: vânzând Barbarilor multe obiecte fabricate, cumpărau de la ei în schimb piei, miere şi - de asemenea - sclavi. În orice caz, foarte sigur e că pe la 500 î.C. Dunărea, până la confluenţa Siretului, era o apă Grecească şi că pescarii şi negustorii din Histria cunoşteau foarte bine Ţara Geto-Scythă pe care o traversau necontenit în susul şi în josul acelei părţi a fluviului, cu braţele, canalele, lacurile şi afluenţii săi. Evident, mica lume Grecească a coloniilor Pontice era totdeauna în funcţiune de capriciile stăpânilor din interiorul continental; influenţa lor directă trebuia să se lovească de atâtea ori de mari dificultăţi, încât preferau - fără îndoială - să-şi încredinţeze mărfurile acelor Geto-Scythi care le transporatu mai departe, în însăşi inima regiunilor Carpato-Danubiene”.

“Trebuie să fi fost un moment unic în istoria Olbiei şi a Histriei când - în secolul VI î.C. - marele rege Ariapeithes peste Scythi, de care depindeau Grecii din Olbia, a luat în căsătorie o femeie Greacă din Histria. Scyles fu fiul acelei Histriene, care l-a învăţat limba şi literele Greceşti şi ceea ce i-a fost fatal - şi obiceiurile şi religia patriei ei. E foarte firesc ca Scyles - devenind rege - după Herodot rege mai degrabă Grec în somptuosul său palat din Olbia decât Scyth sub cort cu păstorii şi cu crescătorii săi de cai - să fi 276


avut pentru patria mamei sale cele mai mari atenţii şi ca legăturile dintre Olbia şi Histria să se fi înteţit şi mai mult. Se înţelege de la sine că Histrienii (probabil Milesienii din Histria) trebuie să fi plătit destul de scump gloria de a fi fost cumnaţii unui rege Scyth rival aceluia care domnea în Carpaţi şi că negoţul lor în Ţara Geto-Agatyrsă trebuie să se fi resimţit de războaiele şi neînţelegerile dintre Sparga-peithes şi Aria-peithes, cu familiile lor şi cu urmaşii lor. Încă din secolul VI î.C., Histrienii au trebuit să primească - întocmai ca şi Grecii de pe ţărmurile de Nord ale Pontului - amestecul cu indigenii. Celor din Olbia - care erau Greco-Scythi trebuie să le fi corespuns Histrienii care erau Greco-Thraci, adică în primul rând Greco-Geţi; resturile Barbare din a două Epocă a Fierului găsite în Histria confirmă conlocuirea Barbaro-Greacă nu numai în interiorul rural, dar chiar în cetate. Acea colaborare a permis Grecilor de pe ţărmurile de Apus ale Pontului să presare tot litoralul cu mici aşezări. Relaţiile amicale sau cel puţin de reciprocă îngăduire cu indigenii permiteau Grecilor din Histria şi din Tomis - mai puţin celor din Callatis - să străbată Dobrogea direct spre Vest şi să atingă malul Dunării după un drum de câteva ore călare sau cel mult de o zi cu carele încărcate de mărfuri şi trase de cai sau de boi. Pentru amforele cu vinuri, negustorii trebuie să fi preferat calea apei (deoarece era fatal transportul fragil pe uscat): de la Histria, pe Peuce şi apoi pe Dunăre în sus. Cea dintâi vale mare care se deschidea către Ţara Agathyrsilor în faţa negustorilor Greci ajunşi la Barboşi era a Siretului; pe acea vale până la gura Trotuşului şi apoi pe Trotuş în sus trecea drumul cel mai scurt, care prin Trecătoarea Oituzului lega Ţara Aurului / Ardealul Agathyrsilor de regiunea gurilor Dunării. Pe de altă parte, negustorii Greci odată ajunşi la gura râului prin excelenţă Getic al Argeşului (al cărui nume chiar ca pronunţare este tot acela de acum 2 milenii), nu se sfiau să urce pe valea râului în sus până la izvor, în însăşi cheile Carpaţilor. În vremurile mai vechi (secolele VII-V î.C.), Histrienii fuseseră singurii Greci care veniseră la Geţi. Însă aceia erau prea Barbari spre a se fi lăsat influenţaţi în chip prea trainic. În secolele III-I î.C., Rodienii au fost cei care au pătruns pretutindeni şi au jucat la Dunăre acelaşi rol ca apoi Veneţienii, în Evul Mediu. Valea Dunării şi a afluenţilor săi a fost pătrunsă în chipul cel mai intens de către expansiunea comercială Grecească tocmai în vremea lui Burebista şi a succesorilor săi; prietenii săi din oraşele Greceşti de pe coasta Pontică puteau să circule sub ocrotirea lui până la ‘Liov’, ‘Praga’ sau ‘Viena’ (chiar după moartea lui Burebista, când statul Dac s-a destrămat din nou în mai multe regate, condiţiile favorabile nu s-au schimbat). Plugarii Geto-Daci au primit cu multă bunăvoinţă vizitele negustorilor Greci şi le-au cumpărat cu entuziasm vinul lor excelent şi gătelile alese sau vasele frumoase pe care le aduceau. Locuitorii satelor Dace trăiau în case pătrate destul de mici, înghesuite pe un spaţiu strâmt, construite întocmai ca în neolitic, cu pereţii făcuţi din nuiele împletite sau din trestii cu chirpici şi cu acoperişuri de paie. Morţii erau arşi iar cenuşa lor era îngropată chiar în sat, sub locuinţe. Satele erau foarte mici: abia acopereau până la 2 hectare; numărul locuinţelor n-a putut deci să treacă mult peste sută, cu toată micimea lor extremă. A vorbi de uliţe ar fi aproape fără rost: abia dacă erau câteva poteci destul de strâmte şi de neregulate. În Ardealul de Sud-Vest însă munţii erau întăriţi cu adevărate turnuri cu caturi, pe terase concentrice urcând până la acropole, unde era locuinţa principelui. Acea locuinţă era la rândul ei fortificată cu unul sau mai multe turnuri

pătrate având ziduri puternice, de 3 metri grosime. Terasele operă imensă lucrată de mâna omului în masivul stâncos erau şi ele ocrotite cu valuri şi palisade. Zidurile erau construite din blocuri mari de calcar, lucrate şi aduse de departe (e demn de reţinut acest semn de bogăţie şi de putere a principilor Daci); blocurile nu erau legate între ele nici cu scoabe de metal în felul Grecesc, nici cu var în tehnica Romană, ci prin pene mari de lemn, adevărate bârne. Totuşi, zidurile cetăţilor Dace n-aveau decât temeliile de piatră; restul era zidit din cărămizi uscate la soare ca în Grecia arhaică sau în Orient. Centre puternice prin situaţia lor strategică, ascunzători bogate pentru prada îngrămădită de căpeteniile războinice în acele acropole formidabile, cetăţile Dace au fost deosebit de numeroase tocmai în regiunea minelor de fier ale Ardealului. Un nume s-a impus înaintea tuturor când constatăm că la Grădiştea Muncelului calcarul cu care a fost clădită şi împodobită cetatea a trebuit să fie adus de foarte departe şi urcat până la vârful de 1250 metri, cu sforţări şi primejdii extraordinare: este numele marelui Get Burebista, a cărui putere şi bogăţie ar putea îndeajuns - fără altă dovadă - să explice măreţia şi monumentalitatea unei sforţări de care abia Romanii ar mai putut fi capabili. În arta Asiei anterioare din mileniul II î.C. trebuie să căutăm originile capului de monstru care servea de stindard Dacilor; acel cap era aplicat la un şarpe mare, aşa cum apare pe nenumăratele tablete votive reprezentând pe aşa-zişii Thraci, Cabiri, DiosCuri sau ‘Călăreţi Danubieni’ - jumătate Thraci, jumătate Iranieni - sincretizaţi cu Cultul lui Mithras. Această simbioză teologică a balaurului şi lupului / leului s-a întâlnit pe o stelă din 1120 î.C. a lui Nabucodonosor I, unde vedem reprezentat exact simbolul balaurului Dac. Ca şi motivul decorativ al grifonului emigrat din Mesopotamia mai întâi în mileniul II î.C. către Creta, apoi pe la 1000 î.C. către Asia Centrală de o parte, spre Grecia, Italia şi Galia de alta, tot aşa motivul balaurului pare să fi devenit foarte obişnuit în Asia Centrală şi Europa la începutul Epocii Fierului. Stindardul numit pe urmă ‘draco’ şi trecut ca steag militar şi în armatele Imperiului Roman, a trebuit deci să existe deopotrivă la Iranienii Asiatici şi la Cimmero-Iranienii din Europa încă din prima vârstă a Fierului: la Daci era un element de caracter oriental îndeosebi Iranian; la Romani, ni se pare - dimpotrivă - că a fost un element Danubian Thraco-Get, răspândit pretutindeni în armată prin adoratorii Zeilor-Cavaleri, al căror stindard era un ‘draco’, cu mult înaintea admiterii oficiale a acelui chip ca steag Roman. Iată deci 3 elemente orientale din Epoca Fierului la Daci: zidurile de cărămizi arse la soare, iataganele şi stindardele, câteşi treile răsunând în mijlocul Civilizaţiei Gete. Dar mai e ceva: obiectele de podoabă (şi vom încerca să le definim originile stilistice şi chiar prin acestea, originea lor geografică şi deci etnografică). Brăţările spiraliforme cu capete de şerpi, găsite în secolele III-IV în Germania, în Scandinavia şi chiar în Finlanda trebuie să-şi aibă prototipurile nu la Goţii din Rusia de Sud - unde acel tip de brăţări nu se întâlneşte într-o formă în adevăr analoagă - ci în Dacia, unde modelele sfârşitului Epocii Fierului dau uneori iluzia perfectei identităţi cu similarele lor din Nord. Se uită prea adeseori că chiar în secolul I î.C. - când puterea Romei se întindea tocmai până în Syria - încă se mai vorbea rău Latineşte la Milano sau la Verona; că Civilizaţia CisAlpină în acelaşi secol I î.C. - se potrivea mai mult cu Europa Celtică decât cu Italia Romană şi că CisAlpinii Romanizaţi erau mult mai înrudiţi, ca rasă ori ca mentalitate, cu Galii, cu Ilyrii sau cu Dacii, decât cu Latinii. Roma a cucerit abia sub împăratul 277


August provinciile Ilyro-Celte şi Celto-Thrace ce se întindeau la N şi E de Alpi până la Dunăre; şi nu complet: graniţa Dunării n-a fost organizată - pe toată lungimea ei - decât sub împăratul Claudiu. Încă de prin anii 52-63, Moesia era considerată ca destul de Romană pentru a fi colonizată cu mai bine de 100 de mii de Barbari de peste Dunăre care fuseseră primiţi de Plautius Silvanus ‘cu femeile lor, cu copiii lor şi cu principii lor’ iar provincia trimitea ‘mari cantităţi de grâu la Roma’ pentru a uşura foametea ce bântuia prin Italia; veteranii şi cetăţenii Romani statorniciţi în provinciile Dunărene până la Pontul Euxin erau sumedenie încă de pe vremea împăratului Vespasian. Pare o adevărată minune; exista deci vreo pricină care ne scapă, fiindcă în istoria civilizaţiei nu sunt minuni: nu e cu putinţă să vedem o întreagă lume Romanizându-se în câteva decenii. Să facem toate restricţiile, să admitem mase întregi de Celto-Ilyro-Traci care n-au încă nici o idee de limba Latină şi de viaţa Romană: rămâne totuşi constatarea de neclintit - deoarece se sprijină pe monumente - că oraşele şi satele Romane au răsărit pretutindeni. Dacii, ca naţiune politică, n-au acceptat niciodată stăpânirea Romană: cei care n-au căzut în cele 2 mari războaie s-au retras în Dacia septentrională, care n-a fost niciodată atinsă de cucerirea Romană şi de acolo - ca ‘Daci liberi’ - au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia Germanilor migratori, până ce la urmă Romanii, sub împăratul Aurelian, s-au retras pe malul drept al Dunării, lăsând Dacia în mâinile Goţilor. Acelui exod al Dacilor către Nordul liber s-a datorat şi numărul aşa de restrâns al auxiliarilor Daci în armatele Romane imperiale; naţiuni mult mai puţin numeroase decât Dacii, ca de pildă Thracii şi Dalmaţii - spre a nu mai vorbi de Spanioli, Syrieni, ş.a. - au dat un număr foarte important de trupe auxiliare”.

Vestici din Hyrkania / Ghergania, acum provincia Gorgan a Iranului şi cu Ghergarii Caucazieni, inclusiv cu Daghii din actualul Daghe-stan ori cu Syrienii Albi din Capadochia - de la sfârşitul secolului VIII î.C. şi pe de cealaltă parte apariţia în secolul VII î.C. pe Valea Dunării începând cu Delta Dunării a Agathyrsilor Iranieni, în frunte cu Dinastia Parga / Gherga, conducătorii Geto-Dacilor din Dobrogea până în Ardeal (precursoarea dinastiei numită Zuraz / Gurag a ultimului rege Decebal al Daciei din secolul II, care şi-a avut capitala Sarmise-Getusa în complexul fortificaţiilor din Munţii Şureanu); din mileniul I, de la începutul Evului Mediu, ramurile zise Gote (adică ale Geţilor liberi) desprinse din regala Dinastie Duras / Zuraz a Geto-Dacilor au fost în conducerea Banatului - ca de exemplu în secolul III a lui Regalian, în secolul IV a lui Rumon, în secolul V cunoscută ca Zerka, când împăratul Attila al Hunilor şi-a stabilit capitala în regiune - ca Zorza / Gorga pe coasta Dalmată sau ca Zorzi / Giorgi în Veneţia tot din secolul V, etc.: continuitatea dinastică regală multimilenară Gherga s-a regăsit apoi printre unii dintre cei mai de seamă conducători Români, inclusiv în mileniul II. (Ultimii Daci ajunşi dinspre răsărit în spaţiul Român au fost cei sosiţi în N Balcanilor / inclusiv Dobrogea, odată cu Perşii conduşi de împăratul Darius la sfârşitul secolului VI î.C., după cum a observat şi istoricul Italian Giovan Pigna, în secolul XVI). Învăţatul Roman Maurus Servius - comentând “Eneida” 7:604 - a scris: “Neamul sălbatic al Geţilor a existat şi pe vremea strămoşilor; căci ei sunt Moesi” (cu mult înainte, Gherghinul Homer i-a înregistrat pe aceia ca Misi, fapt remarcat şi de Dios “Chrysostomos” - însemnând “Gură de aur” - din Bitinia, care în “Discursuri” 12:16 a scris despre ce a întreprins în anul 96, că “am făcut o călătorie lungă, drept la Istru şi în Ţara Geţilor sau a Misilor, aşa cum i-a numit Homer şi cum e denumită azi populaţia”, Geţi care îl păstrau la loc de cinste pe Homer, căci “mai toţi ştiu ‘Iliada’ pe de rost”, atunci fiind înaintea războaielor Romanilor cu Geto-Dacii / Dion “Gură de Aur” ajungând exilat de împăratul Roman Domiţian în Olbia de lângă gura Niprului, colonie Cariană ce a fost cuprinsă din secolul I î.C. în Imperiul Geţilor, de împăratul Get Burebista). Împărăţia Getului Burebista s-a întins în V până la Lacul Constanz / cel mai mare din Munţii Alpi (azi acolo fiind intersecţia graniţelor a 3 ţări: Austria, Germania şi Elveţia), în N până la Câmpia Polonă, în E până la gura Fluviului Nipru iar în S până în Munţii Haemus / Balcani. Medicul Carian Criton al împăratului Roman Marcu Traian din Heraclea Cariei, care l-a însoţit pe împărat în războaiele aceluia de cucerire a Daciei, Latin fiind notat Statilius Crito a scris în “Getice” despre o armă folosită pe atunci (pe lângă pumnalul “daga” a cărui scurtă lamă câteodată era triunghiulară ori tipica sabie “sica”), în sensul că “Gesul este o lance lungă ca o suliţă”; e de ştiut că suliţei scurte de lemn cu vârf metalic pentru aruncat sau împuns - i se zicea “darda” iar suliţei lungi până atunci i se spunea “Romfa” de către Traci, “Romka” de către Fenicieni, etc., prin obişnuita permutare Mediterană “L” peste “R” ea devenind “lonca”, adică lancea: consilierul împărătesc Apollonius din Tyana / Capadochia lui Criton din Caria i-a adresat epistola 17, Carianul Criton mai realizând “Cosmetice” (populară în timpul lui Galen 129-216 din Pergam - ultimul mare medic al Antichităţii - care l-a citat), lucrarea sa “Getice” fiind baza celei împărăteşti “Dacica” / “De Bello Dacico”, scrisă de împăratul Roman Marcu Traian şi din păcate distrusă după 2 secole de Constantin “cel Mare”, primul împărat bizantin.

Se poate observa în mileniul I î.C. concordanţa (temporală şi factuală) dintre pe de o parte dispariţia Regatului Garga-miş din Valea Eufratului / N Mesopotamiei populat de Syrieni, conduşi de Dinastia Ghirga întemeiată de regele Sumerian Ghilga-meş, în legături cu Iranienii Nord 278


Senatorul Dio Cassius în “Istoria Romană” 27:2 a scris: “Mai înainte vreme, Moesii şi Geţii locuiau întreg ţinutul dintre Haemus şi Istru, dar - cu trecerea vremii - unii îşi schimbară numele; denumirea de Moesia a fost dată întregii regiuni, despărţită de Panonia prin Râul Sava, ce curge în Istru”. În 1790, istoricul Maghiar Huszti Andras a scris: “Cei care au locuit spre vărsarea Dunării / Istrului s-au numit simplu Geţi. Cei care au locuit lângă Nistru s-au numit TyraGeţi. Cei care se aşezară lângă Bug s-au numit TrusaGeţi. Cei care au locuit lângă Marea Azov s-au numit IasyGeţi. Iar locuitorii din jurul Mării Caspice s-au numit MasaGeţi. Noţiunea de Geta ar însemna lance, potrivit căreia Geţii n-ar fi fost altceva decât popoare de viteji, de suliţaşi”.

În 2013, cercetătorul Makedon Branislav Stefanoski - “Al Dabija” - în “Hyperboreii şi zamolxismul” a scris: “Dinastia Dabija - a strămoşilor mei, notată Dapigeo - era originară din Macedonia, fiind întemeiată în Geţia Minor de Filip II imediat după ce macedonenii au ocupat acele teritorii. Filip II, după ce a ocupat pentru Macedonia spaţiile până la Dunăre, a anexat fizic Macedoniei teritoriile nou-ocupate dar a format regiuni separate, unde a pus conducători originari din Macedonia; acelea au rezistat până la venirea romanilor, care întâi au avut activităţi militare pe spaţiul dintre Gherdap şi Ruse. În anul 44 î.C., regii au fost Zuraso / al dobrogenilor şi Dabija / al celorlalţi geţi, pe partea dreaptă a fluviului, sub controlul Sarmisegetusei sau în uniune cu aceea (Tăbliţa 134 de la Sinaia indică regii Zuraso şi Dabija ca personalităţile centrale până în anul 33 î.C)”. Academicianul Român Ioan Pop și Dr. Ioan Bolovan au scris în “Istoria Transilvaniei”: “Dacii cunoșteau și scrisul cu litere grecești sau latine, însă alfabetizarea era un lucru rar, o excepție, ca mai peste tot în lumea antică, mai ales în afara statului roman. Domițian, după un prim război cu dacii, a trimis Senatului o scrisoare primită de el de la Decebal. Ca urmare, trebuie admis că regele, preoții și membrii curții știau să scrie - trebuie să fi existat la curte chiar o cancelarie sau un atelier de scriere dar restul poporului nu avea astfel de cunoștințe și nici nu simțea atunci nevoia lor”. (Liderii Geți foloseau alfabetul Grec iar liderii Daci foloseau alfabetul Latin; sacerdoții GetoDacilor au arhivat pe tăblițe din aur - expuse pe pereți / ele având sisteme de prindere - principalele elemente în viziunea lor: tăblițele n-au fost stocate în vreun depozit, ci permanent înfățișate învățaților, prinse pe pereții clădirii unde erau păstrate / fie aceia realizați din lemn și acoperiți cu blănuri sau cu cergi). Se știe că la începutul Antic, Geţii în Balcani au fost sub controlul / dominaţia Tracilor Sudici (de altfel şi studiile paleogenetice realizate în 2006 de Dr. Alexander Rodewald, directorul “Institutului de Genetică Umană” al Universităţii din Hamburg 53,33 lat. N, 10 long. E / Germania şi Dr. Georgeta Cardoş, cercetător ştiinţific la “Institutul Victor Babeş” din Bucureşti / România, au relevat asemănarea genetică a Geţilor îndeosebi cu vechile populaţii din Bulgaria şi N Greciei; Troianii au fost anteriori Tracilor, analizele Dr. Georgiana Cardoş arătând în 2013 similitudinile genetice ale Tracilor - posteriori Troianilor - mai ales cu cei din Turcia). Generalul Marcus Agrippa 63-12 î.C. (care şi-a expus harta pe Câmpul lui Marte din Roma) a scris despre vecinul Nordic al Imperiului Roman: “Dacia, Getica, sunt mărginite la răsărit de pustiul Sarmaţiei, la miazăzi de Istru, la apus de Vistula, la miazănoapte de Marea Baltică”.

Geţii Cea mai veche menţiune documentară a Geţilor a fost făcută de Carianul Hecateu 550-476 î.C. din Milet despre cei din Dobrogea - apoi de dramaturgul Sofocle 496406 î.C., în tragedia “Triptolem” 547 (adică în prima sa lucrare, realizată în 468 î.C.): “Charnabon - în timpurile de faţă - domneşte peste Geţi”; ei au fost urmaţi de Hellanicos din Insula Lesbos, Tucidide din Tracia (comandantul Insulei Tasos în 424 î.C., care avea mare negoţ - prin Carianii din Dobrogea - şi cu Geţii de la Dunărea inferioară) şi alţii, menţionând vechi conducători ai Geţilor în Dobrogea după bunicul Grauken / Agatârs Spargapithes - Parga / Gherga - ca nepotul aceluia Gnurus, al cărui fiu a fost înţeleptul Anacharsis / prieten cu Solon, reformatorul Elenilor sau regele Gudila / Cotela a cărui fiică, prinţesa Meda / Medopa, s-a măritat cu regele Filip II al Macedoniei după Olimpia / mama lui Alexandru “cel Mare”, etc. Din timpul împăratului Alexandru “cel Mare” / Makedon (fiul reginei Olimpia dintre Moloşii Epirului), Regatul Epirului - cu verde în centrul imaginii următoare - s-a învecinat pentru un secol în Peninsula Apenină cu republica Romană:

Marea Baltică Anatoliano-Georgianul Strabon a consemnat că - la timpul său - vecinii apuseni ai Geţilor erau Suebii (în “Geografia” XI 6:2 a scris şi că “Cei de dincolo de Marea Caspică erau numiţi MasaGeţi, fără să se poată spună ceva precis despre ei; într-o vreme de demult, se făcea o deosebire între Hiperborei şi Sarmaţi, date popoarelor care locuiau la 279


miazănoapte de Pontul Euxin / Marea Neagră, de Istru / Dunăre şi de Marea Adriatică”: privind Sarmaţii, e de ştiut că Iranianul “sauro” = “negru”, onomastica lor fiind legată de poziţia Nordică, direcţie cardinală căreia îi era asociat negrul). În “Geografia” VII 3:12, Strabon a scris: “Din vechime a avut loc desfacerea ţării în 2 părţi, care durează încă: pe unii îi cheamă Daci iar pe alţii Geţi. Geţi sunt numiţi cei dinspre Pont şi dinspre răsărit, iar Daci cei dimpotrivă, dinspre Germania şi dinspre izvoarele Istrului, şi aceştia, cred eu, i-au chemat în vremurile vechi Dai, de unde s-au răspândit şi la Eleni numele de sclavi Geă şi Daos. Căci e mai probabil aceasta decât că s-ar fi răspândit de la acei Sciţi pe care îi cheamă Dae. Sciţii aceia sunt într-adevăr de departe, de pe lângă Hyrcania, şi nu este admis că ar fi fost aduşi sclavi de pe acolo în Elada. Pentru că sclavii erau numiţi după locurile de pe unde erau aduşi, şi anume ori le dădeau neamului din care făceau parte - de pildă Lydos - ori le dădeau nume obişnuite prin ţara lor, de pildă unui Frigian îi ziceau Midas”. (Regatul Frigiei a fost condus alternativ de cele 2 ramuri ale dinaștilor Gordion-Midas, împletind Gherganii autohtoni cu Medianii Midas: acel nume Midas pentru fiul regelui Gordius, după cum a atestat și Romanul Iustin - funcționa în conducere ca Mare Preot, ceea ce se corela firesc, pe lângă apropierea onomastică, cu sorgintea Magilor din Media; în Regatul Frigiei, regii Gordius erau conducătorii politici, administrând țara din capitala Gordium / centrul Anatoliei). Este de observat existenţa în Anatolia a Misiei lângă Troada, respectiv a Moesiei Balcanice, populată de Tracii dintre care cei Nordici erau Geţii (pe mari întinderi EurAsiatice şi de-a lungul timpurilor, Geţii au avut diverse denumiri). Cei care în Asia erau MasaGeţi - adică Mari Geţi, numiţi de Anatolianul Herodot şi ca “Dahi regali”, din care au rămas mulţi Jaţi până azi în N Indiei - în Europa erau Geţi:

MasaGeţi Anatolianul Herodot Karka în “Istorii” 1:215-216 a scris despre contemporanii săi: “MasaGeţii se luptă atât pe jos, cât şi călare. Folosesc arcuri şi suliţe dar armele lor favorite sunt topoarele (bardele de război). Braţele lor sunt pline de aur. Utilizează aur la coifuri şi la centuri iar la cai utilizează aur la apărătorile capului ori la căpăstru; au aur din abundenţă. Câteva dintre obiceiurile lor sunt: fiecare dintre MasaGeţi are femeie, însă ei au femeile în comun; acela e obicei tipic MasaGet şi nu Scit, aşa cum Elenii greşit spun. Când un MasaGet doreşte o femeie, îşi agaţă tolba la căruţa ei şi are acces liber. Ei n-au limite de vârstă precis stabilite pentru vieţile lor. MasaGeţii nu mor natural: când un om îmbătrâneşte, rudele strâng vite în dar şi i le oferă în sacrificiu, de fiert împreună cu el, ca sărbătoare; cei care sfârşesc aşa sunt fericiţi. Dacă un om e bolnav, acela nu-i mâncat, ci îngropat, lamentarea fiind că nu s-a ajuns la sacrificiu. MasaGeţii nu seamănă cereale, ci trăiesc cu cirezile lor şi pescuiesc, căci peşte e din belşug în Jaxartes; băutura lor principală e laptele. Singurul zeu la care se închină e soarele, căruia îi oferă cai în sacrificiu”. Bazinul în care au fost localizaţi MasaGeţii de către “părintele” istoriei atunci (în secolul V î.C.), anume Jaxartes, era Sîr-daria, Fluviu lung de 2212 km, curgând din Valea Fergana / Kîrghizia în Lacul Aral. În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris că “geto-dacii nau avut nici o zeitate împrumutată de la sciţi / progenitorii slavilor”. Geto-Dacii venerau Soarele, divinizarea fiind recunoscută de orientali ca aceea a Zeului Baal, de unde prin translaţia “B”/“V” - s-a fixat denumirea lor şi a urmaşilor ca Valahi: cei ai lui Vaal = Baal. Provenienţa Gheţilor / Geţilor - adică acei Antici la N de Munţii Hemus / Balcanici, populând cursul inferior al Dunării - era ştiută de vechii Greci ca Nordică (poziţia lor cardinală fiind astfel): erau urmaşii lui Boreas (celebrat şi de Grecii vechi ca vântul dinspre miazănoapte, personificat drept un foarte puternic tânăr şi înalt bărbos). 280


În 2015, cercetătoarea Elisabeth Bouleanu a scris “despre ce era pe teritoriul României înainte de Burebista: motivul ochilor figuraţi pe partea frontală a coifurilor are un stil şi o formă unică; aceia aveau un rol deosebit, ţinând cont că materialul din care erau confecţionate coifurile, chiar dacă era valoros, nu putea asigura protecţia necesară în război iar datorită lui purtătorul devenea o ţintă principală. Foarte probabil, coifurile de acest gen erau purtate numai cu ocazia unor scene de cult şi de investitură, căsătorie, turnee regale, ospeţe şi eventual la vânătoare. Coifuri de paradă sau care asigurau creşterea prestigiului purtătorului datează încă din epoca bronzului. Coifurile amintesc de eroii descrişi de Homer: ‘Neteda-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apollo / Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de oraşe’. Legenda spune că, la începuturile istoriei, regii traci, despre care Homer a scris că erau stăpânitorii Lânii de aur, erau uniţi între ei printr-un jurământ tainic. Legenda mai spune că pe teritoriul României triburile trace erau unite înainte de Burebista. Unii istorici admit existenţa unei Frăţii regale a tracilor. Cei aleşi erau iniţiaţi în ‘Taina Jurământului’, un jurământ care garanta tăcerea în faţa duşmanilor; ei purtau coifuri de aur sau de argint cu însemne anume, care aveau o anumită semnificaţie. Legenda vorbeşte despre o frăţie a coifurilor (5 coifuri trace descoperite pe teritoriul României, la sute de kilometri distanţă în locuri diferite, conţin aceleaşi motive încrustate). Cât e legendă şi cât adevăr în povestea legată de Frăţia tracilor? A existat pe meleagurile actuale româneşti o civilizaţie cu 3 milenii înainte de Christos despre care nu se ştie mai nimic? Să fie aceste coifuri o dovadă a existenţei primei regalităţi în zonă?” Pentru serviciul religios, Geţii n-au avut temple, ci altare în aer liber (e de remarcat că în timpul lor clima era mai umedă decât în prezent; e de ştiut şi că în Antichitate, trei sferturi din teritoriul actualei Românii era împădurit). Foarte interesantă a fost răspândirea creștinismului - de la început, prin Galileanul Sfânt Andrei, primul dintre apostoli - atingând Geții iar apoi ortodoxia în general consolidându-se în lume în fostul areal de influență al Geților EurAsiatici (România - fosta Dacie a Geto-Dacilor datorită misionarismului celui dintâi apostol / Sf. Andrei, este ca atare prima ţară apostolică din lume, având astfel statutul de primat creştin mondial, chiar dacă până la răstignirea Sf. Andrei de către Eleni, din anul 60, pe când efectua o vizită în Sudul Balcanilor, acela n-a făcut mulţi prozeliţi, însă a semănat sămânţa pe fertilul teren Dunărean); la 14 ani după sfârşitul apostolului Andrei, pe Muntele Ghiş din Albania Caucaziană = Ţara Ghergarilor apostolul Eliseu - sosit din Canaan - a ridicat prima biserică din Caucaz: era a doua clădire bisericească din lume, după prima, cea realizată în anul precedent - adică în anul 73 - în Ierusalim (la mormântul regelui David, de către creştinii din Pella / Ţinutul Ghergheseilor). Pescarii fraţi Andrei şi Petru din Galileea vorbeau Greaca şi Aramaica / limbile native ale regiunii (în plus, ei probabil au învăţat Latina ocupanţilor Romani ai Canaanului: apostolul Andrei în Dobrogea se putea face înţeles în Greacă de către colonişti sau în Latină de către Geto-Daci iar fratele său mai mic Petru în Roma - capitala imperială - la rândul lui se putea face înţeles desigur în Latină dar şi în Greacă, pe atunci ştiută de mulţi acolo). Este de remarcat că împăratul Roman Traian s-a exprimat în anul 112 printr-o epistolă către Pliniu “cel Tânăr” - guvernatorul Bitiniei şi Pontului - despre interzicerea creştinismului iar episcopul Anatolian Meliton

Bazinul Sîr-Daria Dunărea - numită Dana-istru / Donoris de Geţi / pe baza vechiului termen Iranian “danu” pentru râu - se bucura de considerarea ca Fluviu sacru, după cum a ajuns Gangele pentru Indieni ori cum Perşii se închinau Fluviilor (aşa după cum a notat şi istoricul Carian Herodot 4:62); înainte de a pleca la război, Geţii aveau tradiţia de a bea apă din Dunăre şi de a se îmbăia în Fluviul Sacru (ce se vărsa în Marea Getică, acum Marea Neagră). Ceremonia la apa considerată sacră consta în cufundarea completă şi repetată, ţinând mâinile ridicate deasupra capului în formă de “U”, pentru “răcorirea” energiei sufletului Ka, astfel creându-se mediul propice manifestării forţei spirituale (la apa mică, poziţia era în genunchi cu mâinile ridicate, mulţimea plecăciunilor / scufundărilor fiind în funcţie de fervoarea religioasă a fiecăruia). Un coif Get de argint găsit pe malul Român al Dunării, la Porţile de Fier / Gherdap - datat ca de la sfârşitul secolului V î.C. - avea ca decor ochii apotropaici (pentru a reflecta - ca oglinzile - deochiul), motiv frecvent repetat la războinicii lor:

281


din Sardis / Lidia (care a murit în anul 180) a afirmat că până la timpul lui deja “Geţii erau creştinaţi” (şi preotul Tertulian născut în anul 160 - a susţinut în cartea sa “Adversus Iudaeus” că “Dacii sunt discipolii lui Christos”). Dr. Mircea Eliade, specialistul Basarabean Victor Kernbach şi alţii au observat ce a notat enciclopedia bizantină “Suidas”, că iniţial Gheţii o venerau pe Marea Zeiţă din Epoca Pietrei, prin cea numită Hestia de vechii Greci şi Vesta de Romani (fiica Gherghiţiei / de la care a preluat din atribute, inclusiv de stăpână a vetrei, astfel fiind și derivat numele vetrei, de la ea ca veghetoare / partenera luminătorului Ra): Cultul Focului / Cultul Piric era o reminiscenţă a traiului în Nordul polar întunecat, când era foarte important ca sursă de întreţinere a vieţii prin căldura şi lumina sa; de altfel, Anticul Diodor Sicul în “Biblioteca istorică” 1:94 a consemnat că Zalmoxe “a intrat în legături cu Zeiţa Hestia” / Vesta (protectoarea focului din cămin şi a gospodăriei, celebrată la fiecare 1 III).

“frumoase” (cunoscute ca blajinele legi “Be-lagine” / Belagine = legi de suflet, respectiv legi Pelasge); la sfârşitul Epocii Bronzului, o parte dintre Gheţi s-au regăsit şi ca Ghetuli în Sahara, plecaţi datorită suprapopulării Dunării inferioare, în N African întemeind Gaetulia (Biblia în “Facerea” 10:25 a scris despre Semitul Peleg - strămoşul lui Avram - că avea acel nume “pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul”: atunci s-au dezmembrat ultimele zone ale Pelasgiei / Imperiul Pelasg). Zeul suprem al Gheţilor a fost Zalmoxis - în Frigiană, “zalmos” însemna lup - care şi-a primit legile de la Hestia / Vesta, protectoarea căminului, al cărei foc sacru era înnoit la fiecare 1 martie. Metateza sa a fost Zamolxis: în 2008, profesoara Cotan Prună a arătat că privind zeitatea Gheţilor, în aria lor exista “Za” însemnând “sfântă” / mult timp preotesele şi preoţii servind împreună, Za-moşu - adică sfântul bătrân, conform studiului din 1993 al Mioarei Căluşiţă - devenindu-le în timp divinitatea supremă (considerat Hiperboreu în secolul II - chiar timpul venerării sale - de către teologul Clement din Alexandria şi ca primul legiuitor al Geţilor de către episcopul Suedez Carol Lundi în secolul XVII), având valoarea semantică a temei de “puterea pământului”, existentă ca “zemelo” la Frigieni, apoi “zeme” în Lituană, “zemlia” în Slavonă, etc.; de altfel, în Română “zeama” (ca suc legat de roadele pământului) în vechime putea fi băutura Soma servită ca talisman - pentru care se folosea cuvântul “mol” - astfel încât “za-mol” însemna “sfântul talisman”. Inclusiv numele Moldova / “Mol-dova” e un hidronim, după cum a demonstrat în 1982 lingvistul Dragoş Moldovanu în “Etimologia hidronimului Moldova”. Tracii au numit pielea ursului din pădure ca “zalmos” / “zalmos”, deoarece sfântul din vechime (Zeul-moş al păstorilor) îmbrăca la Geţi - ramura lor Nordică - aşa ceva. Asemănător cu parcursul lingvistic de la Zânele Gheţilor la Grecul Zeus, se poate remarca silaba Ga de la sfârşitul Gherga / Gher-Ga ori particula “Ghe” din începutul Gherga: de la pronunţia pentru Gheia / Geia - Mama / “Muma” Pământului - la Gheţi / Geţi. “Lexiconul” lui Hesychiu din Alexandria, publicat în secolul V, a explicat egalitatea dintre Gheţi şi Gheorgoi, adică ţărani: posesorii şi lucrătorii pământurilor (trebuie ştiut că în general Grecii vechi numeau rusticii locuitori ai Dunării inferioare ca Gheţi iar Romanii le ziceau Daci); întinderea lor obişnuită a fost în susul Bazinului Dunării până în Bavaria (ai cărui locuitori au fost prima oară menţionaţi în scris abia de “Getica” lui Iordanes din secolul VI, ca Baibari). Pe atunci era jale când se năştea vreun prunc şi veselie la moartea cuiva (acum e invers în acelaşi spaţiu, devenit Bulgar în dreapta Dunării şi Român în stânga Dunării, obiceiul bocitului la înmormântări - de către “neni” = bocitoare - fiind răspândit de Romani, el existând înainte la Evreii vechi, în Canaan). Geograful Roman Mela - cu care a fost contemporan filozoful Seneca şi din care s-a inspirat istoricul Pliniu - a consemnat în “Descrierea Pământului” 2:2 că “Tracia este locuită de un singur neam de oameni - Tracii - având însă fiecare alt nume şi alte obiceiuri; unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales Geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite iar alţii cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. Nici femeile nu au o fire slabă. Ele doresc din calea

Case circulare Gete Tehnica construcţiilor din bârne aşezate în cununi orizontale - aşa ca în arhitectura ţărănească din România corespundea descrierii arhitectului Roman Vitruviu (80 î.C. 23, contemporan Geţilor), care a amintit-o în legătură cu arta de a construi în Colchida / Caucaz; e de ştiut că Geto-Dacii se ocupau şi de fabricarea geamurilor, atelierele de tras geam din Banat fiind cele mai vechi din Europa: sticla pe atunci era foarte scumpă. În 1993, preotul Dumitru Bălaşa afirma că în spaţiul Ghet din mileniul II î.C. erau menţionate preotesele ce întreţineau în vetre focuri sacre şi urmau un cod de legi 282


afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Pe ţărm, aproape de Istru, se află Histropolis / Histria, Tomi / Constanţa - întemeiată de Milesieni - apoi Callatis / Mangalia, portul Caria şi promontoriul Tiristis” (adică Ghirighis / Kali-akra 43,22 lat. N, 28,28 long. E). Filozoful Enea din Gaza - decedat în 518 a scris: “Geţii sugrumă pe cei mai frumoşi şi mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori, după părerea lor”. Se poate observa coincidența dintre Zeul Cerului Zalmoxe / “Zalmoxe” - “zeul-moș” îmbrăcat în piele de urs sau de lup - al Dacilor către care făceau jertfe umane, periodic ei trimițând soli spre el prin străpungerea acelora în suliți și Zeul Focului Zamolxe / “Za-molxe” (patronul solar al Geților) căruia sacrificiile constau, după sugrumarea primilor născuți, prin oferirea către acela a pruncilor incinerați: ambele ipostaze ale prea-înaltului zeu, ale ambelor populații - de Daci și Geți convergeau în crudele sacrificii umane, de adulți sau de prunci (în prezent, de pildă creștinii au dispute dacă botezarea e valabilă când se face la prunci ori mai târziu, când persoanele au discernământ, ca palide ecouri ale manifestărilor Antice de legături cu cerescul divin). Iată ce scria Aromânul Dimitrie Bolintineanu în secolul XIX despre ceea ce exista încă la acel timp: “În Macedonia, la botezul unui prunc, femeile bătrâne plâng, având în vedere nefericirile ce aşteaptă în viaţă pe un prunc, după ce se face om. Iar pe când la Greci preotul şi naşul suflă, ca să gonească pe diavol, la Români toţi câţi sunt de faţă trebuie să sufle şi să scuipe. Mama nu poate să stea de faţă la botez. Copiii ce se află acolo se trimit să dea de ştire numai că botezul s-a săvârşit şi li se dau bani sau cofeturi”. Gheţii considerau absenţa tatuajelor ca lipsă de nobleţe (geograful Strabon a notat VII 5:4 că şi locuitorii de lângă Adriatica “se tatuează întocmai ca toate neamurile Ilire şi Trace”; istoricul Roman Apian a precizat: “Grecii socotesc drept Iliri pe cei ce locuiesc între Epir şi Istru”). În Dobrogea, interferenţa Grecilor vechi a fost cu Tracii Nordici Gheţi, calificaţi de către Anatolianul Herodot Karka “cei mai viteji şi drepţi” pentru că au câştigat în confruntarea cu Perşii din secolul VI î.C., în Asia aliaţii Dahi şi Masa-Geţi reuşind să-l omoare pe Cyrus “cel Mare” / primul împărat al Perşilor iar în Europa aliaţii Daci şi Geţi permiţându-i împăratului Darius al Perşilor doar tranzitul prin Dobrogea spre Sciţi (de fapt, pe atunci în lume Tracii constituiau cel mai numeros popor după Indieni), acelaşi istoric Carian - contemporan unora dintre relatările ce le-a făcut, el fiind din Asia Mică - continuând “dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”: Masa-Geţii / Marii Geţi şi Dahii din Asia nu s-au unit cu Geţii şi Dacii din Europa, cu toate că pe atunci Tracii formau cel mai mare popor în Europa (acum în Europa cele mai mari popoare sunt cel Rus - în răsăritul continentului - şi cel German în centrul continentului); istoricul Herodot Karka a scris despre neunirea Gheților EurAsiatici deoarece atunci în secolul V î.C. - îi percepea ca aceiași, însă separați geografic, răsăritenii în Asia și apusenii în Europa (ulterior istoricului Carian Herodot, istoricul Tucidide a atribuit nu Tracilor ci Sciţilor calitatea de a fi fost cei mai numeroşi, afirmând - 2:97 - că “nu se află nici în Europa, nici în Asia, vreun neam care li s-ar putea împotrivi dacă Sciţii ar avea voinţă comună, dar ei nu pot egala alte popoare în ce priveşte buna chibzuială şi solidaritatea”). Întâlnirea numeroşilor Traci şi a numeroşilor Sciţi era la gurile Dunării, unde trăiau numeroşii Geţi.

Reconstituiri ale Geţilor Gheţii erau mari consumatori de porci, aşa după cum a confirmat Macedoneanul Aristotel în secolul IV î.C. (dar şi arheologia). Vitejia Gheţilor a impresionat în aşa fel încât după războaiele cu ei totuşi Romanii i-au angajat cu miile până în garnizoanele din Siria şi Anglia (Dacia a fost ultima ţară din Europa cucerită de Romani - doar parţial - şi prima pe care au părăsit-o, căci scopul Roman a fost jaful / de altfel, Romanii numeau Dacii din Valea Mureşului, din actualul judeţ Alba, până în Banat, ca “Albocensi”; Romanii erau aşa de disperaţi după aur încât scoteau de la morţi orice podoabe de aur înaintea înmormântării, o lege / tabulă enunţând: “Să nu se îngroape mortul cu aur, căci se comite o fraudă”).

Exploatările aurifere ale Romanilor În anul 134, Anatolianul Arrian - pe când guverna Capadochia pentru Romani - a scris în “Arta tacticii militare” că la instrucție oștenii din legiuni învățau “strigătele de luptă strămoșești ale fiecărui neam, strigătele Celților pentru Celți, 283


strigătele Geților pentru Geți” (Romanii nu practicau “Latinizarea” despre care - în mod curios - unii însă susțin că au făcut-o intensiv cu Geto-Dacii la N Dunării, ca niciunde altundeva în Imperiul Roman); recruţilor din Dacia ocupată în trupele auxiliare Romane li se ziceau “Phrygi” / adică Frigiani: evident că la acel timp aşa ceva era în referinţă cu sorgintea ştiută a lor din acea zonă. Geograful Strabon VII 3:2 în secolul I a scris că Geții, Dacii și Tracii vorbeau aceeași limbă iar despre împăratul Maximinus din secolul III, foarte iubit de Geți, ca și cum ar fi fost de-al lor - Trac care a condus Imperiul Roman înaintea retragerii din N Dunării istoricul Symmachus din secolul V a notat că la început “era neștiutor de Latină” (conform lui Iordanes în “Getica” 84, acela când s-a cunoscut cu împăratul Roman Septimiu Sever 193-211 i s-a adresat “în limba părinților săi”: deoarece cazul lui n-a fost izolat - tata fiind Get și mama fiind Alană - se pare că procesul “Latinizării” n-a prea funcționat în timpul ocupației Dunării inferioare de către Romani). Geto-Dacii vorbeau un grai Rumânesc, aparținând limbii anterioare Latinei (iar teoria pierderii propriei limbi de către autohtoni pentru a-și însuși Latina populară - limbă a administraţiei ce apoi a și dispărut - e evident anacronică, vorbirea Românească, folosind cuvinte Românești, având rădăcini multimilenare). Situaţia vizează logica înainte de lingvistică: aceiaşi care afirmă că nu ştiu cum era limba Geto-Dacilor, totuşi “ştiu” că datorită Latinei folosită de oficialii Romani a fost generată o limbă nouă, Româna (afirmând necunoaşterea limbii vechi dar susţinând că apoi a fost o limbă “diferită” = “nouă” nu-i un proces raţional, deoarece n-are referinţă / e fără reper; când nu e ştiut ce a fost înainte / iniţial, e chiar hazardat să se ştie foarte precis doar că apoi a fost “altceva”, argumentarea motivaţională - că de ce s-a întâmplat aşa fiind însă secretă, public neîmpărtăşită nimănui). Lingvistic e vizat alt “miracol”: după ce oficialii Romani - formând o minoritate între militarii şi coloniştii care au trecut Dunărea pe malul stâng al Fluviului, însă numai în Banat, Bănie / Oltenia şi părţi din Muntenia sau Ardeal, acelea fiind zonele stăpânite - au utilizat Latina de-a lungul celor doar câteva generaţii cât a durat ocuparea puţinilor Geto-Daci (în Crişana, Maramureş, Muntenia, Moldova - inclusiv Basarabia - şi Bucovina n-au fost Romani dar au fost Geto-Dacii liberi), limba Română a rămas remarcabil de omogenă milenar, de la Nistru până la Tisa; cum de s-a petrecut asemenea fenomen, explicat propagandistic despre Română - din grupul limbilor Românice, cu schimbarea diversionistă în “grupul limbilor Latine” - ca limbă declarată final formată spre sfârşitul mileniului I (un timp Medieval când Latina abia de mai era cunoscută în unele cancelarii) nu convinge însă cercetătorii serioşi, spre comparaţie în Peninsula Italică - “patria” Latinei - o mulţime de dialecte puternice Românice / Italice dăinuind până în Epoca Modernă, fiind necesară politică de stat lingvistică intensă impusă de capitala Roma pentru uniformizare Italiană din secolul XIX, exercitată şi în prezent, în secolul XXI, prin sistemul naţional Italian de educaţie, prin mass-media, etc.: în Italia, eforturile naţionale n-au fost pentru limba Latină, ci pentru limba Italiană (dar în România, chipurile a reuşit impunerea Latinei într-un timp mai scurt decât cel dedicat impunerii limbii Italiane în Italia). Istoricul Francez Felix Colson (1804-1870) a scris în 1839: “De ce familie trebuie să-i apropiem pe locuitorii vechii Dacii şi pe cei din triburile Valahe din Turcia Europeană? Aparţin ei vechii naţionalităţi a Pelasgilor? Descind ei din colonişti Romani? Tracia era locuită de o naţiune cu originea diferită:

ea recunoştea supremaţia Pelasgicei Troia. Monumente indestructibile, imense blocuri de piatră îngrămădite - numite Ciclopice - atestă dominaţia marii familii Pelasge. Învinsă şi supusă de Eleni şi Romani, ea i-a iniţiat în teologie. Toate mărturiile dovedesc că Pelasgii şi Romanii cinsteau Insula SamoTracia ca pe o mamă comună. Pelasgii îi adorau pe zeii subpământeni care ocroteau comorile gliei; mineri şi agricultori, ei răscoleau pământul pentru a scoate din el aur şi grâu. Dacii - de origine Pelasgă - se întindeau între Pont şi Tisa, de la Nistru la Istru, regăsindu-se inclusiv în Tesalia, Macedonia, Epir, etc. În partea Europeană a Turciei, aproape toţi bărbaţii aparţinând acelor triburi au fost păstori şi agricultori. În fiecare primăvară, migraţiile păstoreşti erau precedate de slujbe religioase: în acea vreme, pământul proprietate comună - era împărţit de cei mai vârstnici şi de preoţii aşezărilor; grija cultivării câmpurilor era lăsată Vlahilor care nu migrau. Aici - şi astfel - găsim aşadar obiceiurile Pelasgilor, aşa cum au fost păstrate de tradiţie şi de relatările istoricilor. Ce ne dezvăluie limba privitor la naţionalitatea Pelasgă şi Dacă? Idiomul Vlahilor este cel al Pelasgilor, format de 3 milenii. Era vorbit în Pind cu mai mult de un secol înaintea sosirii Romanilor. Sub împăratul August, în toate Panoniile era cunoscută limba Romană; în Peonia, în Pelasgonia - pe care Eschil a numit-o Pelasgia - în cantoanele Epirului şi Tesaliei, ocupate de Pelasgi, Dialectul Vlah nu a fost împrumutat de la stăpânitorii lumii de atunci. Din contră, Romanii au fost cei care vorbeau limba Pelasgilor. Mai mulţi autori i-au desemnat pe Italici ca Pelasgi iar Siculii erau Latini; Troianii lui Enea - a căror co-sanguinitate cu Pelasgii a fost atestată de toate relatările - au adoptat împreună cu băştinaşii numele comun de Latini. Herodot i-a numit Tesalieni pe Pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că urmaşii Pelasgilor care locuiesc aşa numeroşi în munţii ce au fost leagănul rasei lor străvechi, ai celor care populează vechea Dacie, vorbesc şi acum limba naţională care - în Italia - a dat naştere Latinei. De la Herodot - care îi deosebea pe Pelasgi de Eleni - ştim că primii formau o naţie diferită; ei vorbeau o limbă proprie care nu era Greaca şi pe care Elenii au calificat-o drept Barbară. Pelasgii au dus în Italia piatra vetrei casei (Hestia Vesta) şi piatra de hotar (Zeus Herkeios), temelia proprietăţii: pe acea bază dublă s-a construit edificiul dreptului civil. Totul concură la a dovedi că dialectul naţiunilor Pelasge a devenit limba Latină. Pelasgii Tesaliei, Macedoniei, Epirului, Panoniei şi Daciei au vorbit şi şi-au păstrat dialectul naţional - Pelasgic Vlah - care a dus în Italia numele de Latin. Dialectul Pelasgic Vlah în Dacia n-a fost exportat nici de legiunile Romane, nici de coloniştii războinici, transplantaţi în puncte limitate şi fortificate ale Regatului lui Decebal; aceia au trăit cam un secol dincolo de Dunăre, aproape complet izolaţi, prin propria lor constituţie, de masa naţiunii Dace (putem spune doar că - în afara cetăţilor - raporturile cu Romanii s-au mărginit doar la cele pe care învinşii le-au avut cu funcţionarii publici). Dialectul Valah exista de mai înainte; a subzistat mai ales în toate părţile care n-au fost ocupate de cuceritori. O foarte mare parte a Pelasgilor s-a sustras dominaţiei Romane: ei îşi duceau viaţa departe de taberele şi de coloniile fortificate ale Romanilor; nu e nici o îndoială că acele grupuri care au rămas independente vorbeau în dialectul naţional. În nici o istorie nu am citit cum că Dacii ar fi fost constrânşi de către cuceritori să adopte limba Latină; ei au fost învinşi şi au trăit precum toţi învinşii imperiului. Presupunând - ceea ce n-a fost cazul că Roma ar fi avut ideea să stârpească idiomul acelora, timpul 284


ar fi lipsit pentru împlinirea unei aşa josnice operaţiuni; spunem adevărul atunci când susţinem ideea că a fost imposibil să se nimicească graiul Dacilor, care erau foarte legaţi de tradiţiile lor naţionale. Persecutaţi de aproape 2 milenii, ei sunt şi acum întocmai cum au fost gravaţi pe Columna lui Traian; plugarii Români şi-au păstrat - în toată puritatea - tipologia învinşilor gravaţi în monumentul triumfal al Romanilor: credincioşi deprinderilor părinţilor lor, Pelasgii Valahi poartă opinci, căciuli din piele de miel (ceea ce i-a făcut să fie numiţi Pileati), vesta / haina din piele de oaie umil veşmânt secular - costumul celor înfrânţi, dispreţuiţi de stăpânii lor Romani”. Spre deosebire de îmbrăcămintea GetoDacilor - la care doar bărboşii din elite purtau căciuli înfăţişarea Romanilor era diferită: raşi, cu tunici, cu sandale, etc.; spre exemplu, inclusiv în perioada interbelică, ţăranii Români au purtat opinci / în majoritate. În secolul XIX, când Gheorghe Cârțan / zis Badea Cârţan - Român Ardelean - a ajuns în Roma, presa Italiană de atunci a reacţionat sub forma că “un Dac a coborât de pe Columnă”; scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a priveghiat ultimele clipe din viață, i-a spus: “Bade Gheorghe ești un erou. Ai luptat toată viața ca nimeni altul, pentru țara și poporul românesc. Urmașii nu te vor uita!”

însemnând sfânt şi “rabi” pentru conducători, el relatând în “Discursuri” 72:3 că “Geţii aveau pe cap un fel de căciulă cum purtau înainte vreme Machedonii”). Anatolianul Strabon afirma că în provincia Romnena cei din Capadochia adorau atât pe Marea Mamă cât şi pe Zeus, sub numele Dakiu; de altfel, o aşezare în răsăritul Capadochiei a fost pe atunci Dacus Euphratis. “Tabula Peutingeriană” (harta drumurilor Romane din secolul III, păstrată acum la Biblioteca imperială din Viena / capitala Austriei) nota zona Gheţilor Gaete nu ca Dacă, ci ca Dagae:

În 2004, lingviştii Ion Cârstoiu şi Constanţa Anghelescu - prin “Dicţionar etimologic” - au explicat: “Este cunoscut că istoricii antici numeau populaţia de pe teritoriul actual al României daci sau geţi. Părerea noastră este că la origine dacii n-au fost altceva decât o populaţie de munteni, de locuitori de la munte şi deci nu ar fi exclus ca numele lor să însemne chiar ‘muntean’. Sensul provine din cuvântul ‘dag’ ce însemna ‘munte’. Azi mulţi munţi din nordul Indiei, Iran şi Anatolia poartă nume compuse cu ‘dag’ în final (spre răsărit e schimbat în ‘tag’ sau chiar ‘tai’: Altai); la unele populaţii din răsăritul mării Caspice, cuvântul ce înseamnă ‘munte’ este ‘dah’. Din punct de vedere fonetic, numele dac se poate explica plecând de la ‘dag’ (munte) sau de la varianta sa ‘dah’, căci se ştie - conform şi Tratatului de istoria limbii române editat de Academie - că ‘romanii au redat în scris sunetul h prin c’; se poate explica numele dac şi direct din ‘dag’, căci ‘g’ în poziţia finală se asurzeşte la ‘c’ în mai multe limbi indo-europene. Chiar în sânul poporului român de astăzi, partea României de la sud de Carpaţi este numită Muntenia, deşi etimologic numele se potriveşte numai locuitorilor de la munte. Astfel, locuitorii străvechiului Elam se chemau tot ‘munteni’ iar Elam însemna chiar ‘Muntenia’ (marele istoric Vasile Pârvan formulase ideea că numele dacilor este probabil iranian). În Caucaz, Daghestan înseamnă ‘ţară muntoasă’. Carelii din Peninsula Scandinavă îşi explică numele prin cuvântul ‘gara’, ce în documentele vechi lituaniene şi letone însemna ‘pământ muntos’ (comparabil cu slavul ‘gora’: munte). Termenul armean - limbă înrudită cu traca - de ‘get’ pentru ‘râu’ coincide în întregime cu numele poporului get; astfel, geţii erau ‘râurenii’ (însemnând ‘cei de pe râuri’) din bazinul Dunării inferioare”. (Este relevant de exemplu că la S de Bazinele Gangelui şi Indului se întinde uriaşul Platou Deccan ori că actuala capitală a Bangladeşului e Dhaka 23,42 lat. N, 90,22 long. E). Academia Română precizează că Dacii preferau să se aşeze pe înălţimi, de aceea ei fiind şi în migraţia Vestică, spre partea superioară a Bazinului Dunării, conducând astfel la denumirea provinciei Romane Dacia; istoricul Roman Iunian / Justin a scris în timpul când Dacia făcea parte din Imperiul Roman

În 2014, Dr. Nelu Zugravu - profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a studiat aspectul exterior al Geto-Dacilor şi a susţinut că: “Despre aspectul fizic al geto-dacilor cunoaştem unele lucruri sigure, fie din descrieri contemporane, fie din reprezentările plastice ale artiştilor timpului. Dacii erau o seminţie de oameni înalţi, cu părul şi pielea de culoare deschisă, blondroşietice. Bărbaţii aveau părul şi barba bogată iar femeile purtau părul adunat pe tâmple. Îmbrăcămintea dacilor se asemăna mult cu portul tradiţional al ţăranilor români, mai ales al celor din zonele montane. Bărbaţii purtau iţari şi cămaşă largă, încinsă cu brâu iar iarna cojoc de oaie şi o glugă prinsă la gât. Femeile purtau fotă, cămaşă şi haină încreţită. Nobilii îşi acopereau capul cu o căciulă ascuţită, ca semn al rangului, spre deosebire de restul populaţiei, care avea capul descoperit”. Anticul Strabon a observat că Gheţii aveau aceiaşi constituţie ca Pelasgii din Capadochia: preoţii formau casta dominantă - slujind altare şi totodată fiind cârmuitorii - concentrând puterile politică şi juridică, istoricul Anatolian Dio Chrysostom 40-120, contemporan şi el Gheţilor, comunicând că dinastia conducătoare a acelora era una “Zarabă” (denumire rezultată din combinarea “za” 285


(“Epitomul istoric” 32) că “Dacii erau descendenţii Geţilor”. Timp de milenii, într-o zonă largă a fost utilizată căciula tipic Getă / Dacă - ştiută şi ca Frigiană, etc. - pe care de exemplu Elenii vechi n-o purtau, după cum se poate observa. De exemplu, tiara papală - coroana conică - a provenit din căciula Frigiană / Getă (denumită “pilos” în Greacă, “pileus” în Latină); originea sa - purtată în Epoca Bronzului de Troiani ori Hitiţi în Anatolia - era pastorală, din Epoca Pietrei, fiind un simbol falic al fecundității și fertilităţii, onomastica sa Antică Europeană de altfel redându-i asemănarea cu organul sexual masculin, aproape literalmente arătată de versiunea Română (în Bazinul Mesopotamian purtarea mitrei - cuvânt Persan compus din silaba maternă “Mit” și silaba paternă “Ra” / Sanscrit Mitra însemnând “Prieten” - ori în Bazinul Nilului sub forma coroanei Gherga din piele a primilor faraoni fiind printre exemplele străvechi iar mult ulterior apoi, “mitro-polit” / mitropolit și “mitro-polie” / mitropolie derivând la ortodocși din așa ceva).

Răspândirea căciulii Getă Magii din Ghergania au fost celebri cu portul tichiei / căciulii ţuguiate (înfăşurată cu pânză pentru susţinere, având denumirea Iraniană de “mitra”, ce a născut turbanul în Asia Centrală; inclusiv în Extremul Orient - ca de exemplu în IndoChina - purtările pălăriilor conice, cu aceeaşi sorginte falică, sunt şi acum distinctive, fiind de remarcat și că uterului ori placentei i se zicea popular de către Români “mitră”, în sensul de matrice). În 1988, savantul Mahdi Hassan din Paki-stan a afirmat: “Observarea în natură de către străvechii vânători şi apoi păstori a reproducerii animalelor au indicat un rol mai activ masculin, în timp falusul devenind mai important decât vulva. Sacralitatea din cele mai vechi timpuri ale celor 2 organe genitale a fost demonstrată în lume la multe triburi, divinul fiind venerat prin reprezentarea simplificată / abstractă a organelor reproductive, sexualitatea reflectând puterea creativă. Penisul a devenit emblematic pentru forţa generatoare, credinţa în capacitatea sa conferindu-i nemurire: imortalizarea puterii zeilor a fost prin asocierea lor cu organul sexual masculin, bazarea pe aşa emblemă datorându-se credinţei că nemurirea - tipică lor - se transfera cu acelaşi rol penisului; ca atare, Cultul Falic pentru creşterea fertilităţii s-a bucurat de o imensă popularitate în Vechea Lume. Zeii creatori - cei ai fertilităţii - erau înfăţişaţi în forme falice, astfel fiind fixată ideea nemuririi; purtatul de robe lungi - mantii, ca de exemplu khirqa - sau acoperirea capului cu o căciulă falică sau înscris cultului, în Asia, Africa şi Europa (înţelepţii hinduşi erau îngropaţi cu o piatră falică în prelungirea capului - pentru a le fi asigurată nemurirea - proiecţii similare fiind utilizate în venerarea lui Hermes din Europa, etc).” Cercetătorul Român Dan Dulciu a scris în 2008: “Amuleta este un obiect purtat de persoanele superstiţioase, care îi atribuie puteri miraculoase; obiceiul de a purta amulete este 286


foarte vechi. La egipteni se purta la gât un scarabeu, în timp ce tinerii romani purtau la gât un falus”. În “moda” Antică, Geto-Dacii (chiar dacă erau “integraţi” lumii Barbare) nu făceau excepţie: întâlnirea lor (purtând căciuli falice) cu Romanii (având amulete falice) a fost de fapt a celor ancoraţi într-un Cult Falic străvechi, anterior lor; pe lângă Cultul Falic, Geto-Dacii şi Romanii mai aveau în comun elemente de grai, respectau sincron simbolul lupesc, etc. De altfel, Gheţii au utilizat şi încovoiata sabie-seceră folosită de Anatolieni, inclusiv de pildă de Liciani, în plus academicianul Român Alexandru Odobescu afirmând în 1872: “Cuţitul Dacilor seamănă mai mult, la tăiş şi la mâner, cu ‘kinjalul’ Cercheşilor”. IndoChina Forma căciulii Geto-Dace putea fi - în ultimă instanţă - reprezentarea ciocului păsării de pradă; cuvintele “cioc”, “căciulă”, “cucă”, “Kogaionon”, etc. puteau fi coradicale. Forma căciulii avea un arhetip extrem de vechi, existent inclusiv în Cultura Gumelniţa / de la sfârşitul Epocii Pietrei; e posibil ca la origine să fi fost o căciulă / mască şamanică în forma capului de pasăre răpitoare (diurnă sau poate - nocturnă): “cioc” şi “cucă” sună asemănător iar acvila apare reprezentată în ceramica Geto-Dacă. Gherganii erau anteriori Gheţilor din ceea ce ulterior a fost numită Dacia / ca N Traciei; e de observat că în Bazinul Dunării denumirile de Geţi din Anatolia, respectiv Daci / Dagi din Daghe-stan sau din Capa-Dochia, au rămas în istorie deoarece erau ale păturilor conducătoare (ele fiind totuşi ale unor populaţii minoritare proporţional, faţă de majoritatea indigenă). Stabilit pentru mult timp în Moesia / N Imperiului Bizantin, istoricul creştinat Iordanes / Iornande (Gal Anatolian, neamul său - în amestec Cun / ulterior Cuman - lucrând pentru Alani, numele fiind derivat din Gordion), care a scris “Getica” în 551-555, a indicat că Gheţii - consideraţi de el la fel ca Goţii - erau descendenţii Ghergarelor Amazoane; el a mai scris în “Getica”: “40. Până într-atât de lăudaţi erau Geţii, încât s-a spus că la ei s-a născut Marte, pe care fantezia poeţilor l-a numit Zeu al Războiului, de unde şi Vergiliu spunea ‘Tatăl Gradivus / Gradius, care ocroteşte ogoarele Getice’. 41. Pe acel Marte Geţii l-au adorat întotdeauna cu un cult sângeros (căci prizonierii ucişi erau jertfe ale lui), socotindu-l Zeul Războiului, care nu poate fi îmblânzit decât cu sânge omenesc. Lui i se dedicau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiuri de copaci hainele luate de la duşman şi i se acorda mai multă pietate religioasă decât celorlalţi zei, fiindcă li se părea că divinizându-l pe el îşi divinizau propriul strămoş”. Este de remarcat că Geţii - respectându-l pe Gradius - agăţau prăzile în copaci la fel ca Troianii înaintea lor şi e de observat despre centrul politic al Geţilor că era la cetatea Haţegului / Subcetate (după cum a notat Romanul Dio Cassius “capitala Daciei se spală în Râul Sargetia” / Sâr-Geţia, adică Râul Strei) şi despre centrul religios al Geţilor că era Grădiştea Muncelului, apendice sacru ţinând de Muntele Sacru Kogaionon, adică de Muntele / Muncele Gugu; cercetătorul Timotei Ursu de la Academia Oamenilor de Ştiinţă din România a afirmat: “sunt numeroase date că Grădiştea Muncelui era Sanctuar Kogaionon iar în apropiere, Godeanu era punct Montan de observare astronomică”. În perioada când a apărut Imperiul Roman, cu acces mai dificil, în Munții Orăștiei erau sanctuarele - formând centrul religios al GetoDacilor - iar centrul administrativ al Geto-Dacilor (respectiv

Tiară

Turban 287


capitala politică) o aveau în citadela lor principală de pe Vârful Pietriș din apropierea orașului Hațeg, în ceea ce azi e SubCetate, cu acces ușor la drumurile ce veneau din Ținutul Gugulanilor, Ținutul Pădurenilor și Valea Jiului, acolo găsindu-se în Evul Mediu și un mare tezaur al lor, ascuns în albia SarGeției / Râului Strei.

muntelui şi duritatea rocilor, “peştera” sugerează o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică. Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat calcule şi eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie: o credinţă intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale şi materiale la un înalt nivel. În afară de acel “confort astronomic” necesar, locul trebuia să mai conţină şi unele simboluri ale marelui preot, cum ar posibilele elemente de triangulaţie pentru măsurători cereşti oferite de vârfurile înconjurătoare, panorama din areal fiind copleşitoare. Fapt semnificativ: se ştie că lângă vârful Sacrului Munte Kogaionon al Geto-Dacilor era o grotă iar în Carpaţi doar Gugu - Sacrul Munte al Gugulanilor, cel mai înalt vârf nu numai din Masivul Godeanu, ci şi din Banat - corespunde acestui important element. La fel ca pe Kailasa din Himalaia ori pe Olimp din Balcani, pe Muntele Sacru nu era permis accesul (aşa cum în V Anatolic pe Masivul Ida era şaua Gargaros - unde credincioşii urcau pe unul din cele 2 vârfuri în V Carpatic pe Muntele Kogainon credincioşii urcau până la cavernă, pe culmea alăturată Vârfului Gugu). Despre deosebitele influenţe ale Carianilor asupra Geţilor (mai puternice decât ale oricui din istoria Getă / până când au atacat Romanii, în secolul II): nu întâmplător Carianul Herodot / “părintele istoriei” a scris că pe Insula Samos populată de Gherghiţi înţeleptul Pitagora (discipol mai ales al Carianilor Thales şi Hecateu din Milet) a lucrat în secolul VI î.C. cu Salmoxis. “Istorii”: “4:95) Fiindcă Tracii îşi duceau din greu traiul nevoiaş, fiind şi nemaipomenit de săraci cu duhul, în vreme ce acest Salmoxis cunoştea bine felul de viaţă Ionian şi un mod de a gândi mai subtil decât cele Tracice, fiindcă trăise alături de Greci şi, dintre aceştia, alături de un învăţat deloc neînsemnat cum fusese Pitagora, a pregătit o sală de ospeţe în care îi poftea pe cei mai de frunte dintre cetăţeni şi-i cinstea, învăţându-i că nici el însuşi, nici tovarăşii lui de ospăţ şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci vor pleca într-un loc unde vor dăinui pentru totdeauna şi vor avea parte de tot ce e mai bun. În vreme ce făcea şi spunea toate acestea, el şi-a săpat în taină o locuinţă sub pământ. Când locuinţa a fost gata, a dispărut dintre Traci şi, coborând în adânc, în locuinţa subpământeană, a trăit acolo vreme de 3 ani încheiaţi. Tracilor le era dor de el şi-l jeleau ca pe un mort, dar, în al patrulea an, el li s-a arătat dinainte, şi aşa a făcut Salmoxis ca spusele lui să devină demne de crezare. 4:96) Eu nu socot de necrezut toate acestea despre el şi despre locuinţa sa subterană, nici nu le dau cu totul crezare, dar sunt de părere că acest Salmoxis a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora. Că va fi fost acest Salmoxis om ori vreun daimon local al Geţilor, n-are rost să mai discutăm. Oricum, aceştia, cu practicile anume pe care le-am descris, fiind supuşi de către Perşi, au urmat restul armatei”.

Zalmoxe a căutat un loc de unde să poată observa nestingherit cerul. Acest loc a fost găsit, era “o locuinţă subpământeană”, în fapt o crevasă naturală în apropierea vârfului Muntelui Gugu, care a fost modificată, pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere unghiulară. Locuinţa subpământeană, ca un observator astronomic şi poate ca o construcţie ce permitea urmărirea astrelor şi ziua (pentru că se ştie că din fundul fântânilor adânci se poate vedea şi ziua licărirea stelelor, datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în mediul dat). În plus, dacă lumina soarelui n-ar “estompa” în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile se perindă una după alta deasupra orizontului. Terenul ales, un “amfiteatru” cu “amplificare” naturală, datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după reapariţie, se asista la “revenirile” zeului şi de unde acesta îşi făcea cunoscute învăţăturile şi prorocirile pe baza observaţiilor astronomice. Referitor la respectivele cunoştinţe, ele erau extrem de avansate pentru acele timpuri iar istoricul Iordanes a atras atenţia că Geto-Dacii, în timpul împăratului Burebista şi a marelui preot Dekaineos / Deceneu, cunoşteau “teoria celor 12 semne ale zodiacului, cum creşte şi scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc, sub ce nume stelele trec în drumul lor de la răsărit la apus - spre a se apropia sau depărta de polul ceresc eclipsele solare, rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc să atingă regiunea orientală şi sunt duse înapoi în regiunea occidentală”, etc. Amplasarea “observatorului astronomic” din Gugu, foarte concret semnalat pentru prima dată de academicianul Român Alexandru Borza în “Sanctuarul Dacilor” din 1942, permite observarea cerului pe o deschidere de aproape jumătate de boltă. Vârful Cracul Gugului cu “observatorul astronomic” îşi primeşte astfel încă o legitimitate (ştiinţifică, pe lângă cea religioasă). În ce priveşte “observatorul”, acesta este o crevasă amenajată în Cracul Gugului, dimensiunile sale fiind: lungime 10 metri, lăţime 2 metri, înălţime 3 metri, altitudinea fiind de 2150 metri. Accesul nu este deloc facil, acolo putându-se ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre Valea Cernei ori (fapt semnificativ) Depresiunea Haţeg. Piscul secundar al Vârfului Gugu - zis şi Cracul Peşterii - este alcătuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dislocate şi prăvălite de climatul aspru de altitudine fiind spectaculos. Cu toată inaccesibilitatea

Perspectiva Grădişte - Gugu / Godeanu 288


La apogeu, între centrul de putere al Daco-Geților din Ținutul Hațegului și granița Imperiului Roman era Gugu, Muncele Sacru: liderii Daco-Geților în drumul ce traversa Dunărea la Gherdap (Porțile de Fier) se opreau pentru rugă zeilor - începând cu cele spre supremul Zalmoxe - la poalele Sacrului Munte Gugu iar la înapoiere de la Gherdap la Grădișcea tot acolo mulțumeau zeilor patronați de Zalmoxe; din mărețul areal European stăpânit de Geto-Daci, tocmai în acel relativ mic perimetru al Ținutului Hațegului se petreceau actele semnificative, de exercitare a puterii atât politice, cât și religioase. Probabil Salmoxis - numit aşa deoarece era discipol al “Zeului-moş” Zalmoxe - în cei 3 ani a studiat cerul din observatorul astronomic de pe Muncele Sacru Gugu; cele notate de Anticul istoric Herodot Karka se aliniau celor ce se petreceau pe atunci, anume contemporana colonizare - din secolul V î.C., aflată în desfăşurare - de către Cariani a teritoriilor Geţilor, începând cu Dobrogea: dovezile interacţiunilor dintre Cariani şi Geţi s-au găsit în ambele părţi, atât V Anatoliană / în Caria, cât şi E Dunăreană / în Dobrogea, ca de exemplu chiar “Istoriile” lui Herodot Karka din Halicarnas, patronarea de către Milet a coloniilor din Dobrogea, conexiunile dintre Sanctuarul Carian Gherga şi Dinastia Geto-Dacă Zuraz, etc. Romanii aveau în Latină numeroase nume - de familie - pentru Marte: Gradivus, Silvanus, Pater însemnând Tatăl, ş.a., Grad fiind reşedinţa gemenilor întemeietori ai Romei iar - echivalat cu el - Apollo în mediul Ilir / al Albaniei Balcanice îl desemna pe străvechiul Zeu al Luminii Grabovius, adică “Strălucitorul”. Profesorul American Herbert Hannay a dat Daghe-stan / Daki-stan (denumire menţionată şi în “Dicţionarul numelor antice” realizat de John Lempriere pentru Universitatea din Londra la 1788) ca loc de provenienţă al Gheţilor: un loc unde sovieticii în secolul XX au ajuns să forţeze schimbarea numelor autohtonilor Gherga, conform şi studiului social din 2004 al lui Pavel Poian. În 2005, cercetătoarea Mioara Căluşiţă afirma: “Dacia este un cuvânt înrudit cu sanscritul Dakşa (fiul lui Brahma); este interesant că în cuvântul sanscrit primul ‘a’ este scurt, în latină corespunzând Dakia iar în română ‘o’, deci Dochia. Baba Dochia în tradiţiile româneşti era protectoarea geţilor”. Cercetătorul Murad Adji din Rusia a scris în 2004: “Istoria Iranului este legată de Altaici; naţiunile din Iran se autonumeau Dakhiane. Dakhii au fost menţionaţi şi în faimoasa ‘Zend Avesta’ (cartea sfântă în mazdeism, adică religia lui Zoroastru, în care Tatăl - zeul eternităţii, spaţiului şi destinului - era Zurvan). Misteriosul cuvânt Dakh era Altaic, referindu-se la Munteni: oamenii care trăiau în munţi. În secolul IV î.C., Dakhii locuiau între Fluviile Syr-Darya / Yaksart şi Amu-Darya / Ox; ei au slujit în armatele Perşilor. Strabon a scris despre Dakhi ca Dais. În vechea Turcă, oamenilor stabiliţi în aşezări li se ziceau TagDaki; de exemplu, Kadjarii / Oghuzii - care erau clar legaţi de Altaicii din zonă - au devenit otomanii Medievali”. Lupul a fost steag pe ambele părţi ale Mării Negre, în răsărit / Caucaz şi în apus / Carpaţi, la Ghergari şi Gheţi (de altfel, în Română “lup”, “luptă”, “luptător”, etc. au aceeaşi onomastică). Legile Hitite numeau proscrişii “lupi” pentru că trăiau din prăzi, ca lupii (e de ştiut că în Anatolia pe post de “ţap ispăşitor” era câte un om alungat din localitate, după ce era bătut şi încărcat cu toate păcatele); o tradiţie conservată de isihasm / palamism informează că “Daos” era numele Frigian al “lupului” - de unde Dacii = Gheţii ar fi fost proscrişii asemănători lupilor (conform lui Strabon, Dacii se numiră Daoi mai ales în Valea Dunării superioare) iar Galul Trog Pompei - contemporan lor

- a afirmat 32:3 că “Dacii sunt o mlădiţă a Geţilor”. Unii savanţi au legat şi lingvistic sinonimia Daki-stan a Daghestanului atât de “Poarta Dochiei” / “Capu Dakiei” = Capadochia cât şi de Dakia, Ţara Dacilor, etc. în sensul legăturilor corespunzătoare geografic Sudului Mării Negre: Caucaz-Anatolia-Dunăre. În 1970, Dr. Mircea Eliade - în lucrarea “De la Zalmoxis la Ghenghis-han” - a studiat “Dacii şi lupii”: “La sud de Marea Caspică se întindea Hyrcania, adică în iraniana orientală Vehrkana, în iraniana occidentală Varkana, literar ‘ţara lupilor’ (de la rădăcina iraniană ‘vehrka’: ‘lup’). Triburile nomade care o locuiau erau desemnate de autorii greco-latini cu numele de ‘hyrcanoi’: ‘lupii’. În Frigia se afla tribul Orka / Orkoi. Să mai amintim Lycaonia sau Lucaonia din Asia Mică şi Apollo ‘Lycagenetul’: acea poreclă a fost explicată ca însemnând ‘al lupoaicei’, adică născut de Leto schimbată în lupoaică. Numele tribului samnit al lucanilor deriva după Heraclid din Pont de la ‘lycos’ = ‘lup’; vecinii lor, hirpinii, şi-au luat numele de la ‘hirpus’, numele samnit al lupului. La poalele muntelui Soracte trăiau hirpii soarni, ‘lupii din Sora’. După tradiţie, un oracol îi îndemnase pe hirpii sorani să trăiască ‘precum lupii’, adică din pradă. Într-adevăr, ei erau scutiţi de impozite şi de serviciul militar, căci ritul lor bianual - care consta și în a merge cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi era considerat ca asigurând fecunditatea ţinutului. Acel rit şamanic - ca şi felul de a trăi ‘ca lupii’ - reflecta concepţii religioase destul de arhaice. Triburi cu nume de lup au fost atestate în regiuni destul de depărtate, ca Spania, Irlanda şi Anglia. Fenomenul nu era - de altfel - limitat la indoeuropeni. O ipoteză e că dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari: fie imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu justiţia, dând târcoale ca lupii - sau ca haiducii - în jurul satelor şi trăind din pradă. Este important să distingem între: 1) adolescenţii care pe durata probei iniţiatice trebuiau să se ascundă şi să trăiască din pradă; 2) imigranţii căutând noi teritorii în care să se stabilească; 3) cei în afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Toţi acei tineri se comportau ca ‘lupii’, erau numiţi ‘lupi’ sau se bucurau de protecţia unui zeu-lup. La numeroasele popoare indo-europene, emigraţii, exilaţii şi fugarii erau numiţi ‘lupi’. Romulus şi Remus, fii ai zeului-lup Marte şi alăptaţi de lupoaică, fuseseră şi ei nişte ‘fugari’; conform legendei, Romulus ar fi întemeiat pe Capitoliu un loc de refugiu pentru exilaţi şi proscrişi (Servius ne-a informat că acel azil se găsea sub protecţia zeului Lucoris, zeul-lup). O altă ipoteză - susceptibilă de a explica numele dacilor - scoate în evidenţă capacitatea de transformare rituală în lup: imitarea rituală a lupului caracteriza îndeosebi iniţierile militare şi - prin urmare confreriile secrete de războinici, care au făcut posibilă asimilarea fugarilor, a exilaţilor şi a proscrişilor cu lupii (pentru a supravieţui, aceia - în afara legii - se comportau ca nişte bande de tineri războinici, cu alte cuvinte ca nişte veritabili ‘lupi’). Confreriile militare ale indo-europenilor la iranieni au fost cunoscute în timpul lui Zaratustra / Zoroastru dar cum o parte din vocabularul specific lor se află şi în textele vedice, fără îndoială că grupările de tineri războinici existau deja în era indo-iraniană. Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de puterea de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă ce modifica radical felul de a fi al războinicului: acela trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. La vechii 289


germani, războinicii-fiare erau numiţi ‘războinici în blană de urs’ sau ‘oameni în piele de lup’. Sunt deci de reţinut două fapte: 1) pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special cel al lupului; 2) se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în ‘lup’. Textele iraniene vorbesc în mai multe rânduri de ‘lupii cu 2 picioare’, afirmând chiar că ‘lupii cu 2 picioare sunt mai vătămători decât lupii cu 4 picioare” (se mai vorbea despre băutura ameţitoare ‘hauma’ ce îi ajuta să se transforme în lupi, adică ‘varka’). Însemnele specifice ale acelor confrerii militare iraniene erau ‘măciuca însângerată’ şi stindardul ‘drafşa’. Măciuca însângerată servea în ritualul specific ale acelor grupări iraniene la doborârea ceremonială a boului (era - prin excelenţă - arma războinicului arhaic). Măciuca a rămas arma ţăranilor români de-a lungul întregului ev mediu şi mai este încă arma specifică în ‘jocurile tinerilor’ căluşari, în care subzistă mereu amintirea confreriilor iniţiatice. Să mai notăm o analogie între iranieni şi daci: un stindard persan purta emblema unui lup. O pictură din Turkestan înfăţişează un stindard reprezentând un lup sau un dragon cu cap de lup. În nord-vestul Iranului şi în Armenia, corpurile de elită ale armatei erau numite ‘dragoni’ şi dispuneau de stindarde în formă de dragon. Tinerilor războinici le plăcea să poarte o cască cu figură de dragon. Or, se ştie că stindardul dacilor reprezenta un lup cu corp de dragon. Penetraţia stindardului dotat cu un ‘draco’ în armatele romane ale imperiului de jos se datora - foarte probabil - unei influenţe dace. Să amintim că dragonul figura şi pe stindardele germanilor. Se poate spune că, dacă esenţialul acelui complex religios se arată a fi indo-european, o solidaritate mai accentuată se dezvăluie între iranieni, traci şi germani. Mitul descendenţei dintr-o lupoaică sau dintr-un lup a fost larg răspândit la turco-tătari. La daci, pare destul de probabil că numele lor etnic deriva - în ultimă instanţă - de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă (nu suntem - de altfel - mai bine informaţi nici pentru alte populaţii europene cu numele de lup); dar ne putem reprezenta lucrurile în două feluri: 1) fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual - ‘lupii’ - a devenit numele întregului trib; 2) fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi (în acest ultim caz putem crede că acei cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă). În stadiul actual al cercetărilor, e greu de optat pentru una din aceste două posibilităţi. Ceea ce este sigur e că a trebuit să treacă un timp îndelungat până când epitetul ritual al unui grup să se transforme în numele unui popor. Dacă luăm în considerare prima ipoteză, porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor vecine pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi. În al doilea caz, trebuie să ţinem cont de simbioza între imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi - proces mai mult sau mai puţin îndelungat dar terminându-se fatal prin asimilarea celor dintâi. Oricare ar fi fost originea etnonimului lor - epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranţi victorioşi dacii erau desigur conştienţi de raportul între lup şi război: dovadă, simbolismul stindardului lor. În general, numele de geţi era mai răspândit spre Pontul Euxin, din Balcani până la Nistru (unde erau situaţi tirageţii), în timp ce numele de daci era mai frecvent în nord, vest şi sud (Dakidava în nord-vestul Daciei, daursii în Dalmaţia, dioii în Rodope, etc). Numele de

daci - utilizat de autorii latini - s-a impus mai ales în timpul lui Burebista, când unitatea şi organizarea politică a ţării era la apogeu şi când - după spusele lui Strabon - armata dacă putea mobiliza 200 de mii de oameni”; înţelesul denumirii împăratului Bure-bista / “Vure-vista” - prin echivalarea “B”/“V” - a fost de “bărbat vestit” (căci “bărbat” Sanscrit era “vira”, Latin era “vir”, în vechea Albaneză era “bure”, etc).

Este de reținut că înainte cu 11 secole de domnia împăratului Burebista peste Imperiul Geților din Europa, conducerea Geților era asigurată de Ghergheii din Garga-miș / SE Turciei, care - aliați cu Hitiții imperiali - i-au înfruntat în bătălia de la Kadeș pe Egiptenii imperiali conduși de Ramses II / cel mai mare faraon, așa după cum a rămas consemnat în armistițiul păstrat la “Muzeul Arheologic” din Istanbul / cel mai mare oraș din Turcia (dar și din Europa). În mileniul II î.C., Ghergheii din Garga-miş erau urmaşii regelui Ghilgameş din mileniul precedent (cel mai mare rege Sumerian, descendent la rândul său din îngerii Gregori / Ghergarii Caucazieni din mileniile anterioare) iar în mileniul ulterior au fost sincronicităţi, ca: la sfârşitul secolului VIII î.C., dispariţia Regatului Garga-miş din cauza războaielor Mesopotamiei, însă învigorarea Miletului din Ţara Gherghiţilor / Caria şi apariţia primei colonii Anatoliene în Dobrogea, Orga-me / Arga-mo; în secolul VII î.C., a fost realizat din piatră Sanctuarul Gherga în Caria, mercenari din Caria fiind angajaţi în Egipt ca garda faraonului iar emigranţi din Milet oraş semnificativ al Cariei / Ţării Gherghiţilor - fondând în Dobrogea colonia Histria (atunci conducătorii cu cârje / toiege Aga-târşi - existenţi şi în Vestul Iranului, unde era Hyrkania / Ghergania, oaspeţi bine primiţi oricând la ritualurile Hiperboree din Insula Delos / fieful piraţilor Cariei - stabilindu-se în Carpaţi ca liderii Geţilor Vestici). În secolul VI î.C. - când Şcoala din Milet, adică din Ţara Gherghiţilor, a devenit faimoasă în Lumea Veche - regina Tomiris a Marilor Geţi din Asia Centrală (care a fost eponima coloniei Tomis / Constanţa din Dobrogea a Carianilor / Gherghiţilor) l-a învins 290


şi l-a omorât pe primul împărat al Perşilor, după care Perşii au atacat Dobrogea locuită de Geţi şi Greci Anatolieni; prima dinastie regală a Geţilor Europeni atunci a fost consemnată şi în scris de cronicarii vremurilor, în Dobrogea. Argedava / “Arge-dava” (așezarea împăratului Burebista, în rezonanță cu Armeana / Caucaziana denumire Argeș, a celui mai mare lac din Turcia) a fost toponimic multiplu atestată, în Dobrogea lângă Cariana colonie Histria - a celor sosiți acolo din SV Turciei - în Bănie / Oltenia și în Banat / la Vărădia: probabil onomastica reședinței imperiale urma itinerariul puternicului împărat Burebista în susul Dunării, el printre altele având un complex fortificat în centrul stăpânirii - la poalele Munților Șureanu, în Grădiștea - dar și la Buda / “Bu-da” (acum capitala Ungariei), etc. Imperiul Geto-Dac al lui Burebista din Balcani / de la Marea Neagră, până în Bavaria - a fost o contrapondere imperialismului Roman dezvoltat de generalul Cezar, fiind realizat de împăratul Burebista cu ajutorul marelui preot Deceneu (învăţat în Egiptul ultimilor faraoni): filozoful şi astronomul Deceneu - al cărui nume a fost pus de unii în legătură cu “diacon” / membrul clerului aflat pe prima treaptă a ierarhiei sau “ţârcovnic” - a fost sacerdot al Zeului Zalmoxe / Zal-moxe, stabilit pe Muntele Sacru Kogaionon (în “Getica” 11, Iordanes a consemnat şi că Deceneu a fixat în scris pentru Geto-Daci Legile Belagine / Pelasge iar “învăţând Deceneu pe Geţi, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune”; cu peste jumătate de mileniu înaintea cronicarului Iordanes, Anatolianul Strabon - contemporan cu Deceneu / Strabon avea 37 de ani când a murit Deceneu - a notat în “Geografia” VII 3:11 despre acela că “încă, de la un timp, era socotit şi zeu”). Orientalul geograf Poseidonios / Posidoniu - contemporan cu împăratul Burebista - a pus în legătură ascensiunea grozavă a lui Burebista cu reforma religioasă de mare amploare iniţiată de sacerdotul Dekaineos / Deceneu. Derzis / Derzelas (Zeul Trac al Sănătăţii) cu trăsături Greceşti, reprezentat în Dobrogea călare de la mijlocul mileniului I î.C. - de pildă în colonia Cariană Histria, în Limanu / judeţul Constanţa, etc., asimilat cu Heros / Cavalerul Trac, având epitetele de “stăpân” / “purtător de orz” şi ca “Pyr-meroulas” adică “marele foc”, acelaşi din anteriorul Sanctuar Anatolian Gherga de spălare a păcatelor şi de comemorare a morţilor eroi - a fost principala divinitate slăvită de marele Deceneu: ulterior lui - Deceneu a urmat după Burebista la conducerea Geto-Dacilor, până în anul 27 î.C. - Derzis a fost asemănat cu Montanul Gebeleizis / Beleizis, adică “Strălucitul” = Zalmoxis, ca zeu suprem, oriental “Gebel” / “Jabal” în Arabă fiind “Munte” (Deceneu s-a opus cultelor străine în Dacia şi - ca atare - a interzis vinul; de altfel, astfel îşi şi proteja teritoriul, râvnit de vecini pentru jaf, căci vinul său - foarte bun - era dorit de mulţi). Cavalerul Gherga - după cum explicit a fost notat în sculptura din piatră la marele Sanctuar Gherga al Cariei - răspândit în Balcani sub forma Cavalerului Trac / Dunărean numit Derzis / Gherghis a fost emblematic pentru dinastia regală Duras / Zuraz (respectiv Gurag / Gherga) a regilor Geto-Daci: stema cabalină respectivă - al lui SânGiorz - a fost cea regală Gherga din Anatolia până în spaţiul Românesc, de la sfârşitul Antic devenind blazonul uriaşului Sfânt Gheorghe creştin (se poate remarca despre suprapunerile de locaţii, coincidenţele temporale şi aceeaşi onomastică că nu au fost deloc întâmplătoare; regii Gherghi desigur că au avut acelaşi simbol Ghergan). În “Getica” 11, Iordanes a mai scris despre Deceneu că “pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite

divinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi şi dându-le numele de Pileati” (denumirea Latină pentru “Galeri”, din categoria sfinţilor conducători “sa-rabi” / sarabi, din care Medieval s-a ivit Dinastia Basarab / “Basa-rabi” = conducători Besi). În 2012, cercetătorul Român Raimond Petrescu în “Păzitorii Paradisului - Întâia Carte a Neamului” a scris: “După unele mărturii, Deceneu era de aproximativ aceeaşi vârstă cu Burebista. E posibil chiar să fi fost rude, altfel nu am putea explica ascendenţa la tron, ştiut fiind faptul că în Adunarea Bătrânilor se hotăra care va fi regele după cel defunct: fratele? vărul? (în nici un caz fiul, pentru că se socotea că un fiu regal era necopt pentru domnie). În tot cazul se pare că Deceneu a fost încoronat la Sarmisegetusa, păstrând astfel controlul a circa 60% din teritoriul Daciei Mari. Scenariile oficiale specifică o fărâmiţare a statului dac, lucru oarecum fals, deoarece ar fi presupus existenţa unui stat centralizat, alt fals istoric. Mai aproape de adevăr este faptul că Deceneu a ales să păstreze un control ceva mai lejer asupra teritoriilor secesioniste prin intermediul sacerdoţiului Zalmoxian (4 teritorii). Odată cu înscăunarea lui în 44 î.C., Deceneu şi-a păstrat atributele de Mare Mag şi Preot al lui Zalmoxe. Noua construcţie politică a lui Deceneu era diferită de aceea a lui Burebista. Deceneu a întărit atributele regalităţii şi a căutat să inducă ideea unei succesiuni dinastice. Construcţia lui Deceneu a fost cu mult mai măreaţă decât aceea a lui Burebista, având mai multă profunzime şi durabilitate, tinzând să confere statului dac o putere pe care nu o avusese niciodată în trecut: conştiinţa apartenenţei la o putere superioară, îndreptăţită şi aprobată de Zalmoxe şi de zei. Odată cu Deceneu, Legile Belagine au devenit obligatorii şi studiate intens; au apărut clanuri sacerdotale care şi-au transmis cunoştinţele în familie. Jurământul de supunere faţă de voinţa lui Zalmoxe şi implicit faţă de rege şi faţă de Marele Mag (Cad-Moş) era constrictiv şi prestat de toţi bărbaţii tineri care învăţau meseria armelor / şi nu exista familie care să nu aibă cel puţin 1-2 bărbaţi sub arme. Este evident că domnia lui Deceneu era apropiată de caracterul unei dictaturi religioase; o dictatură aprobată de toată lumea, unii făcându-se chiar purtătorii săi de cuvânt: justificatori, apologeţi. Aceasta avea darul de a crea o puternică voinţă zis naţională, şi - pentru prima dată în istorie - neamul a început să folosească mai mult înţelesul de ‘naţiune’ în locul celui de ‘popor’. Paradoxal, deşi aproape de 2 ori mai mic decât imperiul lui Burebista, regatul lui Deceneu a fost cu mult mai puternic şi mai închegat. Deceneu a reuşit să sintetizeze Belaginele într-un decalog - asemănător celui din ‘Tăbliţele lui Moise’ - esenţializând normele morale geto-dace. O etimologie propusă ne arată că numele său se pronunţa de fapt ‘Teke-Nu’ (cei ‘10 Nu’), ceea ce sugerează că el fusese cel ce proclamase că - pentru a fi folositor lui Zalmoxe - era suficient de respectat 10 interdicţii: ‘1. Să nu te închini decât lui Zalmoxe şi tatălui său ceresc, focul veşnic Tato-Nipal, căci zeii altor neamuri sunt zei mincinoşi; aşadar să ţii posturile şi rânduielile lui Zalmoxe, iar ziua de sărbătoare rânduită să-ţi fie de odihnă, bucurie şi cinstire a zeilor. 2. Să nu ieşi din cuvântul tatălui tău şi al mamei tale, al domnului tău şi al regelui tău. 3. Să nu juri strâmb, să rosteşti întotdeauna doar adevărul, căci între cele mai mari spurcăciuni e minciuna, vrednică s-o baţi cu pietre.

291


4. Să nu necinsteşti femeia ta, nici s-o asupreşti, ci so iubeşti şi să ţi-o ţii pe cea pe care ţi-o dă Zalmoxe, căci bărbatul păzeşte ogorul şi femeia bătătura casei. 5. Să nu faci nimic din ceea ce ar putea fi împotriva legilor lui Zalmoxe, ale naturii şi ale Universului. 6. Să nu ai frică de moarte, ci să fii viteaz şi să cauţi întotdeauna să ai o viaţă bună, iar moartea s-o priveşti în faţă, căci îţi este soră bună şi alinătoare de suferinţi. 7. Să nu râvneşti nimic din ceea ce este al fraţilor tăi şi al neamului tău, al vecinului tău şi al domnului sau al regelui tău, căci este urât în faţa lui Zalmoxe, de o seamă cu cele mai mari spurcăciuni. 8. Să nu laşi niciodată lucrul neterminat, şi aşa să fie al tău doar ceea ce tu însuţi poţi să faci. 9. Să nu te spurci, nici să cauţi a-ţi răni sufletul cu frumuseţe străină’ (ce formulare magnifică, preluată ad litteram de biserica creştină). ‘10. Să nu fii iute la mânie, nici să faci fapte necugetate, nici să ridici viaţa altuia, ca să nu ridice Zalmoxe viaţa ta şi să nu uiţi că nu poţi zice altora să facă ceea ce tu însuţi nu poți face, deci dacă viaţă nu poţi să faci, nici viaţa altora să n-o ridici’. Magul Deceneu, regele cu privire pătrunzătoare, a reuşit în acel fel să schimbe faţa Daciei mai mult decât şi-ar fi închipuit oricine”.

a fost şi locul realizării primelor Tăbliţe de Aur ale arhivelor Geto-Dacilor, transportate de Geto-Daci spre salvare în Sinaia şi găsite la ridicarea castelului regal Peleş / denumire falică semnificativă). Dr. Viorel Ungureanu - profesor universitar în Bacău - după ce a studiat “Tăbliţele de la Sinaia”, a susţinut în 2010: “Unul dintre oamenii de încredere al lui Burebista a fost Zuraseo / Zyraxes, mare general în Moleo Dava. După ce Burebista a murit, Deceneu a avut grijă să-i trimită pe fiii lui Burebista la Genucla, cetatea de pe malul drept al Dunării, aproape de vărsarea Siretului în Dunăre, unde domnea Dapyx / Dapigeo, tatăl lui Zuraseo / Zorseo, primul - marele - general al lui Burebista (conform listei hiliarhilor / comandanţilor de pe întinsul stăpânirii sale). După Sarmisegetuza, Genucla era centrul politic cel mai important”. Este de ştiut că atunci când a murit împăratul Burebista, printre dinaştii regali Geto-Daci (majoritatea din Dobrogea, ei probabil fiind cei 5 fii ai împăratului) au fost Coson / Cotiso, Dapyx, Dikomes, Rholes, Zyraxis; Octavian / primul împărat al Romanilor (după cum a consemnat istoricul Roman Suetoniu 69-130) “şi-a făgăduit fiica Iulia lui Cotiso / regele Geţilor - ‘Cotisio, regi Getarum’ - cerând-o în schimb în căsătorie pentru sine pe fiica regelui”: întemeietorul Imperiului Roman = primul împărat Roman voia să-şi mărite prinţesa cu regele Geto-Dac - fiul împăratului Burebista - care conducea pe Valea Dunării (ei reprezentau puterile semnificative nu numai Europene, ci şi mondiale, la cumpăna dintre mileniile I î.C. şi I, înaintea războaielor ce au urmat între părţi şi de aceea de pildă - în timpul lui Iisus - GetoDacii au fost mult respectaţi pretutindeni, inclusiv în Canaan: la ordinul Getului Pilat din Pont - care conducea pentru Romani peste Evrei - în Grădina Gheţilor = “Grădina Gheţimani” din Ierusalim a fost arestat Iisus). “Cutezătorul” = Cotisio - transcris Coson, în anul 43 î.C. primind de la Romanul Brutus o imensă ediţie de monede speciale din aur numite “koson” ca să i se alăture - fiind unul dintre cei care au împărţit Imperiul lui Burebista (regele Deceneu stăpânea cea mai mare parte din fosta împărăţie) şi-a permis să refuze mariajul politic; istoricul Dio Cassius - născut în Niceea / Bitinia, ginerele istoricului local Dio “Chrysostom” / “Gură de Aur” care a scris despre Geţi - a afirmat că propunerea mariajului prinţesei Romane a fost lansată de generalul Roman Marc Antoniu (care în bătălia de la Filippi / Macedonia din 42 î.C. a câştigat în faţa lui Brutus) gest de fapt făcut numai pentru a-şi justifica propria alianţă cu Cleopatra, ultima faraoană. Este de știut - așa cum a notat și lexicograful Hesychius din Alexandria în “Glosarul” său / fundamentul fiind lucrarea Carianului Diogenianus - că monedele Trace de argint erau considerate “sfinte cerculețe” și se numeau “skarke” = “S-Karke” (iar conform “Dicționarului explicativ al limbii române” din 1998, la Români pentru banii de argint denumirea populară era de “albișori”); Tracii - inclusiv Geto-Dacii - se poate să-și fi numit respectivele monede de argint după numele regelui Karke, cu autoritatea căruia au fost emise (ulterior și monedele de aur denumite “koson” au apărut așa după numele cutezătorului rege Geto-Dac pentru care au fost emise): în Balcani, după străvechii dinaști “S-Parga” dinaintea existenței monedelor - “S-Karke” a fost ulterioara formă Tracă a dinaștilor Gherga (care probabil au instituit baterea monedelor, a căror uz l-au transferat din V Anatoliei, locul apariției lor în premieră mondială). Exercitarea aceleiași puteri regale de ambele părți ale Strâmtorilor Dardanele / HellesPont și Cherchel / Bosfor - în V Anatolic și în E

Este de ştiut că - aşa după cum a reieşit de pe o Tăbliţă Geto-Dacă găsită lângă Dunăre, “Tato Nipal” era “Tatăl Nostru” = Domnul Ceresc; “Cad-Moş” pentru Marele Mag era în stranie rezonanţă cu Cadme / vechiul Priene din Caria: aşezare Gherghită (iar Cariani / Gherghiţi pe atunci existau în spaţiul Românesc mai ales în Dobrogea, în cetăţile zise Greceşti de pe malul Pontic). Contemporan cu regele Dekaineos / Deceneu al Geto-Dacilor a fost Zyrax, conducătorul Geţilor din NV Dobrogei care - după cum a scris Dio Cassius în “Istoria Romană” - păstra trofeele din anul 61 î.C. când Antonius Hybrida / guvernatorul Moesiei a fost înfrânt ruşinos sub zidurile Histriei de localnicii Geţi aliaţi cu coloniştii Cariani; în 28 î.C., Zyraxes a trecut de cealaltă parte a Dunării (cu tezaurul format din steagurile Romane capturate anterior cu 33 de ani şi “mulţi bani, însă nu a mai apucat să se întoarcă”) iar Romanii au reuşit să-i cucerească “cu multă osteneală” capitala Genucla a regiunii: acolo, încă din Epoca Fierului se produceau arme oţelite pentru întreaga Geto-Dacie (datorită bogăţiei încasărilor fiind un important centru manufacturier şi comercial - cetatea 292


Balcanic - a continuat și după Războiul Troian; primele motive care au cauzat dăinuirea acelorași dinaști Gherga au dăinuit odată cu ei, deopotrivă din Caria și din Troia, în Tracia și în Dacia: sorgintea bazată pe sângele albastru, cununiile aranjate / interesate, aceeași influență religioasă ori politică, bogățiile fundamentate mai ales pe negoț și cărăușie, puterea militară, etc. Transferul acelorași factori s-a datorat acelorași lideri, Doriani între Regatul Heraclid în care reședința Ghergană era la Gherghina / azi Galați și Regatul Carian cu reședința Gherghită în Gherga-Come / cel mai mare așezământ religios de acolo, respectiv Cariani în sens invers, ei colonizând coasta Dobrogeană - cu însemnat aport civilizațional - alături de Geto-Dacii stabiliți acolo (sosiți tot din Anatolia). Dr. Mihai Gramatopol - de la “Institutul de Istoria Artei” al Academiei Române - în “Arta monedelor geto-dace” a scris că la Geto-Daci monedele Koson au fost singurele de aur și singurele inscripționate (iar monedele de argint Karke au fost cele mai vechi, dinaintea celor de aur cu circa 4 secole): “Argintul, ca și sarea, erau 2 materii prime fundamentale pentru economia și negoțul lumii grecești. Foarte puține, minele de argint și aur din insulele Egeii și din Orient s-au epuizat cel mai târziu la finele erei arhaice. Drumul argintului tracic către lumea geto-dacică va fi fost temporar barat de mai multe ori în cursul secolelor V î.C. și IV î.C. (sau pur și simplu întrerupt). Din Tracia și Macedonia soseau cantități mari de argint în schimbul sării geme necesară tăbăcăriilor care prelucrau pieile de cornute mari (ce abundau la sud de Dunăre)”. În “Monedele și toreutica getodacilor” din “Studia III” 1979-1987, Dr. Mihai Gramatopol a scris că “relațiile coloniilor grecești din Dobrogea cu geții au fost totdeauna bune, regii geți, aflați de-a dreapta și de-a stânga fluviului, exercitându-și protecția asupra lor; apariția monedelor de argint geto-dacice (acelea cu iconografia denumită de noi autohtonă) a fost în prima parte a secolului IV î.C”. La Tracii Nordici, “albișorii” - adică monedele de argint Karke - i-au îmbogățit pe dinaștii Gherghi, știuți GetoDac ca Gurag / Zuraz: de exemplu, în timpul vieții sale, regele Decebal a fost notat într-o diplomă militară Romană din actuala Bulgarie cu numele de familie Zurazis (ceea ce a fost considerat și ca Duras - ulterior Dulo - astfel fiindu-i numiți descendenții, ca împăratul Attila Gherei al GetoHunilor și urmașii regali Vulgari / Bulgari). O altă caracteristică tipică Ghergană la Geto-Daci - cei mai Nordici Traci - a fost simbolistica lupească, foarte puternică în Bactria / Daxia, Daghe-stan şi Dacia; denumirea oamenilor lor era a celor care trăiau pe înălţimi şi luptau ca lupii (se poate observa şi că lupoaica Romană e similară de pildă celei tipice stepei Volgăi / Fluviului Ră “Canis lupus campestris”, răspândită între N Afgan şi Panonia - numită Geto-Dac, conform cercetătorului Român Adrian Bucurescu, ca “Tergolape” - ea de fapt neavând înfăţişarea lupoaicei tipice Peninsulei Italice). În “Metamorfozele lui Zalmoxis”, maestrul Mircea Eliade a notat: “După ce fură identificaţi cu amazoanele, geţii au fost asimilaţi şi Uriaşilor (conform lui Statius în secolul I şi Dio Cassius: un rege al geţilor - Telephe - era fiul lui Hercule şi îl egala pe tatăl său în putere şi statură). Ovidiu îi compara cu descendenţii Uriaşilor, ciclopii. Din partea lor, scriitorii creştini i-au omologat foarte repede pe geto-daci cu Gog şi Magog (ca de exemplu Sf. Ambrozie sau Isidor din Sevilla, care îi considera pe geto-goţi ca progenituri ai lui Gog şi Magog)”. La Geto-Daci, Gugu avea înţelesul de “divin” iar Gog şi MaGog - Geţi şi MasaGeţi - au reflectat asta.

Poetul Roman Ovidiu Naso, exilat la Tomis (colonie Cariană, cuprinsă - la vremea sa - în Imperiul Roman), afirma că Gheţii aveau graiul aspru; el - contemporan cu Geţii - a mai scris: “De-abia suntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii gloata Barbarilor, amestecată cu Greci, provoacă teama; căci ei locuiesc împreună cu noi - fără deosebire - şi ocupă cea mai mare parte din case. Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzându-le trupurile acoperite cu piei şi părul lung. Şi aceia pe care îi crezi că se trag din oraşe Greceşti se îmbracă cu pantaloni Persani, în loc de portul străbun. Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg; dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne. Eu sunt aici Barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni. Doar la puţini Geţi se mai găseşte vreo urmă de limbă Greacă, schimonosită şi ea de al Barbarului glas. Prin norodul de aici nu se află nici unul care să poată să spună în glasul Latin chiar cel mai simplu cuvânt. Se înţeleg între ei într-o limbă ce-i leagă pe dânşii. Graiul Latin când l-aud, Geţii prosteşte surâd”. (Pe Geți îi pufnea râsul când auzeau ce pocit vorbea poetul Latin Ovidiu; el a scris în “Tristia” 5:7 “Cu Geţii în amestec sunt Grecii de pe-aici / Însă Geţii cei sălbatici îi copleşesc pe Greci” şi a mai afirmat că apoi a învăţat graiul Get - dar şi cel asemănător Sarmat / academicianul Francez Louis Quicherat 1799-1884 afirmând că Sarmaţii au devenit Geţi Dunăreni - poetul Roman Ovidiu ajungând atunci când era printre ei chiar să compună pentru audienţa locală, aşa cum vorbeau autohtonii). Pe atunci, se contura limba Română actuală / “protoRomâna”, pe baza celor vorbite de “râureni” (oamenii râurilor, soarelui şi pământului, adică inclusiv Geţi). Din spațiul României actuale, Dobrogea la acel timp era regiune stăpânită de Romani care, după un secol, când Imperiul Roman a ajuns în istorie la puterea sa maximă, au trecut Dunărea - prin Banat - şi au cucerit alţi Geţi, respectiv Daci, limba vorbită oficial consolidându-se a fi populara Latină vulgară / Ausona (împăratul Roman Marcu Traian, al cărui nume Latin de familie însemna “Troian” / tatăl lui a guvernat Siria şi V Anatoliei, în testamentul întocmit la 11 ani de la înfiinţarea Daciei - după cum a studiat în 2005 istoricul Basc Jesus Pardo - a scris că “Mă cheamă Traian - adică ‘din Trahia’ - şi m-am născut în aşezarea coloniştilor Turdeani vorbind limba veche şi Latina cam aşa cum o vorbesc toţi Dacii”; în plus, senatorul Roman Dio Cassius a consemnat “să nu uităm că împăratul Traian a fost un Trac veritabil”: e de remarcat că o măsură a împăratului Marcu Traian a fost interzicerea colonizării noilor teritorii cucerite cu etnici 293


Romani din Latium / tocmai regiunea vorbitorilor de grai Latin). De altfel, în secolul I î.C. - mult înaintea cuceririi din secolul II a Daciei de către Romani - poetul Roman Horațiu în “Carmina” 2:15 a scris despre graiurile vorbite în jurul Mării Negre de Geloni, Daci, Hiperborei, Colchi și chiar de Getuli, că erau de idiomă Latină: “Iam Daedaleo ocior Icaro / uisam gementis litora Bosphori / Syrtisque Gaetulas canorus / ales Hyperboreosque campos / Me Colchus et qui dissimulat metum / Marsae cohortis Dacus et ultimi / noscent Geloni, me peritus / discet Hiber Rhodanique potor” iar în secolul I - cu aproape un secol înaintea cuceririi din secolul II de către Romani a Banatului / colţul SE Panonic - istoricul Roman Velleius Paterculus 19 î.C.-31 a scris că “în toată Panonia există un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă cu literatura” (ca şi vechii Macedoni care înţelegeau Latina atunci când au fost atacaţi de Romani - după cum au scris, ca mărturie, chiar Romanii - şi Geto-Dacii Panoni înţelegeau Latina dinaintea contactelor cu Romanii, academicianul Român Vasile Pârvan, care i-a studiat cu mare atenţie inclusiv în Dobrogea, de altfel afirmând că Geţii erau “Latinizaţi” dinaintea sosirii Romanilor); observând şi că scenele sculptate pe Columna lui Traian înfăţişează dialoguri directe între Daci şi Romani fără interpreţi - dar şi multe alte evidenţe, “simbioza” pentru geneza Românilor şi a generării limbii Române ca posterioară cuceririi de către Romani a Dacilor pare externă contextual. Savantul Strabon - contemporan cu Geto-Dacii - afirma explicit (VII 3:12) mai mult decât atât, anume că deosebirea dintre Geți și Daci “dăinuie din vechime”. Se poate observa la unii cercetători (istorici, lingviști, ș.a.) o contradicție flagrantă, susținând pe de o parte că Geto-Dacii au învățat Latina după ce i-au cucerit Romanii iar pe de altă parte admițând totodată necunoașterea celor vorbite anterior agresiunii Romane de către Geto-Daci (neștiind cele vorbite de Geto-Daci, totuși afirmând arogant că aceia au învățat o limbă “nouă” de la Romani), complicația mărindu-se și datorită afirmației contemporanului Strabon, că Geții și Dacii erau diferiți, aceia probabil având și graiuri diferite, unul poate apropiat de Greacă și unul poate apropiat de Latină: necunoscând limba precedentă războiului prin care Romanii au învins o mică parte a Geto-Dacilor, teza respectivă propagată oficial în România Modernă - proclamă însă apariția unei limbi “noi”, ce rapid a fost însușită de toți GetoDacii, fie ocupați, fie liberi (față de ce era “nouă” știu doar adepții a așa ceva - nerelevând demonstrația respectivă și altora - spre deosebire de ideea asemănărilor graiurilor, căreia teza se opune evident). În plus, Dr. Ariton Vraciu în “Limba daco-geţilor” din 1980 a afirmat: “Ştim sigur că tracii şi ilirii nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai veche, în acele zone n-ar fi putut exista sisteme de scriere care ulterior au dispărut sau nu au putut fi descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tărtăria”. Dr. Napoleon Săvescu, Basarabeanul Andrei Vartic şi alţi cercetători au atras atenţia că lipsa idolilor în munţii găzduind Grădiştea, inima statului Get (cu numele Şureanu de la Surya / adică Soarele la Indienii arhaici) indică gândul la marele creator divin al poporului Dac - denumit Dakşa - şi de aceea când Românii spun “bună ziua” de fapt reproduc ceea ce la început însemna “bun e Dyaus”, în sensul de “bun e Domnul” / “bun e Dumnezeu”; e de ştiut că Dyaus Pitar - Zeul Cerului, cel care aducea pita / pâinea - a fost zeul din N Indiei recunoscut de vechii Greci ca Zeus, patronul panteonului, respectiv de Romani ca Pater / Jupiter (prescurtat “Jo”).

Grădiştea Gheţilor Dr. Lucian Cueşdean a legat Daco-Geţii de N Indiei, ca provenind din marea masă a Masa-Geţilor - însemnând Marii Geţi / conform episcopului Isidor din Sevilla 9:2 “li se spune MasaGeţi ca unora grei, adică Geţi puternici” răspândiţi din S Siberiei până în Caucaz (care conduşi de Amazoana regină Tomyris / Tomiris l-au decapitat pe Kuros / Cyrus “cel Mare”, primul împărat al Perşilor, deoarece i-a luat fiul ca prizonier); fiul reginei se numea Spargapises / “Sparga-pises” şi a fost general în armata Marilor Geţi, cercetătorul German Karl Fisher în lucrarea “Explicarea cuvintelor Sarmato-Scite” afirmând că “numele prinţului a fost de fapt Parga iar sufixul ‘pises’ însemna ‘puiuţ’: numele Parga era legat de numele de familie Gherga sau Horga, o 294


completă analogie având-o numele de familie Porga” (împăratul Kuros / Cyrus - în Greacă “Kuros” = “Domn”, care a voit să se însoare cu regina Tomiris - după o scurtă încarcerare l-a eliberat pe prinț dar acela a murit imediat, fie omorât totuşi de Perși, fie s-a sinucis de rușinea capturării, oricare i-ar fi fost decesul însă provocând furia extremă a mamei sale și a MasaGeților, că după acel episod prinţul nu sa mai întors viu). Străvechiul Parga pare nume strămoșesc pentru Parnoi - știuți ca aparținând Dahilor - care au fondat Imperiul Part. Probabil tatăl “puiuţului” Parga era din puternica Dinastie Sparga / Dinastia Sfinţilor Parga, bărbat Gherga cunoscut de regina Tomiris a Marilor Geţi / MasaGeţilor în Dobrogea, rămânând în amintire numele Tomis - după al ei - dat coloniei Cariane (adică a celor din Ţara Gherghiţilor) întemeiată atunci la Marea Neagră, unde acum e cel mai mare oraş al regiunii; dinaintea Războiului Troian se pare că Dinastia Sparga a dus la denumirea Sparta din S Balcanic - unde femeile erau egale social cu bărbaţii, dragostea frumoasei regine Elena a Spartei faţă de chipeşul prinţ Paris al Troiei fiind pretextul Aheilor, strămoşi ai Elenilor, pentru Războiul Troian / după Războiul Troian, Sparta fiind mereu duşmănită de Atena - iar în secolul VI î.C., Dinastia Sparga a ajuns foarte puternică în spaţiile actuale ale Românilor şi Ucrainenilor: stăpânea Dobrogea probabil că ramura Zuraz, care l-a dat pe regele Decebal, era continuatoarea sa peste Geţi - conducea Agatârşii în Carpaţi şi Sciţii din NE (onomastica Gherga a fost analizată inclusiv de specialişti străini ca în legătură atât cu forma Agatârsă Parga / Sparga, după cum a susţinut explicit de pildă echivalenţa S/Parga = Gherga în 1917 lingvistul şi istoricul Neamţ Karl Fisher, cât şi cu forma Geto-Dacă Duras / Zuraz, după cum a susţinut explicit de pildă echivalenţa Žuraž = Đerđa / Gherga în 2007 cercetătorul Croat Domagoj Vidovic, căci diferitele graiuri se refereau în spaţiile şi timpii lor la acelaşi neam). Poate apare exotic, însă cu un mileniu înainte de regele Decebal Gurag / Zuraz, printre strămoşii săi din Epoca Fierului au fost piraţi Cariani / Pelasgi, ale căror trăsături războinice dar și calități de navigatori s-au transmis prin rudele ulterioare - cumulându-se în liderul Antic de la Dunărea inferioară - pe lângă caracteristicile sale religioase ori de mare om politic: nu e deloc de neglijat că regele Decebal și-a avut familia în Bazinul Dunării inferioare stăpânirea Geto-Dacă inițială fiind pe ambele maluri ale Fluviului - iar inclusiv ulterior Valahii / Românii, recunoscuți ca moștenitorii de drept, au fost egalați cu “oamenii valurilor” / “oamenii râurilor”. Regele Decebal a fost mai prezent la Fluviul Dunărea decât în Munții Carpați, la el dimensiunea pescărească depășind dimensiunea păstorească: datele istorice l-au redat mai activ la vale și numai din cauza Romanilor a ajuns să se retragă pe înălțimi; în 2016 şi istoricul Român Mircea Rusnac a scris că “Decebal cel puţin după tată era bănăţean”, menţionând tradiţia păstrată că regele S/Corilo tatăl regelui Decebal - era din Valea Bistrei / Ţinutul Gugulanilor (până azi printre Gugulani au rămas ca populare vânătoarea şi pescuitul). Apoi, în mileniul dintre secolul II şi secolul XII, se poate vedea continuitatea dintre Bănăţeanul / Gugulanul Decebal şi Bănăţeanul / Gugulanul Negru Vodă; temporar, urmaşii ultimului rege al Geto-Dacilor s-au mutat dintre Cărăşeni printre Crişeni (regiunea Mureşului inferior fiind independentă mereu faţă de Romani, de acolo rudele practic coordonând rezistenţa îndeosebi în teritoriile ocupate din N Dunării, ţinând legăturile cu cei liberi via Ţinuturile Oaş şi Maramureş până în Moldova / Bucovina şi Basarabia),

etc. În secolul următor morţii regelui Decebal - adică în secolul III - Geto-Dacii liberi au reuşit să determine retragerea Romanilor în S Dunării iar ei imediat s-au organizat Gotic în zonele abandonate de Romani din N Dunării; revanşa a fost aşa de mare, încât Goţii - înaintea apariţiei Imperiului Hun cu capitala în Banat - au ajuns să ocupe Roma, fosta capitală a Imperiului Roman (la începutul Medieval, foştii Geto-Daci practic au controlat Europa): anterior conflictelor cu Romanii - în Epoca Fierului strămoşii Geto-Dacilor au sosit din Asia pentru a-şi stabili baza Europeană în spaţiul Carpato-Dunărean iar patria respectivă le-a rămas dragă şi după încheierea Antichităţii, urmaşii fiind puternici atât în Evul Mediu, cât şi în Epoca Modenă, când au constituit România. Acelaşi trunchi consonantic e la Zuraz / “ZRZ” şi la Gherga / “GRG” (istoric fiind practicată echivalenţa lingvistică “G”=“Z”, de altfel frecvent dovedită în onomastică); aplicând aceeaşi multimilenară formulă de succes a conducătorilor alogeni (adică a “străinilor” conducându-şi supuşii, aşa cum de pildă în NV Indiei a fost Dinastia Caucaziană Gărga, în NE Africii pe Valea Nilului au fost primele dinastii faraonice - ale celor din deşert în prima capitală a Egiptului, numită Gherga - în NV Anatoliei legendarul insular Dardan a întemeiat Regatul Troadei împreună cu socrul său autohton Ghergar, ş.a.m.d. până la, de exemplu, actualele Case Regale din Europa toate înrudite între ele), Dinastia S/Parga conducând în secolele VIII-VI î.C. atât Geţii, cât şi Graukenii / Agatârşii ori Sciţii care îl aveau ca strămoş pe Targhi-taos / Zeul Targhi probabil nu aparţinea nici uneia dintre acele populaţii, ci era V Anatoliană (Troiană sau Cariană): aceasta ar explica şi de ce în secolul V î.C. Herodot Karka a scris că Geţii - oamenii pământului - erau îndemnaţi mai mult la lupte decât la agricultură (desigur împinşi de liderii lor din Dinastia S/Parga) ori că în secolul I î.C. regele Deceneu, posibil descendent al acelei dinastii regale, pe când îi conducea şi pe Daci, a interzis supuşilor vinul / popular produs al pământenilor. O schiță redă distribuția Geților în jurul Pontului / “Mării Getice”:

Academicianul Român Vasile Pârvan a indicat prezenţa Getă în Troia / Troada la începutul mileniului I î.C. (secolele X-VIII î.C.) iar primii Geţi - Traci Nordici - erau pe atunci în Dobrogea, regiunea din Nordul Traciei / şi cea mai Nordică Balcanică. În secolul VIII î.C., prima colonie întemeiată de Vest Anatolieni în Dobrogea a fost Orgame / Orga-me (aşezarea lui Gorga-moş) iar în V Anatoliei - mai ales în Troada şi Caria - numele şi forţa Gorga / Gherga aveau atestare nu numai din secolele anterioare, ci încă din mileniile precedente. În secolul VII î.C., Carianii au înfiinţat cu construcţii din piatră colonia Dobrogeană Histria / în 295


acelaşi timp cu ridicarea în piatră a Sanctuarului Gherga de către cei rămaşi în regiunea lor V Anatoliană iar înţeleptul Anacharsis - din dinastia regală Dobrogeană - a fost activ la sfârşitul secolului VII î.C. (i-a învăţat legislaţia pe Elenii din S Balcanic). Cercetătorul Român Cașin Popescu a reflectat: “Herodot știa de la un localnic de rasă nobilă, Tymneu (nume Get, care se întâlnea și la Cariani), că Anacharsis era de neam regal, nepotul unui ‘Dac-lup’, Lycos și că a fost ucis de către fratele lui, pe când celebra Cultul Zeiței Mame Cybele după un alt ritual, care diferea de cel obișnuit locului de baștină”. Într-o anterioră așezare a Geților s-au stabilit Cariani care șiau întemeiat acolo colonia Tomi / Tomis - pe locul unde acum e Constanţa, cel mai mare oraş al Dobrogei - cu liderul Sparga / Gherga al aceleia rămânând gravidă regina Tomy / Tomi-ris a Marilor Geţi, avându-l pe fiul Sparga-pises (aşezarea Dobrogeană fiind numită în onoarea ei şi respectiv pruncul purtând numele tatălui). Dinastia Sparga / Parga probabil stabilită Dunăreano-Carpatic-Pontic în secolul VIII î.C. de “Moşul Gorga” la Orga-me / Argamo, aşadar V Anatoliană iar nu Getă - e cunoscută istoric că în secolele VII-VI î.C. a condus atât Geţii din Dobrogea, cât și Agatârşii / Graukenii sau Graucenii din Carpaţi, chiar și pe Sciţii din Ucraina (atacaţi la sfârşitul secolului VI î.C. de Perşii aflaţi sub conducerea împăratului Darius / cumnatul generalului Gobryas, în cadrul luptelor imperiale de atunci); Agatârşii Huriani / Iranieni apuseni - au fost remarcaţi la ceremoniile din Insula Delos (fostul fief al piraţilor Cariani, din secolele precedente), ceea ce împreună cu întemeierea de către Cariani a coloniilor Dobrogene şi cu dominaţia respectivei dinastii regale inclusiv peste Agatârşii / Carpizii din spaţiul Român îndreptăţesc concluzia puternicelor legături în acele timpuri dintre V Anatoliei (Troia şi Caria) şi Bazinul Dunării (Dobrogea şi Carpaţi), cu dinaștii Gherga ca lideri: de exemplu de la Gorga-moş / eponimul cetăţii Orgame, până la Parga / Garga care s-a însoţit cu Tomiris / regina Marilor Geţi în cetatea Tomis întemeiată de coloniştii Cariani (nu de localnicii Geţi). Acei Masa-Geţi / MesaGeţi - indicaţi în secolul III î.C. de cronicarul Simmias din Rodos ca Hiperborei - erau înrudiţi cu Tisa-Geţii din Bazinul Ră / Volga şi trăind în jurul Lacului Aral au mărginit în N Imperiul lui Alexandru “cel Mare”, contemporanul cu ei Strabon din Anatolia notând că din Carpaţi până în China vorbeau aceeaşi limbă (e de remarcat că în China modul de viaţă inspirat din ritmurile naturale - știut ca “daoism” - a fost produs pentru Chinezi de către “un maestru apusean” față de ei, al Uriaşului / Găliganului Confucius 550-470 î.C.); nu e de mirare că MasaGeții în Asia și Geții în Europa vorbeau aceeași limbă: erau din același trunchi, formau aceeași națiune (în EurAsia, împreună cu succesorii lor, dominația a ținut constant, aproape neîntrerupt, circa 2 milenii, până la sfârșitul Evului Mediu, exemple imperiale mai târzii fiind ale Hunilor - Albi în China, Negri în România / capitala împăratului Attila a fost în Banat - sau ale Mongolilor împăratului Gingis Han, ecourile urmând prin Tătari, Cazaci, ș.a., până la extincția uriașei lor moșteniri în Epoca Modernă). De altfel și Dr. Alexandru Bădin - care a studiat Dacia Europeană în 1998 - a afirmat că MassaGetae, ThysaGetae și TyraGetae au plecat din Asia spre Europa. În secolul I, Romanul Lucan a scris în “Scolii” 2:50 că pe atunci existau “MasaGeţii - neam în Tracia”: aşadar, puternicii / masivii Geţi Asiatici au fost atestaţi Antic că existau în Nordul Peninsulei Balcanice; în secolul IV, istoricul militar Ammianus Marcellinus a scris (31:2) că “în apropierea

lăcaşurilor Amazoanelor, Alanii se învecinează cu regiunile orientale şi, împărţiţi în populaţii numeroase şi mari, se îndreaptă spre ţinuturile Asiatice despre care am aflat că se lăţesc până la Gange, un fluviu ce separă ţările Indienilor şi merge de se varsă în Oceanul Austral. Împărţiţi în 2 continente ale lumii, aceşti Alani ale căror diferite popoare nu găsim cu cale să le enumerăm aici, deşi sunt separaţi de mari depărtări, cutreieră ca nomazi regiuni nemărginite. Cu trecerea vremii însă, din cauza moravurilor lor şi a felului sălbatic de viaţă, precum şi din cauza aceluiaşi chip de a se înarma, au ajuns la un singur nume şi s-au numit cu toţii cu numele generic de Alani. Ei n-au nici un fel de case şi nici grijă de a trage brazdă, ci se hrănesc cu carne şi mai cu seamă cu lapte şi şezând în carele lor cu coviltire acoperite cu scoarţe de arbori, pornesc prin singurătăţi nesfârşite. Şi când ajung la locuri cu păşune, îşi aşează carele lor în formă de cerc şi, ca sălbaticii, se apucă să mănânce. După ce s-a isprăvit păşunea de pe câmp, îşi duc mai departe cetăţile lor, puse oarecum în care. În acestea bărbaţii se culcă cu femeile lor, în acestea se nasc şi cresc copiii, aceste care sunt locuinţa lor obişnuită şi ori încotro s-ar duce, aici îşi au căminul lor familiar. Mânând înaintea lor turmele, le duc la păşune şi cea mai mare grijă a lor este grija pentru rasa cailor. Ei caută câmpii pline de iarbă şi localităţi acoperite cu pomi roditori. Şi astfel, trecând din loc în loc, nu duc lipsă nici de alimente nici de hrană pentru vite, hrana pe care le-o procură solul umed şi cursul des al apelor ce ei străbat. Toţi cei mici de vârstă, precum şi femeile nerăzboinice, se ocupă de treburile uşoare din preajma carelor. Tinerii însă, deprinzându-se din copilărie cu obiceiul călăriei, socotesc lucru ruşinos să meargă pe jos şi toţi, învăţând arta războiului, devin luptători. De aceea şi Parții care sunt de origine din Sciţia sunt foarte pricepuţi la lupte. Alanii au descins din Masa-Geţi, fiind foarte înalţi şi de o mare frumuseţe, cu părul puțin cam bălai şi inspiră groază, însă n-au ochii înspăimântători; sunt iuţi în mânuirea armelor şi întocmai ca Hunii, dar ceva mai blânzi şi ca trai şi ca moravuri. În drumurile lor după jaf şi după vânat ajung până la Lacul Meotid / Bosforul Cimerian şi de asemenea până în Armenia şi în Media. Şi, pe cât oamenii liniştiţi şi blânzi caută rapausul cel plăcut, pe atâta pe ei îi încântă primejdiile şi războaiele. La ei acela este socotit ca fericit, care şi-a dat viaţa în luptă, căci cei ce îmbătrânesc şi pleacă din lume de o moarte întâmplătoare sunt încărcaţi de tot felul de ocări urâte, ca fiind degeneraţi şi netrebnici. Şi nimic nu se laudă mai mult la ei decât de a fi omorât un om şi, tăind capetele celor omorâţi şi jupuindu-le pielea de pe cap ca pradă glorioasă, împodobesc gâtul cailor lor cu aceste falere de război. La ei nu se poate vedea nici templu nici altar şi nici măcar un bordei nu se găseşte care să fie acoperit cu trestie ci, după un obicei Barbar, se înfige în pământ o spadă goală căreia i se închină, ca lui Marte, zeitatea adorată în acele regiuni. Au un mod cu totul deosebit de divinaţie: leagă la un loc nuiele de lemn cât mai drepte şi, adăugând nişte descântece secrete, le desfac într-o anumită zi şi află astfel viitorul. Ei nu cunosc ce este sclavia, toţi sunt născuţi liberi şi-şi aleg de conducători pe cei mai distinşi în armele de război”. Alanii - cu denumirea rezonând din Ariani - iniţial sau stabilit la intrarea din Asia în Europa, după ce au trecut prin Poarta Herga, întâi în Oseţia / N Caucazului, de unde apoi au fost împinşi de Huni în Europa şi N Africii, trecând inclusiv prin Banat (în Caucazul actual, fosta Alanie e acum Oseţia). Teologul Galician Paulus Orosius a notat în secolul V: “La răsărit se găsește Alania, la mijloc Dacia unde e și 296


Ghotia, apoi se află Ghermania”. Academicianul Român Petriceicu Haşdeu a scris despre provenienţa titlului de “ban”: “De la Perşi, ‘ban’ a trecut la toţi vecinii lor, Turani şi neTurani. Iordanes (în secolul VI) a scris că Alanii din Caucaz când au înaintat în Europa împinşi de Huni, unul din principii lor se chema ‘Sangi banus’. La Armeni, compusul ‘marz-ban’ era titlul capului oştirii. E adevărat că Sârbii l-au primit de la Români”. În 2002, istoricul militar Richard Brzezinski originar din Pomerania - a evidențiat cronicile bizantine care au afirmat despre Catalania că-și avea denumirea din compunerea în acea regiune Gotia + Alania: Goții (foștii Geți) și Alanii au fost părinții Catalanilor. Istoricul Alexandru Gonța în “Românii și Hoarda de Aur” a scris: “Alanii au dat Prutului denumirea de ‘Alanus Fluvius’ iar orașului Iași ‘Forum Philistinorum’ și - fiind creștini - au depins de Episcopia de la Vicina, de pe malul drept al Dunării Dobrogene (Moldova - înainte de a fi ‘Bogdania’ - a fost numită chiar ‘Alania’, în harta Genovezului Giovanni Carignano)”.

că era vorba despre numele preoţesc hyperboreic iar hyperboreii trăiau pe partea stângă a Dunării şi - mai concret în marele complex religios având localităţile Sarmisegetusa / centrul administrativ şi Molio-davo / centrul religios. Nu aş putea să accept nici că ZuRazis ar fi putut fi un nume obişnuit purtat în Dacia şi Tracia. Numele Zuraso îl întâlnim cu peste un secol mai devreme şi pe mai multe ‘Tăbliţe din Sinaia’, din care se poate determina că în anii 45-25 î.C. era protector al localităţilor fortificate Aegisus, Buteridava, Dinogetia şi Troesmis din Geţia Minor (partea nordică a Dobrogei); interesant e că pe ‘Tăbliţele din Sinaia’ numele lui era scris în forma Zuraso iar de Dio Cassius ca Zyraxes. În orice caz, se poate trage concluzia că numele ZuRazis nu era un nume obişnuit: a fost purtat de persoanele care aparţineau clerului şi aristocraţiei. Aşa cum era scris numele ZuRazis - deoarece literele ‘Z’ şi ‘R’ erau mai mari - suntem îndreptăţiţi să considerăm că au fost alăturate 2 componente Zu-Razis, unde Zu corespundea daco-românescului ‘zău / zeu’ sau makedonarmânescului ‘dzâu’ iar Razis corespundea dacoromânescului ‘rază’ sau makedon-armânescului ‘radzâ’ iar în această formă se poate interpreta ca ‘radiant / strălucitor ca soarele’. Practic, numele ZuRazis se poate traduce ‘Zeul radiant / strălucitor’. Din această analiză, se poate trage concluzia că ‘ZuRazis Decebali f(ilius) Dacus’ nu putea fi în nici un caz o persoană oarecare / obişnuită. Faptul că nu a efectuat în totalitate serviciul militar şi dacă avem în vedere că aceasta se întâmpla în anul 70, nu reprezintă deloc o problemă ca el să fi fost regele legendar al Daciei, Decebal. Răspunsul la întrebarea despre cum a ajuns Decebal în armata romană este foarte simplu: în trecut, pentru păstrarea păcii între 2 părţi se practica predarea garanţilor aleşi din rândul personalităţilor marcante. Cum se poate vedea, ‘ZuRazis Decebali f(ilius) Dacus’ nu era oricine, el reprezentând o personalitate marcantă, cu privilegii speciale în Legio II Adiutrix; textul se traduce aşa cum era şi scris: ‘Zurazis, Decebal, fiu Dac’ (traducerea ‘Zurazis, fiul Dacului Decebal’ nu se susţine deloc). Dacă luăm în consideraţie faptul că nu era latin, ci străin, ajungem la concluzia că Decebali era prenumele (cu semnificaţie religioasă) iar Zurazis era numele de familie sau numele tatălui; conform transcripţiei, este problematică stricta legare de normele de scriere latină. La hyperborei - cărora le aparţinea Decebal - nu se practica utilizarea numelui de neam, din simplul motiv că se practica principiul ‘egal printre egali’, cei mai competenţi avansând ierarhic; însuşi faptul că Decebal se numea astfel înaintea intrării lui în armata romană arată clar originea sa hyperboreică: ipoteza în legătură cu literele ‘Z’ şi ‘R’ că ar fi fost nişte corectări nu rezistă (dacă ar fi fost aşa, nu s-ar fi lăsat spaţii atât de mari pentru a fi scrise acele litere, nici nu ar fi fost necesar să se lungească braţele ‘R’ ca nişte raze). În sfârşit, textul se referea fără dubii la ‘filius Dacus’ - adică ‘fiul dac’ - ceea ce nu vrea să spună că tatăl lui s-ar numi ‘Dac’, ci că era fiu aparţinând poporului dac. Atrage atenţia faptul că Decebal a servit în legiunea auxiliară, ceea ce practic însemna că nu a participat la operaţiuni militare directe, romanii punând - aşadar - accent deosebit pe siguranţa lui; serviciul în legiunea romană auxiliară Legio II Adiutrix l-a ajutat pe Decebal să înveţe foarte bine organizarea şi modul de luptă al romanilor, aici trebuind căutat răspunsul domniei sale plină de succese de-a lungul multor ani, contra armatelor romane mai numeroase şi mai puternice. Cu siguranţă pot afirma că acel Decebal - care în anul 70 a fost eliberat pe motiv medical din serviciul militar

Migrarea Alană O inscripţie din N Balcanic privind constituirea legiunii Adiutrix II, datată 7 III 70 (anterioară cu 36 de ani ultimului război Daco-Roman), consemna despre tânărul ofiţer “ZURAZIS. DECEBAL I. F. DACUS” că din motiv medical - probabil rănit - era lăsat la vatră: acela, Decebal / “Decebali” - “fiu Dac” - respectiv fiul lui Scorilo, era ca neam Zuraz / “Zurazis”, de altfel regele Diurpaneu Duras, fratele lui Scorilo Zuraz, fiind predecesorul nepotului Decebal la conducerea Geto-Dacă (Anticul Zuraz / Duras s-a regăsit ca Medievalul Juraj, vechi forme utilizate pentru Balcanicul Đerđa, respectiv Gherga), istoricul Roman Dio Cassius notând că atunci - în anul 70 - unchiul Diurpaneu Duras a transferat puterea nepotului Decebal Duras / Zuraz, revenit din Imperiul Roman în Regatul Geto-Dac; martor ocular al evenimentelor ce au fost apoi în N Dunării, Carianul Criton - medicul personal al împăratului Roman Marcu Traian - a consemnat în “Getice” despre Decebal (ultimul rege al Daciei independente) că era “conducătorul Geţilor”. În 2013, cercetătorul Makedono-Armân Branislav Stefanoski a scris: “O diplomă militară despre ‘Legio II Adiutrix’ - din 7 martie 70 - trimisă “Muzeului Arheologic” din Sofia de autorităţile din Munchen (căci după toate presupunerile, provenea de pe teritoriul Bulgariei), publicată în ‘Archaeologia Bulgarica’ din 2006 de Nikolai Şarankov, e cea mai veche despre Decebal, scris pe ultimul rând. În numele Zurazis, prima literă ‘Z’ şi a treia literă ‘R’ sunt mai mari decât celelalte; acea grafie a numelui ‘ZuRazis’ nu era deloc întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât toate celelalte litere de pe diplomă aveau o mărime aproape egală. Prenumele ‘Decebal’ nu poate fi prezentat în nici un caz ca purtat de mai multe persoane din Moesia, din simplul motiv 297


roman - a fost tocmai renumitul rege al Daciei”. În 2013, istoricul Belgian Kornel van Lommel a enunţat: “Numele Zurazis scris separat decât al celorlalţi pe diploma militară era dedicaţia pentru cel care primea ‘honesta missio’, fiind notat la sfârşit, aşa cum se obişnuia în armata romană” (“honesta missio” era un premiu special, acordat de armata Romană celui lăsat la vatră). Simbol al regalităţii / nobleţii, pe frontonul Templului Gherga din Caria litera centrală “R” era mult mai mare decât celelalte; asemănările dintre cele scrise mai demult în partea Estică a Egeii / GeRgas şi mai recent în partea Vestică a Pontului / ZuRazis - cu ‘R’ evidenţiat - sunt concludente: era transmiterea numelui aceleiaşi dinastii notată Carian GeRgas şi Get ZuRazis (cu preluarea similară de către legionarii Romani, care au scris Latin numele în acelaşi fel Geto-Dac).

Sacru Kogaionon: acela nu era Peon / “Pe-On” - vechiul nume pentru Ceahlău - sau Bucegi (străvechi Munţi Sacri, însă departe geografic de zona acţiunilor Romanilor), ci cel mai calificat ca Muntele Sacru Kogaionon era Gugu / Muntele Sacru al Gugulanilor, însuşi apropierea lor fonetică Gugu / Kogheo-non fiind semnificativă. Lingvişti ca Bulgarul Dimităr Decev, Românul Sorin Paliga, ş.a. au remarcat în legătură cu aşezarea Bănăţeană Tapae că era în aceeaşi corelaţie cu Frigiana Kere-tapa ori Carianele Tapassos şi Tapasidai; despre Muntele Sacru, Strabon în “Geografia” VII 3:5 a notat Grec că “localnicii îl numesc Kogaionon”, în pronunţie “Kogheonon” (în care Koga, ca şi Kaga, însemna “sacru” - după cum a studiat cercetătorul Sorin Olteanu de la “Institutul de Arheologie Vasile Pârvan” - iar privind sufixul “non”, deoarece din mare vechime “nan” = “babă” şi “nun” = “prunc”, Muntele Sacru Kogaionon / “Kogheo-non” era astfel la început “nană / babă sacră” dedicat Marii Zeiţe, apoi “prunc sacru”, dedicat lui Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeulmoş”: supremul zeu din vechime). Este de remarcat că după moartea regelui Decebal, Romanii au capturat-o pe sora lui, prinţesa apelată Geopyr / însemnând “Giuvaer” - comandanta Amazoanelor Geto-Dace - în “satul lui Gherghe”, denumirea locului aşa fiind consemnată de Saşii / Germanii Medievali din zonă (azi localitatea Căpâlna, din judeţul Alba; pe atunci, Dacii se găseau între Albania Caucaziană şi Albania Balcanică). Faptul că regele Decebal, fratele lui Diegis şi sora lui de la începutul secolului II au făcut parte din nobila familie Gherga - ca şi tatăl lor Scorilo Zuraz, unchiul lor Diurpaneu Duras în secolul I - respectiv înaintaşul Zyrax / Zyraxes din Genucla în secolul I î.C. (aliat în Dobrogea cu coloniştii Cariani din Histria), din neamul cărora la sfârşitul secolului II î.C. s-au desprins împăratul Burebista şi ruda Deceneu / “TekeNu”, Mare Mag dar şi rege în secolul I î.C., se confirmă şi prin traseul onomastic, geografic şi cronologic având la un capăt existenţa Sanctuarului Carian Gherga iar la celălalt capăt având existenţa a numeroşi Gherga în Banat, ce a fost prima regiune Dacă pe care Romanii au atacat-o, după Dobrogea (pentru acei Geto-Daci Duras / Zurazis, aşezări Bănăţene de seamă ale lor puteau fi Zurobara şi Ziridava Giridava conform academicianului Vasile Pârvan, în “Getica” - acelea probabil fiind denumirile Antice pentru Cenad şi Corneşti, în judeţul Timiş); printre reperele Geto-Dace mai semnificative de pe traseul Gherga - cu startul din Caria şi sosirea în Banat - în Delta Dunării au fost Argamo şi Genucla (vadul lângă care acum e Isaccea / denumirea fiind legată de vechii Sâgi) iar de partea cealaltă a Fluviului, străvechea Gherghina la cotul Dunării şi Grădiştea / Sarmise-Getusa, capitala din Carpaţi: imediat după Războiul Troian - adică în secolul XII î.C. - primii Kheti / Gesi (din Anatolia) s-au stabilit în Dobrogea iar după jumătate de mileniu, în Dobrogea au apărut, tot din Anatolia, primii Cariani, dintre care după jumătate de mileniu, datorită apariţiei Romanilor în Dobrogea, s-a desprins Dinastia Zyrax / Duras / Zurazis devenită conducătoarea Geto-Dacilor de peste Dunăre. Se poate observa că translaţia Zuraz = Gurag relevă că regele Decebal era un Gherga (şi nu un Popescu, un Ionescu ori un alt nume dintre cele mai răspândite ale Românilor); datorită întregului context, inclusiv din cauza asemănării puternice a numelor, se poate concluziona că Gherghii acelor timpuri (Zerzi / Zerdi sau Derdi / Derzi în rostire Traco-Getă) nu erau simple prezenţe în anturajele regale ale vremurilor, ci erau chiar regii. Dr. Ion Russu în “Religia traco-dacilor” a scris că “numele regelui dac de la Genucla, Zyraxes era de fapt un

GeRgas

ZuRazis Dat fiind faptul că şi-a făcut serviciul militar în armata Romană, reiese că Decebal ştia Latina: “Romanizarea” ultimului rege Dac a precedat “Romanizarea” poporului Dac (ceea ce totuşi l-a ajutat - fiindcă îi cunoştea mai bine - să opună rezistenţă aprigă Romanilor în războaie până în 106; mai mult a reuşit poporul său - dar într-un timp mai îndelungat - anume chiar să învingă Romanii, nu numai să-i alunge din Dacia / un “contra-exemplu” de Romanizare dar apoi chiar şi să cucerească Roma în premieră mondială, așa ceva însemnând un “extra-exces” de Romanizare). În războaiele pe care Decebal - după ce a preluat puterea - le-a avut cu Romanii, toţi observatorii au consemnat că regele Geto-Dacilor ştia foarte bine tehnicile de luptă ale inamicului (ceea ce era firesc din moment ce a servit de tânăr printre legionari / ca prinţ fiind înrolat desigur drept garanţie printre Romani - astfel ca neamul lui să nu cauzeze probleme conform cutumei vremurilor); de pildă, după ce în anul 87 regele Decebal i-a învins pe Romani în Banat la Tapae, în 88 când Romanii au revenit foarte hotărâţi cu intenţia de a captura capitala Grădiștea / Sarmisegetusa, însă ajunşi stânjeniţi de Germanicii aliaţi ai Geto-Dacilor, Romanii au încheiat pace în 89, împăratul Roman Domiţian 81-96 (conform poetului Papiniu Statiu - din Napoli, contemporan evenimentelor - în “Thebaida” 1:19) ajungând să le plătească tribut şi a returnat localnicilor controlul asupra Muntelui 298


Zurazis sud-tracic” iar în “Limba traco-dacilor” a afirmat că Zerdenus, numele unui Sanctuar al lui Apollo din Zerde 42,26 lat. N, 25,39 long. E / Bulgaria, era din Indo-Europeanul “gherdh” = “a îngrădi”, variantă a lui “gord-” în Gordion / Frigia (“Zourdanos” reflecta o bază a aceluiaşi radical “Zourai” care a apărut în numele istoricului Antic Iordanes / Gotul “jordh” însemnând “pământ” - recunoscut drept coradical pentru Englezul “earth” - Geţii fiind de fapt “oamenii pământului”, Dr. Ion Russu mai punând nume Trace ca Zordegon, Zordesios, Zorada, ş.a. pe seama bazei “Gherda”, ştiută şi cu înţelesul de “a dori” / “a iubi”, savantul afirmând că “originea tracică a particulei ‘Zora’ este problematică iar caracterul oriental pare mai probabil”, reflectând că rădăcina numelui personal Zura / Zurozis sau Zyraxes a fost “Gher” de la termenul Indo-European pentru “lumină”: se poate uşor remarca despre Gher că e prima silabă a numelui GherGa - cu străvechiul înţeles de “Lumina Pământului” - iar traseul de import al său în spaţiul Traco-Get dinspre Orient a fost desigur din Anatolia, de acolo Carianii în mileniul I î.C. colonizând masiv Dobrogea); în plus, nu e de neglijat emblematicul trident ca semn distinctiv regal dinastic mai ales între Nipru şi Istru, conservat ca “iYi” şi pronunţat ca “Yu” / “Io”, pentru “fiinţa de lumină”. Faptul anterior este indirect confirmat şi genetic apoi, căci Geţii au fost predecesorii Goţilor - cu care s-au înrudit unii Huni - la începutul secolului V, prin naşterea exact la 3 secole după decesul regelui Decebal a împăratului Attila al Hunilor (care a trăit şi a murit în fosta Dacie), făcând parte din haplogrupul “N”, la fel ca Gherga; Attila a fost însurat în Banat cu Kerka / Gherga, având cumnatul - fratele ei, liderul regiunii - Zerkon / Ghergon: în timpul când au trăit aceia, Attila a ajuns împăratul vestit în toată lumea, descendenţi ai lui din secolul IX ca Rusul Rurik sau Ungurul Arpad - întemeietori de ţări pentru Ruşi şi Unguri - fiind dovediţi ştiinţific ca aparţinând grupului genetic patern “N”, ca Gherga. Dacă despre Arpad / liderul Ungurilor, la peste 4 secole după Attila / liderul Hunilor, se ştia c-a fost legat dinastic de împăratul Attila, atunci ideea despre împăratul Attila - care s-a născut la exact 3 secole după decesul regelui Decebal - că ar fi fost legat dinastic de acela parcă nu-i aşa de năstruşnică, mai ales că au condus din acelaşi areal N Dunărean populaţia care a luptat contra aceluiaşi Imperiu Roman iar circumstanţele de tot felul, inclusiv onomastice, i-au conectat pe cei 2 mari conducători mai evident decât ar părea la o primă impresie (oficial, ultimul dinast Duras a fost cu 3 secole înaintea apariţiei - tot în mod oficial - a primului dinast Dulo); despre dinaştii perioadei dintre ei au rămas diverse mărturii - în funcţie de ramurile diferite dezvoltate - ca de pildă ştiindu-se de urmaşul Regalian / strănepotul regelui Decebal, de înaintaşii împăratului Attila, de succesiunea Gotică documentată de Iordanes în “Getica” sau de succesiunea Hună şi apoi veche Bulgară documentată de “Nominalia”, etc. (se poate observa că la Dunărea inferioară, pe teritoriile Antice ale Geţilor / Goţilor şi ale succesorilor Huni / vechi Bulgari, în prezent sunt România şi Bulgaria, ţări populate de urmaşii lor). Se impune o discuţie destul de interesantă despre cei 2 mari lideri din spaţiul Românesc, Decebal şi Attila ultimul rege al Dacilor şi ultimul împărat al Hunilor - ale căror rămăşiţe trupeşti nu s-au găsit încă, în relaţie cu alţi 2 mari lideri, din același mileniu dar din secolul IX, Rurik şi Arpad (primul rege al Ruşilor şi primul conducător al Ungurilor), dovediţi genetic ca aparţinând grupului “N”, ca al lui Gherga: ţinând cont că Arpad se trăgea din Attila şi că

Attila a fost însurat - când a ajuns împăratul Hunilor - în Banat cu Kerka (sora conducătorului local Kerkon / Zerkon), ca o cununie între rude îndepărtate / o practică obişnuită în trecut, acei nobili fraţi Bănăţeni Ghergani, Kerka şi Kerkon, puteau fi din dinastia regală fostă Geto-Dacă, respectiv curentă OstroGotă a acelor timpuri, ceea ce explica şi alianţa OstroGoţilor cu Hunii, nu şi a ViziGoţilor / a celor din ramura Vestică a Goţilor, clivajul European dintre E şi V, viguros şi în prezent, putându-şi avea sorgintea în acel timp, al separării Goților în apuseni și răsăriteni iar nu în Goți Nordici și respectiv Goți Sudici; pe scurt, OstroGoţii = “EstGoţii” şi ViziGoţii = “Vest-Goţii”. Pe de altă parte, apare confirmarea onomastică Gherga dintre dinastia regelui Decebal numită Zuraz / Đerđa şi Va-regii / Vi-kingii numiți Garðar cu care “Cronica vremurilor trecute” a călugărului Nestor de la Kiev / Ucraina din 1113 afirma că era înrudit Rurik (primul rege Rus, genetic ca Arpad, Attila, Gherga), sub forma însemnărilor “Varegii de peste mare primeau tribut de la Slavi. Ei i-au împins pe Varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut şi au hotărât să se autoguverneze; însă legea nu mai exista pentru ei şi triburile se ridicau unul împotriva celuilalt. Au apărut neînţelegeri între ei şi au început să se războiască între ei. Atunci şi-au spus: ‘Haideţi totuşi să căutăm cine ne poate conduce şi să ne judece conform obiceiurilor’. De aceea, ei au mers peste mare până la Varegi, la Rusi. Acei Varegi anume se numeau Rus, aşa cum alţii se numeau Suedezi, alţii se numeau Normanzi şi Angli, iar alţii Goţi. Slavii le-au spus Rusilor: ‘Ţara noastră e vastă şi bogată dar nu e ordine în ea; veniţi să ne conduceţi!’ 3 fraţi - cu rudele lor - s-au oferit voluntari, au luat cu ei Rusii şi au venit”. Călugărul Nestor din Kiev în cronica sa a mai scris că vecinii Varegilor au fost Valahii: într-adevăr (inclusiv geografic confirmându-se), Valahii au existat în Evul Mediu în Est până în Crimeea și spre miazănoapte până la poalele Nordice ale Carpaţilor din Polonia / în vasta Câmpie Polonă împădurită cu brazi datorită latitudinii mărite iar desigur că în N lor vecinii Vikingi / Varegi - cu care se mărgineau Valahii / Românii Nordici - i-au condus pe Slavi. Anterior cronicarului Nestor, în secolul X geograful Ahmad ibn Rustah din Iran a notat că “Rusii trăiau pe o Insulă împădurită şi îi hărţuiau pe Slavi: folosind corăbii pentru a ajunge la ei, îi înrobeau şi îi vindeau ca sclavi; Rusii n-aveau pământuri cultivate, ci trăiau doar din ceea ce luau de pe pământurile Slavilor. Când se năştea un prunc, tatăl se îndrepta spre noul născut cu o sabie în mână şi aruncând-o pe jos spunea: ‘Nu-ţi voi lăsa nici o proprietate; vei avea numai ce-ţi vei putea procura cu această armă’!” (Anterior, în secolul IX, Va-regii / Vi-kingii au ajuns la Constantinopol / capitala Imperiului Bizantin; bizantinii explicit îi considerau pe Rusi diferiţi de Slavi).

299


La începutul Medieval, Vi-kingii / Va-regii erau consideraţi ca urmaşii Goţilor (iar aceia - răspândiți de la Marea Neagră spre N - au ajuns la Marea Baltică în Antichitate ca Gheţi liberi, refugiaţi din cauza invaziei Romane la Dunărea inferioară, numele identitar de Ghet schimbându-se astfel în Got); conducerea lor trebuie să fi fost exercitată peste secole de cei aparţinând dinastiei regelui Decebal, ce le oferea legitimitatea pe atunci în tot spaţiul dintre Marea Neagră şi Marea Baltică. Migrări din cauza amenințării Imperiului Roman s-au mai înregistrat nu doar spre miazănoapte / în Europa spre zona Baltică, ci și spre răsărit / spre centrul Asiei, de exemplu cercetătorul Indian Mulchand Chauhan arătând în 1999 evidențele istorice și sociologice despre popularea NV Indiei de către foști Gargari din N Caucazului (unde Medieval apoi s-a dezvoltat Khazaria), profitând de căderea Imperiului Part: “Până în secolul IV, toate marile familii Rajput (printre care locurile de cinste avându-le Gurjarii / Jații) au sosit din Nord în India; studiind relațiile tribale, filogenetic apar clar Gurjarii ca legați de Khazari, Jații de Geți, Thakur de Tocariani, Sauraștri de Sarmați, Saka de Sciți, Madra de Mezi, Magadha de Magi, Dahya de Dahi, Trigarta de TyraGeți, Abhira de Avari, Sulika de Seleucizi, Sessodia de Săsani, ș.a. Istoricul Englez James Tod a notat despre Geți - Jați / Huni - că au format una din rasele regale ale Indiei vechi; ei erau înrudiți cu protoKhazarii. Gurjarii - identificați ca Tocariani / Kușani stăpâneau zona Kabul în secolul I î.C. Gurjarii / Kușanii au fost clar conectați cu străvechii Khazari. Până în secolul III, unii dintre Gurjari s-au mutat în S, în Bazinul Indului iar în secolul V deja exista un Regat Gurjar în Raja-stan; apoi, ei au ajuns în Gujarat. Arheologul Englez Alexander Cunningham a susținut că ei au sosit în Punjab venind din Bazinul Ox, după Mezi / secolul I î.C. De asemenea, Parții s-au așezat în număr mare în India, începând din secolul II. Religios, ei venerau Soarele ne-brahmanic (nici nu acceptau supremația brahmanilor); printre ei se aflau Ghebri și vechi Perși: pentru ei, duminica era ziua sfântă a săptămânii (urmau calendarul solar, contrastând cu calendarul lunar Indo-Arian). Credința lor era similară celor din Bazinele SârDaria și Oxus. Arhitectonic, își făceau gorgane / tumuli (la fel ca Geții din Bazinul SârDaria ori ca Scandinavii), aveau stâlpi de sacrificiu - ca Sciții - și cercuri de pietre, ca sacre fântâni solare. Se luptau călări la fel de bine ca Geții. Antropologul Englez Denzil Ibbetson a afirmat: ‘Jații și Gurjarii sunt etnic la fel; aceiași oameni care-s Jat într-o zonă sunt Rajput în alta’. Jații formează o parte importantă din țărănimea Nordului Indiei”. Dr. Andrey Verbitsky, profesor la Universitatea Sholokhov din Moscova / capitala Rusiei, a scris în 2003 despre Rurik (primul rege al Rușilor): “S-a născut prin 820, fiind ştiut şi ca Roerik; a cucerit Dorestad / Olanda în 850, Haithabu / Danemarca în 857, Bremen / Germania în 859, etc. În 862 a construit o fortăreaţă în Ladoga / Karelia (unde arheologii au găsit unelte de gospodărie importate din Peninsula Iutlanda / Danemarca) şi a început să domnească din Novgorod”. Capitala sa Garða / Novgorod a fost strategic plasată, pe Podişul Valdai / Baldai, unde îşi au izvoarele 3 Fluvii: Dvina / Daugava ce curge în Marea Baltică, Dnipro / Nipru ce curge în Marea Neagră şi Volga ce curge în Marea Caspică. Dr. Valery Kubarev - mare prinţ Rus, şeful Casei Imperiale Rurik - a afirmat în 2013 că strămoşul genetic patern “N” Rurik / primul rege Rus era frate crescut separat şi tainic al împăratului bizantin Vasile Macedoneanul (ceea ce confirmă inclusiv prezenţa apoi în

Constantinopol a gărzilor Varege pentru împăraţii bizantini, etc). Se pare că regele Rurik / “Ru-rik” s-a născut în Sud / Peninsula Balcanică, a crescut în Peninsula Crimeea / populată de urmașii Geților “Roșii”, respectiv a Hunilor “Roșii” şi a domnit în Nord, începând cu Peninsula Scandinavă - având proprietăţi în S Norvegiei şi Suediei, inclusiv în S Baltic - ajungând îngropat în Gorganul din Garða / Novgorod (unde a stabilit prima Curte Rusă). Obârşiile celor 4 mari lideri din mileniul I - Decebal, Attila, Rurik, Arpad - se leagă nu doar temporal sau geografic, ci şi contextual, cu confirmările atât prin statutele lor regale (ca aparţinând aceleiaşi pături conducătoare, dominând şi domnind pe atunci în răsăritul European), cât şi onomastic dar mai ales genetic, chiar dacă trupurile primilor 2, cu capitalele în Bazinul Mureșului inferior, n-au fost analizate, datele istorice conectându-i armonios pe toţi cei nominalizaţi. Despre familia regelui Decebal / Decebalus având prenumele literar însemnând “Dek” = a onora şi “Bal” = puternic (conform “Istoriei României” de Dr. Grigor Pop din 1997) sau “Zece-Valuri” / “10-valus”, corespunzător analizei Gherga, el deosebindu-se faţă de Tribalii însemnând “3 valuri” - ca şi în general despre familiile marilor conducători, eroi, semizei ori sfinţi, indiferent de culturi sau de timpurile când au trăit - se ştiu puţine, căci deseori familiile aparţinătoare lor au fost “umbrite” de anvergura liderilor pe care i-a avut (de parcă acei reprezentanţi proeminenţi ar fi fost fără înaintaşi ori fără urmaşi / şi Scorilo - tatăl lui Decebal - avea însemnătate, poate “Curgătorul”, acum Românii folosind des nu numai “curgere”, ci şi “scurgere” pentru apa ce se “scoboară”). În Piaţa Libertăţii din Timişoara / “capitala” Banatului, în faţa Casei Armatei - clădire unde în 1918 s-a hotărât unirea Banatului cu România / apoi acea decizie fiind anunțată poporului la Marea Adunare din AlbaIulia în 1 XII - există bustul ultimului rege independent al Geto-Dacilor:

300


Regele Decebal în scrierile Greceşti era “Dekevalos” / “Deke-valos”; în inscripţiile găsite pe “Tăbliţele de la Sinaia” (din aur - descoperite în 1873, când au început lucrările la castelul Peleş - unde apar numai Rumâni şi Geţi, nu şi vreo menţiune despre Daci, Decebal / “Dece-bal” a fost scris despărţit, “Daceo Balos”) a rămas consemnat că Geopyr era războinica soră a lui Decebal - tatăl lor Corylus / Scorylo Zuraz fiind acolo notat Sterisa - şi că Decebal a avut 2 feciori: Diegio şi Vezino (despre al căror destin din secolul II nu se mai ştiu multe, Diegis fiind cunoscut - din “Istoria Romană” a consulului Dio Cassius - ca bun militar iar Vezina / Gezina inclusiv ca mare preot dar nimeni n-a menţionat-o însă pe mama lor, adică soţia lui Decebal, regele Dac poate fiind deja văduv când a avut războaiele cu Romanii). Sincronia Decebal-Tribal (“Dece-Bal” şi “Tri-Bal”), la Gherdap Tribalii fiind strămoşii actualilor Timoceni, era asemănătoare cu Balah-Valah, ştiindu-se din Orientul Apropiat înţelesul pentru Balah, în legătură cu Zeul Baal, ca sinonim cu cel de “cetăţean” / “locuitor”, exact la fel cum era Valah pentru cetăţeanul riveran, locuitor în Valea Dunării, în aşezări chiar urbane, numite “Var” - termenul fiind apropiat atât de Val, cât şi de Baal, date fiind egalităţile “V”/“B” şi “R”/“L” forturile protectoare denumindu-se “Dave”; inclusiv azi în limba Kirdki / Zaza vorbită de mai multe milioane de IndoEuropeni în V Iranului, N Irakului și E Turciei - înrudită cu graiul Caspic din provincia Gîlăn, cu Gorani și având în S Dialectul Gerger - are termenul “dewe” pentru “sat”: așa ceva nu-i întâmplător. Academicianul Român Vasile Pârvan a scris despre tipul așezării traco-dace că era “o îngrămădire până la extrem pe un spațiu foarte mic a unor locuințe - ele însuși minuscule - astfel ca spațiul să fie cât mai economisit; un sat era în acea vreme un mic fort, așezat îndeobște pe malul cât mai abrupt al unei ape sau pe vreun promontoriu care înaintează într-un lac ori un râu sau - de era posibil - pe o insulă ori măcar pe o peninsulă. Satul era apărat spre partea unde se unea cu restul ținutului înconjurător cu un mare șanț, pe alocuri dublat spre interior de valul respectiv. El se numea în limba traco-dacilor ‘dava’.” Istoricul Alexandru Gonța a enunțat: “Izvoarele grecești ne-au păstrat câteva dintre denumirile compuse ale acelora - de pildă Carsidava, Zargidava, etc. - desigur după numele unor persoane; ele erau niște forturi întărite cu șanțuri și valuri de apărare consolidate cu pari-palisade, numite ‘dizos’ sau ‘bria’, având la mijloc și un ‘burg’. De exemplu, un sat cu șanțuri se află la Bărboși, pe Dunăre (azi municipiul Galați), devenit cetatea Gherghina. Sensul primitiv al cuvântului ‘dava’ pare să fi fost identic cu ‘deal’ / ‘munte’; în antichitate, dacii mai erau numiți ‘dai’ / ‘davi’, adică munteni: astfel, ‘davi’ însemnau locuitori ai regiunilor muntoase, în opoziție cu populația de la șes care făcea agricultură numită ‘ghetoi’ / ‘țărani’, de la ‘gaia’ / ‘terra’ (‘pământ’ / ‘țară’). Dintre numele folosite pentru locuințe, cel mai puțin utilizat astăzi este ‘argeaua’, de origine cimeriană”. Privind sorgintea orientală: de pildă în Canaan, “cartea lui Iosua Navi” 15 din Vechiul Testament / Biblie indică repere topografice de gen Carcaa, Ghilgal, Muntele Baalah, etc., când vechii Evrei - fugiţi din Egipt - au invadat, acele onomastici prin existenţa lor fiindu-le anterioare (aparţineau indigenilor Gherghesei şi vecinilor lor). În 2010, cercetătorul Român Adrian Bucurescu a afirmat: “Din 2 texte de la Sinaia se înțelege că strămoșii noștri cei mai vechi au fost Atlanții, model de înțelepciune și virtute, ale căror precepte le-au studiat Zalmoxe și Burebista. După Atlanți, Dacia a fost și centrul ‘Imperiului Cerbilor’, cunoscut sub

numele de Troia, cu capitala în vestul Mării Negre. ‘Cerbii’ (cărora istoricii le-au spus Doriani) i-au zdrobit pe Aheii iredentiști”. Este de remarcat, după cum a prezentat şi cercetătorul Român Constantin Olariu în 2012, că prima dintre “Tăbliţele de la Sinaia” cuprinde cele mai vechi menţiuni directe despre Gheţi / Geţi, începând cu referirea la vizita făcută în Misia - “regiunea care avea în Vestul său Troia” - imediat după erupţia Vulcanului Thera / Santorini din mileniul II î.C., fapt ce a provocat o răcire severă a climei, ei mutându-se în Sud timp de jumătate de secol (ceea ce a fost demn de consemnat în arhiva respectivă) iar o parte din Gheţi / Geţi rămânând acolo până la Războiul Troian, consemnaţi şi “de documentele hitite din secolele XVI-XIII î.C.”; mişcarea lor din acel timp spre mai caldul Sud, cum de pildă era regiunea Anatoliană Mysia, n-a fost din Bazinul Dunării inferioare, unde pe atunci nu erau stabiliţi GetoDacii, n-a fost nici în tranzit prin Regatul Troiei / care pe lângă că poate n-ar fi permis aşa ceva, se afla şi la E de fosta Moesie Balcanică dar era la V de fosta Misie Anatolică, ci logic a fost din NE Anatoliei, anume din regiunea Pont de pe malul Mării Negre / numită Gharghia - de la poalele Munţilor Caucaz - unde Hitiţii i-au consemnat în cronici ca “Geşka” / “Kaşka”, adversari redutabili ai lor, acţionând mereu în “gaşcă”, îndeosebi când în perioadele de foamete îi jefuiau, consemnaţi şi ca “Ghesi” (“Da-Ghesii” pe atunci fiind mai în răsărit, în Albania Caucaziană ulterior rămasă ştiută ca Daghe-stan). De altfel, cercetătorul Român Constantin Olariu în “Geţia” din 2012 a scris: “geska sau gesii, adică geţii care formau regatul Misia din Asia Mică era un alt nume pentru kaska dar şi al cabirilor stabiliţi în Canaan şi mai în nord pe lângă hitiţi, după cum i-a lăsat istoria la răboj; numele de gesi din scrierile sumeriană şi hitită, la neamurile din jurul Carpaţilor se spunea geţi”. O confirmare separată de “Tăbliţele din Sinaia” - atât ca locaţie, cât şi ca timp - a fost în secolul VI dată de autorul Iordanes, care a realizat “Romana” şi “Getica”: el a atribuit aceloraşi generaţii ale Geţilor de la mijlocul mileniului II î.C. o migrare semnificativă dinspre Nord în Sud, sub conducerea regelui Berig, însă a mutat deplasarea acelora din Asia Mică (din Nordul Pontic în Misia Anatoliană), în Europa (din Nordul Baltic în Moesia Balcanică), ca mişcare petrecută în preambulul celei din mileniul lui, a Goţilor - adică a Gheţilor liberi - întorşi dinspre Scandinavia în Geţia / Goţia aflată în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (cea numită Dacia în Latină).

301


Georgiano-Anatolian Strabon VII 2:13 - contemporan cu Anticii Daco-Geţii - că la sfârşitul mileniului I î.C. “Geţii sau amestecat cu Tracii”, reiese că Geţii nu erau chiar Traci Nordici, ci “Tracizaţi” (distincţi de cei cu care s-au amestecat, căci dacă de la început Geţii erau Traci, atunci n-aveau de ce să se mai “amestece” cu aceia ca să ajungă Traci Nordici); ţinând cont şi de faptul că ei vorbeau aceeaşi limbă din China până în Carpaţi, mai sunt de observat câteva aspecte, de conturare a identităţii Geto-Dacilor în Bazinul Dunării: faptul că Hitita mileniului II î.C. avea nuanţe “Latine” - după cum a remarcat chiar savantul care în Epoca Modernă a descifrat-o în premieră mondială - iar după Războiul Troian spre deosebire de Greaca tocmai apărută în V Anatoliei se vorbeau aceleaşi graiuri “Latine” de către Trako-Makidoni în N Balkanilor şi de Gheto-Daki în Bazinul Dunării inferioare (folosind însă cuvinte mai apropiate de vechea Rumână decât de Latina ce a apărut în Peninsula Italică la mijlocul mileniului I î.C.), confirmă prin cronologie şi răspândirea inclusiv geografică sorgintea Latinei mai ales Pontică / înainte de a fi fost dezvoltată în regiunea Laţiu din Peninsula Italică de către Romani. După Războiul Troian, riveranii Caspici (Da-Ghesii din Albania Caucaziană) şi riveranii Pontici (Ghesii din regiunea Pont de la malul Mării Negre, dintre Caucaz şi Capa-Dokia) au devenit riveranii Dunării, masiva infuzie Da/Ghesă - din răsăritul Pontului / Mării Negre în apusul Pontului / Mării Negre - consolidând atunci în Bazinul Dunării străvechii Ru-mâni, mai ales pe valea inferioară a Fluviului, unde şi-au găsit locuri pentru aşezare, între Munţii Balcani şi Munţii Carpaţi. După agresiunea Sudicilor din mileniul II î.C. prin Războiul Troian, în Nordul lor s-a întâmplat atunci ceva firesc: fuziunea riveranilor din SE Pontic cu riveranii din SV Pontic - adică a celor din NE Peninsulei Anatolice cu cei din NE Peninsulei Balcanice ceea ce a consolidat European, prin aportul celor din răsărit între cei din apus, străvechea lor moştenire Atlantă (la fel cum Ionianii de pe coasta V Anatolică au colonizat coasta V Balcanică, ducând acolo printre altele și la numirea Mării Ionice); Caucazienii “Da-Ghesi” / Daghesi, împreună cu Anatolienii Capa-Doci şi Ghesi din Pont, stabiliţi în Epoca Fierului ca Daco-Geţi pe Istru / Dunărea inferioară - printre Tracii Nordici - au contribuit la reuşita conservării Rumâne ca nicicând şi niciunde altundeva în fosta lume a Imperiului Atlant (a cărui capitală era înecată din mileniul VII î.C. pe fundul Pontic / al Mării Negre, la Nord de Bosfor). La sfârşitul mileniului II î.C., riveranii Pontici / ai Mării Negre conservau cultural (prin grai, port, etc.) numeroase elemente străvechi Atlante, inclusiv Amazoanele - întoarse după Potopul biblic din N African - fiind semnalate Antic că au sfârşit întâi în Caucaz şi apoi au dispărut fizic în Carpaţi / ultimul lor loc de existenţă, odată cu Geto-Dacii; în mileniul I, în Bazinul Dunării inferioare şi N Balcanilor se vorbea vechea Rumână (limba recunoscută de toţi lingviştii Epocii Moderne ca fiind la baza actualei Române): nici Amazoanele, nici Geto-Dacii, n-au pierit însă din istoria Europei, Românii din actuala Românie fiind printre descendenţii lor direcţi, făcând istorie universală şi acum, de pildă milioane de Români - determinaţi ca întotdeauna în istorie pentru migraţie în lume de condiţiile politice şi economice - în prezent trăind în afara ţării. Românii, având Cultură Română, vorbind Româneşte şi trăind în România, au păstrat multe aspecte din fosta Ţară Sacră (după cum era popular zis Imperiul Atlant, dezmembrat în mileniul VII î.C. de diluviu), tărâm idilic al Erei de Aur rămas în memoria colectivă ca Rai, populat pe

Tăbliţa 1 de la Sinaia Înainte de Războiul Troian, Geţii se aflau numai la E de Troia iar după Războiul Troian, Geţii s-au aflat şi la V de Troia; e de reţinut că la Războiul Troian, Troia nu era GetoDacă dar avea printre aliaţi pe Geţii din E / Anatolia şi pe Tracii din V / Balcani: inclusiv arhivarea pe “Tăbliţele de la Genucla” - ajunse la Sinaia - era o atitudine Anatoliană / Asiatică (căci - în general - Geto-Dacii Europeni, în Bazinul Dunării, nu obişnuiau să scrie, aşadar doar liderii Asiatici / Anatolieni ai Geto-Dacilor au făcut-o). Romanul Claudius Aelianus (născut la mijlocul secolului II, deci contemporan cu Geto-Dacii) a consemnat: “Se spune că dintre vechii Traci nimeni nu cunoștea scrierea. Ba că toţi Barbarii care locuiau în Europa socoteau că ar fi o mare ruşine să folosească scrisul. Cei din Asia după cum se spune îl folosesc într-o mai mare măsură”. În scrierea lui Diodor Sicul 2:47 - preluată de la Hecateu din Abdera 40,56 lat. N, 24,58 long. E / Tracia (din vecinătatea Genisea) care a trăit în secolul IV î.C. despre preoţii Zeului Apollo apare că “Hyperboreii au un mod al lor propriu de a vorbi (‘dialektos’)”, ceea ce însemna că, în paralel cu graiul popular, era şi un “limbaj religios” folosit de preoţi şi practic regăsit în notiţele Tăbliţelor liderilor Gheţilor. Ţinând cont de afirmaţia geografului 302


văile râurilor sale de riveranii care iubeau deopotrivă valurile ca Ru-mâni / oamenii râurilor şi soarele încălzitor / respectiv luminător, ca Ra-mani. Pentru ei, adoratul Mare Zeu (din vechime, de aceea zis Zalmoxe / “Zal-moxe” = “Zeul-moş”) şi vestita Mare Zeiţă (de aceea zisă “Vesta”) erau divinităţile supreme, reprezentându-le părinţii: Sarmis / “Sar-mis” = “Soarele Moş”, adică Sf. Ra din vechime, era Zeul-moş / Zalmoxe ca Tatăl Ceresc şi Rhea, care era vestita pământeană Mare Mamă, ei - acei Mari Părinţi Ra şi Rhea - patronând Raiul, populat de Ra-mani / Ru-mâni (Marii Părinţii Ra şi Rhea ai Ra-manilor / Ru-mânilor - adică ai celor rămaşi ca Ro-mâni inclusiv în actuala Românie - erau personificările din Epoca Pietrei pentru Cerul şi Timpul An, respectiv pentru Pământul Ga). Întemeietorul Sarmisegetusei a fost regele Sarmis / “Sar-mis”, un slujitor al Zeului-moş = Zalmoxe, contemporan cu împăratul Makedon Alexandru “cel Mare”, cu care a încheiat în Munţii Hemus un tratat de prietenie (după cum a studiat în 1778 şi istoricul German Albrecht Gebhardi); un rege Armes / “Ar-mes” din Sciţia - adică din Dobrogea - a fost atestat de către Romanul Valerius Flaccus (fonetic, Armes era apropiat de Sarmis - Syrmus / Sarmoes fiind “Soarele Moesilor” - dar şi de Hermes, despre care Carianul Herodot a scris în “Istorii” că a fost strămoşul regilor Tracilor): aşa ceva conduce la concluzia corespunzătoare datelor Antice - că, din dinastia regală înfiinţată de Gherganul Hermes, S/Armis = fondatorul Sarmisegetusei a fost regele Tracilor din Dobrogea / Sciţia Mică (un urmaş al său a fost împăratul Burebista, care a plasat localitatea respectivă în centrul Imperiului Geto-Dac). Chipul regelui = “basileului” S/Armis a apărut atât pe “Tăbliţele de la Sinaia”, cât şi pe vechi monede utilizate de Geto-Daci (Zal-moxe şi Sar-mis fiind denumiri echivalente, astfel ajungând să fie numită capitala SarmiseGetuza). Pe de o parte, însuși numele Sarmise-Getusa indica faptul că era capitala Getă dinspre Sarmați: aceia erau vecinii Nordici, foarte puternici și respectați mult timp, căci le-au fost suverani; pe de altă parte - după cum a descifrat în 2016 cercetătorul Eugen Nicolaescu, fost expert criptolog la “Centrul Național de Cifru al României” - “Tăblițele din Sinaia” au redat (într-un scris străvechi și sacru, deosebit de cele contemporane Grec sau Latin) cele știute și din alte izvoare, că vechii Makedoni și Gheții se înrudeau, chiar îndeaproape.

joase îl adorau pe Zeul-moș de sus, din Cer; acela s-a născut de Crăciun și anual renăştea sau învia de Mărțișor / ziua Marii Mame Ga, căreia îi era partener (cu nunta celebrată la echinocțiul de primăvară): așa după cum era cuplul divin al Marilor Zei / Părinți Cer și Ga, “pruncii” Geți și Daci s-au înțeles istoric, completându-se reciproc. De 1 III / Mărțișor ziua Marii Mame - când era sărbătorită Marea Zeiță - renăștea numai el, Marele Zeu, căci ea își avea celebrată ziua nașterii (învierea lui mereu corespunzând marelui eveniment al anului); Festivalul Primăverii se încheia prin debutul Anului Pastoral - azi Sf. Gheorghe - la aproape 2 luni de la Dragobete, perioadă consemnată istoric ca suficientă pentru Amazoanele care se împerecheau cu Ghergarii în orgiile din grădini să se convingă că rămâneau gravide. Din Epoca Pietrei ei toți au fost riveranii Pontului, transmițându-și postdiluvian tradițiile inclusiv în timpul următor - al Epocii Bronzului - pe un areal chiar mai larg decât cel inițial: spre aceeași destinație a Bazinului Dunării atinsă înaintea Războiului Troian de Sfinții Gini / Siginnii din Media (Țara Magilor / Ghergania, din S Caspic), după Războiul Troian sau îndreptat Dagii din Albania Caucaziană (adică din actualele Azerbaidjan și Daghestan, din V Caspic), cuprinzând în ruta lor Anatolienii Capa-Doci și Gesi, dornici de alt trai după căderile sincrone ale Imperiului Hitit și Regatului Troian din Anatolia lor natală. Cercetătoarea Cristina Cerchez din România - de origine Armeană - a scris în 1958: “Cea mai veche limbă era a Frigienilor, a Pelasgilor; or, cine au fost aceia, decât strămoşii Dacilor? Glotologia dovedeşte în India denumiri de plante şi animale inexistente în condiţiile climatice ale locului, cuvinte Sanscrite rămase în urma fluxului Dacian. Horaţiu în ‘Liber’ 2 a spus că ‘Dacii vorbesc limba Barbară de idiomă Latină’. Dacii au fost - cu alte cuvinte - deţinătorii limbii Latine primordiale”.

Tatăl ei (marele arhitect Cristofi Cerchez 18721955) în “Dacia preistorică şi istorică” a afirmat: “Traian nu a venit în Dacia s-o Latinizeze şi nici s-o civilizeze, pentru că Dacii erau şi Latini şi civilizaţi înaintea Romanilor. Strămoşii noştri nu ne-au lăsat o artă monumentală ca în Asia sau ca în Egipt; nu ne-au lăsat piramide, cele mai de seamă monumente ale lumii: dar, dacă piramida este o sinteză - şi este o sinteză apăi ‘teza’ e aici la noi, este în marele monument al naturii, munţii noştri. Şi dacă piramida este construită pe principiile tezei Dacice - principii absolut spiritualiste, care îi aparţin confirmarea marilor scriitori Asiatici, Egipteni, Greci este o mărturie puternică. Pentru a cunoaşte istoria Dacilor, trebuie mai întâi să cunoşti foarte bine ţăranul şi în urmă Orientul; şi numai astfel, controlate între ele şi coroborate, se poate obţine ceva temeinic în cunoaşterea marilor noştri înaintaşi, Dacii.

Regele Sarmis În tărâmul Get sau Dac, știut ca Ro-mân / parte a fostului Rai, cei de pe înălțimi - Sfinții Munteni Dagi / Daci o iubeau pe Mama Pământului Ga / Ka de jos (inclusiv pe preotesele ei - “zânele” - din văi) iar Geții din văi / terenurile 303


De la Daci ne-au rămas ţara, munţii, apele; ne-au rămas fiinţa şi limba, toate considerate de Asiatici drept ‘sacre’ şi acestea vorbesc. Platon a afirmat: ‘Cei dintâi oameni în Grecia considerau zei pe cei care erau adoraţi de către cei mai mulţi dintre Barbari, adică pământul, luna, stelele, soarele, cerul’. În colindele noastre, în balade, etc., cerul este adorat şi astăzi ca divinitate: ‘Cerul sacru’, ‘Cerul Domnului’, ‘Cerul cu stele’. Tot ce există pe cer, toate constelaţiile, întreaga boltă cerească, nu este altceva decât un reflex - ca într-o oglindă - a tot ce este de seamă pe pământ; astfel, se vede: carul mare, carul mic, cloşca cu pui, calea laptelui, ciobanul cu oile, crucea preotului, etc. (toate legate de viaţa omului pe pământ, cu care împleteşte o armonie perfectă, într-o simfonie divină). Omul Dac - la rândul său - nu s-a dezminţit şi a căutat să fie cât mai mult în vederile marelui creator - marelui arhitect al universului - să fie demn de opera divinităţii în care s-a integrat, pentru că era convins de ocrotirea divinităţii pentru buna lui purtare faţă de cer, care putea cu uşurinţă să-i retragă ajutorul lui şi să-l piardă, ori de câte ori îl nesocotea; astfel se explică răspunsul pe care l-au dat Geto-Dacii împăratului Darius, după cum a consemnat Herodot: ‘Nu ne temem de nimic, decât numai de mânia cerului’ (şi folclorul nostru ne arată îndestul atitudinea Dacilor în viaţa lor de toate zilele faţă de marele creator). Un alt element creator - spiritual şi material - care a impresionat omenirea, încă de la începutul ei, îndeosebi pe strămoşii noştri Daci, a fost, fără îndoială, luna / ‘sacra lună’, după cum şi azi îi spun ţăranii. Dacă soarele, cu căldura lui dogoritoare, influenţează materia, luna - prin liniştea ei fermecătoare - se adresează vieţii, inimii, sufletului: ea face legătura între cer şi pământ; în psihologia mistică Daciană, luna a fost cel mai însemnat element al creaţiei şi - mai mult - ea a personificat procreaţia. Element ispititor, element care răscoleşte sufletul, luna predispune la nostalgie, la pace, la extaz. Prin farmecul ei, luna personificată în Ileana Cosânzeana - l-a ispitit până şi pe soare, întruchipat în Făt-Frumos. Soarele este în veşnica ei căutare, fără s-o poată ajunge. În cosmogonia Daciană, luna a fost personificată în Maica Domnului. Puterea cea mai mare pe care luna o are asupra sistemului nervos se vede în cunoscuta manifestare a somnambulismului. În lexicul Rumân moştenit de la Daci, somnambulul apare sub numele de ‘lunatec’; puterea de sugestie a lunii asupra sistemului nervos în unele cazuri devine zdrobitoare. Cultul Sidoniei Venera - ‘Fecioara’ noastră, ‘Născătoarea’ noastră, ‘Mama’ noastră, numită Sf. Vineri de Români - propagat în Sidon de Fenicieni ori la Roma (întemeiată de Sabei, care au fost din aceeaşi ramură Daciană ca Etruscii - care la început s-au numit Tursi, din aceeaşi familie cu Aga-Târsii - şi ca Latinii) avea simbolul ca un con, cu vârful în jos: cosmogonia sa lunară era legată de Iştar / Isis; uimitoare în preistoria noastră e prezenţa unor mici piramide făcute din os, lemn sau piatră cu desene reprezentând femei şi bărbaţi - care nu se pot considera altfel decât simbolul lunii, al personificării ei, al procreaţiei, căci era ‘pronia cerească’ care se revărsa asupra pământului, cea pe care evanghelistul Ioan - crescut în Cultul Menhiric / adică al ‘firii omeneşti’, căci în pietrele sacre numite ‘Men-hire’ se poate vedea ‘hire’ ca ‘fire’ - a numit-o ‘Cuvântul’ (afirmând ‘La început a fost Cuvântul’). Stelele completează frumuseţea bolţii cereşti - a întregului univers în nopţile senine - părând că tăinuiesc ceva; măreţia vorbeşte sufletului şi aşa se resimte mărturisirea divină, revărsată asupra pământului. Omul - fiind un produs al naturii - nu este izolat şi nici de sine stătător pe pământ; fiind legat de cosmos,

se încadrează lui, ca orişicare produs al naturii. Că e legat de natură, acest mare fapt îl afirmă tradiţia noastră: ‘Fiecare om îşi are steaua sa’. Miliardele de stele de pe cer reprezintă tot atâtea suflete pe pământ. Şi biserica creştină spune că, la naşterea Mântuitorului Iisus Christos, a apărut pe cer o stea strălucitoare - ca o cometă - care i-a condus pe Magi până la locul naşterii. Soarele e marele element generator. Pentru primii oameni, a fost o totală nedumerire apariţia şi dispariţia repetată a soarelui pe cer. Acest fenomen îi făcea să se întrebe cu îngrijorare, ori de câte ori apunea, într-o impresionantă apoteoză, dacă va mai reveni; turburarea lor o explică şi faptul că aveau în minte - prin tradiţie - marele eveniment al cuaternarului, cu întunericul lui, cu sfârşitul lumii, cu sfârşitul a tot ce este creaţie, viaţă. Acea teamă le-a curmat-o soarele printr-o făptură care-i anunţa rostul şi viaţa sa dincolo de pământ, ca şi revenirea; şi - într-adevăr - această făptură închinată lui este cocoşul, care în zorii zilei, ca şi în timpul nopţii, îi vesteşte existenţa: cu un sistem nervos strâns legat de univers, de sferele eterice, simbol al reînvierii, cocoşul a fost prezent în catacombe, anunţând revărsatul zorilor, cursul zilei şi miezul nopţii. Soarele trăieşte şi revine cu acelaşi fast, uneori mai fermecător decât acela cu care a asfinţit. Creaţia îi dă oul regenerator, pe care găina - după ce-l face - îl cântă prelung, parcă ar vrea să fie auzită de toată lumea: este singura pasăre de pe pământ care-şi cântă oul. Impresionat peste măsură de marea revelaţie - cum că totul este opera soarelui - ţăranul îl colorează în roşu aprins, ca soarele, şi-l încondeiază cu tot ce are cerul mai frumos, în care predomină soarele cu globul sclipitor şi cu razele lui. Ca omagiu adus divinităţii, printre obiectele care formează celebrul tezaur de la Pietroasa, găina ocupă locul de frunte, locul de cinste: o vedem executată magistral, cu totul şi cu totul din aurul cel mai fin; găina cu oul sub aripi, făcut din pietre nestemate aduse de pe toate meleagurile pământului. În mitologie, soarele a fost personificat de Apollo, căruia tradiţia poporului nostru i-a spus Făt-Frumos. Pitagora a menţionat: ‘Apollo vine din Ţara Hiperboreilor’. Dar unde este Ţara Hiperboreilor? Numele de Hiperborei scriitorii orientali l-au dat Dacilor iar ţara lor a fost Dacia. Chaldeea i-a numit ‘oameni de dincolo de lume, oameni eterici, supraoameni’ iar tradiţia şi scriitorii o confirmă. Dacia a fost considerată ţară sacră, cu popor sacru, cu Dunăre sacră, cu munţi sacri, etc. (ceea ce o dovedeşte ca loc de răspândire a aşa ceva, căci în trecut nu toate ţările erau sacre); Carpaţii au fost consideraţi munţi sacri şi Dunărea ca apă sacră (ca simulacru, Indienii având Himalaia şi Gangele / apă purificatoare, Egiptenii Nilul ca fluviu sacru, etc). Strabon a afirmat despre cei dintâi oameni care au descris regiunile pământului că îi numeau Sarmaţi pe Hiperborei, locuitorii de la Nord de Pont şi Istru. Ţara Hiperboreilor era imperiul sufletelor binevoitoare, ale căror aurore astrale luminau zonele multicolor. Apollo personifica lumina imaterială şi inteligibilă, soarele fiindu-i doar imaginea fizică, lumina din care purcede tot adevărul. Hiperboreul Apollo personifica soarele, deci pogorârea din cer, întruparea frumuseţii spirituale în sânge şi carne, absorbirea adevărului transcendent prin inspirare şi divinizare. Alături de celelalte mari elemente ale naturii generatoare, tradiţia neamului nostru consideră pământul de origine divină. Scrierile din Chaldeea - ţara cu care Dacii au luat primul contact în Asia - spuneau: ‘Pe vremea când ceea ce este sus nu se numea cer, când ceea ce este jos nu se numea pământ, abisul şi eternul au produs oameni fantastici iar omul trăia gol şi dezarmat în mijlocul acelor monştri, până 304


în ziua când Oanes ieşi din Golful Persic, pentru a-l instrui’. Astfel, înaintea omului terţiar a apărut omul acvatic, strămoşul lui, Uriaşul. A fost el destul de superior, pentru ca Homer să-l considere prototip al zeilor? Răspund că da, şi dovada ne-o face preistoria, unde s-a întemeiat grija de suflet, pe care omul terţiar o avea pentru sufletul dispărutului; de asemenea, şi predecesorul său - omul acvatic - a dovedit însuşiri spirituale. Elementul creator al divinităţii a fost ‘cerul’ cu exponentul său ‘soarele’ iar elementul generator ‘pământul’ şi ‘apa’. Cea mai mare sărbătoare rânduită de Daci în cinstea marii divinităţi a fost Crăciunul (‘Crai’ = stăpân şi ‘Unul’ = unul singur, adică An); Dacii serbau Crăciunul ca omagiu adus divinităţii, pentru binefacerile soarelui: în primele zile serbau focul / ‘ignes’, care a intervenit la definitivarea şi aşezarea pământului în sistemul solar (biserica noastră l-a desfiinţat, cinstind în locul său pe Sf. Ignat iar Naşterea Mântuitorului a fost adusă la sărbătoarea Crăciunului). Prima biserică Daciană a fost întemeiată de Titanul Tarkitan / Targitaos, împreună cu cei 3 fii ai săi, slujind Sf. Treime; biserica cosmogonică avea la bază trinitatea, formată din cele 3 elemente - cerul, pământul, apa - cu numele hindus ‘TriMurti’ (în Chaldeea Un, Ea, Bil). Iată ce spunea Herodot 4:5 despre omul de cândva: ‘După cum mărturisesc Sciţii / Dacii, neamul lor s-a format astfel: la început, s-a născut pe acest pământ - care era pustiu - un bărbat cu numele de Targitaos / Tarkitan; şi zic ei că acel Targitaos / Tarkitan - mie nu-mi par că spun lucruri de crezut - dar spun că părinţii săi îi erau Cerul / Zeus şi fiica Niprului’. (‘Schitul’ a derivat de la misionarul religios Scit numit ‘schimnic’ / călugăr). În răsăritul Europei, pământul este plin de ‘gorgane’ (morminte), numite în Rusă ‘kurgane’; asemenea monumente s-au răspândit în toată Europa. Vechile gorgane erau făcute din pământ, în ‘Odele’ sale şi Horaţiu menţionându-le. Galii aveau ‘galgal’ pentru ‘gorgane’ şi ‘kerkeno’ pentru dolmeni. Vârful cel mai înalt al Muntelui Ida se numea Gargaron (după cum a scris Homer în ‘Iliada’), în Apulia / Italia, un munte purta în Antichitate numele Garganes (Pliniu, în ‘Istoria naturală’), etc. Ţăranii Români numesc vechile localităţi ferite de atacurile fiarelor ori ale oamenilor, aşezate mai mult pe malurile apelor, chiar pe grădiştele apelor, drept ‘cetăţui’ - cetăţi de pământ - afirmând că erau ale ‘Letinilor’; toate erau executate pe acelaşi temei principal neîntrerupt, din Epoca Pietrei, dovedind continuitatea unui acelaşi neam, dotat cu însuşiri care au constituit frumuseţea artei noastre ţărăneşti, înlăturând ipoteza unui popor de migraţiune. Strămoşii noştri se strângeau pe ‘grătarele’ de ape, în ‘delte’, ceea ce ne face să ne întrebăm: care a fost raţiunea ce a determinat aşezările oamenilor în medii aşa de neospitaliere - şi în special - de nesănătoase? Adăpost de migraţiuni nu se pot atribui preistoricilor, deoarece pământul a fost destul de încăpător ca să-i primească pe toţi, la început puţini la număr; aşezarea astfel n-o putem atribui decât unui interes de ordin vital, alimentul de căpetenie fiind peştele, care a lăsat din preistorie atâtea elemente-greutăţi de aruncat plasele de prins peştele, etc. (descoperite de arheologi). Odată viaţa începută pe aşa locuri, ea s-a continuat mai departe până în zilele noastre; dacă observăm cu atenţie neoliticul de pretutindeni, aflăm manifestări cu un început de artă decorativă, care prin forma şi specificul ei a pus temelia viitoarei arte ţărăneşti, pe care o găsim mai târziu răspândită în toată ţara, evoluând în diferite centre, după loc şi împrejurări, dând naştere stilului arhitecturii ţărăneşti: acesta este cel mai important argument

de continuare neîntreruptă, până în zilele noastre, a omului preistoric peste tot cuprinsul ţării. Dar se pune şi o altă întrebare: omul preistoric a continuat să trăiască în acel grătar de ape neîntrerupt şi să dezvolte o artă ţărănească, justificându-şi viaţa, până în vremea când istoria a început să vorbească despre el ori a pornit vreodată din aceste locuri şi mai târziu a revenit de prin alte părţi? Răspunsul e foarte simplu: sunt convins - şi ca mine gândesc şi alţii - că nici un motiv n-ar fi făcut pe acel om, odată născut, crescut aici şi ajuns la maturitate, să părăsească locul unde a văzut lumina zilei, ca mai târziu urmaşii lui să se reîntoarcă pe acelaşi loc, păstrând vechile tradiţii; ar fi o naivitate, o lipsă de logică să credem astfel. Cultura Asiatică - care a fost fântâna de la care s-au adăpat Dacii - a determinat şi o arhitectură folosită în Dacia (mai mult de clasa cu dare de mână, fiind foarte costisitoare)”.

“În Dacia au fost popoare rămase locului păstrătoare ale amintirii genezei şi care formează marele trunchi comun - cu ramuri pornite în migraţiune, chiar din preistorie. Rama a fost primul personaj mistic, urmaşul vechilor misionari Daci. Pornit din Dacia, şi-a întemeiat doctrina printr-un mare act de bunătate, de pace: s-a împotrivit jertfelor religioase omeneşti. Părăsind Europa în timpul primului flux, a trecut Caucazul, Iranul şi a ajuns în India, unde a devenit împărat, zeu, cel mai mare diriguitor de popoare pe malurile Oceanului Indian. Cerându-i-se în vis să renunţe la demnitatea de şef material în schimbul nimbului ceresc, el a îndemnat popoarele să-şi aleagă regi, după legile fireşti ale lumii; a spus: ‘Eu voi veghea de sus asupra voastră’. Învăţămintele lui Rama s-au împrăştiat peste tot pământul, în India, Iran, Egipt, fiind consacrat drept cel mai mare iniţiat. Egiptul l-a avut pe marele iniţiat Osiris, asemenea lui Rama în India. Cei mai vechi oameni, consideraţi şi astăzi adevăraţii autohtoni ai Egiptului, sunt Felahii / Valahii noştri; întreaga concepţie Dacică dusă în Egipt dovedeşte că Valahii nu s-au dezminţit, ci şi-au îndeplinit cu prisosinţă înalta lor misiune: preocupările şi manifestările psihice şi materiale se citesc pe pereţii monumentelor, exprimând felul lor de trai, portul lor, ş.a.m.d. (femeia din preistorie cu floricică în păr, cu grădiniţă în faţa casei, bărbatul cu îndeletniciri agricole / semănat, cules, treierat, etc). În vremea Novacului Osiris - Ostrea, căruia Dacii i-au închinat un munte în Gorj / urmaş al Uriaşilor, protejat de zei - a fost trasată Brazda la N Dunării; el purta cârja preoţiei şi haină lungă până la pământ: haina de preot (după acea haină lungă - mai târziu cu veacuri - Ioan Botezătorul l-a recunoscut pe Iisus, deosebindu-l în învălmăşeala mulţimii Evreilor, cu ocazia botezului). Herodot a consemnat: ‘Libienii erau un popor agricol; femeile purtau 305


pieptare de piele şi aveau ştergare pe cap’. Isidor în ‘Origini’ a scris: ‘Getulii se spune că au fost Geţi, care au plecat cu corăbiile lor în număr foarte mare şi au ocupat Sirtele din Libia; şi fiindcă veniseră din teritoriile Geţilor au fost numiţi Getuli’. Geţii / Valahii au ocupat tot N Africii; ideologia menhirică s-a împrăştiat peste tot, în Egipt transformându-se în obelisc. Tebanii se considerau cei mai vechi oameni de pe pământ (Homer, Diodor Sicul, Tzetzes, ş.a.) iar în ţara noastră Tapae / Banat aminteşte de Teba; Diodor Sicul - fiul lui Apollonius din Agira - a fost strănepotul Istrului şi al Tisei, din Carpaţi (dintr-o bogată familie Bănăţeană mutată în Sicilia, el n-a scris la comanda cuiva: înţelegea Latina dar nu i-a agreat pe Romanii contemporani). Cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau Blaci, de la Belaci (derivat din Valahi). O localitate din Asia Mică, lângă Muntele Olimp din Bitinia, se numea Blakia (Mela, Pliniu); acei locuitori au fost colonişti Geţi (Strabon). Pretutindeni menhirul, simbolul misionarismului (bolovanul mistic), şi-a păstrat caracterul spiritual, ca şi construirea templelor pe înălţimi; numai noi avem cuvântul ‘menhir’, care şi-a păstrat adevăratul înţeles: aşa se întâmplă şi când arunci o piatră în apă, la mijloc - unde a căzut piatra - apa turburându-se până în adânc şi cu cât te depărtezi de centru, inelele îşi pierd din intensitate. Există ideea greşită că Dacii au fost un popor de păstori sau de munteni - un fel de triburi - iar civilizaţia şi Latinitatea le-au dat-o Romanii, prin Romanizare; nimic mai utopic, nimic mai neadevărat. Papa Nicolae I (858-867) a scris: ‘Grecii numeau Latina limba pe care o vorbeau Sciţii’; dacă te obsedează o singură prezumţie - Romanitatea - şi excluzi documentele care o contrazic, te îndepărtezi de adevăr. Avem noi construcţia lor de frază? Avem noi pe ‘us’, ‘is’, ‘os’ şi verbul la sfârşit, aşa cum aveau Romanii? Vorbim aşa cum am vorbit de când ne găsim pe pământul acesta; noi păstrăm întreaga tradiţie, pe care popoare de aceeaşi origine n-o mai au. Italienii n-au tradiţia noastră şi nici folclorul pe care-l avem noi: se cunoaşte că-i popor nou. În Banat, ţăranul Dac - căci de departe îl vezi - spune: ‘Or hi multe neamuri pe pământul ista dar fruncea, noi suntem fruncea’. Atraşi de gloria Dacilor, care îngândura, de avutul lor care îndestula, Romanii şi-au îndreptat privirile către Dacia. Neputincioşi să lupte singuri cu un colos - recunoscut chiar de scriitorii lor Romanii au adunat toate popoarele din imperiu, ale Europei, Asiei şi Africii, cu toţii laolaltă pornind războiul de distrugere asupra Daciei; iar după ani de lupte şi hărţuieli, au izbutit s-o răpună, şi cu aceasta - fără să-şi dea seama - au răpus chiar şi Roma lor, distrugând santinela şi rămânând ei înşişi în faţa puhoaielor Medievale: Sarmisegetusa a căzut, a ars, s-a năruit. Dacii - deşi slăbiţi - n-au pierit; faţă însă, n-au mai putut face. Incursiunea lui Traian a zdruncinat Dacia din temelii, reuşind s-o dezmembreze: aceasta a fost opera cuceritorului - promotorul Evului Mediu - care prin aceea a făcut o mare greşeală politică, distrugând zăgazul de la Nistru, deschizând calea năvălirilor Barbare, care s-au scurs până hăt departe, la marginile continentului European. Deşi crunt încercaţi de războaie, Dacii au rămas în centrul Latinităţii şi deţinătorii limbii adevărat pre-Latine, limba legată de existenţa poporului; marile evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai dar au fost şi scrise cu caractere Dacice, pre-Etrusce: dovezile ni le dau ornamentele de pe gulerele ţăranilor Ardeleni în ritm numai cu consoane fără vocale - tezaurul de la Pietroasa, etc. Coloana Traiană reprezintă pentru cunoaşterea trecutului un valoros document istoric, fiindcă face cunoscute - sub forma unei cărţi ilustrată

deschisă - marile evenimente politice ale timpului: prin bogăţia planşelor, plastica Antică - sub mâna iscusitului sculptor Apolodor - oferă atmosfera Daciei şi în special desfăşurarea celui mai înverşunat război purtat de Imperiul Roman, împotriva nefericitului popor Dac, neîngenuncheat până la împăratul Traian; în urma războaielor Daco-Romane, Traian a ridicat la Roma un întreg for, dominat de Coloana Traiană, a cărei lucrare s-a săvârşit în anul 113. Măreţia acelor construcţii a făcut pe împăratul Constantin cel Mare să spună - pe drept cuvânt, cu 2 secole mai târziu, când şi-a făcut intrarea triumfală în Roma - că n-avea pereche: un arc de triumf deschidea o piaţă imensă, înconjurată de colonade, în centrul căreia se ridica statuia ecvestră a împăratului Traian; ceva mai departe era Basilica Ulpiana, pardosită cu marmură Frigiană şi de cealaltă parte se înălţa mândra Coloană Traiană, înaltă de 38,22 metri, încadrată de 2 biblioteci, una consacrată literaturii Greceşti, cealaltă literaturii Latine. Din toate acele lucrări valoroase, astăzi n-a mai rămas decât Coloana Traiană, pe care au cruţat-o invaziile Barbare; statuia de bronz din vârf a fost dată jos şi topită dar basoreliefurile au rămas, ca un memento al evenimentelor petrecute. Era creştină a luat sub ocrotirea sa acest măreţ monument istoric, prin papa Grigore cel Mare (în secolul VI); în secolul X, în piaţa forului se ridica o mare mănăstire, căreia Coloana i-a servit drept clopotniţă. Basoreliefurile Coloanei Traiane minunat executate au constituit sursele de inspiraţie artiştilor Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, ş.a.; în anul 1812, împăratul Francez Napoleon a dispus să se îndepărteze toate depunerile care ameninţau să invadeze piedestalul. Coloana Traiană în conţinut este o cronică lapidară a războaielor cu Dacii ale lui Traian (care îl avea lângă el ca general pe fiul său adoptat Hadrian, viitorul împărat), o oglindă fidelă a luptelor, care au durat 5 ani, reprezentate în tablouri sculptate în spirit realist, asemenea operelor de artă Egiptene sau Mesopotamiene, exprimând sentimentul naţional; sculpturile se desfăşoară în spirală, începând de la bază spre partea superioară. O scară cu 185 de trepte se află în interiorul Coloanei şi primeşte lumina prin 43 de deschizături. Adevăratul nostru testament nu este însă pe Coloana lui Traian - care înfăţişează înfrângerea biruitorilor de până atunci - ci Arcul de Triumf al Dacului Galeriu, de la Salonic, înălţat după 2 secole, care este actul de renaştere al strămoşilor noştri. Împăratul Constantin cel Mare, tot Dac de origine, urmărind ideea patriotică a lui Galeriu, a căutat să lege Balcanii cu patria-mumă Dacia, construind un alt pod peste Dunăre. Din geneza Dacă a luat naştere arhitectura universală, având la bază 2 mari concepţii, 2 mari realităţi: arhitectura munţilor / ciclopică şi arhitectura ţărănească, inspirată din preistorie; arhitectura munţilor / ciclopică s-a întemeiat pe ideea de masivitate - executând şi bolţi cu mare îndemânare - iar monumentele ţărăneşti, cu osebire religioase, erau încă din paleolitic: arhitectura ciclopică şi arhitectura ţărănească au fost considerate sfinte, realitatea dovedind că ne-a rămas îndestul de la Daci, căci nu pot exista flori şi fructe fără trunchiul care le alimentează. Ca exemple, se poate observa destul de bine care era arhitectura Sarmisegetusei pe Coloana Traiană - arcul supraînălţat, arcul eliptic dar şi contrafortul existau cu veacuri înaintea impunerii lor în arhitectura Medievală Europeană - dar şi fundamentul brodat colorat al ornamentelor de pe întreaga artă decorativă ţărănească, de la costumele naţionale până la pictările vaselor / ceramicii sau ale pereţilor caselor ori bisericilor”. 306


“Arhitectura de bază în Dacia era aşa-numita ‘casăleagăn’ = ‘hula’, a cărei origine se pierde în negura timpurilor: ‘hula’ (‘cula’ după cum îi mai spunem) la începuturi era o casă-cerdac etajată, un fel de bloc asimetric având distribuţia golurilor după necesităţi, cu ferestre inegale, aşezate pe faţadă la bunul plac al meşterului, fără legi, însă dispuse în mod artistic / pitoresc, din ea apoi dezvoltându-se casa boierească. Romanii în părţile ocupate, cu liniile lor condiţionate şi reglementate, au distrus scânteia spiritului şi priceperii Dace iar după ei, trecerea atâtor neamuri peste băştinaşi le-a redus personalitatea, rămasă reflectată cu precădere în ‘arta ţărănească’.” Este de remarcat că Romanii au cucerit multe pe 3 continente, însă pentru nici una din acele isprăvi n-au ridicat vreo columnă monumentală, aşa cum au făcut-o în capitala imperială după ce au cucerit o parte a Geţiei, ceea ce se poate explica prin faptul că în ochii lor realizarea respectivă era deosebită faţă de celelalte spaţii cucerite (Romanii - până la înfrângerea Geto-Dacilor din N Dunării prin războaiele de la începutul secolului II - plăteau acelora tribut, ceea ce era umilitor pentru imperiul lor întins pe 3 continente); ultimul împărat bizantin păgân, anume Iulian “Apostatul” (adică “Rebelul”) 331-363 în secțiunea 22 din lucrarea “Despre Cezari” a atribuit însuși împăratului Roman Marcu Traian - învingătorul Geto-Dacilor din N Dunării - cuvintele: “Geții au fost cei mai viteji dintre toți oamenii care au trăit vreodată”. Imediat ce a murit împăratul Traian, în vara anului 117, Daco-Geţii ocupaţi, ajutaţi de Geto-Dacii liberi din E şi N, sub conducerea lui Gargo - Latin scris Gapto - au declanşat o mare răscoală pe partea stângă a Dunării, pentru alungarea cotropitorilor, ceea ce l-a determinat pe împăratul Hadrian al Romanilor să se gândească la părăsirea provinciei, deoarece a înăbuşit-o cu greu (numai la insistenţele amicilor care i-au amintit de imensele jertfe anterioare cu un deceniu şi cu gândul lacom la ce bogăţii ar mai putea jefui determinându-l să nu-şi pună ideea în practică), pentru siguranţă el dispunând însă dărâmarea podului de la Severin, astfel ca eventualele invazii Geto-Dace pe partea Sudică a Fluviului să nu fie uşoare: autohtonii N Dunăreni n-au pierit toți odată cu războaiele contra lor (s-a probat că numai unul de-al lor - de sorginte Tracă / Troiană - aşa cum a fost împăratul Marcu Traian, a putut să-i învingă, în încleştarea fratricidă din care a apărut Dacia Felix, însemnând Dacia “Fericită”, anume fericită pentru Romani, nu şi pentru Daci); în mod asemănător, azi militari Români operează cu succes relativ la sol contra indigenilor Afgani, combatanţii având în urmă cu milenii aceiaşi strămoşi (ei nu ştiu asta şi de fapt - chiar de-ar ştii nici nu le pasă de asta, având interese divergente). Atunci - în acel an 117 - împăratul Hadrian a cerut ca Romanii să înveţe a urla în atac, aşa cum făceau Geto-Dacii; contemporan evenimentelor Antice, filozoful Frigian / Anatolian Epictet 50-135 (din Hierapolis / Pamukkale) a rezumat: “Atenienii şi Spartanii s-au certat cu alţii iar Tebanii cu ambii. Perşii cu Elenii iar Makedonii cu ambii. Şi acum, Romanii cu Geţii”. După jumătate de secol, după anul 167, când “Străluciții” = Costobocii - Daci liberi din N - au atacat puternic, în reorganizarea Daciei Romane o mare parte din regiunea Banatului n-a mai fost cuprinsă imperial: Dacia 106-271

307


bătut pe Romani; după 14 ani, în 101, când Romanii au revenit, cu forțe mai importante, restul Dacilor n-au ajutat, lăsându-i tot pe Dacii Bănățeni să se bată cu Romanii, considerând că dacă au făcut-o odată, atunci mai pot și a doua oară (în ciuda vitejiei Daco-Geților, lipsa lor de unitate i-a avantajat pe Romani). Poate este elocvent că în cetatea Sacidava de la Dunăre a fost găsit în 1998 un epitaf al veteranului “Diurdanus, fiul lui Decibalus” (Diurdanius era forma populară a lui Gargos, similar cum Gheorghe a devenit forma populară a lui Gherga: Diurdan/us perpetua ceea ce era transmis încă de la regele Geto-Dac Duras / Zuraz, adică numele dinastic regal al Daco-Geţilor). Cele “zece valuri” din numirea Decebal ilustrau mistic - foarte relevant - că familia sa perpetua Decalogul lui Deceneu / “Tekenu” (imaginând “mătaniile” acvatice, prin atingerea cu mâinile a apei sacrei Dunări după recitarea fiecăreia dintre cele 10 Legi Belagine / Pelasge, se creau cele 10 valuri ale rugăciunii, câte o plescăitură încheind fiecare intonare): de pildă, strămoşii din Genucla secolului II î.C. - pe malul drept al vadului dinaintea Deltei Dunării - puteau foarte bine practica acel ritual (e de reţinut că anterior cu 4 secole - la sfârşitul secolului VI î.C. pe acolo, făcând o punte temporară peste Fluviu lângă aşezarea Gheţilor, au trecut Dunărea Perşii conduşi de împăratul Darius împreună cu generalul Gobrya, mâna lui dreaptă, în expediţia contra Sciţilor stăpâniți de Aga-Târsul rege Iganthyrsos / Igan-Tyrsos, după cum a consemnat istoricul Anatolian Herodot Karka); şi Homer - primul poet Grec - în “Iliada” 15:36 a scris că în vechime rugăciunile erau îndreptate spre Sf. Treime, respectiv către pământul Gea care a furnizat materia trupului, către apa curgătoare potolind setea sufletului şi către cerul spre care se înălţa spiritul. Burebista şi Deceneu erau probabil veri primari sau cumnaţi (dacă ar fi fost fraţi, faptul poate ar fi rămas consemnat); în imperiul condus de ei, Deceneu a fost primul ca importanţă în ierarhie după împăratul Burebista (capitala lor imperială era Argedava, atestată toponimic la început în Dobrogea, lângă colonia Cariană Histria, apoi probabil fiind itinerantă, în susul Dunării). Înaintaşul regelui Decebal (“10 val”) a fost regele Deceneu (“10 nu”): Decalogul instaurat de Deceneu s-a perpetuat prin strănepotul Decebal, ca o moştenire de familie. Ambii i-au condus glorios ca regi pe Daco-Geţi (primul a murit bătrân, celălalt - tot în vârstă - şi-a curmat viaţa); originea lor era dintre Dicienii Dobrogei, unde au condus strămoşii lor, remarcaţi în mileniul I î.C. ca gardienii celebrului vad peste Fluviu de la Ghenucla / Genucla (dinaintea Deltei Dunării). Dicienii / Dicianii Dobrogei au fost urmaşii locuitorilor Peucini / Peuciani ai teritoriului Peuce din Delta Dunării (partea din S braţului Sulina, cea mai mare a sistemului de vărsare al Dunării, ce a primit numele încetăţenit pentru întregul său ca “Delta” / forma triunghiulară - chiar dacă în interior au fost şi sunt multe braţe - impunând a patra literă în alfabetul Grec, după cea de-a treia, Γ = Gamma): consemnat Grec în mileniul I î.C. ca “Peuke” / “Peu-ke”, acel tărâm sacru a fost al “preoţilor pământului” (“pii” = preot, Ka / Ga = Pământ). În largul Peuce, era sacra Insulă Leuce (azi Insula Şerpilor - “Ostrovul Zmeilor” / “Dragonilor” - în Marea Neagră); Insula Leuce / Leuke putea fi și actualul grind Letea din Delta Dunării, unde mama eroului Ahile - mort ca mercenar de partea Aheilor în Războiul Troian - l-a comemorat, ridicându-i poate un altar (ea probabil fiind Tracă din areal), în larg aflându-se Insula Zmeilor / Șerpilor unde se slăveau eroii la Templul lui Apollo: în timpul asedierii cetății Troiei, Ahile a fost ucis de

De altfel, despre răspândirea în N a Geţilor (mai ales din cauza presiunii Romanilor de la S), academicianul Român Vasile Pârvan a enunţat în “Getica” din 1926: “Geţii s-au întins până în Boemia, până la cursul mijlociu al Oderului şi până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaştinile Pripetului şi până la cataractele Niprului”. Roma - după exact 8 secole de la prădarea sa către Gali / Keltoi - a fost cucerită de nimeni altcineva decât de Goţi = urmaşii Geţilor, anume în 24 VIII 410 de cei aflaţi sub conducerea regelui Got Alaric, născut în 370 la Dunavăţu de Jos 44,58 lat. N, 29,13 long. E, comuna Murighiol / judeţul Tulcea, de pe limanul Argamos (parte a grindului Dobrogean Peuce, din marginea Deltei Dunării): la 304 ani după distrugerea fostei capitale Sarmisegetusa a Geto-Dacilor, timp de 3 zile, trupele Gote / Gete au început prin a jefui fosta capitală Roma a Imperiului Roman (însă au tratat uman locuitorii şi au distrus doar câteva clădiri); e de ştiut - conform şi Dr. Mihai Vinereanu în 2009 că Romei în Gotă i se spunea Ruma (împrumut de la GetoDaci). Goţii apoi au rămas la putere în Peninsula Italică pentru mai multe generaţii (cumnatul Ataulf al lui Alaric care i-a succedat la putere - chiar s-a gândit să-i dea numele de Goţia / după cum a consemnat istoricul Paulus Orosius 375-420). În Europa Antică, probabil un prinţ Get / Dac frate ori fiu al regelui Decebal - a întemeiat dinastiile regale ale Geţilor liberi / Goţilor răsăriteni Amali şi Goţilor apuseni Balţi, foarte posibil Diegio / Giegio şi Vezino / Gegino putând fi scrieri diferite ale aceluiaşi - notat Gapt de Iordanes în “Getica” - strămoş al OstroGoţilor Amali, respectiv al ViziGoţilor Balţi (iar Gapt poate a fost transcrierea Latină a formei Garg din sursa Greacă, adică la Iordanes să fi fost preluarea Latină Gaptos pentru Grecul Gargos, scrierile celor 2 alfabete având “P”=“R” şi “T”=“G”, doar iniţiala - aşa după cum s-a evidenţiat masiv în practică - fiind de obicei foarte clară; pe de altă parte, o acceptare directă a numelui Gaptos îi apropie înţelesul de Egipteanul Copt/os, Sumerianul Gopta şi Sanscritul Gupta - din aceeaşi gotră cu Dinastia Garga pentru “Guvernator”; corespunzător Dr. Murad Adji în 2007, în înțelesul vechi Turk / Gurg, “Amal = “Calm” iar “Balt = “Baltag”). Imediat după distrugerea capitalei Sarmisegetusa Regia a Daciei independente de către Romani în anul 106, conducerea Daco-Geţilor liberi (mult mai numeroşi decât cei ocupaţi) era firesc să fi fost preluată de către prinţul Dac Vezino / Gezino - fratele sau fiul regelui Decebal - eroul conducător şi al bătăliei de la Tapae / Banat din anul 87: o parte din Geto-Daci s-au refugiat spre Baltica, însă în secolul următor s-au întors - ca Goţi - determinând prin atacurile lor sfârşitul Imperiului Roman. La Tapae, Dacii Bănățeni i-au 308


o săgeată otrăvită ce l-a atins în călcâi, trasă de prințul Troian Paris, la îndrumarea șamanilor / profeților ca fiind voința Zeului Apollo. În 1975, cercetătorul Român Virgil Dragalina a scris: “Insula lui Ahile - azi înglobată în Delta Dunării sub denumirea de grindul Letea - se afla la o depărtare de circa 10 km de portul prin care se intra în ‘Țara superbilor Ciclopi’ (după cum spunea Homer), port în care locuia și Thetis, botezat apoi portul Achileia, a rămas până în zilele noastre sub numele de Chilia; regina Thetis a adus cenușa fiului ei Achile în Patrie, pentru a o înhuma în acea insulă ce era un adevărat paradis, cu arbori seculari, cu pajiște de iarbă moale și cu căprioare blânde, insulă nelocuită de oameni”. Se poate observa că în timpul Războiului Troian, cu capitala la Gherghina / Galați era Regatul Heraclizilor, ce după căderea Troiei a generat migrarea Doriană spre miazăzi, locurile celor plecați fiind curând populate de Geto-Dacii sosiți din răsărit; mama războinicului Ahile, numită Tetis după fiica lui Zeus avatara sorei Zeului Okeanos - foarte posibil că era și preoteasă a Regatului Heraclid centrat pe cotul Dunării, măritată cu Aheul Peleus din S Balcanic: după moartea fiului lor - ca mercenar pentru Ahei, la atacul Troiei - bătrâna mamă i-a organizat flăcăului un altar de aducere aminte în rând cu strămoșii lor Traci pe ceea ce atunci era Insula Leuke / apoi Letea, albă de la stârcii albi din Delta Dunării (după cum a studiat și cercetătorul Român Cașin Popescu), în larg având Insula Dragonilor / Șerpilor, zisă Leuke = albă și aceea, unde era venerat Zeul Apollo, fiul lui Zeus. Regatul Heraclid din răsăritul actualei Românii era aliat Regatului Troian, legăturile dintre E României și V Anatoliei / Turciei continuând după Războiul Troian, prin “Întoarcerea Heraclizilor” / Dorianilor în V Anatoliei la sfârșitul mileniului II î.C. și respectiv colonizările mai ales ale Carianilor / Milesenilor din V Anatoliei pe litoralul Dobrogei la începutul mileniului I î.C. Strabon în “Geografia” VII 3:17 a scris că aproape de Peuce - mai ales în Bărăgan - trăiau nomazii Roxolani, care începând din secolul I au fost aliaţi cu Geto-Dacii contra Romanilor (mulţi cercetători, ca de exemplu istoricul Rus Dmitry Ilovaysky 1832-1920, i-au considerat pe Roxolani - însemnând “Alanii Soarelui” = “Străluciţi”, sosiţi dintre Alanii Volgăi / Rhă - ca principalii strămoşi ai Ruşilor / “Rhos”, inclusiv ai Rutenilor: la 839, în Analele din Mănăstirea “Sf. Bertin” 50,44 lat. N, 2,15 long. E / Franţa a apărut prima menţiune documentară separată de Alani - doar “Rhos” - pentru însoţitorii ambasadorului bizantin la Curtea Regală Francă, ei numindu-şi conducătorul drept “chagan”; e de remarcat că Varegii / Vikingii - care erau Baltici / Scandinavi - nu-şi numeau astfel liderul, aşa că în acea premieră Medievală nu era vorba despre “Roşi” de-ai lor).

Strabon în “Geografia” VII 3:5 l-a numit pe Deceneu = “10 nu” ca Decaineos = “Decai-neos” iar Iordanes în “Getica” 11 l-a notat “Dice-neus”; în studiul despre “Clerul şi regii geto-daci” din 1971 al savantului A/Român Gheorghe Muşu au apărut următoarele consideraţii: “Înmănuncherea funcţiilor militaro-politice şi religioase, exercitarea lor de căpeteniile triburilor în vremea veche - arătată şi prin faptul că regele şi preoţii se alegeau numai dintre nobili, după separarea puterilor - intra în recrudescenţă în anumite împrejurări, când regele lua părtaş la domnie pe marele preot. (În societăţile pe bază teocratică, începând cu Egiptul antic, fiul cel mare moştenea rangul şi titlurile iar cel mic îşi găsea ‘salvarea’ în rândurile clerului înalt). Încă şi numele marelui preot ar putea da noi elemente în cunoaşterea mai de aproape a clerului înalt, a evoluţiei conceptului despre divinitate la asemenea nivel, DACĂ explicaţia ce urmează este justă: întradevăr, nu este deloc exclus ca el să se înşire în direcţia procesului de ‘sublimare’ a conceptelor populare, de ridicarea lor în planul moral, ‘spiritual’, depăşind pe cel naturist-fizic; în cazul de faţă, procesul s-ar reflecta în înţelesul posibil al numelui Decaineos = ‘Duh slăvit’ (prima parte fiind de la aceeaşi temă care se află şi în numele Decebal iar a doua corespunzând celei din cuvântul grec ‘noos’ = ‘gând’ / ‘cuget’, facies al preoţimii trace. Asemenea înţeles al numelui Decaineos = ‘Duh slăvit’ s-ar acorda bine cu acela al evoluţiei generale şi cu al evoluţiei conceptului divinităţii, putând să fie o expresie concentrată pentru noul profil preoţesc şi al unor învăţături ca următoarele: ‘Zalmoxe ne spune că nu trebuie să ne apucăm să ne îngrijim ochii fără a trata şi capul, nici capul fără să tratăm şi trupul, tot astfel nici trupul fără să îngrijim şi de suflet’. Deci sufletului / duhului i s-a dat primul loc şi toată slava”. Prenumele religioase ale celor din dinastia regală Gurag / Zuraz a Geto-Dacilor Antici (provenind de la Parga - regele Agatârşilor / purtătorii cârjelor, din secolul VII î.C. / Epoca Fierului - era “Zarabă”, devenită Medieval “Basarabă”): reflectau realităţile, căci în aceeaşi persoană ajunsă pe tron deseori se cumulau 2 funcţii, de şef al statului şi de mare preot. În imaginile următoare sunt 2 fresce din secolul II, înfăţişând sfârşitul lui Decebal / ultimul rege al Daciei (una din Roma de pe Columna lui Traian şi una de pe placa funerară din Grammeni, de lângă Filippi / Philippi, a militarului Cladius Maximus din regimentul Pannonorium - păstrată la “Muzeul din Kavala” / răsăritul Macedoniei istorice - care l-a decapitat şi a dus trofeul conservat în miere împăratului Marcu Traian al Romanilor, pentru ispravă fiind urcat în grad):

309


Banatul Severinului cu capitala la Caransebeş, la poalele Nordice ale Carpaţilor Meridionali fiind atestată stăpânirea Medievală de către Cărăşanul Negru-Vodă, a cărui familie s-a înrudit cu cea a Cavalerului Medieval Grigore / Gheorghe, respectiv Gherga: astfel a început Ţara Românească dezvoltată prin uniri până la România Modernă de azi - iar nu altfel (după cum i-a fost istoria reală / atestată de toate probele - în asemenea context cu început Bănăţean - şi nu din alte direcţii). Așa după cum milioane de Britanici afirmă că sunt înrudiți cu familia lor regală din Epoca Modernă sau după cum o bună parte dintre Moldoveni se pot vedea ca urmașii domnitorului Medieval Ștefan “cel Mare”, în armonie cu mulți Români - care la modul personal îi bănuiesc pe Daci printre strămoșii lor direcți - Eugen Gherga poate afirma că e unul din numeroșii descendenți ai Anticului Decebal Zuraz / Gherga, ultimul rege al Daciei independente, lăsând terții să demonstreze că nu e așa ori că e așa (această lucrare prezintă doar elementele existente, concluziile aparținând fiecăruia). În 1843, istoricul Moldovean Mihail Kogălniceanu a afirmat: “O sută de ani după Christos, întâlnim pe Decebal, cel mai însemnat Rigă Barbar care a fost vreodată, mai măreţ, mai vrednic de a fi pe tronul Romei, decât mişeii urmaşi ai lui August. În adevăr, acest Decebal merita atât de puţin numele de Barbar cât şi orice alt Barbar mare, care dorea a-şi cultiva ţara. Un erou mai mare s-a pornit asupra lui; Decebal trebui să se plece, patria i s-a supus şi nevoind a o vedea roabă, el care o ţinuse slobodă şi mândră, care lua bir de la demnitarii lumii - şi-a dat singur moartea şi scăpă de a figura în triumful lui Traian”.

Considerând circumstanţele mileniilor II-I î.C., se pare că neamul / dinastia regală a lui Decebal îşi avea rădăcinile în Anatolia / via Dobrogea - atât pe linie maternă, cât şi pe linie paternă - printre străvechii Gesi din Pontus şi Gherghiţi din Caria, confirmând deopotrivă regula instaurării conducătorilor “alogeni” şi cununiile dintre rudele nobile (practici curente pe atunci, pentru perpetuarea puterii); într-un fel, înaintaşii lui Decebal au fost identificaţi de Geto-Dacii din Bazinul Dunării inferioare drept cei mai potriviţi lideri dintre ei, recunoscuţi şi respectaţi ca atare. Puterea lor la Istru / în Bazinul Dunării inferioare a ajuns la apogeu după ce în mileniul I î.C. liderii Dinastiei Aga-Târsă S/Parga din Ardeal, respectiv liderii Dinastiei Gurag / Zuraz din Dobrogea, împreună cu liderii Gugulanilor din Banat au reuşit să domine Antic coerent - şi împreună - întregul spaţiu CarpatoDunăreano-Pontic; apropierea în triunghiul respectiv a fost desăvârşită de Ponticii Zuraz / Gurag, care - urcaţi pe Dunăre - au unit (începând din Carpaţii Sud-Vestici) Geţii din văi şi Dacii din munţi: de la Porţile de Fier / Gherdap până în S Ardealului - ca de exemplu în Ţinutul Haţegului - controlul era exercitat de străvechii Gugulani (din jurul Muncelui Sacru Gugu al Banatului), având Gherga ca neam important / inclusiv azi Gherga este un nume semnificativ între Gugulani şi în Banat, în general. În răsăritul Ţinutului Haţegului - aşa după cum Bănăţenii zic “munce” muntelui - sanctuarul capital Antic accesibil pe larg poporului a fost Grădiştea Muncelui (unii numind Grădiştea Geto-Dacă şi ca a Muncelului - adică a unui munte mai mic decât Muncele Sacru Gugu - astfel reliefând încă o dată statutul ei): era sacra “grădină” = “grădişte” a Muncelui Sacru Gugu - central Gugulanilor - numit Koga-ionon (Muntele Sacru al Geţilor / Gheţilor şi al Daghilor / Dakilor); Daghii / Dakii - Latin numiţi Daci - adică aceia de pe înălţimile Carpaţilor - şi Gheţii / Geţii din Valea Dunării inferioare în Antichitate s-au unit religios dar şi politico-militar inclusiv cu Nordicii Ardeleni dominaţi din Epoca Fierului de Aga-Târşi, stabilindu-şi central baza în Ţinutul Haţegului, cu capitala administrativă la ceea ce azi e Subcetate şi cu capitala religioasă la Sarmise-Getusa (locul unde Sanctuarul Grădiştei de Munte / Munce avea rolul esenţial). La un mileniu de la Anticul rege Decebal al Daciei Felix (aşa după cum a fost numită provincia respectivă în Imperiul Roman / parte a fostului Regat Geto-Dac), puterea Gugulanilor - mare între Gherdap / Porţile de Fier, Gugu / Muncele Sacru şi Grădiştea Muncelui / Muncelului, tradiţia Gugulanilor conservată până în Epoca Modernă reţinându-i ca “primii oameni de pe Pământ”, “oştenii lui Zalmoxe”, etc. - încă era semnificativă atât în Banat, cât şi în S Ardealului, până în Valea Oltului din Ţinutul Făgăraşului / cel mai răsăritean loc ce ţinea de

Antichitatea a cunoscut în 3 secole consecutive 3 Sarmisegetuse: două Geto-Dace (anume, capitala religioasă la Grădişcea Muncelului în secolul I î.C., respectiv capitala administrativă la Cetatea Haţegului / Subcetate în secolul I) şi una colonială Romană în secolul II (la limita dintre Ţinutul Gugulanilor şi Ţinutul Haţegului). Academicianul Român Vasile Pârvan a susţinut că Sarmisegetusa / “Sarmise-Getusa” nu era a Sarmaţilor şi a Geţilor; într-adevăr, Sarmisegetusa nu era decât a Geţilor, anume a Geţilor dinspre Sarmaţi (similar apoi - după Antichitate, în Evul Mediu - Ţara Românească, adică UngroVlahia, nu era a Ungurilor şi a Vlahilor, ci numai a Valahilor dinspre Ungaria): că SarmiseGetusa era a Geţilor dinspre Sarmaţi mai mult decât a Dacilor dinspre Sarmaţi reieşea din denumirea sa (altfel, ar fi fost “SarmiseDacusa”). SarmiseGetusa era a Geţilor lui Sarmis, adică Geţii Zeului Hermes (cel care deţinea bagheta Kerykeion); pe “Tăbliţele din Sinaia”, capitala Ghetă era doar “SarmiGetuso”:

310


Sarmaţia Europeană, vecină cu Sarmaţia Asiatică Perspectiva onomastică a Sarmisegetusei trebuie înţeleasă (şi văzută ca atare) dinspre Sudica Vale a Dunării unde puterea Getă era cea mai mare - către Nordul Sarmat; în denumirea capitalei Sarmisegetusa cei 2 termeni componenţi, “Sarmi-se” şi “Getu-sa”, relevau prin sufix acelaşi atribut divin ca al contemporanilor biblici “Gherghe-sei”: în Ţinutul Haţegului, literalmente capitala era a Geţilor sacri “Getu-sa”, dinspre Sarmaţii sfinţi “Sarmi-se” (ori nomenclatura capitalei SarmiseGetusa / “Sarmi-se-Getu-sa” literalmente putând fi “Sarmii-şi-Geţii-sfinţi”, etc.), căci de pildă faimoşii Sarmi / Sarmaţi poate că au prosperat inclusiv în Sirmium - capitala Panoniei inferioare - de pe malul Nordic al Râului Sava, din actuala Voivodina / Serbia, azi Sremska Mitrovica / “Mitrovica” 44,59 lat. N, 19,37 long. E, nume reflectând venerarea Zeului Luminii Mitra, adică a lui Sarmis / “Soarele-moş”, mare oraş Antic, populat masiv de Geto-Daci, unde în secolele III-IV s-au născut 10 împăraţi Romani). Timp de circa un mileniu - între secolul VII î.C. şi IV - în E Europei au trăit Sarmaţii / Iranienii sosiţi din Asia Centrală pe urmele Kurgane: purtau robe lungi ca Perşii - după cum a consemnat şi istoricul Antic Tacit - îl venerau pe Zeul Focului iar la ei femeile erau la fel de războinice ca bărbaţii (ele au fost ultimele Amazoane, după cum a notat în secolul V î.C. şi istoricul Herodot Karka). Cei mai importanţi Sarmaţi au fost Alani (denumire derivată din Ariani), răspândiţi din Caucaz ca de pildă de la foarte semnificativii Oseţi din Georgia până la “Gug-Ulanii” / Gugulanii din Banatul Montan / V Carpaţilor; după rămăşiţele arheologice, nobilii lor erau foarte înalţi şi toţi purtau părul foarte lung (mulţi avându-l roşcat, după cum a notat Anatolianul Claudiu Galen din Pergam).

Sarmaţii au trăit până la mijlocul mileniului I între Marea Caspică şi Marea Baltică, pe un vast teritoriu Est European (fost cândva al Imperiului Atlant), calculat de specialişti ca fiind de circa 5 ori mai mare decât România; limitele Sarmaţiei Europene erau Marea Baltică la N, Fluviul Don la E, Marea Neagră şi Carpaţii la S, Fluviul Vistula la V iar limitele Sarmaţiei Asiatice (adică ale Sarmaţiei dinspre Asia) erau Fluviile Don şi Volga la N, respectiv Mările Neagră şi Caspică la S: Fluviul Don pe atunci era graniţa dintre Asia şi Europa. “Părintele medicinii” Hipocrate 460370 î.C. (din Insula Cariană Kos, aflată la 4 km în faţa portului Halicarnas / Bodrum) în tratatul “Despre aer, ape şi locuri” 17 a scris: “Sarmatele care locuiesc în mlaştinile din jurul Mării Maeotis (Karga / Azov) diferă de celelalte Europene; cât timp sunt virgine călăresc, trag cu arcul şi suliţa, liniştindu-se numai după ce au omorât 3 vrăjmaşi. Ele n-au sânul drept, deoarece când sunt mici mamele le încălzesc puternic un instrument din cupru peste sânul drept pentru a-l arde, astfel ca toată puterea lor să se exercite pe deplin pe partea dreaptă”. (Savantul Antic a mai scris că Sarmaţii tolerau lactoza - spre deosebire de alţi Asiatici - că erau durdulii şi cu bărbaţii nepăroşi, familiile lor fiind mai reduse decât cele obişnuit numeroase ale vremurilor, etc). Marile uniuni Sauromate / Sarmate au fost conduse de Alani (proveniţi dintre Caucazienii “Rani”, adică din Albania Caucaziană = Ţara Ghergară); cei mai de seamă Alani dintre cei evidenţiaţi în spaţiul Român au fost Iazygii, Gugulanii şi Roxolanii: de pildă, Getele de la poalele Muntelui Gugu, cununate cu Alani - şefi Sarmaţi - au născut Gugulani în Banat, conducători ai Dacilor în urmă cu 2 milenii din capitala Sarmise-Getusa (Dinastia Zuraz / Gurag era cea regală - pe linie masculină - iar de pe linia feminină erau ceilalţi lideri, anume cei religioşi, cei militari, ş.a). “Cronica Pascală” din secolul VII a fixat originea Sarmatică în “Gergesaeus” (după cum a consemnat vechiul document), acei strămoşi Gherghe-sei fiind tocmai Sf. Gherghi din S Caucazului / Iran; la fel ca la SarmiseGetusa / adică a Geţilor dinspre “moşii Soarelui” = Sarmaţi, apoi la UngroVlahia / adică a Valahilor dinspre Unguri, etc., imediat din vecinătatea Sarmaţiei Europene spre răsărit, la E de Fluviul Don, tot în Europa dar înspre Asia, Sarmaţia era numită “Asiatică”, ce era deopotrivă a Asiaticilor dinspre Sarmaţi şi a Sarmaţilor dinspre Asia, zona întinzându-se - aşa cum se vede pe harta următoare - între Marea Karga / Azov (din N Pontic) şi Ţara Magilor / Media (din V Caspic):

311


Sarmaţia Asiatică, vecină cu Sarmaţia Europeană Dr. Dumitru Protase, membru de onoare al Academiei Române, a scris în “Istoria românilor” că din secolul II, după cucerirea de către Romani “numele personale de factură greacă au apărut foarte frecvent în inscripţiile din Dacia. Studiile de antroponomastică însă, corelate cu date şi observaţii din alte surse istorice, au condus la concluzia că numele de persoană greceşti nu aparţineau decât în mică parte grecilor autentici. Majoritatea lor au fost împrumutate de negreci, elemente originare din regiunile orientale (Moesia, Tracia, Macedonia, Asia Mică, Siria, Mesopotamia, Egipt), care au rămas şi sub romani în sfera de limbă şi cultură greacă. Purtătorii acestor nume pot fi consideraţi în multe cazuri traci, microasiatici, semiţi, iranieni sau egipteni, veniţi în Dacia ca funcţionari, negustori, oameni de afaceri, militari în trupele auxiliare, sclavi sau liberţi. În administraţia şi în aparatul fiscal erau numeroşi graeculi, sclavi care prin talentul lor, prin relaţii personale şi prin îndemânare au ajuns în bune situaţii sociale şi materiale care, uneori, le depăşeau pe cele ale oamenilor liberi. Numele greceşti de personalităţi istorice, de regi şi eroi, ca şi cele teofore, se întâlnesc destul de des şi în structurile de jos ale populaţiei. Demn de relevat este că aproape toate numele greceşti apar în texte epigrafice latine, dovada că acei ‘greci’ scriau şi vorbeau latineşte, că erau în marea lor majoritate romanizaţi”. În 2010, Academia Românilor în “Istoria românilor” a enunţat: “Dar, cu toată colonizarea masivă, de o romanizare durabilă a unei provincii nu se poate vorbi, numai dacă aceasta a cuprins şi marea masă a băştinaşilor”; aşadar, numărul coloniştilor - rămaşi grupaţi între ei - n-a contat în procesul Romanizării. În 2012, generalul Român Mircea Chelaru a observat că - aşa cum au avut pretutindeni în Imperiul Roman - Romanii n-au ridicat temple sau amfiteatre în aşezările din partea ocupată a Daciei, ci au realizat numai castre, ceea ce a însemnat că permanent au fost în stare de război, pe toată durata perioadei de ocupaţie a puţinilor Geto-Daci pe care au reuşit să-i stăpânească în N Dunării. În imaginea următoare este o statuie de marmură din Efes / Anatolia (descoperită în secolul XVIII în fostul gimnaziu de acolo, ea fiind atunci deja mai veche de un mileniu şi jumătate), ce întreagă avea 3 metri, înfăţişând - după tipologie - un Get / Dac:

Este interesant ceea ce a consemnat geograful Dionisie “Periegetul”= “Călătorul” din Bitinia / Anatolia, în anul 138 (pe când era apogeul Imperiului Roman): “Cea mai mare ţară se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia: ţara imensă a Dacilor”. În paralel cu ocupația Romană a Daciei - încă din secolul III - în Crișana, Oaș, etc. au trăit Gepizii = “pruncii Geților” iar mai ales în Ardeal au fost Goții: ei erau rudele / urmașii Geto-Dacilor învinși de Romani în secolul anterior II (cu răspândiri atestate istoric în interiorul Carpatic, așa cum se poate vedea și în schița din imaginea următoare).

Urmașii Geto-Dacilor: Gepizii și Goții După cum Dagii din V Mării Caspice au ajuns ca Daci în V Mării Negre, aşa şi foştii Geţi de la Marea Neagră au ajuns ca Goţi la Marea Baltică; despre Geţi nu s-a mai auzit nimic oficial de la retragerea Romanilor în S Dunării, 312


însă exact fosta Dacie a lui Decebal care a existat în secolul precedent şi până la sosirea Hunilor din răsărit în secolul următor - timp de peste un secol - a fost oficial numită “Ţara Goţilor”: în acel secol III, Goţii şi-au făcut brusc intrarea pe scena istoriei lumii, o mulţime de cronicari Antici, toţi contemporani atunci acelora, punând egalitatea explicită în toate aspectele între Geţi şi Goţi (în prezent însă mulţi străduindu-se să mistifice evidenţele, din porniri naţionalistopoliticianiste străduindu-se să disocieze Goţii de Geţi, de parcă instantaneu o ţară de cel puţin dimensiunile României actuale s-a vidat / golit integral de populaţie şi tot instantaneu / imediat a fost umplută cu alta, culmea fiind şi numită similar, însă considerată prin aşa opinii ca “diferită” complet, chipurile Germanică din N, deosebită de cea Românică din S). Academicianul Austriac Herwig Wolfram a scris în “Istoria Goţilor” din 1979: “Este ştiut că Goţii iniţial au locuit la Marea Neagră şi în Bazinul Dunării inferioare; cine vrea să fie mai precis, distinge de asemenea în acel areal Geţii, Dacii, Amazoanele şi alţi Barbari Nordici. A patra carte de istorie a lui Herodot a furnizat informarea de bază pentru aşa clasificare; dar terminologia convenţională a devenit foarte serioasă când lumea Antică n-a mai putut asigura graniţa Dunării: de atunci, cei ameninţând Imperiul Roman au fost numiţi Goţi şi Huni (în Europa, imediat după ce Hunii au dispărut, au rămas doar Goţii)”. În imaginea următoare se poate vedea extinderea Getă la momentul retragerii Romane din Dacia Nord Dunăreană:

urmaşii Anatolienilor Frigieni, aşa anterior a fost posibilă întemeierea Daciei de către urmaşii Caucazienilor Dagi. Marele poet al Românilor Mihai Eminescu afirma: “Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară”. Dr. Mircea Eliade în “Teroarea istoriei şi destinul României” a scris: “Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor European căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui. Descindem dintr-unul din ‘neamurile cele mai numeroase din lume’ şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi ‘vicisitudinile istoriei’ au sfărâmat-o definitiv. Neamul Românesc s-a format pe o întindere imensă - din Balcani şi până în Munţii Tatrei - dar destinul politic a fost limitat la Dacia. O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica. Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care, în pofida tuturor năvălirilor Barbare, o alcătuia Romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România), a fost definitiv sfărâmată”.

Se poate observa că aşa după cum vechii Greci urmaşii Troianilor - au cântat eroismul celor din Războiul Troian, luându-şi revanşa prin impunerea limbii şi culturii peste Elenii vechi / urmaşii Aheilor cuceritori, civilizând inclusiv o bună parte a Lumii Vechi, Romanii afirmând mândri că se trăgeau din învinșii Troiani, aşa şi vechii Români (urmaşii Geto-Dacilor) au cântat eroismul celor din Războiul Daco-Roman, luându-şi revanşa prin succesorii Goţi care au ajuns să distrugă Imperiul Roman, clădind apoi Europa Medievală, reperele fundamentale în istoriile naţiunilor implicate fiind, parcă “paradoxal”, asemenea înfrângeri catastrofale iniţiale; un mimetism Medieval s-a manifestat de pildă şi la Sârbi - lipsiţi de Antichitate Balcanică, ajunşi vecinii Românilor - pentru care tragedia înfrângerii Medievale din Kosovo de către otomani (regatul lor fiind distrus) a rămas ca referinţă esenţială a gloriei avute. În “Dacia preistorică”, savantul Nicolae Densușianu - fiul preotului Român din Densuș / Ținutul Hațegului - a văzut numele Hațeg în partea a doua a toponimului “Sarm-azege”, pe care a interpretat-o ca “Ațeg”; în Antichitate, Ținutul Hațegului a găzduit centrul de putere al Geților și Dacilor plasat acolo din cauza agresiunii Romanilor Sudici (capitala

În 2010, Dr. Eugen Iaroslavschi - şeful arheologilor de la “Muzeul de Istorie” din Cluj - a afirmat: “Lumea fascinantă dacă nu era cu nimic inferioară lumii grecoromane; am studiat civilizaţia dacilor sub diverse aspecte şi nu este inferioară nici în ce priveşte tehnica de producere a uneltelor, nici - de pildă - în cea a abordării problemelor internaţionale ale timpurilor. Dacii erau foarte pricepuţi. Făceau la fel de bune arme ca grecii sau romanii, făceau la fel de bine comerţ ca şi ei, din confruntări nu au ieşit întotdeauna prost (evident, în final a câştigat cine a avut forţa mai mare). Dacii au fost foarte strâns legaţi de ceea ce îi înconjura. Atunci când pun în balanţă realizările dacilor cu ale altor neamuri, îmi dau seama că Dacia era foarte armonios încadrată în schimbul de valori al Antichităţii”. Aşa după cum de exemplu a fost posibilă întemeierea Franţei de către 313


fiind notată - corespunzător “Tăblițelor de la Sinaia” “Sarmi-Getuza”, însă notată Latin “Sarmisegetusa”). Vocabularul Român are pentru “pădure tânără” = “pădurice” sinonime ca “berc”, “crâng”, “hățiș”, “huceag”, etc. Ținând cont că Ținutul Pădurenilor e vecinul apusean al Ținutului Hațeg, trebuie reținută și ipoteza provenienței termenului “Hațeg” - via “huceag” / “hățiș” - din înțelesul devenit popular al “crângului”=“berc” pentru “pădurice”, adică “pădure tânără”. Ținutul Hațeg - la poalele răsăritene ale Poianei Ruscă / găzduind Ținutul Pădurenilor - dar și la poalele Munților Țarcu-Godeanu / găzduind Ținutul Gugulanilor (bogat împădurit) și-ar avea astfel toponimia justificată natural. În timpurile străvechi ale practicării Cultului Fecundității și Fertilității, crângurile erau locurile sacre destinate orgiilor, așa cum Lumea Veche a păstrat în memoria colectivă că făceau - cu rigoare religioasă Gorgonele cu Atlanții, Amazoanele cu Gargarii, ș.a.m.d.; faptul că Ținutul Hațegului a fost deopotrivă “inima” administrativă și religioasă a Geților și Dacilor s-ar conecta cu importanța sa străveche, recunoscută în Epoca Pietrei (de pildă, Valea Mureșului - în dreptul Ținutului Hațeg - fiind atestată din neolitic în mijlocul Vechii Civilizații Europene, care avea ca principal cult pe cel dedicat fertilității și fecundității). Consacrarea tocmai a cuvântului “Hațeg” - iar nu a altuia - pentru ținutul respectiv e împletită cu Gherga, căci astfel și-a dobândit onomastica: dinaștii Gurag (conform versiunii Gete, cea Tracă fiind Zuraz, cea Dacă fiind Duras, cea Hună fiind Dulo) au condus Geto-Dacii în Europa, începând cu cei din spațiul Român. Vizându-le “inima”, adică țintind Ținutul Hațegului, atacul Romanilor asupra GetoDacilor a fost - după trecerea Dunării / din Ținutul Gherdap prin Ținutul Gugulanilor, în Ținutul Gherțeg (al “herțegului” = conducătorului, care era Gherga), denumirea derivând în ulteriorul “Harțog”, devenit Hațeg: 3 ținuturi succesive cu denumiri Ghergane, de la liderii Gherghi ai Geto-Dacilor; însă, cu toate că a fost atacat de cea mai mare forță din lumea Antică, neamul Gherga n-a putut fi exterminat. Lingvistul Ioan Pătruț a înaintat ideea că toponimul Hațeg a fost inițial dintr-un nume de familie, sufixul “-eg” existând într-o serie de antroponime Românești (respectivul sufix apărând nu doar la “G/Herțeg” sau la “Hațeg”, ci și la “Gurag” - Getul pentru Gherga - însă nu în forma “-eg”, ci “-ag”). Profesorul universitar Vasile Pârvu a cercetat “Originea toponimului Hațeg și a unor termeni de vânătoare românești” în 1991: “Numirea generică a fost atestată documentar prima oară în 1247 sub forma ‘Terra Harszoc’. Academicianul Dimitrie Onciul a făcut o analogie între ‘Harszoc’ și ‘Herțeg’=‘Hațeg’. Denumirea de ‘Țara Harțagului’ apare și în unele cântece epice române: ‘ficiorul banului din Țara Harțagului’ (=Hațegului) sau ‘Herțegului’ (=ducelui); termenul ‘herțeg’ = ‘conducător de oști’. Academicianul Petriceicu Hașdeu a pus numele ‘Hațeg’ în legătură cu apelativul pentru ‘pădure tânără / măruntă’ și l-a comparat cu ‘hățiș’. Există o legătură indiscutabilă între radicalul ‘haț’ al apelativului ‘hațeg’ și ‘înhăța’, respectiv interjecția ‘haț!’ Semnificația populară pentru ‘haț’ e ‘strigăt cu care se alungă mistreții’. În Banat se întâlnește termenul ‘hiță’ cu sensul de ‘turmă până la 200 de porci’, ceea ce ne permite să extindem arealul geografic al vânătorilor de porci mistreți - cu ‘hăituială’, cu ajutorul ‘haitei’ de câini de vânătoare - și pentru Banat. Termenul de ‘hăț’ - folosit ca substantiv - are sensurile: parte a hamului (curelei / frânghiei) cu ajutorul căreia se duce calul înhămat; laț prins de gâtul cuiva. Probabil ‘hăț’ a provenit din

interjecția ‘hâț’ = ‘smucitură’ ce a putut fi considerat ca ‘ham’. Verbul ‘a hăți’ are semnificația în Ardeal de ‘a asmuți (câinii)’. Verbul ‘a înhăța’ are sensul de ‘a apuca’ sau ‘a prinde cu putere’ ori ‘smucire rapidă / fără veste’ (a derivat cu prefixul ‘în-’ din radicalul ‘haț’). ‘Hățiș’ are semnificația de ‘tufiș de mărăcini, loc greu de străbătut, desiș’: desemna la origine - locul unde se petrecea vânătoarea cu gonaci, cu hăituială (sensul vânătoresc inițial al termenului s-a pierdut odată cu încetarea practicării acelui gen de vânătoare). ‘Hățaș’ e un apelativ cu următoarele semnificații: ‘cărare prin pădure făcută de sălbăticiuni’; ‘locul pe unde se duc oile la stână’; ‘potecă prin pădure spre vârf’; ‘drum râpos’. Hățașele adesea au fost folosite de vânători; erau și locurile de trecere lăsate pentru fiarele sălbatice între ogoare: la origine, ‘hățaș’ a fost termen de vânătoare, cu semnificația inițială de ‘cărare prin pădure pe unde a trecut vânatul’ / ‘urma lăsată de vânat’. ‘Hățag’ e cuvânt folosit în Transilvania cu semnificația de ‘pădurice cu tufe dese / mărunte’ și provine de la radicalul ‘haț’ și sufixul diminutival ‘-ag’; semnificația primordială a apelativului ‘Hățag’ a fost - se pare - ‘locul din pădure unde se desfășura vânătoarea cu gonaci’. Apelativul ‘hățoagă’ a fost înregistrat de dicționare cu sensul de ‘cărare bătută de sălbăticiuni sau făcută de vite’, având același sens ca și ‘hățaș’. Termenul ‘hățău’ are semnificația de ‘locul pe unde se slobod lemnele din pădure la vale’ / ‘urma săpată de lunecarea lemnelor’: considerăm că acest sens e secundar, ca și la termenul ‘hățaș’, deoarece ‘hățău’ - se pare - a fost la origine termen vânătoresc, desemnând inițial ‘urma lăsată de vânat’, apelativul provenind de la radicalul ‘haț’ + sufixul ‘ău’. Apelativul ‘hăciugă’ este folosit în Ținutul Hațegului cu sensul de ‘fag tăiat’ / ‘fag scorburos’; amintește de ‘vânătoarea cu gonaci / cu hăituială’ și anume de gardurile utilizate în metoda de ‘vânătoare cu garduri’. Se știe despre folosirea câinilor de vânătoare în Transilvania, deci și în Ținutul Hațegului. Ion Nania în ‘Istoria vânătorii în România’ a arătat că ‘haite întregi de câini se foloseau la vânătoare încă de la începutul mileniului II’. Toponimul Hațeg mai apare și prin denumirile germane Wallenthal (‘Valea Valonilor’) și Vallopolis (‘Orașul Valonilor’); e greu de afirmat că în Hațeg ar fi locuit o populație valonă, fapt neatestat în documentele istorice: denumirile de fapt germanizau numele românesc local. În concluzie: după părerea noastră, termenul generic de Țara Hațegului are sensul de ‘țara vânătorilor cu gonaci’.” (Iar pentru Hațeg rădăcina a fost stăpânul Herțeg / Gherțeg din străvechea Dinastie Gherga, așa cum a rămas în graiul popular: Ținutul Hațegului era domeniul de vânătoare al herțegului / Gherțegului, acolo dinaștii Gurag / Zuraz ai GetoDacilor practicând cele mai grozave vânători regale; de aceea, după împăratul Burebista al Geto-Dacilor - care a avut capitala itinerantă Arge-dava, ultima fiind în Vărădia / Banat - centrul administrativ / politic și religios al Geto-Dacilor s-a fixat în Ținutul Hațegului, în moșia regală de vânătoare a G/Herțegului, ca Sarmise-Getusa, respectiv cu înțelesul de cea “Getică, dinspre Sarmați”). Cercetătorul Paul Ritter “Vitezovic” 1652-1713 născut în Senia 44,57 lat. N, 14,54 long. E / Croația (mama lui fiind localnică de lângă Dealul Grga / Muntele Velebit al Morlacilor, adică al Vlahilor Negri) a redat în albumul “Stemmatographia” din 1701 stema Daciei - prezentată în culorile sale - înfățișând un scut mobilat cu o piramidă de argint, figura heraldică pornind de la baza scutului și înălțându-se până în partea superioară a aceluia: de o parte și de alta a piramidei se aflau 2 lei, rampați (adică 314


ridicați pe picioarele dinapoi) și afrontați (adică așezați față în față); scutul era timbrat cu o coroană.

Referitor la simbolurile stemei, el a menționat că “Odinioară, când țara era bogată și avea eroii săi proprii, leii urcau spre înălțimi”; piramida semnifica “o perfecțiune deosebită și culmea gloriei”, concluzia sa fiind că stema atesta “virtuțile care au stăpânit Dacia până la domnia lui Decebal”.

Pecetea domnitorului Mihai Viteazu (și a fiului) Cei 2 lei rampați și afrontați s-au regăsit Medieval inclusiv pe pecetea sigilară a domnitorului Mihai Viteazu, ceea ce demonstra existența unei conștiințe naționale puternice, el încercând - și reușind, pentru o scurtă vreme refacerea regatului de odinioară. Leii au fost prezenți ca motiv principal pe stemele multor națiuni din preajma GetoDacilor, după cum se pot vedea de exemplu în Tracia, Macedonia, Dardania, etc.:

Stema Daciei 315


Pe lângă ancestralii Gherghi din Banat, regăsiți și în regiunile învecinate (ca de pildă, în spațiul Românesc N / Crișana, NE / Ardeal - începând cu Ținutul Hațeg - și SE / Oltenia), existenți încă din Epoca Pietrei, alți Gherghi au sosit mai târziu - în Epocile Bronzului și Fierului iar apoi în Antichitate - dinspre răsărit. După Războiul Troian (Regatul Troiei fiind la răsărit de spațiul Român, anume în V Anatoliei), istoria a reținut că Gherghiții din V Anatoliei se îmbarcau pe coasta Cariei având ca destinație coasta Dobrogei, populată de Geto-Daci: în timp de secole, odată stabiliți în același habitat cu autohtonii, urmașii lor nu numai că s-au amestecat cu indigenii - ajungând în elita băștinașă dar au și înaintat pe Valea Dunării, mărindu-și cu mult influențele; pe coasta Dobrogei, principalele porturi de sosire erau coloniile așa-zise Grecești - întemeiate de înaintașii lor iar pe coasta Cariei (care era condusă din capitala Milasa), principalul port de plecare pentru ei era metropola “Milesiană”, adică a Miletului.

316


exerciţiu simplu - însă neplăcut Elenilor - ar fi listarea numelor vechi faimoase, cu locaţiile lor, din care reiese, în comparaţie cu restul iluştrilor de limbă Greacă, că lista reală a Atenei se evidenţiază ca scurtă (dar “gălăgioasă”, pentru a servi ambiţiei Elenilor de emancipare, colectând în propriul “coş” inclusiv autori - la timpul lor - dintre inamicii Atenei, fapt petrecut doar pentru “consistenţă”, prin gratuita alăturare a unor nume “grele”). După Războiul Troian, în V Anatoliei (la S de Troia), ca şi în cazurile Societăţii Homeride din portul Cume al Gherghiţilor ori a autorilor Cariani prolifici ca Pitagora din Samos, Herodot din Halicarnos, ş.a. - şi Şcoala din Milet a fost catalizată de Gherga; de altfel, întemeietorul şi eponimul oraşului - conform vechilor autori Greci, între care şi Apolloniu din Rodos - a fost Gherganul Miletus, nepotul Gherghinei / Telchinei Dexithea (tatăl lui fiind Gherghitul Apollo). De exemplu, în 1972 istoricii Vidal Naquet și Michel Austin din Franța - care au studiat Miletul începând cu secolul VIII î.C. - au scris despre Gherghiți că erau nativi acolo; în “Grecia arhaică” din 1980 și academicianul Britanic Anthony Snodgrass (profesor de arheologie la Universitatea Cambridge) a confirmat că “nativii Miletului au fost Gherghiții”.

Şcoala din Milet

Metropola - cel mai mare oraş - al Cariei = Ţara Gherghiţilor a fost portul Milet de pe coasta Egeeană (lângă gura Râului Meandru); inclusiv marele poet Homer a evidenţiat faptul că oraşul Milet nu era Elen / Sud Balcanic, ci Carian / Sud Anatolian, notând - la sfârşitul cântului 2 din “Iliada” - în mod explicit: “Carii de limbă străină, care-n Milet locuiau”. Coasta Vest Anatoliană (la Marea Egee) a avut - în Vechea Lume - 3 metropole renumite, întemeiate de Gherghi: în afară de Milet din Caria = Ţara Gherghiţilor, au mai strălucit Efes din Ionia, unde primul rege a fost Gargo = Gargoris şi Troia întemeiată de Ghergari, inclusiv apărată de Fortul Gherghis, însă distrusă prin vicleşug de către Ahei / strămoşii Elenilor. În “Religia greacă” din 1981, cercetătorul Francez Fernand Robert a enunţat: “Milet a fost fără îndoială un loc cu totul potrivit pentru influenţele orientale. Acolo s-a născut filosofia ioniană, ale cărei tentative de a explica lumea prin transformările materiei plecând de la un element unic reprezintă un fenomen pur grecesc, întrucât e vorba de aurora gândirii ştiinţifice, situându-se totuşi în prelungirea miturilor cosmogonice şi teogonice care încercau deja să explice Universul. Să nu opunem niciodată gândirea mitică şi gândirea raţională, de vreme ce mitul, explicativ prin natură, îşi propune şi el să satisfacă raţiunea. Să opunem gândirea mitică şi gândirea ştiinţifică, pentru că mitul se mulţumeşte cu explicaţia, cu simplul fapt pe care ea îl explică, în timp ce chiar din această pricină, ştiinţa îl pune la îndoială”. Şcoala din Milet / Caria - V Anatoliei - dezvoltată la gura Râului Meandru ulterior Războiului Troian, nu era legată de Elenii Balcanici (stereotipie perpetuată de unii şi respectiv însuşită de alţii / fără discernământ, ca victimele propagandei naţionaliştilor Eleni, ale căror pretenţii de însuşiri patrimoniale sistematic s-au întins dincolo de orizonturile realităţilor, sindromul de asemenea tip fiind caracteristic şi Evreilor ori altor etnii); la Şcoala din Milet, Elenii din Atena contemporană n-au contribuit cu nimic - ci numai au avut de învăţat de la Cariani - iar apoi, şcolile ateniene n-au putut să-i depăşească pe maeştrii Şcolii din Milet (de exemplu, Academia din Atena - prima şcoală superioară politică din Europa - a fost fondată de Platon, după Şcoala din Milet): un

În Antichitate, nici o localitate nu era independentă de zona rurală din imediata apropiere. Gherganii lucrau pământurile bogate aflate în lunca Meandrului - de la care vine numele meandrelor pe care le fac apele curgătoare dar şi motivul emblematic Grec - îndeosebi între aşezarea lor cu Templul Gherga şi perifericul Priene 37,39 lat. N, 27,17 long. E al Miletului, oraş întâi denumit Cadme, întemeiat la gura Meandrului de Gherghitai / Gergithai; adesea, datorită conflictelor cu bogaţii oraşului, nu-i mai hrăneau, ci îi ţineau înfometaţi pe aceia, timp de lungi perioade, mai ales în secolul VI î.C. / de pildă şi scriitorul Plutarh a studiat 317


profilele morale ale acelei situaţii. Gherganii / Gherghiţii nu aveau doar rolul de arbitraj în prosperitatea zonei, ci conform lui Herodot Karka (istoric contemporan cu ei şi localnic de asemenea al regiunii) au dezvoltat o oligarhie a proprietarilor de pământ ce o duceau bine - indiferent de regimul politic - şi pentru care cereau obedienţă locuitorilor regiunii. Oligarhia însemna “domnia celor puţini” - cu influenţă în politic şi economic - în opoziţie cu aristocraţia care însemna “domnia celor buni” (traducerea directă din Greacă e că aristocraţii erau “mari mâncăi”) şi în opoziţie cu democraţia care avea să apară ulterior în lumea Greacă, ce însemna “domnia poporului”. În secolele VI-V î.C., oligarhii - între care şi Gherganii, care i-au combătut pe cei vechi, ei devenind cei noi - au dominat Miletul; atunci şi acolo s-a născut filozofia Greacă - prin “Şcoala din Milet” - din care de pildă au făcut parte matematicianul Tales / un urmaş al lui Hesiod, care s-a ocupat de studiul forţei magnetice, a calculat înălţimea Marii Piramide din Egipt măsurându-i umbra (Plutarh a afirmat că savantul stătea pe gheridon, tripodul regal Troian, adică scaunul Sibilei / Gherghiţiei din bronz aurit, cu 3 picioare frumos arcuite) şi a prezis eclipsa solară ce a oprit războiul pentru Capadochia în 587 î.C., elevul său Anaximandru / părintele geografiei ştiinţifice, studiat în 1996 şi de Spaniolul Marco Quintela de la Universitatea din Compostella / capitala Galiciei ca susţinut de Gherghiţi, el realizând primul gnomon / ceas solar - din Epoca Pietrei se măsura umbra unei prăjini înfipte în pământ, sub forma de exemplu că “soarele era de 2 suliţi”, etc. - şi realizând totodată un glob pământesc, plasând planeta în centrul universului, crezând în existenţa unui infinit de lumi şi ceruri (el a afirmat că primele vieţuitoare s-au format într-un mediu acvatic, în nămol, sub acţiunea razelor soarelui şi că omul a derivat printr-o lungă evoluţie din vieţuitoarele acvatice ce ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre). Despre susţinerea Pământului, Carianul Anaximandru a afirmat (este cea mai veche consemnare scrisă din istoria omenirii) că “el atârnă liber, rămânând acolo unde este din cauza distanţei egale faţă de toate celelalte”; harta globală a lui Anaximandru avea drept centru Naucratis (principala aşezare a Carianilor în Egipt, aflată lângă Sfinx / centrul geodezic al globului):

Alţi savanţi Cariani de la Şcoala din Milet au fost Anaximene 585-525 î.C. (elevul lui Anaximandru), care a explicat originea curcubeului şi că luna reflectă lumina soarelui, arhitectul Hipodamos 498-408 î.C. care întâi a făcut planurile localităţii Cariane Priene şi apoi ale capitalei Insulei Rodos, impunând în lumea Greacă modelul de aşezări cu străzi intersectate în unghi drept, ca în Bazinul Ghaggar, centrele fiind rezervate clădirilor publice: un model de sistematizare răspândit apoi mondial, ş.a.

Milet Miletul din 546 î.C. pentru 67 de ani a fost controlat de Perşi (la sfatul bătrânului filozof Carian Tales - care în acel an a şi murit - oraşul s-a păstrat neutru când generalul Ghergan Harpagos a cucerit Anatolia şi de aceea a avut un statut special în Imperiul Persan). Profesorul Britanic Percy Ure a scris în “Originea tiraniei” (publicată de Universitatea Cambridge în 1920) despre Miletul Antic: “Căderea tiranilor Thoas şi Damasenor - în secolul VI î.C. - a fost urmată de lupta acolo între 2 tabere: Ploutis şi Cheiromache (nu este nici o certitudine asupra etimologiei ori însemnătăţii istorice a acelor nume). Plutarh a conectat facţiunea Ploutis cu marinarii iar Cheiromache însemna luptătorii cu mâinile goale, nu cu arme ca aceia înstăriţi; însă Eustaţiu a spus despre Cheiromache că erau sinonimi cu artizanii iar Suidas pomeneşte de partidele rivale din Milet drept compuse din bogaţi şi lucrătorii manuali (acest din urmă nume dat de rivali). Heraclide din Pont a scris că alt nume dat lucrătorilor de către bogaţi era cel de Gherghiţi: o afirmaţie compatibilă cu explicarea numelui şi derivat din locul respectiv, denotând sărmanii Cariani, descendenţii populaţiei pre-Elene din zona Miletului. Probabil că Gherghiţii şi Cheiromache erau nume alternative date lucrătorilor de către oponenţii bogaţi după ce partida bogată a masacrat brutal partida săracilor. ‘Eu de asemenea - a zis zeul - am luat seama de uciderea paşnicilor Gherghiţi’ (Athenaues 12:524): mustrarea era deoarece Gherghiţii erau acei Cheiromache, luptătorii cu mâna goală”. (Desigur că “luptătorii cu mâinile goale” aveau unelte din gospodării, nu însă arme ca militarii profesionişti). În 1987, profesorul Canadian Noel Robertson prin lucrarea “Guvernarea şi societatea din Milet în 525-442 î.C.” s-a preocupat de descrierea “unui grup opresat şi de aceea mânios de acolo: Gherghiţii. În secolul IV î.C., astronomul şi filozoful Heraclide din Pont n-a identificat Gherghiţii ca localnici, ci mai degrabă ca o facţiune populară, opusă ‘bogaţilor’ din oraş. (În secolul X, enciclopedia bizantină ‘Suda’ / ‘Suidas’ i-a categorisit drept ‘mulţimea lucrătorilor

Harta Carianului Anaximandru 318


manuali’, explicând că denumirea de Ghergheţi o dădeau ‘bogaţii’ Milesieni celor care locuiau ‘în provincie’, adică la ţară). Din moment ce bogaţii şi lucrătorii manuali au fost descrişi şi de alte surse ca facţiuni în oraşul Milet, e clar că Gherghiţii dominau îndeosebi mediul rural. Atrocităţile ce lea imputat Heraclide au avut loc la ţară, unde copiii bogaţilor au fost zdrobiţi de copitele vitelor; represaliile bogaţilor au fost cu arderea victimelor şi a unui măslin sacru, producând jalea printre ‘paşnicii Gherghiţi’: o exprimare ce a subliniat caracterul aparte al neamului. Că ei erau virtual Cariani a fost indicat de către aşezarea Gherga din Caria, la răsărit de Milet, având interesante inscripţii şovine ale blazonului Gherga. Totodată, Gherghiţii erau cunoscuţi drept indigenii Troiei, unde de asemenea era oraşul Gergis / Gherghi. Gherghiţii / Gergithes din jurul Miletului amintesc de Pedieii de lângă Priene, ştiuţi din timpul Tracului Alexandru cel Mare (care trăiau în sate simple şi îi urau pe Elenii de la oraş). Gherghiţii cultivau cereale pe cele mai bune terenuri din regiunea Miletului, având temple inclusiv la Assesos, sanctuar odată distrus de invadatori prin incendierea grânelor (ceea ce corespunde relatării despre arderea Gherghiţilor de către bogaţii oraşului). Heraclide s-a inspirat din versete existente la Oracolul din Delphi (ca şi Herodot anterior, acela indicând agresiuni similare ale Lidianilor asupra Templului Atenei), ororile fiind nedatabile, duşmănia dintre Gherghiţi şi bogaţii Miletului putând dura mult timp. Conform lui Herodot, cele mai prospere momente ale Miletului în secolul VI î.C. au fost determinate de aportul extern, după ce 2 generaţii (adică în total timp de mai bine de jumătate de secol) au fost înfometate. Facţiunile oponente n-au fost identificate, însă procedura e sugestivă: întâi, a fost controlată / dominată întreaga regiune a Miletului iar apoi conducerea a fost determinată să se încreadă în cei câţiva mari proprietari de terenuri, pe baza ideii că aceia urmărindu-şi propriile interese astfel serveau interesul public; din aceasta, a apărut concluzia că siguranţa şi pacea de la ţară erau chestiunile esenţiale pentru regiune şi arbitrajul aparţinea Gherghiţilor. Când s-a întâmplat asta? Herodot a relatat că Naxos şi Milet au înflorit la sfârşitul secolului VI î.C. După expediţia lui Darius contra Sciţilor, adică din 512 î.C. până în 494 î.C., Miletul a fost condus de Histiaios / Histiaeus şi Aristagoras; puterea reală atunci de fapt era în mâinile oligarhilor, adică a Gherghiţilor, mari proprietari de terenuri. Herodot a afirmat în a cincea sa carte de ‘Istorii’ (capitolul 29): ‘conducătorii formali au cerut locuitorilor să asculte de acei gospodari’. Herodot gândea limpede - şi nu sunt motive de îndoială despre asta - că perioada prosperităţii Miletului a început cu acea oligarhie, continuând în timpul conducătorilor formali de la începutul secolului V î.C., amintirea acelei perioade fiind cu drag reţinută până la el. Lista cântăreţilor şi dansatorilor din Milet (grupaţi în societatea privată denumită Molpi, căreia i-a aparţinut şi Anaximandru) a dat anul 525 î.C. ca sfârşitul foametei; oligarhii au deţinut puterea în Milet până la instaurarea democraţiei, în 442 î.C. (în acea perioadă colonizările peste mări au continuat, adorarea pentru gemenii Gherghiţi Apollo şi Artemis - la cea mai mare cinste în Milet - fiind transmisă în multele locuri unde au ajuns cei plecaţi de acolo, însă împuţinarea populaţiei a permis Atenei să-şi extindă puterea sa în Milet). Concluziile sunt că oligarhia a adus pacea şi prosperitatea unind oraşul cu regiunea înconjurătoare printr-un program de conciliere. Din 479 î.C., Miletul a început să slăbească şi în cele din urmă, Atena a reuşit să se impună” (doar pentru o scurtă perioadă, în 466-

412 î.C., după care Imperiul Persan a revenit). Atunci, în secolul V î.C., deja o bună parte din Milesienii Gherghiţi erau în Dobrogea - unii ca lideri, din dinastia lor în combinaţie cu Geţii de acolo ulterior apărând caractere puternice ca împăratul Burebista, regele Decebal, ş.a. - iar în Caria printre cei rămaşi (în afara metropolei Milet) mai erau îndeosebi cei administrând în răsăritul Cariei Sanctuarul Gherga.

Este de remarcat că Templul lui Apollo de lângă Milet era de 2 ori mai mare decât Partenonul din Atena 37,58 lat. N, 23,43 long. E (conducătorul Atenei în 443-429 î.C., generalul Pericle - ce a adorat-o pe frumoasa Cariană Aspasia din Milet, dăscăliţa care i-a predat lui Socrate retorica şi filozofia - a ridicat şi a aliniat după Pleiade Partenonul pe locul fostei fortăreţe Pelasge de pe Acropola Atenei; e de observat că domnia lui Pericle - general aflat sub influenţa inteligentei Cariane - a fost momentul culminant al istoriei vechi a Atenei, ce atunci a realizat capodopera Partenonului, pe jumătate în dimensiuni cât modelul Carian): era un program mimetic al vechilor Eleni similar cum a fost al vechilor Egipteni, care s-au străduit să imite marile piramide (dar n-au reușit să le atingă grandoarea cu construcțiile lor ulterioare iar atunci au abandonat ridicarea acelora). În 1992, Margaret Oliphant a prezentat în “Atlasul lumii antice” ascensiunea Atenei (ce şi-a arogat coordonarea anti-Persană, preluând-o de la Carianii insulari): “Transferarea finanţelor Ligii Deliene de la Delos la Atena în 454 î.C. s-a tradus prin controlul financiar dar şi politic al Atenei asupra acelei alianţe; câţiva aliaţi au fost obligaţi să-şi plătească contribuţia către alianţă şi să menţină ostilităţile împotriva Persiei: Atena a trimis vase de război împotriva aliaţilor neloiali şi i-a forţat să continue să plătească contribuţiile, care de fapt deveniseră un tribut. Atena a cunoscut atunci perioada celei mai mari prosperităţi şi puteri; cu fondurile alianţei la dispoziţia sa, ea a folosit o parte din ele pentru a-şi înfrumuseţa oraşul (atenienii au fost criticaţi pentru utilizarea fondurile alianţei astfel). Vasele de război ateniene - construite tot din fondurile alianţei - escortau vasele comerciale ce aduceau cereale din zona Mării Negre şi i-a împiedicat pe alţii să cumpere cereale: drept urmare, hrana era ieftină şi îndestulătoare”. (Aşadar, în locul exploatării Persane a fost exploatarea 319


Elenă). Generalul Pericle “cel Tânăr”, băiatul lui Pericle cu Cariana Aspasia - devenit cetăţean al Atenei ca o excepţie decisă de tată / conducătorul Atenei, regula fiind că nu putea fi cetăţean atenian decât cine avea ambii părinţi atenieni - a fost executat de atenieni în 406 î.C., deoarece n-a salvat supravieţuitorii atenieni după bătălia navală de la Arginusae / din răsăritul Insulei Lesbos (tatăl lui - generalul Elen Pericle / şeful Atenei - murise de ciumă în 429 î.C.); după execuţie, unor atenieni le-a părut rău de ceea ce au făcut, însă a fost prea târziu. Mitologia Elenă dar şi Carianul Pausania 1:5 au reţinut că Atena a fost înfiinţată de regele Kekrui sau Kekrops / Cecrops II - îngropat pe Acropole, în acel Kekropion plin de Kariatide - iar pentru corectitudine (Carianul Pausania în “Descrierea Eladei” 6:3 - localnic din apropierea Miletului / V Anatoliei - a consemnat că “scriu tot ce spun Elenii, însă nu sunt obligat să şi cred totul”), trebuie ştiut că Pelasgul Garghitios / Gargetto, menţionat de el a întemeiat Atena: de pildă în Kharvati - lângă Atena - a rămas inscripţia funerară indicând 3 generaţii de Garghiţi, “a bunicului, tatălui şi fiului”; după cum a observat el, Elenii vechi schimbau locul consoanei “R” în nume, astfel încât Kekrops putea fi forma coruptă / pervertită a lui Gargitios (e de remarcat despre Cecrops I că era androgin: reprezenta imaginea străvechilor înaintaşi). Carianul Pausania 6:22 a notat că fiul Ion Garghit s-a mutat apoi în Olimpia, de atunci preotesele Ionide slujind acolo sanctuarul (la început au fost 4 nimfe Ionide); e de ştiut că din Olimpia 37,38 lat. N, 21,37 long. E s-au lansat în 776 î.C. Jocurile Olimpice (pe acea direcţie spre Atena, dezvoltată sincron cu Miletul în mileniul I î.C., Insula Naxos din Arhipelagul Cicladelor se numea Karkesia şi în mileniul I o prezenţă notabilă la sinodul din Constantinopol în 680 a fost episcopul Gheorghius de acolo, notat Latin şi Gregorie).

linie Persană). Istoricul Diodor Sicul 10:25 a consemnat: “Carianii înfrânţi de Perşi au întrebat Oracolul dacă trebuie să-i ia pe Milesieni ca tovarăşi de luptă iar zeul le-a răspuns: ‘Odinioară Milesienii erau nişte luptători straşnici’. Dar teama de primejdia ce îi pândea i-a făcut să uite tot ce-i învrăjbise altădată şi i-a silit să-şi pregătească foarte repede triremele. Hecateu din Milet, trimis în solie de către Ioniani, a întrebat pentru care pricină fratele lui Darius (guvernator în Sardis / capitala Lidiei) nu are încredere în ei. Iar acela i-a răspuns: ‘Pentru că Ionianii au suferit atâtea în războiul în care i-am învins, încât mă tem că mai ţin minte suferinţele îndurate’. ‘Dar atunci - a spus Hecateu - dacă faptul de a vă fi purtat urât cu ei te face neîncrezător, ai putea, prin binefacerile tale, să câştigi bunăvoinţa cetăţilor faţă de Perşi’. Guvernatorul primi sfatul lui Hecateu, redând cetăţilor vechile lor legi şi hotărând ca ele să plătească biruri doar pe măsura puterii lor”. (Delegaţia înţeleptului Hecateu din Milet la fratele împăratului Perşilor a oprit tragica emigrare a Carianilor / Milesienilor şi Ionianilor, prin negocierea respectivă fiind rezolvată starea lor în imperiu, administrarea metropolei Milet rămânând sub conducerea moderată a Mezilor / Perşilor). În secolul IV î.C., filozoful Heraclide i-a descris pe Ghergani ca ţărani aflaţi în conflicte uneori violente cu bogaţii oraşelor, ca de exemplu cu cei din Milet (după proverbul “unde-i săracul, acolo-i şi stăpânul”: ei erau din acelaşi popor, vorbind aceeaşi limbă, o parte slujind iar altă parte domnind). În 334 î.C. - avându-l ca lider pe Alexandru “cel Mare” - Makedonii au eliberat Milesienii de conducerea Mezilor şi au condus timp de 146 ani (după care au fost Romanii urmaţi de bizantini, etc).

Garghitios După încetarea foametei introdusă deliberat în Milet de Gherghiţi în secolul VI î.C., Carianul Hecateu din Milet a publicat în “Genealogii” că printre copiii lui Zeus au mai fost Graicos născut de fiica Pandora şi Makedon, născut de o soră a aceleia (conform şi filologului Elveţian Fritz Graf în 1987, aceia au devenit etnonimii Grecilor şi Macedonilor: marii oameni ai Edenului / Raiului); Carianul Hecateu din Milet a mai cercetat originea nobililor din regiune, având şi o valoroasă lucrare de geografie, “Descrierea Pământului” (din păcate, ambele opere au dispărut). În Miletul secolului VI î.C., Gherghiţii au ajuns asupriţi de conducători şi s-au revoltat, preluând puterea, ceea ce a fost benefic tuturor: atunci a apărut vestita Şcoală din Milet, ce a mai lansat în 550 î.C. pe cronicarul Cadmos, primul istoric al Grecilor Hecate, poetul Timotei 446-357 î.C., ş.a.; Miletul a fost “capitala” Grecilor Ioniani. În 513 î.C., pentru sprijinul expediţiei împăratului Darius al Perşilor contra Sciţilor - primit mai ales în Dobrogea colonizată de Cariani - Miletul a primit în dar o mină de argint în Tracia, din a cărei exploatare a beneficiat foarte mult (până la a fi devenit cvasi-independent). Deoarece metropola Cariană Milet s-a alăturat revoltei Carianilor faţă de Perşi din 499 î.C., oraşul a suferit în 494 î.C. mari distrugeri din partea Perşilor (în acei ani de lupte, zeci de mii de Cariani au fost omorâţi şi zeci de mii de Cariani au fost înrobiţi); înfruntările vechilor Greci cu Perşii s-au numit “Războaiele Medice” (fiindcă militarii Mediei erau în prima

Milet în Turcia Oracolul Gherga Trăsătura marcantă care-i deosebea pe profeţi de ceilalţi oameni era sentimentul lor remarcabil de a avea o misiune iar Oracolul Gherga - al Gherghiţilor - a prezis inclusiv aceasta (prin oracol se înţelegea atât mesajul provenit de la autoritatea divină, cât şi persoana care transmitea acel mesaj, oracolii fiind persoanele în stare de graţie, care preziceau). Profeţiile în lumea Antică erau de 2 feluri: inspirate direct de divin - practicate în Canaan şi de Grecii vechi - ori interpretative, prin care revelaţiile veneau din descifrarea unor semne (ca de pildă la Babiloneni ori Etrusci); profeţia “interpretativă” era mai adecvată culturilor stabile iar cea “inspirată” predomina la nomazi.

320


regiunea Troiei, în pădurile Masivului Ida, avea oraşul fortificat Gherghi drept centrul său cel mai important; acel oraş avea un oracol interpretat de către o profetă şi un templu închinat lui Apollo. Din cele mai vechi timpuri localnicii au menţinut relaţii cu oraşul Cume din Eolia, din care emigranţii plecaţi în secolul XI î.C. au colonizat oraşul Cume în Golful Napoli (ei transportând acolo atât oracolul profetei, cât şi Cultul lui Apollo). Aşa cum Gherghi şi-a împărtăşit profeţiile în Marpessos (locul ei sălbatic din vecinătatea Nordică), Anatoliana Cume a răspândit oracolul spre Sudica Eritree apropiată de Efes - locuri unde ea şi oracolul său au apărut la fel. Toate tradiţiile de pe coasta Mării Egee - din N de la Dardanele, Ilion, Alexandria Troiei, până în S la Colophon, Efes şi Insula Samos - erau ataşate de Oracolul Gergithe, cel primar, originar. Prioritatea profetei, denumită şi Herophile, a ajuns ca în timp să fie disputată de Eritreia, colonie Ioniană; în anul 76 î.C., Senatul Roman a analizat spiritul pur al profetei: în acel timp, Gherghi a ajuns un umil sat iar Ilionul era şi mai neglijat. S-a produs atunci pentru Sibila un fenomen analog celui multiplicat de pretenţiile oraşelor din V Anatoliei de a fi onorate primăvara de prezenţa ei. În toate exista cultul celebru al fratelui său Apollo, tendinţa fiind de înlocuire a preoteselor care au făcut oracolul tradiţional: acea substituire a declanşat declinul religios. Ea s-a născut înaintea Războiului Troian şi a profeţit aşa cum Homer a arătat în versurile sale; în Delphi a fost înlocuită iar în Templul lui Apollo (din Gherghi) a apărut mormântul ei. A fost înălţată o columnă acolo, prezentând lista serviciilor divine pe care ea le-a adus; lângă a fost ridicată statuia lui Hermes - zeul persuasiunii - şi imaginile nimfelor care au însoţit-o pe profetă. În regiunea Troiei şi în localităţile riverane (atât din Anatolia cât şi din Balcani), profeta nu s-a bucurat de o favoare moderată, ci de o largă difuzare, explicată - pe lângă caracterul său straniu şi misterios - de relaţia ei cu Apollo. Pe lângă mărturiile religioase şi literare ale contemporanilor săi, popularitatea profetei a fost demonstrată relativ mai recent şi monetar, susţinere îndeosebi efectuată de către centrele ce au putut pretinde cea mai mare Antichitate. Cea mai veche dintre acele monede este fără dubiu a Misienei Gergithe şi nu a Gherghiţilor din Frigia; corespunzător mărturiilor Carianilor din Tralles / Aydîn (de lângă Sanctuarul Gherga), efigia ei a apărut pe acele monede în premieră mondială. Monedele din Misia au figura unei femei frapând prin expresia sa gravă, chiar iritată; pe revers imaginea Sfinxului e interpretată drept simbol nefast, ca pedeapsă rezultată din încălcarea cerinţelor ei”. În legătură cu acestea e de ştiut că în centrul Greciei, Oracolul din Krisa / Delphi - pe Valea Phocis a faliei Kerna, deservit de portul Kirra 38,26 lat. N, 22,26 long. E la Golful Corint - a fost un loc religios Antic venerat pentru mult timp (acolo Apollo a ucis dragonul Python). Prima sa preoteasă care îşi primea profeţiile de la Gaia - a fost Anatoliana Herophile, născută în Kilikia la Ghorgos / Corycus şi îngropată în Troia la Gherghis (primele monede din lume au fost bătute în Lidia începând cu secolul VII î.C., în Nordul său Gherghiţii din Misiana Gergithe - ce a fost Gargara II de la poalele Masivului Ida - având emisiuni monetare din secolul următor, pe acei primi bani din lume apărând Herofila); investigaţiile geologice au demonstrat că emisia gazelor din crăpăturile unde cobora - loc denumit “buricul pământului” - o inspirau pentru conectarea cu divinul (de altfel, istoricul Plutarh a descris în anul 100 î.C. că acolo din pământ ieşea fum, pe care preoteasa îl inhala şi astfel auzea vocea lui Apollo).

În Grecia Antică rolul de profet era jucat mai ales de preotesele oracolelor, accentul religios al credinţei în viaţa eternă - existent din cele mai vechi timpuri - mutându-se treptat pe preţuirea vieţii curente.

“Dicţionarul Antichităţilor Greco-Romane” din 1877 al Francezului Charles Daremberg a consemnat: “Locurile cu pământ roşcat şi emanaţii sulfuroase au fost cele în care erau plasate Oracolele Sibiline, ca în cazurile Troianei Gherghi, Ionianei Eritreia, Italienei Cume, etc. Acel mediu al stâncilor cu aspect fantastic şi sinistru, al apelor curgând subteran cu vuiet surd şi a activităţilor vulcanice de tot soiul, erau în armonie cu structura profetei, interpretei. Iniţial, oracolele naveau nevoie de vreun echipament - cum ar fi cel de cult sau de construcţii ca temple - ele fiind transmise direct prin preotese, supranaturalul comunicând cu oamenii fără intermediere artificială; aşa de pildă a fost şi când s-a răspândit din Anatolia, de lângă Efes, în Italiana Cume, prin emigraţia Ioniană. Punctul de plecare a fost femeia care în 321


Ombilicul din Delphi Mai e şi de observat că de pildă în arhitectură “cariatidele” adică statuile reprezentând câte o tânără femeie susţinând, ca o coloană, vreo intrare, cornişa unui acoperiş, etc., provin din Cultul Carian al Gherghiţiei (erau dansatoarele virgine în onoarea Artemidei Karyatis), după cum au fost reprezentate în mormântul regelui din Daosdava = “cetatea lupilor”, acum Sveştari / Bulgaria 43,44 lat. N, 26,45 long. E, capitala Geţilor Sudici, în România până în perioada interbelică putând fi întâlnite cariatide, adică ţărănci transportând greutăţi pe cap:

Cariatide Gherghiţii din Sudul Lidiei, prin lucrarea “Miletul ornamentul Ioniei”, au fost descrişi de Vanessa Gorman de la Universitatea Michigan în 2001: “Existenţa Oracolului Gherghiţilor este de mai mare importanţă istorică decât predicţiile făcute de acela, savanţii aprecindu-i valoarea în general. Straniul nume al Gherghiţilor e derivat de la localitatea Gherghi şi regiunea Gergithion sau Gergithia din Troia, extinsă în Sud până la Cume. Pe baza prezumţiei că Gherghiţii erau indigeni ca şi vechii Lelegi, unii istorici au insistat pe înrudirea lor; astfel, pătura superioară în Milet ar fi fost formată din Greci, în timp ce Gherghiţii ar fi fost băştinaşii, probabil Cariani, artizani care trudeau pentru Milet. Acceptând însă că Gherghiţii se întindeau pe un spaţiu mai larg decât Caria - din Troia / N, până în Kilikia / S atunci legătura exclusivă cu Lelegii din Milet nu mai e valabilă, mai ales că locul lor consolidat era în răsăritul Miletului, unde Gherghiţii aveau localitatea Gherga (prezenţa Gherghiţilor în Milet totuşi a fost anterioară timpului acelei aşezări); mai mult, reşedinţa Gherghiţilor era strâns asociată cu Sibila, locul naşterii ei fiind tocmai în Gergis, sursa de provenienţă a Oracolului Gherghiţilor, înfrăţit ulterior cu Oracolul din Didyma (ceea ce era funest pentru Milet, aşa că prezenţa Gherghiţilor în Milet trebuie respinsă)”. 322


Este de ştiut că sanctuarul pre-Grec Idyma / Didyma 37,23 lat. N, 27,15 long. E (însemnând “al gemenilor”) distrus de Perşi în 494 î.C., a fost la ordinul din 334 î.C. al lui Alexandru “cel Mare” restaurat şi redeschis în 331 î.C., cu efortul Gherghiţilor din Milet - cărora împăratul le-a dat controlul - manevra determinând atunci ieşirea majorităţii Gherghiţilor din oraşul Milet, ceea ce explică absenţa lor din cetate după acea dată, adică după secolul IV î.C.; după cum a scris Anatolianul Strabon în “Geografia” XIV 1:5, ei “au construit templul cel mai mare din toate câte au fost, care însă a rămas fără acoperiş datorită mărimii sale” (avea suprafaţa de 60/118 metri, cu o sală rotundă înconjurată de 210 coloane duble de 20 de metri înălţime): din Idyma / Didyma pe Calea Sacră erau 17 km spre N, până în Milet, la gura Meandrului. De exemplu, catalogul răspunsurilor Oracolului din Didyma, realizat în 1988 de Americanul Joseph Fontenrose, cuprinde aserţiuni de genul “Omorârea paşnicilor Gergithai mă preocupă”, “Domnul n-ar permite ca Gergithai, inclusiv copiii, să fie arşi”, etc. Anatolianul Pausania în a şaptea sa carte, în al patrulea paragraf din al doilea capitol, a scris: “Sanctuarul lui Apollo de la Didymoi - ca şi oracolul datează dinaintea aşezării Ionianilor iar Cultul Zeiţei Artemis din Efes este cu mult mai vechi decât aşezarea Ionianilor. Cât despre zeiţă, socot că Pindar nu era informat de toate lucrurile legate de divinitate, căci spune că Amazoanele au ridicat sanctuarul atunci când porniră în expediţie împotriva atenienilor şi a lui Tezeu. Adevărul este că femeile din preajma Thermodontului aduceau şi pe atunci jertfe Zeiţei din Efes, întrucât cunoşteau din vechime sanctuarul şi au adus jertfe şi atunci când au fost urmărite de Hercule şi chiar mai înainte, când au fugit din faţa lui Dionisie şi au venit la sanctuar ca rugătoare. Dar sanctuarul n-a fost înălţat de Amazoane, ci de localnicul Efesos şi de la acest Efesos şi-a luat oraşul numele. Cei care locuiau ţinutul erau Lelegii făcând parte dintre Cariani - şi mai ales Lidianii. În preajma templului, spre a fi protejaţi, mai locuiau şi alţii; printre aceştia erau şi femei din neamul Amazoanelor”. “Cronica ilustrată a omenirii” menţionează femeile religioase ale zonei, în acele timpuri: “Din Asia Mică s-a extins şi în Grecia cultul zeului Dionysos. Conform legendei, zeul vinului Dionisie era însoţit de Menade; acelea îl urmau prin păduri, cu părul despletit, îmbrăcate în piei de căprioară / cerb sau de panteră şi cu capul înconjurat de şerpi. Ameţite şi ca în transă, mergeau la vânătoare rituală şi sfâşiau prada cu mâinile goale pentru a o mânca crudă. Thiadele - aşa cum erau numite închinătoarele lui Dionisie - le imitau în cult pe Menade. La serbări, grecoaicele lăsau toate convenţiile sociale deoparte şi cădeau pradă până la epuizare dansului şi nebuniei; cea mai mare serbare se termina într-o orgie de o noapte” (când se angajau în activităţi sexuale necontrolate).

Aspecte din Idyma / Didyma 323


Svastica, respectiv crucea solară, reprezentând cele 4 vânturi corespunzătoare punctelor cardinale, în Anatolia a rămas mult timp răspândită, aşa cum se poate observa de exemplu în mozaicul portului Phasalis / Phaselis 36,31 lat. N, 30,33 long. E din răsăritul Likiei / Lichiei, întemeiat - între Ghorgos / Korghos (apus) 36,27 lat. N, 34,08 long. E şi Karakassa / Olbia (răsărit) 36,54 lat. N, 30,41 long. E - în secolul VII î.C. de piraţii Cariani din Rodos (în acel port, moda localnicelor era cu coafura Egipteană a lui Isis):

Orgii Antice Gherga în Likia

Regiunea Likia / Licia a avut în timp limite variabile faţă de vecinii săi: Caria în V, Pisidia în N şi Pamfilia în E (la S având Marea Mediterană); numele iniţial al Lycienilor a fost Ogygioi, ca urmaşi ai celor care-l respectau pe Ogyges / Okeanos (după cum a consemnat în secolul V î.C. Carianul Panyasis, unchiul istoricului Herodot). Ca şi Ghergania din NE îndepărtat al său, Licia era sub patronajul lupilor; de exemplu (înaintea existenţei Imperiului Roman) principalei sfinte a regiunii - Leto, mama gemenilor Artemis şi Apollo îi era asociată lupoaica / se ştie că în Roma mult ulterior sub lupoaică au fost introduşi alţi gemeni, Romulus şi Remus. Egiptenii vechi îi ştiau pe piraţii Lukka din Lykia - cu care au avut de a face - iar apoi, dintre Grecii vechi Homer i-a menţionat din regiune pe războinicii Solimi / Solymoi, despre care Herodot Karka a afirmat că erau cei mai vechi locuitori, conform Anatolianului Strabon aceia iniţial fiind vecinii Etiopienilor (unde toponimia consemnează multe denumiri apropiate Gherga).

În 1824, Britanicul William Leake în “Jurnalul unui turneu prin Asia Mică” scria că Olbia înfiinţată de Troianii Gherghini din Cipru - conduşi de Gheugher / Teuker denumită Karakassa de către ultimii Hitiţi, a fost Adalia / azi oraşul Antalya, capitala provinciei din Turcia cu acelaşi nume (în marginea Nordică a Antalyei era Perga, capitala Pamfiliei). Dinastiei Gherga ce a consolidat Likia - prin mai multe generaţii de conducători Kuprlli / Kheriga între 545 î.C. şi 385 î.C. - îi aparţineau atât Magii Gobryas (care au fost iniţiaţi în cunoştinţele “Tăbliţelor de Aramă” ale Hiperboreilor din Insula Delos), descendenţi ai conducătorilor Gherganiei, cât şi zoroaştrii Guebre, fiind înrudită şi cu Khidr / Ghiabr, ş.a.

Cu roşu sunt Munţii Likiei 324


Gherga în Antalya În 2002, istoricul Britanic David Lewis a scris: “Gherghi / Gergis - responsabil de logistica armatei Perşilor a fost singurul general care nu făcea parte din familia împăratului Darius. Poziţia lui aşa de înaltă în imperiu se datora bineînţeles talentului său militar şi faptului că era fiul lui Karkiş, guvernatorul Carmaniei în 501-494 î.C. (actuala provincie Kerman din Iran, la apus de Gedrosia / Balochistan); Herodot 7:82 a consemnat că la invadarea spaţiului Grec din 480 î.C. de către Perşi, unul dintre generali era Gergis, fiul lui Ariazes / Harriyazza (după cum mai era notat acela pe Tăbliţele din Persepolis)”.

Fresce cu militari la palatul lui Darius din Susa Totuşi, Karkiş probabil era înrudit cu familia generalului Gobryas - socrul împăratului Darius - care după ce l-a învins pe rebelul rege al Elamului, conducea acolo din 520 î.C. (el şi-a sfătuit în 513 î.C. ginerele să renunţe la 325


expediţia contra Sciţilor din N Mării Negre şi să se retragă; e de observat că Lykses Karka - tatăl istoricului Herodot - din 515 î.C. servea în garnizoana Borsippa din S Bagdadului, ca militar Carian iar Herodot Karka în scrierile sale a înfăţişat o anumită solidaritate “Asiatică” între Perşi şi unii Anatolieni; în “Istorii” 4:11, Carianul Herodot a scris că “Sciţii nomazi care locuiau în Asia - copleşiţi de către MasaGeţi, au plecând trecând peste Volga inferioară în Cimeria” / Bazinul Donului). Este de ştiut că bunica lui Herodot Karka - Cariana prinţesă Artemisia - a fost conducătoarea Halicarnasului / Caria şi ea l-a însoţit pe împăratul Xerxe / Gherghe al Perşilor şi Mezilor cu 5 corăbii de Cariani în bătălia navală de la Salamina din 480 î.C. împotriva Elenilor.

Când Perşii au ocupat Likia / Lycia - regiunea vecină Cariei - generalul Ghergis a condus-o, băiatul său ridicând un Templu lui Apollo Gergithios în Letoon 36,19 lat. N, 29,17 long. E din regiunea Mugla de azi din Turcia, unul dintre cele mai importante centre religioase ale timpului, din marmură albă (deoarece conform ritului Antic - descris de Carianul Pausania - toate templele lui Apollo erau albe); aşezarea sacră, la 4 km dezvoltându-se Xanthos (întregul complex aflându-se acum în patrimoniul UNESCO, acolo mai fiind şi Templul Gherghiţiei Artemis), şi-a luat numele de la Leto, cântată în acel secol V î.C. de poetul Pindar în “Nemeana” 6:2 ca “zeiţa cu fusul de aur”, mama gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo - care l-a întemeiat pentru iernatul Hiperboreilor în Anatolia - locul devenind capitala Likiei / desigur că Hiperboreii veniţi din N cu atât mai mult practicând acolo cultul lor solar. Este de observat că Romanii o numeau pe Leto ca Latona - în rezonanţă cu Laţiu şi Latinii, în secolul II învăţaţii Antoninus Liberalis, Claudius Aelianus şi alţii ştiind-o ca Nordică şi asociind-o cu lupoaica - iar la Marea Baltică până acum s-a păstrat onomastica ei în Letonia şi Lituania (între Finlanda şi Ungaria, cu mulţi locuitori FinoUgrici, a căror religii aveau o sursă comună cu religiile vedică şi Iraniană / Fino-Ugrii şi cei din zona Baltică numeau şi ca Vedava stăpâna apelor - care dăruia fertilitate oamenilor şi animalelor - având înfăţişarea unei sirene cu părul lung), în 1875 Germanul Wilhelm Mannhardt remarcând că ea a fost adorată şi în Boemia, ca patroana verii, reprezentată întâi ca o păpuşă de paie cu coasa în mână iar istoric mai târziu cu mătura; e de ştiut că între Carpaţi şi Marea Baltică, Lechii /

Inscripţie din capitala Likiei În Likia / Licia la începutul secolului V î.C. este posibil ca ambii generali înrudiţi - Gobryas şi Gherghis descendenţi ai Hyrcanului / Gherganului guvernator al apusului Mediei / Gutium de la mijlocul secolului VI î.C. (nepot al împăratului Nabucodonosor din Dinastia Ghargheii / Chaldeii) să fi preluat împreună puterea, organizând zona de confluenţă Persano-Greacă cu 2 centre de putere: capitala Xanthos şi cel mai mare oraş Telmessos / Tel-messos 36,37 lat. N, 29,07 long. E. Portretul întemeietorului Dinastiei Gherga din Likia apare pe Mormântul Kuprlli / Cybernis, după cum a indicat istoricul American William Shepherd în 2010:

326


Leşii au fost strămoşii Pomeranilor şi Polonilor (se poate observa şi sinonimia dintre “A-pollo” / Apollon şi “Po-Alan” / Polon): Lech şi Ceh au fost fraţi, după cum a consemnat şi “Cronica Poloniei Mari” din 1295 (“primul a fost Lech, al doilea a fost Rus - strămoşul Rutenilor - iar al treilea a fost Ceh, toţi 3 ca fiii lui Pan, prinţul Panonilor”).

identificat drept cetăţean al acelei cetăţi la sfârşitul secolului VI î.C., plasarea lui de către Herodot Karka în acelaşi paragraf 82 cu fraţii împăratului Darius fiind nu neapărat ca Persan, ci ca liderul capitalei Liciei, unii considerându-l drept urmaşul generalului Median / Ghergan Harpagos, “mâna dreaptă” a împăratului Cyrus “cel Mare” / fiul unei Ghergane din Media, care anterior a fost “mâna dreaptă” a ultimului rege al Mediei, cumnat cu împăratul Nabucodonosor din Babilon şi cu regele Cresus din Lidia): “Dinastia din Xanthos nu se numea decât Gherghis în Greacă, respectiv Kheriga în Liciană, aşa după cum apare în textele din Letoon. Urmaşii Gherghi s-au arătat superiori Licianilor prin vigoarea lor de luptători; au cucerit multe acropole pe care le-au inclus în domeniul lor. De aceea, nemurirea le-a fost acordată ca recompensă şi prin poeme: unul dintre ei, bun lăncier, a eliminat într-o zi 7 hopliţi arcadieni (mercenari Eleni) şi a adus numeroase trofee ca ofrande lui Zeus, încoronându-se ca stăpânul Karika. Astfel, la sfârşitul secolului V î.C., Gherghi a fost prezentat ca un prinţ sportiv, războinic cuceritor, pios afirmat nu numai faţă de Zeus, ci şi faţă de înaintaşi: gloria sa n-a închinat-o ca Grecii tatălui ori patriei, ci neamului Karika. Cine erau aceşti Karika? Nu e dificil de aflat: redactorii Greci au uşurat răspunsul prin repetarea numelor proprii. Karika nu avea legătură cu Caria. Kheriga - din cea mai veche inscripţie - a făcut tranziţia spre Gherghi, forma Grecizată consolidată. Obscuritatea intervine doar din realităţile că Gherghi era atât numele propriu cât şi toponimele aceluiaşi neam răspândit în Anatolia / ca în cetatea Troiei, aşezarea Cariană Gherga, etc. În fine, e de remarcat că Gherghi şi-a distribuit Regatul Liciei rudelor (anvergura dinastiei s-a păstrat pe monedele emise, utilizate pe larg, fiind şi apanajul urmaşilor dinastici)”. În 1994, Britanicul Nicholas Fields a studiat Xanthos pentru Universitatea Newcastle, afirmând că “Gherg / Gerg a fost fiul lui Harpagos” (generalul Ghergan din Media, care a ocupat cetatea Xanthos în 545 î.C.; atunci locuitorii Xanthos au preferat să se sinucidă decât să se predea, cu toate că generalul Ghergan Harpagos era renumit pentru clemenţa sa).

Nimfă Letonă în Riga Mai ales în Likia, din perspectiva anotimpurilor, fiul Latonei - Zeul Apollo Gergithius - era asociat cu lupul alb, de iarnă: un simbol identic cu cel al “ţinutului lupilor” Ghergania de la Marea Caspică şi al Ghergarilor din Caucaz (aflate la N de Likia).

Aliaţi cu Perşii, Mezii - al căror “nucleu dur” era format din Gherganii din Hyrcania / “Ţara lupilor” pretindeau (aşa după cum a consemnat şi Diodor Sicul 10:27) că odinioară Peninsulele Anatolică şi Balcanică au fost stăpânite de strămoşii lor. Arheologul Francez Jean Bousquet în 1974 a studiat conducătorii Liciei, ca urmaşii comandantului Ghergi / Gerges al unui corp de armată Persan din timpul împăratului Xerxe / Jerje, care a fost menţionat de Herodot în a şaptea sa carte de istorie drept fiul lui Arinus / Ariagu, respectiv Ariazos / Ariazes (e de ştiut că Xanthos, capitala Likiei, azi Kînîk, înfiinţată lângă Templul lui Leto, se numea iniţial - în Luviană - Arinna / de altfel, în Likia din mileniul I î.C. se mai vorbea Greaca şi Aramaica; faptul că părintele Dinastiei Ghergane din Likia a fost Arinus l-a

Arbina Gherga primind emisari Istoricul Francez Jean Bousquet a mai consemnat: “În 1962, la Letoon a fost găsit soclul din calcar, inscripţionat în Liciană şi Greacă (din păcate lipsindu-i o parte), al unei statui de bronz, din care s-a putut descifra: ‘Fiu al lui Kheriga, descendent din Kheriga, am dedicat această ofrandă vânătoarei Artemis’. Pe un pilon / stâlp de piatră - tot acolo Gherghi era lăudat pentru ceea ce a realizat încă de la început, 327


prin exploatarea calităţilor sale morale şi fizice: întâiul Gherga s-a îngrijit ca fiul lui să aibă un tutore la activităţile sportive, pentru a fi educat ca un Grec (probabil aşa cum el na fost). În 1973, a fost descoperit un alt text Grec, sculptat cu litere superbe pe o coloană Ionică la începutul secolului IV î.C.: ‘Fiul lui Gherghi, virtuos urmaş al strămoşilor, cu acest monument a declarat puterea asupra Liciei, prin inteligenţă şi superioritate. De tânăr cuceritor a 3 fortăreţe numai într-o lună - Xanthos, Pinara şi Telmessos - şi stăpân temut de către Liciani, prin această comemorare, la voinţa lui Apollo, i se dedică propria statuie, în postura cea mai strălucită. Întru gloria părintelui Gherghi au fost cucerite multe locuri. Arbina Gherghi a traversat întreaga Asie pentru magnificul succes al lui şi al înaintaşilor săi, distingându-se înainte de toate prin ştiinţă, inteligenţă, curaj şi tras cu arcul. De la început şi până la sfârşit, Arbina a avut mari împliniri, mulţumită nemuritorilor zei. Prezentul elogiu a fost realizat de Symmachos din Pellana, ca mărturie artistică’. În textul respectiv au apărut 2 litere Cariane: ‘E’ şi ‘R’; aceasta duce la supoziţia că Gherghi a fost şi stăpânul unei părţi din Caria (e de observat că impactul Gherghi în Asia era în numele strămoşilor neamului iar exprimarea ca post-mortem era a defunctului Arbina, însă omagiul totuşi a fost în timpul dinastic, desigur a urmaşului care era deja Grecizat). Gherghi / Kheriga a fost un nume de nobil Iranian, înrudit cu Kuprlli (notat Kuberni / Cybernis de Herodot): o denumire des aflată pe monedele timpului. Clarificările inscripţiilor de pe stâlp şi textele în Greacă (cu transcrierile din Kheriga ca Gherghi / Gergis şi Karika) sunt despre ceea ce s-a întâmplat în Likia, acolo Dinastia Gherghi emiţând monedele ‘Kherei’ cu figura Ghergarului Hercule; evidenţele sunt că ele toate erau ale aceluiaşi neam”. Este de remarcat că tradiţional centrul de putere al Likiei a fost lângă Caria Gherghiţilor şi că extraordinarul mormânt din Xanthos al lui Arbina Gherga era denumit “Monumentul Nereid” datorită nimfelor Naiade femeile frumoase şi prietenoase ale marinarilor, numite de poetul Gherghin Hesiod în “Teogonia” 5:364 ca Oceanide cu ale căror statui a fost decorat.

În “Dicţionarul de simboluri” stă scris: “Nereidele nepoatele Oceanului - personificau valurile nenumărate ale mării; erau de o mare frumuseţe şi-şi petreceau timpul torcând, ţesând, cântând şi înotând alături de delfini, lăsânduşi pletele să zboare în vânt (se lăsau în voia valurilor, reprezentând puterea inerţiei masive)”. De la tatăl Nereus al Nereidelor a provenit denumirea de “Nord”: Nereus a fost primul născut al Zeiței Pământului Gaia și a Zeului Apelor Pontus Gargarus (patronul Lacului Pontic, acum Marea Neagră). Pentru creştini, Anatoliana Likia a rămas vestită prin faptul că de acolo era Moş Nicolae, printre altele şi patronul marinarilor: născut în Patara şi episcop în Myra. Între Likia şi Kilikia era regiunea Pamphylia / Pamfilia - însemnând a tuturor neamurilor - cu capitala Perga 36,57 lat. N, 30,51 long. E, întemeiată la sfârşitul mileniului II î.C. (faimoasă pentru templul său închinat Gherghiţiei Artemis). V Anatolianul Hecateu a scris (citat de istoricul Diodor Sicul în secolul I î.C., de profesorul Roman Claudius Aelianus în secolul III, ş.a.) despre Sanctuarul Gargarus / Stonehenge şi despre Leto / mama gemenilor Gherghiţi Artemis şi Apollo: “În faţa Ţinutului Celţilor, în părţile Oceanului, se află o Insulă care nu e mai mică decât Sicilia, situată în partea Nordică şi locuită de Hiperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea. Aici pământul este foarte bun şi roditor iar clima e excelentă, temperată. Leto, mama lui Apollo, a fost născută aici şi din această cauză Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi fiindcă Hiperboreii din această Insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântându-i încontinuu laude şi făcându-i cele mai mari onoruri, se zice că oamenii aceştia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo. Se mai află în părţile acestei Insule o pădure sacră magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică şi care templu e decorat cu multe daruri. Zeul Apollo mai are şi un oraş sacru al său iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt în mare parte cobzari / ghitarişti; aceştia în timpul serviciului divin bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudând faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbit şi sunt de o prietenie foarte familiară faţă de Greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de delieni, această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii Greci au trecut la Hiperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase; tot astfel şi Hiperboreul Abaris a plecat de aici în Grecia şi a reînoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delienii. Se mai spune de asemenea că din această Insulă se vede Selena întreagă, fiind puţin depărtată de Pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. Zeul Apollo vine în această Insulă tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi îndeplinesc circuitul lor periodic. În tot timpul acestei apariţii a zeului în Insulă, ei cântă noaptea cu cobzele şi fac într-una hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor / Găinuşei, în prima jumătate a lunii mai, bucurându-se oamenii de aceste zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi administrarea supremă a templului o au aşa-numiţii Boreazi - care sunt descendenţii lui Boreas - şi ei succed la domnie după neam. Primii preoţi ai lui Apollo au fost fiii lui Boreas şi ai Chionei, 3 fraţi la număr, oameni înalţi de 6 coţi. Când aceştia la timpul îndatinat fac serviciul divin solemn - sau ruga - atunci zboară acolo cârduri nenumărate de lebede, care după ce înconjoară mai întâi templul cu zborul lor ca şi când ar voi să-l purifice, se lasă apoi jos în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. În timpul serviciului divin, 328


pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo cu un fel de melodii proprii lor şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci şi lebedele din curte se asociază şi ele la cântările lor guguind împreună; şi este de notat că aceste lebede nu fac nici o greşeală, ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dirijorul corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodiile sfinte. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătoarea zeului, ar fi ascultat şi ele toată ziua onorurile ce s-au făcut, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”. Fenomenul astronomic menţionat ca având loc la fiecare 19 ani era periodicitatea orbitală a Selenei / Lunii, satelitul natural al Pământului; Chiona, fiica lui Arctur şi mama primilor preoţi de la Stonehenge / Gargarus, a avut fii Uriaşi cu Boreas - zeul înaripat al vântului Nordic, patronul iernii - a căror înălţime însemna 2,70 metri, căci un cot avea 45 cm iar cântecul lebedelor se atribuie acelor păsări numai în momentul morţii (în tradiţia Română, rolul mitic al lebedelor - în vechea Turcă ştiute drept “kumane” - îl aveau gruiele / cocorii). Este de remarcat că deja în Antichitate legăturile dintre Arhipelagul Britanic şi spaţiul Grec au fost consemnate că erau din mare vechime: de altfel, Pelasgul Gargettos / Gargettus a înfiinţat Atena, cu cetăţenii căreia cei din Stonehenge / Anglia au păstrat contactele la începuturi (probabil până la ocuparea zonei de către Aheii sosiţi din Egipt la sfârşitul secolului XVI î.C.) pentru că ulterior Hecateu n-a mai menţionat decât reînoirea vechii înrudiri cu delienii, a căror Insulă a fost locul unde Leto a născut gemenii Ghergari / Gherghiţi Artemis şi Apollo; despre preotul Hiperboreu Abaris - exemplificat de istoricul Grec Hecateu - e de ştiut că a fost un profet care a călătorit în jurul lumii şi în secolul VI î.C. Pitagora i-a fost ucenic (apoi, un discipol al lui Pitagora a fost Kerkops, care a scris “Coborârea în Hades”). În 2013, cercetătorul MakedonArmân Branislav Stefanoski în “Hyperboreii şi zamolxismul” a reflectat asupra legăturilor de credinţă cu lebedele şi despre ucenicul Zamolxe al lui Pitagora că a fost administratorul Zeului Moloh: “În legătură cu rolul lebedelor în credinţa localnicilor este foarte interesantă descoperirea arheologică de la începutul secolului XX, făcută în localitatea Dupliaia din Banat: acolo s-au descoperit căruţe miniaturale din teracotă. Respectivele artefacte descoperite de arheologi datează de la mijlocul mileniului II î.C. În căruţa cu 2 roţi e aşezată o figurină antropomorfă bărbătească, decorată cu svastici şi spirale. Foarte interesantă este şi cealalată căruţă, care are 3 roţi: pe axa roţii din faţă sunt 2 lebede aşezate lateral iar imediat în spatele roţii din faţă este figura unei a treia lebede iar în spatele ei o figurină bărbătească, cu numeroase imagini ale soarelui. Compoziţia (colorată în galben) îl reprezenta pe Apollo urcat în ‘căruţa solară’ trasă de lebede. Lebedele - ca păsări sfinte - erau păstrătoarele relaţiei dintre lumea pământească şi lumea cerească. Să nu uităm că preoţii se îmbrăcau în veşminte albe (despre care a scris şi Iordanes în ‘Getica’ 10). Veşmântul alb era simbolul luminii şi semnifica izbânda zilei asupra nopţii, a binelui asupra răului. Pentru reprezentarea vizuală a razelor solare se folosea de fiecare dată culoarea albă. ‘Razei’ în makedonarmână i se spune ‘radzâ’ iar pentru ‘răsărit’ = ‘rază’ + ‘a sări’ din română în makedon-armână există ‘ansârit’; deoarece ‘radzâ’ / ‘raza solară’ avea conotaţia de ‘luminat’ / ‘alb’, preoţii se numeau ‘razu’ / ‘razi’ şi de aceea se îmbrăcau

în veşminte albe: veşmintele luminii. Termenii pentru veşmintele preoţeşti atât în makedon-armânească, cât şi în română, sunt - până în zilele de azi - ‘raze’ / ‘rasâ’; sensul general este ‘cămaşă albă lungă’, indiferent dacă este de bărbat sau de femeie. Să revedem construcţiile studiate: ‘preoţii albi’ şi ‘lebedele albe’ iar muritorul se afla între lumea pământeană şi lumea cerească. Apoi - după un mileniu - putem constata că ‘Zamolxis’ reprezintă forma rezultată din compusul ‘Zamolhiu’ care înseamnă ‘administratorul lui Moloh’; ‘Za’ e forma scurtă din termenul ‘zabet’ / ‘za-bet’ = ‘administrator’ iar ‘Moloh’ era zeul soarelui şi al focului (existent la fenicieni, principala zeitate din Cartagina şi menţinut în mitologia populară a daco-românilor)”. Aşadar, peste “Zeul-moş” / Zalmoxe (străvechiul / bătrânul Zeu Solar) Dacii au primit şi învăţăturile Zeului Moloh - al sacrificiilor primilor născuţi prin foc - din Orientul secolului VI î.C., după aceea rămânând uzuală pentru El şi denumirea de Zamolxis / Zamolxe. În imaginile următoarele sunt emblematicile căruţe din Dupljaja / Banatul Sârbesc 44,55 lat. N, 21,16 long. E din Epoca Bronzului (ulterior, acolo a existat Karaş, cel mai puternic fort din Banatul secolului XI / capitala regiunii după moartea Sf. Gherard din Cenad):

Care în Banatul Epocii Bronzului 329


31,23 long. E, o colonie Cumeană, pe ţărmul din apropiere de aşezarea Kargha-Su, lângă având Muntele Kercaphos, cu grota unde s-au refugiat Kilikienii izgoniţi din Troia datorită războiului (după cum au relatat poetul Callinos în secolul VII î.C., istoricul Herodot în secolul V î.C., Calistene - primul cronicar al lui Alexandru “cel Mare” - în secolul IV î.C. şi alţii). După un aflux de zeci de mii de imigranţi în secolele VIII-X pentru flota bizantină (număr mare de oameni pentru acele timpuri, sosiţi îndeosebi din răsărit), între 1080 şi 1375 Cilicia a fost un Regat Armean, ca zona tampon a creştinilor faţă de musulmani:

Gherga în Kilikia

Kilikia / Cilicia este regiunea dintre Marea Mediterană şi Munţii Taurus (Defileul Gulek Bogazi prin aceia - pe Valea Gokoluk - prin care se trecea din Capadochia în Cilicia, constituind “Porţile Ciliciei”). Capitala Ciliciei era la Tarsa / Tars (cel mai vechi oraş al Kilikiei a fost Mallus, întemeiat de Mopsus / fiul Zeului Apollo, a cărui necropolă era Terko-san). În 1934, Jussu Munro - rectorul Colegiului Lincoln al Universităţii Britanice Oxford - scria că Gherghiţii din V Anatoliei nu pot fi disociaţi de Gherghinoii / Gerginoii din Cilicia şi Cipru (de exemplu, primul conducător al Kilikiei / Ghirighiei - Cadmonit din Canaanul Ghergeseilor a avut proprietăţi şi în Caria / regiunea Gherghiţilor iar ca soră a avut-o pe Europa). Ţăranii Gherghiţi din jurul Miletului, care aveau sanctuare şi la Assesos 37,30 lat. N, 27,17 long. E / azi Mengerev Tepe, au fost identificaţi de istoricul Rus Andrei Lebedev prin cercetarea din 1996 până şi în colonia Olbia 46,41 lat. N, 31,54 long. E de la gura Râului Bug - denumire însemnând văcar sau crescător de taurine - în secolul VI î.C. / zonă inclusă în anul 55 î.C. de împăratul Burebista în Imperiul Gheţilor; cu acelaşi nume Olbia / azi Uzuncaburc 36,35 lat. N, 33,55 long. E, numele Olbia provenind de la Alb, a fost întemeiată în Kilikia în secolul XII î.C. aşezarea lui Ajax, unul dintre fiii lui Gheugher / Teucer - cel ce după Războiul Troian în Cipru a lucrat împreună cu nobilii Gherghiţi, pe care sub conducerea lui i-a dislocat acolo - în Antichitate existând şi Olbia pe Coasta de Azur, Olbia 40,55 lat. N, 9,30 long. E în Cerdena / Sardinia lângă mormintele megalitice ale Uriaşilor “Nuraghi”, cărora localnicii le spun “domos de Orkos” / în Dialectul Sard “Orkos” însemnând “Uriaş”, Olbia pe malul Anatolian al Mării Albe / Marmarei (azi Izmit 40,46 lat. N, 29,55 long. E) sau Olbia în Africa de N: Libia 32,29 lat. N, 20,50 long. E şi Egipt 26,06 lat. N, 34,16 long. E. Chilichia / Kilikia a avut pe coastă, la limita cu regiunea Pamfiliei, în zona cetăţii Karakassa / Olbia (acum Antalya), la vărsarea Râului Goksu, fosta cetate Ghorgos / Corycus azi Kizkalesi, la poalele muntelui unde conform geografului Anatolian Strabon creştea cel mai bine şofranul - cel mai scump condiment din lume dintotdeauna, un kilogram fiind obţinut dintr-o sută de mii de flori - loc unde s-a născut Gherghiţia Herophile, prima profetă din Delphi, îngropată la Gherghis, în Troia; e de ştiut că şofranul - Sumerian numit “kurkanu”, în Greaca veche “krokos” - consumat în cantităţi mari are efect halucinogen, similar cu al opiului (dădea o stare “de bine”, în trecut fiind considerat şi afrodisiac). În Kilikia era şi Side 36,46 lat. N,

Monedele Gherga

În V Anatoliei, în secolul VII î.C. Gherghiţii au fost printre cei care au bătut primele emisiuni monetare din lume iar în secolul următor, ca urmare a dominaţiei Perşilor, tributul V Anatolienilor către ei a fost acceptat nu în natură ca în restul imperiului - ci în monede, ceea ce a dus pentru câteva secole la emisiuni monetare numeroase, printre acelea fiind şi unele personale ale Gherghiţilor. Începând cu secolul VI î.C., pentru aproape 3 secole, 2 din centrele lor Anatoliene - noua Gargara de la poalele Masivului Ida şi vechea Gherghis din Troia - au emis mai multe serii de monede, majoritatea fiind marcate cu numele lor, ca de exemplu: Gargara menţinea strânse legături mai ales cu Miletul. Era faimoasă în Antichitate pentru solul său fertil. De la sfârşitul secolului VI î.C. până la mijlocul secolului IV î.C., Gargara a ajuns să emită monede, începând cu cele având inscripţia Gar: 330


În a doua parte a secolului IV î.C., monedele Gargare au revenit la inscripţia Gar - însă cu un cal în galop şi o torţă - pe o parte şi faţa lui Apollo Gergithios pe celalaltă parte:

În prima jumătate a secolului V î.C., Gargara emitea monede pe acelaşi tipar, pe o parte cu femeia purtându-şi părul în coc şi pătratul închipuind cele 4 câmpuri tipice Svasticei pe cealaltă parte: În 480 î.C., Gherghis era în alianţă monetară cu învecinatele Abydos - aşezare care din 670 î.C. a fost puternic populată de Milesieni - şi Kebren / devenită mai târziu Alexandria Troiei, mai ales în acele 3 târguri Troiane circulând monedele emise de Gherghis, cu Sfinxul / Grifonul pe o parte şi Gorgona pe cealaltă parte, având valoarea unei jumătăţi de drahmă:

În a doua jumătate a secolului V î.C., pe monedele emise de Gargara au apărut pe o parte chipul lui Apollo Gherghitios şi inscripţia mutată în pătratul de pe cealaltă parte:

De la mijlocul secolului V - adică din 450 î.C. - cu valoarea de o drahmă erau monedele emise din Gherghis având-o pe Sibila pe o parte şi Sfinxul / Grifonul (cu inscripţia Gherghisio) pe cealaltă parte: Drahmele din prima jumătate a secolului IV î.C. emise de Gargara aveau pe o parte chipul lui Apollo Gergithios încununat cu lauri şi pe cealaltă parte un taur păscând, cu inscripţia Garg:

Până în secolul III î.C., Gherghis a tot emis monede, ediţiile încetându-şi apariţiile datorită lui Attalus din Pergam, care a distrus vechea şi prospera localitate Ghergană:

331


Monedă Gherghiră din prima jumătate a secolului IV î.C.

Monedă Gherghiră din a doua jumătate a secolului IV î.C. De altfel, Trinacria a fost un vechi nume pentru Insula Sicilia, capul Meduzei - încadrat de 3 picioare reprezentând forma triunghiulară a Insulei - fiind şi pe drapelul Sicilian actual:

Monedă Gherghiră din prima jumătate a secolului III î.C.

Monedă Gherghiră din a doua jumătate a secolului III î.C. Pe lângă monedele Troiane - Gargare şi Gherghire în Anatolia mileniului I î.C. Gherganii au mai emis de pildă monede în Likia, din 485 î.C., de când acolo conducea, ca aliat al Perşilor, Kuprilli din Dinastia Kheriga / Gherga; el a început cu un leu pe o parte şi Trinacria (model la modă în secolul precedent, din V Anatoliei până în Sicilia) pe cealaltă parte - îmbinând numismatic astfel zoomorfismul răsăritean cu simbolismul apusean - şi a continuat cu portretul său împreună cu Trinacria:

Stema Siciliei

332


Din a doua jumătate a secolului V î.C. au fost bătute monedele Kherei, începând cu înfăţişarea Atenei pe o parte şi pe cealaltă parte a lui Kherei - fratele lui Kheriga - îmbrăcat Persan (Kherei emitea banii din Telmessos, cel mai mare oraş din Likia, sediul fratelui său Kheriga fiind în Xanthos, capitala Likiei; ei erau nepoţii lui Kuprilli).

regal” iar “labrys” era toporul cu tăiş dublu, emblematic pentru cei divini încă din neolitic (aşa după cum apărea pe “Colina Bifurcată” / Catal Hoyuk din răsăritul Anatolian).

Kherei din 440 î.C.

În “Lumini din depărtări” din 1981, savantul A/Român Gheorghe Muşu a scris: “Vestitul rege carian se scria Maussollos; cuvântul respectiv era un compus din ‘Ma’ şi ‘yssollos’, al doilea component însemnând - în aceeaşi limbă cariană - ‘lance’ / ‘suliţă’. De la început, numitul rege carian a purtat amprenta şi efigia pe care au pus-o în el cele 2 femei care au stat la începătura şi durarea fiinţei: mama şi soţia. Iar dacă în cazul lui Maussollos, soţia i-a mijlocit singurul fel de nemurire de care pot să aibă parte oamenii, mama i-a dat nu numai viaţa, ci şi un nume-profil al acestei culturi. Astfel, numele purces ca şi viaţa de la mamă o slăvea, căci Maussollos în cariană avea pe ‘Metrocles’ în greceşte, care în româneşte ar fi ‘strălucit’, respectiv ‘slăvit prin mamă’; aşa era firesc în condiţiile societăţii cariane, cu atâtea continuităţi din vremea matriarhatului. Ne vine greu să credem că întâiul component poate fi altul decât cuvântul ce stă pe buzele tuturor popoarelor pentru a o numi pe ea: Mama, cuvânt întrupat în chipul cel mai firesc în forma reduplicată sau simplă ‘Ma’; vocabulă firească şi frecventă aproape pe tot globul, notorie şi la marea zeiţă capadociană respectivă, Ma. Astfel e numele, despre care se mai poate spune că era moştenire din timpul când femeia da copilului numele şi locul în societate, cum se petreceau lucrurile încă în vremea lui Herodot, la lycieni (cretanii, în tot cursul istoriei lor, nu spuneau ţării lor ‘patrie’, ci ‘metrie’); cât despre cariane, noi ştim că milesienele nu dădeau niciodată soţilor respectivi acest titlu. Regina Artemisa, sora şi soţia lui Maussollos, a condus mai departe ţara după moartea aceluia (excluzându-l pe fratele lor); în secolul anterior, o altă regină Artemisa a luptat alături de Xerxes, dovedind mai mari însuşiri de căpetenie politică şi războinică decât împăratul, admirată chiar de compatriotul ei Herodot pentru acestea. Semenele umane ale Marii Mame dădeau viaţă, nume şi rang în societate nu numai copiilor, ci şi soţilor (pe care milesienele nu s-au îndurat nici mai târziu să-i considere egali)”. Printre alţii, Dr. Vladimir Stolba de la Universitatea Daneză Aarhus 56,09 lat. N, 10,12 long. E - “capitala Iutlandei” - a studiat şi monedele emise de Gherghiţii Nord Pontici, în Peninsula Crimeea, îndeosebi la Kerkinitis (colonie populată de Anatolieni la sfârşitul secolului VI î.C. / azi staţiunea Eupatoria): “reprezentările au fost în 2 ediţii de

Kherei din 420 î.C.

Kherei din 400 î.C. La mijlocul secolului IV î.C., diversele emisiuni monetare ale Gherghiţilor în Likia însă n-au mai circulat, căci prin decesul din 385 î.C. al lui Arbina Gherghi, fiul lui Kheriga, îngropat cu mare fast în Monumentul Nereid / Naiad din capitala Xanthos (azi în “Muzeul Britanic”) şi datorită extinderii controlului apusean asupra zonei, Dinastia Gherga şi-a încetat exercitarea puterii la vârf ce a avut-o în Likia; Carianul Mausol - care conducea din 377 î.C. - a fost extrem de impresionat de mormântul lui Arbina / Erbinna, astfel încât cu inspiraţia Gherga din 353 î.C. în Halicarnas / azi Bodrum, realizându-se, într-un efort de 2 ani, Mausoleul său: una dintre minunile lumii Antice (servind ulterior ca şablon şi pentru “Soma” - mormântul împăratului Alexandru “cel Mare” din Alexandria / Egipt - etc). Trebuie ştiut că Dinastia lui Mausol era din oraşul Carian Karghe-djak / Labraunda 37,25 lat. N, 27,49 long. E, din apropierea marelui Sanctuar Gherga al Cariei: “labyrinthos” în vechea Greacă era “palatul 333


bronz, cea statică probabil de la sfârşitul secolului V î.C. având model Ionian, prezentând cel mai important personaj, regele bărbos având şalvari şi ţinând sceptrul, în faţa sa fiind inscripţionat numele - şi cea călare, de la mijlocul secolului IV î.C., a magistratului sub care era inscripţionat numele (cu circulaţie printre nomazii Sciţi, modelul respectiv regăsinduse până la Kalatis / adică Mangalia din Dobrogea, devenită Antic “Mica Sciţie”); ambele tipuri de monede au circulat până în secolul II î.C.”

Templul Artemisei din Efes Ca stăpână a animalelor, Zeiţa Vânătorii Artemis Gherghiţia - era şi patroana călăreţilor fără barbă (numiţi “ephebes” / efebi, numeroşi în Ephes / Efes, principalul lor oraş, unde tinerii călăreţi la celebrarea majoratului - după ce au exersat în şcoala denumită “gymnasion” - îşi manifestau adoraţia faţă de ea prin tatuaje speciale ori jertfe din sângele lor pe altarul său, ca demonstraţie iniţiatică de reciprocitate că sunt şi paznicii ei ca adulţi): lângă piaţa de metale Kerkopon din Efes, folosită şi ca agora (comerţul cu metale era practicat de Gherga din Efes până în Termopile şi Atena, pieţele respective preluând în prefix numele Kerko), la poalele stâncii cu chipul sculptat al lui Osiris - partenerul versiunii Egiptene Isis a Artemisei - în 550 î.C. a fost ridicat peste locul anterior de venerare al Artemidei, cel iniţial făcut de Amazoanele care au înfiinţat localitatea, noul său templu, finanţat de regele Cresus / monarhul V Anatolian autodeclarat “anti-Elen”, lung de 126 metri şi lat de 51 metri, având 127 de coloane din marmură de 18 metri înălţime care susţineau acoperişul. În centrul Templului Artemidei se afla un altar în aer liber (acolo a fost copacul ei sacru), unde se făceau sacrificiile. În interior era statuia zeiţei, din meteorit, placată cu aur şi argint, de 2 metri (împodobită pe piept cu un ciorchine de testicule de taur - simbolizând fertilitatea arătând ca şi cu mulţi sâni). V Anatolianul Pausania 4:31 a scris că “nu există cetate în care Artemis din Efes să nu se bucure de un cult şi în care oamenii să n-o cinstească pe ea dintre toţi zeii în chip special: cauza îmi pare să fie renumele Amazoanelor, căci ele au faima că ar fi înălţat statuia iar templul ridicat zeiţei se spune că este din vremuri străvechi. Mai sunt alte 3 lucruri care au contribuit la faima zeiţei: proporţiile grandioase ale templului - ce depăşeşte toate edificiile ridicate pretutindeni - starea înfloritoare a oraşului Efes, precum şi manifestarea zeiţei acolo”. Templul a ars în 21 VII 356 î.C. într-un incendiu alimentat de masa de oase provenită din sacrificii, fiind distrus de Goţi în 267 şi demolat în 401 de patriarhul din Constantinopol, unele dintre coloanele sale regăsindu-se în Catedrala Sfintei Sofia din ceea ce azi e Istanbul (construită de împăratul bizantin Iustinian între 532 şi 537 peste vechea biserică de acolo, ridicată unde a fost timp de peste un mileniu Templul Artemidei, având şi 4 coloane din marmură verde aduse de la Oracolul din Delphi, conform planurilor arhitecţilor originari din Bazinul Meandrului - Anthemius din Aydîn / Tralles şi Isidor din Milet - într-un stil de artă religioasă care a fost adoptat ca model de întreaga lume bizantină).

Regele Kerka, sfârşitul secolului V î.C.

Magistratul Karki, mijlocul secolului IV î.C. Minunile lumii

3 din cele 7 minuni ale lumii Antice erau în apropiere de Sanctuarul Gherga: Templul Artemidei din Efes în interior, Mausoleul din Halicarnas pe ţărm şi Colosul din Rodos în larg (celelalte minuni au fost Marea Piramidă din Egipt, Statuia lui Zeus din Olimp, Grădinile suspendate din Babilon şi Farul din Alexandria - toate legate de Gherga, atât în contemporaneitatea lor, cât şi în spaţiile lor). Este de remarcat că numărul magic 7 provenea din Bazinul Ghaggar / India - răspândit ca simbolic de acolo în toată lumea minunile lumii fiind doar limitate astfel la acel număr, căci la timpul lor ele erau mai multe. 334


39 de metri fiecare; colonada era împodobită cu uriaşe statui de conducători şi războinici loiali, frescele de acolo înfățișând și Amazoane, cum ar fi o nobilă în picioare - cu căciula tipică - expusă în “Muzeul Britanic”:

Amazoană atacând, pe Mausoleul lui Mausol Imediat deasupra acoperişului se mai înălţa o piramidă cu 24 de trepte, pe al cărei vârf trunchiat era aşezată cvadriga (carul de luptă cu 4 cai). Înălţimea totală a Mausoleului a fost de 49 metri. Mâna omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al Antichităţii, al cărui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai târziu. Marii cuceritori - cum ar fi Alexandru “cel Mare”, care a cucerit oraşul Halicarnas în 334 î.C. - au cruţat monumentul şi l-au tratat cu respect (e de ştiut despre împăratul Alexandru “cel Mare” că vizitând Troia - în drumul spre stăpânirea lumii - a adus ofrande celor care au luptat acolo şi purta cu el peste tot textele Homeride; de altfel, numele său era după cel al prinţului Troian Alexandru Paris, din familia căruia se trăgea împăratul Makedon). În secolul II, Carianul Pausania 8:16 a observat: “Cunosc multe morminte demne de admirat, voi aminti doar 2: unul, la Halicarnas iar al doilea în Ţara Evreilor: mormântul de la Halicarnas a fost ridicat de regele Mausolus şi este atât de impunător prin dimensiunile şi prin construcţia lui, încât Romanii - în marea lor admiraţie pentru acest monument - numesc cu numele de Mausoleu toate mormintele impunătoare; lângă oraşul Ierusalim din Ţara Evreilor - oraş distrus de împăratul Hadrian din temelie - se găseşte mormântul unei băştinaşe, numită Elena. Mormântul în întregime, ca şi uşa lui ce se deschide în fiecare an la aceeaşi zi şi oră, sunt din marmură. Uşa se deschide numai cu ajutorul unui mecanism. Nu rămâne prea multă vreme deschisă, ci se închide din nou. Dacă încerci să deschizi această uşă într-un alt interval de timp, truda îţi va fi zadarnică, căci nu vei izbuti altfel decât forţând-o” (mormântul acela era în formă de piramidă, a cărei uşă se deschidea automat printr-un mecanism complicat, probabil asemănător mecanismului unui ceasornic; tot aşa avea intrarea şi o piramidă utilizată de Cleopatra, ultima faraoană). De-abia în secolul XII, un puternic cutremur a distrus monumentul din fostul Halicarnas, rezervându-i o soartă tristă - cea de carieră pentru construirea cetăţilor fortificate ale cruciaţilor.

Sfânta Sofia Mausoleul din Halicarnas (351 î.C. - 1150) a fost monumentul funerar dedicat lui Mausol, conducătorul Cariei / Ţării Gherghiţilor în timpul Imperiului Persan, a cărui construcţie a fost încheiată de către văduva sa Artemisa / ce îi era şi soră (care pentru a-şi comemora soţul i-a amestecat cenuşa cu vin şi mirodenii şi a băut-o).

Mausoleul din Halicarnas Pe un soclu având 5 trepte, cu dimensiunile de 39 de metri lungime şi 33 lăţime, se găsea un suport lung de 33 de metri, lat de 27 şi înalt de 22 de metri. Pe acela se înălţa templul funerar propriu-zis, susţinut de 39 de coloane, având 335


Nodul Gordian

Colosul din Rodos (292-225 î.C.), dedicat soarelui, a fost o statuie de 34 metri înălţime, pe un soclu de 15 metri din marmură, străjuind intrarea în principalul port al Insulei Rodos, ce întâmpina călătorii pe mare cu torţa ridicată. Statuia a fost construită drept recunoştinţă pentru înfrângerea Macedonenilor la 305 î.C., de sculptorul localnic Chares, din Lindos (care a terminat-o în 282 î.C.), cu bani proveniţi din vânzarea armelor capturate după bătălie. Statuia - ce privea spre răsărit - era construită din bronz şi şi a fost întărită ulterior cu fier şi piatră la soclu; când soarele răsărea, se reflecta în suprafaţa de bronz şi făcea ca figura statuii, suflată cu aur - ca şi coroana de pe cap - să strălucească. În 225 î.C., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbuşirea statuii, locuitorii din Rodos au vrut s-o reconstruiască, însă un oracol le-a interzis. După ce Arabii au cucerit Insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceia unui Evreu din Siria, căruia i-a trebuit materialul.

Frigia În vechime, înnodarea - considerată “încurcare” avea valențe Magice: nu era doar fizică de exemplu la șuvițele părului sau la vreo sfoară, ci și verbală, de pildă unii “înnodându-se” la vorbă (astfel dezvoltându-se oratoria, filozofia, etc). “Enciclopedia Britannica” a consemnat: “Gordium - aflat în NV teritoriului actual al Turciei - a fost fondat de un ţăran pe nume Gordias, care a devenit mai târziu rege al Frigiei şi a inventat ingeniosul Nod Gordian; oraşul a cunoscut perioada sa de glorie în calitate de capitală a Frigiei în Epoca Fierului” (de altfel, vechii Români ziceau nodului gâlcă, proto Indo-Europeanul pentru “înnodat” fiind “karg”). Istoricul Bulgar Pavel Serafimov a studiat etimologia Gordo: “cuvântul era Frigian, însemnând ‘localitate’ - în legătură cu ‘krte’ în Liciană ori ‘korta’ în Tracă - respectiv însemnând ‘palat’ (în Hitită ‘gurta’ sau în Tockhariană ‘keryce’); înrudite cu Gordo au fost Gortinae în vechea Macedonă, Gortynia în Cretană, Cortona în Etruscă, etc., meritând menţionate în Dolomiţii Italieni Cortina, Val Gardena, ş.a. Slavonul ‘gorodă’ pentru aşezare / cu varianta de ‘grad’ pentru ‘fortăreaţă’ se regăseşte în Bulgară ca ‘gradina’ pentru ‘grădină’, ‘ograda’ pentru ‘gard’ şi ‘sgrada’ pentru ‘clădire’.” Înaintea Războiului Troian, primul conducător Frigian din regiunea apropiată celei consacrate a Gherghiţilor V Anatolieni a fost fiul regelui Gordius - conform istoricului Roman Iustin 11:7 - care s-a numit Midas şi a fost însurat cu Gherghiţia / Sibila (autorul Roman Gaius Hyginus 64 î.C. 17 a afirmat că Midas era fiul ei adoptat); în timp, legenda a reţinut că Midas din Pessinous - prima capitală a Frigiei avea abilitatea de a transforma în aur orice la atingere (similar, din perioada pre-islamică, tribul Arab Ghirş / Kuraiş - din care a provenit întemeietorul islamului, profetul Mahomed - îl avea ca strămoș pe Hubal / Zeul Cerului și Lunii, cu o mână de aur, venerat în Templul Kaaba din Mecca, unde controla accesul la idolul său: Hurianii din Mesopotamia ziceau Hebat / Kheba Marii Zeițe Mamă, de la care a derivat numirea Kubaba / Cybela). La Gordium era capitala politică / administrativă Frigiană iar în apus, la Midas / azi Yazîlîkaya 39,12 lat. N, 30,43 long. E, era capitala religioasă Frigiană, închinată Marii Mame Ghirghe / Circe, a cărei statuie era în nişa monumentului de acolo realizat de Frigianul Arkias în secolul VII î.C. (după cum apare în inscripţia sa); pe monumentul Gherghiţei Circe / Cybela făcut în mileniul I î.C. pentru conducătorii Ghergani ai Frigiei - se poate vedea decorarea evidentă cu simbolul crucii, reprezentată religios acolo cu un mileniu înaintea adoptării sale de către creştini (care în mileniul I - aşa după cum s-a

Colosul din Rodos 336


demonstrat în istoria creştinismului - se ştie că oficial au preluat crucea de la Caucazienii Gherga / Grigore):

s-a sinucis în 696 î.C., după înfrângerea suferită în timpul unei invazii Cimeriene. La sfârşitul secolului III î.C., Vaticanul a fost instituit ca loc religios cu statuia din meteorit negru a Gherghiţiei - transportată de Romani pe colina capitalei lor - din templul de acolo, din capitala Frigiană.

După Războiul Troian, un urmaş al regelui Gordias i-a avut cu soţia sa Demodike / Hermodike, din aşezarea Balcanică Cume a Gherghiţilor Anatolieni, ca fiică pe Aurelia iar ca fiu pe Gordias; de atunci, alternativ în Frigia conducătorii i-au avut printre ei pe cei denumiţi Midas şi Gordias (de pildă, în secolul VIII î.C., conducătorul Frigian Midas a fost acelaşi cu Mita al Moschienilor / în secolul II, Carianul Pausania 1:1 a scris că şi “Ankara a fost întemeiată de Midas, fiul lui Gordios” / renumit pentru bogăţia sa şi pentru răspândirea Cultului lui Dionysos = Dionisie). În secolul IV î.C., înţeleptul V Anatolian Alcidamas, din Elea 38,58 lat. N, 27,04 long. E / Eolia (continuator al filozofului orator Gorgias), a scris că la moartea regelui Midas, poetul Gherghin Homer - care tocmai a publicat “Iliada” - a fost invitat de urmaşul Gorgus să realizeze un epitaf / adică o inscripţie funerară, pentru care a primit ca răsplată un vas de argint: “Sunt fresca de bronz de pe mormântul lui Midas. În timp ce înalţii arbori înfrunzesc, apa curge, râurile se umflă şi marea rupe ţărmul, în timp ce soarele şi luna răsar şi strălucesc, a rămas să anunţ trecătorul că în acest trist mormânt e îngropat Midas”. Un exemplu a fost şi regele Midas al Frigiei - însurat cu prinţesa Anatolienei Cume - care

Gorgan în Gordion Odată lui Gordias - din neamul conducătorilor Frigiei - i s-a aşezat un vultur pe plug, ceea ce a fost interpretat că va deveni rege; confirmarea a fost când localnicii rămaşi fără conducător au consultat Oracolul Gherga şi au aflat că primul care se va apropia cu carul de templul în care o venerau pe Sibila / Gherghiţia va fi acela şi s-a întâmplat că Gordias a făcut-o. La răsărit de Pessinus el a fondat Gordion / Gordium -capitala politică Frigiană 39,39 lat. N, 31,59 long. E, pe Râul Krka / Sakarya - iar gâlca / nodul uriaş şi complicat cu care era legat pentru tras carul său a fost depozitat în templu, rămas în legendă ca Nodul Gordian: cine reuşea să-l desfacă urma să stăpânească Asia. Istoricul Basarabean Horia Matei în 1993 în “Civilizaţiile Orientului Antic” a scris: “Tradiţia istorică antică vedea în regele Gordios pe întemeietorul mitic al regatului frigian şi pe 337


fondatorul capitalei acestuia, oraşul Gordion. Potrivit “Iliadei”, carul de luptă al lui Gordios - păstrat în citadela capitalei - avea oiştea legată de jug printr-un nod făcut chiar de rege dintr-o curea de piele lungă de 9 coţi; cel care ar fi reuşit să dezlege acel nod (‘nodul gordian’) ar fi devenit stăpânul Asiei. Numele de Gordios a fost purtat de mai mulţi dinaşti frigieni. Potrivit lui Herodot, Gordios a fost tatăl regelui Midas”. Înnodarea se practica din Epoca Pietrei, un exemplu elocvent fiind şnurul Mărţişorului; e de ştiut că rabinii atribuiau invenţia procedeului magic al înnodării şnurului lui Ham, fiul lui Noe: legarea şi dezlegarea erau ritualuri străvechi (dezlegarea fizică se făcea în sensul invers legării). În 333 î.C., Alexandru “cel Mare” - care ierna acolo n-a avut răbdare cu el şi când i-a fost prezentat de conducătorul local, urmaş al lui Gordias, l-a tăiat, profeţia apoi împlinindu-se: a stăpânit în Asia - prin forţă - cu Imperiul Macedonean până în India (în secolul II î.C., istoricul Grec Polibiu spunea că inteligenţa lui Alexandru “cel Mare” depăşea inteligenţa normală). Galii veniţi din Tracia / Trakia au desfiinţat Gordium în secolul II î.C. şi au inclus regiunea în Galatia, teritoriul Anatolian pe care îl stăpâneau.

n-a fost tipică numai regelui Gordian, ci și în vecinătatea Caucaziană, de unde a plecat Zeul Odin / “Od-in” în N Europei, înnodarea aparținându-le ambilor, la fel ca și neamul, Odin provenind dintre Ghergarii Udi ai Caucazului iar regele Anatolian fiind dintre dinaștii Gordiani care au condus regatul timp îndelungat. Magicul nod exista începând din păr și barbă până la carul regal, desfacerea sa nefiind simplă, ci ritualică. Arheologul Turc Halil Demirderel - de la “Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene” din Ankara, coordonator şi în “Muzeul Gordion” - a reacţionat în 2011 faţă de Originea Gherga şi de anunţata sa dezvoltare: “Felicitări, este o lucrare uriaşă; este uimitoare, felicitări încă o dată”.

Propagandistul Imperiului Makedon

Alexandru “cel Mare” la Gordion În perioada 238-244, Imperiul Roman a fost condus de 3 împăraţi Gordian - tatăl, fiul şi nepotul - care descindeau din Frigia, după cum a studiat în 2002 şi Dr. Bernadette Puech, familia lor fiind foarte populară în rândul maselor largi (în ierarhia nobiliară iniţial ei au făcut parte din aristocraţii ecveştri, adică au fost cavaleri imperiali); în 238, în portul Ordessos / Odesa de la Marea Neagră, s-au ţinut chiar Jocurile Derzis / Gherghis - generic intitulate “Darzaleia” - dedicate lui Gordian (e de observat şi atitudinea dârză tipică stilului Gherga de-a lungul timpurilor, convergenţa lingvistică dintre Gherghi şi dârzi - respectiv dintre Gordian şi Darzaleia - nefiind întâmplătoare). Academicianul Simion Marian a scris despre datina legată de cordon la mireasa Româncă, de a-şi “înnoda brâul în decursul cununiei în mai multe locuri, cu scopul ca să aibă copii numai atunci când deznoda câte o înnodătură de acelea; punea apoi frânghia într-un loc foarte ascuns, ca nime’ să nu îmble cu ea, să se piardă. Încingerea miresei cu un brâu de lână înnodat era o rămăşiţă de la străbunii Romani, căci şi miresele acelora se încingeau înainte de cununie cu un brâu de lână înnodat ‘Nodul Herculaneu’ - pe care bărbatul trebuia să-l dezlege în patul nupţial, ca să fie aşa de fericit ca şi Hercule, care a lăsat zeci de copii. La Români a rămas şi vechea tradiţie a păstrării buricului copilului (după ce acela s-a uscat, înnodat de moaşă - ori mamă - de mai multe ori), pentru a fi dezlegat de copil la sfârşitul copilăriei sale: dacă îl putea lesne deznoda, se credea că va fi isteţ / priceput iar dacă muncea mult la deznodare, se credea că nu va fi prea ajuns de cap”. Tema nodului / “no-od”

Steagul Makedon Pentru a clarifica unele din confuziile induse de diversioniştii istoriei (mai ales în a atribui Elenilor ce nu era al lor): aşa cum Troianii nu s-au luptat cu Grecii / Elenii ci cu Aheii, nici Tracii n-au fost Greci / Eleni şi nici Macedonii nau fost Greci / Eleni; după Războiul Troian, Grecii din Anatolia s-au impus în Vechea Lume, din India până în Europa (au început cu Elenii din S Balcanic). În secolul IV î.C., Makedonii - care în mileniul I î.C. s-au desprins din Traci şi nu erau Eleni - denumirea lor derivând din Tracii Mega-Edoni, adică “marii oameni din Eden” / Rai, s-au luptat cu Elenii, anume vecinii lor Sudici din Peninsula Balcanică şi au câştigat, după care, împreună cu vecinii lor răsăriteni Traci, au decis în Pella (40,48 lat. N, 22,31 long. E - capitala Macedoniei - denumire falică sugestivă), să treacă sub conducerea lui Alexandru în Asia, într-un deceniu constituind 338


cel mai mare imperiu din istoria lumii de până atunci; realizarea lor s-a bazat pe o armată excepţională pentru acele timpuri, în conducerea căreia un rol inedit l-a avut şi propaganda - destinată să influenţeze atitudinea inamicului, în scop strategic bine definit - coordonarea fiind realizată de camaradul Gherghit al împăratului (de fapt rude îndepărtate, ei având aceeaşi ascendenţă Troiană).

strămoşii direcţi ai Românilor Moderni, fie aceia Geți, Cariani / Greci ori Sciți - aparţineau Makedonilor); contingentul Geto-Dac din armata Europeană a împăratului Alexandru “cel Mare” s-a remarcat deopotrivă atât prin ajutoarele date la legăturile cu Dahii şi MasaGeţii întâlniţi pe tot traseul expediţiei în Asia, cât şi prin curajul dovedit în lupte (atunci când a fost nevoie): cel mai mare imperiu din Lumea Veche de până atunci - întins de la Fluviul Istru până la Fluviul Ind, cuprinzând Indo-Europenii dar şi Egiptenii din valea inferioară a Fluviului Nil - a fost realizat şi cu efort Geto-Dac, cu masivă contribuţie Anatoliană Greacă, sub conducerea militară / politică Makedonă (inclusiv Amazoanele au ajutat). Filip II - regele Macedon - a afirmat că regina sa l-a născut pe Alexandru din adulter; în Antichitate s-a şi publicat că regina a fost sedusă de un Magician de la curtea faraonului Nectanebo II 360-342 î.C., astfel născându-se Alexandru (considerat semizeu în timpul vieţii şi care oficial a cerut să fie înhumat în Egipt, nu în Macedonia): împăratul Alexandru Macedon nu a fost Elen. Makedonul Alexandru “cel Mare” 20 VII 356 î.C. - 10 VI 323 î.C. afirma că după mama sa Olimpia din neamul Moloşilor era descendent al Gargarului Hercule / profilul său fiind recunoscut drept tipic Nordic (ea îl respecta şi pe zeul solar Amon / Amun-Ra din Egipt, considerat ca Zeus); el a văzut toate Fluviile semnificative Antic: Istru / Dunăre, Nil, Eufrat, Tigru şi Ind (acelea fiind şi cuprinse în imperiul pe care l-a condus). Profesorul universitar Ioan Cardula afirma în 2005 că limba maternă a împăratului - ca de altfel şi a anturajului său - nu era Greaca, ci Makedona / respectiv Aromâna, căci limba vorbită în Macedonia mileniului I î.C. era alta decât Greaca însuşită de Elenii vechi din Sud iar actuala limbă Slavă a Macedoniei e derivată din Bulgara mileniului I; Armâna / Aromâna încă e vorbită de unii locuitori, mai ales din N republicii Elene, Macedonia şi Albania (de altfel, autorii Romani Titus Plautus 254-184 î.C. şi Fabius Quintilian 35-100 au indicat că Pelasgii vorbeau un Dialect Arameic, descifrările epigrafice Machedone confirmând că Armâna / Aromâna era foarte apropiată de acela). Peninsula Chalki-diki a fost ultima regiune inclusă în Macedonia istorică, în timpul regelui Filip II.

Poartă de mormânt din Vergina secolului IV î.C. Este de observat că în armata Europeană a împăratului Alexandru Makedon erau şi numeroşi Geţi din Sudul Dunării - mai ales din Bulgaria de azi şi Dobrogea / România, adică din N Balcanic - a căror vitejie anterior cu un secol a fost mult apreciată de către istoricul Carian Herodot, ca fiind cea mai grozavă, dintre a tuturor Tracilor (în timpul împăratului Alexandru Macedon / “cel Mare”, acele teritorii Gete / Trace - inclusiv din regiunea Dobrogei populată de

Imperiul ce l-a condus Alexandru “cel Mare” la timpul său de maximă amploare - întins de la Dunăre până la Ind - a fost exact pe aria Gherga (în V nu era datorită săracilor Romani / care în acel timp reprezentau doar o extensie politică, neatrăgători prin nivelul lor scăzut de trai). Succesul trupelor Macedone (drumul lui Alexandru “cel 339


Mare” cu circa 38 mii de militari - atraşi de bogatul Orient - a plecat din Capitolias / Dion, de la poalele Muntelui Olimp) sa datorat organizării militare excepţionale introduse atunci, cum ar fi raderea bărbilor - pentru ca soldaţii să nu poată fi apucaţi de ele în lupte; ulterior, Romanii - la care atingerea bărbilor era mare insultă - au preluat modelul şi militarii imperiului (pe care l-au avut tot pe 3 continente, ca şi Alexandru “cel Mare”) erau recunoscuţi prin faptul că erau raşi: n-aveau bărbi. Armata Macedonilor avea un corp valoros de conducători: de exemplu, printre ofiţerii superiori a fost metalurgistul Gorgus, ale cărui servicii au dus inclusiv la minerit preţios în itinerariul Asiatic parcurs odată cu ridicarea imperiului (militarii urmăreau concomitent gloria şi bogăţia, rolul specialistului Gorgos fiind deopotrivă de geolog şi de evaluator al giuvaerelor / pietrelor preţioase, respectiv a mineralelor ori a metalelor găsite la cei cuceriţi). Anatolianul Strabon a scris în “Geografia” XV 1:30 că împăratul Alexandru “cel Mare” când a ajuns în Gandaris / Kandahar, a aflat că în vecinătate era “un munte cu sare în măsură să îndestuleze India întreagă; se vorbeşte, de asemenea, despre nişte mine de aur şi de argint, situate nu mult mai departe de cele de sare, undeva în munţi, foarte frumoase, după câte desluşiri a dat minerul Gorgos”. De altfel, pe ruta Asiatică, după ce s-a recules la ruinele Troiei strămoşilor, ajuns la gura Râului Meandru, în Priene (localitate fondată la începutul Epocii Bronzului, conform lui Herodot Karka, de către Cariani / Ghergani împreună cu Amazoane, la fel ca şi Efes ce era numit de Hitiţi ca Apasas), Alexandru “cel Mare” şi anturajul său în 334 î.C. a fost găzduit de oligarhii Ghergani Pediei “oamenii câmpiilor”, plătind ridicarea unui templu, căci îi plăcea foarte mult ambianţa; trebuie ştiut că Alexandru “cel Mare” a fost refuzat politicos de locuitorii Efesului când s-a oferit să renoveze minunea lumii Antice, Templul Artemidei (ce a ars chiar în ziua naşterii sale) şi atunci s-a adresat localităţii înfrăţite cu Efes - Priene, care nu era aşa de superstiţioasă, nici aşa de arogantă. În Priene, Alexandru “cel Mare” şi-a ridicat o casă lângă Templul Marii Mame Cybele; pe atunci, aşezarea avea 4 mii de locuitori (în secolul I a fost statuat acolo pentru prima oară cuvântul “evanghelie”, însemnând “bună vestire”).

Gherga (în 343-340 î.C. au fost şi colegi la Şcoala din Mieza 40,38 lat. N, 22,04 long. E / acum oraşul Armân Naousa din N republicii Elene, unde le-a predat Macedoneanul Aristotel), menţionat special ca Gergithius în lucrarea având denumirea “Gergithios” de către cronicarul contemporan lor Clearchus din Soli / Cipru - care cunoştea neamurile Gherga de spiţă regală, cu ascendenţă Troiană, din acea Insulă - ce în 320 î.C., după moartea împăratului, a descris viaţa la curtea celui mai mare imperiu din istoria de până atunci a omenirii; e de ştiut că profesorul Aristotel a scris pentru Alexandru “Arta de a fi rege” (lucrare ce din nefericire n-a supravieţuit timpului), o vorbă a sa fiind: “fiecare geniu are o doză de nebunie” (filozoful Aristotel s-a născut în Peninsula Khalki-diki, tatăl lui fiind medicul regelui Midas / bunicul lui Alexandru Macedon). Deciziile importante imperiale erau luate de Alexandru “cel Mare” împreună cu generalii lui iar în acea suită prezenţa Gherga a fost constantă, eficacele rezultate fiind evidente (printre reuşite fiind şi impunerea unor ritualuri neobişnuite, influenţate de stilul oriental - obligatorii inclusiv apropiaţilor împăratului - ceea ce a şocat, ca îngenuncherea în faţa “regelui regilor” Alexandru “cel Mare” şi sărutarea mâinii aceluia). Ulterior, Grecul Athenaues 170-224 din colonia Naucratis (întemeiată în Delta Nilului de foştii mercenari Cariani), prin “Cina învăţaţilor” a explicat că în 354 î.C. - pe când domnea Filip, tatăl formal al lui Alexandru “cel Mare” - mama lui Gergithius a fost invitată din Cipru în Macedonia, în anturajul prinţesei Persane Barsine, refugiată acolo cu familia ei, consemnând că în carul frumoasei prinţese obişnuit erau doar ele 2, ea fiind curteana cea mai apropiată: ajuta prinţesa la car să urce şi să coboare, servindui ca “scară”; Barsine - născută în 363 î.C. / mai în vârstă decât împăratul - a fost amanta lui Alexandru “cel Mare”, născându-i în 327 î.C. primul fiu, pe Heracles (stabiliţi în Pergam / Anatolia, Barsine şi Heracles au fost executaţi în 309 î.C. de pretendenţii la împărţirea imperiului). În 2007, Britanicii Nigel Spivey şi Michael Squire au scris în “Panorama lumii clasice”: “Unele relatări despre Alexandru menţionează că acest puternic conducător era în realitate mai degrabă scund şi deloc impunător. Pentru un autocrat de succes însă, promovarea unei imagini favorabile a fost întotdeauna mai importantă decât aspectul său real. Plutarh susţinea că Alexandru era profund implicat în acest proces. Suprapunerea aspectului său real cu portretul care i se făcea demonstrează cât de eficientă a fost promovarea artistică de care a avut parte. Imaginea proiectată a lui Alexandru cel Mare a fost pentru acel timp o noutate”. Contribuţia propagandistului Ghergan la aceasta a fost hotărâtoare; rolul său n-a fost doar către mediul extern pentru reclama imperială, ci şi în mediul intern, de încurajare pentru unele acţiuni imperiale. Deoarece Alexandru “cel Mare” (care i-a învăţat pe Hircani / Ghergani căsătoria) a celebrat cununia cu fete Iraniene a 10 mii de Macedoni, locuri bune din armată chiar în falangă - fiind atribuite spre integrare Perşilor iar când camarazii săi au ripostat că a făcut din aceia rude, împăratul a strigat: “V-am făcut pe toţi rudele mele!” (şi el era însurat cu o prinţesă locală); răzvrătirea s-a încheiat cu un uriaş ospăţ, la care împăratul Alexandru “cel Mare” a rostit o rugăciune pentru pace şi a urat ca toate popoarele imperiului să fie părtaşe în administrare / el a urat ca toate popoarele lumii să trăiască laolaltă, în armonie şi în unire de inimă şi spirit (spuse că toţi oamenii sunt fiii aceluiaşi tată şi că rugăciunea sa era expresia credinţei că avea misiunea de a fi reconcilatorul lumii). Locul unde împăratul Alexandru

Alexandru “cel Mare” Timp de peste un deceniu, şeful propagandei oficiale a lui Alexandru “cel Mare” a fost apropiatul lui prieten 340


Macedon / “cel Mare” a trecut Fluviul Ind azi se numeşte Ghorghuşti 33,56 lat. N, 72,33 long. E, în Paki-stan: acela a rămas în istorie drept marginea Estică a Imperiului, la cea mai mare distanţă de casa Balcanică / Europeană. Mort în 323 î.C. la Babilon, împăratul Alexandru “cel Mare” a fost îngropat după cum a cerut, în Egipt / NE Africii, într-un sicriu de aur şi cristal (el a fost prima oară venerat ca zeu de către Tracii Tasieni / din Insula Tasos). În atâţia ani de neîntrerupte campanii militare au fost parcurşi mii de km, în regiuni şi condiţii extrem de grele, fără să fi pierdut vreo bătălie. Marele vis a fost întemeierea unui stat mondial, unitar politic; unele din zecile de oraşe înfiinţate atunci s-au menţinut până azi ca importante centre sociale şi economice. Principalele destinaţii - în lumea de atunci - ale Makedonilor Antici din Europa au fost în Asia Decapolis din Ţinutul Gherga şi Babilonul iar în Africa Alexandria din Egipt, locul unde a fost îngropat împăratul. În 1896, Britanicul William Crooke în lucrarea “Folclorul din India Nordică” a indicat un ecou despre propagandistul imperial Gergithius, la peste 2 milenii după prezenţa aceluia în N Indiei: “Musulmanii fac legătura dintre Ilie şi protectorul apelor Khizr. O legendă îl prezintă pe Khizr ca din familia lui Noe iar alţii îl corelează cu Sfântul George, respectiv cu Gherghis / Ghergis din Siria, care conform tradiţiei musulmane - a fost trimis în timpul profetului Mahomed să-l convertească pe conducătorul Mosulului; însă culegătorul Husain mi-a spus că a fost general în armata lui Alexandru cel Mare”. Este de remarcat că ulteriorul Imperiu Roman - care a urmat Imperiului Macedon ca mare putere în EurAsia şi N Africii - i-a preluat din tehnica propagandei, fiindu-i un important avantaj imperial iar ca exemplu concret pe persoană, după circa 3 secole și jumătate de la generalul Gergithius al împăratului Macedon Alexandru “cel Mare”, talentul propagandistic Gherga s-a manifestat și prin alt “activist” Gherga, anume Ghergheseul exorcizat de Iisus în Galileea, pentru răspândirea creștinismului în lume (rezultatele dovedind în timp că eficiența a fost extraordinară).

Cultul Ghergan simboliza o atitudine religioasă şi nu era limitat la ţărani sau la mediul rural, ci îi cuprindea pe cei trăind în contact direct cu “Mama Natură” Gherga, fiind ca o continuare - cu variaţii - a credinţei manifestată Antic de pildă şi prin venerarea Baal / Bel (care a preluat un set de însuşiri de la Gherga).

Imperiul Macedonean Cultul Ghergan Cultul Ghergan - agricol, “Georgic” - început ca stimarea strămoşilor Gherga, s-a manifestat îndeosebi în religiile monoteiste mozaică prin Sf. Ilie (de pe Valea Gherka din Ţinutul Galilean al Gherghe-seilor), creştină prin Sf. Gheorghe şi musulmană prin profetul Khidr / Khizr, care distribuia ritualic portul Khirqah.

Monolit în Valea Baalbek / Liban Istoricul Sirian Hassan Haddad în 1969 a explorat respectivele dimensiuni, reflectate îndeosebi prin cei 3 sfinţi / fiecare religie mare monoteistă având câte un exponent: 341


Prorocul / profetul Ilie (cu prenumele având semnificaţia “Al cărui Dumnezeu e JHWH” / Tetrada însemnând Iahve / Iehova), înălţat la cer cu o căruţă de foc, este atipic în Biblie - faţă de toţi ceilalţi - fiind printre creştini cel mai popular personaj din Vechiul Testament; încurajat de soţie, la început el se închina lui Baal / Bel, fertilul stăpân al fulgerelor, însă prin râvnă a ajuns un virtuos slujitor al Domnului (e de ştiut că şamanismul de la începuturi găsea divinitatea supremă ca patronând furtunile, în vechime spiritele invocate fiind considerate ca uneori coborând inclusiv asupra oamenilor - sub forma trăznetului / cei morţi aşa fiind îngropaţi cu onoruri ca şamanii, căci cumva au fost “aleşii” cerului). Sfântul Gheorghe era foarte respectat de populaţiile ocupate cu agricultura (ai căror oameni erau ştiuţi ca “Gheorgoi” în Greacă sau “Felahi” în Arabă, sinonimi pentru alţii cu “Valahi” / “Români”, îndeosebi ţăranii din interiorul Carpaţilor în Evul Mediu fiind “Rumâni”), numele său prinzând celebritate mai ales ca o divinitate a ţărănimii; de pildă, în Antiochia 36,12 lat. N, 36,09 long. E / azi Antakya din Turcia, existau vechile altare închinate lui Zeus numit Georgos - fermierii practicând sacrificiile pentru fertilitate în 6 XII - iar anterior altarele lor erau închinate lui Belus Georgeus, menţionat de textele Ugarite din secolul XIV î.C. (ştiut demult şi în Babilon, unde împăratul Nimrod, văr primar cu Gherghe-seu / Gherga, a încercat ridicarea Turnului Babel).

care au adaptat în mileniul I Cultul Ghergan din mileniile anterioare - îl venerează îndeosebi şi acum, prin excelenţă, considerând că toţi profeţii trebuie să fie într-o oarecare relaţie cu el (identificat ca Ilie de Evrei şi ca George de creştini). Cei 3 prestigioşi reprezentanţi orientali ai Cultului Ghergan - Ilie din Valea Gherka, eroul Gheorghe şi fratele Khadir al lui Ilie din Ţinutul Gherghe-seilor, cei mai recenţi pe scara istorică în domeniul religios - au urmat aceleaşi atribute legate de fertilitate, putere, viaţă şi moarte, ca de exemplu: Tema centrală este a celui care veghează puterile fertilizante ale naturii, putând aduce vigoare unde e sterp. Semnificaţia caracterului rustic s-a potrivit calendarului activităţilor agricole şi aducerii ploilor (practică specifică şamanilor), cum de pildă a procedat fiul lui Antioch, Seleucos 358-281 î.C. - unul dintre foştii generali ai lui Alexandru “cel Mare” - care a întemeiat Imperiul Seleucid: a instaurat în anul 300 î.C. pe Muntele Aqra 35,57 lat. N, 35,58 long. E (Kasios / Casius din N Ugaritului, azi graniţa Siriano-Turcă), ce era Muntele Sacru al lui Baal / Bel încă pe timpul Hurianilor / Huriţilor, sărbătoarea din 23 IV, rămasă până acum ca data de aniversare a Sfântului Gheorghe; el şi-a şi instalat capitala imperiului la poalele acelui munte, în aşezarea Antiochia de pe Râul Orontes 36,12 lat. N, 36,09 long. E, unde patrona Georgos. (Grâul ca aliment de bază la mulţi e simbolul hranei esenţiale şi al nemuririi, spicul de grâu figurând drept simbol al învierii - folosirea grâului fiert sub formă de colivă arătând că şi în ritualurile de înmormântare grâul are semnificaţia de sămânţă regeneratoare, simbolizând renaşterea - grâului dintotdeauna atribuindu-i-se o origine divină, sacralitatea sa fiind prin transcendenţa ce coboară pe pământ; ortodocşii la 23 IV sfinţesc grâul cu litie - adică procesiune religioasă pe câmp - denumirea Română pentru grâul tare fiind “ghircă”). Pe de altă parte, prorocul Ilie - celebrat în 20 VII - avea un control absolut asupra fulgerelor şi precipitaţiilor iar fratele său, profetul Khidr / Kadir, provoca furtunile prin călărit straşnic. Militantismul şi forţa lor de sacrificiu sunt înfăţişate prin armele ce mereu le-au avut (Ilie manevrând focul, Gheorghe o sabie, Khidr o lance), ei fiind cei mai războinici dintre toţi, un alt simbol specific Cultului Ghergan fiind asocierea exponenţilor săi cu formele naturale, fraţii împărţindu-le - înălţimile-Ilie şi apele-Kadir - fiind preluat numele lui George-Gheorghe la botezarea unora din acelea; e interesant că în iconografia ortodoxă, Sfântul Gheorghe este preponderent reprezentat cu lancea / sabia lui fiind mai evidentă doar în apus. Combinarea celor 2 poli (cer-pământ, respectiv agresivitate-pasivitate) nu este obişnuită în istoria religiilor, fiind originală, vag regăsită doar în vechea mentalitate Egipteană a păstrării echilibrului dintre contrarii: aparţine Cultului Ghergan; de altfel, conceptul a fost prezent de la momentul iniţial al formării numelui, clar redat de cele 2 silabe ale numelui Gherga = Gher-Ga. Ca şi alternanţa dintre zi şi noapte sau a anotimpurilor, ciclul vieţii şi al reînvierii a fost demonstrat atât de parcursul activităţilor celor 3 faimoşi sfinţi, cât şi de destinul lor: ei sunt eterni, o dovadă a divinităţii lor. În Atena Antică, poetul dramatic Menandru 342-291 î.C. a fost principalul reprezentant al unui nou tip de comedie, cu personaje în “Mizantropul” ca Gorgias - fiul Mirinei, proprietarul sclavului Daos - care s-a însurat cu proprietara sclavului Getas ori Georgos în piesa cu acelaşi nume (“Georgos” / “Gheorg”) în care descrie viaţa la fermă a Murinei / Mirinei şi a fiului ei Gorgias / Georgos; personajele

Khizr şi Ilie la Fântâna Vieţii Coranul l-a plasat pe Khidr / Khudr, fratele lui Ilie, ca domnitor veghetor peste ţinutul soarelui de la miezul nopţii - unde se întâlneau cerul cu pământul şi nu era în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară - în cosmologia lui Avicena respectiva dimensiune fiind explicit polară, Hiperboree (Avicena a fost discipolul învăţatului Masihi Gorgani, care a murit într-o furtună de nisip în 999). Al Khidr sau Khidar / Khadir - poreclit “omul verde”, azi pentru musulmani culoarea respectivă fiind semnificativă - încarna pronia cerească, ca mediatorul ce împăca extremele şi rezolva antagonismele fundamentale pentru a asigura dezvoltarea omului (în N Indiei era respectat ca zeitatea Fluviilor, domnind şi asupra vegetaţiei, inclusiv asupra cânepei Indiene); de pildă, la N de Nazaret, şiiţii Nazerini din Siria 342


mamă şi fiu Murina şi Gheorg / Gorghi au apărut şi în piesa “Eroul” (din care însă s-au păstrat doar fragmente). Romanul Vitruviu a indicat în lucrarea sa “Arhitectura” 7:4 că Grecii vechi obişnuiau să facă daruri numite “Xenia” - lucruri ca picturi, epigrame, etc. - o “epigramă Xenia” fiind oferită ca exemplu de cercetătoarea Americană Stacey Foster: “Lui Gherga îi ofer aceste mulţumiri, Când am nevoie de ceva misterios, Când scriu poezie sau desenez, Deseori o rezolv anonim. Am căutat tot mai mult, Sperând să-ţi cânt din nou slava, Pentru cuvintele pe care foarte mult le ador, Lipsindu-mi în mai multe feluri”. În timpul împăratului Roman Carinus (282-285), magistrul Gregorius - responsabil cu petiţiile - a emis ceea ce a rămas ştiut drept “Codex Gregorianus”: o colecţie de edicte publice - devenită faimoasă în Imperiul Roman - care a fost în vigoare până în secolul VI, când a fost înlocuită prin codificarea împăratului bizantin Iustianian “Corpus Iuris Civilis” urmărind să apere relaţiile de proprietate privată, intrată în vigoare din 7 IV 529.

Ulterior, “obiceiul pământului” s-a concretizat în scris prin “Nomos Georgikos” - legea rurală emisă de către împăratul bizantin Heraclius, care a domnit între 610 şi 641, rămas în memoria populară a Vlahilor ca “împăratul cel bun” - după cum a observat Dr. Titus Filipaş, de la el titulatura conducătorilor Romaniei schimbându-se din Augustus în Basileu (împăratul a schimbat limba oficială a imperiului din Latină în Greacă). Armânul Branislav Stefanoski din Macedonia a reflectat: “În timpurile străvechi, în Anatolia şi Balcani se vorbeau armeana / pelasga şi înrudita armână / tracă. Dacă şi romanii recunoşteau oficial Troia ca loc al originii lor, înseamnă că limba romană trebuie potrivită limbii dardanilor (care erau fondatorii Troiei), a căror limbă, de partea ei, este de aceeaşi origine cu limba frigienilor / brigilor, makedonilor, adică a makedon-armânilor de azi. Dionisie din Halicarnos 7:90 a consemnat: ‘Limba vorbită de romani nu este complet barbară, nici absolut greacă, e un amestec din amândouă, în cea mai mare parte ca şi dialectul eolian’. Ce-a făcut Roma de fapt: Roma a făcut ceea ce a făcut Alexandru mai devreme; a pus sub comanda sa toate triburile identice pelasgo-trace şi, cu ajutorul lor, a cucerit restul lumii. Acest lucru poate fi dovedit şi prin faptul că, din împăraţii romani, peste jumătate erau de origine tracă, mulţi dintre ei vorbind cu puternic accent ‘barbar’ iar parte din ei nu puteau renunţa deloc la folosirea zilnică a multor cuvinte ‘barbare’. Este clar că cetăţenii romani nu aveau nici o dificultate în înţelegerea cuvintelor ‘barbare’. Poporul vorbea identic ‘barbara’ sa, chiar dacă era divizată într-un conglomerat de dialecte, limbă ce era numită în vremea Imperiului Roman ca populară / ‘vulgară’ (nu era standardizată după normele gramaticale stricte, aşa cum erau greaca şi latina). Limba latină în sine era moartă în afara utilizării ei în administraţie; a murit pentru că a fost artificial creată: era pur administrativă. Cei care au vorbit armâna au păstrat-o până în prezent, cu toate dialectele ei şi foarte mici modificări”. Heraclius era dintr-o familie Armeană din Capadochia - înrudită cu Gregorie pe linia mamei - şi a întemeiat dinastia imperială bizantină ce i-a purtat numele, în exercitarea puterii fiind înconjurat de Gheorgani, ca de exemplu Gheorghe, comandantul districtului militar Armeniacum, care a luptat în 627 lângă Ninive cu succes pentru imperiu împotriva armatei Perşilor deoarece aceea, împreună cu Avarii, a atacat Constantinopolul în anul precedent sau Gheorgu / George, prolificul poet cunoscut drept “Pisidianul” / adică din Pisidia, prietenul împăratului şi al lui Sergiu, patriarhul Constantinopolului 610-638 (promotorul monotelismului, ce afirma că Iisus are 2 firi divină şi umană - dar o singură energie), care a fost arhivarul catedralei Sfânta Sofia din capitala imperiului şi autorul primului acatist din lume, dedicat Fecioarei Maria; printre cărţile sale au fost Campania lui Heraclius împotriva Perşilor din 622, Avarica din 626, Heraclias din 627, Cosmologia, etc. Profetul Mahomed s-a adresat atunci printr-o scrisoare împăratului Heraclius şi anturajului său - între care erau acei Gheorga de la Curte - în ideea că nu ar trebui să existe vreo constrângere pentru “Popoarele Cărţii” (după cum i-a considerat pe zoroaştri, Evrei şi creştini) din Imperiul Bizantin să accepte islamul; după decesul acelui împărat, Gheorghius / Grigore - fiul vărului lui Heraclius - care guverna Nordul Africii din Cartagina pentru Imperiul Bizantin (cu care Maxim “Mărturisitorul” era bun prieten) s-a revoltat în 646-647 împotriva tânărului Constantin “Bărbosul” / rudă a sa, care conducea din 641 în

Fragmente din “Codex Gregorianus” 343


Constantinopol şi a uzurpat tronul declarându-se împărat, însă a murit într-o confruntare cu Arabii în N Africii, de atunci acea parte a lumii fiind preluată de musulmani. Este de ştiut că înaintea sa guvernatorul Nordului Africii pentru un deceniu - până în 642 - a fost preotul Gheorghe / George din Apamea / Siria, susţinător de asemenea al Sf. Maxim “Mărturisitorul” (principalul adversar creştin al monotelismului); după învăţătura lui Maxim “Mărturisitorul” sunt 2 morţi: cea dintâi produsă de păcat, cea de-a doua fiind moartea după asemănarea lui Christos / în care se poate recunoaşte străvechiul model mitico-magic al religiilor naturiste.

Creştinismul

În “Mitul potopului. Inadvertențe în interpretarea religioasă” din 1982, savantul Român Gabriel Gheorghe a scris: “Formulat treptat, târziu, pe un conglomerat de tradiții, credințe și idei, în parte religioase, în mare parte laice, creștinismul poartă în substanța sa un amestec de coloraturi și proveniențe aparținând numeroaselor culte practicate, fără restricții, în Imperiul Roman, până în momentul când creștinismul a ajuns religia dominantă. Cei mai importanți donatori au fost cybelismul și mithraismul. Cybelismul conținea nevoia curățirii de păcatul originar, care se obținea prin intermediul Cybelei, Pământul-Mamă (Gaeea la greci). Mithraismul reprezenta cultul zeului Mithra, care a jertfit Taurul mistic, al cărui sânge era ispășitor de păcate (în ipostază omenească, Mithra a coborât pe pământ unde și-a pregătit ucenicii, după care s-a înălțat la cer; se folosea împărtășania cu pâine și cu vin care simbolizau părți din trupul și sângele lui Mithra iar morții erau supuși unei judecăți, în urma căreia cei drepți erau luați de Mithra în cer iar cei răi mergeau în iad, crezându-se în învierea morților și în judecata de apoi)”. Primii creştini erau numiţi “Învăţători Galileeni” (inclusiv de către păgânul împărat bizantin Iulian “Apostatul”, în secolul IV); germenele puterii creatoare a creştinismului a avut obârşia Siriacă, în completare elementele Greceşti vechi izvorând din filozofia şi religia de Misterii. Sinteza Dr. Mircea Eliade e relevantă: “Creştinismul s-a inserat în istorie folosind materialele şi formele ‘date’. El a abolit Lumea Veche printr-o masivă răsturnare de valori; dar a păstrat tot ce putea căpăta o valoare nouă. A păstrat

Catedrala Sfânta Sofia La momentul emiterii “Nomos Georgikos”, deoarece pluguşorul - ce numai zgâria pământul - a fost înlocuit cu plugul mare ce făcea brazde, în Imperiul Bizantin a fost introdus (în locul vechilor proprietăţi Antice) sistemul de ferme al ţăranilor liberi care îşi plăteau impozitele către stat şi permiteau ca armata prin recrutări locale să fie operaţională peste tot, ceea ce a adus schimbările sociale necesare intrării în Evul Mediu; codul respectiv agrar trata 85 de situaţii legate de cultura pământului şi a inventariat toate populaţiile la care se aplica atunci, fiind apoi de referinţă timp îndelungat (şi după dispariţia Imperiului Bizantin), inclusiv în Ţările Române de la N Dunării: aşa cum primul cod de legi din lume - cel al lui Manu, din Bazinul Ghaggar - prevedea pedepse aspre celor care îi încălcau prevederile, “Nomos Georgikos” stipula norme bizantine clare de reglementări, respectate Medieval de creştini.

344


cosmogonia, ritualele, cultele populare, etc. S-a stăruit de nenumărate ori asupra asimilării de către teologia creştină a gândirii greceşti dar nu s-a pus în lumina pe care o merită cealaltă asimilare a credinţelor populare. Actul acesta de absolvire, transfigurare şi unificare a cultelor străvechi pare superior chiar asimilării filozofiei greceşti şi a instituţiilor romane. Pentru că adevărata unitate spirituală a Europei a dobândit-o creştinismul mai ales prin ‘salvarea’ şi ‘înnobilarea’ vieţii populare. Europa medievală alcătuia o unitate spirituală nu numai pentru că folosea aceeaşi filozofie şi aceleaşi instituţii (de altfel, lucrul acesta n-a fost niciodată împlinit complet), ci pentru că creştinismul adusese la acelaşi numitor - după grele rezistenţe - viaţa spirituală populară. Este de la sine înţeles că, aşa cum a absorbit şi a transfigurat o infinitate de credinţe, creştinismul a dat lumină nouă - chiar atunci când n-a făcut-o explicit - şi credinţelor (evident, orice asimilare aducea cu sine anumite primejdii, ca gnoze, eresuri, etc.) dar până la urmă toate acele crize de creştere au fost depăşite”. Creştinismul - deoarece era deschis tuturor - a triumfat în faţa mitraismului (popular în Imperiul Roman, însă practicat doar de bărbaţi, în plus și într-o limbă de cult conform creștinului Iulius Firmicus din secolul IV - ce “nu era nici Greacă, nici Latină”). Este de remarcat că dintre religiile monoteiste, 3 din ele - mitraismul înaintea creştinismului, creștinismul şi islamul după creştinism - s-au răspândit curând după apariţiile lor din Orient în Occident (din Asia până la Atlantic), excepţie fiind religia mozaică, mult mai restrânsă ca impact; creştinismul în direcţia de la E la V a urmat de fapt polii civilizaţionali ai timpurilor, religia făcând parte din vieţile oamenilor la dimensiuni mult mai puternice în trecut decât acum.

Iisus, Gherga s-a distins printre primii misionari creştini (de la început, creştinismul a avut atât caracter “ortodox”, adică drept, cât şi “catolic”, adică universal). Primele grupări creştine n-au fost în actualele Palestina sau Israel, ci printre Grecii vechi din Imperiul Roman (în Imperiul Roman bunăstarea şi populaţia nu cunoşteau o repartiţie echilibrată: jumătatea orientală era mai bogată şi cu populaţie mai numeroasă decât cealaltă jumătate, occidentală; diferenţa dintre Est şi Vest şi-a pus amprenta în mod decisiv asupra destinului imperial). Duzina de apostoli ai lui Iisus - dintre care doar câţiva poate au avut câte un părinte Evreu - era din Galileea locuită de Gherghei, care nu erau Evrei, aflaţi printre majoritarii regiunii (şi Biblia a scris despre Ţinutul Ghergheseilor de acolo, nu despre Ţinutul Evreilor); printre primii creştini a fost un mare număr de femei, care - începând din secolul I - au propagat creştinismul din zonă în Imperiul Roman. Îndeosebi la început, una dintre căile de răspândire ale creştinismului a fost cea acceptată a sacrificiilor umane, prin martirajul atât al creştinelor, cât şi al creştinilor: din toate timpurile, sacrificiul uman a fost cel mai puternic instrument propagandistic religios, roadele sale regăsindu-se până azi în situaţia creştinismului, încă având cea mai mare răspândire cultică din lume. “Cartea Cărţilor” / Biblia menţionează la sfârşit prin Sfântul Ioan Teologul, adică apostolul Ioan (care scria din exilul de pe Insula Patmos 37,19 lat. N, 26,30 long. E din largul Cariei) cele 7 biserici ale revelaţiei existente în jurul regiunii Anatoliene Caria, populată de Gherga alfabetic la Efes, Filadelfia / azi Alaşehir 38,21 lat. N, 28,31 long. E, Laodicea 37,50 lat. N, 29,06 long. E, Pergam, Sardis, Smirna / Izmir, Tiatira - toate conducând câte un episcopat respectiv lor; e de remarcat că în cele 7 locaţii erau grupări / comunităţi creştine, nu construcţii de catedrale, plasate în Misia, Lidia şi Pisidia, adică în jurul nucleului dur al Gherghiţilor rămas atunci în Caria (de exemplu, pe Valea Caicos, Kirkagatsch era în Tiatira):

Bazinul Kaikos Fecioara Maria (ridicată la cer când avea aproape 69 de ani) şi-a trăit bătrâneţea ca văduvă lângă Efes, într-un sălaş de pe Muntele Koressos 37,54 lat. N, 27,20 long. E, ce e loc de pelerinaj azi - fiind sprijinită acolo de Ioan, cel mai tânăr din duzina de apostoli, supravieţuitorul după Cina cea de Taină, toţi ceilalţi 11 apostoli murind violent - după care s-a întors pentru ultimele Sale clipe în Palestina / Israel; cordonul Ei se află acum păstrat la Mănăstirea Ortodoxă “Sf. Gheorghe” 34,46 lat. N, 36,16 long. E din Al-Miștaya / Homs în “Valea Creștinilor” din Siria (în apropiere fiind fostul castel Krak al Kurzilor) şi e singura femeie numită direct în Coran. (Cordonul, brâul - dar şi piesele vestimentare din

Cele 7 biserici biblice Legătura biblică Gherga este prezentă în scripturi de la prima carte (“Facerea” / “Geneza”) până la ultima carte (“Apocalipsa” / însemnând nu “sfârşitul lumii”, ci “ultima revelaţie”); după exorcizarea efectuată la Ghergasa de către 345


grupă, ca brăcinarul, cingătoarea, etc. - îşi trag simbolismul din asemănarea cu cercul, semnificând ataşamentul, curajul, fidelitatea, puterea, prestigiul, pregătirea pentru îndeplinirea unei înalte misiuni sau fapte eroice, fiind ca un semn al protecţiei, ocrotirii şi apărării; funcţiile magice ale brâului ocrotitor se manifestau prin prezenţa în diferite acte la înfăşatul copilului la naştere iar brâul nupţial prin punerea în timpul descântatului ori ghicitului, culorile sale vărgate având legături cu curcubeul). Este de remarcat că în panteonul creştinismului triumfător, figura Sibilei / Isis s-a reafirmat în chipul Fecioarei Maria, ca Marea Maică (primul din lume care a zugrăvit-o a fost pictorul şi medicul Luca, bun desenator, scriitor şi propagandist).

Maria “Magdalena” şi apostolul Ioan au fost îngropaţi pe Dealul Ayasuluk din Efes, ce pentru creştinismul timpuriu a devenit centrul de putere răsăritean, astfel cum Vaticanul a ajuns centrul de putere apusean. Aşa după cum filozoful Platon afirma că “la început a fost ideea” = “cuvântul”, este interesant cum debutează “Evanghelia după Ioan” (având stilul Ghargar / din N Indiei “La început...”, referindu-se la matricea informaţională, exprimată drept Cuvânt): “1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. 5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Impunerea creştinilor în zonă n-a fost simplă: prezenţa în Efes a apropiaţilor lui Iisus - Mama Lui / Fecioara Maria, femeia Lui / Maria Magdalena, prietenul Lui / apostolul Ioan, împreună cu însoţitorii lor - a determinat apariţia celor 7 biserici / episcopate ce înconjurau Caria (cea mai religioasă şi cea mai bogată regiune Anatoliană); pe de altă parte, lucrarea lui Celsus “Doctrina adevărată” - probabil începută de Celsus 45-117 / primul guvernator localnic al provinciei Romane Asia şi al cărei manuscris făcea parte din Biblioteca Celsus ridicată de fiul său în Efes (a treia ca mărime din lumea acelor timpuri, după cele din Alexandria şi Pergam) - combătută de Sfântul Irineu care în 177 s-a mutat din vecina Smirna în Galia, la Lyon 45,45 lat. N, 4,50 long. E (a fost discipolul Sfântului Policarp din Smirna / Izmir 69155, care l-a cunoscut în Efes pe apostolul Ioan), apoi de alţii / ca teologul Origen, care a scris despre Celsus că trăia din vremea împăratului Roman Nero 37-68, afirma că Evreii vechi au fost sclavi fugiţi din Egipt, a ridiculizat ritualul circumciziei lor şi neconsumarea de către ei a porcului, etc.: despre Iisus - Fiul lui Dumnezeu - Celsus a afirmat că a înviat la fel ca Zalmoxe al Geţilor. Este de ştiut că la Efes s-a remarcat Pavel prin faptul că a incendiat vestita bibliotecă (conţinând cunoştinţe străvechi), fapt pentru care a fost încarcerat acolo. Biblioteca din Efes a fost refăcută de guvernatorul Celsus, însă fără valorile inestimabile ce au ars (şi nu au mai putut fi recuperate). “Enciclopedia Evreiască” apreciază concordanţa afirmaţiilor lui Celsus cu ale Talmudului despre Iisus, că s-a născut din adulterul tinerei ţesătoare Evreice Miriam / Maria cu soldatul zis Pantera din Sidon / Liban - care a luptat pentru Romani şi a murit în Germania - de aceea împreună cu pruncul fiind izgonită de soţul ei tâmplar în Egipt, unde Iisus a învăţat vrăjitoria, prezentându-se la întoarcerea în Galileea ca un zeu: Celsus (al cărui nume însemna “mai înalt”) nu credea în divinitatea lui Iisus, considerându-I acţiunile ca inspirate din mitologia Greacă iar Învierea Sa ca preluată de la Geţi, dând dreptate Evreilor că au refuzat acceptarea lui Iisus; de altfel - datorită legiunilor Romane - şi în spaţiul Get / Dac din Valea Dunării au ajuns mulţi din zona N Canaanită populată de Gherghe-sei, ca militari, colonişti sau comercianţi, stabiliţi inclusiv în Bănie şi Banat, ceea ce au fost legături istorice directe între cele ce azi sunt Palestina / Israel şi România, inscripţii Evreieşti din secolul II fiind găsite de exemplu la Ruşava / Orşova (de pildă, denumirea încetăţenită Bănăţeană de “paori” - adică ţărani - provine din Ebraicul “poyer” pentru agricultori). Romanii au adus recruți din Orientul Apropiat la Gherdap, însă aceia n-au mai contat după Antichitate în

Tot cu cei 2 în metropola Efes, cu Fecioara Maria şi cu apostolul Ioan, pentru scurte perioade au fost şi alţii din Galileea în tranzit, acolo retrăgându-se - după ce şi-a încheiat deplasarea din Galia, la S de Ghergoa / Ghergovia - şi “apostolul apostolilor”, Maria Magdalena (despre care în “Evanghelia apostolului Filip” descoperită în Manuscrisele de la Nag Hammadi / Chenoboskion de pe Valea Nilului 26,03 lat. N, 32,15 long. E, lângă aşezarea Gherga, care l-a însoţit pe apostolul Andrei în Dobrogea - ei şi Petru, primul papă, fiind din fosta capitală a Regatului Gheşurit, al Gherganilor din Galileea - scria că se săruta des pe gură cu Iisus în public); Maria “Magdalena” (din Garighe = Magdala, Galileea / “migdal” în Ebraică având semnificaţia de “turn / castel”) era “mironosiţă” - adică “purtătoare de mir” - şi în Efes a slujit-o pe Fecioara Maria, trăind cu apostolul Ioan: unii dintre primii creştini au considerat-o ca femeie uşuratică. 346


istoria locurilor, semnificative fiind absențele dovezilor Medievale. Asemănător cu Uriaşii părinţi numiţi Titani “Tătâni”, ca şi “taţi” - ştiuţi şi ca “Tatari”, respectiv Uralienii Tătari (cei Vestici având aspect European, doar unii dintre Tătarii Siberieni amestecându-se Mongoloid), e de remarcat că Românii - între care şi Bănăţenii - au reţinut din vremurile mitologice ca “jidovi” pe străvechii Uriaşi (“ur-iaşii”, respectiv “cereştii”) care au realizat mari construcţii = megaliţii Epocii Pietrei, apoi folosind denumirea de “jidovi” / “jidani” pentru cei sosiţi din spaţiul Evreiesc: aceeaşi onomastică poate lega aceeaşi origine, în sensul că şi Evreii vechi au descris că la N de regiunea Canaan (în care au ajuns să se stabilească la începutul Epocii Fierului) existau cândva Uriaşi, o denumire legată de Ur-Anos / Uranus, care la vechii Greci a fost Zeul Cerului, tatăl Zeului Crăciun; de exemplu aşa cum au dezvelit arheologii din ţările Orientului Apropiat mai ales Canaanul neoliticului a fost plin de jiduri / ziduri Ciclopice, realizate de Ghergheii Nordici pentru prinderea cirezilor sălbatice şi lapidarea lor pe platformele circulare Ghirgare (sacre, unde se făceau sacrificiile). Celsus din Efes a scris că Iisus din Nazaret a avut un anturaj nedemn pentru un zeu, format doar din puţini adepţi - câţiva pescari şi colectori de taxe - de condiţie modestă, din mediul rural, pe care i-a învăţat un fapt reprobabil, anume să cerşească iar Învierea a fost relatată de o isterică (cu scopul impresionării altora) pentru a creşte şansele de cerşit ale grupului, ai cărui membri se înfăţişau săraci; el a acuzat Evreii şi creştinii de “separatism” - inclusiv prin aroganţa înţelepciunii lor “superioare”, inspirată de fapt de la înţelepţii Antici argumentele sale fiind istorice, filozofice şi logice, ca de pildă că minunile înfăptuite de Iisus erau poveşti (observând acea practică în Noul Testament, de exemplu în “epistola lui Pavel către Tit” 1:14 “să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti” / în Română rămânând spusa “umblării cu iordane” pentru lucrurile fără seriozitate), că înaintea lui Iisus învieri au mai avut Pitagora, Zalmoxis, ş.a., că propaganda nu era spre elita socială formată din oameni “deştepţi” şi “buni”, ci doar printre “ignoranţi” şi “păcătoşi”, că Iisus Înviat s-a înfăţişat doar adepţilor, nu şi persecutorilor, etc., Celsus făcând apel către creştini să-şi abandoneze izolarea şi să contribuie la bunăstarea socială prin servicii active. Istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “Legătura ce exista între creştinism şi iudaism era blestemat de evidentă în ochii evreilor; creştinii constituiau o sectă renegată care, pe temeiul unui apendice (specific ei şi neadmis de legea ebraică), la cărţile canonice ale scripturii, păcătuise printr-un galilean rătăcit şi nefericit, al cărui nume fu rostit în zadar - cu neruşinare - de către acei trădători ai concepţiei fariseice. Biruinţa sa postumă - care fusese proslăvit de ucenicii săi, după obiceiul neamurilor păgâne, ca fiind fiul unui zeu şi al unei maice pământene constituia o ispravă păgână de aceeaşi natură ca şi biruinţele unor ‘semi-zei’ ca Dionisie sau Hercule. Deşi creştinismul na tăgăduit nici o clipă valoarea scripturii ebraice - aceea fiind indisolubil legată de scripturile specifice creştine - el şi-a realizat cuceririle prin faptul că trădase, după cum văzuseră limpede ochii evreilor, cele 2 principii fundamentale ale iudaismului şi anume prima şi cea de-a doua din cele 10 porunci: monoteismul şi aniconismul (‘să nu-ţi faci chip cioplit’). Ca urmare, înaintea unui păgânism pe deplin vizibil sub pojghiţa lui subţire de creştinism, cuvântul de ordine al iudaismului a fost să persevereze pe calea mărturisirii cuvântului veşnic al lui Dumnezeu”. Creştinismul s-a dezvoltat pe traseul avut şi anterior de Gherga (îndeosebi în

mediile urbane de la începutul mileniului I): harta primelor aşezăminte arată aceasta (creştinii au transformat în biserici cu mari greutăţi - templele Gherghiţiei / denumite “Metroon” în lumea Greco-Romană); de pildă, Liciniu 250-325 din Timoc / cumnatul împăratului Constantin “cel Mare”, care îl avea pe Gordian din Galata angajat militar la curtea sa, acela mărturisind că e creştin, l-a trimis la Tomis, unde a fost executat în 13 IX 323 iar nepotul lui Constantin “cel Mare” 272-337, împăratul Iulian “Apostatul” 361-363 - care în 351 a abandonat creştinismul - în 362 a pedepsit cu moartea 2 creştini care au profanat un Metroon / templu al Marii Mame. Episcopul Gordian din Dobrogea - născut în Anatolia - a fost unul dintre ierarhii creştini timpurii ai spaţiului Român: originea lui (provenienţa în Europa i-a fost în continuarea migrării sistematice - de peste un mileniu - a Anatolienilor în Dobrogea), onomastica lui Ghergană, rangul său bisericesc şi martirajul avut, au reconfirmat inclusiv cu elementele propriului caz evidenţele istorice de gen, unele înfăţişate şi în prezenta lucrare; Sf. Gordian - ca episcop al Tomisului din anul 320 - a catehizat şi a botezat locuitorii din Dacia Pontică şi din Goţia (“Dacia” din N Dunării) timp de 3 ani, până când şi-a pierdut capul împreună cu alţi martiri pomeniţi de către sinaxarele Greceşti şi de către Martirologiul Roman / “Acta Sanctorum”, ca de pildă deodată cu el fiind martirizaţi credincioşii Macrobiu şi Valerian.

În 2009, cercetătorul Român Bogdan Lupescu a scris despre “Prietenii Maicii Domnului”: “Înainte ca arheologii şi autorităţile ecleziaste să certifice faptul că lângă Efes a fost într-adevăr casa Fecioarei, ei au întâlnit nişte oameni ciudaţi. Au vorbit cu ei, i-au întrebat multe. Au aflat că aceia urcau mereu în acel loc, să se roage la ruina sacră. Ţărani ortodocşi cu bărbi albe, straie străvechi şi purtări pline de pioşenie. Veneau dintr-un cătun izolat, din apropiere: Kîrkînce. La fiecare 15 VIII apărea întreg satul, de la moş la prunc. Doar ei, nici un alt sat din jur. Şi o făceau de aproape 19 secole! Mărturiile ‘kîrkîncenilor’ au fost una dintre dovezile importante ale faptului că PreaCurata a fost acolo, fapt invocat de marile sinoduri. Un singur cătun a cunoscut taina. Ei ştiau de la strămoşii lor, generaţie după generaţie. Erau convinşi că sunt ‘strănepoţi direcţi, de sânge’ ai primilor creştini din Efes, fapt confirmat apoi şi ştiinţific. Coborâtori din primii oameni care au ascultat-o pe Fecioara Maria, botezaţi chiar de către apostolul Ioan. Aflu că acest sat încă există. O raritate. Se mai păstrează într-însul multe din vechile urme ortodoxe. În ce priveşte numele aşezării, s-a întâmplat aşa: la început au fost 40 de familii - ‘prietene 347


apropiate ale Fecioarei’ - care au părăsit anticul oraş păgân Efes, alegând calea sihăstriei. ‘Kîrk’ / ‘Cârc’ se zicea la 40, pronunţându-se la fel cu ‘loc urât’. Şi-au numit satul Kîrkînce, pentru ca prin nume să-şi ţină ascunsă povestea şi taina. Arareori, când vreunul cobora pe bulevardele anticului oraş şi era întrebat de unde venea, răspundea imediat că ‘de undeva din Cârc’, arătând vag spre creste. ‘Dintr-un loc urât’ ziceau - deşi era încântător - făcându-i astfel pe localnici să naibă curiozitatea de a urca acolo, să-i prindă că au zidit biserica şi că se închinau lui Christos. Un sat, o oază de creştinism în vârful unui munte, în mijlocul unei lumi potrivnice. Mai aflu că abia în anul independenţei Turciei satul şi-a schimbat numele în Şirince, ‘Satul Frumos’ / ‘Încântător’. Aşa cum ar fi meritat să se numească dintru începuturi. Despre sat s-a spus că e un sat sacru. Un spaţiu pogorât parcă din altă lume. Pretutindeni, doar lemn şi piatră. Ziduri străvechi, unul peste altul. Un amfiteatru larg de case albe, bătrâne, aşternut rotund pe stânca muntelui, îmbrăţişând parcă privirile. Pe uliţele înguste, mereu urcătoare, se preumblă oameni fericiţi. Îi văd, le privesc feţele. Absolut toţi zâmbesc. Îmi vin mereu în minte vechile aşezări aromâne din Pind. La fiece pas. Seamănă izbitor. Acelaşi păienjeniş de uliţe înguste ce urcă şerpuit printre case înalte, strânse una într-alta ca într-o cetate. Însă Şirince e mult mai vechi, mai rudimentar. Lăsat dinadins într-o superbă paragină, ca să-şi urmeze vechile rânduieli ale vieţii sale armonioase. În 1923 anul independenţei - s-a făcut un schimb forţat de populaţii şi toţi bătrânii greci ai vechiului sat ortodox au plecat. Au fost înlocuiţi cu oamenii pe care-i privesc acum: musulmani, turci veritabili. Aşa a fost istoria, politica vremii. S-au petrecut atunci drame, mari suferinţe. Însă această dăinuire a spiritului satului mi se pare impresionantă. Cum e posibil ca în firea acestor noi băştinaşi să se fi impregnat atât de profund vechimea locului, tradiţia nesfârşitei evlavii faţă de Maica Domnului? Şirincenii au moştenit dragostea pentru acest loc sacru. Sunt 2 vechi biserici ortodoxe în sat, îngrijite de localnici, ca nişte temple. Întreaga aşezare e plină de icoane şi statuete ale Maicii Domnului. La fiecare colţ de stradă, peste tot. Încrustate pe ziduri, pe fântâni, etc. Icoane vechi, ortodoxe. Satul se află în Grădina Maicii Domnului. În jur sunt livezile cu cele mai bune piersici din întreaga Turcie iar vinurile de aici sunt renumite în lume. Pământul e bun, fiindcă a fost lucrat necontenit. E vorba de nişte soiuri foarte vechi de piersici şi struguri, cultivate acolo de milenii, până astăzi”. Răspândirea creştinismului cu ajutorul Gherga - prin regiunile unde trăiau în timpurile acelea - a avut ca antecedent (conform “Lexiconului Sanscrit”) vechea credinţă Hiperboree din timpul Potopului, ştiută drept Kriştaia, în Dumnezeul Kristihan, simbolizat prin vulturul bicefal numit Krişta şi crucea denumită Kristi, de altfel cuvântul Get pentru “profet” fiind “krisa”, etc.; printre alţii, şi cercetătorul American Gene Matlock a studiat cu pasiune în 2006 străvechea difuzie Hiperboree din Altai, ca fiind creatoarea aspectelor religioase aşa cum au ajuns până în prezent în lume, printr-o zonă centrată pe Tuva, unde de pildă şi acum se cântă adânc din gât în stilul “Kar-gy-ra” / Kargyra, în mileniul IV î.C. preotul Garga ajungând în N Indiei de pildă să aleagă pentru avatarul lui Vişnu numele de botez Krişna, acela la început fiind des prezentat în asociere cu crucea preluată European de Celţi / Ghergoi (ca observaţie: în răsăritul Panonic, interesantă este asemuirea onomastică a Crişanei / Krişanei, regiunea învecinată Nordic Banatului, cuprinzând Bihorul).

Prima difuzie culturală În secolul III, un sfert din populaţia Imperiului Roman a fost decimată de epidemii; creştinii au făcut mai bine faţă, considerând îngrijirea bolnavilor o datorie religioasă, spre deosebire de păgâni, care îi abandonau pe cei bolnavi, deşi unii ar fi putut supravieţui. Inflaţia monetară ce a urmat a dus la dezordini sociale, pe acel fond în secolul IV împăratul Constantin întărind imperiul prin legiferarea creştinismului şi mutând capitala pe locul unde e actualul Istanbul. Conceptul politeist păgân s-a perpetuat în creştinism prin canonizări (adică glorificări), sfinţii - cei respectaţi / cinstiţi ca exemplari - fiind tot mai numeroşi în sinaxar, ca o victorie doar parţială a monoteismului asupra politeismului. În 2003 şi Aurelia Bălan Mihailovici în “Dicţionar onomastic creştin” a sintetizat sub forma că “tot ce nu era grec sau roman şi - mai târziu - creştin, se numea ‘barbar’ (rădăcina sa păstrat şi în limba română, la familia de cuvinte a verbului ‘a se bâlbâi’, unde s-a produs trecerea obişnuită a lui ‘r’ în ‘l’); după apariţia creştinismului, toţi cei care rămâneau ‘păgâni’ făceau parte dintre ‘barbari’ (‘paganus’ era ‘locuitor al satului’, din care a provenit sensul de necreştin)”. În prezent, cei mai mulţi Ghergani sunt creştini.

Cu galben: creștinismul în primul secol

348


Este interesant că împăratul Roman Alexandru Sever (208-235), care a domnit din 222 până la moartea prin măcelărire, născut în Cezareea Palestinei, avea în capela sa privată bustul lui Iisus Christos - intenţionând şi să-I ridice un templu - însă a fost descurajat de preoţii politeişti / păgâni, pe atunci foarte puternici în Imperiul Roman; cel care se îngrijea de mesele foarte echilibrate ale lui - realizându-i şi biografia a fost Gargilius / Garghili, unii savanţi identificându-l cu Gargilius Martialis, militar care a scris inclusiv despre horticultură, mort în Algeriana colonie Romană Auzia 36,08 lat. N, 3,41 long. E, în 260. Fiind Latin numit Quintus Gargilius Martialis - ce literar însemna “al cincilea Garghil marţial” - “primul” Garghil (de la care a început numărătoarea familiei acolo) trebuie să se fi stabilit în Roma pe vremea lui Iisus: un timp când Imperiul Roman era stăpân nu doar peste Anatolia, ci până în Orientul Mijlociu, astfel încât se poate lesne presupune provenienţa sa din “rezervorul” răsăritean Gherga; este de remarcat că mirii Romani se cununau între făclii / vechi obicei oriental (acum rămânând practica căsătoriei între lumânările ţinute de naşi).

Ramuri ale Gargarilor Caucazieni au fost atât în Canaan - unde se practica transferul “R”/“L”, astfel încât se poate admite forma Gargal, cu apropierea Gargil - cât şi în Peninsula Anatoliei, unde primul conducător al Efesului a fost regele Gargoris. Forma de Gargilius din Peninsula Italică a secolului I poate fi conectată de Galileea / Canaanul şi Anatolia acelui timp (unde Ghergheii au fost printre primii creştini, răspândirea creştinismului în lume întâi având loc prin Asia Mică populată pe atunci şi de Ghergari / Gherghiţi), astfel justificându-se aspectul creştin din spaţiul personal al respectivului împărat Roman - născut în Canaan - care se hrănea pe baza dietei Garghile; în secolul III, comandantul Gargil din Roma putea foarte bine fi rudă cu militarul creştin Gheorghe din Anatolia - chiar dacă n-au apucat să se întâlnească - ori cu acei preoţi Grigore care au creştinat Caucazul la începutul secolului IV (canonizarea Sfântului Gheorghe în secolul V a fost făcută de urmaşul papei care a provenit din familia senatorială Romană Garghil / Gordian, descendenţii aceluia devenind la rândul lor sfinţi: Georges / Grigore din Tours, papa Grigore “cel Mare”, ş.a). Manuscrisul Romanului Gargilius “Despre horticultură” preocupare agricolă, tipic Ghergană - se găseşte la Mănăstirea “Sf. Gallus” din St. Gallen / Elveţia. În “Istoria Romei” din 1904, Dr. Henry Williams a scris: “O remarcă despre familiile Troiane: tradiţia aşezării lui Enea a alimentat vanitatea familiilor Romane pentru dorinţa lor de a se glorifica pe asemenea bază. Clodii, Gerganii, Junii, Memii, toţi şi-au trasat descendenţa de la Enea. Dionisie a afirmat că Roma a fost întemeiată de circa 50 de familii din Alba Longa (un număr exagerat, deoarece depăşea suma familiilor patriciene din timpul lui Augustus), însă este evident - aşa după cum au relatat Varro, Hyginus, ş.a. - că un mare număr de familii Romane aveau ascendenţă Troiană”. Este de remarcat că Goţii / urmaşii Geţilor numeau Crucea - simbolul creştin - ca “Galga” iar primii creştini Germanici foloseau “Galgo” pentru Cruce: influenţa Gherga este evidentă (specialiştii lingvişti legându-i originea de proto IndoEuropeanul “ghalg” pentru “pol” / “arbore”); “Crucea Grecească” (cu braţele egale) a fost introdusă oficial abia în anul 692, prin decizia Sinodului Trulan II - din Constantinopol, când s-a oprit şi pictarea Mântuitorului ca miel - la eveniment fiind prezenţi numeroşi episcopi Ghergani. În Antichitate, MasGuţii / MasaGeţii au conlucrat cu Aluania / Albania din Caucaz şi cu Hunii de la Nord (de pe Volga, ştiuţi ca Vulgari = Bulgari, din ceea ce a fost “Bulgaria Mare”); literalmente, sursele Antice au tratat Marii Geţi, Alanii / Aşii şi Hunii ca fiind Chorasmi / “Choar-As” (ca de pildă egalităţile puse de Strabon între Chorasmi şi MasaGeţi, de Ammianus Marcellinus între MasaGeţi şi Alani, de Procopiu între MasaGeţi şi Huni, ş.a.): până şi cronicarii Armeni din secolul V - din fosta Iberie Caucaziană - încă au mai scris despre contactele strânse ale Hunilor cu MasGuţii /

Ruine Romane în Tarragona De altfel, o plăcuţă de lemn din Franeker 53,12 lat. N, 5,32 long. E / Flandra l-a consemnat pe Romanul Gargilii / Gargilius Secundus că a achiziţionat o vacă Olandeză, în anul 29 (tot în Olanda dar în 770, la Utrecht 52,05 lat. N, 5,07 long. E a murit Sf. Gregor din cetatea Sud Germană Trier 49,45 lat. N, 6,38 long. E, al cărui cap e păstrat la Biserica Amelberga din Susteren 51,04 lat. N, 5,52 long. E). În secolul I - după cum a consemnat “Epistola către Romani” 16:23 în Noul Testament - Pavel s-a întâlnit cu Cvartus: acela avea la bază numeralul ordinal Latin “quartus” = “al patrulea”; în secolul II, la Tarraco / Tarragona 41,06 lat. N, 1,14 long. E în Catalania (a cărui populaţie autohtonă era formată din Gurgoni, după cum a consemnat şi “Lexiconul Latin” al filologului Italian Egidio Forcellini 1688-1768), Gargilius s-a îngrijit ca să apară acolo placa funerară a fericitului militar Aufidius. Despre acei Romani Gargi au rămas inscripţii funerare şi în N Algeriei, ca de exemplu la Koudiat Aty 36,21 lat. N, 6,36 long. E (“Mâinile zeilor pe Manilia Gargi” sau “Gargilius Mustiolus a trăit 41 de ani”), după cum se poate vedea:

349


MasaGeţii şi cu Aluanii / Alanii (dintre aceia, unii au rămas în Caucaz - în Alania = Oseţia şi Cerchezia / la poalele Muntelui Elbrus, cel mai înalt din Europa - majoritatea însă, din cauza unor conflicte cu Hunii, emigrând în V până în Peninsula Iberică).

la creştinism Maskuţii (adică Marii Geţi, aflaţi pe atunci din Persia până dincolo de Caucaz); el a realizat pe Muntele Ghiş / Գիս - din actualul Azerbaidjan - prima biserică din Caucaz (în 74 / anul imediat următor ridicării primei biserici din lume la Ierusalim de către meşteri din Decapolis) însă apoi, coborât în actualul Daghe-stan pe Valea Zerguni, a fost omorât de către făptaşi rămaşi necunoscuţi lângă altarul păgân Ghelmeţ / “Ghel-meţ”, adică al “moşului Ghel / Gher”. Oficial ulterior, prima ţară creştină din lume - după Armenia - a fost Aluania / Ţara Ghergară = Albania Caucaziană, devenită creştină la 12 ani după Armenia, adică în 313, ca urmare a muncii Ghergarului Benjamin (atunci Imperiul Roman a legalizat creştinismul): încă şi la acel timp - în secolul IV - o semnificativă parte a populaţiei Aluaniei / Albaniei Caucaziene era formată din Masivii Geţi / MasKuţi (numiţi Armean MaSakha, Arab MasKurţi, Grec MasaGeţi, etc). În 1995, cercetătoarea Ludmila Gmyrya (istoric din Daghe-stan) a scris despre “Tărâmul Hun de la Poarta Caspică”: “De la sfârşitul mileniului III î.C., în V Caspic au sosit mase de oameni nomazi şi semi-nomazi, ştiuţi apoi ca MasKuţi / MasaGeţi, Alani, Huni, ş.a. (e posibil ca etnonimul ‘Huni’ să fi fost o denumire colectivă pentru populaţia din actualul Daghe-stan, incluzând şi indigenii agricoli / sedentari); Hunii Caspici au constituit ramura apuseană / Vestică MasKută - a Marilor Geţi - şi au fost în legături atât cu Sabirii / Hunii Siberieni din Asia, cât şi cu Sarmaţii din Europa (Hunii au fost masiv prezenţi în V Caspic între secolul II - notaţi ca ‘Uni’ de către Anticul Anatolian Dionisus Periegetus - şi secolul VIII). În secolul IV, Hunii controlau trecătoarea Derbent (Pasul Herga) unde era ‘Poarta Caspică’. În secolul V, istoricul Armean Agafangel a scris că în secolul precedent predicatorul creştin Grigoris a fost crud executat de către regele Maskut Sanesan, care conducea şi o numeroasă armată Hună”. În Derbent / Daghe-stan a fost poruncit martiriul Sfântului Grigore, nepotul lui Grigore “Luminătorul” (care în 301 a izbutit să creştineze Armenia): nepotul Grigore a fost cel care a introdus în premieră mondială “Galga” = Crucea, pe bisericile din Ţara Ghergară / Albania Caucaziană (inclusiv datorită lui simbolul creştin răspândindu-se apoi pe glob); conducătorul din Albania Caucaziană care a hotărât execuţia Sf. Grigore a fost Sanesan / Sanatruces, regele MasaGeţilor şi Hunilor, invidios pe succesul avut de Sf. Grigore (aparţinând Dinastiei Aş-Kănîăn / Arşa-Kună sau Arsacidă, căci regele Sanesan / Sanatruk - ce conducea şi Armenia, acolo fiind numit Sanesarakan - era foarte consumat de insuccesul pe care l-a înregistrat el însuşi când a încercat răspândirea creştinismului printre supuşii săi Mari Geţi şi Huni). În secolul următor, istoricul Armean Faust Bizantinul / Favstos Buzand a scris că Hunii împreună cu MasGuţii, Alanii şi alţii conduşi de regele Sanesan au năvălit în Armenia, acela conducând direct campania militară, intitulat “regele MasaGeţilor şi şeful armatei Hunilor”; pe atunci, Marii Geţi erau liderii coaliţiei MasGute-Hune (după anul 458 - conform istoricului contemporan Eghişe - MasGuţii sau regăsit doar la S de Herga / Poarta Derbent). După decesul împăratului Attila Gherei (întâmplat în 453), uriaşul Imperiu al Hunilor s-a destrămat. Ernak - mezinul Bănăţenei Kerka şi al lui Attila / împăratul Hunilor - era însurat cu fiica MasaGetului Ruja; pruncul lor Ghiuraş - renumit ca războinic şi lider foarte corect, uimind lumea ca poliglot cu câte limbi ştia - a condus în perioada 489-505: din 492, stăpânirea sa era pe ambele maluri ale Dunării inferioare, ajungând până la Râul Vardar din Macedonia (el avându-şi capitala la Vidin).

Sf. Eliseu În secolul VI, Sf. Sofronie - episcopul autocefalei Biserici Cipriote / el a fost urmat la conducerea eclezială de Gregorios, încă în timpul aceluiaşi împărat bizantin Iustinian - despre apostolul Bartolomeu Natanael din Cana Galileii după ce a creştinat Oaza Kharga din Egipt a scris că a predicat în anul 71 pe coasta Caspică, la Derbent, inclusiv familiei regale care domnea pe atunci în Ţara Ghergară = Albania Caucaziană (populată serios de Marii Geţi), însă a fost executat de către conducătorul Astyages, supărat că a reuşit să-i convertească fratele Polymius / conducătorul Armenilor. În secolul X, istoricul Armean Moise Daskhurantsi 1:6 și 2:48 a consemnat tradiţia din fosta Albanie Caucaziană, care în secolul I l-a avut ca prim patriarh pe Sf. Eliseu, uns cap al bisericii locale de către Iacov / fratele lui Iisus (cel dintâi episcop al Ierusalimului); de la locul martirajului său din Daghe-stan - întâmplat în 20 VII 79 - moaştele i-au fost recuperate de către regele Vachagan “Piosul” 487-510 al Albaniei Caucaziene şi depuse la Mănăstirea “Yeghishe Arakyal” 40,20 lat. N, 46,41 long. E, adică a apostolului Eliseu, pe cursul Râului Tartar / afluent al Râului Kura (în enclava Caucaziană Nagorno-Karabakh). Aşadar, legăturile primilor creştini - între Canaan şi Caucaz din primul secol au dus la apariţia acelei foarte timpurii şi autocefală Biserică Apostolică în Ţara Ghergară, anume în Albania Caucaziană: misiunea Sf. Eliseu a fost de a converti 350


Urmaşul său i-a fost fiul Tatra (pentru 15 ani, în 505-520), care a reuşit în fruntea unei forţe formată dintr-o mie de călăreţi să zdrobească un corp bizantin de armată format din 15 mii de militari, succes după care i-a rămas porecla “Banant” iar Imperiul Bizantin i-a plătit tribut. În secolul VI, Avarii ajunşi la Dunăre - după domnia împăratului bizantin Iustinian - au ocupat Gepidia (rămasă din secolul anterior independentă în Banatul condus de către Gherghi).

Constantin V zis “Cufuritul” / fiul lui Leon III Sirianul au avut neveste Khazare). După ce în secolul VIII Khazaria și-a avut capitala în portul Samandar / Terki - în fosta capitală Hună - orașul a rămas important pentru Cumani, urmașii lor direcți acolo fiind azi Kumîkii. În secolul VII, Evreii plecaţi din Imperiul Bizantin din cauza antisemitismului au putut ajunge la S în Palestina, ocupată de Arabi - repopulând inclusiv Ierusalimul, după jumătate de mileniu în care au fost absenţi acolo - şi la E în Aluania / Albania Caucaziană, fiind bine primiţi între ospitalierii Gazari / Khazari (calculul acelora a fost ca să păstreze neutralitatea între cele 2 mari puteri ale vremurilor: creştinismul propagat de bizantini şi islamul proaspăt apărut, propagat de musulmani). Curând, Imperiul Khazar iniţiat în Ţara Ghergarilor din E Caucazian a devenit “Israelul Mare” - având mulţi Khazari creştini mutându-și capitala din portul Terki / Tarki spre N, în Atil / Astrahan (la gura Volgăi); la sfârşitul secolului IX, iniţiativa numirii lui “Ar-pad” / Arpad la conducerea Ungurilor s-a datorat Khazarilor, care însă - împreună cu Khazari ce au eşuat într-o revoltă contra hanului lor - au abandonat zona din N Pontic unde trăiau şi s-au stabilit în Panonia (numită de bizantini de aceea ca Turkia apuseană, în contrast cu Turkia răsăriteană a Khazarilor). În secolul XI, îndeosebi din cauza frământărilor avute cu Vikingii, cu Pecenegii şi cu creştinii Ruşi, Turkia / Khazaria s-a dizolvat (convenţional reţinânduse anul 1048 / acelaşi cu al pierderii Dobrogei de către prima Ţară Română Medievală, formaţiune botezată de către academicianul A/Român Niculae Iorga ca “Vlaşca de la Dârstor”).

Principatul Hun în secolele V-VII Principatul Hun a existat între gura Volgăi şi Herga / Derbent după moartea împăratului Attila al Hunilor, până la convertirea mozaică din 740, ajunsă atunci la Poarta Derbentului ca o contrapondere la convertirea islamică (în acele timpuri, creştina Albanie Caucaziană era popular ştiută şi ca Aluania): în secolul VIII, istoricul Armean Vardapet Ghevond a scris că principala campanie militară a califatului Arabilor a fost “până în 737 contra Hunilor din tărâmul Maskut” şi a indicat că pe atunci la N de teritoriul Hun - ce îşi avea capitala la Varachan - se întindea teritoriul Khazar (Hunii şi-au retras capitala la Samandar - Targhu / Tarki 42,56 lat. N, 47,29 long. E din Daghe-stan - oraş curând ocupat de Khazari / Gasari, adică semi-nomazi Turki care în secolul precedent VII s-au ridicat dintre Huni în portul Balangar al Ţării Ghergarilor = Albaniei Caucaziene, au trecut la religia mozaică şi au avut statul Khazaria = Turkia timp de 4 secole, unii dintre ei ajungând ca Tărcani până în Crişana condusă în secolul IX de Vodă Menumorut; e de observat şi că în secolul VIII împăraţii bizantini Iustinian II zis “Nas spintecat” / fiul lui Constantin IV “cel Nou” şi

Sfântul Gheorghe

Crucea Sfântului Gheorghe

351


Uriaşul prestigiu al Sf. Gheorghe mai ales printre creştini s-a bazat pe marele respect pentru numele Gherga în Vechea Lume, conectat deosebit atât cu timpul (secolul IV), cât şi cu locul (sorgintea Anatoliană). Legătura agricultorului cu lupta - tipologia “ţăranului războinic” - şi-a găsit, spre sfârşitul Imperiului Roman, reprezentarea în Cavalerul Gheorghe: de exemplu, în armata Romană - ce nu avea legături strânse cu oraşele, ci era o instituţie a celor interesaţi direct în apărarea (sau extinderea) proprietăţilor lor - la început recrutările se făceau prin sistemul voluntariatului; însă - cu vremea - serviciul militar a devenit o îndatorire a cetăţenilor Romani (fiind chemate sub arme şi alte pături sociale). Gherga a continuat, din Antichitate şi Evul Mediu până în cele mai recente vremuri, să se manifeste religios și harnic. În secolul IV, Anatolianul Gheorghe a fost martirizat de ziua sa (sărbătoarea ancestrală a debutului de An Pastoral); evenimentul a fost făptuit intenţionat atunci de către Romani, data de 23 IV rămânând fixată în calendar ca aceea a Sf. Gheorghe, creştinii perpetuând respectiva zi de primăvară ca foarte importantă (milenar respectată): era cea a străvechiului Gherga. Un exemplu este al războinicului Anatolian popular cunoscut drept Gheorghe - devenit sfânt creştin - născut după o sursă în 275 ori după altă sursă în 283, rămas orfan după tatăl său nobil din Capadochia, ofiţerul Gerontius / Gherontie ori Latin numit Geronzio, din clanul Roman Anici, conducător al militarilor Romani din regiune, având mama numită Polychronia provenind dintr-o bogată familie Galileeană, cavalerul fiind decapitat la 23 IV 303 în Anatoliana Nicomedia / azi Izmit, de către Balcanicul împărat Diocleţian (născut în Dalmaţia la Split 43,30 lat. N, 16,26 long. E / Croaţia, care conducea Romanii după model Persan), pentru că între convertiţii la creştinism a determinato şi pe împărăteasa Alexandra s-o facă, prin intermediul discipolilor slujitori creştinaţi ai ei. Moaştele sale au fost risipite mai târziu, între care o bucată a craniului se află azi în Mănăstirea Bănăţeană “Sângeorge” din Valea Bârzavei 45,25 lat. N, 21,20 long. E, judeţul Timiş / loc atestat din 1274 ca S. Georgius, zidită în 1485 de Iovan, ultimul despot din Dinastia Brancovici, imediat după moartea vărului său primar Vuk Grgurevic / “Lupul Grgur” (transfer făcut pentru ascundere de musulmani), uneltele cu care a fost torturat Gheorghe fiind ţinute de Copţi în Egipt. Alăturându-se armatei imperiale Romane şi parcurgând rapid ierarhia militară până a ajuns general, cel care a devenit Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor (emis de împărat după ce în 302 a consultat Oracolul din Milet - metropola fostei Carii / Țării Gherghiților - ce s-a pronunţat despre creştini că ar fi vinovaţi pentru existenţa oracolelor false), Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină; împăratul Diocleţian a explicat: “Religia veche să nu fie criticată de una nouă. Este mai mult decât incriminator să ataci şi să înlături ceva ce strămoşii au stabilit odată pentru totdeauna ca fiind sacru - fie el un loc, un obiect sau o procesiune”. Din porunca împăratului, cel care a ajuns Sfânt a fost întemniţat şi supus torturii (în cele mai cumplite forme, spre a fi exemplu tuturor) pentru a-şi renega credinţa; lovirile cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vene de bou şi toate celelalte torturi n-au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa. Martorii suferinţelor lui Gheorghe, uimiţi de puterea sa de a îndura durerea, au părăsit vechea credinţă, îmbrăţişând creştinismul. Respingând oferta împăratului - de

a renunţa la creştinism pentru a deveni garda lui personală - sa ajuns la decapitarea lui Gheorghe. O verişoară după tată a Sfântului Gheorghe, cunoscută drept Sfânta Nina, a creştinat începând din 319 Iberia Caucaziană - de atunci “Ţara Lupilor” consolidându-şi numele de Georgia / Gurji-stan. În conştiinţa populară Românească, Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici având hramul său. Sfântul Gheorghe este ocrotitorul Armatei Române, patronul Banatului dar şi al Etiopiei, Maltei, Palestinei, Portugaliei, Greciei, Muntenegrului, Serbiei, Lituaniei, etc.; ca simbol puternic, crucea sa constituie steagul Georgiei, Angliei, etc. iar imaginea Sfântului Gheorghe a fost prezentă de pildă pe steagul Moldovei trimis de Vodă Ştefan “cel Mare” 14331504 la Mănăstirea Zograful de la Muntele Athos (fiind şi patronul Moldovei). Numele are legătură cu denumirea Antică a cultivatorului: în Greaca veche Gheorghe însemna agricultor doar din timpul lui Platon iar Gherga e mult mai vechi, Gheorghe fiind analog cu Gherga.

Monumentul Sf. Gheorghe în Timişoara 352


O clădire barocă importantă a Banatului - din secolul XVIII - e Domul Catolic din Piaţa Unirii / Timişoara, cu hramul “Sf. Gheorghe” (patronul spiritual al regiunii). Spre deosebire de versiunea ortodoxă, inspirat de opera din 1788 despre declinul Imperiului Roman a masonului Edward Gibbon şi contrariat că Vaticanul - prin papa Gelasius / Berber Algerian (devenit Sfântul Ghelasie), în baza unui decret din 382 - l-a canonizat pe Gheorghe, lexigograful Britanic William Smith în “Dicţionarul mitologic şi bibliografic greco-roman” din 1844 a notat: “Gheorghe / George din Capadochia a avut un caracter urât, era persecutor şi eretic, insinuându-se pe lângă patriarhul Atanasie al Africii în Alexandria / Egipt, apoi fiind izgonit. Se poate admite că parţial imoralitatea lui a fost agravată de spiritul partizan al unor istorici ecleziali datorită arianismului său (care susţinea că Iisus şi Dumnezeu sunt fiinţe diferite) dar e greu de crezut că invectivele acelora au fost fără fundament consistent. Conform istoricului păgân Ammianus - contemporan cu el s-a născut în Epiphania / fostul Oiniandos din Kilikia, azi Gozeneler 36,58 lat. N, 36,07 long. E, considerat însă din Capadochia (după tatăl său, care a fost cioban). Sfântul Grigorie Teologul din Nazianz / Capadochia 38,23 lat. N, 34,22 long. E - intrat în preoţie după moartea lui Gheorghe afirma că era dintr-o familie rea; cel mai discreditat a fost pentru ocupaţia înjositoare: era un parazit, lipit de cei cu stare, ‘unul care s-ar vinde pe sine pentru nimic’. A obţinut funcţia de tribun militar pentru aprovizionarea cu carne de porc a armatei dar prins cu înşelăciunea a fost despuiat de câştig şi a fost mulţumit să scape fără pedeapsă fizică; apoi a rătăcit prin diverse locuri - conform lui Grigorie - până a ajuns în Alexandria / Egipt, unde s-a oprit şi a început să facă ticăloşii. A mituit nişte eunuci cu influenţă în Constantinopol la curtea viitorului împărat Constanţiu - fiul lui Constantin cel Mare - pentru a fi încasatorul veniturilor creştinilor, Atanasie numindu-l speculant. Până în acel moment n-a apărut a fi creştin ori cu vreo altă înclinare religioasă, patriarhul notând că mai degrabă era idolatru, fiind interesat doar material de creştinism. Un semi-arianism era patronat de împărat (care avea respect pentru cei ce venerau Zeitatea Pământului) şi George a devenit un susţinător zelos al arianilor, ca de exemplu participând la întâlnirile din Seleucia şi Constantinopol. Conform Scolasticului - autorul lucrării ‘Istoria bisericească’ - şi corespunzător istoricului creştinismului Sozomenos din Gaza, arianii întâi i-au oferit lui Grigore din Capadochia funcţia de patriarh al Africii (loc devenit vacant datorită expulzării lui Atanasie), însă acela dea lungul anilor 339-346 cât a servit nefiind popular şi nu prea harnic în sprijinirea arianismului, Consiliul din Antiochia a decis în 354 ca mult-supusul George, gata oricând pentru orice impuneri fiscale, în general fără scrupule, să preia funcţia; Atanasie a remarcat acceptul lui George ca sperând câştig, exprimându-se în sensul că acela a fost ‘angajat’ să fie patriarh. Comandantul African Heraclian a fost trimis de Constanţiu pentru a dobândi sprijinul păgânilor din Alexandria la alegerea lui George şi acela a reuşit, promiţând localnicilor toleranţă religioasă, însă o persecutare a partizanilor trinităţii (care susţineau monoteismul Sfintei Treimi) a început în Postul Mare din 355, când unii credincioşi au fost deposedaţi de bisericile lor: Sebastian, comandantul trupelor din Egipt, a expus public câteva călugăriţe goale în faţa unui mare foc, pentru a renunţa la credinţa lor; după sosirea lui George în Alexandria prigoana a fost mai cruntă, prin jefuirea văduvelor şi orfanilor, mai mulţi

bărbaţi fiind aşa de dur bătuţi cu ramuri proaspete de palmier pline de ghimpi încât le-a trebuit mult pentru recuperări iar unii nu şi-au mai revenit, multe virgine şi 30 de episcopi ajungând a fi exilaţi în Marea Oază, câţiva chiar murind pe drum. Atanasie a scăpat şi a rămas ascuns până la decesul lui George (acela împreună cu camarazii săi la început au refuzat să-i lase pe creştinii cu care erau în dispută ca să-şi îngroape morţii, ‘stând ca demonii pe morminte’, după cum a afirmat teologul Sirian Theodoret); faptele au dus la o revoltă, partizanii trinităţii voind să-l ucidă, el scăpând prin fuga la împărat iar credincioşii recuperându-şi bisericile pentru scurt timp, căci un trimis al Constantinopolului a pedepsit vinovaţii şi George s-a întors, conducând mai tiranic pe cei ce îndrăzneau în zadar să i se opună: a amărât acel numeros grup conservator iar rapacitatea şi servilismul faţă de curte i-a ofensat pe toţi. George a sugerat împăratului Constanţiu să pretindă chirii pe clădirile publice şi să fie administrate nemilos, acuzând mulţi localnici de nesupunere la ordine; grijuliu faţă de propriul venit, a căutat să obţină monopolurile salpetrului (folosit ca îngrăşământ), mlaştinilor de unde se obţinea papirusul, salinelor şi pompelor funebre din Alexandria. Luxul şi aroganţa lui au mărit ura împotriva sa; a iritat când a exclamat în faţa unui splendid templu: cât va mai rezista acest cavou? Dar provocarea maximă a fost la un templu solar părăsit (încă apreciat de băştinaşi) când a decis să ridice acolo o biserică: creştinii care curăţau locul au găsit într-un cotlon ustensile sacre, statui, cranii umane, etc. şi leau expus, ceea ce a enervat comunitatea, mai ales că atunci sa întâmplat moartea împăratului Constanţiu - decedat în 3 XI 361 - veştile fiind că urma Iulian Apostatul la domnie (a fost ultimul împărat Roman necreştin), ceea ce i-a determinat pe autohtonii păgâni la insurecţie. George - ale cărui represalii au fost sistematic direcţionate împotriva tuturor aflaţi împotriva lui - atunci prezida un sinod ce tocmai a silit dizidenţii să-şi condamne opiniile; răsculaţii au pătruns în biserică, l-au târât afară şi l-ar fi omorât dacă autorităţile nu lar fi salvat, el - aparent ca să-şi satisfacă inamicii - intrând la închisoare, însă câteva zile mai târziu, în 24 XII 361, aceia au năvălit acolo: l-au legat pe o cămilă, au făcut o paradă cu el prin oraş, apoi l-au tranşat şi i-au ars rămăşiţele. Deşi fostul patriarh Atanasie - care în 367 s-a remarcat prin cererea de distrugere a documentelor vechi, ce deranjau - l-a descris ca grosolan şi ignorant, cel puţin în teologie, George a lăsat o splendidă bibliotecă, ce împăratul Iulian a poruncit să-i fie adusă pentru uzul său personal (în trecut - pe când era în Capadochia - a împrumutat unele cărţi de la George şi ştia ce valori a avut). Ura generalizată împotriva lui George s-a evidenţiat prin lipsa oricărei încercări de salvare a sa (asasinii mitraici şi aparţinând lui Atanasie au fost totuşi ulterior instigaţi de ariani); Sozomenos a crezut că acel linşaj a fost un act spontan. E dificilă justificarea introducerii odiosului George printre sfinţii creştini; identificarea Sfântului Gheorghe cu patriarhul Africii a fost viguros contestată de unii, mai ales că ‘gesturile’ sale au fost respinse ca apocrife scrise de eretici - iar cu trecerea timpului au fost produse ‘acte’ absurde, considerate de neîncredere: Sfântul Gheorghe, apărut ca profan din Capadochia, a fost făcut militar al lui Diocleţian, sub care a suferit martiriul, suferinţele sale fiind probabil inspirate din multitudinea celor avute cu ocazia episodului închisorii (Atanasie a fost adversarul său şi oraşul Alexandria a devenit împărăteasa Alexandra - soţia lui Diocleţian - convertită şi martiră). Povestirea omorârii dragonului a apărut mai târziu, monstrul fiind personificarea 353


fugarului Atanasie în vecina Libie. Sfântul Gheorghe a fost ştiut printre Greci ca Victoriosul, despre care se spunea că a susţinut de fapt primii cruciaţi, fiind adorat apoi în lumea creştină”. Pe lângă realitatea că atunci crocodilii erau foarte numeroşi în Delta Nilului din marginea Alexandriei / capitala Egiptului în acea vreme (ceea ce concret ar explica apariţia reptiliană, însă alegoric reprezentând lupta religioasă), au fost observaţii şi ca ale cercetătorului David Woods în 2002, care a considerat că serviciul la armată a facilitat asimilarea ierarhului religios George / Gheorghe ca militar iar îngroparea moaştelor sale în Diospolis / azi Lod în Israel 31,56 lat. N, 34,53 long. E - unde, după cum a menţionat în anul 515 călugărul Galilean Chiril din Beisan / fosta capitală Decapolis, exista biserica bizantină “Sf. Gheorghe” - s-ar fi putut datora unor fideli ariani din zonă care le-au recuperat după masacrarea lui (e de remarcat că în Bazinul Meandrului populat de Gargari / Gherghiţi de milenii, lângă travertinul Pamukkale - însemnând “fortăreaţa bumbacului” - de pe o terasă a Văii Kelkit, loc în care au fost îngropaţi apostolii Filip şi Ioan, una dintre cele 7 biserici ale revelaţiei era Laodicea / fostă Diospolis, unii confundându-l pe George din Capadochia cu George din Laodicea / Israel, episcop arian acolo în 335-347, născut în anul 301 la Alexandria, de asemenea duşmănit de Athanasius / Atanasie 296-373); de altfel şi Sf. Beda 672-735 din N Angliei a scris că Sf. Gheorghe a trăit în Diospolis / Israel (în 1260, “Legenda de aur” realizată în Genova / Italia - lucrare mai citită chiar decât Biblia la timpul acela - a încercat să explice numele, printre ipoteze fiind că venea de la “geos” = pământ şi “orge” = a semăna / deci era agricultor sau “gherar” = sfânt şi “gyon” = luptă ori “ghero” = pelerin şi “ghir” = nepreţuit). Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a explicat situaţia creştină de la începutul secolului IV: “De la începuturi, creştinii îl cunoşteau pe Dumnezeu sub 3 înfăţişări: 1) Tată, Creator şi Judecător, care se revelase în Vechiul Testament; 2) Domnul Iisus Hristos, Cel Înviat; 3) Sfântul Duh, care avea puterea de a regenera viaţa şi de a împlini împărăţia. Dar la începutul secolului IV, Arius - un preot din Alexandria - a propus o interpretare mai coerentă şi mai filosofică a Trinităţii. Arius n-a respins Trinitatea, însă a negat consubstanţialitatea celor 3 Persoane Divine. Pentru el, Dumnezeu e singur şi increat; Fiul şi Sfântul Duh au apărut mai târziu decât Tatăl, deci îi sunt inferiori. Interpretarea lui Arius a avut un anumit succes, chiar printre episcopi, însă la Conciliul de la Niceea, în 325, a fost respins arianismul”. (Însuşi Biblia începe - cu “Facerea” 1:2 - prin “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”, iniţial Domnul ca Tată trebuind să fi existat înainte de Fiu, căci altfel, ca fiinţe divine sincrone, ar fi fost fără sens asemenea ierarhie nominalizată; în “Evanghelia după Ioan” 10:30 apare: “Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem”, astfel Dumnezeu Tatăl, împreună cu Dumnezeu Fiul şi cu Sfântul Duh formând Sfânta Treime).

Istoricii n-au ştiut că pe Prisca, nevasta împăratului Diocleţian 244-311, o mai chema Alexandra iar pe de altă parte, Sfântul Gheorghe a fost mereu sărbătorit primăvara (niciodată iarna, aşa cum tradiţional ar fi fost după martirajul African din Ajunul Crăciunului). Biserica a respins ferm alte cercetări decât cele considerate de ea despre Gheorghe, inclusiv pentru evitarea confuziilor, mai ales că episcopul Eusebiu al Cezareii (“părintele” istoriografiei creştine, mort în 339), primul care a scris despre Gheorghe, a afirmat că bazilica consacrată “omului de cea mai mare distincţie” în Diospolis / Israel - aflată în jurisdicţia sa - deja exista ridicată de familie, adăpostind resturile lui Gheorghe iar probe ştiinţifice ale persecuţiei din timpul lui Diocleţian au fost multe, ca de pildă: fiindcă o parte a palatului imperial din Nicomedia / Bitinia a ars în 24 II 303 - după ce în ziua precedentă a demolat o biserică, bănuind un complot creştin împăratul a chinuit şi a omorât mai mulţi, între care l-a spânzurat pe şeful pazei, eunucul Gorgonius, celebrat de atunci ca sfânt de creştini în 12 III (creştinii au primit permisiunea specială a împăratului să-i ia imediat după execuţie trupul, transportându-l la Roma, din 747 fiind obţinut de Biserica Gorze 49,03 lat. N, 5,59 long. E, ce l-a mutat în Franţa; acum în Roma, îngropat în Cimitirul “Între 2 dafini” din Via Labicana, Gorgonius e ştiut ca alt sfânt, la 9 IX). Pe de altă parte, lipsa existenţei mormântului celui care a fost George, patriarhul Africii, ale cărui oseminte intenţionat când au fost arse de călăi lângă Alexandria pe malul Mediteranei în momentul supliciului au fost amestecate cu unele bucăţi de animale, păgânii în acel fel dorind a evita martirajul - ştiind de valoarea politică rezultată din obiceiul creştinilor de a colecta orice bucăţică pentru slavă - denotă faptul că şi dacă au fost cumva infiltraţi în mulţimea de la execuţie totuşi arianii n-au reuşit să salveze ceva, apa mării cărând totul. Primul mucenic a fost Vlahul Vlasie, episcopul Sevastiei, martirizat odată cu cei 40 de mucenici; de la el derivă numele care la început era sinonim cu cel de creştin: chiar şi azi Albanezii îi numesc pe Vlahi / Aromâni “oameni buni”. De altfel, Armânii / Aromânii în istorie sunt menţionaţi documentar anterior Albanezilor, care îi denumesc pe Armâni / Aromâni ca “Remeri”, oamenii ce se întindeau din Dardania până în Dalmaţia (de unde a provenit Tracul Spartacus 12070 î.C., din tribul Med / Maidan trăitor atunci la confluenţa Râurilor Kerkinitis şi Stry-mos / Struma care acum se întâlnesc în Lacul Kerkini 41,21 lat. N, 23,07 long. E considerat de către contemporani şi istorici drept cel mai grozav gladiator vreodată - care a înspăimântat Imperiul Roman la fel de tare ca şi generalul Hanibal Barca / Barga din Cartagina, zona fiind inclusă în Imperiul Getului Burebista şi apoi cucerită de Romani în anul 6, din 284 împăratul Diocleţian constituind-o ca provincie separată de altele, cu capitala la Niş 43,19 lat. N, 21,54 long. E, în mijlocul marelui codru ce era pe atunci, acolo); în 2012, Dr. Mihai Popescu de la “Biblioteca Militară Naţională” din Bucureşti a afirmat că Maedul Spartacus - al cărui neam era între cel Edon şi cel Dardan - probabil aparţinea puternicei Dinastii Sparga (anterior AgaTârsă), numele său Spartacus având rădăcina Sparga. În Catedrala Dubrovnikului / Ragusa 42,38 lat. N, 18,06 long. E (acum oraş Croat pe coasta Dalmată, lângă Muntenegru, în a cărui cronică e scris că în 743 a fost puternic populat de bogaţii Morlaci din pădurile Văii Naro), fostă localitate semnificativă Armână / Aromână întemeiată în 639 de refugiaţii Vlahi din Cotor şi Epidaurus / Cavtat 37,38 lat. N, 23,08 long. E datorită năvălirii Slavilor şi

Laodicea la poalele Pamukkale 354


Avarilor, sunt păstrate rămăşiţe ale patronului aşezării - o parte dintr-o mână şi din capul sfântului mort în 9 III 316 la Sebastia / azi Sivas, în Capadochia: întâi creştinii din armată au fost băgaţi în lacul aproape îngheţat de lângă cetate, apoi li s-au sfărâmat gleznele şi în fine, au fost arşi pe ruguri (în “Vieţile sfinţilor” scrise de Simeon Metafrast - născut la Constantinopol în 886 - sunt multe detalii documentate, inclusiv despre Sfântul Vlasie / Vlaho, care s-a lansat public slujind creştin într-o peşteră din Muntele Argheos, în apropierea cetăţii Sevastia / Sebastia).

45,20 lat. N, 21,07 long. E / judeţul Timiş (pe Valea Bârzavei); patronul Banatului - agreat de marile culte creştine - e Sfântul Gheorghe iar ocrotitorul / protectorul ortodox al Banatului e Aromânul Sfânt Iosif, contemporan cu Bănăţenii Români Gherga din zonele Vărădiei, Caransebeşului, Lugojului, etc. De altfel, ortodoxia a 3 regiuni V Române e ocrotită de sfinţi Armâni proveniţi din 3 zone V Balcanice Kosovo, Croaţia şi Albania - în legătură cu Gherga: Bănia / la V de Olt prin Nicodim de la Tismana - de fapt Nicolae Gherga - Banatul prin Iosif de la Partoş, având mama din Insula Lemnos şi tatăl navigator, fratele mamei fiind negustor în Ohrida (născut Iacob în Ragusa, cetatea condusă de Gheorga, dacă nu cumva analiza genetică a moaştelor sale aflate la Catedrala Mitopolitană din Timişoara - ar releva că era Gherga) şi Ardeal / Transilvania prin Şaguna, năşit de Gherga. În rezumat, evidenţele despre Sfântul Gheorghe, conform textelor Copte (din secolul următor martiriului său) de la Mănăstirea Baramus 30,25 lat. N, 30,20 long. E - cea mai veche din Valea Natron / Egipt, unde era Pustia Schetiei traduse în 1888 de Wallis Budge de la “Muzeul Britanic”, sunt: “Strămoşii Sfântului Gheorghe au fost creştini din timpul lui Iisus: ‘nici unul măcar să fi fost idolatru’ (adică închinându-se păgân la idoli). George a fost numit aşa după străbunicul lui din Capadochia. Bunicul său Ioan a fost guvernatorul Capadochiei iar tatăl său Anastasius a fost guvernatorul regiunii vecine Nordice, Melitene / Malaţia; mama sa a fost Theognosta, fiica lui Dionisie, conducătorul cetăţii Diospolis / Lydda, acum Lod în Israel. George s-a născut în anul 283 în capitala regiunii Melitene” (azi Malatya / Turcia 38,21 lat. N, 38,18 long. E; în 1606 un manuscris Siriac încă menţiona Districtul Gargaria de acolo, Dioceza Gargară fiind încă activă atunci). “Tatăl său - născut în anul 257 - a murit când avea 36 de ani, lăsând o văduvă şi 3 copii: George de 10 ani şi surorile lui, Kasia de 6 ani, respectiv Mathrona de 2 ani; erau extrem de bogaţi în vite şi posesiuni, foarte respectaţi în regiunea lor. Creştinul Justus, guvernatorul Palestinei, a cerut văduvei permisiunea să-l facă pe fecior militar şi curând George a devenit comandantul unei oştiri de 5 mii de oameni. Când a împlinit 20 de ani - adică în anul 303 - Justus a vrut să-l însoare pe chipeşul George cu fiica sa (deja îl avea asociat la guvernarea Palestinei), însă a murit în ajunul nunţii. Cununia a fost amânată şi George s-a pregătit să plece la Tyr ca să-l întâlnească pe împăratul Diocleţian, intenţionând să obţină numirea ca guvernator al Palestinei; bogăţia sa în acel moment era considerabilă, deoarece când Dadanius, guvernatorul cetăţii Tyr, i-a oferit în numele împăratului 50 kg de aur ca să renunţe (neconvenindu-i că era creştin), el i-a răspuns că are 10 tone de aur şi 20 tone de argint, pe lângă vite, cai şi moşii / inclusiv podgorii. Încărcat cu daruri pentru împărat şi suită, când a ajuns în Tyr a fost dezgustat să observe închinarea păgână a Curţii Romane şi a împărţit localnicilor ce a adus, ca să treacă la creştinism; întors în cetate, a relatat oamenilor săi ce a făcut, aceia rugându-l să-i lase să plece imediat, din teamă de represalii. George le-a plătit serviciile şi i-a eliberat, cerându-le doar să nu-i anunţe familia (mama şi surorile lui) despre ce s-a întâmplat; 3 dintre ei nu l-au părăsit şi au fost martorii conflictului ce a urmat în Tyr: despuiat în faţa lui Dadanius, George a spus răspicat că era creştin, acela dorind să-i ştie neamul şi poziţia în lume, conjurându-l să-i spună întreaga sa istorie. Când Dadanius a aflat că George era de viţă nobilă şi a slujit armata imperială cu deosebită distincţie, i-a admirat frumuseţea şi s-a străduit să-l ademenească în

Gladiator În oraşele Balcanice cândva majoritar Vlahe, cum au fost Cetine / MunteNegru, Dubrovnik / Croaţia, Durres / Albania, Sveti Vlas / Bulgaria, etc., Sf. Vlăsie - al Vlahilor - a fost respectat inclusiv prin biserici închinate lui. Conform tradiţiei, dacă de la Mărţişorul din 1 III până în 8 III e Săptămâna Femeii, atunci în 9 III bărbaţii consumă colăceii “Sfinţişori” şi beau vin în cinstea mucenicilor, care erau o ceată ostăşească strânsă din Anatolia, unul dintre cei 40 numindu-se Gorgo-nie / Gorgonius (martiri creştini Gorgonius au fost mai mulţi, comemoraţi în 10 şi 11 III). La începutul secolului IV, Sfântul Gheorghe, Vlahul Vlăsie, mucenicul Gorgo-nie, etc. sunt printre numeroasele exemple ce leagă creştin Anatolia de Balcani iar Balcanii sunt legaţi de Banat prin foarte multe, ca de pildă şi religios Medieval: Vlahul / Aromânul Iacob născut la 1568 în Ragusa / Dubrovnik într-o familie de negustori pe mare, şcolit la Ohrida şi Muntele Atonului / Athos, a condus în 1650-1653 creştinii Bănăţeni aflaţi sub ocupaţia otomană cu numele de ierarh Iosif din reşedinţa unde azi e Piaţa Sf. Gheorghe din Timişoara, canonizat drept “cel Nou” de către Biserica Ortodoxă Română după 3 secole de la moartea sa în Partoş 355


serviciul său, promiţându-i mari recompense; George a respins cu dispreţ oferta şi a început să ocărască zeii păgâni, arătând cât de abominabili erau faţă de sfinţii creştini. Răbdarea lui Dadanius s-a sfârşit la rezistenţa lui George, pe care l-a torturat fantastic, vreme de 7 ani, timp în care logodnica, mama şi surorile lui s-au stins. De îngroparea lui George s-a îngrijit unchiul Andrei, fratele mamei sale, care a demolat casa unde i-a trăit nepotul şi cu materialul existent, plus banii îngropaţi la temelie ce i-a găsit, a ridicat o bazilică sfinţită de episcopul Theodosius. Imediat clădirea a fost distrusă de generalul Euchios al lui Diocleţian dar împăratul Constantin cel Mare (conform Acta Sanctorum / ‘Actele sfinţilor’) a refăcut-o în 312. Ulterior, împăratul bizantin Teodosie cel Tânăr - care a domnit între 408 şi 450 - a ridicat acolo o biserică închinată martirului, sfinţită de episcopul Theodotus al Ankarei (care a răposat în 446). George deja la mijlocul secolului V era celebru în lumea creştină, recunoaşterea oficială a sfinţeniei în 494 ‘pentru fapte ştiute doar de Dumnezeu’ fiind doar o formalitate” (şi episcopul Grigore din Tours scria că la timpul său - adică secolul VI - în Galia deja de demult era foarte respectat Sf. Gheorghe); localitatea Lod din actualul Israel a devenit cunoscută şi ca Gheorgopolis. Indiferent de anul şi locul execuţiei (303 în Nicomedia / azi Turcia, la instigarea asociatului împăratului Diocleţian la domnie Dacul Galeriu / zis “Armentarius” adică “paznic de vite” - care apoi a tolerat creştinismul - sau 310 datorită Persanului Dadanius, conducătorul cetăţii Tyr / azi Liban), creştinii îl omagiază pe mega-martirul Sfânt Gheorghe - protectorul cavaleriei, al călăreţilor, al cailor, al soldaţilor şi al pribegilor - în aceeaşi zi: 23 IV.

Istoricul Murad Adji - etnic Cuman / Turanic - din Moscova / capitala Rusiei, a dezvoltat din partea “Fundaţiei Internaţionale Sf. Gheorghe” o altă perspectivă (printre păstrătorii străvechii înţelepciuni Cumane - Kiptceake în abordarea Turcă - au fost Kirghizii şi locuitorii din S Siberiei, dintre Altai şi Baikal, influențele Marilor Migrații fiind în plan spiritual la fel de incisive ca și în plan fizic): “În TransCaucazia, Albania Caucaziană a fost populată de Altaicii Juzi; în vechea Turkă, ‘Alp’ a ajuns să însemne ‘Erou’ (ca termenul ‘Kahra-man’): Albania Caucaziană a fost o țară străveche, existând dinaintea sosirii acolo a Turkilor. Albania Caucaziană împreună cu sacrul său oraș Derbent poate fi comparată cu regiunea Cașmir: a fost un centru spiritual foarte important nu numai pentru Est, ci și pentru Vest; creștinismul și-a avut repere timpurii în zonă. Un episod apărut în 331 la zidurile Derbentului a fost reţinut, despre un luptător căruia i s-au dat nume diverse - Khyzr, Khyzr-Yilyas, Keder, Kederles ori Jirjis - ştiut de Europeni ca Sfântul Gheorghe, George, Gheorg, Egory, Juri, ş.a.; diferenţele nu trebuie să surprindă: acelaşi personaj a fost văzut diferit de diferiţi oameni, din motive religioase sau politice. Este de remarcat că în Europa cavalerii erau ştiuţi demult; denumirea lor ca ‘gentlemani’ provenea din ‘gentili’: cei cu origine nobilă (iniţial aceia respectând ‘Legea Iurtelor’ / ‘Legea Gheri’ - obicei al stepelor - cu autoritate asupra pământurilor stăpânite, unde-şi instalau vetrele, conform modelului din Altai, regăsit şi la curtea împăratului Attila al Hunilor). Legenda lui Jargan / Gregoris a fost respinsă în 494 de Roma, ai cărei episcopi s-au înspăimântat să nu le fie dezvăluit un secret bine păstrat: Sfântul - iniţial un martir - a fost transformat într-un asasin, aşezat pe un cal şi ucigând Șarpele (străvechi simbol al Marii Stepe, inclusiv al vechilor Kipceaci / Cumani); vechea legendă a ajuns de nerecunoscut, fiind ştiută acum acea imagine a Sfântului George / Jargan sau Gregoris. S-a schimbat mai mult decât o poveste; istoria a fost alterată de politica bisericii creştine împotriva populaţiei Cune / Kipchak, aflată din secolul III în N Caucazului. Faptele rămân fapte: creştinii de limbă Greacă au ajuns la Derbent în 311, ca emisari ai lui Constantin / cel Mare; ţelul lor nu era bine intenţionat, căci doreau să-şi impună puterea. Cu luptători care n-au fost Greci, ci călăreţi Cuni - având cruci pe scuturi - în 28 X 312 Constantin şi-a învins la Podul Şoimului de lângă Roma rivalul Maxentius, devenind astfel împărat; Europenii vedeau pentru întâia oară aşa ceva crucea ca simbol - într-o luptă: este fapt dovedit istoric, oamenii considerând că victoria a fost voinţă divină (un semn al stăpânului din Rai). Pe atunci, creștinii timpurii numeau crucea ca ‘semnul fiarei’ iar șarpele / dragonul era emblematic Marii Stepe EurAsiatice: crucea - ca simbol creștin - s-a impus în apus începând din Caucaz. Politician abil, împăratul Constantin a cerut atunci obedienţă faţă de noua credinţă - provenită din Caucaz - şi de obiectivele sale; supuşii au acceptat predicatorii răsăriteni Cuni şi au introdus obiceiul lor de a avea ca zi de odihnă duminica. Mii de familii Cune au fost invitate să se stabilească pe pământuri Greceşti, fiind sprijinite cu aur din trezoreria imperială pentru aşa ceva; relocarea lor s-a încadrat declanşării Marilor Migraţii de la sfârşitul Antic (de altfel, plăţile erau tribut bizantin pentru puterea lor extraordinară şi conform Legii Stepei beneficiarii se obligau să protejeze imperiul, ceea ce au şi făcut / uneori însă apărând şi aroganţa lor - ca de la stăpâni la vasali - ceea ce a îngrijorat elita Bizanţului: un exemplu despre Goţi a dat şi Iordanes în ‘Getica’ 21, că oaspeţii imperiali ‘au devenit

Mormântul lui Gheorghe din Gheorgopolis / Lod

356


indispensabili ca aliaţi / federaţi’)”. Despre bătălia din Roma când Constantin “cel Mare” a câştigat în faţa rivalului său Maxentius şi a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman au scris - separat - 2 contemporani ai evenimentului, creştinii Lactanţiu şi Eusebiu: crucea i-ar fi apărut lui Constantin pe când era în marş cu armata din Galia spre Roma iar în noaptea din ajunul marii înfruntări, Constantin a visat ca înainte de a porni la luptă să facă steaguri aşa şi scuturile să fie inscripţionate cu “semnul ceresc”; de aceea, împăratul Constantin “cel Mare” din Niş în anul următor a legalizat creştinii - toleraţi din 311 în Imperiul Roman mama sa V Anatoliană Elena (248-329) devenind creştină înaintea lui iar în 330 a decis ca “Noua Romă” să fie Bizanţul / actualul Istanbul, în vestibului palatului său de acolo având pictat cavalerul cu semnul crucii pe cap. Emblema Constantinopolului era însă semiluna, emblemă păgână - ce împreună cu steaua - a fost folosită de bizantini pentru slava Fecioarei Maria (a fost preluată de otomani odată cu oraşul, în 1453) şi deoarece musulmanii folosesc calendarul lunar, semiluna a devenit simbolul principal al islamului, pe steaguri ori în vârful moscheilor. Dr. Andrei Groza a scris “Cu privire la transferarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la Bizanț” în 2011: “Împăratul Constantin, supranumit mai târziu ‘cel Mare’, a transferat în 330, după câțiva ani de pregătire, capitala statului de la Roma la Bizanț, oraș situat pe malul european al strâmtorii Bosfor, unde și-au găsit loc pentru prima dată oficial și însemnele religiei creștine, ceea ce ne face să credem că și noua religie a contribuit la fondarea unei noi capitale. La acea schimbare a contribuit, în primul rând - nu pur și simplu, așezarea geografică a Bizanțului - ci aflarea aceluia în centrul marelui neam al traco-geților (este cunoscut faptul că neamul tracilor din vechime a populat sudul, vestul și nordul Mării Negre, că tracii din nordul Mării Negre se mai numeau geți, ceea ce le garanta împăraților traco-geți siguranța domniei, realizarea intereselor personale și ale comunității traco-geților deveniți în mare parte creștini); traco-geții de pretutindeni vorbeau una și aceeași limbă, traco-getă (altfel zis, româna veche) care - practic - nu se deosebea de cea a italicilor. Menționăm că trecerea capitalei dintr-un oraș în altul n-a fost o simplă schimbare geografică a administrației statului, ci însemna schimbarea comunităților conducătoare în stat: înlăturarea italicilor de la putere și trecerea aceleia în mâinile tracogeților; altfel zis, imperiul nu mai era al romanilor - adică al italicilor - ci a devenit imperiu al traco-geților. Într-o presupusă cuvântare expusă de împăratul Iulian 361-363, Constantin cel Mare ar fi spus că el valora mai mult chiar decât Alexandru Macedon, pentru că dânsul ‘a luptat cu romanii și nu cu barbarii din Asia’. În toate documentele de după Constantin, Italia a figurat ca o provincie obișnuită iar Roma ca oraș de importanță istorică. În asemenea situație, e corect să spunem că în perioada 330-1453 statul bizantin a fost un stat al traco-geților, deci un stat românesc și tot ce este legat de acest stat aparține - în primul rând - istoriei românilor. Dacă la Constantinopol - la palat, în administrație - în toată această perioadă s-a vorbit în limba greacă, aceasta nicidecum n-a însemnat că acolo n-ar fi locuit traco-geții, la fel cum n-a însemnat că în tot evul mediu în alte orașe europene n-ar fi locuit autohtonii fiindcă acolo în biserici, administrație, la palate, etc. se vorbea și se scria în limba latină”.

Emblema Kună / Qiptşak “Populaţia Cună a ajutat dezvoltarea Imperiului Bizantin, o prezenţă majoră în răsăritul European pentru mai mult decât un mileniu. Cu ajutor Cun / Kun, puterea împăratului a crescut în Siria, Palestina şi Egipt, el dictând absolut şi în alte provincii; în 325, destoinicul împărat Constantin cel Mare a întrunit primul sinod ecumenic, la Niceea, hotărând - perfid - preluarea puterii creştine de către Greci: atunci a apărut dizidenţa ariană, condusă de luminatul Arius din Alexandria / Egipt (sprijinit de bisericile orientale, din Caucaz - Armeană, Albană şi Iveră / Iberă - cea Siriană, Etiopiană, etc). Grecii şi-au motivat impunitatea prin faptul că numele Domnului a fost prima oară menţionat de scrierile lor - în secolul II - şi au iniţiat intrigi cu Alanii, vecinii Cunilor. La Derbent era Templul Kun / Cun închinat Tatălui Tăngri / Tengri, model urmat conceptual de bisericile Caucaziene (Kunii / Cunii îl venerau pe Tată apelându-l Eloi / Ala; Dr. Mircea Eliade a observat că structura religioasă premergătoare Indo-Europenilor - reprezentată prin zeul suprem Dyeus, Dyauş Pitar la Inzi, Zeus la Greci, Jupiter la Romani, etc. - era mai apropiată de Zeul Cerului Tengri decât de orice altă religie a populaţiilor din Orientul Mijlociu şi Bazinul Mediteran). După moartea în 30 IX 326 a lui Grigore Luminătorul, din 10 XI 326 nepotul său a început să ridice ca premieră mondială a marcării / ornării clădirilor bisericilor cu cruci - pe cele câteva biserici supraterane existente atunci în Armenia (nu în peşteri, catacombe, etc.), crucea lui Tengri / Tura, derivată din Svastică: acum acea zi e celebrată acolo, ca un moment istoric al Sfântului Grigore, nepotul lui Grigore Luminătorul care a creştinat Armenia. (Este de ştiut că stilul artistic al bisericilor Armene - cu motive decorative dar şi arcadele, respectiv cupola ogivală - a fost preluat la începuturi în Serbia, Moldova şi Rusia). De fapt, tânărul Sfânt Grigore a plecat din Derbent cu un convoi transportând simbolul sacru - şi semnul noii Europe, respectiv al lumii creştine - onorând Armenia (pe al cărei rege Tiridat domnitor până în 330 - l-a botezat bunicul său, răposatul Grigore Luminătorul, în 301 / atunci acela botezând şi elita Armeană la izvorul Eufratului iar pe cei din popor în masă, în apele Râului Arax; acei Grigori şi familia regală a Armenilor erau înrudiţi, aparţinând aceleiaşi Dinastii Arşa-Kună din fosta Parţia, la putere în zonă din anul 12). Autoritatea Armeană faţă de creştini a crescut vertiginos în anii ce au urmat, furnizând conduita de absorbire în Estul Mediteran, sub lozinca ‘lumina vine de la răsărit’, ceea ce a dobândit un sens multiplu”.

357


Placa bunicului Grigore în capitala Armeniei

Crucea Tibetană: Dorje

“Episcopul Grigore / Gregoris conducea Sanctuarul din Derbent şi a anunţat despre ceea ce face că e în numele lui Gheser, fiul lui Tura / Tengri. Ceea ce a realizat Grigore a fost defăimat uşor de cei temători de puterea lui (care s-au manifestat după moartea regelui Armean, protectorul lui): sau referit la faptul că Grigore era nobil descendent dintr-o familie Iraniană şi judecat în Derbent de o mulţime fanatică el n-a spus nimic în apărarea sa, ci doar ‘Facă-se voia Domnului’; nu a rostit nimic rău împotriva judecătorilor, fiind legat de coada unui cal ce l-a târât de-a lungul litoralului Caspic, omorându-l. Execuţia lui Grigore a fost o moarte mucenică / martirică, episcopului de atunci zicându-i-se Jargan - patronul Cunilor (Kiptşak / Kipceac) şi al Armenilor rugăciunile credincioşilor îndreptându-se spre binecuvântarea băieţilor Caucazieni cu sufletul lui. Jargan a fost îngropat cu onoruri ca un erou, pe vârful muntelui ce domină oraşul Derbent; un miracol s-a întâmplat după înhumare: un izvor a apărut din mormântul său, acolo fiind ridicată o capelă / loc de pelerinaj şi în prezent. În secolul VII, când a apărut islamul, Oguzii / Uigurii au schimbat numele lui Jargan în Djirdjis, Djor, Khyzyr, Keder, etc.: s-a mutat mai departe de adevăr şi a început să fie reprezentat ca tânăr dar cu o lungă barbă sură, pătrunzând astfel şi în lumea musulmană. Ceea ce creştinii au numit ca Sfântul Gheorghe, musulmanii au numit Khyzr; numele Khazar - în legătură cu Khyzr - era strâns conectat şi de cel al Mării Caspice, pe ţărmul căreia, în Derbent, eroul şi-a câştigat nemurirea (în secolul VII - când Imperiul Bizantin şi-a schimbat limba oficială din Latină în Greacă, datorită supremaţiei creştine orientale faţă de cea apuseană / Romană - Grigore a devenit Gheorghe)” / era de fapt Ghergar, adică Gherga. (Este de ştiut despre Cuni / Kiptşaki - proveniţi din Altai, care aveau în centrul steagului Svastica / crucea marelui lor zeu, stăpânul Raiului Tura / Tengri, adică “Din Cer” / “Prea-Înaltul” Anu că au fost înrudiţi cu Uigurii / Oguzii: ambele populaţii cu important procent genetic ca Gherga; Sfântul Grigore nepotul lui Grigore “Luminătorul” - a fost deshumat din Derbent şi moaştele sale împărţite între diverse biserici). Muntele Tengri 42,12 lat. N, 80,10 long. E - ştiut ca Stăpânul Cerului - are 7010 metri altitudine şi se găseşte la tripla graniţă dintre Kazakh-stan, Kîrgî-stan și China. Crucea Tatălui Tengri / Anu era echivalată în Tibet de “arma lui Indra”:

“Prea-Înaltul Tată Anu, adică “Din Cer” = Tengri sau Tangara / Tura - divinitatea supremă celestă adorată de nomazii din centrul Asiei - însemna “Cer”; epitetul său cel mai frecvent era “cel înalt”, “care locuieşte sus” ori “cel de sus”, zicându-i-se şi “San-Ki” / Sanki: “luminos”, “strălucitor” (reprezentantul său pe Pământ era intitulat “han” / “khan” = “stăpânul” ori suveranul universal). Istoricul Murad Adji a continuat studiul pentru “Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe”: “Călugăria a apărut la poalele Muntelui Meru / Kailas, din contemplarea sa (căci era oprită escaladarea pe el ca să nu fie supărat divinul) şi din rugăciunile exprimate de la poale către vârf, premiera fiind Tibetană; se ştie că la sfârşitul secolului IV, Dobrogeanul Ioan Casian - posibil Cun - a transmis acel ritual în apusul Europei. Gheorghe / George a fost un faimos sfânt al Marii Stepe. Faptele sale adevărate sunt ocultate de politica bisericii creştine. Mult iubitul Gheorghe este sărbătorit de ziua lui prin speranţele de mai bine ale credincioşilor; dar în Marea Stepă el a fost celebrat altfel. Kunii îl numeau cel mai înalt gardian; lui i se adresau dorinţe, rugăciuni şi cereri de exorcisme - ca mediatorul dintre divin şi om - spunându-i-se: ‘Ajută-ne! Protejează-ne!’ În Marea Stepă era cel mai important din ierarhie, după Tengri (Marele Zeu); despre el se ştie de la începutul secolului IV: vremea Marilor Migraţii. Unele dintre cele mai timpurii texte, din secolul IV, au fost scrise judecând după ortografie - în Greacă (redactate peste altele, mai vechi); era un nobil răsăritean, însă nu descris drept călăreţ (caii erau atribuiţi oamenilor stepelor): Gheorghe era denumit Victoriosul, Marele Martir, Patronul Războinicilor, ş.a. Cultura Oseţilor - anterior ştiuţi ca Alani - provenind din Tibet cu mult înaintea creştinilor, a transmis (prin ţinuturile Perşilor) cea mai veche imagine a Sfântului, formată dinaintea naşterii sale, ca Gheser, Khizr, Khadir, etc.; odată cu creştinarea Oseţilor, s-a întâmplat ceea ce des a fost remarcat în istoria naţiunilor: peste valorile spirituale străvechi s-au suprapus cele noi. În consecinţă, nobilimea Alană în primul rând l-a venerat pe George / Gheorghe ca pe nimeni altcineva (ulterior, de pildă, Slavii l-au recunoscut pe Gheorghe ca ‘zeul vitelor’ iar musulmanii ca înţeleptul Khazyr, fiecare naţiune particularizându-l pe Sfânt). Relicvele Sfântului Gheorghe se află pretutindeni în lume. În secolul V, cronicarul bizantin Faust a scris că începând cu secolul precedent, Oamenii stepelor au devenit foarte cunoscuţi în ‘Pasajul Hun’ / ‘Trecătoarea Hună’ din răsăritul 358


Caucazului, în Derbent / Daghe-stan; de acolo, rutele porneau în Asia pe Drumul Mătăsii şi în Europa în Imperiul Bizantin. Istoricul a relatat despre Gregoris, care - ca tânăr predicator creştin - a îndrăznit să apară în faţa noilor sosiţi; oamenii stepelor l-au denumit Djarghan sau Gyurdzhi (George / Yegor): nume diferite pentru acelaşi personaj. Sfântul Gheorghe / Grigore a intrat în tabăra Kună de la Derbent paşnic, neînarmat; până atunci, crucea n-a fost utilizată ca simbol creştin (în secolul III, autorul creştin Felix Minucius chiar scria: ‘creştinii n-au nevoie de cruci; păgânii poartă cruci de lemn, semnul fiind militar, folosit şi pe steaguri’). Creştinii au acceptat crucea în secolul următor, IV; populaţia Kună / Cună - corespunzător şi arheologilor - respecta crucea cu braţe egale încă din timpul lui Iisus. Gheorghe / George a învăţat asta de la ei iar creştinii în onorarea sa au crucea echilaterală, ştiută ca a Sfântului Gheorghe (asimilată ca Greacă); este o realitate că - atribut al purificării - semnul crucii a apărut în creştinătatea răsăriteană a secolului IV: primii creştini - până atunci - n-aveau aşa ceva. Înainte de Caucaz, crucea exista în Altai, Siberia şi Ural (de exemplu, ornamentele cailor Altaici de la mijlocul mileniului I î.C. erau cruci echilaterale de aur iar şi azi Kazahii îşi fac semnul crucii în stilul Antic, începând prin atingerea frunţii cu degetul mare ca simbol al unicităţii marelui zeu - nu cu degetele împreunate - creştinii blamând gestul ca şamanic; în plus, Kazahii marchează un cerc în mijlocul crucii, însemnând soarele în mijlocul universului). Derbent a fost un oraş cu comerţ non-stop, cel mai mare din Albania Caucaziană: un stat Antic cu o înaltă cultură (şi azi bazarul îi este cel mai important loc). Lângă ‘Porţile de Fier’ ale zidului Nordic a fost ucis patronul său spiritual numit Grigoris, Djarang, Gyurdzhi, George, etc. (biserica având hramul ‘Sf. Gheorghe’ ridicată la mijlocul secolului VI în memoria lui marca locul); numele Derbentului a devenit atunci ‘Porţile lui Gheore’ / Djargan. (În secolul V î.C., Herodot a menţionat existenţa Georgus, însă în apus acel nume n-a fost timp îndelungat / de pildă, nici un papă nu s-a numit George; era un nume Barbar, mai degrabă din stepe, de origine Kipceacă: Georgia a apărut ca nume de ţară Europeană drept ‘Ţara lui George’). Academicianul Rus Alexander Kirpichnikov în 1879 a scris despre Sfântul Gheorghe la modul cel mai extins din lume; concluzia sa a fost că pe subiectul Sf. Gheorghe biserica e departe de realitate (de exemplu, Persanul Dadanius fiind mai credibil decât Romanul Diocleţian). Un fapt de remarcat e că la sfârşitul secolului V pe lista lucrărilor interzise de creştini primul loc era alocat Sfântului Gheorghe: atunci a început distorsionarea adevărului (‘doar Domnul îi ştia faptele’ era din cauza conectării lui Gheorghe cu Marea Stepă). La începutul secolului IV, întemeietorii creştinătăţii în Caucaz au fost Bisericile Albană şi Armeană, având în noii veniţi Cuni / Kuni aliaţii contra păgânului Imperiu Roman ce ataca mereu (este important a observa că împăratul Roman Diocleţian a decretat prigoana nu a tuturor creştinilor, ci doar a celor noi, printre aceia fiind ei). Bătrânul Grigore Luminătorul, născut în Capadochia, şi-a împuternicit nepotul - numit tot Grigore - să continue lucrul său pe care l-a început ‘catolic’ (cuvânt ce însemna ‘conectare’), de unire a Caucazienilor cu Cunii: aceia aveau cruci, icoane, clopoţei pe care îi sunau pentru rugăciune şi Gregor a învăţat aşa să-şi facă semnul crucii (el prin unirea degetului mare cu cel lung, ca ‘semn pacificator’); este interesant de observat că ‘semnul fiarei’ menţionat de Apocalipsă a fost crucea. La Ierusalim în 14 IX 326, Elena - mama împăratului Constantin cel Mare - a

găsit crucea în formă de ‘T’ pe care a fost răstignit Iisus (nu era cu braţele egale aşa cum e crucea creştină); cronica bizantinului Faust a scris că în Caucaz după 5 ani, Dadian un comandant Persan care avea Huni sub comandă - supărat că Gregore nu propaga zoroastrismul, mai ales că avea rude printre Perşi, l-a omorât violent (şi fiindcă martirul Gregorie / Gheorghe l-a pomenit mereu pe Tatăl Tengri, a câştigat simpatia Kună / Kipceak). Sfântul Gheorghe ca Ghevorg a intrat în panteonul Armean în secolul VII - via Imperiul Bizantin - pe când autohtonul Gregoris exista, fiind de fapt 2 sfinţi în reflecţie reciprocă (memoria lui Gregoris a fost păstrată de Kipceaki / Kuni în Marea Stepă şi în Derbent - pe locul martirajului - a fost ridicată Biserica ‘Sf. Gheorghe’). Primele biserici Armene - cu fundaţiile în formă de cruce erau orientate spre răsărit, la fel ca sanctuarele Kazahe (mormintele Altaice aveau orientarea spre locul de origine: cele din N către S, cele de la răsărit de Altai erau îndreptate către apus iar cele din apusul Altai erau către răsărit). Fără exagerare, Grigore a fost primul EurAsiatic din lume: a învăţat spiritualitatea din răsărit şi a răspândit-o în apus; a fost foarte periculos pentru Imperiul Roman. Tradiţiile Bulgară şi Sârbă sunt că de sărbătoarea Sf. Gheorghe mielul se taie la câmpie şi se consumă la munte, ca o reproducere a sacrificării lui Gheorghe pe litoral şi a îngropării lui pe vârful muntelui; aşa departe de Derbent - în Balcani - se ştie deoarece Europa e populată cu descendenţi Cuni / Cumani”. Este de remarcat că simbolul creştin primitiv a fost peştele - o moştenire Indiană, emblematic pentru Vişnu / în gliptica Mesopotamiană apa şi peştele fiind emblemele fertilităţii - iar prima atestare scrisă a semnului crucii pe toată partea de sus a corpului a apărut în viaţa Sfintei Nina, evanghelizatoarea Georgiei / până atunci Tertulian din Cartagina 160-225 afirmând că semnul se făcea doar pe frunte (el a mai scris, într-o lucrare numită “Împotriva Evreilor”, capitolul 7: “în cine altul au crezut neamurile decât în Christos care a venit? Mezii, diferitele neamuri din provinciile Galiei şi regiunile Britanilor, inaccesibile pentru Romani, însă supuse lui Christos; şi cele ale Dacilor, Germanilor şi ale multor altor neamuri şi provincii îndepărtate şi multe Insule necunoscute nouă şi pe care abia mai putem să le numărăm? În toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Christos care a venit”). Crucea Sf. Gheorghe a fost simbolul cavaleriei imperiale bizantine. În Balcani, statul Bulgar a fost întemeiat (cu ajutorul autohtonilor Vlahi / Armâni) de un urmaş al lui Attila - de sorginte Cun - în 680; Cunii de la sfârşitul Antic la care a făcut referire cercetătorul din Rusia ca ajunşi în Caucaz trăiau - aşa după cum a menţionat - printre Alanii / Aşii de acolo, ai căror înaintaşi Iaşi / Iazygi s-au stabilit pentru timp îndelungat în Banat (de pildă şi Târgul Iaşilor a fost înfiinţat de Iazygi). Aşii / Alanii - copleşiţi de Huni în 370 - au contribuit la începutul marilor migrări Medievale spre Europa, ajungând şi mercenari în oştile bizantine (o parte dintre ei s-au retras în părţile mai adăpostite ale Caucazului, unii fiind asimilaţi de Kerchezi / Cerchezi), majoritatea intrând în alianţă, secole mai târziu, cu Pecenegii şi Cumanii / cărora Germanii le ziceau Valani. Creştinii din Albania Caucaziană şi din Armenia s-au dezvoltat separat timp de 3 secole, din secolul IV până în secolul VII, când - din cauză că a apărut islamul - au ajuns să se unească. Este interesant că “iarba Sf. Gheorghe” = lăcrămioara a fost floarea națională a Iugoslaviei iar acum e floarea națională a Finlandei. Academicianul Bănăţean Simeon Mangiuca a consemnat în “Călindariul poporal Român” din 1882: “21 Apriliu: 359


Todorusele. Rusalele după credinţa poporului Român sunt fete mari, zâne, cari la Todorusale se întâlnesc şi petrec cu Sân-Toaderii, cari sunt feţi frumoşi, de unde se vede a fi compus şi numele de Todor-Rusale. În această zi începe semănatul cânepelor. 22 Apriliu: Alesul lui Sân-Georgiu. Pre ziua aceasta cad următoarele datini şi credinţe: a) Suflarea buciumului pentru curăţirea grajdurilor. b) Curăţirea vitelor, oilor şi a ciobanilor prin foc şi apă. c) Facerea untului pentru ungerea vitelor. d) Punerea oilor la măsură. e) Descântarea plantelor ce se pun în staul la piţioarele vitelor şi oilor ca să nu li se ia laptele şi întâmple rele. f) În ziua alesului lui SânGeorgiu după-amiază se seamănă toate florile. g) Fapta cu luatul manei (laptelui vitelor şi oilor). 23 Apriliu: SânGeorgiu. Pre ziua aceasta cad următoarele serbări, datini şi credinţe: a) Moşii de Sân-Georgiu. b) Punerea de iarbă verde, rug ori ramuri verzi în poartă, în ferestre şi în uşia caselor şi staulelor. c) Împărţirea iorgovanului şi liliacului. d) Belirea teiului în noaptea de Sân-Georgiu pentru făcături, descântece şi fermecătorii. e) Semănarea busuiocului. f) Peste tot oamenii se udă cu apă. g) Scăldarea în apă curgătoare. h) Mâncarea de căpşuni şi de pui de pasere, pentru sănătate. k) Legarea cu tei descântat a fluierelor mâinilor şi piţioarelor celor primi născuţi, fii şi fiice, spre a-i feri de rele. l) În noaptea de Sân-Georgiu se priveghiază din locuri mai înalte (munţi, dealuri, turnuri) asupra tesaurilor, cari se văd că ard cu flacără în acea noapte, spre a-i rămâne spre desgropare. m) La Sân-Georgiu se pune pre casă din brazda plugului o glie. n) Facerea apei de dragoste”.

Mărturiile din primele secole ale creştinismului despre Gheorg, Gheorghios, Gheorghe, George, ş.a. în Galileea, Cilicia, Capadochia, etc. au fost în majoritate desigur despre urmaşii Ghergheseilor, Gherganilor, Gherghiţilor, care încă înainte de Antichitate au trăit acolo (pe lângă Sfântul Gheorghe, născut în acelaşi an 275 când s-a încheiat retragerea Romană din Dacia, mort în 303 la Nicomedia / Turcia, fie Gheorghe descris de Copţi 283-310 născut în Gargaria / Turcia şi îngropat în Lod / Israel, Gheorghe / Grigore executat în 331 la Derbent / Daghe-stan loc cu evidentă prezenţă Gherga în acel timp - patriarhul Africii George 325-361, născut în Gozeneler / Turcia şi ars în Alexandria / Egipt ori alţii).

Biserică în Georgia Ca şi despre Sfântul Gheorghe, despre Sfânta Nina există 2 versiuni ale vieţii, cea religioasă şi cea istorică: ca fiică a generalului Zebulun - unchi al Sfântului Gheorghe - şi a Sosanei, sora patriarhului Ierusalimului, născută în 296 la Colastri / Kolastra în Capadochia, s-a stabilit în Georgia, unde a reuşit convertirea ţării la creştinism în 337 şi a fost canonizată (a răposat în 338); conform istoricului Rufinus care a relatat în anul 395, ea a fost roaba creştină Cristiana născută în 325, adusă dintre Greci la Curtea Georgiană deoarece era bună cunoscătoare de ierburi - trebuie ştiut că pe glob Georgia reprezintă limita Nordică de cultivare a ceaiului / provenit din N Indiei - şi vindecătoare de boli, ce a sfătuit regele, care era mulţumit de serviciile ei şi o apela cu diminutivul Georgian Nino, să instituie creştinismul ca religie de stat, crucea originală a sa încropită din tulpini de viţă-devie şi păr fiind încă păstrată în catedrala din capitala Georgiei (a murit în 361). În prezent, stema Georgiei îl înfăţişează pe Sf. Gheorghe, cu textul “Forţa în unitate”:

Gheorgos / Γεώργιος

360


O altă sfântă a fost Nona, cu rude în Cezareea / Israel, fiica înţeleptei Gorgonia, ce s-a măritat cu bogatul Grigorie, proprietarul Moşiei Arianz 38,22 lat. N, 34,01 long. E (lângă Nazianz, în Capadochia), pe care l-a convertit la creştinism, acela participând în 325 la primul sinod ecumenic din Niceea / azi Iznik în Anatolia şi a devenit episcopul zonei lor; au avut 3 copii, toţi canonizaţi: Gorgonia 23 II, Grigorie 25 I şi Cezar 10 II (ea, patroană a catehismului, a răposat în 5 VIII 374). Fiul cel mare, teologul Grigorie, patriarhul Constantinopolului în 379-381 (instituţie a bisericii creată acolo în Bizanţ - pe malul Sudic al Lacului Ghergoi / Derkos - de apostolul Andrei înaintea Vaticanului unde a activat fratele său mai mic, apostolul Petru), l-a susţinut pe fostul patriarh African Atanasie în detrimentul celui care a fost patriarhul Africii George - în lupta pentru controlul creştin al Egiptului - fiind mare prieten cu Vasilie “cel Mare” 330-379 şi Ioan “Gură de Aur” 347-407, ei 3 ca Sfinţii Trei Ierarhi avându-şi praznicul la 30 I; Sfânta Gorgonia, fiica ei - numită la fel ca bunica - a avut mulţi copii şi a rămas cinstită drept patroana bolnavilor (mezinul Cezar, ajuns medicul împăratului bizantin, a murit primul dintre ei, ca sfânt fiind patronul burlacilor).

Valea Trandafirilor / Capadochia Gherganii începând cu secolul IV în general au început să migreze spre apus, mai ales în Balcani, de pildă din regiunea Anatoliană Mugla - via regiunea Meglen, de la graniţa de azi dintre Grecia cu Macedonia - pe teritoriul Albaniei din prezent (corespunzând limba - în ceea ce a devenit cunoscut ca Romania / Bizanţ, cultura dominantă era Greacă - corespunzând mediul geografic cu munţi nu prea îndepărtaţi de mare şi având climă asemănătoare celei Anatoliene, regimul acolo fiind însă mai favorabil traiului); de altfel, etimologia Albaniei e conectată de cea a Albionului / Angliei sau a Scoţiei = “Alba” / “Albania”, etc., în legătură şi cu albul calcarelor ori albul caracteristic al hainelor preferate de cei ce populau înălţimile (Alpii fiind recunoscuţi ca denumiţi aşa, “alp” în străvechiul limbaj al stepelor însemnând “erou”: zona Alpină era cea a eroilor albi / Caucazieni răsăriteni). La mijlocul secolului VI, Imperiul Bizantin se extindea conform hărţii următoare (cu mov fiind componenţa din timpul împăratului Iustinian):

Romania în 550 La începutul Imperiului Bizantin (330-1453), armata era compusă din ţărani liberi, trupe mobile de voluntari şi de 361


frontieră recrutate din rândurile populaţiei locale, forţa armatei bizantine constând nu în efective, ci în excelenta sa organizare. Termenul de “Bizanţ” (denumind fie imperiul, fie capitala) cât şi adjectivul derivat “bizantin” sau numele de “bizantini” dat locuitorilor imperiului datând posterior, din 1557; în realitate “Romania” era denumirea iar supuşii săi / deşi de limbă Greacă / erau numiţi “Romani” şi nu Eleni (căci imperiul nu era altceva decât continuatorul celui Roman): bizantinismul s-a născut din sinteza elementelor orientale, Greceşti şi Romane. Arhivele bizantine au notat mulţi Georgius, în diverse ipostaze, perioade, locaţii şi funcţii, ca de exemplu unii remarcabili fiind:  la începutul secolului III, mucenicul - în Română ştiut ca Gheorghe - ucis prin înfometare de guvernatorul Egiptului, pomenit la 5 VI; un mucenic Gheorghe e pomenit şi în 21 VII - a doua zi după praznicul profetului Ilie din Valea Gherka - odată cu profetul Iezechiel  episcopul Salonicului martirizat datorită persecuţiei din timpul împăratului Roman Diocleţian (284-305)  autorul din Laodicea în 352 al unui tratat împotriva maniheismului  întemeietorul Mănăstirii Pas-pas / Paspasus 37,40 lat. N, 32,35 long. E din Capadochia, care n-a citit jurământul de credinţă cu voce tare; a fost judecat de Grigorie Teologul 329-390 (la cererea episcopului regiunii unde locuiau cu toţii) şi iertat  favorizatul de o puternică doamnă din Capadochia pentru a prelua episcopia din Doara 37,50 lat. N, 34,36 long. E în anul 375, ceea ce l-a enervat pe Vasilie “cel Mare” (în corespondenţa lui Vasilie “cel Mare” arhiepiscopul din Caesarea - cu episcopul Tomisului, a fost menţionat propagatorul creştinismului Sava “Gotul”, înecat la 12 IV 372 în Râul Buzău, în timpul persecuţiilor lui Atanaric / regele ViziGoţilor, moaştele sale fiind cerute în Capadochia; Gotul Sava martirizat pe când avea 38 de ani - a fost adversarul ideologic al arianului episcop Ghergan Ulfila)  turbulentul călugăr din Capadochia care l-a determinat pe papa Leon “cel Mare” să scrie în 453 că n-ar trebui să predice  autorul în 520 al unui imn monofizit (însemnând că Iisus n-a avut decât fire divină, erezie deja condamnată de sinodul din 451) dedicat mentorului său, episcopul Iacob în Suruc 36,59 lat. N, 38,25 long. E / azi Turcia  arhimandritul Mănăstirii Khoros 36,44 lat. N, 36,57 long. E, notat Latin şi Gregorius, participant în 536 la sinodul din Constantinopol  episcopul din Kîrşehir 39,09 lat. N, 34,10 long. E / Capadochia, notat şi Grigore, participant în 553 la sinodul din Constantinopol (tot atunci, episcopul Galileii era George)  ofiţerul având în grijă domeniul Marina al împăratului bizantin Iustinian în 561; a fost acuzat de prefectul Eugenius - susţinut de prefecţii Antiochiei şi Constantinopolului - de o









    







   



362

conspiraţie (însă fără dovezi, prefectul acuzator fiind pedepsit) călugărul Siriac, notat şi Giwargis, activ din 596 în Tur Abdin 37,24 lat. N, 41,29 long. E / Turcia, a tradus Crezul în Persană; a fost crucificat în 14 I 612, după 7 luni de tortură geograful bizantin născut în Lapta 35,20 lat. N, 33,10 long. E / Cipru, care în primul deceniu al secolului VII a realizat “Descrierea lumii Romane” (în sens invers orar, pornind din Peninsula Italică, prin Africa şi Orientul Mijlociu) episcopul din Pessinus / Anatolia (fosta capitală Frigiană), a condus în anul 600 o mare procesiune din Constantinopol în regiunea sa pentru curmarea secetei colectorul dărilor din răsăritul Imperiului Bizantin a fost trimis în 602 de către împăratul bizantin Mauriciu ca ambasador în Imperiul Sasanit trimisul în 606 ca prefectul Ierusalimului, de către împăratul bizantin Focas “Tiranul” Cuviosul Cipriot de la Mănăstirea Hozeva din Valea Gherg / Wadi Qelt, în V Ierihonului, prăznuit în 8 I (a murit în 614) patriarhul din Alexandria din 620, pentru un deceniu (ştiut ca Gheorghe I) cardinalul Giorgio în 631 la Roma în 640-656, primul patriarh al Antiochiei după cucerirea de către Arabi, persecutat de aceia datorită marii lor dorinţe de aur (a fost monotelit / maronit şi a murit în Constantinopol) guvernatorul Africii, notat şi Grigore, unchiul împăratului bizantin Constantin “Bărbosul”, care în 645 şi-a găzduit în Tunisia prietenul Maxim “Mărturisitorul”, aflat în dispută cu monoteliştii; în 646 a intrat în conflict cu împăratul bizantin - căruia i-a uzurpat funcţia însă a fost ucis de Arabi în 647 episcopul din Nisibis 37,04 lat. N, 41,12 long. E / Turcia, oponent al patriarhului său Gewargis I, a realizat imnul maronit “Rugă către Mesia, Fiul Domnului” istoricul Siriac monotelist din Erzurum 39,54 lat. N, 41,16 long. E / Turcia, autorul unei biografii duşmănoase despre misticul monah bizantin Maxim “Mărturisitorul” (580-662); a murit în 680 cardinalul Giorgio în 680 la Roma, împuternicitul papei la primul Sinod Trulan episcopul monofizit al Arabilor creştini din 686, notat şi Giwargis; a învăţat în Urfa / Edessa din Turcia şi a creat numeroase texte religioase al doilea patriarh Gheorghe al Antiochiei, în 690-695 episcopul din 711 în Silvan 38,08 lat. N, 41 long. E / Turcia (mutat acolo din Apameea / Siria, în urma deciziei împăratului bizantin Filip) “Mărturisitorul” din Lemnos (623-718), pustnic pe Muntele Olimp din Bitinia
















 



 

episcopul Siriac, din Sarug / Suruc în Turcia, al Arabilor în 714-718, notat şi Giwargis; a fost un poet prolific şi realizatorul unui calendar sacru (a murit în 724 la Kufa 32,02 lat. N, 44,24 long. E / Irak) martirul ucis de musulmani în 21 X 723 la Ierusalim împreună cu alţi 60 de credincioşi creştini, îngropat la Biserica “Sfântul Ştefan” din oraş episcopul de pe Insula Greacă Lesbos, cu părinţi pioşi şi foarte bogaţi, a fost un mare oponent al iconoclaştilor în timpul domniei împăratului bizantin Leon Sirianul / Isauricul 717-741 (a murit în 24 VIII 730), un urmaş al său fiind activ în Mytilene şi în timpul împăratului bizantin Leon Armeanul; exilat în Antiochia Pisidiei, acela a murit la 19 IV 818 patriarhul Siriac al Antiochiei Pisidiei în 758790, care a luat parte la cel de-al doilea sinod de la Niceea - din 787, condus de patriarhul Tarasie, fiul nobilului Gheorghie - opunându-se iconoclaştilor; a murit în 19 IV 814, afurisit de iconoclastul împărat bizantin Leon Armeanul, fiind pomenit drept Cuviosul Gheorghe “Mărturisitorul” secretarul Galilean - din Beisan / Israel - al patriarhului Constantinopolului între 784 şi 806 / cu care a fost “co-locatar” (“Syncellus”); în 810, a realizat “Extrasul cronologic” (o listă cu evenimente istorice de la creaţie până la moartea lui Diocleţian, considerată cea mai bună lucrare bizantină de acel tip) episcopul - notat şi Gregorius - din Cibyra / Kibyra 37,16 lat. N, 29,49 long. E în Caria, a luat parte la sinodul de la Niceea în 787 (atunci a participat şi Ursus, episcopul Banatului, notat ca “al Valahilor şi Avarilor” / era cu 16 ani înaintea includerii regiunii în Imperiul BulgaroArmân) reprezentantul episcopului Insulei Cefalonia 38,15 lat. N, 20,30 long. E, notat şi Gregorius, la sinodul de la Niceea în 787 (e de ştiut că prefectul Cefaloniei în 2010 a fost Dionisie Gherga) patriahul Armeniei în 792-795; notat şi Gueorg, era din Oşakan 41,18 lat. N, 44,18 long. E (NV Erevanului) patriarhul Ierusalimului din 19 III 797 pentru un deceniu, notat şi Grigorius (a fost activ în biserică din 773); a întreţinut relaţii apropiate cu împăratul Carol “cel Mare” şi a murit în 7 IV 809 episcopul Amasra 41,44 lat. N, 32,23 long. E / Paflagonia, care a suferit datorită invaziilor Ruşilor păgâni; a compus mai multe imnuri, dintre care unele sunt cântate şi în prezent (a decedat în 21 II 805) duhovnicul retras din V Anatoliei la Mitilene pe Insula Lesbos - a murit acolo în 7 IV 821 călugărul din Veneţia, care în premieră mondială a realizat în 822 pentru biserica din Aachen 50,46 lat. N, 6,05 long. E - cel mai

 





 









363

Vestic oraş German - prima orgă cu aer (până atunci orga funcţiona cu apă); stareţul Grigorie de acolo din 999 a fost canonizat patriarhul Orientului în 825-832, notat şi Gewargis II sau Giorgis / Jiryis prefect în timpul domniei lui Teofil 829-842, ultimul împărat bizantin favorabil iconoclasmului / adică a lipsei imaginilor religioase (Gregorida împărăteasă Teodora soţia lui, care i-a urmat la conducerea Imperiului Bizantin, alături de fiul Mihai Beţivul - iubea icoanele) episcopul Nicomediei - a trăit între 809 şi 881 prieten foarte bun cu Fotie, patriarhul Constantinopolului (cel mai influent doctrinar după Ioan Gură de Aur, din a cărui încredinţare a fost introdus alfabetul chirilic printre Slavii creştinaţi), lângă care s-a lansat în capitala imperiului, întâi ca arhivarul catedralei “Sfânta Sofia”, fiind apreciat mai ales de aristocraţia imperială, către care şi-a orientat retorica patriarhul Armeniei în 877-897, cunoscut ca George / Gueorg II din Garni 40,07 lat. N, 44,43 long. E, foarte stimat (iniţial a fost preotul familiei regale); capitala ţării a fost distrusă de un cutremur în 893 şi el s-a stins după 4 ani, pe malul Mării Argeş / Lacului Van (azi în răsăritul Turciei), fiind îngropat în Silvan / Tosp patriarhul Antiochiei în 902-917, cunoscut ca George III notarul din Mănăstirea Orop ce l-a învăţat Sfânta Scriptură pe cel care - răposat în 7 XI 1054 - a devenit Sf. Lazăr “Taumaturgul” (născut în Magnezia Cariană, pe Meandru) piosul Vlah care a descoperit pe ţărmul European al Mării Marmara, în Rumelia - fosta Tracia - locul unde era înmormântată, numele şi obârşia Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei (prăznuită în 14 X, a cărei raclă acum e în România, la Iaşi 47,09 lat. N, 27,35 long. E); Gheorghe a dezgropat-o pe Parascheva / însemnând “Sf. Vineri” şi trupul ei a fost dus - în prima sa călătorie - de fraţii Asani Ioan şi Petru în capitala Qirqin / Târnovo a Imperiului Româno-Bulgar condus de ei călugărul, notat şi Giwargis, în 1064 devenit episcopul Basrei 30,30 lat. N, 47,49 long. E / Irak pentru un deceniu; a fost îngropat în Bagdad 33,19 lat. N, 44,25 long. E arhiepiscopul Corfu / Kerkyra timp de peste 4 decenii, însărcinat de împăratul bizantin Manuel Comnenul să fortifice capitala Insulei (luată în 1147 de la Normanzi, descendenţii Vikingilor); împăratul German Frederic “Barbă Roşie” l-a momit în zadar să trădeze (în 1178 a şi fost grav bolnav, neputând să se prezinte în Roma la o întâlnire cu acela) cu titlul imperial “Sebastus” - întemeiat de fondatorul Dinastiei Comnene - a fost cumnatul împăratului bizantin Andronic care a domnit în 1183-1185, nepoţii săi (când Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, a intrat sub




conducere cruciată) înfiinţând Imperiul Trapezuntului în 1204, ce a rezistat otomanilor până în 15 VIII 1461; e de ştiut că Gherganii şi Comnenii - care domneau în Imperiul Bizantin din 1057 - au fost înrudiţi ș.a.

Profesorul Tănase Bujduveanu în 1997 în “Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” a indicat: “Elementul romanizat citadin nu era ignorat de bizantini. El se găsea în raporturi sociale strânse cu elementul citadin grecesc, chiar dacă dinastiile orientalizate, instalate după substituirea Iustinianilor, îi priveau cu rezervă sau cu ostilitate. Mai mult, acest element - cum releva Nicolae Iorga - a constituit ‘o societate privilegiată’ când pe tronul Imperiului Bizantin a venit Dinastia Comnenilor (10571185), care era de origine aromână / vlahă. De altfel, ‘în familia Comnenilor - scria George Murnu - găsim atâtea porecle româneşti încât nu încape nici o îndoială că ea a fost românească. Apoi chiar Comnenii înşişi se fălesc că descind dintr-una din cele mai mari familii care fură transportată din Roma de către Constantin cel Mare în noua sa capitală’. Tot George Murnu credea că ‘atragerea aromânilor / vlahilor de către Comneni a fost desigur şi o tactică de menajare şi captare a acelor munteni rebeli, şi buni soldaţi, se pare chiar preferaţi în armata lor’. Fiecare dinastie îşi promova oamenii săi de încredere, lucru văzut şi la Comneni, promovând, de preferinţă, cosângeni - ce ofereau puncte de sprijin mai sigure, în acel conglomerat de neamuri şi rase atât de deosebite”. (În 2012, Academia Română a observat în “Istoria românilor” că pe timpul Imperiului Bizantin în Dalmaţia era cel mai mare nivel urban, pe când în Valahia era cel mai mare nivel rural).

Parascheva la Iaşi Pe lângă creștini timpurii asimilaţi cu nume ca Gheorghe şi Grigore, preotul Mihai Aldea în 2002 prin

Valea Gherg / Wadi Qelt (afluentă Iordanului) 364


lucrarea “Începuturile neamului românesc” a consemnat conform sinaxarelor - că au mai rămas în memorie dregătorul împărătesc Gorgonie din Nicomedia (răposat în 28 XII 287), din Cezareea Palestinei mucenicul Ghermano (decedat în 12 XI 304) şi ofiţerul Gordie (mort în 3 I 314), mucenicii Gordian amintiţi în 9 V, 13 IX (episcop în Tomis / Constanţa, originar din Capadochia / Anatolia), 31 X, ş.a.; printre Românii din N Dunării, caracterul războinic al Sfântului Gheorghe s-a accentuat doar după prima Cruciadă. În vechime, lucratul pământului era o activitate onorabilă şi multe culturi l-au adoptat pe Gheorghe / George, în ipostaze mai mult sau mai puţin apropiate: Slavii / îndeosebi Ruşii l-au reprezentat împodobit / corcodit cu cununi de frunze şi flori, ca un spirit în legătură cu pomul verde; în Ardeal şi Carintia, pomii săi preferaţi erau mesteacănul şi salcia, păpuşa lui în seara sărbătoririi - 23 IV - fiind prin tradiţie pusă la plutit pe o apă curgătoare (albul mesteacăn - crestat primăvara de GetoDaci pentru a-i bea seva - avea denumirea Antică “berza”).

În istorie, numele Grigore a început să fie înregistrat creştin în Canaan-Armenia-Anatolia, ca derivat Gargar / Ghergar (uneori mai apropiat de Gherga - decât Gheorghe fiind Grigore). În anul 213, în fosta provincie Pont (zona Ghergară Nord Anatoliană, în clară legătură onomastică Pontică atât cu zeul apelor Pontus Gargarus, cât şi desigur cu Pontus Euxinus / Marea Neagră), într-o bogată familie din Neo-Cezareea / azi Niksar 40,35 lat. N, 36,57 long. E, s-a născut Teodor, devenit “Taumaturg” / adică “făcător de minuni”; el a studiat în Cezareea Palestinei, fiind discipolul învăţatului Origene 185-254, care îl numea Grigore. A scris cu talent - mai multe cărţi; a murit în 17 XI 270. Biografia lui a fost realizată de Grigore din Nysa / Capadochia (335-395). Grigore “Taumaturgul” a avut un frate - numit tot Grigore pomenit de biserică la 7 XI, ceea ce înseamnă că numele lor de familie era Grigore.

Grigore

Grigore “Luminătorul” În anul 252, tatăl lui Grigore “Luminătorul”, Part din Bactria, l-a ucis pe regele Armeniei - erau rude îndepărtate şi în 259 ca răzbunare militarii Armeni i-au măcelărit familia (el a murit înecat în Râul Arax), Sfântul Grigore “Luminătorul”, fiul său, născut în 257 în capitala provinciei Ararat, fiind singurul supravieţuitor, salvat de moaşa creştină Sopia şi dus în Cezareea Capadochiei / azi oraşul Kayseri: fosta reşedinţă a acelei regiuni. În 287, când Tiridat şi-a început domnia în Armenia, creştinul Grigore şi-a oferit serviciile de secretar - ca răscumpărare a păcatului săvârşit de tatăl lui, care l-a omorât pe tatăl acelui rege - însă a fost închis în Khor Virap 39,52 lat. N, 44,34 long. E / Armenia; în 297, deoarece Tiridat şi-a rătăcit mintea închipuindu-şi că era mistreţ, sora lui a ajuns să apeleze şi la deţinutul Grigore, care l-a vindecat miraculos, ceea ce l-a făcut pe rege să-l elibereze 365


şi să treacă împreună cu curtea sa la creştinism iar în 301 l-a numit şeful bisericii creştine - consacrat oficial de prietenul Leon, episcopul Cezareii Capadochiei - şi declarând Armenia ca prima ţară creştină din lume (însă cu convertirea naţiunii n-a fost chiar uşor, deoarece vechile credinţe erau adânci printre Armeni). Grigore “Luminătorul”, tatăl său și regele Tiridat erau dintre Măreții Șureni: urmași Parți, cei care împreună cu mai vechii nobili Kareni din care se trăgeau încoronau Arsacizii încă de la începutul dinastic din secolul III î.C. (“Cei Măreți” - Karenii împreună cu Șurenii - ar putea fi conectați cu regalii Sanctuarului Gherga din Caria și Șurenii cu Munții Șureanu din Carpați, unde a fost complexul de fortificații aferent capitalei Sarmisegetusa a Geto-Dacilor dinspre Sarmați, după cum au analizat și unii cercetători Români; de altfel, între acei Kariani / Cariani și liderii GetoDacilor au fost strânse legături regale, prin Dinastia Zuraz / Gurag). Despre Măreții Kareni - strămoșii Măreților Șureni, înțelesul pentru “Șureni” fiind de “Șefi” / “Lideri” - e de știut că au fost aristocrați în Ghergania / Hyrkania, reședința lor ajungând să fie în Antiochia Mediei = Laodicea, acum Nahavand 34,11 lat. N, 48,22 long. E / Iran (la S de capitala Mediei); din acea localitate în secolul VIII a fost învățatul Benjamin, care a propagat “caraismul”, prin respingerea “Talmudului” (Bibliei i se zicea “Kara” = “Scriptura”). Caraiții consideră Biblia ca fiind singura sursă legitimă a legii religioase; inclusiv în prezent, puținii care au mai rămas sunt persecutați de Israel. La sfârșitul primului mileniu, poetul Firdousi - cel mai mare din Iran - a scris în “Șah-nâme” = “Povestea șahilor” că strămoșul Măreților Careni / Kareni a fost legendarul fierar / potcovar Kăve, care de pe Muntele Damăvand 35,57 lat. N, 52,06 long. E (vulcanul de 5671 metri altitudine, cel mai înalt vârf din Iran, aflat în centrul lanțului Alborz / în S Caspic) a condus, având drapelul “Derfaș Kaviani”, rezistența contra lui Azi Dahăk, care avea 10 mii de cai: acela era fiul “întunecatului” Zeu Mainyu / Ahriman (“Azi” fiind termenul Avestan pentru “dragon” / “șarpe” iar “Dahăka” - scris și “Zahhăk” - venind de la “Dah”); “Dragonul Dah” = “Azi Dahăka” a fost des menționat de literatura zoroastră, ca lider care conducea cu ajutorul demonilor numiți “Daeva” (opuși divinilor vedici “Deva”). Echivalentul Caucazian al strămoșului Măreților Kareni a fost la Oseți mitologicul Kurdalaegon, care comprima Kurd (Kurta, pentru incandescent) și Alae (pentru Arian / Alan): numele original Kurdalaegon a fost Waergon (pentru lup), Vaso Abaev 1900-2001 / lingvistul Oset - din Georgia - comparându-l cu Zeul Vulcan. Măreții Kareni din Orientul Mijlociu, puternicii lideri Kariani din Anatolia (dintre care unii s-au remarcat printre Anticii coloniști Cariani ai Dobrogei), ascendența printre Kerei a împăratului Attila al Hunilor - care și-a avut baza în Banat - apartenența la Kuraiși a profetului Mahomed / de la care a rămas Coranul, proliferarea Caraită, etc., par a apropia EurAsiatic oameni și concepte monoteiste în mileniile I î.C. - I în mai multe dimensiuni decât ar apărea la prima vedere. Lucrarea “Viaţa Sf. Gregor” realizată de secretarul regal Agatanghelos / “Agat-anghelos” - care a murit în 332 - ulterior a devenit cunoscută sub denumirea de “Istoria Armenilor”: a acordat o atenţie deosebită trecerii societăţii Armene de la păgânism la creştinism, între preluarea puterii imperiale de către Sasanii Karga, până la sfârşitul domniei în Armenia a regelui Tiridat “cel Mare” (adică perioada 224-330). “Tiri-dates” / Tiridat, însemnând “dat de Tir” - adică dat de divinitatea zoroastră a fertilităţii şi a ploii Tir / Tiştrya - era numele regilor Antici

din Armenia ai Dinastiei Partă desprinsă din Dinastia Dahă “Mitrea-dates” a Parţilor (apariţia politică a fost când eunucul Dah Mitridates - complice cu gardianul Hyrkan Artabanus al împăratului Perşilor Xerxe / Jerje - l-a omorât pe împărat în 465 î.C.); Sparga-pates (numele Dinastiei AgaTârsă a regilor Geţilor din secolele precedente), la care sufixul “pates” = “dates”, însemna “dat de Sparga” / adică “dat de Sf. Garga”: a fost şi numele puiuţului / pruncului născut de regina MasaGeţilor Tomyris prin iubirea ei în colonia Cariană din Dobrogea cu şeful Garga / nobilul stăpân de acolo (locul numindu-se Tomis de la ea) iar fiindcă apoi Cyrus “cel Mare” / Kuros, primul împărat al Perşilor, i-a luat fiul / prinţul prizonier, regina Tomyris a MasaGeţilor - în alianţă cu Dahii - l-a prins şi l-a decapitat pe acela. Conform istoricului Englez George Rawlinson (care a studiat caracterul Turanic al Parţilor): “Până în secolul VI î.C., în timpul împăratului Darius al Perşilor, Parţii n-au apărut menţionaţi istoric. În inscripţia din Behistun / Iran, Parţii au apărut în strânsă legătură cu Varkana, oamenii Hyrcaniei (regiunea cea mai bogată, mai pitorească, mai împădurită şi mai productivă din Asia Centrală): la poalele dealurilor creşteau stejarul, fagul, ulmul, aninul, cireşul sălbatic, etc.; vii luxuriante erau agăţate prin ghirlande între pomi iar la umbra lor erau flori de diverse feluri (ca primula, violeta, liliacul, zambila, ş.a.m.d). În văile Hyrcaniei - cea mai fertilă fiind a Râului Gurghan / Gorgan erau pajişti cu cea mai moale iarbă, capabile să întreţină turmele numeroase: Hyrcania era cea mai valoroasă şi mai dorită regiune, descrisă ca paradisiacă de către Strabon; fertilitatea sa era extraordinară. Parţia era situată în mijlocul Arianilor - adică a celor numiţi ca Hyrcani, Chorasmi, Arianii Heratului, Bactriani, Margiani, ş.a. - ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să-i considere pe Parţi ca aparţinând familiei Iranienilor. Strabon a afirmat că Parţii erau Dahi, cu denumirea lor proprie de A/Parni, în legături cu cei care au fost cândva la Marea Azov (în N Mării Negre); nu pot fi crezute versiunile contradictorii ale altora că ei ar fi fost Sciţi în SE Caspic, rămăşiţe din expediţia faraonului Sesostris ori Sciţi colonizaţi de către acela în Colchis, etc. Parţii s-au regăsit pe Valea Fluviului Ox, în Bazinul Caspic, în Caucaz şi în N Pontic. Parţii au început să se întindă din Hyrcania spre Media. Nomazii din N regiunilor Asiei Centrale şi N Caucazului aparţineau familiei Turanice (de la tipul Turkic şi Tătar de la miazăzi, la tipul Samoiedic şi Finic de la miazănoapte). Provenienţa Parţilor din Bazinul Ox şi Asia Superioară întăreşte prezumţia apartenenţei la familia Turanică; numele lor (atunci când nu erau Persane) erau Turanice, cu sufixul gutural ‘-es’ ca la Babilonenii primitivi sau ca la Basci. Principalul argument pentru caracterul Turanic al Parţilor se poate găsi în tipul lor fizic şi mental (maniere şi tradiţii), reieşind din reprezentările sculpturale, din lăcomia sau agresivitatea lor; ei erau mai puternici în apărare decât în atac. De la sfârşitul secolului III î.C., Turanicii Parţi au fost nevoiţi să se delimiteze de hoardele Barbare ale Turanicilor Nordici, care i-au atacat constant, printre cei mai semnificativi dintre aceia fiind MasaGeţii / ‘Marii Jaţi’ (folosind săgeţi otrăvite cu venin de şerpi sau înmuiate în sângele bolnavilor contagioşi pentru răspândiri de molime, etc). Monarhul Parţilor - purtând tipica robă Magă din Media - avea titlul de ‘Fratele Soarelui şi Lunii’; palatul său de primăvară - când se celebra Anul Nou - era în Hyrcania. El era sfătuit de 2 consilii, al înţelepţilor şi al Magilor, aceia împreună fiind nobilii zişi ‘Măreţi’, formând o categorie privilegiată, al căror vot unanim era necesar la 366


desemnarea conducătorului: se urma linia dinastică Arsacidă, însă dacă urmaşul era prea tânăr ca să-şi exercite funcţia, ‘Cei Măreţi’ nominalizau un frate al fostului conducător (ori altă rudă apropiată); mai puternic decât corpul bătrânilor / înţelepţilor era corpul Magilor, căci aveau o structură ierarhică provenită din timpuri străvechi, temută şi venerată de toată lumea. Magii posedau cele mai bune terenuri, erau cei mai de vază orăşeni, aveau privilegiile preoţilor; dominaţia Parţilor peste alte ţinuturi s-a menţinut printr-un sistem încercat întâi în răsărit, mai vechi decât Dinastia Perşilor (cel mai simplu şi mai grosolan): stabilirea de conducători pe viaţă - ca ‘viceregi’ - în diverse zone, drept vasali imperiali”. Primul rege Tiridat al Armeniei a fost în secolul I cel născut de o Grecoaică în Media pentru regele Parţilor (pe când domnea, Legiunea Macedonica a Romanilor a distrus în Ierusalim a doua variantă a Templului Evreilor şi a dus de acolo mii de sclavi în capitala imperială, pentru construirea Coloseumului):

adică era Gherțeg, anume: a făcut parte dintre dinaștii Gherga, puternicii conducători ai Geților / Goților. Capul lui Grigore “Luminătorul” - răposat de bătrâneţe în 326, fiind retras în asceză, la sinodul de la Niceea din anul precedent participând fiul său - a fost dus de un grup de călugăriţe la Napoli / Italia, capitala ducatului condus de dinastia ducilor Giorgio / Grigore, în secolul VIII, atunci când ei şi-au început exercitarea puterii acolo, unde şi azi există Biserica “Sf. Grigore Armeanul” (decorată baroc la aspectul actual de pictorul local Luca Giordano 1634-1705). Portul căciulilor ţuguiate - arătând ca marele Vulcan Ararat - a rămas caracteristic clericilor Armeni. Grigore “Luminătorul” este sărbătorit de Armeni în 9 VI (de restul creştinilor în 30 IX).

Regele Tiridat I al Armeniei În “Civilizaţiile Orientului Antic”, istoricul Basarabean Horia Matei a scris despre un urmaş al regelui Tiridat I, anume regele Tiridat III: “După asasinarea tatălui său, Tiridat a fost dus la Roma, unde a primit o aleasă educaţie. S-a instalat pe tronul armean cu ajutorul împăratului Diocleţian şi s-a căsătorit cu fiica regelui alan. După persecuţii iniţiale împotriva creştinilor, Tiridat a văzut în noua religie un mijloc de consolidare a independenţei statale faţă de cele 2 imperii rivale şi vecine (sasan şi roman). În 301 Tiridat a proclamat creştinismul religie oficială a statului iar în 302 Grigor Luminătorul a devenit patriarhul noii biserici. În timpul domniei lui Constantin cel Mare, Tiridat s-a apropiat de romani, sfârşind otrăvit de vârfurile nobilimii ostile politicii lui. A fost sanctificat de Biserica Armeană”. Istoricul Armean Agathangel / “Agat-angel” - secretarul regelui Tiridat - în cartea pe care a realizat-o (considerată cea mai veche din Analele Armeniei, din păcate dispărută) a scris despre Albani, MasaGeţi, Alani, despre “marea primejdie ce a avut-o împăratul Diocleţian de la Herţa, regele Goţilor”, etc.; în secolul III, “regele Herța al Goților” a fost dinast herțeg,

Sf. Grigol Sf. Grigore - nepotul lui Grigore “Luminătorul” stabilit în Derbent, a fost cel care, în premieră mondială, a marcat bisericile cu cruci (la Mănăstirea Amara 39,41 lat. N, 47,03 long. E din enclava Nagorno-Karabakh - întemeiată de Grigore Luminătorul - în Biserica “Sf. Grigoris” e inscripţia că acolo se află “Mormântul Sfântului Grigoris, patriarhul Albaniei Caucaziene, nepotul Sfântului Grigore, născut în 322, uns în 340, martirizat în 348 la Derbent de regele Sanesan al Masa-Geţilor: sfintele sale rămăşiţe au fost aduse la Amaras de discipolii lui, diaconii de aici”; diferenţa de 17 ani între datele martirajului din Derbent a Sfântului Grigore 331 ori 348, în funcţie de sursă - nu ştirbeşte însă povestea lui, unică). Dinastia Gregoridă - întemeiată de Grigore “Luminătorul” - a condus ereditar Biserica Armeană până în 439, când a murit ultimul său patriarh, Isaac al Armeniei (fiica aceluia s-a măritat cu nobilul Makinonian din V Armeniei, descendenţi fiind - printre mulţi alţii - împăratul bizantin Leon Armeanul 775-820, împărăteasa bizantină 367


Teodora 815-867 / mama împăratului bizantin Mihail “Beţivul”, împăratul bizantin Vasile Macedoneanul 811-886 Armean născut printre Armâni - întemeietorul Dinastiei Macedonene a împăraţilor bizantini 867-1056, ş.a.); e de remarcat că anturajele ecleziastice ierarhic înalte ori împărăteşti, inclusiv la Curtea din Constantinopol, mai ales în mileniul I, au avut Ghergari. Un exemplu de înrudire: Cuviosul Filaret “Milostivul”, fiul lui Gheorghe şi Ana (cuplu Anatolian bogat din Amnia / Paflagonia în secolul VIII), a avut-o ca nepoată pe Maria, care a participat la prima “paradă a mireselor” din istoria bizantină, fiind astfel aleasă în 788 ca soţie de ultimul împărat din Dinastia Isaurică / Siriană 717802, fiica Eufrosina în 823 devenind soţia primului împărat bizantin al Dinastiei Frigiene 820-867. În Georgia, o figură aparte a făcut-o şi Sf. Grigol / Grigore 759-861 al regiunii Khandzta (în SV ţării); el era dintr-o familie nobilă din Kartli / Gargri - zonă în care azi e capitala Georgiei / unde primul şef Grigol al bisericii a fost în 420 - şi a fondat numeroase aşezăminte creştine în zona Tao-Klarjeti (s-a lansat cu ajutorul episcopului Giorgi din Opiza 41,01 lat. N, 42,02 long. E / acum Turcia), fiind pomenit de Biserica Georgiană în 18 X. Despre viaţa sa a scris călugărul Georgian Giorgi “Merchule” / adică “Teologul”, în 951.

“Filozofii Capadoci” sau “Cei 3 Capadoci”; Grigorie “Teologul” - hirotonit preot în 362 de tatăl său Grigorie “cel Bătrân”, la dorinţa comunităţii dar contrar voii lui - a devenit episcop în Nazianz după ce i-a răposat tatăl (Grigorie “Teologul” a fost şi unul dintre “Cei 3 Ierarhi”, împreună cu Vasilie “cel Mare”, episcopul Cezareeii Capadochiei şi Ioan “Gură de Aur”, episcopul Constantinopolului). Este de știut că academicianul Georgian Elguja Khintibidze a studiat ascendența Georgiană a fraților ierarhi Grigorie “Teologul” și Vasilie “cel Mare”. Sf. Grigorie “Teologul” - supranumit şi “Cuvântătorul de Dumnezeu” datorită predicilor sale magistrale - s-a distins ca învăţat şi creator de poeme religioase. A lăsat o operă clară cu precizări dogmatice, ce au fost evidenţiate la sinodul din 451 de la Calcedon / Chalkedon, acum cartier al Istanbulului (din scrierile sale au rămas 45 de cuvântări, numeroase imnuri, scrisori şi o tragedie, intitulată “Patima lui Hristos”). În secolul IV, starea conflictuală a lui Grigorie din Anatolia cu Gheorghe din Egipt - ambii deveniţi sfinţi - a fost o dispută Ghergană pentru putere printre creştini (din acel secol, Romanii au permis legalitatea religiei creştine, la sfârşitul secolului creştinismul ajungând unica religie oficială în Imperiul Roman; e de observat că Sf. Grigorie nu s-a manifestat faţă de celelalte ipostaze - EurAsiatice - ale Sf. Gheorghe, ci doar privind controlul Africii, Grigorie “Teologul” însă intrând în preoţie doar după moartea Sf. Gheorghe). Grigore, cu forme ca Grigorie, Gregorios la Grecii vechi - cu sensul figurat de “veghetor” / “cel care este atent” - apoi şi Glegorius în Latină, Grgur la Slavi, Gregoire în Franceză, Gregory în Engleză, etc. a cunoscut o largă răspândire mondială (la începutul său istoric fiind de multe ori echivalat cu Gheorghe, George, etc., deoarece era mai apropiat în timp de rădăcina Gherga); la Români, cercetătoarea Aurelia Bălan a explicat în lucrarea sa din 2003 “Dicţionar onomastic creştin” că “Grigorie este destul de frecvent, mai ales în limba veche (dacă ne orientăm după numărul impresionant al variantelor şi după vechimea lor în documente şi mai ales după numărul hipocoristicelor): Ghergheli, Ghergheleu, Gherghilău, Gherghel, Gherghelescul, Ghiarghil, Ghirghilicea, Gurgur, Gurgă, Gurgu, Gurguţă, Gurgoi, Gurgongă, Grigor, Grigorescu, Grigoriu, Grigora, Gora, Grigoran, Gorna, Goranul, Gorănescu, Grigore, Gore, Gorea, Gorescu, Grigori, Grigoraş, Gori, Gorie, Gregorie, Goraş, Goraşcu, Grigoraşcu, Raşcu, Grigorăşcu, Grigorca, Gorca, Gorcă, Gorcea, Grigorce, Gorce, Gorcia, Gorciu, Gorcilă, Gorilă, Grigoriţă, Goriţă, Oriţi, Grigoruţă, Guruţă, Grigoroiu, Goroi, Roiu, Goruia, Grigole, Gole, Golea, Gorov, Gorovei, Goroveiu, Griga, Riga, Rigu, Regea, Grigă, Grăga, Grigul, Grigaciu, Grigaş, Grigoe, Griguţă, Guţă, Griguş, Grica, Gricea, Gligor, Gligore, Gligorea, Gligoreşti, Ligore, Gligoria, Gligorie, Gligoran, Gligoraş, Gligorce, Gligorcea, Gligoruţ, Gligoruţă, Gligoruţa, Gliga, Gligă, Gligo, Gligul, Liga, Ligan, Gligan, Gligana, Gligace, Gliguţa, Glighira. Cele mai multe forme se regăsesc în numele de familie prezente astăzi: Grig, Grigor, Grigorian, Grigoras, Grigorasenco, Grigoraş, Grigoraşcenco, Grigoraşciuc, Grigoraşcu, Grigoraşenco, Grigoraşi, Grigorcea, Grigore, Grigorescu, Grigoresu, Grigorete, Grigori, Grigoriev, Grigorita, Grigoriţă, Grigoriu, Grigorius, Grigoroaia, Grigorof, Grigoroiu, Grigoropol, Grigoroşcuţă, Grigorov, Grigorovici, Grigoruţ, etc”. Grigore e Gergo / Gergely în Maghiară, Grega / Gregor în Slovenă, Grga în Croată, Grigor în Bulgară, Grigorios în Greacă, Gregorius în Latină, Grigoli în Georgiană, etc.

Grigorie “Teologul” Bogatul Grigorie - supranumit “cel Bătrân” 276-373 - din Arianz / Capadochia, care lucra ca funcţionar public pentru Romani, s-a cununat cu Nona, fiica Gorgoniei (care era creştină, convertindu-l şi pe el), astfel încât a fost prezent la primul sinod de la Niceea, în 325; iniţial, Grigorie “cel Bătrân” era în secta hypsistară (o amestecătură iudeo-păgână iniţiată de Oracolul din Didyma la sfârşitul secolului III î.C., când au apărut primii colonişti Evrei organizaţi în Anatolia / secta din secolul I având şi unele elemente creştine, preamărindu-l doar pe cel mai mare zeu - proclamat “PreaÎnalt”, ca de exemplu cu menţiune în “Faptele Apostolilor” 16:17 - existând până în secolul V, când unele ritualuri au fost preluate de secta celor “de neatins” = “Athinganoi” / Aţigani, la care au fost asociaţi Ţiganii). Grigorie “cel Bătrân” - însurat cu creştina Nonna - este prăznuit la 1 I. Feciorul Grigorie / devenit “Teologul” împreună cu Vasilie “cel Mare” şi fratele aceluia Grigore (care a fost episcopul Nysei, aceia conform cercetătorilor Raymond Van Dam în 2003, Giulio Maspero şi Mateo Seco în 2009, ş.a. avându-şi tatăl numit Grigore) au format ceea ce a rămas în istoria bisericii ca părinţii creştini ştiuţi drept 368


1987 de Josef Gelmi, acel nobil - ajuns astfel papă - era fiu de preot. Pe atunci, biserica era una (nu împărţită de ortodocşi şi catolici), schisma dintre răsărit şi apus oficial manifestânduse mai târziu, însă la sinodul convocat la Roma imediat după instalare - în 484 - papa i-a înlăturat din scaune şi i-a excomunicat pe patriarhii monofiziţi ai Constantinopolului şi Alexandriei, fapt aprobat de ulteriorul Ioan / patriarhul Constantinopolului în 519, primul an de domnie al Dinastiei Iustiniane; papa Felix III - al cărui pontificat a ţinut până în 1 III 492 şi care afirma că era “văduv, cu 2 prunci” - a fost sprijinit îndeosebi de “Amala-Frida” / Amalafrida, sora regelui Got Teodoric “cel Mare” (care a avut “2 copii cu tată nedeclarat”: prinţul Theodahad născut în 480 la Tauresium / Grădişte în Macedonia, devenit regele OstroGoţilor şi prinţesa ştiută Got ca “Amala-Berga” / Amalaberga - o posibilă combinaţie a numelor părinţilor - măritată cu regele Turingiei).

Europenii între secolele V și VI

Papa Felix III

În secolul XIX, istoricul Italian Carlo Troya a afirmat: “Geţii lui Decebal au fost strămoşii Goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor. Neamul Getic / Gotic a fost deosebit de cel Germanic, deşi - de-a lungul timpului incorporase mai multe triburi Germane, mai ales tribul Vandalilor; 2 reprezentanţi din neamul Getic / Gotic şi din neamul German au fost - cei mai importanţi - Teodoric şi Clovis: ei au devenit cumnaţi”. În 2014, cercetătorul Român Marius Fincă în studiul despre “Stingerea dinastiei străluciţilor geţi amali” (dinastie regală care în totalul istoric a dăinuit aproape jumătate de mileniu) a scris că “Teodoric s-a dovedit un diplomat fin, el stabilind relaţii strategice, inclusiv prin diferite căsătorii de alianţă, ceea ce l-a făcut pe Iordanes să constate: ‘nu există naţie vestică cu care Teodoric să nu se fi împrietenit sau de care să nu încerce să se apropie în timpul vieţii’; şi-a cununat fiicele cu regele vizigot şi respectiv cu prinţul burgund, sora cu regele vandal iar el însuşi s-a căsătorit cu sora regelui francilor Clovis” (primul rege Merovingian a fost chiar acel Clovis al Francilor, casa regală Germano-Franceză respectivă fiind printre cele de la temelia dinastiilor regale Europene actuale). Este de remarcat că în 482 / aşadar în aceeaşi perioadă şi în acelaşi loc Dardan Tauresium / Grădişte (după ce probabil fericitul abate din Roma a fost în zonă), o altă femeie, sora autohtonului Latin Iustin - care ulterior a întemeiat Dinastia Iustiniană - l-a născut pe Iustinian, marele împărat bizantin fără copii, înhumat la Biserica Apostolilor din Constantinopol: acela şi

În Europa secolelor V şi VI, Nordul principalelor Peninsule Mediterane - Balcanică, Italică, Iberică - a fost controlat de urmaşii Geţilor din actuala Românie (între Carpaţi şi Pirinei), dominaţia serioasă fiind, de la E la V, Gepidă la Dunărea mijlocie până în 565, OstroGotă în V Balcanic şi în Apenini până în 553, respectiv ViziGotă în Galia TransAlpină până în 531 iar apoi în Peninsula Iberică: tocmai pe atunci - şi tocmai pe acolo - istoria a consemnat manifestări Ghergare puternice. Gotul Teodoric “cel Mare” 454-526 (născut în N Panoniei - tatăl lui fiind aliat cu împăratul Attila al Hunilor - numele său însemnând “regele poporului” / “ric” fiind “rege”), a copilărit la curtea împăratului bizantin Leon Tracul / din neamul Besilor - care a fost întronat cu sprijin Alan şi a fost înmormântat în Biserica Vlahilor - fiind luat ca gaj la Constantinopol deoarece era moştenitorul conducerii Gote; a fost creştin iar în 13 III 483, fiind deja rege / îşi avea scaunul de stăpânire şi locul de adunare al oştilor pe malul drept al Dunării, acum Bulgar, la Novae 43,37 lat. N, 25,21 long. E, a nominalizat un nobil dintr-o familie senatorială Romană - a nutriţionistului imperial Gargilius din secolul III - ca papă (din 476, Roma era ocupată de generalul Herul Odoacru - Herulii / Herii erau foştii Gheri, care aveau ca urmaşi Rugii, Scirii, Taurkii / Turingii şi alte populaţii Germanice - lider pe care Gotul Teodoric “cel Mare” a ajuns să-l omoare la un banchet, după un deceniu, în 493): conform lucrării “Papii” publicată în 369


sora sa mai mică Vigilantia = “Observatoarea” au crescut adoptaţi de unchiul Iustin iar analiza genetică paternă a lui Iustinian n-a fost încă efectuată, tatăl fiind anunţat doar ca “Sabbatius”; interpretarea pentru porecla “Sabbatius” / “Sabbatios” - notată aşa de istoricii bizantini Procopiu şi Teofan - literalmente în graiul local Dardan însemna “Sfântul abate”. Vaticanul l-a notat pe abate ca “papa Felix III” “Felix” = “Fericitul” în Latină - anteriorul papă “Fericit” / Felix II fiind în 355-365 chiar acela care l-a sprijinit pe cel devenit Sf. Gheorghe şi nu l-a agreat pe Anastase, patriarhul Africii (primul papă “Fericit” / Felix I a fost în 269-274, când Cultul Soarelui era ridicat la rangul de religia Imperiului Roman: în acel timp s-a declanşat retragerea Romanilor din Dacia de la N Dunării în Dacia din S Dunării). “Fericitul” / Felix III - celebrat la 1 III conform Martirologiei Romane publicată de papa Grigore XIII în 1586 - a fost urmat în scaunul Vaticanului de papa Gelasius - Latin însemnând “Cineva” - care l-a canonizat pe Sfântul Gheorghe (atunci Gotul Teodoric “cel Mare” conducea acolo pentru Imperiul Bizantin); gestul papal a fost şi de omagiu pentru predecesor, prin canonizarea rudei răsăritene - din secolul precedent - a aceluia / ar fi fost nepotrivit ca un papă în funcţie să-şi fi sanctificat o rudă (în secolul V se cunoşteau rudele din secolul IV): actul făcut de papa Gelasius / Ghelasie (1 III 492 - 21 XI 496), care până atunci l-a avut cardinal în Roma pe Gordianus, n-a fost însă considerat chiar corect canonic şi Vaticanul în 1967 a ajuns să dezbată însuşi scoaterea popularului Sfânt Gheorghe din panteonul catolic. Este de observat un aspect foarte important, anume că Anatolianul Gheorghe n-a fost canonizat la Constantinopol (cetatea împăratului bizantin, mai apropiată teritorial de aria unde s-a manifestat), ci la Roma. Cu predecesori de talia Ghergheseului din secolul I exorcizat de Iisus sau de talia megamartirului Sf. Gheorghe din secolul IV, urmaşii imediaţi creştini Gherga au fost de importanţe deosebite, din Caucaz la Mediterana; legături creştine speciale au fost întreţinute, de exemplu - inclusiv după schismă - între cei din apusul Mediteranei şi maroniţii din răsăritul Mediteranei (în timpul cruciadelor, singura biserică răsăriteană în comuniune cu papa / “Maron” însemna “Domnul”).

Printre alte rude, acel papă “Fericit” III / Felix III (la sfârşitul domniei Gotului Teodoric “cel Mare” existând şi papa “Fericit” / Felix IV) era bunicul papei Agapet I, strămoşul Sfântului Grigore din Tours / Franţa şi al papei Grigore “cel Mare” din Roma / Italia; Grigore / Gregor era altă formă pentru George / Gheorghe, asociat aceluiaşi trunchi Gherga. Papa Grigore “cel Mare” din Roma şi Sfântul Georges / Grigore din Tours au fost veri Ghergani, urmaşi ai papei Felix III / “Fericitul” din secolul anterior naşterii lor, respectiv descendenţi ai răsăriteanului Sfânt Gheorghe (din secolul precedent înaintaşului lor direct); e de observat că din acelaşi timp cu activităţile lor - secolul VI - datează crucea răposatului Gheorghi / Georgi din Lazu / Dobrogea (cea mai veche inscripţie Ghergană Latină de pe teritoriul României). Felix / “Fericit” IV a fost papă în perioada 12 VII 526 - 22 IX 530; şi alegerea lui s-a datorat regelui Got Teodoric “cel Mare”, care “a cerut alegătorilor să-l voteze pe cardinalul Felix” (rudă cu “Fericitul” / Felix III): el era fiul Gherganului Castorius din Samnium (S Romei), zonă în care familia avea proprietăţi. “Amala-Frida” / Amalafrida, sora regelui Got Teodoric “cel Mare”, i-a făcut cadou “Biblioteca Păcii” din Roma, pe care el a transformat-o - cu contribuţia arhimandritului Gheorgos / Gregorius din Khoros / Siria - în ctitoria sa, dedicată gemenilor Kilikiani Cosma şi Damian:

Mozaicurile papei Felix IV în ctitoria sa 370


Banat (acum Cenad / judeţul Timiş): în Veneţia, familia Morosini - ajunsă acolo deodată cu familia Zorzi, refugiată de Hunii împăratului Attila / poate venită de pe Valea Mureşului inferior - a fost celebră prin constanta atitudine pro-bizantină (a dat mai mulţi conducători politici / dogi, conducători religioşi, ş.a).

Insula San Giorgio Maggiore din Veneţia Este semnificativ faptul că papa “Fericit” / Felix IV s-a preocupat de doctorii Anatolieni Cosma şi Damian, nu de medicii militari creştini Cosma şi Damian executaţi chiar la Roma în 1 VII 283 (ori de cei care au activat în Arabia, cinstiţi creştin în 17 X): el a sprijinit monahismul în apus întemeiat în secolul precedent de Dobrogeanul Ioan Casian s-a opus monofizismului din răsărit şi a obţinut în 529 de la împăratul bizantin Iustinian închiderea Şcolii Elene din Atena (ce funcţiona pe locul unde Aristocles=Platon şi-a deschis Academia în 387 î.C. când s-a retras din politică, deoarece în trecutul său a fost sclav / fapt ruşinos pentru viaţa publică de atunci). Gherganul “Fericit” / Felix IV l-a numit ca succesor încă din timpul pontificatului pe arhidiaconul OstroGot al său - ceea ce a atras protestele cardinalilor - însă acela totuşi a ajuns papa Bonifaciu II în 22 IX 530 - 17 X 532 (urmat apoi, în perioada 2 I 533 - 8 V 535, de papa Ioan I, iniţial preot pe Colina Celio din Roma).

Biserica dedicată gemenilor Cosma şi Damian în Roma Sfinţii “doctori fără arginţi” Cosma şi Damian din Kilikia / Cilicia erau feciorii Teodotei (tatăl lor a murit când erau mici); ea a trăit în văduvie închinându-şi viaţa Domnului şi le-a asigurat gemenilor educaţie aleasă: formaţi ca doctori, aveau harul vindecării prin puterea rugăciunilor (nu cereau plată materială pacienţilor, ci erau mulţumiţi când cei tămăduiţi începeau să creadă în Iisus), faima lor răspândinduse până în Mesopotamia. Fiind creştini, în 1 XI 287 au fost executaţi în portul Cilician Aegeae de la Golful Issus - acum Ayaş 36,46 lat. N, 35,47 long. E / Turcia, loc pe unde a trecut şi exploratorul Veneţian Marco Polo - ajungând înhumaţi în apropiere, în fosta colonie Macedonă Kyrros / Khoros din Siria (fraţii s-au născut în aceeaşi zi şi au murit în aceeaşi zi); o parte din moaştele lor sunt şi la Biserica “Sf. Gheorghe” / “San Giorgio Maggiore” din Veneţia construită în 829 în faţa Palatului Dogilor din Piaţa San Marco şi a Arsenalului mănăstirea fiind fondată în 982 de tânărul călugăr Morosini / nobil numit “Petrum Ursoyum” de “Chronicon Venetum” unde a învăţat Sf. Gherard care s-a stabilit la Morisena, în

Papa Agapet I 371


Conform istoricului Domenico Mattei din Roma care a scris în 1711, primul născut al papei “Fericit” / Felix III (dintr-o cununie în Roma anterioară papalităţii) a fost Gordion / Gordiano - notat şi Iordanes - preot care a fost ucis în timpul papei Simachus 22 XI 498 - 19 VII 514; fiul aceluia a fost papa Agapet I - în Greacă însemnând “cel iubit” - în perioada 13 V 535 - 22 IV 536 (atunci la Constantinopol împăratul construia cea mai mare catedrală din lumea de atunci, Sf. Sofia). El a fost implorat de Theodahad / regele OstroGoţilor 534-536, ultimul din ramura Amali, să meargă din Roma în ambasadă la împăratul bizantin Iustinian ca să-i rezolve problemele de succesiune şi ajuns la Constantinopol (cu banii obţinuţi din vânzarea unor vase sacre aparţinând papalităţii, datorită costurilor deplasării / a fost însoţit de 5 episcopi) s-a preocupat şi de chestiuni creştine locale: a impus patriarhul acolo (a fost cea mai mare influenţă papală în Bizanţ vreodată) şi l-a determinat pe împăratul bizantin Iustinian să i se confeseze în scris despre credinţa sa, text ce papa l-a acceptat exprimându-şi rezerva că “deşi nu poate admite dreptul unui laic în religie, totuşi observă cu plăcere că zelul împăratului corespunde deciziilor părinţilor”. Atunci în răsărit - cu sediul lângă Grădişte / Tauresium din Macedonia / Dardania, locul naşterii în 482 a împăratului bizantin Iustinian - a fost creată Mitropolia “Prima Iustiniana”, cu jurisdicţie şi peste fosta Dacie (ce a ţinut peste un mileniu). Influenţa papei asupra împăratului se datora înrudirii Ghergarilor Romani cu Iustinianii bizantini prin ramura Anicii (de partea Ghergară Romană fiind apropiată şi regalitatea Gotă); din anul următor morţii papei Agapet I, Iustinian a decis că papii necesitau aprobarea împăratului bizantin, fapt care a deschis perioada “papalităţii bizantine”, ce a ţinut până în 752 (an după care totuşi semnificativul amestec purpuriu-auriu - impus de papii Gherga - a rămas oficial prin culorile roşu-galben ca steag papal).

Grigore “cel Mare” (primul călugăr care a devenit papă, în perioada 3 IX 590 - 12 III 604, cel care a instaurat “paliul” = semnul comuniunii cu papa) figurează printre făuritorii papalităţii; şi-a avut sediul papal în propriul palat (de pe actuala Via di San Gregorio - Strada Sf. Grigore aflată pe Colina Celio / una dintre cele 7 Coline ale Romei, între Colosseum / Nord şi Circus Maximus / Sud), unde a întemeiat Mănăstirea “Sf. Andrei”, acum şi cu hramul său:

Bogatul senator Roman Gordian, fiul lui Palatino, fratele papei Agapet I - deci strănepot al papei “Fericit” / Felix III - a fost tatăl lui, retras ca diacon iar mama Silvia din Sicilia l-a slujit şi ea pe Dumnezeu (familia deţinea proprietăţi în jurul Romei şi în Sicilia); în secolul IX, diaconul Ioan din Roma - care a vizitat vila familiei şi a văzut portretele încă existente atunci - a scris că “Gordianus era înalt, bărbos, cu faţa lungă şi ochi deschişi la culoare”, el mai afirmând că “Grigore purta barbă neagră ca şi tatăl său, era destul de chel purtând părul pe laturi lung şi ondulat cu grijă, având faţa alungită cu nas subţire uşor acvilin, fruntea îi era mare, bărbia de o proeminenţă atrăgătoare iar mâinile deosebit de frumoase”. Grigore “cel Mare” a fost educat de vărul Sf. Grigore din Tours, care spunea despre el că era cel mai mare învăţat al vremii (printre altele, în cartea sa de dialoguri, Grigore “cel Mare” a scris - la rândul său - şi despre preotul Grigore de la Mănăstirea Terracina că s-a remarcat prin sfinţenie, acela răposând acolo în 12 XII 570). În 573, Grigore a fost numit de împăratul bizantin Iustin II 565-578 primul magistru al Romei: prefect (pe atunci, episcopul Parisului era bătrânul Sfânt Gherman / nobil Burgund născut în 496 la Autun 46,57 lat. N, 4,17 long. E). În

Grigore “cel Mare” 372


578-585, Grigore a fost ambasadorul Romei la Constantinopol - cu misiunea de a aduce ajutor bizantin contra Longobarzilor care atacau Roma - acolo devenind foarte popular mai ales printre aristocratele de la curte; într-o dispută cu patriarhul din Constantinopol despre corporalitatea lui Iisus după Înviere - pe care Grigore o susţinea - a obţinut de la împăratul bizantin arderea scrierilor aceluia. A fost rechemat la Roma şi uns abate de papa Pelagius II (OstroGot care în perioada mandatului 26 XI 579 - 7 II 590 a promovat celibatul clerului foarte strict, măsură “îndulcită” de Grigore, care i-a devenit consilier); după moartea datorită ciumei a papei Pelagius II - când într-o viziune deasupra Mausoleului lui Hadrian a apărut arhanghelul Mihail, ca un semn că s-a sfârşit epidemia de ciumă, de atunci acel mare monument din Roma fiind denumit San Angelo - Grigore a fost ales cu voinţă unanimă şi prin aclamaţii ca papă de cler, Senat şi popor, iniţial el împotrivindu-se şi încercând să fugă, socotindu-se nedemn, însă a fost găsit şi adus înapoi (cu toate insistenţele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica actul căci pe atunci era “papalitatea bizantină” - împăratul bizantin Mauriciu din Dinastia Iustiniană i-a încredinţat scaunul papal şi întronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 IX 590). Papa Grigore “cel Mare” - devenit “părintele” misionarismului şi al asistenţei sociale - a lăsat multe documente, în care a scris despre morală, dialoguri, reguli pastorale, etc.; în scrierile sale nu era preocupat de a-şi delimita doctrina sau originalitatea, ci încerca să fie ecoul învăţăturii tradiţionale: de exemplu, afirma că umilinţa intelectuală este principala regulă pentru cel care caută să pătrundă realităţile supranaturale, în sensul că - în studiul serios - pentru consimţirea intrării cu adevărat în profunzimi, umilinţa rămâne indispensabilă (el mai considera că doar un “doctor al sufletelor” poate fi papă). Printre altele, mai afirma că înţelegerea nu era nimic dacă nu ducea la acţiune, că fiecare creştin avea datoria de a fi predicator, că ierarhii bisericii prin comportamentele lor trebuie să fie puncte de referinţă pentru credincioşi şi a definit smerenia ca “atunci când cineva reflectează asupra a ceea ce a realizat bun ia în considerare şi ceea ce nu a realizat”; o expresie dragă lui era că a vrut să fie “servitor al servitorilor lui Dumnezeu” (nu era doar o formulă pioasă, ci manifestarea felului său de a trăi şi de a acţiona, măreţia lui constând din măsura în care a reuşit să fie “slujitorul slujitorilor”). În contextul situaţiei sale istorice, Sf. Grigore “cel Mare” s-a opus titlului de “ecumenic” angajat de patriarhul din Constantinopol, deoarece era preocupat de unitatea frăţească şi nu pentru a restricţiona autoritatea aceluia; a susţinut primatul papal ca autoritatea supremă a creştinilor. În timpul mandatului său, la invitaţia prinţesei creştine Berta - fiica regelui Franţei, măritată în Canterbury 51,16 lat. N, 1,05 long. E / Kent - a organizat din Roma “Misiunea Gregoriană” condusă de fratele Augustin, stareţul Mănăstirii “Sf. Andrei” din palatul familiei, pentru a creştina Anglia, acela în 597 fondând Biserica Britanică / a murit în 26 V 604 la Canterbury (primul sinod al Bisericii Britanice a fost condus în 673 de episcopul Teodor 602-680, din Tarsul Kilikiei); Augustin probabil era numele de călugăr al lui Gherman / Germanus, despre care Grigore din Tours a scris că era prefectul Romei atunci când Grigore “cel Mare” a fost ales papă şi a redactat împăratului bizantin scrisoarea de acreditare a fratelui său. Grigore “cel Mare” - considerat unul dintre cei mai importanţi papi din istorie - este patronul muzicienilor, cântăreților, studenţilor şi al învăţătorilor (de la el a rămas “muzica gregoriană” -

utilizând doar vocea umană - gen liturgic folosind ca model cântul bizantin / e de remarcat că în bisericile creştine după schismă ortodocşii cântă şi acum doar din voce, fără instrumente muzicale); Grigore “cel Mare” împreună cu înaintaşul său Grigorie “Teologul” sunt 2 dintre “Doctorii Bisericii”. Grigore “cel Mare” a fost primul papă Grigore numărat ca Grigore I - din şirul de papi Grigore; următorul papă Grigore a fost cel rămas în istorie ca Grigore II în perioada 19 V 715 - 11 II 731, născut în 669 într-o nobilă familie Romană (unii genealogi - începând cu secolul XV au încercat să conecteze familia Savelli de el): ca şi patriarhul Gherman al Constantinopolului şi papa Grigore II, cu toate că pontificatul i-a fost aprobat de către împăratul bizantin, a intrat în controversă cu împăratul Leon Isauricul / Sirianul din 726, deoarece nu era de acord cu interzicerea icoanelor şi aşa a acţionat în apusul European, până la moarte, fiind imediat urmat în scaunul papal de Sirianul Grigore III (care a trăit până în 28 XI 741). În timpul celor 2 papi consecutivi Grigore, la Roma funcţionau mai multe feţe bisericeşti cu nume asemănătoare, ca de exemplu în 721 episcopii Gregorius, Giorgio / Gregorio, Gregorios, Georgius, presbiterii Giorgio / Gregorius, Gregorio, diaconul Gregorio, în 731 cardinalul Gregorio / Giorgio, în 732 episcopul Gregorio, ş.a.

Grigore din Tours 373


Gregorii / Grigore George s-a născut în 30 XI 538 la Clermont-Ferrand - cea mai mare aşezare din fosta Galie, lângă platoul Ghergoa - şi a fost educat de unchiul său patern Sf. Gal (primul născut al senatorului Georgius / Georgin, bunic care a murit în 506; Sf. Gal - datorită extraordinarei sale voci în cântat - a fost diaconul regelui Got Teodoric “cel Mare” până la decesul aceluia). Grigore George a rămas orfan după tată când avea 8 ani şi apoi timp de 5 ani a fost învăţat de fratele tatălui (până când şi acela a răposat), rămânând în continuare cu mama; la rândul său, Grigore George l-a educat pe vărul său Roman Grigore, care a devenit papa Grigore “cel Mare”. Este de ştiut că papa a primit prenumele Grigore după străbunicul matern, Sf. Grigore - fost senator al Burgundei Autun - devenit la 57 de ani, în 507, episcop în Langres 47,51 lat. N, 5,20 long. E (care până la moartea sa din 539 a construit o biserică în Dijon / capitala Burgundiei, peste sarcofagul de acolo al Sf. Benignus din Izmir). Leocadia soţia senatorului Georgius, bunica paternă a lui Grigore - era urmaşa Sf. Epagat, martir creştin la 2 VI 177 în Lyon (care era în anturajul Sf. Irineu 130-202 din Izmir). În 2001, istoricul German Martin Heinzelmann a legat de bunicul Georgius al lui Grigore - senatorul regiunii Auvergne - pe cei din gintele Romane Apollinares şi Aviti (ambele ramuri Galo-Romane s-au răspândit până în Galia / Sudul Franţei): Apollinares erau proprietarii de herghelii organizatori ai Jocurilor Apollinare în Circus Maximus din Roma, adică a curselor de cai dedicate lui Apollo (oracolul la sfârşitul secolului III î.C. - datorită războaielor Romanilor cu Punii / Cartagii - a enunţat că era bine să fie iniţiate acele Jocuri Apollinare, urmate de instalarea Cultului Anatolian al Gherghiţiei pe Colina Vaticanului); Aviti / Avitus a produs numeroşi nobili, printre care fiul consulului Julius Agricola născut în Clermont - episcop în Piacenza 45,02 lat. N, 9,42 long. E, devenit conducător al apusului Imperiului Roman în 9 VII 455 - 17 X 456 (socrul diplomatului Sidonius Apollinaris, al cărui tată a fost conducătorul Galiei în timpul împăratului Valentinian III / care era înrudit cu ginta Anicia). Este de ştiut că la Romani în cadrul aceleiaşi ginte nu au fost deloc cununii între membri - ci doar între ginte ori în afara lor - în moştenire contând linia masculină. Majoritatea episcopilor din Tours - locul unde se întâlneau lumile Gală şi Francă - care l-au precedat au fost rudele lui Grigore, el preluând demnitatea în 573 (în acelaşi an când vărul lui Grigore “cel Mare” a devenit prefectul Romei). Printre alte lucrări ale sale, episcopul Gal / Franc Grigore George din Tours a fost cel care a realizat prima istorie a Francilor, de la Geneză până la Clovis 466-511 (primul rege Francez, al cărui nume însemna “Clar” şi din care a derivat Louis / Ludovic, despre soţia lui Burgundă care voia să-l înduplece ca să se creştineze notând că i s-a adresat astfel: “Dumnezeii pe care îi adoraţi voi sunt chipuri sculptate în lemn, în piatră ori în metale iar numele ce le daţi acestor zei au fost de oameni iar nu de zei”); el a consemnat şi că 584 pe deasupra oraşului Tours a trecut “un glob de foc”. Episcopul Grigore George a murit în Tours, la 17 XI 594 şi a rămas ştiut istoric ca “Grigore din Tours”. Academicianul N. Iorga în “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii” a scris despre el: “Dintr-o nobleţă care-şi avea rădăcinile încă pe vremea Romanilor, care întrebuinţa cu destulă stăpânire stilul Latin moştenit de la o şcoală vestită de profesori din Galia, cunoscut mai ales prin bogăţia elocvenţii sale, înzestrat cu curajul trebuitor şi cu independenţa - n-am zice materială, ci locală - pentru a judeca pe deosebiţii regi Franci, în toate însuşirile, ca şi în toate

rătăcirile lor, el este, fără îndoială, una din personalităţile cele mai distinse de la începutul Evului Mediu. Cronica lui îmbrăţişează tot ce s-a petrecut în Galia, nu numai de la năvălirea Francilor, dar încă din ultimele timpuri ale stăpânirii Romane. Este un izvor foarte vrednic de crezare, de altfel şi singurul pe care îl avem. Dar se cer şi câteva rezerve, pe care lumea nu le observă de obicei. Iată una, foarte importantă: se crede de obicei că Grigore din Tours, ca toţi scriitorii din vremea aceea, spunea ceea ce spunea numai cu intenţia de a povesti. S-ar fi gândit că în mileniul următor vor fi oameni curioşi să se ştie ce s-a petrecut cu peste un mileniu înainte şi atunci s-a apucat să scrie, fiindcă ar fi fost păcat ca atâţia să rămâie fără cunoştinţa lucrurilor petrecute în Galia până în zilele sale...Ar fi simţit o datorie faţă de posteritate să păstreze lucrurile ştiute de el şi petrecute sub ochii lui. Naivă părere! Nu scria nimeni - în asemenea epoce mai ales ‘dezinteresat’, pentru a perpetua amintirea unor anume fapte. Fiecare îşi servea interesele grupului din care făcea parte; într-un sens mai larg, servea interesele lumii cu care scriitorul făcea una. Şi mai ştim ce voia Grigore din Tours în povestirea lui. El era un episcop: regii figurau în cartea lui cu o singură misiune, aceea de a arăta cât era de bine să fie credincioşi şi cât de rău îi bătea Dumnezeu când părăseau credinţa; fiecare din ei era un ‘exemplu’. Toată cronica era o carte de lectură, care - în concepţia autorului - ar fi trebuit să se afle în mâna fiecăruia şi mai ales a regilor sau a acelora care urmau să fie regi, crescând ca prinţi în palate merovingiene: ei trebuiau să ştie ce se întâmpla cu cei ce mergeau pe calea Domnului şi ce se întâmpla cu aceia cari treceau dincolo de linia dreaptă şi strictă. Trebuie să ne gândim la un lucru: lui Grigore din Tours, episcopul - care trata în sens episcopal viaţa poporului Franc - îi trebuia la începutul acelei vieţi un erou regal al credinţei celei noi. Actul de trecere de la păgânism la creştinism nu se putea face în cine ştie ce formă; el trebuia să apară într-o formă glorioasă şi solemnă, cu mărturisirea de credinţă şi cu toată binecuvântarea lui Dumnezeu deasupra. Este evident că Grigore din Tours e, pentru toată perioada merovingiană, izvorul principal”. (Dinastia Merovingienilor era întemeiată de Meroveu - însemnând “Fiul Mării” conducătorul Francilor în lupta de pe Câmpia Catalunică din 451, când a fost înfrânt împăratul Attila al Hunilor; “Istoria Francilor” / “Liber Historiae Francorum” din 727 - bazânduse pe multe dintre scrierile episcopului Grigore din Tours - a scris despre originea Merovingienilor că era dintre refugiaţii Troiani la Marea Neagră, care au urcat pe Valea Dunării). În primul mileniu, patriarhi Grigorie ai Antiochiei - Antakya de azi, în Turcia, lângă graniţa cu Siria - au fost cei numerotaţi I în 570-593 şi II în 610-620. Primul patriarh Grigorie / Georgius al Antiochiei şi-a început cariera ca stareţul mănăstirii bizantine a Ierusalimului, de unde împăratul bizantin Iustin II l-a transferat la Mănăstirea “Sf. Ecaterina” din Sinai - atunci când a avut acolo garnizoana formată de Vlahii tocmai sosiţi din Valea Dunării inferioare - iar din 570 a devenit patriarhul Antiochiei, până la moarte (ce a survenit după 23 de ani de patriarhat - datorită unei supradoze din planta “Degetul lui Hermes” / “irisul negru”: îngurgitare ca să-şi calmeze guta). În 578, ruda Anatolius - guvernatorul din Edessa - a sacrificat lui Zeus un băiat în Daphne (suburbia Antiochiei) şi patriarhul Georgius / Grigorie a fost acuzat că a asistat, în procesul de la Constantinopol patriarhul Antiochiei fiind achitat; era foarte influent şi împăratul bizantin Mauriciu l-a rugat să medieze în cazul revoltei militarilor neplătiţi din răsărit, ceea ce el a reuşit la Paştile din 589, 374


ţinându-le un discurs magistral şi organizând în Antiochia atunci o mare serbare. În 590, când Sasanitul Khosrau II s-a refugiat cu anturajul său pe teritoriu bizantin, datorită luptelor pentru putere din imperiul lui, în Valea Eufratului la Circesium (Kirkesion / Karkisiya, locul unde a murit ultimul împărat Roman Gordian, în 244), împăratul bizantin Mauriciu - care atunci l-a uns pe papa Grigore “cel Mare” - l-a trimis ospitalier pe patriarhul Georgius / Grigorie I să consolideze cele mai bune relaţii cu el; apoi Khosrau II - nepotul marelui împărat Khosrau I / Iranian Khosrau însemna “Conducător” instalat în tronul Sasanit, în 591 a trimis patriarhului Antiochiei Grigorie / Georgius I multe cadouri de aur pentru Mănăstirea “Sf. Serga” din Resafa 35,37 lat. N, 38,45 long. E / Siria, capitala Ghasană (Sf. Sarkis / Serghie şi secundul său Sf. Bakhos / Vah - ofiţeri batjocoriţi de Romani, care i-au îmbrăcat femeieşte înaintea martirajului - acum sunt ocrotitorii capitalei Băniei / Olteniei, capetele mucenicilor fiind în catedrala din Craiova, aduse în Ţara Românească de domnitorul Neagoe Basarab, cumnatul marelui pârcălab Gherghina): Serga a fost foarte venerat de Ghasanii cu baza pe Înălţimile Golan (ca de exemplu de conducătorul Mundhir 569-581, refugiat în Sicilia - pe domeniile papei Grigore “cel Mare” - timp de 2 decenii, în timpul domniei împăratului bizantin Mauriciu / cu care a fost aliat dar acela l-a bănuit de trădare). De la Georgius / Grigore I au rămas 5 predici; după moartea sa, ca patriarh a fost reinstalat Anastasie - care pentru un deceniu l-a şi precedat - prin intervenţia papei Grigore “cel Mare” (cu care acela era prieten, însă a fost omorât de Evrei după 6 ani). În 610, Gregor II / Grigore II - probabil fiul patriarhului Georgius I / Grigorie I - a preluat Patriarhia Antiochiei pentru un deceniu (atunci în Mecca şi-a început activitatea de profet Mahomed, fondatorul islamului); e de observat că apoi, din 620 - pentru un deceniu - patriarh în Alexandria a fost Gheorghe I (până la sfârşitul acelui secol, în Antiochia au mai fost 2 patriarhi George / Gheorghe, urmaţi de Ion Maron 628-707, patriarhul fondator al Bisericii Maronite, întemeiată pe lucrul predecesorilor: ultimul patriarh maronit Ghergan a fost Gregorius 1130-1141 din Halat 33,38 lat. N, 46,50 long. E / Iran, contemporan cu părintele Ioan / Gorgan, patriarhul Indiei şi cu Grigore “Papareschi”, ştiut ca papa Inocenţiu II 1130-1143, cel care - împreună cu cardinalii Grigore de la bisericile apostolilor şi ale lui Serga / Serghie şi Vah dar şi cu cardinalul Gherard din Ierusalim - a decis scutirea Cavalerilor Templieri de taxe). La Armeni, aparte au fost cei din ramura regală Ghergară, printre care savantul Grigor 990-1058 (văr cu Gagik, ultimul conducător Armean al capitalei Ani, înaintea preluării aceleia de către bizantini), el fiind din 1046 cu titlul imperial de “magistru” guvernatorul Armenilor; fiul său Grigor II / Grigore II a fost şeful Bisericii Armene din 1065 pentru 4 decenii iar nepotul său Grigore III a fost şeful Bisericii Armene din 1113 până în 1166 (Grigore IV - fratele lui Grigore III - a fost şeful Bisericii Armene pentru 2 decenii, începând din 1173, urmat de nepoţii Grigore V până în 1194 şi Grigore VI în perioada 1195-1203). Din 1204 - datorită instalării cruciaţilor în Constantinopol răsăritul a cunoscut transformări mari, printre care şi întemeierea Imperiului Trapezuntului pe coasta Sudică a Mării Negre (de către cei din Dinastia Comnenă / Armână a Imperiului Bizantin şi Georgiană Chosroidă / din acelaşi trunchi cu Săsănii Khosrau).

Cetatea Gherghina

Aşezarea Gherghina Privind aşezarea Antică Gherghena / Gherghina 45,24 lat. N, 27,59 long. E - azi dispărută - lângă care a apărut oraşul Galaţi, pe Dunăre la 800 km în aval de Gherdap / Porțile de Fier, într-un studiu asupra toponimiei din 2002, Şerban Marin şi Stelian Brezeanu de la Universitatea Bucureşti au sugerat legarea numelui Gherghina de un nume Grec; patronimul Gherghina - a lui Gherga - e neutru ca nume de familie iar ca prenume e feminin, existent şi în forma Gheorghina.

Cavalerul Dunărean la Gherghina / Galați Cronicarul Miron Costin la 1691 a scris în “Viaţa lumii” despre ruinele Gherghenei (fiul său Neculai Costin precizând despre cetate că a fost renovată de Sever, “împăratul Râmului”). Comentariul cronicarului Miron Costin despre o inscripție Romană de la Barboși / Galați a fost “Așijderea o piatră mare adusă la Gălați la Biserica Dii, mai mult nu s-a putut înțelege, făr de atâta, Lătinește: ‘Severus Imperator Romanorum’ iar Românește ‘Sever 375


împăratul Râmului’; și acelei cetăți dzicu Gherghina” (Biserica Dii = Precista). În 1716, fostul domnitor Dimitrie Cantemir al Moldovei / de origine Tătaro-Armână - el anunţând că numele Cantemir era de la Khan Temir, conducătorul Tătar al Dobrogei până în 1637 iar mama lui era rudă cu domnitorii Ghica - pe când era sfetnic în Peterburg / oraşul lui Petru, adică al ţarului Petru “cel Mare”, la Curtea Imperială Rusă pe care acela a ridicat-o atunci în “gâtul” Kareliei, în “Descrierea Moldovei” a indicat la vărsarea Siretului în Dunăre existenţa Antică a aşezării Gherghina, pe dealul numit Barboşi, în N aflându-se oraşul Galaţi / cu bună vedere la Valea Dunării şi Munţii Dobrogei, ce a avut în mileniul I î.C. intense legături Balcanice în vecinătatea Dobrogeană (trecerea Dunării se făcea prin Vadul Gherghişan, după cum a scris cercetătorul Mihai Popescu în “Analele Brăilei” din 1929, că “pe prelungirea făcută de Ruşi în 1722 se afla poarta Galaţilor al cărui drum ridica malul prin vadul Gherghişan”). Este de observat că vechiul golf al Teucrianilor / Tekker pe coasta Dobrogeană - prin care cei din Gherghina aveau legătura pe Marea Neagră cu restul lumii, via Troia Gherghiţilor, încă dinaintea Războiului Troian - şi-a păstrat numele Tekir-ghiol până acum (în perioada otomană fiind lac, era denumit “ghiolul” lui Tekir: azi, Techirghiol 44,02 lat. N, 28,37 long. E). De altfel, în N său, la Gorganul Hamangia din comuna Istria, a fost găsită o stelă de piatră antropomorfă, de mărimea staturii umane, similară cu una găsită în Troia I (adică de la începutul mileniului III î.C., când acolo domnea Ghergarul Teucru):

Aspecte ale mileniului III î.C. de genul stelei Troiane din Gorganul Histrian, de genul că Tracii au apărut în acel mileniu prin extensia Troianilor, de genul consemnării de către poetul Roman Ovidiu că Gherghina de la cotul Istrului din NV Dobrogei înaintea Războiului Troian a fost capitala unui mare stat Trac (cetatea fiind în centrul său) şi de genul că Harghita (denumire ce nu e Ungurească / Maghiară, azi în miezul Ţinutului Secuiesc) a fost legată lingvistic de Gherghita din Troia, duc la ideea posibilităţii că tribul strămoşilor Secuilor s-a instalat ca avanpostul Nord Vestic al acelui stat Trac de sorginte Troiană condus pe atunci din Gherghina, fiind sub îndrumarea Ghergarilor / Gherghiţilor Troiani în curbura Carpaţilor, la izvoarele unor importante râuri ce străbat spaţiul Român, ca Mureş şi Olt; deoarece şi fapte de genul că “Dicţionarul etimologic român” din 1966 atribuie Secuilor “origine necunoscută”, etc., ipoteza Gherga despre strămoşii Secuilor e că s-ar fi stabilit din Epoca Bronzului în actualul Ţinut Secuiesc (ce încă abundă de toponime Ghergane), fiind anteriori Siginilor sosiţi în mileniul II î.C. - tot înaintea Războiului Troian - dintre Magii Gherganiei / aceia ajungând să se centreze la Gherdap. De altfel, concluzia oricărei cercetări mai documentate - ca de exemplu cea a lui Gheorghe Lisseanu 1866-1945, membru corespondent al Academiei Române - e aceeaşi, anume că “Secuii sunt în cea mai mare parte Români Maghiarizaţi” (concludent e şi că numele de “Secui” n-a fost Maghiar, ci exista dinaintea sosirii Ungurilor în Ardeal); de exemplu, “Gesta Hungarorum” - “Cronica Ungurilor” din Evul Mediu a notat că “Secuii erau înainte poporul lui Attila”: “Siculi qui primo erant populi Atthyle”. În timp, Secuii au fost când aliaţi cu Românii contra Ungurilor, când aliaţi cu Ungurii contra Românilor: începând din Evul Mediu, Secuii - ca Români Maghiarizaţi - au constituit una dintre cele 3 stări conducătoare în Transilvania (coaliţie împreună cu Ungurii şi cu Saşii), ca privilegiu faţă de Românii majoritari din Voivodat / principat, care evident, fiind cei mai mulţi, nu erau cuprinşi în stările minoritarilor, după acea situaţie aparte, pozitiv discriminatorie, rămânând nostalgici / conservatori cei mai mulţi urmaşi Secui din Epoca Modernă. În 2010, savantul Rus Anatole Klyosov - stabilit în Massachusetts / SUA - a afirmat că 2% din bărbații Secui aparțin grupului genetic “N” (în care se află Gherga), ceea ce este încă un argument științific pentru afirmarea identității Secuiești din mijlocul Românilor / în interiorul curburii Carpaților. Privind exteriorul curburii Carpaților, cercetătorul Cristofi Cerchez în “Dacia preistorică şi istorică” a scris: “Boul apare în heraldica noastră cu vârtej în frunte, însemnând legătura cu divinitatea: îl vedem pe stema Moldovei; boul era divinizat - ca şi în Orient - fapt verificat din preistorie (în neolitic, dacă nu chiar în paleolitic). Boul purta steaua în frunte, un semn în formă de vârtej, care în metafizica Indiană se numeşte ‘Chakra’ (centru eteric de origine divină), în legătură cu sistemul nervos şi care - fiind situat pe frunte - purta numele de ‘plexus frontal’, atribuit numai acelora aleşi de divinitate; devenit astfel sacru, boul s-a răspândit în India, în Cultul lui Zoroastru, ca boul Apis în Egipt, etc. Bogăţiile Daciei atrăgeau şi prin extragerea aurului din nisipurile aurifere ale albiilor râurilor; Fenicienii suiau cu corăbiile lor sprintene până pe apa Buzăului, de unde primeau chihlimbarul folosit pentru variate obiecte de podoabă, depozitele din regiunea Buzăului oferind bogate rezerve, foarte apreciate pentru varietatea lor, cunoscute sub numele de ‘rumanit’.” (Este de observat că în Indo-Europeană, nisipului i se zicea “korkă”). 376


În secolul II, autorul Grec Laetus a scris în “Istoria Fenicienilor” (conform academicianului Papadopol Calimah 1833-1898) “despre expedițiile și explorațiunile Fenicienilor în Dacia, unde chiar azi se găsesc vestigii ale acelui timp, ce număra o vechime de un mileniu înainte de Christ. Arme şi vase sacre Feniciene s-au găsit pe teritoriul Daciei în Transilvania; ornamente cu pasărea Ibis s-au aflat în preajma Buzăului. Aşadar, cu mult înainte de Crist, Fenicienii nu numai pătrunseseră la Dunăre şi în Carpaţi, dar aduseseră cu dânşii în Dacia până şi atributele lor cultice. Chiar cuvinte Feniciene se păstrează şi astăzi în limba noastră”.

Heraclizilor, aşa după cum sugestiv era denumită acea formaţiune statală, denotând legătura dintre străvechii Gherga şi strămoşul Hercule; la sfârşitul Epocii Bronzului - când metropola Troia / “cetatea mamă” a căzut pradă vicleşugului Aheilor - Heraclizii (supranumiţi Doriani) s-au întors de la Dunăre în vechile zone de influenţă Troiane, declanşând în lume Epoca Fierului. În 2013, Dr. Gheorghe Iscru şi-a exprimat opinia că strămoşii Secuilor au fost Anatolienii Cauconi. Privind originea Secuilor, Troianii Sikili - utilizând măsura comercială orientală “şekel” / “siqlu”, existentă în Mesopotamia de la începutul mileniului III î.C. ca “mina” Gherganilor Sumerieni - au fost faimoşi negustori ai acelor timpuri, asemănarea atât cronologică, cât şi onomastică a lor cu vechii Secui vizând o apropiere orientală (corpul de legi Medievale “Tripartitum” a afirmat despre sorgintea Antică a Secuilor că aceia ar fi fost urmaşi Saka / Sciţi, deci Nordici faţă de Mesopotamia, conform lui Herodot Karka 4:7, Targhitaos / “Targhi-zeul” din Bazinul Niprului - unul dintre copiii lui Zeus - fiind strămoşul mitic Saka / Scit, printre urmaşii Saka fiind şi Saxonii; de pildă, teologul Anglo-Saxon Albinus “Flaccus” 735-804 - confidentul împăratului Francilor Carol “cel Mare” - a scris despre Saxoni că “Sașii sunt urmașii Asiaticilor Sacae” / Sciți iar academicianul German Gottfried Leibnitz 1646-1716 a afirmat în “Collectanea Etymologica”: “Geto-Dacii sunt consideraţi fondatorii Teutonilor prin Saşi / Saxoni şi ai Anglilor”). La Sciţi / “S-Ciţi” (ştiuţi şi ca “Askuzai” / “As-Kuzai”, conform Dr. Robert Drews în 2004), etimologic - prin înţelesul de “ Ciţi” / prefixul “S” de la Asiatic fiind relevant - s-ar vedea ce erau de fapt, anume: “Geţi Asiatici”. La Sciţi = “Schiţi”, respectiv “As-Kuzai”, în versiunile Greacă “Skitai” / “S-Kytai” ori Latină “Skythae” / “S-Kythae”, pronunţia implica rădăcina “S-Kut” / “S-Kit” “y” fiind “u”/“i” - şi era folosită pentru cei din N EurAsiei / inclusiv N Pontic; în S Pontic (în Asia Mică / Anatolia), în Epoca Bronzului a apărut Imperiul Kheti, al Heteilor / Hitiţilor: o altă similitudine onomastică, neîntâmplătoare. După căderea Regatului Troiei, imediat a căzut şi aliatul Imperiu K/Hitit, atunci demarând Epoca Fierului, cu intrarea masivă a Gheţilor / Geţilor la Dunărea inferioară, în locul Heraclizilor / Dorianilor plecaţi de la Dunărea inferioară (la Geţi - în versiunile Greacă “Getai” ori Latină “Getae” pronunţia implica rădăcina “Gheta” şi era folosită pentru cei din EurAsia, începând cu cea de “Ma-SaGeţi”, adică “Geţii Lunii din Asia”, respectiv “Geţii Masivi” din răsărit); cercetătorii au echivalat mereu Geţii cu Sciţii: de exemplu, istoricul Polybius 200-118 î.C. a scris 10:48 că MasaGeţii ApaSiacae / “Apa-Siacae” - însemnând “Sciţii Apelor” - erau nomazi între Fluviile Oxus şi Don (ce pe atunci era hotarul dintre Asia şi Europa), despre “Apasiacae” consemnând şi Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 8:8. În Antichitate, efectiv Dobrogea ca “Sciţia Mică” echivala “Geţia Mică”, fiind o regiune Dunăreană populată în interior masiv de Sciţi = Geţi iar pe coastă de Cariani = Greci din Anatolia: acolo timp de multe secole Carianii / Grecii au trăit în simbioză cu Geţii / Sciţii. La sfârşitul Antic, aliaţi cu K/Hunii din actualul spaţiu Român în secolul V au fost cei numiţi de bizantini ca Zekul iar la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii în Panonia - conform “Cronicii Ungurilor” - Secuii i-au întâmpinat favorabil pe noii veniţi; “Se-Cuii” / Secuii se autonumesc “Se-Kely” / Sekely şi nu au fost Unguri, însă sau Maghiarizat (sistematic fiind consideraţi etnie distinctă ca “natio Siculica” cu reşedinţa conducătorului / “contelui” Secuilor la Gurghiu / Gorgeny 46,46 lat. N, 24,51 long. E,

Rumanit = “Lacrima zeilor” În acel context - aflată la cotul Dunării - capitala Gherghina / Ghertina a Regatului Nordic Trac anterior Războiului Troian era un important târg de ambră / chihlimbar, animale / bovine şi ovine, sare, etc., ca staţie importantă pe “Căile lui Hercule” / “Drumurile sării”, ce erau străvechi rute de negoţ (arealul din N şi V Gherghinei a fost celebru dintotdeauna prin bogatele sale resurse saline, marfă de mare preţ în vechime iar în plus, cel mai mare chihlimbar / rumanit din lume a fost găsit la Colţi / Buzău: 3,5 kg). În 1985, cercetătoarea Maria Păun din România a enunţat despre chihlimbar că i se spunea “piatra soarelui”, considerându-se (după cum a scris în Antichitate şi Romanul Pliniu “cel Bătrân”) a fi “raze solare încremenite pe crestele valurilor oceanice”. Chihlimbarul - în special cel galben - e strălucitor şi dobândeşte o puternică luminozitate când este luminat de Soare (datorită sacralităţii sale, chihlimbarul nu era depus în morminte, vecinătatea morţilor putându-i altera puritatea); în plus, frecat cu o cârpă, primeşte proprietăţi electrice, se încarcă cu electricitate statică şi dobândeşte calităţi magnetice: atrage mici particule de lemn sau frunze uscate (de altfel, chihlimbarul - numit în vechea Greacă “elektron” a dat numele său electricităţii). Dinastia Ghergară înrudită cu cea regală a Troiei (de fapt, desprinsă din ea, pentru a stăpâni răsăritul Românesc), în Epoca Bronzului conducea Regatul 377


judeţul Mureş - formând în Ardealul Medieval “uniunea celor 3 naţiuni” împreună cu Ungurii şi Saşii), afirmându-se şi în prezent ca Maghiarizaţi, în ciuda poziţiei centrale Carpatice, în mijlocul spaţiului Românesc, la distanţă de Ungaria / care mult timp i-a folosit pentru a-i păzi răsăritul: poate e relevant că în prezent un fost coleg de la Universitatea Babeş-Bolyai al autorului - Kiss Ferenc din Târgu Mureş, vorbitor atât de Maghiară, cât şi de Română - afirmă public despre identitatea sa că nu-i nici Secuiască, nici Ungurească, ci Ardeleană. Vechimea Secuilor este concludentă - mai mare decât a GetoDacilor Tracizaţi după Războiul Troian / inclusiv poziţia lor geografică la curbura Carpatică, în mijlocul spaţiului Românesc, favorizându-le conservatorismul, similar cu alte populaţii izolate în înălţimile centrale ale altor munţi mari din lume, ca Tibet, Caucaz, Alpi, Pirinei, etc., prin prezervarea de străvechi valori - dar ancestralii Secui, iniţial conduşi de Ghergani, nu pot fi consideraţi totuşi autohtonii primari ai Ţinutului Secuiesc, înaintea lor existând acolo Pelasgii Sâgi / Sâghi (oamenii pământului = “Sfinţii Ga”, localnicii după al treilea - şi ultimul - val Kurgan / cel de la începutul Epocii Bronzului), aflaţi printre strămoşii Românilor, ca şi ulteriorii Sigini: de altfel, analizele genetice au relevat că în general Secuii - a căror denumire s-a fixat la sfârşitul Epocii Fierului după amestecul Scit / respectiv cu “Saka” - au acelaşi fond genetic ca Românii (ceea ce ancestral s-a şi manifestat în istorie prin mai multe alianţe oficiale între Secui şi Români, uneori contra Ungurilor). Gherghina - până la dezvoltarea Medievală a Galaţiului din vecinătate - interesează Gherga de mai multe ori (în afara numelui ori al trecutului regal) în Epoca Bronzului prin deplasarea după bogăţii a unora dintre locuitorii săi până în V Balcanilor şi în Antichitate prin primirea de bogăţii / inclusiv aur Anatolian.

trebuincioase pentru a pava străzile şi drumul naţional a acestui oraş din urmă. În partea de apus a oraşului vechi se mai vedeau în 1836 temeliile unui templu pe ale cărui ruine zăceau împrăştiate trunchiuri de columne Ionice; s-au mai descoperit aici o statuetă de bronz a Cybelei ţinând în mâna stângă Cornul Abundenţei şi mai multe lespezi dreptunghiulare de marmură (12x24 cm) cu reliefuri, ce reprezentau diferite scene din războaiele ce le avu acest oraş (probabil că aceste table serviseră odată spre a decora pereţii templului)”. Academicianul Român Vasile Pârvan (18821927) a scris în 1913: “Seulescul a constatat la 1836 urme de puternice construcţii antice, stâlpi enormi asemănători unor picioare de pod, pe care el i-a explicat cu 2 posibilităţi, ca pod ori ca poartă. Pentru descrierea cetăţii, el rămâne şi pe viitor ca un izvor vrednic de încredere. Seulescul făcuse cercetarea pe baza părerilor lui Cantemir, declarând foarte sigur: ‘Ghertina dară numită din vechiu Capul Boului este veche capitalie a Moldovei’. În Septembrie 1836, el a găsit acolo 3700 monede de argint. Din descoperirile de vechi vase Greceşti, rezultă că aşezarea de la gura Siretului a primit încă din timpuri foarte vechi import Grecesc şi în orice caz a mijlocit negoţul oraşelor de la Pont cu ţinutul din interior. La Gherghina se ridica un castel puternic, care servia drept tovarăş altui castel din dreptul Dunării, existent până astăzi la Bisericuţa în Dobrogia şi alcătuind împreună capetele de pod ale vadului dunărean de la Galaţi”. Acum, splendoarea şi monumentele Gherghinei au dispărut; în secolul III î.C., poetul Apolloniu din Rodos 4:322 a scris că în zona aceea “înaintea bifurcării Dunării în Deltă” - trăiau populaţiile Sindi şi Grauken în Epoca Bronzului iar în secolul I, poetul Roman Ovidiu a scris că Gherghina a fost reşedinţă regală, capitala unui puternic stat ce a dominat apusul Mării Negre înaintea Războiului Troian, de la Munţii Hemului din S până în ceea ce azi e Moldova: acel stat condus de Gherghina era Trac Nordic, spaţiu în care după Războiul Troian s-au stabilit Geţii sosiţi din N Anatoliei - iar pe înălţimile Vestice - ale Carpaţilor - s-au aşezat Dakii / Dacii sosiţi din Daghe-stan / Caucaz. Este de observat că la N de Gherghina exista din neolitic - mult mai intens locuită decât ulterior - aşezarea ştiută ca Zargi-dava / Zarghedava (menţionată şi de cartograful Antic Ptolemeu), pe malul stâng al Siretului / acum satul Brad, comuna Negri, judeţul Bacău 46,43 lat. N, 26,57 long. E. În “Dacia preistorică” terminată în 1910, savantul Nicolae Densuşianu (fiul preotului din Densuş, localitate cu biserică având pictura restaurată Medieval de Ştefan Gherga) a afirmat că Gherghina a fost întemeiată de către aceiaşi Uriaşi / Munteni ai Epocii Pietrei care au făcut cetatea rituală Pietroasa / în zonă fiind şi afluentul Cârcea al Râului Buzău / “Bu-zău”; de altfel, în Sărăţeanca - pe Dealul Istriţa, unde începe spre apus Câmpia Gherghiţei - poetul Ion Gheorghe are acum în grădină o colecţie de peste o mie de artefacte din Epoca Pietrei, majoritatea înfăţişând-o pe Marea Zeiţă numită Anatolian Gherghiţia. În judeţul Buzău / “Buzău”, la poalele Munţilor Buzăului / “Bu-zăului”, în 1985 au fost găsite numeroase schelete Antice de Uriaşi - având peste 2 metri - ştiute ca ale Moşnenilor (ca de exemplu în necropola Scăieni 45,24 lat. N, 26,27 long. E), dintre descendenţii cărora s-au ridicat cei mai buni căpitani ai herţegului Negru Vodă, întemeietorul formal al Ţării Româneşti / învingătorul Cumanilor: “herţeg” era titlul aristocratic de mare nobil, derivat din termenul Gherţog al celor din străvechea dinastie regală Antică Gurag / Zuraz (al liderilor Gherghi / Gherghiţi peste cei din spaţiul Românesc, începând cu strămoşii Geto-

Cetatea Gherghina Echipa profesorului universitar Gheorghe Săulescu 1799-1875 de la Academia Mihăileană din Iași / primul arheolog Român, urmată de multe altele, prin cercetarea sistematică a aşezării Gherghina, întinsă pe mai multe hectare - ştiută de localnici de-a lungul vremurilor şi drept “Cetatea Uriaşilor”, “Capul Boului”, Ghertina sau Tirighina - a descoperit nenumărate artefacte mai ales în catacombele fortăreţei din sectorul “A” şi în partea veche din sectorul “B”, unde era Templul Cybelei / Gherghiţiei (dominant aflate în dreptul Insulei), sectoarele “C” şi “D” fiind extensiile aşezării în timp, de-a lungul apei; savantul a scris că “numai în secolul XVIII au început a se ataca ruinele acestui oraş spre a se construi cu materialele de aici fortificaţiunile de la Brăila şi unele biserici din Galaţi; tot asemenea s-au folosit oamenii şi în zilele noastre, ca să extragă din aceste ruine pietrele 378


Daci), inclusiv genericul herţegului Negru Vodă fiind de fapt al Dinastiei Negrilor, formată din dinaştii Negru Vodă dintre sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIV - iar nu al unui solitar Gherţog Negru Vodă; Moşnenii din Muntenia mileniului I î.C. au fost menţionaţi la timpul lor şi de Pitagora, care i-a notat exact aşa (acei ţărani liberi - de la care au provenit proprietăţile denumite moşii şi diverse moşteniri - se numeau Moşteni din Bănie / Oltenia spre apus până la Istriani) dar şi de alţi Antici, ca de exemplu de către Pliniu, care i-a notat drept Mosyni.

pace, dragoste şi armonie regăsit până în literatura Română Modernă, Raluca Mateş analizând aceasta într-o lucrare publicată de către Academia Moldovei); mărgăritărelelor vâscului cu fructe în formă de bobiţe galbene de pe goruni - li se ziceau “georgiţe” / mai ales în Banat:

Georgiţe Pe de altă parte, Pleiadele erau însoţitoarele Zeiţei Artemis Gergithia, care era numită popular de Români “Cloşca cu pui” (una din cele 7 minuni ale lumii Antice fiind Templul din Efes / Anatolia ridicat în cinstea ei). În județul Galați a fost culeasă povestea “Găinușa de aur”, analizată temeinic în lucrarea “Interpretarea esoterică a unor basme românești” de către filozoful Vasile Lovinescu (cu termeni ca fiind despre “Pasărea Măiastră din Tradiția Primordială”, ca “fapta omului - indiferent de-i bună sau rea - face să intre în acțiune o lege, fiind ilustrarea Apurvei, adică a legii acțiunilor și reacțiunilor concordante”, că “este cel puțin semnificativ că Dumnezeu l-a numit pe Gheorghe ‘Fiul Meu iubit’, nume dat în Evanghelie Mântuitorului”, etc.): “A fost odată un om sărac numit Gheorghe. De sărăcie nu se plângea că era învăţat cu ea ca ţiganul cu scânteia. Muncea pe la cei bogaţi şi slavă Domnului o scotea la capăt şi punea cele trebuitoare pe masa nevestei şi a celor trei copii. Altul era necazul care-l rodea. Sădise în faţa casei în anul când se însurase, un pom care nu creştea şi nu se împlinea. Îl săpa, îl uda, dar pomul parcă era blestemat, rămăsese chircit. Auzise de la oameni că unde pomul nu umbreşte prispa casei să stai duminica la sporovăială cu prietenii şi rudele, acolo nu-i noroc şi Doamne-ajută. Îi părea rău că-l sădise. Se potrivise la un schimnic de la mănăstire, la care după îndemnul mamei sale mersese înainte de căsătorie. - Du-te, fiule, la Sfânta Mănăstire, la schimnicul cel vechi de zile şi spovedeşte-te înainte să aduci femeie în casa ta, ca să ai noroc şi binecuvântare. Putea să n-asculte? Schimnicul i-a dat canon: - Să sădeşti un pom în faţa casei, să stai la umbra lui cu nevasta şi copiii, iar când vei fi bătrân să povesteşti cu nepoţii. Şi să rămână pomul acesta în veac urmaşilor tăi. Că nu se pot şterge păcatele altfel decât prin fapta bună. Iar faptă mai bună ca sădirea unui pom nu se află. Aşa sădise pomul în anul când se căsătorise, dar pomul era tot pipernicit şi nu se împlinea, deşi îl îngrijea bine. Auzise din bătrâni că acesta era semn de nenoroc şi de aceea era tare amărât. Nici de tăiat nu-l putea tăia că era doară de la canon. Într-o zi pe când se întorcea de la lucru, trecând pe lângă mlaştină i se întâmplă un lucru de mirare. În smârcuri căzuse un bătrân cu părul alb şi barba albă. Mlaştina era adâncă şi multe nenorociri se

Artefactele Gorgone de la Pietroasa Arheologul Român Cezar Bolliac în 1863 a afirmat că Dorianii / Heraclizii - plecaţi la începutul Epocii Fierului din N cotului Dunării spre S / în Balcani şi mai departe - prin Uriaşi înţelegeau Munteni (caracteristice lor fiind construcţiile de “kule” / cule: case întărite foarte înalte, cu arhitectura specifică în formă de turnuri). În 2008, Adriana Nica şi Laurenţiu Nistorescu prin lucrarea “Între Dochia şi Dacia - femeia în societatea dacă” au localizat între cotul Dunării şi curbura Carpaţilor, pe baza şi a hagiografiei Musaios, de la care provine numele Râului Buzău, preotesele / inclusiv Paparudele - adică zânele tipice Bazinului Dunării inferioare - care practicau primăvara, când răsăreau Pleiadele, ritualul Gherghiţei al vâscului / “Creanga de Aur” (motiv de 379


întâmplaseră. Încercaseră oamenii s-o sece dar nu putură şi mergea vorba că era blestemată. Gheorghe n-a stat mult pe gânduri văzând bătrânul cum se scufundă. A sărit îmbrăcat, la înhăţat pe bătrân, s-a luptat cu smârcurile şi cu greu a ieşit la mal. ‘Se vede că m-a întărit Dumnezeu’ îşi zicea Gheorghe gâfâind şi curăţindu-se de noroiul de pe faţă, mâini şi haine. Când priveşte pe bătrân, minune nemaivăzută: bătrânul era liniştit şi curat de parcă nici nu-l atinsese noroiul, cu faţa blândă, cu ochii albaştri şi cu părul argintiu şi strălucitor. Bătrânul a vrut să-l răsplătească şi l-a întrebat ce-şi doreşte. Lui Gheorghe i-a fost frică şi a spus: - Cu nimic, Doamne! - Asta nu se poate, a spus bătrânul. Atunci Gheorghe s-a gândit la pomul din faţa casei şi i-a cerut un pom ca lumea. Bătrânul l-a întrebat: - Vrei un pom bogat sau un pom frumos? După o clipă de gândire, Gheorghe a cerut un pom frumos. Şi-a spus în sine că şi cu un pom bogat tot sărac va fi. - Dă-mi un pom frumos, Doamne! Bătrânul i-a spus că a doua zi de dimineaţă în faţa casei sale va fi un pom, mare şi frumos şi aşa va rămâne. Va fi de aur, cu roade de aur şi în vârf cu o pasăre de aur, cu pui de aur, care va cânta, dar că nimeni, nici el, nici urmaşii lui, nu trebuie să atingă pomul, căci de-l atinge careva, acela moare, iar pomul de aur piere şi în locul lui apare alt pom. Apoi, bătrânul s-a făcut nevăzut. Întors acasă, Gheorghe îi spune nevestei că a scos pe Dumnezeu din mlaştină şi aceasta crede că el a înnebunit. Femeia începe să se văicărească: - Ce ţi-am făcut Doamne de ai trimis nebunia peste omul meu! Mai bine se îneca în mlaştina blestemată. Dar îl crede, când a doua zi în faţa casei găseşte pomul de aur cu cloşcă în vârf. Femeia îşi cere iertare, iar Gheorghe îi povesteşte totul. A povestit şi vecinilor de s-a dus vestea şi veneau oameni de hăt departe să vadă pomul de aur. Chiar împăratul a venit să vadă minunea. Deşi pomul cel minunat era admirat de toată lumea şi îi face faimoşi, ei tot săraci rămân. Iar femeia începe să cârtească: - Ce folos avem de la pom? - Femeie, linişteşte-te şi nu cârti că vei mânia pe Dumnezeu! Nevasta se liniştea un timp şi apoi reîncepea: - Taie-l, dracului, că îmi face rău să văd atâta aur când noi suntem în sărăcie! Dar când Gheorghe se odihnea sub pom şi asculta cântecul păsării, se liniştea, uita greul zilei, îşi bucura sufletul şi o pace adâncă îl cuprindea dându-i putere. Şi oricât de ostenit ar fi fost nu era seară să nu stea sub pom. Anii au trecut, copiii au crescut şi erau acum şapte. După câţiva ani, pentru a-şi îndulci sărăcia, femeia pune pe feciorul cel mare să doboare pasărea din vârf. ‘Că ce o să se întâmple? Nu se ating nici cu degetul de pom, doar doboară pasărea să vadă ce este cu ea, s-o vândă, să se scape de sărăcie’. Când săgeata porneşte din arc, cât ai clipi găinuşa şi puii îşi iau zborul spre Înaltul Cerului, iar pomul de aur, cu un freamăt grozav se preface într-un minunat pom cu fructe foarte mari şi roşii. Seara Gheorghe vine de la muncă şi rămâne trăsnit. A strigat, i-a batjocorit, i-a ameninţat…Zadarnic! A plâns amarnic ceasuri în şir. În zilele următoare a simţit că nu mai are nici-o putere şi nici-o bucurie. ‘De acum are să fie tare greu!’ Noaptea, în vis, Dumnezeu îi vorbeşte lui Gheorghe şi-i spune: - Eu sunt Dumnezeul tău şi tu eşti Fiul Meu iubit. Întăreşte-ţi inima şi nu lăsa înstrăinarea să-ţi doboare sufletul.

Bucură-te, că eu n-am uitat ce ai făcut pentru mine…Drept aceea, găinuşa cu puii, care îţi umpleau inima, sunt în Cer, nu ţi-au fost luate cu totul. Uită-te pe Cer şi unde vei vedea un cuibar de stele acolo-i Găinuşa de Aur, unde n-o mai ajunge nici-o săgeată. Şi o poţi privi ori de câte ori te simţi supărat, ori obosit şi vei prinde putere şi încredere, liniştit şi curăţit. Iar din pomul din faţa casei, care se numeşte măr, de-ţi va cere un om bun să-i dai, iar de-ţi va cere un om rău, să-i dai şi lui, ca să se răspândească sămânţa şi să te pomenească”. Eroul Gheorghe a reușit să realizeze în el însuși o purificare și o armonizare superioară stării sale anterioare, trecând de la starea contemplativă la aceea de legătură directă cu divinul; faptul că a primit dezlegare de la Dumnezeu ca să dea sămânță din pom (deci să răspândească știința secretă) la oameni atât buni, cât și răi, a reprezentat o adevărată investire a lui Gheorghe cu calitatea de “Guru”, adică de ajutor pentru purificarea altora: după ce și-a lucrat pământul - în sensul de agricultor al lui Gheorghe - adică s-a purificat, el a avut și sarcina de “semănător” (cu toate implicațiile).

Masiv, în mileniul II î.C. - înaintea Războiului Troian - o parte din populaţia Gherghinei, la îndemnul conducătorului ei, a urmat Lâna de Aur / Cerga ajungând până în Istria (căci argonauţii au apucat cu ea în susul Dunării), un număr mare de locuitori urmărind cu înverşunare argonauţii până la Adriatica, rămânând acolo - ca Ginta Istrianilor; de pildă, în judeţul Buzău comuna Ghergheasa formată prin unirea dintre Ghergheasa Veche şi Ghergheasa Nouă - are pe teritoriul său vestigii din mileniul V î.C. (în 1931 - pe când trăia academicianul Neculai Iorga - a fost numită chiar aşa, cu numele aceluia: “Neculai Iorga”).

380


Profesorul Roman de retorică Claudius Aelianus a scris: “Misii care își au așezările lângă pământul Scitic povestesc în cântările lor că Medeea a săvârșit, cu mâini nelegiuite, acea crimă împotriva fratelui ei; într-adevăr, Misii cântă și acea faimă nefericită a vrăjitoarei din Colchida. Ei pescuiesc astfel: un Istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru că are cumva de arat, căci precum se zice, nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşeze şi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului [animalelor] capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşug boilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de taur şi o aruncă somnului din Istru [momindu-l cu] o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras [în jos]. Când simte carnea de taur, peştele porneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţă şi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aştepta şi care l-a momit şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumit şi, fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aştepta şi lasă îndeletnicirea pescăriei [pentru a deveni plugar] precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor 2 animale şi, răpus, este tras pe ţărm”.

geograful Scymnos din Insula Chios), onomastica echivalentă între regiunea Ardeal şi Marea Adriatică sugerând prezenţa Ardelenilor la Adriatica, odată cu migrarea provocată de Cergă / Lâna de Aur, din Bazinul Dunării / Istru în Peninsula Istria (şi coasta respectivă, Dalmată); geograful Strabon VII 5:9 a afirmat că Adrias - Marea Adriatică, ştiută şi ca Dalmată - şi-a primit numele după un râu (cel notat de geograful Ptolemeu ca Atrianus - local zis Tartara / Tartaro, cu izvorul în S Lacului Garda, avându-şi gura pe coasta Veneţiei lângă actualul oraş Adria 45,03 lat. N, 12,03 long. E). De altfel, Dr. Sorin Paliga - lingvist de la Universitatea București - a regăsit aceeași onomastică neolitică “Deal” atât la “Ar-Deal”, cât și la “Dal-mația” / coasta deluroasă Adriatică, populată și de către cei cândva ajunși acolo din Ardeal. Conform poetului Roman Varro, Etruscii / “Rasenae” din Adria au inventat “atriul” = cerdacul la casele din Peninsula Apenină / Italiană. Istoricul Roman Trog/us Pompei/us - pentru care mai ales populaţia dintre Nistru şi Istru (la margine fiind cetatea Gherghina), era Istriană - a scris în secolul I î.C. că de la Istru / Dunăre au fost luate urmele argonauţilor pe Râul Sava şi apoi bărboşii urmăritori din Gherghina au trecut peste culmile munţilor, ajungând la coasta Adriatică dar nu s-au mai întors (călătoria fiind lungă şi dificilă), rămânând în V Balcanilor, fiind numiţi Istri după numele Fluviului de la care au sosit; şi episcopul Got Isidor din Sevilla a consemnat (9:2) că “neamul Istrilor îşi trage originea de la Colchidianii care au fost trimişi să urmărească pe argonauţi: cum ei au intrat din Pont pe fluviul Istru, au fost denumiţi de la numele fluviului pe care s-au îndreptat de pe mare”.

Carianul Hecateu din Milet în secolul VI î.C. a fost primul Antic care a scris despre Istriani, aceia întâi stabilindu-se lângă Laguna Veneţiei, apoi cucerind şi unele Insule Adriatice / derivate Gherga apărând în toată acea zonă, până la strada Gerga din actuala Veneţie; e de remarcat că preşedintele din prezent al provinciei Italiene Gorizia - de la graniţa cu Slovenia - se numeşte Enrico Gherghetta. În prezent, pe coasta Italiană Adriatică (opusă celei Balcanice / Dalmate), ca de pildă în regiunea Marche, e cea mai numeroasă răspândire a numelui de familie Ghergo din Peninsula Italică. Principala Zeiță a Venețienilor Antici a fost Reitia, având atributele de “Sahnate” - care aducea sănătate și “Pora”, adică pura. Cu iradiere semnificativă începând din Veneţia independentă de Imperiul Bizantin, cronologia Medievală Gherga timp de un mileniu (până la începutul

În vechea Greacă, Ardealul era notat şi ca Adria / Adrian (printre alţii, de pildă în secolul II î.C. de către 381


Epocii Moderne) în general a urmat traseul Veneţia - Balcani - N Dunării. De exemplu, şeful Ragusei / Dubrovnikului pentru Veneţia în 1281-1283 a fost Giovanni de Giorgi; o figură politică aparte a făcut în 6 II 1423 Ioan Gherga - Latin notat Johannes / Giovanni Georgio şi Slavon Ivan / Zan Zorzi - ambasadorul Veneţiei în Bosnia: la Sutjeska 43,47 lat. N, 18,10 long. E, acela s-a înţeles - printr-o serie de documente cu conducătorul Bosniei şi Herţegovinei de atunci împotriva cneazului din Cetin 45,08 lat. N, 15,43 long. E / Croaţia, care le obstrucţiona comerţul. După cum a studiat în 2014 cercetătorul Costa Roşu din Serbia, banul Bosniei în 11801204 a fost Morlacul / “Vlahul Negru” Kulin; acela în 1189 a acordat privilegii localnicilor, fixând următoarele: “dacă pârăşte vreun Vlah pe un Sârb, să se judece înaintea banului Bosniac iar dacă pârăşte vreun Sârb pe un Vlah, să se judece în faţa cneazului Raguzan” (termenul “Vlah” însemna “Raguzan” iar cel de Sârb însemna “supus al banului din Bosnia”). De exemplu apoi - în secolul XIII - banii Bosniei în 1235, 1240, 1249, etc. i-au menţionat pe Vlahii din Raguza, Marko Perojevic în “Istoria Bosniei şi Herţegovinei” din 1942 explicitându-i pe acei Vlahi Raguzani ca Români; după violenta pandemie de ciumă - “Moartea neagră” - ce la mijlocul secolului XIV a ucis jumătate din Europeni, corespunzător documentelor timpurilor, Ragusa a fost repopulată cu zeci de mii de Vlahi din Dalmaţia. Armânii / Vlahii au făcut şi în Croaţia Medievală o figură aparte: “Legea Vlahilor” / “Lex Valachorum” emisă în 1436 - de banul din Knin, de lângă izvorul Râului Krka - stipula că “Vlahii sunt liberi să-şi aleagă proprii lor conducători, care vor fi de asemenea Vlahi. Nici un Vlah nu va putea fi spânzurat pentru crimele sale. Croaţii nu au dreptul de a avea Vlahi în serviciul lor, cu excepţia unui cioban de gospodărie. Vlahii sunt obligaţi să presteze serviciul militar călare şi cu arme doar vara. În cazul nerespectării acestei obligaţii, ei vor plăti amendă o vacă. Calul Vlahului nu poate fi amanetat. În cazul unei campanii militare, 2/3 din oameni vor fi combatanţi iar restul se vor ocupa de cai şi hrană. Vlahii vor plăti taxe de 2 ori pe an: de Sf. Gheorghe un berbec sau o oaie şi un ţap, plus o monedă de aur de gospodărie iar la Sf. Martin un dinar pentru fiecare cal; ei sunt scutiţi de taxele de păşunat la munte şi în aşezările lor de iarnă”. În 5 X 1630, împăratul Ferdinand II Habsburg (1578-1637) a acordat celor 50 de localităţi Armâne de la frontiera Slovenă cu Imperiul Otoman actul solemn “Statuta Valachorum” - extins apoi şi la frontiera Croată - prin care erau scutite de “toate taxele, corvezile şi alte obligaţii asemănătoare”; pe graniţa Slovenă Armânii erau grupaţi în 3 căpitănii, având în frunte câte un jude “bărbat înţelept şi cunoscător al legilor strămoşeşti”, secundat de 8 judecători asesori, eligibili anual de Sf. Gheorghe (conducătorul administrativ era căpitanul ajutat de un vicecăpitan, în vreme ce stegarii reprezentau şefii militari, toţi bărbaţii cu vârstele de 16-60 ani fiind obligaţi să presteze serviciul militar împotriva oricăror duşmani ai împărăţiei). Râul Sava - iniţial numit Saos iar în partea inferioară şi Noarus - e navigabil 600 km de la vărsarea sa în Dunăre (ce e la Belgrad 44,49 lat. N, 20,27 long. E) până în prezenta Croaţie, izvorul fiindu-i lângă actuala graniţă Italo-Slovenă; Sava aduce în Dunăre cel mai mare aport de apă dintre afluenţii Fluviului (gura sa e în avale de gura Tisei, ce are cu bazinul său cea mai mare arie de colectare dintre afluenţii Fluviului): aşadar, la graniţa Sudică a Banatului, acum în Serbia - în amonte de Gherdap - se întâlnesc la Fluviu Sava şi Tisa, cele 2 mari ape curgătoare constituind principalele

culoare / rute de comunicare ale marii artere Fluviale Dunărea (Valea Sava - străvechea legătură dintre Veneţia şi Banat trece prin Ljubljana / capitala Sloveniei, Zagreb / capitala Croaţiei şi Belgrad / capitala Serbiei).

Bazinul Savei Dunărea Bănățeană este între gura Tisei și sfârșitul Gherdapurilor, Sava / Sau – alimentat și de Râul Kărka / Krka - fiind cel mai important afluent de pe partea dreaptă a Fluviului. În extremitatea Nord-Vest Balcanică - cea Montană din care-şi culege apele marele Râu Sava - reţeaua hidrografică Kerka are 4 Râuri Krka cu bazinele cumulând suprafaţa de 8679 kmp în 4 ţări, anume în Austria, Ungaria, Slovenia şi Croaţia (onomastica Kerka / Krka fiind concludentă în capătul superior al Dravei lungă de 707 km şi Savei lungă de 990 km, marea apă curgătoare cu gura la graniţa Banatului, regiunea de la capătul inferior al Savei, unde onomastica Gherga e concludentă şi acum):  Râul Gurk - Sloven numit Krka - lung de 157 km, cu izvorul în Lacul Gurk / Gurksee 46,49 lat. N, 14,06 long. E din Alpii Gurktal / Carintiei, Austria şi gura în Drava 46,36 lat. N, 14,31 long. E (afluent stâng), în Carintia / Austria, pe valea sa fiind oraşul Gurk din regiunea Carintia; bazinul = 2582 kmp  Râul Kerka - Sloven numit Krka - lung de 60 km, cu izvorul în Kerkafo / localitate având denumirea Germană Ober Gurkdorf, acum Cepinci 46,51 lat. N, 16,13 long. E în Slovenia şi gura în Râul Ledava 46,28 lat. N, 16,35 long. E (afluent stâng), în Ungaria; bazinul = 1762 kmp  Râul Krka (în pronunţie “Kărka”), Latin “Corcoras - în graiul local “Corca” - lung de 95 km, cu izvorul în Gradicek 45,53 lat. N, 14,46 long. E lângă localitatea Krka din Slovenia şi gura în Sava 45,53 lat. N, 15,36 long. E (afluent drept), în Slovenia; bazinul = 2247 kmp  Râul Krka (Antic “Korkoras”) în Dalmaţia lung de 73 km, cu izvorul lângă Knin 44,02 lat. N, 382


16,11 long. E / fosta capitală a Croaţiei - zonă populată de “Vlahii regali” = Morlaci, aşa cum a documentat inclusiv academicianul Român Silviu Dragomir - şi gura în Marea Adriatică 43,43 lat. N, 15,51 long. E, pe valea sa fiind Mănăstirea Sârbă Krka din Croaţia; bazinul = 2088 kmp

Cuvântul ‘Șchiau’, ca simplu epitet, căpătase în gura poporului Român înţelesul de ‘naiv’ sau ‘rustic’. Limba bisericească mai cu deosebire, adică vechea Bulgară, a servit a forma limba Rusească cea literară, dându-i un aspect mai depărtat de graiul Rusesc poporan şi apropiind-o într-un mod artificial de graiurile Slavice trans-danubiane şi aceeaşi limbă bisericească a fost în curs de secole limba oficială şi literară a Sârbilor, astfel că la prima vedere Ruseşte, Sârbeşte şi Bulgăreşte se pare a fi mai-mai totuna, deşi în realitate aceste 3 graiuri aparţin la 3 unităţi dialectale diferite. Prin fonetism, până şi prin accentuaţiune, întrucât nu s-a amestecat în ele substratul cel Românesc, Bulgara este un vechi dialect Polon, Sârba un vechi dialect Bohem. La Bulgari, fără îndoială, înrâurirea Românească se resimte mai puternic decât la Sârbi”. În secolul XX, lingvistul Lazăr Șăineanu a scris: “Din aceleaşi stepe de la Nordul Mării Negre au pornit un şir de popoare ca Hunii (secolele II-IV), Avarii (secolele VI-IX) şi Bulgarii (secolele VII-X) despre care ştiinţa de astăzi nu poate afirma nimic pozitiv în privinţa naţionalităţii lor (din cauza nulităţii resturilor lingvistice), dar care par a fi ocupat o poziţie intermediară între ramura Ugrică şi cea Tătărească, constituind un amestec de elemente Finice şi Turce. Dintre aceste popoare, Bulgarii (adică o hoardă a lor de la Volga, nomadă şi idolatră), după ce luară în posesiune în secolul VI teritoriul de pe ţărmul drept al Dunării, conservară aproape 8 secole limba şi dominaţia lor peste o mare parte a Peninsulei Balcanice, până ce se dizolvară în masa compactă a Slavilor danubieni, adoptându-le traiul, limba şi religia şi impunândule numai numele, aşa că, în secolul X sub Bulgară se înţelegea exclusiv vechea Slavonă. Tocmai fuzionarea aceasta de elemente diverse etnice într-una şi aceeaşi naţiune a făcut aşa de complicată problema despre originea naţionalităţii Bulgare înainte de completa ei Slavizare”. În “Istoria Românilor pentru poporul Românesc”, academicianul A/Român Niculae Iorga a scris: “Slavii trăiau mai mult pe lângă malul apelor, căutând de gospodărie câmpenească sau hrănindu-se din pescuit. Dunărea era plină de luntrile lor, scobite dintr-un singur copac. Numele râurilor celor vechi, așa cum fuseseră puse de Traci și Sciți, s-au păstrat numai pentru Tisa, Timiș, Mureș, Criș, Jiu, Olt, Siret și Prut; cele mai multe din râurile noastre se numesc cu nume Slave. Căci mai ales de ape erau îndrăgiți Slavii. Toată mitologia lor - cu zei blânzi - e în legătură cu negurile, cu valurile râurilor, cu adâncimea iazurilor. Stăteau în grupe amestecate prin grupele de sate ale noastre, ei având o vale, noi alta. Fiecare sat al Românilor era locuit de urmașii aceluiași ‘moș’: tot pământul pe care-l avea satul - și vatra, și câmpul, și pădurea - formau ‘moșia’. Urmașul cel mai aproape al întemeietorului îndeplinea sarcina de judecător: de aceea s-a început a i se zice de la un timp ‘jude’. Mai multe sate alcătuiau un grup, locuind în aceeași vale sau în același ascunziș, unde Barbarii nu-i puteau găsi lesne pe oameni, pentru a-i globi sau jefui. O astfel de vale putea să aibă un singur ‘jude’, când satele se alcătuiseră unul din altul, și atunci valea toată, cu câte sate erau într-însa, se chema ‘județ’. Slavii aveau - de la cuvântul German ‘konig’ înseamnând ‘rege’ - un nume al lor deosebit pentru ‘jude’, pe care ni l-au trecut și nouă: ‘cnez’. Mai multe județe laolaltă, fiind vecine, se uneau însă pentru război, pentru apărarea de dușman sau pentru căutarea de pradă, pentru răzbunare; atunci călăuzul se chema - cu un cuvânt împrumutat din Slavonește - ‘voevod’, adică ‘duce’. În aceasta se încheia rânduiala noastră cea veche”. Începând cu formarea sa, Imperiul Bulgaro-Armân s-a bazat în Balcani pe

Tărâmurile Reţelei Kerka din NV Balcanilor au fost conduse - de exemplu - la mijlocul secolului XV din Timișoara / Banat de către Iancu “de Hunedoara”; ele trebuie să fi fost la început stăpânite de nobili Gherga (de la care acele bazine să-şi fi tras onomastica, aceia fiind cei mai importanţi acolo, teritoriile lor însumate depăşind chiar suprafețele unor ţări mici: ţinând cont de cea mai veche atestare onomastică documentară că a fost Antică, înseamnă că vechimea le era anterioară, din Epoca Fierului / Bronzului). La sfârşitul Epocii Bronzului, Gherganii din Gherghina - după ce au trecut prin Gherdap / Banat - s-au stabilit dincolo de izvorul Savei, în regiunea Veneţiei (înţelesul de “veniţi” este evident), unde au început comerţul cu aur, fiind întăriţi ulterior de sosirea unor refugiaţi Troiani conduşi de Atenor, fost consilier al lui Priam, camarad cu Enea (conform istoricului Roman Tit/us Livi/us, provenit din aceeaşi zonă); regiunea Veneto e la S de Lacul Garda şi are centrul administrativ Veneţia. Pasiunea pentru aur s-a perpetuat de-a lungul timpului, Veneţia ajungând mare putere Medievală (din 697, independentă faţă de Imperiul Bizantin, timp de exact 11 secole fiind condusă de dogi): independenţa Veneţiei a survenit la 17 ani după constituirea Imperiului Bulgaro-Armân (care a oprit influenţa spre apus a bizantinilor, permiţând astfel emanciparea Veneţienilor). În secolul XIX, academicianul Petriceicu Hașdeu a scris: “Fiind vorba despre numele ‘Bulgar’, pe care şi l-au însuşit mai târziu slavinii lui Iornande şi ai lui Procopie, aici este locul de a observa în treacăt că până în timpii de tot noi el era cu desăvârşire necunoscut Românilor. Moşii şi strămoşii noştri numeau totdeauna pe Bulgari ‘Șchiai’. Aşa, de exemplu, despre cucerirea Bulgariei de către Turci, cronicarul Oltean Moxa zicea: ‘Baiazid prinse pre șușmanul domnului Șchiailor de-l tăie, an 1395, atunci luară Turcii Țara Șchiailor cu totul’. 383


Vlahii de acolo, care au considerat ca potrivit să aibă în frunte Dinastia lui “Is-por” = “As-paruh” / Asparuh (“prunc de As”), mezinul lui Gurg / Kurt = Kubrat, descendent din împăratul Kherei Attila: Gherei “Tătila” / “Tătucul” Hunilor; respectul pentru aceeaşi aristocraţie - mereu imperială / şi pe timpul Geto-Dac ori pe timpul Goţilor sau Hunilor - i-a determinat pe Aromânii secolului VII să prefere conducerea exercitată de către liderii Bulgari = Vulgari (sosiţi de pe Volga), aparţinând aceleiaşi dinastii străveche şi nobilă, membrii săi apoi atrăgând un mare număr de sclavi dintre Slavii tocmai apăruţi, servitorii Avarilor; inclusiv denumirea de Croat poate se folosea pentru casta conducătorului Kubrat (după cum au studiat cercetători ca Otto Kronsteiner, Dr. John Bury, ș.a). Conform “Enciclopediei Britannica”, Bulgarii timpurii - care nu erau Slavi - au trăit la V de Volga de la sfârşitul secolului IV; corespunzător geneticienilor (ca de exemplu în 2013 Sena Karachanak, Desislava Nesheva, Yordan Yordanov, Angel Galabov, Draga Toncheva din Bulgaria şi Antonio Torroni, Nadia al-Zahery, Vincenza Battaglia, Valeria Carossa, Viola Grugni, Simona Fornarino, Ornella Semino din Italia), primii Bulgari au cuprins şi profilul genetic al bărbaţilor Gherga, cu următoarele explicaţii: “Haplogrupul ‘N’ - caracteristic celor din Altai şi vorbitorilor Turki din Asia Centrală - apare printre Bulgari cu frecvenţa de doar 1,5%. În termeni istorici, cea mai timpurie civilizaţie documentată în actuala Bulgarie a fost a Tracilor. Strămoşi ca Asparuh - dintre Turki - au preluat la sfârşitul secolului VII conducerea peste mai numeroşii Slavi din areal şi de aceea contribuţia genetică de acel tip n-a avut un rol semnificativ în regăsirea printre majoritatea Bulgarilor din prezent. Leagănul proto-Bulgarilor a fost numit Balhara de către Indieni şi Bactria de către Greci: a fost situat la poalele Pamirului / Munţilor Hindu Kuş. La sfârşitul Antichităţii, proto-Bulgarii au ajuns bine organizaţi în E Europei”. Academicianul Leonid Potapov din Altai a documentat în 1969 că în Altai “Kergheii erau Tirgheși / Turgheși, adică stră-Turki, forma lor distorsionând-o pe cea de Turkiji, așa cum i-au notat analele Chineze pe urmașii Yuezhi, formați din Tocari și Azi / Ași”; Dr. Yuri Zuev (Turcolog Kazah) a studiat în 2002: “Din analiza inscripțiilor runice aflate în Mongolia, Azii / Uti au fost Turghii Negri, mai numeroși decât Tocarii”. Pe baza cercetărilor lui Bozhidar Dimitrov directorul “Muzeului de Istorie” al Bulgariei - “analizele genetice, factorii lingvistici şi etimologia redau originea Bulgarilor în N Afgan, ei aparţinând Iranienilor / Caucazienilor; erau predominant carnivori şi foarte înalţi media scheletelor deshumate în N Bulgariei fiind de 1,80 metri - ceea ce înseamnă că aveau mari turme / cirezi (de tot felul de animale). Marele lider Kubrat - al cărui mormânt din secolul VII a fost găsit lângă Poltava / Ucraina, fostă capitală Bulgară - a murit creştin”. În secolul X, cronicarul Irakian Ibn Fadlăn - călător în 921 între Bagdad şi Bolghar 54,59 lat. N, 49,03 long. E / capitala Bulgariei de pe Volga - a remarcat că Bulgarii de pe Volga făceau comerţ cu Finii şi că Bulgarii arătau la fel ca Vikingii Rus. La fel ca în mileniile precedente, exerciţiul migraţional din E spre V a funcţionat pe deplin şi în mileniul I (continuă şi în prezent): iată aşadar “continuitatea” caracterizând nu doar imobilismul sedentarilor, ci şi fenomenul marilor “mişcări” umane, ce tot continuă.

Turkii la începutul Medieval Este de observat şi că în Turcă “doglu” / “dogulu” = “oriental”, etimologia pentru cuvântul Veneţian de “dogi” derivând direct din orientalii Daci mai degrabă decât din “duci” (termen nobiliar apusean, desprins din înţelesul pentru aristocraţii Daci, similar în răsărit fiind legătura dintre C/Hun şi K/Han, titlurile de “hani” sau de “khani” - cu echivalentul “cnezi” - derivând de la primordialii Cuni / Chuni, adică de la Huni şi respectiv Cumani): în V EurAsiei, titlul de “duce” provenea de la Daci iar în E EurAsiei, titlul de “han” provenea de la Huni; Dacii și Hunii și-au avut capitalele sub cei mai mari conducători ai lor în spațiul Românesc, la Români pentru “duce” fiind echivalentul “gherțoi” / “gherțeg” = “herțeg” iar pentru “han” / “khan” fiind echivalentul “cneaz” (“gherțoi” sau “cneaz” însemna același titlu de “duce”, adică de nobil Dac). Este de ştiut că Medieval s-a fixat termenul Slav “kuna” / “ku-na” pentru “jder” / “Martes”, a cărui blană - denumită cuniţă, cu care se plătea văcăritul / birul - era mult preţuită din Dalmaţia (Croaţii având azi banul “kuna”) până în Finlanda (unde are numele întors “no-kia” / “nokia”); hainele din jder au fost dintotdeauna de foarte mare valoare (purtate de nobilii Români până în Epoca Modernă): cuvântul “jder” folosit de Români poate avea legătură cu legendarul Finlandez Ajatar = “Diavolul Pădurii” - jderul fiind un animal ce sare sprinten din pom în pom - tocmai la Români existând şi “ajder” pentru “balaur” / “dragon”. În fruntea aristocraților Geto-Daci au fost dinaștii Ghergoi (consonantic “GRG” = “Gurag”): acelora li se zicea și Zuraz / Duras, respectiv Dura / Dulo (iar oriental “dogulu” / “doglu” a fost versiunea Turkă pentru “duce”, în Veneția fiind “doge”); “hârțogăria” era tipică “herțegului”, căci era nobilul care avea documente (la fel fiind și cu “harta” - din aceeași grupare cu “cartea” - inițial așa ceva aparținând doar celor culți dar și potenți financiar, adică avuți). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Termenul ‘gintă’ și-a avut originea în sanscritul ‘gan’ însemnând ‘a naște’. Goții au moștenit și au transmis mai departe cuvântul sanscrit ‘gan’ și sub forma ‘kan’ pentru cel care procrea, ‘kuni’ și ‘kine’ fiind pentru ‘femeie’ și ‘gintă’, de acolo, cuvântul ‘kaneg’ / ‘kanez’ pentru șeful ginții, păstrat în vorbirea curentă de locuitorii vechii Dacii sub forma ‘cneaz’, pentru desemnarea conducătorului comunității teritoriale. Burghezii și ilirii au folosit cuvântul ‘para’ pentru a indica un convoi nomad, alcătuit din unități gentilice; același termen a fost folosit și pentru conducătorul unei ginți, astfel că ‘fara’ a devenit mai târziu denumirea pentru terenul ocupat de o gintă. ‘Fara’ / ‘Ginta’ forma o grupă de bărbați și femei care aveau aceeași origine comună prin naștere, dintrun singur strămoș. Bărbații și femeile se bucurau de egalitate în drepturi și libertate deplină în cadrul comunității; prima datorie a tuturor membrilor ginții era răzbunarea sângelui 384


unei rudenii, vărsat de un străin. La geto-daci, numele sub care apărea comunitatea gentilică era ca și în sanscrită: ‘dzana’ / ‘dzîna’ în legătură cu ideea de naștere / viață, păstrat până azi în cuvântul ‘zână’ = ‘fată’ în limba tracă (zâna zorilor, zâna codrilor), cuvânt care trebuie pus în directă legătură cu iranianul ‘zen’ = ‘femeie’, având șef un ‘canez’ (ca la goți). Confirmarea acestui adevăr o avem prin prezența cneazului în fruntea tuturor comunităților teritoriale de pe întregul cuprins al Daciei. Termenul latin ‘gens’ pentru ‘gintă’ a fost folosit și de geto-daci, concomitent cu acela de ‘dzâna’, așa cum alături de ‘kan’ / ‘kneaz’ a fost întrebuințat cuvântul ‘jude’ secole la rând, în Evul Mediu (‘kunig’ / ‘kneaz’ a fost de origine vizigotă). ‘Dzana’ ca simbol al nașterii în comunitatea consanguină a fost păstrată de getodaci și urmașii lor în mica familie, în care ‘zâna’ = fata nemăritată devenită, după căsătoria cu cneazul, ‘cneaghină’ (după cum ne este cunoscut din documentele medievale). În secolul I, Dio Chrysostom în ‘Orații’ 72 a povestit că ‘unii traci, numiți geți, au pe cap un fel de bonetă ca macedonenii și arimaspii iar alții o tiară, ca bactrienii și parții’; o întrebare se pune acum: exista oare vreo deosebire între cei cu bonetă și cei cu tiară? E probabil că da! Căci erau 2 uniforme purtate de geți, văzute de un martor ocular. În ‘Istoria geților’, astăzi pierdută dar folosită de alanul Iordanes din Sciția Minor, se afla un text din care rezulta că șefii ginților purtau ‘pileus’ = bonete de lână, din care cauză se numeau ‘pileați’; din rândul acelora se alegeau regii, preoții și comandanții militari. Tot după Dio Chrysostom și Iordanes știm ce rang social ocupau și purtătorii de tiară (scufiță roșie de scumpie): aceia erau nobilii cei mai înțelepți, care au învățat teologia, proveniți din rândul comandanților militari, deveniți preoți; spre această idee ne duce faptul că Decebal purta tiară dar și că papa de la Roma poartă tiară, nu bonetă frigiană. Împreună cu acești preoți, șefii ginților - pileații - au alcătuit o aristocrație a dregătorilor, numiți ‘superiorii’: termenul și-a avut originea comună cu ‘sipia’ goților - dat rudeniilor de sânge - și ‘stăpân’ la greci (de aici ‘Diurpaneu’ purtat de fratele lui Decebal, ca membru al dinastiei); termenul de ‘jupan’ a fost păstrat de români pentru dinastici până în Evul Mediu. Instituțiile ortomanilor ‘tara-bostes’ / ‘pileati’ ori a ‘jupanilor’ la traco-iliri s-au păstrat ca ‘războinici’ / ‘juzi’ prin ‘judecii’ și moștenite de generațiile din Evul Mediu după pătrunderea goților sub cuvintele de ‘viteji’ / ‘vikingi’ și ‘cneji’ stăpâni de ‘holde’ / cnezate”. În Evul Mediu, ceea ce era Veneţianul “doge” s-a fixat în Europa ca “duce”: titlul de mare nobil literalmente provenea din respectul pentru măreţii Daci, care efectiv au ajuns liderii Europei la sfârşitul Antichităţii (“duc” la Catalani, “dug” în Galeză, “duke” în Engleză, “vojvoda” în Sârbă, “kherţog” în Bulgară, “herceg” în Maghiară, “herţoh” în Ucraineană”, “herţog” în Estonă, “hercogs” în Letonă, “gherţog” în Rusă, “săsaka” în hindi, etc.); dinaintea dezmembrării Imperiului Roman deja Dacii au fost foarte cinstiţi, peste tot în raza imperială Dacii bucurându-se de reprezentări monumentale în piatră, ceea ce a influenţat profund Cultura Europeană, până la arta contemporană (după cum a cercetat de exemplu Dr. Leonard Velcescu, care printre altele a scris că “Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenţie din partea artiştilor plastici Romani. Se poate afirma că, mai mult decât Galii, Germanii sau alţi ‘Barbari’, Geto-Dacii au ocupat un loc privilegiat în arta Romană şi în inima Romei, în Forul lui Traian. Poporul Daco-Get a fost, putem spune, glorificat într-o manieră fără precedent de către Romani”). În mileniul I, într-o bună parte a

Europei, de la Anticii Daci a provenit termenul Medieval de “duci” pentru nobilii conducători; într-o altă bună parte a Europei, termenul echivalent folosit era de “gherţeg” (ca literalmente - la vechii Bulgari sau la vechii Ruși): acela nu aparţinea nici unei mari familii lingvistice, căci deşi fiind ca Gherțeg / “herţeg” atributul întemeietorului Ţării Româneşti, n-a fost Românic, chiar dacă adăugat Bosniei ca “Herţegovina” n-a fost Slav, chiar dacă răspândit ca “hertig” până în Suedia n-a fost Germanic şi respectiv nici Ugro-Finic, căci sorgintea termenului alternativ de “g/herțeg” pentru “duce” = “vodă” nu era de la vreo familie lingvistică specifică ci era nominal explicită de la regii Gherghiţi / Gherghi ai Geto-Dacilor. Se poate observa lesne în Europa că aria de răspândire a termenului lingvistic “g/herțeg” s-a suprapus peste arealul genetic de răspândire al bărbaților Gherghi; explicația se datorează extraordinarelor puteri ale dinaștilor Gherga: de exemplu, avându-l ca “mâna dreaptă” / vistiernic pe Cavalerul Venețian Grigore, Negru Vodă “mare herțeg” / fondatorul Țării Românești în 1290 - se pare că a făcut parte din Dinastia Gherga (analiza genetică ar lămuri mai științific aceasta dar în prezent e interzisă, rămânând evident însă contextul onomastic al geografiei din Nordul Carpaților Meridionali, ca Ținutul Herțegului / Hațegului - vecin cu Ținutul Gugulanilor / Cărășenilor = “Negrilor” / “Nordicilor” - și Ținuturile Amlașului, respectiv Făgărașului, stăpânite de Herțegul Negru Vodă).

Râul Po / Pad Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionarul etimologic al limbii române” publicat în 2009 a enunţat: “Se consideră în general că veneţii au fost un trib iliric stabilit în nordul peninsulei italice a căror limbă seamănă mult atât cu latina, dar şi cu alte limbi italice. Acest lucru este doar o prezumţie, dată fiind apropierea acestei limbi de glosele ilirice care au supravieţuit timpului. Trebuie arătat, în schimb, că Titus Livius 1:8 a spus că veneţii erau urmaşii troienilor veniţi cu Antenor după căderea Troiei, care după ce i-a alungat pe localnici s-au aşezat pe valea Padului între Alpi şi Adriatica, spre deosebire de troienii lui Aeneas / Enea care s-au amestecat cu băştinaşii. Dacă vom considera că veneta este urmaşa graiului vorbit la Troia, diferenţele dintre dialectul vorbit de troieni şi cel vorbit de latini nu erau mari, cele 2 grupuri găsind multe puncte comune în limba pe care o vorbeau, precum şi în tradiţiile lor. Aşa se explică şi faptul că Enea / Aeneas după moartea lui Latinus a putut să-i declare pe toţi latini, astfel că au devenit curând un singur popor. Acest amănunt istoric consemnat de Titus Livius explică asemănarea limbii venete cu dialectele ilirice, deoarece tracii 385


erau troieni, iar dialectele ilirice erau similare cu cele tracice. Datorită faptului că veneţii i-au alungat pe localnici, ei şi-au păstrat multă vreme intact dialectul troian, desigur până la instalarea puterii Romei pe valea Padului şi câteva secole după aceea. Ca urmare, credem că limba venetă este o sursă extraordinară pentru înţelegerea limbii traco-dace, deşi acest lucru ar putea părea bizar unor cercetători. Istoricii antici care s-au ocupat de popoarele italice afirmă că diferitele grupuri italice au emigrat în peninsula italică din regiunile locuite de traco-daci din nord-estul peninsulei balcanice”. Râul Pad / Po de 652 km e cel mai lung din Peninsula Italică; îşi are izvorul lângă Platoul Valasco / Valah din Alpii Maritimi şi îşi are Delta la Veneţia: Valea sa a constituit în Nordul Peninsulei principala arteră - “rută” de migrări, inclusiv de transhumanţă - fiind corespondenţa Vestică a Văii Savei din Est, între cele 2 mari ape curgătoare aflându-se coasta Veneto / regiunea Veneţiei. Este de ştiut că Veneţia - al cărei simbol e leul înaripat auriu pe fond purpuriu / culori tipic Ghergane - îşi are autorizat creştin din anul 1094 carnavalul cu măşti, ce se ţine anual pentru a marca începutul primăverii (cel mai vechi carnaval celebrat constant din lume).

În 1916, academicianul N. Iorga - care a locuit în oraşul lagunar în clădirea unde acum e sediul “Institutului Cultural Român” - a scris despre Veneţia Medievală: “Dogii Veneţieni nu erau decât succesorii Bizanţului. Biserica “Sf. Marcu” (sfinţită în 1094 pe locul unde din 828 era capela dogilor) nu e altceva decât o bazilică bizantină, nepotrivită alături de Palatul Dogilor. Îmbrăcămintea chiar a dogilor nu era altceva decât vechea îmbrăcăminte Constantinopolitană. Luntrile din Bizanţ se văd şi azi în gondolele Veneţiene”. Catedrala “Sf. Marcu” - e cea mai mare dintre bisericile Veneţiei - datorită înfăţişării sale opulente (ca simbol al prosperităţii şi forţei Veneţiene) a ajuns supranumită “Biserica de Aur”: a fost realizată în stil Gotic şi bizantin.

Centrul Veneţiei, văzut de pe Biserica “Sf. Marcu” Cei veniți din Gherghina / Tirighina - de la Istru / Dunăre - şi au dus la denumirea Istriei au avut ca oraş important acolo Tergheste, cu înţelesul de “târg” / azi Trieste, Romanii numind locuitorii dintre Trieste şi Verona drept Carni, printre care Antic s-au amestecat Celţi / Ghergoi veniţi din N, de la ei derivând numele regiunilor Nordice vecine Carnia în Italia, Carniola în Slovenia şi Carintia în Austria (străbătută de Râul Krka). De exemplu, după cum a scris în 1992 Dr. Ervino Curtis din Trieste, într-un document din 1181 al stareţei Mănăstirii “Sf. Maria” din Aquileia 45,46 lat. N, 13,22 long E / Italia, coloniştii aşezaţi pe terenurile mănăstireşti din Valea Tagliamento (râu traversând Carnia) “aveau nume sigur Româneşti”; despre provenienţa IstroRomânilor, în 1901 academicianul Român Ovid Densuşianu a

Steagul Veneţiei 386


considerat că erau din Banat şi SV Ardealului - cu ultimele migrări la sfârşitul mileniului I - iar în 1998, cercetătoarea Elena Scărlătoiu i-a considerat şi din S Coșavei / Kosovei ori din Timoc.

ultimului stăpân independent din Dinastia lui Glad Vodă şi a creştinat Ungurii pentru primul rege creştin al Maghiarilor (a fost ucis în 1046 prin rostogolirea de către păgâni de pe Dealul Budei într-un butoi cu cuie, canonizat ca Sf. Gerardi / pentru Maghiari, St. Gellert) şi cel care a fost menţionat drept Cavalerul Grigore la 1185 în Ţinutul Făgăraşului ca vistierul / trezorierul familiei herţegului Negru-Vodă, primul domnitor al Ţării Româneşti “Gregorius Venetus thesaurarius voivodae Nigro”; contextual, prezența Venețienilor printre rudele Române pe partea stângă a Dunării în secolele XI și XII (exemplari fiind acei Venețieni Gherghi, respectiv Gherhard / ca exponent al forței religioase în N Banatului și Grigore / ca exponent al forței financiare în S Ardealului) îi încadrau fenomenului ofensiv împotriva Bizanțului, ce a culminat la începutul secolului XIII cu ocuparea Constantinopolului - în 1204 - și jefuirea acelei capitale imperiale, o bună parte din tezaurul împărătesc fiind transportat de Venețieni în catedrala “Sf. Marcu” (în 2012, Dr. George Metallinos - originar din Insula Corfu - a scris: “vreme îndelungată, corăbiile au transportat bogățiile orașului în apus, unde împodobesc și azi biserici, muzee și colecții private”). “Călătorind” pe spirala trecutului, acei Veneţieni din spaţiul Medieval Român al secolelor XI-XIII (căci Cărăşanul / Gugulanul Negru Vodă întemeietorul Ţării Româneşti la 1290 - încă îl avea la dreapta sa pe urmaşul Cavalerului Veneţian Grigore) se pot conecta atât de Dinastia lui Glad de la Gherdap, stăpânind peste Banat - începând cu Caraş / Ţinutul Gugulanilor, academicianul Român Ioan Aurel Pop considerând între limitele ipotetice ale stăpânirii lui Glad Vodă că ar fi cuprins și Ținutul Hațegului în secolul IX, cât şi de Gepido-Hunii secolului VI din acelaşi areal, bărbaţi descendenţi genetic identic Gherga cu rădăcinile între Anticii regi Geto-Daci: în secolele VII-VIII, aceia au fost conduşi de către înalţii Avari sosiţi din Bazinul Tarîm - nesupuşi GogTurkilor - care şi-au avut centrul politic în Banat (în secolul VI, istoricii bizantini Simocata şi Menander i-au notat pe liderii lor “Varkhon”, înţelegând prin acea cumulare “Var-khon” termenii “Var” pentru “Hunii Albi” şi “Chuni” pentru Hunii regali, însă rezonanţa termenului era foarte concretă deopotrivă atât cu înţelesul lupesc din Asia Centrală, cât şi cu apelativul Garghon al reprezentanţilor totemici / Avarii fiind singurii migratori din istorie care obişnuiau să-şi înconjoare aşezările cu palisade = garduri solide din lemn, pentru apărare, ştiute ca “prisăci”, Ungurii apoi zicându-le “gyepu”). În 2010, cercetătorul Turkmen Aidogdy Kurbanov a documentat că Avarii au fost Huni Albi și a afirmat: “Altaicii aveau ‘Warwalîz’ / ‘Varvaliz’ ca ‘orașul Awar’ - ‘Varva’ însemnând ‘înalt’ iar ‘liz’ fiind ‘fort’ - acela devenind capitala Tokhară”. Privind faptul că Barbarii nomazi / migratori în general obişnuiau să stea laolaltă şi nu să se risipească printre autohtoni, în legătură cu înţelesul - prin echivalenţa “B”/“V” - ca “Varvari” din cauza vocabulei “var” = “oraş” se poate face analogia cu condiţia lor de “orăşeni”, spre deosebire de înalții independenţi indigeni izolaţi (prin cătune / sate): aglutinările umane urbane erau ale noi-veniţilor, nu ale localnicilor veterani rurali. Despre cei anteriori Avarilor în E Panonic inclusiv în Banat - anume Gepizii, în “Istoria românilor” din 2010 de Academia Română stă scris: “În deceniul 4 al secolului IV vandalii au fost amintiţi pe cursul Mureşului inferior (la sud, datorită presiunii exercitate de gepizi): acolo în 335 vandalii au fost învinşi de vizigoţi, dată după care cel puţin o parte a lor s-a refugiat în Pannonia. Prezenţa gepizilor în zona nord-vestică a României pe parcursul secolului IV ar

Republica Veneţiei la sfârşitul mileniului I Gherga pe coasta Adriatică a fost până în Evul Mediu bogat menţionat, ca de pildă, “Codexul diplomatic Dalmat” 13 a notat o scrisoare redactată Latin trimisă în 23 III 1361 din Zagreb - de pe malul Savei - despre nobilii Gherga, proprietarii moşiei Dolech 45,45 lat. N, 13,40 long. E dintre Trieste şi Veneţia: “Gurdak filio Gerga, nobilibus de Dolech” (e de ştiut că prima formă scrisă despre Zagreb - din 1094 - era sub forma Zagrabiti / “Zagra-biti”, cu posibil înţeles şi ca “beţele - stâlpii sau ţăruşii - lui Zagra” / Gagra ori Garga; oraşul Zagreb - acum capitala Croaţiei - s-a dezvoltat în jurul dealului pe care s-a aflat aşezarea Gradec a meşteşugarilor ce ţineau un târg vestit, mult vizitat de negustorii de pe Valea Savei, fiind lângă un vechi braţ al râului).

“Armonia lumii” scrisă de Sf. Gerardi În contextul legăturilor documentate de către academicianul Român Ovid Densuşianu / nepotul savantului Nicolae Densuşianu - că în secolul X au fost ultimele contacte directe migratorii între Istro-Români şi Românii Bănăţeni, respectiv Ardeleni - e de remarcat că din Veneţia Medievală în actualul spaţiu Român au fost emblematici 2 Gherga / Gheorghe: cel care - născut în 980, având tatăl Veneţian Georgio - şi-a avut baza în Banat la Morisena / Cenad, judeţul Timiş, unde s-a instalat după moartea 387


putea fi indicată de ‘Tabula Peutingeriana’, deoarece unii autori au propus lectura ‘ge/piti’ pentru numele acelor ‘piti’ localizaţi pe hartă în vecinătatea unei populaţii ‘gaete’ (probabil vizi/goţi), la nord de Porolissum” (adică Moigrad 47,11 lat. N, 23,08 long. E / comuna Mirşid, judeţul Sălaj: în apropiere, Zalău - reședința județului Sălaj - poate și-a tras numele de la “Zăul” = “Moșul Zeu” / Zalmoxe care și-a avut cândva sălaș / altar în codrii din zonă).

din vest, despărţite de Carpaţi. Astfel, în mormintele sarmatice din regiunile extracarpatice lipseşte ceramica dacică lucrată cu mâna, fiind prezentă numai aceea lucrată la roată. În schimb, în mormintele sarmatice din vest apar atât vase dacice lucrate cu mâna, cât şi altele lucrate la roată, atestând convieţuirea lor mult mai strânsă. Raporturile dintre daci şi sarmaţi au fost uneori exagerate, considerându-se că între ele s-ar fi ajuns la un amestec cultural mai mare decât a fost în realitate. Numai în zona iazigă din vest s-a ajuns întradevăr la o convieţuire a celor 2 populaţii în aceleaşi aşezări; fenomenul a fost posibil datorită procesului de sedentarizare la care au fost supuşi iazigii. Situaţia a fost cu totul diferită în teritoriile extracarpatice, unde dacii liberi şi sarmaţii au rămas separaţi până în secolul IV, când procesul de aculturaţie din perioada migraţiei gotice a topit într-o singură cultură toate populaţiile din zonă”. Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen Teodor au scris în 2009: “Sarmații reprezentau aristocrația stepelor, dominând mari întinderi de pământ, de la Volga la Dunărea mijlocie. Întreaga zonă a fost un teren al veșnicelor amestecuri, intersectând influențe grecești și romane din porturi cu tradiții și obiceiuri persane / iraniene (sarmații fiind rude cu aceia) dar și cu mai vechi neamuri getice, și cu mai noi neamuri ale germanilor rărsăriteni, apoi și grupe de populații turcice din Asia Centrală, din ce în ce mai multe, odată cu trecerea timpului. Poate că sarmații s-ar fi sedentarizat iar viața pe țărmurile Pontului s-ar fi schimbat, însă dinspre răsărit au venit, în valuri succesive, noi populații nomade: hunii (secolul IV), avarii (secolul VI), bulgarii (secolul VII), ungurii (secolul IX), pecenegii (secolul X), cumanii (secolul XI), tătarii (secolul XIII)”.

Avar Despre cei mai dinainte din areal, aceeaşi sursă academică a consemnat: “Sarmaţii au făcut parte din ramura vestică a populaţiilor iraniene. Încă de la început au ocupat o suprafaţă foarte întinsă. Potrivit studiilor arheologice cu privire la patrimoniul cultural sarmatic - extrem de bogat şi de variat - precum şi asupra teritoriilor largi din Asia şi Europa afectate de numeroasele lor migraţii, istoria sarmaţilor a cunoscut până la sfârşitul antichităţii, de-a lungul a aproximativ 11 secole de existenţă, 4 perioade distincte: perioada sarmaţilor vechi (secolele VII-IV î.C.); perioada sarmatică timpurie (secolele IV-II î.C.); perioada sarmatică mijlocie (secolele II î.C. - I); perioada sarmatică târzie (secolele II-IV). Sarmaţii, care s-au oprit temporar în teritoriile dacice extracarpatice şi au ajuns în ţinuturile de şes din Câmpia Tisei, au avut multe elemente comune în ceea ce priveşte obiceiurile de port şi practicile funerare, datorită strânsei lor înrudiri. Dar între ele au existat şi deosebiri, determinate mai ales de procesul lor de etnogeneză, de separarea lor încă din prima jumătate a secolului I, precum şi de mediul cultural local deosebit în care a poposit fiecare. Semnificativă în acest sens a fost orientarea generală S-N a înmormântărilor iazige şi N-S a celor aparţinând roxolanilor. De asemenea, împrumuturile sarmatice de la localnici prezintă deosebiri evidente în cele 2 mari regiuni, din est şi 388


În prima jumătate a mileniului II, Banatul a continuat să fie central în exercitarea puterii pe spațiul său înconjurător (așa cum a fost pe parcursul întregului mileniu anterior, anume în mileniul I); câteva jaloane Bănățene de atunci - privind poziția centrală Bănățeană de putere - au fost:  în secolul XI, din capitala Morisena / Cenad județul Timiș - a fost condus răsăritul Panonic (Banatul și Crișana) direct de către Ahtum Vodă, apoi practic de către Venețianul Sf. Gherard, care a creștinat Ungurii  în secolul XII, dintre Gugulani - având capitala Caransebeș / județul Caraș-Severin - s-a ridicat Negru Vodă, cu ajutorul Cavalerului Venețian Grigore, în stăpânirea Sudului Ardealului (Ținuturile Amlașului și Făgărașului)  în secolul XIII, magistrul George (care a strâns armată în Timișoara) a trecut dincolo de Timișiana / Banatul Severinului - în Bănie pentru pedepsirea răzvrătiților frați Lito-voi = “Latinul războinic” și Iancu “Bărbat”  în secolul XIV, primul rege ne-Maghiar al Ungariei și-a construit - cu banii confiscați de familia sa de la Cavalerii Templieri - reședința în Timișoara / județul Timiș (azi în acel castel e “Muzeul Banatului”)  în secolul XV, din Timișoara - castelul regal rămânând știut de atunci ca “Huniade” Transilvania și Ungaria au fost conduse de Huniazi (nobila Bănățeană Elisabeta - mama lui “Iancu de Hunedoara” / Ioan Huniade și bunica lui Matia / cel mai mare rege al Ungariei - și-a avut strămoșii din Morisena, moșia ei din Margina / județul Timiș fiind la marginea Ținutului Pădurenilor, în vecinătatea Ținutului Gugulanilor) Despre ceea ce a fost în Banatul secolului XV a scris și profesorul Patriciu Drăgălina - în secolul XIX - în lucrarea “Din istoria Banatului”: “Din conținutul unor documente de donații de atunci, se confirmă că districtul Caran era cu totul deosebit de al Sebeșului. Orașul Sebeș cuprindea odinioară ambii țărmi ai râului de același nume; iar în fața sa, pe țărmul drept al Timișului se afla Caranul: din contopirea lor s-a format un singur oraș, cu numele Caransebeș. Despre districtul Sebeș s-a făcut pomenire și în secolul anterior, XIV; e caracteristic că acest district aproape un secol mai târziu - în secolul XV - se zicea ‘provincia’ Sebeș: nu vom trage la îndoială că vechea noțiune a cuvântului ‘provincie’ își pierduse din însemnătatea de odinioară, însă fiindcă termenul - care în secolele XII și XIII s-a considerat ca atribut numai al comitatelor genuine - acum, aplicat la Ținutul Caransebeșului, prin aceasta se ridică nu numai însemnătatea politică, ci și vechimea acestui district”.

Onomastica “Sebeș” poate fi urmărită atât la apa curgând din Muntele Mic / Țarcu în orașul format prin fuziunea dintre localitățile Caran și Sebeș, anume CaranSebeș / capitala Ținutului Gugulanilor, loc unde e confluența cu Râul Timiș, cât și la numeroasele ape și localități din Ardeal (unde de exemplu pe Râul Sebeș ce curge în Râul Mureș la Alba-Iulia există orașul Sebeș 45,57 lat. N, 23,34 long. E / județul Alba, pe Râul Sebeș ce curge în Râul Olt lângă Turnu Roșu există localitatea Sebeșu de Jos 45,39 lat. N, 24,20 long. E / județul Sibiu, pe Râul Sebeș ce curge în Râul Olt lângă orașul Făgăraș există localitatea Sebeș 45,43 lat. N, 25,01 long. E / județul Brașov, etc). Banatul Severinului şi Sudul Ardealului - redate pe harta următoare în N Valahiei / Ţării Româneşti - cuprindeau împreună (de la V la E) Ţinuturile Gherdapurilor, Almăjului, Gugulanilor, Păduranilor, Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului:

Banatul Severinului + Sudul Ardealului 389


În 1941, Dr. Traian Simu din Lugoj a scris: “Importanța covârșitoare ce au avut-o în istorie banii Severinului, a căror reședință a fost la Caransebeș, începând cu anul 1233, adică de când apar în documente, a eclipsat, în mod firesc, activitatea celor 2 castelani ai cetății, numiți și vicecomiți. Nu se poate vorbi izolat numai de cetate, fiindcă trecutul ei a fost în strânsă legătură cu orașul și districtul Caransebeș. Banatul de Severin cred că a luat ființă înainte de anul 1233, când adică a fost pomenit prima dată în cronici, în funcția de ban, Luca. (Printre banii Severinului aflăm ridicați la această demnitate și foști cnezi, ca de pildă Ioan Huniade, în secolul XV). Iată ce a afirmat în privința aceasta Patriciu Drăgălina: ‘Luca n-a putut fi cel dintâi ban al Severinului, deoarece dispozițiunile regale referitoare la această provincie ne îndreptățește a presupune că n-avem de lucru cu pământ nou câștigat’. Înaintașii Bănățeni, ca oameni de cetate și ca apărători ai granițelor, alcătuind miliția, și-au creat o situație superioară, stăpânind pământul strămoșesc în deplină libertate, o situație cu totul aparte față de ceilalți Români. Proprietatea strămoșească a lui Glad și Ahtum devenise pentru regii maghiari, în decursul secolelor, un zid de solidă rezistență împotriva inamicului din afară. Românii autohtoni de aici, servind cu credință interesele regilor Arpadieni, cu brațul lor de luptă, își păstraseră moșiile și toate drepturile politice avute. Cei mai viteji și devotați regelui fură răsplătiți cu slujbe și moșii noi și - ca urmare - mulți dintre foștii cnezi deveniră nobili feudali. Desigur feuda, la început, a fost temporară, ca - la urmă - cei mai credincioși dintre nobilii Români să primească drept deplin asupra feudei și s-o treacă ca moștenire copiilor și nepoților lor. Aceasta a fost situația Românilor Bănățeni în secolele XI și XII. Documentele din secolele XIII și XIV, care s-au păstrat după invazia Tătarilor, ne prezintă o serie întreagă de nobili Români, aproape Maghiarizați, după ce primiră și catolicismul, îndeplinind funcțiile de bani, comiți, castelani, etc. Țăranii de la sate, în frunte cu cnezii lor, cărora încă le era deschisă calea la înaintare, se bucurau de toate libertățile, păstrate de la strămoși, drept recompensă pentru serviciul militar ce-l prestau la nevoie, formând armata cea mare la granița Banatului. Din acest motiv șerbia propriu-zisă era aici necunoscută. Ajungând Banatul sub Turci, situația privilegiată a Românilor Bănățeni a dispărut pentru totdeauna. În secolul XVII, atunci când principele Transilvaniei l-a cedat otomanilor, Caransebeșul a apus; cu reocuparea Caransebeșului de creștini în 1688, nu s-a mai ridicat la o nouă viață nici Caransebeșul, nici celelalte districte. În secolul XIX, istoricul Pesty Frederick (18231889, născut în Timișoara) a constatat că districtul Caransebeșului jucase rolul conducător printre celelalte districte, cu tendință de expansiune și care, prin preponderența politică, aduse cu sine primejdia nimicirii districtelor”. Așadar, timp foarte îndelungat - până la sfârșitul Evului Mediu - Gugulanii au fost cei mai puternici dintre Românii Bănățeni; după primele 5 secole ale mileniului II când și-a dominat efectiv arealul - în general Banatul a continuat să fie atractiv în celelalte 5 secole, chiar dacă din ele au fost aproape 2 secole sub administrație otomană, 2 secole sub administrație habsburgă și un secol a trecut de la împărțirea Banatului (practic sub administrație Românească / două treimi și Sârbească / o treime).

Gerardi Este de ştiut că Sf. Gherard / Gerardi de la Morisena / Cenad - care a trăit înaintea schismei dintre catolici şi ortodocşi - a fost primul sfânt creştin din Banat (fiind născut în Veneţia, viaţa lui a fost descrisă în “Legendele sfinţilor” de localnicul Petrus devenit episcop în 1370, apoi în 1597 “după cel mai vechi manuscris autentic” - sub blazonul complementar cu Zorzi al lui Babenberg din Carintia / dinastie înrudită, ca şi a nobililor Sagredo din N Spaniei - de călugărul Arnold din Douai 50,22 lat. N, 3,45 long. E / Franţa, în Timişoara de scriitorul Bănăţean Pelbart 14301504, cu elogieri de la Nicolae Olahul / Valahul, nepotul lui “Iancu de Hunedoara” / Ioan Huniade, ş.a.); de pildă Geza II / regele Maghiarilor 1141-1162, a invitat colonişti din Veneţia să se stabilească în Argheal / Ardeal, un exemplu fiind în Bihor cei care au dat naştere cartierului Velenţa din Oradea (în Bihor ulterior a mai fost şi “Civitas Olosig”, adică “Oraşul Italienilor”, etc). “Cronica ilustrată a omenirii” - realizată în 2008 de profesori universitari Germani de istorie - a consemnat: “La mijlocul secolului VI î.C., familia limbilor venete, de origine indo-europeană, era răspândită în multe ţări; din Panonia - Ungaria de azi - veneta a ajuns până în nord-estul Italiei”. Giorgi / Zorzi a fost o nobilă familie, rămasă (aşa cum a scris în 1866 şi Veneţianul Giuseppe Tassini) în tradiţia Nordului Italiei din anul 411 - când domnea împăratul Honoriu, fiul împăratului Teodosiu “cel Mare” - ca înrudită cu Anticii conducători = măreții duci din Bazinul Moraviei, de altfel denumirea Moravă venind de la “Mare” / “Măreț” în extremitățile apusene ale arcului Carpatic, fie pe partea stângă a Dunării la V de actuala Slovacie, fie pe partea dreaptă a Dunării, în actuala Serbie, ambele Morave - zonele “Măreților” - fiind puternic populate 390


la sfârșitul Antic de Daci și la începutul Medieval de urmașii acelora, anume de Vlahi, adică de oamenii aceluiași popor / neam; în arealul Nord Italian, fondul Gherga exista acolo deja de peste un mileniu şi jumătate (prin coloniştii Caucaziani, Istriani şi Troiani, stabiliţi după vânarea hoţilor Cergii / Lânii de Aur şi respectiv după Războiul Troian): se poate observa / remarca rezonanţa Zuraz-Zorzi-Zorza cu Românul Gherga (Đerđa-Giorgi-Gorga) din Epoca Modernă, prin versiunile din Antichitate şi din Evul Mediu Geto-Dacă, BalcanicoVeneţiană, Vlaho-Armână, Zorzi / Giorgi fiind în legături cu anterioara dinastie regală Antică Geto-Dacă Zuraz şi cu posterioara filiaţie A/Română Medievală Zorza pentru stolnicul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” al Ţării Româneşti, tatăl paharnicului Gherghinu, ş.a.m.d.

Regatul OstroGot (493-553) în V Balcanic şi Peninsula Italică Dr. Titus Filipaş a studiat “Istoria veneţiană mai veche. Posibile puncte de legământ între Dacia romană şi strălucitoarea Veneţie”: “Înainte de a exista oraşul Veneţia, se formaseră deja mici comunităţi pe traseul cel mai scurt între Aquileia (oraş din Câmpia Friuli distrus de hunii lui Attila la anul 452) şi Ravenna. Pe vremea invaziilor barbare, siguranţa relativă oferită de zona de coastă Veneto şi puzderia de insule veneţiene atrăgea refugiaţi din localităţile înconjurătoare, ameninţate de barbari. Un detaliu mai puţin cunoscut, însă important pentru noi, este acela că mulţi dintre veteranii legiunii Macedonica se retrăgeau la Veneto chiar din timpurile romane cele mai autentice (după bătălia de la Actium din 31 î.C., veteranii din legiunea Macedonica au început a se stabili în Veneto; mai târziu, alţi militari ai legiunii Macedonica l-au însoţit pe Traian peste Dunăre: este plauzibil să credem că exista legătură între Dacia romană şi Veneto încă din secolul II). Populaţia în Veneto şi insule a crescut datorită influxului de refugiaţi. Organizarea lor citadină a venit abia cu bizantinii care i-au înfrânt pe ostrogoţi. Afluxul populaţiei alungate din ţinuturile depărtate de ţărm a sporit iarăşi, odată cu invazia longobardă din 568. Funcţiona încă instituţia Tribunilor Mării, aleşi pe plan local, menţinându-şi puterile administrative încredinţate din era imperială romană. Atunci când, în secolele VII-VIII, puterea bizantină în Italia a slăbit, guvernarea zonei veneţiene a trecut la magistrul local numit doge (duce / voivod). De la 742, administraţia dogelui şi-a avut centrul politic în Malamocco. Francii lui Charlemagne i-au înfrânt pe lombarzi în 774 şi în 803-810 a urmat o încercare a francilor de a cuceri zona Veneto. Bizanţul i-a ajutat pe veneţieni iar la 812 a fost semnat între Charlemagne şi împăratul Mihail I (care domnea din 811) un tratat hotărând suzeranitatea Bizanţului asupra Dalmaţiei şi Veneţiei. Cum a ajuns Mihail I împărat la Constantinopol? În anul 809, bulgarii conduşi de Krum au ocupat oraşul bizantin Serdica (azi Sofia); împăratul Nicefor a contra-atacat dar a fost ucis într-o ambuscadă în 811. Fiul lui, deşi grav rănit, a reuşit să scape din ambuscadă; ajuns muribund la Adrianopol, a transmis puterea cumnatului Mihail. Unul dintre copiii macedoneni luaţi ostatici de Krum (eliberaţi mai târziu) şi-a făcut educaţia de viclenie şi putere barbară atât de bine, încât prin înşelăciune şi crimă şi-a croit drum în fruntea imperiului bizantin, fondând dinastia macedoneană. Prin tratatul bizantino-francic din 812 s-a garantat dreptul Veneţiei de a practica liberă comerţul cu toată partea apuseană a Mediteranei. În 829, întreprinzătorul Buono da Malamocco a adus din Alexandria egipteană moaştele Sf. Marcu, care a devenit patronul ceresc al Veneţiei”. (Se pare că rămăşiţele respective erau de fapt ale împăratului Alexandru “cel Mare” născut în Macedonia, nu

Blazonul Zorzi Dr. Emidio De Felice 1918-1993 a consemnat echivalenţele Zorzi cu Zorza, Zorzan, Zorzati, Zorzato, Zorzet, Zorzin, Zorzini, ş.a., afirmând că e tipic în zona Veneto, inclusiv în Padova: “Zorzi se traduce în Giorgio, transformarea numelor cu ‘G’ în ‘Z’ fiind tipic Veneţiană; a derivat din latinul Georgius, adaptat din grecul Gheorghios (tradus ca ‘agricultor’)”. Studiile genealogice internaţionale au reflectat asupra identităţii întemeietorului Dinastiei Zorzi ca fiind Cavalerul Got Giorgi intrat în slujba împăratului Honoriu la un an după cucerirea Romei de către Goţi. Apoi, la Ticinum 45,11 lat. N, 9,09 long. E (devenită ulterior capitala Lombardă Pavia / de la Papia, în legătură cu papalitatea), Giorgio s-a evidenţiat prin eliberarea cetăţii asediate în timpul episcopatului lui Epifaniu 466-496: familia avea acolo mai multe proprietăţi, numele consolidându-se ca Giorgi / respectiv Zorzi în Dialect Veneţian (datorită Hunilor, din 453 familia s-a aflat aşezată cu reşedinţa permanentă numai în Laguna Veneţiei, contribuind la fondarea puterii Medievale a sa). Exact atunci - adică în secolul V - Veneţia sa consolidat ca oraş lagunar, printre familiile constituante fiind cea a lui Gherga, cu numele Zorzi în dialect: în timp, Carianul / Grecul Gherga/s a devenit Getul Zuraz/is, respectivul Gotul Zorzi.

391


ale evanghelistului Marcu născut în Libia). Iniţial, blazonul familiei Gherga = Zorzi era tot din 2 straturi, cu un leu negru pe un câmp cu flori de aur (leul a fost simbol Daco-Get); apoi, a fost folosită banda purpurie pe fond auriu, respectiv argintiu: în heraldică, Gherga a lansat - ca premieră mondială - reprezentarea sa nobiliară şi prin dungi orizontale cu purpuriu / roşu. Din 963, episcopul diocezei Castello / Olivolo din N Veneţiei (lângă Arsenal) era Gregorio Giorgio, fiul lui Andrea Georgii: aceia au fost tatăl şi bunicul Sfântului Gherard din Banat şi Ungaria (Gregorio Giorgio / Georgii tatăl lui Gherard - a murit în 985 la Ierusalim, de atunci fiul lui, cel care a ajuns primul sfânt creştin în Banat, fiind crescut de călugării săi pe Insula Burano a Veneţiei).

guvernamental Francesco Schroder că familia Sagredo (care l-a avut ca sfânt pe Gerardo / Gherhard), ştiută ca de origine Greacă, provenea de pe coasta Dalmată - de la gura din Croaţia a Râului Corca / azi Krka - şi în 480 o parte a ei s-a mutat în Laguna Veneţiei, lângă rudele Zorzi aflate din generaţia anterioară refugiate acolo datorită Hunilor; blazonul Sagredo - purpuriu / roşu pe fond auriu / galben - era superior celui utilizat de Zorzi (purpuriu / roşu pe fond argintiu / alb), care prin stabilirea deja în Veneţia la momentul sosirii ramurii Gherga din Sebenico / Şibenik, de la gura Râului Corca / Krka, recunoştea astfel distincţia respectivă: de altfel, Gherga de la gura Corca / Krka din Iliria / Dalmaţia s-a instalat la Veneţia în 480 probabil şi cu facilitarea nobilului Roman devenit abate iar apoi ajuns fericitul papă Felix III, la aşezarea în Laguna Veneţiei primind porecla “Sagredo” “Sa-Grego” în dialect însemnând “Sfânt Grec” - pentru individualizarea faţă de ramura Zorzi (localnicii din Veneţia denumind astfel ramura Gherga nou sosită - care utiliza scrierea Greacă în loc de scrierea locală Latină - pentru deosebirea de Zorzi, de cealaltă parte manifestându-se acceptarea, prin însuşirea numelui de Sagredo). În “Dicţionarul istoric al familiilor patriciene Veneţiene” publicat în 1758 de Giuseppe Bettinelli, despre Sagredo autorul a notat că era “neam clar din Salonic”; aşadar, acea ramură a familiei Sagredo venită în Veneţia nu provenea de fapt din V Peninsulei Balcanice / de pe coasta Adriaticii unde fu în tranzit - ci de pe coasta Egeii: originea sa era în E Peninsulei Balcanice, în cel mai mare oraş al Macedoniei unde Balcanicul împărat Galeriu născut de preoteasa Romula din Oltenia în Gamzigrad 43,53 lat. N, 22,11 long. E / Timoc pe la mijlocul secolului III, a ridicat Arcul de Triumf plin cu reprezentări de mândri Geţi în secolul precedent ajungerii Goţilor Zorzi în Veneţia, anume în anul 304 - un timp şi un loc când acolo, pentru cinstirea monumentală, puteau fi aşezaţi membri Sa-Gredo nu ca Greci, ci chiar ca parte a dinastiei regale Zuraz (din nobila ramură Amală / OstroGotă) care pe atunci încă îi conducea pe Geţi / Goţi. Probabil acei nobili Geţi / Goţi Gherghi îngrijind în Salonic altarul împăratului Galeriu din secolul IV - Rotonda de lângă Arcul de Triumf - ruda lor Geto-Dacă, au acceptat în secolul următor, adică în secolul V, transformarea sa în biserică, cu hramul “Sf. Gheorghe” / ruda Anatoliană tocmai canonizată (monumentul devenind “Agios Georgios”); memorabilul gest a fost reţinut ca sublim, pe lângă nobleţea făptuitorilor săi, mutaţi imediat la Veneţia / via Dalmaţia ce curând a devenit OstroGotă. Blazonul dungat purpuriu-auriu / roşu-galben (de extracţie Getă) s-a răspândit - în numai câteva secole - din Balcani via Veneţia şi Coasta de Azur până în Peninsula Iberică; se poate remarca despre tricolorul Românilor că e format din roşu-galben-albastru, cuprinzând acele culori ale nobililor Geți. În 1943, academicianul Ion Nistor în “Originea românilor din Balcani” a scris: “episcopul Ioan de Nichiu din Delta Nilului (661-700) a arătat în cronica sa că în anul 609 provinciile romane de la Dunăre fuseseră pustiite de barbari, oraşele dărâmate iar populaţia robită şi dislocată de cuceritori; numai Cetatea Salonicului, Saruna Vlahilor, a mai putut ţine piept barbarilor cotropitori”. Venețianul Gherga zis “Gherhard”, devenit sfântul din Banat / Cenad - putea aparține familiei Sagredo, familiei Zorzi, nici uneia din acele familii sau ambelor familii; deoarece era un “SaGredo”, adică “Sfânt Grec” din ramura mai nobilă decât Zorzi, dintre cele 4 versiuni, pentru valabilitate deplină, ultima - ca aparținând ambelor familii - a rămas ca fiind completă (cu mențiunea că,

Burano

Murano Este de observat / conform şi repertoriului genealogic realizat în 1830 la Veneţia de secretarul 392


în Veneția, Sa-Gredo era mai nobilă iar Zorzi acolo era mai veche).

Blazonul Sagredo Blazonul pe auriu / galben avea întâietate în faţa celui pe argintiu / alb: corespunzător “Dicţionarului familiilor nobile din Veneţia” realizat în 1780 de Giuseppe Bettinelli, o altă parte a familiei Gherga s-a mutat de la gura Corca - aşa cum a fost atestată denumirea Râului Krka în 799 - la Veneţia în anul 900 (Andrea Georgii / Andrei Gherga - fiul capului emigraţiei - fiind bunicul Sfântului Gherhard), apoi o altă parte a ei în Austria şi N Spaniei, acei Gherga atunci ajungând să folosească alfabetul Latin; blazonul său Medieval e sugestiv, prin banda orizontală purpurie / roşie pe fond auriu / galben (în timp, datorită înrudirii cu Austriecii Babenberg şi îndeosebi din cauza înmulţirii descendenţilor Balcanici, banda roşie s-a multiplicat în arealul aparţinătorilor, fondul devenind argintiu / alb, cei care l-au preluat - inclusiv Arpadienii şi Basarabii - fiind heraldic de importanţă secundară, recunoscând primatul Dalmaţilor Gherga / Balcanicii care au preluat stilul blazonului Georgii, având dungi orizontale purpurii pe fond auriu, apoi fiind fraţii Asan / “As-An” care au întemeiat în 1185 Imperiul ArmânoBulgar, redând legătura lor nobiliară: istoricul bizantin Niketas Choniates din Bazinul Meandrului a scris despre Vlahii contemporani lui din N Balcanic / azi Bulgaria că erau foştii Moesi / Mysi ce locuiau şi în Munţii Haemus / actualul lanţ Montan Stara Planina, bizuindu-se pe “strâmtori” - adică pe trecători - pe care le apărau şi pe numeroasele cetăţi “înălţându-se drepte pe stânci prăpăstioase”). Istoricul Român Radu Constantinescu a afirmat - referindu-se la destinaţia şcolară a lucrării “Deliberatio” realizată de Veneţianul Gherard - că el “iniţiase un adevărat învăţământ superior la Cenad, prelegerile sale comentate inaugurând un curs de filozofie, înaintea deschiderii primei lecţii universitare din Europa, la Bologna” (în 1088, la Bologna 44,30 lat. N, 11,21 long. E / Italia a fost fondată prima universitate din lume, existentă şi azi).

Palat Zorzi în Veneţia De-a lungul istoriei, ramurile Zorzi s-au aflat în Korcula, Zattere, San Provolo, Santa Giustina, în Veneţia lângă Ponte dell’Angelo, Ponte dei Greci (unde în 1436 şi-a ridicat palatul - azi Hotelul Liassidi - pe ruinele altei construcţii), etc. În secolul XI, Pappon Zorzi / Pepone Gheorghi a cucerit Insula Korcula şi a purtat titlul de conte, Insula devenind proprietatea Senatului Veneţiei, în schimb primind domeniul Friuli populat de Carni (structurat începând cu 1077 în cel mai bine organizat teritoriu dintre entităţile Medievale Nord Italiene); din 1254 până în 1797 - deci timp de peste jumătate de mileniu - Insula Korcula a aparţinut familiei Zorzi / Georgi, începând cu domnia lui Marsiliu 393


Gheorga din Ragusa / care l-a crescut pe exploratorul Marco Polo, zis “Milion” (Arhivele Veneţiei au mai reţinut şi că familia Zorzi a stăpânit în 1331-1362 Insula Leucas / Lefkada 38,43 lat. N, 20,39 long. E - numită pe atunci Santa Maura în Marea Adriatică).

Stema și steagul Ragusei În Evul Mediu, la conducerea atât a Veneției cât și a Ragusei s-au aflat urmași ai regelui Antic Decebal, Zorzi / Giorgi; stema Medievală a Ragusei - acum Dubrovnik în Croaţia - avea la baza sa blazonul Zorzi / Giorgi, împreunat la mijlocul său (printr-o dungă roşie şi una albă) cu blazonul Babenberg din Carintia, ce reflecta în simetrie inversă roşualb-roşu pe cel din Veneţia alb-roşu-alb: rudenia vecinilor era emblematic reprezentată (în plus, după cum au semnalat mai mulţi cercetători, o tradiţie locală lega familia Latină Georgi / Zorzi din Ragusa şi de Roma). La mijlocul secolului X, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” în “Cartea de învăţătură pentru fiul Romanos” a scris: “Să se ştie că împăratului Diocleţian tare i-a plăcut de Dalmaţia; de aceea, aducând de la Roma oameni mulţi cu familiile lor, i-a aşezat cu sălaşele lor pe aceia în acea ţară a Dalmaţiei: acelora li sau zis Romani, pentru că de la Roma au fost mutaţi şi această denumire o poartă până în ziua de azi. Să se ştie că Croaţii care locuiesc în părţile Dalmaţiei se trag din Croaţii nebotezaţi. Acei Croaţi s-au prezentat la împăratul Romeilor Iraclie pe timpul când Arabii au izgonit cu război de acolo pe Romanii pe care împăratul Diocleţian aducându-i de la Roma i-a colonizat acolo; de aceea s-au şi numit Romani, pentru că ei de la Roma au fost strămutaţi”. Este de ştiut că Mediteranean, “Dal-Matia” era “Divina Mamă”, “Dal-matin” fiind “divinul răsărit”; de altfel, datorită curenţilor Adriaticii, marea este mai caldă pe coasta Dalmată decât pe coasta Italiană (numele Antic al Podgoriţei - capitala MunteNegrului - a fost Diocleea). În secolele V-VI, coasta Dalmată a fost controlată de OstroGoţi, în secolul următor acolo apărând Croaţii sosiţi din N Carpaţilor (în 1797, Dr. Josip Mikoczy a scris la Zagreb despre Croaţi că descindeau din Sarmaţi / Mezi iar în 2003, Dr. Samar Abbas a afirmat că “fiind legați de Jații Indiei și de Iranienii ‘Surya Mada’ după cum era versiunea Prakrită pentru Sarmați = Solarii Mezi, denumirea de Croați e conectată de Carpați, în secolul următor Regatului Goților - cuprinzând Dalmația, Veneția, etc. - ei plecând din Carpații Nordici, au traversat Panonia și s-au așezat la Adriatica, astfel fiind consemnat în cronica lor cea mai veche, despre Regatul Croaților”); în Evul Mediu, graiul Dalmat acum dispărut - a fost Românic, nu Slav (a rămas puternic până în secolul XX pe coasta mării, mai ales între Golful Rijeka / N - de la Peninsula Istria - şi Golful Kotor / S, în MunteNegru).

394


că Vlahii / Românii au fost aproape înconjurați de Slavi dar aceia n-au ajuns apoi decât să se împartă în Slavii Nordici și Slavii Sudici, denotă puterea Românească extraordinară (Slavii constituie cea mai numeroasă familie etnică Europeană): în prezent, România are ca vecini țări Slave atât în N / Ucraina, cât și în S / Bulgaria și Serbia; în mileniul I, urmașii numeroșilor Geto-Daci din Antichitate s-au răspândit în N European în primul val ca Goți - dând naștere marii familii Germanice - iar în al doilea val ca Slavi (cu centrul de difuziune din Mlaștinile Pripetului, Râu lung de 761 km, afluent de dreapta al Fluviului Nipru). Este interesant că și în prezent locuințele sezoniere ale Rușilor se numesc “dacea”, cei trăind în ele având un stil de trai distinct (în Epoca Modernă, dictatorul sovietic Iosif Stalin - cel mai mare criminal din istoria omenirii - și-a avut “dacea” favorită în Gagra 43,20 lat. N, 40,13 long. E / Georgia, la poalele Munților Caucaz, pe malul Mării Negre, acolo petrecându-și o mare parte a vieții). Academicianul Rus Boris Rybakov 1908-2001 a scris în cartea “Străvechiul păgânism slav” din 1981 că numele Sf. Vlasie / Vlaho al Valahilor - patronul păstorilor - a fost mult slăvit de Slavi (care până s-au creștinat l-au venerat pe Zeul Veles / Volos, considerat forța supranaturală a pământului, a apelor și a Lumii “de Dincolo”, asociat cu dragonii și magia, fiind mărețul oponent al Zeului Perun al Furtunilor, după cum credeau Slavii, la fel cum vedicii îl aveau pe inamicul Vala al Zeului Furtunilor Indra ori în mileniul III î.C., Anatolienii Hatei - strămoșii Kheti / Hitiților - în Festivalul Puruli al primăverii celebrau omorârea dragonului); tipic pentru zonele umede, arborele Zeului Volos / Veles a fost răchita / salcia: de exemplu, în Iaroslavl 57,37 lat. N, 39,15 long. E / Rusia - lângă Moscova - când pe locul fostului altar înconjurat de sălcii / răchite al Zeului Veles a fost ridicată prima biserică din oraș, aceea a fost dedicată Sf. Vlasie din Anatoliana Sebastia / Sivas (ale cărui moaște se află în fosta catedrală a Vlahilor din Ragusa = Dubrovnik / Croația). În 2009, Dr. Sorin Paliga și arheologul Eugen Teodor au scris în “Lingvistica și arheologia slavilor timpurii / O altă vedere de la Dunărea de Jos”: “Zeul Perun / stăpânul fulgerului era răspunzător de fertilitatea pământului, respectiv chiar de viața comunităților: a fost adoptat ca zeu protector al dinastiei prinților varegi de Kiev, care i-au și ridicat, la Kiev și Novgorod, statui impresionante, cu puțină vreme înaintea trecerii lor la creștinism; mai târziu, a fost echivalat cu Sf. Ilie, călător prin cer cu caleașca lui de foc (cunoscut ca figură de primă mărime în credințele populare ale românilor). Soarele era întruchipat de zeul Svarog / Svarga, probabil și zeu al focului, inclusiv al căminului. Un alt zeu puternic a fost Volos, zeul turmelor: numele lui Volos a fost amintit de Cronica lui Nestor, imediat după Perun; importanța primilor 2 zei a rezultat și dintr-un fapt din 971, când la încheierea tratatului cu bizantinii, Sviatoslav s-a jurat că va păstra pacea sau va atrage mânia zeilor Perun și Volos. Un demon al cehilor purta același nume, ceea ce poate semnifica o răspândire inițială mai mare a cultului său; s-a mai speculat că numele portului pomerian Wolin ar putea veni tot de la Volos. Rolul său de protector al turmelor poate fi mult mai important decât ar putea să apară la prima vedere, vitele fiind principala avuție a comunităților, dar și un criteriu de evaluare socială, până în plină Epocă Modernă. Cel mai interesant aspect este echivalarea sa cu Sf. Blasius al bizantinilor (Vlas sau Vlah în liturghia slavonă, Vlasie ca patronim românesc), și el protector al vitelor. Asocierea Volos-Vlah nu este deloc întâmplătoare. Vechea cronică rusă

Stema Dalmată În 1862, Andrew Paton / consulul Britanic la Ragusa a scris în “Cercetări despre Dunăre şi Adriatică”: “Întemeierea Ragusei a avut loc între 639 (când colonia Greacă Epidauros de la 20 km înspre Sud a fost parţial distrusă de Avari) şi 656 (când localitatea Epidauros a fost complet ruinată de atacul Croaţilor); Croat / Chrobat deriva din Crapat, numele regiunii Montane Carpatice dintre actualele Ungaria şi Polonia (Sârb / Serb se pare că era de la Servian / Sarmat)”. Ragusa - Dubrovnik azi, de la Româneasca “Dumbravă” - s-a întemeiat ca oraș pe locul unui port Antic, folosit pentru escalele corăbiilor ce navigau de-a lungul coastei Dalmate iar denumirea Ragusei a fost conectată de cea veche Albaneză pentru “strugure” (protoAlbanezul “ragușa”), acum folosindu-se cuvântul Albanez “ruș” / “rrush”: Vlahii viticultori, cultivând struguri negri pentru vinurile roșii - erau mari gospodari Rumâni ai ciorchinilor “ruș”. Se ştie că în secolul VII, printre Românii din N Balcanilor s-au instalat strămoșii celor care acum sunt principalii Slavi din Balcani: Croaţii din N Carpaţilor cu vecinii lor Sârbi şi Bulgarii, împreună cu ultimii Valahii / Aromânii - respectiv Vlahii / Armânii în pronunţie locală constituind o structură imperială ce a dăinuit peste 3 secole, anume Imperiul Bulgaro-Aromân. Este de observat că la S de Epidauros / Ragusa Veche, ce exista din secolul VI î.C., era Ιόνιο Πέλαγος = “Ionio Pelagos” / Marea Ionică şi că primul rege al Ilirilor - din Vestul Balcanic - a fost din Vestul Anatolic (unde era Ionia); Sfântul Vlahilor - foarte respectat în Ragusa, acolo fiind catedrala cu moaştele lui - era din Anatolia secolului IV: vechile legături între oamenii celor 2 mari Peninsule - Anatolică şi Balcanică - s-au păstrat în timp (moaştele Sfântului Vlasie / al Vlahilor au ajuns la Ragusa, documentele cetăţii reţinând că Valahii - notaţi Murlaci / “Dogiu Valasi” - din secolul VIII s-au înmulţit acolo). Faptul 395


a pomenit la marginile sud-vestice ale pământurilor locuite de ruși neamul ‘volohilor’, aflat undeva pe cursul superior al Nistrului sau pe cursul superior al Tisei. Cronica lui Nestor ia amintit printre cei care au făcut necazuri slovianilor la Dunăre, referindu-se la cei pe care azi îi numim slovaci. Volohii și slovianii au fost amintiți opunându-se trecerii ungurilor prin pasurile Carpaților nordici, atunci când aceia hotărâseră că Pannonia va fi noua lor țară. Cronica lui Anonymus (cronicarul anonim al regelui Bela IV) a afirmat că ungurii au găsit în Pannonia pe olahi, ‘păstorii romanilor’. Dacă Volos era o trimitere transparentă la volohi, ce indicii ‘etnice’ ar fi pentru Perun și Svarog? Perun avea un frate lituanian, Perkunas pe nume, cu aceleași atribute, existând și replicarea letonă Perkuons: numele său străluce și în cuvântul polonez pentru ‘fulger’ = ‘piorun’. Cât despre Svarog, numele său a fost recunoscut de lingviști ca fiind unul de sorginte iraniană, adică sarmatică. Perun reprezenta puterea suverană, legitimă și sacră. Svarog era brațul înarmat. Volos era păstorul, ca expresie a ‘poporului’, a celui care asigura hrana; trimiterea la turme nu era însă una oarecare: într-o societate premonetară turmele de vite reprezentau chiar ‘valuta’, expresia metaforică a bogăției (în limbile moderne, ‘pecuniar’ a venit de la crescătorul de vite), Volos având deci o valoare apropiată de Hermes, ca zeu ‘al comerțului’ fiindcă ‘pecunia’ = ‘avere / bani’ guverna orice schimb. Cele 3 zeități principale ale vechilor slavi par să contureze mai mult decât schema socială tipică a indo-europenilor, relevând chiar sorgintea etnică a adoratorilor: Perun era baltic, Svarog era sarmat iar Volos era … român; mare încurcătură! Forma preluată în maghiară de ‘olah’ (deja uzuală în secolul IX, când călăreții lor au adăstat pentru prima oară în Țara Volohilor din Carpații nordici) mărturisește împrumutul pe filieră orientală, căci ‘olah’ nu putea veni din ‘vlah’, ci din ‘voloh’. Substratul volohilor au fost cei generic numiți ‘daci liberi’ (în sensul că n-au fost supuși de romani): ei au fost locuitorii antici ai dealurilor Carpaților nordici și ai teritoriilor nord moldave, zona primelor nuclee proto-slave. Limba slavă arhaică (sau ‘primitivă’) s-a constituit pe un fond baltic sudic, cu elemente vest-iranice, nord-trace / daco-trace și germanice, cărora ulterior li s-au adăugat elemente vechi românești (mai ales în limbile slavilor sudici). Marile migrații - pe care nu proto-slavii le-au provocat, ci goții și hunii - au creat condițiile pentru ca să apară slavii; imperiul avarilor parte a marilor migrații - a creat nevoia unei limbi de comunicare, adică un mix spontan și ireversibil. Privind un eveniment din 595 petrecut în sudul Dobrogei, cronicarul bizantin Teofilact Simocatta a descris barbarii ‘sclavini’ ca ‘geți’, cu explicația că ar fi fost numele lor vechi: la echivalența geți-sclaveni avem de reflectat”. “Cronica Ragusei” (păstrată în Arhiva Agram / Zagreb, capitala Croaţiei) scrisă în secolul XIV după manuscrise vechi cuprinde: “În anul 743 a venit şi s-a stabilit pe teritoriul Ragusei populaţie foarte multă din Bosnia; şi au mai venit Murlaci din codrii de asupra Narentei, mai mulţi Cătunari / Centurioni, dintre care unul era cap peste toţi şi venise cu o mare mulţime de animale domestice de diferite rase. Anul 744: Iar după aceea, au venit Daci Valahi / ‘Dogiu Valasi’; ei începură să pună la cale ca să separe pe fiecare generaţie pentru sine însăşi, fiind oameni cu averi mari, de aur, argint, vite şi alte lucruri, între care erau mulţi Cătunari / Centurioni, şi fiecare din aceştia se considera ca un comite, având fiecare directorii săi. Unul era mai mare peste cai, altul peste vitele cele mari, altul pentru animalele mai mici, altul peste porci;

unul pentru rânduiala casei şi altul care să dea ordine la supuşii amintiţi mai sus. Apoi era unul peste toţi, care se chema Marele Cătunariu / ‘Chatunar Grande’ şi acesta era din Neamul Păstorilor / ‘Pecorale’, fiindcă astfel se numeau ei, considerându-se ca nobili, atât erau ei de avuţi de vite şi mai cu seamă de oi. Aceşti Cătunari / Centurioni amintiţi mai sus au făcut un consiliu şi împărţiră populaţia în 3 clase, după starea fiecăruia: în o parte se aflau oamenii de neam (nobilii), în alta oamenii din popor, iar în a treia servitorimea, fiindcă veniră din Valahia / ‘Vulachia’ atâtea slugi pentru vite încât formau o mulţime mare de oameni”. (“Vulachia” / “Dogiu” din care în 743 ajunseră la Ragusa Valahi Negri / Morlaci şi în 744 acei mulţi “Valasi” nu putea fi decât o parte a Imperiului Bulgaro-Armân constituit de 64 ani, în 680; în Evul Mediu, prima “Valahie” / “Dacie” Nord Dunăreană s-a constituit în Banat după 59 de ani, plătind tribut împăratului Grum / Krum al Imperiului Bulgaro-Armân iar prima Ţară Română de sine stătătoare / independentă - “Vlaşca de la Dârstor” după cum i-a zis academicianul Neculai Iorga - s-a format după încă 33 de ani, în 836, tot la Dunăre, în mod distinct față de celelalte structuri imperiale Bulgaro-Armâne / Vlahe).

În 1205-1358, Veneţia a fost suverana Ragusei, apoi Ragusa prin Tratatul de la Zadar a fost scurt timp vasală Ungariei iar ulterior s-a organizat ca republică Dalmată timp de peste 4 secole, având stema asemănătoare dungilor lui Arpad, ca multiplă a blazonului Zorzi (ultimul ei conducător din independenţă, în 1814 - Ragusa fiind cucerită de armata habsburgă, deoarece era aliată cu împăratul Francez Napoleon Bonaparte - a fost Sabin de Giorgi); e de remarcat că patricienii Georgi / Zorzi au avut Medieval principala casă nobiliară în Ragusa populată majoritar de Vlahi, aflată sub patronajul Sf. Vlaho din Sebastia: de exemplu, Matei Gherga 1329-1400 (notat în arhive ca Matteo de Giorgi) a fost ducele / cneazul Ragusei în anii 1372, 1377 şi 1380, el fiind cel care a transformat castelul gotic din centrul cetăţii în “Palatul Rectorilor”, sediul pentru autoguvernare, canalul din faţa sa fiind deja umplut - din secolul XII - pentru unirea părţii continentale cu vechea Insulă Ragusa (localnicii au fost cei mai buni navigatori şi comercianţi Medievali în Mediterana cheresteaua pentru ambarcaţiuni o aduceau şi de pe Masivul Gargano de pe malul Adriatic opus - Veneţia atacând fără succes rivala Ragusa de pildă în secolul X, în 948 şi 972, cu succes abia în secolul XIII, după a patra cruciată / cruciadă, cu ajutorul cruciaţilor care în 1204 au ocupat capitala Constantinopol a Imperiului Bizantin). 396


Germană, Daneză, Suedeză, Poloneză, Lituaniană, etc. (denumit astfel după cel al primilor furnizori: Valahii - până în Epoca Modernă - au fost mari crescători de cai). În secolul IV, Ammian Marcellin în “Istorie Romană” 17:12 a enunţat “Caii de care se folosesc Sarmaţii sunt cei mai mulţi castraţi, pentru ca să nu se agite la vederea iepelor şi în luptă să meargă liniştiţi, să nu trădeze - prin nechezat - pe călăreţi” iar istoricul Procopiu (născut la 109 ani după decesul aceluia) în lucrarea “Despre războaie” 3:2 a precizat: “Neamurile Gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr dar - dintre toate - cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt Vandalii, ViziGoţii şi Gepizii; altădată li se spunea Sarmaţi iar unii îi numeau neamuri Getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume dar încolo sunt în toate la fel. Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi au o singură limbă, numită Gota. Eu cred că la obârşie se trag toţi dintr-un singur neam iar mai târziu sau deosebit după numele şefilor care i-au condus. Acest neam locuia din vechime dincolo de Fluviul Istru”. Goții - adică foștii Geți din spațiul Român - s-au despărțit când au sosit Hunii dinspre răsăritul Europei: în cei care s-au asociat cu năvălitorii Huni, “strălucitorii” OstroGoți (mai nobili, conduși de Amali), care au rămas pe loc și în “înțelepții” ViziGoți (mai puțin nobili, conduși de Balți), care s-au mutat spre apusul Europei; după destrămarea Imperiului Hun, o parte din OstroGoți a plecat de asemenea din spațiul Român spre V - căci au început să sosească alți năvălitori dinspre E ramura aceea OstroGotă a Goților stăpânind V Peninsulei Balcanice și Peninsula Italică, stabilindu-și capitala în regiunea Romagna, la Ravenna 44,25 lat. N, 12,12 long. E (în Nordul Italiei, nu departe de Veneția, între ele aflându-se orașul Adria) până în 540, când Ravenna a fost cucerită de bizantini. Dat fiind contextul anteriorului secol V, al apariției Zorzi (versiunea Venețiană pentru Giorgi) în N Italiei dinspre răsărit atunci şi al sosirii Goților tot atunci şi tot dinspre răsărit în N Italiei - conform şi cercetătorilor Italieni conectează nobilii Zorzi ca ramură din dinastia regală GetoDacă Zuraz (a regelui Decebal): stabilirea Zorzi în N Italiei la 411 - după un an de la devastarea Romei de către Goții Dobrogeni - e chiar semnificativă (atât în timp și spațiu, cât și nobiliară, respectiv onomastică); pe atunci, în Banat erau deja născuţi nobilii fraţi Zerkon / Kerkon şi Kerka, care nu s-au mai mutat în V, în schimb alţii din clanul lor Zuraz au făcuto, numiţi Veneţian Zorzi (Zerkon / Kerkon a ajuns conducătorul Bănăţenilor - din SE Panoniei - iar sora sa Kerka a ajuns împărăteasa Hunilor, ca prima soţie a lui Attila, atunci când acela a devenit împărat). Din timpuri străvechi, femeile obișnuite autohtone numai se amăgeau pentru relații lungi cu aristocrații, căci aceia - în mod obișnuit - se cununau din motive de alianțe cu străine ori dacă nu reușeau astfel, atunci se căsătoreau cu rude, pentru păstrările reciproce ale averilor. Despărţirea Goţilor (adică a Geţilor liberi) aşa a şi fost consemnată de istorie, în OstroGoţi şi ViziGoţi - datorită sosirii Hunilor - conducătorii Goţilor fiind din Dinastia Zuraz pe ramurile Amali la OstroGoţi şi respectiv Balţi la ViziGoţi iar Venețienii Giorgi / Zorzi erau de sorginte ViziGotă, ca aristocrații urmași Zuraz / Gurag, adică Gherga, Bănăţenii Zerkon / Ghergon şi Kerka / Gherga fiind dintre mai nobilii OstroGoţi (prezenţa Gherga în cele 2 ramuri dinastice Gote regale relevând că de fapt a fost la baza lor - în secolul I - cel mai marcant reprezentant atunci fiind Decebal, ultimul rege al Geto-Dacilor); după destrămarea Imperiului Hunilor, Teodoric “cel Mare” - regele OstroGoţilor, născut la actuala

Republica Ragusă În 1290 (anul formal al întemeierii Ţării Româneşti, într-un timp când reţeaua Cavalerilor Ospitalieri era una dintre cele mai puternice structuri Europene şi reţeaua Cavalerilor Templieri era una dintre cele mai bogate structuri din Europa, eforturile lor însă disipându-se în Europa, atunci fiind pierdută “Ţara Sacră” a creștinilor), generalul Pietro Zorzi - nepotul lui Marin / Marsiliu Gheorgu din Ragusa - a cucerit Insula Rodos; el şi-a expus în Insula Korcula o pânză cu o dungă formată de sângele său, similară blazonului familiei.

Nobilul Bartolomeu Gorgis în închisoare În 1266-1273, trubadurul Bartolomeus Gorgis în Latină / Bertolome Zorzi în Veneţiană a compus în Occitană limbă Românică, derivată din Latina vulgară - 18 piese protestatare, inclusiv faţă de războiul Genovei cu Veneţia / dar şi un poem cu aluzie la Grwgi / Gurci (cavaler al regelui Arthur, răposat în 580, conform Analelor Cambriei; e de ştiut despre Clotaire 497-561, fiul lui Clovis / primul rege al Franţei, că printr-un edict a numit Occitania ca “Roumanie”): capturat de Genovezi pe când era într-o caravană de negoţ în Imperiul Bizantin a fost închis 7 ani, la eliberare dogele Veneţiei dăruindu-i castelele Koroni 36,47 lat. N, 21,57 long. E şi Methoni 36,49 lat. N, 21,42 long. E de pe litoralul SudVestului Peloponezului, unde s-a îndrăgostit de o frumoasă nobilă şi a rămas acolo - cu ea - toată viaţa (domeniul Gargaru / Gargarou din acea zonă acum e o atractivă destinaţie de vacanţă). Filozoful Francez Xavier Fourvieres 1855-1912 în “Micul tezaur” a scris: “cei care încă vorbesc dialectul primitiv în S Galiei sunt Valahi”. Este interesant că pentru “cal castrat” se foloseşte termenul “valach” în 397


graniţă a Ungariei cu Austria, în V Panoniei / Burgenland, pe malul Lacului Neusiedler 47,49 lat. N, 16,44 long. E alimentat de Râul Wulka - a luat conducerea în Ravenna, inclusiv peste ViziGoţii din N Italiei. De altfel, distanţa dintre Banat şi Marea Adriatică este apropiată / aceeaşi cu cea până la Marea Egee sau până la Marea Neagră; inclusiv în prezent, milioane de persoane de origine Română - îndeosebi din cauza fenomenului migrator Modern - sunt în cele 3 mari Peninsule Europene de la Marea Mediterană: Balcanică, Italică și Iberică.

Marin Zorzi 1231-1312 a fost dogele Veneţiei în ultimul său an de viaţă; iniţial, era ambasadorul Veneţiei la Roma şi fiind în vârstă - considerat sfânt deja când trăia, căci ajuta săracii şi a ridicat Biserica “San Domenico” / acum dispărută - a fost invitat să conducă Veneţia pentru a restabili bunele relaţii cu papalitatea (din 1309, Roma era foarte deranjată de ocuparea Ferrara de către Veneţia: papa Clement V, la conducerea catolică în perioada 5 VI 1305 - 20 IV 1314 - adică Gasconul născut Raymond de Got, care în 1307 a interzis Ordinul Templier - a excomunicat Veneţia şi a declarat că ierta de păcate ori scutea de penitenţă pe oricine ucidea un Veneţian). Este de observat că dogele Marin Zorzi / Giorgi a fost cel care l-a lansat, prin comenzile sale de hărţi nautice pentru Veneţia - mare putere maritimă a timpului - pe geograful Pierro Vesconte, devenit astfel primul cartograf profesionist din lume. Dogele Marin Giorgi / Zorzi - de o profundă spiritualitate religioasă - a murit la lucru şi a fost înhumat în Biserica Zanipolo din Veneţia. În 1520, familia care din 1422 stăpânea Mel 46,04 lat. N, 12,05 long. E - a mai ridicat Palatul Zorzi acolo (acum primăria acelei localităţi de lângă Veneţia) dar a deţinut şi alte palate, ca de exemplu în Veneţia Palatul Secco Zorzi, Palatul Correr Contarini Zorzi, etc.; în prezent, încă există descendenţi Veneţieni Zorzi, proprietari ai unei bune părţi din Veneţia şi împrejurimi.

Palatul Zorzi din Mel În Peninsula Balcanică, marchizatul Budoniţa / Vodoniţa întemeiat după cruciada din 1204 pe Muntele Kallidromo 38,44 lat. N, 22,32 long. E pentru a păzi Trecătoarea Termopile a fost condus de militari Zorzi din 1335 până la includerea sa din 1414 în Imperiul Otoman (la creştini, cruciada / cruciata era “războiul sfânt”, având drept corespondenţă ceea ce era la musulmani “gihad” / “jihad”). Nicolae Giorgi / Niccolo Zorzi a fost însurat cu Guglielma supranumită “Doamna Termopile” - şi l-au avut ca fiu pe Francis Zorzi 1337-1388, care a condus marchizatul din 1345 (la început împreună cu mama) până când a decedat. Puterea a fost preluată apoi de către fiul său mai mare Iacob Zorzi / Giacomo Giorgi; fratele său Nicolae Giorgi conducea cetatea Karystos 38,01 lat. N, 24,25 long. E - administrând inclusiv Sudul Negroponte - şi în încercarea de a-şi proteja supuşii datorită invaziei otomane, Iacob i-a transferat lui Nicolae mulţi dintre oamenii săi (e de ştiut că Veneţia în 1402 a dat legea pentru încurajarea Armânilor să emigreze în Insula Negroponte - Grec numită Chalkida, după capitala sa - şi mulţi au ajuns acolo, N ei numindu-se “Noua Vlahie”). În timpul asediului otoman din 1410, Iacob Giorgi (conform

Blazonul dogelui Marin Zorzi 398


unui document Veneţian redactat de către fiul său) “a preferat - ca un înţelept şi adevărat creştin ce era - să moară decât să se predea” apărând cu vitejie Termopile de “noua invazie Persană”, însă fu ucis prin trădare; e de remarcat că soţia Spartanului Leonidas - care în 480 î.C. a murit în luptele cu Perşii din Trecătoarea Termopile - a fost regina Gorgo: fiica unui rege Spartan, soţia unui rege Spartan şi mama unui rege Spartan (una dintre puţinele femei despre care a scris istoricul Herodot Karka). Nicolae Zorzi / Giorgi - fiul mai mare al lui Iacob Giorgi - a menţinut poziţia timp de un an iar apoi a transmis unchiului Niccolo / Nicolae Giorgi din Karystos conducerea marchizatului (acela controla şi târgul Anatolian Lampsac, lângă Dardanele) şi s-a refugiat în Veneţia. În 20 VI 1414, otomanii au preluat stăpânirea marchizatului - pe atunci la N, în Ţara Românească, principalii dregători ai lui Vodă Mircea “cel Bătrân” erau Zorza / Gorga şi fiul său Gherghina - iar Niccolo / Nicolae Giorgi a fost ambasador pe lângă papa Martin 1417-1431, în 1425 la curtea împăratului creştin Sigismund (îngropat la Oradea) şi apoi la curtea din Adrianopol a sultanului Murad II, din ordinul căruia însă a fost otrăvit în 1436. Frumoasa lui fată Chiara Zorzi a fost ducesa Atenei din 1451 - de care s-a îndrăgostit nobilul Veneţian Bartolomeo Contarini, care şi-a omorât nevasta pentru a fi împreună cu ea şi s-au cununat la Atena în 1453 însă când sultanul Mohamed II a cucerit Constantinopolul, un Italian a ucis-o pentru ca să se pună bine cu noua putere, astfel şi Atena intrând în stăpânirea otomană (e de ştiut că de exemplu în 1400, conducătorul Atenei nu era Elen, ci era Ioan Vlahul).

opere. Stilul lui Giorgio Zorzo a rămas cunoscut în Renaştere ca “giorgionism”, fiind urmat în timp de mulţi pictori.

Venus dormind, de Giorgione În 1501, Giorgione / Giorgio Zorzo l-a găzduit în Veneţia pe inventatorul Leonardo da Vinci, acela lăudându-l ca “poet al culorilor”, “un fin muzician”, “ultrasensibil la graţiile feminine”, etc. (şi sculptorul Michelangelo Buonarroti l-a numit “un poet plin de farmec”); întors din Veneţia la Florenţa, Leonardo da Vinci - a cărui primă operă ca artist a fost reprezentarea Gorgonei - a realizat în 1503 portretul vecinei Lisa Gherardini, probabil ruda Toscană Ghergană a artistului Veneţian / pe atunci, idiomul Toscan se numea “Lingua Romanesca” (tabloul a devenit cel mai faimos din lume, ştiut ca “Mona Lisa”): ea de câțiva ani era soţia negustorului Francesco Giocondo, de unde şi apelativul său “Gioconda” (Medievalul istoric Irlandez Daniel O’Daly 1595-1662 a scris despre Gherardini că proveneau din Troia).

Posesiuni Veneţiene Iacob Zorzi - fiul lui Nicolae Giorgi / Niccolo Zorzi - a condus inclusiv Sudul NegroPonte / Eubea în 1436-1447 iar apoi a fost Antonio Zorzi, până în 1470, când otomanii au luat în stăpânire şi acea zonă (în 1475, negociatorul Veneţiei cu sultanul Mohamed II “Cuceritorul” - pentru încheierea armistiţiului dintre acele puteri - a fost Geronimo Giorgi / Zorzi); stăpânirea Veneţiei asupra Insulei NegroPonte / Eubea era din 1205. Dinastia Zorzi era foarte puternică în acele timpuri în Mediterana; de exemplu, în 14 VIII 1430 Veneţia l-a autorizat pe Carlo Zorzi să se alăture cu galera sa flotei din Malta şi să atace Tunisia. Giorgio Zorzo (născut la CastelFranco în 1477 şi mort de ciumă la Veneţia în 1510) s-a bucurat de mare popularitate, el introducând în pictura Medievală nudul integral; supranumit “Giorgione” / “Zorzon” - adică “Marele George” sau “Bărbătosul George” - a fost maestrul unor artişti ca de exemplu printre discipoli avându-l pe pictorul Tiţian 1490-1576, care i-a terminat unele dintre

Lisa Gherardini 399


În 1506, Bartolomeu Columb - fratele exploratorului Cristofor Columb - l-a întâlnit la Roma pe Veneţianul Alessandro Zorzi, căruia i-a descris Caraibele şi partea de continent American apropiată de arhipelag, crezând că era India / Asia (fraţii Columb nu ştiau că era alt continent).

mişcă” - în jurul soarelui - erau în virtutea celor susţinute în mileniul I î.C. de astronomul Aristarchos 310-230 î.C. din Gherghita Samos, despre care învăţatul Arhimede 287-212 î.C. a scris: “Aristarchos a publicat o carte conţinând ipoteze în care - din presupunerile admise - urmează că Universul este mult mai mare decât cel cunoscut iar Pământul se mişcă în jurul Soarelui pe circumferinţa unui cerc” (pentru lucrarea “Dialog despre cele 2 mari sisteme ale lumii”, Galileo Galilei s-a sfătuit cu bunul său prieten - un alt Ghergan - nobilul matematician Giovani Sagredo 1571-1620 din Veneţia / opera lui Galileo Galilei fiind interzisă oficial de Vatican până în 1992). De altfel, în urmă cu 2 milenii - adică în secolul I chiar în Peninsula Italică se ştia ceea ce savantul Roman Gaius Plinius / Pliniu “cel Bătrân” a scris în “Istoria naturii” despre sfericitatea Pământului şi orbitarea în jurul Soarelui: “Există o înverşunată dezbatere în rândul învăţaţilor şi al vulgului dacă sunt oameni răspândiţi peste tot în lume, astfel încât ei stau cu picioarele îndreptate spre alţii. Dacă cineva se întreabă de ce oamenii din partea celalaltă nu cad, îi întrebăm direct, la rândul nostru, dacă nu cumva oamenii din partea cealaltă se întreabă de ce nu cădem noi. Este într-adevăr de minune că Pământul formează un glob, când e atât de multă suprafaţă plană pe câmpii şi pe mări, astfel încât nu este niciodată noapte şi niciodată zi în acelaşi moment peste tot Pământul, pentru că pe jumătatea de glob îndepărtată de soare este noapte”. În istorie au rămas numeroşi nobili, oameni politici, artişti ori negustori Zorzi; astfel, la mijlocul secolului XV, Marco Zorzi / fiul lui Bertucci Zorzi a fost ambasador la regele Carol VIII al Franţei 1483-1498, Giorgio Zorzi / fiul lui Giovanni Zorzi - născut în 1582 - a fost ambasador în Polonia, Alexandru Zorzi născut în 11 IX 1747 în Veneţia a fost Iezuit în Ferrara unde a şi murit în 14 VII 1779, Antonio Zorzi născut în 1745 la castelul Novegradi de lângă Zara / Dalmaţia a fost episcop în regiunea Veneţiei şi apoi cardinal, fiind în 1803 înhumat în Domul din Udine 46,04 lat. N, 13,14 long. E, ş.a. În prezent, în Palatul Zorzi din Castello este sediul UNESCO din Veneţia (construcţie începută în secolul XIV, remodelată în 1480):

Filozoful şi teologul Francisci Georgii (1466-1540) a publicat în 1525 şi 1536 lucrări de Cabală creştină - ştia Ebraica şi Greaca / avea o importantă bibliotecă - prin care sa ocupat de teoriile microcosmului şi macrocosmului: credea că în Cabala era dovedit adevărul creştin; a fost ştiut şi ca Francesco Zorzi / Giorgio “Veneţianul”. Era aşa de respectat, încât regele Henry VIII al Angliei 1491-1547 l-a contactat în 1527-1533 de mai multe ori - la fel ca mulţi jurişti, teologi, ş.a. - pentru sfaturi (fiind invitat câţiva ani la Curtea Engleză, unde - conform şi studiului din 1979 al Britanicei Frances Yates despre filozofia ocultă - a determinat constituirea Bisericii Anglicane, separată de Biserica Catolică); apoi, în Veneţia, lângă Arsenal şi Castello, din 1534 Francesco Georgii / Giorgio a participat la concepţia ridicării Bisericii Francesco, arhitectura sa urmând codul trinităţii:

(Ruda lui Francesco Giorgio, cardinalul Gasparo Contarini, a fost finanţatorul Ordinului Iezuit tocmai înfiinţat în acel timp de un nobil de pe domeniul Basc Gherga). În 1593, după ce fizicianul Galileo Galilei din Pisa / Ducatul Florenţei a propus Veneţiei mărirea vaselor, Christoforo de Zorzi - şeful şantierului naval din Arsenal - i-a răspuns că atunci s-ar majora fragilitatea ambarcaţiunilor (ceea ce practic dar şi ştiinţific s-a demonstrat ca real: practicianul ştia mai bine decât teoreticianul); de altfel, strădaniile lui Galileo Galilei din mileniul II de a demonstra că Pământul “totuşi se 400


“Ampezzo”, atestată documentar în 1156; principalii locuitori ai zonei au fost păstorii Valaci, “Codex Rotari” din anul 643 afirmând despre drepturile păstorilor că erau aspru pedepsiţi cei care nu-i lăsau să treacă: transhumanţa Valacilor era îndeosebi în Alpii răsăriteni, între Dolomiţi şi Dalmaţi (unde trăiau Valahii Negri = Morlacii, care Medieval au ţinut legăturile atât cu cei din Tirol, cât şi cu cei din Timoc şi din Timiş). Se poate observa că Râul Drava - curgând în paralel cu Râul Sava, la N, alimentat şi de afluentul Gurk / Sloven Krka - îşi are izvorul în Sudul Tirolului şi se varsă în Dunăre în V Voivodinei (după Osijek 45,33 lat. N, 18,40 long. E / cu denumirea Antică Mursa).

Sediul UNESCO din Veneţia în Palatul Zorzi La N de Veneţia, în Alpii Dolomiţi, anume în Sudul Tirolului - vechii locuitori ai Dolomiţilor fiind ştiuţi ca “Valaci” / acolo existând şi acum Muntele Valacia, cu Vârful Om avut drept cel mai înalt - şi azi a rămas, la poalele Masivului Gherdacia, Graiul Gherdein ca parte a Ladinei (limbă Românică, derivată din Latina vulgară), răspândită îndeosebi în Bazinul Gherdeina; tot în Tirolul de Sud este comuna Gargazon 46,35 lat. N, 11,12 long. E (atestată documentar cu acel nume din secolul XIII), cu denumirea provenită - conform “Institutului Italian de Geografie” în 2004 - de la “o persoană Garganthius”: e de ştiut că legendele Celte numeau vechii Uriaşi (cei din dispăruta Epocă a Pietrei) ca Gargantua. Una dintre principalele localităţi ale regiunii Nemțește numită “Welsch Tirol”, adică “Tirolul Vlah” - e Cortina 46,32 lat. N, 12,08 long. E din Valea “Largă” /

Gherdeina şi Gherdacia În spaţiul Balcanic dintre Peonia, Panonia şi Veneţia s-au dezvoltat Armânii iar înaintea Romanilor - dar după Puni / Fenicieni - Imperiul Macedon a fost o mare putere mondială Antică, care a pornit din zona populată ulterior Medieval de urmaşii Vlahi / Armâni. 401


Răspândirea compactă a Valahilor propriu-zişi, printre care şi Gherga, n-a fost doar în spaţiul actualei Românii, ci Vlahii au fost masiv la Vest până la Veneţia, în N până după Carpaţii Păduroşi, în E până după Fluviul Nipru şi în S până la Muntele Olimp din Balcani (de pildă - dintre exemplele de leagăne Vlahe - habitatul Lagunei Veneţiei şi al limanurilor din NV Adriatic, cu multe mlaştini şi bălţi, seamănă mult cu cel al lagunelor şi al limanurilor din NV Pontic, cu multe mlaştini şi bălţi / dintre exemplele relevante de leagăne Valahe ale spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic; în ambele cadre - de mai demult şi mai recent - au fost repere Sudice Ghergane puternice: în Epoca Fierului şi Antichitate, pe coasta V Anatolică Caria cu marele Sanctuar Gherga şi respectiv apoi, în Evul Mediu, pe coasta V Balcanică Ragusa cu dominanta Casă Gherga a primilor nobili / cei mai vechi acolo). Statistic onomastic, cei mai mulţi Gherga sunt acum în România, ţara mărginind Balcanii la N (în Peninsula Balcanică, nici o ţară nu este aşa de mare ca România, nici ca suprafaţă, nici ca populaţie); însă statistic genetic, cei mai mulți cu structura genetică Ghergană sunt acum în N Europei. Toponomia Gherga, care a lăsat lângă Istru / Dunăre denumiri relevante ca a cetăţii Gherghina şi a aşezării Ghergheasa 45,16 lat. N, 27,12 long. E din judeţul Buzău (de pe Râul Ghergheasa), se regăseşte în şi lângă Peninsula Istria, după cum sunt echivalenţele până în prezent pentru unele denumiri de acolo, ca de exemplu Gherghesi = Grgezi, Gargani = Grgani, Ghergosani / azi Skabici, etc. unde încă se vorbeşte în grai Istro-Român; zona ce în timpul Romanilor a fost păstrată ca o aceeaşi regiune, ecleziastic Medieval fiind aceeaşi provincie - acum împărţită de Slovenia şi Italia - la momentul stabilirii bărboşilor Ghergani de la Dunăre plecaţi în urmărirea hoţilor Lânii de Aur a fost puternic colonizată, pe continent ei stabilindu-se mai ales în Valea Râului Natiso / Italia şi Delta Râului Naro / acum Neretva în Croaţia, fiind întemeiate (după Trog Pompei, Apolloniu din Rodos, ş.a.) localităţi relevante mai ales pe coasta Adriatică - între Verona 45,26 lat. N, 10,59 long. E / Italia până în Orikos 40,19 lat. N, 19,25 long. E / Albania - ca Tergeste / azi Trieste 45,38 lat. N, 13,48 long. E în Italia, Capodistria / Koper 45,33 lat. N, 13,44 long. E în Slovenia, Salona devenită capitala Romană a Dalmaţiei / lângă care a apărut Split, acum cel mai mare oraş Croat după capitală, în MunteNegru Dulcigno azi Ulcinj / iniţial Colchinium 41,55 lat. N, 19,12 long. E după Colchis / Georgia din Caucaz, locul de provenienţă al majorităţii coloniştilor săi întemeietori, etc. printre altele, conform şi scriitorului Roman Gaius Hyginus, populând şi Insulele Adriatice Arba, Chersos, Kerkyra, Krk, etc.; privind orașul Ulcinium, se poate observa că vechiul cuvânt Albanez “ulk” pentru “lup” a fost apropiat de Iranianul “gurg” pentru “lup”. Geograful Maur Al Idrisi a publicat în 1154 la Palermo 38,07 lat. N, 13,22 long. E / Sicilia harta lumii, unde coasta respectivă, pe care a vizitat-o, a notat-o ca fiind a Ţinutului Garuasia (compus lingvistic al construcţiei pentru tărâmul Garu-Asia; acelaşi de pildă a notat Dobrogea ca “Burgean”, Marea Neagră fiind Marea Burgar iar Borgeanii fiind cei care au întemeiat la sfârşitul secolului VII Imperiul BulgaroArmân în Balcani / pentru Arabi, Borga = Volga). În 2012, Academia Română în “Istoria românilor” a considerat că “românescul ‘domn’ provine direct din forma populară latină ‘domnus’, documentată din antichitatea târzie în Peninsula Balcanică, unde la Spalato - lângă Salona - în secolul X exista încă Biserica ‘Sf. Domnus’ (martir din perioada lui Diocleţian / din Dioclea, adică din Dalmaţia) conform împăratului

Flamură Armână Gherga în Peninsula Balcanică

Mai recent

Mai demult 402


bizantin Constantin Porfirogenetul, care a scris ‘Cartea de învăţătură pentru fiul Romanos’.” În Croaţia, numele Grga e ştiut ca gutural, considerat distinct cultural prin a face o puternică impresie asupra oamenilor (de pildă cu acel nume, în Alpii Dinarici, la poalele Muntelui Velebit 44,32 lat. N, 15,14 long. E, există Dealul Grga).

“Muzeul din Colchinium” / Ulcinj Academicianul Nicolae Drăganu 1884-1939 în lucrarea “Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii” a scris: “Kerka - identificat cu Slovenul Krka şi Germanul Gurk - nu era de origine Slavă. Maghiarii sunt de părere că numele Kerka ar fi fost dat după cursul cotit al apei. Totuşi, ‘cursul cotit’ nu e în legătură cu Maghiara, ci cu Albanezele kerk / kark (în Latină circus, Română cerc, etc.) din care s-a păstrat jocul popular cherc la anumite sărbători ale Românilor”.

În prezent - însă în proporţii mai reduse decât în trecut - de la Marea Neagră până la Marea Adriatică sunt Români / răspândiţi pe mari distanţe, căci geografia muntoasă duce la altă suprafaţă reală decât cea a hărţii (ca şi o hârtie mototolită ce netezită ocupă orizontal o suprafaţă mai mare, aşa şi suprafaţa reală a oricărei ţări având munţi e mai mare decât suprafaţa topografică înfăţişată pe harta orizontală): din apusul Mării Negre (între Peninsula Crimeea şi Strâmtoarea Bosfor), până în răsăritul Mării Adriatice (între Laguna Veneţiei şi Insula Chefalonia din Arhipelagul Ionic) iar în S până la Muntele Olimp; de exemplu, dezvoltarea Veneţiei în N Adriatic s-a datorat navigaţiei pe lângă coasta Balcanică plină de Insule - nu pe lângă coasta Italică. Krka / Korka, cel mai lung râu Sloven, considerat limita Vestică a Balcanilor, bogat în peşte, cu o floră unică de alge datorită travertinelor pe care le străbate (ce-i colorează apa în verde) izvorăşte din valea triunghiulară a satului Krka. Zona pe care o străbate este superbă - organizată într-o porţiune în Parc Naţional - şi istoria sa se confundă cu cea a ţării, malurile râului fiind locuite în Evul Mediu de călugări şi castelani, cu impact până în prezent în tradiţiile locale (cele mai vechi scrieri dar şi cele mai impunătoare construcţii Medievale din Slovenia sunt pe valea sa). În Germană e ştiut cu denumirea Gurk un afluent al Dravei: Râul Krka / fost Korkoras (în Austria existând în bazinul său o mănăstire cu respectivul nume Gurk 46,53 lat. N, 14,17 long. E, dedicată Fecioarei Maria, renovată de către un preot Gherga înaintea Schismei, în 1043, cu finanţare din partea văduvei contese Ema de acolo, fiind un loc pios religios cel mai important din regiunea Carintia / ducat ce era independent din 976 prin Dinastia Babenberg care, conform datelor de la Mănăstirea Tismana, era înrudită cu Armânii Gherga - din 1920 fiind cea mai Sudică parte a Austriei; de altfel, în Austria şi în prezent sunt multe familii Gierga iar în ţara Sudică vecină - Italia - azi sunt mulţi Ghirga). La sosirea Ungurilor în Panonia se poate vedea situaţia Vestului Balcanic, la răsărit de Veneţia fiind Istria, Carintia, Dalmaţia, Kosovo (aparţinând Imperiului Bulgaro-Armân, ca şi Macedonia), precum şi alte zone de interes pentru Gherga:

Râul Krka Croaţii - unii de sorginte Iraniană / după cum au probat mulţi savanţi - au ajuns din apusul Galiţiei, din regiunea Krakoviei / Bazinul Vistulei, în ceea ce le e ţara acum la invitaţia din 626 a împăratului bizantin Heraclius 610-641, ca să stăvilească năvălirile Avare (în secolul VII după stingerea Dinastiei Iustiniene - mulţi Slavi au început să-şi închege oficial formaţiuni statale în S Dunării, începând cu Croaţii); e de știut că în Bazinul Vistulei mijlocii - după cum a documentat în 2009 și istoricul Aromân Ion Grumeza în Antichitate exista Geti-dava / Seti-dava (în centrul Poloniei, între Kalisz 51,45 lat. N, 18,04 long. E și Konin 403


52,13 lat. N, 18,16 long. E, pe Râul Warta - conform academicianului Român Vasile Pârvan - leagănul străluciților Costoboci): importantă așezare a Geților Nordici (aceia de altfel întinzându-se în Bazinul Vistulei până pe cursul inferior - adică la Marea Baltică - după cum a studiat academicianul Român Vasile Pârvan, pe partea sa dreaptă / răsăriteană, corespunzător Romanului Mela 3:5 fixându-se populaţia Belcae / Velcae = Pelasgă Nordică, în conformitate cu savantul Nicolae Densuşianu). Catedrala Insulei Kerkita / Krk 45,04 lat. N, 14,36 long. E a fost ridicată în secolul VI: când Croaţii au ajuns pe Insulă - cea mai mare de la coasta Adriatică Croată - au găsit episcopatul, ce a supravieţuit invaziei Avarilor stabiliţi în Panonia / care făceau dese incursiuni în Balcani şi l-au denumit în limba lor Krk la fel ca şi aşezarea unde era, ce purta numele Insulei (după cum a atestat Dr. Andrija Lovric în 1998, numele marii Insule Adriatice anterior Croaților era Khârk); de acolo provin cele mai preţioase documente glagolite Croate (în 640, Porga stabilit în Split / numele său nefiind Croat, aşa cum a studiat şi academicianul Franjo Racki - a fost primul conducător creştinat al Croaţilor, apoi sediul prinţilor Dalmaţiei mutându-se în N, spre Krk, la Nin 44,14 lat. N, 15,11 long. E, lângă Ghiara / Zara, acum Zadar 44,06 lat. N, 15,13 long. E; pentru mărirea influenţei creştine, în 925 episcopul Grgur din Nin s-a înţeles cu ducele Dalmat Tomislav, care a devenit primul rege al Regatului Croat domnind în perioada 925-928, ca serviciul religios să nu mai fie în Latină, ci în Croată, ceea ce a atras mânia papei - în jurisdicţia căruia era Dalmaţia, ce a rămas astfel şi după schisma dintre catolici / creştinii apuseni şi ortodocşi / creştinii răsăriteni din 1054 - în 928 acela mutând sediul episcopiei înapoi la Split, Grgur rămânând foarte respectat pentru intenţie în memoria colectivă Croată inclusiv azi / în 1080, lângă Split a fost atestat Armânul Zorzi “Draculus”). Istoricii Croaţi au cercetat motivele revoltei ierarhului creştin Grgur - care a fost cinstit de oraşele Nin şi Split din dioceza Zadar prin statui centrale - şi au constatat că nu chiar limba de cult a fost principală în acţiunea sa (el fiind Armân / Vlah), ci scopul a fost pentru putere, în sensul măririi jurisdicţiei episcopatului.

Grgur în Nin Documente - ca acelea păstrate în Mănăstirea Velebit de lângă Dealul Grga - indică prezenţa Vlahilor pe Insula Khârk / Krk la 650 dar şi la 1321, etc. (cel din 10 XI 1465 îl indica drept “capul” Morlacilor din Insula Krk pe judele Gherga - supranumit “Buduli” / adică “Existentul” - cu terenul căruia Veneţienii şi-au stabilit hotarul la Castel Muschio, cea mai veche parte locuită de acolo); e de remarcat că Gheorgos, episcopul din Krk, a fost la sinodul de la Niceea în 787 (nu era Balcanic ci Anatolian, din localitatea Cariană Bargylia, acum Bogazici, de lângă Lacul Tuzla / Turcia, în marginea actualului Bodrum, fost Halicarnos). Poetul Roman Lucan 39-65 a scris 4:406 că Insula Curetum era iniţial populată de puternicii Curecţi / Cureţi (numele Insulei Curicta / Krk şi a capitalei Curicum / Krk au provenit de la Kureţi / Cureţi, care l-au avut ca prim rege pe Gargoris, înrudiţi cu Karkinoi, adică Dactilii Idei / metalurgii de pe Masivul Anatolian Garganos). În 2011, cercetătorul Român Bogdan Lupescu a afirmat: “Krk a fost insula ciobanilor vlahi; în străvechime i se zicea ‘Aurea’, ‘Insula de Aur a Adriaticii’. O peşteră mult vizitată are numele straniu de Biserujka. La anul 650 - înainte de invazia croaţilor - vlahii erau pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în zonele sărăcăcioase din Rudine şi pe lângă alte aşezări vlahe dimprejur, ce azi nu mai există. Croaţii i-au împrejmuit, dându-le însă drepturi excepţionale, în schimbul acelui sacrificiu al izolării. Chiar întemeietorul Dinastiei Frankopane (Frânge-Pâne, după cum arăta şi blazonul său, cu 2 lei frângând o pâine), întâi cneaz al insulei Krk, ajuns ban al Croaţiei, a mărturisit că era de alt sânge decât cel croat. În 1857, lingvistul român Ioan Maiorescu (tatăl celebrului Titu Maiorescu), remarca din satul Poljica de pe insula Krk: ‘Păstorii vlahi în Dalmaţia erau mai vechi decât croaţii şi sârbii; croaţii au coprins cea mai mare parte a ţerei lor şi Dalmaţia, cari mai înainte aveau în părţile acestea Banatul lor şi de la cari ducele crovaţilor a luat titlul de ban, cuvânt românesc’.” (În Evul Mediu, conţii Insulei Krk au stăpânit şi în oraşul Senia 44,57 lat. N, 14,54 long. E / Croaţia - pe coasta Dalmată - unde a funcţionat mult timp un important scaun de judecată al Morlacilor). În 1856, cercetătorul Simeone Gliubich din Insula Pharos / Hvar a Dalmaţiei - din vecinătatea Insulei Korcula - a susţinut că Frankopane era legat de familia Italiană Frangipani (aşa cum din secolul VIII a început a se numi vechiul clan Roman Anicii); 4 fraţi Frangi-pani s-au mutat în 837 din Roma în Veneţia şi pe coasta Dalmată, urmaşii lor intrând în stăpânirea Insulei Krk. O biserică din secolul IX - ale cărei ruine încă există - de pe 404


Insula Krk / Cârc era închinată Sf. Armân Kârşevan / Kârşevan (cardinal care a fost în funcţie şi la Roma, ştiut ca “sfântul florilor”). La sfârşitul secolului XIX, etnologul Român Teodor Burada 1839-1923, membru corespondent al Academiei Române, a găsit ultimii Vlahi care mai numeau Insula Krk “acasă” (acolo rugăciunea “Tatăl nostru” începea sub forma “Ciacia nostru kirle iesti in cer”); pe Insula Krk, în 1890 preotul din Poljica l-a dus în cimitirul bisericii şi i-a arătat lespezi de piatră (morminte fără cruci), afirmând: “Aici dedesupt au fost aruncaţi de stăpânire toţi Vlahii care s-au împotrivit şi peste ei s-a turnat var”. Savantul Român a notat epitaful Mariei Jurj, răsposată în 1836: “Sora Maria, pliena de milosti, Domnu cu tire. Blagoslovit est tu intra muierle, si blagoslovitui ploda della utroba ta, Iisus. Sora Maria, Majulo Domnu roghe Domnu za noj, acmocce si in vraime de mortea nostu. Assasifi”. În 2014, cercetătorii Români Matei Florian, Claudiu Tîrziu şi Cristi Curte au documentat: “Kârşevan vindecătorul a ajuns să cunoască orice fel de plantă care creştea din pământul pietros al insulei. S-o folosească pentru binele oamenilor şi să-i vindece, pe fiecare în parte, de boala sa. A fost menirea lui. Kârşevan, sfântul oamenilor de aici, sfântul pe care biserica catolică, venită mai târziu pe insulă, nu l-a recunoscut niciodată. Pentru că nu era al ei, pentru că oamenii care locuiau atunci, acum mai bine de o mie de ani, aveau o altă credinţă, un alt fel de creştinism. ‘Ăsta a fost sfântul nostru, copilul unor ciobani aspri, care a vindecat prin puterea şi plantele lui orice fel de boală’. În cinstea lui a fost ridicată biserica aceasta ciudată, una dintre cele mai vechi din întreaga Croaţie. În cinstea lui, a vindecătorului cioban sihastru, oamenii vin şi acum şi lasă rugăciuni sub altarul pe care tot ei l-au ridicat. Istoria, scrisă întotdeauna de noii stăpânitori, nu l-a recunoscut niciodată. Acest Kârşevan, ciobanul vindecător, a rămas doar o legendă a locului, o poveste spusă de bătrânii care nu au vrut să uite. Au încercat s-o şteargă. Aproape că au reuşit, dacă şi astăzi, în inima unei păduri pitice, ferită de lume şi încă vie, nu s-ar ridica mai departe, ca un semn de întrebare, biserica lui ciudată. În poveştile de bătrâni, sfântul acesta a trăit mulţi ani şi a înfăptuit multe miracole. A murit ca un sihastru, rostind ‘Ciacia nostru kirle iesti in cer’. Limba vorbită atunci era alta şi a fost nevoie de veacuri şi de sânge ca ea să fie ştearsă. Sfântul îşi dezveleşte încet povestea. Aici, în mijlocul unei realităţi lucii, în care cei mai mulţi oameni zâmbesc şi ridică încet din umeri. Suntem încă vii, iar urmele ne-au dus spre casă. Biserica părăsită a unui sfânt uitat, biserica unui sfânt care ştia tainele plantelor. ‘Sveti’ Kârşevan nu apare în nici o informaţie a celor care au stăpânit, de-a lungul vremurilor, insula. Călugărul Anto Garic de la Mănastirea Glavotok - de pe Insula Krk - afirmă: ‘Nu se ştie nimic despre această biserică, înăuntrul ei nu se slujeşte, cei care se roagă acolo pentru că aşa vor ei - sunt oamenii locului’. Să n-ai dovezi a ceva ce există. Să simţi, să atingi şi să te rogi într-o biserică care e a nimănui. Să afli despre ciobani sihaştri care tămăduiau cu plante. Să descoperi povestea unor oameni care au existat şi au fost şterşi până la unu şi - totuşi - să nu mai fie cineva care să-şi amintească de ei. Să vezi cum istoria oficială se scrie altfel decât îţi spune inima. Cum şterge, pur şi simplu, oamenii de pe harta unor locuri pe care ei le numeau acasă. Să-ţi asculţi inima, singurul fel în care poţi ajunge la adevărul unei poveşti, iar inima să-ţi spună că sfântul ăsta care e al nimănui, e al tău. Că el, Kârşevan, din poveştile bătrânilor, fiul de cioban, a ajuns aici înaintea celorlalţi, şi că

ăsta e un adevăr care nu poate fi spus, care nu poate să încapă în manualele de istorie”.

Insula Krk Dr. Petar Skok 1881-1956 era de părerea că Vlahii din Insula Krk au fost originari din Munţii Velebit, de pe coasta Dalmată (ca probe aducând şi numele Gerd, Gerdovici, ş.a). La mijlocul secolului XV, Krk - sau Vekla / Veglia - era ştiută ca populată de Morlaci (adică Vlahi Negri / Maritimi Nordici) şi de la sfârşitul acelui secol a devenit bijuteria puterii Veneţiene, Dialectul Armân Istrian fiind vorbit pe Insulă până la sfârşitul secolului XX / numit Croat “Krko Rumunjski”; în prezent, Insula Krk e legată de ţărm printr-un pod (fiind cea mai apropiată Insulă Adriatică de continent) şi are de peste un secol ca una dintre atracţiile turistice importante Hanul Gherga.

405


Despre Slavi (egalaţi în secolul VII cu Geţii de istoricul bizantin Teofilact din Simokatta / Alexandria Egiptului, care a afirmat că aceia erau “Slavi sau Geţi, deoarece aşa erau numiţi Antic”) filologul Vasile Bogrea 1881-1926, membru corespondent al Academiei Române, a susţinut în “Anuarul Institutului de Istorie Naţională” din 1922 următoarele: “e ştiut că latinul ‘sclavus’ a devenit apelativul ‘slavus’, prin faptul aservirii lor, captivi ai creştinilor; cea mai veche atestare pe care o cunosc e în ‘Vita Johannis Georginesis’ din secolul X” (Slavii - urmaşii Sciţilor - erau cei din acelaşi spaţiu cultural lingvistic, Slov fiind acela care vorbea aceeaşi limbă).

Hanul Gerga pe Insula Krk În 2010, cercetătorul Trinţu Măran din Banatul Sârbesc a afirmat: “Odinioară, întreaga Peninsulă Balcanică era plină de vlahi. O Românie mai mare, dacă aş putea spune aşa. Dar unde se vorbeşte despre istoria reală a Banatului? Nicăieri. În Dalmaţia, până şi prin insulele din Adriatica (ca Far / Hvar, Brazza / Brac, ş.a.) oamenii îşi zic şi astăzi că-s vlahi. Un fel de imperiu ciobănesc al vlahilor, din Tesalonic până în Tatra. Croaţii, bosniacii, sârbii, austriecii, maghiarii, n-aveau stâne. Pur şi simplu, nu creşteau oi. Doar vlahii făceau transhumanţa, acest străvechi sistem de păstorit este specific românesc, moştenit de la geto-daci. În Burgenland / Austria e o zonă vlahă. Preotul Petrer Jandrisevitz din Burgenland a notat în 1938: ‘Vlahii au fost un popor trac care a locuit în România de mai târziu. Erau extinşi în toată Peninsula Balcanică. Atunci când slavii au pătruns în Balcani, acei traco-români s-au retras în munţi, ca păstori, în regiuni ce fuseseră tot ale lor odinioară’.” În 2004, cercetătorul Canadian Grant Karcich a scris: “Peninsula Istriană, Insulele Krk, Vis, etc., se evidenţiază ca depozitarele unei străvechi terminologii Iraniene. O variantă de cromozom patern de pe Insula Krk se găseşte la Ucraineni, Polonezi şi Ruşi. Propriul meu nume de familie Karcich apare în documentele Medievale din Krk. Genealogii au observat distincţii între populaţiile insulelor învecinate Hvar, Brac, Korcula şi populaţiile continentale”. Insula Krkar / Corchira 42,57 lat. N, 17,07 long. E (vechiul nume al actualei Korcula, de unde a provenit Marco Polo, exploratorul în răsăritul Asiatic de la sfârşitul secolului XIII, care a urmat Antica tradiţie Est Mediterană a călătorilor spre destinaţii îndepărtate - cum au fost cele dintâi din lume, efectuate de cei din zonele Ghergane ale Cariei şi Feniciei) a fost locul de unde corsarii Slavi au atacat Gargano, de pe malul Italian opus, peste Marea Adriatică, în anul 642: Anatolianul Strabon a scris în “Geografia” 6:3 că pe Muntele Gargano - din “Magna Graecia” - a funcţionat Oracolul Calchas / Garghas (al marelui profet din Războiul Troian).

Slavii în secolul VI Istoricul Englez Arnold Toynbee a explicat: “Avarii nomazi au fost ispitiţi să năzuiască dincolo de hotarele stepei lor eurasiatice de baştină ca să ia şi ei parte la prădarea Imperiului Roman. Ajunşi într-un mediu înconjurător agricol ce li se părea ciudat, acei copii pierduţi ai stepei şi-au dat osteneala să-şi adapteze străvechiul lor mod de a fi cu noile împrejurări în care se aflau. În stepă, avarii îşi câştigaseră traiul ca păstori ai cirezilor de vite. În ţinuturile agricole în care acei păstori au ajuns, ei şi-au dat seama că turmele cu care îşi puteau câştiga traiul nu mai erau de vite, ci de ţărani; şi astfel au început să se poarte suficient de raţional pentru a ajunge păstori ai unor fiinţe omeneşti: în loc să vieţuiască pe meleagurile sălbatice ale stepei de pe urma produselor animalelor, avarii - întocmai ca alte hoarde nomade care s-au purtat la fel - s-au gândit să-şi asigure existenţa nu de pe urma roadelor pământului prefăcute prin digestia animalelor, ci de pe urma recoltelor efectuate de munca populaţiei înrobite. Întocmai cum se obişnuiseră mai înainte să se năpustească asupra turmelor vecinilor lor - nomazi ca şi ei - pentru a le cuceri şi a face să rodească vreun ţinut nou de păşuni, tot astfel ei au început să caute în jurul lor, să afle unde ar putea găsi vreo cireadă de oameni ca să repopuleze provinciile pustiite ce le căzuseră în mâini. Şi au găsit ce căutau la slavi. I-au mânat ca pe nişte turme şi i-au oprit într-o vastă regiune circulară, în jurul pustei panone unde-şi aşezaseră tabăra. Astfel pare a fi fost procesul în virtutea căruia avangarda apuseană a oastei slave - strămoşii celor de azi - şi-a făcut târziul şi umilul debut în istorie”. Avarii, consideraţi din cauza parcursului lor şi ca foşti Evrei / Iviri, strămoşi Khazari, genetica şi confirmând comunul grup bărbătesc “J” printre ei, s-au diferenţiat prin faptul că pretindeau

Korceak în NE 406


localnicilor jumătate din roade - cam cât taxează acum statul Român pe salariaţi - spre deosebire de “zeciuiala” tradiţională (a cărei depăşire în timp - înainte şi după ei - şi chiar în cuantumuri nu aşa de mari a provocat totuşi destule răzvrătiri); de altfel, într-o scrisoare din secolul VII a unui șef Khazar, Ardealul era menționat ca “Țara Ardil”: cu 2 secole înaintea sosirii Ungurilor, era atestat numele Românesc al Ardealului (așa că termenul “Erdely” a fost împrumutarea lingvistică Maghiară din versiunea Română).

Steme Medievale În Antichitate, Insulei Krkar / Korcula i se mai spunea şi Corfu Negru: Kerkyra / Corcyra Nigra. În Corcula a început să se utilizeze Croata abia din perioada interbelică / secolul XX, Istrianii Nicolae Polo şi fiul său Marcu / Marco la timpul lor lansându-se prin afaceri de la Pula / Pola 44,52 lat. N, 13,51 long. E din Peninsula Istria - unde şi acum printre localnici există Gherga - până la Marea Neagră, în zonele unde se vorbea aceeaşi limbă (comerţul la distanţă pe uscat era dintotdeauna mai costisitor din cauza taxelor impuse tranzitării diverselor teritorii şi în plus călătorii riscau să fie atacaţi de tâlhari, de unde transportul pe apă ce a îmbogăţit şi Veneţia); în călătoria sa către Orient, pornit pe căile Hiperboree - utilizând plăcuţa de liberă trecere Gherega instituită de Hanii Mongoli - Marco Polo nu a întâlnit aşezări ori oameni în număr aşa mare cât cel de Gorgane / morminte ce se ridicau la orizontul stepei infinite. Heraldica Croată a transformat blazonul Giorgi / Zorzi - Zurgovic, Durdevic prezenţa leului apărând în timp inclusă (aşa cum a fost cândva, iniţial):

407


Din Timișoara - unde și-a avut reședința principală Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara a condus la Marea Adriatică porțiunea de coastă Dalmată dintre Ragusa și Veneția (în partea cea mai Vestică a stăpânirii sale au fost și bazinele celor 4 Râuri Kerka / Krka, unde liderii Gherga au fost atestați din Epoca Bronzului până în Evul Mediu / ca Vlahi Negri). În “Iancu de Hunedoara - secvenţe lămuritoare”, acelaşi autor a scris: “Cavalerul Voicu şi-a botezat fiul cel mare ca Ioannes, la care i-a adăugat porecla Olahus (adică Românul); acela a avut un frate mai mic, tot Ioannes, ceea ce demonstrează că într-adevăr primul era Iancu iar al doilea era Ivaşcu (botezarea de către Voicu a 2 dintre copii cu acelaşi onomastic era - practic - imposibilă). Faptul că Ioan de Hunedoara avea un frate, numit tot Ioan, vine în sprijinul acestei situaţii, căci duplicarea numelui era un obicei întâlnit în acea vreme în cazul în care unul dintre copii avea tatăl diferit. Indiscutabil că aceia în timpul copilăriei lor - pe când locuiau împreună la reşedinţa părintească - au purtat nume diferite, deşi (cu siguranţă) ambele derivau din Ioan: acela era un nume în forma sa cultă, între formele populare fiind Iancu şi Ivaşcu (Ioan cel Tânăr = Ivaşcu a murit în 1441 lângă Belgrad, într-o luptă cu otomanii), după decesul celui mai tânăr dintre fraţi, Iancu impunându-se - pentru totdeauna - ca Ioan de Hunedoara; marii cronicari bizantini l-au notat Gianco, Giango, Ghiangou, ş.a. (grecește chiar sub forma deformată de ‘Choniat’). Într-un document din 10 X 1454 redactat în Italiană la Ragusa, autorităţile din Veneţia erau informate că ‘guvernatorul Iancu a trecut Dunărea cu o mare mulţime de oameni, luna trecută’. Însuşi Huniade îşi spunea Iancu, marele feudal român numindu-se Ioan, ambele variante fiind în deplină legitimitate”. În “Familia lui Iancu de Hunedoara”, Dr. Tiberiu Ciobanu a scris: “Iancu a avut 2 fraţi şi 4 surori. Nu se ştie cu exactitate când le-a murit mama şi unde i se odihnesc rămăşiţele pământeşti; se cunoaşte însă o legendă potrivit căreia ar fi fost înmormântată într-o biserică din Baia lui Crai, construită din porunca lui Ioan / Iancu (actualmente aflată sub apele lacului de acumulare Cinciş)”. Iancu de Hunedoara a preluat conducerea Banatului Severinului în 1439 de la banul Franko din Insula Korcula (care, avându-și reședința în Carașova / județul Caraș-Severin, conducea - pe partea cealaltă a Dunării - și Belgradul, ținând legături strânse cu Ragusa).

Este de ştiut că din 1370 Casa Giorgi din Ragusa a intrat oficial şi în “Cartea de Aur” a Genovei iar după ce regele Matia Corvin a cooperat cu succes cu Damiano de Giorgi din Ragusa - avându-i inclusiv ca ambasadori pe fraţii Marin Giorgi şi Sigismund Giorgi - i-a făcut pajii săi pe cei 5 fii ai lui Damian de Giorgi şi a agreat introducerea corbului pe emblema / blazonul Giorgi. Dr. Tiberiu Ciobanu din Timişoara despre “Corvin - secvenţe lămuritoare” a precizat: “Referitor la membrii familiei Huniazilor la numele cărora se poate adăuga cognomenul de Corvin, în mod normal aceia ar fi doar Matia şi descendenţii săi; a-l desemna pe tatăl puternicului monarh al Ungariei cu numele de Corvin e complet greşit, căci la vremea sa Iancu de Hunedoara nu l-a cunoscut, neexistând încă”. În 2010, cercetătorul Ardelean Alexandru Simion a scris: “Este de reținut că Matia nu s-a numit niciodată ‘Corvinus’; supranumele devenit nume a fost folosit abia de către fiul său Ion”. Așadar concret, pentru categoria “Corvinești” s-a calificat doar Ion - ultimul Huniade, nepotul lui Ioan / Iancu de Hunedoara - care a murit fără urmași (în 1504, în conacul regal din Krapina 46,10 lat. N, 15,52 long. E, lângă actuala graniță dintre Croația și Slovenia, acum acolo primar e Zoran Gregurovic; în același an a murit unchiul său Ștefan “cel Mare”, domnitorul Moldovei dintre Nistru și Carpați iar pe atunci Țara Românească era practic condusă de marele pârcălab Gherghina, bătrânul unchi al domnitorului Radu “cel Mare”, bolnav de gută / “boala regilor”).

Ioan Huniade conducea între Munții Carpați și Marea Adriatică

În 1865, “Almanahul Gotha” - despre înalta nobilime Europeană - a prezentat familia Giorgi ca patriciana 408


cea mai veche din Ragusa / Dubrovnik, de exemplu guvernatorul zonei Ragusa-Zara pentru Imperiul Bizantin în 1036-1042 fiind Gregor: neamul de-a lungul mileniului II a fost notat în forme variate, de genul Çorçi, De Georgiis, De Giorgi, Georgio, Đurđević, Žurgović, Zorzi, etc. În 2003, cercetătorul Italian Riccardo Musso a scris că în Genova una dintre cele mai de vază familii ale secolului XII a fost Guarco / Goarco - “a cărei origine, în ciuda eforturilor genealogilor, n-a fost încă aflată” - care în secolul XIII făcea comerţ în Marea Neagră iar apoi (în secolul XIV, când şi Genova şi-a introdus funcţia de doge - cu denumirea locală “dux” / având înţelesul de “duce” - după modelul Veneţiei, însă fără faima de acolo) a dat ca dogii Genovei pe Niccolo Guarco 13781383 şi fiul său Antonio Guarco în 1394; în acelaşi timp cu cel al afirmării Goarco / Guarco ca una dintre cele mai nobile familii Genoveze - era vremea primelor cruciade conducerea oraşului a fost exercitată de Grimaldo (strămoşul familiei Grimaldi, cea care din 1297 conduce Principatul Monaco de pe Coasta de Azur: prinţul Albert II de Monaco din prezent - capul Casei Grimaldi şi şeful micului dar bogatului stat - se pare că aparţine aceluiaşi grup genetic patern Gherga). Steagul Medieval al Genovei - apărut la sfârşitul secolului XI - a fost Crucea Sf. Gheorghe:

Pe malul Râului Croat Kerka - numit astfel ulterior stăpânirii Romane, cunoscut drept Gherga / Cherca de către Italieni - cu frumoase cascade, ce izvorăşte din Alpii Dalmaţieni şi se varsă în Marea Adriatică, în preajma căruia e organizat Parcul Naţional Kerka, este şi Mănăstirea Kerka 43,57 lat. N, 15,59 long. E / azi Sârbească, ridicată în 1345 de Elena Nemania, fiica lui Ştefan Decianski şi a Mariei Paleologu, pe locul catacombelor Romane unde s-a oprit în Antichitate delegaţia Sfântului Pavel (al cărui propagandist era medicul Luca din N Canaanului populat de Ghergani); anterior, experienţa Balcanică a Sf. Pavel începuse prin prima sa creştinare din Europa, anume botezând-o în Filipi 41 lat. N, 24,17 long. E / Estul Macedoniei pe Lidia Khalkeria (Lydiană / Vest Anatoliană comercializând acolo “khalke” adică “purpură”, de aceea fiind ştiută ca Purpuraria - după cum a rămas scris în Noul Testament / “Faptele Sfinţilor Apostoli” 16): “14. Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel. 15. Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem”. Clienţii pentru purpură erau nobilii iar bogata Lydia din Tiatira / V Anatoliană - iconografic constant înfăţişată înveşmântată în purpură / khalke - probabil era nobilă Ghergară; aşa cum în Galileea anterior cu 2 decenii Iisus şi adepţii au fost finanţaţi de femei bogate - în frunte cu Maria din Taricheae / Garighe, zisă Magdalena conform numelui Evreiesc Magdala al localităţii ei, avută în migdale şi bogata Lidia Khalkeria / zisă Purpuraria (după cum a studiat în 1998 şi cercetătorul biblic John Cumming) a finanţat prin găzduirea delegaţiei Sfântului Pavel în Macedonia răspândirea creştinismului. Acţiunea lui Pavel a fost după apostolatul European al fraţilor pescari Galileeni Andrei la Geţi şi Petru la Romani, Lydiana Khalkeria fiind împreună “cu casa ei” din Macedonia, în care Pavel a exorcizat şi o slujnică - prima femeie creştinată (atestată biblic) din Europa: amândoi erau negustori Anatolieni de pânzeturi, Evreul Saul / Paul - adică Pavel - comerciant de corturi din Cilicia iar Khalkeria din Lydia vânzătoare de porfiră / purpură. Imediat după botezarea ei, Pavel a fost închis în Filipi (dar a profitat de un cutremur şi a evadat) iar Lidia a fost canonizată - cu celebrarea în 20 V - ca “egala apostolilor” / titlu conferit ortodox; în imaginile următoare se pot vedea în Filippi - răsăritul Macedoniei - Lidia Gherga la Biserica “Sf. Lidia” şi locul din acel oraş Antic unde a fost închis Sf. Pavel:

Steagul Genovei Istoricul Croat Miho Barada 1889-1957 a identificat explicit numele Gherga între locuitorii din perioada 13101331 ai portului Trogir 43,31 lat. N, 16,15 long. E / al cărui centru face parte acum din patrimoniul mondial UNESCO (în răsăritul aceluia era din 840 la Putalj / Kaştela 43,34 lat. N, 16,24 long. E prima catedrală a Croaţilor creştini: a Sfântului Jurga / Gheorghe); în 30 XI 1375, comitele Trogirului era Franciscus “de Georgio” (după cum a consemnat în 1959 şi academicianul Român Silviu Dragomir 1888-1962, în lucrarea “Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu”).

Mănăstirea Kerka 409


hidronimelor - pe întinse suprafețe geografice. Croații au fost pomeniți pe Donețul superior, pe Elba superioară (2 mii de km mai la vest!) și pe coasta dalmată. Sârbii au fost cunoscuți pe Elba mijlocie (în centrul Germaniei!) dar și la Cazanele Dunării; tot ei par ‘vinovați’ de duplicarea numelui Moravei, cea din Cehia și cea din Serbia. Există un râu Bug de sud și unul de vest, într-o maximă criză de inspirație. Existau ‘drago-vichi’ / ‘dregovici’ în nordul Eladei dar și în BieloRusia / BelaRus. Exemplele ar putea continua, însă cel mai important a fost - probabil - cazul populațiilor purtând un nume apropiat de numele generic: slovenii la Adriatica, slovacii în Europa centrală și slovianii în jurul Novgorodului (nordul Rusiei inițiale); e interesant de observat că, la margini atât de diferite, precum Marea Adriatică sau lacul Ladoga, slavii se numeau la fel (slovenii și slovacii vor fi putut reprezenta, înaintea venirii ungurilor, o singură populație, locuind de o parte și de alta a Dunării mijlocii). Chestiunea numelor duplicate pare să confirme teoriile migraționiste. Doar că direcția sugerată este una mai degrabă confuză. Dacă în cazul croaților și sârbilor - limpede - a existat o migrație de la nord la sud, cel puțin în cazul slovianilor și severianilor direcția sugerată este inversă, fiindcă au fost certificați în zona Dunării mult înainte de a fi pomeniți în câmpiile ruse”.

Apoi, fostul comerciant Evreu de corturi Saul / Pavel şi cei din anturajul său (toţi cu nume Latine, după cum reiese din Noul Testament) a petrecut o întreagă iarnă în Nicopole / Nicopolis 39 lat. N, 20,44 long. E - în Epir - evanghelizând V Balcanic: “Epistola către Tit” 3:12 (dar şi s-a mai întors în vizite în Macedonia pe la Khalkeria Lidia). În Evul Mediu, de pe Valea Kerka, care în Iliria reprezenta limita Nordică a Dalmaţiei, s-au ridicat Morlacii, îmbrăcaţi în negru, folosind corturi negre - ce în vechime era culoarea bucuriei - legaţi de MunteNegru, Moscopolia şi de Moloşii din Epir dar şi de Moscalii / Muscalii din N Carpaţilor care în bazinul superior al Fluviului Ră / Volgăi au întemeiat Moscova la începutul mileniului II, fondatorul capitalei Rusiei actuale fiind prințul Gyurgi / Yuri 1099-1157 din Dinastia Rurik, genetic ca Gherga (se ştie că o evidentă parte a Românismului s-a dezvoltat prin Moşneni / Moşteni - Momârlani - Morlaci Mocani - Moţi - Moroşeni, ş.a). În 2009, Dr. Sorin Paliga de la Universitatea București și arheologul Eugen Teodor în “Lingvistica și arheologia slavilor timpurii / O altă vedere de la Dunărea de Jos” au scris: “Secolul VII a fost cel în care s-a inițiat și istoria bulgarilor, la Dunărea de Jos. Poporul slav al bulgarilor este doar unul dintre popoarele Europei moderne care au un nume de împrumut (precum rușii sau francezii). Vechii bulgari erau o populație turcică alungată de chazari din stepele nord-pontice, spre vest. În deceniul 8 al secolului VII s-au așezat în zona Deltei Dunării, sub conducerea lui Asparuh, al cărui nume mărturisește infleunțe iraniene (cam ca tot ce venea din pustă / stepă). O vreme nu au fost deranjați de bizantini, prea ocupați cu scoaterea capitalei dintr-un asediu arab. Confruntarea a avut loc în 680, probabil undeva în Dobrogea, și a avut un rezultat în care probabil nu crezuse nimeni: bulgarii au câștigat și au ocupat toată Bulgaria de NE din zilele noastre; mai rău, bizantinii s-au văzut chiar obligați de a plăti tribut, în schimbul păcii. La evenimente au participat și triburile slave ale ‘severianilor’ și așa numitelor ‘șapte-triburi’. Foarte probabil, ele se aflau de ceva vreme în zona gurilor Dunării, schimbând - cu acea ocazie - doar stăpânul. Sigur este că numele ‘severianilor’ a fost cunoscut și din surse rusești de mai târziu, fiind unul dintre componentele etnice de bază din sudul Rusiei. Unul dintre cele mai curioase aspecte ale istoriei foarte timpurii a slavilor a fost duplicarea numelor etnice - dar și a

Secolele VIII-IX: în hașură = comerț Vareg În 2009, protopopul Englez Andrew Phillips a afirmat: “Sunt 4 ramuri de Ruşi, cei Mari în Rusia, cei Mici în Ucraina, cei Albi în BelaRus şi cei Carpatici în TransCarpaţi; de acolo au emigrat Croaţii Albi la Adriatica. Inclusiv numele de Croaţi a derivat de la cei de pe ‘creste’, din Carpaţi (ei fiind Croaţi Albi de la neaua de pe crestele Carpaţilor, pentru că au trăit acolo până în secolul VII); autohtonii Carpato-Ruşi - din Carpaţii Păduroşi / sau TransCarpaţi, denumire inventată recent - îşi spun Rusini / Rusnaci şi formează cea mai mică ramură din cele 4 ramuri Ruse, cândva grupată în Rutenia, ei fiind primii Ruşi creştinaţi, începând cu 863 (denumirea de Ruteni e cea Latină pentru Rusini). Sosirea Ungurilor i-a separat pe Rusini / Ruteni de restul Ruşilor, partea Huţulă fiind influenţată de Români”. Croaţii Albi se întindeau spre răsărit până aproape 410


de Kiev / Kiovia (baza lor era în Carpaţii Păduroşi, cu capitala în Voivodatul SubCarpatic, la Przemsyl 49,47 lat. N, 22,46 long. E / cel mai vechi oraş din Polonia după Cracovia), fiind notaţi ca Oghuri Albi atât în “Administrarea imperiului” de către împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul”, cât şi în “Po-vest” / Povest = “Povestea anilor de altădată, de unde a pornit Țara Rusiei și cine a început primul să domnească la Kiev și cum a luat ființă Țara Rusiei” de către călugărul Rus Nestor din Kiev / acum capitala Ucrainei; e de ştiut că la Przemsyl - în Bazinul Râului San - în 1353 a fost menţionat episcopul Chiril Valahul (documentar notat “Kiryllo Wolloszyn”), în tot acel areal SE Polon fiind sute de localităţi cu nume Româneşti, în aceeaşi perioadă puterea juridică fiind exercitată acolo de către Giurgio din Stupnica / Voivodul Valahilor, după cum a notat profesorul de istorie Stanislav Lukasik de la Universitatea din Cracovia în lucrarea din perioada interbelică “Polonia şi România”. De altfel, istoricul Alexander Maciejowski 1792-1883 (profesor la Universitatea din Varșovia) i-a studiat temeinic pe cei despre care a scris: “Geto-Dacii Vistulieni și Niprieni, strămoșii Polonilor”. Dr. Osman Karatay a consemnat: “Croaţii au plecat din N Carpaţilor în Balcani; ei n-au fost Slavi (în V Afgan există o regiune cu care e asociat numele de Croat). Croaţii şi Sârbii au fost Iranieni care au ajuns în V Balcanic după ce au trecut prin Munţii Caucaz şi Carpaţi. Cronicarul Priscus a scris că în 463 au intrat Turkii Ogur în E Europei, dintre care - după cum a scris călugărul Nestor în cronica ‘Povest’ - ‘Albii Ogur’ au fost Croaţii iar ‘Negrii Ogur’ au fost Ungurii. Mecanismul etnic stereotip în EurAsia era că atunci când gruparea politică ‘X’ domina populaţia ‘Y’, ea îşi răspândea numele peste toţi, ca o identitate superioară: în acel fel, un număr redus de oameni schimbau identitatea mai multora, în sensul lor. Dinaștii As / regăsiţi la Alani şi Dulo / regăsiţi la Bulgari probabil s-au cununat şi au dominat E Europei timp de aproape un mileniu. În ‘Cronografia Latină’ din 354, a apărut scris că Vulgarii (adică Bulgarii din N Munţilor Caucaz) se trăgeau din Ziezi. Cei mai mulţi Bulgari nu au fost de fapt Bulgari, aşa cum cei mai mulţi Huni nu au fost de fapt Huni; cu timpul, aşa cum mulţi ne-Huni au ajuns Huni, mulţi ne-Bulgari au ajuns Bulgari. Cei mai vechi Bulgari au fost Oguri (din Bazinul Lacului Aral), înrudiţi cu Oguzii / Turkii. Malalas şi Teofan au scris despre Gordas / Kourt - nepotul lui Attila - care a condus Bulgarii. Croaţii necreştinaţi - din Polonia Mică şi Saxonia - au devenit Sârbi iar conducerea migrării Bosniece a fost asigurată de Dinastia Chorbat (urmaşă a lui Kubrat); denumirea ‘chor’ avea înţelesul de ‘prinţ’ (Chorbat nu venea de la Croaţi). În timpul împăratului bizantin Heraclius, Croaţii au sosit în Balcani, i-au învins pe Avari şi au ocupat ţara în care sunt şi acum; Croaţia Albă din care au venit se întindea în Galiţia (între Râul Bug şi graniţa Ucraineano-Polonă), în Moravia, etc.: e de ştiut că de la măreţii săi locuitori - în pronunţie Maghiară ‘Marot’ pentru liderii lor - regiunea din apusul Carpatic străbătută de Râul Morava şi-a primit denumirea Moravia (după cum au scris şi Ungurii, că la sfârşitul secolului IX au trebuit să se lupte cu acei oameni măreţi din zonă, cei din Valea Râului Balcanic Morava - la S de Panonia - fiind tot oameni foarte înalţi = ‘măreţi’). Până atunci, Croaţii au fost înrudiţi îndeaproape cu Bulgarii conduşi de Kubrat. Trecerea Croaţilor dinspre Nord înspre Dalmaţia a fost prin Vestul Avarilor. Întemeierea unei ţări pe un anumit teritoriu nu e conectată doar cu geografia, ci şi cu geocultura milenară a experienţelor locale, multe dintre

statele actuale avându-şi proiectele în vremuri străvechi (în general, continuitatea tradiţiei fiind mai importantă decât continuitatea etnică). Bosnia - organizată Medieval - în Antichitate a aparţinut Dalmaţiei / Iliriei şi mult anterior, în neolitic, a făcut parte din Cultura Vincea, influenţată apoi de către Kurgani: migrarea Kurgană în Iliria a continuat până în timpurile istorice. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul a scris că în secolul X ‘Bosnia - numită Pagania - a ajuns sub control Sârb’. Bosniecii din munţi au rezistat creştinării mult timp - fiind păgâni - iar unii păgâni de pe coasta Dalmată s-au îndeletnicit cu pirateria. Păgânii din centrul Bosniei nu erau Sârbi; unii au ajuns acolo unde-i azi Bosnia dintre strămoşii Beceni / Pecenegi din N Pontic şi nu s-au instalat într-un tărâm gol, ci populat de către Iliri: în plus, se mai ştie că în Bosnia Medievală au trăit şi vechi Bulgari”. Astfel, cum a fost scris în lucrarea bizantină “Administrarea imperiului” din secolul X, regiunea Balcanică Bosona - populată de Beşeni = Pecenegi, ştiută ca baza etimologică a Bosniei - a fost pe Valea Râului Bosna, în vecinătatea Sârbilor; când au apărut, Pecenegii au fost notați și ca Besi: de altfel, enciclopedia bizantină Suidas a egalat Pecenegii cu Geto-Dacii. În Antichitate, o parte din Bosnia a aparținut Moesiei Superior (vecina Daciei); în 1103, a fost documentat că o parte din teritoriul său aparținea Regatului Rama. La început, Croaţii din N Munţilor Carpaţi - fiind înrudiţi cu Bulgarii - erau implicit înrudiţi cu Hunii şi cu Geţii; la primii Bulgari, despre Ziezi - rezonând cu Gheti - nu se ştie ca etnonim decât un nepot Semit al patriarhului Noe, ceea ce însă real n-a fost cazul pentru Bulgarii ne-Semiţi. Fiul lui Argan - notat Organa de către patriarhul Nichifor în 619 era Gurg / Kurbat = Kubrat iar nepotul Asparuh al lui Argan a fost primul împărat al Imperiului Bulgaro-Armân. Ogurii şi Oguzii au fost înrudiţi: Ogurii preferau zonele mai călduroase şi mai joase iar Oguzii pe cele mai răcoroase şi mai înalte; există multe mărturii despre Oguri şi Oguzi ca trăind amestecaţi (cum au fost de exemplu Cumanii, Khazarii, Tocharii, Turkii, ş.a). Rotacismul Turk - bine documentat - sa caracterizat şi prin egalarea “s”/“r”, astfel încât ceea ce Oguz era “As”, Ogur era “Ar” (iar aşa ceva a devenit pe larg parte a multor etnonime).

Secolul VI 411


Primul inamic neitalic al Romanilor a fost “sfântul rege” Pirus / “Pi-rus” 319-272 î.C., conducătorul Moloşilor din ceea ce azi e Albania (Moloşii - a căror denumire era legată de Mleccha din N Indiei - foarte posibil că divinizau focul, fapt personalizat istoric mai ales prin Zeul Moloh din Orientul Apropiat şi N Africii, patronul sacrificiilor pruncilor / îndeosebi a primilor născuţi). Episcopul Martin Cromer 1512-1589 din Polonia - citat de stolnicul Constantin Cantacuzino 1655-1716 în “Istoria Ţării Româneşti” - afirma că în primul mileniu “a fost multă amestecătură a Moscalilor şi Românilor” (din actuala Ucraină până la Marea Adriatică), toţi ajungând în biserică să utilizeze Slavona / vechea Bulgară, limba celor de pe Volga; Bucovineanul Mihai Eminescu - cel mai mare poet Român - a scris în 1876: “Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi de naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la Morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia şi până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev” (şi azi se pot observa simetrii din Timoc = Craina, via Craiova, în Ucraina, etc. de tipul RumâniRuteni-Ruşi, ş.a., Românii la număr - exceptând Ucrainenii fiind cât ceilalţi vecini la un loc = Bulgari + Sârbi + Unguri). De exemplu, geograful Arab Al Muqaddasi (născut în 946 la Ierusalim) a consemnat că în 985 “o armată Rum, ce se numeşte Rus, a atacat Khazaria”: neamul numit Rus era Rum / adică Rumân (fapt confirmat şi de geograful Afgan Abu Gardîzî - decedat în 1061 - că din secolul IX “locuitorii dintre Doneţ şi Dunăre făceau parte din neamul Rumilor / Rumânilor, având un stat Rum / Rumân”); baza lor din răsărit s-a stabilit pe Nipru, la Kiev (acum capitala Ucrainei), ce din secolul X - conform şi Dr. Andrei Groza - le era “avanpost atât militar, cât şi economic, prin importantul său târg”, acolo conducătorii fiind din Dinastia Rurik / cu tiparul genetic patern ca Gherga. Numele Kiev - la fel ca Moskva, Neva, etc. - nu e Slav, ci Ugro-Fin; legenda atribuie fondarea Kiovei aşa cum era ştiută prima denumire a perimetrului Kiev - lui Kubrat (urmaşul după 2 secole al împăratului Attila al Hunilor şi al împărătesei Bănăţene Kerka), istoricul Armean Zenob Glak notând că acela a sosit acolo din TransCarpaţi, dintre Paluni / Polani, în secolul VII: arheologul Ucrainean Mykhailo Braichevsky 1924-2001 l-a studiat pe eponimul Kyi - provenit din atributul de “kneaz” - afirmând că stăpânirea aceluia se întindea de la Carpaţi până la Kiev (în 2014, Dan Schuessler a scris în ghidul despre Kiev că acela putea fi târgul metropolitan menţionat în secolul II de geograful Ptolemeu, prin care - conform unei legende - a trecut apostolul Andrei şi a susţinut despre Kiev că întradevăr avea înţelesul de aparţinere lui Kyi). Este de ştiut - aşa după cum a indicat şi cercetătorul Murad Adji din Rusia în 2004 - că “în legătură cu capitala Kiev, vechiul grai Turk / Cuman folosea ‘kia’ pentru ‘loc pe graniţă’ (ceea ce era la marginea teritoriului) iar Ukraina literalmente înseamnă ‘la margine’; de exemplu, oraşul de graniţă dintre Bulgaria Mare şi Khazaria era Kiy. Primii Kipchak = Cuni au apărut în spaţiul Ucrainean după conflictul Turkilor - sosiţi din Altai cu puternicii Alani pe Don, în secolul IV; Kipchak / Chunii au fost numiţi Huni de către Greci, un document bizantin din 572 explicit consemnând despre ei în forma: ‘Huni, pe care obişnuit îi chemăm Turki’. În urmă cu mult timp, Ukrainenii au fost porecliţi Cherkasini”.

Populaţii Române în Carpaţii Nordici Academicianul German Ludwig Schlozer 1735-1809 a consemnat în “Analele Rusiei”: “Volohii nu erau nici Romei, nici Bulgari, ci Vlahi / Rumuni, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a Tracilor, Geţilor şi Dacilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”. În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris: “Analele Ruseşti sub numele de Bolochoveni cunoşteau pe Volochi (=Români). Bolochovenii sunt arătaţi ca locuind în vecinătatea Principatelor Ruseşti de Haliciu şi Kiev, întinzându-se în Nord-Estul Carpaţilor până dincolo de Nistru şi ajungând chiar peste Bugul superior. Un teritoriu Bolochov în Podolia lângă Principatul Kiev, unde apoi se află Ţara Bolochovenilor, este menţionat la anul 1150. Ei sunt identici cu Vlahii de la hotarul Galiţiei, cunoscuţi bizantinilor în anul 1164. Pe teritoriul ocupat de ei, Bolochovenii se bucurau de oarecare independenţă, trăind sub conducători proprii, numiţi cnezi ca şi la Românii din Ardeal” (expansiunea Bolochoveană / Volohă s-a oprit după invazia Mongolă, o cronică Polonă din 1259 anunţând subjugarea acelor Volohi notaţi “Bessarebenis” / Basarabi, mişcarea generală spre NE fiind continuată de atunci din Bazinul Niprului de către oamenii liberi ortodocşi denumiţi Cazaci după vechii Khazari - aşa cum a scris contemporanul Codice Cuman din Veneţia înveşmântaţi în faimoasele chercheze, specialişti în luptele călare, care au ajuns în câteva secole să domine Siberia, cucerind-o pentru Ruşi; din 1556, baza Cazacă a fost la gura Niprului, pe Insula Sf. Grigorie / azi Khortiţia 47,49 lat. N, 35,06 long. E, în Ucraina: istoricul Bucovinean Ion Nistor 1874-1962 a scris explicit “Cazacii erau strânşi dintre moscali şi români”, Cazacii fiind consideraţi şi urmaşii Cumanilor). Vocabularul Românesc cuprinde termeni străvechi Românești (așa cum a studiat cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba 412


Română - natura și falsurile istorice”), de genul substantivului masculin “cazic” = țăruș de lemn ce se introduce în pământul malului pentru legarea ambarcațiunii ori de genul substantivului feminin “cazulcă” = unealtă pentru pescuitul peștilor răpitori în timpul iernii sub gheață; faptul că dintre Românii răsăriteni s-au desprins Cazacii spre E - pe marile ape până în Extremul Orient - reconfirmă similitudinea numelui lor și a cuvintelor respective Românești de practică navală, toate în conexiune cu cele care caracterizau Valahii, oamenii valurilor / râurilor. Privind onomasticile populațiilor din răsăritul și din apusul Munților Caucaz, întinși între Mările Neagră și Caspică (la N de Caucaz fiind “Cazarii” / “Ka-Zarii”), acelea se pot vedea și azi ca fixate drept Cazaci / “Ka-Zaci” în N Mării Negre (apropiați de “sfinții Daci”) și Cazahi / “Ka-Zahi” în N Mării Caspice (apropiați de “sfinții Dahi”): de altfel, echivalența “Z”=“D” a existat și la dinasticii Zuraz (regăsiți în clanul regal Duras / Dulo), care au condus Daco-Geții și urmașii acelora la începuturile Medievale; e de știut că la S de Caucaz, înțelesul Arab față de termenul “Dah” s-a fixat în dezacord, în legătură cu “dihonia” / “discordia” (iar cuvântul Arab “daes” înseamnă “călcător”, cu sensul de “cel care strivește / zdrobește”). Autorul Elen Dionisie Fotino în “Istoria Daciei” - pe care a publicat-o în 1818 la Viena / capitala Austriei - a scris despre Galiția că era știută ca “Rusia Neagră”; tot el a notat în aceeași lucrare că termenul de Român exista în Antichitate (de exemplu în timpul ocupării de către Romani a Sudului Daciei: în vremea împăratului Roman Caracalla 212-217 - care și-a omorât fratele Geta - “s-a făcut înscrierea locuitorilor liberi Daci cu privilegiul de cetățeni Romani, după care în loc de Daci s-au numit Români”). Despre Basarabi e de știut că istoricul Ceh Vilem Tomașek 1841-1901 - ajuns academician Austriac - a afirmat că erau urmașii Tracilor Besi, renumiți preoți / conform Anatolianului Herodot și respectiv războinici feroci / conform Anatolianului Strabon, prezența lor fiind atestată istoric de la marele Sanctuar Perperikon până în Carpați (literalmente Basarabi, adică “Basa-rabi” = “conducătorii Besilor”); de la Besi s-a tras denumirea Byzantion / Bizanț (ulterior Constantinopol / Istanbul): acum cel mai mare oraș din Europa. Datorită sinodului Patriarhiei Ruse din 1654 (pe când domnea Alexei Romanov, tatăl lui Petru “cel Mare”), cei de rit vechi din Imperiul Ţarist care s-au împotrivit începând cu episcopul din Novgorod - pentru a nu fi arşi pe rug, au emigrat: urmaşii Cazacilor de pe Don şi de pe Nipru care s-au stabilit în Bugeac / S Basarabiei şi Delta Dunării, până la fostul Fort Orgame - întemeiat în Epoca Fierului de Gherghiţii din Caria - din cauza acelei persecuţii religioase, intensificată în timpul ţarului Petru “cel Mare”, care din 1703 a mutat capitala imperială la St. Petersburg, sunt azi ştiuţi ca “Ruşi Lipoveni” (“lipa” însemna “tei”, lemn din care îşi făceau ramele lotcilor / bărcilor); e de observat că pe atunci hatmanul Cazacilor a fost Moldoveanul Dănilă Apostol 16541734. Toţi Românii, nu doar cei din Ţara Românescă = Valahia, erau numiţi de către cei din jur ca Valahi; de exemplu, “Cronica Moldo-Polonă” - din 1566 - a notat Moldovenii ca “Volohi” (anterior - în 1554 - istoricul Polonez Stanislav Orzekowski a precizat că “Moldovenii se cheamă pe limba lor Români”), Ungurii / Maghiarii numeau Românii Ardeleni ca “Olahi”, etc. Arheologul Polonez Tadeusz Sulimirski 1898-1983 a susţinut că “arealul format de Carpaţii Nordici din Polonia şi colinele lor a fost locuit în preistorie de triburi Trace”. În 2015, arheologul Polonez Marcin Rudnicki - care a descoperit în Bazinul Vistulei, din

Carpaţii Nordici până la Marea Baltică, monede Romane falsificate de către Daci, zeci de brăţări Ardelene, ceramică Dacă și alte artefacte Dace - a afirmat că acelea proveneau din Dacia / România iar o parte au fost realizate acolo: “Prezenţa dacilor în zona Poloniei a început în secolul III î.C., conform unor cercetări bazate pe descoperirea, la noi, a unor monede din arealul dacic. Motivul prezenţei lor poate fi legat de implicarea Daciei în bănosul comerţ cu sclavi, de care Roma avea mare nevoie. Apoi, pe vremea regatului lui Burebista (în jurul anului 60 î.C.), obosit de veşnicele incursiuni ale triburilor boilor pe teritoriul său, marele rege geto-trac a trecut la atac şi a provocat, undeva pe râul Tisa, una dintre cele mai mari bătălii din istoria dacilor. Boii au fost practic raşi de pe faţa pământului de daci. Acela a fost momentul când ceramica specific dacică a apărut masiv în nordul Slovaciei şi în sudul Poloniei. Din punctul meu de vedere, acea apariţie a fost legată de extinderea regatului dac al lui Burebista spre nord. Pentru mine, prezenţa ‘ceştii dacice’ şi a altor forme de ceramică dacică, în zona noastră, e proba directă a prezenţei fizice a dacilor aici! Eu însumi am descoperit, într-un mormânt al unei aşezări din Pelczyska, o ceaşcă dacică. Să spui că o astfel de ceramică, făcută de mână - era foarte rudimentară - ar fi un import, e pur şi simplu o prostie. E o ceramică foarte primitivă. Nu ai cum să imporţi aşa de la atâţia kilometri distanţă! Prezenţa ceştii dacice în Polonia nu se poate explica decât prin faptul că dacii au venit aici cu tradiţiile lor de olărit şi cu obiceiurile de a le folosi. Foarte posibil, puterea lui Burebista a fost atât de mare, încât să se fi extins până în Polonia. Contactele dacilor cu nordul Europei erau mai puternice decât ne imaginăm iar în acest sens, există informaţii nepublicate încă. Majoritatea monedelor republicane romane, pe care le-am găsit în Polonia, nu vin direct din sud, pe direcţia Moraviei, ci vin prin Dacia. Probele acestei teorii sunt monedele de aici, imitaţii dacice ale unor denari romani. Arată destul de bine, dar ştim că sunt imitaţii, pentru că faţa monedei este de la un tip de denar, iar reversul este de la altul, e un mix de două monede într-una singură. Avem tot mai multe descoperiri de acest fel, care sunt complet nepublicate! Se vede o imitaţie de inscripţie romană, făcută în cel mai pur stil barbar, pentru că e evident că meşteşugarul dac nu ştia să scrie, iar atunci a mâzgălit nişte semne care aduceau, cumva, în mintea lui, cu literele alfabetului latin. S-au găsit monede similare şi în România, deci nu e nici un dubiu că nu ar fi dacice. Periodizările monedelor de acelaşi tip găsite în Polonia şi România se suprapun perfect, ceea ce e extraordinar, un alt argument că ele au ajuns aici din Dacia. Nu e o coincidenţă! Toate aceste noi descoperiri aduc mari schimbări în informaţiile noastre legate de daci. Prezenţa dacilor aici, în secolul I î.C., este certă. Cei de aici erau mai conectaţi cu dacii decât cu romanii (şi mai mult decât cu oricine altcineva). E clar că dacii nu sunt de pe altă lume, că sunt parte din realitatea noastră preistorică, sunt parte din istoria noastră!” În 2010, în cartea “Origini”, istoricul George Cadar din Maramureş a scris: “Introspectând teritoriile purtătoare de însemne româneşti, nu pot să nu amintesc, asemenea istoricului polonez Augustyn Maciey, despre păstorii români din lanţul carpatic de nord, adică de Gorulii din Polonia, stabiliţi încă înainte de invazia hunilor pe ramificaţiile Carpaţilor Beskizi. Românii Goruli din satul Koniakow - sat situat la cea mai mare altitudine din Polonia îşi recunosc clar originile româneşti şi văd în România patria originară. Aceştia mai păstrează în limbă cuvinte ca: măgură, brânză, fluier, vatră, merinde, cătun, mioară, etc. Învăţatul rus 413


Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau la poalele Carpaţilor Nordici, din Colomeea până la Liov. După Mihai Eminescu, Guţulii / Huţulii ar fi daci slavizaţi, uzitând terminaţia ‘escu’; felul de viaţă, tehnica preparării brânzei şi a mierii sunt româneşti. În studiul ‘Familia Dragoş în Polonia’, istoricul polonez Ludwig Wyrostek afirma că Dragoş a creat Episcopia Haliciului, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova Nordică şi Polonia Meridională. Marele arheolog Tadeusz Sulimirski susţinea şi el - cu dovezi - că toate populaţiile evocate erau de origine dacă, nu slavă, dacii fiind primii păstori din Carpaţi. Nu întâmplător teritoriul Pocuţiei (cu centrul istoric Colomeea) a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia secole de-a rândul. Despre Pocuţia, Ştefan cel Mare scria: ‘Ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţinându-se de Țara Moldovei, de aceea am venit la dânsa ca la ţara mea. Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului’. Din secolul XVI, la Liov exista o suburbie moldovenească, biserica moldovenească avându-l drept ctitor pe Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid. Ştefan Petriceicu al Moldovei şi Constantin Basarab al Ţării Româneşti şi-au găsit sfârşitul la mănăstirea Lavriv” (la început ortodoxă, acum unită cu Roma, ctitorită în 1278 în mijlocul multor aşezări Româneşti existente în acea zonă pe atunci, de către cneazul Lew - eponimul oraşului Liov / Lviv, însemnând “Leul” - fiul lui Daniel Romanovici 1201-1264 / stăpânul Galiţiei, din Dinastia Rurik / Ghergană, a cărui mamă a fost prinţesa bizantină Ana, rudă cu Isac Anghelul, cel care a condus Imperiul Bizantin până la cruciada din 1204, împotriva aceluia ridicându-se în Balcani fraţii “AsAn” / Asan care au întemeiat Imperiul Româno-Bulgar); ea a fost cununată cu Roman “cel Mare” - din Dinastia Rurik, bărbat de stat genetic Gherga - care începând cu 1168 a domnit în Novgorod, în 1199 unind Volînia cu Galiția sub sceptrul său (stăpânea și Kievul).

La N de Români, s-a conservat mai pregnant sufixul “va” din străvechiul “var” pentru “oraș”, fost termen VarVar / Barbar, perpetuat de Valahi (așa ca la Craio-va, Kie-va, Krako-via, Mosk-va, Lio-va, ș.a.m.d.); e de ştiut că la Liov capitala Ruteniei = Regatul Galiției-Volîniei / “Val-Huniei” în 1150 a fost înhumat ducele Valahilor Ioan “de Onads” (aşa după cum a redat o icoană de acolo, reprodusă de publicistul Român Romulus Seişanu în “Atlasul istoric” din 1936): Onads putea fi Onut 48,34 lat. N, 26,03 long. E de pe Nistru / din Ținutul Hotinului ori chiar Cenad de pe Mureș / din Banat. În Nordul lanțului muntos, Păduroșii Carpați Gorgani = Munţii Beskizi - dintre regiunea Liovei / Liovului şi TransCarpaţi - sunt Gorgany în Ucraina, Bieszczady în Polonia și Bukovec în Slovacia (“buk” e “fag” în Ucraineană, prin Bucovina înțelegându-se regiunea cu fagi); în 2014, Dr. Jawor Grzegorz - istoric din Polonia - a studiat păstoritul transhumant din acel lanţ muntos pe durata întregului secol XV şi a afirmat că “acel tip de păstorit includea exploatarea sezonieră a pajiştilor montane, numite în zonă ‘poloniny’, acei munţi din Carpaţi rămânând până în secolul XVI în afara statutului de locuire permanentă: acolo imigranţii valahi veniţi din Transilvania au putut să îmbine, cu măiestrie, activităţile artizanale şi cele rurale”. Este de știut că în 1624, domnitorul Transilvaniei a înnobilat familia Românească Gergely / Gherghei, care a avut moșia Ciocotiș 47,33 lat. N, 23,47 long. E (comuna Cernești, județul Maramureș), atestată documentar de la sfârșitul secolului XVI, anume din 1591.

Munții Gorgany / Carpații Păduroși În 2015, arheologul sătmărean - din Oaş - Robert Gindele şi-a exprimat credinţa despre prezenţa Dacă în Nordul continentului că a fost consolidată după războaiele DacoRomane, când mai multe grupuri de Daci s-au retras către Nord din faţa trupelor Romane: “În ultimii ani, în nord-vestul României am identificat un imens centru de producţie ceramică al dacilor liberi din Câmpia Someşului, ca de exemplu la Medieşu Aurit. Exact în acea perioadă au început să producă marile centre ceramice din zona Cracoviei de azi: toate cuptoarele au fost de modelul celor de la Medieşu Aurit”. Regiunea Pocuţiei - parte a Galiţiei cu capitala Liov îşi avea reşedinţa în Colomeea 48,31 lat. N, 25,02 long. E pe Râul Prut iar numele Poloniei se trage de la Polanii / “PolaAnii” care în secolul VIII trăiau în Bazinul Warta (mare râu navigabil, lung de 808 km, cu izvorul lângă Krakowia) astfel fixându-se cuvântul Slav “polje” pentru “câmpie”; “Po-lacii” / Polonii erau cei stabiliți în larga câmpie cu mii de lacuri

Liov = “orașul leului” 414


întinsă din N Carpaților până la Marea Baltică, primii Poli / Polani - așezați la începutul Evului Mediu acolo - avându-și se pare denumirea de la popii Cultului Ra (urmașii străvechilor parteneri ai Amazoanelor, cu ultima mențiune istorică la sfârșitul Antic în Carpați). Dr. Lucian Boia în “Istorie și mit în conștiința românească” a scris: “Budai Deleanu a văzut în Dacii nevoiți să-și părăsească țara pe strămoșii Polonezilor”. Podolia - “regiunea de sub dealuri” are ca principală localitate Cameniţa 48,41 lat. N, 26,35 long. E / Ucraina (ce a fost cetatea Dacă Petridava / Clepidava); ambele regiuni - Pocuţia din N Maramureşului şi Bucovinei, împreună cu Podolia din N Bucovinei şi Basarabiei - au fost bazele “Ţării Bolochovenilor” / Volohovenilor (în lucrarea “Românii din Răsărit”, istoricul Român Emil Diaconescu a considerat că “înspre Nord-Est, Bolohovenii au fost, în cea mai mare parte, Români din Transilvania, emigrați prin secolul XI, odată cu apariția Ungurilor în regiunile locuite de ei, spre a-și putea duce viața în libertate”). În lucrarea “Satul în Moldova Medievală”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a precizat: “Conținutul ‘Cronicii Voscresenskaia’ la anul 6406 - adică 898 - a notat un fapt nerelevat de nimeni până acum, că ungurii, înainte de a trece munții în Panonia, au purtat lupte cu volohii din Volînia. Textul este foarte important, pentru noi. În el e vorba clar de cea dintâi mențiune a românilor de la răsărit de Carpați până spre Bugul superior, în secolul IX. În secolul XII, aceia au fost numiți de către ‘Cronica Ipatievscaia’, bolohoveni. Epopeea germană ‘Cântecul Nibelungilor’ ce amintea de episcopul Pihiligrim 971-991 a numit teritoriul de la răsărit de Carpați ‘Țara Valahilor’, menționând participarea ducelui / voivodului Ramunc cu 7 sute de voinici la cununia regelui Ștefan cel Sfânt - supranumit ‘Attila’ - cu Gisela de Bavaria, numită în text Crimhilda. Poemul a înșirat oaspeții sosiți la nunta fondatorului statului creștin al ungurilor: ‘Fiecare - fără teamă - își arată obiceiurile din patria sa. Și de la Kiev - țară îndepărtată - veneau unii oameni. Aici era ducele Ramunc din Țara Valahilor, cu 700 de voinici venise el în grabă. Ca păsările venite în zbor se vedeau pornind pe caii lor’. Fără să fi fost organizați într-un stat ca ungurii și vecinii lor polonii și rutenii, ei nu ar fi fost luați în seamă de un rege ca Ștefan cel Sfânt. În izvoarele medievale au fost cunoscuți numeroși ‘vlahi’ / ‘volohi’ în Pocuția, Galiția și Podolia din vremuri străvechi iar în secolele X-XIV au supraviețuit 442 de sate organizate după dreptul valah (conform documentelor ruse și polone), populate de bolohoveni, ca să nu mai vorbim de cei din Țara Volohîniei / fostă Valhunia”. În secolul XIX, academicianul Român Petriceicu Hașdeu a scris despre secolul XIII: “În 1220, o parte din Basarabi, emigrați de demult din Oltenia, au fondat câteva cnezate Românești peste Nistru în Podolia și-n Volinia, numiți în cronicile Rusești contemporane Principi Bolohovești, mereu în lupte cu Rutenii și Polonii; pe de altă parte, Basarabii rămași în Oltenia, având un voivod în capul cnezilor, s-au afirmat ca elemente energice în dușmănie neîncetată cu Ungurii și Sașii”. Moldova și-a întins hotarul Estic peste Nistru, până la Râul Bug / Buh (fosta apă Hypanis - nume la fel cu al Râului Kuban / Pișîz - la gură având Antica așezare Olbia a Gherghiților Cariani); de exemplu, în secolul XVII Miron Costin în cronica sa “Cartea pentru descălecatu dintâiu a Țărei Moldovei” a precizat despre “hotarele Daciei: la răsărit era Nistru; sunt o seamă de istorici care dau și Podolia și Câmpul preste Nistru, până în apa Buhului” (Râul Bug).

Volohovenii / Bolohovenii În lucrarea “Satul în Moldova Medievală”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “În gramote din 1395 și 1401 ale Patriarhiei de Constantinopol, apare ‘RusoVlahia’, adică ‘Vlahia de lângă Țara Lituaniei’ (aceea ajunsese stăpână în anul 1342 peste Podolia și după 1362 peste ținuturile de pe stânga Nistrului până la Marea Neagră și era cunoscută contemporanilor ca ‘Țara Rusească’ sau ‘LituoRosia’). În acea vreme, statul Moscovei era numit ‘Sarmația Neagră’ iar Ținutul Haliciului - cunoscut ca ‘Rusia Roșie’ - era ocupat din 1349 de Polonia, având în sud granița până la Camenița pe Nistru. Titulatura episcopului moldovean, ca ierarh ortodox, era dată de patriarhie îndeosebi, pentru că îngloba în eparhia sa și părțile de pe litoralul Mării Negre, de pe stânga Nistrului, și nu pentru că ‘Valahia Neagră’ se afla sub suzeranitatea rusească (cum au susținut eronat unii istorici). Teritoriul locuit de români de la răsărit de Carpați s-a numit ‘Valahia Minoră’, ‘MoldoVlahia’, 415


valurile dintre EurAsia şi America de Nord - au colonizat Siberia străbătând valurile marilor ape de acolo; desigur că nu au ezitat să apară teze naţionaliste, de pildă de tip Rus despre Cazacii Siberieni că erau oricine altcineva decât Cazacii Cherkasini / Ucraineni, de tip Ucrainean despre Cazacii Ucraineni că erau oricine altcineva decât urmaşii sfinților Daci ori ai Kazarilor, etc. (similar au fost despre anteriorii Goţi / că erau oricine altcineva decât foştii Geţi sau că - la rândul lor - Geţii n-aveau nimic de a face cu strămoşii Guţi, ş.a.m.d). Medieval în Balcani, embrionul Albaniei / “AlBaniei” a fost Ducatul Musachia cu capitala la Berat, condus de Dinastia Muşat - însemnând “Frumoasă” - provenind din Korca (de la poalele Moscopolei); în 1444, Gherghe Arianitul a decis înglobarea ducatului în primul stat al Albaniei. Academicianul Neculai / Niculae Iorga în “Istoria poporului românesc” a menţionat că Armânii practicând transhumanţa aveau “o patrie de vară şi alta de iarnă”, fiind nu numai cei mai ridicaţi păstori dintre Adriatica şi Carpaţi, ci şi foarte mari negustori în SE Europei (de exemplu, în vechime prima denumire a naiului - instrument muzical tipic Românilor - a fost “moscal” / “muscal”). Se pot remarca în lume exponenții cei mai proeminenți ai transhumanțelor ca fiind - cei mai mulți până în Evul Mediu - Kîrgîzii în Asia Centrală, Georgienii în Caucaz, Saami în Scandinavia, Vlahii / Românii în centrul Europei și Tuaregii în Sahara. La sfârşitul Epocii Bronzului frumoasa Troiană Andromaca - soţia prinţului Hector, primul născut al lui Priam, regele Troiei - a devenit sclava lui Pirus, fiul lui Ahile (care a fost în Calul Troian) şi aşa l-a născut pe Molos / de unde la începutul Epocii Fierului în Epir s-au răspândit Moloşii, cei care au crescut câinii ciobăneşti şi de vânătoare deveniţi strămoşii actualilor buldogi; ea l-a mai născut şi pe Pergam - care a plecat în Anatolia, zona strămoşilor săi materni, unde cetatea lui i-a luat numele, inscripţiile secolului XII î.C. pomenind prezenţa forţei Moschi / Musku a neamului din Frigia până la Eufrat / Puratu (Moschienii în Capadochia au devenit mai numeroşi decât Ghergarii, foştii parteneri ai Amazoanelor, cu care de altfel au fost aliaţi) - după care, ca văduvă, a rămas regina Epirului.

‘MauroVlahia’, ‘RusoVlahia’ și ‘Moldova’; după asimilarea popoarelor migratoare încă din primele secole ale erei noastre și în evul mediu, a apărut la lumina istoriei poporul vlahilor sau românilor, adevărații stăpâni ai acestui teritoriu”. În 1766, militarul Rus Andrei Konstantinov a constatat că între Bug și Nistru - în “u Craina” - se vorbea “doar Românește”. În N, Românii Medievali erau până în Podolia, Pocuția și Polonia. În general, Românii au fost răspândiţi la N de Dunăre în mod compact între Tisa şi Nistru (dar cu ramuri pe tot lanţul Carpatic - inclusiv la V de Tisa - şi în răsărit chiar mult la E de Nistru, de pildă semnificativ până în Bazinul Niprului) iar la S de Dunăre în toată Peninsula Balcanică; în imaginea următoare se poate vedea cu roşu răspândirea Românilor la răsărit de Fluviul Nistru (conform academicianului Român Nichita Smochină 1894-1980) şi constituirea la E de Nistru a republicii Moldoveneşti în perioada interbelică de către comunistul Grigore Cotosvchi 1881-1925 - acum entitate teritorială redusă la Transnistria - care a afirmat la înfiinţarea sa că încă trăiau 2 milioane de Români în Uniunea Sovietică:

(Deoarece Fluviul Nistru era Antic numit Tyras, capitala TransNistriei e Tiraspol, adică “orașul de pe Tyras / Nistru”). Armeanul Vardan “Răsăriteanul” - născut în Kilikia, decedat în 1271 - a notat în “Geografia” sa ce se afla pe atunci în S Rus / N Pontic: “În vecinătatea Ruşilor se găseşte neamul Ulach / Vlach, apoi cel al Bulgarilor, care se întinde până la Ţara Sarmaţilor; iar de acolo se merge la Iberieni” (Ivirii Caucazieni). Cazacii - inspiraţi de Valahii care au populat văile din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic şi totodată inspiraţi de Varegii / Vikingii care au înfruntat

Macedonul Alexandru “cel Mare” a fost din neamul Moloşilor, în Evul Mediu cu urmaşii dezvoltându-se în N Macedoniei localitatea “Mosco-polis” / Moscopolia, ca oraşul 416


cel mai mare din Balcani după capitala otomană Istanbul (mormintele înaintaşilor împăratului Alexandru Macedon sunt în oraşul Armân Veria 40,31 lat. N, 22,12 long. E / azi în N republicii Elene). Este de remarcat că Medieval oraşul Moscopole - “ridicat de păstorii neadormiţi Vlahi în secolul XI pe ruinele vechiului oraş al Moscilor, în zilele noastre ajungând oraş îmbogăţit prin comerţul său cu Germania” / Imperiul Habsburgic, după cum a consemnat în 1820 istoricul Francez Francois Pouqueville 1770-1838 - devenit “metropola comercială a Epirului”, a prosperat şi cu aportul marilor comercianţi Armâni Gherga (aşa stând mărturie de exemplu documentele secolului XVII din Arhivele Veneţiene studiate de profesorul Niculae Iorga în 1915 şi de studentul său Valer Papahagi în 1935); fostul judeţ Muscel din România interbelică - având capitala la CâmpuLung / Grădiştea, ce întâi a fost prima capitală a Ţării Româneşti, decisă aşa de familia herţegului Negru Vodă cu care Gherganii Veneţieni şi Armâni au lucrat de la început - este semnificativ atât onomastic, cât și istoric (Gherţegul / “herţegul” Negru-Vodă era Ghergan Gugulan / Cărăşan: de altfel, Vlahii Nordici / Negri în Turcă au fost numiţi “KaraUlahi” - în Română prin “carauli” înţelegându-se “gardieni” ceea ce de fapt făceau, începând din secolul XII, dinaştii Negru-Vodă / “Vlahi Negri” în Nordul Carpaţilor Meridionali, ca străjeri, păzind graniţa de miazănoapte a stăpânirii lor, adică teritoriile Românilor organizaţi din N Dunării). Mai multe elemente - timpul, locaţia, contextul, etc. - conduc la ideea fundamentării Moscopole ca aşezare permanentă de iernat a ciobanilor Nordici, cu turmele lor, prin contribuţia nobililor Gherga (descendenţii guvernatorului / premierului George - zis “Sursuvul” - de la curtea imperială a Imperiului Bulgaro-Armân în secolul X), mai ales deoarece principala Casă Comercială din Moscopole în Evul Mediu a negustorilor Armâni / Vlahi era cea a lui Gheorghiu = Gherga; în acel secol XI, acţiunea de revigorare a Moscopolei a fost între dezmembrarea Imperiului Bulgaro-Armân de la 1018 şi sosirea de la 1043 a Albanilor din Caucaz - din fosta ţară a Ghergarilor - în Balcani (Moscopole fiind în Albania actuală, pe primul munte din SV Lacului Ohrida). Este de ştiut că în Evul Mediu Armânii Gherga au fost prezenţi prin toate teritoriile Balcanilor, îndeosebi în N Greciei, Albania (inclusiv în populaţia Ghegă), MunteNegru, Bosnia, Macedonia, Kosova (de unde Gherga a trecut organizat Dunărea cel mai timpuriu Medieval), Serbia, Bulgaria, ş.a. În Croaţia există şi Pădurea Gherga 45,21 lat. N, 18,56 long. E iar în SV Ungariei există Valea Kerka 46,28 lat. N, 16,36 long. E (locuită în secolul IX când au sosit Ungurii), ce e afluentă Râului Mur dar şi Izvorul Kerka 46,47 lat. N, 16,24 long. E, Dealul Kerka / acum Hetes 46,47 lat. N, 16,30 long. E, aşezarea Kerka / azi Tornyiszentmiklos 46,30 lat. N, 16,33 long. E, etc. Din acea zonă a Ungariei - până la Gerjen 46,29 lat. N, 18,54 long. E de pe Dunăre - au fost nobilii Geregye împroprietăriţi în secolul XIII cu danii regale la răsărit de Tisa, inclusiv în Bihor (de pildă, Nicolae Geregye - al cărui tată Pal / Pavel Geregye s-a afirmat la începutul acelui secol în Croaţia - după ce Ungaria a fost slăbită de invazia Mongolă, a domnit peste Ardeal / Transilvania de 2 ori, în 1267-1268 şi 1272-1274); familia Geregye - în pronunţie Gherghi / Ghereghie - a intrat în conflict cu Maghiarii pentru conducere în Ardeal / Transilvania (în timpul celor 2 domnii). Fondatorul Dinastiei Geregye a fost nobilul Ecce / Eth Geregye, comite de Alba - după cum a studiat în 2011 şi Dr. Kovacs Andras - Vodă al Transilvaniei în 1200 (el a fost tatăl

lui Pavel / “Paul” Geregye şi bunicul lui Nicolae / “Nicholas” Geregye); e de observat că regelui Ladislau Cumanul - care și-a început domnia în 1272 - i s-au opus nu numai nobilul Litovoi al Românilor, ci și Nicolae Geregye. Ugrin/us - din clanul Csak - avându-şi capitala pe malul Dunării la Ilok 45,13 lat. N, 19,23 long. E (de unde stăpânea şi S Banatului), a intrat în conflict atât cu Vodă Nicolae Geregye al Transilvaniei în 1274, cât şi cu Negru Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, 16 ani mai târziu; Ugrin a murit în 1311 iar cetatea Ilok în 1354 a intrat în stăpânirea clanului Garai: Nicolae Garai I 1325-1386 (fiul lui Andrei Garai) l-a avut drept cuscru pe ţarul Armân / Vlah Lazăr din Coşava / Kosovo 1329-1389, care era din clanul MunteNegrean Gherba, văr primar cu Nicolae Gârca = Sf. Nicodim de la Tismana.

Sigiliul lui Nicolae Geregye Se poate observa ridicarea Gherganilor în Bazinul Dunării inferioare după retragerea Mongolilor din 1242 (a căror invazie a dezmembrat Imperiul Româno-Bulgar al Asanilor / nume purtat de Cumani, cu atestare în secolul precedent, în Sanscrită de pildă “asan” însemnând “sânge”): Geregye în fruntea Ardealului şi la 1265, intervenţia magistrului Georgius din Banat în Oltenia la 1277, preluarea conducerii Bulgariei de Gherghi la 1280 şi instalarea la 1290 cu sprijinul lui Grigore a familiei Negru Vodă în Ţara Românească. În acel secol XIII, istoricul Kirakos Guiragos 1200-1271 (născut în localitatea Azeră Ganja 40,40 lat. N, 46,21 long. E şi decedat în localitatea Armeană Getik 40,39 lat. N, 45,16 long. E - de pe Râul Getik - care a fost prizonierul Mongolilor) a scris: “Pentru Mongoli, expediţia a fost o confirmare a superiorităţii lor militare, însă pentru popoarele afectate de ‘Avalanşa Mongolă’ ea a avut urmări dintre cele mai nocive. Tătarii aveau o înfăţişare respingătoare şi inimi nemiloase; rămâneau neînduplecaţi la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi 417


pentru cei care pieriseră, de teama acelor ticăloşi. Biserica s-a cernit în doliu, frumuseţea şi splendoarea sa dispăruseră; slujbele au fost oprite, vocea cântăreţilor din strană nu s-a mai făcut auzită iar cântările religioase nu au mai răsunat. Populaţiile preferau noaptea zilei iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl străbăteau, înhăţând tot ce se găsea. Sordida lor lăcomie era de neostoit”. După cum a studiat istoricul Rudolf Schmidt, la sfârşitul secolului X pe malul Tisei s-au amestecat Frânco-Peceneg în localitatea Becej 45,37 lat. N, 20,02 long. E, azi în Voivodina, Serbia clanurile Beche şi Gergely / Gregor (printre altele, ambele clanuri au fost fondatoarele în Banat ale Marelui BeciCherec / actualul Zrenjanin 45,22 lat. N, 20,23 long. E, BeciCherecului Mic 45,49 lat. N, 21,02 long. E lângă Timişoara, etc.); numele localităţilor din Câmpia Banatului au fost mai degrabă Turanice Pecenege decât Frânce (prin Frânci în vechime se înţelegeau urmaşii Frigienilor, anume cei din Veneţia şi cei de la V de ea inclusiv Francezi / iar Maghiarii ziceau Pecenegilor “Becenak”, de exemplu în judeţul Timiş, Beşenova desprinsă din moşia BeciCherec - acum Dudeşti - e atestată ca fiind denumire Pecenegă, Dudeştii Vechi 46,03 lat. N, 20,29 long. E având azi majoritatea Bulgară iar în Dudeştii Noi 45,50 lat. N, 21,06 long. E o parte din locuitori fiind Armâni / Aromâni, ambele comunităţi apărute în Epoca Modernă / despre Pecenegi e de observat că procedau la fel ca Hunii, adică îşi aşezau căruţele în cerc, ca ţarc pentru animale şi pentru apărare în loc deschis, cu rost militar, întăritură denumită “carrago” de către Geţi, Gali şi Goţi). Este de remarcat că încă din mileniul I stema Franconiei (adică zona dintre Bavaria şi Turingia) era alb-roşie:

e cea mai verde Insulă Greacă - se ştia că era a frumoasei nimfe Dardane Gherghi = Kerkyra / Korkyra (sufixul “ra” de sorginte Hurită / Canaanită - răspândindu-se Balcanic prin Greci, ca Gherghi-ra); de altfel, se pot lesne observa paralelele toponimice dintre fostul Regat Ghergan din Albania Caucaziană - cu locuri Gherga, respectiv cu oameni Gherga - şi Insula Gherghira / Kerkyra din largul Albaniei Balcanice (ţară având populaţie Gherga până şi în secolul XX). Localnicii presupun că numele Insulei Corfu - capitala Arhipelagului Ionic - a fost dat de Gorgo / Gorgyra sau Korkyra / Kerkyra, iubita Zeului Poseidon (lingvistul Dimitrie Dimitrakos - în “Lexicul de bază al limbii elene” - a consemnat, fără să emită o ipoteză, despre Kerkira că doar e considerat un nume străin); Diodor din Sicilia 4:72 a precizat: “Iar pe Corcira o duse Poseidon într-o Insulă, numită Corcira după numele ei. Poseidon a zămislit cu ea pe Phaiax, de la care s-a tras numele Feacilor. Phaiax a avut un fiu, pe Alcinou, acela care l-a readus pe Odiseu / Ulise în Itaca” (Feacii - care n-au participat în Războiul Troian - au fost excelenţi navigatori, apreciaţi de exemplu de către Homer în “Odiseea”, ei fiind modele pentru ulteriorii Fenicieni, chiar identificați ca atare și de către istoricul Român Constantin Daniel; în legături cu străvechii Feaci din marile Insule V Balcanice Kerkyra, Korcula, Krk, ș.a., poetul Roman Lucan a scris despre “Bellaci gente Curetum” din Insula Krk / Veglia, adică despre Belacii / Blacii Antici de acolo, deveniţi Vlachi Medievali).

Stema Franconiei Structura toponimică asemănătoare cu Gherga - “G” fiind înlocuit de “K” - era demult în V Balcanilor, unde au fost Istro-Românii (adică aceia de la Istru / Dunăre, Medieval autointitulaţi “Rumeri”), găsindu-se de pildă şi în vechiul nume al Insulei Corfu, cea mai mare din Arhipelagul Ionic, în largul coastei Albaneze: în Epoca Bronzului şi a Fierului, pe când era puternic împădurită - şi azi “insula nimfelor” Corfu

Gherghira / Kerkyra 418


Argonautul Iason şi Medeea - hoţii Lânii de Aur - sau cununat în Kerkyra / Corfu (au fost găzduiţi de conducătorii locali iar ca să evite furia păgubiţilor au rămas pe Insulă). Acolo, potrivit “Odiseii” lui Homer, Ulise - cel cu ideea Calului Troian - a făcut ultima oprire din periplul său de 2 decenii înaintea întoarcerii acasă (în V Europei, Ulise a ajuns să fondeze Lisabona 38,42 lat. N, 9,11 long. V, unde primul rege al Portu-Galiei a ridicat apoi castelul Sf. Gheorghe pentru protecţia capitalei, înconjurat de Zidul Cerca). Enea, în trecerea sa din Troia spre Italia, a jefuit coastele Insulei Corfu. Apoi, refugiaţii Troiani, conduşi de profetul Helenus prin Iliria şi Epir, au fondat oraşul Butrint 39,45 lat. N, 20,01 long. E pe coasta Albaneză şi au ajuns în N Corfu, unde s-au unit cu vechii locuitori, începând propriuzisa etapă Gherga pe Insulă, Fenicienii ajungând ulterior acolo prin Insula Sicilia (aveau civilizaţie superioară, fiind marinari excelenţi, muncitori şi iubitori de pace, monogami, cu puterea legislativă în mâinile unui parlament ales de către popor). Cele mai vechi temple de pe Insula Kerkira / Gherghira sunt ale lui Hera (de la sfârşitul secolului VII î.C.) şi Artemis Gergithia de la începutul secolului VI î.C., ce avea un uriaş frontispiciu reprezentând-o pe Gorgona / în calitate de mare divinitate iar pe pavaj apărând mama Gorgonă Meduza cu fiul Chrysaor, regele Iberiei (numelui lui însemna “Auritul”; a fost tatăl marelui proprietar de vaci Gherion). În regiunea Meglen din actualul S Macedonean leagănul Megleno-Românilor, care iniţial se autonumeau Rumâri / Rumâni şi acum Vlaşi - pe Râul Vardar (utilizat corespunzător geografului Antic Strabon pentru coborârea spre piraterie în Marea Mediterană de “Pe-Onii” / Peonii de sorginte Pelasgă, dintre Dardani şi Moloşi, după Războiul Troian în care ei, locuind Valea Axios - numele Grec al Râului “Var-dar” / Vardar - conform lui Homer, au luptat de partea Gherghiţilor asediaţi), există oraşul Ghevghel, acum Ghevghelia / Gevgelia 41,08 lat. N, 22,30 long. E, lângă fosta aşezare Antică Gortys sau Gordinia / Gortinia, protejată de masive ziduri din piatră în secolul V î.C., ce era o importantă sursă producătoare de arme din fier a Balcanilor; locul de altfel a fost acela ce s-a individualizat drept embrionul formaţiunii statale din care au apărut Machedonii şi apoi s-a dezvoltat Imperiul Macedon (toponimia sa rezonând cu Frigianul rege Gordias şi cu capitala Cretei Gortina, istoricul Paul Beekes afirmând de altfel şi că “denumirea de Gordunia / Gortinia în Macedonia ori Creta e clară ca fiind dintr-un substrat pre-Grec, sigur provenind din Anatolia”). Numele Antic Gortys / Gortynia a fost schimbat de Slavi - după cel al ghergheliei / hergheliei unde-şi ţineau localnicii numeroşii cai - în Gevgelija; Vardar / Axios - Râul cel mai mare al Macedoniei, lung de 388 km - a cărui vale a fost populată de Peonii aliaţi Troiei, e în aceeaşi grupă onomastică şi cu Axon / Râu în Caria, Oxos / Fluviu important al Asiei Centrale, etc. (toate în mare vechime - în etape diferite - populate de Gherga): pe Valea Vardar în localitatea Gorgari - după cum era numit de localnici Armâni Megleni, Gorgopi în Greacă, Gorgopik în Macedonă - trăiau circa 500 de Armâni, aproape la fel de mulţi ca şi în Ghevghelia (după cum a estimat în 1892 Ioan Neniţescu, membru corespondent al Academiei Române). În 1924, publicația “Cultura poporului” din Cluj a consemnat în textul “Din trecutul Megleniei. Ținut pur Românesc în Macedonia” că exista “Ghergheli, oraș așezat la o depărtare de 78 km Nord de Salonic, cu mai multe fabrici de tutun și mătase, în inima Megleniei”: orașul notat atunci

Gorgona pe Templul lui Artemis din Gherghi-ra Pe Insulă şi-a găsit refugiu filozoful Makedon Aristotel, căzut în dizgraţia Elenilor (după perioada sa de creaţie în Troia, Lesbos şi Macedonia) mulţi ani trăind acolo şi Alexandru “cel Mare” - înainte de preluarea puterii, în fruntea Macedonilor; Insula era sub protecţia lui personală. Kerkyra / Corfu a plătit scump oferind azil lui Brutus 85-42 î.C. şi Cassius 85-42 î.C., senatori care în Roma au contribuit, de sărbătoarea din 15 III 44 î.C. - “Idele lui martie”, când se celebra Cultul Mamei de pe Masivul Anatolian Ida - la eliminarea generalului Iuliu Cezar, conducător autoimpus (care l-a capturat pe liderul Galilor după asediul capitalei “Ghergo-via” / Ghergovia şi a cărui intervenţie în Egipt a cauzat incendierea Bibliotecii Alexandriei, numită “Museion” - pierdere ireparabilă pentru omenire - revigorată apoi parţial de către adversarii lui Cezar prin transferul a multor pergamente din Pergam / Anatolia, distruse însă şi acelea în 646 de Arabi, din cauză că n-au găsit printre ele Coranul, atunci cărţile de acolo servind drept combustibil băilor lor): Romanii au măcelărit cu o sălbăticie nemaipomenită toţi copiii şi tinerii Insulei, etapa Gherga în Corfu sfârşindu-se atunci. Martira Kerkira - fiica generalului Querculin, guvernatorul Kerkyrei / Insulei Corfu - devenind creştină (a fost convertită de Evreul Iason, rudă a lui Saul / Pavel), a fost ucisă prin străpungere cu săgeţi; e pomenită la 28 IV. Privilegiile Insulei Kerkyra / Corfu au atestat prezenţa Vlahilor / Armânilor acolo şi în 1294; în acel secol XIII a fost ridicat castelul Gardiki acolo, de către despotul Epirului (din Dinastia Comnen). 419


Ghergheli acum e Slav denumit Ghevghel și e scris Gevgelija. Dr. Theodor Capidan în cartea din 1942 “MacedoRomânii” a scris: “MeglenoRomânii au aflat despre poporul Român şi despre limba Română la Sfântul Munte. Încă înainte de 1864, Ioan Popa-Gheorghe din Oşani (Meglen), voind să se călugărească, a plecat la Sfântul Munte. Fiind însurat, călugării Greci n-au voit să-l primească la mânăstire. Atunci s-a dus la schitul Românesc Prodrom. În acel schit el a petrecut o iarnă întreagă, învăţând bine Româneşte. După aceea s-a întors în Meglen ca preot, introducând în biserică limba Română. Cu toate că Patriarhia Greacă din Constantinopol l-a pedepsit pentru acea inovaţie în biserică, totuşi întrebuinţarea limbii Române printre săteni s-a întins din ce în ce mai mult şi - numai după câţiva ani - cu ajutorul dascălilor MacedoRomâni, MeglenoRomânii au deschis şcoli Româneşti”. Este de știut că lângă așezarea Oșani a Megleno-Românilor la începutul mileniului II - pe locul unui altar dedicat Zeiței Artemis - a fost ridicată o mănăstire ortodoxă, monument istoric în prezent: e pe lanțul Munților Kerkini, în regiunea Macedoniei Pella, vecină cu regiunea Macedoniei Kilkis (fostă Kalkis). Dr. Vasile Scurtu 1906-1968 în “Termenii de înrudire în limba română” (lucrare premiată de Academia Română) a afirmat: “În meglenă, pentru noţiunea de fată se întrebuinţează - rar - şi termenul chercă / kerka”; e de remarcat că un supranume al lui Apollo a fost Peon / Paion, semnificând “Vindecătorul”, Românii dând epitetul dezmierdător “păunaş” unui tânăr frumos, mândru, voinic. În Evul Mediu, Valea Vardar a vechilor Peoni a fost puternic populată de Vlahi; denumirea Râului Vardar la Traci avea înţelesul de “întunecat” / “negru” - Grecii îl notau Βαρδάριος / “Bardarios” - derivarea putând fi din rădăcina Indo-Europeană “werg” însemnând “lucru” (capitalei Gorgan a Gherganiei / Hyrkaniei i se mai zicea Wergen). Pa-Eonii / Peonii - locuitorii ajunşi întinşi între Kosova şi izvorul Strumei / Strymon, pe malurile Lacului Cercinitis, Muntele Orbelus / Osogovo 42,09 lat. N, 22,31 long. E separându-i de Dardani - au spus în 514 î.C. lui Darius, împăratul Perşilor, aflat în expediţie în Balcani, că-s descendenţii Troianilor Teucri (conform învăţatului Athenaeus din Naucratis vorbeau la fel cu cei din Misia / Anatolia, de la N de Eolia și Ionia; o parte din ei - mai ales cei înalţi, renumiţi pentru hărnicia lor - au şi fost deportaţi atunci, la sfârşitul secolului VI î.C., de către generalul Persan Megabazus în Sardis, capitala Lidiei: Tracii şi Macedonii au fost Europenii care au făcut parte din Imperiul Perşilor).

Gortinia la Ghergheli / în Ghevghelia După cum a scris şi arheologul George Gergov din Bulgaria, în Antichitate Râurile Struma şi Mariţa erau navigabile pe mari porţiuni din cursurile lor. Medieval, malurile Lacului Cercynitis se ştie că au fost puternic populate de Armâni. Este de remarcat că mult anterior, Asteropaios / liderul ambidextru al Peonilor în Războiul Troian - mânuind sincron câte o sabie de argint cu fiecare mână - a fost singurul combatant care a reuşit să-l rănească în luptă pe Ahile (cel mai grozav războinic al Aheilor, doborât apoi de prinţul Troian Alexandru Paris cu o săgeată otrăvită, ce i s-a înfipt în călcâi; primul ucis de Ahile în Războiul Troian a fost fiul lui Calyce, divinul Cycnus, conducătorul Kolonai 39,41 lat. N, 26,09 long. E din S Troiei). În 1832, Britanicul John Cramer în “Descrierea Asiei Mici” a notat: “Populaţia Peonă apare ca una din cele mai vechi şi mai larg răspândite dintre cele care s-au putut găsi între aşa-numita Grecie, Dunăre, Marea Neagră şi Adriatică; este greu de crezut că acei oameni - purtând toate însemnele măreţei lor vechimi - aflaţi în strânse legături cu naţiunile vecine Tracă şi Iliră, să-şi fi revendicat sorgintea din vreun neam obscur al unei mici regiuni Anatoliene. Homer a precizat că Peonii erau aliaţii Troianilor şi că ei au trimis o forţă armată în ajutorul regelui Priam; şi niciunde nu s-a consemnat că ar fi fost supuşii aceluia. Aceasta arată că exista o puternică afinitate între cei din Macedonia şi cei din Asia, ce se datora originii lor comune. În timpul când Herodot scria (Istorii 5:13), Gergis - sau Gergithae - era singurul oraş Troian care mai păstra unele vestigii ale vechilor Teucri / Teucriani. Apelarea era cea iniţială a Troianilor, aşa după cum vechiul nume de Grai - sau Greci - a înlocuit apelativele de Ahei sau Eleni” / Elini. Anatolianul istoric Herodot Karka a precizat că Pe-Ionii / Paeonii au fost la început colonişti Troiani; ei ca “Sacri Yoni” = “Pa-Ioni” (Ionia era între Troia şi Caria) susţineau Festivalul “Paionia” - iniţial celebrat în Sanctuarul Paionion de pe partea Nordică a gurii Meandrului - de slăvire a Zeului Poseidon, în interiorul uscatului Balcanic ajungând dedicat vindecătorului Zeu Apollo / nepotul aceluia. Carianul Pausania 10:13 a scris: “1) Un cap de bronz, simulacru al unui bizon - adică a unui taur Paionic / Peionic - l-a trimis la Delfi Dropion, fiul lui Deon, regele Paionilor / Peonilor. 2) Bizonii aceştia sunt dintre fiarele pe care le prinzi cu foarte mare greutate vii iar lanţuri atât de tari ce să poată rezista furiei lor nu se pot confecţiona. Vânătoarea acestora se face 420


în felul următor: dacă cei care vânează găsesc un loc în pantă, ce se termină cu un şes, mai întâi acest loc îl împrejmuiesc cu o puternică palisadă şi în al doilea rând acoperă coborâşul, ca şi locul neted de jos, unde sfâşeşte panta, cu piei de curând jupuite; dacă din întâmplare le lipsesc pieile, atunci ei transformă cu ajutorul untdelemnului şi pieile uscate în piei lunecoase. Apoi, cei mai buni călăreţi adună bizonii pe locul pomenit. Bizonii, îndată ce au călcat pe primele piei, alunecă şi se rostogolesc pe pantă, până la locul neted de jos. La început, sunt lăsaţi acolo - aşa cum au căzut - iar în ziua a patra sau a cincea, foamea şi suferinţa le domoleşte în mare parte furia iar aceia care cunosc meşteşugul îmblânzirii le dau bizonilor ce se află culcaţi fructele cele mai mici de pin, curăţate de coji, căci la început fiarele nu se ating de altă hrană. În cele din urmă, îi transportă legaţi. Bizonii sunt aşadar capturaţi în modul amintit”. Este de ştiut că până în Antichitate Peonii au ajuns să populeze pusta având în răsărit Carpaţii, denumită Latin după ei ca Panonia, ce are în colţul Sud Estic - în partea cea mai apropiată de Peonia - Banatul, locul cu cea mai mare populaţie Ghergană şi acum (în secolul X, “Cartea de învăţătură către fiul Roman” / “Administrarea Imperiului”, a împăratului bizantin Constantin “Porfirogenetul”, la începutul capitolului 31, referindu-se la Panonia secolului VII, a declarat-o ca “Turcă”, fiind de remarcat că prima atestare a etnonimului explicit de Turc a fost în Asia secolului precedent, din anul 552: în “Hunatul” / Hanatul dintre Fluviul Oksos / Oxus şi Marea Ghergană / Caspică; e de ştiut că la începutul lor European, deopotrivă Avarilor şi Ungurilor li se ziceau Turci, mai târziu asemănător şi ortodocşilor zicându-li-se Greci, cu toate că etnic nu era potrivire). Turcii - în Persana veche “Turk” însemna “frumos” - spun și acum “Țet-Be-Țet” / “Gedd-BiGedd” strămoșilor / oamenilor veritabili, Românii conservând expresia pentru cei neaoși (persoanelor cu apartenența etnică de netăgăduit) ca “Get-Be-Get”: rădăcinile în sufletul matern Ba și spiritul patern Get sunt evidente (Geţii fiind autohtonii milenari ai Asiei Centrale - în Antichitate deja vechi - rămaşi în conştiinţele identitare deopotrivă ale celor din subcontinentul Indian ca Jaţi ori în Asia Mică sau în actuala Românie ca strămoşii ancestrali, ca oamenii pământului Gheia / Gaia). În stihurile de la încoronarea din 5 IV 1081 a împăratului bizantin Alexios Comnenul, poetul Teodor - zis “Cerşetorul” - s-a exprimat: “Tu stăpâneşti peste Deucri, tu domneşti peste Huni şi Panoni”; în 1982, “Institutul de Studii Sud-Est Europene” a notat pentru Academia Română: “Pentru Deucri e posibilă şi lectura Teucri, în acest caz având de a face cu Turcii din Asia Mică; prin Huni autorul înţelegea Pecenegii sau Cumanii iar Panonii erau locuitorii din Panonia”. În secolul XII, cronicarul bizantin Ioan Zonaras a scris în “Lexiconul” său: “Peonii = neam Trac sau Latin; unii le spun Macedoni iar alţii cred că sunt cei numiţi azi Panonieni. Panonii sunt Bulgari” (tot el i-a identificat pe Pecenegi cu Dacii). În secolul XV, Laonic Chalcocondil în “Expuneri istorice” a scris: “Peonia începe de la Viena - oraş al Germanilor - şi înaintând împreună cu Dunărea către răsărit ajunge la Daci şi la Tribali iar spre miazănoapte ajunge la Boemi, care sunt numiţi Cehi. Unii cred că Peonii au fost în vechime Geţi şi că locuiau sub Munţii Haemus şi - fiindcă erau năpăstuiţi de Sciţi - au urcat spre ţara aceasta în care locuiesc şi acum. Eu unul n-aş spune aşa de lesne ce va fi fost la început acest neam” (e de observat despre țara unde trăiesc Pemii / Boemii, anume Cehia - corespunzător şi Dr. Sorin Paliga - că şi-a primit denumirea de la înţelesul Trac pentru

“ceafa muntelui”, la fel ca şi Ceahlău, etc., Boemia fiind regiunea având la E Carpații și la S Dunărea). De altfel, academicianul George Coșbuc a scris despre “Puterea Limbii Românești: “Pe granița dintre Moravia și Boemia am auzit eu însumi limba Românească a ciobanilor de acolo care coborâseră la târg să-și vândă ‘brenze’; era un amestec de limbă, curioasă și uneori ridicolă, dar în fondul său Românească”. Moravia / Wallachia are ca vecină Vestică Boemia / Voemia, unde au trăit Voii / Boii (războinici Celți învinși de împăratul Burebista al Geto-Dacilor, de la ei rămânând denumirea regiunii). Pe Râul Axios / Vardar, Peonii (menţionaţi de “Iliada”) aveau Abydon ca un important oraş al lor: denumirea - devenită şi Amydon - o reproducea de fapt pe cea a vadului Abydos de la Dardanele. Registrul Bisericii Ortodoxe Armână din Mișcolț / Panonia a consemnat că la sfârșitul secolului XI acolo au sosit Greci adică ortodocși - din Balcani: aceia erau din fostul Imperiul Bulgaro-Armân, plecați din S din cauza Imperiului Bizantin (Armânii și bizantinii având conflicte îndelungate pentru putere).

Ambele vechi populaţii vecine - Peonii din actuala Macedonie, care se întindeau în N până în Bazinul Mariţa / Hebros şi Dardanii din actuala Kosova - au provenit din aceiaşi Ghergani Troiani, de la Dardanele. Primul război dintre Romani şi Macedoni s-a datorat alianţei pe care regele Macedonilor, Filip V (238-179 î.C.), a avut-o cu generalul Hanibal Barca, conducătorul Punilor. În al doilea război, Romanii conduşi militar de Anicius Gallus în 168 î.C. au intrat în Macedonia şi au ocupat integral Macedonia după 2 decenii iar în al treilea război în final l-au învins pe Andriscus - stăpânul Golfului Adramyttenos / Idaios Sinus de la poalele Masivului Ida / Gargaros, inclusiv al Podgoriei Gargara de acolo - care pretindea că era fiul ultimului rege al Macedoniei (Dr. Fanula Papazoglu din Macedonia în 1978 afirmând că “Dardanii şi-au păstrat individualitatea ca unitate etnică şi la sfârşitul Antichităţii au jucat cel mai mare rol în geneza neamurilor care le-au înlocuit pe cele vechi din regiune”). Ei au fost printre creştinii de la început din Balcani: la primul consiliu ecumenic - sinodul din Niceea / Bitinia, în 325 - a participat şi episcopul “Dacus Dardania” (atunci din Anatolia au fost episcopii Georgius şi Gorgonius din Bitinia, respectiv 421


episcopii Gorgonius din Galatia şi Capadochia); de altfel, cronica bizantină din 1105 menţiona Armânii existenţi masiv la N de Peoni, din Bazinul Mariţa până în Kosovo, inclusiv la Niş (acum cel mai mare oraş din Serbia, după capitala Belgrad). Cei mai mulţi Dardani au locuit în bazinul superior al Râului Axios / Vardar, pe lângă Râul Drin Alb (unde şi acum sunt 2 localităţi - foste Vlahe - Gjurgjevik, “Mic” şi “Mare”), în Valea Moravei până la Niş şi la Râul Timoc. Etimologul Francez Bernard Sergent a afirmat în 1995 că termenul pentru Dardani era legat de peri / pomi fructiferi (spre deosebire de Gargari, termen pe care Georgienii l-au legat de caişi, alţi pomi fructiferi); în Banat, Gugulanii sunt şi acum mari cultivatori de pomi fructiferi / îndeosebi de peri şi de meri.

În 2003, Dr. Samir Abbas din India a scris despre “Originea comună a Jaţilor, Croaţilor şi Sârbilor”: “Croaţii = ‘Hrvati’ sunt descendenţii vechilor locuitori ai Bazinului Sarasvati = Ghaggar; au fost menţionaţi de inscripţiile împăratului Darius ca populaţia Haruavat (religia lor iniţială deriva din cea primordială Iraniană a venerării Soarelui, steagul lor e tabla de şah, etc). De exemplu, ‘Cronica Regatului Croaţilor’ şi ‘Cronica popii Dukljanin’ (adică a arhiepiscopului Grgur din Bar / MunteNegru, din secolul XII) sunt documente Medievale bazate pe tradiţiile Croaţilor şi Sârbilor ca foşti Goţi, care au traversat Panonia dinspre Nord, până între Dalmaţi / Dal-Maţi; aşa ceva e important, ţinând cont de echivalenţa Jat = Got (forma Latină pentru Get). Originea Sârbilor a fost comună cu a Croaţilor; ei au fost în legături cu Sarmaţii, adică ‘Surya Madas’ sau Mezii Solari / Magii Soarelui (la Iranieni, prin ‘Sarmata’ se ştia ‘Consiliul’: forma socială de organizare Alană - ca structură supremă - cu puterea de desemnare a conducătorului iar influenţa Alană a fost până printre Poloni, care se autonumeau Sarmaţi / SarMaţi). În 1934, istoricul Britanic Arnold Toynbee a afirmat că ‘n-ar fi deloc fantastic de considerat Teutonii Goţi şi Scandinavii Gauţi ca descendenţii Indo-Europenilor Geţi, ştiuţi ca MassaGetae şi ThyssaGetae în Stepa EurAsiei, reprezentaţi în prezent de Jaţii din Punjab’; pe de altă parte, în 1970 un alt mare istoric, anume Dr. Dominik Mandic din Herţegovina, a estimat că o treime dintre Sârbii Bosniei descindeau din Croaţi şi peste jumătate dintre Sârbii Bosniei descindeau din Vlahi”. În 630, Sârbii au apărut în zona Raşca / Rascia - notată Medieval şi Rasia / Răsia - din Vlahia Veche ce își avea capitala Iania (Sârbii au numit orașul Răsia ca Novi Pazar 43,09 lat. N, 20,31 long. E - acolo primul lor rege în secolul XII ridicând Mănăstirea “Đurđevi stupovi” pe locul vechii Biserici a Sf. Gheorghe - iar Valahia Veche au numit-o “Stara Vlaska”); venirea lor în Imperiul Bizantin - ce tocmai şi-a început perioada Elenă - a fost permisă din N Slovaciei de către împăratul bizantin, ca să ajute lupta contra Avarilor, conform înţelesului lor Asiatic de “nebiruiţi” (Tezaurul de aur al Avarilor, de 10 kg, cel mai mare din România după Tezaurul de la Pietroasa, a fost găsit în 1799 în Banat, la apus de capitala lor Corneşti / judeţul Timiş - la Sânnicolau Mare 46,04 lat. N, 20,37 long. E / judeţul Timiş - şi e într-un muzeu vienez). În imaginea următoare apare un Bănăţean de aproape 2 metri din timpul Avar - secolul VII - expus la “Muzeul din Zrenjanin” / Becicherecul Mare:

Secolul III î.C. Faţă de Imperiul Macedon, la maxima sa extindere Imperiul Roman aproape că l-a egalat în termeni de populaţie şi de suprafaţă; e de ştiut că iniţial - până în 27 î.C. - Romanii au înglobat Elada în provincia Macedonia iar apoi au constituit Sudul Balcanic ca provincia Ahaia. În primul război mondial, Elenii - fiindcă Armânii s-au arătat ostili cauzei lor au intrat în localităţile Meglenilor şi au executat, la vederea tuturor, pe unii bravi localnici, între care au fost Gheorghe Ghiurce şi Nicu Gheorghi din Liumniţa / azi Skra 41,05 lat. N, 22,22 long. E (la actuala graniţă dintre republicile Elenă şi Macedonă), Dumitru Gheorghe din Oșani / azi Archangelos 41,04 lat. N, 22,10 long. E / republica Elenă, ș.a.

Este de ştiut că la începuturile lor, Croaţii şi Sârbii au fost dominaţi / conduşi de aristocraţi Sar-Maţi din N Mării Negre: Choravatoi / Krevatas şi Serboi (pomeniţi de textele bizantine; în secolul IV, conducătorii Sarmaţi / “Sar-Maţi”

Migrarea Sârbă 422


din Banat erau numiţi Argara-ganţi). Academicianul N. Iorga susţinea în lucrarea “Observaţii şi probleme bănăţene” din 1940 că numele regiunii Banat ar proveni de la mijlocul mileniului I: “aşezându-se în Panonia, Avarii au avut un control şi asupra Banatului iar banul, prin urmare, nu reprezenta altceva decât avangarda cruciatei” (“Cronica din Ravenna” - din regiunea Romagna, în pronunţie “Romania” menţiona Banatul la 679 ca “Dacia Secunda”). În 2010, Dr. Ioan Stanciu a scris pentru Academia Română: “Avarii ajunşi în Europa n-au provenit dintr-o singură regiune asiatică; analizele antropologice au indicat că între ei cei mai mulţi aveau caracteristici pamiride şi mai ales de tip europoid (răspândit în zona de stepă din răsăritul european). În 558 au ajuns în nordul Munţilor Caucaz, după ce - prin intermediul alanilor - au cerut primirea în Imperiul Bizantin; în 565, la câteva zile după moartea lui Iustinian, noul împărat a renunţat la alianţa cu avarii (atunci avarii au ocupat Gepidia, ulterior extinzându-se în întreaga Panonie). Avarii n-au venit în bazinul carpatic cu o cultură gata formată, ci ea s-a cristalizat din surse diferite, în componenţa sa intrând aşa-numita ‘cultură a stepelor’ - răspândită pe un spaţiu întins, din Asia centrală până în estul Europei - spaţiul caucazian şi nordpontic, la care s-a adăugat puternica influenţă bizantină”. Avarii - a căror denumire era fie de la Iviri / Iberi, fie de la Evreii stabiliţi printre Iberii Georgiei, de unde au apărut K/Hazarii - au fost cei mai aprigi jefuitori din istoria Românilor (Hazar = H/Avar); opinia oficială a majorităţii specialiştilor Români este că tocmai în timpul de peste 2 secole al stăpânirii lor s-au consolidat bazele actualei forme a limbii Române:

Avarii au realizat la începutul Medieval legăturile foarte concrete dintre Daghe-stan / Țara Dagă - unde și azi au urmași - și fosta Dacie la Dunăre (via Iberi / Georgieni, care cândva au fost atât de viguroși - plecați din Caucaz, din limita Estică a continentului European - încât și în limita Vestică a continentului European și-au impus numele Peninsulei Iberice); mai mult, numele Gherga e regăsit până în prezent atât în Daghe-stan, cât și în Banat (regiunea care a fost “inima” Imperiului Avar). În 2010, Academia Română a scris în “Istoria românilor”: “Istoria avarilor dinaintea primelor contacte cu Bizanţul este puţin cunoscută. Examinarea diferitelor categorii de surse indică o dublă origine: o populaţie numită în izvoarele chinezeşti Şuan-Şuan, care spre sfârşitul secolului IV preluase controlul asupra unor teritorii din Asia Centrală (munţii Tien-şan şi Altai), apoi o parte a hunilor heftaliţi, care locuiau în regiunea dintre fluviile Sîr Daria şi Amu Daria. Turkii îi numeau ‘var-chonitae’ / ‘varchonitae’, termen care are acelaşi sens, deoarece ‘chunni’ reprezintă o variantă a etnonimului ‘huni’ iar prin denumirea ‘var’ / ‘uar’ putem înţelege acea populaţie Şuan-Şuan. Că avarii ajunşi în Europa nu proveneau dintr-o singură regiune o sugerează şi descoperirile arheologice mai timpurii din bazinul carpatic. Analizele antropologice au indicat inferioritatea tipului mongol, mai bine reprezentată fiind o grupă cu caracteristici pamiride şi mai ales tipul europoid, răspândit în zonele de silvo-stepă şi stepă din răsăritul Europei. Stabilindu-se în stepa est-europeană şi servind interesele ‘politicii fără arme’ a Bizanţului, sub conducerea kaganului Baian (circa 560-583) au supus populaţiile din zona nord-pontică, atingând în cele din urmă linia Dunării inferioare. La câteva zile după moartea lui Iustinian şi încoronarea lui Iustin II (565), noul împărat, hotărât să renunţe la alianţele cu unii dintre barbari, anunţa soliei avare condusă de Targitios refuzul de a plăti subsidiile. Din 568, avarii au devenit, timp de peste 2 secole, stăpânitorii bazinului carpatic. S-a presupus - dar este puţin probabil - că războinicii avari ar fi ajuns în Câmpia Panonică înaintând dea lungul malului nordic al Dunării şi trecând apoi prin defileul Porţilor de Fier; însă, este mult mai sigur că ei au urmat ‘traseul clasic’ în direcţia Panoniei, parcurs şi de alte populaţii nomade venite din răsărit, adică ocolind Carpaţii pe la nord. La început, avarii s-au aşezat în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre, apoi s-au extins în întreaga Câmpie Panonică. Pe o anumită durată, avarii au controlat - direct sau indirect - un teritoriu vast, din stepele pontice până la Alpi şi de la Carpaţii nordici până la Dunărea inferioară (şi la ţărmul Mării Adriatice), dar destinul lor istoric s-a consumat în interiorul bazinului carpatic. Kaganatul avar a avut o structură multietnică iar în decursul vremii au intervenit între populaţiile bazinului carpatic relaţii de aculturaţie în planul culturii materiale dar şi asimilări şi diferenţieri etnolingvistice. Resturi ale populaţiei gepide au supravieţuit în interiorul kaganatului avar timp de încă un secol după dizolvarea regatului lor: supuşi noii ordini instaurate după 567, gepizii au fost colonizaţi de avari în zonele periferice, de graniţă, aşa cum indică cimitirele ce pot fi puse pe seama lor în acel timp, mai rar cunoscute fiind aşezările. Gepizii au supravieţuit în interiorul lumii avare până în ultima treime a secolului VII, fiind asimilaţi în cele din urmă structurilor entice din kaganat. În expediţia din 599-601 condusă de generalul bizantin Priscus au fost menţionate în Banat 3 sate gepide, apoi prizonieri avari, gepizi ‘şi alţi barbari’; ceva mai târziu, contingente de luptători gepizi au sprijinit în 626,

Baza Avară a fost în Banat 423


alături de bulgari, slavi şi perşi, asaltul avar al Constantinopolului”. Cercetătorul Român Nicu Pârlog a scris în 2013: “Astăzi, urmaşii cei mai direcţi ai avarilor constituie cel mai numeros grup etnic din Daghe-stan; despre vechii avari nu se cunosc foarte multe dar actualii avari se dovedesc a fi un popor deosebit de interesant, cu o cultură aparte. Popor de nomazi călări, cum au fost toate popoarele migratoare de sorginte asiatică care s-au năpustit asupra Europei la început de Ev Mediu, avarii din vechime au fost un popor de neam turcic provenit din inima Asiei Centrale. Mulţi istorici îi consideră ca rude apropiate ale hunilor, pe baza asocierii dintre avarii ajunşi prin Europa şi huni. Această ipoteză se bazează pe scrisoarea trimisă de hanul avar Tardan către Constantinopol, precum şi pe cronicile istorice chinezeşti. În urma deselor lupte pentru putere între avari şi triburile GokTurk, precum şi în urma respingerii lor de către trupele imperiale chineze, acei călăreţi ai stepelor s-au avântat înspre Europa aidoma rudelor lor mai celebre, hunii. În încercările lor repetate de a scăpa de raidurile triburilor Gok-Turk, primele hoarde avare s-au stabilit în stepa dintre Marea Caspică şi cea Neagră; loviţi de alte triburi turcice, avarii s-au văzut nevoiţi din nou să migreze spre apus, stabilindu-se aşadar în Europa de Est şi Centrală. Astăzi, limba care se aseamănă cea mai mult cu avara veche este cea vorbită de minoritatea ciuvaşă din Federaţia Rusă. Se pare că deja în secolul VII societatea avară era compusă dintr-o pătură de agricultori slavi şi călăreţi avari care trăiau într-o armonie perfectă. În aceeaşi notă, inclusiv poporul germanic al gepizilor a fost asimilat de societatea avară. Cum asaltul triburilor turcice nu mai contenea, avarii originali au fost asimilaţi de confederaţia tribală a kutrigurilor, un neam turcic al cărui hani au adoptat numele de avari din considerente pur politico-diplomatice, pentru a profita de faima de războinici a avarilor şi a cere pământuri Imperiului Bizantin. Hanul Bayan a condus o uniune de triburi avaro-kutrigure-bulgare care s-a stabilit în Câmpia Panonică, undeva în preajma anului 568. De acolo, ‘noii’ avari şi-au constituit o entitate statală care în scurt timp s-a extins şi a inclus cnezatele româneşti timpurii, Balcanii, ajungând în vest până pe teritoriul Elveţiei de astăzi. Puterea lor a crescut atât de mult, încât în anul 617 au fost cât pe ce să cucerească oraşul-cetate al Constantinopolelui, acesta fiind cruţat doar după ce bizantinii au plătit avarilor o mare cantitate de bunuri şi aur. Succesul lor nu a durat mult, deoarece în scurt timp hanul Kubrat al bulgarilor s-a răsculat împotriva suzeranităţii kutrigur-avare - respectiv khazară obligându-i pe invadatori să rămână în Panonia şi în Transilvania. Loviturile care au dus la prăbuşirea hanatului lor au fost date de campaniile francilor conduşi de Carol cel Mare în persoană. Campaniile începute de franci în anul 790 i-au zdrobit pe avari şi s-au soldat cu cucerirea Panoniei până în dreptul râului Tisa; ulterior, o forţă militară croată, ajutată de franci, a dus la dispariţia aproape completă a avarilor din Europa. Avarii au influenţat mai toate neamurile şi seminţiile cu care au intrat în contact, cărora le-au distrus şi ars aşezările la cel mai mic semn de revoltă. Cele mai multe conflicte le-au avut cu bizantinii şi slavii. Faţă de populaţiile din frontaliile vechii Dacii, avarii au avut însă o atitudine moderată. Conform cronicarului Mihai Sirul, ne rămâne peste ani porunca dată de avari locuitorilor unei localităţi mai mari (după cum a consemnat Ioan din Efes că au zis avarii celor din Belgrad / pe malul opus Banatului): ‘Ieşiţi în pace, semănaţi şi seceraţi, noi vă vom lua doar jumătate ca dare’. Acei nomazi ai stepelor au fost atraşi de câmpia din estul

panonic, în Banat şi Crişana. De fapt, reşedinţa lor, întocmai ca cea a hunilor, a fost în viitoarea pustă ungurească dintre Tisa şi Dunăre, de unde năvăleau în Balcani, Italia şi Germania. Avarii ne-au influenţat istoria, limba şi cultura într-un mod neaşteptat, dar hotărâtor, căci avarii au fost cei care i-au împins pe slavi dincolo de Dunăre. Altfel, poate că limba şi obiceiurile noastre ar fi fost mai mult influenţate de slavi. Astfel, acest al doilea popor turano-altaic, după huni, a consolidat închegarea şi întărirea elementului stră-român prin această curăţire efectivă de slavi a spaţiului carpatodunăreano-pontic. Anterior, hunii au avut un efect asemănător în purificarea elementului valah, prin izgonirea goţilor. Pe baza celor mai multe evidenţe istorice, se pare că secuii de astăzi nu sunt altceva decât urmaşii unui trib avar maghiarizat în trecut şi colonizat în partea de est a Transilvaniei. Scrierea veche secuiască cu semne are, de altfel, o asemănare izbitoare cu scrierile popoarelor turcice de odinioară. Avarii de astăzi se constituie în populaţia cea mai numeroasă din republica Dagestan, situată în nord-estul Munţilor Caucaz. Astăzi, mai trăiesc aproape un milion de avari, majoritatea acelora în Federaţia Rusă, urmată de Azerbaijan şi Turcia. Limba vorbită de avarii din prezent aparţine grupului lingvistic nordestic caucazian, fiind numită nakh-dagestană. Avarii sunt azi un popor de munteni foarte asemănător în obiceiuri şi tradiţii cu alte popoare de munte din Caucaz, precum inguşii, cecenii, rutulii, dagii, darginii etc. Sunt în mod tradiţional agricultori şi crescători de animale, ocupându-se şi de apicultură şi vânătoare. Atât artizanatul masculin, cât şi cel feminin au o îndelungată tradiţie. Bărbaţii mereu au fost apreciaţi cioplitori în lemn şi piatră. Avarii sunt prelucrători excelenţi ai metalelor şi pietrelor semipreţioase, bijuteriile, armele şi obiectele create de ei fiind dintotdeauna căutate în spaţiul exsovietic şi cel musulman. Femeile ţeseau şi lucrau covoare tradiţionale şi diverse obiecte de îmbrăcăminte. Au jucat un rol important în istoria spaţiului dagestanez. Izvoarele iraniene şi arabe amintesc despre vechiul lor regat ca fiind principala formaţiune politică din Caucazul medieval. Cu toate că acum sunt adepţi ai islamului sunit, avarii din prezent păstrează totuşi multe credinţe vechi, păgâne, precum şi unele sărbători agrare. Spre exemplu, încă există o sărbătoare de primăvară consacrată primei brazde de plug. Casele lor sunt construite din piatră şi orientate cu intrarea spre sud, lipite unele de altele şi având în spate versantul muntelui. Organizarea lor socială are la bază comunitatea sătească patrilineară, administrată în mod tradiţional de bătrânii satului. Sunt foarte devotaţi valorilor familiale tradiţionale şi dreptului cutumiar, foarte răspândit în Caucaz. Contrar renumelui negativ lăsat de strămoşii lor îndepărtaţi, avarii din prezent nu cunosc zgârcenia, fiind extrem de ospitalieri. Fetele avare se mărită în general la vârsta de 15 ani. Fenomenul răpirii viitoarelor mirese, atât de caracteristic Asiei Centrale şi Caucazului, este de asemenea foarte răspândit în Dage-stan. Din anul 1813, în urma tratatului din azerul Gulistan dintre Rusia şi Persia, Dagestanul a intrat în componenţa Imperiului Ţarist”. Potrivit cronicilor Chineze, Avarii - vorbind un idiom Indo-European - au emigrat din Bazinul Tarîm / N Afgan; conform manuscrisului Chinez “Liang-şu”, Varii erau înrudiţi cu Mongolii (avându-i ca strămoşi pe aceiaşi Rurani din Asia Centrală). În secolul V, cronicarul Priscus - născut în Traca Panion = partea Europeană / Tracă a Constantinopolului, adică Istanbulul de azi - care l-a vizitat şi pe împăratul Attila al Hunilor în Banat, a scris că Avarii erau din jurul Lacului Kazah Balhaş / Balkas 424


(respectiv “Val-Kas”), forţaţi de Hunii Siberieni să se mute spre apus, adică spre Bazinul Volgăi / “Vol-Găi” şi după acela: înfrânţi de către Chinezi, în 463 Avarii / “A-Varii” au fost menţionaţi la Marea Neagră ca “Var-Chuni” = protoBulgari. Regele Sarosios al H/Alanilor - din actuala Ucraină în relaţiile sale diplomatice din 557 cu împăratul bizantin Iustinian a afirmat că Avarii care se îndreptau spre Panonia erau Heftaliţi / Huni Albi renegaţi. Corespunzător fragmentului 43 rămas de la istoricul bizantin Menander născut în secolul VI, tot în capitala Constantinopol - circa 20 de mii de Var-Choni = Avari au scăpat de Turki. În 629, cronicarul bizantin Teofilact a consemnat despre cei mai timpuri lideri Avari că au fost “Var” şi “Chuni”, el făcând şi deosebirea dintre Avarii Caucazieni / NE Imperiului Bizantin şi Avarii Panonici / NV Imperiului Bizantin. În 2004, Dr. Dobrovits Mihaly a afirmat: “Aşa-zişii ‘Pseudo-Avari’ din Panonia erau Oguri Avari care au fugit de Turki”. Cronicarul German Einhard 775-840 a scris că în anul 796 împăratul Carol “cel Mare” a cucerit Panonia şi “Dacia de dincolo de Dunăre”, adică Banatul: acolo era atunci un Voivodat populat de Valahi; formaţiunea respectivă Bănăţeană - de la sfârşitul secolului VIII - a fost atacată de către armata Imperiului Carolingian din cauza Avarilor prezenţi printre localnici dar a intrat curând în componenţa Imperiului Bulgaro-Armân (la începutul secolului IX). Iată aşadar consemnarea unui contemporan despre existenţa la sfârşitul secolului VIII a unei formaţiuni numită “Dacia”, cu teritorialitatea în Banat (iar acolo trăiau autohtonii Români).

exprimă o autentică sinteză culturală. O sinteză specifică acestui ţinut dintre Mureş şi Dunăre, unde românii autohtoni formau elementul etnic majoritar”. (De exemplu, “Res Gestae Avarum” a redat ştirea despre împăratul Carol “cel Mare” care s-a întors în Francia trecând pe la Daci - cronicarul Einhard în “Annales Regni Francorum” menţionându-i pe aceia în bazinul mijlociu al Tisei, adică în Panonia - iar Austriacul Jansen Enikel, care în 1277 a scris “Cronica lumii”, despre secolul VIII a menţionat că “împăratul Carol cel Mare 742-814 în campania spre răsărit a întâlnit Valahi”). Tot despre începuturile Medievale din România, mai e scris şi despre ce a fost apoi în răsărit, în “Vlaşca de la Dârstor”, unde unii lideri erau Gherga: “În domeniul arhitecturii de cult, o menţiune specială o merită curioasele dar atât de expresivele monumente rupestre de la Basarabi-Murfatlar, datând din secolele X-XI şi legate de o comunitate monastică din Dobrogea bizantină, ce folosea, săpate în cretă, stângaci trasatele capele cu bolţi semicilindrice, stâlpi şi încăperi tradiţionale pentru monumentele Orientului creştin, cu un decor primitiv, frust, plin de pitoresc şi de spontaneitate; acesta era incizat mai superficial sau mai adânc în pereţii locaşurilor, într-un repertoriu foarte bogat cu motive simbolice, geometrice, zoomorfe şi antropomorfe, ce-şi găsesc analogii până în Cappadocia şi în lumea stepelor, până în nordul scandinav, în spaţiul rusesc şi acela balcanic, reprezentând plastic - după cum o fac, pe plan lingvistic, inscripţiile scrijelate tot la Basarabi-Murfatlar - o diversitate culturală ce poate fi bănuită şi printre rândurile textelor cronicarilor bizantini, care au evocat împrejurări politice şi religioase de la Dunărea de jos”. Unii Sârbi Albi s-au stabilit pe Valea Bistriţei / Aliacmon - a celui mai mare Râu Grec, ce izvorăşte din Muntele Gramos şi se varsă în Delta Axios / Vardar - iar apoi s-au mutat în fosta capitală Frigiană Gordium (acolo fiind asimilaţi). La Sârbi, cei mai vechi nobili au fost ştiuţi că erau Vlahi; despre vecinii Croaţi e de ţinut cont că au sosit din N Carpaţilor iar despre vecinii Bosniaci, foarte important este că au cele mai ridicate procente de grupuri genetice paterne în S European atât “I” (cum e cel mai numeros la Români), cât şi “N”/“X” = Gherga. Restul vecinilor Românilor de asemenea au fost marcaţi Ghergan: vechii Bulgari au fost iniţial conduşi de dinaștii urmaşi ai împăratului Attila Gherei iar vecinii din N au avut dinastiile regale Ghergane sub forma celei ştiută ca Rurikidă din secolul IX la Cherkasini / Ucraineni şi Arpad din secolul X la Unguri / Maghiari. După 4 secole de la retragerea oficială Romană din N Dunării, în 681 deja era format primul stat Slavo-Armân în S Dunării - cu ajutorul Vlahilor autohtoni condus de Bulgarii având capitala la Plişca 43,23 lat. N, 27,07 long. E (prima menţiune a unor populaţii proto-Bulgare la Dunărea inferioară a fost cu 2 secole înainte, în 480, când unii - “împinşi” de Avari - s-au stabilit în Balcani cu permisiunea împăratului bizantin iar prima incursiune importantă Bulgară în Balcani a fost în 540; primii Bulgari au intrat în Bazinul Dunării împreună cu Hunii - venind din răsărit - şi după moartea împăratului Attila i-au anunţat pe ai lor din Bazinul Volgăi că Imperiul Bizantin era destinaţia de ţintit): în Balcani, stabilirea Bulgarilor n-ar fi reuşit fără sprijinul Vlahilor, care i-au primit în mijlocul lor, pentru ca beneficiind de ajutorul acelora - să se distanţeze de bizantinii în structurile de conducere ale cărora se infiltrau tot mai mulţi Eleni.

Sat Avar - cu altar păgân - azi în Daghe-stan “Istoria românilor” realizată de Academia Română a mai consemnat: “Perioada dintre secolele VIII şi X a lăsat în părţile sud-vestice ale teritoriului românesc un elocvent monument de artă şi civilizaţie. Este vorba de cele 23 de vase din aur găsite la Sânnicolau Mare, recipiente de metal preţios care - purtând o extrem de bogată decoraţie zoomorfă, vegetală şi geometrică, cu simboluri creştine şi inscripţii în limba greacă şi turcică, cizelate în forme şi cu tehnici foarte diverse, ţinând în egală măsură de ecouri ale Orientului Îndepărtat şi Apropiat, de unele moşteniri antice grecoromane, de arta bizantină, ca şi de unele tradiţii locale 425


dat viaţă totdeauna Bulgarilor, Românii care din toate tovărăşiile câte au avut cu Slavii păgubaşi au ieşit”. Academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” a scris despre Bulgari: “Noii veniţi au fost tot aşa de Huni ca şi Hunii şi de Avari ca şi Avarii. Cercetările antropologice au ajuns ca rezultat la echivalenţa Huno-Bulgară. S-a semnalat asemănarea şi cu Ciuvaşii a Bulgarilor de pe Volga, de unde au plecat aceia din cari Bizanţul a făcut - în a doua jumătate a secolului VII - noii săi ‘federaţi’. Desigur că între vechii Bulgari, veniţi din stepă după o chemare a Bizanţului - căruia i-au trebuit totdeauna astfel de soldaţi - şi între rămăşiţele Hunice, a fost o strânsă legătură. Nu e vorba decât de întrebuinţarea alternativă a unui nume Turanic sau a celuilalt. Bulgarii apar ca Vulgares în ‘Panegiricul lui Ennodius’, ca neam îndărătnic, lângă Huni”. Constant aliaţi cu Armânii, Bulgarii când au fost conduşi de Krum / Crum - e de remarcat că primii conducători Bulgari beau vin din craniile duşmanilor, obicei Scit din mileniul anterior - în 803 au luat de la Avari Banatul şi Crişana, stăpânind Valea Tisei şi răsăritul Panonic până în 896, la sosirea Ungurilor (Krum / Crum în bătălia de la Plişca din 26 VII 811 l-a ucis pe împăratul bizantin Nichifor - descendent Ghasan - şi i-a folosit craniul drept cupă favorită); influenţa Bulgaro-Armână a fost în Panonia secolului IX prin Regatul Morav de la Râul Morava din actuala Serbie până la Râul Morava din actuala Slovacie ce se varsă în Dunăre la Bratislava 48,08 lat. N, 17,07 long. E, numele Peşt / Pesta pe malul răsăritean al Dunării - acum Budapesta / BudaPesta 47,28 lat. N, 19,03 long. E - fiind de obârşie Bulgaro-Armână, prezenţa imperială Bulgaro-Armână ajungând şi în “Ţinutul Barzei” / Ţinutul Bârsei cu capitala sa Barasu / Braşov 45,39 lat. N, 25,36 long. E, în centrul actualei Românii (în răsărit, în Bălţile Dunării, Delta Dunării şi o bună parte a Dobrogei, conduceau Rumâni, deoarece de la sfârşitul domniei lui Krum / Crum au apărut conflicte religioase provocate de Vulgarii / Bulgarii păgâni - în 813, când Crum / Krum a asediat Adrianopol, a deportat din zonă peste Dunăre 10 mii de persoane - ceea ce a dus din 836, cu sprijin bizantin, la autodeterminarea autohtonilor creştini pe cursul inferior al Fluviului, sub forma unei formaţiuni a Vlahilor / Valahilor între Silistra şi Sulina: prima Ţară Rumână independentă din Evul Mediu). Este de observat şi că numele Buda - regăsit la Budapesta / Buda-Pesta - era de la acei Buzi Mezi (din Ghergania), strămoşii Tracilor Besi, legătura lor făcând parte din cea dintre Guţi şi Geţi; spre exemplu, profetul Ezechiel din Ghargheea / Chaldeea - menţionat de Vechiul Testament era fiul preotului Buzi (Iezechiel 1:3). În 59 î.C., împăratul Burebista al Geto-Dacilor a întărit cu fort aşezarea de pe Dealul Buda (acum Dealul Gellert / “Gellert-hegy”, numit astfel deoarece acolo a fost ucis Sf. Gherhard care a creştinat Ungurii): “dava” - adică fortul - lui Burebista era “Bu-da” / Buda (onomastica de la care a pornit numele capitalei Ungariei), probabil cu garnizoană formată din Buzi / Biesi, trib Geto-Dac pomenit de geograful Antic Ptolemeu în partea Bănățeană a Bazinului Mureșului; Romanii și-au numit tabăra lor militară din Buda ca Aquincum (în evidentă conexiune cu dimensiunea acvatică a vadului Dunării, pe care-l străjuia). Azi în Bulgaria - între Troyan 42,53 lat. N, 24,43 long. E şi Gabrovo 42,52 lat. N, 25,20 long. E - există localitatea Gergini / Gherghini 42,53 lat. N, 25,15 long. E, în regiune fiind şi Valea Trandafirilor, cea a mormintelor regilor Traci, în Gorgane (patrimoniu UNESCO).

Cetatea Baba din Vidin Aflat în documentare la Bitolia / Macedonia în 1892, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a notat ce se ştia acolo pe atunci: “Bulgarii n-au avut puterea şi menirea de a crea un stat, imperiul apărut nefiind Bulgar, ci Româno-Bulgar. Când Aspa-ruh, fiul lui Cubrat, trecu Dunărea, Bulgarii lui se aşezară între TracoRomâni / Armâni şi le-au cerut prietenia, pe care o primiră; după ce a murit Asparuh, s-a iscat ceartă între Bulgarii conduşi de regele Terbeliu şi împăratul bizantin Constantin cel Nou. În toate luptele ce Bulgarii au dus în contra Imperiului Bizantin vedem şi pe Armâni. Dar să admitem că ar fi unii care, îndoindu-se de faptul acesta din urmă, că Armânii dar şi Românii au ajutat pe Bulgari cu oştile lor, ar zice: istoria Bulgară este pe de-antregul a Bulgarilor şi numai a Bulgarilor. Împăratul bizantin Constantin cel Nou când porni cu 2 oşti în contra aşa-zişilor Bulgari, una pe uscat şi alta pe apă, înaintă pe Dunăre în susul apei în Dacia Traiană! Deci Românii erau amestecaţi în acel război, căci în ţara lor voia să pătrundă împăratul bizantin, care după ce se ciocni cu Daco-Românii se întoarse ruşinat în capitala sa; şi în ce fel au fost amestecaţi: în aşa fel, încât împăratul bizantin trebui pe ei să-i atace dintâi iar nu pe Bulgari! După 680, mulţi DacoRomâni trecură Dunărea şi se stabiliră în Balcani - adică în coastele Imperiului Bizantin - iar acei Bulgari (?) veneau din interiorul Daciei Traiane, unde trăiau Românii. Istoria a dovedit că Bulgarilor le-a mers bine numai când erau lângă ei Românii, de pe ambele părţi ale Dunării. Viaţa DacoRomânilor şi a Traco-Românilor în acele timpuri a fost foarte amestecată cu a Bulgarilor; istoria nu se citeşte ca o poveste, ci se studiază cu răbdare şi se întreabă stăruitor iar dacă ştii so întrebi, ştie şi ea să-ţi răspundă. Azi Bulgarii au statul lor, însă independenţa le-a dat-o Românii din stânga Dunării şi Ruşii, Românii care în nevoile de la Griviţa şi de la Plevna au ajutat chiar pe puternica Rusie, Românii care din viaţa lor au 426


sunt Gladna, sat şi Galadna, pârâu menţionat într-un document din 1364, Gladova, sat, cu menţiunea că şi în judeţul Arad au fost 5 sate cu numele Kladova; în Timiş este menţionat satul Glad. Numele Gladna montană din judeţul Timiş a fost atestat în 1454. Gladeş este numele unui pârâu care curge prin satul Brădişoru de Jos, fost Măidan, judeţul Caraş-Severin iar Gladiţa este o apă care curge prin Gladna română. Dr. Iovan Erdeljanovici a spus că termenul glade cu sensul ‘colibi păstoreşti’, folosit în Muntenegru, a fost moştenit de la păstorii vechi, desigur vlahi”. Istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” a aflat de la medicul Grec Apolodor că “Barbarii, pentru a fi mai sprinteni şi mai vârtoşi, aspirau pe gură fum de săbiuţă / gladiolus” iar scriitorul Balcanic Plutarh referindu-se la Râul Ebru / Mariţa a scris că acolo era o plantă asemănătoare cu şovârful / oregano, ale cărei capete “Tracii le culeg spre a le arunca în foc, după ce sunt sătui de mâncare, absorbind prin dese aspiraţii fumul ce se ridică din ele, îmbătându-se şi picând într-un somn adânc”.

La momentul mutării Ungurilor în Panonia, adică 896 - conform primei cronici a acelora, numită “Faptele Ungurilor” - Banatul era guvernat de Armânul Glad din Vidin / Timoc (“Glad” însemnând “Paloşul”: el era conducătorul care avea dreptul de a ridica spânzurători şi de a judeca pricini capitale, urmate de pierderea averilor condamnaţilor / în graiul timpului “gladiş” fiind cel mai mieros arţar, din lemnul căruia se confecţionau cele mai bune arcuri - atât de necesare pe atunci - ceea ce poate apropia titulatura de Glad cu funcţia de moşier ori meşter a aşa ceva, în plus putându-se foarte eficient lua în considerare că Goţii / urmaşii Geţilor, foloseau pentru “sabie” termenul “galga” iar prin Glad, stăpân exact în locurile unde anterior cu câteva secole ei au condus, să se înţeleagă Galga sau Gherga; Latin, “L” frecvent s-a suprapus peste anteriorul “R”). Dr. Popescu Sireteanu lingvist Bucovinean - a studiat numele Glad: “Este posibilă explicarea numelui Glad, cum se numea ducele din sud-vest, prin cuvântul latin gladius ‘sabie’, ca supranume al luptătorului viteaz din secolul IX; în acest caz, numele lui adevărat nu-l vom ştii, probabil, niciodată. Precizăm aici că din familia lui gladius fac parte cuvintele gladiator ‘luptător în arenă, la circ’ şi gladiolă ‘plantă erbacee ornamentală cu tulpina înaltă, cu frunze lungi în formă de sabie şi cu flori mari de diferite culori’. Cum latina era limbă oficială în lumea europeană, nu este exclus ca explicaţia noastră să aibă acoperire în realitatea din secolul IX. Fiind vorba de un supranume, el s-a pietrificat în forma aceasta fără să fi trecut la forma *Ghiad, cum s-a întâmplat cu grupul consonantic ‘gl’ evoluat în ‘ghi’ ca în cuvintele moştenite ghindă sau ghiaţă. Un loc numit Glădiţa era în comuna Devesel, judeţul Mehedinţi. Glădiţă înseamnă ‘arbore asemănător cu salcâmul, cu ramuri spinoase, flori mici şi fructe păstăi, cultivat pentru perdele de protecţie în păduri’. Considerăm că a fost numit astfel după aspectul de sabie al fructului-păstaie. Tot aşa întâlnim cuvântul glădici, cu variantele gladij, gladiş, gladeş cu sensul ‘arbust cu frunze ascuţite şi cu flori albe’. În Banat se numeşte gladeş ‘un soi de salcă’ şi un curs de apă. Atât originea maghiară, cât şi cea slavă se exclud, ca să nu mai vorbim de cea gepidă. Glad nu putea fi maghiar pentru simplul fapt că, la sosirea ungurilor, el era duce al acelei patrii, care se întindea în nord de la râul Mureş, până în sud la Dunăre şi în vest până în Panonia; graniţa de răsărit putea fi pe Olt. Slav nu putea fi acel duce din cauză că era stăpânitor al unei ţări româneşti. Numele topice Galad, Gilad din judeţul Timiş derivă de la numele Glad al acelui duce (sau al altor persoane numite astfel, până acum necunoscute istoriei). Între numele topice care ar păstra amintirea lui Glad în părţile de sud-vest au fost Gladska, azi apă secată şi cetatea Glad, pe malul acelei ape, ocupată de turci la 1551. În Caraş-Severin

Este foarte plauzibil că Glad era fiul unuia dintre călugării Aromâni Gheorghi care au creştinat Imperiul Bulgaro-Armân pe Valea Dunării - începând cu 870 - puterea imperială fiind exercitată în timpul său de Simeon / regele Bulgarilor şi Aromânilor, de la acela fiind inaugurat şi titlul de “ţar” al Imperiului Bulgaro-Armân, el fiind cumnatul 427


“premierului” / “guvernatorului” George, având titlul Slavon “Sursuvul” / “Sursubul” (la sfârşitul secolului IX, neamul acelui George / Gheorghe “Sursuvul” acţionând puternic atât în N - la Gherdap / Porţile de Fier - cât şi în S, pe coasta Dalmată / în Valea Krka, Ragusa, etc.); nobilul Glad / Galga contemporan cu “guvernatorul” / “Sursuvul” George, ei poate fiind feciorii acelor primi preoţi creştini Gherga ai Imperiului Bulgaro-Armân - conform unor cronici Medievale, probabil descindea din împăratul bizantin Teodosiu (ultimul cu acel nume a fost în secolul precedent): într-o cronică a fost consemnat doar “împăratul Teodosiu” şi în altă cronică a fost sesizat că George Sursuvul avea întotdeauna prioritate la Curtea din Constantinopol, la împăratul bizantin (fapte remarcabile, notate Medieval ca atare, căci la împărat nu se ajungea oricum şi nu de către oricine). Este interesant ce a consemnat episcopul Liucius / Liutprand al Cremonei 922972 despre mezinul surorii lui George, că acela a studiat magia şi “poseda puterea de a se transforma în lup sau într-un animal straniu”. Creştinarea Imperiului Bulgaro-Armân s-a petrecut de la E la V - exercitată de Aromâni - printre conducătorii acelei mişcări evidenţiindu-se Gherga; “sursa” susţinătoare a stăpânirii în susul Dunării - devenită îndelungată prin dinastia sa - iniţial a fost şi din prima Ţară Rumână independentă, emancipată în Bălţile Dunării faţă de puterile imperiale în acel secol IX. Că era posibil ca Glad să fi fost Ghergan au indicat descendenţii Medievali din N Dunării, inclusiv prin legăturile din S Dunării cu Casa Giorgi, conducătoarea Ragusei (din care se pare că era Glad Vodă). Este de observat că dintre Dalmaţii Gherga ajunşi în Veneţia la sfârşitul secolului IX, în timpul domniei lui Glad din Dii / Vidin - Ragusa fiind “capitala” Dalmaţiei - liderul acelora a fost străbunicul Sfântului Gherhard, personaj stabilit după decesul lui Ahtum Vodă, ultimul din Dinastia lui Glad, în Morisena / Cenad, unde acela îşi avea reşedinţa; în secolul următor acelui fapt tot din Veneţia a fost trezorierul Grigore / Gregorius al familiei g/herţegului Negru Vodă (care era Cumano-Română, înrudită cu Gherga, respectiv şi cu neamul lui Glad Vodă / titlul Nordic de “Negru” al herţegului NegruVodă avându-şi echivalentul Bănăţean în Caraş, ţinutul din Nordul Carpaţilor Meridionali pe care l-a organizat iniţial administrativ ţinând de Banatul Severinului: timpul dinastic al herţegului Negru Vodă din Făgăraş, în paralel cu Negru = Caraş din Banat, era acelaşi cu al existenţei de la Veneţia spre Balcani - în Dalmaţia - al Vlahilor Negri / Morlacilor, când Vlahii populau MunteNegru, Bosnia era Vlahia Neagră adică MoroVlahia / Morlachia, etc., aşadar era continuitate între Veneţia Adriatică din V Ţinutului Morlacilor / Vlahilor Negri şi Veneţia Ardeleană din E Ţinutului Făgăraş); Gregorius / Grigore - ca numele Cavalerului Venețian care a fost vistierul lui Negru Vodă - se poate vedea mai apropiat de versiunea onomastică Românească decât Venețiană (Grigore fiind forma utilizată în Vestul Balcanilor - în vecinătatea Veneției pentru Gherga, așa cum cercetătoarea Charlotte Yonge 18231901 în “Istoria numelor creștine” a pus egalitatea Grigore = Gherga). După urmaşul Ohtu / Ahtum din secolul XI al lui Glad Vodă - care avea reşedinţa la Morisena / Cenad, judeţul Timiş şi corbul ca însemn oficial, pe atunci Karga în graiul ne Latin al regiunii / Latin “Corvus” - cavalerul Voicu de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg (având acelaşi însemn nobil, considerat cu ascendenţă Cumană inclusiv de către Glatz Ferenc / preşedintele Academiei Ungare poate datorită mariajului celor din Ardeleana Dăbâca în familia herţegului Negru Vodă) s-a cununat cu nobila Bănăţeană

Elisabeta Morsina / posibil descendentă atât din Ahtum Vodă de la Morisena, cât şi din anteriorul împărat bizantin Teodosiu, ca o cununie între rude îndepărtate, primul lor motiv fiind cel al dobândirii puterii, concretizat prin fiul lor Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara”, declarat în premieră istorică cu titlul de “Contele Secuilor şi Vodă al Transilvaniei”, care i-a iniţiat în arme pe Vlad “Ţepeş” şi pe Ştefan “cel Mare”, contemporanul istoric Maghiar Thuroczi Janos 1435-1489 consemnând că pe linie paternă Huniazii erau descendenţi Huni, însă cărturarul Ardelean Gaspar Heltai 1490-1574 presupunând că Elisabeta Morsina l-a avut pe fiu ilegitim cu împăratul Sigismund de Luxemburg; după ce Ioan Huniade s-a născut în Banat, familia sa a fost împroprietărită cu castelul și domeniul aferent de la Hunedoara (bărbaţii erau buni luptători, însă nu şi bogaţi): moşia Margina a nobilei, Margina fiind atestată documentar în 1389 ca Morsina / Mursina - în marginea Banatului, azi Estul judeţului Timiş - se învecina cu Ţinutul Pădurenilor din Nordul regiunii Haţegului iar axa centrală a Ţinutului Pădurenilor (din Munţii Poiana Ruscăi) era “apa neagră” a Cernei Hunedorene, la poalele răsăritene existând domeniul castelului Hunedoarei, intrat după nunta ei în proprietatea familiei.

Împăratul Sigismund de Luxemburg - fiu al Elisabetei de Pomerania - a avut-o ca mătușă maternă pe Dorotea, nepoata lui Vodă Nicolae Alexandru (fiul lui Vodă Basarab “Întemeietorul” al Țării Românești): a domnit jumătate de secol (în perioada 1387-1437) și a fost înhumat la Oradea / reședința județului Bihor. Dr. Tiberiu Ciobanu istoric din Timişoara - a scris despre “Blazonul Huniazilor secvenţe lămuritoare”: “Similitudinea emblemei lor cu stema Ţării Româneşti (o pajură care ţine o cruce în cioc) a dat apă la moară celor care considerau că Voicu şi ai săi erau români 428


veniţi de la sud de Carpaţi şi se înrudeau cu dinastia princiară a Basarabilor. O legendă, destul de cunoscută, referitoare la naşterea lui Iancu de Hunedoara şi la originea blazonului familiei sale, vorbeşte despre relaţia amoroasă înfiripată între regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, aflat în trecere prin Transilvania, într-o călătorie ce avea ca destinaţie Ţara Românească, cu fiica unui boier român din zona Hunedoarei, căreia, la despărţire, i-a dăruit un inel pe care să-l folosească copilul ce va rezulta din povestea lor de dragoste - care nu era altul decât viitorul erou de la Belgrad - ca să fie recunoscut, când va veni la Curtea regală (Sigismund cerându-i iubitei sale temporare ca atunci când rodul legăturii lor păcătoase va creşte mare, să-l trimită la el). În conjuctura dată, tânăra femeie a fost măritată, în mare grabă, cu un boier originar din Ţara Românească, pe nume Voicu, care se refugiase în ţinutul hunedorean din cauza numeroaselor incursiuni interprinse de turci la nord de Dunăre”. Cavalerul Voicu - tatăl lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara - a fost fiul boierului Şerban din Corbii de Piatră / judeţul Argeş, unde în secolul XI a fost Curtea Românească strămoşească (după pierderea în V a Banatului şi Crişanei de ruda Ahtum către Unguri iar în E a Dobrogei de ruda Vlad către Pecenegi); cronicarul Maghiar Thuroczi Janos - în secolul XV - l-a considerat pe cavalerul Voicu / tatăl lui Iancu ca boier refugiat din Ţara Românească din cauza pericolului otoman (ajuns în Ţinutul Pădurenilor la momentul când a murit Nicodim de la Tismana, în luna următoare întâlnirii din Turnu Severin a bătrânului Ghergan cu împăratul Sigismund de Luxemburg: după cum a scris în 2000 și istoricul Ioan Drăgan în “Nobilimea românească din Transilvania”, Ioan / Iancu de Hunedoara s-ar fi născut în anul următor, 1407). O altă versiune a plasat nașterea viteazului Român Ioan / Iancu anterior cu 2 decenii, el ajungând recompensat de regele Ungariei cu domeniul Hunedorean pentru meritele sale militare. Se știe despre Românul Muşina - tatăl Elisabetei - că a fost cneaz în Ţinutul Pădurenilor, cu reşedinţa la Răchitova 45,36 lat. N, 22,44 long. E / judeţul Hunedoara, unde turnul fortificaţiei sale avea pereţii de 1,80 metri grosime şi laturile de câte 8,50 metri, cu 4 etaje (în secolul XIV, moşia lui Muşina - nobil notat Morsyna / Morsinay - includea şi Densuş / judeţul Hunedoara din Ţinutul Haţegului).

Cerna din Ţinutul Pădurenilor / Munţii Poiana Ruscă, la graniţa răsăriteană a Banatului (poate aparţinând Episcopatului Dibiscos al Gugulanilor, nume consemnat bizantin în 1020 / probabil cu reşedinţa în Tibiscum: castrul Jupa, judeţul Caraş-Severin; colindătorii din Ţinutul Pădurenilor sunt denumiţi Dubaşi, într-o bună apropiere de Dibiscos / Tibiscum - cu Dăbâca drept centru - ei de sărbători regăsindu-se dintotdeauna pe Valea Mureşului de la Deva până în Banat la vărsarea râului, după Cenad).O apă curgătoare importantă în zona montană e Râul Cerna - numit şi Cerna Ardeleană - ce izvorăşte din Munţii Poiana Ruscă, formează Cheile Cernii de peste 6 km lungime (în prezent rezervaţie naturală oficială), străbate Ţinutul Pădurenilor curgând prin localităţile Dăbâca, Topliţa, etc., alimentează Lacul Cinciş, trece prin oraşul Hunedoara şi se varsă în Râul Mureş. În 1984, geologul Georg Krautner a scris despre locuitorii Ţinutului Pădurenilor din Munţii Poiana Ruscă: “o populaţie băştinaşă cu rădăcini adânci în trecutul neamului românesc; ei reprezintă o ‘insulă etnografică’ în care s-a păstrat cultura populară arhaică, extrem de originală şi de diferenţiată faţă de aceea a regiunilor învecinate. Trăsăturile principale ale acestei culturi constau în: amplasarea aşezărilor pe culme, culturi agricole în dealuri terasate, lipsa olăritului, portul specific - în special al femeilor - şi graiul” / așezările pe culmi au fost încă din Epoca Pietrei - când uneori sus era mai cald decât jos, în văi / în prezent și Evreii din Israel avându-și astfel localitățile, pe înălțimi - iar lipsa olăritului era o marcă a nomadismului ori a unei populaţii pendulante. Este de știut că popular se folosea cuvântul “ruscă” pentru “oaia roșcată”, onomastică a poienilor munților respectivi ce pe lângă poziția lor geografică pe ruta majoră a transhumanței Românilor și celelalte caracteristici principale ale oamenilor săi - le-a conturat portretele pastorale. Fetele îşi împleteau părul în 2, o coadă petrecând-o peste urechea dreaptă unde ea se îmbina cu cealaltă împletită cu părul de la ceafă; văduvele purtau pe cap cârpă albă. Până în perioada interbelică, bărbaţii au purtat părul lung iar iarna ieşeau la vânătoare de lupi, mistreţi, vulpi, etc. sau lucrau la pădure. Una din marile sărbători era cea a Cailor de SânToader - de la începutul postului Paştilor - ce marca sfârşitul torsului şi începutul ţesutului (încheierea sezonului şezătorilor, când începea împerecherea cailor): Anatolianul Teodor “Tiron” / însemnând “Recrutul” din Himialon, în Mitropolia Amasiei Pontice - localitatea geografului Antic Strabon - a fost martir creştin în 17 II 306 (cu reprezentare rupestră inclusiv în Biserica 4 din Complexul Murfatlar-Basarab / Dobrogea, în secolul X, unde erau înscrişi conducătorii de atunci, jupanul Gheorghe şi judecătorul George), acela rămânând venerat ca SânToader = Sf. Toader. La înmormântările din Ţinutul Pădurenilor, bradul deschidea cortegiul funerar - în care femeile cântau - iar la cimitir, bradul se punea la căpătâiul mortului. Dr. Grigore Leşe a studiat ceremonialul de moarte din Ţinutul Pădurenilor: “Majoritatea jocurilor de priveghi aveau o pronunţată tentă erotică, urmărind în plan mitic o nouă naştere, pentru restabilirea echilibrului în colectivitate şi totodată în ideea învierii în lumea cealaltă; azi, acele jocuri tradiţionale de priveghi au fost înlocuite cu altele - ca jocurile de cărţi sau de table - având singura utilitate de a menţine starea de veghe a celor prezenţi”. În 1938, istoricul Stanislav Lukasik de la Universitatea din Cracovia / Polonia a afirmat că “în secolul I î.C., consulul Roman Agrippa a fixat frontiera Nordică a Daciei spre Marea Baltică, între Vistula şi stepa Sarmată” iar în 2013, muzeograful Michal Kawulok din

Problemele în istoriografiile Românească, Maghiară, etc. nu-s doar cu dubla dată a nașterii lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara, ci și legate de dubletul Dăbâca / anume existenţa a 2 localităţi Dăbâca (faţă de Cenadul numit în secolul XI, una mai îndepărtată şi una mai apropiată): fie Dăbâca era din fostul Voivodat Ardelean al lui Gelu - în judeţul Cluj - fie a fost Dăbâca 45,39 lat. N, 22,44 long. E, acum în comuna Topliţa / judeţul Hunedoara de pe Râul 429


Wisla 49,39 lat. N, 18,51 long. E - oraş în Silezia / pe Vistula, nume ce Polon e tocmai Wisla - din SubCarpaţi, de la “Muzeul Munţilor Beskizi”, a celor mai Nordici Carpaţi, a susţinut că portul Vlahilor Goruli / Gorali de acolo era acelaşi cu cel din Ţinutul Pădurenilor / România (inclusiv termenii utilizaţi de exemplu la haine în cele 2 ţinuturi fiind identici, ca “bundă”, “ceapsă”, “cheptar”, “colţuni”, “fotă”, etc.); de pildă, un document din 1390 îl menţiona în SE Polon în moşia din Valea Stupnica 49,46 lat. N, 22,28 long. E - la jumătatea distanţei dintre Liov / V Ucrainei şi Cracovia / S Poloniei - pe Giurgio drept “Voyvoda Valachorum”: Voivodul Valahilor din Carpaţii Păduroşi (numiți acolo Munții Gorgany). Așadar, legăturile dintre Ținutul Pădurenilor și Carpații Păduroși - aparținând rutei de transhumanță ancestrale Românești Nordice - s-au confirmat Medieval onomastic, cu conducere Ghergană, în grai egal cândva.

La Ahtum Vodă (ultimul din Dinastia lui Glad Vodă / probabil strănepotul aceluia) nu e de ignorat blazonul ginerului Cinad, al cărui tată era din Dăbâca: corbul (mama lui Cinad probabil era fiica lui Iuliu / Gyula, comandantul cetăţii Alba-Iulia de pe Râul Mureş, având primul port de pe cursul aceluia, ultimul port de pe cursul aceluia fiind înaintea vărsării în Tisa la Morisena, ulterior Cenad); după peste 3 secole, Dăbâca Hunedoreană a făcut parte din domeniul Huniazilor (care au preluat ca emblemă corbul), prima nobilă din acea familie fiind Bănăţeana soţie a cavalerului Voicu mama lui Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara” - ea fiind ştiută încă de pe atunci ca urmaşa celor din Cenad. Imediat după preluarea puterii, fiul lui “Iancu de Hunedoara”, adică domnitorul Matia zis postum Corvin, a confirmat prin actul din 10 III 1458 pentru merite ostăşeşti etalate încă din timpul tinereţii sub tatăl său Ioan Huniade pe Gerke - interpretat de pildă ca Gheorghe de către Dr. Ioan Drăgan / din 2012 directorul Arhivelor Naţionale din România - împreună cu fraţii săi în moşia din Valea Strei (dintre Haţeg şi Hunedoara, râul curgând în Mureş la Simeria, cu numele iniţial Sargeţia, etimologic fiind - la fel ca numele Bi-striţei, Sili-strei, Strymos / Stru-ma, etc. - înrădăcinat în Indo-Europeanul “srew” însemnând “a curge”), azi teritoriul în cauză al moşiei lui Gerke / Gheorghe din secolul XV fiind cel al comunei Bretea Română 45,39 lat. N, 23,01 long. E / judeţul Hunedoara. Izvorând din Munţii Şureanu şi curgând în Mureş după ce a străbătut Ţinutul Haţegului, Râul Strei - numit Petros în amonte - a fost Antic ştiut ca Straius (al straielor, după cum ziceau Geto-Dacii îmbrăcăminţii). Pe valea sa, din mare vechime localnicii amenajau gropi - nu prea mari - în care abăteau apa râului pentru a înmuia lâna ce o tot băteau cu maiu, făcându-şi din materialul obţinut haine şi pături groase: cergi; asemenea straie se făceau doar de către oierii Daci care aveau turme de ordinul miilor - meşteşugul fiind cunoscut perfect de către ei (transhumanţa determinându-i să ajungă pentru iernat în Balcani, unele văi primind denumirile respective tocmai de aceea). În asemenea întreg context s-ar explica de ce regele Matia “Corvin” - fiul lui Ioan şi nepotul lui Voicu, botezat nu după evanghelistul Matei, ci după Sf. Matia / apostolul care l-a înlocuit pe trădătorul Iuda întreţinea relaţii pe coasta Dalmată cu Casa Giorgi din Ragusa (probabil înrudită cu Dinastia Timoceanului Glad Vodă din Vidin), acceptând din postura de rege introducerea corbului pe blazonul aceleia; regele Matia “Corvin” a fondat la Buda un mare depozit de manuscrise vechi - adunate cu cheltuieli enorme după căderea Imperiului Bizantin, din toate părţile aceluia - însă când otomanii au cucerit cetatea în 1526, depozitul / biblioteca a ars (o mulţime de scrieri chiar străvechi - unele unicate - au dispărut atunci, altele au putut fi recuperate, biblioteca lui Matia fiind cea mai mare din Europa după cea papală, de la Vatican): e de ştiut că după ocuparea Ungariei de către Imperiul Otoman din 1526 - şi transformarea sa în paşalâc - Transilvania a fost principat / stat independent, până în 1699. Este de observat că primul împărat bizantin Teodosiu - din secolul IV, fiul lui Teodosiu “cel Bătrân”, nepot al împăratului Constantin “cel Mare” - a trăit în 347-395, fiind cel care a declarat creştinismul ca unică religie în Imperiul Bizantin şi e de remarcat că prinţesa bizantină Pulcheria 398-453, din Dinastia Teodosiană / sora împăratului bizantin Teodosie II, a sprijinit ridicarea în 450 la Constantinopol a Bisericii Blachernae, a Vlahilor (mărită de împăratul Dac Leon în acelaşi secol, respectiv renovată de împăratul Trac Iustinian în secolul următor / cel care a

Ţinutul Pădurenilor (haşurat) 430


introdus Vlahii în “Prima Iustiniana”). Dinastia lui Glad Vodă a condus fără conflicte majore provincia Dunăreană până la decesul împăratului bizantin Vasile Bulgaroctonul, însă de acel fapt a profitat regele Ştefan al Ungurilor, ca să-l atace, ultimul conducător dinastic fiind Ahtum, care a rezistat atacurilor Ungurilor timp de un deceniu, până în 1028 (urmaşii lui s-au înrudit atât cu Arpazii, cât şi cu nobilii Ardeleni din Dăbâca, utilizând blazonul corbului, ginerele Cinad al lui Ahtum fiind - conform “Gesta Hungarorum” nepotul regelui Ştefan “cel Sfânt” / “nepos regis” iar numele său de familie era “Doboka” / Dăbâca); după cum a observat şi cercetătorul Român Cornel Bîrsan în 2015, atunci Banatul a devenit doar vasal Ungurilor - alţi membri ai familiei lui Ahtum fiind menţionaţi de izvoarele istorice ca deţinând diverse proprietăţi în zonele din jur timp îndelungat regiunea efectiv intrând în stăpânirea Coroanei Maghiare abia după un secol şi jumătate (moment când înspre răsărit, în Ţinutul Amlaşului şi Ţinutul Făgăraşului, puterea peste Români a fost documentată ca exercitată de către familia Bănăţeanului - Gugulanului / Cărăşanului - Negru Vodă, avându-l ca trezorier / vistiernic pe Cavalerul Veneţian Grigore). În fierăria de la Clujana Dăbâca deja la sfârşitul mileniului I erau creuzete şi forme de tipar pentru turnat asemănătoare celor din fierăria Bănăţeană de la Gherteniş 45,25 lat. N, 21,34 long. E din comuna Berzovia / judeţul Caraş-Severin - de la începutul primului mileniu - aflată pe Valea Bârzavei, ce se aproviziona din Ocna de Fier 45,20 lat. N, 21,46 long. E / judeţul Caraş-Severin, aşa ceva însemnând popularea Ardelenei Dăbâca dinspre Sud, cu cei din Banat şi respectiv (datorită onomasticii) cu cei din Haţegana / Hunedoreana Dăbâca: unii Pădureni - din Munţii Poiana Ruscă, de la limita Banatului cu Ţinutul Haţegului - au migrat din zona lor până în Nordicii Carpaţi Păduroşi (aşa cum Medieval au fost atestaţi, până în S Poloniei, unde erau conduşi de Voivodul Valah Giurgio). La începutul secolului XI, cât timp Ahtum Vodă a stăpânit doar Banatul, n-a avut probleme cu Ungurii: ginerele său era nepotul regelui Ungurilor iar vărul său îndepărtat Gherard de la Veneţia era dascălul prinţului / fiul regelui Ungurilor; în plus - după cum a estimat și academicianul Român Ioan Pop în 2016 - oastea lui Ahtum Vodă era mai mare decât oastea regelui Ștefan. Însă când Ahtum şi-a extins stăpânirea şi peste Crişana, atunci n-au mai fost relaţii cu Ungurii, ci război: regele Ungurilor era strănepotul lui Menu-morut şi nu putea tolera aşa ceva, el determinându-şi nepotul să-l trădeze pe socrul Ahtum, care a fost nu numai înfrânt, ci şi ucis, la Morisena în fosta sa capitală, de atunci acea localitate primind denumirea de Cenad / de la fostul ginere Cinad - fiind instalat acolo ruda Gherard, doar în calitatea de lider religios (dar cu foarte mare putere şi aceea). Voivodatul înaintaşului Glad îşi avea graniţele pe Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi - adică era Banatul - reşedinţa sa întâi fiind la Dii = “Vi-Din” / Vidin iar apoi în castrul Ursa / Urscia, acum Orşova, în stăpânire având şi alte castre, ca Pescari sau Palanca în judeţul Caraş-Severin, Morisena pe malul Bănăţean al Mureşului / acum Cenad în judeţul Timiş, etc. (atunci când Ungurii l-au înfruntat pe Glad Vodă, “oastea lui era formată din Români, Bulgari şi Pecenegi” - istoricul şi episcopul Maghiar Horvath Mihaly 1809-1878 apreciind însă că “armata lui Glad era integral formată numai din Români” - el conducând Banatul atât în 927, cât şi în 933, când a mai fost atacat de Unguri). Probabil “guvernatorul” George - socrul împăratului care din 893 conducea Imperiul Bulgaro-Armân - aparţinea de Casa Giorgi

din Ragusa şi l-a avut frate pe Glad, acela din Vidin stăpânind şi Banatul (a fost întâlnit de Ungurii care în 896 s-au stabilit în Panonia); un frate al lor - străbunicul Sfântului Gerhard - sa mutat în anul 900 de la gura Corca / Krka în Veneţia intrând în biserica de acolo iar celălalt frate, Grgur din Nin / tot de pe coasta Dalmată, a urmat şi el chemarea clerică a părinţilor lor, fiind episcopul Zadarului. Se poate observa la cei 4 Vlahi contemporani că în răsărit cei 2 - George “Sursuvul”=“Guvernator” printre Bulgari şi Glad Vodă printre Români - erau apropiaţi puterii Imperiului BulgaroArmân iar în apus ceilalţi 2 - episcopul Grgur printre Croaţi şi călugărul Georgii printre Veneţieni - erau apropiaţi puterii Bisericii Romane, adică toţi 4 activau în afara puterii Imperiului Bizantin ce pe atunci controla Ragusa populată de Vlahi (unde Casa Giorgi era cea mai veche nobiliară).

Stăpânirea lui Ahtum Ahtum / Ohtum - urmaş al lui Glad / ultimul conducător independent din acea dinastie - şi-a extins puterea din Banat şi în Crişana (preluând ceea ce a fost a Nordicului Menu-morut la sosirea Ungurilor, căci acela s-a stins de bătrâneţe fără a avea fii moştenitori - adică urmași direcți / vecinul Sudic Ahtum fiind o rudă mai îndepărtată - stăpânirea lui Ahtum de atunci având limita Nordică în cetatea Oradiei, unde apoi regele Ladislau al Panoniei 1077-1095 a ridicat Mănăstirea “Fecioarei Maria”); Ohtum / Ahtum a mutat de aceea reşedinţa Voivodatului Banat-Crişana la Morisena - azi Cenad, judeţul Timiş - ca să fie în mijlocul stăpânirii sale (imediat după ce Vodă Ahtum a murit, acolo s-a instalat, de fapt în baza dreptului de moştenire după moartea stăpânului dinastic direct, ruda Gherhard din Veneţia - Maghiarizat Gellert - care pe atunci era dascălul prinţului Imre, fiul regelui Ştefan al Ungurilor şi a înfiinţat o şcoală preoţească, unde Sfântul Gherhard / Georgii şi-a scris operele, nu în Maghiară, ci în Latină şi Româna veche = limba neamului său). Gherhard - ca văr sosit din Veneţia - era totuşi rudă de sânge cu răposatul Ahtum Vodă, ceea ce era mai mult decât succesiunea ginerului Cinad din Dăbâca. Cronica despre “Faptele Ungurilor” / “Gesta Hungarorum” a consemnat despre clanul lui Menumorut - nume ce literalmente, ca “Menu-Morut”, însemna “omul de pe Mureş”, adică “Mureşanul” - că stăpânea zona de cel puţin jumătate de mileniu, afirmând că împăratul Attila al Hunilor “a răpit prin 431


violenţă ţara de la strămoşul lui Menumorut” (deci exista o continuitate dinastică în stăpânirea Crişanei); anterior Hunilor, Crişana - regiune vecină cu Banat şi Ardeal - n-a fost cucerită de Romani (era populată de Dacii liberi), graniţa dintre Imperiul Roman şi Crişana fiind pe Râul Mureş = limita dintre Banat şi Crişana.

Bulgaro-Armân în N Dunării; ducele Kean era Gugan / Cărăşan, în relaţie mai mare decât cea de simplă vecinătate cu stăpânirea lui Ahtum Vodă, aşa după cum a fost şi situaţia Crişanei (vecina Nordică a regiunii Banat, condusă timp foarte îndelungat de către Dinastia lui Menumorut), cândva de asemenea vasală Imperiului Bulgaro-Armân: în secolul XI, revendicarea lui Ahtum Vodă, strănepotul lui Glad Vodă din secolul IX - în N faţă de ceea ce a fost a lui Menumorut, nepotul lui Morut din secolul IX şi în E faţă de ceea ce a fost a lui Kean - se baza pe multe elemente decisive, ca vasalitatea şi proximitatea, însă în primele rânduri fiind apartenenţa religioasă dar şi etnică (probabil incluzând rudenia, ca argument final). În 1898, Bănăţeanul Corneliu Diaconovici autorul primei enciclopedii Româneşti - a scris: “În partea Sud-Estică a Ardealului exista un ducat numit de Unguri ducatul lui Kean / Khan, până în timpul lui Ştefan cel Sfânt care l-a supus pe la 1003. Numai după supunerea acelui ducat Ardealul a intrat sub stăpânire Ungurească, cu un guvernator propriu, numit ‘voevod’; titlul de ‘voevod’ (de origine Slavonă), cum şi instituţiunea cnezatelor Române în Ardeal şi în Ungaria, a fost urma vechii organisaţiuni Româno-Bulgare, dinaintea cuceririi Ungureşti”. În secolul IX, la Titel 45,12 lat. N, 20,18 long. E în Voivodina / acum Serbia - lângă gura Tisei - a fost reşedinţa lui Kean “cel Mare”, conducătorul Voivodatului întins între Tisa şi Dunăre (în vecinătatea Vestică a Banatului); “Cronica Ungurilor” / “Gesta Hungarorum” a consemnat că la sfârşitul acelui secol nepotul său S/Alanus - contemporan cu Glad Vodă al Banatului - era Valahul vasal Imperiului Bulgaro-Armân, conducător al acelui Voivodat, care s-a opus pătrunderii Ungurilor în Panonia dar apoi lui Arpad “ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie din frică, ceea ce se tăgăduiește”: urmaşul lui Vodă Khan “cel Mare” de la Vest de Banat din secolul IX a fost cneazul Khan / Kean la E de Banat la începutul secolului XI (contemporan cu Ahtum din Banat, ultimul Vodă din Dinastia lui Glad).

Crişana Românească Academicianul Alexandru Xenopol a scris că “un ducat vasal Bulgarilor este arătat de ‘Cronica Ungurilor’ realizată de Ioannes de Turocz ca existând încă neatârnat pe timpul lui Ştefan cel Sfânt, care l-a supus autorităţii Maghiare. Acela era ducatul lui Kean, care ocupa o regiune întărită de natură, ce trebuie căutată în Sudul şi Estul Transilvaniei. Tradiţia asupra luptei ducelui Kean cu Ştefan cel Sfânt este cu atâta mai de crezut, cu cât fusese păstrată de preoţii de la Biserica ‘Sfânta Fecioară’ din Alba-Iulia, căreia Ştefan îi dăruise din preţioasele tezaure dobândite de la Kean”. Denumirea de Kean a ducelui putea deriva din Kagan / Khan, însemnând “conducător” / “cneaz” (“G/herţeg” în Balcani, el fiind vasal Imperiului Bulgaro-Armân). Ducatul / cnezatul lui se întindea la poalele Nordice ale Carpaţilor Meridionali - cuprinzând actualele reşedinţe de judeţ AlbaIulia, Sibiu şi Braşov - respectiv cursurile superioare ale principalelor râuri din centrul spaţiului Românesc, Mureşul şi Oltul (ambele izvorând din Ţinutul Secuiesc) şi era în paralel cu “Vlaşca de la Dârstor” / prima Ţară Română, existentă de aproape 2 secole în S Carpaţilor Meridionali, cuprinzând Muntenia şi Dobrogea, condusă de Basarabii din Valea Dunării inferioare. Faptul că Ştefan “cel Sfânt” - primul rege al Ungurilor - a ocupat cnezatul / ducatul condus de G/herţegul Kean l-a determinat pe Ahtum Vodă (de asemenea fost vasal Imperiului Bulgaro-Armân) să reacţioneze, prin extinderea stăpânirii sale din Banat şi în Crişana, mai ales că de la căderea Imperiului Bulgaro-Armân în urma războiului din 1018 cu Imperiul Bizantin a primit ca ajutoare mulţi luptători refugiaţi din Balcani; apoi, Ahtum Vodă al Banatului şi Crişanei s-a confruntat cu regele Ştefan al Ungurilor timp de un deceniu şi a fost înfrânt din cauza trădării ginerului său (nepot al acelui rege). Dacă pe atunci în exteriorul Carpaţilor prima Ţară Română - din Dobrogea şi Muntenia - era vasală Imperiului Bizantin, celălalt centru de putere al Românilor în N Dunării, vasal Imperiului BulgaroArmân, a fost cel din interiorul marelui arc al Carpaţilor, cu Banatul condus de Ahtum / Ohtum Vodă din Dinastia lui Glad, ultima formaţiune statală dependentă de Imperiul

În 1928, parlamentarul Român Ion Rusu Abrudeanu în cercetarea sa despre Moţi a notat că “într-un document din 1231 se spunea: ‘moşia Sâmbăta - ce azi se află în însăşi Ţara Valahilor - fu alipită către pământul Făgăraşului încă din vremile când Ţara Valahilor era Ţară Bulgărească’.” (Documentul era din timpul Imperiului Aromâno-Bulgar, condus de împăratul Ioan Asan II 1218-1241, făcând referire la precedentul imperiu comun, cel Bulgaro-Armân, dezmembrat de către Imperiul Bizantin în 1018 iar pe de altă parte, Armânul Tache Papahagi a afirmat că “Geografia 432


Munţilor Apuseni împarte populaţia sa în 2: Moţi şi Mocani”; Armânii şi Moţii se caracterizează prin acelaşi fel de sălăşuire Montană dispersată, rotacism similar, marcarea specifică până în Epoca Modernă - a mormintelor tinerilor cu suliţe / lănci, etc., Moţii fiind răspândiţi în actualele judeţe Arad, Hunedoara, Alba, Bihor şi Cluj). Guganii - prezenţi în Bănie, Banat şi Ţinutul Haţegului - aveau ca populaţie centrală Gugulanii din ceea ce azi e judeţul Caraş-Severin; teritorialitatea G/herţegului Kean (din actualul judeţ Alba întins şi în Ţinutul Haţegului - în judeţul vecin Sibiu şi în judeţul vecin aceluia Braşov) de la începutul secolului XI s-a păstrat şi la sfârşitul secolului următor, când Ţinutul Amlaşului / judeţul Sibiu şi Ţinutul Făgăraşului / judeţul Braşov au fost stăpânite împreună de către G/herţegul NegruVodă, titulatura stăpânilor Gugani de G/herţeg = conducător trecând de la “cneaz”=Kean la Vodă: denumirea generică sub care au fost cunoscuţi cei din Dinastia Cărăşană / Gugulană care au condus zona până la sfârşitul secolului XIII (atunci ei extinzându-şi dominaţia şi în exterior, prin unirea cu Ţara Română a Basarabilor din Sudul Carpaţilor Meridionali, astfel apărând Ţara Românească) era cea de “Negru-Vodă”, adică “liderul Nordic”. Este de remarcat că din Antichitate până în Epoca Modernă, îndeosebi de la Orăştie până la Braşov, cimitirele Româneşti - dominante în zonă - la mormintele bărbaţilor n-au prea avut cruci creştine, ci stâlpi funerari (parte a Indo-Europeanului Cult al Coloanei): aşa ceva era o rămăşiţă religioasă păgână Geto-Dacă, cu cea mai mare pregnanţă din spaţiul României - după cum au observat profesorul Otto Lauffer în 1926, istoricul Dan Olteanu în 2002, ş.a. - tocmai în partea Nordică a Carpaţilor Meridionali, cea controlată Medieval în bună parte de Gugani / Cărăşani; de exemplu, Imperiul Bulgaro-Armân în secolul IX i-a avut pe cei de la poalele Nordice ale Carpaţilor Meridionali ca principalii gardieni septentrionali - coordonarea fiind tutelată din Banat de către Dinastia lui Glad - iar după 3 secole, formarea Imperiului Româno-Bulgar a fost, la cererea liderilor Vlahi “As-An” / Asan, tocmai cu ajutorul militar şi politic decisiv al Dinastiei Cărăşanului Negru-Vodă din N Munţilor Făgăraş (care după 105 ani - după destrămarea Imperiului Româno-Bulgar - a preluat şi conducerea Ţării Româneşti din S Carpaţilor). Primul atlas realizat în România “Mare” - de Victor Şiaicariu şi Ştefan Constantinescu, în 1920 - a redat legăturile dintre Ținuturile Gugulanilor, Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului, în aceeaşi formaţiune Medievală Românească (întinsă între Gherdap / Banat şi Braşov / Ţinutul Bârsei):

La începutul secolului XI, herţegul Kean conducând Românii din S Ardealului, de la răsărit de Banat, era un urmaş al herţegului Kean “cel Mare” care în secolul IX a condus Românii din S Panoniei, de la apus de Banat (legăturile acelor lideri Kean / Khan au traversat Banatul); în secolul IX, Bulgarii au alungat Avarii de pe partea stângă a Dunării - dintre Bănie şi Panonia - instalându-şi în Banat principalii conducători pentru Imperiul Bulgaro-Armân iar în Crişana revigorând, ca vasală nu Avarilor ci lor, vechea dinastie stăpânitoare, care la sfârşitul acelui secol (când au sosit Ungurii) l-a avut ca lider pe Menumorut / “Menumorut”: “omul de pe Mureş”. Legăturile celor din Caraş / E Banatului şi din Crişana / N Banatului apar apropiate nu doar geografic, ci şi onomastic; iar istoric e dovedită popularea lor etnică Românească. Acţiunea împăratului Krum / Crum al Imperiului Bulgaro-Armân pe partea Nordică a Dunării, pentru îndepărtarea Avarilor şi instalarea puterii sale, fiind la începutul secolului IX, a precedat acţiunea apoi avută de el în josul Fluviului, din care a rezultat acolo - la guri, începând cu Bălţile Dunării şi Delta Dunării - prima Ţară Română independentă; împăratul Krum / Crum în susul Fluviului n-a făcut abuzuri aşa cum ulterior a făcut în avale, ca atare Românii organizaţi anterior în amonte au rămas integraţi şi vasali Imperiului Bulgaro-Armân, spre deosebire de cei formând “Vlaşca de la Dârstor”, care în acel secol IX au ajuns să se autodetermine în prima Ţară Română independentă (pentru început, cu extindere în Dobrogea şi Bărăgan / Muntenia). Este de ştiut că regele Ştefan “cel Sfânt” pentru uciderea herţegului Kean a trebuit în 1002 să-şi înfrângă fratele mamei, pe unchiul Iuliu / Jula (notat Gyula de către Unguri), comandantul cetăţii Alba-Iulia / administrând acolo primul port de pe Râul Mureş, cel mai din amonte, deoarece acela era în alianţă cu Kean, cneazul Românilor, conducătorul Sudului Ardealului; “Cronica pictată de la Viena” (din secolul XIV) a notat ce s-a întâmplat: “În cele din urmă, fiindcă Gyula a fost duşman al Ungurilor care locuiau în Panonia şi şi-a făcut o situaţie grea în multe privinţe, a fost trecut de regele Ştefan cel Sfânt în Panonia”. În secolul XI, în fosta reşedinţă a lui Ahtum Vodă al Banatului şi Crişanei s-a instalat episcopul care a creştinat Ungurii, anume Veneţianul Gherhard (din 1028) iar în cel următor - anume, în secolul XII - în reşedinţa herţegului Negru-Vodă al Amlaşului şi Făgăraşului s-a instalat cavalerul vistier al trezoreriei aceluia, Veneţianul Grigore (din 1185): aşadar iată 2 Veneţieni de rang - ambii cu rolul de mâna dreaptă pentru conducătorii corespunzători - în 2 secole consecutive, în 2 locaţii Româneşti; cei 2 Veneţieni - Gherhard şi Grigore - proveniţi din Veneţia, de la Vest de Balcani, au fost pe urmele Aromâne în N Dunării la cele 2 momente de hotar ale formaţiunilor imperiale Balcanice, anume unul la sfârşitul Imperiului Bulgaro-Armân şi celălalt la începutul Imperiului Româno-Bulgar. Arheologii Maghiari în 1868 au apreciat bazilica (construită din cărămidă arsă Romană şi piatră cioplită) din Morisena / Mureşana, adică de la Cenad / județul Timiș, ca fiind din secolul IV, peste ea ridicându-se o biserică bizantină cu un baptiseriu şi 2 cripte, ce a fost sediul primei episcopii din Banat: peste aceea s-a ridicat ulterioara biserică în stil gotic. După Ahtum, conducerea Cenadului a fost preluată de episcopul Veneţian Gherhard / Gerard, care de acolo i-a creştinat pe Unguri / Maghiari (proces de creştinare similar celui anterior cu peste un secol, exercitat în S Dunării de Vlahi printre Bulgari); la începutul secolului XI, din Veneţia, Gherhard / Georgii n-a ajuns întâmplător de la ferma

Extras din primul atlas publicat în România “Mare”

433


regală denumită Zirc 47,15 lat. N, 17,52 long. E, poate botezată aşa de la numele său, de pe înălţimile Bakony - unde a fost dascălul prinţului Ungur - tocmai la Cenad (fosta reşedinţă a lui Ahtum) dacă nu se revendica din acelaşi trunchi dinastic, desprins în secolul IX: “Legenda mare a Sf. Gherhard” a relatat că atunci când Gherhard era în raclă, văduva lui Ahtum i-a sărutat mantia (aşa ceva se făcea doar de către cei apropiaţi iar Ahtum / conducătorul politic al Voivodatului Banat-Crişana şi Gherhard / conducătorul creştin care i-a urmat în aceleaşi regiuni se pare că au fost veri Armâni / Vlahi). În 1995, Dr. Adrian Bejan în “Banatul în secolele IV-XII” a scris că “reiese clar existenţa a 3 monumente în secolul XI în interiorul Cenadului, aproape unul de altul:  Mănăstirea de călugări greci, închinată Sf. Ioan Botezătorul, construită de Ahtum încă la sfârşitul secolului X şi în care, după înfrângerea lui vodă, Gerhard - primul episcop din noua dieceză - a activat până la construirea catedralei  Catedrala închinată Sf. Gheorghe  Mănăstirea cu hramul ‘Sf. Maria’ - clădită de Gerhard - aflată în vecinătatea fostei mănăstiri greceşti, unde a fost adus trupul arhiepiscopului în 1053” (deshumat după 7 ani de la deces) Deoarece Obeliscul Sf. Gerhard a fost distrus - iar Gherard / Gerhard era strănepotul capului emigraţiei Morlacă / Valahă de la gura Krka din anul 900 în Veneţia - nu altcineva decât un Aromân, Alex Nacu (contele Sânnicolaului Mare / judeţul Timiş 1785-1848) i-a ridicat statuia în Bănăţeanul Cenad / judeţul Timiş:

anul 743 - şi acei Morlaci / Valahi Negri în Ragusa, care acolo au întemeiat Casa Gheorga, cea mai veche nobiliară din cetate, cu rol conducător în oraş şi în jur timp de peste un mileniu. În 1905, academicianul Aromân George Murnu în “Vlahia Mare” a explicat contextul: “Pe lângă cei din văile şi podişurile Carpaţilor, găsim, din secolul X încoace, o populaţie deasă de Români în Munţii Balcani şi în Pind. În afară de aceştia mai erau şi alte grupări mai mici sau mai mari şi am putea zice, mai că nu erau munţi şi locuri de păşuni pentru vite în Peninsula Balcanică, unde să nu fi fost cătune de-ale Românilor. O grupare a Românilor Balcanici o găsim aşezată peste tot cuprinsul Munţilor Hemos / Balcani, zidul de despărţire al Traciei de Bulgaria; ramurile ei ajungeau până în Nordul Albaniei şi Serbia şi veneau, de bună seamă, în atingere cu populaţia Românească din stânga Dunării, care la început nu putea să ocupe decât o parte anumită din Banat şi Oltenia şi din munţii învecinaţi. Ţara Românilor din Hemos se numea Vlahia (posibil Albă). Că Românii din Pind şi din Hemos nu erau localnici, ci veniţi denspre Nord - după toate probabilităţile din Bulgaria apuseană şi din Serbia de astăzi nu poate fi nici o îndoială; despre aceasta ne încredinţează nu numai istoria, ci şi mai ales documentele vii ale limbii noastre, a cărei unitate - adică coincidenţa aproape a tuturor fenomenelor linguistice observate de toate dialectele Româneşti - presupune cu necesitate unitatea teritorială a Românismului primitiv. Limba Românească poartă prea multe urme şi amintiri Balcanice, ca să ne închipuim că s-a format numai şi numai pe teritoriul Daciei şi că a stat acolo izolată în o mare parte a Evului Mediu; ştiinţa filologică, ale cărei rezultate sunt astăzi tot aşa de întemeiate ca şi ale oricărei ştiinţe pozitive, nu ne mai îngădue să tragem o altă încheiere. Legături neîntrerupte, legături intime au fost negreşit de la început, între marile grupuri de Români şi au urmat, oricât de slăbite, până în cele din urmă timpuri ale Evului Mediu; ele şi numai ele ne dau deslegarea identităţii lor etnice recunoscute aproape unanim din cele mai îndepărtate timpuri până astăzi. Aceste legături nu erau greu de păstrat, căci o mare parte din Români erau îndemnaţi, prin însăşi îndeletnicirea lor de frunte, păstoritul în cel mai larg înţeles al cuvântului, să cutreiere Peninsula Balcanică de-a lungul şi de-a latul, să se apropie şi chiar să se amestece între dânşii. Că erau oarecari deosebiri între aceste grupări mari de Români ne-o arată cele 2 dialecte mai însemnate Româneşti, dialectul Macedo-Român şi cel Daco-Român. Graiul mijlocitor între aceste amândouă dialecte a fost cel vorbit odinioară de Românii din Hemos şi în genere în Nordul Peninsulei Balcanice; acesta nu pare a se fi deosebit de cel Daco-Român decât prin elementele împrumutate în decursul vremii de la Românismul din Pind”.

Sf. Gherard Este de remarcat că de pe aceeaşi Vale Kerka / Krka (de unde la sfârşitul secolului IX - când au năvălit Ungurii în Panonia - au emigrat mulţi în Veneţia) anterior s-au mutat - în 434


Evreul călător Benjamin 1130-1173 din Tudela 42,03 lat. N, 1,36 long. V / Spania a notat despre Arumânii / Aromânii din Pind (Munţii Pindului sunt în S Macedoniei, despărţind Tesalia din răsărit - ce iniţial se numea Eolida - de Epir din apus): “Aici este începutul Vlahiei, ai cărei locuitori ocupă munţii iar ei înşişi poartă numele de Vlahi. Asemenea cerbilor de iuţi la fugă, ei se coboară în Ţara Elenilor ca să despoaie şi să prade. Nimeni nu-i poate ataca prin război, nici un împărat nu-i poate supune. Datinele creştineşti le ţin şi se cheamă cu nume Evreieşti, din care cauză unii spun că ar fi neam de Evrei iar pe Evrei îi numesc fraţii lor. Pe aceştia numai îi atacă dar nu-i ucid, aşa cum ucid pe Eleni; în sfârşit, ei trăiesc fără legi” (el comparându-i pe Vlahi cu Druzii din Sidon / Liban, autonumiţi Ghulăt, care - la fel cum anterior a făcut-o Ordinul Asasinilor - s-au desprins dintre şiiţi). În document - păstrat la Londra, de “Muzeul Britanic” - rabinul Tudelei a mai consemnat, despre împăratul bizantin contemporan Manuil Comnenul 1118-1180, că are “o deosebită înclinaţie sau simpatie faţă de Vlahi / Aromâni ca unul care se trage din neamul lor”; fiindcă produsele Armâne erau căutate pe piaţa Constantinopolului, Evreii nu erau omorâţi deoarece Armânii aveau nevoie de ei pentru ca produsele - miei, lână, etc. - să ajungă prin intermediul acelora la clientela bizantină. Academicianul George Murnu în “Vlahia Mare” a mai scris: “că Aromânii îşi dădeau nume Evreieşti, e foarte probabil; obiceiul acesta de a-şi da nume biblice s-a păstrat la ei întrucâtva până astăzi, coincidenţă interesantă cu ceea ce s-a constatat că a fost la Românii din Făgăraş (conform şi academicianului N. Iorga în ‘Sate şi preoţi în Ardeal’)”. Dr. Theodor Capidan a scris în 1925: “Locuinţele primitive ale Aromânilor au fost în Tesalia şi Pind, nu în Macedonia. Numai în aceste părţi s-au păstrat până azi unele nume de localităţi de origine română şi tot numai în aceste părţi Aromânismul mai continuă să existe încă până astăzi, în centre cu o populaţiune compactă. De aci, din Tesalia şi Munţii Pind, s-au întins Aromânii între secolele XII-XIII în Munţii Gramoste şi în Albania şi numai mai târziu o parte dintre cei din Albania îi vedem grupaţi împrejurul Moscopolei, cel mai însemnat centru cultural al lor din secolul XVIII”. Etnograful Aromân Tache Papahagi a indicat ca una din ramurile principale Armâne pe aceea formată din “Grămoşteni, care locuiesc la frontiera dintre Grecia şi Albania, în regiunea Bitoliei, precum şi în Munţii Traciei (Serbia şi Bulgaria Sudică)”. Grgur / Gregory - adică forma Iliră / Dalmată pentru Gerga / Gherga conform filologilor specializaţi în onomastică şi etimologie arhiepiscopul din Bar 42,06 lat. N, 19,06 long. E / Muntenegru începând din 1172, având primatul catolic asupra Sârbilor, supărat că arhidioceza sa înfiinţată în 1089 nu mai activa de 3 decenii (atribuţiile fiind acoperite de Biserica Croată a Splitului) şi pentru a sublinia întâietatea localnicilor, printre care a evidenţiat Morlacii, a tradus până în 1196 când s-a stins, din Slavonă în Latină, un pachet de 6 cronici, dintre care cea mai veche era din anul 753; s-a născut în Ghiara / acum Zadar pe coasta Dalmată iar după moartea lui - a fost poreclit Auritul = Grizogono - arhidioceza s-a reactivat, funcţionând şi în prezent (în Zara / azi Zadar - vechea denumire Ghiara / Gheara, conform Dr. Ioan Russu 19111985, având etimologie Getă - la 1428 comitele Morlacilor, care lucra pentru Veneţieni, era Alexandru Georgie: dogele ia scris atunci că “aşezarea Morlacilor pe pământurile Dalmaţiei e de cel mai mare folos”).

Grgor în Bar Când conducătorul Ştefan Nemania al Sârbilor 1113-1199 - cneaz care în 1166 a pus bazele statului Sârb - a asediat cetatea Bar în 1185 (în acelaşi an, profitând de căderea Dinastiei Comnen de la conducerea Imperiului Bizantin, Normanzii au jefuit Salonicul, Armânii din Bulgaria, conduşi de fraţii “As-An” / Asan, s-au răsculat atât împotriva Bizanţului, cât şi împotriva apusului controlat de papă - însă colaborând cu Cavalerii Templieri prin asigurarea drumurilor Balcanice pentru aceia la transportul valorilor, fapte pentru care încasau mari sume - iar în Veneţia de Jos / Ţinutul Făgăraşului a fost atestat trezorierul Grigore Veneţianul al familiei herţegului Negru Vodă, care a constituit Valahia / Ţara Românească în N Dunării), Grgur / Gheorghe a condus apărarea localităţii Bar ca mare patriot regiunea pe atunci era puternic populată de Armâni / Vlahi reuşind să scape de represalii însă pierzându-şi proprietatea, căci Ştefan Nemania, tatăl Sfântului Sava care a ajuns primul arhiepiscop ortodox al Sârbilor, printr-un edict în 1198 a dăruit cnezatul / “judecia” Vlahului Ghiorughe / Giurgea, împreună cu 170 de Vlahi din MunteNegru şi din Sudul actualului Kosovo, Mănăstirii Hilandar de pe Muntele Athos.

Donaţia prin edictul păstrat acum în Arhivele Dubrovnik Lucrarea arhiepiscopului Grgur / Gheorugheco (care era un apropiat al familiei domnitoare din MunteNegru / formaţiunea statală de acolo atunci încă purtând numele Roman Dioclea, Slavizat Duklja) a fost o valoroasă compilaţie de surse scrise şi tradiţii în 47 de capitole despre Goţi, viaţa lui Constantin “cel Mare”, istoria şi creştinarea MunteNegrului, “cronica Travuniei” - adică a zonei dintre Cotor şi Ragusa - hagiografia Sfântului Vladimir, etc.; a 435


menţionat invazia Goţilor din secolul V - care au stăpânit Nordul Epirului în 403-535 - apoi a Avarilor şi că descendenţi Goţi stăpâneau apusul Balcanic, inclusiv Regatul Morav în secolul IX când au sosit Ungurii în Panonia (letopiseţul său făcea distincţia între Slavi ca Bosniaci / adică aceia din regiunea Rama, Croaţi, Sârbi, ş.a. oferind informaţii unice despre genealogii, teritorii şi situaţii, ajungând de exemplu să fie ca inspiraţie şi scriitorului Medieval Britanic William Shakespeare 1564-1616 pentru comedia “Furtuna”). De altfel, e de ştiut că azi în Bosnia şi Herţegovina există Masivul Gargaş 43,37 lat. N, 17,36 long. E. Arhiepiscopul Grgur a observat că năvălirea Slavilor în urmă cu secole a determinat, pentru evitarea persecuţiilor, mutarea autohtonilor pe înălţimi, care şi-au ridicat acolo întărituri pentru a fi liberi, ceea ce a dus la apariţia comunităţilor izolate de Armâni / Vlahi (dintre care şi acum sunt câteva), o preocupare majoră a lor fiind păstoritul în Balcani - uneori cu transhumanţă pe distanţe mari - ciobanii Armâni / Vlahi având pentru recunoaştere sculptat în capătul toiagelor stindardul Get; e de ştiut caracteristicul dans Armân / Aromân în hora cu cerc dublu: femeile în interior şi bărbaţii în exterior (acum predomină cercul simplu, deschis), primul stil fiind foarte vechi, existent cultural printre Ghergani. Inclusiv cercetătorul Ioan Mugioiu din Elveţia, care în 1985 a studiat revoluţionarul cuvânt “gard” din limba Română - dar şi alţii au subliniat sinonimia dintre Geţi şi Goţi, ca predecesori ai Românilor.

acela era plecat cu afaceri Veneţiene - fiind crescut sub influenţa conducătorului Gheorgu / Gheorghiu şi a plecat în Asia abia după ce şi-a cunoscut tatăl natural, în 1271). Pe harta următoare - realizată de istoricul American William Shepherd în 1911 - se poate vedea situația din 1265, cu Ragusa în colțul NV și Valahia Tesaliană în centrul Balcanilor:

Timp de mai multe secole, în zona Ragusei au funcţionat Ghergani - notaţi divers în anale - ca în 22 VIII 1439, când comisarul Zorzi al Cotorului a primit o moştenire din Ragusa (ori în 7 IX 1439, când a fost consemnată activitatea negustorului Georgius de Ragusio, ocupat cu comerţul de haine finisate); în 7 V 1449, a fost notată existenţa lui Zorzi de Ragusa, etc. (istoricul Ceh Konstantin Jirecek 1854-1918 a afirmat că familia Giorgi din Ragusa probabil avea o ascendenţă în Kotor). Prin testament, la 1 VIII 1470 Zuanne de Zorzi din Ragusa a lăsat o moştenire prietenului comisar Albertin, din localitatea vecină, Almissa; în 14 VI 1520, un cleric în Ragusa era Paulus Georgii, în 19 II 1682 la Biserica “San Giovanni” din Veneţia a fost consemnată activitatea preotului Lucieta de Zorzi din Ragusa, ş.a.: de exemplu, Ignatio Georgio din Ragusa (1675-1737) şia publicat în Veneţia poeziile pastorale şi erotice dar a documentat şi popasul Sf. Pavel în Dalmaţia:

În 1253, conducătorul Ragusei / Dubrovnikului oraş populat de Vlahi / Armâni - era, conform lucrării “Documente privitoare la istoria Românilor” a academicianului Eudoxiu Hurmuzaki 1812-1874, principele Marsiliu Gheorghiu (în Latină Marsilius Georgius / Marsilii Georgii):

Marsiliu Gheorghiu “Marele dicţionar Croat” - publicat în 1880 la Zagreb - a indicat că sensul cuvântului “Vlah” era “sinonim cu locuitor din Dubrovnik, până în secolul XIII”; conform studiului Britanicului Thomas Graham din 1887, acelaşi Marsiliu Gheorgu în 1265 deja conducea pe deplin Insula Korcula (atunci, Marco Polo a copilărit acolo - fără tată, căci 436


În 2002, cercetătorul Zdenko Zlatar de la Universitatea Australiană Sydney 33,52 lat. S, 151,12 long. E a scris: “În 1358 - când a devenit autonomă faţă de Veneţia Ragusa a intrat în auto-guvernarea denumită patriciat = ‘vlastela’ iar în 1440 (când a început să plătească tribut otomanilor) oraşul mai avea 33 de familii nobile din cele vechi, printre care a fost Georgi, ştiută de asemenea ca Zorzi: erau nume sinonime; puterea casei patriciene Georgio a crescut în timp, de la 216 funcţii publice exercitate în secolul XIV, la 357 funcţii publice de-a lungul secolului XV şi 573 în secolul XVI (în secolul XIV, familia Georgio era a treia în influenţă politică şi a doua în bogăţie din Ragusa). După 1440, prezenţa neamului de frunte Georgio / Zorzi în Consiliul Cetăţii s-a redus ca implicare sub forma numărului de membri, însă prezenţa s-a manifestat în alte domenii ale comunităţii (judecători, profesori, comercianţi / negustori, diplomaţi, etc.)”. Este de ştiut că în timpul războiului din 1378-1381 dintre Maghiari şi Veneţieni, conducerea Ragusei - în care familia Georgio / Zorga avea rol proeminent - a apelat la regele Bosniei pentru a i se trimite un contingent Vlah în ajutor (de remarcat că patronul Ragusei e Sf. Vlaho). “Dicţionarul Iliro-Italian” realizat în 1803 de lingvistul Croat Josip Voltic a egalat numele masculin Gherga / Gerga cu Gergur / Ghergur şi Gregorio; în legătură cu formele Slavone ale numelui Gherga, Gheorghe, George, ş.a., Croatul Domagoj Vidovic în 2007 a contribuit printr-un studiu antroponimic, cu consideraţii astfel: “Numele personal Đerđa a fost scris şi Zorzi, Jorga, Georgije, Đorđe, Juraj, Kalađurđ, etc. Sfântul Gheorghe a apărut sub multe forme, din 1059 ca Juray până în 1254 ca Đurьđь, împrumutul fiind din Grecul Georgios / Slavul Jurja; numele său circula din secolul VI în Germania şi Franţa, din secolul VIII în Anglia, etc. (pe teritoriul Croat fiind cunoscut de mai devreme). Este foarte interesant că în Croaţia la 1280 deja numele George a derivat în Juran şi femininul Jurislava iar apoi Jurko, la Sloveni Yuri, la Slovaci Jura, la Cehi Jiri, etc.; la Sârbi - ca de exemplu în Mănăstirea Deceani / Deciana - pentru George / Gheorghe era diferenţă între numele sfânt Juraj şi cel personal Đur[a]đ. De sorginte Dalmată au fost Girgi, Gurgi, Georgi, ş.a.: Românicul ‘ghe’ / ‘ghi’ a devenit ž / dž; Georgius a ajuns Žorž, Žurga, etc. (la Ragusa în 1304 exista Žurgo, la 1413 era Zorçi). Încă din secolul XIII, formele de Zorzi, Jorga, Đeorđije, Đorđe, Đorđo, ş.a. au fost confirmate ca Vlahe; deoarece Grecul ‘Ge’ era ‘Đ’, în secolul XIV Sârbii la Mănăstirea Deceani au scris şi Đeorđi, Đorđ, Đurđic, Đurđ, etc. (o posibilă corelaţie Croată ar fi între Đordo / Đordan şi Italianul Giorgio / Giordan: ca şi între Juraj / Jordan şi Iordania / Iordan). La Sârbii de la Mănăstirea Deceani s-a constatat că după adjectivul Grec ‘kalo’ însemnând ‘frumos’, la fel cum Caloian = frumosul Ioan / An, Kalođurđ = frumosul Djurdj; de exemplu, la 1413 cancelarul din Cotor / Kotor era Ştefan Caloiurgij. Sistemul antroponimic Croat a înregistrat Đerđa / Gjergja, care trebuie corelat cu Albanezul Juraj şi Maghiarul György din Nord; numele de familie s-a păstrat rar - mai ales sub influenţa Bisericii Ortodoxe versiunile Croate fiind Georgijević, Georgijev, Georgijevski, ş.a. Žurga / Žurgo era Veneţianul Zorzi / Georgius (însă confuzia nu era şi în Epir): numele era împrumutat de la Greci de Latini şi Slavi, în Balcani practicându-se şi porecla Đúre / Đȕrās. Popularitatea numelui a fost întărită de migrările populaţiilor şi de convingerile creştine, ce au propagat până în substrat toate acele variante”. Academicianul Român Silviu Dragomir a scris în 1959

despre Medievalii Vlahi Kosovari: “cătunele vlahilor Gjuraşevski dăruiţi mănăstirii Deceani - care există şi azi cu numirea de Mali Gjurgjevik şi Veliki Gjurgjevik - sunt situate în ţinutul Drinului Alb” (localităţile Kosovare Gjurgjevik 42,36 lat. N, 20,39 long. E - populate în Evul Mediu de Vlahii domeniului cnezial al familiei celui devenit Sf. Nicodim Gârca - acum aparţin Districtului Pec). Profesorul Pachia Tatomirescu din Timişoara - doctor în filologie - a explicat denumirea de Balcani: “Valahic ca determinativ apare în sintagma / toponimul compus, Munţii Balcani (cu vectorizarea semantică Munţii Valahimii), ce - de câteva secole - a substituit în mai toate ‘geografiile de cancelarie’ termenul secund / vechi ‘Munţii Hemus’; din pelasgo-valahul ‘balcan’ a rezultat tot ce este specific Balcanilor / ‘de-al Valahimii’, ca în toponimul compus, Peninsula Balcanică”.

Gherga şi Goţii

Tracii la începutul mileniului I În timp, Goţii au fost precedaţi de Geţii de la Marea Neagră şi de Guţii din S Mării Caspice; Goţii au apărut până și la Marea Baltică, ca popor format dintre Geţii ajunşi acolo (la rândul lor, Geţii desprinzându-se dintre Tracii Nordici, cel mai mare popor din Europa Antică): e evident despre cel mai mare popor din Europa acelor vremuri că a determinat aşa ceva, căci nu era o populaţie oarecare din vreun cotlon European, ci - după Indieni - forma cea mai importantă aglomeraţie umană din lume, cu puternice ramificaţii EurAsiatice (apariţia la Marea Baltică a Goţilor se observă în secolele I-II, exact din timpul când Romanii au agresat Geţii Dunării inferioare / primii Goţi fiind Geţii refugiaţi atunci în N); în Antichitate, Scandinavia nu întrunea condiţiile de densitate umană pentru ca să fi constituit “rezervorul” 437


furnizor al Goţilor (de altfel, Scandinavia mereu a fost un teritoriu colonizat) iar nici o resursă istorică - ori vreo dovadă arheologică - nu există despre vreun conflict între Goți și Geți, deoarece ei au format același popor.

Dunăreano-Pontic, ci mult lărgit, din Sciţia până în Scoţia şi din Dacia până în Danemarca. În 2016, profesorul Flemming Kaul, arheolog la “Muzeul de Istorie” din Copenhaga capitala Danemarcei - a afirmat: “Cazanul Gundestrup numit aşa după mlaştina din nordul Jut-landei / Danemarca unde a fost descoperit - este un vas dacic sau tracic. Făcut din argint aurit, este una dintre cele mai frumoase şi importante descoperiri de pe teritoriul danez. Aşa ceva numai pe malurile Dunării, în Dacia, se putea face; tehnica de lucru şi chiar unele reprezentări - războinici sau animale fantastice - sunt foarte asemănătoare cu cele de pe coifurile descoperite în România, la Agighiol, Coţofeneşti, Cucuteni sau Peretu: vasul are o tehnică de realizare unică şi câteva detalii strict dacice, pe care nu le găsim în altă parte. Alte piese sunt colierele cu un sistem particular de prindere în capete: ele apar în Danemarca / în nordul Jutlandei, în Suedia / pe insula Gotland, în Ucraina şi la Marea Neagră, de parcă o mână uriaşă le-a presărat pe toată această întindere. În muzeu mai avem 2 cupe de argint din Mollerup, care sunt cu siguranţă dacice: ele sunt identice, stau pe un picior ce are la jumătate un nod proeminent; datorită altor descoperiri din România, ştim că aceste pocaluri provin din zona central-vestică a Daciei. Modelele încrustate sunt o copie a artei greceşti, însă într-un stil regional dacic: cea mai mare asemănare există între aceste vase şi cele descoperite în tezaurul de la Sâncrăieni, în Ardeal şi - cel mai probabil - au ajuns în Danemarca în secolul I î.C. Se ştie că au existat contacte între lumea aceea şi cea de aici, mai ales prin partea sud-estică; dacă ne referim strict la legătura dintre Dacia şi zona scandinavică, aceste cupe cred că sunt printre cele mai elocvente exemple: cu siguranţă ele atestă relaţii clare între Dacia şi Danemarca. Cam din aceeaşi perioadă avem multe similitudini şi în ceramica descoperită la noi, foarte asemănătoare cu cea din cultura Poieneşti. Se pare că dacii au venit fie prin Polonia şi au mers mai departe peste Marea Baltică, fie au venit pe la graniţa Serbiei de astăzi cu România, prin Timişoara; au fost poate războinici sau comercianţi: ce este important este că aceste urme există, deci cu siguranţă au trecut pe aici. Un pandativ de aur găsit în Danemarca, în estul Jutlandei la Bredballe Mark, similar cu cele găsite în Suedia, pe insula Gotland, e la fel cu cel găsit în România, la Peretu, într-un mormânt, unde şi mărgelele par identice. Legăturile clare dintre Dacia şi Scandinavia au fost încă din era pre-romană: ies în evidenţă nişte coridoare prin care se comunica, fie prin Polonia de azi şi Germania de nord, fie pe cursul Dunării; dar acele legături - confirmate în mod evident pentru acea perioadă - erau de fapt mult mai vechi, încă din epoca bronzului, când Ardealul şi nordul Europei erau cu siguranţă legate prin adevărate reţele de comunicare. În funcţie de săpăturile arheologice şi pe baza noilor tehnologii, cred că este doar o chestiune de timp până când vom avea în faţă adevăratul trecut al strămoşilor noştri comuni”. Dr. Tadeusz Makiewicz din Poznan 52,24 lat. N, 16,55 long. E / Polonia - profesor universitar de arheologie după ce a examinat în 1970 la Janikowo 52,45 lat. N, 18,06 long. E, în voivodatul Kuyavia-Pomerania din Polonia, rămăşiţele unei clădiri Antice cu o podea de lut în centrul căreia era gravat un pătrat cu laturile duble, a susţinut: “Obiectele acestea au analogii foarte clare în culturile tracică şi dacică. Caracterul lor identic, ornamentarea lor, tipul clădirilor în care au fost găsite, situaţia cronologică, toate arată că obiectele de la Janikowo sunt rezultatul influenţelor care îşi au izvorul în spaţiul traco-dacic. Vetrele de pe

Densitatea umană în Europa Goţii au fost Geţii liberi - nomazi / pribegi - şi în secolele III-IV n-au trăit altundeva decât reveniţi de la Baltica, mai ales din “Po-Merania”, în fosta Dacie, eliberată de Romani, numită Guţia / Goţia atât de către ei, cât şi de către contemporanii lor (în prima lor jumătate de mileniu, Goţii niciunde n-au stat oficial mai mult decât în spaţiul actualei Românii - atestaţi foarte concret în perioada 212-376, egalând durata prezenţei oficiale Romane, adică tot o perioadă de 164 ani - şi ar mai fi rămas, dacă o parte însemnată a lor n-ar fi fost alungată de către Huni); Goţii au rezultat şi din combinaţia Marilor Geţi / MasaGeţilor respectiv a Masivilor Geți ori a Sfinţilor Geţi - cu Sciţii (Skyţii / Skuţii). În 2006, cercetătoarea Britanică Pam Millington (coordonatoarea “Observatorului triburilor”) a scris: “Goţii care n-au luat parte la migrarea din Scandinavia / Marea Baltică la Azov / Balta Meotidii şi au rămas în zona Baltică au fost menţionaţi de istorici ca Gautoi / Geates. ‘Enciclopedia Britannica’ afirmă că Iuţii au fost Eotenii Anglo-Saxoni, adică ramură a Geţilor din Tracia (episcopul Venantius Fortunatus 530-609 din Veneto i-a notat pe Iuţi ca Euthioni / evocând Edonii). Odin a venit mai degrabă de la Goţi decât de la Suedezi, căci Odin a derivat de la Edoni. Suedezii au provenit din aceeaşi rădăcină ca Goţii”. (Se poate remarca apropierea onomastică dintre Zeul Odin şi Danus / etnonimul Danezilor, Dac ştiut ca primul lor conducător). Goţii au fost consideraţi ca prima migrare în Europa mileniului I iar în 2012 şi Dr. Gheorghe Iscru a afirmat că “Goţii n-au fost alţii decât Geţii, continuând acţiunile de atacare a Romanilor inclusiv după retragerea în S Dunării a Romanilor, în scopul refacerii Geţiei / Daciei, care iniţial era pe ambele părţi ale fluviului” (formaţiunea statală Geţia n-a fost doar N Dunăreană, aşa cum - exceptând regiunea Dobrogeană - e România azi, țară succesoare parțial în Epoca Modernă a străvechii structuri imperiale Geto-Dace): GetoDacii n-au dispărut după retragerea din secolul III a Romanilor în S Dunării, ei manifestându-se (numiţi şi Goţi) încă mult timp după aceea nu numai în spaţiul Carpato438


teritoriul Poloniei nu sunt decât un lanţ în difuzarea structurilor din zona dacică, în Germania şi chiar în Danemarca, la Norre Fjand”. Cercetătorul Danez Torben Egebjerg de la “Muzeul de Arheologie” din Skjern 55,57 lat. N, 8,30 long. E (de lângă fiordul Norre Fjand de la Marea Nordului, ce avea deschiderea spre ajungerea rapidă în Norvegia) a declarat în 2016: “Vetre dacice sunt şi la Ginderup, Hurup sau Tofting”.

Goţii în secolele colorate I-IV Unii istorici au enunţat că Goţii au năvălit dinspre N spre Nistru - Fluviu lung de 1362 km - plecând din Gotlandia (S Scandinaviei) prin SamoGeţia / regiunea din Lituania la răsărit de Delta Vistulei, unde Medieval, după cum în secolul XVI a scris episcopul Martin Cromer “SamoGiţii folosesc limba poporală diferită cu totul de limba Slavă şi în care se află nu puţine cuvinte de origine Latină” şi Pomerania = “PoMerania”, adică “tărâmul de la mare” (regiunea dintre Polonia şi Germania, la apus de Wisla / Vistula, Fluviu lung de 1047 km ce izvorăşte din Carpaţi, pe malurile căruia Polonezii şi-au ridicat principalele aşezări, de la Krko’via / Cracovia 50,03 lat. N, 19,56 long. E - ce a fost capitala Polonă până în 1596, denumire derivată din proto-Slavul Krak pentru Adunarea Gherga = sfatul judecătorilor / rezonând cu Ghergo’via, capitala Galilor - până la actuala capitală Varşovia 52,13 lat. N, 21 long. E, de altfel, povestea Poloneză a întemeierii Cracoviei, apărută în 2004 în “Poveşti şi legende din istoria Euroregiunii Carpatice”, cuprinzând zona Polonă din S Cracoviei, Liov în Ucraina, Mişcolţ în Ungaria, Oaş, Maramureş şi Bucovina, relatând că oraşul a fost numit aşa “pentru ca numele curajosului Cavaler Krak să dăinuie în veci”) iar cu prezenţa oficială a Goţilor din 212 în actualul spaţiu Românesc / la 106 ani de la distrugerea Sarmisegetusei, au determinat şi ei în 275 retragerea oficială a Imperiului Roman din Dacia, la S de Dunăre; în general și formal, Goţii = “Geţii liberi” s-au aliat cu Carpii din preajma Carpaţilor abia din secolul următor, până atunci greul luptelor localnicilor împotriva invadatorilor Romani fiind de pildă al autohtonilor Geto-Daci ocupaţi, conduşi de Regalian strănepot din Moesia al regelui Decebal Zurazis, ajuns general în Imperiul Roman - răsculat în N Dunării din 258 pentru un deceniu iar după uciderea lui, soţia sa Sulpicia a preluat şefia rezistenţei. La numai câteva generaţii după ocuparea din secolul II - căci numai atât timp au reuşit Romanii să stăpânească în N Dunării doar o mică parte din spaţiul Geto-Dac - Regalian şi soţia s-au apucat să refacă vechiul stat Dac, utilizând aceleaşi tehnici de luptă ca ale înaintaşului Decebal din secolul precedent: tehnica gherilei, tehnica “dublei gândiri” - adică şiretenia de a se pune în locul duşmanului pentru a-i anticipa reacţiile - etc. (Regalian a fost un exemplu concret Daco-Get care n-a acceptat “Romanizarea” - existând în ciuda istoricilor din Epoca Modernă propagandişti ai simbiozei Daco-Romane ce ar fi născut poporul Român - iar el n-a fost singur, în deceniul său de glorie când a reuşit izgonirea Romanilor peste Dunăre emiţând chiar monede):

439


abandonarea oficială de către Imperiul Roman a Nordului Dunării): inclusiv “Istoria Augustă” din secolul IV - adică din secolul următor evenimentelor - a consemnat din întâmplările începute prin eforturile lui Regalian, strănepotul regelui Decebal Zuraz / Zurazis. De altfel, cercetătorul Român Cornel Bîrsan a numărat 23 de războaie şi răscoale ale GetoDacilor cu Romanii în timpul celor 165 de ani ai prezenţei Imperiului Roman în N Dunării. Academicianul Român Vasile Pârvan a evidenţiat în Ardeal 2 documente Gote din secolul IV ce făceau referire la titlul administrativ de “jude” pentru judecător: demnitate foarte veche, provenită din “sfatul bătrânilor” / Adunarea Gherga (în acel timp, militarul Ammianus Marcellinus - contemporan cu evenimentele - l-a notat pe conducătorul Banatului ca Rumon). Istoric urmând Gheţilor din secolul anterior (învinşi şi ocupaţi de Romani în 106), raidurile Gote în S din acea perioadă - până la retragerea Aureliană / a Romanilor din N Dunării - se pot vedea schiţate astfel:

Regalian Înaintea lui Regalian, pe sarcofagul militarului Ulpius Celerinus aparţinând legiunii auxiliare Adiutrix, găsit în tabăra de la Brigetio / Szony 47,44 lat. N, 18,10 long. E din Ungaria (datând din timpul împăratului Roman Caracalla), a apărut inscripţia “Interpres Dacorum”, adică “Interpret de Dacă”: “Latinizarea” celor din N Panoniei se îndepărta pe atunci de graiul local al autohtonilor, anterior cu 2 secole dovedindu-se ca mai compatibile acolo de către alt înscris (sensul lingvistic astfel fiind probat ca invers faţă de propaganda Romanizării entuziaste a Dacilor, fie ei ocupaţi sau liberi, căci a apărut nevoia translatorului dintre Romani şi Daci); născut în Galia, împăratul Caracalla a ajuns ca în 212 să-şi omoare fratele co-împărat Geta (ca să fie singur la conducerea imperială) şi a interzis pomenirea numelui Geta în Imperiul Roman, acţiunea fiind de gen “damnatio memoriae”, aşa cum anterior a fost de exemplu în Egiptul mileniului II î.C. ştergerea amintirii publice a faraonului monoteist Amen-hotep IV / soţul Ghergarei Nefertiti. Trebuie observat că doar după acel an 212 a apărut în circulaţie denumirea de Got, în loc de Get. În 2015, cercetătorul Român Timotei Ursu a precizat că “Dio Cassius 87:3 a scris: ‘Era de ajuns ca cineva să scrie sau numai să rostească Geta pentru a fi de îndată pierdut, aşa că poeţii nu mai foloseau acest nume în comediile lor, ţinând seama că până şi bunurile din testamentele celor în care se afla scris acest nume au fost confiscate’. A avut vreun rol acea ‘damnatio memoriae’ la înlocuirea numelui de get cu acela de got?” Tot în 2015, cercetătorul Român Marius Fincă a deschis cu fondatorul Dinastiei Severilor “lista împăraţilor romani de origine tracodaco-iliră” - cuprinzând 48 de lideri imperiali, ultimul fiind bizantinul Focas la Constantinopol - astfel: “1) Septimius Sever 193-211, numit în batjocură ‘micul trac’ de fudulii senatori romani, pentru a arăta diferenţa ce exista între măreţia romană şi ‘uzurpatorul get născut în Tracia’ (era de origine ghetulă şi vorbea limbile punică, tracă, greacă şi latină); 2) Caracalla 198-217, fiul lui Septimius, care prin constituţia promulgată în 212 a transformat privilegiul de cetăţean roman într-un drept al tuturor oamenilor liberi din imperiu; 3) Geta 209-211, fratele lui Caracalla (care a instituit după moartea sa ‘ştergerea memoriei’ lui Geta, ceea ce a constituit primul pas care a dus la înlocuirea denumirii de get cu cea de got)”. Goţii Thervingi - aliaţi cu Goţii Heruli - s-au stabilit în Dacia Traiană după ce au fost învinşi lângă Niş în 268 de către Romani (acolo au trăit împreună cu Goţii Greuthungi / din care s-a tras împăratul Teodoric “cel Mare”, cumnat cu Clovis, primul rege Franc); văduva lui Regalian i-a capacitat imediat în oastea pe care a strâns-o, despre care istoricul Zosimos în “Istoria contemporană” a scris că era uriaşă, ceea ce l-a făcut în 270 pe împăratul Roman Aurelian - tot de origine Getă - să trateze pacea (el anunţând apoi

Până la năvala Hună, timp de peste un secol, aproape toată Dacia N Dunăreană a lui Decebal a fost condusă de Thervingi, cu numele de “Ţara Goţilor”: Gutthiuda. Goţilor Estici / OstroGoţilor li se ziceau Greutungi / Goţi “strălucitori” iar Goţilor Vestici / ViziGoţilor li se ziceau Tervingi / Goţi “pădureni”. În “Istoria Goţilor”, academicianul Austriac Herwig Wolfram a scris: “Pe baze lingvistice - din motive de sistematizare - savanţii moderni au inventat pentru Goţi termenul artificial de ‘Germanici răsăriteni’, ce e utilizat în prezent (la care ar trebui renunţat, căci corect sunt doar ‘Goţi’, conform surselor). Prima oară a apărut termenul de Gutoni, în secolul I; la mijlocul secolului II, Ptolemeu ştia despre populaţia Guti pe Vistula, spre Marea Baltică. Până în secolul III, n-a existat nici un termen cu referire la ceva ‘Gotic’; prima menţiune din istorie a fost inscripţia lui Şapur I ‘cel Mare’ - fiul întemeietorului Imperiului Săsan - care a notat că în 245 i-a învins pe Romani dar şi pe Goţi. Cea mai veche evidenţă Latină e din 269, a Romanului Claudius - învingătorul de la Niş - care şi-a asumat titulatura triumfală de ‘Gothicus’. Din 270, au început şi Grecii ori Perşii să scrie despre Goţi. Primele forme epigrafice au utilizat în special puternica formă ‘Gut’, regăsită în numele ţării lor ‘Gutthiuda’, populată de ‘Gutani’ / Goţi; din secolul IV, s-a folosit numai forma Gotă. Cronologia denumirilor cauzează dificultăţi datorită puternicei forme Gută - atestată Pontic - cu derivaţia moale Gutonă; lingvistic, prin Gutoni (datorită sufixului ‘-oni’) se 440


înţelegeau ‘tinerii’ Goţi. În etnografia Antică, prima ‘Gutthia’ a fost pe ţărmul Mării Negre, în actuala Românie; din toate toponimiile Gotice, ‘Gothia Dacă’ a fost cea mai puternică: ca termen geografic, s-a răspândit prin hagiografii bisericii în secolul IV, când partea stângă a Dunării inferioare - cea care a fost Dacia - era egalată cu Goţia (ulterior, Goţia a fost înlocuită cu Gepidia). La începutul secolului V, Goţii refugiaţi în Tracia datorită Hunilor îşi numeau ţara pierdută ‘Gutthiuda’; Hunii au distrus patria Goţilor de la Marea Neagră şi ei au plecat spre apus, pentru a-şi crea altă ţară (Medieval se credea că Austria cândva s-a numit tot Goţia iar în secolul VIII, Galia era numită de asemenea Goţia, totodată viguros fiind şi ‘Gotismul’ Suedez). Teologul Galician Paul Oriosius 375-418 a scris despre cei mai sălbatici răsăriteni contemporani lui: Alanii, Hunii şi Goţii (de aceea nu e surprinzătoare asocierea Amazoanelor cu Gotele)”. În ce priveşte răspândirea numelor de familie, se poate remarca despre cele mai numeroase că-s Getici şi Popovici în MunteNegru, respectiv Popa în România - cu semnificaţii apropiate, legate de “preot” - sau Gruber în Austria (de origine Bavareză, însemnând cel de jos, ca “om din grotă” ori “locuitor din vale”), respectiv Garcia în Spania (de origine Gasconă / adică Bască - din Munţii Pirinei - însemnând “urmaş al lui Gerald”, adică Garza / urmaş al lui Gherard, aşa după cum mai era consemnat ori fiind cu înţelesul de “urs tânăr”): este foarte probabilă sursa Getă / Gotă a acelor patronime.

(Brazda lui Iorgu / Novac a fost fortificată de către împăratul Dardan Constantin “cel Mare” pe sute de km, din V, de la Porţile de Fier / Gherdap, pe linia Craiova - Piatra Olt - Costeşti Argeş - Găeşti - Ploieşti - Mizil şi apoi de-a lungul Râului Buzău până în E, tot la Dunăre / Gherghina; ea de fapt a şi fost marcată de la început în acelaşi sens, dinspre apus spre răsărit, având rolul de delimitare prin ritualul de fondare civilizator ce începea astfel - prin trasarea brazdei fiind o cale importantă de circulaţie a Hiperboreilor, “pe vechiul hotar”, ce a fost limita convenţională din mileniul V î.C. între culturile Ghergane matriarhală şi patriarhală). La fel ca împărţirea anterioară a Geţilor în E şi Dacilor în V, Goţii sau împărţit în OstroGoţi (Goţii “strălucitori” din E / plecați din Dobrogea) şi ViziGoţi (Goţii “înţelepţi” din V / plecați din Oltenia), așa după cum se poate vedea pe schițele produse de Universitatea din Edinburgh 55,57 lat. N, 3,11 long. V, capitala Scoției / Marea Britanie:

Vizigoții

În 520, cronicarul Ştefan din Bizanţ a consemnat despre Goţi că formau “un neam care a locuit mai înainte lângă Lacul Moetic (adică Marea Azov) dar mai târziu s-a mutat în interiorul Traciei”. Începutul Imperiului Bizantin prin primul împărat creştin, Tracul / Dardanul Constantin “cel Mare” / supranumit “Carpicus Maximus”, i-a împins pe Goţi la N de Brazda lui Novac - val de pământ ce începea la Bistriţa 45,15 lat. N, 19,51 long. E / acum oraşul Novi Sad, consolidat atunci pentru apărare îndeosebi între Porţile de Fier şi cetatea Pietroasa din actualul judeţ Buzău (ce era cetatea înfrăţită cu Gherghina de la vărsarea Siretului în Dunăre, având aceiaşi întemeietori Uriaşi) - însă datorită şi presiunii Hunilor de la răsărit, la sfârşitul secolului IV linia defensivă Gherghina-Ghergheasa-Pietroasa-Gherdap a fost părăsită de către Imperiul Bizantin iar Goţii au străbătut S Europei ajungând până în Spania. Urmele “Zidului lui Constantin” au fost găsite între Dunăre şi Râul Buzău, cu verde pe harta următoare:

Ostrogoții Goții - unii cercetători Români bănuind că literalmente aşa a apărut termenul de “hoţi” / anterior, Perşii înţelegând similar prin “Dahâ” - au plecat spre V (în cele 2 mari valuri, formate din ViziGoți și OstroGoți) începând cu 441


secolul IV din Valea Dunării inferioare, zonă care până în secolul precedent, adică secolul III, a fost în general controlată de Romani și populată - conform tuturor izvoarelor istorice - de Geți; oficial, Romanii au părăsit în 275 Dacia Nord Dunăreană, populată de Daci și Geți: “metamorfoza” din Geți / Gheți în Goți - lingvistică și teritorială - a fost accentuată ulterior / în timp de tot felul de confuzii, majoritate induse voit (primordial cauzate de scopuri politice). În secolele IV-VI, Geţii / Goţii şi urmaşii lor au migrat masiv din spaţiul Român spre apusul Europei majoritatea fără intenţia întoarcerii - după ei rămânând puţine bunuri ori cuvinte în vocabularul actual Românesc (un termen rămas pare-se fiind cel de “hoţi”, căci luau din comunităţi ce era mai de preţ şi apoi dispăreau pentru totdeauna). Incomparabil mai valoroşi decât manipulatorii ulteriori ai separărilor Geţi / Goţi au fost contemporanii lor, care au lăsat mărturiile esenţiale, respectiv istorice (spre deosebire de interpretările celor care n-au trăit în vremurile acelea şi deci nu i-au cunoscut direct): la începutul Evului Mediu, Dacii sau Danii = Danezii erau consideraţi aceiaşi, Danemarca - din N Germaniei - fiind numită Getia, Gothia şi Dacia, notată ca atare pe hărţile vechi (Jut - numele Peninsulei Daneze, străjuind ieşirea din Marea Baltică - provenea din Get / Got; regele Hygelac al Danezilor - mort în 521 - a fost numit Get de episcopul Englez Aldhelm 639-709 în “Cartea monştrilor” şi Got în “Cartea istoriei Francilor” din 727 / unde mai apare că Francii au plecat din Troia pe lângă Marea Neagră şi apoi pe Valea Dunării în sus până în Bazinul Rinului, confirmând ceea ce anterior a scris şi episcopul Gal Grigore Georgius / Sf. Grigore din Tours). În unele Saga ale Varegilor / Vikingilor a apărut că la începutul secolului VI în capitala Lejre 55,36 lat. N, 11,58 long. E de pe Insula Zealand (cea mai populată Daneză, străjuind intrarea în Marea Baltică) peste Danezii organizaţi în Regatul Lejre domnea - sub semnul lupului - regele Roluo Kraki: acolo era tărâm legendar - unde “lerul” era “ler” - sub stăpânirea supremului Zalmoxe / “Zal-moxe”, adică “Zeul-moş”, căruia i se aduceau ode cu ritualuri acvatice, localnicii numindu-l ca Zeul Odin / Wodan (patronând inclusiv Lombarzii ajunşi aşezaţi în N Italic, a căror denumire de “Longo-barzi” însemna cei cu bărbi lungi); de altfel, lucrarea bizantină “Etymologicum Magnum” apărută în Constantinopol la sfârşitul secolului X - a consemnat (la paragraful 230) “Gepizi: cei numiţi LongoBarzi, adică GetiPaides = ‘prunci de Geţi’.” Se poate observa că în rezonanță cu termenii Turki “yurt” pentru “cămin” sau “yert” pentru “loc”, Danezii au cuvântul “jord” pentru “pământ”.

Goţii erau foarte mândri că descindeau din Geţi, primele echivalenţe între Geţi şi Goţi apărând la nimeni altcineva decât la contemporanii lor, ca filozoful Iamblichos 283-333 din Khalkis / azi Qinnasrin 35,59 lat. N, 36,59 long. E, Siria care afirma că religia Geţilor era practicată cu mare cinstire de Goţi, filozoful Themistius 311-390 din Paflagonia care în relatarea unui discurs imperial a consemnat referirea la “căpetenia Getică” Athanaric / conducătorul Goţilor, eruditul Dalmat Ieronim 345-420 care a consemnat că “există îndreptăţire pentru a-i numi pe Goţi Geţi, autoritatea fiind că şi în trecut toţi învăţaţii au folosit pentru Goţi numele Get”, împăratul bizantin Iulian “Apostatul” (conform studiilor Dr. Gheorghe Bichir 1926-2003), istoricul Philostorgius 368-425 din CapaDochia care a scris despre cei de la Istru / Dunăre că “cei vechi îi numeau Geţi iar cei de acum îi numesc Goţi”, poetul Claudian / Claudius Claudianus 370-404 care îi numea pe Goţi ca Geţi, istoricul Galician Orosius care a notat că “Geţii se numesc astăzi şi Goţi”, istoricul Lidian Ioannes 490565 care a scris că “Goţii sunt numiţi şi Geţi”, ş.a. Pe ruta avută de Goţi dinspre locul lor Baltic / Scandinav de staţionare - din acel timp deja limita Sudică a răspândirii majoritară a genelor paterne “N” tipice Gherganilor, ce în prezent sunt grupate majoritar în Nordul Scandinav - până în actualul spaţiu Românesc (Antic pentru Got ca denumire iniţial se utiliza Gheud, preoţii lor numindu-se Goðar în Gotă) pot fi identificate în legătură cu Gherga de pildă în S Suediei inscripţii runice la Sunnerbo 57,19 lat. N, 13,43 long. E după cum a descifrat Birgit Sawyer în 2004, Parohia Gerga din Horda = Halleberga 56,42 lat. N, 14,19 long. E conform lui Hans Bekker în 1968, Medieval Scandinav Gherga însemnând “Protector”, Gerga 52,36 lat. N, 14,01 long. E în fosta zonă Prusacă şi a Teutonilor, la graniţa Germaniei cu Polonia, unde Dialectul Casubian / Kaşubian din acea regiune, Pomerania, conform cercetării din 1994 făcute de Hanna Taborska cuprinde în vocabular cuvântul Gherga ori Gerga ca nume de familie în localitatea Slovacă Mokroluh 49,18 lat. N, 21,13 long. E, etc. Caşubienii şi azi zic cu mândrie că ei n-au fost - de când se ştiu - nici Polonezi, nici Germani; lângă localitatea Bukowina 54,25 lat. N, 17,50 long. E din Caşubia / Pomerania există “Cimitirul din pietre al Geţilor şi Gepizilor” Wesiory 54,13 lat. N, 17,51 long. E, zona fiind cunoscută ca Vlasia, cu “Drumul Vlasilor” - pe lângă “Dealul Vlasilor” - la sanctuarul megalitic Kurgan din pădure (după cum a studiat şi cercetătorul Român Cătălin Manole, în 2016):

442


scris nimic. Există însă o prezumţie pe care o confirmă forma limbii şi concluziile ce rezultă din alte împrejurări, că Lituanii şi SamoGiţii formează un popor de neam Latin; cu toate acestea, originea lor nu derivă de-a dreptul de la Romani, ci se trag însă dintr-un popor Latin, părăsindu-şi pământurile strămoşeşti şi vechile lor locuinţe în timpul războaielor civile ale lui Iuliu Cezar şi ale următorilor. Au venit cu femeile, cu turmele şi cu familiile lor în regiunile acestea Nordice, vaste, pustii şi străbătute numai de fiare sălbatice. Lituanii şi SamoGiţii, înainte de primirea creştinismului, aveau aceleaşi rituri religioase şi aceleaşi ceremonii ca păgânii Romani, însă cu toate credinţele şi datele religioase, ei nu înfăţişau în mod destul de clar pe Romani; de altă parte, vieţuirea lor la un loc cu Rutenii - şi amestecul lor cu aceştia - le-au schimbat în multe privinţe natura Antică, însă nu le-a stins-o cu totul. Lituanii şi SamoGiţii - cu toate că au numiri etnice deosebite şi cu toate că sunt divizaţi în mai multe familii - au format odată un singur popor, constituind o naţiune ce a rămas timp îndelungat necunoscută şi obscură. La început, ei trăiau după bunul lor plac, şi fiindcă vecinii lor nu le puneau nici o piedică, se sporiră şi înmulţindu-se încontinuu, împoporară ţara dinspre Prusia, în urma ei ocupară şi ţara vecină cu Polonia; limba lor era Latină şi se deosebeau de aceasta numai prin o mică varietate, fiindcă - din cauza comerţului ce-l aveau cu popoarele vecine - au adoptat în idioma lor şi cuvinte Slave”. De altfel, în Arhiva Conciliului din Costanz desfășurat în 1414-1418 - a rămas notat: “Prusacii trăiesc în Sarmația și sunt o mulțime; Prusacii SarmoGiți sunt ‘SarmoGetae’ după vechiul nume”; tot în Evul Mediu, istoricul German Joachim Cureus 1532-1573 din Polonia a scris despre Pruși - Prusieni / Prusaci - că proveneau din Carpați, urmașii străvechilor Samo-Giți / Sarmo-Geți formându-și cu timpul în zona Baltică un stat militar. Conform istoricului German Caspar Peucer 1525-1602, care afirma că în timpuri îndepărtate “Valahii împreună cu șefii Sarmați au umplut de-a valma - prin coloniști - Lituania și de acolo Livonia și Borusia vecină” iar Sașii se autonumeau Detchen iar strămoșul lor l-a indicat ca Gether; de exemplu, judecătorul Albert Huet 1537-1607 din Sibiu a susținut în fața Dietei Transilvaniei în 1591 originea Getică a Sașilor (se știe că genericul Germanilor - autodeclarat despre ei înșiși - este Deutsch: etimologia a provenit de la Daci / vechii lor conducători). La începutul secolului II, filozoful Grec Dion Hrisostomos din Bursa 40,11 lat. N, 29,04 long. E / Bitinia oraş cu denumirea însemnând “Comunitatea”, din care au emigrat Gherghiţii care au înfiinţat Byrsa în N Africii înaintea Cartaginei - a scris “Despre faptele Geţilor”, afirmând că “Geţii erau Hiperborei iar legile Troianilor erau aceleaşi pentru Geţi şi Goţi, căci Goţii erau Geţii nesedentarizaţi” (ceea ce a întărit în secolul XI şi cronicarul German Adam din Bremen 53,04 lat. N, 8,48 long. E - că Goţii, Geţii, Danezii şi Dacii erau Hiperborei - ori în 1687 şi Carolus Lundius, preşedintele Academiei Suedeze, prin lucrarea “Zamolxis, primul legislator al Geţilor”, care avea enunţuri ca “Troianii n-au fost altceva decât strămoșii Geților / Goților” sau “Geţii nu diferă de Goţi decât prin nume, toţi având trupul alb, plete blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip, legile fiindu-le comune şi nici cultul zeilor nu-i deosebeau” / traducătoarea sa în Română - profesoara Maria Crişan - observând că “Geţii s-au numit de la rădăcina Ge, însemnând Pământ”); academicianul Suedez a mai notat: “Zamolxis - ca zeu - mai era numit Krono sau Rono, adică Saturn. De asemenea Attis, cel cu un singur ochi - fiul Râului

În 2016, Dr. Anders Kaliff - profesor la Universitatea din Uppsala / Suedia - a susţinut: “Între vechiul teritoriu al Suediei şi vechiul teritoriu al României au existat legături clare. Ca arheolog, am studiat contactele timpurii dintre Scandinavia şi zona Mării Negre. Acum există o extraordinară deschidere pentru a le afla, mai ales în lumina ultimelor descoperiri, realizate cu ajutorul studiilor genetice. Cercetările recente confirmă în mod clar că au existat contacte timpurii între aceste zone şi că dacii au avut legături cu Scandinavia; de asemenea, descoperirile arheologice sugerează contacte foarte strânse în era pre-romană cu zona Sântana de Mureş din România. Descoperirile dacice importante din locuri precum Gatebo, Linneberg, Skalv, Smorkullen, ş.a. sunt ţinute în conservare: nu apar în muzee. Populaţia veche era întâlnită şi în Suedia, se întindea şi în Polonia - în regiunea Pomerania - şi în Ardeal, până la Nistru şi Kiev; cele mai clare dar şi frecvente argumente sunt necropolele cu cercuri de piatră şi lespezi aşezate în picioare al căror înţeles s-a pierdut - asemănătoare întrucâtva cu Sarmisegetusa: cred că acea populaţie nu a migrat masiv (cel mai probabil a fost un amestec cu grupurile dominante de goţi şi - cu siguranţă - alianţe prin cununii). Cuţitul curbat - de tip dacic - e comun în toate descoperirile din Oster-Gotland, având şi un pandativ interesant şi 2 brăţări identice cu cele găsite în Polonia, despre care arheologii de acolo spun că sunt dacice”.

Istoricul Polonez Jan Dlugosz 1415-1480 i-a studiat pe Samo-Geţii şi pe foștii Sarmați = Lituanienii de la Marea Baltică (pe care Românii îi numeau Leşi, Medieval înregistrându-se multe evenimente între Leşi şi Români): “Cum, când şi în ce calitate a venit gintea Lituanilor şi a SamoGiţilor în ţinuturile din Nord, unde locuiesc astăzi, şi din ce fel de trunchi li s-ar trage originea, nici un autor n-a 443


Sangarius din Frigia, Poseidon la Sciţi - atribuindu-i-se şi Cultul lui Hercule (Hercules ca zeu militar, cel mai puternic dintre zei). Zamolxis a mai fost numit şi Bal / Aballur sau Apollo; în funcţie de context, se poate deduce despre cine anume e vorba. Anticii - inclusiv Macrobius - i-au zis şi Soare. De asemenea, a mai fost identificat şi cu Liber Pater, adică cu Dionyssos-Bacchus, cu Marte şi cu Mercur, nu un altul fiind obiectul de cult; şi cu Aesculap - care însemna ‘sănătate’ - şi cu Serapis, care tot zei ai Soarelui erau (astfel, identificarea cu Adonis, Osiris şi Horus nu indica altceva decât tot Soarele)”. În imaginea următoare se vede Zeul Serapis - soțul Zeiței Isis / ca sincretismul dintre fratele Osiris și taurul Apis - găsit printre artefactele Egiptene de la Gherghina (acum suburbia Barboși a orașului Galați, de la gura Siretului):

de tip Gherga acum este şi cu densitatea cea mai mare din lume): limitarea existenţei Geţilor doar la Istru e chiar o viziune limitată - căci după Inzi, ei au format cel mai mare popor din lumea Antică - iar urmele istorice îi dau pe Geţi răspândiţi cu mult mai mult decât în Valea Dunării inferioare (spre comparaţie, India este totuşi un subcontinent). Aşadar, datorită invadării văii inferioare a Dunării de către Goţi, cetăţile înrudite din N Bărăganului, Gherghina şi Pietroasa, au fost abandonate de către Imperiul Bizantin (între acelea pe Râul Ghergheasa era aşezarea din Epoca Pietrei Ghergheasa lângă Lacul Ghergheasa iar în Sudul Gherghinei era - până în 1900, când a fost indicat de George Lahovari în “Marele dicţionar geografic al României” - iezerul Fundul-Gherghe); de altfel, prima scriere proto Germană n-a fost realizată altundeva în lume decât tocmai în Bărăgan / România, de către episcopul V Anatolian Ulfila, pentru creștinarea Goților (după cum a scris filozoful Iamblichos din Khalkis / Siria - de pe fostul Râu Belus - că înaintea creștinării prin arianism făcută de către episcopul Ulfila, Goții practicau Cultul Zalmoxian, adică religia Getă). În Vestul Gherghinei, pe Dealul Istriţa 45,06 lat. N, 26,34 long. E, azi în judeţul Buzău, a fost descoperit cel mai faimos tezaur din România “Cloşca cu puii de aur” - atribuit Goţilor de către Alexandru Odobescu 1834-1895 (arheolog Român care s-a sinucis); însă Goţii sosiţi în regiune n-aveau atunci ateliere ca să prelucreze bijuterii de asemenea anvergură (în 2006, profesoara Viorica Enăchiuc a afirmat că tezaurul aparţinea Carpilor). Profesorul Simion Dănilă din Banat a scris în 2012: “Pentru a spulbera teza că locul de baştină al tezaurului nu ar avea nici o legătură cu destinaţia cultică a pieselor, putem afirma că pentru orice lingvist, originea lor în Orgoaia - numele unui pârâu, al unei ape deci - provine de la antroponimul Orga / Oargă, atât de răspândit în onomastica noastră (nu se numea oare Cloşca, răsculatul de la 1784, Ioan Oargă?)” Ca de obicei în cazul tezaurelor mari, componentele au fost adunate în timp, fiind produse la date diferite; tezaurul respectiv a fost ascuns de teama năvălirii Hunilor. În tezaurul de tip Hiperboreu “Cloşca cu puii de aur”, piesele împodobite cu pietre preţioase sunt caracteristic orientale (nu Gotice) iar cele numai din aur, fără incluziuni, sunt tipice clasicismului Grec, înfăţişând central Marea Zeiţă Anatoliană şi pe Apollo Gergithius; acel tezaur, din care mai există la “Muzeul Naţional de Istorie” al României cam jumătate dintre piese, în greutate de aproape 20 kg, a fost găsit în 1837 la poalele cetăţii Pietroasa, academicianul Grigore Tocilescu 1850-1909 apreciind că “reprezintă una din cele mai frumoase opere de artă veche închinată sărbătorii culesului viilor” (al doilea tezaur ca mărime de pe teritoriul României - însă găsit disparat - îl reprezintă acum, cumulat, cele 15 brăţări spiralate din aur de circa 1 kg fiecare, descoperite în 2001 de căutătorii de comori la Grădiştea Geto-Dacilor). “Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României” - coordonată de Dr. Constantin Preda 1925-2008, directorul “Institutului de Arheologie Vasile Pârvan” al Academiei Române - tipărită în 1994 la Timişoara, a consemnat: “În 1834, prin stăruinţa banului Mihalache Ghica 1792-1850, pe lângă Colegiul Sf. Sava din Bucureşti a luat naştere Muzeul Naţional (de istorie naturală şi antichităţi), prima instituţie muzeală din Ţara Românească, adăpostind o ‘însemnătoare colecţie’ de obiecte vechi donată de însuşi iniţiatorul său. Tot din iniţiativa sa, în 1839 s-au dat primele dispoziţiuni legale privind regimul descoperirilor de ‘obiecte din antichitate’, prin care se instituia obligativitatea depunerii lor la muzeu şi se interziceau săpăturile prădalnice,

Zeul Serapis Până în Antichitate, răspândirea blonzilor Geţi a fost pe uriaşele distanţe Indo-Europene - anume, îndeosebi în EurAsia - între India / unde erau numiţi şi Jaţi, până în Scandinavia / unde erau numiţi şi Goţi (azi cea mai mare concentraţie a blonzilor din lume e la Baltica - mai ales în Scandinavia - iar în acelaşi areal populaţia masculină genetic 444


cu scopuri mercantile. Banul Mihalache Ghica a fost totodată acela care a salvat de la pierdere celebrul tezaur de la Pietroasele şi a făcut ca el să ajungă în 1842 la Muzeul Naţional”.

mai face însă, acum, o alianţă. Perşii vor binevoi să vă ocrotească, dacă vă veţi supune lor ca nişte robi”). Apoi, Perşii au efectuat premiera: au atacat masiv Dobrogea, conduşi de împăratul Darius, şeful cel mai mare imperiu cunoscut în istoria lumii de până atunci, între hotarele căruia trăiau circa 10 milioane de oameni (cu meşteri Vest Anatolieni au făcut în 514 î.C. la cetatea Ghetă Ghenucla 45,16 lat. N, 28,27 long. E condusă pe atunci de comandantul Aga-Târs Antyrus - în apropierea Gherghinei - primul pod peste Dunăre dar aflaţi pe malul stâng al Fluviului n-au ajuns la Pietroasa). Schiţe din secolul VI î.C. ale pumnalelor Sciţilor şi Perşilor s-au găsit în complexul rupestru de la Aluniş / judeţul Buzău: Herodot Karka în “Istorii” 4:119 a afirmat că în timpul campaniei împăratului Darius împotriva Sciţilor, Agatirşii / Agatârşii din spaţiul Carpatic au dus o politică de neangajare, refuzând ajutorul cerut de Sciţi şi ameninţând chiar cu ostilităţi, separaţia conducătorilor lor aparţinând aceleiaşi dinastii regale Agatârse - devenind definitivă, din cauza pericolului Persan dar şi fiindcă anterior - în acelaşi secol VI î.C. - tatăl regelui Igan-târs / An-tyros al Geţilor, Gherilor şi Sciţilor şi-a ucis fratele AnaCharsis / Ana-târs din Dobrogea (ei erau nepoţii întemeietorului Agatârs Parga), pentru că l-a învăţat pe legiuitorul Solon cum să conducă Elenii iar aşa ceva n-a fost uitat; apoi - când Perşii conduşi de împăratul Darius au ajuns în Dobrogea - cel care s-a împotrivit trecerii pe la Genucla (cu toată disproporţia de forţe) a fost liderul Antyrus al Geţilor. Ulterior, pe Valea Prahovei Geţii au ascuns de pericolul Roman “Tăbliţele de Aur” despre trecutul lor din aşezarea Genucla / Obluciţa ajunse prin copişti până în prezent - descifrate în 2005 de către Armânul / Aromânul Branislav Stefanoski din Macedonia, autorul lucrării “Din arhivele Daciei”; pe acelea apare că numele Geţilor era de “Rumuni” patronaţi de Zeul Arimin/os, ţara le era “Sacra Geţia” împărţită în “isprăvnicii” numite “sind”, cu localităţi întărite “dabe” şi detaşamente militare ştiute ca “polcuri” (armata fiind “armosa”) iar din secolul IV î.C. aveau capitala la Heracleea / Enisala 44,52 lat. N, 28,49 long. E, judeţul Tulcea, la N de Argamo / Orgame dominând lacurile Razim / Razelm şi Babadag - etc. De altfel, Dr. Ernest Oberlander Târnoveanu - directorul “Muzeului Naţional de Istorie” al României - în “Aurul şi argintul antic al României” din 2013 a scris: “Criton a transmis că Romanii au capturat din Dacia 161250 kg de aur şi 322500 kg de argint. Istoricii moderni s-au concentrat asupra provenienţei bunurilor din metale preţioase aflate în tezaurul regal dacic ce a căzut în mâna romanilor, socotind că acela a fost acumulat vreme de circa 2 secole din exploatări miniere şi comerţ; în realitate, prezenţa unor reprezentări foarte clare de forme de vase greceşti tipice pentru perioada secolelor V-IV î.C. redate în scena ‘prăzii dacice’ de pe Columna lui Traian dovedeşte faptul că acumularea tezaurului regal al lui Decebal a început mult mai devreme. Cea mai faimoasă zonă producătoare de aur a vechiului spaţiu dacic din toate timpurile a reprezentato, fără îndoială, cea a zonei ‘Poligonului de aur’ a Munţilor Metaliferi / Carpaţii Apuseni, având în centru Roşia Montană. Depozite aurifere primare se găseau şi în Banatul meridional, în jurul localităţilor Anina, Bocşa, Borlova, Bolvaşniţa, Moldova Nouă, Oraviţa, Sicheviţa şi Turnu Ruieni din judeţul Caraş-Severin”. Împăratul Iulian “Apostatul” 361-363 a scris că împăratul bizantin Constantin II 337-340 (fiul împăratului bizantin Constantin “cel Mare”) “învingând cu armele pe Geţi, ne-a făcut rost de o pace trainică”: și pentru el contemporan acelora - era egalitate între Geţi şi Goţi (în

Tezaurul de la Pietroasa Analizele arheometrice ale pieselor tezaurului “Cloşca cu puii” găsit în “Via Ardelenilor” de la Pietroasa, efectuate în 2005 de acceleratoarele din Legnaro 45,21 lat. N, 11,58 long. E / Italia şi Paris / Franţa, au relevat că sunt heteroclite şi n-au aur Ardelean ci unele sunt din aur V Anatolian, de la Râul Pactolus, aflat în fostul Regat Lidia, a cărui capitală Sardes / Sardis a fost înfiinţată pe acel râu aurifer (între Râurile Galis şi Meandru), de către Gyges în secolul VII î.C. - cel care pentru a-şi plăti mercenarii a bătut printre primele monede din lume - şi a avut în secolul următor ca ultimul ei conducător pe “părintele” sporturilor cu mingea, proverbialul bogătan Cresus / Croesus, fiul unei Cariane, din Ţinutul Gherghiţilor, care a ridicat tatălui cel mai mare Gorgan din lume; poetul Grec Bacchylides din Insula Cicladică Gia / Keos în 468 î.C. a scris că acela - pios slujitor al lui Apollo Gergithios, care a uimit omenirea cu cât aur a strâns din râu şi a finanţat una dintre minunile lumii Antice, Templul Artemidei Gergithia din Efes - în 546 î.C. (datorită nepotului Cyrus “cel Mare” 600-530 î.C. care i-a inclus regatul în imperiul ce-l crea) şi-a trimis în refugiu fiicele la Dunărea inferioară: în Bazinul Carpatic pe atunci dominau amicii Agatârşi conduşi de Dinastia Parga - e de observat că pe coasta Ioniană a Adriaticii şi acum există aşezarea Parga 39,17 lat. N, 20,24 long. E, în Epir - iar Perşii nu doreau o înfruntare cu acei conducători ai Geţilor. (Diodor Sicul 9:35 a reprodus atitudinea Gherganului general Harpagos atunci când a primit o solie de la Cresus pentru a încheia o alianţă: “Am să mă port cu voi în acelaşi fel în care s-a purtat cândva cu mine un om. Am vrut să mă cunun şi i-am cerut unui tată pe fiică-sa. Dar - mai întâi - acela m-a socotit nevrednic să iau în cununie pe fata lui şi a hotărât s-o mărite cu altcineva, cu un bărbat mult mai de vază decât mine. Când însă văzu, mai târziu, că am parte de cinstirile hărăzite de rege, s-a învoit să mi-o dea. I-am răspuns atunci că n-o mai vreau drept nevastă, dar că voi primi să-mi fie concubină. Şi voi, Grecilor, faceţi la fel: când Cyrus vă socotea vrednici de prietenia Perşilor, naţi voit s-o primiţi; iar acum, după ce împrejurările au luat altă întorsătură, vă grăbiţi să legaţi cu ei prietenie. Nu veţi 445


acelaşi secol, Anonymus Valesianus a notat “ca urmare a operaţiunilor militare conduse de cezarul Constantin, aproape 100 de mii de oameni au murit de frig şi de foame; atunci el a primit şi ostatici, printre care şi pe fiul regelui Aoricus / Ariaricus - înfrânt în luptele de atunci - şi a încheiat pacea în acele condiţii” (în schimb Geţii / Goţii primind alimente şi subsidii băneşti). În mileniul I î.C., Barboşi / Gherghina a fost mare târg - adevărată placă turnantă a comerţului - pentru Geţi şi Grecii vechi. Gherghina, la vărsarea Râului Gheraş / Gerasus, adică a Siretului în Dunăre - râu ce izvorăşte din Carpaţii Păduroşi / azi în Ucraina - era pe atunci în relaţii cu colonia Dobrogeană Istros / Histria a Miletului, reprezentând un loc ideal de refugiu pentru Anatolieni datorită amplasamentului pe partea cealaltă a marelui Fluviu European, regiunea sa fiind dens populată, datele arheologice indicând pentru acele timpuri o densitate de locuire semnificativă acolo, cu peste 5 locuitori / kmp; apoi, aşezarea Gherghina chiar dacă n-a mai fost utilă militar de la sfârşitul secolului IV, a rămas locuită parţial până în secolul X, ca port al Ţării Rumânilor ce exista din secolul IX de-a lungul Dunării în Bălţile şi Delta Fluviului (e de remarcat că - de exemplu - în secolul XIV, la formarea Moldovei, zona avea 1 om / kmp, adică o densitate mai redusă de 5 ori). Galaţiul, aflat în extremitatea Sudică a Moldovei, în timpul stăpânirii Romane depindea de Gherghina, ce pentru apărare avea un castru iar etimologia sa - înţelesul fiind o combinaţie dintre Grecul pentru “invadator” şi apoi otomanul pentru “fortăreaţă” / otomanii îşi denumeau şi corturile militare drept “Cherga” - îi provine de la Galii Anatolieni care au lăsat nume ca Galatia peste Frigienii din V CapaDochiei / capitala Galatiei a fost Ankara, acum capitala Turciei, Galata în Istanbul (al cărei prim pod peste Cornul de Aur a fost făcut de otomani conform proiectului lui Leonardo da Vinci), ManGalia 43,49 lat. N, 28,35 long. E în Dobrogea (iniţial Kerbos / Cerbatis, întemeiată conform tradiţiei de Hercule şi conform lui Mela 2:2 - primul geograf Roman - de Milesieni, numită apoi de coloniştii din Heracleia Pontului drept Callatis), Galiţia lângă Bucovina, Galia în Franţa, Galicia Iberică, etc.

În secolul VI, cronicarul Jordan / Iordanes - care de asemenea, pe vremea lui, n-avea nici un complex în a egala Geţii cu Goţii - a consemnat despre Goţi că dinastia lor regală era din secolul XV î.C.: “Cea dintâi îndeletnicire a lor, înaintea altor neamuri vecine, a fost aceea de a întinde arcul: întindeţi arcuri Armeneşti cu coarde Gete; înainte la ei se cântau faptele strămoşilor în cântece însoţite de ghitară. Ştim precis că s-au luptat cu bărbaţii Amazoanelor, în jurul mlaştinilor din N Mării Negre” (după cum a lăsat scris Latin “Armeniosque arcus Geticis intendite neruis” în secolul I - cu jumătate de mileniu înainte de Jordan / Iordanes - poetul Roman Lucan din îndepărtata Cordoba / Andalusia, căci se ştia de legăturile Armeno-Gete până acolo, încă dinaintea războaielor Romanilor de cucerire a lor, autorul Roman mai notând în “Farsalia” 3:95 şi că “Geţii erau amestecaţi cu Dacii”). La “Centrul de Manuscrise” din capitala Mongoliei există un consistent manuscris încă netradus, în care sunt pe larg date despre Dacii secolului VI, după cum a afirmat în anul 2000 academicianul Ioan Borşevici din Basarabia: aşadar, ceea ce a scris Jordan / Iordanes poate fi coroborat cu elemente contemporane lui (atunci când acel tezaur din centrul Asiei va fi valorificat). Despre Gotul Jordan / Iordanes, contemporan cu Goții, care a realizat istoria Goților pentru șefii Goți, s-au găsit unii în Epoca Modernă să afirme că de fapt cronicarul nu știa pe atunci ce sorginte are neamul său, ci - după un mileniu și jumătate - știu ei (chipurile fiind altfel istoria, susținând că Goții au existat dar n-au avut de-a face cu Geții, ci brusc Goții apărând dar și dispărând în mileniul I din motive năstrușnice, croite bizar de dânșii în Epoca Modernă, argumentele fiind îndeosebi din interese politice actuale); despre Geții / Gesii din NE Anatoliei (a zonei Pontus, a Armeniei și a Georgiei / Kolkis) n-a scris doar Iordanes / care a activat în Dobrogea și în Constantinopole, ci cu jumătate de mileniu înainte poetul Roman Valerius Flaccus - contemporan cu poetul Roman Marcus Lucan/us - ori anterior au consemnat Tăblițele Hitiților / Turcia și Geților de la Genucla, respectiv Sinaia / România: așadar mai multe surse, diverse - de-a lungul a peste 2 milenii - i-au conectat pe cei din Carpați cu cei din Caucaz, emanciparea celor din NE Anatolic producându-se la mijlocul mileniului II î.C, după încetarea dominației Hyksoşă în N Egiptului (ceea ce a dus la retragerea foștilor conducători până în Nordul Caucazic iar Aheii au migrat din N Egiptului în S Balcanic). Germanus / Gherman - fratele marelui împărat bizantin Iustinian - era însurat cu o nepoată a regelui Got Teodoric “cel Mare” iar Iordanes a lucrat pentru acea pereche princiară (notând Latin cele ştiute la timpul său, Iordanes care aparţinea nobilei ramuri Amale OstroGote a scris despre originea Hunilor că aceia s-au însoţit cu vrăjitoare Gote pe teritoriul de azi al Ucrainei, devenind foarte de temut în Europa / de altfel, anterior lui şi episcopul Ennodius din Galia a scris - în “Panegiricul lui Teodoric cel Mare” - despre “Forţa Getică”). Cercetători autohtoni din alte țări decât România au enunțat demult esența despre Goți, ca Geți / strămoșii lor. De exemplu, episcopul Gascon (adică din Ţara Bascilor) Rodrigo Jimenez 1170-1247 a scris că în genealogia Iberilor foarte importanţi au fost Don Zalmoxen, Don Buruista, Don Diceneo, ş.a.: aceia reproduceau ceea ce Geţii aveau ca Zalmoxe, Burebista, Deceneu, ş.a. Savantul Luigi Bossi 1758-1835 din Milano (care a vizitat Românii din N Dunării) a enunţat în 1820: “Afirm că Italienii, Francezii, Spaniolii şi Englezii sunt toţi descendenţi ai Goţilor, descendenţi ai Geţilor; un singur popor au fost Geții și Goții”.

Lumea lui Mela 446


De altfel, savantul Englez Robert Sheringham (1602-1678) a susţinut că strămoşii Englezilor au fost Geţi şi a scris în 1670: “Despre vitejia, puterea şi victoriile Geţilor nu este nevoie să înşirăm multe vorbe: e bine cunoscut, de la toţi erudiţii, că Geţii au fost cei care au supus aproape întreaga lume. Despre acest adevăr depune mărturie Iustin din Asia, după Trog Pompei: ‘De 3 ori au dobândit stăpânirea Asiei şi ei înşişi au rămas continuu fie neatinşi, fie neînvinşi de vreo putere străină: pe Cyrus l-au nimicit cu întreaga lui armată, pe Darius l-au gonit din Sciţia prin fugă ruşinoasă, pe Sopyrion, general al lui Alexandru cel Mare, l-au făcut să dispară în acelaşi fel, cu toată oastea sa; tot ei au întemeiat Imperiile Bactrian şi Part. Neam de oameni rezistenţi la eforturi şi războaie, forţa corpurilor lor era uimitoare; nu făceau nimic de care s-ar fi temut să piardă iar victorioşi, nu doreau cu înfocare nimic, în afara gloriei”. Istoricul Italian Carlo Troya 1784-1858 (născut în Napoli) în 1841 a explicat despre lupta din anul 87 de la Tapae / Banat dintre atacatorii Romani şi apărătorii Geto-Dacii conduşi de Gezina / Vezina, fratele ori fiul regelui Decebal: “Tacitus a afirmat că nu îndrăznea să arate numărul Romanilor ucişi, a relatat Orosius care ar fi citit aşa ceva în cărţile aceluia, atunci încă existente, azi dispărute. Geţii care s-au distins în acea luptă au fost numiţi Auseni / Aseni - adică eroi, pe care Zalmoxe îi iubea cel mai mult - şi se crede că au plecat în Scandinavia. Printre acei Aseni se găsea Gapt, strămoşul dinastiei regale de mai târziu a Goţilor. În anul 134, Hulmul - fiul lui Gapt - i-a pregătit pe Geto-Daci să se răzbune împotriva Romanilor şi aceia i-au făcut împăratului Hadrian şi urmaşilor multe necazuri”. (Dacă Gapt a fost scris greu lizibil Grec, atunci consoanele Latine “PT” puteau foarte bine fi în original “RG”, ceea ce însemna că Gapt/os a apărut Latin - în aşa formă - în loc de Garg/os).

Romanilor; familia sa era în fruntea Geto-Dacilor liberi. Și familia Balților a fost ilustră printre aceia, însă cea care a dominat peste națiunea liberă Geto-Dacă a fost cea Amală. În 153, împăratul Antoninus - succesorul împăratului Hadrian a reușit să-i respingă pe Geto-Dacii liberi dincolo de Carpați. Geograful Ptolemeu i-a plasat pe Geți de la Carpați până la Baltica iar în 161 - când Imperiul Roman era condus de împăratul Marc Aureliu / succesorul împăratului Hadrian Gutonii menționați de el și-au abandonat reședința Baltică și s-au îndreptat spre Dacia Romană, Eusebiu și notând asaltul contra Romanilor dinspre Carpați al acelora, în 164. Conform lui Dio Cassius, în 181 împăratul Roman Commodus a plătit mari sume Geto-Dacilor liberi iar în 211, Tertulian a lăudat creștinarea unor Geto-Daci liberi (printre care misionarii aveau acces mai facil decât printre Geto-Dacii ocupați de Romani); tot atunci, Giulio Capitolino - unul dintre autorii ‘Istoriei Auguste’ - a fost primul care a scris că Micea / tatăl împăratului Maximimus, născut în Tracia, era Got și era foarte iubit de Geți, cu care făcuse comerț, fiind considerat de aceia ca aproape concetățeanul lor: se demonstrează faptul că din Tracia a început să se modifice pronunția numelui Geților, în Goți (și probabil, Geții de peste Dunăre și-au mai păstrat pentru o perioadă numele nealterat). Geții liberi au fost numiți Goți - datorită unei minore schimbări de pronunție - tot așa cum s-a întâmplat cu înșiși Dacii numiți de geograful Strabon Davi / Dai sau după cum Mezii s-au numit Mizi. Geţii lui Decebal au fost strămoşii Goţilor lui Teodoric cel Mare (din neamul Amalilor): OstroGoţii lui Teodoric cel Mare au fost urmaşii Geţilor sau Dacilor lui Decebal”.

Născut de mama Alană în 173 și împărat al Romanilor din 235, Maximimus, înalt de peste 2 metri, a fost primul Barbar care a condus Imperiul Roman, fiind ucis în 238, apoi urmând împărații Gordian, care au oferit plăți anuale Geto-Dacilor liberi - ziși Goți - ceea ce a suscitat gelozia Carpilor, ei devastând în 242 Tracia, ajutați și de Pileatul Argunto / Argaito, comandant Got (în 238 - când primul împărat Gordion al Romanilor și-a început domnia Goții împreună cu Carpii au năvălit în Moesia / ei au trecut în S Dunării); de altfel, în 251 la confruntarea cu Romanii de la Razgrad 43,32 lat. N, 26,31 long. E / Bulgaria, Goții au reușit

În “Istoria Getică sau Gotică” din 1844, savantul Italian Carlo Troya a precizat (începând cu Garg/os, notat Gapt/us, respectiv Gapt): “În 117, Gapt - fondatorul Amalilor - a fost cu siguranță un ‘As’ / ‘Semizeu’ care nu s-a supus 447


să-l ucidă pe Gaius Decius, fapt rămas în istorie ca al primului împărat Roman mort în luptă cu Barbarii. În plus, sunt de observat migrările cu timpul, începând cu a strămoşilor Guţilor, a celor din Hyrkania / Ghergania Sud Caspică - Mezii din Media - care au ajuns Mizi în Misia Anatoliană, respectiv Misi în Moesia Balcanică, adică la Dunărea inferioară, cu populaţie Antică de Gheţi / Geţi.

alfabet folosit înainte de secolul IV în Asia Mică; se ştie doar că episcopul Ulfila în acel secol a redus alfabetul Getic la forma conservată sub numele de alfabetul Ulfian. Asemeni lui, Armenii - pentru a introduce conceptul de patrie - folosiră alfabetul Siriac, până la venirea călugărului Mesrob (mai tânăr, tot din timpul lui Ulfila), când acela a fixat alfabetul Armean actual. În vremea Belaginelor, idiomul ‘Nemuritorilor’ era deja format şi suporta amprenta gramaticii; era perioada când Romanul Ovidiu ajunse în Tomis şi încerca să exagereze comportamentele Barbare ale Geţilor, care ocupau ţinuturile de o parte şi de alta ale marelui fluviu Dunărea. Dar cine avea să-l creadă? Exilatul a scris o cărticică în limba Getă dar dacă vreun mândru Roman - plin de ură pentru acel popor - l-ar fi batjocorit - el ar fi spus că doar l-a dictat (tot ce scrise el era pentru lauda lui Augustus, cu scopul de a obţine întoarcerea la Roma: plin deci de cuvinte frumoase şi emoţionante). Augustus nu a luat în seamă schiţele concepute de Iuliu Cezar şi se mulţumi să desemneze Dunărea drept limită a Imperiului Roman; dar lamentările lui Ovidiu despre continuele treceri ale Dunării de către Geţi demonstrează că acea limită nu era respectată de către ‘Nemuritori’ / ‘Imortali’. Faima lor îl făcu pe Evreul Giuseppe - scribul împăratului Vespasian - să studieze obiceiurile Gete, notând în particular cele ale celibatarilor de care amintise în secolul II î.C. şi Posidoniu, locuitori ai Pontului Euxin care fură asemănaţi cu Esenii / Esenienii (grup de origine incertă, de lângă Marea Moartă). Din acea cauză, originile şi anumite obiceiuri orientale ale Geţilor nu puteau rămâne indiferente nimănui. Giuseppe le dădu numele de ‘Polistai’ iar imediat după el Dio Chrysostom lăudă cântecele ‘Pii’-lor. Se ştie că Geţii locuiră în oraşe murale, care aveau câte un colegiu sacerdotal al ‘Pii’-lor; din comanda lui Deceneu se edificară peste tot mici capele în onoarea eroilor”.

Goții = Geții liberi În “Arhitectura Gotică” din 1857, acelaşi istoric Italian Carlo Troya a scris: “În secolul VII î.C., Zalmoxe institui un Cenaclu Geto-Dacilor, unde se onora mai mult decât orice demnitatea omului, fondat fiind pe dogma nemuririi sufletului; a apărut astfel dispreţul faţă de viaţă şi speranţa de a se uni cu zeul lor în viaţa de apoi: mureau fericiţi în chinuri atroce, aruncaţi în vârfurile suliţelor (deatunci înainte şi din acea cauză au fost numiţi ‘Nemuritori’). În aceeaşi perioadă s-au înfăptuit variate caste: prima a fost casta sacerdotală ‘Tarabostes’ sau ‘Zorabos Tercos’, locul de unde ieşeau marii sacerdoţi şi regii; un alt ordin a fost cel al ‘Pii’-lor care, îmbrăcaţi în veşmintele lor candide şi cu armonicele lor cetere (chitare / ghitări), concludeau acordurile publice şi puneau sfârşit războiului. Ei au fondat istoria primitivă a popoarelor Europene, cu facile şi ingenioase dialecte din etimologii ale unor puţine cuvinte; pe atunci, nimeni n-ar fi suspectat că grandoarea lor va fi fost atinsă vreodată de către Romani sau că gloria lui Traian ar fi câştigat după 8 secole o parte - doar o singură parte - a poporului lui Zalmoxe. Hellanicos din Insula Lesbos, Platon, Timeu, Diodor din Insula Sicilia şi alţii au scris despre Geţi şi despre magiile lor. Nici un popor în afară de cel Get - căruia Elenii i-au dat apelativul de Barbar - n-a avut o istorie mai certă decât cea a Geţilor sau Goţilor. Reformele lui Deceneu începură când peste Geţi domnea Burebista, care dădu numele de Pileaţi vechilor Zorabos Tereos, divizându-i astfel pe Geţi: din Pileaţi / Pilofori apăreau regii iar războinicii din Capeluţi / Criniţi, care au durat până în vremea OstroGoţilor din Italia; el scrise pentru Geţi legile numite Belagine care după cum a atestat Iordanes în ‘Getica’ 11 - s-au păstrat în Italia la OstroGoţi până în secolul VI. În ce alfabet au fost scrise nu ştiu şi nici nu ştiu dacă Geţii au utilizat vreun

“În SamoGiţia şi Lituania - cucerite de către Ermanaric, progenitorul lui Teodoric cel Mare - rămaseră până în secolul XIV relicve în manieră deceneică ale cultului micilor Numi, precum şi amintirea Pontificatului Get: în Lituania, Zeul Pământului încă se numea Zamelusk / Ziameluski iar în Estonia - subjugată de către Geţi / Goţi după 448


moartea lui Ermanaric - un castel se salvă cu ajutorul sunetului harpei unui preot creştin, ceea ce ne duce cu gândul la faimoasele chitare / cetere Getice. Căpeteniile Romane ştiau că traversând Dunărea era nevoie de mult noroc pentru a se întoarce nevătămaţi. După înfrângerea din anul 87 - când legiunile Romane au fost distruse de regele Decebal - imensa masă de prizonieri servi ca forţă brută pentru a ridica fortăreţe; Sarmisegetusa deveni sediul principal al Regatului Get. Imaginile Palatului Regal şi a fortăreţelor, precum şi modificarea cursului Râului Sargeţia - pentru a ascunde bogăţiile Getice - se văd şi astăzi sculptate pe Columna lui Traian, cel mai nobil monument ridicat de Romani pentru celebrarea gloriei învingătorului DacoGeţilor. Traian spălă deci ruşinea Imperiului Roman şi aboli tributul impus pe vremea împăratului Domiţian; obţinu acestea după 2 războaie dintre cele mai dificile şi înspăimântătoare, pe care le găsim înregistrate în Analele Romane. Cât de mare i-a fost gloria împăratului care îl supuse pe Decebal şi îi cuceri o treime din vastul Regat! Columna Traiană - care mai există şi astăzi - este mărturia arhitecturii de excelenţă a Geţilor / Goţilor regelui Decebal. La Tacit se poate citi clar cât de diferiţi erau Germanii de Geto-Daci, atât prin teocraţie, prin puterea regelui, prin ordinele sacerdotale şi aristocratice, prin sacrificii şi auspicii, prin disciplinele literare introduse de Deceneu, prin condiţiile mobile ale agriculturii, ale continuelor mişcări de teren dar cel mai mult prin calitatea arhitecturii, acolo unde - în Germania - încă nu se cunoşteau oraşele şi nu se construiau bordeie unele lângă altele, ci cu ample spaţii între ele (fie datorită fricii de incendii, fie din cauza ignorării artei în edificare); Germanii nu foloseau varul sau ţigla şi nelegiuit era gândul de a ridica statui sau de a fabrica temple divinităţilor, încarcerându-le între ziduri: ştiu că unora le poate părea hilar conceptul că Germanii nu obişnuiau să ridice temple sau alte simulacre zeităţilor, dar nu vreau altceva decât să notez marea diversitate dintre Germani şi ‘Imortali’ / ‘Nemuritori’ (care aveau amprenta lui Zalmoxis şi mai ales a lui Deceneu), precum şi lipsa totală a unei arhitecturi în Germania. Pe de altă parte, e adevărat însă că nimeni niciodată şi în toată istoria, nu i-a mai lăudat pe Germani, aşa cum a făcut-o Tacit! Doar de aici se vede ce asemănări existau între aşezările periferice din sălbăticia Germaniei şi nobila Sarmizegetusa a lui Decebal, fără a mai vorbi despre celelalte oraşe Dace figurate pe Columna Traiană şi mai ales de locul în care se ascunse chiar sora regelui Decebal. Cam aşa erau Germanii în timpul lui Tacit. Dacă ar fi să considerăm ca adevărat faptul că cele 2 triburi au venit împreună în aceeaşi zi, plecând împreună din Persia / Iran, atunci ar fi nu mai puţin adevărat că ele s-au separat, înstrăinându-se reciproc şi trăind în acel mod multe secole, până la Deceneu; nu fac parte din această gândire acele părţi ale Germaniei care au fost cucerite de împăratul Burebista şi nici urmaşii care primiră natura Gotică, învăţând idiomul numit Ulfian, ce se contopi cu idiomurile Germaniei primitive, durând până în zilele noastre. Dintre toate popoarele Barbare, ‘Nemuritorii’ ar fi trebuit să fie primii convertiţi ai creştinismului (şi aşa a şi fost), atunci când apăru Evanghelia; în 211, Tertulian vorbea despre Daci şi despre Buna Vestire. Geţii sau Goţii necuceriţi de Romani - Dacii liberi - nu întrerupseră practicarea arhitecturii lor, fiind obligaţi de cult să ridice capele pentru onorarea lui Zalmoxe şi a Eroilor. Aurelian - unul dintre împăraţii cei mai valoroşi ai Romanilor - a înţeles câte pericole ameninţau dinspre

partea popoarelor Gotice din Dacia liberă / Goţia şi printre măsurile luate au fost ridicarea unui zid împrejurul Romei (‘Muralia Romana’) şi abandonarea Daciei cucerite de Traian. În zilele împăratului Constantin cel Mare, s-au petrecut 2 evenimente importante: primul a fost acela că mulţi Goţi erau primiţi ca ‘Federaţi’ iar celălalt a fost că o mare parte din Geţii / Goţii Zalmoxieni s-au convertit la creştinism. Episcopul Epifanie - care trăi în perioada aceea - lăsă posterităţii ştiri despre Mănăstirile Maicilor edificate de către noii convertiţi Goţi. Oare se mai poate pune în dubiu că după convertirea Goţilor în Goţia - Dacia de peste Dunăre - nu a mai supravieţuit arhitectura Gotică? Mănăstirile Maicilor nu erau din lemn, ci din piatră: cum din piatră fură Cenaclul lui Zalmoxe, oraşele Uditisana şi Elis, templele lui Deceneu, sediul regal de la Sarmisegetusa şi zidurile Dacice înfăţişate de Columna lui Traian. Dacia posedată de Romani până în 275 se îmbogăţi de monumente de artă Greacă sau Latină dar Mănăstirile Maicilor nu imitară nici un monument din păgânele oraşe Mediterane. Este cunoscut cât de mult schimbă noua religie creştină obiceiurile şi cum dispărură magiile ori Pontificatul stabilit de Zalmoxis şi Deceneu. Victoriile Geţilor / Goţilor asupra Romanilor, cele dinaintea campaniilor împăratului Traian - şi în special cea asupra generalului Cornelius Fuscus în anul 87 la Tapae / în Banat le-a adus numele de ‘Asi’ sau ‘Semizei’; printre acei ‘Asi’ / Semizei s-a regăsit Balto din care şi-a tras originea Alaric, care în 410 a stăpânit Roma iar din Gapt a descins după 17 generaţii Teodoric cel Mare (strănepoţii lui Balto au condus ViziGoţii iar strănepoţii lui Gapt au condus OstroGoţii): 2 mari familii găsite în Dacia după moartea regelui Decebal şi triumful împăratului Traian. Strănepotul lui Gapt, care se numea Amal, dădu numele descendenţilor săi: Amali; astfel, Asii / Semizeii Amali, precum şi Semizeii Balţi, după ce pierdură Sarmisegetusa, din anul 107 s-au retras în celelalte două treimi necucerite ale Regatului Daciei, pe crestele Carpaţilor până dincolo de Prut - Gerasius / Geraso - de unde începură acel aspru şi continuu război contra Romanilor, ce îl constrânse într-un final pe împăratul Aurelian să abandoneze ceea ce a cucerit împăratul Traian şi să se mulţumească după 275 doar cu zona din Sudul Dunării. Regele Amal a domnit la jumătatea secolului III - în timpul lui Regalian, peste Goți / adică peste Geții liberi - iar apoi, în secolul următor, regele Greuthung Ermanaric / Ermana-ric a obţinut noi cuceriri, până și peste Germanii Orientali (a murit în 376, când au năvălit Hunii); chiar dacă din zilele împăratului Constantin cel Mare o mare parte din Geţii / Goţii Zalmoxieni s-au creştinat, Ermanaric a fost fidel dogmelor Zalmoxiene - care din timpul regelui Deceneu erau ştiute până şi în Egipt - şi a format în Europa un vast imperiu, întins de la Prut şi Carpaţi până la Marea Baltică (Iordanes în ‘Getica’ 116 l-a asemănat cu cel din Asia al împăratului Alexandru cel Mare): succesorii lui lărgiră atât de mult graniţele, încât atinseră Estonia, Estul şi Sudul Balticii şi cuceriră Scandinavia. Goţii creştinaţi n-au abandonat însă organizarea Getă pe caste: din Ordinul ‘Pileaţilor’ - adică al aristocraţilor - se alegeau capii numiţi ‘judecători’ (mai mult de Goţii Amali decât de Goţii Balţi). Discipolii Selina şi Sigresariu ai episcopului Ulfila nau devenit numai conducătorii ViziGoţilor spre Galia, ci şi îndrumători şi maeştri, traducători ai Sfintelor Scripturi în alfabetul Gulfian (după cum l-a notat Sf. Eusebiu pe episcopul W/Ulfila: Gulfila). Când au năvălit Hunii, Goţii au cerut permisiunea trecerii Dunării în S; după cum a scris Eunapiu, maicile și călugării din Ordinul Diaconilor au făcut449


o în magnifice căruţe iar ceilalţi erau îmbrăcaţi în splendide tunici de in şi încărcaţi de covoare preţioase, traversând fluviul Dunărea într-un lux nemaivăzut, femeile şi copiii fiind împodobiţi ca şi cum n-ar fi cunoscut războiul vreodată”.

fost un ‘Dacigena’ - adică din Dacia - și vorbea limba Dacă: el descindea dintr-un rege care avu odată în posesie atât Regatul Alaniei, cât și al Daciei (în 941 și Hermann - ducele Saxonilor - vorbea idiomul Dac). Fratele lui Rollo a început în 966 să ridice mănăstirea de pe stânca Saint-Michel iar soția lui Rollo chemă un arhitect din Galia să ridice un turn în Baieux, după care îi tăie capul, pentru a nu mai ridica asemenea construcții mărețe și pentru alții; fiindcă în acel timp mai mulți arhitecți au sfârșit tragic - faptele atroce fiind asemănătoare - i-au făcut pe maeștri să-și ascundă atât practicile, cât și procedurile matematice și să se ascundă în colegiile lor. Popoarele de sânge Daco-Get își mențineau vie limba și o antepuneau Latinei, deși actele publice erau scrise în Latină; de pildă, ViziGoții din Galia Gotică și Spania - deși scriau în Latină - foloseau între ei particularitățile limbii Ulfiene: era și un instrument pentru a nu se face câteodată înțeleși de Romani. (În armata lui Alexandru cel Mare compusă din multe națiuni - limba sa Makedonă era folosită doar de un număr restrâns; el însuși o folosea în rare ocazii ca de pildă când a vrut să-l ucidă pe Cleitus ‘cel Negru’ i-a chemat în Makedonă la arme pe ‘Purtătorii Plăcilor’ - Plutarh afirmând că atunci când împăratul o vorbea era semn de mare tulburare interioară). Călugării ‘Culdei’ / ‘Companionii Domnului’ se considerau inventatorii arhitecturii Gotice - mai ales a ogivei / arcului acut, contrapus arcului rotund - ei existând până și în Scoția. Istoria arhitecturii TransDanubiene - adusă în Europa Occidentală de către ViziGoți a fost mult mai veche decât victoria intelectului Latin asupra Francilor și Germanilor. Din 449, Iuții din Danemarca și Norvegia au ajutat cucerirea Angliei; sub numele de Iuți erau cunoscuți pe vremea aceea Goții sau Dacii - ei nu erau de origine Germanică - căci sub conducerea regelui Ermanaric cuceriră S Baltic, inclusiv Peninsula Iutlandă, înainte de a se îndrepta spre Scandinavia. Numele de Dacia s-a impus mai târziu și în provincia Scania din Suedia; la sfârșitul mileniului I, cronicarul Dudo din Saint Quentin - primul istoriograf al Normanzilor - a scris că Zeul Thor în Scandinavia era Zeul Geților / Goților, cu statuia într-un splendid templu aurit din OstroGoția, ce se întindea până la Birka. Dovezi despre natura Zalmoxiană / Deceneică a acelei religii - plecată din Dacia Dunăreană și ajunsă până în Dania / Danemarca și Scandinavia prin reformele patronate de Odin și Thor - s-au regăsit și în scrierile despre Cultul Semizeilor / Eroilor Goți ale cronicarului German Adam din Bremen, în secolul XI. Valhalla a ajuns onorată până și în Saga Islandei. În Anglia, Iuții / Goții se opriră în Insula Tanet și în apropierea orașului Canterbury; ei transmiseră un mare număr de cuvinte Ulfiane idiomului Germanic al Anglo-Saxonilor, de aceea teologul Englez George Hickes în 1703 afirmând că vechea AngloSaxonă semăna extraordinar de mult cu Gotica lui Ulfila. În 1457, cuceritorii Venețieni au demolat magnifica Biserică ‘Sf. Ștefan’ din Ravenna știută ca Biserica Gotică (față de dăunarea căreia din 1254 municipalitatea a statuat mare penalizare), ridicată lângă Băile Goților de către Goți în anul 515: arhitectonic era diferită, căci dacă era în stil Roman, ar fi lăsat-o; căderea admirabilului edificiu a fost consemnată cu amărăciune de istoricul local Desiderius Spretus - martor ocular - în cuvinte emoționante. Ogiva - arcul acut - n-a fost singura diferență dintre formele Greco-Romane și cele Gotice: amploarea construcțiilor, elevația zidurilor, turnurile, rozele, etc. erau calități ce le-au separat, Dacii și Goții având o arhitectură specială, deosebită de cea a Grecilor și Romanilor (unii autori au amintit de ‘limbajul Arcan’ al

“E cunoscut faptul că episcopul G/Ulfila i-a convertit arianismului pentru a obţine beneficii de la împăratul arian al Bizanţului. Împăratul Honoriu însă îi trimise în Galia meridională cu un nou nume, care fusese deja stabilit de Constantin cel Mare: ‘Federaţi’ (autointitulându-se acolo - începând cu regiunea Burgundă - ca ‘Gentili’ / fiind de observat că în secolul împăratului Attila ghitarele / ceterele Pii-lor dispărură, însă apărură în Galia Gotică primii trubaduri); ulterior, ei au devenit stăpânii Spaniei. De atunci, nimeni nu mai poate spune că ei au pătruns în Galia şi Spania în calitate de Barbari lipsiţi de ştiinţă, de alfabet sau de arhitectură; aşadar, mă întreb care să fi fost acea arhitectură dusă de ViziGoţi în Galia Meridională şi Spania? Acea arhitectură în timp a suferit multe modificări, dacă de gândim numai la arcurile acute, numite ulterior ‘ogive’. Aşa cum am afirmat despre alfabetul Getic din timpul lui Ovidiu, mi-e necunoscută și arhitectura de peste Dunăre în mileniul anterior, însă ştiu că a existat şi n-a fost Greacă sau Romană, ci militară, religioasă şi civilă: arhitectura Gotică. Meritul de a conserva integre memoriile arhitecturii Gotice TransDanubiene trebuie acordat indubitabil ViziGoților din Galia Meridională și Spania: Alaric ‘Victoriosul’ le-a pus cel mai bine în lumină în Palatul Regal din Toulouse iar provincia a purtat numele de Galia Gotică până în secolul XII. Atunci când Clovis (creștinat în 496, care l-a ucis pe Alaric ‘Victoriosul’ în 507) și regii Franței - succesorii săi - voiră să ridice construcții, o făcură după arta ViziGotă; după moartea lui Alaric ‘Victoriosul’, reședința regală ViziGotă fu mutată în Spania: obiceiurile patriei Trans-Danubiene n-au fost uitate iar în Toledo s-au ținut faimoasele concilii (dintre care, al patrulea - în 633 - fu prezidat de către Sf. Isidor din Sevilla, pentru reafirmarea autorității liturghiei Gotice). În 875, călugărul Ulmar din Arras 50,17 lat. N, 2,46 long. E / Franța dădu numele de ‘Geți’ Normanzilor, nume care de fapt le aparținea; de pildă, în 912 ducele Rollo al Normandiei (după cum a rămas consemnat în ‘Istoria Normanzilor’ din 1619) a 450


‘arhitecţilor laici’, pe care Geţii / Goţii l-au folosit multe secole de-a rândul în Europa Nordică / idiom secret transmis de Zalmoxe); cenaclul Trac al lui Zalmoxe şi arhitectura Gotică Trans-Danubiană în 412 au fost transmise în Galia Meridională, de unde se difuzară apoi în toată Europa”.

Biserici de lemn din România şi Norvegia Este de știut că orașul Viking Birka / Birca 59,20 lat. N, 17,32 long. E - cel mai vechi târg din Suedia - a fost în legătură comercială cu Garða / Novgorod, prima capitală Rusă, unde în secolul IX primul rege a fost Rurik, în același grup genetic cu Gherga (după cum au demonstrat la începutul mileniului III analizele științifice); la Birka a fost creştinat regele Olof (nume rezonând cu Voloh / Valah) al Va-regilor / Vi-kingilor în 854, de către episcopul Ansgar al Hamburgului: “apostolul Nordului”, celebrat ca Sf. Oscar (era din Franţa). În 1863, cercetătoarea Britanică Charlotte Yonge în “Istoria numelor creștine” a scris: “Asemănarea dintre Dumnezeu și bun - în Engleză ‘God’ și ‘good’ - e foarte izbitoare, deoarece are aceeași rădăcină; rasa celor autonumiți ‘Cei Buni’ - ‘Guți’ în Gotă, ‘Geți’ în Greaca veche - a fost a vecinilor Traciei, de pe Dunăre. Ei au tradus Biblia, ei au cucerit Peninsulele Italică și Iberică și ei au triumfat ca nobilitatea dominantă, deși s-au amestecat cu popoarele pe care le-au condus, anume cu națiunile Românice, rămânând știuți ca sinonimi cu Barbarii iar chiar și acum termeni ca ‘gotic’ ori ‘gotici’ la Italieni și Francezi înseamnă ‘arhaic’ sau ‘grosolani’.” Faptul consemnat în secolul XIX de istoricul Italian Carlo Troya despre aristocraţii “Tarabostes” ai Gheţilor / Geţilor că erau “Zorabos Tercos” merită atenţia Gherga: pe de o parte, literalmente “Zorabos” / “Zora-bos” însemna “Zori luminoşi” (căci “Zora” = “Zori” iar “bos”, conform Dr. Ioan Russu, era de la “bhos” cu înţelesul de “luminos”); pe de altă parte, “Tercos” / “Terc-os” = “Ghergos” / Gherga (pentru “pământean”, “Tercos” a fost echivalat cu Grecul “Ghe” ori Latinul “Tereos”, astfel încât “ZorabosGhe” / “Zorabos Tereos” - însemnând “Zorii luminoși pământeni” - într-un cuvânt să fie Zorabos-ghe = Zorabostes / Tarabostes ori popular “Zarabi”, fără sufix: în consecință, nau existat “Zorabostereos” / “Zorabostere”, etc). Împreună astfel, cuvintele respective “Zorabos Tercos” - pentru “Tarabostes” - aşadar însemnau “Zorii luminoşi Gherga”. Corespunzător istoricilor Nicolae Goştar şi Vasile Lica în 1984, “Tarabostes” se identificau în societatea Daco-Getă ca nobilii purtând căciula tipică - “Frigiană” / Anatoliană - spre deosebire de pletoşii “Capillati” (cei “cu plete”, respectiv cu capul gol); în societatea Geto-Dacă, aristocraţii / nobilii “Tarabostes” formau “sfatul înţelepţilor” / “consiliul regal”: “Adunarea Gherga”. Nobilii / aristocraţii “Tarabostes” / “Zorabos Tercos” - adică “Zorii luminoşi Gherga” - erau numiţi şi “Pilleati” (căci şi ei erau pletoşi, însă aveau capul acoperit cu căciuli - “pileus” ajungând denumirea căciulii pentru a se distinge de restul, care erau “Capilleati”, cu pletele mai vizibile, deoarece nu aveau căciulile elitelor); “Pilleati” - “Zorabos Tercos” / “Tarabostes” - ştiuţi ca “Zorii luminoşi Gherga” se strângeau în “consiliul regal” =

Atât Norvegia, cât şi Normandia, erau populate de către “oamenii Nordului”; acele onomastici au provenit din legăturile lor cu Danii - adică Danezii din Peninsula Iutlanda / atestaţi ca Geto-Daci - al căror nume conectat de străvechiul “danu” pentru “ape” le-a redat profilul de riverani, căci aşa ceva erau: străjerii rutelor acvatice Nordice (la fel cum Valahii / Românii - adică urmaşii Geto-Dacilor de pe râurile din Bazinul Dunării - au fost străjerii rutelor Sudice). Este de remarcat că şi în prezent cele mai înalte biserici de lemn din lume sunt în Maramureş / N Român şi Norvegia / N Scandinav (pentru cronologia istorică, religioasă, arhitectonică, etc., e de reţinut că bisericile întâi au apărut în spaţiul Român şi apoi în cel Scandinav, nu invers), tradiţia ridicării lor având rădăcini Dace, între care mai ales era cea a înălţării la Cer:

451


“Adunarea Gherga” şi aveau mari puteri. Criton - Carianul medic al împăratului Roman Traian - a scris că membrii săi aveau autoritate chiar în faţa regelui, impunându-se pentru a le fi urmat sfatul. Demnităţile superioare ce ţineau de administrarea propriu-zisă a Regatului Geto-Dac erau exercitate de “Tarabostes” / “Zorabos Tercos”, adică de “Zorii luminoşi Gherga”; autoritatea aristocraţilor se baza evident nu numai pe originea nobilă, ci - incontestabil - şi pe o mare putere economică. De altfel, membrii consiliului regal - adică ai Adunării Gherga - conduceau armata Geto-Dacă, dintre ei fiind aleşi regii şi preoţii (după cum a scris istoricul Anatolian Dio Chrysostomos, contemporan cu ei). Legăturile dintre acei Ghergos / Tercos “căciulari” (după cum a scris Dr. Ioan Russu) şi Anatolia - unde se purta pe larg căciula respectivă iar Gherghis din Troia sau Ghergas din Caria erau aşezăminte foarte populare, din V Anatoliei migrând mulţi în Bazinul Dunării inferioare, începând cu cetatea Gherghina dinaintea Războiului Troian, apoi în Dobrogea la cetatea Orgame în secolul VIII î.C., continuând acolo cu celelalte colonii Cariane, etc. - au fost foarte strânse de-a lungul timpului. Acei nobili / aristocraţi pletoşi “Tarabostes” / “Pilleati” - cu căciuli - Tercos / Ghergos (“Zorabos” / “Zori luminoşi”, popular ştiuţi ca “Sf. Conducători” - “Zarabi” / “Za-rabi” - căci “Za” = “Sf.” iar “rabi” = “conducător”) au fost cei întruniţi în Adunările Gherga care au asigurat consiliile regale ale dinastiilor conducătoare din Bazinul Dunării inferioare în Epoca Fierului şi în Antichitate, cu atestarea în secolele VIII-VI î.C. ca Agatârs Parga, în secolele I î.C. - II ca Geto-Dac Zuraz (Balcanic Đerđa, Latin Gherga), în secolele V-II î.C. presupunerea fiind că nu şi-au întrerupt atribuţiile, ci au continuat să fie în ajutorul regilor atestaţi care exercitau conducerile. Latin prin Tercos s-a fixat denumirea zilei de marţi - a treia / terţa din săptămână, numărătoarea începând cu prima zi duminica - numele Latin “Martis” fiind cel folosit la nominalizarea zilei de “marţi”: era cea când consiliul regal decidea dacă va fi de pildă război - sub patronajul Zeului Marte - Romanii imperiali amplificând viziunea războinică prin declanşarea campaniile militare ale Noului An primăvara, începând cu luna martie. Dr. Murad Adji a scris în 2004: “Isprăvile inițiale ale Sfântului Gheorghe au fost învăluite de cețurile creștinilor. George a fost un sfânt faimos în Marea Stepă a EurAsiei iar statistic răspândirea numelui său în Vechea Lume a fost odată cu Marile Migrații, căci numele Gheorghe / George - ca și Gregori / Grigore - a fost Barbar. Cum poate fi conectată imaginea unui sfânt cu cea a unui asasin călare? Ce se știe de fapt? În Marea Stepă, Cumanii îl cinsteau ca pe cel mai înalt gardian - străjer sau protector - al lor; lui îi adresau rugăciunile, el era invocat să le împlinească dorințele ori chiar să-i exorcizeze, căci era considerat mediatorul dintre divin și omenire. În Marea Stepă, George / Gheorghe era cel mai înalt după Tengri. Cumanii nu începeau vreo călătorie marți iar habotnicii lor chiar țineau post în acea zi a săptămânii și nu zâmbeau: marțea era comemorat Sfântul Gheorghe, căci se credea că el a trecut pe Lumea Cealaltă într-o zi de marți. De ce era așa de respectat Nordicul Gheorghe? Mitul luptei sale cu Dragonul e criptic, știut de cei consacrați: la întâlnirea cu Dragonul, Gheorghe nu a pornit lupta, ci și-a pus arma de o parte și i-a vorbit, puterea cuvântului său dovedindu-se mai mare decât orice, căci Dragonul l-a ascultat; așa ceva n-a fost știut în Europa. În cele mai timpuri reprezentări din lume ale lui Gheorghe nu au existat viețuitoare în jurul său, calul și dragonul lipsind. Din

Antichitate dragonul pentru Cumanii / Turkii din Marea Stepă era emblema bărbăției - a puterii și a înțelepciunii - iar interpretarea iconografică cu Sfântul Gheorghe călare terminându-și bărbația le simboliza de fapt înfrângerea Medievală; marți era trista zi a dispariției a Sfântului George, care a început să fie divers marcată, de către diferite popoare (nu au fost nici când și nici unde la fel, fiecare națiune avându-și propriul George / Gheorghe): ceremonia fostă Alană / Osetă e eroică, cea islamică - unde George e numit Djirdjisa - e legată de numele Domnului, cea Slavă e ca a gonașului, etc”. În lume, un exemplu aristocratic celebru a fost Pilat din Pont - provenit dintre urmaşii foştilor Ghesi de la litoralul Mării Negre / venerând valurile - guvernatorul pentru Romani al Iudeilor, care a ordonat crucificarea la Ierusalim a lui Iisus: era din tagma “Zorabos Tercos” / “Tarabostes”, conducător în Canaan (prefect peste provincia Imperiului Roman numită Iudeea, care nu includea Galileea ori Decapolis). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Compus din cuvintele ‘tari’ + ‘mostes’, termenul ‘tarabostes’ = ‘moșii tari’ sau ‘șefii tari’, căci ‘bostes’ avea rădăcina celtă ‘bass’ = ‘șef’; adjectivul ‘tari’ a supraviețuit în limba română pentru ‘puternici’.” (Așadar, pentru “bostes”, pe lângă înțelesul de “luminos”, a mai existat și cel de “conducător”; de altfel, Românii au folosit uneori expresia de “conducător luminos”). În plus, există mai multe opinii ale cercetătorilor preocupaţi de denumirea Ţinutului Almăjului din Banat - reflectând asupra etimologiei - ca derivată de la stăpânirea Antică a lui Hulmul / Almal (“alma” fiind “măr”), fiul lui Gapt / Garg, strămoşul Goţilor, “As” în lupta contra Romanilor de la Bănăţeana Tapae din anul 87, pe când domnea Decebal / ultimul rege al Daciei independente, ai cărui urmaşi au colonizat în Evul Mediu inclusiv Ţinutul Almaş / Amlaş de la poalele Nordice ale Munţilor Şureanu: zonă ce împreună cu Ţinutul Făgăraşului la început ţinea de Banatul Severinului. Atunci când Hunii şi-au stabilit capitala imperială în Banat, împăratul Attila s-a însurat cu Kerka, sora conducătorului Zerkon al Banatului: cumnatul Zercon al împăratului Attila era tot din tagma “Zorabos Tercos”, a nobililor Tarabostes. De origine orientală (după cum a scris în 1695 şi istoricul Francez Nicolas Amelot), căciula caracteristică dogilor Veneţiei / boneta conică - “Corno Ducale”, populara “Corno” după cum a studiat în 1996 şi cercetătorul Italian Pierro Pazzi sau “Zoia” în Dialectul Veneţian - era capişonul / căciula aristocratică a Geto-Dacilor Pileati, moştenită de la nobilii stăpâni Pileati ai Lagunei Veneţiei, prin conducătorii Goţi şi urmaşii de acolo, emblematic purtată numai de către doge / conducătorul Veneţiei, versiunea Antică fiind denumită Latin “pileus” şi Grec “pilos”:

452


motiv serios să credem că ‘daltă’ ar fi un candidat mai puţin plauzibil la lista elementelor autohtone decât ‘baltă’ ori decât ‘gard’.” Asemenea cercetări - ca ale respectivului filolog Român - îndreptăţesc aserţiunea că numele Baltic conferit mării şi riveranilor provenea din spaţiul Român, consolidat de pildă la începutul mileniului I de către Geţii refugiaţi acolo din cauza atacului Romanilor în Bazinul Dunării / unde ei tradiţional trăiau, etimologia Mării Baltice necontrazicând aşa ceva, ba mai mult, prima atestare documentară, realizată în Antichitate, confirmând aşa ceva; denumirea Baltică nu era Slavă, Germanică, etc. iar Marea Baltică are înţelesul de “baltă mare” doar la Români, nu şi pentru riveranii săi actuali. Goţii - ca şi Geţii / Dacii - îşi ţineau mâna dreaptă pe piept atunci când vorbeau cu străinii, în semn de respect; acela era salutul Get, Dac şi Got (semn amical, arătând mâna fără armă). În “Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”, academicianul N. Iorga a afirmat: “Goţii au apărut în Bazinul Istrului / Dunării inferioare identificându-se cu vechii Geţi şi prin urmare pretinzând că tot ce se găsea pe fostul teritoriu Get desigur că le aparţinea. Aristocratul Casiodor 485-580 în ‘Istoria Gotică’ a vrut să dovedească Romanităţii că Goţii erau foarte vechi, amestecaţi cu tot trecutul omenirii, că n-au fost Barbari, că au luat parte la toate rosturile lumii civilizate, că au dat împăraţi Romani, etc”. Mulți savanți Români - dar și din multe alte părți - au documentat cele expuse în prezenta lucrare. Academicianul Român Vasile Pârvan a scris în “Getica” din 1926: “Geții s-au întins până la cursul inferior al Vistulei, până la mlaștinile Pripetului și până la cataractele Niprului”. Istoricul Român Constantin Daniel - din Galați / Moldova - a scris în “Misteriile lui Zalmoxis” că “geții se învecinau cu popoarele baltice și erau în strâns contact cu ele”, afirmând că deja “începând de la Kiev și Varșovia spre N la acea vreme erau vorbite limbile baltice”. Lingvistul Român Mircea Rădulescu a demonstrat existența multor corespondențe între vocabularele Traco-Dacilor și Balticilor iar cercetătorul Român Dumitru Tudor în studiul din 1957 despre “Răscoale și atacuri ‘barbare’ în Dacia romană” a afirmat că după nimicirea statului Dac de către Romani, o parte din Daci - anume cei liberi, ce n-au vrut să se supună s-au retras spre Nord, la Balticii cu care “erau întrucâtva înrudiți”. Adevărul istoric este că după Războiul Troian, bune părţi din Europa au fost influenţate de Geţi în E şi apoi de Goţi în V, începând chiar din spaţiul Get; pe harta următoare (prezentând situaţia din secolele III-IV) se poate observa că Banatul - importantă regiune în fosta Dacie Traiană - n-a făcut parte din Goţia alintată “Gutthiuda”, care după retragerea Romanilor s-a organizat diferit: la începutul secolului V - când Banatul era gospodărit de Dinastia Ghergană al cărui exponent a fost Zerkon - prinţul Attila s-a cununat cu prinţesa Kerka, sora conducătorului Bănăţean, stabilind reşedinţa imperială itinerantă în Banat, devenind împăratul foarte temut de către Romani şi de către aliaţii acelora (Hunii i-au avut ca principali aliați pe Bănățeni, dovadă fiind și stabilirea capitalei lor imperiale în regiune, sub comanda celui mai mare împărat pe care l-au avut, Attila / însurat acolo cu nobila localnică Kerka, împărăteasa care i-a născut cei 3 feciori, urmaşii fondând dinastiile regale ale vechilor - şi primilor - Bulgari, Ruşi, Unguri, ş.a). În vechea Greacă, Γοητεία = “Goitia” însemna “farmec”, termen provenit din arta magică a invocării făpturilor din “Cealaltă Lume”; atât profeţii Geţi, cât şi profeţii Goţi - Geţi şi Goţi fiind numiri ale aceluiaşi popor - propovăduiau aceeaşi nemurire: în Greacă, Γότθοι = “Gothoi” - însemnând Goţi -

Zoia / Corno Ducale Este de remarcat că în Laguna Veneţiană - prin Goţii Medievali - s-a conservat mediul favorit de habitat al Geţilor Antici, tipic în lagunele V Pontice, în Delta şi Bălţile Dunării ori în mlaştinile şi bălţile Sudului Panonic, dintre Banat şi Balaton. În Bazinul Dunării inferioare, după un mileniu de la distrugerea de către Imperiul Roman a Daciei vechi (cea condusă de regele Decebal / Dinastia Zuraz), tocmai în Valea Dunării inferioare - unde Antic au fost atestaţi “Zarabii” ca “sfinţii conducători” - au apărut conducătorii Basarabi / “BaSarabi” (prefixul “Ba” fiind cel vechi pentru “suflet”); continuitatea istorică a fost probată de continuitatea onomastică, de continuitatea geografică şi de continuitatea rolului: după vechii “Zorabos” / “Zarabi”, conducerea Medievală în Bazinul Dunării inferioare a fost exercitată de Basarabi iar Gherghii s-au regăsit şi atunci printre aceia (de pildă, pe mormântul fondatorului în 1290 al Ţării Româneşti G/herţegul Negru-Vodă, tatăl lui Vodă Basarab “Întemeietorul” - a fost gravat în piatră numele Gherg, acela nefiind un oarecare, ajuns din întâmplare pe sarcofagul domnitorului), aşa după cum anterior au fost ca “Zarabi” / “Tarabostes”, respectiv “Zorabos Tercos” / Ghergos, până la Decebal, ultimul rege al Geto-Dacilor. Ambii fondatori de Dinastii Gote - Amal și Balto - trebuie să fi aparţinut ultimei familii regale a Daciei, cea a regelui Decebal (poate erau fraţi, veri, cumnaţi, etc. / o frescă de pe Columna lui Traian înfăţişând imediat după moartea regelui Decebal uciderea de către Romani a 2 tineri Daci, probabil din familia regală); Amal a fost ierarhic mai important iar Balto era ştiut ca înrudit, dinastiile lor raportându-se ulterior ca atare în istorie, nobilii Geți / Goţi Amali oriental - în E Europei - iar desprinşii Geți / Goţi Baltici, urmași ai lui Balto dar și veniți dintre refugiații Gheți / Geți de la Baltica, la V de ei / occidental (de atunci, până şi acum, ca un fel de “revanşă”, mulţi apuseni Europeni încercând un sentiment de superioritate faţă de restul - uneori şi pe ici-colo cu accente arogante faţă de descendenţii celor rămaşi în strămoşeasca patrie - de fapt situaţia fiind pentru compensarea inferiorității Antice şi doar alimentată de unele aspecte curente). Dr. Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti (specialist auto-definit în “civilizaţiile arhaice din sud-estul european, simbolistica neolitică în sud-estul european, onomastica sud-est europeană, tracologia lingvistică şi slavistica generală”) a afirmat: “Forma ‘gard’ este considerată traco-dacă, dintr-o fază străveche a proto-românei. Forma ‘baltă’ a intrat demult în listele uzuale ale elementelor autohtone. Simetria tratamentului fonetic ‘daltă’ cu ‘baltă’ şi ‘gard’ l-ar face un candidat cel puţin la fel de plauzibil la lista elementelor autohtone. Autorul acestui studiu crede că seria ‘baltă’, ‘daltă’ şi ‘gard’ reflectă forme autohtone; nu avem nici un 453


au apărut exact în spaţiul Dunărean al Geţilor, odată cu secolul III, exact când Romanii s-au retras în S Dunării (exact de atunci - de la apariţia Goţilor - Geţii “dispărând” documentar).

În mileniul I î.C., la sfârşitul Epocii Fierului - în secolul VI î.C. - ţinuturile din V Mării Negre erau stăpânite de Gheţi iar ţinuturile din N Mării Negre erau stăpânite de Gheri (conduşi de Dinastia Gherga - Gurag / Gherei - din care de exemplu în mileniul I s-a distins împăratul Attila Gherei al Hunilor, în mileniul II s-a distins Dinastia Gherei a Tătarilor, ş.a.); Perşii în drumul lor spre înfruntarea cu Sciţii au străbătut ambele zone din V Pontic şi din N Pontic (după traversarea Dunării pe la Genucla - aşa cum a scris Carianul Herodot în “Istorii” 4:99, când trecerea Fluviului a fost asigurată pentru împăratul Darius de către Carianul Histiaios din Milet - Perşii au trecut prin Carcinitis / Kerkinitis). La fel ca predecesorul Cyrus, care a dorit-o ca soție pe regina MasaGetă Tomi-ris şi împăratul Darius a dorit cununia cu o nobilă Getă, cerând-o de soţie pe fiica regelui Igan-târs / Idantârs al Sciţilor, notat după peste un mileniu de Iordanes în “Getica” 63 ca An-tyrus, însă prinţesa - a cărei familie regală Aga-Târsă stăpânea peste Geţii de la gurile Dunării până la Nipru iar de la răsărit de acel Fluviu peste Gheri / Ghel-Oni şi Sciţi - l-a refuzat, ceea ce a fost o mare ofensă a timpului (respingerea pe atunci avea consecințe sângeroase, predecesorul Cyrus / Kyrus - primul împărat al Perşilor - fiind chiar decapitat de cea pe care a pretins-o, regina Tomiris a MasaGeţilor); în plus, atunci când împăratul Darius a dorit o confruntare - începând din Bugeac / S Basarab - n-a avut cu cine, populaţiile retrăgându-se sistematic din calea armatei Perşilor, interceptându-i convoaiele de aprovizionare, distrugând prin foc păşunile, hărţuind sistematic detaşamentele laterale, etc. ceea ce l-a determinat ca să se retragă din stepă, fapt considerat ruşinos / umilitor în acele vremuri (ca o înfrângere, de altfel Iordanes notând apoi - în “Getica” 64 - că “după moartea lui Darius, fiul Xerxe, voind să răzbune insulta tatălui său, porni cu o armată uriaşă la război împotriva Geţilor, însă nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă, că a şi fost învins de curajul şi dârzenia adversarilor, astfel că s-a retras precum venise, fără să dea vreo luptă”). Invazia Perşilor conduşi de împăratul Darius a fost în 513 î.C. până la uriaşul târg de la Ghelon / Gelonus lângă actualul Bilsk 50,09 lat. N, 34,63 long. E (arheologul Ucrainean Boris Shramko a măsurat acolo 17 km locuiţi de-a lungul Râului Vorskla, exact la limita imensului codru din apropiere cu stepa) - aşezarea enormă din lemn întemeiată de Ghelon, fiul Ghergarului Hercule, cea mai mare piaţă Europeană de atunci, adăpostind vechi Gorgane şi sanctuare Greceşti, cu cea mai înaltă palisadă de lemn din lume, de 16 metri, numită “gard”, arsă odată cu stepa dinaintea Perşilor şi abandonată de locuitori, care i-au transmis împăratului Darius, aflat acolo împreună cu cumnatul Gobryas, mesajul în Greaca ce-o vorbeau că-s “liberi ca vântul şi tot ce-ar prinde el în zona lor nu-i decât suflarea vântului” (e de remarcat referinţa despre mişcarea lor cu corelaţia din vechime, când simbolul asociat deplasării energiei era vântul); direcţia lor de dispariţie a fost spre N - atunci generalul Gobryas sfătuindu-l pe împăratul Darius să retragă Perşii - locaţia şi timpul corespunzând de exemplu studiului din 2008 al arheologului Finlandez Kaalevi Wiik: în prezent (inclusiv prin tradiţie), Laponii cu acelaşi profil genetic Gherga, adică Saami, sunt ştiuţi ca “oamenii soarelui şi vântului”. De altfel, studiile genetice - ca de exemplu ale lui Cavalli Sforza din 2000 arată acea mişcare Antică (înainte şi după):

Magia ceremonială se numea“Goetia”, astfel fiind notată de pildă şi de către medicul German Georg “Pictorius” din Pădurea Neagră a Munţilor Alpi în 1562: sursa practicii împreună cu onomastica - era din Orientul Mijlociu / Apropiat, provenită de la Guţii anteriori Geţilor / Goţilor, transmisă prin Greacă şi în spaţiul European, ajungând inclusiv până în cel central Medieval German.

Goeţii Regatul Gherilor

Expediţia Perşilor din secolul VI î.C.

454


Haţegului (aflat sub patronajul lui Hermes, numit Sarmis de Gheţi, ştiut de vechii Evrei ca Ham / bunicul Gherghe-seilor, numele capitalei de aceea fiind Sarmise-Getusa), Grădişcea / Grădiştea 45,43 lat. N, 23,10 long. E, azi în judeţul Hunedoara, era denumirea Getă a întregului complex fortificat de acolo, nu doar a capitalei ce găzduia sanctuarul rotund din andezit, de tip Ghirgar / Gilgal:

La începuturi, când oamenii întemeiau aşezările, ridicarea palisadei din lemn ca protejare însemna înconjurarea locului cu trunchiuri aliniate vertical, înfipte în pământ, eventual cioplite în partea superioară cu ţepi, consolidate dinspre interior cu construcţii; înălţimea palisadei putea fi până la mai mulţi metri (opţiunea era ieftină deoarece realizarea uşoară se baza pe materiale aflate la îndemână şi excelentă pentru forturile ridicate în grabă, însă greu de păstrat pe lungă durată datorită posibilelor incendii ori armelor de asediu, fiind de obicei temporară, până la combinarea cu un val de pământ sau construcţia unui zid permanent de piatră).

Zona sacră Getă Generalul Român Vasile Dragomir, vechi cercetător al zonei, a scris în 2001: “Toţi munţii din jurul Sarmisegetuzei sunt terasaţi iar versanţii sunt zidiţi. Pietrele fasonate de pe versanţi aveau o greutate şi de 3 tone. Cetăţile erau apărate de ziduri circulare. Dacă în cazul piramidelor egiptene pietrele erau transportate cu ajutorul unor sisteme cu bile şi ridicate cu scripeţi, pentru geţi aceasta nu era valabil. Rămâne un mister transportarea blocurilor imense de piatră până în vârful munţilor, cantitatea de materiale fiind superioară celei folosite la piramidele egiptene”.

Hartă din secolul XVII Deja din secolul VI î.C. denumirea gardurilor era de fapt după a Gargarilor / Ghergarilor ajunşi dinspre S acolo care au constituit în Bazinul Niprului, cu capitala Ghelon, Regatul Gheros / Gheri - cuvântul provenit de la ei perpetuându-se astfel dar fiind şi inspiraţia altora aflate în legătură, ca grădină şi aşezare: “gord” era grupul de case din lemn înconjurate de un şanţ cu apă sau locul împrejmuit cu gard - evoluat în “gorod” pentru aşezare şi “grad” la fortificaţie, etc. - Dialectul Fino-Ugric din Udmurtia prezervându-l drept “gurt” pentru aşezare (o rezonanţă cu iurta Siberiană şi respectiv cort) iar în Pomerania graiul Casubian / Kaşubian încă utilizează “gard” pentru localitate, în Engleză existând “garden” pentru grădină, etc. De pildă, pentru inima statului Ghet din timpul războiului cu Romanii unde localnicii se păstrau foarte curaţi, având numeroase băi, bogaţii încălzindu-se prin pardoseli, betonul special fiind nedistrus până azi - în răsăritul densului populat Ţinut al 455


geneza la Marea Neagră a Geţilor iar la Marea Baltică a Germanilor, Goţilor şi Gepizilor (inclusiv a celor Antic ştiuţi ca Heri / Heruli - “G” fiind aspirat dialectal - Hiperborei care au populat Scandinavia dinspre Sud, după cum a scris în secolul VI istoricul bizantin Procopiu din Cezareea Palestinei).

Rutele Herule Cei din Regatul Gheri / Gerrhos s-au ridicat dintre Gherghiţii din Anatolia, o parte însemnată provenind, după cum a consemnat şi istoricul Herodot, din Milasa (prima capitală Cariană, în limba Cariană Ghelas - regăsit în numele noii capitale, a Gherilor - căpătând înţelesul de “regal”), fiind meşteri în fabricat atât săgeţi, cât şi tolbe pentru ele, “mulgători de iepe”, cultivând pământul şi făcând pâine, îngrijind grădini bogate, ceea ce i-a diferenţiat de Sciţii aflaţi în trecere prin N Mării Negre - care locuiau în căruţe - mai ales că vorbeau şi o altă limbă decât a acelora; o caracteristică a Sciţilor era că purtau cu mândrie la frâiele cailor scalpurile duşmanilor iar la cingătoare câte o cupă - câteodată făcută din craniul vreunui duşman - pentru băut (de la ei rămânând în Slavonă “skita” însemnând “nomad”, de fapt Sciţi). Părintele istoriei - Herodot Karka - a scris că “Sciţii rătăcitori care locuiau în Asia, fiind bătuţi în război de MasaGeţi, au plecat de acolo, traversând Râul Arax din Caucaz, în Ţara Cimerianilor” / Cimerilor; autorul traducerii, Gheorghe Lisseanu / membru corespondent al Academiei Române, a precizat: “MasaGeţii din Asia, TisaGeţii şi TiraGeţii din Europa au fost desigur unul şi acelaşi popor al Geţilor, numit deosebit după regiunile în care trăiau”.

Palisade Istoricul Herodot Karka - care relativ la scurt timp după atacul Perşilor în Regatul Gerrhi / Gerrhos a fost în N Mării Negre, inclusiv pe Ră / Volga - a scris despre dulgheria făcută de Gheloni ca având casele, statuile şi altarele complet din lemn, celebrându-l pe Dionisie prin festivaluri ale vinului în regatul lor numit Gheri / Gerrhi, ce cuprindea Bazinul Niprului, cu ritual funerar atunci tipic Caucazian, profesorul Danez George Hinge observându-l ca similar celui practicat în Oseţia. Erau mari comercianţi şi obişnuiau să-şi tatueze picioarele; conform lui Pliniu, erau înrudiţi cu Gheţii. În “Mirabilibus Auscultationibus” 30 (atribuită filozofului Aristotel) e scris că Gelonii au văzut în zonă un cervid miraculos şi mare ca dimensiuni: un ren rar - ce pentru camuflare îşi putea schimba culoarea părului, conform ambientului - pe care l-au numit “tarandos” (probabil renul Finlandez de pădure - tipul cel mai mare dintre reni - rar şi în prezent). În secolul I î.C., poetul Roman Horaţiu i-a localizat pe Gheloni “la extremitatea Europei”; au existat până în secolul V (consemnaţi de exemplu în armata bizantină a Galului Flavius Rufinus 335-395 de către poetul Claudius Claudianus ca “bucuroşi când îşi tatuau mădularele cu sabia”, alături de Sarmaţi, Daci, MasaGeţi “care răpuneau animalele pentru a-şi face cupe de băut” şi Alani / “A-Lani”, adică din stepă, “lan” fiind “stepă”, “care beau apă din mlaştini” având nenorocul să se afle în calea hoardelor Hune flămânde - sau de către episcopul Sidonius Apollinaris în bătălia din 451 de lângă aşezarea Troyes a Galilor, de partea Hunilor). În Antichitate, de Gheri a fost legată în vecinătatea apuseană 456


TisaGeţii aveau ca vecini pe vânătorii “Iurcae” după cum i-a notat Herodot Karka în “Istorii” 4:22 - care observau renii / cerbii din foişoare pe care şi le făceau în copaci, pentru prinderea lor utilizând apoi câinii şi caii (vânătorii Iurcae au fost poziţionaţi de cei mai mulţi specialişti între Munţii Ural şi Marea Karga / Azov, ei având în apropiere şi Isedonii / Is-Idonii, adică “Vechii Edoni”, urmaşii locuitorilor Edenului); Carianul Herodot, care în “Istorii” a scris că Ghelon era frate cu Agatârs (strămoş al actualilor Ardeleni), frate cu Scit (strămoşul Sciţilor) şi frate cu Hyllos (eponimul Hilarimei de lângă Sanctuarul Gherga din Caria), toţi ca fii ai lui Hercule, a notat că lângă Nipru trăiau Sciţi ce se ocupau cu agricultura - dar nu arau - pe care i-a denumit Gheorgoi iar Pliniu a consemnat că vechiul nume al Sciţilor a fost “Arameos”, adică Aramei (erau din aceeaşi grupare Ariană ca şi cei din N Indiei, fără trăsături orientale). În 1837, filologul German Georg Grotefend a sugerat că Iurcae / Jurcae din secolul V î.C. - menţionaţi de Anatolianul Herodot Karka - au fost de fapt etnonimi Turki (Turcae / Tyrcae în N Crimeii, despre care au scris apoi Romanii Pomponius Mela şi Pliniu “cel Bătrân”); în 1854, “Dicţionarul geografiei Greco-Romane” de Britanicul William Smith a notat: “Iurcae / Ἴυρκαι din vecinătatea TisaGeţilor şi Sarmaţilor au trăit în ţinuturi bine împădurite, probabil fiind Ugri, aşa cum mai sunt azi urmaşi de gen în Ural”. Despre menţionarea istoricului Herodot Karka 4:23 privind “Argi-pii” / Argipii (Ἀργιππαῖοι / Ὀργιεμπαῖοι), acelaşi autor Britanic a scris: “Argipii trăiau la limita de miazănoapte a Vechii Lumi, în N Asiei, dincolo de care oamenii dormeau câte jumătate de an; ei erau consideraţi sfinţi, de nemolestat (nici nu purtau arme), la ei oricare fugar putându-şi găsi adăpost. Mela 1:19 a consemnat că la E de Fluviul Tanais / Don, dincolo de TisaGeţi şi Turcae, era întinsa regiune populată de Arymphai = Argipi, printre care erau mulţi preoţi (oameni sfinţi, ca Hiperboreii): ei trăiau la poalele munţilor de netrecut, identificaţi ca Altai” (se poate remarca - după cum a notat în 2004 şi cercetătorul Murad Adji de la “Fundaţia Internaţională Sf. Gheorghe” din Rusia că “în Asia Centrală, centrul spiritual oriental era considerat Altai în N şi Himalaia în S, Şambkala Turkilor fiind Şambala Tibetanilor; în vechea Turkă, Goth / Kut însemna Spiritual / Viguros”). Arymphaeii - sau Arimaspii, aşa cum erau numiţi când mergeau călare - au fost urmaşii străvechilor Ciclopi (având câte un ochi pe frunte). În ”Istorii” 4:5, Herodot Karka a scris despre strămoşul tuturor - Sciţi şi vecini - că a fost divinul Targita / Targitaus, fiu al lui Zeus (se poate lesne observa similitudinea - inclusiv onomastică - dintre Targita sau Argi-pi şi Garga ori Gherghii din răsărit), mai mult, în înţeles Turk, “Targi” = “agricultor” iar “tai” = “clan”, deci “Targi-tai” / Targitai (un nume popular şi printre Avarii care s-au aşezat în actuala Românie), însemna “strămoşul agricultor”. Sakii / Sciţii “regali” într-o vreme au fost îngropaţi prin vaste ceremonii funerare în Regatul Gherilor, cortegiile lor parcurgând mari distanţe pentru acestea, până la N de Râul Gheros / Gerrhus - azi Ugra, în Bazinul Ră / Volgăi - având respect primordial pentru Gheri, din care afirmau că se trag (de la Sciţi derivă şi cuvântul “schi” pentru ceea ce au inventat Nordicii Saami); cercetătorul Ardelean Alex Imreh a scris: “Geneticienii leagă răspândirea indoeuropenilor de migraţia regalilor saci în mileniul II î.C. Cine erau sacii, purtătorii căciulii ţuguiate, buni arcaşi şi mânuitori de topoare? Herodot 1:125 i-a numit ‘dahi regali’. Mulţi istorici ‘clasici’ români refuză înrudirea dintre daci şi dahi

fără argumente. Lăsând la o parte că aveau acelaşi port, că vorbeau aceeaşi limbă protolatină, din care au rămas suficiente cuvinte pe care le regăsim în limba română de azi, că aveau acelaşi steag de luptă - lupul cu trup şerpuitor studiul genetic nu mai lasă umbră de îndoială: au acelaşi marcaj genetic. Dahii, daii au făcut istorie ca triburi conducătoare şi întemeietoare de dinastii regale, din care parţii sunt cei mai cunoscuţi în istorie, cucerind şi imperiul persan”. În 2013, colectivul internaţional de geneticieni coordonat de Dr. Sardana Feodorova de la Academia Medicală a Rusiei a studiat colonizarea Siberiei de către populaţia Yakută - genetic predominant “N”, ca Gherga afirmând că făcea parte din populaţia “Sakha”, adică Scită, care a conectat Sudul Siberian cu Nordul Siberian, având urme genetice evidente ale amestecului istoric din V EurAsiei, pe care le-a transmis în E EurAsiei (Romanii - aşa cum au denumit Anatolia ca Asia Minor / Mică - au numit Dobrogea drept Sciţia Minor / Mică). Mlaştinile uriaşe din Antichitate de la izvorul Niprului erau ştiute ca Gherho / Gerrhon, Regatul Gerrhos / Gerrhi al Ghergarilor / Gargarilor fiind până la latitudinea Moscovei 55,45 lat. N, 37,37 long. E, caracterizând Cultura Dyakovo, populată de Fino-Ugri, conform şi cartografului American Livio Stecchini 19131979 (Carianul Herodot a numit ca Hiperborei pe cei din miazănoapte având mult aur, păziţi de gardieni utilizând simbolul grifonilor - ce uneau natura divină cu natura umană - mai ales de cealaltă parte a Uralilor, după Fluviul Enisei din centrul Siberiei ce curge între Lacul Baikal şi Oceanul Arctic, adică exact zonele probate la începutul mileniului III ca dominate de grupul genetic “N” ca al Gherga, documentat ştiinţific ca existând acolo începând cu mileniul VI î.C., pentru Grecii vechi cei mai faimoşi Hiperborei fiind gemenii Gherghiţi Artemis Gergithia şi Apollo Gergithios); e de ştiut că denumirea de Moscova n-a provenit dela Ruşi, ci a fost de la vechiul termen Fin “moskva” pentru “albie navigabilă”. În istorie aşadar între Caria / Karia şi Karja / Karelia au fost transferuri pe ambele direcţii: întâi Hiperboreii - “Nordicii extremi” - au ajuns în Karia / Anatolia iar apoi Carianii au ajuns în ceea ce a rămas ştiut drept Karja, azi Karelia.

Lumea lui Herodot Trecerea Uralilor, în prezent puternic marcată genetic LLY22G, adică cu tiparul Gherga, era pe o veche rută, în principal utilizată şi acum de traseul Trans-Siberian: canalul de comunicaţie în EurAsia unea Mările Neagră și Caspică (de la Don cu bărci transferate datorită micii distanţe până la Ră / Volga) iar apoi pe Râul Kama ce-şi are izvorul în regiunea Udmurtia; de la Trecătoarea Sverdlovsk, unde azi se află Ekaterinburg 56,50 lat. N, 60,35 long. E, principalul oraş 457


din Munţii Ural (“Poarta Siberiei”), erau prinşi afluenţii Fluviului Obi - ce curge din Altai şi se varsă în Marea Kara prin cel mai lung estuar din lume - dar şi Fluviul Enisei / Yenisei, la răsărit de care era ţinutul propriu-zis al Hiperboreilor în timpul lui Herodot / care în explorarea sa din secolul V î.C. a fost până la trecătoarea din Ural unde începea Siberia, oferind descrieri precise de pe teren, ca martor ocular, menţionând inclusiv iarna dură de acolo, lungă de până la două treimi din an. Molcomii / blajinii Hiperborei erau ştiuţi de la început de către Grecii vechi ca fiind de la originea vântului Nordic, unde soarele lumina mereu (deci după Cercul Arctic / Polar); trebuie ştiut că în tradiţia Română au fost cunoscuţi ca “Rohmani” sau “Oameni Roşii” - celebraţi la o săptămână după Paşti - iar ulterior Slavii au numit blajinii ca “fericiţi” (în Română şi acum se zice “rumeni” celor roşii în obraji / frigul Nordic desigur provocând tuturor așa ceva). În 1937 Vasile Lovinescu prin lucrarea “Dacia hiperboreană” observa că migrarea Hiperboree - a norodului din Nord - n-a avut nimic dintr-o emigraţie ci a fost sacră, răspândirea Hiperboreilor fiind riguroasă din N Siberian până în N Dunării, după o geografie precisă vizând Dunărea inferioară, de la Râul Don (ce era Hiperboreu, conform şi filozofului Ambrosius Macrobius), pe ruta marcată de Brazda lui Iorgovan / Novac, în onomastică dar şi istorică legătură cu Gherga. Elita spirituală a începutului civilizator peste Dunărea inferioară, a Anatolienilor şi a vechilor Greci, a fost Hiperboree, dominată de Ghergani (conform ansamblului indicilor temporali, spaţiali, onomastici, genetici şi logici); mărturiile Antice despre seminţie erau că a fost sfântă, scutită de oboseală, boli şi bătrâneţe - care ar fi avut după Pindar, Cicero, etc. elixirul tinereţii veşnice - şi fericită, iniţiată Asiatic / conform istoricului religiilor Mircea Eliade (de pildă, poziţia lor mortuară era pe spate, ei schimbând obiceiul înhumării ghemuite din N Dunării inferioare şi a îngropării în afara locuinţelor, nu sub podea cum se practica până atunci). Hiperboreii - consideraţi şi mentorii Atlanţilor - au fost virtuoşi, înţelepţi, paşnici, drepţi, prietenoşi, pioşi, bogaţi, vegetarieni, foarte înalţi, energetici, dotaţi cu puteri miraculoase; au mai fost menţionaţi de Homer, Hesiod, Alceu / Alkaios din Lesbos, Hecateus din Teos 38,10 lat. N, 26,47 long. E / Ionia în secolul IV î.C., Diodor din Sicilia, Apolloniu din Rodos, Pausania, ş.a. (Pherenicos din Heraclea Pontului 41,17 lat. N, 31,24 long. E descria Hiperboreii că “sunt cu totul nedeprinşi la război şi se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul Uriaşilor celor vechi” / dar cu timpul au trebuit să înveţe ori să inoveze tehnici de luptă, devenind şi aprigi războinici). Bătrânii Hiperborei se sinucideau ca să nu fie povară celorlalţi (obicei original, regăsit de pildă Antic la Spartani şi Medieval la Armâni). Pindar în “Olimpicele” 8:47 a scris că Hiperboreii îşi aveau patria la Istru, Clement din Alexandria în “Stromata” 4:23 l-a notat pe Zalmoxe cu epitetul de “Hiperboreu”, geograful Ptolemeu 3:10 a notat că pe Siret era o cetate Hiperboree, Macrobiu în “Somnul lui Scipio” 2:7 a scris că regiunile udate de Dunăre erau Hiperboree, ş.a.m.d., ca de exemplu alţi autori Antici: Pliniu “cel Bătrân” scria că Hiperboreii erau din zona cea mai NE Europeană - “unde soarele răsare vara şi lumina zilei este timp de 6 luni” - Ovidiu în “Metamorfoze” a plasat Hiperboreii lângă Caucaz, el trăind sub Axul Boreal din Ţara Geţilor (după cum a notat în “Ponticele” 2:19), Vergiliu a scris despre Orfeu că era “singuratic, cutreiera gheţurile Hiperboree, Donul acoperit de gheţuri şi câmpiile niciodată

fără zăpadă” iar Anatolianul Strabon în “Geografia” XI 6:2 a consemnat: “Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că Hiperboreii locuiau deasupra Mării Negre şi a Istrului” (Apolloniu din Rodos a afirmat despre Hiperborei că erau Pelasgii din Nordul Tracilor).

Phaeton Este interesant că, aflat pentru un deceniu în Tomis / la malul Hiperboreu al Mării Negre, poetul Roman Ovidiu la începutul secolului I a scris despre cazul inedit al lui Phaeton, băiatul frumoasei Oceanide Clymene / prinţesa apelor dulci (adică fiica Titanilor fraţi Oceanus şi Tethys), care l-a avut pe fecior fie cu Titanul Helios / fiul Cerului şi al Gaiei, fie cu Apollo Gherghitios, tatăl adevărat acceptând ca Phaeton să fie crescut de conducătorul Etiopiei; povestea lui Phaeton - nume ce literalmente însemna Fătul lui An - era Hiperboree. Când Phaeton a aflat că era fiul unui Ghergan, a cutezat să se ridice la cer cu “carul purtător de văpăi” îngrijit de tatăl său adevărat (preluat de la Hefaistos / Vulcanus, pe care însă nimeni nu ştia să-l mâne); poetul Roman Ovidiu a cules datele pe când era deportat în regiunea populată mai ales de Geţi şi le-a notat cu puţin timp înaintea morţii sale, în “Metamorfoze” 2: “Phaeton ceru carul şi dreptul să mâne o singură zi caii cu picioarele repezi ai părintelui său. Tatăl se căi că jurase; zise, scuturându-şi de 4 ori strălucitorul cap: ‘Din voia ta, spusele mele au ajuns primejdioase; aş putea să nu împlinesc cele făgăduite! Mărturisesc, ar fi singurul lucru pe care ţi l-aş refuza fiule, ţie. Se cuvine să-ţi schimbi hotărârea. Voia ta nu e fără primejdie. Prea mare povară îţi ceri Phaeton, la care nu se încumetă nici bărbaţii în vârstă, necum nişte copii. Soarta îţi este de muritor şi nu e pentru muritori ceea ce râvneşti. Lucrul la care nu se încumetă să ajungă nici chiar Cei de sus, tu neştiutor, cutezi a-l dori. Oricui dintre ei ar putea să le vină dorinţa; dar afară de mine nu are dreptul nimeni să se aşeze în carul purtător de văpăi. 458


Până şi cârmuitorul Olimpului, din mâna dreaptă a căruia ţâşnesc - nimicitoare - cumplitele fulgere, nu ştie să mâne acest car. Şi pe cine avem mai mare decât pe El? La început, calea urcă pieptiş iar dimineaţa - învioraţi de odihnă - caii mei o poate sui; la mijlocul cerului, drumul e de înălţime uriaşă: adesea şi mie - văzându-le de acolo - marea şi pământul îmi stârnesc frica şi de tulburătoare spaimă îmi tremură pieptul. Iar ultima cale e prăvălatică şi ea cere conducător încercat. Afându-te în car, ce ai face? Ai putea tu să lupţi împotriva rotirii cerului, fără să te laşi azvârlit de iuţeala polilor axei? Ca să nu fiu autorul unui dar funest pentru tine, fereşte-te fiule şi - cât mai e timp - schimbă-ţi dorinţa. Dovezi temeinice îmi ceri? Netăgăduită dovadă îţi dau tremurând, ca să fii încredinţat că ai purces din sângele meu: că sunt tatăl tău, ai dovadă grija mea părintească. Caii mei, cu coapsele încărcate de focul pe care îl suflă gurile şi nările lor, nu vor fi ascultători în mâna ta; abia o suferă pe a mea, când trecând prin lumea cerului, pământului, mării, piepturile li se aprind încălzite şi capetele lor năzuie să se smulgă din frâu. Neînduplecat sunt în faţa unui singur hatâr, căci cu adevărat pedeapsă ar fi aceasta, nu cinste: este o pedeapsă Phaeton ceea ce îmi ceri. Mai bine să fii înţelept’. Sfatul lui luă sfârşit; totuşi, Phaeton nu ia în seamă cele rostite şi lacom de dorinţa să se urce în car, stăruie în dorinţa sa. Deci părintele său s-a ţinut tare cât a putut iar în cele din urmă şi-a dus fiul lângă măreţul car pe care i-l dăruise Vulcanus. Osia şi oiştea erau aurite, roţile erau încheiate în obezi de aur şi întărite cu spiţe de argint; răspândite cu măiestrie pe jug, pietrele de crisolit şi alte nestemate de topaz revărsau sclipitoarele raze ţâşnite din Apollo. Ambiţiosul Phaeton privi încântat frumuseţea şi meşteşugul lucrării. Între timp, în răsăritul de azur, grijulia Aurora deschidea porţile purpurii ale palatului ei, împresurat de trandafiri; stelele - grija rostului cărora o are Lucifer aleargă spre el, care se făcea nevăzut cel din urmă din lăcaşui ceresc. Apollo vede cum roşesc pământul şi cerul şi cum se topesc în capete coarnele lunii şi sprintenelor Horae le porunceşte să-i înhame caii cei repezi. Supusele zeiţe împlinesc îndată poruncile şi luând de la iesle pe iuţii patrupezi suflând văpăi şi sătui de ambrozie, le petrec strâns hăţurile. Atunci tatăl stropeşte uşor cu un elixir sacru fruntea fiului său - ca acesta să poată îndura biciuirea iute a focului şi îi încununează capul cu o diademă de raze şi printre cernite presimţiri şi suspine adânci de nelinişte scăpându-i din piept, el spuse: ‘Fie măcar acum să asculţi poveţele unui tată: foloseşte-te cât mai rar de bici, copile; mâna ta mai ales să stăpânească hăţurile vânjos. Din voia lor, aceşti cai îşi zoresc alergarea; truda este să le domoleşti avântul. Ca să aduci deopotrivă căldura în cer şi pe pământ, fereşte-te să-ţi cobori carul prea jos ori să-l urci prea sus în eter: prea sus, vei arde în flăcări lăcaşurile cereşti, prea jos, vei pârjoli pământul; cea mai temeinică este calea de mijloc. Ai grijă să nu se abată carul prea către dreapta, în nodul Dragonului, nici prea mult spre stânga, în ţinutul înclinat al Altarului. Ţine-te la mijloc, departe de ele. Restul cere-l Fortunei: prielnică fie-ţi dânsa şi să te vegheze mai bine decât ai putea tu însuţi’. Şi - în picioare - cu trupul său tânăr el umple carul şi stă neclintit, se bucură de atingerea hăţurilor lăsate în mâinile sale şi în mulţumeşte părintelui care încuviinţează cu părere de rău. Între timp, năvalnicii cai varsă văpăi şi fac să răsune văzduhul de nechezat iar picioarele lor izbesc opritorile. Dar povara era uşoară, caii nu mai pot recunoaşte carul, nici jugul nu-i mai apasă din greu. Lipsit aşadar de obişnuita-i povară, carul ţâşni în înaltul văzduhului, parcă era un car gol. Caii băgară de

seamă şi îşi zoriră alergarea părăsind cărarea bătută şi luând-o razna la fugă. El se înfioră: nu mai ştia în ce latură să smucească hăţurile, nici drumul nu-l mai recunoştea, şi chiar de l-ar fi ştiut, nu mai avea cum să-şi domolească telegarii. Din înaltul eterului, nefericitul Phaeton descoperi departe pământul întinzându-se fără zări şi păli, genunchii îi tremurară şi deodată îl cuprinse groaza. Ce să facă? În spatele lui era mult spaţiu ceresc străbătut iar dinaintea ochilor era şi mai mult! Cu sufletul le măsoară pe amândouă şi ba acest asfinţit pe care soarta nu-i îngăduie să-l atingă îi ţintuieşte privirea, ba şi-o strămută spre răsărit. Neştiind încotro să apuce, rămâne nemişcat sub povara spaimei iar hăţurile nu le lasă din mâini, însă nici nu le mai poate strânge şi nu mai ţine minte nici numele cailor. Atunci Phaeton vede cele 4 părţi ale lumii stăpânite de incendiu şi nu mai poate să îndure biciuirile cumplite ale flăcărilor; respiră un aer încins care parcă iese dintr-un cuptor adânc iar carul şi-l vede albind în văpaie. Astfel Phaeton se rostogoleşte într-un puhoi de flăcări, de-a curmezişul câmpiilor cereşti o lungă brazdă de lumină arătându-i căderea. La fel uneori - dintr-un cer fără nor - cade sau pare să cadă o stea. Departe de patria lui, în cealaltă emisferă a lumii, largul Eridanus îl primeşte şi îi spală în ape faţa fumegândă”.

Este de observat că Poseidon - care o avea ca soră pe Hera - poseda în Templul Atlant un “car înaripat”; carul condus de Phaeton a fost preluat de la Hefaistos / Vulcan, băiatul Herei, fiica Timpului / Cronos şi a Rheii: iată că şchiopului Hefaistos / Vulcan - personificarea focului, cununat cu frumoasa Afrodita / Venus, născută din “spuma mării” ca fata Cerului / Uranos - i se atribuiau obiecte de mare tehnologie, ca de exemplu “carul solar” condus de Phaeton, “scutul cu egidă” folosit de Zeus, magicul colier “Ghirdar” al Ghergarei Harmonia / sora lui vitregă, “cutia Pandorei”, etc. (conform orientării din vechime - cu faţa spre V întotdeauna - cârmirea carului către “dreapta” însemna spre N şi către “stânga” însemna spre S iar “spuma mării” a fost înlocuirea legendară a ceea ce iniţial era “sperma”). Filologul Englez William Skeat 1835-1912 a conectat Sanscritul “varcha” pentru “lustră” cu Vulcan - care Latin a fost descris de poetul Roman Varro ca provenind din “fulger” - iar 459


lingvistul Georgian Vasily Abaev 1900-2001 a comparat numele lui Vulcan cu metalurgul Wergon din basmele Nart ale Caucazului Nordic (în legătură cu înţelesul Oset de “werg” pentru “lup” şi “kurta” pentru “incandescent”); în 1994, Dr. Gerard Capdeville de la Universitatea Sorbona a demonstrat continuitatea dintre Minoanul Velchan al maestrului focului - companionul Marii Mame - şi sinonimul Trusc / Tusc (din care a apărut Vulcan) iar specialistul Francez Joseph Guyonvarch 1926-2012 l-a identificat pe Vulcan la Celţi ca Olcan / Organ: toate cercetările confirmă apelativul Ghergan al lui Vulcan (mai ales că a fost crescut de mama Graţiilor). Poetul Nonnus de pe Calea Ghirga din Egipt a scris că o armă a Zeului Dionysos a fost realizată de Gherghinoi / Karkinoi (după cum erau anterior numiţi Cabirii), fii ai lui Vulcan / Hefaistos: “Mai întâi din stânca abruptă şi scăpărătoare de foc a Lemnosului, făuri furtunoasă armă, aproape ca un molift mistic din Samos, 2 Cabiri - fii ai lui Hefaistos - având numele de familie al mumei lor, pe care Cabiro din Tracia îi născu mai înainte celebrului făurar”. În secolul III î.C., poetul Licofron din Chalkida 38,28 lat. N, 23,36 long. E (capitala Insulei NegroPonte / Euboea) a scris despre Cadmos că era fiu al lui Hefaistos şi Cabiro - Cadmos devenind tatăl Cabirilor din SamoTracia - el egalându-l pe Cadmos / “Moșul Gat” câteodată cu Hermes: iată aşadar opinia despre Ghergarul Hermes ca fiul Ghergarului Vulcan, divergentă faţă de cea legendară că Ghergarul Hermes era fiul Ghergarului Zeus (Ghergarul Hermes - mesagerul divin cu “kerykeion” - a impresionat puternic Vechea Lume).

pe la gura Eri-danus, ceea ce făcea referire la Râul Rheii / Dunărea ca “largul Eridanus”: Fluviu Hiperboreu - pe malurile căruia se ştia că au fost primele Grădini ale Hesperidelor - acolo prăbuşindu-se temerarul Phaeton, străvechea poveste rămânând bine cunoscută de localnicii Antici (eponima Eris / “E-ris” - geamăna Zeului Ares / “Ares” al Războiului Marte - a fost născută de Zeiţa Hera după ce a atins un gherghin / păducel); fiul (Fătul Frumos) “PhaetOn” / Phaeton = “Fătul lui An” a căzut în Dunăre. Așa după cum din vechime s-au reținut căderile celor din Cer, acea întâmplare n-a fost singulară, de pildă - pe lângă căderile îngerilor Gregori notate de cei din Orientul Apropiat înaintea poetului Roman Ovidiu inclusiv senatorul Roman Figulus a consemnat o faptă similară, anume că în Insula SamoTracia cândva au căzut din Cer “Cei Măreți”, care și-au făcut casă acolo (erau mai mulți decât o persoană și au supraviețuit prăbușirii). Simbolic, ruta Gherganului Phaeton din Africa în Europa reda traseul omenirii prin mişcarea sa din Etiopia în România, jalonarea temporală fiind pe de o parte cea a “Facerii” - geneza omului pornind din Etiopia, de acolo şi de atunci putând data “carul” ce nu se mai ştia conduce - şi pe de altă parte cea Atlantă (locaţia tragediei, unde a căzut tânărul Phaeton şi unde trăia mama sa Clymene / Clito). Geograful Ptolemeu în anul 150, pe harta realizată de el între Australia şi Islanda, a plasat Hiperboreii cum erau ştiuţi atunci - la timpul său - în regiunea Arctică (de la Gheri provine cuvântul ger pentru frigul vremii foarte reci):

Hiperboreii în extremitatea Nordică Deoarece baza pozitivă era Hiperboree, vechea societate Greacă mereu a tins spre acea perfecţiune: însemnările Antice “Iatromantis” - ca de pildă în secolul VII î.C. ale fostului preot al lui Apollo, nobilul Aristeu de pe Insula Proconessos / acum Paşa-limanî 40,29 lat. N, 27,36 long. E din Marea Marmara - au descris pelerinajele Hiperboree din Anatolia nu fizice spre Nord ci prin experienţe mistice datorate unor puternice meditaţii cu posesiuni şamanice, ierarhia stărilor fiind asemănate cu ascensiunea unui munte de lumină paradisiacă, pentru ajungerea într-un sanctuar al păcii izolat (ca o Insulă), căutarea îndeplinind dorinţa de atingere a existenţei primordiale, relevantă scopului nemuririi; ca și credința în nemurire din Antichitate a Geto-Dacilor, în Evul Mediu aceeași credință în nemurire s-a întâlnit la Nordici, Varegii / Vikingii crezând că mergeau în Valhala dacă mureau glorios (la fel cum făceau predecesorii lor Geto-Daci, care au uimit lumea prin lipsa fricii de moarte). Cercetătoarea Britanică Pam Millington de la “Observatorul triburilor” a afirmat în 2006: “Mitologia Scandinavă anunţă că fraţii Gor şi Nor au

Hermes şi Kharon Apolloniu din Rodos în “Argonautica” 4:597 a scris că argonauţii când s-au întors din Kolkha / Georgia au trecut 460


fost primii conducători Nordici - Gor peste Insule iar Nor peste Peninsulă - Nor având un fiu numit Garð, un vechi termen evocându-l pe cel Kurd, acelaşi ca şi pentru anteriorii Guţi din Iran; din Guţi / Garð se poate uşor deduce că au devenit Geţi - mai ales ca Edoni pe Râul Vardar - respectiv Uriaşi Goţi (numiţi Eoteni / Jotuni): tatăl lor Thorri / Thor a fost conducătorul Gotlandiei, ceea ce înseamnă că înaintea sosirii lui Odin cei dintâi în Scandinavia au fost Geţii Edoni (care la începutul secolului V î.C. aveau monede inscripţionate ‘Getas - regele Edonilor’, găsite până în Mesopotamia). Odin a fost însoţit de Budini - roşcovani cu ochi albaştri - despre care Carianul Herodot în a patra carte de ‘Istorii’ a scris că locuiau în preajma Gherilor / Ghelonilor şi a uriaşului târg Ghelon, însă ‘nu vorbeau aceeaşi limbă şi nici nu aveau acelaşi stil de trai’; Enciclopedia ‘Britannica’ din 1911 i-a presupus ca Fino-Ugri iar istoricul Eston Edgar Saks 1910-1984 ca populaţia Vod / a Voticilor care au întemeiat Marele Novgorod - ce Medieval a devenit prima capitală Rusă - aşezaţi până în S Kareliei, unde în Epoca Modernă a fost stabilită capitala Rusă, la St. Petersburg / ‘Veneţia Nordului’: Budinii erau o ramură a Geţilor Mezi, care au fost Guţi Ariani, din Iran (astfel, puternicul termen ‘Eden’ - al Raiului - a fost conectat de Guţi). Proto-Macedonia (unde trăiau Edonii) a fost cucerită de lăncierii Heraclizi / Doriani cu al căror nume rezonează cel al lui Thorri / Dhorri - ceea ce a determinat migrarea acelor Traci Geţi de acolo în Scandinavia. (Este de reţinut că toate numele reproduceau grupuri reale de oameni). Germanicii - conform istoricului Roman Tacit - descindeau din Hermin, fiul lui Mannus (iar Irmin era porecla lui Odin); Mennae însemna Armenia iar Hermes aşa pare Armean (e de observat că Hermes era şi ‘Thot’ iar tatăl lui Mannus a fost ‘Tuisto’): unul dintre triburile Germanice a fost cel format din Sitoni iar Thot / Hermes a condus şi Sidon, pe coasta Feniciană, unde se află Dor (iată-i aşadar conectaţi pe cei din 3 continente - Africa, Asia şi Europa - prin Africanul Thot / Hermes stăpân pe Asiaticul Sidon, plus Edonii Balcanici şi Sitonii Scandinavi). În Dor - o colonie a Sidonului - după Războiul Troian s-au stabilit ‘oamenii mărilor’, acolo ajungând Doriani din protoMacedonia (unde au existat acei Edoni, care se pot vedea şi onomastic în denumirea de Makedoni / Mak-Edoni, ‘Mega’ în Greacă însemnând ‘Mari’: MakEdonii erau ‘Marii Edoni’ / Traci Geţi). În Meghido - locul Armaghedonului, din Galileea - era practicat Cultul Edenului iar locuitorii săi erau implicaţi în conducerea Sidonului; Strabon i-a egalat pe Mygdonii Balcanici cu Tracii Edoni iar Diodor a scris că ‘unii istorici şi Ephoros e unul dintre ei - au consemnat că Dactylii Idei, născuţi pe Frigianul Masiv Ida, au trecut împreună cu Mygdon în Europa’: Dorianii erau Heraclizi iar Hercule a fost Gorgon. Dor şi Thor erau ca Tyr ori Taurus iar Gorgonii trăiau pe coasta Est Mediterană înaintea sosirii Evreilor în zonă. Fiica lui Gor - din mitul Scandinav - se numea Goi (iar Evreii se refereau la cei diferiţi de ei ca Goimi): mai mult, înaintea tatălui Thor, stăpânul Gotlandiei şi Finlandei (inclusiv al Kareliei) a fost Kari - Zeul Vântului - evocând Carianii din Anatolia. Este foarte posibil ca Gor să fi reprodus pe Carianul Car din mitul Grec; Anatolianul Homer a anunţat despre casa Dorianilor Asiatici că era Caria. Primul fiu al lui Odin a fost Thor, născut de Jord, un nume evocând ramura Kurdă a Hurianilor (întinsă până în Georgia); apoi, Odin s-a însurat cu Frigg, un nume Frigian. Thor (Thunar / Donar) l-a avut ca frate pe Tyr - un nume reproducându-l pe cel al cetăţii Tyr de lângă Dor - acela fiind zeul cu apucături războinice ca

şi vedicul Dyeus / Dyaus, respectiv Zeus, asimilat cu Thot sau Germanic cu Tuisto. Corespunzător studiilor mele, Ruşii, Varangii Ruşi / Vikingii şi Suevii / Suedezii (nerespingând nici ipoteza că Suevii erau Slavi) provin din Verkhana / regiunea Gorgonă a lupilor: Verkhana era Hyrcania / Ghergania (de-a lungul timpului, au fost modificări literare, începând de la Ghergania); Suedezii se trag din acei Gorgoni de la Marea Caspică. Aceiaşi Gorgoni au fost strămoşii Dorianilor - legaţi de simbolistica taurului - şi nu întâmplător Arborele Vieţii, vulturul şi toporul erau asociate cu Thor. Proto-Ruşii au provenit din zona aflată între Ghergania şi Lacul Van din mijlocul Armenilor”. Este de remarcat că înţelepciunea Zeului Odin (mereu purtând mantia albastră) era simbolizată de Karga = corb iar soţia lui Thor a fost Sif: Sibja în Gotă, reproducând-o pe Sibila; despre Thor se poate observa că era legat de Tyra-Geţii de pe Nistru, cu baza în cetatea Tyras / Tighina de azi. Un alt exemplu: la Mănăstirea Doberan 54,06 lat. N, 11,54 long. E de pe malul Baltic German, “Cântecul lui Anthyr” - scris în 1521 - l-a consemnat pe regele Anthyr / “An-Thyr” al Herulilor de la Marea Karga / Azov, fiul Amazoanei Marpeis, aliat împăratului Macedon Alexandru “cel Mare”, ca progenitorul conducătorilor acelei regiuni Nord Europene, el fiind un descendent Agatârs / “Aga-Târs” (tatăl său era Radegeis / posibil “Radu Getul”). Azi de pildă încă se practică şamanismul înspre răsăritul fostului regat al Gherilor, ca de pildă în localitatea Garga / Гарга 56,04 lat. N, 52,39 long. E din Udmurtia, Ural (Munţii Ural separă Asia - respectiv Siberia - de Europa). La apus de Siberia - deci şi de Ural toponimia Ghergană e bogată doar în anumite zone Nordice şi doar cu prefixul “K” în loc de “G”, cum ar fi Karga 55,25 lat. N, 45,26 long. E, Kergany 56,56 lat. N, 46,34 long. E, Kerga 62,39 lat. N, 46,03 long. E şi 62,40 lat. N, 41,05 long. E, Kerko 60,27 lat. N, 25,38 long. E (în Finlanda), Lacul Kerg 60,07 lat. N, 36,35 long. E, Kargopol 61,30 lat. N, 38,56 long. E / capitala Kargopoliei, Kerke / Vaska Kerka 64,08 lat. N, 57,35 long. E, aşezările Kerka 67,21 lat. N, 61,48 long. E şi 59,57 lat. N, 48,54 long. E, sălaşurile Kerka din bazinul superior al Fluviului Peciora (ce se varsă în Oceanul Arctic): Ivan 62,26 lat. N, 57,44 long. E, Semen 63,07 lat. N, 57,24 long. E, Oleg 63,45 lat. N, 57,25 long. E, Yerman 63,36 lat. N, 57,18 long. E, Vanka 62,14 lat. N, 56,42 long. E, Vasile 63,01 lat. N, 53,45 long. E, Fed 63,52 lat. N, 53,45 long. E, Luka 63,37 lat. N, 52,08 long. E, etc. Autorul Englez Richard Haklyut a egalat în 1589 EurAsiaticii Kherghi cu “Asa”. În secolul următor, conducătorul Khorasm Abu al-Ghasi, născut în Gorganch / Uzbeki-stan (a cărui stăpânire s-a întins până pe țărmul răsăritean Caspic) a scris în “Istoria genealogică a Turcilor, Mogulilor și Tătarilor, vulgar denumiți Tătari”: “La început, tribul Kherghilor nu era numeros; însă - deoarece poseda un teritoriu plin de râuri și de câmpii fertile - mulți Moguli și alți oameni s-au alăturat acestui trib, ceea ce a mărit considerabil numărul familiilor sale. Ca atare, împăratul Gingis Han a trimis 2 ambasadori prințului Kherghilor, cerându-i alianța iar acela a consimțit (împotrivirea de fapt fiind și inutilă)”. Academicianul Român Victor Spinei a scris în “Marile migrații din estul Europei în secolele IX-XIII”: “În afara formațiunilor de luptă obișnuite, Gingis-han a creat o gardă din elemente de încredere, bine instruite; forțele arcașilor Korchi au crescut întâi la 400 de oșteni iar ulterior la 1000 (garda personală a împăratului deținea un statut privilegiat, fiind o pepinieră peste pătura suprapusă din imperiul nou creat). Inclusiv în Evul Mediu gărzile speciale 461


se constituiau din oșteni recrutați din rândul altor popoare; folosirea mercenarilor în corpurile de gardă personală avea avantajul că prezentau mai multă încredere decât acelea compuse din localnici, prin faptul că se comutau cu dificultate la disputele interne ce degenerau adesea în comploturi. Astfel de gărzi și-au organizat șahii iranieni cu armeni și georgieni având constituție fizică impozantă, după cum au beneficiat rușii de varegi, egiptenii de mameluci, papii de elvețieni, etc”.

fost aceiași cu cei din Bazinul Pontic. Targitau a fost strămoșul tuturor Turcilor = Sciților: egalitatea dintre MasaGeți și Sciți a apărut revelată dintr-o serie de elemente, ca având aceleași haine și hrană, ambele națiuni trăind în căruțe, mari luptători călare (sacrificau cai zeităților, MasaGeții către Soare / singura lor divinitate), etc. Preponderent, MasaGeții au fost în marea câmpie ocupată de către Hoarda Mijlocie a Kirghilor”. În Evul Mediu, Tătarii Kerghi / Kirghi populau ceea ce azi e Kazah-stan (după cum se poate vedea pe harta următoare, realizată în 1806 de gravorul Britanic John Cary, unde au fost notați drept “Kirgees”); în 1836, geograful Scoțian James Bell a egalat Tătarii Kirghi cu populația Kalmucă din NV Caspic: acum Kalmucii / Calmucii sunt singurii budiști din Europa, originea lor fiind Kîrgîză și din Altai, ca urmași Torguzi / “Tor-Guzi” (adică “Gardienii mătăsii”, anume descendenți Kherei / Ghereizi - sub semnul corbului - dintre Mongoli ai împăratului Gingis-Han, între clanurile lor fiind cele formate din Khirkhi, Jirkini, ș.a). Khereii au rămas printre localnicii Khalkha din Mongolia iar unii dintre ei s-au regăsit ca Juzi mijlocii printre Kazahi până în Epoca Modernă; Kalmâkia (numele republicii din Rusia Europeană cu populația majoritar format din Kalmuci / Kirghi) e între Daghe-stan, Astrahan și Volgograd, în NV Mării Caspice.

Tătarii Kerghi independenți La 11 generații după Ghenghis Han, Tătarul Hagi Gherei 1397-1466 din Lida 53,53 lat. N, 25,18 long. E / Belarus a fondat în 1427 Dinastia Gherei (care a condus Tătarii din Crimeea până în Epoca Modernă, cunoscută ca având cununii cu urmașii împăratului Mongolilor); el a luat puterea în Hanatul Tătarilor din Crimeea contra Hoardei de Aur cu sprijinul Marelui Ducat al Lituaniei condus de Dinastia Ghediminidă (din același grup genetic masculin ca Gherga). În versiune Latină, denumirea Țării Tătarilor era “Terram Tartarorum” (după cum au scris de exemplu regii Ungurilor, ca Ladislau Cumanul în 1288, Carol Robert în 1324, ș.a). Lingvistul Lazăr Șăineanu a enunțat despre “Tătari”: “Grupul Turco-Tătar, cel mai vast dintre toate, se întinde de la Marea Mediterană până la fluviul Lena în Siberia şi se împarte în 3 ramuri foarte îndeaproape înrudite, cu toată depărtarea lor în timp şi în spaţiu: Nordic, Oriental şi Occidental. Ramura Nordică cuprinde Iakuta, grăită pe lângă

Han Tătar În 1786, naturalistul Johann Forster din Pomerania a consemnat în cartea sa de călătorii: “Fluviul Volga după ce vine dinspre Nord - din Bulgaria Mare - curge într-o mare = Caspica, a cărei înconjurare durează 4 luni; la Sud sunt înalții Munți Caucaz, locuiți de Cherghi / Kerghi - aceiași cu Circasii - și Alani, care sunt creștini, aflați în conflicte cu Tătarii (până la Poarta Derbent)”. În 1800, istoricul Englez James Rennell a scris: “O mare porțiune din stepa EurAsiei e acum în posesia Kirghilor; aceștia posibil că sunt urmașii MasaGeților din Bazinul Jaxartes / Sîrdaria (ce izvorăște din Kîrgîzia) și foarte probabil că în Antichitate acei MasaGeți au 462


fluviul Lena, cea mai depărtată şi cea mai bine conservată dintre idiomele acestui grup. Ramura Orientală, al cărui tip Antic fu Uigura, care poseda cele mai vechi texte lingvistic şi reprezentantele ei moderne: Giagatai, Türkmen, Kirghiz sau Kazac, idiome înrudite cu Nogaï, Dialectul Tătarilor din Crimeea şi de la Nordul Mării Negre; în fine, Ciuvaşii şi Başkirii de lângă Volga. Prin Tătar, numele primitiv al unui neam Mongol şi transportat apoi asupra popoarelor supuse de Gengis-khan, se înţelege astăzi populaţia Turcă răspândită în Rusia, în Caucaz şi în Siberia. Dintre aceste diferite categorii de Tătari ne interesează în special Tătarii din Crimeea, ce se ocupau cu păstoritul, care odinioară constituiră un stat independent sub Ghirai Han şi apoi de la 1478, când Mengli Ghirai primi investitura de la Poartă, rămaseră până la 1783 sub suzeranitatea Turciei. În acel interval ei avură frecvente raporturi şi ciocniri cu popoarele învecinate: Ruşi, Poloni, Unguri, Ardeleni, Moldoveni şi Munteni. În cronicele şi în cântecele noastre bătrâneşti răsună adesea ecoul dureros al deselor şi subitelor lor incursiuni, în Moldova. Sub BogdanVodă nu trecea an să nu bântuie această ţară cu raziile lor. Spaima ce Tătarii lăsau în urma lor, se oglindeşte până astăzi în sensul peiorativ ce dobândi numele lor etnic, devenind sinonim cu drac sau naibă, ca şi numele căpeteniei lor, HanTătar (e curios că Necuratul poartă şi numele de Coman; dacă acest termen se raportează la Cumani, am avea şi aici o interesantă transformare etnologică). Pe de altă parte, în Muntenia şi în Ardeal, unde prezenţa Tătarilor fu mai rară şi mai puţin persistentă, Tătarii fură identificaţi cu Uriaşii şi cu Jidovii legendari, cărora li s-au atribuit originea monumentelor unei arhitecturi primitive şi devenind astfel punctul de plecare al unei cronologii îndepărtate. Căpetenia acelor Tătari se numea Han (numele dinastic Gherei şi locţiitorul Calga) şi se bucura la început de aceleaşi prerogative ca şi Domnii Moldovei, cu care împărtăşea şi modul de investitură (calpac, cabaniţă şi sabie). Cea mai de frunte familie nobilă la Tătari era Krimli / Crâmleni, care se împărţea în 2 ramuri: Șerim şi Mârza; cei dintâi aveau dreptul de a-l alege pe Han şi de a guverna ţara iar cei din urmă primeau o hoardă anumită prin drept de moştenire. Tătarii purtau un cojoc de vulpe şi un calpac din blana aceluiaşi animal: cei de rând se îmbrăcau cu cojoace de oaie cu partea zbârlită întoarsă afară, ca Mocanii noştri, ceea ce le da călare o înfăţişare înspăimântătoare. Armele lor erau: un arc cu săgeţi, o sabie şi suliţe din crăci de arbori cu ascuţişul de fier, apoi arcanul cu care apucau pe cei prinşi în război. Foarte sprinteni, nimeni nu-i putea ajunge la goană. Mâncarea lor de predilecţie era carnea de cal frăgezită sub şea până la sângerare şi băutura lor favorită laptele fermentat de iapă. Îndeaproape înrudiţi cu Tătarii din Crimeea erau Nogaii, aşezaţi în Bugeac sub Iliaș-Vodă. Nogai, după numele unui strănepot al lui Gengis-khan, e astăzi în special numele nomazilor din stepele între Marea Neagră şi Marea Caspică (pe lângă Kuban, Kama şi Volga) şi la Nordul Crimeii, unde s-au coborât în secolul XV. De acolo, o parte dintr-înşii emigrară în secolul XVII în Basarabia meridională, unde Moldova deveni ţinta jafurilor şi Barbariei lor, căci ‘ei de felul lor - zicea cronicarul contemporan Amiras - sunt răi şi ei de-a pururea pohtesc nepace, că pacea îndelungată lor le e sărăcie; aşa au fost deprinşi asupra Moldovei, ca nişte lupi asupra unei turme de oi’. Nogaii aveau un sultan şi fiecare hoardă câte un mârzac - Persanul mârza corespundea Turcului bey - cu titlul ereditar: sub comanda lui porneau la bătaie în cete, numite cazan. Incursiunile le făceau obişnuit

iarna, când apele erau îngheţate: oraşe şi sate ardeau, jaful era cumplit şi locuitorii se târau în robie şi se vindeau apoi fără cruţare, despărţind pe mamă de fiică, pe tată de fiu. Elementul Tătăresc în stocul Turcismelor Române se referă la traiul însuşi al Tătarilor Crâmleni şi Nogai, care în timp de aproape 2 secole au venit în continuă atingere cu Moldovenii. De aceea vorbele Tătare figurează parte ca termeni tehnici în letopiseţe, parte ele au persistat până astăzi în graiul Moldovenesc, lipsind în cel Muntean şi în idiomele Balcanice (afară de cazul când acelea au adoptat forma paralelă osmanlie)”.

Emblema Dinastiei Ghediminidă

Emblema Dinastiei Gherei Este de remarcat că la edificarea civilizaţională Europeană au contribuit mai mulţi, nu doar cuceritorii Nordici cu părul blond observaţi de cei dintâi Hitiţi, Greci 463


vechi şi Romani, în plus forţa numelui liderilor pământului transferându-se până în Evul Mediu la Dinastia Ghereilor a Tătarilor care au condus Crimeea (primul han - junele Hagi după cum a scris Dr. Gheorghe Asachi 1788-1869 “datorând mântuirea şi păstrarea sa îngrijirii păstorului Gherai, după ce fu ales de popor, spre recunoştinţă către binefăcătorul său adoptă numele lui de Gherai şi se făcu şeful strălucitei Dinastii Tătare ce a domnit de la 1440 până la 1780 în Crimeea”); vechii Basarabeni - Românii vechi, aflaţi în prima linie a contactului cu Tătarii - îi ştiau pe acei orientali (dintre care doar o mică parte aveau aspect Mongoloid) şi ca “Perşi”.

rută comercială între Mările Caspică şi Baltică, în timp termenul Garðar (ce era şi nume personal Viking) a ajuns să se refere oficial la Scandinavul utilizat între secolele IX şi XIII pentru tărâmul localităţilor întărite dintre Caspica şi Carelia, de-a lungul traseului comercial legând Imperiul Bizantin cu Lacul Ladoga - vecin cu Lacul Onega - prin Bazinul Niprului, deci între Mările Neagră şi Baltică; la populaţia Scandinavă Saami consoana “ð” cumula pronunţia “th”, similar cu fricativa “Ǥ”, Garðar încă putând fi în acele timpuri uşor de văzut ca Gargar, respectiv Gardar (în alfabetul Latin “ð” fiind asimilat cu “d”). În imaginea următoare se poate vedea locul din Ţinutul Kur / Kurzeme al Fino-Ugrilor autonumiţi Grus, adică berze - regiunea de pe coasta Baltică Estică cea mai apropiată de Gotlandia, cea mai mare Insulă din Marea Baltică, baza Vikingilor / după ce anterior a fost baza Goţilor (ruta principală a Vikingilor spre Nipru şi Volga / Ră către bizantini - Vikingii = Varegii în 23 VI 860 au atacat Constantinopolul - era pe Fluviul Daugava, lung de 1020 km, limita răsăriteană a regiunii, aproape de gura căruia acum e Riga, capitala Letoniei):

Regatul Garðar

Bazinul Niprului - Antic organizat în Regatul Gherilor - la începutul Medieval era numit Garðar, ca formaţiunea teritorială specifică a forturilor întărite din lemn, constituind din secolul IX primul stat Rus, cu denumirea de Regatul Garðar = Gargar / Gardar; în prezent, Rusia este ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume (a ajuns pe 3 continente Europa, Asia şi America - însă Alaska a fost vândută Americanilor în 1867, printr-o afacere intermediată de consulul George Pomuţ 1818-1882, Român din Gyula 46,39 lat. N, 21,17 long. E / Ungaria, localitate cu nume Cuman, conform “Institutului de Cercetări a Românilor din Ungaria” cunoscut cu capelanul Leontie Gherga din Vărşand 46,37 lat. N, 21,20 long. E / judeţul Arad, absolvent al “Institutului de Teologie” din Arad în 1833). Păstrarea în Bazinul Niprului atât a organizării cât şi a denumirii izvorâte de la Ghergari a fost constantă pentru o perioadă de peste un mileniu şi jumătate. Cu toate că prin Bazinul Ră / Volgăi era o veche

Va-regii / Vikingii au consemnat în povestirile lor denumite “saga” - că părintele lor Odin / Gott era din Asia, o temă de pildă explorată de către etnograful Norvegian Thor Heyerdahl 1914-2002 la limita dintre Asia şi Europa, în Caucaz (unde încă există populaţia Udi / Udin, urmaşa Gargarilor / Ghergarilor din Albania Caucaziană; e de ştiut că Odin, stăpânul magiei şi strămoş al şamanismului Nordic European, care mai era denumit şi Geigaðr, a fost urmaşul regelui Ghilfi şi a femeii aceluia Ghefiun, el avându-i cu femeia sa Frigiană printre fii pe Gaut, etnonimul Goţilor şi pe Thor, de inspiraţie Turanică - de la Tyrkia / Troia - care a fost Zeul Fulgerelor, bărbos roşcovat înarmat cu un ciocan zis 464


“măcinător”: Thor / Donar era ca şi Indra ori Jupiter, un zeu al furtunii şi combativităţii). Dr. Mircea Eliade a scris că “Odin a fost dificil, refuzându-se unei definiţii simpliste: a evoluat pe căi multiple, însuşindu-şi atributele divinităţilor agricole şi ale fecundităţii, devenind căpetenia sufletelor eroilor morţi. Odin - Zeu al Războiului - a fost conducătorul Asenilor (clan devenit principal în panteonul nord european, probabil şi în legătură cu populaţia Az din Tuva / Asia). Cultul lui Odin - comportând sacrificii umane prin spânzurare în arbori - era celebrat mai cu seamă de familiile regale, ale căpeteniilor militare şi anturajului lor”. Arma lui Odin - ce întotdeauna îşi lovea ţinta mortal - era magica lance / suliţa Gungnir. Morţii Vikingi / Varegi se duceau pe celălalt tărâm, Valhala; ultimul drum era al morţilor puşi în nava lor numită “drekar” - bună de circulat pe Fluvii şi Mări - trimisă în larg şi arsă, pentru ca valurile să înghită tot: astfel - prin valuri - ei ajungeau în Valhala, al cărei tărâm suprem era Asgard, patronat de Zeul Odin. Valahii / Ru-mânii - respectiv oamenii de pe râuri - de asemenea respectau valurile, îndeosebi ale celei mai mari ape din zona lor, în valea căreia trăiau, adică sacra Dunăre; lumea Germanică - din centrul European folosea atât denumirea pentru Nordica Valhala, cât şi denumirea Valahă pentru străini (cum erau de pildă cei din fostul Imperiu Roman de la Sud). Se poate observa că Valah / Balah e în legătură cu “bălan”, adică “blond”. Inițial, Varegii / Vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă ale Mării Baltice și Peninsulei Scandinave / Mării Nordului; mai târziu, folosind superioritatea lor în construirea corăbiilor și arta navigației, au început să practice pirateria de-a lungul coastelor, urcând și pe cursurile unor ape, manifestându-se organizat imperial oficial istoric în perioada 793-1066. Printre Varegi / Vikingi - însemnând “jefuitori”, iniţial fiind denumiţi Rusi de Finezi - erau mulţi roşcovani, unii ajungând numiţi datorită culorii respective ca Ruşi (nu neapărat având părul roşu, ci şi având port cu culoarea roşie, case vopsite în roşu, etc.); denumirea a fost regăsită în Ucraina pentru Rusini / Ruteni, vecini cu Rumânii, unii cercetători - ca Austriacul Friedrich Knauer în 1901 - corelând denumirea Sanscrită Rasah a Fluviului Volga / Ră ca fiind cea de la care a pornit onomastica.

Inscripţii runice din Suedia secolului XI - ca de exemplu cele de la Rytterne 59,30 lat. N, 16,21 long. E - au menţionat prezenţa Varegilor / Vikingilor până în Garðar şi Gorgan / Gurganj în S Caspic (fosta capitală denumită Gergania / Ghergania, pe Fluviul Ox / Oxos, a Imperiului Khorasm / Jurasan, cu apogeul la începutul mileniului II / azi Urganj în Turkmeni-stan). Arheologul Rus Nikolai Rerikh 1874-1947 a redat și prin pictură traversările Ruse / Vikinge în Gardariki; în perioada 864-1041, au fost numeroase raiduri Varege / Vikinge la Caspica, zona de interes fiind în special cea Caspico-Caucaziană a urmaşilor bogaţilor Gherga, după cum e încercuit pe harta următoare:

Vikingii la vechii Ghergari În 864, Vikingii au apărut într-un raid în portul Abaskun 37,01 lat. N, 54 long. E de la gura Râului Gorgan ce întreţinea peste Marea Caspică fructoase relaţii comerciale cu portul Derbent / Gelda din fosta Ţară Ghergară = Albania Caucaziană - dar n-au avut succes în jaf (nici la expediţiile ce au urmat tot acolo, de exemplu în anul 909 cu 16 nave sau apoi în 912, etc.); în anul 913, Vikingii au atacat cu circa 500 de nave oraşul Hyrkana / Gorgan (din SE Caspic), ce pe atunci a fost cel mai mare oraş al Gherganiei şi au jefuit tot S Caspic / adică N Iranului - căruia i-au zis Tapuria - luând sclavi şi bunuri. În 943 s-au instalat masiv în Barda / capitala Albaniei Caucaziene - fosta Ţară Ghergară - iar în 965, conduşi din Kiev / de pe Nipru, au distrus Khazaria (ce le incomoda principala lor rută, pe Volga). Varegii / Vikingii au fost şi angajaţi mercenari în areal, ca de pildă în solda emirului Derbentului în 987-992; ultima mare expediţie Vikingă la Marea Caspică a fost condusă de prinţul Ingvar din Uppsala / Suedia în 1041 (după aceea, un detaşament format dintr-o mie de Vikingi / Varegi a fost dat de el în sprijin regelui Georgiei pentru ca acela să-şi păstreze tronul). Interesul constant Viking de aproape 2 secole pentru Caspica şi Caucaz n-a fost întâmplător şi n-a fost gratuit; legăturile cuprinzând şi Pontul / adică Marea Neagră - cu Marea Baltică au constituit o realitate Medievală de mare impact. Este de ştiut şi că din neamurile Maruneac-Orobeţ de Rusini = Ruteni din Bucovina, Lidia măritată Gherga în Timişoara - cel mai mare oraș al Banatului - a sprijinit pe deplin această întreagă cercetare Gherga (în Carpaţii Nordici, Rusinii = Rutenii dintre Rumâni și Ruși - s-au înrudit cu Herulii / foşti Gheri, Huţulii / Guţulii, Vlahii Moravi şi Goralii: Vlahii / Românii

Autorul Nicolas Chaninov în “Istoria Rusiei” din 1929 a scris că “drumul Varegilor spre Greci” fu presărat cu numeroase centre orășenești - de la Novgorod la Kiev - iar țara însăși se numi “Gardariki, adică regatul orașelor”. 465


din S Polon). Vlahii Moravi au fost menţionaţi în V Carpaţilor - în Munţii Vizovice ce se întind în Cehia şi în Slovacia - de pildă la Vsetin 49,21 lat. N, 18 long. E / Cehia în 1297, pe Valea Becva (proprietate a Cavalerilor Templieri pe atunci), în regiunea Zlin, etc. Cehul Jan Komensky 15921670 (ştiut drept Comenius = “părintele educaţiei”) a scris: “Oamenii din Munţii Moraviei se numesc Vlahi şi nu se tem de războaie. Au refuzat să accepte jugul Habsburg şi, timp de 3 ani, şi-au apărat libertatea cu sabia. Locuitorii principatului Vsetin şi ai munţilor din jur (cei care se numesc Vlahi) continuă să lupte mai departe şi nu pot fi înfrânţi”; de altfel, la Roznov pod Radhoştem 49,27 lat. N, 18,08 long. E / Cehia există în prezent “Muzeul Vlah”.

în 963, când fraţii Armâno-Armeni Kometopuloi / Comitopoli, adică “Fiii Comitelui” - Aron, David, Moise şi Samuel - au format o puternică oştire în Macedonia şi împreună cu Bulgarii au pornit spre Constantinopol, bizantinii - înspăimântaţi - au cerut ajutor Rus. Istoricul Ardelean Gheorghe Șincai 1754-1816 (familia lui se trăgea din Șinca Veche 45,45 lat. N, 25,10 long. E / Ținutul Făgărașului) a scris: “În 1019 domnul cetăților dinlăuntru era Bogdan, toparh peste Constanția și celelalte cetăți ce sunt dea stânga Dunării, care părerea mea are fundament a mă face a crede că a fost Român, ca și Craca și toți ce sunt din sămânța Comitopulilor”. (După cum a observat în 1943 și istoricul Gheorghe Lisseanu - membru corespondent al Academiei Române - în lucrarea “Dacia în autorii clasici”, strămoșul comite a avut “o mare influență la Bulgari”).

Gherga în rune Pe baza forturilor Gardare s-a format statul Rus, ce iniţial s-a numit Garðaríki / Garga-rike (sufixul “rike” pentru regat - înrădăcinat în străvechile Ra şi Ki, însemnând “forţa universală” - ulterior a devenit în Germană “reich”); arealul era ştiut drept Gardarik = “Regatul oraşelor” datorită mulţimii localităţilor (similar cum Arabii denumeau în mileniul I Marea Stepă din EurAsia, plină de aşezări, de pildă similar pe atunci la E de fosta Galie, având în centru Lacul Geneva / Elveţia, fiind Burgundia = “Tărâmul orăşenilor”: Burgunzii au plecat în secolul III de pe Vistula mijlocie și s-au stabilit între Geneva și Grenoble, având capitala Lyon pe Ron, unde era slăvită de către Gali Marea Mamă Frigiană Cibela / ei în secolul VI au fost cuceriți de către Franci). În secolul IX, primul conducător Rus, care a purtat numele Rurik / “Ru-rik” - însemnând “Rege Rus” - a chemat Varegii / Vikingii din Scandinavia pentru a-l ajuta să stăpânească Garðar (atât femeile, cât şi bărbaţii, aveau ochii înconjuraţi cu rimel - ca vechii Egipteni - ceea ce impresiona pe unii din cei cu care intrau în contacte); el a fost întemeietorul dinastiei care a condus Ruşii timp de aproape 7 secole (iar dinastia i-a preluat numele) şi nu a fost Slav. Pe atunci, desprinsă din Imperiul Bulgaro-Armân întemeiat în 681, la Dunărea inferioară exista prima Ţară Română independentă, oficial înfiinţată din 836 pe ambele părţi ale Fluviului, cuprinzând Dobrogea, Bărăganul şi S Moldovei (inclusiv Bugeacul), fiind până la Nistru. Rurik a murit în 879 - după ce a condus timp de 17 ani - Gorganul său fiind în capitala numită Garða / Garda (la începutul Slav în pronunţie Gorodişcea, azi Novgorod 58,31 lat. N, 31,17 long. E, între Moscova şi Sankt Peterburg); profilul său genetic patern era “N” (conform proiectului coordonat de către profesorul Polonez Andrzej Bajor şi cercetătorul Rus Stepan Kravchenko), ca al Gherga şi al înruditei Dinastii Ghedimină, care ulterior a realizat formaţiunea Balto-Polonă ştiută ca Marele Ducat al Lituaniei Medievale: cel mai mare stat European la vremea sa, cu capitala la Kernave 54,53 lat. N, 24,51 long. E (în patrimoniul UNESCO). Calculele genetice au relevat că dinaștii Rurik și Ghedimini au avut exact același strămoș în secolul II î.C. De altfel, acei cercetători au indicat în 2007 legătura genetică cu Gherga şi a familiei regale Gagara / Gagarin din Dinastia Rurik (al cărei înaintaş Vladimir 958-1015, având-o ca soţie pe prinţesa bizantină Ana, a creştinat Ruşii); este de ştiut că

Rurik Un urmaș al împăratului Samuel / Samuilă (dintre Comitopoli) a fost împăratul Ioan Caloian 1197-1207 (dintre Aseni), care a scris papei că era din acea seminție; fiul lui Samuilă a fost Radu Gavrilă zis Romanos, însurat cu prințesa Margareta, sora regelui Ștefan al Ungurilor, care l-au avut ca băiat pe Petre Deleanu, răsculat în fosta provincie Dacia Mediterană centrată în Nisa / Niș - din S regiunii Timoc acum în Serbia (în secolul XII, cronicarul bizantin Ioan “Kinnamos” - adică Ioan zis “Scorțișoară” - a scris în “Istoria” 2:13 despre Niș / Naisus că “a fost metropola cetăților Dace”). În 2015, Dr. Aleksiejus Luchtanas directorul “Muzeului Kernave” / Lituania - a afirmat: “Multe argumente despre originile dace ale lituanienilor, letonilor şi estonilor au ieşit la iveală odată cu săpăturile executate la tumuli; există multe surse documentare, din toate perioadele, care vorbesc despre originile comune ale dacilor cu balticii şi ele nu pot fi ignorate. Legăturile noastre sunt mai vechi decât 466


perioada dacică! În mitologia lituaniană întâlnim foarte des Dunărea. Pare bizar ca o apă care udă teritoriul României să facă parte din folclorul şi legendele de aici. Aceasta este dovada că pentru strămoşii lituanienilor, zona Dunării nu era necunoscută. Acele contacte au început încă din neolitic”.

nordicii. Ca obiecte descoperite, avem brăţări şi inele, cu terminaţii de cap de şarpe, ca cele dacice, şi ştim că unele dintre ele veneau din zona Vistulei, aşa cum certifică şi descoperirile arheologice poloneze. Asemenea podoabe sunt întâlnite în tot centrul Europei. Creştinismul a fost acceptat formal abia în Evul Mediu. Cu siguranţă că dacă au existat legături între zona Dunării şi Marea Baltică, ele s-au manifestat şi în zona religioasă. Dacii şi lituanienii aveau în comun animismul, dar şi anumite tradiţii, anumite mitologii sau ritualuri. Avem informaţii despre înmormântare, de exemplu. În epoca bronzului, avem în paralel cu tradiţia înmormântării în tumuli, şi un anumit ritual al arderilor. Acela a venit dinspre Dacia, la mijlocul mileniului I î.C. Informaţiile sunt puţine din acea perioadă, este posibil să existe şi alte similitudini, cum este, de pildă, existenţa concomitentă, în România şi Lituania, a Doinei, în care era vorba adesea de... Dunăre”. (În toată istoria lor, Lituanienii n-au ajuns niciodată la Dunăre, nici Latinii nu au ajuns în Lituania sau în Letonia, însă cei care au ajuns de la Dunăre printre Lituani și Letoni au fost “Neliniştiţii” / “Neaşezaţii” corespunzător cronicilor Nordicilor - ale căror urme au fost “Dace”, conform specialiştilor Baltici). Tradiţia Kareliană a reţinut că în 992 Karelianul Gherman / Herman împreună cu călugărul Sergiu din Chalki-dikos - de pe Muntele Athos - au întemeiat, pe cea mai mare Insulă a celui mai mare lac din Europa, Mănăstirea Varlaam / Valaam 61,22 lat. N, 30,57 long. E (centrul creştinătăţii Kareliei). Realităţile sunt că primul rege Rurik a avut profilul genetic Gherga iar capitala Ruşilor - cu mult înaintea Moscovei - a fost Garða (azi Novgorod), unde adunarea sa legislativă se chema “Veche”, cu aceleaşi puteri ca şi ceea ce din mare vechime era “Adunarea Gherga” / iar încă şi azi e Adunarea Jirga în Asia Interioară / Centrală, mai ales în Afgani-stan: o formă a democraţiei directe, cu rădăcinile mult mai vechi decât “inventarea” democraţiei de către vechii Eleni, la Atena / în marginea Sudică a Europei; mai e de ştiut de pildă că în Jaakkima / Rusia - localitate din acea parte a Europei cândva condusă de Garða / Novgorod - şi azi există familiile Gerga şi Jerkku (sinonimul Karelian Gherga, conform cercetării Finlandezei Eeva Lehtinen în 2011), cu acelaşi profil genetic “N”. Garða / Novgorod, iniţial târg al Goţilor - urmaşii Geţilor - a ajuns în secolul IX prima capitală a Ruşilor, apoi capitala fiind la Kiev / fost târg pe Nipru al Valahilor (urmaşii Goţilor / Geţilor): ambele localităţi de început ale Ruşilor au fost importante târguri ale stră-Românilor, de aceea şi dinaştii Ruşilor având profilul genetic Gherga din Dinastia Gherei / Gurag a Goţilor / Geţilor.

“Un timp îndelungat, populaţia de aici a fost silvestră, trăia în păduri sau în apropierea pădurilor, agricultura nu era atât de dezvoltată. Ea a venit dinspre Dunăre, cultura neolitică a ajuns aici şi s-a dezvoltat. Vorbim, în principal, de cultura Cucuteni, venită la noi cu toate beneficiile cunoscute ale acelei civilizaţii, în special ceramica. Acela a fost primul val venit dinspre teritoriul actualei Românii către noi. Aşa au ajuns la noi, atât dezvoltarea agriculturii, cât şi sculptura de dimensiuni reduse, figurinele modelate din lut, cu formele lor specifice. Este vorba despre acele figurine mici, înfăţişând femei sau zeiţe, simboluri ale fecundităţii. În această zonă nordică, populaţia a început să le facă şi din chihlimbar, el găsindu-se din belşug aici, şi fiind cel mai preţuit material, cu puteri magice. Acela a fost primul contact dintre sud şi nord, dintre populaţiile ce aveau să fie mai târziu numite dacică şi baltică. A doua etapă a fost în epoca bronzului, la fel de importantă. Acea fază a ajuns la noi tot din Carpaţi! Tot ce este fabricat din bronz pe teritoriul Lituaniei de azi poartă amprenta ‘dacică’. Deoarece în această zonă nu aveam metale, ele au venit din Carpaţi, cu tot cu cei care ştiau să le folosească şi să le lucreze. Acolo era o puternică cultură a metalului, şi întreaga Europă centrală a fost influenţată de ea, inclusiv populaţia baltică. Dacă tehnica de lucru poate să fie câteodată diferită, venind probabil cu un ocol şi de prin alte părţi ale Europei centrale, metalul folosit este absolut sigur din regiunea Carpaţilor, probabil a Apusenilor. Dar în această etapă, schimburile se făceau pe rute deja cunoscute, pe legături deja stabilite. Erau schimburi între populaţii cu un trecut şi cu o cultură deja comune. Cu siguranţă că înainte cu un secol de Christos putem vorbi de legături cu populaţia dacă şi geto-dacă, statul geto-dac fiind deja în formare. La un secol după Christos, un nou val puternic de populaţie a venit dinspre Dacia aici. Au fost astfel reluate vechile legături şi relaţii, era o relansare a lor. Dacia a devenit provincie romană şi romanii erau interesaţi de această regiune baltică, unde dacii aveau legături puternice. Contacte cu Imperiul Roman, prin diferite provincii ale sale, mai existaseră, însă de data aceasta, romanii încercau să pătrundă spre nord mai uşor, prin intermediul dacilor, care cunoşteau mai bine căile de acces şi aveau relaţii mai strânse cu

Izvorul Dervent / România 467


Rurik a întemeiat nu numai statul Rus, ci şi o dinastie puternică, care generic i-a perpetuat titulatura, semnul aceleia găsindu-se şi în Dobrogea la sihăstria Basarabi-Murfatlar, ce era în legătură cu Mănăstirea Dervent înfiinţată în secolul IX, după cum a studiat şi arheologul Rus Alexander Fetisov. Liderul Helgi 879-912, succesorul primului rege Rus, a mutat capitala statului de la Novgorod pe Nipru - lung de 2290 km, al treilea Fluviu al Europei, după Ră / Volga şi Râul Rheii / Dunăre, atunci principala rută de negoţ cu blănuri şi ceară - la Kiev 50,27 lat. N, 30,31 long. E (în prezent capitala Ucrainei); a fost atât de puternic încât în 907 a ajuns să atace cetatea Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Onomastica Ghergană rezonează şi acum la răsărit, în provincia Ucraineană Kharkiv, unde se găseşte Kharkov / Harkov 49,55 lat. N, 36,19 long. E, cel mai mare oraş după capitală iar în Dobrogea denumirea Dervent reproducea (prin frecventa translaţie “B”/“V”) Poarta EurAsiatică Derbent - ştiută ca Herga / Gelda - din Daghestan.

Stabiliţi în Panonia la sfârşitul aceluiaşi secol IX, Ungurii aveau conducători tot dintre nobilii cu acelaşi profil genetic Gherga (aşa cum au avut liderii stră-Românilor dar şi ai Hunilor, Bulgarilor ori Ruşilor); Ungurii când au năvălit în Panonia l-au ucis pe Gelu, stăpân în Ardeal (una din fortăreţele sale era Dăbâca): numele consemnat - după 3 secole, în “Gesta Hungarorum” - era ca rezonanţa Gheru (cel care l-a înfrânt pe Valahul Gelu a fost Tuhutum / Teteny, unul dintre liderii Ungurilor). Istoricul Român Tudor Sălăgean a observat în 2005: “dintre toţi conducătorii de ‘ducate’, Gelu a fost singurul care a ieşit personal în întâmpinarea invadatorilor, imediat după încălcarea hotarelor stăpânirii sale, indiciu al faptului că ‘ţara ultrasilvană’ avea din punct de vedere militar - un nivel de organizare aproape rudimentar. ‘Terra ultrasilvana’ a fost prima ‘ţară’ cucerită de unguri în întregul ei, într-o perioadă când aceia nu se simţeau încă suficient de puternici pentru a angaja confruntări decisive împotriva unor formaţiuni statale cu o structură ceva mai complexă”. În perioada 1136-1478, separat de Rusia Kievului, a existat un puternic stat independent de la Marea Baltică şi Marea Albă, până în Munţii Ural (cu verde pe harta următoare), avându-şi capitala în fosta Garða / adică la Novgorod, ce la sfârşitul existenţei sale a fuzionat cu Marele Ducat al Lituaniei, apoi ajungând inclus în Rusia; e de ştiut că Peninsula Kola - dintre Marea Albă şi Oceanul Arctic, a cărei parte Nordică era locuită încă din mileniul VII î.C. - populată integral de Saami (genetic patern ca Gherga), sosiţi din Sudica Karelie, a fost disputată de Imperiul Novgorodului cu Norvegienii până în 1326, când a trecut în stăpânirea completă a Novgorodului / Garða: numele Peninsulei Kola e etimologic legat de popularul şi străvechiul dans în cerc, Balcanic numit “kolo”.

Istoricul Grec Nicetas “Choniates” (denumit astfel deoarece era din Anatoliana Colossae 37,45 lat. N, 29,15 long. E aflată în Bazinul Meandrului, de pe marele drum dintre Fluviul Eufrat şi portul Efes) numea pe Ruşi ca Hiperborei. Filozoful Mihai Cazacu în “Bizanţul” a scris: “Un loc aparte în configuraţia geografică şi spirituală a Europei răsăritene îl ocupă poporul rus. În climatul Imperiului Ţarist, bizantinismul a găsit mediu prielnic dezvoltării şi creaţiei, îmbrăcând forme consonante conjuncturii noi. Mulţi din Constantinopole, emigraţi după căderea din 1453 a imperiului sub otomani, au găsit adăpost în Rusia. Căsătorit în 1472 cu Sofia ‘ultima dintre Paleologi’, Ivan III 1462-1503 s-a proclamat făţiş moştenitorul împăraţilor bizantini şi a arătat intenţia ca Bizanţului să-i succeadă capitala sa, aşa cum acela a succedat Romei (din zorii istoriei ruseşti, idealul Rusiei, măreţia şi gloria sa au fost Constantinopolul); nu a întârziat 468


de altfel - să fie enunţată teza: ‘Moscova e cea de-a treia Romă’ (sintagma dă imaginea clară a stării de spirit de la curtea moscovită şi - în genere - în rândul clasei conducătoare, căci ideea răspundea râvnei de expansiune şi unificarea ţării sub autoritatea centrului moscovit). ‘Cartea de ranguri a genealogiei ţarilor’ - terminată în 1563 - a completat teza: ea promova ideologia autocraţiei, susţinând originea divină a puterii ţariste şi legătura ereditară dintre clasa domnitoare rusă şi marile monarhii din antichitate, pe linia începând de la August până la Rurik (conţinând legenda dobândirii însemnelor de ţar). Statul ţarist se întemeia pe ideea că era continuatorul imperial, concept de formaţie complexă, incluzând lumea terestră completată cu cea transcendentă. Încă de la început, stăpânirea ţaristă s-a arătat impresionată de măreţia, strălucirea şi puterea Bizanţului, toate acele însuşiri fiind apreciate drept simbol al valorilor intrinseci, de substanţă divină; conducerea ţaristă fu vrăjită de latura aulică a civilizaţiei bizantine, de forţa iradiatoare a curţii imperiale, de fastul cultului religios, cât şi a tuturor ceremoniilor care înălţau gradul ierarhic al împăraţilor deasupra lumii contingente, fereastră deschisă spre formele de viaţă ceresc-îngerească”. (De altfel, lângă Moscova a fost întemeiată Mănăstirea Vlahernoskoe Selo). Studiile genetice le-au confirmat pe cele istorice, despre ascendenţa Dinastiei Rurik - din grupul genetic “N” ca Gherga - nu doar în Imperiul Bizantin, ci şi anterior, în Imperiul Roman.

inaugurat catedrala ce a dat denumirea Pieţii Roşii, a fost ultimul conducător al Ruşilor din Dinastia Rurik: în timpul domniei lui - în 1589 - a apărut Patriarhia Rusă la Moscova, el decedând în 17 I 1598, apoi puterea în imperiu fiind preluată de vărul său primar, respectiv de Dinastia Romanov (ai cărei membri erau doar boierii Dinastiei Rurik când aceea s-a stins); e de remarcat că Moscovia / Moscova a devenit capitala statului în 1918 - după execuţia familiei ţariste - prin decizia primului conducător comunist, Evreul Vladimir Lenin (1870-1924), până la el capitala fiind Petrograd / oraşul Sfântului Petru: Petrograd = Sankt Petersburg, în S Kareliei. Actualul preşedinte al Rusiei - Vladimir Putin, născut la St. Peterburg - s-ar putea trage din nobila familie Rurikidă Putyatin (în Rusia au mai existat familii cu acelaşi nume, care însă nu erau ramuri Rurik): analizele genetice pot dezvălui multe, la mulţi. Extinderea Rusă în Siberia s-a datorat îndeosebi Cazacilor - un amestec etnic - care s-au ridicat în secolul XIII din Bazinul Niprului, după năvala Mongolă (drumul spre răsăritul Europei al Mongolilor - în timpul când erau conduşi de Gingis Han - a fost uşurat de victoria acelora din 31 V 1223 prin bătălia de la Kalka, în N Kerci, în Bazinul Doneţ / Ucraina). În 2012, cercetătorul Român Cristian Negrea a scris: “Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka despre asocierea românilor la acel eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându-i timp de peste 3 secole ca tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care au început să-şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi. Întrebarea care rămâne este cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de 3 sute de ani în urma acelei bătălii? Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în acea bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei. Românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s-a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii 3 sute de ani. S-a putut stabili de către istorici că acei brodnici erau de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor. Cuvântul brodnic era o deformare a lui ‘bronnici’, adică purtători de zale. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că au fost urmaşi şi ai valahilor. Nu se ştie exact când Ploscânea, voivodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că generalul Subotai avea doar 20 de mii de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu strica deloc. Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 3 decenii mai devreme putea trimite un corp de 14 mii de oameni, nu cred că la acea dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni. Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă 2 comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca săi lase aripa stângă numai lui Ploscânea. Mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor fiind cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să-i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20 mii şi 40 mii de oameni, de aici putem

Emblema Moscovei Feodor, născut în 31 V 1557, fiul lui Ivan IV / primul ţar, care a domnit în 1533-1584, om de stat vizionar, atunci Cazacii începând să cucerească Siberia pentru imperiu (ţar cult, activând şi ca teolog şi publicist, care a consolidat citadela Moscovei = “Kremlin”, supranumit “Groaznic” datorită vânării boierilor care i-au otrăvit soţia Anastasia Romanov, cel căruia ultimul Muşatin, fostul Vodă Bogdan Lăpuşneanu 1533-1572 - deoarece avea mama din Dinastia Rurik - i-a lăsat prin testament ca moştenire Moldova) şi a 469


deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10 mii de oameni. Ulterior bătăliei de la Kalka, rușii după 3 zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, au acceptat inevitabilul: capitularea. Mongolii l-au trimis pe Ploscânea ca parlamentar, care le-a promis viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi l-au pus pe acela să sărute crucea, după care au capitulat; dar mongolii nu s-au ţinut de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi fiind masacraţi imediat ce au ieșit din tabără. După părerea mea este improbabil ca Ploscânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da? Pentru Rusia a urmat o perioadă de 3 secole de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s-a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acela s-a împărţit. Fără acea suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s-au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acelei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare. Nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor, ultima referire făcânduse despre ei la 1359. După acea dată s-au făcut referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan. Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de 4 decenii întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră. Istoricul basarabean Alexandru Boldur 1886-1982 a studiat valul de pământ numit de popor ‘Troianov’, întins de la târgul Magherov din Galiția prin județul Kameniței până la Nistru, cu înălțimea de până la 5,5 metri. Acel val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acelei ţări coincideau cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincideau, valul arăta, probabil, hotarele iniţiale ale acelei ţări. Era firesc ca brodnicii să numească acel val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii”. (S-ar părea că în legătură cu Brodnic / Vrodnic e termenul “vrednic” pentru omul iute, capabil / competent, demn; Brodnicii au fost oamenii vrednici care s-au ocupat de vaduri, atât prin străjuirea trecerilor la valul de pământ, cât și la traversările văilor / apelor curgătoare: de-a lungul vremurilor, Valahii mereu au fost știuți ca paznicii trecătorilor / strâmtorilor, ca vestiți gardieni ai traversărilor - între Balcani și Baltica - iar nu întâmplător, Dr. Mihai Vinereanu a cuprins cuvântul “vrednic” în “Dicţionarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică”). În lucrarea despre “Brodnici” din 1938, istoricul Gheorghe Lisseanu / membru corespondent al Academiei Române, care a studiat atestările lor documentare din 1147-1359, a scris despre o danie din Ardealul anului 1223 - din timpul când Brodnicii conduși de Românul Ploscânea luptau pe Râul Kalka - sub forma că “regele Andrei II luase de la Biserica din Sibiu moșia Cisnădioara în schimbul moșiei Brodnic (în lectură Ungurească Borothnik) și a dat-o preotului Gocelinus, care la rândul său a dăruit-o Mănăstirii din Cârța; regele a smuls de la Români (‘exemptam de Blaccis’) proprietatea ce au avut-o la Cârța până sus la munte: Românii fiind ortodocși - și deci

schismatici - probabil că chiar acel fapt va fi fost motivul pentru care li s-a luat de rege moșia lor de la Cârța”.

Planșă de istoricul Alexandru Boldur “După unii Slaviști, vorba Brodnic ar veni din radicalul ‘brod’ = ‘vad’ și sufixul ‘nic’, însemnând ‘locuitorii de la vaduri’ / ‘locuitorii de la poduri’. Brod înseamnă și în limba noastră ‘pod plutitor’; ‘brodar’ - cu aceeași însemnare ca ‘podar’ - ne arată pe cel care mână brodul / podul. Tot din brod pare a veni și cuvântul nostru popular a brodi sau a se brodi, adică a ajunge la o apă tocmai în momentul potrivit, când te poți urca pe brod ca să te treacă pe celălalt mal. Iar tot din brod derivă și brodite, pe brodite, adică pe nimerite. Fără îndoială, din verbul ‘broditi’ - care în limba Slavă înseamnă ‘a merge încoace și încolo’ - s-a ajuns la concepțiunea de ‘nomazi’ dată Brodnicilor în limba Germană. Academicianul Nicolae Iorga a zis: ‘Oameni de vad, în părțile Dunărene, Brodnicii nu pot fi căutați decât la vadurile Dobrogene și Basarabene ale Dunării și marilor ei afluenți, acolo unde e vadul de la Isaccea, marele vad, vadul de la Măcin, Vadul-luiIsac pe Prut, Vadul-lui-Vodă pe Nistru’; și fiindcă numele lor de ‘cancelarie’ trimitea la o organizație, domnia sa crede că ar putea fi vorba de formațiunile Dârstoriene și Dobrogene care ar fi format un fel de ‘Vlașcă’. Brodnicii se găseau peste tot și în Muntenia și în Moldova și în Ardeal - unde domnia sa îi constatase altă dată (iar nu numai la vadurile Dobrogene și Basarabene). Istoricul Constantin C. Giurescu constată existența neîndoielnică a Brodnicilor în țara noastră, că acei Brodnici erau o populațiune care locuia lângă vaduri - și anume lângă vadurile din răsăritul Munteniei și din Sudul Moldovei - că ‘Țara Brodnic pare a fi avut o întindere apreciabilă, de vreme ce a fost amintită alături de Cumania’, socotește că (ținând seama de împrejurarea că la data când au apărut Brodnicii, asimilarea Slavilor era un fapt împlinit) nu este lipsită de temei ipoteza care îi considera drept Români; domnia sa nu separă pe Brodnicii voivodului Ploscânea care la 1223 luptaseră la Calca, de Brodnicii din țara noastră. Istoricul Alexandru Boldur a stabilit identitatea dintre Brodnicii analelor Rusești și Brodnicii din regiunile noastre și supunând unei amănunțite cercetări atât cronicele Rusești, cât și toponimia provinciilor Volîniei, Podoliei, Kievului și Galiției, a ajuns să constate un surprinzător de mare număr de localități de origine Românească; și dânsul consideră că într-o vreme - raporturile dintre Români și Ruși erau de o 470


strânsă legătură. Din regiunea Brodnicilor, ca și din cea a Bolohovenilor - la Sudul celei dintâi - istoricul citează o sumedenie de localități care dovedesc așezările Românești ale Brodnicilor; astfel, pe lângă numeroasele localități care păstrează în radicalul lor numele de Volohi, Bolohi, Vlahi, Vlasi, etc. - numiri întrebuințate de Slavi spre a desemna pe Români - citează 3 comune numite Plosca (după care desigur s-a numit voivodul Brodnicilor, Ploscânea). O schimbare radicală în configurațiunea Românească s-a produs numai prin marea invazie Tătărească din 1241. Cu acea împrejurare Românii și-au părăsit lăcașurile lor din Țările Brodnicilor și Bolohovenilor - unde se stabiliseră demult și unde poate erau autohtoni - și au emigrat, unii spre Sud în Moldova, unii spre Vest în Polonia și alții în Văile Ucrainei / inclusiv pe Valea Niprului; cei care au rămas pe loc s-a deznaționalizat complet și n-au lăsat după ei decât o amintire în toponimia regiunilor Ruse. Numele de Brodnic este după noi - și faptul îl prezentăm ca o simplă ipoteză - traducerea în limba Slavă a numelui de Prutean, locuitor al regiunii de la Prut. Se știe că Românii, în afară de numele lor de origine, au purtat și un al doilea nume distinctiv, luat după cursul apelor în jurul cărora s-au așezat: Olteni cei din Valea Oltului, Crișeni cei din Valea Crișului, Timoceni cei din Valea Timocului, Bănățeni cei din Valea Timișului, Moldoveni cei din Valea Moldovei, ș.a.m.d.; tot astfel s-au numit Pruteni cei din Valea Prutului. Numirea de Pruteni - întâlnită în cronici și în documente găsindu-se în luptă de întrecere cu numirea de Moldoveni (sub care nume odinioară erau cunoscuți numai locuitorii de lângă râul Moldova), a fost biruită și ea a cedat locul; astfel sau numit - cu trecerea vremii - Moldoveni nu numai locuitorii din Valea Moldovei, ci și cei din Valea Siretului, din Valea Prutului și din alte văi: și s-ar putea ca înlăturarea cuvântului Prutean să se fi datorat tocmai faptului că s-a generalizat întrebuințarea cuvântului tradus în limba Slavă. Între râurile ce se vărsau din teritoriul Scitic în fluviul Istru, Herodot - cu câteva secole înainte de Christos - a citat și râul Porata, numit de Greci Pyretos (însemnând în limba Tracilor o apă peste care se putea trece cu plutele sau cu podul de lemn, Istrul - ori Dunărea - neputând fi trecut decât cu bărcile sau corăbiile). Slavii dând în drumul lor spre miazăzi de Românii Pruteni adică peste Românii de la vadurile sau de la podurile Prutului - le-au tradus numele în limba lor, numindu-i Brodnici. Asupra originii numelui de Prut s-au dat felurite etimologii; pare că vorba e de obârșie Iraniană, modificată de fonetica Tracă și având însemnarea de trecere, vad sau pod. Românii Pruteni - în traducere Slavă, Brodnici - se întâlnesc pe întregul teritoriu locuit de poporul nostru, și în special în Moldova, regiunea lor de origine (deci îi găsim - în același timp, după cum o constată documentele - și în Muntenia și în Ardeal). Rezultă că Românii s-au dezvoltat și menținut pe un teritoriu foarte extins și cum ei, în timpul migrațiunilor popoarelor, n-au putut rămânea cu totul neatinși de acele migrațiuni, nu e de mirare că îi întâlnim în regiuni atât de îndepărtate de vatra lor din Carpați. Deși dislocarea Românilor s-a făcut în mare parte odată cu venirea Ungurilor, când pământul autohtonilor a trecut în proprietatea regelui dar lăsându-li-se dreptul de migrațiune, este sigur că o așa de mare masă de Români nu putea să imigreze în regiunile din Galiția și din Polonia răsăriteană și să-și mențină - în același timp - și instituțiunile și drepturile lor (se citează în Galiția peste 5 sute de comune cu ‘Jus Valachicum’) dacă n-ar fi fost demult imigrați acolo și considerați oarecum ca autohtoni în acele părți. Prutenii - și câteodată numele Pruteni se confunda

cu al Prusienilor, după cum numele Dacilor se confunda cu cel al Datilor din Danemarca - s-au întâlnit în lupte uneori alături de Tătari. Nu trebuie să ne mirăm de faptul că Românii, fie că se numesc Pruteni sau Brodnici, fie că se numesc Vlahi sau Volohi, se întâlnesc în regiuni atât de îndepărtate de vatra lor”. (Se mai poate observa că înspre N bradul e un copac / conifer tot mai răspândit iar Brod-nicii / Brodnicii - la fel făcând și alții - foloseau masiv lemnul de brad la realizarea plutei / podului plutitor). Nordul Românesc în Evul Mediu a fost în amestec mare Rutean iar “P-Rutean” / Prutean ca etnonim e serios de considerat (de pildă, izvorul Prutului - Râu lung de 953 km - se află în Carpații Păduroși = leagănul Rutean): încă o dată dimensiunea acvatică Română / Valahă se evidențiază pregnant; în prezent, pe Râul Prut e granița dintre republica România și republica Moldova (2 state având limba Română ca oficială, ambele țări Românești învecinându-se cu Ucraina, țara găzduind cel mai mare număr de Ruteni / Rusini). Din Galiția-Galiciu, se poate observa onomastica Haliciului 49,08 lat. N, 24,43 long. E, fosta capitală a Valhuniei / “Val-Huniei” = Volânia / Volînia (Galațiul era știut ca Haliciul Mic); Episcopia Haliciului creată în secolul XIV de Dragoș Vodă - avea jurisdicția în “Rusia Roșie” / Volînia (se poate remarca despre termenul de Rusini că e cel folosit de Slavi pentru Ruteni / care e termenul folosit de ne-Slavi: începuturile Rusinilor au fost legate de Valahi iar începuturile Rușilor au fost legate de Varegi).

471


decât în sprijinul lor. Pentru călăreţii nomazi, cursurile de apă erau copleşitoare ca obstacole şi fără folos pentru transport, în vreme ce ţăranii şi pădurarii erau meşteri în navigaţia pe râuri. Cu luntrea - şi nu călare - au izbutit cazacii să ajungă la stăpânirea EurAsiei: au trecut de la Nipru pe Don, de pe Don pe Volga, pe urmă au străbătut ţinutul pe unde trecea cumpăna apelor dintre Volga şi Obi (în 1586) iar apoi exploatarea căilor de apă ale Siberiei i-a dus la ţărmurile Pacificului”. (Vestitele lor mantale lungi se numeau “chercheze” / cuvânt preluat din Caucaz, baladele eroice ale Cazacilor Kirghizi fiind printre cele mai grozave în descrierile vitejiilor lor; la otomani, Hîrca şi Kurk erau veşmintele lungi şi groase de iarnă, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei). Este de ştiut despre Fluviul Volga - cea mai mare apă curgătoare a Europei, iniţial numită Ră şi ştiută ca “albă” - că în timp a primit multe denumiri, ca “Valki” în proto-Urală, “Vlăha” în Slava apuseană, “Idel” în vechea Turcă, “Indil” în Chercheză, “Borga” în vechea Arabă, etc. Dr. Mircea Dogaru a scris în 2014: “Cazac în tătară însemna ‘pribeag’ și în turcă ‘lotru’ / ‘haiduc’. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV spațiului românesc, adică haiducirii din mlaștinile Tisei: fuga țăranilor români de pe moșii în zonele de margine (în rândul comunităților românești vechi dar rare). Militar, erau organizați pe ‘centurii’, adică ‘sute’, de unde în pronunție slavă ‘sotni’; erau conduși de căpitani, numiți după românescul ‘hatman’ (legat de germanul ‘hauptman’ / ‘ataman’). Fenomenul a luat amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informa pe Maximilan II Habsburg despre cazaci că erau ‘nu numai din ținuturile noastre, ci și din cele ale Moscovei, Valahiei și din țările Luminăției voastre’, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania. Același fenomen se întâmpla între Nipru și Don, căzăcimea de pe Don fiind formată din ruși și români colonizați din rațiuni militare. A fost motivul pentru care - în același an 1574 - marele vizir Mehmed Sokoll informa cancelariile europene că ‘sărăciți, s-au unit munteni, moldoveni și moscoviți și au făcut multe pagube musulmanilor noștri’. Un an mai târziu, Ștefan Bathory principele Transilvaniei și regele Poloniei - îi informa pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de pe Nipru erau ‘oameni proveniți din diferite popoare, ruși, români și chiar supuși deai noștri’, adică polonezi și lituanieni. Cei de la pragurile Niprului însă - declara Cancelaria polonă în 1578 - erau ‘cei mai răi dintre moldoveni’. Prima încercare de unificare a tuturor obștilor volohe căzăcești sub un singur hătman a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563: Dimitrie, nepotul de fiică al lui Ștefan cel Mare. A fost însă învins de Despot Vodă ‘la Vercicani, pre Siret’, predat otomanilor și executat la Galata / Istanbul. Românii cazaci lau adus apoi, sub conducerea atamanilor Lobodă și Nadabaicu pe unul de-al lor și l-au pus Domn: Ion Vodă ‘cel Cumplit’ 1572-1574. Abia fratele aceluia după mama Armeană însă, Nicoară Potcoavă (Armean botezat Garabet) adus de atamanii Ceapă și Șah, a impus titlul - pentru un veac și jumătate - de ‘Domn al Țării Moldovei și căpitan al Marginii’ / adică al Ucrainei. A fost urmat de domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Șchiopul, Ioan Lungu din Lăpușna, Ioan Cazacul, Ștefan Răzvan, ș.a., până la Gheorghe Duca”.

Volînia în secolele XIII-XIV (blazonul și emblema capitalei) Apariţia în Bazinul Niprului a Cazacilor s-a datorat amalgamului dintre Valahi şi Varegi de acolo, în urma marilor lovituri Mongolo-Tătare (din areal, comunităţile Khazare - de religie mozaică - au migrat în Polonia, pe loc rămânând creştinii, străbunii Ucrainenilor şi Ruşilor). Istoricul Britanic Arnold Toynbee a scris: “A apărut un nou stil de viaţă şi o nouă organizare socială, evoluţie care a îngăduit unei societăţi sedentare nu numai să-şi apere ţara împotriva nomazilor eurasiatici, nu numai să-i înspăimânte prin expediţii de pedeapsă din timp în timp, dar chiar să realizeze cucerirea durabilă a solului nomad şi să schimbe faţa peisajului prin prefacerea păşunilor pentru cirezile de vite ale nomazilor în ogoare şi înlocuirea taberelor lor cu sate temeinice. Cazacii, care au realizat acea ispravă fără precedent, erau oamenii de graniţă ai creştinilor ortodocşi care fuseseră făuriţi şi căliţi pe nicovala războaielor de graniţă împotriva nomazilor eurasiatici. Cazacii îşi datorau numele pe care l-au făcut legendar - duşmanilor lor; nu era altceva decât termenul turcesc ce însemna ‘nelegiuit’ pentru cine nu recunoştea stăpânirea celui care voia să se impună ca ‘legiuitul’ stăpân (în sens literal, ‘cazac’ însemna ‘săpător’, adică truditor tributar pe hotarul stepei, lucrător al pământului, în mod firesc potrivnic stăpânirii nomazilor). Comunităţile de cazaci s-au răspândit pe o arie mare, de-a lungul Asiei, toate izvorâte dintr-o singură comunitate de baştină: cazacii de pe Nipru. Acei cazaci de baştină constituiau o confraternitate militară semi-monastică, prezentând puncte de asemănare cu confraternitatea spartană sau cu ordinele de cavaleri ale cruciaţilor. Prin metodele lor de a duce războiul fără încetare împotriva nomazilor, ei îşi dăduseră seama că, dacă o civilizaţie voia să poarte război cu succes împotriva nomazilor, ea trebuie să se lupte împotriva lor cu alte arme şi cu alte mijloace decât ale lor. Cazacii i-au făcut pe nomazi să fie neputincioşi pe câmpurile de bătaie după propriul lor mod de luptă, luând în stăpânire fluviile, ce erau singurul element natural al stepei care nu încăpuse sub controlul nomazilor şi care acţiona mai degrabă împotriva lor 472


“Mărturisitorul” menționând “Erme-Chionii” ca Avari, ei fiind considerați de savantul Harold Bailey de la Universitatea Cambridge ca “Huni Roșii”. Istoricul George Vernadsky 1887-1973 în “Originile Rusiei” din 1959 a scris: “În perioada Sarmată, ‘Rus’ a fost asociat Alan; termenul Alanic ‘Rux’ însemna ‘Radiant’, astfel că etnonimul ‘Rus’ putea fi înțeles ca ‘Alan strălucit’. Dublul nume Rux-Alan pentru Roxolan era de la împreunarea a 2 clanuri, fiind o combinație a lor, fapt dedus din cauză că de mai multe ori numele de Rus a fost folosit separat de Alan”. (Prima oară, Roxolanii au fost în Crimeea la sfârșitul secolului II î.C., în Kerkinitis 45,11 lat. N, 33,22 long. E).

Ucraina: între Rusia, România şi Ungaria Poveștile Românești cu “Roșu împărat” - ca de pildă a eroului Greuceanu - ori de exemplu toponimiile roșii din spațiul Român (având și în vecini așa ceva), capătă cu această cheie așadar și alte sensuri, confirmate deopotrivă logic, istoric, genetic, etc., de numeroase dovezi.

Cazac În 2008, Elena Bogdanova, ministrul adjunct pentru politicile naţionale şi relaţiile cu asociaţiile religioase din Karelia Rusă, a afirmat: “În Karelia la 4 XI e ‘ziua unităţii naţionale’, denumită - din vechime - Kergi, sărbătorită la încheierea anului agricol, acum sub patronajul Maicii Domnului, obiceiurile celebrării Kergi fiind de stocare a recoltelor, de vizitări şi planuri de nunţi cu pregătirile zestrelor, etc. (festivalurile ţinute atunci cuprinzând cântece populare şi dansuri Antice), totul în scopul întăririi familiilor”. Rusia, cea mai întinsă ţară de pe glob cuprinzând pe trei sferturi din arie Siberia / în partea sa Asiatică - găzduieşte cel mai mare număr de oameni cu profilul genetic Gherga. În 2013, cercetătorul Rus Vadim Rostov a afirmat: “Rezultatele cercetărilor oamenilor de ştiinţă Ruşi despre genofondul naţiunii Ruse resping cu vehemenţă conceptul ‘Slavilor’; populaţia Rusă este FinoTătară, mai apropiată genetic de Fini decât de Slavi (chiar şi majoritatea lexicului Rus nu e Slav). Distanţa genetică a Ruşilor faţă de Tătari şi Fini este aceeaşi, Ruşii fiind cei mai apropiaţi genetic de Ugro-Fini. În urma cercetărilor, poporul Rus a fost numit Fin, la fel ca Ucrainenii din Estul Ucrainei. În schimb, populaţia Ucrainei de Vest provine de la Sarmaţi. Adică nici poporul Ucrainean nu s-a dovedit a fi de etnie Slavă. Descoperirea cercetătorilor nu este pur şi simplu senzaţională, ci o adevărată bombă, care poate submina toate cunoştinţele existente despre conceperea popoarelor de până acum”. Principalii strămoși ai Rușilor - al căror prim lider a fost Rurik, însemnând “Regele Roșu”, care genetic era Gherga - au fost Anticii Roxolani, adică “Alanii Roșii” (echivalați ca “Geții Roșii” ori “Hunii Roșii” - respectiv “întunecați” / spre “Negri” - Hunii Albi acționând numai în Asia), cu răspândire mai ales între Peninsula Crimeea și Valea Dunării inferioare; în secolul VI, călugărul bizantin Teofan a scris (în fragmentul 4) că la Marea Azov / Karga erau “Kermi-Chioni”, în secolul IX istoricul bizantin Teofan

Anterior cu 2 ani afirmațiilor cercetătorului Vadim Rostov despre aspectele genetice ale Rușilor din Rusia și ale Rutenilor / Rusinilor din Ucraina, în 2011, Dr. Andrei Groza conferențiar universitar în Chișinău / capitala republicii Moldova - a scris “Despre Rusia getică (ne-slavă)”: “Aceia care s-au numit ruși în secolele IX-XIII n-au fost slavi, ci erau urmași ai geților. Până în prezent, ruşii nu dau o explicaţie clară: de unde îşi trag numele pe care îl poartă? Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor ‘russkii’ (rus) şi ‘Rossia’ (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze. Prima şi cea mai răspândită e formulată în renumita lucrare ‘Povesti vremennîh let’ (‘Povestea timpurilor demult trecute’), care susține că numele de ‘rus’ şi ‘Russia’ provin de la nişte oameni numiţi ‘ruşi’ care în anul 862, la invitaţia sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine şi greceşti, acela era numele adevărat, pentru că cei mai mulţi sclavi folosiţi în Imperiul Roman se trăgeau din acest neam), din oraşul Novgorod şi unele 473


comunităţi nesclavine din acea regiune, toţi au venit acolo de după mare, împreună cu conducătorii lor, pentru a-i conduce pe localnici. Încercările cercetătorilor contemporani de a-i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s-au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n-a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de ‘rus’ printre strămoşii lor. A doua ipoteză arată că ruşii şi-ar trage numele de la râul Rosi, ce curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru. Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvântului ‘russkii’ în legendele şi cântecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Belarus, Ucraina, etc. dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată. Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor ‘rus’, se conţine în ‘Analele Bertine’, scrise în secolul IX la Mănăstirea Sf. Bertin din Franţa şi se referă la anul 839. Acolo se arată că regele lor purta numele de ‘hacan’. Ştiind că pe atunci ‘hacani’ erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să-i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes. Despre faptul că patria ruşilor a fost acea parte a lumii ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care Gardizi, Ibn-Ruste, Marvazi, Hudud AlAlam, Mutahhara Ibn-Tahira Al-Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Al-Dimaşki, ş.a. Aceia, în lucrările lor, arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în 3 zile. ‘Ruşii afirma Ibn-Ruste - trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de 3 zile de mers’. ‘Rus - confirma Gardizi - este o insulă care se găseşte în mare. Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni’. Acelaşi lucru l-au menționat şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi a notat despre locul aflării insulei iar geograful Al-Dimaşki în lucrarea sa ‘Cosmografia’ a scris: ‘Ei (ruşii) au în Marea Maiotis (Azov) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă’. Din cele scrise de Gardizi, Marvazi, Şukrula, Muhamadd Katib, Ibn-Iiasa, ş.a., se înţelege clar că sclavinii şi ruşii erau vecini, că ţara sclavinilor se găsea în imediata apropiere de ţara ruşilor. Ei au descris modurile de viaţă a ruşilor şi a sclavinilor, religiile acelora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, capturile de robi, ş.a. Ştiind că teritoriul din nordul Mării Negre, dintre Dunărea de Mijloc şi munţii Caucaz, inclusiv Crimeea, au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estică a traco-geţilor şi că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei khazarilor, nu a fost abandonat de geţi până în secolul XIII, până la venirea tătaromongolilor, avem tot dreptul să afirmăm despre comunitatea ruşilor constituită în secolul IX că era o comunitate de-a urmaşilor geţilor. Leon ‘Diaconul’, istoric din secolul X, descriind cum ruşii îşi îngropau morţii în anul 972, după o bătălie cu bizantinii, a arătat că aceia aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la înţelepţii lor Zalmoxis şi Anachorsis. Este ştiut că acelor zei se închinau geţii, dar nu sclavinii. Istoricul arab Gardizi a arătat expres că toţi acei care trăiau în a doua jumătate a secolului IX în partea dreaptă a râului Rus (Severskii Doneţ de azi) până la Dunăre ‘făceau parte din neamul rumilor (rumânilor)’ iar împreună cu ceilalţi istorici perşi, arabi şi turci susținea că statul acelora se numea Rum (Rumânia), ceea ce înseamnă că ruşii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor / rumânilor, aşa cum

azi moldovenii, oltenii, ardelenii, ş.a. fac parte din neamul românesc. Acest lucru a fost confirmat expres de Mukaddasi, care a arătat că ‘neamul care se numeşte Rus este din Rum’. Despre existenţa unei formaţiuni statale a rumânilor în secolul IX, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, pomenește una din cele mai vechi cronici turceşti, intitulată ‘Oguzname’, scrisă în secolul XI. Autorii acestei cronici numeau acel stat ‘Ţară a rumânilor’. Despre acelaşi lucru a scris şi Ghiliom de Rubruc, care în 1253-1255 a întreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reşedinţa conducătorilor tătaro-mongoli. Acela a consemnat că a fost trecut peste râul Don de ruşii care trăiau în ‘casele’ de pe mal, ori nu se poate pune la îndoială despre cuvântul ‘casele’ că e românesc şi nu sclavin. Lista argumentelor de acest fel poate continua… Aşadar, ruşii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geţilor şi limba vorbită de ei era ca şi a celorlalţi urmaşi ai geţilor, numită și astăzi română. Pentru a-i deosebi pe ruşii de atunci, care nu erau sclavini şi care făceau parte din neamul rumilor (rumânilor), de ruşii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruşi. Aceia, în anii ’30 ai secolului X au preluat controlul asupra sclavinilor răsăriteni, care până atunci, timp de peste un sfert de mileniu, au fost supuşii altor ramuri ale geţilor. Astfel, denumirea de Rusia a început a se răsfrânge şi asupra sclavinilor. Ca avanpost al ruşilor-geţi, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiaşi Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numită şi Samvatas. Acolo erau dislocate unităţile militare ale geto-ruşilor, se desfăşurau importante târguri la care sclavinii îşi aduceau produsele şi le vindeau. Geto-ruşii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor ce erau numiţi de marele cneaz şi care aveau în subordine detaşamente înarmate de geto-ruşi. După moartea lui Iurii Sclavinul, adică Iurii stăpânitorul sclavinilor (numit mai târziu de slavi Iarii Slavul, de unde l-au făcut şi Iaroslav), cnejii geto-ruşi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, au început a nu se supune Kievului şi au încercat să se comporte ca independenţi. Pentru aceasta, ei au recurs la sprijinul sclavinilor, incluzându-i în drujinele lor iar cu timpul, chiar în sfatul / duma boierilor. Toate acestea, şi aflarea permanentă în masa mare de sclavini a grupurilor răzleţe de ruso-geţi conducători, i-au slavizat. În anul 1223, geto-ruşii dintre Donul de Jos, Marea Azov, râul Kuban şi cei din nordul Mării Negre şi Crimeea, au fost cuceriţi de tătaro-mongoli, iar cei rămaşi în viaţă au fugit spre nord ori au fost duşi în robie, lăsând teritoriile care le-au aparţinut milenar. În anul 1237, tătaro-mongolii au năvălit asupra Rusiei cuprinsă între Nipru (regiunea oraşului Kiev) şi Carpaţi (regiunea cursului superior al Nistrului). Oraşul Kiev a fost distrus complet. În urma acelor invazii, geto-ruşii, ca şi comunitate, au dispărut: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie şi doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc şi Bugul Superior, de asemenea în Crimeea şi Caucazul de Nord. Regiunile sclavine au suferit mai puţin. Cea mai mare parte dintre acelea nu au fost atinse de hoardele tătaromongole. Mai târziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine s-au unit sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Acea nouă formaţiune statală, de rând cu denumirea de Moscovia, a continuat să se mai numească Rusia. Cu timpul, noţiunea etnică de sclavin a început a fi identică cu cea de rus (numele de slav l-a înlocuit pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV). În secolele XVIII474


XIX, când ruşii slavi şi-au scris istoria, ei au notat istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu-ne de o parte însemnată a istoriei noastre. Denumirea de Rossia a început a fi utilizată de cnejii moscoviţi de la sfârşitul secolului XV. Rossia de la râul Rosi. De ce? Probabil, pentru a şterge din istorie faptul că slavii au fost supuşii ruşilor-geţi, ceea ce le-a reuşit. În prezent, însă, când există alte posibilităţi, noi suntem obligaţi să ne revedem istoria, să ne-o recuperăm, în amintirea strămoşilor şi a viitorului copiilor noştri. Asta nu trebuie să supere pe nimeni”. Rurik, întemeietorul Rusiei - cel mai întins stat pe glob - şi al Dinastiei Rurikide care a condus-o de la început pentru peste 7 secole a fost genetic Gherga; de fapt, în Evul Mediu, ceea ce e actuala Ucraină era o parte constituantă majoră a Rusiei (acum Rusia fiind în NE aceleia, în SV aceleia fiind România și Ungaria): toate aceste state - vecine reciproc între ele Medieval au avut întemeietorii probaţi genetic ca Gherga (spre deosebire de Rusia, Ucraina şi Ungaria - unde grupul genetic ca al lui Gherga a fost confirmat de savanţi de la început - în România analizarea genetică a voivozilor a fost interzisă de Ministerul Culturii, căci posibila sorginte “Cumană” a primilor voivozi Munteni emoţionează profund, ceea ce însă n-ar trebui, deoarece strămoşii Chuni, atât ai Cumanilor, cât și ai Hunilor, ș.a., au fost de fapt Mari Geţi iar Geții sunt asumați cu mândrie ca strămoși de Români).

Corespunzător istoricului Finlandez Eero Kuussaari 1891-1978, cuvântul “Varegi” corespundea termenului Finic “vartio” = “gărzi”, în forma veche a limbii Fineze “VarrakoRuotsit” însemnând “navigatorii mărilor”. La Marea Baltică, în mileniul I, întâi au fost Goții iar apoi au fost Vikingii / Varegii: inclusiv succesiunea respectivilor Baltici confirmă legăturile dintre cele 2 populații - Goți și Vikingi - care s-au aflat pe același areal, la o distanță temporală de câteva secole. Varegii / Vikingii au provenit dintre Nordicii Europei = Hiperboreii dominați genetic de bărbații având tipologia paternă Gherga (cei mai numeroși bărbați cu amprenta masculină Gherga de pe continent se găsesc și acum în N European); toporul dublu le-a fost emblematic: aşa după cum nobilii Traci - cei mai Nordici fiind Geţii - foloseau “labrys”, Vikingii (succesorii din N Europei ai Goţilor) foloseau aceeaşi puternică şi caracteristică armă. Concentrarea genetică bărbătească majoritară “N” ca a lui Gherga în 4 țări vecine din răsăritul Baltic - anume Lituania, Letonia, Estonia și Finlanda - nu s-a produs întâmplător, ci redă o situație existentă și în jurul imediat al lor (adică în Polonia, Rusia, Suedia și Norvegia), rezultată dintr-o compactare / aglutinare străveche, dinaintea existenței statelor respective; ținând cont că separarea organizațională a fost Medievală, înseamnă că Antic exista o aceeași populație, reflectată masiv pe atunci doar de către Geto-Dacii care au dominat Nordul European (căci în Sudul European erau Romanii): limita dintre cele 2 mari puteri Antice ale Europei - Romană cu capitala Roma / Italia și Daco-Getă cu capitala SarmiseGetusa / România - a fost Valea Dunării, în Europa ea constituind granița Sudică a Geților liberi, respectiv granița Nordică a Imperiului Roman (pentru Daco-Geți, limita Nordică a răspândirii a fost Marea Baltică / Scandinavia, zona de unde Medieval s-au manifestat Vikingii, Marea Baltică ajungând denumită datorită lor și Marea Varegă, așa cum de pildă a consemnat cronicarul

Vikingii Garðar În mileniul I, Vikingii / Varegii de la Marea Baltică şi Valahii (mai ales cei de la Marea Neagră / Dunărea inferioară) iubeau deopotrivă valurile: erau buni şi mari vâslaşi, căci deplasările prin ţările lor erau cel mai facil de efectuat pe ape. Ambele popoare aveau aceiaşi strămoşi: Valahii din arealul Dunăreano-Pontic erau urmaşii direcţi ai Geţilor şi Varegii / Vikingii din arealul Baltic erau urmaşii direcţi ai Goţilor (iar Goţii se trăgeau din Geţi); de pildă, însuși denumirile lor au relevat aceeași sorginte: Valahii respectiv Varegii / Vikingii slăveau valurile (Varegii ca “regii valurilor” iar Vikingii tot așa, căci la Danezi - avându-i pe Daco-Geți drept strămoși atestați, la fel ca și Valahii - de exemplu s-a conservat semnificația de “vig” = “golf” / “fiord” și “king” = “rege”). 475


Nestor al Rușilor). În 2007, Dr. David Faux în “Cultura Kurgană din Scandinavia” a studiat rădăcinile central Asiatice ale Vikingilor: “Este general acceptat că descendenţii vânătorilor-culegătorilor după glaciaţiune şi-au găsit ultimul cămin European în Scandinavia. Dovezile mişcării lor de-a lungul multor milenii există cu rădăcini în Asia Centrală până înaintea timpului Vikingilor. Genetica multor Scandinavi semnalează legăturile directe cu Munţii Caucaz şi cu Asia Centrală, căci urmele genetice pe liniile masculine sunt ajutate deopotrivă nu doar de către cercetările arheologice, ci şi de către rămăşiţele cailor lor, originari din Mongolia. Toate grupele de date (genetica umană, genetica animală, descoperirile arheologice dar şi relatările istorice ori mitologice, sursele lingvistice, etc.) converg spre creionarea parcursului din Altai până în Norvegia, cu o mulţime de similarităţi în Estul Europei. Ceea ce însă e mai puţin documentată este semnificativa mişcare de oameni şi bunuri înspre Scandinavia din timpurile imediat premergătoare Erei Vikinge (în secolele anterioare). Din secolul VIII, Nordicii Scandinavi au scuturat lumea ‘civilizată’; ştiuţi ulterior ca Vikingi, acei bărbaţi misterioşi - ‘lupii Nordici’ - au terorizat mănăstirile creştine, au luat sclavi pe care i-au vândut pe pieţele dintre Bagdad şi Dublin, au colonizat teritoriile ocupate şi au practicat inimaginabile ritualuri sângeroase. Nordicii erau conduşi de către străvechii As-Eir, prinţii care au ajuns în fruntea lor din legendara ‘casă’ As-Gaard. Până în mileniul V î.C., Scandinavia a fost sporadic populată, predominanţi fiind nomazii vânători-culegători ai Epocii Pietrei. La sfârşitul mileniului I î.C., termenul ‘got’ / ‘guz’ însemna ‘clan’ / ‘trib’. Puternice dovezi arheologice evidenţiază că în secolul V era o continuitate culturală între Afganistan şi Scandinavia, ce nu se datora numai unui negoţ crescut, ci şi migrării persoanelor care şi-au transportat tradiţiile. De exemplu, un gorgan din fiordul Norvegian Eveboe conţine sticlă Siriană din secolul V, o jucărie ce exista pe atunci numai în Afganistan şi Iran, stilul înhumării fiind cel Hunic din arealul Dunărean; alte artefacte, ca de exemplu un sigiliu Scit şi plăcuţe de bronz cu grifoni găsite într-un mormânt din Borre / Norvegia, evidenţiază influenţele orientale inclusiv după căderea Imperiului Roman (prin Sciţi se înţeleg Alanii = ‘Ase’ şi Hunii = Germanicii Goţi, căci Hunii nu erau doar triburile Turce ale EurAsiei, ci cuprindeau şi pe numeroşii lor aliaţi: ‘German’ însemna ‘puternic’ iar printre Estici erau şi coloniştii Greci din Phanagora de la Marea Azov, din aceeaşi confederaţie cu Bulgarii migraţi din Valea Balkh - centrul Bactriei / Nordul Afganistanului ramură a As-Tokharilor MasaGeţi, umbrela Alanilor conduşi de Dinastia ‘Aşilor’). Până în 450, dinspre Sud au sosit cei care şi-au stabilit centrele de putere în Bornholm = Insula Burgunzilor / aparţinând Danemarcei şi Gamla Uppsala / Suedia: Odin cu amestecaţii Heruli / OstroGoţi şi forţele Alane / Hune, care au stabilit dinastiile conducătoare Nordice, cu evidente rădăcini cromozomiale / genetice pe filieră paternă în Asia Centrală. Mulţi istorici privesc cu scepticism povestirile - de gen ‘Saga’ din Islanda, de pildă despre timpurile dinaintea Vikingilor, conţinând relatări despre zei, Uriaşi, ş.a.; analogii pot fi cu ‘Iliada’ lui Homer, ‘Eneida’ lui Vergiliu, etc., văzute de mulţi savanţi ca lucrări de ficţiune (însă citind atent, Germanul Heinrich Schliemann a descoperit Troia, confirmând existenţa sa şi locaţia sa, ambele indicate de Grecul Homer, în acelaşi timp dovezile confirmând scrierea Romanului Vergiliu despre migrarea Troianilor în Italia). Cronicarul Islandez Snorri Sturluson a

notat că Odin a fost progenitorul conducătorilor Germani şi Scandinavi, el ancestral provenind din Asia: ‘a plecat cu un mare număr de însoţitori de pe tărâmul Turc; n-au avut nici o destinaţie finală. Întâi au ajuns în teritoriul Saxon / German unde Odin şi-a lăsat 3 fii, marii strămoşi ai conducătorilor de acolo - apoi un fecior a rămas în Iutlanda / Danemarca şi altul în Suedia (unde ştiindu-se că erau din Asia li s-a spus Asir), după care Odin a trecut în Norvegia, acolo fiul său fondând casa regală. Oamenii Asir s-au însoţit cu localnicele, care leau născut prunci’. Se pare că acea migrare a fost un preponderent fenomen masculin; într-adevăr, genetic pe linie feminină sunt puţine legături Asiatice ale Scandinavelor. Snorri Sturluson a avut o bună reprezentare a geografiei: faţă de Marea Neagră, numea Asia ceea ce era la Est şi Europa ceea ce era la Vest; delimitarea o făcea Fluviul Don, a cărui vale se numea Vana. El a numit partea răsăriteană ca tărâmul Asa, în care se afla Asgaard, capitala lui Odin (‘Askel’ la vechii Turci însemna ‘Castelul Alb’ al conducătorului As, vechii Bulgari numind aşa castelul urmaşilor împăratului Attila al Hunilor din Kiev = Belgorod la Slavi); AsGaard putea foarte bine fi în Caucaz ori lângă Lacul Aral. Conform cronicarului Islandez, plecarea oamenilor lui Odin dinspre SE către NV a fost în timpul Romanilor (Dr. Thor Heyerdhal a avansat anul 63 ca acela al plecării şefilor As de la gura Donului / Marea Azov, spre N, ca lideri ai celor emigraţi din Azerbaidjan în Scandinavia, el observând şi onomastica paralelă dintre Lacul Van din Turcia, respectiv Valea Vana / a Donului); ei prima dată au ajuns în Gardarike / Rusia, un tărâm al mlaştinilor, lângă Lacul Ladoga (spre apus au intrat pe Valea Dunării, până în Ţinuturile Germane). Capitala AsGaard a lui Odin (unde acela şi-a lăsat 2 fraţi), presupusă de unii să fi fost chiar Troia, a fost căutată începând din Altai; stepele se întind de acolo prin Ucraina - pretinsa ţară unde a apărut Cultura Kurgană care a domesticit caii - până în Carpaţi. În Epoca Fierului, Sciţii - întinşi între Altai şi Carpaţi - i-au înlocuit pe Cimerianii din Nordul Pontic. În E, Uigurii din Bazinul Tarîm au fost descendenţi Huni; numele lor Dingling rezonează cu cel Yngling menţionat de Saga ca al Dinastiei As care a condus în Scandinavia. Pe de altă parte, numele de Azeri, ca şi cel de Asiri / Asirieni (însemnând ‘înalţi’, ca şi ‘Aşiri’) e semnificativ, cronicile notându-i pe Sciţii Aşkenazi ca ‘Asguza’. Oamenii ‘As’ au migrat ca Alani din Bazinul Pontic / al Mării Negre spre V, în Bazinul Dunării (la sfârşitul secolului IV, acolo s-au amestecat Hunii cu OstroGoţii); moştenirea ‘As’ e de asemenea păstrată de tradiţia Bulgară” (a celor ajunşi în Balcani după ce au plecat de pe Volga, “As” regăsindu-se ca prefix şi în onomastica “Os-etă” / “Os-eţiei” - “eţi” fiind “ţară” - sau la “Es-eni”, în Canaan, etc.; cu înţelesul de “cal” - în Prakrită “assa” ori în Sanscrită “aşva” - sau ca “tărâmul cailor”, în Prakrită “assaka” ori în Sanscrită “aşvaka”, particula respectivă s-a regăsit ca prefixul în ceea ce a devenit numele poporului Afgan şi denumirea ţării Afgani-stan, etnograful Britanic Walter Bellew 1834-1892, cercetând egalitatea dintre Afgan şi Alban, afirmând: “ceea ce în răsărit era zis de Perşi ca Paştuni = Afgani, în apus era numit de Armeni ca ‘Alvani’ = Albani, echivalând înţelesul de ‘Puştani’ - adică Munteni semnificativi rămânând astfel cunoscuţi Daghii în fosta Albanie Caucaziană, în V Caspic”). În spaţiul CaspicoCaucazian, echivalenţa Albani = Alvani (prin egalitatea consoanelor “B”=“V”) a considerat - prin similitudinea “V”/“U” - Albania / Alvania ca Aluania. Vecina Vestică a Albaniei / Aluanei - în acelaşi spaţiu - era Iberia = Kartli: 476


cândva orientale în haremurile lor. Forma Georgiană ‘-os’ probabil a avut aceeaşi origine ca ‘-as’. Etc”. În 2015, cercetătorul Român Dan Alexe a susţinut (“În apărarea lui Neagu Djuvara: au fost Basarabii cumani?”) că “la oseţi (vechii alani), multe familii de nobili erau de origine cercheză”.

În Antichitate, Aluania - fosta Aran - a găzduit Alani, dintre aceia însă mulţi plecând din Albania Caucaziană / Ţara Ghergarilor, alţii preferând să rămână în spaţiul Caucazian ca Oseţi printre Georgieni iar Odin rezona cu populaţia Udi / Uti, urmaşa din zonă a populaţiei Guti (onomastic, la curbura Carpaţilor - în Munţii Buzăului cândva a fost Ţinutul Luanei: o rezonanţă Alană, cu obârşia în Aluania = Albania Caucaziană); localnicii de pe partea Caucaziană a Caspicii erau numiţi de către Georgieni ca Răni iar apoi, musulmanii Medievali le-au zis Al-Răni (vechii Greci le spuneau Albani). Pe plan doctrinar / religios - în sfera morală - “aşa” / “arta” era conceptul confesional decisiv al adepţilor Magului Zoroastru (corespunzător termenului vedic “rta” = “adevăr”, conectat cu Iranianul “ard” şi cu proto Indo-Europeanul “har”); conducătorii “Aşi” / “As” ai Goţilor - strămoşii Vikingilor / Varegilor - au preluat denumirea aşa de la Marii Geţi, originari din Asia Centrală (astfel - de la “As” - provenind şi numele Asiei): la limita Europei cu Asia, onomastici ca aceea Azeră, a Mării Azov, etc., au evidenţiat aceeaşi influenţă. În MasaGeţi = Marii Geţi - care au urmat străvechilor Guţi - şi-au avut sorgintea şi Cunii (strămoşii celor ştiuţi de la Huni până la Cumani), nu doar Caucazienii Uti / Udi ori credincioşii N Europeni în Odin numiţi Varegi / Vikingi. În 1995, academicianul Tătar Mirfatyh Zakiev a enunţat: “La Nord de Iranieni erau Turkii iar la miazănoapte de aceia erau Fino-Ugrii. Cu denumirile de Sarmaţi - şi apoi de Alani - au fost ştiuţi strămoşii Turki; de pildă, Tătarii Nogai au fost Alani. Etnonimul Alan a fost As, cu numeroase variante fonetice (regăsit la Turki, Kîrgîzi, ş.a.); savantul Al Bîrunî 973-1048 a scris că limba Aşilor / Alanilor o reproducea pe aceea din Chorasmia, vorbită de Cumani (toţi cândva făcând parte din uniunea MasaGetă, în care au fost şi Hunii). Bulgarii de pe Volga erau numiţi de către Ruşi ca Yasi. Kîrgîzii erau Aşi. Etnonimul As desemna Turki. Oguzii erau nobili Usi. Tătarii se autonumeau Suas”. În 2000, Dr. Agusti Alemany din Catalania a scris despre Alani: “Etimologia lor nu e Iraniană, ci Turkă, având înţelesul de ‘oamenii stepei’; astfel, Alanii se potrivesc foarte bine celor din zonele de deltă ale Lacului Aral (însemnând ‘livezi’). Pe de altă parte, rotacismul ‘s’/’r’ e foarte bine documentat în Turkă: ‘Ar’ la Oguri însemna ‘bărbat’ iar la Oguzi a devenit ‘As’, semnificând ‘om’; astfel, sufixul ‘-as’ (cel mai răspândit) la unele populaţii a avut şi paralele în terminaţii ca ‘-uz’, respectiv ‘-ar’. Etnonimul ‘As’ regăsit la Azeri / ‘AsEri’ = ‘As-oameni’. Numele tribal pentru ‘oameni’ a fost ‘As’ iar locaţia lor a fost ‘Alan’, adică ‘stepa’. Alanii au fost nomazi iar Oseţii au fost sedentari; Iraniana s-a adăugat Osetei: n-a fost substratul acelui grai Caucazian. Analizele genetice denotă că bărbaţii Oseţi n-au legături cu bărbaţii Perşi, doar circa un sfert dintre Osete relevând legături cu orientalele, ceea ce înseamnă că potenţii Caucazieni au avut

Aşa cum Vasile Guţu / bunicul matern al autorului a putut să se mute în interiorul spaţiului Român o mie de km, din Basarabia în Banat (de lângă Nistru până lângă Tisa), tot aşa strămoşii Gherga, în timp de milenii au parcurs mii de km, global de-a lungul vremurilor deplasându-se nu numai în acelaşi spaţiu - ca Guţu, în interiorul spaţiului Românesc - ci şi între mai multe spaţii; Basarabia - regiunea dintre Nistru și Prut - a fost leagăn atât pentru Geți, cât și pentru Goți iar Guțu de pe Valea Fluviului Nistru pare descendent evident al acelora. Legătura dintre Munţii Pamir / Asia Centrală şi Marea Baltică / Europa Nordică s-a realizat prin văile celor 2 Fluvii ce se vărsau în aceeași Mare Caspică (Hyrkană / Ghergană): Oksos din Sud şi Volga din Nord (primii Gherghi care au coborât de la izvorul Oksos la Caspica s-au grupat în Ghergania / Hyrkania din Sudul Mării Caspice, apoi în Ţara Ghergarilor / Albania Caucaziană din Vestul Mării Caspice, ajungând în Nord până în mlaştinile Gherho de dincolo de izvorul Volgăi, în tărâmul stăpânit de Varegii / Vikingii Garðar). Faptul că în Evul Mediu mulţi Varegi / Vikingi erau Gherga (unii ca urmaşi direcţi - după un mileniu - ai navigatorilor Cariani, alţii cu rădăcinile directe din migrarea Caucaziană sau având printre strămoși plutași de pe apele din Bazinul Dunării / cei mai recenți în filiație fiind Geții / Goții) a dus la rezultatul actual: în Bazinul Baltic, cuprinzând şi Scandinavia, grupul genetic “N” - al lui Gherga - are cea mai mare răspândire din Europa. Vikingii / Varegii - care au străbătut şi căile spre Islanda, Groenlanda ori America de Nord în urmă cu mai bine de un mileniu - au făcut-o printr-o înţelegere profundă a vântului şi a curenţilor oceanici. Islanda - Insulă în mijlocul Oceanului Atlantic, la întâlnirea plăcilor Europeană şi Americană - era descrisă de Romanul Pliniu “cel Bătrân” (care a murit la erupţia Vulcanului Vezuviu din anul 79) drept locul unde “în miez de vară nu există noapte şi pe de altă parte, în miez de iarnă nu este lumină; de fapt, unii cred chiar că noaptea stăruie acolo timp de 6 luni”. Vikingii / Varegii au început să locuiască Islanda din secolul IX, atunci ei numind-o Insula Garðar, după numele Suedezului Garðar care a ridicat prima casă acolo (în localitatea de azi Husavik 66,03 lat. N, 17,19 long. V); în 1967 şi autorul Barthi Guthmundsson al lucrării “Originea Islandezilor” a scris că primii colonişti au fost Heruli, din S Suediei. 477


Rutele Vikingilor

Capitala Islandei

Este de ştiut că acei Heruli din S Suedez au ajuns acolo de la Gherdap, unde în secolul VI aveau în stăpânire malul drept al Dunării, după cum a scris în Latină contemporanul cronicar bizantin Procopiu despre războaiele Goţilor (3:33): “Împăratul a dat Herulilor câteva locuri în Dacia, în jurul Singidunului, unde ei locuiesc şi astăzi. Mai înainte, pe când Dacia era tributară Goţilor, Gepizii nu se mişcau din fostele lor locuinţe dincolo de Dunăre, căci atâta se temeau de Goţi, încât nu cutezau a trece fluviul. Acum, Gepizii stăpânesc Singidunul şi Sirmiul, cu regiunea învecinată”. (Dacia la care făcea referire cronicarul imperial era provincia “Moesia Superior” - vecină în S cu Dardania şi Dalmaţia; în N avea Dunărea, pe partea cealaltă a Fluviului în Banat - fiind Gepizii până în 565, când din cauza invaziei Avare au trecut în S, Goţii Heruli din S plecând în N Baltic). “Părintele Asiriologiei”, Englezul George Rowlingston 18101895, a afirmat că “Dacii par a fi fost strămoşii Danezilor” din N Germanilor - şi a observat că “vechii Germani numeau Islanda ca Valland” (asociere de nume ce nu putea fi întâmplătoare); Danemarca a tutelat Islanda şi Groenlanda până în Epoca Modernă (acele Insule au cele mai Nordice capitale din lume): pe glob nu există oameni mai extrem Nordici / Hiper-Borei decât oamenii lor. Varegii / Vikingii au colonizat Groenlanda - cea mai mare Insulă din lume - din secolul X şi i-au fixat capitala Garðar / acum Igaliku 60,59 lat. N, 45,25 long. V, din 1124 acolo funcţionând sediul Episcopiei Groenlandei (legătura oficială a Sudului Groenlandei fiind pe continentul European cu Lund 55,42 lat. N, 13,12 long. E, cea mai Sudică dioceză Suedeză).

Biserica Garðar era cu hramul “Sf. Nicolae” şi avea 16 / 27 metri, ridicată din gresie pe moşia Garðar a ginerului celui care a fost E-rik, supranumit Erik “cel Roşu” 950-1003, primul conducător al Groenlandei; de altfel, e de remarcat că etimologia şi istoricul numelui Jerrik - varianta pentru Erik în Daneză, limba Vikingilor - lingvistic redă rezonanţa Gherga.

478


O inscripţie runică din 1362 a fost găsită la Solem 45,8 lat. N, 95,41 long. V / Minnesota - în centrul Americii de Nord, lângă Dakota - lăsată de un grup în care erau 8 persoane din Gotland / Marea Baltică, cei ajunşi tocmai acolo, aşa cum au afirmat, aflându-se în explorarea Vinland / “Vin-land” (după cum a rămas consemnat pe piatra expusă la “Muzeul Kensington” / SUA): traversarea Atlanticului a fost realizată de foştii Goţi / Geţi liberi cu mult înainte de Cristofor Columb (Evreu creştin, conform cercetătorului Evreu Simon Wiesenthal 1908-2005 / fondatorul “Centrului de Documentare Evreiesc”), care - după ce a trecut Oceanul Atlantic - nici n-a ştiut unde a ajuns, crezând că era în India, Americile de aceea fiind numite şi ca “Indiile de Vest”, băştinaşii Americani / descendenții Siberieni fiind denumiţi “Indieni”. În acele timpuri, în N Europei Medievale, urmașii Vikingilor s-au implicat în “Liga Hanseană”, ale cărei principale rute comerciale erau între Rușii Estici și Englezii Vestici:

Garðar, prima capitală a Groenlandei Cu Thorvard, bogatul proprietar al Moşiei Garðar, prinţesa Vikingă Freydis, fiica lui Erik “cel Roşu”, s-a măritat în Groenlanda din interes material, soţii Garðar conducând la începutul secolului XI colonia înfiinţată pe coasta Atlantică a Americii de N, cu ei încheindu-se domnia şi consemnările din cronicele Vikingilor despre Vinland / “Vin-land”, adică Ţinutul Vinului (denumire datorată bogatelor păşuni şi producerii vinului acolo), reşedinţa lor fiind la - ceea ce acum e - L’Anse aux Meadows 51,35 lat. N, 55,31 long. V, în Canada.

Vinland Trebuie ştiut că la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II temperatura medie a globului a fost, conform datelor, cu 2 grade mai mare decât în prezent: o modificare climatică favorizantă deplasării Va-regilor / Vikingilor, mai ales în N EurAsiei şi N Atlanticului. În secolul XVI, cartograful Flamand Abraham Ortelius a înfăţişat clar la V de Groenlanda “misteriosul” teritoriu numit “Groclant” (ştiut şi ca “Ţinutul Gorc”):

Rutele Hanseane Urmaşii Ghergarilor La încheierea Epocii Pietrei - adică la sfârşitul mileniului IV î.C. - Gargarii / Ghergarii din Caucaz şi Capadochia s-au răspândit pe coastele Peninsulei Anatoliei, îndeosebi în Vestul ei (între Caria şi Dardanele), declanşând Epoca Bronzului / ce a durat acolo până la căderea Troiei, respectiv sfârşitul mileniului II î.C. De atunci încoace, de-a lungul ultimelor 3 milenii, s-au evidenţiat în principal 3 ramuri ale descendenţilor Gargarilor / Ghergarilor Caucazieni: pe lângă ramura păgână din mileniul I î.C. ce apoi a condus la apariţia Garðarilor Va-regi / Vikingi, ramura creştină din mileniul I a Ghergarilor s-a amestecat în fosta 479


Albanie Caucaziană cu populaţia Udi / Uti - urmaşa Guti din Asia Centrală - din care o parte a emigrat în Vest drept Uzii denumiţi “Găgă-Uzi” / Găgăuzi în Basarabia, Dobrogea şi Bulgaria (ajungând până în Albania Balcanică, unde a consolidat populaţia Ghegă) şi ramura sedentară din mileniul II, rămasă pe pământul Caucazian Antic, acum formând o redusă populaţie ortodoxă printre Azeri.

Profesorul German Wolfgang Schulze - de la Universitatea din Munchen / Bavaria - s-a preocupat de istoria Udi / Uti: “Gargarii - atestaţi încă din Antichitate de către geograful Strabon XI 5:1 - din răsăritul provinciei Utik au administrat statul Albaniei Caucaziene, de la creştinarea timpurie până la disoluţia de după anul 705. Udii au învăţat să scrie în regiunea Gargară după anul 430. Gargar-Udii au fost moderat influenţaţi de Armeni până în anul 650 şi au inspirat limba Udi de azi”. Lingvistul German Jost Gippert a considerat că limba Udi din actualele Daghe-stan și Azerbaidjan corespunde limbii Medievale Gargare. La mijlocul mileniului I, centrul Asiei - cunoscut cu denumirea de Altai - era controlat de Khitai, urmași Dahi. Altaicii Uzi se deosebeau față de Caucazienii Udi: erau mai distanțați atât geografic, cât și temporal (fiind mai recenți). Uzii l-au avut ca erou etnonim pe Oghuz - care era localizat iarna pe malurile Tigrului şi vara în Ținuturile Montane - iar ca zeu suprem pe celestul Targan “Tangri” / “Tengri” = “Din Cer”, adică Anu / “Prea-Înaltul” (îndrumătorul tuturor ritualurilor importante era şamanul); practicau înhumările în tumuli / gorgane. Uzii au fost cercetați de către academicianul Român Victor Spinei ca Torki. În 1999, în lucrarea “Marile migrații din estul Europei în secolele IX-XIII”, savantul a scris: “În izvoarele contemporane lor, Uzii au fost desemnați sub forma Oghuz de către populațiile turcice, Ghuz de către arabi, Ouzoi de bizantini, Torki de ruși, etc.; prefixul etnonimului Oghuz / ‘Og-Huz’ deriva probabil din rădăcina turcică ‘og’ pentru ‘clan’ (‘Og-Huz’ = ‘clan Huz’). După deplasarea din ținuturile de azi ale Mongoliei spre vestul Asiei, oamenii ‘Uz’ au început a fi desemnați în textele vremii și sub denumirea de turkmeni / turci. Într-o narațiune legendară colportată la mijlocul secolului IX de Gardizi, uzilor / guz li s-a concedat unul din rolurile cele mai importante din procesul etnogenezei triburilor turcice. Din observațiile consemnate de al-Kașgari, au rezultat apropierile lingvistice dintre oghuză și kipceakă / cumană; pe baza aprecierilor sale, a analizei inscripțiilor turcice, a termenilor comuni și a antroponimelor uzilor menționate în cronici, specialiștii moderni au diferențiat în cadrul grupei de limbi oghuze 3 subgrupe: oghuza-turcmenă, oghuza-bulgară și oghuza-selgiucidă. În cea dintâi s-a inserat limba uzilor / oghuzilor din centrul Asiei, în cea de-a doua limba uzilor din arealul ponto-caspic iar în cea de-a treia limba turcilor selgiucizi (descendenți din uzi). În întinderile uriașe ale EurAsiei, turka dobândise

În 1901, academicianul Român Petriceicu Haşdeu prin lucrarea “Cine sunt Albanezii?” a susţinut că “grosul Carpilor - adică a Gheţilor liberi - a trecut odată Dunărea şi nu s-a mai întors, păşind spre Iliria pe urmele fraţilor lor Costoboci, lângă care ei au format ramura cea Nordică a Albanezilor: Gheghî” (savantul a observat şi că Gheghii aveau aceeaşi etimologie cu Carpii); istoric e ştiut că în 295 Romanii au acceptat deplasarea Carpilor în Balcani (începând cu retragerea Romană din 271, Carpii - cei mai numeroşi dintre Geţii liberi - preluaseră conducerea Daciei din N Dunării). În mileniul I î.C., Gargarii / Ghergarii - încă formând cea mai mare populaţie Caucaziană, în ciuda migraţiilor anterioare şi a împuţinării Amazoanelor - au început să se amestece mai ales cu partea feminină din populaţiile Gardman şi Udi / Uti (provenită din Sudicii Guti / Guţi, care au fost strămoşii Gheţilor şi Goţilor); atunci au apărut Gagarii în zonele joase Caucaziene iar în Nordul European - zonă dominată de Garðari - Odin (personaj legat de Udinii Caucazieni) a devenit cel mai mare zeu.

480


statutul de limbă de cultură și de comunicare de largă circulație internațională, fiind o adevărată ‘lingua franca’, rivalizând cu araba. Monumentul cel mai vechi și cel mai revelator de limbă paleoturcică le constituie celebrele inscripții de pe Orhon, râu de la sudul lacului Baikal, nu departe de Karakorum, unde - jumătate de mileniu mai târziu - s-a fixat capitala Imperiului Mongol; acele inscripții semnalau înrudirea turcilor cu oghuzii. Toate resorturile modului de viață al uzilor corespundeau cvasintegral cu acelea ale predecesorilor din lumea stepei, fiind adânc înrădăcinate de milenii. Cronicarul Rașid Al-Din din Media / Iran avea cunoștință despre uzii ‘Qarqin’ dar și despre uzii ‘Becene’ (menționați și de Al-Kașgari sau de Al-Ghasi), etnonim prin care erau denumiți pecenegii. În secolul X, geograful Ibn Haukal din Turcia a notat că uzii se învecinau cu o ramură a bașkirilor. În ultima parte a secolului X, din cadrul masei uzilor s-a desprins un grup viguros, aflat sub conducerea lui Selgiuc: de la impetuoasa irupere a arabilor din secolul VII, nici o forță politică nu s-a manifestat în Asia precum au făcut-o turcii selgiucizi, între ținuturile vizate numărându-se și cele caucaziene; Imperiul bizantin, care încorporase Armenia în prima jumătate a secolului XI, n-a dispus de forțe suficiente pentru a-i asigura protecția, astfel că în 1064 capitala Ani - în pofida puternicelor fortificații - a fost devastată și majoritatea regiunilor caucaziene au devenit tributare selgiucizilor (efectele cele mai pregnante s-au resimțit printre azeri - de origine iraniană - care în mare parte au fost turcizați). O opoziție tenace împotriva hegemoniei selgiucide s-a conturat în Georgia, care - extinzându-și suveranitatea sau influența asupra unor părți din Armenia - a reușit degajarea de sub vasalitatea străină în secolul următor”. În 2007, geneticianul Basarabean Alexandru Varzari împreună cu o echipă internaţională de specialişti a schiţat apropierile genetice ale Românilor cu Uigurii, Uzbecii, Kirghizii, Kazahii, Turcii, ş.a.:

Medievală, dominată de Turci). Cancelarul imperial bizantin Ioan Zonaras a scris (18:9): “Cârmuitorii oraşelor paristriene au încercat să oprească trecerea neamului Uzilor, însă nu au izbutit. Luându-se la luptă cu ei, Barbarii au învins armata pe care aceştia o aveau şi - trecând Dunărea - au umplut tot ţinutul din preajma ei. Căci erau - după cum se spune - mai mult de 60 mii de oameni în stare să ia armele”. În 1086, când centrul Dobrogei - după cum a scris prinţesa bizantină Ana Comnena - era sub stăpânirea autohtonului Tatos Chalia / Gharia, Guzii / Uzii stabiliţi acolo s-au amestecat cu rudele lor, foştii Sarmaţi numiţi Pecenegi, însemnând “Pădurari”, originari din V Siberiei şi Kumanii - respectiv Kuşii / Kipceacii Vestici - cei din Bulgaria fiind colonizaţi în apus, unde a apărut populaţia Ghegă (acum majoritar musulmană, datorită influenţei otomane); de exemplu, în 1996 Britanicul Norman Davies prin lucrarea “Europa: o istorie”, a consemnat legătura Găgăuză cu Nordul Epirului (în timpul Imperiului Otoman, Găgăuzii islamizaţi au fost în comunităţi compacte îndeosebi printre Armânii creştini din Albania, N Greciei şi Macedonia). Găgăuzii de lângă Marea Neagră au rămas ortodocşi până în prezent, mai ales în Bugeac - Sudul Basarabiei - unde s-au mutat din Dobrogea masiv, după 1812 (anul ocupării acelei regiuni de către Imperiul Ţarist, când acolo le-au fost oferite de Ruşi privilegii pentru stabilire). În Caucaz, acum ortodocşii Udi - care încă vorbesc o limbă de inspiraţie Ghergară - sunt mai ales în Azerbaidjan, grupaţi în enclave, ca minoritate creştină în cadrul majorităţii musulmane de acolo. În imaginea următoare - realizată în 1883 - este o femeie Udi:

Plecaţi din Caucaz datorită islamului - ca Ghuzi / Uzi - unii dintre ei au traversat Nordul Pontic şi în 1064 au trecut Dunărea, din Basarabia în Dobrogea şi în Bulgaria (deja vorbeau limba populaţiei Oghur / Oghuz venită din Altai, în care a fost scrisă la sfârşitul secolului VIII Epopeea lui Gorgud, “părintele neamurilor”; se ştie că după înfrângerea bizantinilor din 1071, în centrul Anatoliei s-a format Sultanatul Rum / versiunea orientală pentru Roman, în care au început să se stabilească masiv Oghurii / Oghuzii inclusiv Dinastia Ghermiană în V Anatoliei - care apoi au întemeiat Imperiul Otoman: structură internaţională

Academicianul N. Iorga în “Armenii şi Românii: o paralelă istorică” din 1913 a scris: “Poporul nostru îşi află perechea în anumite provincii Asiatice, loc de întâlnire între 481


Ariani şi Turaniani, leagăn al unor activităţi prădalnice şi cuceritoare. Aceste provincii sunt cele de la izvoarele Tigrului şi Eufratului, precum şi dintre Caucaz, laturea de apus a Mării Caspice şi cea răsăriteană a Mării Negre: Iberi, Georgieni şi mai ales Armeni. Dacă n-ar fi străvechi înrâuriri de cultură şi schimburi comerciale, dacă n-ar fi coloniile Armeneşti cu miile de locuitori Armeni ai solului Românesc, însemnaţi în vieaţa noastră politică şi culturală, oameni de stat, învăţaţi şi poeţi, până la nobilul suflet care a dăruit Academiei noastre, fără condiţii, o avere şi încă aceste asemănări, bogate în explicaţii nouă, ne-ar îndemna la studiul din punctul nostru de vedere. Numele ţerilor - Georgia, un termin geografic introdus de călătorii apuseni din speţa lui Marco Polo, Gurghi-stan, ţara de lângă râul Gur / Kur numele naţiilor, Iberi (sau cum ziceau strămoşii noştri, Iviri) și Armeni ascund prin diversitatea lor o absolută unitate primitivă, care e Europeană. După îndelungate războaie cu Asiria viguroasă şi crudă, ale elementelor Turanice Muntene de la izvoarele Tigrului şi Eufratului, Hitiţii - ale căror cetăţi cu mii de rulouri de pământ ars, purtând caractere cuneiforme într-o limbă încă neînţeleasă, se descoperă acuma - Khaldii din ţara Urarti a civilizaţiilor Mesopotamiene, după uzarea acestui străvechiu element în lupta cu Sciţii Hunici din stepa de la răsăritul Caspicei, după încetarea (în secolul VII î.C.) a dinastiilor primitive, care au lăsat până târziu moda numelor lor, un element Aric a venit să-i înlocuiască: Armenii - rasa ‘Arme’ - înrudită cu Tracii (adică Daghii şi Dacii cari locuiră Daghe-stanul / Oseţii, al căror nume vine de la ‘oss’ = ‘blond’ - Khardeş în Armeană - erau desigur Europeni, deşi istoricul Francez Ernest Chantre îi crede, ca şi pe Curzi, cu dialect Persan, veniţi din părţile Medo-Persice, el socotind că bronzul a fost adus de o asemenea emigraţie nu numai la Ural dar şi la Dunăre), în stăpânirea cărora, prin puternice imigraţiuni, ajunsese a fi şi Asia Mică; ei au trecut în regiunea vulcanică, a craterelor stânse, cuprinzând lacuri sărate, a coastelor bune pentru păscutul oilor, care ajunse apoi aşa de mult patria lor, încât istoricii naţionali au aşezat în acele părţi chiar leagănul naţiunii. Osebirea teritoriului în basine închise favoriză de la început vieaţa locală, alcătuirea mai multor Armenii, precum dincolo - spre Caucas - înşirarea văilor (ca la noi) îndemna la crearea unei vieţi politice deosebite pentru Georgieni, Iberi şi triburile lor, pomenite deosebit de cei vechi. Invazii Cimeriene, de sânge TracoCeltic, întăriau numărul şi energia noilor stăpâni ai munţilor deasupra Mesopotamiei. Precum înaintaşii noştri Traci au apărat linia Dunării împotriva statelor mari, astfel acele seminţii apărară linia Eufratului împotriva regatelor Mesopotamiene. Tezaurul de la Pietroasa, marile depozite de bani ce se scot din pământ, arată că ne ţineam prin comerţ între Răsărit şi Apus, acelaşi care făcu şi prosperitatea Panoniei lui Attila; tot aşa Armenia se ţinea prin vama negoţului dintre Indii şi Marea Neagră, care - după mărturia lui Pliniu cel Bătrân - întrebuinţa o săptămână pentru ca să ajungă prin Bactria la ţărmul Trapezuntului (Macedonenii lui Alexandru cel Mare cercetară coasta Caspicei şi se gândiră chiar la un canal ce ar lega-o cu Marea Neagră). Ceea ce dădu acestui loc de refugiu, acestui popas de caravane caracterul unei patrii pentru un popor - care şi în timpurile celei mai largi şi mai depărtate diaspore şi-a adus aminte de dânsa sunt condiţiile speciale în cari fu primit creştinismul: şi la Georgieni şi la popoarele vecine ar fi fost o predicaţie apostolică a lui Andrei, căruia i s-a atribuit locul de căpetenie în părţile noastre; dar creştinarea întregului popor e pusă în

legătură cu persoana Iluminătorului Grigore, de rasă regală. Când Pontul s-a lichidat - la începutul perioadei creştine Armenia a primit regi de origine Georgiană. Georgia evanghelizată de Sf. Andrei şi de fabuloasa Sf. Nino, ca şi Albania - Aghovania Armenilor - avură alte litere, cărora li se dădu un aşa de vast rol ca în Apusul lui Chiril şi Metodiu, mai noi cu 4 secole. Despărţirea deplină de vecinii răsăriteni şi apuseni - deci izolarea religioasă şi naţională caracterizarea culturală a Armenilor se făcu în decursul secolelor V şi VI. Cu Imperiul Bizantin s-au însemnat legăturile de familie cu împăraţii; Maria Armeanca a fost soţia lui Constantin Porfirogenetul, ba chiar proclamări de Armeni ca împăraţi: Bardanes la 711-713, Leon Armeanul 813-820, ş.a. (şi Georgienii au avut astfel de relaţii cu Bizanţul, Bagrat IV luând-o pe Elena, fata împăratului Roman Argyros, ş.a). În secolul XII a domnit vestita domniţă Thamar - ‘Semiramida Caucazului’ - fiică a regelui Gheorghe, clăditoarea bisericilor din Bethania, Caben, Varţia, etc., a mănăstirii din Ghelati, bogate în sculpturi decorative, asemenea cu colacul împletit care înconjură bisericile noastre; literatura Georgiană - cu traduceri din Sfinţii Părinţi - a înflorit tocmai în acel secol, prin refacerea şi completarea vechilor traduceri, de scriitori care în mare parte erau Athoniţi. În secolul XIV, Armenia ajunse cu totul Latină iar Bizanţul însuşi se Latiniza prin legăturile cu Veneţia, cu Genova, prin ajutoarele Catalanilor şi cruciaţilor, prin înrudirea cu Casa de Savoia a lui Andronic cel Tânăr; actele se scriau numai în limba Franceză şi graiul naţional s-a păstrat doar în peceţi şi monede. Titlul cel nou suna pe vremea lui Leon III ‘regele tuturor Armenilor’, titlu corespunzător cu al domnului ‘a toată Ţara Românească’. În Ţara Românească - ca şi în Moldova - tălmacii făceau carieră, şi unul din cei mai însemnaţi agenţi diplomatici ai lui Mihai Viteazu a fost Armeanul Petru Grigorovici, de la care s-au păstrat scrisori şi însemnări: el iscălia cu litere străbune; în sprijinirea lui Mihai, el s-a gândit puţin şi la ţara lui, căci se zvonea în 1599 că pe urma înfrângerilor otomane de la Dunăre se mişca Armenia Mare”.

Academicianul Victor Spinei a scris în 1999 despre Cumani că “Armenii îi numeau Khartes, grupurile turcice i-au numit kun și rumân, grecii kumanoi, în textele latine medievale phalagi, cuni, cumani, etc. Problema etimologiei etnonimului ‘kipcak’ rămâne în zona incertitudinii. Majoritatea specialiștilor atribuie termenului ‘cuman’ înțelesul de palid / galben luminos (pe care l-ar fi avut în vechile dialecte turcice): e foarte probabil că denumirile pentru acest neam erau traduceri ale etnonimului turc, pentru că în armeană - așa cum a scris în a doua jumătate a secolului XI și armeanul Matei din Edessa - cuvântul ‘khartes’ avea 482


accepțiunea de ‘blond / palid’; de altfel, contemporanul Adam din Bremen nici n-a folosit numele cumanilor sub forma germană (‘valani’ / ‘valwen’ = ‘palid’), ci traducerea latină ‘pallidi’. În ceea ce privește etnonimul slav ‘polovtzy’, acela a fost explicat printr-o derivare de la termenul ‘pole’ = ‘câmp’ sau de la ‘polov’ = ‘palid’, astfel că ar fi avut semnificația fie de ‘poporul stepei’, fie cea de ‘popor palid’. Apartenența cumanilor la marea familie a popoarelor turcice a fost atestată de numeroase izvoare contemporane orientale; cea mai veche mențiune sigură a lor (inscripția chaganului uigur de pe râul Selenga din Mongolia) i-a nominalizat - fapt semnificativ pentru originea lor - sub forma turk-kibcak”. Se poate observa că termenul Khartes folosit de Armeni pentru Cumani deriva de la blonzii / bălanii Gherghi Nordici (onomastica fiind împrumutată de la aspectul lor); pe de altă parte, se poate observa că Georgienii - vecinii Nordici ai Armenilor - se autonumesc Kart-veli, etnonimul trăgându-se de la străvechea populație Kart (echivalată cu Kurd), știută în Mesopotamia drept Karda / Chaldeană, segmentul “-Veli” de la “Kart-Veli” / Kartveli pentru Georgieni fiind de aceeași sorginte ca la Valahi: ei au ridicat mari valuri / ziduri în Caucaz. Academicianul Georgian Elguja Khintibidze fondatorul “Fundației pentru Studii Kartveliane” în 1992 și șeful aceleia de atunci - a scris despre etimologia Georgienilor: “Desemnările Europene ca etimologii populare față de Georgieni și Georgia trebuie că-s eronate, fie a) legarea semantică de ‘plugar’ = ‘georgos’ sau ‘agricol’ = ‘georgicus’, fie b) derivarea de la numele Sfântului George / Gheorghe (probabil provenind de la desemnarea PersanoArabă ‘Gurg’); se poate observa că termenul Georgia n-a fost întotdeauna transcris la fel, prefixul fiind diferit, ca ‘J’ / Jorgia, ‘Gi’ / Giorgia ori ‘Ge’ / Georgia. Desemnarea Rusească pentru Georgia ca Gruzia derivă de asemenea din Persanul ‘Gurg’, via dezvoltarea sa Syriacă ‘Gurz-ăn’; ‘Gruzin’ și ‘Gruzia’ sunt forme modificate din ‘Gurzi’, termenul Medieval folosit de cronicarii Ruși pentru Georgia. Desemnarea mai recentă Persană atât pentru Georgieni cât și pentru Georgia ca ‘Gurg’ și ‘Gurgăn’ a pornit din desemnarea mai veche Persană ‘vrkăn’, ‘warucăn’; varianta veche Greacă ‘Urkanea’ a corespuns străvechii regiuni Trans-Caspice Gurgan - așa cum era numită oriental - iar etnonimul vechi Armean ‘Veria’, ‘Virk’ pentru Georgieni era din aceeași sursă. Prezentul studiu se bazează pe cercetările lingviștilor Georgieni: a) inter-schimburile ‘B’/‘V’ și ‘R’/‘L’ la aceiași oameni, din cauza surselor diferite; b) sufixele geografice Armene și Georgiene; c) încadrarea Indo-Europeană. În opinia mea, termenul ‘Iberia’ de asemenea trebuie conectat cu aceeași străveche denumire Iraniană ‘Vrkăn’, nu numai fiindcă a fost folosit și de Parți, ci și deoarece au fost mai multe cauze: la ‘Iberia’, rădăcina a fost ‘Ber’ (de exemplu, denumirile Armene de ‘Veria’ / ‘Virk’ au derivat din rădăcina ‘Ber’ / ‘Ver’). Rădăcina ‘Uel’ / ‘Vel’ a fost reconstruită din cea inițială desemnând lupul în limbile Indo-Europene. Nu toate denumirile Georgienilor derivate din acel totem au apărut prin vechea Persană, așa cum a fost atestat de termenii vechi Armeni ‘Veria’ și ‘Virk’, conectați de rădăcina ‘Uel’ / ‘Vel’; rădăcina ‘Ber’ a etnonimului Iberia a echivalat aceeași rădăcină ‘Vel’ / ‘Uel’. Străvechiul Persan ‘Vark-Ăn’ a devenit ‘Gurg-Ăn’ în noua Persană. Schimbarea consoanei ‘K’/‘G’ a fost un fenomen fonetic în lumea proto-Ariană, respectiv lumea străveche Persană iar alterarea ‘V’/‘G’ a fost dialectală Persană. Auto-denumirea Georgienilor pe baza rădăcinii ‘Kart’ (‘Kartli’, ‘Kartveli’) s-a legat de etnonimele

Georgienilor, pe care o consider ca o paralelă lingvistică cu străvechea formă Iraniană denumind pământul Georgienilor (‘Vark-ăn’, ‘Waruc-ăn’, ‘Gurg-ăn’); legătura dintre rădăcina Georgiană ‘Kart’ și cea Persană ‘Gurg’ a reieșit din regulile foneticii. Etimologia vechiului termen Iranian ‘Vrkăn’ corespunzând termenului geografic Persan / Part de ‘Gurg’ e clară; ‘Varkăn’ a derivat din străvechiul cuvânt Indian pentru ‘lup’ și însemna ‘Țara lupilor’: la oamenii străvechi lupul - ca animal totemic - producea etnonime. Corespunzător religiei de demult și noțiunilor mitice ale Georgienilor, lupul ca totem i-a patronat, așa ceva păstrându-se în arta ritualică”. Ca fapte diverse: se poate observa că acum în Afgani-stan minoritatea nomadă Turkmenă vorbeşte un grai Oguz, cea transhumantă / semi-nomadă Kîrgîză vorbește un grai Cuman iar cea sedentară Tadjikă / Galca vorbește un grai Pamirian. Lingviștii au remarcat însă că nu oriunde aria vorbirii unei limbi corespunde zonei sale originare, ca de exemplu:  Basca - dovedită ca provenind din Caucaz acum există doar în Pirinei (în prezent, pe traseul său nu mai e nici un ecou semnificativ)  acum, cea mai apropiată limbă de Latină nu-i Italiana - vorbită în aceeași Peninsulă - ci Româna  Graiurile Celte, cândva utilizate într-o mare parte a Europei, mai sunt acum doar în Bretania și Arhipelagul Britanic (zone ce n-au constituit leagănul lor)  pentru aproape 4 secole - între vremurile lui Attila și Arpad - în actuala Ucraină s-a vorbit Maghiara (acum e limba oficială a Ungariei)  până târziu în Evul Mediu, Turca n-a fost cunoscută în Anatolia (iar acum nu mai e utilizată în răsăritul originar)  cei care mai pot înțelege acum direct Vikingele Saga nu-s Suedezii (ai căror strămoși le-au scris), ci Islandezii  etc.

483


zonele Podișului Anatolian și Peninsulei Balcanice, în perioada când Marea Neagră nu era decât un lac. Diluviul a făcut ca acel vechi imperiu sacru al păstorilor noștri să se împrăștie și să se disipe până a ajuns să se întindă în apropierea Tibetului, Nepalului, Cașmirului Indian sau Pakistanului, de-a lungul Afganistanului, până în Kârghistan și Daghestan, căci însuși denumirea ‘dachistanilor’ însemna în limba bătrână ‘dacii de stâncă’ sau ‘dacii de piatră’.”

Gherghii / Gurghii

Leagănul Turanic După Războiul Troian, dinaștii Gherghi / Gurghii regali au fost numiţi S/Parga de către Iranienii AgaTârşi sau Gurag - Zuraz ori Duras - de către Geto-Daci; totemul lor era lupesc, numit Gorg la Caspica = Marea Gorgană (în N căreia erau Mari Geţi, în E căreia erau Dakhi, în S căreia erau Hyrkani / Ghergani iar în V căreia erau Daghi), astfel răspândindu-se şi emblematicul lor generic “Gherg” / “Gurg”, inclusiv în Epoca Fierului. Gherghii / Gurghii şi Turkii aveau onomastica apropiată deoarece au împărtăşit aceeaşi geneză, începând cu Jaţii iar apoi Gutii / Guţii din Asia Centrală, via Anticii Gheti / Geţi - şi respectiv Goţi - la Ghuni / Huni, Medieval formând o mare populaţie “Turkă”, aflată printre Turani (înaintaşii Turkmenilor şi Turcilor actuali). Parcursul de la Geţi - urmaşi Guţi - a fost întâi sub forma Khunilor / Hunilor (notaţi şi Cuni iar apoi Cumani), dintre care s-au ridicat Turkii: liantul lor a fost constituit din Gherghi / Gurghi - în perioade diferite şi în locaţii diverse - ceea ce a fost posibil tocmai şi numai deoarece conducătorii erau dinastic GuRag / ZuRaz (adică Đerđa = Gherga). În Asia Centrală “Gurghii” însemnau “lupii” iar mitul lupesc a fost deopotrivă cel întemeietor Ghet / Dakh dar şi Turk; Gorgăn / Ghergania adică Ţara Gurghilor - era în N Iranului, la NE având Turkmenia iar la NV având Turcia (ambele ţări Turce învecinându-se cu Iran). Este interesant că Turcia - a cărei denumire e legată de culoarea turcoaz (albastru deschis) foarte apreciată din mare vechime de către Troiani, Turanici şi alţii / căci a fost şi a lui Krişna din N Indiei, care a fost botezat şi învăţat de Marele Preot Gărga - are steagul dominat de roşu, în schimb albastrul regăsindu-se dominant acum pe steagul ţării vecine, Grecia; motivele stabilirilor culorilor steagurilor din Epoca Modernă ale celor 2 ţări vecine au fost în secolul XIX primul rege al Elenilor şi în secolul XX primul preşedinte al Turcilor, tot aceia fixând şi capitalele, în localităţile ce pe atunci aveau câte aproximativ 3 mii de locuitori, Atena şi Ankara. În mare vechime, turcoazul era văzut drept azuriul rezultat în urma refracţiei soarelui (care şi în alte părţi era numit Ra / Re) în “râuri” / apele curgătoare; apele stătătoare - bălţi, lacuri, etc. - erau “ghioluri”: “ochii” Gheii / Pământului. De la credincioşii / “man” = oamenii de pe râuri - care îl venerau pe Ra - au apărut Rumânii, ulterior deveniţi Romani şi Români iar de la “dagh” pentru înălţimi / munţi a rezultat şi titulatura Dacă (de pildă Ka-Pa-Dokia / Capadochia era regiunea cu înălţimi - Dokia - a “energiei supreme a sufletului”: Ka = energia sufletului, Pa = suprem); Daghii din Daghe-stan erau din Ţara Ghergarilor (cu elocvente toponimii Gherga şi azi). În 2012, istoricul Român George Cadar a enunțat: “Poporul nostru își are originea în zona ce se întindea imediat după ultima mare glaciațiune în actualul teritoriu al țării noastre, puțin în Nordul Crimeii, în

Prea puţini cercetători au studiat transformările din Jaţi / Guţi în Gheţi / Goţi iar apoi mai ales ale MasaGeţilor = Marilor Gheţi în Chuni (proto-Turki / “Gok-Turci” = Turci Cereşti / Albaştri - adică răsăriteni, conform culorilor stepei conduşi în Altai de Tunguşii Aisin / Aşina), deveniţi Cumani; Asena - după cum a notat şi Cronica Chineză “Zhou” în volumul 50 din anul 636 - a fost lupoaica sacră ce l-a hrănit pe pruncul care a devenit primul conducător Turk (“Asena = Kurt” conform şi Dr. Şahin Filiz - profesor la Universitatea din Antalya / Turcia - în 2009 iar “Kurt” literalmente era “Gurg”). Clanul Aşena / Achina (al aristocraţilor stepelor, după cum a studiat şi istoricul Karelian Lev Gumilev 19121992) stăpânea începând cu secolul V tărâmurile foştilor MasaGeţi din Provincia Xinjiang / NV Chinei, folosind alfabetul din Transoxania / Sogdia, de inspiraţie Aramaică; iar sugestiv e că Bulgarii şi apoi Cumanii au sosit în Europa Estică exact din acel areal - avându-i ca şefi pe “Gurghi = Aseni” - în secolul XII fraţii Asen (Asan / Auson) din Balcani / S Dunării fondând Imperiul Aromâno-Bulgar cu sprijinul Cumano-Român din N Dunării: desigur că aceste afirmaţii nu convin cercetătorilor înţepeniţi doar în ideea “roirilor” Românilor, adică emigrărilor Românilor de-a lungul timpurilor din propriul spaţiu spre alte zări, obtuzi în faţa evidenţelor că numere mari (poate inconfortabile) de oameni de-a lungul timpurilor au sosit în spaţiul Român. Turkmenii, Turcii, ş.a. există şi azi, restul făcând istorie iar acum sunt numai urmaşi de-ai lor, de diverse naţionalităţi (posibil că în prezent deranjează - politic ori altfel - legăturile Iranienilor cu Geţii, ale Geţilor cu Hunii ori ale Hunilor cu Turcii dar şi cu Bulgarii, cu Ruşii, cu Ucrainenii ori cu Ungurii / toţi apropiaţi de Români, începând cu dimensiunea geografică). Despre Huni = Phuni ca Turco-foni s-a ştiut dintotdeauna (în vechea Turcă, termenul “Turk” a dobândit înţelesul de “puternic”); în mileniul I î.C., printre strămoşii Hunilor se poate observa existenţa notată de Chinezi din secolul IV î.C. ca “Hsiungnu” / “Xiongnu” - Chinezii având pronunţia “Ghiuăn” / “Kiăn” = Kun - K/Hunii din Asia fiind individualizaţi în Nordul Siberian al Marilor Geţi de către Chinezi, prin tratatul cu ei din 318 î.C. iar ulterior secolului IV î.C., după peste un secol, la sfârşitul secolului III î.C., acei proto-Huni unindu-se 484


şi cu alţii având profil similar (astfel - de cealaltă parte ajungându-se la ideea construirii Marelui Zid Chinezesc): acei Huni timpurii s-au emancipat - căci până atunci plăteau tribut Marilor Geţi - şi i-au atacat pe Tochariani în secolul II î.C., ajungând să se stabilească în Bazinul Volgăi în secolul I î.C. (e foarte posibil ca împăratul Burebista al Geţilor Europeni să se fi bazat şi pe forţa lor răsăriteană când şi-a creat Imperiul).







 

Migrări Bulgare În secolul I, istoricul Roman Pliniu “cel Bătrân” i-a notat pe Huni ca “Phuni” (Yakuţii aveau pentru Hun termenul de Kurykan / Guligan - o derivare din Gurghi / Gurgan pentru Gurigan - Românii prin “găligan” înţelegând “om foarte înalt”). Romanii au plătit tribut în secolul I Geto-Dacilor Europeni ca să nu fie atacaţi / până la împăratul Traian iar în secolul II - după înfrângerea regelui Decebal - cel care a urmat împăratului Traian, anume împăratul Roman Hadrian, în spaţiul actual Român a plătit tribut Roxolanilor / “RoxAlanilor” din Bărăgan şi Aszilor / Iazygilor din răsăritul Panonic (acele populaţii - la fel ca aceea a Hunilor - erau răsăritene, mai precis Iraniene; de exemplu, Iazigii / Iazygii din E Panoniei de fapt au fost zoroaştrii Yazdi / Yezdi din Iran: Ghebrii orientali au ajuns şi în Europa, ca Alani apuseni). “Cronica Chineză a ultimului Han” a consemnat că în secolul I Alanii se aflau între Lacul Aral şi Marea Caspică (ei înaintând apoi mult spre apus, numele lor provenind de la ceea ce Chinezii în secolul IV î.C. au scris ca “Lan” = “Stepă”, formând unul dintre cele mai importante triburi conducătoare Hune / MasaGete): privind marile migrări, Antichitatea n-a fost o eră de excepţie (migrări serioase au fost pe scară largă atât anterior, cât şi ulterior). Milioanele de bărbaţi din Turcia de acum aparţinând grupului genetic Gherga (acelaşi ordin numeric fiind şi în Finlanda) reprezintă tot atâtea dovezi de prezenţe umane deloc întâmplătoare - ci masive - care confirmă provenienţa lor de “Turki” şi respectiv de “Gurghi” = Gherghi ca descendenţi pe filierele masculine enunţate; se poate observa în spaţiul Român - cu periodicitatea de circa 2 secole - că au fost unele evenimente importante:  secolul I - apariţia populaţiilor Iraniene de “Rox-Alani” = “Alani Roşii” în Estul spaţiului Român şi de “Gugu-Alani”, împreună cu Aşii Asiei, respectiv Asii Pământului “Aszi / Iazygi” în Vestul spaţiului Român (de partea GetoDacilor, contra Romanilor); tot atunci, Romanii

 

Pomponius Mela şi Pliniu “cel Bătrân” au scris despre populaţia Turcae / Tyrcae din N Mării Karga / Azov (spre sfârşitul acelui mileniu, între Mările Neagră şi Baltică au apărut Ruşii, ai căror dinaşti au fost din grupul genetic masculin Gherga la fel ca şi la cei din spaţiul Român ori din vecini) secolul III - după retragerea Romanilor la Sud de Dunăre, a fost respectarea reciprocă dintre C/Huni şi Geţi / Goţi (angajaţi contra Romanilor); pe atunci, Geţii şi Hunii erau vecini în N Pontic secolul V - apariţia proto-Bulgarilor (înrudiţi cu Hunii); începând cu anul 480, Vulgarii chemaţi de bizantini - au luptat contra OstroGoţilor (care au câştigat, respingându-i pe Vulgari / Bulgari) secolul VII - năvala Bulgarilor / Vulgarilor din N Dunării în S Dunării; în 680, au constituit împreună cu Vlahii / Aromânii Imperiul Bulgaro-Armân (Vulgaro-Vlah) secolul IX - năvala Ungurilor (înrudiţi cu Hunii) în Panonia; în 896, aceia au început a se lupta cu Valahii / Românii secolul XI - apariţia Cumanilor (Turanici, aşa fiind anterior lor şi Hunii); în 1070, Cumanii sosiţi dinspre E au trecut Nistrul, începând a se instala în teritoriile Românilor secolul XIII - invazia Mongolilor; în 1241-1242 aceia au devastat spaţiul Român apoi intruziunile a tot felul de alţi Turanici (ca Tătarii, otomanii, ş.a.)

Populaţii Turce Este de remarcat că termenul “Turanic” e folosit pentru tipul uman “Pontic” / “Caucazian” de Siberian Sudic (echivalat ca “Turcic” de către antropologul Britanic Cort Haddon 1855-1940 - Medieval regăsindu-se inclusiv în elita otomană - şi populând mai ales zona Altai, conform antropologului German Egon Eickstedt 1892-1965). În istorie, au fost multe populaţii Turanice, printre cele mai recente numărându-se / alfabetic: Avarii, Bulgarii, Cumanii, Hunii, Kazakii, Khazarii, Kyrgyzii, Pecenegii, Tadjikii, Tătarii, Uigurii, Ungurii, Uzbekii, Yakuţii, ş.a., aria lor principală de întindere fiind între Afgani-stan şi Ucraina (în 2010, geneticienii Eric Crubezy, Sylvain Amory, Christine Keyser, ş.a. au afirmat că “Yakuţii - sau Sakha - contrastează cu ceilalţi Siberieni, atât prin ocupaţii, cât şi prin grai: provin de la Baikal şi s-au amestecat cu Tunguşii, astfel găsindu-i Ruşii Medievali când au intrat în contact”); divina băutură “Sake” - lichior de orez - şi-a primit denumirea astfel, transmisă prin Bazinul Fluviului Galben (lung de 5464 km, curgând din Tibet în Oceanul Pacific). Antropoloaga 485


Poloneză Maria Czaplicka 1884-1921, care a predat la Universitatea Britanică Oxford, a afirmat despre “Kirghi” (adică despre “Gherghi” / “Gurghi”): “Milioanele de Kirghi ‘Siberieni’, organizaţi în hoarde, au migrat între Jungaria / Asia și Volga / Europa; ei erau adevăraţii Turanici, înrudiţi mai ales cu Turcii şi Cazacii. Strămoşii Kirghi (din prima jumătate a mileniului I) au fost agricultori şi în funcţie de locurile unde au ajuns s-au numit Kirghi ‘Negri’, Kirghi ‘Munteni’, ş.a.; Medieval s-au amestecat cu Altaicii, cu Cumanii şi mulţi alţii, deoarece au fost strict exogami: fetele lor erau libere să se iniţieze sexual în clan dar măritişul obligatoriu se petrecea în afara clanului”. (Jungaria - locul atins de acei vechi Kirghi, la E de Jurasan, în marginea occidentală a actualei Chine - este locul cel mai îndepărtat de oceane din lume, cu supranumele de “polul inaccesibilităţii”: se află între Munţii Altai / N şi Munţii Cereşti / S; e de ştiut că Europenii Antici le ziceau răsăritenilor Asiatici ca oamenii Sacrului Soare “Syri” / Sirieni, folosind până în Extremul Orient pentru China numele de Serica, acelor locuitori spunându-le Seri / “Se-Ri”). În prezent, “Kurgi-stan” / “Gurghi-stan” (după cum a notat şi geograful Scoţian Tobias Smollett 1721-1777 ca fiind “mărginită la N de Circasia, în E de Daghe-stan, în S de Armenia şi în V de Marea Neagră, cuprinzând cele mai mari părţi din vechile Colchis, Iberia şi Albania, locuită de Gurghi”) e Georgia, anume ţara Caucaziană din E Pontic iar Kîrghi-stan e Kirghizia, ţara din Asia Centrală având în E China, în S Tadjiki-stan, în V Uzbeki-stan și în N Kazah-stan; fosta Gherganie - plasată între ele, în S Caspic - acum e redusă la Provincia Gorgăn din Iran. După cum a studiat în 2004 şi istoricul German Martin Schottky, ultimii Huni din istorie - care au rezistat organizat au fost aşa-zişii “Huni Iranieni” în Sudul Afgan (Arabii le-au zis “Hayătela”): savantul a scris despre ei că “au fost ‘Huni Albi’, diferiţi şi separaţi faţă de Hunii nomazi - după cum a consemnat Procopius în lucrarea ‘Despre războaie’ 1:3 din anul 551 - deosebiţi la înfăţişare şi ca stil de viaţă, urmaşii lor devenind lideri Iranieni” (după sfârşitul Imperiului Săsan, adică după anul 651).

Adăposturi MasaGete

486


CUPRINS Gherga în Sumer Gherga în Iran Gherga în Irak Gherga şi Ghargheii Ghergania Zidul Gorgan Strămoşii Caucazienilor Inventarea vinului Favoriţii Amazoanelor: Ghergarii Gherga şi Ghargoii Poarta dintre Asia şi Europa Scrierea Gargară Gherga în Capadochia Bazinul Meandrului Gherga în Caria Copiii lui Zeus Muntele Sacru Gargara Gherghis Podgoriile Gherga Întemeietorii Troiei Primul far din lume Gherghiţii şi Hitiţii Gherga şi Grecii Lâna de Aur: Cerga Primul concurs de frumuseţe Profetul Gharga Războiul Troian Prima capitală a Ciprului Spionii Gherga Primii poeţi Europeni Prima colonie Greacă în Peninsula Italică Piraţii Gherga Gherga în Peninsula Iberică Misteriile Gherga Gherghiţia Cărţile Sfinte Cel mai mic stat din lume Ghergarii şi Galii Gherga şi Ghergaii Gherga în Irlanda Regalitatea Britanică Gherganii şi Germanii Kirke Sanctuarul Gherga Gherga Inscripţiile Gherga Obeliscurile Gherga Altarele Gherga Statuile Gherga Templul Gherga Clădirile Gherga Episcopii Gherga Campioana colonizărilor Gherga şi Ginii Gherga şi Gheţii Şcoala din Milet Oracolul Gherga Gherga în Likia Gherga în Kilikia Monedele Gherga

Minunile lumii Nodul Gordian Propagandistul Imperiului Makedon Cultul Ghergan Creştinismul Sfântul Gheorghe Gheorgos Grigore Cetatea Gherghina Gherga în Peninsula Balcanică Gherga şi Goţii Regatul Gherilor Regatul Garðar Vikingii Garðar Urmaşii Ghergarilor Gherghii / Gurghii

2 6 8 9 14 17 18 28 32 38 42 44 47 50 55 69 83 95 98 101 106 111 115 120 126 130 131 133 142 144 145 149 156 165 170 174 175 177 181 185 188 191 193 197 201 210 220 223 229 231 236 239 241 244 256 266 317 320 324 330 330 487

334 336 338 341 344 351 360 365 375 402 437 454 464 475 479 484

În ediția din 2017 a lucrării Originea Gherga volumul III are 487 pagini. Prin caracterul său, de documentare genetică a evidenţei istorice e (până acum) cea mai extinsă lucrare de filogenie umană din lume. Textul său poate fi multiplicat liber, în scopuri necomerciale. Este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată - făcută "altfel", pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale - ca de exemplu utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice. Orice reacţii - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru implicare, povestea fiind originală - sunt binevenite pe adresa autorului [email protected]


Eugen Gherga - Originea Gherga - Volumul IV

scris că în 790 adjunctul patriarhului Siriac era Chion şi că la Mosul grănicerii care păzeau frontiera Săsană de bizantini au fost Xyoni; numiţi Qadiş, ei erau identici cu cei din regiunea Afgană Herat”. Tot în acelaşi an 1991, Dr. Richard Frye a afirmat: “Chionii - iar apoi Hunii Albi - vorbeau un grai Iranian; a fost ultima oară în istoria Asiei Centrale când nomazii vorbind Iraniană au jucat un rol semnificativ (după ei, toţi nomazii au vorbit numai graiuri Turke)”. La fel cum legăturile Geţilor şi Grecilor vechi cu Hiperboreii au fost extraordinar de stimate, inclusiv şi Maghiarii şi-au evidenţiat mândri rădăcinile lor Ugro-Fine, fiind de fapt vorba despre aceiaşi Hiperborei = Fino-Ugri dominaţi genetic de grupul în care a fost identificat Gherga (Fino-Ugrii erau Nordicii EurAsiei, care s-au amestecat cu urmaşii Kurgani / anume cu Indo-Europenii). În secolul IV, la N de Hindu Kuş / Gherghistan, Hunii (constituind populaţii Caucaziano-Mongole care nu erau Indo-Europene) s-au separat în 2 mari ramuri: ramura mai mică - Hunii “Albi” - cu îndreptare generală în Asia asaltând culturile înaintate ale Indiei (acolo domnind Gupta) şi Chinei = “Kin”, unde au stabilit capitala ţării, stăpânită în S până la Fluviul Galben, în ceea ce azi e Beijing 39,54 lat. N, 116,23 long. E iar Hunii “Negri”, adică Nordici, în general sau îndreptat spre Europa. În anul 417, istoricul Galician Paulus Orosius - stabilit în Betleem / Palestina - a menţionat că existau Chuni şi în Peshawar (oraşul de la graniţa Pakistanului cu Afgani-stanul); Sanscrit, pentru Huni se folosea “Huna”: Hunii au fost împinşi în Hindu Kuş - şi mai departe de către Chinezi (anterior, Romanii Pliniu 6:47 şi Mela 1:2 au scris despre Choamani / Comani = “oamenii Bactriei” / Daxiei, aceia fiind printre strămoşii Chunilor / Hunilor dar şi ulteriorilor Cumani). Orientalistul Britanic James Tod în “Analele şi antichităţile din Rajastan” a scris că “Geţii şi Hunii au întemeiat 36 de case regale în Punjab; Geţii erau foarte conştienţi de identitatea lor aparte şi-şi respectau tradiţiile istorice şi strămoşii (în Gujarat, Geţii formau ‘tribul ascuns’ - în sens ritualic - având părul blond-roşcat şi ochii albaştri)”. Hunii Negri - adică Nordici - au sosit în Europa din Asia Centrală spre sfârşitul secolului IV, ca o populaţie complexă (fiind înrudiţi cu Finezii şi Estonii dar mai îndeaproape cu ulteriorii Bulgari şi Unguri / Maghiari), instalându-se în Bazinul Panonic; în timpul lui Attila, capitala lor itinerantă a ajuns să fie în răsăritul Tisei, chiar în Banat, posibil la Iarcuri-Corneşti / judeţul Timiş (în Europa, întâi iau invadat pe Alani - care ocupau câmpiile dintre Ră / Volga şi Don - iar apoi i-au învins pe Goţii care trăiau între Don şi Nistru).

Biciul lui Dumnezeu Dacă între Huni și Geto-Daci n-ar fi fost legături, atunci centrul puterii Daciei - Ținutul Hațegului și împrejurimile - nu s-ar fi numit până acum județul “Hunedoara”.

Principalele năvăliri în Imperiul Roman La mijlocul secolului II, geograful Claudiu Ptolemeu 3:5 din Alexandria / Egipt - cu notarea “Khounoi” - ori Dionisie “Periegetul”=“Călătorul” din Bitinia / Anatolia folosind “Unni” iar alţii “Chuni”, au indicat întinderea Hunilor în Europa, de la gura Volgăi / Marea Caspică până la gura Donului / Marea Karga (azi Azov); timp de mai bine de 2 secole, Hunii Europeni au trăit relativ liniştiţi în acel areal (ei aveau grai Ugro-Fin, spre deosebire de Hunii Asiatici, care aveau grai Altaic: în 1992, Dr. Talat Tekin de la Universitatea din Istanbul - fostă metropolă Tracă, cel mai mare oraş al Turciei şi al Europei - a scris că “analele Chineze furnizează numeroase şi consistente atestări pentru afilierea Hunei la ceea ce nomenclatura lingvistică actuală ar numi limbă Turkă, gramatica însă fiindu-i Siberiană”). În anul 391, generalul bizantin Ammianus Marcellinus 31:2 a consemnat că Hunii EurAsiatici - pe care i-a scris “Chionitae” - se întindeau pe un mare teritoriu, de la Marea Neagră până la Oceanul Arctic şi că se numeau cândva MasaGeţi = Mari Geţi, episcopul Synesios 373-414 din N Africii în lucrarea “Despre regalitate” 11 a afirmat că Hunii erau “născuţii Pământului” iar Balcanicul “doctor al bisericii” Ieronim a scris că Hunii se învecinau pe Don cu MasaGeţii, apoi istoricul bizantin Socrates din Constantinopol 380-440 notând că în N Pontic Hunii erau vecini cu Goţii / Geţii (Cunii / Hunii au fost Ugro-Fini, printre Huni fiind numeroşi descendenţi Hiperborei ai Marilor Geţi). În 1991, cercetătorul German Felix Wolfgang a scris: “Împăratul Săsan Şăpur II şia petrecut iarna 356/357 în teritoriul Cusenilor - Cuni ori Kuşani - care îl serveau militar (la fel ca Albanii, Ghelanii şi Sacae), cele 4 contingente ajutându-l la asedierea Amida / Anatolia din 359. În textul apocaliptic Iranian ‘Bahman Yaşt’, Chunii au apărut ca destinaţi să fie cuceritori (fiind menţionaţi împreună cu Tibetanii şi Turkii); notaţi şi ca Xyoni / Chioni, Chunii au fost Hunii (care proveneau din Altai) împărţiţi în ‘strălucitori’ = Huni Albi şi ‘întunecaţi’ = Huni Roşi / Negri. Pseudo-geograful Armean Moise Chorenaţi 1:34 a notat că pe afluentul Dymos al Fluviului Amu Darya trăiau Walchonii / Wal-Chonii împreună cu Hunii Albi iar cronicarul Medieval Bar Hebraeus 3:159 a 2


În 376, Hunii i-au înfrânt şi pe Goţii de pe teritoriul dintre Nistru şi Istru, ajungând la graniţa de pe Istru / Dunăre a Imperiului Roman / Bizantin - unde au fost 2 poduri, la Sucidava / Corabia și la Drobeta - şi s-au aliat cu Carpii din Carpaţi, împreună atacând Imperiul Bizantin. Generalul bizantin Ammianus Marcellinus 325-391 a notat cum a fost atunci la cel mai frecventat vad al Dunării / Istrului, la Durostor / Silistra (denumirea Durostorum / “Duro-storum” rezona cu Ranistorum / “Rani-storum” - “iluminata” / “însorita” tabără a împăratului Marcu Traian al Romanilor de lângă capitala Sarmisegetusa atunci când l-a învins pe regele Decebal al Geto-Dacilor - “storum” însemnând, conform lingvistului Român Gligor Hașa, sufixul “divinității”, “Durostor” așadar fiind reședința “Durilor sfinți”): “Avându-l şef pe Alavivus, Goţii au ocupat malurile Dunării şi au trimis soli la Valens, cerându-i cu umilinţă să fie primiţi în imperiu, făgăduindu-i că vor trăi în pace şi vor da la nevoie ajutoare. În timp ce se petreceau aceste lucruri la hotare, s-au răspândit zvonuri înspăimântătoare despre noi primejdii, mai grozave decât cele obişnuite, anume că neamurile de la miazănoapte se află în mişcare şi că, pe întreaga întindere de la Marcomani şi Quazi până în Pont, un mare număr de populaţii Barbare necunoscute, fiind izgonite din lăcaşurile lor de o putere neaşteptată, rătăcesc lângă Fluviul Istru, răsfiraţi ici şi colo împreună cu fiinţele lor scumpe. La început, vestea a fost primită cu neîncredere de către ai noştri, pentru faptul că în părţile acelea oamenii din depărtare află despre războaie abia după ce s-au terminat sau după ce au fost potolite. Dar încrederea în cele petrecute creştea mereu şi a fost întărită mai pe urmă de sosirea unor soli străini, care cereau cu rugăminte stăruitoare ca mulţimea cea fugară să fie primită dincoace de fluviu. Treaba se arăta mai degrabă un prilej de bucurie decât de teamă şi linguşitori iscusiţi ridicau în slavă norocul împăratului, care avea să primească din ţinuturi îndepărtate, fără să se fi gândit la aşa ceva, atâţia soldaţi destoinici încât, unindu-şi puterile sale cu cele din afară, putea să-şi făurească o armată de neînvins, iar ajutorul militar plătit anual de provincii urma să arunce în tezaurul statului o importantă sumă de bani. Hrăniţi cu astfel de nădejdi, ei au trimis tot felul de oameni pentru a strămuta dincoace, în corăbii, mulţimea aceea sălbatică. Ei se străduiau cu grijă să nu fie lăsat dincolo nici unul dintre cei care aveau să distrugă mai târziu statul Roman, chiar dacă ar fi fost atins de o boală ucigătoare. Având deci îngăduinţa împăratului de a trece Dunărea şi să lucreze ogoarele din părţile Traciei, ei se luptau cu valurile ziua şi noaptea, îngrămădiţi în corăbii, bărci sau trunchiuri de copaci scobiţi, plutind pe un fluviu ce e atât de greu de trecut şi care atunci era umflat din pricina ploilor dese. Siliţi de îmbulzeala prea mare şi de împrejurarea că trebuiau să meargă împotriva valurilor, unii au încercat să înoate, dar mulţi dintre ei au fost înghiţiţi de ape. Atât de pornit era zelul celor care se grăbeau să ducă la pieire lumea Romană! Într-adevăr, un lucru rămâne neîndoielnic de ştiut de toată lumea, că nefericiţii slujbaşi care au fost însărcinaţi cu trecerea mulţimii Barbare, făcând de mai multe ori încercarea s-o numere, s-au oprit încurcaţi, deoarece după cum glăsuieşte un mare poet: ‘Cine ar dori să-i afle numărul e asemenea celui care ar vrea să ştie cât nisip suflă vântul în pustiul Libiei’.” (Aceea a fost prima invazie Barbară în Imperiul Bizantin - estimându-se că Dunărea a fost trecută de circa 90 mii de oameni - şi a declanşat Războiul Gotic, până în 382, deoarece bizantinii nu i-au putut hrăni; în bătălia de lângă Adrianopol din 9 VIII 378, însuşi împăratul bizantin

Valens a fost omorât de Goţi). Este de observat că apoi Goţii s-au împărţit: în bătălia din 451 de pe Câmpiile Catalaunice / Franţa, când pe cer strălucea cometa Halley, tatăl patronului lui Iordanes - dintre OstroGoţii aliaţi cu Hunii conduşi de Attila - l-a ucis pe Teodoric, şeful ViziGoţilor (aliaţi cu V Europenii care însă până la urmă au câştigat lupta). Istoriograful Nicolae Olahul / Valahul, nepot al lui Ioan / “Iancu de Hunedoara”, Vodă al Transilvaniei 1441-1456, a scris că de teamă, cei înspăimântaţi de venirea Hunilor au migrat masiv şi spre miazănoapte, mai ales în Danemarca şi în Norvegia, Scandinavia fiind loc de refugiu anterior şi pentru foştii Geţi, atunci când a fost invazia Romanilor peste ei (în 2014, cercetătorul Tomas Giedraitis din Marea Britanie - administratorul proiectului de genetică Medievală “Centaur” - într-o corespondenţă cu autorul prezentei lucrări a observat asemănarea puternică dintre profilul genetic Bănăţean Gherga şi datele despre Lituania secolului V, asociate fiind şi nume de familie ca Gedroyc, Girski, Juraga, ş.a.) iar cronica “Gesta Hunnorum et Hungarorum” a notat că de frica Hunilor inclusiv mulţi Românici din Dalmaţia au trecut Adriatica în Peninsula Italică: s-au declanşat cele mai mari migraţii din istoria de până atunci, Hunii întâi trecând Caucazul şi prădând Anatolia iar apoi au pătruns spre centrul Europei, ruta lor Europeană fiind - datorită Imperiului Bizantin - prin N Mării Negre; pentru Huni, ceea ce era departe de Altai era denumit “Alman” / Arman, astfel fiind pentru ei Germanii ori Catalanii).

Europa genetică în timpul lui Iisus Balticii Estoni şi Finezi au cel mai răspândit tipar genetic Gherga dintre Europeni, spre exemplu conform analizelor efectuate de către colectivele internaţionale conduse de Dr. Siiri Rootsi din Estonia, provenienţa Asiatică certă - dublând izvoarele istorice - fiind evidenţiată de studiile acelora; deja la naşterea lui Iisus cei din grupul genetic “N” al Gherga erau răspândiţi pe locurile lor, aşa după cum reiese din harta anterioară. Bulgarii / Vulgarii au ajuns în Balcani ulterior Hunilor, de pe cursul inferior al Volgăi - cel mai lung Fluviu din Europa, în bazinul căreia acum trăieşte aproape jumătate din populaţia Rusă - de la Marea Caspică / ştiută ca Marea Gherganilor, de unde a pornit Cultura Gorgană la mijlocul mileniului V î.C. (zona Nordică Munţilor Caucaz, învecinată Tribului Gargar din Epoca Pietrei, respectiv Ţinutului Gherganiei din Antichitate), inclusiv din Daghe3


stan, unde şi acum este atestată prezenţa Gherga. În secolul VI, negustorul Cosma din Alexandria / Egipt a scris în cartea 3 din “Topografie creștină”, într-o înșirare de la E la V a celor care au cunoscut creștinismul până în vremea sa, că după Hyrkani și Heruli erau Bulgarii iar apoi Balcanicii, Goții, ș.a. Savantul Nichifor Gregoras din Heracleea Pontului / Paflagonia în “Istoria Romeilor” 1:2 - adică istoria bizantinilor - a scris despre originea Bulgarilor şi instalarea lor în Balcani: “Este un ţinut aşezat în părţile de dincolo şi de la Nord de Istru şi curge printr-însul un fluviu nu mic: Vulgas îl numesc localnicii; de la acesta şi-au luat numele de Bulgari şi ei” (Vulgas = Volga).

Capitala Estoniei Bulgaria “Mare” apoi a fost ştiută şi ca fiind în “Marele Israel”, din care s-au desprins Khazarii / Cazarii (răspândirea mozaică la răsărit de bizantini - de la sfârşitul secolului VII - era reacţia la apariţia islamului, convertirea mozaică a Khazarilor / Cazarilor fiind treptată, în secolele VIII-IX, însă nu a fost a tuturor): succesul mozaic în vecinătatea foştilor Colchi / Gorghi - adică Georgieni - s-a datorat calchierii pe trecutul legăturilor cu faraonicul Egipt, anterioare cu 2 milenii şi jumătate (de unde pe urmă s-a desprins profetul Moise fugit în Canaan împreună cu triburile pe care le-a ghidat), la acei Caucazieni practicându-se şi circumcizia importată din S, astfel încât şi din acele motive noua religie a prins context prielnic acolo în Evul Mediu.

Migrarea Bulgară Ungurii au ajuns în Panonia ulterior Hunilor, Sârbilor şi Bulgarilor (dintre cele 4 naţiuni vecine Românilor, ultimii stabilizaţi au fost Ucrainenii, ordinea cronologică a stabilizărilor lor - relative - fiind şi în sensul orar faţă de 4


gurile Dunării: Bulgari, Sârbi, Unguri, Ucraineni); privind cele 4 ţări constituite de ei în jurul Românilor, ordinea formării însă s-a schimbat, căci întâi au fost cele 2 din E - ale Bulgarilor şi Ucrainenilor - apoi cele 2 din V, ale Ungurilor şi Sârbilor. “Cronica ilustrată a omenirii” - realizată la începutul mileniului III în Bavaria - consemnează că “ungurii reprezintă ponderea cea mai însemnată a maghiarilor, care nu beneficiază de o structură etnică unitară, asigurând totodată şi conducerea acelor triburi”; unii propagandişti Maghiari susţin că au cucerit Ardealul pe timpul când acela chipurile ar fi fost pustiu şi Românii ar fi existat doar în S Dunării, nimeni neprecizând însă cu cine s-au luptat bravii războinici Unguri de au reuşit cucerirea Transilvaniei, în aşa situaţie fiind - se pare - singurii războinici din lume care au cucerit un teritoriu “pustiu”. În tradiţia pre-creştină din Ungaria, adică de la sfârşitul mileniului I, a rămas că vărul primar cu Gherga, Nimrod - cel care s-a străduit să ridice Turnul Babel - a avut cu Eneth 2 fii: Hunor şi Magor (ai căror descendenţi au dat prin femei Alane / adică prin urmaşe Masa-Gete - naştere Hunilor şi Maghiarilor). Conform Francezului Samuel Bochart 1599-1667, numele Caucaz a derivat din ceea ce însemna “Fortăreaţa diabolicului Gog” iar Magog însemna locul lui Gog - căci particula de sorginte Sumeriană “Ma” era ştiută ca fiind cea de desemnare a unui ţinut - în mod asemănător cu Maghiar, ce ar însemna teritoriul casei sau a lui Gher (corespunzător şi etnografului Canadian Montague Chamberlain, în studiul din 1888 despre limba şi rasa Eschimoşilor); Gog - însemnând “albastrul ceresc” în vechiul înţeles al culorilor descrise natural - numit Gugu de către Asirieni, care îşi afirma ascendenţa în divinitatea Gherga, a fost identificat ca Gyges, regele Lidiei la începutul secolului VII î.C., când a apărut Templul Anatolian Gherga din piatră (fiind - după însemnările lui Herodot - cel care a încheiat domnia Dinastiei Heraclide ce conducea acel regat de 22 generaţii, adică după căderea Troiei). În 1092, mitropolitul Teofilact al Ohridei (care a fost educatorul împăratului bizantin Constantin Ducas 1074-1095) a scris că “acel vestit Gyges - care lovea fără să fie văzut şi el însuşi nu era lovit era Scit” (pe atunci, ca Sciţi erau ştiuţi Nordicii, începând cu Dobrogenii). Sfântul Augustin 354-430 în “Cetatea lui Dumnezeu” 20:11 a scris că “Ginţile acestea, pe care Apocalipsa le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege altfel decât precum unii îi numesc Geţi şi MasaGeţi”. Episcopul Isidor din Sevilla a scris că “Goţii se crede că au fost numiţi astfel de la Magog, după asemănarea ultimei silabe. Cei vechi i-au numit mai mult Geţi decât Goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor. Despre ei, Lucanus spunea ‘de aici să ne atace Dacul, de dincolo Getul’. Dacii au fost mlădiţe ale Goţilor şi se crede că au fost numiţi Dagi, fiindcă s-au născut din neamul Goţilor. Despre ei spunea cunoscutul poet Paulinus din Nola: ‘Vei merge departe la miazănoapte, până la Daci’. Goţia se spune că a fost numită de la Magog; teritoriul ei a fost odinioară foarte mare, căci se întindea din răsărit de la India, la miazănoapte prin Lacurile Meotice între Dunăre şi Ocean, până la hotarele Germaniei”. Hunii au fost legaţi de Hurianii din Caucaz şi Orientul Mijlociu, mai ales prin ulteriorii Bulgari şi Unguri (vorbitori de Maghiară). Lingvistul Hamori Fred în 2007 corela Troiana Gergitha de Transilvana Harghita locuită de Secui, din secolul XI Maghiarizaţi / conform “Enciclopediei Americane Columbia”, al căror nume ar fi şi derivat din Troianii comercianţi Sikili, între care exista Gherga (atestaţi şi pe

coasta Canaanului în secolul XII î.C.); pe de altă parte, Insula Sicilia şi-a primit numele de la Sicani - cei mai vechi locuitori ai săi, ce nu erau Indo-Europeni - care s-au amestecat cu colonişti Etrusci şi Fenicieni zişi Siculi (spre exemplu, în Insula Favignana 37,56 lat. N, 12,20 long. E din apusul Siciliei azi există localitatea Di Giergi): episcopul Petrus Ransanus 1428-1491 născut în Palermo afirma că Secuii erau descendenţii coloniştilor Romani din Sicilia (după ce o parte din Ardeal a fost înglobat în Imperiul Roman). Ceea ce-i cert este că Secuii au ajuns în actualul lor spaţiu Ardelean înaintea Ungurilor iar în vechea lor practică judecătorul suprem era numit Carcha / Gargha, după cum a scris în 1897 academicianul Maghiar Jekelfalussy Jozsef 1849-1901 în “Mileniul Ungariei şi al oamenilor săi” (acea demnitate la Ungurii din Ardeal, semnalată astfel încă din secolul X de către împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul”, Latin a fost transcrisă Carchas; de altfel, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” - fiul împăratului bizantin Leon “Filozoful” - i-a numit pe Vlahi ca Români, deosebindu-i de Romei / adică de bizantini): Secuii au fost cei aşezaţi între “sâgi” / gresii şi mânuiau bine “sica” (sabia scurtă curbată din vechime). De pildă, în 1917 Germanul Anton Karl Fisher a indicat explicit că în interiorul Carpatic - în locurile stăpânite pe atunci de Unguri - numele de familie Gherga era legat de vechiul Parga, regele Agatârs din Bazinul Mureşului a cărui dinastie a fost notată Grec ca Spargapithes / “Sparga-pithes” (literalmente însemnând pruncii / prinții Sfântului Parga), savantul Nicolae Densuşianu indicând că “numele nu era individual, ci nume de familie sau de neam al dinastiei regale din Ţara Agatârşilor”, printre strămoşii Basarabilor: “în istoria poporului Român de la Dunărea de jos, neamul cel mai nobil, mai vechi şi mai puternic”; Parga era patronimul lui Zarab, care a dat Basarab (de exemplu, Dinastia Zuraz a Geto-Dacilor - al cărei ultim rege a fost Decebal - era Zarabă = sacră conducătoare, ulterior numită Basarabă de Românii Medievali). Conform notiţelor istoricului Herodot Karka 4:76, înţeleptul Anacharsis din Dobrogea - al cărui discipol a fost legislatorul Solon al Elenilor - era strănepotul regelui Spargapithes al Agatârşilor din Carpaţi şi unchiul lui Iganthyrsos / “Igan-tyrsos”, regele Agatârs al Geţilor şi Sciţilor care au fost atacaţi de Perşi în 514 î.C. (în secolul II, Siriacul Lucian 24:4 a scris că Anacharsis era fiul lui Dauketes, adică al “Dacianului” / Dicienii fiind conducătorii tradiţionali ai Dobrogei, Carianul Herodot notându-l pe tatăl lui “Ana-charsis” / “Ana Charsis” din secolul VII î.C. ca Gnuros). Tatuaţii cu albastru Agatârşi - de sorginte Iraniană, denumirea însemnând “conducători cu toiege”, respectiv cu cârje / constituiau cea mai veche populaţie consemnată documentar din Ardeal / dar după Siginii / Sfinţii Gini din Banat - fiind urmaşi ai lui Hercule, stabiliţi în răsăritul Transilvaniei la începutul secolului VI î.C. datorită expansiunii înrudiţilor Sciţi; se caracterizau prin gingăşie, bogăţie în aur, poliandrie şi orgii prelungite, cu ocupaţii îndeosebi de oierit, plugărit, viticultură (au fost mari consumatori de vin) şi explotarea minereurilor - ajungând s-o facă până la Roşia Montană, în Munţii Apuseni - o trăsătură tipică lor fiind că-şi vopseau părul albastru ca Lidianii / Lizii din V Anatoliei, în secolul IV învăţatul Roman Maurus / Marius Servius relatând că mulţi dintre ei s-au mutat în Scoţia / culoarea naţională a vecinilor Irlandezi în vechime fiind tot albastră, schimbată la sfârşitul Evului Mediu în verdele trifoiului: în Scoţia, cimpoaiele lor au rămas până azi instrumente foarte populare, profesorul Bănăţean Petru Pilu 5


arătând că în vestimentaţia Gugulanilor predomină azuriul / culoarea turcoaz - susţinând despre instrumentul muzical că a căpătat amploare în N Arhipelagului Britanic în Antichitate datorită celor migraţi din arealul Gugan care s-au amestecat cu Celţii.

toponimelor Ghergane - întâlnite până azi - se datorează Geto-Dacilor liberi conduşi de dinaștii regali Gherghi aflaţi în prima linie faţă de graniţa NE a provinciei Dacia Traiane: de atunci şi până acum s-au păstrat acele onomastici tipice, urmaşii conservându-le, fără însă a le mai reţine profund semnificaţiile (estompate după înţelegerile Secuilor cu Ungurii, în sensul extinderii Maghiarizării). În 2009, cercetătorul Român Nicu Pârlog a scris despre “Nomazii care au umilit Roma”: “Date istorice credibile arată că hunii erau prezenţi în nordul Mării Caspice în secolul III. Mânaţi de o secetă cruntă ce le-a distrus iarba pentru cai şi vite, hunii s-au văzut nevoiţi să migreze spre vest. Primii care au avut nenorocul să se afle în faţa hoardelor flămânde au fost alanii: nu au avut nici o şansă. Continuându-şi drumul spre vest, hunii au întâlnit triburile goţilor, mai precis ale ostrogoţilor; sorţii celor din urmă au fost cruzi. Regatul lui Ermanaric a fost şters de pe faţa pământului: barbarii goţi au fost eliminaţi de alţi barbari, mai puternici; în acelaşi timp, o altă parte a hunilor a trecut fulgerător Munţii Caucaz pentru a răvăşi regatul armean, ajungând în final până în însorita Sirie. Succesele hunilor s-au datorat în mare măsură unui animal domestic banal la prima vedere, calul. Fără de cai, hunii nu sar fi putut mişca în voie în caz de atac şi nici nu şi-ar fi desfăşurat pe câmpurile de bătălie manevrele şi tertipurile lor unice, în faţa cărora temutele legiuni romane s-au văzut neputincioase. În stepe, calul era la fel de important ca aerul; caii erau necesari pentru migraţie, transport, vânătoare, comerţ şi război. Povestea cu carnea ţinută sub şaua calului nu e deloc o legendă: hunii - la fel ca toţi migratorii - se hrăneau preponderent cu cărnuri de vită, oaie sau cal, care au texturi tari şi fibroase după ce au fost fripte; pentru a le frăgezi, hunii îşi puneau următoarele mese sub şa, carnea fiind frăgezită de greutatea călăreţului, sărându-se în acelaşi timp de la transpiraţia sărată a calului. Istoricul francez Marcel Brion - considerat cel mai mare specialist în istoria hunilor - evoca sursele romane când le-a făcut o prezentare teribilă: ‘Niciodată nu s-au văzut astfel de oameni, nici la perşi, nici la etiopieni; aveau braţe lungi, piepturi late şi picioare crăcănate de la timpii petrecuţi în şeile cailor. Feţele le erau turtite, în care ochii mici, traşi spre tâmple, păreau că aveau sclipiri de cruzime vicleană’. Hunii umblau tot timpul îmbrăcaţi în piei de animale tăbăcite şi trăiau în jurul turmelor, aflându-se în perpetuă mişcare în căutarea păşunilor proaspete. Femeile, copiii, bătrânii şi cele jefuite erau transporate cu căruţele. Secretul succesului lor militar a rezidat în arcul cu săgeţi, pe care l-au dus la perfecţiune: arcul hunic era o armă comodă, foarte uşoară, lesne de transportat şi foarte puternică (era un arc compozit realizat din straturi succesive din lemn elastic, întărit cu coarne de animal). Tacticile lor militare nu puteau fi anticipate: când zăreau alte triburi la linia orizontului, pur şi simplu atacau în forţă, după care dispăreau subit, doar pentru a reapărea din altă parte şi a lovi din nou; dacă erau la rândul lor atacaţi, îşi ascundeau într-o clipită animalele, femeile şi copiii în spatele unui cerc făcut din căruţe, în timp ce luptătorii treceau la atac (după ce potopeau inamicul cu săgeţile, călăreţii huni pătrundeau între adversari tăind în stânga şi dreapta cu săbiile). Eficienţa lor ia făcut foarte căutaţi pentru a fi angajaţi ca mercenari; ca o culme a ironiei de care dă dovadă uneori istoria, cetele de călăreţi huni au fost cele care au înclinat sorţii bătăliei de pe Râul Sava din anul 388, când armata romană de răsărit a zdrobit-o pe cea romană de apus” (acea luptă a avut loc lângă Siscia / Seges-tica - capitala Panoniei, stabilită de împăratul

Steagul Secuiesc După cum a observat în 2015 şi cercetătorul Român George Rotaru, despre steagul Secuilor puţini ştiu că a fost la cererea din 1599 a conducătorului Moise Secuiul - o realizare Medievală a lui Vodă Mihai “Viteazu”, creat ca puternic simbol anti-Unguresc. Este de observat că Mureş cel mai mare afluent al Tisei şi cel mai lung râu al României ce izvorăşte în Ţinutul Secuiesc, la început drenează Depresiunea Giurgeu iar apoi traversează munţii foşti vulcanici Căliman-Gurghiu (sunt de remarcat denumirile păstrate în Maghiară de Secui despre Gurghiu = Gorgeny şi Gyergyo pentru Bazinul Gheorgheni, din apropiere / zone populate de Goţi în secolul IV); un nume de familie tradiţional în zonă - inclusiv printre Ceangăii din Valea Siretului - e Gherca (ca de exemplu cu menţionare documentară în 1560 la Moacşa 45,52 lat. N, 25,58 long. E / judeţul Covasna, în 1772 la Nicoreşti 46,14 lat. N, 26,38 long. E / judeţul Bacău, etc). În Dialectul Maghiar Ardelean, “Ceangău” înseamnă Gherca, cu explicaţia de “umblător” / “schimbător de loc” (în răsăritul Ardealului - chiar dacă acum vorbesc Maghiara - Secuii n-au fost Unguri, analizele genetice de la începutul secolului XXI relevând de altfel, spre uriaşa surpriză a unora, inclusiv apropierea genetică mai mare a Secuilor de Români decât de Unguri).

Imperiul lui Attila Prezenţa în răsăritul Ardealului / în Carpaţii Orientali a etnonimelor Gherga dar şi a eponimelor / 6


Roman Diocleţian - azi Sisak 45,28 lat. N, 16,23 long. E / Croaţia şi a fost câştigată de împăratul bizantin Teodosiu “cel Mare”).

astfel şi mai mare, cei încoronaţi ajungând să poarte titlul “Qalga sultan”). Lingvistul Lazăr Șăineanu 1859-1934 a scris: “Locurile ocupate astăzi de Nogai și anume stepa din Bazinul Kuma, din Caucaz, era odinioară patria Cumanilor, un popor de același neam cu Nogaii, din care făceau parte și Pecenegii, așezați primitiv la Nordul Mării Caspice și învecinați la Sud cu Cumanii. Acele popoare au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din seccolele IX-XIII și în special în trecutul Medieval al Românilor”. (Râul Kuma lung de 802 km - curge din Cerchezia până la granița Nordică a Daghe-stanului / se varsă în Marea Caspică). La sfârşitul secolului IV, placa turnantă principală a legăturilor dintre E Panonic şi E Europei era Dania = Crimeea, tocmai preluată în administrarea Hună de la Goţi; Crimeea fiind marea Peninsulă din N Pontic de lângă gurile Dunării, comunicarea se făcea pe Valea Fluviului (Panonia e traversată de cursul mijlociu al Dunării), scurtătura preferată reprezentând-o Brazda lui Iorgu / străvechea Cale Sacră, proaspăt întărită - în secolul IV - de către împăratul Constantin “cel Mare”, fondatorul Imperiului Bizantin: prin Dania / Crimeea, contactele se făceau spre E, după Marea Karga = Azov, cu cei din Stepa Ponto-Caspică - din N Caucazului - şi respectiv apoi cu cei de după Marea Ghergană / Caspică spre răsărit (anume, cu cei din Stepa Asiei, unde conducătorii aveau titlul “As” până în Altai). Este de remarcat despre Crimeea că se afla pe Calea Gorgană - marcată cu lespezi spre apus de Brazda lui Iorgu şi cu gorgane / kurgane spre răsărit - în zonă aflându-se nu doar urmaşii vânătorilor Jurcae / Iurcae după cum a consemnat istoricul Carian Herodot (scrişi Turcae de Romanii Pliniu şi Mela) sau urmaşii coloniştilor Cariani notaţi Gheorghi de către geograful Antic GeorgianoAnatolian Strabon dar şi vecinii Gurghi ori alţii, ca de pildă Gheloni sau Gheri / Gheruli, deveniţi Heruli / OstroGoţi care în secolul VI au ajuns stabiliţi la Gherdap iar apoi au migrat la Marea Baltică; printre toţi aceia erau Ghergari, care din Crimeea - unde până în Epoca Modernă a condus Dinastia Gheră, formată din Tătari înobilaţi datorită traiului îndelungat împreună cu autohtonii - s-au evidenţiat de exemplu în secolele IV-VI prin contactele avute cu rudele din Banat şi reciproc: expansiunea Hunilor spre centrul Europei a fost facilitată de mariajele dintre Goţi / Ghepizi - adică urmaşii Gheţi - şi ei sau femeile lor (în 1983, Dr. Liptak Pal antropolog Maghiar - a afirmat că Ghepizii tipologic erau ca Europenii Nordici actuali).

În tradiţiile Hune, ruşinea cobora pe întreaga familie dacă vreunul din membri era surprins neapt de luptă (regula stepei a fost că în caz de pericol, fiecare era alarmat). Procopius din Cezareea - contemporan cu Hunii - a notat că femeile lor erau fostele Amazoane. Întinderea Imperiului lui Attila, având capitala în Banat, a fost exact pe spaţiile controlate de Geţi, Goţi, Germanici, ş.a. - aliaţii Hunilor - de la Volga / E, la Dunăre / S, la Rin / V, până în S Scandinav / N (locul de unde după 3 secole au pornit Varegii / Vikingii, care de asemenea i-au jefuit pe creştinii Europei). Gherei / Gheray Attila s-a născut fix la 3 secole după decesul lui Decebal Zuraz / Gurag: e de observat, în afară de onomastica apropiată de familie, că ambii bărbaţi de stat au fost genetic la fel - afirmaţia rezultând prin deducţia contextuală, având descendenţii aparţinând aceluiaşi grup genetic Gherga iar nu prin analizele biologice / căci trupurile lor, al regelui Decebal Gurag şi al împăratului Attila Gheray, încă n-au fost găsite şi mai e de observat, dintre elementele foarte importante, că ambii mari lideri (regele Geto-Dacilor şi împăratul HunoDacilor) s-au născut, au trăit şi au murit în acelaşi spaţiu străRomân. Născut Dragomer / după cum a voit Ardeleanca lui mamă să-l numească şi supranumit Ethela / Attila însemnând în Gotă “Tatăl” / “Tătila”, poreclit “Biciul lui Dumnezeu” - cel care a ajuns împăratului Hunilor a fost fiul regelui protoTurk zis “Mundzuk” = “Giuvaerul” (care a rămas în legendă ca descendent din Nimrod, constructorul Turnului Babel), din neamul Gherei / Kerei, având Svastica crucea cu braţe egale - ca blazon; de altfel, Mundzuk / “MunDzuk” = “Bărbat / Om Dac” (“Mun” / “Man” = “Om” iar “Dzuk” / “Dzac” = “Dac”). După cum a studiat de pildă şi cercetătorul American Carter Findley în 2005, neamul Kerait - notat şi Kirei - în Crimeea / Peninsulă ce Antic a făcut parte din Imperiul Geţilor condus de împăratul Burebista, a fost continuat dinastic apoi de Giray / Gheray timp de multe secole (acolo, ciobanii Gherei / Gheray au susţinut că GingisHan - împăratul de tip Caucazian al Mongolilor - le-a fost rudă iar în Evul Mediu, după cum a scris şi cercetătorul Hakan Kirimli în 2004, prinţii Gheray din Crimeea erau încredinţaţi în N Caucazului nobililor Circasieni / “CircAsieni” pentru instrucţie, ajutaţi de anturajul format din Tătari Nogai = Gîrgeali, prestigiul acelor Gherai devenind 7


Gherai / Kerei Attila s-a născut în 406, când domnea bunicul său Ghepid Uldin - fiu de Hună - şi a crescut la Curtea Huno-Ghepidă până a avut 12 ani, apoi a fost dat Romanilor drept garanţie; istoricul Austriac Manchen Helfen 1894-1969 (care în perioada interbelică a lucrat în Moscova şi a scris o istorie a Hunilor) a sugerat că numele nobililor Huni nu erau decât porecle, ele fiind de sorginte Germană răsăriteană, modificate pentru a se ajusta graiului Got iar istoricul Britanic Peter Heather a admis în 2005 că “posibilitatea originii Germanice a împăratului Attila nu poate fi exclusă”. În 1998, Dr. Zufar Miftakhov de la Universitatea Kazan (55,47 lat. N, 49,08 long. E, capitala Tatar-stan, la gura Râului Kazanka în Fluviul Volga), a scris în “Istoria Tătarilor”: “Trecutul Federaţiei Ruse a fost grav mutilat de către sovietici, până acum puţini savanţi încumetându-se să prezinte adevărul istoric. Leagănul Hun a fost în Cultura Kurgană, de aceea pretutindeni unde erau gorgane Hunii ştiau că acele tărâmuri au aparţinut strămoşilor lor. În anul 360, Hunii deja erau organizaţi în Djuraş / Giuraş, adică în N Daghe-stanului; la sfârşitul acelui secol IV, un important clan proto-Bulgar - care şi-a mărit atunci influenţa printre Hunii dintre gura Volgăi şi gura Dunării, clanul Dulo ajungând înrudit cu el - a fost marele clan Kharka, remarcat după ce bunicul lui Attila a luat puterea (acela a fost îngropat într-un gorgan la Kiev, marcat cu semnul autorităţii regale Ψ, tridentul perpetuându-se şi ca emblematic la ulterioara Dinastie Rurik, conducătoarea Ruşilor Medievali). Nepotul Attila a ajuns să-şi aibă capitala între Timiş şi Tisa (ambele râuri fiind afluente pe stânga ale Dunării). Nevasta Kharka a împăratului Attila a fost prinţesă MasGută” (respectiv Getă / Gotă; neamul împăratului Attila a fost Kharka / Kerei - notat şi Kerai / Gherai - iar neamul împărătesei Kharka a fost Kherka / Gherga: cununia între ei - rude Gherga - a fost din motivul prezervării puterii imperiale, ceea ce, atunci când au făcut-o, în condiţiile secolului V, le-a reuşit cu mare succes). În 1967, istoricul Italian Guido Mansuelli în cartea “Civilizațiile Europei Vechi” a scris: “Aetius s-a servit de Huni împotriva Vizigoților, Burgunzilor și Francilor; le-a consolidat așezarea în Panonia; acolo, ei au întemeiat un stat sedentar, cu regalitate ereditară și dominația unei aristocrații îmbogățite prin jaf, în care s-au găsit evidente urme ale influenței Iraniene. Când Attila a ajuns la putere, a dispus de o forță de temut; a jefuit Balcanii în incursiuni anuale, pretinzând tributuri din ce în ce mai grele. Honoria - sora lui Valentinian III - i-a propus căsătoria”. După cum a studiat și Fargat Nurutdinov, tridentul a fost emblematic atât pentru clanul Dulo, cât și pentru Dinastia Rurik (dovedită prin analiza genetică paternă ca Gherga). Este de ştiut că pe Tăbliţa 74 de la Sinaia au fost menţionaţi comandanţii Geţilor din ultimul război cu Romanii, numiţi “Duro” Cozen şi “Duro” Radu - duri / dârji şefi militari - plecaţi în N Pontului să ceară ajutorul Iazigilor: acei lideri - purtând titlul “Durilor” - probabil au fost printre strămoşii dinaştilor Huno-Bulgari “Dulo”, având nobila emblemă “IYI” / stimată ca autoritatea de comandă “Yu” / “Io” sau “Iio”, însemnând “fiinţă luminoasă” = “Iluminatul”, caracteristică specifică păstrată în titulatura domnitorilor Români Medievali (în Antichitate a figurat pe Tăbliţele Geţilor, a avut-o şi împăratul Alexandru Macedon - numit de Armâni ca Alexandru “cel Mare”, căci a fost strămoșul lor - etc.); de altfel, se poate remarca identitatea dintre Duras / Dura (numele clanului regal GetoDac), cei notaţi Duro de Tăbliţa 74 şi clanul regal Dulo: probabil dârjii / durii emisari Cozen şi Radu - trimişi după

ajutor la riveranii Mării Karga / Azov din N Pontic - au fost nepoţii regelui Decebal Duras / Zuraz al Geto-Dacilor, care au organizat împreună cu Iazigii şi cu alţi Geţi Mari, respectiv cu Dacii liberi din răsărit rezistenţa, după ultimul război cu Romanii (ce a dus la moartea regelui Decebal), Dulo apoi rămânând forma Estică pentru Dura/s, prin clasica echivalență “R”/ “L”, aşadar Antica dinastie Duras / Duro a Geto-Dacilor generând clanul Dulo al nobililor Huno-Bulgari, cu împăratul Attila Gherai ca important membru. “Nominalia” - lista conducătorilor în spaţiul DunăreanoPontic după împăratul Attila timp de 3 secole - s-a păstrat în 3 manuscrise (cu diferenţe între ele, deoarece au provenit de la ramuri diferite ale neamului); împăratul Attila Gherai (născut la 3 secole după regele Decebal Gurag = Zuraz / Duras) deschidea în “Nominalia” lista urmaşilor Duro / Dulo: anterior lui cu 3 secole - în timpul înaintaşului Decebal - 2 lideri Duro / Dura au fost notaţi de arhiva Geto-Dacă găsită la Sinaia ca trimişi speciali după ajutor în NE (poate ei inaugurând ramurile Amală şi Baltă ale OstroGeţilor şi ViziGeţilor). Ulterior, acelor “duri” Gherghi Duras / Dulo printre care, la timpurile lor, au fost Decebal şi Attila - le-a aparţinut şi Arpad, liderul Ungurilor pe care i-a condus pentru stabilirea în Panonia (el a decedat la începutul secolului X, atât cronicile cât şi analizele genetice redând legătura Gherga a sa: Arpad l-a avut ca strămoş patern pe Attila şi pe linie masculină era genetic “N” / desigur la fel ca a înaintașului); din clanul Dulo / Duras (al Geto-Dacilor, Hunilor, Bulgarilor, Ungurilor, care în E avea rude Ogure) s-a desprins în secolul IX o ramură Nordică, formându-se Dinastia Rurik, începând cu primul rege al Ruşilor, dovedit genetic tot “N” ca Gherga. Cronicarul Simon de Keza al Ungurilor a consemnat la sfârşitul capitolului 2 din “Gesta Hungaricum” - publicaţie Latină tipărită la jumătate de mileniu după ce a scris-o, în Buda - despre Hunii lui Attila: “Modul de îmbrăcăminte şi fasonul lor era cel al Mezilor” (adică al celor din Ţara Magilor, respectiv din Ghergania, adică de la Marea Caspică); în capitolul 4, autorul a scris că atunci când Hunii au sosit “păstorii Valahi au rămas de bună voie în Panonia” (aşa ceva confirmând - ca sursă Maghiară Medievală timpurie - că în Panonia Valahii existau dinaintea Hunilor). Gherai Attila credea profeţiile şamanilor şi respecta civilizaţia, având sfetnici Alani, Germani şi Greci: a murit în 453, conducând Hunii începând din 434 - când a murit fratele său Bleda, de la care unii au presupus că a rămas denumirea fortăreţei Buda pe Dunăre / fosta “dava” a lui Burebista ce proteja cu Buzi aşezarea numită mai târziu Pesta de pe malul opus - împăratul Gherai Attila având în suita sa inclusiv localnici din actuala Românie (pe blazonul lui Gherai Attila de altfel figurând şi că era “Rege al Dacilor”).

Imperiul Hun la moartea împăratului Attila 8


pe cel care a fost împăratul Flavius Honorius 384-423, cu care ar fi rămas gravidă frumoasa ei mamă; faptul că prima soţie a lui Kerei / Gherai Attila a fost “Kerka” / Gherga corespunde parcursului istoric / temporal, genetic / biologic, geografic / Bănăţean şi onomastic / nominal, confirmând spusa că “în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie”. În delegaţia diplomatică a Imperiului Bizantin condusă de militarul Maximinus, secretarul Trac Priscus care a dus împărătesei Kerka / Gherga daruri în anul 448 la palatul străjuit de turnuri din reşedinţa Bănăţeană, a descris-o înconjurată de servitori, într-o încăpere din lemn importat pădurile din jur lipseau, căci vastul vechi codru din răsăritul Panonic deja era majoritar tăiat - cu stâlpii din buşteni, fixaţi de grinzi şlefuite şi având între ei minunate panouri sculptate (Pădurea Hercynică, veche şi densă - ce se întindea în Bazinul Dunării în susul Fluviului între Carpaţi şi Alpi până în Pădurea Neagră din S German - cu uriaşi stejari ce o întunecau, făcea parte din eco-sistemul post-glacial temperat forestier de foioase din Europa, despre ea făcând referiri Aristotel în “Meteorologica” sub numele Arkynia, inclusiv Iuliu Cezar în “Războiul Galic”, Pliniu “cel Bătrân” în “Istoria naturii”, ş.a.; lingvistul Evreu Julius Pokorny i-a comparat denumirea cu Celtul Kerku / Querqus pentru gorun). În capitala Hunilor - aflată în Banat - împărăteasa a întâmpinat delegaţia Bizanţului stând într-o canapea moale, aflată pe o platformă la o înălţime moderată, acoperită de covoare din pâslă şi lână - neobişnuite pentru bizantini, care le ştiau doar pe cele Persane - unde ajutoarele ei (având părul împodobit cu monede şi purtând bijuterii de la vârste mici), brodau lenjerii pentru ornamentarea hainelor, ca şaluri şi basmale, aşa după cum azi încă fac Guţulii / Huţulii, care şi aveau în vocabular pentru aşa ceva termenul dedicat de “guni”; “mâna ei dreaptă” era eunucul Grec Adamis, în casa căruia oaspeţii bizantini au fost invitaţi de ea la banchetul protocolar de acreditare (cu rugăciune înainte de masă). Academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” a observat despre acel moment că “în ce priveşte obiceiurile, cântecele fetelor - la Turci nu cântă femeile - arată originea lor Gotă sau Gepidă, care se vede de altfel şi din vălurile lor, ce pot fi împrumutate din cele milenare, trăind şi până astăzi, ale Tracelor. Covoarele ce se ţeseau ‘în culori felurite’ aparţineau unei datini artistice (cu aşa scoarţe se acopereau - ca şi acum în gospodăriile noastre săteşti - paturile): erau vechile ţesătoare Trace, ale căror urmaşe sunt meşterele femei ale lumii noastre ţărăneşti. Masa aminteşte mai mult ospeţele Trace decât sobrul fel de hrană al rasei Turceşti”.

Imperiul Hun a atins apogeul sub domnia sa, când împăratul Geray / Gherai Attila a continuat în forţă ceea ce înaintaşii Geţi făceau de secole, anume lupta anti-Romană (întinderea era de la Dunăre la Marea Baltică și de la Munții Ural la Rin): Gherai Attila a unit Hunii pentru atacarea Imperiului Roman, textele bisericeşti indicându-l ca “Biciul lui Dumnezeu” / “pedeapsa divină” (creştinismul atunci fiind deja religie oficială în multe locuri, Gherai Attila - credincios în Tengri / Tura, adică Zeul Solar Targan / Anu = “PreaÎnaltul”, clasificat în 2001 de lingvistul German Stefan Georg ca provenind din zona dintre Altai şi Enisei - a jefuit numeroase locaşe de cult, deoarece grupau odoare / bogăţii), consideraţiile deosebite despre barda / sabia lui Attila regăsindu-se ulterior simbolic reluate la sabia regelui Arthur, despre care se presupune că era confecţionată dintr-un meteorit; de altfel, Tracul Priscus Panites a consemnat că Attila folosea meteoritica sabie a Zeului Marte, găsită în fosta Dacie (istoricul Nicolae Bălcescu în “Românii supt MihaiVoievod Viteazul” a consemnat că în 1597 a fost văzută la Bogdan Sasul - nepotul Doamnei Chiajna - barda lui “Attila, vestitul rege al Hunilor, biciul lui Dumnezeu, purtată în războaiele sale; tăişul sabiei, foarte bine lucrat, era de 7 palme în lungime şi 4 în lăţime” / în Anglia regele Arthur folosind probabil o copie a acelei barde grozave).

Împăratul Gherai Attila: Biciul lui Dumnezeu Prima nevastă a “Tatălui” / “Tătilei” Ethela / Attila erau de aceeaşi vârstă - cunoscută de acela în spaţiul Românesc, Hunii stăpânind Banatul din 410 / anul când Geţii plecaţi de la Dunăre au reuşit cucerirea Romei, cea care din 422 i-a fost alături ca soţie “permanentă”, inclusiv la preluarea puterii asupra Hunilor şi i-a dăruit 3 urmaşi (descendenţii lor ajungând la baza unor genealogii, mai ales din Bulgaria până în Germania), a fost ruda Creca / Kerka, o nobilă despre care unii considerau că-l avea ca tată adevărat

Pătrunderea Hunilor în Europa 9


Cronicarul bizantin Priscus a notat-o pe împărăteasă Kreka / Creca (în 1838, reverendul Englez William Herbert observa că se mai utiliza Cerca de către traducători ori era preluată ca H/Erka de către alţii, Dr. Jakob Bleyer 1874-1933 analizând-o drept Kerka - Germanizată Helca / Helga studiul din 1982 al Ucraineanului Omeljan Pritsak de la Universitatea Americană Harvard asupra limbii Hune şi clanului lui Attila indicând de fapt apelativul soţiei Gherga / “Gergan” sub acea denumire). Caracteristic nobilelor Hune era portul diademei, podoabă confecţionată dintr-o bandă de aur decorată policrom, sub influenţă Sasanită, în producţie de obicei Crâmleană: din atelierele Crimeii (în Bazinul Dunării astfel de accesorii n-au existat înaintea Hunilor şi nici după aceea). Împărăteasa Hunilor Kerka / Gherga a exercitat o considerabilă influenţă asupra afacerilor lui Gherai Attila, dea lungul mariajului lor ce a durat mult pentru acele condiţii (ea a murit în 449, după aceea declanşându-se decăderea lui Attila / Aţel, care s-a înconjurat de un harem, a avut mai multe neveste şi a efectuat o expediţie fără succes în V Europei - a fost învins în 451 pe Câmpiile Catalaunice lângă Troyes de o coaliţie a Romanilor conduşi de generalul Flavius Aetius = Flaviu Ețiu din Silistra cu Vizigoţii conduşi de Teodoric / fiul lui Alaric şi cu Burgunzii - sfârşind beat ca mire în noaptea unei nunţi pe care o făcea cu Burgunda Gudrun / Grimhild - ulterior Germanizată Hilda sau Maghiarizată Ildiko - lângă Sighişoara 46,13 lat. N, 24,47 long. E / judeţul Mureş, pe Dealul Aţel 46,09 lat. N, 24,28 long. E / judeţul Sibiu, sicriul lui triplu din aur, argint şi fier cu rămăşiţele sale fiind dus pe Mureş în jos, în reţeaua mlaştinilor Banatului, undeva între Felnac 46,07 lat. N / 21,09 long. E, judeţul Arad şi Seghedin / Szeged acum, probabil lângă Morisena / Cenad 46,15 lat. N, 20,08 long. E / judeţul Timiş, unde era un mare depozit de sare, fiind îngropat pe un braţ al apei, sub albia râului deviat, într-un loc ţinut secret prin uciderea groparilor; cronicarul Iordanes şi senatorul Casiodor de la curtea regelui Got Teodoric “cel Mare” - care colabora cu Gherganul papă Agapet, la cererea cărora Iordanes realizând “Getica” - au scris că împăratul Attila a fost găsit mort în dimineaţa de după nuntă şi a fost îngropat în sicriu de aur, cuprins într-unul de argint şi acela într-unul de fier, în pusta Panoniei omorându-se cei care-l înmormântară: “s-a rezervat aceeaşi moarte acelora care l-au coborât în pământ, îngropându-i împreună cu cel îngropat”). Descoperirea arheologică a mormântului lui Attila / împăratul Hunilor în NV Banatului (regiunea care i-a fost cea mai dragă), dacă n-a fost vandalizat de Gepizi sau de Avari, ar fi de o extraordinară importanţă istorică; cronicarul Got Iordanes în “Getica” 258 a scris: “au adăugat în mormânt arme luate de la duşmanii ucişi, coliere preţioase prin felurita strălucire a pietrelor scumpe şi insigne de tot felul din care se compun podoabele regale”. Aşadar, din perspectiva Germanică Medievală despre nevestele lui Attila, prima a fost Bănăţeana Helga şi ultima a fost Burgunda Hilda; după moartea împăratului Attila, partea din Imperiul Hun ce cuprindea capitala sa Bănăţeană a fost desfiinţată de Ghepizi / Gepizi (care - cât a trăit acela - au fost aliaţi cu Hunii, Ghepizii fiind conduşi pe atunci de regele Ardaric / “Ardaric”, cronicarul Got Iordanes consemnând în “Getica” 199 că “peste nenumărata armată a Gepizilor era rege acel prea faimos Ardaric, care - prin marea-i fidelitate faţă de Attila făcea parte din consiliul aceluia, căci Attila, cântărindu-i sagacitatea, pe el şi pe Valamir / regele OstroGoţilor îi preţuia mai mult decât pe ceilalţi regişori”). Valamir / “Vala-mir” a

fost conducătorul “ValaGoților” - adică al Goților Valahi din Panonia și era aliat de nădejde al împăratului Hun Kerei / Gherei Attila însurat în Banat (adică în SV Panoniei) cu Kerka; conducătorul SV Panoniei / Banatului Kerkon / Zerkon, împreună cu sora Kerka - prinţesă devenită împărăteasa Hunilor prin cununia cu Kerei / Gherei Attila - și împreună cu Valamir / “Vala-mir”, șeful Valahilor Goți din Panonia, respectiv regele Arda-ric / Arcadiu al Ghepizilor, probabil erau din aceeași familie, a regelui Rumon atestat ca stăpânul Banatului în secolul precedent, camarad / rudă pe atunci cu regele Zizais / Ghigais în Panonia (care - ca indigeni - au luat împreună puterea în anul 334 de la Sarmații Argara-ganthes / Arda-ghantes iar în 359 au fost atacați de împăratul bizantin Constanțiu II, ce a ajuns să încheie pace cu ei, admițându-le valoarea militară și recunoscându-i oficial ca liderii celor de pe cealaltă parte a Dunării): în timpul unui raid al Scirilor din 465 - populație din care apoi a descins generalul Odoacru care a fost omorât de Teodoric “cel Mare” / regele OstroGoților - Valamir a căzut de pe cal și a murit (Teodoric “cel Mare” a fost nepotul lui Vala-mir / care a avut 2 frați, pe Vidi-mir și Theode-mir - tatăl lui Teodoric “cel Mare” - ei fiind din ramura regală Amali a Goților).

Ghepizii / Gepizii - cu sensul de “cei înzestraţi / fericiţi”, consideraţi “Germani târzii” - erau de la Visla / Vistula inferioară (“Ge-pizi” = “prunci Geţi”); după plecarea Goţilor spre SE European (la mijlocul secolului II), Gepizii / Ghepizii au rămas pe loc, urmând o evoluţie separată de atunci: între străvechiul termen “bete” pentru “bețe” și Latinul “pedes” pentru “picioare” au fost evidente apropieri, indicând de fapt descendența (de pildă, Drago-bete = urmașul lui Drago / fiul Drag). În secolul IV, Gepizii / Ghepizii s-au sedentarizat în răsăritul Panonic iar moartea împăratului Attila Gherai al Hunilor - descendent dintre ei - le-a oferit recâştigarea libertăţii (prin eliminarea urmaşilor aceluia care nu s-au retras înspre răsărit, ca întotdeauna, cei mai buni în a rezolva fundamental chestiunile fiind direct cei implicaţi): în 454, pe Valea Nedao din S Panonic - râu afluent al Savei nimeni altcineva decât Ghepizii l-au ucis pe împăratul Elac, primul fiu al cuplului Kerka-Attila (care era succesorul la conducerea Imperiului Hun, având numele într-o stranie 10


rezonanţă cu Olac / Olah sau Vlah, ca o menţiune timpurie a acelei denumiri, datorită mai ales mamei sale); nepotul Elac a fost ucis de unchiul Arcadiu / Arda-ric, regele Ghepid. În secolul VII, scriitorii bizantini încă foloseau pentru zona Bănia-Banat denumirea Gepidia, Valea Oltului în întregime a râului de la izvorul din Ţinutul Secuiesc până la vărsarea în Dunăre - fiind graniţa răsăriteană Ghepidă, un important culoar reprezentându-l Sudul Ardelean, pe cursul Oltului superior, anume Ţinutul Făgăraşului / judeţul Braşov şi Ţinutul Almaşului / judeţul Sibiu, sub controlul Guganilor din Ţinutul Haţegului / dintre Bănie şi Banat, din Ţinutul Pădurenilor / dintre Ardeal şi Banat şi din Ţinutul Gugulanilor / Banat (ultima menţionare a Gepizilor a fost în secolul IX, când erau supuşi Avarilor; în lexiconul bizantin “Etymologicum Magnum” din secolul X a rămas scris că Gepizii au fost “prunci Geţi”: numele “Gepaides” folosit Grec pentru Gepizi deriva din “Getai” = Geţi şi “paides” = prunci); în Evul Mediu, timp de multe secole după Ghepizi, Ţinuturile Amlaşului / Almaşului şi Făgăraşului - din N Carpaţilor Meridionali - au rămas sub jurisdicţia Banatului Severinului (până după constituirea Ţării Româneşti), liderii fiind Cărăşeni însemnând Negri, adică Nordici, o reprezentare de seamă în istorie de pildă având-o Dinastia G/herţegului Negru Vodă, amestecată Cuman. O ipoteză este că în acelaşi spaţiu SE Panonic / Bănăţean actuala confirmare paternă Gherga - atât nominală, cât şi genetică - în timpul C/Hun putea fi împărţită: genetic după părinţi, în plus şi nominal după mamă; fiii lor în lipsa rudelor după tată şi-ar fi putut lăsa unii descendenţi să fie crescuţi ca Gherga de neamurile nobilei mame (cu resursele la dispoziţie - avutul din partea lor şi adăpostul / grija din partea rudelor materne - fiind o soluţie plauzibilă în acele vremuri tulburi). Împărăteasa Kerka / Gherga probabil era deja bunică atunci când a murit. Genetic, din aceeaşi grupare Fino-Ugră N*, la începuturile Medievale în spaţiul Românesc au fost - de la C/Huni până la Cumani tot felul de năvălitori răsăriteni (la fel ca la Huni, oamenii erau jertfiţi şi de Cumani pe mormintele conducătorilor / la moartea unor simpli indivizi se mărgineau să sacrifice doar cai); ceea ce este sigur e că între timp Hunii au dispărut din Banat iar Gherga există în Banat. Fondul genetic patern N* Gherga (deoarece transmiterea nu putea fi prin mamă) era numai prin bărbaţii clanului primei soţii a lui Gherai Attila, cu sau fără contribuţia Hună; e de observat că prinţul Arpad 845-907 (fiul lui Almos / Al-moş, liderul Ungurilor în 858895, adică până la instalarea acelora în Panonia) patern genetic “N” - ca Gherga - afirma că descindea din împăratul Attila, ceea ce înseamnă că Gherai Attila avea acelaşi fond genetic Gherga. De altfel acum la Ciuvaşii din Bazinul Ră / Volga (urmaşi Huni), peste un sfert din populaţie e patern genetic “N” (ei sunt plasaţi între populaţiile din Kursk - unde e cea mai mare anomalie magnetică din lume, datorată fierului din scoarţă - şi urmaşii vechilor Bulgari, acele populaţii vecine de asemenea având procente semnificative genetic “N”, ca Gherga); Ciuvaşa - limba nativă a aproape 2 milioane de Ciuvaşi din Federaţia Rusă - e acum singura supravieţuitoare din ramura Turkă Ogură (a fost clasificată împreună cu Huna, Avara, proto-Bulgara, Khazara, etc.): în prezent, Ciuvaşa nu poate fi înţeleasă de către vorbitorii altor limbi Turce. În povestirile Medievale timpurii au fost elemente interesante legate de relaţiile dintre Huni şi Goţi: “Saga lui Thidrek” (adică a regelui OstroGot Teodoric “cel Mare”) a notat-o ca Erka pe prima soţie a lui Attila; ea era fiica regelui Osant / Osantrix, primul născut al regelui Hertnit

din Novgorod / Rusia. Conform “Enciclopediei tradiţiei Nibelungilor” publicată în 2002 de Francis Gentry, Winder McConnell, Ulrich Muller şi Werner Wunderlich, regele Osant / Oserich din Garða = Novgorod avea ca vasală Vilkina / “Vilkina-land”, după cum mai era ştiută Gothia / “Gotaland” (adică S Suediei), tributul primindu-l de la Nordian, conducătorul de acolo al Geaţilor; regele Ose-rich / Osant s-a însurat cu frumoasa Oda - fiica şefului Milias al Hunilor având-o ca fată pe Erka, cea care a devenit nevasta lui Gherei / Kerei Attila: aşadar, Kerka l-a avut ca tată pe regele As = “Ose-rich”, adică “Os regal” (“Ose” / “As” desemnând filiera Getă a nobililor Gherga, inclusiv a celor din dinastia regală Gurag). A fi fost cineva “din os de domn” a însemnat nu doar în Antichitate, ci şi Medieval ori chiar Modern - de fapt, dintotdeauna - o cinste deosebită, de aceea curiozitatea semenilor despre vreo persoană ca fiind de “Os” (ori “As”) legându-se de sorgintea dinastică cea mai respectabilă, asemenea credinţă fiind înrădăcinată în Siberia paleolitică, unde Cultul Oaselor exista dinaintea Potopului. La 4 secole după Erka şi după împăratul Kerei / Gherei Attila, tocmai la Garða = Novgorod s-a lansat Rurik, primul rege Rus (din acelaşi grup genetic cu Attila şi respectiv cu Arpad contemporanul său mai tânăr - care a devenit primul conducător al Ungurilor în Panonia); înaintea Ruşilor, Garða / Novgorod - prima lor capitală, însemnând “noul oraş” - a fost un important târg stăpânit de Geţi: iată încă o confirmare a legăturilor istorice şi genetice dintre strămoşii Românilor şi Ruşilor, Antica Dinastie Gurag / Zuraz a Geţilor din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic ajungând să controleze la începutul Medieval inclusiv Nordicul târg Garða (aflat pe ruta comercială dintre Mările Neagră şi Baltică), ulterior numit Novgorod = prima capitală Rusă. În 1896 - pe când era directorul Arhivelor Statului din capitala României academicianul Petriceicu Haşdeu prin lucrarea “Românii Bănăţeni” a studiat momentul întâlnirii ambasadorului bizantin cu împărăteasa Hunilor, considerând că a avut loc în Banat la Vârşeţ (în acel sens el şi schiţând ruta diplomaţilor, urmând câteva din notiţele de atunci ale cronicarului Priscus):

11


Totuşi, el nu a respectat naraţiunea lui Priscus întocmai, după cum a observat şi academicianul Bănăţean Atanasie Marienescu, căci secretarul delegaţiei bizantine a relatat că după trecerea Dunării din Balcani în Banat “a înaintat spre nord pe un întins şes, a trecut râurile Timiş şi Timişul Mic / Bega şi a ajuns într-o parte băltoasă” (acea locaţie însă necorespunzând pentru Vârşeţ - apreciat doar pentru panorama strategică oferită de dealul său / spre Vârşand asupra Câmpiei Banatului - ci pentru Iarcuri / Corneşti).

atrag atenţia asupra superficialităţii cu care a fost tratat adevărul istoric al Europei, faptul că - deşi s-a ştiut - nu s-a recunoscut niciodată concret că goţii, alamanii, sunt din acelaşi sânge cu geţii, cu dacii; că numai bazinul intracarpatic putea, în timpurile vechi, genera migraţii ale unor populaţii europene, întrucât din zona Scandiei, nelocuită din cauza condiţiilor climatice, nu se putea migra, şi nici un istoric serios nu îndrăzneşte a susţine o asemenea teorie. Marile mişcări demografice s-au comportat potrivit dictonului ‘lumina vine de la răsărit’.” (Gota a fost o limbă aflată între populara Latină vulgară şi Germana veche).

Iarcuri-Corneşti Academicianul Petriceicu Haşdeu a considerat că Tracul Priscus în anul 448 a făcut “cea mai veche menţiune istorică a unei vorbe curat Româneşci”, fiind impresionat la banchetul de la Curtea Hună de distracţia oferită de un autohton, Ausonul Zercon - respectiv Ghergon, prin clasicele suprapuneri “Z” şi “C” peste “G” - care vorbea într-o “Romană rustică”, între Latină şi Greacă (e de ştiut că primul Auson a fost fiul lui Circe cu Ulise, etnonimul Ausonilor din Laţiu - vecinii băştinaşilor Oscani care au distrus Italiana Cume - iar “Suidas” a explicitat despre acel Zercon întâlnit de Priscus că era rege / conducătorul Bănăţenilor), printre alţii şi istoricul Maramureşean Alexandru Filipaşcu 1902-1952 susţinând că apoi populaţia Ausonă / Auşonă a devenit în NE Panoniei cea majoritar Oşană. În lucrarea “Origini” din 2010, istoricul George Cadar din Maramureş a consemnat: “Marele istoric polonez Jan Trynkowski a scris că polonezii ar fi urmaşi ai acelor daci care, neîmpăcându-se cu cucerirea romană, şi-au părăsit locurile de obârşie, retrăgându-se mai la nord. Oşenii, auşenii, ausonii sunt, împreună cu maramureşenii, descendenţi ai celei mai vechi populaţii europene. Sunt purtători ai reminescenţelor unor civilizaţii ale pământului demult dispărute. Sunt, poate, cei care mai au - în grai, port, dans şi cântec, proverb, pilde şi zicători, forma de organizare, arhitectura caselor şi lăcaşelor de cult - ultimele semne ale satului arhetipal, primordial european. Doresc să

Este foarte posibil că Zercon / Ghergon - regele Bănăţenilor - era Ghergan şi dat fiind contextul, era chiar fratele împărătesei, aşadar cumnatul lui Attila / de altfel, Romanul Vergiliu în “Eneida” 4:349 a scris că Peninsula Apenină / Italiană iniţial era ştiută ca Ausonia Teucriană (adică Ghergană); cronicarul bizantin Priscus l-a notat ca “Zercon din Mauretania” / adică Algeria - invadată de Vandali pe atunci de câţiva ani - deoarece a fost trimis de împăratul Gherai Attila “în dar” lui Flavius Aetius / Eţiu (Got / conform cronicarului Iordanes, devenit general, botezat creştin de episcopul Auxentius - fiul adoptiv al Anatolianului Ulfila - în Durosotor / Silistra, locul naşterii sale, comandant în apusul imperial Roman, care anterior a fost ţinut ostatic de Ruga, împăratul Hunilor dinaintea lui Attila): Zercon a revenit - îndemnat şi de Edecon / şeful Herulilor, tatăl lui 12


Odoacru - mai ales că avea şi soţia Scită / Dobrogeană lăsată cât a fost plecat la Eţiu / Aetius, fapt pentru care “Attila s-a supărat că s-a întors la dânsa” dar Attila şi Zercon fiind cumnaţi, Zercon îşi permitea chiar să fac haz despre asta la Curtea Hună (din Banat). Este de ştiut că în anul următor morţii împăratului Attila al Hunilor, pe care numai generalul Got Flavius Aetius 390-454 a reuşit să-l învingă, la ordinul împăratului Valentinian III 419-455 acela a fost asasinat la Ravenna - regiunea Romagna - generalul Got fiind însă totuşi răzbunat de nimeni altcineva decât chiar de către prietenii săi Huni (care - după jumătate de an - l-au omorât pe împărat în Roma). Practic, în Antichitate Auson a ajuns să însemne Roman, de exemplu poetul Ovidiu - exilat la Marea Neagră afirma în “Tristia” 2:200 că regiunea aceea era “de foarte puţină vreme sub jurisdicţia Ausonă” (adică Romană); Aușonii - din care s-a tras și denumirea Oșană, a Oșenilor probabil îi aveau printre strămoși pe cei știuți ca “Moși”, respectiv “cei vechi”. Preotul Maghiar Otrokocsius Foris în “Originile Ungare” din 1693, referindu-se la limbile consemnate de cronicarul bizantin Priscus 410-473 că erau folosite la Curtea împăratului Attila, a tras concluzia că “Hunii îşi dădeau silinţa să înveţe Gota, limbă înrudită cu Alana şi Ausona (adică Valaha, aproape ca Latina coruptă / vulgară)”.

istorice sunt mai tari, nu numai decât schimbarea şefului dar şi decât succesiunea popoarelor”. “Institutul de Arheologie” în “Izvoarele istoriei României” - lucrare publicată pentru Academia Română în 1970 - a enunţat despre ce era pe atunci în Banat: “este vorba de o populaţie agricolă, sedentară, care nu era de origine hună şi nu prezenta nici o însemnătate politică, ci una economică, politica şi războiul intrând în atribuţiile hunilor; putem vorbi de o simbioză între hunii stăpânitori şi supuşii lor. Ceea ce merită reţinut, în ansamblu, este liniştea şi chiar relativa bunăstare ce predomina în ţinuturile stăpânite de huni. Dominaţia hunilor era nu numai suportabilă, dar şi o garanţie pentru locuitorii căzuţi sub stăpânirea acelui popor de călăreţi. Merită să ne oprim asupra convorbirii cu un grec întâlnit de Priscus în capitala lui Attila, care prefera să rămână în teritoriul hunic ‘deoarece străinii îşi petrec viaţa în linişte, fiecare se bucură de ceea ce are şi nu supără pe nimeni, iar în schimb nu este supărat deloc’. Acest episod dovedeşte că în timpul lui Attila existau la nord de Dunăre condiţii de viaţă preferabile celor din imperiu. Imensul teritoriu asupra căruia se întindea stăpânirea hunilor, inclusiv Dacia, era numai controlat şi nu ocupat direct şi permanent. Controlul se exercita prin ‘vizite’ şi expediţii de pedepsire împotriva celor care nu-şi îndeplineau obligaţiile de supuşi. În Dacia intracarpatică nu s-au descoperit nici urme de aşezări hunice şi nici măcar morminte izolate. În schimb, s-au găsit urmele unor sate aparţinând autohtonilor”. Academia Română a enunţat în “Istoria românilor” din 2010: “Fără îndoială, în ţinutul respectiv, cu o populaţie sedentară bine situată economic, populaţia vorbea limba ausonilor, limbă pe care autorul Priscus a menţionat-o de 3 ori în cursul povestirii sale. Populaţia aceea din secolul V, văzută la faţa locului de retorul istoric, nu putea fi alta decât cea autohtonă latinofonă, care trăia sub dominaţia hunilor, fapt confirmat şi de rezultatele cercetărilor arheologice şi ale studiilor despre circulaţia monetară. Este de observat că Zercon ‘amestecând limba ausonilor cu a hunilor şi a goţilor, i-a umplut pe toţi de veselie’ şi că la acel ospăţ Priscus a relatat că lângă el stătea un ‘barbar’, ‘care înţelegea limba ausonilor’, fiind, probabil, un tălmaci. Este vorba, deci, de o limbă latină pe care o vorbea populaţia de la nordul Dunării. Menţiunea că o astfel de limbă ‘românică’ era folosită ‘când unii dintre huni aveau de-a face cu romanii’ edifică asupra caracterului latin al acelei limbi pe care o vorbea doar populaţia locală, moştenitoare a culturii şi a civilizaţiei romane. (Despre o asemenea limbă latină ce se utiliza la nordul Dunării a relatat şi Procopius din Caesarea / Procopiu din Cezareea 500-565, pentru secolul următor: în luptele din 545 de pe teritoriul Munteniei, a fost prins un prizonier care ‘vorbea latineşte’). Populaţia vorbea o limbă latină populară ‘ausonică’, ce ulterior a devenit limba vorbită a poporului român”.

Academicianul Român Atanasie Marienescu (care în 1884 a realizat şi studiul “Patria veche a Dacilor în Asia”), a observat că autohtonii Bănăţeni s-au acomodat cu noii cuceritori Huni, cu care au intrat în asociaţie ca parteneri: “Attila a arătat demnitate, seriozitate şi simţ de dreptate şi apăru - nu numai poporului său, ci şi popoarelor străine - ca un domnitor puternic, căruia popoarele de bună voie i s-au subordonat, în acest fel formându-se o alianţă puternică de popoare, în care pe lângă împărat existau şi regi, principi” (Gherganii fraţi - Zercon / conducătorul Banatului şi Kerka / împărăteasa Hunilor - corespunzând acelui context regional al secolului V; cronicarul bizantin Zosimos în acel secol V a şi consemnat că Hunii din 380 erau aliaţi cu Carpii). În “Oamenii Pământului”, academicianul A/Român Niculae Iorga a scris: “În ‘Curtea’ lui cu cerdac şi cu covoare, Hanul Attila - acest vechi ‘Turc’ mare - era, înaintea Românilor (acum aproape deplin formaţi), un fel de ‘Domn Român’, ca şi Decebal din Munţii Haţegului; căci condiţiile trainice impuse de natură şi întărite de lungul curs al dezvoltărilor 13


Academicianul Petriceicu Haşdeu a apropiat noţiunea de Auson / Auşon atât de auşel / tartalac - cea mai mică pasăre cântătoare din Europa, asociată cu piţigoii - cât şi de regalitate: “La intrarea Goţilor şi Hunilor în Bănat, Românii de acolo erau elementul etnic cel indigen, care avea tot dreptul de a se făli că ei sunt aborigeni, autohtoni, cei bătrâni, stăpâni ai ţării; şi tocmai aceasta cată să fi spus ei lui Priscus la întrebarea lui că cine sunt dânşii, căci tocmai aceasta vrea să zică Româneşte ‘Auşoniu’. Cuvântul ‘auş’ prin sufixul ‘-uş’ (acelaşi sufix dezmierdător ca în feminina ‘mătuşă’) însemnează până astăzi pe ‘bătrân’ nu numai în Dialectul Macedo-Român dar şi la Olteni, de unde rezultă că altădată - înaintea separaţiunii dintre Daco-Români şi Macedo-Români - a fost o vorbă comună tuturor Românilor. În România, pe lângă ‘auş’, ba chiar mai răspândit în grai, este diminutivul auşel (la ‘moş’ se zicea ‘auş’ şi prin urmare ‘auşel’ înseamnă ‘moşneguţ’: cea mai mică dintre toate păsărelele, câte provin în Europa, şi totodată una dintre cele mai frumuşele, este auşelul, numit şi tartalac. Auşelul e răspândit mai peste toată Europa. Petrece vara prin codri iar primăvara şi toamna prin grădini. Nutreţul auşelului sunt diferiţi cărăbuşi şi alte insecte mici. În toate celelalte limbi neo Latine, ba mai în toate limbile din Europa, numele auşelului este iarăşi un diminutiv, dar anume de la cuvântul ‘rege’; aşa sunt în Franceză ‘roitelet’, Italiană ‘reillo’, Spaniolă ‘reyezuelo’, Germană ‘zaunkonig’, Rusă ‘korolek’, Cehă ‘kralicek’, etc. (deja în Latina clasică numele auşelului era ‘regulus’). Dacă diminutivul din ‘auş’ are sensul de ‘crăişor’, atunci intensivul ‘auşoniu’ cată să fi avut sensul de ‘rege’, negreşit nu ca cel mai bătrân în accepţiunea materială a cuvântului, ci în accepţiunea cea morală: ca cel mai venerabil, de unde şi Latinul ‘senior’ - literalmente ‘mai bătrân’ - a devenit la neo Latini ‘sire’, adecă tocmai rege. Suntem Auşoni, ceea ce vrea să zică cei mai bătrâni aici, adevăraţi băştinaşi, moşteni şi domni ai acestui pământ, au zis Românii către Priscus; şi dânsul a înregistrat întocmai declaraţiunea lor, cu singura deosebire că alfabetul Grecesc îl silea vrând-nevrând a pune un ‘s’ în loc de ‘ş’. Până acum era o nestrăbătută enigmă de a găsi în secolul V la Priscus, lângă Goţii şi Hunii lui Attila, pe ‘Ausonii’ sau ‘Ausones’ din Antica Italie, un termen etnic care atunci devenise de veacuri deja un simplu epitet poetic în literatura Latină, şi care nici chiar în Italia - cu atât mai puţin în provinciile Romane poporan n-a fost niciodată. Şi câte enigme de felul acesta mai rămân nescotocite şi nedezlegate în ‘istoria începutului Românilor în Dacia’! Enigme prin care foarte multe s-ar fi descifrat până acum, dacă istoricii noştri s-ar deprinde a studia izvoarele în texturi originale - nu în traduceri - şi dacă ar fi mai tari în ştiinţa limbii, fără care istoria veche nu poate decât să şchiopăteze în cazul cel mai bun. Naţionalitatea Română cea de lângă Timiş a avut mult a face cu Gepizii. Iordanes în ‘Getica’ 12 a anunţat că Gepizii stăpâneau Dacia întreagă, pe care iarăşi întreagă - după el - o stăpâniseră mai înainte Goţii. Când ajunge însă a delimita topografic hotarele acelei dominaţiuni a Gepizilor, zice că ei şedeau lângă râurile Criş şi Mureş. Aceasta-i întreaga Dacie? În alt pasaj, Iordanes trage hotarele teritoriului Gepidic altfel, şi anume: ‘Prin Ţara Gepizilor curg râuri mari şi renumite, căci dinspre Nord şi Vest o scaldă Tisa, dinspre Sud marea Dunăre iar dinspre Est o curmă Râul Timiş, ale cărui unde iuţi şi spumânde se reped furioase în Dunăre’. Gepizii au locuit foarte îndelungat într-o parte a Bănatului, fiind astfel vecini cu Românii de acolo, cu Auşonii. Pe la anul 600, un general bizantin a mai dat lângă

Tisa peste urme de Gepizi, care însă atunci nu mai erau o naţionalitate compactă, ci nişte şubrede rămăşiţe. Numai în Bănat a rămas de la Gepizi un preţios monument arheologic scris cu rune, anume tezaurul de aur dezmormântat în 1799 la Sânnicolau Mare. Oricum ar fi, Gepizii au locuit într-o parte a Bănatului cel puţin până în secolul VII. Dintre cele 2 cuiburi ale Românismului, unul la Olt şi celălalt la Timiş, Oltenia a fost scutită aproape cu desăvârşire de invaziuni străine, şi totuşi nu se poate zice că ea şi-a păstrat naţionalitatea mai bine decât Bănatul, unde Românul a fost necontenit în contact cu tot felul de neamuri Barbare. Cei mai plugari dintre toţi Românii prin însăşi natura unui pământ roditor peste măsură, Bănăţenii se împăcau cu Hunii, cu Gepizii, cu Avarii, cu Slavii, cu Ungurii, hrănindu-i pe toţi rânduri-rânduri şi lăsându-i apoi pe toţi să plece înainte, pe când Românul rămânea pe loc, adevăratul Auşoniu al ţării de la Attila până astăzi. Neîntrerupta atingere cu străinii l-a făcut pe de o parte mai gelos de propria sa naţionalitate şi mai conservator de frica de a n-o pierde; dar totodată, pe de altă parte, memoria acelei atingeri s-a pietrificat pe nesimţite, ca nişte straturi suprapuse, în graiul şi în legenda Românilor din Bănat, astfel că numai la dânşii găsim unele tradiţiuni etnice pe care în deşert le-am căuta în Oltenia, şi cu atât mai puţin în Ardeal. Voi da un exemplu: am vorbit mai sus despre Gepizi, care nu erau decât o ramură de Goţi; după ei, Bănatul a fost cotropit de Avari, pe care însă i-au nimicit Francii, gonindu-i din regiunea Tisei. Bănăţenii dară cunoscură acuma 2 popoare Germanice: pe Goţi şi pe Franci. ‘În Bănat până-n ziua de astăzi - zice Simeon Mangiucă în Albina din Viena, 1866 când vine vreun Neamţ prin satele Româneşti, se iau copiii după el şi strigă drept semn de batjocură: Nemţ! Nemţ! GotoFrenţ!’ Din generaţiune în generaţiune, mumele Românce din Bănat au făcut pe copiii lor să urască pe vechii asupritori Goţi şi Franci, care vorbeau deopotrivă Nemţeşte şi ale căror nume, întrunite în singurul Goto-Frenţ au ajuns până la noi ca un arhaism supravieţuit în graiul cel copilăresc. Bănăţenii sunt cei din Bănat, cuvântul aplicându-se mai în specie la Românii de acolo. Între Românii din Bănat se deosebesc aşanumiţii Frătuţi de aşa-numiţii Bufani, cei dintâi fiind Bănăţeni de baştină, ceilalţi veniţi acolo din Ţara Românească. Bănăţeana se distinge întrucâtva prin port de Românca din Bănie / Oltenia. Cuvântul ‘Bănăţean’ funcţionează şi ca adjectiv - sinonim cu Bănăţenesc - dar atunci femininul e Bănăţeană, nu Bănăţeancă. De multă căutare se bucură grânele Bănăţene, cerga Bănăţeană, vinul Bănăţean, caii Bănăţeni, etc”. (Nemţii azi sunt din Vestul Panonic / Austriecii până în Sudul Baltic / Germanii, dispuşi la apus de foştii Goţi, care preponderent au dominat Bazinul Dunării mijlocii şi inferioare). Se poate observa că în spaţiul Românesc vechi fenomenul hoţiei s-a manifestat îndeosebi în zonele joase, unde au trăit cei din tribul Get care cultural se deosebea astfel, atât faţă de restul Geţilor, cât şi faţă de Dacii din zonele înalte; de altfel, istoricii Antici - ca de pildă Herodot Karka cu 8 secole înaintea despărţirii Goţilor în ViziGoţi şi în OstroGoţi - au scris despre traiul din jafuri practicat ca stil de viaţă caracteristic la unii Geţi (urmaşii lor Goţi nedezminţind moştenirea, la fel ca unii descendenţi Români azi), de aceea dintre ei OstroGoţii fiind consideraţi mai nobili decât ViziGoţii: asemenea tipar de tradiţii - distins prin cinste şi necinste - provenea din obârşia diferită a Geţilor, sosiţi pe Valea Dunării din diverse părţi ale Asiei (fie din Asia Mică / Anatolia, fie din grosul Marilor Geţi de la Caspica şi Aral). În spaţiul Românesc, la sfârşitul secolului 14


IV nobilii şi cinstiţii OstroGoţi s-au aliat cu Hunii iar ViziGoţii - intraţi în conflicte cu Hunii - au trebuit să migreze spre V Europei, fiind aliaţi cu Vandalii (de la care vocabularul a reţinut termenul de “vandalizare” / aceia fiind Germanici obişnuiţi încă din secolul II cu spaţiul Românesc: ViziGoţii împreună cu Vandalii au ajuns parteneri în SV Europei şi NV Africii, de exemplu Andalusia - din S Iberic a fost regiune Vandală). Deoarece Hunii şi ViziGoţii erau ca 2 săbii care nu încăpeau în aceeaşi teacă, episcopul Ulfila le-a facilitat unor ViziGoţi plecarea pe la Dunăre - via Imperiul Bizantin, unde l-au omorât pe împăratul Valens - apoi au luato spre apusul Europei (episcopul Ulfila - foarte respectat atât de către Goţi, ca un descendent al dinastiei regale Gurag, cât şi în Imperiul Bizantin - a murit la 2 ani după împărat, de bătrâneţe; dat fiind contextul său - născut lângă Sanctuarul Gherga și apropiat Goţilor Dunăreni, activitatea religioasă printre urmaşii Geţi şi profilul nobil Gurag - îndreptăţesc concluzia despre civilizatorul episcop Ulfila că a fost din neamul Gherga). Este de remarcat că până în Epoca Modernă, în spaţiul Românesc înalt - de dealuri şi munţi - au existat multe zone care n-au cunoscut încuietorile la gospodării: aşa ceva se baza pe străvechea tradiţie de cinste şi onoare a localnicilor (cu reflexii mai mult Dace / mai puţin Gete).

că “s-a făcut simţit, mai ales în nordul Balcanilor, chiar de la începutul existenţei sale”. Aşadar, în Constantinopol capitala Imperiului Roman de Răsărit deja de 120 ani - la 56 ani de la oficializarea creştinismului ca religie constitutivă, împărăteasa bizantină (călugărită din 441, după ce a fost cununată cu arianul Alan Aspar, care a ajuns dascălul regelui Got Teodoric “cel Mare”) împreună cu văduva Sabiră / Hună au ridicat prima biserică dedicată special Vlahilor, adică veteranilor Romani de război. În prima jumătate a secolului V, istoricul creştin Sozomen din Gaza a scris că “în 20 IV se face pomenirea lui Teotim, care conducea Biserica din Tomis - prieten cu Sf. Ioan “Gură de Aur” - pe care Barbarii Huni ce locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul Romanilor; întradevăr, Hunii au fost puşi la încercare cu minuni dumnezeieşti din partea lui” (textul continuă cu câteva fapte prin care au fost îmblânziţi Hunii şi chemaţi la credinţă, “Fericitul” Ieronim de la limita dintre Panonia şi Dalmaţia notând despre împrejurările acelui timp: “Hunii învaţă Psaltirea iar de frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei”).

Se pot observa cununiile paralele ale acelor contemporani de la Dunărea inferioară (pe lângă mariajul prinţesei Kerka - al cărei frate era regele Zerkon - cu împăratul Kerei Attila): nobilul Blachernos / conducătorul Dobrogei era însurat cu o aristocrată Hună iar Zercon / conducătorul Banatului era cu o Scită, respectiv Dobrogeană; e foarte posibil ca acei autohtoni Dunăreni - ca Valamir, Arda-ric, Kerka, Zerkon şi Blachernos - să fi fost rude (respectiv nepoţi ai împăratului bizantin Teodosiu “cel Mare” / cel care a impus creştinismul ca unica religie imperială şi a permis Goţilor instalarea oficială la Dunărea inferioară). Pe atunci (în prima jumătate a secolului V) ei stăpâneau ca regi Valahi în Valea Dunării inferioare, cei 4 bărbați ca șefi în 4 regiuni importante - Vala-mir în Panonia, Arda-ric în Crişana, Ghergon / Kerkon în Banat și Blachernos în Dobrogea - iar Kerka era împărăteasa Hunilor, cu baza în Banat. Despre mama lui Ioan Huniade, Bănăţeana Elisabeta Morsina probabil urmaşa Dinastiei lui Glad, care şi-a avut ultima capitală la Morisena, zonă de unde au plecat Moroşenii spre N, în Oaş - a fost consemnat Medieval că descindea din împăratul bizantin Teodosiu, ceea ce îi plasează pe nobilii fraţi Kerka şi Zerkon (din Banatul unde Attila şi-a avut capitala) printre strămoşii ei: etnic, toţi aceia - Kerka, Zerkon, Ardaric, Blachernos, Valamir, Glad, până la Elisabeta - erau Vlahi / Români (aşa după cum au fost recunoscuţi şi succesorii Huniazi / Corvini, toţi înrudiţi cu Basarabii, a căror primă apariţie istorică - încă din Antichitate - a fost nu altundeva decât în Valea Dunării inferioare, zona condusă de

În 1920, Dr. Ilie Gherghel - întemeietorul la 1912 al cercetăşiei în România - în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunii Vlah” a semnalat că a existat bărbatul Vlah al reginei Sabirilor / Hunilor Siberieni, menţionat ca aliat bizantinilor de “Cronografia” cronicarului bizantin Ioan Malalas 491-578 şi ulterior de cronica nobilului Teofan “Mărturisitorul” 758818 din Constantinopol, respectiv de continuatorul Iosif Genesios (care a afirmat că Vlahul nobil creştin din Dobrogea a murit în 450 - anul următor decesului împărătesei Kerka a Hunilor - pe locul din Constantinopol unde prinţesa bizantină Teodosiană Pulcheria atunci, la înţelegere cu Boa, văduva lui Sabiră / adică Hună Siberiană, a ridicat Biserica Vlacherne, cu hramul “Fecioara Maria”; dacă în secolul IV Cunii din Caucaz erau sub semnul crucii, în secolul V şi unii Huni din Bazinul Dunării au ajuns sub semnul crucii): profesorul universitar Cicerone Poghirc 1928-2009 în “Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani” a afirmat despre creştinism 15


ei). O mulţime de elemente conferă “Biciului lui Dumnezeu” / împăratului Hunilor - adică “Tatălui” / “Tătilei” = Attila identitatea Ghergană: apropierea prezentată de unii cercetători a provenienţei neamului său din Asia Centrală dintre MasaGeţi - stabilirea nu în Extremul Orient / China unde au fost Hunii Mongoloizi, ci în Europa, tocmai între Gepizii, conform “Chronicon Pascale” - “prunci” Goţi / Geţi, conform “Etymologicum Magnum” - din Crişana, fixarea capitalei sale în Banat, unde era însurat cu Kerka, conform cronicarului Trac Priscus (cununia între rude / verişori fiind o cutumă în acel timp), graiul rustic pe care-l înţelegea şi alţi factori de gen, inclusiv genealogia urmaşilor dovediţi patern ca aparţinând grupului genetic Gherga, redau de fapt buchetul de argumente despre cine a fost împăratul Attila / “cu faţă lată şi bronzată”, conform cronicarului Iordanes în “Getica”; savanţi ca Otto Halfen, Peter Heather, ş.a. au observat că numele fratelui său Bleda - cununat cu o Alană - era de origine Germanică (probabil deoarece Gota era limba cancelariei imperiale Hune) iar în 2013, Dr. Hyun Jin a scris că “numele fraţilor Bleda şi Attila erau Gote”. “Letopiseţul Cantacuzinesc” = “Istoria Ţării Româneşti” a scris: “Acest Atila - carele a stătut întâi craiu în Panonia - era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos, luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Atila era nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea, norocite îi ieșiia. Era și însuși viteaz. Dirept aceia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemerele și în graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un Varvar și ca un crud făcând-o). Haine dirept aceia lucii purta părându-i că și acelea la mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toți, zicând că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. De trup craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntețe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru Varvarul lor graiu, era și tare de urechi; umbletul lui trufaș. De la acesta dar și mai înainte a rămas a să numi crai Unguresc, cuprinzând supt stăpânire toate locurile de-a valma cu cei denainte rămășițe ale Romanilor stăpânitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munți fiind și loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vremea de trebuință fiind, plin de oameni era. Iar de când și acolea osebită domnie iarăși s-au așezat, pre larg va putea neștine afla, de unde și vodă Negru aici în țară a pogorât, precum letopisețele cele de obște arată”. Faţa “mojicească” a împăratului Attila era de “mujic” / “muzik”, adică tipică de Muscal = Rus / deci Nordică. Scunzii fraţi Bleda şi Attila - cumnatul Zerco / Zerkon fiind şi mai scund prin staturile lor şi-au redat ascendenţa Fino-Ugră / Nordică (trupurile cu suprafeţe reduse păstrând căldura mai bine).

Ei au preluat conducerea Hunilor de la unchiul Ruga, cu care tatăl lor - numit Mundzuk - a fost frate; bunicul Uldin - care la începutul secolului V era instalat la conducerea Hunilor - a fost ştiut ca nobil, titlu aristocratic caracteristic sedentarilor / cum au ajuns în timp Geţii şi nu caracteristic nomazilor / cum au fost Hunii (foarte posibil, Uldin / Uldis după tată a fost Gepid din ramura regală Amali a Geţilor): de exemplu, Uldin ca apărătorul Goţilor de la Dunărea inferioară, după ce în anul 400 l-a decapitat pe Gotul Gaina/s, comandantul militar al Gotului Alaric din ramura Gotă Balti - care a ajuns după un deceniu să cucerească Roma - la cererea bizantinilor / Romanilor din 406 a comandat în Nordul Italic mercenari Huni contra ViziGoţilor conduşi de nobilul Radagaisus, plecat din Estul Panoniei (anume, din Crişana-Banat) pentru a devasta Roma. Impunerea nobilului Uldin în fruntea Hunilor (faţă de Romani / bizantini, el s-a remarcat şi “neinvitat”, prin incursiunea din 408 în Timoc, la “Castra Martis” 43,53 lat. N, 22,31 long. E - plecând din N Dunării - ceea ce a fost model al expediţiilor de jaf pentru urmaşi) s-a datorat mai mult faptului că era de spiţă regală şi că era la comanda mercenarilor Huni / recunoscători lui pentru ce succes aveau, ca să-l aprecieze drept lider, decât pentru faptul că era însurat cu o Hună; de altfel, mariaje de top Geto-Hune au mai fost consemnate istoric, ca de exemplu - tot în secolul V - a conducătorului Vlah Dobrogean cu o aristocrată Hună Siberiană (iar Uldin - nepotul lui Djilka mort în 363 şi bunicul patern al lui Gherai Attila - probabil nici n-a fost însurat cu vreo Hună, ci cu o nobilă bizantină, din Dinastia Teodosiană / de pildă, aliatul său Flavius Stilicon 359-408 a fost un general Vandal însurat cu o nepoată a împăratului bizantin Teodosie “cel Mare”: mai relevant însă era că Uldin a aparţinut grupului genetic masculin Gherga, el fiind parte a şirului bărbaţilor Gherga dintre strămoşul Decebal Gurag / Zuraz şi urmaşul Gherei / Kerei Attila). Afinitatea lui Uldin / Uldis - nume Ugro-Fin care Asiatic avea înţelesul de “Credincios”, Got fiind apropiat de Ulfil, adică “micul lup”, aşa cum a fost contemporanul Ulfila / primul episcop al Goţiei, care era în viaţă atunci când s-a născut Huno-Gepidul Uldin - pentru Huni şi Gepizi / Goţi s-a datorat faptului că a crescut printre ei (mama lui a fost Hună, tatăl lui a fost Gepid / Got): denumit ca echivalentul pentru Gotul Ulfila, Gepidul Uldin s-a născut în 376, odată cu prima invazie Hună în spaţiul actualei Românii şi foarte tânăr (aşa cum erau vremurile pe atunci) a devenit părinte iar apoi bunic; aceasta explică adiţional de ce atunci când au sosit Hunii, unii Geţi au migrat ca Goţi în V Europei iar alţii au rămas ca aliaţi straşnici - de mare nădejde - în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Huno-Gepidul Uldin / Uldes a murit în 412, în ultimii lui 3 ani rămânând cu tot mai puţini 16


Huni în jur, din cauză că principalii săi subordonaţi au dezertat, mituiţi de bizantini: încă un fapt demonstrând că pe atunci nu exista unire Hună (la putere - în fruntea Hunilor au urmat fiii săi, Ruga fiind precedat de Optar: e de remarcat că o singură familie conducătoare, cea întemeiată de înaintaşul Balamber, tatăl lui Uldin, care a condus deopotrivă OstroGoţii şi Hunii / conform Geticii lui Iordanes, a reuşit să realizeze Imperiul Hun în Europa - culminând cu împăratul Kerai Attila - iar forţa la care au ajuns Hunii, de temut pe continent, s-a datorat mai ales alianţelor de putere consolidate prin relaţiile împărătesei Kerka şi fraţilor ei). În plus, e util de observat că până când Attila a preluat conducerea singur, impactul major asupra Romanilor n-a fost al Hunilor, ci a fost acela exercitat de Geţi / Goţi, care de exemplu, fără ajutor Hun, în 9 VIII 378 la Adrianopol l-au ucis pe împăratul bizantin Valens (şi au măcelărit 2/3 din armata aceluia), în 24 VIII 410 - plecaţi din Dobrogea / Delta Dunării - au devastat Roma / pentru prima oară în istoria ei de peste un mileniu, etc.; de altfel, Hunii au ajuns masiv în Panonia dinspre răsărit - din preajma Caucazului - abia după ce Geţii / Goţii de la Dunărea inferioară au cucerit Roma (deci după anul 410, mobilizaţi de coruperea anturajului Hun al liderului European Uldin). Hunii - masiv sosiţi dinspre răsărit în Europa începând cu 376 - n-au luptat la Adrianopol în 378 (când Romanii au suferit cel mai mare dezastru militar după cel cauzat de generalul Cartaginei Hanibal în urmă cu 6 secole); Hunii nici nu s-au evidenţiat semnificativ contra imperialilor Sudici, în perioada de 3 scurte generaţii scursă între sosirea şi unirea lor de către Gherei / Kerei Attila (însurat în ramura Amală din Dinastia Zuraz / Kerk a regilor Daco-Geţi / Goţi, în E Panoniei, aceeaşi din care i-a fost bunicul patern: de exemplu, cumnatul Bănăţean Zerkon conducea regiunea unde Kerei Attila - cununat cu sora Kerka a aceluia - şi-a avut Curtea, acolo obiceiurile de ţesut, cântat, grăit, etc. fiind tipic Gepide / Gote, după cum a observat şi academicianul N. Iorga). Hunii au contat serios în Europa timp de o generaţie, sub împăratul Attila Gherei / Kerei, culminantă fiind perioada de 15 ani 434-449, exact în timpul împărătesei Kerka; după moartea ei a fost declinul lui Attila, care a mai trăit 4 ani iar feciorii lor n-au mai putut opri destrămarea Imperiului Hun (structură realizată în Europa primei jumătăţi a secolului V cu masivul ajutor al Geţilor răsăriteni / respectiv al OstroGoţilor). Conform mărturiilor contemporanilor - şi corespunzător dovezilor istorice - Hunii au provenit dintre Geţii orientali, ei fiind descendenţii Marilor Geţi / adică MasaGeţi din EurAsia (amestecaţi Ugro-Fin în partea Vestică şi Mongoloid în partea Estică): adevărul dur e că nu au existat Chuni / Huni “pur-sânge”; nici împăratul Attila n-a fost Hun “pur-sânge” (pe de altă parte, cercetătorul Murad Adji din Rusia a afirmat în 2004 că “e îndoielnic ca vreun European să se poată lăuda cu originea sa curat ‘occidentală’, căci nu trebuie uitat despre strămoşii Europenilor că toţi au sosit din Asia”). Poate pare straniu, îndeosebi celor obişnuiţi cu raptul identitar, ca de genul că Attila - împăratul Hunilor - era străTurc, stră-Ungur, ş.a., însă el a fost Gepido-Get (după tată, Gepid = “prunc de Get” iar după mamă, Got = Get); situaţia s-a concretizat în faptul că Gherei / Kerei Attila a fost nepot de Hună şi s-a însurat cu ruda sa Kerka: pe atunci, familiile aveau mulţi membri - femeile năşteau de câte ori puteau ajungând foarte lărgite / adevărate clanuri. După cum regele Decebal n-a fost Român, nici împăratul Attila n-a fost Român (toată planeta ştiind că a fost împăratul Hunilor, completarea de aici fiind doar că era de sorginte Gepido-Gotă / adică

urmaş Get iar mai mult, date fiind elementele contextuale prezentate în această lucrare - Attila era înrudit cu cei din Antica Dinastie Ghergană căreia i-a aparţinut şi Decebal, elita atunci deja de peste un mileniu a conducătorilor celor din actualul spaţiu Român). Ambii părinţi ai lui Gherei Attila i-au fost din spaţiul Român iar bunicul patern Uldin - domnind până în Bazinul Dunării mijlocii - a fost nobil Gepid, dinastic regal din ramura Gotă Amală (descendenta directă a Anticilor regi Geto-Daci din Bazinul Dunării inferioare), cu care era înrudit şi contemporanul episcop Ulfila care a creştinat Goţii de pe Valea Dunării inferioare, originar de la Sanctuarul Anatolian Gherga, Anatolia făcând pe atunci parte din acelaşi Imperiu Bizantin în care era cuprins şi Sudul Dunării inferioare: aceeaşi temporalitate = secolul IV, aceeaşi teritorialitate = Bazinul Dunării, aceeaşi etnie = Getă, aceeaşi onomastică, acelaşi profil genetic, ş.a.m.d., se adaugă faptului că ambii lideri - Gotul Ulfila şi Gepidul Uldin - erau din aceeaşi Dinastie Gherga. Bunica maternă a lui Attila (mama lui maică-sa) era Hună, din părinţi Huni - aparţinând primului contingent Hun care a sosit în Ardeal, via Crimeea - şi s-a măritat acolo cu un localnic Got / Get, astfel încât mama lui Attila, cea care l-a născut pe împăratul Hunilor, a fost Getă / Gotă după tată şi Hună după mamă; tatăl lui Attila, cel cu care ea s-a măritat, era nobil Gepid (din E Panoniei), nepot de Hună, având Huni la Curte, astfel încât Attila, născut de cei 2, era în mod real mai puţin Hun şi mai mult - după părinţi - era de fapt Gepido-Got: a trăit însă printre rudele Hune şi anturajul corespunzător de Huni, aşa că atunci când a preluat puterea peste Huni de la unchiul său Ruga, a fost uşor acceptat de către Huni (pe de altă parte, datorită originii, Attila avea deschidere şi printre Gepizi, respectiv Goţi / foşti Geţi, ceea ce a dus la alianţe solide cu autohtonii spaţiului Carpato-Dunăreano-Pontic, mai ales când a cimentat bunele relaţii şi prin mariajul cu ruda Kerka, prinţesa Banatului, în timpul său imperial stabilind itineranta Curte Hună la IarcuriCorneşti / judeţul Timiş, în mijlocul teritoriului familiei ei, cumnaţii Ausono-Gepizi - adică stră-Români / Valahi, anume fraţii ei - fiindu-i cei mai apropiaţi camarazi în construcția imperială).

Titlul oficial al lui Attila a fost “Regele Dacilor” (care era de mare mândrie, de exemplu deja până atunci cele mai grozave statui ale Romanilor înfăţişând Daci în poziţii impozante - ca nimeni altcineva din Imperiul Roman - în secolul precedent împăratul Galeriu ridicând Arcul de Triumf din Salonic decorat cu Daci, împăratul Constantin “cel Mare” ridicând Arcul de Triumf din Roma decorat cu statui Dace, ş.a.), acel titlu - de mare rezonanţă în Vechea Lume - nefiind uzurpat, ci meritat al “Tatălui” / “Tătilei”, justificat deopotrivă prin naştere şi prin cununie, la care pentru Attila s17


a adăugat titlul oficial de “Împăratul Hunilor” / “regele regilor”: pe atunci, Hunii / Chunii - ca descendenţi ai Marilor Gheţi - au fost acceptaţi de către OstroGoţi ca rudele răsăritene, apusenii ViziGoţi însă respingându-i şi de aceea au migrat spre V Europei; în Vechea Lume controlată de Goţi = urmaşi Gheţi - care de pildă pe când Attila avea 4 ani au cucerit Roma - alianţele pentru putere ale Hunilor s-au bazat în special pe reţeaua regală a Dinastiei OstroGote / ramura Amală, a Asilor Gherga, cu autoritate din N Balcanilor şi Crimeea până la Marea Baltică (central acel uriaş spaţiu având Banatul / răsăritul Panonic, acolo şi ajungând să fie capitala Imperiului Hun în timpul lui Attila / Banatul fiind una dintre regiunile conduse de familia soţiei sale Kerka). În mod corect faţă de istorie, Imperiul lui Attila a fost Daco-Hun / sau Goto-Hun (dar popular a rămas doar ca Imperiul Hun); în mod similar s-a petrecut apoi - după peste 2 secole de la Imperiul Hun - cu Imperiul Bulgaro-Armân (cunoscut mai pe scurt doar ca Imperiu Bulgar). Datorită şi Imperiului lui Attila în secolul V s-a fixat pentru Germanii de pe Dunărea superioară auto-denumirea în pronunţie “Doici” ori numele Danez în Peninsula Jută populată de Geto-Daci (între Marea Baltică şi Marea Nordului); în secolul VI - când în Dobrogea Gotul Iordanes scria “Getica” - încă exista Gepidia pe Dunărea mijlocie, în zona centrală a fostului Imperiu DacoHun / Goto-Hun (unde i-a fost capitala, anume în Banat = spaţiu Românesc) iar în secolul VII, la 114 ani după dezmembrarea Gepidiei, Bulgarii / rude Hune au întemeiat cu ajutorul Vlahilor, începând de la Dunărea inferioară, Imperiul Bulgaro-Armân / Vlah în Balcani. Vechea forţă Antică DacoGetă încă se manifesta între Balcani şi Baltica, în secolul VIII din S Suediei / S Scandinaviei începând constituirea imperială a Varegilor / Vikingilor, care în secolul IX au ajutat în Câmpia E Europeană formarea Imperiului Rus (dinastia regală Rurik a sa fiind genetic Gherga); apoi, la începutul secolului X, a murit Arpad - primul conducător al Ungurilor în Panonia, care a fost tot genetic Gherga - şi care afirma că era urmaş al lui Attila: iată aşadar - foarte succint - un parcurs prin energiile mileniului I în Europa, baza fiind cei din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (adică din actuala Românie, locul unde Geto-Dacii, Alanii ca Iazigii ori Roxolanii, Hunii, Gepizii, Avarii, ş.a. şi-au avut capitalele). Ideea / ipoteza despre “Tatul” / “Tătila” = “Attila” ca descendent din familia Geto-Dacă a lui Decebal poate fi pentru unii de neacceptat, împăratul Hunilor probabil fiind preferat prin clişeul sălbaticului sosit din fundul Asiei ce a înfricoşat Vechea Lume decât ca excelentul organizator care, cunoscând Romanii, stăpânea restul Europei deoarece o ştia foarte bine ca autohton; desigur că Attila se baza militar pe hoardele de războinici iscusiţi sosiţi din Asia - pentru care luptele erau ceea ce ştiau mai bine să facă - fapte ce au impresionat contemporanii, amintirile rămânând despre Hunii Asiatici în alte dimensiuni decât despre stimaţii Geto-Daci Europeni (la fel de viteji, însă băştinaşi / localnici, nu străini / nomazi): de aceea, mărturiile s-au referit mai mult la străinii sosiţi dinspre răsărit decât în general la bine ştiuţii indigeni, aspectele Gote / Geto-Dace părând secundare (numai că - foarte important ele au existat şi au apărut în istorie, astfel încât nu pot fi ascunse, ci considerate la justele valori). La Dunăre, după puternica manifestare a liderului religios Wulfila / “Wulf-ila” în secolul IV, a fost puternica manifestare a liderului politic Attila / “Att-ila” în secolul următor, V. Împăratul Hunilor zis “Tatul” - termen tipic stră-Român, căci terminaţia “ilă” / “ila” e specifică Românească, ca de exemplu la Dănilă, Gavrilă,

Vintilă, Ulfila, ş.a., reluat în Vechea Lume ca “Attila” - a fost reţinut documentar ca aparţinând Dinastiei “Gherai” (o formă ulterioară şi externă însuşită pentru anterioara şi interna Dinastie “Gurg” a regilor Geto-Dacilor), redările fiind de fapt despre Dinastia Gherga / aşa cum rezultă nu doar onomastic, ci şi contextual: trebuie observat că demonstraţiile din această lucrare sunt doar o parte din cele posibile (elaborate, ele sunt foarte numeroase, aflate şi la temeliile multor genealogii din Europa). Regatul Gepid - care a urmat în ceea ce a fost nucleul Imperiului Hun, a început cu conducerea de către regele Arda / Arda-ric, Gepidul de încredere al împăratului Attila, care însă la moartea aceluia imediat i-a omorât primul fiu, determinând plecarea Hunilor spre E - cuprindea Crişana şi Banatul, împreună cu Ardealul şi Bănia / Oltenia (după ce Avarii sosiţi din răsărit au dizolvat Regatul Gepid în 566, bizantinii au ştiut ca Gepidia doar regiunile Bănia-Banat); în secolul VI, Iordanes a scris în “Getica” 12: “Goţia - ţara strămoşilor numită Dacia - acum e numită Gepidia”. Academia Ungară a publicat în 2001 studiul lui Bona Istvan despre Gepidia: “Nu e nici un dubiu că din anul 451 Ardaric şi Gepizii săi erau numai la dreapta împăratului Attila; centrul Hunilor - în Panonia la E de Dunăre - era în teritoriul Gepid. Cei mai semnificativi Huni depindeau economic, politic şi militar de Gepizi. Ardaric nu era un ‘administrator-şef’, ci un lider absolut; puterea sa nelimitată era împletită cu autoritatea de necontestat a lui Attila: înţeleptul Ardaric a canalizat respectiva putere imperială în avantajul propriilor săi oameni, ceea ce s-a confirmat prin relicvele arheologice Gepide din perioada Hunilor. Când a murit împăratul, singurul din imperiu care avea mijloacele de a se implica în succesiunea la putere contra fiului mai mare al lui Attila a fost Ardaric: el după bătălia câştigată pe Râul Nedao a intrat în stăpânirea fostei Dacii, având pe Dunăre graniţa cu aliatul Imperiu Bizantin (Oltenia - ce era regiune Hună tipică - a făcut parte din Gepidia până în anul 567, când au sosit Avarii). La fel ca OstroGoţii ori Hunii, Gepizii n-aveau o capitală fixă, ci itinerantă; mormintele regale Gepide de la sfârşitul secolului V - ale Dinastiei lui Ardaric, dezvelite în Apahida / judeţul Cluj - prin fastul lor n-au avut pereche în Europa acelui timp, fiind aproape egalate doar prin mormintele contemporanilor regi ai Francilor, cum a fost de pildă cel al lui Childe-ric / fiul lui Merovech şi tatăl lui Clovis (iar aşa ceva exprimă multe faţă de cine erau Gepizii în lumea de atunci); reşedinţele nobililor Gepizi se aflau în conace, ei conducând zonele aferente, titlul fiindu-le ‘regiae’. În secolul VI, Regatul Gepid a fost distrus de Avari”. (Apariția Franței - prin statul Francilor - a fost determinată ca reacție la invadarea Europei de către Huni). Ultimul rege independent Ghepid / Gepid a fost Cunimund / “Cuni-mund”, respectiv “Cneazul / Şeful lumii”, fiica sa Rosamunda / “Rosa-munda”, adică “Trandafirul lumii”, ajungând soţia regelui Lombard Alboin 565-572 (din Dinastia Gotă Gausiană); fiind forţată să se mărite cu Alboin, care folosea craniul tatălui ei în chip de cupă, a organizat asasinarea lui în Verona şi apoi s-a cununat cu exarhul Longinus al Ravenei - adică şeful bizantin de acolo - ajungând însă să fie otrăvită de către ucigaşul primului ei soţ (care apoi s-a sinucis): zbuciumata viaţă a Rosamundei - ultima prinţesă Ghepidă / născută pe când neamul său regal era la putere - a inspirat în domeniul cultural multe tragedii, începând din Evul Mediu. Din punctul său de vedere Moldovean, în “Cartea pentru descălecatu dintâiu”, cronicarul Medieval Miron Costin a scris: “Iară după ce s-au pustiit de Attila, unii s-au mutat preste Dunăre la Dobroge, 18


unii preste munţi asupra Oltului (cei din Ţara Muntenească), cestilalţi la Maramorăş”.

autohtone, conţinutul culturii materiale, ca şi structura necropolelor din acea vreme, s-a putut constata că, încă din secolele VII-VIII, între membrii obştilor săteşti începuseră să apară unele diferenţieri social-economice. Acele diferenţieri s-au accentuat cu vremea, de la caz la caz, fie din pricina existenţei proprietăţii private, fie datorită unor situaţii politice şi militare deosebite. În legătură cu existenţa unor pături sociale diferenţiate, din rândul căreia au început să se detaşeze unii conducători politici, juzii şi cnezii, este de pus şi ridicarea, de pe la sfârşitul secolului VIII, a unor cetăţi întărite cu valuri de pământ, palisade de lemn şi şanţuri de apărare, construite prin munca obligatorie şi dirijată a membrilor unor obşti. Asemenea cetăţi, unele din ele chiar sediul unor juzi sau cnezi, au fost atestate arheologic în tot spaţiul carpato-dunărean, printre cele mai importante fiind şi Dăbâca în judeţul Cluj. Din categoria regiunilor diferenţiate prin organizarea social-economică şi politică proprii au făcut parte ‘ţările’ Severinului, Haţegului, Maramureşului, Făgăraşului, Bârsei, etc. Asemenea mici formaţiuni politice au existat şi în alte părţi ale teritoriului de la nordul Dunării de Jos, unele purtând nume de ‘voivodate’, ca acela de la Alba-Iulia, fie de ‘codri’, câmpuri’ sau ‘ocoale’, ca de exemplu Codrii Vlăsiei, Ocolul Câmpulungului, etc”. În urmă cu peste un secol, savantul Nicolae Densuşianu - membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Ştim cu perfectă certitudine că Ţinutul Haţegului forma în vechime un complex de districte Româneşti, cari se numeau în diplome ‘Districtus Olachales’. Ştim că întreaga nobilime de acolo era nobilime Românească, în sensul etnic şi politic. Ştim că nobilimea aceea era o clasă socială diferită de nobilimea Ungurească, distinsă de ea prin originea, prin istoria şi natura privilegiilor sale. Ştim că acea nobilime nu a fost creată de Ioan Huniade, nici de regii Ungariei; că - din contră - era o nobilime veche: acea nobilime era numită în diplomele regilor Ungureşti ‘Nobiles Olachi’ / Valachi, spre distincţiune de ‘Nobiles Hungari’. Şi - pe lângă districtele Româneşti, pe lângă nobilimea naţională - mai exista în Ţinutul Haţegului un drept particular Românesc. Românul nu putea fi lipsit de proprietatea sa, nici în caz de înaltă trădare, decât numai dacă era judecat de semenii săi: de nobilii, chinejii şi bătrânii Români. Aflăm în Ţinutul Haţegului instituţiunea juraţilor Români şi un sistem Românesc de impozite, tot atâtea particularităţi străine de spiritul legislaţiunii Ungureşti. Afară de Banatul Severinului şi Ţinutul Haţegului, mai erau în partea meridională a Transilvaniei / Ardealului încă 2 provincii Româneşti: districtele Omlaşului şi Făgăraşului. Astăzi ne aflăm în plăcuta poziţiune de a publica o colecţiune de documente cu privire la Făgăraş, extrase din interesanta arhivă a avocatului Aron Densuşianu. Banatul Severinului forma în sânul Regatului Unguresc o provincie politică Română: era împărţit în 8 districte Româneşti, toate formând o unitate politică cu drepturi şi libertăţi particulare, cum erau de exemplu cele 7 scaune ale Secuilor şi cele 7 judeţe ale Saşilor. În Banat exista numai o singură nobilime şi aceea era Românească; ea se bucura de imunităţi şi drepturi ce nu derivau de la regii Ungariei. În tot Banatul era în vigoare un drept special Românesc, numit ‘Jus Volahie, Antiqua Lex Districtum Volachicalium’. Documentele revarsă o interesantă lumină asupra organizării sociale, politice, judiciare şi militare asupra vechii constituţiuni a poporului Român din Ţinutul Făgăraşului. Anume, în Făgăraş exista numai o nobilime istorică, care-şi păstrase vechea sa numire de boieri. Boieria din Ţinutul Făgăraşului nu era o simplă

În “Istoria României până în secolul VIII” coordonată de academicianul Petrescu Dâmboviţa - e scris despre ce a fost în N Dunării inferioare după secolul V: “În cadrul aşezărilor, locuinţele erau dispuse în mai multe şiruri, aproape paralele, alcătuind adevărate uliţe, de-a lungul cărora casele erau grupate în ‘cuiburi’, pe criterii familiale. De asemenea, s-a constatat că aşezările se deplasau de pe un loc în altul, revenind - după o anumită vreme - pe aceeaşi vatră. Acele deplasări se efectuau, de obicei, în cadrul unor subunităţi geografice distincte (valea unui râu, depresiuni, etc.) şi erau determinate de necesitatea de a se obţine pământuri noi pentru agricultură, pentru că locurile arabile cultivate câţiva ani la rând - sărăceau cu vremea şi trebuiau schimbate. Desigur, existau şi alte cauze care determinau satele să-şi părăsească temporar vetrele iniţiale, cele mai frecvente fiind desele raiduri militare ale nenumăratelor grupuri de migratori, dar şi unele calamităţi (incendii, inundaţii, etc). De multe ori comunităţile săteşti îşi continuau existenţa în alte locuri, nemairevenind pe vechea lor vatră, astfel că cercetările arheologice au înregistrat frecvent concentrarea unor numeroase sate în unele subunităţi geografice. Ele au format, încă din secolele V-VII, aşanumitele ‘romanii’, ţinuturi cu o mare densitate de populaţie de limbă latină. Analizându-se structura internă a aşezărilor 19


prerogativă nobiliară, dar era totodată şi un oficiu în ce priveşte afacerile publice ale ţinutului; unica condiţiune aşazicând inerentă a boieriei era să presteze servicii militare ecvestre: boierimea de acolo şi în timp de pace era organizată milităreşte, se boierizau chiar şi moşiile, adică se investiau cu caracterul juridic al acelei instituţiuni. Natura moşiilor boiereşti din Ţinutul Făgăraşului era ca averi ereditare şi inalienabile ale familiei, cu caracterul deplinei proprietăţi pentru posesorul boier. Aceea ce forma caracterul general al nobilimii Române din Banat, Haţeg şi Făgăraş era misiunea ei de a fi pururea în arme. Aşa aflăm pe nobilii din Banat apărând încontinuu fortăreţele şi vadurile Dunărei, pe nobilii din Haţeg formând o armată stabilă pe la castelele de acolo iar pe boierii din Făgăraş în datina veche de a presta servicii militare ecvestre; pe când - din contra - nobilul Unguresc era chemat la arme numai în timp de resbel. Astfel, nobilimea Română îşi are instituţiunea sa în instituţiunea militară. Românul a devenit boier şi a fost donat cu moşii fiindcă era militar, dar nu i s-a conferit nobilitatea pentru ca să fie vasal şi pentru ca prin donaţiune şi titlu să fie obligat la servicii, cum era natura feudalităţii Ungureşti şi Germane”.

Primei Iustiniana / pe când era condus de Gepizi; în secolul VII a fost stăpânit de Avari (a căror dominaţie s-a încheiat la sfârşitul secolului VIII), în secolul IX fiind controlat de Bulgari şi Armâni, apoi - în secolul X - devenind independent, începând cu Glad. Cronica Medievală “Faptele Ungurilor” a consemnat despre Crişana - regiunea din Bazinele Crişurilor / de la S la N fiind Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede şi Crişul Mic - că în secolul V era stăpânită de dinastia din care era Menu-morut (Vodă acolo la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii în Panonia); formaţiunea respectivă - care în secolul V a făcut parte din Imperiul Hun iar apoi a fost vasală Gepizilor şi Avarilor putea fi stră-Română, emancipându-se în mai mare putere doar după creştinarea Imperiului Bulgaro-Armân, adică la sfârşitul secolului IX: de altfel, “Cronica lumii” - Medievală Austriacă - a consemnat că în Panonia cu un secol înainte, la sfârşitul secolului VIII, trăiau Vlahi (creştinul MenuMorut domnea la apus de Ardeal, între râurile Mureş / S, Tisa / V, Someş / N şi Carpaţi / E, în stăpânire având şi mulţi Khazari). După ce în Antichitate Mureşenii au fost atestaţi celebri plutaşi pe Mureş - mai ales între portul Alba-Iulia şi confluenţa marelui râu cu Tisa, anume la N de Ţinutul Pădurenilor - stăpânirea la începutul Medieval a Dinastiei lui MenuMorut (însemnând a “omului de pe Mureş”) era la N de Mureş / în Crişana iar mai la N era MaraMureş, până la poalele Nordicilor Carpaţi Păduroşi, unde au migrat mulţi dintre Montanii / Muntenii Ţinutului Pădurenilor, din zona care domina culoarul Carpatic al marelui Râu Mureş; dată fiind situaţia din secolul V - când strămoşul lui Menu-morut stăpânea Crişana - se poate trage concluzia că dinastia sa era înrădăcinată între nobilii OstroGoţi ai timpului acela / foşti Gheţi regali (respectiv Ghepizi = “prunci Gheţi”), un reprezentant semnificativ din timpului împăratului Gherei Attila fiind Arcadiu / Arda-ric, regele Crişanei: acela - rudă Ghergană şi mâna dreaptă a conducătorului Hunilor şi Dacilor - a fost strămoşul lui Menu-morut, stăpânul Crişanei. În 2009, deputatul Basarabean Vlad Cubreacov a scris: “Crihana Veche, comuna mea natală, situată între Cahul şi Reni, pe Prut la vale, este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti din sudul Basarabiei, fiind atestată documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 16 V 1425, ca parte a ţinutului Hotărniceni, existând dovezi certe ale locuirii neîntrerupte pe vatra ei cu mult înaintea ‘descălecării’ ţărilor române. Numele ‘Crihana’ a fost în general considerat de origine turcică, fiind pus - absolut eronat - în relaţie cu românescul cherhaná care îl redă pe turcescul ‘kerhane’ (‘cherhana = construcție situată în imediata apropiere a unei ape şi destinată primirii, sortării, preparării şi depozitării temporare a peştelui prins în zona respectivă, din turcul kerhane’ conform ‘Dicţionarului explicativ al limbii române’ din 1984). Către această etimologie se pare că ar fi trebuit să încline pe de o parte dezvoltarea intensă a pescăritului în zonă, iar pe de altă parte apropierea geografică de raialele turceşti dinspre care s-au produs anumite iradieri lexicale. Nu numai că tratăm cu prudenţă, ci chiar respingem această abordare simplistă şi uşoară, fiind tentaţi să încercăm o analiză etimologică a numelui în contextul mai larg al toponimiei româneşti. Numele localităţii Crihana Veche este anterior contactelor românilor cu turcii. Niciodată vatra satului nu a fost locuită de populaţie vorbitoare de limbă turcă. Se ştie că sute de ani Crihana Veche s-a situat pe linia marilor căi de transhumanţă a mocanilor ardeleni, populaţia localităţii primind în etape

Gepidia Banatul după administrarea din secolul V de către Ghergani a fost din secolul VI sub jurisdicţia creştină a 20


diferite, importante aporturi de element românesc transilvan. Schimbarea accentului de pe ultima silabă pe cea de-a doua şi metateza care să conducă de la ‘cherhana’ la ‘crihana’ nu se justifică în nici un fel. Avem de a face în acest caz mai degrabă cu o etimologie populară, apărută din necesitatea cea mai elementară a spiritului omenesc de a explica lucrurile pornind de la elemente de suprafaţă, primele care îi stau la îndemână celui care vrea să le invoce. De aici însă până la o etimologie ştiinţific fundamentată este o distanţă uriaşă. Chiar dacă nu are replică identică în spaţiul românesc, Crihana se află cât se poate de evident în legătură cu alte toponime, hidronime şi antroponime româneşti destul de răspândite, toate cu vechime remarcabilă şi cu presupusă origine preromană, probabil dacică. Nume cum sunt Crihan, Crihană, Crigan, Crişan (antroponime de largă răspândire în întreg spaţiul românesc), Criş (hidronim), Crişana (toponim) reprezintă un şir din care Crihana nu poate lipsi. Interpretarea contextuală se impune. Avansăm aici ipoteza că toponimul Crihana este o formă locală a toponimului Crișana, dată fiind alternanţa fonetică Ş/H caracteristică graiurilor româneşti din sudul Basarabiei. Aşa cum între antroponimele Crişan şi Crihan există o legătură evidentă, diferenţa fonetică explicându-se prin ariile dialectale româneşti diferite în care se întâlnesc cele 2 nume, tot astfel şi între toponimele Crișana și Crihana există o legătură greu de contestat. Ar fi de asemenea de luat în seamă - în încercarea identificării unei etimologii cât mai exacte a toponimului Crihana - şi următoarele cuvinte româneşti destul de vechi: ‘crihan’ = regionalism cu sensul de bucată mare, codru, halcă, talcan, etc. atestat de ‘Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme’ din 2002, ‘crihală’ cu sensul de udătură, umezeală, etc. atestat de ‘Dicţionarul de sinonime din 2002’, ‘crihancă’ = regionalism cu sensul de raţă sălbatică, atestat de ‘Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme’ din 2002; de reţinut că substantivul comun ‘crihan’ are un corespondent semantic în regionalismul ‘crișcă’ cu sensul de bucăţică, drob, atestat de ‘Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme’ din 2002. Alternanţa fonetică ‘H’/‘Ş’ este pe faţă. Acelaşi fenomen al alternanţei H/Ş poate fi observat şi în cazul corespondenţei semantice dintre substantivul ‘crihancă’ (specie de raţă sălbatică) şi alt înțeles pentru ‘crișcă’ = regionalism și cu sensul de pasăre de baltă, fată naivă, atestat de ‘Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme’ din 2002. Precizăm, de asemenea, că antroponimul Crișan şi corespondentul său Crihan, Crihană ar putea reda adjectivul regional Crișan (-ă, -e, -i), cu sensul de norocos, bogat, etc. sau s-ar afla în relaţie cu arhaicul Criș cu sensurile de fericit, mare, puternic, robust (vezi în ambele cazuri ‘Dicţionar de arhaisme şi regionalisme’ din 2002)”. Sensurile pentru “umezeală” și respectiv cel pentru “rață” conectate cu Crihana / Crișana - ar putea deriva din radicalul proto Indo-European “Ker” pentru “a izvorî” / “a curge”; cercetarea Basarabeanului Vlad Cubreacov poate aduce atingere retragerii în secolul V din Crişana-Banat spre răsărit a prinţului Gherei Ernac - mezinul împăratului Gherei / Kerei Attila - în Crimeea, care a trăit până în anul 503 şi a stăpânit o bună parte din Valea Dunării inferioare şi actuala Ucraină (un urmaş al său a fost în secolul următor creştinul Gurg = Kubrat, strămoşul direct al liderilor vechilor Bulgari şi Unguri, zis “Tatăl rebel”): Curtea din Crimeea a prinţului Gherei Ernac era în “Patria Onogur” / “On-Ogur”, adică teritoriul celor 10 triburi Oguze - “On” fiind “10” - dintre care unii au ajuns în Ardeal curând după moartea regelui Gurg / Kubrat (conform “Cronicii de la Viena”), în acel secol

VII astfel ajungând să se stabilească în spaţiul CarpatoDunăreano-Pontic, până în Panonia, inclusiv Khazari, aşa cum s-au regăsit după 2 secole în Voivodatele lui Gelu şi Menu-morut.

Sfârşitul secolului IX Existenţa acelor formaţiuni în N Dunării la sfârşitul secolului IX (Voivodatul lui Glad în Banat, al lui MenuMorut în Crişana, al lui Gelu în Ardeal dar şi altele) a fost precedată - în acelaşi secol IX - de întemeierea pe Dunărea inferioară, în Bălţile şi Delta Dunării, a primei Ţări Române independente / “Vlaşca”, explicit atestată istoric, cu capitala la Dârstor / Silistra: locul de unde începeau ramificaţiile Fluviului, spre vărsare.

21


Academicianul N. Iorga în “Istoria Românilor prin călători” a scris că “acea domnie cu cetatea Silistrei Româneşti e foarte bine desluşită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. În partea aceea era un voevod, Tatul, nume foarte caracteristic Românesc, popular. De aici a rămas în nomenclatura ţării noastre - ca o urmă despre acel voevodat - numele de Vlaşca, ce înseamnă ‘Ţară Românească’; i se zicea Slavoneşte fiindcă în cancelarie se folosea limba Slavonă (şi multe localităţi aveau 2 nume: unul popular, altul de cancelarie)”. Este de observat că în vechea Română numele Tatul - aşa cum era al acelui Vodă Dobrogean din secolul XI, care îşi avea reşedinţa în Silistra însemna “Tatăl”; de la episcopatele din Silistra şi Vidin - ce funcţionau în Slavonă pentru creştinarea Bulgarilor - s-a tras limba Slavonă în Biserica Românilor de la N Dunării, îndeosebi prin refugierea multor monahi de partea cealaltă a Fluviului după distrugerea de către Imperiul Bizantin a Imperiului Bulgaro-Armân.

Fluviului - pe malul drept fiind o seamă de localităţi ce au înflorit economic în următoarele 2 secole, la cel mai înalt nivel al timpurilor): Gherghina de la cotul Dunării a fost capitala statului Nord Trac ce exista înaintea Războiului Troian între Munţii Hemului şi Moldova (deci în Epoca Bronzului) iar după Războiul Troian - până în vremea Romanilor - Gherghina / acum Galaţi a fost o importantă cetate Getă. Este ştiut că Geţii - “oamenii pământului” - erau cei care preferau zonele joase / agricole iar Dacii le preferau pe cele înalte / pastorale, ei împreună, Geţi şi Daci, fiind strămoşii Modernilor Ru-mâni / Români, adică a foştilor oameni din munţi / de pe înălţimi şi de pe râuri (Bălţile şi Delta Dunării constituind mediul fertil ideal al lor, similar cum în spaţiul Român mai erau mlaştinile Banatului).

Prima Ţară Română independentă

Mai multe surse documentare Medievale s-au referit la cele petrecute în secolul IX: cronicile bizantine (şi Nichifor Gregoras a scris de noua ţară “de peste Istru” de atunci, întâi Bulgarii deportând Rumâni care au ajuns până în Bugeac / S Basarabiei, pe partea stângă a Dunării trăind în S Moldovei şi Bărăgan - adică într-o bună parte a Munteniei - iar pe partea dreaptă a Dunării în aproape toată Dobrogea), prima cronică Turcă, cronicarul Afgan Abu Gardîzî, ş.a.; de exemplu, istoricul Român Aurel Decei 1905-1976 în “Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea” a analizat ce a scris geograful Armean Moise Chorenaţi în secolul IX (contemporan primei Țări Române independente): “La descrierea Sarmaţiei Europene, nelămurit până acum e pasajul său ‘ţara necunoscută, căreia îi zice Balak’. Pe baza informaţiilor istorico-geografice vechi, Ţara Bulgarilor se hotărnicea cu Ţara Balak. Apare clar ca lumina zilei că ţara aceea necunoscută căreia i se zicea Balak numai a Valahilor adică a Românilor - poate fi. Prin această ştire, se determină acea Ţară Balak la Nordul Bulgarilor (pe care îi aşezase între Tracia şi Sarmaţia Europeană, deşi formal ei încăpuseră anterior în Sarmaţia Europeană: termenul înlocuia mai vechea Sciţie; iar o parte din Sciţia - Sciţia Mică - după cum se ştie o constituia Dobrogea). Era o ţară care înainte n-a fost cunoscută: Bulgarii - arhicunoscuţi la Bizanţ - se întindeau până la nişte munţi şi până la ‘ţara necunoscută, căreia îi zic Balak’. Numele pe care şi-l dădeau ei înşişi - acei locuitori ai ţării rămase de altfel tot în semiobscuritate - nu-l cunoştea geograful Armean; el a auzit de la alţii că se numea aşa: Balak. Numele însuşi nici nu interesa atâta, odată ce fură astfel cunoscuţi de către vecinii lor. Căci este ştiut că numele de Vlah, cu toate variantele lui, a fost răspândit în Sud-Estul Europei de către Slavi, primindu-l la rândul lor de la

După retragerea Romană din secolul III, cea mai veche formaţiune Română independentă a fost cea din Banat condusă de Rumon în secolul IV; apoi (cronologic / istoric) se mai ştie din secolul V de Crişana, condusă de regele Gepid Arca-dius / Arcadie strămoşul lui Menumorut şi de Dobrogea condusă de nobilul Vlachernae, pe când Banatul era condus de Kerkon / Zerkon, cumnatul împăratului Kerei / Gherei Attila al Hunilor (căci sora sa - Bănăţeana Kerka - a fost mama celor 3 prinţi Huni, fiii lui Attila / urmaşii mezinului ajungând primii conducători ai Bulgarilor, Ruşilor şi Ungurilor). În secolul VI au condus Gepizii = “pruncii Geţi” iar ulterior Nordul Dunării inferioare, în secolele VII-VIII, ajungând sub influenţa Avară. În secolul IX, după apariţia Bulgarilor dar înaintea existenţei statale ale Ruşilor şi Ungurilor, la limita N Balcanică s-a constituit prima ţară Română independentă Medievală propriu-zisă, atestată istoric explicit astfel, pe ambele maluri ale Dunării inferioare, de la Silistra la Sulina, în Bălţile Dunării şi Delta Dunării, cu extindere în NE după gurile Fluviului, până la Valea Niprului, având principalele aşezări în N Dobrogei (un fort bun era Gherghina, în exteriorul cotului Dunării - pe malul stâng al 22


neamurile Germanice, care se aflau de la început în raza acelora cărora le aplicau acest nume: a Românicilor. Termenul acesta Germano-Slav desemna deci totdeauna o populaţie de origine Romană, fie în apusul Europei, fie în răsăritul ei. Ştirea despre ‘Ţara Balak’ este de o importanţă foarte mare pentru trecutul nostru: ea ne arată că o populaţie hotărât Românică era aşezată în secolul IX - şi desigur în cele anterioare - în ţinuturile Dunărene şi în preajma Carpaţilor, deosebită de Bulgari şi de Slavi, pe care geografia îi cunoaşte şi îi menţionează (aceiaşi geografie care pe Unguri încă nu-i cunoaşte). Geografia Armenească nu confirmă numai existenţa pură a Românilor în locurile pe care ei le ocupă astăzi, ci îi înfăţişează ca trăind într-o ‘Ţară Românească’, prin urmare ca având o unitate teritorială, care fireşte nu putea fi numită stat, însă totuşi nu mai puţin era o ‘terra’. Nu ni se dau în această ‘Geografie’ nici întinderea, nici natura organizaţiei ţării / precum oaste, biserică, negoţ - după cum nici în documentul Cancelariei Ungureşti, care aminteşte ‘Terra Blacorum’ în Ardeal, nu se dau - însă e destul atâta, cu atât mai mult cu cât Moise Chorenaţi - trăind în secolul IX - a fost contemporan cu evenimentele. Putem afirma aşadar că, începând cu secolul IX, în Nordul Dunării, până în plaiurile Carpatine, se poate vorbi - fiind cunoscută şi mai ales atestată - despre o Ţară Română”. O hartă publicată în Ravenna / regiunea Romagna din N Italiei la sfârşitul secolului VII refăcută de cercetătorul German Konrad Miller în 1898 arată că V Mării Negre era pe atunci populat de Dardani (aceia fiind Ghergani urmaşi ai celor din fostul Regat Antic al Gherilor, de pildă Crimeea stăpânită de Goţi la sosirea Hunilor - în secolul IV - numindu-se Dania):

Balcani, de la sosirea Bulgarilor din Bazinul Volga, Vlahii colaborau cu ei la construcţia imperiului comun: ca mândri indigeni, Vlahii - urmaşii Geto-Dacilor şi veteranilor Romani - şi-au prezervat importante drepturi de gospodărire autonomă mai mult prin alianţa cu războinicii Bulgari decât cu conducătorii bizantini, însă în urma conflictului Bulgarobizantin din 811 (pierdut de bizantini, însuşi împăratul lor fiind omorât atunci), învingătorul împărat Krum / liderul păgân Bulgar a silit mii de familii Vlahe să se mute din Dobrogea peste Dunăre, pe motivul principal că erau creştine ca şi victimele sale bizantine, ceea ce desigur că a atras și reacţia strămutaţilor; împreună cu pruncii lor şi ceilalţi autohtoni din zonele unde au ajuns - din acele părți fiind Dinastia Zuraz / Duras, pe al cărei ultim rege Decebal l-au înfrânt Romanii anterior cu 7 secole - Rumânii s-au organizat serios / temeinic iar după un sfert de secol, Valahii strămutați de Bulgari, împreună cu autohtonii N Dunăreni, au întemeiat “Ţara Rumânilor” (separată de Bulgari, desigur formată cu sprijin de la bizantini / urmașii Romanilor răsăriteni), anume: “Vlaşca de la Dârstor” (adică Vlaşca=Valahia de la Distria=Silistra). “Duro-stor” / “Dâr-stor” era fosta reședință a dinaștilor Duri - din clanul Duro / Dulo, “stor/um” însemnând “divin/i”, respectiv “măreț/i” - ex-centru de putere al dinastiei regală Geto-Dacă Duras / Zuraz (din care unii exponenți Zuraz / Gurag au marcat mai mult decât istoria stră-Română, mari conducători ca regele Decebal, împăratul Attila al Hunilor, lideri ai Valahilor / Românilor, Bulgarilor, Rușilor, Ungurilor, ș.a. - semnificativi în istoria Europei / universală - avându-și rude acolo); privind termenul “stor” / “storum” de la “Dâr-stor” / “Duro-storum”, corespunzător “Dicționarului etimologic român din 1966”, “storiște” = “țarc” iar echivalentul - corespunzător “Dicționarului limbii românești” de Dr. August Scriban - “toriște” = “loc de adunare” (la vadul Fluviului, în bătătura dintre semănături, de hrănire a cirezilor): în înțeles străvechi - la fel ca la Fluviile Asiei Centrale Sâr-Darya și Amu Darya - în Europa Centrală “Darya” avea sensul similar de “Divin râu” / adică Fluviu, ceea ce egala “dâra” de apă curgătoare din vocabularul Român, fortul Duro-storum de la Dunăre efectiv fiind “țarcul de la Fluviu”, locul adunării durilor din străvechea Dinastie Duras / Zuraz (respectiv Gurag / Gherga).

Împreună cu cercetările arheologice şi alte abordări ştiinţifice (istorice, genetice, etc.) se poate observa contextul formării primei formaţiuni teritoriale Rumâne / Române independente, impulsul datorându-se aroganţei Bulgare. În 23


însemna “înălţime împădurită”, pentru Români “codru” fiind numele pădurii dese, bătrâne; “codru”, “curtea”, “cartier”, etc. - aparţinând aceleiaşi familii lingvistice Ghergane - aveau înţelesul bucăţilor de pământ în sensul primitiv de formă pătrată (astfel derivând Latin şi “quadra” pentru 4, numărul laturilor pătratului: simbolul pământean / Gheia - Mama Pământului - avea asociată acea figură).

Distria / Dârstor (azi Silistra) În 2010, Academia Română a publicat în “Istoria românilor”: “În anul 813, după un atac nereușit asupra Constantinopolului, Krum a asediat Adrianopol, ridicând din acest oraș și din satele din jurul lui un mare număr de locuitori - după unele izvoare 10 mii, după altele 40 mii - pe care i-a așezat în ‘Bulgaria de dincolo de Dunăre’ (Leon Grammaticus, Symeon Magister, Georgius Monachus). Șederea a durat vreo 25 de ani, până în timpul împăratului bizantin Theophil, când, la rugămintea celor surghinuiți, li sau trimis de la Bizanț corăbii, pe care, cu toată împotrivirea bulgarilor, care au chemat în ajutor și pe ungurii aflați prin stepele răsăritene, au izbutit să se îmbarce și să se întoarcă în imperiu. Deportarea făcută în scopul lucrării pământului va fi avut loc probabil în sudul Moldovei, în orice caz într-o regiune apropiată de gurile Dunării, unde populația se diminuase numeric din cauza repetatelor invazii ‘barbare’. De veacuri, locuitorii din regiunile ce se întind de o parte și de alta a Dunării se aflau în strânse legături unii cu ceilalți, relațiile politice dintre sudul și nordul Dunării fiind firești, favorizate și de amestecul dintre populația românică, respectiv poporul român, cu populația slavo-bulgară, cu normale și reciproce influențe. Astfel se explică diferitele vestigii, îndeosebi ceramice, de tradiție romană provincială, amestecate cu vestigii slavo-bulgare”. În secolul IX, pentru anul 839, prima cronică a Turcilor, denumită Oghuz-name / Ogusmame, citată de istoricul Mehmet Ali Ekrem 1926-1999 din Dobrogea, preciza existenţa unei Ţări Româneşti de la Dunăre până spre Nipru - care a sprijinit formarea Regatului Garðar, respectiv a Rusiei Kieviene / cu care a ajuns să se învecineze - supusă ulterior de Kipceak / Quipchaq, eroul etnonim al Cumanilor (atunci au fost primele formaţiuni Româneşti Medievale în N Dunării iar la Distria / Silistra funcţiona în acel timp Templul Tangra / Tura al lui Tarkon / Targan); în Bazinul Niprului exista Circazia / azi Cherkasî (împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a scris că după un secol acea entitate, Ţara Română, a fost cotropită de Pecenegi iar cronicarul bizantin Ghiorghios “Kedrenos” adică literar Gheorg din Codrul Salonicului numit pe atunci “Kedrenus” - la sfârşitul secolului XI a menţionat formaţiunea politică stră-românească cu centrul în Constanteia / Constanţa având mai multe aşezări întărite, în subordinea cetăţii Dârstor / Silistrei, formaţiunea fiind numită de istoricul N. Iorga “Vlaşca din Dârstor”, academicianul indicând provenienţa Aromână a întemeietorilor: Constantia şi Distria erau nume Române). La Armâni / Aromâni “codru”

Este de observat că în 837 a fost prima pătrundere a Ungurilor - înrudiţi cu Vulgarii / Bulgarii de pe Volga - în preajma Dunării, în zona Deltei (unde era Ţara Rumână / Română independentă, menţionată de prima cronică Turcă) şi au fost respinşi; faptele au fost descrise de continuarea cronicii călugărului bizantin Gheorghe “Armatolos” / “Harmatoli” - adică “Păcătosul” - conţinând “primele referinţe la Unguri care să fie demne de încredere” (conform Dr. Kontler Laszlo în 1999, Medievalist Maghiar), notiţele contemporane evenimentelor afirmând că războinicii Unguri au intervenit în conflictul dintre Bulgari şi bizantini: în Evul Mediu, “Ungaria Mare” - țară în răsăritul Europei - era denumită “Mag-Garije” de Arabii Medievali, ca și Țara “Magilor Garige” (Garighe / Gherghi), termenul cuprinzător de “Maghiari” acoperindu-i pe toți Ungurii. Istoricul Basarabean Alexandru Gonța în cartea “Românii și Hoarda de Aur” a scris: “Pământul vechii Dacii și locuitorii ei au suportat după romani timp de un mileniu invaziile a nenumărate popoare migratorii, venite în majoritate de la nord-est, mergând pe același drum, pe lângă gurile Nistrului și Dunării. N-au fost în stare să alcătuiască state durabile la nordul marelui fluviu european, deși toate au venit cu intenții de cucerire; neputința lor se explică mai ales din cauză că stepele de la nordul Mării Negre, de la gurile Niprului și Dunării iar apoi pe stânga Dunării, unde și-au așezat taberele, au fost încălcate de năvălitorii următori ori pustiite în lupte de oștile bizantine. Dispariția totală a acelora a fost cea mai puternică dovadă că popoarele migratoare, venite până în secolul IX, au ocolit - în majoritatea lor - regiunile muntoase, acoperite cu păduri ale Daciei. E foarte posibil că același destin i-ar fi așteptat și pe unguri, dacă ar fi rămas aici. Ungurii și-au avut leagănul primitiv în Ungaria Mare = Bașkiria / Baș-Kirda, situată între Munții Ural și Volga; arabii le cunoșteau țara sub denumirea de Maggarije / Mag-Garije, 24


bizantinii îi ziceau Lebedia iar ungurii Dentia. Strâmtorați de lipsuri și presați de pe-cenegi / pa-cinați, o mare parte din locuitorii acelei țări și-au părăsit patria și s-au așezat în 888 între Nipru și Bug; după 7 ani, la 895, au fost chemați în ajutor de către împăratul bizantin Leon ‘Filosoful’ 886-911 în contra bulgarilor, pe care i-a obligat - printr-o rapidă campanie - să încheie pace cu Imperiul Bizantin. Supărat de acel atac în spatele oastei sale, țarul Simeon, în dorința lui de răzbunare, a trecut în anul 896 Dunărea, Nistrul și Bugul și le-a distrus așezările întâlnite în cale, tocmai în momentul când pecenegii îi atacau dinspre răsărit. Prins între 2 focuri, Arpad părăsi complet regiunea dintre Nipru și Bug, îndreptându-se spre Poarta Verețke din Munții Beskizi și trecu în Panonia, pe care o și ocupă. Curățind regiunea Atelkuz (dintre Nipru și Bug, termenul Maghiar ‘etelkoz’ însemnând ‘între râuri’), țarul Simeon reveni din stânga Dunării și lăsă calea liberă pecenegilor, care s-au întins peste români până în vecinătatea Panoniei (fiind nomazi, și-au dus viața în corturi). Constantin ‘Porfirogenetul’ scria între anii 945-953 că noua așezare a ungurilor se mărginea la răsărit cu bulgarii, de care îi despărțea Istrul numit și Danubiu (e vorba deci de vecinătatea Banatului de pe Dunăre) și la nord cu pacinații, care - împreună cu cumanii - au prădat și au făcut ‘multe neajunsuri’ țării lui Gelu, ducele valahilor, înainte ca Tuhutum cu ungurii să năvălească dinspre Poarta Mezeșului; ei au ajuns în apusul Banatului, de la gura Mureșului pe Tisa până la gura Tisei pe Dunăre, chemați în ajutor de către Glad Vodă (întâlniți acolo alături de români, bulgari și cumani). După decesul lui Glad, ungurii - în înaintarea lor spre răsărit au întâmpinat rezistența opusă îndeosebi de români și pecenegi. Șefii triburilor lor se numeau ‘gylas’; de exemplu, căpetenia de la Alba Iulia care purta numele de Gylas s-a opus regelui Ștefan cel Sfânt cu înverșunare timp de 3 ani (până în 1003), când a fost capturat și în locul lui învingătorii l-au pus pe Zultan. Nu mult după aceea, în anul 1021, izbucnind certuri între pecenegii din stânga Dunării, 60 de familii ale unor șefi pecenegi din Țara Românească au trecut munții și i s-au închinat ‘cu toate averile lor, stabilindu-se în Panonia’. Neînțelegerile au continuat și au culminat în răscoala lui Kegen, așezat la gurile Dunării, în contra marelui han Tyrah din stepa Mării Negre; bătut, a intrat în serviciul bizantin al lui Constantin ‘Monomahul’, pentru a apăra granița imperială fixată pe fluviu în contra celorlalți pecenegi. În 1070, principele Volâniei a chemat pecenegi, împreună cu români din Moldova și cu ruteni, împotriva Cracoviei; în acel an, pecenegii din Dobrogea - cu principele Tatul la Silistra sub suzeranitatea lui Isac Comnenul au apărat granița nordică a Imperiului Bizantin”. Trebuie știut că în secolul IX, Uzii împinși dinspre Lacul Aral de Khorasmi i-au determinat pe Pecenegi s-o ia către apus, care la rândul lor i-au împins pe Unguri să migreze spre V. Academicianul Victor Spinei a scris în cartea “Marile migrații din estul Europei în secolele IX-XIII”: “Țarul Simeon, supărat de prejudiciile aduse comercianților săi, a declanșat operațiuni militare împotriva bizantinilor; împăratul Leon ‘Înțeleptul’ - angajat într-un război cu arabii - a făcut apel la sprijinul ungurilor. Emisari ai săi s-au prezentat cu daruri consistente la Kurszan / Korcan și Arpad, înduplecându-i să pornească împotriva bulgarilor. Corpul expediționar a fost trecut de flota bizantină la sudul Dunării, unde a reușit să înainteze până la capitala Preslav; surprins de vigoarea atacului, țarul și-a găsit refugiu în puternica cetate de la Silistra. Pentru a-i convinge să se retragă din teritoriul său, suveranul a fost nevoit să remită

ungurilor preț mare de răscumpărare a prizonierilor luați în timpul expediției; totodată, el a trebuit să sisteze ofensiva împotriva Bizanțului și să încheie pace cu împăratul. Ambițiosul și abilul țar nu a consimțit însă să renunțe la planurile sale și imediat după ce s-a descătușat din încleștarea bizantinilor și ungurilor, a întreprins unele importante demersuri diplomatice: spre a nu mai risca o lovitură dinspre hotarele nordice ale țaratului, el a încheiat o alianță cu pecenegii pentru o acțiune comună împotriva ungurilor. Atacul bulgarilor s-a declanșat în 896, profitând de plecarea grosului efectivelor maghiare într-o expediție, pentru a le nimici familiile și pe cei lăsați să le protejeze; pe de altă parte, înfruntarea decisivă dintre pecenegi și unguri a avut loc lângă gura Donului (ceea ce ar pleda pentru ideea că o parte a confederației tribale a celor din urmă nomadiza în preajma acelui fluviu). Anonymus înregistrase tradiția că strămoșii ungurilor erau numiți ‘Dentumoger’, printr-un termen omonim fiind desemnată și Sciția, pe care o ocupaseră înainte de a se deplasa spre vest (denumirea în discuție derivă de la hidronimul Den = Don și de la etnonimul moger = maghiari, având sensul de ‘ungurii de pe Don’: acea nomenclatură sugera faptul că tradiția din Pusta Panoniei ar fi înregistrat ultimul lor sălaș din răsăritul continentului înainte de a se fixa în noua patrie). Migrarea spre vest a triburilor maghiare a fost pusă de unii cercetători în conexiune cu perturbaţiile ecologice produse spre sfârşitul mileniului I; potrivit constatărilor prilejuite de anumite investigaţii paleogeografice, s-ar fi creat mari alternanţe între regimul pluvial din zonele forestiere şi de şes, repercutate - între altele - în nivelul Mării Caspice şi din Delta Volgăi. În vreme ce aceasta din urmă se confrunta cu inundaţii catastrofale, în stepe se instaura un climat arid, care ar fi cauzat daune comunităţilor de păstori nomazi, obligându-i să se replieze spre regiuni mai puţin afectate de flagelul secetei. Cu migrarea pecenegilor din vestul Asiei spre estul Europei, etniile turanice au redobândit supremația în stepele nordpontice (întreruptă prin interpunerea temporară a ungurilor); iruperea lor viguroasă a fost de natură să zdruncine echilibrul labil al țărilor din răsăritul continentului. Confederație tribală de neam turcic, pecenegii au apărut desemnați de izvoarele contemporane lor, ca: Bessi în textele latine, Becanag la tibetani, Bajanak la arabi, Besenyn la unguri, Pacanak la georgieni, Paținaki în textele grecești, etc. Termenul de ‘baci’ - ca ‘ruda mai vârstnică’ - ar fi o formă legată de numele pecenegilor. Constantin Porfirogenetul a consemnat, la mijlocul secolului X, că pecenegii mai dotați și de neam mai ales / ceea ce ar sugera o ascendență diferită - care au ajuns la vest de Nipru - erau denumiți și Kangar”. Mai multe documente s-au referit la Românii / Vlahii secolului IX, inclusiv din alte părţi ale actualului spaţiu Român, ca o scrisoare primită în 860 de stareţul Grimald al Mănăstirii “Sf. Gall/en” din Elveţia prin care acela era informat că în N Dunării trăiau Vlahi (ştiuţi şi ca Daci) împreună cu Germani, “Sacra Moravia” despre ucenicii călugărilor Chiril şi Metodiu care le-au răspândit învăţătura - ca Moznopon “în Munţii Vlahilor” ori Zandov “în Dacia” - “Cronica Rusului Nestor din Kiev” = “Povesti vremenâh let” care a menţionat că după ce au trecut “Poarta Rusiei” / Pasul Vereţke din Carpaţii Păduroşi, în 896 “Ungurii începură să lupte cu Volohii care anterior au izbutit să alunge toţi Slavii de la Dunăre făcându-i să plece spre Nord”, etc. Este de știut despre Pasul / Trecătoarea Verețke 48,49 lat. N, 23,10 long. E - având denumirea și de “Poarta popoarelor” - că s-a bucurat de pază 25


încă din timpul împăratului Burebista prin marea cetate Dacă de la Mala Kopanya 48,10 lat. N, 23,05 long. E din TransCarpați (ce a controlat traficul de sare de pe Tisa transportată din Maramureș în Panonia - până la sfârșitul Evului Mediu). Politica Imperiului Bizantin față de prima Țară Română / “Vlașca de la Dârstor” - ajunsă să fie numită de ei “Paristrion” / “Podunavia” - a fost mereu în contradicție cu politica Imperiului Bulgaro-Armân privind alianța dintre Unguri și Rumâni; ca atare, Ungurii nu s-au stabilit la Dunărea inferioară / Paristrion, ci s-au stabilit la Dunărea mijlocie / Panonia, acolo Valahii luptând contra lor. Ţara Românilor - centrată Dobrogean - s-a întemeiat în 836 (prin intervenţia Imperiului Bizantin condus de împăratul Teofil), datorită morţii lui Malamir / nepotul lui Krum; la conducerea sa posibil că au fost rudele Peonului Ghega, menţionat ca parte a dinastiei care a dezvoltat în următoarele secole Dobrogea la cel mai evoluat nivel al Europei răsăritene (după cum a observat Academia Română, în “Istoria românilor”): fondarea primei Ţări Române independente a fost la 33 de ani de la revigorarea din 803 a Ţărilor Române din Nordul Dunării - aflate în Vestul Carpatic - între care curge marele Râu Mureş: Banat şi Crişana, ambele vasale Imperiului Bulgaro-Armân. La 83 de ani după prezenţa militară a Vlahilor în actuala Bulgarie - când a fost consemnat de cronicarul bizantin Theophanes / Teofilact (570-640) îndemnul rostit în limba părintească “torna, torna, fratre!” = “întoarce-te, frate!” - Vlahii s-au aliat, în 670, cu Vulgarii / Bulgarii de pe Volga, constituind apoi împreună Imperiul Bulgaro-Armân (începând cu 681: construcţia imperială realizată în vecinătatea Imperiului Bizantin de către Vlahi / Armâni şi Bulgari - cu conducerea asigurată de către vechii Bulgari - a fost prima formaţiune statală Medievală de amploare a Românilor / Vlahilor, care a dăinuit pe ambele părţi ale Dunării timp de 337 ani / până în 1018); e de ştiut că în secolul VI - înainte de celebrul îndemn “torna, torna, fratre!” - istoricul bizantin Procopiu din Cezareea / Procopius din Caesarea în “De Aedificiis” 4 a notat multe toponime Româneşti pe Valea Dunării inferioare, acelea fiind denumirile unor fortificaţii renovate de împăratul bizantin Iustinian (transcrise aşa cum le-a auzit): “Argentares / Argint, Arsa, Dousmanes / Duşmani, Faskiai / Fâşii, Gemenos / Geamăn, Kaminos / Cămin, Kastellnouva / Castel Nou, Laboutza / Lăbuţa, Loupophantana / Fântâna lupului, Scares / Scara, Septecases / 7 case, Stenes / Stâna, Tredetilili / 30 tei”, etc.

În 836 - atunci când Rumânii s-au organizat de sine stătător, adică după circa 3 secole de la acele consemnări despre locaţii Române la Dunăre - erau împliniţi 155 ani de conducere Bulgară, 234 ani de la încetarea stăpânirii bizantine pe Dunărea inferioară şi 561 ani de la retragerea Romană din Dacia Nordică (după 454 ani, în N Dunării s-a oficializat Ţara Românească, cu existenţă neîntreruptă până la România actuală: Gherga - sub forma Ghega - probabil a fost în conducerea primei formaţiuni politice Rumâne şi cert sub forma Gherg ulterior a fost în conducerea Ţării Româneşti a G/herţegului Negru-Vodă, de la început). După ce Krum / Crum l-a ucis pe împăratul bizantin, relaţiile alianţei dintre Bulgarii păgâni şi Vlahii creştini s-au tensionat, Crum / Krum începând prin a deporta Vlahi, care erau - la fel ca bizantinii creştini (semnificativ fiind martirajul de la Adrianopol 40,41 lat. N, 26,33 long. E din 22 I 814 al episcopului Gheorghe din Debelt 42,24 lat. N, 27,16 long. E / Bulgaria, executat deoarece n-a vrut să renunţe la creştinism). Datorită emancipării Valahilor / Rumânilor creştini prin formaţiunea teritorială din răsăritul Imperiului Bulgaro-Armân, în 839 Sârbii din apus - cu care până atunci n-a fost nici o dispută Balcanică - au fost atacaţi de către Bulgarii aflaţi sub conducerea lui Presian (strănepotul lui Crum / Krum), pentru extindere; pe atunci, Imperiul Bizantin era condus de împăratul Teofil din Dinastia Amoriană / Frigiană, însurat cu Teodora din Dinastia Gregoridă (care a ajuns să sprijine nu numai pe Rumânii din Bălţile şi Delta Dunării, ci şi pe Sârbi, să reziste Bulgarilor). Privind actuala configuraţie a hărţii România având ca vecine Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Ucraina - se poate observa că Românii n-au pierdut vremea în organizare (doar erau cei mai vechi din areal): pe lângă implicarea în Imperiul Bulgaro-Armân, şi-au constituit şi prima Ţară Română - de sine stătătoare - în istorie fiind urmaţi organizatoric, în afară de Bulgarii aflaţi la conducerea imperiului comun, de către Ucraineni, apoi de Unguri (care curând au sosit în Panonia) şi de Sârbi.

Problemele ideologice ale Bulgarilor cu Rumânii au durat doar jumătate de secol, deci numai timp de 2 generații (anterior împăratului Krum / Crum - care îl respecta pe Zeul Targan “Tengri” / “Tura” - unii lideri Bulgari au fost creştini, astfel încât controversele religioase apărute datorită aroganţei lui n-au fost prea solide), însă odată formată, prima Ţară Română - “Vlaşca de la Dârstor” - a dăinuit peste 2 secole, numită deoarece era lângă Marea Neagră şi ca “România Neagră”, vecină cu “Bulgaria Neagră”; odată cu domnia împăratului Simeon în Imperiul Bulgaro-Armân (cumnat cu George “Sursuvul” = “Guvernatorul” / “Premierul”), prima Ţară Rumână s-a aliat imperial, făcând parte din sistemul său de la Dunărea inferioară - atitudine foarte importantă odată cu apariţia la miazănoapte a Imperiului Rus. (Se poate observa 26


că aroganţa Ruşilor - după exact un mileniu de la aroganţa rudelor Bulgare - tot la gurile Dunării, anexând Basarabia în 1812, a dus la unirea Românilor, care după 106 ani au format România “Mare”: procesul a început în 1859 - prin unirea a ceea ce a mai rămas din Moldova după anexarea Basarabiei din 1812 cu Valahia - şi s-a încheiat în 1918, când s-a format România “Mare”; aşadar, aroganţele celor care au avut de-a face cu Românii de fapt au condus la consolidările acelor Români, prin unirile lor, ca să fie mai puternici). Academicianul Niculae Iorga a scris în “Istoria Românilor prin călători” din 1928: “Încă de pe la anul 1000 fusese o întemeiere de Domnie Românească, sprijinită pe cetăţile de pe malul Dunării, pe Silistra în rândul întâi, cetate Românească zisă de noi Dârstor (care e foarte bine desluşită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena); de aici a rămas în nomenclatura ţării noastre - ca o urmă despre acest Voivodat - numele de Vlaşca, care înseamnă Ţară Românească”. Istoricul Nicolae Bălcescu 1819-1852 a scris: “Pe la 865, Bulgarii, popol Finez, prin Romanii din Dacia nouă primesc religia creştină şi împreună înfrăţiţi întemeiară un stat puternic, alegându-şi regi dintre Români” (ca exemplu fiind George “Sursuvul” / “Guvernatorul”, posibil fiu al lui Gheorghi - şeful Bisericii Bulgaro-Aromâne, care în 870 a întemeiat Episcopia Silistrei şi apoi a Belgradului - ai cărui nepoţi au condus Imperiul Bulgaro-Armân ca ţari); creştinismul consolidat de Gheorghi / capul Bisericii BulgaroAromâne atât în capitala Vlaşcăi, cât şi acolo unde azi e capitala Sârbă, a confirmat de fapt liantul Românesc de pe malul drept al Fluviului patronat de Gherghi. Valahii / Rumânii au avut mai multe formaţiuni statale în N Dunării la sfârşitul acelui secol IX - cu care s-au confruntat şi Ungurii când au invadat Panonia - ca de exemplu cele conduse de Gelu în Ardeal, Menu-Morut în Crişana, Glad în Banat, ş.a. (iar în S Dunării s-au format mai multe Vlăhii / Romanii populare); primele organizări de sine stătătoare au fost încă de la sfârșitul secolului IV în apusul Carpaților - după plecarea în Europa Vestică a celor ziși ViziGoți, adică Geți liberi, din cauza năvălirii Hunilor - când cei rămași pe loc au fost conduși de Rumon în Banat și de strămoșul lui MenuMorut în Crișana (pentru ambele formațiuni vecine Vest Rumâne existând dovezile existențelor la sfârșitul secolului IV, fiind incluse de Huni în imperiul lor: alianțele dintre Goții rămași, ValaGoți / OstroGoți și Hunii Negri / Nordici au fost rentabile reciproc părților iar conform călugărului Galez Nennius din secolul IX, Alanus - cel mai vechi conducător European Medieval - l-a avut ca fiu pe Armenon / tatăl ValaGothilor iar nepotul a fost etnonimul “Po-lonilor” / Polonezilor).

O revedere succintă a unor date mai relevante din N Balcanilor, începând cu secolul V (căci în secolul IV - când a fost martiriul sfântului răsăritean Gheorghe - s-a stabilit capitala imperială în “Noua Romă”, la Constantinopol / azi Istanbul şi la sfârşitul acelui secol Templul Gherga din V Anatoliei şi-a încheiat oficial activităţile), indică deplasarea Sf. Gherman / Gheorghe din Dobrogea, născut în 350, mentorul călugărului Ioan Casian, părintele monahismului apusean, la Roma în 404, unde a răposat, cel mai vechi cântec Românesc / compus de episcopul Vlah Niceta al Besilor, din Palanca de lângă Niş - mort în 424 - notările învăţatului bizantin Procopie cu denumiri Vlahe ca “Şapte case”, “Fântâna lupului”, etc., consemnarea de vorbe Româneşti în Banatul anului 448 de către delegatul bizantin Priscus / exprimate de Ausonul Ghergon = Zercon, existenţa ca Vlah a nobilului Dobrogean pentru care în 450 a fost ridicată Biserica Vlahilor din Constantinopol, apariţia primilor Bulgari în 480 intraţi în alianţă cu Vlahii / în mijlocul cărora au fost primiţi, fixarea în 527 de către călugărul Dobrogean Dionisie Smeritul a numărării anilor de la naşterea lui Iisus în calendarul creştin pe glob / situaţie perpetuată universal până azi, constituirea Mitropoliei Prima Iustiniana peste Vlahi în 535 şi a Chesturii Iustiniane în 536, participarea în 536 la sinodul din Constantinopol a arhimandritului Gheorgos / Gregorius din Khoros, lucrul călugărului monotelit Gheorg/os cu patriarhul Constantinopolului în 536-552, atestarea vorbelor Vlahe / Armâne în 587 şi pe actualul teritoriu Bulgar de către cronicarii bizantini Teofilact şi Teofan, crucea inscripţionată Latin pentru creştinul Vlah / Armân Gheorghi din Dobrogeana localitate Lazu în comuna Agigea, judeţul Constanţa / căci după aceea împăratul bizantin a schimbat limba oficială în imperiu din Latină în Greacă - fiind prima menţiune Ghergană Medievală din România - menţiunea Strategikonului lui Maurikios din 602 că din N Dunării nişte “Romani” s-au refugiat în Imperiul Bizantin, lucrările prolificului poet Gheorgu “Pisidianul” la curtea imperială bizantină în 622-627, apariţia în Balcani a Croaţilor în 626, înfiinţarea cartierului Vlahilor din capitala Imperiului Bizantin în 627, apariţia în Balcani a Sârbilor în 630, întemeierea în 639 a Ragusei Medievale de către Vlahi, atestarea Vlahilor pe Insula Krk în 650, regruparea unor Români / Vlahi spre S datorită invaziei Bulgare din 680, patronajul sinodului din 680 de către patriarhul George I 679686 al Constantinopolului, prezenţa Ghergană puternică şi la sinodul din 692 de la Constantinopol / prin mulţimi de călugări şi episcopi, dobândirea independenţei Veneţiei faţă de Imperiul Bizantin în 697 / în Veneţia de peste un sfert de mileniu o familie însemnată fiind Giorgi / Zorzi, creştinarea Vlahilor la Muntele Athos începând cu 726, când împăratul bizantin Leon Sirianul (care trebuie să fi fost descendent al lui Gurg / Kubrat, urmaşii săi pe linie masculină fiind genetic “N” ca Gherga, timpul şi partea din lume de unde era şi confirmând aşa ceva) a interzis icoanele, prefectul Gheorgos al Constantinopolului activ la mijlocul secolului VIII / nobil a cărui soţie a fost Eukratia, stabilirea multor Vlahi / Valasi la Ragusa în 743-744, menţionarea Vlahilor Negri în 753 de către episcopul Grgur din Bar / MunteNegru, stareţul Georgios / Gregorius al Mănăstirii Pega din Constantinopol aflat la sinodul din Niceea în 787, participarea episcopului Gheorgos din Krk / Croaţia şi a reprezentantului Georgos al episcopului Cefaloniei la sinodul de la Niceea din 787, episcopul Gheorghe al Adrianopolului executat de Bulgari în 814, Gheorgos = monahul cronicar al lui Mihail “Beţivul”

Distribuţia aşezărilor în Anatolia şi Balcani la mijlocul secolului V 27


842-867, ultimul împărat bizantin din Dinastia Frigiană, cel care a sprijinit apariţia alfabetului chirilic, el introducând şi clopotele în biserici, deoarece până în 852 credincioşii erau chemaţi la rugăciune cu toaca / în prezent, doar de Paştile ortodox nu se trag clopotele, ci se bate toaca, etc.; călugărul Gheorgos era poreclit “Păcătosul” / “Hamartoli” - epitet obişnuit, avut şi de patriarhul Africii în 616-630 - şi a publicat în Greacă la Constantinopol 4 cărţi (istoria de la Adam la Alexandru “cel Mare”, istoria Vechiului Testament, istoria Romană de la Iuliu Cezar la Constantin “cel Mare” şi istoria până la timpul său), traduse curând după moartea sa în Georgiană, Slavonă, etc. Este de remarcat despre clopot că e mijloc al comunicării dintre Pământ şi Cer; prin forma sa, clopotul reprezintă o unificare a principiului masculin (limba sa) cu cel feminin (cămaşa în formă de pară).

artefactul se poate data către sfârșitul secolului VI - începutul secolului VII. ‘Conservus’ se întâlnește pentru prima oară în documentele epigrafice din Schytia / Sciția; numai prin acel cuvânt s-a numit cel care a avut grija monumentului (nu și-a dat numele, gradul de rudenie, titlul de stare civilă, ci doar a înțeles să susțină că era de o credință cu el). ‘Conservus’ era un titlu de devoțiune și umilință, dar și de mândrie, pe care șil luau persoanele aderente ale religiei creștine. Din documentele cunoscute - în general puține - înțelegem că persoanele care se considerau ‘Conservi Dei’ erau foarte apropiate: soț, soție, frate. Este de presupus despre cel care a avut grija mormântului lui George / Gheorghe - fiul lui Murinus - să fi fost o persoană apropiată, membru al familiei. Dacă între ei cei 2 adoratori se chemau ‘Conservi’, când exprimau legătura lor față de divinitate își ziceau ‘Servus Dei’; de aceea în inscripție s-a făcut mențiunea de acel raport prin cuvintele ‘Servo Tuo’ (trebuie să înțelegem ‘Domine’). Numele Gheorghe a fost extrem de rar în Sciția dar nu cu totul neîntâlnit; răspândirea lui cea mai mare o întâlnim în Asia Mică și mai cu seamă în Capadocia, patria cunoscutului martir și sfânt: de acolo a trecut în Balcani și mai departe în părțile noastre”. Trebuie remarcat că în acel secol VI - de când datează Crucea Ghergană din Lazu - regiunea Dobrogei împreună cu regiunea Cariei au făcut parte din aceeași Chestură Iustiniană a Imperiului Bizantin: organizarea lor imperială comună a determinat și aport Gherga din Anatolia în Balcani (Dobrogea fiind singura regiune Balcanică a actualei Românii). În Dobrogea și după 4 secole - la sfârșitul secolului X - au fost atestate nume Ghergane, ca jupanul Gheorghe și judecătorul George, în inscripțiile creștinilor de la Basarabi-Murfatlar / județul Constanța (cea mai lizibilă fiind - corespunzător Dr. Petar Dobrev - “ZHUPAN I IMAET GEORGE ONC TEBE TAM ESTEK KRAIN I REZHET”):

Georgio pe crucea din Lazu / secolul VI În 1965, Dr. Emilian Popescu în “Descoperirile arheologice de la Lazu, județul Constanța” a enunțat: “Crucea de marmură poartă ca decor pe brațul de sus o crenguță cu frunze stilizate caracteristice perioadei târzii romanebizantine (sfârșitul secolului VI - începutul secolului VII); pe brațul de jos se păstrează un strugure stilizat, ce crește dintr-o frunză rombică. ‘G’ are o formă foarte rar întâlnită, cu bucla de sus mai mare. Influența greacă este prezentă prin dublarea lui ‘G’ cu Γ și cu forma semilunară a lui ‘E’; caractere paleografice asemănătoare se află în inscripții sau manuscrise datate în secolele VI-VII sau chiar mai târziu, prin secolele X-XI. Litera ‘G’ cu forma din inscripția aceasta e întâlnită într-o scrisoare a împăratului Mauriciu din 586 (păstrată la Biblioteca Vaticanului) dar și în alte documente - manuscrise sau inscripții în piatră - din secolele VII-VIII și chiar X-XI. Pe baza lor și având în vedere realitățile istorice dobrogene,

Inscripţii din secolul X în Biserica Basarabi Pe scurt: în secolul VII, o parte din Vlahi - mai conservatori - erau încă păgâni şi (datorită începutului Elenizării Imperiului Bizantin) s-au aliat cu Bulgarii; în secolul VIII, bizantinii - mai ales prin conducerea iconoclastului împărat Leon Sirianul din Gurgum - au reuşit convertirea acelor Vlahi, descendenţii Geto-Dacilor din 28


Moesia / “Moşia” Tracă dar şi ai veteranilor Romani la creştinism iar aceia (la rândul lor) în secolul următor IX au început creştinarea Bulgarilor: pe atunci, mărirea bisericii prin creşterea numărului credincioşilor - era politică de stat. Iconoclasmul introdus de Gherganul împărat bizantin Leon Sirianul / “Ereticul” s-a inspirat din propaganda musulmanilor - care, la fel ca Evreii, n-au icoane justificându-se prin a doua poruncă din Decalog: “Să nu-ţi faci chip cioplit”; atunci s-au creştinat restul Vlahilor (cei care coabitau cu Bulgarii), convertiţi tocmai datorită aprecierii conceputului abstract şi simplist al lipsei icoanelor. În 1893, academicianul Petriceicu Haşdeu a schiţat prezenţa Românească în N Balcanic, între retragerea Romanilor din N Dunării şi instalarea Slavilor în S Dunării:

născut Leon / Urus - tatăl lui Rurik / întâiul rege Rus şi al lui Jilka / bunicul lui Arpad, prinţul Ungurilor - şi pe mezinul “Basil”, adică “şeful”, înalt şi foarte puternic fizic, vestit îmblânzitor de cai, devenit împăratul bizantin Vasile Macedonul, fondatorul Dinastiei Macedone / Armene a Imperiului Bizantin, indicat de Arabii contemporani lui ca Rus, care imperial a condus prin aparţinătorii săi în 8671056).

Vasile Macedoneanul şi fiul său Constantin (împreună cu soţia Elena) În 2013, Dr. Valery Kubarev - mare prinţ Rus, şeful Casei Imperiale Rurik, genetic “N” ca Gherga - a afirmat despre rădăcinile Dinastiei Rurikizilor (care a condus Rușii în perioada 862-1598, spre deosebire de Dinastia Arpazilor, care a condus Ungurii în perioada 896-1301): “Lumea a fost condusă timp de peste 5 milenii de elita Fino-Ugră, din vremea Vechiului Egipt, atât în Orient, cât şi în Europa. Un urmaş al împăratului Attila al Hunilor - liderii Huni erau genetic ‘N’ - a fost Rurik, via Ernac / Ernakh 463-489 (mezinul lui Attila, care a condus şi Bulgarii de pe Volga). În 805-855, stăpânul peste Bazinul Volga a fost ‘Avarul’ / Aydar Urus - de la care provine numele Rus - care a avut mai mulţi copii, primul născut fiind Jilka care i-a urmat la conducere în 855-882 iar mezinul fiind Rurik (născut în 822, utilizând ca simbol şoimul sacru, numit Lachin în Slavonă, de la care Dinastia Macedonă a Imperiului Bizantin a fost ştiută şi ca Lecapenos), copiii crescând în Kiev; neputând stăpâni în S / zonă condusă de fratele său mai mare Jilka, din 862 conform analelor Ruse - Rurik s-a instalat în N, la Novgorod, unde s-a aliat mai ales cu Va-regii / Vikingii (versiunea originii sale Scandinave sau Slave e eronată). După moartea taţilor lor fraţi Rurik şi Jilka, Igor - fiul lui Rurik - a domnit din Kiev peste Ruşi iar Almoş - fiul lui Jilka - a domnit peste Unguri. Progenitorul Urus - tatăl lui Jilka şi al lui Rurik - s-a născut în 797: se consideră că Leon / ‘leul’, fiul împăratului bizantin Constantin Orbul - cu Teodora, a doua sa soţie - a murit bebeluş, însă de fapt a fost dus de rudele Ugriene / Bulgare pe Nipru şi a primit numele de Urus / ‘Marele Urs’ (fratele său mai tânăr de asemenea a dispărut de mic din Constantinopol, mai târziu devenind împăratul bizantin Vasile Makedonul, însurat cu Vikinga / Va-rega Eudochia; el din 869 a fost asociat cu nepotul Rurik, pentru facilitarea răspândirii creştinismului în N de către rudele lor, călugării Chiril şi Metodiu). Arpad - fiul lui Almoş / Al-moș, deci nepotul lui Jilka - a aparţinut grupului genetic Ugric ‘N’ al Ruşilor, care a fost regăsit patrimonial la împăraţii Romani Vespasian (9-79), Gordian I, II şi III, ş.a.; recent şi profesorul Feher Tibor din Ungaria - care a investigat mormintele Dinastiei Arpadiene - a identificat grupul genetic ‘N’ printre luptătorii săi. Numeroşi istorici au declarat reprezentanţii dinastici Macedoni / Lecapenos ai împăraţilor bizantini ca

Pe lângă ramura Ghergană Est Balcanică (care a fost la baza constituirii acelei Vlahii / Ţări Româneşti Estice din 836, menţionată documentar la 839), în zonă din secolul VIII - ori anterior din Constantinopol, inclusiv din apusul Anatoliei, căci până la începutul secolului VII răsăritul Balcanic era în aceeaşi chestură / organizare administrativă imperială bizantină împreună cu Cipru, Ciclade şi Caria, toate zone Ghergane - şi-a avut rădăcinile şi ramura Vest Ghergană: Armânii Gherga din Vestul Balcanic, până la Veneţia / ce se bucura de la sfârşitul secolului VII - cu sprijin Armân de pe coasta răsăriteană Adriatică şi în secolul VIII de independenţă (unde în secolul IX a fost călugărul Georgius care a realizat prima orgă cu aer, în secolul X trăiau Gheorghe / Gerardo - tatăl şi fiul / devenit Sf. Gerard în Banat - în secolul XI s-a evidenţiat generalul Gheorgu Maniacul, în secolul XII a existat vistierul Grigore al familiei herţegului Negru Vodă, ş.a). Grupul genetic patern “N” al lui Gherga s-a regăsit şi la împăraţii bizantini din secolul VIII - de exemplu la Dinastia Isauriană începând cu primul, Leon Sirianul din Gurgum, până la ultimul, Constantin Orbul - iar din secolul IX și la liderii Ruşilor ori Ungurilor (ce au fost urmaşii lui Constantin Orbul, împărat bizantin care a avut 2 fii: pe primul 29


etnici Armeni: ideea a fost îmbrăţişată îndeosebi de cercetătorii Armeni, pentru a consola măreţia Armeană (dar şi de masonii Evrei, care eronat au conferit Dinastiei Lakapin / Lecapenos etnia Armeană); de exemplu, despre limba lui Vasile Macedoneanul - care vorbea rău Greaca dar ştia bine un grai necunoscut - decizia a fost că era Armeană, când de fapt nativ el era Rus. Acei Macedoni / Lecapenos aparţineau genetic grupului Ugriano-Rus ‘N’ (elemente dovedite în lucrarea ‘Vedele Ruse’ din 2009); primii Lecapenos au fost fraţii Jilka şi Rurik”. Cercetările Dr. Valery Kubarev leagă conducătorii, contemporani între ei, a unor părţi din răsăritul European (Macedonia, Bulgaria, Panonia, Karelia), însă nu numai - în centrul European, în Polonia şi Germania, de asemenea existând sub semnul vulturului clanul “von Gorka” / înrudit cu Rurik - şi explică prezenţa gărzilor Vikinge ale împăraţilor bizantini; împăratul bizantin Constantin “Orbul” era fiul Khazarului Leon, împăratul bizantin în 775-780, băiatul împăratului bizantin Constantin “Copronimul” / “Cufuritul” 741-775, ce l-a avut ca tată pe împăratul bizantin Leon Sirianul / Gherganul Anatolian care a interzis icoanele creştine (născut în 685 la Gurgum, în 717 a preluat tronul Imperiului Bizantin prin forţă - ca să fie aproape de rudele sale Bulgare, aflate în Balcani de 36 ani, care atunci au ajutat apărarea Constantinopolului de Arabi - şi a întemeiat Dinastia Isaurică a împăraţilor bizantini, la putere până în 802). În acel context din secolul IX - când Gherganii erau printre puternicii timpului - cu cauze majore ca tactica exaltată a Bulgarilor de a-şi agresa aliaţii, ajutorul oferit de bizantini (interesaţi să aibă amici la Fluviu) şi desigur iscusinţa organizatorică a Românilor, s-au născut primele formaţiuni doar Române, începând cu formarea Ţării Rumâne independente la Dunăre; în acel secol IX, apariția sa la Dunărea inferioară - ca “Vlașca de la Dârstor”, după cum a numit-o academicianul Niculae Iorga - a favorizat emanciparea din N a Rușilor, creștinarea din S a Bulgarilor și mutarea Ungurilor de la E Rumânilor / Românilor la V Rumânilor / Românilor: mari / importante consecințe, ceea ce i-a determinat pe nobilii Gherghi implicați în conducerea Imperiului Bulgaro-Armân să-și apropie prima Țară Română, așa cum a acționat de exemplu și premierul / guvernatorul George, cumnatul împăratului Simeon - primul țar al Imperiului Bulgaro-Armân - care a facilitat integrarea formațiunii în sistemul imperial de putere, pe lângă ameliorarea relațiilor cu Imperiul Bizantin (familia lui s-a înrudit cu Dinastia Macedoneană). Astfel, prima Țară Rumână / Română a ajuns vasală Imperiului Bulgaro-Armân dar apoi a trecut ca vasală Imperiului Bizantin (de fapt, motivul principal al ivirii formațiunilor teritoriale ale Românilor, Rușilor și Ungurilor în secolul IX fiind dispariția Imperiului Avar - întins între N Mării Negre și Munții Alpi, Hanatul Avar avându-și capitala acolo unde era reședința hanului, adică în Banat - la sfârșitul secolului VIII).

Academicianul N. Iorga a explicat contextul secolului VIII din Imperiul Bizantin: “Leon a interzis icoanele la sfatul unor călugări rătăcitori (fundamentalişti creştini) şi al unor Evrei cari i-au prezis pe vremea când urmărea să ajungă împărat că nu va izbuti decât dacă va distruge icoanele; fiul său Constantin Copronimul / Cufuritul avea porecla injurioasă datorită unui accident neplăcut în timpul botezului, primită fiindcă era fiul celui care a interzis icoanele. Astfel, împăratul bizantin Leon - întemeietorul Dinastiei Isaurice - lua şi din puterea călugărilor, spre mănăstirile numeroase ale cărora aceia s-au îngrijit ca fiecare să aibă cel puţin o icoană ‘făcătoare de minuni’ şi ca atare beneficiau de cele mai multe şi mai bune resurse imperiale, prin donaţiile foarte dese”. Împăratul bizantin Leon Sirianul din Gurgum descindea din Gurg / Kurt - cel care a format în 632 Bulgaria “Mare” - la fel ca şi împăratul Asparuh al Bulgarilor, contrările celor 2 dinastii întemeiate de ei (conducătoarele Imperiilor Bizantin şi Bulgaro-Armân) favorizând formarea primului stat Român independent; în secolul X, hagiograful bizantin Simeon - ştiut şi ca “învăţatul Leo” - a scris despre cei fixaţi la N de Dunăre (după victoria de la Adrianopol) de către împăratul Krum / Crum că erau “Makedoni” de neam, adică altfel decât bizantini: Armânii până şi azi sunt numiţi Makedoni (în secolul IX, la Dunărea inferioară trăiau Aromâni şi Români). Emanciparea Medievală a Românilor a fost în 2 faze: în mileniul I faţă de Bulgari şi în mileniul II faţă de bizantini; timp de peste jumătate de mileniu, Românii / Rumânii răsăriteni - din Bazinul Dunării inferioare - au făcut legătura între Romei / bizantini şi Ruşi (din Bazinul Niprului), prezenţele reciproce ale lor fiind remarcate în acele vremuri atât prin Rumâni la Kiev, cât şi de exemplu în Dobrogea prin Ruşi, Vikingi utilizând rune, Pamirieni, Greci, ş.a. la Basarabi-Murfatlar, în cea mai mare biserică de cretă de acolo apărând inscripţiile din secolul X despre conducătorii George şi Gheorgu: de altfel, urmaşii Caucazienilor Gargar-Udi erau Varegii Gargari venerându-l pe zeul suprem Odin iar Vikingii / Varegii din Bazinul Baltic erau legaţi de Vulgarii din Bazinul Volga (se poate observa echivalenţa onomastică prin consonanţa VLGVRG-VLC, între Vulgar pentru Bulgar / de pe Volga, Vareg numele bizantin pentru Viking - şi Vlach / Vlak pentru Valah, la Dunăre, căci toţi iubeau valurile). În 841, Walafrid “cel Saşiu” - stareţul Mănăstirii Reichenau / Germania 47,41 lat. N, 9,03 long. E, de la Lacul Constanz din Alpi - în “Cărticica despre începuturile şi dezvoltările unor obiecte bisericeşti” a scris: “De la Greci am primit pe ‘kyrch’ / biserică de la ‘kyrios’ = domn, ‘papst’ / papă de la ‘papa’ = părinte (cuvânt care arată o anumită paternitate şi se potriveşte cu vrednicia clericilor), ‘herr’ / stăpân de la ‘heres’ şi multe altele. Dacă ne întrebăm cu ce prilej au ajuns până la noi aceste urme de Grecitate, trebuie să spunem că şi Barbarii au fost oşteni în statul Roman şi că mulţi au venit printre aceste fiare ca să lupte împotriva păcatelor şi că din aceste pricini ai noştri au învăţat multe lucruri folositoare, pe care nu le cunoscuseră mai înainte, mai cu seamă de la Goţi, care se chiamă şi Geţi, întrucât pe vremea când au fost aduşi la credinţa lui Christos ei trăiau în ţinuturile Grecilor, însă vorbeau limba noastră Germană. Şi după cum mărturisesc istoriile, învăţaţii acelui neam au tălmăcit pentru ei cărţile Dumnezeieşti pe înţelesul limbii lor, din care se păstrează şi azi urme la unii din ei. Am aflat din cele istorisite de o seamă de fraţi vrednici de crezare că mai ales la Tomitani slujbele Dumnezeieşti se săvârşesc până astăzi în aceeaşi limbă”. (În 1970, “Institutul de

Leon Sirianul şi fiul său Constantin 30


Arheologie” a observat pentru Academia Română că “era vorba de goţii trăind în părţile Constanţei de azi; textul e de văzut în legătură cu runele rupestre de la BasarabiMurfatlar”). În 2008, cercetătorul Radu Oltean - ale cărui ilustraţii despre Basarabi-Murfatlar sunt redate - a reflectat despre situaţia din secolul următor acolo: “Cetatea unde dorea cneazul Kievului - nepotul lui Rurik - să întemeieze o nouă capitală a fost identificată de arheologi în satul Nufăru de pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării; acolo au fost dezgropate ruine ale unor case de lemn foarte asemănătoare cu cele descoperite la Kiev. Cetatea de pe insula Păcuiul lui Soare şi cetatea de la Nufăru sunt singurele cetăţi bizantine construite de la zero de pe teritoriul dobrogean. Prezenţa armatelor ruseşti şi ale aliaţilor în Dobrogea e o realitate dovedită şi arheologic, nu numai documentar. De ce nu ar fi trecut aceştia şi pe la complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar? În fond, acest loc se află exact pe drumul de la Silistra la Constanţa sau către Nufăru”.

căci pe aici, pe malul vestic al Mării Negre, trecea drumul cunoscut ‘de la varegi la greci’, adică de la vikingi la bizantini. E posibil ca unii vikingi să fi murit în zonă sau chiar să fi rămas să vieţuiască. Alţii spun că au fost şi bizantini, căci avem inscripţii nu numai în rune, ci şi în greacă. Iar alţii spun că au fost şi autohtoni, proto-români deci strămoşii noştri - pentru că inscripţiile acestea în limba greacă au greşeli de ortografie şi e clar că au fost scrise de cineva care nu stăpânea foarte bine alfabetul grecesc. Cea mai sigură ipoteză este că la Basarabi a fost un loc de pelerinaj”. (Amplificarea atracţiei pentru o varietate de creştini - dar nu numai - datorându-se şi celebrei Podgorii Murfatlar de acolo, aparţinând conducătorilor Vlaşcăi de la Dârstor / prima Ţară Rumână independentă). În imaginile următoare se pot vedea în paralel Coloana Cerului din neoliticul Oltean - după cum a studiat arheologul Român Dumitru Berciu în 1939 - și Arborele Vieții, emblematic stilizat “iYi” (în pronunţie “iui” / “io”, legat de iluminare):

În 2011, Dr. Mihai Opreanu a consemnat: “Ansamblul din Murfatlar (Basarabi) e datat în secolele IXXI şi este alcătuit dintr-o serie de încăperi rupestre, printre care se numără 4 bisericuţe, locuinţe, cavouri, galerii ramificate, grupate în mai multe zone cu legături între ele. Săpate în masivul de cretă, ele reproduc şi amplifică în sculptură, spaţii şi volume cunoscute în arhitectura construită a secolelor VII-X. Atât pe paramentele încăperilor cât şi ale carierei vechi, au fost incizate cu unelte ascuţite desene cu caracter laic şi religios. În strânsă legătură cu desenele, sunt incizate inscripţii. Cea mai mare parte a inscripţiilor e într-o scriere enigmatică ce n-a putut fi descifrată până în prezent; este asemănătoare cu scrierea runică, ce se întâlneşte în Scandinavia. În strânsă legătură cu ansamblul rupestru, a fost degajată în imediata lui apropiere o aşezare formată din locuinţe construite deasupra terenului din materiale locale, vetre de foc şi un cimitir”. Atestarea din secolul X la Basarabi-Murfatlar (în cea mai mare biserică de acolo) a liderilor Gherga - judecătorul George şi jupanul Gheorghe confirmă schema de putere a primei Ţări Rumâne formată în regiune din secolul precedent, IX. La sfârşitul aceluiaşi secol IX, a fost documentată istoric existenţa altei Ţări Române, condusă de Timoceanul Glad din Vidin, extinsă preponderent în Banat (regiunea cu actuala răspândire nominală Gherga cea mai bogată); iată aşadar 2 Ţări Române în secolul IX - în legătură directă cu Gherga - ambele pe Valea Dunării, cea a foştilor Geţi în Bălţile şi Delta Dunării şi cea a foştilor Daci de la Defileul Dunării, amândouă formaţiunile fiind manifestări atât autonome Valahe / Rumâne faţă de imperialii

Basarabi-Murfatlar Tot în 2008, Ionuţ Holubeanu de la Facultatea de Teologie din Constanţa - în zona căreia este complexul de biserici de la Basarabi-Murfatlar, inscripţionate cu zeci de semne regale “IYI” / după cum a documentat şi Dr. Petar Dobrev - a enunţat: “Arhitectura e specifică secolului IV, însă nu s-au găsit dovezi suplimentare. În cea mai mare biserică e reprezentat Sf. Teodor. În acea vreme de funcţionare a sa, complexul oglindea mozaicul etnic al regiunii. S-au descoperit şi schelete ale unor nordici, probabil erau vikingi, 31


Balcanici, cât şi de evidentă emancipare în străvechea vatră autohtonă. Românii / Ru-mânii - oamenii de pe râurile ce curg pe văi - erau Valahi, care trăiau pe malurile apelor cu valuri iar Dunărea (cea mai mare apă din spaţiul lor Valah / Ţara Românească de pildă având denumirea de Valahia până în Epoca Modernă) produce cele mai importante valuri, aşadar fiind şi natural firească apariţia primelor Ţări Române pe Valea Dunării, Valahii nefiind doar pe câte o vale oarecare, ci mai ales în valea celei mai mari ape. Ambele Ţări Române formate în secolul IX (cea din Bălţile şi Delta Dunării + Dobrogea, respectiv cea de la Defileul Dunării, cuprinzând mai ales Timocul + Banatul), au fost vasale în secolul X - Imperiului Bizantin / cea Estică, respectiv Imperiului Bulgaro-Armân / cea Vestică - şi au fost ocupate în secolul XI de Nordici: Voivodatul apusean de Unguri iar Voivodatul răsăritean de Cumani (la 2 decenii după ocuparea Banatului de către Unguri). Prima Ţară Română independentă a dăinuit în perioada 836-1048: a fost centrată pe Bălţile şi Delta Dunării, era creştină iar printre conducătorii săi au fost Ghergani, ca jupanul Gheorghe şi judecătorul George, menţionaţi la 982 în cea mai mare biserică rupestră de la Basarabi-Murfatlar, la graniţa cu Imperiul Bizantin (marcată de valul dintre Cernavodă / “Cerna-Vodă” şi Constanţa); la disoluţie, părţile sale apusene au fost stăpânite de Vodă Vlad în Muntenia / N Dunării - după cum a consemnat “Codexul Rohonc” găsit la Rechnitz 47,18 lat. N, 16,26 long. E în Burgenland, fosta zonă Vlahă de la actuala graniţă dintre Austria şi Ungaria - respectiv de vasalii bizantini din Dârstor / Silistra în S Dunării (în 1054 a intervenit schisma creştină).

după anul 1000, pe vremea Pecenegilor, cu îngăduința acelora și oarecum sub înrâurirea Bizantinilor din vecinătate - care aveau Marea și Dunărea - căpetenii Românești au întemeiat, cu ajutorul locuitorilor din orașele care se păstrau, cele dintâi State ale noastre, între Silistra și cetatea Vicina a Dobrogii. De pe urma acelui Stat, se cheamă ‘Vlașca’ (Slavonește, pentru ‘Țara-Românească’) unul din județele de câmp Muntene. Dunărea rămânea în tot acest timp împărătească / bizantină, cu străji pe amândouă malurile”. Codicele Rohonc - păstrat de Academia Ungariei - fiind copia din secolul XVI a primei cronici Muntene, prezintă aspecte din secolele XI şi XII (între pierderea Dobrogei de către prima Ţară Română şi includerea apoi a primei Țări Române independente în Imperiul Româno-Bulgar); documentul a ajuns în E Austriei probabil datorită înrudirii localei Dinastii Babenberg cu Dinastia Română a Basarabilor (care a condus pe Valea Dunării inferioare şi îndeosebi în N Dunării la începutul mileniului II). Se poate observa continuitatea Voivodală Românească începând cu anul 836: de-a lungul a peste 2 secole, dezvoltarea unor localităţi ale sale au atins niveluri extraordinare pentru Europa vremurilor, însă în 1048 bogata regiune a Dobrogei a fost ocupată de Pecenegi şi Cumani, până în 1185 teritoriul Ţării Române extinzându-se spre V, din Muntenia în Oltenia (“Cronica Rohonc” - începând de la Vodă Vlad - acoperind concludent tocmai acea perioadă); apoi, în cadrul Imperiului Româno-Bulgar din 1185-1242 (de la înfiinţare până la năvala Mongolă), în N Carpaţilor Meridionali a dominat Dinastia G/herţegului Negru Vodă, Cavalerul Gregorie Veneţianul fiind - de la început emblematic pentru aceea / ajutând decisiv instalarea imperială a Dinastiei Asan la Târnovo / Bulgaria, în 1290 datorită înfrângerii Cumanilor fiind întemeierea oficială a Ţării Româneşti, prin “descălecare”, fapt reţinut istoric ca debutul unui “nou” Voivodat, al UngroVlahiei, adică al Vlahilor de lângă Unguri. De la sfârşitul secolului III (după 275 - adică după retragerea Romanilor din N Dunării în S Dunării - cei de pe malul stâng al Istrului / Dunării inferioare, dintre Banat şi Deltă, s-au putut auto-organiza, chiar dacă au fost hărţuiţi pentru vasalitate imperială în următorul secol de către cei din S şi apoi de migratorii din N, etc). Propriu-zisa emancipare Vlahă în Dobrogea a fost încă de la mijlocul secolului V, soţia Hună a conducătorului Blachernos de acolo ridicând la Constantinopol (capitala Imperiului Bizantin de 120 ani) Biserica “Blachernae” pentru nobilul său soţ răposat: el era din familia imperială, căci nu numai prinţesa Pulcheria din Dinastia Teodosiană a ajutat ridicarea edificului creştin dar şi întemeietorul Dinastiei Trace a Imperiului Bizantin în acelaşi secol a fost înhumat acolo. În secolul următor, la Lazu / judeţul Constanţa a fost îngropat creştinul Gheorghi, de la care a rămas crucea de marmură inscripţionată în aşa-numită Latină vulgară iar în secolul VII, datorită Elenizării Bizanţului, Vlahii s-au auto-determinat / s-au delimitat în imperiu, din anul 680 inclusiv cei Dobrogeni preferând intrarea în Imperiul Bulgaro-Armân, acceptând separarea de bizantini până în secolul IX, când contextul i-a determinat săşi formeze propria Ţară Română, pe ambele maluri ale Dunării de Jos: Dobrogean şi Muntean (curând - în acelaşi secol IX - în susul Dunării, la Gherdap / tot pe ambele maluri ale Fluviului, s-a consolidat şi cealaltă Ţară Română, cea apuseană, vasală Imperiului Bulgaro-Armân, ambele Voivodate Româneşti din Valea Dunării existând dinaintea sosirii Ungurilor în Panonia, care atunci când au năvălit s-au confruntat cu alte 2 Voivodate Româneşti ale acelui secol IX,

Crucea Ortodoxă În “Istoria Românilor pentru poporul Românesc” din 1926, academicianul A/Român Niculae Iorga a scris: “Puțin 32


aflate pe cele 2 părţi ale Carpaţilor Apuseni, în Ardeal Voivodatul condus de Gelu şi în Crişana Voivodatul condus de Menu-morut). Este de ştiut că în timpul Hunilor (secolul V), atât formaţiunea Dobrogeană condusă de nobilul Blachernos / Vlachern, cât şi cele 2 formaţiuni din apusul Carpaţilor - a Banatului sub conducerea lui Zerkon şi a Crişanei condusă de dinastia din care Menumorut - existau, însă de-a lungul timpului n-au fost independente ori de sine stătătoare / aşa ca prima Ţară Română de la Dunărea inferioară, cea din secolul IX. Dr. Marki Sandor a reflectat datele din cronica “Gesta Hungarorum” pe harta înfăţişând situaţia relatată de acel document la momentul sosirii Ungurilor în Panonia (anul 895):

bizantin, până la începutul secolului VII, când a fost părăsită, sub presiunea avarilor (popor de origine turcă) şi apoi a făcut parte din primul ţarat bulgar. Începând cu secolul IX au apărut primele popoare turceşti propriu-zise, sosite pe acest teritoriu din Asia Centrală, parcurgând distanţe imense prin nordul şi sudul Mării Negre. Primii au sosit pecenegii, ramura vestică a turcilor oguzi / vechi (turcii albaştri au fost strămoşii comuni ai tuturor turcilor); în anul 1048 - cu învoirea împăratului bizantin Constantin Monomahul - o parte din ei sa stabilit în Dobrogea (ei organizau incursiuni în sudul Dunării şi înainte de acea dată, în sprijinul acestei afirmaţii ţinând să menţionăm informaţia potrivit căreia valul de piatră dintre Cernavodă şi Constanţa a fost înălţat de către bizantini la sfârşitul secolului X, ca linie de apărare împotriva duşmanilor din nord, ‘în primul rând contra pecenegilor, care apăruseră la Dunărea de Jos’, după cum au studiat Ion Barnea şi Ştefan Ştefănescu). Uzii au fost următorul grup etnic turc propriu-zis - al doilea - stabilit în Dobrogea în anul 1064, venind tot dinspre Asia Centrală (şi ei erau din aripa vestică a oguzilor); acea populaţie a fost menţionată de izvoarele ruseşti sub numele de ‘torki’ iar în izvoarele bizantine cu numele de ‘uz’ (era aşa de numeroasă încât începuse să trezească o anumită îngrijorare printre ruşi). Când uzii au trecut Dunărea, au fost învinşi de către pecenegi, însărcinaţi cu paza frontierei dunărene; acelei înfrângeri i s-a adăugat şi o molimă groaznică (astfel, câţi au mai rămas dintre uzi consideraţi în vechile cronici ‘cei mai însemnaţi dintre pecenegi din punct de vedere al nobleţei neamului şi al numărului’ - s-au aşezat în Macedonia şi în Dobrogea, formând actuala populaţie găgăuză, ştiută ca de gardieni, porecliţi ‘ciutaci’). Cumanii - numiţi latin ‘cuni’ - au constituit al treilea grup de populaţie turcă stabilită în Dobrogea; ei aveau tenul alb şi părul blond-roşcat, cu o construcţie robustă şi proporţionată (femeile cumane erau foarte frumoase). Este de ştiut că în perioada dinastiei sasanide 226-651 prezenţa cumanilor a fost atestată în zona nord-pontică (inclusiv în vechea cronică gruzină / georgiană). Cumanii - deşi au fost în contact cu românii din secolul IX au atins masiv linia Dunării abia în anul 1067, împingându-i pe uzi în sudul fluviului. Marea majoritate a cumanilor locuia în zona Dunării de Jos şi de aceea erau numiţi cei ‘de la Dunăre’; cumanii - în colaborare cu pecenegii - au organizat numeroase expediţii în sud împotriva Bizanţului, în apus împotriva ungurilor iar în răsărit împotriva ruşilor. Prezenţa populaţiilor migratoare de păstori pecenegi, uzi şi cumani în România este dovedită de o seamă de toponime, ca şi de unele documente istorice; membri ai triburilor pecenege şi cumane au pătruns chiar în rândul clasei stăpânitoare româneşti. Următorul grup de populaţie turcă stabilită în Dobrogea l-au constituit tătarii (renumitul cărturar Mahmut Kaşgarli - care a trăit şi scris în secolul XI - i-a menţionat printre triburile turce din Asia septentrională). Victoria obţinută pe râul Kalka - în anul 1223 - asupra ruşilor a deschis drumul forţelor lui Ghenghiz Han spre alte regiuni din Europa. Este ştiut că Berke Han (1257-1264), după ce a islamizat Hoarda de Aur, a stabilit relaţii strânse cu lumea musulmană din Orient; urmaşii prinţului Nogai (1267-1299) s-au aşezat la Isaccea şi teritoriul stăpânit se întindea până la Porţile de Fier. O altă mărturie referitoare la populaţia turcă din Dobrogea întâlnim la geograful arab Abdulfeda (12731331): ‘Isaccea e un oraş în Ţara Vlahilor’; din menţiune reiese că Isaccea era una din localităţile unde alături de populaţia românească se stabilise - în Evul Mediu - şi

Privind situația de la Dunărea inferioară din acele timpuri Medievale, au fost de pildă hărți Germane, ca de exemplu cea din “Atlasul Istorico-Geografic” publicat în Berlin la 1824 despre anul 900 - cu existența a 5 formațiuni teritoriale Românești - ori alta prezentând principate Române în timpul cruciadei din 1190 condusă de împăratul Frederic “Barbă Roșie”, etc. Istoricul Dobrogean Mehmet Ali Ekrem a realizat în 1977 lucrarea “Din istoria turcilor dobrogeni” (interzisă de regimul comunist, publicată după Revoluţia Română ce a avut loc în 1989), în care a scris: “Menţiunea documentară despre existenţa ‘Ţării românilor’ în veacul IX e în textul cronicii ‘Oguzname’ (‘Cronica Hanului Oguz’ = cea mai veche cronică turcă), din care reiese că ‘Ţara românilor n-a voit să se supună lui Oguz Han, care a trimis împotriva ei o oaste numeroasă’. Dobrogea - veche provincie istorică între Dunăre şi Marea Neagră - a fost locuită în timpuri străvechi de geto-daci şi sciţi. Cu alte cuvinte, sciţii au fost primul popor proto-turc, care - sosind din Asia Centrală - a intrat în contact cu dacii. Regretatul turcolog Mihail Guboglu susţinea că în vinele sciţilor ‘curgea cel mai vechi sânge proto-turc’ (alţi cercetători au afirmat că sciţii erau de origine iraniană). Începând cu perioada romană, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră - Dobrogea - a căpătat denumirea latină de Sciţia Minor (ulterior, populaţia scită stabilită în Sciţia Minor / Dobrogea a fost asimilată). După scindarea Imperiului roman - sfârşitul secolului IV - Dobrogea a revenit Imperiului 33


populaţie de origine turcă. Stabilirea unei numeroase populaţii dintre turcii selciugizi, în anul 1263 - la Babadag, sub conducerea dervişului Sarî Dede - a constituit preludiul aşezării turcilor osmanlîi de mai târziu, venind din Anatolia / Asia Mică în Dobrogea (mausoleul lui Sarî Dede se află şi astăzi la Babadag / Baba-Dag); unii dintre cei stabiliţi definitiv pe pământul Dobrogei s-au creştinat, dând naştere populaţiei actuale găgăuze iar alţii au intrat în masa turcilor musulmani. Despre populaţia turcă din sudul Dobrogei cunoscută sub numele de ‘gîrgialî’ - se crede că ar fi urmaşi ai turcilor sosiţi împreună cu Sarî Dede. Populaţia de origine turcă din Dobrogea descinde atât din grupurile etnice sosite pe drumul stepelor nord-pontice, cât şi din grupurile de oguzi sosiţi pe drumul meridional; izvoarele relevă faptul că grupurile de pecenegi, uzi, cumani, tătari, cât şi oguzii au vatră comună de formare în Asia Centrală şi aparţin aceleiaşi mari comunităţi a popoarelor turce. În secolul VIII, pecenegii ocupau regiunile din jurul lacurilor Issîk / Kîrgâ-stan şi Balkaş / Kazah-stan, din Asia Centrală, alcătuind ramura apuseană a turcilor vechi din confederaţia oguză. Uzii formau aripa vestică a populaţiei turce oguze. Originea cumanilor constituie încă o problemă nerezolvată pentru oamenii de ştiinţă; unii specialişti au avansat ideea originii indo-europene a cumanilor (există însă consens în ceea ce priveşte faptul că triburile cumane ulterior au fost asimilate de popoarele turce). De altfel, Asia a constituit un uriaş ‘creuzet’ unde s-au produs ‘marile revoluţii etnice’. În ceea ce priveşte ramura tătară a strămoşilor turcilor dobrogeni, cel mai vechi document cunoscut până acum - şi anume inscripţiile de pe valea fluviului Orhon / Mongolia, datând din 731 - menţiona acea ramură etnică printre triburile turce. Izvoarele musulmane din secolul X îi încadrau pe tătari în ‘familia turcilor oguzi’. Etnonimul ‘tatar’ - întâlnit în secolul V şi în analele chineze s-a generalizat după formarea Hoardei de Aur; Genghiz Han care a dirijat în Asia o uriaşă forţă militară şi politică - era o personalitate tătară, statul creat de el fiind condus de tătari (‘oguz’ venea de la numele comandantului Selciuk iar ‘osmanlî’ / otoman de la numele fondatorului Imperiului otoman, Osman). Turcii difereau ca tipuri între ei, fiind bruneţi la sud, blonzi la nord, mongoloizi la est şi indoeuropeni la vest; ni se pare foarte interesant faptul că printre turcii şi tătarii din Dobrogea se întâlneşte şi astăzi tipul blond-roşcat: nu există nici o îndoială că această culoare specifică este moştenită de la cumani. Orice cetăţean de origine turcă din Dobrogea - tânăr sau bătrân - ştie precis dacă aparţine subramurii gîrgeali / nogai, kerci, tat, etc. Cercetările arheologilor români au dus la descoperirea unor morminte pecenege, cumane, oguze pe teritoriul României; acele populaţii adorau zeii pământului şi ai apei, crezând în existenţa unei lumi dincolo de mormânt. Uzii / oguzii cunoşteau sculptura în lemn; astfel de statui au existat până în secolul XVIII şi la populaţia cazahă, din Asia Centrală. În Dobrogea - aproape de Năvodari - se află un sat numit ‘Şaman’ (azi Luminiţa, în comuna Corbu - fostă Kargalîk judeţul Constanţa); este probabil că acest sat a fost întemeiat (sau locuit) de un şaman. Cultul focului e atestat cu pregnanţă în manifestările prilejuite de sosirea primăverii: la Naurez / Nevruz - între 9 şi 21 martie - turcii dobrogeni aprind focuri mari şi toţi sar peste foc; potrivit cultului focului, în felul acesta omul se purifică de duhurile rele. În folclorul turcilor dobrogeni se păstrează şi urmele cultului unor animale, cum ar fi de pildă cultul lupului, ursului, caprei, taurului, calului, etc. În epopeea naţională turcă despre Ciclopul ‘Dede

Korkut’, lupul este înfăţişat ca animal sfânt; până nu demult, în Dobrogea copiii obişnuiau să poarte la gât un talisman alcătuit din păr şi colţi de lup, înfăşuraţi într-o cârpă (colţii şi părul de lup se credea că protejau împotriva nenorocilor, căci lupul era considerat un animal ce aducea noroc). Colindele au o poleială de natură religioasă; lumea turcă - înaintea adoptării islamului - a avut o serie de alte credinţe, mai vechi: aceste credinţe s-au păstrat în tradiţie şi după trecerea la islam. Credinţa nomadului şi ţăranului turcmen era un sincretism rezultat din îmbinarea tradiţiilor idolatrice vechi turceşti cu vechi credinţe locale. O caracteristică a folclorului este atenţia acordată sosirii primăverii; colindul - numit ‘navrez’ este un imn închinat frumuseţii primăverii şi un îndemn în acelaşi timp pentru munca câmpului, între 9 şi 15 martie tinerii şi copiii pornind în grupuri cu colindul (fiecare grup ducând o creangă mare împodobită): Priveşte, a sosit primăvara! Fă-mi un dar pentru această veste! Ogorul să-ţi fie verde ca raiul. Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea! A sosit primăvara! Auziţi voi oameni de pretutindeni, Plugurile s-au înfipt în ţărână. Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea! A sosit primăvara! E lumină peste tot Vitele slăbite (iarna) Încep acum să năpârlească. Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea! A sosit primăvara! Va fi şi vară! Sosesc cocorii din văzduh, Cântă privighetorile. Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea! A sosit primăvara! Înfloreşte grădina din faţa casei tale Caută mătuşă în boccea şi fă-ne dar o năframă sau bani Frumoasă primăvară, alungă-mi tristeţea. Cei sosiţi din Anatolia şi Crimeea ziceau cântecului ‘turku’ iar catrenelor ‘mani’ (‘gîr’ în Dobrogea). Islamizarea turcilor dobrogeni s-a făcut odată cu islamizarea Hoardei de Aur, adică la sfârşitul secolului XIII, supuşii lui Berke Han părăsindu-şi vechea lor credinţă - şamanismul - şi devenind musulmani. În 1557, Erasm Otwinostski a scris despre zidul ce începea la Poarta Albă şi se întindea până la Marea Albă / Marmara, ce a fost zidit din cauza deselor năvăliri ale bulgarilor, tătarilor pecenegi şi cumanilor în Grecia (adică Bizanţ). Mangalia a fost cucerită de Baiazid, care i-a dărâmat cetatea şi a instalat acolo oguzi din Anatolia, localitatea fiind populată de lazi islamizaţi (georgieni, vorbind un dialect specific). În 1864, mii de cerchezi s-au aşezat în Dobrogea. În Dobrogea otomană erau 2 aşezări Kargalîk - de Sus / Gargalâcul Mare devenit Corbu şi de Jos / Gargalâcul Mic devenit Stanca, acum în aceeaşi comună Corbu din judeţul Constanţa - Kartal / Şoimu, Herghelegi şi Gherherli în domeniul Babadagului, etc. Tătarii şi turcii din Dobrogea sunt urmaşii atât ai grupurilor etnice turce sosite pe drumul stepelor nord-pontice, cât şi al celor sudice (oguze) sosite pe drumul meridional; populaţia respectivă s-a aşezat în Dobrogea cu aproximativ un mileniu în urmă”. “Cronica Oguz-nâme” e acum păstrată în Biblioteca Centrală din Aşgabat 37,58 lat. N, 58,20 long. E / capitala Turkmenă (Turkmenia / Turkmeni-stanul e ţara de pe litoralul răsăritean Caspic, la N de Iran şi de Afgani-stan); manuscrisul cuprinde istoria Turcilor până în 1035 şi a fost scris în Geaga-tai 34


(limba vorbită pe atunci de Afganii Nordici, de Uzbeci şi de Kyrgyzi, utilizând litere Arabe).

Oguzii, Cumanii şi Turcii “Cronica Oguznâme” a consemnat: “Când Kipceak a crescut mare şi a devenit voinic, ţările Başchirilor, Maghiarilor, Ruşilor şi Românilor i-au devenit duşmane; atunci hanul Oguz i-a oferit lui Kipceak ostaşi şi i-a poruncit să meargă în părţile de la Volga şi Don ca să-i aducă pe inamici sub ascultare” (menţionând şi “Apa Valahilor” care separa Ţara Cumanilor de Ţara Valahilor). Academicianul Nicolae Dabija în cartea “În căutarea identităţii” din 2002 a afirmat: “Deci exista o ţară a valahilor care a avut puterea să i se opună marelui han Oguz, de vreme ce acela a pornit cu hoarda sa împotriva ei; dacă valahii aveau oaste, capabilă să-l înfrunte pe Oguz-han, aveau deci şi o formă de organizare statală încă din secolul IX”. Oguzii / Guzii au fost urmaşii Guţilor (strămoşii Geţilor, începând cu MasaGeţii / Marii Geţi). Despre Gîrgeali - în Dobrogea rămaşi ca oamenii hanului Tătar Nogai - e de remarcat că genetic în prezent aparţin grupului Gherga în proporţia de 16%; răspândirea Gîrgealilor Nogai în prezent este mai ales în Daghe-stan, Cecenia şi Cerchezia / toate vecine cu Georgia. Mai îndepărtat, la răsărit de Volga şi de Marea Caspică, hoardele constituante Kazahe ale Kazah-stanului au fost ştiute Medieval cu denumirea de “Juz” (jumătatea apuseană a ţării întinsă între Caspica şi China - fiind a Micilor Juzi / Juţi, urmaşi Nogai, adică Gîrgeali):

Kazahii şi Kazah-stanul Despre endoreicul Lac Issîk 42,25 lat. N, 77,15 long. E din Kyrgy-stan - după cum a notat cercetătoarea Română Adina Murat în 2011 - “localnicii afirmă că găzduia la începutul timpului nişte creaturi umane foarte înalte: stăpânii Pământului, fără nas şi urechi, după cum au studiat inclusiv Paul Stonehill şi Philip Mantle, că la fel au fost mumificaţi şi unii Egipteni; Uriaşii marini au fost semnalaţi în diverse variante şi în alte colţuri ale lumii, fiind prezenţi în mitologii ca zei civilizatori. O legendă kirkiză vorbeşte de un întreg oraş scufundat în lac; conducătorul atunci era regele Ossounes. În mileniul I î.C., pe malul lacului se întindea o metropolă bogată a masageţilor. Mormintele se aflau la 5 metri adâncime şi a fost nevoie de scufundători ca să cerceteze siturile arheologice. În morminte s-au găsit adevărate comori, pe 2 artefacte de aur fiind reprezentate fiinţe umanoide cu coadă de peşte”. Despre bazinul endoreic e de ştiut că defineşte zona din care apele nu ating oceanul planetar (numele legendarului rege Ossounes / “Oss-Ounes” rezonând cu AsAn - a fost semnificativ, însemnând stăpânul “oceanului” de acolo); harta următoare înfăţişează principalele arii de drenare din Africa şi EurAsia (putându-se observa şi alte fapte interesante, de exemplu că din Europa şi din Africa Văile Dunării şi Nilului aparţin aceluiaşi bazin, anume cel Mediteran):

35


Aşadar, Armânii / Vlahii (din S Dunării) împreună cu Rumânii / Valahii (din N Dunării) au întemeiat prima Ţară Română / Valahă Medievală independentă în apusul Mării Negre, la Dunărea inferioară; în acelaşi secol IX, o altă Ţară Română / Valahă luase fiinţă în susul Dunării, cuprinzând îndeosebi Timocul şi Banatul, la sfârşitul acelui secol ajunsă sub conducerea Dinastiei Armânului Glad, formaţiunea din Crişana - condusă de Dinastia lui MenuMorut - emancipânduse iar în Ardeal a apărut Voivodatul lui Gelu, vecin cu ambele şi în colaborare cu ele: toate acele formaţiuni Româneşti / Valahe Nord Dunărene - anterioare chiar celei de la Dunărea inferioară - n-au fost însă independente (ca şi prima Ţară Română, de la Dunărea de Jos), ci după ieșirea din dominația Imperiului Avar au fost vasale Imperiului Bulgaro-Armân. De altfel, de ambele părţi ale Dunării, din secolul IX au fost întemeiate mai multe Vlăhii / “Românii populare”, cu manifestări în secolele X-XI, în secolul XII constituindu-se chiar Imperiul Româno-Bulgar iar apoi - în secolul XIII formându-se Ţara Românească. Existenţa primei Ţări Române independente - după 212 ani de funcţionare - a luat sfârşit în întâia sa formă datorită ocupării răsăritului ei în 1048 de către peste 20 de mii de Pecenegi, conduşi de Kegen (din 1037, Ţara Română era condusă de Vodă Vlad, care după 11 ani s-a retras cu stăpânirea doar în partea Vestică / Muntenia, Pecenegii intrând în posesia părţii Estice / Dobrogei); împăratul bizantin i-a dat acelui Kegen titlul de “patriciu”, oamenii lui creştinându-se acolo. După destrămarea primei Ţări Române independente - adică după secolul XI, nucleul ei independent atunci fiind doar în Muntenia - onomastica Dicienilor retraşi în Deltă (Dobrogeni autohtoni, care se numeau aşa datorită cetăţii Vicina principala lor bază - vorbind un grai Român amestecat cu Greacă datorită colaborărilor cu bizantinii) s-a regăsit sub forma Mănăstirii Deciana / “Veliko Deceanski”: cel mai grozav aşezământ în stil bizantin din Kosovo - regiune populată majoritar de Vlahi până în secolul XIV - de pildă academicianul Alexandru Xenopol făcând legătura între Vicina / intrată în negoţ cu Genova şi Albania (în Kosovo / Coşava pe atunci erau importanţi cnezii Armâni Gherga conducătorii Vlahilor / Armânilor din regiune - dintre ei remarcându-se Nicolae Gherga, devenit Sf. Nicodim de la Tismana, pomenit de Biserica Ortodoxă Română în a doua zi de Crăciun).

Vlăhii / “Românii populare” Despre “Romanitatea românilor”, Dr. Adolf Armbruster 1941-2001 a scris: “Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul a înfăţişat în ‘Administrarea imperiului’ deosebit de bine întrepătrunderea lumii paleoslave cu cea proto-românească, venind parcă să confirme teoria ‘pânzelor de populaţie’. Prezentând acea populaţie proto-românească pentru perioada narată dar mai mult românească pentru momentul scrierii, adică mijlocul secolului X - Constantin Porfirogenetul i-a aplicat un termen surprinzător pentru un autor bizantin şi încă împărat, anume acela de ‘romani’, în vreme ce pentru bizantini el folosea denumirea de ‘romei’. Faptul e surprinzător pentru că din împrejurări anterioare (Carol cel Mare) şi ulterioare (Otto cel Mare) lui Constantin Porfirogenetul cunoaştem gravitatea implicaţiilor politice ale folosirii acestui termen pentru realităţi nebizantine. Evident, împăratul bizantin nu putea ignora pretenţia imperiului pe care îl conducea de a fi singurul moştenitor al Imperiului roman. Orice încercare din afara Bizanţului de a uzurpa acea succesiune adoptând numele Romei nu putea fi tolerată şi n-a fost acceptată teoretic niciodată de către bizantini; concesiile făcute occidentalilor în acea direcţie au pus întotdeauna în evidenţă caracterul de inferioritate politică al titlurilor lor ‘romane’ în raport cu poziţia eminentă a împăraţilor bizantini. ‘Strategikonul’ lui Maurikios a menţionat existenţa elementului roman la nord de Dunăre la începutul secolului VII iar în ‘Acta S. Demetrii’ e dovada persistenţei elementului roman la nord de Dunăre la sfârşitul secolului VIII şi în cel următor; ele s-au referit la o populaţie protoromânească, mai mult romană încă, decât românească. În ‘Acta S. Demetrii’ se surprinde o conştiinţă romană antică, orientală şi legată exclusiv de trecut. La Constantin Porfirogenetul constatăm tocmai prezenţa acestei conştiinţe elementare, decisivă pentru afirmaţia noastră că avem de-a face cu un nou popor, de origine romană, dar nu romanic, ci român; faptul că împăratul ‘născut în purpură’ i-a aplicat numele strămoşilor (situându-se mai degrabă la sfârşitul unei tradiţii decât la începutul uneia noi, căci după el nici un alt izvor extern nu i-a desemnat pe români cu termenul de 36


romani timp de câteva secole) arată că acest termen nu-şi făcuse apariţia în lumea bizantină prin intermediul slavilor, venind să confirme adevărul că românii nu s-au numit pe ei înşişi altfel decât după numele cetăţii Roma şi că ideea care stă la originea termenului de ‘valachus’ trebuie căutată la români, unde semnificaţia generală a numelui s-a transformat într-una specială. În ‘Strategikonul’ scris la jumătatea secolului XI de generalul Kekaumenos, remarcăm următoarele despre români: ‘valahii nu ţin niciodată credinţă cuiva, cum nu au făcut-o nici vechilor împăraţi romani. Împăratul Traian a trebuit să se lupte cu ei şi i-a zdrobit făcându-i prizonieri. Aşa-zisul rege al lor, Decebal, a fost ucis şi capul său expus în mijlocul Romei pe o lance. E vorba aici de aşa-numiţi daci şi besi’. Elementul cel mai preţios furnizat de Kekaumenos este legătura pe care a făcut-o între valahi şi cucerirea Daciei de către Traian; el nu a ezitat să mute începuturile valahilor chiar în era Daciei antice pentru a dovedi 2 lucruri: o permanenţă istorică într-o atitudine a valahilor faţă de împăraţii romani (necredincioşi lui Traian la fel ca şi lui Constantin Ducas în timpul căruia se răsculaseră) şi legitimitatea moştenirii romane a Bizanţului. De aceea generalul-strateg nu i-a numit pe valahi ‘romani’ ci i-a identificat cu 2 popoare antice, dacii şi besii. Ostilitatea lui Kekaumenos faţă de valahi avea rădăcini profunde; explicaţia noii atitudini bizantine trebuie căutată nu în schimbări survenite în mentalitatea şi programul politic imperial de la Constantin Porfirogenetul - care le acordase românilor titlul nobil de romani - la Constantin Ducas, ci în transformările petrecute în societatea românească. Dacă în vremea lui Constantin Porfirogenetul vlahii sud-dunăreni nu constituiau o forţă politică ostilă Imperiului bizantin, constatarea nu mai era valabilă pentru timpul lui Kekaumenos. Într-un secol, societatea românească a evoluat atât de mult din punct de vedere etnic şi politic, încât se încumetase să înfrunte puterea imperiului; iar nesupunerii i se adăuga o altă ‘provocare’: revendicarea titlului glorios de urmaşi ai romanilor, nu cu finalitate politică, ci cu motivări etnice, mai apropiate de realitate. În acelaşi secol XI, geograful persan Gardîzî, descriind realitatea etnică şi politică a Europei răsăritene, a aşezat între bulgari, unguri şi ruşi ‘un popor creştin din Râm, mai numeroşi dar mai slabi decât ungurii’; ca aşezare geografică, Gardîzî a fixat poporul într-un spaţiu cuprins între Dunăre şi Carpaţi. Demn de subliniat ni se pare că geograful persan, străin mentalităţii politice bizantine, raporta poporul la Imperiul roman, înţeles în primul rând ca entitate etnicolingvistică, ca Romania deci, şi nu ca organizaţie politică; altminteri, românii din opera lui Gardîzî ar fi intrat în componenţa Bizanţului”. În cartea a treia din “Alexiada”, prinţesa bizantină Ana Comnena - nepoata lui Isaac Comnen 1057-1059 / primul împărat dintre Comneni - a scris despre un episod petrecut în timpul domniei aceluia, implicând “Romanii” / adică bizantinii şi “Dacii” / adică Românii din N Dunării inferioare (pe când mai marele lor era Vodă Vlad în Bărăgan / Muntenia, prima Ţară Română independentă fiind micşorată deja de un deceniu din cauza instalării Pecenegilor - notaţi ca Besi - în Dobrogea, cu sprijinul Imperiului Bizantin): “Conducătorii Dacilor au decis să nu mai respecte tratatul încheiat anterior cu Romanii iar Sarmaţii când au auzit, li s-au aliat. Înainte, Istrul separa ţara lor de Imperiul Roman dar ei s-au ridicat în masă şi au trecut în teritoriul nostru. Motivul acelei mişcări a fost duşmănia ireconciliabilă a Dacilor faţă de vecinii lor, pe care i-au hărţuit prin raiduri constante”. (Este de observat că la mijlocul secolului XI,

împărăţia bizantină nu ţinea în vigoare un tratat imperial încheiat oficial de precedenta Dinastie Macedoneană - dacă Românii n-aveau structură statală: acel tratat bizantin nu era cu nişte persoane private, ci cu prima Ţară Română independentă, restrânsă de un deceniu numai pe partea stângă a Dunării inferioare; dovezile continuităţii organizatorice a foştilor Daco-Geţi / vechilor Români au dăinuit inclusiv până acum / în prezent, însă în general nu-s evidenţiate la justa valoare pentru luminarea celor petrecute nu doar în urmă cu un mileniu, ci chiar şi în urmă cu mai multe milenii, nu întâmplător Valahii / Românii ajungând să se emancipeze prin prima Țară Română independentă - exact în mediul lor cel mai propice, anume cel acvatic, pe valea inferioară a celei mai mari ape curgătoare a lor, la malul celei mai importante Mări a lor, anume Pontus Euxinus). În 2016, cercetătorul Lucian Costi în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” a scris: “Toți termenii legați de organizarea statală și de funcționarea administrației sunt străvechi în românește (vodă, pecete, etc). Contrar afirmațiilor că statul a dispărut la noi pe toată durata năvălirilor și s-a înființat abia în mileniul II, studiul obiectiv al originii vorbelor noastre ne spune că niciodată statul nu a dispărut la români, dovadă fiind continuitatea folosirii slovelor legate nemijlocit de aparatul statal. Orice întrerupere ar fi dus la dispariția cuvintelor specializate”.

Şamanul Gheorghe

Nomazi la începutul mileniului II 37


Parcursul genetic, geografic, istoric şi lingvistic îndreptăţesc consideraţii de genul următoarelor:

fost singura bătălie a Valahilor contra Varegilor / Vikingilor, aflați în armata lui Iaroslav “cel Înțelept” 978-1054, fiu al Rurikidului Vladimir “cel Mare”: acela - pentru a prelua puterea în Marele Cnezat al Novgorodului și Kievului - atunci și-a omorât fratele mai tânăr, Rurikidul Sviatopolk de 39 ani (apărat de Valahi / “Blokumenn” în versiune Vikingă dar a fost ucis prin trădare de către un descendent al lui Valuk “Cuceritorul” / “Wallux dux Winedorum” din Ducatul Carintiei); istoricul Basarabean Alexandru Gonța a afirmat că în acel secol XI s-a constituit de fapt Țara Moldovei, documentele indicând și alte acțiuni Românești în acel areal pe atunci, ca de exemplu ajutorul acordat de Iaroslav “Înțeleptul” cumnatului Cazimir “Restauratorul” 1016-1058 (care a recuperat Silezia și Pomerania pentru Polonezi) prin înrolarea de “Geți, Daci și Ruteni” în armata sa, respingerea Valahilor Moldoveni - aliați cu Pecenegii - în bătălia de la Chiraleș 47,05 lat. N, 24,18 long. E / județul Bistrița-Năsăud din 1068, prezența în 1070 a Vlahilor din Moldova, împreună cu Rutenii și Pecenegii, în armata lui Boleslav “Generosul” al Poloniei / fiul lui Cazimir “Restauratorul” și al Mariei din Kiev / sora “Înțeleptului” Iaroslav, în 1085 la Varda 48,13 lat. N, 22,05 long. E / oraș zis “Oradea Mică”, Valahii / Românii, aliați cu Rutenii și Pecenegii pentru a-l susține pe fostul rege Solomon al Ungurilor 1052-1087, fiul Anastasiei din Kiev și al regelui Andrei I al Ungurilor susținut de Sf. Gerard din Cenad ca să conducă Ungurii, au fost înfrânți de ruda aceluia regele Ladislau “cel Sfânt” al Ungurilor (născut la Cracovia), Solomon găsindu-și refugiu în Moldova, etc. În acel secol XI, la Unguri succesiunea respecta principiul senioratului, prin care erau preferați la tron frații mai tineri ai regelui în defavoarea fiilor monarhului. Datorită acelei tradiții, liniile masculine mai tinere ale Dinastiei Árpád puneau în primejdie succesiunea la tron a fiului regelui în funcție. Linia dinastică a lui Andrei a fost rivala ramurii vechi Árpád, căreia îi aparțineau regele Ștefan și tatăl lui. Rivalitatea dintre cele 2 ramuri se axase în principal pe conflictul dintre creștinism (ramura veche) și păgânism (ramura tânără).

Românii la începutul mileniului II Curtea lui Ladislau Cumanul, regele Ungariei între 1272 şi 1290, era dominată de la Dunăre, nu departe de Banat, de fraţii Gergye - cu pronunţia Gherghi - din Gerjen / Gergenszeg (în monografia acelei aşezări, realizată de George Danis în 2001, e menţionată includerea “j” în denumirea localităţii ca din ultimul secol doar, până atunci fiind de sorgintea Pecenegă a secolului XI); începând din 1211, numele masiv atestate documentar în zonă au fost Gergeny, Gergyennek, Gergenzeghy, Guergen, George, etc. Localitatea acelor Gherghi Dunăreni exista de 5 milenii, Ungurii ajungând acolo în 930, catolicismul fiind introdus în 1061, un document din 1200 notând pământul şi apa locală drept Gergel / Gherghel. Fraţii Pecenegi Gherghi, factori de decizie pentru tânărul rege Cuman, au fost printre cei care au hotărât acţiunile înspre răsărit cauzate de faptele Latinului Vodă Litovoi ce conducea Litua - o zonă numită asemănător cu toponimul Aromân de sub Muntele Olimp dar şi cu Lituania adică Ţinutul Haţegului (după Dr. Virgil Ciocîltean, Haţeg era denumire Cumană, Românii ştiind ca “haţeg” codrul tânăr - Ținutul Pădurenilor fiind la limita cu Banatul - iar Bănăţenii numind vântul venind de acolo ca “haţegan”) şi zona Nordică a Olteniei de la Tismana în V, până la Râul Olt în E, care profitând în primii ani de domnie că regele Ungariei era copil a ocupat partea de peste Carpaţi a Banatului Severinului; în secolul X, împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a afirmat: “Neamul Turcilor / Ungurilor tare se teme şi îi este frică de Pecenegi, pentru că deseori au fost biruiţi de aceia şi daţi pierzării aproape cu desăvârşire; şi de aceea totdeauna mare le este Turcilor / Ungurilor groază de Pecenegi şi se tupilează în faţa lor” (în acelaşi secol şi din acelaşi loc, enciclopedia bizantină “Suda” / “Suidas” precizând “Dacii, care acum se zic Pecenegi”, academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” lămurind “că Pecenegii au ajuns în simbiosă cu Românii o arată pasagiul de la 1018 din Skylitzes în care se vede cum, într-o expediţie depărtată a lor, fac o ‘adunare’ care se chiamă la ei ‘komentos’, deci ‘koventul’ albanes, ‘cuvântul’ nostru”). În secolul XI, cărturarul Mahmud Al Kaşgari (din Bazinul Tarîm) a relevat paralelismele limbii Pecenegilor şi cu alte idiomuri ale etniilor din Asia Centrală: Oghuzi, Kuni / Cumani, Kirghizi, etc. (Pecenegii s-au desprins dintr-un areal vecin Altailor). După înfrângerea de către Imperiul Bizantin a Imperiului Bulgaro-Armân, în 1019 pe Râul Alta din Bazinul Niprului a

Stindardul Cuman 38


Când a murit regele Ștefan “cel Sfânt”, dispariția liniei masculine a ramurii vechi a deschis conflictul pentru succesiune la tron iar ramurii tinere a casei domnitoare i s-au deschis noi oportunități. Succesorul regelui Ștefan “cel Sfânt” - canonizat fiindcă a creștinat Ungurii cu ajutorul Sfântului Gherard din Veneția - a fost Petru Venețianul, regele Ungurilor în 1038-1041 și 1044-1046 (era fiul dogelui Urseolo 1008-1026), mama lui fiind sora regelui Ștefan “cel Sfânt”. Venețianul Sfânt Gherard - stabilit în Cenad după moartea lui Ahtum Vodă al Banatului și Crișanei - a decis să-l susțină pe Andrei (tot nepot al regelui Ștefan “cel Sfânt”) dar n-a mai apucat să se bucure de reușită, căci a fost ucis în anul urcării aceluia pe tron. Ajunşi în Europa din Bazinul Obi, mândrii, dârjii, vitejii, îndrăzneţii şi chipeşii Cumani, descrişi astfel în “Alexiada” / adică istoria tatălui Alex, de către prinţesa bizantină Ana Comnena 1083-1153 - înrudiţi cu Pecenegii - purtând capul de lup ca stindard şi având ca totemuri păsările răpitoare, dintre care acvila de munte a devenit simbol heraldic pe stema Ţării Româneşti, refugiaţi în 1238 din actuala Ucraină datorită năvălirii Mongolilor, au fost îndrumaţi de către Maghiari să colonizeze valea inferioară a Tisei (în apropierea Văii Dunării, unde erau Pecenegii dintre care prin recrutări se asigurau escortele militare de elită); Turanicii Cumani au fost denumiţi şi Cuni ori Kumi, Kumani, Khardeş, Kiptşaki / Kuşi, Kengheri, etc. (prima lor menţiune a fost în inscripţia Uigurului El-Elmi 747-759 în Valea Selenga din N Mongol): profilul lor genetic patern era majoritar Ghergan. Atacaţi de alte populaţii, Cumanii au căutat să acapareze teritoriile Uzilor şi Pecenegilor, care - la rândul lor - au trebuit să se replieze spre Vest; migrarea Uzilor în Balcani a permis Cumanilor să intre în posesia unei regiuni extrem de vaste, ce se întindea până în Bărăgan (nume Cuman). Apoi, regiunea Bănăţeană a ajuns în Cumania “Mare” (vecină cu Cumania “Mică”, dintre Tisa şi Dunăre).

În 2009, Peter Golden pentru “Enciclopedia Iranică” i-a localizat pe Qepciăqi / Cumani între Khorasmia / Jurasan, V Siberiei şi Marea Neagră, afirmând: “Etnogeneza lor rămâne o chestiune complexă. Ei apar cu denumiri diferite, ca Turcici, Cumani, Cuni sau ca traducerea ‘palizilor’ / blonzilor (ca de exemplu din Armeanul ‘Kartyaş’, la singular Kartya / Garghea). Etnonimul are origine incertă, probabil conectat cu Kangar / Ghienghir şi Kăşgari; Medieval, ei s-au stabilit în Georgia şi s-au creştinat, cei Vestici ajungând până în Ungaria. Au fost proeminenţi în etnogeneza multor populaţii din Caucaz şi Asia Centrală (inclusiv ai unor Kirghizi / Ghirghizi şi Altaici)”. Pe acel fond, locţiitorul lui Laurenţiu Aba, banul Severinului - dintre Banat şi Bănie - “neliniştitul” magistru Baksa Georgius, interpretat de cercetătorul Maghiar Feher Jeno 1913-1978 ca “Şamanul Gheorghe” (Baksa fiind cuvântul de inspiraţie Kirghiză pentru şaman conform antropologului Francez Anatole Lewitzky 1903-1942), împreună cu Grigore / episcopul Cenadului, a strâns pentru regele Ladislau Cumanul în 1277 la Timişoara oaste contra Latinului Vodă “Litovoi”, ca şef al armatei fiind apoi menţionat, prin actul regal de danie din 8 I 1285, drept cel “care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în captivitate şi ni l-a adus nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă nu mică de bani şi astfel prin serviciile acestui magistru Georgius a fost reaşezat iar tributul nostru din acele părţi”.

Ana Basarab, fiica Basarabului Iancu “Bărbat”, a fost prima soţie a G/herţegului Negru Vodă şi mama lui Iancu / Ioan Basarab “Întemeietorul” - primii domnitori ai Ţării Româneşti - cu urmaşii lor Gherganii înrudindu-se (potrivit cutumei timpului, pe filiaţia nobilă uneori se atribuia acelaşi nume, astfel încât Iancu a fost atât bunicul Bărbat, cât şi nepotul Basarab, soţul ei Tihomir l-a avut cu numele de Tih semnificând “Zid” - atât pe tată, cât şi pe bunic, ş.a). Rucsandra / Ruxandra, fiica lui Ivanco / Iancu Basarab “Întemeietorul”, s-a măritat Gherga (denumirea Basarabă / Bha-zarab ar proveni din străvechiul Sanscrit “Bha” de la Bharata = denumirea Indiei, al Sarabilor cu tiară / în mitologia hindusă “Şarabha”, nume conservat şi de Ugrieni, se folosea pentru creatura cu 8 picioare imaginată ca un amestec leu-cerb), filoloaga Maria Cionei afirmând în 2008 că “tarabostes - nobilii daci - au fost Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti de mai târziu” ori din contracţia “Ban” pentru conducător în combinaţie cu “za” pentru sfânt şi “arab”, ce era denumirea populară pentru “negru” însemnând funcţia de şef peste Nordica populaţie ţărănească lucrând pământul negru din Bazinul Dunării inferioare 39


sorgintea unora care Medieval au preluat titulatura respectivă fiind Cumană, respectând tradiţia locală a castei liderilor “Sarabi” / “Zarabi”, mai ales că, după cum a sugerat lingvistul Român Sorin Paliga în “Mitologia tracilor” din 2009, Basarai era haina de ceremonie la ritualul lui Bahus; era în conexiune cu pământul arabil, căci a lucra terenul = a ara, academicianul N. Iorga apropiind proprietatea pământului - “araba” - de mai târzia “ohaba” = moşia moştenită, prefixul Bas avându-şi sorgintea în etnia Besilor: Traci vestiţi pentru prosperitatea lor datorată exploatărilor miniere de aur şi argint, care şi-au avut capitala la Uscudama - ulterior Adrianopol / azi Edirne - înrudiţi cu Tracii Dii de la poalele Bulgare ale Munţilor Rodopi). Ana Basarab, fiica lui Bărbat, s-a măritat cu Tihomir / Tugomir (în Latină Thocomerius), însemnând “fier călit”, fiul unei Cumane din Făgăraş - înrudită cu hanul Berke / Bărqă al Hoardei de Aur care sprijinea creştinii Caucazieni - şi fiul Armânului Constantin supranumit Tih / Tiş, adică “Zid” / “Pacificul” din Dinastia Asanilor / Asăneştilor, care era înrudit cu urmaşii fostului ţar Samuil, mort odată cu Litovoi, în 1277: Tih - în timpul căruia au fost menţionaţi documentar Vlahii existenţi în Balcanicul Prilep / Prislop, după cum a notat şi academicianul Român Ion Nistor - a ajuns astfel să facă parte din familia Română a G/herţegului Negru Vodă, existentă de la sfârşitul secolului XII / ca şi banoveţii secolului XIII dintre Carpaţi şi Dunăre Mişelav / Mihai, Seneslau, Ioan, Fărcaş, ş.a., după cum a observat şi istoricul Ardelean Samuil Micu în 1792; Dimitrie Cantemir a remarcat că verişoara ei primară - fiica Latinului Litovoi / “Lito-voi”, adică literalmente a luptătorului Lito - a fost prima soţie a despotului Sârb Milutin Ştefan Nemania / nepotul primului rege Sârb, cununia lor fiind în 1274 însă durând doar 4 ani, aceea ajungând abandonată după ce tatăl i-a fost ucis de magistrul Gheorghe (apoi, despotul Sârb cununându-se cu altă Româncă, fata conducătorului Bulgarilor). În 1935, Turcologul Rasonyi Laszlo a avansat ipoteza că ultimul dinast Negru-Vodă - tatăl lui Vodă Basarab I “Întemeietorul”, ştiut ca “Toq-temur” / “Tok-temir” - ar fi fost descendent direct al marelui împărat Ghinghis; despre Ioan / Iancu Basarab “Întemeietorul” domnitorul Țării Românești - se știe (din diploma contemporană, datată 26 XI 1332, a lui Carol Robert d’Anjou, domnitorul Ungariei) că era “Olacus”, adică Român și că era “schismatic”, adică ortodox. În 1788, episcopul Chesarie al Râmnicului a scris că Oltenia = “Ţara Românească Mică” s-a aflat “un veac de ani sub oblăduirea Basarabilor banoveţi, care au fost aşezaţi de Râmleani (Romani, adică bizantini) să oblăduiască cu titlu de bănie până când s-au supus celui dintâi domn, Negru Vodă”. Iată asemănări între blazonul Asanilor şi cel al lui Litovoi / LitenVodă, prezentate în armorialul Francez Wijnbergen din 1265 (cu regăsire şi în reprezentarea cruciaţilor Catalani, influenţă foarte posibilă ca exercitată de către puternicii Ghergani Iliri de la gura Râului Krka din actuala Croaţie, familia Sf. Gherhard având rudele Sagredo în N Italiei şi N Spaniei iar modelul roşului orizontal fiind atât la Austriecii Babenberg alt clan Medieval înrudit - cât şi la Ragusanii Zorzi / preluat de Ungurii Arpadieni şi Românii Basarabi / titulatura domnească literară “IO” folosită de Românii Medievali fiind Catalan numeric “10”, adică “zece”, în pronunţie “Deu”, ca pentru “Domnul”, blazonul având pe scut 10 dungi orizontale):

Ţinând cont de cele exprimate în “Teoria cunoştinţei” de filozoful Român Nicolae Bagdasar, că întotdeauna “pentru o concepţie completă şi adevărată, descrierea e necesară şi indispensabilă, însă insuficientă fără explicare”, mai sunt de ştiut unele aspecte. Cruciaţii Catalani - “mai catolici decât papa” - au fost foarte activi printre Vlahi în preajma interzicerii Cavalerilor Templieri; de exemplu, din 1303 mercenarii Catalani - la început conduşi de Cavaleri Templieri - au avut o lungă campanie în Balcani, păstraţi în folclorul din Albania până în Bulgaria cu rele amintiri, deoarece printre altele au jefuit biserici ortodoxe. Este de remarcat apoi şi drapelul Imperiului Otoman, combinând aceleaşi culori:

Academicianul Dimitrie Onciul 1856-1923, director al Arhivelor Statului din România, a susţinut că “statul lui Negru Vodă îşi are originea chiar în Imperiul Asăneştilor, de care a ţinut multă vreme, ei întemeind cea dintâi organizaţie de stat Român; pe timpul Asăneştilor, în Valea Oltului s-a instituit un voivod ca locţiitor sau vasal lor”. Prima Ţară Română - fondată în 836 - datorită pierderii Dobrogei, după 1048 s-a restrâns în Bărăgan / Muntenia, până în Valea Oltului, când luptele cu invadatorii Unguri (care îşi ţinteau stăpânirea până la Fluviu) au determinat Românii din N Dunării să accepte pentru ajutor stabilirea a tot mai mulţi Cumani printre ei ca aliaţi, păstrându-şi independenţa între bizantinii din S Dunării şi Ungurii din N Carpaţilor Meridionali încă 137 de ani, până în 1185, când formaţiunea lor teritorială a intrat pentru 56 de ani în componenţa Imperiului Româno-Bulgar, apoi formând baza Ţării Româneşti, după unirea cu Oltenia fiind gazda noii capitale / la CâmpuLung Muscel, din 1290; cronicarul bizantin Kekaumenos / Cecaumenos - nepotul Armânului Niculiţă - a consemnat că în 1066 un şef al populaţiei Române din 40


Balcani era Verivoi (în Ţinutul Făgăraşului se află localitatea Berivoi 45,44 lat. N, 24,58 long. E / judeţul Braşov) iar cronicarul Miron Costin 1633-1691 a afirmat că familia G/herţegului Negru Vodă exista din 1080, cu moşii pe Valea Oltului, el adăugând că “după legendă, acel întemeietor era bastard al unui voivod Ardelenesc”. Academicianul Petriceicu Haşdeu a scris că “pe la 1160-1180, anexându-se către Banatul Severinului teritoriul Făgărăşean rupt din corpul Transilvaniei, acea creştere a statului Românilor pe socoteala Maghiarilor a început a se exprima de atunci încoace prin ‘Ungro-Vlahia’, ca şi când s-ar fi zis Făgăraş-Severin, care nume, denotând noua compoziţiune administrativă a ţării, a luat loc în titulatura celor 2 capi ai naţiunii - dintâi principele şi mai târziu mitropolitul - dar numai în actele Slave şi Grece (căci în cele Latine ar fi provocat o intempestivă susceptibilitate din partea Ungariei contra unei nomenclaturi corespunzătoare literalmente cu ‘Terra Ungriae et Vlachie’). O întreagă dinastie a Basarabilor a trecut din Oltenia în Făgăraş până la 1180; în secolul următor, Oltenia încă gemea de mulţimea norodului, după cum au constatat prin formularea ‘populi multitudo’ bulele papale din 1236-1239” (regii Maghiarilor - ca de exemplu Geza II - care controlau Ardealul, au favorizat în vremurile lor stabilirea Valahilor dar şi a Veneţienilor ori Saşilor pentru consolidarea statală, popularea regiunilor, exploatarea resurselor economice şi apărare). Entitatea Medievală Severin-Făgăraș, examinată de către academicianul Petriceicu Hașdeu, avea în partea Vestică Ținutul Gugulan, în centru Ținutul Hațeg - Nemțește “Wallenthal” - și Ținutul Amlaș / Almaș iar în partea Estică Ținutul Făgăraș, conducerea sa fiind consemnată ca exercitată de “Negru-Vodă” (adică de conducător “Nordic”, corespunzător înțelesului de atunci pentru “Negru”) împreună cu Cavalerul Grigore din Dinastia Venețiană Zorzi: dintre ei, nobilul lider Negru Vodă nu era din S Dunării, ci din N Dunării, la fel ca Gugulanii / Cărășanii avându-și Ținutul Românesc în Banatul Severinului (“Caraș” în înțelesul Turk al vecinilor Unguri însemna “Negru”). În 1905, academicianul A/Român George Murnu a scris în “Vlahia Mare”: “Căderea Imperiului Bulgar în deceniile dintâi ale veacului XI şi deci trecerea Românilor sub un regim politic şi administrativ nesuferit de dânşii le va fi dat, foarte probabil, un nou prilej de băjenărit şi răschirare (credem că tocmai în acea perioadă se va fi întărit şi înmulţit Românimea din Carpaţi; o dovadă că Românii nu erau destul de tari şi compacţi până atunci în Carpaţi ne pare a fi tăcerea păstrată asupra lor de Constantin Porfirogenetul în ‘Administrarea Imperiului’, când el a dat amănunte interesante despre toate neamurile care locuiau în veacul X spre Nordul Imperiului). Retragerea din Balcani spre Carpaţi va fi culminat însă în era Asanizilor şi se va fi încheiat la venirea Turcilor, dar se pare că ruperea dintâiu şi cea mai de căpetenie s-a săvârşit în decursul veacurilor VIII şi IX, tocmai în timpul cel mai întunecos al istoriei bizantine. Pe atunci, Barbarii de la Volga, revărsaţi peste Dunăre, au cutropit prin puterea armelor cea mai mare parte din cuprinsul Peninsulei Balcanice, iar pe de altă parte Imperiul Bizantin a trecut prin grea cumpănă, nu numai în luptele stârnite de iconoclaşti, ci şi în secătuirea deplină a vieţii culturale din Bizanţ. A fost acea vreme ca o noapte viforoasă ce s-a abătut peste peninsulă şi a învălmăşit popoarele şi a sguduit din adânc temeliile şi rândueala din trecut. O lume nouă răsări, deplin închegată, din acele 2 veacuri de întunerec, din acel vălmăşag de neamuri: naţiunile moderne. Pe mormântul popoarelor Asiatice şi Greco-

Romane s-a înălţat adevăratul ‘bizantinism’: naţiunea Elenă de astăzi; din altoirea Bulgarilor Barbari pe tulpina Slavilor au răsărit Bulgarii pravoslavnici iar din amestecul unui popor Slav cu rămăşiţele Latine s-a născut naţiunea Sârbă. Nu e de mirare dar că tot atunci din trunchiul marelui popor Traco şi Daco-Roman, stăpânitorul Daciei - în amestec mai mult sau mai puţin cu Slavii - s-a născut un nou vlăstar: Românii. Dar patria lor, pe ambele maluri dunărene, pe vremea aia era potopită de puhoiul străin; şi ei, călăuziţi ca de o faclă luminoasă de simţul firesc ce păstrează popoarele, au străbătut valul şi şi-au căutat mântuire şi adăpost pe plaiurile cele mai înalte şi tari, în care şi-au putut înlimăni fiinţa şi avutul moştenit din străbuni. O asemenea faptă, de s-ar fi întâmplat într-o eră liniştită şi normală, n-ar fi scăpat din vedere istoriei; nici Halcondyles, la constatarea identităţii Românilor din Pind cu cei din Carpaţi, n-ar fi strâns din umeri întrebându-se ‘dacă cei dintâi au venit de la ceilalţi, ori dimpotrivă’. Românii s-au concentrat în Carpaţi, unde s-au simţit în largul lor şi au putut să se organizeze fără primejdia de a fi cutropiţi de Elenism sau de Slavism”. Cercetători - ca Dr. Florian Banu, ş.a. - au observat că activităţile călăuzelor, cărăuşilor şi comercianţilor cumulau informaţii foarte valoroase de exemplu pentru curţile conducătorilor; autohtonii cumpărau date culese de călători (sau ofereau date la schimb): puterile informative deţinute de reţelele Armânilor în Balcani şi Bazinul Dunării - inclusiv de spionaj - erau foarte respectate de liderii vremurilor (şi preţuite ca atare). Astfel, rolurile unor Armâni au ajuns de prim rang în societăţile Medievale din spaţiile de acţiune ale acelora; în zonele lor, Armânii au coordonat constant nu doar căile caravanelor, ci şi ale ciobanilor, coloniştilor, cavalerilor, cruciaţilor, etc. Dintre referinţele Ghergane mai relevante din acel timp şi areal e de remarcat în secolul XI conducătorul Ghega - “cu ţară aparte” - din cetatea Roşie ce proteja sihăstria Ivanovo (din care au plecat colonişti în Giurgiu Mare / fost Rusciuc, acum Ruse - pe malul Român al Dunării / opus fiind Giurgiu - Ruşi / acum Roşiorii de Vede, acei oameni ajungând în sus pe Dunăre până la Ruşava / Orşoba, în Banat); acel Ghega trebuie să fi fost în legătură cu jupanul Gheorghe şi judecătorul George de la sfârşitul secolului X menţionaţi în complexul bisericesc Basarabi-Murfatlar drept conducători în Dobrogea - respectiv cu meşterul olar Gheorghe, cu numele apărut pe o ştampilă de bronz ca localnic în Insula Păcuiul lui Soare (unde a fost ridicată cetatea bizantină cu acelaşi nume) de lângă Dobrogeana Distria / Silistra. Rădăcinile Ghergane au fost în Macedonia şi Pindul secolului IX (formaţiunea bizantină “Vlaşca de la Dârstor”, întinsă între Basarabov / V şi Basarabi-Murfatlar / E, a avut Ghergani printre liderii săi timp îndelungat, până la “kapetanul” - adică “ducele” în variantă Latină - Gregoros al Dârstorului / Distriei, în 1088): şi profesorul Tănase Bujduveanu a afirmat în 2002 - în lucrarea “Aromânii şi Muntele Athos” - că aşezământul religios de la BasarabiMurfatlar se datora “bogumililor” Armâni / Vlahi din Macedonia şi Bulgaria (adepţii maniheismului). Cronicarul Radu Popescu 1655-1729 în “Istoria domnilor Ţării Româneşti (1290-1728)” a scris că în secolul XIII Negru Vodă doar şi-a mutat scaunul / reşedinţa din Făgăraş - peste Carpaţi - în Muntenia, din nevoia de a apăra mai bine moşia sa Ardeleană, căci în Sudul Carpaţilor era pe teren prielnic; de altfel, în secolul XIV regele Ludovic al Ungariei - fiul regelui Carol Robert d’Anjou - a recunoscut Ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului ca feude Româneşti (Dinastia Anjou 41


/ “An-jou” era din Regatul Napoli, succesorul Ducatului Napoli). În 1875, Petriceicu Haşdeu în “Istoria critică a Românilor” a scris că “Pe la 1160-1180 vedem supunerea Ducatului Făgăraşului; este un fapt pe care l-a demonstrat diploma Maghiară din 1231, bizantinul contemporan Cinnamu şi piatra genealogică a familiei Monea, 3 fântâni separate, de toate nedependente una de alta, dară a căror coincidenţă e cu atât mai decisivă. După 1180, apucă zona Muscelului, fără care nu-i chip a menţine o legătură teritorială între Făgăraş şi Severin, dând astfel configuraţiunea schiţată grosolan (ce e de studiat cu atenţie)”:

Carpaţilor, cu cneazul Gugulan / Cărăşan zis “Negru-Vodă” (o urmă a cununiilor Basarabilor Gherga în apus e şi copia Medievală a primei cronici Muntene privind secolele XI-XII, găsită în Panonia apuseană la Rohonc, datorită înruditei Dinastii Babenberg / conform şi mărturiilor vechilor călugări de la Tismana despre originile Sf. Nicodim Gârca); la mijlocul secolului XII, moşierii Gherga din Muntenia / regiunea din S Carpaţilor răsăriteană Oltului (cu proprietăţi ca Roşiorii de Vede, Podgoria Gherghiţa, etc.), interesaţi de favorurile domeniilor din N Carpaţilor Meridionali / fenomen declanşat de regele Ungurilor, au sprijinit stabilirea familiei herţegului Negru-Vodă în arealul dintre Amlaş şi Făgăraş iar când Balcanicii Basarabi Asan / “As-An” le-au cerut ajutorul împotriva bizantinilor, Muntenii Gherga au facilitat legătura cu Nordicul Negru-Vodă, care de aceea a fost recompensat prin instalarea Veneţianului Grigore ca mâna sa dreaptă, probabil provenind din ramura Veneţiană a Sf. Gherard, care s-a aşezat în Banatul secolului precedent: astfel s-ar explica şi că - după o generaţie, la începutul secolului XIII - ambii (Negru-Vodă şi trezorierul Grigore) au ctitorit împreună în Muntenia, ei poate atunci fiind deja şi înrudiţi. După mai mult de 2 secole de la prima cununie dintre dinastia herţegului Negru Vodă şi cea Basarabă, a fost altă cununie a lor, cea care a dus la proclamarea Ţării Româneşti prin “descălecarea” din 1290.

Sfârşitul secolului XII

Ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului Academicianul Dimitrie Onciul a menţionat în “Originea Principatelor Române” din 1899 că Ţinutul Amlaşului / Almaşului aparţinea de Banatul Severinului: “Pe lângă Mehedinţi şi o parte din Gorj, Ţinutul Haţegului aparţinea la Banatul Severinului. Tot aşa aparţinea la acest Banat şi ţinutul numit apoi al Amlaşului (vecin cu Ţinutul Haţegului). Prin Ţinutul Amlaşului şi prin partea limitrofă din Vâlcea (Valea Lotrului), Banatul Severinului se întindea, de-a lungul munţilor, până la Olt. Nu toată Oltenia a aparţinut la acest Banat. Partea de căpetenie a Bănatului era în comitatul Caraş-Severin de astăzi” (se poate observa că etimologic, în vechea Română, Almaş avea acelaşi înţeles ca şi Dalmat / din Dalmaţia: era pluralul de la “suflet”; în Maghiară - sau vechea Turcă - “alma” era “măr”, astfel fiind de pildă numele fostei capitale Kazahe Alma-Ata 43,16 lat. N, 76,53 long. E, de lângă Kârgâ-stan, printre Românii vestiţi cultivatori de mere fiind Gugulanii, din Banatul Montan, inclusiv pe Valea Almăjului din judeţul Caraş-Severin / acolo, pe Cheile Gârliştei şi Rudăriei, tradiţia a reţinut că morăritul cu apă era din timpul Geto-Dacilor). Una dintre cele mai importante localităţi ale Gugulanilor e Teregova / judeţul Caraş-Severin în care şi azi există Gherga, ca de exemplu viceprimarul Ilie Gherga, ales în 2012 - aşezare despre care în 2013 cercetătoarea Bănăţeană Sorina Lungu a scris în “Toponime pre-romane”: “Etimologia localităţii Teregova pune anumite semne de întrebare, întrucât nu se ştie exact ce înseamnă tema

Începutul secolului XIII O posibilă reconstituire a ceea ce a fost, începând cu secolul XI - după restrângerea primei Ţări Române doar pe partea Munteană, căci partea Dobrogeană a fost pierdută datorită Cumanilor - ar fi debutat cu cununia unei nobile / Basarabe, având zestrea o moşie pe Valea Oltului din S 42


toponimului. Prima atestare a localităţii datează din anul 1447 ‘Twreguba’, apoi - peste un secol - apare sub altă formă: ‘Thwrygowa’. Forma iniţială a localităţii ar putea avea legătură cu armânul ‘gaură’.”

Pe harta precedentă - a teritoriului controlat de regele Matia Corvin - prezenţa majoritară Românească din secolul XV e haşurată iar cu albastru e ceea ce a cucerit el. A fost urmat de Jagiello - ramură regală dinastică Ghedimină, genetic Gherga - până la includerea Ungariei în Imperiul Otoman, prin bătălia pierdută în 1526 la Mohaci 45,56 lat. N, 18,38 long. E / Ungaria (pe Valea Dunării, lângă actuala graniță cu Croația; atunci a murit regele Ludovic II, ultimul din Dinastia Jagello peste Ungaria: tânăr - avea 20 de ani fără urmași). În 1514 - când domnea tatăl său - a fost executat Secuiul Gheorghe Doja / capul unei mari răscoale, în Piața Maria din Timișoara (Banatul după ce a fost condus de Huniazi, a fost condus de Jagello); exact în aceeași Piață Maria din Timișoara, după 475 ani a izbucnit Revoluția din România, în urma unui incident al autorităților comuniste cu Secuiul Tokes Laszlo: în acel loc Magic - inima Banatului așadar au fost, cu momente importante, mari protestatari Secui. Iată stăpânirea dinaștilor Jagiello / ai căror bărbați au făcut parte din grupul genetic masculin Gherga - regi peste Lituania, Polonia, Boemia și Ungaria - între Mările Baltică, Neagră și Adriatică, până atunci (secolul XVI):

Stema judeţului Sibiu Feuda Amlașului cuprindea localități în apusul județului Sibiu ca orașul Săliște 45,47 lat. N, 23,53 long. E, Tiliște (unde a existat o cetate Dacă), Galeș, Cacova Sibiului, Sibielul, etc. Capitala Ţinutului Făgăraşului (regiune Latin notată Terra de Kyrch, German notată Cherzer Land, etc.) la început era Cârţa din judeţul Sibiu / în Maghiară Kerc şi în Germană Kertz, o localitate cu care în secolul XIV au devenit egale în importanţă răsăritenele Sf. Gheorghe 45,51 lat. N, 25,47 long. E / judeţul Covasna - sediul administrativ al Secuilor - şi aşezarea Braşovului de la poalele Cetăţii Timpului / Tâmpei din Ţinutul Barzei / Bârsei, sediul administrativ al Saşilor; e semnificativ că o referinţă la Ţara Românilor - înaintea constituirii Ţării Româneşti Medievale de la 1290 - a fost în “Cântecul Nibelungilor” (realizat în 1204 pe malul Bavarez al Dunării), existenţa Românilor fiind menţionată şi de “Manuscrisul Vienez” despre “Getica” lui Iordanes, anterior cu 2 secole. Istoricul Nicolae Bălcescu a scris că “până la 1467 domnii Ţării Româneşti păstrară stăpânire peste ducaturile Amlaşului, Făgăraşului şi Rodna în Transilvania” (conducerea a fost preluată de fiul Românului Iancu de Hunedoara, anume de Matia Corvin - regele Banatului, Ardealului şi Ungariei - care după aceea şi-a mutat capitala din Timişoara la Buda iar apoi în cetatea Vienei / ce astfel a devenit reşedinţă regală pentru întâia dată în istoria ei, acum capitala Austriei, azi Timişoara fiind “mica Vienă”; pe atunci, în Ţara Românească domnea Vodă Radu “cel Frumos” iar în Moldova domnea Vodă Ştefan “cel Mare”: tustrei lideri Români erau veri).

43


În secolul XIV, într-o diplomă de-a lui Vlaicu Vodă al Ţării Româneşti, Ţinutul Amlaşului era “Noua Plantaţie”: un nume sugestiv pentru acel “ducat”, la răsărit de care - pe Valea Oltului superior - se afla în mod distinct alt “ducat”, al Ţinutului Făgăraşului, formând în N Carpaţilor Meridionali cele 2 teritorii Ardelene aparţinând Cărăşenilor şi respectiv Basarabilor (din S); iată Banatul Severinului în secolul XIII:

ceea ce a fost odată (de exemplu, cronicarul bizantin Georgius “Cochinos” / adică “Muşcătorul” a scris că în 1196 ţarul Armân Petru Asan domnea peste ambele părţi ale Dunării, având vaste teritorii; în 1282-1290, împăratul bizantin Andronic Paleologu a reuşit să mute Armâni din Tracia în Anatolia, însă manevra nu a perturbat Românitatea din Balcani, Vlahii / Armânii fiind foarte mulţi). Mărturii din judeţe diferite - ale centrului actualei Românii - au asociat familia G/herţegului Negru-Vodă cu Cavalerii Grigore / Gheorghe, încă dinaintea închinării Basarabilor din Bănie. Restrângerea Imperiului Bizantin datorită Imperiului Româno-Bulgar constituit de Armânii / Vlahii Asanizi a facilitat ocuparea Constantinopolului ortodox în 1204 de către cruciaţii catolici în Cruciada IV, fapt petrecut la comanda dogelui Veneţiei - deranjat de interferenţa cu negustorii bizantini - Bizanţul rămânând sub control Veneţian timp de 57 de ani; conjunctura Venețiano-Valahă opusă Imperiului Bizantin se manifesta de 19 ani - din anul 1185 - și o atestare elocventă a alianței Valaho-Venețiană a fost înregistrată în Ținutul Făgărașului, unde de atunci începând conduceau împreună Cavalerul Negru-Vodă și Cavalerul Venețian Gregorius / Grigore.

În 1728, protopopul din Veneţia de Jos 45,52 lat. N, 25,12 long. E / Ţinutul Făgăraşului (pe Valea Oltului, în amonte de Platoul Gruielor de la Şona, unde sunt morminte piramidale ştiute ca făcute de Uriaşi / Gealaţi), printr-o piatră inscripţionată în Latină, cu textul “1185 - a trăit Grigore cel dintâi Veneţianul, vistierul herţegului Negru Vodă; la 1216 sa născut Grigore II iar acela a născut un alt Grigore...” susţinea despre strămoşul său că a fost Gregorius Venetus / Grigore Veneţianul, care vorbea greceşte, trezorierul familiei herţegului Negru-Vodă la 1185, ce pentru acele servicii “a fost dăruit cu 4 văi, cu păduri şi câmpii” (acele moşii, codrii şi ocoale / câmpii - pe lângă apuseanul Almaş / Amlaş şi răsăriteana Veneţia din mlaştina Oltului, unde erau 3 dintre văile primite - trebuie să mai fi fost Cârţa în N Carpatic, ca sediul administrativ al Ţinutului Făgăraşului şi iniţiala Podgorie Gherghiţa în S Carpatic, devenită reşedinţa de vară a domnitorilor Ţării Româneşti): anul de debut 1185 coincidea cu anul de început al puterii Dinastiei Asanilor din S Dunării (atunci, la începutul răscoalei contra Imperiului Bizantin - după cum a relatat istoricul Frigian Nicetas Choniates 1155-1216, contemporan evenimentelor - Armânii conducători fraţi Asan au trecut la Nord de Dunăre, spre a solicita sprijin “şi căpătând ajutor Cuman, au intrat în Moesia, nemulţumindu-se să poată păstra ceea ce era a lor, ci nu mai îndurau să nu aducă daune împărăţiei şi să nu unească domnia Misianilor - adică a Românilor şi a Bulgarilor - într-una singură, aşa cum fu odinioară”), atunci ei reușind, printr-un atac de noapte, să-l învingă pe Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului bizantin. Cu ajutorul Vlahilor care pe atunci populau puternic Munţii Haemos / Balcani, contemporanul istoric Nicetas notând despre cei “care locuiesc peste tot cuprinsul Munților Hemos care înainte se numeau Mysi iar acum Vlahi se cheamă” şi cu ajutor Cuman, Imperiul Româno-Bulgar (a doua structură statală de anvergură la Dunărea inferioară, după Imperiul / Ţaratul Bulgaro-Armân, ce a fost în 681-1018 prima structură statală de anvergură) s-a suprapus - dar mai lărgit - peste întâia stăpânire: Asanii voiau

Biserica lui Negru-Vodă în Câmpulung (foto din 1933) Datorită apariţiei Cavalerilor Teutoni în Ţinutul Bârsei, G/herţegul Negru-Vodă în 1215 a ctitorit Biserica Ortodoxă din CâmpuLung - ridicată de “părintele Gabriel din Ciprovţi” 43,23 lat. N, 22,53 long. E / Timocul Bulgăresc (după cum a scris în 4 II 1779 gardianul Bonaventura Andreiu) pe Râul Târgului / afluent al Argeşului, lângă Grădiştea unde Antic a fost o mare tabără Romană numită Jidova / “Ji-dava” - urmaşul său ştiut tot ca Negru-Vodă (după cum a scris în 1909 şi academicianul Atanasie Marienescu că “Negru era poreclă de familie”) stabilind acolo în 1290 prima capitală a Valahiei / Ţării Româneşti, ulterior capitala statului fiind mutată la Curtea de Argeş; academicianul Dimitrie Onciul - care a certificat că vechea Biserică Ortodoxă Română din CâmpuLung s-a surpat în 1628, după restaurare inscripţia menţionând prima ei zidire la 1215 - a cules şi tradiţia din CâmpuLung despre cel dintâi Negru Vodă că “nu era viţă de Basarabi”: iată încă un argument despre necesara cununie a ulteriorului Negru Vodă pentru a deveni Basarab. Cărășanul Negru Vodă şi vistierul Grigore / Gheorghe Veneţianul au fost pictaţi alături la intrarea în naosul Bisericii Mănăstirii Cetăţuia Negru Vodă 44


din Cetăţeni 45,11 lat. N, 25,13 long. E, judeţul Argeş, un loc numit Grigoroaia şi marcat cu simbolul Cavalerului Trac, ca în Sanctuarul Anatolian Gherga; cetatea Cetăţeni - construită de Cavalerii Teutoni - în care e Mănăstirea Cetăţuia, era similară cu cetatea Breaza 45,42 lat. N, 24,53 long. E, comuna Lisa, judeţul Braşov / Depresiunea Făgăraş, datată din secolul XIII, ştiută ca a G/herţegului Negru Vodă iar Câmpulung avea cartierele denumite identic după aşezările din Ţinutul Făgăraşului din care le-au sosit locuitorii. Academicianul Român Ioan Cavaler de Puşcariu a scris că “în 1860 am putut descifra inscripţia din casa veche a lui Ionaşcu Mone din Veneţia inferioară, însemnată deasupra cu un corb având crucea în gură ţinând atârnată o cunună de mărgele: ‘VIXIT GRI VENETUS ANNO DOMINI 1185 GENEALOGIA AUTHENTICA MONESTICA GREGOR VENETUS THESAURAR VAIVODAE NIGRO A QVO DONATUS IV VALIBUS CU SILVIS ET CAMPIS GEN. GRIGORASCUM A. 1216 HIC G. GRIGOR. EX QVO MAILAT FI 1250 LIA KOMANA ET II GRIGOR HI DIVISI 1279 M. IA VAL KUTSULATA K II VAL G. III VAL 1390 VENECZIA ET RIVOLU SALSU SORTS GR. GEN. III GRIGOR’.” (Textul redat reproduce exact începutul plăcii respective).

Placa din Veneţia de Jos

dictum) et Stephanum Mone. Salamon genuit Man Mone 1499. Hic genuit Stephanum Mone secundum. Hic genuit Voik Mone. Hic genuit secundum Man Mone. Hic genuit Ioannem Mone, ex quo Ionas Mone venerabilis Vicarius generalis. 1728”. În traducere: “A trăit Grigorie cel dintâi Veneţianul în anul Domnului 1185. Genealogia autentică a familiei Monea: Grigorie Veneţianul, vistierul lui Negru Vodă, din partea căruia a fost dăruit cu 4 văi, cu codri şi câmpuri, a născut pe Grigorie al doilea, anul 1216. Iar acesta a născut pe Grigorie, din care s-a născut Mailat 1250, fata Comâna şi un alt Grigorie. Aceştia împărţindu-se în 1279, Mailat a căpătat valea dintâi Cuciulata, Comâna valea a doua, Grigorie valea a treia, adică Veneţia şi Pârâul Sărat (1390) şi Grigorie a născut pe al treilea Grigorie, pe Coman, pe Stoica şi pe Toma. Aceştia împărţindu-se, Grigorie a căpătat întreaga vale a patra şi a născut pe Ştefan şi Grigorie (1449). Iar acesta a născut pe Solomon (care după mumă-sa s-a numit Monea) şi pe Ştefan Monea. Şi Solomon a născut pe Man Monea (1499). Acesta a născut pe al doilea Ştefan Monea iar acesta pe Voicu Monea, acesta pe alt Man Monea şi acesta pe Ion Monea, din care s-a născut Ionaşcu Monea, venerabilul vicar general. 1728”. Academicianul Petriceicu Haşdeu în lucrarea din 1898 “Negru-Vodă, un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti 1230-1380” a analizat: “Deşi inscripţiunea datează abia din începutul secolului XVIII şi deşi între anii 1279 şi 1390 în genealogia cea lapidară este o lacună, totuşi Samuil Micu zice că protopopul Ionaşcu Monea nu putea să născocească o minciună şi deci admite că acea piatră este o fântână istorică pentru secolul XII şi că un Negru-Vodă existase în realitate la anul 1185. Cu alte cuvinte, Samuil Micu îmbrăţişează în fond explicaţiunea lui Dimitrie Cantemir că a fost un neam întreg Negru-Vodă tradiţional, din care s-a tras Negru-Vodă cel istoric, o personalitate deosebită, descălecător al Ţării Româneşti. Ideea foarte luminoasă Micu a împrumutat-o de la Cantemir dar a modificat-o aşa-zicând Ardeleneşte, împăcând amorul propriu al Transilvaniei: el stăruieşte adecă cu orice preţ a lăsa intactă în textul cronicii Munteneşti întemeierea Ţării Româneşti de către un Făgărăşan de viţă Negru la 1290, pe când la Cantemir acel întemeietor fusese numai câtva timp pribeag în Făgăraş, reîntors de acolo în patria sa România Dunăreană pe la 1274”. Asocierea celor 2 - vistierul Gregor şi G/herţegul Negru Vodă - nu era întâmplătoare prin reprezentarea creştină sau reprezentarea sculpturală, ci şi prin reprezentarea heraldică, blazonul Basarabilor cuprinzând modul de ilustrare Gherga:

Istoricul Ardelean Samuil Micu 1745-1806 a găsit în casa din Veneţia de Jos / Ţinutul Făgăraşului a protopopului Ionaşcu Monea acea piatră (studiată şi de istoricul Austriac Cristian Engel 1770-1804, transcrisă de savantul Român Nicolae Densuşianu, cu completarea abreviaţiilor): “Vixit Gregorius primus Venetus Anno Domini 1185. Genealogia authentica Monestica. Gregorius Venetus Thesaurarius Vaivodae Nigro a quo donatus quatuor vallibus cum silvis et campis; genuit Gregorium secundum Anno 1216. Hic genuit Gregorium ex quo Mailath, 1250 filia Komana et secundus Gregorius. Hi divisi 1279 Mailath primam vallem Kutsulata, Komana secundam vallem, Gregorius tertiam vallem (1390), hoc est Venetiam et Rivulum salsum sortiti sunt, et Gregorius genuit tertium Gregorium, Komanum, Stoicam, Thomam; divisi Gregorius quartam integram sortitus genuit Stephanum, et Gregorium (1449). Hic genuit Salamonem (a matre Mone

Blazonul Basarabilor 45


În 2002, Dr. Adina Berciu - profesoară la Universitatea Bucureşti - a scris: “Fenomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi, apărând prima oară în antichitate şi evoluând odată cu societatea omenească. Blazonul era un semn convenţional, specific unui stat, oraş, familie, persoană etc. De la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea eclesiastică), blazonul a fost treptat adoptat de ţări, regiuni, oraşe, cetăţi, asociaţii, case de comerţ, ateliere, etc. Heraldica are la bază culorile sau smalţurile, termen ce îşi are originea în vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase de aur şi de argint. Arta heraldică foloseşte smalţuri desemnate prin 2 metale: aurul care este galben şi argintul care este alb. După modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi combinate (unul sau mai multe unite sau nu). Din punct de vedere al modului cum a fost creat, există blazon de concesie şi blazon transformat, incluzând toate adăugirile şi modificările ulterioare. În heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui, respectiv din spate. În consecinţă, latura privită din faţă la stânga este socotită, de fapt, la dreapta, iar cea privită din faţă la dreapta este la stânga”.

Aşadar, poziţia simbolului Gherga (alb-roşu) de pe blazon era la dreapta scutului Basarabilor, partea cea mai respectată. Instalarea Cavalerului Veneţian Grigore în 1185 ca trezorierul familiei herţegului Negru Vodă s-a datorat relaţiei cu Asanii Balcanici, ca efect al schimbului aliaţilor: din partea Asanilor a fost priceputul Cavaler Grigore Veneţianul iar din partea clanului herţegului Negru Vodă a fost sprijinul Cuman în disputa cu bizantinii. În secolele XIII şi XIV, blazonul Basarabilor avea pe jumătate din câmp dungile alb-roşii orizontale preluate de la Zorzi / Gherga inclusiv de înrudita Dinastie Babenberg - din care a provenit steagul Austriei - de stema Ragusei Vlahilor / liderii acolo fiind Giorgi ori de blazonul regal al Dinastiei Arpadiană (deoarece Veneţianul Georgii / Gherhard a creştinat Ungurii / Maghiarii, cu regăsire în prezent pe steagul Ungariei), etc.; e de observat că motivul dungilor orizontale albe cu roşu dintre atâtea alte combinaţii posibile de compoziţie în culori şi poziţii - a fost preluat din secolul XVIII şi de steagul American (cea mai populată ţară din Lumea Nouă): de altfel, emblema armatei Americane - acum cea mai puternică din lume - ori a Senatului American, etc. au simbolic în vârf faimoasa căciulă a Moşului Crăciun / Geto-Dacă, numită de Americani “Căciula Libertăţii” (pe care a purtat-o şi Marianne - simbolul libertăţii republicii Franceze - după cum a reprezentat-o artistul Michel Moreau în acelaşi an 1775, care a precedat declararea independenţei Americanilor). În “Ştiinţa şi arta heraldică în România”, istoricul Dan Cernovodeanu 1921-1999 a explicat: “Scutul dinastic al Basarabilor se prezenta iniţial despicat, cu primul câmp fasciat de 4 până la 8 piese, şi al doilea plin. Simbolurile armoriate ale primei dinastii a Ţării Româneşti au cunoscut mai multe etape de dezvoltare, şi anume: 1) perioada iniţială de alcătuire, atunci când Basarabii nu erau decât mici dinaşti locali; 2) faza imediat următoare ascensiunii lor pe tronul principatului valah; 3) etapa finală, de desăvârşire a stemei dinastice odată cu realizarea independenţei statului feudal Ţara Românească. În prima fază de unificare a teritoriilor româneşti de la sud de Carpaţi şi de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de-a doua jumătate a secolului XIII fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic. Stema dinastică a Basarabilor a continuat să apară pe aversul monezilor până la Basarab Laiotă inclusiv, dispărând definitiv odată cu încetarea la acea epocă a emisiunilor monetare a domnilor Ţării Româneşti, nemaifiind întâlnită ulterior pe nici un alt vestigiu de ordin epigrafic” (pe atunci, la momentul încetării circulaţiei ducaţilor, “primul-ministru” al timpului / respectiv “guvernatorul” Ţării Româneşti era marele pârcălab Gherghina, monedele autohtone fiind înlocuite de asprii circulând în Imperiul Otoman, acea operaţiune de conversie valutară naţională - petrecută la începutul domniei cumnatului lui Gherghina, Vodă Vlad “Călugărul” - îmbogăţindu-i enorm pe conducători). Foarte probabil, familiile lui Gregorius / Grigore şi a G/herţegului Negru Vodă erau înrudite, fie matern, fie patern (după ce în 2011 a apărut public pe Internet lucrarea “Originea Gherga” - corelând istoria cu genetica - în 2012 arheologul A/Român Puiu Haşotti, pe atunci ministrul culturii din România, care a afirmat despre “Tăbliţele de la Tărtăria” că sunt aberaţii, a interzis analizările genetice ale Cavalerilor Români “pentru ca să nu le fie tulburat somnul de veci”: pe linie feminină Negru Vodă şi Gherga puteau fi cumnaţi, însă dovedirea genetică a înrudirii pe linie paternă ar 46


duce la concluzia că numele primului domnitor al Ţării Româneşti - ştiut popular ca Negru Vodă - a fost chiar Tihomir Gherga); în lume, rezistenţe la analizele genetice au apărut şi sub motive că ar bulversa unele genealogii întocmite cu mari eforturi dar frecvent fanteziste - sau că ar deranja drepturile de proprietate (de parcă dreptul la proprietate ar depinde de traiul într-un loc de la începutul istoriei / după aşa criteriu, nimănui nu i-ar aparţine propria proprietate), etc.

Românească n-ar fi căpătat numele ‘Ţării Basarabilor’ pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Însuşi Mircea cel Mare (Mircea cel Bătrân), la 1403 şi-a dat titlul de ‘mare voivod şi domn autocrat a toată Ţara Basarabească’. Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul să poarte numele Basarabă şi încă să-l poarte în locul numelui său de botez. Din dată ce stăpânul ţării monopoliza numele Basaraba, boierii din ‘neamul Băsărăbesc’ erau siliţi a lua alte porecle, din cauza cărora cu timpul li se uita originea şi putea să se pară că Basarabii cei foarte mulţi de altă dată s-au stins aproape cu totul. O paranteză: asemănarea fonetică între elementul ‘-sarabă’ din numele Basarabă şi Sârb fiind foarte mare, unii s-au apucat a face pe Basarabi de origine Sârbească; e confuzia - total necunoscută cronicilor Sârbeşti datorată în fond numai numelui cel primitiv ‘Sarabă’. Dar ce este acest ‘Sarabă’? De unde vine? De când începe? ‘Sarabi’ (însemnând căpeteniile) era numele castei nobiliare la Daci. La Daci exista o castă nobiliară şi sacerdotală care nu umbla cu capul gol ca poporul, ci purta pe cap ‘tiare’ (căciula tipică Tracă) ei numindu-se în limba Dacă ‘Zarabi terei’ (după cum a scris Iordanes), respectiv ‘Sarabas tiareos’ (după cum a scris Peutinger). În compusul Ban-Saraba, Dacicul ‘saraba’ a ajuns până la noi cu vocalismul neîntunecat şi cu ‘b’ între vocale, numele nefiind trisilabic Ba-sa-rab, ci tetrasilabic Basa-ra-bă; de pildă, după silaba tonică ‘-ra’, ‘b’ s-a păstrat în ‘scărăbuş’, diminutiv din ‘scărăbu’ = ‘scarabeu’. Sarabii au fost cunoscuţi vecinilor sub porecla de Arabi; în poezia poporană epică Bulgară şi Sârbă, foarte adesea Românii au fost numiţi Arapi. Sarabii lui Dio Chrysostom (‘Gură de Aur’, Grec din Bursa / Anatolia), care fusese el însuşi în Dacia, unde cunoscuse casta nobilitară a Sarabilor, ca şi Basarabii posteriori, îşi aveau cuibul în munţii Olteniei şi Haţegului, căci în jurul Severinului şi Sarmisegetusei fusese centrul Statului lui Decebal iar prin urmare şi al castei celei nobiliare. Haţegul şi Oltenia sunt tocmai zona pe care, sub raport hidrografic, o reprezintă râul Giu / Jiu, izvorând din Haţeg şi străbătând apoi pe lângă Vulcan pentru a şerpui în lung prin întreaga Oltenie; ei bine, în geografia lui Ptolemeu n-are alt nume decât ‘Arabibus fluvius’, adecă ‘râul ce se pogoară de la Arabi’. Capitolinus vorbeşte de o inscripţiune în care se menţiona că împăratul Gordian III fusese învins de Filipi adecă de Filip Arabul şi fiul său - apoi adăugând că Liciniu, cumnatul lui Constantin cel Mare, a distrus acea inscripţiune fiindcă ‘pretindea că se trage din neamul celor 2 Filipi’; înrudirea dintre Liciniu şi Filip nu putea să fi fost decât identitatea de castă: amândoi Sarabi. Lactanţiu - contemporan cu Galeriu - spune foarte lămurit că era din Dacia cea veche şi nu a fost Latin; Galeriu era foarte mândru de originea sa: pe când alţii îl porecleau ‘Armentarius’ / ‘cioban’, el pretindea că era din neam zeesc (după Lactanţiu) sau neam de balaur (după Aurelius Victor). Ceva şi mai hotărâtor este însuşi numele ‘Galerius’: când se ştie că el era nu numai Dac, dar încă se pretindea a fi de o origine ilustră, atunci ne izbeşte împrejurarea că ‘Galerius’ însemnează tocmai ‘pileatus’ Latinul pentru căciulă - derivând din ‘galerus’ sinonim cu ‘pileus’ (‘galerus est genus pilei’ zicea Servius către Vergiliu) şi prin urmare nu este altceva decât o traducere literală a Dacicului Saraba. Mai e ceva: din Dio Chrysostom am văzut că Sarabii erau la Daci nu numai o castă nobilitară, dar şi sacerdotală totodată; ei bine, Lactanţiu spunea că muma lui Galeriu cea ‘transdanuviană’ era o bogată preoteasă păgână a ‘zeilor de munte’. Cunoaştem dară un mileniu din istoria Basarabilor, fie sub numele primitiv de Sarabi, fie după

În 25 VII 2012, un consorţiu al Proiectului Genografic - în care s-au implicat cercetătorii Eugen Maier, Ioana Mihai, Mihai Netea, Ramona Ionescu, Sandu Boengiu, ş.a. - a publicat studiul genetic al unor persoane din România având legătură cu numele de Basarab, la diversitatea găsită concluzia fiind că pentru lămurire sunt necesare analizele genetice directe ale rămăşiţelor voivozilor (la persoanele investigate n-a fost identificat grupul genetic patern “N”), pe de o parte fiind discrepanţa neverosimilă între neomogenitatea lor genetică şi omogenitatea onomastică, aşa rezultând că numele dinastic a fost preluat de la nobilele Basarabe - deci pe linia feminină - iar pe de altă parte filiaţia masculină, dinastic cea mai importantă, rămânând nedesluşită fără analiza regilor / voivozilor. De altfel, anterior cu mai mult de un secol, despre pluralitatea Basarabilor academicianul Petriceicu Haşdeu a scris: “Basarabii n-au fost o familie, ci o castă. Basarabii cuprindeau nu o singură, ci o mulţime de ramuri, unele rămase în fiinţă până astăzi. Buzeştii bunăoară erau Basarabi. Alte ramuri de Basarabi erau aşezate de veacuri în Ţinutul Haţegului; la 1398, un Basarab era acolo cneaz la Râuşor. Am găsit sub anul 1592 la marginea Haţegană a Banatului pe nobilul ‘Bazaraba de Karansebes’. Crengile ‘neamului Băsărăbesc’ erau foarte întinse în afară de dinastia propriu-zisă: nu era o familie, ci o colectivitate de familii cu tradiţiuni comune, un fel de castă care îşi avea cuibul în Oltenia şi în Haţeg, adecă cuprindea Dacia lui Traian (la Daci, ‘saraba’ era un titlu care circula cu sensul comun de ‘cap’). Din acel cuib circum-Oltenesc unii Basarabi în cursul timpului emigrau în diferite direcţiuni, dar tulpina lor rămânea curat Oltenească. Am dovedit că Dinastia Muşăteşcilor din Moldova a fost şi ea o ramură a Basarabilor. Poate să fi fost Basarabi şi Asanii. Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie şi nu o clasă predomnitoare, atunci Ţara 47


alipirea către acest nume a titlului de Ban. De vreme ce Sarabii înainte de secolul V şi Basarabii după secolul XII constituiau neîntrerupt o castă nobilitară, tot aşa a fost şi între timp; casta lor fusese organizată de Burebista şi a dat Dacilor cei mai mari regi, în frunte cu Decebal, apoi a dat Romei împăraţi iar Românilor un lung şir de eroi”. După cum a menţionat academicianul în citatul dat, e de observat că Egiptenii vechi ştiau prin scarabeu gândacul Khepra reprezentat şi pe Eufrat, în Terga - iar regele Decebal, un reprezentant de seamă printre primii Basarabi (ori Sarabi, care pot fi văzuţi şi ca “Sa-rabi”, adică “sfinte căpetenii”), era din clanul Zyrax / Duras / Zurazis, numele dinastiei sale fiind sinonim cu Đerđa, ceea ce denotă prezenţa Gherga în casta respectivă de la începutul Antic: cei mai timpurii Sarabi / Basarabi au fost şi din neamul Gherga; academicianul Petriceicu Haşdeu a scris despre pluralitatea Basarabilor Medievali - proveniți din fosta Dacie Romană - care aşa după cum Negrii din Făgăraş erau Cărăşeni / din Banat, tot aşa şi Basarabii din N Dunării erau Olteni / din Bănie (iar Gherga a fost printre acele categorii, ajungându-se printr-un instrument uzitat pe atunci - anume cununia pentru alianţă - să şi pecetluiască mariaje între rude / mai mult ori mai puţin apropiate). Geografic, “îmbrăcarea” de către aceiaşi oameni a Carpaţilor Meridionali a fost similară cu cea realizată de Croaţi în jurul Bosniei, la N, V şi S (pe ale cărei înălţimi s-au individualizat Munteni deosebiţi - inclusiv genetic la fel cu străvechii Români - începând din Herţegovina). În Evul Mediu - la un mileniu după regele Decebal - era firesc despre conducătorii celor din acelaşi spaţiu al fostei Dacii să fi fost recunoscuţi dintre cei cu aşa rădăcini Antice Sarabe / Basarabe (înaintea altor pământeni autohtoni); posibila înrudire Negru-Gherga ar fi putut fi chiar de la prima generaţie, deoarece la 3 decenii după consemnarea de la 1185 a prezenţei Veneţianului Gregorius împreună cu familia herţegului Negru Vodă în Ţinutul Făgăraşului - din N Carpatic - a fost ctitorită Biserica de la CâmpuLung - din S Carpaţilor - Gregorius fiind în S Carpaţilor proprietarul moşiei Gherghiţa (iar în acelaşi secol a fost întemeiată la 881 metri altitudine Mănăstirea de la Cetăţeni cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, de pe drumul cărăuşilor de la CâmpuLung Muscel către Târgovişte, cu Biserica din Peştera Moşului şi Schitul Cetăţuia, Negru Vodă şi Gheorghe “Vineţeanu” apărând înfăţişaţi împreună drept ctitori, în plus rămânând în tradiţia călugărilor că acolo obişnuia Negru Vodă să-şi ascundă de Tătari tezaurul: exact ocupaţia vistierului Grigore / Gheorghe. La vremuri de urgie, bogăţiile erau ascunse într-o grotă mică şi greu accesibilă, rămasă cu numele de “Chilia lui Negru Vodă”.

Mănăstirea Cetăţuia Biserica “din stâncă” a Mănăstirii Cetăţuia e alcătuită din altar, naos şi pronaos, adăpostind şi o nişă numită “Altarul Papistăşesc”, despre care se spune că a fost construit pentru soţia Latină / catolică a lui Negru Vodă; de pe stâncile numite “Colţii Doamnei” şi-a găsit tragicul sfârşit soţia lui Negru Vodă, care s-a aruncat în prăpastie, crezânduşi soţul mort într-o bătălie. Mănăstirii Cetăţuia - a lui Negru Vodă - i se spune “Meteora României”. Editura Mitropoliei Banatului a tipărit lucrarea “Arta feudală în ţările române” realizată de istoricul Ioan Ştefănescu 1886-1981, în care acela a scris: “Cercetările arheologice întreprinse de Dinu Rosetti au dat la iveală vestigii de monumente şi materiale arheologice din secolul XIII în zona Schitului Cetăţuia (zis al lui Negru Vodă), situat la sud de Câmpulung; friza donatorilor cuprinde portretul ‘jupanului’ Gheorghe, cu bărbie rotundă, frunte îngustă, nas uşor turtit şi umerii obrajilor aşezaţi sus”. Localitatea Cetăţeni era foarte importantă în dirijarea schimburilor comerciale dintre Ţara Românească şi Argheal / Ardeal, prin Ţinutul Bârsei, fiind în N judeţului Argeş pe valea superioară a Dâmboviţei, la capătul Defileului Dâmboviţei (la celălalt capăt fiind Pasul Bran, ştiut din vechime ca Trecătoarea Jidovilor / adică a Gealaţilor). Academicianul Dimitrie Onciul în “Originile Principatelor Române” a scris: “Negru Vodă este nume poetic, nu un nume de personagiu real. Înainte de a se întemeia un stat Român în partea răsăriteană a ţării, această parte se numea ‘Neagră’: mai întâiu ‘Cumania Neagră’, apoi ‘Vlahia Neagră’. Pe timpul invasiunii Tătarilor în anul 1241, banii Basarabi erau la apus de Olt iar Românii din partea de răsărit de Olt se află numiţi, într-o cronică Persană, ‘KaraUlaghi’, adecă Vlahi Negri; conform istoriei ţarilor scrisă în 1762 de Paisie, proigumenul Mănăstirii Hilandar din Muntele Athos, ‘Asan a luat în stăpânirea sa amândouă Vlahiile’: 48


Oltenia Basarabilor ce s-a închinat lui Negru-Vodă şi Vlahia Neagră a lui Negru-Vodă. Astfel, ‘Negru Vodă’ este personificarea originilor la ‘Românii Negri’ din ‘Vlahia Neagră’. Uniunea Românilor cu Bulgarii în Imperiul Asăneştilor a durat până la invasiunea Tătarilor în anul 1241. După acea invasiune, cele 2 voivodate ale Ţării Româneşti se găsesc în dependenţă de Ungaria, precum arată diploma din 1247 pentru Ordinul Ioaniţilor: pe atunci, în Oltenia domnea Lytuon iar în partea răsăriteană Seneslau”. (Este de observat că în particula Indo-Europeană “Ner” îşi are originea cuvântul “Nord” iar în Balcani până în acel secol XIII existau Vlahi Negri, printre Armâni: Morlacii din Dalmaţia şi MunteNegru, liderii acelora fiind Gherga, mai ales în cea mai importantă localitate a lor, Ragusa - pe atunci dependentă de Veneţia - aceea fiind important port Adriatic la poalele Dalmate ale Herţegovinei / azi cel mai Sudic oraş al Croaţiei; portul Ragusei / Raguzei se numea Gruz / Gruj, însemnând al “Crucii”, străjuit de Insula Daksa).

şuviţe lungi atârnând fiecare pe un umăr. Purta o căciulă înaltă cilindrică, având un fel de bordură deasupra frunţii. O haină lungă, strânsă la gât, cobora până la picioare; deasupra, rotunjită pe piept şi suindu-se spre umeri, un fel de pelerină foarte scurtă, cu marginea tăiată în dinţi lungi şi subţiri. Deasupra mâinii drepte şi sub marginea pelerinei e reprodus un motiv, pesemne de cusătură, o ramură cu frunze. Desigur, nu e singurul mormânt Românesc pe care să fie închipuit cel îngropat. Pe mormântul de la Stăneşti, din Vâlcea, Stroe Buzescu nu-şi află odihna, ci străpunge cu spada, de pe cal, un Tătar ce se apără zadarnic cu arcul. Dar a înfăţişa mortul culcat pe mormânt, acesta nu-i obiceiul ţării: e ceva specific, caracteristic apusean”. (Din pricina pistilului “ruşinos” - cu aspect falic - crinul era un simbol al zămislirii şi a fost ales heraldic pentru a indica prosperitatea neamului).

Piatra de mormânt Voivodală realizată de Gherg/a

Academicianul Român Gheorghe Brătianu (18981953) a scris în “Revista istorică” din 1920 despre “Piatra de mormânt a lui Negru Vodă” de la Biserica “Sf. Nicolae” din Curtea de Argeş: “Existenţa pietrei e neîndoielnică. Într-un raport din 1887, Grigore Tocilescu a descris-o astfel: ‘Rezemată de un stâlp, este o statuie mare de piatră, reprezentând o figură de om din faţă, de tot ştirbită, cu părul lung, cu barbă, în cap cu o căciulă înaltă, o haină pe deasupra cu o rondelă, în formă de manta cu ciucuri. Tradiţia spune că e Negru Vodă. Costumul se aseamănă cu al lui Negru Vodă de la Mănăstirea de Argeş’. Chiar la întâia vedere, ‘statuia’ apare ca o piatră de mormânt, pe a cărei faţă superioară e săpat în relief un chip de om culcat, cu mâinile aduse pe piept. La dreapta lui, pe lature, o săpătură în dinţi de fierăstrău face ocolul pietrei, un vârf rotunjit alternând cu unul ascuţit. În capătul de sus, după câteva urme de litere şterse, se desluşesc următoarele slove chirilice: GERG. A crede cu domnul Virgil Drăghiceanu (secretarul Comisiei Monumentelor Istorice din România, deschizătorul mormântului) că ele reprezintă ‘semnătura maestrului sculptor Gherghe’ înseamnă o simplificare poate excesivă a problemei. Sub ele, o floare rămasă întreagă e - după domnul Dimitrie Onciul, preşedintele Academiei Române - o floare de crin ornamentală. Partea cea mai interesantă rămâne însă, fără îndoială, figura culcată deasupra mormântului. Din ce a rămas necălcat şi neştirbit - şi n-a rămas mult - se pot totuşi deosebi următoarele: mortul era înfăţişat cu barbă şi plete, 2

Grigore Băjenaru a scris despre momentul deschiderii mormântului (mantia înhumatului fiind brodată cu Svastici): “Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medieval. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine. Vodă ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape 2 metri şi era foarte spătos! Ia uitaţi-vă mă, ăsta Român!” Acel stil de monument funerar exista în Franţa din secolul XII, sculptorul Gherg / Gherga putându-l prelua fie via Veneţia, fie din familia trezorierului răposatului (semnalată ca a lui Grigore / Gregorius Veneţianul), căreia acel realizator Gherga / Gherghe îi putea aparţine; de altfel, prezenţa Aromânilor Veneţieni mai semnificativă printre cei din N Dunării era încă din secolul XI, ca de exemplu în Banat a celui canonizat ca Sf. Gerardo, fiul Veneţianului Gherhard / Gheorghe. În 2012, “Istoria românilor” realizată de Academia Română a precizat: “Cele mai numeroase districte româneşti au fost în Banat iar în rest, primele ţinuturi româneşti menţionate în secolul XIII au fost Haţegul, Făgăraşul şi Maramureşul. Lespedea culcată a defunctului din Biserica “Sf. Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeş şi lespedea funerară a comitelui Laurenţiu de la Câmpulung Muscel - decedat în 1300 - prezintă similarităţi” (în Câmpu Lung, Laurencius a fost conducătorul Saşilor / Germanilor din “Cloaşter”, comunitate aşezată acolo 49


dinaintea constituirii Ţării Româneşti, “datorită fertilităţii pământului”, după cum a scris în 1640 Italianul Angelo Petrica; e de ştiut că fiul herţegului Negru Vodă - Basarab I “Întemeietorul” - cât şi feciorul aceluia, care i-a urmat la domnie, s-au cununat cu catolice, Ţara Românească atunci afirmându-şi oficial ortodoxia, la îndemnul concludent şi al Sfântului Nicodim / cu numele de familie Gherga). În “Dicţionarul limbei istorice şi poporane”, academicianul Român Petriceicu Haşdeu a acordat atenţie Argeşului: “În cuvântul Argeş / Argiş, sufixul (‘eş’ / ‘iş’) nu e un sufix Românesc; cuvântul dară întreg Argeş sau Arghiş / Argiş cată să fie un împrumut dintr-o altă limbă. Avem un râu Argeş şi un târg Argeş. Râul Argeş - vestit prin limpezimea apei sale şi prin frumuseţea malurilor, întotdeauna plutitor pentru vase mici - izvorăşte din Muntele Albina şi se varsă în Dunăre. Pe malul acestui râu se află orăşelul Argeş, numit mai adesea Curtea-de-Argeş. Neagoe Basarab a dres acolo mănăstirea despre care pe atunci stareţul Gavril a scris: ‘Şi sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică’; a terminat-o ginerele şi urmaşul pe tron, viteazul Radu de la Afumaţi, care - apucându-se a isprăvi cele începute de socru - nu avea nici un cuvânt a nu întrebuinţa pe aceiaşi meşteri, nu pe alţi noi, şi mai ales pe acelaşi artist decorator, căruia i se datorau cele făcute deja mai dinainte. Grigore Tocilescu a observat despre această mănăstire: ‘Bisericile Armeniei şi Georgiei, toate anterioare cu mai multe secole monumentului nostru, ne dau, dacă nu prototipul, dar cel puţin o mare parte din elementele necesare pentru a compune decoraţiunea sa sculptată. Găsim aici acelaşi sistem de arcaturi, adesea întrebuinţat pe feţele bisericilor din Caucaz, brâul sculptat, aceleaşi împletiri şi ornamente, şi în fine - ceea ce îşi are importanţa sa - aceleaşi proporţiuni în înălţime, acelaşi spirit, acelaşi stil’. În Evul Mediu, multe cete de Armeni au colonizat Peninsula Balcanică, ajungând a se urca şi pe scaunul împărătesc al Bizanţului. Bulgaria era plină de Armeni, cărora în mare parte li se datorează acolo naşterea sectei eretice a bogomililor. De peste Dunăre, ei străbătuseră atunci până în Transilvania, documentele menţionând nu departe de Argeş la 1355 pe episcopul Armenesc la Tălmaciu. Dar există ceva şi mai lămurit. În Armenia, lângă Lacul Van, există un oraş foarte vechi numit Argeş, rostindu-se cuvântul întocmai ca Româneşte, unde la începutul secolului XIV era şi un episcop: ‘Zaharia Argis’. Ce înseamnă acest nume la Armeni, nu se ştie. În secolul II - după cum a notat geograful Ptolemeu în Greacă - Lacul Van se numea Argeş (în Armeană Արճեշի ծով: Marea Argeş). Deci, întrucât: a) Românii n-au avut niciodată colonii în Armenia, pe când Armenii au avut în România b) Argeşul cel Armenesc e mai vechi decât al nostru Argeş c) fiinţarea coloniilor Armene tocmai lângă Argeş se constată prin episcop Armean la Tălmaciu d) la un loc cu identitatea perfectă a celor 2 nume Argeş, ce nu poate fi un simplu joc al întâmplării rezultă că târgul Argeş din Carpaţi - cel de lângă Râul Argeş fusese colonizat de către pribegi Armeni din târgul Argeş (cel de lângă Lacul Argeş). La 1275 - după o notiţă contemporană de cronicarul Armean Simpad - mai multe localităţi de lângă Lacul Van, iar mai cu deosebire Argeş, fuseseră aproape dărâmate printr-un şir de cutremure, care se repetară cu urgie în interval de un an întreg. Poate atunci, poate într-un timp

mai vechi (nici într-un caz mai nou) o ceată de Armeni pribegiseră de acolo şi ajunşi în Carpaţi, au întemeiat - în memoria cuibului lor - un nou Argeş, dând acelaşi nume râului, după cum tot aşa se chema în vechime Lacul Van. Clădind o biserică în stil Armenesc, acei Armeni aveau un episcop, care - strâmtorat de Români - s-a mutat în urmă la Tălmaciu, în Ardeal: ‘episcopus Armenorum de Tulmachy’; iar vechea biserică Armenească, păstrând cu stăruinţă tiparul său arhitectonic şi decorativ Armenesc, a devenit Mitropolia Ungro-Vlahiei. Vechea marcă a târgului Argeş, aşa cum o găsim de când cunoaştem peceţile sale municipale - nu de ieri sau alaltăieri - este vulturul cu 2 capete: această pecete anume în pecetea municipală, nu cea bisericească înfăţişează vulturul împărătesc, cu care Românii n-avură a face de când între Bizanţ şi Români s-au aşezat Bulgarii. Dindată ce ştim că oraşul Argeş fusese colonizat cam în secolul XIII de un stol de Armeni, plecaţi din Argeşul cel de lângă Lacul Van şi veniţi în Muntenia prin Imperiul Bizantin, este de crezut că tocmai dânşii au fost aceia care dăduseră coloniei lor drept marcă pe acel vultur, lăsându-l apoi moştenire Românilor, dimpreună cu numele Argeş şi dimpreună cu măiastra biserică. Să se ia bine aminte că Armenii cei aşezaţi în Muntenia, deşi puteau să împrumute pe vulturul cel cu 2 capete de la bizantini, totuşi ar fi fost nu mai puţin cu putinţă, ba poate chiar mai firesc, ca dânşii să şi-l aducă de-a dreptul din Armenia, căci în regiunea Tigrului şi Eufratului acvila bicefală e fără alăturare mai veche decât la Greci. Nu Armenia o primise de la Bizanţ, ci Bizanţul a primit-o de la Armenia, vulturul cu 2 capete din cea mai adâncă vechime fiind sculptat pe stâncile din Capadochia. Această obârşie a vulturului Argeşean încetează a fi o ipoteză dacă vom recurge la luminile sigilografiei. Figurile de prin mărcile municipale, ca şi de prin cele nobiliare, se năşteau Medieval mai ales prin aşa-zisul ‘rebus heraldic’, adică: numele unui lucru semănând mai mult sau mai puţin cu numele unei localităţi sau familii, figura acelui lucru se lua drept marcă ereditară a familiei sau a localităţii. Despre peceţile municipale s-a zis demult că ‘mai obişnuit figurează pe ele lucrul al cărui nume se aseamănă cu numele oraşului’ (Heineccius în ‘De Sigilis’, 1702). Câteva exemple: capitala Bavariei Munchen are în marcă un călugăr = Monch; Berna din Elveţia are în marcă un urs = Bar, etc. Dacă un popor, printr-un rebus heraldic tras din graiul său, alcătuieşte marca unui oraş, acea marcă poate să treacă apoi la un alt popor, care înlocuieşte pe cel dintâi şi nu încetează de a o întrebuinţa în curs de secole, deşi nu mai are nici un înţeles. Româneşte cuvântul ‘‘vultur’ - şi orice alt cuvânt din nomenclatura păsărească sau nepăsărească - nu se aseamănă deloc cu Argeş. Armeneşte însă - şi numai Armeneşte - vulturul este rebusul herladic cel firesc al numelui Argeş, căci Armeşte - şi numai Armeneşte - vulturul se numeşte ‘argiv’ deja la Hesychius. La sfârşitul secolului XIII, în Ţara Românească o colonie de Armeni, veniţi de peste Dunăre, au înfiinţat oraşul Argeş; mulţi negustori Armeni locuiau aci mai cu deosebire în apropierea Transilvaniei, cu care întreţineau relaţiuni comerciale. Însă, fie din pricina unor obiceiuri religioase divergente, fie din aceea a traiului prea retras şi ascuns, fie printr-o antipatie împrumutată deja de la bizantini, Românii nu iubeau pe Armeni. Academicianul Simeon Marian afirma: ‘Românii ţin pre Armeni, nu ştiu din ce cauză, de nişte oameni spurcaţi, numindu-i - mai ales când sunt mânioşi pe dânşii - Arie spurcată; din cauza aceasta nu prea vor să împrumute mai nimica Armenilor, nici să mănânce la o masă 50


cu dânşii, temându-se ca să nu-i spurce (mai cu seamă nu voiesc ei să le dea apă de băut din vreun vas, crezând că tot Armeanul, după ce a băut, spurcă pe Români’. Armenii sunt cei mai rău priviţi de săteni după Jidani. Poporul crede că Armeanul este totdeauna gata a te spurca, că urinează mai întâi în oală şi apoi îţi face în ea de mâncare. Unele boli Românii le botează ‘Armeneşti’ şi la căţele le plac a da numele de Armeancă (uneori însă numele de Armeancă se dădea şi la femei, mai adesea însă numele de Armeancă dând la Ţigănci). Din cauza urii poporane, Armenii au fost nu o dată prigoniţi de Români. Sunt puţine oraşe - mai ales în Moldova - unde să nu fie sau să nu fi fost vreo stradă numită ‘Uliţa Armenească’. Vom termina prin indicarea unei coincidenţe nominale, care n-ar avea nici o însemnătate, dacă n-ar putea să arunce lumină asupra unei chestiuni istorice foarte importante: se ştie că Macedo-Românii îşi dau numele de Armâni (prin metateză din ‘Români’); asemănarea acestei forme cu numele Armenilor pare a fi dat naştere unei ciudate confuziuni. Cronicile Armene pretind că împăratul RomânoBulgar Samuil ar fi fost de origine Armean; lucrul cu neputinţă nu este dar - până la o probă serioasă - e mai de crezut că n-a fost Armean, ci Armân”. Aşadar, în Argeşul Medieval de la început s-au întâlnit Armâni şi Armeni; Muntenia cu Argeşul - ca şi Ţinuturile Făgăraşului şi Amlaşului incluzând Tălmaciu 45,40 lat. N, 24,16 long. E / judeţul Sibiu de la intrarea în Defileul Oltului - au făcut parte din Imperiul Aromâno-Bulgar în 1185-1241: pe atunci, numeroşi Armâni şi Armeni din Peninsula Balcanică / îndeosebi din Bulgaria au trecut Dunărea din S în N, pentru aşi realiza vieţi mai bune.

continuat, Balcanicii Armeni şi Armâni fiind împreună cu Caucazenii Armeni din oraşul Argeş de la Lacul Argeş / Van (pe atunci, Gherga era un nume important atât între Armenii Caucazieni sau Balcanici, cât şi între Armâni, evidentă fiind şi legătura onomastică dintre Gherga / Garghe şi Argeş). După 4 ani de la menţionarea documentară a episcopului Armean în Tălmaciu, la Curtea de Argeş a fost botezul ortodox ca “Nicolae” al domnitorului Românilor - fiul lui Vodă Basarab I “Întemeietorul” al Ţării Româneşti - la sfatul duhovnicesc al vărului său Balcanic, Nicolae Gherga, devenit Sfântul Nicodim. Este de observat că nepoata G/herţegului Negru Vodă, prinţesa Rucsandra / Ruxandra, cununată cu cneazul Gârca / Grgur originar din Kastoria / Custura (aşezare Armână, acum în N republicii Elene, lângă graniţa cu Albania, unde din secolul XI era stabilită o garnizoană de Varegi - ce în 1070 avea 300 de cavaleri - întăriţi de-a lungul timpului mai ales cu Englezi), cunoscut de ea în Kosova / Coşava, unde l-a născut pe Nicolae - cel care a devenit Sfântul Nicodim de la Tismana / mănăstire ridicată de el şi sfinţită de patriarhul ecumenic din Constantinopol - a cimentat legăturile Ghergane dintre Armânii / Aromânii din Balcani şi cei ajunşi în N Dunării: fiul lor A/Român Nicolae Gherga - rămas în cronicile Sârbe ca “Nikodim Grcic” - a fost apoi venerat ca Sfântul Nicodim, ocrotitorul Băniei; moşiile Gherghiţa şi Ghergani din Ţara Românească desigur că s-au constituit şi cu implicarea nobililor descendenţi ai lui Gregorius / Grigore Veneţianul, care şi în secolul XIII ţineau contabilitatea Basarabilor şi au trecut Carpaţii din N în S odată cu herţegul Negru Vodă, fiind “dăruiţi” de familia aceluia cu proprietăţi (conform evidenţelor). În secolul XIV, Nicolae Gherga - Sf. Nicodim Gârca din Kosovarul Prilep / Prislop - la început a întemeiat în marginea Ţinutului Pădurenilor, în Ţinutul Haţegului, prima colonie a Aromânilor săi, pe locul unde şi acum e Mănăstirea Prislop / judeţul Hunedoara (după cum a cântat în secolul XVIII un călugăr de acolo): “O Prislop! Numit loc Cum fuseşi făr’ de noroc! Ba eu bine am fost norocit, Căci sfântul Nicodim aici s-a sălăşuit, Şi întâi sfântul Nicodim mie Mi-a pus temelie, Care stă de veacuri multe Acum de oameni trecute: Mai ’nainte cu mulţi ani De domnia lui Matiaş crai; Că acestui prea-cuvios părinte şi sfânt De la Dumnezeu Domnul i s-a vestit Locul pişătoarelor să-l găsească Şi acolo mănăstire să zidească; Şi în Ţara Românească preste munte A trecut şi a cercat locuri multe, De şi-a tocit toiagu de fer Privind pe pământ şi pe cer. Locul cel ales mai întâi Este în Surtuc sus pe Gii: Acolo peşteră a găsit Şi într-însa tot s-a sălăşuit, Care peşteră şi pân-acum se găseşte Ş-a sfântului Nicodim se numeşte. Apoi s-a dus în ţară şi mai înăuntru Până la apa ce se zice Motru:

Basarab “Întemeietorul”: unchiul Sfântului Nicodim Datorită invaziei Mongolilor din 1241-1242 care au pustiit zona, după 1275 colonizările în N Dunării au 51


Acolo puţin a conăcit Şi după vremi mănăstire s-a zidit. De acolo s-a dus spre Vodiţa, Unde-i acum schitul Topolniţa; După aceasta pişătoarele a găsit, Unde şi sfânta lavră Tismana s-a zidit, Unde şi moaştele sfântului se găsesc Şi minunile toate i se vestesc. Deci de la sfântul Nicodim s-a făcut Tuturor de obşte început În Ţara Românească la munte zidiri, Biserici, schituri şi mănăstiri. A doua lavră Cozia Mircea a zidit-o Şi Sfântul Nicodim a sfinţit-o”.

fără putință de tăgadă vechimea sa multimilenară. Cât de vechi sunt cuvintele, la fel de vechi sunt denumirile date slujbelor din aparatul de stat. Cât de vechi sunt cuvintele, atât de vechi e statul la români. Dacă ar fi dispărut o funcție, dispărea obligatoriu și denumirea ei prin nefolosire. Pe baza vocabularului, putem retrasa continuitatea funcțiilor statului până în secolul XIX, când a apărut modernizarea europenizantă. Numele de dregătorii - nefiind de origine slavă ori latină - erau în limbă și se foloseau continuu traversând perioadele de crize ale cotropirilor (cum au fost cele ale agresorilor romani în Antichitate sau ale invadatorilor din Evul Mediu); ca urmare, funcțiunile statului s-au menținut constant în tot acest mare interval de timp, deci se poate afirma că statul român a avut o funcționare zilnică pe parcursul ultimelor milenii, pentru că - dacă ar fi avut discontinuitate prin desființare - s-ar fi pierdut fără urmă termenii respectivi. Cât de vechi este atunci statul nostru? Are aceeași vechime cu numele dat dregătorilor: ‘ban’, ‘paharnic’, ‘stolnic’, ‘vodă’, etc. Dogma întemeierii statelor feudale Țara Românească și Moldova este o greșeală. A fost o reașezare, nimic mai mult. Nu se poate să întemeiezi un stat care deja funcționa cu toate mecanismele sale administrativ-executive. S-au schimbat domnii, boierii, oamenii, dar organigrama, adică structura statală, diviziunea pe funcțiuni, administrație, finanțe, bănci, era și a rămas intactă. O dogmă incorectă se sprijină pe altă dogmă la fel de falsă, aceea că ‘slavii’ ne-au dăruit termenii organizației statale, ajungându-se la paradoxul conform căruia apariția statului la noi s-a datorat chiar năvălitorilor care au luptat să-l distrugă. Această dublă doză de otravă a fost inoculată generațiilor postbelice cu scopul de a instala teama și complexul de inferioritate față de agresorii cotropitori, prezentați drept creatori de progres”. Este de remarcat - după cum a consemnat în 1879 şi istoricul Veneţian Pietro / Pompeo Gherardo-Molmenti 1852-1928 despre viaţa privată a Veneţiei - că “în 1173 vinurile obţinute pe teritoriu Românesc se bucurau în Veneţia de un atât de mare renume încât au fost exceptate de la stabilirea preţurilor maximale iar în 1293 s-au construit special în Arsenalul Veneţiei 15 galere pentru transportul vinurilor din ţinutul Carpatin”.

“Pişătoarele” erau mici căderi de ape curgătoare: cascade; în secolul XVII, fiul patriarhului Macarie al Antiochiei, anume arhidiaconul Paul din Alep / Siria vizitând spaţiul Românesc - a scris: “Nicodim fugi din casa părinţilor şi veni aici prin inspiraţiunea unui înger, care-i indică sub culmea muntelui locul cel mai bun prin abundenţa pişătoarelor; atacând stânca, el îşi sfredeli singur o chilie, în care astăzi te poţi urca numai cu ajutorul funiilor şi se vesti apoi prin minuni. Am văzut la Tismana un Evangheliar scris în UngroVlahia de propria mână a Sfântului Nicodim, cu nişte caractere de o fineţe remarcabilă, pe o frumoasă membrană, împodobit cu argint, şi la fine avea data: anul 1404”. În Ţinutul Haţegului la răsărit de Prislop încă după un secol de la sosirea Aromânilor Gârca - în timpul Huniazilor erau proprietăţile Gerke / Gherke pe Valea Strei la Vâlcelele Bune şi Rele, Băţălar, Bretea, Covragiu, etc., după cum a întărit Matia Corvin pentru urmaşii preotului ortodox Antonie Gârca, fratele lui Nicodim Gârca = Sf. Nicodim de la Tismana (prelatul care a ajuns să conducă ortodoxia Ţării Româneşti). Deja la sfârşitul secolului XIV, boierii Gherga erau consolidaţi în cadrul puterii din Ţara Românească, un mare Vodă ca Mircea “cel Bătrân” - urmaş al domnitorului Negru Vodă - emiţând acte din reşedinţa lor de la Gherghiţa, unde paharnicul Gherga a închegat o straşnică podgorie (Armânul Gorga din Ghergani - tatăl paharnicului - fiind stolnicul aceluiaşi domnitor). Cercetătorul Lucian Costi a afirmat în cartea “Limba Română - nașterea și falsurile istorice” din 2016 că “stolnic” e cuvânt “pe românește, din morfeme românești, după regulile de construcție ale limbii române; ‘stolnic’ nu există în nici o limbă slavă. Statul român n-a dispărut niciodată. Cuvintele desemnând funcțiuni administrative, executive și judecătorești ale statului probează

Kumania în 1200 Este de ştiut că în “Cercetarea preoţilor Ţării Făgăraşului”, începută în 1658, preotul Veneţiei de Jos se numea Gherman (învinovăţit că n-a comunicat Maghiarilor moartea unui iobag), preotul din Berivoii Mari 45,44 lat. N, 24,58 long. E / judeţul Braşov se numea Radu Gheorghe menţionat că ştia citi Româneşte - iar în 1746 şi mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, onorific şi titularul Mirei Lichiei, a indicat familia herţegului Negru Vodă în Făgăraş la 1196. (De altfel, Academia Română a scris în ultima ediţie din 52


“Istoria românilor” / 2012: “În prima parte a secolului XIV, a fost o diferenţiere tot mai pronunţată în ariile habitatului din Ţara Românească, unele aşezări devenind târguri, precum Gherghiţa, Târgşor, Târgovişte, ş.a.”; primele 2, conform documentelor Medievale din secolele XV şi XVI, au fost stăpânite de Gherga iar în a treia aşezare - capitala Ţării Româneşti în acele timpuri - Gherganii au îndeplinit numeroase dregătorii). Înaintea invaziei Mongole din 1241, Cumania se întindea între Lacul Baikal şi Dunărea inferioară; în versiune Germană - după cum a notat în secolul XIII și călugărul Franciscan Flamand William / Guillame din Rubrouck 50,50 lat. N, 2,21 long. E / Franța - Cumanii erau denumiți “Valani” (iar sinonimul “Bălani” - așa cum se poate remarca - denota aspectul acelora, anume faptul că erau blonzi). Magistrul Georgius, fiul şamanului Symonis = Şimon, fiind notat în multe documente din timpul lui Ladislau Cumanul, ca ulterior la Caransebeş / “Karansebes” în 1289, etc. avea superlativul Baksa, sonorizat “Bocşo”, ce rezonează cu denumirea aşezării Bănăţene Bocşa / judeţul Caraş-Severin 45,22 lat. N, 21,42 long. E, relativ aflată în apropierea Tisei inferioare - unde şesul Panonic se încheie - locuită din Epoca Pietrei (având un castru Medieval de 29/32 metri, cu 2 turnuri, din piatră sculptată scumpă, menţionat documentar în anul următor luptei de la Posada, când nepotul lui Ladislau Cumanul a pierdut în confruntarea cu nepotul lui Litovoi); în 2007, cercetătorul Român Gheorghe Chende remarca explicit că “nume de localităţi de genul Bocşa, etc. spun că ele şi-au primit denumirea de la persoana care a locuit prima oară aici, numele acesteia transferându-se şi asupra locului”, astfel Bocşa putând fi acceptată drept locaţie şamanică (de altfel, oficial la Maghiari exista denumirea Olah Baksa - însemnând Bocşa Română - literar fiind acelaşi Baksa la Georgius şi la localitate). Combinaţia dintre vraci - lider spiritual - şi cea de războinic, aşa cum ar reieşi din statutul comandantului / magistrului Georgius (în Maghiară Gyorgy ori în Română Gheorghe), era o realitate a acelor timpuri; şamanii nu erau doar acceptaţi, ci chiar doriţi printre militari, ca maeştri la extracţiile de săgeţi, vindecări, etc., salvând multe vieţi (şamanismul este şi acum, printre populaţiile N Siberiene, unde gruparea genetică “N” - existentă în Banat la Gherga are cea mai mare densitate din lume). Ladislau Cumanul / Maghiarizat Kun Laszlo - mama lui era Cumană, cu anturaj şamanic, el pieptănându-se Cuman, având concubine Cumane - era foarte activ în Banat (în 1239, regele Bela IV a primit circa 40 de mii de Cumani - refugiaţi datorită presiunii invaziei Mongole dinspre răsărit - din care pe mulți i-a aşezat în jurul Pecenegilor din Fratelia / marginea Timişoarei, zona fiind şi “rezervorul” de recrutări militare a Ungurilor, aşa cum s-a întâmplat inclusiv în 1277, când s-a strâns oastea pentru expediţia de pedepsire a fraţilor Litovoi şi Bărbat din E); după 3 decenii - când Ordinul Templier a fost interzis în lume - regele Ungariei D’Anjou, nepotul Napolitanei Isabela / Elisabeta, soţia regelui Ladislau Cumanul, a decis chiar să-şi construiască palatul regal în Timişoara (cu banii Cavalerilor care au fost în acel Ordin): comitatul Timiş era pe atunci puternic dominat de Pecenegi şi Cumani. Regele Ladislau Cumanul s-a remarcat la vremea sa prin deosebită toleranţă faţă de Românii ortodocşi, Cumanii din actualul spaţiu Român de altfel creştinându-se în secolul XIII, în Ungaria însă regele ajungând la conflict cu căpeteniile lor datorită rezistenţei multor comunităţi de a accepta creştinismul şi de a-şi părăsi datinile, sfârşind în 1290 ucis prin otrăvire chiar de către Cumani şi înhumat în Banat la Cenad / judeţul Timiş -

pe atunci, episcopul Cenadului fiind Grigore, totodată şi vicecancelarul curţii regale - în sarcofagul eruditului Veneţian Gheorghe / Gherhard, pe când era episcopul Murăşanei / Morisenei, acela devenit, deoarece înaintea schismei i-a creştinat pe Unguri / Maghiari, Sfântul Gerhard, după numele tatălui său Gherard / Gheorghe, conform şi doctorandului în teologie Gheorghe Cotoşman în 1935 (mai târziu, trupul regelui a fost reînmormântat în Oradea iar o parte din moaştele Sf. Gerard au fost duse la Veneţia); în acelaşi an 1290 (profitând de contextul eliminării lui Ladislau Cumanul şi de instalarea pe tronul Ungariei al lui Andrei Veneţianul care a domnit până în 1301 - ultimul rege din Dinastia Arpadiană / care avea blazonul copiat de la rudele Venețiene Zorzi), Armâno-Cumanul Negru Vodă având la S de Carpaţi asigurate alianţe - la dreapta Oltului prin cununia cu Ana, fiica lui Bărbat şi la stânga Oltului prin acceptul hanului Hoardei de Aur care, cu reşedinţa în Isaccea 45,16 lat. N, 28,27 long. E, judeţul Tulcea, a controlat până în 1299 valea inferioară a Dunării - a înfiinţat Ţara Românească pe teritoriul ştiut până atunci drept “Cumania Neagră”, consolidată de fiul Basarab supranumit şi “Întemeietorul” până la înfrângerea Maghiarilor în 1330 la Posada, unde Românii i-au avut ca aliaţi pe Tătari: academicianul N. Iorga în “Ctitorii” a reflectat că “Băsărabă n-a fost un întemeietor, ci un continuator, iar la urmă, şi un liberator” iar istoricul Român Aurel Decei în “Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea” a scris că “alături de Cumanii care l-au ucis pe Ladislau Cumanul, numai Români puteau fi”. Este de observat că limba oficială a Hoardei de Aur - până la dezmembrarea din 1502 - era Cumana, scrisă cu alfabet Uigur. Numele şamanic Baksa al vracilor s-a păstrat printre Maghiari ca neam, Gheorghe fiind în Banatul secolului XIII o prezenţă certă, chiar dacă nu băştinaş (în secolul următor, ca de pildă în 1335, la Beregsău Mare 45,45 lat. N, 21,01 long. E şi Periam / fost Grădişte 46,02 lat. N, 20,52 long. E au fost menţionaţi localnicii preoţi Gheorghe - ca plătitori de dijme papale - iar în 5 X 1350 un document menţiona castelanul Caransebeşului ca fiind magistrul Grigore / forma Slavonă a lui Gheorghe, comitele Caraşului / şeful său conducând din Ilidia): spre exemplu, în 24 VI 1405 castelanul Timişoarei era George “Parvus” / însemnând “cel mic” iar în 27 X 1409 a fost atestat cneazul cărăşan Gheorghe (atunci militarul Voicu a primit - la recomandarea generalului Filipo Scolari care conducea Timişoara - domeniul de la Hunedoara); în acele timpuri, ale castelanului Gheorghe / Grigore iar apoi a cneazului Cărăşan Gheorghe dar şi a altora Gherga, Caransebeşul - capitala Ţinutului Gugulanilor - era deopotrivă reşedinţa districtului Sebeşului şi locul de judecată al pricinilor din Temeşiana / Timișiana, devenind sediul Banatului Severinului (Sebeş - aflat între cele 8 districte Medievale Româneşti ale Temeşianei - se numea astfel după râul izvorând din Muntele Mic, cu abaterea plină de mori prin oraş sub numele de Ieruga, gura aceluia fiind în Timiş). De altfel, umanistul Român Nicolae Olahul a definit în 1536: “zona dintre râurile Timiș și Mureș se numește Timișiana” / Temeșiana. În secolul XIV, mutarea capitalei Banatului Severinului în Caransebeş - de la Turnu Severin - s-a datorat castelanului Gheorghe / Grigore al Caransebeşului de la mijlocul acelui secol (acum, atât în Bocşa cât şi în Caransebeş 45,25 lat. N, 22,13 long. E din judeţul Caraş-Severin sau pe larg în judeţul Timiş, etc. - ca de altfel în multe alte localităţi Bănăţene - există Gherga, ca nume de familie fiind şi Gheorghe / însă prenumele Gheorghe e cel mai răspândit); în 53


Banatul Medieval mai erau în uz şi alte forme Ghergane, ca de exemplu în 31 I 1223 un călugăr Grigore a fost afurisit de papă pentru că a făcut unele pagube în Arad, la 1 IX 1318 stăpânul moşiei Sângeorge din Timiş era magistrul Grigore, în 5 VI 1325 Grigore şi-a pierdut în Caransebeş o posesiune zălogită, în 7 III 1345 Grigore a fost numit de papă ca episcopul Cenadului, în 1382 primul episcop Latin al Severinului a fost călugărul Dominican Grigore / Gregorius (din Ordinul fraţilor predicatori), ş.a.

divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România; despărţirea cată să fi avut loc după 1278, după moartea principelui Litean Vodă în timpul războiului cu Ungurii. Căpătând această trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a Sârbilor şi a Bulgarilor totodată, de unde apoi vom ajunge la Litean Vodă într-o baladă poporană Românească. Regele Sârb - zice ‘Balada lui Ştefan’ - a trimis peţitorii să-i aducă mireasa din oraşul păpistăşesc numit Ledian (deci vrea să-şi ia nevastă din străinătate pe fiica regelui catolic din Ledian) şi destăinuie numele de botez al lui Litean Vodă, arătând că principele se numea Mihail; în balada Bulgară poporană intitulată ‘Vâlko’, eroul peţeşte o prinţesă de altă religie, de ‘lege lepădat’, într-o variantă Litean Vodă purtând numele Smeletin, care ar putea fi o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Mi-Letin (‘S’ fiind protetic, numele personal ‘Smeletin’ neaflându-se în onomastica Bulgară, nici în calendarul Slavic în genere). Şi mai explicit se exprimă o cronică Sârbească din secolul XVII, adică: ‘Basarabă Vodă a dăruit fiicei sale şi ginerului său, regele de la Deceani, o parte craioveană a voivodatului negru Românesc, atât oraşul, precum şi litoralul Dunărean de la Olt până la munte’; o altă cronică Sârbească (nu mai veche) vorbeşte despre Ştefan Duşan - tatăl regelui - că ‘avusese şi un război cu UngroVlahia şi apucase de la ea nişte locuri, pe care însă le-a înapoiat la încheierea păcii, când s-a logodit fata lui Basarabă cu fiul său”. Rezultă că cele 2 cronici Sârbeşti sunt interesante, având amănunte ca: a fost un război între Sârbi şi Români înainte de încuscrirea domnească; scena întâmplării s-a petrecut în judeţele de la Dunăre, de la Olt prin Craiova până la Munţii Carpaţi iar oraşul Ledian al regelui Mihail trebuie căutat undeva în regiunea Olteniei. În cronica Muntenească ne întâmpină un Mihail Vodă, despre care zice că era un Basarabă de la Sud, un knez din Dolj; ei bine, după istoria cea legendară a Sârbilor încuscrirea regelui Milutin cu un Basarabă numit Mihail are loc tocmai în Dolj şi tocmai Mihail era numele de botez al domnului Românesc Litean Vodă. În scurt, datele tradiţionale ale Românilor fiind pe deplin conforme cu datele tradiţionale ale Sârbilor, cele 2 curente tradiţionale independente ar constitui un fapt istoric verificat, chiar de nu i-ar veni în ajutor alte consideraţiuni concordante. Reşedinţa lui Litean Vodă - a lui ‘Mihail’ din varianta Sârbească - era dară în Dolj; oraşul Ledian - cel din poezia epică a Sârbilor şi a Bulgarilor - nu se potriveşte cu Craiova, ce se află departe de Dunăre, pe când acel Ledian avea a face cu navigaţiunea, ba şi variantele Româneşti indicând o poziţiune Dunăreană. Prototipul formei este învederat Românul ‘Litean’, de unde de-a dreptul Sârbul ‘Ledian’. În balada Sârbească cea fundamentală nu era un oraş deschis, ci o cetate, ‘Albul Ledian’, având porţi închise, turnuri înalte şi dominând o câmpie. În balada Bulgărească cea cu regele Smeletin este un mare oraş maritim - sau în apropiere de mare - având palate; un cântec Bulgăresc cules de fraţii Miladinovtzi spune că ‘de la Mare la Dunăre nici un oraş nu e mai mare decât Ledianul’, unde e foarte instructivă menţiunea Dunării, care nu înseamnă altceva decât între oraşele Dunărene în sus de la revărsarea în Marea Neagră strălucea oraşul lui Litean. Dar caracteristica Sud-Slavică cea mai comună a Ledianului este aceea de a fi un cuib de eretici, de răi creştini, de ‘Letini’. În varianta din colecţia fraţilor Miladinovtzi, Letinii de acolo nu sunt numiţi păgâni, ci creştini călcători de obiceie bisericeşti; o altă variantă Bulgară, culeasă în Macedonia, a înlocuit Ledianul cu România sau ‘Negri-Români’, revărsând asupra lor cele mai

În lucrarea din 1898 “Negru-Vodă, un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti 12301380”, academicianul Petriceicu Haşdeu a analizat situaţia dinaintea proclamării UngroVlahiei: “Domnia lui Litean Vodă începu după 1242 (după năvala Mongolo-Tătară), până în 1278; era un principe foarte remarcabil, din viaţa lui un eveniment important fiind încuscrirea cu despotul Sârb Milutin. Dar înainte de toate, să mă opresc o clipă asupra onomasticii. Litean nu este nume de botez, nici un nume Românesc poporan. Întrucât Litean nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era la regele Ungurilor contemporan Ladislau ‘Cumanul’. Lui Ladislau, Ungurii îi ziceau ‘Cumanul’ din cauza legăturilor celor intime ale acelui rege cu Cumanii. Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ‘păgân’. Nu urmează că Litean Vodă va fi fost necreştin, dar se vede orişicum că era rău creştin, nu era creştin ortodox, fiind aplecat către ritul Grecesc mai puţin decât către cel Latin. Pentru viteazul voivod Oltenesc numele Litean nu era altceva decât o poreclă cu sensul de ‘păgân’ şi mai în specie cu acela de ‘eretic’ sau ‘papistaş’. Neortodoxia - mai propriu catolicismul - lui Litean Vodă era în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai în acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Litean Vodă - pe când el era un simplu kneaz - papa Gregoriu IX spunea că în Ţinutul Severinului sa înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuia să fi fost destui. Pentru Litean Vodă papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, acea şovăire religioasă, acea ‘lepădare de lege’ se vede a-i fi atras porecla de Litean. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Litean Vodă numele de botez? Dimitrie Cantemir descoperise că pe la 1274 regele Sârbesc Ştefan Milutin Nemania ţinea în căsătorie pe fiica unui domn din Ţara Românească; o descoperise întemeiendu-şi acea aserţiune pe textele combinate din 2 bizantini: George ‘Pachymeres’ născut în prima jumătate a secolului XIII şi Nicefor Gregoras, născut la finele aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentul. Ea fusese prima dintre nevestele regelui Sârbesc de care fără 54


cumplite blesteme. În loc de ‘Ledian’ = ‘România’ din redacţiunea Bulgărească, în cea Sârbească ne întâmpină ‘blăstămata Indiă’, unde acea ‘Indeia’ nu e decât forma metatetică din Românul ‘Nedeia’. Rezumând dară tradiţiunea Sârbo-Bulgară, poziţiunea cea mai probabilă a oraşului Ledian era undeva în România un port comercial la Dunăre, acolo unde pluteau corăbiile din Marea Neagră şi unde era răspândit catolicismul. Marele nostru culegător de basmuri, Petre Ispirescu, auzise în Muntenia - nu la Olteni - o poveste intitulată ‘Fiul vânătorului’, din care extrag: ‘Fiule al vânătorului, mi s-a spus de un oarecine că te-ai fi lăudat că poţi aduce meşteri de la Nedeia-cetate, să-mi zideşti un palat. Să-mi dai - zise fiul vânătorului - o sută de corăbii cu sare. După o călătorie lungă, ajunse la Nedeia-cetate. Acea cetate era vestită pentru meşterii ei, care învăţaseră meşteşugul de la zâne, şi nu putea nimeni să intre acolo. Fiul vânătorului dacă ajunse, se coborî la uscat şi voi să intre la cetate; dară la porţi îl opriră ostaşii’. Acea cetate, ale cărei porţi erau închise şi până unde călătoreau corăbii, fiind un oraş industrial, vestit pentru meşteri - Nedeia din basmul Românesc - nu se deosebeşte prin fond de legendarul Sârbo-Bulgar Ledian; aci totuşi, basmul Românesc adaugă pe faţă ceva importantisim: stăpânii din Nedeia-cetate căutau sare cu orice preţ, luând sare din depărtări şi dându-le în schimb mari zidari. În Evul Mediu, aceste 2 amănunte distingeau în specie pe Veneţiani numai pe Veneţiani - despre cari habar n-avea răposatul Ispirescu şi asupra cărora voi insista. În geografie există oare vreundeva o localitate Ledian, care să se potrivească cu datele tradiţiunii? Nu. Din contra, Românul Nedeia este o realitate geografică. În Dolj, în plasa Bălţii, chiar lângă Dunăre, în apropiere de gura Giului / Jiului, se află o mare localitate Nedeia, aşezată la o baltă ce-i zice de asemenea Nedeia, care comunică cu Dunărea printr-un mic curs de apă numit ‘Gârla Nedeilor’. Pentru a înţelege bine natura acestei poziţiuni, iată o schiţă:

Basarab de la sfârşitul secolului XV, a cărui moşie era prin moştenire, prin urmare o veche proprietate a Basarabilor în Dolj. Locuitorii din Nedeia sunt Nedeiani. Cândva, un număr oarecare dintre dânşii au emigrat, întemeind un mare sat în Neamţ, numit Nedeiani, de unde prin metateză Indeiani: metateză identică cu cea Sârbească. La 1657, privind biserica acelui sat Indeiani = Nedeiani, o notiţă era despre ‘ficiorul popii Gligori de Indeiani’; astăzi, acel sat se numeşte Ghindăoani, printr-o etimologie poporană de la ‘ghindă’ (sătenii nemaiînţelegând numele cel vechi, pe când derivaţiunea cea istorică era de la Nedeia din Dolj, singurul sat Românesc cu acest nume). După ce am văzut că satul Nedeia din Dolj (‘Nedeia-cetate’ din basmul Muntean) era o vastă şi străbună proprietate a Basarabilor, putem să trecem la Letinii de acolo. În secolele XII şi XIII, Românii cunoscuseră mai întâi pe Veneţiani, ale căror corăbii cutreierau Marea Neagră şi nu puteau de acolo să nu viziteze din când în când Dunărea până unde e navigabilă, mai ales dară până la Vidin, deci până la Calafat; însuşi numele Calafat este un termen Italian, ce însemnează că corăbiile se opreau acolo şi se reparau pentru întoarcere: Italieneşte ‘Calafato’ / Calafatul explică ‘Corabia’ prin care trebuiau mai întâi să treacă corăbiile Veneţiene iar la mijloc între Calafat şi Corabia este Nedeia / ‘Nundinae’ - punctul cel mai comercial - la vărsarea Giului / Jiului în Dunăre. Veneţianii au fost cei dintâi Italieni cu cari de-a lungul Dunării, mai cu seamă în Oltenia cea avută, Românii făcuseră cunoştinţă în Evul Mediu, de unde rezultă că asupra străinilor s-a generalizat în graiul Românesc termenul ‘venetic’, în realitate nefiind decât numele Veneţianilor; cu sensul Românizat, de la noi cuvântul a trecut la Unguri: ‘venedek’ = ‘oaspe’ (bizantinii şi otomanii spuneau similar). Fie prin Ungaria, fie înaintând de la Dunăre, Veneţianii reuşiseră în Evul Mediu a se coloniza pe alocuri în România; proba cea mai izbitoare despre aceasta este Veneţia cea din Făgăraş, astăzi 2 mari sate Româneşti: Veneţia de Sus şi Veneţia de Jos. O familie Făgărăşană boierească de acolo şi-a pus în capul genealogiei pe un Veneţian tocmai din anul 1185: ‘Vixit Gregorius primus Venetus Anno Domini 1185’, adică numai cu vreo jumătate de secol înainte de Litean Vodă. Sunt nu mai puţin interesanţi Veneţianii de la Nordul Olteniei. În Gorgiu / Gorj, aşanumiţii ‘aurari’ de la Novaci nu pot fi decât posteritatea unei colonii Veneţiane; ei nu sunt deloc Ţigani ca obişnuiţii ‘rudari’, cei mai mulţi sunt blonzi cu ochi albaştri, toţi vorbesc numai Româneşte şi păstrează tradiţiunea de a fi fost aduşi în vechime la noi ‘pentru a lucra aur’ iar ceilalţi Gorjeni îi privesc ca ‘un alt neam, nu Români neaoşi, ci fraţi cu Românii’. Voi da îndată o dovadă dialectologică decisivă despre Veneţianismul acelor aurari. În graiul lor - folosind cuvinte pe care nu le întrebuinţează ceilalţi Gorjeni - am recunoscut din capul locului că 2 sunt exclusiv Veneţiane. Unul din cele 2 este un termen de zidărie: ‘streaşina’ la ceilalţi Gorjeni, în graiul aurarilor se cheamă ‘sugrunde’, la Veneţiani ‘sotogrondal’. Cuvântul celălalt face parte din viaţa poporană cea mai intimă a Veneţianului: la aurari, ‘colie’ înseamnă ceva fraged, mai cu seamă despre copii (de exemplu, expresia ‘erai o colie până mai deunăzi’), identic fiind în familiile Veneţiane. Probabil că erau Dalmatini sau Veneţiani aduşi în Oltenia pentru lucrarea minelor de aur. Numele, sensul şi poziţiunea cea Dunăreană a Nedeii între Corabia şi Calafat ar fi ele singure destule pentru a întrevedea amestecul Veneţianilor în secolele XII-XIII. Tradiţiunea Muntenească despre portul Nedeia-cetate şi identitatea sa cu

Nedeia dară formează pe Dunăre un punct intermediar între Calafat pe de o parte şi Corabia pe de alta, nu departe de Rahova din Bulgaria. Trag mai dinainte cu tot dinadinsul băgarea de seamă asupra celor 2 puncturi: Calafat şi Corabia. La Olteni, ‘nedeia’ înseamnă târg, cuvânt în vechime comun tuturor Românilor (în Latină, ‘nundinae’ = bâlci / târg); cuvântul este foarte vechi la Români, având o semnificaţiune concretă, necontroversată, care nu se poate aplica decât la o localitate comercială. Iată dară ce este prin origine satul cel Dunărean Nedeia din Dolj; nici un alt sat cu acest nume ne-existând absolut nicăieri în întreaga Românie, deci la el şi numai la el se raporta Nedeia-cetate din basmul Muntenesc al lui Ispirescu. De vreo 2 secole încoace, Nedeia a scăzut, pierzând din ce în ce mai mult rolul ce-l va fi jucat oarecând mai înainte; într-un hrisov din 1530 se zice că ‘Nedeia cu toate hotarele pe unde au fost hotarele cele bătrâne’ aparţinuse lui Pârvu, banul Craiovei, adică unui 55


tradiţionalul oraş Românesc Ledian al Sârbo-Bulgarilor vin a întări acea bănuială. Gheorghe Iannescu, fruntaşul geografiei noastre militare, constată că ‘Lacul Nedeia intra altă dată în matca Dunării’ iar prin urmare aşezarea Nedeia era atunci imediat fluvială, după cum şi figurează în secolul trecut pe harta lui Franz Sulzer; la Nedeia se află urme de zidării vechi şi urmele unui pod peste fluviu. Veneţianii erau catolici, adică Liteni sau Letini. Mercantili însă la culme, zarafi, neguţători şi meseriaşi mai presus de toate, dânşii dintre Italieni au fost totdeauna cei mai răi creştini chiar din punctul de vedere al papismului. Întrucât ei trebuiau să aibă o importantă staţie Dunăreană la Nedeia, poate chiar o colonie - mai ales când şi domnia acolo un principe Român trecut la catolicism - knezul şi-n urmă Voivodul Mihail Basarabă supranumit Litean sau Letin cel ‘lepădat de lege’, blăstemele ortodoxe asupra acelui oraş în poezia poporană a Sârbo-Bulgarilor se justifică. După moartea Doljeanului Litean Vodă şi după ce Genovezii au izbutit a izgoni cu totul din comerţul Mării Negre pe Veneţiani, Nedeia nu putea să-şi mai menţină mult timp fosta-i strălucire. În secolul XIV îi mai rămâne totuşi memoria internaţională într-un fragment geografic de atunci, intercalat într-o cronică Rusească: numele Slavic al Nedeii cată să fi fost ‘Nedin-grad’ sau ‘Nedin’, sufixul adjectival topic ‘din’ fiind obişnuit, prin analogia cu apropiatul transdanubian ‘Vidin’ (în acel fragment geografic se înşiră mai multe oraşe pe Dunăre, dintre cari în Ţara Românească o singură localitate, Nedin). Mihail Vodă Liteanul fusese de baştină un bogat kneaz Doljean; devenind însă în urmă Voivod (după încetarea dominaţiunii Mongole), el trebuia mai întâi să fie recunoscut de către ceilalţi Basarabi într-un alt punct: un centru politic al Olteniei întregi. În secolul XIII, pe când Voivodatul Oltenesc se întindea la Nord asupra Haţegului şi peste Codrul Valahilor până în Făgăraş, atunci punctul politic cel mai central, cel mai apărat din toate părţile, era zona superioară a Giului / Jiului. În adevăr, din toate oraşele Olteneşti, numai unul poartă până astăzi numele specific de Târg, adică urbe prin excelenţă. Deşi lângă Giu / Jiu era Nedeia, deşi Craiova e lângă Giu / Jiu, totuşi punctul din Gorj se numea exclusiv Târgul Jiului; ca scaun domnesc, el se zicea şi Curte, de unde o comună învecinată se chiamă până acum diminutiv Curtişoara. Din Târgu Jiu cată să se fi urnit Mihail Vodă Liteanul când s-a dus să combată năvălitorii Unguri în Haţeg (pentru Olteni, Târgu Jiu era întro vreme ca Suceava în urmă pentru Ştefan cel Mare). Rola Piekarski - şeful cercului literar din centrul Gorjului - anunţă că în zona Târgu Jiului, în plaiul Novacilor, poporul cunoaşte foarte bine pe ‘Letin Vodă, un mare viteaz vestit pe Gilort în sus, care se bătuse cu Ungurii dincolo peste munţi’. Catolic, crescut la Nedeia printre Veneţiani, este de crezut că Litean Vodă adusese la Novaci acea colonie Veneţiană de aurari, despre care am vorbit mai sus; puternic prin vitejia, prin bogăţia şi prin cultura occidentală totodată, acel principe nu degiaba devenise un personaj epic la Români şi la Slavii de peste Dunăre. Primul Bălăcean, cel dintâi ‘nebun de vitejie’ din neamul său, ne întâmpină în faimoasa baladă poporană Sârbă; luptătorul Român de care se temeau Sârbii era un Uriaş, capul oştirii Româneşti (cu sensul Sârbesc militar, nu administrativ sau politic): el a fost favoritul lui Litean Vodă şi a fiicei aceluia, partea cea fundamentală a blazonului familiei - confirmat de Curtea din Viena - fiind leul judiciar cu sabia şi cu cumpăna în faţa fluviului, reprezentând demnitatea de kneaz Bălăcean în Teleorman.

Teleormanul - o zonă până atunci Cumanică, ba încă mai înainte Pecenegă - intrase de curând în sfera de influenţă a Basarabilor din Oltenia şi avea în capul său knezi Bălăceni, cari stăpâneau acolo peste un element Românesc amestecat cu rămăşite Turanice, de unde numirea într-un text la Franciscus Pejacsevici de ‘Tartari Bassarabi’. ‘Letopiseţul de la Putna’ (cronica anonimă scrisă la începutul domniei lui Ştefăniţă Vodă 1517-1527, despre voivozii Moldovei) prezintă legenda originii Românilor din Veneţia, ce nu se putea naşte aiurea şi-n alt timp decât în Oltenia secolului XIII, când Veneţianii aşezaţi la Nedeia / Dolj au înaintat la Novaci / Gorj iar de acolo povestea a ajuns - prin Maramureş - în Suceava. Miron Costin a scris: ‘Este un sat numit Cuha în Maramureş, unde locuia cu ai săi Dragoş - fiul lui Bogdan iar Bogdan era mândru de înrudirea sa cu vechii domni’. Strămoşul Basarab al lui Bogdan a plecat din S Carpaţilor pe la 1285, prin gonirea Letinilor din Oltenia de către knezii ortodocşi”. (Ca o remarcă: în Oltenia, însuşi răspândirea numelui Marin ar releva prezenţa Medievală Veneţiană / pe atunci mare putere marină; în prezent, Nedeia aparţine comunei Gighera 43,50 lat. N, 23,47 long. E / judeţul Dolj unde până în perioada interbelică a fost o staţiune de băi minerale şi nămol - iar Cuhea / Cuhnea 47,41 lat. N, 24,16 long. E din judeţul Maramureş se numeşte azi Bogdan-Vodă, întemeietorul Moldovei avându-şi iniţial reşedinţa acolo, în Grădina lui Cârlig).

56


În “Dicţionar etimologic al limbii române” din 2009, Dr. Mihai Vinereanu a enunţat: “Craiova - capitala Olteniei a derivat din ‘crai’, cu sufixul ‘-ova’ existent în traco-dacă. Craiova a fost capitala Olteniei dinaintea întemeierii statului feudal Ţara Românească. Liderii Olteniei s-au unit de bună voie cu principatul lui Basarab I, păstrându-şi într-o mare măsură autonomia. Este posibil ca ei să se fi numit ‘crai’ până la unirea cu principatul lui Basarab I şi de aici numele de Craiova. Dar, titlul a devenit nepotrivit atunci când autoritatea supremă a trecut în mâinile suveranului de la Câmpulung, ei numindu-se de atunci încoace bani ai Craiovei, un titlu mai mic decât acela de crai. Denumirea de Bănie este un indiciu destul de clar în acest sens. Cu alte cuvinte, numele de Craiova provine de la crai, precum cel alternativ de Bănie provine de la ban”.

asupra faptelor săvârşite în viaţă, o judecată de pe urmă care să despartă pentru vremi fără sfârşit pe vrednici de nevrednici şi pe cei buni de cei răi. Ei erau siguri însă că dincolo de nori şi de albastrul văzut al cerului este sălaş de veşnicie netulburată pentru ostaşul bun, pentru femeia gospodină care a dat feciori voinici neamului, pentru toţi cei care au murit fără să-şi fi înjosit mândria şi să-şi fi pătat cinstea. Cu deosebită râvnă doreau această împărăţie a cerurilor; cel ce se năştea era căinat în leagănul său pentru suferinţele care-l aşteptau iar înaintea mortului se cântau cântece de bucurie pentru izbăvirea lui din necazuri şi intrarea lui în fericirea ce nu mai are margini. Şi, când neamul voia să trimită la cer un sol cu veste de durere şi cu chemare de ajutor, fiecare era vesel să fie ales de sorţi pentru a fi zvârlit prin aerul sfânt al zilei şi, căzând, să moară în vârful suliţelor ce-l aşteptau jos. Plugarii, veniţi din Vestul Romanizat al Peninsulei Balcanice, fără ordin şi fără conducere, coloniştii aduşi de Traian întemeietorul Daciei Romane - ca şi aceia care înainte de dânsul se aşezară în provinciile mai vechi ale Romei cuceritoare, Iliria şi Moesia, veteranii care nu mai aveau un caracter curat Roman din punctul de vedere al neamului, erau păgâni în cea mai mare parte. Acel păgânism n-avea a face însă, îndeobşte, cu păgânismul rafinat, filozofic, al învăţaţilor din imperiu, care-şi hrăneau sufletul cu vechea filozofie Elenă, tălmăcind în abstracţiile ei sublime vechile superstiţii şi legende, vechile alegorii naive ale popoarelor de pe malurile fericite ale Mării Mediterane. Astfel, la acei Romani, de obârşii foarte deosebite, aveau o mare trecere miturile sălbatice, sumbre, orgiastice, pline de zgomot, de desfrâu, de dureri mari şi de bucurii supraomeneşti ale Asiei pătimaşe şi superstiţioase, de unde au venit pe rând toate beţiile şi toate entuziasmele. De aceea pietrele de mormânt ce s-au găsit între hotarele Daciei sau ale Moesiei pomenesc adesea, pe lângă atât de larg înfăţişatul ‘Erou Trac’, călăreţul pus în legătură cu cultul Cabirilor, ca ocrotitor dincolo de mormânt, pe marele zeu Mitra care se bucura de sângele jertfelor revărsat în groapă, pe zeiţa Isis a tainelor Egiptului milenar, pe o sumă de zei mărunţi ai Asiei Mici şi ai Siriei, până la invocarea zeului Apis în Ardeal. Pentru taina cuprinsă în ele, pentru jertfa lui Dumnezeu făcut om, prigonit, bătut cu vergi, înţepat cu suliţe, adăpat cu oţet şi mort de moartea ruşinoasă a crucii tâlharilor, pentru făgăduinţa unui cer de paşnică fericire se răspândise între aceiaşi colonişti şi veterani, chiar din ceasul dintâi, creştinismul, venit din aceleaşi părţi ale Asiei apropiate. El mai vorbea sărăcimii, din care mai ales se alcătuiau locuitorii cei noi ai provinciei, prin învăţătura dreaptă a egalităţii oamenilor între sine, ca fiii aceluiaşi Dumnezeu-părinte, ca fraţi meniţi să ducă o frăţească viaţă de iubire între sine, prin sfaturile de iertare a greşelilor, pentru care aşa de adeseori omul e atât de puţin vinovat şi răspunzător, prin pilda vieţii comune, în aceeaşi casă, dacă se poate, la aceeaşi masă, cu aceeaşi visterie, la care ajutase fiecare după mijloacele sale. Cu cât creştea numărul mărturisitorilor, al martirilor, simţeau o datorie şi - încă mai mult, o bucurie deosebită - să proclame această credinţă, refuzând jertfa legală şi declarând, în auzul tuturor, învăţătura cea oprită, gata să primească apoi loviturile şi moartea, prin care se încununa viaţa de pe pământ şi se deschidea triumfal cealaltă - cu atât se îmbulzea lumea la altarele mărunte, de piatră aspră, la catacombe, peşteri şi alte ascunzători ale creştinismului prigonit pentru că, singur între toate, nega cultul oficial şi rănea în inimă statul însuşi. Urmărirea creştinilor din Asia Mică n-a fost pentru credinţa lor, ci

Românii din Balcani

Balcanii Așa cum e general acceptată în spațiul Românesc influența creștină din Galileea încă din secolul I - prin apostolul Andrei și anturajul său - legăturile dintre Orientul Apropiat (Canaan, Anatolia, etc.) și ceea ce e a zi România au fost multiple și puternice de-a lungul timpurilor; legăturile dintre Asia apuseană și Europa răsăriteană n-au existat doar în vechime - ori numai în Antichitate - ci ele au fost sistematice, dovedite de istorie: aşa cum acelea s-au putut întâmpla în trecut, tot asemănător s-au putut întâmplat și apoi (motivele fiind diverse / nenumărate). Academicianul Niculae Iorga a început “Istoria Bisericii Româneşti” astfel: “Românii se coboară din amestecul autohtonilor, adică al băştinaşilor Iliri şi Traci, vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, moştenitorii sau Moştenii ei, cu elemente din Imperiul Roman, care - de seminţii deosebite - se deprinseră a vorbi limba Latină a poporului de jos. Tracii şi Ilirii au trăit şi au murit, afară de excepţii rare, în legea lor păgână. Acea lege cuprindea închinarea puterilor naturii: cerul înainte de toate, cu lumina zilei, început al tuturor lucrurilor şi veşnic îndemn la viaţă dar - în acelaşi timp - credinţa nespus de puternică şi gata de orice jertfe în viaţa veşnică a sufletului omenesc. Acei strămoşi ai neamului nostru n-aveau nici o închipuire de Iad şi de Rai, locaşuri de petrecere dureroasă sau senină şi răsplătitoare a sufletelor desfăcute din trecătorul trup pământesc; ei nu se aşteptau la o judecată a lui Dumnezeu 57


pentru rebeliunea făţişă împotriva codului imperial; din Asia Mică / Anatolia veniseră destui colonişti în părţile Dunării. Se ştie ce putere a căpătat religia lui Hristos mântuitorul de oameni în Galia, de unde iarăşi veniră oaspeţi în număr mare. Dalmaţii, care dădură lucrători pentru minele Daciei, veneau dintr-o provincie cunoscută deja pentru trecutul ei creştin. De alminteri, ‘biserici’ creştine, tovărăşii religioase secrete, cluburi revoluţionare religioase, erau răspândite de-a lungul tuturor drumurilor de negoţ şi orice negustor, orice călător convertit la creştinism avea ca o datorie sfântă să câştige - în cursul drumurilor sale - aderenţi noi la credinţa sa. Marea e princioasă şi circulaţiei mărfurilor şi străbaterii ideilor. Astfel, încă de curând, Dobrogea avu creştini în porturile ei, destul de înfloritoare, de la Pontul Euxin / Marea Neagră. În veacul III, creştinii de acolo îşi avură alcătuirile şi bisericile lor. Spre acel ţărm se îndrepta însă de la sine o bună parte din viaţa economică a Daciei şi Moesiei şi - prin legăturile dese pe care le aveau negustorii din porturi cu locuitorii oraşelor din interior - creştinismul s-a răspândit şi mai mult. Nici Dacii, nici ceilalţi Traci şi câţi Iliri mai erau neromanizaţi nu puteau să rămână în afara frăţiei creştine ce se înjgheba tot mai bine pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivea în multe privinţe cu legea lor veche: aceeaşi sete de jertfă, acelaşi dispreţ pentru viaţă - scurt loc de ispăşire cu datoria de plecare grabnică - aceeaşi râvnă pentru locaşul ceresc al veşniciei sigure, aceeaşi credinţă în Dumnezeul de lumină, aceeaşi taină şi aceeaşi frăţie; astfel, semnul crucii îl făcură tot mai des degetele aspre ale ciobanilor şi vânătorilor, ale plugarilor şi pribegilor rătăcitori din neamurile surghiunite prin cătune, care însă stăpâniseră odată Peninsula Balcanică. În creştinism ca şi în Latina vulgară, a obştii poporului, găsiră învingătorii şi învinşii - stăpânii noi şi cei vechi ai locurilor - acea unitate sufletească ce corespundea unităţii politice rezultată din cuprinderea între marginile aceleiaşi împărăţii şi trebuia să corespundă pentru ca din cetăţenii şi supuşii aceluiaşi stat să se formeze încet unul şi acelaşi popor, care e al nostru. Imperiul însă nu putea să stăpânească de fapt în asemenea depărtate părţi de margine şi astfel episcopul era şi domn în ale lumii; avea grija oraşului, care într-adevăr era ‘al său’ sub toate raporturile: chema poporul, îl făcea să respecte legea creştină, judeca, pedepsea, dădea sfaturi politice, scria vecinilor, spovedea, lecuia, împărţea preziceri pentru toţi şi pentru toate”.

Primul împărat Roman care s-a creştinat, Constantin “cel Mare”, a proclamat în 11 V 330 mutarea capitalei unde e Istanbul în prezent - ce atunci şi-a schimbat numele Trac din Bizantion în Constantinopol - cetatea exersând în Evul Mediu acelaşi rol strategic, inclusiv comercial, avut în Epoca Bronzului de Troia în Strâmtoarea Dardanelelor, pe malul Anatolian opus (de altfel, “Istoria Augustă” - comandată de împăratul Constantin “cel Mare” - afirma că strămoşul lui, împăratul Roman Claudius II 213-270 din fosta Dardanie, era descendent Troian); consilierul religios al împăratului Constantin “cel Mare” - ce l-a şi influenţat pentru a alege confesiunea - a fost creştinul Nord African Lactanţiu (care şi el - în 320, înainte de a muri - a atestat Sibila ca Gherghită). Se poate remarca despre litoralul dintre Istanbul și Bulgaria că face parte din provincia / județul din Turcia Europeană fosta Tracie - cu denumirea de “Kîrk-Lareli”, având reședința Kîrklareli 41,44 lat. N, 27,13 long. E în districtul cu același nume (având o parte din populație formată din Megleni). Anterior inaugurării noii capitale imperiale în Bizanţ, împăratul Constantin “cel Mare” a convocat şi prezidat în 325 primul sinod ecumenic în Anatolia, la Niceea (lângă reşedinţa sa de vară din Nicomedia), combătând acolo arianismul şi efectuând presiuni masive pentru adoptarea tezei că Iisus este fiinţă identică cu Dumnezeu. Influenţat de Ghergarii din Caucaz, a generalizat duminica ca sărbătoare săptămânală creştină obligatorie şi a legiferat obligativitatea coloniştilor de a rămâne pe locurile lor, sub grave pedepse pentru ei dacă sar muta şi pentru cine i-ar primi, asigurând astfel stabilitatea demografică a imperiului. A reconstruit cetăţi în Dobrogea singura regiune Balcanică din România - a construit un pod de peste 2 km ce traversa Dunărea lângă Corabia (la Sucidava) inaugurat în 5 VII 328, a restaurat drumul imperial pe Olt până la Sarmisegetuza, a stăpânit toată Câmpia Română până la Carpaţi apărând-o cu un val de pământ defensiv de la Porţile de Fier până la Pietroasa / judeţul Buzău - pe Brazda lui Iorgu / Novac - contribuind la consolidarea creştinismului între Carpaţi şi Marea Neagră; împăratul Constantin “cel Mare” avea încheiat un Tratat cu Goții din 332. Biserica îl pomeneşte ca sfânt de la moartea sa, 21 V 337. După împăratul Dac Galeriu (având mama Olteancă), care a intenţionat să schimbe denumirea Imperiului Roman în “Dac”, tot ca etnic Dac - însă din S Dunării - împăratul Dardan Constantin “cel Mare”, având mare preţuire pentru strămoşi, la doar 2 secole după cucerirea Daciei de către Romani a spoliat monumentele din Forul lui Traian: a şters figura împăratului Marcu Traian din reprezentările reliefurilor, a scos grandioasele statui ale Dacilor de acolo şi le-a urcat pe Arcul său din Roma, a făcut dispărute scrierile despre cucerirea Dacilor de către Romani (nici un împărat până la el nu a îndrăznit să distrugă monumentele vreunui predecesor), etc.; decizia lui de a muta capitala a fost mai mult decât un calcul militar sau administrativ, căci Roma era păgână şi avea nevoie de o capitală creştină iar centrul de greutate al creştinismului Latin pe atunci era în Tracia, unde a stabilit Noua Romă (adică în Constantinopol / azi Istanbul, cel mai mare oraş nu numai din Turcia, ci şi din Europa). Întâi la Salonic lângă “Rotunda” şi apoi la Roma lângă “Colosseum” au fost ridicate la începutul secolului IV monumentalele Arcuri imperiale de Triumf de către împăraţii Galerius şi Constantinus, înfăţişând mândrii Geto-Daci (dintre care proveneau şi ei):

Drumuri Romane 58


de-al doilea templu - cel ridicat cu ajutorul Perşilor deportând sclavi Evrei la Roma / puşi acolo la muncă, să construiască marele circ Coloseum. După aceea s-a întors în Moesia, la Escus / Gigen - pe malul opus Dunărean faţă de Sucidava - şi veteranii de la Ierusalim, împreună cu militari mai tineri, s-au implicat în războaiele cu Geto-Dacii, începând cu cel din 87-88; după 106, o parte a sa a ajuns cantonată în Turda / Ardeal - pe timpul stăpânirii Romane în N Dunării - iar după retragerea Romană din N Dunării a ajuns în Memphis / Egipt (un detaşament a rămas la Gigen / Oescus, fosta capitală Tribală, să păzească podul Dunărean al împăratului Constantin “cel Mare”, inaugurat acolo - cu traversarea până la Sucidava - în 328: sufixul “escu” - folosit în incantaţiile Magice de către Etrusci, aşa după cum ca Escu/s era numită capitala Tribalilor de la Dunărea inferioară - în prezent e la numeroşi Români, în N Dunării, ca emblematic naţional, “Ion-escu”, “Pop-escu”, ș.a., fiind exemple de gen). Anticele Arcuri de Triumf din Săruna / Tesalonic și Roma Din 627, între zidurile Constantinopolului a fost inclus cartierul Vlahilor - numit Blachernae după nobilul Dobrogean Blachernos / Vlah care își avea biserica acolo de la mijlocul secolului V, anume din 450 - în palatul căruia odată cu Dinastia Vlahă / Armână a Comnenilor, adică din 1057, când capitala imperiului avea deja o populaţie de jumătate de milion, până la căderea oraşului creştin, în 1453, fiind reşedinţa împăraţilor bizantini (de altfel, la sinodul de la Sardica / Sofia din 347 - cetatea care a fost capitala Daciei Mediteraneene, unde au participat creştini proto-Români - a apărut scris “Antenodoros, a Dacia de Blacena” / şi Dr. Ilie Gherghel în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunei cuvântului Vlach” din 1920 a echivalat numele Blacherna = Vlacherna, afirmând că în acea vreme Latină a Bizanţului nu era necesară împrumutarea Germană acolo pentru Vlah, denumirea reflectând realitatea locală pentru Rumâni); de pildă, împăratul bizantin Leon 401-474 - întemeietorul Dinastiei Trace - care a condus imperiul din 457, a fost îngropat în acea Biserică Vlahă din Constantinopol (despre acel împărat bizantin, istoricul Candidus din Isauria / Kilikia după moartea lui, la sfârşitul secolului V, a scris că era Dac iar cancelarul imperial Ioan Zonaras - la începutul secolului XII - a scris 13:25 că “unii spun că se trăgea după neam din Traci, alţii din Dacii Iliri”). Cu înţelesul de “cetatea cezarului” / adică a împăratului, este de ştiut că Românii / Vlahii au ajuns să zică Constantinopolului în forma populară Slavonă: Ţarigrad. Malul drept al Dunării inferioare era locuit de Tribali - atestaţi încă din secolul VII î.C. - despre care geograful Ptolemeu a arătat că îşi aveau capitala în ceea ce azi e Ghighen / Gigen 43,42 lat. N, 24,29 long. E / Bulgaria (locul unde a ajuns să fie piciorul drept al podului împăratului Constantin); Tribalii se întindeau până în Dobrogea şi au fost printre Tracii Balcanici Romanizaţi puternic (acolo în 275 sau retras din N Dunării legiunile Romane Macedonica şi Gemina / o legiune avea 5600 de militari). Legiunea Macedonica - formată din Makedoni / Aromâni - a avut un parcurs interesant (în timpul existenţei sale, între secolul I î.C. şi secolul V): a fost înfiinţată de Romanul Brutus, participând în bătălia de la Philippi din 42 î.C. (când fondatorul - după ce a pierdut înfruntarea - s-a sinucis), în anul 62 ajungând să fie strămutată în Armenia iar în anul 70 a fost trimisă la Ierusalim, pe care l-a cucerit şi i-a distrus cel

Tribalii Alfabetul Gotic realizat în secolul IV - îndeosebi la Nicopole 43,42 lat. N, 24,54 long. E, în inima Tribaliei ce tocmai s-a stins atunci - de “apostolul Goţilor”, episcopul arian Wulfila / nume însemnând “Micul Lup” (născut, conform contemporanului Philostorgios din Capadochia în “Istoria bisericească” 2:5, în V Anatoliei, la Sadagoltina, între Parnassos și Nysa / Aydîn, aproape de Sanctuarul Gherga) a fost utilizat de el, folosindu-se de litere Greceşti şi Latineşti, întâia oară la scrierea Bibliei pentru Goţi, adică pentru urmaşii Geţilor. În 2012, Dr. Harold Kaylor - profesor la Universitatea Troia - a scris: “evident că ascendenţa lui Wulfila / Ulfilas era Anatoliană; a fost captiv de mic Goţilor ori s-a născut în prizonierat din părinţi localnici” (timpul şi locul originii aceluia corespund posibilităţii ca unul dintre părinţii săi să fi fost Gherga; ulterior primului episcop al Goţilor - după 2 secole - un alt exeget în Moesia / Messia a fost istoricul Iordanes, acela cumulând dimensiunile de GalGet-Got, scriitor doar în Latină, nu şi în Greacă, Peria / bunicul său Got, lucrând pentru Alani). Rolul serios din secolul IV avut tocmai de episcopul Ulfila / “Micul Lup” în propovăduirea scripturilor printre Goți - foști Geți - nu era întâmplător, ci se baza pe ascendența Ghergană dată atât de proveniența sa din zona Sanctuarului Gherga cât și de cea regală dinastică Geto-Dacă de la Dunărea inferioară / inclusiv Dobrogea (care în secolul II l-a avut tot sub semnul lupesc pe Decebal ca ultimul rege, în fond cu rădăcini chiar în aceeași 59


strămoșească regiune Caria); se poate presupune că “apostolul” Ulfila al Goților = “Lupul mic” a clamat legătura sa cu dinastia regală a Gheților - aflată sub semnul lupului, așa cum era popularul său stindard de luptă impus națiunii ca descendent în secolul IV al conducătorilor anteriori cu 2 secole ai celor cu care avea de a face: pe atunci, se acorda credit mare legăturilor de sânge iar memorarea familiilor mai ales ale celor publice - era foarte cinstită / neuitată (amintirile şi dăinuind pe termene mult mai lungi decât acum).

al arianismului; “Thyra” la vechii Greci însemna “zori”, Germanicii derivând din aşa ceva “uşa”: academicianul Român Vasile Pârvan a scris că “numele pentru Nistru a fost în secolul VII î.C. şi Tyras, ‘tura’ în Dacă însemnând furtunos” / Latin, “furtunos” era Gurges, de la Tyras numindu-se Tighina pe Nistru - ştiută de bizantini drept Cetatea Neagră - de acolo fiind bunicul Vasile Guţu / tatăl mamei autorului acestei lucrări, având un nume răspândit în Basarabia, ce Antic era populată de Geţi şi Goţi). În secolul IV, bizantinii - după ce au ridicat Zidul lui Constantin pe ruta vechii Brazde a lui Iorgu / Novac până la Râul Buzău - au avut ca politică imperială creştinarea celor de la graniţă, anume pe autohtonii Carpo-Geţi şi pe întorşii Geţi Nordici, numiţi Goţi; istoricul Philostorgius din CapaDochia contemporan episcopului Ulfila - a scris în “Istoria bisericească” 2:5 că acela “a fost orânduit de Eusebius - și de alți episcopi care erau împreună cu el - de episcop al creștinilor care trăiau atunci în Țara Getică”; textul a fost explicit despre “Țara Getică” și nu despre “Țara Gotică”, istoricul Anatolian notând că bunicii Anatolieni ai lui Ulfila de lângă orașul Parnassus / Parlasan 39,03 lat. N, 33,36 long. E din apusul CapaDochiei - “pe când conduceau imperiul Valerian și Galien” (adică în perioada 253-268) au ajuns să trăiască la “Sciții TransIstriani”, adică în N Dunării inferioare, o zonă desigur populată de Geți, în textul său consemnând clar: “cei vechi se numeau Geți iar acum se numesc Goți”. După primii 7 ani de episcopat, Ulfila s-a retras din N Dunării - în 348 - lăsându-l acolo (cu jurisdicţie până la Râul Buzău, adică până la Marea Brazdă) pe apropiatul său Godda, stabilindu-se pe malul Dunării în Nicopole iar din 380 şi-a instalat fiul adoptiv Auxentiu ca episcop în Silistra, după care s-a dus în capitala Imperiului Bizantin, unde a şi răposat. Conform specialiştilor, Wulfila / Ulfilas nu era nici Got, nici Get (episcopul Auxentius - fiul adoptiv - a scris că Ulfila predica în Latină / limba administrativă pe atunci a Imperiului Bizantin); Ulfila a fost probabil Ghergan / căci provenea atât de lângă Sanctuarul Gherga, cât şi din timpul când adepţii Templului Gherga erau tot mai puţini - când a activat el, creştinismul fiind deja oficial în imperiu - putând beneficia în activitatea sa la Dunărea inferioară inclusiv de talentul duhovnicesc al preoţilor Anatolieni Gherga obişnuiţi să lucreze cu păgânii (în episcopatul său având un anturaj important din zona natală). Un exemplu din arealul N Dunărean a fost în 370, când au ars de vii într-un cort zeci de creştini, în frunte cu preotul Querkas / Verca, oasele lor fiind strânse de creştina regină a Goţilor şi duse pe malul Anatolian al Marmarei / Mării Albe, la Cizic 40,22 lat. N, 27,53 long. E (colonie Milesiană / Cariană): Dr. Mircea Păcurariu a scris în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” că în secolul IV numeroşi Anatolieni (mai ales Cariani) “erau în ţinuturile dunărene şi păstrau legăturile cu pământul lor de baştină”; tragedia acelei arderi a fost în N Dunării probabil la vărsarea Argeşului în Dunăre (pe malul opus al Fluviului e Turtucaia / TurtuCaia, lângă Silistra) sau la Pietroasele / judeţul Buzău, lângă care - pe platoul Cetăţuia - a apărut Mănăstirea Berca. W/Ulfila 311385 a fost episcopul Goţiei (adică a Văii Istrului / Dunării inferioare, populată Get şi condusă Got) şi vorbea fluent 3 limbi: Greaca, Gota şi Latina (pe autohtoni îi numea Rumoneis / Rumonim). După ce a activat la Dunărea inferioară, între Tribali şi Deltă timp de 4 decenii, episcopul Ulfila al Goţilor s-a retras la Constantinopol - capitala Imperiului Bizantin - şi a murit acolo după 4 ani (istoricul

Autorul alfabetului Got Dr. Ion Ioniţă a consemnat, pentru Academia Română, în “Istoria românilor”: “O direcţie importantă de înaintare timpurie a goţilor a fost în secolul III dinspre nord de-a lungul Nistrului, până la coasta de nord-vest a Mării Negre, unde se afla localitatea Tyras (fundată de milesieni ca ‘Fortăreaţa Şerpilor’ şi populată de tira-geţi, devenită apoi Cetatea Albă), asigurându-şi dominaţia asupra unor regiuni vaste din estul Europei, ce se întindeau din bazinul Doneţului Nordic la est, până în Transilvania / Ardeal la vest; goţii au controlat cu autoritate toate acele regiuni până la invazia hunilor (anul 375). În 258 a pornit de la Tyras o expediţie spre sud concomitent pe mare şi pe uscat, fiind atacate oraşele Histria şi Tomis; au traversat Bosforul şi au prădat Bitinia. În mâna lor au căzut Nicomedia, Niceea şi alte aşezări din Anatolia. În 267, goţii au întreprins o nouă expediţie în Asia Mică, cucerind Heracleia Pontică, de acolo prădând Galatia şi Capadochia. În deceniul al şaptelea al celui de al treilea secol, goţii au luat foarte mulţi captivi creştini, între care se aflau şi bunicii lui Ulfila, fapt pentru care legăturile goţilor cu Capadochia au rămas foarte strânse până în secolul IV. În 269, goţii au ajuns până în Ionia şi au atacat Efesul; insulele Lemnos, Rodos, Cipru şi Creta au fost prădate. În 276, din nou au pornit din zona Azov, până în Capadochia, Galatia şi Cilicia. Misionarul creştin proeminent printre goţii de la nordul Dunării de Jos a fost Ulfila, ridicat la rangul de episcop în 341” (de către Sf. Eusebiu din Anatoliana Nicomedie - cel care l-a botezat creştin pe împăratul Constantin “cel Mare”, fiind şi înrudiţi - important sprijinitor 60


Anatolian Philostorgios, din acele timpuri / martor ocular, a scris că împăratul bizantin Valentinian I 364-375 din Panonia - născut la Vinkovici / Croaţia 45,17 lat. N, 18,48 long. E - “îl avea în cea mai mare cinste, încât adesea, vorbind despre el, îi zicea ‘Moise din timpul nostru’, proslăvindu-l foarte mult pe acest om”). Din cauza sosirii Hunilor, ce pentru altfel de viaţă au migrat dinspre E, Ulfila - aflat la Dunărea inferioară a fost unul dintre cei mai importanţi lideri care a aranjat cu imperialii bizantini în 375 trecerea Dunării de către ViziGoţi, ce apoi s-au îndreptat spre V; în susul Fluviului - aflat la Dunărea mijlocie - liderul Gepid Balamber / Valamber n-a emigrat, ci l-a avut cu o Hună ca fiu pe Uldin (numit astfel din respect pentru ruda Ulfila - mai în vârstă - aflat în josul Fluviului), ca o formă de veneraţie pentru el de atunci numele Vladimir devenind popular: aşadar, păgânul Uldin era versiunea Gepidă a denumirii Gote Ulfila (aflat în plină putere, Uldin - care a fost aliat cu bizantinii / Romanii, probabil fiind şi însurat cu o nobilă din Dinastia Teodosiană la Curtea sa plină de Hunii sosiţi din Crimeea din partea mamei, pe care îi avea subordonaţi ca mercenari, în 406 şi-a văzut nepotul Gherei Attila născut de Gota Ardeleancă care ia fost noră). În imaginea următoare e redată o pagină din Biblia tradusă Got de episcopul Ulfila (prima carte scrisă în limba Goţilor = “străbunica” literaturii Germane):

istorică chiar 2 imperii - decât cu Croaţii şi Sârbii); la sfârşitul acelui secol VII, conducătorii Armânilor şi ai Bulgarilor (sosiţi organizat din N Caucazului în N Balcanilor) şi-au unit armatele pentru alungarea trupelor bizantine: Bulgarii au cooperat cu Vlahii / Armânii. Conducătorii Armâni au organizat “Vlahii” / “Vlăhii” mai ales în Tesalia, Macedonia şi Epir. Imperiul Bulgaro-Armân - prima formaţiune statală constituită împreună de cele 2 popoare, în 681 - a rezistat atacurilor bizantine timp de secole; întemeietorul imperial acceptat şi conducătorul pentru 2 decenii a fost Asparuh / Ispor, zis “Şoimul”, fiul creştinului Kubrat / Kurt 584-641 nume însemnând în vechea Turcă “Lupul” - care în 632 a întemeiat Bulgaria “Mare” (neamul lor descindea din familia imperială Hună, prin unchiul matern Organa / Yurgan al lui Kurt, urmaşul mezinului lui Kerka şi Gherei / Kerei Attila: Ernakh, devenit conducătorul Onogurilor - formând o ramură Ogur - aliaţii Uzilor). În secolul V, cronicarul bizantin Priscus Panites a scris despre un episod de la curtea împăratului Hunilor: “Attila era neclintit, decât că a mângâiat pe obraz şi a privit cu ochi dulci pe cel mai mic dintre copiii săi, anume Ernas, în clipa când acesta a intrat şi s-a apropiat de dânsul. Am întrebat plin de mirare de ce nesocoteşte Attila pe ceilalţi fii ai săi iar pe acesta îl are mai mult la inimă. Barbarul care stătea lângă mine şi care înţelegea limba Ausonilor atrăgându-mi luarea aminte să nu destăinuiesc nimic din cele ce-mi împărtăşeşte - mi-a spus că nişte ghicitori ar fi prezis lui Attila că neamul său va cădea, însă va fi restabilit de acest copil al său” (ceea ce chiar s-a şi întâmplat apoi, în secolele care au urmat respectivei consemnări / autorul rândurilor neapucând să vadă împlinirea celor scrise, profeția consemnată și împlinită ulterior fiind senzațională). Istoricul Gheorghe Lisseanu - membru coresponent al Academiei Române - a cugetat în 1939 în cartea “Românii în izvoarele istorice medievale” că “toți comesenii de la masa lui Attila știau Latinește; altfel n-ar fi făcut atâta haz - toți, după cum a scris Priscus - de glumele lui Zercon. Cererea ‘Barbarului’ adresată lui Priscus de a nu divulga secretul privitor la familia lui Attila arată că un adevărat Barbar n-ar fi cutezat să destăinuiască o prorocire defavorabilă neamului unui Romeu / Roman, care numai simpatie n-avea pentru Barbarii de la Nordul Dunării și căruia speranța de a vedea pierind familia regală a lui Attila i-ar fi umplut desigur inima de bucurie. Și poate tocmai fiindcă Barbarul era un Roman l-a conjurat pe Priscus să nu destăinuiască secretul și să nu-l trădeze. Ne punem întrebarea: de unde vor fi învățat limba toți acei Barbari de la Curtea lui Attila?”

“Codex Argenteus” Latina a fost limba oficială utilizată de către Imperiul Bizantin până în secolul VII, când a fost schimbată cu Greaca (Elenizarea şi orientalizarea Imperiului Bizantin sa făcut precipitat - prin nedinastici şi prin Dinastia Heracliană din secolul VII - schimbări radicale fiind şi în rândul militarilor). În perioada Latină, din Romanitatea Balcanică sau afirmat numeroşi împăraţi şi comandanţi (majoritatea din leagănul Vlah / Armân). La începutul perioadei Elene, bizantinii au acceptat să se stabilească în apusul lor Croaţi şi Sârbi, nu Bulgari (istoria a dovedit că Armânii au colaborat mai mult cu Bulgarii - constituind împreună în cronologia

Cronicarul bizantin Procopie a scris că în secolul VI în zona dintre N Caucazului şi Marea Karga / Azov - unde s-a format Bulgaria “Mare” - trăiau Cimerianii sau Hunii; în 528, conducătorul Hunilor din Crimeea era Grod / unul dintre 61


urmaşii lui Ernac, mezinul lui Gherei Attila - istoricul bizantin Teofan sonorizându-l ca Gordas iar cronicarul Ioan al Antiochiei transformându-l în Gordian - care s-a dus în Constantinopol să se creştineze, însă întors în Crimeea, cu toate că ai lui trăiau printre Goţii creştini, a fost respins iar fratele său vitreg l-a omorât, Hunii preferând să-şi păstreze idolii din electrum (adică din aliajul aurului cu argintul, Grecul “electron” însemnând “ambră galbenă”, respectiv chihlimbar). Sfântul Teofan “Mărturisitorul” - cronicar bizantin - a scris: “Pe timpul lui Constantin III, stăpânul Bulgariei vechi - zisă Bulgaria Mare - anume Kubrat, a lăsat la moartea sa 5 feciori şi le-a cerut să nu se despartă niciodată de traiul lor împreună spre a stăpâni toate neamurile şi a nu fi subjugaţi de nici unul din ele. Puţin timp după moartea lui, cei 5 feciori ajunseră la învoială şi se despărţiră unul de altul, fiecare împreună cu gloata aflată sub conducerea sa. Feciorul cel mai mare a păzit porunca tatălui său şi a rămas pe pământul strămoşesc până în ziua de astăzi. Al doilea frate trecu Donul şi se stabili în preajma fratelui celui dintâi. Al patrulea şi al cincilea trecură Dunărea: unul rămase în Panonia, regiunea Avarilor iar celălalt se îndreptă spre Pentapolia Ravennei şi ajunse sub stăpânirea creştinilor. Apoi după aceşti fraţi, cel de-al treilea numit Asparuh trecu peste Nipru şi Nistru şi ocupă regiunea Oglu (S Basarabiei) socotind că e un loc sigur şi inexpugnabil din orice latură, căci avea în faţă mlaştini iar din celelalte laturi era înconjurat de râuri şi oferea multă siguranţă pentru un neam micşorat prin separarea de ceilalţi. După ce s-au despărţit aceşti fraţi în felul amintit, în 5 grupe şi au ajuns la fărâmiţare - s-a ridicat marele neam al Khazarilor, din adâncimile cele mai îndepărtate din prima Sarmaţie şi a pus stăpânire pe tot pământul până în Marea Pontică; acesta l-a supus pe fratele cel dintâi, stăpânul primei Bulgarii şi a luat de la el tribut până în ziua de azi. Împăratul Constantin cel Nou / IV a aflat că pe neaşteptate un neam murdar şi nespălat s-a aşezat în Oglu - dincolo de Dunăre - şi năvălind în ţinuturile din apropierea Dunării pustieşte ţara stăpânită acum de ei dar aflată atunci sub oblăduirea creştinilor. El s-a întristat peste măsură şi a dat poruncă tuturor comandamentelor militare să treacă în Tracia. După ce a înarmat o flotă, a pornit împotriva lor pe apă şi pe uscat, încercând să-i urmărească cu război: a rânduit trupele terestre între Dunăre şi Oglu iar de-a lungul ţărmului din apropiere a pus în mişcare corăbiile. Când au văzut Bulgarii acea oaste unită şi numeroasă, s-au gândit să scape, au fugit în întăriturile lor şi s-au pus la adăpost. N-au cutezat să iasă din întărituri 3-4 zile iar ostaşii nu s-au prins în lupte din pricina mlaştinilor aflate acolo. Suferind greu de picioare şi fiind silit să se întoarcă pentru o cură de băi, împăratul împreună cu 5 corăbii repezi şi cu oamenii lor au părăsit pe conducători şi gloata, după ce le-a poruncit să lupte mai departe, să-i alunge din întărituri sau să-i înfrunte cu război, dacă se întâmplă să iasă din ele; iar dacă nu ies, să stea lângă dânşii şi să-i păzească în adăposturi. Călăreţii au răspândit zvonul că împăratul fuge şi - cuprinşi de teamă - au luat-o şi ei la fugă, fără să fie alungaţi de nimeni. Când au văzut Bulgarii aşa ceva, au început să-i urmărească; pe cei mai mulţi i-au ucis cu săbiile iar pe o seamă i-au rănit. Şi urmărindu-i până la Dunăre, au trecut-o şi au mers până la Varna şi până în ţinuturile aflate mai înlăuntru. Ei s-au răspândit în acele ţinuturi şi au început a prăda cetăţile din împărăţie. De aceea, împăratul se văzu silit să încheie pace cu dânşii şi se înţeleseră să le plătească un tribut anual, spre ruşinea Romanilor, din pricina pierderilor. Căci era lucru

vrednic de auzit pentru oamenii din depărtare şi din apropiere, cum o împărăţie care îi supusese pe toţi, în răsărit, la apus, la miazăzi şi la miazănoapte, fusese înfrântă de acest neam murdar şi abia ieşit la iveală”.

Căderea Bulgariei “Mari” Academicianul A/Român N. Iorga a notat în “Oamenii Pământului” despre ce a fost după năvălirea Bulgară în Imperiul Bizantin: “Anarhia desăvârşită i-a întărit: Bulgarii au fost de atunci aceia la cari s-au adresat şi alţi doritori de Împărăţie; prădăciunile lor au făcut ca în locurile ajunse goale să se colonisese Armeni şi Sirieni” (atunci au apărut Kazarii în fosta Bulgarie “Mare” din N Caucazian). “Regele călăreților” Asparuh = “Aspa-ruh” - conducând circa 10 mii de oameni, conform unei cronici Medievale - iniţial sa stabilit pe braţul Sf. Gheorghe din Delta Dunării (locul unde s-a născut Alaric = “Ala-ric”, regele ViziGoţilor în perioada 395-410 - anterior domniei creştinat de episcopul Ghergan Wulfila - care a fost primul cuceritor al Romei, numit de poetul Catalan Prudentius 348-413 “Tiran Get”) şi l-a învins în 680 în acea zonă numită Peuce a Dobrogei pe împăratul bizantin Constantin “cel Nou” 668-686, cel care a convocat imediat primul Sinod Trulan la Constantinopol, patronat de patriarhul George I originar din Cipru, cu o importantă participare Ghergană din Anatolia / atunci papa l-a delegat din partea sa pe preotul Gheorghe iar patriarhul Ierusalimului l-a delegat din partea sa pe călugărul Gheorghe din Sebastia, devenit după un deceniu patriarhul George II al Antiochiei; e de ştiut că tatăl împăratului bizantin Constantin “cel Nou”, împăratul bizantin Constantin “Bărbosul” (al cărui tron la un moment dat a fost uzurpat de ruda sa Grigore / Gheorghius, guvernator în Karkedon / Cartagina) în 668 a fost ucis, pentru crimă fiind executat senatorul Iustinian, tatăl celui care a devenit patriarhul Gherman al Constantinopolului / şi cel care l-a acuzat - generalul Armean Mezezius - a fost executat: juniorul - pedepsit prin castrare - a devenit Sf. Gherman pentru că s-a opus interzicerii icoanelor de către împăratul bizantin Leon Sirianul / decret dat în timpul mandatului său şi a murit de bătrâneţe, fiind înhumat la Biserica Chora din Constantinopol (acum “Muzeul Kariye” în Istanbul). În secolul VII, asupra Imperiului Bizantin au fost mari urgii, conectate: apariția islamului a dus deodată atât la iconoclasm, cât și la instalarea în puterea imperială a Grecilor / Elenilor în locul Românicilor: ca reacție rezultată prin contrapondere, în Balcani a apărut atunci Imperiul Bulgaro-Armân, bazat pe forța Vlahilor / Românicilor, sub conducerea Bulgarilor descendenți direcți ai anteriorilor Huni = “Geți masivi”. Cartagina / Karkedon e de ştiut că a fost cucerită de Arabi în 698, însă imediat a fost eliberată de regina Berberilor Dahia 62


zisă Kahina, adică “Vrăjitoarea” - despre neamul căreia “Enciclopedia Iudaică” din 1971 a afirmat că provenea din Canaan (ea îl venera pe Gurzil - Zeul Războiului la Berberi cu Templu Antic de exemplu în Ghirza 30,57 lat. N, 14,34 long. E / Libia); istoricul Arab Ibn Khaldun 1332-1406 (care a scris despre conflictele dintre nomazi şi sedentari, dintre ţărani şi orăşeni, etc. ca factorii cei mai importanţi în istorie) a notat că după uciderea de către Arabi a Amazoanei regine Dahia în 703, Berberii au continuat să fie eretici şi faţă de musulmani - aşa după cum au fost faţă de creştini - în revoltele lor religioase consimţind doar disidenţa Khargiţilor. “Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” realizată de profesorul Tănase Bujduveanu a documentat că la pregătirea invaziei Bulgarilor, conducătorii Armânilor erau aliaţi cu Asparuh de un deceniu (şi Academia României - în “Istoria Românilor” - a consemnat alianţa). Sinodul Trulan I (ţinut în perioada 7 XI 680 - 16 IX 681), la care au participat 174 de ierarhi, printre alte rezultate a avut şi publicarea “mărturisirii de credinţă”, ce învăţa că “în Iisus sunt 2 voinţe şi 2 lucrări sau energii, corespunzătoare celor 2 firi, neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite, precum şi neopuse una alteia, cea omenească urmând întru totul voinţei şi lucrării celei divine”. O cooperare anterioară între Vlahi / Armâni şi Bulgari a fost înfăţişată de “cartea a doua a miracolelor” din “Legenda Sf. Dimitrie” de la Salonic (scrisă la sfârşitul acelui secol VII): “Avarii şi Sclavinii, devastând până sub zidurile Bizanţului, au dus toată populaţia dincolo de Dunăre, în partea de Panonie ce avea de capitală Sirmium / Voivodina. Acolo chaganul Avarilor a aşezat tot poporul captiv ca sieşi supus, care - amestecându-se cu Avarii şi Bulgarii şi cu ceilalţi păgâni - crescu apoi în popor foarte numeros şi mare. Iar fiii păstrară de la părinţi firea neamului lor şi datinile Romane şi precum în Egipt s-a înmulţit neamul Evreilor sub faraoni, aşa şi la aceştia, prin credinţă şi sfântul botez, s-a înmulţit neamul creştin; şi povestind unii altora de pământul natal al străbunilor lor, ei îşi aprinseră în suflete dorul de reîntoarcere prin fugă. După ce trecuse vreo 60 de ani şi mai bine de când străbunii lor au suferit devastarea Barbarilor, şi devenind în decursul timpului partea cea mai mare din ei liberi ca naţiune proprie, chaganul Avarilor le-a dat un principe Bulgar cu numele Cuber. Acesta, cunoscând dorinţa poporului după ţara părintească, luă tot poporul Roman expatriat, împreună cu alţii dintre păgâni, şi desfăcându-se de chagan, porni să iasă cu ei din ţară. Deci Cuber trecu Dunărea cu tot poporul sus-numit şi, venind în părţile imperiului, ocupă câmpul Macedoniei; şi după ce se aşezară acolo, cei de credinţă dreaptă grăbiră a se duce în cetăţile părinteşti, unii la Tesalonic, alţii în capitală, iar alţii în celelalte cetăţi ale Traciei” (Deportarea acelor Romani Balcanici peste Dunăre în Voivodina a fost la începutul secolului - căci în 626 Avarii au fost învinşi de bizantini întoarcerea lor, petrecută înaintea invaziei Bulgare în Balcani din 680, putând fi şi în descrierea făcută la 1078 de cronicarul bizantin Kekaumenos, nepotul Armânului Niculiţă, şeful Vlahiei Mari / Tesaliei, că înaintea Sârbilor mulţi Vlahi trăiau în Văile Dunării şi Savei, ei risipindu-se de acolo, începând cu Macedonia, înspre S; cu acel Cuber, academicianul N. Iorga a făcut paralela la contemporanul lider de atunci Cubrat / Gurg). Este de ştiut că Imperiul Bizantin a fost un stat cu caracter de biserică, având funcţiunea spirituală asimilată în cea politică; cu toate că din mileniul precedent mulţi Ghergani erau despărţiţi Grec şi Latin - în Peninsulele Anatolică şi Balcanică - încă existau în acele sinoduri destui

care să se impună în noua rânduială imperială a secolului VII / bazată de atunci Greceşte în loc de Latineşte. În lucrarea “Bizanţul” tipărită în 1995 la Timişoara, filozoful Mihai Cazacu a prezentat câteva consideraţii despre crezurile timpurilor, ca sinteza celor străvechi cu cele creştine: “Sufletele pot fi considerate oglinzi vii sau imagini ale Universului creaturilor, spre deosebire de spirite, care sunt pe deasupra imagini ale divinităţii înseşi, capabile să cunoască sistemul Universului şi să imite ceva dintr-însul: fiecare spirit în departamentul său e o mică divinitate. Între suflet şi trupul asociat există o diferenţă de evoluţie, sufletul urmându-şi legile sale proprii iar trupul pe ale sale. Sufletele acţionează după legile cauzelor finale, câtă vreme trupurile acţionează după legile cauzelor eficiente, adică ale mişcărilor. Spre deosebire de celelalte făpturi, omul este înzestrat cu raţiune cu spirit - care îi dă posibilitatea de a cunoaşte adevărurile necesare şi eterne. Ca imagini ale divinităţii înseşi - capabile să cunoască sistemul Universului - spiritele se alătură între ele şi formează ‘Cetatea lui Dumnezeu’. Odată cu aceasta se face remarcată şi o altă armonie (pe lângă cea dintre cauzele eficiente şi finale): armonia dintre regnul fizic al naturii şi regnul moral al graţiei; Cetatea lui Dumnezeu e monarhia universală, toţi oamenii reprezentând cetăţenii aceleiaşi lumi şi alcătuind împreună un regat al Universului, supus legilor fizice şi morale şi condus de regele ceresc. În cadrul vieţii cultural-bizantine, arta îşi găsea funcţionalitatea şi strălucirea originalităţii numai în atmosferă religioasă. Biserica - lăcaş al cultului - reprezenta nu doar locul de expunere a creaţiilor artistice într-o expresie absolut sincretică, dar ele îşi găseau ecoul într-o receptare a lor ca exteriorizări a înseşi fiinţelor şi personalităţilor credincioşilor participanţi. Ţinând cont de acest fel de a le înţelege şi de a participa la viaţa lor, arhitectura, picturile interioare, obiectele artistic prelucrate, metalele de preţ, stofele şi în general tot ceea ce constituia lăcaşul unde avea loc ‘liturghia’ se înfăţişa de o manieră care să-l transpună pe credincios în lumea cu forma ei de după ‘înviere’. Interesant - surprinzător chiar - în Occident acest mod de a privi lucrurile a căpătat un alt sens, de pe urma secularizării psihologiei”. În 705, Iustinian II - fiul împăratului bizantin Constantin “cel Nou” - a fost ajutat de fiul lui “As-paruh” / “Aspa-ruh” = Asparuh, creştinul Tervel / Terbel (nume însemnând “Lupul” în Slavonă), devenit ginerele său, să-şi dobândească tronul la Constantinopol ca împărat bizantin: a domnit până în 711 (ultimul din Dinastia Heracliană); Armânii au trăit în înţelegere cu Bulgarii - mai ales în S lor - Vlahii / Armânii ajungând de exemplu să fie menţionaţi la Muntele Athos din Chalki-dikos de cronicile Dinastiei Isauriană / Siriană a împăraţilor bizantini (care a fost în 711-802). Primele biserici din actualul spaţiu Românesc au fost în Dobrogea (loc unde primul misionar înregistrat istoric din secolul I a rămas ca apostolul Andrei: în secolul II, Sf. Ipolit - posibil din familia Gherga - a consemnat că apostolul Andrei “a vestit cuvântul evanghelic Tracilor” iar în secolul XII, “Povest” / “Cronica Rusului Nestor” a scris că apostolul Andrei a ajuns până în Novgorod; e foarte probabil că orientalul Sf. Ipolit - discipol al Sf. Irineu din Izmir - a fost V Anatolian / chiar Gherghit, căci genealogia Sf. Grigore din Tours, văr cu Grigore “cel Mare”, a menţionat descendenţa Ghergană din anturajul Sf. Irineu). Arhitectul Cristofi Cerchez a observat pe umărul unei haine Gete de pe Columna lui Traian - ce iniţial, în secolul II, a fost integral pictată în culori - că era gravată crucea în X a Sf. Andrei: acela, ucenic al lui Ioan “Botezătorul”, a fost primul 63


apostol din duzina biblică şi nu a mers să creştineze capitala imperială - unde s-a dus fratele său mai mic - ci i-a abordat pe Daco-Geţi, care în vremea aceea erau cei mai mari rivali ai Imperiului Roman.

severă iarnă din aproximativ ultimele 2 milenii datorită afectării climatului global, în acel timp împăratul bizantin Iustinian - născut Petru, de origine Tracă - luând măsurile de instituire atât a “Primei Iustiniana”, cât şi a “Chesturii Iustiniana”, efectele erupţiei ţinând cerul întunecat ani la rând / cercurile de creştere ale pomilor de atunci fiind foarte subţiri, în plus propagându-se şi o mare epidemie de ciumă din China, ce a rărit puternic omenirea). O dispoziţie din 18 VIII 537 a împăratului bizantin Iustinian către chestorul armatei a stabilit de către cine trebuiau cercetate apelurile din cele 5 zone (Cipru, Ciclade, Caria, Moesia şi Sciţia / Dobrogea): “Am luat de curând o sacră hotărâre prin care am încredinţat preastrălucirii tale aceste 5 eparhii - Caria, Cipru, Insulele Ciclade, Moesia şi Sciţia - spre a sta sub oblăduirea preastrălucirii tale, adăugând că şi apelurile judiciare din amintitele eparhii să nu mai fie trimise la preavestiţii noştri eparhi, ci la preavestita ta măriminie. Dar pentru că au venit la noi prea mulţi oameni nemulţumiţi din Caria, Rodos şi Cipru şi ne-au spus că sunt siliţi să se ducă în timpul iernii în ţinuturile Sciţilor şi Moesilor, unde te afli, că introduc acolo apeluri pentru lucruri neînsemnate, că ajung în primejdie şi după ce străbat mări întinse - sosesc în nişte ţinuturi molestate de Barbari, am hotărât să trimitem preastrălucirii tale această lege, ca înălţimea ta să asculte de faţă pricinile din Sciţia şi Moesia, care sunt apropiate, iar celelalte, adică pe cele din Caria, din insulele amintite şi din Cipru (pentru că au fost dezbătute de la început în faţa preastrăluciţilor prefecţi iar apoi din sfânta noastră poruncă au fost încredinţate conducătorului provinciei), dacă te găseşti tu însuţi în cetatea de reşedinţă, să fie promovate şi cercetate şi acestea de către tine împreună cu preastrălucitul chestor al Dumnezeiescului nostru palat, în sacrul auditoriu, după cum dispune şi legea în vigoare privitoare la apeluri. Iar dacă te afli în Sciţia şi în Moesia, apelurile să fie aduse în faţa celui care îţi ţine locul în această fericită cetate; în genere deci cel care se află împreună cu preastrălucitul nostru chestor să asculte ceea ce i se pune sub cercetare, după natura acestor cercetări, şi să nu mai sufere oamenii neplăcerile amintite, ci să fie judecaţi de aceştia împreună, după cele spuse de noi mai înainte, deoarece ne-am hotărât să rânduim legea în aşa fel, ca pricinile să fie dezbătute cu mai multă grijă şi autoritate. Dacă ai dat tu însuţi judecător pentru provinciile amintite, va audia cel care îţi ţine locul în fericita cetate, după cum este obicei şi la preastrăluciţii prefecţi. Dacă se întâmplă că judecata a fost începută în faţa preastrălucirii tale, care se află acolo din întâmplare, dar pe urmă ai plecat spre a plăti cheltuielile ostăşeşti, atunci această judecată să fie dusă la îndeplinire fără amânare de către cel care îţi ţine locul, ca şi cum ai fi ascultat-o tu însuţi. Dacă apelul din unele provincii n-a fost trimis de la început la preastrăluciţii prefecţi, ci la altă autoritate judecătorească, noi nu mai schimbăm deloc dispoziţiunile vechi. Cele hotărâte şi lămurite de către noi prin această sfântă lege, preastrălucirea ta să le treacă la faptă şi îndeplinire şi să caute să le păstreze fără întrerupere”. (În acel secol VI, istoricul Anatolian Ioannes Lydos a scris în lucrarea “Despre magistraturile statului” 3:2 că în Imperiul Bizantin cele 3 provincii ne-Balcanice din Chestura Iustiniană erau “aproape cele mai bogate dintre toate: Ciprul de acum care - potrivit legendei - şi-a luat numele de la Cypris / Afrodita, care e cinstită în acea Insulă şi Caria împreună cu toate Insulele Ioniane, care până atunci fuseseră sub magistratura cea mai mare dintre toate”); e de remarcat că limba de lucru atât în Prima Iustiniana, cât şi în Chestura

Activitatea creştină a fost în Dobrogea chiar şi în timpul conducătorului Valeriu Liciniu - Dac născut în Timoc (conform şi cronicarilor din Constantinopol, ca de exemplu secretarul cancelariei imperiale Ioan Zonaras), care s-a certat în 316 cu împăratul Constantin “cel Mare” / erau cumnaţi din 313 - episcopul Gordian / Gordianus din Capadochia fiind martir prin tăierea capului la Tomis / azi Constanţa, în 15 IX 320. Oraşul Constanţa este numit astfel după creştina soţie a lui Liciniu, sora împăratului Constantin “cel Mare”; este de ştiut că la primul sinod - cel de la Niceea din 325 - a participat episcopul Marcu din Tomis, creştinismul fiind legal atunci, bucurându-se de protecţia împăratului Constantin “cel Mare”, care după 5 ani a şi stabilit capitala imperială la Bizantion / Constantinopol. În 381, urmând pildele predecesorului său venit din Capadochia / ucenic al Sfântului Vasilie “cel Mare”, episcopul Gherontie al Tomisului a condamnat macedonianismul - negarea Dumnezeirii Sfântului Duh - şi a completat la sinodul din Constantinopol, prezidat de Sfântul Grigorie, simbolul credinţei cu comuniunea sfinţilor, judecata din urmă şi învierea morţilor. Apoi, împăratul bizantin Teodosie “cel Mare” 379-395, care a desemnat în imperiu creştinismul ca “biserică oficială a statului, singura îngăduită”, a avansat episcopia Tomisului / a Dobrogei - condusă de Gherontie - la rangul de arhiepiscopie autocefală (mitropolie onorifică), legată direct de Patriarhia din Constantinopol. Din timpul împăratului bizantin Anastasie 491-518, ultimul din Dinastia Leonidă - care avea un ochi albastru şi un ochi căprui şi a protejat capitala Constantinopol cu un zid între Mările Marmara şi Neagră, lung de 78 km - Dobrogea a fost în Mitropolia Tomisului până în 602 (împăratul bizantin Iustinian în 536 a grupat administrativo-militar regiunea Dobrogei împreună cu Moesia Secunda, Caria, Ciclade, Rodos şi Cipru în Chestura Iustiniană / “Quaestura Justiniana”, cu capitala la Odessos / Varna, având ajutorul / vicarul la Tomis / Constanţa, în 2010 Dr. Emilian Popescu consemnând pentru Academia Română despre acea măsură: “Asocierea provinciilor de frontieră Dobrogea şi Moesia - mai ameninţate şi mai sărace, cu regiuni mai sigure şi bogate a reprezentat un serios ajutor material şi militar într-o vreme plină de dificultăţi”; e de ştiut că în anul precedent 535 Vulcanul Krakatoa 6,06 lat. S, 105,25 long. E / Indonezia a erupt violent şi a cauzat cea mai 64


Iustiniană, era Latina, oficială în areal de aproape 7 secole. La acel timp a fost inaugurată uriaşa catedrală “Sf. Sofia” în Constantinopol, cu materiale aduse din toate acele zone (cu rampă pentru ca lectica imperială să ajungă la balcon); de altfel, împăratul bizantin Iustinian l-a botezat şi pe Garda, rege Hun.

metoda secretă a sfinţilor parteneri Dobrogeni - mai vârstnicul Gherman şi mai tânărul Casian - era “rugăciunea focului”: o rugăciune mistică, fără cuvinte, numită “rugăciunea văzătoare”, ce nu trebuia descrisă, ci practicată / foarte puţini dobândind-o în timp). Călugărul Ioan Casian s-a dus în Galia după foştii Geţi - numiţi Goţi - plecaţi de la Dunărea inferioară spre apus datorită invaziei Hune; de exemplu, episcopul Ennodius 473-521 din Delta Ronului a scris în “Viaţa Sf. Epifaniu” despre “discipolii Geţi de la Toulouse”. (Este de ştiut că prima capitală a Regatului ViziGot - condus de către Dinastia Baltă - a fost la Toulouse / Franţa 410-507, apoi la Narbonne / Franţa 508-531, Barcelona / Catalania 532-566, ultima fiind la Toledo / Spania 567-711, căci Regatul ViziGot atunci a fost distrus de către musulmanii nou apăruţi, debarcaţi din N African la Gibraltar; prima capitală a Regatului OstroGot a fost la Ravenna, în regiunea Romagna din N Italiei 493-540, apoi itinerantă 541-553, căci Regatul OstroGot - condus de către Dinastia Amală - atunci a fost distrus de către bizantini). Călătorii îndepărtate se practicau în acele vremuri, de exemplu nobilul Istrian Aethicus a fost într-o călătorie în jurul lumii - descrisă în jurnalul său denumit “Cosmografia” / însoţit de un “catalog lămuritor” - fiind primit şi de împăratul Sasanit Peroz, din Dinastia Gharghină, în 465: s-a prezentat drept cel mai mare explorator al planetei de până atunci, descrierea pe care a făcut-o înfăţişând o rută de 5 ani peste Oceanul Atlantic - via Groenlanda - prin N Americii, până în Golful Persic, întorcându-se apoi în Europa. Străvechea dimensiune acvatică la Români = “oamenii de pe râuri”, respectiv Valahi (ai valurilor), cu puternice tradiţii de plutărit începând cu cele mai vechi timpuri, fapte regăsite şi în onomastica Ghergană diluviană legată de navigaţie ori de pescuit, inclusiv de denumirile Ghergane ale unor peşti din spaţiul Dunăreano-Pontic, a fost după vremurile Antice nu doar la nobilul Istrian înconjurând globul în secolul V, ci s-a regăsit şi la începutul secolului VIII la ViziGoţii din Peninsula Iberică iar apoi - de la sfârşitul aceluiaşi secol VIII - la Varegii / Vikingii din Peninsula Scandinavă, ş.a.m.d.: în anul 714, după peste 2 decenii de activitate în Porto 41,09 lat. N, 8,37 long. V / Portugalia, episcopul Felix / adică “Fericitul” - ViziGot menţionat în funcţie la ultimul conciliu creştin avut acolo în 693 - din cauza invaziei musulmanilor veniţi din Africa, a plecat împreună cu 6 episcopi spre Antillia (Insulă Atlantică având înţelesul de “Tărâmul Opus”); geograful Martin Behaim / adică “Boemul” la Nurnberg / Bavaria în 1492 (înaintea traversării de către Cristofor Columb a Oceanului Atlantic) a scris că până în 734, deci în 2 decenii, acei temerari 7 episcopi ViziGoţi împreună cu însoţitorii lor - au reuşit întemeierea a 7 aşezări “de aur”. Varegii = Vikingii - urmaşi ai Goţilor / la fel ca Valahii Istriani - au reuşit şi ei traversarea Atlanticului, prin Nordul oceanului; iată aşadar că temerari având aceeaşi origine au plecat din Europa peste Oceanul Atlantic în expediţii de succes cu mult înainte de Evreul Cristofor Columb (care după ce a traversat Oceanul Atlantic - şi el cu succes - însă n-a ştiut că a fost în America, “descoperirea” Lumii Noi atribuindu-i-se după deces). Istoricul David Somervell - care a sintetizat enciclopedia Britanicului Arnold Toynbee “Studiu asupra istoriei” - a scris: “În întreg mileniul I, Occidentul European a fost o societate agrară, înlăuntrul căreia viaţa urbană era o curiozitate iar moneda o marfă foarte rară, în vreme ce în Orientul European exista o economie monetară bazată pe un comerţ înfloritor şi pe o

Împăratul bizantin Iustinian prezentând macheta Fecioarei Maria În secolul IV, cel care i-a urmat lui Gherontie / Gerontius, Sfântul Gherman (“mlădiţă Gheorghe” conform Dr. Constantin Nistoroiu) născut într-o familie creştină de câteva generaţii, în Casimcea 44,43 lat. N, 28,22 long. E / N Dobrogei, legat din tinereţe spiritual de Sfântul Ioan Casian Comunitatea Ortodoxă Română din Finlanda i-a considerat rude - ei călătorind împreună la diferite obşti monahale din Anatolia / Capadochia, Palestina / Betleem, Egipt / Sketia, etc., a fost hirotonit de către patriarhul Constantinopolului care era atunci, Sfântul Ioan “Gură de Aur”; concret, numele Gheorghi în Dobrogea a fost inscripţionat Latin doar după aproape 2 secole, pe crucea din Lazu (în relativă apropiere de Valea Casimcei, regiunea aparținând Chesturii Iustiniene a Imperiului Bizantin, împreună cu fosta Caria / Țara Gherghiților, singura parte a Anatoliei cuprinsă în acea organizare administrativă împreună cu Dobrogea): o asemenea măsură imperială - de alăturare a Cariei și Dobrogei în aceeași Chestură - s-a bazat și pe puternica tradiție a secolelor precedente, de fluxuri coloniale constante ale Carianilor printre Geți. Gherman împreună cu Ioan Casian a plecat la Vatican în 404, ducând o scrisoare în apărarea Sfântului Ioan “Gură de Aur”, fiind trecut în sinaxar în ultima zi a lui februarie / când se face pomenirea sa şi a Sfântului Ioan Casian (care în cărţile sale a reprodus multe dintre sfaturile spirituale ale Cuviosului Gherman). Este de ştiut că Ioan Casian s-a stabilit până la sfârşitul vieţii în Marsilia 43,17 lat. N, 5,22 long. E (lângă Delta Ronului), unde a înfiinţat împreună cu sora lui 2 mănăstiri - una de călugări şi una de maici - fiind astfel recunoscut ca organizatorul şi legislatorul monahismului din apus şi nu s-a mai întors în Dobrogea, murind în Galia / S Franţei; în ultima sa carte, a scris despre “moşia străbună a strămoşilor şi frumuseţea încântătoare a ţinuturilor - cât de plăcut se întindeau - astfel încât nu numai să desfate pe un călugăr singurătăţile pădurilor, ci să-i ofere şi o foarte mare mană de hrană” / ceea ce confirmă şi existenţa întinsului codru Dobrogean Antic (cercetătorul Român Vasile Andru a evidenţiat în 2010 că 65


industrie prosperă. În creştinătatea occidentală numai clerul avea ştiinţă de carte, în vreme ce în creştinătatea orientală exista o pătură cârmuitoare clasică, foarte bine educată”. (Este de observat că în secolul IV regatele Caucaziene Gargar, Armean şi Georgian au devenit primele creştine din lume, propagând crucea ca semn şi acolo din secolul V a fost introdusă masiv scrierea - pornind cu cea Ghergară - iar începând cu secolul VI, la voinţa imperialilor bizantini, s-au stabilit în Balcani printre Vlahi îndeosebi Armeni dar şi Georgieni ori Ghergari / înalt educaţi faţă de contemporanii lor; abia după schismă, în mileniul II - odată cu cruciadele apusul Europei / Occidentul şi-a demarat dezvoltarea generală, Gherganii aflându-se de atunci mai ales în răsăritul European, inclusiv printre fondatorii statali Români, respectiv până la bucuria traiului actual, la începutul mileniului III: până la cruciade, cele mai dezvoltate localităţi Europene au fost cele ale fostului Imperiu Roman). În Delta Dunării - din N Dobrogei - braţul cel mai vechi, ştiut ca sacru, al Fluviului / Antic numit Istru, la N de Histria (colonie a Miletului din Caria - Ţinutul Gherghiţilor), e Sfântul Gheorghe: onomastică prin care tradiţia a dat nume sfinte locurilor semnificative din trecut (acolo regele Machedon Filip II 382-336 î.C., “tatăl” lui Alexandru “cel Mare”, a vrut să ridice o statuie Ghergarului Hercule); în Antichitate, de pildă conform geografului Strabon, Dunărea se numea Istru mai ales de la Gherdap / adică Porţile de Fier, în jos, până la ceea ce a fost denumit braţul Sf. Gheorghe. La graniţa Balcanilor, Giurgiu 43,54 lat. N, 25,58 long. E - având ca patron spiritual şi protector al oraşului pe Sfântul Gheorghe - s-a impus documentar ca nume în 1394 / “Rossy Vel Jargo”, Medieval “Vel” = “Bel”, însemnând “Mare”, într-o zonă cu morminte de Uriaşi, în apropierea locului naşterii Anticului împărat Burebista 111-44 î.C., în timpul căruia a fost cea mai mare extindere a Imperiului Gheţilor (ucis în acelaşi an ca şi adversarul său Roman Iuliu Cezar - atunci fiind vizibilă până în China căderea celei mai strălucitoare comete vreodată împăratul Burebista avându-şi la un moment dat capitala la Vărădia 45,04 lat. N, 21,32 long. E, pe Valea Caraşului / în Banat, loc unde în 1580 preotul ortodox Ştefan Gherga stabilit în Lugoj avea o casă, nepotul său Teodor Gherga în 15 VIII 1641 fiind menţionat într-o donaţie pentru mănăstirea de acolo, veche de peste un mileniu, însă distrusă în secolul următor de otomani iar la Mercina - localitate aparţinând comunei - în 1803 învăţător era Frăţilea Gherga, după un secol învăţătoare ajungând Ersilia Gherga); istoricul Maghiar Mocsy Andras în lucrarea sa despre Regatul Dac a presupus că tatăl împăratului Burebista era din Vărădia iar profesorul Petru Pilu în 2013 a consemnat că “fala Gugulanilor a fost boierul de Bistra supranumit împăratul Boierbista, nobil care a întemeiat Imperiul Dac de la Marea Caspică din Daki-stan (Daghe-stan era înainte Dachi-stan) până la izvoarele Dunării, în Munţii Pădurea Neagră” / Burebista putând însă deriva şi simplu din “tarabostus” - însemnând aristocrat - prin simpla translaţie “T”/“B”, ce a dus printre Români şi la transformarea din “taur” în “bour” sau în apusul Europei, via Dacii Vestici, la folosirea “târg” ca “burg”, etc.: e de observat că din vremuri Antice, bogaţii proprietari de bovine / bivoli erau ştiuţi ca boieri, care aveau mulţi bouri / boi şi că Rumânii - aşa cum cei vechi foloseau elefanţi în lupte Medieval încă se slujeau de turme de bivoli în bătălii, ca de exemplu cum a făcut-o Vodă Mihai “Viteazu” lângă Giurgiu, la Călugăreni, în 1595. De altfel, Vărădia a fost cetatea Bănăţeană Antică Zarghe-dava / Arcidava, a Albocensilor

(adică a “Albilor sacri”, stăpâni pe o bună parte din Banatul Antic şi pe Valea Mureşului, până în actualul judeţ Alba, denumirea reflectând-o pe cea a Albanilor din Caucaz: Ţara Ghergarilor); în secolul II, geografiul Ptolemeu a consemnat că Albocensii au constituit unul dintre cele 15 triburi GetoDace din coaliţia condusă de regele Decebal cu care s-a înfruntat împăratul Roman Traian (anterior, în secolul I î.C., împăratul Burebista al Geto-Dacilor probabil conducea un număr dublu de triburi). Spre comparaţie, vechii Evrei cu 12 triburi au format un popor mult mai mic: împăratul Burebista a condus un imperiu în Europa, unde organizarea tribală - pe “şatre” - era cea care conta (în paralel, Romanii aveau - ca şi vechii Greci - “ginte”), aşa ceva fiind ecouri din Epoca Pietrei; în sensul străvechi încărcat de semnificaţii, Burebista / “Bu-Re-Bista” literar a redat înţelesul de “suflet solar vestal” (Ba = suflet, Ra = soare, Bista / Vesta - prin echivalenţa “B”/“V” - fiind protectoarea vetrei). Învăţatul German Christoph Cellarius 1638-1707, pe baza geografiei lui Ptolemeu, a redat situaţia Antică de la Dunărea inferioară:

Istoricul Dionisie Fotino 1777-1821 (profesorul folcloristului Aromân Anton Pann / Petroveanu) în “Istoria generală a Daciei” a scris despre ceea ce se ştia la acel timp: “Întâiul domnitor Negru Vodă care a coborât din Ardeal în anul 1245 a ridicat din nou cetatea Giurgiu, care de către Romani se numea Sânt Georgiu, adică Sfântul Gheorghe. Pe timpul acela, Bănia era bine populată şi bine constituită sub conducerea pământenilor Basarabi. Banul de atunci, văzând aşezarea lui Vodă în toată întinderea Ţării Munteneşti şi preferând ca pe un stăpân aşa de tare să-l aibă mai bine ca apărător decât vecin ameninţător, a venit împreună cu boierii săi şi închinându-i-se, i s-a supus de bunăvoie şi cu condiţiuni ca să-i fie supus totdeauna aliat, însă autonom - ca şi strămoşii săi - în cârmuirea judeţelor sale, fără să se amestece domnul în nimic. Atunci Vodă l-a onorat cu titlul de veliţ, adică de şeful consiliului domnesc, cu vargă de argint; după aceasta, Bănia s-a socotit ca supusă Ţării Munteneşti şi s-a numit Romania Mică”. Istoricul Român Nicolae Bălcescu a scris despre Giurgiu: “Dărâmat în vremea năvălirilor Barbarilor, el fu rezidit pe la anul 1000 de genovezi, de la care luă şi numele de Sân Giorgiu, patronul acelei neguţătoare republici; pe la sfârşitul veacului XIII, NegruVodă, ducele Făgăraşului, întinzându-şi stăpânirea peste toată Ţara Românească până la Dunăre, mai întări castelul Sân Giorgiu”. În timpul domniei lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, Giurgiu a găzduit o colonie a transportatorilor din N Peninsulei Italice, care au ridicat în cetate o bancă şi o piaţă pentru mătăsuri şi catifele: a fost notat Zorza, Giorgio, Zorio, 66


etc. şi a fost numit de otomani Yergogu; Ţara Românească plătea Imperiului Otoman birul prin vama Giurgiu-Ruse (în trecut denumit Slavon Golyamo Yorgovo, adică Giurgiu Mare, oraşul frate de pe malul Balcanic fiind mai mare, ca de altfel cum erau la început în S Dunării multe localităţi “Mari”, ca Veliko Trnovo = Târnava “Mare”, Ruse = Giurgiu “Mare”, ş.a). Este de remarcat că în autodelimitarea tipic orientală despre cei care nu le aparţineau / astfel sectarismul locativ născând ghetoul, la fel cum aceia erau denumiţi de pildă de Evrei ca goimi / adică goi, fără spirit, ca “animale” (termen peiorativ pentru străini, de altă religie) şi de Romi / Ţigani ca gagii - egocentrism manifestat şi la Elenii vechi, numind pe cei care nu erau de-ai lor ca Barbari - otomanii obişnuiau să-i denumească pe cei diferiţi de ei ca ghiauri: “necredincioşi”. Denumirea otomană peiorativă de “ghiaur” provenea din Persanul “ghebar” / “gabr” pentru cine era zoroastru - “ghebar” a fost sinonim cu “magus”, însemnând credinciosul zoroastrian - termenul de “ghebar” fiind consacrat de Sasaniţi ca apelativul ţăranului liber din Mesopotamia, cetăţean de nădejde al imperiului lor înaintea apariţiei islamului (în Asia Centrală - de exemplu în Iran - azi folosindu-se la modul general “ghebar” / “gabr” pentru a desemna un “ne-musulman”). De altfel, un studiu în Imperiul Otoman realizat de Dr. Gottlieb Leitner 1840-1899 din Ungaria a descris printre poreclele date celor din acel timp pe lângă Ghiauri ca “infideli” - drept Ghierghi fiind cei din oraşele Albaniei, respectiv “Fuduli” pentru Arabi, “Ciufuţi” pentru Evrei, “Frânci” pentru Europeni, etc. Cronicarul bizantin Ioan Canabutzes - de pe Insula Chios, unde familia sa Italiană avea proprietăţi - a scris despre astfel de abordări în 1430: “Dacă ar întreba cineva de ce socoteau Elenii pe Troiani Barbari, când aveau o singură credinţă şi slăveau aceiaşi zei, am răspunde că noţiunea de Barbar se defineşte nu prin credinţă, ci prin neam, limbă, orânduire de stat şi educaţie. Noi suntem creştini şi avem o singură credinţă şi un singur botez împreună cu multe neamuri, însă socotim şi numim Barbari pe Vlahi, Albanezi, Bulgari, Ruşi şi alte popoare. Tot aşa şi Elenii Antici aveau o singură credinţă împreună cu alte popoare dar numeau Barbari pe toţi câţi erau în afara neamului lor şi a limbii Elenice”. Contemporan şi provenind din aceeaşi zonă cu primul împărat Roman creştin Constantin “cel Mare”, episcopul Niceta / Nechita (340-424) din Remesiana 43,13 lat. N, 22,18 long. E - azi Palanca, lângă Niş / fosta cetate Dacă Aedava, asemănată onomastic cu numele regelui Georgian Aetes al Kolkis, fratele lui Kirke care s-a stabilit în Italiana Cume - a predicat atât în Sudul cât şi în Nordul Dunării, imnul său ambrozian fiind considerat cel mai vechi cântec religios Românesc. El a stabilit ritul Daco-Latin (nici Elen-Bizantin, nici Roman-Latin, ci un rit propriu diecezei Ilirice, al Daciilor) pe scheletul apostolic: citirea sfintei scripturi, sacrificiul şi cuminecarea peste care a supus elemente locale; e de observat că istoricul Roman Eutropius a notat în “Breviarul” său din 367 că împăratul Marcu Traian a colonizat Dacia - adică Banatul, Oltenia şi o parte din Ardeal - cu Asiatici, Egipteni şi Gali, “proporţia cea mai mare din acele diferite elemente etnice dând-o însă Ilirii” (trebuie ştiut că, după cum a studiat în 1917 şi reverendul American Joseph Weidenhan, forma Iliră a lui Gherga a fost Grigore, în Balcani mulţi Grigore de fapt fiind Gherga). Anterior situaţiei actuale din Banat - ce în N Dunării a fost prima regiune Dacă ocupată de Romani - prezenţa Medievală Gherga a fost semnalată în înalta zonă din Balcani a izvoarelor Drinei şi Moravei Vestice (numele iniţial al

Moravei a fost Margus iar Balcani însemnau “Munţi” în Turkă = vechea Turcă) areal împărţit azi de Macedonia, Albania, MunteNegru şi Kosova. Trăind mai ales în jurul Lacului Ohrida / Akris şi pe Valea Drinului Negru ce curge din acel lac formând o salbă de lacuri (Antic leagăn Ilir), în Evul Mediu Gherganii au coborât pe Valea Moravei până la Dunăre - pe care au trecut-o - stabilindu-se de cealaltă parte / integrându-se printre autohtoni, aceia fiind astfel prezenţi în spaţiul Bănăţean până în Epoca Modernă. Ioan Neniţescu membru corespondent al Academiei Române - în cartea “De la Românii din Turcia Europeană” din 1895 a scris: “În timpurile mai vechi, Ohrida era capitala tribului DesaReţilor din Iliria; între anii 890 şi 1019 a aparţinut RomânoBulgarilor iar de la 1020 la 1204 bizantinilor - pe când se afla aici o mitropolie independentă, cu însemnătatea unei patriarhii - apoi fiind a Asanilor şi liberă, în secolul XV căzând în mâinile otomane, care o stăpânesc până astăzi”. Desareţii / Dasareţii erau vecini cu Dardanii şi cu cei care i-au condus pe Iliri (adică Dinastia Ardiaei / Vardiaei din Dalmaţia, cu reşedinţa în Valea Naro / Neretva, stăpână până în Herţegovina şi pe coasta MunteNegreană: e de reţinut că imediat după Războiul Troian, primul rege al Ilirilor - la gura Râului Krka - a fost Hyllus, din V Anatoliei); la începutul secolului II, scriitorul Appian a notat că Illyrius - etnonimul Ilirilor - a avut-o ca fiică pe Dassaro, strămoaşa Dasarilor / Dasareţilor (un oraş semnificativ al lor a fost Ghertous, între Ohrida şi Antipatrea / Berat, Illyria - în pronunţie “Iluria” fiind considerată de stră-Români ca tărâm al Lerilor). În N Italiei, Reţii (vorbind Reto-Romana) au fost - după cum au scris Titus Livius, Trogus Pompeius, Pliniu “cel Bătrân”, ş.a. - rămăşiţe E/Trusce; Reţii - răspândiţi din Tirol până în Bavaria - au fost vecinii răsăriteni ai Helveţilor, acum graiurile Romanşe / Reto-Romane fiind vorbite din Veneţia până în Elveţia.

Svastica în mozaicurile Ohridei 67


“Români pentru Români” (domeniu Internet administrat în 2007-2010 de Gherga pentru dialogul Românilor din jurul României cu cei din ţară) consemna: “Fluviul Dunărea - întins de la Pădurea Neagră la Marea Neagră - pe al cărui curs final trăiesc dintotdeauna Românii, a fost mereu punte de comunicare la vremuri de pace şi graniţă la război. La S de Dunăre e Peninsula Balcanică; România nu e o ţară Balcanică, ci e o ţară Sud-Est Europeană. În Nordul Dunării, aceiaşi oameni sunt cunoscuţi ca Români iar în Sudul Dunării, ca Vlahi. (Vechiul nume al Ţării Româneşti a fost Valahia, bineînţeles locuită de Valahi, acum e România, bineînţeles locuită de Români)”. De altfel, aşa după cum nu erau deosebiri de Indieni la N şi S de Gange ori de Egipteni la E şi V de Nil, nici între populaţiile malurilor Dunării - drept şi stâng - nu erau deosebiri, Românii fiind la fel pe ambele părţi ale Fluviului; cunoaşterea mai târzie a fost doar ca Vlahi / Armâni în S Dunării, respectiv Valahi / Români în N Dunării.

Conferențiarul universitar Andrei Groza - doctor în istorie, prorectorul Academiei de Administrare Publică a Republicii Moldova - a enunțat în studiul “Rumân sau Român, Rumânia sau România” din 2014: “O parte însemnată dintre vecinii României, atât din imediata apropiere cât şi din depărtare, i-a numit şi continuă să-i numească pe români ‘rumâni’, iar ţara acestora - nu România, ci ‘Rumânia’ (a se vedea: ‘rumân’, ‘Rumânia’ - în limba rusă; ‘rumun’, ‘Rumunia’ - în limba ucraineană; ‘rumun’, ‘Rumani’ - în limba albaneză; ‘rumän’, ‘Rumänien’ - în limba germană; ‘rumeen’, ‘Rumeenia’ - în limba estonă ş.a.m.d). Francezii, englezii şi alţii, au utilizat anterior cuvântul ‘Rumânia’ iar după formarea statului român din 1859, l-au înlocuit cu România. Puţine sunt persoanele care atrag atenţia la faptul că aceste cuvinte percepute cu acelaşi sens sunt scrise şi pronunţate diferit, iar dacă se mai găseşte cineva, care încearcă să clarifice de ce se întâmplă aşa ceva, nu găseşte decât o singură explicaţie: specificul limbilor, în care cuvintele sunt utilizate, altfel spus, vinovat este factorul lingvistic. De ce ‘rumân’, fiindcă, ar părea clar de ce român? Când şi cum au apărut, au început a fi utilizate aceste cuvinte ca etnonime? Analiza izvoarelor scrise ne arată despre cuvântul ‘rumân’ că este cu mult, mult mai vechi decât cel de român şi că ‘rumân’ înseamnă culoare rumână / rumenă (nuanţă a culorii roşii). Cei care mai târziu au folosit cuvântul ‘român’ / ‘români’, au dorit să arate că purtătorii acestui nume îşi datorează numele romanilor, că îşi trag rădăcinile de la romani. Cu mult timp înainte de fondarea Romei, întreg teritoriul Europei, Asiei de Sud-Vest şi Africii de Nord era populat de un singur neam divizat în mai multe formaţiuni statale aflate la diferite trepte de dezvoltare economică, socială, militară şi culturală. Cei din centrul şi nordul peninsulei Apenine, fiind veniţi din regiunea munţilor Carpaţi şi nordul peninsulei Balcani, aveau - practic - aceiaşi zei cu cei rămaşi acasă, printre care zeiţa Rumâna, ocrotitoarea nounăscuţilor şi mamelor cu copii mici. Numele Rumâna provenea de la culoarea rumănă / rumenă a fructelor coapte de smochin care aveau forma unui sân de femeie - smochinul fiind copacul simbol al zeiţei. Existenţa cuvântului rumân / rumen în acele timpuri îndepărtate serveşte ca dovadă - ca una din multiplele dovezi incontestabile - că acel mare şi numeros neam era de obârşie stră-rumână / stră-română dacă se doreşte. Astfel, cuvântul rumân / rumen nu există nici în limba latină, nici în cea italiană. Dicționarul explicativ al limbii române, ca şi în multe alte cazuri, ne induce în eroare când ne spune că acesta provine din franceză sau slavă, uitând că acele limbi s-au format cu multe secole mai târziu. Probabil foarte puţină lume cunoaşte că Romul şi Rem, fondatorii Romei - prin urmare şi romanii - şi-au datorat numele acelei zeiţe, la fel ca rumânii / românii de astăzi. Astfel, conform legendei - păstrată şi redată în câteva izvoare

Vlahii Vatra de formare Românească a fost anterioară şi mai lărgită în S Dunării decât în N Dunării. Sud-Estul Europei a fost timp îndelungat dominat de Armâni / Vlahi, organizaţi în multe Vlăhii / “Romanii populare”, ca uniuni de obşti împărtăşind valori asemănătoare în Balcani - în zona ce până la căderea Constantinopolului s-a numit Romania, denumirea de Bizanţ fiind inventată ulterior, în 1557 de către istoricul German Hieronymus Wolf - apoi ei consolidându-şi prezenţa statală în N Dunării (ultima structură organizată a lor în Balcani fiind Principatul Aromân al Pindului din 19411944, cu Parlamentul la Trikala); în 2002, cercetătorul Ioan Mugioiu prin lucrarea “O mică incursiune în cultura română” afirma că “despărţirea culturii române de cultura bizantină nu este posibilă. Bizanţul - cu denumirea medievală Romania - a supravieţuit peste un mileniu: 11 V 330 - 29 V 1453”.

68


vechi scrise - fraţii gemeni, abia născuţi, din cauza păcatelor mamei lor Silvia Rea / fiica regelui Numitor, au fost puşi întrun coş şi aruncaţi în râul Albul, mai târziu redenumit în Tibrul, care tocmai se revărsa în urma unor ploi puternice (cuvintele ‘rea’, ‘numitor’, ‘albul’ în forma dată şi, corespunzător, în sensul de femeie rea, rege împăciuitor - care îi aducea pe oameni la un numitor comun - și râu cu apă albă / curată, se întâlnesc numai în limba rumână / română). Plutind în voia vântului şi a valurilor, coşul s-a agăţat de un ram de smochin şi - după retragerea apelor - pruncii au fost găsiţi şi salvaţi de un cioban care îşi păştea turma prin apropiere; ținând cont de faptul că arborele era simbolul zeiţei Rumâna / ocrotitoarea nou-născuţilor, fraţii au fost numiţi Romul şi Rem, scrişi mai târziu în limba latină ca Romulus şi Remus (limba latină fiind inventată, a fost utilizată numai ca limbă oficială a statului iar cetăţenii simpli au continuat să vorbească limba strămoşească, limba stră-română). Purtând acele nume, fraţii se mai aflau şi sub ocrotirea celui mai mare zeu al stră-rumânilor, a lui Jupiter, care de rând cu alte nume aşa ca ‘Tunetul’, ‘Fulgerul’, ş.a., mai purta şi numele de ‘Rumân’. Mai târziu, numele oraşului Roma s-a extins asupra denumirii statului şi cetăţenilor acestuia. Astfel, de la Rumână / Rumânul s-a ajuns la Romul şi Rem, apoi la Roma şi romani. Odată cu trecerea timpului, statul roman devenea tot mai puternic, iar cei ce se numeau romani deveneau tot mai numeroşi. Cu toate acestea, cea mai mare parte a celor învinşi de romani nu au acceptat niciodată numele de roman, rămânând să-l poarte pe cel moştenit de la strămoşii lor. Astfel, la sfârşitul secolului III / începutul secolului IV, după ce italicii pierduseră rolul de conducător în statul roman şi locul lor l-au preluat traco-dacii din centrul şi nordul Balcanilor, împăratul Galerius, de origine dac, a declarat că era duşmanul numelui de roman şi că voia să schimbe titlul Imperiului Roman în Imperiul Dac. La fel şi Constantin cel Mare, pe care toate izvoarele scrise ni-l arată clar că era de origine dacă, se considera mai victorios decât Alexandru Macedon și Traian, fiindcă i-a învins pe romani, adică pe italici. Anume în perioada domniei sale, după acceptarea noii religii creştine ca religie oficială a statului, odată cu trecerea capitalei din Roma în noul oraş Constantinopol, în centrul pământurilor populate de traco-daci, s-a pus începutul utilizării noii denumiri a imperiului: Imperiul Rumânilor sau Rumânia. De ce? Fiindcă traco-dacii se considerau copii ai zeiţei Rumâna şi - în pofida diferitelor denumiri după regiuni, după numele conducătorilor ş.a.m.d. - toţi îşi ziceau rumâni. Separarea, la sfârşitul secolului IV, a Europei Centrale şi de Vest de imperiu, ajungerea încolo la începutul secolului V a goţilor, crearea de noi formaţiuni statale care nu se mai supuneau Constantinopolului - adică rumânilor - au condus la o nouă situaţie în teritoriul rămas în componenţa imperiului. Ponderea celor care îşi ziceau - se recunoşteau - ca rumâni a devenit covârşitoare. Anume din acea perioadă, de la începutul secolului V, în toate actele oficiale ale statului acela a început a se numi ‘Rumania’, fiindcă în limba greacă litera ‘â’ nu exista. Cei mai mulţi însă, foloseau în lucrările lor forma prescurtată ‘Rum’, de la care cetăţenii erau numiţi ‘rumi’. Ca ‘rumi’ se autentificau înşişi cetăţenii care au păstrat acea denumire de-a lungul timpurilor, în pofida schimbărilor ulterioare din limba greacă. Noile comunităţi europene - care foloseau limba latină ca limba comună a tuturor - nevăzând deosebiri între romanii de altă dată şi rumânii din Constantinopol (şi aceasta era adevărat, fiindcă aveau rădăcini comune), au continuat să-i numească pe aceia

romani, iar statul lor ca stat roman. Toate izvoarele arabe scrise din acea perioadă, ele fiind destul de numeroase (a se vedea lucrările lui Abu Al-Hacam, Abu Ismail Muhammad, Aba Ar-Raşid Al-Bacuvi, Halal As-Sabi, Al-Hasan Al-Safadi, ş.a.), îi numeau pe cetăţenii statului cu capitala în Constantinopol ‘rumi’ / ‘rumâni’ iar ţara lor ca ‘Rum’ / ‘Rumânia’. La fel şi numeroasele neamuri ale slavilor, germanilor, turcilor, alte neamuri mai mici au început a-i numi pe cei din imperiu ‘rumâni’. Astăzi - practic - nimeni nu mai ştie că denumirea Imperiu Bizantin nu a fost cunoscută celor care au trăit în acel stat, că aceea a fost inventată cu un secol mai târziu după cucerirea Constantinopolului de către otomani; preluată de istoricii de mai târziu din alte ţări şi repetată, probabil intenţionat, în toate lucrările lor, a condus la aceea ca denumirea Imperiu Bizantin / Bizanţ să se înrădăcineze atât de tare încât în prezent toţi ştiu și vorbesc numai de Imperiul Bizantin / Bizanţ sau, în cel mai bun caz, de Imperiul Roman de Răsărit iar nimeni nu-şi mai aminteşte despre denumirile ‘rumân’ / ‘rumâni’ şi ‘Rumânia’ utilizate de cei care au trăit în acel stat de-a lungul a peste un mileniu. Confuzia, neclaritatea existentă astăzi în utilizarea corectă a acestor cuvinte, falsificarea istoriei, inclusiv a celei medievale a rumânilor, s-a făcut mai târziu de către istoricii şi politicienii unor neamuri pentru a-şi înnobila propria istorie, pentru a arăta că, chiar dacă au existat cândva neamuri însemnate, cu istorii bogate - aşa ca babilonienii, asirienii, egiptenii, romanii ş. a. - acum acelea nu mai sunt. Temelia marii falsificări s-a pus în secolele IX-XI, atunci când în Rumânia, în urma utilizării pe parcursul - aproximativ - a 2 milenii a limbii greceşti, s-a constituit o pătură de oameni din rândul conducătorilor statului, celor bogaţi, clerului, corpului de comandă al armatei, reprezentanţilor ştiinţelor şi culturii, care vorbeau, scriau şi gândeau în limba greacă şi care, practic, nu mai înţelegeau limba rumână, limba strămoşilor lor. Aceia, pentru a se afirma - şi în căutarea unor explicaţii de unde au apărut - au început a spune că erau urmaşii aşanumiţilor eleni (nume folosit din cele mai vechi timpuri de una dintre cele mai numeroase şi puternice comunităţi ale rumânilor din Balcani, care, de asemenea, au folosit ca limbă oficială limba greacă din prima jumătate a mileniului I î.C.); aşa-numiţii eleni - adică rumânii grecizaţi - în scopul de a se deosebi de confraţii lor rumâni, care continuau să vorbească limba rumână şi care erau mult mai numeroşi, au început a-i numi pe aceia ‘blahi’ / ‘valahi’, ceea ce în limba greacă de atunci însemna ‘rumân’ / ‘rumen’, de culoare rumână / rumenă. Ceva mai târziu, în secolele XI-XII, elenii - care se considerau mai vechi decât rumânii / valahii şi decât romanii - au recunoscut că acele 2 comunităţi aveau aceeaşi rădăcină şi ca să arate acel lucru, au făcut unele modificări în alfabetul grec, una dintre care fiind schimbarea denumirii literei care se citea ca ‘u’: aceleia, după înlăturarea liniuţei / căciuliţei de deasupra au început a-i zice ‘o’, în pofida existenţei în alfabet a unei asemenea litere; astfel, alfabetul grec s-a pomenit cu 2 litere ‘o’ şi fără litera ‘u’, în schimb Rumânia a devenit Romania şi rumân a devenit roman (elenii de astăzi nu au o explicaţie plauzibilă / clară de ce alfabetul lor are 2 litere ‘o’ şi lipseşte litera ‘u’, ei ‘uitând’ adevărul istoric - ca şi mulţi alţii - sperând că acesta nu va mai fi cunoscut niciodată). Procesul de destrămare a comunităţii rumâneşti, început la sfârşitul secolului IV / începutul secolului V, a continuat în partea europeană sub loviturile confraţilor lor (ale hunilor, avarilor, bulgarilor), ale slavilor şi altor neamuri iar în cea din Asia de Sud-Vest şi Africa de Nord sub cele ale arabilor, 69


turcilor ori altor neamuri, unde o parte însemnată de rumâni a fost nimicită iar alta impusă să se refugieze în Europa, o parte mică - cu timpul - fiind asimilată complet sau aproape complet. Acea tragedie a poporului rumân - după cum arată izvoarele scrise - s-a datorat, în cea mai mare parte, nu atât tăriei forţelor invadatoare, cât slăbiciunii interne, cauzată de mişcările separatiste care nu au încetat niciodată până la momentul căderii marelui imperiu rumânesc sub loviturile otomane. Luptele fratricide atât dintre rumânii din Balcani, adică din cadrul imperiului rumânesc, dintre cei de pe ambele maluri ale Dunării, au condus la formarea de noi state rumâneşti, cum ar fi Bulgaria, Rusia şi Ungaria; astfel, în secolul XIV, în rezultatul unor asemenea lupte, din corpul statului rumânesc Ungaria - în care maghiarii jucau un rol secundar - s-au desprins Ţara Românească şi Moldova. Călătorii, negustorii, diplomaţii europeni, trecând prin aceste locuri şi văzând că locuitorii de aici care se numeau rumâni, se asemănau după limba vorbită, modul de trai, cultură, cu italienii şi cu rumânii din Balcani (din Imperiul Rumân cu capitala în Constantinopol), au conchis că şi aceia se trăgeau din romani, mai ales ştiind că - cu mult timp în urmă romanii au stăpânit unele teritorii la Dunăre. Astfel, în lucrările, scrisorile, rapoartele de serviciu scrise în limba latină, îi numeau pe rumânii din Ţara Rumânească, Moldova şi Ardeal, după cum era de aşteptat, romani. Acele afirmaţii au început a fi susţinute şi de unii cărturari din Moldova şi Ţara Rumânească / Muntenia, impuşi - în mare măsură - de declaraţiile unor reprezentanţi ai maghiarilor şi slavilor, precum că dânşii erau cei mai vechi şi deci lor le aparţinea dreptul prioritar de a popula respectivele teritorii. Cu toate acelea, neamul care locuia în Moldova, Muntenia, Ardeal şi alte regiuni învecinate, se conştientiza ca neam rumânesc iar reprezentanţii săi se autentificau - îşi ziceau - rumâni. Nu romani, nu români, ci rumâni. Despre aceasta ne vorbeşte destul de clar scrisoarea lui Neacşu din 1521, cel mai vechi document păstrat şi scris în limba rumână, în care statul din nordul Dunării era numit Ţara Rumânească şi nu Ţara Românească, aşa cum scriu unii istorici de astăzi. Tot despre rumâni vorbeau Grigore Ureche şi Miron Costin. Primul spunea despre cei care locuiau în Moldova că se numeau ‘rumâni’ iar limba vorbită de aceia era ‘rumâniască’; cel de-al doilea spunea - destul de clar, în lucrarea ‘De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor’ - că ‘şi aşa neamul acesta de carele scriam al ţărilor acestora (Moldova, Ţara Muntenească şi Ardealul), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi’. (În mai multe rânduri acela a accentuat că ‘numele cel dreptu de moşie easte rumân’). Odată cu trecerea anilor, unii rumâni au început a-şi zice şi moldoveni; muntenii însă au continuat să-i zică ţării lor Ţara Românească, fapt mărturisit de Constantin Cantacuzino în lucrarea ‘Istoria Ţării Rumâneşti’: acela a scris că ţara era numită rumânescă numai de locuitorii săi. Documentele istorice dovedesc că până la mijlocul secolului XIX străinii i-au numit pe băştinaşi atât vlahi / valahi, aşa cum o făceau dintotdeauna elenii, cât şi rumâni, aşa cum aceia s-au numit timp de peste un mileniu și jumătate, în pofida apariţiei şi răspândirii de către unii istorici în secolele XVII-XVIII a denumirii de români. Odată cu constituirea statului naţional, cu necesitatea găsirii unui nume care i-ar uni pe toţi, s-a acceptat ca statul să fie numit România, crezând că rădăcinile romane mai uşor ar fi rezistat în faţa celor care încercau negarea dreptului lor asupra teritoriilor stăpânite. Astfel, la mijlocul secolului XIX, rumânii au devenit români.

Acceptând acest nume, rumânii - din necunoaşterea adevăratei lor istorii - s-au dezis de o parte foarte însemnată a aceleia, inclusiv de cea a Imperiului Rumân (şi nu ‘Roman de Răsărit’ sau ‘Bizantin’, cum este cunoscut astăzi), cu capitala în Constantinopol, care a existat peste un mileniu”.

Printre altele şi portalul unor Evrei ortodocşi susţine Românizarea N Dunării ca mult influenţată din S Dunării (unde Romanii au fost prezenţi cu 3 secole mai mult), argumentele fiind de mai multe categorii: statele Româneşti întâi au fost în S Dunării - realizate, pe lângă Imperiul Bulgaro-Armân început în 681, numai de Armâni / ca Vlahia “Mare” în Tesalia, Vlahia “Mică” în Pind, Vlahia “de Sus” în Epir, etc. - şi apoi în N Dunării, realizate şi cu aportul masiv Armân. Nikola Rajkovic, veteranul istoricilor Muntenegreni, afirma în 2009 că “Slavii n-au găsit N Balcanilor pustiu, ci ocupat de băştinaşi, adică de ciobani Vlahi; totul, chiar şi în Insulele din Adriatica, era pământ Vlah, organizare Vlahă, civilizaţie Vlahă. Practic, Muntenegru era locuit de Vlahi” (de altfel, însuşi numele MunteNegru provenea de la populaţia sa când au venit Slavii, formată pe atunci majoritar din Armânii Morlaci, adică “Vlahi Negri”, în Bosnia ştiuţi ca “Mauro-Vlahi”, respectiv Vlahi Maritimi): culoarea Neagră provenea de la străvechea convenție a desemnării Nordice, explicația fiind că Mauro-Vlahii - adică Vlahii Negri din MunteNegru, Bosnia și Herțegovina, etc. - erau Nordici față de Vlahii Makedoni; ruta transhumanței caracteristică în Balcani numai Vlahilor - dintre toate populațiile - era vara din Macedonia în MunteNegru iar iernatul era invers, de aceea primăvara, la Sf. Gheorghe, Vlahii / Armânii ajungând în N pe coasta Dalmată (unde de referință a fost târgul Ragusa) iar toamna, la Sf. Dumitru, mergând pentru iernat în S, pe coasta Egeii (unde de referință a fost târgul Săruna / Salonic); la jumătatea distanței dintre Săruna și Ragusa - adică între Tesalonic / cea mai importantă cetate Macedonă, de la Marea Egee și Dubrovnik / cea mai importantă cetate Dalmată, de la Marea Adriatică - era Moscopole, ajuns la începutul Epocii Moderne cel mai important târg din Balcani, după Istanbul / capitala otomană (Moscopole a fost cel mai mare oraș al Vlahilor / Armânilor iar Casa Comercială Gherga - notată de arhive ca Gheorghiu - a fost principala sa instituție de negoț). În secolul XVIII, urbea Moscopole - de lângă Lacul Ohrida a devenit cel mai important nod Armân / Vlah (dominat de negustorii Gheorghiu = Gherga, după cum au studiat academicianul A/Român Niculae Iorga, Dr. Valer Papahagi, ș.a). În 1980, academicianul Român Ştefan Ştefănescu a scris: 70


“Daco-romanii, ei înşişi, nu s-au numit niciodată vlahi, ci şiau zis, de la romani, rumâni sau români, înlocuind, potrivit spiritului limbii, vocala ‘o’ în ‘u’ şi pe ‘a’ în ‘â’. La rându-i, ţara formată din contopirea Vlahiilor nord-dunărene nu s-a numit de ei Valahia, ci România”. Folosiţi de Eleni pe post de jandarmi ai Bizanţului, Sârbii şi Bulgarii au reuşit să distrugă ţesătura Românică a N Balcanilor, asimilându-i pe cei mai mulţi dintre Vlahi ori împingându-i în zone izolate (cum mai există în prezent). De pildă, un joc al Vlahilor Machedoni anterior regăsit la Căluşeri - datează din timpul Sfântului Dumitru / patronul păstorilor, conducătorul capitalei Macedone Salonic între 284 şi 311, adică tocmai atunci când împăratul Galeriu al Romanilor a ridicat acolo Arcul de Triumf decorat sculptural cu Geto-Daci, personaj care (conform Dr. Mircea Eliade) s-a suprapus creştin, patriarhal / masculinizant, peste cel al Demetrei: a izvorât din mersul în transă pe cărbuni încinşi la sfârşitul anului agricol, când se uscau plantele şi se aprindeau mari focuri de sărbătorire (Tesalonicul / Salonicul - vechea Therma din Tesalia, înfiinţată în marele codru Kedrenos, la răsărit de gura Râului Axios / Vardar - și-a avut denumirea în 316 î.C. de la Casandru, cumnatul împăratului Makedonilor Alexandru “cel Mare”, oraşul aparţinând Elenilor numai din secolul XX; de altfel, de-a lungul istoriei hărţile au notat însemnătatea Macedoniei faţă de întinderea mică a Elenilor). Despre ce era la târgul Salonic a scris poetul Timarion, în secolul XII (legând obiceiul Medievalilor Vlahi / Armâni de tradiția Anticilor Cariani): “Sărbătoarea Sf. Dumitru este ca Panionienele de la Milesieni; ea este cea mai mare sărbătoare la Macedoni, căci vin cu prilejul ei nu numai mulţime de autohtoni de acelaşi neam, ci oameni de pretutindeni şi de toate felurile, neamurile felurite ale Misianilor (locuitorii Moesiei) vecini până la Istru şi din ţinutul de dincolo (de Istru), Elini - adică bizantini - Italici, Celţi de dincolo de Alpi şi Lusitani”; festivalul era inspirat de cel străvechi Pan-Ionian din V Anatoliei, la care se sacrificau bovine. Românitatea Balcanică (generic numită Vlahă de către cei care nu-i aparţineau şi Armână / Rumână de cei care-i aparţineau) - din care s-a desprins Gherga Medieval - s-a particularizat în timp prin 3 grupe de populaţii / alfabetic şi de la E la V: MeglenoRomânii, Macedo-Românii, Istro-Românii (adică Megleniţii Machedonii, Istrianii); în Sanscrită, “Valaka” însemna “Procesiune” (în 1892, filologul German Gustav Weigand membru corespondent al Academiei Române - a afirmat că orice “încercare de a trata Daco-Româna şi graiurile Aromâne ca limbi dezvoltate independent din Latină ar fi imposibilă”). De altfel, numele zeităţii Bacchos / Bachus a stat la baza lui Vach (nume devenit creştin, pătruns prin martirologii în sinaxare; de exemplu, capul Sf. Vach întâi a fost la Curtea de Argeş, acum e în catedrala din Craiova, împreună cu capul prietenului său, Sf. Serga / ca ocrotitorii capitalei Băniei: Vah şi Serghie au fost apropiaţi ai lui Maximian 250-310, socrul primului împărat bizantin, Constantin “cel Mare”, restul moaştelor lor rămânând în cea mai veche biserică din Cairo). Conform autorului primei mari sinteze a istoriei Românilor, academicianul Alexandru Xenopol 1847-1920, numele de Valahi / Volohi le-a fost dat în Slavonă - vechea Bulgară - de către cei sosiţi după căderea Imperiului Roman, care erau veniţi de pe Volga şi au impus aşa denumire (Voloh-Volga), existentă şi acum în Balcani din partea Slavilor pentru Români, rima suprapunându-se aceleia provenită din palatinizarea pronunţiei strămoşilor direcţi ai Armânilor, Pelasgii: în secolul V î.C. la Grecii vechi a fost şi Belasg, în

secolul VI la Goţi a devenit Belag - cu rostirea prin clasica permutare “G”/“K” apoi ca Belak - pe scurt fiind Blac, respectiv Slavonul Vlah sau Maghiarul Olah (termenul N African de “Felah” pentru ţăran a fost găsit de academicianul Elen Antonios Kerampulos 1870-1959 ca rezonând ulterior European cu Valah iar în 2004, profesorul Ştefan Buzărnescu, decanul Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a Universităţii din Timişoara, în cartea sa “Un model de interculturalitate activă - Banatul românesc” (e de observat că Dunărea, inclusiv prin defileul său Gherdap, delimitează Banatul de Balcani) a sintetizat sub forma “Cuvântul ‘valah’ sau ‘vlah’ este de origine germanică şi defineşte toate populaţiile de origine românică. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia şi walsii din Elveţia sunt cu toţii urmaşii populaţiilor romanizate. Aplicarea acestei denumiri şi românilor indică aceeaşi filiaţie românică. Slavii au preluat termenul de la germanici. Termenul de Vlaşca dat de slavi Banatului consemnează denominaţia acesteia ca ţară românească”). De altfel, cuvântul englez “black” pentru “negru” ar proveni din “Vlach” (în vechiul sens de Nordic / căruia îi era asociat negrul, pentru orientare; spre exemplu, pe o piatră funerară de la sfârşitul secolului XI din Sjonhem 57,28 lat. N, 18,31 long. E / Insula Gotland, Românii au fost nominalizaţi runic ca “Blakumen”); în sens invers a enunţat profesorul Român Ovidiu Bagiu, în 2010: “Termenul de ‘Albi’ a degenerat în ‘Blachi’ / ‘Vlachi’. Francii lui Carol Magnificul au numit sub forma de ‘Blanches’ populaţia daco-romană de la hotarele răsăritene, din Panonia şi Dalmaţia. Populaţia daco-romană a fost denumită după culoarea hainelor albe specifice culturii proprii, haine rămase ca specificitate a portului popular până în zilele noastre”. Este de observat şi că - aşa după cum Armânii denumeau caravana ca “turmă” - Românii denumeau curierul în ştafetă ca “olac”: o amintire a turmarului Vlah. “Dicţionarul Pfeifer al limbii germane” din 2004 enunţa că “Wallach” era apelativul Goţilor din secolul IV de la Dunărea inferioară pentru o tehnică de castrare specifică acelei zone. (Căutările pentru Vlah, cu sensul de “negru”, “alb”, etc., au apărut doar din refuzul păcurarilor / păstorilor de accept a legăturii sale acvatice, derivată de la străvechii pescari, plutaşi, ş.a., adică de la cei apropiaţi de ape / Ro-mânii dintâi fiind cei de pe râuri; culorilor roşie şi galbenă - caracteristice Romanităţii - Românii le-au adăugat-o pe cea albastră tipică apelor / mării dar și cerului, pentru naţiune foarte semnificativ fiind tricolorul). Istoricul Basarabean Alexandru Gonța a scris: “Din perioada conviețuirii cu sarmații roxolani = alanii străluciți, tyrageții au împrumutat obiceiul de a castra caii, păstrat de locuitorii satelor românești până în prezent. ‘Un obicei specific al întregului neam scit și sarmat (a scris Strabon VIII 4:8) e castrarea cailor, ca să fie mai ușor struniți’. Petriceicu Hașdeu a relevat acest obicei - ce dovedește continuitatea poporului român pe aceste meleaguri - în 1885; datorită acestui obicei, caii scopiți, vânduți în Europa Centrală, au fost numiți - după poporul care-i vindea ‘walahi’ / în limba germană ‘wallah’. Printre tyrageți și roxolani s-au așezat în secolele II-III vandalii și goții cu cele 2 ramuri ale lor - vizigoții și ostrogoții - stăpânind ambele maluri ale Nistrului; împotriva acelora împăratul bizantin Valens a întreprins o expediție în anul 369, trecând Istrul la Isaccea”. Academicianul Niculae Iorga a scris: “Elementele Gotice aruncate nu numai spre Vest, ci și spre Nord, au dus pe malul răsăritean al Balticii până în Finlanda ca și pe cel apusean Suedez, unde în Sudul țării e Goția din titlul regelui 71


Suediei, apoi Gottland și Gotheborgul, arta lineară a vechilor Traci, luată de la moștenitorii lor Românici”.

Menţionările istorice Ghergane au apărut în Vlaşca de la Dârstor, tot în 2 faze: în secolul X jupanul Gheorghe şi judecătorul George în Biserica Basarabi după 11 ani de la înfrângerea Bulgarilor din răsăritul Balcanic, apoi Peonul Ghega / Împăratul Roşu în Basarabovo, la mijlocul secolului următor - a cooperat cu Vlad care conducea Vlaşca aflată în N Dunării din Jghiaburi / judeţul Argeş din 1037 - respectiv comandantul Gregoros care conducea din Dârstor în 1088 (sau poate Ghega / “Împăratul Roşu” de pe malul drept al Dunării - a cărui urmaşă Maria / Moria din secolul următor sa măritat cu împăratul Aromân Ioan Asan I - era acelaşi cu Vodă Vlad de pe malul stâng al Dunării, astfel de fapt fiind Vlad Ghega, stăpânul vadului Giurgiu, loc de mare importanţă comercială; ulterior a fost o evoluţie timp de câteva generaţii - de la “Roşu Împărat” la “Negru Vodă” - din S Dunării în N Dunării). În 1916, istoricul Nicolae Constantinescu în “Cetatea Giurgiu - originile şi trecutul ei” a propus derivarea numelui de la “un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge”. Academia Română a continuat “Istoria românilor”: “Asupriţi de bizantini, atât bulgarii, cât şi vlahii de la sud de Dunăre, s-au răsculat în 1185, sub conducerea fraţilor români Petru şi Asan, în 1186 noul stat obţinând independenţa. În secolul XIII - sub ţarul Ioan Asan II - statul şi-a atins apogeul puterii, în Balcani încorporând părţi din Tracia, Tesalia, Macedonia şi Albania”. (Primul imperiu / ţarat comun a fost condus de Bulgari, al doilea a fost condus de Armâni: răscoala din S Dunării a sănătoşilor fraţi Asan - care au fondat Imperiul Româno-Bulgar - a reuşit doar după ce ei au primit sprijinul fraţilor lor Români din N Dunării, conduşi de Cărăşanul Negru Vodă, sprijinit cavaleresc de Grigore Veneţianul). Gherganii au fost răspândiţi de ambele părţi imperiale: în 971, cronicarii bizantini (pe atunci domnea în Imperiul Bizantin împăratul Ioan Tzimiskes din Dinastia Armeană Gourghen / Kurkuas) au menţionat Armânii ca populaţie Romanizată; Gurghenii erau înalţi nobili Iberi Caucazieni - refugiaţi în Imperiul Bizantin datorită invaziei islamului - şi au fost în elita militară imperială ca mari generali, de exemplu Roman Gurgen / Curcuas şi Ioan “cel Bătrân” în timpul împăratului bizantin Vasile Macedoneanul / descendent Gregorid din Armenia, Ioan Curcuas / şeful armatei bizantine în timpul împăratului de origine Armeană Romanos Lecapenos 920944, Teofil / fratele său mai mic de asemenea şeful armatei bizantine, activ până în 960 sau Ioan Curcuas / Kurkuas în 1008-1010 catepanul Italiei bizantine, ce cuprindea Italia la S de linia Gargano-Amalfi din Ducatul Napoli, Grigore Gurgen ducele Plovdivului în 1089-1091 (“Plov-div” a fost cândva cetate / “davă” Geto-Dacă), ş.a.; e de ştiut, conform şi

Iată redat un fragment din “Istoria românilor” de Academia Română: “La sfârşitul secolului VII, bulgarii turanici au ocupat regiunea de la sudul Dunării, înfiinţând pe teritoriul Imperiului Bizantin o nouă formaţiune statală (la sosirea în actualul teritoriu bulgar, ei s-au aliat cu aromânii / vlahii autohtoni ştiuţi ca Severini - însemnând iranic ‘negri’ iar slavic ‘nordici’ - cei de la care a provenit peste Dunăre numele Ţinutului Severin pe malul românesc al Porţilor de Fier / Gherdap). Aristocraţia noilor veniţi a absorbit treptat păturile suprapuse ale populaţiei autohtone, dând naştere clasei dominante feudale. Statul bulgar şi-a extins stăpânirea şi spre vest, cucerind regiunea Sirmium (azi Srem, în Serbia). Creştinarea clasei dominante bulgare a fost în a doua jumătate a secolului IX. Primul stat bulgar a fost desfiinţat în 2 faze: astfel, partea lui de răsărit a fost înglobată în Imperiul Bizantin în urma campaniei militare din 971; partea de apus, cu capitala la Ohrida, şi-a menţinut independenţa până în 1018, când împăratul a pus capăt stăpânirii bulgare. În felul acela, bizantinii au revenit cu graniţa de nord la Dunăre”. În imaginea următoare e schița din “Istoria Bulgariei” editată în 1988 de Academia Bulgară, despre Imperiul Bulgaro-Armân în timpul țarului Simeon (cumnatul guvernatorului George):

72


academicianului George Murnu: “catepan era un titlu analog cu cel de guvernator, de la el derivând cuvântul căpitan în limbile Românice”. La asediul din 971 de către bizantini al Silistrei - capitala Vlaşcăi, a primei Ţări Rumâne - a murit Curcuas, ruda împăratului: cronicarii au scris că autohtonii Geţi, adică Valahi / Români - având ca aliaţi luptători Rosi din Crimeea şi Kiev / conduşi de nepotul regelui Rurik - i-au expus capul pe unul dintre turnuri (ceea ce i-a bucurat, însă în final - din cauza asediului de peste 2 luni - au făcut pace cu bizantinii, care au preluat cetatea din stăpânirea lor); apoi, bizantinii au organizat militar regiunea cucerită a Dunării ca “Paristrion” / “Paradunavon” = “Podunavia” / “Po-Dunavia” iar Deltei Dunării i-au zis - doar efemer - “Mesopotamia Apuseană”. În 972, la înțelegere cu bizantinii, șeful Peceneg / “Pacinat” Kurca / Kurya a distrus la Khortiția - Insula Sf. Grigorie pe Nipru - oastea fostului aliat Rurikid Sviatoslav / “Sviato-Slav”, în frunte cu el (apoi fiul aceluia, Sf. Vladimir “cel Mare” - care a preluat puterea în Kiev - a creștinat Rușii). Împreună cu Gurghenii au fost nobilii Anatolieni Gabras, începând cu Constantin în secolul X alături de împăratul bizantin Ioan Gurghen “Tzimiskes” 969-976 / blond cu ochi albaştri, apoi (când Dinastia Comnen a preluat conducerea imperială) generalul Theodor a organizat Trapezuntul ca un stat semi-autonom şi a participat în prima cruciadă; Constantin - mezinul său - a condus Trapezuntul până în 1140 (când împăratul bizantin Ioan Comnen a preluat ferm zona respectivă în Imperiul Bizantin), fiul aceluia, numit tot Constantin, devenind omul de încredere al succesorului la tron, Manuel Comnen: în 1204, la pierderea tronului de la Constantinopol, Comnenii - înrudiţi cu Gherganii - au înfiinţat Imperiul Trapezuntului, pe care l-au condus peste un sfert de mileniu. Este de ştiut şi că moşierul Armâno-Armean Manuel Erotikos de pe Valea Mariţa - din Komne, lângă Plovdiv 42,09 lat. N, 24,45 long. E - în 978 a apărat la Niceea tronul Gregoridului împărat Vasile Macedoneanul de pretenţia unei rude, ceea ce i-a mai adus o moşie: Kastamonu 41,22 lat. N, 33,46 long. E (în Paflagonia / Anatolia); el a întemeiat Dinastia Comnen, fiul său Isac 1001-1061 fiind cel dintâi împărat al dinastiei celor care au condus Imperiul Bizantin până în 1185 (ultimul Comnen pe tronul din Constantinopol a fost Andronic, născut în 1118, înlăturat de la putere de către o rudă, Isac Anghelul, atunci fraţii Armâni Asan, din Reţeaua Comnen, întemeind Imperiul RomânoBulgar - cu teritoriul pe ambele maluri ale Dunării - ce a funcţionat până la invazia Mongolă din secolul următor, XIII): Comnenii au luat puterea în Imperiul Bizantin prin conspiraţie după schisma dintre catolici şi ortodocşi (primul său împărat a fost binecuvântat de patriarhul Constantinopolului), în timpul lor fiind primele cruciade iar apoi s-au ridicat Asanii / Asăneştii - care făceau parte din reţeaua detronaţilor Comneni - colaborând mai ales cu Cavalerii Ospitalieri şi Templieri apăruţi între timp / cunoscuţi de ei printre cruciaţii cu care au avut de a face. După cum a notat şi Ana Comnena în “Alexiada”, pe Râul Aseniţa / acum Chepelare, afluent al Mariţei, păstorul / “Păcurarul” Grigore - notat Grigor “Pakurian” / Iber Caucazian - a ctitorit în 1083 Mănăstirea Petriţa / Petritzos (azi Bachkovo 41,56 lat. N, 24,50 long. E), în Bulgaria: Grigore a fost un excelent general bizantin, despre care prinţesa istorică a scris că descindea din nobili Armeni (era cel mai mic la statură dintre înalţii Caucazieni stabiliţi Balcanic, însă viguros); el a insistat ca în mănăstire să fie doar călugări care ştiau vorbi limba Georgiană şi a făcut

importante donaţii Mănăstirii Ivirilor / Georgienilor de pe Muntele Athos, la care până în 1065 a fost stareţ Gheorghe “Aghioritul”, ucenicul lui Gheorghe “Zăvorâtul” de pe Muntele Sfintei Lumini 36,45 lat. N, 36,20 long. E de la graniţa Kilikiei / Ciliciei cu Siria (în 1086, într-o bătălie cu Pecenegii, generalul a avut o şarjă aşa de năvalnică încât a murit izbit de un copac).

Imperiul Româno-Bulgar şi capitala sa Qirqin (Marea Târnavă) Despre formarea Medievală a Ţării Româneşti devenită România în Epoca Modernă - se poate afirma că după realizările Armâne din S Dunării (ca formaţiunile statale denumite de vecini “Vlahii”, inclusiv în MunteNegru), a urmat realizarea Română din N Dunării, ca “Valahia” = Ţara Românească, pe teritoriul ce era atunci al Cumaniei Negre, adică Nordice; despre Ţara Românească înfiinţată în N Dunării de herţegul Negru Vodă - după cum a observat şi istoricul Sergiu Iosipescu pentru Academia Română în “Constituirea statelor feudale româneşti” - la sfârşitul secolului XIII “Cronica Veneţiană” a menţionat-o drept “Colonia Romanilor Negri” / Cărăşeni iar “Cronica Ilkhanidă” ca populată de “Vlahi Negri” = Cărăşeni. Prima mare cronică a Ţării Româneşti, “Letopiseţul Cantacuzinesc”, consemna “Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini: Însă dintâi izvodindu-se de Rumânii care s-au despărţit de la Romani şi au pribegit spre miazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Tisei ajungând până la Maramureş, pre apa Mureşului şi pre apa Oltului. Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au 73


tins pre supt poalele muntelui până în apa Oltului; alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi aşa umplându-se tot locul de ei, au venit până în marginea Nicopolei. Atunci s-au ales dintrînşii boierii care au fost de neam mare. Şi puseră un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (banoveţi, adică mari bani) şi-i aşezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-a pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-a pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme a trecut, tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar când au fost la cursul anului 1290, fiind în Ţara Ungurească un Vodă ce l-a chemat Negru Vodă, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, ridicatu-s-a de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: Rumâni, Papistaşi, Saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară nouă. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi iar au făcut oraş mare şi şi-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pre supt podgorie, ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila; iar alţii s-au tins în jos, preste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt. Atunci şi Basarabii cu toată boierimea ce era mai înainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Negru Vodă, închinându-se să fie sub porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunci s-a numit Ţara Rumânească iar titlul domnului s-a făcut precum arată tâlcuite pre limba Rumânească: ‘Întru Christos Dumnezeul cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Negru Vodă, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Rumânească dentru Ungaria descălecat şi de la Almaş şi Făgăraş herţeg’. Acesta este titlul domnilor de atunci, începându-se pân-acum, precum adevărat se vede că este scris la toate hrisoavele ţării. Şi într-acest chip tocmitu-şa Negru Vodă Ţara cu bună pace, că încă nu era de Turci împresurată. Şi a domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Şi a domnit ani 24. De aici se începe povestea altor domni, care au venit pre urma Negrului-Vodă”. Despre cine a pribegit din S Dunării în N Dunării s-ar înțelege că au fost strămoșii domnești, Vlahi / Armâni care au ajutat formarea băniei Basarabe, până la transformarea în domnia Voivodală la Valahi / Români, astfel mărindu-se / întărindu-se Țara Românească la N de Dunăre, fenomen reținut de cronică drept istoric; deoarece “pribegirea” din Balcani a acelor nobili Rumâni a început prin despărțirea de Romani - adică de bizantini - atunci momentul “dintâi” poate fi încadrat după disoluția Imperiului Bulgaro-Armân, în perioada 1020-1185 a dominării Balcanilor numai de către bizantini, letopisețul menționând chiar existența a 3 capitale în Oltenia și indicând că “multă vreme a trecut, tot ei oblăduind acea parte de loc” (până în 1290). Este de ştiut că în titulatura timpurilor, “Negru“ era “Kara“, așa că în loc de Negru-Vodă se poate înţelege “Cărăşan” iar “herţeg” însemna “duce”, astfel încât şi Herţegovina avea înţelesul de “Ducat” / “domeniul ducelui”: Herţegovina = “Ţara Hum” - în S Bosniei - era vecina Ragusei (partea sa răsăriteană - cu roşu pe harta următoare - a fost inclusă în MunteNegru).

MunteNegru În 2010, profesorul Român Ovidiu Bagiu a afirmat: “Cronicile Ragusane sunt un incredibil izvor de istorie românească. Astfel avem date privind pe Ştefan Tvrtko 13381391 care a ajuns crai (a fost primul rege al Bosniei şi Herţegovinei) în 1377, odată cu urcarea pe tron a lui Radu I în Ţara Românească. Suportul Basarabilor se pare că a fost decisiv în înscăunarea lui Ştefan - întrucât era căsătorit cu Doroteia - iar în ‘Cronica Ragusei’ se indica: ‘Stephanus Rex cum matre Helena et coniuge Dorothea’ adică Ştefan rege cu mama Elena şi soţia Doroteia. Pe linie parentală, Ştefan avea ca mătuşă pe Maria - nevasta lui Nicolae Alexandru Basarab şi bunica lui Mircea cel Bătrân. Cine era Doroteia? Din cronicile de până în 1384 (ce corespund domniei lui Radu I) rezultă că Doroteia era fiica principelui Vidinului - de pe linia dinastică a Asăneştilor - şi a soţiei sale, Ana Basarab a Ţării Româneşti. Prin urmare, familia lui Ştefan Tvrtko se bucura de sprijinul celor 2 mari familii nobiliare româneşti, a Asăneştilor şi a Basarabilor. Se pare că numele Tvrtko în limba română se pronunţa Turca / Ţurcă. În 1387, Ştefan l-a ajutat pe Jan Horvat / banul de Macva împotriva reginei Maria a Ungariei şi a cucerit cea mai mare parte a Croaţiei iar în 1390 s-a autointitulat rege al Croaţiei (inclusiv al Dalmaţiei), fără să fie contestat de cineva. Aşa s-a mai scris o pagină de istorie, cu Doroteia prinţesa de Asan-Basarab, regina Bosniei şi Croaţiei; şi pentru cunoştinţa tuturor, capitala Bosniei a fost Cosacea iar emblema cetăţii era scutul cu dungi roşii”. (Cosacea 43,30 lat. N, 18,47 long. E e la actuala graniţă dintre Herţegovina şi MunteNegru, pe Râul Drina ce curge în Sava, aşadar aparţinând Bazinului Dunării; la fel și capitala Coșavei / Kosova, din răsărit, aparținând Bazinului Dunării).

74


zminteşte istoria, că ori una să socotească cineva, ori alta, nu va greşi’. Ernst Gamillscheg a afirmat: ‘Probabil încă din secolul X românii din Valea Timocului s-au întins spre nord, emigrând în Oltenia şi în sudul Ardealului. Limba pe care o aducea populaţia din Valea Timocului nu se deosebea în trăsăturile esenţiale de limba generală românească. Aşadar contopirea cu românii din nordul Dunării nu a prezentat nici o greutate. Către anul 1100, teritoriul în care româna a fost limba generală de comunicaţie cuprindea: Munţii Apuseni, cu regiunile colonizate de români după prăbuşirea Imperiului bulgaro-armân, Oltenia, Munţii Făgăraşului, etc.’ Alexandru Soloviev a menţionat un proces judecat în 1220 de arhiepiscopul din Ohrida, în care 2 arhonţi slavi din Skopje sau găsit în litigiu cu Constantin şi Ioan Tihomir; procesul privea drepturi de posesiune ce fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a Imperiului vlaho-bulgar. Tihomir a fost tocmai numele tatălui lui Basarab I, voivodul Ţării Româneşti în secolul următor. Nu e deci o ipoteză prea îndrăzneaţă de a socoti că stăpânirile româneşti, dovedite documentar în Oltenia secolului XIII, să fi avut legături cu lumea de dincolo de Dunăre, peste care se întinse cârmuirea Imperiului vlaho-bulgar al Asăneştilor, a cărui expansiune atinsese - în Banatul Severinului - graniţele regilor Arpadieni ai Ungariei. La 1291 - sub regele Andrei III / ultimul din Dinastia Arpazilor - încă au mai fost convocaţi ungurii, saşii şi românii la adunările pentru dieta ardeleană; aceea a fost şi ultima lor menţiune: în 1292, în locul românilor au apărut nobilii cumani (iar românii au dispărut de atunci din rândul acelora chemaţi la adunarea stărilor privilegiate ale Ardealului). Ne putem întreba dacă cumanii - care i-au înlocuit pe români - erau în număr covârşitor sau de o cultură atât de superioară pentru a fi preferaţi? Cumanii erau păstori nomazi imigraţi din întinderile stepei, motivul pentru care au fost preferaţi românilor în adunările politice convocate de Coroana ungurească avându-şi explicaţia în faptul că nimic nu era mai străin decât ei din cauza împrejurărilor de ordin confesional: românii erau creştini de rit oriental, pe când cumanii - botezaţi de curând - erau catolici; prin aşa ceva, situaţia cumanilor a fost mai potrivită pentru a figura în adunările nobilimii ardelene, decât era a românilor (dar numărul cumanilor a fost prea restrâns ca să se fi menţinut alături de unguri, secui şi saşi). S-a mai înviat o dată, la Cluj în 1355, vechiul drept al ‘valahilor’ / românilor de a lua parte la o ‘congregatio generalis’ a Ardealului, tendinţa apoi fiind numai de a înăspri şi nu de a îmbunătăţi starea locuitorilor de altă credinţă. Ipoteza unei emigrări, nu numai de ‘ungureni’ aşezaţi în satele carpatice, dar şi a unor elemente de conducere atrase de viaţa mai liberă de peste munţi şi izgonite de persecuţia religioasă, nu mai apare atât de neprobabilă în urma acestor constatări. Dimitrie Onciul a lămurit: ‘Epitetul alb dat capitalei unei ţări principale era un obicei general la popoarele turanice. Ţara dominantă fiind albă, cea supusă a fost numită, prin contrast, neagră. În mod analog, şi Ardealul s-a numit, după cucerirea ungurească, Ungaria neagră. Faptul a fost dovedit şi de o scrisoare din 1006 a episcopului Bruno dar şi în cea mai veche cronică rusească, că ‘ungurii albi au fost cei care au cucerit Panonia, urmaţi mai târziu de cei negri’. Voivodul ‘Negru’ din Ţara Ungurească nu putea veni - aşa cum o arată şi prima cronică română - decât din Ungaria ‘Neagră’, ţinutul de curând cucerit, de margine al regatului, care şi-a păstrat de altfel multă vreme o autonomie vecină uneori cu independenţa, sub puternicii săi voivozi. Ultimul deceniu al secolului XIII şi primul deceniu al celui următor

Stindardul Herţegovinei Academicianul Gheorghe Brătianu în “Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti” din 1945 a scris: “Întemeierea Ţării Româneşti nu se datoreşte unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice din dreapta şi din stânga Oltului. Dinu Arion a văzut în însuşi termenul ‘descălecare’ o înrâurire directă a cuvântului ‘descensus’ folosit de izvoarele ungureşti iar în dreptul de proprietate al Domnului asupra întregului pământ al ţării orice posesiune fiind hărăzită sau confirmată de el - era o influenţă directă a concepţiei de drept feudal, împrumutată de la ultimii regi Arpadieni; acea stăpânire supremă a teritoriului nu ţinea numai de dreptul feudal unguresc, ci se regăsea în concepţia de proprietate a celor mai multe societăţi medievale iar descălecarea ce se potriveşte să fie o traducere a lui ‘descensus’ poate să fie o formulare - în termeni politici ce puteau fi înţeleşi de vecinii puternici din apus - a întemeierii statului român (decât împrumutul chiar al concepţiei noastre de stat de la aceiaşi vecini, cum le place de altfel acelora s-o afirme în orice împrejurare). Tot astfel, armele Ungariei, cu fasciile pe care le purtau în secolele XIV-XV monetele Ţării Româneşti, nu reprezentau un indiciu de vasalitate către Coroana Sf. Ştefan, ci erau o imitaţie impusă de relaţiile cu societatea feudală a Ungariei. Ion Conea a constatat că ‘vatra numelui de Băsărabă pe pământul românesc este în Haţeg’. Prima menţiune a unei mişcări în sensul decălecatului, de la miazănoapte de Carpaţi spre miazăzi, se află în diploma hărăzită Ordinului Ioaniţilor la 1247. Scrierea din 1604 a ragusanului Luccari despre analele patriei sale amintea de ‘Negru-Vodă din Ţara Ungurească care în 1310 şi-a aşezat Scaunul de domnie la Câmpulung’; aşa ceva corespunde noţiunii de ‘ungurean’ cu înţelesul românilor din Ardeal, aşa cum ne-au păstrat-o vorbirea şi literatura noastră populară, până şi balada Mioriţei. Reţinem din prima cronică română 2 elemente bine distincte în întemeierea Ţării Româneşti: o formaţiune mai veche în Oltenia, de obârşie sudică, de la miazăzi de Dunăre, şi una mai nouă la stânga Oltului, de obârşie nordică, întemeiată de un voivod venit din Ardeal; întâlnirea şi fuziunea între acele 2 curente a determinat întemeierea Ţării Româneşti. ‘Cronica Română’ atribuită lui Constantin Căpitanul în secolul XVII s-a întrebat pentru ce a trecut Negru-Vodă din Făgăraş în Muntenia: ‘Poate să să fi învrăjbit Domnul Românilor cu Domnii Ungurilor şi cu ai Saşilor de nescaiva pricini, şi de aceea să să fi mutat dencoace. Şi nu iaste a nu să crede aceasta că, după ce a trecut Domnul dencoace, n-a mai avut stăpânire peste Români în Ardeal: ci den plaiu încolo stăpânia Ungurii şi den plaiu încoace stăpânia Domnul, până în Dunăre. Şi pentru ca să arate că nu iaste supus nimănui, să scrie în hrisoave singur stăpânitoriu. Ori aşa, ori într-alt chip să fi fost, nu să 75


au deschis în istoria regatului unguresc o perioadă de criză şi de lupte lăuntrice, care l-au lipsit de orice posibilitate de a-şi continua expansiunea sau chiar de a-şi menţine hegemonia dincolo de Carpaţi”. În 2008, Dr. Denis Căprăroiu a observat că la sfârşitul secolului XIII “ţaratul bulgar şi formaţiunile sud-carpatice au intrat în aria de dominaţie efectivă a atotputernicului Nogai (însurat din 1266 cu prinţesa Eufrosina, fiica împăratului Mihail Paleologu, care a domnit peste Imperiul Bizantin în 1259-1282); repetând mutarea din 1280 a cumanului Gheorghe / Gherghi I la conducerea ţaratului de Târnovo - după un deceniu - la finele anului 1290, hanul l-a impus pe Thocomer / Negru-Vodă voivozilor de la sud de Carpaţi: aceia nu l-au ales ca domn al lor, ci s-au supus voinţei suzeranului (acesta a fost sensul închinării Băsărăbeştilor, cu toată boierimea care era mai înainte preste Olt)”. Generalul Cuman Nogai - strămoșul Tătarilor Gîrgeali - a fost unul dintre strănepoții împăratului Ghinghis Han.

Blazonul Gherbali / Hrebeljanovic Este de ştiut că Ştefan - ajuns regele Sârbilor - a fost detronat în 1331 de către propriul său fiu (ajutat de cneazul Pribac din Prilepac / Kosovo - aşezare din Coşava însemnând Poieniţa - pe care l-a făcut cancelar, adică logofăt: Ana / Kalinikia, fiica acelui cneaz, a devenit soţia lui Radu “Negru Vodă” din Ţara Românească - nepotul prinţesei Ruxandra - şi astfel a fost mama lui Mircea “cel Bătrân” iar fiul acelui cneaz, cununat cu prinţesa Miliţa Nemania, a fost ţarul Lazăr 1373-1389, care pe linia paternă a cneazului său tată era din clanul MunteNegrean Gherbali / Grbalj din Cotor / Kotor, regiunea Dioclea (ţarul Lazăr a figurat şi printre ctitorii vechii biserici din Curtea de Argeş); lângă acei Gherga (Gârda / Gârca) în Kosovo s-au stabilit Gherbali din învecinatul MunteNegru, ambele ramuri Ghergane contemporane Gherbali şi Gârca - din vecinele MunteNegru şi Coşava / Kosovo, formând acelaşi clan Ghergan). Moşieri Vlahi Gherga vecini în Coşava / Kosovo, cneazul Grca (Gârca / Gîrc), tatăl Sfântului Nicodim şi cneazul Grba (Gherba / Grbali), tatăl ţarului Lazăr trebuie să fi fost fraţi - reţinuţi documentar cu numele în variante, unul Româneşte şi unul Sârbeşte - ca fiii cneazului Gherga (Gârda / Gîrd), originile cunoscute ale acelor Kosovari Gherga din Custura şi Cotor redând de fapt traseul anterior al neamului din Munţii Pind în MunteNegru; în Coşava / Kosova, cu cei generic numiţi Gârga / Grga - Sf. Nicodim fiind Gârca / Grcic şi vărul primar Lazăr fiind Gherba / Grbali - era vecin clanul Brancovici / Brankovic (ajuns acolo din fieful Vlah / Armân al Ohridei), din care Vuk, însemnând “Lupul”, a devenit ginerele ţarului Lazăr. Dinastia Nemanizilor şi-a încetat dominaţia după fiul regelui Ştefan, pe fostul său teritoriu fiinţând o mulţime de

Răspândirea Dobrogenilor Nogai / Gîrgeali Este de observat că în acel timp (1280-1292), Bulgarii erau conduşi de boierul Cuman Gheorgu / Gherghi denumit Terter - impus de hanul Tătar Noqai Gîrgea, cumnatul său, care din 1266 a urmat hanului Bărqă / Berke la conducerea Hoardei de Aur; el şi fratele său mai mic poreclit “Fier încălzit” - s-au refugiat acolo din Ungaria după invazia Mongolă ce a fost la 1241, cu el încheindu-se domnia directă a Dinastiei Asanilor / Asăneştilor. Gherghi s-a însurat cu prinţesa Maria - sora ţarului Asan 1259-1303, care a condus înaintea lui - fiica Ana măritându-se cu regele Sârb Milutin Nemania, devenind mama lui Ştefan Decianski 12851331 (Nichefor Gregor, ambasadorul bizantin la Curtea Sârbă, a consemnat despre ea că era “fiica arhontului Vlahiei”, în Greacă “arkhon” / ἄρχων = “arhonte” însemnând “conducător” / “domn”); fratele ei a condus Bulgarii în 13001322, în ultimul an avându-şi fiul George II asociat la domnie iar băiatul ei a vrut să se însoare cu prinţesa Ruxandra, fiica lui Basarab “Întemeietorul” - Vodă al Ţării Româneşti în perioada 1310-1352 / feciorul herţegului Negru Vodă - însă aceea în Regatul Serbiei a rămas gravidă cu nobilul Armân Gârca şi l-a născut pe Nicolae Gherga, ceea ce a provocat furia Sârbilor, exprimată şi prin hrisovul potenţialului socru Milutin din 1317 ori de hrisovul potenţialului mire Ştefan din 1330 (printre motivele respingerii de către ea a prinţului Sârb, pe lângă că îi era văr - îndepărtat - a fost şi faptul că familia aceluia constant era împotriva Gherganilor): ea a crescut alternativ la ambele curţi, Sârbă şi Română (a herţegului Negru Vodă). 76


formaţiuni, dintre care cel mai puternic stat era cel al ţarului Lazăr, apoi cel al lui Brancovici (între urmaşii lor având loc ulterior alte cununii). Academicianul Petriceicu Haşdeu a scris: “În secolul XVIII, Constantin Scarlatti spunea despre neamul lui Mircea cel Mare că ‘se zice a fi fost nepoţi ai regelui Sârbesc Lazăr’; principele Lazăr nu era mai vechi, ci chiar contemporan cu Mircea, urcându-se pe tronul Serbiei la 1371. Printr-o diplomă din 1396, principele Sârbesc Ştefan, fiul şi urmaşul regelui Lazăr, a dăruit mănăstirilor Vodiţa şi Tismana 10 sate în Serbia, mai adăugând că deja tatăl său fusese binefăcător al acelor 2 locaşe. Dacă Dan Vodă ţinea pe o fiică a lui Vuk Brankovici, atunci Ştefan - fiul lui Lazăr era unchi bun al Doamnei Ţării Româneşti. Printr-o înrudire aşa de apropiată s-ar înţelege o asemenea mare dărnicie, cu atât mai vârtos că niciodată nici un alt principe Sârbesc n-a făcut nici un fel de donaţiune Ţării Româneşti. Prin singura înrâurire a stareţului Nicodim aceasta nu se explică; se poate admite însă că intervenirea stareţului Nicodim - despre care se crede că era chiar rudă cu regele Lazăr - va fi concurs mult la căsătoria lui Dan Vodă cu fiica lui Vuk Brankovici”. (Aceea era nepoată a lui Dan Vodă, căci mama lui Ana / Kalinikia era sora bunicului ei Lazăr, conducătorul Sârbilor: cununiile de acel gen în Evul Mediu erau obişnuite).

fost logofătul Pribac (despre neamul Gârda / Gherga prin acea ramură ştiindu-se că a ajuns în Coşava / Kosovo din Cotor / Kotor): băieţii cneazului au marcat semnificativ ortodoxia şi gospodărirea atât a Românilor, cât şi a Sârbilor în acele vremuri (Velcani / Vukan Nemania - primul născut al întemeietorului statului Sârb - din 1195 era intitulat “regele Dalmaţiei, Dioclei, Travuniei, Topliţei şi Hvosno”). În lucrarea “Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu”, academicianul Român Silviu Dragomir a studiat formele de organizare ale liderilor Vlahi Medievali: “În 1198, Ştefan Nemania a dăruit Hilandarului judeţia (‘sudstvo’) lui George; dar ‘sudstvo’ presupunea desigur un ‘sud’, românescul ‘jude’: numirea astfel a unei căpetenii vlahe pare de o mare vechime, pe care n-au prezentat-o decât unii termeni de la vlahii din Bulgaria (iar primele judeţe din Oltenia purtau numele de ‘sădstvo’). Întrebuinţarea denumirii de ‘knez’ e tot atât de veche, anume de la începutul secolului XIII, când s-a menţionat în documentul de la Jicea / Zica ‘cnezul’ Grd din jupa Hvosno; îl găsim şi în hrisoavele de la Deceani şi Prizren iar raguzanii îl scriau ‘comes catuni’. În documentele sârbeşti medievale el nu s-a întrebuinţat niciodată pentru a desemna pe şefii satelor, ci pe marii demnitari ai curţii, ba chiar pe membrii dinastiei. 2 fraţi ai lui Nemania s-au numit ‘knezi’ iar în secolele IX-X tot aşa se intitulau principii bulgari (apoi întâmpinăm cneji şi între mai marii târgurilor şi oraşelor iar în MunteNegru unii şefi se numeau cnezi, ca şi mai marii cătunelor vlahe din Velebit. Pe litoralul dalmatin, comite = knez se numeau şi căpeteniile unor familii nobiliare iar în secolul XIV acel titlu l-a purtat însuşi domnitorul Lazăr. Cel mai apropiat de termenul întrebuinţat de vlahi în Serbia ne pare - pe la 1300 demnitarul regal aşezat în fruntea unei jupe. Cnejii au fost cunoscuţi şi la românii din nordul Dunării, în fruntea satelor (dar nu se asemăna aproape deloc cu ceea ce am întâlnit la vlahii din Peninsula Balcanică). Termenul de ‘celnici’ pentru căpeteniile vlahe s-a răspândit mai ales în Bosnia şi în oraşele dalmatine. Raguzanii în 1285 au menţionat că în Serbia ‘magno celnico’ era un demnitar al curţii (întâlnit şi în secolul următor, de exemplu în persoana cumnatului cneazului Lazăr). În Dalmaţia, ‘baciul’ angajat să îngrijească de turme se numea ‘celnic’. La aromâni (după cum a scris Theodor Capidan în ‘Românii nomazi’ din 1926), termenul de ‘celnic’ a fost atestat din secolul XI, desemnând pe şefii ‘fălcărilor’. De la Cotor spre nord, şefii cătunelor se numeau ‘cătunari’; în Croaţia ‘cătunarul’ - apărut în numeroase documente însemna căpetenie a satelor vlahe: cătunarii vlahi în Croaţia erau reprezentanţii satelor şi apărătorii autonomiei lor, având sarcina de a culege taxele plătite de vlahi (dările se strângeau la Sf. Gheorghe). Pe insula Krk / Veglia şefii vlahilor se numeau ‘capi’, ceea ce reprezenta o denumire autentică păstrată de ei. În Serbia medievală, grupele de vlahi erau recunoscute după un aspect caracteristic, fiind organizate în ‘frăţii’ (iar cei din preajma munţilor Visitor / Visător şi Durmitor - denumiri vlahe din secolul VIII, conform şi dr. Iovan Erdeljanovici - şi-au înjghebat ‘triburi’); frăţiile depindeau în mare măsură de posibilităţile de câştig ale membrilor (de aceea, forţele şi mărimile lor au variat în funcţie de vremuri şi de zone): în frăţii stăteau împreună mai mulţi fraţi (frăţiile au existat şi la vlahii din MunteNegru, Herţegovina, etc., cătunele vlahe pomenite la Raguza avânduşi denumirile după căpeteniile care erau şefii frăţiilor)”.

Schema academicianului Petriceicu Haşdeu Tânăra prinţesă Roxanda / Ruxandra îl ştia de la Curtea Ţării Româneşti pe Gherg / Grigore - a cărui familie lucra de peste un secol cu familia ei, a Cărăşanului / Făgăraşanului Negru Vodă - şi în Balcanii Vestici în 1317 i-a cunoscut rudele Vlahe / Armâne Ghergane; din acea dragoste Balcanică a ei - rămasă însărcinată în 1319 - a rezultat în 1320 Nicolae Gherga, devenit Sfântul Nicodim al Olteniei (datorită şi acelui fapt, tatăl ei Basarab “Întemeietorul”, Vodă al Ţării Româneşti, pentru a-şi consolida politic partea Balcanică, a aranjat imediat măritarea sorei ei Teodora cu boierul din Loveci 43,08 lat. N, 24,43 long. E - de lângă Troyan / Bulgaria - Ioan Alexandru din Dinastia Asanilor / Asăneştilor, care a ajuns ţarul Bulgarilor pentru 4 decenii). Este de observat că Mănăstirea Tismana / judeţul Gorj - la care Nicodim a fost primul stareţ - consideră naşterea lui anterioară cu un deceniu, academicianul Djordjie Radojicic din Serbia anunţând că ambele rude Nicodim şi Lazăr erau Vlahi din Prilepac iar academicianul Niculae Iorga din România notând că Nicodim avea mamă Sârboaică (toate însă neştirbind semnificativ povestea Sf. Nicodim); ca fiu al cneazului Gârda / Gîrd din jupa Kosovară Cosne / Hvosno a secolului XIII, tatăl Sf. Nicodim al liniei Gârca / “Grcic” a fost cunoscut inclusiv ca “Grec” - adică “bizantin” / respectiv “oriental” ori ortodox, deoarece era implicat în Biserica din Custura - iar tatăl ţarului Lazăr al liniei Gârba / “Grbali” a 77


ajutorul cumnatului său Vasile II, împăratul Imperiului Bizantin (ceea ce a fost o forță decisivă pentru sfârșitul adversarului Imperiu Bulgaro-Armân). Rudele acelui nobil Paion / Peon Ghega probabil stăpâneau Dobrogea în 839 (când cronica Turcă a indicat existenţa Ţării Române acolo) şi mai sigur în 982 - anul 6490 de la Facerea Lumii - după cum a apărut în inscripţiile din cea mai mare biserică de la Basarabi-Murfatlar, inclusiv cu nume: judecătorul George şi jupanul Gheorghe; deoarece Ghega a renovat capitala Peonilor din Macedonia, el şi predecesorii săi Gheorghe şi George din Dobrogea - consideraţi de savanţi ca provenind din Sud - trebuie să fi făcut parte din familia conducătoare Peonă (adică Vlaşi / Megleniţi). Bazinul Vardar, după cum a precizat şi academicianul Român Silviu Dragomir, era zonă populată de Vlahi - aflaţi sub jurisdicţia Primei Iustiniana jupanul Gheorghe şi judecătorul George fiind consemnaţi la sfârşitul secolului X în complexul bisericesc din BasarabiMurfatlar iar ţarul Ghega fiind cel care a protejat, prin Cetatea Roşie pe care a consolidat-o, complexul bisericesc de la Ivanovo, inclusiv domeniul Basarabilor de pe malul drept al Dunării în secolul XI (atunci pe Dunăre erau păstrate din Ruse - numit Giurgiu Mare - legături şi cu Veneţienii din Vidin); Peonii existau în Balcani din timpul Gherghiţilor Troiani (de exemplu şi cercetătorul Britanic John Cramer 1793-1848 corelându-i). Este de observat că drumul Medieval principal de legătură a Muntelui Athos cu capitala Ţării Româneşti a fost prin Valea Vardar / “Var-dar”.

Ţarul Lazăr (portret din 1380) Gherghi / George I - retras în călugărie - a murit în 1308 şi a fost îngropat la Mănăstirea de Piatră din Ivanovo 43,42 lat. N, 25,59 long. E, săpată în canionul Râului Cherni / Roussenski - afluent al Dunării - la S de Giurgiu Mare / Ruse (în Română Rusciuc): acel loc era protejat de Cetatea Roşie / Cherven rezidită în secolul XI de ţarul Ghega, supranumit “Roşu împărat” căci pentru a sfida Ţarigradul / Constantinopolul purta mantie roşie (iar purpura era însemnul împăratului bizantin). Ghega era Peon supărat că moşia familiei sale din Macedonia - de pe Râul Bregalnica, afluent al Vardarului - a fost ocupată de bizantini în 1014 / domeniul a fost eliberat abia în 1185 de Armânii conduşi de Ioan Asan, care a fost însurat cu o urmaşă a sa, prinţesa Maria (răscoale au fost în Balcani mai multe, ca de exemplu cea din 1040 condusă de Armânul Petre Deleanu, nepotul ArmânuluiArmean Samuil, ultimul ţar al Imperiului Bulgaro-Armân, care însă a sfârşit întemniţat de bizantini); e de remarcat că în 1020, cronica împăratului bizantin Vasile Bulgaroctonul a consemnat că pe Valea Vardar trăiau deopotrivă Români şi Unguri (după cum a scris Leon Monasteriotes în 1186, împăratul bizantin Vasile II 958-1025 a poruncit după ce i-a distrus pe Bulgari că dacă Vlahii se vor răscula, să păţească la fel: împăratul bizantin “Bulgarocton” n-a fost şi “Valahocton” deoarece ultimul ţar n-a fost sprijinit de toți Valahii). Este de știut că mercenarii Vikingi / Varegi care asigurau garda împăratului bizantin Vasile II s-au implicat ca elită războinică - în luptele contra Imperiului BulgaroArmân, ceea ce a determinat retragerea Valahă: Vladimir Rurik, conducătorul Rusiei - pe atunci cu capitala la Kiev / azi capitala Ucrainei - a trimis 6 mii de militari Varegi în

Cherven Din Banat până în Basarabia - via Timoc şi Dobrogea - Gherganii acelui timp (dinaintea constituirii Ţării Româneşti) erau “basarabi”: jupanii Rumânilor de pe Valea Dunării inferioare. În 1211, sinodiconul lui Borilă Asan a pomenit 3 mitropoliţi din Cherven - loc cu 15 biserici şi zeci de palate - o adevărată reşedinţă Armână, cu peste 10 mii de locuitori pe atunci; în secolul XIII în zonă - probabil parte din 78


vechea “Vlaşcă de la Dârstor” / adică de la Dristria / Silistra a trăit şi a murit cel care a devenit Dimitrie Basarabov, ştiut ca “Dimitrie cel Nou”, ocrotitorul Bucureştiului (acolo, în actuala Bulgarie, moşia Basarabi - cu reşedinţa în aşezarea Basarabovo şi mănăstirea ridicată în canion cu hramul “Sf. Toader” / “SânToader” - a aparţinut familiei lui Vodă Basarab “Întemeietorul” Ţării Româneşti): e de făcut distincţia între Sf. Dimitrie patronul peste Salonic / cel mai mare oraş al Macedonilor şi Sf. Dimitrie “cel Nou” patronul peste Bucureşti / cel mai mare oraş al Românilor.

Sfinţii Vlahi Dimitrie Basarabov (= “cel Nou”) şi Nicodim Gârca sunt reprezentaţi în iconografia ortodoxă mereu alăturat şi cu capul acoperit emrit / în stil pustnic, după cum sunt înfăţişaţi de exemplu în Bisericile Ortodoxe Române din “Ţara Sacră”. În 2010, Ivo Gheorghiev din Vidin / Timoc - preşedintele Rumânilor din Bulgaria - a afirmat: “Legea interbelică pentru apărarea Bulgariei a prevăzut ca fiecare onomastică să primească sufixul ‘ov’: Ion a devenit ‘Iovanov’ iar Gheorghe a devenit ‘Gheorghiev’. Între Vidin şi Timoc e Pădurea Basaraba, în care se găseşte Mănăstirea Albotina. La fiecare a doua zi de Paşti, aici se adună rumânii din zonă, ca să se tămăduiască prin rugăciune şi ca să joace străvechea ‘horă a morţilor’. Fac asta de secole, din ‘moşii moşilor’, doar rumânii, ei între ei, cu miile. E locul lor de întâlnire, o ‘vatră’ care încă îi mai ţine uniţi prin puterea credinţei şi a obiceiurilor ancestrale. Aici s-a călugărit ţarina valahă Teodora a Bulgariei şi a fost înmormântată pe celălalt deal, unde era o mănăstire de maici. În copilărie, ţâncii rumâni din satul meu natal Rabrova (pur rumânesc şi azi) urcau la grota ultimului călugăr - ‘Mergem la gaura lu’ Ghergu’ - o peşteră cioplită în cremene, ca o casă, unde acum un secol a sihăstrit ‘călugărul de pe urmă’, vestitul Ghergu, care le zicea localnicilor că toţi înaintaşii săi monahi au fost vlahi şi că au trăit aici ‘din vreme’ sau ‘din veac’. În peştera aceea e o firidă, la capătul căreia e săpată o boltă, ca un fel de altar: acolo îşi puneau anahoreţii candela şi icoana; iar dedesupt, muchia de jos a bolţii e scobită într-o formă rotundă, ca o farfurie, de dimensiunea capului omenesc. Acolo bătea Ghergu cu capul rugăciunile lui. Tot acolo, îşi rezemaseră frunţile şi călugării ‘din veac’: în aceeaşi adâncitură, moştenindu-şi unul de la altul chilia şi rânduiala; pielea frunţii lor adâncea locul, odată cu trecerea secolelor. Inscripţiile sunt datate arheologic din secolul XIII (în rumână, scrise cu litere slavone). Pădurea Basarabă se-ntinde ca o pleată unduitoare pe deasupra mănăstirii, din Timoc până în Vidin, pe zeci de km; iar dincolo de fluviu - de la Calafat mai departe - se cheamă tot la fel”. Dr. Stănciulescu Bârda a susţinut în 2013: “Basarab I a avut 2 fiice: Teodora şi Ruxanda (şi un fiu, Alexandru). Din raţiuni politice mai cu seamă, şi-a căsătorit acele 2 fiice cu 2 tineri: Teodora cu Ioan - nepotul lui Mihai Şişman - ajuns conducătorul bulgarilor şi Ruxanda cu Ştefan Deceanski, ajuns conducătorul sârbilor; în 1347, când afemeiatul soţ al Teodorei s-a îndrăgostit de o evreică, ea s-a călugărit ca Teofana iar fiul lor şi-a stabilit capitala la Vidin”.

Ierihon

Ierusalim 79


Verii Nicodim şi Vlaicu Mănăstirea Albotina din Pădurea Basarabă

Nicolae Gherga / Nicodim Gârca, la un deceniu după ce a susţinut înfiinţarea Mitropoliei UngroVlahiei la Curtea de Argeş, a susţinut şi înfiinţarea Mitropoliei Severinului încă o mitropolie a Ţării Româneşti - ce s-a întemeiat cu baza la Mănăstirea Vodiţa, atunci când aceea a fost gata, în 1370 / Sf. Nicodim avea 50 de ani (în Banat la acel timp exista deja o adevărată reţea de mănăstiri ortodoxe): Banatul Severinului se întindea cu o parte în Banat şi cu o parte în Bănie (recunoaşterea Mitropoliei Severinului de către Patriarhia din Constantinopol l-a adus ca mitropolit bizantin pe Daniel Critopulos, de pe scaunul de Melitene / din Armenia, sub numele de Antim, acela funcţionând acolo un deceniu, după care s-a mutat ca mitropolit în cealaltă mitropolie a Ţării Româneşti, a UngroVlahiei, cu titlul de “exarh al Plaiurilor şi a toată Ungaria” / adică şi peste Ardeal, decedat la Curtea de Argeş în 1401; succesorul lui la Mitropolia Severinului a fost Atanasie din Perga - mitropolitul Pamfiliei / Anatolia răposat la Turnu Severin în 1403, acel ierarh Anatolian refuzând orice supunere faţă de patriarhul din Constantinopol).

Este de ştiut că pentru combaterea răscoalei Cumane de la Vidin din 1213, ţarul Borilă Asan a fost ajutat de “oastea formată din Români, Pecenegi, Secui şi Saşi din Sibiu, condusă de comitele Ioachim”. Privind cele petrecute în josul Fluviului, Dr. Ştefan Olteanu a scris în “Istoria românilor” editată de Academia Română în 2010: “Având în vedere mulţimea şi varietatea produselor europene descoperite în teritoriul dintre Dunăre şi mare, se poate afirma, pe bună dreptate, că acea provincie a constituit un nod important al comerţului ‘internaţional’ la acea vreme. Faptul nu este de mirare dacă se ţine seama de poziţia geografică, Dunărea constituind o arteră navigabilă deosebit de eficientă şi în evul mediu. Dintr-un anumit punct de vedere, circulaţia monetară reprezintă un indiciu privind gradul de intensitate a schimbului de mărfuri dintr-o anumită zonă. Exceptând, poate, marile oraşe ale Imperiului Bizantin, nicăieri în altă parte, în jumătatea de răsărit a Europei de la sfârşitul secolului X şi în secolul următor, nu s-a întâlnit o circulaţie atât de intensă ca în Dobrogea. Aşezările dobrogene de la sfârşitul secolului X şi din secolul XI îndeplineau condiţiile cerute unor oraşe în adevăratul înţeles al cuvântului. Caracterul lor urban era pregnant, încât chiar bizantinii au numit, vreme îndelungată, ţinuturile de la Dunărea de jos ‘regiunea oraşelor de la Dunăre’ sau ‘regiunea oraşelor paristriene’ / par-Istriene”. Zona atunci era gospodărită de Vlahii Ghergani (e de ştiut că de la Dobrotiţă / Dobrotă - un membru al familiei ţarului Terter Gherghi / Gheorgu respectiv George II - care a condus din 1347 Dobrogea până la includerea ei în Ţara Românească de către Vodă Mircea “cel Bătrân”, a rămas consolidat numele acelei regiuni; Dobrotă / Dobrotici a colaborat cu verişorii primari ai lui Nicolae Gherga / devenit Sfântul Nicodim: Ana a Valahiei care conducea din Târnovo / Bulgaria - şi fratele ei Vlaicu / Vladislav, Vodă al Ţării Româneşti, cum a fost de exemplu recapturarea Vidinului în 1369, anul când Vlaicu Vodă a decis mutarea capitalei Valahiei / Ţării Româneşti de la Câmpu Lung / Câmpulung-Muscel la Curtea-de-Argeş şi a acceptat ideea rudei Nicodim de a ridica în Banat, pentru paza Gherdap / Porţilor de Fier, Mănăstirea Vodiţa, sediul Mitropoliei Severinului fondată atunci, pe când banul Severinului era Vladislav Koroghy).

Mănăstirea Vodiţa azi Vodiţa din Banat - prezentând particularitatea înzestrării cu pilaştri interiori încadrând absidele laterale - a devenit modelul preferat pentru bisericile din Ţara Românească; Mănăstirea Vodiţa a avut 2 biserici: una domnească (pentru Radu I - asociat la domnie de către fratele Vlaicu Vodă - care din respect îl numea pe vărul mai mare 80


drept “kir Nicodim” / adică “unchi”) şi una mitropolitană, a mitropolitului Severinului; de atunci, Ţara Românească a funcţionat cu 2 mitropolii - a UngroVlahiei şi a Severinului până la reorganizarea realizată de fostul patriarh ecumenic Nifon, invitat de către Vodă Radu “cel Mare” / fiul Gherganei Rada şi de către marele pârcălab Gherghina, care a definit doar o mitropolie în Ţara Română, cu 2 episcopii: a Râmnicului - în locul Severinului - şi a Buzăului, ortodoxia funcţionând astfel în Valahia / Ţara Românească până în Epoca Modernă (călugărul Nifon, care a copilărit la curtea lui Gherghe “Castriotul”, în 1483 a fost ajutat de cumnatul lui Gherghina - Vodă Vlad “Călugărul” - să coboare de la Mănăstirea Dionisiu de pe Muntele Athos şi să preia Episcopia Salonicului pentru 3 ani, apoi Patriarhia din Istanbul / Ţarigrad pentru 2 ani). Despre cei care au aranjat organizarea ortodoxă a Ţării Româneşti e de ştiut că marele pârcălab Gherghina (adică guvernatorul Ţării Româneşti) şi sora sa Rada - mama lui Vodă Radu “cel Mare” - au fost strănepoţii Sfântului Nicodim Gârca / Nicolae Gherga; ei l-au avut ca tată pe Gherghiţă din Gherghiţa, fiul lui Gorga din Ghergani (ambii importanţi dregători ai domnitorului Mircea “cel Bătrân”): aceia - împreună cu Vodă Mircea “cel Bătrân” / nepot al lui Nicodim Gârca - au organizat la sfârşitul anului 1406 cu multă plângere funeraliile celui care a fost Nicolae Gherga = Sf. Nicodim Gârca (intitulat de domnitor “rugătorul domniei”, Vodă obişnuind să fie însoţit de Nicodim pe unde avea treburi importante). După stingerea vârstnicului Nicodim Gârca, Vodă Mircea “cel Bătrân” a fost sprijinit puternic în continuare pentru acţiuni - în timpul celor 11 ani de domnie ce i-a mai avut - de talentul dregătorilor Gherga (tată şi fiu), împreună cu familiile şi anturajele / echipele acelora; în plus, e de remarcat că domnitorul Ştefan 13891427 al Sârbilor, ca şi tatăl lui - ţarul Lazăr - a făcut serioase danii în sate şi mori Mănăstirii Tismana, încă pe când trăia ctitorul Nicodim iar pe drumul de întoarcere acasă de la Constantinopol, după bătălia din 15 VI 1410 de la Kosmedion (cartier al capitalei bizantine ce îşi trăgea denumirea cumulată de la Mănăstirea “Sf. Cosma şi Damian”), a fost bine ospeţit în Ţara Românească de Gherga şi de Vodă Mircea “cel Bătrân”: erau rude. În 2005, istoricul Ljubivoje Cerovic în “Sârbii din România” a scris: “Nikodim Grcic s-a născut în Kosovo. Despre el izvoarele spun că a fost ‘un om de onoare şi simţitor, straşnic la carte, şi mai straşnic în înţelepciune, în vorbă şi răspunsuri’. Pentru construirea mănăstirilor de la Vodiţa şi Tismana a beneficiat de însemnate resurse financiare date de cneazul Lazăr, ceea ce se confirmă şi prin hrisoave de danie; hrisoavele au fost întărite, după moartea cneazului Lazăr, de către fiul său, pe atunci cneaz, Ştefan Lazarevici. Pentru întreţinerea mănăstirilor, cneazul Lazăr a donat câteva sate care - până în anul 1378 - erau în proprietatea lui Radici Rastislalici, stăpân pe Branicevo. Nicodim Grcic / Gîrcici a reuşit să-l determine pe regele Sigismund să-i acorde dreptul de patronat bisericesc şi în obştile bisericeşti ortodoxe ce erau subordate puterii sale politice; după cele obţinute de Sava Nemania / Nemanici, acelea au fost primele privilegii obţinute de la regele maghiarilor”. După ce regele Andrei II al Maghiarilor a izgonit Cavalerii Teutoni în 1225 din Ţinutul Bârsei, Sf. Sava i-a obţinut permisiunea ca pe partea Bănăţeană a Dunării să ridice 2 mănăstiri: la Baziaş - aparţinând de Mănăstirea Pescium / Pec 42,40 lat. N, 20,18 long. E din Kosovo - şi pe Pârâul de Aur, la Zlatiţa, ambele în comuna Socol 44,51 lat. N, 21,28 long. E / acum judeţul Caraş-Severin. Pe de altă

parte, e de știut că la năvala Mongolo-Tătară din 1241, banul de Cucevo și Branicevo era Greborius / Gregorius.

În 2007, doctorul în filozofia istoriei Neagu Giuvara (literar Djuvara) nota că în vechile documente aproape întotdeauna era scris “Voivod” / aşa cum se aude de altfel, neînţelegând de ce în ortografia Română - care e fonetică - sa generalizat “Voievod”. Sensul originar al cuvântului “Voievod” în Slavonă era căpetenie de oşti - sens păstrat de Slavi; la Români, cu vremea, a fost asociat celui de “domn” cel ce guvernează - sfârşind prin a fi sinonim cu acesta. Acelaşi autor a remarcat şi obsesia de continuitate a istoriografiei (deci de permanenţă, de imobilitate), ca “o viziune strâmtă şi statică; ceea ce a dat naştere Europei după Imperiul Roman a fost istoria în mişcare, adică valurile succesive pornite din adâncul Asiei - voivodatele româneşti apărând după ultimul val, cel cuman. În istoria universală a fost acelaşi fenomen: în succesiunea unei mari împărăţii, după prăbuşirea puterii şi anihilarea fostei elite conducătoare, precum şi fragmentarea ansamblului după scheme foarte variate (de pildă, după configurarea fostelor grupuri etnice sau după împărţirea zonelor de influenţă între nou-veniţi ori după imprevizibile accidente), atunci când - după veacuri - se infiripă noi structuri statale în cadrul unui nou ciclu de civilizaţie, nicăieri noile unităţi politice menite să redea viaţă locului s-ar fi ridicat din vechea populaţie băştinaşă; aceasta, lipsită de elitele sale diriguitoare, stupefiată de cutremurul care a dărâmat fostul edificiu în care trăise - de-acum fără vlagă, parcă emasculată politic - aşteaptă ca noua ordine politică să-i fie adusă sau impusă de un grup din exterior”. Mulţi erudiţi au observat că legenda despre un cuceritor sosit din alte părţi învăluie începutul fiecărui popor, ceea ce corespundea unor realităţi: de pildă, la întemeierea fiecărui stat din Europa a fost hotărâtoare intervenţia unei aristocraţii războinice ce venea din alte părţi; mai mult, există o continuitate dinastică - în sensul că fiecare grup de stăpânitori îşi are originea în alt grup cu acelaşi caracter - ce se poate stabili pretutindeni şi din cele mai vechi timpuri până în Epoca Modernă; urmând răspândirea civilizaţiei în lume, ascendenţa stăpânitorilor apare comună prin înrudire, prezenţa Gherga fiind printre aceia, semnalată inclusiv din cele mai vechi timpuri (poate sunt elocvente stăpânirile celor din Ţinuturile Ghergarilor din răsăritul Anatoliei peste “autohtonii” Bazinului Dunării în Epoca Fierului şi Antichitate - ca Dacii din fosta Albanie Caucaziană - ori Medieval a celor din Armenia peste Vlahi, inclusiv în Albania Balcanică). Interesant este că primii domnitori Români purtau pe căciulă deasupra frunţii un medalion 81


simbolizând al treilea ochi (în basmele Române încă apare “Făt-Frumos cu steaua-n frunte”: Arghir). Banatul Severinului a fost înfiinţat la începutul secolului XIII; în imaginea următoare este cu albastru marele stat Românesc ce-l cuprindea, condus de Dinastia Asanilor până la năvala Mongolilor şi Tătarilor din 1241 - când a fost dezmembrat / capitala sa Târnovo, numită “Qirqin din Ţara Ulaghilor” / Vlahilor de cronicarul Persan Raşid Al-Din, fiind distrusă de Mongoli în 1242 - având influenţe puternice şi în Ardeal / de fapt, profitând şi de cruciada din 1204 condusă de Veneţieni, în mare parte Imperiul Român dintre Marea Neagră şi Marea Adriatică, finanţat la început de Cavalerii Templieri, suprapunându-se peste dominaţia Bulgarilor asupra Românilor ce a fost cu jumătate de mileniu înainte (împăratul Ioan Asan II - precedat la domnie de frumosul său unchi Caloian 1168-1207 / Kara-Ioan = “Negrul Ioan” - la început a fost însurat cu prinţesa Ana Maria, fiica regelui Andrei II 1177-1235 al Maghiarilor / îngropat la Igriş 46,06 lat. N, 20,47 long. E, comuna Sânpetru Mare, judeţul Timiş iar după moartea ei cu frumoasa bizantină Irina Comnena):

Românilor cu reţelele internaţionale Cisterciană şi Templieră au apărut curând după întemeierile acelor Ordine - prin intermediul călugărilor Bănăţeni - fiind într-adevăr de prim rang. La relativ mică distanţă de Mănăstirea Cenad pe Valea Mureşului - tot în actualul judeţ Timiş, pe atunci fiind comitatul Timiş - a apărut Mănăstirea Bănăţeană “Ig-riş” / “Eg-res” (întemeiată în 1179 de Ordinul Cistercian din Burgundia în mijlocul populaţiei Româneşti ortodoxe), care apoi a avut în tutelă Mănăstirea Cârţa, inclusiv prin “frăţia” Latină / deopotrivă prin creştinism şi limbă Românică, existentă din 1202, ca prima formă în stil gotic a Transilvaniei, în centrul administrativ, politic şi religios al Ţinutului Făgăraşului / alt loc majoritar Român ortodox, aflat în actualul centru al României, mereu un teritoriu de puternică viaţă Românească - notat la 1222 ca “Terra Blachorum”, adică al Vlahilor, unde în 1224 era consemnată şi existenţa unui mare codru al Românilor şi Pecenegilor uriaşa pădure luându-şi denumirea de la acea localitate: Cârţa Română (Cherţişoara, acum Cârţişoara 45,43 lat. N, 24,34 long. E, judeţul Sibiu), misionarismul religios nepracticânduse în locuri pustii, ci în zonele intens populate, în acest caz fiind un puternic bloc etnic Românesc; numele se presupune că ar fi derivat din ceea ce Slavon însemna loc defrişat Krc / Kurco, în decursul secolului XIII fiind în diferite variante ortografice: Kerch la 1223, Kerz la 1225, Querc la 1226, Kyrch la 1264, etc. (în opinia istoricului Ioan Şchiopul din 1945 - în cercetarea sa despre “Ţările Româneşti înainte de secolul XIV” - “numele nu poate fi explicat din limba românească dar nici din cea ungurească; unii filologi cred că la originea numelui este un radical slav, pe care însă nu l-au găsit încă”).

După ce arhiepiscopul Thomas Becket 1119-1170 (şeful Bisericii Anglicane) a fost exilat la Mănăstirea Pontigny 47,54 lat. N, 3,42 long. E din Burgundia / Franţa - a Ordinului Cistercian - călugări de acolo au întemeiat pe Valea Mureşului Mănăstirea Bănăţeană Igriş: ei au făcut-o la iniţiativa soţiei regelui Bela III al Ungariei 1172-1196, anume regina Ana din Chatillon 47,51 lat. N, 4,34 long. E - fiica prinţesei Constanţa a Antiochiei - cumnata împăratului bizantin Manuel Comnenul 1143-1180 (sora ei Maria era nevasta aceluia).

Ruinele “Porţii Cerului” din Banat: Igriş Contele de Chatillon / Burgundia, după ce a intrat în Ordinul Cistercian - înfiinţat ca strict religios de catolici în 1098, membrii săi purtând robe albe tipice - şi s-a călugărit a devenit Sf. Bernard 1090-1153: el a făcut să fie în mod oficial recunoscut în 1128 Ordinul Templierilor (organizaţie religios-militară al cărei inspirator a fost); aşadar, legăturile

Mănăstirea Cârţa 82


Mănăstirea Cârţa din Ţara Făgăraşului a fost cea mai Estică a Ordinului Cistercian iar prin ea banii Ordinului Templier - întemeietorul sistemului bancar mondial - au circulat timp de peste un secol (Templierii au fost interzişi de papă în 1307, ca urmare a cererii regelui Francez de atunci, strănepotul reginei Ana şi al regelui Bela III al Ungariei; cu 17 ani înaintea ridicării din zid a Mănăstirii Cârţa - pe când aceea era din lemn - din Ţinutul Făgăraşului Cavalerul Veneţian Grigore împreună cu Bănăţeanul / Gugulanul Negru-Vodă i-au sprijinit decisiv pe fraţii Asan din Balcani să întemeieze Imperiul Româno-Bulgar). În apus, Mănăstirea Bănăţeană Igriş avea în subordine în centrul Panoniei Mănăstirea Vertes-Keresztur 47,26 lat. N, 18,16 long. E - prin călugării căreia se ţineau legăturile cu restul reţelei Cisterciene din Vestul Europei - iar din 1214 avea în subordine o filie şi în Zam 46 lat. N, 22,27 long. E / judeţul Hunedoara (pe malul Râului Mureş); după martiriul din 1046 al Sf. Gherhard din Cenad de pe Valea Mureşului, în secolul următor - începând cu 1179 - prin intermediul familiei sale Veneţiene trebuie ca influenţa călugărilor Cistercieni să se fi extins spre răsărit, la Igriş, Zam şi Cârţa (acolo deja după 6 ani - în 1185 - au co-existat Cavalerul Veneţian Grigore şi Cărăşanul Negru-Vodă): în Cârţa / Ţinutul Făgăraşului, cel atestat drept Grigore - ca “Veneţian” - provenea din familia Veneţianului Gherhard de la Cenad (din secolul anterior) iar ca trezorier / vistier era funcţia ce o îndeplinea în postura de Cavaler Ioanit, ca atare conducătorul Negru-Vodă şi impunând urmaşilor săi dinaşti titulatura semnificativă “Io, Vodă”. Toate cele 3 Ordine Cavalereşti (religioaso-militare) înregistrate de catolici oficial în secolul XII au operat în Ţinutul Făgăraşului: Cavalerii Ioaniţi prin intermediul Românilor Bănăţeni - dinaşti Gugulani / Basarabi împreună cu dinaştii Veneţieni Gherhard / Grigore - Cavalerii Templieri prin intermediul Ungurilor / Arpazilor şi Cavalerii Teutoni prin intermediul Germanilor / Saşilor. Cronicarul bizantin Nicetas Choniates a scris că după răzvrătirea din 1185 Vlahii Asăneşti căutând sprijin contra Imperiului Bizantin au trecut Dunărea: ei nu şi-au petrecut vacanţa de iarnă în Ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului, ci au obţinut concret ajutor - în bani şi militari - de la Cavalerul Veneţian Grigore şi de la Negru-Vodă (cei care pe atunci conduceau din cula Cârţa domeniile Nord Carpatice, facilitând şi tranzitul monetar al cruciaţilor - între Orient şi Occident îndeosebi prin intermediul Templierilor). În Banat, la Mănăstirea Igriş zisă “Poarta Cerului” - ctitoria regelui Bela III al Ungariei şi a soţiei sale Burgunde Ana, adăpostind şi prima bibliotecă propriu-zisă de pe teritoriul României - au fost îngropaţi fiul lor, regele Andrei II al Ungariei 1205-1235 (sora sa Margareta era măritată cu împăratul bizantin Isac Anghelos care a murit în 1204 / anul când capitala Constantinopol a fost ocupată de Cavalerii cruciaţi) şi soţia sa, Burgunda Yolanda, al cărei frate a ajuns împăratul bizantin Latin / cruciat în 1216; Mănăstirea Bănăţeană Igriş a fost distrusă de invazia Mongolo-Tătară din 1241-1242 (călugării însă au fost cruţaţi); refăcută şi întărită a devenit aşa puternică încât regele Ladislau Cumanul - care a murit în 1290 - îşi ţinea tezaurul şi coroana la păstrare acolo (el a fost ucis de 3 mercenari Cumani şi înhumat la Cenad, în sarcofagul Sf. Gherhard). După arestarea din 1307 a conducătorului Templierilor, cu banii confiscaţi de la aceia a fost ridicat castelul regelui Ungariei în Timişoara (lucrarea a durat 7 ani); începând din secolul următor, deoarece Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara a mărit şi a întărit construcţia

regală, el conducând Transilvania şi Ungaria de acolo iar nu din Hunedoara unde îşi avea castelul părintesc - clădirea a rămas ştiută drept castelul Huniade (azi găzduieşte “Muzeul Banatului”, în centrul Timişoarei). Pentru ca să nu mai fie atacată de otomani, regele Matiaş Corvin - fiul lui Ioan Huniade / Iancu de Hunedoara - a desfiinţat Mănăstirea Cârţa din Ţinutul Făgăraşului în 1474.

Cercetătorul Român George Teleoacă a studiat etimologic: “Se poate accepta că hidronimele de vecinătate Hârghiş - Cârţiş(oara) din Bazinul Oltului reflectă etape care au condus la rădăcina Carc - Crac; concludent este faptul că alături de râul Cârţişoara există comuna Cârţa, denumire care face legătură directă cu denumirea de Cărţun aşa cum rostesc megleno-românii cuvântul Crăciun. În acelaşi bazin hidrografic există alături de râul Hârghiş şi râul Hârţa, care susţine odată în plus forma Cârţa. În bazinul alăturat al Mureşului - dar în aceeaşi zonă comună dinspre izvoare există şi râurile Craca, Crac sau Cracului care împreună cu râurile Cricău, Curciu şi Crăciuneasca exemplifică modul în care sintagma teonimică arhetipală a generat în cele din urmă teonimul Crăciun. Remarcabil este faptul că şi mitologia oferă puncte de sprijin pentru lanţul acestor transformări fonetice; se constată că rădăcina mitonimică Herc, bine ilustrată de nume ca Baba Hârca sau Hercule, conduce la rădăcina Karc, care susţine formarea numelui de Crăciun. Păstrând mereu semnificaţia originară a sintagmei teonimice arhetipale, prin lanţul fonetic Volk→Vârc→Hârc→Kărc, Crăc, limba română a mai creat şi expresivul concept de Moş Crăciun cu sensul de Crăciun ‘întemeietorul de moştenire’. Ca termeni extremi ai lanţului etimologic Vâlc-Vârc-HercKarc, Crac există în latină cuvintele viscum - vâsc şi cracca boabe de vâsc, tandem semantic care nu putea sa apară întâmplător. Aceeaşi imagine tainică transpare şi din unele denumiri pentru Moş Crăciun; dintre ele atrag atenţia cele de ‘Baba Chaghaloo’ din Afganistan, ‘Gaghant Baba’ din Armenia, ş.a., care împreună cu numele românesc de ‘călindău’ şi cu cele celtice de ‘chalendal’, ‘chalendaou’, etc. atribuite buşteanului care se aprinde în noaptea de sărbătoare, alcătuiesc un grup de cuvinte a căror formă provine tot de la sintagma teonimică arhetipală: prin coroborarea obiceiurilor 83


şi elementelor de vocabular caracteristice sărbătoririi Crăciunului cu caracterul special al hidronimelor din Transilvania, se deduce că arhaicul cuvânt românesc Crăciun - cu varianta sa Cărţun - îşi are originea în sintagma teonimică arhetipală”. (Totodată, se poate reţine şi semnificaţia “cotiturii timpului” pentru Crăciun, marcând la Români solstiţiul de iarnă iar la Bulgari şi solstiţiul de vară, proto Indo-Europeanul “krăw” - ca o posibilă înrudire însemnând “a înălţa”). Cert este că în acel timp Medieval Gherga lucra cu familia conducătoare din Caraş a Ţinutului Făgăraşului - avându-şi baza acolo, după cum a relevat şi tezaurul de argint găsit la Cârţa, datând de atunci - iar prezenţa Gherga a fost ulterior atestată în Sibiu din Evul Mediu până în Epoca Modernă (din Cârţa a fost Gheorghe zis “Badea” - Cârţan 1849-1911, ţăran cioban care a îndrăgit mult cartea şi a drumeţit pe jos până la Roma, luptător pentru unirea Românilor). Acelaşi cercetător Român George Teleoacă - de la “Asociaţia Română de Studii Semiotice” - a scris în 2014 despre “Argumente toponimice din Dacia privind originea valahică a graiului uman articulat”: “Încă prea puţin valorificată, dar prezentă în istorie pe parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac-Dac a fost afirmată până târziu în scrierile bizantine ‘Suidas’, ale lui Constantin Porfirogenetul (secolul X), ale lui Kekaumenos (secolul XI), ca şi în ‘Analele Boemice’ ale Papei Pius II (secolul XV). În numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt valahice iar ca repere fundamentale care conduc la originea graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea de origine valahică a graiului uman articulat (chiar graiul uman articulat are la origine cuvântul ‘avlake’, aşa încât şi din acest motiv originea sa trebuie denumită tot valahică). Chiar înainte de a pătrunde în Ardeal - inima Daciei - acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi menţiona în mod deosebit comunicarea susţinută de academicianul Vladimir Georgiev în anul 1966, care a arătat că marii afluenţi ai Dunării poartă denumiri care au câte un înţeles bine definit prin raportarea lor la rădăcinile indoeuropene; de aici şi concluzia domniei sale că teritoriile udate de aceste râuri au făcut parte din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indo-europene. În bun acord cu descoperirea academicianului - de la care emană o concluzie fără echivoc - am remarcat în bazinul ardelean al Oltului că denumirile râurilor învecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş decurg succesiv de la cuvântul primordial ‘avlake’ cu înţelesul său de râu în graiul aromânilor. Corespunzător aceluiaşi arhetip ‘avlake’ devenit ‘vlac’, atestat şi în forma ‘avrag’, mai curg în aceeaşi zonă râul Avrig cu afluentul său Givra / Jivra ca dovadă că pornind de la arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale, menţionăm că pe lângă hidronimul Calva în ţară se mai întâlnesc alte 3 râuri cu numele de Colbu, nume care la prima vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la prima vedere, fiindcă numele râurilor numai rareori au fost atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, în memoria cuiva sau a ceva, procedee care urmează de asemenea o logică a grupării (compozitori, scriitori, eroi, plante etc). Râurile cel mai adesea au fost denumite prin derivare fonetică pornind de la o primă denumire de râu căruia adeseori i s-a spus simplu ‘gârla’. Acesta este şi motivul pentru care, tot în bazinul

Oltului există hidronimul ‘Gârla Mare’, iar prin raportare la ea ‘Gârlăţelul’, de la care prin pierderea consoanei ‘r’ s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt pârâu care curge în acelaşi bazin hidrografic. În mod similar există în bazinul Mureşului ‘Gălăoaia Mare’, în loc de ‘Gârloaia Mare’ şi pe lângă ea pârâiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi Gălăuţaş. Urmând raţiuni similare alte denumiri de ape curgătoare s-au format pornind de la cuvântul ‘avlake’ care înseamnă tot ‘gârlă’ în arhaicul grai aromân. Dacă ar fi să numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri avlake, atunci în denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi permutate astfel: Avlake - 123, Kalva - 321, Alvak - 213 (respectiv Albac adică 21′3 unde v→b), Koveş 31 + eş, Avrig - 12′3′, unde l→r şi k→g, Givra - 3′12′. În zonă se mai află, însă, şi localităţile Bărcuţ, Bârghiş, Agârbiş, Richiş, Retiş dar şi Ighiş, etc., care conform notaţiei propuse se reprezintă asfel: Bărcuţ - 1′2′3 + uţ, Bârghiş - 1′2′3′ + hiş, Agârbici - 3′2′1′ + ici, Recea - 2′3, Richiş - 2′3 + hiş, Retiş 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti (palatalizare), Ighiş - 3′ + hiş. De unde rezultă că pentru a obţine o nouă denumire, adică un nou cuvânt, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de transformare fonetică ca într-un joc de imaginaţie, chiar mai simplu decât cuvintele încrucişate. Acesta este modul - acesta este singurul mod - în care s-au format principalele cuvinte, adică din unul în altul, într-o succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare ivite în viaţa de zi cu zi. Cuvântul care deja preexista reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin metaforizare cuvântul cel nou, a cărui diferenţă specifică se exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare grup gândind în mod specific atât metafora de trecere de la cuvântul gen proxim la cuvântul cel nou, cât şi forma de individualizare a noului cuvânt. Ca urmare a faptului că şi alegerea cuvântului gen proxim putea fi diferită au apărut sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii. Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu paradoxală pentru o apă curgătoare a evidenţiat în mod decisiv ideea că forma noului cuvânt s-a obţinut, în mod predilect, prin modificarea formei cuvântului preexistent ‘avlake’ care înseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu ca hidronim înseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi primit acest nume, în mod cu totul independent de substantivul comun ‘colb’, care în limba română înseamnă pulbere. În alt timp, în alt loc, şi un cu totul alt grup de observatori a constatat că pământul foarte bine mărunţit de roţile carelor pe drumurile de ţară dobândeşte caracteristica unui fluid care poate fi turnat ca apa râului, dar care nu este apă ci pulbere uscată, adică ar fi ca apa dar este cu totul opus apei prin celelalte proprietăţi şi atunci ca gen proxim s-a asemănat cu apa curgătoare dar NU i s-a spus ‘avlake’, ci s-a adoptat forma inversă ‘kalva’ respectiv ‘colb’ din moment ce prin celelalte proprietăţi colbul este inversul apei. Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost încă explicate, sunt încă o dovadă că în ere diferite şi în locuri 84


diferite uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvânt polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite înţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, încă necunoscut academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun din fondul principal indo-european având, însă, aceeaşi proiecţie în setul de rădăcini indo-europene care au în vedere numai forma, dar nu şi înţelesul. Denumirile marilor râuri din bazinul Dunării se aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa după cum denumirea râurilor Colbu se aseamănă doar formal cu substantivul de uz comun colb, având acest înţeles de pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă curgătoare. Revenind la hidrotoponimia din Ardeal, vom arăta că pe lângă localitatea Bârghiş se află localităţile Berghin, Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv, arhetipul primordial ‘avlake’. Ca dovadă că Ardealul este vatra originară a acestei înţelepciuni adamice de a crea toponime începând cu arhetipul, adică începând cu începutul începuturilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu, numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa Bârghiş, adică în secuime, se află localitatea omonimă Vârghiş de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul - de Sus şi de Jos - dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea (afereza) lui ‘R’, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu omonimele Acâş pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi Acăş pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi cu denumirea de Racova şi altele denumite Racoviţă cu structura de consoane 2′31 se află tot în Ardeal. Corespunzător hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Bârghiş prezentat, în judeţul Covasna se află unul din cele două râuri Covasna ale ţării. Plasată tot în secuime, remarcabila serie, alcătuită din denumirile râurilor învecinate ca afluenţi ai Oltului, Vârghiş-Hârghiş-Cârţiş(oara)-Creaţa-Craca-CracuCrăciun demonstrează că fonemul (litera) V→H→C, dar şi că arhetipul primordial ‘avlake’ poate genera cuvintele cracă, crac, dar mai ales cuvântul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic, bine ilustrat din punct de vedere hidronimic, se explică felul în care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui Dumnezeu, nume încriptat în tetragrama sacră YHWH, a devenit pentru români Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru a pune în evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al pământului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o amplă susţinere mitică echivalenţei lingvistice dintre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi Moş Crăciun. Aşadar sensul primar al cuvântului moş, din substratul româno-albanez prelatin, nu a fost cel de om în vârstă, ci a fost cel de întemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătrân fiindcă este înainte mergător. Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica universală a limbilor a fost încredinţată memoriei milenare mai ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din Ardeal şi din zona sa înconjurătoare. În munţii Retezat, cu deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani împreună cu vârful Peleaga (a se citi vârful pelasgilor) îşi regăseşte o primă replică tot în ţinutul secuilor. Aici în aval de localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 1301 se găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de la care au derivat numele localităţilor învecinate Bulgăreni, Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni. O a doua replică a grupului de strictă

vecinătate Vulcan, Lupeni, Uricani se întâlneşte la trecerea munţilor, în zona Ploeşti, unde întâlnim localităţile învecinate Vâlcăneşti, Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea provin de la cuvântul Vâlcăneşti, adică de la arhetipul ‘avlake’ respectiv ‘vlac’. Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul special al cuvântului ‘avlake’, care în dialectul aromân înseamnă apă curgătoare, gârlă. Şi cuvântul ‘avlake’ este cuvânt special tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile râurilor au reprezentat până nu demult singurele locuri care au putut susţine existenţa comunităţilor umane în cadrul cărora trebuia să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat să descopăr rolul fascinant al râului în dezvoltarea gândirii şi vorbirii umane. Spre norocul meu şi al acestei descoperiri, de la primele tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat importanţa râului în guvernarea proceselor psihomentale privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, însă, am bătut pasul pe loc până când primului arhetip ‘ji’ cu înţelesul de apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav, vilaj şi istru, toate trei tot cu înţelesul de apă curgătoare. Din nefericire, cuvântul ‘ji’, cuvântul marelui start în epopeea devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvânt care se află inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul limbii române, deşi am constatat că localnicii din zona Filiaşi îl folosesc şi astăzi cu înţelesul de apă curgătoare. Numai în virtutea acestui înţeles, importantul râu care trece prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu. Spre deosebire de cuvântul ‘ji’, care este prima mare substantivizare pentru onomatopeea râului, cuvântul ‘avlake’ este consemnat în impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi şi ilustrat prin propoziţia în dialect aromân: ‘Prit hoară cură una avlake’. Cunoscut şi prin variantele sale ‘avlakiu’ cu înţelesul de râuleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de ‘avrag’ care are numai înţelesul de brazdă, cuvântul ‘avlake’ se dovedeşte a fi principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită de postulatul lui Ernst Cassirer, dar şi temeiul sistemului de cunoştinţe organizate într-un model al lumii, sistem preconizat ulterior de Noam Chomsky. Mai apropiat de modul nostru de a gândi, Chomsky realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul natural nu depinde numai de lexic şi gramatică ci şi de o bază de cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Or, râul a fost indicat ca model al lumii încă din antichitate de Heraclit din Efes şi cu toate acestea râul nu a putut fi recunoscut ca modelul care a guvernat programarea procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale pentru râu nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt, adică în substratul profund al limbii române, greşit considerată neo-latină. Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală în vatra originară a băştinaşilor Europei, acolo unde era şi firesc să apară graiul uman. Ca model al lumii imaginat de Chomsky, râul, numit ‘avlake’, a oferit gândirii lingvistice atât numele său ca matrice metaforizabilă, cât şi principalele direcţii de metaforizare, deoarece ideea de râu are cel puţin zece înţelesuri. Considerând râul gen proxim, diferenţa specifică a fiecărui nou concept s-a definit prin metaforizare şi a fost individualizat prin câte un cuvânt a cărui formă reflectă vizibil, mai ales prin structura 85


consoanelor sale, legătura sa cu forma ‘avlake’. După modelul de gândire prin care s-au putut explica înţelesul şi forma conceptului de colb pornind de la ‘avlake’, iată în continuare alte exemple care arată că fiecare din cele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu denumit ‘avlake’ a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel pentru:  Înţelesul de apă, sau în legătură cu apa, în sanscrită: balaha - apă; baluka - nisip; balaka cocor; balahaka - nor; kulabu - teren în lungul unui mal; valaki - vână; vaha - curs de apă, râu (în acest caz se constată eliminarea consoanei ‘l’); vasu - apă, baltă, băltoacă (litera ‘h’ a fost înlocuită cu litera ‘s’); var - apă; varsa - ploaie; sarva - curgere, fântână; val - val de mare; în aromână: buclă - doniţă, găleată; ploscă - mic recipient cu dop pentru băuturi; în latină, lacus lac (cuvânt format prin pierderea consoanei ‘v’); în albaneză, bllacë - băltoacă; baltë - noroi; vallkua - mai pentru bătut rufele la râu / plasă pentru prins anghilele; vërshim - revărsare, inundaţie; vir - pârâiaş, şuviţă, fir de apă, fir (aceasta este şi originea cuvântului fir); vlagë umiditate, umezeală, sevă; vlug - umezeală, sevă a pământului; vrug - mană; vurg depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de măsline; vesë - rouă; în germană: Wolke - nor; etc.  Înţelesul de răcoare, în aromână: vrăhnos răguşit; în română: frig - cuvânt asemănător cu Avrig, în care v→f, l→r, c→g  Înţelesul de zgomot / rostire, în aromână: sălăvate - gălăgie mare; lavă - zgomot, zarvă; în sanscrită: kahala - sunet în general (este ca şi românescul valh - a vorbi, a lumina, a fi minunat); valk - a vorbi; klap - a vorbi; vac - a vorbi; Vāć - glas, grai, cuvânt. Noţiune cu atribute cosmogonice în mitologia vedică. ‘Rig Veda’ identifică această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal. Aşadar, cu patru milenii în urmă vedicii sacralizaseră cuvântul ‘avlake’, în varianta sa Vāć, pentru rolul său de întemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal (în latină: versus, us - vers; ca şi în română)  Înţelesul de lumină / culoare, în aromână: fleacă - flacără (în acest caz v→f); galbin - galben (ca formă intermediară va fi fost calvin); în sanscrită: valh - a lumina; varce - a străluci; barga - scânteie, splendoare; vlex - a vedea; lok - a vedea; în latină: lux / cis - lumină  Înţelesul de trecătoare, cale, acces, etc., în aromână: avrag - brazdă; gavră - gaură; în albaneză: vragë - cărare, potecă, cicatrice; lug jgheab, adăpătoare; birë - gaură, bortă  Înţelesul de limită, graniţă, obstacol, în sanscrită: balahaka - munte; kula - tot ceea ce se opune ca obstacol, acoperă sau protejează; în albaneză: breg - ţărm, chei, margine; buzë buză, margine; bokë - deal; spre deosebire de bocë - o cană mare de apă  Înţelesul de curgere, mişcare, forţă, muncă, etc., în sanscrită: pluş - a curge; valg, vanc - a merge; se observă că l→n (regula lui Schuchardt) val,



 

vale - a merge; vakk, vakke - a se mişca; vask, vaske - a merge / a se mişca (ca altă dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii române, forma nu vişca = nu mişca); vaska mişcare, continuarea mişcării, perseverenţă; vayg, vayge - a merge, a porni la drum (ca şi verbul românesc a da brânci); bayg - mişcare, mers, curs de apă, val, talaz; în aromână: filcu, vlihur - liber (ca râul în curgerea sa); vlagă putere; versu - a turna; versu - a năvăli Înţelesul de habitat uman, în română: vlahie ţinut, ţară; în latină: vicus - sat / proprietate la ţară / cartier într-un oraş; în albaneză: vis - loc, ţinut, meleag, tărâm Înţelesul de viaţă, viu, omenire, în aromână: plasă - neam de oameni; în latină: vulgus norod, gloată Înţelesul de dumnezeire: prin analogie cu râul care este etern, atoatedătător şi atotputernic, denumit ‘avlake’, Marele Dumnezeu, care şi El este etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin sintagma teonimică arhetipală ‘Vilah-Vilah’ care, în domeniul religiei a generat un mare număr de teonime; între ele şi sintagma teonimică ebraică ‘Ylah-Wilah’ prin a cărei încriptare sub forma tetragramei sacre YHWH a fost salvată tradiţia religioasă dacică”

“Tot în numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit prin sintagma teonimică arhetipală ‘Valac-Valac’, au fost create conceptele de autoritate sacră ‘Lege’ şi ‘Rege’ pe temeiul cărora a fost edificată întreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop şi cel de vlădică utilizate şi în prezent sunt foarte vechi din moment ce forma şi înţelesul lor se explică prin sintagma teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din limba engleză ‘to bless’: a sfinţi, a binecuvânta, a ferici. Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale conceptului de râu numit ‘avlake’ se confirmă în mod amplu şi direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Abia prin descoperirea rolului de arhetip al cuvântului ‘avlake’ s-a putut dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul râului. Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale râului, mai pot fi structurate şi numai în două grupe după criteriul profan (primele nouă grupe) şi sacru (ultima grupă). Operând cu această clasificare binară filozoful Ernest Casirrer (1874-1945), unul dintre întemeietorii semioticii, a anticipat 86


teoretic necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii mitice în punctul originii lor comune. În eseul său ‘Mit şi limbaj’, Ernst Cassirer argumentează viguros că prin descoperirea în viitor a unei rădăcini comune celor două lumi se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat, respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural. Or, conceptul de râu, în baza exemplelor de mai sus, reflectă, în mod evident, atât legătura dintre sacru şi profan cât şi calea edificării limbajului natural pornind de la cuvântul arhetipal ‘avlake’ prin metaforizarea multiplelor sale sensuri. Iată aşadar, cum conceptul de râu numit ‘avlake’ sau ‘vlac’ poate explica originea graiului uman articulat atât din perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei artificiale (Noam Chomsky), cât şi din perspectiva unui postulat dedus din considerente de ordin spiritual-filozofice (Ernst Cassirer). Validată prin însăşi faptul că această dezvoltare satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului că se întemeiază pe arhetipul ‘avlake’ ca apelativ al râului, dar şi fiindcă valahic este teritoriul pe care a fost eternizată gramatica universală a limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului în care au fost create principalele cuvinte ale omenirii, gramatica universală limbilor s-a conservat sub forma toponimelor de vecinătate mai ales în Transilvania sanctuarelor dacice, acolo unde se înregistrează cea mai mare densitate a toponimelor de vecinătate cu o evidentă înrudire lingvistică. Altfel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip noile cuvinte s-au format în mod autonom, pe de o parte în domeniul toponimiei şi pe de altă parte în domeniul cuvintelor de uz, dar în fiecare din cele două domenii au fost concepuţi aproape aceiaşi operatori de transformare lingvistică a cuvântului arhetipal ‘avlake’, aşa încât anumite toponime sau hidronime se aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că macrohidronimia din bazinul Dunării are înţeles dacă este interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene. Fenomenul acesta numit omonimie / paronimie, are însă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci mari direcţii ale sale toponimie, teonimie, antroponimie, etononimie şi cuvinte de uz comun - pornind de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal care pentru înţelesurile specifice fiecărui domeniu în parte a furnizat forme identice sau asemănătoare. În mod similar, prin valorificarea asemănătoare a aceluiaşi arhetip în ţinuturi geografice diferite au apărut omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate îl reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru. Ţinând cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvântul ‘buiestru’, din substratul româno-albanez prelatin, ar putea avea o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia începând cu secolul VI de către slavii migratorii pare nefondată mai întâi fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci de râuri. Deosebit de interesant este cazul omonimelor (paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui luată în considerare, cu atât mai mult cu cât formarea lor se explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui înţelesuri diferite au fost exprimate prin una şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie (paronimie) interligvistică, remarcabil

prin bogăţia sa de excepţie, îl reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina ‘marga’ produsă de acelaşi arhetip al graiului uman ‘avlake’ urmând o transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca, Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina ‘marga’ se regăseşte pentru toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri care justifică înţelesul următoarelor exemple: românescul ‘merge’ - a se deplasa, sanscritul ‘marca’ - spălare, latinul ‘mergo’,‘ere’ - a se scufunda, gotul ‘maurgis’ - răsărit, albanezul ‘mergon’ depărtat, etc. Ca o altă dovadă că şi cuvintele întemeiate pe structura ‘merg’ provin de la cuprinzătorul arhetip ‘vlah’ întemeiat pe ideea de râu, denumit ‘avlake’ în arhaica limba armână, menţionăm în continuare câteva hidronime asemănătoare cuvântului ‘merg’: Mărgău - râu în bazinul Crişurilor, Marga - afluent al Timişului, Murguşa - afluent al Mureşului, Margeş - afluent al Someşului, Marcos - afluent al Siretului, Marcu - afluent al Prutului, Marca - mai multe localităţi în România, etc. Fără a mai îngreuna prezentarea şi cu alte exemple posibile vom arăta că toponimia Daciei şi mai ales cea din Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică universală de care Umberto Eco are atâta nevoie pentru a alege, în numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean. Având în vedere acest deziderat major menit să depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentând poate cel mai important obstacol în calea unităţii reale a Europei, limba română prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu în Europa. Ca limbă dezvoltată în chiar vatra apariţiei graiului uman articulat, mereu îmbogăţită şi mereu îmbogăţibilă prin asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine însuşi şi prin acesta antientropică, limba română, chiar, are obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu paneuropeană, cu atât mai mult cu cât lipsită de accente imperialiste va menaja mai mult decât oricare altă limbă bilingvismul preconizat tot de Umberto Eco”.

Academicianul Alexandru Xenopol a scris despre împăratul Ioniță Asan, zis “Caloianul”: “Credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii Valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie: împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într-un loc al unei scrisori a sale pe împăraţii predecesori Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a-şi da mai mult drept la tron putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai Bulgarilor şi Valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă Românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie. 87


Cât despre împrejurarea că monumentele Slave nu-i arată pe Asănești ca Români, ci ca Bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau Românii cu Bulgarii, într-un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că Dinastia Asăneștilor, deşi de origine Română, se Bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept Bulgari”. În 1919, academicianul Niculae Iorga în “Istoria Românilor din Peninsula Balcanică” a scris că inclusiv Românii din Pind au fost întemeietori de stat în 1186: “Românii din Tesalia, ai căror înaintaşi susţinuseră ţaratul de revanşă din Ohrida (în secolul precedent), întemeiază ei înşişi - şi fără nici un concurs din partea Bulgarilor autentici - acest ţarat, ce s-a stabilit mai târziu în Târnovo / Bulgaria. Căci e vorba întradevăr de o mişcare a acestor Tesalioţi din ‘Marea Vlahie’. La Tyrnavos lângă Larisa a izbucnit, după cronicarii Greci, revolta ‘celnicilor’. Conaţionalii lui Asan (de la care s-a transmis denumirea dinastiei) şi Petru / Tudor au fost păgubiţi, în contra datinelor de veacuri, de dregătorii împăratului Isac Anghelul, care ceruseră dăjdii mari pentru nunta stăpânului lor iar mai mult - la protestele lor - au fost şi pălmuiţi, ceea ce era o mare jignire. Această Târnovă nu este cea din Bulgaria, ce n-a fost întemeiată decât mai târziu, după numele omonim, Tyrnavos din Tesalia. De exemplu, Ioniţă Caloianul - adică Frumosul din Dinastia Asăneştilor - a fost înfăţişat de multe ori ca ‘regele Vlahiei’ ori chiar ‘al Bulgariei şi Vlahiei’, însă niciodată ca ‘regele Bulgariei’, inclusiv de către cronicarii cruciaţi Francezi contemporani Geoffroi Villehardouin, Robert de Clery, Henri de Valenciennes, ş.a”. Iniţial, Tyrnavos / Târnovo 39,44 lat. N, 22,17 long. E (aşezarea din S) era “Turnu Nou” iar apoi (în N) oraşul Veliko Tărnovo 43,05 lat. N, 25,39 long. E însemnând “Marea Târnavă”, în centrul Bulgariei actuale, numit de răsăriteni drept Qirqin - a fost consolidat de Dinastia Asăneştilor / Asanilor cu numeroase construcţii: a fost capitală până în 1393 (acolo principala stradă din centrul istoric e Gurko, numită astfel în amintirea generalului Iosif Gurko 1828-1901, comandantul Rus care a ajutat eliberarea Bulgarilor de Imperiul Otoman în Războiul de Independenţă din 1878); stăpânirea acelor Armâni / Aromâni s-a întins şi în Ardeal, Bazinul Târnavelor fiind o denumire elocventă (în Banat de exemplu există localitatea Târnova 44,51 lat. N, 21,52 long. E / judeţul Caraş-Severin - cu prezenţă atestată Gherga - ori la N de Râul Mureş e Târnova 46,19 lat. N, 21,47 long. E în judeţul Arad, etc).

Istoricul Frigian Nicetas Choniates a scris că împăratul bizantin Isaac Angelos / Isac Anghelul în 1189 - cu ocazia celei de-a treia cruciade - a făcut Poarta Kerka în Zidul Constantinopolului, între Biserica Vlachernai şi Mănăstirea Chora (Bosforul vechi se numea Cherchel), special pentru intrarea pe acolo în cetate a împăratului German Frederic Barbarossa / “Barbă Roşie”: cel care a fondat Inchiziţia în 1184 (descendent din Dinastia Babenberg). Aflat în 1892 acolo, Ioan Neniţescu - membru corespondent al Academiei Române - a scris în cartea “De la Românii din Turcia Europeană”: “Mahalaua Vlaherna după nume dovedeşte că a fost odată un cartier Românesc, aproape de zidul ce înconjura mai demult Constantinopolul de către miazănoapte şi de către apus. În acest cartier se găsesc ruinele mai multor palate, care - pe cât se pot judeca acum - numai în stilul clădirilor din Bizanţ nu sunt. Unul dintre aceste palate poartă numele de Bogdan-Serai şi a fost odată al domnilor Moldovei - când veneau ei şi marii boieri la Istanbul - căci e ştiut că Bogdania a fost numele Moldovei. În cartierul Vlaherna este şi biserica ce poartă acelaşi nume, cu hramul ‘Maica Domnului’, în care se cânta şi se citea Româneşte, pe timpul când palatul Bogdan-Serai găzduia boierii şi domnii Moldovei”. Atunci în 1189 - pe drum, Vlahii / Armânii Asani i-au propus împăratului German un ajutor de 40 mii de oameni pentru a lua parte la expediţia de “cucerire a Ierusalimului din mâinile necredincioşilor”, cu condiţia ca înainte să cucerească Constantinopolul, Petru Asan să fie recunoscut ca împărat bizantin de “Barbă Roşie”, acela însă respingând oferta (ceea ce a dus la formarea Imperiului Româno-Bulgar iar după 15 ani, în a patra cruciadă, Constantinopolul a fost totuşi cucerit de cruciaţi). După ce în 1843 Dr. Gheorghe Asachi a scris că “Mocanii şi-au împrumutat numele lor de la Cumani” (în 2007 și cercetătorul Papadopol Calimah presupunând că Mocanii i-au avut ca strămoși pe Comani / Cumani), Dr. Ion Ghelase în “Vechimea autohtonilor şi a transhumanţei Mocanilor” a consemnat: “O parte din acei 40 de mii de vlahi - ceea ce dovedeşte că acei vlahi erau numeroşi - veneau şi din nordul Georgiei ca aliaţi ai fraţilor Asani, însă grosul lor îl formau românii de la clisurile Balcanilor şi din Dobrogea, căci de n-ar fi locuit aici o masă compactă de români nu s-ar fi numit Vlahia lui Asan sau mai simplu Vlahia”. Plecat din vecinătatea Valonă în 1253, călugărul Flamand William Rubruquis (auto-numirea pentru Flamand fiind “Vlaam”, însemnând “Inundat”), vizitând Marea Caspică, a afirmat că Vlahii lui Asen / Asan proveneau şi de acolo: “lângă Başchiria locuieşte poporul Ilac, un nume identic cu Blac, însă Tătarii nu pot să pronunţe pe ‘B’; de la aceşti Ilac au venit aceia care locuiesc în Imperiul lui Asan (amândouă aceste popoare se numesc Ilac)”. Românii din S Dunării în prezent încă sărbătoresc Anul Nou după calendarul pe stil vechi, al lui Iuliu Cezar, însuşit de creştini: revelionul acolo e în noaptea de 13/14 I. În prezent, sunt proporţii Româneşti însemnate în populaţiile Balcanice. În 1974, istoricul Albanez Selami Pulaha indica Gherga ca una dintre familiile care au întemeiat aşezarea Săracu / Sirako 39,36 lat. N, 21,06 long. E din Pind - în răsăritul Ianinei / Ioaninei, apelativ ce nu însemna că oamenii aveau puţine resurse materiale, ci indica traiul umil / pios creştin al lor - locuitorii ajungând ca peste Marea Adriatică, în 840, să invadeze Bari 41,07 lat. N, 16,52 long. E / acei Armâni fiind sedentarizaţi ulterior de călugărul sanctificat Cosma din Corint, locuinţele lor fiind mai ales sub forma de colibe rotunde, ca la Fârşeroţi / Fărşeroţi (a căror denumire e derivată din cea Albaneză pentru “frasin”):

Poarta Kerka a Constantinopolului 88


Armâni - mai ales Albanezi - care se autodenumesc Rumăni / Rămâni (fără proteticul A); acelaşi istoric Albanez consemna şi un primar Muntenegrean Vuk (Lup) Gherga, la 1497.

mama lui Ataturk era Iurucă iar tatăl lui Ataturk era din fosta Carie; conform unui bilanţ otoman, în 1573 Iurucii populau 106 localităţi Dobrogene: în preajma gurilor Dunării, se poate că Medievalii Iuruci au fost în legături cu Anticii Iurcae / Tyrcae, vecini cu TisaGeţii).

Românii În secolul XIX circula Legenda Gherga în cel mai Sudic fiord European - al Cotorului / azi Kotor - de pe coasta Adriatică (acum în MunteNegru, aproape de Dubrovnik / Croaţia), un loc unde până în prezent există o populaţie cu talie neobişnuit de înaltă: era despre un lider local evidenţiat pentru emanciparea zonei; în 1921, istoricul Nicolae Constantinescu - în omagiul pentru semicentenarul lui N. Iorga - enunţa despre denumirea Dubrovnik la Ragusa că era Slavă, însemnând “Dumbrava Românilor”. În 1931 explicând ceea ce au observat şi istoricii Români - prin “Studiile Mediterane” ale Universităţii Americane Stanford au fost explicit legate străvechea aşezare Săraca / Sarakhs din Ghergania / Girkania 36,32 lat. N, 61,09 long. E de cea Balcanică Săracu / Sirako, ce erau denumite şi populate de Sărăceni (oameni care nu erau Arabi, înţelesul fiind despre ei ca orientali - dintre Sinai şi Siria - numiţi Siriaci din Antichitate şi Sarazini ulterior, Medieval). Trebuie ştiut că Armânii Gherga se distingeau în Evul Mediu prin porturi de gală cu sarafane având aripi pe spate - ca înfăţişarea arhanghelilor, un obicei tipic în vechime Asiei Centrale şi Caucazului - ori cu umerii proeminent ascuţiţi, având denumirea de “şăgune” (tunici de lână lungi până la genunchi, cu multe falduri la spate); Academia Română a observat în “Izvoarele istoriei României” din 1982 că SaguDaţii care însoţeau VlahoRinhinii - când în secolul VIII au ajuns pe Muntele Athos - erau “în legătură cu latinul ‘sagum’ pentru mantaua de lână cu glugă, Sagudaţii însemnând deci ‘purtătorii de glugi’.” Etnograful Armân Tache Papahagi a scris despre costumul exclusiv Armân că acela cuprindea cojocul din lână cu păr de blană lung, denumit “sarcă”, legat de expresia “easte di sarică”: “este armân de viţă curată” (sarca era falnica haină din lână de oaie a ciobanului, ce iarna ţine de cald ca nici o altă haină şi vara ţine răcoare iar apa ploii nu stă pe ea, ci se prelinge pe firele de lână, aşa cum ploaia se prelinge de pe acoperiş). Sărăcenii / Sărăcăcianii au format o confrerie pastorală şi de exemplu etnograful Francez Arnold Gennep 1873-1957 a încercat să-i conecteze de crescătorii de oi Iuruci - nomazi Anatolieni Fino-Ugrici - cu care s-ar fi amestecat (de exemplu, după cum a afirmat redactorul Turc Şevket Aydemir 1897-1976 al biografiei lui Ataturk - lider blond cu ochi albaştri, primul preşedinte al Turciei, născut în Salonic şi decedat în Istanbul -

Gheorgu Maniacul Corespunzător cronicarului bizantin Ataliotos, în 1042 circa 2 mii dintre Albanezii Caucazieni stabiliţi în S Italiei au fost recrutaţi ca să lupte în Balcani pentru tronul Romaniei / Imperiului Bizantin de către Uriaşul Gheorghios, zis Maniacul datorită temperamentului: generalul Anatolian cu o înălţime de peste 2 metri, considerat de academicianul Român Nicolae Bănescu 1878-1971 “de origine probabil turaniană”, rudă a împărătesei bizantine Zoe, din 1030 era guvernatorul Mediei bizantine - adică a ţinuturilor de pe Valea Eufratului superior, remarcat militar datorită îndrăznelii sale în luptele cu Arabii - a eliberat Sicilia de Arabi (care au invadat-o în 827; în secolul XII, cronicarul Ignotus “Barensis” - adică din Bari / Italia - a scris că în Sicilia Vlahii luptau cu aceia din 1027 iar cronicarul Italian Lupo Protospata 1030-1102 a consemnat că armata întâi a fost condusă de “despotul Nicu”, adică Armânul Niculiţă din Vlahia “Mare” / Tesalia). Niculiţă / Nicoliţa - adică “Nicolae cel Mic” - era (şi conform academicianului N. Iorga) “un nume caracteristic Românesc”. Academicianul George Murnu a reflectat: “Niculiţa ‘Lariseanul’ în Tesalia - unde elementul Românesc pe atunci întrecea mult pe cele străine a fost pus (în 980) de către Vasile Macedoneanul în fruntea Vlahilor din Elada; acea numire pe viaţă ca domn al Vlahilor nu putea fi străină de obârşia familiei, căci ştia marele împărat că numai prin o asemenea concesie putea împăca mai bine poporul Român, unul din cele mai rebele ale împărăţiei”. 89


Deja din secolul anterior la Dunărea inferioară exista prima Ţară Vlahă / Rumână (formată în 836 şi atestată documentar în 839, ce pe atunci - în 982 - avea în frunte, conform inscripţiilor din Dobrogea, pe jupanul Gheorghe şi judecătorul George); în plus, de exemplu geografia “Hududalam” = “Limitele lumii” (terminată chiar în anul 982 în N Afgan) pomenea despre existența Românilor la E de Carpați. Cronicarul Leon “Diaconul” a scris despre luptele bizantinilor în a doua jumătate a secolului X contra “Geţilor” din Silistra / Durostorum aliaţi cu Tauro-Sciţii “Rosi” din Crimeea (Geţi de acolo, deoarece după ce au fost înfrânţi de bizantini în 971 şi-au ars morţii “obicei deprins de la Anacharsis şi Zalmoxe”, apoi s-au strâns în “sfatul oştenilor” numit “komenton”, corespunzător - atât în formă, cât şi ca sens - Românescului “comând”: bizantinii au încercat să organizeze în Dobrogea “Mesopotamia apuseană” dar pe lângă Români, în 976 au fost atacaţi şi de Bulgari iar apoi de Pecenegi, astfel încât în anul 1000 au renunţat). De altfel, o legătură între cele 2 mari Peninsule - Italică şi Balcanică - e şi că în Sicilia, la răsărit de Girgenti / Agrigento, e Ragusa Siciliană (înrudită cu Dubrovnik / Ragusa Balcanică). Saga din Islanda a lui Harald III - ultimul rege Viking - mort în 1066 la invazia Angliei (care a asigurat - ca prinţ - Garda Vikingă a împăratului bizantin şi a fost subordat generalului Gheorghios), l-a notat pe marele militar Ghergan ca Gyrger. Mercenarii lui Gheorghios / Gyrger nu s-au mai întors din Balcani, ci şi-au chemat aparţinătorii şi s-au stabilit mai ales la Berat 40,42 lat. N, 19,57 long. E, în Albania Balcanică (în 1203, urmaşii lor s-au alăturat Imperiului Româno-Bulgar, condus din Târnovo de Caloian Asan iar în 1432, Berat a intrat în posesia lui Gherghe Arianitul / care în răsărit conducea până la Lacul Ohrida, inclusiv peste Moscopole). Istoriograful Kinnamos fiind secretarul împăratului Manuel Comnenul - a notat că în 1166 expediţia aceluia împotriva Maghiarilor a fost ajutată de Vlahii “care sunt socotiţi drept urmaşii coloniştilor veniţi din Italia” (mulţi Vlahi ajungând atunci în armata bizantină, însă nu numai dinspre Marea Adriatică, ci şi - cei mai mulţi dinspre Marea Neagră; profitând de acel context, atunci Sârbii şi-au constituit prima formaţiune statală).

familiei era atribut de nobleţe mai mult decât de locaţie); e de remarcat şi că în provincia Romei la 1088 a fost atestat documentar castelul lui Gorga, după care şi azi e cunoscută localitatea cu acel nume acolo. Datorită libertăţii de mişcare şi a aptitudinilor pentru comerţ, Armânii au devenit cărăuşii, călăuzele şi stăpânii celor mai importante drumuri din zonele lor. Către finele secolului XVI, puterea acelor grupuri a crescut simţitor (mai ales că Soliman / Suleiman “Magnificul” - cel mai mare sultan al Imperiului Otoman, care a domnit în 1519-1566 şi a învins Cavalerii Ioaniţi în Rodos, a cucerit Ungaria în 1526, etc. - le-a permis să se organizeze în căpitănate conduse de celnici), însă drept consecinţă au apărut devastări provocate de bande otomane; în limbajul Balcanic al timpului, celnicul - “cefalul” / “kefalul”, nume provenit de la “ceată” - era conducătorul de turme dar şi strategul: conducătorul politic şi militar (în N Dunării sinonim pentru “celnic” la Români era “cneaz” / “chinez”). Trebuie ştiut că localităţile integral Armâne erau guvernate de câte un sfat al bătrânilor (cu atribuţii judecătoreşti, ce rezolva neînţelegerile). Imperiul Habsburgic - cam impropriu numit aşa după dinastia ce l-a condus, fiind cel cu capitala în Viena / de fapt era Imperiul Austriei - a început să facă înlesniri pentru a-i atrage pe Armâni şi pentru a-i determina să se fixeze, chiar înnobilându-i pe merituoşi. Astfel, arhivele consemnează la 1545 pe “Frumosul” Gherga ca proprietar în boemul oraş Trebon 49 lat. N, 14,46 long. E / Cehia al caselor existente şi azi pe Str. Dlouha la Nr. 30-31 şi Str. Siroke la Nr. 77 - în oraşul Novi Jicin 49,35 lat. N, 18 long. E din Cehia la 2 II 1644 a fost înregistrată naşterea lui Girg Geirg - sau Gherga ca primar al localităţii Croate Giacova / Dakovo 45,18 lat. N, 18,24 long. E, după care Gherga a fost menţionat în 1640 ca bun muzician la Zagreb 45,49 lat. N, 15,59 long. E (acum capitala Croaţiei), etc. La începutul secolului XVIII, Moscopolia şi celelalte localităţi Armâne importante din regiune (Gheorgea / Corceaua, Giumaia, Gopeş 40,49 lat. N, 19,36 long. E, Greava / Grabova 40,47 lat. N, 20,24 long. E întemeiată în anul 932, Grebena 40,05 lat. N, 21,25 long. E, etc.) au devenit puternice centre comerciale şi manufacturiere, bucurându-se de autonomie, având magistraţi proprii, poliţie internă, jandarmerie a caravanelor şi drumurilor, organizaţii de bresle / “ghilde”, asistenţă socială, libertate religioasă şi învăţământ. La cererea Academiei din Berlin 52,30 lat. N, 13,32 long. E, Dimitrie Cantemir - fostul domnitor al Moldovei - scria în 1716 că Grecii îi numeau pe Armâni “Vlahi şchiopi - pentru că şi în obiceiuri şi în graiul lor parcă şchioapătă; dar ei sunt oameni foarte tari de virtute şi mult mai răbdători la trudă şi ceea ce este de mare minunare - deşi locuiesc de atâtea veacuri între Greci şi Albanezi, totuşi ei păstrează portul propriu, cel vechi Roman”. Este de ştiut că ţarul Ruşilor Petru “cel Mare” (pentru care a lucrat masonul Dimitrie Cantemir) până la sfârşitul din 1725 al domniei sale s-a prezentat ca protectorul creştinilor din Balcani - interesându-se de ei ceea ce a dus la începerea încălcării privilegiilor acordate Armânilor de către otomani. Mai mult, în 1763 Armânul Gheorghios “Papazoglu” / adică “fiul preotului” din Şiacişte / Siatista 40,16 lat. N, 21,33 long. E - popă al cărui tată a fost negustorul Ioan Gheorghiu / menţionat de Valer Papahagi în lucrarea din 1935 despre Armânii Moscopoleni - şambelan (adică demnitarul de rang superior însărcinat cu îngrijirea camerei / dormitorului împărătesc) al ţarinei Ecaterina “cea Mare” 1762-1796 a Ruşilor, a convins-o pe nimfomana împărăteasă să se implice în Balcani; ea - născută în 1729 în

În 1103, cronicarul Gregorio al Mănăstirii Farfa 42,13 lat. N, 12,44 long. E - în Bazinul Tibrului, la răsărit de Roma, înfiinţată de creştini Sirieni în timpul împăratului Graţian - a menţionat acolo mormintele preotului şi monahului Adam şi Hubertus “de Gherga” / din secolul precedent (în Evul Mediu, particula “de” dinaintea numelui 90


Pomerania / din Dinastia Rurik - a condus împreună cu amantul Grigore Grigorievici-Orlov 1734-1783 (după ce tocmai îi născuse aceluia din adulter bastardul fiu Alexei) puciul prin care ţarul Petru III Romanov, soţul ei, a fost sugrumat şi a luat atunci puterea în Imperiul Rus, în lovitura de stat fiind implicat şi Gheorghios / Gregorios “Papazoli”, care în armata ţaristă avea gradul de locotenent artilerist. Gregorios / Gheorghios “Papazoglou” 1725-1775 (care l-a avut ca secretar pe Atanasie Vaida / “Vainakis” din Moscopole) a organizat din 1764 rebeliunea Sudului Balcanic, începând cu Insula Cefalonia, apelând mai ales la Vlahi / Armâni; despre contextul Armân al Cefaloniei, de exemplu Dr. Petre Năsturel a indicat: “în Praktikonul Episcopiei Latine din Cefalonia din 1264 e însemnat că în castelul San Giorgio - capitala insulei sub Veneţieni - locuia Vlaha şi fiul ei”. Otomanii au declarat război Rusiei în 1768; în 1769, amiralul Alex Grigorievici-Orlov 1737-1808 (fratele amantului ţarinei / ei erau feciorii lui Grigor, guvernatorul Novgorodului până în 1743, care a urmat acolo guvernatorului Gagarin), a condus 14 vase de război ale flotei militară Rusă din Marea Baltică în Marea Mediterană, pentru a ataca posesiunile otomane, la acţiune alăturându-se şi bogatul proprietar de ambarcaţiuni Ioan Vlahul, zis “Daskalo Giannis” - fiindcă era foarte educat - conducătorul înalţilor Sfakiani din Insula Creta: acela - capturat de otomani - în 17 VI 1771 a fost jupuit de viu la Heraklion în faţa fratelui său, care atunci a înnebunit. Acea acţiune iniţiată de Armâni şi Ruşi a determinat otomanii să atace Moscopolia - principalul centru comercial din Balcani - în 1769: primul atac din seria ce s-a încheiat în 1788 cu distrugerea principalului oraş Armân (şi cel mai mare din Balcani, după Istanbul / capitala Imperiului Otoman). Este de ştiut că ţarina Ecaterina “cea Mare” a primit în 28 III 1770 o delegaţie condusă de Grigore II (mitropolitul Ţării Româneşti de un deceniu) în care era arhimandritul Chesarie - nepotul lui Gheorghe din Alep devenit după aceea episcopul Râmnicului şi stareţul Mănăstirii Căldăruşani 44,41 lat. N, 26,16 long. E şi Armânul Filaret 1735-1794, care în 1780, când a murit Chesarie, a devenit episcopul Râmnicului iar în 1792 a ajuns mitropolitul Ţării Româneşti. Grigore Grigorievici-Orlov după ce a eşuat în 1772 la tratativele de pace cu otomanii în Focşani 45,42 lat. N, 27,10 long. E / judeţul Vrancea - moment la care a fost prezent şi Grigore II, mitropolitul Ţării Româneşti - i-a cumpărat ţarinei unul dintre cele mai scumpe diamante din lume (Indian - montat de ţarină în sceptrul ţarist - însă atenţia ei deja era dedicată următorului iubit: Grigore Potemkin 1739-1791, care de asemenea a participat - era cavalerist - la puciul prin care ea a luat tronul, devenit noul ei şambelan / pasiunea ţarinei erau tinerii ofiţeri). Acel război dintre Imperiile Otoman şi Ţarist s-a încheiat cu victoria Ruşilor, prin pacea încheiată în 21 VII 1774 lângă Silistra (următorul război dintre acele imperii a fost în 1787-1792, încheiat după victoria Ruşilor cu pacea de la Iaşi: în cursul aceluia, printre alte distrugeri, în 1788 în Balcani a fost devastat oraşul Moscopole iar în Banat a fost devastat Belinţ, localităţi semnificative pentru Gherga / atunci în confruntarea împotriva otomanilor s-a implicat şi Imperiul Habsburgic). Grigore II - care a fost mitropolitul Ţării Româneşti până la moartea sa în 18 IX 1787 - a instalat moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, dăruite de un general Rus în 13 VII 1774, în catedrala Bucureştiului (devenită din 1925 - de la înfiinţarea Patriarhiei Române - catedrala patriarhală); în 1776, patriarhul ecumenic a acordat mitropolitului Grigore II şi

urmaşilor săi în scaun titlul de “locţiitor al scaunului din Cezareea Capadociei”: primul în rang la Patriarhia ecumenică - în vigoare şi azi - ca o recunoaştere a aportului adus de Români la susţinerea ortodoxiei. Ucenicul cel mai de seamă al mitropolitului Grigore II a fost Grigore, stareţul Mănăstirii Dealu - care avea o frumoasă bibliotecă - devenit în 1783 mitropolit de Sidis (în SV Anatoliei / fosta Caria), decedat la 1 VI 1795: a lăsat moştenire sume însemnate Mitropoliei Ţării Româneşti, celor 4 Patriarhii apostolice, mănăstirilor din Sinai, Athos şi unora din Ţara Românească, spitalelor din Bucureşti pentru răscumpărarea de robi şi înzestrarea a 5 fete sărace; de-a lungul vieţii, mitropolitul Grigore II a tipărit pe cheltuiala sa zeci de cărţi în Română (multe cu prefeţele sale) şi - conform “Istoriei Bisericii Ortodoxe Române” - “s-a impus drept cea mai luminoasă figură de patriot şi cârmuitor sufletesc al secolului său”. În apus, un exemplu de înnobilare habsburgă a fost baronetul Carlo Ghega 1802-1860 (devenit doctor în matematică când a fost la majorat), născut în Veneţia într-o familie din Albania, care - printre altele - în 1854 a realizat calea ferată Semmering din Austria: prima cale ferată Montană în Europa; monumentul funerar al inginerului Carl von Ghega este la Viena (portretul său a ilustrat bancnota de 20 şilingi până în 2002):

91


Ultima mutare organizată a Vlahilor / Românilor din S Dunării în Banatul Montan - ei fiind o populaţie preponderent Munteană / Montană - a fost la începutul secolului XIX, din cauza Sârbilor, din Valea Timocului în Valea Timişului, de pildă la Teregova 45,09 lat. N, 22,17 long. E / judeţul Caraş-Severin, unde Romanii au avut Castrul Gaganis / Gaganae, printre Gugulani, la poalele Muntelui Gugu (loc mistic şi plin de resurse, recunoscut dintotdeauna prin schimburi energetice deosebite pe relaţia teluric-celest); în 2010, cercetătorul Petru Pârvu a observat că “momâile” cu care Gugulanii şi Momârlanii au împânzit munţii dintre Banat şi Bănie / Oltenia seamănă cu movilele de pietre ridicate de Tibetani în Himalaia (cercetătorul Bănăţean Mircea Goloşie a scris că “în jurul munţilor Ţarcu, Godeanu şi Retezat s-a format o populaţie deosebită, cei din Bazinele Timişului, Cernei, Rusca şi Bistrei spunându-şi gugulani iar cei din Ţinutul Haţegului şi Valea Jiului spunându-şi momârlani”: în Munţii Parâng - din NE Văii Jiului - momâilor li se ziceau “gomile”, folosindu-se acelaşi cuvânt utilizat oriental pentru cârca / spinarea cămilei). Gugulanii sunt şi acum importanţi producători de mere (cidrul - vinul din fructe - produs de exemplu prin fermentarea mustului merelor este foarte popular în N Europei); răchia produsă de Gugulani - inclusiv rachiul de mere - a căpătat faimă în Banat (băuturile alcoolice din fructe sunt populare inclusiv în Balcani). Bănăţenii din munţii aflaţi la N de Defileul Dunării / Gherdap au fost numiţi Cărăşeni - adică “Negri” - datorită poziţiei lor Nordice faţă de Fluviu (acolo Medieval au sosit numeroase grupuri din Balcani). Profesorul Tănase Bujduveanu în “Aromânii din Kosovo” din 2002 a scris că “la începutul secolului XIII Vlahii erau stăpânii regiunii Kosovo; în secolul XIV au fost mişcări masive ale lor, căci au migrat în număr mare din regiunea Kosovo şi de pe Vardar spre nord, pe Văile Moravei şi Timocului” iar Academia Românilor a scris în “Istoria românilor”: “Caraşovenii în părţile Banatului par a fi urmaşii bogomililor din Kosovo, veniţi la nord de Dunăre în secolele XIII-XIV (în secolul X, pe teritoriul Bulgar înrăutăţirea situaţiei ţărănimii a dat naştere unui curent puternic de nemulţumire, pe care s-a grefat credinţa dualistă de origine asiatică bogumilă, numită astfel după întemeietorul său legendar - din Macedonia - ‘popa Bogomil’ / de fapt un calc după grecescul ‘Teofil’, însemnând ‘iubitorul de Dumnezeu’: o doctrină cu caracter protestatar, alimentată de contradicţiile lumii feudale)”. Specialiştii teologi au identificat sursa “bogomilismului” ca fiind de la Armenii stabiliţi în Balcani din secolul VIII; conform preotului Cosma - activ printre Bulgarii secolului X - bogomilii credeau că Dumnezeu a avut 2 fii: pe cel mai mare Satana, care s-a răsculat contra Tatălui devenind astfel elementul cel rău, aruncat în Tartar - şi pe fiul mai mic, arhanghelul Mihail (oamenii datorau trupul Satanei iar spiritul şi sufletul Domnului şi arhanghelului). Primăria Carașova în “Strategia de dezvoltare durabilă până în 2020” a scris: “Între numele de familie ale crașovenilor sunt foarte multe de origine română, precum Gherliță, Gherga, Gruia, ș.a.; deși acum aproape toți crașovenii se declară a fi croați, ei nu au avut aproape deloc legături cu acea țară (strămoșii lor fiind bulgari, sârbi, aromâni, bosniaci, albanezi și români, rezultând un amestec de populație rar întâlnit). Numele Reșiței / Recița a fost de la crașoveni, care - păscând oile pe dealurile din împrejurimile Bârzavei - le-au coborât la apă să le adape, fiind Bârzava un râu mic, i-au spus ‘Recița’ = ‘râul mic’. Carașova în 1719 avea 400 de gospodării, număr egal cu cele ale Caransebeșului de atunci și dublu față de cele

aflate la Lugoj”. Deoarece administrativ Ţinutul Amlaşului condus de Negru Vodă în secolele XII-XIII ţinea de Banatul Severinului, ţinând cont de egalitatea onomastică Negru = Caraş şi că au fost mai multe generaţii ale familiei herţegului Negru-Vodă stăpânind în Ţinuturile Amlaşului ori Făgăraşului cu cule la Cârţa, Veneţia de Jos, etc., sunt foarte posibile legăturile dinastice dintre clanurile lui Glad Vodă din Vidin-Cenad (secolele IX-XI), Veneţianului Sf. Gherhard din Cenad (secolul XI) şi ale G/herţegului Negru-Vodă (secolele XII-XIII) care conlucra economic cu Cavalerul Veneţian Grigore; cronologia, funcţiile şi teritorialitatea exponenţilor sunt printre factorii îndreptăţind apropierile - inclusiv prin cununii interesate - ale Românilor din marginea Regatului Ungurilor cu Armâni, Cumani, Veneţieni, ş.a.: începând din Valea Dunării cu Glad Vodă de la Gherdap / cu porturile Vidin (regiunea Marginea / Craina ştiută după principalul său râu ca regiunea “Timoc”), Severin, Orşova, ş.a. având legături cu Veneţienii şi încheind cu “descălecatul” herţegului Negru-Vodă în N Dunării, conform şi celor relatate de cea mai veche cronică a Ţării Româneşti, se pot observa locuri semnificative, ca ale Cărăşenilor Gugulani din marginea Carpaţilor - de exemplu a celor din coridorul Cerna-Timiş la Rusca, Teregova, Armeniş, etc., unde încă trăiesc Ghergani ca moşia Mercina în Bazinul Caraşului în amontele căreia sunt sate ca Giurgiova, Grădinari, ș.a. iar în avale așezarea Armenis la S de Iam atestată în 1272 ori moşia Margina de la poalele Munţilor Poiana Ruscă / tot în Banatul Montan, la N de Caraş şi moşiile din Nordul celor mai înalţi Carpaţi Româneşti, gopodărite de Nordicul Negru-Vodă, ţinând de Banatul Severinului dominat de Cărăşeni (foarte probabil, titlul de “Negru” purtat de membrii mai multor generaţii predecesoare întemeierii Ţării Româneşti era forma Latină pentru “Caraş”, desemnând cine erau conducătorii domeniilor respective, din acele părţi Nordice ale Carpaţilor iar titlul de “herţeg” era de înalt nobil Gherţeg = Gherga). De altfel, la N de Valeapai 45,29 lat. N, 21,43 long. E / județul CarașSeverin exista toponimul Medieval Veneția / Venecze iar Bencec 45,54 lat. N, 21,25 long. E din județul Timiș își are denumirea din Wenecze / Vencze (așa după cum a fost atestarea documentară în secolul XV).

Romanitatea Sud Balcanică Memoriile căpitanului Armân Cola Nicea au consemnat printre Românii ucişi de “antarţi” - bande Elene active din 1903 în Balcani contra celor care nu nutreau sentimente pro-Elene - că au fost Dumitru Gheorghe din Orşani, Mitru Ghega din Gopeş, Nazari Gheorghe din 92


Târnova, Loba / Laolea Gheorghe din Paticina, etc. (e de remarcat că nu toţi Gherga au fost notaţi Gheorghe - sau variaţii respective ca Gheorgachi / Gheorgaky, Ghiorgu, Gorga - la fel cum nu toate formele au fost transcrise Latin Gherga, ca de pildă Tănase Gheorgiu mutat în timpul Revoluţiei Paşoptiste din Sliveni / Grecia la Ploieşti / judeţul Prahova, a rămas la fel); e de observat că în actuala Bulgarie există aşezări ca Gerge-vets 42,35 lat. N, 26,21 long. E, Gergev Trap 42,53 lat. N, 24,45 long. E, Gerge Bunar 42,17 lat. N, 27,13 long. E, etc. Enciclopedia “Britannica” din 1911 a scris despre Macedonia istorică (acel an fiind penultimul al existenţei sale, Macedonia apoi fiind împărţită de vecini): “În Macedonia, puţini Vlahi sunt musulmani, majoritatea sunt creştini. În Macedonia, principalele oraşe sunt Salonic şi Monastir (având printre locuitori colonişti Turci, inclusiv Iuruci). Vlahii / Armânii probabil sunt descendenţi ai nativilor Traco-Iliri din Balcani, ca păstori cu aşezările împrăştiate peste tot în partea Montană a Macedoniei, cei stabiliţi la şes fiind excelenţi agricultori. În secolul IX, împăratul Krum a inclus Macedonia în împărăţia sa. Între secolele X şi XIV, Vlahii în Pind au format Marea Valahie. În secolul XI, împăratul Vasile II a inclus Macedonia în Imperiul Bizantin, consolidându-şi stăpânirea prin colonizări Asiatice. În secolul XII, Vlahii Asan au cuprins Macedonia în Imperiul Româno-Bulgar (în conducerea căruia a fost dinastia lor). Vlahii din marile oraşe Salonic şi Monastir sunt în mare parte urmaşi ai refugiaţilor din Moscopole, oraş fost până în secolul XVIII principalul centru comercial al Macedoniei. Cele mai compacte grupuri de Vlahi din Macedonia sunt înspre Albania şi Tesalia, unele zone din Munţii Pind, Clisură ori Valea Bistriţei - de la poalele Masivului Gramos, cu alimentarea din Lacul Castoria, până la delta sa din Marea Egee - fiind exclusiv Vlahe. În Evul Mediu, deoarece o parte a Albanezilor (numiţi Arnăuţi de Turci) au devenit musulmani - din cauza otomanilor - creştinii Macedoneni au fost împinşi spre răsărit”. În 1913, ca urmare a “Păcii de la Bucureşti”, din Macedonia istorică Elenii au luat 51%, Iugoslavia 29%, Albania 11% şi Bulgaria 9% (în 1922, Elenii Moderni au decis - în urma schimbului de populaţii cu noua Turcie formată prin ruinarea Imperiului Otoman - ca refugiaţii din Anatolia să fie cazaţi îndeosebi în casele Armâne):

Macedonia istorică Mitropolia Ohridei

Secolul VI Linia istoricului Ceh Constantin Jirecek pentru secolul VI - paralelă Sudică cu Brazda lui Iorgu / Novac din vechime - a reprezentat în S Dunării ceea ce cu milenii înainte era în N Dunării: demarcaţia dintre 2 influenţe. Până în secolul XVII, Românii au atârnat creştin de Balcanica 93


“Prima Iustiniana” / din anul 535 pentru 11 secole ea având jurisdicţia peste Bazinul Dunării inferioare, inclusiv asupra Românilor din N Dunării: Banat, Valahia, Moldova, Ardeal (primul ei sediu a fost în Tauresium / acum Zelenikovo 41,53 lat. N, 21,35 long. E, în prezent suburbia capitalei Macedoniei Scupi / Skopjie - însemnând “loc de observaţie” acolo născându-se împăratul bizantin Iustinian 482-565), cu jurisdicţie asupra Daciei de la început; de exemplu în 15721588, spre sfârşitul patronajului său, patriarhul Gavril / Gabriel din Akris / Ohrida era al “Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Albaniei, Moldovei şi UngroVlahiei” (adică al Ţării Româneşti). Când a fost întemeiată Prima Iustiniana, Bulgarii încă nu erau în Balcani (dintr-o cronică de pe Muntele Athos - descifrată de Grecul Gerasimos Smyrnakis în 1903 - reiese că până în secolul VII mulţi Valahi au fost alungaţi din N Dunării, ajungând şi în fundurile Greciei, mai ales după 602, când multe triburi Slave au trecut Dunărea în Balcani: aşa au sosit apoi organizat Bulgarii de pe Volga, în anul 680, care s-au slavizat în Balcani).

au descălecat ei întâia dată şi de aici au purces şi s-au lăţit mai departe, cucerind încetul cu încetul cea mai mare parte din acea provincie şi întipărindu-i acel caracter naţional românesc, care a silit şi pe străini, ba chiar pe înşişi pedanţii Elenizatori din Constantinopole, s-o recunoască drept Vlahia, întâia ţară Românească cunoscută de istorie. Aşezarea Românilor pe coastele Pindului a fost aşa de temeinică şi definitivă, încât chiar după atâtea năpraznice răsturnări şi vârtejuri ce a suferit această ţară în vreme de peste o mie de ani, ea înfăţişează şi azi pe o mare întindere muntoasă acelaş caracter Românesc, care trebue să-l fi luat din veacul întâiu al aşezării lor. Această îndărătnică şi nepilduită rezistenţă a Românilor din Pind în teritoriul ocupat de dânşii dintru început (de când adică s-au rupt din masa lor centrală) e caracteristică neamului nostru întreg. Din grupurile mari ale Românilor din Evul Mediu, numai unul a dispărut cu desăvârşire: grupul celor din Hemos / Balcani. Stingerea Românilor Medievali din Hemos - care de bună seamă au fost mai tari şi mai numeroşi decât cei din Tesalia - nu s-a datorat numai şi numai ‘Slavizării’ (Slavii au fost etniceşte totdeauna mai slabi decât Românii), ci în mare parte unei emigrări”. Bulgarii au ocupat regiunea Lacului Ohrida din 843 (pe atunci, printre Vlahii de acolo trăiau Berziţi - Slavi Sudici, dintre cei care au fost strămoşii BelaRuşilor / adică “Ruşi Albi” - şi Dragobiţi / de asemenea strămoşi ai BelaRuşilor, de pe Nipru). Localitatea Ohrida 41,07 lat. N, 20,48 long. E iniţial numită Akris, o denumire rezonând cu Akra / Acra din Israel - a fost cucerită de Bulgari în 867 (imediat după creştinarea lor) şi controlată de ei timp de un secol şi jumătate.

Imperiul Bulgaro-Armân Despre “Vlahia Mare”, iată consideraţiile din 1905 ale academicianului George Murnu: “În Balcani, Românii Munteni prin excelenţă - cel puţin la început nu puteau ocupa decât locurile ce li erau îmbiate de natură şi unde-i găsim şi mai târziu, adică lanţul munţilor înalţi şi adăpostitori ce făceau din Tesalia o întăritură puternică (poziţiunea aminteşte Ardealul) şi cari, din mai multe puncte de vedere, îi ridica deasupra iobagilor de la şes. Cu deosebire trebue să-şi fi ales ei - ca mai priitor - masivul cunoscut cu numele de Pind, ce pornind din inima Greciei formează spatele apărător al Tesaliei denspre Epir şi tae adânc teritoriul Macedoniei. Aici

Sf. Naum 94


În S Lacului Ohrid, acum împărţit de Macedonia şi Albania, învăţătorul Naum - născut în 830, directorul Şcolii Akhris / Ohridei din 893 până când a murit în 910, rămas Sfântul Armânilor - a înfiinţat în 905 mănăstirea ce-i poartă numele, la graniţa actuală dintre Macedonia şi Albania, acolo fiind şi îngropat (Armânii Ghergani emigraţi din Moscopole în secolul XVII îl respectau în Mişcolţ 48,06 lat. N, 20,47 long. E la capela închinată lui, înaintea finanţării - şi de către ei - a ridicării unei Biserici Armâne în acel oraş din Ungaria / căci în Evul Mediu, Mănăstirea “Sf. Naum” era în strânse legături cu Moscopole, distanţa dintre ele fiind de 32 km). Domnia în 893-927 a urmaşului lui Krum / Crum, creştinul Simeon (fiul lui Boris I / considerat în “Istoria primului Imperiu Bulgar” realizată în 1930 de istoricul Britanic Steven Runciman drept “unul dintre cele mai grandioase personaje din istorie”), care avea titlul de “regele Bulgarilor şi Aromânilor”, a fost apreciată şi de profesorul Tănase Bujduveanu drept “una din perioadele cele mai strălucite ale istoriei aromâno-bulgare”; Simeon - care a fost şi primul împărat al Imperiului BulgaroArmân cu titlul de “ţar” - era cumnatul guvernatorului George “Sursuvul” / adică “Premierul” (descris de episcopul Liudprand / Liucius din Cremona - aflat la Constantinopol că a jignit ambasadorii la împăratul bizantin prin faptul că bătrânul avea prioritate şi “capul lui era ras, purta o centură de alamă şi pantaloni”): Petre - fiul ţarului Simeon şi al Mariei / sora lui George - a domnit până în 969, ţaratul fiind condus apoi de băieţii lui (Boris II până în 977 şi Roman până în 997 / apoi - fiindcă Roman n-a avut copii - urmând Samuil, un general al lui, ca ultimul ţar din primul Imperiu BulgaroArmân).

Mănăstirea “Sfântului Naum” Este de ştiut că după moartea ţarului Simeon guvernatorul George a condus imperiul, ca regent: întâi, a început cu o demonstraţie de forţă în Tracia iar în secret printr-un călugăr Armean de încredere - a negociat pace cu împăratul bizantin Romanus şi acela a consimţit cununia nepoatei sale cu Petre, nepotul guvernatorului George (a fost pentru prima oară în istoria Imperiului Bizantin că o prinţesă bizantină s-a cununat cu un conducător străin, fapt ce a fost criticat de Constantin “Porfirogenetul” / ginerele Armeanului Romanus, împăratul bizantin care a creat precedentul); e foarte posibil că “premierul” George s-a înţeles cu bizantinii via Casa Georgi / Giorgi din Ragusa (cetatea strămoșească atunci fiind în Imperiul Bizantin). Beneficiile părţilor au fost însemnate, ca de exemplu luptele au încetat un timp împăratul bizantin recunoscând ţarul Bulgaro-Armân şi chiar plătind o cotă cât a trăit ţarina, în schimb primind prizonieri şi datorită înmulţirii creştinilor, şeful bisericii în Ţaratul Bulgaro-Armân devenind Damian, în Silistra / pe malul drept al Dunării: în istorie, primul patriarh recunoscut de patriarhul ecumenic din Constantinopol (la conducerea Bisericii Ţaratului Bulgaro-Armân, Damian a fost precedat de Grigore în Preslav şi urmat de Gherman în Prespa / erau probabil rude); se poate observa că în marginea Preslav / “Pre-slav” e aşezarea Kirkovo - lângă Plişka, fosta capitală Bulgară - iar lângă Silistra era Gurgen-djik (acum Pop Kralevo). De altfel, cel care a întemeiat Biserica Silistrei în 870 a fost primul şef al Bisericii Bulgaro-Armâne, episcopul George / Gheorghi din capitala Plişca - acelaşi care în sus pe Dunăre, tot pe malul drept, a întemeiat apoi şi Episcopia Belgradului Gheorghi / George (zis şi Gherman / Gabriel) conducând până în 886; Gheorghi la început a lucrat lângă Ignatie, patriarhul Constantinopolului din 847 (nepotul împăratului bizantin Nichifor, ucis de Krum / Crum) şi Bulgarii l-au acuzat că s-a instalat în capitala Plişca prin fraudă în locul ierarhului Iosif, activ acolo din 866: pe atunci, conducătorul Imperiului Bulgaro-Armân era Boris I, tatăl ţarului Simeon (creştinat în 865, “convins să se supună împăratului şi să urmeze pe Romani”). De la sfârşitul anului 870, Gheorghi l-a instalat ca episcop în Durostor / Silistra pe Nicolae (acolo viaţa creştină avea vechime, de exemplu Auxentius episcopul Dârstorului - a scris în 381-397 în Latină despre viaţa tatălui său adoptiv, episcopul Ulfila al Geţilor şi Goţilor); în “Oamenii Pământului”, academicianul N. Iorga a scris despre creştinarea Bulgarilor că a fost “supt sugestiile 95


unor femei din Dinastia Turanică şi mulţămită contagiunii venită de la populaţia Românică de veacuri creştină, care-şi avea episcopii-vlădici ‘stăpânitori’ şi în sens politic şi militar. O biserică neobservată exista în veacul IX, pe vremea împăratului Mihail (870 la Cirven, unde s-a aflat piatra de mormânt Greacă a arhidiaconului episcopului Nicolae). În noua fasă, Bulgarii vreau - mai ales - dacă nu cetatea împărătească, folosinţa imperiului”. Sigiliile lui Gheorghi / George, primul şef al Bisericii Bulgaro-Armâne şi ale călugărului George - fiul său, care îi era secretar, mult apreciat apoi şi de ţarul Petre / fiul ţarului Simeon - au fost găsite în mai multe locuri, din Bulgaria până în Ungaria. Capitala Imperiului Bulgaro-Armân în timpul țarilor Simeon și Petru - care l-au avut ca prim-ministru = guvernator pe marele boier Gheorghe / George, el fiind cumnat cu primul țar și unchiul următorului țar - a fost Preslav 43,09 lat. N, 26,49 long. E, unde ei au mutat-o intenționat, spre a o desprinde de anterioara și mai păgâna capitală Plișka 43,23 lat. N, 27,07 long. E din apropiere. De armistiţiul instaurat datorită voinţei guvernatorului George - probabil fiul sau nepotul lui Gheorghi / primul şef al Bisericii Bulgaro-Armâne - au profitat Sârbii, la revolta lor din 931 armata ţarului Petre neintervenind, astfel încât şi Sârbii au prins curaj pentru emancipare (similar cum au procedat Vlahii Dobrogei, în secolul precedent). Ţarul Simeon a finanţat traducerile a importante lucrări religioase, din Greacă în Slavonă, de către studenţii aduşi din Constantinopol pe lângă ierarhul Armân Naum (discipol al fraţilor călugări care au lansat alfabetul chirilic): creștinarea ultimilor păgâni din Balcani a fost făcută de clerul A/Român.

a fixat reşedinţa “Prima Iustiniana” (din 865, de când a început creştinarea Bulgarilor - până atunci ea având jurisdicţia asupra proto-Românilor Moderni, adică asupra A/Românilor - fusese în locurile unde erau liderii Bulgari, ultima oară puţin mai în S, la Lacul Prespa, de 285 kmp, aflat la 853 metri altitudine, înconjurat de Vlahi / Armâni, azi împărţit de Macedonia, Albania şi Grecia), titulatura supremă a conducătorului cu reşedinţa în Ohrida / Macedonia fiind “ţarul Bulgarilor şi Vlahilor”; trebuie ştiut că denumirea de “ţar” însemnând “împărat” era conectată cu Latinul “caesar” (“kaiser” în Germană), titulatura de exemplu fiind apoi folosită de Ruşi până în 1917 şi de Bulgari până în 1946: în 913, Simeon a fost primul conducător Medieval care a avut titlul de ţar. Până atunci, conducătorii din răsăritul Europei pe baza denumirii de “khan” din Asia - foloseau denumirea de “kneaz” (de exemplu, în Engleză “king” a derivat astfel). În Europa, titlul de “Cezar” a fost luat pentru prima oară în secolul III î.C. de Numerius Iuliu, un înaintaş al generalului Iuliu Cezar; ţinând cont că marele războinic al Şambalei Gheser / Kesar avea numele derivat din Sanscrită (după cum a demonstrat Dr. August Francke în 1905) şi că Tatăl Tengri / Targan a fost atestat documentar în secolul IV î.C. în N Chinei, e deductibilă preluarea faimei lui Kesar - sub forma Cezar - la Roma via Macedonii al căror imperiu a ajuns anterior până în zona orientală unde Cezar / Gheser era slăvit. De altfel, onomastica Cezară Antic n-a fost largă în Occident, ci a fost foarte răspândită în Orient (de exemplu, cu marile localităţi Cezareea din Canaan până în Capadochia).

În 2013, Dr. Andrei Groza a publicat “Considerațiuni cu privire la originea titlurilor țar și voivod”: “Atât din lucrările de specialitate, cât şi din dicţionarele explicative, se cunoaşte că titlul de ‘ţar’ însemna conducător absolut al ţării - monarh / suveran - iar cel de ‘voivod’ la români domnitor / principe, la slavi conducător militar / reprezentantul regal în unitatea administrativ-teritorială (cu împuterniciri diferite, în funcţie de ţară). Titlul de ‘ţar’ a fost purtat numai de conducătorii bulgarilor, sârbilor şi ruşilor. Bulgarul Simeon a fost primul care şi-a atribuit titlul de ‘ţar’:

Lângă Şcoala Ohridei, deschisă în 886 de Sf. Clement - localnic din Devol 40,43 lat. N, 20,51 long. E / Albania, de asemenea discipol al călugărilor Chiril şi Metodiu, cu un deceniu mai tânăr decât Sf. Naum - din 990 s96


acela - în anul 918, după mai multe victorii obţinute asupra Bizanţului şi în dorinţa de a-şi ridica statutul, atât în interiorul ţării, cât şi peste hotarele ei - a fost proclamat de către un sobor de preoţi ‘din voia Domnului ţar’, autocrat al tuturor bulgarilor. Mai apoi, acel titlu a fost purtat de alţi conducători ai Bulgariei de-a lungul anilor 918-1014, 1185-1396 şi 19081946. O perioadă de timp - destul de scurtă, din 1346 până în 1371 - au avut ‘ţari’ şi sârbii. Monarhii ruşi au început a purta acel titlu din anul 1547, de când marele kneaz al Moscovei, Ivan IV, numit mai târziu cel Groaznic, s-a încoronat ca ‘ţar al Rusiei’. Rădăcinile termenului ‘țar’ trebuie căutate în limba asirienilor / babilonienilor, atrăgând atenţia numele regilor care se terminau cu ‘sar’. Francezul Jacques Margeret în lucrarea ‘Starea Imperiului Rus şi a Marelui Knezat al Moscovei’ editată în anul 1607 la Paris (după ce a locuit câţiva ani în Rusia) a scris: ‘Cuvântul ţar a fost luat din Sfânta Scriptură, fiindcă peste tot unde se vorbea despre David şi Solomon ori despre alţi regi, ei au fost numiţi ţarul David, ţarul Solomon, traduşi de noi ca regele David, regele Solomon, ș.a.m.d.’; aşadar, titlul ‘ţar’ se folosea în limba vorbită de David 1005-965 î.C. şi Solomon 965-928 î.C. (care - după cum se ştie - era numită aramaică). Într-adevăr, conform Vechiului Testament şi altor izvoare scrise greceşti, numele multor suverani de atunci se terminau în ‘sar’ (de exemplu Nabucodonosor). Ţinând cont de faptul că în alfabetul grecesc nu există litera ‘ţ’, credem că numele conducătorilor se terminau în ‘ţar’. Că anume aşa era, ne-o dovedesc aceleaşi nume scrise în limba acadeană: ‘Nabucudurri-uţur’ = Nabucodonosor. Titlul de ‘ţar’ a fost purtat de monarhi din cele mai vechi timpuri de cei ce făceau parte din marele neam al arameilor (care - cu părere de rău - nu au reuşit niciodată pe parcursul istoriei să creeze un singur stat unitar). Atât romanii, cât şi cele 2 comunităţi getice = neslave ale bulgarilor şi ruşilor (cei care se numeau bulgari în secolele VII-XIV şi cei care apoi s-au numit ruşi - ca şi alte comunități din nordul Mării Negre - nu erau de neam slav, ci getic / bulgarii și rușii de azi, adică bulgarii-slavi și ruşii-slavi şi-au luat mult mai târziu numele şi istoria acelor bulgari-geţi şi ruşi-geţi, prezentându-le ca ale strămoşilor lor) îşi trăgeau rădăcinile din aramei şi ştiau ce semnifica titlul ‘ţar’ iar atunci când a apărut necesitatea, l-au utilizat. Gaius Iulius (strămoşii căruia erau din Asia Mică / Anatolia şi făceau parte din acelaşi neam al arameilor), când a dorit să se evidenţieze şi-a luat cunoscutul titlu, numai că transcris în limba latină, în care tot nu exista litera ‘ţ’, acela a căpătat forma ‘caesar’. Titlul era apreciat ca fiind mai nobil decât cel de împărat; ca dovadă serveşte faptul că titlul de ‘caesar’ se scria întotdeauna înaintea titlului de împărat (a se vedea: Tiberius Iulius Caesar Augustus 14-37, Gaius Iulius Caesar Augustus Germanicus 37-41, Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus 41-54, Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus 54-68, ș.a). Bulgarii ajunși în secolul al VII din nordul Mării Negre şi așezați cu traiul pe malul drept al Dunării nu erau slavi; practic, se cunoaște că aceia erau geţi şi deci erau înrudiți cu arameii; la începutul secolulului X - când au obţinut posibilitatea de a se afirma în faţa vecinilor, îndeosebi a bizantinilor - l-au proclamat pe conducătorul lor după cum era de aşteptat, în limba maternă: ‘ţar’. Cuvântul ‘ţar’ în limba arameilor nu putea să apară din senin, fără a avea ceva la temelie: ‘țar’ provenea de la ţărnă (pământ), ţarină (ogor / teritoriu al unei comunităţi), ţară unde ‘ţar’ era numit proprietarul pământului / ţarinei, respectiv conducătorul comunităţii / ţării. Într-adevăr, citind Vechiul

Testament, depistăm foarte uşor despre comunităţile conduse de ţari că erau organizate în structuri teritoriale numite ţări: Ţara Filistinilor, Ţara Mediei, ş.a.m.d. (exact aşa - mai târziu - şi la români au fost Ţara Românească, Ţara Moldovei, etc.); ‘țărnă’, ‘ţarină’, ‘ţărm’, ‘ţară’ sunt nişte cuvinte prezente numai în limba română şi - după cum se vede - numai în limba aramaică: anume de acolo s-au răspândit şi au ajuns la alte neamuri cuvântul / titlul ‘ţar’, cuvântul ‘terra’ cu sensul de formaţiune statală şi multe alte cuvinte (arameii - inclusiv David şi Solomon - au fost strămoşi direcţi ai românilor şi unchii multor neamuri europene). Nu suntem de acord cu afirmaţia despre cuvântul ‘voivod’ că a apărut în urma unirii cuvintelor slave ‘voi’ ce ar însemna ‘război’ şi ‘vod’ = care conduce. La mijlocul secolului X, împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul în lucrarea ‘Despre administrarea imperiului’ afirma că aşa-numiţii ‘turci’, care la mijlocul secolului IX se aflau în partea de nord a munţilor Caucaz (de unde, la sfârşitul acelui secol, au ajuns cu traiul între munţii Carpaţi și Dunărea mijlocie iar mult mai târziu, peste câteva secole, au fost numiţi ‘unguri’), erau conduşi de mai mulţi voivozi, ceea ce ne permite să credem că acel titlu a apărut mult mai devreme. Ştiind că acei care erau atunci numiţi turci, ca şi în cazul celor care în perioada veche au fost numiţi bulgari şi ruşi, nu erau slavi, ci făceau parte din marele neam al geţilor care populau imensele teritorii din nordul Mării Negre, am încercat să căutăm rădăcinile acestui cuvânt în limba română şi am depistat lucruri destul de interesante. Astfel, cuvântul ‘voivod’ e compus din 2 cuvinte: ‘voi’ şi ‘vodă’. ‘Voi’ - conform ‘Dicţionarului explicativ al limbii române’ - actualmente înseamnă: rând de împletitură de papură sau nuiele într-o leasă ori fâşie de pământ arabil; ‘vodă’ = conducător. În urma studierii izvoarelor scrise vechi, putem spune că în urmă cu mai multe secole ‘voi’ mai era numit rândul de luptători şi chiar luptătorul aflat în acel rând (aceasta ne-o confirmă conţinutul cuvântului ‘voinic’: voinici erau numiţi bărbaţii, luptătorii care formau rândurile, voiurile de luptă; cunoscând despre cuvântul ‘voi’ că însemna - mai des - rând, am înţeles că anume acela s-a aflat la temelia celor 3 sensuri, destul de diferite, ale cuvântului ‘război’: bătălie, stativă de ţesut şi covor de perete. Bătălia / răzuiala (cu sens de a omorî) dintre voiuri sau dintre voi / voinici se mai numeşte ‘război’, de la ‘răzui’ şi ‘voi’. Unealta care răzuieşte / curăţă voiurile - rândurile de materie pentru a obţine o ţesătură - e numită după cum şi era de aşteptat, tot ‘război’. De asemenea şi ţesătura compusă din rânduri - voiuri de materie colorată - se numeşte ‘război’ de la ‘a răzui’ şi ‘voi’ (adică ţesătura din rânduri / voiuri răzuite). O asemenea ţesătură - războiul - le amintea oamenilor tabloul câmpului de luptă pe care se vedeau rânduri / voiuri colorate, luptători / voi din diferite tabere, îmbrăcaţi în haine de diferite culori, după cum se întâmpla în realitate. ‘Vodă’ în vechime însemna conducător / lider şi provenea de la ‘năvodar’: ‘vodă’ era numele dat celor care ţeseau ori aşezau rândurile / voiurile într-o împletitură numită ‘năvod’ sau ‘vod’ (în alte limbi purtătorii cărora au fost cândva supuşii geţilor - la ‘năvod’ îi mai spuneau ‘vod’). ‘Vodă’ ca titlu egal cu cel de ţar / domnitor lipseşte la ruşii de azi, în schimb se întâlneşte numai la români iar ca termen care ar însemna - pur şi simplu ‘conducător’ îl putem întâlni la unii dintre slavi şi sub formă de ‘vadovas’ la lituanieni şi ‘vaditays’ la letoni. Titlul de ‘vodă’ semnifică conducător de formaţiune statală, conducător cu împuterniciri politice, militare, judecătoreşti, administrative, ş.a. Titlul de ‘voivod’ (numai la polonezi, 97


ucraineni și ruși) însemna doar conducător militar şi - după cum se poate observa - între titlurile ‘vodă’ şi ‘voivod’ e o diferenţă destul de mare. Este interesant faptul că în lucrările cărturarilor Grigore Ureche, Ion Neculce şi Nicolae Costin, domnitorii noştri nu erau numiţi voivozi, ci ‘vodă’: Bogdan Vodă, Alexandru Vodă, Mircea Vodă, Ştefan Vodă, Mihai Vodă, ș.a., toţi ceilalţi. Cel care i-a numit voivozi pe conducătorii ţărilor româneşti a fost Dimitrie Cantemir: acela - aflându-se în Rusia - nu putea să-i numească pe domnitorii noştri ‘vodă’, egalându-i astfel cu regii, fiindcă acel lucru nu ar fi fost pe placul lui Petru cel Mare; de aceea, Dimitrie Cantemir i-a coborât în rang şi i-a numit voivozi, fapt apreciat de noi ca înjosire. Probabil - anume din acele considerente istoricii ruşi, ucraineni, ș.a. utilizează numai titlul de ‘voivod’ pentru domnitorii noştri iar noi (fără a suspecta ceva, fiindcă aşa am fost educaţi), am acceptat situaţia; corect ar fi ca domnitorii români să fie nominalizaţi numai cu titlul de vodă şi nu cu cel de voivod. Aşadar, cuvintele / titlurile ‘ţar’ şi ‘voivod’ au fost aramaico-getico-româneşti, care au fost impuse slavilor de către comunităţile getice în perioada când s-au aflat în supunerea acelora”.

conducătorul din roiul de oameni, ca rege. Cuvântul ‘roi’ cu sens de grup în mişcare există în mai multe limbi slave, însă în nici una nu există cuvintele cu aceeaşi formă ca în română ‘regină’ și ‘rege’. În acest sens, în limba rusă se utilizează ţari / ‘koroli’; poloneză ‘krol’; croată ‘kroly’; sârbă ‘kroli’; bulgară ‘ţar’ / ‘cral’, ş.a.m.d. Cuvintele ‘rege’ și ‘regină’ practic - sub aceeaşi formă - există în limbile din așa-numitul grup ‘latin’ (de fapt = grupul românic): latină ‘rex’, ‘regis’, ‘regina’, ‘reginae’; italiană ‘re’, ‘regina’; franceză ‘roi’, ‘reine’, spaniolă ‘rey’, ‘reina’; ş.a.m.d. Însă în toate acestea nu există cu aceeaşi formă şi acelaşi sens (grup de albine, furnici, oameni), cuvântul românesc ‘roi’: cuvântul ‘roi’ în acest sens, în latină se traduce ‘examina’, în italiană ‘sciame’, în franceză ‘essaim’, în spaniolă ‘enjambre’, ş.a.m.d.; după cum uşor se observă, cuvintele ‘roi’, ‘rege’, ‘regină’ împreună există numai în limba română (de asemenea, numai în română există sub aceeaşi formă cuvintele ‘muşuroi’ şi acțiunea de ‘a muşuroi’ strâns legate cu cuvântul ‘roi’). Acelaşi lucru putem constata şi referitor la originea cuvântului ‘împărat’; dacă acest cuvânt, practic, cu aceeaşi formă - ‘imperator’ - şi acelaşi conţinut există atât în limbele slave, cele numite ‘latine’, cât şi în alte limbi europene, atunci în toate acestea nu există sub aceeaşi formă ca în română ‘a împuternici’ iar titlul ‘împărat’ provine anume de la românescul ‘a împuternici’: acest exemplu - de rând cu multe altele - ne permite să concluzionăm că limba română este mai veche decât toate cele nominalizate şi că anume acestea au păstrat sub forme apropiate sau au luat cuvintele româneşti ‘rege’, ‘regină’, ‘împărat’ şi nu invers, cum ni s-a spus şi ni se mai spune până în prezent. Cei care insistă că ‘rege’ e cuvânt latin, sunt rugaţi să răspundă de unde s-a luat acesta în culegerea de poeme / cântări numită ‘Rig Veda’, scrise în mileniul II î.C., adică în mileniul anterior apariţiei în istorie a limbii latine? Conform legendei, ‘Rig Veda’ a fost alcătuită de zei şi transmisă oamenilor prin intermediul celor 7 rişi / regi: înţelepţi religioşi, conducători, văzători cu sens de cunoscători ai tuturor lucrurilor şi fenomenelor, de unde şi denumirea de ‘Rig Veda’, adică poeme / cântări ale regilor care cunosc, care văd totul. Este destul de interesant că ‘Rig Veda’, care conţine multe alte cuvinte româneşti - aşa ca ‘apă’, ‘moarte’, ‘om’, ‘soare’, ‘şarpe’, etc., a apărut şi s-a păstrat la numeroasa populaţie (de multe milioane de oameni) din Punjab / regiune împărţită actualmente de India și Pakistan, în limba căreia până în prezent se întâlnesc foarte multe cuvinte româneşti; oamenii de acolo probabil sunt o ramură veche a stră-românilor de pe malurile Eufratului şi Tigrului, care pe parcursul mileniilor au fost împinşi spre răsărit, în câmpiile din Bazinul Ind şi - hărţuiţi de vecinii din jur - practic şi-au pierdut rădăcinile româneşti: astfel s-a întâmplat cu o parte a stră-românilor din răsărit. O altă parte însă - destul de numeroasă pentru acele timpuri - s-a îndreptat, în mai multe valuri, de-a lungul timpului, spre Europa Centrală şi de Vest, unde oamenii au format comunităţi care, treptat, au început a se deosebi între ele după mai multe semne, inclusiv după grai. Când troianii / străromânii din Troia, în frunte cu Enei (nume curat românesc) au venit și s-au aşezat cu traiul pe malurile râului Albul (cuvânt, care în forma dată există numai în limba română), numit mai târziu Tibru, au găsit acolo alte comunităţi străromâne dintre care cea mai numeroasă era a etruscilor, o ramură a stră-românilor care au venit și s-au aşezat cu traiul în nordul și centrul Peninsulei Apenine cu mult înainte de formarea Romei. După cum arată izvoarele vechi scrise,

În 2014, Dr. Andrei Groza în “Considerațiuni cu privire la originea românească a titlurilor rege și împărat” a scris: “Limba de la care s-au desprins şi s-au dezvoltat limbile europene şi nu numai acestea, a fost limba română veche = stră-româna; strămoşii tuturor neamurilor europene - şi nu numai ai acestora - au fost stră-românii, care la începutul începuturilor au populat imensul teritoriu cuprins între fluviile Dunărea, Tigru şi Nil. Lucrările istoricilor, juriştilor, lingviştilor, altor specialişti din domeniu, etc., ne spun că ‘rege’ înseamnă suveran al unui regat, persoană care deţine puterea supremă într-un regat. Analiza izvoarelor vechi dovedeşte că ambele cuvinte ‘rege’ și ‘împărat’ sunt vechi cuvinte româneşti incluse în limba latină (inventată mai târziu), rămase sau răspândite în alte limbi şi mai târziu, pe măsura formării acelora. Astfel, cuvântul ‘rege’ provine de la românescul ‘roi’ = grup mare de albine, furnici, oameni, aflat în mişcare, iar ‘împărat’ de la ‘a împuternici’. Românii de la începuturi au numit albina matcă, furnica matcă, insecta principală din roi ca regină iar principalul bărbat, respectiv 98


comunităţile stră-româneşti aveau conducători aleşi pe viaţă, cu atribuţii religioase, militare şi judecătoreşti numiţi regi. În scurt timp, cei veniţi s-au contopit cu cei de pe loc şi au creat o nouă comunitate, cea a romanilor: romani de la Romul / Rumul, scris mai târziu în latină ca Romulus, primul rege roman, considerat fondator al oraşului Roma şi al statului roman; numele de Rumul / Romul, la rândul său, provenea din limba română, de la ‘a rumeni’ / ‘rumen’ - adică roşu / arămiu - şi însemna ‘om sănătos’ / ‘voinic’ = ‘conducător’ (situaţie destul de reală dacă ţinem cont că în toate timpurile dar mai ales în cele vechi - majoritatea absolută a numelor proprii îşi trăgeau rădăcinile de la nume de fenomene, calităţi personale, obiecte, ş.a). Că anume aşa a fost, o confirmă izvoarele arabe, persane şi turceşti scrise în mileniul I, în care oraşul Roma era numit Rum, statul roman a fost Rum / Rumânia iar cetăţenii aceluia erau rumâni; despre legătura dintre culoarea rumenă / roşie închisă (culoare rezervată numai regilor / împăraţilor) şi numele conducătorilor statului roman au relatat direct istoricii bizantini atunci când au scris că unii împăraţi, inclusiv Constantin VII și Constantin VIII au fost supranumiţi în greacă ‘Porfirogeneţi’ - româneşte ar fi Constantin VII ‘Rumânul’ și Constantin VIII ‘Roşcatul’ - de la culoarea rumână (cărămizie a palatului dar și a cartierului în care s-au născut). Mamei lui Romul / Rumul îi ziceau Reia Silvia, adică Silvia cea Rea, iar cuvântul ‘rea’ în forma dată există numai în limba română; tot numai în română e şi cuvântul ‘numitor’: numele purtat de bunel). Nume româneşti au purtat şi toţi ceilalţi 6 regi romani, până la instaurarea republicii. Româneşti au fost şi numele însemnelor care le purtau regii şi împăraţii romani: ‘sceptrul’ / toiagul împodobit, purtat de suveran ca simbol al autorităţii, cunoscut din cele mai vechi timpuri de egipteni, greci, etrusci iar mai apoi de romani, provine de la cuvintele româneşti ‘sub piept’ - prescurtat ‘skepto’ - ca denumire dată băţului lung, drept, folosit de ciobani, inclusiv pentru a se sprijini (cu pieptul) şi asociat mai târziu ca simbol al puterii păstorului, conducătorului turmei, al comunităţii religioase, al oamenilor şi statului. Românesc este şi cuvântul ‘coroană’ (de la ‘corn’, coarne de animale purtate pe cap, ca semn al puterii, de către conducătorii primelor grupuri de oameni). ‘Toga’ era mantia, largă şi lungă, fără mâneci care se purta peste tunică, lăsând descoperit braţul şi umărul drept. ‘Curul’ a fost scaunul din fildeş pe care se aşeza suveranul; cei care continuă să afirme că toate acele denumiri de însemne ale regilor aparţin limbii latine, sunt rugaţi să explice de ce scaunul pe care şedeau regii romani iar mai târziu - după alungarea acelora şi instaurarea republicii, funcţionarii de rang înalt - se numea ‘Curul’: cuvânt sub aşa formă nu exista în limba latină (acest cuvânt, sub o formă asemănătoare - ‘culo’ / ‘cul’ - există în alte câteva limbi, inclusiv în italiană, însă în toate acelea lipseşte litera ‘r’). Aşadar, în asemenea situaţie - ţinând cont şi de alte probe convingătoare - putem afirma la sigur că şi celelalte denumiri ale însemnelor regale au avut origine română; când limba latină a fost inventată mai târziu ca limbă a religiei şi administraţiei, în ea au fost incluse multe cuvinte populare, mai ales nume proprii şi acele cuvinte care nu mai puteau fi scoase din uz din cauza rolului lor mare în istoria poporului. Din cele mai vechi timpuri, titlul de rege a fost purtat de mai multe comunităţi stră-româneşti și din nordul Mării Negre. Astfel, conform celor relatate de Theodoretos din Cyros 393-466, conducătorul hunilor nomazi - al geţilor răsăriteni - care a fost rege până la Attila şi care era unchiul aceluia, a purtat numele de Roilă, adică de cel mai mare în roi

(roiul de huni); tot în acea perioadă, aceia care au scris despre incursiunile goţilor - o ramură numeroasă a geţilor - afirmau despre conducătorii acelora că după cucerirea Romei nu au dorit să-şi atribuie titlul de împărat, ci au rămas să poarte după obiceiul lor titlul de rege: astfel, pot fi nominalizaţi ca exemple Hermanric (Herman + ‘ric’ / ‘rege’), Atanaric (Atan + ‘ric’ / ‘rege’), Alaric (Ala + ‘ric’ / ‘rege’), Teodoric (Teodor + ‘ric’ / ‘rege’), Roderic (Rode + ‘ric’ / ‘rege’), ş.a. După cum am menţionat, cuvântul ‘împărat’ provenea de la cuvântul românesc ‘a împuternici’ (care nu exista sub acea formă în nici o altă limbă, nici în latină). Cum a apărut şi a început a fi utilizat titlul ‘împărat’? Izvoarele scrise mărturisesc că - cu mult timp înainte de întemeierea Romei la etrusci se întâlneau cazuri când regii lor erau împuterniciţi cu atribuţii mult mai mari decât în situaţii obişnuite; atribuirea acelor împuterniciri excepţionale se făcea de către adunarea generală. Acea situaţie a fost depistată - mai târziu şi la primii romani: regii acelora, de asemenea, primeau din partea adunării generale aşa-numitul în limba latină ‘imperium’ (în română ‘împuternicire’) pe viaţă, conform căruia acesta avea dreptul, după realizarea sarcinii urmărite, să se dezică de împuternicire, ceea ce mulţi o şi făceau; cel care deţinea un asemenea ‘imperium’ nu putea fi tras la răspundere - niciodată - pentru acţiunile săvârşite în atingerea scopului pentru care acela era atribuit. Întrucât ‘imperiumul’ / ‘împuternicirea’ (ca regulă) se atribuia deţinătorului real al puterii de stat, acela - cu trecerea anilor - a început a fi numit împărat / în latină ‘imperator’. Ulterior, titlul de ‘împărat’ căpătat prin moştenire - a fost purtat de conducătorii mai multor state; în prezent, unicul împărat din lume este cel al Japoniei”.

Mitropolia Ohrida Este de remarcat că într-o prelungire a Pindului, în Masivul “Gra-mos” / Gramos din S Lacului Prespa, acum pe graniţa dintre Grecia şi Albania, 40,20 lat. N, 20,45 long. E, cel mai mare centru Armân, cu zeci de mii de locuitori înainte de Moscopole - a fost oraşul Gramoştea 40,23 lat. N, 20,50 long. E, ce a strălucit prin meserii şi comerţ, populat şi de neamul Gherga / de altfel şi Moscopolia e dominată şi apărată de Munţii Gramos (cronicarul bizantin Gheorghe din Salonic / respectiv George Kedrenos a consemnat că în 976, an când Carintia s-a separat de Bavarezi şi influenţa ei s-a întins până la Adriatica, nişte “Vlahi călători” - adică turmari indicaţi în 1959 de academicianul Silviu Dragomir ca fiind de la N de Petrizen / Prizren 42,23 lat. N, 20,48 long. E / Kosovo - l-au omorât pe conducătorul regiunii David, fratele mai 99


mare al generalului Samuilă, întâlnit în staţia caravanelor “Stejarii frumoşi” din S Lacului Prespa; peste 3 secole, înfloritoarea moşie Gherga din acea zonă Kosovară a fost înglobată de Regatul Sârb). Savanţii - de exemplu de calibrul Britanicului Arnold Toynbee - au considerat că prin acel atentat politic a început căderea bizantină: “Adevărata cauză a fost evenimentul strict intern şi anume marele război din 977-1019, conflict fratricid între cele 2 mari puteri ale lumii creştine balcanice din acea vreme, ce n-a ajuns să se încheie până când una din acele puteri nu şi-a pierdut existenţa politică, în timp ce puterea cealaltă a suferit răni atât de grave încât nu s-a mai vindecat de pe urma lor” (exemplul Armân din zona Larisei este elocvent pentru relaţiile cu bizantinii: familia lui Niculiţă de acolo a lucrat cu Dinastia Macedoneană / zisă şi Armeană iar apoi familia Asanizilor tot de acolo - a lucrat cu Dinastia Comnen / Armână, ulterioară aceleia la putere în Imperiul Bizantin). În timp, Vlahii întâi au lovit în Bulgari iar după înfrângerea Bulgarilor de către bizantini s-au aliat cu Bulgarii înfrânţi împotriva bizantinilor, reuşind proiectul durabil de constituire statală distinctivă Valahă. În secolul XI, istoricul Armean Ştefan Agoghic a scris că începând cu 988 împăratul bizantin Vasile Macedonul / Armeanul a transportat un mare număr de Armeni în Macedonia, instalându-i la frontiera imperială, pentru păzirea de Bulgari; Vlahii Makedoni autohtoni au colaborat cu acei Armeni contra Bulgarilor (după cum a scris pentru Universitatea Britanică Cambridge în 1948 prinţul Rus Dimitri Obolensky - descendent din Dinastia Rurik / genetic similară cu Gherga - “Macedonia secolului X era centrul opoziţiei faţă de Bulgari, presupunându-se că acolo unii Armeni s-au unit cu descendenţii negustorilor Armeni, activi în zonă din secolul IX”). În 1905, academicianul George Murnu în “Vlahia Mare” a scris: “Nu cultura şi arta Elină a restituit în veacul X - veacul celei mai înalte măriri politice a Bizanţului - vechile-i hotare, ci aşa zicând redeşteptarea spiritului Roman în Vasile II, acel Traian al Constantinopolului, ‘om cu trup şi suflet de fier’. Dacă Traian a bătut şi zdrobit pe Decebal şi pe Daci, Armeanul din Macedonia - succesorul său, 9 veacuri mai târziu - a culcat la pământ pe Samuil şi poporul său Bulgar, în care trăiau şi se războiau propriu zis nu Slavii răbdurii şi supuşi, ci sufletul crud şi războinic al seminţiei lui Asparuh şi Crum. Aproape 3 veacuri şi jumătate (679-1019) a ţinut stăpânirea acelor Barbari, cari au schimbat faţa Peninsulei Balcanice. Uniţi şi la urmă contopiţi cu Slavii, ei au prilejuit răzleţirea poporului Român din locuinţele sale centrale - provinciile Nordice ale Peninsulei - şi tot ei au risipit în mare parte Grecismul din Europa. Vasile Macedoneanul - întruparea duhului răzbunător al acestor 2 neamuri - i-a strivit sub arma nemiloasă şi a restabilit pentru cea din urmă dată vaza Romei noi între Dunăre şi Marea Adriatică. Dar relele mari şi felurite, care bântuiau statul chiar şi subt sceptrul lui Vasile, au izbucnit numaidecât după moartea lui. Ele erau mai ales de natură economică. Înstăpânirea de pământuri întinse - aşa numitele latifundii - şi deci marele bogăţii ce-şi agoniseau, dedeau familiilor ambiţioase putinţa să sgudue autoritatea împărătească. De aici urmau desele ‘pronunciamente’ şi nesfârşitele lupte civile, care, sleind puterile statului, pe deoparte înlesniau încercările naţionalităţilor de a scutura jugul bizantin, iar pe de alta dădeau răgaz Barbarilor din răsărit şi mează-noapte să prade şi să ciuntească împărăţia. Proprietarii mari despoiau pe cei mici şi reduceau la sapă de lemn populaţia de la ţară, făcând-o netrebnică la purtatul

armelor. Trecea dar prin întreaga împărăţie o suflare de feudalism, care n-a căpătat fiinţă şi tărie deplină decât nu mult după aceea, în amestec cu cruciaţii. Pentru stârpirea acelor rele, se înţelege, s-au pus legi şi s-au luat nu arareori măsuri bune din partea celor mai energici împăraţi, dar relele erau prea adânci pentru a fi cu totul tămăduite. Este o naivitate a crede că Bulgarii s-au susţinut timp de peste 3 veacuri numai cu forţele lor proprii. Bulgarii Barbari nu au stăpânit în Peninsula Balcanică decât cu ajutorul şi conlucrarea nu numai a Slavilor mai vechi Balcanici cu care la urmă s-au şi contopit, ci şi a Sârbilor, Albanezilor şi mai cu deosebire a Românilor. Că în mare parte tovarăşi şi nu robi ai Bulgarilor au fost cei din urmă, e confirmat de Acominatos / Choniates, care spune despre Asanizi că voiau ‘să împreuneze domnia Vlahilor şi Bulgarilor precum a fost odinioară’.” Dr. Petre Năsturel a sintetizat: “neînţelegerile dintre aromâni şi bizantini erau înainte de toate de natură economică”. Imperiul Bizantin a fost condus de cruciaţii Latini în 1204-1261 (apoi a fost preluat de generalii Macedoni Paleologu, care l-au condus până la sfârşit, formând cea mai longevivă dinastie bizantină) şi a ajuns destrămat de otomani: Romania însă s-a perpetuat iar din 1359, la un an de la încetarea pe coasta Dalmată a dominaţiei Veneţiei asupra Ragusei unde Casa Giorgi a nobililor era fruntaşă, influenţa în N Dunării a Vlahului Nicodim / Nicolae Gherga din Kosovo - iniţial stabilit în Ţinutul Haţegului la Prislop - a fost decisivă pentru consolidarea ortodoxiei în Ţara Românească şi Moldova (de atunci a rămas “Sbornicul” ierarhului Gherman, adus din Bulgaria); de partea cealaltă a Carpaţilor, ca reacţie după 7 ani, primul născut al regelui Carol Robert d’Anjou învins umilitor de Români la Posada, regele Louis / Ludovic d’Anjou - prin Decretul de la Turda din 1366 - a dizolvat în Transilvania “Starea Românilor” = “Universitas Valachorum” care îşi avea propria legislaţie / denumită “Jus Valachicum”, excluzând din rândurile artistocraţiei ortodocşii (iar acolo pe atunci aceia erau Românii, consideraţi “schismatici”). Este de ştiut că regele Carol Robert d’Anjou - care şi-a început, cu banii confiscaţi de la Cavalerii Templieri, domnia peste Unguri, la Timişoara avându-şi castelul regal / azi clădirea găzduind “Muzeul Banatului” - a afirmat în 26 XI 1332 că Basarab, contemporanul domnitor al Ţării Româneşti, era “schismatic” (adică ortodox) şi că era “necredincios Român”: “fiul lui Thocomerius” (nume Cuman, primit de la mama sa din Făgăraş / Ardeal); în generaţia curentă, numele de Basarab al băiatului a fost primit tot de la mamă, anume din partea Româncei Ana, fiica Basarabului Iancu “Bărbat” (fratele Basarabului Mihail / Latinului Vodă zis “Litovoi”, care a fost ucis de regele Ladislau Cumanul al Ungurilor). Femeile transmiteau - în stil catolic, deoarece erau catolice numele băieţilor iar bărbaţii (care erau capii familiei) transmiteau - în stil ortodox, deoarece erau ortodocşi naţionalitatea Română, a conducătorilor. În primul deceniu de la întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti, pictura bisericească din Curtea de Argeş - capitala statului pe atunci a fost realizată de pictorii Kosovari aduşi de Gherganul Nicodim (astfel începând şi lucrul ortodox material - pe lângă cel spiritual - al Aromânilor Gherga la N de Dunăre). Academicianul N. Iorga a reflectat situaţia timpului: “O altă înrâurire decât cea apuseană - latină / catolică - trebuia să înlăture influenţa pe care Patriarhia o credea puternică la noi, odată ce Mitropoliile Muntene fuseseră introduse în rânduiala ierarhică a Bisericii Răsăritului, Scaunele lor fiind puse în loc de Nicomedia şi Amasia, aflătoare în teritoriile definitiv 100


pierdute către Turci, cari aduseseră la legea lor pe locuitorii acelor provincii. Concurentul cel nou venia din Balcani. El era superior bizantinismului formalist şi amorţit, prin vioiul său avânt de credinţă, prin marea sa râvnă de muncă, prin setea de jertfă pentru legea creştină şi prin dorinţa sa nobilă de a folosi omenirii cu răspândirea de lumină, ca şi cu smerenia apostolică, cu sărăcia neîntinată, cu popularitatea simplă a celor cari-l represintau. El găsia un sprijin şi în faptul că avea în apropiere rădăcini din care se putea hrăni, pe când bizantinismul nu putea să afle nici un ajutor în vecinătatea vreunui neam care să întrebuinţeze limba grecească. E vorba de spiritul călugăresc de cărturărie din Athos, aşa cum el se mlădiază întrucâtva şi vine la noi prin ‘popa’ adecă ieromonahul Nicodim, un sfânt al muncii, al organisării şi binefacerilor culturale”. Este de observat că anterior Sfântului Nicodim, Armânii au cooperat - dintre Latini / catolici - îndeosebi cu cavalerii, nu cu toţi cruciaţii (spre exemplu, papa Inocenţiu III i-a scris măgulitor sistematic, încă din 1199, lui Caloian Asan că în venele sale curgea sânge Roman, însă neimpresionat, când primul împărat al cruciaţilor, Baldouin din Flandra - stabilit în tocmai cuceritul Constantinopol - i-a cerut tribut, Caloian Asan l-a prins pe Râul Mariţa şi l-a executat: istoricul George / Gheorghios “Acropolitul” - a cărui operă a fost continuată de istoricul George “Pachymeres” / Gregorius “Aneponymus” 1242-1310, însemnând Gheorghi “Grăsuţul” a notat că Asan şi-ar fi confecţionat o cupă din craniul aceluia, similar cum a procedat Krum / Crum când a ucis conducătorul din Constantinopol); istoricul Nicetas Choniates - din Bazinul Meandrului, al cărui frate şi-a trăit ultimii ani la Mănăstirea Vodoniţa de la Trecătoarea Termopile - a mai scris că ajutoare au fost şi în 1199 din N Dunării, când “Vlahii cu Cumanii au trecut Dunărea şi au năvălit în Tracia” iar atunci când un preot prins căută să câştige îndurarea lui Asan “l-a implorat în limba lui, căci ştia limba Vlahilor”. În “Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” publicată în 1997 de profesorul Tănase Bujduveanu, e scris: “La sfârşitul secolului XII, vlahii s-au răsculat împotriva Imperiului Bizantin şi sub conducerea fraţilor Asan au format, împreună cu bulgarii, Imperiul Româno-Bulgar, recunoscut de papalitate. Apoi, ţinuturile din SV Peninsulei Balcanice, muntoase şi greu accesibile, au intrat sub influenţă otomană întrucât aromânii s-au înţeles cu sultanii să le recunoască stăpânirea în schimbul unor privilegii de largă autonomie, privilegii acordate anterior de suveranii creştini. (De exemplu, aromânii din Pind s-au înţeles cu sultanul Baiazid să le recunoască stăpânirea în zonă, confirmând o veche tradiţie / de fapt - scria academicianul N. Iorga otomanii respectau fostele libertăţi; de pildă, localităţi ale aromânilor din Tesalia au încheiat şi tratate cu otomanii sultanului Murad II - care conducea din 1421 - fiindu-le confirmate vechile privilegii în schimbul prestaţiilor militare, asemănător procedând apoi sultanul Mohamed II cu aromânii din regiunea Branicevo în 1467, Herţegovina în 1477, Bosnia în 1489, etc. iar în 1537, sultanul Soliman / Suleiman Magnificul 1520-1566 a acordat aromânilor titulatura de ‘păzitorii trecătorilor’ / organizaţi în căpitănii, însă titlul a fost retras după 9 decenii de sultanul Murad IV 1623-1640). Când sultanul Mohamed II a vrut prin asediul Constantinopolului să lichideze definitiv Imperiul Bizantin, aromânii nu numai că n-au sărit în ajutorul bizantinilor - cu care se aflau în conflicte de secole - dar cum rezultă dintr-o poemă grecească scrisă la scurt timp după cucerirea

Constantinopolului, ei chiar au participat la asedierea acelei capitale alături de Mohamed II (în armata otomană au fost înrolaţi tineri aromâni din Larisa, Tricala, Veria, Arta, Ianina, Castoria, Skoplje, Ohrida, etc). Diferenţa de tratament în raport cu celelalte popoare balcanice supuse de turci a fost izbitoare. ‘Aromânii - scria istoricul grec contemporan Aravantinos - conservă un fel de guvernământ democratic, trăind nevătămaţi şi nesupăraţi, pe când vecinii lor de aceeaşi religie erau supuşi la mii şi mii de nenorociri din partea turcilor’. În timp, când privilegiile acordate de otomani nu au fost respectate, aromânii s-au ridicat la luptă. În a doua jumătate a secolului XVIII, privilegiile acordate de sultani aromânilor au fost suprimate, ca urmare a slăbirii autorităţii centrale otomane, ceea ce a făcut ca zonele locuite de aromâni să intre sub influenţa paşalelor. Mulţi aromâni au luat calea pribegiei. La începutul secolului XIX, aromânii au luptat, alături de celelalte popoare balcanice, pentru înlăturarea dominaţiei otomane”. Impresionaţi de straşnica demonstraţie a forţei lui Vodă Vlad “Dragul” / “Dracul” din 1445 contra otomanilor, mulţi ortodocşi Balcanici au cerut voia aceluia de a se muta în N Dunării, coloana de refugiaţi din Bulgaria având nevoie de “3 zile şi 3 nopţi pentru traversarea Istrului” / Dunării, conducătorul Român apreciind acel fapt ca “o mare ispravă” (era cu 8 ani înaintea căderii Constantinopolului); migraţii au mai fost: Vodă Radu “cel Mare” - fiul Gherganei Rada - scria Braşovenilor că în 1505 otomanii reclamau 5 mii de oameni fugiţi din S Dunării în Ţara Românească. Pe harta realizată în 1584 - după cea a Nord Italianului Giacomo Gastaldi din 1560 - păstrată la “Muzeul Judeţean Argeş”, se poate vedea regiunea Bulgară şi în N Dunării:

(De altfel, Vodă Mihai “Viteazu” relata mai târziu, în 16 X 1598, despre o incursiune anti-otomană a sa - la sugestia generalului Baba Novac - în N Balcanic: “De la hotarul nostru până la Sofia am ars 2 mii de sate şi pe cei dinăuntru, ce s-au găsit creştini, adică Bulgari, mari şi mici, după socoteala mea peste 16 mii de suflete cu averea lor toată, i-am trecut peste Dunăre şi celor mai săraci le-am dat în ţărişoara mea, unde s-a putut, atâta loc cât să-şi poată găsi hrana”. O manevră asemănătoare de primire a Balcanicilor a făcut-o cu 3 ani înainte, la 12 III 1595 Vodă Mihai “Viteazu” acceptând 15 mii de persoane din actuala Albanie). Un exemplu Medieval de acţiune radicală a fost şi ceea ce a făcut George Brancovici 1377-1456, nepotul ţarului Lazăr (care în 1435 şi-a măritat fata Mara cu sultanul Murad II 1404-1451): 101


în 17-20 X 1448, la a doua bătălie de pe Câmpia Mierlei din Coşava / Kosovo - când coaliţia creştină a fost condusă de Ioan / “Iancu de Hunedoara” - şi-a ajutat ginerele cu sfaturi strategice, ceea ce a dus din nou la victoria otomanilor (la 59 de ani după prima bătălie din acelaşi loc), fapt ce a determinat furia regelui Gherghe “Castriotul” / “Skanderbeg”, care a devastat drept răzbunare domeniile Brancovici; acţiunea bătrânului George Brancovici n-a ţinut cont că bunicul lui a murit în prima bătălie ori că Grgur - fiul său - a fost orbit în 1441 chiar de acel sultan (care şi-a bănuit cumnatul de complot). Đurađ Branković / George Brancovici - însurat cu prinţesa bizantină Irina Cantacuzino - îşi avea reşedinţa la gura Moravei iar în 1439 a învigorat Podgoria Tokay (proprietatea sa) cu viţă-de-vie din Timoc, ducând acolo şi viticultori Vlahi / Aromâni, pentru lucrul la fixarea noilor tipuri de struguri. După cea de-a doua tragedie din Kosovo, statele creştine din Balcani n-au mai putut rezista otomanilor, peste 5 ani căzând şi capitala Constantinopol; este de ştiut că la 3 zile după ce sultanul Mohamed II - fiul sultanului Murad II - a cucerit Constantinopolul, acela l-a investit cu mare ceremonial ca patriarh ecumenic pe Georgios Scholarius, călugăr faimos în timpul ultimului împărat bizantin ca oponent al unirii ortodocşilor cu catolicii (Mohamed “Cuceritorul” era sultanul otomanilor de la 14 ani şi pe când avea 23 de ani a cucerit Constantinopolul). Asedierea Constantinopolului - capitala Imperiului Bizantin, ultimul teritoriu de cucerit - din 1453 a fost făcută de otomani inclusiv cu ajutorul armurierului Nicolae Urban din Braşov (notat “Dacul” - adică Valahul = Românul - de către cronicarul contemporan Laonic Chalcocondil), care a realizat la Adrianopol / Edirne cel mai mare tun din lumea acelor timpuri, pentru dărâmarea zidului cetăţii de pe Bosfor: ţeava era lungă de 8,12 metri, cu diametrul de 2,43 metri în partea dinainte, unde se introduceau ghiulelele grele de 609 kg (arma şi-a făcut datoria la asediul Constantinopolului timp de o lună şi jumătate, după care s-a prăbuşit sub propriul recul); în lucrarea “Istoria Turcilor”, autorul Mustafa Ali Mehmed a arătat despre uriaşul tun că “trăgea de puţine ori pe zi, însă de fiecare dată producea pagube mari”. Tunul lui Urban Dacul e considerat precursorul tunurilor ulterioare de mare putere; el a fost pionierul artileriei Moderne. În “Cărţi representative în viaţa omenirii”, academicianul N. Iorga a scris: “Când Turcii au cucerit Constantinopolul, ei au pus pe Critobul din Imbros să facă biografia lui Mohamed II, cu genealogia poporului cuceritor - care ar fi fost Troianii înviaţi - iar cucerirea lor, o răzbunare târzie pentru faptele Elenilor”. Academicianul Petriceicu Haşdeu a observat notiţa unui călător Neamţ din anul următor cuceririi Constantinopolului: “în târgurile din Muntenia, numărul negustorilor Turci îl egalează pe cel al Românilor” (ceea ce reflectă climatul comercial dinamic al acelor timpuri). Academicianul Român Silviu Dragomir a scris despre Vlahi - inclusiv despre Morlaci, adică MauroVlahi, respectiv Vlahii Negri / Nordici - şi în 1959: “Conform unui document din 1465, jude al morlacilor pe atunci era Gherga ‘Bodolisci’; într-un al doilea document, din 1468, dat tot de cneazul Ivan Frankapan, capul morlacilor era Gherga ‘Budulisci’.” Între actualele Muntenegru şi Serbia era regiunea Bihor = Vlahia Veche (numită şi Răsia / Rascia, Medieval şi ca Raşka, acum zona respectivă fiind populată de Bosniaci; în Sanscrită, înţelesul pentru Bihor era “refugiu”). În centrul Bihorului Balcanic era fortificaţia 42,57 lat. N, 19,54 long. E cu acelaşi nume (la N de actualul oraş Beran / MunteNegru), populaţia Medievală acolo fiind formată din

Vlahi; vecina apuseană era Romania - în Bosnia - iar mai la V trăiau compact Morlacii / Vlahii Negri. În imaginea următoare se poate aprecia poziţia Kosovo, la limita zonei de transhumanţă ce central cuprindea Bănia, Banatul şi Bihorul:

Conform urmelor arheologice şi documentelor Ragusei, fortăreaţa Bihor a regiunii Balcanice Bihor era pe deplin funcţională în secolul XV; ea se afla în S Răsiei / Rasciei, în partea Sudică a rutei de transhumanţă a Rumânilor - ce avea la jumătatea sa Bihorul Carpatic - în a cărei parte Nordică erau Rusinii (Rusnacii din TransCarpaţi, ştiuţi ca Ruteni). De pildă, în Timişoara mult timp ortodocşii au fost denumiţi Rascieni - Românii şi Sârbii fiind cei mai numeroşi dintre aceia - oraşul având chiar 2 primării (Rasciană şi Germană), unificate în 1780.

Bihor şi Romania în Balcanii Medievali În jurul Lacului Ohrida - inclusiv la Moscopole erau Armânii Fărşeroţi / Fârşeroţi, la S de ei fiind Armânii Grămoşteni; la 8 I 1012 s-a săvârşit din viaţă Grigorie, episcopul Ohridei. Prespa şi Ohrida succesiv au jucat rolul de capitală a formaţiunii statale conduse în general de Bulgari în acele timpuri (independentă de Imperiul Bizantin iar în 1018 când acela a reuşit includerea zonei în componenţa sa Mitropolia Ohridei a fost declarată ca a “Bulgarilor şi Vlahilor”); academicianul Silviu Dragomir a scris: “Prin hrisovul împăratului Vasile II, ‘vlahii din toată Bulgaria’ au fost supuşi de-a dreptul arhiepiscopului din Ohrida. Prin Bulgaria se înţelegea întreg teritoriul anexat de bizantini, prin urmare nu numai partea apuseană a Macedoniei, cu centrul în Ohrida, ci şi regiunea din sudul Dunării, ce nu fusese încorporată până atunci. Prin aceea, împăratul a creat vlahilor o situaţie privilegiată, adică i-a scos de sub jurisdicţia 102


episcopilor locali. O asemenea situaţie de favoare au obţinut la început vlahii şi în cadrul statului sârbesc. ‘Vlahii din toată Bulgaria’ reprezentau aşezările din Hemus şi din valea Moravei, îndeosebi pe cei dintre Niş şi Branicevo dar tot aşa şi pe cei din Rodope şi valea Vardarului, precum şi pe vlahii stabiliţi la nord de Skopje”. (Oraşul Skopje e pe Râul Vardar; împăratul bizantin Vasile II din Dinastia Macedonă în 1014 ia învins pe Bulgari în regiunea Struma / Antica “Phalaestinos” - denumirea fiind ca o rezonanţă Filistină / Palestină - lupta având loc, după cum a notat cronicarul bizantin Ioanes Skylitzes 1041-1102, la Câmpu Lung / nume Armân, aceeaşi denumire având-o ulterior capitala Valahiei / Ţării Româneşti şi după bătălie a orbit peste 14 mii de prizonieri, pe care i-a trimis aşa ţarului Samuilă, care atunci când i-a văzut astfel a murit de inimă rea la Prilep = Prislop, în Macedonia; azi locaţia bătăliei - purtată la poalele Munţilor Κερκίνη / Kerkini lungi de circa 60 km şi împărţiţi de 3 republici, anume Bulgaria, fosta Iugoslavă a Macedoniei şi Elenă - se numeşte Kliuci 41,22 lat. N, 23,01 long. E / Bulgaria). Ultimul care s-a predat împăratului bizantin primind de la acela în 1018 la Adrianopol înaltul titlu de patrician al Imperiului Bizantin - a fost Vodă Krakra cu reşedinţa în Pernik 42,36 lat. N, 23,02 long. E / Bulgaria, de lângă izvorul Strumei (între domeniul nobilului Krakra şi Kosovo din apus au trăit Peonii); gura Râului Struma este în Estul Peninsulei Chalki-diki (ce găzduieşte Muntele Sacru Athos).

Cursul Struma Istoricii Armeni Stepanos din Taron 39 lat. N, 41,49 long. E în secolul XI, Matei din Edessa 37,09 lat. N, 38,48 long. E în secolul XII, ş.a. au afirmat că ţarul Samuil, intitulat ca “al Bulgarilor şi Românilor”, fost general, care nu era din neamul regal Bulgar şi a domnit din Ohrida în 997-1014, era Armean; el l-a avut ca frate pe David - conducătorul regiunii Prespa şi Custura / Castoria, ucis de Armânii din Kosovo când avea 30 de ani - mama lor fiind prinţesa Armeană Ripsimia din Derjan, de pe Eufratul superior iar comitele Nikola / Nicolae “Comitopoli”, tatăl lor (din dinastia celnicilor Şişman de la Vidin), a fost guvernatorul Sofiei, vechimea Vlahilor în Bulgaria mărturisind-o şi toponimia: lângă capitala Bulgară de acum e şi Muntele Vakarel, în Armână Văcar (la V de oraşul Sofia - capitala Bulgariei - se afla satul Vlah / Armân Gurguliat, termenul Armân “Gurgul” însemnând “Rotunjor”). De altfel, în 1972 Dr. Peter Charanis - care a studiat demografia bizantină - a reflectat: “fiecare împărat din Dinastia Macedoneană 867-1056 a fost Armean sau cu origine parţial Armeană; pe lângă împăraţi, în Imperiul Bizantin au fost mulţi alţii, ca lideri politici şi militari, care erau Armeni sau erau descendenţi Armeni”. Aşadar, dinaştii bizantini Armâni de fapt erau Armeni, în Balcani fiind consideraţi Makedoni, adică Vlahi. Anterior, o mişcare intenţionată a maselor din Caucaz în Balcani a fost efectuată de bizantini, după cum a consemnat în 1983 Mihai Rădulescu în “Civilizaţia armenilor” (era înaintea instalării Bulgarilor de pe Volga în actualul teritoriu Bulgar): “Împăratul Mauriciu a scris regelui persan: ‘Armenii constituie o naţie neascultătoare şi ticăloasă. Ei se află printre noi şi sunt un izvor de tulburări. Intenţionez să-i adun pe ai mei şi să-i trimit în Tracia; trimite-i pe ai tăi în răsărit. Dacă mor acolo, tot atâţia duşmani vor muri; dacă - dimpotrivă - ucid, tot atâţia duşmani vor ucide. Cât despre noi, vom trăi în pace. Însă de vor rămâne în propria lor ţară, nu va exista linişte pentru noi’. Urmaşii deportaţilor armeni se află şi azi pe teritoriul bulgar în Plovdiv, în Sofia, etc.” (împăratul bizantin Mauriciu, născut în 539 în Arabissus / Capadochia, acum Afşin 38,15 lat. N, 36,55 long. E, probabil de o mamă Ghergană, având o soră Gordia şi o nepoată Gordia, conducea din 582 şi - după cum a consemnat patriarhul Siriac Mihai 1126-1199 din Malatya / Melitene = parohia împăratului bizantin - a fost socrul împăratului Khosrau II, care a domnit peste Perşi / Sasaniţi în 590-628; relaţiile lui cu papa Grigore “cel Mare” au fost importante şi a fost executat în 602 la Nicomedia / azi Izmit: fiul său Teodosiu - botezat de Grigore “cel Mare” - a 103


fost ultimul din Dinastia Iustiniană, executat tot în 602). Emigrarea forţată a Armenilor în Imperiul Bizantin a continuat prin stabilirea multor Armeni din Districtul Gargaria / Melitene în Tracia în 757, un exemplu mai amplu fiind din 794, până şi în Sicilia (când şeful Bisericii Armene era Gheorg 792-795 din Oşakan 40,15 lat. N, 44,18 long. E / locul unde a fost îngropat Mesrob - creatorul scrierii Ghergară, respectiv a alfabetelor Armean şi Georgian - şi unde au fost duse rămăşiţele împăratului bizantin Mauriciu); numărul Armenilor din Tracia era aşa de mare, încât au fost majoritarii celor care au asediat Constantinopolul - capitala Imperiului Bizantin - datorită revoltei din 820 condusă de generalul Toma 760-823 (Armean de origine, conform cronicarului bizantin Iosif Genesios din secolul X). De altfel, în timpul păcii de 3 decenii încheiată în 815 între împăratul bizantin Leon Armeanul - din Dinastia Gregoridă - şi conducătorul Imperiului Bulgaro-Armân Omurtag / fiul lui Krum, numeroşi negustori Armeni au dezvoltat comerţul dintre Anatolia şi Morava (via Dunărea inferioară, unde curând a apărut primul stat Român independent, oficial din 836). Cea mai masivă mutare Armeană din istoria Imperiului Bizantin a fost în 970, prin colonizarea a circa 200 mii de Armeni - o populaţie imensă pentru acele timpuri - în regiunea Bulgară Plovdiv (istoricul Bulgar Ivan Bogdanov care a avansat acel număr al Armenilor într-un studiu din 1980 - a mai scris că “aceia s-au întins până la Nicopole şi treptat au fost asimilaţi de Bulgari, în 1650 trecând la catolicism, după cucerirea Banatului de către Imperiul Habsburgic emigrând din Imperiul Otoman acolo, pe urmele bogumilor găsiţi în acea regiune la începutul secolului XI de Sf. Gerhard” / e ştiut că în Balcani inspiratorii ereziei bogumile au fost consideraţi acei Armeni stabiliţi în mileniul I, misionarii proeminenţi ai începuturilor purtând nume ca Adrian, Dobre, Ieremia, Mihail, Petre, Ştefan, Tudor, Vasilie, ş.a). Evidente onomastici Balcano-Caucaziene sunt şi acum paralelele Armâni-Armeni, Albanezi-Albani, ş.a. (este astfel şi mai facil de apreciat parteneriatul în general dintre vechii Bulgari şi Armâni / inclusiv Albanezi: mereu au împărţit şi gospodărit aceleaşi spaţii). În 1936, Anastase Hâciu în “Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilizaţie” afirma că la timpul lui “majoritatea medicilor din Tirana sunt Aromâni, ca astăzi Dr. Gherga”, mai susţinând şi că “Fârşerotul este robust, înalt, mândru, zvelt, ochii negri încadraţi de sprâncene arcuite, figura albă pe care o colorează cu sânge iute şi generos; ei sunt vioi, ageri precum căprioarele, deştepţi şi foarte războinici” (în apus, Fârşeroţii treptat au ajuns - prin asimilare - Albanezi). Grămoştenii aveau localităţi bine consolidate, toate casele fiind zidite din piatră; erau conduşi de celnici: păstrătorii cu sfinţenie ai legilor străbune. Cercetătorul Vasile Christu în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1931 a consemnat că în 1867 profesorul Dumitru Gherga a propus “Proiectul înfiinţării unei Şcoli Aromâneşti la Ohrida cu ajutorul Guvernului Român” (printre absolvenţii în 1890 ai Şcolii Române din Ohrida - “de băieţi” - era şi Ştefan Ghergu; acum acolo încă există Armâni / Aromâni): e de observat că apelul Gherga a fost pe când România nu era independentă - Ohrida şi Bucureştiul fiind în Imperiul Otoman - şi că era pentru Şcoală Armână / Aromână, nu Română (pe atunci România era condusă de Carol I 1866-1914 iar Guvernul Român n-a acceptat decât Şcoală Română). Sediul Mitropoliei Ohridei era la Catedrala “Sfintei Sofia” din oraşul Ohrid / Macedonia, pe malul lacului cu acelaşi nume (întins încât face valuri, pe

358 kmp / mai mult decât dublul Lacului Galileii), situl Ohrida făcând parte, cu cele 365 de locuri creştine ale sale pe care le-a avut - simbolic, unul pentru fiecare zi a anului - din patrimoniul universal UNESCO; arealul - Antic denumit Lychnid / similar cu cel mai mare lac din Armenia, Gegharkunik sau “Marea lui Ghegham” - era pe Via Egnatia / drumul ce unea Bizanţul de Adriatică, având denumirea Armână “Calea Mare” (în prezent, directorul “Muzeului de Istorie” din Ohrida este Armânul Iordan Tarta). Actuala Macedonie este independentă din 1991.

Steagul Macedoniei Ohrida a devenit faimoasă şi prin fraţii Mihai / Metodiu şi Constantin / Chiril din Salonic, care vorbeau Armâna (cele mai vechi documente Slavone scrise de cei 2 fraţi călugări aderă foarte mult tipului Latin), care au criptat glagoliţa - vechea scriere a Slavonei, din rune în litere inovaţia lor pe baza scrierii Greceşti ajungând adaptată sub forma alfabetului “chirilic”, ce e folosit de atunci oficial până azi de către unele popoare Slave / Bulgari, Sârbi, Ucraineni, Ruşi, ş.a., călugării respectivi fiind cei care i-au creştinat pe Bulgari, în 927 consemnându-se primul conducător al bisericii creştine Bulgare autocefale ca Damian din Dârstor / Silistra, capitala primei Ţări Rumâne; Maghiarii în secolul XIII numeau alfabetul chirilic drept “litere Româneşti”. În Banat, oficial Românii au utilizat acel alfabet un mileniu, până în 1869 (an când de exemplu a fost scrisă prima cronică a Belinţului de către primarul său de atunci, Gheorghe Gherga), ulterior - până în prezent - pentru Română fiind folosit alfabetul Latin. Fraţii călugări Constantin şi Mihai Chiril şi Metodiu - au realizat alfabetul lor la mănăstirea de pe Muntele Anatolian Olimp din Misia / Bitinia 40,04 lat. N, 29,13 long. E (ce are la poale oraşul Bursa), unde au vieţuit câţiva ani; de acolo, în 858 au fost trimişi în Crimeea, în prima lor misiune de alfabetizare, pentru stăvilirea expansiunii iudaismului de către Cazari / Khazari - însă fără succes - şi în 862 împăratul bizantin a decis să-i trimită în Panonia şi Moravia pentru convertirea la creştinism a populaţiilor de acolo (exact în acelaşi an, ruda lor Rurik patern genetic “N” ca şi Gherga - la Novgorod, cu ajutorul Varegilor / Vikingilor, a întemeiat Garða-riki: Regatul Rus). Vlahii / Armânii care în S erau până la poalele Olimpului Balcanic, Meteore, Acarnaia şi pe Corfu / Kerkyra (unde au avut o mănăstire, existentă şi acum, de pildă şi azi o plajă din N Insulei numindu-se Avlaki, însemnând “apă curgătoare” la Vlaki / Armâni), în preajma schismei se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei Ohridei; e de ştiut că în 1054 a fost înregistrată o supernovă în Calea Lactee (adică o explozie uriaşă, luminând tot cerul), din care - în galaxie - a rămas Nebuloasa Racului. După cum reiese din prima cronică Munteană - de 448 pagini, scrisă într-o Română populară amestecată cu Latină vulgară 104


şi Cumană, copiată în secolul XVI pe hârtie provenită din Veneţia şi păstrată în prezent la Budapesta - începând cu 1037, Vlaşca / Vlahia era condusă din Valea Râului Negru / acum Râul Doamnei de Vodă Vlad din Jghiaburi / comuna Corbi, judeţul Argeş, ctitor şi al Mănăstirii Aluniş din Colţi 45,23 lat. N, 26,23 long. E / judeţul Buzău (la răsărit de care solul este sulfuros datorită vulcanilor noroioşi de la Berca - în Europa acelaşi tip mai fiind la poalele Caucazului spre Marea Caspică lângă toponimele Gherga, în Peninsula Kerch din Taurida / Crimeea şi în Sicilia): în 1002, papa Silvestru a pomenit că localnicii scriau de la dreapta la stânga într-un alfabet vulgar iar în 2002, cercetătorul Alexandru Moeller din Germania a observat că alfabetul respectiv era foarte apropiat celui Carian (ca un produs Ghergan). La mijlocul secolului XI, în mod sigur Vlad - conducătorul Vlaşcăi / Vlahiei din N Dunării - colabora cu contemporanul său Ghega, conducătorul Vlaşcăi de la Dârstor, din S Dunării (care a fost urmat de ducele Gregoros): pe atunci, formaţiunea primei Ţări Rumâne - existentă în zonă din secolul IX - era mult restrânsă, datorită sosirii Cumanilor. După ce Vodă Vlad s-a stins, Cumanii au preluat controlul deplin al Dobrogei: 1091 (de altfel, la Constantinopol în 1109, împăratul bizantin Alex Comnen a primit o delegaţie de feţe bisericeşti Române, ceea ce însemna organizarea ortodoxă serioasă în N Dunării). Cumanii au fost cei ce i-au împins pe Pecenegi spre apus, care la rândul lor anterior i-au împins pe Unguri în aceeaşi direcţie, la începutul mileniului II Pecenegii - vorbind aceeaşi limbă ca Kirghi-zii şi Cu-manii - pătrunzând în Banat şi Balcani (Basarabii constituind o dinastie amestecată Pecenego-Cumană cu Românii), tezaurul Avar de la Sânnicolau Mare putând fi ascuns acolo de către Pecenegi: a aparţinut jupanului Buta, conducătorul Banatului pentru Avari în secolul VIII, despre care în 1998 cercetătorul Lazăr Tonciulescu afirma că era boier Român; despre cetatea Kerch din Crimeea e de remarcat că în 1016 cel care o controla din partea Khazară se numea Gheorghei (urmaşii creştini au fost denumiţi Cazaci).

“cel Sfânt” al Maghiarilor, Khazarul Samuel Aba, care domnea atunci, înrudit pe linie paternă cu Attila Gherei / împăratul Hun şi pe linie maternă cu Tigin Gharcha’i, fondatorul Dinastiei Ghergane a Imperiului Chorasm (e de ştiut că regele Ştefan “cel Sfânt” a fost cumnat şi cu dogele Veneţiei, sora sa fiind măritată cu acela când Gherard a fost invitat din Veneţia ca să creştineze Ungurii); la sărbătoarea de Paşti din acel an, regele Aba Samuel a sosit la Cenad, moment când Gherard şi-a prezis moartea, în 2006 “Cronologia Banatului” - editată de Filiala Timişoara a Academiei Române - comentând episodul: “Şi venind la scaunul Mureşan, la locul fericitului episcop Gerard să prăznuiască Sfintele Paşti, trimiţând în Ziua Învierii Domnului fruntaşi la fericitul episcop, ca prin mâinile sale să se aşeze pe capul său coroana crăiască, începu să-l cheme pe fericitul Gerard. Care, împotrivindu-se şi nevrând să vină, cei care erau cu el încununându-l cu mare pohfală şi alai de clerici şi norod îl duseră în biserică. Iar omul lui Dumnezeu, pogorând asupră-i Sfântul Duh şi înveşmântat în stihar alb, urcând în amvon purcese a mustra pe crai fără teamă pentru răutatea sa. Prorocirea lui Gerard era că peste 3 ani omorul săvârşit de Aba împotriva fostului rege Petru se va răsfrânge asupra sa; cum tălmaciul nu cuteza să traducă vorbele sale în maghiară (Gerard nu ştia această limbă), episcopul îl mustră şi-i ceru să le traducă, inclusiv faptul că va fi o mare răscoală în poporul maghiar. Regele nu a îndrăznit să facă nimic împotriva sa; tot acolo, s-a desfăşurat atunci şi Adunarea Regatului. În 24 IX 1046, a fost moartea ca martir a episcopului Gerard, la Buda: ajungând la schela Pestei, 5 nelegiuiţi - Vata şi părtaşii lui, plini de diavolii cărora li se dăduseră - năvăliră asupra episcopului şi-l năpădiră cu pietre; turbară şi năvălind asupră-i, îi răsturnară căruţa pe malul fluviului iar acolo trăgându-l afară, îl aruncară de pe munte. Şi văzând că se mai zbate, îl străpunseră în piept cu suliţa iar apoi l-au tras pe o lespede, până îi sfărâmară creierul. Trupul său a fost înmormântat în Buda iar după 7 ani a fost dus în sarcofagul din Biserica Mănăstirii ‘Sf. Maria’ de la Cenad (în veşmântul în care fu ucis, având şi gluga, cămaşa din lână de cămilă, piatra pe care a fost strivit, gârbaciul - biciul din curele împletite - şi nuiaua cu care-şi pedepsea trupul)”. În 2011, hermeneutul Român Radu Cernătescu a cercetat: “În 1030, după înfrângerea ducelui Achtum - despre care ‘Legenda major’ a Sf. Gerard afirmă că era mai interesat de ‘ţesălatul cailor decât de credinţa în Dumnezeu’ - episcopul Gerardus a ocupat mănăstirea bizantină cu hramul ‘Sf. Ioan Botezătorul’ din Cenad. Mănăstirea a fost ridicată de Achtum pentru călugării graeci (nu slavoni) imediat după botezarea lui în Bizanţ de către episcopul de Vidin. (Despre începuturile ritului grecanic în acea provincie au vorbit foarte clar în secolul X împăratul Constantin “Porfirogenetul” şi în secolul XI cronicarul Ioanes Skylitzes; împăratul bizantin Constantin “Porfirogenetul” a fost nânaşul / naşul de botez al Charcanului Banatului / conducătorul regiunii - Khazar Negru - având titlul ca o denominaţie Turanică regăsibilă în toponime Bănăţene ca de exemplu în judeţul Timiş Carani, în judeţul Caraş-Severin Caran / din 1974 denumită Constantin Daicoviciu, etc). Buna convieţuire cu călugării greci l-a stimulat pe Gerardus să înveţe la Cenad limba greacă. În 1044, ungurii au trecut prin 2 eclipse, una parţială de lună şi una parţială de soare, ambele vizibile de la Cenad. Aglomerarea unor asemenea evenimente astronomice ar putea explica interesul arătat de Gerardus eclipselor, teologul ţinând să comenteze nu doar ştiinţific eclipsele dar şi ca pe un

Khazaria la mijlocul secolului IX În 1044, Sf. Gherard de la Cenad atrăgea atenţia că în apropiere - distanţa până la Sânnicolau Mare fiind de 7 km - era un templu păgân cu “vase de aur şi argint ale Egiptenilor”, la care a mers în vizită cumnatul regelui Ştefan 105


semn menit să atragă atenţia oamenilor că adâncirea în întunericul necredinţei şi a poftelor lumeşti era consecinţa eclipsării lui Christos însuşi: ‘eclipsa de lună este ori de câte ori luna intră în umbra pământului. Neavând lumina ei, lucru care îl ştim de mult, luna este luminată de soare, din care pricină şi suferă dispariţia dacă între ea şi soare intervine umbra pământului. În mod obişnuit spunem, ca de fiecare dată când alergăm să ne luminăm, că în acelaşi fel Christos se ascunde de noi prin faptul că noi ne dedăm la patimi’. După Samuel Aba a venit la tron Petru Veneţianul, al doilea rege al ungurilor, ceremonia de instalare ţinându-se la Alba Regală (în SV Pestei); acela n-a fost pe placul episcopului Gerardus, care a complotat pentru aducerea pe tron a lui Andreas, nepotul regelui Ştefan, însă omorât lângă Pesta, n-a mai apucat să-şi vadă visul pus în practică: Andraş a domnit până în 1060 (fiind primul rege catolic al ungurilor), în 1048 înaintea schismei - el dând un edict conţinând o dispoziţie clară privitoare la păgânism: ‘Riturile profane şi scitice, precum şi falsele divinităţi se abrogă iar statuile se demolează’. Păgânismul legendar al localnicilor a dat în Banat unele toponime sugestive, cum ar fi râul Pogăniş (de la latinescul ‘paganus’), un afluent al râului Timiş ori vechea localitate Jidovini - azi, Berzovia - atestată sub acel ciudat nume încă de la 1366 (etimonul satului Jidovini reaminteşte faptul că folclorul bănăţean, în special cel din Banatul montan, abundă în legende legate de o populaţie de Uriaşi blonzi cu ochi albaştri, numiţi ‘jidovi’, care ar fi trăit cu mult timp în urmă pe aceste meleaguri… dar poate fi o legătură cauzală între legendarii jidovi din folclorul românesc şi misterioasele ‘rituri scitice’ din edictul regelui Andreas?) Primele cronici ungare înţelegeau prin sciţi un amalgam polietnic de origine orientală aflat într-o strânsă legătură cu etnogeneza poporului maghiar. În secolul IX, migraţia hunilor către Câmpia Dunării a antrenat şi triburi turanice, devenite ulterior parte integrantă a naţiunii maghiare. Mai exact, este vorba de triburile kabare, un grup care s-a revoltat împotriva conducerii khazare. Khazarii erau o populaţie păgână nomadă de origine turanică care a format pentru o scurtă periodă, până la prăbuşirea şi dispariţia sa din jurul anului 959, cel mai mare şi mai bogat imperiu al vremii, ce se întindea la apogeul lui de la Marea Aral până în Carpaţi. În secolul VIII, toată conducerea khazară şi o bună parte din nobilime a abandonat practicile şamanice şi s-a convertit la iudaism. Primul ‘rege’ evreu din Khazaria a decis să pună capăt idolatriilor şi să adopte ‘gândirea talmudist-rabinică’ ca religie de stat. Şi astfel, ideologia Talmudului a devenit în scurt timp axa întregii atitudini social-politice şi economice, iar Vechiul Testament cartea sfântă a acelei populaţii care locuia târâmul pe care antichitatea îl cunoscuse ca Sciţia. Acea ciudată convertire a khazarilor nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă nu ar fi avut loc şi o reformă lingvistică, atât de necesară pentru înţelegerea religiei iudaice: khazarii au împrumutat alfabetul ebraic, mulţi dintre ei adoptând şi limba ebraică. Istoricul bizantin din secolul XII Ioannis Cinnamus i-a menţionat pe khalisioi (însemnând, foarte probabil, ‘musulmani’) în armata maghiară ‘care practicau legea lui Moise, dar nu într-o formă pură’. Altfel spus, ei erau, pentru a folosi un termen popular, jidovi. Ca şef al acelor clanuri ‘scitice’ dintre ungurii vremii lui Gerardus, regele Aba era de religie iudaică; istoricii presupun că el a trecut de la iudaism la un creştinism formal cu ocazia căsătoriei lui. Aprofundând originea acestui ciudat iudaism maghiaro-musulman, ajungem la mitul triburilor israelite din casa lui Omri, adică din Regatul Israelului, cărora

li se pierde urma în ‘Cartea cronicilor regilor lui Israel’ prin secolul VI î.C. Pe baza unor referinţe asiriene, este de presupus că Beth-Khumri (Casa lui Omri, ca denumire pentru Israelul de Nord) a supravieţuit până la căderea Asiriei, în 609 î.C., când acele triburi israelite au migrat spre Caucaz. Urme ale migraţiei lor se regăsesc în cronicile popoarelor vecine, care îi numesc când Khumree, Ghomri, Gomer, când Kimmeroi (Cimerieni). Lor li se datorează, probabil, crearea confederaţiei khazare de rit mozaic, un adevărat imperiu format în arealul scitic cu apogeul în secolul IX. Doar aşa se poate explica de ce triburile israelite ajung să formeze acolo aristocraţia khazară. În secolul X, geograful persan Estakhri nota în ‘Cartea drumurilor regatelor’ o importantă diferenţă tipologică între populaţia mozaică, numită ‘khazarii albi’, care erau blonzi, cu pielea albă şi ochii albaştri, care contrastau cu restul populaţiei de ‘khazari negri’, care formau clasele de jos şi care arătau - spune cronicarul - ‘ca un fel de africani’. Dintre acei khazari albi se alegeau khaganul şi un ‘prinţ’ al imperiului, adăugă Gardezi, pe la anul 1050. În secolul IX, ‘sciţii’ israeliţi din Khazaria, cunoscuţi sub numele generic de ‘cabaroi’ la Porfirogenetul, au ajuns până în Europa Centrală odată cu migraţia hunilor. În Banat, asimilarea khazarilor albi cu o populaţie de Uriaşi blonzi cu ochi albaştri îmbracă în forme mitologice respectul popular pentru ‘mai marii locului’, în maghiară: ‘uri-os’, de la care sa contaminat homofonic membrul maghiar ‘orias’, în dacoromână ‘Uriaş’. Localitatea Jidovini (Berzovia), de care am vorbit, sau alte toponime precum Pădurea Jidovului, Dealul Jidovinilor, Jidoştiţa, satul Jadani (actual Corneşti, Timiş) şi chiar Reşiţa (din ebraicul ‘reşit’ - ‘început’, primul cuvânt din Vechiul Testament), o localitate atestată din secolul XIV, pot argumenta locuirea khazară pe aceste meleaguri”. (Este de ştiut că Bănăţeana Berzovie a avut o puternică prezenţă Gherga, de pildă Corul Tineretului de acolo fiind înfiinţat la mijlocul secolului XX de către Gheorghe Gherga; academicianul Bănăţean Constantin Daicoviciu - fost legionar, care a susţinut pentru regimul comunist poziţii istoriografice naţionaliste - născut în 1898, a mărturisit însă în primăvara anului 1973, cu o lună înainte de moarte, că teza Daco-Romană nu poate fi susţinută ştiinţific).

În 1078, cronicarul bizantin Kekaumenos / Cecaum (însemnând “Arsul” / “Pârlitul”, Armeano-Armân, nepotul Armânului Niculiţă “cel Bătrân”, conducătorul Vlahiei Mari / Tesaliei) nota: “Vlahii - aşa-zişii Daci - locuiau mai întâi în apropiere de Saos / acum Sava şi Dunăre, unde de curând locuiesc Sârbii, în locuri întărite şi greu de străbătut...şi se împrăştiară în tot Epirul şi Macedonia, cei mai mulţi dintre ei aşezându-se în Grecia; ei n-au rămas credincioşi nimănui, nici chiar foştilor împăraţi ai Romanilor” (mărturia a fost confirmată în 1916 şi de Dr. Olgierd Gorka, profesor la Universitatea din Liov 49,51 lat. N, 24,01 long. E / Ucraina capitala Galiţiei, la poalele Nordice ale Carpaţilor - pe baza 106


unei descrieri a Europei orientale din 1308, păstrată în Biblioteca Naţională din Paris: “între Macedonia, Ahaia şi Tesalonic se găseşte un popor, foarte mare şi răspândit, care se numeşte Vlazi, ce altă dată au fost păstori ai Romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă trăiau odinioară în Panonia, unde se aflau păşunile Romanilor dar, în urmă, fiind izgoniţi de aici de Unguri, au fugit în acele părţi; ei au în abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte naţii”).

Pământ va fi în 2061). Cronicarul Cecaum / Kekaumenos a mai notat că Delfinul Niculiţă pentru răscoală “făcuse o înţelegere cu jurământ cu Vlahii şi cu cei din Tricala şi poate că vor fi mai tari decât el şi-l vor ucide (dacă nu ducea la împlinire planul)”. Savantul Armân George Murnu a notat în 1905 în “Vlahia Mare”: “În cele din urmă decenii ale veacului X, o mulţime de Armeni fură colonizaţi în Macedonia de guvernul imperial, cu scopul de a se împotrivi Bulgarilor; însuşi împăratul Vasile Macedoneanul era de neam Armenesc”. În 1914, Britanicii Alan Wace şi Maurice Thompson - de la Universităţile Cambridge şi Oxford - în studiul “Nomazii Balcanilor” au constatat că vechile aşezări Armâne / Vlahe nu prea corespundeau fostelor colonii Romane, în general Armânii fiind pe înălţimi iar localităţile coloniştilor fiind la poale, concluzionând că Armânii nu erau decât rudele şi nu descendenţii Romanilor (pe lângă că nu erau caracterizaţi de sedentarism, ci de nomadism); observând că în răsăritul European erau stabilite populaţii din Asia - ca Finii în N, Ungurii în Panonia şi Bulgarii în Balcani - autorii au cercetat dacă şi Vlahii / Armânii proveneau din răsărit, mai ales că urmau tipicul populaţiilor platourilor Asiei, de a avea 2 “case” definite: una de vară şi una de iarnă (afirmând că “odată toţi Armânii erau nomazi, cu timpul formând doar populaţia cea mai mobilă din Balcani”, păstoritul şi apoi negoţul fiind printre caracteristicile lor esenţiale). Izvoarele istoriei bizantine au confirmat 2 tipuri de relaţii generale: pe de o parte, Armenii - inclusiv cei din Dinastia Armeană / Macedoneană a Imperiului Bizantin conlucrau cu Aromânii / Armânii (după cum s-a dovedit prin numirea din 980 a Lariseanului Niculiţă ca domnul lor); pe de altă parte, Vlahii erau împotriva Elenilor: Rumânii erau contra Romeilor (după cum s-a dovedit şi din relatarea de la 1170 a rabinului Benjamin, care a vizitat N Balcanic). Se poate observa că Armânii au fost menţionaţi documentar pe larg din mileniul II, pe când Vlahii au fost din mileniul I; ţinând cont că în mod organizat primii Armeni au fost mutaţi din Caucaz în Balcani cu câteva generaţii înainte de sosirea Bulgarilor de pe Volga, s-ar înţelege prin Vlahi urmaşii coloniştilor Romani - inclusiv a veteranilor de război - din zonele Balcanice joase şi prin Armâni urmaşii acelor Armeni colonizaţi în Romania / Imperiul Bizantin, pe înălţimile Balcanice (unii şi cu roluri de conducători peste Vlahi, ca ramuri descendente Armene ale imperialilor bizantini): atât contopirile Armeno-Armâne, cât şi identificările ArmânoVlahe au fost documentate (inclusiv cronologic / istoric substratul Armean dizolvându-se în Armân / care a prevalat Romanitatea Vlahă fiind determinantă prin localizare şi număr, astfel impunându-se în mileniul II echivalenţa Armână / Vlahă). Acestea s-au adăugat valurilor de migraţii din mileniile anterioare, când Caucazienii trecuţi din Anatolia în Balcani s-au stabilit - iniţial pe văile râurilor - şi au dezvoltat, împreună cu autohtonii, mediul ce a făcut posibilă existenţa ulterioară (până la atingerea dimensiunilor actuale, descendenţii stră/vechilor populaţii fiind acum împărţiţi profund, Balcanii consacrându-se până în Epoca Modernă ca formând “butoiul de pulbere al Europei”; e de remarcat între cele 4 Peninsule mari din N Mediteranei - Anatolică, Balcanică, Italică şi Iberică - similare în mărimea populaţiilor umane, că în Balcani diversitatea naţională / etnică dar şi genetică e cea mai mare dintre toate). Dr. Theodor Capidan în 1943 a scris despre perioada când în Balcani printre urmaşii veteranilor Romani s-au stabilit masiv Slavi - numindu-i Vlahi pe autohtoni - şi numeroşi Armeni: “După definitiva lor

Steagul Salonicului De altfel, cronica Bisericii Ortodoxe Armâne din Mişcolţ / Ungaria - clădire construită în secolul XVIII şi de Gherga - începe cu consemnarea că primii colonişti Armâni sau stabilit acolo, la poalele Dealurilor Tokay, la sfârşitul secolului XI “venind pe Dunăre, din Grecia” (era probabil revenirea unor familii, după 2 secole de la refugierea din zonă datorită năvălirii Maghiare). Este de ştiut că în Balcani, înaintea Dinastiei Asăneştilor, Vlahii au fost conduşi de neamul lui Niculiţă / Nicoliţă din Tesalia (care în 980 a fost recunoscut oficial de împăratul bizantin Vasile Macedoneanul / Bulgaroctonul drept conducătorul Armânilor din Vlahia “Mare”, pe atunci mai existând Vlahia “Mică” şi Vlahia “de Sus”) iar nobilul Delphinas / Delfin Nicoliţă - nepotul lui împreună cu Grigore “Bumbăcarul” / care se ocupa cu bumbacul şi alţii au condus din Larisa în 1066 răscoala Armânilor şi Bulgarilor începând de pe Valea Pleres împotriva bizantinilor, după cum a observat şi bizantologul Francez Gustave Schlumberger 1844-1929: unii Vlahi / Armâni - ca urmaşii veteranilor Romani care după un sfert de secol de serviciu militar erau scutiţi de impozite - s-au răsculat când vechile lor drepturi au fost nesocotite; în acele vremuri, Armânii erau consideraţi “păzitorii drumurilor Balcanice” (de pildă, “Dacii” / Românii din N Dunării au fost descrişi de cartea 7 din “Alexiada” ca aliaţi cu Pecenegii şi Cumanii în 1087 contra Imperiului Bizantin iar în 1094 conform cărţii 14 din “Alexiada” - Dacii / Vlahii din codrii Herciniani au fost aceia care i-au condus pe Cumani prin trecătorile Balcanilor). Cronicarul bizantin Kekaumenos (al cărui bunic a fost Niculiţă, şeful Vlahilor) a scris despre evenimentele din acel an 1066: “A apărut atunci şi o cometă, despre care cei pricepuţi în asemenea lucruri spuneau că este un meteor aducător de nenorocire; şi era mare - asemănător cu o grindă - şi apărea în fiecare seară ca luna” (a fost cometa Halley - din care în 467 î.C. cei de la Dardanele au consemnat că le-a şi căzut o bucată - a cărei următoare apropiere de 107


despărţire de Românii din Dacia, care a avut loc probabil între secolele VII şi X, graiul lor, începând să se deosebească, numele Rumân, primind proteza lui ‘a’, un fenomen obişnuit în dialectul lor, a ajuns să se pronunţe Arumân, iar acesta, cu căderea lui ‘u’ din prima silabă, Armân. Acesta este propriu zis singurul nume cu întrebuinţare generală la cele mai multe tulpini Macedo-Române. Există însă printre ei, cum sunt Românii aşezaţi în Albania, care îşi zic Romăn, Rămăn sau chiar Rumăn, fără proteza lui ‘a’.” Pentru oamenii aparţinând simbiozei dintre Armeni şi Vlahi s-a consolidat în Balcani denumirea de Armâni (cu reformularea practicată de Rumâni / Români ca Aromâni); Armânii au format “poporul fondator” nu numai al Macedoniei - aşa cum este azi oficial cuprins doar în constituţia acelei ţări - ci al tuturor statelor din Balcani + România. Din timpul domniei împăratului bizantin Alexie Comnenul 1081-1118, în Vranje 42,33 lat. N, 21,54 long. E - Sudul Serbiei actuale - exista Episcopia Vlahilor, sub directa conducere a Mitropoliei Ohridei; academicianul Român Silviu Dragomir a scris în 1959 că “episcopul vlahilor - iniţial la Vranje - a fost menţionat peste câtva timp, în 1335, cu reşedinţa mai la sud, la Prilep”. (Pe atunci, Nicolae Gherga - devenit Sf. Nicodim de la Tismana - era deja născut la Prislop / Prilep în Coşava / Kosovo şi copilărea acolo; tatăl său - urmaş al cneazului Vlah / Armân Gîrd din Coşava / Kosovo - răspundea şi de Biserica Vlahilor din Custura / Castoria iar mama sa a fost prinţesa Ruxandra, fiica lui Vodă Basarab I “Întemeietorul” Ţării Româneşti). La Dunăre - în S şi în N - înaintea Dinastiei A/Româno-Cumane a Asanilor / Asăneştilor din spaţiul Balcanic au fost Basarabii, prin Nicolae conducător al Bulgariei şi Vlahiei din 1113 şi urmaşul său Mihail, care conduceau Vlahii / Românii între Timoc şi Retezat (la intersecţia cu Munţii Carpaţi a Munţilor Hemului este Masivul Homolie 44,14 lat. N, 21,44 long. E populat de Vlahi / Armâni - la N de acela fiind Timocul), având un cnezat în jurul Severinului, parte a Ţării Româneşti ce se întindea pe atunci de la Marea Neagră până la Tisa şi în N până la Munţii Rarău; e de ştiut că în 1114 Cumanii din N Dunării au atacat Vidinul - capitala Timocului - condus pe atunci de Armânul Nicolae Basarab. Este de observat că în secolul XII banoveţii din Bazinul Jiului au format Dinastia Medievală a Basarabilor din N Dunării iar Bănăţenii Cărăşeni au format Dinastia herţegului Negru-Vodă, ambele dinastii provenind de pe câte o parte a Munţilor Retezat / Gugu înrudindu-se în scopul organizării statale a Românilor (pe atunci, mai ales cununiile căpeteniilor fiind îndeosebi aranjate politic, dragostea urmând pe plan secund); conjunctura s-a datorat condiţiilor Românilor din Valea Dunării inferioare, implicând Vlahii din 2 regiuni Sud-Dunărene, Coşava şi Timoc, respectiv Valahii din 2 regiuni Nord-Dunărene, Oltenia / Bănia şi Banat (în prezent, cele 2 regiuni vecine prin Gherdap la Dunăre, Timoc şi Banat, sunt împărţite, cea Balcanică de Bulgaria şi Serbia iar cea Bănăţeană de Serbia şi România, colţul Nord-Vestic al Banatului - cu Seghedin / Szeged - aparţinând Ungariei). În 1924, criptograful Român Em. Grigoraş a găsit pe statuia din piatră a unei leoaice luată din Pireu 37,57 lat. N, 23,38 long. E şi dispusă în faţa “Arsenalului” din Veneţia - cu copia la “Muzeul Vikingilor” din Stockholm, aşa cum se pot vedea în imaginile anterioare inscripţia că Nicolae Basarab din Vidin a fondat în 1128 “Biserica Egipteano-Valahă” (“Bisericii Egiptene” - ce nu era creştină, fiind un club “pământean” al iniţiaţilor inspiraţi din Egiptul faraonic, ca o sectă teosofică legată de vechea Indie în Antichitate i-au aparţinut de pildă Grecii Anatolieni Thales

din Milet şi Pitagora din Samos ori Gepidul Attila, împăratul Hunilor, convertit de Ghergana sa împărăteasă din Banat / ca “Ordinul Pământenilor” a fost embrionul structurilor cavalereşti, până la cele Medievale): Nicolae Basarab avea sprijinul proaspătului înfiinţat Ordin Cavaleresc Ospitalier / Ioanit - primul şi cel mai important Ordin Medieval al Cavalerilor - cu acceptul căruia de fapt a şi luat puterea (e de ştiut că din secolul XI Veneţienii - care făceau comerţ intens pe Sava şi Dunăre dar şi pe Dunăre iar apoi pe mare - aveau la Vidin un centru important, din acel loc în secolul IX fiind neamul Armân al conducătorilor Banatului începând cu cneazul Glad care a reuşit scoaterea regiunii de sub dominaţia Bulgară, de când a murit ţarul Simeon / Simon “cel Mare” din Dinastia lui Krum / Crum şi guverna cumnatul său George).

Veneția și Stockholm 108


Cneazul / Vodă Glad din Vidin a fost Ba/sarab iar după 2 secole, prezenţa Basarabă în Vidin nu făcea decât să reconfirme continuitatea respectivă a căpeteniilor din patrulaterul Coşava-Timoc-Banat-Oltenia; anterior cu aproape 8 secole faţă de Ba/sarabul Glad, un reprezentativ sarab / zarab a fost regele Decebal Zurazis, care stăpânea un areal mult mai lărgit decât acel patrulater, din Grădişcea (locul din Carpaţi / Ţinutul Haţegului, unde-şi avea capitala): cu ambii Ba/sarabi - regele Decebal şi Vodă Glad - istoria a oferit evidente apropieri Gherga. Un sigiliu al sectei pe un inel din 1128, având inscripţionate “IO” şi “Negru”, era criptat asemănător cu scrierile Asăneştilor (datorită apropierii Vlahilor Asani de Nordicii Basarabi); e de observat că blazonul Antic Gherga avea leul pe fond auriu iar din secolul V simbolul heraldic Gherga - Giorgi / Zorzi - din Veneţia s-a transmis puternic (cu păstrare până în secolul XV şi pe primul blazon al Basarabilor, ce a inclus pe jumătatea onorată din dreapta dungile alb-roşii ale blazonului Gherga, pe jumătatea stângă a scutului fiind culoarea azurie / albastră a cerului). Printre Vlahi / Români întâi au fost Cavaleri Ioaniți (ca aceia remarcați după 1128 pe Dunăre, între Vidin și Severin), Cavaleri Templieri (ca aceia operând din 1185 cu Cavalerul Grigore Venețianul în N Carpaților Meridionali, începutul fiind în Banat pe Valea Mureșului, la Mănăstirile din Cenad și Igriș), respectiv apoi Cavaleri Teutoni în Țara Bârsei: succesiunea Cavalerilor printre Români a fost cea a apariției lor oficiale, ceea ce reflecta bunele comunicări ale tuturor Cavalerilor cu Românii acelor timpuri; termenul de “bancă” s-a transmis de la banii conducători Medievali care operau îndeosebi prin intermediul Cavalerilor Templieri cu valorile ținute în visteriile de pe domeniile lor, mai ales cu bani (Banat ca regiune a fost o zonă importantă de tranzit între răsărit și apus), cu stații sigure pentru așa ceva. În 1855, publicaţia “Foaia pentru minte şi literatură” analiza statutul de provincii libere Româneşti pe care le-au avut Medieval Temeşiana (Bazinul Timişului superior / cu puternică prezenţă Gherga inclusiv acum) şi Ţinutul Haţegului: 2 zone învecinate, de câte o parte a Carpaţilor, localităţile Bănăţene semnificative fiind Caransebeşul şi Lugojul pe Râul Timiş iar localităţile Ardelene semnificative - din ţinutul răsăritean vecin regiunii Bănăţene - fiind Haţeg şi Hunedoara. Academicianul Petriceicu Haşdeu în 1893 a scris că “până la întemeierea Ţării Româneşti, banul Severinului era singurul suveran al Olteniei. Nu este o socoteală încărcată de a crede că Bănia cea Oltenească trebuia să fi existat deja cam de pe la 1100. Cu mult mai dinainte de năvălirea Mongolă din 1241 cronica orientală a lui Fazelullah Rashid notând înfrângerea lui Bazaran-bam în Oltenia - se vor fi înfiinţat ‘banii de Severin’ şi anume cei Româneşti, deoarece cei Ungureşti n-au fost niciodată decât un fel de reacţiune contra Basarabilor (un titlu aşa-zicând de contrabandă). În ‘Istoria critică’ am explicat că întregimea stăpânirii banului de Severin era porţiunea orientală a Temeşianei - adică a Bănatului - cam până la râul Caraş şi Oltenia (diploma regală din 1457 - anul următor morţii lui Ioan / Iancu de Hunedoara - a enumerat toate ‘districtele Românilor’ din Temeşiana: Almaş, Berzava, Comiatu, Craşâu, Iladia, Lugoj, Mehadia şi Sebeş; legătura dintre Bănăţeana Mehadia şi Banatul Severinului a fost atât de intimă şi îndelungată, încât porţiunea Sud-Vestică a Olteniei conservă până astăzi numele de Mehedinţi, adică ‘Ţinutul Mehadiei’). Banatul de Severin, considerat în totala-i întindere - aşa după cum rareori l-au putut stăpâni Basarabii din cauza neîntreruptului conflict cu Ungurii - cuprindea în

sine partea orientală a Temeşianei, întreaga Oltenie şi Haţegul, renumit prin ruinele capitalei lui Decebal (de pildă, baladele Sârbeşti îl numeau pe Mircea cel Mare / Bătrân ‘crai de Haţeg’); nici o parte a Daciei nu s-a zis vreodată cu mai multă dreptate ‘Ţara Românească’: cu Dunărea la miazăzi, cu Timişul la apus şi cu Oltul la răsărit, începând de la Severin şi pierzându-se la miazănoapte în Valea Haţegului, a fost totdeauna măduva Românităţii. Bulgarii n-au avut pe bani nicicând dar - la ei având înţelesul sinonim cu craii - i-au cunoscut pe cei din Serbia şi Oltenia (în Persană, ‘băn’ = ‘posesor’)”. În secolul XII, unii lideri locali au devenit “zarabi” regionali - cu recunoaşterea demnităţii de ban - astfel fiind numiţi “Bazarabi” (profesorul Nicolae Tomoniu în 2010 a afirmat că “teritoriile valahe au fost conduse dintotdeauna mai întâi, în antichitate, de o castă domnitoare a Basarabilor, apoi în feudalism de ramuri ale unei familii domnitoare a Basarabilor, conducătorii diverselor formaţiuni prestatale fiind aleşi pe criterii dinastice stabilite încă din epoca romană şi cu nuanţe specifice zonei”); de exemplu şi istoricul Armean Constantin d’Ohsson 1779-1851 a scris că în 1241 la apus de Olt conducea banul Basarab (notat Bezeren-bam). Dinastia Basarabilor / “Basa-rabilor” avea afinităţi cu Gherga, în prezent fiind identificat tiparul genetic exact Gherga cu rădăcini şi în migraţia Nordică a unor neamuri înrudite de la începutul mileniului II până şi în capitala Uralilor (unde a fost executată familia ţaristă Romanov de către comunişti). Pentru anul 1189, cronica împăratului German Frederic Barbă Roşie, mort în cruciada din anul următor în Goksu / Anatolia, consemna existenţa unei Ţări Româneşti numită Vlahia între Dunăre şi Carpaţi - aceea condusă de Asăneşti / înrudiţi cu Armâno-Armeanul ţar Samuilă / Samuel, având sprijin Cuman - restrânsă la apus datorită năvălirii Ungurilor (cu care de la sosirea acelora în Panonia până în 1166 - an în care bizantinii, având şi luptători Armâni, s-au confruntat cu ei şi s-a întemeiat statul Sârb - Românii au avut 54 de războaie / conform cronicii “Rohonc”).

Ohrida Episcopia Timişoarei, înfiinţată de către bizantini la 1019 în cetatea Română de formă dreptunghiulară numită pe atunci Tymes, existentă din timpul cneazului Glad, de la începutul secolului X, pe malul Timişului Mic / adică Begăi 109


(despre zidurile căreia istoricul Bănăţean Ioan Haţegan în 2009 afirma că încă se regăseau pe hărţile locului din secolul XVIII), aparţinea de Mitropolia Ohridei, la fel ca şi HodoşBodrog 46,07 lat. N, 21,09 long. E din Banat, lângă o vestită podgorie a timpului, ce e cea mai veche mănăstire ortodoxă din România cu activitate neîntreruptă - din 1131 până azi cea mai veche mănăstire din România funcţională acum fiind tot una Bănăţeană, cea de la Morisena / Cenad, ridicată de urmaşul conducătorului Banatului, cneazul Ahtum / Ohtum, adversar al Ungurilor, care le-a rezistat organizat toată viaţa; neamul lor era din Vidin 43,59 lat. N, 22,52 long. E / Bulgaria (Timocenii ziceau Vidinului “Dii” ca o reminiscenţă de la Dai / Daci, peste Dunăre Jiul fiind Gii / “Jii”, din Sârbă valea superioară a Jiului fiind Gorjiu din “gore” = sus iar cea inferioară Doljiu din “dole” = jos / anterior Sârbilor, Giul / Jiul fiind numit de Goţi ca Ghelpi / Gilpil; în aval pe Dunăre cu fosta denumire Istru - cetatea Distria a devenit Dârstor / Dristria, acum Silistra). În Oltenia, prefixele la Gorj şi Dolj de sorginte Sârbă - erau inverse faţă de străvechea noţiune din EurAsia ce îi numea pe locuitorii înălţimilor Dagi şi pe cei din zonele joase Geţi (o inversiune de gen a fost practicată şi de vechii Egipteni, pentru care Cerul era feminin iar Pământul era masculin / la Români acestea păstrându-se neutre); e de ştiut că în preajma anului 1088 din Timoc până în Deltă inclusiv, malul drept al Dunării era controlat - pentru bizantini - din Distria de Gregoros. Aşa după cum Banatul Antic era faimos pentru locuinţele lacustre - ridicate pe piloni lemnoşi în mlaştini, astfel fiind de pildă reprezentate acelea de Romani pe Columna lui Traian - în Evul Mediu, Timişoara era “Veneţia” Banatului, accesul în principalele sale părţi fiind doar cu ajutorul bărcilor (gondolelor / luntrilor) ori peste punţi; conservatorismul lagunar / lacustru Veneţian păstrează până azi o străveche obişnuinţă acvatică: acela a început cu aşezările Atlanţilor în mlaştinile dezgheţării ultimei glaciaţiuni / rămăşiţe din paleo-Fluviile, paleo-deltele, paleorâurile şi paleo-lacurile aflate mai ales în N Lacului Pontic, când calota polară se retrăgea spre N (aspecte similare regăsindu-se de pildă ulterior în habitatele umane din Bazinul Ghaggar din NV Indiei, Bazinul Mesopotam, Delta Nilului ori Delta şi Bălţile Dunării, respectiv Banatul de Şes, etc). Castrul Timişului - constituind fortăreaţa Timişoarei de la sfârşitul mileniului I - era în marea mlaştină a timpului, în zonă accesul fiind doar cu luntrile, ca în Veneţia: numai pe ape (ceea ce conferea o mare importanţă strategică locului, deopotrivă din perspectivele militară şi religioasă ale vremurilor); de altfel, ceea ce a valorificat cneazul Glad în secolul X a fost continuat de urmaşul său Ahtum în secolul XI, Timişoara în secolul XII fiind o localitate importantă Bănăţeană - cetate şi episcopie - din secolul XIII Timişoara rămânând menţionată documentar de mai multe ori iar în secolul XIV dezvoltarea sa ajungând să fie aşa de importantă, încât Timişoara a devenit capitala Regatului Ungariei (de atunci, construcţiile sale preponderent realizate din lemn începând să fie şi din zid). Este de ştiut că Medieval denumirea de “Beghei” era folosită pentru orice apă ce n-avea nume, Râul Bega - fost “Timişul Mic”, pe malurile căruia e Timişoara - aşa oraşul căpătându-şi numele (de pildă, în Ținutul Almăj / “Al-măj” din Banat pâraiele sunt “bighiuri” iar izbucurile sunt “bigăre”); ca speculaţii, Bega / Be-Ga ancestral putea fi sufletul Ba al pământului Ga sau prin echivalenţele consonantice “B”-“V” şi “G”-“D”, în “Beghei” s-ar putea vedea “Vedei” (respectiv “Veda” în Bega, reciproca în N Indiei fiind Vede = “Beghe” / “Be-Ghe”:

“sufletul Pământului”). Mitropolia Ohridei a consolidat folosirea limbii Slavone în biserica Românească şi a subordonat-o ierarhiei ortodoxe schismatice, prin mitropolitul Grec Leon / în funcţie de la 1025 (anterior lui a fost mitropolitul Armân Ioan). Urmaşul Teofilact curăţi teritoriile Româneşti de “eresuri” - adică a scos limba Latină / Românică din Sfânta Liturghie şi din celelalte servicii divine şi a înlocuit-o însă cu cea Slavonă; aşa s-au introdus temeinic unii termeni bisericeşti, ca: a izbăvi, a milui, a sărbători, a spovedi, blagoslovenie, cazanie, ceaslov, duh, duhovnic, molitvenic, mucenic, odăjdii, prapori, prestol, slavă, stareţ, strană, troiţă, utrenie, vecernie, vlădică, etc. Prin Slavonă au apărut în Română şi unele cuvinte Greceşti: călugăr (derivat din “gheron”), chilie, chivot, diacon, episcop, icoană, idol, liturghie, mănăstire, potir, sihastru, etc. Toată terminologia Slavonă se referă însă la organizarea bisericească şi la cult, pe când terminologia Românică / Latină păstrată se referă la noţiunile fundamentale ale credinţei; Armânul Theodor Capidan a scris în “Limbă şi cultură” din 1943: “La fel, ar trebui explicat şi cuvântul ‘mulţumesc’: el vine din expresia bizantină ‘la mulţi ani’. Aceasta a ajuns în Româneşte într-un singur cuvânt ‘mulţiani’, pe care Ardelenii îl păstrează şi azi sub forma ‘mulţam’. Din ‘mulţam’ s-a derivat verbul ‘mulţămesc’ / ‘mulţumesc’. El nu există la MacedoRomâni, ceea ce probează că introducerea lui la Români s-a făcut prin bilingvii Slavi, care s-au deznaţionalizat între Români”. Cu autoritate asupra Românilor din N Dunării pe atunci era episcopia de la cetatea Golubăţ 44,39 lat. N, 21,38 long. E / capitala ţinutului Brănicenilor din S Dunării - de veghe la intrarea în Gherdap / Defileul Dunării - ce a aparţinut Mitropoliei Ohridei până la crearea Ţaratului RomânoBulgar, Latin numit “Regnum Valachorum” de către fraţii Vlahi / Armâni Asan, care s-au răsculat în 1185 faţă de Imperiul Bizantin, apărând cel mai întins stat Românesc din istorie (Dr. Petre Năsturel în “Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc” a evidenţiat că “printre primele rânduri ale susţinătorilor rolului activ al aromânilor în crearea celui de al doilea imperiu bulgar de către Asăneştii vlahi s-au aflat Giurescu, Iorga, Murnu, şi alţii”): Ioan Camater, arhiepiscopul Ohridei 1183-1195, a înălţat Asanii la împărăţie. Profitând de acţiunea Aromânilor Asani, Serbia a devenit independentă de Imperiul Bizantin în 1217 iar în 1219, când primul rege al Sârbilor Ştefan Nemania II 11651228 / fiul lui Ştefan Nemania, a întemeiat Mănăstirea Jicea / Zica 43,41 lat. N, 20,38 long. E - la N de Coşava / Kosova şi a indicat în hrisov printre plătitorii de bir bisericesc pentru ea pe Armânii / Vlahii: cneazul Ghîrd cu copiii săi, Ghîrgur, Ghîrdan, Grăgur / Grigore, ş.a.; e de ştiut că prinţesa Sârbă sora lui mai tânără - s-a măritat cu nobilul Armân Tih/omir zis Asen din Skopje / Macedonia şi l-a născut pe Constantin “Tih” = “Pacificul”, devenit conducătorul Bulgariei pentru 2 decenii, în 1257-1277 (care întâi a fost însurat - pe moşia din Bănăţeana Margina - cu o nobilă Cumană din Făgăraşul stăpânit de Ugrinus / nume în rezonanţă cu Negru şi Ugri, avându-l ca fiu pe Tihomir / Negru Vodă, tatăl lui Basarab “Întemeietorul” Ţării Româneşti, prinţesa Ruxandra, fiica aceluia, măritându-se în Kosovo cu Gherga, fiind mama Sfântului Nicodim). Aşadar, Constantin Tih - fiul Armânului Tih/omir din Skopje - a fost nepotul lui Ştefan Nemania, întemeietorul statului Sârb / bunicul său matern; în a doua cununie, el s-a însurat cu prinţesa Irina, fiica Armânei Elenei - fata ultimului împărat al Imperiului Româno-Bulgar - şi a împăratului de la Niceea Teodor II Ducas Lascaris 1254110


1258, care în anul înscăunării a scris că limba Vlahilor era “Ausona” (în anturajul căruia a fost foarte influent omul de stat şi istoricul Gheorghe “Acropolitul”, născut în Constantinopol). Ugrinus - ale cărui moşii erau în Banat după plecarea lui Negru Vodă din Ţinutul Făgăraşului pentru a domni în Ţara Românească a fost împroprietărit cu moşia Sâmbăta (parte a proprietăţii aceluia) de către regele Ungurilor, în 1291. Dr. Matei Cazacu în “Vlahii din Balcanii Occidentali” a semnalat că “acelaşi nume Ghîrd / Gârd - notat Gr’d - apare şi în Moldova, la 1407” (an când - deoarece Nicodim de la Tismana tocmai murise - stareţul Vlah Grigore al Mănăstirii Deceani din Kosovo a mers în Moldova, însoţit de neamul cnezial Vlah Ghîrd). Prinţesa Komnena, fiica regelui Sârb Ştefan Nemania II, s-a măritat cu Vlahul Grgur “Kamonas” / adică Armânul Gheorghe “Prefăcutul”, despotul Epirului în 1216-1253, fata lor cununându-se cu succesorul la putere acolo, Golem (în Slavonă însemnând “Mare”), care în 1256 s-a întâlnit la Durres cu cronicarul bizantin Gheorghe “Acropolitul”: ei au fost strămoşii lui Gherghe “Arianitul”, socrul puternicului Gherghe “Skanderbeg”, a cărui familie conform şi istoricului Britanic Noel Malcom, care în 1998 a scris “Kosovo, o scurtă istorie” - era din Vestul Coşavei / Kosova (zonă unde în secolul XIV tatăl lui Gherghe “Skanderbeg” avea satul Gardi de Jos şi era moşia Gherga, pe care s-a născut Nicolae Gherga / devenit Sf. Nicodim); de altfel, regele “Skanderbeg” - “Castriotul” Gheorghe - a scris: “Noi ne tragem din acei Macedoni cari cu Alexandru cel Mare al nostru biruiseră India”.

câte 2 piei de miel. Iar care au sate, să cosească fân câte 3 zile şi să aducă, în fiecare an, câte un car de grâu şi unul de vin şi să transporte sare bisericii, câte 40 de case 10 care, de unde le va porunci egumenul. Şi cine-i voinic şi n-are să lucreze lână pe seama bisericii, să doneze pânză şi atât voinicul, cât şi călătorul, să transporte brânza de la munte iar călătorul să pască şi să tundă lâna iar voinicul să păzească pe păstori. În caz de vreme rea, atât voinicul, cât şi călătorul, să se ducă la oi. Şi furtul dintre ei se pedepseşte cu 6 boi iar de cai cu 6 cai’. O dispoziţie interesantă a luat privind cununia cu vlahii: ‘Sârbul să nu se însoare între vlahi. Dacă se însoară fără ştirea egumenului, să-l prindă şi să-l lege împreună cu vlahul la care s-a însurat şi să fie întors, cu forţa, la locul tatălui său. Iar care vor fi bătrâni şi nu vor putea să se întoarcă, nici unul să nu fie voinic, ci toţi călători’. Acestea dovedesc că între vlahi erau 2 categorii: una a voinicilor şi una a călătorilor; regele sârb intenţiona să oprească trecerea agricultorilor în starea păstorilor. Cel din urmă hrisov al regelui Milutin, ce l-a dat scurt înainte de moarte, s-a păstrat la Mănăstirea Gracanica / Kosova: ‘În locul vlahilor pe care i-am dat Mănăstirii Banjska, am dăruit în schimb pe vlahii din Komajna, de lângă Morava’. Mănăstirea Gracanica, un monument de rară frumuseţe artistică, e situată nu departe de Priştina, pe Câmpia Mierlei”. Nepotul aceluia, regele Sârbilor Ştefan Duşan 1331-1355, a emis o hotărâre în favoarea Mănăstirii Sfinţilor Arhangheli din Prizren: Vlahii trebuiau să dea, în fiecare an, o oaie cu mielul său şi una stearpă iar la fiecare 2 ani un cal; fiecare gospodărie trebuia să dea o piele de miel şi o alta de la un miel avortat (Vlahii trebuiau să-şi calculeze singuri impozitul, plătibil primăvara cu minim câte 2 berbeci şi toamna în pături, Vlahii săraci urmând să lucreze lâna pentru mănăstire iar ceilalţi să transporte sarea, să repare fortificaţiile, să construiască stâne, să efectueze transporturi pentru stareţ / egumen, să ducă la păscut caii şi să-i păzească, să cosească fânul, etc.; la Români, grătarul de nuiele pentru cărat fânul şi acum se numeşte “corcie”, acelaşi vechi termen pentru “sanie”). Fiul aceluia - Ştefan Uroş V - a fost cel mai slab rege şi ultimul din Dinastia Nemania (încheiată în 1371); soţia lui - din 1360 - a fost prinţesa Ana, fiica lui Vodă Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti: n-au avut copii. Nepotul Anei / Ancăi a fost Constantin Dragaș - care își conducea domeniul din ceea ce azi e Kiustendil 42,17 lat. N, 22,41 long. E / Bulgaria, oraș Makedon denumit așa după el fiica sa Elena prin cununia din 1392 cu împăratul bizantin Manuel Paleologul devenind mama ultimului împărat bizantin (care a murit când Constantinopolul a fost cucerit de otomani); anterior însă, bunicul Constantin Dragaș - aliat cu otomanii contra lui Vodă Mircea “cel Mare” / “cel Bătrân” - a murit în bătălia de la Rovine din 1395 (câștigată de către domnitorul Țării Românești). Dr. Matei Cazacu în “Vlahii din Balcanii Occidentali” a scris: “Importante mişcări ale populaţiei vlahe din Serbia au fost constatate pentru secolele XIV-XV, când grupuri venite din Kosovo şi de pe Vardar au emigrat spre nord instalându-se în văile Moravei şi Timocului; alte mişcări de transhumanţă păstorească au avut loc - în acelaşi timp - de la Niş în Bulgaria şi de la Sofia spre nord-vest, până la vechea frontieră sârbă”. În “Ctitorii”, academicianul N. Iorga a scris: “Privilegiile date de Sârbi grupurilor de Români supt cnejii lor nu represintă o nevoie de a împiedeca anarhia din partea stăpânilor de turme care în mersul lor periodic stricau sămănturile, nici aceea de a câştiga lucrători iefteni pentru o agricultură pe care, afară de unele transmisiuni, trebuie s-o privim ca începătoare, nici miluirea

La Mănăstirea Jicea - unde din examinarea documentului de înfiinţare reies de 2 ori mai multe nume Vlahe decât hipocoristici Slave - a fost instalată prima arhiepiscopie ortodoxă Sârbă, condusă de atunci de fratele Sava 1169-1235 “cu jurisdicţie peste toţi vlahii din regatul sârb, deoarece aceia formau o organizaţie specială, însă şi din cauza că tocmai eparhia arhiepiscopului se afla pe teritoriul unde vlahii erau mai numeroşi: Morava Vestică” / conform academicianului Român Silviu Dragomir; acelaşi savant a mai afirmat despre ce s-a întâmplat ulterior: “Cea mai importantă ctitorie a regelui Milutin (1253-1321, nepotul lui Ştefan Nemania II), a fost Mănăstirea Banjska 42,58 lat. N, 20,46 long. E, în Kosovo. Hrisovul pe care l-a acordat acelei mănăstiri vorbeşte de ‘Legea vlahilor’, ce e precizată astfel: ‘ei nu au să plătească dijma mare, ci cea mică; să dea în fiecare an din 50 o oaie cu un miel şi a doua stearpă. Iar dacă din vina lor se pierde o iapă, 5 laolaltă să restituie iapa în anul dintâi şi nimic mai mult. Fiecare om să dea bisericii pe an 111


unor grupuri de vagabonzi, ci cu totul altceva: participarea ca fundatori, asociaţi ai foştilor jupani împodobiţi acuma cu coroana regală, a acestui element preţios, ca număr, curagiu şi inteligenţă, ca forţă activă. Dăruindu-i, ‘închinându-i’ mănăstirilor - menite să fie puncte de consolidare şi cele mai însemnate mijloace de defensivă - nu se dădea acelor oameni (cari, pretutindeni şi în toată vremea, s-au dovedit capabili de a-şi însuşi în cel mai scurt termin îndemânări de care până atunci fuseseră cu totul străini) pământuri, lucrate până atunci de alţii şi gata de roadă, oricare i-ar fi locuitorii, ci sarcina de a forma acel pământ, de a crea în locul codrilor ‘runcul’ dătător de hrană, ce însemna tocmai scoaterea rădăcinilor, ce era încredinţată acelor oameni harnici şi stăruitori. Ei reveniau, de altfel, în locurile unde fuseseră înaintaşii lor Românici, de pe harta cu numiri numai Latine păstoreşti şi agricole a lui Procopiu, din secolul VI”. Românii au fost prezenţi mereu în toate formele de relief: Valahii pe văi, în codrii cu care erau “fraţi” sau cu turmele pe înălţimi (după cum a observat transhumanţa şi Dr. Neagu Djuvara, referindu-se la Aromâni sub forma că “păstorii nu intrau în păduri cu oile”); aşadar, atât pe verticală, cât şi pe orizontala geografică - în S Dunării şi în N Dunării - s-a regăsit milenar acelaşi popor, gazdă a unor migratori. Academicianul Alexandru Xenopol a argumentat că documentele i-au amintit pe migratori mai mult decât pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia (şi din cauza tulburărilor provocate; dacă localnicii nu luau parte la evenimentele politice, nici nu apăreau în documente, menţionându-se doar numele celor care stăpâneau ţinuturile). Dr. Neagu Djuvara a afirmat: “Despre ţărani nu se vorbeşte în istorie; în istorie se vorbeşte de cei care ţineau frâiele politice - de cei care erau stăpânitori - care, în general, în Evul Mediu, au fost invadatorii. Despre ei se vorbeşte, despre cei care erau stăpânii la un moment dat”.

În N Dunării, serviciile religioase ortodoxe erau ţinute până la primii voivozi ai Românilor de vlădici din schituri de lemn (Românii formează singurul popor Românic ortodox); Mănăstirea Vodiţa sau “Apiţa” / “Apoasa” din Banat în 1369 (pe atunci Severinul era guvernat de Radu, al cărui frate domnea în Ţara Românească, cu titlul şi de “domnul Vidinului”, episcopul Latin inclusiv peste Severin fiind Grigore, în 1246 de pildă episcopul peste “Zeurino” / “Geuriensis” - poate nu Severin, ci zona Gyorului - a fost Grigorie) şi Mănăstirea Tismana din Bănie ridicată între 1375 şi 1378 au fost întemeiate cu sprijinul domnitorului Vladislav I / Vlaicu Vodă 1325-1377 pe locaţii cultice precedente de către cuviosul Armân Nicolae Gherga / Nicodim Gârca Sârbizat Grcic / “Gârcici”, după cum a consemnat şi cercetătorul Ilarion Ruvaraţ din Serbia în 1888 - canonizat de Biserica Ortodoxă Română, născut la Prilep 42,30 lat. N, 20,19 long. E / Kosovo: versiunea Armână a fost Părleap iar versiunea Română a fost Prislop (însemna “Trecătoare”), din Coşava / Ţinutul Balcanic Medieval al Gherganilor. La Severin, jurisdicţia Latină a lui Grigorie era rămasă din timpul soţiei catolice a lui Vodă Nicolae Alexandru, tatăl lui Vlaicu Vodă (domnitorul Alexandru a devenit ortodox în 1359 şi a murit în 1364 iar când a început Nicodim - cu echipele Ghergane - zidăria bisericească, în Ţara Românească domnea fiul ortodox Vlaicu-Vodă al lui Vodă Alexandru iar Radu, fiul mai mic al aceluia, administra Banatul Severinului şi Timocul / cu capitala la Vidin); Nicolae Gherga / Nicodim Gârca era ruda acelor Voivozi Români. În 1928, în “Istoria Bisericii Româneşti”, academicianul N. Iorga a scris: “În 1369 încă, Vlaicu Vodă recunoştea atârnarea bisericească a ţerii sale de episcopia catolică a Ardealului şi îngăduia episcopului Dimitrie de acolo să-şi puie - în Argeş chiar - un sufragant, pe care aveau să-l asculte (spun scrisorile domneşti, redactate în limba latină), catolicii ‘de orice neam şi limbă’ şi ‘cetăţeni’ ori ‘popoare’ sau ‘locuitori’ în genere dar nu oricari locuitori ai ţerii sale. Aceasta constituie însă o mare deosebire şi face să se recunoască acest act, nu o măsură de convertire cu sila - sau măcar de îndemn la o convertire cât una de îngăduinţă, menită să rămâie fără urmări practice. De bună samă că sufragantul a fost şi numit - pe basa acestei patente a Domnului - şi el pare să fi fost Grigore. O parte în această orânduire bisericească a avut-o şi soţia Domnului, Clara, care se pare a fi păstrat încă până în acel timp un rost însemnat în conducerea principatului Muntean. Amândouă fetele ei - cea măritată cu Straşimir şi alta care luase pe ţarul Sârb Uroş - rămăseseră catolice şi ele sprijiniau opera de propagandă a Franciscanilor în Peninsula Balcanică. În 1370, Papa a adus mulţămiri pentru asta şi nu a uitat cu acel prilej pe Vlaicu însuşi. La 1383, episcopul Latin Grigore se intitula - ceia ce la el avea, desigur, însemnătate - ‘episcop de Severin, precum şi al părţilor de dincoace de munţi’ (adecă a toată Ţara Românească), deşi a făcut şi o hirotonie în Câmpulung, în cuprinsul Cloaşterului. Episcopul Grigore nu mai avu urmaşi”. Nevasta lui Vodă Basarab “Întemeietorul” Ţării Româneşti, Doamna Clara - bunica lui Mircea “cel Bătrân” - era nepoata nobilului Ştefan zis “Micu”, fostul ban al Severinului (în alternanţă cu Laurenţiu Aba, pe timpul când bunicul soţului ei a fost capturat de magistrul Gheorghe pentru Unguri). În “Ctitorii”, acelaşi academician A/Român N. Iorga a completat: “Aflăm elementul Românesc între 1201 şi 1235 în registrul Orăzii un Gyurg, voivod de Dăbâca. La 1345, solia pentru pace şi bună înţelegere a lui Dimitrie episcop de Oradea Mare - trebuie pusă în legătură cu

Părintele Nicodim Gârca 112


căsătoria între Alexandru Vodă şi Clara din Dăbâca, prin care se crea o nouă legătură cu catolicismul şi deci cu statul din vecinătate, ‘Dobâceştii’ ajungând apoi boieri ai Ţerii Româneşti (pe atunci, un sat al lui Gyurg era şi lângă Cluj). O singură lume de ‘Cavaleri’ Români se afla astfel pe ambele povârnişuri ale Carpaţilor. Într-o luptă la 1370 lângă Vidin cu Turcii - cari au fost ajutaţi de Bulgarii din Târnova - s-a distins ruda domnească Ladislau Dobâcescu: era - cu tot numele care trimite la comitatul Dăbâca - un Făgărăşan, un boier de acolo; un document găsit de Densuşianu pomeneşte pe cneazul Petru, fiul lui Ioan de Vineţia - în Ţinutul Oltului cu fratele Ladislau de Dăbâca (o diplomă din 16 VII 1372 a lui Vlaicu Vodă arată cine era acel preţios auxiliar al Domniei, care în acea luptă cu Turcii ‘niciodată nu şi-a dat înapoi capul de frică’ dându-i - pe lângă Scaunul Vineţia al familiei - satul Cuciulata şi târgul Şercaii)”. Din 1279, Valea Cuciulata a fost stăpânită direct de boierul Mailat din familia Veneţianului Grigore; e de ştiut că în acelaşi an, regele Ladislau Cumanul al Ungariei a donat banului Severinului Ştefan Cocon - zis “Micu” / notat “Micud” - moşia Dăbâca (fiul său Ianoş / Ion “de Dăbâca” a avut ca fată pe Clara ajunsă prima doamnă a Ţării Româneşti prin cununia cu Alexandru Vodă - iar ca băiat pe strămoşul Dinastiei Văcăreştilor, cel îmbogăţit cu Cuciulata); e de știut că în secolul XVIII domeniul din Ghergani a intrat în posesia banului Dumitrache Ghica 1718-1807 prin cununia aceluia cu Maria Văcărescu iar reședința / conacul a fost zidit acolo în secolul XIX de strănepotul Ion Ghica 1816-1897. Academicianul Petriceicu Haşdeu - în “Negru-Vodă, un secol şi jumătate din începuturile statului Ţării Româneşti 12301380” - a scris: “Doamna Clara era din Antica familie Kukenus, de origine Spaniolă, după cum se vede într-un act din 1278, unde se vorbeşte despre nişte proprietăţi în Secuime; în 1369, Heinrich de Muglin a notat că ‘Kugnyn era Spaniol’ iar ‘Cronica de la Buda’ din 1473 afirma că ‘în 1160 seniorii Spanioli Kikinus s-au aşezat în Ungaria’: numele de familie Românii nici nu puteau să-l popularizeze altfel decât prin ‘Cocon’, ca şi când ar însemna ‘copil’, asemenea cu vorba Românească ‘mic’ / ‘micuţ’.”

Ape la Germisara / Geoagiu În 1405, puternica fortăreaţă Ardeleană CiceuGiurgeşti 47,14 lat. N, 24,01 long. E din apropiere de Dăbâca 46,58 lat. N, 23,40 long. E / judeţul Cluj era numită Gywrcgh-falva în Maghiară, Gerges-dorf în Germană (în proprietatea Dăbâcăi) iar în 1474 a devenit feuda lui Vodă Ştefan “cel Mare”, primită ca loc de refugiu de la vărul Matia Corvin, împreună cu Cetatea de Baltă 46,14 lat. N, 24,10 long. E din judeţul Alba - numită aşa fiindcă era înconjurată 113


de mlaştini - aflată lângă moşia Gerges / Geoagiu din județul Hunedoara: în Nemțește, orașului Geoagiu i s-a zis Medieval “Gerges-dorf” - adică “satul lui Gherghe” - domeniul său feudal de pe Valea Râului Geoagiu fiind obţinut de marele pârcălab Gherghina / fiul lui Gherghinu şi de nepotul său Radu “cel Mare”, domnitorul Ţării Româneşti, ca gest de bună vecinătate de la conducătorul Transilvaniei și de la regele Ungariei (care era membru al Ordinului Dragonului). Guvernator al Transilvaniei din 1541 - timp de un deceniu, până la deces - Gheorghe Martinuzzi (Gyorgy / Grgur) a dispus demantelarea cetăţilor Ciceu şi Cetatea de Baltă: el s-a născut în 1482 pe moşia Kamicka din Valea Krka / Croaţia de lângă oraşul Şibenik - ca fiul nobililor Ana şi Matei Grgur / Gregor, zis “Mângâiatu” (în Croată neamul fiind scris “Krbavi” - patronând Muntele Velebit, care pe Dealul Grga avea mănăstirea, în plus având şi “Stânca Albă” / Insula Visovac 43,51 lat. N, 15,58 long. E de pe Râul Krka / numit Gurka în 1249, de unde călugării au plecat pe Insula Korcula în 1440 - iar porecla tradusă Croat fiind “Utişenu”), pentru el folosindu-se în unele documente porecla paternă “Utjesenovic”, deoarece prefera să anunţe numele mamei sale Martinuzzi din Veneţia / în Croată “Martinuşeviţa”. De la vârsta de 8 ani a crescut la Curtea Bosniacă a lui Ion Corvin 1473-1504 (fiul lui Matia Corvin, devenit banul Dalmaţiei, însurat cu nobila Beatrice Frangepan) şi după 2 decenii s-a călugărit ca “Fratele Gheorghe”, devenind în 1534 episcopul Oradei şi în 1536 episcopul Cenadului iar înainte de a muri, papa l-a numit cardinal / a fost ucis din ordinul împăratului Habsburg Ferdinand, deoarece a acceptat să plătească tribut otomanilor, care după atacarea Banatului plănuiau să intre în Ardeal; istoricul Austriac Wolfgang Lazius 1514-1565 a notat că în 1543 câţiva pescari au găsit într-o boltă zidită sub albia Streiului - în colţul SV al Ardealului - un mare tezaur GetoDac, confiscat de “Fratele Gheorghe”, care pe atunci guverna Transilvania (o parte din imensa valoare s-a regăsit curând în frumoasele sale castele din Vinţu de Jos şi Gherla).

inclusiv academicianul Nicolae Iorga afirmând că “era Macedonean fără naţie lămurită, din tată Grec”, adică tatăl “Grec” fiind ortodox după confesiune şi geografic după aşezare; mama sa Rucsandra / Ruxandra - născută în Dinastia Nemania imediat după moartea hanului Nogai care controla Valea Dunării - era una dintre fiicele lui Vodă Basarab “Întemeietorul”, prin intermediul ei Nicodim fiind astfel înrudit cu voivozii Români şi cnejii Sârbi, dintre descendenţi remarcându-se Vuk Grgurevic, care a întemeiat în 1471 Mănăstirea Grgeteg / Ghergheteg 45,08 lat. N, 19,54 long. E în Voivodina şi după un deceniu a strămutat circa 50 mii de suflete din Rascia lângă Timişoara: Iovan Gheorghevici stareţul Mănăstirii Deceani - devenit episcopul Vârşeţului pentru 2 decenii din 1749, a ctitorit biserica barocă a Mănăstirii Ghergheteg).

Bănăţenii şi azi numesc Coşava vântul puternic din S, dinspre Kosova (Coşava în Slavonă însemnând “creastă de munte”); vântul Coşava - “Coşava” fiind în legătură cu Sârbescul “Kosava” / corespunzător “Dicţionarului etimologic român” din 1966 - e un violent vânt uscat, care bate până în Banat dinspre Alpii Dinarici (pe direcţia dominantă SE-NV): cercetătorii Bănăţeni Silvia Barbu, Carmen Moisă şi Vlad Mircov au scris în 2009 despre Coşava că “este vântul foarte intens din SV ţării - deţine recordul vitezei printre vânturile din România - ce apare în situaţia în care peste România e un maxim baric iar peste Serbia acţionează o depresiune, în condiţiile unei circulaţii predominant sudice”. Sârbii - dar şi Bulgarii - folosesc “Kos” pentru “mierlă”, pasărea cântătoare cândva caracteristică în codrii Kosovei / emblematică în pădurile ce acopereau Kosovo. Este interesantă pictura crucificării de la altarul Mănăstirii Deceani / Visoki Decani 42,32 lat. N, 20,16 long. E cu hramul “Înălţarea Domnului”, construită din 1327 până în 1335, prin lucrul echipei iscusitului meşter notat în Slavonă deasupra pridvorului Sudic drept George, pe Valea Bistriţa din Coşava / Kosova, aparţinând patrimoniului mondial UNESCO (cu cea mai mare frescă bizantină prezervată din lume, realizată de mai mulţi artişti, fiind în apropierea Moşiei Gherga din acel timp, ce se întindea la răsăritul zonei Ghega, din Metohia de la aşezarea Ghergoc / Gergoc 42,30 lat. N, 20,27 long. E - aflată la câţiva km de localitatea Prilep şi de mănăstire - Gerqar 42,13 lat. N, 20,46 long. E, Gerqin 42,17 lat. N, 20,29 long. E, până la locaţia Gherga / Gerga din Coşava de lângă Câmpia Mierlei), loc unde Nicodim Gârca a învăţat inclusiv să exorcizeze, el crescând printre Gherganii din zonă până a plecat pe Muntele Athos - unde ruda sa Alexandru Vodă construia cu meşteri Vlahi turnul Mănăstirii Cutlumuş - acolo ajungând să conducă Mănăstirea Hilandar iar apoi în Craina / Timoc a ctitorit Mănăstiriţa, Şaina şi Vratna:

Pescari pe Dunăre în timpul lui Mircea “cel Bătrân” (desen de Radu Oltean, 2001) În 1924, cercetătorul Em. Grigoraş a scris: “Nicodim ştia perfect Româneşte şi traducea cărţile sfinte în această limbă, ca psaltirea copiată la mănăstirea cu Biserica ‘Sf. Gheorghe’ din Voroneţ, ce pe ultima pagină arată cine a scriso la sfârşitul secolului XIV; era Român din Serbia”. Nicodim / Nikodimos era înrudit şi cu familia Brancovici, care avea în stăpânire şi satele din judeţul de azi Branicevo din Timoc / Serbia, până la supunerea desăvârşită a acelui ţinut Balcanic de către otomani, în 1459 (în 1656, cronicarul Sirian Paul din Alep a notat că tatăl lui Nicodim - Gârca / Gârd sau Ghîrd / Grgur - era din Castoria / Custura 40,31 lat. N, 21,16 long. E, 114


lungi” - migraţi de lângă Gepizi în Peninsula Italică din N Panoniei şi din Tatra / V Carpaţilor în secolul VI - Ligurii au fost Arimani, adică prunci ai Timpului, zeu numit Zurwăn la Iranieni, Crăciun la Români, etc., Arimanii / Arimii fiind Pelasgii pre-Ariani). Anatolianul Strabon în “Geografia” VII 3:11 a afirmat că împăratul Daco-Geţilor Burebista “spre a ţine în ascultare poporul şi-a luat ajutor pe Deceneu, un vrăjitor care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăcea voinţa zeilor”; la rândul său, Iordanes în “Getica” 67 a susţinut că “Deceneu a venit la Burebista şi că acela i-a acordat o putere aproape regală”, Medieval în Delta Dunării existând cetatea Vicina - ai cărei locuitori erau ştiuţi ca Dicieni - episcopul bizantin de acolo devenind primul mitropolit al Ţării Româneşti (în acelaşi secol XIV). Este de reţinut că înaintea începerii ridicării aşezământului religios Deceani, în primăvara anului 1327, regele Sârb Ştefan “Deceanski” a fost vizitat de cel mai mare astronom bizantin, preotul Anatolian Nichifor Gregor din Heracleia Pontului (trimis ca ambasador la Curtea Sârbă de către împăratul bizantin); un admirator al lui Nichifor Gregor (după ce i-a studiat tratatul astronomic) a fost Grigore “Akindynos” / adică “Inofensivul” din Prilep, care în 1332 i-a trimis o scrisoare în care îl cataloga drept “un ocean de înţelepciune”.

Este de observat că numele Deceani al locului e în corelaţie cu poziţia sa, dintre Anticele Dacia - locuită de Geţi - şi Deciatium / regiunea din jurul Nisei 43,42 lat. N, 7,15 long. E de pe Coasta de Azur, locuită de Gali (de exemplu, înţeleptul rege Deceneu - urmaşul împăratului Burebista - a fost unul dintre marii civilizatori ai Daco-Geţilor şi Decebal a fost ultimul lor rege, care a domnit până în 106; Decianii erau Liguri, înrudiţi cu Ligienii din Europa şi Libienii din Africa, existenţi cândva şi în Anatolia, după cum a consemnat de pildă în secolul V î.C. istoricul Anatolian Herodot Karka 7:72, ca fiind sub comanda generalului Gobria în Paflagonia dintre Pont şi Bitinia - în secolul II geograful Anatolian Dionisie “Periegetul” / “Călătorul” precizând că Ligurii au fost şi în Gorghi / Colchis, un rege al Ligurilor fiind Derkynos din neamul Zeului Poseidon: conform legendelor Longo-Barzilor / Lombarzilor, literar însemnând “Bărbi

Blazonul Babenberg Nikifor Gregor / Nicefor Gregoras 1295-1359 a fost cel care a propus Calendarul Gregorian, adoptat oficial după un sfert de mileniu - în vigoare azi pe glob - el printre altele consemnând că regina-mamă a Sârbilor era Româncă (şi conform profesorului Nicolae Tomoniu în “Sfântul Nicodim de la Tismana” din 2010, regelui Sârb Ştefan - poreclit “Deceanski” - i-a fost propusă cununia cu prinţesa Ruxandra, fiica lui Vodă Basarab “Întemeietorul” Ţării Muntene / Româneşti); Rucsandra / Ruxandra însă a rămas gravidă cu cneazul / jupanul Armân Gherga / Gârca din Custura / Kastoria (aşezare la S de Albania), tradiţia de la Tismana 115


reţinându-l ca Gheorghe “Costariotopol” din Albania, înrudit cu Dinastia Comnen a împăraţilor bizantini, respectiv cu Dinastia Babenberg 21 VII 976 - 15 VI 1246, conducătoarea Austriei înaintea Dinastiei Habsburg, ajuns în Coşava / Kosova printre rudele sale Ghîrd / Gârcic, născându-l acolo pe Nicolae / Nicodim, ceea ce l-a făcut pe regele Sârb ca prin actul de întemeiere să acorde mănăstirii ctitorite cătunele de Vlahi din zonă, cu instrucţiuni ca “Sârbii să nu se însoare cu Valahele” - decizie inclusiv politică, urmând-o pe a tatălui său, pentru a evita asimilarea de către Români - hotărâre în spiritul vechii idei Evreieşti enunţate de “Neemia” 10:31 / Vechiul Testament: “iar pe fiicele noastre să nu le dăm popoarelor băştinaşe şi nici să luăm pe fiicele lor pentru feciorii noştri”. Teosoful Eugen Matzota - în “Istoria armânilor în date” din 2012 - a scris despre Sf. Nicodim că “mama sa, fiind una dintre fiicele domnitorului Basarab I, îl face pe viitorul sfânt rudă cu voievozii transalpini, cu cnejii sârbi dar şi cu ţarii bulgari”. Deasupra porţii Mănăstirii Deceani - epitetul său “Visoki” însemnând “Înaltă” - era un paraclis închinat Sfântului Gheorghe (azi din falnicul turn n-a rămas decât parterul, dintre odoare păstrându-se “Clopotul lui Grgur”, donat după un secol de la înfiinţarea mănăstirii de către tatăl lui Vuk Grgurevic) iar în pronaos e încă pictura originală a vieţii Sfântului Gheorghe; ctitorii Mănăstirii Deceani au fost ultimele vlăstare domnitoare ale familiei Nemania, al cărei arbore genealogic - începând cu adversarul ortodox Sârb al arhiepiscopului Gherga din Bar, cuprinzândui şi pe principalii membri interferaţi cu A/Românii - este pictat tot acolo (e de observat că Gherganii au fost în zonă şi în secolul următor întemeierii aşezământului monahal, de exemplu în 1402-1409 stareţul fiind Armânul Grigore / devenit în 1409-1414 la Mănăstirea Mirăuţi din capitala Suceava - în Biserica cu hramul “Sf. Gheorghe” predicatorul Marii Biserici Moldo-Vlahe şi în 1414-1420 mitropolitul Kievului iar în 1485 cadastrul otoman notându-l pe Bogdan Gjergj la Mănăstirea Deceani, etc).

fostă Gorca 40,37 lat. N, 20,46 long. E - consolidându-se marele oraş Armân Moscopolia, cu prezenţă documentar atestată Gherga; e de remarcat că un document Slavon de la începutul mileniului II a scris despre conducătorul Ghega supranumit “Otdelean” / “Odelyan”, însemnând “cel cu ţară aparte” - care a rezidit cetatea Tracilor / Geţilor din Sudul oraşului Giurgiu Mare / Ruse şi a populat Ruşi (acum Roşiorii de Vede / judeţul Teleorman, înfrăţită cu Ruse / Giurgiu Mare de pe malul Sudic al Dunării). Ioan Neniţescu membru corespondent al Academiei Române - a vizitat în 1892 Gheorgea / Korca şi a scris: “Cele mai frumoase clădiri din centrul oraşului aparţin Armânilor Moscopoleni - circa o mie de persoane - care şi alcătuiesc elita oraşului Gheorgea. Comercianţii Moscopoleni de aici fac comerţul lor mai mult cu România şi cu Egiptul. De curând, oraşul Gheorgea a cam suferit din cauza unor cutremure. Plecând din frumosul oraş Albano-Armân, Gheorgea, drumul către Moscopole apucă spre apus, lasă deoparte satul Gorcova şi începe a sui pe un munte bine împădurit. Drumul merge câtva tot suind, apoi vine în cale o mare ridicătură de unde se vede falnica Moscopole, aşezată pe 5 coline întinse, coline acoperite astăzi de ruine peste tot. Dimitrie Bolintineanu a zis că ‘Moscopolenii au dat oamenii cei mai însemnaţi ai Armânilor’. Într-adevăr, trunchiul Moscopolean a dat elita Armânilor, căci din acel grup au ieşit oamenii cei mai însemnaţi ai Macedo-Românilor. Din acest mare oraş au plecat multe familii ai căror urmaşi se găsesc în România. Moscopolenii au jucat un mare rol în viaţa Armânească, reprezentând stratul cult al poporului Macedo-Român. În afară de Moscopole, ei s-au găsit în Gheorgea / Korca, Ohrida, Monastir / Bitule, Cruşova, etc. Afacerile marilor comercianţi s-au întins la Alexandria, Cairo, Cavala, Istanbul, Leipzig, Livorno, Londra, Moscova, Viena, ş.a.m.d. Acum sunt 5 mii de Moscopoleni în Salonic, de 2 ori şi jumătate mai mulţi în Istanbul, etc. Valahii MasaReţi / MegaloVlahi care în secolul XI restaurară vechiul oraş Moscu în Moscopole - i-au dat acel nume, adică ‘oraş de păstori’ - din cauza numirii lor de Vlahi; această valoroasă populaţie, împrăştiată în cantoanele Gheorgea şi Colonia, până în vecinătăţile Duraţiului, e formată - după cum afirmă - din urmaşii unei colonii stabilite de Quintus Maximus în Muzachia / Albania, de unde au trecut munţii în timpurile invaziunilor Barbarilor”. În 2008, preotul ortodox Armân Dumitrache Veriga din Gheorgea / Korcea (cel mai apropiat oraş din Albania de Lacul Ohrida), născut acolo, a susţinut: “Aromânii sunt foarte credincioşi. Aromânii sunt toţi ortodocşi. După cât ştim, acum circa o treime din Albania e ortodoxă. Cine spune că un aromân şi un român nu se pot înţelege, acela este împotriva identităţii noastre naţionale. Noi am ştiut dintotdeauna că suntem fraţi cu românii”. Biserica Ortodoxă din Atena nici în prezent n-are jurisdicție canonică în toată republica Elenă; în imaginea următoare se pot vedea așa-zisele “teritorii noi”, aflate sub jurisdicția Patriarhiei din Istanbul / fostul Constantinopol (pe continent - mai mult decât pe Insulele Egeii - trăind încă foarte mulți Armâni):

Pisania constructorilor Mănăstirii Deceani Atunci când negustorii Gherga / Gheorghiu descrişi de istoricul Niculae / Nicolae Iorga s-au mutat organizat din Moscopole / Moscopolia la Mişcolţ / Miscolz, scaunul mitropoliei Ohridei era ocupat de Armânul Iosif / Iosoaf din Moscopole (1709-1742); în Mişcolţ, negustorii Ghiorga / Gherga au fost printre cei care au transformat Casa de rugăciuni în Capela “Sf. Naum”, apoi au finanţat ridicarea acolo a Bisericii Armânilor iar în secolul următor, Atanasiu Gherga l-a botezat pe Sf. Şaguna, devenit în Sibiu mitropolitul care din Biserica Sârbo-Română intra-carpatică fostă în jurisdicţia Primei Iustiniana / ce nu mai exista - a separat ortodocşii Români, ca de sine stătători. Pe malurile Ohridei (lac tectonic la 693 metri altitudine, cu suprafaţa de 363 kmp, cel mai adânc din Balcani, aflat în comunicare subterană cu mai Sudicul Lac Prespa din care se alimentează), Gherga era un nume prezent la începutul mileniului II, în N lacului apărând Ghega - limbă vorbită în dialect până azi - iar în V lacului, pe partea azi Albaneză, deasupra Depresiunii Sudice Korcea / Curceaua sau Coriţa, 116


(VlahoKlisura 40,32 lat. N, 21,28 long. E / din regiunea Kastoria a Macedoniei istorice - azi în republica Elenă - a fost leagăn tradițional Armân / Aromân, la fel ca vecinele Gheorgea / Korca și Moscopole din actuala Albanie, cel mai mare oraș Armân de la începutul Epocii Moderne / distrus de otomani în 1788). Atlantida Aromânilor

Jurisdicții ortodoxe În 2016, cercetătoarea Svetlana Nikolin din Banatul Sârbesc a scris despre “Aromânii din Panciova”: “În Banat, aromânii sau țințarii - cum le spun sârbii - au migrat mai cu seamă în secolele XVIII-XIX și la începutul secolului XX, cu toate că, într-un număr considerabil mai mic, aceia au existat pe aceste meleaguri deja de prin secolul XVI. Au venit din pe-atunci Imperiul Otoman, din colțurile tradițional aromâne: din Moscopole / Muscopoli, Pind, de pe versanții Gramosului și Olimpului, urmând cunoscutele drumuri comerciale de pe văile râurilor Vardar și Morava, de unde au trecut Sava și Dunărea, intrând astfel în teritoriile habsburge iar de aici drumurile lor s-au ramificat în 3 direcții: una ducea înspre Zagreb și Viena; alta era îndreptată spre nord - respectiv Novi Sad, Seghedin și Pesta - iar cealaltă mergea de la Panciova și Vârșet înspre Timișoara, București și mai departe, către cele mai importante centre din zona Mării Negre: Constanța și Odesa. Renumita familie Veriga, al cărei întemeietor Iancu Veriga 1777-1857 a venit din natala sa VlahoKlisura la Panciova, a primit în 1811 - de la magistrul orașului documentul oficial care-i permitea să-și începea afacerile”.

Lacul Ohrida - înconjurat cu locașe de cult - și metropola Moscopole din apropiere se aflau în miezul Balcanic la intersecția rutelor de transhumanță ale A/Românilor. Cercetătorii au arătat la Mioriţa că din punctul de vedere metric al versului - cât şi ca temă - celebra creaţie artistică populară a Românilor este comună în Balcani doar Armânilor: nucleul de bază al motivului mioritic s-a constituit în perioada stră-Română, înaintea despărţirii dialectale; pe lângă testamentul ciobănesc - urmare a caracterului preponderent nomad din Balcani - multe alte subiecte sunt comune Aromânilor şi Românilor, între care motivul jertfei zidirii ori al Meşterului Manole (străvechi obicei Canaanean al sacrificiului de construcţie), ce a fost la Aromâni şi a apărut la Români în perioada durării primelor mănăstiri: de pildă, a rămas de poveste acea tradiţie respectată de către constructorul Mănăstirii din Curtea de Argeş 45,08 lat. N, 24,40 long. E / judeţul Argeş pe locul primei mitropolii a Ţării Muntene / Româneşti, unde e singura icoană din România înfăţişând-o pe Fecioara Maria gravidă (prima formaţiune statală serioasă a Românilor de la Dunăre a fost Ţaratul Bulgaro-Armân şi apoi a apărut Ţara Românească, în secolele XII-XIII, în paralel cu Ţaratul Româno-Bulgar, existând în S Lacului Ohrida, din apus de la povârnişurile Pindului până în răsărit la poalele Muntelui Olimp - ca vecin Imperiului Bizantin - statul semi-autonom Vlahia “Mare” / Tesalia, locul de provenienţă al conducătorilor Armâni ai săi). În “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Dr. Mircea Păcurariu 117


a scris că la Mănăstirea Argeşului “bogata şi variata decoraţie sculptată este de origine armeano-georgiană, persană, arabă şi otomană. Se presupune că meşterul decorator - după unii Manoli din Niaesia, legendarul Manole - şi cioplitorii în piatră au fost străini; arhitectul însă (poate acelaşi ca la Dealu) se crede că a fost român”. De altfel şi învăţatul Sârb Petar Shok a arătat rolul ce l-au avut tovărăşiile de zidari Aromâni în răspândirea în toată Europa Sud-Estică a baladei Meşterului Manole (numit Sârbeşte Gojkovici). Una dintre cele mai vechi biserici din Moscopole a fost cea zidită în secolul XV cu hramul “Sfânta Parascheva” / Vlahă care anterior cu 4 secole a fost găsită de creştinul Gheorghe în Rumelia (în Evul Mediu - în cadrul vestitei tranhumanțe ancestrale - Armânii păstoreau vara în Moscopole și iarna pe coasta Mării Egee la Săruna și împrejurimi sau pe coasta Mării Adriatice / Mării Ionice la Ragusa și împrejurimi).

Ortodoxia Aromână s-a agregat între Muntele Atonului / Athos şi Lacul Ohrida / Ochrid (călugării atoniţi, prin contemplarea propriului buric, aplicau aceeaşi tehnică de concentrare ca a budiştilor). În Evul Mediu, Lacul Ohrida era un fel de mare Vlahă - după cum numeau Slavii pe Români; lacul era înconjurat de numeroase localităţi Armâne iar nu departe, la peste 1100 metri altitudine, Moscopolia - oraşul oierilor (acum un sat în Albania) - a ajuns ca în Imperiul Otoman să fie cea mai mare localitate Balcanică după capitala Istanbul. Spre exemplu, în 1760 populaţia Moscopoliei / Mosco-poliei (Albaneză Voskopojë, Voskopoja, Greacă Μοσχόπολις, Moscopolis sau Moschopolis, Macedonă Moskopole, Sârbă Moskopolje, etc.) era de zeci de mii de locuitori, mult mai mare decât a Vienei imperiale ori a Atenei, ce în acel timp avea 10 mii de oameni / din care doar vreo 3 mii Greci; e de remarcat că dezvoltarea Atenei şi Ankarei - acum capitalele celor 2 ţări vecine, ale Elenilor şi Turcilor - din orăşele în metropole, a fost doar din secolul XX (după constituirea actualelor lor state).

Biserica “Sfinţii Arhangheli” din Moscopolia Grupurile de păstori Armâni din Albania şi Epir provincie ce e parte componentă a ţării Elenilor din secolul XX - au reuşit, sub dominaţia otomană, să păstreze în mare parte privilegiile de care se bucurau sub împăraţii bizantini. Moscopolia 40,37 lat. N, 20,35 long. E, cuprinsă în secolul XX de Albania, documentar apare menţionată ca localitate întărită la 1333, ca oraş dezvoltându-se conform cronicii sale din 1630: atunci a fost inaugurată acolo Mănăstirea “Sf. Ioan Înaintemergătorul” (aşezarea a început să se dezvolte după valurile de imigranţi din Aminciu 39,46 lat. N, 21,11 long. E şi Skamneli - localităţi din provincia Zagori, dintre Meteore şi Ioanina - care au întemeiat 2 noi cartiere în Moscopole după 1611 şi respectiv după 1659).

Biserica “Fecioara Maria” din Moscopole 118


deschis un han acolo, devenit apoi cazinoul oraşului, condus până după perioada paşoptistă de descendenţii Gherga, nepotul Atanasiu al lui Alex Gherga ajungând în acel oraş să cunune perechea Şaguna, fiind şi nunul / naşul fiului lor: cel care ajuns mitropolit în Ardeal a separat oficial Biserica Ortodoxă Română de cea Sârbă). Armânii - jalonând drumurile comerciale - erau specializaţi în posesia sau arendarea a aproape toate hanurile ce se aflau din loc în loc, pe o vastă arie geografică (de pildă, în partea Europeană a Imperiului Otoman, aproape toţi hangii erau Armâni). Pe atunci, năşia era o instituţie foarte importantă, familia nănaşului / naşului fiind considerată “superioară” familiei năşite: naşii / nunii - “părinţii spirituali” - nu-şi permiteau să fie oricine (de obicei, erau mai în vârstă decât mirii, respectiv părinţii pruncilor). Aromânul Vasile Diamandi a descris în lucrarea “Românii din Peninsula Balcanică” din 1938 cum era: “Nunta este cea mai însemnată zi, cea mai mare sărbătoare la Aromâni. Nunta ţine o săptămână începând de joia înaintea cununiei, ce se face duminica şi sfârşeşte miercurea după cununie. Toate pregătirile se fac cu ceremonie. Sâmbătă seara este masă la mire şi la mireasă. La mire se cântă cântecul mirelui pentru bărbierit iar la mireasă pentru găteala ei. Naşul, care îndeplineşte cel mai important rol, este invitat cu deosebită ceremonie sâmbăta seara, când el şi toţi ceilalţi meseni aduc darurile cuvenite, ca: miel, colaci şi plosca cu vin. Cununia se face fie la biserică, fie în casa mirelui, după cum decid părinţii mirelui, după cum doresc şi decid asemenea, de comun acord, naşul şi naşa. Botezul are loc după 8 zile de la naştere, fie la biserică, fie acasă. Naşul este invitat cu mare ceremonie. La botez, naşul aduce darurile cuvenite. Numele ce se dă născutului nu este ştiut de nimenea în afară de naş. Cum se pronunţă numele pruncului, copiii care se află acolo aleargă să dea de ştire părinţilor pruncului, de la care primesc bacşişuri. După botez, pruncul este dus în braţe de naş, până acasă. Naşul nu se schimbă cu nici un chip, el este ţinut să cunune finul şi numai cu consimţământul lui sar putea pune un alt naş şi acesta în cazul când n-ar trăi cei botezaţi de el. În ziua botezului se obişnuieşte să se facă chef, invitându-se rudele, vecinii şi bunii prieteni”. Actul năşiei genera o legătură spirituală de rudenie, prin care cununia copiilor finului cu cei ai naşului era interzisă. Întâi, Ecaterina - o vară din Părleap / Perlepe a lui Atanasiu Gherga - a fost măritată în Mişcolţ cu Naum Şaguna, însă a decedat la naşterea feciorului lor, numit de aceea Gheorghe / care a fost fratele vitreg mai mare al viitorului mitropolit şi a lucrat ca arhitect în Moldova (Constantin, fiul aceluia, s-a însurat cu o vară a lui Alexandru Ioan Cuza / primul domnitor al României - ţară formată prin unirea Moldovei cu Valahia - şi a luptat în Războiul de Independenţă al României contra Imperiului Otoman, ca general): mitropolitul Şaguna a fost influenţat de Ghergani, ca naşul său Gherga şi fratele său mai mare Gheorghe, devenind membru de onoare al Academiei Române. Dr. Teodor Capidan în lucrarea “MacedoRomânii” din 1942 a scris: “MacedoRomânii au inundat Austria abia după pacea de la Podu Lung 44,37 lat. N, 21,11 long. E din Timoc / Provincia Autonomă Margina, populată majoritar de Vlahi = acum locaţia respectivă având numele de Pojarevăţ, în Sârbă (tratat semnat în 21 VII 1718, prin care Banatul era pierdut de otomani); în mâinile lor era comerţul de mătase din Orient şi Europa”. În 18 X 1716, când generalul Francez Eugen de Savoia a preluat Timişoara pentru Austrieci de la otomani, a dăruit paşei un ceas de aur, primind în schimb de la acela un cal Arab de rasă; primarul ortodox al Timişoarei -

Biserica şi Turnul “Sfântul Ilie” din Moscopolis În 1584, secretarul Italian al Gherganului Petru Cercel menţiona că exportul de ceară al Munteniei / Ţării Româneşti se făcea până la Ragusa / Dubrovnik (cărăuşii erau A/Românii); produsele apiculturii Româneşti Medievale erau deosebit de apreciate: mierea în Balcani, ceara în Veneţia. Tatăl lui Alex Gherga / Gheorghiu în 1697 când a fost din Moscopole după ceară în Vlahia / Ţara Românească - unde pe atunci domnea Vodă Constantin Brâncoveanu, acela printre oamenii de încredere avându-l pe Armânul Gheorghe “Castriotul”, adică din Castoria / Custura, care i-a fost emisar pentru mulţi ani - desigur că printre contactele sale acolo avea şi rudele Gherga (în Banat atunci deja Gherganii erau stabiliţi şi în Belinţ / judeţul Timiş); de exemplu, în 16 IX 1697 “Castriotul” Gheorghe - ca emisar al domnitorului Constantin Brâncoveanu din Ţara Românească - propunea ţarului Petru “cel Mare” al Ruşilor o colaborare militară, cerându-i să-şi îndrepte privirile asupra popoarelor din SE Europei, având “încuviinţarea prea sfinţilor patriarhi, arhierei şi episcopi şi ale unor alte feţe cinstite, Sârbi, Bulgari, Macedoni, Arnăuţi şi ai altor neamuri Greceşti şi de la mai mult de 20 de boieri mari Moldo-Munteni” (sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu - decapitat împreună cu cei 4 fii în capitala Imperiului Otoman la 15 VIII 1714 - a încheiat şi colaborarea intensă a Armânilor Gherga din Moscopole cu Ţara Românească: primul martir decapitat în acea tragedie la Istanbul a fost Ianache Văcărescu - prețiosul sfetnic al domnitorului - care cu 2 ani mai înainte a renovat biserica din Nucet ctitorită de marele pârcălab Gherghina). De altfel, majorarea de către Veneţia a taxelor vamale pentru importurile sale din Imperiul Otoman şi avantajele oferite în acelaşi timp de Imperiul Habsburgic au reorientat comerţul Armân, fiind abandonat traficul maritim în favoarea celui terestru (prin fostul Taurum / Zemun - pe malul celălalt al Savei, atunci pe teritoriul Imperiului Habsburgic, acum cartier al Belgradului - şi Ungaria; de exemplu, istoricul Duşan Popovici din Serbia a afirmat că din 1704 “întregul comerţ din Zemun era în mâinile aromânilor”, de exemplu în 1764 cele 8 hanuri din Zemun fiind ţinute de Armâni). Este de ştiut că în 1721 - din ceea ce au reţinut documentele din Ungaria - negustorul Alex Gherga din Moscopole s-a mutat în Mişcolţ (împreună cu fratele său Dimitrie Gherga, care a 119


care a fost ultimul primar al Timişoarei pentru otomani şi primul primar al Timişoarei pentru Austrieci - era Aromânul Nicola Muncean / Nicolae Munteanu (despre Aromânii din Banat de la 1716 a consemnat şi “Calendarul Românesc” apărut în 1821 la Pesta, că “n-au crescut între Români, dar cu mare bucurie au alergat la cultura neamului Românesc”): atunci când otomanii şi-au încetat stăpânirea, Timişoara îl avea ca episcop pe Ioanichie Vladisavlievici - în funcţie din 1713 - după decesul lui Constantin Grk, care a fost episcopul Timişoarei din 1704.

însemna ‘fiu de împărat’, Slavii din respect şi admiraţie numindu-l astfel pe Valah, care mereu s-a ocupat de lucrurile mai subţiri iar cele grele ale câmpului le-a lăsat Slavului”). Printre donatorii din 1904 pentru aşezământul ortodox “Sfânta Treime” de la Piatra Scrisă din Armeniş / judeţul Caraş-Severin, “Foaia diecesană” din Caransebeş a nominalizat 4 Gherga din Goleţ / Galacs 45,17 lat. N, 22,15 long. E, judeţul Caraş-Severin, anume Gugulanii Constantin, Ion, Iancu şi Traian. (În 2014, cercetătorul Armân Boris Stefanoski din Tetovo / Macedonia a afirmat că “un timp chiar i s-a spus Banatului...Machedonia, datorită numărului mare de armâni veniţi din Machedonia istorică”). În 2009, Dr. Bodo Barna din Timişoara a indicat în “Ghidul cronologic al oraşelor Banatului” că “la sfârşitul secolului XVIII au sosit 427 de familii aromâne din Macedonia, între numele principale fiind Gheorghiades“. Moscopolia a evoluat mult datorită comerţului, având mii de case, mai multe manufacturi, zeci de biserici (într-o vreme, mitropolitul Ioaninei / Ianinei şi-a avut reşedinţa în oraş), bănci şi o universitate: Noua Academie (în genul Academiilor Domneşti din Ţara Românească şi Moldova). Tipografia Moscopolei - întemeiată înainte de 1730 - era în Mănăstirea “Sf. Naum” de pe malul Ohridei; Aromânul Pericle Papahagi a notat în “Scriitori aromâni în secolul XVIII” că Aromânul “Demostene Rousso în ‘Manuscrisele Greceşti’ din 1901 spune greşit că lucrările s-au tipărit la Moscopole prin ‘îngrijirea lui Gheorghe Moscopolitul’ în loc de ‘Grigore Moscopolitul’. Despre Grigore Moscopolitul iată ce spune Neos Vretos: preot şi unul dintre învăţaţii bărbaţi, care au înflorit la jumătatea secolului XVIII; mulţumită lui, micul oraş al Macedoniei Moscopole s-a învrednicit să aibă şi tipografie, ce din nenorocire nu s-a păstrat mult”. “Dicţionarul biografic al istoriei Albaniei” publicat în 2012 de Dr. Robert Elsie a enunţat: “În Moscopole, a nu se confunda preotul Gregorios - rectorul adjunct al Noii Academii, ales în 1744 - cu tipograful Gregorios; preotul Gregorios a fost studentul filozofului Ioan Chalkeus, născut în 1667 la Moscopole, care în 1694-1703 a fost directorul Şcolii Greceşti din Veneţia: în 1741, preotul Gregorios a scris la Moscopole ‘Viaţa Sf. Nikodemos’ iar din 1746 s-a stabilit la Mănăstirea Elbasan, în 1768-1772 acelaşi Gregorios Grigore din Moscopole - fiind arhiepiscop ortodox în Durres” (profesorul său, filozoful Armân Ioan Chalkeus - care a fost directorul Şcolii Greceşti din Veneţia şi în perioada 17121716 - probabil a fost Ioan Ghargheu / rezonanţa Chalkeus fiind similară cu Cholkis-Gorghis iar acei Gherga vorbind cu grai moscopolean menţionaţi de revista “Românul” din Arad ca întruniţi în şedinţă la Scutari înaintea primului război mondial / după constituirea Albaniei ca stat, la 142 de ani de la decesul arhiepiscopului Grigore, probabil erau urmaşii aceluia şi ai negustorilor Gheorghiu / Gheorghe activi anterior în acel areal Durres / Durazzo, după cum a consemnat şi Dr. Valer Papahagi din Arhivele Veneţiei). Întrun document din 11 III 1735 a fost înregistrată stabilirea la Zadar - unde în secolul X a activat pentru Croați foarte respectatul episcop Grgur - a familiei Ghegă Gjerga / Đerda, plecată cu 2 ani înainte din zona dintre Lacul Scutari de la granița Albaniei cu Muntenegru și Muntele Rumija ce domină portul Bar / MunteNegru (areal condus de arhiepiscopul Grgur în secolul XII - numit Albanez “Kraja” iar Slav “Skadarska Krajina” - ce era centrul politic în Diocleea, acolo la începutul secolului XI fiind măritată prințesa Kosara din familia ultimului țar al Imperiului

Sigiliul Timişoarei în secolul XVIII În 1739 - pe lângă Aromâni din multe alte părţi - la Timişoara doar din metropola Moscopolei (dominată de Casa Comercială Gherga) se găseau 12 neguţători; de exemplu, la recensământul din 28 I 1739, în Timişoara - printre aceia exista şi negustorul notat Jurko, venit în 1719 ca “Vlah din Moscopole”. Prezenţa comercianţilor Aromâni în Timişoara era de mult timp, de pildă când papei Grigore - care a aprobat Calendarul Gregorian, în uz azi - i-a fost trimisă în 6 II 1582 o scrisoare din Timişoara de către negustorul Ragusan Domenico Gherghei / Giorgio (denumit în 1892 de istoricul Croat Eusebiu Fermendzin din Zagreb ca Giurgevici şi de istoricii Maghiari Bibok Karoly, Ferincz Istvan şi Kocsis Mihaly din Szeged în 2002 ca Gergely din Dubrovnik). Existenţa Armână / Makedonă în Banat a fost atestată şi anterior, ca de exemplu în “satul bătrân” / adică vechi Armeniş 45,12 lat. N, 22,18 long. E din judeţul Caraş-Severin - localitate de referinţă în Ţinutul Gugulanilor, cu prezenţă Gherga / Ghergha - sau menţionarea în evidenţele papale de dijmă din 1332 a localităţii Macedonia 45,30 lat. N, 21,03 long. E / judeţul Timiş (denumirea fiind explicită); de altfel, lingvistul Ioniţă Vasile a observat în 1982 la Armeniş apelativul nu de Armeni, ci de Armâni (bazându-se pe microtoponimia locală cu vădiţi corespondenţi în toponimia din S Dunării şi pe porecla de “Ţinţari” dată celor din Armeniş: după cum a publicat în 1895 Ioan Neniţescu membru corespondent al Academiei Române - un localnic din Părleap a explicat porecla pusă Armânului de “Ţinţar” că era “Sin Tzar - nu cuvânt de ocară, ci de mare laudă - deoarece 120


Bulgaro-Armân: povestea a fost scrisă de arhiepiscopul Grgur în secolul următor îngropării ei în Bar); coasta Dalmată a fost destinație în transhumanța Armână, la S de Lacul Scutari fiind Durres / Albania - fostă colonie Doriană, port utilizat de cei din Insula Kerkyra / Corfu, de unde Antic era Via Egnatia la Lacul Ohrid - iar la N străvechiul drum ducea direct la Dunăre, spre principalele treceri ale Fluviului, la Drobeta și Durostor (se poate observa că la începutul Medieval, Clanul Duro / Dulo - al dârjilor bărbați genetic Gherga - a controlat în bună parte tranzitul Balcanic pe rutele atingând Dunărea, un centru important administrativ fiind Durostor / Silistra, în S Dobrogei).

1747, familia Mocioni a fost izgonită din Moscopolia natală de către ostaşii otomani şi s-a stabilit în ceea ce pe atunci era Ungaria (unde a întreţinut legături apropiate cu Gherga, Gojdu, Şaguna, etc.), în Timişoara “Comitetul Român” paşoptist fiind condus de Aromânii fraţi Mocioni, apoi ajungând să creeze, la 1869 în Timişoara, cel mai vechi partid naţional al Românilor, existent şi azi: ţărăniştii (în 1994 Corneliu Coposu, preşedintele ţărăniştilor - pe atunci formând cea mai puternică structură democrată din România observând că vicepreşedinţii partidului în 3 judeţe din Banat / anume Arad, Caraş-Severin şi Timiş erau Gherga, s-a interesat public dacă potrivirea de nume Gherga din regiune era şi de rudenie). De altfel, senatorul Corneliu Coposu 19141995 (seniorul politicii Româneşti post-Revoluţionare) cu un sfert de an înainte de a muri, a scris olograf “Gherga, pe care eu personal l-am susținut”:

În “Monografia familiei Mocioni” realizată în 1939 de Dr. Teodor Botiş apare o scrisoare trimisă din capitala Ungariei în 3 XII 1863 de consilierul Georgiu Popa către juristul şi omul politic Andrei Mocioni (1812-1880) din Foeni 45,29 lat. N, 20,52 long. E / judeţul Timiş: “Vă voi trimite ilustrisime domnule, socoata despre administrarea mea, relaţionând înainte că Gherga şi Chiţescu n-au venit până acum la studii şi astfel stipendiile Pestane fac pe un pătrar de an 250 florini iar nu 290 florini. Totodată îmi iau liberatea, ilustrisime domnule, a vă ruga să binevoiţi a-mi scrie cui să dau cassa care va mai rămâne la mine”. Când Alexandru Mocioni (1841-1909), întemeietorul Partidului Naţional al Românilor, a fost reales parlamentar în Dieta Ungariei, în revista “Albina” din 2 V 1869 au fost publicate mulţumiri: “Avem sfânta datorie a aduce la cunoştinţa naţiunii noastre pe acei bravi preoţi şi învăţători, care prin înţeleaptă conducere şi în co-înţelegere cu poporenii săi au condus partida naţională la limanul dorit, la învingerea candidatului naţional; printre aceşti bravi sunt:...Gheorghe Gherga, învăţător în Bârna” (45,43 lat. N, 22,03 long. E / judeţul Timiş). De altfel, în anul următor, “Albina” din 27 VII 1870 - publicată în Pesta / acum răsăritul Budapestei, pe malul stâng al Dunării - a mai indicat printre susţinătorii din judeţul Caraş-Severin ai lui Alex Mocioni pe Dinu Gherga şi Ilia Gherga din Agadici 45,06 lat. N, 21,41 long. E, Zaria Gherga din Comorâşte, George Gherga din Ticvaniu 45,08 lat. N, 21,38 long. E, Gruia Gherga, Pavel Gherga şi Pau Gherga din Maidan 45,04 lat. N, 21,43 long. E, ş.a. (de exemplu, în 1891 academicianul Român Atanasie Marienescu a inventariat 35 de familii Gherga în Maidan - denumire Cumană pentru movila Gorgană în amfiteatru, funerară dar şi prilej de bazar / târg localitate ce avea Mănăstirea “Sf. Gheorghe” din 1028, întemeiată la voinţa Sf. Gherard din Cenad / unii bănuind că acel Maidan nu era din Banatul Românesc, ci de fapt era Cenadul Vechi din actualul Banat Sârbesc); “Foaia diecezeană” din 26 III 1895 a Eparhiei Greco-Ortodoxe Române a Caransebeşului a publicat despre “Topografia satului Măidan” că “începând de la anul 1765, din Măidan foarte multe familii au emigrat, aşa din familia Gerga: în

Moskopole În 1770, la Moscopolia a apărut primul dicţionar al limbilor Balcanice / între care bineînţeles era Armâna (lucrare realizată tot de un discipol al lui Ioan Ghargheu / Chalkeus). Conform istoricului German Johann Thunmann - care a vizitat Moscopolia şi a scris o istorie a Aromânilor în 1774 toţi locuitorii oraşului vorbeau Armâna; mulţi cunoşteau şi limba Greacă - cea a bisericii, folosită şi pentru scrierea contractelor - el afirmând că Armânii constituiau un popor mare şi numeros, majoritar în Balcani, vorbind acelaşi grai ca şi cei din N Dunării, însă amestecat cu cuvinte Greceşti şi “ei nu sunt în nici un chip veniţi din Dacia” (contactul său cel mai bun a fost cărturarul Armân Hagi Cegani - cu prenumele de botez Constantin, a cărui mamă era Gherga din Kastoria titulatura de Hagi, similară cu a musulmanilor ce au fost la Mecca, fiind a creştinilor care au efectuat pelerinaj la Ierusalim; Constantin Hagi Gheorghiu-Cegani a fost interesant prin viaţa de călător şi setea de învăţătură, el colindând marile centre universitare ale timpului: a vizitat Viena 48,12 lat. N, 16,22 long. E / Austria, Paris / Franţa, Gottingen 51,32 lat. N, 9,56 long. E şi Halle 51,29 lat. N, 11,58 long. E / Germania, Roma şi Veneţia / Italia, Cambridge 52,12 lat. N, 0,07 long. E şi Londra 51,30 lat. N, 0,07 long. V / Marea Britanie, Amsterdam 52,22 lat. N, 4,53 long. E şi Leida 52,09 lat. N, 4,29 long. E / Olanda, Modra 48,19 lat. N, 17,18 long. E / Slovacia, Polonia, Istanbulul capitala Imperiului Otoman - şi Valahia / Ţara Românească). Academicianul Constantin Giurescu în “Istoria Românilor” din 1937 scria că “Târgurile Bitolia şi Ohrida în Macedonia, Arta în apropierea Mării Ionice / Adriatice, Castoria lângă Lacul Prespa, Ioanina şi Sărună / Salonic au avut întotdeauna importante contingente de populaţie Vlahă / Aromânească” (la denumirea Salonicului în Săruna e de remarcat rotacizarea Armână “L”/“R”: după cum a scris profesorul Armân Kihaia Iotta din Bitolia în 1907 la Săruna / Salonic localul favorit al Armânilor / Vlahilor încă era Restaurantul Gherganda). Hărţuielile mai ales în secolul XVIII însă au continuat; în 121


Oraviţa şi în Câmpie / Pustă. Emigrările s-au întâmplat mai vârtos pre timpul revoluţiunii lui Horia din Ardeal, fiindcă localnicii cercaseră să se revolte după adunarea de popor ţinută în Răcăşdia la anul 1784. Dealul Mare - sau cum îi zicem noi, ‘Gealu Mare’ - se numeşte teritoriul dinspre sat (la Vest), hotarul Oraviţei (la Sud) şi drumul mare ce merge din sat spre Rachitova. Vecinii noştri Răchitoveni numesc acest teritoriu ‘Pământul Turcului’. Noi însă nu; ci numai un drum ce conduce în cetate ştim că s-a numit ‘Drumul Turcilor’. Coasta Estică de lângă ogaşul Ghergonilor a Dealului Mare se zice ‘coasta cetăţii’. În acea coastă, deasupra de viaductul căii ferate, mai înainte cu 50 de ani, Gheorghe Gherga Frenţiu voind să răstoarne un arbore a găsit nişte vase de aramă (7), din care şi-a făcut căldări”. Este de ştiut că mama patriotului, Ecaterina Mocioni - cununată în 1836 cu vărul Mihai Mocioni, devenită “baroană de Foeni” - s-a născut în Mişcolţ.

mai mare comună dintre toate comunele MeglenoRomâne. Numărul locuitorilor poate fi socotit la cel puţin trei mii. La Aromâni, cât timp trăiesc părinţii, copiii lor nu se despart de ei, ci stau toţi laolaltă, chiar atunci când printre aceştia se găsesc şi unii însuraţi cu copii. Ştiind toate acestea, am încercat să fac numărătoarea familiei lui Nicola Gheorghi, la care am fost găzduit. Nicola Gheorghi avea 5 fii însuraţi, locuind toţi în casa părintească alcătuită din 8 încăperi şi anume: Cola, Dina, Iancu, Tuşu şi Steriu. Nevestele se cheamă după numele bărbaţilor, cum se obişnuieşte pretutindeni la Aromâni: ‘a lui Cola’, etc. Cola, la rândul lui, avea 7 copii; Dina avea tot 7. Iancu avea numai o singură fată. Tuşu avea 3 fete şi Steriu, cel mai tânăr, însurat abia de câteva luni şi în vârstă numai de 17 ani, era în aşteptarea unui moştenitor. Adunaţi toţi laolaltă, dau un număr de 25 de inşi, având fiecare câte un locşor sub acelaşi acoperiş al casei părinteşti. Ca limbă, Aromânii din Livădz nu se deosebesc de aceia răspândiţi în Nordul Macedoniei”. Cauzele distrugerii Moscopoliei au fost, conform consulului Francez de la Ioanina / capitala Epirului, otomanii şi Albanezii: “invidia şi fanatismul se uniră contra operei înţelepciunii” (e de ştiut că otomanii denumeau mercenarii Albanezi ca Arnăuţi, denumire sub care aceia erau ştiuţi şi de către A/Români). Aromânii au fost totuşi cea mai violentă ramură a Românilor şi e de remarcat că printre unii Ghergani Bănăţeni şi azi se manifestă un caracter mai aparte, dificil, de neintegrare. Supravieţuitorii dezastrului Moscopolei au emigrat în Grecia / unde au fost mari sprijinitori ai culturii (ţara şi-a câştigat independenţa în 1821, cu ajutorul revoluţionarului Oltean Tudor Vladimirescu, vătaful Ţinutului Cloşani, cu plaiul dominat de Muntele Gherghiţa, la limita Băniei cu Banatul, unde era şi aşezarea Ghergheşti 44,58 lat. N, 22,47 long. E, azi Gheorgheşti în comuna Ponoarele / judeţul Mehedinţi), Bulgaria, Serbia - unde spre exemplu Armânii au înfiinţat Piaţa Belgradului - iar o parte a emigrat în Austro-Ungaria, mai ales în Viena şi Budapesta (unde negustorii erau numiţi Gorog, adică Greci) dar şi în Ardeal / Transilvania, unde au jucat ulterior un rol esenţial în emanciparea naţională a Românilor. Este de observat că unul dintre sfetnicii apropiaţi ai revoluţionarului Tudor Vladimirescu a fost apreciatul predicator Ilarion - botezat Ilie - Gheorghiadis 1777-1845 (având mama din Ianina şi tatăl din Silistra 44,07 lat. N, 27,16 long. E / azi Bulgaria), stareţ la Mănăstirea Dealu din 1808, din 1820 devenit episcopul ortodox al Argeşului iar unul dintre luptătorii fruntaşi alăturaţi cauzei a fost haiducul Negoiţă Gherghelaş / Gheorghelaş, ucis în 1827 în Buzău: acela opera la curbura Carpaţilor între Pietroasele / Dealul Istriţa şi Muntele Giurgiu. Trebuie ştiut că Gheorghiu Grecizat era Gheorghiadi, ca de exemplu negustorul Dumitru Gheorghiadi din Smirna / Izmir în 1839 (menţionat de academicianul N. Iorga), preotul Ion Gheorghiu / Gheorghiadi, directorul Liceului Român din Bitolia / Bitola 41,01 lat. N, 21,20 long. E / Macedonia în 1882, repetitoarea - cadru didactic - Maria Gheorghiadi la Şcoala Normală de Fete din Bitolia (denumire Slavă derivată din vechiul cuvânt pentru mănăstire, Grecii numind oraşul Monastir) în 1897, etc.; Aromânul Dimitrie Bolintineanu a scris că “Bitolianii fac parte din Moscopoleni”. În Monastir / Bitolia a învăţat Mustafa Kemal - zis Ataturk - fondatorul republicii Turcia (el cu Junii Turci, la care a avut aliaţi Armâni, a preluat puterea în Imperiul Otoman; Ataturk 1881-1938 a fixat capitala Turciei la Ankara: localitate celebră pentru mohairul Angora).

Moskopolje Acţiunile otomanilor au culminat cu atacul din 1788 al trupelor conduse de Ali Tebelin din Ioanina / Ianina 39,40 lat. N, 20,51 long. E asupra Moscopole, atac ce s-a soldat cu distrugerea completă a localităţii (în acelaşi an otomanii au devastat şi Banatul, distrugând printre altele şi primul Atelier de legat cărţi din regiune, gospodărit de Gherga în Belinţ / apoi mai fiind menţionat de documente în 12 XII 1842 şi 2 IX 1846 legătorul de cărţi Pavel Gherga în Crecima, ş.a). În 1925, Dr. Theodor Capidan în “MeglenoRomânii - istoria şi graiul lor” a scris: “După spusa bătrânilor, Aromânii din Livezi (în Aromână Livădz, comună aflată între râurile Meglen şi Vardar din N Grec) sunt cei din urmă Aromâni fugiţi din Muntele Gramoşte, în urma cunoscutelor prigoniri ale tiranului Ali Paşa. La început se aşezară numai 25 de familii sub conducerea unui celnic; mai târziu ele au fost urmate de alte familii şi astăzi Livădz se înfăţişează drept cea 122


împrăştiaţi dar erau, pe de altă parte, din punct de vedere intelectual şi artistic, cu mult superiori Germanilor şi Sârbilor din unele regiuni ale noastre. De aceea, fără îndoială, influenţa lor a fost foarte mare, mai ales în oraşele unde au pus bazele comerţului. Când într-o zi se va face analiza sângelui marilor noştri oameni, se va vedea că un mare număr dintre ei erau urmaşii acestora”. Este de remarcat că Armânii au fost conducătorii militari pentru emanciparea Grecilor şi Sârbilor din Imperiul Otoman: Gheorgakis / Ghiorgakis Olimpiotul din Giumala / Livadia 40,08 lat. N, 22,09 long. E - născut în 1772 - a fost conducătorul revoluţionar din N Grec / Macedonia, în 1798 începând colaborarea în ceea ce azi e Serbia cu Kara-George (însemnând Gheorghe “cel Negru”, conducătorul haiducilor de acolo, ajuns fondatorul Modernei Case Regale a Sârbilor, despre care şi paşoptistul Dimitrie Bolintineanu 1819-1872 - al cărui tată era din Ohrida - a consemnat că “a fost de rasă aromânească”, Grămoştenii afirmând că era descendentul unui general cruciat); Karageorge / Karagheorghe, născut în 1768 într-o familie MunteNegreană lângă Craguievaţ / Kragujevac 43,59 lat. N, 20,53 long. E, însemnând “Cuibul Şoimului”, a părăsit Serbia în 1813, avându-şi refugiu politic în Basarabia - unde a organizat Eteria, societatea care a dus la independenţa Greciei - însă în 1817, când s-a întors în Serbia, a fost asasinat de rivalul său Sârb Miloş Obrenovici iar Gheorgakis sau Iordache / Gheorghe Olimpiotul - însurat din 1813 cu Stana, văduva Marelui Haiduc Petrovici din Timoc / Marginea - a murit în 1821 la Mănăstirea Secu 47,15 lat. N, 26,04 long. E / judeţul Neamţ, aruncându-se în aer cu un butoi de praf de puşcă, pentru a nu cădea prizonier otomanilor (imediat după ce l-a arestat pe revoluţionarul Oltean Tudor Vladimirescu învinuit de colaborare cu otomanii împotriva acţiunilor sale în complot fiind şi colonelul Armân Dimitrie Papazoglu, decorat de ţarul Rus şi duce al Finlandei Alexandru 17771825 / nepotul Rurikidei ţarine Ecaterina “cea Mare”).

Voskopoja În 1937, la Bitola s-a născut Armânul Liubişa Gheorghievski, preşedintele Parlamentului Macedoniei în 2006-2008. Armânii au reprezentat elementul cel mai progresist din Balcani: în 1913, Dr. Pericle Papahagi folclorist Aromân - afirma că “nici un neam din Peninsula Balcanică n-a dat atâţia oameni valoroşi şi sub toate raporturile, ca Aromânii”. Cărăvănitul, născut din imediata atingere cu stânele a născut marele comerţ Armân; ei, Armânii, au constituit singura populaţie din Balcani care navea analfabeţi, fiecare ştiind şi cel puţin o altă limbă pe lângă cea maternă (o zicală Armână citată de Dr. Tache Papahagi 1892-1977 / etnograf Aromân spunea că “Omul neînvăţat - oricât de bogat ar fi - slugă la cel învăţat va fi”). Postavurile lor puteau îmbrăca armate întregi, argintăria era pe mâna lor, ei dând în special Sârbilor nu numai meseriaşi, ci şi cei dintâi cărturari şi politicieni; Armânii au dat sute de academicieni, savanţi, oameni politici (şefi de partide, parlamentari, premieri, miniştri, ş.a.) în Serbia: în 1694, pe malul stâng al Dunării, Novi Sad s-a dezvoltat ca oraş şi a prosperat datorită bogaţilor comercianţi Armâni - care au făcut un mare mecenat acolo de-a lungul timpului / oraşul a intrat în componenţa Serbiei după primul război mondial - iar ca alt exemplu, la sfârşitul secolului XVIII, după cum a menţionat profesoara Aromână Emilia Luchian în cartea sa “Aromânii: pretutindeni - nicăieri”, negustorul de frunte al Pieţei Belgradului era Ghiorghi - adică Gherga / o transliteraţie corespunzătoare şi cadastrului otoman - iar peste un secol, trei sferturi dintre membrii Consiliului Belgradului / “oraşul alb” (nume datorat aspectului clădirilor văruite), încă erau Armâni. Premierul Serbiei în 1897-1900 a fost academicianul Armân Hipocrate Georgevici (născut în Belgrad de mama Aromână Maria Leko de la Biserica Albă / Banat, tatăl său fiind farmacistul Armân George Georgevici de acolo / bunicul patern Armân din Epir a ajuns la Belgrad în 1820): el a fondat “Crucea Roșie din Serbia”, “Colegiul Regal al Medicilor din Serbia”, etc.; a fost în Guvernul Serbiei din 1888, ca ministrul educației și cultelor, economiei naționale, de externe și prim-ministru. În 1907 - conform lingvistului Aromân Pericle Papahagi - “câteva din cele mai însemnate familii din Vlaho-Clisura / Kastoria stabilite la Belgrad erau ale bogătaşilor Onciu George şi Nasla George” (el a mai scris şi că “nu-i de mirare deloc că printre Sârbii emigraţi sub conducerea lui George Brancovici în 1427, printre miile de familii să fi fost şi numeroşi Aromâni, ca unii ce erau supuşi aceluiaşi pericol din partea barbariilor otomane”). În 1934, istoricul Duşan Popovici din Serbia a scris: “Aromânii au fost la noi întotdeauna în număr mic şi

Gheorgakis 123


Primul preşedinte al Societăţii Armâne “Unirea” din Sofia / capitala Bulgariei a fost Papa Gheorghe, care a cumpărat acolo terenul pentru biserica a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1905 (atunci pe strada Nişca fraţii Ghiorghi aveau atelier de fierărie decorativă / la începutul secolului XIX, înaintaşul lor Nicola Ghiorghi era argintar în Cruşova 41,22 lat. N, 21,41 long. E - cel mai înalt oraş din Macedonia, unicul din lume în prezent unde limba oficială e Armâna - iar Armânul Petra Gheorghiev era unul dintre eminenţii medici din Sofia, la iniţiativa sa ei finanţând şi “Casa Cruşovenilor” în capitala Bulgariei). Premierul Bulgariei în 1934-1935 și 1944-1946 a fost Armânul Kimon Georgiev (din Rumelia), ajuns general, care în 1934 l-a avut ca șeful armatei pe Todor Georgiev: generalul Armân Kimon Georgiev a rămas în istoria țării ca mare complotist, fiind artizanul a 3 lovituri de stat în secolul XX: în 1923, în 1934 și în 1944.

ca excelenţi mijlocitori şi industriaşi, având dorinţa de autoinstruire drept caracteristică permanentă (de pildă, matricolele Facultăţii de Drept din Oradea 47,03 lat. N, 21,56 long. E / judeţul Bihor au înregistrat studentul Gherghe în perioada 1790-1792). Printre altele, Armânii au contribuit decisiv la formarea şi consolidarea României Mari: fapte categorice de învingători, care au făcut istorie. Imnul Albaniei (ţară aproape egală în suprafaţă şi populaţie cu regiunea Banatului) este de la 1912 - proclamarea independenţei - până în prezent cântecul “Pe-al nostru steag e scris unire”, de Ciprian Porumbescu 1853-1883, cu textul “Jurământul flamurii” de Armânul Alex Stavre 1872-1947 din Drenova de lângă Korcea iar steagul ei reproduce vulturul bicefal bizantin / ce la rândul său s-a inspirat de la anterioara emblemă Khetă / Hitită (precedată de Krişta Hiperboree); e de ştiut că în 1877 la Cernăuţi 48,18 lat. N, 25,56 long. E, preşedintele Curţii Austriece - Armân din Moscopole - l-a achitat pe Ciprian Porumbescu, arestat pentru protestul privind răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic. Autorul Aromân Mitu Dona în revista “Românul” din 21 VI 1914, realizată în Arad, a scris despre o întâlnire în Scutari / Şcodra 42,04 lat. N, 19,30 long. E - din proaspăta constituită Albanie / este de observat că Frigienii şi apoi Perşii numeau Tracia ca Scudra - la 25 IV 1914: “Gazda îmi prezintă rând pe rând fruntaşii Români, care vorbesc perfect de bine Dialectul Macedo-Român din Moscopole: Gheorghe Gherga, Naum Gherga, ş.a.; delegaţii, printre care Theodor Gherga, mi-au mărturisit sincer că n-au fost tocmai satisfăcuţi de răspunsul ambasadorului României la Durazzo, ce a anunţat lipsa de fonduri pentru a deschide noi şcoli Româneşti în Albania, fapt care i-a pus pe gânduri pe bieţii Români, întrucât au fost ameninţaţi cu moartea din partea Albanezilor naţionalişti, dacă vor continua să-şi trimită copiii la şcoala Sârbă şi dacă vor mai continua să frecventeze biserica slavă”. În Biserica “Sfântul Nicolae” din Moscopole din Albania se află şi pictura Sfântului Gheorghe / notat Gheorgu:

“Muzeul Arheologic” din Sofia Întemeietori de fabrici şi ateliere, Armânii au pus în valoare şi bogăţiile Ungariei, inclusiv prin sistemul bancar şi au fondat marile companii comerciale ce legau economic răsăritul şi apusul Europei: au pus bazele “Creditului Agrar Ungar”, au întemeiat “Societatea de Asigurare Maghiară”, au participat la promovarea căilor ferate, a navigaţiei cu vapoare, au creat spitale, leagăne, orfelinate, “Muzeul Naţional”, “Academia Comercială”, “Teatrul Naţional”, “Conservatorul”, “Corpul Pompierilor”, “Palatul Academiei de Ştiinţe Ungare”, etc. De exemplu, Austriacul Martinus Schwartner 1759-1823 în “Statisticile Regatului Ungariei” a scris că “marele comerţ al Ungariei, ca şi cea mai mare parte a banilor sunt în mâinile Aromânilor; prin companiile lor comerciale ei deţin întregul comerţ, de la Atena la Pesta şi Viena” (de pildă, Armânul Simon Sina - născut în 1753 la Moscopole - a finanţat realizarea primului pod peste Dunăre în Budapesta şi a reuşit în Viena ca banca lui să fie prima după cea a lui Rothschild, prin arta de a ocoli şi el “Sistemul Continental” impus de împăratul Francez Napoleon Bonaparte, avându-l ca partener privilegiat pe paşa Ali din Ianina, cel care a distrus Moscopole: nepotul său, baronul George Sina - deţinătorul uneia dintre cele mai mari averi din Europa, apropiat al Curţii Imperiului Rus - s-a manifestat împotriva Rothschild şi a finanţat interesele Imperiului Ţarist în Balcani / în 2012, Dr. Neagu Djuvara în “Aromânii istorie, limbă, destin” enunţând că “bancherii Sina n-au fost filo-români, uriaşa avere fiind risipită de zestrele celor 4 fiice ale lui George Sina”). Armânii, ca o adevărată elită a Peninsulei Balcanice, au fost creatori de burghezie, acţionând 124


Kosovară / Vlahă prin Sf. Nicodim Gârca / Grcic și a rudelor, o altă strălucire, privind comerțul, în secolele XVII-XVIII, a fost din partea vecină Albaneză / Armână prin negustorii Gheorgu / Gheorghiu și a rudelor, din Moscopole până în Mișcolț (ceea ce a atras atenția și academicianului A/Român Neculai Iorga).

Gherganii din apropierea Lacului Ohrida care au ajutat dezvoltarea Moscopoliei, pentru un trai mai bun şi datorită presiunii otomanilor s-au mutat prin mai multe etape la N, pe Valea Drinului - dintre Ohrida şi Kosova, înspre N în prelungire geografică fiind Valea Drinei - până la N Dunării, ca de exemplu: la sfârşitul secolului XIV în Ţara Românească, la sfârşitul secolului XVI în Banat, la începutul secolului XVIII în Ungaria (Imperiul Otoman - pentru peste jumătate de mileniu - a fost foarte interesat de zonele Gherga, oriunde au fost ele; dat fiind întregul context - după cum a consemnat şi profesorul Tănase Bujduveanu în 1997 în “Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor” - nu e de mirare aşadar estimarea că, la începutul primului război mondial, jumătate din Bazarul Cairo era format din Armâni, în capitala Egiptului fiind peste o sută de firme Armâne, majoritatea din Cruşova: istoricul Duşan Popovici din Serbia a notat în 1934 că “oamenii din Vlaho-Clisură erau cei mai îndrăzneţi, care nu se opreau în ţările Balcanice, ci plecau până în Egipt şi în toate porturile Mediteranei, precum şi în principalele centre din Europa, până la Moscova şi Londra”: începând cu comandantul pentru otomani Mehmet Pașa 17691849, născut în Kavala 40,59 lat. N, 24,24 long. E / Macedonia - tatăl său a fost mare negustor Albanez sau Kurd de tutun - Egiptul a fost condus de dinastia întemeiată de acela, el şi urmaşii protejând afacerilor Armânilor acolo, ultimul rege încoronat Farouk Fuad fiind îndepărtat de pe tron în 1952 / cu sora lui însurându-se ultimul șah Iranian, detronat în 1979).

Drumurile istorice în Balcani După respingerea otomanilor de la Porţile Vienei din 1683 dar înaintea păcii de la Carloviţ 45,12 lat. N, 19,56 long. E / Voivodina din 1699, contactele comerciale ale negustorilor Armâni - care trăiau în marginea Balcanică a Imperiului Otoman - cu creştinii apuseni s-au intensificat, întâi remarcându-se relaţiile afaceriştilor Gherga cu Veneţia (inclusiv peste Marea Adriatică, prin intermediul corăbiilor transportatorilor aparţinând unor puteri neutre / până în 1685, ierarhul ortodocşilor din Veneţia a fost Gherasim Vlahos din Insula Creta); un alt exemplu este de pildă că în 1693 - după cum au fost menţionaţi documentar - Armânii din Moscopole şi Clisura operau frecvent până în Voivodina, la Dunăre (îndeosebi la Novi Sad - acum capitala Voivodinei - şi Carloviţ).

Gheorgu Puterea de călătorie a Armânilor era mare: de exemplu, academicianul Niculae Iorga pentru Academia Română prin “Câteva ştiri despre comerţul nostru în veacurile XVII şi XVIII” din 1915 şi după 2 decenii discipolul său Valer Papahagi au studiat Arhivele Veneţiei, în care din 1692 apăreau scrisorile lui Mihail Siderii Gheorghi - notat şi Gheorgu / Gheorghiu - din Moscopole, care făcea negoţ cu diverse articole iar în 26 VI 1706 Dimitrie Gheorghiu şi Simu Gheorghiu, negustori din Moscopole, au răspuns scrisorii consulului Veneţiei 45,26 lat. N, 12,19 long. E din Durres 41,19 lat. N, 19,27 long. E / Albania, anunţând că-şi vor depune mărfurile (majoritatea postavuri) doar în magaziile aceluia; Dr. Gheorghe Zbuchea în 1997 prin lucrarea

Negustorii Gherga În prezent, populația Balcanică Ghegă domină Nordul Albaniei împreună cu vecina din Nord Coşava / Kosova; dacă pentru Gherga - și nu numai - o strălucire, privind conducerea, în secolul XIV, a fost din partea 125


“Românii la sud de Dunăre” a reprodus răspunsul la acea ofertă: “Prea strălucite consul Veneţian, noi - cu toţii negustori - ne închinăm cum se cuvine domniei tale. Am primit cinstita scrisoare a domniei tale şi ne-am bucurat că eşti sănătos. Ne spui să trimitem mărfurile noastre în magaziile domniei tale. Ne învoim bucuroşi la asta. Însă te rugăm să nu uiţi de cele pe care le făgăduieşti, la înţelegerea noastră, atât în ceea ce priveşte grija mărfurilor, cât şi pentru cazul când ar lipsi ceva din magaziile domniei tale. Să faci totul bine. Deocamdată ai puţină răbdare, căci fiecare îşi are socotelile, însă mai încolo vei primi marfa pe care noi subsemnaţii o vom trimite. Am şi scris înăuntru să trimită postavurile în mâinile domniei tale. Să ne ajuţi cât se poate de bine şi precum te-ai învoit cu cei din Elbasan, te vei înţelege acolo cu Adam Ghira, prin care vom primi cinstita domniei tale scrisoare. Să-ţi ajute Dumnezeu”. (Trebuie ştiut că Elbasan 41,06 lat. N, 20,04 long. E era un târg Armân pe Râul Şcumbi / Albania iar împuternicitul Adam Ghira avea mama Gherga, el mai fiind notat şi Adam Gheorghiu-Ghira).

Cumani - menţionate şi în documentele din arhivele Sacrului Munte - s-au dovedit că aparţineau categoriei socială denumită ‘paroikoi’ (de agricultori ca proprietari ereditari). În 1437 şi 1438 a fost cunoscut un negustor Zorzi Chumano din Genova, activ în Constantinopol. În recensământul otoman din 1474 de pe Insula NegroPonte, a fost notată existenţa acolo a lui Yorgi Cumana. Etc”. În 1935, Dr. Valeriu Papahagi - istoric Aromân - în lucrarea “Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele XVII şi XVIII” a scris: “Numele negustorilor moscopoleni apar, atât în documentele Greceşti, cât şi în cele Italiene, în următoarele feluri:

Dimitri di Jorghi 1) numele individului însoţit de cel al tatălui la genitiv (Dimitrie a lui Gheorghiu)

Dimitrie Ghiorgu Adam di Jorghi Gira

În 1915, academicianul Niculae Iorga a scris: “în 5 III 1692 Teodor Nicolau din Moscopole s-a adresat lui Zorzi Cumano că merge la Valona - azi Vlore 40,27 lat. N, 19,29 long. E în Albania - împreună cu Mihali, fratele lui kir Alexe (Alessio Georgio). Moscopolea înflorea pe atunci şi din acest centru Macedonean se întreţineau de Aromâni şi relaţii directe, prin Durazzo, prin Valona, cu Veneţia, unde se trimiteau, afară de unele produse orientale, piei zise schiavine dar mai ales cergi, numite chiar aşa în Greceşte: acele cergi de păr de capră, foarte miţoase, vopsite în culori tari, care şi acum sunt o specialitate a ţinuturilor acelora. Îşi trimiteau mărfurile însă îşi încredinţau agentului lor din Veneţia - Zorzi Cumano - şi copiii, pentru a învăţa, fie şi cu sila, socoteli şi frânceşte” (limba vehiculară, utilizată de administraţia apuseană). Este de ştiut că în zona Ohridei - aşa după cum a scris în secolul XII episcopul Dimitrie Chomatianos - păturii din păr de ied i se zicea “ţerga”: cerga Armână (el chiar a achiziţionat una, de la un Vlah). Tot academicianul Niculae Iorga a scris că Biserica din Ianina a primit în 1324 un privilegiu bizantin de domenii, cu lucrătorii lor “fii de Cumani, adică Români de peste Dunăre”, ceea ce l-ar putea indica pe Zorzi Cumano ca George / Gheorghe Românul (în 1430, Ianina a fost inclusă în Imperiul Otoman); totuşi, e de observat şi că în 1239 - cu toată opoziţia Asăneştilor - 10 mii de Cumani din N Dunării s-au stabilit în Macedonia, de teama Mongolilor. Academicianul Român Victor Spinei în studiul din 2009 despre “Relaţiile Românilor cu Turkii nomazi în secolele X-XIII” a afirmat: “În ‘Praktikonul’ din 1104 al împăratului bizantin Ioan Comnen ‘Minunatul’, un anume George Komanos - probabil astfel fiindu-i prenumele / porecla - apare ca ‘paroikoi’ (adică proprietar ereditar) aparţinând Mănăstirii Iviru / de pe Sfântul Munte Athos; ‘Acta Albaniae Veneta saeculorum XV’ editată la Munchen / capitala Bavariei a scris că în 1417 exista Giergi / George Cumanj în Buzezi (42,03 lat. N, 20,42 long. E / Kosova) şi Georgius - Giorgi / Zorzi - Cumanj / Commanj în Belaj (41,58 lat. N, 19,24 long. E, acum suburbie a oraşului Şcodra, la graniţa Albaniei cu MunteNegru, pe malul Lacului Scutari / cel mai întins din Balcani). Acele nume - derivate de la

2) numele individului însoţit de cel al tatălui la genitiv (Adam a lui Gheorghiu Ghira), Ghira ajungând numele familiei

Jorghi Gira 3) numele individului însoţit de acela al familiei (Gheorghiu Ghira) Numele de familii moscopolene care apar în documentele veneţiene au fost mai multe, din 1696 fiind şi scrisori de la Ioan şi Alexe Gheorghiu.

Alex Gheorghiu În 1706 apare Simu Gheorghiu, în 1720 apare fiul său Mihai Gheorghiu, în 1742 Lazăr Gheorghiu / care avea asociaţi - respectiv o companie - ş.a. (Aromânii moscopoleni pe atunci erau supuşii sultanului otoman; caravanele moscopolenilor făceau cei 800 de km dintre Durres şi Istanbul desigur pe catârii lor obişnuiţi cu drumurile muntoase). În 12 III 1697, Teodor Gheorghiu din Moscopole i-a scris lui Gheorghe Cumano, clientul său (care locuia lângă Biserica Ortodoxă ‘Sf. Gheorghe’ din Veneţia, devenit consulul Veneţiei la Durres / Durazzo în 1700-1705): ‘Te rog să-mi trimiţi totdeauna scrisori din Kerkyra / Corfu şi din Durazzo şi să mă informezi cum stau acolo toate mărfurile’. În 11 IV 1697, Dimitrie Bendu din Moscopole i-a trimis o scrisoare lui Gheorghe Cumano: ‘Nu am scris lui kir Alexe (Gheorghiu), căci credeam că e în drum iar dacă se întâmplă să fie acolo, salută-l călduros din partea mea. Salut şi pe Caloianca Gheorghe’. În 10 V 1697, moscopolenii Ioan Gheorghiu şi Alexe Gheorghiu au scris aceluiaşi Gheorghe 126


Cumano: ‘Am sosit sănătoşi cu mărfurile noastre, după cum vrea Dumnezeu, spre deosebire de duşmani. Cu voia lui Dumnezeu am găsit bine şi pe oamenii noştri. Să nu fii îngrijorat pentru banii pe care ţi-i datorăm. Credem în Dumnezeu să ţi-i trimitem în curând. Află şi despre kir Dimitrie Bendu că nu sosi la Moscopole, deoarece e la Larisa şi nu ţi-a trimis aici marfă cu cea dintâi corabie. După cum am aflat însă, are multă marfă aici, saftian şi ceară. Cu prima corabie vei avea multă marfă. Vei avea şi de la tatăl nostru, după cum am aflat de la alţii, căci sunt 6 zile de când ne aflăm aici la Durazzo şi încă nu ne-au venit oamenii din hoara noastră pentru ca să avem ceva noutăţi a-ţi scrie. Cu prima corabie să aştepţi marfă multă din partea noastră. Avem nădejde în Dumnezeu. Să nu ai însă nici o grijă. Află şi despre smoală că nu au luat-o şi ne-a scăpat Dumnezeu. Te rugăm însă să ne scrii prin Ancona cu privire la mărfuri şi îndeosebi despre lână, căci dacă e potrivit, putem face până la 400 de quintale’. Iată ce scrie în 19 VI 1697 Alexe Gheorghiu - în Italiană Alessio Georgio - lui Gheorghe Cumano: ‘Tata şi fratele meu te salută călduros. Sunt bine, cu voia lui Dumnezeu şi se află în hoară. Ioan te salută, se va duce la Alasona ca să ia nişte museline. Mă aflu la Elbasan, în momentul de faţă, pentru ca să iau ceva lână. Încă nu ştiu însă ce voi face căci cer câte 82 de reali şi asemenea tocmeală nu ne convine. Tatăl meu a luat multă lână, însă până acum nu a putut-o încărca, aşa încât o avem în magazii. Vedem, signor Zorzi, că îţi datorăm mulţi ducaţi; însă lâna e aici scumpă, la fel şi abialele şi săftianul care vor sosi în vara aceasta. Să ai răbdare căci avem nădejde în Dumnezeu să-ţi trimitem acum, cu cea dintâi corabie, marfă în valoare de 5000 de ducaţi, museline şi multă lână. Să dea Dumnezeu să vie corăbiile tale cu steag alb, căci îmi pare că aceea care a venit acum la Durazzo e cu alt steag. Tatăl meu îţi va trimite şi el lână: 150 de quintale. De la Struga, voi merge cu tatăl meu în sus (probabil în Muntenia), după ceară. Mihail, fratele meu, se va duce în Bosnia iar Ioan aici în Albania, ca să facem cumpărături cu toţi banii tăi şi cu cei câţiva ai noştri. Atunci se va duce fratele meu acolo (la Veneţia). Te rog să ai grijă de marfă, de puţinul săftian care e în marciliană şi de lână. Să ne iubeşti, căci suntem ai casei tale’ (marciliana / marsiliana era denumirea Veneţiană pentru corabie). În ziua următoare, Ioan Gheorghiu şi Alexe Gheorghiu i-au scris lui Gheorghe Cumano: ‘Avem nădejde în Dumnezeu să-ţi trimitem cu cea dintâi ocazie mult săftian, multe velinţe bune şi lână’. Acelaşi Alexe Gheorghiu a scris cu data de 27 VI 1697 negustorului din Veneţia pomenit mai înainte: ‘Mă găsesc, cu voia lui Dumnezeu, sănătos aici la schelă. Să nu fii îngrijorat pentru ducaţii pe care ţi-i datorăm, deşi ţi-am trimis puţină marfă cu aceste corăbii. Avem şi lână în marciliană şi nădăjduim în Dumnezeu să mai luăm şi alta. Iar dacă găsim saftian ieftin la Elbasan, vom lua, pentru ca să scoatem banii. Ne datoresc vreo 6000 de reali şi de vom putea să luăm cu ei lână, bine; de nu, vom lua ceară cu toţi banii. Tatăl meu îţi trimite vreo 6000 de ducaţi, împreună cu lâna care ne-a rămas aici în marciliană şi în afară. Marciliana va fi în 10 zile acolo, fără îndoială. Tatăl meu a dat şi alţi bani pentru 3000 de ocale de ceară; şi iar se va duce, anul acesta, în Vlahia, după ceară iar fratele meu în Bosnia. Nădăjduim că, prin voia lui Dumnezeu, ei vor lua foarte multă marfă. Fratele meu va veni să achite datoriile. Crede-mă însă kir Zorzi, că e mare criză şi atunci când dă omul bani nu poate să-i mai recapete. Londrinele, pe care mi le-ai trimis înainte, sunt date tot cu schimb: atât de mare e criza. Bagă de seamă să nu trimiţi nici

o marfă şi să întrebi bine, căci e mare criză şi toţi negustorii sunt faliţi. Să mă ierţi, căci s-ar părea că te învăţ, însă îmi scrii şi îţi răspund deoarece, după câte văd, omul trebuie să aibă mare grijă. Îţi dai bine seama. Acestea ţi le scriu deocamdată şi să ne întâlnim cu bine’. (În poezia populară Aromânească sunt aluzii relative la drumul negustorilor Aromâni în Bosnia - ‘Nu-ţi spuneam, măi Gioga frate / Că Bosnia e departe / Două luni ţine dusul / Şi tot atâtea întorsul?’ - şi Muntenia / Vlahia: ‘Focul să ardă Vlahia / Că pleacă tineri în floarea vârstei / Pornesc tinerii să vie acasă / Ies Vlăhuţele şi nu-i lasă’). În Ţara Românească, stolnicul Constantin Cantacuzino (nepotul lui vodă Radu Şerban) scria pe atunci: ‘Sunt dară aceşti Vlahi (cum le spun vecinii lor, că şi cu dânşii am vorbit) oameni nu mai osebiţi nici în chip, nici în obiceiuri, nici în tăria şi făptura trupului decât Rumânii aceştia; şi limba lor Rumânească, e numai mai stricată şi mai amestecată cu proastă Grecească şi Turcească. Pentru că foarte puţini - cum s-a zis - au rămas la nişte munţi care se întind în lung de lângă Ianina Epirului până lângă Elbasan, în sate numai locuind. Mare minune este cum şi până astăzi se află, păzindu-şi limba şi nişte obiceiuri ale lor. De-i întrebi: creştine, ce eşti? el zice Vlahos, adică Rumân. Şi locurile lor, unde locuiesc, le zic Vlahia iar ţării acesteia ei îi zic Vlahia cea Mare. Pare-mi-se că ei grăind mai mult îi înţeleg aceşti Rumâni, decât aceştia grăind aceia să-i înţeleagă; însă şi unii şi alţii, puţină vreme într-un loc aflându-se şi vorbind, prea lesne se pot înţelege’. Alt moscopolean - Nicolae Stavre - a scris în 18 IX 1697: ‘Te rog, kir Zorzi Cumano, să mă iubeşti. Când vei trimite scrisoare lui kir Alexe şi lui kir Dimitrie, sămi trimiţi şi mie. Fratele meu şi kir Alexe a lui Gheorghe au avut pe tartană 15 legături de lână’. În 1710, Peiu Gheorghe din Şiacişte - care locuia atunci în Durazzo / Durres, Albania - fiul lui Ioan Gheorghiu din Şiacişte / Macedonia (localitate întemeiată de Aromâni), a fost martorul unor afaceri cu untdelemn / ulei. În 3 şi 9 IV 1711, negustorul Dimitrie Gheorghiu-Bizuca / avea mama Gherga - preocupat de piraţii din Dulcigno / Ulcinj care prin acţiunile lor dăunau comerţului său cu Veneţia - după ce a vorbit la Berat cu paşa pentru stopare, a scris despre acelea consulului Veneţian Pietro Rosa, din Durazzo / Durres (Dimitrie GheorghiuBizuca a murit anul următor, în 1712). În 30 IV 1720, Pietro Rosa - consulul Veneţiei în Durazzo - a scris Camerei de Comerţ din Veneţia: ‘Fregata căpitanului Ştefan Tripcovici din Cotor / MunteNegru, fiind încărcată cu ceară, tutun, lână, cordovane, grâu şi altele, cum veţi vedea Excelenţele Voastre, îl expediez la Veneţia. Cu smerenie trebuie să vă aduc la cunoştinţă purtarea căpitanului: înainte de a începe îmbarcarea, a venit în ziua de 13 ianuarie la Consulat împreună cu negustorul Mihail Simu Gheorghiu din Moscopole şi cu camarazii acestuia, care procură tutun asociaţiei din Veneţia. În prezenţa mea, căpitanul s-a învoit să facă negustorilor o reducere de 3 ducaţi asupra fiecărei mii de livre din tutunul ce avea să fie încărcat de aceştia pe corabia lui, pentru sus-zisa asociaţie. Condiţia era ca în poliţe să fie însemnat preţul închirierii, după tarif, ce e de 11 ducaţi şi 12 soldi de fiecare mie de livre. Această înţelegere s-a făcut în mod privat, căci încă nu-mi sosiseră instrucţiunile Excelenţelor Voastre prin care se hotăreşte să se facă, din partea căpitanilor, o reducere asupra preţului transportului. Au rămas astfel înţeleşi. Odată încărcată ceara ce ar fi sosit la schelă, negustorii ar fi dat pentru restul încărcăturii, tutun. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost acest din urmă articol, căpitanul şi-ar fi isprăvit cu greu încărcarea. După ce s-a încărcat marfa 127


şi s-au scris poliţele, însemnându-se preţul transportului după tarif, căpitanul a refuzat să dea negustorilor proprietari asigurarea că li se va face reducerea de 3 ducaţi de fiecare mie de livre, aşa cum se înţeleseseră. Această atitudine a supărat grozav pe negustori, deoarece căpitanul afirmase că nu ar iscăli poliţele decât dacă ar fi obligat. Văzându-se astfel înşelaţi, negustorii erau hotărâţi să recurgă la vameşi pentru ca să le facă dreptate. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, s-ar fi născut un mare scandal. Am găsit însă leacul, asigurând pe negustori că voi scrie autorităţii suverane a Excelenţelor Voastre despre cele hotărâte şi că li se va da dreptate conform cu învoiala făcută. S-au lăsat convinşi, cu condiţia să le dau o mărturie autentică a învoielii lor. Aceasta fiindu-le eliberată, au trimis-o asociaţilor din Veneţia care se vor servi de ea când vor primi tutunul şi vor trebui să plătească cheltuiala transportului. Dacă o afacere ca asta ar fi mers în mâinile justiţiei Turceşti, ar fi adus pagubă mare privilegiilor noastre iar căpitanii ar fi pierdut încrederea din partea negustorilor şi poate ar fi pricinuit recurgerea din nou la corăbiile dulcignote, ce ar fi de dorit să fie înlăturate’. (În secolul XX, descendenţii lui Ştefan Tripcovici trăiau la Bucureşti). Angelo Rosa - cancelarul consular din Durazzo al Veneţiei - a scris la 1 V 1720: ‘Certific prin prezenta - oriunde ar ajunge ea - că în ziua de 13 I s-au înţeles în faţa mea domnul Mihail Simu Gheorghiu şi tovarăşii săi cu căpitanul Ştefan Tripcovici ca acesta să reducă 3 ducaţi de fiecare mie de livre din preţul transportului tutunului ce va fi încărcat pe fregata lui pentru Veneţia, cu condiţia însă să fie precizat în poliţa de încărcare că se va plăti taxa conform tarifului şi că atunci când asociaţii din Veneţia vor primi tutunul, vor scădea 3 ducaţi de fiecare mie de livre şi în plus 15 soldi ca taxă de port de fiecare colet’. În acelaşi an, el a mai consemnat că Adam Anton Hagi Gheorghe-Ghira, Mihail Hagi Ghira şi Gheorghe a lui Adam Ghira încărcau ceară pe o corabie, pentru Nicolae Caragiani iar Anton Ghira trimitea rudei sale Adam a lui Gheorghe-Ghira ceară”.

putea fi constrâns de forţa publică, cel care pierdea procesul era obligat moralmente să-şi achite datoriile, în urma hotărârii arbitrilor, fiind ameninţat - în caz contrar - cu pierderea reputaţiei printre compatrioţii săi (consulul l-a recomandat pe Adam Gheorghe-Ghira din Moscopole unor nobili din Veneţia, prin scrisori din 29 IX 1725, 5 II 1728, ş.a., în termeni ca ‘am toată datoria să-l recomand pentru serviciile pe care le aduce - când e nevoie - Consulatului şi pentru comerţul său activ cu Veneţia, să vadă, prin acest favor, cum sunt ajutaţi de către publicii reprezentanţi, toţi cei devotaţi Serenisimei Republici’). În 10 I 1742, Lazăr Gheorghiu şi tovarăşii - negustori din Moscopole - au trimis ‘domnului Ioan Dimitrie asociat, la Veneţia, 681 baloturi de tutun, ce cântăresc 38112 ocale şi care fac în Veneţia 114336 livre’; în 1 IX 1746, Lazăr Gheorghiu a adus din oraşul lagunelor ‘4 baloturi de pânză, 15 pahare, o ladă, o ladă cu brocatelă, pentru moment 32 de ocale; o ladă cu oglinzi, garafe de maiolică şi 15 ocale de aramă lucrată’.” În Marea Mediterană, “tartana” era o mică navă de luptă şi de comerţ, cu o singură pânză triunghiulară; este interesant că Evreilor li se ziceau peiorativ “târtani” - ca şi copiilor mici care abia învaţă să meargă ori proştilor - iar în fâneţe, ca “târtan” era numită planta ghimpoasă (proto Indo-European, “ghimpe” era “dheregh”) ce uscată şi desprinsă se rostogoleşte de vânt. Este de ştiut că Veneţia avea consuli Armâni din Macedonia în portul Durres / Durazzo: Gheorghe Cumano putea fi George Românul sau Zorzi / Gheorghe din Kumanova 42,05 lat. N, 21,40 long. E (aşezarea Grădişte în Epoca Bronzului, denumită Kumanova din secolul XII, după invazia Cumană), apoi Pietro Rosa - respectiv Petru Roja - era din Bitolia / Macedonia; şi alţii îşi aveau consulii acolo Armâni, ca de exemplu al Olandei era pe atunci Nicolae “Pulimeno” din Albania (în 1746, episcopul portului Durazzo era Grigorie din Moscopole / pe atunci şi mitropolitul Atenei era Armân).

Localităţi Armâne în Balcani Gherga în cadastrul otoman Pe lângă toponimia Ghergană din V Balcanilor, în Evul Mediu acolo Gherganii au fost prezenţi şi în alte numeroase localităţi; de exemplu, registrele otomane din 1431 menţionau înlesnirile fiscale ale Armânilor din Albania (cu condiţia de a asigura liniştea în regiune).

“În 17 X 1720, consulul Veneţiei - într-o dispută cu consulul Britanic - l-a avut ca arbitru pe ‘Adam, fiul lui Gheorghe-Ghira din Moscopole, om foarte priceput în negoţ şi socoteli’: e interesantă forma de proces cu recurgerea la arbitraj, lucru care se întâmpla în comunele Aromâne; deşi nu 128


Nicolae, Paul şi Petru, ale Lupului şi Junelui în Cuci, Andrei în Podgora, Dabko în Stan / Muntenegru, Dimitrie în Marina / Kosova, Dobre în Peronja, Dobroş în Josa / Podgoriţa, Duca în Dragovol, Dumitru în Malici, Ion în Dobrani, Mile în Icpaja / Muntenegru, Mladen în Rjenica, Radosav în Luşkojupa, etc.

În 2001, lingvistul Albanez Skender Gashi a indicat existenţa în 1330 a lui Gratan Gheorga în Giakova 42,23 lat. N, 20,26 long. E / Kosova, Ghiurg şi Ghiuraş în Greva 40,39 lat. N, 20,18 long. E / Albania, ş.a.; el după ce a explorat lista din 1455 a proprietăţilor Brancovici şi cadastrul Macedoniei întocmit de otomani în 1468, a identificat multe familii Gjergji în Kercove / Kîrcova 41,31 lat. N, 20,57 long. E din Macedonia (văduvele acolo fiind consemnate ca Armene, Vlahe, etc.) şi nume de persoane Gjergja ca Bojko în Slojani, Gjergj ca Daie şi Stoia în Gjegj, Gherghi / Gergi în Macedonia (ca Bogoslav în Rojden, Staio în Budimirci, Strahinia în Birino), respectiv Gherg / Gerg (Andrei în Gurgevişte / Macedonia, Doien în Vrbjani / Macedonia, Iovan în Jelovdol şi Pojărani / Kosova, Ive în Jitoşe / Macedonia, Netko în Radiovce / Macedonia, Nicolae şi Petre în Lomniţa / Serbia, Pavel în Pirok / Macedonia, Peio în Slivie / Macedonia, Petko în Dbruşta, Petre în Negotino / Macedonia, Radin în Negotin, Spase în Selce / Macedonia), ş.a.

Gherga în primul cadastru otoman din Vestul Balcanic Un inventar complet Gherga între Ohrida / azi în Macedonia, N Albanez Ghegaria şi Coşava / S Serbiei era la acea dată împreună cu (scriere fonetică, otomană) ale lui: Andrei în Bucmira, Bojidar în Lughiani, Dom în Clir, Paul în Petraşani, Şirg în Poştercuza, Tanuş în Carpent şi sub forma Ghiorghi ca 14 familii, în alte 14 localităţi Kosovare (conduse de Bogdan în Jablanica, Bogon în Gorni Zagrad, Bogosav în Balici, Ivan în Gorna Belica / Joşanicare, Kola în Krajina, Lazăr în Lepovac, Pop în Oprashka şi Stijena, Radic în Krivogllava şi Nemiloviq, Radman în Kotradiq, Radosna în Liba, Rajcin în Lubişte, Stilan în Noşiq). Ghega

Cadastrul terminat în 18 III 1485 de scribul Suleiman Abdulah - primul de la cucerirea Vestului Balcanic de către otomani - consemna prezenţa Gherga (ca de pildă Gmiza Gjergja în Gruda / Muntenegru) ori sub forma familiilor Armâne Gherghi / Gjergj, ca de exemplu cele de la confluenţa cu Slavii de pe Muntele Voroniţa ale lui Marcu,

Dicţionarul Armânesc-Românesc de Dr. Tache Papahagi menţionează ca “Gheganu“ = “Albanez Nordic“ iar Albania ca Ghigârii. La începutul mileniului II, pe actualul teritoriu Albanez, în zona Montană Nordică din vecinătatea 129


Muntelui Negru / Muntenegrului şi Coşavei / Kosovei teritorii locuite de Gherga - se vorbea Ghega / limbaj cu influenţe Armâne, distincţia făcându-se sub formele: Grec în S şi Gheg în N. O veche atestare istorică a limbajului Armânilor datează din secolul VI, când au însoţit armata bizantină într-un marş împotriva Avarilor, pe teritoriul Bulgariei de azi; în secolul XI, după căderea Imperiului Bulgaro-Armân, pe teritoriul azi Bulgar a existat ţarul Ghega, provenit din Bazinul Vardar al Macedoniei, populat de Vlahi / Armâni.

Limba primilor localnici nu era influenţată de Albaneză - ce nu exista atunci (prima şcoală Albaneză a fost deschisă abia în 1638); de altfel, în secolul XX profesorul German Georg Stadtmuller - şeful “Departamentului de Istorie” al Universităţii din Munchen - a afirmat că de fapt “regiunea păduroasă din sudul Rusiei a fost cea mai veche şi sesizabilă patrie a pre-albanezilor”. Asemănări între Ghergarii Caucazieni şi Gherganii Balcanici n-au fost singurele de gen, ci au fost şi cele dintre Armenii Caucazieni şi Armânii Balcanici ori cele dintre Albania Caucaziană şi Albania Balcanică. Din dezvoltările fonetice ale Românei şi Albanezei, academicianul Alexandru Philippide în “Originea românilor” a concluzionat că acele dezvoltări au fost provocate de influenţa substratului. Dr. Adrian Poruciuc profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - a scris despre “Fenomenul indo-european în viziunea lui Gheorghe Ivănescu” (filolog membru corespondent al Academiei Române din 1965): “El a insistat asupra corespondenţelor dintre, pe de o parte, limba bască, limbile caucaziene şi central-asiatice, iar, pe de altă parte, anumite limbi indo-europene, precum limbile indo-iraniene, hitita, albaneza şi limbile românice. Printre exemplele ilustrative, a inclus şi unele cuvinte româneşti considerate de sorginte autohtonă: de exemplu, românescul ‘bâr’ - ca interjecţie pentru mânat oile - este explicat în legătură cu un radical ‘berr’ care apare în albaneză şi în unele dialecte românice cu sensurile de ‘berbec’ / ‘miel’ (conform albanezului ‘berr’ pentru ‘miel’); menţionat de Gheorghe Ivănescu a fost şi românescul dialectal ‘daşu’ pentru ‘miel’, albanez ‘daş’, cecen ‘dac’ şi etrusc ‘dasi’ = ‘berbec’. Următoarele trăsături le-a prezentat ca relicve preindoeuropene: prefixul de plural ‘le’ - vizibil în vechiul etnonim care îi desemna pe ‘lelegi’ - la care aş adăuga că ‘le-’ a funcţionat ca marcă de plural şi în hatică, adică în limba care a reprezentat un substrat autohton al hititei (de exemplu, termenul hatic ‘binu’ pentru ‘copil’ la plural era ‘lebinu’ = ‘copii’) sau 2 aspecte fonologice, lipsa unei opoziţii fonemice între consoanele explozive şi sonore / de observat în idiomurile caucaziene, hitită şi etruscă, respectiv mutaţia consonantică vizibilă în limbile caucaziene / inclusiv în armeană ori în vechea macedoneană. Într-un studiu din 1968, Gheorghe Ivănescu a abordat ‘facerea poporului ilir’ şi implicit facerea albanezilor; pe lângă argumentul terminologiei pastorale şi metalurgice de probabilă provenienţă non-indoeuropeană, demonstraţia din acea lucrare a făcut apel la etnonime şi toponime, precum ‘Albani’ şi ‘Albania’ (ambele reprezentate atât în Caucaz, cât şi în zona Adriatică). Denumirea etnică ‘şqiptar’ - a albanezilor de azi - ar fi legată de termenul albanez ‘şqiponje’ pentru ‘vultur’ (în chestiunea respectivă, ar putea exista o legătură etimologică între etnonimul ‘şqiptar’ şi verbul albanez ‘şqiptoj’ = ‘a rosti’ / ‘a pronunţa’); autorul a afirmat că nu se poate face indo-europenistică fără abordare interdisciplinară, el găsind sprijin nu doar în lingvistica istorică, ci şi în arheologie ori etnologie: printre altele, Gheorghe Ivănescu a insistat pe existenţa unui cult al păsărilor, cu antecedente preistorice în Balcani şi cu o posibilă prelungire în chiar identificarea albanezilor cu vulturii (nu este de neglijat faptul că şi pe steagul Albaniei de azi apare pajura bicefală / ca la hitiţi). Studiul din 1968 s-a încheiat cu o importantă precizare: prin evidenţierea unor rădăcini ‘pelasge şi caucaziene’ ale albanezilor, autorul a avut în vedere doar populaţia, nu şi limba albaneză, aceasta din urmă fiind indo-

De altfel, fosta capitală a MunteNegrului, Cetine 42,22 lat. N, 18,55 long. E, are drept cea mai veche clădire Biserica Vlahilor / Românească, al cărei ctitor a fost Ioan Boroi (el şi soţia fiind îngropaţi sub cele 2 uriaşe pietre de la intrare, acela de fapt întemeind oraşul, împreună cu fraţii săi, pe când acolo domnea Vlahul Radu din Cotor / Cattaro 42,25 lat. N, 18,46 long. E - localitate aflată în golful din vecinătatea Sudică a Ragusei - în ulterioara mănăstire de lângă fiind păstrată palma dreaptă a lui Ioan “Botezătorul”).

130


europeană şi conţinând doar un anumit număr de cuvinte ‘de origine caucaziană’.” Geografia Albaniei este împărţită în Toscaria şi Ghegaria de Râul Şcumbi iar locuitorii acelora sunt Tosci şi Gheghi - care nu se plac reciproc dintotdeauna, una dintre cauze fiind originile lor diferite (Râul Şcumbi, cu izvorul în masivul din SV Lacului Ohrida, în istorie a fost considerat limita Nordică a Epirului); cercetătoarea Emilia Eftimiu în “Revista istorică” din 1932 a scris că “hrisovul lui Milutin din 1299 vorbeşte de participanţii târgului de la Mănăstirea Gorga din Ţinutul Şcumbi, care erau în special Albanezi şi Vlahi, cu turmele lor” (în 1272, Carol d’Anjou din Regatul Napoli a cucerit Despotatul Epirului şi a întemeiat Regatul Alban, cu capitala la Durazzo / Durres - în N Şcumbi - urmaşul său Carol Robert d’Anjou ajungând să conducă Ungaria din Timişoara).

operaţiunii. Din toate popoarele Europene, îl au numai Românii şi Albanezii. În Albaneză, un asemenea frate prin amestec de sânge se cheamă ‘vălam’ de la ‘văla’ = frate. ‘Vălamania’ se opera în cele mai multe cazuri prin deşertarea de către cei înfrăţiţi a unei cupe în care ambii lăsau să cadă câteva picături de sânge de la degetul mic al mâinii drepte. O consideraţiune foarte importantă: în Evul Mediu, frăţia prin amestec de sânge era păgână. Ungurii, la intrarea lor în Panonia în secolul IX - când încă erau păgâni în toată puterea cuvântului - îşi întăreau jurămintele de fidelitate prin băutura sângelui amestecat şi cronicarul anonim Ungur s-a grăbit a adăuga că aceea se făcea anume păgâneşte. Evreul Petakhia, care a călătorit prin ţara Cumanilor la 1173, a zis că ‘în Cumania, când iei o călăuză pentru siguranţa drumului, ea îţi jură mai întâi credinţă, împungându-şi degetul şi dându-ţi să-i sugi sângele’. Restul creştinilor ştiu doar frăţia de cruce - prin care schimbă cruci la biserică - şi nu mai cunosc frăţia de sânge, obicei păgân”. Legea talionului - exprimată din mileniul II î.C. în Mesopotamia de Hamu-rabi - sub forma de “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (înţeleaptă şi blândă de la început acolo unde nu exista judecător, soarta fiind autoreglată prin compensări corecte, echilibrate), aplicată în zonă, a fost explicată de profesorul German Gerhard Robbers, specialist în filozofia dreptului: “în societăţile arhaice, în care nu exista stat, nici justiţie, sentimentul răzbunării avea funcţia de a instaura dreptatea; este o sancţiune şi un mecanism menit a obliga oamenii să se comporte corect în structurile sociale în care se încadrează”, fiind larg agreată de ciobanii Ghega. Răzbunarea sângelui a fost un factor de progres mai bun decât arbitrarul şi haosul, un precursor al justiţiei şi al articolelor de drept, prin probleme de onoare şi ospitalitate; pecetluirea sfârşitului vrajbei între familii ori comunităţi sunt prin adunări în sărbători ale împăcării, vărsându-se împreună câteva picături de sânge din înţeparea degetului mic de la mână într-un pahar cu apă şi bându-l apoi (astfel duşmani de moarte putând deveni şi înfrăţiţi). Asemenea ritualuri au supravieţuit nu numai în Balcani la Ghega ci şi în Anatolia, în Egipt şi în S Italiei / adică exact în spaţiile cu atestată prezenţă Gherga. În 1912, revista “Luceafărul” din Sibiu scria: “Gheghii sunt îndeobşte priviţi ca cei mai sălbateci locuitori ai Albaniei. Cu o statură de atleţi, cu ochi negri de vultur, cu nasul lor regulat, cu dinţi albi şi scurţi, cu o barbă deasă şi părul lăsat lung peste cap, cu un lux de vigoare şi de sănătate, ei par nişte Herculi născuţi pentru a se lupta cu fiarele sălbatice. Înegriţi de soare din cauza vieţii lor păstorale sau răsboinice, siliţi să trăiască în plin aer, ei au tenul pârlit de soare al Grecilor de cari diferă prin forţa lor musculară şi prin desvoltarea oaselor, care îi apropie de tipul circasianilor”.

Dr. Mihai Vinereanu a consemnat în 2009: “Geograful antic Strabon a scris că epiroţii erau la sud de râul Şcumbi iar ilirii erau la nord de râul Şcumbi. Romanii făceau distincţie clară între epiroţi şi iliri: în accepţiunea romanilor, epiroţii nu făceau parte din grupul ilirilor propriu-zişi. Ilirii propriu-zişi erau cei din Dalmaţia şi din cele 2 Panonii. La Ptolemeu (în secolul II), Albanii apăreau în Macedonia vestică. Prima menţiune istorică a albanezilor, cu acest nume, a fost făcută de Mihail Ataleiates, la anul 1042. Filologul german Johann Georg von Hahn în 1854 a susţinut că vorbitorii dialectului tosc erau urmaşii epiroţilor, pe când vorbitorii dialectului gheg erau urmaşii ilirilor; el a remarcat pe bună dreptate că nici alte popoare nu s-au mutat de pe locurile lor de baştină din antichitate până azi”. În Balcanii apuseni, musulmanii rezultaţi printre actualii Albanezi, Kosovari, Bosnieci, ş.a., i-au avut printre predecesori pe Vlahii amici cu otomanii pe timp îndelungat; ciobanii Ghega trăiau într-o societate organizată pe ginte / şatre, adesea independenţi faţă de otomani. Ei şi-au câştigat de-a lungul timpului reputaţia de duri şi agresivi, fiind până în vremurile recente consideraţi drept bravi şi destoinici războinici. Codul de comportament, consolidat în Evul Mediu, bazat pe frăţie, legea sângelui - istoricul Herodot Karka nota că frăţia de sânge era practicată în Anatolia Antică - pe onoare, respect pentru cuvântul dat şi loialitate faţă de neam, este valabil până în prezent (preceptele judecăţii Ghega au devenit de bază în Epoca Modernă pentru Curtea Supremă de Justiţie Americană, de exemplu). Academicianul Vasile Alecsandri (1821-1890) a scris: “când 2 bărbaţi decideau a se înfrăţi, trebuiau să-şi facă pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor”. Academicianul Petriceicu Haşdeu a completat sub forma “Crucea juca un rol secundar, fondul constând în amestecul sângelui, prin care 2 indivizi străini unul altuia din fire - deveneau artificial ‘de acelaşi sânge’: în acel amestec al sângelui se cuprindea simbolismul

Migrarea Circasă / Cercheză (secolul XIX) 131


Este de ştiut că în N Caucazului, Circasianii - numiţi Kerkeţi de către Pliniu “cel Bătrân” - au fost printre cele dintâi populaţii, Amazoanele şi Gargarii fiind printre ei; în secolul XIX, Imperiul Țarist s-a luptat cu Circasii / Cerchezii și pe foarte mulți i-a omorât - în ceea ce azi e încadrat ca genocid - ori i-a expulzat în Imperiul Otoman (fiind afectați milioane de oameni, anume: majoritatea Kerkeților / Circasilor din N Caucazian). În V Balcanic, cununia Ghega era luată foarte în serios, nunţile fiind petreceri fastuoase. Adesea cununiile erau aranjate încă de pe când mirii erau copii (pentru prevenirea incestului, nunţile între verişori erau interzise iar fetele nu se puteau cununa în afara comunităţilor, doar băieţilor fiindu-le permis - care uneori îşi aduceau neveste de la mari distanţe). Ţinând bebeluşii mult pe spate, capul moale al acelora ajungea să se aplatizeze, aspectul respectiv fiind şi un semn de recunoaştere între neamuri (din cele mai vechi timpuri, Pelasgii apreciau pe cei cu faţa lată având capul turtit - în Europa cel mai frecvent, conform antropologului Suedez Bertil Lundman în 1943, fiind aşa Laponii). Harta următoare indică măsurătorile craniene ale Europenilor, realizată de Americanul William Ripley în 1899, părţile întunecate fiind ale capetelor de acel gen / de unde vorba în zemflemea de “cap pătrat” (Gherghinul Homer a indicat în “Iliada” că Pelasgii îi apreciau pe cei cu “faţa lată”, Zeus fiind aşa):

din 1928 (ca şi opinia din 2000 a profesorului George Iancovici de la Universitatea Belgrad / Serbia, care lega Ghergarii / Gargarii din Caucaz de Kosova) a arătat cu aceeaşi haşură formaţiunea Caucazo-Balcanică a Albanezilor:

Albania Caucazo-Balcanică În 1984, Dr. John Pilkey în lucrarea sa despre originea naţiunilor a indicat (ceea ce au subliniat şi alţii) că populaţia Ghega e a descendenţilor Gherghe-seilor din Galileea, în 2008 acelaşi legând-o şi de Sumerianul Ghilgameş; ulterior, în Balcanii mileniului I s-au alăturat Gherghiţi din Anatolia şi Ghergania / S Caspic. De altfel, cercetătorul Raamah Kush în studiul său despre “Fețele Hamite” din 2010 (publicat în SUA) a scris: “Descendenții Ghirgașiți au fost în jurul Palestinei. Numele Ghirgaș a fost descoperit în inscripțiile Ugarite ca ‘Grgs’ și ‘Bn-Grgs’; numele Ghirgaș și Ben-Ghirgaș, găsite în literatura Ugarită, erau o confirmare a existenței Ghirga-șiților ca pruncii lui Ghirgaș. Egiptenii îi numeau ‘Kirkaș’ iar Hitiții se refereau la ei drept ‘Karkm’; ei trăiau pe Valea Iordanului, între Galileea și Marea Moartă iar Hitiții i-au menționat ca așezați și în Asia Mică. Alt nume al lor a fost Qarqișa; e posibil că au migrat în stepele de lângă Marea Caspică, care a fost știută în Vechea Lume ca ‘Marea Ghirga-șiților’ și în Sud-Estul European, dând naștere Albanezilor Ghegi”. Ciobanii Gheg din Munţii Balcanici şi Gugulanii (Românii din Banatul Montan), care în Armână ar însemna “chipeşi / frumoşi”, au evidente asemănări; mai multe surse, cum ar fi a biblicului Ezechiel ori în secolul IV a istoricului Roman Ammianus Marcelinus sau ulterior Armene, au remarcat aceeaşi populaţie Anatoliană între Traci, inclusiv descendenţii Gugulani de la poalele Masivului Gugu, cu legături din Caucaz până în Canaan (o prezenţă Antică evidentă fiind în secolul VII î.C. regele Lidian Gog / Gyges, menţionat şi de Biblie, ce a trimis în Egipt mercenari Cariani - între care Gherga - ceea ce denotă ampla putere de mişcare a Anticilor Anatolieni). Ghidându-se după geograful Strabon care l-a notat “Kogaionon” / “Capul Gaiei” conform Dr. Ion Pachia, Muntele Sacru al Geţilor a fost indicat în SV României - respectiv în Banat - de istorici ca Nicolae Densuşianu, Hadrian Daicoviciu, Iosif Drăgan, Constantin Giurăscu, ş.a., Masivul Godeanu rimând cu Sumerianele Kurga-Ien-Anu însemnând “locul preoţilor lui Anu”, respectiv Guda-Anu adică “muntele unde preoţii îl ung pe Anu” (Anu fiind bărbatul Marii Zeiţe, revelată în Epoca

Asemănările cefalice Moştenirile erau împărţite numai de către băieţi. Ghega erau înalţi şi muşchiuloşi / numele Gigant vine şi de la ei. Dr. Carleton Coon (antropolog American la Universitatea Harvard) în studiul rasial din 1939 a identificat pe acei Uriaşi Balcanici cu pielea mai deschisă la culoare decât a băştinaşilor ca fiind cea mai recentă populaţie, netipică Europenilor / care a ajuns în Kosova (Ţinutul Mierlelor) şi Albania (Ţinutul Vulturilor) în urmă cu peste o sută de generaţii, conform tradiţiei populare, căutând refugiu, la început fiind fraţii Ghega - care au înfiinţat ginţile / la fel de înalţi ca ei în Europa fiind doar Doriana înrudită gintă Cretană a Sfakianilor, ultimii apărători ai Constantinopolului în faţa otomanilor; de altfel, din aceeaşi perioadă Antică din urmă cu circa 100 de generaţii când au ajuns strămoşii Ghega în munţii din N actualei Albanii au existat în Banatul Montan Alanii sosiţi din Albania Caucaziană aşezaţi în jurul Sacrului Munte Gugu, anume cei care au fost strămoşii Gugulanilor. Polonezul Jan Czekanowski pe harta antropologică a Europei 132


Pietrei a actualului spaţiu Român din Banat până în Buzău, inclusiv megalitic prin Sfinxul păzind Babele - adică “doamnele din piatră” - în Bucegi). Cel mai înalt vârf din Masivul Godeanu este Muntele Gugu 45,16 lat. N, 22,33 long. E, însemnând în Sumeriană “al taurului” - închipuind conform filologului Gligor Haşa un cap de bour - la intersecţia a 3 regiuni Române, respectiv a Banatului cu Ardealul şi Oltenia: în trecut era ştiut ca Muntele Uriaşilor Guguionon / uriaşul “cucuion” Montan a fost numit Gugu (la poalele sale, în Valea Timişului, e fosta aşezare Antică Gaganae / acum Armeniş, judeţul Caraş-Severin, localitate importantă la poalele Masivului Ţarcu, în Ţinutul Gugulanilor; la Ţarcu se poate observa strania rezonanţă Pelasgă - căci “r” central a rămas - cu Gargu, o utilizare asemănătoare fiind practicată de bizantini pentru Ghirghizi / Kîrkîzi, ca “ţarkasi”, după cum a scris de exemplu Laonic Chalcocondil în “Expuneri istorice”). Academicianul Alexandru Borza 1887-1971 (întemeietorul geobotanicii în România, la iniţiativa sa înfiinţându-se primul Parc Naţional Român, cel din Retezat) în “Sanctuarul Dacilor” a scris: “Dacă este adevărat că a existat un munte sacru la Daci, munte foarte înalt cu peşteră în vârf, în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zalmoxes şi citea semnele cerului, aducând şi jertfă zeului, acel munte a fost, cu cea mai mare probabilitate, Muntele Gugu, cu peştera sa” (pe Vârful Gugu din Masivul Godeanu este o grotă, ce - şi în opinia academicianului Ardelean - putea fi sihăstria Kogaionon / Gogaio). Faptul că Gugu era Munte Sacru e întărit nu doar de tradiţia locală, ci şi de existenţa grotei de 10 metri adâncime aproape de vârful său, loc de retragere sihastră şi de observare astronomică chiar ziua, datorită fenomenului de reflexie a razelor solare (ce permite vizualizarea diurnă a astrelor, la fel cum se întâmplă şi din fundul unei fântâni); în areal se petrece des un complex meteorologic de iluzie optică - tip “Fata Morgana” - ce real camuflează Vârful Gugu, “volatilizându-l” din când în când, lăsând să se vadă linia orizontului: explicaţia ştiinţifică e dată prin densitatea diferită a stratelor de aer - combinată cu drenarea nebulozităţii sub formă de condens - ce produce spectacolul respectiv. Basarabeanul Victor Kernbach în “Enigmele miturilor astrale” din 1970 afirma: “În România, în preajma Muntelui Gugu, trăiesc aşa-numiţii Gugani, păstori voinici şi foarte înalţi, cu viaţă retrasă şi particularităţi lingvistice destul de stranii, care se pretind a fi oamenii cei mai vechi din lume (aşa se considerau şi multe ginţi din Caucaz)”. Conexiunile dintre Canaan, Caucaz, Carpaţi - ca Gog, Gyges, Ghega, Gugu - au fost confirmate atât prin mişcări ale populaţiilor, cât şi cronologic / istoric, Gherga fiind atestat în toate.

Muntele Gugu şi grota de lângă vârful său Dialectul Ghega - vorbit, ca şi Armâna, în prezent de câteva milioane de Balcanici - e sincer, fără expresii ambigue şi rele intenţii, predispus povestirilor. Cel mai mare poet Român, Mihai Eminescu - ales post-mortem membru al Academiei Române - scria în 1880 despre republicile de plai Albaneze că “se află în dialectul Ghegic cuvântul arberi pentru popor, Arberia pentru Albania. Deşi ramurile naţionalităţii sunt numeroase, totuşi principale sunt Gheghii şi Toscii, ca purtători ai celor 2 dialecte principale. Toscaria cuprinde Sudul Albaniei, Ghegaria sau Ghegania - Nordul Albaniei” (e de observat că Arberia rimează cu Iberia / fost Regat Caucazian iar academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” a notat: “Însemn ca o curiozitate că numele de Tosk a fost apropiat de Tuscus al Etruscilor şi că Tirana s-a văzut ceva Tirenian”; de altfel, de mioritica “torişte” - adică “zăcătoarea” la stână, locul de odihnă al ovinelor şi cornutelor, unde iarna animalele mănâncă - poate fi apropiată atât denumirea Truscă pentru E/Trusci, cât şi termenul de turism, pentru turiştii care se odihnesc / zac, sunt hrăniţi, etc., cuvântul Latin “tornare” / Grec “tornos” având sensul de mişcarea în cerc, în jurul unei axe, de străveche sorginte Ghergană). În lucrarea “Macedo-Românii”, lingvistul Teodor Capidan 1879-1953 a indicat că Armânii erau cadorisiţi cu epitete după locul unde făceau comerţ, ca Gheorghi Magiari pentru cei din Ungaria sau după locul de unde erau, ca Gheorghi Aveliotu (adică din Avdela Pindului / Grecia) şi a scris: “Macedoromânii au şi câteva porecle. Albanezii din Nordul Albaniei le zic Gogă. Aici vreau să adaog numai faptul că Aromânii numiţi de Albanezi Gogi treceau odată 133


printre cei mai buni zidari în toată Peninsula Balcanică” (e de remarcat că fosta Albanie Caucaziană - unde prezenţa Gherga a fost abundent atestată - era Gogarena şi că în Armână, Gogă are sensul de Domnul); el a mai consemnat în “Aromânii” din 1932 că “numele pieţii din mijlocul comunei Mulovişte (lângă Bitolia) - ce nu este decât ‘Moş Gagă’ - m-a făcut să mă gândesc la originea Meglenită; într-adevăr, aceste 2 cuvinte se găsesc numai la Megleniţi iar tipul locuitorilor se identifică cu cel al Grămuştenilor: oameni bine făcuţi, cei mai mulţi din ei frumoşi şi cu trăsăturile feţei regulate”.

Evul Mediu - şi Armenii au putut ajunge Armâni: mutarea unora - din V Caspic în V Egeic - s-a datorat bizantinilor, al căror imperiu s-a întins din Caucaz în Balcani; Albanii s-au amestecat cu Ilirii şi au rezultat Albanezii iar Armenii s-au amestecat cu Vlahii şi au rezultat Armânii (ambele neamuri Caucaziene - de Albani şi de Armeni - s-au integrat excelent în Balcani, ca populaţii semnificative, mai ales ca Albanezi Ghegî şi Makedo-Armâni). În Balcani, deosebirile radicale dintre Albani şi Albanezi ori dintre Armeni şi Armâni le-au egalat pe cele forţate dintre Geţi şi Goţi ori dintre Români şi Vlahi: au fost doar denumiri diferite pentru aceiaşi oameni şi pentru urmaşii lor, apărute în vremuri diferite sau în locaţii diverse (denumirile fiind influenţate îndeosebi de cei care au interferat cu ei). La graniţa Nordică a Albaniei, lângă Muntenegru localitatea Gerka 42,19 lat. N, 20,13 long. E este la mică distanţă de localitatea Gjergjan / Gjegjani 42,09 lat. N, 20,29 long. E de lângă Kosova, alăturându-se unei bogate toponimii Gherga în regiunea Ghegă, ca de exemplu: Gjergasi 41,36 lat. N, 19,53 long. E, Gergjai / Gjergjovina 40,55 lat. N, 20,09 long. E dar şi Gjergas 40,24 lat. N, 20,08 long. E, Gercka 40,07 lat. N, 20,35 long. E în S Albanez, etc.

Anticii Gherghei din Golan / Nordul Galileii ajunşi în N Balcanilor au devenit Ghegî, în N Toscilor (migraţia lor acolo - din Canaan - fiind via Albania Caucaziană / primul loc unde au ajuns Gherghe-seii din N Canaanului: între rudele lor Ghergare Caspico-Caucaziene). Armânul Branislav Stefanoski a susţinut în 2013: “Pliniu cel Bătrân 6:19 a afirmat că ‘sciţii erau vechii aramei’ (‘Scytharum populi...antiqui Aramaeos’) iar sciţii se întindeau între Ural şi Tracia. Se pare că aramii au obţinut numele de sciţi ca rezultat al modului lor de trai. Sciţii - astfel cum a notat Herodot - aveau locuinţele montate pe căruţe, aşa că îşi puteau schimba foarte repede locul unde trăiau. Acel mod de trai a fost legat de principala lor activitate de supravieţuire, creşterea animalelor. Sciţii - la fel şi armânii - nu se ocupau, în general, cu agricultura, pe primul loc fiind animalele. Păşunarea marilor cirezi şi căutarea de noi păşuni impuneau deseori şi continua schimbare a locului de trai. Din această cauză, coloniştii greci i-au denumit pe arami ‘sciţi’ (‘skitaci’ = ‘rătăcitori’), ceea ce însemna ‘nomazi’, termenul makedono-armân asociat lor - de ‘vlahurie’ pentru ‘spaţietate’ - indicând că erau ‘nomazi’: oameni care nu aveau un loc stabil de trai, care nu duceau o viaţă sedentară, care trăiau în afara spaţiilor urbane. Albanii au venit în Balcani în prima jumătate a secolului XI şi s-au aşezat în părţile muntoase din nord-estul Albaniei de azi. Albanii din Caucaz au apărut pe teritoriul de azi al Albaniei în jurul anului 1043”. Mai vechi decât Armenii din Caucaz sau decât Armânii din Balcani au fost Arameii: aceia erau Sciţi la N de Caucaz şi Arami la S de Caucaz (zona din N Canaanului unde până în Antichitate au trăit Gherghe-sei s-a numit Aram, atestată documentar în mileniul III î.C. - adică în Epoca Bronzului - de exemplu în “Tăbliţele din Ebla” / Siria). Dacă Medieval Albanii Caucazieni au putut ajunge Albanezi Balcanici, atunci - tot în

Lingviştii au convenit că Albaneza - prin ambele dialecte - este foarte aproape atât de Iliră, cât şi de Tracă şi pot descifra cu ajutorul ei inscripţiile rămase de pe urma Civilizaţiei Etruscilor, putând traduce convingător, prin forme lingvistice extrem de asemănătoare, cuvintele numite Pelasge ce se găsesc şi în operele homerice şi n-au legătură cu corespondentele lor în Greaca nouă. Cercetătorul Albanez Jovan Prespa a descris simbioza Albanezo-Română existentă în Kosova până în secolul XIX. Poetul Aromân Nicolae Caratană 1914-1992 afirma că Albanezii şi Armânii au fost în cea mai strânsă legătură în Kosova iar profesorul universitar Aromân Teodor Capidan era de părere că poporul Albanez sa format pe teritoriul din N Albaniei, într-un ţinut în care venea în atingere cu populaţiile Armâne Medievale; academicianul Alexandru Rosetti 1895-1990 în “Istoria limbii române” a susţinut autohtonismul Albanezilor din Nordul teritoriului actual, în vecinătate cu populaţia Armână, acela 134


fiind exemplificat prin numeroasele analogii în materie de limbă, ce nu s-au putut dezvolta decât printr-un contact intim al celor 2 popoare iar profesorul Nicolae Constantinescu susţinea că “masa Românească Timoceană în secolul X făcea legătura cu masa etnică Albaneză, o legătură ruptă ulterior, rămânând doar legături culturale şi de limbă între poporul Albanez şi cel Român”. Dialectul Gheg e vorbit azi în N Albaniei, de Albanezii din Serbia (inclusiv cei din Kosova) şi de cei din Macedonia; Ghega este mai nazală decât Tosca. (Muzicalitatea aparte şi bogăţia lexicală n-au ajutat însă Dialectul Gheg să devină limba oficială a ţării, în secolul XX comuniştii impunând Tosca din S Albaniei, cu toate că principalele opere ale ţării au fost realizate în Ghegă; populaţia Ghega - prin natura ei - a fost anticomunistă). Spre exemplu, cea mai veche carte Albaneză este din 1210 (păstrată de Vatican) şi e scrisă în Ghegă.

Cavalerii

În 2007, profesorul Ionel Turcin a scris despre Cavalerii Marii Stepe EurAsiatice (apăruți în neolitic - ca Kurgani - și prezenți la Marea Caspică în Epoca Bronzului, acolo Aspii / “As-Pii” fiind “Așii-sfinți” = “Sfinții Ași” ai carelor și cailor (primii Cavaleri din lume, răspândind îndeosebi solarul zoroastrism, denumirea de “Ca-Baleri” legându-se de combatanții orientalului Baal): “Înainte de Epoca Fierului, rolul cavaleriei pe câmpul de luptă era îndeplinit de care de luptă uşoare. Acelea au apărut în Cultura Arkaim / Sintaşta din Asia Centrală şi s-au răspândit prin intermediul indo-iranienilor nomazi. Carul de luptă a fost adoptat rapid de popoarele sedentare atât ca tehnologie militară, cât şi ca obiect ceremonial şi de statut, mai ales de faraonii din Regatul Nou, precum şi de regii asirieni şi babilonieni. Strategii şi-au dat seama din timp de puterea şi mobilitatea unităţilor călare şi de incapacitatea cailor - de obicei, mici - de a a purta armură grea. Tacticile de cavalerie au fost o inovaţie a nomazilor ecveştri din Asia Centrală şi din stepa iraniană (triburile de păstori precum perșii, parţii şi sarmaţii). Basoreliefurile din mileniul I î.C. arată că în cavaleria asiriană călăreţii nu foloseau pinteni, şa sau scăriţă. A lupta călare era mult mai greu decât simpla călărie. Cavalerii acţionau în perechi: frâiele arcaşului călare erau controlate de mâna vecinului său (încă de pe atunci, cavaleria utiliza sabie, scut şi arc)”. După străvechii Cavaleri Mitraici din Orient ori în Europa Cavalerii Dunăreni, ș.a. care au parcurs Antichitatea, în Evul Mediu Ordinele Cavalereşti organizate militar-creştin / respectiv religios-militar - ajunse în Europa au urmat traseul Gherganilor, atât cronologic, cât şi geografic, înfiinţându-se şi activând iniţial în E Mediteranei (Palestina, Cipru, Rodos, Anatolia, etc.), afirmându-se şi îmbogăţindu-se pe teritoriile care înaintea lor au fost locuite de Gherga, inclusiv împrumutând şi din regulile Antice ale celui care le-a fost prototip: Cavalerul Anatolian, reprezentat de pildă în mileniul I î.C. în Sanctuarul Gherga (care în paralel era echivalat European de Cavalerul Trac). În 2012, cercetătoarea Română Adina Mutar a scris: “Masageții au fost primii îmblânzitori ai cailor; masageții - geții peregrini au ajuns până în Tibet, India și China. La început un animal

Biblioteca Vaticanului Marele erou al Albanezilor, Gherghe “Castriotul” / zis “Scanderbeg” 1403-1468, campionul absolut al înfruntării de forţă datorită braţelor sale puternice, era Gheg; în reprezentările Medievale, purta costum Armân / Vlah (nu şalvari ca Albanezii) şi paloşul / sabia dreaptă Romană la ceremonii - nu de tip iatagan / încovoiată ca Albanezii sorgintea sa fiind dovedită inclusiv teritorial din mijlocul ginţilor Armânilor, dintr-o familie de castelani. Bunicul său a murit în Coşava / Kosova la bătălia din 1389 (când a început exodul organizat al Gherganilor din Balcani în N Dunării) iar tatăl lui l-a dat otomanilor în armată, unde a ajuns general; întâlnindu-l în 28 XI 1443 la Niş / Serbia pe Ioan Huniade = “Iancu de Hunedoara” - care a plecat din Timişoara (reşedinţa lui / porecla sa Modernă mai potrivită putând fi - după locul exercitării puterii - “Iancu de Timişoara”) la luptă împotriva otomanilor - Gherghe “Castriotul” s-a aliat cu el şi apoi cu bogatul despot Balcanic Gherghe Arianitul, rudă a împăraţilor bizantini Comnen (cu a cărui fată Andronica s-a şi însurat) iar după lupte de gherilă în Albania, i-a proclamat independenţa faţă de Imperiul Otoman. Urmaşii Găliganului / Uriaşului Gherghe “Castriotul” - poreclit Turceşte “Iskander-beg” / “Skanderbeg”, adică “domnul Alexandru”, în amintirea lui Alexandru Macedon - au emigrat în Regatul Napoli (devenind Cavaleri Maltezi) şi trăiesc în S Italiei.

“Skanderbeg” 135


vânat pentru hrană, calul și-a câștigat respectul oamenilor, care l-au dedicat zeilor solari (Mitra la geții din Capadocia ori Aplu la daci, care au bătut și monede pentru calul solar, purtând steagul geto-dac, șarpele cu cap de lup). Pe o falangă de cal descoperită la Cuina Turcului - în comuna Dubova, pe malul bănățean al Porților de Fier - datată din mileniul XI î.C., se află prima reprezentare a coloanei infinitului: incizată pe o falangă de cal! Pe teritoriul României s-au găsit sute de imagini atestând cultul Cavalerului Trac; mai târziu, cavalerul trac s-a întruchipat în cavalerul get Sf. Gheorghe, care a supus balaurul moralei creștine. (Prin migrație, calul domestic s-a răspândit din arealul ponto-caspic în toată EurAsia)”.

Crucea Templieră Ordinul Cavalerilor Teutoni poartă o cruce neagră peste o tunică albă:

Crucea Malteză Ordinul Cavaleresc creştin cel mai vechi, al Ioaniţilor - supranumiţi şi Ospitalieri - este şi singurul format înainte de schisma din 16 VII 1054 / însă oficializat doar după prima cruciadă, având ca simbol aşa-numita acum “Cruce Malteză”, care este o cruce albă în 8 colţuri, pe fond roşu (folosind ancestralele culori ale Mărţişorului: e curioasă alegerea de către primii Cavaleri Medievali - dintre toate culorile curcubeului - tocmai a combinaţiei alb-roşie, specifică puternicilor Cavaleri Giorgi / Zorzi, întemeietorul şi primul şef al Ordinului fiind de altfel “binecuvântatul” Gerard din Amalfi / Italia, acea cetate pe atunci controlând atât coasta din dreptul său, cât şi Insula Capri, în 1206 - după a patra cruciadă - catedrala din Amalfi primind moaște de-ale Sfântului Andrei); Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de Templieri, care au fost “Cavalerii Crucii Roşii”.

Crucea Teutonă Naşterea Ordinului Ioaniţilor al creştinilor s-a inspirat din Ordinul Asasinilor al musulmanilor existent din 872 (nume ce însemna “păzitorii secretelor”, legat şi de haşişul inhalat de membrii săi - care purtau tichie, cingătoare şi cizme roşii peste veşmintele albe - urmând doctrina că toate obiectele, inclusiv oamenii, fac parte dintr-un tot universal, sub forma că “nimic nu-i adevărat, totul e permis”, ei fiind şiiţi / descendenţi ai profetului Mahomed, respectându-l pe arhanghelul Gavriil care le-a iniţiat strămoşul) şi a fost indisolubil legată de persoana complexă a patronului spiritual: Sfântul Ioan “Botezătorul” (avatar al Sf. Ilie de pe Valea Gherka / Zarqa), care ocupă un loc aparte în tradiţia creştină orală şi scrisă, el activând mai ales la gura pârâului Gherg - acum Wadi Qelt - la Râul Iordan. 136


de creştini lui Moş Nicolae, în lumea ortodoxă Moşul Nicolae devenind foarte popular); din perspectiva Gherga, e de remarcat că nu întâmplător căminul Moşului Crăciun - care e în centrul unuia dintre cele mai faimoase ritualuri din lume acum - e tocmai Finlanda iar toga / roba sa roşie reproduce străvechea imagine purpurie a regalităţii / împărăţiei: culoarea supremei reprezentări a stăpânirii de pe Pământ (emblematică stăpânirii în Cer a fost dintotdeauna culoarea albastră / azurie). Sărbătorirea Sfântului Nicolae în 6 XII e “Crăciunul copiilor”, vechea sărbătoare a solstiţiului de iarnă fiind reglată calendaristic, trecută asupra vârstei mai crude, a copilăriei, aşa cum - de altfel - ea aparţine vârstei mai crude a istoriei şi culturii; ghetele la gura cuptorului / vetrei ori la uşă pentru “Călător” e tradiţia formei de sprijin (căci iniţial Moş Crăciun avea nevoie de încălţări bune), oferite ca ajutor: Moşul Crăciun - iar mult ulterior Moşul Nicolae - au rămas în memoria colectivă ca mari călători, vizitând multe cămine (desigur, în general pe ale credincioşilor). Moşul Nicolae s-a născut în Patara 36,15 lat. N, 29,18 long. E - principalul port Lichian, unde era Oracolul lui Apollo Gergithius - ajungând episcopul regiunii Anatoliene Demre pe care a salvat-o de la foamete, trăind până la 6 XII 347, cu veşmintele sale în alb şi roşu devenind celebru în înfăţişare, moaştele sfântului sărbătorit în prezent mai ales de către creştinii răsăriteni, din care a izvorât mir, fiind din 9 V 1087 în basilica special ridicată pentru el în Bari / Italia, instituţie înfrăţită cu Sanctuarul Arhanghelului Mihail de la poalele Muntelui Gargano din apropiere (în Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti, prin donaţie din Bari - via Mănăstirea “Sf. Nicolae” din Gherghiţa - acum aflându-se mâna dreaptă a lui Moş Nicolae; Bari a fost locul unde călugărul Petru Sihastrul / “Ermitul” (adică trăind nu în mănăstire, ci izolat) a plănuit prima cruciadă: “Războiul Sfânt” al creştinilor cu musulmanii, din 1096 / apelul la declanșarea cruciadelor a fost făcut de papă la Clermont, în 27 XI 1095, la cererea împăratului bizantin Alexios Comnen. În imaginea următoare se poate vedea blazonul Cavalerilor Medievali Gargaro din S Italian (cu baze în Latina 41,28 lat. N, 12,54 long. E, Frosinone 41,38 lat. S, 13,21 long. E, L’Aquila 42,21 lat. N, 13,24 long. E, etc.):

Răspândirea musulmană actuală: şiiţi cu roşu, suniţi cu verde Pe considerentele scripturistice Nou Testamentare, luate în paralel cu Sfânta Tradiţie, Sfântul Ioan “Botezătorul” s-a bucurat de o veneraţie deosebită încă din primele secole ale bisericii, atât în cult, cât şi în onomastica creştină propriuzisă: Ioan, Ioana. Congregaţiile creştine îşi luau câte un patron spiritual, asociaţiile negustoreşti preferând pe Ioan şi Nicolae (protectorul navigatorilor, comercianţilor, arcaşilor, studenţilor şi copiilor).

Catedrala lui Moş Nicolae din Mira / Demre Interesant este că sunt apreciate însuşirile lui Moş Nicolae de iubire necondiţionată şi dăruire în amintirea ofertelor Magilor, ca la sărbătoarea de Crăciun, adică aniversarea Naşterii Mântuitorului, în asociere cu costumaţia în combinaţia puternică roşie-albă şi cu renii Laponi - la Crăciun apelându-se credinţa Finezilor că Bătrânul Iarnă soseşte cu o sanie trasă de reni - creştinii simbolic conectând zona Sudică a Gherghe-seilor / Ghirga-siţilor de zona Nordică genetică Gherga (calităţile lui Moş Crăciun au fost transferate 137


Încă din timpul apostolilor - secolul I - aşezămintele de asistenţă socială create de creştini se numeau ghirocomii / “ghiroko-mii” (de la Grecul γηροκομία, însemnând grija pentru vârstnici / moşi): atunci a apărut o reţea de ajutorare materială a celor săraci; organizarea respectivă s-a statornicit ca formă tipică a comunităţilor de creştini şi a bisericilor, în general (rolul fruntaş al Ghergheseilor din Galileea - fiind printre primii creştini din lume, în acel secol I, împreună cu apostolii - ajungând esenţial în dezvoltarea ghirocomiilor / girocomiilor, ce au fost nu numai pentru hrănirea bătrânilor, ci şi pentru văduve, azile pentru săraci, spitale, etc). Era în 1023 când un grup de negustori a obţinut din partea califului Egiptului (unde binecuvântatul patriarh era Georgius II) permisiunea de a repara în Ierusalim vechea mănăstire şi aşezământul de asistenţă socială pentru toţi acei pelerini musulmani sau creştini - aflaţi în tranzit pe acolo; acea iniţiativă a fost dedicată Sfântului Ioan “Botezătorul” şi a născut implicit o comunitate monastică de sine stătătoare (pe locul unde Fecioara Maria a zăcut timp de 3 ani înainte de sfârşit), concentrându-şi întreaga activitate de obşte în administrarea locului de cazare temporară, de aceea fraţii călugări numindu-se şi Ospitalieri. Este de ştiut că pe atunci, spitalele Medievale erau ultima oprire înainte de moarte, acolo grupându-se infecţioşii ca leproşii, ciumaţii, etc. (bolnavii de regulă boleau la casele lor şi erau vizitaţi de medicii familiei, în “spital” - termen conectat cu “oaspete”, ospiciu”, “hotel”, etc. - fiind cei orfani, săraci ori bătrâni, unde ajungeau nu ca să fie vindecaţi, ci ca să moară separat de societate); doar mult ulterior s-au dezvoltat spitale în sensul actual, de locuri unde oamenii nu mai aşteaptă să moară, ci să se însănătoşească, sub îngrijirea medicilor. Între creştini şi musulmani au fost relaţii de toleranţă reciprocă până la invaziile cruciate mobilizate catolic, când Ioaniţii / Ospitalierii s-au implicat şi militar, ceea ce l-a determinat pe Gherghe-seul Iosif, patriarhul maronit al Libanului în perioada 1110-1120 (singura biserică orientală rămasă în comuniune cu cea catolică după schismă, credincioşii săi fiind gardienii cedrilor sacri ai Libanului), să-i sprijine recunoaşterea de către papă, proiectul existând de 9 decenii al celor câţiva Cavaleri, profitând de prima cruciadă, fiind legalizat în 15 II 1113 ca Ordin şi întărit imediat cu mii dintre supuşii lui Iosif - descendent al Gherghe-seilor menţionaţi de Biblie - localnicii ajungând ierarhic deasupra celorlalţi membri, integrându-se printre nobilii conducători şi formând partea cea mai consistentă a componenţei.

Primul conducător al Ordinului a fost “rectorul” Gerard din Ducatul Napoli condus de Ghergani, după moartea sa - în acelaşi an cu patriarhul maronit - şefia fiind exercitată de un “mare maestru”, conform titulaturii propusă de dizidenţa Templieră (trebuie ştiut că ulteriorii Templieri - cei care păzeau în teren drumurile - erau supuşi “regulii resturilor”, adică aveau dreptul asupra rămăşiţelor de mâncare de la mesele Ioaniţilor). Cooperarea puţinilor apuseni cu mulţii localnici - având acelaşi rit creştin - a fost excelentă, fiind asigurat sprijinul liderilor creştini ai momentului: patriarhul Iosif - notat Gergessi - şi respectiv papa Pascal II 13 VIII 1099 - 21 I 1118 (care l-a recunoscut pe Iosif Gergessi ca şeful maroniţilor încă din 1100, primul an după prima cruciadă); contribuţia maronită aprobată de Ghergheseul Iosif a fost decisivă în consolidarea serioasă / masivă a Ordinului la începutul său oficial. Pe atunci - după prima cruciadă - în regiune era mare nevoie de bărbaţi înarmaţi pentru scopurile creştinilor: oficializarea Cavalerilor Medievali în lume s-a datorat unor Ghergani, căci patriarhul Iosif Ghergheseu nu a fost deloc singur.

Paşti maronit în Londra Preocupat de fenomenul apariţiei Cavalerilor, Gorgan / Korkhan, patriarhul Indiei - ştiut ca “părintele Ioan” / numit şi Corchan / Jorchan, derivaţie creştină explicată în 1145 de episcopul Bavarez Otto din Freising 48,24 lat. N, 11,44 long. E - urmaş al unuia dintre Magii de la naşterea lui Iisus, care avea mereu cu el un extraordinar sceptru de jad cu smaralde, în tărâmul lui oamenii trăind îndelungat, folosind elixiruri necunoscute ce vindecau bolile purificând trupul şi mintea, văzând evenimentele într-o “oglindă miraculoasă” şi deplasându-se cu ajutorul unui “dragon zburător”, în 1122 s-a întâlnit cu papa Calixt II la Roma pentru discuţii (e de remarcat că până în prezent în N Indiei există iniţiaţi având blocuri şlefuite înrămate din cristal de stâncă, unele cât o farfurie, care interpretează irizaţiile apărute la interacţiunile cu ele iar vechii şamani credeau că dacă îşi introduceau cristale de stâncă sub piele, prin crestarea cu cuţitul mai ales în zona capului, atunci puteau intra mai uşor în legătură cu spiritele; e de ştiut că şamanii Indoneziei şi Australiei considerau cristalele de stâncă ca rămăşiţe ale tronului fiinţei supreme din cer). La N de India, părintele Gorgan / Ioan avea jurisdicţie peste Himalaia, Caşmir, Tibet, Pamir, Altai, Gobi, etc. iar din 1141 şi-a mărit-o asupra Regatului Khitan din

Primul Cavaler Medieval: Gherard 138


Asia Centrală, până la Lacul Aral şi Babilon; a discutat cu împăratul bizantin Manuel Comnenul despre cea de-a doua cruciadă, ce a avut loc în 1147-1149, păstrând apoi legături amicale, ca de pildă scrisoarea din 1165 în care îi descria opulenta sa reşedinţă luminată fără nimic cu flacără, ci de lămpi cu “balsam”. Dinspre apus neavând însă nici un alt ecou, “părintele Ioan” a trimis o scrisoare primită în 1160 de papa Alexandru III - primul ce a căutat să extindă catolicismul în Finlanda - prin care voia să i se recunoască dreptul asupra Ierusalimului, la care papa a reacţionat abia în 1177, când a trimis spre răsărit o expediţie condusă de Filip, medicul său personal, ca să-l găsească dar misionarii n-au reuşit să-l întâlnească pe bogatul Gorgan (se ştia ca enorm de avut); era stabilit în Şambala - citadela spirituală înfiinţată de Rama, cunoscută apostolului Toma, situată între Bazinul Ghaggar (conform Tibetanilor) şi S Siberiei (conform Mongolilor), aflată în aria responsabilităţii sale dar inaccesibilă în mod obişnuit - harta cuprinzând ca punct de referinţă doar sacrul Munte Meru / Kailas: de pildă, budiştii ştiau că în secolul VI î.C. Buda nu altundeva decât în Şambala a fost iniţiat în învăţăturile Roţii Timpului presupunând concepte astronomice - savanţii sugerând zona Altai unde sălăşuiau şamanii ca parte a sa, după cum a indicat în 1999 şi Britanica Hilary Evans în “Explorarea necunoscutului”. Preotul Ioan / Gorgan a fost identificat de unii şi ca fiind Goghru / Toghru, Khanul Kerai, conducătorul Gherai: Keraiţii erau foşti Khazari; se mai știe, conform cronicarului Ricobald Gervisio (care a trăit în Padova şi Ferrara, mort în 1312), că David - fiul preotului Ioan / Gorgan - a fost ucis de întemeietorul la 1199 al Imperiului Tartar / Tătăresc. Episcopul Anatolian Grigore 1226-1286 de la Biserica Ortodoxă Siriacă, zis “Bar Ebrăyă” deoarece era din Ebro, provincia Melitene / Malatya - aflată în Turcia de acum, localitate presupusă ca aceea a nașterii Sf. Gheorghe în Antichitate - a scris despre liderul Gorgan / Kerai în sensul explicit că “preotul Ioan a fost conducătorul Kherghilor / urmașii Barbarilor Huni” (după cum a consemnat și cercetătorul Englez Baring Gould 1834-1924). Cetatea Cavalerilor Ospitalieri Krak 34,35 lat. N, 36,17 long. E / Siria - acum monument UNESCO - a fost cea mai grozavă fortăreaţă a lor din Orientul Apropiat; locaţia a fost dată Ordinului Ioaniţilor în 1142 de conducătorul cruciat din Tripoli / Liban, fiind consolidată prin extinderea castelului Kurd (ridicat acolo din 1031).

Este de știut că în Asia Centrală, prima biserică a creștinilor a fost ridicată la sfârșitul Imperiului Part - secolul III - în castelul ruinat Haroba, în Oaza Merv 37,39 lat. N, 62,11 long. E din Turkmeni-stan (unde a fost Alexandria Margianei / monument UNESCO): acea bazilică a fost nucleul mănăstirii apărute în secolul V lângă palatul regal Sasanid de acolo; după cum a anunțat în 2011 arheologul Italian Rossi Osmida, numele fondatorului a fost Bar Gheorghys (la începutul secolului XIII, armata împăratului Gingis Han a distrus marea așezare din oaza Turkmenă - de pe Râul Margu / Morghăb curgând din provincia Afgană Garji-stan / Ghor - aceea apoi nerevenindu-și la gloria de odinioară, de fost leagăn Dah). În 1187, Cavalerii Ioaniţi şi Cavalerii Templieri (Ordin rival, având misiunea însoţirii pelerinilor şi să păzească sursele de apă potabilă - înfiinţat în 1120 şi legalizat la Troyes în 13 I 1129 - numit aşa după Templul lui Solomon sub care, puşi de conducătorul Ierusalimului, Cavalerii au început să caute comori, ei mai căutând şi relicve sfinte, ca de exemplu “Graalul” / adică pocalul Cinei de Taină, Giulgiul lui Iisus, documente vechi, etc.) au fost izgoniţi din Ierusalim de către musulmani, la început în cetatea Acra / Akra, azi în Israel, apoi - după cucerirea Acrei în anul 1291 de către musulmani - pe Insula Cipru, împreună şi cu Cavalerii Teutoni; e de ştiut că în 12421244 conducătorul cetăţii Tyr a fost Cavalerul Veneţian Marsilio Zorzi / Georgius (care apoi s-a dus ca şef în Acra): era acelaşi care ulterior a condus Ragusa Vlahilor / Armânilor - facilitând şi contactele Armânilor / Vlahilor cu Ordinele Cavalerilor - apoi l-a crescut în Korcula pe exploratorul Marco Polo, etc. (Cavalerii Veneţieni Gregorius administrând în Făgăraş averea Cavalerului Negru Vodă - şi Marsiliu Georgius / Zorzi reprezentând în acel timp puterea Veneţiei pe coasta Mediterană probabil au fost rude). Cavalerii Ioaniţi când îşi aveau baza în Acra erau aşa de puternici încât regele Ungariei i-a chemat - prin Diploma Ioaniţilor din 2 VI 1247 - să-i apere ţara, ei construind până în 1259 Cetatea Medievală a Severinului 44,38 lat. N, 22,33 long. E (lângă ruinele vestitului Templu al Gherghiţiei ce străjuia regiunea Gherdap / a Porţilor de Fier, unde Romanii au înălţat Turnul Severin; de altfel, arhitectul Apolodor din Damasc / Siria 60-125 care a făcut spiralata Columnă pictată a lui Traian din centrul Romei - în soclul căreia a fost depusă într-o urnă de aur cenuşa împăratului - înfăţişează Templul circular al Marii Mame de la ieşirea din Defileul Dunării). Drobeta Turnu Severin de azi îşi trage numele cel mai vechi de Românica sau Latina Drubeta / Drobeta - din ceea ce însemna Antic la Daci “loc în codru”: Droubetis / Drou-bet (sufixul fiind relevant pentru mulţimea beţelor din bătrâni / stâlpilor ritualici ai străvechii aşezări, columne ce dispuse în cerc erau pentru Ghergani reperele venerării Zeiţei Mamă, prilej de “consiliul înţelepţilor”, al adunării divinilor “rişi” = “D-Ru” / “Dru”). Academicianul Niculae Iorga a publicat în “Revista istorică” din 1932 că la Mănăstirea Cerneţi 44,38 lat. N, 22,42 long. E din Şimian / judeţul Mehedinţi - suburbia Drobetei Turnu Severin - şi la 1836 în Biserica “Sfânta Treime” încă era pomenit Gherga, dispărut “cu tot neamul” (a fost ctitorită în 22 V 1663 de Vodă Grigoraş Ghica al Ţării Româneşti, fiul lui Vodă Gheorghe Ghica 1600-1664, Aromânul fondator al Dinastiei Ghica); este interesant că în vecinătate, Biserica “Sf. Nicolae” - ctitorită în 30 IX 1794 printre alţii şi de Pan Gheorghie, cu pictura realizată de zugravul Gheorghe / monument istoric - are acum pe peretele dinspre apus portretul ilustrului istoric Neculai / Niculae

Creștinul Gheorghys în Oaza Dahilor Merv 139


Iorga. Stema Ţării Româneşti, stat constituit înaintea înfiinţării Moldovei, a fost cunoscută oficial de pe un document din 20 I 1368 emis de Vlaicu Vodă şi era asemănătoare stemei Ţaratului Româno-Bulgar: un vultur având la dreapta o cruce şi la stânga o stea şi o lună - pe un scut Ioanit fasciat în aur cu roşu / “superioară” stemei Maghiare de atunci, fasciată doar în argint cu roşu. Atunci Vlaicu Vodă a domnit atât în Ţara Românească cât şi în Balcani, până la Niş (el a fost primul domnitor Român care sa bătut cu otomanii / în 1371, când a murit ţarul Ivan Alexandru şi în S Dunării au apărut 2 ţarate, bazate pe Târnovo şi Vidin, cucerite de otomani pe rând, în 1393 şi 1396, tot el fiind cel care a emis “banul” - prima monedă Românească - care şi-a păstrat denumirea până azi); e de ştiut că în 1878 Niş a fost cedat de otomani Serbiei - era puternic populat de Vlahi / Armâni - şi că până în 1918 a fost capitala acelui stat. Blazoanele Banatului şi Băniei mereu au inclus leul (“regele animalelor” constant asociat - prin leoaice - cu zeiţa ancestrală, acum şi pe stema României în sectorul corespunzător geografic celor 2 regiuni vecine, aflate fiecare de o parte a Carpaţilor, la V şi E de acei munţi ai ţării). Este de remarcat că în Norma Ordinului Templierilor - care erau simbolizaţi prin 2 călăreţi pe acelaşi cal - a fost stipulat că singurul animal permis vânării de ei era leul, considerat emblema tentaţiilor, “întruparea Satanei”. Templierii au introdus în lume stilul construcţiilor Gotice; denumirea arhitecturii Gotice provenea de la vechiul cuvânt Grec “Goetik” care însemna “ceva Magic”, fiind dezvoltată şi aparte, ca de pildă la sfârşitul secolului XIX de Catalanul Antoni Gaudi (care a observat distanţarea omului de natură şi a lucrat arhitectonic la contopirea lor, în stilul neo-Gotic).

remarcat că anterior, în 1306 / când Cavalerii Ioaniţi au început cucerirea Insulei Rodos, papa a propus fuziunea Templierilor cu Ioaniţii, însă Templierii n-au vrut). Pe atunci, în spaţiul Românesc Cavalerul Grigore / Gherg era în familia Cavalerului Negru Vodă, în spaţiul Mediteran Gheorgu / Zorzi controla multe locaţii între Rodos şi Ragusa iar din 1311, dogele Veneţiei a devenit Zorzi: toţi acei Gherga au beneficiat de banii Ordinului Templier, tocmai desfiinţat. În spaţiul Român, aşa după cum Cavalerii Ioaniţi s-au apropiat de Dinastia Basarabilor, Cavalerii Templieri s-au apropiat de Dinastia Asanilor / Asăneştilor (de a căror protecţie - contra unor taxe consistente de tranzitare - aveau nevoie pentru parcurgerea drumurilor Balcanice controlate de Armâni, caravanele lor cărând bogăţii din Orient în Occident). Existenţa oficială a Ordinului Templierilor a fost de 192 ani: o parte din averea Templierilor a fost donată Cavalerilor Ioaniţi, altă parte a slujit clienţii lor importanţi din Europa / între care Carol Robert 1288-1342 din familia d’Anjou aparţinând dinastiei ce a urmat celei a lui Clovis la conducerea Franţei, văr cu regele Francez, care în 1308-1314 şi-a ridicat - cu acei bani - reşedinţa regală la Timişoara (acum cea mai importantă localitate Bănăţeană), pe locul fortificaţiei anterioare a oraşului; importanţa strategică a oraşului - înconjurat de ape şi mlaştini, accesul în diferitele sale părţi fiind numai cu barca, similar cu Laguna Veneţiei - a făcut ca din Timişoara să fie condusă Ungaria, atât la începutul secolului XIV, cât şi în secolul următor (atunci de către domnitorii Români Ioan / “Iancu de Hunedoara” şi Matia Corvin / fiul său, considerat de unii Maghiari drept cel mai mare rege al Ungariei). Când Ordinul Templier a fost interzis erau ultimii ani de domnie ai G/herţegului Negru Vodă - întemeietorul oficial al Munteniei / Ţării Româneşti şi Ungaria a ajuns să fie condusă din Timişoara; în 1980, istoricul Român Vasile Drăguţ a scris: “Practic, în anii 13081323, în Timişoara s-a constituit un puternic nucleu de artă, aportul meşterilor veniţi din Italia şi din alte ţări occidentale fiind din acest punct de vedere decisiv. Chiar dacă implantarea acelor activităţi artistice de sorginte apuseană găseau într-o oarecare măsură nepregătit mediul artistic al Banatului, ele au fost deosebit de utile pentru întreaga viaţă culturală a ţărilor române, pentru că, prin intermediul Banatului, au fost întărite legăturile cu Italia”. Clădirea reşedinţei regale din Timişoara - lângă care într-un document din 16 I 1323 a fost menţionată existenţa Bisericii “Sf. Gheorghe” - azi găzduieşte “Muzeul Banatului” (castel din care în secolul următor ridicării sale şi Românul Ioan Huniade zis “Iancu de Hunedoara”, mai corect putând fi “Iancu de Timișoara” - notat de istoricul Grec contemporan Mihai Kritoboulus 1410-1470 ca Ioan Getul, conducătorul Peonilor / Panonilor - a guvernat Ungaria, fiul său Matia Corvin stabilind reşedinţa regală din 1485 la Viena; neamul era din Corbi / judeţul Argeş - înrudit cu neamul Basarabilor iar din 1409 a stăpânit Ţinutul Haţegului, din castelul de la Hunedoara care avea ca domeniu zona Păduranilor din Munţii Poiana Ruscăi bogaţi în fier, Ioan de Hunedoara ajungând banul Severinului în 1438 iar din 1441 Vodă al Transilvaniei, conducând din castelul de la Timişoara, acum clădirea respectivă găzduind “Muzeul Banatului”). Cronicarul Italian Antonio Bonfini 1434-1503, stabilit la curtea regelui Matia Corvin a scris că “mama lui Ioan Huniade era Greacă, din sânge vechi şi imperial, după unii din Teodosiu” (e de ştiut că ultimul împărat bizantin Teodosiu a fost Anatolian - de la care Leon Sirianul din Anatoliana Gurgum a preluat Imperiul

Sfânta Familie în Barcelona, capitala Catalaniei Gregorio “Papareschi” - dintr-o familie cu rădăcini Etrusce de pe Colina Vaticanului, ştiut ca papa Inocenţiu II prin bula semnată în 4 IV 1139 a scutit Ordinul Templier de plata oricăror taxe: o favoare fără precedent. Intrarea bărboşilor Cavaleri Templieri în Europa, care-şi recrutau membrii mai ales dintre cruciaţii de rând, n-a fost agreată de către Inchiziţie - ei au înfiinţat sistemul bancar deoarece transportau banii pelerinilor, contra “zeciuielii” / comisionul lor - şi Ordinul Templierilor a fost desfiinţat în 3 IV 1312, printr-o bulă a Vaticanului (după ce persecuţia împotriva lor a fost declanşată vineri 13 X 1307 de către regele Francez, care le era dator, de atunci existând superstiţia de “vineri 13”; e de 140


Bizantin în 717 - retras apoi ca episcopul Efesului / şi fiul său acolo având apoi numele monahal de Teodosiu, altfel Dinastia Teodosiană fiind cea a familiei care a domnit în Imperiul Bizantin între 379 şi 457; nobila Elisabeta Morsina mama lui Ioan Huniade - după cum a studiat şi Dr. Camil Mureşan, provenea din Margina / judeţul Timiş, localitate Bănăţeană unde în perioada interbelică Biserica Ortodoxă Română din zid a fost ctitorită de preotul Tiberiu Gherga, moşia respectivă, incluzând Temereşti 45,52 lat. N, 22,12 long. E / judeţul Timiş, fiind înscrisă în 1514 ca “Tyhomeresth” şi într-un registru otoman din 1617 ca “Thihomerest”, însemnând / conform multor lingvişti a “succesorilor lui Tihomir”, adică a urmaşilor herţegului Negru Vodă, fondatorul Ţării Româneşti). Dr. Ioan Godea profesor universitar - în studiul despre “Istorie şi ceremonial în riturile de trecere din zona Făgetului” a scris că “în Margina şi satele din jur mai stăruie încă legenda corbului cu inelul regal în cioc, în baza căruia s-ar fi stabilit blazonul nobiliar al familiei Corvineştilor: aluzie - desigur - la descendenţa lui Iancu de Hunedoara (după mamă, Elisabeta de Margina) din Margina şi la faptul că cetatea de aici, din locul numit Turcoane, a ajuns să-i fie reşedinţă preferată în timpul pregătirii campaniilor militare. Tradiţia orală care s-a păstrat peste secole la oamenii din partea locului are cel puţin o justificare istorică: aceea că în perioada stăpânirii familiei Corvineştilor asupra ţinutului viaţa românească şi sistemul de organizare al acesteia s-au bucurat de mai multă linişte şi mai multă afirmare decât în cele ce au precedat-o şi au urmat-o. De numele fiului său - Matia Corvinul - posteritatea a legat şi modernizarea unui vechi drum al sării, pe care localnicii încă îl numesc ‘drumul lui Matiaş Crai’.”

Vodă în 1185 cooperau cu Cavalerii Ioaniţi (Basarabii au început acea colaborare); în N Dunării Negru Vodă şi trezorierul Gherghe, apropiați ai Cavalerilor Ioaniți, foloseau fondurile Cavalerilor Templieri - atrase de Asăneştii / Asanii din S Dunării - şi în apărarea N Dunării / Carpaţilor i-au avut un timp în apropiere pe Cavalerii Teutoni, instalaţi în Ţinutul Bârsei / vecinătatea Făgăraşului (1211-1225), invitaţi de soţia regelui Andrei al Maghiarilor, care era din Turingia, zonă Germană unde Teutonii aveau proprietăţi, pentru apărarea de Cumani dar şi “pentru ca prin ei să se întindă Regatul Maghiar şi în Ţinutul Bârsei”: în 1214-1215, puterea familiei G/herţegului Negru Vodă s-a extins inclusiv la Sud de Carpaţi (după cum au indicat în 1888 academicianul Alexandru Xenopol şi în 1909 academicianul Atanasie Marienescu, din cauza Cavalerilor Teutoni - stăpânind Ţinutul Bârsei - care în 1213 au năvălit în Ţinutul Făgăraşului peste Românii G/herţegului Negru Vodă). În 2012, cercetătorul Ardelean Florin Horvath a publicat ceea ce a reușit să traducă din “Fondi di Exihibtis” de la Biblioteca Vaticanului, că în 1147 Cavalerul Templier Gilbert de Doyen s-a cununat în Făgăraș cu tânăra Clara și s-a stabilit acolo, descendenții săi - fiul și nepotul - ajungând printre nobilii locului; așadar, iată că sunt documente Medievale explicite confirmând legăturile directe ale Cavalerilor Templieri cu Ținutul Făgărașului, la fel cum au fost legături directe ale Cavalerilor Teutoni cu Ținutul Bârsei și ale Cavalerilor Ioaniți cu Banatul Severinului: toate Ordinele Cavalerilor au operat în N Dunării inferioare. Din motive de alianţă politică - frecvent practicată în acele vremuri - au fost mariajele peste Dunăre între apropiaţii Sud Dunăreni de Templieri şi apropiaţii Nord Dunăreni de Ioaniţi (dintre clanul Sudic al Asăneştilor şi clanul Nordic al herţegului Negru Vodă, căci dacă erau de acelaşi fel n-aveau sens decât pentru întărirea puterii lor locale); din motive de dominare politică după invazia Mongolă din 1241-1242, Maghiarii au invitat Cavaleri Ioaniţi la Severin, pentru extensia puterii spre răsărit, printre “sinonimii” lor, în 12471259 (prin Diploma Ioaniţilor, regele Maghiarilor le-a cerut “să jure că se vor strădui să împoporeze ţinuturile de la răsărit - dintre Carpaţi şi Dunăre - şi că nu-i vor primi pe ţăranii din regat, de orice stare şi neam ar fi, să se aşeze în acele părţi decât cu îngăduinţă regească osebită”). În 1307, Cavalerii Templieri au căzut în ilegalitate, anul acela fiind indicat de istoricul Român Constantin Giurescu ca al desăvârşirii unirii în Ţara Românească a cnezatelor dintre Carpaţi şi Dunăre de către Negru Vodă împreună cu fiul său Basarab “Întemeietorul” - iar apoi Robert d’Anjou a devenit regele Ungariei (ambele părţi - Română şi Maghiară - bucurându-se de banii Cavalerilor Templieri, ce le-au rămas fără obligaţia restituirii, Robert d’Anjou făcând pe baza acelor fonduri, după model Veneţian, castelul regal din Timişoara); Basarabii - colaborând cu Cavalerii Ioaniţi - stăpâneau ambele maluri ale Dunării, de la Gherdap / Porţile de Fier până în Deltă (gurile Fluviului erau controlate de Veneţieni, în baza tratatului cu Imperiul Bizantin, semnat de împăratul Alexios Comnen, care - conform şi cronicarului Snorri Sturluson 1178-1242 din Islanda - la un moment dat, în ciocnirile cu Pecenegii, a trecut cu oştile sale şi în N Dunării, “în Ţara Valahilor”: pe atunci, Românii din N Dunării erau organizați în Muntenia, baza ulterioarei Țări Românești - în care acum se găsește București, capitala României - cu oficializarea din 1290 sub forma UngroVlahiei). În V Europei, unii Templieri s-au refugiat în Portugalia, unde au primit azil, schimbându-şi numele în “Ordinul lui Christos”, dedicându-se navigaţiei ori

Cea mai veche clădire din Timişoara Cercetătorul Român Em. Grigoraş a afirmat în lucrarea “Criptografia şi istoria românească” că înruditele clanuri ale Asăneştilor şi Negru Vodă au lucrat în secolele XII şi XIII cu banii Cavalerilor Templieri (cu care a fost sprijinită de către Asani / Asăneşti o colonizare a Banatului şi zidite biserica din Câmpulung, cetatea Poenari, castelul de la Hunedoara 45,46 lat. N, 22,55 long. E / localitate denumită HunGnod în 1265, etc.); pe atunci, Cavalerii Ioaniţi, Templieri şi Teutoni cooperau (Basarabii din Timoc şi Oltenia la rândul lor s-au înrudit cu Asanii din S Dunării şi cu familia Cavalerilor Cărășeni - ai lui Negru Vodă - din N Dunării, formând un triunghi dinastic Aromâno-Român al conducătorilor acelor timpuri în Bazinul Dunării inferioare). Trezorierul / vistierul Veneţian Grigore / Gherghe şi Negru 141


s-au manifestat în secret (simbolul lor devenind craniul cu oasele încrucişate, steagul piraţilor); de pildă, Cristofor Columb - care din relatările lui Marco Polo ştia că India este cea mai bogată şi nobilă ţară, explorarea lui pe ocean fiind în căutarea ei - era însurat în Porto Santo 33,05 lat. N, 16,19 long. V cu fiica guvernatorului Insulei, aparţinând acelui Ordin. Geograful Poseidonios (care a descoperit refracţia atmosferei, a calculat distanţa de la Pământ la Soare şi a demonstrat că mareele se datorează fazelor lunii / Selenei) aflat în Cadiz / Spania a enunţat ideea traversării Atlanticului de acolo pentru a ajunge în India, estimând că distanţa ar fi aceeaşi cu “diametrul lumii locuite” de la Gibraltar la Ind, peste un mileniu şi jumătate Cristofor Columb plecând din acelaşi port, cu aceeaşi convingere; e de ştiut că Poseidonios s-a născut în Apameea / Siria 35,25 lat. N, 36,23 long. E, loc unde în secolul VI a trăit Ioan “Singuraticul” (care a inspirat Meditaţia Herga) şi la începutul secolului VIII l-a avut ca episcop pe indigenul Gheorgos.

Castelul Petronium din Bodrum / Halicarnas În 1530, împăratul Habsburg Carol V a dat Cavalerilor Ioaniţi Insula Malta, ca bază militară; Ordinul s-a numit de atunci al Cavalerilor Maltezi şi a rămas acolo până în 1798, anul cuceririi Insulei de către trupele Franceze conduse de Napoleon Bonaparte (în prezent, sediul Cavalerilor Maltezi e la Roma / Italia şi organizaţia Ospitalierilor - fiind cea mai veche instituţie filantropică din lume, oficializată cu ajutorul unui Ghergheseu - are statutul de observator permanent la Naţiunile Unite). În 12 III 2012, moştenitorul tronului Georgiei l-a făcut baron pe Cavalerul Maltez Aaron de Giorgio.

Casa lui Cristofor Columb din Porto Santo / Portugalia În 1306 Ordinul Ioaniţilor / Ospitalierilor, refugiat în Cipru, a reuşit cucerirea de la otomani a Insulei Rodos (cu 16 ani înainte Insula Rodos a mai fost cucerită de generalul Veneţian Petru Ghiorghi / Zorzi - pentru Simeon Gaule - care însă n-a putut-o păstra); Ospitalierii au guvernat-o până în 1522, membrii săi intitulându-se Cavalerii Sfântului Ioan din Rodos. Cât au stat acolo averea lor a tot crescut, ei sprijinind şi pirateria, mai ales contra musulmanilor. Pe continent, Cavalerii Ioaniţi au demolat Mausoleul din Halicarnas în 1402 (construind acolo castelul Sfântului Petru) şi au intrat pe Valea Meandrului deseori, exploatând-o; au apărat Rodosul împotriva musulmanilor până când au fost înfrânţi definitiv după un asediu îndelungat şi în anul 1523 au fost expulzaţi de către sultanul otoman Suleiman.

142


Ordinul Cavalerilor Teutoni s-a înfiinţat după modelul Cavalerilor Ioaniţi / Ospitalieri şi Templieri, în 1190 la Acra / Israel (o denumire rezonând cu Agra din India), sub patronajul Fecioarei Maria şi a Sfântului Gheorghe, când o frăţie spitalicească a fost creată pentru a îngriji cruciaţii, ceremonia oficială de inaugurare având loc abia în 5 III 1198, în prezenţa patriarhului Ierusalimului, cu scopul ca noul Ordin să aibă grijă de bolnavi ghidându-se după regulile Cavalerilor Ospitalieri, în schimb celelalte activităţi să aibă drept model organizarea Cavalerilor Templieri. Primii Cavaleri Teutoni stabiliţi în Europa au fost la 1211, când regele Ungariei i-a chemat să apere graniţele Transilvaniei de Cumani, ei ridicând pentru început cetăţi în Ţinutul Bârsei (în acea zonă coloniştii Saşi / Saxoni erau din 1141, despre a căror stabilire academicianul N. Iorga în “Ctitorii” din 1938 a scris: “Chemarea Saşilor de către regele Ungar - primul act de aşezare a unor străini, deocamdată săteni, veniţi cu ‘gherebii’ / ‘grofii’ lor - a fost dovada însăşi a incapacităţii unei stăpâniri reale, pe care nu o ţinea la îndemână, precum şi puţinătatea rasei”; în spaţiul Român existau colonişti Nemţi din 1006, stabiliţi în capitala Satu Mare 47,47 lat. N, 22,53 long. E a Ţinutului Oaş la iniţiativa Bavarezei Gizela, soţia regelui Ştefan al Ungurilor). Cavalerii Teutonii s-au răspândit prin E Europei mai ales, o prezenţă importantă fiind în Pomerania: regiunea creştinată de ei în 1242, miezul pe care s-a constituit Prusia (în 1249, prin tratatul de la Dzierzgon 53,56 lat. N, 19,21 long. E - în pronunţie “Gierzgon” Cavalerii Teutoni au interzis acolo străvechiul Cult al Zeului Agricol Curche / Kurka); e de observat că pe coasta Mării Baltice, în jurul Deltei Vistulei / Fluviu ce izvorăşte din Carpaţi, Pomerania / “Po-Merania” însemna Slavon “regiunea de la mare”, aşa după cum, în mod asemănător, în Dalmaţia pe coasta Balcanică a Mării Adriatice, între Ragusa şi Veneţia - Morlacii / Morlachii erau Mor-Vlachi, adică Vlahi Maritimi (conduşi de Gherga). În prezent, sediul Ordinului Cavalerilor Teutoni este la Viena / Austria. Ordinele militaro-religioase ale Cavalerilor au fost primele organizări Medievale oficiale ale luptătorilor creştini în afara instituţiilor consacrate: armata şi biserica; au fost sprijinite de catolici, cu ţelul de a domina Constantinopolul (puterea militară şi ortodoxă a răsăritului lumii), cruciaţii de altfel şi ocupând Constantinopolul în 1204. Toţi Cavalerii s-au inspirat ca stil din Antichitatea răsăritului Mediteran / cu influenţe ancestrale orientale; continuatorii Templierilor dezavuaţi, anume franc/masonii pentru care litera “G” a stăpânului suprem are semnificaţie primordială, aşa cum e punctul “G” în sexualitate - şi îndrăzneţii mafioţi au copiat Cavalerii, împrumutând caracteristici ale Ordinelor în organizarea lor Modernă (e de apreciat respectul masonilor pentru Hermes / bunicul lui Ghergheseu şi pentru Fenicianul Hiram, artizan geometric). De exemplu, după cum a studiat şi Dr. Albert Mackey 18071881, simbolul masonic universal - pentru “stăpânul suprem” - foloseşte iniţiala Gherga (notată ca numărul “1” în scrierile vechi): a pornit de la reprezentarea Feniciană - ulterior Evreiască - “Ghimel” pentru cârcă şi vechea literă Grecească Γ / “Gamma”, simbolizând şi târnăcopul, ajungând la actualul “G” Latin (în Feniciană, intrarea cortului - în formă triunghiulară - era “dalet” / de la care a derivat “delta”, următoarea literă din vechiul alfabet, Latin “D”).

În 1897, masonul Australian John Cockburn a scris: “Litera ‘G’ a apărut în secolul III î.C.; a fost inițiala Zeiței Pământului Gaia și ca ‘Gamma’ era emblema pătratului adevărat, ‘tetragrammaton’ / ‘tetrada’. Nu e oare posibil ca ‘G’ să fie litera Svasticii , cea mai frecventă figură sacră a simbolismului, ce - în mod surprinzător - lipsește din masonerie? Este imposibil de evitat sentimentul că simbolismul pătratului a fost marcat de uzurparea de către litera ‘G’ în locul ‘gamma’ ”. Este de ştiut că în Antichitate prin cârcă - reprezentată cu “ghimel” - a ajuns să se înţeleagă inclusiv “spatele” cămilei (animalul cunoscut drept “corabia deşertului”, cu 2 cocoaşe în Asia - în hibru având denumirea “kerkera” - şi cu o cocoaşă în Africa); pe de altă parte, simbolul pentru bumerang - utilizat de străvechii vânători Gherga - a fost perpetuat ca o cârjă şi de vechii Greci prin schiţarea plugului (la “G” / “Gamma”): înţelesul de agricultor pentru Gheorghios a fost larg însuşit (acelaşi semn ajungând apoi şi la compas, etc). În 1996, cercetătorul American Stan Tenen a studiat semnificaţia acţiunilor legate de Ghimel la vechii Evrei: “făcea legătura între ceea ce se afla înăuntrul cortului de întruniri şi exterior, ‘călătorind’ între stâlpi ori - ca o cămilă - de la o oază la alta, fiind de regulă atribuit la naşterea primului fiu, ca simbolul Yin-Yang”. Francezii Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant au scris în “Dicţionar de simboluri”: “Litera ‘G’ este unul dintre simbolurile masoneriei, aflat în chiar centrul stelei strălucitoare. Explicaţia acestei litere pornind de la iniţiala unui anumit cuvânt (‘glorie’, ‘grandoare’, etc.) nu ar fi satisfăcătoare; e şi iniţiala ‘geometriei’, care este ştiinţa marelui arhitect al Universului: dar o astfel de explicaţie nu-şi capătă un sens deplin decât dacă admitem substituirea literei ‘G’ cu litera ‘gamma’ grecească, de forma unui echer. Or, 4 ‘gamma’ asamblate formează o svastică - simbol polar - şi indică cele 4 poziţii ale Ursei Mari, care dă ritmul zilei şi al anului; firul cu plumb leagă uneori litera ‘G’ de centrul svasticii: ‘G’ apare astfel ca un substitut al Ursei Mari şi deci ca o figurare a polului ceresc (simbolizează un centru director sau iluminator)”.

143


Jargonul Gherga

Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorinţele celor ce-l vorbesc de a se distinge de marea masă a vorbitorilor şi care se caracterizează prin abundenţa cuvintelor şi expresiilor pretenţioase; uneori, noţiunea de jargon este confundată cu cea de argou, diferenţa constând în faptul că argoul se doreşte a fi înţeles doar de cei care-l folosesc. De exemplu, în limba Vikingilor - vechea Norsă - pentru “taifas” se folosea denumirea Ghelga / “Gelga”, cu regăsire în limbile Românice ca Jargonul Gherga (Românii - dar şi Arabii, ş.a. - zicând “trăncănelii” şi gargară). Spre exemplu, chiar această lucrare, prin text - cu unele părţi acentuate de majuscule, îngroşări, ghilimele, etc. dar şi prin felul exprimării, se distinge în peisajul cărturăresc (aşa cum lingvistic în general o face şi jargonul ori graiul întrun limbaj). Muzicianul Veneţian Antonio Molino 1495-1571 utiliza în Veneţia “Gherghesca”: gen vocal în vogă în Veneţia secolului XVI, înrudit cu “madrigalul” - cu cântece pastorale de “cameră”, adică folosind puţine instrumente - având textele într-un amestec de Greacă, Dalmaţiană, Istriană şi Veneţiană. Gorga a rămas ca termen generic pentru ornamentaţia de virtuozitate improvizată - adică succesiune rapidă de sunete, în scări / arpegii, ca sinonimul “ruladă” - la modă în arta vocală de acolo; prin “gorgoană” sau “gurguraş”, s-a fixat în muzica bisericească psaltică trilul din gâtlej, marcat printr-un semn aşezat lângă o notă, determinându-i intonarea la ridicarea mâinii, prin scurtarea la jumătate a duratei notei precedente. De altfel, e de știut că Armânii Medievali nu foloseau instrumente muzicale, ei cantando-și în grup - împreună - legile, din voci; muzica Armânească în forma ei originală avea caracteristic modul de cântare:  omofonic (tehnica în care o voce predomina iar celelalte o acompaniau)  eterofonic (devierea vocilor mai multor cântăreți care improvizau aceeași melodie)  polifonic (arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și în ansamblu individualitatea melodică)

“G” în templele masonice Pe lângă imitarea Cavalerilor, masonii şi mafioţii au copiat inclusiv aspectele vechilor confrerii (ca de exemplu ale zidarilor, alchimiştilor, ş.a.); Dr. Sherwood Taylor 1897-1956 (directorul “Muzeului Ştiinţelor” din Londra / capitala Marii Britanii) a spus: “Chimistul care examinează tratatele alchimice încearcă aceeaşi impresie ca şi zidarul care ar vrea să găsească informaţii practice într-o lucrare francmasonică”. Grupările masonilor şi mafioţilor (constituind expresii ale utilizatorilor de sisteme şi nu ale creatorilor de sisteme) au preluat de la Cavaleri unele ritualuri, practicate sectar şi uneori ridicol, deseori - prin caracterul lor “discret” sau “secret” - manifestându-se contrar organizărilor societăţilor în care se ivesc; e de observat că mimetismul respectiv apare şi la unele cluburi sau găşti, etc.

144


folositoare celui retras în singurătate; metoda aminteşte anumite tehnici meditative indiene: cel retras în solitudine învăţa să sacralizeze spaţiul, proiectându-l - prin puterea imaginaţiei - în istoria sfântă (să vadă Ierusalimul din vremea lui Iisus ori chiar când mânca să-şi închipuie c-o făcea împreună cu apostolii). Purificarea celui supus unor aşa exerciţii nu pregătea deloc o uniune mistică; obiectivul era pregătirea de ‘atleţi’ spirituali pentru a merge în lume”. Filologul Francois Villon de la Universitatea Oxford a cercetat în 1884 jargoanele Medievale şi a considerat Jargonul Gherga ca sacru şi secret, de sorginte Grec, utilizat numai de către cei iniţiaţi (spre exemplu, în prima Biserică a Iezuiţilor - Gesu, adică Iisus, din Roma / Italia - în cronica unui călugăr Jargonul Gherga era consemnat special, la 27 IV 1567; acel prim aşezământ religios al Iezuiţilor a constituit modelul baroc pentru construcţia bisericilor, stilul baroc fiind răspândit în lume mai ales de către Iezuiţi).

Ordinul Iezuiţilor - cunoscut ca “Societatea lui Iisus” / de unde numele de Iezuit - a fost fondat în 15 VIII 1534 (atunci când Biserica Anglicană - întemeiată în mileniul anterior cu sprijin Ghergan - s-a separat de cea Catolică), de un Basc provenit din N Văii Valdorba, de pe domeniul castelului Gherga, pentru a apăra papalitatea şi a converti la creştinism necredincioşii din multe locuri, având caracteristici care îl deosebesc clar de Ordinele anterioare creştine / ale Benedictinilor şi Franciscanilor din Italia, Cistercianilor şi Dominicanilor din Franţa, etc.: membrii nu sunt obligaţi să rostească rugăciuni specifice ori să poarte sutane şi nici să trăiască izolaţi în mănăstiri; acest Ordin religios se află în serviciul direct al papei, subordonarea respectivă eliberând Iezuiţii de intervenţia altor autorităţi (sinonim cu rolul avut anterior de Templieri).

Prima biserică a Iezuiţilor Jargonul Gherga era cunoscut de către prezicătorul Nostradamus 1503-1566 din fosta Galie - practicant al cristalomanţiei, procedură existentă din Epoca Pietrei prin care privitul îndelungat al unei suprafeţe reflective ca luciul unei ape, un glob de cristal, metal lustruit, o oglindă sau chiar o picătură de sânge, ducea la posibilitatea intrării în transă generatoare de viziuni - care şi-a început scrierile în 1550 şi le coda spre a nu fi acuzat de vrăjitorie; fenomenul fonetic Gorgia al Renaşterii era puternic pe atunci şi în Florenţa 43,47 lat. N, 11,15 long. E / Italia (locul unde în 1488 s-a tipărit pentru prima oară în lume “Iliada”), oraşul unor artişti ca Leonardo da Vinci 1452-1519, Michelangelo Buonarroti 1475-1564, etc. Istoricii Germani au reliefat în “Cronica ilustrată a omenirii”: “Datorită căderii Bizanţului, numărul

Panoul castelului Gascon / Basc Gherga Organizarea Ordinului Iezuit este similară unei asociaţii militare, în frunte având un “general”, cu mandat pe viaţă (a fost aprobat de papă în 27 IX 1540). Dr. Mircea Eliade în “Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a prezentat: “Geniul religios al lui Ignaţiu de Loyola - întemeietorul Ordinului Iezuit - s-a exprimat mai cu seamă în ‘Exerciţii spirituale’, manual indicând rugăciunile zilnice şi meditaţiile 145


învăţaţilor care au preferat să se instaleze în Italia a crescut vertiginos. Odată cu ei, deschiderea intelectuală a lumii antice a ideilor, cum a fost ea secole la rând întreţinută în Bizanţ, şia făcut intrarea solemnă în centrul vieţii spirituale europene; datorită moştenirii Constantinopolului a apărut Renaşterea culturii europene: căderea Constantinopolului a dus la un exod al învăţaţilor, ceea ce a avut drept consecinţă înflorirea lumii spirituale a Occidentului” (de exemplu, Cosimo de Medici 1389-1464, întemeietorul dinastiei politice de Medici, tatăl unui fiu ilegitim cu frumoasa Circasiană Magdalena, doar într-un singur an a primit în Florenţa câteva mii de învăţaţi refugiaţi din Imperiul Bizantin / ultimul împărat bizantin a fost Constantin Paleologu, a cărui familie descindea din Dinastia Comnen, înrudită cu Gherga). De altfel, însuşi denumirea de “Jargon” a provenit din “Jerga”, însemnând vorbirea Gherga; în 1609, la Barcelona 41,24 lat. N, 2,10 long. E / capitala Catalană a fost publicat un studiu despre jargoane, Jargonul Gherga - de fapt un pleonasm fiind menţionat în pronunţie rustică şi guturală ca acela folosit de toreadorii Spanioli, cu răspândire din Italia secolului XIII (conform Academiei Crusca înfiinţată în Florenţa Renaşterii) şi Germania de atunci până în America, unde se regăseşte şi în prezent, folosit de unele grupuri periferice / e de ştiut printre motivele existenţei Jargonului Gherga - că s-a datorat mai ales presiunii otomane, când învăţaţii Greci din Bizanţ sau mutat în Peninsula Italică, determinând acolo inclusiv Renaşterea. Istoricul religiilor Mircea Eliade a indicat că “euforia şamanică a reprezentat unul din izvoarele lirismului universal: când îşi pregătea transa, şamanul bătea toba, chema spiritele ajutătoare, vorbea un ‘limbaj secret’, imita glasul animalelor şi ajungea la o stare ce declanşa mecanismul creaţiei lingvistice; tocmai pornind de la aşa inspiraţie s-a cristalizat limbajul alegoric” (Jargonul Gherga încadrându-se acelei geneze). De exemplu, Iezuitul Spaniol Juan Cortes 1623-1688 a scris despre “căluşul Gherga: o blasfemie”.

Cărţi Italiene din 1750 ori “Dicţionarul Veneţian” al lui Giuseppe Boerio din 1867 de asemenea au menţionat Jargonul Gherga (în 1889 şi lucrarea lui Albert Barrere despre argourile din Paris a fost explicată drept bazată pe sacrul Jargon Gherga, cunoscut doar puţinilor iniţiaţi).

“A cârti”, adică a-şi exprima nemulţumirea sau a “certa”, se află etimologic în legătură cu Gherga; verbul “a cârti” în Banat - cu originea Traco-Dacă dovedită, după cum a consemnat Dr. Mihai Vinereanu în “Dicţionar etimologic al limbii române” din 2009 - are şi sensul de “a sfâşia” / “a rupe în bucăţi” (despărţirea graiului în silabe - pentru a vorbi îndărăt, întors sau păsăreşte - era “gargariseală”, procedură văzută de cei exteriori drept “cârteală”). În jargon Românesc, pentru ţăran înalt - ca o aluzie la Grecescul Gheorgoi - a apărut un cuvânt folosit câteodată peiorativ: “gherţoi”; derivatul Ghergan “gherţeg” a fost termenul înalt nobiliar pentru “herţeg” - echivalentul European al ducelui / al lui Vodă - egalitatea dintre titlul aristocratic de duce şi numele Gherga provenind de la recunoaşterea Medievală a liderilor Daci Gherga (Dinastia Gurag / Zuraz - compusă din Gherghi = Gherghiţi - a condus Geto-Dacii timp de peste un mileniu urmaşii Goţi fiind la putere în mileniul I prin multe părţi ale continentului). În 1868, filologul Heliade Rădulescu (18021872), primul preşedinte al Academiei Române, a scris în “Geniul limbilor”: “Limba decrepită ia nume de gergu, de jargon, de gâscănărie. În glosă se vede inocenţa pruncului, în gergu se vede ignoranţa şi corupţia disperată a celui învechit în rele. Gergu vine cu servitutea, cu ignoranţa popoarelor decăzute. Descendenţii foştilor Eleni şi Romani, ca ignoranţi devin Barbari, fără vigoarea Barbarilor primitivi ca a Pelasgilor şi ca a Barbarilor moderni ce veniră a domina şi Orientul şi Occidentul. Limba devine limbuliţă, gergu. Cauzele ce degradează o limbă până la gergu sau gâscănărie sunt: climele defavorabile, ignoranţa, Barbarii, lipsa gustului şi a demnităţii de om (cu un cuvânt, ce se zice bădăranie)”. În aceeaşi gamă, vocabularul uzual Român mai cuprinde cuvinte rezonând cu Gherga, ca fiind un “gâgă” cel iraţional, o “gagă” pentru o femeie însemnând un termen respectuos, ca având “gărgăuni” pentru ideile extravagante (“zărghit” însemnând “zăpăcit”), ca “gargară” pentru sunetul produs expirând aer printr-un lichid, “gârgăriţa” / “gărgăriţa” 146


“paparuga” / buburuza, asociată primăverii şi căldurii - pentru simpatica insectă din familia cărăbuşilor / având de obicei aripile roşii cu pete negre, etc.

având imaginea foarte respectată, ca simbol al reînvierii fiind asociat Zeului Khepra, cel care zilnic făcea să răsără soarele:

“Gărgăriţele mănâncă bucatele bogaţilor” - ştiută şi ca legenda “Gărgăriţa” - a fost culeasă în S Român de academicianul Simeon Florea Marian, în secolul XIX: “Era odată un om putred de bogat, aşa de bogat, încât rânea banii cu lopata şi magaziile lui pline cu bucate erau aşa de mari, cât ar fi putut îndestula un colţ de ţară. Pe cât era însă omul acela de bogat, cu 10 părţi era el mai zgârcit, aşa de zgârcit, că nu-i scăpa din mână nici măcar o bucăţică mucedă la un sărac. Căci aşa au fost şi sunt până şi în ziua de azi bogaţii; lor le este necontenit frică că or sărăci dacă or milui un sărac cu o bucătură cât de mică. Şi în ţara aia, unde era bogatul ăla, se întâmplă într-o vreme o foamete mare, cum nu s-a pomenit în lume, că mureau oamenii şi stârpeau muierile de foame. Mâncau bieţii oameni iarbă şi frunze ca vitele şi nici iarbă şi frunze nu mai erau, căci era o secetă mare, de s-aprindea pământul. Bieţii oameni rodeau cojile copacilor şi mâncau pământ sărat, căci nimeni, nimeni nu avea o boabă de grâu în ţara aia. Numai magaziile bogatului ăla nemilostiv gemeau de bucate, şi el nimănui nu da o fărâmă. Şi cu cât năvăleau oamenii şi cereau bucate, cu atâta el încuia magaziile cu verigi de fier şi punea străjuiri, ca nimenea să nu se apropie. Şi celui ce cerea bucate, îi răspundea ca să-i aducă aur şi argint, şi apoi îi va da. Dar de unde era să-i aducă bieţii săraci aur şi argint? Şi aşa mureau oamenii, de foame, pe lângă magaziile pline cu bucate ale bogatului nemilostiv. De la o vreme însă, Dumnezeu Sfântul, văzând atâta împietrire de inimă la bogatul ăla nemilostiv, îşi întoarse mila şi începu a ploua şi rodiră câmpiile din belşug, încât şedeau acuma bucatele grămezi pe câmpuri. Iar în magaziile bogatului nemilostiv trimise atâtea gărgăriţe, câte boabe erau acolo, şi în puţină vreme toate bucatele nu mai rămaseră decât nişte coji, cari nu erau bune de nimic. Bogatul - de mare ciudă - se îmbolnăvi şi atât de mult zăcu, încât îl mâncară viermii de viu. Şi de atunci a rămas de mănâncă gărgăriţele bucatele de prin magaziile bogaţilor, căci ei ţin grămadă bucatele prin magazii şi de multe ori săracii rabdă foame”. Este de observat că gândacului de hrişcă i se spunea “cărăbuşel” iar celui de grâne “grângoaşă”, în vechiul Egipt gândacul de bălegar -

Zeul perfect: domnul celor 2 tărâmuri Este de remarcat că şi în Templul Nin-Karrak din mileniul III î.C. de la Terga / Terqa - de pe malul drept / apusean al Eufratului, Siria - au fost găsite reprezentările scarabeului (gândacului Khepra); vechii Egipteni vedeau soarele mişcându-se pe cer: împrejurarea simplă că soarele e rotund ca şi globul de gunoi al scarabeului îi făceau să-şi închipuie că şi soarele era împins pe drumul său ceresc de un mare sfânt scarabeu.

147


Academicianul Sextil Puşcariu în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1930 a studiat etimologia “îngurzi” şi “îngurga”: “Îngurzi e cunoscut în cele mai multe regiuni cu sensul special de a confecţiona - din piele udă opincile, dându-le forma piciorului, prin încreţirea (cu o cureluşă) a marginilor şi prin formarea gurguiului. Prin analogie s-a zis îngurzi şi pentru a coase în mod provizoriu gaura (ruptura) dintr-un sac sau dintr-o albitură, pentru ca să nu se verse conţinutul din sac sau să nu fie prea bătătoare la ochi ruptura. Prin extensie, îngurzi a ajuns să însemne şi ‘a boţi’, ‘a încreţi’ (de exemplu cămăşile, cioarecii, pânza, ochiurile de la marginile plasei, etc). Pe alocuri, se zice că se îngurzesc şi despre fetele care din cochetărie îşi strâng buzele, ţuguindu-le în formă de gurgui. În sfârşit, când grăunţele încep să se ivească, se zice că urzesc sau îngurzesc. Ordinea în care au fost date înţelesurile lui ‘îngurga’ în ‘Dicţionarul Academiei’ indică şi felul cum s-au dezvoltat unul din altul; de la tranzitivul ‘a încurca’ e apoi ‘a încurca lucrurile, a le face fără rânduială’: îngurga nu-i decât o variantă a lui încurca. În această accepţiune, îngurga se atinge cu îngurzi şi mai ales cu opusul său, a dezgurzi, ce înseamnă ‘a descoase opinca’ şi prin extensie - în Banat - ‘a descurca ceva încurcat’. În ceea ce priveşte partea semantică, ‘a îngurga’ corespunde Bulgarului ‘a se lua de gât cu cineva’, în sensul de îmbrăţişare; cuvântul Bulgar e derivat din ‘gâtlej, gât’, tot aşa cum a ‘îngurga’ în limbile Românice are acelaşi sens: gorga / gâtlej. Asemănarea formală se explică prin faptul că Latinul şi Slavul sunt înrudite şi ele. Atestarea Latină a pătruns în Română ca îngurgitare; din gurga a derivat gorga. Alături de acesta, Românescul gurguţa raportat la gurguia - are înţelesul de ‘a se făli, a se mândri’; derivatul cu sufix schimbat a dat în Româneşte gurz, întocmai cum Sanctus Georgius a dat Sângeorz: această tulpină nu se păstrează numai în verbul ‘îngurzi’, ci şi în derivatul ‘gurzui’, ce înseamnă ‘vârful opincii’ şi deci sinonim cu ‘gurgui’. În Latină, familia ‘gurges’ înseamnă pe de o parte ‘vârtej, ochi de apă, genune, abis’ (gurga) şi pe de altă parte ‘gâtlej’ (gurgulio); amândouă aceste sensuri - ce se găsesc în limbile Românice - se reduc la unul singur: Românul ‘gârlă’, ce la origine imită gâlgâitul apei în vârtej sau când e înghiţită. Însăşi structura tulpinei are reduplicarea incompletă gurg(ur), caracteristică pentru onomatopee. În limbile Românice, această tulpină ‘gurg-’ s-a amestecat cu altă tulpină onomatopeică, ‘garg-’, ce imită gargarisirea / gâlgâitul, variante ca ‘gârgoiu’ (adică ‘gura ulciorului’) arătând în Română acest amestec. Din vechime, la Români - întâlnit şi la Aromâni - gurguiu are sensul figurat de ‘gât’ al ulciorului. Imaginea ‘suptului’ a format puntea de trecere la sensul mult mai răspândit de ‘sfârcul ţâţei’, însă nu e exclus ca sfârcul ţâţei să fi deşteptat imaginea de loc de unde iese laptele ca dintr-un izvor gâlgâitor. Din sensul de ‘sfârcul ţâţei’ s-a dezvoltat cel de ‘vârf’ mai mult sau mai puţin rotunjit, ca sânul femeii (din acel înţeles - de gurgul - s-a dezvoltat la Romani cel de ‘deal’ iar la Aromâni cel de ‘rotund’); cu sfârcul ţâţei a fost asemănat şi gurguiul opincei, numit şi ‘moţ’: forma cea mai veche e cea îngurzită, opinca din Banat şi din Ţinutul Haţegului - legată cu curele peste picior importată din NV Peninsulei Balcanice. În Banat, ‘guşă’ înseamnă şi azi ‘gât’, ca la Aromâni (şi Albanezi); în Italiană ‘gozzo’ - corespondentul Românescului ‘guşă’ - e considerat o scurtare din ‘gorgozza’.” În 1985, lingvistul George Vaida observa la Aromâni: “Fără îndoială, graiurile din ‘insulele de vorbire dacă’ erau mult diluate cu daco-româna şi s-au

dizolvat cu timpul în limba vorbită de majoritatea populaţiei, dar au avut forţa ca peste veacuri, deci prin secolele XVIXVII, să mai producă zoonimul curcă” (pasăre Americană, denumită aşa după zoonimul curcă folosit la găină / pasăre răspândită pe glob datorită domesticirii în Bazinul Ghargar din N Indiei, în timpurile vedice); de altfel, gherghină la Români a ajuns mai recent să fie denumirea populară a daliei - plantă ornamentală provenind din Mexic - ce poate ajunge înaltă cât un om, importată de Europeni de peste Oceanul Atlantic după colonizarea Americii de către ei. Trecerea Dunării

În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că: “Originile Statului Român nu pot fi înţelese decât în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”. Istoria Gherga indică după vremurile Antice 3 deplasări organizate Gherga din S Dunării în N Dunării:  la sfârşitul secolului X din Veneţia în Banat  la sfârşitul secolului XIV din Kosovo în Ţara Românească  la începutul secolului XVIII din Moscopole în Mişcolţ Mişcările Gherga s-au determinat reciproc, Gherganii păstrând legăturile între ei de-a lungul acelor secole. Aşa după cum au semnalat istoricii, clanul Gergely / Gregor în legătură cu Frâncii - adică Veneţienii - în moşiile Pecenege Becej, Becicherec / “Beci-Cherec” (Mare - azi Zrenjanin / Banatul Sârbesc - şi Mic, în judeţul Timiş / Banatul Românesc) din secolul X / pe când Banatul era independent ori acei numeroşi Gergye / Gherghi în moşia Pecenegă Gerjen din secolul XI, erau prezenţe Panonice Gherga printre Pecenegii şi Veneţienii / Frâncii timpurilor respective în areal; Veneţianul Gherard din familia Veneţiană Georgii, creştinătorul Ungurilor / Maghiarilor, s-a stabilit în reşedinţa din mlăştinosul Cenad a lui Ahtum / care a condus 148


Banatul până la el iar călugării săi după schismă au trecut în răsărit de moşia Almaş - denumire Dalmată - pătrunzând până la Cârţa, moşie de la marginea uriaşului codru al Românilor şi Pecenegilor ce era pe atunci până în areal, unde în secolul XII a fost indicată existenţa bogatului cavaler Veneţian Gregoriu / Grigore (acolo în secolul XIII slujitorii creştini au ridicat o mănăstire iar urmaşii din Cârţa Română - capitala Ţinutului Făgăraşului - şi Veneţia de Jos, din aceeaşi zonă, ai familiei cavalerului Grigore Veneţianul au descălecat în Ţara Românească / Valahia, împreună cu G/herţegul Negru-Vodă, proprietatea la S de Carpaţi fiind Gherghiţa, o podgorie ce furniza vin atât în perimetru, cât şi Veneţiei, cu contactele stabilite încă de pe vremea când prima Ţară Rumână, din Dobrogea, Bălţile şi Delta Dunării, era condusă de Gherghi).

părinţii ortodoxiei Românilor, el înfiinţând şi Mitropolia Severinului, cu ajutorul rudelor sale din familia G/herţegului Negru Vodă, Armânii / Vlahii Gherga stabilindu-se în Ţara Românească şi la Ghergani (în spaţiul Român Medieval, legăturile diverselor ramuri Gherga au fost serios documentate). Dinaştii lui Negru-Vodă (Cărăşeni din Ţinutul Gugulanilor), stăpâni din secolul XII şi în ţinuturile din Nordul Carpaţilor Meridionali - anume Amlaş / Almaş şi Făgăraş - s-au preocupat de aceea ca în aceeaşi Ţară Românească fondată la sfârşitul secolului XIII să înglobeze Banatul Severinului, cu Ţinutul Haţegului şi întreaga Oltenie Băsărăbească, acolo şi ctitorind în secolul XIV însemnate mănăstiri ortodoxe, dintre care unele, ca Prislop, Tismana, Cozia, etc., funcţionează inclusiv în prezent; interesele dominatoare Gugulane s-au manifestat atât prin ctitorirea aşezămintelor religioase impresionante din Vestul Râului Olt, cât şi prin aşezările dregătorilor Gherga în unele moşii din E Râului Olt, ca Ghergani şi Gherghiţa (Muntenia fiind veche parte a Regatului Românesc, întemeiat în secolul IX pe Valea Dunării inferioare cu capitala la “Duro-stor” / Silistra, ca “Vlaşca de la Dârstor“, după cum i-a spus academicianul A/Român Niculae Iorga), de altfel în toată istoria sa Ţara Românească avându-şi capitala numai la răsărit de Râul Olt, prezenţa demnitarilor impunându-se ca necesară să fi fost în preajma puterii statale. În arealul Românesc / Valah Medieval de mare forţă era titulatura de “G/herţeg” pentru marele nobil (aşa cum avea şi aristocratul Negru-Vodă), ca ecou al Anticilor Gherghi din Dinastia Gurag a regilor care au condus Geţii, Dacii, Goţii, ş.a.: recunoaşterea puternicilor Gherga s-a transmis astfel - în timp - celor aflaţi în frunte, până în Nordul European (Germanii având “herzog”, Finii “herttua”, Norvegienii “hertug”, etc).

Pe lângă Ţinutul Făgăraş şi Ţinutul Almaş / Amlaş intrat în proprietatea familiei Cumano-Armâne a G/herţegului Negru Vodă - în secolele XIII şi XIV aparţinea de Banatul Severinului (ce păstra legăturile cu Armânii / Vlahii până pe coasta Dalmată, unde un oraş important Vlah - condus de Gheorga - era Ragusa, tutelat pe atunci de Veneţia iar prin porturile Dunărene de la Severin şi Vidin ţinea şi direct legăturile cu Veneţienii); de altfel, în secolul XIV a fost atestată localitatea Moscopole a Armânilor / Vlahilor ca aşezare de mare importanţă culturală şi economică, unde Casa Comercială Gherga a fost cea principală până în secolul XVIII (în Ragusa / azi Dubrovnik - ce conducea pe atunci republica Dalmată, Casa de Giorgi de acolo fiind dominantă şi azi e faimoasă Podgoria Grgic, în Peninsula Peljesac din marginea oraşului). În Banat - în secolul următor magistrului Georgius din secolul XIII / care a luptat în Banatul Severinului pentru regele Cuman al Maghiarilor - au fost atestaţi mai mulţi preoţi Gheorghe şi localităţi populate de Armâni. Pe coasta Dalmată în secolul XII a trăit Grgur arhiepiscopul Vlah în Bar / MunteNegru - ale cărui proprietăţi, inclusiv din S Kosovo, au ajuns în proprietatea Muntelui Athos - iar în secolul următor, anume în secolul XIII, în N Kosovo exista cneazul Vlah Ghîrd / Gârd. În secolul XIV, pe moşia Kosovară Gherga s-a născut Nicolae al cărui nume de familie a fost notat Gârca / Grcic de Sârbi devenit sfânt în Ţara Românească deoarece a fost printre

Ruina Vodiţa Mult timp pe ruta principală a transhumanței Românilor dintre Balcani și Banat trecând Dunărea pe la Gherdap vara cei “măreți” din Valea Moravei ajungeau “semeți” pe Semenic (astfel începând urcarea în Munții Carpați), iarna traseul inversându-se, “semeții” ajungând “măreți”; așa ceva după schisma creștină a atras nevoia consolidării ortodoxe a principalei rute de transhumanță, folosită în exclusivitate de către turmarii Vlahi / Armâni (Valahi / Români), care își recunoșteau conducătorul fie la iernat în Bosnia, fie la vărat în Făgăraș, ca același Gherțeg / “herțeg”: Herțegovina în Balcani sau dinaștii Bănățeni cu notarea generică de Negru Vodă mare herțeg au fost printre 149


exemplele Medievale concludente de la începutul mileniului II în zonele puternic populate de Vlahi / Valahi. Primul Armân / Aromân Gherga din regiunea nodală a transhumanței Kosovo care a trecut Dunărea în scopuri publice şi durabile a fost cel devenit Sf. Nicodim, în 1359 - pentru întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş - însoţit apoi de rudele Gherga (zidari, zugravi de biserici şi clerici), la lucrul de consolidare al ortodoxiei şi în N Fluviului: după ce în Timoc - regiunea din S Banatului - cu echipele sale a ctitorit biserici, în 1369 a început ridicarea primei mănăstiri de cealaltă parte a Fluviului, la Vodiţa, în Banat / aşezământ pentru care a făcut înțelepte demersuri să fie sediul unei alte Mitropolii, a Severinului (cea de la Curtea de Argeş fiind a UngroVlahiei). În hotărârea sinodală din 1370 a Patriarhiei din Constantinopol, jurisdicţia Mitropoliei Severinului a fost recunoscută ca peste jumătate din Ţara Românească, “cealaltă jumătate având ca arhiereu pe mitropolitul transferat mai dinainte de la Vicina” (adică din Delta Dunării, zonă ce aparţinea Ţării Româneşti).

Mănăstirea Tismana (gravură din secolul XIX) Apoi Gherganii (călugări, pictori şi constructori din Coşava / Kosovo) au realizat - în jurisdicţia noii Mitropolii a Severinului - Mănăstirea Tismana / din actualul județ Gorj, sfinţită în 15 VIII 1378 şi Mănăstirea Cozia / din actualul județ Vâlcea, din vecinătatea răsăriteană a județului Gorj ce pe atunci se numea Jaleş, inaugurată în 18 V 1388 de Vodă Mircea “cel Bătrân” (așadar, la începutul lor acele mari mănăstiri ortodoxe din N Băniei / Olteniei - magnifice pentru timpul lor, foarte frumoase şi în prezent - nu aparțineau de Mitropolia UngroVlahiei cu reședința în Muntenia la Curteade-Argeș, ci atârnau de Mitropolia Severinului, cu reședința în Banat, la Vodița): meşterii nu erau doar Gherga şi nu doar Armâni / Aromâni, Academia Română - în “Istoria românilor” din 2012 - consemnând că “la fel ca şi unele monumente din Valea Moravei, motivele şi stilul Bisericii de la Cozia trădează prezenţa unei echipe de pietrari decoratori condusă de un meşter georgian” (fapt studiat în 1931 şi de academicianul Gheorghe Balş în “Influenţe Armene şi Georgiene asupra arhitecturii Române”); de altfel, deja de pe atunci pentru meseria exercitată de către Macedo-Români în întreaga Peninsulă Balcanică s-a consolidat cuvântul “goga”, devenit (pentru Sârbi şi Albanezi, mai ales când se referau la Vlahi / Armâni) sinonim cu zidar.

150


Ana: aceea de fapt putea fi cumnata Ghergana / Kerana călugărită Calinichia / “Învingătoarea”, soţia fratelui său mama lui Dan I şi a “dragului” Mircea (retrasă apoi în călugărie); ulterior şi Dan I l-a avut pe fratele său - Mircea “cel Bătrân” - asociat la domnie. Descendenţii lui Dan I - fiul mai mare al lui Radu Negru Vodă - au format ceea ce Medieval au fost cunoscuţi ca “Dăneşti” iar descendenţii dragului său frate ca “Drăguleşti”; ambele ramuri - “Dăneştii” şi “Drăguleştii” - au lucrat cu neamul Gherga, “Dăneştii” ataşându-se mai mult de Gherga din Ghergani iar “Drăgulii” / “Drăguleştii” de Gherga din Gherghiţa (în timp fiind probate şi intersectări, ca de pildă Vodă Vlad “Dracul” - dintre “Drăguleşti” - avându-l ca lascăr / cămăraş pe Ghergka din Ghergani ori Vodă Basarab “Ţepeluş” - dintre “Dăneşti” trecând paşnic la cele veşnice în Gherghiţa: în 1549 şi diplomatul Dalmaţian Antonius Verantius - de la Curtea Transilvaniei - a explicat că “Dracula” era un diminutiv de mângâiere provenit din “drago” însemnând “cel drag”).

Mănăstirea Cozia La propunerea verilor Aromâni Gherga, Vodă Mircea “cel Bătrân” a decis în 1396 mutarea capitalei Ţării Româneşti de lângă mitropolitul UngroVlahiei (căruia i-a lăsat casa domnească de la Curtea de Argeş) pe malul Ialomiţei superioare, în Târgovişte, unde echipele Gherga au ridicat noi case pentru dregători - funcţii recent introduse în stat - şi de asemenea au realizat noua reşedinţă a domnitorului; despre numele Ialomiței se poate observa ceea ce a scris cercetătorul Basarabean Vlad Cubreacov în 2016, ca fiind “de origine certă Alană”. În 2012, Academia Română a descris în “Istoria românilor” cum era: “construcţiile curţii domneşti din Târgovişte ocupau un spaţiu dreptunghiular, în perimetrul căruia se afla o capelă şi o locuinţă cu plan pătrat, cu beci de piatră, subîmpărţit prin stâlpi şi acoperit cu 4 bolţi semicilindrice paralele; parterul era construit din cărămidă iar încăperile erau tăvănite”. În 1397, Vodă Mircea “cel Bătrân” al Ţării Româneşti a încheiat o alianţă cu independenta putere a Ragusei iar nepotul său Ioan - fiul fratelui Dan I - a moştenit proprietăţi ale tatălui în Dalmaţia (în Valahia Veche - cu ieşire la Adriatica - fosta formaţiune având hotar în N cu Vlahii Timoceni, domeniu feudal ce aparţinea domnitorului Mircea “cel Bătrân”, ce ajungea până la Gherdap / Dunăre). După Vodă Radu I 1330-1383, ştiut din familia herţegului Negru-Vodă / de aceea fiind câteodată numit şi Radu Negru Vodă, care a fost fratele lui Vlaicu-Vodă şi a domnit din 1377 până la moarte - ei erau nepoţii lui Basarab “Întemeietorul” la conducerea Ţării Româneşti au urmat fiii săi Dan I 13541386 (între 1383 şi 1386), însurat cu Maria din Serbia iar apoi “dragul Murea”: Mircea, zis “cel Bătrân”. Supranumele aceluia a fost nu datorită vârstei, ci datorită domniei sale din vechime şi lungă de 32 de ani / atunci când a murit avea 63 de ani (mama sa Ana din Prilepac 42,36 lat. N, 21,26 long. E - sora ţarului Kosovar Lazăr, călugărită Calinichia / semnificând în Greacă “Învingătoarea” - se pare că l-a născut în 1355; o altă versiune - de exemplu susținută de către Dr. Neagu Djuvara - presupune despre Ana că ar fi fost fiica țarului Lazăr și că l-ar fi născut pe Mircea prin 1370). Bunicul patern Basarab “Întemeietorul” al lui Vodă Mircea “cel Bătrân” / “cel Mare” a fost cel mai longeviv domnitor Român din istorie, pentru 54 de ani; Vodă Mircea “cel Bătrân” (cunoscut contemporanilor săi ca “Banoveţul Alb”) a trăit totuşi mult pentru acele vremuri / ulterior Vodă Mihai “Viteazu” declara - pe când avea 40 de ani - că la acea vârstă deja se simţea bătrân, în acele timpuri Medievale speranţa de viaţă fiind scurtă. Este interesant că despre Vlaicu-Vodă / Vladislav-Vodă (frate cu Radu I pe care l-a avut asociat la domnie) se ştie că a avut o legătură nelegitimă cu Ker-Ana /

Blazonul Drăculeştilor Este interesant ce a scris istoricul bizantin Laonicus “Halcondyles” / “Chalcondylas” 1423-1490, că “pe Mircea, născut din vechiul neam al domnilor lor, ei (Românii) şi-au ales domn, omorând pe Dan, care mai înainte domnea peste dânşii”; în 1620, cronicarul Mihail Moxa de la Mănăstirea Bistriţa 45,11 lat. N, 24,02 long. E / judeţul Vâlcea a indicat că “Dan a fost ucis de Şuşman, domnul Şcheilor” (adică de unchiul Şişman / Ciuş-man, a cărui mamă era Evreică, descris de academicianul Petriceicu Haşdeu ca “un rar specimen de răutate şi de viclenie pe tot parcursul viţeii sale, care l-a dezgustat pe tatăl său, însă nu el l-a omorât pe Dan Vodă, ci Mircea cel Mare” / Mircea “cel Bătrân”, fratele său vitreg): Şişman a fost ultimul conducător al Marii Târnave / Bulgaria, fiind omorât - la rândul său - de otomani, în 1393). Se poate observa că ramificarea Dinastiei Basarabilor a coincis cu apariţia Aromânilor Gherga în Ţara Românească. În 2014, Bănăţeanul Radu Herzog a publicat observaţia că “domniile pământene, de pe vremea marilor voievozi români - Mircea 151


cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu - fuseseră indubitabil mai legate de culturile apusene decât de lumea greacă, deşi impactul religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat; domnitorii valahi şi moldoveni din secolele XIVXVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor central europeni (cu atât mai anacronică pare retrăirea Bizanţului la sute de kilometri şi la secole distanţă aici, în spaţiul nostru, aşa cum a fost în perioada fanariotă)”.

Dinastiei Nemania a Sârbilor, care a inclus regiunea în dominaţia sa la sfârşitul secolului XII, până atunci acolo fiind leagănul Vlahilor; în 2008, Timoceanul Sandu Cristea a descris vechile obiceiuri ale Vlahilor Kosovari, răsfrânte până la “Făşanc” / carnavalul măştilor în Banat).

Românii după întemeierea Ţării Româneşti La un secol după întemeierea Ţării Româneşti, înfrângerea creştinilor de către musulmani la NV de Priştina în bătălia din 28 VI 1389, pe Câmpia Mierlei din Coşava Kosovopolje în Sârbă - ce era atunci pe moşia familiei Brancovici, a determinat masivul exod al Gherganilor din imediata apropiere (ei fiind pe moşia având actualele locaţii Gherga / Gerga 42,46 lat. N, 20,58 long. E - aflată lângă aşezarea Kosovară Gjergjaj / Raskovo 42,43 lat. N, 21,05 long. E, în vecinătatea localităţii Obilici / Kastriot 42,41 lat. N, 21,04 long. E - şi Gherkai / Gerkaje 43,03 lat. N, 20,45 long. E, etc.) spre N, prin trecerea Dunării, preluând poziţii importante în Ţara Muntenească / Românească, înainte de mutarea finală a unei părţi din neamul Gherga în Banat. (În 1389 şi în anul următor, regele Sigismund de Luxemburg a condus din Timişoara atât Ungaria, cât şi operaţiunile militare în Balcani). În secolul XIV, în vecinătatea capitalei Sârbilor ce nu era Belgrad ca azi, ci Priştina 42,40 lat. N, 21,10 long. E din Coşava / Kosova, în marginea Sudică a Bazinului Dunării - moşia Gherga era vecină cu moşia Brancovici (conform spătarului Mihail Cantacuzino 1640-1716 - care după un pelerinaj în Peninsula Sinai, a fondat Mănăstirea Sinaia sub Sfinxul din Bucegi - Brâncoveanu, Brâncuşi, ş.a. erau din acelaşi trunchi uman, înaintaşul lor fiind Branko, seniorul Ohridei în 1365). Puternicii Armâni / Aromâni Gherga care aveau moşia în Coşava erau renumiţi acolo pentru găzduirea întrecerilor cu cai de Sân Toader - patronul lupilor - organizate în Zilele Albe de la începutul postului Paştilor (pentru “alungarea” acelor animale sălbatice aparţinând iernii încheiate, într-un festival rămas cunoscut popular ca “Paştile cailor”, de sărbătoarea Sf. Toader): Cultul Cailor la sărbătorirea primăverii era vechi, cu scop agrar şi de asigurare a fecundităţii, fertilităţii şi sănătăţii (acea prezenţă în Kosova / Kosovo a fost consemnată şi de documentele

Steaua marchează Moşia Gherga “Paştile cailor” era o reminiscenţă a Cultului Călăreţului / cavalerul călare fiind regăsit atât în Sanctuarul Gherga din Anatolia - legat de celebrarea misteriilor, ca ordinul militar cel mai vechi din lume - cât şi la Traci (ori ulterior - în timpul Romanilor - în Bazinul Dunării fiind respectat Cavalerul Danubian / Cavalerul Dac). În “Mitologia română”, academicianul Romulus Vulcănescu a scris cum începea celebrarea: “Anual, oamenii-strigoi se întruneau în noaptea de SânToader, transformându-se în ‘caii de Sân Toader’ (un fel de centauri), ce cutreierau şezătorile pentru a pedepsi pe fetele şi femeile care nu le respectau sărbătoarea. Atunci femeile ascundeau furcile, fusele, greblele şi grapele ca să nu le străpungă cu ele caii Sân Toaderului. Curând apoi, de Sân George oamenii-strigoi încingeau ‘hore aeriene’ în jurul turlelor dărâmate de biserici şi sarabande în cimitire părăsite sau la răspântiile pustii. De Sân George pe Muntele Retezat strigoii şi moroii care veneau de la mari depărtări, călări pe limbi de meliţe şi cozi de mături, alcătuiau conclavuri. Împotriva sarabandelor, trecătorii zgâriau pe pământ cercuri magice, în care intrau ca să se apere de puterea lor malefică”.

152


Domeniul Kosovar Gherga era în Bazinul Moravei Vestice (ale cărei ape se varsă în Gherdap / Defileul Dunării), aşadar trecerea Gherga în Valahia / Ţara Românească a fost numai prin coborâre, la vale; atunci când Gherga din Kosovo a trecut definitiv Dunărea era domnia vărului Mircea “cel Bătrân” - din Dinastia Basarabilor, însurat cu nobila Mara din Carintia - care a ajuns apoi la fel ca Burebista (cu un mileniu şi jumătate înainte) “stăpânitor pe amândouă malurile Dunării până la Marea cea Mare”: datorită ameninţării otomane, Vodă Mircea “cel Bătrân” a devenit “stăpânul Dârstorului” şi “despotul” cetăţii lui Dobrotă / Dobrotiţă (în Dobrogea, la o apropiere relativă de capitala otomană de atunci, Adrianopol / azi Edirne). Mircea “cel Bătrân” - colaborator cu Cavalerii Ioaniţi / Ospitalieri - şi-a început domnia în Valahia / Ţara Românească la 23 IX 1386, aceea luând sfârşit odată cu decesul său, în 31 I 1418 (primii ani şi-a avut reşedinţa la Curtea de Argeş, domnia fiindu-i întreruptă în 1395-1396 de Vlad “Uzurpatorul” - fiul fratelui său mai mare Dan - apoi şia avut reşedinţa la Târgovişte, mitropolitul UngroVlahiei mutându-se în Casa Domnească din Curtea de Argeş); în timpul domniei sale, populaţia Ţării Româneşti era de doar jumătate de milion de oameni (localizarea aşezărilor atestate relevă o repartiţie inegală a acelora, concentrările demografice fiind în zonele de deal, de-a lungul principalelor cursuri de apă şi - implicit - al căilor de comunicaţie / în acelaşi timp, zonele de munte sau de câmpie au cunoscut un număr incomparabil mai mic de aşezări), mărimea populaţiei rămânând aşa până în secolul XVI: primul milion de locuitori ai Ţării Româneşti a fost atins abia în secolul XVII.

mai fiind necăjit din 1394 de Sârbii vasali otomanilor, conduşi de vărul său, craiul Marko, săgetat mortal în acea luptă; e de ştiut - după cum a notat scribul Dobre pe o carte liturgică păstrată acum în “Muzeul Rus de Istorie” - că Marko în 1371 şi-a consumat o poveste de dragoste cu Todora, soţia lui Grgur din Kastoria / Castoria: craiul Marko / Marcu era Român după mama sa Elena, nepoată a lui Basarab “Întemeietorul” - prinţesa era fiica lui Vodă Nicolae Alexandru, care a domnit în 1352-1364 - şi îşi vizita rudele Aromâne Ghergane, inclusiv din Kastoria / Custura, loc unde de altfel până la urmă s-a însurat, însă cu Irina, fiica guvernatorului).

Apoi, otomanul Baiazid a fost capturat la Ankara în 20 VII 1402 de înaltul împărat Gurkan Timur, şchiop datorită unei tuberculoze osoase la genunchiul drept - născut în Keş 39,03 lat. N, 66,50 long. E / Uzbeki-stan, la poalele Munţilor Argai / Altai, care era şi împotriva Hoardei de Aur - sultanul murind în captivitatea acelui împărat; atunci domnitorul Mircea “cel Bătrân” şi-a cununat una dintre fiice cu Musa Celebi / fiul sultanului Baiazid, sprijinindu-l pe acela şi pe fratele său Mustafa - ei având mama Ghermiană / din V Anatoliei - la succesiunea conducerii Imperiului Otoman (însă fără succes cu nici unul, ambii fiind ucişi în 1413). Originea împăratului Timur Gurkan a fost Jată: tribul său Barla era ştiut de Indieni ca fiind gotră Jată; nobilul Gurkan Timur a fost mare conducător al Jaţilor / Geţilor Asiatici, în armata sa majoritatea luptătorilor fiind Jaţi (echivalaţi ca Geţi Medievali de către istoricul Britanic James Tod). În 1992, autorul Indian Mangal Sen Jindan, care a scris “Originea unor clanuri din India”, a afirmat că Uzbeki-stanul era pe atunci locuit în număr considerabil de către Jaţi, dintre care unii i-au provocat probleme nobilului Timur (istoricul Indian Ram Sarup Joon, Dr. Girish Chandra Dwivedi, ş.a., au documentat şi lungi conflicte ale Jatului Timur cu Jaţii / urmaşii străvechilor Geţi Mari). Este de observat că după lupta de la Rovine, învinsul sultan Baiazid nu s-a lăsat şi l-a ajutat pe Vlad - nepotul lui Mircea / îndreptăţit de fapt şi el la tron, fiind fiul lui Dan I, fratele mai mare al lui Mircea - să domnească peste o parte a Ţării Româneşti, până când au sosit cruciaţii cu care a colaborat Mircea, Vodă reluându-şi

Ţara Românească În Kosova, creştinii conduşi de ţarul Lazăr - la care a ajutat şi un detaşament trimis de domnitorul Românilor Mircea “cel Bătrân”, nepotul ţarului Lazăr - au avut pierderi imense în confruntarea cu dubla armată otomană (ulterior mulţi Armâni / Vlahi din Kosova au ajuns pe valea auriferă a Râului Timoc; o migraţie la exploatarea de cupru din Bazinul Ogosta a fost prezentată şi de “Enciclopedia Bulgară”, în localitatea înfiinţată la 1399 Cherka 43,23 lat. N, 22,53 long. E, populată atunci inclusiv de comercianţi din Ragusa / Dubrovnik). Vodă Mircea “cel Bătrân” în confruntarea numită Rovine, adică “Ruine” / “Şanţuri”, contra otomanilor conduşi de sultanul Baiazid 1389-1402 - fiul Grecoaicei Gulcicek şi al sultanului Murad mort în bătălia de la Câmpia Mierlei - a câştigat, la locul bătăliei de pe Valea Timocului / Podunavia din 17 V 1395 ridicând Biserica Ghevrin / Koroglaş, în marginea Negotinului 44,14 lat. N, 22,32 long. E (tronul fiindu-i atunci uzurpat de mai tânărul Vlad - în timpul căruia episcopul catolic al Argeşului se numea Gheorghe - el 153


atunci stăpânirea deplină în stat (şi a mutat capitala de lângă reședința Mitropoliei UngroVlahiei, la Târgovişte, pentru a fi în echilibru ortodox şi faţă de Mitropolia Severinului înfiinţată de unchiul Nicodim Gârca); dinaintea acelor timpuri conflictuale pentru tron - începând cu Nicodim - rudele Ghergane au fost mereu alături de Mircea, pe lângă tatăl Gorga şi fiul Gherghinu / Gherghina oficial intrând în înalta dregătorie, ambii fiind la dreapta şi la stânga lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, ca stolnic şi paharnic. În 1915, cercetătorul Albert Lybyber a scris: “Cârmuirea otomană cuprindea pe sultan şi familia lui, curtenii, funcţionarii care aveau în sarcină administraţia, oştirea permanentă şi un corp numeros de tineri care erau crescuţi pentru a sluji în rândurile oştirii permanente, ale administraţiei şi ale curţii; toţi aceia mânuiau deopotrivă sabia, pana şi sceptrul: ei exercitau toate funcţiile cârmuirii, în afară de funcţia judiciară (dreptatea fiind împărţită în numele legii sfinte) şi de unele funcţii minore ce erau lăsate în sarcina unor înjghebări străine de supuşi nemusulmani. Caracteristicile fundamentale ale acelui sistem de cârmuire erau următoarele: personalul se recruta - cu puţine excepţii - din oameni născuţi din părinţi creştini; în al doilea rând, aproape fiecare făcând parte dintr-o instituţie militară sau administrativă începeau prin a fi sclavii sultanului şi rămâneau aşa oricât de sus puteau ajunge pe treptele puterii, măreţiei şi ale avuţiei. Mamele tuturor copiilor sultanilor erau sclave iar sultanul însuşi era feciorul unei sclave; sultanii nu peţeau logodnice de rang regesc şi nu dădeau titlul de soţii mamelor copiilor lor. Sistemul practicat de otomani lua astfel în mod deliberat sclavi pentru a face din ei demnitari ai statului: lua copii de la stâne şi făcea din ei curteni ori generali, pentru care nu putea fi mai mare fericire decât să doboare crucea şi să înalţe semiluna. Neţinând câtuşi de puţin seama de corpul temeinic al obiceiurilor fundamentale - corp cunoscut sub numele de ‘firea omenească’ - neţinând seama nici de prejudecăţile religioase şi sociale ce erau tot aşa de adânci ca însăşi viaţa, sistemul i-a smuls pe copii părinţilor lor înainte de a fi căpătat educaţia cuvenită. Sultanii îi înălţau sau îi coborau fără a ţine seama de strămoşii lor şi-i făceau să deprindă principii de morală cât se poate de ciudate, ţinând necontenit deasupra capetelor lor o sabie atârnată ce putea să pună în fiece clipă capăt unei cariere strălucite ce-l dusese pe vreun asemenea slujitor al sultanului pe calea fără de pereche a gloriei umane. Recrutarea se făcea prin folosirea din plin a populaţiei ne-musulmane: anume, dincolo de graniţele imperiului, prin capturi în războaie, prin cumpărări de sclavi la târguri sau prin înrolări de voluntari înlăuntrul graniţelor imperiului, prin conscripţia periodică în rândurile tineretului creştin. Recruţii erau supuşi unei instrucţii bine chibzuite, comportând selecţia şi specializarea la fiecare nivel; disciplina era foarte strictă iar pedepsele erau sălbatice. Dar pe de altă parte - se făcea un necontenit şi deliberat apel la stârnirea ambiţiei şi emulaţiei recruţilor: fiecare flăcău era conştient de faptul că putea ajunge mare vizir şi că înalţarea în rang atârna de vitejia şi de devotamentul dovedit”. În secolul VI, istoricul bizantin Teofan (fragmentul 64) a precizat mai mult decât egalarea arhaică Huni = MasaGeţi, că în timpul său tocmai apăruţii Turci = “Tourkoi” erau numiţi MasaGeţi. Aşa după cum în Imperiul Bizantin nu toţi erau ortodocşi iar ierarhiile nu erau Elene decât în mică măsură (chiar dacă limba oficială - după ce iniţial a fost Latina - a devenit Greaca), aşa şi în Imperiul Otoman: nu toţi erau musulmani iar ierarhiile (chiar dacă limba oficială era Turca) inclusiv imperiale - sultanii doar pe linie paternă fiind Turci -

erau foarte amestecate, fiind formate din toate naţiunile imperiului. Se poate constata că Vlahii / Aromânii Gherga au fost în anturajul Sfântului Nicodim dar nu ca membri obişnuiţi (Gorga era fiul sau nepotul lui Gârca, adică Zorza era fiul sau nepotul Sfântului Nicodim): circumstanţele indică apropierea Gherganului Nicodim / Nikodim de Gherganii Kosovari, ei împreună fiind rudele Balcanice ale lui Vodă Mircea “cel Bătrân”; Nicolae Gherga / Nicodim Gârca devenit Sf. Nicodim - a fost ruda mai mare a lui Vodă. Instalarea relativ rapidă a Aromânilor Gherga în Valahia / Ţara Românească - împroprietăriţi la sfârşitul secolului XIV cu Ghergani şi Gherghiţa şi cu înalte funcţii în stat atât ca stolnic, cât şi ca paharnic - s-a datorat nu numai calităţilor lor profesionale probate inclusiv în înfruntările cu otomanii, ci şi datorită înrudirii Gherganilor cu domnitorul Român, ca veri (e de ştiut că în paralel cu cele 2 funcţii ale lor, dregătoriile ce mai erau atunci - atestate documentar - au fost încă 5 doar: de ban, logofăt, pârcălab, vistier şi vornic). Istoricul Nicolae Bălcescu a precizat: “Domnul cârmuia cu un sfat de o duzină de boieri, întocmit în Ţara Românească de Negru-Vodă. Orice act însemnat al cârmuirii, precum şi orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului şi suscris de dânsul. Boierii erau slujbaşii ţării, adecă capii puterii armatei, fiind ţara organizată ostăşeşte (nu era o clasă nobiliară, ca în Europa)”. Echivalentul instaurat în Europa al boierului Român a fost cel aristocratic de “baron”. Dr. Neagu Djuvara a precizat: “Existenţa unei nobilimi moşiereşti, anterioară chiar întemeierii ţărilor române în secolele XIII-XIV, este dovedită cu documente. Astfel, diploma acordată de regele Ungariei Bela IV Cavalerilor Ioaniţi în 1247, ca să-i stabilească în Oltenia după năvălirile devastatoare a mongolilor (însă cavalerii nu s-au stabilit temeinic), menţiona - alături de ‘rustici’ - pe ‘maiores terrae’, cărora suzeranul ungur le acorda privilegii excepţionale, bunăoară de jurisdicţie. Ceva mai târziu, în ţările române, boierii au apărut întotdeauna alături de domnitor - cel puţin cei mai de seamă dintre ei - în calitate de cosemnatari ai unor tratate, diplome sau hrisoave şi ca ‘mari electori’ la fiecare schimbare de domnie. Boierimea n-ar fi putut să-şi însuşească asemenea drepturi exorbitante dacă n-ar fi pre-existat ‘descălecatului’.” Despre Rovine, Dr. Alexandru Diţă în “Mircea cel Mare - între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă” din 2000 a constatat că a fost “singura mare înfrângere suferită de un sultan otoman direct pe câmpul de luptă din partea unui şef de stat creştin, în toată istoria imperiului semi-milenar”; dacă bătălia a fost a doua oară pe malul Balcanic al Dunării, în Valea Timocului şi nu ca prima oară în Valea Argeşului (căci locaţia nu e sigură), desigur că Gherganii Kosovari s-au remarcat în luptă - alături de Vodă Mircea - dovadă fiind dregătoriile lor la Curtea Ţării Româneşti: când au obţinut mutarea capitalei la Târgovişte, ei erau activi în stat deja de mulţi ani (iar conducătorul lor Nicodim de 37 de ani). Pentru Mircea “cel Bătrân”, Nicodim avea statutul special de “duhovnicul domniei”, Vodă fiind însoţit de el pe unde mergea (şi nu de mitropoliţi ori de alţi ierarhi); poziţia lui Nicodim însemna printre altele şi că nu săruta mâna domnitorului (aşa cum trebuiau s-o facă mitropoliţii şi ceilalţi ierarhi). După cruciada eşuată la Nicopole / Bulgaria, când cavaleria uşoară a lui Mircea “cel Bătrân” n-a fost invitată la şarja cavaleriei grele a nobilimii occidentale şi n-a luptat, domnitorul a reuşit să revină pe deplin la conducerea Ţării Româneşti (pe ambele maluri ale Dunării, aşa după cum îi era titulatura). Bavarezul Johann Shiltberger - oştean în bătălia de 154


la Nicopole din 1396 - a fost impresionat de Români, pe care i-a descris ca “foarte bărboşi”, la care savantul Petriceicu Haşdeu a comentat în 1875: “la noi, ‘bărbat’ înseamnă în genere om matur şi energic (fie el cât de bine ras); toate popoarele au avut deopotrivă câte un timp de ‘bărboşie’, care s-a răsfrânt până la un punct în limbă. De exemplu, în Latina medie, ‘barbatus’ era sinonim cu ‘princeps’ (acelaşi înţeles de onoare a conservat cuvântul ‘barba’ şi în unele dialecte Italiene); Romanii - atât de caracteristici în urmă prin feţele lor netede şi lucioase - nu avuseseră bărbieri până în secolul III î.C., ba şi atunci au trebuit să şi-i aducă tocmai din Asia”. (Când au început bărbieritul, Romanii de fapt au imitat inovaţia militarilor Makedoni din secolul anterior iar la început se rădeau doar cei din armată: preluarea obiceiului în Imperiul Macedon a fost de la războinicii lor Anatolieni, vorbitori nativi de Greacă, între care foarte marcanţi pe atunci erau “Barbarii” Gherghiţi). Bănăţeanul Mircea Rusnac în “Istoria şi tradiţiile craşovenilor” a scris că “după înfrângerea de la Kosovopolje din 1389, mulţi sârbi s-au refugiat şi ei către nord, ajungând inclusiv în Banat. Unii din aceia au rămas în zona Caraşovei. Dialectul vorbit de ei semăna cu cel de pe cursul superior al Moravei unde slavii convieţuiseră mult timp cu aromânii. Emil Petrovici considera chiar că ‘dialectul caraşovenilor pare a fi limba sârbească vorbită de români’. Acesta păstrează cuvinte arhaice, deoarece trăind izolaţi în Banat el nu a mai evoluat ca limba sârbă actuală. Se mai întâlnesc şi cuvinte româneşti dar şi albaneze, acestea având un substrat traco-iliric. Iar între numele de familie ale craşovenilor sunt foarte multe de origine română precum Gherliţă, Gherga, Gruia, etc. Aceştia însă s-au contopit cu populaţia slavă, lăsând doar menţionata amprentă a elementului românesc. Strămoşii lor au fost albanezi, aromâni, bosniaci, bulgari, români şi sârbi, rezultând un amestec de populaţie rar întâlnit”. În 1996, profesorul Dumitru Blaj a observat că “Ghera era cleştele de prins cercuri înroşite numit aşa de vechii slavi şi de aici s-au numit Gherghe, Gherghel, Gherguţ, Gherghelaş, Gheorghe, ş.a.; apoi, peste veacuri, din trufie, mândrie, acaparare, din dorinţa de a se pierde orice obârşie, au transformat numele după felul lor de a pronunţa şi cuvânta şi astfel le-au înscris în acte”.

Este de remarcat că acum în Bosnia, ţară vecină cu Serbia, MunteNegru şi Croaţia (numele Roman era Bossina iar cel bizantin era Bosona / în 1373 o bună parte a sa fiind în Vlahia “Mare”, notată “Major Vlachia”), grupul genetic patern “N” - ca al Gherga - are cel mai mare procentaj din Europa, în afara Bazinului Ră / Volga şi zonei Baltice: de 3 ori mai mult decât în Serbia. Corespunzător studiului din 2010 coordonat de geneticienele Sheyla Mirabal și Tatjana Varljen de la Universitatea din Miami / SUA, procentul “N” printre Muntenegrenii actuali e de 1,5%. În Bulgaria, procentul genetic patern “N” e similar celui din Serbia; în 2013, geneticienii Sena Karachanak, Viola Grugni, ş.a. au afirmat: “Haplogrupul ‘N’ - distinctiv pentru populaţiile Asiei Centrale, Altaice şi Turcice - apare într-o frecvenţă neglijabilă, ceea ce sugerează că o ascendenţă comună a proto-Bulgarilor cu asemenea populaţii a fost nesemnificativă. Istoric, în etnogeneza Bulgarilor au contat Tracii iar apoi cei sosiţi aproape concomitent la începutul Medieval: Slavii şi proto-Bulgarii. La sfârşitul secolului VII, Asparuh - considerat de sorginte Turcică - a întemeiat Bulgaria Danubiană preluând conducerea peste Slavii tocmai aşezaţi în zonă. Proto-Bulgarii iniţial erau din ceea ce Indienii numeau Balhara iar Grecii numeau Bactria, de la poalele Pamirului şi Munţilor Hindu Kuş; în Europa, ei au fondat ceea ce bizantinii au numit Marea Bulgarie pe Volga şi apoi Bulgaria Dunăreană. Turcologii nu consideră proto-Bulgara ca limbă Turcică, ci Est Iraniană; inclusiv vechile calendare Bulgar şi Turc erau diferite. Toate sursele Medievale timpurii au menţionat invazia unei populaţii foarte numeroasă de Bulgari, cu o puternică forţă armată; deoarece maternal analizele genetice au relevat că femeile în Bulgaria sunt majoritatea urmaşe autohtone, pe linia masculină examinările genetice au condus la concluzia că practic impactul genetic ‘N’ în Bulgaria nu există”. În Ungaria, analizele genetice au relevat că în prezent răspândirea grupului patern “N” ca al Gherga este şi mai redusă decât în Bulgaria sau Serbia, chiar dacă rezultatele au arătat că stăpânii Panoniei - ca Attila / împăratul Hunilor în secolul V sau Arpad / întemeietorul ţării la începutul secolului X - erau genetic “N”; Ucraina, cea mai mare ţară vecină cu România, acum are şi cel mai mare procent de populaţie patern genetică “N” ca Gherga dintre vecinii României: peste 5%.

Steagurile Românilor și Ucrainenilor Răspândirea genelor “N” în Serbia (cu albastru) 155


Dr. Neagu Djuvara - de origine Aromână, strămoşul Giuvara fiind din Ianina - în 2002 afirma că Serbia Medievală, care primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, a avut un aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Ţării Româneşti în primele 2 veacuri ale existenţei sale (adică secolele XIV-XV): “Primele generaţii ale domnitorilor Români, până la Mircea cel Bătrân de exemplu, erau înrudite cu dinastiile din ţările vecine: astfel, s-au încuscrit primii Basarabi cu ţarii Bulgari, cu regii Bosniaci, cu despoţii Sârbi, etc.; de abia mai târziu, când - din pricina dominaţiei otomane - a scoborât oarecum statutul internaţional al domnitorilor Români, au început aceştia să se mulţumească cu alianţe în rândurile boierimii locale”. Domnii Români s-au “revanşat” când Serbia a fost redusă la starea de paşalâc iar relativa avuţie a domnitorilor Români şi dorinţa lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori şi ocrotitori ai aşezămintelor creştine din Balcani. Otomanii au intrat în Europa datorită împăratului bizantin Ioan Cantacuzino 1347-1354, încoronat la Biserica Blachernae / atunci cea mai importantă din Constantinopol după catedrala “Sf. Sofia”, care în disputa violentă cu ginerele său Ioan Paleologu - pretendent la tronul imperial - ia chemat în ajutor de dincolo de Bosfor şi apoi n-au mai plecat; ţinând cont că sora împăratului Ioan Cantacuzino era măritată cu fiul lui Gheorghe / Grigore “Acropolitul”, în 1353 Ioan Paleologu l-a invitat ca mediator în conflictul cu socrul său pe Sf. Grigorie “Palama”, adică “Isihastul” 1296-1359, născut în Constantinopol - discipolul Sfântului Grigore “cel Tânăr”, ctitorul Mănăstirii Grigoriu / Gregorios de pe Muntele Athos - prăznuit la 14 XI, ucenic al lui Grigorie “Sinaitul”, care însă a fost luat prizonier de otomani: privind autohtonia acelor Grigore / Gheorghe din capitala bizantină, e de reţinut că Strâmtorile Bosfor şi Hellespont dintre Mările Neagră şi Mediterană iniţial se numeau Cherchel şi Dardanele, în legătură cu străvechii Gherghiţi / Ghergari din zonă - gardienii strâmtorilor - iar despre Sacrul Munte Athos e de observat că se află în Peninsula Halkidiki / Chalki-dikos, literar numele Chalki-dikos / Gharghi-dikos al Peninsulei însemnând “a lui Gharghi” (“dikos” fiind “a lui” / este de ştiut şi despre portul capitalei Chalki-diki că e Gherakini / Yerakini 40,17 lat. N, 23,27 long. E, numit astfel după legendara regină Gherakina care a locuit acolo cândva). Academicianul N. Iorga a scris în 1916 - când încă exista Imperiul Otoman - despre intrarea otomanilor în Europa (care au profitat de cutremurul din 1354 ce a distrus sistemul de fortificaţii al Peninsulei Gallipoli - strategic cu mare importanţă pentru controlul Strâmtorii Dardanele - capitala provinciei Trace Gallipoli fiind Cardia 40,32 lat. N, 26,44 long. E, oraş întemeiat de Cariani): “Se crede de obicei de mulţi cari nu cetesc îndeajuns, că Turcii au venit ca o vijelie teribilă, învârtind iataganele şi tăind capete de creştini în dreapta şi-n stânga. Turcii nu erau însă nebuni, ci oameni foarte practici, cari căutau pământ şi robi şi nu tăiau decât unde trebuia, unde erau siliţi. Lumea îşi închipuie puhoiul cel mare al ‘păgânilor’ ca mii şi mii de oameni cari îneacă totul. Dar Turcii lui Urcan / Orchan (1326-1359) erau doar o biată bandă. Turcii au intrat în Gallipoli în urma unui cutremur. Nu ei au dărâmat însă zidurile, ci cutremurul pământului, şi Barbarii, cari stăteau afară ca nişte cete de lăieţi, dar înarmaţi, intrară şi se instalară în pieţele ale căror ziduri căzuseră de la sine”. (Este de observat că Românii numeau ostaşii otomani drept “Cârjali” - ca pe Barbari - în Turcă utilizându-se “Kircali” / “Kirzali”, Ruşii folosind “Kirdzali”, etc).

Imperiul Otoman Din punct de vedere al dreptului islamic practicat de otomani, conceptul a fost că Imperiul Otoman era “Casa Islamului”, statele tributare vecine formau “Casa Păcii” iar restul însemnau “Casa Războiului” (a inamicilor islamului). Cadrul juridic al statelor-tampon ce formau “Casa Păcii” păstra nealterată entitatea statală şi permitea autoconducerea, în schimbul unui bir (plata unui tribut şi facilităţi de război), fiind aplicat în zonele dintre lumea musulmană şi cea nemusulmană, ca Transoxania - regiunea dintre Fluviile Amu-Daria şi Sâr-Daria - Armenia, Africa de N, etc.; cele 3 state din N Dunării cu populaţii majoritar Române Transilvania, Valahia şi Moldova - erau în “Casa Păcii” (în Transilvania influenţa externă fiind dublată datorită şi celei Ungare): de exemplu, negustorii din regimurile tributare la vămile Imperiului Otoman plăteau taxe mai mici decât “duşmanii islamului”. Românii au fost singurii SE Europeni care şi-au menţinut ţările în timpul otomanilor (toţi ceilalţi pierzându-le pe ale lor), supravieţuirea ca entităţi politice datorându-se îndeosebi talentului boierilor: de pildă, în S Dunării, Armânii / Aromânii s-au înţeles mereu cu otomanii (luptele dintre ei fiind doar când una din părţi exagera prin nerespectarea celeilalte) iar în N Dunării, Imperiul Otoman na ridicat moschei; ca exemplu de înţelegere cu otomanii, Vodă Mircea “cel Bătrân” al Ţării Rumâneşti a aranjat - prin anturajul boierilor Aromâni / cei mai proeminenţi dintre aceia fiind stolnicul Zorza / Gorga şi paharnicul Gherghina / Gherghinu - cununia fiicei sale cu băiatul sultanului Baiazid (acel sultan a fost însurat cu o fiică a ţarului Lazăr şi a prinţesei Miliţa Nemania / de aceea la Rovine în 10 X 1394, Sârbii luptând alături de otomani) şi l-a sprijinit pe junior să ia în 1411 puterea în Imperiul Otoman sau ulterior, în Tratatul de la Adrianopol din 1460 dintre Vodă Vlad “Ţepeş” / nepotul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” şi sultanul Mohamed “Cuceritorul” / strănepotul sultanului Baiazid, a fost stipulat explicit: “nu va exista niciodată nici o moschee în nici o parte a teritoriului Valah”. De altfel, în jumătatea de mileniu anterioară ieșirii Țării Române din Imperiul Otoman (independența României a fost proclamată în 1877) între otomani / oamenii lui Allah și Ro-mâni / Valahi au fost în total mai multe perioade de acalmii decât de beligeranțe. Lingvistul Sorin Paliga de la Universitatea Bucureşti - prin “Influenţe romane şi pre-romane în limbile slave de sud” din 2003 - a afirmat: “Instituţia boieriei este specifică sud-estului 156


european. Termenul este echivalent cu ‘boar’ însemnând ‘păzitor de vite’ dar şi uneori ‘proprietar de vite’: derivat românesc apărut cu siguranţă în mileniul I. Relaţia dintre vite şi bogăţie reflectă un mod de gândire al unei societăţi tradiţionale. Nu este de mirare că într-o regiune depărtată de sud-estul european, în India, este întâlnit în mod asemănător Gaekwar (în pronunţie Ghecuăr) pentru conducător, iniţial ‘paznic de vite’. Sensul dezvăluie procesul de apariţie al termenului: paznic de vite - proprietar de vite - om bogat. Boieria a avut iniţial o conotaţie rurală, a omului înstărit de la ţară şi n-a fost o instituţie impusă, ci s-a creat din realitatea specifică a satului tradiţional al romanităţii răsăritene”.

(Osman Ghazi 1258-1326, supranumit “Negru” fiindcă era Nordic - la început guverna districtul Sogut al tribului Sogut din NV Anatoliei / fosta Frigie, cu reşedinţa numită Sogut, cucerită de la bizantini în 1231 de către tatăl său; şi-a început domnia în 1281, fondând Dinastia Osmanlâilor şi Imperiul Otoman, remarcându-se vizual prin mâinile lungi până la genunchi şi prin purtarea consecventă a unui turban de in alb înfăşurat în jurul unei tichii purpurii / roşii: fiul său - primul sultan otoman / din Dinastia Osmanlâilor Ghazi - era blond cu ochi albaştri, având pielea deschisă la culoare şi a fost un bărbat foarte înalt, el fondând Imperiul Otoman odată cu declararea independenţei - în 1299 - deja atunci în N Dunării existând Ţara Românească de 9 ani). După întemeierea Ţării Româneşti, facilitatorii legăturilor Trans-Dunărene au fost mai ales puternicile clanuri Aromâne ce dominau îndeosebi Oltenia (printre care au fost Gherganii din Coşava / Kosovo migraţi acolo, activi mai ales la curtea lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, când şi-au început exersarea oficială a dregătoriilor în Ţara Românească). Unirile matrimoniale între boierii Balcanici şi cei Olteni - pe lângă Ghergani - au fost frecvente apoi mai ales în familia Craioveştilor / Kralevski (crai = conducător), mult anterioare celorlalte familii Oltene; conform istoricului Român Dan Pleşia 1912-1997, Craioveştii ar fi fost descendenţii cneazului Ioan, a cărui familie a stăpânit moşii Oltene în secolul XIII, inclusiv Strehaia (legătura onomastică a proprietarilor moşiei Craiova de pe Jii cu Craina / Krajna adică Timoc / regiunea vecină de peste Dunăre cu capitala la Dii, adică la Vidin - este evidentă: e de ştiut şi că până în vara anului 2014 primarul Vidinului a fost Gergo Gergov / destituit la intervenţia serviciului secret al Bulgariei, deoarece deţinea ilegal monede Romane din secolul III). Gradul cel mai înalt la boierii Ţării Româneşti, marele ban al Craiovei, a fost înfiinţat pentru cumnatul Craiovescu în 1495 de marele pârcălab Gherghina - conducătorul de fapt al statului atunci, căci nepotul său, domnitorul Radu “cel Mare”, era bolnav de gută / “boala regilor”, respectiv tulburarea metabolică a articulaţiilor - dregătoria nemoştenindu-se ereditar (dregătorii erau miluiţi de domn pentru serviciile fidele cu pământ / moşii, ca boieri); de asemenea, în Ţara Muntenească / Românească n-a existat dregătoria de “mare pârcălab” până la Gherghina: “guvernatorul” care a decis astfel (fiind ruda apropiată a lui Vodă). Prin înalta demnitate în Ţara Românească conferită la sfârşitul secolului XV de înaltul dregător Gherghina boierilor Craioveşti a fost recunoaşterea lor ca succesori ai vechiului statut de “banoveţi” - Basarabi din Oltenia - avut dinaintea fondării statului cu care Gherga din strămoşi a lucrat şi s-a înrudit (un act din 1538 numea întreaga Oltenie - Bănia - ca “Banatul Giului” / Jiului). Pentru secole - în Evul Mediu - puterea în Valahia / Ţara Românească a fost exercitată de câteva zeci de familii, majoritatea ajungând înrudite între ele. De exemplu, “Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească, secolele XIV-XVII”, coordonat în 1971 de academicianul Nicolae Stoicescu, indică pe Gherghina din secolul XV ca strămoşul Bălenilor, Grădiştenilor, ş.a.; e de ştiut că printre strămoşii Bălenilor / Bălăcenilor genealogul Român Gheorghe Ghibănescu 1864-1936 a menţionat existenţa la mijlocul secolului XIII - conform baladei “Nunta lui Duşan” - a lui Basarabă / Bălacico, trimis de cneazul Mihai Lutin / Litovoi din Oltenia să lupte împotriva prinţului Sârb Milutin / “MiLutin” Nemania, ca să răzbune “domniţa alungată cu ruşine” (Românul a pierit atunci iar Sârbul - care a preluat puterea în

Gherga (scris otoman) Cronicarul Ducas - care locuia într-o casă din faţa Insulei Lesbos - a scris, curând după căderea Constantinopolului, despre otomani: “Nu numai neamurile atât de multe şi de numeroase de până la Dunăre dar şi pe Românii de peste Dunăre i-au supus până la urmă, ba chiar şi pe Unguri, mulţime fără număr, i-au împuţinat; şi nu numai Turcii din vecinătate fac incursiuni de pradă dar şi cei din Tracia şi cei vecini cu Serbia. După mine, azi este mai mult neam de Turci de la Strâmtoarea Dardanele până la Dunăre decât cei care locuiesc în părţile Anatoliei: vorbesc de cei supuşi sultanului coborâtor din urmaşii lui Osman, de cei din pământul Asiei şi de cei care locuiesc în Frigia; dar ce să mai spun? Cei care stau în hotarele Armeniei, cei din Capadochia, cei din Cilicia, cei din Licia şi cei din Caria dau năvală până la Dunăre ca să-i prade pe creştini. După ce năvălesc de mii de ori asupra celei mai mici dintre regiuni, ei tot mai vin hoţeşte şi - după ce pradă - fug. Aceste lucruri au făcut pustie întreaga Tracie până la marginea Dalmaţiei, ele i-au împuţinat pe Albanezi - care erau un neam foarte numeros - la fel şi pe Români; pe Sârbi şi pe bizantini i-au nimicit până la capăt”.

Bănia / Oltenia

157


statul său ca rege în 1282 - a ajuns să se însoare cu prinţesa Ana, fiica ţarului Gherghi al Bulgarilor): domniţa izgonită din Serbia de Milutin / “Mi-Lutin” (Ştefan Nemania), când acela a auzit că i-a murit tatăl, era fiica lui Lutin / Lyten Vodă numit comasat Român ca Litovoi / “Laten”, respectiv catolic - verişoara ei primară Ana, fiica lui Ivanco / Iancu “Bărbat”, fiind cea care apoi s-a măritat cu G/herţegul Negru Vodă = ducele Amlaşului şi Făgăraşului şi l-a născut pe Basarab “Întemeietorul”: acela - printre alţi copii - a avut-o ca fiică în Dinastia Nemania pe Ruxandra, mama Sfântului Nicodim (ea măritându-se cu Armânul Kosovar Gherga). Cununia Anei, nepoata Latinului “Lutin”-Vodă / Litovoi (deoarece era fiica fratelui lui, Ivancu / Iancu “Bărbat”, ei zicându-i-se - conform Genealogiei Cantacuzinilor - “Chiajnă” / adică “fata cneazului”), s-a petrecut după răscumpărarea tatălui ei de la Maghiarii conduşi de Ladislau Cumanul, care l-au capturat cu ajutorul magistrului Gheorghe, pecetluind alianţa banoveţilor - adică a Basarabilor Olteni - cu neamul G/herţegului Negru Vodă, după cum a consemnat cea mai veche cronică Română; astfel a început oficial şi totodată mai lărgit Dinastia Basarabilor în Ţara Românească (la acel moment, probabil erau deja înrudiţi Cărăşanul Negru şi Veneţianul Gherga, în Ţinutul Făgăraşului, stăpânirea în S Carpaţilor - cu cununii anterioare iar apoi marcată de “descălecare” - fiind foarte justificată de mariajul respectiv, căci la întemeierea statului nau fost lupte, având dinainte proprietăţi mari în Muntenia): Basarabii din neamul Anei au trecut Carpaţii din Oltenia spre N, ea cununându-se în Făgăraş iar altă rudă ajungând în Maramureş (anume bunicul lui Bogdan, cel care a “descălecat” în Bucovina şi a întemeiat statul Medieval al Moldovei din secolul XIV / Țara Moldovei existând în diverse forme de organizare din secolul XI, după disoluția Imperiului Bulgaro-Armân). Istoricul Neagu Djuvara a observat - prin “Saga Grădiştenilor” - că “obiceiul străvechi în Ţara Românească era de a avea mai multe nume în aceeaşi familie, după moşii sau filiaţie maternă” iar cercetătorul Român Ovidiu Stângă a scris: “În Evul Mediu, noţiunile de fiică, fiu, nepot, ş.a., se aplicau nu numai asupra rudelor directe, ci şi gradelor indirecte: fiu de suflet, spiritual, etc. (sentimentele faţă de un fiu spiritual puteau fi la fel de profunde ca acelea faţă de un fiu natural, la care părintele spiritual ţinea la fel de mult ca la propria progenitură, sprijinindu-l, ajutându-l, fiindu-i alături în toate cele)”. Din secolul XVI au început să se înmulţească înrudirile cu familiile din Imperiul Otoman, fără ca demnitatea familiilor Româneşti să aibă de pierdut. Noii pretendenţi, dacă nu puteau dovedi o ascendenţă veche, erau susţinuţi de o situaţie economică prosperă şi prin cununie deveneau membrii unor neamuri nobile din Ţara Românească. De altfel, s-ar putea să fi existat o încercare de selectare şi omogenizare a unor noi familii aristocratice creştine din Imperiul Otoman, cu mare putere economică şi înrâurire asupra Patriarhiei din capitala imperiului. Înrudirile dintre marile familii, respectiv cununiile, au fost momente importante în viaţa înaltei societăţi locale, însoţite de mare fast, prilej de petrecere şi dans. O astfel de nuntă avea cheltuieli pe care nu şi le puteau permite decât cei bogaţi. Soţia era cea care aducea zestrea într-o cununie, nu soţul. La cununie se discutau toate condiţiile materiale ale viitoarei perechi şi se încheia un fel de contract matrimonial; exista obiceiul ca în cazul lipsei copiilor şi a decesului soţului înaintea soţiei averea să se întoarcă la socrul acesteia şi la familia lui iar în cazul decesului prematur al soţiei, soţului îi revenea o cotă parte din

averea soţiei, ce se discuta şi se stabilea înaintea cununiei iar restul revenea familiei ei. În Evul Mediu la Români cel mai cunoscut dans de societate era hora: cerc de dansatori în mijlocul căruia erau lăutarii; dansul femeilor cununate era străvechi - numit Romeica - interpretat numai de femei care fluturau batiste brodate (melodiile erau produse de cobze cu corzi din maţe şi fluiere inegale / naiuri, mânuite pentru a scoate sunete “dulci” şi de mare efect, căci dansul Armânesc era nelipsit la curţile boiereşti şi domneşti). Asigurarea descendenţei a fost unul dintre aspectele importante ale cuplurilor (de altfel, printre influenţele Anatoliene în actualul spaţiu Român sunt şi refrenele Frigiene din unele balade Oltene, transmise de-a lungul timpului, din vechime până în Epoca Modernă). În Valahia / Ţara Românească, nobilele Ghergane au fost luate în căsătorie de Vodă ca Vlad “Călugărul” pe Rada, Pătraşcu “cel Bun” pe Voica, Mihai “Viteazu” pe Stanca, de mari boieri ca Danciu Craiovescu pe Hrusana, Stroe Buzescu pe Sima, ş.a.; a fost şi invers: nobile Române s-au măritat cu puternicii Gherga, ca prinţesa Ruxandra / fiica lui Vodă Basarab “Întemeietorul”, prinţesa Neaga / sora lui Vodă Neagoe Basarab, ş.a. (practicându-se inclusiv cununii între rude, ca acelea dintre ramurile Gherga din Ghergani şi Gherghiţa - mai ales din motive pecuniare păstrându-se astfel cumva ancestralul tribalism). Legăturile acelui timp Medieval dintre lumile Balcanică şi Românească erau mijlocite inclusiv de către Gherga (cei din Ţara Românească având contacte cu cei rămaşi în Balcani până la încheierea Evului Mediu / de-a lungul ocupaţiei otomane, între sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XVIII). Ultimii Armâni / Aromâni Gherga au sosit în România la începutul secolului XX, denumiţi “Machedoni” / “Machidoni” după regiunea Balcanică de unde proveneau, ca de pildă gazda Gheorghe Gherga din 1949 în Camena 44,48 lat. N, 28,36 long. E / judeţul Tulcea a haiducilor Dobrogei luptători Aromâni anticomunişti (Macedo-Românii / Aromânii sunt cei care vorbind Româna veche au în caracteristica vorbei introducerea unui “a” protetic înaintea cuvintelor ce încep cu anumite consoane, inclusiv în vechile denumiri de Armâni / A-Români, A-Ţigani, etc).

Un exemplu relativ recent de scriere publică “Gherga despre Gherga” (sinonim procedează şi prezenta lucrare) a oferit “Revista Comunităţii Armâne din România” 4 / 2006 - printr-un material de o pagină intitulat simplu, “Gherga” - în care Ianula Gherga din Cogealac 44,22 lat. N, 28,33 long. E / judeţul Constanţa a scris despre soacra ei 158


Gherga; în 2011, Maria Gherga din Timişoara / născută Guţu (un vechi nume derivat din Guţi, existent înainte de Geţi / Goţi) la 15 II 1938 în Cirecoi 43,43 lat. N, 27,07 long. E - sat în comuna Uzulchioi din judeţul Durostor, azi Prohlada din comuna Dulovo, judeţul Silistra / Bulgaria - mutată la Eschibaba 44,46 lat. N, 28,33 long. E / azi Stejaru din judeţul Tulcea, cu locuitorii acum majoritari Grămoşteni, unde bunicul ei matern Gheorghe Bratu a fost primar liberal şi apoi cununată în Banat cu Vasilie Gherga, afirma că Aromânii în Dobrogea erau cei mai buni vecini (s-a stins din viaţă la Timişoara în 27 VII 2012: mama autorului acestei lucrări).

domnitorului Muşat, tatăl lui Alexandru “cel Bun” / poreclit în sensul de “bunelul”, de la “bătrân”, căci în Evul Mediu aşa cum azi sunt preluate multe din Occident - Nordicii Moldoveni preluau multe de la Sudicii Valahi: acele dregătorii, bine cunoscute în S Dunării, au rămas apoi vreme de peste 4 secole în preajma domnitorilor Români, ca importante în Sfatul Domnesc. În “Istoria românilor” - de Academia Română - din 2012 e scris: “Cuvântul ‘stolnic’ a fost preluat de români de la sud-slavi, mai curând de la bulgari; dregătorul răspundea de masa lui vodă şi de servirea sa la ospeţele domneşti, de aprovizionare cu alimente, inclusiv cu peşte (subalternii lui strângeau dijma din peşte, mai ales din bălţile Dunării). Paharnicului îi revenea aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti; denumirea dregătoriei provenea din Serbia sau Bosnia, de la ea trăgânduşi originea şi cuvântul ‘pahar’ din limba română” (în “Ctitorii”, academicianul N. Iorga a punctat despre acea dregătorie: “păharnicul fiind singur aproape o creaţiune Românească”). Gorga / Zorza a fost ori băiatul lui Nicodim Gârca ori fiul fratelui său Antonie - împreună cu care zidise Mănăstirea Banăţeană Vodiţa - după cum a scris Ştefan, fiul ţarului Lazăr / iar apoi a scris şi arhidiaconul Paul din Alep 1627-1669, fiul patriarhului Macarie al Antiochiei, care şi-a însoţit tatăl într-un periplu prin statele Române, că la un moment dat “Nicodim şi fraţii săi au fost nevoiţi să părăsească Vodiţa” (întâi de acolo au ajuns la Gura Motrului 44,33 lat. N, 23,26 long. E / judeţul Mehedinţi, unde au realizat schitul de lemn dedicat Sfintei Parascheva, înconjurat de chiliile lor, între care au sădit vie, la S de acea mănăstire fiind şi acum “Izvorul Sf. Nicodim”). Academia Română a mai precizat (în 2012, în “Istoria românilor”): “În Ţara Românească, principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimţământul marilor boieri. Menţionarea acelora ca martori sau atârnarea peceţilor lor la actele emise de cancelaria domnească reprezentau încredinţarea dată de aceia că erau de acord cu măsura luată ori cu acţiunea iniţiată prin actul respectiv”. Academicianul N. Iorga în “Ctitorii” / “Fondatorii statului” a scris: “Actul de la Mircea dat Mănăstirii Sfintei Treimi, deci Cozia, la 4 IX 1390, aduce ca marturi fireşte pe Nicodim şi pe călugării lui: popa - adică ieromonahul - Gavril şi pe Sarapion, pe Vladislav vornicul (viitorul Vlad Vodă de la 1396), pe Bars, pe Roman, al cărui nume aminteşte împrumuturile Moldoveneşti de la Ruşi şi pe contemporanul Domn al Moldovei, pe Mândricica (de la Medru / Dumitru), pe Truţă, pe Vlad, pe Dan, Danciul; nu exista un logofăt. Noul Domn apare, pentru aşezarea noii stăpâniri, înainte de toate ca un ‘orânduitor’, care strânge în jurul său o Curte şi dă o formă definitivă înjghebării Domniei pe vremea când - în toată Europa - forme noui se impuneau. Dar nimic din datinele de la noi nu aminteşte pe acelea luate de la bizantini. Deci, de la început a fost un Domn ‘încunjurat’. În documentul - probabil din 1392 - pentru fiii lui Batea, apare ca martur Zorza stolnic; numele lui Zorza pare să arate un străin, Italian. În actul lui Mircea pentru Tismana (din 1392, dând călugărilor burdufuri, caşcavale, cergi, postave, cu pomenirea mamei, Calinichia) se pomeneşte atragerea la Domn a unui Sas, care-i face Domnului ‘case’ în satul Brătila. Străinii ca acela erau deci atraşi pentru lucrul la Baia-de-Aramă în vederea monedei ce se bătea. Tot acolo era şi alt străin câştigat: Dumitru Dăbâcescu, din Dăbâca. Până la capăt Mircea a avut catolici din Ardeal lângă dânsul ca Martin la 1415, Ruşi ca Stoica Rusul, fiul unui Barbu cu nume Veneţian venit prin Sârbi, un

Primii dregători Români: Gherga

Profesorul de istorie Vasile Ursache scria în 2006 că “Românii au străbătut un drum aspru şi nu lipsit de sinuozităţi, în direcţia aşezării unui stat feudal puternic. Pas cu pas, s-au întemeiat instituţii şi dregătorii, s-au clădit noi ierarhii şi sisteme de relaţii, noi ‘câmpuri de forţă’. Domnia sa întărit, sporindu-şi puterea şi prestigiul date de lege, sabie, biserică, de avere şi înrudirile cu dinastiile din ţările vecine. În strânsă legătură cu creşterea puterii domnului, s-a perfecţionat şi şi-a sporit rolul Sfatul Domnesc în care progresiv - boierii cu dregătorii s-au impus, luând locul boierilor ‘netitraţi’ (al acelor pani şi jupani deprinşi să-şi fie proprii lor stăpâni în vremuri bune şi supuşi nesiguri ai altora în vremuri tulburi)”. El a indicat datele de apariţie ale dregătoriilor întâi în Ţara Românească / impuse fără deosebiri foarte curând apoi şi în Moldova. Între dregătorii lui Mircea “cel Bătrân”, Zorza a fost stolnicul (cel care se îngrijea de mesele domneşti, gustând mâncărurile înaintea lui Vodă spre a se dovedi că nu erau otrăvite, subalternii aceluia fiind militari) şi Gherghina a fost paharnicul; în 1975, lingvistul Român Christian Ionescu în “Mică enciclopedie onomastică” a notat că în familia numelui Gheorghe intră numeroase nume hipocoristice, între care Gherga / Zorza. Funcţia de stolnic ocupată de Zorza (prima formă a numelui Gherga în versiune Română - posibil din Italiană, conform academicianului Niculae Iorga în “Ctitorii” / el a studiat unele relaţii comerciale, politice, etc. desfăşurate în Balcani de Zorzi / Giorgi şi îndeosebi între Ragusa şi Veneţia acelui timp - sau din Slavonul Zorza = Gorga / în Poloneză însemnând auroră boreală) şi cea de paharnic, ocupată de directul transcris despre tânărul Gherga drept Gherghina, au fost menţionate documentar în Ţara Românească la 8 I 1392; în Moldova funcţiile au apărut atestate ulterior, la 18 XI 1393, în timpul 159


Gostean căruia i se zicea cel Negru. Era deci o Curte gata încă înainte de 1400. Domnia lui Mircea a însemnat realisarea unei noi sintese Româneşti. Ea cuprinde şi elemente Balcanice: numele mamei, Calinichia, e Grecesc; Mircea însuşi e Mrcşa (de la Marcu, patronul Veneţiei)”, versiunea Sârbă pentru Mircea fiind Marko, Românii având 2 denumiri - Mircea și Marcu - pentru același nume, în fond. În document - datat după formularea blestemului ca posibil şi din 1400 - domnitorul a confirmat drepturile unor boieri, scutindu-i de dări şi slujbe (cu excepţia oastei): “În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul marele şi singur stăpânitorul domn, Io Mircea Vodă, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei, părţile de peste munţi şi toată Podunavia: A binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă şi a dăruit domnia mea acest atotcinstit şi preacinstit, mai presus de toate cinstele şi darurile domniei mele, acest hrisov al domniei mele, slugilor domniei mele, fiilor lui Batea, o ocină, locul numit Mociuriţe, lui Coman şi Nanu două părţi iar lui Stanciu şi lui Batea a treia parte. Şi într-alt loc, ocina lui Neagotă, să fie jumătate lui Coman şi lui Nanu, fiii lui Batea iar jumătate fiului lui Neagotă, nepotul lui Coman, ca să le fie ocine de ohabă de toate slujbele şi dăjdiile, câte se află în ţara domniei mele, începând de la vama oilor, de vama porcilor, de vinărici, de albinărit, de gloabe şi de cărături, numai singură oastea s-o facă domniei mele iar de alta, de toate să fie de ohabă slugilor domniei mele, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor. Cine s-ar încumeta dintre boierii domniei mele, mari şi mici sau dintre dregătorii domniei mele să batjocorească acest hrisov al domniei mele, al fiilor lui Batea, Coman, Nanu şi Stanciu şi al fiilor lui Neagotă, nepoţii lui Coman şi să-i turbure măcar cu un fir de păr, fie pentru dăjdii, fie pentru slujbe, acela va primi urgie şi pedeapsă de la domnia mea, ci să le fie ohabă. Încă blestemă domnia mea şi după moartea domniei mele pe cine va alege Dumnezeu să fie domn ţării Ungro-Vlahiei sau din rodul inimii mele sau din rudele domniei mele ori din alt neam, dacă va cinsti, păzi şi înnoi acest hrisov al domniei mele, pe acela Dumnezeu să-l cinstească şi să-l păzească aci şi în veacul viitor, cu sufletul şi cu trupul; dacă va călca şi va batjocori şi nu va înnoi acest hrisov al domniei mele, pe acela Dumnezeu să-l batjocorească, să-l nimicească şi să-l ucidă, aici cu trupul şi cu sufletul în veacul viitor să fie părtaş cu Iuda şi acei Evrei care au strigat asupra lui Hristos, mântuitorul nostru: sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri, precum este şi va fi în veci, amin. Aceştia sunt martorii hrisovului: jupan Vlad, jupan Bran, jupan Staia, jupan Zorza stolnic, jupan Aga, jupan Voicu şi Stan şi Radu din Berivoeşti. Io Mircea Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. Stolnicul Zorza (respectiv Gorga / Gherga, în 2006 “Asociaţia Slaviştilor din România” publicând în “Romanoslavica” XLI că “informaţiile din vechile documente româneşti oferă variante mai puţin cunoscute astăzi ale unor antroponime, ca Zorza = Gheorghe”) a fost printre semnatarii documentului, lângă pecetea de pe pergament a lui Vodă Mircea “cel Bătrân”:

lui Dumnezeu” şi la Evrei - fiindcă era derivată din Iahve - a fost formula sacră utilizată pentru dumnezeire (similar cu “Il” din răsărit - provenit din străvechiul diminutiv al Marii Mame - sau Grecul Ion / nume Ionian ori de la mult mai recentul Ioan Asan, Jo de la Jupiter / Zeus, magicul “10” ce a condus la sistemul zecimal, motivat de numărul degetelor ori de la Cavaler IOanit / acum doar limba Engleză folosind “I” pentru “eu”, reflectând străvechiul prefix regal “iYi”) iar Ţării Româneşti i se spunea UngroVlahia pentru a se deosebi de Vlahiile Balcanice, adică era “Valahia dinspre Ungaria”, la fel cum din timpul bizantinilor PeonoDacii erau Românii din Panonia şi Transilvania iar Moldova se mai numea şi RosoVlahia, adică Valahia dinspre Rusia: apoi - ca în scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung de la 1521 - pentru Valahia a fost în uz “Ţeara Rumânească”; Podunavia / “PoDunavia” însemna Valea Dunării. La un deceniu de la celebra bătălie de pe Câmpia Mierlei (când au luptat Ghergani şi ţarul Lazăr - rudă din clanul Muntenegrean Gherbali / Grbalj - a fost omorât / acela, conducătorul coaliţiei creştine, fiind hotărât să reziste până la ultimul om, blestemându-i pe Sârbii care n-au ajutat), Armânul / Aromânul Nicodim Gârca din zona Kosovară a Gherganilor s-a certat cu nepotul Mircea “cel Bătrân” pentru ca să nu mai fie mitropoliţi Eleni în Ţara Românească aşa cum au fost până atunci, retrăgându-se lângă moşia fratelui său Antonie Gârca, în Ţinutul Haţegului, la Prislop 45,38 lat. N, 22,52 long. E, unde de fapt a fost prima sa aşezare în N Dunării dar şi ultima mănăstire ctitorită - pe lângă anterioarele de la Gura Motrului, Vişina şi altele - însă Zorza / Gorga, venit tot de pe aceleaşi meleaguri Kosovare ca Nicodim Gârca, s-a păstrat drept stolnic al domnitorului Român; e de observat că la N de Dunăre, Nicodim - nepot al lui Basarab “Întemeietorul” - coborât de pe Muntele Athos, unde a fost stareţul Mănăstirii Hilandar, a ridicat biserici întâi în Banat, ulterior în Bănie şi a încheiat în Ţinutul Haţegului, ucenicii lui continuând şi în Moldova. (Puterea Sf. Nicodim asupra domnitorului Mircea “cel Bătrân” era mare, prin dubla influenţă Ghergană asupra lui Vodă: pe linia paternă a lui Mircea “cel Bătrân” direct el = Gârca iar pe linia maternă, mama Ana - călugărită Calinichia - a lui Vodă Mircea “cel Bătrân” îi era rudă, sorgintea ei din clanul Gherbali fiind din acelaşi trunchi Balcanic Gherga; realităţile au fost că în secolul XIV Basarabi din Ţara Românească / Valahia - ca prinţesa Ruxandra şi nepotul ei Radu - s-au cununat cu Armâni / Aromâni Gherga din Coşava / Kosovo). Academicianul N. Iorga în “Ctitorii” a scris: “Relaţiile Athoniţilor cu Scaunul ecumenic - Patriarhia din Constantinopol - nu erau totdeauna bune, păstrându-se vechea rivalitate; atârnarea de Muntele Sacru Athos era mai uşoară: de acolo nu se impuneau Vlădici” / adică mitropoliţi.

Stolnicul Zorza e evidenţiat Este de observat că particula “IO” din titlul domnesc “Io Vodă” însemna la Greci “cel ales de Dumnezeu” / “unsul

Mediatorul Nicodim 160


După întemeierea Mitropoliei Severinului - şi terminarea sediului ei la Mănăstirea Vodiţa din Banat Nicodim Gârca s-a remarcat în 1375 prin medierea de la Patriarhia din Constantinopol dintre bizantini şi Sârbi (care în 1346 şi-au declarat unilateral în Kosovo Patriarhia, ce a existat până în 1766 - în localitatea Pec / Ipek - la 19 km de Mănăstirea Deceani); ca atare, Hariton - mitropolitul UngroVlahiei, care a urmat din 1371 lui Iachint / primul mitropolit al Ţării Româneşti - a devenit şeful Muntelui Athos, încheind dominaţia Sârbă acolo (baza lui era cea la care a fost stareţ: Mănăstirea Cutlumuş - a Românilor - ce a fost ctitorită pe Muntele Athos în 1169 de bogatul creştin Constantin, al cărui tată a fost “Arab” / probabil Sirian). Orașul Kosovar Pec / Ipek 42,39 lat. N, 20,18 long. E din secolul XII a fost centrul jupei cneazului Grd / Gherga (strămoș al Sf. Nicodim). Este de observat că atunci când Sârbii şi-au anunţat Patriarhia, ei au dăruit Biserica “Sf. Nicolae” din Vranje - sediul Episcopiei Vlahilor - Mănăstirii Hilandar de pe Muntele Athos, cu textul: “Cel care se numeşte ‘voinic’ va da de Sf. Dumitru o pătură roşie iar ceilalţi Vlahi să lucreze lâna - o bucată de cap de om - iar restul lânii să o lucreze pe din două. Iar când se concediază păstorul, Vlahii să păzească iepele pe jos; de-a călare să meargă cu egumenul şi economul unde le va porunci şi să transporte sarea şi orice va fi de trebuinţă mănăstirii. Iar când vor lucra via, să li se dea pâine şi vin de la biserică. Vitele pe care le pasc, să le pască pentru plată. Când pasc mai mult de un an, să-şi ia drept parte un mânz iar în anul următor îndată să şi-l scoată (din turmă). Iar egumenul de la Hilandar să-şi ia în fiecare an câte 2 cai”.

Tismana, la care a participat regele Sigismund de Luxemburg - fiul împăratului Carol din Boemia şi al Elisabetei din Pomerania - care din 1387 domnea peste Ungaria şi Croaţia (avându-l în suită pe comitele Timişoarei, generalul Filippo Scolari, al cărui stil a fost însuşit apoi de Niccolo Machiavelli / ambii erau din Florenţa); întrevederea a dus la întărirea colaborării cu Ştefan - fiul ţarului Lazăr - care conducea Aromânii şi Sârbii în S Dunării, fiind contactată opoziţia otomană, pentru instalarea ca sultan a fiului lui Baiazid: Musa, ginerele lui Vodă Mircea “cel Bătrân” (ceea ce s-a şi întâmplat, după 5 ani). În 1991, preotul Mihai Zorilă a scris despre unele minuni ale Sfântului Nicodim la acel eveniment din Turnu Severin: la praznic bătrânul a transformat friptura de purcel în păstrăv şi a mers prin foc împreună cu vârstnicul său frate Antonie, ceea ce a dus la convertirea ortodoxă a lui Sigismund de Luxemburg / botezat “Mateiaş” (Nicodim Gârca avea şi darul tămăduirii, căci a vindecat-o de epilepsie / schizofrenie pe singura fiică avută de Sigismund / ultimul din Dinastia de Luxemburg cu Maria / ultima din Dinastia Anjou); e de observat că în 2008-2016 (pentru 2 mandate de câte 4 ani), primarul oraşului Drobeta Turnu Severin reşedinţa judeţului Mehedinţi, ce se întinde deopotrivă în Banat şi în Bănie - a fost avocatul Constantin Gherghe.

Sf. Nicodim trecând prin foc Academicianul N. Iorga a explicat: “e un străvechi obicei juridic la Români; expresia ‘nu-mi bag mâna în foc’ ce se păstrează în Ardeal şi Moldova dar nu şi în Muntenia dunăreană pare să n-aibă nici un alt sens decât al unei simple comparaţii. E proba adevărului prin înfruntarea suferinţei fizice, fără a se resimţi. Acest obicei - de care Romanii au fost străini - se află la Indieni dar şi la bizantini (după un pasaj din Gheorghe Acropolitul). E vorba de apucarea fierului roşu. La Perşi trebuia să se scoată un inel de aur din apă clocotită. Aşa este şi la Oseţi, care vorbesc de ‘a trece prin foc’. De altminteri şi expresia ‘a trece prin foc şi apă’ are acelaşi sens. Concluzia e că aceste amintiri pot să fie în legătură cu acea străveche tradiţie existentă în aceste părţi, ce nu pot veni decât de la marea familie protoistorică a Dacilor; cum în aceeaşi ramură - până la Oseţi - există şi instituţia jurătorilor, ce nu poate avea decât aceeaşi străveche origine”. Gherganul Nicodim împăcat - era reprezentant al isihasmului şi şeful absolut al ortodoxiei Ţării Româneşti, ambii mitropoliţi / ai Severinului şi UngroVlahiei fiind decedaţi de câţiva ani, fără ca oficial să fie acceptaţi alţii - a revenit lângă Curtea lui Vodă şi apoi a murit în 26 XII 1406, la Mănăstirea Tismana 45,03 lat. N, 22,56 long. E, ctitoria sa pe locaţia vechii biserici de acolo / plasată lângă figura arhaică sculptată în stânca de pe partea răsăriteană a văii ştiută de popor ca “Mama”, amintind vechiul Cult al Marii Zeiţe (în căutarea locului de amplasare a mănăstirilor, Sfântul Nicodim folosea un toiag de fier cu care lovea pământul, acela comportându-se

Vechea ortodoxie Titlul cel mai cuprinzător al lui Vodă era “dreptcredinciosul întru Hristos Dumnezeu, pietosul şi iubitorul de Dumnezeu Mircea cel Mare, domn cu mila lui Dumnezeu şi singur stăpânitor a tot pământul Ungro-Vlahiei şi de dincolo de Munţii Carpaţi, până la pământul Tătărăsc, herţog Almaşului şi Făgăraşului, domn al Banatului denspre apus, stăpânitorul ambelor laturi ale Dunării până la Marea Neagră, domnul cetăţii Dârstorului şi al tuturor ţărilor şi oraşelor până la hotarele Adrianopolei” (pe atunci, Adrianopol - adică Edirne / Turcia - era capitala otomanilor iar Constantinopol adică Istanbul / Turcia - era capitala bizantinilor). În 15 XI 1406 la Turnu Severin, Vodă Mircea “cel Bătrân” însoţit de stareţii mănăstirilor şi de principalii dregători, între care erau Gherganii, a găzduit o importantă întrunire, aşa după cum reiese din documentul datat în 23 XI din acel an la Mănăstirea 161


ca o antenă a subteranului - în acelaşi judeţ Gorj / Gorgiu lângă Baia de Fier 45,10 lat. N, 23,46 long. E de pe pârâul Galbenul, e şi Peştera Muierii, cu o istorie străveche; în 2009, inginerul Corneliu Brăneanu afirma că Tismana pe harta energetică Europeană e la intersecţia unor axe sacre ce în E au Munţii Ural iar în V Franţa).

şi cum va orândui, aşa să ţie călugării de acolo şi singuri să-şi puie cârmuitor’. Prin acele prevederi, mănăstirea Vodiţa devenea o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice autoritate din afară, întrucât se conducea numai prin propriul ei sobor, practică folosită la Athos, de unde Sf. Nicodim a adus-o în Ţara Românească. Într-un hrisov din 27 VI 1387, se prevedea ca vieţuitorii din mănăstirile Vodiţa şi Tismana ‘să fie de sine stătători şi - după moartea cârmuitorului lor - să nu le pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi Mircea vodă, nici altul dintre cei de după mine, ci numai ei înşişi să aleagă pe cine vor binevoi, nici să strice orânduiala şi datina lui Nicodim şi porunca mea’. Sfântul Nicodim a fost un mare organizator al vieţii monahale la noi, după rânduielile isihaste de la Athos (însuşi cuvântul Românesc pentru ‘sihaştri’ a derivat de la ‘isihaştri’): el a fost un luptător dârz împotriva acţiunilor prozelitiste catolice patronate de statul feudal ungar în regiunile dunărene şi un bun cunoscător al problemelor ideologice; rânduielile statornicite de el la marile ctitorii ale sale din Ţara Românească au slujit drept pildă pentru numeroasele mănăstiri pe care le-au ridicat mai târziu domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Mănăstirea Vodiţa a fost amintită pentru ultima dată într-un hrisov al lui Vodă Radu ‘cel Frumos’ din 10 VII 1464”. Rânduiala ortodoxă impusă de Nicodim Gârca / Nicolae Gherga era bazată pe conceptul fundamental al bisericii ca fiind nu sub forma clădirii, ci ca formată din comunitatea credincioşilor săi; autocraţia Ţării Româneşti s-a menţinut până după căderea Constantinopolului (Armânii din Balcani colaborând cu otomanii acolo îndeosebi pentru îndepărtarea influenţei Elene din Patriarhia ecumenică / aceeaşi divergenţă cu Elenii fiind dintotdeauna şi a Armenilor din Caucaz). În imaginea următoare se poate vedea prima pagină din “Tetravanghelul” / Evanghelia caligrafiată în 1404 de Nicolae Gherga = Sfântul Nicodim (cea mai veche carte datată din Ţara Românească):

Mănăstirea Tismana Este de ştiut că tehnica isihasmului (propagată în Imperiul Bizantin de Anatolianul Grigore Sinaitul 1255-1346, care a introdus-o pe Muntele Athos) urmărea unirea inimii cu mintea în aceeaşi trăire, adică a centrului afectiv - feminin - al inimii cu centrul creator - masculin - al frunţii: într-o retragere solitară, isihastul trebuia să spună rugăciunea ţinându-şi răsuflarea în tot timpul ce o pronunţa (treptat, datorită lipsei aerului, un sentiment de fericire inefabilă îl învăluia, văzându-se înconjurat de raze de lumină, considerată divină / supraterestră, similară celei pe care martorii transfigurării lui Iisus au contemplat-o pe Muntele Tabor / Tavor). Pentru tot ce a făcut privind ortodoxia şi Românii, Sfântul Nicodim Gârca a rămas ocrotitorul Olteniei (atunci când s-a culcat pentru totdeauna, adică atunci când a murit, stareţul Mănăstirii Deceani - locul unde a deprins primele învăţături ortodoxe - era Armânul / Aromânul Grigore “Sam-Vlah” / “Ţamblac” din Târnova / Qirqin, devenit apoi mitropolitul Kievului); ulterior în Ţara Românească, pentru peste 6 decenii - inclusiv cu un deceniu după căderea Constantinopolului, deci pentru mai mult de 2 generații - conducerea ortodoxiei a fost exercitată direct de către preoţi Gherga, nepoţi ai Sf. Nicodim (fără atestări bizantine - căci nu agreau Patriarhia ecumenică - dezvoltând Biserica Ortodoxă Română în autodeterminare / autocraţie, adică “prin mila lui Dumnezeu”): în acea perioadă Ţara Românească n-a avut mitropoliţi, ortodoxia fiind coordonată de preoţi Gherga din Gherghiţa şi Ghergani (până la Iosif de la Cozia - mitropolitul UngroVlahiei - în timpul lui Vodă Radu “cel Frumos”, domnitor care era convertit la islam din timpul când s-a implicat în cucerirea Constantinopolului alături de otomanii musulmani, atunci el comandând o parte a oştirii învingătoare). De altfel, în ortodoxie Românii mereu au fost mai apropiaţi de Muntele Athos decât de Patriarhia ecumenică din Constantinopol / Istanbul (aglomerată de Eleni). În “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” - publicată în 1992 - Dr. Mircea Păcurariu a scris: “N-ar fi exclus ca odată cu Nicodim să fi venit în ţară şi unii dintre monahii români trăitori la Athos, de care făcea amintire şi hrisovul ctitoricesc dat Cutlumuşului în 1369. În hrisovul dat Vodiţei la 1372 de Vlaicu Vodă se rânduia ca după moartea lui Nicodim ‘să nu aibă voie nici un domn să aşeze în locul acela pe cârmuitor, nici arhiereu, nici altul nimeni, ci precum spune kir Nicodim

Evangheliarul Sf. Nicodim 162


Dr. Avram Tudosie, Dr. Dănuţ Apetrei şi Dr. Dumitru Zaharia au scris în 2011: “După zidirea sfintei Mănăstiri Tismana în 1386 - şi a altor biserici şi schituri în zonă, ca Aninoasa, Coşuştea, Moştiţa şi altele - până la stingerea sa (deci timp de 2 decenii), Cuviosul Nicodim a înregistrat o aşa numită ‘etapă culturală’ a vieţii sale. Acest luminos Meşter Manole al secolului XIV cu echipa sa de valahi pornită din şcoala de arhitectură a Athosului a construit şi desăvârşit cetăţi-mănăstiri care i-au purtat numele sfânt peste veacuri, calitatea meşteşugului oglindindu-se nemijlocit în durabilitatea operei. A înfiinţat la Mănăstirea Tismana o şcoală de caligrafie şi de copişti de cărţi bisericeşti renumită în Peninsula Balcanică. Mănăstirile au devenit focare nu numai de rugăciune, ci şi de cultură, adăpostind în chiliile lor călugări instruiţi şi biblioteci mari. Cronicile de la curţile domneşti erau caligrafiate tot de călugări. Caligrafii se bucurau de mare cinste, căci erau singurii care se îndeletniceau cu transcrierea şi răspândirea cărţilor de cult în numărele de exemplare necesare bisericilor. Până la intrarea în uz a tiparului cărţile au fost truda acelor călugări necunoscuţi de istorie. Din renumitul atelier al mănăstirii se recrutau viitori episcopi şi mitropoliţi, precum şi diacii cancelariilor domneşti. De la Mănăstirea Tismana au plecat destoinici ucenici ai Sfântului Nicodim spre Muntenia, Ardeal şi Moldova întemeind vetre de viaţă duhovnicească după regulile Cuviosului”. Pe atunci, educația nu se făcea în școli, ci în mănăstiri (fiind monopolul popilor); de aceea și puterea călugărilor / preoților era mare, secondați - în domeniul educației - numai de unele curți boierești mai mari, unde se mai depuneau eforturi de gen. Urmând celor 3 secole de influenţă catolică la Dunărea inferioară, implicarea din 1359 a lui Nicodim Gârca / Nicolae Gherga din S Dunării avea 39 de ani - pe lângă unchiul Alexandru Basarab (fratele mamei sale) care domnea în Ţara Românească a fost hotărâtoare pentru ortodoxia la N de Dunăre, domnitorul acceptând pe lângă noul prenume Nicolae / devenind Nicolae Alexandru Basarab şi înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti la Câmpulung; în acelaşi an, boierul Bogdan din Cuhnea Maramureşului - certat cu regele Maghiarilor - a trecut Carpaţii şi începând prin ctitorirea la Rădăuţi a Bisericii Ortodoxe Domneşti “Sf. Nicolae”, a fondat Moldova ortodoxă (la începuturi sprijinită consistent cu călugări trimişi din S de către Sf. Nicodim). Academia Română în 2012 a indicat în “Istoria românilor”: “Societăţile medievale se întemeiau nu pe libertate, ci pe supunere, nici pe egalitate în drepturi, ci pe ierarhie. Cele 2 state române extra-carpatice sau integrat ariei de civilizaţie a Imperiului Bizantin, fapt exprimat de confesiunea lor ortodoxă şi de ierarhia constituită după model bizantin, a bisericii lor. Evul Mediu românesc reprezintă o parte integrantă a Evului Mediu general. ‘Romaniile’ constituite în lumea românească de dinaintea apariţiei statelor medievale de sine stătătoare au fost cunoscute sub numele de ‘Ţări ale Românilor’ ori de ‘Vlahii’ (‘Terra Blacorum’ ori ‘Vlaşka Zemlja’). Aceasta înseamnă că pe planul instituţiilor sociale, politice şi administrative existau la români multe elemente ce datau ori îşi aveau originea în îndelungata perioadă istorică de dinaintea apariţiei statelor de sine stătătoare”. (În Imperiul Bizantin, principalul reper ortodox al Rumânilor / Românilor a fost Muntele Athos - nu Patriarhia ecumenică din Constantinopol - iar ale Armânilor / Aromânilor n-au fost nici Patriarhia ecumenică, nici Muntele Athos, ci Ohrida şi Meteorele). În 1290, refuzul recunoaşterii suzeranităţii regelui Ungariei care i-a urmat lui

Ladislau Cumanul l-a determinat pe acel Negru - adică Nordicul - “duce” / “mare herţeg” din Făgăraş să se organizeze şi pe teritoriul Valahiei / Ţării Româneşti (la fel a făcut în 1359 Bogdan din Maramureş, care a trecut Carpaţii pentru ca să se organizeze în Bogdania / Moldova); primii domni ai ţărilor Române extra-carpatice au plecat din zona intra-carpatică Ardeal / Transilvania: dinăuntrul Carpaţilor. Rezistenţa Românilor din Transilvania - ca şi existenţa ulterioară a statelor Ţara Românească şi Moldova revoltate împotriva Ungariei - i-a determinat pe Unguri să opereze în Ardeal doar prin 3 stări: Maghiari + Secui + Saşi; de exemplu, în 1552 - când o parte din regiunea Banatului a fost cucerită de otomani - în Ardeal au început şi discriminări legiferate prin Dieta Transilvană de felul: “Românul să nu poată denunţa (sau da în vileag) pe Ungur sau Sas, dar Ungurul sau Sasul să poată denunţa pe Român” ori “ţăranul Ungur poate fi osândit numai pe mărturia a 7 oameni de bună-credinţă, Românul însă după mărturia a 3”. Istoricul Român Nicolae Bălcescu a sintetizat situaţia: “Pe la începutul veacului X domneau peste Ardeal, Bihor şi Banat ducii Români Gelu, Menumorut şi Gladiu, când un nou neam Barbar din Asia, Ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După 2 lungi războaie, ducele Ungurilor, Arpad, încă nu putu coprinde Bihorul, ţara lui Menumorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menumorut. Gelu, domnul Românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte Ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). ‘Atunci Românii, văzând moartea domnului lor, dederă mâna cu Ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca’. Aşa Românii, nu învinşi şi coprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe Unguri în ţara lor. Într-acest chip, dupe un război sângeros, intrară Ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu (iar apoi urmaşul Ahtum a fost învins numai prin trădarea ginerelui Cinad, care s-a instalat în reşedinţa de la Morisena, denumită de atunci Cenad). La începutul domniei Ungurilor, soarta Românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii erau atunci soţi ai Ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea Ungurilor şi pe lângă hotare se aflau ducaturi cu totul libere, precum erau cele ale Maramureşului, Omlaşului şi Făgăraşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse Ungurilor, aceştia erau foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai aflau atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau Săcuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică. Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie Germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheza II şi aşezată de dânsul în pământul numit crăiesc. Cu toţi Ungurii, Săcuii şi Saşii, Românii - cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate - rămăseseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în veacul XIII, împreună cu sentimentul dreptului lor de Moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jelozia naţiilor ce vieţuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii Ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe Români ca o naţie coprinsă şi - după dreptul coprinderilor de atunci - a-i despoia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe Moştenii ţării în starea de iobagi. Românii nu suferiră în tăcere tirania şi 163


reducerea lor din starea de naţie liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută şi toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Românii se sculară în mai multe rânduri în veacurile XII, XIII şi XIV. Istoria Ardealului şi a Ungariei dupe acele timpuri e plină de aşa-numitele ‘răscoale ţărăneşti’; aceste răscoale nu erau numai rădicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala sentimentului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporţii mari şi - în vreme ce această deosibire a sângelui slujea impliatorilor de pretext la tirania lor - în inima impilaţilor ea hrănea vecinica dorinţă a neatârnării. Era o întreită tiranie: politică, religioasă şi socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stârpească de tot naţia Română. Această cruntă prigonire ajunse atât de nesuferită, încât, la 1437, Românii apucară cu toţii armele împotriva tiranilor. Ungurii chemară într-agiutor pe Săcui şi pe Saşi, se conjurară împreună şi făcură legătură spre apărarea comună şi stârpirea Românilor, întărind cu jurământ a lor legătură. Dar ţăranii Români, ajutaţi şi de puţinii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ţinură războiul mai bine de 2 ani şi tocmai la 1439, căzând asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniştiră, după ce însă craiul Albert (ginerele împăratului Sigismund) le dete libertatea de a se strămuta în orice loc şi oricând le va plăcea. Înălţarea Românului Ioan Huniade la guvernarea Ungariei şi aceea a fiului său Matia la demnitatea de crai opri furia Ungurilor dasupra Românilor. Matia pedepsi încă cu crâncenie pe cerbicoşii nobili Unguri din Ardeal, rebelaţi în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai Român. Vrând să dea satisfacţie cererilor poporului Român de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici şi îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matia, ca şi tatăl său, Ioan Huniad, spre a rădica naţia lor apăsată, nu ştiu face altceva decât a înmulţi numărul nobililor Români. Această măsură fu slabă în adevăr, căci aceşti nobili sau erau săraci şi neputincioşi a ţine frunte numeroşilor nobili, sau - de erau bogaţi - dobândeau interese potrivnice mulţimei şi se înecau în aristocraţia Maghiară, pierzându-şi naţionalitatea. Adevăr e că Huniazii, înălţaţi în mărimea lor prin Unguri - care îi privegheau de aproape, ştiindu-i de sânge Român - nu puteau face mai mult. Ţintirile lor erau să înglobeze pe toţi Românii în acelaşi stat cu Ungurii; pentru aceea au fost inspitirile lor nenorocite de a coprinde Ţara Românească şi Moldova. Dar cu craiul Matia muri şi dreptatea, dupe spusa şi de astăzi a poporului în Ungaria şi Ardeal, şi asuprirea ţăranilor Români crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluţie a ţăranilor supt Doja, îngrozitoare prin crâncenia faptelor ei şi a pedepselor ce trase asupră-i. Românii din Banat, precum şi chiar nobili Români din Maramureş, luară parte l-această revoluţie (înăbuşită la Timişoara). Ţăranii Români din Ardeal, ce nu se mişcaseră, împărtăşiră pedeapsa celorlalţi şi perdură dreptul a se muta dupe o moşie pe alta. Apoi se introduse şi cartea de legi a lui Verboczy, care legiua că ţăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa. Pedeapsa Dumnezeiască nu întârzie a izbi pe aristocraţii Unguri. Când puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, ţăranii nu voiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; şi Ungaria căzu, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (1526). Banatul de atunci căzu în stăpânirea Turcilor şi Ardealul rămase supt prinţi Unguri, aleşi şi vasali ai Porţii. Această nouă eră în care intră Ardealul fu şi mai fatală Românilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru Români, prin care veneticii Unguri şi soţii lor ocăresc

numele şi neamul lor - şi religia lor numai o suferă vremelniceşte - şi pe dânşii îi declară de hoţi, tâlhari şi vagabonzi în ţara lor, moştenită de la părinţi; legi care cu totul îi depărtează de slujbe civile, nu le iartă a umbla cu sabie, paloş şi altă armă, pedepsind cu tăiere de mâna dreaptă pe acela la care se va găsi o puşcă (legi prin care nu le era iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie, nici cămaşe subţire, apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică, etc). Ura naţională a Românilor în contra tiranilor Unguri se întrupă atunci în oarecare individualităţi puternice, care - fără a simţi poate - se făcură organul ei; astfel Ştefan Mailat, Român din Ţinutul Făgăraşului (15371541) şi mai apoi Pavel Măcicaş (1586) din Banat clătiră torţa discordiei peste capetele Ungurilor şi îi vătămă greu prin războaiele ce aţâţară”. Prin analize istorice şi genetice, s-a dovedit înrudirea Gherga-Măcicaş existentă la 1552 / atunci Grigore Gherga a murit la apărarea Timişoarei de otomani, anul acela însemnând includerea unei părţi din Banat în Imperiul Otoman, familiile Gherga şi Măcicaş rămânând în partea creştină Bănăţeană neocupată otoman iar Baltazar Măcicaş fiind dus departe de Banat, lângă rudele Gherga din Boemul Trebon, Cehul Josef Macskay din Olomouc 49,35 lat. N, 17,15 long. E - genetic Gherga - confirmând aceasta în 2013 / el şi-a studiat filiaţia paternă până la ViziGoţii din secolul VII: nobila familie Măcicaş mai era înrudită în Banat din secolul XV şi cu nobila familie Fiat - însemnând “Tânăra” - din Armeniş / pe linie paternă, de pildă în 6 IX 1639 Sigismund Fiat a luat în zălog Moşia Belinţ de la Francisc Groza; în judeţul Caraş-Severin, localitatea Armeniş - pe valea superioară a Râului Timiş - e în miezul Ţinutului Gugulanilor, avându-l consemnat ca mare proprietar în 1468 pe “Petru Herka de Armeniş”. Se poate observa despre Herka de Armeniş din secolul XV sau despre Herce de Caransebeş din secolul următor că de fapt erau forme Medievale de consemnare ale Guganilor / Gugulanilor Gherga. Este de remarcat şi că în trecut, pentru a nu prinde farmece, vrăji sau blesteme, deseori copiii purtau numele mamei (datină ce a existat din timpurile cele mai îndepărtate până în Evul Mediu; de exemplu, Petru - un fiu al lui Vodă Ştefan “cel Mare” - era Rareş, lui Ioan Vodă “cel Cumplit” i se zicea “Armeanul” datorită mamei sale Armene, ş.a.): clanurile nobile Gherga şi Măcicaş - similare genetic - probabil că la un moment dat au procedat astfel (în Caraş spre exemplu, la 22 IX 1535 - pentru credincioasele servicii militare - domnitorul Transilvaniei a confirmat nobilului Ioan George stăpânirea străveche în Caraşova, comună ai cărei locuitori şi în prezent anunţă că nu-s Sârbi, ci că-s Croaţi). Puţin mai tânăr decât Sf. Nicodim, la Târnovo / Bulgaria şeful bisericii în 1375-1393 a fost Sf. Eftimie (Armân / Aromân de lângă Adrianopol, conform biografului său Grigore “Samvlahu” / “Ţamblac”, căci erau rude; printre altele, s-au păstrat şi scrisori de-ale Sf. Eftimie către Sf. Nicodim). Sf. Eftimie - călugărit din 1350 la Mănăstirea Kilifarevo de lângă Târnovo, şcolit din 1363 la Mănăstirea Studium din Constantinopol şi activ apoi la Mănăstirea Lavra de pe Muntele Athos - a întemeiat Şcoala Literară la Mănăstirea “Sf. Treime” de lângă Târnovo (pe care a renovat-o în 1371, căci necesita lucrări de mult timp: conform inscripţiei fondatoare, a fost ctitorită în 27 I 1070 de Georgi “Prilozhnik” / însemnând Gheorghi “Bijutierul” şi de fiul aceluia Kalin / însemnând “Frumosul”); acolo a stabilit regulile ortografice Slavone pentru literatura ortodoxă urmate ca modele în Bulgaria, Serbia, România şi Rusia printre discipolii săi fiind înrudiţii Ciprian şi nepotul Grigore 164


“SamVlahu” (Armânul / Aromânul Eftimie a fost ultimul patriarh de la Târnovo, el conducând apărarea oraşului de otomani).

învăţat şi pe Muntele Athos - cu un deceniu mai tânăr decât Nicodim Gârca, era cunoscut datorită misiunii pe care a avuto în 1373 (trimis de patriarhul Constantinopolului în Lituania pentru a ajuta înţelegerea cu mitropolitul Moscovei) şi în 1381 a ajuns şi mitropolitul Moscovei, cu titlul de “mitropolitul tuturor Ruşilor”, conducând apoi Biserica Ortodoxă Rusă timp de un sfert de secol, incluzând în administrarea religioasă şi Marele Ducat al Lituaniei: Olgierd Ghedimin a introdus Ruteana ca limbă oficială în Lituania. Fiul fratelui său din Qirqin / Târnovo - Armânul / Aromânul Grigore, zis Slavon “Sam-Vlah”, însemnând în Ruteană “sunt Vlah” şi în Rusă fiind preluat “Ţamblac” - născut în 1365, a fost monahul predicator al Bisericii Moldovei din Suceava începând cu 1401 (trimis de patriarhul Constantinopolului, lucrările lui fiind copiate în acele timpuri la Mănăstirea Neamţ în prima şcoală de miniaturi din SE Europei de conducătorul său, călugărul Grigore / Gavril, zis “Uric” / însemnând “Scriitorul”). Este de ştiut că Mitropolia Moldovei, înfiinţată în 1386 la Rădăuţi 47,50 lat. N, 25,55 long. E / judeţul Suceava în Biserica Domnească a primului Vodă Bogdan a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopolului în 1401 şi atunci Vodă Alexandru “cel Bun” a decis mutarea sediului ei la Suceava - ce din 1388 era capitala Moldovei - împreună cu recunoaşterea concomitentă a Episcopiei Armenilor acolo (când Vodă Bogdan a întemeiat Bogdania / Moldova cu capitala la Baia şi sediul ortodoxiei la Rădăuţi, târgul Sucevei era dominat de Armenii refugiaţi din Ani - fosta capitală a Armeniei - şi Kilikia / Cilicia: mulţi se numeau Gheorghiu, cu urmaşi până în prezent / e de remarcat şi că în Războiul de Independenţă al Românilor, otomanii sau predat la Plevna 43,25 lat. N, 24,37 long. E, Bulgaria în 28 XI 1877 colonelului Mihail Cerchez, descendent dintr-o veche familie Armeană / Circasiană din Moldova; Dr. Alexandru Şuga a scris în 1982 că până “în secolul trecut majoritatea populaţiei de la sudul Dunării vorbea limba română”). Este de știut că anterior de domnitorul Bogdan Vodă din Maramureș - și înainte de predecesorii săi, anume Dragoș Vodă cu fiii - Moldova era condusă de Românii din Galiția, după cum a scris istoricul Basarabean Alexandru Gonța în “Românii și Hoarda de Aur” despre cum a fost cu un sfert de secol (durata medie a unei generații) înaintea “descălecării”: “În 1334, în anturajul principelui de Halici, Gheorghe Troiadenovici / Trojadenovic - ginerele lui Ghedymin - erau Românii Boris Cracula și Alexandru Moldaovici / Moldaowicz. Primul purta titlul de palatinul Liovului, oraș care - denumit Leucopolihni / Leuco-Polihni era, după cronicarul bizantin Laonicos Chalcocondil, reședința domnească a Bogdaniei Negre, adică a Moldovei iar cel de-al doilea în traducere corectă ar face ‘Alexandru al lui Molda’, adică al principelui orașului Baia”. În 1363, Bogdan Vodă din Grădiștea lui Cârlig / Maramureș a unit Moldova dintre Carpați și Siret cu “Valahia Minoră” dintre Siret și Nistru - condusă de Petru, mezinul răposatului Vodă Ștefan care își avea reședința la Hârlău 47,25 lat. N, 26,54 long. E / județul Iași, vasal Hoardei de Aur prin conducătorul Cetății Albe, capitala Paratalasiei=Bugeac - fondând astfel formațiunea teritorială a Moldovei Medievale; în secolul XIV, stăpânirea pericarpatică a Moldovei de către Bogdan Vodă - a dealurilor din răsăritul Carpaților Orientali / Estici era similară cu stăpânirea pericarpatică de către dinasticii Cărășanului / Gugulanului Negru Vodă a Nordului Carpaților Meridionali în secolele anterioare: în 1362, având sprijinul Dinastiei Ghedimină din Lituania (genetic Ghergană),

Grigore “SamVlahu” / “Ţamblac” În 1392, la ideea ca Eftimie să fie mitropolit în Ţara Românească, Nicodim şi nepotul său Vodă Mircea “cel Bătrân” au preferat să-l ştie rezistent în Marea Târnavă / Târnovo, căci atacul otoman acolo era iminent (Qirqin / Târnovo a căzut în 17 VII 1393); simbolizând moştenirea Asană, moaştele muceniţei Vlahe Filofteia / nume însemnând “iubitoarea de Dumnezeu” - care a trăit în Qirqin / Târnovo la începutul secolului precedent - au fost atunci duse prin Vidin la Curtea de Argeş, fiind instalate acolo în Biserica Domnească “Sf. Nicolae” iar Eftimie s-a retras la Mănăstirea Petriţa din Bacovo / Bulgaria (ctitorită de generalul Caucazian Grigore), unde s-a stins. “Panegriricul” redactat de Grigore Vlahul / “Ţamblac” pentru Eftimie s-a apropiat de “Encomionul” redactat de patriarhul Constantinopolului pentru sanctificarea lui Grigore Isihastul / “Palamas” în 1368 (Sf. Grigorie “Palama” era dintr-o nobilă familie Anatoliană tatăl său a fost demnitar la curtea împăratului bizantin Andronic Paleologul - dar rămas orfan de mic a fost crescut chiar de către împărat, care i-a devenit tutore; mama şi surorile lui Grigorie “Palama” au devenit călugăriţe, de la el apărătorul isihasmului pe Muntele Athos şi episcopul Salonicului din 1347 - isihasmul fiind numit şi palamism: doctrină oficială ortodoxă). Datorită luptelor cu structura catolică a Cavalerilor Teutoni, Olgierd / Algirdas Ghedimin / Gediminas (1296-1377, marele duce al Lituaniei / din familia înrudită cu Dinastia Rurik a Ruşilor, genetic ca Gherga) l-a cerut pe episcopul ortodox Ciprian din Târnovo / Bulgaria în 1376 ca mitropolitul Kievului; acel bogat Armân / Aromân 165


Bogdan Vodă împreună cu Petru, la “Apa Albastră” = Siniuha / afluentă a Râului Bug, “i-au bătut cumplit” pe Tătarii conduși de Dimitrie “Princeps Tartarorum” de la Cetatea Albă, emirul din portul Cociubei / Odesa și de hanul Crimeii iar în anul următor Bogdan Vodă din Maramureș i-a învins pe urmașii Maramureșanului Dragoș Vodă, care în 1359 a “descălecat” împreună cu fii săi în Bucovina, la Baia pe malul Râului Moldova - pentru a păzi, în beneficiul Ungurilor, trecătorile Carpaților de năvălirile Tătarilor. În “Românii și Hoarda de Aur”, istoricul Basarabean Alexandru Gonța a mai scris: “Consecința practică și imediată pentru români a victoriei de la Siniuha și a anexării Podoliei la Lituania a fost că Moldo-Vlahia și Țara Românească au scuturat dependența de Hoarda de Aur. Anul 1362 trebuie socotit ca adevăratul an al independenței depline a Moldovei și Țării Românești. De atunci înainte, Moldova s-a orientat în politica externă alături de familia Ghedimină din Lituania”. În 24 VI 1402, Armânul / Aromânul Grigore a depus la catedrala din Suceava moaştele Sf. Ioan “cel Nou” din Trapezunt, pe care le-a adus de la Cetatea Albă - ortodox executat acolo în 2 VII 1330 la intriga transportatorilor Nord Italieni catolici, care voiau dominaţia peste Marea Neagră rostind şi o cuvântare despre patimile aceluia, ce a fost transcrisă în 1439 de scriitorul Gavril / Grigore “Uric” iar imediat după, până în 1407, s-a dus ca stareţul Mănăstirii Deceani din Kosova, unde a scris despre ctitor şi despre Sf. Parascheva, manuscrisul fiind acum păstrat în Bucureşti, apoi s-a întors în Moldova împreună cu cei din familia cneazului Ghîrd / Gârd din Coşava / Kosovo pentru încă 7 ani (pe atunci în Moldova domnea Vodă Alexandru “cel Bun” 14001432) iar până la decesul din 1420 a fost mitropolitul Kievului, ales de sinodul din Novgorod: însoţirea stareţului Armân Grigore al Mănăstirii Deceani din Coşava cu cneazul Armân Ghârd din Coşava a fost tocmai când a răposat sufletul ortodoxiei Româneşti, Armânul Nicodim Gârca din Coşava (aşa ceva denotă - în plus - că făceau parte din acelaşi neam); Sf. Ioan “cel Nou” - născut în Pont / fosta Garghia - a rămas patronul ortodox al Moldovei, dublat pe partea feminină de Sf. Parascheva. În conciliul de la Constanz 47,39 lat. N, 9,10 long. E - conform jurnalului cardinalului Filastre în 1416 Grigore a militat pentru unirea bisericilor ca formă a apărării de islam, fiind primit cu mare respect de împăratul Sigismund de Luxemburg 1368-1437 (care - ca botezat şi “Mateiaş” - a înţeles ortodoxia foarte bine de la Nicodim Gârca iar apoi l-a acceptat ca ambasador pe Nicolae Gorgi de la Termopile, a cărui fiică a ajuns ultima conducătoare a Atenei / ucisă în 1453, imediat după căderea Constantinopolului, atunci şi Peloponezul ajungând inclus în Imperiul Otoman); la conciliu - ce a curmat existenţa antipapilor - au mai participat boierul Georgius / Gheorghe din Sămuşeni 48,36 lat. N, 26,04 long. E (N Bucovinei, acum Ucraina), reprezentanţi din Valahia / Ţara Românească de la Câmpu Lung, Curtea de Argeş, Turnu Severin, ş.a. În bătălia de pe Câmpia Mierlei din 1389, coaliţia creştină a fost condusă de ţarul Lazăr - Aromân Sârbizat, rudă cu Sfântul Nicodim de la Tismana şi nepoţii Gherga - care a murit în aceeaşi zi cu sultanul Murad: conducătorul otomanilor a fost ucis sub loviturile de pumnal ale lui Miloş Obilici (satul purtându-i numele - acum ştiut şi drept Kastriot - încă existând în S fostei moşii Kosovare Gherga); în 1974, profesorul Latif Nulaku de la Universitatea din Priştina / Kosovo a afirmat la Bucureşti că numele Obilici în Sârbă Kopilici în Albaneză - se explică prin etimologia cuvântului

Român “copil”, de unde şi toponimele Kosovare “Kopilje”, “Kopilova”, etc. sau cele legate de termenul Vlah: Vlahinja, Vlahja, Vlahinja, etc. (o parte din populaţia Vlahă din Kosova - odată cu ocuparea acelei regiuni de către Sârbi - a fost Sârbizată, mai întâi prin schimbarea numelui iar apoi prin forţarea declarării naţionalităţii Sârbe, astfel încât nu-i exclus ca acel Obilici să fi provenit dintre Armânii Sârbizaţi). De altfel - în preajma naşterii lui Nicodim - existenţa puternicilor Ghergani Armâni / Aromâni a fost printre motivele care au determinat conducătorii Sârbi să interzică mariajele cu Vlahii. Este de ştiut că la Tismana (iniţial numită Tismeana) vinul era păstrat în butoaie de tisă - arbore ce creşte acolo - de unde denumirea locului; lemnul tisei era - pentru rezistenţa şi elasticitatea sa - preferatul arcaşilor Epocii Pietrei, numele Râului Tisa (lung de 1378 km, ce izvorăşte - prin Tisa Neagră - din Munţii Gorgani ai Carpaţilor Păduroşi) avându-şi etimologia tot aşa: conform arhidiaconului Paul din Alep / Siria, butea uriaşă de la Mănăstirea Tismana - făcută din lemn de tisă - avea capacitatea de 46300 litri. Paharnicul nu doar întindea domnitorului primul pahar - ceea ce însemna mare încredere - ci şi priveghea viile, îngrijindu-se să fie lucrate cum se cuvine şi culese la vreme, având sub porunca sa toţi boierii, căci nimeni nu era slobod, adică liber să-şi culeagă via dacă nu şi-a procurat mai înainte de la el învoirea. Paharnicul Gherghina apare de pildă într-un document din 10 VI 1415 al lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, care se referă la localitatea Bala 44,53 lat. N, 22,49 long. E din actualul judeţ Mehedinţi (unde domnitorul îşi avea grajdurile cailor pentru războaie): “În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare Vodă şi domn, din mila şi darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi încă şi către părţile tătăreşti şi pe amândouă părţile peste toată Podunavia încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al Cetăţii Dârstorului, a binevoit domnia mea cu a sa binevoinţă, cu inima curată şi luminată şi am dăruit acest atotcinstit hrisov boiernaşilor domniei mele, Vlad cu nepoţii săi, Şişa, Buia şi lui Stănilă cu fraţii săi, ca să-i fie lui Vlad cu toţi nepoţii lui, Buia, Şişa şi lui Stănilă cu fraţii lui, satul numit Bela, care este în judeţul Motrului, ca să fie lui Vlad cu toţi nepoţii lui, de ocină şi de ohabă, satul Bela şi Preslop. Au dat domniei mele un cal şi o cupă. De aceea să le fie de ocină şi de ohabă începând de la vama oilor, de la vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de vinărici, de gloabe, de cărături, de podvoade, adică de la slujbele mici până la cele mari, de acestea toate să le fie de ohabă lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor cât va trăi domnia mea şi cât va trăi fiul domniei mele, Mihail Vodă. Iată aceştia sunt martorii acestui hrisov: ban Radu vornic, jupan Martin, ban Aga, jupan Stoica rusul, jupan Dragomir de la Segarcea, Baldovin logofăt, Micu vistier, Vasea purtătorul de sabie, Stanciu comis, Manea stolnic, Gherghina paharnic şi eu, Mihail cărturar, care am scris la Argeş. Io, Mircea Vodă, din mila lui Dumnezeu domn”.

Paharnicul Gherghina e subliniat Pe atunci, stemele Ţării Româneşti și Armeniei erau la fel, după cum a redat contemporanul Ulrich von Richental 166


1360-1437 (orășean din Constanz / Germania), leul regăsindu-se pe sigiliul mic al lui Vodă Mircea “cel Bătrân”:

trecea din mână în mână pentru gustarea de către fiecare; stolnicul şi paharnicul erau membri ai Sfatului Domnesc. Pentru meritele lor, dregătorii Gherga au fost întăriţi şi cu moşii în puncte-cheie / foarte importante ale Ţării Româneşti: lângă capitala regatului cea denumită Ghergani şi la intersecţia principalelor vaduri comerciale ale regatului cea ajunsă a fi denumită Gherghiţa, astfel neamul Gherga fiind în apropierea puterii politice, economice, religioase şi militare mai ales în secolele XV-XVI (după un sfert de mileniu de la plecarea Gherganilor din Ghergani, o ramură Ghica - stăpână peste o parte din fosta moşie - a ridicat peste ruinele culei Gherga din Ghergani conacul Ghica din Ghergani, clădire existentă şi azi; în secolele XV-XVI, Gherghiţa a jucat rolul Curţii de Vară a domnitorilor Ţării Româneşti, funcţionând ca gazdă alaiurilor domnitorilor şi sfaturilor necesare statului, în completarea celor din capitala Târgovişte, reşedinţa din Gherghiţa fiind dezvelită arheologic în secolul XXI). Ambele cule Gherga / reşedinţe Gherga - din Ghergani şi din Gherghiţa, ale tatălui şi fiului, importanţi dregători din dreapta şi din stânga domnitorului Mircea “cel Bătrân” - erau centrale, în mijlocul Ţării Româneşti, de acolo relativ facil putându-se controla întreg teritoriul. Ducaţii de argint bătuţi în timpul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” - corespunzând, conform numismaţilor, sistemului de ducaţi bătuţi la Veneţia din 1202 - reproduceau blazonul Basarabilor (de inspiraţie Gherga):

În “Ctitorii”, academicianul N. Iorga a precizat că “moneda domnilor Munteni - comparată cu a Balcanicilor - navea nimic bizantin sau sub-bizantin: nici Hristos, nici Sfânt ocrotitor, nici figură imperială în Scaun de judecată (cum a fost de pildă la Sârbi sau în Bosnia portretul regal cu sabie şi cruce)”. Academia Română în “Istoria românilor” din 2012 a precizat despre cultura secolului XIV că toponimele Româneşti cel mai des redau forma plurală a întemeietorului ca Ghergani, însemnând “oamenii lui Gherga” - ori a primului stăpân, ca Gherghiţa; similar, Bucureşti - atestat ulterior, cu prezenţă Ghergană pe document - însemna “oamenii lui Bucur” (Aromânul Bucur fiind eponimul: primul stăpân / în acel sens, Baki Ymeri - membru al “Uniunii

Stemele Armeniei și Ţării Româneşti, 1414 În tradiţia Tismanei a rămas despre Sf. Nicodim că a fost şi cel care a adus acolo castani, de la Muntele Athos: plantaţiile sale de castani au fost primele din N Dunării. Dregătoriile stolnicului şi paharnicului au fost foarte importante la curtea domnitorilor Ţării Româneşti: poziţiile mesenilor întotdeauna urmau un protocol riguros, toţi serveau mâncarea pregătită în aceeaşi oală şi nu cereau de băut, ci aşteptau invitaţia făcută de Vodă, care oferea pocalul ce 167


Scriitorilor” din România - precizând că “pe plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, Bucuria se cheamă Bukurie”, lingvistul Român Sextil Puşcariu susţinând că Bucur şi Bucegi derivau din aceaşi rădăcină Dacă, “Buc”). Mărimea moşiei se stabilea în funcţie de suprafaţa pe care o putea înconjura împroprietăritul pe jos într-o zi (ritualul de întemeiere era prin marcarea locului central - “ferit” sau “bun”, căci “rău” era locul necurat, cu proprietăţi malefice, ce influenţa viaţa omului, flora şi fauna - vatra moşiei / adică terenul construit determinându-se prin tragerea cu arcul din centrul vetrei / moşiei: unirea punctelor unde au căzut săgeţile se făcea prin tragerea unei brazde cu plugul, spre câmp fiind şanţul iar pe pământul scos şi taluzat creşteau spini, astfel încât nici oamenii şi nici animalele nu puteau intra decât pe poarta ţarinii, ce în timpul nopţii se închidea), până la sfârşitul secolului XVI aşezările Ţării Româneşti prezentându-se ca oaze de locuire în mijlocul codrilor. Lingvistul Român Ion Nania a scris: “Toată lumea a auzit de ‘baterea ţăruşului’; prin sintagma ‘aici s-a bătut ţăruşul’, fiecare ţăran înţelegea că ‘aici s-a întemeiat satul’. Din punct de vedere istoric, ritualul a apărut după ce s-a trecut de la locuirea neolitică la aşezările răsfirate, bazate pe gospodării individuale. Ţăruşul era un par lung de circa 2 metri - din gorun sau gârniţă - şi era bătut de bărbaţi în poiana stabilită din centrul cătunului. Înaintea baterii, toţi bărbaţii noii aşezări se descopereau şi se închinau în genunchi, cu faţa spre răsărit, în timp ce aducătorul parului rostea: ‘Doamne Zău, ziditor al Pământului şi Cerului, Tată Ceresc, ocroteşte-ne satul - i se spunea numele - şi pe toţi cei ce vor locui aici, în vecii vecilor’ şi toţi rosteau ‘Ocroteşte-ne Doamne vitele şi oile şi fereşte-ne de ispita celui necurat şi a barbarilor care vor râvni la vatra şi moşia noastră’. Toţi se ridicau, puneau mâna pe par şi spuneau: ‘Doamne Zău, vom rămâne credincioşi şi ne vom da viaţa pentru glie’. După rostirea acelui jurământ, bărbatul cel mai în vârstă ascuţea parul, ce astfel devenea ţăruş, coloana care făcea legătura dintre pământ şi cer; în capătul ţăruşului bătut în pământ cam 2 palme, puneau o opincă nouă, neîncălţată: în locul ţăruşului urmau să sape puţul din care luau apă toţi. Dintre toate popoarele indo-europene, la unul singur mai aflăm apelativul ‘ţăruş’: grecescul ‘ţaruhi’ = ‘opincă’. În 1987, Pierre Leveque în ‘Aventura greacă’ a concluzionat: ‘Către anul 2000 î.C., un grup indo-european din regiunea carpato-danubiană a ocupat Grecia; autohtonii au fost apoi înghiţiţi de dorieni, fiind sigur că dorienii au venit din valea Dunării de-a lungul Moravei şi a Axiosului / Vardarului, unde au fost găsite cimitirele lor’. Se ştie că vechii greci purtau sandale iar geto-dacii purtau opinci. În opinia noastră, grecii cu siguranţă au văzut ritualul baterii ţăruşului la geţii ce-şi întemeiau aşezări statornice; ei numeau parul ascuţit nu ‘ţăruş’, ci tot ‘par’ = ‘paluhi’, socotind că ‘ţaruhi’ era ‘opinca’. Consider că a sosit timpul ca lingviştii români să abandoneze vechile tipare şi să reanalizeze sutele de cuvinte pe care dicţionarele explicative le consideră a avea etimologie necunoscută”. În “Dicţionarul de mitologie română” publicat în 2013 de Dr. Ion Ghinoiu apar şi următoarele consideraţii despre bătutul parului: “Expresia românească ‘a bate stâlpul’ / ‘parul’ era o imagine a hierogamiei cosmice, definind Cerul patern cu Pământul matern. Practica magică a bătutului parului la întemeierea adăpostului şi în primele invenţii tehnologice ale omenirii (semănatul cu parul, aprinderea focului prin frecarea lemnelor, zdrobitul seminţelor cu pisălogul în piuă, etc.) îşi au originea în reflexologia şi mişcarea de dute-vino a

reflexului sexual. La casa miresei, uneori sub un măr din grădină, o persoană iniţiată - ca brădarul, colăcarul, stegarul oficia împerecherea tânărului cuplu prin spargerea talerului miresei, întors cu faţa în jos, cu prăjina steagului de nuntă al mirelui. Adesea în vârful bradului de nuntă se înfigea un măr sau o gutuie, simbol al nupţialităţii. Actul nupţial cândva petrecut în văzul tuturor a fost preluat - într-un târziu - de aceste substitute, paralel cu dezvoltarea sentimentului de pudoare. Structura ceremonialului nupţial aminteşte de o posibilă iniţiere sexuală a tinerilor de către naşi, reprezentanţi ai strămoşilor în linie paternă, practică atestată până recent în unele societăţi arhaice. Obiceiul din Ţara Almăjului ca mireasa să nu doarmă prima noapte cu mirele şi bogăţia folclorului erotic pe această temă, strigăturile adresate naşului în timpul nunţii cultivă ambiguitatea generatoare de sub/înţelesuri legate de plata găinii, simbolul miresei nuntite; aluziile erotice la adresa naşului - ideal de masculinitate şi virilitate - abundă de-a lungul întregului ceremonial nupţial”. Alegerea locului favorabil pentru întemeierea locuinţei era însoţită de o serie de practici magice (locul unde dormeau animalele lăsate în libertate peste noapte, visele, etc.); în accepţia Română, locuinţa era privită ca un adăpost consacrat ce trebuia protejat în consecinţă: actul fundamental de întemeiere al casei era bătutul ţăruşului ce fixa locul unde urma să fie amplasată vatra focului, mărimea construcţiei stabilindu-se prin aruncarea bardei (teslei / toporului) în cele 4 vânturi, fapt ce determina forma relativ circulară a gospodăriei / pentru “bătătură” şi anexe. Totuşi, o spusă sintetiza situaţia, în sensul că nu locul sfinţeşte omul, ci omul sfinţeşte locul; academicianul A/Român Lucian Blaga a observat în “Trilogia culturii”: “satele ortodocşilor permanent au fost creatoare, oraşele devenind simple sate hipertrofiate iar în apus s-a întâmplat invers, căci satele catolice erau forme desuete, de obârşie orăşenească”. Bunele servicii ale dregătorilor Gherga au fost răsplătite de Vodă Mircea “cel Bătrân” cu proprietăţile / moşiile ce au fost denumite după stăpâni - Ghergani şi Gherghiţa - însă pe când aceia erau preocupaţi iarna de amenajări acolo împreună cu cei încă veniţi din Balcani din numerosul neam Aromân Gherga, domnitorul Mircea a fost otrăvit şi a murit (îngropat în 4 II 1418 pe malul Oltului, la ctitoria sa - Mănăstirea Cozia 45,16 lat. N, 24,18 long. E din judeţul Vâlcea / în Slavonă “vâlc” însemnând lup - zidită de “popa Gavril” / din anturajul Gherganului Nicodim, şef şi peste Mănăstirea Cotmeana 44,57 lat. N, 24,37 long. E, judeţul Argeş).

Gherghi...şi Gherghe Paramali Academicianul A/Român N. Iorga a scris în “Ctitorii”: “După Vodiţa, Nicodim începu a zidi la Tismana, în munţii Gorjului, apoi la Cozia, drept deasupra Oltului, şi la Cotmeana, dincolo de apă. Pentru el nu erau hotare; ele erau numai pentru puternicul - dar mai puţin influentul său adversar - patriarhul ecumenic. De aceea Nicodim a făcut în Ardeal, supt munţii cari cuprind rămăşiţele Sarmisegetusei, micuţa biserică de la Prislop şi şi-a îndreptat ucenicii spre nou-întemeiata Moldovă, unde - în adâncurile codrilor Neamţului, lângă pârâul cu acest nume - în acelaşi cadru de munte şi de codru, a ridicat zidurile mănăstirii cu acest nume. Încă la 23 XI 1406 Nicodim a primit o donaţie de la Mircea”. 168


În acel secol XV, cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil a scris că “acest Mircea nu de puţine ori ţinându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puţini copii nelegitimi prin toată Dacia”; se prea poate că dregătorii de frunte - “mâinile” dreaptă şi stângă, tatăl stolnic Zorza şi fiul paharnic Gherghi ai domnitorului au avut grijă, din moşiile lor de la Ghergani şi Gherghiţa, de aşa copii domneşti. Mihail, fiul lui Mircea “cel Bătrân” şi Vodă al Ţării Româneşti între 1418 şi 1420, în timpul când tatăl său zăcea, trăindu-şi ultimele clipe, a dăruit 10 case “din însăşi casa domniei mele şi din însăşi oraşul domniei mele” (adică Târgovişte 44,55 lat. N, 25,27 long. E / judeţul Dâmboviţa), între care Mănăstirii Cotmeana pe cea a lui Gherghi / Gherghe “Paramali” - adică “Afumatul” / “Beţivul” - şi Mănăstirii Cozia pe cea a lui Gherghe / Gherghi “să fie de ocină şi de ohabă şi de toate dăjdiile şi slujbele să fie slobode”; e de ştiut că “ocină” însemna proprietate moştenită iar “ohabă” însemna deplina posesie, ce conducea la scutirea de taxe.

mănăstiri ale domniei mele. Iar cine s-ar încumeta să împiedice chiar şi cu un fir de păr, acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea, ca un neascultător şi necredincios al acestui hrisov al domniei mele. Încă şi după moartea domniei mele, pe cine vrea Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti, din rodul inimii domniei mele ori din alt neam, dacă va cinsti, înnoi şi întări acest hrisov al domniei mele, pe acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească, să-l întărească şi săl păzească în domnia lui; dacă va strica şi va risipi, pe acela Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici şi în veacul viitor să fie blestemat de Tatăl, Fiul, Sfântul Duh şi de 318 sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu de la Niceea şi să-i fie sufletul lipsit de corpul şi de sângele lui Hristos. Aceştia sunt martorii: jupanii Borcea, Voico, Albu, Dobrotă, Utmeş, jupan Cârstea Pleşeschi, Coica logofăt, Nanotă spătar, Mileţ vistier, Dragomir comis, Nan paharnic. Şi Nicula am scris în Târgovişte, în anul 6932”.

Gherghi Afumatul şi Gherghi Obraz sunt subliniaţi În 28 II 1424, Vodă Dan II - nepot al lui Mircea “cel Bătrân” / era fiul lui Vodă Dan I - a reconfirmat / întărit Mănăstirilor Cotmeana şi Cozia cele 10 case “de oameni” / adică pentru familii, scutite de dări şi slujbe (istoricii Aurel Cazacu, Valeria Costăchel şi Petre Panaitescu - care în 1957 au studiat viaţa feudală în Ţara Românească - au afirmat că “în acel act, dintre nume, Gherghi Afumatul şi Gherghe Obraz sunt evident străine, nu ca Românescul Gheorghe”, profesorul universitar Petre Panaitescu în 1943 afirmând în cartea sa “Mircea cel Bătrân” că erau Greceşti): “Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Dan mare Vodă şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste toată Ţara UngroVlahiei, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg: A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată şi am dăruit acest atotcinstit şi cu frumoasă faţă, ce este preacinstit, deasupra tuturor cinstelor şi darurilor, acest de faţă hrisov al domniei mele, celor 2 mănăstiri ale domniei mele, de la Cozia a Sfintei Troiţe şi Sfintei Blagoveştenii de la Codmeana, ca să le fie din oraşul domniei mele, din Târgovişte, 10 case, anume: Ianache, Trifo, Tudoran nepotul lui Gavalin, Costandin fiul lui Tudor, Caloian fiul lui Mihu, Gherghe Afumatu, Seva Muchia, Gherghe Obraz, Ivan Gari şi Ştefu nepotul lui Razmir. Aceste 10 case le slobozesc domnia mea acelor 2 mănăstiri ale domniei mele, ca să fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme; de asemenea şi de ohabă, începând de la vama oilor, vama porcilor, albinărit, găletărit, cărături, vinărici, podvoade, posadă, fân, talpe, toate engariile, mici şi mari, câte se află în oraşul domniei mele, în Târgovişte, întru nimic să nu aibă vreun amestec cu oraşul domniei mele, ci să slujească numai acelor 2 mănăstiri ale domniei mele. De aceea, oricine vor fi, din mila lui Dumnezeu şi a domniei mele, dregători, judeţul acestui oraş al domniei mele, Târgovişte, vornic, pristav, birău, folnoj, încă şi găletarii, vinăriceii, vameşii de oi, de porci, de albine şi birarii sau orice dregător al domniei mele, fiecare să se ferească de acele case pe care le-a dăruit domnia mea acelor 2

Mănăstirea Cotmeana Este de remarcat că în patrimoniul micii mănăstiri, terminată în 1383, pe timpul domniei lui Radu I - aflată pe dealurile Nord-Argeşene în apropierea râului de munte Cotmeana - a rămas cel mai vechi clopot din Ţara Românească, datat 1385 / până atunci numai toaca fiind folosită (e de observat că - foarte importante în ritualurile religioase - clopotele metalice s-au răspândit din răsăritul Indiei în restul lumii). Casele dăruite mănăstirilor de Vodă Mihail - după cum reiese din document, asociat la domnia tatălui său, Vodă Mircea, care atunci se afla pe patul de moarte - erau ale dregătorilor de la Curtea Domnească, după aceea fostul stolnic Zorza / Gherghe “Obraz” retrăgându-se împreună cu fiul său mai mic Gherg-ka la moşia Ghergani iar fiul său mai mare, fostul paharnic Gherghina / Gherghi “Afumatul”, mai dinamic, mergând şi mai departe, la Gherghiţa, ce se găsea în mijlocul unei aglomerări de sate, unde s-a ocupat de ceea ce ştia mai bine - cultura viţei-de-vie - în podgoria de acolo (ce exista deja, mormântul stăpânului de la sfârşitul secolului XIV al regiunii fiind dezvelit în 1968 de arheologi în curtea Liceului Urlaţi 44,59 lat. N, 26,12 long. E / denumirea de Urlaţi fiind considerată traducerea din Slavă de la “Krik” = “Urlet” a hidronimului Cricov, academicianul 169


A/Român N. Iorga constatând în 1927 că acea etimologie însă “n-ar avea nici un sens, ci căutarea întâlnindu-se lângă Dunăre, până la Craguievaţ şi Cruşevaţ”, reşedinţa fortificată a ţarului Lazăr, pe care a întemeiat-o în 1371: între Kosovo şi Timoc, regiuni puternic populate de Aromâni / Vlahi); în 1421 - după ce Vodă Mihail a fost ucis de vărul său Dan II fostul paharnic Gherghina / Gherghiţă a revenit la Curtea Domnească în calitatea de logofăt (respectiv cancelar, în forma Latină) al următorului Vodă, Radu “Chelu” / tot fiu al răposatului Vodă Mircea “cel Bătrân”. În acel secol XV Gherghiţa s-a dezvoltat rapid, mai ales că era pe principala rută comercială a Ţării Româneşti iar Ghergani a rămas pentru neamul Gherga “moşia părintească” (secolele XIV-XV au fost cele mai reci ale Evului Mediu). Demnitarul Zorza / Gorga - respectiv Ghergha / Gherghe - a avut 2 fii cu funcţii importante în Ţara Românească: primul născut Gherghina / Gherghiţă - stabilit în Gherghiţa - şi mezinul Gherg’ka / Gherghe, care ca junior a rămas în Ghergani cu tatăl său (Gherg-ka a intrat în dregătorie ulterior fratelui său Gherghina / Gherghiţă, ca lascărul / cămăraşul lui Vodă Vlad “Dragul” / “Dracul”, fiu al domnitorului Mircea “cel Bătrân”). În lucrarea “Între Orient şi Occident”, Dr. Neagu Djuvara a scris despre organizarea aşezărilor de Moşneni în Ţara Românească: “Întregul sat se socotea urmaş al unui strămoş comun (un ‘moş’) şi - uneori - era păstrată în scris filiaţia diferitelor familii, ceea ce i-a inspirat lui Iorga expresia ‘sate genealogice’ pentru a desemna acele comunităţi. Ca să fie cineva primit într-un astfel de sat (altfel decât prin căsătorie) trebuia să dovedească că făcea parte din acel neam. De altminteri, satul purta, cel mai adesea, numele acestui străbun eponim. Satul se putea întinde sau mări, însă tot pe bază de legătură familială. Se putea, de asemenea, ieşi din comunitate, însă evaluarea cotei-părţi cuvenite celui ce pleca punea o problemă delicată: nu exista o împărţire a proprietăţii pe capete, nici măcar pe capi de familie, deoarece fiecare moşnean păstra pentru sine şi numai pentru sine tot pământul pe care-l putea lucra şi desţeleni; un moşnean desţelenea şi lucra mai mult pământ, un altul mai puţin, astfel încât nu existau proprietăţi egale. Autorizaţia de a defrişa, precum şi împărţirea pământului pe familii era de resortul sfatului satului, care avea puteri destul de întinse, atât în materie administrativă, cât şi în materie fiscală, de vreme ce satul răspundea solidar pentru dări. Sistemul de împărţire a pământului arabil putea comporta variante. Când exista o oarecare suprapopulaţie iar împrejurimile nu îngăduiau extinderea pământului arabil prin defrişări, se putea ajunge la împărţirea unui lot mare în parcele individuale, distribuirea făcându-se prin tragere la sorţi; bucăţile de pământ se numeau ‘soarte’ şi deveneau ereditare în cadrul familiei dar chiar şi atunci, parcelele redeveneau comunitare după recoltă, pentru păşune. Tot ereditare erau - pretutindeni - casa individuală din jur, împreună cu ograda de păsări şi cu livada. Copiii părăseau casa părintească pe măsură ce se căsătoreau; fetele intrau în familia soţului iar băieţii îşi făceau casă în alt loc, uneori chiar foarte departe, atunci când satul - saturat trebuia să se extindă. Până la un timp foarte recent, în satul românesc era de neînchipuit ca un băiat să se însoare înainte de a avea casa lui, cu excepţia ultimului născut. El era dator să rămână în casa părinţilor care îmbătrâneau; el şi nevasta lui preluau gospodăria ‘bătrânilor’, îi ţineau pe aceia pe lângă ei până la moarte şi se îngrijeau să facă cele cuvenite pentru înmormântare, precum şi toate pomenirile, care - la creştinii ortodocşi - au atât de mare însemnătate. Dacă într-o familie

nu erau băieţi - fapt socotit ca o pedeapsă dumnezeiască - sau dacă muriseră cu toţii înainte de a fi putut creşte moştenitori bărbaţi, una din fete avea datoria să se instaleze la bătrânii săi părinţi, împreună cu bărbatul ei, care, de altfel, intra în familia soţiei şi îşi lua, cel mai adesea, numele patronimic al socrului sau preciza, după propriul său nume, că era din satul socrului; în felul acela, bărbatul îşi schimba nu numai locuinţa, dar şi neamul din care se trăgea. Când nici o fată nu era, se înfia un copil, de preferinţă dintre rudele cele mai apropiate; iar printre aceia trebuie să socotim finii, deoarece năşia crea o adevărată rudenie între naş şi fin (interdicţiile de căsătorie între ei, şi chiar între urmaşii lor, erau la fel de severe ca şi între rudele de sânge). Practica năşiei era de o mare însemnătate în societatea ţărănească: naşii de la botez şi naşii de la căsătorie adesea erau aceiaşi, naşii de la căsătoria părinţilor devenind apoi naşi ai copiilor celor cununaţi, dar putea exista şi reciprocitate, încât se ajungea la un fel de năşie reciprocă, între familii, nu doar între indivizi”. În 1408, la 2 ani după ce a fost puternic influenţat de către Nicodim Gherga la Turnu Severin, regele Sigismund de Luxemburg a fondat Ordinul Dragonului - sub patronajul Sf. Gheorghe asemănător Cavalerilor Templieri (care oficial nu mai erau de un secol), în care l-a cooptat pe Vlad “Dracul”: modelul l-a avut în primul ordin laic din lume al cavalerilor - al Sf. Gheorg - înfiinţat de regele Carol Robert d’Anjou al Ungariei în 1318 la Timişoara şi în “Ordinul Sacru al Dragonului Sfântului Gheorghe” lansat de Aromânul Sârbizat Miloş Obilici împreună cu o duzină de cavaleri (toţi morţi în prima bătălie de pe Câmpia Mierlei, cu excepţia lui Ştefan, fiul ţarului Lazăr); după excluderea în 1436 a lui Vlad “Dracul” din Ordinul Dragonului - datorită alianţei cu otomanii Gherghe / Ghergka l-a ajutat, fiind cămăraşul lui Vodă: cel care se îngrijea de cămara domnului (de avutul domnitorului). După cruciada eşuată de la Varna, Vodă Vlad “Dracul” l-a acuzat de eşec pe Ioan / “Iancu de Hunedoara” şi a fost ucis (se pare că îngropat de viu) împreună cu fiul său mai mare Mircea de către acela, la începutul anului 1447. Este de ştiut că în afara atribuţiilor principale dregătoriei pe care o deţinea şi de la care îşi lua numele, fiecare dregător putea îndeplini, din porunca domnului, diverse alte însărcinări: strângeri de dări, judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate şi din alţi dregători), comandă de oaste, hotărnicii, solii peste hotare, etc.

170


Academicianul Grigore Ionescu 1904-1992 în “Istoria arhitecturii româneşti” a scris: “În Muntenia, pe lângă planul triconc ce a pătruns în arhitectura muntenească în a doua jumătate a secolului XIV, prin intermediul Serbiei, s-a mai găsit şi planul dreptunghiular simplu terminat cu o absidă către răsărit, ca la Gherghiţa”. Biserici cu plan dreptunghiular alungit - având spre E abisda iar deasupra pronaosului un turn-clopotniţă - au fost Biserica Domnească din Gherghiţa, Biserica Mănăstirii Strehaia, “Sfântul Nicolae” din Făgăraş, ş.a. Conform “Buletinului” 16 / 1937 al “Comisiei Istorice” a României (prezidată de academicianul Niculae Iorga), Vodă Mircea “cel Bătrân” a emis din Gherghiţa la 23 III 1400 un hrisov prin care întărea Mănăstirii Snagov 44,42 lat. N, 26,10 long. E / judeţul Ilfov moşia Velea, cu moara de pe Neajlov şi vama de la Prahova: acelea scrise atunci sunt primele atestări documentare atât a aşezării Gherghiţei, cât şi a Mănăstirii Snagov (conform calendarului vechi - în vigoare în 1400 atunci de fapt era 10 III, ziua de după sărbătorirea celor 40 de mucenici); în 1939, academicianul N. Iorga a scris în “Istoria Bucureştilor”: “În 1400, Mircea cel Bătrân stătuse o clipă la Gherghiţa - satul Gherghiţăi, al lui Gherghiţă, din Gherghe după cum a studiat şi Ionescu Gion în Colecţia Hurmuzaki XV”. La 1 VI 1421, când domnea Radu “Chelu” / “cap sec”, fiu al lui Vodă Mircea “cel Bătrân” - care a fost ultimul domnitor al Ţării Româneşti controlând Banatul, la un deceniu după decesul său stăpânirea întregului Banat fiind deja exercitată de către Iancu / Ioan de Hunedoara din Ţinutul Haţegului - logofătul (adică dregătorul având funcţia de şef al cancelariei domneşti, responsabil de îndeplinirea hotărârilor luate de curtea domnitoruului Ţării Româneşti) Gherghina / Gherghiţă, acelaşi care a fost paharnicul lui Mircea “cel Bătrân” / tatăl domnitorului, a scris despre întărirea Mănăstirii Cozia, ce încă purta numele Cuman din 1301 Nucet / însemnând “livadă de nuci”: “Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Radu mare Vodă şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stăpânind şi domnind peste toată Ţara UngroVlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către Părţile Tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al Banatului Severinului şi al Podunaviei, până la Marea cea Mare: A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inima curată şi luminată, din cele dăruite mie de Dumnezeu atotţiitorul, stăpânul meu Hristos, râvnind către sfânt răposatul părintele meu, domnul Mircea Vodă, am dăruit acest atotcinstit, cu frumoasă faţă şi preacinstit, deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă hrisov al domniei mele, părintelui egumen al Mănăstirii Nucetului, mormântul părintelui meu şi rugătorului domniei mele, popii kir Iacov şi tuturor fraţilor, care se află întru Hristos în hramul sfintei şi de viaţă începătoarei Troiţe, la locul numit Nucet, ca să-i fie de ocină şi de ohabă toate bălţile, începând de la Săpatul, adică însuşi Săpatul, până la gura Ialomiţei, pe Dunăre. Gloabele ce se vor face la acele bălţi, fie de la păstori, fie de la orice om, boier prea mare sau mic, toate să fie mănăstireşti. Încă şi de la stupi, oricât se va afla la acele bălţi, până unde le este hotarul mănăstiresc, un om să le ia vama de stupi şi toate celelalte munci câte se vor întâmpla. Şi acolo a fost un om, anume Tâmpa, care şi acela a dăruit o gârlă, Săpatul, în vremea părintelui domniei mele, Mircea Vodă şi în vremea egumenului Sofronie, Mănăstirii Nucetului, să-i fie spre veşnică pomenire, precum şi părintele meu a binevoit să fie. Nimeni din slugile domniei mele să nu supere pe Tâmpu, ispravnic sau oricare din boieri, ci Tâmpu

Gherghiţa

Emblema Gherghiţei “Toponimul reprezintă diminutivul de la Gherga; metaforic, emblema Gherghiţei păstrează memoria domnitorilor care i-au scris istoria, prin cele 3 coroane de aur dispuse triunghiular” a notat Alexandra Ghica în “Gherghiţa, file de istorie”. În 1943, George Florescu de la “Institutul de Istorie Naţională” a scris despre “Divanele domneşti din Ţara Românească 1389-1495”, reflectând asupra faptului că “Gherghina o fi fost boier mai tânăr, întâlnit printre martorii domneşti ai urmaşilor lui Mircea cel Bătrân în scaunul ţării”; academicianul Ion Nistor 1876-1962 în “Istoria Românilor” a scris: “Sub urmaşii lui Mircea găsim staţii de vamă la Rucăr, Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Târgşor, Gherghina, Săcuieni şi Brăila”.

171


să fie volnic să ia vama de la Săpatul. De aceea şi eu, Io Radu Vodă râvnind, cu râvnă către Dumnezeu, domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă începătoarea Troiţă, această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele am întărit şi am împuternicit, ca să fie de ocină şi de ohabă Mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, spre veşnica lui pomenire iar mie spre bucurie, mântuire şi iertarea păcatelor, toate bălţile începând cu Săpatul pe Dunăre, până la gura Ialomiţei. Şi după moartea domniei mele, pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti, din rodul inimii domniei mele, din rudele domniei mele sau din alt neam, dacă va cinsti, va înnoi şi va întări acest hrisov al domniei mele, pe acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească, să-l înnoiască şi să-l întărească; iar dacă va strica şi va risipi, pe unul ca acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă, aici şi în veacul viitor să fie lipsit de trupul şi de sângele lui Hristos şi să aibă parte cu Iuda, Arie şi cu acei necredincioşi Iudei, care au strigat asupra Domnului nostru, sângele lui asupra lor şi copiilor lor, ceea ce şi va fi în veci, amin. Martorii acestui hrisov: jupanii Radu, Vâlcan, Nan, Utmeş, Cârstea, Badea, Drăghici, Stan unchiul lui Vodă, jupanii Oancea Lugaş, Vâlcsan Vlorin, Micul Popşor logofăt. Şi eu Gherghina logofăt, am scris în anul 6929, crugul soarelui 14, luna iunie 1 zi” (prin crugul / crângul cerului - derivat din circuitul bolţii cereşti - se numea osia împrejurul căreia se rotea cerul, împreună cu astrele sale). Târnosirea / sfinţirea Mănăstirii Cozia a fost făcută de Nicodim Gârca, al cărui chip e zugrăvit în partea de miazăzi a pronaosului (încăperea din biserică ce precede naosul).

domnitor peste întreagă Ţara UngroVlahiei, binevoit-a domnia mea cu a mea bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată şi dăruit-am acest de faţă prea cinstit, prea frumos şi prea preţuit hrisov al domniei mele, care e mai presus de toate cinstele şi darurile şi am împlinit rugămintea pârgarilor din Braşov, care au cerut de la domnia mea să le înoiesc şi să le întăresc aşezămintele ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru vămi, prin toate târgurile din ţara domniei mele şi pe drumul Braşovului până la Brăila: ca să le dea de la un vilar de Ipriu 1 fertun, de la cel de Luvia 1 perperă, de la cel de Colunia 12 ducaţi, de la cel din Cehia 6 ducaţi iar de la vilarul tăiat nimica. Şi cine aduce şepci Frânceşti, bobou şi fier, nimica; iar de la un butoi de miere 12 ducaţi, de la un butoi de vin 6, de la un cal cine cumpără să dea 6 ducaţi, de la o maje de ceară 12 ducaţi, de la piper, şofran, bumbac, camelot, piei de miel şi de la altă marfă ce vine de peste mare, de la 100 de perpere. De la un porc 2 ducaţi, de la un bou 3 ducaţi, de la o vacă 3 ducaţi, de la un berbec 1 ducat, de la o piele de cerb 1 ducat iar de vor fi şi alte piei cu ea, nimica; de la un burduf de brânză 1 ducat. Călăreţul care trece pe la Bran 3 bani iar pedestrul 1 ban; şi iarăşi, de la cei care trec cu peşte: de la un car 1 peşte iar ce va fi deasupra, să nu dea nimica. Şi la Brăila, de la o maje 1 perperă. De la un car în Târgşor 1 peşte; în Târgovişte, aşişderea. De la calul încărcat, fie cu orice, 3 ducaţi. La Dâmboviţa, câţi cai sunt la car, tot atâţia ducaţi şi de car 1 peşte. De un cal încărcat 3 bani iar de la alte mărfuri, nimica. Un cal slobod 1 ducat şi pedestrul 1 ban. Şi apoi, cine îşi dă marfa pe datorie, să-şi caute datornicul sau chezaşii - dacă are - iar de omul drept să se ferească. Şi nimeni să nu bântuiască pe oamenii drepţi. Şi iarăşi, cine va încerca, dintre boierii domniei mele, mari şi mici, fie că va fi cumpărată acea vamă, fie că va fi dată cuiva de pomană, să puie pe deasupra şi să nu rămână pe lângă cele ce le-a întărit şi legiuit domnia mea în aşezământul de mai înainte, unul ca acela va păţi mare rău şi urgie de la domnia mea. Şi aceasta s-a făcut când au venit la domnia mea Ioan Revel şi Cârstea din Râşnov şi aceasta a fost la Târgovişte. Iar martori au fost: jupanii Vâlcan, Nan şi Radu a lui Sahac, Aga ban şi Mihail vistier. Iar eu logofătul Gherghina am scris, în Târgovişte, 21 noiembrie 6930”.

Cancelarul / logofătul Gherghina e subliniat În 1943, istoricul şi filologul Petre Panaitescu (19001967) în cartea “Mircea cel Bătrân” a reflectat despre realizatorii de acte de după moartea acelui domnitor: “Credem că nu greşim afirmând că cei mai mulţi scriitori de acte erau români, care învăţaseră slavoneşte în mănăstiri (sau de la preoţi); limba documentelor domneşti este cea medie bulgară, cu amestecuri destul de frecvente de românisme”. Este de observat că printre cei care se preocupau atunci de Mănăstirea Nucet / Cozia era şi Gorga / Zorza, tatăl logofătului / cancelarului Gherghiţă / Gherghina (conform hrisovului din urmă cu 3 ani, de la moartea lui Vodă Mircea “cel Bătrân”). În 19 VI 1421, Vodă Radu “Chelu” a întărit din Creaţa 44,35 lat. N, 26,16 long. E / judeţul Ilfov toate daniile făcute de tatăl său Mircea Mănăstirilor Cozia şi Codmeana, documentul încheindu-se astfel: “Dacă va lua de la acele sfinte mănăstiri şi va călca şi va nimici, pe unul ca acela să-l încerce Domnul Dumnezeu cu dreapta sa judecată şi să aibă parte cu Iuda trădătorul Domnului şi cu acei Iudei care au strigat, sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, precum este şi va fi. Şi martori la aceasta: jupan Radul, jupan Vâlcan, jupan Cârstea, jupan Mircea, jupan Stan, jupan Nan, jupan Stanciul, jupan Petre Zamona, Gherghina logofăt”. Apoi - în acelaşi an - cancelarul / logofătul Gherghina / Gherghiţă a scris un pergament despre condiţiile vamale, cu următorul conţinut: “Eu, cel în Hristos Dumnezeu credinciosul şi de Hristos iubitorul şi de sine stăpânitorul Radu, mare Vodă, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul dumnezeiesc stăpânitor şi

Logofătul / cancelarul Gherghina e subliniat Gherghina / Gherghiţă din Gherghiţa - logofătul / cancelarul lui Vodă Radu “Chelu” - era frate cu Gherg’ka / Gherghe din Ghergani (care peste 15 ani a ajuns cămăraşul lui Vodă Vlad “Dracul”, frate cu Vodă Radu “Chelu”). Înscrisă obişnuinţei itinerante a domnitorilor (care în primul secol al Ţării Româneşti au avut succesiv drept capitale Grădiştea CâmpuLungului, Curtea-de-Argeş şi Târgovişte), Gherghiţa şi-a demonstrat potenţialul timp de câteva secole; instalarea serioasă Gherga a fost - similar ca şi în Ghergani / judeţul Dâmboviţa, la sfârşitul secolului XIV - în Gherghiţa 44,50 lat. N, 26,15 long. E (aşezare aflată azi în judeţul Prahova, cu denumirea ca diminutiv de la Gherga sau Gherghe, conform şi lui Ioan Pătruţ în lucrarea “Onomastică 172


românească” din 1980), menţionată de către Vodă Dan II, nepotul lui Mircea “cel Bătrân” / fiul fratelui său, într-o circulară comercială a Ţării Româneşti din 30 I 1431, adresată inclusiv “Gherghiceanilor”, adică locuitorilor aşezării: “Io Dan, mare Vodă şi domn a toată Ţara UngroVlahiei, scrie domnia mea întregii ţări a domniei mele celor mici şi celor mari - şi tuturor târgurilor şi vămilor domniei mele: Rucărenilor, Câmpulungenilor, Argeşenilor, Târgoviştenilor, Târgşorenilor, Săcuenilor, Gherghicenilor, Brăilenilor, Buzăenilor, Flocenilor şi tuturor celorlalte târguri şi vămi şi celorlalţi, mici şi mari. Să ştiţi că s-a învoit domnia mea cu Braşovenii ca să umble cu negoaţe oamenii domniei mele şi să ducă la Braşov cine ce voieşte: fie ceară, fie seu, fie argint, fie aur, fie mărgăritar sau orice ar vrea cineva, să fie slobod să ducă la Braşov şi să vândă cine ce voieşte şi să nu se teamă de nimic, fiindcă aşa a tocmit domnia mea. Şi iarăşi, din Braşov să aducă în ţara domniei mele cine ce voieşte şi să facă negoţ cu postav, cu argint, cu florini sau cu orice ar vrea cineva să aducă în ţara domniei mele să vândă şi să fie cum a fost în zilele moşului domniei mele Mircea Vodă. Tot aşa să fie şi acum slobode toate. Şi iarăşi zic tuturor vameşilor, câte vămi şi târguri sunt în ţara domniei mele: voi să luaţi vamă cum s-a luat în zilele moşului domniei mele Mircea Vodă, aşa să luaţi şi acum. Şi dacă are cineva vreo datorie la un om din ţara aceea, să-şi găsească omul ce-i este dator şi acela să-i plătească iar de omul drept să se ferească ca de foc; căci cine va bântui pe vreun om drept, pe unul ca acela îl voi arde în foc. Altfel n-are să fie, ci să-şi afle datornicul şi să-şi ceară datoria de la el; iar altfel să nu fie, ci numai după porunca domniei mele”.

negura timpului, apărând însemnată pe hartă în jurul anului 1100, mai jos de vărsarea Teleajunului în Prahova”, ceea ce confirmă autohtonia Moşneanului Gherga, într-un timp şi un loc aflate între “Vlaşca de la Dârstor” (prima Ţară Rumână din Dobrogea, Bălţile şi Delta Dunării - ce şi-a încetat existenţa în 1048, unde Gherga s-a aflat în conducere) şi prezenţa în 1185 a cavalerului Grigore în familia G/herţegului Negru-Vodă - cu puternice legături Veneţiene - care la sfârşitul secolului următor a întemeiat Ţara Românească, având Gherghiţa în rol de prim rang.

Profil în Gherghiţa Oraşul Medieval Românesc (acum dispărut) Gherghiţa, ce la maxima dezvoltare, când era reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti şi reşedinţa de Scaun a Ţării Româneşti, avea un teren de aproape 6 mii de hectare, a fost la confluenţa râurilor Teleajen cu Prahova, pe locul unde era cea mai importantă intersecţie de drumuri a timpului - drumul de la Braşov pe Valea Buzăului se întâlnea cu drumul Brăilei şi cu cel al Bucureştiului / Giurgiului - fiind vamă interioară a Ţării Româneşti, pe acolo în decursul timpului trecând mii de caravane dar şi multe trupe, în tranzit mai ales comercial şi militar. În 1945, Ionescu Nica în “Dacia Samscrită” a scris: “În India Nordică, la gura Gangelui, e provincia Daka, provincie mare, având capitală oraşul Daka, poate cel mai vechi oraş al ei, ai cărei locuitori se numeau Daki, ca şi locuitorii provinciei. Din Daka spre apus, pe Valea Gangelui, e oraşul Patna, capitala provinciei Bihara. La apus de Bihara se întinde marea provincie Uda, adică a râurilor ce se varsă în Gange, izvorând din Himalaia. Aici locuitorii provinciei Uda sau Uza sunt Udi sau Uzi, cu oraşul Delhi. Daka corespunde Dakiei Carpatice; Bihara corespunde Bihorului din Ardeal, etc. iar oamenii din toate acele provincii erau ştiuţi ca Tribali. ‘Mahala’ înseamnă ‘mulţime adunată la un loc’. Mahalaua Gorgani din Bucureşti este a ciobanilor din ‘ţara munţilor’ zisă Garga, Gorga, Gurga, Gurgu, Giurgiu. Numirea Gorgani este adjectivul gorga-na substantivizat, însemnând om din gorga sau din munte (Gorgan, la plural Gorgani). După gradul de evoluţie, Gorgani sunt mai vechi, mai demult veniţi la Bucureşti decât Gurgui sau Giurgui, deveniţi Giurgiuveni când s-au stabilit pe Dunărea Românească. Iniţial, Gorganii au fost ciobani din Munţii Gurghiului; ei au venit pe văile Oltului şi Prahovei. Gurguiata ca vârf de munte este numire coborâtă din Munţii Gurgului sau Gurghiului, devenit prin evoluţie fonetică ai Giurgiu-lui, numire de oraş la Dunăre, la locul de trecere peste Dunăre a ciobanilor care coborau din Munţii Gurghiului şi Ghergului. Între Munţii Gurghiului şi Gherghiului se găseşte comuna Remetea (formă mult

În 2010 şi istoricul Român Laurenţiu Rădvan a analizat denumirea Gherghiţei (considerându-i moşia anterioară anului 1300, ceea ce ar lega-o de întemeierea Ţării Româneşti în 1290 de către familia G/herţegului Negru Vodă, care - printre alţi Ghergani - avea în anturaj pe sculptorul Gherg şi pe trezorierul Grigore): “Numele aşezării provine de la un nume personal, un diminutiv al numelui Gherghe (vechea formă a lui Gheorghe), foarte frecvent în documente. Probabil Gherghe a fost fondatorul sau unul dintre vechii lideri ai aşezării, pe când încă era un cătun, dinaintea secolului XIV. Dezvoltarea locului a început odată cu domnia lui Mircea cel Bătrân, care a negociat cu cei din Braşov libertatea comercianţilor pe rutele Ţării Româneşti, Gherghiţa fiind inclusă. Din aşezare era uşor acces oriunde în Ţara Românească, locul având o poziţie strategică”. Primăria Gherghiţa susţine că întemeierea aşezării “se pierde undeva în 173


evoluată din Ramadaia) şi spre apus, localitatea Romuli, formă evoluată din Ramalia, Ţara Ramilor”. (Este de ştiut că Medieval, locul preferat al conducătorilor Ardealului inclusiv de întruniri în “Dieta” Transilvană - era Ţinutul Gurghiului, între Mureş şi Târnave, zonă dominată de Români). În 1967, academicianul Constantin Giurescu 19011977 a scris în “Istoria Bucureştilor, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”: “În Bucureşti, pe movila numită Gorganul - nume dat de obicei movilelor artificiale, acoperind morminte străvechi - se înalţă Biserica ‘Sf. Ilie’; a existat şi un ‘Gorgănel’, amintit simultan cu ‘Gorganul’, întro însemnare oficială din 20 VII 1724: el se afla în Mahalaua Mitropoliei şi avea clădită pe el tot o biserică - şi anume - tot cu hramul ‘Sf. Ilie’. Livada Domnească se întindea din dreptul Gorganului până în dreptul porţii de sus a Curţii Domneşti”.

or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit săi întâmpine şi totodată le-a zis: - Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. - Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai. - Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii sau veselit de acea întâmplare. Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă. - Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’. Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă. De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit. De la o vreme încoace însă, nu se ştia ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea 15 ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise: - Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere. Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis: - Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. - Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii: - Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie. Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii

Dat fiind acel context Medieval, este posibil ca întemeietorul Bucureştilor să fi fost Gherganul Bucur (însemnând “frumos” / acelaşi cu Caloian); e de remarcat că în Bucureştii secolului XIX, primul basm cules şi publicat de etnograful Petre Ispirescu 1830-1887 a fost “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” - ştiut în zonă cel puţin din secolul XIII - esenţa sa fiind demonstrată în secolul XX prin teoria relativităţii / fapt analizat în prezent de academicieni din mai multe ţări (povestea fiind neobişnuită): “A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi - voind să aibă copii - au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele să le ghicească dacă 174


o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise: - Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic. Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise: - Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tatătău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta 6 săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte. Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli 3 zile şi 3 nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatânesău de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după 6 săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu 4 aripi; văzându-l FătFrumos astfel, îi zise: - De azi în 3 zile plecăm. - Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul. A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo 200 de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească. După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, FătFrumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, sa dus, s-a dus, s-a dus, 3 zile şi 3 nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stând să se odihnească, îi zise calul: - Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă. Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul. A doua zi, când se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise: - Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.

Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: - Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său. - Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumetat a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe. Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă 3 zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele 3 fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise: - Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti. După 3 zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal: - De ce este iarba pârlită? Şi calul îi răspunse: - Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are 3 capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-dedimineaţă să fim gata. A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci! - Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după 3 zile plecară mai departe. Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise: - Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem 175


voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra. După ce se odihniră vreo 2 zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise: - Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu. Se urcă, făcu probă, şi într-un moment fu aproape de pădure. - Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem. - Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi. Se urcară şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise: - Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici? - Căutăm, zise el, ‘Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’. - Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este. Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă 2 femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii. Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în

învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi? Deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul. - Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate. - Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. - Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri. Toate rugăciunile celor 3 femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise: - Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi. - Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o! - Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas. - Aşa să fie, zise el. Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. - Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia. Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albiseră. Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise: - Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem! - Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând. Calul plecă ca săgeata de iute. Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute, grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise: 176


- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână. Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”. Cercetătorul Basarabean Victor Kernbach a observat: “Într-un basm Georgian din aceeaşi familie tematică ‘Pământul îşi ia ce-i al lui’ - eroul a găsit un palat de cristal pe ţărmul mării, fără uşi, doar cu o dungă subţire pe care a împins-o; înăuntru era o fată: Frumuseţea. El stătu acolo 3 sau 4 zile, în vreme ce în rest a trecut un mileniu”.

Dunării fiind Vadu Oii 44,44 lat. N, 27,53 long. E; în secolul XVII o familie din Albania a ridicat Mănăstirea Flămânda în vecinătatea Târgului de Lână, în prezent dispărută şi ea): cerga de oaie în Armână / Aromână era “flukată” (Latină “floccus”). În 1445, cronicarul Burgund Walerand Wavrin a consemnat existenţa drumului “de mare însemnătate pentru Ţara Românească”, ce trecea prin Gherghiţa, Târgşor, Târgovişte şi urca prin Grădiştea Câmpulungului Muscel şi Bran - unde braşovenii, la dispoziţia lui Ludovic d’Anjou, au ridicat în 1377 castelul pentru protejarea trecătorii dintre Valea Dâmboviţei şi Ţinutul Bârsei - pentru a coborî în Ardeal; Câmpia Gherghiţei se întinde între râurile Ialomiţa şi Buzău, fiind vecină Bărăganului şi Codrilor Vlăsiei (e de remarcat că iniţial Codrii Vlăsiei nu însemnau - ca ulterior ai Vlahilor, ci proprietatea lui Vlăsie, în N Câmpiei Gherghiţei fiind Muntele Giurgiu de 1720 metri altitudine, despre care Gheorghe Petcu în lucrarea “Judeţul Buzău legende şi istorie” din 2008 a notat că “iniţial aparţinea marilor proprietari de pământ Giurgiu / conform Italianului Giorgio”).

Câmpia Gherghiţei Arheologie în Gherghiţa

Oraşele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar şi un folnog. Orăşenii se ocupau mai mult cu agricultura. Totodată, aici se regăseau şi negustorii localnici. Proprietarii de pământuri cu drept de moştenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceia erau datori domnitorului cu serviciul militar şi erau puşi în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generaţie după generaţie, dacă nu erau vândute către altă spiţă de boieri (în acel caz trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moşiei vândute). Pe treapta următoare se situau “moşnenii” / oameni liberi care-şi lucrau singuri pământul (în Ţara Românească, micilor stăpâni de pământ li se ziceau așa cuvânt foarte vechi, ce există şi în Albaneză - pe când în Moldova li se ziceau “răzeşi”, termen provenit prin metateză la răsărit de Carpați de la vechii Iranieni, care aveau “erzi” pentru “moștenitorii pământurilor”). Şi în cazul vânzării şi în cazul moştenirii, către domnie trebuia plătită “darea calului” (un cal sau un cal şi o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în

Fundaţiile primelor locuinţe din Gherghiţa erau din piatră legată cu mortar; erau adâncite până la un metru şi în interior aveau cuptoare de utilitate casnică. Foarte curând, în aşezare au apărut instalaţii de încălzire de tipul sobelor de cărămidă, prevăzute cu cahle (cu reprezentări umane şi zoomorfe, ca leoaica) şi plăci ornamentale. Ceramica era lucrată la roata rapidă, în parte smălţuită verde-oliv şi maroniu, multe dintre acele vase funcţionând şi ca piese ornamentale în cadrul locuinţei. Erau folosite piese precum cuţite, furculiţe, etc., lucrate din metal cu prăsele din os. Negustorii săi ajungeau des pe piaţa Braşovului. Principalul drum comercial din timpul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” era cel dintre Bran 45,30 lat. N, 25,22 long. E şi Brăila 45,16 lat. N, 27,57 long. E, pe ruta Târgovişte - Gherghiţa - Oraşul de Floci (Târgul de Floci / Lână, oraş dispărut din Ţara Românească, a fost situat la vărsarea în Dunăre pe cursul - azi secat - al Ialomiţei Vechi, numele provenindu-i de la lâna ce se comercializa acolo / pe locaţia sa acum fiind Giurgeni 44,45 lat. N, 27,52 long. E, pe malul opus, Dobrogean, al 177


continuare asupra pământului de către cumpărător ori moştenitor, ceea ce arăta că domnitorul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile: ele primeau danii din partea lui Vodă, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-şi exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moşii erau scutiţi de oaste). În vremea lui Mircea “cel Bătrân”, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp - fiind de cele mai multe ori un drept ereditar şi acordată din ce în ce mai mult ca răsplată - aproape toate familiile boiereşti au ajuns să aibă acel drept. Şerbii erau agricultorii datori să muncească pe moşia pe care se aflau, pentru boier, având dreptul să-şi schimbe stăpânul, nefiind legaţi de glie. Ultima categorie socială Medievală era cea a robilor Ţigani, proaspăt sosiţi în Europa (la început notaţi în Ţara Românească “Aţigani”, ca de exemplu în dania din 1385 a lui Dan I fratele mai mare al lui Mircea “cel Bătrân” - Mănăstirii Tismana din Oltenia, a 40 de sălaşe ale lor ce iniţial au aparţinut Mănăstirii Vodiţa din Banat), care erau datori să execute munci speciale ori grele şi să furnizeze o dajdie.

aceşti Sârbi i-au prins şi pe Costea l-au spânzurat iar lui Staico i-au iertat capul dar să le plătească aceşti 9000 de aspri. Staico şi mama sa Dragomira au vândut toate bucatele lor: vaci, oi, cai şi tot ce au avut şi au vândut şi această ocină mai sus-zisă lui Gherghe, dinaintea tuturor megieşilor dimprejur, dinaintea tuturor orăşenilor şi a oamenilor bătrâni; fiindcă a strigat însuşi Staico şi mama sa Dragomirna în mijlocul târgului din Buzău: cine vrea să cumpere această ocină mai sus-zisă, ca să i se plătească capul către aceşti Sârbi şi nimeni n-a vrut să cumpere, ci numai Gherghe a cumpărat şi a plătit capul lui Staico. Drept aceea dat-am şi Domnia mea lui Gherghe ca să-i fie această ocină mai sus-zisă ohabnică lui, fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclătit, după porunca Domniei mele. Iată martorii puşi de Domnia mea: jupan Ivaşco mare vornic, jupan Neagoe mare logofăt, Stan spătar, Mitrea vistier, Bratul comis, Badea stolnic, Gonţea paharnic, Stoica mare postelnic şi ispravnic Neagoe mare logofăt. A scris Dan, în luna lui iulie 9 zile, în cetatea Bucureşti, anul 7083. Io Alexandru Vodă, cu mila lui Dumnezeu Domn”). Istoricul Sârb Ljubivoje Cerovic a scris: “Primii colonişti din Serbia au ajuns în Valahia spre finele secolului XIV, după bătălia de la Câmpia Mierlei. Strămutarea le-a organizat-o Nikodim Grčić, cel care a zidit primele mănăstiri româneşti. Venirea lor în acele ţinuturi a continuat şi după Nikodim Grčić. De exemplu, pe moşiile lui Barbu Pârvulescu au apărut localităţile Sârbişor (în anul 1444, când domnea Vlad Dracul) şi Sârbeşti (în anul 1459, când domnea Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul)”.

În 23 III 1442, Vodă Basarab II (fiul lui Vodă Dan II) a emis din Gherghiţa un hrisov prin care a dat Mănăstirii Snagov morile din Drid şi un alt hrisov pentru moşia Izvorani 44,42 lat. N, 26,07 long. E / judeţul Ilfov. Din Evul Mediu, afirma Dr. Milivoje Stangacilovic în 2002, unor Târgovişteni - lângă cetatea cărora exista “Mahalaua Sârbească” - li se ziceau Ungureni: idiom folosit pentru cei din judeţul Branicevo / azi Serbia, care până în 1282 au fost ocupaţi de Ungaria - denumire valabilă şi azi pentru unii Români din S Dunării / printre Timoceni - atestaţi în Târgovişte din timpul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” (de altfel şi Gherghiţa avea un sat de Ungureni); în jurul Târgoviştei au ajuns să se stabilească şi unii Mocani. (În 1905, academicianul Ilie Bărbulescu 1873-1945 în lucrarea “Românii faţă de Sârbi şi Bulgari, mai ales cu privire la chestia Macedo-Română”, a consemnat că era o colonie de Sârbi la Obluciţa, consemnată într-o tranzacţie efectuată de Gherghe în 1575: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Alexandru Vodă, Domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiu al marelui şi preabunului Mircea Vodă şi Domn, dă Domnia mea această poruncă a Domniei mele lui Gherghe din Negreasca şi cu fiii lui, câţi îi va da Dumnezeu: partea Dragomirei şi a fiilor ei toată, oricât se va alege din câmp, din vatră şi de pretutindeni, fiindcă a cumpărat-o Gherghe de la Dragomira şi fiul ei Staico drept cu 1200 aspri. Căci avut-a Dragomira 2 fii - anume Costea şi Staico - şi Costea a furat 9000 aspri de la nişte Sârbi din Obluciţa şi 178


La Gherghiţa a ajuns în 1444 şi Ioan Huniade (“Iancu de Hunedoara”), după o trecere prin Târgul de Floci / acum Giurgeni, în urma înfrângerii de la Varna 43,13 lat. N, 27,55 long. E. Prin tratatul de pace de la Adrianopol / actualul Edirne - capitala de atunci a Imperiului Otoman, înainte fiind în Anatoliana Bitinia, la Prusa / Bursa - în 20 XI 1451, Vodă Vladislav II a obţinut autonomia Ţării Româneşti, cu condiţia ca să plătească regulat tributul către “Poarta Fericită” / Înalta Poartă; acel armistiţiu a creat condiţiile consolidării Gherghiţei, ca domeniu Gherga (în 30 IX 1451, Vodă Vladislav II a întărit moşia Negoeşti unor boieri - prin emiterea un act din Gherghiţa - fapt pentru care a primit un cal). În 1452, Vodă Vladislav II a schimbat sistemul monetar şi a emis ducaţi de argint, reformă ce a asigurat, în perspectivă, o oarecare stabilitate şi dezvoltare dar mai ales autonomia economică a ţării prin adaptarea după asprii otomani, model ce a fost adoptat şi în plan politic, evitând astfel anexarea reală (de pildă, un rol important l-a avut timp de secole şi influenţarea sultanilor otomani de către haremurile dominate de Românce, în care şi eunucii paznici ai haremurilor erau nemusulmani, căci islamul interzice castrarea musulmanilor / e de remarcat că asemănător s-a întâmplat cândva cu îngerii Gregori, care au fost “damnaţi” oriental deoarece au refuzat castrarea, preferând masculinitatea; cele mai frumoase din haremurile otomane erau Circasianele, vestite în toată lumea). Gherghiţa apoi a fost menţionată de el prin act de cancelarie la 2 VIII 1453, când a scutit pe unii boieri de dăjdii (adică dări / impozite). “Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României” realizat în 1937 de George Lecca a consemnat: “Gherghiţa avea o cetăţuie ridicată de Vlad Ţepeş - ‘Cetatea nouă’ / ‘Novum Castrum’ sau ‘Novo Castro’ - din care n-a rămas urmă” (în 8 I 1480 - când domnea Vodă Basarab “Ţepeluş” şi Bucureştiului i se zicea “Cetatea nouă”, în 2 IV 1480 domnitorul luând hotărârea să ducă acolo moaştele Sf. Nicodim Gârca); în 25 V 1458, Vodă Vlad “Ţepeş” / fiul lui Vodă Vlad “Dracul” a trimis din fortificaţia Gherghiţei notată Latin Gherghyche - o scrisoare lui Gaşpar, subjudele Braşovului, cu rugămintea să garanteze meşterilor chemaţi de dânsul libera întoarcere (Bucureştiul, ajuns capitala României în 1862, a fost întemeiat în timpul domniei lui Vodă Mircea “cel Bătrân” sub forma cetăţii Dâmboviţei, în care a refăcut la 1416 şi biserica ciobanului Armân / Aromân Bucur închinată Mănăstirii Tismana, cu atestare documentară ca localitate de către Vodă Vlad “Ţepeş” la 20 IX 1459 - având printre cei 12 martori pe comisul Gherghina - numele oraşului Bucureşti fiind tot de origine Armână / Aromână. La Românii Vestici este de remarcat că fiecare din cele 3 regiuni vecine - Oltenia, Banatul şi Ardealul - se află sub protecţia ortodoxă a câte unui sfânt nu numai Armân, ci şi în legătură cu Gherga: Oltenia îl are pe Nicodim de la Tismana / Nicolae Gherga, Banatul îl are pe Iosif de la Partoş / din Ragusa dominată de nobila Casă Georgi iar Ardealul îl are pe Andrei Şaguna, năşit de Atanasiu Gherga; Biserica Ortodoxă Română a hotărât în 1997 ca Sf. Iosif / Iacob de la Partoş să fie şi patronul pompierilor din România (deoarece - pe când conducea ortodoxia Bănăţeană - a păzit Timişoara de incendii, hramul Catedralei Mitropolitane fiind de sărbătoarea sa). De altfel, Sofia - capitala Bulgariei - are chiar 2 patroni ortodocşi Armâni: Sf. Gheorghe “cel Nou” din Kratovo 42,04 lat. N, 22,11 long. E / Macedonia mort în 11 II 1515 (viaţa sa a fost descrisă de Popa Peiu, cărturar Armân) şi Sf. Nicolae din Ianina mort în 17 V 1555 (viaţa sa a fost descrisă de

grămăticul Matei), ambii martirizaţi acolo de către otomani pentru că n-au vrut să se convertească la islam. În 1868 (când încă trăia mitropolitul Şaguna), savantul Petriceicu Haşdeu în “Religiunea Românului” - a observat: “Indianii, nemulţumiţi de puţinătatea divinităţilor lor, au recurs la mijlocul de a le multiplica prin gruparea a multe capete (avataruri) pe corpul unui singur zeu; caracterul Indianilor a creat pe brahmini iar nu brahminii au creat caracterul Indianilor, deşi mai în urmă, fiind deja creaţi, brahminii au găsit, negreşit, folosul lor de a menţine caracterul Indianilor. Devoţiunea Europeană a inventat o altă resursă mai puţin complicată, dar fondul rămâne tocmai acelaşi; luând toate popoarele creştine, unul câte unul, de la Georgianii din Munţii Caucazului şi până la capătul Irlandei, nu veţi găsi nici unul, absolutamente nici unul, care să nu fi scos din sânul său măcar un singur sfânt. Nu se află în lume un calendar destul de voluminos pentru ca să poată enumera miile de creştini care s-au învrednicit cu grămada de a dobândi câte un loc de onoare printre cheruvimi. Ei bine, din toate popoarele creştine, numai şi numai Românii, din momentul de când au apărut pe scena istoriei ca naţionalitate separată şi până astăzi, n-au dat naştere nici unui sfânt. Sfinţii noştri aşanumiţi naţionali au fost din alte ţări. Memoria multor eroi ai abnegaţiunii religioase a rămas eternă în tradiţiunea poporului, însă niciodată părinţii noştri nu s-au gândit de a le decreta cu o mână profană aureola sfinţiniei. Repulsiunea firească a poporului Român contra a tot ce compune pestriţul cortegiu al bigotismului a fost unica fântână a modestiei clerului nostru, căruia nu i-ar fi lipsit, desigur, nici capacitatea, nici dorinţa, nici tentaţiunea de a-şi atribui şi el atrăgătoarele privilegii şi beneficii ale tagmei sacerdotale”.

Gherghina pe atestarea documentară a Bucureştiului În acel an 1459, atelierul monetăriei Ţării Româneşti a fost instalat la Bucureşti, banii fiind ţinuţi în vistieria de la cetatea Poenari, de Gherghina (oprirea baterii de monedă autohtonă a fost în 1480 - când Gherghina avea mare putere în stat - apoi, din 1481, în Ţara Românească utilizându-se îndeosebi asprii otomani / moneda Imperiului Otoman, în largă circulaţie Medievală, rare ediţii monetare Româneşti mai fiind emise doar de către unii domnitori, ca Radu “cel Mare” sau Mihai “Viteazu”). Preocuparea academicianului Niculae Iorga despre Gherghiţa era din 1915 (an când a documentat şi negustorii Gherga din “Arhivele Veneţiei”), după cum a scris atunci în “Revista istorică”: “Numele Gherghiţei nu vine de la o întemeietoare Gherghiţa, ci precum Mărcuţa vine de la Mărcuţă (masculin) şi Cernica de la Cernică, aşa întemeietorul de aici e Gherghiţă (de la Gherghe). Menţin şi acum părerea că ‘Novum Forum’ în care se afla Basarab la 1476 e Gherghiţa, deoarece el a dat documentele acolo, ‘în Girgiche’; că Bucureşti era la 1480 ‘cetate nouă’ - cetate / grad, nu târg - aceasta nu dovedeşte nimic. Bucureştii, care suferiseră de pe urma cuceririi de 179


Ştefan cel Mare şi care au fost atacaţi şi în 1476, au trebuit să fie refăcuţi pe la 1480 iar până atunci şi de aceea, Domnii au fost siliţi a-şi căuta sălaşul prin astfel de sate ridicate la rostul de târguri: Gherghiţa, Floreşti”. Este de ştiut despre funcţia de comis - cu care în timpul lui Vodă Vlad “Ţepeş” şi-a început cariera de dregător Gherghina II, fiul lui Gherghiţă / Gherghina I, ce a durat peste jumătate de secol - că era cea de mai marele grajdurilor domneşti; e de apreciat că unchiul său Gherg’ka (fiul lui Gorga / Zorza, stolnicul lui Vodă Mircea “cel Bătrân”) a fost cămăraşul tatălui lui Vodă Vlad “Ţepeş”, respectiv al lui Vodă Vlad “Dracul” - fiul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” - care a domnit în 1436-1447 iar tatăl lui Gherghina II, anume Gherghina I / Gherghiţă, a fost logofătul lui Vodă Radu “Chelu”, fiul lui Vodă Mircea “cel Bătrân”, adică unchi al lui Vodă Vlad “Ţepeş”. Academicianul Român Nicolae Stoicescu a scris în lucrarea “Vlad Țepeș” din 1976: “Majoritatea dregătorilor lui Vlad Țepeș nu par a fi făcut parte din marile familii boierești ale țării: cu excepția lui Manea Udriște - rudă cu Vladislav II, care apare doar la sfatul din 1457 - și al comisului Gherghina 1458-1461, viitorul cumnat al lui Vlad Călugărul, restul dregătorilor par a fi oameni proveniți din alte straturi ale societății, care au dispărut apoi fără a întemeia familii cunoscute de dregători”. În secolul XV domnitorii Vladislav II (1448-1456), Vlad “Ţepeş” (1456-1462), Radu “cel Frumos” (1462-1473), Laiotă Basarab (1473-1477), Basarab “cel Tânăr” / “Ţepeluş” (1477-1481 şi 1481-1482) iar în secolul XVI domnitorii Vlad “cel Tânăr” (1510-1512), Vladislav III (1523-1525), Pătraşcu Vodă / “cel Bun” (1554-1557) şi Mihai “Viteazu” (15931601) au emis acte din Gherghiţa; de exemplu, în 1471 din Gherghiţa Vodă Radu “cel Frumos” a consfinţit vânzarea moşiei Ghergheu în 15 I şi Ghighiu în 25 I, etc. (în documentele Latine ale lui Vodă Laiotă Basarab, Gherghiţa era scrisă şi Girgiche în 22 şi 25 II 1476, Gergiche în 30 V 1476, etc). În oraşul Gherghiţa s-a desfăşurat o anumită activitate jurisdicţională, implicaţi fiind Domnia, Sfatul Domnesc şi împricinaţi: boieri, săteni, cler, în legătură cu judecarea diferitelor procese civile şi penale, pentru aria jurisdicţională care aparţinea de Gherghiţa. Profitând că Vodă Radu “cel Frumos” - fiul lui Vodă Vlad “Dracul” - a trimis 12 mii de militari să lupte în N Mesopotamiei împreună cu sultanul Mehmed II / Mohamed “Cuceritorul” 1451-1481 pentru înăbuşirea unei revolte în Imperiul Otoman, Vodă Ştefan “cel Mare” al Moldovei a atacat Ţara Românească: lângă Gherghiţa, în “Bătălia de la Cursul Apei” - pe pârâul Vodna / Potoc - domnitorul Moldovei de atunci, Vodă Ştefan “cel Mare”, l-a învins în 21 XI 1473 pe domnitorul Ţării Româneşti, Vodă Radu “cel Frumos” şi în 24 XI 1473 a luato ca pradă pe fiica aceluia Voichiţa, care i-a devenit ultima soţie, cea pe care a adorat-o / primele sale cununii fiind doar pentru alianţe politice (cu ea a fost peste 2 decenii, până la moarte); atrăgătoarea prinţesă Voichiţa 1459-1511 era fiica lui Vodă Radu “cel Frumos” 1439-1475 (cumnatul lui Gherghina) şi a Domniţei Maria, nobilă Balcanică / care după mulţi istorici ar fi fost fata lui Gherghe Aranitul, socrul lui Gherghe “Castriotul”, regele Albanezilor. Acea soacră a fost îngropată de către Vodă Ştefan “cel Mare” la Putna 47,51 lat. N, 25,35 long. E / judeţul Suceava în 1500. (Academicianul Niculae Iorga a scris în 1939 despre Cetatea Domnească că “uneori - mai ales în vremea căldurilor de vară - Vodă Radu “cel Frumos” se retrăgea cu Doamna Maria şi frumoasa lor fiică Voichiţa, în Gherghiţa”). Vodă Ştefan “cel Mare” - din Dinastia Basarabilor Muşat - l-a avut ca bunic patern pe Vodă

Alexandru “cel Bun” iar în perioada 14 XI 1472 - 19 XII 1477 a fost însurat cu Maria Comnena Paleologu din Crimeea, vară cu soţia ţarului Ivan “cel Mare” 1462-1503 al Ruşilor (prima lui nevastă, în 5 VII 1463 - 25 XI 1467, a fost Eudochia Kievului din Dinastia Ghedimină, vara acelui ţar din Dinastia Rurik). În 1468, Vodă Ştefan “cel Mare” a atacat Transilvania (deoarece în anul precedent domnitorul Matia Corvin 1443-1490, regele Ungariei - fiul lui Ioan / “Iancu de Hunedoara” - l-a vrut vasal) iar în 1469, aliatul domnitorului Matia Corvin, Vodă Radu “cel Frumos” a atacat S Moldovei: acela a fost motivul pentru care Vodă Ştefan “cel Mare” a devastat în 1473 Ţara Românească, ceea ce a atras furia otomană asupra Moldovei, căci Vodă Radu “cel Frumos” era numit de sultan (aşa a început agresiunea otomană asupra Moldovei); de altfel, abatele Giulio Ruggiero din Croaţia aflat în misiune diplomatică în ţările Române Medievale - a notat că regele Matia Corvin al Transilvaniei şi Ungariei a zis unor soli Moldoveni care veniră la el şi au început cu adresarea către traducător “Spune domnului vostru...” că, dacă aşa le era graiul, atunci n-aveau nevoie de interpret. Vodă Ştefan “cel Mare” a impus în Ţara Românească domnitori din ambele tabere dinastice: dintre “Dăneşti” pe Laiotă Basarab şi pe nepotul Basarab “Ţepeluş” iar dintre “Drăguleşti” pe Vlad “Călugărul” (cumnatul marelui pârcălab Gherghina); după aceea, Vodă Ştefan “cel Mare” a plătit tribut Imperiului Otoman. Îndată după nunta lui Vodă Ştefan “cel Mare” cu Ghergana Voichiţa, mitropolitul Moldovei a ajuns să fie, până în 1508, Gheorghie de la Mănăstirea Neamţ 47,16 lat. N, 26,12 long. E - întemeiată, conform academicianului N. Iorga, în 1390 de călugării de la Şcoala Gherganului Nicodim din Tismana - iar paharnicul fiului lor Bogdan 1479-1517 (devenit domnitorul Moldovei după Vodă Ştefan “cel Mare”, între 1504 şi 1517) a fost Gheorghe, după cum le-au fost transcrise numele din Slavona cronicilor; e de observat că trezorierul Moldovei în 1449 (când s-a încheiat domnia lui Vodă Petru - fiul lui Vodă Alexandru “cel Bun” cumnat cu Ioan / “Iancu de Hunedoara” şi a început domnia tatăl lui Ştefan “cel Mare”) era Gherghe “Heregariul” adică “Bănarul”.

Voichiţa Ca fapte diverse: în 1483, conştient de marea putere a Dinastiei Rurik, Vodă Ştefan “cel Mare” şi-a măritat fiica 180


Elena - avută din prima cununie - cu ruda Ivan cel Tânăr / fiul ţarului Ivan “cel Mare”, fără succes însă (acela murind înaintea preluării puterii în Rusia, ea fiind închisă de socru la Moscova); Vodă Ştefan “cel Mare” - decedat în 2 VII 1504 a fost înmormântat la Mănăstirea Putna 47,51 lat. N, 25,35 long. E / ctitoria sa din 1466, cu ceremonia condusă de mitropolitul Gheorghe (având numele de monah David la Mănăstirea Neamţului / şi academicianul N. Iorga presupunând originea Munteană a înaltului ierarh). Este de observat că majoritatea aşezămintelor ortodoxe din Moldova ştiute ca “ale lui Ştefan cel Mare” de fapt au fost realizate de mitropolitul Gheorghe, care în domnitor îşi avea căpetenia politică: oştaşul protector (la jumătate de secol după moartea mitropolitului Gheorghe al Moldovei, preotul Ştefan Gherga din Ghergani - strămoşul multor Gherga Bănăţeni - s-a mutat din Ţara Românească în Ţinutul Haţegului); în Moldova ca mitropoliţi consecutivi au fost roşcovanul Grigorie 15461551 (pictorul exterior al Voroneţului - monument UNESCO - cu albastrul la fel ca acela Egiptean), Gheorghe “de la Bistriţa” în 1551-1552 (marcat şi ca Gheorghe II) iar apoi Grigorie “de la Neamţ”, pentru peste un deceniu. Cu mitropolitul Grigorie era văr Petru Rareş - fiu natural al lui Vodă Ştefan “cel Mare” - care la început a lucrat ca negustor de peşte la Galaţi; Grigorie “Roşcovanul” a fost înhumat în pridvorul pe care l-a ridicat Bisericii “Sf. Gheorghe” al Mănăstirii Voroneţ (fiind considerat al doilea ctitor, după Vodă Ştefan “cel Mare”): în Slavonă, “Vorona” însemna “Corb”.

Mănăstirea Codmeana: “vieţuirea acestui lăcaş să fie după orânduirea popii Gavril şi câte va orândui el şi va aşeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cât de puţin; încă şi după moartea popii Gavril, nimeni să nu aibă putere să aşeze pe egumen, nici eu, Mircea Vodă, nici alt domn, care va binevoi Dumnezeu să fie după mine, nici mitropolitul, nici nimeni altul, numai acel pe care fraţii îl vor voi din mijlocul lor, după aşezământul lăsat de popa Gavril”.

Autocraţii preoţi ortodocşi Gherga au condus direct ortodoxia Ţării Româneşti de la decesul înaintaşului Sf. Nicodim, până după căderea Constantinopolului (în acea perioadă în Țara Românească lipsind mitropoliţii atestaţi bizantin). Papa Pius / “Piosul” II (19 VIII 1458 - 14 VIII 1464) a scris că “printre Valahi au existat în vremea noastră 2 facţiuni, una a Danilor şi cealaltă a Dragulilor, dar cum cei din urmă erau mai slabi decât Danii şi erau asupriţi de aceştia în tot felul, i-au chemat în ajutor pe Turci”; Gherga - fiind înrudit dinaintea separării ramurilor - s-a înţeles cu ambele părţi, atât cu “Danii” / “Dăneştii”, cât şi cu “Dragulii” / “Drăguleştii”. Nicolae Olahul / Valahul 1493-1568, coborâtor din “Dăneşti” (adică descendenţii lui Vodă Dan I, care a fost omorât în Timoc - zona Timocului zisă “Craina” însemnând “Marginea” - la 23 IX 1386), a relatat despre amploarea adversităţii / fratricidului: “Mânzilă din Argeş, care o ţinea de soţie pe Marina, sora lui Ioan Huniade (“Iancu de Hunedoara”), avea între alţii 2 copii: pe unul numit Stanciul, care avea şi el ca feciori pe Dan şi pe Petru; pe altul numit Stoian, adică Ştefan. Acesta i-a avut ca băieţi pe mine şi pe Matei, iar ca fete pe Ursula şi pe Elena. Ajungând Dracula (Vlad Ţepeş) pe tron, îl prinse în cursă pe unchiul meu Stanciul, şi-l ucise cu securea. Ştefan, fiind încă băiat, pentru a scăpa de tirania lui, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fugit la regele Matiaş Corvin care - după cum am auzit chiar de la tatăl meu - hotărâse în dese rânduri să-l ducă cu oastea şi să-l aşeze pe tron. Dar tatăl meu văzând că desele schimbări ce se fac acolo pentru a se ajunge la tron sunt primejdioase, a preferat să se însoare în Transilvania cu mama mea, Barbara Hunszar, şi să ducă o viaţă privată, decât să ajungă pe tron, expus la mii de primejdii, să fie ucis, întocmai cum fuseseră ucişi străbunii săi”. (Nicolae Olahul / Valahul a decedat în Tîrnava din Slovacia 48,22 lat. N, 17,35 long. E, oraş Medieval ştiut ca “mica Romă”).

Mitropolitul Grigorie “Roşcovanul” Reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti: Gherghiţa În cea mai mare parte a secolului XV, ortodoxia Ţării Româneşti a fost condusă de preoţii Gherga. După moartea Sf. Nicodim / Nicolae Gherga, până după căderea Constantinopolului, s-a manifestat autocraţia bisericii în Ţara Românească, conform celor enunţate de pildă în 1372 de Vlaicu Vodă despre Mănăstirea Vodiţa ca după moartea lui Nicodim, cârmuitorul să fie precum a orânduit Nicodim sau în 20 V 1388 de către Vodă Mircea “cel Bătrân” - din timpul patronajului încă exercitat de către Sf. Nicodim - despre 181


Gherghiţa Ultimul document al domnitorului Ţepeluş / Basarab “cel Tânăr” (fiul lui Vodă Basarab II care a domnit înaintea lui Vlad “Dracul”, tatăl lui Vodă Vlad “Ţepeş” / “Dracula”) a fost emis în ziua morţii sale, 23 III 1482, dat la Mănăstirea Gherghiţa, în prezenţa mitropolitului Aromân Macarie: erau întărite Mănăstirii Snagov cele date de Vodă Mircea “cel Bătrân” - moşia Velea, cu moara de pe Neajlov, vama de la Prahova - şi altele; apoi, pe când domnea Vlad “Călugărul” 1425-1495, nepotul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” (însurat cu sora marelui pârcălab Gherghina, deci cumnat cu fiul paharnicului aceluiaşi Vodă Mircea “cel Bătrân”), reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti - înfiinţată în 1359 la Curtea de Argeş prin chemarea episcopului Dobrogean / an când, conform Academiei Române în “Istoria românilor”, Nicodim a ajuns în Ţara Românească şi după un deceniu a ctitorit Mănăstirea Bănăţeană Vodiţa iar Bogdan din Maramureş / denumire însemnând “Ţinutul Mureşului Negru”, adică Ţinutul Mureşului Nordic, a întemeiat Moldova de sine stătătoare, cu reşedinţa la Baia / Bania 47,25 lat. N, 26,13 long. E, judeţul Suceava - aceea şi-a avut oficial sediul la Gherghiţa, după care, în 1517 / când domnea Vodă Neagoe Basarab, ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeş (cumnatul marelui pârcălab Gherghina), mitropolia a fost mutată la Târgovişte iar din 1668 la Bucureşti / oraş oficial devenit capitala Ţării Româneşti la acel timp. Aşadar, la începuturile sale / din 1359, Mitropolia Ţării Româneşti şi-a avut baza la Curtea de Argeş, apoi - alternativ, deoarece a apărut şi Mitropolia Severinului, ea fiind a UngroVlahiei - la Gherghiţa (după Mircea “cel Bătrân”, până la mutarea sa în Târgovişte, capitala Ţării Româneşti): Gherghiţa era mai aproape de Târgovişte decât Curtea de Argeş - distanţa fiind numai de jumătate - şi Mănăstirea Gherghiţa era un loc superb, agreat de mitropoliţi (mai ales că în aşezare se afla conacul Gherga, unde domnitorii petreceau des). În ceea ce priveşte cealaltă mitropolie din Ţara Românească - a Severinului, fondată în 1370 - pierderea Banatului (Vodă Dan II, care domnea din 1427, n-a mai fost atestat peste Carpaţi ca stăpân decât pe Amlaş şi Făgăraş) a dus la mutarea mitropolitului Severinului la Strehaia 44,37 lat. N, 23,11 long. E / judeţul Mehedinţi şi la restrângerea lucrului până la reorganizarea bisericească oficială din 1517, când zona a fost acoperită de jurisdicţia Episcopiei Râmnicului; Mitropolia UngroVlahiei a rămas cea domnească în Ţara Românească. Prima minune a Sf. Nicodim a fost trecerea peste Dunăre plutind pe rasa călugărească, ca pe o luntre:

Biserica Ortodoxă Română s-a ridicat ca Patriarhie din 1925, primul patriarh fiind din Banat / ultima regiune cu populaţie majoritar Română ce s-a unit cu România în 1918 (titulatura oficială a patriarhului Românilor cuprinde şi faptul că e “locţiitorul tronului Cezareii Capadociei”): Miron Cristea 1868-1939, care în 1912 a ctitorit Mănăstirea Româneşti 45,48 lat. N, 22,18 long. E din comuna Tomeşti / judeţul Timiş şi se cunoştea cu preotul mai tânăr cu 6 ani Nicolae Gherga din acea zonă (revista “Românul” din Arad a relatat vizita canonică din 19 VII 1911 la Fărăşeşti / judeţul Timiş a episcopului Caransebeşului, Miron Cristea: “Domnul episcop a fost însoţit de întreaga inteligenţă Română din Făget, ba chiar şi de mulţi din alte părţi. La ‘Şapte Izvoare’ ne-am oprit cu toţii ca să admirăm ţinutul, ce se poate întrece în frumuseţi naturale cu orişicare ţinut din Elveţia. După prânz, am plecat cu toţii spre Fărăşeşti. O cale de asemenea admirabilă. Populaţia din Fărăşeşti e harnică şi viguroasă, de îţi e mai mare dragul s-o priveşti. În frunte cu harnicul preot Nicolae Gherga, cu mic cu mare au ieşit înaintea arhiereului lor, care a fost plăcut surprins de frumuseţile naturii şi a populaţiei din aceste văi. Deosebit de frumos a fost tabloul când din cotiturile munţilor au apărut călăreţii Fărăşenilor, ca o ceată de luptători la munte. Se înserase deja bine, când ne-am întors”). Este de observat că Fărășești rezonează cu termenul 182


Armân “fară” = “neam” (la rândul său conectat cu străvechiul Cult Solar numit “pha-Ra”, falic / fertil), zona Bănăţeană a Făgetului - numele popular pentru fag fiind “corcălău” cândva părând puternic populată de Gherga. De-a lungul timpului, biserica a consemnat manifestările creştine Gherga: propovăduire, ctitorie, slujire / inclusiv preoţie, etc. (în cuantumul timpului istoric, pentru Gherga în total perioada creştină a fost de câteva ori mai scurtă decât anterioara perioadă păgână / Doamna-zeu Ghirghe fiind forma feminină a principalei divinităţi, adică Dumne-zeu). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească - la care s-a alăturat Moldova - în Evul Mediu a contribuit la susţinerea multor mănăstiri şi schituri de pe Muntele Atonului / Athos (alfabetic, Cutlumuş - căreia în 29 I 1500 Vodă Radu “cel Mare” / nepot al lui Gherghina i-a dăruit “de la Chirca 5000 de aspri” / Chirca era unchiul vistierului Neagoe - Dionisie, Dohiariu, Grigoriu în perioada 1497-1500 de către Vodă Ştefan “cel Mare” care era însurat cu Ghergana Voichiţa, Hilandar, Ivison, Pantocrator, Rusicon, Xenofon, Zografu, ş.a.), în total contribuţia Medievală Română la Sacrul Munte fiind prima ca mărime în ortodoxie. În secolul XIX, episcopul Rus Porfirie Uspenski a afirmat că “nici un alt popor ortodox nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut Românii”. Profesorul Tănase Bujduveanu în “Aromânii şi Muntele Athos” (2002) a scris: “Din secolul XV şi până în secolul XIX, întreţinerea Muntelui Athos a trecut în întregime Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv primit de la domnitorii români, cu toată libertatea dată de turci, mănăstirile n-ar fi putut rezista. Acest sprijin este reliefat din documentele româneşti de danie aflate în tezaurul fiecărei mănăstiri”. Se ştia că Fecioara Maria şi apostolul Ioan - în drumul lor spre şederea îndelungată la Efes - au debarcat în dreptul Mănăstirii Ivirilor (adică a Iberilor / Georgienilor, Peninsula Athos a fost numită aşa după unul dintre vechii Uriaşi). Pustnicul Ioan Colibaşul s-a aşezat pe Muntele Atonului / Athos şi împăratul bizantin ascultându-i cererea, i l-a dăruit. Un manuscris descoperit în 1877 la Mănăstirea Costamonitu de pe Muntele Athos (înfiinţată de împăratul bizantin Constanţiu) referindu-se la secolul VIII a menţionat că “În zilele împăraţilor iconoclaşti (726-843), folosindu-se de neliniştea în care se găsea imperiul, neamurile de pe amândouă malurile Dunării, mai cu seamă Aromânii / Vlahii de pe Valea Ciocului / Rhincos din N Greciei, au cucerit Bulgaria, au pus mâna pe Macedonia şi au pătruns în Sacrul Munte împreună cu toţi pruncii şi femeile lor, deoarece nu se afla nimeni să le stea împotrivă şi să-i înfrunte cu război”; în 1934, Aromânul Marcu Beza membru corespondent al Academiei Române - a tradus din acela pentru Academia Română că “pe vremea iconomahilor (adică din 726) monahii de pe Muntele Athos îşi dădeau silinţa a creştina pe Vlahi”. În 867, episcopul Cretan al Salonicului a ridicat Mănăstirea Hilandar (din anul 885 împăratul bizantin Vasile Macedoneanul cerând Vlahilor / Aromânilor să nu mai urce cu oile “ca urmare a tendinţei de a se consacra Muntele Athos retragerii monahiceşti”, dispoziţie întărită în 911 de împăratul bizantin Leon “Filozoful”, fiul adoptiv al aceluia, cu “poruncă de oprire”; apoi, după moartea din 1198 a episcopului Armân / Aromân Gheorghe / Grigore din Bar, Mănăstirea Hilandar a fost împroprietărită cu moşia aceluia din MunteNegru). În 963, Atanasie din Trapezund / Trapzon 41 lat. N, 39,44 long. E - zonă controlată de Gherganii bizantini - a organizat Muntele Athos, ridicând cea mai mare mănăstire: Lavra (lângă Piaţa Karyes foarte prosperă de atunci, devenită azi inima Sacrului Munte). În

secolul următor - era domnia împăratului bizantin Alex Comnenul - domnul Marii Vlahii din Pind a ctitorit acolo Mănăstirea “Sf. Pantelimon”: Aromâno-Rusă; un manuscris al ei consemnează că în 1088 au fost alungate 400 de familii ale păstorilor Vlahi de pe Muntele Athos, deoarece împăratul bizantin le-a pretins zeciuiala. 6 ani mai târziu, un decret imperial bizantin preciza că Armânii / Aromânii erau scutiţi de dări faţă de Imperiul Bizantin, însă aveau obligaţii faţă de Mănăstirea Lavra a Muntelui Athos, în schimbul permisiunii de a folosi păşunile aceleia; după încă 6 ani - în corespondenţa dintre împăratul bizantin Alex Comnenul şi patriarhul Nicolae, păstrată la Mănăstirea Iviru / a Georgienilor - au apărut texte ca: “După alungarea turmelor şi Vlahilor din Sacrul Munte în loc să mulţumească lui Dumnezeu că a îndepărtat o urgie mare şi vătămătoare, că prin pedepsire Dumnezeu ne-a venit în ajutor şi a curăţit Sacrul Munte, muntele ales de Dumnezeu spre a locui întrînsul, monahii se jeluiau însă şi mai mult şi se băteau cu pumnii în piept. Vlahii aveau cu dânşii femeile lor, îmbrăcate în straie bărbăteşti ca păstorii; păşteau turmele, slujeau mănăstirile, aduceau călugărilor brânză, lapte şi stofe, făceau pâine în paraclisele mănăstirilor şi erau slujitorii îndrăgiţi ai monahilor. Faptele ruşinoase săvârşite de ei nu pot fi nici povestite şi nici auzite. Vlahii sunt în număr de 300 de familii; numărul lor a putut fi cunoscut, însă al monahilor e cu neputinţă de aflat, căci par o mulţime fără sfârşit. Pe toate le-a umflat şi răvăşit momentul acela, căci împreună cu Vlahii ieşea împotriva Stăpânului Lumii toată mulţimea monahilor şi ne umpluseră inimile de durere. Pleacă cu toţii împreună cu Vlahii, prietenii lor. Puteai vedea cum sfintele şi de Dumnezeu păzitele mănăstiri rămâneau să fie supravegheate de bătrâni şchiopi şi fără vedere”. Un document din 1184 al împăratului bizantin Andronic Comnen menţiona printre conducătorii Vlahilor / Aromânilor de pe Muntele Athos - pe lângă Radu şi Stan - pe “Pedukelos”, poreclă ce totuşi a fost considerată în “Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc” de Dr. Petre Năsturel (1923-2012) “mai degrabă Păduchel decât poeticul Păducel” (adică Gherghin). În 1221, episcopul Dimitrie Homatianos semnala că Vlahii / Aromânii aparţinând Mănăstirii Hoteohovo din Epir - de călugări - nu stăteau numai la liturghie / ce începea la lăsarea nopţii, ci şi la vecernie şi utrenie (ce erau cu 2-3 ceasuri înaintea răsăritului), afirmând că era “lucru nepotrivit”, dând de gândit că unele femei petreceau noaptea acolo, ceea ce trezea bănuieli veninoase. Vodă Ştefan “cel Mare” a ajutat mult Mănăstirea Vatoped - zidită de împăratul bizantin Teodosie “cel Mare” în 383, de la a cărui mamă a pornit interdicţia femeilor de a intra pe Muntele Sacru / valabilă şi azi - şi în 1484 a dăruit mănăstirii vecine Zografu o icoană a Sfântului Gheorghe cu hidra învinsă, căzută la picioarele sale iar în 1502 i-a dăruit steagul de luptă al Moldovei, ce pe o parte avea icoana Sfântului Gheorghe, pe cealaltă parte fiind stema ţării (la ambele dăţi, mitropolitul Moldovei era Gheorghie Nemţeanul, care - conform academicianului Niculae Iorga - era “ca şi atâţia alţii dintre acei ‘Nemţeni’, precum Visarion care copia manuscrise şi la Athos, în Mănăstirea Zografului”: posibil Armân / Aromân ori din neamul Gherga din Ţara Românească; e de observat că Mănăstirea Zografu - cu hramul “Sf. Gheorghe” - a fost ridicată în secolul X de fraţii Moise, Aron şi Ioan din Ohrida, mult timp fiind condusă de stareţi Români / în prezent e cu călugări Bulgari). Pe Sacrul Munte acum sunt 2 schituri Române: Lacu (fondat în acelaşi secol X, ca şi Mănăstirea 183


Zografu) şi Sfântul Ioan “Botezătorul”. De fapt, exclusivitatea masculină consfinţită pentru Sacrul Munte Athos în secolul IV de Thermantia, mama împăratului bizantin Teodosie “cel Mare”, a fost obiceiul vechi de milenii al Gargarilor - ale căror partenere favorite erau Amazoanele, fiicele pământului - de grupare pe înălţimi a bărbaţilor credincioşi în puterea cerului. Triunghiul Munţilor Sacri de pe 3 continente este în partea ortodoxă a lumii creştine (partea catolică a lumii creştine n-are munţi sacri) şi e asociat triadei descoperirilor Sfintei Treimi: pe Muntele Sinai din Africa s-a arătat Tatăl dând Legea Vechiului Testament, pe Muntele Tabor din Asia s-a arătat ucenicilor Fiul vorbindu-le iar pe Muntele Aton / Athos din Europa se descoperă Duhul Sfânt (Muntele Sinai e sacru deopotrivă pentru Evrei şi creştini - Peninsula Sinai la momentul exodului Evreilor vechi din Egipt fiind sub influenţa Sanctuarelor Ghirgare de la Karkom care au propagat decalogul - iar ceilalţi 2 Munţi Sacri, din EurAsia, erau legaţi de zonele Ghergane Galileea şi Chalki-diki). Cu ajutor Românesc s-au zidit în Balcani biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, etc. la care s-au adăugat daniile în bani, cărţi, icoane, manuscrise, vase liturgice şi veşminte - din care multe se regăsesc până azi în bibliotecile şi muzeele religioase; domnii Români le-au acordat numeroase moşii, păduri, vii, bălţi cu peşte, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând cu primele “închinări” de mănăstiri şi schituri Române către Athos. “Vaticanul” ortodoxiei (336 kmp) e o comunitate teocratică autonomă, confirmată în dreptul internaţional prin tratatul de la Lausanne 46,31 lat. N, 6,38 long. E / Elveţia din 24 VII 1923, ce a recunoscut Turcia ca succesoarea Imperiului Otoman: călugării nu depind de Eleni, ci de patriarhul din Istanbul / fostul Constantinopol. Aşa cum pentru Imperiul Bizantin principalele centre creştine au fost Patriarhia din Constantinopol şi Muntele Athos, pentru Vlahi / Armâni principalele centre creştine au fost Ohrida şi Meteorele. De aceleaşi beneficii Medievale Române s-au bucurat Mănăstirea “Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai, ctitoria împăratului bizantin Iustinian - care în acel secol VI a decis să fie apărată de o garnizoană numită “Ghebală” formată dintr-o sută de militari Vlahi împreună cu familiile lor, ai căror şefi îşi ziceau şi după un mileniu “capi” / astfel a notat în secolul XVI călătorul Ceh Cristophe Harant iar după cum a scris şi Pericle Grigoriade în 1875 la Ierusalim, stareţul Grigorie / Georgius al acelei mănăstiri din 570 devenind patriarhul Antiohiei mănăstirile de pe Stâncile Meteore 39,42 lat. N, 21,37 long. E / nu departe de Munţii Pindului, câteva biserici din Ioanina, Sfânta Lavră din Peloponez, Mega Spileon din Ahaia, câteva mănăstiri din Insulele Cipru, Halchi, Patmos, Paros, Rodos, patriarhiile din Alexandria, Antiochia, Constantinopol / Istanbul şi Ierusalim (se cunosc nenumăraţi ierarhi ortodocşi veniţi în Ţările Române după “milostenie”), etc. În 1622, preotul ortodox Zaharia Gherganos / Gergani din Insula Ioniană Itaca a publicat în Latină la Wittenberg 51,52 lat. N, 12,39 long. E / Germania un catehism, în prefaţa căruia făcea “apel către prea-puternicul rege al Iberiei, sfinţii patriarhi, prea-străluciţii domni ai Ţării Româneşti, Moldovei şi Rusiei” (ceea ce l-a făcut pe academicianul N. Iorga să remarce că “nu în Iberia desigur - la dinastul Caucasian de acolo - se putea oploşi cultura ce emigrase din Bizanţ”); Zaharia Gherganos a publicat a doua ediţie a catehismului la Roma, în 1631. În “Etnicul Românesc” din 1942, Rădulescu Motru - preşedintele Academiei Române - a scris: “La Români, dispoziţiile testamentare - care sunt actele cele mai

intim legate de viaţa familiei, fiindcă prin ele se asigură avutul urmaşilor - au fost puternic influenţate de credinţa religioasă. O mare mulţime de proprietari de moşie au ţinut să înzestreze mai curând bisericile şi mănăstirile decât pe proprii lor fii. În grija inimii lor, întărirea ortodoxiei era pe acelaşi plan cu continuarea familiei lor. Desigur că la aceasta a contribuit într-o mare măsură caracterul Bisericii Ortodoxe, care reprezintă învăţătura în forma ei de la începutul creştinismului, îndreptată spre inima, iar nu spre raţiunea omului”. (Este de observat despre cea mai mare evlavie ortodoxă / creştină din lume că e la Greci, Români şi Ruşi, adică tocmai la cei cu care istoric Gherga a avut cel mai mult de a face Medieval).

Stâncile Meteore Acele danii Române - contribuind la supravieţuirea ortodoxiei - au continuat până la secularizarea averilor mănăstireşti (petrecută la formarea României / Principatelor Unite, în timpul domniei lui Ioan Cuza 1859-1866, căci deţineau peste un sfert din teritoriul statului şi pentru numeroasele moşii îndeosebi Elenii nu voiau să achite taxele; acela a fost urmaşul lui Dumitraşcu Cuze din Pind, devenit în 1677 comisul Moldovei). Românii au ajutat multe aşezăminte bisericeşti în Serbia (ca mănăstirile - alfabetic - Buco în secolul XIV, Colograş în secolul XIV, Crepicevaci / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, Crivivir / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, Deciani, Gorneac în secolul XIV, Hopovo, în secolul XIV Kameniţa la izvorul Râului Timoc lângă oraşul Gurgusovac / din 1859 Knjazevac, Lipovina, Manasia în secolul XV, 184


Mesiciu / zidită de călugări Români Bănăţeni în secolul XIV, Mileşevo, Racoviţa / la 15 km V de Belgrad, zidită de Vodă Radu Basarab în 1377, Pcinja - din jurisdicţia Vranie, de pe Râul Pcinja ce se varsă în Vardar / Macedonia, ajutată mult de Vlad “Călugărul”, soţul Gherganei Rada - Sopociani, Vraţna, Zanevac / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, ş.a.) iar în Bulgaria Biserica din Albotina, Mănăstirea Kremikovski / zidită de fiul Gherganei Rada, domnitorul Radu “cel Mare”, Mănăstirea Basarabovo / lângă Nicopole, Bisericile din Svistov şi Vidin / ridicate de domnitorul Matei Basarab, Mănăstirea Rila, etc. Din 1564, preotul Ştefan Gherga - din 1580 funcţionând în Banat, la Lugoj - s-a remarcat prin renovarea a numeroase biserici, mai ales în Ţinutul / Ţara Haţegului (“ţară” cu înţelesul de neam atestat pentru graiul din regiunea Haţegului a fost explicată de academicianul Ovid Densuşianu 1873-1938 cu menţiunea că ea apare în Aromână şi ca atare “se poate ca să fi fost adusă la Nordul Dunării de coloniile Aromâne care s-au aşezat prin aceste părţi, cum s-a întâmplat şi cu alte forme din DacoRomână, care trădează o provenienţă Sud-Dunăreană”).

În acea perioadă, în 31 III 1564 - 8 VI 1568, banul Ghiorma - Armân / Aromân din Dipaliţa 40,03 lat. N, 20,34 long. E capitala regiunii Pogoni / Epir - a fost mare postelnic şi a ctitorit 2 biserici în Bucureşti, dintre care una a fost îmbunătăţită mult de Vodă Mihai “Viteazu”, ca “Sf. Nicolae” (un document din 5 XII 1567 - în care Ghiorma era menţionat - a fost “scris de Gherghina, în minunata cetate Bucureşti”). Vodă Mihai “Viteazu”, însurat la Biserica “Toţi Sfinţii” din Proieni 45,21 lat. N, 24,16 long. E / judeţul Vâlcea cu Ghergana Stanca 1560-1604 (care cu el s-a recununat, iniţial ea fiind cu o rudă, postelnicul Dumitru / coborător din logofătul Ghiura), a cumpărat vadul de moară Creţeşti 44,16 lat. N, 26,08 long. E şi l-a dăruit Mănăstirii “Sf. Nicolae” din Gherghiţa. După ce Vodă Mihnea “Turcitul” la 14 VI 1583 a închinat Schitul “Sf. Nicolae” din Gherghiţa Mănăstirii Costamonitu de pe Muntele Athos, la 12 V 1612 fiul său Radu Mihnea - cel care i-a urmat lui Mihai “Viteazu” la domnie - a închinat Mănăstirea “Sf. Nicolae” din Gherghiţa Mănăstirii Costamonitu de pe Sacrul Munte ca metoc / rezidenţă cu toate proprietăţile sale, între care viile de pe Dealul Urlaţilor, plus un ajutor anual de 5000 aspri (mărit de Vodă Grigore Ghica în 24 XI 1663 la 6000 de aspri anual), ceea ce a dus la distrugerea Mănăstirii Gherghiţa, călugării atoniţi exploatând-o până la degradarea sa completă. Scaunul Ţării Româneşti la Gherghiţa

Stema Ţării Româneşti, 1483 Ca reşedinţă de vară a domnitorilor din Dinastia Basarabilor - de la Mircea “cel Bătrân” la Mihai “Viteazu” Gherghiţa deseori a funcţionat şi ca Scaun al Ţării Româneşti.

Cruce de pomenire în Gherghiţa 185


De exemplu şi nepoţii lui Vlad “Călugărul” s-au îngrijit de Gherghiţa: după ce Vodă Radu de la Afumaţi s-a luptat în 1522 cu otomanii la Gherghiţa, Vodă Vlad “Înecatul” 15081532, care a domnit între 1530 şi 1532, a pus 12 boieri să hotărnicească “ocina domnească din Gherghiţa”, ca dar al “domniei mele oraşului domniei mele care se cheamă Gherghiţa” (privilegiul era dat orăşenilor Gherghiţei care aveau folosinţa hotarului dar peste ei se suprapunea stăpânirea domnească); acela însă - cununat cu Ana / fiica lui Vodă Petru Rareş, băiatul lui Vodă Ştefan “cel Mare” - s-a înecat în Râul Dâmboviţa. În 17 III 1534, Vodă Vlad Vintilă nepot al Gherganei Rada şi al marelui pârcălab Gherghina fost jude în Buzău, a întărit Gherghiţei hotarul moşiei târgului “ca să fie ocină şi de ohabă”, el cumpărând satele din jur şi alipindu-le ocolului oraşului. Prima soţie a lui Vodă Pătraşcu “cel Bun” - mezinul lui Vodă Radu “Paisie” - supranumit aşa deoarece în domnia sa n-a omorât vreun boier, a fost Voica din Ruşi / Roşiorii de Vede 44,06 lat. N, 24,59 long. E, care o avea ca bunică pe fata marelui pârcălab Gherghina (cununată cu portarul Mihai din Roşia, a cărei fiică apoi s-a cununat cu boierul Radu din Slătioara); portarul era dregătorul care se ocupa de primirea solilor şi de hotărnicii (având şi atribuţii judecătoreşti). Este de observat că în scrierea apocrifă Slavă din secolul XI “Povestire despre prorocul Isaia” e notat că împăratul Ghega, poreclit “Otdelean” / “Odelyan” (“Cel cu ţară aparte”, în traducere) a rezidit o cetate a Tracilor Geţi lângă Giurgiu Mare / Ruse 43,51 lat. N, 25,58 long. E, Bulgaria: Cherven; cetatea înfrăţită de pe partea cealaltă a Dunării era Ruşi / Roşiorii de Vede. Otdelean Ghega / Gherga (poate fiu al Peonului Tatul din Silistra, ajuns pe malul drept al Dunării după pierderea în 1014 a proprietății sale din Bazinul Vardar datorită luptelor dintre bizantini și Bulgari) a consolidat şi Ştip 41,44 lat. N, 22,11 long. E - acum în Macedonia, fostă capitală a Peonilor - şi fosta aşezare Tracă Mesembria de pe coasta Mării Negre / azi Nesebăr 42,39 lat. N, 27,44 long. E, “perla Bulgariei”, etc. O descendentă a sa, prinţesa Moria / Maria - fiica ultimului rege de pe malul Balcanic - a fost soţia Armânului / Aromânului Ioan Asan I, conducător al răscoalei din 1185 contra bizantinilor, ţar al Imperiului Româno-Bulgar în 1189-1196 (a fost îngropată în fortăreaţa roşiatică Cherven 43,37 lat. N, 26,01 long. E, ce străjuia Valea Cherni / Roussenski din “Vlaşca de la Dârstor”); Vlaşca de la Dunăre a fost populată şi de Balcanicii Vlaşi (Vlahii / Aromânii Megleni - dar şi alţii documentaţi astfel la cumpăna dintre mileniile I şi II). Vodă Pătraşcu “cel Bun” şi Ghergana Voica au ctitorit Mănăstirea Gorgota din comuna Răzvad 44,56 lat. N, 25,32 long. E / judeţul Dâmboviţa (unde în 1644 a activat Veniamin din Castoria, căci mănăstirea a ajuns metoc al Mănăstirii “Schimbarea la Faţă” din Meteore), el mai fiind ştiut şi drept ctitorul Bisericii “Sf. Parascheva” din Râmnic. În 17 V 1554, Pătraşcu Vodă (oficial considerat tatăl lui Mihai “Viteazu” dar real Teodora, a doua sa femeie, din Târgul de Floci / azi Giurgeni, prezentată ca sora lui Iane Cantacuzino din Epir, banul Craiovei, l-a făcut ulterior morţii sale pe Mihai, tatăl adevărat al marelui Vodă fiind ştiut doar de fiul Mihai şi desigur de ea - mama - decedată la Cozia, când era călugăriţa cu numele Teofana) a emis un act de judecată în care arăta că a fost scris în Scaunul Gherghiţei, funcţia de Scaun al Ţării Româneşti presupunând atât creşterea în importanţă a oraşului, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile de judecată pentru aria jurisdicţională foarte întinsă, după cum se constată din documente.

Pătraşcu “cel Bun” Luând în considerare faptul că Gherganul Pătraşcu Vodă - datorită şi soţiei sale, Ghergana Voica din Ruşi - era prezent foarte des la Gherghiţa (între 1554 şi 1556 el a emis din Scaunul de la Gherghiţa 7 acte), comparativ cu situaţia anterioară, când într-un secol şi jumătate s-au emis doar 9 acte, împreună cu ridicarea la rangul de Scaun al oraşului Gherghiţa şi organizarea conducerii oraşului prin menţionarea judeţului şi pârgarilor, este exprimată evoluţia la cote superioare a oraşului şi lărgirea atribuţiilor sale juridice, ceea ce a presupus din partea domniei şi a organelor judiciare o oarecare permanenţă în oraş. Este posibil ca în acele împrejurări să se fi luat măsura de construire în Gherghiţa a unei clădiri necesare realizării actului de justiţie (pârgar însemna consilier: era varianta Română pentru ceea ce Saşii aveau în Germană “burger”). Pentru a aprecia nivelul tehnologic al vremurilor, e de remarcat că în Sibiul unde “burgmeister a fost Gherga Sasul”, şeful arsenalului Conrad Hass între 1529 şi 1556 a conceput şi a experimentat racheta în trepte, cu combustibil lichid, în premieră mondială; acela pe lângă că i-a descris posibilităţile spaţiale - a notat despre rachetă că “sfatul meu e de pace şi nu de război, armele să stea în depozite, ceea ce salvează şi bani”:

Racheta în trepte, cu combustibil lichid 186


Ulterior, Sasul Hermann Oberth 1894-1989 din Sibiu, doctor în fizică la Universitatea din Cluj în 1923, care a predat la Mediaş / judeţul Sibiu până în 1938, a dezvoltat pentru regimul fascist - sub semnul Svasticii - rachetele “V” cu care au fost bombardaţi Englezii în al doilea război mondial; studentul său Wernher von Braun 1912-1977 German din Wyrzsyk 53,09 lat. N, 17,15 long. E / Polonia - a lansat la NASA / Agenția Spațială Americană programul spaţial Apollo. Este de observat că Sasul Hermann Oberth considerat “părintele zborului spaţial” - avea 9 ani când masonul Bănăţean Traian Vuia 1872-1950 a patentat în premieră mondială avionul, la Paris; contemporan cu ei a fost realizatorul în premieră mondială a motorului cu reacţie, academicianul Aromân Henri Coandă 1886-1972, care zicea despre marele inventator Nicolae Tesla 1856-1943 născut într-o localitate Balcanică integral Aromână - “stăpânul fulgerelor”, care a descoperit energia liberă, lampa fluorescentă / becul fără filament, radarul, radioul, submarinul electric, telecomanda, undele gravitaţionale, etc., al cărui nume e purtat de unitatea de măsură a câmpului magnetic - că era Aromân. Este de remarcat că la începutul Epocii Moderne - în secolele XVIII şi XIX - în paralel cu “Vestul Sălbatic” American (colonizarea Americii de Nord dinspre E în V, ţinta fiind California, acum cel mai populat stat), a fost “Estul Sălbatic” European: colonizarea dinspre V în E, ţinta fiind Banatul, cea mai bogată regiune agricolă a Europei; după cucerirea Banatului de la otomani de către Austrieci, colonişti din Vestul Europei au coborât în număr mare pe Valea Dunării, în convoaie plutind ori urmând cursul Fluviului pe uscat, stabilindu-se în provincia populată predominant de Români, ajungând şi să formeze majorităţi în unele părţi - erau din Spania, Italia, Franţa, Luxemburg, Germania, Cehia, etc. - Românii Bănăţeni pe ansamblul provinciei rămânând majoritari, fenomenul intercultural de amalgamare ducând la formarea primei “regiuni Europene” (înaintea existenţei chiar a conceptului a aşa ceva), conducând la o emulaţie de premiere mondiale sau continentale în areal. Astfel, între priorităţile Bănăţene s-au înregistrat anunţarea în 1823 la Timişoara de către ofiţerul Bolyai Janos, fiul lui Farkas / Lupu din satul Românesc Buia 45,58 lat. N, 24,16 long. E, județul Sibiu a primei geometrii ne-euclidiene din lume - ştiinţa absolută a spaţiului - în 1884 la iniţiativa primarului Timişoara a devenit primul oraş de pe continentul European cu străzile luminate electric, în 1906 Bănăţeanul Traian Vuia a efectuat primul zbor din lume cu mijloace proprii de bord ale aparatului (cuvântul avion, aviator, aviaţie, etc. provenind de la numele său), ş.a.m.d., dezvoltarea Banatului pe atunci având un ritm deosebit faţă de restul globului, efortul localnicilor fiind sintetizat în secolul XX prin expresia “Tot Banatu-i fruncea”. În 1959, pe când academicianul Bănățean / Gugulan Constantin Daicoviciu era rectorul Universității Clujului, instituția de învățământ superior (unde datorită examenului de admitere susținut în 1980 a fost admis și autorul Bănățean al prezentei lucrări) a fost denumită “Babeș-Bolyai”; se poate remarca o afirmație a marelui matematician Bolyai Janos 1802-1860: “Nimeni nu iubește, prețuiește, părtinește mai mult decât mine națiunea Română și iubesc în ea pe om exact așa ca în cea Maghiară, acceptând cu plăcere și crezând a găsi și a recunoaște într-însa unul din vlăstarele cele mai adevărate, cele mai curate, atât de îndelung asuprite, dar - din fericire cu inepuizabile forțe de viață, elasticitate și veselie ale poporului Român de odinioară”.

În 1899, profesorul Patriciu Drăgălina din Caransebeș - capitala Ținutului Gugulanilor - în “Istoria Banatului până la căderea Turnului Severinului în mâinile Turcilor” a scris: “În 1429, ocuparea Banatului s-a întâmplat fără resistență și fără vărsare de sânge, și nici că se putea altcum, dacă avem în vedere lucrurile triste care se petreceau în Muntenia: acolo curgeau șiroaie de sânge între partisanii lui Vlad ‘Dracul’, fiu al lui Mircea ‘cel Bătrân’ și ai rivalilor săi Dan II și Radu III, care se luptau pe viață și pe moarte pentru tronul țării. Datorită slăbiciunii Munteniei, causată prin răsboaiele civile și prin sfâșierea dureroasă a fraților de același sânge a fost cu putință să se realisese visul de aur al regelui Sigismund de Luxemburg. Nicolae Redwitz - șeful plantațiunei sale - a fost îndreptățit a se intitula: ‘banul Severinului, comite al monetăriei și al salinelor din Sibiu’. Titulatura care o purta nu era ficțiune, ea își avea temeiul ei real și îndreptățit; e îndeobște cunoscut că el - în calitatea sa de funcționar și de jude al acelei provincii - și-a îndeplinit chemarea nu numai în Severin, ci a făcut escursiuni și în Almăj”.

Banul Nicolae Redwitz și-a exercitat îndatoririle până în 1435; tot până atunci Vlad “Dracul” a stat în Sighișoara / județul Mureș, unde era stabilit așteptând să preia tronul Țării Românești, el stăpânind cetatea cu puteri depline 187


(acolo i s-a născut în 1431 fiul Vlad “Țepeș” iar tot acolo și-a avut monetăria / “hereghia de bani” unde și-a bătut ducații: intendentul său - “lascărul” / “cămărașul” - a fost marele boier Gherghe / Gherg-ka din Ghergani / fiul stolnicului Gorga al domnitorului Mircea “cel Bătrân”). În 1438, la 2 ani după începerea domniei lui Vlad “Dracul”, din cauza alianței aceluia cu otomanii, Ioan Huniade / “Iancu de Hunedoara” a luat în stăpânire Banatul / provincia cuprinzând cetățile Severin, Sibiu, Sighișoara, etc. iar în 1447 Ioan Huniade l-a și omorât pe Vlad “Dracul”, ajutându-și ruda Dan III - fiul lui Vodă Dan II - să urce pe tronul Țării Românești (academicianul A/Român N. Iorga a fost însă de părere că pe Vlad “Dracul” l-a ucis Dan III, nu Ioan Huniade). În 1558 când Aromânca Teodora din Târgul de Floci, femeia răposatului Vodă Ghergan Pătraşcu, l-a născut pe Mihai - un hrisov al lui Vodă Mircea “Ciobanu” (numit la botez Dimitrie, fiul lui Vodă Radu “cel Mare”) întărea ocina Ograda 44,37 lat. N, 27,35 long. E din apropierea Târgului de Floci, pe Valea Ialomiţei, “pentru Gherghina cu fiii săi”; atunci (căci la mijlocul secolului XVI, otomanii au instituit licitaţia tronului Ţării Româneşti şi calculele pentru sprijinirea tronului au devenit tot mai complicate) preotul Ştefan Gherga a plecat în Ţinutul Haţegului, la poalele Munţilor Rușchei / Poiana Ruscă în Mănăstirea Prislop - fostă colonie a Aromânilor aduşi de Nicodim Gârca din Kosovara aşezare Prislop însemnând Poiana / acolo denumită Părleap, respectiv Prilep în Sârbă - lângă care apoi a sosit ruda lui, Domniţa Zamfira 1526-1580. În Ţara Românească, domnul era “uns” de mitropolit, însă mitropolitul la rândul lui trebuia să fie recunoscut ca păstor al credincioşilor de către domn. Este de ştiut că în tratatul din 1393 de la Nicopole dintre Vodă Mircea “cel Bătrân” şi sultanul Baiazid era stipulat că “domnitorii creştini vor fi aleşi de către mitropolit şi boieri” iar în tratatul din 1460 de la Adrianopole dintre Vodă Vlad “Ţepeş” şi sultanul Mohamed “Cuceritorul” a apărut că “domnitorii vor continua să fie aleşi de mitropolit, episcopi şi boieri iar alegerea va fi recunoscută de Poartă” (ce a început s-o facă pentru domnitorul validat prin dotarea din Istanbul a aceluia cu un steag). În acea perioadă a apărut pentru prima oară funcţia de judeţ cu cei 12 pârgari din Gherghiţa, ca semn al organizării conducerii urbane (10 X 1560 - pe când domnea Petru “cel Tânăr”, fiul lui Vodă Mircea “Ciobanu” şi al Doamnei Chiajna - este data menţionării judeţului Gheorghe cu duzina nominalizată de pârgari; pe atunci prinţesa Stana, fiica lui Vodă Mircea “Ciobanu”, a fost măritată cu logofătul Ioan / Ivan, frate al lui Gherghe “Pribeagul”): “Cu mila lui Dumnezeu Io Petru Vodă şi domn: Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele acestor orăşeni din oraşul domniei mele Gherghiţă, ca să fie volnici cu această carte a domniei mele, ca să-şi ţie moşia din toate părţile împrejurul oraşului, cum au ţinut de demult, din zilele bătrânilor domni, pe hotarele cele vechi, pentru că a fost această mai sus zisă moşie bătrână şi dreaptă moşie şi de baştină a Ghergicenilor. Iar după aceea, Gherghicenii din oraşul domniei mele Gherghiţă, întâi judeţul, anume Gherghe şi cu 12 pârgari, anume Stoica al lui Ilie Târşoreanu, Calciu Roşu, Neagu a lui Tudor şi Tudor, Sâmbotinu Petru, Istrate, Mihnea şi Ştefan al lui Calciu, Lingociu, Stanciu, Stoica şi Ivaşco; ei au avut împresurare şi pâră cu satul Meleşti pentru moşia orăşenilor către Meleşti. Pâra Meleştilor a fost ca să le dea Gherghicenii moşie din moşia orăşenilor, ca să aibă Meleştii păşune de dobitoace din moşia oraşului. Deci, domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după

lege şi am citit domnia mea cărţile răposatului Vintilă Vodă şi am adeverit domnia mea cum că hotarul Gherghicenilor către Meleşti este apa Cricovului, până în moara Roda. Drept aceea, am dat domnia mea Gherghicenilor ca să-şi ţie moşia până în hotarele cele vechi, până în apa Cricovului. Şi au rămas Meleştii de lege dinaintea domniei mele. Pentru aceea, să fie volnici Gherghicenii, ca să-şi ţie moşia toată; ci voi, satul Meleşti, să vă feriţi de Gherghiceni, ca să nu mai plângă Gherghicenii cum că vă paşteţi vitele voastre pe moşia Gherghicenilor la câmp, că n-aveţi nici un amestec, că bine să ştiţi că rău veţi păţi. Într-alt chip să nu fie, după zisa domniei mele. Ispravnic Nedelco, mare vornic. Şi eu, Vălucu cel bătrân, am scris în Bucureşti, în luna octombrie 10, leatu 7069”. Judeţul / primarul Gherghe reprezenta târgul Gherghiţei în raporturile cu domnul, prin pârgarii care aveau grijă de hotarele sale / cum a fost soluţionarea disputei cu Meleştii vecini, Gherghiţei fiindu-i întărită moşia (la acea dată, Gherga era deja mutat din Ghergani în Ţinutul Haţegului şi după 2 decenii în Banat - preotul Ştefan Gherga ajungând să slujească la Lugoj / localitate ce atunci era doar pe malul drept al Râului Timiş şi avea o populaţie de circa 500 de suflete; partea stângă a Râului Timiș a început să fie locuită în Lugoj abia din 1718, de către coloniști Nemți). De altfel, Ţara Românească în acele vremuri cunoştea un trafic important; de exemplu, la Bucureşti în 13 V 1563 pârgarii “cu ştirea tuturor negustorilor” au întărit cumpărătura lui Ghergoman Grecul a prăvăliei de lângă Biserica Domnească, în “pazar” - sau bazar, adică piaţa / târgul din oraş - unde curţile erau suprimate aproape total pentru a permite gruparea negustorilor, în zona “Gabroveni” de pildă fiind produsele de la meşterii pielari din Gabrovo / Bulgaria (tot din Bucureşti, acelaşi Vodă în 6 VIII 1561 a consfinţit proprietatea “lui Gherghe şi fiilor lui pe moşia Groşănească, să le fie de ocină şi de ohabă” iar în 15 X 1561 pentru aceiaşi a întărit cu ocină un teren în Rădeşti “din gura Cândrei, din lac în sus, până în gura Vâlcelei şi pe Vâlcea, până în Tezlui şi pe Tezlui, până în hotarul lui Neagoe”). Pe drumul comercial cel mai important al Ţării Româneşti, la mică distanţă de Gherghiţa, se afla Târgu “Nou” / “Mic” = Târgşor 44,53 lat. N, 25,55 long. E (o aşezare mai redusă, protejată din 1413 de un zid de piatră alternată cu cărămidă, acum în marginea Ploieştiului): un loc Medieval pentru tranzacţii, a cărui Mănăstire “Sf. Nicolae” a primit felurite danii de la Vodă Radu “cel Mare” fiul Gherganei Rada - în 4 VI 1497.

Gherghiţa în centrul Ţării Româneşti În 29 VIII 1571, Vodă Alexandru Mircea a scris din Târgovişte: “Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru Vodă şi domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiul marelui şi prea bunului 188


Mircea Vodă, fiul lui Mihnea Vodă: Dă domnia mea această poruncă a domniei mele Gherghinei, fiica lui Gherghe şi cu fiii săi, câţi îi va lăsa Dumnezeu, ca să-i fie ocină în Băbeni şi în Cârciumariu, partea tatălui său, Gherghe - toată - oricât se va alege din câmp, din dealul cu vii, din vecini şi din Târgşor, din casele tatălui său, Gherghe, jumătate, pentru că îi sunt vechi şi drepte ocine şi de dedină de la tatăl său, Gherghe. Iar după aceea a avut Gherghina, fiica lui Gherghe, pâră înaintea domniei mele cu unchiul său Kiriak. Şi aşa a pârât Kiriak, că n-a avut Gherghina nici un amestec cu ocina şi cu averile tatălui său Gherghe. Şi întru aceasta, domnia mea am cercetat şi am judecat, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele, după dreptate şi după lege. Şi încă am văzut domnia mea şi cartea judeţului şi a celor 12 pârgari din oraşul domniei mele Târgşor, că tatăl său Gherghe a dat Gherghinei toate averile şi ocinele, ce sunt mai sus-zise. De aceea şi domnia mea am dat Gherghinei ca singură să stăpânească averile tatălui său Gherghe iar Kiriak să nu aibă nici un amestec cu această suszisă ocină, pentru că a rămas Kiriak de lege dinaintea domniei mele. Pentru aceasta, să-i fie Gherghinei, fiica lui Gherghe, această mai sus-zisă ocină, averi şi case de ohabă, ei şi fiilor ei, nepoţilor şi strănepoţilor ei şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. Iată şi martorii domniei mele: jupan Dragomir mare vornic, jupan Ivaşco mare logofăt, Stan spătar, Dumitru vistier, Badea stolnic, Gonţea paharnic, Mitrea comis şi jupan Stoica mare postelnic. Şi eu Lăudat, care am scris-o în cetatea de scaun Târgovişte, în luna august 29, cursul anilor de la Adam până la această scriere, în anul 7079. Io Alexandru Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. Este de observat despre Chiriac / Kiriak că rezulta din kir = domnul, însemnând unchiul (fratele lui Gherghe, tatăl Gherghinei); realitatea atunci era că Gherga stăpânea şi Târgşor (actuala comună Târgşoru Vechi, judeţul Prahova).

măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, Muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat 3 stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la 2 zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi” (e de observat că ridicarea de columne triumfale - aşa cum au fost cele 3 coloane de piatră, după modelul celor de pe Brazda lui Iorgu - a fost un obicei ce a dăinuit până în Evul Mediu).

Blazonul Anjou În perioada următoare, cel care a dat strălucire Gherghiţei a fost autorul primei uniri politice a Românilor: Mihai “Viteazu” 1558-1601 (care îl avea pe Gheorghe drept omul de cea mai mare încredere). Editura Academiei Române a publicat în 1982 “Mihai Viteazu în conştiinţa europeană”, unde a redat cele scrise de emisarul Pan Lubieniecki - nepotul consulului Polonez Andrei Taranowski - primit de Vodă în 27 VII 1595, privind posibilitatea unei audienţe private, dacă el ca sol purta un mesaj secret: “După aceea l-a trimis pe Gheorghe, omul cel mai de credinţă, ca să mă viziteze şi să întrebe dacă sunt gata să îndeplinesc cele pentru care venisem şi dacă aş avea ceva de spus şi în taină, ca să mă primească şi altă dată” (epitetul preferatului Gheorghe al domnitorului Român în versiunea Poloneză a textului a fost de “mareșal”, echivalând Latin cu “căpitan”); nobilul Polonez a continuat relatarea delegației sale la domnitorul Mihai “Viteazu”: “Seara a trimis după mine pe Deli Gheorghe, favoritul său, cu care m-am dus de îndată la dânsul. Când am sosit, m-a întrebat dacă am vreun tălmaci de încredere sau dacă aș putea vorbi singur cu dânsul pe Turcește. I-am zis că pot înțelege ceea ce va spune dar că nu voi putea să-i răspund”. La Gherghiţa - la fel ca şi la Târgşor, Târgul de Floci, Bucureşti, ş.a. - era o garnizoană formată din “călăraşi” (oşteni aflaţi în serviciu permanent - şi în timp de pace), căci Gherghiţa era unul din centrele militare importante ale ţării; din secolul XVI în acele centre au început să se stabilească tot mai des cadre militare, inclusiv mercenari. Cel mai bun comandant militar al lui Mihai “Viteazu” a fost vârstnicul Baba Novac, de pe

Bazarul din Istanbul Călătorul Maciej Stryjkowski 1547-1593 - venit de la Istanbul spre a merge în Polonia natală - când a menţionat Posada (unde în 1330 Maghiarii porniţi din Timişoara au fost înfrânţi) şi a observat monumentul ridicat în cinstea victoriei, scria în însemnările sale: “Când Carol regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin şiretenie, de Munteni şi Moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de 189


malul drept al Dunării (din ceea ce a fost organizată în cadrul Imperiului Otoman din 1565 până în 1833 ca Provincia Autonomă Vlahă Margina / Craina, cu sediul conducătorilor în ceea ce azi e “Muzeul Marelui Haiduc” din Negotin / Serbia; anterior - de pildă în secolul precedent - peste Craina / Timoc a fost suzeran regele Matia Corvin, ş.a., ca exemple din acele timpuri fiind în 1500 marele pârcălab Gherghina al Ţării Româneşti care a ctitorit Biserica din Lăpuşna, cea mai Sudică din Timoc / lângă Niş ori în 1600 Vodă Mihai “Viteazu” avea sub control o bună parte din Provincia Autonomă Vlahă Margina / Craina): lui Gruia Novac - fiul generalului Vlah Timocean, mare dansator Călușar / corespunzător scriitorului Secui Dozsa Danil - i-a rămas ca moşie ceea ce în prezent e cartierul craiovean “Brazda lui Novac” 44,20 lat. N, 23,49 long. E.

a ucis toţi otomanii - Turci şi Evrei - din Bucureşti (atunci stolnicul Stroe Buzescu, soţul Gherganei Sima - fu rănit la mâna stângă); în cursul anilor 1595 şi 1596, Mihai “Viteazu” a emis din Gherghiţa 27 de acte cu menţiunea “în Scaunul oraşului domniei mele” sau simplu “în Scaunul Gherghiţa”. Este de remarcat faptul că în anul 1596 Mihai “Viteazu” a fost prezent în oraş nu numai lună de lună dar în multe cazuri, zi de zi: I 6 şi 7; II 1, 16 şi 19; IV 10, 14, 16; V 4, 14, 15, 27, 28; VI 3, 15, 19, 20, 23; VII 18, 19, 24, etc. (anul precedent la avut aliat pe Ştefan Răzvan, domnitorul Ţigan al Moldovei). Adusă din Bari / Italia de un negustor Armân / Aromân, mâna dreaptă - cea cu care binecuvânta - a Sfântului Moş Nicolae, ce era păstrată de Mănăstirea “Sfântului Nicolae” din Gherghiţa, a fost ţinută de Mihai “Viteazu” la piept când a luptat contra otomanilor conduşi de Arnăutul Sinan-paşa în 23 VIII 1595 la Călugăreni 44,10 lat. N, 26 long. E / județul Giurgiu (acum relicva e în Bucureşti la Km 0 al capitalei României, în Biserica “Sf. Gheorghe Nou”, aşezământ finalizat de către Vodă Constantin Brâncoveanu 1654-1714, drept cea mai reprezentativă ctitorie a familiei sale, pe locul Bisericii Sf. Gheorghe anterioare ridicată de banul Dobruș / după cum a scris cronicarul Radu Greceanu); e de știut că un mucenic Gheorghe - “nou”, Medieval - a fost din Sredţa 42,21 lat. N, 27,12 long. E / Bulgaria, decedat la 26 V 1514 (hramul Bisericii Sf. Gheorghe-“Nou” din București fiind al Marelui Mucenic Gheorghe). Atunci când a ajuns mâna dreaptă a Sf. Nicolae în N Dunării, Imperiul Otoman era condus de sultanul Mehmet III / Mohamed III (1566-1603), despre instalarea căruia la putere istoricul Nicolae Bălcescu în “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” - a scris: “Sultanul Murad III îşi dete sufletul în 16 I 1595. Moartea lui fu ţinută secretă până sosi fiul său Mohamed de la Magnesia (28 I 1595), care fusese înştiinţat de mumă-sa, veneţianca Baffa. După ce săvârşi îngropăciunea tatălui său cu multă pompă, Mohamed III porunci să-i aducă înainte pe fraţii săi, în număr de 19. Aceşti feciori şi 27 fete rămăseseră numai din 102 copii ce avusese Murad III cu deosibite neveste. Mohamed, cu o făţărnică milă, mângâie temerile fraţilor săi şi faţă de dânşii dete porunci pentru ceremonia tăierii lor împrejur; dar ducându-i apoi în camere despărţite, pentru ca vaietele lor să rămână tăinuite, trimise muţi cu fatalul laţ de-i sugrumă pe toţi. Dup-aceea, sultanul porunci să arunce în mare 17 roabe însărcinate ale tatălui său. A doua zi el puse de aduse înainte-i trupurile fraţilor săi omorâţi, le închise în sicrie de chiparos, le împodobi cu turbanuri şi pene şi cu alai mare le duse de le îngropă lângă tatăl său”. La Gherghiţa în 1596 Mihai “Viteazu” i-a învins pe otomani dar localitatea a fost arsă (pe atunci în Bucureşti a fost atestat preotul Gherghe). Interesant este că - în lipsa anunţării tatălui său adevărat de către el ori mama lui - începuturile domniei lui Mihai “Viteazu” sunt strâns legate de Gherghiţa, explicaţia fiind mai ales deoarece Vodă era însurat cu Ghergana Stanca din 1583 (când Petru “Cercel” a luat puterea Ţării Româneşti: era înaintea carierei politice a lui Mihai, care după moartea lui Petre “Cercel” s-a pretins fratele aceluia). Acea prezenţă a marelui Vodă la Gherghiţa presupune fără îndoială existenţa unui sediu rezidenţial unde se desfăşurau activităţile judiciare şi administrative în general; este posibil ca el să fi folosit în acel scop construcţia lui Vodă Pătraşcu “cel Bun” dacă, întradevăr, acela şi-a construit sediul în locul unde acum e curtea Şcolii din Gherghiţa (în 2009 Lia Voicu, directoarea “Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova”, a afirmat că la Gherghiţa Curtea Domnească a existat pe cel

Localităţi Române în dreapta Dunării În 8 VII 1594, Mihai “Viteazu” a iertat un datornic: “Io Mihai Vodă şi domn, dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stan din Stoianeşti ca să fie în pace şi slobod. Deoarece a venit Stan înaintea domniei mele şi astfel s-a plâns domniei mele cum l-au tras la judecată Stoia şi Grecul, 4000 de aspri a plătit Stan lui Gherghi şi domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege. Drept aceea, să fie în pace şi slobod de acum înainte şi nimeni să nu îndrăznească să tulbure înaintea acestei cărţi a domniei mele, căci acel om rău o va păţi de la domnia mea. Astfel să nu fie după zisa domniei mele. Ispravnic Mitrea mare vornic. Io Mihai Vodă, cu mila lui Dumnezeu domn”. Este de ştiut că îndată ce a preluat domnia Ţării Româneşti, Mihai “Viteazu” 190


puţin 2 hectare). Este de precizat, de asemenea, faptul că despre o cetate la Gherghiţa, cum s-a spus de unii istorici, nu poate fi vorba; traducerea în secolul XVIII a termenului Slavon de ГPAD (“grad”), cum apare în documentele secolului XVI, cu cel Românesc de cetate, este neadecvat; termenul Slavon de ГPAD se traduce prin oraş, aşa încât orice discuţie în acest sens este inutilă / conform colectivului arheologic condus de Ştefan Olteanu în 1999. Construcţia din piatră descoperită în curtea Şcolii Gherghiţa este singulară pentru epoca respectivă, locuinţele găsite până acum în diferite puncte ale aşezării actuale fiind toate construite din paiantă / chirpici - ca mai în toate aşezările urbane Medievale din câmpie. În 2012, Academia Română a consemnat în “Istoria românilor”: “Datorită unor condiţii defavorabile devieri sau abateri de trasee comerciale, campanii militare, acaparări de boieri, strămutări de vatră - anumite centre au început să decadă încă din secolul XVI: Gherghiţa, Oraşul de Floci, Târgşor, etc”. În 21 IV şi 9 V 1601, Simion Movilă (fratele domnitorului Moldovei, ce pentru scurt timp a exercitat puterea din Târgovişte - avându-i alături pe Ioan şi Dimitrie, fiii lui Petru “Cercel” - Mihai “Viteazu” atunci fiind plecat la Viena după ajutor Austriac / căci solia lui Petru “Armeanul” la Praga 50,05 lat. N, 14,25 long. E, acum capitala Cehiei, n-a dat rezultate), a emis acte prin care întărea unele ocine, punând ca martori pe “jupan Dumitru mare vornic, Dan mare logofăt, Pană vistier, Ianachi spătar, Ştefan comis, Preda stolnic, Gherghina paharnic şi jupan Dimitrache mare postelnic”:

locuinţă, o parte din cimitir şi veranda unde s-au ţinut procesele judecate de Mihai Viteazu”.

Fundaţia din Gherghiţa a Curţii Domneşti Române Academia Română a consemnat în 2012 în “Istoria românilor”: “În Ţara Românească a apărut ‘palanca’, bazată pe întărituri din buşteni şi şanţ. Pentru orăşenii din Gherghiţa, care pe vremea lui Mihai Viteazu era socotită ‘scaun’ domnesc şi chiar reşedinţă a ţării, Radu Şerban a cumpărat satul Cuciul, pe moşia căruia, la 5 km de Gherghiţa, la confluenţa Teleajenului cu Prahova, înainte de 25 VI 1605 ‘am făcut însumi domnia mea palancă şi am cumpărat însumi domnia mea ca să fie moşie oraşului dă să se păzească orăşenii ce sunt la Gherghiţă pre dânşii’. Cum oraşul avea o poziţie strategică pe ‘Drumul Teleajenului’ şi fusese distrus de tătari în vremea bătăliei din 1602, pe lângă palancă Radu Şerban a înfiinţat - după 1605 - din rândul orăşenilor şi căpitănia de călăraşi de la Gherghiţa. Dacă palanca nu a rezistat în ianuarie 1611 oştilor lui Gabriel Bathory, fiind ‘spartă’ iar orăşenii nevoiţi să se retragă ‘la siliştea lor la Gherghiţă’, în schimb slujitorii de la Gherghiţa s-au menţinut tot secolul XVII ca o unitate importantă de călăraşi”. Domnitorul Radu Şerban (1602-1610) în 19 VIII 1610 a întărit lui Gherghe Comisul satul Tălpaşul 44,40 lat. N, 23,43 long. E / judeţul Mehedinţi, ce-i fu dat de Mihai-Vodă. În 8 VIII 1611, Radu-Vodă a dat satul Dăduleşti lui Gherghe căpitanul “pentru slujbă dreaptă şi credincioasă ce a slujit Domniei Mele printr-alte ţări, cu multă osteneală şi sânge vărsat; drept aceea şi voi, Rumânilor care veţi fi aceia în sat, în caz că veţi vedea această carte a Domniei Mele, foarte să aveţi a asculta de oamenii lui Gherghe căpitanul, de toate treburile”. În 18 XI 1611, Radu-Vodă a întărit: “slugii Domniei Mele, lui Gherghe căpitan, ca să fie volnic cu cartea Domniei Mele, dă să ţie satul Dăduleşti, tot, cu tot hotarul, cu toţi Rumânii şi cu tot venitul. Pentru că acest sat a fost domnesc; deci Şerban Vodă a miluit pe Gherghe căpitanul cu acest sat. Drept aceea şi Domnia Mea m-am milostivit şi am miluit pre Gherghe căpitanul cu acel sat ce este mai sus scris. Drept aceea şi voi Rumânilor din vreme ce veţi vedea cartea Domniei Mele voi să căutaţi de sluga Domniei Mele ce este mai sus scris” (în 20 VII 1626, Alexandru Vodă l-a miluit pe Gherghe căpitanul cu 10000 de aspri şi i-a luat “cărţile”). Apoi, în 26 V 1641, Matei Basarab (descendent al Craioveştilor, care afirma şi că strămoşul său a fost herţegul Negru Vodă) a ctitorit în Gherghiţa Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul - în amintirea biruinţei de la Nănăşiori - el şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti.

Paharnicul Gherghina e subliniat În 25 VI 1602, Gherghi - mare stolnic, conform unui hrisov din 20 VI 1602 - a scris în graiul poporan Român, nu în Slavona cancelariei, pe hârtie cu pecete din ceară roşie o “poruncă domnească” a lui Simion Movilă (poate era acelaşi cu paharnicul Gherghina din anul anterior). După Vodă Mihai “Viteazu” - care a restaurat reşedinţa domnească de mari dimensiuni din Gherghiţa ce exista din timpul înaintaşilor săi / arsă însă ulterior lui într-un incendiu - strălucirea Gherghiţei ca scaun judiciar a pălit (în 12 V 1603, preotul Murgoci din Gherghiţa a vândut “ocina orăşenilor” din Gherghiţa Mănăstirii “Sf. Nicolae” iar după 5 zile domnitorul Radu Şerban - ridicat cu ajutorul Buzeştilor - a consfiinţit proprietatea mănăstirii şi asupra viilor din Dealul Urlaţilor, avute de ea din timpul lui Mihai “Viteazu”); apoi, cele 2 acte din 6 VI 1622 scrise în Gherghiţa au reprezentat mai degrabă un ecou întârziat al predării oraşului de către noua domnie (fiul Nicolae 1584-1627 al Stancăi din neamul Gherga şi al lui Mihai “Viteazu”, învăţat la şcoala iezuită clujeană şi însurat cu Anca, fiica lui Vodă Radu Şerban - el trăind tot cât tatăl, adică 43 de ani - n-a mai putut ajunge domnitor, urmaşii Ardeleni schimbându-şi după primul război mondial numele de familie din Pătraşcu în Petraş). Cum s-a constatat în cercetările arheologice, construcţia din Gherghiţa a fost demolată, piatra scoasă până la fundaţie - poate ca urmare a reacţiei unor categorii sociale în frunte cu noul domn, ca nemulţumire faţă de politica internă a fostului Vodă al unirii; despre ruine, Nina Gheorghe - coordonatoarea şantierului arheologic - a afirmat în 2009: “Ansamblul conţine o 191


Tătari având libertatea de a jefui după plac: “Distrugeţi şi devastaţi populaţia şi ţara şi gustaţi belşugul prăzilor de acolo”. Istoricul otoman Evlia Celebi (care în acel an a ajuns şi la Timişoara) a scris în “Cartea călătoriilor”: “Am ajuns la Gheorghiţa. Oraşul acesta l-am înconjurat după rugăciunea de seară şi - într-un atac nocturn - fără ca să fi putut ieşi nimeni din casă, am luat 7 mii de robi. Când trecurăm prin Gughiţa / Goghiţa - adică zona înconjurătoare Gherghiţei - luarăm 3 mii de robi de prin dealurile de acolo, însă şi dintre tinerii noştri viteji au suferit martiriu 70; rămăşiţele lor pământeşti le-am trimis în Crimeea”.

Biserica “Sf. Procopie” Istoricul Niculae Iorga a reprodus în 1904 un act din timpul domniei aceluia: “Matei Vodă pentru moşia Codreni: De mai înainte vreme, Codrenii au fost a banului Calotă iar după aceea, în zilele răposatului Mihai Viteazu, a fost trimis la cumnatul său, banul Pârvu de la Mihăieşti, care luând de la jupanul Gherghia din Bogdăneşti, tatăl jupanesei Sima a stolnicului Stroe, 50000 de aspri bani gata, i-a dat în mâna banului Calotă şi şi-a făcut trebuinţele sale ce i-au trebuit şi cât a trăit banul Calotă, el n-a purtat grijă ca să plătească aceşti bani. După ce a murit banul Calotă, jupaneasa Sima, fiica lui Gherghie din Bogdăneşti, a apucat pe banul Pârvu de la Mihăieşti pentru aceşti bani. Se iau Codrenii: rămân Simei şi fratelui său Chirca paharnicul. După aceea, în zilele lui Radu Mihnea şi Alexandru Iliaş, jupaneasa Sima stolniceasca trăgând multă nevoie şi urgie dinspre aceşti domnitori, atunci Ghine, fratele panului Pepeno, a ajutat-o cu bani şi alte lucruri, până când i-au scos capul din rea urgie iar altul nimeni din sângele şi din rudeniile ei n-au aflat la vreme de greutatea ei. Ea şi Chirca cedează deci Codrenii, dând carte răposatului mitropolit Luca. Acum se ridică logofătul Danciu, fiul lui Hamza din Periani şi logofătul Isac, fiul logofătului Pârvu, nepoţii banului Calotă, cu cuvinte netrebnice. Sunt osândiţi după lege să dea gloabă 12 boi”. (Bogdăneşti - o străveche aşezare de Moşneni - este o localitate în judeţul Vâlcea iar Sima stolniceasca era văduva lui Straie / Stroe Buzescu, cel care se ocupa de mesele lui Vodă Mihai “Viteazu”). În 1655 - când a fost cea mai mare răscoală Medievală din Ţara Românească - răsculaţii tocmai la Gherghiţa au ales în 15 VI un nou domnitor, cu îndeplinirea tuturor formelor tradiţionale (vechiul simbolism al aşezării domneşti marca încă populaţia) şi acela şi-a luat rolul în serios. Cronicarul Miron Costin - martor al vremii - a arătat că răsculaţii, în locul lui Constantin Şerban “au rădicat domnu pe Hrizica Vodă anume şi i-au pus surguciu în capu. Îndată acel Hrizica Vodă a răpedzit în toată Ţara Muntenească, dându ştire că den mila lui Dumnedzău a stătut domnu Ţării Româneşti; de sârg să se strângă ţara la dânsul” (Hrizea Vodă a fost executat la Târgovişte în 27 III 1657). Deoarece Vodă Mihnea III al Ţării Româneşti s-a răzvrătit faţă de Imperiul Otoman, în 1660 hanul din Crimeea a primit de la sultan o scrisoare cu porunca de a merge cu 40 mii de

Gherghiţa Cu numai câteva acte scrise încă în Gherghiţa în secolul XVII (în 1674 la Mănăstirea Lavra din Muntele Athos, pe Liturghierul scris de Sf. Sava, diaconul Simion din Gherghiţa şi-a lăsat o însemnare) a dispărut funcţia de Scaun de judecată jurisdicţională a sa, de altfel, acel secol aducând totodată şi începutul declinului oraşului la nivelul aşezării rurale, aşa cum a rămas cunoscut din documentele ulterioare iar spre sfârşitul secolului, Gherghiţa a decăzut definitiv în favoarea Ploieştiului 44,56 lat. N, 26,01 long. E, intrând apoi, la 19 V 1765, în proprietatea Mitropoliei Ţării Româneşti. Academia de Ştiinţe din St. Peterburg a realizat în 1774 o hartă, pe care e poziţionată Gherghiţa:

192


Aromânul Dimitrie Bolintineanu - al cărui tată, Enache Cosmad, a venit din Ohrida în orașul Bolintin-Vale 44,26 lat. N, 25,45 long. E / județul Giurgiu - după ce a stat în 1852 la casa din Istanbul a Aromânului Ion Ghica / a cărui familie era proprietara conacului din Gherghița și în 1856 a vizitat - călăuzit de Aromânul Ion Ghica - ruinele Țării Gherghiților / Cariei, de la Milet până la Halicarnas, în “Bătăliile Românilor” (publicate în 1859, când a devenit ministrul cultelor în primul guvern al României, sub domnia lui Ioan Cuza) a închinat Gherghiţei un poem având exact acest nume, “Gherghița”: “Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori Varsă valuri d-aur peste luptători. Unii-n somnul dulce sufletele lasă, Alţii-nşeală timpul bând voioşi la masă, Alţii-nfrână caii, spăl armele lor Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor. Dar Vlăduţă-Vodă stă sub cort şi spune Vorbe de mirare doamnei sale june ‘Fiecine cată tronul domnitor Şi străinu-i face mână d-ajutor. Poate că să-nvingem armia Maghiară, Însă vom aduce pacea dulce-n ţară? Noi neavând putere, Turcii-ntărâtăm Şi cu chipu-acesta ţara o trădăm!’ Zice... Cum un şarpe ce, călcat, se-nalţă, Doamna, turburoasă, capul său realţă. Arde-n frumuseţe, viaţă şi mânie, Ca un arc în ceruri printre vijelii!... Ochii-i plini de lacrimi şi langor ceresc, Într-un râu de patimi se re-nvieţuiesc ‘Când al nostru suflet înrobit se-nchină, Orice cuget nobil ni se pare crimă. Forţa sufletească, foc dumnezeiesc, Să nu se măsoare pe lut omenesc! Vulturii ce-atacă tauri cu turbare Măsură curajul cu-a lor turmă mare? Tu-ţi ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta; Moartea nu se cade spaima ţie a-ţi da! Cela ce de moarte se codeşte foarte, Poartă-n al său suflet semn amar de moarte. Astfel muritorul ce-anii grei insult, La numirea morţii tremură mai mult. Să dorească viaţa robul ce roşeşte, Când să fie liber inima-i gândeşte! Cei bravi nu vor viaţa când pe muritori Ea nu varsă dulce drăgălaşe zori! Fenixul, se zice, când îmbătrâneşte, Se-nconjoară-n flăcări şi se-ntinereşte. Astfel nasc Românii chiar prin moartea lor, Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor’. Zice. Cerul nopţii luce sub lumină. De discursul doamnei, domnul se-ndivină. Dă semnal de luptă... bate pe Maghiar Şi cu moarte-l sparge până la hotar”. Gherghiţa a ajuns să găzduiască în chiliile sale din Malamuc - ale Mănăstirii Gherghiţei cu hramul “Sfântul Nicolae”, de pe malul drept al Râului Prahova - filantropicul ospiciu “Balamuci” pentru bucureştenii dezechilibraţi mintal (“lipsiţi de minte, vorbind ce nu trebuie”), fiind introdus astfel acel cuvânt pentru aşezământul nebunilor în vocabularul Român.

În 1870, promontoriul de acolo a cedat datorită eroziunii provocată de Râul Prahova şi zidurile mănăstirii sau prăbuşit, câteva icoane valoroase fiind salvate şi păstrate azi în Biserica Malamuc, ce are hramul a 2 sfinţi: Nicolae (6 XII) şi Haralambie (10 II); e de remarcat că în 1963, etnologul Nicolae Constantinescu de la Universitatea Bucureşti a indicat portul Malamocco al Veneţiei în corelare cu Malamuc (e de ştiut şi că în 828, negustorul Bon da Malamocco a furat din Alexandria / Egipt ceea ce credea că erau moaştele evanghelistului Marcu - poate erau ale împăratului Alexandru Macedon - şi le-a dus în Veneţia).

193


Academicianul Român Ştefan Grecianu 1825-1908 în “Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti” a scris: “Fapt cert este că boierul Gherghina era Basarab de sânge şi că avea averi mari din care a putut înzestra cu belşug Mănăstirea Nucetu, pe care a clădit-o din temelie în zilele lui Vlad Călugărul” (frate cu Vlad “Ţepeş” şi Radu “cel Frumos”, tustrei domnitori Basarabi - fiii lui Vodă Vlad “Dracul” - fiind şi cumnaţi cu Gherghina). Cristina Manea doctor în istorie - scria: “Dintr-o simplă privire asupra câtorva genealogii ale principalelor familii boiereşti din Ţara Românească se poate constata că numele masculine ale membrilor ei sunt în marea lor majoritate de rezonanţă Slavă, cu sonoritate Sârbească: Barbu, Danciu, Datcu, Neagoe, Oprea, Pârvu, Peia, Vâlsan, Vladislav, Vlaicu, precum şi cele feminine: Caplea, Marga, Neaga, Neacşa, Preda, Stana, Stanca”. Cu Gherga - care pe atunci de asemenea a fost nume alogen în Ţara Românească, însă nu Sârb - a fost astfel: fiul lui Gherghiţă / Gherghina (I) din Gherghiţa s-a numit tot Gherghina (II); tatăl său Gherghiţă / Gherghina (I) a fost paharnicul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” iar Gherghe, fratele tatălui său Gherghiţă, a fost cămăraşul lui Vodă Vlad “Dracul”, fiul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” (ambii seniori erau feciorii lui Zorza, stolnicul domnitorului Mircea “cel Bătrân”). Gherghina II a devenit comisul domnitorului Vlad “Ţepeş” (băiatul lui Vlad “Dracul”, respectiv nepotul lui Mircea “cel Bătrân”), atât datorită faptului că era fiul paharnicului bunicului lui Vodă, cât şi pentru că Gherghe / unchiul lui - fratele tatălui său - a fost cămăraşul tatălui lui Vodă: cel care - în copilăria lui Vlad “Ţepeş” - seara îl ajuta pe prinţ inclusiv cu rugăciunea dinaintea culcării.

Catedrala “Sf. Marcu” din Veneţia În 1884, moşia Gherghiţei făcea parte din duzina de moşii seculare a Domeniilor Coroanei (cu aşezările Gherghiţa, Balta Doamnei, Belciug, Ciumaţi, Curcubeu, Fânari, Independenţa, Lacul Turcului, Merii Petchii, Olari, Sudiţi şi Ungureni), având ca teren 5197 de hectare, dintre care 1689 hectare de codru şi 3508 hectare de câmp; în prezent, de comuna Gherghiţa / judeţul Prahova aparţin satele Independenţa, Malamuc şi Ungureni.

Comisul Gherghina e subliniat La 5 III 1458, Gherghina (II) era dregător în Ţara Românească, cu funcţia de comis; într-un pergament de atunci, prin care Vodă Vlad “Ţepeş” întărea Mănăstirii Tismana toate satele ei - pe care le-a avut în timpul tatălui său, Vlad “Dracul” - e scris: “Io Vlad Vodă, domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiul marelui Vlad Vodă: Dă domnia mea această poruncă lăcaşului sfintei născătoare de Dumnezeu, Mănăstirii domniei mele Tismana, ca să-i fie câte a avut şi a ţinut în zilele sfânt-răposatului părintelui domniei mele, Vlad Vodă, fie că sunt sate sau balta Bistreţ ori alte bălţi sau ţigani, moară, hotar, vii sau orice altceva, fie că este mult, fie puţin, ce este al mănăstirii să-i fie de ocină şi de ohabă şi de veşnică pomenire părintelui domniei mele, încă şi pentru viaţa şi sănătatea domniei mele şi de nimeni neatins, după porunca domniei mele. De aceea, să nu cuteze să tulbure satele mănăstireşti, bălţile, hotarele, morile, viile, ţiganii sau orice, nici sudeţ, nici globnic, birari, vameşi de stupi, găletar, cnez de ţigani, vameş de bălţi, nici nimeni altul dintre boierii domniei mele, trimişi pentru slujbele şi muncile mele, pentru că cine nu ar asculta porunca domniei mele şi i-ar tulbura, acela va muri în pâră cu prea-curata născătoare de Dumnezeu şi va primi rău şi urgie de la domnia mea, ca un necredincios şi călcător al poruncii domniei mele. Aceştia sunt martorii: jupan Dragomir Ţacal, jupan Voico Dobriţa, jupan Stan al lui Negre vornic, Iova vistier, Buda stolnic, Gherghina comis, Stoica paharnic, Pătru statornic, Cazan logofăt; şi eu, Radu

Guvernatorul Gherghina

194


grămătic, care am scris în Mănăstirea Tismana, luna martie 5, anul 6966. Io Vlad Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. În 10 II 1461, Vodă Vlad “Ţepeş” a emis din Bucureşti un hrisov despre moşia Godeni 44,27 lat. N, 24,57 long. E / judeţul Argeş semnat şi de Gherghina: “Cu mila lui Dumnezeu Io Vlad Vodă, feciorul marelui Vlad Vodă care oblăduiesc şi domnesc tot pământul Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg. Bine voit-a domnia mea de a mea bună voie cu curată şi minunată inimă a domniei mele şi am dăruit acestea toate şi de chip bun care peste toate şi am dăruit hrisovul meu slugilor mele Băra şi fratelui său Godea ca să fie Godenii toţi: fiindcă din Godeni jumătate este a lor moşie veche iar din Godeni jumătate a cumpărat Radu Grama de 30 florini, domniei mele a dat un cal. Drept aceea le-a dat şi domnia mea ca să le fie moştenire, moşie ohabnică lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor, apăraţi de vama porcilor şi de dijmă. Martori: jupan Voicu Dobriţa, jupan Galiot, jupan Ştefan Tincu, jupan Buriu logofăt, Ion vistier, Oprişan paharnic, Gherghina stolnic şi Constantin, care am scris după zisa dumnealui Vodă”.

Printre vlastelii / marii dregători împuterniciţi de către Basarabi (aşa cum ulterior Gherganilor au ajuns boierii Craiovescu), pârcălabii - palatinii / castelanii - erau conducători de ţinuturi, ca reprezentanţi ai domnitorului în teritoriu, printre care în timpul lui Vodă Vlad “Ţepeş” a fost Gherghina pentru Poenari 45,21 lat. N, 24,38 long. E / cetatea de la 850 metri altitudine, ce l-a inspirat pe scriitorul Francez Jules Verne 1828-1905 să scrie “Castelul din Carpaţi”; tehnica în care a fost construită fortificaţia are echivalenţe aproape perfecte la S Dunării, atât în ceea ce priveşte piatra folosită, compoziţia mortarului cât şi fundaţiile care sunt aşezate direct pe stâncă, unul dintre elementele caracteristice fiind metoda de consolidare şi orizontalizare a zidurilor prin bârne şi grătare de lemn, locul adăpostind visteria Ţării Româneşti şi considerat refugiu sigur pentru domnitor. Este de ştiut că pârcălabul dispunea de un aparat local, alcătuit din curteni în ţinut, trimişi în teritoriu pentru strângerea dărilor; tânărul Gherghina din Gherghiţa - devenit pârcălab în timpul lui Vodă Vlad “Ţepeş” - a fost nepotul lui Gherka / Gherghe din Ghergani, cămăraşul lui Vodă Vlad “Dracul”, tatăl lui Vlad “Ţepeş”. Ca fiu al lui Vodă Vlad “Dracul” - care fusese cavaler în Ordinul Dragonului / militar-religios, tutelat de Sfântul Gheorghe - lui Vlad “Ţepeş”, născut în Sighişoara, i se mai spunea şi “Dracula” de către străini: porecla de “Ţepeş”-Vodă s-a datorat şi severităţii cu care trata inamicii, trăgându-i în ţeapă; el a început astfel prin pedepsirea boierilor în vârstă care i-au asasinat tatăl şi fratele mai mare, continuând de-a lungul domniei cu cruda pedeapsă capitală faţă de oricine era nedrept şi nu respecta legile Medievale. Vodă Vlad “Ţepeş” n-a fost singur în acel efort, ci ajutat de anturajul său, între care era şi comisul Gherghina (care atunci s-a lansat ca dregător în Ţara Românească, apoi ajungând pârcălabul cetăţii Poenari, renovată cu tinerii boieri vinovaţi de moartea lui Vodă Vlad “Dracul” şi a fiului său mai mare Mircea, ambii executaţi cu ajutorul concurenţilor autohtoni din ramura “Dăneştilor” în 1447); istoricul bizantin contemporan Laonicus “Chalcondylas” / însemnând “Susţinătorul” scria că Vlad “Ţepeş” Vodă “a prefăcut cu totul organizaţia Daciei” - adică a Ţării Româneşti - şi că a instalat de la început un regim de teroare, pentru care “cum a ajuns la domnie, mai întâi şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el” (a mai afirmat şi că Românii se asemănau cu Italienii nu numai în privinţa limbii, ci şi a obiceiurilor, a armelor ori a modului de viaţă). De altfel, Gherghina şi Vlad “Ţepeş” erau cumnaţi: Vlad “Călugărul” - fratele domnitorului Vlad “Ţepeş” - era cununat cu Rada Smaranda, sora dregătorului Gherghina, care a fost întâi comis, apoi stolnic şi apoi pârcălab (acea înrudire însă nu era de mare folos, căci între fraţii vitregi Vlad “Ţepeş” şi Vlad “Călugărul” erau unele animozităţi, datorită propunerii din 1457 a Sibienilor ca Vodă pe “popa Românilor” deoarece le-a promis alte taxe comerciale şi deoarece Vlad “Ţepeş” voia să încheie dominaţia Basarabilor, prin lărgirea exercitării puterii şi de către alţii). Cetatea Poenari era notată pe hărţile Medievale în Slavonă drept “Ponjar”; accesul la ea era pe o scară cu peste o mie de trepte. Este surprinzător că străjuieşte un drum de oieri şi nu o rută comercială; e pe cursul superior al Argeşului (din turnul său se putea comunica la distanţă cu turnul din Curtea de Argeş); în 1984, istoricul Român Nicolae Constantinescu - după efectuarea unor săpături arheologice în areal - a afirmat: “Curtea veche a Argeşului îşi trage începuturile din perioada de după 1150, probabil 1180” (acolo existând o mică reşedinţă domnească şi o bisericuţă,

Poenari

195


unii specialişti presupunând despre Curtea de Argeş că a fost şi sediul lui Seneslau, în secolul XIII). Tradiţia numeşte cetatea Poenari ca a G/herţegului Negru Vodă - a fost avanpost al familiei aceluia - şi apoi Poenari ca Posada (este pe vârful zis Cetăţuia iar acum pe lângă trece Transfăgărăşanul). Zidăria a fost făcută în timpul lui Vodă Vlad “Ţepeş” care, voind să pedepsească pe unii boieri în 1457 “i-a dus la Poenari şi au tot lucrat la cetate până li s-au spart hainele de pe ei” făcând ziduri groase de 2 metri şi 5 turnuri (4 rotunzi şi unul prismatic - unde era vechiul turn de observaţii), cetatea fiind administrată odată cu renovarea din 1462, când a fost refăcută după asediul otoman de către Gherghina, ajuns mâna dreaptă a lui Vlad “Ţepeş” 14311476, fiul marelui dregător al bunicului domnitorului Mircea “cel Bătrân” - şi ulterior devenit marele pârcălab Gherghina / după decesul căruia, în secolul XVI, cetatea decăzând, în prezent ruinele sale fiind spectaculoase. Graficianul Radu Oltean a reconstituit imaginea unor boieri Români din timpul domnitorului Vlad “Ţepeş”:

1507 şi-a făcut şi un mic palat în Craina / Timoc, la Zăiceri (orașul Zajecar 43,55 lat. N, 22,18 long. E, acum Serbia).

Biserica din Lăpuşna / Serbia Din “Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2012 se poate afla: “O ctitorie a boierului Gherghina a fost Biserica din Lopuşnja / Serbia, acum în ruină, datând din 1500; clădirea este un triconc din piatră ecarisată, ce se distinge prin pastoforiile formate din absidiole separate, separând absida altarului”. Din Evul Mediu până în Epoca Modernă se poate observa un precis timp ciclic al evenimentelor pe ambele părţi ale Dunării inferioare, jalonat de importante momente:  765 - conform unui manuscris descoperit în 1877 la Mănăstirea Costamonitu (căreia din 1612 îi era închinată Mănăstirea Gherghiţa, surpată în 1870), Armânii s-au stabilit pe Muntele Athos / Peninsula Chalki-diki  870 - Gheorghi (şeful Bisericii BulgaroArmâne) a întemeiat Episcopia Silistrei iar apoi şi Episcopia Belgradului, fiind ajutat de călugărul George, fiul său  976 - cronicarul Gheorghe din Codrul Salonicului a consemnat că la începutul domniei împăratului bizantin Vasile “Bulgaroctonul” / adică “ucigaşul de Bulgari”, nu şi “ucigaş de Vlahi sau Armâni”, călăuzele Vlahe / Armâne de pe moşia Kosovară Gherga l-au eliminat în staţia caravanelor denumită “Gorunii frumoşi” din Macedonia, de pe “Calea Mare” - pe fratele mai mare al generalului Armâno-Armean Samuil (care aşa a ajuns ultimul ţar al Imperiului Bulgaro-Armân)  1080 - conform cronicarului Miron Costin, cu ajutorul caravanelor sosite din S Dunării, familia herţegului Negru Vodă stăpânea moşii pe Valea Oltului, la limita Nordică a zonei dominată de “împăratul roşu” Ghega din Basarabovo  1185 - vistiernicul familiei herţegului Negru Vodă era un cavaler din familia Veneţiană Gregorius  1290 - aşa cum a consemnat prima cronică a statului, împreună cu un însemnat anturaj, herţegul Negru Vodă (cu care lucra Gherg, după cum a apărut pe piatra tombală domnească) a

Boieri Români În 3 IV 1478, jupanul Gherghina a fost în Bucureşti printre martorii domnitorului Basarab “Ţepeluş” când a întărit o moşie (Vodă era cumnatul lui Radu “cel Mare” / nepotul jupanului Gherghina, căci soţiile lor - Neaga şi Catalina - erau surori, fiicele banului Neagu din Craiova). Interesante sunt apariţiile pentru afaceri în Ţara Românească a unor personaje cu nume apropiate de Gherga, cum ar fi la Târgovişte, într-un proces comercial din 12 IV 1500, când a fost implicat neguţătorul Gherghina (academicianul Dinu Giurescu afirma că “Gherghina era nume caracteristic Românesc”) şi negustorul Armean Kyrka, cu martorul Gheorghe Grecul din Bucureşti ori alt document din acelaşi an, prin care negustorul Gherghe din Râmnicu Vâlcea 45,06 lat. N, 24,22 long. E era oprit de Sibieni să-i viziteze, de teama acelora ca să nu le ducă ciuma ce bântuia atunci pe Valea Oltului. Marele pârcălab Gherghina / Гергина (notat Latin şi Gyrgyna în 18 II 1499 când Vodă Radu “cel Mare” a cerut Sibienilor să-i facă dreptate în procesul cu Toma Olaz iar dacă acela locuia în Cluj, aceea nu-i dispensa de datorie, căci în caz contrar va scoate datoria de la cine va putea), era de fapt “guvernatorul” Ţării Româneşti; în toamna lui 1500 a ridicat - de zid - îngrijit lucrată, în forma bizantină de treflă / ghindă, împreună cu nepotul său, evlaviosul domn Radu “cel Mare” 1467-1508, care suferea de podagră / gută, cel mai Sudic aşezământ religios ce ţinea direct de Ţara Românească: Biserica “Sf. Nicolae” a Mănăstirii Lăpuşna / Lopusnja 42,55 lat. N, 22,10 long. E - azi în Serbia, lângă Niş - pe lângă 10 mănăstiri ctitorite de ei pe Valea Timocului; Vodă Radu “cel Mare” din 196






 

descălecat la CâmpuLung, începând oficial istoria Ţării Româneşti 1395 - Armânii Gherga şi Gherghina (tată şi fiu) s-au evidenţiat în luptele de la Rovine I şi II, ambii fiind dregătorii domnitorului Mircea “cel Bătrân”, la dreapta şi stânga lui Vodă, ca stolnic şi paharnic 1500 - Gherghina, marele pârcălab al Ţării Româneşti (unchiul domnitorului Radu “cel Mare”), a ctitorit cea mai Sudică Biserică Ortodoxă a Ţării Româneşti, la Lăpuşna / azi Serbia 1605 - Petru Gherga, fiul preotului Ştefan Gherga, era primarul Lugojului 1710 - negustorii Gherga, studiaţi şi de academicianul N. Iorga, erau principalii comercianţi din Moscopole, cel mai mare oraş creştin al Balcanilor, cu afaceri în imperiile Veneţiei, Habsburgic şi Otoman (inclusiv în Banat şi Ţara Românească, unde domnea Vodă Constantin Brâncoveanu, ultimul din spiţa Craioveştilor, boieri ridicaţi la mare demnitate de guvernatorul Gherghina, deoarece fiica sa zisă “Gogoşoaia” - s-a măritat în acea familie); e de observat că în timp, puterea Veneţiei manifestată Mediteran - a scăzut datorită amplificării traficului Atlantic cu America (iar Imperiile Otoman și Habsburg şi-au încetat existenţa sincron, datorită primului război mondial)

trezoreriei Ţării Româneşti în 1459-1481), în plus faţă de hărnicia lor pe moşiile ce le aveau, constant au fost taxele din târgurile lor - ca Gherghiţa, Târgşor, etc. - sau de pildă “vinăriciul” / zeciuiala vinului, percepută încă din timpul domnitorului Mircea “cel Bătrân” de paharnicul Gherghiţă, tatăl lui Gherghina; taxarea vinului (“dijma” provenea din Latina “decima” pentru “zeciuială”) era internă Ţării Româneşti, otomanii - fiind musulmani - nearătându-se interesaţi de ea, ceea ce a dus la o mare dezvoltare a podgoriilor. Academia Română a înfăţişat în 2012 în “Istoria românilor”: “Dincolo de absenţa unei diferenţieri precise între atribuţiile lor, dregătorii de atunci nu aveau leafă. Veniturile lor erau obţinute de la locuitori în schimbul slujbelor pe care ei le îndeplineau (judecăţi, hotărnicii, strângeri de dări), din răsplătirea slujbei de către domnul ţării cu ‘mila’ domnească (danii de ocine, scutiri de dări), din darurile pe care le primeau de la subalterni sau de la diverşi soli străini, ca şi din concedarea de către domnie a veniturilor unor ţinuturi sau rezultate din diverse impuneri. Acele venituri erau proporţionale cu importanţa dregătoriei celui care le strângea, precum şi cu aceea a slujbei păstrate. Un rol de seamă în stabilirea veniturilor îl juca şi bunul plac al dregătorilor domneşti, care săvârşeau dese abuzuri în acea privinţă. Ca instituţie legată de organizarea finanţelor a fost şi atunci tezaurul, un depozit de obiecte de mare valoare şi de metale preţioase aflate la dispoziţia domnilor ţării, care-l puteau folosi ca rezervă, în cazuri extreme, când celelalte mijloace erau epuizate, fie pentru nevoile statului, fie pentru cele personale. De obicei, tezaurul lua naştere prin retragerea din circulaţie a unor sume de bani, provenite mai ales din dări, şi transformarea lor în lingouri de aur, bijuterii, pietre preţioase, veşminte bogate, etc. În compunerea tezaurului intrau 2 categorii de bunuri: alienabile (banii, giuvaierurile, veşmintele), pe care domnii le considerau cel mai adesea proprietate personală, şi inalienabile (însemnele domniei, coroana şi sceptrul), socotite a fi ale statului. Ţinând seama de rostul şi de însemnătatea tezaurului, el era depozitat în locuri bine păzite, în turnuri sau în pivniţe de cetăţi. Asemenea depozite erau în Ţara Românească în Cetatea Dâmboviţei şi în Cetatea Poenari, iar în Moldova, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. Alte 2 instituţii fiscale, atestate documentar ca funcţionând în acea vreme, erau cămara şi visteria. Cămara era socotită o instituţie particulară, în proprietatea şi în serviciul domnului ţării. Mai veche decât vistieria - fiind anterioară formării statului - cămara îşi are originea în administrarea veniturilor de pe propriul domeniu al domnitorului. În secolele XIV-XV, cămara a fost alimentată de veniturile de pe domeniul domnesc, din cele de la vămi, ocne şi amenzi. În fruntea instituţiei se afla cămăraşul. Vistieria a apărut în procesul de organizare a statului, fiind cea mai importantă instituţie financiară. La vistierie erau concentrate toate datele privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă, de aici se făcea repartiţia dărilor, aici se adunau sumele de bani provenite din dări şi tot aici se ţinea evidenţa cheltuielilor. Veniturile vistieriei erau destinate nevoilor publice, pe când veniturile cămării serveau domnului şi familiei sale. Acea separare a veniturilor celor 2 instituţii exista în conştiinţa contemporanilor încă din prima jumătate a secolului XV. Domnii nu prea ţineau însă seama de această distincţie, folosind adesea banii vistieriei în interes personal. În vremuri de linişte, cămara şi vistieria erau adăpostite în palatul domnesc; în vremuri tulburi, mai ales de război, ele îl

Perioada de referinţă menţionată - după cum se poate remarca - a fost de 9 ori consecutiv câte 105 ani: o frecvenţă stranie (armonie rezonând pe spirala istoriei - aproximativ similar - atât anterior, cât şi ulterior timpului indicat). Puterea primului dregător - care era şi pârcălabul Cetăţii de Scaun era mare pe atunci, având-o şi pe cea de judecător (în plus, mărită de înrudirea cu domnitorul); de exemplu, în 1501 Gherghina a primit jumătate din moşia Topoloveni 44,48 lat. N, 25,05 long. E de la cumnatul Voicu - fiul “Sârbului” Tatu pentru că i-a salvat feciorul Milea de la moarte: Gherghina l-a iertat pe acela, închis în cetatea Poenari, de pedepsirea pentru trădare (e de ştiut că în 1706 Biserica “Sfinţilor Voivozi” din Topoloveni a fost construită de negustorul Gheorghe din Ianina iar în decembrie 1918 - imediat după Unirea Românilor din timpul primului război mondial - învăţătorul Ion Mihalache din acea comună a creat Partidul Ţărănesc din România). Printre sursele principale de bogăţie ale boierilor Gherga pe lângă privilegiile din dregătoriilor împlinite (ori faptului că însuşi pârcălabul Gherghina a fost paznicul 197


însoţeau pe domn, banii şi obiectele preţioase din tezaur fiind închise în lăzi ferecate, purtate în căruţe”. La un moment dat, o scrisoare despre o falsificare de bani trimisă conducerii Braşovului îl pomeneşte pe Gherghina: “Din mila lui Dumnezeu, Io Radu, Vodă şi domn. Scrie domnia mea multă sănătate cinstiţilor noştri fraţi şi buni prieteni, judeţului şi celor 12 pârgari din Braşov. Mă rog şi cer de la prietenia voastră, ca de la nişte cinstiţi fraţi şi buni prieteni, pentru acel om ce l-aţi prins domnia voastră, pentru omul unchiului domniei mele, al pârcălabului Gherghina, să-l sloboziţi, de voia noastră, căci el nu este vinovat. Iar pe cei ce vor fi făcut acei aspri îi vom afla noi şi-i vom pedepsi, cum li se cuvine după lege. Dar pe omul acesta pe care l-aţi prins sloboziţi-l prieteniile voastre, de voia mea. În schimb, voi face şi domnia mea pe voia domniei voastre cât voi trăi. Şi Dumnezeu să înmulţească anii domniei voastre”. Marele pârcălab Gherghina a avut-o ca soră pe Rada Smaranda (din 1459 soţia lui Vlad “Călugărul” - fratele domnitorului Vlad “Ţepeş” care a ajuns să conducă Ţara Românească în 1481 şi 14821495); e de ştiut despre sora pârcălabului Gherghina când s-a măritat cu Vlad “Călugărul” că a avut zestre moşia Stoiceni / Valea lui Albu 44,57 lat. N, 24,21 long. E - pe atunci, Gherghina mai avea în proprietate moşia Bădeşti 45,10 lat. N, 24,51 long. E - cu Gherga (prin dovedirea de către istorici), respectiv cu ea, ajungând înrudită actuala familie regală Britanică / de altfel în 2011 prinţul Charles - moştenitorul oficial al coroanei Britanice - a afirmat că printre strămoşii săi a fost domnitorul Român Vlad “Ţepeş”, după cum au documentat şi David Hughes în “Cronicile Britanice”, Iain Moncreiffe în “Alteţa sa: strămoşii tânărului prinţ” din 1982, ş.a.

Actuala regină Britanică o are ca strămoaşă pe nora lui Vodă Vlad “Dracul” / fiul domnitorului Mircea “cel Bătrân”, Rada Gherga / mama domnitorului Radu “cel Mare”; în sens invers, numărând cu începere de la fiul ei Radu “cel Mare” - generaţia 1 - o descendentă directă (adică de sânge, nu prin alianţă) din generaţia 16 este Elisabeta II, regina Marii Britanii. În mod similar, cercetătorul Aromân Răzvan Papasima a studiat în 2010 descendenţa regelui Mihai de România - văr cu actuala regină Britanică Elisabeta II - din împăratul Ioan Asan al Imperiului Româno-Bulgar / întemeietorul Dinastiei Asăneştilor, după 23 de generaţii de la cununia nepoatei Elena a aceluia în Bizanţul cucerit de cruciaţii apuseni. În 15 IX 1495 - imediat după ce a preluat puterea în Ţara Românească - domnitorul Ghergan Radu “cel Mare” a poruncit unui anume Vlaicu să părăsească satul Stoiceşti, care era al mamei sale: “Din mila lui Dumnezeu, Io Radu Vodă şi domn: Scrie domnia mea ţie Vlaicule şi astfel îţi vorbesc domnia mea, ca în ceasul când vei avea această carte a domniei mele, tu în acel ceas să-ţi încarci toată marfa şi averea toată, să pleci din sat unde ştii, căci acel sat Stoiceştii - domnia mea l-am dat călugăriţei, maicii domniei mele, căci i-a fost dat de zestre. Astfel îi este dedină, ocină. De aceea i l-am înapoiat domnia mea, ca să-i fie de ocină şi de ohabă şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. Şi nimeni să nu cuteze să tulbure acel sat Stoiceşti, nici judeţul, nici birarii, nici povodnicarii, nici slugile vornicului, nici slugile pârcălabului Gherghina, nici nimeni altul dintre slugile sau dintre boierii domniei mele, trimişi după milostenii şi după muncile domniei mele, pentru că cine s-ar încumeta să-i tulbure, unul ca acela va primi mare rău şi urgie de la domnia mea. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele. Io Radu Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. Sora lui Gherghina a fost cu Vlad “Călugărul” aproape 3 decenii, având cu el 4 copii, dintre care la început a avut-o pe Caplea (în 1460) iar primul fiu a fost Radu “cel Mare”, născut în 1467, care a succedat tatălui său pentru o domnie de aproape aceeaşi durată (Rada Smaranda a mai avut 2 băieţi cu Vlad “Călugărul” - Mircea şi Vlad - iar apoi s-a călugărit cu numele Samonida / Simonida la Schitul Babele ctitorit de ei, ambii acei feciori având parte de morţi violente: fiul Vlad a fost decapitat de otomani în 4 II 1488 la Bucureşti - avea doar 16 ani - iar fiul Mircea a fost omorât în 15 IX 1497, pomenit la Schitul Babele). Gherghina a fost astfel cumnat şi cu fraţii domnitorului Vlad “Călugărul” (adică, cu Mircea II - care a domnit în 1442 - cu Vlad “Ţepeş” şi cu Radu “cel Frumos”). Primul născut al Gherganei Rada Smaranda, Vodă Radu “cel Mare”, a avut 5 băieţi care au ajuns domnitorii Ţării Româneşti: Radu de la Afumaţi 1522-1523 şi 1524-1529, Radu Bădică 1523-1524, Vlad Vintilă 1532-1535, Radu “Paisie” / “Pașnicul” 1535-1545 şi Mircea “Ciobanu” 15451554 şi 1558-1559 (de exemplu, un act emis de Vodă Mircea “Ciobanu” pentru moşia Nucşoară avea ca martori pe “Chirca vistier şi Gherghe comis”). Acei feciori au ridicat diverse aşezăminte ortodoxe, ca de pildă Radu de la Afumaţi a continuat lucrările începute la Mănăstirea Argeşului de socrul său (ambii au fost înhumaţi acolo), Radu “Paisie” a ctitorit Mănăstirea Mislea, a terminat şi a zugrăvit biserica din Târgovişte a Mitropoliei (începută de Vodă Neagoe Basarab), Mircea “Ciobanu” a ctitorit Mănăstirea Cârnul din Buzău şi biserica numită Curtea Veche din Bucureşti (cu hramul “Sf. Anton cel Mare”), etc.

198


Ulterior, Hrusana s-a folosit de dreptul de preemţiune pe care-l deţinea de la tatăl său Gherghina şi a intrat în posesia moşiei Ruşi / azi Roşiorii de Vede. Cercetătorul Radu Oprea a observat în “Revista de istorie militară” din 2009: “Jupaniţa Hrusana era fiica pârcălabului cetăţii Poenari, Gherghina din Nucet, judeţul Dâmboviţa cumnat al lui Vodă Vlad “Călugărul”, ctitorul mănăstirii cu acel nume (Nucet), unchiul domnului Radu “cel Mare” jupâneasă cununată în puternicul neam al boierilor Craioveşti şi poreclită Gogoşoaia, după soţul său Danciu Gogoaşe Craiovescu mare vornic. Ea luase ‘în silă’ ocina din Ruşi, profitând de poziţia sa socială de atunci, adică de dubla calitate de fiică a lui Gherghina mare pârcălab, cel ce primise ca danie şi după aceea şi cumpărase cele mai multe sate confiscate de domn din averea boierilor vicleni dar şi în calitatea sa de rudă a domnitorului Neagoe Basarab, domnul aflat în scaun la acea vreme”. În 15 VIII 1517, Vodă Neagoe Basarab - fost cumnat cu Gherghina / care era mort de 9 ani a ctitorit Biserica Mănăstirii din Curtea de Argeş, la ceremonie fiind invitat Gavril “Protul” / şeful Muntelui Athos, care a scris despre viaţa Armânului / Aromânului patriarh Nifon al Istanbulului / Constantinopolului şi a condus atunci slujba de canonizare a aceluia (fiind prima proslăvire a unui sfânt în Ţara Românească, cu pomenire la 11 VIII); Nifon - născut Nicolae, al cărui tată din Albania a lucrat în Dalmaţia pentru familia Brancovici - a fost ales ca patriarh ecumenic de 3 ori, mereu cu sprijinul domnitorilor Români: întâi în 1486-1488 când în Ţara Românească domnea Vlad “Călugărul”, cumnat cu Gherghina, apoi în 1497-1498 când în Ţara Românească domnea Radu “cel Mare”, nepotul lui Gherghina şi în 1502 / când domnea acelaşi fiu al lui Vlad “Călugărul”, însă atunci a refuzat, preferând să exercite funcţia de şef ortodox în Ţara Românească (el în 1503 discutând într-un sobor reorganizarea ortodoxă a Ţării Româneşti, însă în 1505 s-a retras pe Muntele Athos la Mănăstirea Dionisiu, unde a şi murit, în 1508, deodată - în acelaşi an - cu binefăcătorii săi: Radu “cel Mare” şi Gherghina). Capul lui Nifon se păstrează în Catedrala Craiovei. Un alt fiu al Gherganei Hrusana şi Danciu Craiovescu a fost Radu, care în pomelnicul Mănăstirii Argeş construită cu meşterul Manole pe locul vechii Mitropolii a

Radu “cel Mare” Gherghina a avut cu nevasta sa Neaga Craiovescu un fiu Drăghici / ajuns paharnic, însă fără copii şi 2 fete, cea numită tot ca mama Neaga şi Hrusana / Hrisanta - ştiută ca Gogoşoaia, deoarece s-a măritat cu un văr, stolnicul Danciu din familia Craioveştilor - din care s-au ridicat domnitori de seamă ai Ţării Româneşti, până la Constantin Brâncoveanu inclusiv, decapitat în 15 VIII 1714 de sultan împreună cu toţi feciorii lui (între altele, acela a finanţat în Siria prima tipărire a Bibliei în Arabă); de altfel, Paul Iorgovici Brâncoveanu (din Vărădia / Banat, urmaş al unei Brâncovene), a fost cel care în “Observaţii de limba Românească” - lucrare scrisă cu alfabet Latin - a introdus în 1799 cuvântul “naţiune” în limba Română: în 2013, cercetătorul Bănăţean Ionel Cionchin a scris despre numele aceluia că era de la bunicul “Gheorghios / George, varianta romanizată fiind Iorgu, prin sârbizare devenit Iorgovici”. Este de ştiut că Hrisanta provenea din Greacă pentru “floare de aur” - cu corespondenta Latină “chryanthus”, de unde termenul Român “crizantemă” - şi că în limbajul vremii, gogoaşă / cocon însemna fecior. Mama lor Neaga Craiovescu - conform lui Niculae Iorga în “Istoria Bisericii Româneşti” - l-a avut ca frate pe Neagoe (numit postelnic în 28 I 1501, la voinţa cumnatului său, marele pârcălab Gherghina / unchiul domnitorului de atunci), care a domnit în Ţara Românească apoi, în perioada 23 I 1512 - 15 IX 1521; Neaga Craiovescu şi Neagoe - fratele ei mai mic au copilărit la curtea boierului Pârvu Craiovescu, fiind foarte învăţaţi (unii au presupus că mama lor l-a avut pe Neagoe dintr-o relaţie extraconjugală cu Vodă Basarab “Ţepeluş”). Este de observat că frumoşii şi bogaţii fraţi Ghergani Rada Smaranda şi Gherghina au avut mariaje de înalt nivel în Ţara Românească la sfârşitul secolului XV: ea cu cel care a ajuns Vodă Vlad “Călugărul”, el cu sora mai mare a celui care a ajuns Vodă Neagoe Basarab. 199


UngroVlahiei de Vodă Neagoe Basarab - figurează printre boierii căzuţi în luptele cu otomanii, ca Gherghina Danciulov / adică fiul lui Danciu. Hrusana - fiica lui Gherghina - pe când soţul ei Danciu Craiovescu era mare comis (25 IV 1489 - 11 VI 1503) şi cumnatul Barbu Craiovescu era primul ban al Craiovei 1495-1520 / funcţie înfiinţată pentru acela de marele pârcălab Gherghina, s-a preocupat să cumpere moaştele Sfântului Grigorie “Decapolitul” 780-842 din Gorgoromeus / Isauria pentru ctitoria familiei, Mănăstirea Bistriţa 45,10 lat. N, 24,02 long. E din comuna Costeşti / judeţul Vâlcea, ceea ce s-a întâmplat în 1497, “cu multă cheltuială” (pe atunci, tatăl ei - marele pârcălab Gherghina - trăia): acel sfânt născut în acelaşi loc unde episcop în timpul Sinodului Trulan a fost George / Gheorghe - a făcut mai multe minuni, printre care şi exorcizarea unor Sicilieni în Siracuza (este pomenit de Biserica Ortodoxă Română în 20 XI, data prezisă de el a morţii la Constantinopol / altă minune); învăţatul Matei din Epir, episcop al Anatolianei Mira - decedat în 1624 - care a trăit la Mănăstirea Dealu câţiva ani, i-a alcătuit o slujbă la rugămintea preotului Teofil al Bistriţei / devenit mitropolitul Ţării Româneşti (1636-1648) după mitropolitul Grigore I (1629-1636). Interesarea deosebită Gherga faţă de anumiţi sfinţi - prin întărirea sărbătoririi lor, aducerea moaştelor acelora / şi nu a altora, etc. - s-a justificat prin recunoaşterea legăturilor mai mult decât spirituale, chiar familiale; Vodă Neagoe Basarab era cumnat cu Gherghina, care a fost unchiul lui Radu “cel Mare”, Vodă între 1495 şi 1508, ctitor al Mănăstirii Dealu 44,56 lat. N, 25,27 long. E (ce a fost făcută într-un stil arhitectonic Veneţian, îmbinând armonios elemente bizantine şi Armene).

Vodă Vlad “Călugărul” - tatăl lui Radu “cel Mare” a înzestrat Mănăstirea Nucet 44,48 lat. N, 25,33 long. E, de lemn, din 1375 a Basarabilor după rânduiala Gherganului Nicodim, cu Munţii Bucegi / “Buciaci” în limbajul vremii iar cumnatul Gherghina şi soţia sa au ctitorit de zid Mănăstirea Nucet cu hramul “Sf. Gheorghe”, a doua ca importanţă după Mănăstirea Dealu, făcând parte din fortificaţiile de apărare ale capitalei Ţării Româneşti; aşa după cum în vremurile păgâne tâmplarii au realizat din lemn primele temple, în vremurile creştine dulgherii au realizat din lemn primele biserici (cu timpul, unele din acele lăcaşe religioase au devenit de zid, prin efortul ulterior al credincioşilor, care au dorit consolidarea lor). Prima ştire directă despre Mănăstirea Nucet a fost furnizată de documentul emis la 15 XII 1501 de Cancelaria lui Radu “cel Mare” - fiul Gherganei Rada - fiind consemnat: “Cei câţi de duhul lui Dumnezeu sunt purtaţi, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu, precum spune dumnezeiescul apostol. Mergând pe urma lui, cei care sunt iubitori de adevăr şi se nevoiesc cu bună îndemânare, viaţa cea dorită au primito; iar cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de ceruri, au auzit acel glas de bucurie, pe care şi pururea îl vor auzi: ‘veniţi binecuvântaţii părintelui meu, moşteniţi împărăţia care vă este pregătită de la facerea lumii’. Care şi eu binecredinciosul şi binecinstitorul de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Radu Vodă şi domn, fiul preabunului Vlad Vodă, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg, care în putere, cu a mea bunăvoinţă şi cu curată şi luminată inimă a domniei mele, a binevoit domnia mea ca să proslăvesc pe Dumnezeu, cel ce m-a proslăvit şi m-a înălţat cu slavă pe scaunul sfânt-răposaţilor părinţilor domniei mele; dar şi de aceasta şi-a amintit domnia mea: mulţi împăraţi au stat în împărăţia lor dar puţini au moştenit împărăţia cerului. Şi de aceea şi eu, grăbindu-mă cum numai a cârmui împărăţia aceasta, ci şi să am grijă pururea de sufletul meu. De aceea, am dăruit domnia mea acest întrutotul cinstit şi cu frumoasă faţă şi preacinstit care este deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă hrisov al domniei mele hramului şi lăcaşului sfântului marelui mucenic al lui Hristos, Gheorghie, mănăstirii numită Nucet, pe care a ridicat-o din temelie cinstitul vlastel şi unchi al domniei mele Gher-ghina, mare pârcălab şi celui mai cinstit dintre ieromonahi, învăţătorul turmei cuvântătoare a lui Hristos, egumenului Ilarion şi apoi tuturor fraţilor câţi sunt întru Hristos în sfânta mănăstire şi care cu el la un loc în chip obştesc se trudesc cu dragoste, ca să le fie înzestrarea cu 7 sate, 6 mori, 30 de de sălaşe de ţigani şi jumătate din balta Săltava - de la gură până la Tâmbureşti pentru că i-a dăruit jupan Gherghina pârcălab sfintei mănăstiri, ca să-i fie de ascultare şi de întărire sfintei mănăstiri şi de hrană preacinstiţilor şi dumnezeieştilor călugări care trăiesc în sfânta mănăstire iar lui, părinţilor şi copiilor lui veşnică pomenire. Cât timp va fi jupan Gherghina pârcălab, să-şi stăpânească singur satele şi ţiganii dăruiţi sfintei mănăstiri; iar după moartea jupanului Gherghina pârcălab, să fie la sfânta mănăstire”. Într-un document domnesc din 1502 sunt detalii: “Hrisov către mănăstirea ce se cheamă Nucet, pe care a ridicat-o din temelie cinstitul şi îndreptătorul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul, ca să-i fie satul Topoloveni jumătate, pentru că a fost bătrână şi dreaptă bucată a jupanesii Neaga ce a fost jupaneasa pârcălabului Gherghina iar jupaneasa Neaga a adus sfintei mănăstiri ca să-i fie mănăstirii moşie. Şi iar să fie sfintei

Biserica Nucet 200


mănăstiri şi cealaltă jumătate de Topoloveni, pentru că acea jumătate de Topoloveni fost-a moşia feciorului lui Voico al Tatului iar jupanul Milea a fugit peste munţi în zilele răposatului părinte al domniei mele Vlad Vodă Călugărul, de a ridicat alt domn peste capul părintelui domniei mele şi a dat Domnul Dumnezeu de a căzut Milea, feciorul lui Voico al Tatului, în mâinile părintelui domniei mele, care a trimis să-l arunce în cetatea Poenari. Iar Voico al Tatului a mers înaintea dregătorului domniei mele jupanul Gherghina pârcălabul de a dat şi a închinat ce e mai sus zis jumătate din satul Topoloveni, ca să scoată capul fiului său de la cumplita moarte - şi i-a scos capul - iar boierul domniei mele (pârcălabul Gherghina) a strâns mulţi boieri de au luat seama şi au preţuit ce mai sus e zis, ocină de 15000 aspri şi în acel ceas a dat 15000 de aspri în mâna lui Voico al Tatului. Iar după aceea dregătorul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul a adus ce mai sus e zis satul Topoloveni tot, cu toate hotarele şi cu vinăriciul boieresc, ca să fie al sfintei mănăstiri. Şi iar să fie al sfintei mănăstiri satul Micşeneşti tot, cu toate hotarele şi cu morile, pentru că a cumpărat jupan Gherghina pârcălabul jumătate de Micşeneşti de la Puica din Răsimnici cu 5000 de aspri, 4 pardoşi domneşti, 4 cai domneşti şi o pereche de nasturi de 1000 de aspri iar cealaltă jumătate de Micşeneşti el a cumpărat-o de la Mamociuc cu 12000 de aspri. Şi iar să fie, satul Găleşeşti, pentru că a schimbat boierul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul cu Vlaicu din Dragomireşti, de a dat Cărstieneşti lui Vlaicu pentru Găleşeşti şi 5000 de aspri. Şi iar să fie, Budeşti şi Mileşti, aduse de boierul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul. Şi iar să fie, satul Bădeşti, cumpărat de boierul domniei mele jupan Gherghina pârcălabul de la răposatul părintele domniei mele Vlad Vodă, pe bani gata. Şi iar să fie sfintei mănăstiri nişte Ţigani, pentru că ei au fost Ţigani bătrâni ai jupanesei Neaga a pârcălabului Gherghina şi i-a adus pentru sufletul ei. Şi iar să fie alţi Ţigani, pentru că ei fost-au de moşie ai Marineştilor iar Marineştii au fost datori boierului domniei mele Gherghina pârcălabul 50000 de aspri; deci pentru acea datorie le-a luat Marineştilor casele, viile, stupii şi aceşti Ţigani iar după aceea, boierul domniei mele, după moartea fiului său jupan Drăghici paharnicul s-a milostivit de i-a iertat de alte bucate iar acele sălaşe de Ţigani el le-a adus sfintei mănăstiri şi Marineştii au dat aceşti Ţigani înaintea domniei mele şi dinaintea boierilor domniei mele. Şi iar să fie 30 de sălaşe de Ţigani pentru că i-a adus jupanul Gherghina pârcălabul sfintei mănăstiri”. Dr. Mircea Păcurariu în “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” a scris despre Mănăstirile Cozia şi Nucet: “Denumirea de Cozia s-a impus în ultimele hrisoave ale lui Mircea. Explicaţia constă în aceea că mănăstirea era situată într-o regiune cu nuci, pe Valea Oltului, formând o adevărată pădure de nuci - un ‘nucet’ - iar Cozia nu este altceva decât echivalentul în limba pecenegocumană a termenului nucet (coz = nucă). Schimbarea numelui de Nucet în Cozia s-a datorat faptului că mai exista - în acelaşi timp - încă un lăcaş cu numele Nucet, în judeţul Dâmboviţa. Înlocuirea numelui Nucet cu cel de Cozia este explicabilă, urmărindu-se o distincţie între ctitoria din Vâlcea şi cea din Dâmboviţa; distincţia era necesară mai ales când se dădeau marilor mănăstiri atâtea hrisoave de danie, pentru a nu se face confuzii şi a nu se ajunge la revendicări din partea vreuneia dintre ele. Din moment ce ctitoria lui Mircea din Vâlcea a fost aceea care şi-a schimbat numele, înseamnă că Nucetul din Dâmboviţa era o aşezare călugărească mai veche. Mănăstirea Nucet din Dâmboviţa a fost refăcută de

Gherghina pârcălabul, la sfârşitul secolului XV, când a ridicat şi o nouă biserică. Prin numeroasele danii pe care le-a primit, Nucetul dâmboviţean a ajuns una din cele mai bogate mănăstiri din Ţara Românească”. La 3 XII 1507, domnitorul Radu “cel Mare” a dat asigurări de pace Saşilor (Germanilor Ardeleni) din Braşov şi că îi apăra de otomani, printr-un act întărit de dregătorii săi în frunte cu Gherghina ca martori - ce jură “pe unul Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi pe Fericita Fecioară Maria şi pe Sfânta Cruce” că-l vor respecta, aşa cum se angajase şi domnitorul; în acel tratat cu Ungaria ultimul document în care apare Gherghina - numele său în Latină a fost scris Gyrgina (în acelaşi an, Sibienii l-au scris Gergina iar cu 4 ani anterior aceiaşi l-au notat Kyrkyna). Marele pârcălab Gherghina s-a stins în 1508 (în acelaşi an cu Vodă Radu “cel Mare”, nepotul său: unchiul Gherghina de bătrâneţe şi nepotul de boală / în acel an a fost o mare foamete în Bazinul Dunării inferioare, mulţi găsindu-şi sfârşitul atunci, inclusiv bătrânul mitropolit Gheorghe al Moldovei, care şi-a luat - când îşi dădea duhul - numele de călugăr David); curând după aceea, cetatea Poenari a fost abandonată. Nucet - lăcaşul de cult ctitorit de el în Ţara Românească - a suferit în decursul timpului multe renovări, astfel Vodă “Neagoe cu multe a înnoit-o şi a prefăcut-o şi prea făcătoarea de minuni icoana Sfântului Mucenic Gheorghe a bătut-o el însuşi cu cuişoare, un măr de aur curat împodobit cu mărgăritare şi cu pietre scumpe”, întărindu-i moşiile. De la domnitorul Neagoe (crescut ca fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu şi fost cumnat al ctitorului, fiind fratele văduvei lui), cununat cu Despina Brancovici - sora Elenei Brancovici, soţia domnitorului Petru Rareş al Moldovei 1483-1546 / fiu al domnitorului Ştefan “cel Mare” au rămas faimoasele sale învăţături către fiul Teodosie, scrise cu duh. Este de ştiut că ambasadorul Rus la Patriarhia ecumenică le-a plagiat în 1557 - după cum a demonstrat în 1996 Dr. Dumitru Snagov - în scopul recunoaşterii moralităţii ţarului Ivan “cel Groaznic” (din Dinastia Rurik / genetic ca Gherga); mama ţarului Ivan “cel Groaznic” avea acelaşi bunic ca surorile Brancovici, cununate cu domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei: Ştefan Iakşic, stăpânul moşiei Nădlac 46,10 lat. N, 20,43 long. E din judeţul Arad, al cărui tată notat Jakşa - versiunea Slavă pentru Iakchus, o altă formă Latină a lui Bacchus - ajutorul comandantului Ragusei, a participat la cucerirea Constantinopolului (Vodă Mihnea “cel Rău” - fiul lui Vodă Vlad “Ţepeş” - care a urmat domniei lui Radu “cel Mare”, a fost ucis în 29 X 1509 pe treptele Bisericii din Sibiu de către Marcu Iakchus / Jakşici). În 1487, moartea lui Dumitru Jakşici, trimis - drept cel mai bun cunoscător al otomanilor - de regele Matia Corvin pentru pace la sultanul Baiazid II (pe care l-a omorât Gazi Mustafa pe drumul de întoarcere, după ce şi-a terminat cu succes misiunea), a fost deplânsă de poetul Gregorius, care a notat reacţiile regelui Matia Corvin: “Cuvântul sultanului e mare, însă este un cuvânt gol; o, cum de-a dat crezare regele unui neam aşa de mincinos”. Ţarul Ivan “cel Groaznic” a murit otrăvit cu mercur iar fiul său a fost ultimul ţar Rurik. Stolnicul Constantin Cantacuzino a scris în “Istoria Țării Românești”: “Auzit-am și eu cu urechile mele de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste și cu cunoștință și iubitoriu de a ști multe, povestind cum mergând la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om și acela destul învățat, înțelept și temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisese Racoț Gheorghie cel tânăr la împăratul Moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos 1668. 201


Acolo dară mergând și la împărăție viind, de acei Schiti de la Iugra, într-adâns au mers la dânșii, ca să vază aceia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceștea Unguri, iaste adevărat cevași, au ba. Și așa cu dânșii împreunându-se și vorbind Ungurește, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora, numai groase și mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară și acel vrednic bărbat zicea că de a crede iaste, cum de la acea Iugră, acei Schiti să fi izvorât și să fi venit. Nu lipsescu unii a zice ca aceasta și de la unii Schiti ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, când a venit un sol Schit la Turci, încă la sultanul Murat III, la Țarigrad fiind. Și pe acele vremi întâmplându-se și un sol de la Rudolf II împăratul Nemțescu acolo, a poftit acel Schit, adecăte Tătar, ca să se împreune cu dânsul. Și așa împreunându-se între vorbe, zic cum să fi zis acel sol Schitu, că Ungurii de la dânșii să trag. Și ca acelea alte multe povestescu”. În 1996, colectivul Francez al cărții “Ultimele taine ale lumii” a redactat: “Cu excepția limbii basce, a câtorva limbi caucaziene și a celei turce, majoritatea limbilor europene moderne fac parte din 2 familii: cea indoeuropeană, mare, și cea ugro-finică, mai mică, ce face parte din familia uralică. În ciuda diferențelor dintre ele, există asemănări clare între limbile din grupul indo-european, care include subfamiliile românică, germanică și slavă. În vremurile preistorice, triburile ugro-finice erau răspândite în marile păduri dintre Munții Ural și fluviul Volga, unde trăiau ca pescari și ca vânători; treptat, s-au răspândit spre nord, către coasta Oceanului Arctic, spre vest până în Scandinavia și spre est până la fluviul Obi; doar ungurii / maghiarii s-au mutat spre sud: avându-l în frunte pe conducătorul lor Arpad, acei călăreți nomazi au ajuns în Văile Tisei și Dunării în anul 895. La sfârșitul secolului XVIII, lingviștii Maghiari Gyarmathi Samul și Sajnovics Janos au fost primii care au demonstrat înrudirea strânsă dintre limbile ugro-finice, pe când primele studii serioase asupra familiei indo-europene au apărut abia la începutul secolului XIX”. (Se pare că observațiile din prima cronică a Țării Românești - despre asemănarea lingvistică Ugro-Fină, datând din secolele XVI și XVII - au fost neștiute ori ignorate). Dintre fiicele Despinei Brancovici cu Neagoe (fostul cumnat al lui Gherghina), 2 sau măritat cu domnitori: fata mai mică Ruxandra cu vărul Radu de la Afumaţi - nepotul lui Gherghina, devenit astfel ginerele domnitorului Neagoe Basarab - iar fata mai mare Stana / Stanca cu Vodă Ştefăniţă, nepotul domnitorului Ştefan “cel Mare” şi al Gherganei Voichiţa (care a domnit în Moldova timp de un deceniu - până când a fost otrăvit de acea soţie, în 14 I 1527 - văduva întorcându-se în Ţara Românească, fiind înmormântată în ctitoria părinţilor ei, Mănăstirea Curtea de Argeş). În 1613, Nucetul a fost închinat Mănăstirii Transfigurării Rusicon / Duşca, însemnând “Dificila” (ctitorită în 1388 de Nicodim lângă Trikala, pe Stânca Meteoră cu vedere la Muntele Kerketion / Cercetium 39,35 lat. N, 21,32 long. E din Pind) cu voia urmaşilor pârcălabului Gherghina: vornicul Ivaşco şi clucerul Vucina (în 1640, Vodă Matei Basarab i-a întrebat despre trecut pe postelnicul Gherghe / fiul lui Ivaşco şi pe slugerul Preda / fiul lui Vucina, aflând că Mănăstirea Nucet într-adevăr a fost închinată de părinţii lor).

Ctitorii Mănăstirii Nucet Academicianul Aromân Victor Eftimiu 1889-1972 a compus poezia “Sărbătoarea Vinului”: “Astăzi prăznuim cu cinste, după datina străbună, Ziua Vinului - licoarea cea mai veche şi mai bună Zămislită din pământul, frământat de-atâţi români În podgoriile noastre renumite din străbuni. Au băut din vinul nostru, pe la hanuri din răscruci, Căpitani şi jupâniţe, boieri vechi, clăcaşi, haiduci... L-au băut la zi de nuntă, pe sub înflorite porţi Şi-au slăvit, vărsând paharul, pomenirea celor morţi. Doamna Neaga şi coconii pârcălabului Gherghina, Stareţii şi negustorii, cei veniţi de la Ianina, Însuşi Voivodul ţării Neagoe-cel-ziditor Bea din vinul fără seamăn al Topolovenilor! Sus ulcica, sus paharul! După legea strămoşească. Ne-au adus Romanii apă: Dumnezeu să ne ferească! Astăzi însă cu Romanii ţi-ar fi greu să te împaci; Ziua Vinului e astăzi. Noi slăvim străbunii Daci!”

În 2007, Camelia Firică de la Universitatea din Zagreb / Croaţia prin studiul “Onomastica românească. Probleme teoretice privind categoriile antroponimice: porecle 202


şi supranume” a consemnat că “Numele de familie româneşti sunt masculine, invariabile ca gen la nivelul limbii literare dar există şi nume de familie cu formă de feminin, care la origine sunt matrimonice, indicând descendenţa pe linie maternă. Faptul că la desemnarea urmaşilor s-a pornit de la numele mamei se explică, în general, fie prin importanţa mai mare a femeii în anumite situaţii, fie prin caracterul mai puternic, distinctiv al numelui acesteia (dacă tatăl avea un nume obişnuit iar mama avea un nume mai puţin obişnuit, acesta era de preferat pentru individualizarea copiilor). Astfel de denumiri au devenit matrimonice şi s-au fixat ca nume de familie ereditare pentru toate tipurile de antroponime individuale feminine, ca numele de botez Gherghina. În antroponimie sunt numeroase formele deviate de la numele soţului, cu sufixe”.

mai mari boieri semănau cu cea domnească; ele erau înzestrate cu toate mijloacele de care avea nevoie o administraţie şi erau menite să scoată în relief fastul legat de persoana stăpânului, să sublinieze prestigiul aceluia. Pe lângă existenţa ‘curtenilor’ sau a ‘slugilor’ în slujba boierilor, actele domneşti au menţionat organizarea acelora sub conducerea unor comandanţi speciali, cu atribuţii militare, numiţi ‘vornici’, care existau atât pe moşiile marilor boieri, cât şi pe cele ale domnului. Pe marile domenii se găsea, de obicei, o construcţie fortificată, ce îndeplinea, sub toate raporturile, funcţia castelului clasic”. (Aşa a fost cula din Ghergani peste care ulterior familia Ghica şi-a ridicat conacul - ori mai la răsărit construcţia din Gherghiţa, ce a devenit reşedinţa de vară a domnitorilor Ţării Româneşti înrudiţi cu Gherga).

Şuli Ghergu Este interesant că în anul 1431, judele / primarul Braşovului era Şuli Ghergu / Gherghe, după cum i se adresa din Târgovişte Coica, logofătul lui Vodă Dan II 1422-1431 / fiul fratelui lui Mircea “cel Bătrân” (pe atunci domnitorul Ţării Româneşti stăpânea şi peste Ţinutul Făgăraşului): “Fraţilor mei mari, judeţului din Braşov Şuli Ghergu şi tuturor pârgarilor, dragă heretisire (salutare) de la fratele vostru mai mic, logofătul Coico. Şi aşa să ştiţi că în mare grijă m-aţi adus dar cu ajutorul lui Dumnezeu v-am isprăvit treaba cum v-a plăcut; însă îmi pare rău de voi, căci şi mai înainte l-am crezut pe Hana şi pe cancelăraşul vostru Linard / Leonard şi le-am dat cartea (scrisoarea). Mi-au spus că-mi vor aduce tot ce este al meu şi că-mi vor aduce şi un dar; ei au venit şi nu mi-au adus nimic. Şi iarăşi au venit şi le-am făcut o altă scrisoare, cum a fost voia voastră. Şi am lăsat la omenia voastră şi pe seama lui Hana şi a cancelăraşului; ei vă vor spune iar voi să faceţi cum trebuie. Dumnezeu să vă bucure”. Este de ştiut că în Evul Mediu şulariul - aşa după cum era intitulat judeţul Ghergu - era meşterul care cosea cu împunsături rare / însăila cu o sulă părţile componente ale hainelor (la 20 VIII 1484 în Braşov mai exista Kirka, după cum a scris vornicul domnitorului Vlad “Călugărul”: “de la Kirka nu m-aţi lăsat să iau, ci mă trimiteţi să mă judece burgărmeşterul de la Sibiu” iar în timpul domnitorului Radu “Paisie” în Braşov exista “Gherghe dohtorul, de care mult are trebuinţă domnia” / în jurul anului 1500, Saşii îl notau ca Jerg Blesch pe Gheorghe Românul, Academia Română considerându-l “unul dintre cei mai avuţi patricieni ai Braşovului”; Radu “Paisie” - născut Petru şi fiind nepotul Gherganei Rada şi-a luat numele de domn Radu, fost stareţ al Mănăstirii Argeş - a murit în Egipt).

Ghergani

Ghergani în centrul hărţii Nicolae Gherga / Nicola Gârca - devenit Sf. Nicodim - l-a avut ca fiu (sau nepot) pe Gorga / Zorza, stolnicul domnitorului Mircea “cel Bătrân”, împroprietărit la sfârşitul secolului XIV cu moşia ce i-a preluat numele: Ghergani. Alt fecior pe lângă primul născut Gherghiţă / Gherghina al lui Zorza / Gorga - stolnicul lui Vodă Mircea “cel Bătrân” - a fost Gherg’ka, scris de unii şi Gherghe ori Gheorghe, cămăraşul / adică “Las(cărul)” lui Vodă Vlad “Dracul” / fiu al domnitorului Mircea “cel Bătrân”; împreună cu tatăl său Gorga, mezinul Gherg-ka s-a stabilit în Ghergani şi era frate cu Gherghinu / Gherghina I din Gherghiţa (care întâi a fost paharnicul domnitorului Mircea “cel Bătrân” iar apoi logofătul fiului aceluia, Vodă Radu “Chelu”, Gherghiţă / Gherghina I fiind tatăl celui care a devenit marele pârcălab Gherghina / II). În “Istoria românilor” publicată de Academia Română în 2012 e scris: “În secolele XIV-XV, curţile celor

Io jupan Gherg’k Las(cără) În 1437, Gherg-ka / Gherghe a fost intendendul lui Vodă Vlad “Dracul” 1390-1447 / fiu al lui Mircea “cel Bătrân”, care a domnit în Ţara Românească timp de un deceniu, începând din 1436; îndatoririle intendentului domnitorului erau de protecţie a aceluia - în limbajul vremii 203


denumit “lascăr” / funcţia fiind de cămăraş - adică îngrijea de odăile domneşti (inclusiv de dormitorul domnitorului), împreună cu cămările de aprovizionare şi bunurile de preţ ale aceluia, ca podoabe, garderobă, etc. (anterior, Gherghe a îndeplinit aceeaşi dregătorie pentru fratele aceluia, Vodă Alexandru Aldea, după cum apare într-o scrisoare din 1 VII 1435 trimisă de el în Braşov). Cămăraşul Gherghe s-a mai adresat - în timpul domniei lui Vlad “Dracul” - pârgarilor din Braşov cu 2 documente, apreciate în 1905 de academicianul Ioan Bogdan 1864-1919 (creatorul filologiei Slavo-Române) în lucrarea “Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească” ca “remarcabile prin frumuseţea şi regularitatea scrisului”, semnate “Io, jupan Gherghe Las(căru)”: “Iubiţilor şi fraţilor mei, pârgarilor din Braşov tuturor şi jupanului Iacov, judeţului; fraţilor mei, ştiţi bine cum am vorbit cu voi la Târgovişte şi înaintea jupanului (Albu): aţi luat asupra capului vostru să vie sluga lui Gherghe şi să-i dăm tot. V-am dat pe sluga mea Martin cu voi şi i-am dat slugii mele Martin 1000 de florini ca să plătească arvuna. El a mers cu voi şi mia trimis numai 14 măji şi jumătate de aramă şi 2 poveri de fier, una de oţel şi ceva ovăz. Şi am întrebat pe cărăuşi şi pe Haneş de Martin: unde este Martin? Ei mi-au răspuns: Martin a rămas să vie cu cealaltă marfă. Şi mi-a zis prin Haneş: dacă pofteşti, trimite-mi cu Haneş alţi bani, că mai este aici aramă, s-o cumpăr. Şi am trimis cu Haneş 10000 de florini şi 9 măji de ceară şi i-am spus lui Haneş: îţi dau aceşti bani pe mână şi fă ce ştii iar Martin să vie degrabă la mine cu ce are gata. Şi iam dat lui Haneş o slugă de-a mea, să meargă la Braşov şi sămi cumpere pânză, fier, oţel şi una-alta ce-mi trebuie, cu alţi bani. Şi s-a dus sluga mea şi mi-a cumpărat de toate câte i-am spus şi stă în casa lui Haneş cenuşarul. Şi am venit să încarc marfa şi veni Dabija feciorul - sluga jupanului Radu - la mine şi-mi spuse că tot ce a cumpărat stă în casa lui Haneş, acum cenuşar la rectorul Os şi-i este acum şi stupar. Stau şi cei 10000 de florini şi cele 9 măji de ceară pe care i le-am dat cu mâinile mele; iar la sluga mea Martin, care a zis că i-a fost dator, 7500. Şi altfel nu este. Vă rog deci, dacă-mi sunteţi fraţi, să nu mai avem multe vorbe. De nu va veni sluga mea şi nu-mi va aduna avutul, să vă povăţuiască Dumnezeu şi să mil legaţi şi să mi-l trimiteţi. Iar pe Haneş să-l strâmtoraţi să-mi dea avutul; trimiteţi-mi măcar atât cât este: mult, puţin. Şi să n-am mai multe vorbe. Şi v-am scris, ca să nu ziceţi mâinepoimâine: nu ne-ai scris şi nu ştim nimic de asta. Căci avutul lui Vodă n-are să se piardă, ci va avea numai întârziere, până ce mă voi duce la Vodă şi-şi va cere şi-şi va lua el însuşi ce este al său; atunci să nu vă supăraţi, căci şi eu sunt supărat. Dumnezeu să fie cu voi. De la Gherghe Las(căr)”. După un timp - în acelaşi an 1437 - Gherghe a mai trimis pârgarilor Braşovului (pe acelaşi tip de hârtie ca al scrisorilor lui Vodă Vlad “Dracul”): “Dragi iubiţilor mei fraţi şi prieteni, pârgarilor Braşoveni, de la Gherghi Lascăru: Fraţilor, voi ştiţi bine cum am vorbit şi am întocmit înaintea jupanului Albu dar de la voi n-am văzut încă nimic; v-am scris şi v-am trimis şi vorbă, însă de la voi nu văd nici o vorbă. Acum a venit Haneş la mine şi-mi spune că are aramă, postav şi ceară. Deci vă rog: sloboziţi-mi ceara, ca să se vândă, să-mi cumpere şi să-mi aducă ce-mi trebuie. Şi vă mai rog să trimiteţi oameni de-ai voştri să-mi aducă marfa, precum am vorbit cu voi şi înaintea jupanului Albu. Iar dacă nu vreţi să vă ţineţi de vorbele voastre, iată are să vie Haneş acolo şi are să năimească oameni şi ei o să-mi aducă marfa, pe răspunderea mea. Şi mai este acolo altă aramă la Ivan, cel ce e dator feciorului lui Martin. S-o dea să mi-o aducă şi pe aceea; şi să

stăruiţi s-o dea. Se află acolo sluga mea Martin şi la el sunt 7500 de florini; siliţi-l să-mi aducă avutul. Iar dacă nu vrea să vie, trimiteţi-l la mine şi fără voia lui. Altfel să nu faceţi. Iar dacă nu-mi trimiteţi nici avutul, nici omul, să ştiţi că nu voi lăsa să se piardă avutul meu. Asta s-o ştiţi. Şi Dumnezeu să vă bucure”. Urmaşii lui Gherg’k / Gherg-ka din Ghergani fiul lui Zorza / Gorga - au fost comercianţi, preoţi (mai ales deoarece la sfârşitul domniei lui Mircea “cel Bătrân” ramurile Gherghe / Gherghi au fost apropiate de mănăstirile importante de pe atunci), ş.a. Un exemplu economic a fost negustorul Kirka trimis de Vodă Vlad “Călugărul” - cumnat cu Gherghina - la Sibiu (după cum reiese din scrisoarea domnitorului de la 18 I 1492 către Sibieni) iar un exemplu ortodox l-a constituit nepotul cămăraşului Gherg-ka din Ghergani - al lui Vlad “Dracul” - ce a fost bunicul preotului Ştefan Gherga, care după ce a renovat mai multe biserici în Ţinutul Haţegului, s-a stabilit în Banat, la Lugoj.

Gorga în 1494 În 1494, Vodă Vlad “Călugărul” a întărit pe un pergament hotărârea lui Gorga de a lăsa, după moartea lui, fiicei sale Stana jumătate din moşia Bădeani (azi Pietroasa de Jos din judeţul Buzău) iar nepoţilor săi Vlad spătar şi Fârcea cealaltă jumătate: “Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad Vodă şi domn a toată Ţara UngroVlahiei, fiul marelui Vlad Vodă: Dă domnia mea această poruncă a domniei mele dregătorului din casa domniei mele, jupanului Vlad spătar şi fratelui său jupan Fârcea, cu fiii săi şi unchiului lor Gorga cu fiica sa Stana, cu fiii ei, ca să le fie în Bădeani oricât este partea lui Gorga, pentru că a venit Gorga înaintea domniei mele de a aşezat pe nepoţii săi, jupanul Vlad spătar şi jupanul Fârcea şi pe fiica lui Gorga, Stana, peste ocina sa, peste cât are în Bădeani, ca să fie fraţi nedespărţiţi, cât vor trăi. Dar cât va fi Gorga viu, singur să-şi stăpânească acea ocină iar după moartea lui Gorga, să fie jupanul Vlad spătar şi fratele său jupan Fârcea peste jumătate din acea ocină - care este mai sus-scrisă - iar fiica lui Gorga, Stana, să fie singură peste cealaltă jumătate. Şi domniei mele i-au dat un cal. De aceea, l-am dat şi domnia mea, ca să le fie de ocină şi de ohabă, lor, fiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor. Şi oricui dintre dânşii i s-ar întâmpla mai înainte moarte, la dânşii prădalica să nu fie, ci să fie ocina celor rămaşi. Şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele. Martori: jupan Drăghici mare vornic, jupan Cârstian fost vornic, jupan Staico logofăt, jupan Teodor vistier, Danciu comis, Stroe spătar, Dumitru paharnic, Albu stolnic şi Radu 204


stratornic / postelnic. Scris în cetatea Bucureşti, luna februarie 10 zile, în anul 7002. Io Vlad Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”.

Prima construcţie a Mănăstirii Dealu, ridicată în marginea capitalei Târgovişte a Ţării Româneşti, a dispărut şi cum acolo la sfârşitul secolului XV era reşedinţa Mitropoliei UngroVlahiei, căci vechiul sediu din Curtea de Argeş necesita refacere - între 26 VIII 1499 şi 4 XII 1501 a fost înlocuită cu alta: Vodă Radu “cel Mare” - fiul Gherganei Rada, respectiv nepotul marelui pârcălab Gherghina - “a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mare frumuseţe a înfrumuseţat acest hram” (splendida biserică era cea mai frumoasă din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, lăcaşul constituind o capodoperă a arhitecturii religioase - cu premiera celor 2 turle pe pronaos). Domnitorul a fost îngropat acolo în 1508 iar duhovnicul său Gheorghe Brancovici / nepotul lui George Brancovici - din 1496 călugărit Maxim s-a retras ca mitropolitul Sremiei / Serbia (de aceea, acolo în 1512 Vodă Neagoe Basarab, însurat din 1505 cu Despina Brancovici - nepoata lui Maxim, după fratele lui, Iovan / fondatorul Mănăstirii “Sângeorge” din comuna Birda, judeţul Timiş - a ctitorit Biserica “Buna Vestire”, la Mănăstirea Cruşedol 45,07 lat. N, 19,56 long. E: reşedinţa Mitropoliei Belgradului). În 1508 la Mănăstirea Dealu a fost tipărită prima carte din România şi tot de acolo sunt şi primele xilogravuri Româneşti (influenţele Sârbo-Aromâne erau încă majore atât în construcţiile bisericeşti, cât şi în publicaţii). Pe atunci, în marile mănăstiri se concentra viaţa culturală a ţării.

Răspândirea Gherganilor Medievali Ghergani (“moşia părintească” Gherga) 25,43 lat. N, 44,38 long. E din judeţul Dâmboviţa a fost un loc pentru Gherga în Ţara Românească mai tihnit decât Gherghiţa din judeţul Prahova (Biserica “Sfânta Treime” din Ghergani a fost construită de zid în 1830 de Dimitrie Ghica iar Gara Ghergani a fost construită în 1872 de Ion Ghica). Aşezarea Ghergani, aflată la jumătatea distanţei dintre Târgovişte, fosta capitală a Ţării Româneşti şi Bucureşti, actuala capitală Română, a apărut în legătură cu descendenţii stolnicului Zorza / Gorga al domnitorului Mircea “cel Bătrân”, anume preoţii Gherga de la poalele pline de viţă-de-vie ale Mănăstirii Dealu - unii Gherga au activat bisericesc şi acolo ce exista în 17 XI 1431 (când a primit ca danie 2 sate, Alexeni 44,40 lat. N, 26,42 long. E / judeţul Ialomiţa şi Răzvad 44,56 lat. N, 25,32 long. E / judeţul Dâmboviţa, pentru pomenirea ctitorului Mircea “cel Bătrân”): la 28 III 1451, domnitorul Ţării Româneşti Vladislav II a întărit Mănăstirea Dealu din judeţul Dâmboviţa cu alte sate şi cu Muntele Bratei din Bucegi (nepot al domnitorului Mircea “cel Bătrân” şi mort la 20 VIII 1456, el a fost îngropat la Mănăstirea Dealu, cu piatră de mormânt pusă la începutul secolului următor de către Craioveşti - pe care i-a făcut mari vlasteli / importanţi dregători).

Cărţile apărute la Mănăstirea Dealu (au fost activi călugărul Armân / Aromân Macarie, ajuns acolo de teama otomanilor, el fiind din Bosnia, proprietarul primei tipografii din MunteNegru / care după ce a lucrat Octoihul la 1494 în localitatea Sârbă Obod, a adus - în timpul domnitorului Radu “cel Mare” - tiparul din Cetine şi a trudit pentru Români la “Liturghier” în 1507, la “Octoih” în 1510 şi “Evangheliar” în 1512, călugărul Moise de la Mănăstirea Deceani care în 1545 a tipărit prima carte de rugăciuni din spaţiul Românesc, localnicul diacon Coresi / stabilit din 1559 la Braşov, Udrişte Năsturel 1596-1659 / cumnat al lui Matei Basarab, Antim caligraful care a activat în timpul aceluiaşi Vodă şi alţii) constituie nu doar forme unice ale unui model editorial, ci constituie şi expresia perfectă a unui concept ideologic specific, prin care Mănăstirea Dealu îşi asuma rolul de important centru cultural SE European, loc de apariţie a

Mănăstirea Dealu 205


cărţilor necesare creştinilor din Imperiul Otoman, punct de maximă concentrare a valorilor cărturăreşti; iată de exemplu rugăciunea “Tatăl nostru” (forma cea mai veche ştiută în Română), versiune ortodoxă publicată de diaconul Coresi în 1580: “Tatăl nostru ce eşti în cer, sfinţească-te numele tău, să vie împărăţia ta, fie voia ta cum în cer, aşa şi pre pământ; pita noastră săţioasă dă-ne-o nouă astăzi, şi iartă nouă greşelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri, şi nu ne duce în năpastă, ci ne izbăveşte pre noi de vicleanul, că a ta e împărăţia şi puterea şi slava, în veci amin”. Dr. Tiberiu Ciobanu - directorul “Liceului Vlad Ţepeş” din Timişoara - a scris despre domnia lui Radu “cel Mare”: “De la moartea lui Mircea cel Bătrân şi până la urcarea în scaunul domnesc, de la Târgovişte, a lui Matei Basarab, statul românesc sudcarpatin a avut parte doar de 2 domnii mai îndelungate, şi anume cea a lui Vlad Călugărul şi cea a fiului său, Radu cel Mare. Într-un timp în care majoritatea guvernărilor nu depăşeau 2-3 ani iar cele care s-au apropiat de un deceniu au fost puţine la număr, domniile celor 2, întinse fiecare de-a lungul a circa 13 ani, au însemnat pentru Ţara Românească o perioadă de stabilitate politică şi prosperitate economică. Intrat în istorie, datorită meritelor sale, cu supranumele de ‘cel Mare’, Radu Vodă (al patrulea domnitor, din Dinastia Basarabilor, ce a purtat acest nume) a domnit între anii 1495 (după 8 IX) şi 1508 (după 23 IV). Radu cel Mare era fiul lui Vlad Călugărul (şi al primei soţii a aceluia, doamna Smaranda), care, la rându-i, fiind fiu natural a lui Vlad Dracul (şi - deci - frate vitreg cu Vlad Ţepeş) făcea ca el să aibă o descendenţă ilustră, numărându-se printre strănepoţii vestitului Mircea cel Bătrân. Originea-i princiară i-a dat posibilitatea să se bucure de o educaţie aleasă. Înzestrat cu calităţi intelectuale de excepţie, Radu cel Mare a dobândit vaste cunoştinţe, ce i-au fost de un real folos atunci când a ajuns la cârma ţării. Intuindu-i valoarea, Vlad Călugărul l-a asociat la guvernare, încă din anul 1492, acel gest echivalând cu desemnarea sa ca succesor la tron. La moartea părintelui său - aşa cum apare consemnat şi în ‘Letopiseţele sârbeşti’ şi anume că ‘în 1495 a murit domnitorul român Călugărul, iar fiul lui, Radul, a rămas în scaun’ - Radu cel Mare a preluat puterea şi, datorită experienţei acumulate în cei 3 ani cât a fost asociat la domnie, a reuşit să asigure continuitatea vieţii politice interne a statului muntean. Numărul impresionant de hrisoave de danie (peste o sută), emise în timpul guvernării lui, demonstrează o intensă activitate a Cancelariei Domneşti, iar conţinutul lor relevă faptul că avem de-a face cu un Vodă de excepţie, care călătorea în permanenţă prin ţară, pentru a judeca litigiile apărute între supuşii săi, şi a controla personal modul în care slujbaşii stăpânirii se achitau de obligaţiile ce le reveneau. Bun gospodar, Radu cel Mare a căutat să impulsioneze agricultura, mineritul, meşteşugurile şi comerţul, luând măsuri benefice în vederea dezvoltării oraşelor şi a drumurilor comerciale. O atenţie specială a acordat-o mai ales Târgoviştei, care, potrivit unor izvoare ale vremii, devenise cel mai important centru urban al Valahiei, având, la sfârşitul secolului XVI, o populaţie de peste 15 mii de locuitori şi o viaţă economică şi culturală înfloritoare. Aceleaşi surse documentare indică o creştere remarcabilă a producţiei agricole şi a numărului de animale (cai, vite, oi, etc.), care a determinat o intensificare a negoţului, în special cu oraşele săseşti din Transilvania, ce făceau importuri masive de cereale, vite, brânzeturi şi vinuri din Muntenia. Toate acelea au făcut ca vistieria Ţării Româneşti să înregistreze mari venituri. Cele mai interesate, în acele

schimburi, s-au dovedit a fi Sibiul şi Braşovul, ce, la rându-le, aprovizionau Ţara Românească cu produse meşteşugăreşti, unelte, arme, stofe şi hârtie. Atenţia deosebită acordată de principele valah bunului mers al comerţului s-a manifestat şi prin deciziile luate în vederea uniformizării unităţilor de măsură, care - variind de la regiune la regiune - cauzau greutăţi în stabilirea taxelor şi în estimarea cantitativă a mărfii. De asemenea, a supravegheat îndeaproape tranzacţiile comerciale, încercând să elimine orice fel de încălcare a legii. Potrivit documentelor vremii, el nu a făcut modificări esenţiale în ceea ce priveşte componenţa Sfatului Domnesc, menţinându-i în fruntea aceluia pe puternicii Craioveşti (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu). Câţiva ani mai târziu, îl întâlnim alături de aceia şi pe Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab, care a cârmuit între 1512 şi 1521). Fiind om cu frica lui Dumnezeu, Radu cel Mare a ctitorit numeroase lăcaşe sfinte, printre care se remarcă, îndeosebi, cea de la Dealu, situată nu departe de Târgovişte, unde, din porunca sa, a fost zidită între 1499 şi 1501 o biserică mare şi frumoasă într-un stil arhitectonic nou, ce îmbina armonios, după modelul apusean (mai ales după cel veneţian din timpul Renaşterii) elemente bizantino-armeneşti. Acolo s-a dezvoltat, încă din vremea sa, un mare centru de cultură, unde şi-au găsit adăpost şi loc de creaţie caligrafi, miniaturişti, cărturari şi filosofi valoroşi. Activitatea sa ctitoricească mai cuprinde ridicarea unei noi şi minunate biserici la mănăstirea Govora şi încheierea lucrărilor de zidire a bisericii mănăstirii Glavacioc, începute de părintele său (unde, de altfel, acela este şi înmormântat). Radu cel Mare s-a remarcat, de asemenea, şi prin bogatele danii făcute unor mănăstiri ctitorite de predecesorii săi, cum ar fi Tismana, Cozia, Bistriţa, Snagov, Târgşor, etc. Un alt merit al său este introducerea tiparului, el permiţând aducerea în ţară a călugărului Macarie din capitala provinciei Zeta (actualmente Muntenegru), un mare învăţat ce-şi făcuse ucenicia într-o tipografie din Veneţia şi lucrase ca tipograf în amintita localitate muntenegreană, unde tipărise, deja, până la acea dată 3 cărţi. Venit la nord de Dunăre, după unele opinii, în anul 1506, Macarie a tipărit în limba slavonă, spre sfârşitul domniei lui Radu cel Mare, ‘Liturghierul’, care este prima carte tipărită în Ţara Românească. Începută sub domnia lui Radu cel Mare, tipărirea Liturghierului s-a încheiat la 10 XI 1508, după cum aflăm chiar din epilogul său: ‘S-a început această sfântă carte numită Liturghie din porunca domnului Radu Vodă, căruia să-i fie pomenirea vecinică. Şi s-a sfârşit această carte din porunca celui în Christos Dumnezeu şi binecredincios de Christos iubitorului şi de Dumnezeu păzitului şi prealuminatului domn Mihnea, mare Vodă a toată ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei, fiul marelui Vlad Ţepeş, în primul an al domniei lui, trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie’. Grijuliu, nu a neglijat apărarea gliei strămoşeşti, urmaşul Basarabilor menţinând sub arme o oştire destul de numeroasă, bine echipată, înarmată şi instruită. Totodată, s-a preocupat şi de sistemul defensiv, dispunând să fie refăcute o serie de cetăţi, printre care şi cea de la Poenari (ce fusese reparată, mărită şi întărită din porunca unchiului său Vlad Ţepeş), ce avea menirea de a adăposti, la ceas de cumpănă, familia princiară şi tezaurul ţării. Iscusit diplomat, Radu cel Mare a ştiut să se folosească cu abilitate de greutăţile prin care trecea, la acea vreme, Imperiul Otoman (nevoit să ducă un război de uzură în Anatolia) şi Ungaria (măcinată de lupte interne izbucnite după moartea lui Matia Corvin), cât şi de faptul că Polonia era preocupată de 206


expansiunea sa spre statul rus şi Marea Baltică. Prin urmare, el a căutat să promoveze o politică externă de echilibru, izbutind să păstreze relaţii diplomatice pozitive cu toţi vecinii. Faţă de Înalta Poartă, şi-a respectat obligaţiile ce rezultau din tratatele încheiate cu aceea, nemanifestând, totuşi, o atitudine de servilism. Deşi nu a întreprins campanii militare, el a redobândit, pe calea tratativelor (pe care le considera mai nimerite în conjunctura respectivă), anumite drepturi mai vechi ale Ţării Româneşti. Astfel, folosindu-se din plin de legăturile pe care Craioveştii le aveau la sud de Dunăre, a reuşit - printre altele - să recupereze vama de la Calafat, ocupată de otomani în mod samavolnic. Prin acea acţiune, a izbutit să-şi mărească veniturile şi să elimine o bază de atac a lor existentă la nord de bătrânul fluviu. Bunele raporturi cu sultanul constituiau o garanţie şi pentru securitatea celorlalte ţări româneşti, aşa după cum reiese chiar dintr-o epistolă trimisă de el, în anul 1498, conducătorilor Braşovului: ‘Cât voi fi în viaţă să nu vă temeţi că vor trece turcii pe undeva prin ţara noastră de la Severin şi până la Brăila ca să prade în ţara domniilor voastre’. Cu toate că nu a luptat pe faţă contra dominanţei otomane, strănepotul lui Mircea cel Bătrân a utilizat alte metode, printre care se remarcă o neobosită susţinere a lăcaşelor sfinte ortodoxe, ce se găseau pe teritoriul împărăţiei turceşti. Atitudinea lui însemna, practic, o sprijinire mascată a mişcării de eliberare a popoarelor aflate sub jugul otoman. Dovadă stau numeroasele documente de epocă, care atestă intensa subvenţionare a activităţilor religioase şi culturale ale aşezămintelor din întreg răsăritul ortodox de către marele domn valah. Printre realizările sale, pe acest plan, s-a numărat şi ctitorirea unor biserici cum ar fi cea de la Lopuşna din Serbia, înălţată din porunca sa şi a unchiului său, marele boier Gherghina, pârcălabul cetăţii Poenari sau cea de la Krenikovci din Bulgaria, unde s-a păstrat, până astăzi, o frescă în care apar chipurile lui Radu cel Mare şi al soţiei sale doamna Cătălina. Ajutorul dat de către vrednicul urmaş al Basarabilor creştinătăţii răsăritene s-a materializat şi prin acordarea de azil, în 1504, lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, aflat în conflict cu sultanul Baiazid II (care, de altfel, l-a şi înlăturat din scaunul patriarhal). Înaltul ierarh a fost primit la curtea lui Radu cel Mare, cu mare cinste. Deşi, încă de la început, domnitorul român l-a prevenit pe Nifon asupra modului în care vedea poziţia lui (în calitate de conducător ecleziastic al Ţării Româneşti) în raport cu domnia, precizând că ‘eu (Radu cel Mare) să domnesc iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu’, acela şi-a depăşit atribuţiile şi prin urmare i s-a cerut de către protectorul lui să ‘eşi den ţara noastră, că viiaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre’. Picătura care a umplut paharul conflictului ce mocnea între cei 2 a fost refuzul lui Nifon de a binecuvânta căsătoria dintre Caplea - sora lui Radu cel Mare - şi Bogdan, un boier moldovean pribegit în Ţara Românească (căci se opusese politicii promovate de către Ştefan cel Mare şi urmaşul aceluia Bogdan III) şi devenit favoritul domnitorului muntean. Motivul respingerii de către înaltul prelat a înfăptuirii acelei legături matrimoniale a fost acela că el descoperise faptul că Bogdan avea o soţie în Moldova. O constantă a politicii externe, iniţiate de nepotul lui Vlad Ţepeş, a reprezentat-o relaţiile de prietenie cu ţările surori Transilvania şi Moldova. Ca pecetluire a alianţei munteano-ardelene, Vodă de la AlbaIulia i-a dăruit, în 1507, celui de la Târgovişte domeniul Geoagiului, din ţinutul Hunedoarei (alcătuit din Geoagiu şi 19

sate), unde, la vremuri tulburi, familia şi averile Basarabului se puteau adăposti. Acel domeniu i-a fost atribuit, bineînţeles, şi cu asentimentul regelui Ungariei - ce era, după cum se ştie, şi suveran al Transilvaniei - Vladislav II (1490-1516), căci aşa cum află din conţinutul unui tratat încheiat de Radu cel Mare (chiar la începutul guvernării acestuia) cu cetăţile săseşti din Transilvania, domnitorul român se recunoştea vasal şi al regatului ungar, relaţiile foarte bune cu acela prelungindu-se până spre finalul domniei sale. Faţă de Moldova, Radu cel Mare s-a arătat, încă din primii ani de domnie, foarte apropiat. Ataşamentul său şi-a găsit expresia cea mai evidentă în anul 1497, când - cu ocazia invadării statului moldav de către armatele polone conduse de regele Ioan Albert - el i-a trimis lui Ştefan cel Mare în ajutor un corp de cavalerie, fapt consemnat de către Grigore Ureche în cronica sa: ‘şi de la Radu Vodă încă i-au venit ajutoriu de oaste muntenească’. Abia spre sfârşitul anului 1506, relaţiile moldo-muntene au cunoscut o înrăutăţire vădită, determinată în special de faptul că Radu cel Mare a permis unor boieri moldoveni (nemulţumiţi de cârmuirea autoritară a succesorului lui Ştefan cel Mare) să se refugieze pe teritoriul Ţării Româneşti şi chiar să ocupe înalte dregătorii în Sfatul Domnesc al acesteia, influenţând astfel negativ politica domnitorului de la Târgovişte faţă de Moldova. Unul dintre aceia a fost şi mai sus pomenitul Bogdan, cel care a reuşit să devină cel mai apropiat sfetnic a lui Radu Vodă (ocupând funcţia de mare logofăt) şi chiar cumnatul său (prin căsătoria cu sora lui Vodă). De asemenea, la acea tensionare a legăturilor dintre cele 2 state surori au contribuit şi intrigile regelui Poloniei, Sigismund Iagello (1506-1548), care nu vedea cu ochi buni faptul că Ungaria - al cărei rege era de altfel unul din fraţii săi - dobândise poziţii avantajoase în raporturile sale cu ţările româneşti. În consecinţă, îndemnat de boierii moldoveni pribegi şi de regele polon, Radu cel Mare a susţinut cu oaste pe pretendentul la tronul Muşatinilor, Roman din Coşeşti, care a pătruns în Moldova, prădând ţinutul Putnei, acţiune extremă la care Bogdan III a răspuns în acelaşi fel, invadând în 1507 nordul Ţării Româneşti, unde a incendiat şi a jefuit regiunea Râmnicului Sărat. Cu înţelepciunea-i proverbială, vrednicul descendent al Basarabilor a pus capăt conflictului, fără luptă, el trimiţându-l la Bogdan pe ierarhul Maxim Brancovici, care - demonstrând că până şi străinii aveau ştiinţă de unitatea de neam a moldovenilor cu muntenii - l-a convins că aceia fiind ‘de un neam şi de o seminţie, nu se cade ca fraţii să se lupte între ei’. Grav bolnav încă din 1501, încât (aşa cum însuşi sultanul Baiazid II mărturisea într-un document), el a fost timp de ‘7 ani întregi pus în rădvan ca un trunchi şi dus din loc în loc din cauza slăbiciunii şi a podagrei’, Radu cel Mare s-a stins din viaţă pe neaşteptate, în 1508 ‘după Paşti’, aşa cum ne informează şi Grigore Ureche. Dacă de podagră a suferit cu siguranţă, după unele păreri nu este exclus să fi decedat şi din cauza diabetului. Radu cel Mare şi-a găsit odihna de veci ‘în mormântul care-l făcuse în tinda bisericii în mănăstirea den Deal’, ctitoria sa. Din păcate ‘piatra de mormânt i-a fost însă sfărâmată şi capul său, dezgropat în secolul XIX, stătea pus într-o cutiuţă sărăcăcioasă, în mijlocul strălucitei biserici’. În 1908, la împlinirea a 4 secole de la moartea sa, i-a fost realizat un sarcofag din marmură, frumos împodobit pe care stă inscripţionat şi astăzi următorul text: ‘s-a dat acest adăpost de marmură oaselor cu cheltuiala Ţerii, patru sute de ani de la moartea lui’. Totuşi, craniul său, grav deteriorat din greşeală în timpul ocupaţiei germane din timpul Primului Război 207


Mondial, a fost aşezat în noul său mormânt abia în 1920. El a lăsat în urmă - drept moştenire - o ţară bogată şi puternică de cârmuirea căreia, din păcate, nu s-a putut bucura, până în 1522, nici unul dintre cei 5 fii cunoscuţi ai săi. Au trecut mai bine de 14 ani până când - în sfârşit - aceia au ajuns să domnească. Ei s-au dovedit a fi demni urmaşi ai părintelui lor, pe care, pe bună dreptate, contemporanul lui, sultanul Baiazid II, îl considera a fi un conducător remarcabil, de vreme ce ‘cu toate că era în cea mai mare slăbiciune a puterilor sale, s-a purtat cu cea mai mare deşteptăciune şi a cârmuit ţara românilor spre deosebita mulţumire a supuşilor; aceştia, cu toată firea lor schimbătoare, nestatornică, nu s-au înstrăinat, din cauza slăbiciunii şi a podagrei, de domnul lor cel bun, drept, înţelept şi destul de potrivit pentru cârmuire prin superioritatea sufletului său’.”

În 20 II 1542, din Curtea de Argeş - după ce a scris pe hârtie - Gherghi a semnat simplu, înaintea rudei sale, Vodă Radu “Paisie” / fiul lui Vodă Radu “cel Mare” (la fel a fost şi pe un document anterior emis în acel an, tot de acolo):

Gherghi În 1545, marele comis Gherghe / Gherghi a figurat ca martor în Bucureşti pe documente emise de Vodă Mircea “Ciobanu” (ca de exemplu în cele din 27 V - 1 VI, etc.), el fiind şi peste 2 ani cu aceeaşi funcţie acolo:

Gherghe mare comis În 31 XII 1546, 11 I 1547, 30 IV 1547, 8 şi 18 V 1547, 1, 5, 6, 19, 20 şi 30 VI 1547, 1 VII 1547, 9, 21 şi 27 VIII 1547, 20 IX 1547, 11 IX 1551, etc. martorul pe documentele semnate de acelaşi Vodă Mircea “Ciobanu” a fost jupanul Gherghe, mare vistier:

Jupan Gherghe mare vistier Este curios că în documentele din 23 V 1546, 22 VI 1546, 5 VII 1546, 26 IV 1547, 25 VI şi 2 VII 1547, toate semnate de Vodă Mircea “Ciobanu”, funcţiile dregătorilor Gherghe şi Chirca au fost că Gherghe era comis iar Chirca era mare vistier / în 16 X 1544, Chirca era vornicul domnitorului Radu “Paisie” (e posibil că Gherghe şi Chirca erau fraţi, atât datorită asemănării numelor, cât şi datorită rocadei funcţiilor; de exemplu, marele vistier al Ţării Româneşti în 1 VII 1547 era Gherghe iar a doua zi a fost Chirca / celălalt figurând în documentele Curţii Domneşti cu cealaltă dregătorie). În 19 VIII 1547 şi 5 III 1549, actele din Bucureşti ale lui Vodă Mircea “Ciobanu” au fost scrise de secretarul cancelariei domneşti, Gherghe:

După decesul marelui pârcălab Gherghina din 1508, cu moşia Lungi - actuala comună Lunguleţu - din marginea Gherganilor au fost operaţiuni de vânzare: în 18 VI 1510 pitarul Stoica a cumpărat o parte de din ea, cealaltă parte fiind atestată la 14 IX 1578 în legătură cu un boier Slăvilă (ce făcea o mărturisire privind o stăpânire a Mănăstirii Nucet, ctitoria lui Gherghina). În 13 XII 1514, Vodă Neagoe Basarab s-a remarcat din Târgovişte prin oferirea unor întăriri şi scutiri Mănăstirii Dealu (în 14 VI 1521, un document îl menţiona pe ispravnicul - adică dregătorul care ducea la îndeplinire porunca domnească - Gherghe vistier, al lui):

Gherghe grămătic În 10 IV 1550, un document scris de logofătul Gherghi a fost semnat de Vodă Mircea “Ciobanu”:

Gherghi logofăt

Ispravnicul Gherghe vistier

Vodă Mircea “Ciobanu” în 6 VI 1551 a dăruit Mănăstirii Nucet Ţiganii care au fost “ai jupaniţei Neaga, jupaniţa lui Gherghina pârcălab”. În 6 V 1552 - pe când domnea Vodă Mircea “Ciobanu” - Gherghi a fost martorul unei donaţii la Mănăstirea Argeş. După 2 decenii şi-a făcut apariţia într-un pergament “Gherghe copilul, care am scris în cetatea de scaun Bucureşti, luna mai, 22 de zile, anul 7080 (1572). Io Alexandru Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”:

În 24 X 1535, Vodă Radu “Paisie” l-a menţionat într-un document emis din Bucureşti - scris de diaconul Coresi - pe spătarul Gherghi (care a cumpărat cu 700 de aspri de la jupanul Vlaicul logofăt pe “Radul cu Ţiganca sa, cu un copil şi cu o fiică”):

Gherghi spătar 208


Maghiarilor, încheiată cu decapitarea “tulburătorului păcii şi liniştii publice şi aţâţătorului la răzvrătire împotriva conducerii”, după cum a fost porunca Isabellei, strănepoata lui Sigismund de Luxemburg, care conducea Ardealul atunci din Alba Iulia). La Mănăstirea Dealu a fost trimis din Ardeal de către Giorgio Basta capul lui Mihai Viteazu - ucis pe Câmpia Turzii 46,32 lat. N, 23,52 long. E / judeţul Cluj - ca să-i convingă pe cei rămaşi fideli de sfârşitul aceluia, textul gravat pe lespede fiind în Română (fapt neobişnuit pietrelor tombale de până atunci în Ţara Românească, ce aveau inscripţii Slavone): “Aici zace cinstitul şi răposatul cap al creştinului Mihai, marele Vodă, care a fost domnul Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în Câmpia Turdei. Şi când l-au ucis nemţii a fost 1601, în 8 VIII. Această piatră a pus-o jupanul Radu Buzescu”. În imaginea următoare se pot vedea craniile domnitorilor Radu “cel Mare” şi Mihai “Viteazu”, la Mănăstirea Dealu:

Gherghe copilul El - notat şi Gherghie - a continuat cu un alt pergament, ce se încheia: “Şi eu Gherghe diac mic, care am scris în cetatea numită Bucureşti, luna decembrie 1 zi iar de la Adam până acum, cursul anilor, în anul 7081. Io Alexandru Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn” (diacul era scriitor de cancelarie şi slujbaş al visteriei): Gherghe mic diac Vodă Alexandru Mircea a acordat din Târgovişte în 19 IX 1570 personal atenţie unui incident petrecut la Mănăstirea Nucet, între stareţ şi Gherghe, pentru stăpânirea asupra Ţiganului Orzea: “Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului părinte igumen Avramie de la Sfânta Mănăstire ce se numeşte Nucetul, unde iaste hramul sfântului şi slăvitului mare mucenic Gheorghii, ca să-i fie un Ţigan, anume Orzea, pentru că acest mai sus zis Ţigan iaste de baştină al Sfintei Mănăstiri, ci l-au înpresurat Gherghe şi cu nepoţii lui, feciorii Neculii. Iar după aceea, părintele igumen Avramie au avut pâră înaintea domniei mele cu Gherghe şi cu feciorii Neculii pentru acel mai sus zis Ţigan al Sfintei Mănăstiri. Întru aceia, domnia mea am adeverit cum că iaste acel Ţigan al Sfintei Mănăstiri de baştină. Şi au rămas Gherghe şi nepoţii lui de lege dinaintea domniei mele. Pentru aceia, am dat domnia mea Sfintei Mănăstiri, ca să-i fie acel Ţigan întru moştenire şi de nimeni să nu să clătească după zisa domniei mele”. În 14 V 1573 - pe când domnea Vodă Alexandru Mircea - logofătul Gherghe a scris în scaunul oraşului Bucureşti un izvod “pe limba Rumânească de pe uricul Slovenesc al lui Lupu, dascălul Slovenesc de la Şcoala Domnească din Bucureşti”. În 11 VIII 1575, Gherghe a scris în Bucureşti un pergament despre proprietăţile vistierului Gherghe (în acel an, el a mai scris acte în 29 VIII, 1 IX, etc). După 1647 (când la Mănăstirea Dealu a fost scoasă lucrarea “Imitaţia lui Christos”) tipografia s-a mutat definitiv la Târgovişte; Vodă Matei Basarab i-a dăruit o cruce în 1648, păstrată azi ca de mare preţ în zestrea mănăstirii iar în 1655, orăşenii din Târgovişte s-au judecat cu Mănăstirea Dealu pentru “vinăriciul” / zeciuiala de pe Dealul Voivozilor şi au pierdut, căci nu era proprietatea capitalei (“virtuoşii băutori” de acolo au încercat să ia atunci ceea ce a fost şi a Gherganilor, însă n-au putut). Alte oase domneşti odihnesc la Mănăstirea Dealu: sora lui Radu “cel Mare” / Doamna Caplea +1511, fratele vitreg al lui Radu “cel Mare” / domnitorul Vlăduţ +1512, fiul lui Radu “cel Mare” / domnitorul Bădica +1524, fiul lui Bădica / domnitorul Vlad +1532, nepotul lui Radu “cel Mare” / Pătraşcu +1557, ş.a. Este de ştiut că un document din 19 VIII 1537 l-a indicat pe Gherghe ca medicul domnitorului Radu “Paisie” (nepot al lui Gherghina, căci era fiul lui Radu “cel Mare”), care l-a îngrijit pe prinţul Marcu, băiatul domnitorului şi în 1543, când a fost chemat din Braşov “Gherghe vraciul, cu ierburi de leac, de toate bolile, în grabă, poate îl va tămădui”; fratele aceluia, Pătraşcu “cel Bun”, a domnit apoi în Ţara Românească. (Este de remarcat că la Braşov în 1557 Gheorghe “Blănarul” a condus revolta împotriva patriciatului orăşenesc al

Este de remarcat la denumirea jupânului de “jupan” că nu doar rimează cu “şaman”, ci conform filologului Aromân Sextil Puşcariu a şi fost provenienţa sa Avară (e de reţinut că în Dobrogea exista în 982 jupanul Gheorghe); iniţial, Avarii erau în Iveria / Iberia Caucaziană (fostul Regat Iber din Caucaz azi e împărțit de Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Rusia și Turcia). Din punct de vedere genetic masculin, grupul “N” ca al bărbaților Gherga este în prezent conform colectivului de specialiști coordonat în 2012 de către Viola Grugni de la Universitatea din Pavia 45,11 lat. N, 9,09 long. E / Italia - de 1,6% printre Azeri dar de peste 6% la Azerii Iranieni.

Steagul Avarilor Caucazieni 209


Mihai “Viteazu” şi-a început cariera la 5 ani după nunta cu Ghergana Stanca, când avea 30 de ani, devenind stolnic la curtea domnitorului Mihnea 1564-1601 / fiul lui Alexandru Mircea 1529-1577, apoi ban al Mehedinţului, între Banat şi Bănie / adică Oltenia (în N Dunării - conform masonului academician Titu Maiorescu - s-a preluat vechea denumire Vlahă a conducătorului din Balcani, care se numea “ban” folosit din 870 în Croaţia, aşa cum la miazănoapte era “pan”, în răsărit se folosea “han” ori în Extremul Orient se chema “san” / la Români, Altaicul “khan” derivând în “cneaz”, forma respectivă de ţinut al lui = “khanat” devenind “cnezat”). Homer a arătat că protectorul păstorilor Pan inventatorul naiului - era fiul lui Hermes (mesager Ghergan) iar Diodor Sicul 1:25 a scris că pentru Osiris se folosea şi apelativul Pan; demnitatea cea mai înaltă în Cumae / S Italiei - după cum a consemnat şi Eschil - era “banus” (la Frigieni “baal” însemna rege), Alanii folosind când au fost la Dunăre, după cum a consemnat Iornandes, termenul “banus” pentru conducător. În aceeaşi succesiune, cel mai vechi titlu al domnitorilor Români a fost cel de “ban”, Europenii Nordici preluându-l pentru liderii lor pe cel iniţial, de “pan”, cel mai popular patron în Panonia. După cum au observat filologi ca Pierre Chantraine din Franţa, Julius Pokorny din Austria, Dr. Adrian Poruciuc din România, ş.a., “ban” - regăsit la Banat, etc. - era anterior sosirii Ungurilor în Panonia / fiind utilizat de Goţi, Gepizi, ş.a. şi constituia rădăcina inclusiv pentru “a bântui” (de pildă a sufletului Ba), pentru “a bănui”, “bandit”, ş.a.m.d.: termenul “ban” s-a dezvoltat dintr-o foarte arhaică noţiune Indo-Europeană religioaso-juridică; Vlahii din Croaţia l-au utilizat după ce Gepizii s-au retras din Banat / cuvântul era proto-Român. Fraţii Buzea / Buzeşti au fost cei mai apropiaţi boieri ai domnitorului Mihai “Viteazu”; mezinul Stroe era însurat cu verişoara Sima, fiica logofătului Gherghe / Gherghia - ulterior ştiut şi ca “popa Gherghe” rămasă în legendă că aflată la cula lor din actuala localitate Strejeşti 44,32 lat. N, 24,16 long. E / judeţul Olt, când bărbatul ei era plecat la război (el a fost propus ca urmaşul lui Vodă Mihai “Viteazu”, însă a refuzat), a ridicat ţăranii la luptă împotriva otomanilor, reuşind sub conducerea ei să-i fugărească până la Dunăre. În timpul celei de-a doua domnii a lui Vodă Mihnea “Turcitul” 1585-1591, Gherghina / notat şi Gherghe a fost şeful magistraturii în Târgovişte (confirmat de exemplu ca jude în documente din 12 VI 1586 şi 9 IV 1588, ceea ce era asimilat ca primarul capitalei Ţării Româneşti); apoi, faţă de acelaşi Vodă, Gherghe a devenit mare postelnic (adică dregătorul cel mai apropiat de persoana domnitorului, putând intra în iatacul lui şi nechemat), cu atribuţiile de a introduce soliile şi pe cei veniţi în audienţă.

paharnic, ispravnic Mitrea şi Gherghe mare postelnic. Şi eu, Gherghe cel care am scris, eu Gherghe în luna iunie, ziua 29, anul de la facerea lumii până la această scriere 7098 (1590). Io Mihnea Vodă, din mila lui Dumnezeu domn”. În anul următor, la 14 I 1591, Vodă Mihnea “Turcitul” a întărit averile din Poenărei / în comuna Corbi, lângă Jgheaburi, afirmând “Iată martorii puşi de domnia mea: jupan Mitrea mare vornic, jupan Pârvu mare logofăt, Pătru spătar, Andrei vistier, Radu comis, Mihai stolnic, Vlad paharnic şi jupan Gherghe mare postelnic” (stolnicul Mihai menţionat în acel document - coleg la curte cu marele postelnic Gherghe - a devenit apoi “Viteazu” în urma domniei sale de 8 ani, când a reuşit prima unire a teritoriile locuite de Români din N Dunării).

Marele postelnic Gherghe e subliniat Aşezământul religios Corbii de Piatră (în timpul Geţilor a fost Gedizava, cu multe altare şi turnuri înalte iar la formarea Ţării Româneşti stăpânul s-a numit Harapo), cu biserica rupestră în tipologie Capadochiană a fost revigorat de Magdalina Cârjoaia - mătuşa domnitorului Neagoe Basarab care în 23 VI 1512 a ctitorit acolo prima mănăstire de călugăriţe a Românilor, metoc a Curţii de Argeş. Este de ştiut că marele postelnic Gherghe a semnat şi hrisovul domnesc din 22 I 1591 privind stăpânirea moşiei Grădiştea din Vale (la Craiova, pe atunci marele ban era Giurgi), el fiind - după cum a consemnat şi istoricul Român Nicolae Bălcescu - “boier strălucit”, împuternicitul lui Vodă Mihai “Viteazu” pentru negocierea unirii Ardealului cu Ţara Românească. Gherganii rămaşi în Ţara Românească - după mutarea în Banat a celor care au decis aşa - şi-au păstrat demnităţile de dregători la Curtea Domnească şi în cursul secolului XVII, prezenţa lor fiind necesară diverşilor domnitori. Astfel, în “Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Dumitru Papazoglu în 1874 a indicat că vornicul Gherghina a întemeiat în 1589 - când domnea Mihnea “Turcitul” - Nucetul lângă Mănăstirea Nucet (vornicul era mare dregător, însărcinat cu supravegherea Curţii Domneşti şi conducea treburile interne ale ţării, fiind locţiitorul lui Vodă în acele probleme, având rangul de ministru); în 1899, istoricul George Lecca în “Familiile boiereşti române - istoric şi genealogie (după izvoare autentice)” a scris: “Gherghina a fondat din temelie şi a înzestrat cu mare avere Mănăstirea Nucetul din Dâmboviţa, care a rămas ca ctitorească a posterităţii Bălenilor, fiind întemeiată de neamul lor” (din marele pârcălab Gherghina, “om foarte bogat” la începutul secolului XVI, s-a tras - pe linie feminină - şi Gherghe banul din secolul XVII, strămoş al boierilor Băleni). Grămăticul - secretarul cancelariei Gherghe a scris acte domneşti pentru Vodă Mihai “Viteazu” în 8 III 1594, 15 V 1594, 11 I 1597, 3 II 1597, 18 I 1598, 16 V 1600, 15 şi 16 VI 1600, etc.; în 31 X 1594, jupanul Gherguş era mare postelnic al lui Vodă Mihai “Viteazu”:

Marele postelnic Gherghe e subliniat Vodă Mihnea “Turcitul” a întărit o ocină la Călineşti, documentul încheindu-se cu “Iată martorii puşi de domnia mea: jupan Mitrea mare vornic, jupan Pârvu mare logofăt, Andrei vistier, Pătru spătar, Radu comis, Vlad

Jupan Gherguş, mare postelnic Dintre fraţii Simei, unii au avut demnităţi, ca de exemplu Chirca, devenit comis şi apoi paharnic / a trăit până 210


în 16 III 1639 (tatălui lor - preotul Gherghe - iniţial i se mai spunea şi Gheorghe “Pribeagul” / căci tânăr fiind, a călătorit mult, îndeosebi în Ardeal, notat în Maghiară ca Gergely Prybek). Ghergana Sima a scris pe mormântul soţului ei, decedat în 2 X 1602, ca urmare a unei lupte cu Tătarii: “Această piatră e pe groapa jupanului Stroe Buzescu, care a fost stolnic la Mihai Vodă şi a fost în toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă, la războiul dintâi dobândind rana la mâna stângă de la Turci şi la războiul de la Giurgiu, când se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Şi-a slujit Stroe lui Mihai Vodă până pieri”; verii Sima şi Stroe n-au avut urmaşi şi sunt îngropaţi alături, în Biserica Stăneşti 44,49 lat. N, 24,03 long. E / judeţul Vâlcea (au fost portretizaţi în pronaosul Bisericii “Sf. Nicolae” de la Mănăstirea Căluiu 44,25 lat. N, 24,05 long. E / judeţul Olt, ctitoria Buzeştilor):

Pribeagul / care a avut-o ca fiică pe Sima, cununată cu Stroe Buzescu - actele din 28 I 1618, 21 IX 1618 şi 20 VIII 1619 arătând că aceia apoi şi-au pierdut chiar libertatea (fostul mare armaş ştia şi Latineşte, căci în 1626 s-a semnat pe un act ca Georgis). În 7 IV 1613, când domnea Radu Mihnea 15861626 (fiul lui Mihnea “Turcitul”), acela din Târgovişte / judeţul Dâmboviţa a emis un act prin care întărea localnicului Gherghina stăpânirea peste moşia Băjeşti 45,02 lat. N, 24,56 long. E / judeţul Argeş iar în acelaşi an, Vodă a dăruit clucerului Gherghe moşia Siliştioara (azi cartier al oraşului Corabia 43,46 lat. N, 24,30 long. E / judeţul Olt). La 2 VI 1613 logofătul Vâlcu din Bârza 44,20 lat. N, 24,47 long. E / judeţul Olt a vândut o ocină în Dreveşti: “Mărturie au pus Raică din Rotunda, Stanciu din Ciuperceani, popa Gherghe şi încă mulţi megieşi”. În 15 III 1615, Vodă Radu Mihnea a întărit jupaniţei Boloşina satul Vâlsăneşti 45,11 lat. N, 24,48 long. E / comuna Muşăteşti, judeţul Argeş: “Martori sunt jupan Ianachi mare ban, jupan Vintilă mare logofăt, Deadiu vistier, Leca spătar, Bratu comis, Mihalachi stolnic, Lupu paharnic, jupan Bărnat mare postelnic şi jupan Gherghe mare vornic” (în 14 VII din acelaşi an, într-un alt manuscris din Târgovişte, marele ban al Craiovei era notat Ianache, marele vistier era Dediu, marele comis era Braţul, marele stolnic era Mihalache, marele paharnic era Lupul şi jupanul mare vornic era notat Gheorghe). În 15 I 1618, negustorul Gherghe din Câmpulung Muscel 45,16 lat. N, 25,03 long. E / judeţul Argeş a cumpărat via şi delniţele cu Rumâni de la Călineşti. În Târgovişte - capitala Ţării Româneşti - şeful magistraturii (adică primarul) a fost judeţul / judele Gherghi / Gherga între 1620 şi 1629, care personal a emis unele documente, ca de exemplu cele din 4 IV 1620, 31 VII 1626, 20 IV 1627, etc. (în 1 VIII 1626 dar şi anul următor acolo Gherghe era postelnic); în 1627, “judeţul Râmnicului” / Vâlcea era Gherghe. La Târgu Jiu 45,02 lat. N, 23,16 long. E / judeţul Gorj, în 3 III 1626 atât pârcălabul, cât şi postelnicul, erau Gherghe; în Bucureşti, la 12 V 1626, grămăticul domnitorului a fost Gherghe (pe atunci, în Bucureşti exista “mahalaua popii Gherghe”) iar în 8 I 1627, jupanul Gherghi era marele ban al Craiovei. Vodă Alexandru “Coconul” 1611-1632 - fiul lui Radu Mihnea - în 30 VI 1625 îl avea pe Gherghe ca mare paharnic (într-o scrisoare adresată papei în 20 VIII 1618, Radu Mihnea şi-a atribuit originea în familia Corvinilor inclusiv pentru părintele său, Mihnea “Turcitul” - papa Grigore XV în 15 V 1623 pomenind de originea în patriciatul Romei Antice a familiei Corvinilor, de pildă istoricul Italian Antonio Bonfini legând-o de ginta Valeria). În 23 V 1630, târgul Buzăului 45,09 lat. N, 26,49 long. E îl avea ca jude pe Gherghi. În 15 V 1631, Verneşti 45,13 lat. N, 26,44 long. E / judeţul Buzău îl avea pe popa Gherghe iar printre martorii tranzacţiilor aceluia pentru Vodă - pe atunci conducea Leon Tomşa - a fost jupan Gherghe mare stolnic. “Carta de libertăţi” de la Bucureşti din 15 VII 1631 a fost semnată şi de jupan Gherghe mare stolnic - care a mai semnat un act în 17 VIII în acelaşi an - într-un hrisov din 20 IV 1632 despre iertarea de dări a mănăstirilor din Ţara Românească fiind consemnat jupanul Gherghe mare clucer (adică boierul dregător care răspundea de depozitele domneşti) iar în 6 XII 1632 “jupanul Gherghe logofăt” a fost martorul domnitorului Matei Basarab la clarificarea raporturilor Mănăstirii Argeş cu Corbii de Piatră / Jgheaburi; e de observat că în 1632, Bucureştiul era cârmuit de Gherghe judeţul iar în 1666, de Gherghina judeţul. La 19 I 1633, marele logofăt Gherghe a scris un act pentru Vodă Matei Basarab “cu mâna lui Soare

Stroe şi Sima În Ţara Românească a secolului XVI, numele Zorza şi Gherghina au început să fie des folosite pentru femei iar Gherghe / Gherghi şi de Români, Evrei, Ţigani, ş.a. Documentele de cancelarie ale Ţării Româneşti menţionează un act prin care Vodă Radu Şerban a întărit moşia Crăgueşti 44,45 lat. N, 22,46 long. E / judeţul Mehedinţi: “Scris de Gherghe în scaunul oraşului Târgovişte, în luna octombrie, ziua 28, de la curgerea anilor până aici 7113” (1605). În 22 I 1612, într-o scrisoare trimisă de domnitorul Transilvaniei către Radu Şerban, a apărut numele de Georgio armaşul (Gherghe a fost mare armaş în timpul domniei lui Radu Şerban, adică dregătorul domnesc însărcinat cu paza temniţelor / aşa cum arcaş era “om cu arc”, armaş era “om cu armă”); în 24 I 1618, Vodă Alexandru Iliaş a întărit o ocină armaşului Gherghe în Căscioarele şi apoi i s-a făcut dreptate cu cei din Blagodeşti care contestau dependenţa de el - căci Gherghe locuia în Drăgoeşti 44,58 lat. N, 25,17 long. E / judeţul Dâmboviţa, loc de unde a fost soţia lui Gherghe 211


Grămătic”. În 21 I 1635 într-un document a fost amintit paharnicul Chirca / fiul lui Gherghe “Pribeagul”, însurat cu Despa din Runcu 45,11 lat. N, 25,23 long. E / judeţul Dâmboviţa (nepoata marelui ban Dobromir): altă cununie între veri. În 22 V 1636, popa Gherghe - care avea deja moşia Verneşti - a mai achiziţionat şi moşia Meiuţeşti din apropiere, pentru feciorii săi. Un document din 11 VII 1637 l-a menţionat pe vistierul Gherghe, împreună cu marele ban al Craiovei; Gherghe a mai fost menţionat ca martor în 9 IX 1637 şi 28 III 1638 la moştenirea ocinii Verneasca / Verneşti, un document din 8 II 1639 indicând că Gherghe de acolo conlucra cu 24 de Megiaşi (proprietari devălmaşi), el apărând la o tranzacţie din zonă şi în 10 IV 1639. Gherghina a fost în 1640 unul dintre martorii vânzării moşiei Câmpina 45,07 lat. N, 25,44 long. E, de pe Valea Prahovei. În 18 X 1641 (când domnea Matei Basarab 1580-1654), Gherghina şi alţii din Câmpulung Muscel au adeverit că au primit bani de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti pentru vin “pe care să-l dea la Sfântul Nicolae iar dacă nu-l vor duce la mănăstire să fie amendaţi”. (Este de ştiut - după cum a consemnat în 1878 şi academicianul Petriceicu Haşdeu în lucrarea “Originile Craiovei” - că în perioada 1641-1646 circa 10 mii de familii din Oltenia s-au mutat în Banat, în jurul Vârşeţului şi Timişoarei, cu posibilitatea ca atunci printre aceia să se fi aflat şi unii Ghergani). Emblema Medievală a Băniei era leul pe fond albastru, după Unirea Principatelor Române fiind pe scut roşu:

primar - iar în 20 VII 1657, acelaşi Gherghe a fost menţionat acolo ca pârcălab; în 16 X 1667 şi 9 II 1672, la Târgu Jiu / judeţul Gorj logofătul era Gherghina. În 22 X 1655, Mănăstirea herţegului Negru Vodă din Câmpulung Muscel / judeţul Argeş a fost întărită printr-un act domnesc, semnat printre alţii de banul Chirca şi vornicul Gheorghe; la Câmpulung Muscel în 1656 judeţul / judele era Gherghina, rânduit de Vodă Constantin Şerban - fiul lui Vodă Radu Şerban - pentru lămurirea proprietăţii asupra Bisericii Cloaştir, ctitorită acolo de familia herţegului Negru Vodă (Radu Şerban a fost secretarul lui Mihai “Viteazu”, de sânge nobiliar, înrudit cu puternicul neam al fraţilor Buzeşti). Un hrisov domnesc din 11 XII 1657 despre Mănăstirea Căldăruşani, comuna Gruiu / judeţul Ilfov îl avea ca martor pe jupan Gherghie mare vornic de la Văleni. În 20 III 1659 la Bucureşti (când domnea Mihai Radu, pretins fiu al lui Radu Mihnea) portarul Gherghie a fost martor la vânzarea unor părţi din Codrul Delenilor; în 30 VIII 1659, acel Vodă a semnat un act ce conţinea: “Mihai Radu, domnul Ţării Româneşti, întăreşte lui Sima din Bărbăteşti şi fiilor lui stăpânirea casei, prăvăliei şi a locului din jur, din Târgovişte, din Târgul de Sus, aflate lângă popa Gherghe, ce fuseseră cumpărate de la Zorze portar şi de la fraţii lui, Neagu şi Pătru, fiii Neacşei; Anca, sora lor, spune că acestea le-au fost lăsate de mamă la moartea ei, însă fără a dovedi în vreun fel acest lucru. Martori: Manu mare ban al Craiovei, Radu mare logofăt, Stroe mare vistier, Dumitru mare spătar, Mihai mare clucer, Manta mare comis, Iane mare paharnic, Neagoe mare postelnic, Bădislav mare slujer, Gherghe mare stolnic şi Gherghe mare vornic”.

Semnătura clucerului Gherghe în 23 IV 1642 Alexandru Mircea, Vodă al Ţării Româneşti crescut în Rodos imediat după izgonirea de pe Insulă a Cavalerilor Ioaniţi de către otomani, i-a urgisit pe boierii ostili domniei sale în 1568-1577 (tatăl său Mircea - fiul lui Mihnea “cel Rău” 1462-1510 - când a pretins tronul Ţării Româneşti a fost învins în 1511 la Gherghiţa de către Danciu Craiovescu / ginerele marelui pârcălab Gherghina); a dus o politică fiscală asupritoare, înfiinţând noi biruri, motiv pentru care a fost supranumit de popor “oaie seacă” - după birul inclusiv pe oile sterpe. În 12 III 1571, Vodă a întărit scriitorului Gherghina proprietatea pe jumătate din moşia Leordeni (în 1650, la un schimb de proprietăţi din Popeşti-Leordeni 44,22 lat. N, 26,10 long. E / judeţul Ilfov, martori au fost vistierul Gherghe şi fratele lui, clucerul Gherghe). În 26 VI 1571, 18 XI 1571, 27 III 1577, 18 IV 1577, 20 VI 1578, 4 VII 1578, 19 XI 1578, 2 şi 30 XII 1578, 5 XII 1580, etc. grămăticul Gherghe din

Stema Olteniei În 9 I 1651, popa Gherghe a fost martor la vânzarea Văii Teancului de lângă Zoreşti 45,10 lat. N, 26,42 long. E / judeţul Buzău, Gherghe mai fiind menţionat în actele locale din 20 III 1651 şi 27 IV 1652 (acolo la 1 XI 1652 episcopul Buzăului s-a înfrăţit cu postelnicul Gherghe, printre martori fiind spătarul Gherghe). La Târgu Jiu, Gherghe judeţul a fost menţionat la 29 XI 1650, 20 II 1657, 29 IV 1658 şi 15 X 1662 - judeţ / jude însemna şeful magistraturii, respectiv 212


Fundeni a scris din Bucureşti acte pentru Vodă Alexandru Mircea (în documentele din 26 V 1577, vătaf de puşcaşi conducător de oşteni - era Gherghe şi Gherghi era un orăşan al Bucureştiului):

mai avut vreun ierarh al Românilor până la el - era de la Mănăstirea Prislop / judeţul Hunedoara: acolo a vieţuit din 1564 până în 1580 Domniţa Zamfira, fiica lui Moise Vodă din Dinastia Basarabilor, domnitorul Ţării Româneşti în 1529-1530 (ucis deoarece - împreună cu cumnatul său Barbu II Craiovescu / fiul Gherganei Hrusana - se opunea otomanilor). Domniţa Zamfira pentru lucrările de restaurare ale aşezămintelor religioase din Ţinutul Haţegului, la poalele Munţilor Poiana Ruscă / Rus-Că şi Retezat, a fost sprijinită din Ghergani de către înruditul preot Ştefan Gherga, stabilit deja de 6 ani acolo, din 1558 (probabil pe moşia Bretea Română din Valea Strei, unde rudele sale anterior cu un secol au fost înnobilate de regele Matia Corvin); după moartea domnitorului Pătraşcu “cel Bun” şi moartea lui Anania, mitropolitul Ţării Româneşti (rudă cu Vodă Neagoe Basarab, ucis de altă rudă - Vodă Mircea “Ciobanu” - la momentul investiturii), mulţi boieri şi preoţi din Ţara Românească au trecut hotarul în Ardeal. Conform demnitarului otoman care răspundea de relaţiile Înaltei Porţi cu statele creştine în 6 XI 1553 - dragomanul Mahmud - Mircea “Ciobanu” nu era “nici musulman, nici creştin” iar Academia Română a caracterizat domnia lui Mircea “Ciobanu” prin a fi provocat “cea mai violentă, mai îndelungată şi mai unanimă răscoală şi pribegire a boierilor din istoria munteană”. Proiectul Genografic în baza sa de date din 2011 despre România a relevat - pe lângă asemănări genetice cu familii ca Rusu din Vizantea 45,57 lat. N, 26,50 long. E / judeţul Vrancea, Lăzăruţ din Band 46,35 lat. N, 24,23 long. E / judeţul Mureş, Ticu Ştefănescu din Bucureşti, ş.a. - o asemănare genetică Gherga cu Boldizar Macskay din Tincova 45,34 lat. N, 22,07 long. E / comuna Sacu, judeţul Caraş-Severin, cu menţiunea documentară de naştere din 1552 (anul cuceririi Banatului de către Imperiul Otoman): s-a înrudit cu Gherga şi familia cnezilor Români Măcicaş, însemnând “mâţă” datorită asocierii cu felina / pisica - dar înțeles și ca “Măciucă” - care era din elita Banatului Medieval, trăgându-se de la cneazul Român Gugulan Struza din Caransebeş, menţionat în 1292 (posibil că Grigore Gherga, fratele mai mare al preotului Ştefan Gherga, a fost cel care s-a înrudit cu Măcicaş, căci în acel an mulţi Români au murit în Banat datorită invaziei otomane); la apărarea cetăţii Timişoarei, asediată de otomani, e consemnat documentar istoric că în iulie 1552 printre alţi viteji a murit şi Grigore, regiunea ajungând inclusă în Imperiul Otoman pentru 164 de ani. Banatul a fost sub otomani exact aceeaşi durată ca şi sub Romani (cu acelaşi rang de provincie în ambele imperii iar otomanii au fost mai recenţi decât Romanii, însă datorită lor localnicii azi nu vorbesc Turca, aşa cum nu datorită celorlalţi ocupanţi autohtonii și-au vorbit limba Românică). Pentru otomani, însemnătatea strategică a Timişoarei a fost aşa de mare încât “kadiul” - şeful ei - era răsplătit prin aceeaşi sumă ca şi kadiul Istanbulului (al capitalei otomane); conform Academiei Române, încasările visteriei din Timişoara - datorită produselor agricole Bănăţene, taxării pe Dunăre a traficului şi a sărăriilor de pe Mureş - plasau acea provincie printre cele mai bogate ale Imperiului Otoman (începând cu Denta 45,21 lat. N, 21,14 long. E / judeţul Timiş - din 1573 - otomanii exploatau prin agricultura Banatului şi plantaţii de orez). În secolul XVI, regiunea Banatului era ştiută şi ca “Ţara Românească de dincoace de munţi”: “Valachia CisAlpina”, spre deosebire de Țara Românească “TransAlpina”, adică de “dincolo de munți” (de exemplu, umanistul Italian Giovanandrea Gromo în 1564 nota că “în Banat, satele sunt toate locuite de

Vătaful Gherghe şi orăşanul Gherghi sunt subliniaţi În 14 IX 1578, băiatul lui Alexandru Mircea a scris “Hrisovul lui Mihnea Vodă către Mănăstirea Nucetu, ca să-i fie satul Bădeşti tot, cu tot hotarul, cu morile şi Ţiganii răposatului pârcălab Gherghina toţi câţi se vor afla, pentru că sunt ale sfintei mănăstiri, bătrâne / vechi şi drepte moşii, de baştină, câştigate şi date de răposatul Gherghina pârcălabul. Satul Bădeşti tot, cu tot hotarul, l-a cumpărat Gherghina pârcălabul de la răposatul Vlad Vodă Călugărul cu 40000 de aspri gata”. În 20 III 1580, un alt hrisov al domnitorului consemna “să fie lui Dragomir vornic siliştea ce să chiamă Severinţii, de lângă Târgovişte, pentru că a cumpărat-o de la Gherghe din Văcăreşti şi cu morile, lângă această moşie”. Unicul fiu al lui Vodă, Mihnea “Turcitul”, a condus în 15771583, ceea ce l-a determinat pe preotul Ştefan Gherga ca în 1580 - atras şi de privilegiile oferite de către principele Transilvan din Alba-Iulia - să nu se întoarcă în Valahia / Ţara Românească, ci să se mute la Lugoj, judeţul Timiş (unde, la fel ca Saşii din S Ardealului, locuitorii se bucurau de libertatea privilegiului zonei de naţiune Românească în care erau / regiunea fiind cu autonomie specială; pe atunci, în Banat trăiau circa 300 mii de locuitori, majoritatea în mediul rural, având ca principală ocupaţie agricultura şi ramurile anexe, Academia Română apreciind că “Banatul, în partea de şes, deţinea pământul cel mai bun pentru agricultură din întreg arealul geografic” al Românilor). Stabilit în Lugoj din 1580, preotul Ştefan Gherga a avut contacte cu negoţul Armân / Aromân - şi prezenţa la Timişoara în 1582 a negustorului Dominic Gergely / Gherghei din Ragusa fiind semnificativă în acest sens - facilitarea comerţului în Panonia apărând curând cu ecou în Mişcolţ, unde de la 1606 s-a ţinut registrul Armânilor / Aromânilor (din Moscopole, Ohrida, etc.) stabiliţi acolo; Moscopole - cu ajutorul banilor din aşa comerţ pe ruta Nordică / pe lângă cea Vestică avută cu Veneţia - în 1630 s-a proclamat oraş, familia negustorilor Ghiorga / Gherga fiind studiată şi de către academicianul Niculae Iorga drept cea mai importantă acolo pe atunci, cu afaceri atât în Ţara Românească, cât şi la Veneţia şi Mişcolţ: Casa Comercială Gherga - notată și Gheorghiu - era cea mai mare în Moscopolea secolului XVII (atunci localitatea devenind oraş). La decizia instalării în Banat a contribuit inclusiv Ghenadie, mitropolitul Ardealului (cu reşedinţa la Bălgrad / Alba-Iulia 46,04 lat. N, 23,24 long. E), hirotonit în toamna lui 1579 la Târgovişte, cu care preotul Ştefan Gherga a lucrat; se poate remarca despre Bălgradul de pe Mureş Alba Iulia din România - că până în Evul Mediu era mai mare decât Belgradul de pe Dunăre / acum capitala Serbiei (şi Târgovişte - capitala Ţării Româneşti - era mult mai mare decât Craiova, principalul oraş al Băniei): e de ştiut că denumirea de Belgrad pentru actuala capitală a Serbiei şi de Bălgrad pentru Apulum = Alba-Iulia proveneau din secolul IX, de când au făcut parte din Imperiul Bulgaro-Armân, fiind nume dat de Bulgari (însemnând “Cetate Albă”). Ghenadie, “mitropolit al Ardealului şi Orăzii mari” - titulatură cum n-a 213


Români”). Despre “Legături între fraţi”, Dr. Ioan Haţegan din Timişoara a scris în 1989: “Fenomen specific şi generic pentru spaţiul românesc, legăturile continue între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor au cunoscut în cazul Banatului forme deosebit de interesante, unele dintre ele nemaiîntâlnite în alte regiuni. Dintre acestea (numeroase şi uneori păstrate şi în cuprinsul documentelor medievale), detaliem un aspect: legăturile bănăţenilor cu Ţara Românească în cursul anului 1552. Forţa politică şi militară a celor 8 districte româneşti privilegiate din Banat a fost vizibilă încă din secolul XV, dar a cunoscut forme specifice de manifestare în perioada următoarelor 2 secole. Vitejii cavaleri ai zonelor Caransebeşului şi Lugojului, numiţi de către istoricul Patriciu Drăgălina cu fericitul epitet de ‘condotierii răsăritului’ au fost întotdeauna forţă armată capabilă să-şi apere vatra strămoşească, dar şi să întreprindă acţiuni ofensive în afara Banatului. La mijlocul secolului XVI, acea forţă militară de excepţie era folosită în mod curent de către domnitorii şi pretendenţii munteni pentru ocuparea sau păstrarea tronului, documentele vremii fiind concludente în aşa privinţă. După cucerirea Timişoarei (1552), armata otomană se îndreptă spre zonele estice ale Banatului cu intenţia fermă de a cuceri întreaga provincie. În faţa uriaşelor forţe armate otomane, cu un moral excelent după ultimele victorii, trupele bănăţene nu aveau şanse de rezistenţă. Şi - cu toate acestea - înaintarea otomană s-a oprit. Ce se întâmplase? Ţinând seama de forţa militară a formaţiunii politicoadministrative ce va fi cunoscută sub numele de ‘Banatul de Lugoj-Caransebeş’ - ce se constituise deja pe teritoriul districtelor româneşti - Mircea Ciobanu, purtătorul de cuvânt al Porţii Otomane în relaţiile cu Transilvania şi Banatul, a reuşit să medieze o înţelegere între marele vizir şi comandanţii bănăţeni. Prin aceasta, otomanii au renunţat la cucerirea zonei est bănăţene în schimbul unui tribut. Timp de 106 ani, acea formaţiune şi-a dovedit viabilitatea, jucând un rol deosebit de important în istoria românească. În ceea ce-l priveşte pe Mircea Ciobanu, el şi-a cununat fiul cu fiica unuia dintre ‘banii de Lugoj-Caransebeş’, ca preţuire deosebită arătată acelora”. (Vodă Mircea “Ciobanu” - ultimul dintre fiii domnitorului Ghergan Radu “cel Mare” - a murit în 25 IX 1559 iar primul său născut Petru “cel Tânăr”, care i-a urmat la domnia Ţării Româneşti până în 31 V 1568, a murit la 19 VIII 1569 în Konya / Anatolia). În 2002, academicianul Ioan Aurel Pop scria despre “Judecăți după dreptul Țării Românești în Banat în jurul anului 1500”: “Există o serie de documente latine din jurul anului 1500, referitoare la districtele românești cu centrul la Caransebeș, extrem de importante prin detaliile oferite în legătură cu modul de rezolvare a unor cauze judiciare. Acele procese au avut loc în cadrul adunării nobililor districtului Caransebeș, prezidate de obicei de către cei 2 bani ai Severinului. În afara menționării insolite a dreptului sau obiceiului ‘Țării Românești’, s-a precizat de foarte multe ori respectarea ‘obiceiului locului’, ‘legea și tradiția domnilor nobili ai acestui district’, ‘vechiul obicei al acestui district’ sau ‘legea românilor’ ori chiar ‘legea veche și recunoscută a tuturor districtelor românești’, etc. Toate acele referiri trimiteau la anumite principii și proceduri legate de dreptul cutumiar românesc. Dar să revenim la documentele în care se menționează ‘dreptul sau obiceiul Țării Românești’, fapt neobișnuit în textele latine emise pe teritoriile Transilvaniei și Ungariei. Pomenirea acelui drept se referea - în cele mai multe cazuri - la procesele civile în care cauza era tranșată prin jurământul decizoriu

acordat uneia dintre părți (ca probă în vechiul nostru drept), la rezolvarea pricinilor cu ajutorul arbitrilor aleși de comun acord de către părți. Un alt element specific românesc era și pronunțarea întregii adunări (cneziale și nobiliare) la mărturia de adeverire. Oricum, cu rare excepții, în acele procese, emitenții erau români, forul de judecată (adunarea nobiliară) era și el românesc iar impricinații erau de aceeași etnie. Iată că și principiile de drept după care se judeca, ca și procedura de judecată, erau tot românești, mai precis ale ‘Țării Românești’. Întrebarea în legătură cu utilizarea denumirii de ‘dreptul sau ritul Țării Românești’ nu a fost pusă, în general, fiindcă traducerea expresiei ‘ius seu ritus Volachie’ s-a făcut prin termenii de ‘drept sau obicei românesc’. Când s-a observat deosebirea, s-a presupus că referirea se făcea fie la Țara Românească de la sud de Carpați, fie la o țară românească generică - generală - despre care vorbesc deopotrivă izvoarele și istoriografia. Referirea la Țara Românească propriu-zisă ar putea avea 2 explicații. Prima este că Banatul Severinului a făcut parte cândva, sub aspect politic, din Țara Românească și că a păstrat în mare măsură aidoma Făgărașului - acel model de organizare. A doua explicație ar putea avea în vedere prestigiul denumirii de Țară Românească, aplicat spațiului politic sud-carpatic, ‘prima libertate românească’. Referirea la o țară românească generică s-ar putea susține prin ideea că, încă de la finalul etnogenezei, toate regiunile locuite în mod compact de români s-au numit Vlahii sau Țări Românești și că - prin extensiune, mai târziu - tot spațiul de la nordul Dunării de Jos (în care - alături de alți locuitori - trăiau românii) era privit ca o ‘țară românească’. Numele de Volachia / Cisalpina identic cu cel dat Țării Românești de la sud de Carpați, includea în sine nu numai caracterul etnic românesc al Banatului, dar și amintirea unei vechi organizări politico-teritoriale românești, cu instituții românești, cu structuri juridice românești. De altminteri, la 1457 acea organizare distinctă românească a fost oficial recunoscută de către puterea centrală ungară prin consemnarea sub formă de privilegii a vechilor libertăți de care s-au bucurat 8 dintre zecile de districte ale românilor din Banat. Acea organizare distinctă avea să supraviețuiască și după secolul XVI, conservând în regiunea Caransebeș-Lugoj un focar de cultură și civilizație românească. Astfel - în context - denumirea de ‘drept al Țării Românești’ indica, se pare, perceperea Banatului (cel puțin a celui de deal și de munte) nu numai ca o regiune românească din punct de vedere etnic, ci și ca o ‘țară’ cu instituții românești, organizată în parte după modelul românesc. În perioada dominației otomane, regiunea din jurul Timișoarei era denumită Vlașca / Vlaska - adică Țara Românească - pentru ca același termen să fie folosit spre 1660 și de către patriarhia sârbească, și de către un episcop din Timișoara, pe la 1652; călătorul turc Evlia Celebi, la mijlocul secolului XVII, desemna și el Banatul drept Țara Românească”. În 1558 din Ţara Românească inclusiv văduva domnitorului Pătraşcu “cel Bun”, Ghergana Voica, s-a refugiat, la Sebeş, judeţul Alba / în vecinătatea Ţinutului Haţegului (Pătraşcu şi Voica de altfel erau şi veri îndepărtaţi Gherga, ei având 4 copii: Maria ucisă în 1568 de Vodă Alexandru Mircea, Petraşcu din Cipru, ucis în 1576 de Vodă Mihnea, Vintilă Vodă şi Vodă Petru “Cercel”); atunci au fost descoperite în relativă apropiere, în 2 biserici din Haţeg / actualul judeţ Hunedoara, inscripţii Antice ce afirmau că Hermes - bunicul biblic al Gherganilor tutela regiunea, fost leagăn al Geţilor (care înaintea atacului 214


Romanilor aglomerau depresiunea, nu înălţimile unde şi-au făcut fortificaţiile pentru protejarea locașelor de cult).

verişoara lor Ghergana Sima şi ca mare logofăt (făcut din 5 IX 1583) pe unchiul Ghergan Pătru din Băleni: fratele mamei sale Voica. Principele renaşterii Româneşti Petru “Cercel” a ridicat biserici ortodoxe, începând cu Biserica Domnească “Adormirea” din Târgovişte - episcopul Maxim din Insula Cerigo 36,31 lat. N, 23 long. E i-a închinat o carte de luptă împotriva catolicismului / Aromânii în acea Insulă au fost menţionaţi documentar din 1200 - a realizat un mic palat domnesc de o mare frumuseţe (acum monument istoric în Târgovişte), a construit instalaţii de aprovizionare cu apă şi a înfiinţat un atelier pentru fabricarea tunurilor de bronz: realizări importante în cariera unui domnitor şi cu atât mai remarcabile pentru un Vodă care a domnit mai puţin de 2 ani. Cu toate acestea, istoria l-a păstrat în amintire mai degrabă pentru excentricităţile lui, pentru viaţa lui aventuroasă şi pentru apariţia plină de farmec a persoanei sale, ignorând însuşirile care ar fi putut face din el un mare domnitor - dacă soarta ar fi fost mai îndurătoare cu el. Până şi porecla sub care a rămas cunoscut - cea de “Cercel” - se datorează doar unui amănunt frivol: cercelul pe care îl purta în ureche şi despre care se spune că era făcut dintr-o perlă mare cât un ou de porumbel. În ochii boierimii de la sfârşitul secolului XVI, acel detaliu apărea ca o extravaganţă, ba chiar ca o curiozitate care năştea întrebări asupra gusturilor şi purtărilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple: Petru “Cercel” nu făcea decât să poarte ceea ce era la modă; e drept, nu în Ţara Românească, ci în ţările Europei occidentale, pe care le colindase, unde trăise şi unde îşi însuşise maniere, cultură şi concepţii care se deosebeau mult de cele ale domnilor cu care erau obişnuiţi boierii. Principele Petru trăise o vreme la curtea regelui Franţei Henric III 1551-1589, fiind chiar unul dintre favoriţii aceluia, printre acei tineri frumoşi, eleganţi, foarte preocupaţi de modă, pe care protestanţii, adepţi ai sobrietăţii în moravuri şi înfăţişare, îi bârfeau şi îi acuzau inclusiv de înclinaţii homosexuale. Dar acei tineri par să fi fost, mai degrabă, ceea ce sunt denumiţi acum metrosexuali: bărbaţi care dau o mare atenţie înfăţişării lor şi tendinţelor modei. În ochii austerilor protestanţi, acele preocupări erau o dovadă de efeminare iar de aici până la acuzaţia de homosexualitate nu mai era decât un pas. Cercelul purtat într-una dintre urechi nu era totuşi decât o modă, răspândită în acea vreme. În mai multe portrete ale regelui Henric III, acela apare purtând la ureche o perlă de o mărime impresionantă, astfel încât - la urma urmei - Petru “Cercel” nu făcea decât să urmeze o tendinţă a modei (“era un împătimit al Muzelor”, după cum la prezentat Genovezul Franco Sivori, care i-a fost secretar); la curtea regelui Francez, Petru “Cercel” s-a cunoscut şi cu filozoful Italian Giordano Bruno, când acela a scris prima lui carte, dedicată Mamei Circe. După moartea tatălui său, Vodă Pătraşcu “cel Bun”, prinţul Petru şi-a trăit tinereţea mai mult pribeag: a colindat prin mai multe ţări şi devenise - ajutat şi de frumuseţea sa fizică - un personaj deosebit de interesant şi atrăgător; era poliglot şi scria chiar versuri, compoziţiile sale în Italiană fermecând-o inclusiv pe regina Caterina de Medici 1519-1589, mama regelui Henric III al Franţei (prima Europeană care a fumat tutun). Iată o rugăciune adresată Tatălui Ceresc, compusă de el în 1579 (tradusă din vechea Italiană în Română de Alexandru Ciorănescu): “Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri, Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare, Pe om din lut şi nevăzute duhuri, Tu, care din fecioară întrupare Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

1568-1571 Într-un vechi cimitir de lângă Deva, o placă funerară din 1554 afirma Latin că - la acel timp - comandantul cetăţii Deva “era stăpân peste Dacii şi Geţii care locuiau în munţi”; în 2011, profesorul Gligor Haşa a enunţat că munţii respectivi erau Poiana Ruscă - dintre Ţinutul Haţegului şi Banat - iar piatra de mormânt “dovedeşte continuitatea românilor ca urmaşii daco-geţilor, până în secolul XVI”. În timpul lui Vodă Mihnea “Turcitul”, un act l-a împuternicit pe Gherghe să-şi strângă Ţiganii fugiţi în Ţara Românească: “Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea Vodă şi domn: Dă domnia mea această poruncă a domniei mele boierului domniei mele jupan Gherghe fost al doilea sluger, ca să fie volnic cu această carte a domniei mele şi sluga lui, anume Vlaicu şi cu sluga domniei mele Marco armaşul să adune toţi ţiganii lui, câţi îi sunt de moştenire, de cumpărătură, de frăţie şi de dar, oriunde îi va găsi în ţara domniei mele ori în ţigănia domniei mele ori în ţigănie boierească ori în ţigănie a călugărilor şi oriunde îi va găsi el, încât să aibă a-i lua. Şi oriunde pe unde va avea ţigănci măritate, el să dea ţigancă pentru cealaltă ţigancă. Iar dacă nu va da, să plătească ţigancă pentru ţigancă. Iar boierul domniei mele mai sus-scris să fie volnic cu această carte a domniei mele să-şi ia averea sa. Şi nimeni să nu cuteze să-l bântuie înaintea acestei cărţi a domniei mele. Iar dacă i se va părea strâmb, să stea faţă înaintea domniei mele. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele. Ispravnic, Mitrea mare vornic. Eu Radu am scris, luna august 27. Io Mihnea Vodă, din mila lui Dumnezeu, domn”. (Este de ştiut că slugerul era dregătorul care aproviziona - mai ales cu carne de vită Curtea Domnească; volnicul era cel liber în acţiuni / care putea acţiona după voia sa iar ispravnicul era cel care ducea la îndeplinire porunca domnească, fiind responsabil de aplicare). Spre deosebire de fratele său Vintilă, care a fost instalat ca Vodă peste Ţara Românească în 1574 doar pentru 4 zile - cu sprijinul armatei lui Ioan Vodă “cel Cumplit” / “Viteaz”, domnitorul Moldovei 1521-1574, mare prieten al lui Mehmet Calga / Kalga, hanul Tătarilor - Vodă Alexandru Mircea / zis “Oaie seacă” ucigându-l, Petru “Cercel” (descendent Ghergan după ambii părinţi) a condus statul în perioada 29 VIII 1583 - 16 IV 1585; din 22 X 1583 l-a avut drept comis pe Gherganul Stroe Buzescu, care era însurat cu 215


Ca să-nviezi şi să ne dai iertare, Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic Ai sfărâmat a Iadului tărie Şi l-ai legat pe diavolul nemernic, Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine, Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie, Ascultă, Tată, ruga mea ce vine La tine arzătoare şi plecată, Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine. Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată Atâtea bunuri mie hărăzite, Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată? Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfârşite, Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite. Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare, Pe perle, nici pe pietre nestemate, Căci tot ce e, e-al tău, Stăpâne mare. De tine-au fost făcute-n lume toate, Şi omul mârşav nici c-un pai subţire Să se fălească-a fi al său nu poate. Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură, Şi cerul, şi tărâmul de sub fire. Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură, Alt dar decât o inimă curată Şi închinată ţie cu căldură, Şi toţi să te mărturisească, Tată, Drept Domn al Israelului, cel care L-a înecat pe Faraon odată. Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare. Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte Şi-n inimă ce-ascunde fiecare. E mică plata ce ne ceri, Părinte, Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate, Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte. Prea multă dragoste şi bunătate Arăţi spre noi, căci cu nesocotire O preţuim, şi numai cu păcate Răspundem la a ta milostivire Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire. Cu multă neştiinţă şi greşală Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare O inimă plecată cu sfială, Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare În faţa ta, puternice-mpărate, Şi-ţi risipim averea-n desfătare. Pân’ce Ursitele ne-nduplecate Vor rupe-al anilor mei fir subţire, Îmi iartă, Doamne, grelele păcate Şi-atât de mare ai milostivire Spre mine, sluga ta cea vinovată, Ca să trăiesc cu tine-n nemurire. Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată, Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine, Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată. Greşit-am, Tată, milă ai de mine, Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă, Şi fă să vin alăturea de tine. Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă, Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

Mi-l va trimite sfânta ta povaţă. Ferice de voi fi şi-n bogăţie De stare şi avere, dă-mi putere Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie. Iar caznă când avea-voi şi durere, Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere. Orice ţi-e voia, Împărate mare, Nespus de mult mă bucură şi-mi place, De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare. Mi-e gândul doar la slujba ce voi face Măriei Tale tot mereu, căci ţie Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace Şi va zbura la cer cu bucurie”.

În calitatea sa de prinţ, Petru - fiul Gherganilor Pătraşcu şi Voica - se credea îndreptăţit să pretindă tronul Ţării Româneşti, însă în vremurile acelea (şi înainte de ele şi timp de câteva secole după aceea) accesul la tronul unuia dintre Principatele Române depindea de bunăvoinţa şi sprijinul Înaltei Porţi Otomane iar bunăvoinţa şi sprijinul se cumpărau cu mulți bani. Este poate greu de imaginat azi ce însemna, în acele vremuri, cursa pentru ocuparea tronului, fiind la cheremul sultanului. Intrigi, denunţuri, reclamaţii, scrisori calomnioase, sume uriaşe plătite drept mită unor înalţi dregători ai Curţii Imperiale de la Istanbul, o adevărată junglă a corupţiei, în care pretendentul care dădea cei mai mulţi bani îşi cumpăra, practic, tronul. Dacă beneficia şi de nişte relaţii, cu atât mai bine; recomandările unui înalt personaj puteau fi de ajutor dar principalul argument erau darurile bogate, de care nici un pretendent nu era scutit. Petru avea de luptat cu un adversar puternic: Mihnea care, împins de la spate de mama sa, Italianca ambiţioasă şi fără scrupule Ecaterina Salvaresso, era hotărât să lupte cu toate armele bani şi intrigi - pentru a păstra tronul pe care se urcase în 1577. Fără a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru “Cercel” a hotărât să-şi folosească şi relaţiile de la Curtea Franţei pentru a-şi asigura izbânda: a putut apela la ambasadorul Franţei pe lângă Sublima Poartă, Jacques de Germigny, cerându-i sprijinul; asta se întâmpla în 1579. 216


occidentale, promovând concepţii care, pentru boierii tradiţionalişti, constituiau tot atâtea noutăţi supărătoare (rezistenţa la schimbare era şi pe atunci un fenomen larg răspândit şi cu manifestări nebănuit de puternice); era, de fapt, o luptă între vechi şi nou, între Orient şi Occident, o ciocnire între Evul Mediu Românesc şi Renaşterea apuseană. Disputele au degenerat în conflicte deschise, în urma cărora Petru “Cercel” a poruncit executarea a 3 dintre marii dregători, el pierzându-şi astfel sprijinul păturii conducătoare. Mihnea - care, după înlăturarea de la domnie plecase la Istanbul şi începuse imediat intrigile - pentru a-şi recupera tronul, a profitat de “criza de imagine” a domnitorului Petru “Cercel”: şi-a sporit darurile către Înalta Poartă, calomniile la adresa lui Petru şi insistenţele de a fi repus pe tron. Unii cercetători consideră că aceeaşi înclinare pro-occidentală ce îi scandalizase pe boierii din Ţara Românească a fost unul dintre motivele pentru care Înalta Poartă i-a retras lui Petru “Cercel” sprijinul. Alegând drept capitală, în locul Bucureştiului, Târgoviştea, un oraş aflat mai departe de graniţă - deci de influenţa otomană - uşor de apărat şi legat direct de Transilvania - Petru “Cercel” părea să afirme o voinţă de a se distanţa cât mai mult de Imperiul Otoman, apropiindu-se în schimb de civilizaţia apuseană; evident, aşa ceva nu putea fi pe placul Înaltei Porţi, pentru care controlul asupra Principatelor Române, din care obţinea bogăţii enorme, sub forma tributului şi a mitei prilejuite de numirea domnilor, era esenţial. În acele condiţii, fostul domn Mihnea părea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar al darurilor făcute pentru a influenţa alegerea - ci şi din punct de vedere politic. În 1585, Petru “Cercel” - a cărui popularitate scăzuse foarte mult - şi-a dat seama că urma să fie mazilit; n-a mai aşteptat să se întâmple asta, ci a părăsit ţara, luându-şi cu el averea - documentele pomenesc despre o caravană formată din 43 de care pline cu bogăţii - şi a pornit spre Transilvania, sperând ca, de acolo, să se îndrepte spre Vest. Abia ajuns în Ardeal, a fost trădat de oamenii din escortă, care l-au jefuit; a fost arestat la Mediaş 46,09 lat. N, 24,21 long. E / judeţul Sibiu şi întemniţat în Maramureş; în 1587 a izbutit să evadeze, coborând pe o funie. A încercat să caute sprijin la foştii săi protectori dar norocul îşi întorsese faţa de la el: nici Franţa, nici Veneţia nu l-au mai sprijinit îndeajuns. Academicianul Alexandru Xenopol a fost de părere că acea răsturnare de intenţii s-a petrecut ca urmare a faptului că Petru “Cercel” eşuase în a realiza ceea ce protectorii săi din Occident aşteptaseră de la el: îl sprijiniseră cu gândul de a avea un aliat în acea parte a Europei, ca o modalitate de a-şi extinde influenţa, cu atât mai mult cu cât la Roma circula ideea unei cruciade, menită să stăvilească extinderea expansiunii otomane către apus (cruciaţilor li se ziceau kuruţi). Aşadar, ţările Vest Europene încercau să pregătească terenul: un prinţ format după modelul occidental şi îndatorat lor le-ar fi slujit minunat scopurile. Cu alte cuvinte, Petru “Cercel” reprezentase o investiţie şi o unealtă. Neizbutind să-şi păstreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea visător pentru a servi ţelurilor politice ale marilor puteri Europene. La Istanbul - unde s-a dus din nou, în cele din urmă, într-o încercare disperată de a-şi recăpăta tronul - nu mai avea, deci, suficient sprijin diplomatic şi nici financiar. Rivalul său Mihnea a redobândit tronul Ţării Româneşti (ulterior, în 1591, acela a fost iarăşi mazilit şi chemat la Istanbul, unde, pentru a-şi scăpa viaţa, a abjurat credinţa ortodoxă şi s-a convertit la islam, de unde şi porecla sub care a rămas - “Turcitul” / Mehmet-beg, locuind de atunci

Pecetea Voivodului În 1581, trecând şi prin alte ţări ale Europei şi pledându-şi cauza pe lângă puternicii vremii - inclusiv Veneţia - s-a dus el însuşi la Stambul / Istanbul, pentru a da “lupta” la faţa locului, însă abia în 1583 a izbutit să obţină de la sultanul Murad III ca Mihnea să fie înlăturat, lăsându-i liberă calea spre tron. Cronici ale vremii relatează că noul domn a fost bine primit în Ţara Românească. Un Vodă tânăr şi frumos, elegant şi plin de farmec, avea toate şansele să fie admirat de boieri şi de popor, deopotrivă; pe deasupra, el era fiul lui Pătraşcu, supranumit “cel Bun” din pricina că avusese o fire blajină, tolerantă şi o domnie liniştită, fără conflicte grave cu boierimea iar acea frumoasă reputaţie a tatălui se răsfrângea şi asupra fiului. Vodă şi-a stabilit Curtea la Târgovişte, căci Bucureştiul era, pe vremea aceea, un mic oraş, mai puţin important, ce slujea ca un fel de capitală alternativă. În primele luni de domnie lucrurile au mers bine iar Petru “Cercel” a putut să se remarce prin câteva înfăptuiri ce au dat tuturor speranţa că veniseră vremuri mai bune pentru ţară; oraşul a fost îmbogăţit cu instalaţii de apă şi cu numeroase înfrumuseţări arhitectonice marcate de gusturile şi ideile occidentale ale noului domn, care au stârnit admiraţia contemporanilor. Din nefericire, situaţia n-a ţinut mult şi dezmeticirea a fost amară: domnitorul avea nevoie de mulţi bani, nu numai pentru a finanţa lucrările începute, nu numai pentru a-şi recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobândi tronul - sume ce fuseseră obţinute prin împrumuturi făcute la Istanbul - dar şi pentru că una dintre condiţiile înlocuirii lui Mihnea cu Petru fusese ca acesta din urma să ia asupra lui o mare parte din datoriile lui Mihnea către Înalta / Sublima Poartă. Protectorii otomani ai lui Petru nu înţelegeau să piardă bani la afacerea asta; aşa încât domnul a recurs la metoda consacrată de a aduna bani: a sporit birurile (nu exista măsură mai nepopulară pe atunci - ca şi azi - decât aceea de a împila şi mai rău oamenii din popor). S-au adăugat la aceasta neînţelegerile cu boierii pământeni, generate de ciocnirea dintre ideile inovatoare ale lui Petru “Cercel” şi obiceiurile din bătrâni la care ţineau marii dregători. Domnitorul era înconjurat de curteni Francezi şi Veneţieni, dorind să introducă la curtea sa strălucirea curţilor princiare 217


la Nicopole, pe malul drept al Dunării - în istorie fiind singurul Vodă Român devenit musulman). Petru a fost întemniţat la închisoarea “7 Turnuri” iar peste câteva luni, în 1590, pentru a pune capăt, o dată pentru totdeauna, oricărei probleme din partea lui, otomanii - cu contribuţia lui Mihnea - s-au descotorosit de el: spunându-i-se că va fi surghiunit în Insula Rodos, a fost urcat pe o corabie dar în mijlocul Bosforului i-au fost tăiate urechile, nasul şi a fost ucis; era în etatea de 43 ani (despre Rodos e de ştiut că şi în prezent are unii locuitori Ghergani - după cum a consemnat revista “Familia ortodoxă” 7 / 2011 din România - ca de exemplu fiind indicată credincioasa Parascheva Gheorga, mamă a 3 copii). Din legăturile sale amoroase, Petru “Cercel” a avut mai mulţi copii, dintre care primul născut Marcu a fost, pentru foarte puţină vreme, în anul 1600, guvernatorul Moldovei, atunci când cele 3 ţări Române s-au unit pentru scurt timp, sub domnia lui Mihai “Viteazu” (domnitorul, înainte de ascensiunea la putere, împreună cu ruda sa Iane, a uneltit pentru dispariţia lui Petru “Cercel” iar apoi - “de ochii lumii” - a avut grijă de fiul Marcu al aceluia). Dincolo de dorinţa de mărire - cine n-o avea? - se găsesc în povestea lui Petru lucruri aparte, ce îl deosebesc de alţi pretendenţi şi domni care s-au perindat la tronul Ţării Româneşti: a fost primul care a folosit politica Franceză pentru a ajunge la tron; a adus cu el idei - poate chiar idealuri - ce ar fi putut da o nouă strălucire Ţării Româneşti şi i-ar fi grăbit progresul, dacă soarta l-ar fi păstrat mai mult pe tron. În acea “olimpiadă” a corupţiei în care se înfruntau pretendenţii la tron, a câştigat “Turcitul” Mihnea în locul lui Petru “Cercel”, care visase să unească Principatele Române cu Europa - în spirit. În imaginea următoare se poate vedea Vodă Petru “Cercel”, într-o pictură din Mănăstirea Căluiu / judeţul Olt (ctitoria Buzeştilor):

o “minune a artei orientale”: “Lespezi mari de piatră, prinse cu scoabe de fier, alcătuiesc păreţi de o putere neobişnuită în grosime şi-n înjghebarea lor de stâncă. Două turnuleţe octogonale în faţă, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate şi mai felurite horbote de piatră înconjoară pisania împărţită la dreapta şi la stânga uşii de intrare sau împodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii, durate pentru o mie de ani”. Ca nişte ecouri târzii, după plecarea familiei preotului ortodox Ştefan Gherga pentru restaurările bisericilor din Ţinutul Haţegului, între conducătorii capitalei Ţării Româneşti / oraşul Târgovişte - în apropierea relativă a căruia e Ghergani - gospodărirea localităţii echipată bine utilitar în 1585 de Vodă Petru “Cercel” l-a avut ca primar pe Gherghina / Gherghe până în 1588 (când a domnit Vodă Mihnea); apoi, primarul Târgoviştei a fost Gherghi pentru un deceniu, în 1620-1629, sub 3 domnitori (de altfel, în 18 XI 1587, Voivodul Mihnea a întărit logofătului Gherghe ocine în mai multe sate: părţile oamenilor care l-au jefuit în 1583 pe marele ban Dobromir - când a vrut să fugă peste munţi datorită sosirii domnitorului Petru “Cercel” pe care nu voia să-l finanţeze - acela fiind păgubit de echivalentul preţului a 4 mii de boi, o sumă imensă, ce ilustra bogăţia înalţilor dregători / atunci Vodă Petru “Cercel” l-a instalat ca marele ban al Craiovei pe fiul lui Ioan Caragea din Insula Chios, Mihai / Mihalcea însurat cu Ghergana Marula din Cocorăştii Colţ 44,50 lat. N, 25,53 long. E, judeţul Prahova / strănepoata domnitorului Vlad “Călugărul”, omorât la ordinul generalului Gheorghe Basta în 16 VIII 1601). În 20 IV 1628 (când domnea Vodă Alexandru Iliaş), jupan Gheorghe mare spătar din Ghergani - a fost în Bucureşti martorul tranzacţionării moşiei Înghimpaţi, de lângă Călugăreni; e de ştiut că funcţia de mare spătar însemna dregătorul de la Curtea Domnească având rangul de ministru al apărării (iar la ceremonii purta sabia şi buzduganul domnitorului): spătarul purta spada domnitorului. De exemplu, în lupta din 25 X 1632 de lângă Mănăstirea Plumbuita / Colentina, acum Bucureşti, a fost evidenţiat spătarul Gherghie.

La Curtea Veche din Bucureşti Petru “Cercel”

În 3 IX 1717, preotul Constantin din Ghergani a cumpărat o proprietate, după cum apare în actul de atunci: “Mihai, fiul popei Stoica din Vizureşti, împreună cu nepotul meu şi cu feciorii mei, dat-am zapisul nostru la mâna dumnealui jupanul Constantin precum să se ştie că am vândut dumnealui un vad de moară în apa Dâmboviţei, însă împrejurul morii şi am vândut de a noastră bună voie, fără de

Ulterior Radu, fiul lui Mihnea “Turcitul” - domnitor succesiv al Ţării Româneşti şi Moldovei - înconjurat de Greci în anturajul său, a dăruit Mănăstirii Dealu în 1614 Satul Nou 44,35 lat. N, 25,28 long. E / judeţul Dâmboviţa, ca moşie de sprijin. Istoricul Niculae Iorga a marcat Mănăstirea Dealu ca 218


nici o silă şi cu ştirea tuturor vecinilor noştri, să-i fie dumnealui şi copiilor dumnealui, nepoţilor şi strănepoţilor, moşie în veci şi pentru mai adevărată credinţă ne-am pus numele aici”; în 9 III 1718, acelaşi preot Constantin din Ghergani a mai fost implicat într-o tranzacţie: “Eu Avram, împreună cu nepoţii mei făcut-am zapisul nostru la mâna dumnealui jupanul Constantin precum să se ştie că i-am vândut toată partea noastră de moşie Înghindeasca ca să-i fie dumnealui această moşie stătătoare în veci dumnealui şi coconilor dumnealui şi nepoţilor şi strănepoţilor, câţi Dumnezeu va dărui. Lungul moşiei merge din apa Colentinei ce se cheamă matca Colentinei până în matca Dâmboviţei Vechi. Am vândut această moşie de bunăvoia noastră, nesiliţi de nimeni şi cu ştirea tuturor fraţilor moşteni. Când am făcut acest document au fost mulţi oameni martori care se vor iscăli ca să se creadă. Am scris eu, popa Constantin din Ghergani” (moşia Înghindeasca sau Înghimpaţi - mai târziu Boanga - era între Ghimpaţi / Colentina şi Slobozia Moară / Dâmboviţa Veche). În acel secol XVIII - când cula Gherga din Ghergani posibil că era în ruină - familia Ghica a cumpărat domeniul, consolidându-şi acolo conacul şi ridicand un cavou mare în cimitir. În 2008, Dan Dulciu a scris: “Ghergani a fost un sat de Moşneni / Moşteni (ca şi satele învecinate Vizureşti şi Înghimpaţi); la Mavrodin şi Săbieşti - sate aparţinând Gherganilor - s-au desfăşurat lupte între armata lui Mihai “Viteazu” şi cea otomană. Marele ban Neagoe, originar din Ghergani, a transferat copiilor săi Bălaşa şi Bădica moşiile ce-i aparţineau, Ghergani şi Stăneşti, pentru ca ei să plătească - în numele lui - o datorie” (pisania Bisericii din Stăneşti scrie că pictura ei a fost săvârşită la 21 X 1536 de finanţatorul ei, logofătul Ghiura, fiul Doamnei Zorza, după ce s-a întors din Ţinutul Haţegului, unde “din pricina pedepselor şi prigoanelor” lui Vodă Vlad Vintilă a fost refugiat din 1534 cu toată familia, împreună şi cu logofătul din Drăgoeşti; Maria, fiica logofătului Ghiura / Giura, moştenitoare a unor moşii pe Jiu după bunica Zorza, măritată cu ruda Gherghe “Pribeagu” / “jupan Gherghia”, apoi devenit “popa Gherghe”, a fost mama celor 3 fraţi Buzeşti iar pe Jiu, fraţii ei au moştenit la 1 I 1573 jumătate din Filiaşi 44,24 lat. N, 23,31 long. E / judeţul Dolj de atunci fiind prima atestare a numelui localităţii - apărând astfel boierii Filişanu, care au dominat acel oraş aproape 4 secole). Alexandru Ştefulescu în “Istoria Târgu-Jiului” din 1906 a scris că “la Corbi (azi Bârseşti, suburbia oraşului Tg. Jiu), proprietatea a avut-o Gherghe logofătul - fratele marelui ban Dobromir - mai în urmă cunoscut sub numele de ‘popa Gherghe’, tatăl Simei, soţia stolnicului Stroe Buzescu, minunea cavalerilor din secolul XVI. După moartea lui Mihai Viteazu, boierii ţării cu Buzeştii oferă coroana lui Stroe; acesta refuză şi înalţă la tron pe Radu Şerban”. De exemplu, Gherge / Gheorghe în Târgu Jiu a fost menţionat într-un document din 6 X 1581.

45,22 lat. N, 27,55 long. E / judeţul Brăila, un vad de moară în Bucureşti, loc de vie pe Dâmboviţa / în marginea Bucureştiului, etc. (unii cercetători au presupus că logofătul Gherghe din Corbi ar fi fost tatăl adevărat al lui Mihai “Viteazu”). La 22 I 1596, popa Gherghe mai apare într-un act: “În numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, amin: Iată dar oameni buni din oraşul Piteşti, judeţul Ivan şi 12 pârgari această carte a noastră acestui om, anume Stanciu, cum a avut Stanciu tocmeală cu călugării din Vierăş pentru partea lui Pravilă de mori, ce-a fost zălojit la Sfânta Mănăstire din Vierăş. Iar Stanciu a plătit 2100 de aspri, gata. După aceea, să fie Stanciu în pace cu partea lui Pravilă, să n-aibă nimeni nici un lucru a-l bântui. Cine va mai scorni pâră, să fie proclet de Iisus Hristos şi de cei 318 părinţi care au fost în Niceea. Martori: Arsenie clucer, popa Gherghe, popa Sava, Leca cupţu, Ivan pârcălab, Pătru postelnic, Ivan, Iorga, Chirecă, Bojechi, Dima, Mircea, Stan, Gherghe, Dumitru, Gherghe Păun şi Badea. Am scris, popa Gherghi”. Este de ştiut că sora Neacşa a logofătului / popii Gherghe a avut-o ca fiică pe Stanca, soţia celui care a devenit Vodă Mihai “Viteazu”, care la cununie a adus o mare zestre - mai ales moşii în Mehedinţi - banii şi relaţiile Gherganilor ajutându-l pe Mihai semnificativ în lansarea politică (Gherghe, unchiul Stancăi, ajuns mare postelnic la Curtea Domnească, i-a aranjat în 12 XII 1588 soţului ei Mihai prima funcţie publică la Curtea Ţării Româneşti / drept stolnicul domnitorului iar Dobromir alt unchi al Stancăi, însurat cu nepoata Vilaia - a fost banul Craiovei în 1568-1583); pe atunci, ce a mai rămas din puternicul neam Gherga în Ţara Românească încă atrăgea ca un magnet, Mihai însurându-se cu Ghergana Stanca, similar cum Pătraşcu a făcut înaintea sa cu Ghergana Voica (care tare s-a amărât la timpul ei de prezenţa frumoasei hangiţe Teodora la curte - cea devenită mama lui Mihai “Viteazu” - la fel păţind-o şi Doamna Stanca, datorită escapadelor amoroase ale lui Mihai cu amantele, ca de exemplu acela având fiica Marula, născută de Tudora din Târgşor). Este de ştiut că Florica, fiică legitimă a domnitorului Mihai “Viteazu”, s-a măritat cu clucerul Preda (nepotul pitarului Gherghina / văr cu Radu Buzea, tatăl Buzeştilor: ei aveau bunicul din Corbi; pitarul pregătea pita / pâinea pentru domn şi pentru corpurile de oaste cu raţie zilnică de pâine, fiind “mai marele peste care” / şi carete din Ţara Românească). Maria, văduva lui Gherghina, s-a remăritat cu marele logofăt Ioan Movilă şi a fost mama domnitorului Simion Movilă, cel care a domnit în Ţara Românească în ultimul an de viaţă al lui Mihai “Viteazu”, când acela a fost plecat (fiul Petru Movilă 15961646 a devenit mitropolitul Kievului şi a înfiinţat acolo Academia Movileană, funcţională inclusiv acum). Deoarece Mihai “Viteazu” n-a fost singur în exercitarea puterii, succesul marelui proiect de la sfârşitul secolului XVI de conducere a Românilor din N Dunării a fost al echipei sale, dominată de Ghergani, cei mai apropiaţi domnitorului fiindu-i soţia (Doamna Stanca) şi verii ei (fraţii Buzeşti). La iniţiativa academicianului Niculae Iorga, sculptorul Spiridon Georgescu a realizat în oraşul Făgăraş bustul Doamnei Stanca (după portretul cunoscut din tablourile votive ale familiei); ea a permis lui Mihai să-i amaneteze bijuteriile pentru ca să poată plăti oastea. În “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, istoricul Nicolae Bălcescu a descris-o pe Ghergana Stanca astfel: “Era o femeie aleasă această doamnă, ale cării calităţi chiar duşmanii soţului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă şi de soţie, ea adesea domolea iuţimea şi asprimea

Popa Gherghe Popa Gherghe a cumpărat în perioada 1571-1574, pe când domnea Vodă Alexandru Mircea, multe moşii, ca Bârleşti şi Câineni, ambele în Bumbeşti-Jiu 45,10 lat. N, 23,22 long. E, judeţul Gorj, Curţişoara - fostă Şofrânceni 45,05 lat. N, 23,22 long. E / ce găzduieşte acum “Muzeul Etnografic” Gorj, Gârniţa 44,35 lat. N, 22,51 long. E / judeţul Mehedinţi, jumătate din Runcu / judeţul Dâmboviţa, Sâmbotin 45,10 lat. N, 23,18 long. E / judeţul Gorj, Vădeni 219


caracterului soţului său, şi într-aceeaşi vreme, inimă eroică, ea împărtăşea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoţindu-l în războaie şi până pe câmpul bătăliilor stând la coasta lui”.

celelalte părţi ale edificiului, case cu scosuri în toate părţile şi cu sacnacsiu, fiecare odaie cu ferestre spre 3 părţi ale lumei, tavanurile erau de stejar, streaşina scoasă de o jumătate de stânjen ca să-i ţie vara umbră, s-o apere toamna şi primăvara de ploi şi iarna de viscol şi zăpadă; curtea era înconjurată de zid bolovănit înalt şi gros, poarta cu boltă, cu 2 rânduri de uşi de stejar ferecate, cu foişor dasupra, unde păzea ziua şi noaptea arnăuţii. Sub gang era o odaie pentru pazardighean în timp de ciumă. Din pridvor, o galerie deschisă ducea la biserică, căci fiecare casă mare avea biserică în curte sau în corpul casei, la un colţ. O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat, nici poliţia, nici justiţia domnească nu îndrăznea să treacă pragul porţii unui boier, deşi un asemenea drept nu era scris nicăieri; la trebuinţă, boierul putea să închiză porţile şi să trăiască luni de zile cu familia, cu slugile şi cu oamenii casei, 80-100 de suflete, fără să aibă cea mai mică trebuinţă de cei din afară. Avea mălai şi făină în ambare, cămara gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari, etc.; la caz, putea cu oamenii din curte să se apere contra puterei domneşti, când ea nu era sprijinită pe vreo poruncă de la Ţarigrad” / Istanbul. Dr. Neagu Djuvara în “Între Orient şi Occident” a redat câte ceva din vechea organizare: “În Ţara Românească, culele case din cărămidă, cu ziduri foarte groase - erau concepute ca nişte mici fortăreţe, cu deschizături în ziduri, ca să se poată trage asupra haiducilor puşi pe jaf sau asupra cetelor turcilor fugiţi din armată; în acele clădiri, împărţirea în interior era peste tot cam aceeaşi: o sală foarte mare în mijloc, cu mobilă destul de rustică, celelalte odăi dând în ea: acolo stăteau slugile iar în sală aveau loc petrecerile la sărbători, stăpânii locuind în odăile de deasupra. Reşedinţei boiereşti ţăranii îi spuneau ‘curte’, expresia cuiva de la ţară sub forma ‘mă duc la curte’ însemnând că se ducea la casa boierului: reşedinţa era în mijlocul unei adevărate aglomeraţii de colibe, şuri, grajduri, câteodată moara fiind tot acolo, fierăria fiind şi ea nelipsită (era un soi de unitate economică, unde mişunau o mulţime de rândaşi, de grăjdari, de slugi, de meşteri); între acel centru şi satele învecinate era un neîncetat dute-vino, de vreme ce moşia era lucrată în dijmă şi cea mai mare parte a treburilor se făcea prin clăcile ţărăneşti. Toată lumea era datoare să facă ceva pentru stăpân dar şi stăpânul era dator să facă ceva pentru fiecare; chiar dacă uneori ajungea la neînţelegere cu ţăranii, tot boierul era ocrotitorul firesc împotriva abuzurilor puterii (şi tot la el se duceau ţăranii când nu mai aveau grâne ca să ajungă de la o recoltă la alta): la cei bine văzuţi, boierul era martor când se cununau şi era naşul copiilor lor”. La începutul secolului XX, de Ghergani ţinea şi satul Colacu. Până în 1955, când a fost doborât de o furtună năpraznică, a existat în Ghergani un stejar mai vechi decât întemeierea Ţării Româneşti (încă din timpul Pelasgilor gorunul / stejarul era foarte onorat, plantat tradiţional cu rolul de a marca un loc deosebit, fiind “Arborele Vieţii”; spre exemplu, la Templul Hiperboreu Dodona 39,24 lat. N, 20,47 long. E din Epir - închinat la început Mamei Gaia, gospodărit apoi de Moloşi - principiul divinaţiunii era acţiunea vântului: cel mai vechi rit de profeţie acolo era de a observa freamătul coroanei unui stejar / gorun înalt). Astăzi, aceeaşi denumire de gorun pentru stejar (copac tipic Anatoliei şi Europei) e în uz doar la Bulgari şi Români.

Doamna Stanca cu fiul Ambele moşii Gherga din Ţara Românească Gherghiţa şi Ghergani - datorită instalării Gherga în Banat la sfârşitul secolului XVI, au început să decadă odată cu secolul XVII. Ion Ghica din Ghergani - care cunoscuse multe din acele reşedinţe boiereşti în copilărie - a notat în memoriile sale: “Casele boiereşti aveau ziduri tari ca de cetate, în câte 4 şi 6 cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi dasupra, cu pod din streaşină până-n streaşină; grinzile erau ca urşii de pod de groase: la cheresteaua unei singure case mergea un parchet de pădure seculară întreg. Pardoseala sălilor şi a tinzilor era de cărămidă pusă pe muchii, învelitoarea de şindrilă bătută pe 7 şi pe 9, înaltă aproape de 2 ori cât casa, ca să nu ţie zăpadă şi ca să se poată scurge apa mai lesne. Corpul principal se compunea dintr-o sală mare de colo până colo, cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinzi în cruci prin care se comunica cu 220


Aromânul Luca Caragiale 1852-1912 (cel mai mare dramaturg din România, ales post-mortem membru al Academiei Române), nepot al Aromânului Ştefan Caragiale din Insula Cefalonia, a scris în 1899 despre o călătorie cu trenul prin gara Ghergani. În perioada interbelică, plasa Ghergani / județul Dâmbovița a avut 19 localităţi; acum, Ghergani - unde Biserica Ortodoxă are hramul “Sfintei Treimi” - a ajuns partea dinspre Târgoviște a orașului Răcari (cu denumirea datorată mulţimii racilor existenţi acolo, dezvoltată lângă “Podul Bărbierului” peste pârâul Ilfovăţ, făcut de starostele bărbierilor din capitala Bucureşti a Ţării Româneşti în 1725 pentru a culege lipitori, localitate ce până în secolul XX a aparținut plasei Ghergani).

Gorunul din Ghergani Gorunul din Ghergani a fost în faţa culei Gherga (şi apoi în faţa conacului Ghica), căci a dăinuit multe secole. Ca monument istoric, acum în Ghergani este catalogat zidul de incintă. După cum a indicat cercetătorul Dan Dulciu, cei din Ghergani s-au numit Moşteni până în perioada interbelică. În 1970, profesorul Simion Dănilă (autorul Monografiei Belinţului, unde toponimia locală a reținut Domeniul Hergoya - spre Codrul Chevereșului - încă la 1372) a indicat sosirea Medievală Gherga în Banat din Ghergani. (Printre multe locuri din Banatul Sârbesc unde apare Gherga, ca Alibunar 45,05 lat. N, 20,58 long. E, Nicolinţ 45,02 lat. N, 21,04 long. E, etc. e şi Glogoni 44,59 lat. N, 20,33 long. E aşezare înfiinţată în avalul Râului Timiş printr-un canton existent la 1586, al cărei nume ar fi derivat din “măceş” sau “porumbel” - unde există şi străvechiul nume Chirca provenit din ceea ce Bulgar e Kirka / în 2002 Mircea Samoilă, autorul lucrării “Viaţa numelui”, despre unele nume de familie a Românilor din Voivodina, în care s-a referit la Gherga, a emis ipoteza posibilei legături a localităţii din Banatul Sârbesc cu Chirca 44,21 lat. N, 26 long. E din Sudul judeţului Dâmboviţa ca şi fosta moşie Gherga, numită Ghergani). Pe lângă Ghergheşti 44,41 lat. N, 25,18 long. E şi Gherghiţeşti 44,47 lat. N, 25,20 long. E din vecinătatea Ghergani, în România mai există locuri cu rezonanţă, însă doar ca vagi legături de nume sau neam cu Gherga (cum ar fi ca actual exemplu Ghergheşti 46,30 lat. N, 27,31 long. E din judeţul Vaslui, ce pe timpul lui Alexandru “cel Bun” se numea Mânjeşti, pe de altă parte în 2014 cercetătorul Român Cornel Bîrsan conectându-l în Dobrogea secolului X pe jupanul Gheorghe din Basarabi-Murfatlar / judeţul Constanţa cu jupanul Dimitrie, pomenit într-o inscripţie de la 943 din comuna Mircea Vodă / judeţul Constanţa, unde este localitatea Gherghina 44,16 lat. N, 28,10 long. E - ce Medieval s-a numit Defcea / Turceşte Devce - din relativa apropiere a cetăţii Sacidava / judeţul Constanţa: jupanul Dimitrie a fost conducătorul local Valah care s-a opus atunci Imperiului Bizantin, păstrând independenţa primei Ţări Române = “Vlaşca de la Dârstor”).

Restaurări Medievale

221


George / Gheorghe fiind de la realizarea de către acela a unui palat / conac acolo, cu materialele ruinelor, el fiind însurat cu Elisabeta Seredy care avea în zestre moşia Săcueni din scaunul Odorhei iar Ana, sora lui, devenind mama principelui Transilvaniei Acaţiu Barcsay 1619-1661, care a finanţat tipărirea primei cărţi Româneşti scrisă cu litere Latine, realizată de Iezuitul George “Buitul” / adică “Repezitul” 1589-1635 din Caransebeş / primul student Român la Roma); este foarte posibil ca George / Gheorghe “Palatici” - devenit banul Caransebeşului şi Lugojului pentru întâia oară în 1583 să fi fost fratele mai mic al acelui tânăr cavaler Grigore căzut la apărarea Timişoarei de otomani anterior cu 31 de ani şi al preotului ortodox Ştefan Gherga, instalat de 3 ani în Lugoj (pe atunci, moşia Gherga se întindea din Ilidia / S Oraviţei pe Valea Mercina până în Vărădia / V Oraviţei, oraşul Cărăşan fiind cel de unde în Antichitate şi Romanii au exploatat aur, unde în 1817 a apărut cel mai vechi teatru al României, unde în 1854 s-a inaugurat cea mai veche cale ferată a României, cu traseul până la portul Dunărean Baziaş, etc.: în perioada interbelică, Oraviţa a fost reşedinţa judeţului Bănăţean Caraş iar azi acolo încă trăiesc orăşeni Gherga). Patrimoniul Gherga în Evul Mediu a cuprins proprietăţi însemnate nu doar în Valahia = Ţara Românească, ci şi în Valahia Cisalpină = Banat (începând cu Ţinutul Gugulanilor, de la frontiera dintre ele). Dr. Sorin Bulboacă a scris despre nobilul Bănăţean: “Banul George s-a afirmat ca excelent diplomat, întreţinând în 1594 o corespondenţă secretă cu Mihai Viteazu. La 17 IV 1594, Mihai Viteazu l-a trimis în solie la el pe postelnicul Toma, în vederea pregătirii comune a acţiunilor împotriva otomanilor. Misiunea postelnicului Toma era ultrasecretă, deoarece în scrisoarea adresată banului, Mihai Viteazu menţiona ‘să-i creadă vorbele pe care le va spune’.”

Ţinutul Haţegului (1607 și azi) Cel dintâi drum al Sf. Nicodim din localitatea Kosovară Prilep = Prislop, din 1359 pe partea Nordică a Dunării a inclus şi Ţinutul Haţegului / Ţinutul Pădurenilor, căci înrudit cu stăpânii locurilor (anume, cu Alexandru de Margina, tatăl Elisabetei de Margina, care a fost mama domnitorului Iancu de Hunedoara, în urma cununiei ei cu ruda Voicu) a decis să întemeieze la Prislop o mănăstire: acolo ctitorul - la începutul secolului XV - şi-a realizat celebrul său “Evangheliar” iar în secolul următor locul (rămas reper ramurii Gherga din Ţara Românească) a oferit adăpost rudelor refugiate politic, de aceea fiind şi supus unei necesare renovări; în anul 1857, contele Teleki Josef a scris în lucrarea “Era Huniazilor” că familia Românească a Elisabetei de Margina avea ca rude nobilii din zonele Caransebeș, Media / Mehadia și Almăj (de altfel, în Banat ei erau urmașii dinaștilor lui Glad). După desfiinţarea Mitropoliei Severinului (cu jurisdicţie timp de 147 ani peste Banatul Severinului / Montan şi Banatul Olteniei / Băniei, oficial în perioada 13701517), care a fost întemeiată de Ghergani, ortodoxia a fost exercitată în continuare şi de Gherga printre Români: din 1558 - la 6 ani după ce fratele său mai mare a murit apărând Timişoara de otomani - în Ţinutul Haţegului preotul Ştefan Gherga a renovat, timp de 2 decenii, mai multe aşezăminte religioase (în 1561-1562 Gherga fiind chiar mitropolitul Ardealului, în 11 XI 1567 principele Transilvan notând doar despre existenţa “vlădicii Românilor Gheorghe”, fost ierarh calvin care introducea forţat limba Română în biserici), din 1580 preotul ortodox Ştefan Gherga stabilindu-se la Lugoj, ce a fost reşedinţa Banatului creştin - în alternanţă cu Caransebeşul - Lugojul în România “Mare” fiind reşedinţa fostului judeţ Severin. Banul Lugojului şi Caransebeşului în 24 VI 1586 - 7 V 1588, 11 VII 1592 - 11 X 1594 şi în 1 V 1596 - 30 VI 1596 a fost cneazul Român Gheorghe / George zis “Palatici” deoarece stăpânea centrul Medieval Ilidia 44,58 lat. N, 21,42 long. E / judeţul Caraş-Severin (cetatea Ilidia nume provenind de la Sf. Ilie, cu hramul aceluia existând biserica acolo, din timpul Sf. Nicodim Gârca - a fost distrusă de otomani în 1552, supranumele de “Palatici” al cneazului 222


1503-1564 (fratele mai mic al împăratului Carol V care a instalat Cavalerii Ioaniţi în Malta) în intenţia de a prelua puterea asupra Transilvaniei; este de observat că bunicul împărat Maximilian Habsburg 1459-1519 îl avea introdus în arborele genealogic pe Sf. Gheorghe, acela fiind şi îngropat în Biserica “Sf. Gheorghe” din Viena, ctitorită chiar de el (în timpul vieţii l-a ales pe Sf. Gheorghe ca patronul Casei Habsburg: progenitorul habsburg a fost în secolul X nobilul Guntram - dintr-o familie Burgundo-ViziGotă - din cantonul Elveţian Argau / Argovia, în apusul Pădurii Negre şi Lacului Alpin Constanz). După nepotul lui Gherghina, Vodă Radu de la Afumaţi, a urmat Moise Vodă - fiul domnitorului Vladislav III din ramura “Dăneşti” - care în 13 II 1530 la nunta surorii sale cu marele ban Barbu II Craiovescu a răzbunat asasinarea domnitorului Radu de la Afumaţi, prin suprimarea boierilor care l-au ucis pe predecesor (Vodă Vladislav III a fost nepotul domnitorului Vladislav II, fiul lui Vodă Dan II); însă în acelaşi an, în lupta cu Vlad “Înecatul” - fiul domnitorului Vlad “cel Tânăr” - Moise Vodă şi marele ban Barbu II Craiovescu şi-au pierdut vieţile. Ajuns domnitorul Ţării Româneşti, Vodă Vlad “Înecatul” a căutat slăbirea puterii boierilor Craioveşti (aliaţi paşei din Nicopole care i-a omorât tatăl). După cum enunţă în “Istoria românilor” Academia Română “atunci unul dintre Craioveşti, Drăghici Gogoaşe / băiatul lui Danciu Gogoaşe - şi al Hrusanei, fiica marelui pârcălab Gherghina - a închinat partea de avere a sa şi a tatălui său ‘ridicându-se domn la Ţarigrad, ca să vină în Ţara Românească’; actul său - primul caz în istoria Ţării Româneşti în care un boier îşi dăruia averea unei puteri străine pentru a-şi atinge ţelul politic - a compromis însă poziţia Craioveştilor, care s-au ridicat ei înşişi împotriva domnului. Trimis la Ţarigrad / Istanbul, vornicul Şerban din Izvorani a reuşit să-l prindă şi să-l spânzure pe Drăghici. Domnul a confiscat apoi satele Craioveştilor pentru hiclenie şi a scos din mâna lor marea bănie”. În 1539, acel Şerban devenit marele ban al Craiovei - însă s-a răzvrătit, pretinzând tronul ocupat pe atunci de Vodă Radu “Paisie” (fiu al domnitorului Radu “cel Mare”, care a urmat la domnia Ţării Româneşti fratelui său, Vodă Vlad Vintilă), averea lui fiind confiscată pentru “hiclenie”; Şerban a fost bunicul domnitorului Radu Şerban, dregător al domnitorului Mihai “Viteazu” (sprijinit în 1602 de boierii Buzeşti ca să ia domnia). Vodă Radu “Paisie”, aflat în conflict şi cu logofătul Giura / ruda sa, în 1545 - deoarece s-a aliat cu regele Ferdinand Habsburg - la voinţa sultanului a fost schimbat cu fratele său Mircea “Ciobanu” (mezinul domnitorului Radu “cel Mare”, cununat cu Chiajna, fata domnitorului Petru Rareş şi a Elenei Brancovici): în Valahia, etapa domnilor aleşi de către “ţară” şi numai confirmaţi de Poartă a fost înlocuită atunci prin aceea a domnilor numiţi şi trimişi direct de la Istanbul (porecla de “Cioban” o purta de la comerţul cu oi avut cu otomanii); e de remarcat că Doamna Chiajna a zidit Biserica “Sf. Nicolae” din Câmpulung. Numirea de către sultan în 27 I 1558 a lui Mircea “Ciobanu” din nou ca Vodă al Ţării Româneşti - după moartea domnitorului Pătraşcu “cel Bun” - a provocat un exod peste Carpaţi: el în 3 II 1558 la investirea pe care a avut-o în Bucureşti n-a ucis doar boieri, ci - pentru prima dată în istoria Ţării Româneşti de către un Vodă - şi reprezentanţi ai clerului. Preotul Ştefan Gherga atunci s-a refugiat peste Carpaţi, în 1561-1562 (pe când Gergely / Grigore din Szeged - colţul NV al Banatului - era un mare cântăreţ al bisericii, care a publicat în 1562 şi o “Carte de cântece” pentru Români), la Geoagiu de Sus 46,15

Ilidia În Ţinutul Haţegului, preotul Ştefan Gherga din Ghergani / nepot al marelui pârcălab Gherghina şi-a avut baza la Mănăstirea Prislop, alături de Domniţa Zamfira (erau din aceeaşi generaţie şi înrudiţi, căci prinţesa Zamfira - fiica domnitorului Moise Vodă - şi preotul Ştefan Gherga aveau acelaşi unchi Barbu II Craiovescu / fiul Gherganei Hrusana, omorât deodată cu cumnatul Moise Vodă în 29 VIII 1530, la Viişoara) şi a renovat cu echipa sa în zonă mai multe aşezăminte ortodoxe - construite gotic - cu diverse hramuri, ca de exemplu Colţ, Densuş, Ostrov, Prislop, Strei, etc. Dr. Ioan Ştefănescu în “Arta feudală în ţările române” din 1981 a scris: “În Biserica din Ciuturoaia / Cepturoaia - veche ctitorie a familiei Buzeştilor - este piatra de mormânt a lui Moise Vodă. Din decorul mural, repictat - culoare peste culoare - şi în parte ruinat, au rămas fragmente originale. Iisus e pictat imberb. Faptul e rar. Se întâlneşte în cele mai vechi monumente ale artei creştine: pe un sarcofag din Clermont, pe o coloană a baldachinului de altar din San Marco la Veneţia, etc. Exemplul din Ciuturoaia ne întoarce deci departe în vremi” (Biserica din Ciuturoaia / Cepturoaia - cu hramul “Sf. Parascheva” - a fost realizată în 1529 între cula Buzeştilor şi Mănăstirea Căluiu; acum localitatea se numeşte Iancu Jianu 44,30 lat. N, 24,02 long. E / judeţul Olt). Este de ştiut că în 23 I 1512, Vodă Vlăduţ / Vlad “cel Tânăr”, fratele mai mic şi vitreg al lui Vodă Radu “cel Mare” (fiul domnitorului Vlad “Călugărul” cu Maria / a doua sa consoartă, văduva lui Basarab “Ţepeluş”) a fost decapitat în Bucureşti, sub un păr, de o rudă: Mehmed Mihaloglu / paşa din Nicopole, descendent din Vodă Mihail, fiul domnitorului Mircea “cel Bătrân” (pe acel loc a ridicat Doamna Anca, soţia lui, Biserica “Sf. Nicolae”, renovată de Armânul / Aromânul ban Gheorma şi înălţată de Vodă Mihai “Viteazu”); atunci astfel ajutat de paşa din Nicopole - a luat domnia Ţării Româneşti Neagoe Basarab, care (regretând sfârşitul tragic al domnitorului Vlad “cel Tânăr”) l-a chemat pe patriarhul ecumenic Pahomie, instalat de altfel în Patriarhia de la Istanbul / Ţarigrad cu sprijin Românesc, “ca, prin gătirea Sfântului Mir, să îmblânzească mânia lui Dumnezeu” / după cum a notat cronicarul Sas Johann Filstich 1684-1743. Academicianul A/Român N. Iorga a reflectat despre ce a fost atunci: “Acest urât omor se lămureşte prin hotărârea Craioveştilor de a înlătura tot neamul lui Radu cel Mare, pentru ca astfel Băsărăbeştii lor să poată cârmui în linişte”. După Vodă Neagoe Basarab la domnia Ţării Româneşti a fost Vodă Radu de la Afumaţi - fiu al domnitorului Radu “cel Mare” - care în 2 I 1529 a fost decapitat la Biserica Cetăţuia din Vâlcea deoarece l-a susţinut pe Ferdinand Habsburg 223


lat. N, 23,35 long. E / judeţul Alba înlocuindu-l pe Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului; venind prin Ocna Sibiului 45,52 lat. N, 24,03 long. E, unde a vieţuit o scurtă durată, Ştefan Gherga - continuând experienţa înaintaşilor săi, care au condus ortodoxia Ţării Româneşti în cea mai mare parte a secolului precedent - a avut o intervenţie de aproape un an în cadrul mandatului mitropolitului Sava Brancovici (sediul ortodoxiei Transilvaniei pe atunci fiind acolo, în Geoagiu de Sus / acum unit cu Geoagiu de Jos), apoi el retrăgându-se la Mănăstirea Prislop, unde a pregătit instalarea verişoarei sale Zamfira, fiica lui Moise Vodă. Este de observat că în județul Alba exista Gherghişa 46 lat. N, 23,49 long. E - în Germană Gergeschdorf, în graiul Săsesc Gergestref, în Maghiară Gergelyfalva - azi satul Ungurei din comuna Roşia de Secaş; e de ştiut că în Gherghişa a fost găsit un mare depozit de monede Romane republicane (dinaintea Imperiului Roman), rămase datorită comerţului anterior războaielor Daco-Romane. În locul unde Sfântul Nicodim Gârca venit din Coşava / Kosova, de la izvorul Moravei - de pe moşie Ghergană - a terminat de copiat “Tetravanghelul” la 1405, Domniţa Zamfira a reclădit din temelie Mănăstirea Prislop înfiinţată de acela / ea fiind de fapt al doilea ctitor al aşezământului religios; îi plăcea foarte mult apa izvoarelor din zonă şi ultima parte din viaţă a locuit acolo. Preotul ortodox Ştefan Gherga împreună cu verişoara lui Domniţa Zamfira au realizat trainic aşezământul de la Prislop, căci deja trecuseră 2 secole de la ridicarea aceluia de către strămoşul lor Nicodim Gârca.

Cercetătoarea Gabriela Pisoschi în Analele Universităţii din Craiova din 2006 a scris că Mănăstirea Prislop a fost înconjurată cu zid, înzestrată cu moşii şi dotată cu multe odoare de către Domniţa Zamfira, devenind aşezarea ortodoxă cea mai renumită din Transilvania prin copierea de cărţi Româneşti şi Sârbeşti şi prin şcoala bisericească pentru viitorii preoţi şi cântăreţi deschisă acolo de ea (din 1572, pentru 7 ani, şeful ortodocşilor Români din Ardeal - cu reşedinţa la Bălgrad / Alba Iulia - a fost Eftimie). Biserica Mănăstirii Prislop a fost construită în stilul triconc - acelaşi ca al Mănăstirilor Vodiţa 44,43 lat. N, 22,29 long. E (din Defileul Dunării de la Porţile de Fier / Gherdap) şi Tismana fiind singura de acel fel din Transilvania / monument istoric. Neobişnuit pentru ortodoxia de atunci, lespedea Domniţei Zamfira (împodobită cu stema Ţării Româneşti), a fost inscripţionată nu în Slavonă, ci în Latină; cei care au îngropat-o la Mănăstirea Prislop au fost vărul ei Ştefan Gherga şi fiul ei, călugărul Ioan - aşadar Ghergan după mamă - devenit mitropolit al Ardealului ce i-a urmat lui Ghenadie pentru 2 decenii: el a fost cel care a ridicat catedrala din Alba-Iulia / Bălgrad, împreună cu Vodă Mihai “Viteazu” (care era cununat cu Ghergana Stana, verişoara lui Ioan). În 1580, la decesul Domniţei Zamfira, cu ajutorul colegului Ghenadie de la Prislop (devenit din 1579 mitropolitul Ardealului, căci Ioan - fiul Domniţei Zamfira - a rămas la Prislop să-şi îngrijească mama în ultimul ei an de viaţă, urmând ca mitropolit al Ardealului după moartea din 1585 a lui Ghenadie), preotul Ştefan Gherga s-a mutat la Lugoj; în acel an 1580, în Munţii Albaniei o răzvrătire împotriva otomanilor era condusă de nobilul Gărdan (care ulterior când Mihai “Viteazu” a preluat puterea în Ţara Românească l-a căutat pe Vodă împreună cu mai mulţi şefi Balcanici “pentru dezrobirea creştinătăţii” / după cum a scris Aromânul Theodor Capidan în “Buletinul Muzeului Limbii Române” din 1920). În Lugoj, preotul Ştefan Gherga l-a înlocuit pe parohul Moise Pescişel / Peştişel, ce la invitaţia mitropolitului Ghenadie a lucrat până în 1581 numai la versiunea Română a “Pentateuhului”, într-un grai Bănăţean, din care în premieră naţională a fost tipărită în 1582 de Şerban / fiul diaconului Coresi “Palia de la Orăştie” 45,51 lat. N, 23,12 long. E, judeţul Hunedoara (localitate iniţial numită - ca şi râul pe care e - Grădiştea) primele 2 cărţi ale Bibliei - “Facerea” şi “Ieşirea” - în Română; activităţi de copiere şi a unor texte apocrife - constituind un veritabil monument de limbă veche Românească - în zonă, în acel timp, au mai avut loc la Măhaci 46,26 lat. N, 23,44 long. E / azi Măhăceni în comuna Unirea, judeţul Alba, de către preotul Grigorie, în perioada 27 I 1583 - 10 V 1619 (în “Codicele Grigorian”, scris de mână). În “Cuvinte den bătrâni”, academicianul Român Petriceicu Haşdeu a studiat “Codicele Grigorian”: “Texturile popei Grigorie sunt întocmai ca la Istriano-Români. Măhăcenii dară din secolul XVI erau nişte ‘Moţi’ sau ‘Mocani’ în toată puterea cuvântului”. În 1928, parlamentarul Român Ion Rusu Abrudeanu a scris în cartea sa “Moţii” despre Moţi că “numirea vine de la chica Antică - moţul de păr - pe care îl purtau bărbaţii şi care era obicei Dac; personal am văzut - în copilăria mea - încă destui Moţi bătrâni cu părul adunat în chică, de obicei în partea dreaptă a capului, lângă ureche”: “Moții” de fapt erau “Moșii”, respectiv “Cei Străvechi”. Este de ştiut că diaconul Coresi a înfiinţat prima şcoală Românească în Şcheii Braşovului, unde în 1583 - imediat ce a luat puterea în Ţara Românească - Vodă Petru “Cercel” a ridicat tinda de piatră a Bisericii “Sf. Nicolae” iar în actualul

Mănăstirea Prislop 224


judeţ Prahova, familia lui Coresi a ridicat Mănăstirea Ghigheu în Ghighiu 44,54 lat. N, 26,03 long. E (atestată în 30 XI 1601), între Mănăstirea Gherghiţa şi Mănăstirea Jercalai 45,01 lat. N, 26,13 long. E de pe Cricov: “Schei”, denumirea dată Slavilor Sudici dar şi Rumânilor de lângă ei, de către restul Românilor - provenea de la Latinul “Sclavus” - cu regăsiri în satul Schiau lângă Urlaţi, cartierul Schei vecin cu Grădiştea în Câmpulung, Dealul Schiaului lângă Răşinari, Şcheii Cergăului 46,06 lat. N, 23,55 long. E / judeţul Alba, etc. (cu aparţinere la Geoagiu de Sus, ce documentar era aşezare notată din 1264 ca Gyog, moşia sa Cergău - Ghergău, Chergeod sau Chergov - fiind atestată în 1302 ca a refugiaţilor bogumili din Timoc, fugiţi de persecuţiile religioase Balcanice / la care orice ceremonie sfârşea prin “pace”, implicând sărutarea între toţi cei de faţă; aşa cum “Ungureni” erau Românii trăind în zonele dinspre Unguri, cu apelativul “Schei” erau Românii venind dinspre “Bulgari” / generic sub care erau cuprinşi Slavii Sudici, inclusiv Sârbii, ş.a).

feciorul lui Dragomir unchiul meu, din satul Comăneşti, de sa vândut să fie Rumân jupanului Gherghe spătarul, cu a patra parte de ocină de preste tot hotarul ca şi mine; şi s-a vândut de bună-voie, dereptu 2000 de bani gata. Şi l-a scos şi pre Stan Lungul de bir şi i-a cumpărat nădragi şi i-a dat un porc de prăsilă. Derept aici mărturisim noi, cu câţi martori sunt aici scrişi, cum să ţie jupan Gherghe jumătate din satul Comăneşti, de preste tot hotarul şi cu tot venitul”.

Biserica din Densuş Construită în secolul X pe ruine din secolul IV, din bolovani de râu, cărămizi cu inscripţii Romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, etc. (luate şi din vecina Ulpia Traiana, unde anterior Romanilor era un templu dedicat Marii Mame), găzduind lespedea celui mai bun prieten şi general al împăratului Marcu Traian / cuceritorul unei părţi din Dacia, Biserica din Densuş 45,34 lat. N, 22,46 long. E are un aspect straniu, stârnind totodată admiraţie şi uimire: deasupra altarului se află 2 lei de piatră situaţi coadă în coadă, aspectul clădirii - ca de pasăre - amintind de străvechea Biserică “Sân-Nicoară”, adică “Sfântul Nicolae”, din Curtea de Argeş. În masiva construcţie au rămas peste ani pe registrele superioare ale pereţilor naosului ca şi în altar fragmente de pictură - cu sfinţi în straie populare - restaurate de către preotul Ştefan Gherga. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc particularităţile ortodoxe ale Ţării Româneşti. Academicianul Niculae Iorga în “Istoria Bisericii Româneşti” a consemnat că frumoasa Domniţă Zamfira a sprijinit restaurarea Bisericii din Densuş (ultima lucrare acolo fiind din 1443), semnătura preotului Ştefan Gherga care s-a îngrijit de aceasta văzându-se şi azi sub fereastra din SE a altarului.

Codicele Grigorian De altfel, e de observat că un document din 1601 se referă la Cricov şi Gherghe: “Eu Manea, feciorul lui Stan de Comăneşti din Cricov, mărturisesc cu acest zapis al meu cum mi-am vândut a patra parte de ocină, de preste tot hotarul, şi din apă, şi din pădure, şi din şederea satului, şi din hotar până în hotar, şi din cap până în cap, pentru că m-am vândut eu cu feciorii mei, cu toată moşia mea, jupanului Gherghe spătarul, să-i fiu Rumân dereptu 2000 de bani, căci am căzut într-o pradă bănească, că am spart capul unui om. Deci n-am avut cu ce plăti şi m-am vândut de am plătit şi scos de la jupan Gherghe spătar şi de bir şi mi-a cumpărat şi un cojoc. După ce m-am vândut eu Manea, venit-au şi văru-meu Stan Lungul, 225


Iorga” al Academiei Române: “Banul - împreună cu ceilalţi dregători ai locului - trebuia să garanteze toate privilegiile fiscale, scutirile de orice obligaţii în natură, ordinare şi extraordinare, de găzduire a oaspeţilor şi îndeplinirea oricăror slujbe de rând şi orăşeneşti, cu care erau înzestrate unele proprietăţi particulare din teritoriul administrat. Acele proprietăţi care cuprindeau case, curţi, terenuri arabile şi vii, situate în perimetrul celor 2 mari oraşe din Banat, erau stăpânite de persoane cu o condiţie socială şi cu ocupaţii diverse: preoţi (ca Ştefan Gyercza în 1580), dieci (ca Grigore din Oradea în 1591), militari, nobili influenţi”. Dr. Mircea Păcurariu a continuat cu însemnătatea tipăriturilor diaconului Coresi din Târgovişte, care s-a mutat printre Românii din Braşov: “Marele merit al lui este acela că a fost primul cărturar care a luptat în mod conştient pentru introducerea limbii române în biserici, pentru răspândirea ştiinţei de carte în româneşte. Activitatea lui reprezintă o continuare şi o desăvârşire a mişcării care a dat cele dintâi cărţi traduse în româneşte. În privinţa textelor româneşti care au stat la baza tipăriturilor coresiene, toţi cercetătorii sunt de acord că este vorba de traduceri mai vechi, care au fost apoi revizuite şi îndreptate în vederea tipăririi, înlăturându-se - pe alocuri provincialismele şi arhaismele. Dr. Petre Panaitescu în ‘Începuturile şi biruinţa scrisului’ a scris: ‘Opera de introducere a limbii române în biserici nu a fost patronată, nici iniţiată de calvini, ci trebuie socotită ca o operă de iniţiativă românească, ortodoxă, o pagină de istorie internă’. Tipăriturile lui Coresi au contribuit deci la formarea unei limbi literare şi liturgice româneşti unitare. Deşi au trecut peste 4 veacuri de la apariţia lor, ele pot fi citite cu uşurinţă până astăzi. Prin tipăriturile româneşti ale lui Coresi s-a făcut şi mai mult simţită unitatea de limbă, de credinţă şi de origine a românilor de pretutindeni. Notăm, între altele, că în unele din tipăriturile sale româneşti, termenul ‘romanus’ este tradus cu ‘rumân’, deci tălmăcitorii aveau conştiinţa limpede a originii poporului nostru. Conştiinţa unităţii de neam se reflectă şi în epilogurile unor cărţi româneşti: ‘am scris aceste sfinte cărţi de învăţătură să fie popilor rumâneşti, să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini’ (‘Tetraevanghelul’ din 1561) sau ‘dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem, începutus-au a se scrie aceste sfinte psaltiri’ (‘Psaltirea’ din 1570) ori ‘ce folos e credincioşilor dacă popa grăieşte în limbă străină rumânilor, slavoneşte de nu înţeleg sau pe altă limbă ce nu vor înţelege ascultătorii? Popa să fie ştiutorul cărţilor, că aşa va putea învăţa’ (‘Cazania’ din 1581). În prefaţa ‘Paliei’ spunea: ‘le-am scris vouă, rumâni, să le cetiţi’. În introducerea ‘Paliei’, numele nostru etnic apare sub forma ‘român’ şi nu ‘rumân’. Multe din epilogurile cărţilor tipărite de diaconul Coresi amintesc pe domnii şi mitropoliţii din Ţara Românească, ceea ce constituie o dovadă concludentă că erau cerute de aceia. Cărţile lui Coresi s-au răspândit pe o arie geografică foarte întinsă, în toate ţinuturile locuite de români; de pildă, ‘Întrebarea creştinească’ şi ‘Pravila Sfinţilor Părinţi’ s-au găsit în Ieud / Maramureş, ‘Evanghelia’ din 1561 la Mănăstirea Ciolanu din Buzău, ‘Psaltirea’ din 1570 la Bistriţa Olteană, alta la Iazuri, în Bihor. Reiese deci că tipăriturile coresiene au avut şi un rol însemnat în întărirea conştiinţei unităţii de neam a românilor de pretutindeni”. Biserica din Strei 45,44 lat. N, 22,59 long. E din Valea Strei / Sargetia este o construcţie din secolul XIII / monument istoric, a cărei pictură (efectuată de Grozie în secolul XIV) a fost restaurată de către preotul Ştefan Gherga în secolul XVI. Turnul

Semnătura restauratorului Medieval Ştefan Gherga Călugărul Ioan, fiul Domniţei Zamfira, de la apropiata Mănăstire Prislop, a supravegheat restaurarea Bisericii din Densuş, aceasta însă la scurt timp după aceea ajungând în reţeaua calvină, apoi unită / în prezent revenită la ortodoxie, fiind monument istoric inclus şi pe lista UNESCO - e cea mai veche biserică de piatră din România, în prezent condusă de preotul Alexandru Gherghel. (Este de ştiut că în 1566, preotul Român înnobilat Gheorghe din Sângeorz / Colţeşti 46,25 lat. N, 23,33 long. E, judeţul Alba a devenit primul superintendent calvin pentru Români, impus de Dieta Transilvană ca şeful religios al Românilor Ardeleni, căruia i s-a opus mitropolitul Sava Brancovici venit din Ţara Românească: Gheorghe a şi murit la scurt timp, în 1568; e de remarcat că totuşi, cu sprijinul lui Mihail Tordaşi / ultimul Român episcop calvin - în funcţie din 1577 - a fost tipărită începând cu 14 XI 1581 “Palia de la Orăştie” / “Palia” însemnând “Cele vechi”). În “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Dr. Mircea Păcurariu a scris că “din prefaţa Paliei aflăm că au colaborat predicatorii români ‘Ştefan Herce, propoveduitorul Evangheliei lui Hristos în oraşul CărăranSebeşului’ şi ‘Moise Peştişel, propoveduitorul Evangheliei în oraşul Logojului’; notăm că acele oraşe bănăţene au fost 2 centre însemnate de propagare a calvinismului” (respectiv creştinism propagat în limba Română / primul autor notat - Ştefan Herce din Caransebeş putând fi Ştefan Gherga, în drumul de la Prislop la Lugoj, mai ales că Ştefan Herce, la fel ca Ştefan Gherga, a avut o casă şi în Lugoj, după cum au studiat istoricii Ioan Stratan şi Vasile Muntean). În 2011, Dr. Adrian Magina de la “Muzeul Banatului Montan” din Reşiţa / judeţul Caraş-Severin a scris: “Dragoş Ţigău prin cercetările şi discuţiile purtate mi-a facilitat sondarea lumii elitare a Banatului şi hainei confesionale cu care aceasta a operat. Predicatorul din Caransebeş, Ştefan Herce, este identic pare-se cu ‘Stephani Gyercza de Tothwaradgia, pastor ecclesiae civitatis nostrae Caransebes’, căruia în 5 VI 1580 principele i-a scutit de dijmă casa şi via deţinute în Lugoj”. Preotul Român Ştefan Gherga din Banatul de Lugoj-Caransebeş (structurat pe Ţinutul Gugulanilor) era legat de Tothwaradgia / Toth-Waradgia = Vărădia de Mureş 46 lat. N, 22,09 long. E / judeţul Arad, adică Vărădia Slovacă pe Valea Mureşului: în cetatea acelui târg dintre Săvârşin şi Bacamezeu / Bacău de Mijloc a fost invitat să renoveze Biserica Ortodoxă (veche de aproape 2 secole) dar a abandonat din cauza atacurilor otomane şi s-a stabilit în zona liberă Bănăţeană, unde fratele său mai mic care gospodărea din Ilidia cu succes moşia Gherga întinsă până la Vărădia Cărăşană rămasă de la fratele lor mai mare mort când apăra Timişoara de otomani - a dobândit mare influenţă. În 1998, istoricul Dragoş Ţigău scria despre “Banii de Caransebeş şi Lugoj” pentru “Institutul de Istorie Nicolae 226


clopotniţă, având 3 nivele, păstrează nealterat acoperişul de piatră, terminat în interior printr-o cupolă, la exterior fiind încununat cu 4 frontoane triunghiulare.

Înconjurată cu un gard făcut din sute de pietre cu inscripţii Romane, inclusiv altare cărate de la Ulpia Traiana, Biserica de la Ostrov 45,38 lat. N, 22,50 long. E apare pe Râul de Mori ca o Insulă creştină (inclusiv numele său însemnând asta). A fost ridicată din piatră în secolul XIV. În luneta portalului Vestic se află icoana de hram, realizată de Ştefan Gherga, care a renovat în secolul XVI pictura existentă de la începutul bisericii.

Biserica din Strei Schitul Colţ

Etajul de sus poartă un chenar de cărămidă în zigzag, element ornamental întâlnit şi la Biserica din Densuş. Valorosul ansamblu mural se păstrează în absida altarului, în naos pe pereţii de E, S şi fragmentar pe cel Vestic la parterul turnului clopotniţă iar la exterior pe faţadele de răsărit, S şi în luneta portalului de la turnul clopotniţă. În 1671, principele Transilvan i-a înnobilat pe Ioan şi Nicolae Pop (strămoşii familiei Densuşianu) din Măceu 45,40 lat. N, 22,58 long. E, comuna Bretea Română, judeţul Hunedoara / Valea Strei ca responsabili religioşi peste Românii din zonă: mai multe elemente, pe lângă documentul atestând evenimentul - ca ocupaţia / reflectată din numele Pop pentru popie, locaţia, timpul, etc. - alimentează intuiţia că aceia erau fiii unui învăţăcel al restauratorului Medieval Ştefan Gherga sau chiar nepoţi ai lui (preotul a locuit în areal timp de peste 2 decenii; poate s-a cununat acolo).

Schitul Colţ 45,30 lat. N, 22,51 long. E, monument istoric, funcţionează acum ca o obşte de călugări, străjuind intrarea pe Valea Râuşor, lângă cetatea Colţului (înfiinţată în 1280 de Nicolae Cândea, cneazul Haţegului; Cândeştii au fost strămoşii magnaţilor Maghiarizați Kendeffy, la 1359 văduva lui Mihai Cândea plângându-se că nişte Basarabi Sărăcini în 1344 i-au răpit 3 moşii de lângă castelul Haţegului - Ţinutul Haţegului fiind pe atunci sub suzeranitatea Ţării Româneşti iar în 1362, fiul Românului Muşat a primit o moşie lângă Deva, pentru care s-a judecat cu bătrânii Români din zonă: academicianul Petriceicu Haşdeu a afirmat că în 1371, Roman Muşat - din neamul Basarabilor herţegului Negru Vodă - s-a cununat cu fiica lui Laţcu Vodă din Moldova, aşa începând acolo Dinastia Muşatinilor, adică Dinastia “Frumoșilor” / conform înțelesului Armân pentru acea ramură a Basarabilor). După cum a studiat și cercetătorul indigen Dacian Muntean în 2016, la Românii Cândea - termen influențat Khazar pentru “Căpetenie” = “G/Herțeg” - varianta Kendeffy / “Kende-ffy” a fost a “fiilor căpeteniei”, însemnând că erau urmașii G/Herțegului, stăpânind Ținutul Hațegului: clanul acela a sprijinit ascensiunea Medievală Huniadă / constituind garda lui Iancu de Hunedoara, ș.a.m.d. Clădirea a fost construită cu elemente caracteristice bisericilor din zona Haţegului: acoperiş piramidal al turnului din piatră, contraforturi, arce cu material din piatră făţuită, având ziduri de peste un metru grosime. În pictura lăsată de către preotul Ştefan Gherga în secolul XVI apar câteva elemente etnografice specifice zonei şi elemente comice (oarecum în contradiţie cu doctrina bisericească) fiind cu totul originală, gletul care constituie suportul acesteia fiind armat cu coajă de copac, ace de brad, sâmburi de cireş sălbatic şi nu cu câlţi / aşa cum se obişnuieşte.

Biserica din Ostrov 227


Conform documentelor vremii, în 1589 administratorul grânelor Gheorghe Gyuraka “de Lugas” - înnobilat printr-o diploma din 18 VII 1590 - avea casa pe strada Herăstrău “în vecinătatea caselor chibzuiţilor Lupu Voicu pe de o parte şi Gaşpar Haranga, pedestraş puşcaş, pe de altă parte, casă cumpărată anul trecut de la cinstita Ana Fava, soţia chibzuitului Nicolae de Armadia” iar în 1591 diacul Grigore din Oradea avea în Lugoj casă “pe strada Ţărmurani, în vecinătatea grădinii înţeleptului Ioan Grecu”; în 10 VI 1602, Gheorghe Gyuraka a primit de la principele Sigismund Bathory moşia Rădmăneşti / judeţul Timiş iar în 1604 a fost decapitat în Caransebeş / judeţul Caraş-Severin de Simon Ludi, omul generalului Gheorghe / Giorgio Basta. Corespunzător Dr. Costin Feneşan - istoric din Timişoara / reşedinţa judeţului Timiş - în “Documente medievale bănăţene” din 1981, în dealul cu vii al Lugojului / judeţul Timiş unul dintre proprietarii de la 1600 acolo era Radu Giurga. Conform academicianului Alexandru Xenopol, la începutul lui 1601 Mihai “Viteazu” şi-a întărit acolo oastea (Vodă şi-a echipat 100 de soldaţi cu cojoace din Lugoj, din vestita cergă albă produsă acolo, după cum a consemnat şi cronicarul oriental Evlia Celebi); Mihai “Viteazu” a apelat în decembrie 1600 la rudele sale din familia preotului Ştefan Gherga, baza recrutărilor fiind organizată la Hanul Poştei din Lugoj (pe atunci Ghergana Stanca - soţia lui Mihai “Viteazu” - ierna împreună cu fiul lor, prinţul Nicolae, în cetatea Făgăraşului 45,50 lat. N, 24,58 long. E, Vodă Mihai “Viteazu” sosind în Lugoj via Mănăstirea Prislop, unde s-a refugiat după lupta de la Mirăslău 46,22 lat. N, 23,43 long. E / judeţul Alba, din 18 IX 1600, pierdută din cauza dezertării Cazacilor ce împreună cu Secuii luptau de partea Valahilor / Românilor contra trupelor habsburge, Sașilor și nobilimii Maghiare: Mihai “Viteazu”, stăpân absolut al Făgăraşului şi al zonei aparţinătoare - invocând vechiul drept al domnilor Ţării Româneşti asupra Ţinutului Făgăraşului - a dăruit cetatea respectivă soţiei sale). Este de ştiut că Vodă Mihai “Viteazu” (al cărui general Baba Novac din Timoc a cucerit Pocuția) în 1600 l-a instalat pe călugărul Serghie - stareţul Tismanei - în Muncaci 48,26 lat. N, 22,43 long. E din TransCarpaţi / acum Ucraina ca episcopul Maramureşului, acela în 1626 întorcându-se ca stareţ la Mănăstirea Tismana, fiind urmat în Muncaci ca episcop de Ioan Grigorie, pentru 7 ani. Este interesant că negustorul Paolo Giorgio / Paul de Giorgio din Ragusa, care a semnalat în 1590 că “Dobrogea era plină de ieniceri” - cu misiune de mare importanţă, devenit agentul imperial al Austriecilor pe lângă Vodă Mihai “Viteazu” începând cu bătălia de la Călugăreni din 1595 - a semnalat în 1599 neînţelegeri în privinţa Ardealului: “Boierii Români - şi mai ales Buzeştilor - nu le place ca domnul să rămâie în această ţară şi s-o ţie pentru el iar boierii Sârbi şi Greci sunt cu totul potrivnici părerilor lor” (şi “Cronica Buzeştilor” a consemnat acea împotrivire); Paolo Giorgio afirma că unii oşteni nemulţumiţi voiau să-l părăsească pe domnitor (un document consemnând chiar că Paolo Giorgio iar fi îndemnat s-o facă / era de fapt în spiritul retragerii dorite de credincioşii fraţi Buzeşti, sprijinitorii lui Vodă până la moarte). Dr. Petre Panaitescu a sintetizat: “Căderea lui Mihai nu s-a datorat unor greşeli în politica lui socială sau naţională, nici unor greşeli militare, el a căzut pentru că n-a avut înăuntru o temelie economică a operei sale iar în afară a fost victima imperialismelor din jur, toate împotriva lui”.

Gherga în Banat după secolul XVI

Vodă Mihai “Viteazu” în 20 V 1595, prin tratatul de la Alba Iulia / Bălgrad, oraş în care a intrat pe Poarta Sf. Gheorghe, izbuti să treacă bisericile Române din Transilvania sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti (următorul pas l-a făcut Gherganul Ioan, vlădica de la Prislop, care în 4 VI 1595 - a doua zi după înfăptuirea sistemului antiotoman de alianţe dintre cele 3 state Române - a dobândit integrarea celor 3 protopopiate din Ţinutul Făgăraşului sub jurisdicţia sa); astfel şi Biserica Ortodoxă “Sfântul Nicolae” din Lugoj - condusă de către preotul Ştefan Gherga - a trecut în “ascultarea” Târgoviştei (ea a fost construită în 1402 de Ecaterina Perian şi demolată în secolul XIX / azi mai e doar turnul-clopotniţă, în centrul oraşului - fiind cea mai veche clădire lugojană renovarea din 1726 de către Ion Raţ acoperind lucrarea din 1580 a lui Ştefan Gherga, la demolare consemnându-se că nu se mai putea recunoaşte “chipul protopopului Gavril”). 228


În 1877, istoricul Maghiar Pesty Frigyes a scris despre cum era în urmă cu un sfert de mileniu (în secolul XVIII, precedent lui): “Banatul răsăritean, ca şi comitatul Hunedoarei, era plin, în acel timp, de multă populaţie nestatornică, fără stăpân, Valahi, Munteni, Ruşi, pe care alături de dragostea pentru o viaţă dezordonată îi conducea interesul de a se sustrage oricăror impozite sau prestări”. Prezenţa Medievală Gherga în Banat apare şi în documentele de la mijlocul secolului XVII despre înstăriţii oraşului Caransebeş (colaborând cu Gabriel Ivul 1619-1678 / primul filozof Român, Mihai Halici / primul lexicograf Român şi fiul aceluia 1643-1712 / autorul primei ode Române şi al primului cântec de dragoste scris în Română; de exemplu, când în 1657 s-a întemeiat Şcoala Românească la Făgăraş, regulamentul dat de văduva principelui Transilvan impunea ca obligatorie învăţarea cântărilor din Lugoj şi Caransebeş, unde erau prezenţi cântăreţii Gherga: necesitatea acelei culturalizări deriva şi din situaţia descrisă de către Germanul Johann Troster, care în 1666 indica despre Transilvania că era populată de Români “în număr atât de mare încât îi întrec pe Unguri şi Saşi luaţi împreună”).

Turnul “Sf. Nicolae” din Lugoj În anul următor decesului domnitorului Mihai “Viteazu”, Petru Gherga / fiul preotului Ştefan Gherga - ca primar al Lugojului - i-a scris în 7 VIII 1602 generalului Albanez Giorgio Basta 1544-1604 (ucigaşul în anul precedent al lui Mihai “Viteazu” deoarece Vodă dorea să-şi separe armata de a lui), cerându-i ajutorul împotriva otomanilor, care au atacat şi prădat Lugojul chiar în acea săptămână; consiliul orăşenesc a adresat o lungă scrisoare generalului, care era implorat să le trimită ajutor împotriva duşmanilor ce năvăliseră în oraş cu 2000 de călăreţi şi 800 de panduri (din 1554 acea zonă Bănăţeană aparţinea Transilvaniei, ea fiind cedată “Vilaietului” - adică Provinciei - Timişoarei abia la 1658 / după cum au observat şi istorici ca Ivanyi Istvan în 1907, Horaţiu Suciu în 2014, ş.a., ultima menţiune documentară despre bătrânul Ştefan Gherga fiind în 1607, ca judele Lugojului: fostul preot ortodox - aproape octogenar, având o vârstă foarte înaintată pentru acele timpuri - judeca pricini Bănăţene în ceea ce pe atunci era Banatul de LugojCaransebeş). În 1609 - după cum a studiat şi istoricul Ivanyi Istvan - pe strada Banului din Lugoj îşi avea casa Garga Gaspar. În 1628 (după cum a documentat istoricul Ivanyi Istvan 1845-1917), notarul târgului Lugoj era cel notat în actele vremurilor ca Lancza Gyorigy. În imaginea următoare este Timişoara otomană, într-un desen foarte corect realizat de Austriacul Henrik Ottendorf la 1663:

Populația Maghiară în istorie Un document aflat la Arhivele Statului din ClujNapoca 46,46 lat. N, 23,36 long. E (cele 3 peceţi inelare sunt în ceară verde cu bandă de protecţie îndoită din hârtia documentului, aplicate sub text) menţionează o tranzacţie: “Noi, Ştefan de Marga senior, persoană nobilă locuind în oraşul Caransebeş din comitatul Severinului şi jurat-asesor, Mihail Lazăr şi Gheorghe Toma, persoane nobile locuind în numitul comitat şi oraş, dăm de ştire prin cele de faţă tuturora la care li se cuvine, că ni s-au înfăţişat personal, pe de o parte viteazul Ladislau Găman iar pe de altă parte nobilul domn Nicolae Măcicaş, vicebanul amintitului oraş al nostru, ambii preamilostivi din pomenitul oraş şi comitat iar mai înaintenumitul Ladislau Găman, nesilit de nimeni, din libera lui voinţă, prin viu grai - luând mai înainte asupra sa obligaţiile şi chezăşiile tuturor tulburătorilor - a făcut o astfel de mărturisire, anume că, pentru a îndepărta o anumită nevoie 229


mare a sa, s-a văzut constrâns să ia de la domnul Nicolae Măcicaş 30 de florini ungureşti, pentru care i-a dat domniei sale partea lui de vie aflată în Dealul Teiuşului, care (vie) se află în vecinătatea viei lui Gheorghe Găman, spre a o stăpâni - în schimbul sumei amintite - pe veci, în chip nestrămutat, din tată în fiu, din urmaş în urmaş, luând în considerare şi faptul că deoarece a vândut o bucată de vie lui Vekarnak Gherga din starea orăşenilor, scrisă de către domnul Măcicaş, restituindu-i acestuia, va să zică, cei 16 florini, să o ia înapoi cu dreptul său, deoarece şi această (vie) o lasă în chip asemănător, pe veci, în stăpânirea domnului Măcicaş. Spre dovada cărui lucru am dat şi noi această scrisoare a noastră de dare de seamă cu pecete prin credinţa noastră. Dat la Caransebeş, în a zecea zi a lui martie, în anul 1650”. (Vekarnak - prenumele boierului Gherga “din starea orăşenilor” menţionat în acel document - în limbajul Medieval local însemna “Văcar”: proprietar de vaci). Afacerile aceloraşi s-au reluat luna următoare (original pe hârtie, cu pecetea în ceară verde aplicată sub text): “Noi, Mihail Vaida, prim-jude, Laurenţiu Giuraca, Ioan Ciorcioc, Nicolae Peica, Petru Colovic, Gheorghe Peica şi Ioan Mihnea, juzi-juraţi şi ceilalţi cetăţeni, dimpreună cu toţi consulii oraşului Caransebeş, dăm de ştire prin cele de faţă că au venit în faţa noastră pe de o parte nobilele persoane locuind în oraşul nostru, viteazul Ladislau Găman şi Vekar Gherga din starea orăşenilor iar pe de altă parte domnul Nicolae Măcicaş, viceban al Caransebeşului iar amintiţii Ladislau Găman şi Vekar Gherga, nesiliţi de nimeni, din libera buna lor voinţă, au făcut în faţa noastră o astfel de mărturisire - luând mai întâi asupra lor obligaţiile şi chezăşiile tuturor tulburătorilor - anume că s-au văzut constrânşi, pentru a îndepărta o anumită nevoie a lor, să-i vândă pentru totdeauna domnului Nicolae Măcicaş: Ladislau Găman, strugurii (via) din Dealul Teiuşului pentru 30 de florini iar Vekar Gherga, pentru 13 florini, o parte din via aceluiaşi Ladislau Găman ce se găseşte în aceleaşi hotare, având anume ca hotarnici: spre soare-răsare via lui Lupu Sebeşan, spre miazăzi drumul public ce ţine de vii, bunurile călugărilor şi ale lui Mihail Ţeicu, spre apus şi miazănoapte via lui Gheorghe Găman, pe care o stăpâneşte domnul Măcicaş. Luând pentru acele (vii), Ladislau Găman cei 30 de florini, Vekar Gherga cei 13 florini, au dat în faţa noastră şi au încredinţat cele 2 vii domnului Nicolae Măcicaş, pentru a le stăpâni pe vecie, în chip de nestrămutat, din tată în fiu, din urmaş în urmaş. Spre dovada cărui lucru am dat şi noi scrisoarea noastră întărită cu cea mai veche pecete a acestui oraş al nostru şi fiind făcută publică - potrivit obiceiului - la 3 scaune de judecată în zile deosebite, nimeni nu s-a pronunţat împotriva ei. Dat la Caransebeş, în ziua de 20 IV, în anul 1650”. Este de știut că după aproape un secol - în anul 1749 Protopopiatul Caransebeșului (al Gugulanilor) a fost organizat temeinic din porunca episcopului Ioan Georgevici al Caransebeșului, Lugojului, Vârșețului, Palancei și Mehadiei (care de atunci a păstorit credincioșii ortodocși din Banat timp de 2 decenii); iată ce a scris despre el istoricul Ljubivoje Cerovic în 2005: “Iovan Gheorghevici a venit la Karlovci / Carloviț din Mănăstirea Deciani unde era arhimandrit în timpul celei de-a doua migrații a sârbilor în anul 1737, fiind în suita patriarhului și cel mai apropiat colaborator al aceluia. În calitatea sa de episcop a construit Palatul Episcopal de la Vârșeț. În 1769 a devenit mitropolit la Karlovci. A ctitorit biserica barocă a Mănăstirii Grgeteg” (e de știut că în Panonia au existat mulți preoți ortodocși

Români Georgevici). Dr. Maria Pariza a scris în studiul despre “Contribuții ale cărturarilor de obârșie aromână”: “Zaharia Karkaleki s-a născut în 1784 la Brașov, ca fiu al lui Gheorghe Karkaleki, negustor aromân și al Mariei Ciurcu, având aceeași ascendență aromână. În matricula bisericii macedo-române din Budapesta se găsește însemnarea ‘16 IX 1812: S-a cununat Zaharia Karkaleki din Bressovo în prima căsătorie cu fecioara Anastasia Pafke prin preotul Teodor Georgevici’. Din rândul coloniei macedo-române de la Budapesta atunci s-a ridicat Zaharia Karkaleki și colaboratorul său, Emanoil Gojdu (fiul negustorului aromân Atanasie Popovici, numit Gojdu), cărora soarta le-a rezervat roluri mărețe în analele culturii românești: ambii s-au remarcat - în mod strălucit - în întărirea legăturilor dintre românii de pretutindeni, primul prin meșteșug și al doilea prin mecenat. De numele lui Zaharia Karkaleki ‘ferlegherul de cărți a Crăeștii și mai marii tipografii din Buda a Universității Ungariei’ s-a legat apariția revistei ‘Biblioteca Românească’, apărută în 1821, reprezentând cea mai veche revistă literară editată în străinătate (și infiripată din suflul curentului cultural pornit de reprezentanții Școlii Ardelene)”. Dr. Aurel Cosma 1867-1931 (artizanul unirii Banatului cu România, a cărui mamă Aromână era înrudită cu Aromânii Mocioni) a scris “Din trecutul Românilor Timișoreni” despre protopopul Vasile Georgevici 1764-1826: “S-a sfințit ca preot în anul 1800 pentru parohia din Cernăteaz; s-a tras dintr-o familie Bănățeană, a cărei sentiment național nu putuse fi alterat de influența ierarhiei Sârbești, oricât ar fi încercat să-și impună supremația prin diferite mijloace, între care și Sârbizarea numelui de Vasile George în Vasa Georgevici, adăugând în actele oficiale la vechiul nume de George ce-l purtaseră strămoșii lui caracteristica terminațiune de ‘vici’. În 1814 s-a stabilit la Timișoara și din 1818 a fost protopopul orașului iar în 1826 a ridicat Biserica Ortodoxă Română ‘Sf. Ilie’ în cartierul Fabric, demolată însă în 1913, din cauza sistematizării Begăi”. În susul Râului Bega, pe fosta moşie Bejan din Belinţ, liberă din 1650, familia Gherga s-a mutat în 1690 cu ocazia reformei agrare din Banat - prin care s-a acordat dreptul de proprietate, vânzare şi schimb asupra pământului - însă toate titlurile dinaintea anului 1716 n-au mai fost recunoscute ulterior de habsburgii care au ocupat regiunea de atunci pentru 2 secole (ca de exemplu cum au fost cazurile lui Iancu Gherga şi fiului său Petru Gherga, din casele 11 şi 12 / după vechea numărătoare din Belinţ, aşa cum a rămas în documentele din 1779 - de când Banatul a fost încorporat Ungariei - salvate din incendiul de la luptele de după 9 ani, din 1788, păstrate în Arhivele Statului din Timişoara); instalarea Gherga la 110 ani după stabilirea din Lugoj în comuna vecină Belinţ a fost pe urmele stăpânirii dinaintea sosirii otomanilor în Banat (Districtul Bel/inţ aparţinând din secolul XI urmaşilor lui Cinad, ginerele domnitorului Ahtum): azi până şi în comuna Boldur - vecină cu Belinţ - în satul Ohaba-Forgaci unul din loturile mari de teren arabil se numeşte Gherga. Banatul a fost pentru Imperiul Habsburgic cea mai agricolă provincie, fiind în acele timpuri “grânarul Europei” (de pildă, în secolul XVIII, o mulțime de Austrieci s-au stabilit în regiune, aglomerând Timișoara ca “Mica Vienă” iar o mulțime de Catalani s-au stabilit în regiune, numind mai jos pe Râul Bega ca “Barcelona Nouă” localitatea Becicherecu Mare / acum Zrenjanin în Banatul Sârbesc, etc). În cartea “Deocamdată enigme”, autorul Român Dan Apostol nota că un fapt neobişnuit s-a petrecut în seara de 6 XII 1737, ce a atras 230


atenţia celor din Coştei 45,44 lat. N, 21,51 long. E (localitatea dintre Belinţ şi Lugoj, dacă nu cumva era Coştei 45,02 lat. N, 21,23 long. E - acum în Banatul Sârbesc - la S de Vârşeţ, spre Naidăş / localitate azi în Banatul Românesc, de asemenea cu populaţie Gherga), consemnat ca important într-un manuscris Bănăţean: “şi-a făcut apariţia un mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, ce a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou” (posibil să fi fost fenomenul Fata Morgana, ca reflexie pe cer datorată focurilor mari de sărbătoarea Moşului Nicolae). Este de ştiut că până în secolul XVI în EurAsia şi Africa nu existau cartofi, porumb, fasole, roşii, floarea-soarelui, cacao şi alte plante - aduse de peste Oceanul Atlantic, din America - până în Epoca Modernă alimentaţia oamenilor fiind foarte diferită de ceea ce e azi (de pildă, mămăliga până atunci era doar o fiertură produsă din mei, numită bel-moş / balmoş sau balmeş); odată cu coloniştii apăruţi în Banat după trecerea regiunii în stăpânirea Vienei, plugarii Gherga s-au evidenţiat printre localnicii harnici cultivatori şi consumatori ai acelora, de exemplu soiul de cartof roz din Belinţ (cultivat acolo din 1767) fiind şi azi celebru datorită unei buruiene - costreiul ce face pieliţa cojii cartofului aşa de fină, pâsla de costrei apărând leguma de insecte şi ger.

Biserica din Belinţ Belinţ este în apropierea unei falii tectonice şi localitatea a fost des zguduită de cutremure în Epoca Modernă, fiind resimţite mai ales cele din 26 II 1797, 14 X 1802, 15 III 1818, 29 III 1818, 18 III 1821, 13 XI 1829, 11 I 1838, 23 I 1838, etc. Deoarece prima fotografie din lume a fost realizată abia înaintea Revoluţiei Paşoptiste, pozarea în Banat n-a fost decât după aceea - înaintea utilizării lămpii electrice ori a introducerii curentului electric - cea mai veche imagine Gherga disponibilă fiind a preotului ortodox Damaschin Gherga, născut în Belinţ (fiul lui Ioachim Gherga 19 XII 1819 - 21 II 1895 şi al Evei / născută Balint 7 I 1820 20 II 1899), absolvent în 1869 al Preparandiei din Arad 46,10 lat. N, 21,18 long. E, în Lugoj debutul fotografiei fiind prin atelierul Şvabului Hess 1862-1868, continuat de Maghiarul Tarco:

Belinţ, 1772 Lângă Lugoj, la Belinţ / reşedinţa Districtului Medieval Bel, unde Gherga la începutul Epocii Moderne era cel mai numeros nume de familie - năşită de familia Veche şi era sediul Protopopiatului, numit al Hasiaşului şi Sărazului, între 17 III 1785 şi 10 IX 1788 (când a fost ars de otomani) a funcţionat primul Atelier de legat cărţi din Banat. La soborul de la Timişoara din 1790 - la care au participat ierarhii Români, Aromâni şi Sârbi din răsăritul Panoniei, printre care şi Petar Gerčić, protopopul Aradului - s-a analizat starea ortodoxiei în Banat, astfel încât curând după aceea a început reconstrucţia Bisericii din Belinţ, distrusă de ultimul raid otoman. La ridicarea Bisericii Ortodoxe Belinţ pe locul celei vechi, cneziale (terminată în 1797) a contribuit şi Gherga: biserica - acum monument istoric - de 27 metri lungime şi 10 metri lăţime este zidită din piatră (la temelie) şi cărămidă, în stil baroc / la fel şi interiorul, ca iconostasul din zid de cărămidă, uşa împărătească, etc.; mobilarea este cu străni de lemn din secolul XIX, pictura murală fiind în frescă.

Certificat de botez

231


La sfârşitul secolului XIX (când era regimul AustroUngar), gazeta “Tribuna Poporului” din Arad, în 18 XI 1899 pe atunci Aurel Gherga, bunicul autorului “Originea Gherga” avea peste un an, deci vorbea şi umbla - a publicat un articol despre tatăl aceluia, Ioan Gherga, intitulat “După 6 ani”: “Atâta a fost purtat pe la procuror, jude de instrucţie şi pe la tribunal d. Ioan Gherga (actual preot în Icloda), pentru că în anul 1894, pe când era în Seminariul din Arad, cică ar fi vărsat sânge d’al patrioţilor nevinovaţi. Se întâmplase adecă în restaurantul lui Nagy Lajos ca Românii, petrecând, să cânte şi ‘Gott erhalte’. Atâta le-a trebuit însă patrioţilor. S’au năpustit asupra Românilor, dintre cari profesorul Petran le era mai la îndemână, stând resleţ la o masă. Teologii, dintre cari unii cu părinţii, erau la o masă mai mare. Vezând pe părintele Petran în primejdie, i’au sărit în ajutor, iar Nagy Lajos a sărit între combatanţi. S’a ales cu o trânteală, de a stat 3 săptămâni în pat şi se credea că teafăr nici nu se mai scoală, fiind rănit la cap. Direcţia Seminariului l’a dat atunci drept jertfă pe d. Gherga, care era să fie şi eliminat. A rămas deci pus sub acuză şi după multe peripeţii, procesul a ajuns ieri înaintea tribunalului din Arad. Apărător a fost dr. Ştefan Pop, în urma pledoariei căruia d. Gherga a şi fost achitat. Felicităm şi pe acuzat şi pe apărător iar cât pentru judecata tribunalului, iarăşi numai bine putem scrie”. (“Gott erhalte” era Imnul Austriac iar “patrioţii” erau Maghiarii care voiau statul doar al lor, Ioan Gherga având la acel restaurant din Arad vizita tatălui său Damaschin Gherga - preotul ortodox din Pădurani - şi a bunicului, Ioachim Gherga din Belinţ; în 1812, la 5 ani după ce preotul Dimitrie Ţichindeal 1775-1818 a trimis - din Belinţul dominat de Gherga - împăratului habsburg petiţia prin care susţinea numirea de directori Români peste şcolile din Banat, a fost primul director al Preparandiei din Arad, filozofia, matematica şi fizica acolo fiind predate de Iosif Iorgovici 1793-1821 / nepotul cărturarului Paul Iorgovici 1764-1808 din Vărădia iar gramatica fiind predată de Constantin Loga 1770-1850 / nepotul zugravului de biserici Vasile Loga din Tismana, judeţul Gorj: unul dintre patronii Preparandiei a fost Ștefan Georgevici - căpitanul magistratului Timișoarei - care a donat la întemeiere 50 de bucoavne / abecedare). În zona Belinţului au apărut cele mai vechi coruri ţărăneşti documentate din România, între corişti prezenţa constantă Gherga constituind prin tonurile lor grave timbrele vocale cele mai puternice (în Europa se ştie că interpretările corale îşi au provenienţa în străvechile onorări ale lui Dionisie / Bachus); exemple de “export” au fost de pildă iniţiativa lui Toma Gherga din Belinţ a înfiinţării în 1883 la Izvin 45,48 lat. N, 21,27 long. E / judeţul Timiş a “Reuniunii Române de cânt”, înfiinţarea în 1893 a “Corului bisericesc” din Nerău 45,58 lat. N, 20,33 long. E / comuna Teremia Mare, judeţul Timiş prin angajarea conducătorului de cor Dimitrie Gherga de la Chizătău / comuna Belinţ, judeţul Timiş, etc. Ca fapte diverse: filozoful Lucian Blaga (1895-1961) - Aromân după mamă - a caracterizat Cultura Bănăţeană ca reprezentând “barocul etnografiei româneşti”; imediat după înfiinţare, prima lucrare de analiză ştiinţifică făcută de “Institutul Social Banat-Crişana” a fost în Belinţ, decizia de a începe chiar acolo - era în perioada interbelică fiind luată din capitală de către Aromânul Dimitrie Gusti 1880-1955 (creatorul “Muzeului Satului”, cel care avea să devină preşedintele Academiei Române) tocmai datorită caracterului localităţii ca specific Românesc Bănăţean.

Cea mai veche poză Gherga Scriitorul Bănăţean Vlad Delamarina 1870-1896 (a cărui mamă - înrudită cu familia Brediceanu - era din Chizătău, comuna Belinţ / judeţul Timiş) a scris despre traiul din acel timp, în acea zonă: “Viaţa pe atunci în casa unui preot la sat era patriarhală. Era belşug acolo şi oamenii din sat intrau în casa preotului cu aceeaşi smerenie ca în biserică. Nu intra unul cu pălăria pe cap, fără să sărute mâna doamnei preotese, fie tânăr, bătrân, bărbat sau femeie. Când ieşea vreun membru al familiei preotului cu vreun oaspe din oraş pe stradă şi se apropiau de vreun grup de ţărani, aceştia se ridicau toţi în picioare. Această veneraţie provenea pe atunci în urma subjugării, asupririi românilor, erau ţăranii mai modeşti şi priveau la preotul satului ca la un adevărat părinte”. În fotografia următoare din Banat se poate vedea preotul ortodox Ioan Gherga / înalt de aproape 2 metri primul născut al preotului ortodox Damaschin Gherga împreună cu preoteasa şi pruncul, la sfârşitul secolului XIX:

232


Gojdu a fost unul dintre cei mai bogaţi Români vreodată, care a lăsat moştenire ortodocşilor Români vestita sa Fundaţie). Atunci, cu prilejul vizitei sale oficiale la Belinţ, Aromânul Şaguna a dăruit un “Kiriakodromion” editat la Sibiu 45,47 lat. N, 24,09 long. E în 1855 - îşi avea limitele sale / păstra alfabetul chirilic - atât localităţii, cât şi ca semn de preţuire pentru profesorul său belinţean de muzică (unchi al lui Damaschin Gherga 16 VI 1843 - 27 II 1902, devenit parohul ortodox al Păduranilor 45,53 lat. N, 22,04 long. E din comuna Mănăştiur / judeţul Timiş, care slujea şi în bisericuţa de lemn ce în prezent a devenit inima “Muzeului Satului” din Timişoara). În 1895, săptămânalul “Biserica și Școala” din Arad a reluat de câteva ori anunțul preotului Damaschin Gherga / “președintele comitetului parohial” și al preotului Ioan Gherga - tată și fiu - pentru angajarea unui preot și totodată învățător la Bunea Română (azi Bunea Mare 45,54 lat. N, 22,06 long. E / județul Timiș) din vecinătatea Păduranilor, respectiv a Făgetului, cu textul că “doritorii au a se prezenta la biserica din loc pentru a-și arăta dexteritatea în cânt și oratorie; totodată, alesul preot și învățător este obligat a se îngriji și de cântul bisericesc Duminicile și de Sărbători”. Este de remarcat că în 1921 Dr. George Gerda / Gheorghe Gârda, fiul “chinezului”, respectiv cneazului din Mănăştiur numele aşezării reflectând urma unei vechi mănăstiri - a popularizat vestita vorbă “Tăt Banatu-i fruncea” iar Dr. Gheorghe Gârdu 1925-2007 a documentat că distinsa familie Brediceanu din Lugoj era cea boierească din Brădiceni 45,03 lat. N, 23,04 long. E, comuna Peştişani / judeţul Gorj, mutată în Banat după tratatul din 1739, când Oltenia a intrat din nou sub stăpânire otomană, împreună cu Bulgarii refugiaţi din Ciprovţi / Timoc, aşezare supranumită “Floarea Bulgariei” datorită frumuseţii, distrusă datorită răscoalei antiotomane din 1688, ce-i avea pe moşia Brădiceni, ajunşi la Recaş / judeţul Timiş iar apoi la Dudeştii Vechi / judeţul Timiş, catolici care scriau Latin: un alt flux de colonişti în “Mica Valahie” / Banat. Este de ştiut că în secolul dinaintea Sfântului Şaguna, formatorul ortodox Nicolae Chircea / Circea din Bosnia - fiul Aromânilor / Vlahilor Maxim şi Maria, stabiliţi apoi în Croaţia - călugărit în 1738 lângă Ierusalim, a intrat în 1744 în Banat (după cum a scris Stoica de Haţeg 1751-1833 în “Cronica Banatului”) şi Ardeal (unde a predicat la Dobra 45,44 lat. N, 22,34 long. E / Ţinutul Pădurenilor - însoţit de negustorul Makedon Nicola Gheorghe din Lipova - ajungând până în Săliştea 45,47 lat. N, 25,53 long. E şi Mărginimea Sibiului), declanşând rezistenţa în faţa uniaţiei, fapte pentru care a murit închis în Tirol, fiind canonizat ca Visarion Ieromonahul / Sarai - era deja considerat sfânt când era în viaţă - cu pomenire la 21 X. Localităţi ca Bunea, Făget, Leucuşeşti, Mănăştiur, Pădurani, Remetea, etc. făceau parte din Districtul Bel - cu centrul în Belinţ, existent dinaintea sosirii otomanilor în Banat - şi apoi (după izgonirea otomanilor din Banat) din Protopopiatul Belinţ, ce era pe aproape acelaşi areal; conform cercetării “Belinţ 730” din 2015 a profesorului Simion Dănilă, Belinţ a fost atestat documentar din 1285, ca aflat pe atunci în stăpânirea comitelui Toma, descendent al lui Cinad / ginerele lui Ahtum (ultimul Vodă al Banatului independent): Moşia Margina cuprinzând şi Făgetul - era în marginea sa Nord-Estică, la întâlnirea cu Ţinutul Pădurenilor. Biserica Ortodoxă Belinţ cu hramul “Învierea Domnului” - azi monument istoric - a fost terminată în 1797 şi cu contribuţia Gherga / printre alţii (pe atunci, cea mai importantă familie din Belinţ era Gherga); în timp, Gherga s-a mai remarcat prin construcţia de biserici,

Gherga în Belinţ În 1939, Dr. Aurel Contrea publica lucrarea “Belinţul - cadrul fizic şi etic al unui sat bănăţean”, în care descria băştinaşii (pentru timpurile mai recente, comuna a fost unul dintre ”rezervoarele” Gherga în Banat), el remarcând ascendenţa Balcanică a unora: “Cei veniţi dinspre miazăzi sunt bruni, cu ochi negri şi păr negru ca pana corbului. Aceştia ţin de tipul mediteran şi reprezintă cam o treime din locuitori. Hainele strâmte şi uşurinţa mişcărilor trădează că trebuie să fi coborât din regiuni deluroase. Îmbrăcămintea însă, albă, înflorită, de un pitoresc desăvârşit, este hotărât bănăţeană, aşa cum se îmbracă popoarele sudice, obişnuite să trăiască în deplina strălucire a soarelui”. În 2003 muzicologul Bănăţean Constantin Stan a documentat că Sabin Drăgoi 1894-1968, compozitorul primei opere Române (care a fost directorul “Institutului de Folclor” din România), a realizat monografia muzicală a Belinţului şi a compus “Rapsodia din Belinţ” / cunoscută şi ca “Rapsodia Bănăţeană” - bazată pe melodia celebrei balade “Mioriţa” dedicând-o apoi academicianului George Enescu 1881-1955 şi dirijată de acela, în premieră, în 12 XII 1943, la Bucureşti / fiind inspiraţia “Rapsodiei Române”. De altfel, în Banat teme muzicale ca de exemplu “Brâul lui Gherga” - de la Naidăş 44,53 lat. N, 21,35 long. E / judeţul Caraş-Severin - sunt de succes şi la începutul mileniului III / cum ar fi în interpretarea Dr. Marius Cîrnu, dirijorul Orchestrei Radio Timişoara, etc. (făcând parte din colecţia de “folclor autentic din Banat”). Prima vizită canonică în Belinţ a fost efectuată la 1861, de către episcopul - ulterior mitropolitul - Şaguna, când prefectul judeţului Timiş era Aromânul Emanoil Gojdu 1802-1870. (Aromânul Şaguna a fost primul preşedinte al Astrei, din 4 XI 1861 = “Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, cu mare prestigiu ulterior în Ardeal şi Banat - ce există şi azi, ca fiind cea mai veche organizaţie neguvernamentală din România - iar Emanoil 233


cum ar fi a unui fiu de belinţean, preotul Ioan Gherga 4 I 1870 - 16 IX 1941, ctitorul la 1901 al Bisericii Ortodoxe Române cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” din Icloda 45,39 lat. N, 21,25 long. E / judeţul Timiş, în fotografia următoare la uşa bisericii, etc. (pictura din Biserica Ortodoxă Icloda a fost făcută pe spesele socrului său, Aromânul Traian Barzu, asesorul consistorial al Episcopiei Caransebeşului - pe atunci nu exista Mitropolia Banatului - biserica fiind vizitată canonic în 22 IX 1935 de fostul episcop, ulterior devenit primul mitropolit al Banatului, Vasile Lăzărescu 1894-1969 / născut la Corneşti, judeţul Timiş).

preot, iar noi aşteptăm de la domnia sa ca de aici înainte prin zel învăpăiat şi prin dragoste neadormită către chemarea sa cea sfântă să-şi câştige merite nepieritoare pentru biserica şi turma care i s-au încredinţat lui spre păstorire, ca aşa prin o lucrare neobosită, făcând ca biserica să se răsară din cenuşă mai frumoasă şi mai falnică decât cum a fost, care apoi să fie o vie mărturie a vredniciei sale. Dumnezeu aşa să-i ajute!” În fotografia următoare este familia preotului ortodox Ioan Gherga - străbunicul autorului acestei lucrări - care a fost “înconjurat” de biserică toată viaţa (în sensul că toate rudele sale apropiate - fie de gen feminin sau masculin - au avut “treabă” cu preoţia: tata - preot, mama - fiică de preot, fratele - preot, soţia - fată de preot, fiica - măritată cu un preot, fiul preot).

Din 1910, până la unirea Banatului cu România, Ioan Gherga a fost la “Revista preoţilor” din Timişoara în comitetul de redacţie (tipărirea era la Lugoj). În marmura monumentului său funerar stă scris: “Luptă bună am luptat / Credinţa am păstrat / Lucraţi şi vă rugaţi / Că pe Dumnezeu nu uitaţi”. Iată o fotografie a Bisericii Ortodoxe Române din Icloda, realizată în 2011 de Talida Gherga, la 110 ani de la ctitorirea sa de către bunicul bunicului ei: Ctitorul Bisericii Ortodoxe Icloda “Foaia diecesană” / organ al Eparhiei GrecoOrtodoxe Române din Caransebeş a consemnat o corespondenţă din 9 III 1896 de la Parohia Icloda - de pe Râul Pogăniş - despre proaspăta instalare acolo a preotului Ioan Gherga (fiul lui Damaschin Gherga, preot ortodox în Pădurani): “Că părintele Gherga a ştiut în scurt timp să câştige în o măsură aşa de mare iubirea credincioşilor săi, la aceasta a contribuit numai exteriorul şi glasul său simpatic, daruri Dumnezeeşti, care cu adevărat sunt o podoabă la un 234


Istoricul Sârb Ljubivoje Cerovic a scris: “Muntenegrul de Skopje a intrat în componenţa Imperiului Otoman în 1391; pe la mijlocul secolului XV, pe când Muntenegrul Bănăţean şi-a luat această denumire, ţinutul muntenegrean (de acum) încă mai purta numele de Zeta. Printre locuitorii Muntenegrului Bănăţean - sub influenţa majorităţii care în Banatul de nord-est a venit din Muntenegrul Macedon - s-a înstăpânit graiul kosovar, având elemente ale graiului timocean”. Ca și căciulile ce au fost răspândite de la Afgani până la Cazaci / Ucraineni (semnificative fiind cele Georgiene numite “papaha”), se poate observa despre actualele cuşme Timocene - căciuli din oaie - că sunt similare cuşmelor Gugulane: la Gherdap / Porţile de Fier - de ambele părţi ale Dunării - e aceeaşi cuşmă tradiţională a autohtonilor Români.

Biserica din Icloda (Abia în 18 X 2015, mitropolitul Banatului a târnosit Biserica din Icloda). Fiu al preotului Damaschin Gherga, înaltul preot Ioan Gherga, care a ctitorit aşezământul ortodox de zid din Icloda, în urma cununiei din 6 II 1896 cu Aromâna Talida Barzu la Bacamezeu / Bacău de Mijloc 45,48 lat. N, 22,06 long. E / acum comuna Bata, judeţul Arad, din Dealurile Lipovei = MunteNegrul Banatului / Ienopol, l-a avut ca băiat pe Aurel Gherga 27 I 1898 - 9 I 1958 (înalt de 2 metri, devenit preotul ortodox al Blajovei interbelice 45,35 lat. N, 21,28 long. E / judeţul Timiş, bunicul autorului), care preocupat de realizarea Monografiei Gherga - afirma şi el ascendenţa Aromână a neamului Gherga; necrologul soţiei sale (bunica autorului prezentei lucrări), publicat de “Foaia diecesană” din Caransebeş 14 / 1938 a fost: “Domnica Gherga soţia preotului nostru Aurel Gherga din Blajova a adormit în Domnul în vârstă numai de 36 ani. Durerea preotului şi a celor 4 copilaşi orfani este fără de sfârşit, căci ceea ce au avut ei mai bun, de acum au pierdut. Dumnezeu cu darul Său să mângâie pe cei întristaţi iar pe răposata să o aşeze între cei buni ai Săi!”

Cuşmă Timoceană

Cuşmă Gugulană

Stema MunteNegrului 235


În 1916 - când avea 18 ani, întors în Icloda de la studii din Ungaria - Aurel Gherga a scris pe cartea de psalmi a tatălui său Ioan Gherga: “Când mă scăldam în Râul Pogonici / soarele vărsa căldură de credeam că se aprinde pământul / eu mă simţeam foarte bine / auzind glasul mult iubiţilor mei părinţi / şi graiul cel dulce al poporului Românesc / care e aşa de dulce ca sunetul unei harfe / însă când mă văzui depărtat de căminul părintesc şi mă văzui între străini / a căror limbă nu o cunoşteam atunci / atunci am ştiut numai să preţuiesc căminul părintesc / limba şi poporul Românesc”.

aveau acelaşi tată, pe preotul Damaschin Gherga - Ana Petrovici, mama lui Ioan, fiind din Pădurani iar Iuliana Cristea, mama lui Nicolae, fiind din Dobra / Ţinutul Pădurenilor), însurat cu Gugulana Victoria Anghel din Caransebeş, el în 1926 ctitorind, în valea unde se află Peştera Româneşti, Biserica din Fărăşeşti 45,48 lat. N, 22,23 long. E / comuna Pietroasa, judeţul Timiş cu hramul “Sfintei Cuvioase Parascheva”, preotul Constantin Gherga care a ctitorit în 1929 Biserica din Rădmăneşti 45,55 lat. N, 21,54 long. E / comuna Bara, judeţul Timiş cu hramul “Sfântul Ilie”, preotul Tiberiu Gherga (fiul preotului Nicolae Gherga), însurat cu Valeria Furdian din Leucuşeşti 45,50 lat. N, 22,01 long. E / judeţul Timiş, care a ctitorit în 1938 Biserica din Margina 45,51 lat. N, 22,16 long. E / judeţul Timiş cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” - construită de el pe când slujea în apropiere, la Coşava 45,51 lat. N, 22,18 long. E din comuna Curtea / judeţul Timiş, biserică în al cărei pomelnic e menţionat deoarece în perioada cât a păstorit-o, începând cu 1924, a strâns fonduri pentru repararea ei / acolo apoi a fost preot Sergiu Gherga, până în perioada postbelică - ş.a. În fotografiile următoare se pot vedea câteva biserici ortodoxe ctitorite interbelic în Banatul Montan, în N fostului judeţ Severin / acum răsăritul judeţului Timiş (cel mai întins judeţ din România), de preoţi Gherga:

Preotul Aurel Gherga De altfel, mitropolitul Român Valeriu Anania 19212011 referindu-se la Iov 7:6 “Că viaţa mea-n balanţă mai slabă-i decât graiul” a comentat: “Cuvintele, efemeridele despre care se spune că ‘zboară’, sunt mult mai perene decât viaţa omului prin aceea că, scrise sau chiar numai rostite, o transcend şi o prelungesc, aşa cum, în ordinea morală, credinţa şi fapta omului sunt acelea care-i perpetuează statutul fiinţial şi dincolo de moarte” (aceeaşi opinie o aveau vechii Indieni). La preotul ortodox Aurel Gherga - bunicul autorului - având ambii părinți Aromâni (tatăl născut la Pădurani / în Dealurile Făgetului și mama născută la Bacamezeu / în Dealurile Lipovei), se poate aplica reflecția “Societății Culturale Aromâne” din România: “Aromânii au practicat o endogamie (căsătorii in interiorul comunităţii) şi eugenie (apărarea şi păstrarea zestrei genetice) pozitivă a rasei; moravurile sobre şi viaţa austeră de la munte, cu încrucișări sănătoase de aceeaşi rasă, a făcut să evite neajunsurile prin cunoscutele manifestări recesive în practicarea endogamiei”. La sfârşitul Evului Mediu, Gherganii erau răspândiţi în numeroase localităţi - atât din Banatul Montan cât şi din cel de şes - fiind înaintaşii celor de acum, din Epoca Modernă. În secolul XX, alţi ctitori Ghergani ai bisericilor ortodoxe de zid în Banatul Românesc au fost preotul Nicolae Gherga 4 X 1874 - 8 III 1934 (fratele vitreg mai mic al preotului Ioan Gherga care a ctitorit Biserica Icloda din comuna Sacoşu Turcesc / judeţul Timiş -

Fărăşeşti

Rădmăneşti

236


Ghergarii și Maghiarii

Margina (Preoţi ortodocşi Gherga există şi în prezent, inclusiv în Timişoara, cel mai mare oraş din Banat). În 2012, cercetătoarea Otilia Ţeposu a scris despre caii lui SânToader: “Pietroasele - la poalele Munţilor Poiana Ruscă - e o aşezare risipită pe uliţe înguste, ce coboară toate către albia râului Bega. ‘Caii lui SânToader’ e o sărbătoare veche, foarte respectată în sat. Zilele acelea erau cele mai grele din postul Paştilor şi mai ales femeile trebuiau să se ferească a nu greşi cu ceva (era vai şi amar de cele prinse la tors lâna). Începutul era prin spălatul vaselor din gospodărie cu leşie (cenuşă şi apă) ca să nu fie unse şi să nu miroasă, pentru ca drumul Paştilor să nimerească poteca spre sat”. În imaginea următoare e fostul judeţ Severin - din perioada interbelică, adică dintre războaiele mondiale - din răsăritul Banatului (întins între Gherdap / Dunăre şi Mureş), învecinat cu regiunile Olteniei şi Ardealului, având capitala / reşedinţa de judeţ în oraşul Lugoj:

Migrarea Maghiară În anul 937, eruditul / exegetul Iacob Kirkișani / Qirqisan (A-Dâg din fosta Circassie / Colchis - cu capitala la Soci, pe malul Nord Pontic - mozaic Karait, care nu agrea rabinii) a scris că încă și în timpul lui “Oamenii cavernelor se numeau Magharya”: aceia erau de genul Troglodiților, adică al celor trăind nu în corturi, ci în bordeie săpate în pământ). Academicianul A/Român N. Iorga - născut în N Moldovei în “Oamenii Pământului” din 1936 a scris despre Maghiari / Unguri: “Noii veniţi Unguri nu făceau un popor, ci o colecţie de triburi, parte Turceşti, parte Finice. Pentru bizantini ei erau ‘Turci’, după clasa dominantă. Pentru ei înşişi, au ajuns mai târziu numai la un singur nume: când Unguri - cu amintirea Hunilor - când Maghiari”. (Pe de o parte, Ungurii mereu au anunţat apropierea lor faţă de Turci şi Baltici / mai ales Finezi; pe de altă parte, Maghiarii mereu au anunţat apropierea lor faţă de Magii / Mezii din N Iranienilor). Înaintea prieteniei dintre Secui şi Huni - despre care a scris “Gesta Hunnorum et Hungarorum” - dovezile istorice au relevat mari prietenii între Huni şi Geţi / Goţi: aceia, formând cei mai mulţi autohtoni din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic (care în anul 410 au reuşit și cucerirea Romei) i-au văzut pe Huni ca ajutoare contra restului Romanilor şi chiar ca mai buni parteneri decât unii dintre ei, astfel petrecându-se despărţirea definitivă dintre OstroGoţi şi ViziGoţi.

Fostul judeţ Severin 237


Lumea Getă “Letopisețul Cantacuzinesc” (prima cronică a Țării Românești) a arătat: “căci cum s-au zis den istoriile altora că și Dachii și Ghetii dentr-o fântână cu Gotii sunt, încă mulți și Gotii pre atunci le zicea, că tot Schiti erau și tot dintr-a Răsăritului Schitie erau și aceștia toți au izvorât, cum și Ungurii și alții”. Genetic, Gherga, Getic: sunt 3 dimensiuni ale aceluiași context din mileniul I, despre originea unor bărbați înrudiți aflați în legături cu spațiul Român. 1) Genetic, în grupul masculin uman “LLY22G” / “N*” - acum “X” - al bărbaților Gherga au fost documentați lideri importanți în mileniul I, ca regele Decebal / decedat la începutul secolului II, împăratul Attila / decedat la mijlocul secolului V, guvernatorul Rurik / decedat în secolul IX, comandantul Arpad / decedat la începutul secolului X, ș.a.: ei erau înrudiți deoarece au aparținut aceluiași clan / neam, dezvoltat dintre dinaștii Antici Gherga (rezultați dintre conducătorii Cariani / Greci ai coloniilor din Dobrogea Geților); identitatea lor genetică a fost deopotrivă confirmată atât onomastic Gherga, cât și istoric prin aceeași ascendență / anume cea Getică. 2) Gherga onomastic s-a regăsit în mileniul I cu variante la principalii reprezentanți ca GetoDacul Gurag, Gepido-Hunul Gherei, HunoBulgarul Gurg / Kubrat, Geto-Rusul Garða, Geto-Ungurul Horka / Korca = Gorga, ș.a. (având înrădăcinarea lingvistică în Anticul Greco-Get Gherga/s); multe din rude au purtat nume apropiate, ca Gheorghe, Grigore, etc. (identitatea lor onomastică a fost deopotrivă confirmată atât genetic, cât și istoric / căci au fost descendenți regali Geți). 3) Getic, acei Gherghi legați de spațiul Român au fost documentați în mileniul I chiar și după ce unii au ajuns să-i denumească ca Goți: pe lângă dimensiunea genetică identică Gherga și pe lângă dimensiunea onomastică Gherga, această dimensiune Getică pentru Gherga s-a probat și prin știința istoriei (rădăcinile Gete / Gote fiind revelate de către specialiști din mai multe țări).

Imperiul Bulgaro-Armân la începutul secolului IX (Dr. Andrei Groza, 2001) Legăturile genetice ale bărbaților Gherga din spațiul Românesc al mileniului I (reflectate inclusiv prin tipologiile marilor lideri Decebal Gurag, Attila Gherei, Rurik Garða, Arpad Horka / Korca = Gorga, ș.a.) și-au găsit ecourile în mediul academic de exemplu prin documentarea științifică originală publicată în primul an al mileniului III de către conferențiarul Andrei Groza - doctor în istorie, cadru universitar în Chișinău 47,01 lat. N, 28,52 long. E / capitala republicii Moldova - care în lucrarea “Din istoria necunoscută a românilor” a scris: “În spațiul Carpato-DunăreanoNistreano-Pontic s-a format poporul român; limba română are la temelie latina populară / vulgară. Populația a fost atestată că trăia în diferite structuri prestatale - cnezate, jupanate, banate, voivodate - separate. De ce popoarele vecine / străine - pentru care era foarte cunoscut etnonimul ‘român’ - nu neau numit cum era și firesc (romanus, rumâni, români) ci au preferat alt etnonim: vlahi, blahi, valahi?” ?” (La semeții Vlahi / Valahi – înrudiți cu faimoșii Felahi / țăranii orientali – se poate observa caracteristica principală, că erau plini de fală dintotdeauna, încă din vremurile timpurii ale stră-Românilor iar vecinii, nu așa de vechi, când i-au întâlnit, atunci i-au denumit ca atare).

238


“De ce în istoriografia noastră până astăzi nu se găsește un răspuns clar: când și cum au ajuns românii de la est și sud de Carpați sub sceptrul regilor unguri? De ce istoriografia românească îi numește pe bulgarii din secolele VII-IX ca fiind slavi, când nu există nici o mărturie scrisă în acest sens? În baza căror argumente istoriografia românească admite că triburile așa-numiților ‘rosî’ erau slave, când - de asemenea - nu există nici o mărturie scrisă în acest sens? În primele secole ale mileniului I, pe toată întinderea de la Munții Caucaz până la Munții Apenini, locuia un singur neam (geto-dacii, tracii, ilirii, romanii), care vorbeau o singură limbă; astfel, dacii nu au fost și nici nu puteau fi romanizați. Până în a doua jumătate a mileniului I, întreg spațiul de la Munții Caucaz, Kuban, Don, până în Balcani, a fost populat de un mare și puternic neam: neamul geților, care era fărâmițat în mai multe comunități getice diferite. Astfel, așanumiții ‘goți’, ‘huni’, ‘avari’ erau geți. Bulgaria în secolele VII-XIV, Rosia / Roșia în secolele IX-XI și Ungaria în secolele X-XIV au fost state românești; cu numele de ‘bulgari’, ‘rosî’ / ‘roși’, ‘unguri’ erau numiți atunci românii. Procesul de constituire a poporului și a limbii române s-a încheiat în secolul X, leagănul de formare al cărora au fost pământurile dintre Dunărea mijlocie, Drina (râu de hotar între Bosnia și Serbia), lacul Ohrid - între Albania și Macedonia Marea Egee, Marea Neagră / inclusiv Peninsula Crimeea, Niprul inferior, râul Rosi / Ucraina, Carpații de Vest. Etnonimul ‘român’ a provenit nu de la ‘roman’, ci de la cuvântul ‘rumăn’ / ‘rumen’, ceea ce însemna de culoare roșie închisă. La etapa de finalizare a procesului de etnogeneză, românii s-au numit pe sine ‘roși’ și ‘rumâni’. În ambele cazuri etnonimul provenea de la numele indicând culoarea roșie, considerată nobilă / regală. Mai mult chiar, etnonimul folosit de vecini în acea perioadă - ‘vlahi’, ‘blahi’, ‘valahi’ avea aceeași etimologie, provenind de la grecescul ‘blah’ însemnând ‘brun’ / ‘roșu’. La începutul secolului X, românii au avut cel mai mare stat din Europa; slavii și maghiarii - în diferite perioade, unii un timp îndelungat, alții mai puțin - au fost supuși ai statului român. Chiril și Metodiu au inventat nu alfabetul chirilic, ci glagolitic: așa-numitul alfabet chirilic a fost alcătuit de români și trebuie numit alfabet românesc. Odată cu ieșirea, în secolul XIV, din componența Ungariei române a Munteniei și Moldovei, românii de acolo și-au pierdut rolul conducător în stat iar numele de ‘ungar’ treptat pe parcursul secolelor - și l-au însușit maghiarii (de altfel, așa cum au procedat și ‘bulgarii’ și ‘rușii’). În secolele I-V, a fost un singur neam de la Munții Caucaz la Apenini. Constatăm un adevăr cunoscut, că dacii erau un popor numeros și populau un teritoriu foarte vast, între Marea Azov, Nipru și Dunărea mijlocie. Ptolemeu a scris că țărmul de la gura cea mai nordică a Dunării până la gura fluviului Borysthene / Nipru și în interiorul teritoriului până la râul Hierassus / Siret, era locuit de carpi / daci. Marcianus din Heracleea Pontică a arătat că Dacia se întindea de la Carpați până la Nipru. Isidor din Sevilla a plasat Dacia între Marea Azov și Germania. Ștefan din Bizanț a afirmat că Dacia era o țară aproape de Nipru. Vasile Pârvan, analizând rezultatele săpăturilor arheologice, a constatat că elementele traco-gete se găseau dincolo de Nipru, chiar până la Munții Caucaz. Nici un izvor scris n-a arătat că limba geto-dacilor era deosebită de cea a romanilor; din contră, unii autori au pomenit despre o limbă comună, pe înțelesul ambelor comunități. Marele poet Ovidiu a scris versuri în limba geților, menționând că a făcut acel lucru organizând cuvintele barbare după regulile latine.

Priscus Panites a spus că goții / geții vorbeau aceeași limbă cu italienii. La începutul mileniului I, acest uriaș neam era fărâmițat nu numai politic, dar și sub aspectul ocupațiilor, structurii sociale, credințelor, etc. Unii se ocupau cu agricultura, alții erau crescători de animale. Unii trăiau sedentari în localități, alții erau nomazi, trăind în căruțe și corturi. Unii credeau în Zalmoxe, alții în Zeul Marte. Ceea ce îi lega pe toți și îi făcea să conștientizeze că aveau aceleași rădăcini și erau de un neam era limba vorbită, care - în pofida deosebirilor privind modul de trai, mijloacele de producere, obiectele de uz casnic, etc. - era înțeleasă de toți, indiferent de regiunea unde locuiau. Unii dintre aceia, care locuiau în partea apuseană, în Peninsula Apenină, numindu-se ‘romani’ - după numele orașului Roma - aveau la început de mileniu un stat dezvoltat și destul de puternic, un imperiu chiar: Imperiul Roman. Romanii aveau pretenția de a fi stăpânitori nu numai peste neamuri străine, dar și peste cei mai apropiați dintre consângenii lor: peste iliro-tracii din Balcani. În anul 46, Imperiul Roman a reușit să lichideze ultimul regat din Balcani, astfel Balcanii ajungând în totalitate sub controlul Romei. Romanii deseori își încrucișau săbiile și cu o altă comunitate înrudită, a geto-dacilor, care erau cea mai numeroasă ramificație a acestui neam și stăpâneau întreg teritoriul dintre Dunărea mijlocie și Munții Caucaz. Geții se împărțeau și ei în geți agricultori și geți nomazi: primii populau zona dintre Dunărea mijlocie și Nipru iar ceilalți stepa dintre Nipru și Caucaz; atât unii, cât și ceilalți, erau iarăși divizați, la rândul lor, în numeroase comunități care permanent luptau între ele. Romanii - care se considerau mai superiori - îi numeau pe toți aceia ‘barbari’.”

“La începutul secolului II, romanii au reușit să-i învingă și pe geto-dacii din Carpați conduși de Decebal. Spre mijlocul secolului III, cei mai puternici geți dintre Tisa și Nistru au devenit carpii. Romanii au fost nevoiți să-i recunoască pe confrații lor ca ‘federați’ - adică aliați - ai imperiului, plătindu-le anual o sumă; pentru ca teritoriul roman să nu fie devastat, împărații romani plăteau un anumit tribut și geților din nordul Mării Negre (însă totodată, Imperiul Roman a dus o politică de învrăjbire și fărâmițare cât mai pronunțată între comunitățile geților: deseori romanii plăteau unor comunități mai mult, altora mai puțin, cu unele încheiau alianțe iar cu altele le rupeau, etc). Cu toate acestea, hotarele imperiale erau atacate permanent ba de unii geți, ba de alții. Astfel, în anul 249, sub pretextul că romanii au încetat să le mai plătească suma convenită anterior, carpii - în fruntea mai multor comunități getice - au pus stăpânire pe provincia Dacia și au pustiit regiunile din partea dreaptă a Dunării; în acele lupte a căzut împăratul Decius. Geților din Carpați li s-au alăturat geții dintre Nipru și Nistru. În anul 239


262, trupele geților și sarmaților (o ramură mare a aceluiași neam, care popula toată întinderea dintre Dunărea mijlocie, Vistula și Niprul superior, din care mai târziu s-a constituit comunitatea slavilor) au pustiit Tracia și Macedonia. Corăbiile lor au ajuns pe litoralul asiatic al Mării Egee. Văzând succesele confraților lor, spre Dunăre s-au îndreptat și geții răsăriteni de lângă Marea Azov. Câțiva ani mai târziu, flota unită a geților, în număr de peste o mie de vase, a incendiat orașele de pe litoralul apusean Pontic și au trecut în Marea Egee: Balcanii au căzut pradă trupelor geților. Romanii, mai ales ajutați de ciuma și foametea ce bântuia în rândurile geților, au reușit să-i împingă pe aceia spre Dunăre; treptat, cea mai mare parte a geților care luaseră parte în campanie a fost nimicită sau prefăcută în robi. Un rol important în zdrobirea geților l-a avut Aurelian / comandantul cavaleriei romane, care și el se trăgea din neamul carpilor. E cazul să menționăm că la mijlocul secolului III rolul principal în armata romană îl jucau nu italicii, ci ilirii, tracii și dacogeții. În anul 270, Aurelian - susținut de conaționalii din legiunile răsăritene ale imperiului - a fost ales împărat. Pornind în anul 272 împotriva Palmirei care încerca să iasă din componența Imperiului Roman, Aurelian a luat cu dânsul și legiunile din Dacia iar pe funcționari i-a transferat în Moesia (între Dunăre, Morava și Drina iar nu pe teritoriul Bulgariei de azi, după cum afirmă unii istorici). Pe timpul lui Dioclețian, a fost supusă cea mai mare parte a carpilor iar drept rezultat, unitățile militare romane au fost completate cu geți atât din dreapta, cât și din stânga Dunării; totodată, a crescut ponderea geților nu numai în armata romană, ci și în stat. O asemenea situație probabil l-a și făcut pe împăratul Galeriu 306-311, el însuși de origine dac, să declare la începutul domniei sale că era dușmanul numelui de roman și că voia să schimbe titlul Imperiului Roman în Imperiul Dac. Războaiele interne între împărații legitimi și ei autoproclamați au dus la începutul secolului IV la slăbirea controlului asupra geților din nordul Mării Negre; împărații ca să fie scutiți de invaziile geților - s-au văzut iarăși nevoiți să plătească acelora an de an tribut în bani. Peste puțin timp însă, între triburile getice a început un război fratricid, sângeros și istovitor, după cum au mărturisit unele izvoare scrise, pus la cale de către Constantin cel Mare; în urma acelui măcel, bizantinii nu numai că au obținut anularea plăților pe care le achitau anual geto-dacilor, ci au preluat chiar controlul asupra unei părți din teritoriul lor. Extinderea puterii imperiului asupra pământurilor din stânga Dunării și slăbirea militară a geților a oferit lui Constantin posibilitatea să reconstruiască unele fortărețe de pe malul stâng și chiar să construiască un nou pod peste Dunăre. Siguranța că hotarele de aici erau inviolabile, că nu exista un pericol real dinspre stepele de la nord de Marea Neagră, i-au permis aceluia să transfere capitala imperială în Bizanț, pe malul european al strâmtorii Bosfor, numit cu acea ocazie Constantinopol. Pentru o anumită perioadă, confruntările militare în stânga Dunării au încetat, fapt ce a permis geto-dacilor să-și restabilească viața economică și culturală. Geto-dacii au reconstruit orașele Alba-Iulia, Arad, Oradea, Galații Bistriței, etc.; un argument important că pe acele teritorii se trăia o viață intensă îl constituie mormintele strămoșilor, ce se întâlnesc în foarte multe locuri. Odată cu recunoașterea de către Constantin a creștinismului drept religie oficială a statului, a început răspândirea sa și mai intensă în rândurile geto-dacilor. Printre cei mai activi apostoli ai religiei creștine au fost episcopii Nechita și Ulfila. Episcopul Ulfila din Dacia

a participat în anul 343 la Sinodul de la Serdica / Sofia; acela - după cum au mărturisit istoricii timpului - devenind episcop al geților a inventat literele gotice / getice și a tălmăcit scrierile sfinte în limba getă (cu toate alea, răspândirea religiei creștine printre geți a întâmpinat unele greutăți: mai ales geții de la răsărit de Nipru au rămas fideli religiei lor vechi zalmoxiene)”.

“Fiind nemulțumiți de răspândirea religiei creștine în rândurile geților, conducătorii acelora (printre ei s-au evidențiat Ingur / regele geților dintre Kuban și Don și Atanaric / regele tervingilor dintre Nistru și Carpați) au declanșat persecuții în masă împotriva creștinilor. Tot atunci, geții-unguri (de la Ingur / Uingur) au năvălit asupra gelonilor - geți care locuiau între Munții Caucaz și râul Cuban / Kuban - și unindu-și forțele au devenit destul de militanți: au trecut strâmtoarea Kerci și într-un timp scurt au pus stăpânire pe teritoriul geților ostrogoți dintre Don și Nipru. Atunci acele pământuri erau controlate de greutungi - geţi dintre Nipru şi Nistru - în frunte cu regele lor Ermenar (consideraţi de către bizantini cei mai puternici dintre geţi). Ermenar n-a putut opune rezistenţă geţilor veniţi pe neaşteptate din răsărit şi s-a sinucis; nepotul său - fiind copil - la sfatul comandanţilor s-a retras spre apus şi s-a adresat împăratului bizantin cu rugămintea de a fi primit în imperiul lui. Acea nouă situaţie ia pus în gardă pe bizantini. Ei nu ştiau ce reprezintă în realitate forţele care veneau dinspre răsărit (dinspre Caucaz și Don), din ce neamuri erau alcătuite. Auzind de la refugiaţi că îi numeau pe nomazi ‘unguri’ (în latină ‘hunguri’) au hotărât că aceia erau din neamul hunilor (neam turcic care pustiise Asia Centrală şi la acel moment se afla în stepele din nordul Mării Caspice, nu departe de unde s-au pornit geţii răsăriteni) şi - deci - au început să-i numească ‘huni’. Peste puţin timp, când acele triburi au ajuns la Dunăre, bizantinii şi-au dat seama că cei care veneau cu război nu erau altcineva decât aceiaşi geţi - mai exact o ramură aparte a geţilor - şi au început să-i numească ‘masageţi’, adică geţi puternici. Întrucât însă numele de ‘huni’ se răspândise mult prea repede în mijlocul populaţiei (ca şi orice veste despre vreun mare pericol), el a prins şi cel mai repede rădăcini. Geţii dintre Nipru şi Carpaţi - care până atunci au fost cunoscuţi sub 240


diverse nume, ca greutungi, tervingi, ş.a. - practic n-au mai putut fi deosebiţi după triburi, din care cauză bizantinii i-au numit pe toţi ‘goţi’. De faptul că anume în acea perioadă geţii din nordul Dunării se numeau goţi a vorbit şi Synesios, care a trăit la răscrucea dintre secolele IV şi V: ‘Aceştia (geţii şi masageţii), care obişnuiesc să-şi pună alt nume, ba chiar unii dintre ei îşi schimbă trăsăturile feţei printr-o anumită dibăcie, ca să pară că s-a născut din pământ un neam nou şi îngrozitor, trec Istrul şi cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie’. În lucrarea ‘Despre războaie’ scrisă la mijlocul secolului VI de Procopiu din Cezareea, e arătat: ‘neamurile gotice erau și sunt astăzi multe la număr și deosebite unele de altele; altădată li se spuneau sarmați iar unii îi numeau neamuri getice’. Tot pe atunci - la mijlocul secolului VI - Ioan din Lidia în tratatul său confirma același lucru: ‘goții sunt geți’. Așadar, autorii de atunci arătau că numele de ‘get’ sau ‘got’ denumea aceeași comunitate; în unele lucrări, anumite fapte au fost descrise cu referință la ‘goți’ iar în altele cu referință la ‘geți’: bunăoară, în unele lucrări ale vremurilor, se vorbea că împăratul Decius a căzut în luptă împotriva ‘goților’, despre Constantin cel Mare că i-a înfrânt pe ‘goți’, că Ulfila era episcopul ‘goților’, etc., pe când în alte izvoare istorice se arată că toate acele evenimente s-au întâmplat cu ‘geții’ (de exemplu, Eusebiu din Cezareea a scris că Decius a fost omorât de geți iar împăratul Iulian a arătat despre Constantin cel Mare că a luptat cu geții). Spre sfârșitul secolului IV, geții au început a fi numiți de bizantini goți. În secolul V, acumulând noi forțe (dar mai ales completându-și rândurile cu geții locali), gețiiunguri și-au reînceput incursiunile asupra imperiului. O parte dintre supuşii lui Attila, mai ales din rândul foştilor conducători de triburi, nemulţumiţi de situaţia în care au nimerit, au fugit peste Dunăre, unde au cerut azil. Attila a cerut împăratului bizantin să nu-i primească pe fugari iar pe cei aflaţi pe teritoriul imperial să-i retrocedeze. Împăratul a ezitat, încercând să se împotrivească. În anul 442, trupele lui Attila (geto-ungare) au trecut Dunărea şi au început să prade Iliria şi Tracia. Împăratul a încercat să satisfacă cerinţele lui Attila, a avut loc un schimb intens de misiuni diplomatice, dar era târziu. Geto-ungurii (numiţi de bizantini ‘huni’) simţind slăbiciunea imperiului, au continuat să înainteze; acumulând forţe destule, s-au simţit în putere să înainteze cerinţe nu numai împăratului din Constantinopol, ci şi regilor din Europa Centrală. După moartea lui Attila - în anul 453 în rândurile geto-ungurilor au început certurile. Triburile geților-gepizi, în frunte cu Ardaric, n-au mai dorit să se supună feciorilor lui Attila: susținuți de alți geți, s-au răsculat și în urma unor lupte destul de sângeroase i-au învins pe gețiiunguri, punând astfel capăt existenței formațiunii statale a lui Attila. Din cauza rivalităților reciproce, comunitățile getodacilor, ale geto-ungurilor și ale slavilor, fiecare în parte, au încercat să capete sprijinul împăratului bizantin; noua situație îi aranja întru totul pe bizantini: aceia - fără a pierde nici un ostaș, fără a depune vreun efort - s-au pomenit în prag cu mulți geți nord-dunăreni și geto-unguri, care nu demult, fiind împreună, erau teama Europei, iar acum rugându-se fiecare în parte să fie ajutați. Împăratul a permis unora dintre ei să se așeze în Panonia și în Moesia Superioară. Geto-gepizii au continuat să locuiască în Carpați. Cei mai mulți dintre getounguri s-au îndreptat spre stepele de lângă Marea Azov, ‘spre locurile de baștină’. Analizând campania geților-unguri spre apus și dominația lor într-un interval de timp relativ mic asupra celorlalți geți din tot spațiul dintre Munții Caucaz și Marea Adriatică, putem conchide că getul Attila a fost unul

din rarii conducători care a încercat să-i unească pe toți geții într-o singură formațiune statală: în acea mică perioadă de dominație a geților-unguri s-au creat comunități getice mai compacte, stăpânitoare peste teritorii mult mai mari, în care deosebirile economice, culturale și chiar politice au fost reduse considerabil; astfel fusese făcut un pas mare spre realizarea unității naționale a tuturor geților (cu părere de rău, acel proces după moartea lui Attila n-a fost continuat)”.

“În 469, geții din Panonia au trecut Dunărea și au pus stăpânire peste orașul Singidunum / Belgrad, bizantinii recunoscându-i ca federați (mai târziu - în 488 - au plecat în Italia, unde s-au așezat printre geții de acolo). La acea vreme, geții - numiți în continuare de bizantini goți - în mișcarea lor spre apus reușiseră să pună stăpânire pe teritoriile de azi ale Italiei, Franței, Spaniei și Portugaliei; contopindu-se cu populația băștinașă, ei au dat naștere unor noi popoare: italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Așadar, de la sfârșitul secolului V numerosul neam al geților a rămas divizat în câteva mari comunități în frunte cu regii săi: comunitățile geților din Europa Apuseană (numiți greșit în istoriografie ‘goți’), comunitatea geților din Balcani / în cea mai mare parte supusă împăratului bizantin, comunitatea geților-gepizi din Carpați și comunitatea geților-unguri, care după moartea lui Attila s-a așezat în stepa din jurul Mării Azov / din nordul Mării Negre, numiți în continuare de bizantini ‘huni’; geții-unguri - la rândul lor - erau împărțiți în câteva uniuni de triburi, printre care se evidențiau utigurii / ‘ut-ingurii’ și cotrigurii / ‘cotr-ingurii’ (o parte neînsemnată dintre geții-unguri - care n-a plecat spre răsărit - s-a așezat în Balcani, printre geții de acolo). Slăbirea geților, divizarea lor și certurile interne, i-au bucurat mult pe bizantini și pe slavi (care - în acea perioadă - s-au constituit într-o comunitate deosebită de a geților, deși se trăgeau din aceeași rădăcină). În secolul VI s-a întărit regatul geților din Italia, ceea ce nu convenea împăraților bizantini. Venind la putere, Iustinian s-a angajat într-un război de lungă durată și destul de costisitor împotriva Romei; cu prețul a zeci de mii de vieți omenești majoritatea dintre care erau geți - acela a reușit să preia controlul asupra Italiei (în timpul războiului - ca să-și asigure securitatea la nordul Dunării - Iustinian a încheiat alianță cu 241


geții-gepizi, îndreptată împotriva geților-unguri și slavilor). În anul 558, geții-cotriguri - din stepa nord Pontică - au năvălit asupra Imperiului Bizantin iar pentru a-i opri, împăratul Iustinian a recurs - cu ajutorul banilor și obiectelor de preț - la învrăjbirea conducătorilor geți: într-adevăr, în anul 559 gețiicotriguri s-au certat cu geții-utiguri și s-au angajat într-un război fratricid destul de sângeros, care a slăbit considerabil ambele comunități: de acea situație au profitat triburile khazarilor, care au pus stăpânire pe pământurile utigurilor, dintre Caucaz și Don. Situația creată i-a impus pe avari - o uniune de triburi getice dintre Munții Caucaz și râul Cuban / Kuban - să treacă mai întâi în Crimeea, apoi în stepa din nordul Mării Negre. Acolo, deoarece cotrigurii erau răzlețiți, împreună cu ei - la propunerea împăratului Iustinian - getoavarii au pornit împotriva slavilor care se găseau între Nistru și Carpați (ce săvârșeau incursiuni asupra Imperiului Bizantin). Iustinian le-a promis geto-avarilor acordarea permisiunii de așezare dacă îi alungau pe slavi cât mai departe de hotarele imperiale. După ce slavii au fost alungați spre nord, împăratul Iustin - care în 565 l-a înlocuit la tron pe Iustinian - le-a refuzat însă geto-avarilor dreptul de așezare. Deoarece geto-longobarzii le-au propus ca împreună să-i bată pe geto-gepizi și să le ia pământurile și bogățiile, în anul 567 geto-avarii și geto-longobarzii i-au înfrânt pe geto-gepizi; geto-avarii - ca învingători - s-au stabilit în Panonia, de unde în anul 568 le-au impus geto-longobarzilor să plece cu totul”.

668 (după alte izvoare 679) Gurg / Cubrat a murit iar feciorii lui, luându-se la ceartă, au dezmembrat statul. Primul fecior a rămas stăpân pe teritoriul dintre Don și Nipru, inclusiv Crimeea, iar puțin mai târziu a fost învins de khazari. Cel deal doilea a trecut pe teritoriul utigurilor, la răsărit de Marea Azov. Aspa / ‘Aspa-ruh’ - cel de-al treilea fecior - a trecut Niprul și Nistrul, așezându-se la gura Dunării; în anul 680 a impus Imperiului Bizantin să-i recunoască geto-bulgarii ca federați și să primească un tribut anual (cu toate că majoritatea cotrigură a rămas pe teritoriul dintre Nipru și Don, bizantinii au numit formațiunea lui Aspa-ruh tot Bulgaria). Cel de-al patrulea fecior al lui Gurg / Cubrat a fost primit de consângenii geto-avari, din Panonia. În sfârșit, cel de-al cincilea s-a oprit tocmai la Ravena (în nordul Italiei), la geții de acolo. Astfel, la sfârșitul secolului VII, la Dunărea inferioară s-au întâlnit frontierele a 3 state mari: a Imperiului Bizantin, a statului geto-bulgarilor lui Aspa-ruh și a statului geto-avar care cuprindea teritoriile de azi ale Serbiei Nordice, Croației de Est, Ungariei, dintre Tisa și Carpații Occidentali / Vestul României, Slovaciei, Poloniei de Sud-Est, BelaRus și Ucrainei de Vest”.

“În anul 580, după lupte înverșunate, geto-avarii au cucerit Sirmium / Mitrovița iar bizantinii au semnat pacea cu ei, recunoscând Dunărea ca hotar între ei. Geto-avarii nu erau numeroși, forțele lor militare erau alcătuite în majoritate din geto-cotriguri și slavi. Birul îl strângeau slavii, având în frunte conducători numiți ‘voivozi’. Pe măsura contopirii geto-avarilor și geto-cotrigurilor cu geto-gepizii (proces ce a durat mai mult de 2 secole), funcțiile de ‘voivozi’ au început să fie îndeplinite de însuși căpeteniile geto-gepizilor; cu timpul, acest cuvânt s-a încetățenit atât de mult în graiul băștinașilor, încât conducătorii lor au fost numiți ‘voivozi’. În anul 635, geto-cotrigurii dintre Don și Nipru în frunte cu Gurg / Cubrat, având sprijinul confraților geto-utiguri (aflați sub stăpânirea khazarilor), s-au declarat independenți iar formațiunea lor statală au numit-o Bulgaria. În scurt timp, geto-cotrigurii (de atunci încolo numiți ‘bulgari’) au reușit săi includă în componența lor pe slavii dintre Nistru și Carpați. Gurg / Cubrat a stabilit relații destul de bune cu Imperiul Bizantin, pe care le-a menținut până la sfârșitul vieții sale. El a adoptat creștinismul, însă care de fapt n-a reușit să fie acceptat de mase. Ca mulțumire, din partea împăratului bizantin el a primit tilul de ‘patrician’. După o domnie destul de liniștită - el n-a atacat niciodată Imperiul Bizantin - în anul

“Avarii au început să piardă rolul conducător asupra geților-gepizi: aceia aveau o organizare superioară, practicau o agricultură mai avansată, un meșteșugărit și un negoț mai dezvoltat, întrețineau relații cu alți geți, etc. Geto-avarii și slavii au împrumutat de la geto-gepizii din acel stat și de la geții din Balcani scrisul latin, multe elemente de cultură și chiar multe cuvinte. În anul 796, geto-avarii au suferit o înfrângere zdrobitoare din partea francilor. Geto-gepizii din Carpați și slavii dintre Dunărea mijlocie, Vistula și Nipru practic au devenit independenți. Geto-gepizii l-au recunoscut ca rege al lor pe Crumus. O parte dintre slavii apuseni și-au format statul lor, numit Moravia; ceilalți slavi - mult mai numeroși - dezbinați, n-au reușit să-și creeze un stat aparte și în virtutea legăturilor economice, politice și religioase întreținute cu geto-gepizii din Carpați, care constituiau o comunitate mai avansată, au rămas dependenți de statul lui Crumus. În anul 802, Krum / Crumus a reuşit să preia controlul asupra întregului teritoriu dintre Carpaţi şi Nipru; în componenţa statului lui Crumus a fost inclusă şi Peninsula 242


Crimeea (de la numele lui Crumus-Crimeea, în limba rusă = Crâm). În locul Bulgariei lui Aspa-ruh, Imperiul Bizantin s-a pomenit cu o Bulgarie mult mai puternică și mai periculoasă: mai periculoasă măcar și din considerentul că geto-tracii din imperiu au început a privi cu simpatie la frații lor din Carpați care nu plăteau impozite mari, erau mai liberi și aveau deja un nume cunoscut în lumea din jur. În scurt timp, relațiile dintre imperiu și geții de la nordul Dunării s-au înrăutățit și au dus la declanșarea, în anul 807, a unui război. Peste 2 ani, Crumus a cucerit orașul Serdica / Sofia de azi. Geto-tracii (din sudul Dunării) în majoritatea lor erau de partea lui. Armata geților înainta fără a întâmpina greutăți sau vreo rezistență serioasă. În anul 811, în timpul unei lupte cu armata lui Crumus, și-a pierdut viața împăratul bizantin Nichifor. Teritoriul dintre Dunăre, Drina și Munții Rodopi a trecut sub controlul statului get / bulgar. Marea majoritate a geților din Balcani, Carpați, nordul Mării Negre / inclusiv Crimeea - adică a geților care au stat la baza formării națiunii române - au fost uniți în cadrul unui singur stat. În afara hotarelor au rămas geții utiguri, care trăiau în partea de răsărit a Mării Azov și pe care bizantinii îi numeau ‘turci’ de la numele suzeranilor lor, al khazarilor. Astfel, la începutul secolului IX în cadrul statului numit în continuare de bizantini Bulgaria a început procesul de finalizare a constituirii limbii și poporului român, numit de aceiași bizantini ‘bulgar’. Folosirea în acea perioadă, apoi mai târziu până în secolul XIV, a numelui de ‘bulgari’ când în realitate era vorba de români n-a fost un fenomen cu totul ieșit din comun. În istorie sunt cunoscute cazuri când populația țării se numește pe sine într-un fel iar cei străini o numesc cu totul în alt fel. De exemplu, autohtonii din Grecia se numesc pe sine ‘elini’ iar vecinii, inclusiv noi românii, îi numim ‘greci’. Băștinașii din Germania își zic ‘Deutsch’, vecinii le zic ‘germani’ sau ‘nemți’. Populația majoritară din China își zice ‘han’, noi o numim ‘chineză’. Etc. Sunt cunoscute cazuri când unele popoare, trăind un timp împreună, au împrumutat și acum poartă numele vecinilor sau al foștilor stăpânitori. Așadar, Bulgaria lui Crumus era un stat românesc și locuitorii săi - care stăpâneau peste celelalte neamuri - erau românii. Pur și simplu, mai târziu, când majoritatea covârșitoare a românilor din Balcani a fost izgonită sau nimicită iar locul lor l-au ocupat slavii sudici, numele de ‘bulgari’ a fost însușit de aceia iar istoria românilor-bulgari au scris-o ca o istorie a slavilor-bulgari. Astfel au fost lăsate în necunoaștere cele mai adânci și puternice rădăcini ale neamului românesc”.

ceea ce privește teritoriul Bulgariei contemporane, ei s-au stabilit treptat, după secolul XI (de altfel, nu există nici un document care le-ar atesta prezența ca trăitori pe partea dreaptă a Dunării inferioare mai devreme; astfel, atunci când în 680 geto-ungurii - ziși și ‘bulgari’ - au trecut Dunărea, acolo trăiau rudele lor, traco-geții, locuitorii de secole pe acele pământuri). În secolul X, Constantin Porfirogenetul bun cunoscător al frământărilor etnice din Balcani - făcea o deosebire clară între ‘bulgari’ și ‘slavi’; arătând cine locuia în secolul XI pe teritoriul de azi al Bulgariei, Ana Comnen a spus că acelea erau comunităţile numeroase şi bogate ale tracilor şi dacilor. Autorii cronicii ‘Povesti vremenâh let’ din Rusia Kieveană, care au trăit și au scris la cumpăna secolelor XI-XII, enumerând neamurile slave și arătând locurile unde acelea trăiau, nu i-au numit printre ele pe bulgari. Puteau oare autorii să numească toate comunitățile slave, chiar și cele mai mici, iar pe bulgari, care erau destul de numeroși, să-i treacă cu vederea? Desigur că nu: autorii nu i-au numit pe bulgari printre triburile slave, fiindcă aceia nu erau slavi. Mai mult decât atât, ei vorbeau despre bulgari ca despre un cu totul alt popor. Aceeași lucrare arată despre Chiril, pe care slavii îl consideră, de rând cu Metodiu, întemeietorul alfabetului numit chirilic, întorcându-se din Moravia unde a tradus din limba greacă în limba slavă Psaltirea și alte cărți religioase, că a plecat în Bulgaria, spre a învăța limba bulgară. De aici deducem: dacă limba bulgară ar fi fost slavă, apoi Chiril după ce a tradus din greacă în slavă - nu ar mai fi avut nevoie să învețe bulgara. Istoricii care au descris asediul Constantinopolului de la 923 de către conducătorul bulgarilor Simeon au menţionat că acela era salutat de armata bulgară în limba romană / adică română; nu cunoaştem nici un caz în istorie când armata unei ţări l-ar fi salutat pe împăratul ei întro altă limbă decât cea a ţării date. Acest fapt e un argument concludent: cu numele ‘bulgari’ erau numiți românii. La aceeași concluzie ne conduc și mărturiile unor istorici ai timpului, care numeau unul și același popor și ‘bulgar’ și ‘vlah’. Concluzia falsă că bulgarii secolelor VII-XI ar fi fost slavi a fost formulată mult mai târziu. În secolul XVIII, din neamurile care locuiau în Balcani - slavi, români, eleni, turci nimeni nu se recunoșteau ca bulgari: practic, toți uitaseră că acele teritorii au făcut cândva parte dintr-un stat românesc mare și puternic, numit în izvoarele vechi Bulgaria, după cum au mărturisit contemporanii iar dacă se întâmpla ca cineva dintre străini să-i numească pe slavii de acolo ‘bulgari’, aceia se considerau ofensați. În acea vreme, slavii de acolo - în lupta lor împotriva otomanilor - au început să-și cerceteze propria istorie. Un călugăr slav, pe nume Paisie, care a cutreierat Balcanii și Anatolia, a fost pe la mănăstirile din Muntele Athos și care cunoștea într-o anumită măsură izvoarele scrise vechi, află că în Balcani, cu multe secole în urmă a trăit un popor numit ‘bulgar’, cu o țară mare și puternică pe care grecii o numeau ‘Bulgaria’. Pornind de la acele informații, el a tras o concluzie foarte simplistă și anume: întrucât pe moment slavii erau cei mai mulți, înseamna că trăiau de mai demult și deci statul vechi, numit Bulgaria, a fost statul lor; concluzia părea argumentată, cu atât mai mult cu cât slavii ca neam erau amintiți destul de des în izvoarele scrise din secolele V-VII. Astfel, Paisie a început să lege istoria Bulgariei, a bulgarilor (care în realitate era a românilor) din secolele VI-XIV ca istorie a slavilor. În 1792 el a terminat de scris ‘Istoria slavo-bulgară despre popor și regi’, mai târziu răspândită printre slavi. Tot atunci Imperiul Țarist, în dorința de a pune stăpânire pe strâmtorile Bosfor și

“Trebuie să menţionăm un lucru: pe teritoriul Bulgariei de azi, până în secolul XI, slavii n-au locuit. Este cunoscut faptul că aceia, în a doua jumătate a secolului VI, au fost aduși într-adevăr de geto-avari și s-au așezat cu traiul pe malul drept al Dunării, pe teritoriul Croației răsăritene. În 243


Dardanele, a luat cunoștință de lucrarea lui Paisie și a susținut întru totul ideile expuse acolo: ele îndreptățeau acțiunile armatei țariste. Cu sprijinul direct al Rusiei, acolo s-au deschis școli slave (până în secolul XIX, acolo nu existau școli unde s-ar fi studiat în limba slavă sau istoria slavilor), în care bulgarii din trecut erau prezentați drept strămoși ai slavilor. Treptat, spre mijlocul secolului XIX, majoritatea slavilor de acolo au început a se numi ‘bulgari’; numele de ‘bulgari’ s-a încetățenit și mai mult în timpul războaielor contra otomanilor: mai târziu, când slavii din sudul Dunării inferioare au devenit independenți, ei erau deja cunoscuți ca ‘bulgari’ iar țara lor ca ‘Bulgaria’. Istoria Bulgariei române din secolele VII-XIV a fost transcrisă în istoria slavilor din Bulgaria de azi și s-a reușit ștergerea unor episoade cruciale din istoria națională a românilor: că anume în cadrul Bulgariei românești s-a încheiat procesul de constituire a poporului român și a limbii române. Așadar, ‘Bulgaria’ din secolele VII-XIV era un stat românesc; cu numele ‘bulgari’ în acea perioadă erau atestați românii iar limba ‘bulgară’ însemna de fapt limba română. Este interesant să menționăm totodată că românii în acea perioadă mai erau numiți ‘avari’ de către germani. Germanii, care timp de peste 2 secole au luptat cu geto-avarii, geto-gepizii / geto-dacii și slavii, la începutul secolului IX îi aveau în față pe aceiași geto-gepizi, geto-bulgari și slavi; pentru ei - practic - nu s-a schimbat nimic. Din acea cauză, au continuat să le zică locuitorilor Bulgariei ‘avari’; la fel au procedat și bizantinii cu întreaga populație din așa-numita Bulgarie. Să vedem cum înșiși geții din Bulgaria se numeau pe sine: acest neam numeros, mult dezmembrat în trecut, a ajuns la începutul secolului IX alcătuit din geto-gepizi / geto-daci, geto-bulgari, geto-avari și geto-utiguri (aceia aflați încă sub controlul khazarilor)”.

secolele IX-XI ar fi fost de neam slav; ba dimpotrivă, lucrarea ‘Povesti vremenâh let’ - mult apreciată în Rusia, Ucraina, Bulgaria și alte țări - enumerând neamurile slave din acea perioadă, nu i-a numit pe ‘roși’ / ‘rosî’ printre ele: totodată, în ea se arată că numele de ‘roși’ / ‘rosî’ se trage de la străini și nu era nume slav. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul a menționat - la mijlocul secolului X - că slavii erau supușii roșilor și că limba acelora era alta decât cea a slavilor. Despre faptul că roșii / rosî se trăgeau din neamul geto-dacilor a scris și Leon Diaconul în lucrarea ‘Istoria’ din secolul X, în care a descris campania din 972 de la Dunăre împotriva bizantinilor; astfel, înfățișând modul cum roșii își cinsteau după luptă morții, el a arătat că aceia organizau ceremonii funerare conform legilor lor strămoșești, desprinse de la Zalmoxis și Ana-charsis: din cele cunoscute de noi însă, lui Zalmoxis i se închinau geto-dacii (și nu slavii). Tot Leon Diaconul a menționat că roșii ‘niciodată până acum nu s-au lăsat înfrânți de greutăți; ci în momentul când își pierd nădejdea că vor scăpa, își înfig săbiile în măruntaie și se omoară ei înșiși în felul acesta’. Exact așa cum o făceau dacii lui Decebal, am adăuga noi. ‘Făcând așa - a continuat autorul - își câștigă o glorie nespusă; se zice despre cei uciși în luptă că după moarte slujesc în infern celor care i-au omorât’. Un alt argument incontestabil întru susținerea părerii noastre că roșii / rosî nu erau slavi, ci români / rumâni îl constituie afirmația din secolul X a cronicarului arab Al Muqaddasi, care a menționat că ‘o armată rum - care se numește rus - a năvălit asupra khazarilor și a pus stăpânire pe țara lor’. Pe parcursul secolului IX, slavii - îndeosebi cei din răsărit, care practic erau dependenți de români - au atribuit numele de ‘rosî’ / ‘roși’ tuturor românilor. Prin intermediul lor, acest nume a devenit cunoscut popoarelor din bazinele Don și Volga, din Caucaz, inclusiv arabilor, care au lăsat izvoare scrise despre ‘roși’. Arabii s-au întâlnit cu românii în primii ani ai secolului IX, imediat după ce ‘roșii’ au pus stăpânire pe pământurile din nordul Mării Negre și Peninsula Crimeea, pornind incursiuni în Caucazul de Nord, zona de influență a arabilor. Numele de ‘roși’ provine de la culoarea roșie. La geți dar și la romani însemna culoarea vitejiei și mândriei; veșminte roșii purtau funcționarii de stat, oamenii bogați, conducătorii uniunilor de triburi: acest neam chiar și zeii săi îi reprezenta ca roșcați. Cu numele de ‘roșii’, ‘roșu’, ‘roșie’, românii din Carpați își numeau munții, trecătorile, râurile, localitățile, etc. (e destul să privim harta României de azi). Putem presupune că românii din stânga Dunării își numeau Carpații ca Munții Roșii. Aceasta ne-o dovedește denumirea celui mai mare râu din centrul Carpaților - Mureșul - și denumirile localităților amplasate în bazinul său. Maghiarii (care au trecut pe acolo la răscrucea secolelor IX-X) așa și au păstrat numirea râului - Muroș - adică râul din Munții Roșii; tot așa, pe parcursul secolelor, târgul din Munții Roșii s-a transformat în Târgu Mureș, etc. Trecuți prin filiera slavă, Munții Poiana Roșie s-au transformat în Poiana Ruscă, vârful Roșu în vârful Ruscă, etc. La începutul secolului IX, implicându-se în ciocnirile fratricide dintre slavii din Panonia, francii au pus stăpânire pe o parte din teritoriul acelora. Noua situație nu-i aranja pe români, cu atât mai mult cu cât în acele regiuni locuia și populație românească. Ca să oprească înaintarea francilor, în anul 827 armata românilor a luat sub control teritoriul dintre Drava și Sava iar peste 2 ani, francii și românii au încheiat un tratat de delimitare al zonelor de influență. În anul 843, rege al românilor a devenit Boris (acest nume provine probabil de la ‘Boreas’ însemnând

“Geții din Carpați, de sub conducerea lui Crumus, spre a se deosebi de ceilalți geți pe care i-au supus, au început să-și zică ‘roși’, adică geți-regali, mai nobili decât supușii lor; mult mai târziu, numele de ‘roși’, trecut prin filieră slavă, a căpătat forma de ‘rosî’ iar istoricii ruși, întâlnind acest nume în izvoarele bizantine sau arabe, l-au tălmăcit drept nume al strămoșilor lor (exact cum au procedat și bulgarii). În realitate însă, nu există nici un izvor care ar arăta că roșii / rosî din 244


‘Nordic’, folosit și ca Boristene pentru Nipru), care a domnit până în 888 și a jucat un rol deosebit în istoria noastră”.

că are de gând să-și mute tronul în Constantinopol: el făcea trimitere la dreptul istoric de a stăpâni imperiul (Simeon era urmaș al geților, Imperiul Bizantin fiind fondat de strămoșii iliro-traco-geți iar Leon n-avea dreptul să se afle la cârma statului). În consecință, geto-ungurii, împreună cu triburile maghiarilor - toţi aflaţi sub stăpânirea khazarilor - au trecut Niprul, apoi Nistrul și au încercat să-i atace pe românii de la sud de Dunăre. Geto-ungurii și maghiarii, temându-se să nu fie atacați în spate de românii care se găseau în taberele militare din Kiev, Novgorod și alte orașe nordice, s-au întors. Simeon a întreprins un atac prin surprindere asupra taberei geto-ungare dintre Prut și Nistru iar detașamentele getoungare și maghiare care ajunseseră la Kiev cu gândul să-l asedieze, când au primit știrea că Simeon le-a distrus tabăra lăsată în Basarabia, au renunțat la plan”.

Rascia la sfârșitul Medieval “ Chiar de la începutul domniei, Boris - știindu-și asigurate hotarele la sud și vest - a hotărât să pună stăpânire completă asupra slavilor care trăiau la nord-est de Carpați, între Vistula și Nipru, pe direcția orașului Novgorod de azi. Slavii de acolo se aflau într-o situație dependentă de români, dar într-o dependență relativă; astfel, în numai câțiva ani, pământurile slavilor au fost incorporate în statul român. În fruntea noilor ținuturi au fost desemnați administratori civili, numiți ‘cnezi’ (de la termenul geto-dac pentru ‘cavaler’). Obiceiul de a numi ca șefi ai orașelor sau teritoriilor supuse pe reprezentanții păturii înstărite - a cavalerilor - se trăgea din cele mai vechi timpuri. Cnezii de acolo își îndeplineau obligațiile având în subordinea lor detașamente înarmate, în frunte cu comandanți numiți ‘voivozi’. În cazurile când căpeteniile unor localități sau regiuni manifestau loialitate față de noii stăpânitori și supușenie față de Boris, ei erau desemnați în funcțiile de cnezi și reprezentanți ai statului român în acele locuri; rolul de supraveghetori în asemenea ținuturi îl îndeplineau conducătorii militari. Preluând la mijlocul secolului IX controlul asupra slavilor, românii nu sau amestecat practic în viața internă. Cnezii - români sau slavi - pentru serviciul lor în folosul lui Boris primeau în proprietate anumite suprafețe de pământ (ce puteau fi vândute, schimbate, lăsate moștenire, etc.); pământul aflat în folosința comună a sătenilor a rămas proprietatea comună a întregului sat: o atare situație îi aranja pe români, deoarece strângeau impozitele nu de la fiecare familie aparte, ci de la satul întreg. În anul 864, Boris - probabil influențat și de soție, care era din Constantinopol - s-a botezat și (conform obieciului) a luat numele nașului, adică al împăratului bizantin Mihail: aceea însemna - de fapt - recunoașterea de către conducătorul românilor a suzeranității patriarhului bizantin; acela, în semn de mare onoare la toate ceremoniile din capitala bizantină, avea primul loc de lângă el rezervat pentru român. În anul 893, conducătorul a devenit Simeon, fiul lui Boris; în timpul domniei lui, țara a ajuns cea mai mare ca teritoriu și cea mai puternică din Europa. În anul 894, când bizantinii i-au strâmtorat pe negustorii români care stăpâneau piaţa din Constantinopol, Simeon ceru împăratului bizantin să fie restabilite drepturile şi privilegiile supuşilor săi. Refuzul primit i-a impus lui Simeon să declare război Imperiului Bizantin. Atunci Leon cel Înţelept s-a adresat după ajutor geto-ungurilor cărora le mai ziceau turci, de la numele stăpânilor lor (al khazarilor). Geto-ungurii în anul 895 au fost transportați de flota bizantină, însă au fost înfrânți de către români și s-au retras. În anul următor, împăratul bizantin i-a propus lui Simeon să încheie pace. Simeon a refuzat, spunând

“În anii 899-900, geto-ungurii şi maghiarii au acceptat statutul de vasali ai lui Simeon, care le-a permis să se așeze în câmpia Panoniei, geto-ungurii în stânga Dunării până la Tisa iar maghiarii în dreapta Dunării. Astfel, la sfârșitul secolului IX, odată cu includerea geto-ungurilor în statul român, s-a definitivat procesul de constituire a poporului român. Simeon a luat hotărârea de a crea pentru limba română propriul alfabet, deosebit atât de cel grecesc, cât și de cel latin. În anul 899, Simeon l-a însărcinat pe episcopul Clement să elaboreze un alfabet și să transcrie cu ajutorul lui în limba română Evanghelia, Psaltirea și alte cărți religioase (Clement a trăit în mănăstirea de lângă lacul Ohrid până în 916). După distrugerea, la începutul secolului XI, a statului român de către bizantini, geții-unguri și maghiarii au trecut la alfabetul latin iar românii și slavii au continuat să se folosească de alfabetul românesc. La începutul secolului X, Simoen și-a întărit considerabil pozițiile asupra slavilor de răsărit și a pământurilor din dreapta Niprului; astfel, partea de nord a Mării Negre până la râul Don a trecut toată sub controlul lui (prin strâmtoarea Kerci, Marea Azov, în sus pe râul Don și coborând pe Volga, vasele militare ale românilor ajungeau - și deseori au fost depistate - în largul Mării Caspice: acolo, în anul 910 românii au incendiat orașul Sari de pe litoralul sud Caspic (Iranul de azi). În anul 911, între români și bizantini s-a dezlănțuit un nou război. În 913, Simeon în fruntea unei armate numeroase a asediat Constantinopolul; neavând altă ieșire din situație, patriarhul din Constantinopol (împăratul Constantin Porfirogenetul încă era copil), însoțit de cei mai mari demnitari, s-a prezentat la Simeon și l-a rugat să nu distrugă orașul: atunci patriarhul a recunoscut ceea ce n-a dorit s-o facă, anume dreptul lui Simeon de a fi împăratul românilor (după cum au povestit izvoarele scrise, patriarhul a așezat personal pe capul lui Simeon coroana (Simeon a considerat acea împlinire drept o 245


victorie și a ordonat retragerea). Armata - care simțise șansele unei victorii într-o eventuală luptă decisivă iar odată cu ea și posibilitățile de a se căpătui cu bogățiile din Constantinopol s-a arătat nemulțumită; Simeon a hotărât să-i folosească imediat pe ostașii gata de luptă în altă direcție: mii de militari îmbarcați pe 500 de vase s-au îndreptat spre strâmtoarea Kerci și în scurt timp au pus stăpânire pe fostul teritoriu al geților-utiguri (al bulgarilor din partea de răsărit a Mării Azov). Simeon s-a proclamat și țar / împărat al Bulgariei (al bulgarilor). Unele detașamente ale românilor - în care erau probabil și mulți slavi - nu s-au oprit acolo și au cerut de la conducătorul khazarilor permisiunea de a trece prin teritoriul stăpânit de el spre Marea Caspică. Khazarii au acceptat iar în anul 914 - după cum au mărturisit istoricii timpului detașamentele românilor au ars multe orașe de pe litoralul Caspic. Simeon s-a reangajat în război contra bizantinilor, deoarece aceia au refuzat să recunoască stăpânirea românilor asupra bulgarilor din răsăritul Mării Azov. În anul 917, într-o bătălie grandioasă, bizantinii au suferit o înfrângere catastrofală. În anul 918, papa i-a trimis lui Simeon coroana de împărat și l-a recunoscut ca împărat al românilor. Pe pecetea sa împărătească, Simeon a încrustat următoarele cuvinte: ‘Simeon, întru Christos, împărat al românilor’ (după cum se vede, era împăratul românilor și nu al bulgarilor). După cum arată izvoarele scrise, garda împăratului Simeon purta armură de aur şi argint, salutându-l pe acela în limba română (ostaşii lui purtau platoşe şi coifuri de fier, ceea ce pentru acele timpuri însemna că împărăţia era bogată şi puternică). În vara anului 923, Simeon a ajuns cu armata sa la zidul Constantinopolului și atunci împăratul bizantin l-a rugat să-l primească pentru a-i vorbi; Simeon a fost de acord și pe când se îndrepta printre ostași pentru a-l întâlni pe împăratul bizantin, aceia îl salutau cu zăngănit de arme și cu urale în limba română: după câte știm, n-a fost nici un caz în istorie când armata l-ar fi salutat pe împăratul său într-o altă limbă decât cea a țării. La întâlnire, împăratul bizantin i-a reproșat lui Simeon că era mare păcat să verse sânge de creștini iar acela și-a retras armata (ca mai târziu, la începutul secolului următor, bizantinii - fără teamă de Dumnezeu - să treacă prin foc și sabie localitățile românilor). În primăvara anului 927, Simeon a murit; împărat al statului român a devenit Petru, unul din cei 4 feciori ai săi (era căsătorit cu nepoata împăratului bizantin)”.

“Schimbarea radicală în politica externă a statului român era cauzată atât de situația internă, cât și de cea externă. Mihai - fratele mai mare - se simțea obijduit că nu i-a revenit lui tronul și cu susținerea anumitor grupări boierești revendica puterea supremă în stat. Tot atunci pecenegii - prin incursiunile lor - i-au determinat pe geto-ungurii care mai rămăseseră pe teritoriul dintre Nipru și Nistru să se refugieze complet peste Carpați, creând astfel o ruptură însemnată în linia de apărare de pe malul drept al Niprului. În perioada 930-940 de sub controlul efectiv al împăratului Petru a ieșit unul dintre cei mai puternici cnezi, Ingoros / Ingor din Crimeea, care concentrase în mâinile sale încă din timpul campaniilor militare în Caucaz și Marea Caspică forțe destul de însemnate; el administra Crimeea și teritoriul ținutului Krasnodar de azi (Bazinul Kuban), ca un domnitor independent. Interesant de menționat că dânsul purta același nume de Ingur / Uingur ca și conducătorul geților răsăriteni de la sfârșitul secolului IV; iar întrucât consolidarea cnezatului și separarea lui de centru n-a avut loc într-o zi sau chiar într-un an - acel proces n-a fost fixat în izvoarele istorice, cu atât mai mult cu cât Ingor a rămas supus formal împăratului Petru. Românii din Balcani și Carpați, care se considerau totuși superiori celor din Crimeea, măcar și prin faptul că în acea parte se afla capitala - reședința împăratului Petru, recunoscut de toți ca suzeran - au început a se numi pe sine ‘rumâni’ iar țara ‘Rumânia’ (de la cuvântul ‘rumân’ însemnând culoarea roșie închisă / brună, ce se considera mai nobilă decât cea simplă roșie); tradus în limba greacă de atunci acel cuvânt însemna ‘blah’ / ‘vlah’. Amintim că împăratul Constantin VII a fost numit mai târziu Porfirogenetul pentru că s-a născut în palatul împărătesc, în sala purpurie (roșie închisă, rumână) care în limba greacă se numea ‘Blaherna’. De la greci, numele ‘blah’ - oficialitățile foloseau și numele de ‘bulgar’ - a fost împrumutat și de alte neamuri (la germani și englezi, cuvântul ‘blach’ cu sensul de ‘negru’ a mai păstrat și azi sensul de ‘brun’ (roșu închis, rumen), specificându-se că e un arhaism. Slavii răsăriteni aflați sub controlul românilor - au început a-i numi pe strămoșii noștri așa cum se numeau ei înșiși, pe sine: ‘rumâni’. Așadar, în prima jumătate a secolului X, românii din Balcani și din Carpați se numeau pe sine ‘rumâni’ iar străinii le traduceau numele și îi numeau ‘vlahi’ / ‘blahi’; mai târziu - când se scria istoria noastră și a apărut necesitatea de a explica cum s-a întâmplat că românii, descendenți din daci, vorbesc o limbă asemănătoare cu cea italiană - s-a presupus că dacii au fost romanizați iar numele de ‘rumân’ transformat în ‘român’. Astăzi cunoaștem că acea tălmăcire nu are o acoperire științifică, întrucât românii nu sunt daci romanizați și cu atât mai mult nu se trag din coloniștii romani. Românii sunt urmașii geto-dacilor, înrudiți cu albanezii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii și alte comunități, ele toate având un suport etnic comun, numai că nu cel roman, ci elementul getic. În secolul X, întru afirmarea tendințelor de nesupunere împăratului Petru, românii din Crimeea au continuat să-și numească cnezatul așa cum se numea întreg teritoriul românesc încă de la începutul secolului IX: ‘Roșia’ iar pe sine ‘roși’. Încercarea Roșiei de a se afirma ca un cnezat independent avea caracter secesionist și în mare măsură a fost susținută de împărăția din Constantinopol; Ingor văzând că împăratul Petru nu era dispus să folosească forța împotriva lui și-a extins stăpânirea asupra slavilor din partea dreaptă a Niprului înspre nord până la Novgorod; garnizoanele românești aflate în localitățile de acolo au 246


recunoscut suzeranitatea lui Ingor iar slavii plăteau în continuare bir, numai că nu lui Petru, ci lui Ingor”.

devenit Ștefan / fiul lui Ingor, numit de slavi Svan / Sven (de la Stepan). Conform tradiției, românii îi ziceau cneazului Ștefan slavul, adică stăpânitorul slavilor, slavii însă îl numeau Svanslav / Svenslav; mulți din urmașii lui Ștefan - care pretindeau a fi stăpâni peste slavi - au făcut același lucru: la numele de botez și-au adăugat sufixul ‘slav’. Moștenind puterea în cnezat, Ștefan ‘slavul’ a moștenit de la taică-său și caracterul războinic, neastâmpărat; practic, tot timpul s-a aflat în campanii militare. După ce o delegație bizantină trimisă în Crimeea, cu ajutorul banilor și probabil speculând caracterul lui Ștefan-slavul, l-au făcut pe acela să pornească la luptă contra lui Petru (de partea sa trecând o parte din românii nemulțumiți de activitatea lui Petru), în anul 967 românii / roșii au pus stăpânire pe mai multe localități de la gurile Dunării; dar tot atunci, fiindcă pecenegii amenințau să atace Crimeea / Roșia, Ștefan-slavul a fost nevoit să se întoarcă, săi învingă pe pecenegi și să le impună alianța cu roșii. Între timp, în 969, a murit împăratul Petru. Feciorul lui cel mai mare, Boris - abia căsătorit, destul de tânăr - se afla în Constantinopol; el nu se prea grăbea acasă să moștenească tronul sau poate că Constantinopolul făcea totul ca acela să mai zăbovească, întrucât astfel favoriza tendința marilor cnezi spre destrămarea statului român: nemulțumiți de aceasta, cnezii apuseni s-au răzvrătit și l-au proclamat țar pe un boier de viță veche, bogat și destul de energic, pe nume Șișman. Înspăimântați totuși de acest lucru, bizantinii i-au dat drumul lui Boris, care a fost recunoscut ca împărat / țar doar de cnezii din regiunile limitrofe de la sud de Dunăre. De situația creată s-au folosit și cnezii români stăpânitori peste slavii de apus și maghiari: aceia nu l-au recunoscut pe Șișman dar nu voiau să asculte nici de feciorul lui Petru. În același timp, Ștefanslavul - care era unul din cei mai puternici cnezi români și îi avea sub controlul său pe slavii de pe Nipru iar pe pecenegi ca aliați, a hotărât să pună mâna pe tron și să se proclame țar. Astfel, în fruntea unei armate destul de numeroase s-a apropiat de gurile Dunării și în scurt timp, cu sprijinul unei părți considerabile a românilor de acolo, l-a făcut prizonier pe Boris, declarându-se stăpânitor asupra acelor pământuri (el chiar plănuia să-și mute traiul acolo); la cererea împăratului bizantin de a pleca, altfel trupele bizantine pornind contra lui, Ștefan-slavul a răspuns că se afla acasă și că n-avea de gând să plece iar bizantinii să nu-și facă probleme venind la Dunăre, întrucât el singur urma să ajungă la Constantinopol. De rând cu pregătirea militară, bizantinii au întreprins acțiuni de a-i atrage de partea lor pe toți cei nemulțumiți de cneazul Ștefan. Bizantinii au declarat că nu doreau decât să învingă și că nu aveau de gând să zăbovească pe teritoriile românilor. Tactica în cele din urmă a reușit, mulți români trecând de partea bizantinilor. Ștefan-slavul, nemulțumit de acea atitudine, a ordonat executarea mai multor boieri români învinuiți de trădare, dar acel pas l-a îndepărtat și mai mult de populația din acele ținuturi. În anul 972, în urma unor lupte destul de grele, cneazul Ștefan-slavul a fost nevoit să încheie pace cu bizantinii și să se retragă în Crimeea. Pecenegii folosindu-se de slăbirea considerabilă a armatei roșilor - l-au pândit pe Ștefan-slavul când trecea Niprul ca să revină în Crimeea, l-au atacat pe neașteptate și l-au omorât. După omorârea lui Ștefan, împăratul bizantin și-a dat arama pe față, refuzând să-și retragă armata, declarând acele pământuri parte componentă a imperiului. El a răsfoit istoria și a amintit românilor că demult - cu secole în urmă - teritoriile acelea intrau în componența Imperiului Bizantin. Lui Boris i-a impus să se dezică de tron, primind titlul de mare funcționar

“După omorârea lui Ingor, în fruntea cnezatului Roșia a rămas soția sa Elena; acea succesiune la tron a fost un fapt obișnuit, dacă ținem cont de mărturia diplomatului Ibn Fadlăn - aflat în 922 în vizită la bulgarii de pe Volga - că femeile roșilor purtau arme și deseori luau parte la campaniile militare de rând cu bărbații. La separarea regiunilor de răsărit de restul statului român din Carpați și Balcani au contribuit mult și invaziile pecenegilor. Pecenegii treceau Niprul la pragurile de jos și întreprindeau regulat incursiuni spre Dunăre, impunând românilor din acele locuri să se refugieze, unii spre Carpați, alții spre Crimeea. Petru nu avea motiv să se neliniștească, întrucât românii de pe litoralul nordic al Mării Negre, din Crimeea și din bazinul Cuban, niciodată nu declaraseră deschis că ies din componența statului român, formal rămânând supuși ai statului românesc ‘Rum’ / ‘Rumânia’. Zăbovim încă asupra unui argument în favoarea afirmației și convingerii noastre că roșii din secolele IX-X, așezați în teritoriile de la nordul Pontului, în Crimeea și Cuban - nominalizați în izvoarele bizantine și arabe - nu erau slavi: rezultatele săpăturilor arheologice, recunoscute chiar de istoricii ruși, mărturisesc că atât pe teritoriile de la sud de râul Rosi - ce se varsă în Nipru - cât și în Crimeea, n-a fost depistată nici o urmă a slavilor în perioada dată. După jumătatea secolului X, din componența Rumului / Rumâniei au ieșit sârbii: unii cnezi români - mai ales cei care stăpâneau asupra slavilor de apus și a maghiarilor - după exemplul cneazului din Crimeea s-au impus tot mai insistent ca niște domnitori independenți. La dezvoltarea tendințelor separatiste au pus umărul deopotrivă patriarhul bizantin și papa; aceia, simțind slăbiciunea statului român și dorind să-și lărgească sfera de influență, au susținut activitățile cnezilor îndreptate spre dezmembrarea statului: patriarhul din Constantinopol miza pe slavii răsăriteni iar papa pe slavii apuseni și maghiari. În anul 958, la Constantinopol a sosit Elena / văduva lui Ingor și - după cum a scris ‘Povesti vremenâh let’ - i s-a oferit o primire foarte călduroasă; susținând-o și încurajând-o, Imperiul Bizantin câștiga îndoit: în primul rând, făcea imposibilă restabilirea unității teritoriale a statului român de care se temea atât de mult, și în al doilea rând, Crimeea / Roșia putea deveni dependentă de Constantinopol, deoarece recunoașterea supremației patriarhului bizantin însemna de facto recunoașterea suzeranității Constantinopolului. În anul 965, marele cneaz al românilor / roșilor din Crimeea / Roșia a 247


al statului. Patriarhul român - nevoit de situație - și-a mutat reședința lângă lacul Ohrid (acolo unde populația română trăia mai compact și era destul de numeroasă). În anul 976, împărat al Rumului / Rumâniei a devenit Samuil, unul din feciorii lui Șișman. Acela chiar de la început a dat de înțeles că nu se împăca cu ocuparea de către bizantini a pământurilor românești de la sudul Dunării. El i-a susținut pe românii de acolo când s-au răsculat (în 977), le-a acordat ajutor și în decurs de un an administratorii bizantini - inclusiv garnizoanele străine - au fost alungați. Hotarele statului român erau din nou la gurile Dunării și Marea Neagră. În timpul răscoalei, feciorii lui Petru - Boris și Roman - au evadat din Constantinopol, însă în drum spre casă Boris a fost luat drept elen și omorât iar Roman a fost primit de Samuil și numit comandantul Skopiei (capitala de azi a Macedoniei). Samuil și-a instalat capitala în orașul Ohrid de pe malul lacului cu același nume. Împăratul bizantin Vasile II a întreprins în 986 o campanie de proporții împotriva lui Samuil: a asediat Serdica / Sofia dar neputând-o cuceri, s-a retras; pe drum, în munți, armata sa a fost încercuită de români și distrusă iar împăratul a scăpat cu fuga. Succesele obținute de Vasile II împotriva arabilor și poate teama de Samuil care a fost recunoscut de papă ca împăratul tuturor românilor l-au făcut pe Vladimir 980-1015, feciorul lui Ștefan-slavul, cneazul românilor din Crimeea / Roșia, să recunoască supremația patriarhului bizantin: Bizanțul mai făgăduise recunoașterea dreptului românilor de acolo de a avea mitropolie (aceia - făcând parte din biserica română aveau numai episcopii); în anul 988, Vladimir s-a botezat bizantin (adoptarea oficială a avut loc în orașul Korsuni / Crimeea iar împăratul bizantin drept mulțumire și ca garant al sprijinului său i-a dat ca soție pe una din fiice). În 996, armata română pentru prima oară a suferit o înfrângere grea: însuși Samuil a scăpat fugind, peste munți, la lacul Prespa; după aceea, fiind trădat de unele rude, a pierdut din cetăți și până în 1002 o parte din teritoriul sudic a trecut în mâinile bizantinilor. Spre sfârșitul secolului X, cnezii români din stânga Dunării - care în realitate de mai mult timp nu se mai supuneau lui Samuil - s-au declarat independenți și l-au rugat pe papă să-i recunoască de regi; papa - care și până atunci întreprinsese multe acțiuni ca să-și lărgească influența asupra româno-ungurilor, maghiarilor și slavilor apuseni - evident că a fost de acord: în anul 1000, reprezentantul papei l-a recunoscut ca rege al Panoniei pe cneazul român de acolo Ștefan, tendințele separatiste devenind tot mai evidente. În anul 1014 - după o domnie de 38 ani - Samuil a murit: s-a stins din viață chiar la începutul unei noi campanii militare împotriva Constantinopolului. Urmașii lui n-au putut găsi limbajul comun și ciocnirile au fost una după alta: în lupta lor pentru putere, au apelat la ajutorul vecinilor, îndeosebi al bizantinilor. Împăratul bizantin s-a folosit de acea situație pentru a cuceri Rumul; în timp de 3 ani, Vasile II - cu concursul unor trădători - a reușit ceea ce n-a putut face nici un împărat bizantin de-a lungul mai multor secole: în 1018 a cucerit capitala statului român. Bizantinii - conștienți de faptul că nu erau în stare să-i supună pe români dacă aceia erau uniți - au întreprins anumite măsuri caracteristice tuturor stăpânilor: au atras de partea lor mulți boieri - din cei înstăriți - permițându-le să se instaleze cu traiul în Constantinopol, chiar la curte, să ocupe înalte funcții în stat și armată, le-au păstrat anumite privilegii, etc.; cele mai bune detașamente militare românești au fost angajate în serviciul împăratului și

trimise în Asia Mică pentru a lupta împotriva arabilor (și altor neamuri)”.

“Știindu-și forțele nu prea puternice, bizantinii n-au încercat să treacă Dunărea, dar obiectiv nici nu prea aveau nevoie s-o facă: românii de acolo - rămași fără țar - s-au divizat și mai mult; voivozii - conducătorii districtelor militare, pomenindu-se independenți - n-au dorit să întreprindă nimic contra bizantinilor (postura de lideri și libertatea de acțiune pe care o aveau îi aranjau mult). Așadar, în anul 1018 a încetat existența statului românesc Rum / Rumânia: românii din sudul Dunării au devenit supușii Imperiului Bizantin, cei din nordul Dunării erau liberi dar divizați - în ceartă și neînțelegere - iar cei din Crimeea au început a pierde controlul asupra slavilor răsăriteni. În acea perioadă românii din sudul Dunării au început a fi numiți și de oficialii bizantini ca ‘vlahi’ / ‘blahi’ - așa cum elenii simpli numeau populația românească încă de demult. Treptat, pe parcursul secolului XI, bizantinii au extins utilizarea numirii de ‘vlahi’ deja asupra tuturor românilor, inclusiv asupra acelora din nordul Dunării, care erau divizați în mai multe cnezate / voivodate și - deci - nu purtau un nume comun. Urmând exemplul bizantinilor, slavii, maghiarii și alte neamuri tot mai des au utilizat numele de ‘vlahi’ (un timp anumit în izvoarele elene s-a putut întâlni alături atât numele de ‘vlahi’, cât și de ‘bulgari’, astfel fiind numiți cei din unul și același popor); trebuie să menționăm că românii nu se numeau pe sine ‘vlahi’. Tot în acea perioadă - în anul 1015 a murit Vladimir, marele cneaz al românilor / roșilor din Crimeea; și acolo urmașii au râvnit puterea: acel cnezat foarte mare în teritoriu, populat de români (regiunea Krasnodar de azi, Crimeea, litoralul nordic al Mării Negre) și slavi (nordul Ucrainei de azi, BelaRus, ținuturile Novgorodului și Moscovei) s-a pomenit împărțit. După 4 ani de lupte, pe teritoriul dat s-au constituit 2 cnezate, unul sudic cu centrul în Crimeea și unul nordic cu centrul în Kiev: ca mare cneaz a fost recunoscut la sud Mista-slavul / Mistislav și la nord Imeri-slav / Iaroslav; după ani îndelungați de alte lupte, în 1036 Imeri-slav l-a învins pe Mista-slav și a devenit singurul stăpânitor al întregului teritoriu controlat cândva de români / roși (el a continuat să-și numească țara Roșia / Rosia iar pe 248


sine cneaz al roșilor). Pe timpul lui a început scrierea ‘Povesti vremenâh let’ / ‘Cronica vremurilor trecute’. În a doua jumătate a secolului XI, când cumanii au cucerit stepa nord Pontică și au pus stăpânire pe o parte din Crimeea, numele Roșia / Rosia a rămas să desemneze numai teritoriile populate de slavi, în frunte cu conducătorii din viță de români. Iată așa numele românilor / roșilor din Carpați a dat nume cnezatului din Crimeea iar apoi și unei țări întregi: Rusia. Așadar, în secolul XI, după aproape 4 secole, românii și-au pierdut influența asupra slavilor; în acea perioadă slavii, prin intermediul românilor, au adoptat creștinismul, și-au creat statul lor național. Tot de la români - căci ei au fost primii au deprins multe lucruri avansate, printre care putem menționa lucrarea pământului, și-au creat o nouă cultură, au moștenit scrisul, și-au îmbogățit limba (dacă am analiza cuvintele de proveniență românească în fondul lexical al limbilor slave am constata un număr destul de însemnat). Limba română a fost izvor de îmbogățire nu numai pentru limbile slave, ci și pentru cea maghiară. După includerea teritoriilor românești de la sud de Dunăre în componența Imperiului Bizantin, o parte din români s-a acomodat la noile condiții; o altă parte n-a dorit să se împace cu noii stăpânitori și a continuat lupta împotriva imperiului. În anul 1040, în Macedonia de azi a izbucnit o răscoală care ar fi putut avea sorți de izbândă dacă liderul ei Petru Delian / Deleanu n-ar fi fost trădat și înlăturat de unul dintre apropiații lui. Tot în anul 1040, cumanii - venind dinspre Volga și Don - i-au împins pe pecenegi spre Dunăre și Carpați (cei din urmă au luat sub control partea de sud a teritoriilor dintre Bug și Carpați). Stepa din nordul Mării Negre a trecut complet în mâinile nomazilor; românii din Crimeea și unele orașe românești de pe litoralul mării depindeau de cumani. În anul 1185, românii din Imperiul Bizantin - conduși de frații Asan - s-au răsculat și au proclamat constituirea unui nou stat românesc; izvoarele germane și multe din cele grecești au numit acea țară ‘Vlahia Albă’ (ceea ce pe atunci însemna ‘Vlahia împărătească’ / cuvântul ‘împărătească’ în perioada dată însemna un stat independent, în frunte cu un monarh): folosirea în paralel a numelor ‘vlah’ și ‘bulgar’ dovedește încă o dată că acelea în realitate nominalizau unul și același popor, român. Pe timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), Vlahia Albă a devenit un stat destul de puternic; conform izvoarelor scrise, anume în acea perioadă s-a pomenit pentru prima dată de Moldova: pe lângă titlurile ce le avea, împăratul îl mai purta și pe cel de stăpânitor al MoldoVlahiei. După moartea lui Ioan Alexandru (1331-1371), Vlahia Albă s-a destrămat; cnezii români - în luptele dintre ei - au recurs la ajutorul străinilor (și mai ales la detașamentele de otomani din Anatolia: aceia i-au ‘ajutat’ în așa fel încât în scurt timp au devenit stăpânitorii / în 1380 au cucerit Sofia, în 1393 Târnova - capitala Vlahiei Albe - și în 1396 Vidinul, ceea ce a însemnat că acel stat român a încetat să existe). Nimerind în componența Imperiului Otoman, teritoriul de la sud de Dunăre, care era populat de români, a fost numit Rumelia (de la Rumânia). Românii de acolo nu sau împăcat niciodată cu stăpânirea otomană; pe parcursul secolelor XV-XVIII (timp de 4 secole) numărul românilor din Balcani a descrescut permanent iar locul lor l-au ocupat la E turcii, la S elenii, la V sârbii. Privind românii din cealaltă parte a Dunării: la începutul secolului XI erau fărâmițați în mai multe cnezate, din care cauză au dus lupte pentru supremație, de selectare a celui mai puternic; învingători în acea competiție au devenit urmașii unuia din cei rămași după 1018 fără țar, anume Ștefan (1000-1038)”.

“Odată cu consolidarea și lărgirea teritoriului noului stat, aceia au căutat să-și legifereze existența: astfel, în anii 1077-1083, pe timpul regelui Ladislau (în limba maghiară Laslo), pentru prima oară a fost scrisă istoria statului și - așa cum era de așteptat - ea a început cu Ștefan; statul a început să fie numit Ungaria iar românii de acolo ‘unguri’ - ca urmași ai geto-ungurilor - cunoscuți încă de la sfârșitul secolului IV. Am dori să mai aducem câteva argumente care dovedesc că numele de ‘unguri’ îl purtau românii. Astfel, Ana Comnen, descriind campania pecenegilor împotriva bizantinilor, a menționat că în rândurile acelora se găseau mulți daci în frunte cu regele lor Solomon (rege ungur în 1063-1074); tot ea - menționând niște ceremonii la palatul imperial - a arătat că erau prezenți solii regelui Coloman din Dacia (rege ungar în 1095-1116). Este interesant faptul că în cazul dat, ca și în cazurile cu bulgarii-slavi și roșii-slavi, nu există izvoare scrise care ar confirma că numele de ‘unguri’ în acea perioadă îi viza pe maghiari. Cum și-au însușit ei denumirea: primul care s-a intitulat rege al întregii Ungarii a fost Coloman (în timpul său, sub stăpânirea regilor româno-ungari se aflau toți maghiarii și cea mai mare parte a slavilor apuseni); în secolele XI-XIV, capitale - centre administrative ale statului român Ungaria - au fost orașele Arad, Timișoara, Oradea și alte orașe românești (tot acolo - printre cei de un sânge cu ei - erau îngropați și regii români / astfel, la Oradea au fost îngropați Ladislau și Ștefan II, or nu e cunoscut nici un caz când un neam care se află la conducerea statului și-ar îngropa regii printre străini). În secolele XII-XIII, regii Ungariei române au dus războaie cu românii din stânga Dunării - din Bulgaria - cu bizantinii, cu pecenegii, cu cumanii, cu slavii; în Ungaria, pe parcursul întregii perioade s-au luptat tacit cele 2 curente creștine: catolic și ortodox. La fel ca și celelalte state, la sfârșitul secolului XIII, Ungaria a fost afectată de dezmembrarea feudală; în anul 1301 a murit Andrei III, care nu avea urmași: ca rezultat, s-a accelerat procesul de divizare a țării. Adunați pentru a alege un nou rege - după cum era de așteptat - cnezii români n-au reușit să fie de acord asupra unei persoane care să convină tuturor; după mai mulți ani de ceartă - cu încăierări armate - la insistența papei, în 1308 majoritatea a căzut de acord ca la tronul țării să fie invitat Carol Robert (un străin catolic) dar românii ortodocși nu l-au recunoscut ca rege: cneazul din Transilvania Ladislau Can - care avea ‘în păstrare’ coroana regală, a restituit-o regelui abia în 1310; în anul 1330, Basarab a reușit chiar să obțină o victorie asupra trupelor trimise de Carol Robert. Folosindu-se de faptul că regii Ungariei erau angrenați în luptele din apus, voivozii Munteniei / Țării Românești se comportau ca niște domnitori independenți. La rândul său, Ludovic - care nu era român și 249


nu se simțea prea bine printre români - în anul 1350 și-a mutat reședința în Buda, între maghiari, care îl sprijineau și care astfel sperau să iasă de sub controlul românilor; treptat, în cele mai importante posturi în stat au început a fi numiți maghiarii. După mijlocul secolului XIV, de sub controlul efectiv al regelui din Buda au ieșit și voivozii moldoveni; românii rămași sub sceptrul lui Ludovic nu mai alcătuiau rolul principal în Ungaria. Pentru a reduce posibilitățile românilor de a se afla la cârma statului, în anul 1366 Ludovic - prin act regal - i-a lipsit de calitatea nobilă pe românii care nu erau catolici; de atunci, majoritatea posturilor în stat din Ungaria au trecut treptat în mâinile maghiarilor. De la sfârșitul secolului XIV, numele ‘ungar’ tot mai mult s-a asociat cu cel de ‘maghiar’ (din acea cauză, mai târziu - când maghiarii au început să-și scrie istoria - au copiat întreaga istorie a Ungariei ca pe o istorie proprie, al lor / a maghiarilor, ceea ce constituie un fals cras); românii din sudul Carpaților (până la Istru / Dunăre) au început să-și zică ‘munteni’ iar românii din estul Carpaților (până la Nistru) au început să-și zică ‘moldoveni’. În secolul XV, românii din Ungaria, folosindu-se de lupta internă, au încercat să preia controlul asupra țării, însă - fiind în minoritate - n-au reușit”.

Leon, fratele mai mare al împăratului bizantin Vasile Macedoneanul, fondatorul Dinastiei Macedonene a Imperiului Bizantin). Păgânul cneaz / prinț Ingor / Igor din Crimeea - fiul păgânului conducător Rurik care a stăpânit din Novgorod / Garða - a murit în 945, pe când colecta taxele pe malul drept al Niprului, în zona Cherkasy (la circa 200 km Sud de Kiev, târg unde și-a stabilit capitala pentru ceea ce a fost Rutenia / Rusia). Sf. Vladimir / feciorul lui l-a avut ca socru pe împăratul bizantin Romanus II - din Dinastia Macedoneană, în tradiția cununiilor dintre rude pentru prezervarea puterii - a creștinat Rușii începând din Crimeea, ce pe atunci (la sfârșitul secolului X) era dominată de Români. Este de ştiut despre “Cronica Pascală” 1:587 - din Constantinopolul Latin al începutului de secol VII - că l-a caracterizat pe împăratul Attila al Hunilor ca fiind din neamul Gepid (adică al pruncilor Geţilor): “ton genos ton Gepedon Hounnon”. Academia Română a consemnat în “Istoria românilor”: “Potrivit estimărilor arheologilor şi lingviştilor, din ansamblul ugro-finic în mileniul III î.C. s-a desprins grupul ugrian, din care la mijlocul mileniului I î.C. s-au structurat ungurii, între fluviul Obi din Siberia şi Volga (cel mai mare fluviu european); în mileniul I, intrarea triburilor maghiare în stepa din nordul mărilor Caspică şi Neagră le-a obligat la restructurarea modurilor de viaţă, în sensul abandonării economiei ancestrale bazată prioritar pe cules şi vânătoare (specifică populaţiilor ugro-fine) în favoarea păşunatului intensiv, din acel punct de vedere suferind influenţa oamenilor stepelor” (de aceea, bizantinii mai ales zicându-le şi Turci). Atraşi şi de sarea abundentă din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Ungurii au venit în Panonia din Magna Hungaria - de lângă Bulgaria “Mare” de pe Ră / Volga, atunci parte din “Marele Israel” = Khazaria - la invitaţia împăratului bizantin Leon “Filozoful”, fiul împăratului bizantin Mihai “Beţivul”, cu motivul ca să atace Bulgarii din Balcani; capitala Khazarilor a fost în Astra-khan / Astrahan - la gura Volgăi - denumirea provenind de la Tarkhan, nume Ghergan (la Caspica - fosta Mare Ghergană principalii locuitori au fost Ghergarii timp de milenii, Astrahan fiind la N de Aluania / Albania Caucaziană). Se poate observa că la Bașkiri - în Ungaria “Mare” - exista demnitatea Altaică de “Tarkhan”, ei având atestat tribul Tarjân. Ungurii au fost vecinii Românilor în NV din 896 (călugărul Ricardus în 1236 scria că atunci când Ungurii au ajuns în Panonia aceea era ştiută ca “Păşunea Românilor” / Valahilor, de exemplu Lacul Balaton perpetuând - prin similaritatea “B”/“V” denumirea Valaton, a Lacului Valah); Ungurii erau conduşi de Korcan (scris şi Kurszan / Kartal - de presupus cu “K”/“C” ori “T” peste “G” având sensul Gorgan / Gargal - considerat de unii savanţi Maghiari ca fratele mai mare al lui “Ar-pad” / Arpad, ambii avându-l drept tată pe “sacrul bătrân” Al-moş / Almos, liderul Ungurilor până la invazia lor în Panonia), prim lider al Ungurilor, asasinat de regele Ludovic “Copilul” din Carintia / ultimul din Dinastia Carolingiană, care în 904 l-a invitat pentru negocieri: atunci Arpad / “Ar-pad”, care declara că era urmaş al împăratului Attila / “Ge-pid” = “prinț Get”, el ca “Ar-pad” fiind “prunc Ar”, într-adevăr fiind fiul moșului Al / Ar, adică Almos / “Almoș”, a luat conducerea Ungurilor, însurându-şi în răsăritul Panonic fiul Zolta - ce prin suprapunerile “Z”/“T” peste “G” şi “L” peste “R” poate fi interpretat ca Gorga - cu fiica lui Menumorut, conducătorul Românilor şi Khazarilor din Bihor, cununie salutată de Secui, care au agreat manevra Ungurilor (în secolul VI, generalul Procopiu din Cezareea a considerat

Veche Unguroaică Așadar - conform și studiului istoric din 2001 al Dr. Andrei Groza - nu numai primii șefi Unguri au fost de fapt Români, ci și primii șefi ai Rușilor, cei din Dinastia Rurik (toți bărbați genetic Gherga) au fost “viță de români”: elitele Medievale din jurul actualului spațiu Românesc descindeau din elita Antică Geto-Dacă; faptul că ei - dar și unii regi ai Poloniei sau unii Sași / Germani - și-au anunțat mândri în Evul Mediu rădăcinile Dace au fost realități motivate mai mult de străvechea etichetă nobiliară decât de unele interese pecuniare. În secolul IX, după emanciparea unor Români față de Imperiul Bulgaro-Armân prin “Vlașca de la Dârstor” / Silistra (după cum academicianul A/Român N. Iorga a numit prima Țară Română independentă), a apărut în Garða / Novgorod primul conducător al Rușilor “Ru-ric” / Rurik iar apoi nepotul său “Ar-pad” / Arpad Korca / Gorga ca primul conducător al Ungurilor în Panonia (“Al-moș” - sau Almos din aspirația “Zalmos” însemnând “Urs” - tatăl lui “Ar-pad”, era văr primar cu Ingor / Igor, părinții lor Jilka / tatăl lui Almos și Rurik / tatăl lui Ingor fiind pruncii prințului Urus / 250


în “Războiul Gotic” 4:18 că Secuii erau urmaşii contingentului aliat Hun de 3 mii militari notat de el Zekul cantonat în Ardeal în secolul precedent lui - iar conform cronicii “Faptele Ungurilor”, anterior sosirii Ungurilor cu jumătate de mileniu “Secuii au fost oamenii Hunilor, Vlahii constituind populaţia stabilă din Panonia după căderea Imperiului Hun”). Scriitorul Ardelean Ferenczy Gyorgy 1901-1967 a scris în 1937: “Potrivit izvoarelor Germane (‘Annales Regni Francorum’, ‘Poeta Saxo’, ‘Analele Fuldense’, etc.), Secuii sunt urmașii Avarilor de neam Turcic sau Oguz care au întemeiat 2 puternice kaganate în Panonia, în anii 567-587 și 675-680. Trăind în Ducatul Bihorului, Secuii au luptat în 903 și la începutul lui 904, ca aliați ai lui Menumorut, împotriva Ungurilor și aliaților lor. Arpad și-a revizuit politica față de Secui, trimițând Secuilor emisari din rândul aliaților Turcici și a reușit să îi cumpere. Din anul 904, de când s-au prezentat în tabăra de campanie a lui Arpad de la Korogy / Kurca, Secuii au devenit vârful de lance a Ungurilor. Regiunea Românească pe care astăzi Maghiarii și Maghiarizații o revendică în limba Maghiară (nu Secuiască / Avară), în numele defuncților Secui, drept ‘Ținut Secuiesc’, era numită de Cancelaria Ungară în 1222 ‘Țara Românilor sau a Secuilor’, pentru că puțin numeroșii Secui erau așezați în mijlocul băștinașilor Români în munții de margine”.

(De altfel, în secolul XVI diplomatul Dalmat Anton Verantius - de la gura Râului Krka - a scris: “Secuii se deosebesc de Unguri în aproape toate obiceiurile, legile și felul lor de a trăi, afară de religie și nu se aseamănă nicidecum, nici ca limbă, când vorbesc după chipul strămoșilor”). Anturajul lui Zolta / Gorga a fost format din Tărcani / Gărgani - cu trăsături etnografice specifice sedentarizaţi în Crişana (istoricul Rus Sergei Soloviev a indicat că şefii militari erau ştiuţi Khazar ca Tarkani); e de observat că Zoltes - conform şi Dr. Ioan Russu în “Limba traco-dacilor” din 1967 - era inclusiv un nume Get, legat de proto Indo-Europeanul “Ghel” pentru “soare” / “strălucitor”, respectiv “galben” (aceeaşi rădăcină lingvistică având-o mai vechiul Gherga). În 895-904, Arpad (al cărui strămoş a fost Gurg / Kubrat, descendent al împăratului Attila după cum a documentat şi cercetătorul Evreu Arthur Koestler în 1976) a fost asociat la conducerea Ungurilor împreună cu Korcan / Gorgan - care avea ca simbol şoimul / vulturul - iar după moartea aceluia, Arpad pentru 3 ani, până a răposat, a condus singur, fiind considerat întemeietorul Dinastiei Arpadiene, pe linie masculină aparţinând grupului genetic “N”, ca Gherga. În 2011, Dr. Nandor Dreisziger din Ungaria - profesor emerit de istorie la “Colegiul Regal Militar” al Canadei - a enunţat: “Noua ştiinţă a geneticii e utilă studiului trecutului. Geneticienii au aplicat rapid această ştiinţă în examinarea istoriei Ungariei, în special pe subiectul originilor. Cele mai recente cercetări despre etnogeneză - în special asupra aşanumitei cuceriri de la sfârşitul secolului IX - conduc la revizuirea fundamentală a poveştii. Ştiinţa geneticii arată cine au fost strămoşii şi cine a dat naştere naţiunii care a apărut în Ungaria cu mai mult de un mileniu în urmă. Echipa Dr. Rasko Istvan (unul dintre cei mai buni geneticieni din Ungaria) după 4 ani de cercetări a luminat aşa-zisa cucerire de la sfârşitul secolului IX a Bazinului Carpatic, printr-un proiect de comparare genetică a populaţiilor actuale din Transilvania şi Ungaria cu scheletele din secolul X. Pe partea maternă, actualele femei din Secuime ori din Ungaria nu sunt descendentele nevestelor sau fiicelor cuceritorilor, ci ale populaţiilor obişnuite din spaţiile respective, legăturile genetice fiind puternice între femeile existente acum şi cele existente în aceleaşi locuri înaintea cuceririi, ceea ce înseamnă că imigrarea din ultimul mileniu nu a reuşit înlocuirea populaţiei. Pe partea paternă, au fost comparaţi bărbaţii elitei din mormintele secolului X cu Secuii şi Maghiarii moderni. Rezultatele investigaţiilor au fost surprinzătoare: alela comună polimorfismului cuceritorilor e absentă printre bărbaţii actuali; altfel exprimat, războinicii prinţului Arpad aparţineau grupului genetic ‘N’, ceea ce nu se mai regăseşte acum în Ungaria (cu alte cuvinte, nu s-a găsit nici o legătură genetică între luptătorii lui Arpad şi actuala populaţie masculină a Ungariei). Completând acest proiect cu cercetările altor geneticieni, au fost găsite unele similarităţi din grupul genetic ‘N’ numai la câţiva bărbaţi dintre actualii Secui şi Slovaci, ceea ce înseamnă că la majoritatea bărbaţilor din Ungaria nu e posibilă descendenţa din luptătorii nomazi ai secolului IX. Un alt studiu genetic - implicând şi cercetători din alte ţări decât Ungaria - a dus de asemenea la rezultate remarcabile: toţi cuceritorii erau intoleranţi la lapte (populaţia autohtonă înaintea lor, ca şi cea de acum, prezintă procente semnificative de toleranţă), concluzia fiind că ‘s-au găsit diferenţe semnificative între cuceritori şi actualii vorbitori de Maghiară, însă nu s-au găsit diferenţe între actualii vorbitori de Maghiară şi populaţiile obişnuite autohtone anterioare’.

Prinţul Arpad 251


Aceste rezultate arată clar ‘cuceritorii’ ca membrii unui grup etnic diferit de cel al populaţiei cucerite şi de asemenea arată că actualele populaţii din Secuime şi din Ungaria nu descind din ‘cuceritori’, ci din populaţiile anterioare ale Bazinului Carpatic. O altă descoperire este şi mai importantă: ‘cuceritorii’ sosiţi în Bazinul Carpatic la sfârşitul secolului IX n-au fost numeroşi; ei reprezentau doar un mic procent din populaţia totală (dacă ar fi avut o proporţie semnificativă, ar fi lăsat ‘urme genetice’ în populaţia în sânul căreia s-au stabilit). Această idee nu e nouă: eminentul Medievalist Malyusz Elemer 1898-1989 a estimat mărimea populaţiei cuceritoare la 70 de mii, arheologii Erdelyi Istvan şi Makkay Janos au afirmat că erau sub 100 de mii, etc. La sfârşitul secolului IX, cuceritorii datorită poziţiei lor politice şi sociale superioare au ‘impus’ limba Maghiară - pe care o vorbeau localnicilor din Bazinul Carpatic. În toate cazurile Medievale timpurii din Europa, după ce un trib războinic cucerea indigenii, autohtonii îl asimilau. Casa Arpad în Ungaria a domnit în primele 4 secole şi acum - după peste un mileniu poporul crede că descinde din luptătorii nomazi ai prinţului Arpad. Cei mai mulţi istorici Unguri au supraestimat numărul cuceritorilor şi au subestimat mărimea populaţiei anterioare din Bazinul Carpatic”. Este de observat - de pildă doar din timpuri Antice încoace - că regele Decebal s-a sinucis cu curbata “Sica” Dacă (iar Secuii de la curbura Carpaţilor pot fi văzuţi ca tribul războinicilor buni mânuitori ai săbiilor “Sica”, căci în Ţinutul Secuiesc - nu în Ţinutul Haţegului - s-a constatat cea mai mare densitate de fortificaţii Geto-Dace din Carpaţi), când Ungurii au sosit în Ardeal folosind alfabetul Latin, Secuii utilizau runele, în Evul Mediu Secuii au avut stare politică distinctă faţă de Unguri, etc.: sunt multe elemente esenţiale ce-i despart pe Secui de Unguri (între care şi faptul că la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii, aceia au fost întâmpinaţi de Secui, ceea ce înseamnă că Secuii erau mai vechi decât Ungurii şi în plus că Secuii erau autohtoni, nu nomazi ca Ungurii).

Secuilor mult mai mare de Români decât de Unguri (inclusiv poziţia geografică a Secuilor - în centrul României, departe de Ungaria - întărind aşa ceva). Faptul că în Epoca Modernă Secuii preferă identitar să fie Maghiari - toţi vorbesc foarte bine Maghiara - pare o prelungire a timpurilor Medievale, când privilegiile lor au fost cultivate în Transilvania în mod deosebit faţă de Români (iar o reparare onestă a adevărului istoric - fără mistificări Maghiare - poate fi foarte eficace dacă e emisă de către învăţaţii Secui în primul rând): un exemplu de greşeală Românească a fost la sfârşitul secolului XX - după Revoluţia anti-totalitară din 1989 - de respingere publică oficială a înscrisurilor Secuilor dublând Româna cu rune, ceea ce atunci i-a determinat să utilizeze în schimb masiv inscripţiile bilingve Româno-Maghiare (indicându-şi public identitatea cu rune, Secuii implicit demonstrau vizibil că erau diferiţi de Unguri). În 1941, Gheorghe Lisseanu membru corespondent al Academiei Române - a scris: “Ungurii la venirea lor în Europa Centrală erau organizaţi în triburi; aveau 8 triburi, fiecare în frunte cu câte un şef, numit ‘voivod’. Triburile locuiau de-a lungul apelor, după numirea cărora se şi chemau; de altfel, în acea privinţă, nu se deosebeau de Români, care - de asemenea - se numeau după apele în jurul cărora trăiau: Moldoveni, Olteni, Timoceni, ş.a. Hrana primitivă a Ungurilor fiind peştele, era natural ca ei să se fi aşezat în apropierea apelor. Când se întâmpla ca un trib care trăiau independent unele de altele - să fie atacat, toate celelalte aveau obligaţia să-i sară în ajutor. Triburile se subîmpărţeau în familii şi fiecare familie îşi avea proprietatea sa particulară. Şefii familiilor erau ereditari, nu aleşi. În general, în toate relaţiile lor, Ungurii se conduceau după dreptul eredităţii, nu după dreptul alegerii; exista - prin urmare - atât în chestiunile religioase, cât şi în cele sociale, o aristocraţie de naştere. Şi Secuii aveau concepţia ereditară, dinaintea colonizării Germanilor (ei păzind deja graniţa răsăriteană pe atunci / secolul XII). Secuii n-au făcut parte din cele 8 triburi care au venit împreună cu Arpad. După cum în toate ţările masa mare a poporului - fie în Galia, în Germania sau în alte părţi - a rămas pe loc, cu toate vicisitudinile vremurilor, tot astfel şi neamurile vechi din Dacia, inclusiv stratul Trac, au rămas pe loc, înfruntând urgiile năvălirilor, cultivându-şi pământurile şi (mai ales) crescându-şi vitele, principala lor ocupaţie. Dintre toate populaţiile Barbare care s-au abătut asupra Daciei, numai Ungurii au avut norocul să fie favorizaţi de soartă: în loc să distrugă opera civilizatoare a împăratului Carol cel Mare, Ungurii s-au făcut propagandiştii civilizaţiei apusene, în Evul Mediu; din acel moment, contactele Ungurilor cu Românii au devenit inevitabile şi simbioza Maghiaro-Română a trecut azi de un mileniu ca vechime. Simbioza aceasta a fost poate câteodată fatală elementului Unguresc; ea însă - şi aceasta e sigur - a fost fatală Românilor din răsăritul Ardealului, unde, deşi pare a fi fost mai natural ca Secuii să fi fost Românizaţi, ei totuşi au fost, din cauza unor împrejurări speciale, deznaţionalizatorii Românilor. La sosirea Ungurilor în Pannonia se găsea o masă vastă şi întinsă de Români nu numai în Ardeal dar şi în Nordul Ungariei şi chiar dincolo de Tisa şi Dunăre, Români care s-au menţinut numai dincoace de Tisa; iar aceia care trăiau prin Pannonia, la venirea Ungurilor, s-au împrăştiat, unii apucând calea pribegiei, alţii Maghiarizându-se şi îngroşând masa cuceritorilor. Dacă Secuii ar fi fost Huni, după cum susţin cronicarii sau ar fi fost rămăşiţele Gepizilor, cum susţinea preotul Karácsonyi Janos, ori resturile Avarilor, după părerea lui Sebestyén Iuliu, unde ar mai fi atunci

Poate spre dezamăgirea unor Maghiari, mai apropiat genetic decât majoritatea Ungurilor de Attila / împăratul Hunilor - strămoșul lui Arpad - e Românul Gherga; de altfel, datele istorice şi datele genetice indică inclusiv apropierea 252


unitatea sufletească Maghiară şi cum ar putea pretinde omogenitatea rasei lor? Secuiul Sándor Imre a scris despre descendenţa Secuilor din Huni şi colonizarea lor cu elemente din Ungaria, într-o publicaţie sub auspiciile Ministerului Cultelor din Budapesta (deci oarecum purtând pecetea oficialităţii Maghiare). Atât în timpul notarului regelui Bela II / secolul XII, cât şi în timpul cronicarului regelui Ladislau IV / secolul XIII, îşi făcuse curs ideea că Ungurii erau urmaşii Hunilor. Szabo Carol - proprietarul unei mari colecţii de documente Secuieşti - susţinea tradiţia Hunică, intrată în conştiinţa populaţiei şi consemnată în cronici, în Secui el văzând nişte urmaşi ai Kazarilor, adică ai Bulgarilor. Nagy Géza - după o amănunţită cercetare lingvistică - a constatat că mai întâi Secuii au trăit în Valea Dunării din Pannonia şi au trecut în Ardeal înaintea formării regalităţii Ungare, fixânduse la graniţa de răsărit. Tagányi Carol - mare istoric Maghiar i-a considerat pe Secui ca apărătorii aşa numitelor ‘gyepu’ = ‘prisăci’, adică fortificaţiile de la fruntariile ţării, pentru împiedicarea duşmanilor din afară. Fehér Géza a căutat să dovedească originea Avară a Secuilor. În rezumat, Secuii ar fi venit de peste Dunăre, de la apus spre răsărit, până la izvorul Mureşului. Istoricul Maghiar Hunfalvy Paul - cu mult simţ critic - a studiat Secuii ca apărătorii hotarelor răsăritene Ardelene, existenţi dinaintea coloniştilor Saşi: el a observat că nu există nici o sursă documentară despre aşezarea Secuilor acolo. În documente din 1116 şi 1146 au fost menţionaţi ‘Secuii netrebnici’ (‘Syculi vilissimi’): în sentimentele lor patriotice, Ungurii n-ar fi putut numi netrebnici o parte din naţia lor; de asemenea, în documente din 1213, 1260, etc., Secuii erau notaţi ca naţie deosebită de cea a Ungurilor. În primele secole ale stăpânirii Maghiare în Pannonia şi Dacia, numele de Secui însemna o profesie iar nu o populaţie iar mai târziu, Secuii dobândind privilegii şi constituindu-se într-o organizaţie închisă, cu drepturi separate, a fost firesc să fie consideraţi o naţie deosebită. Conform preotului Karácsonyi Janos, cuvântul ‘Secui’ ar fi de origine Gepidă, derivat din ‘sechel’ = ‘seceră’ (cuţit încovoiat): ‘Secui’ însemna ‘purtător de cuţit’ (după cum ‘lăncier’ însemna ‘purtător de lance’). Admiţând că acele denumiri erau de origine Germană (Gotă sau Gepidă), totuşi nu rezultă că Secuii ar fi de obârşie Nemţească. E adevărat că după părăsirea Daciei de către Romani, ţara s-a numit ‘Gothia’ iar mai târziu, după retragerea Hunilor, ‘Gepidia’ şi că în Ţinutul Secuiesc dar şi în apropierea sa a fost Caucalandul pomenit de Ammian Marcellin. Istoricul Fehér Géza din Ungaria a constatat că după moartea împăratului Attila, de la gurile Dunării până la Don, stăpâneau Hunii uniţi cu Bulgarii; împinşi de Kazari, o parte din acei Huno-Bulgari au ocupat ţinuturi la Nord de fluviul Volga iar altă parte a trecut la Sud de fluviul Dunărea, în Imperiul Bizantin. Plecând de la constatările istoricului Hóman Valentin că pe la sfârşitul secolului XI exista în Ungaria conştiinţa, pe de o parte, că Secuii erau urmaşi ai Hunilor iar pe de altă parte, că regii din Dinastia lui Arpad se trăgeau din aceiaşi Huni, Fehér Géza a afirmat că tradiţia Hunică n-a putut veni în Ungaria decât prin mijlocirea Avarilor (care n-au fost alţii decât părinţii Secuilor de mai târziu). După moartea împăratului Attila, mezinul aceluia (Maghiarizat ‘Csaba’) a plecat la bunicii săi din Grecia - el fu născut de o principesă Greacă - de unde nu s-a mai întors; de aceea s-a şi născut la Secui proverbul: ‘Atunci să te întorci, când se întoarce Csaba’. După distrugerea Imperiului Hunilor, aşa cum notează cronica, 3 mii de Secui, retraşi în ţinutul înconjurat de prisăci = ‘gyepu’, au trăit

izolaţi până la venirea Ungurilor, pe care - ieşindu-le înainte i-au ajutat să cucerească Pannonia; acei Secui nu erau corespunzător lui Fehér Géza - decât Avarii, care şi ei (având tradiţia Hunică) se socoteau urmaşi ai Hunilor: acei Avari descendenţi ai Hunilor - erau Secui, aşa explicându-se faptul că numirea de Avari a dispărut cu totul şi împrejurarea că cei dintâi Secui au fost întâlniţi nu în Ardeal, ci în Nordul Ungariei (spre a dovedi identitatea dintre Avari şi Huni, o scriere a împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul - care a trăit în timpul sosirii Ungurilor - îl numea pe Attila ‘rege al Avarilor’, de asemenea popoarele apusene Europene considerându-i întotdeauna pe Avari drept Huni)”. O remarcă: “principesa Greacă” - menţionată de savantul Român - probabil era prinţesa Kerka, înrudită în Dinastia Teodosiană a Imperiului Bizantin, despre care Medieval s-a ştiut după un mileniu ca strămoaşa nobilei Bănăţene Elisaveta Morsina din Margina / judeţul Timiş, mama domnitorului Ioan / Iancu “de Hunedoara”.

Schiţa academicianului Petriceicu Haşdeu În 1282, cronicarul Simon de Keza de la curtea regelui Ladislav / Ladislau Cumanul, respectiv regele Cuman Ladi, stăpân și peste Slavi, Ladislau fiind versiunea Maghiară pentru Vladislav / “Vladi-Slav”, a notat în “Gesta Hunnorum et Hungarorum” - ce era o extensie a cronicii inițiale a Ungurilor “Gesta Hungarorum” - despre numărul celor intraţi în interiorul Carpaţilor că doar “108 familii, nu mai multe, descinzând din fiii lui Hunor şi Magor” au exercitat prima conducere a Ungurilor / Maghiarilor (“Almanahul Ungariei” din 1778 precizând că din acelea 2 erau regale, 24 erau ale baronilor şi 82 erau ale conţilor). În 2009, Dr. Grandpierre Attila a enunţat că denumirea de “Maghiari” provenea din regalitatea Magilor / Mezilor (din Ghergania / Hyrcania), aceeaşi care a produs şi “Hunii Albi” (la vechii Chinezi unde prima dinastie regală a fost Hună - “Ho” însemna 253


“Râu”): “Primul rege post-diluvian menţionat de istoricul Herodot a fost Harghita, un nume Maghiar; ‘Tarihi Ungurus’ - adică istoria dinainte de Arpad, acum păstrată în Istanbul - îl indică pe Maghiar mai vechi decât Hun, numele de Maghiar putând fi urmărit îndărăt până la Potop. Cei mai mari savanţi Greci au fost crescuţi de Magi, nu în stil patronal, ci generos, pentru umanitate; indubitabil, Magii au constituit cea mai veche naţiune învăţată. Eroii culturali în timpurile străvechi au existat fizic peste tot în lume iar realizările lor n-ar fi fost posibile fără putere magică; acei ‘eroi culturali’ au fost numiţi ‘Magi’ de către contemporanii lor. Magii erau gardienii străvechii cunoaşteri a universului, obţinută în zorii omenirii. Viziunea lor asupra lumii era ştiinţifică şi fundamental completă; ştiau nu numai un sistem mai complet de legi decât cunoaştem azi, ci şi primele principii de psihologie, biologie şi fizică. Sistemul lor tridimensional se baza pe o viziune globală a ştiinţelor naturii (popular exprimat, implicând armonia trupului, sufletului şi spiritului); materia, simţurile şi gândirea nu erau doar complete, ci şi însoţite de energii motivante, într-o viziune trinitară asupra lumii: fizica, biologia şi psihologia le împleteau într-un întreg universal (ceea ce e esenţa unicităţii trinităţii). Străvechiul sistem magic era magic deoarece unea omul cu Universul, pe baza legii fundamentale a naturii: legea universală a vieţii. Trinitatea este reprezentată pe emblema Maghiarilor, prin coroana şi crucea dublă; conform simbolisticii naţionale, Maghiarii formează poporul cunoaşterii universale, cu dorinţa înălţării şi motivarea din cele mai nobile sentimente: o identitate cu a Magilor regali. Corespunzător cercetărilor istoricilor, inclusiv pe baza recentelor dovezi arheologice, civilizaţia s-a răspândit în lume prin mici grupuri de Magi, posedând înalte niveluri de cunoaştere. Spre exemplu, din Ardeal au fost demonstrate mai multe valuri succesive de migări în stepele EurAsiei începând cu mileniul VI î.C.; apare întrebarea: de ce acei oameni - avansaţi cultural - au decis să meargă spre răsărit, într-un plan de re-repatriere? Clement din Alexandria 1:15 a notat că ‘Pitagora şi Platon au învăţat cele mai grozave lucruri de la Magi’ iar Aristotel afirma că ‘Magii susţineau despre stele ca fiind din foc, Luna este eclipsată prin acoperirea sa de către umbra Pământului, sufletul supravieţuieşte decesului, ploaia se datorează schimbărilor atmosferice, ei explicând toate fenomenele, deoarece au fost descoperitorii astronomiei, aritmeticii, geometriei şi altor arte’. În Maghiară, ‘Magus’ înseamnă ‘sublim’ iar în lume, din el derivă ‘magistru’, ‘magnat’ sau ‘magna’, adică ‘mare’; în Sanscrită, pentru ‘măreţie’ se folosea ‘mah’: ‘ma’ e peste tot feminin (de pildă ‘ma-ma’ e relevantă), adăugarea ‘gy’ / ‘gi’ la ‘ma-’ fiind de la Mama Natură, elevata forţă a vieţii. Conform lui Herodot 1:101, Magii şi Mezii erau echivalenţi, ei fiind Nordicii stimaţi de vechii Greci; corespunzător lui Clement din Alexandria 4:27, ‘artele magice au provenit de la Nimrod’ iar Cuş - fiul lui Ham - a fost atât tatăl vânătorului Nimrod (‘cel dintâi viteaz pe pământ’), cât şi strămoşul Magilor: originea Magilor e imediat post-diluviană (Ham fiind feciorul patriarhului Noe). Magii au format şi Sciţii regali, ei răspândindu-se de-a lungul mileniilor în multe părţi ale lumii: erau gardienii / paznicii străvechilor cunoştinţe; Iordanes a scris despre Magul Deceneu al Dacilor secolului I î.C. din Ardeal că ‘acela i-a învăţat pe Gheţi filozofia şi cum să gândească logic, astronomia şi fizica (de exemplu, cum Soarele e un corp ceresc de multe ori mai mare decât Pământul’). Druizii Celţi au fost Magi iar însuşi Zeul Odin era rege Mag. De-a lungul mileniilor, Magii şi-au stabilit

centre din care păstrau legăturile între ei; răspândirea Magilor a fost între India - unde denumirea era Madra - vechiul Egipt / unde pe amuletele din mileniul IV î.C. erau prezenţi Magii şi Arhipelagul Britanic (ca de pildă Stonehenge), un centru important fiind în Ardeal. Vechii Indieni credeau că ‘Era de Aur’ s-a întâmplat între Munţii Hindu Kuş şi Fluviul Oxus / Amu Darya; în vechea Indie, brahmanii Magi - savanţii care au jucat rolul onorant în cultură - se numeau ‘Maga’ iar filozofii războinici se numeau ‘rajanya’ / ‘ksatriya’, epitetul ‘nandini’ al sfintei vaci simbolizând-o pe Zeiţa Cerească (Mama Durga, soţia strălucitorului Rudra): legenda Maghiară despre ‘Cerbul miraculos’ era legată de mitologia Indiană (apoi, însuşi Buda a fost Mag). Magii au pregătit prinţii Perşi pentru regat, justiţie, bravură şi independenţă; conform Anatolianului Strabon, Parţii aveau regii dintre Magi iar generalul Ammianus Marcellinus a scris că regii Asiei nu-şi conduceau războaiele fără să-i aibă înaintea lor pe Magii care cărau eternul foc din Rai: Magii regali îi conduceau pe regi. În 2001, Douglas Price şi colegii au demonstrat - pe baza analizelor ceramicilor liniare cu izotopii de stronţiu - că prima Cultură Europeană s-a transmis începând cu mileniul VI î.C. din Bazinul Carpatic; de atunci, Magii au răspândit primele temple solare - cercuri de piatră - din Carpaţi până şi în Asia Centrală şi sceptrul ca simbolul regalităţii. Iluminarea interioară provocată de cunoaşterea indusă de Magi a fost conectată cu manifestarea iluminării exterioare a Soarelui: divinizarea respectivă a condus la religia solară propagată de preoţii Magi, în Asia Centrală ‘Mazda’ fiind utilizat pentru doctrina înţelepciunii iar ideea regalităţii a provenit din venerarea Soarelui; coroana solară a devenit simbolul natural regal iar regalitatea oriunde a avut caracter divin (primul rege din istoria umanităţii - în ‘Era de Aur’ - a fost Mag, apoi toate imperiile au fost guvernate de ‘sfinţi’ conducători). Vechiul cuvânt Unguresc ‘kor’ însemnând ‘cerc’ se regăseşte atât la coroană, cât şi la crai / rege, fiind moştenirea religiei solare (când se utiliza ceremonialul încoronării şamanice ca iniţierea în arta cunoaşterii cosmosului / universului). Cheia înţelegerii denumirii Maghiare e rolul străvechilor Magi - pruncii Marii Mame, protectorii / gardienii Pământului - care au însămânţat omenirea din timpuri străvechi”.

254


Regatul Ungurilor a luat fiinţă în anul 1000 sub conducerea lui Ştefan “cel Sfânt” (primul rege Maghiar, din Dinastia Arpadiană - strănepot al lui Korkan / Horka - un imperialist condus de conceptul că “ţara ce cuprinde un singur neam e slabă”) şi este în forma actuală de stat din 1920; Ştefan “cel Sfânt” a fost regele Panoniei până în 1038 (titlul de regele Ungariei a apărut după el, mai târziu, în timpul lui Căliman / Coloman “Cărturarul”): în 1015, regele Ştefan “cel Sfânt”, a cărui soră era măritată în Veneția cu dogele Urseolo, l-a invitat pe stareţul Georgii al Catedralei San Giorgio Magiore din Veneţia, care până în 1012 a fost profesor de drept pe Insula Burano - sosit la curtea lui datorită sfatului stareţului Rasina de lângă Istriana Pola / Pula - să-i fie dascăl fiului său Emeric / “Eme-ric” 1007-1031, preluând de la blazonul acelei rude Gherga / Zorzi modelul alb-roşu, ca al Mărţişorului, cu dungi orizontale, pentru blazonul Dinastiei Arpadiene, din care era pe linie paternă primul rege (heraldic păstrat în emblema Ungariei până azi). Nobilii urmași ai conducătorului Arpad / “Ar-pad” știau că erau dinaștii lui Attila, similar cum știau și dinaștii Gherghi (din Balcani, inclusiv Venețienii Zorzi) că erau urmașii aceluiași strămoș dar și ai aceluiași neam regal, cu înrădăcinarea în foștii GetoDaci din spațiul Românesc: dungile orizontale purpurii pe fond alb de pe blazonul Arpazilor se bazau pe dunga orizontală purpurie pe fond alb / argintiu de pe blazonul anterior din Veneția al rudelor Zorzi (același model existând și între zonele influențate de Venețienii Zorzi, respectiv de Ungurii Arpazi, așa cum se regăsește astăzi pe steagul Austriecilor, ale cărui dungi orizontale roșii încadrează o panglică albă, model preluat de la dinaștii Babenberg din Carintia, înrudiți cu dinaștii Basarabi ai Românilor).

Sf. Gheorghe pe coroana Ungurilor Steagul Arpadian

Până la Voicu / Vajk, bizantinii numeau ceea ce stăpâneau Ungurii din Dinastia lui Arpad / “Ar-pad” = “prunc Ar” ca Turkia iar pe Unguri ca Turki (un leagăn recunoscut al Turkilor a fost Peninsula Tauridă = Crimeea). Regele Voicu alias Ştefan - al Ungurilor îşi avea unele rude pe Valea Mureşului: Iuliu / Gyula (fratele mamei Şarlota) în Alba-Iulia şi nepotul Cinad în Morisena, ambii apropiaţi de Români, unchiul ca aliat cu herţegul Kean, stăpânul Sudului Ardealului şi nepotul ca ginerele domnitorului Ahtum, stăpânul Banatului şi Crişanei; imediat după ce Imperiul Bizantin a desfiinţat Imperiul Bulgaro-Armân, regele VoicuŞtefan “cel Sfânt” (care îl avea foarte apropiat pe Sf. Gherhard / Gellert) a susţinut ideea unirii celor dintre Mările Neagră şi Adriatică într-un stat - continuator al fostului Imperiu Armâno-Bulgar - însă proiectul n-a demarat prin cooperare, ci prin pretenţia ca Maghiarii să conducă, el dorind Ardealul datorită filierei feminine a neamului său iar majoritatea Vlahă / Română a spaţiului respectiv n-a agreat

Născut Voicu / însemnând “puternic” (bunica lui a fost fiica lui Menu-morut) în 969 şi botezat Ştefan - la fel ca primul creştin din lume - cel dintâi rege al Ungurilor / Maghiarilor a primit coroana de la împăratul bizantin, după cum scrie pe ea în Greacă; el a trăit înaintea schismei - ce a împărţit creştinii în ortodocşi / drepţi şi catolici / universali şi i-a creştinat forţat pe Unguri / Maghiari: cine nu voia, era executat (o acţiune bazată nu pe iubire, ci pe teamă, instituţionalizată prin Inchiziţia catolicilor din secolul următor). Pe coroana Greacă a regelui Ungurilor apare icoana Sf. Gheorghe (similar cu modelul de milenii al coroanei faraonice Gherga - formată din 2 părţi - ca o diademă îmbinându-se cu coroana Latină primită de la papă, aşezată pe ea), în vârf având crucea / stratificare realizată pentru întregirea magicei trinităţi: 255


planul aşa, mai ales că precedentul imperial fu creat de înaintaşii lor. În “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, istoricul Nicolae Bălcescu a scris: “Potopul de naţii Barbare şi furtunele veacurilor ce trecuseră peste pământul vechei Dacii, de la descălecarea lui de Romani, nu-l putură deşărta de aceşti locuitori, care prinsese rădăcină puternică şi adânc înfiptă aici. Românii se păstrară dar în toată întinderea Daciei, cu limba, cu obiceiurile străbune, cu caracterul lor naţional, fără a se împestriţa cu alte neamuri străine. În Valahia şi Moldova se păstrară locuitorii în cea mai mare omogenitate; în Transilvania însă, pe alocurea, se aşezară, în puţin număr, Săcui, Saşi şi Unguri, precum şi Sârbi în Banat dar în toate locurile majoritatea era Români. Timpul viforos al Evului Mediu împărţise pământul Românesc în 3 ţări: Transilvania cu Banatul, Moldova şi Ţara Românească; dar în inimile tuturor Românilor rămase neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa d-a-l înfiinţa din nou. În acele timpuri grele ale năvălirei Barbarilor, în 2 rânduri Moldova şi Ţara Românească se pustiiră, locuitorii trăgându-se la munte şi în Ardeal, de unde, când Barbarii deşertară locurile, ei se reîntoarseră supt domnii lor la vechile lor vetre”. (Este de observat că autorul mason a murit cu 7 ani înaintea Unirii Principatelor Române - Moldova cu Ţara Românească - şi cu 66 de ani înaintea formării României Mari, când construcţiei statale Române s-au alăturat Transilvania şi Banatul). Preotul Paisios Ligaridis 1610-1678 din Insula Chios, profesor la Şcoala Greacă şi Latină de la curtea domnitorului Matei Basarab (după care s-a mutat în Moscova, lângă patriarhul Ruşilor), a consemnat o tradiţie interesantă: “Vlahul Munteanul, ieşind din Ungaria de Jos - din aşa-zisa Panonia a venit şi a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acel Vlah era - după cum scriu unii - fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege; s-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul şi să răpească un corb acel inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Vlahul, fiul ei, a tras cu săgeata şi, nimerind corbul, a luat inelul şi l-a dat mamei sale; de aceea are Vlahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creştinat, ca semn al creştinismului, a fost adăugată şi crucea în ciocul lui”. (Ca să marcheze venirea la putere a partidei Craioveştilor, Vodă Neagoe Basarab a repus corbul pe stema Ţării Româneşti / prima oară, corbul a figurat într-o pecete din 1390 a domnitorului Mircea “cel Bătrân”. Este interesant că împăratul Attila al Hunilor a avut ca totem sfânta pasăre “Turgul”, Ungurii atribuind mitica pasăre - căreia i-au zis “Turul” - clanului Arpad, adesea închipuind-o cărând sabia divină ori coroana: reprezentarea sa simbolică era ca mare răpitoare, gen şoim sau uliu Nordic. De altfel, asemănător cu înţelesul numelui Gepid / “Ge-pid” de “pui Get”, înţelesul numelui Arpad / “Ar-pad” a fost de “sămânţă”). Filologul şi folcloristul Aromân Pericle Papahagi 1872-1943 a fost în 1907 la Mişcolţ şi a scris în revista “Transilvania”: “Pe prima pagină a registrului cu numele coloniştilor Daco-Români şi Aromâni se găseşte că ‘Colonia Greacă / Română a venit pe Dunăre la 1100; aceştia erau Români’. Ei sunt înregistraţi după naştere, botez, nuntă, moarte, pentru prima dată la 1606. Românii de aici sunt sub protecţia bisericească a Ohridei, a Primei Justiniene. Cred că nu-s fără interes numele şi prenumele următoare, luate din matricola naşterilor de la 1728 (majoritatea literelor sunt Greceşti): Gherga Lina, Gherga Pati, ş.a. În curtea bisericii, ce servea altădată drept cimitir, zac o mulţime de pietre tumulare pe care sunt săpate

numele celor ce zac somnul de veci, multe acoperite de pulbere, tocite de vreme şi prea puţine în stare a fi desluşite”. Deplasarea coloniștilor Greci / adică ortodocși pe Dunăre după schismă - “la 1100” - s-a încadrat în mișcările menționate de “Letopisețul Cantacuzinesc” despre unii Rumâni din Balcani, care au “pribegit spre miazănoapte” după ce Imperiul Bulgaro-Armân și-a încetat existența din cauza Imperiului Bizantin. Este de observat că Medieval prin Greci nu se înţelegeau în mod necesar etnicii de acel fel, cât ortodocşii; atunci când coloniștii Armâni au ajuns, localitatea era condusă de clanul “Moșului Colț” = “Moș-Colț” (din anturajul lui Arpad / “Ar-pad”, fiul lui Almos / “Al-Moș”, de unde numele orașului “Miș-Colț” = Mișcolț), clan dezmoștenit în 1312 de primul rege străin, Carol Robert d’Anjou: probabil conlucrau prea strâns cu Cavalerii Templieri, al căror Ordin a fost atunci desființat în Europa de familia regelui. “Cronica lumii” scrisă de Austriacul Rudolf von Ems 1200-1254 menţiona Vlahi în Panonia, coloniştii menţionaţi de registrul Bisericii Aromânilor din Mişcolţ ca sosiţi la sfârşitul secolului XI fiind desigur atunci - în secolul XIII - în areal dar şi în secolul XV, când despotul George Brancovici de la gura Moravei / malul Dunării a dus colonişti din Timoc pentru extinderea Podgoriilor Tokay. În Mişcolţ / Miskolc, la poalele Dealurilor Tokay, din 1606 (când prin tratatul din Viena s-a făcut pace cu otomanii, zona fiind oarecum liberă) erau sute de negustori Armâni / Aromâni mulţi cu familiile lor, unii ajunşi acolo la acel timp mai ales din Moscopolia, Graba, Lunca, Civara, etc. - căci au obţinut dreptul de a exercita comerţul şi astfel vinurile şi lemnele din toată Ungaria au intrat pe mâinile lor / pe care le exportau îndeosebi în Polonia; reședința Mișcolț și județul său se aflau în partea Vestică a Principatului Transilvaniei, așa după cum se poate vedea pe harta stăpânirii de către Gabriel Bethlen 1613-1629 (academicianul Român Ioan Aurel Pop a scris în “Istoria Transilvaniei” că familia aceluia - născut în 1580 pe Valea Mureșului în Ilia / județul Hunedoara, la limita Banatului cu Ardealul - descindea din clanurile GergelyBecse ale sfârșitului secolului XII, de peste Tisa):

256


În 1687, când otomanii au pierdut definitiv controlul zonei, Armânii / Aromânii au primit de la Maghiari drept de autoguvernare în Mişcolţ - era reședința judeţului Borsod - şi în 1700 deja aveau acolo o Casă de rugăciuni cu hramul “Sfântul Naum al Ohridei”, devenită ulterior Capelă (dascălul Armân / Aromân Naum a fost ucenic al fraţilor Armâni / Aromâni Metodiu 815-885 şi Chiril 827-869, lucrând plin de râvnă împreună cu aceia, fondând mănăstirea ce-i poartă numele, pe malul Ohridei). Premisele instalării Armânilor / Aromânilor în Mişcolţ au fost favorizate ulterior şi de migraţia spre N din 1690, când mulţi locuitori din Balcani începând din Coşava / Kosova - au răspuns invitaţiei împăratului habsburg de a se instala în imperiul său; de altfel, conform cercetătorului Bănăţean Sorin Forţiu, când în 1716 Austriecii au cucerit Banatul de la otomani, atunci în regiunea Banatului erau doar 2 localităţi Maghiare. La 1721 - erau 3 ani după stabilirea la Gherdap a frontierei dintre Imperiile Habsburg şi Otoman - negustorul Alex Gherga din Moscopole a început să dezvolte afaceri de tot mai mare succes în Ungaria, astfel că a ajuns să-şi instaleze fiii, ambii născuţi în Moscopolia / acum Albania, în Mişcolţ: Gheorghe pe actuala Str. Rakoczi, Nr. 4 şi Adam pe actuala Str. Kossuth, Nr. 11; fratele său Dimitrie Gherga a deschis un Han în Mişcolţ pe actuala Str. Varoshaz, Nr. 5, ce în timpul Revoluţiei Paşoptiste a fost Cazinoul oraşului (Casele Gherga din Mişcolţ erau considerate interesante datorită decoraţiilor portalurilor şi interioarelor, cu semne tipice barocului). În 1998, Dr. Maria Berenyi, directoarea “Institutului de Cercetări a Românilor din Ungaria”, a consemnat că în primele registre matricole din Mişcolţ se găsea numele Gherga; în 1784, împăratul habsburg a permis acolo ridicarea Bisericii Ortodoxe Aromâne - cu hramul “Sfânta Treime” - pe faţada căreia inscripţia scrie că a fost construită numai pe cheltuiala Armânilor / Aromânilor din Mişcolţ, printre primii donatori figurând Gherganii Adam, Gheorghe şi Mihai (“epoca de înflorire a coloniei se poate data în perioada 17701830; erau dinastii de comercianţi, ca: Gherga, Ghica şi Pataki” / Patachi). În 1814, profesorul Nicola Nicolau autorul în Buda a cărţii “Gheografia - scrierea pământului” l-a avut printre prenumeranţi (adică finanţatori) pe “cinstitul Ioan Gherga”, după cum stă scris la sfârşitul primului tom.

În 1881, Petrescu Cruşoveanu în “Mostre de Dialectul Macedo-Român” a evidenţiat faptul că “nun” în Macedonia era omul care boteza: Makedonii / Armânii ziceau “nun” pentru “naş” (nunii erau părinţii “crescători” ai copilului, nu părinţii trupeşti). Când la 20 XII 1808 în Mişcolţ s-a născut Şaguna, acela a fost botezat în 28 XII 1808 cu nunul / naşul Atanasiu Gherga - fiul lui Adam Gherga. Atanasiu Gherga întâi, în 1 V 1802, i-a cununat pe părinţii viitorului mitropolit - tatăl fiind văduvul Naum Şaguna iar mama fiind Muciu / Mocioni, din bogata familie Aromână ce în zonă deţinea celebra Podgorie Tokay 48,09 lat. N, 21,21 long. E iar în Banat numeroase proprietăţi: la “1 V 1802 Naum, fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în biserică a luat în a doua căsătorie de muiere legitimă pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat prin mine, preotul Constantin. Naş a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga”. Familiile Muciu / cu forma N Dunăreană Mocioni (rădăcina onomastică fiind aceeaşi cu a denumirii de Mocani), Şaguna şi Gherga proveneau din acelaşi areal Balcanic: din apusul Meteorei, Graba / Grabova, respectiv Moscopolia. Pe cel care a condus Adunarea de pe Câmpia Libertăţii în Revoluţia Paşoptistă şi a ajuns să separe oficial Biserica Ortodoxă Română de cea Sârbă la 24 VI 1868 îl chema de fapt Anastasiu iar abia la 1 XI 1833, când a intrat în monahie în Banat, la Vârşeţ, a primit binecunoscutul nume Andrei Şaguna, de la vărul său Maxim / episcop ortodox acolo. (Interesantă privind relaţia Româno-Sârbă e sărbătoarea capitalei Bănăţene ce în prezent aniversează anual ca Ziua Timişoarei intrarea armatei Române după retragerea celei Sârbe: 3 VIII 1919; atunci grupul major al populaţiei Banatului era Român, însă al Timişoarei era German / în aceeaşi zi, trupele Române au intrat şi în Budapesta / Ungaria, Imperiul Austro-Ungar - fost Habsburgic - fiind înfrânt în “Marele Război”, adică învins în primul război mondial). În “Istoria bisericească a românilor ardeleni” din 1918, Dr. Ioan Lupaş a scris: “În protocolul botezaţilor din Mişcolţ s-a păstrat despre naşterea şi botezul acestui minunat copil Şaguna următoarea însemnare: ‘Anastasiu, fiul lui Naum Şaguna, s-a născut în 20 XII şi s-a botezat şi miruit în 28 XII 1808 prin mine, preotul Constantin Vulco. Naşul lui a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga’.” Naum Şaguna întâi a fost însurat cu Ghergana Aromână Ecaterina - zisă “Magiaro” fiindcă a ajuns în Ungaria din Balcanicul Părleap / Perlepe care a murit la naşterea fiului lor, numit prin urmare Gheorghe: a fost fratele vitreg mai mare al lui Anastasiu / Andrei Şaguna, de aceea şi nunul / naşul Atanasiu Gherga fiind la recăsătorirea văduvului Naum Şaguna şi botezarea următorilor săi copii, Evreta în 15 II 1803, Ecaterina în 2 IX 1806 şi apoi Anastasiu (Gherganul - după mamă - frate mai mare al mitropolitului Românilor din Ungaria, Gheorghe Şaguna, a ajuns arhitect în Moldova iar fiul său Constantin Şaguna a fost general al armatei Române în Războiul de Independenţă de la 1877, păstrând constant de-a lungul vieţii sale legăturile cu Gherganii din Mişcolţ şi cu preoţii Bănăţeni Gherga, urmaşii săi fiind azi în Galaţi / autorul acestei lucrări a fost botezat de o strănepoată a sa). Este de ştiut că Anica Pantazopol-Costandache din Galaţi s-a măritat cu Gheorghe Şaguna iar ulterior vărul ei după mamă Alexandru Ioan Cuza 1820-1873 (care locuia tot în Galaţi) s-a lansat public, ajungând concomitent la începutul anului 1859 domnitorul Moldovei şi Ţării Româneşti, truc politic ce a însemnat unirea celor 2 principate, fiind astfel creat statul Modern Român; în nici 6 secole, 3 uniri ale Românilor au implicat Ghergani,

Icoană dăruită Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ 257


căci după familia G/herţegului Negru-Vodă / clanul Basarabilor (care a întemeiat Ţara Românească) şi primii conducători care au unit statele Românilor din N Dunării i-au avut pe Ghergani ca rude: Ghergana Stanca, cu care s-a însurat Vodă Mihai “Viteazu”, respectiv Gheorghe Şaguna fiul Gherganei Ecaterina - cu care s-a măritat vara celui devenit apoi domnitorul Unirii.

Cercetătorul Maghiar Kossuth Lajos în “Etnografia şi folclorul carpatic” din 1988 a acordat atenţie amplă acelor Aromâni Gherga din Mişcolţ / Ungaria; Monografia Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ descrie câţiva Gherga, pe mai multe pagini, găsindu-i ca foarte pitoreşti: “la Mişcolţ au fost 4 generaţii Gherga, într-o familie numeroasă - chiar cu numărul mare de decese infantile - ajungând la peste 50 de persoane menţionate; un lucru e sigur - că pe lângă Cazinoul Gherga era prezentă la mijlocul secolului XIX în reclame şi Casa Gherga ca un loc notoriu / faimos: punct de orientare în oraş”. Exemple de descrieri: Gheorghe Gherga în 1738 - când era o epidemie de ciumă odată cu invazia otomană - a mers din Moscopolia în Banat şi apoi s-a mutat la Mişcolţ, fiind “înalt, proporţional, cu figură prelungă şi ochi negricioşi, frunte destul de lată, ridată, părul, sprâncenele şi mustaţa apoi toate negre” (a murit în 1778 la Liov, capitala Galiţiei / azi Ucraina, Anastasia - fiica lui - măritându-se cu Aromânul Ion Pamperi în 1790, la Varşovia; Galiția avea după capitala Liov / Ucraina drept cel mai mare oraș Cracovia / Polonia și era locuită într-o bună parte de Leși, după cum au fost numiți urmașii lui Lech - primul născut al prințului Pan al Panonilor - migrați în N până în Lituania).

(în hibru, naşul Gurie Tavsance = “adăpostul căprioarei”) Imediat după Unirea Principatelor Române, la Bucureşti în 1860 a luat fiinţă primul Comitet MacedoRomân, din care făceau parte şi fraţii Goga din Clisura (întrun memorandum adresat împăratului Napoleon III al Franţei 1808-1873, afirmau că numărul Armânilor atunci era de 4 milioane). Este de știut că ambasadorul Imperiului Țarist în capitala Imperiului Francez în timpul împăratului Napoleon Bonaparte a fost Alexander Kurakin 1752-1818 din Dinastia Ghediminidă / genetic patern ca Gherga: era strănepotul prințului Boris Kurakin 1676-1727, cu care a fost cumnat împăratul Petru “cel Mare” al Rușilor 1672-1725. Steagul Galiției Un istoriograf din Mişcolţ / Panonia a descris procedura alegerii electorilor din perioada reformei habsburge şi a specificat faptul că tribuna negocierilor politice era Cazinoul Gherga: “Cazinoul de atunci se afla întro casă cu un singur etaj, pe strada principală, unde proprietarul era Spiridon Gherga 1791-1869, cu o bucătărie foarte bună; în perioada Revoluţiei Paşoptiste tinerii numeau acel loc de relaxare”. Trecerea prin Mişcolţ a marelui revoluţionar al Ungariei, Petofi Şandor 1823-1849 (de fapt tânărul poet Balcanic Ştefan Petrovici - avansat în gradul de maior la asedierea Timişoarei, în 3 V 1849 - mort la Sighişoara, care afirma că “Ungaria nu există fără Ardeal”) a rămas consemnată de Maghiari prin faptul că “a fost găzduit în 1847 de Spiridon Gherga şi în cinstea lui s-au adunat tinerii din Mişcolţ iar pentru prânz a fost invitat la Cazinou”; acela a fost coleg de şcoală cu Kerkapoly Karoly, care a devenit în 1859 membru corespondent al Academiei Ungare şi ministrul finanţelor Ungariei “Mari” în 1870-1873. Este de ştiut că ministrul justiţiei paşoptist Deak Ferencz 1803-1876, declarat de Maghiari drept “înţeleptul naţiunii” - care l-a simpatizat şi l-a protejat pe Kerkapoly Karoly - era Aromân din Mişcolţ / din familia Pescariu iar generalul Gorgey Artur 1818-1916 (a cărui familie, când regele Geza II, însurat cu Eufrosina Kievului, a domnit peste Ungaria, Croaţia şi Dalmaţia, a emigrat de pe moşia Gorgo în N Panoniei) a primit comanda

Biserica Ortodoxă din Mişcolţ 258


Revoluţiei Paşoptiste de la conducătorul ei Kossuth Lajos 1802-1894, însă în 13 VIII 1849 a capitulat la Şiria 46,16 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Arad şi s-a retras la Vişegrad 47,47 lat. N, 18,58 long. E, ca inginer feroviar: 13 militari dintre colaboratorii lui - printre care erau 4 Maghiari - au fost executaţi în 6 X 1849 la Arad de Austrieci, care au sărbătorit momentul ciocnind cu bere (ceea ce i-a determinat pe Maghiari ca de atunci să nu mai ciocnească berea). Revoluţia Paşoptistă în Ungaria s-a declanşat mistic la Idele lui martie şi a rămas sărbătoarea anuală a Maghiarilor de pretutindeni.

Rădăcinile

Desigur că sunt multe asemănări privind originea Aromână şi de nume ca Gherga; iată nişte exemple, ca Ghica, Goga, Iorga, Gherca, ş.a.: În Ghergani, Ion Ghica / “bei”, adică şef al Insulei Samos pentru Imperiul Otoman din 1854 (mason care a uneltit împotriva domnitorului Ioan Cuza pentru înlăturarea aceluia de la conducerea României), devenit preşedintele Academiei Române şi premier, a avut moşie - cumpărată în 1785 pentru tatăl său de bunicul Scarlat Ghica / “venerabilul” Lojii Galaţi din 1757 - murind acolo la 22 IV 1897: capela Ghica din Ghergani e uriaşă; acolo, conacul familiei Ghica a fost zidit pe ruinele celui vechi Gherga (ce iniţial a fost culă, în arhitectura tipic Munteană Medievală). Tabloul “Ţigancă la Ghergani” de Nicolae Grigorescu (numele artistului derivând din Grigore), realizat în 1868, a fost cumpărat de Ion Ghica - fiul marelui logofăt Dimitrie Ghica - în 1872, cu cel mai mare preţ plătit vreodată până atunci pentru vreo pictură Românească; în 2008, autorul Bănăţean Mircea Bălan observa în “Istoria violenţei la români” că boierii deseori aveau prunci ilegitimi cu focoasele Ţigănci de pe moşiile lor. Prezenţa Gherga şi Ghica în Ghergani nu e întâmplătoare: ambele familii sunt legate atât lingvistic prin numele lor - via Gheorghe, Ghica fiind forma Aromână, respectiv Albaneză derivată din Gheorghică - cât şi ca provenienţă: venite în Ţările Române din Balcani din aceeaşi zonă. Ele s-au afirmat în paralel, N Dunărean: întâi Gherga în Ţara Românească şi Banat iar apoi Ghica în Moldova şi Ţara Românească. (Familia Ghica din provincia Zagori a Pindului, cu capitala Ioanina / Ianina, a trecut Dunărea prin negustorul Gheorghe ajuns dregător şi apoi domnitor în Moldova şi Ţara Românească, el fiind cel care a mutat capitala Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti - urmat de descendenţii săi Grigore, ş.a., la putere în ambele state în secolele XVII-XIX; de exemplu, preotul Vladimir Ghica, născut la Istanbul în 1873 şi mort în 1954 ca deţinut politic de către comunişti, a fost sanctificat în 2013 de Biserica Catolică).

Cazinoul Gherga Dr. Pericle Papahagi a consemnat că în 9 IX 1802, în capitala Ungariei, din partea Armânilor / Aromânilor “a fost ales unanim Theodor Papa Georgi ca preot, episcopul Budei fiind rugat să-l sfinţească de paroh al Comunităţii din Pesta”. El a găsit în Ungaria şi inscripţii cu multe nume de Armâni / Aromâni pe morminte, ca de exemplu în Kecskemet 46,54 lat. N, 19,41 long. E “Însemn din ele: Iosif Gherga, oficiant de tribunal, mort la 19 XII 1881; soţia lui iubită (născută Duresza), cea neuitată, a trăit 36 de ani fericiţi”.

259


care a fost primul mitropolit al Românilor din Ardeal, Şaguna - trecut la cele veşnice în 28 VI 1873 - a cerut să fie înhumat, deoarece îi plăcea extraordinar de mult acolo şi îşi făcea dese drumuri în localitate să slujească (e de ştiut că în 1875, preotul Titu Vespasian Gherga, din anturajul mitropolitului Andrei Șaguna, a publicat la Sibiu “Cuvântări funebrale pentru diferite cazuri cu privire la etate, sex şi starea socială”, ceea ce - ca exemplu de oratorie funebră - în 1997 a atras atenţia cercetătorului Doru Radosav, care a studiat practicile ortodoxe în lucrarea “Sentimentul religios la români”); de altfel, în timpul Revoluţiei Paşoptiste la Bucureşti - după cum a publicat în 2007 Dr. Nicu Moldoveanu în “Istoria muzicii bisericeşti la români” - era activ protopsaltul Grec Christodor Gheorghiade / Gheorghiu, care “a compus cel mai frumos axion duminical, într-un stil destul de gorgonat, dar foarte apropiat de spiritul şi gustul românesc, fiind astăzi una dintre piesele liturgice (şi de concert) cele mai reuşite şi interesante”. Zona Sibiană - fostă Almaş / Amlaş - era, împreună cu Făgăraşul, fieful întemeietorilor Ţării Româneşti (de remarcat fiind că numele Gherg a apărut pe piatra tombală a G/herţegului Negru-Vodă, a cărui familie a stăpânit acel ţinut de la poalele celor mai înalţi Carpaţi din spaţiul Român); de altfel, Românii din Roşinaru / Răşinari într-un proces din 1833 au făcut referire la ceea ce se ştia din 1488 pe când domnea regele Matia Corvin - că părţile lor (adică Amlaş) se aflau sub stăpânirea G/herţegului Negru Vodă la 1232. În secolul XIX, mitropolitul Şaguna s-a remarcat inclusiv prin introducerea în Biserica Ortodoxă din Ardeal şi Banat a principiului sinodalităţii, adică implicarea pe lângă clerici a mirenilor / laicilor în consiliile eparhiale şi parohiale (acum întrunirile lunare se mai păstrează doar în Banat). Şi Octavian Goga avea tablouri de marele pictor Nicolae Grigorescu; la fel ca Gherga şi Şaguna, familia Goga e de origine Aromână. Octavian Goga a fost bursierul Fundaţiei Gojdu, filantrop Aromân, a cărui familie provenea din Moscopolia. Aşadar, pe lângă originea lingvistică similară a numelor Gherga şi Goga, între ele apare şi originea Aromână. De altfel, Răşinarii (pe Râul Sebeș ce curge în Râul Cibin), ca şi Mărginimea Sibiului, Săcele 45,37 lat. N, 25,42 long. E lângă Braşov, unele sate vrâncene, Vârful Gărgălău de 2158 metri altitudine în Munţii Rodnei, Vârful Ghergheleu, înalt de 1157 metri de la Roşia Montană în Munţii Apuseni dar şi alte locuri din Ardeal, erau populate de Mocani - păstori transhumanţi - care coabitau în stâne cu Aromânii din exact zona Balcanică de unde Gherga a ajuns în România, la fel cum ulterior au ajuns în Banat şi cei numiţi Mocioni în Maghiară, Mocanii circulând mai ales între Ţinutul Moscopoliei şi Ţinutul Moţilor; a rămas celebru pentru ei până în prezent şi Muntele Găina / pasăre căreia iniţial i se zicea Curca (unde exista o megalitică “Baba Dochia”, prima menţiune documentară a festivalului tradiţional de acolo fiind de la 1816), cu peţirea în 20 VII a fetelor Moţilor de Sfântul Ilie, profet ce era de pe Valea Gherka din regiunea aparţinând, la viaţa sa din secolul IX î.C., biblicului Ţinut al Gherganilor din Valea Iordanului. (Este de observat că de la Moţi a pătruns în vocabularul Român denumirea părului lung legat în coadă, aşa cum purtau Sumerienii - care spuneau părului strâns în coadă “ghi” - ori cum azi încă au unii călugări). În timpul “marelui război” / primul război mondial, academicianul A/Român N. Iorga a reflectat: “Alături de Moscopolitani, a căror importanţă economică a dispărut, sunt Grămoştenii lângă Muntele Gramos, Românii din Pind propriu-zişi, purtând sarica de lână a adevăraţilor ciobani,

Ţigancă la Ghergani Monografia Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ / Ungaria - publicată în Maghiară acolo în 2002 - arată că ridicarea ei a fost finanţată în 1785 prin contribuţiile familiilor Aromâne Gherga, Ghica, Gojdu, Roja, Şaguna şi alţii (familii importante din acea colonie, pe atunci); sfinţirea iconostasului - considerat cel mai mare din Europa Centrală (de 16 metri înălţime, cu 88 de icoane), de o frumuseţe ce taie răsuflarea - a fost în 1791 / azi aparţine “Muzeului Ortodox Maghiar” şi e în patrimoniul Patriarhiei Ruse.

Iconostasul Bisericii Ortodoxe din Mişcolţ Fostul premier al României Mari, academicianul Octavian Goga 1881-1938, fiu al preotului ortodox Iosif Goga 1851-1905, s-a născut la Roşinaru / Răşinari 45,42 lat. N, 24,04 long. E / judeţul Sibiu, lângă a cărui biserică acela 260


Fârşeroţii în Albania, cei mai îndrăzneţi dintre nomazi, Românii din Musachia zişi şi Arnăucheni, din cea mai frumoasă rasă, Moţanii, al căror nume aminteşte pe al Moţilor din Munţii Apuseni, ‘Vlahii Albanezi’.” Este de remarcat că ritualul peţitului colectiv pe munte a fost practicat Antic în Caucaz de Ghergari şi de Amazoane şi e de ştiut că în prezent de pildă în comuna Crişcior 46,07 lat. N, 22,52 long. E / judeţul Hunedoara - la poalele Sudice ale Masivului Găina trăiesc localnici Gherga (de exemplu, în 1968 profesorului George Gherga de la Grupul Şcolar Minier Barza i-a fost conferită “Medalia Muncii”). În 2005, profesoara Ioana Crişan afirma că “scenariul celei mai importante nedei din România - cea de pe Muntele Găina, existentă în timpul Geţilor - era: seara se urca la lumina făcliilor până sub vârf acolo aprinzând focurile - iar înaintea zorilor se urca ultimul povârniş, pentru a fi contemplat răsăritul soarelui; după aceea aveau loc petrecerea - jocul, cântatul - şi târgul. Dansurile nedeii solare arhaice conduse de marea preoteasă s-au clădit pe structura fizică şi psihică a fecioarelor alese spiritual şi asigurau un echilibru al stărilor emoţionale în vederea conservării vieţii; veşmintele purtate de ele au fost mereu înnoite, ca răspunsuri la comenzile sociale”. Academicianul Romulus Vulcănescu în “Mitologia română” a analizat ritul urcării pe Muntele Găina: “Din fondul ancestral al ascensiunii spre cer au supravieţuit la români în primul rând ‘urcările pe munte’, despre care posedăm consemnări în tot lanţul Carpaţilor. La începutul asfinţitului, pentru a anunţa urcarea pe munte, se aprind simultan ruguri - din vreascuri de brad strânse peste zi - în jurul muntelui şi se buciumă îndelung din buciume de alun; la acea chemare se începe urcarea muntelui de pelerini din toate direcţiile - la pâlpâitul rugurilor ca nişte luceferi - în convoaie domoale, care urcau în monom, călăuzite de bătrâni. La convoaie participau maturi, tineri şi copii, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Bărbaţii şi tinerii purtau desagi iar femeile, pe cap, merinde, copiii în mâini urcioare cu apă. Nu vorbeau, mergeau solemn în pas încet, căci ritualul impunea să se ajungă sus pe tăcute, înainte de miezul nopţii. Unii din şir purtau făclii, aprinse când întunericul lua proporţii de beznă. Convoaiele urcau solemn, într-o tăcere turburată numai de fâlfâitul făcliilor fumegânde, de trosnetul vreascurilor călcate sau de vreo pală de vânt ce fremăta. Odată ajunşi sus, pelerinii se strângeau în cerc în jurul focurilor, unde după tradiţie trebuiau să vegheze până la răsăritul soarelui, mâncând, glumind, cântând, jucând hore, etc. (flăcăii şi fetele se retrăgeau în jnepi şi se hârjoneau). Cum răsărea soarele, toţi se ridicau în picioare, cu faţa spre răsărit, ridicau mâinile spre soare, apoi îngenuncheau şi mulţumeau cerului că li s-a dat prilejul să mai urce un an pe munte şi să trăiască acele clipe fericite de înălţare, sperând ca anul ce urma până la următorul târg să fie şi mai bun; după un răstimp de contemplare, se aşezau la masă, chefuind şi horind de se cutremura muntele. La Târgul Găina - pe lângă mărfurile ce se desfăceau şi tocmelile de vânzări - se logodeau şi chiar căsătoreau fetele frumoase fără zestre şi cele urâte cu zestre: pe cât erau mai urâte, pe atât mai mare trebuia să le fie zestrea. Ceea ce trebuie reţinut este aspectul magico-mitic al logodnei sau nunţii, oficiată pe o culme de munte, acolo unde pământul asaltă cerul, unde prin peisajul montan oamenii simţeau că făceau parte din cosmos”. (În prezent, Târgul de fete de pe Muntele Găina este cea mai mare sărbătoare tradiţională Românească în aer liber; un obicei practicat acolo era ca la spartul târgului să fie oalele fărâmate cu bâtele, o manifestare ritualică ancestrală: nimic

din ceea ce era dus la nedeie nu se mai căra acasă). Dr. Ioan Mărginean a cules “Legenda Muntelui Găina”: “Cândva, demult, oameni şi zei îşi împărţeau deopotrivă cerul şi pământul, lumina şi întunericul, bucuriile şi tristeţile. Aşa se face că sus, la poalele norilor, sub lăcrimarea sfântă a razelor soarelui, rostogolite ca un pocal de nestemate peste chipul Muntelui ce străjuieşte şi azi un mănunchi de case, locuiau moţii, stâlpi vii ai albastrului cer troienindu-i cărările ascunse, drumurile, potecile, văile, pădurile, cărările, iar tot acolo îşi avea culcuşul şi-o găinuşă ce făcea ouă de aur şi moţii se mirară cât se mirară, şi-au început s-o ocrotească, să-i închine gânduri şi fapte şi cântece. Pentru găina lor cu ouă de aur erau în stare să facă moarte de om, astfel că ea se afla în siguranţă dintr-un anotimp în altul. O singură dată moţii îi vedeau faţa, chipul ei enigmatic şi singuratic, cu aripile deschise peste imensitate. Era ziua de Sfântu Ilie, în care moţii se adunau ca pâraiele în aceeaşi matcă, să-şi spună păsurile, visele, să dea prilej tinerilor copii să se întâlnească, să se îndrăgească şi săşi propună inimii să se unească pe viaţă, prin cununie. De acei tineri se apropia găina, ce cobora de pe cuibul ei nevăzut, chiar pe vârful Muntelui, bătea o dată din aripi şi se transforma într-o zână fermecătoare, ce se apropia de tinerii cununaţi ţinând un ou de aur în palme, oferindu-l acelora pentru fericire şi viaţa lungă. Oamenii şi Muntele aplaudau, se rugau, mulţumeau. În aplauzele lor zâna ridica mâinile spre cer şi devenea Găină, repede acoperindu-se de neprivire. Aşa i-au prins anotimpurile, într-un obicei nestrămutat al iubirii şi încrederii, de aceea Muntele acela semeţ s-a numit şi se va numi cât veacurile: Muntele Găina. Numai că armonia dintre ei a fost spartă de-un ochi nechibzuit, care o viaţă întreagă a urmărit să descopere cuibul Găinii să-i fure ouăle de aur. Şi, până la urmă, a reuşit. Găina, devenită zână, tocmai coborâse la altă serbare, pe creasta unui alt munte, să împace locuitorii şi nişte vizitatori neaveniţi şi omul acela nesăbuit a tăbărât pe cuibar, a luat ouăle, le-a ascuns în sân şi-a dispărut. Întoarsă acasă şi descoperind furtul, zâna s-a supărat foarte, şi a hotărât să părăsească acel loc pentru totdeauna. A ridicat mâinile la cer, a devenit Găină şi-a zburat nevăzută în alt munte. Şi muntele acela era la Roşia Montană. Oamenii s-au supărat, au jelit-o, au implorat-o să se întoarcă, dar minunea nu s-a mai întâmplat. A rămas Muntele Găina, cu vârful acela pleşuv, bântuit de ploi şi crivăţ, de lacrimi şi legendă. Oamenii se întâlnesc mereu cu el, să-l îmblânzească, să-i astâmpere aşteptarea, răbdarea, armonia. Se spune că hoţul ce furase ouăle a căzut într-o prăpastie şi ouăle s-au pierdut în adânc devenind izvoare. Apusenii suferă de-atunci”. Octavian Goga - care “şi-a permis să vorbească masonilor despre creştinism, greşeală ce masonii nu-i vor ierta niciodată” / după cum a declarat în 1932 legionarul Vasile Trifu în Parlamentul României - a murit în conacul său din Ciucea 46,57 lat. N, 22,48 long. E (aflat la N de Muntele Găina). Fostul premier Iorga, un patriarh al Culturii Române, era de origine Aromână. Numele Iorga este ca şi Gherga din aceeaşi rădăcină onomastică (mama sa era Zulnia Arghiropol). Prenumele său era Niculae şi de aceea se semna N. Iorga. Bizantologul Nicolae Bănescu, în elogiul academic din 1945 amintea că marele istoric se cobora - după tată - din oameni întreprinzători de la Pind; filologul Italian Gino Lupi în 1955 i-a aşezat pe strămoşii Iorga într-o familie de Aromâni ajunsă în Moldova să facă negustorie (de referinţă fiind strămoşul Iorgu Gheorghiu). Atitudinea lui Iorga în favoarea Aromânilor era determinată şi de originea sa; Iorga a scotocit arhivele şi a relevat o mulţime de nume Aromâne (cum ar fi 261


pe când avea 44 de ani - despre negustorii Gherga / Gheorghiu în Arhivele Veneţiei: savantul era în căutarea strămoşilor).

frunte ori la crucea purtată în fruntea alaiului. Răspândite în România sunt şi nume ca Gherca, Ghierga, ş.a - care se remarcă prin sonorizarea apropiată de Gherga - dar şi variaţii mai mult sau mai puţin elaborate, ca Gorga, Gherghel, ș.a.

Graiuri Româneşti (Spiridon Cepleanu, 2008) Poetul Radu Demetrescu - cu pseudonimul literar “Gyr” - născut la poalele Gruiului din CâmpuLung Muscel 1905-1975 a compus capodopera “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” (ce rezonează şi ca un ecou artistic al ancestralilor înrădăcinaţi strămoşi ai Românilor, Gherga şi An): “Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Mocani Premier al României “Mari” în 1931-1932, Niculae Iorga a vorbit cu respect despre coloniştii Armâni din Dobrogea: “Voi aţi adus în România însuşiri pe care oricine trebuie să le recunoască şi să le preţuiască. În ţara strămoşilor voştri n-aţi fost robii nimănui. Aţi fost domni în casele domniilor voastre. Domni trebuie să vă simţiţi şi aici”. Prolificul N. Iorga - a cărui operă - în opinia din 2012 a Academiei Române - “a reprezentat etalonul cel mai înalt atins de istoriografia românească”, în perioada interbelică a considerat: “Nu există nici o ştiinţă în care orizontul să nu trebuiască schimbat mai des decât ştiinţa istoriei. Ştiinţa istorică, în timpul nostru se înnoieşte înainte de toate printrun lucru: toată informaţia se schimbă; dar toată. Azi, nu numai că informaţia se rectifică, dar ea se îmbogăţeşte şi nu numai în acelaşi domeniu, ci şi în domenii noi, dând elementele cele mai folositoare pentru înţelegerea timpurilor trecute. Informaţiei înnoite i se adaugă înnoiri în metode şi concepţia de investigare a datelor istorice”. În secolul XXI, valorizările cu ajutorul Internetului (găzduind dezbateri originale, prezentând imagini inedite, noi cercetări - ce niciodată n-au fost pe hârtie, existând doar digital - ş.a.m.d.), cu ajutorul analizei genetice, etc. - aşa cum au fost de pildă probate şi în “Originea Gherga” - confirmă intuiţia enunţată a maestrului istoric. Un obicei păstrat până în secolul XX la Aromâni, pentru a fi deosebiţi de ceilalţi Balcanici, a fost la mulţi o cruce albastră tatuată pe frunte, între sprâncene, ce le demonstra credinţa ocrotitoare, creştină (Copţii şi acum au cruci tatuate la încheieturile mânilor); în imnul naţional “Deşteaptă-te, române!” - ale cărui versuri au fost realizate de poetul Ardelean Andrei Mureşanu 1816-1863 - nu e clar dacă “Preoţi, cu crucea-n frunte!” se referă la crucea însemnată pe

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, pentru cântecul tau ţintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tăpşane o claie de zări şi-o căciulă de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode-ţi ies înainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” Pentru această poezie - pe care a scris-o în 1958, pe când se afla în libertate - poetul Radu Gyr a fost condamnat la moarte de către comunişti.

262


sfinţite pe mormintele alor săi. La al şaptelea an se face dezgroparea şi sfinţirea ori dezlegarea de blesteme a oaselor. Acest act creştinesc dă din nenorocire ocazia de despoiere a mormântului de cele mai preţioase resturi istorice: bănuţul de la toiag, inelul ce uneori este însuşi sigiliul mortului, fără a mai aminti şi de fragmentele din haine cu care a fost îngropat vreun personaj ilustru. După dezgroparea de 7 ani, mortul dispare oarecum din amintirea urmaşilor lui, mai ales dacă în aceeaşi groapă nu mai vin noi odihnitori. Această împrejurare explică puţinul număr de morminte care au străbătut până la noi din seculii anteori; aproape numai acele morminte mai există care au fost aşezate în interiorul bisericilor, adică cele ctitoreşti. Afară din biserică, mormintele dispărură, însemnate fiind mai adesea cu câte o cruce de lemn şi uneori din cauza strâmtorii cimitirului, gropile se goliră de oase ca să facă loc la noi odihnitori. Numai legea modernă a cimitirelor aşezate afară din oraşe a asigurat repaos etern mormântului, pentru cei care pot să-şi plătească posesiunea neturburată a 2 coţi de pământ. Şi cu toate aceste scăderi în cultul mormântului provenite din ritualul morţilor la creştini sau din organizaţiunea socială, venerarea mormintelor este semn de vitalitate naţională. A-şi aminti de cei care au fost, de cei care au lucrat în vreo direcţiune pentru ţară, este o probă a acestei vitalităţi. Omul leagă totdeauna fireşte prezentul de trecut. Cine nu face aşa, nu poate să-şi dea seama de viitor”. În ultimele 10 milenii, omenirea a beneficiat intens de aportul civilizaţional Gherga: din Imperiul Atlant, de la Potop (întâmplat în mileniul VII î.C.), până acum - în mileniul III prezenţa Gherga a adus mari beneficii comunităţilor, absenţele Gherga ducând la mari lipsuri în comunităţi; constant, în ultimele 10 milenii Gherga s-a manifestat mai ales în Europa, continentul - ştiut ca parte din Lumea Veche fiind şi acum în avangarda mondială prin dezvoltarea sa, inclusiv în comparaţie cu Lumea Nouă (de exemplu - din perspectivă umanistă - cea mai avansată zonă de pe glob în privinţa drepturilor omului este Europa). Există Curtea Europeană a Drepturilor Omului dar nu există Curtea Americană a Drepturilor Omului, Curtea Asiatică a Drepturilor Omului, Curtea Africană a Drepturilor Omului, etc.; de pildă, manualul de educaţie pentru drepturile omului cu tineri al Consiliului Europei - publicat începând cu 2002 în multe limbi ale planetei - în deschidere a exprimat “cuvinte de mulţumire, recunoştinţă şi apreciere” datorate şi lui Eugen Gherga “pentru observaţiile pertinente şi sugestiile utile”. Valorile păstrate ale moştenirii Gherga sunt caracterizate de criterii universale ca ilustrând etape semnificative din istoria umanităţii, ca fiind exemple reprezentative de utilizare ale mediilor culturale şi ca asociate evident cu tradiţii, idei, opere, credinţe sau evenimente încă vii / cu deosebite semnificaţii (Gherganii uneori s-au aflat în postura de a fi cu mult înaintea vremurilor, alteori s-au manifestat ca ultraconservatori). Teritoriile Gherga (numite aşa corespunzător neamurilor exacte Gherga) de cele mai multe ori au fost împărţite de către terţi - după variate interese - astfel încât diverse frontiere au ajuns să se intersecteze în regiunile locuite de Gherga. Pe de altă parte, fostele zone Gherga cooperante cu semenii pentru succes au ajuns să fie marcate de tensiuni / conflicte, mai mult sau mai puţin accentuate funcţie de motivaţii - cu impact de la nivel local până la nivel internaţional (apărute datorită suprapunerii altor identităţi peste existenţa Gherga); “a cârti” / “a reacţiona” şi “a cârcoti” / “a comenta” - cu derivatele respective - au provenit de la exprimarea nemulţumirilor Gherga, în cazurile oprimărilor (în

Stabilitatea Gherga

Istoricul Vasile Popovici 1834-1901 / zis Alexandrescu Urechiă (fondator al Academiei Române) a scris: “De la introducerea creştinismului în Dacia mormintele nu au mai fost locuri de odihnă etern neturburate, cum erau mormintele Romane vechi. Creştinismul a fost şi este - fără să-şi dea seama de ce face - un agent distrugător al mormintelor. În adevăr, ritualul creştinesc a redus cultul mormântului la 7 ani. Până în al şaptelea an Românul creştin aprinde candela, făclia la sărbători mari şi arde miresme 263


Banat, “a cârti” însemnând şi “a sfâşia, a face bucăţi”). De pildă - ca exemplificare mai recentă - în Evul Mediu Românesc se poate observa corelaţia dintre apropierea Gherganilor de Curţile Domneşti şi importanţa domnitorilor, odată cu îndepărtarea Gherga de domnitori înregistrându-se şi diminuările semnificaţiilor istorice ale acelora. Contraste uneori mari - între zone mai dezvoltate şi mai puţin dezvoltate ale lumii unde trăiesc Ghergani (ori urmaşi) sunt şi acum, în mileniul III: aşa după cum patria fiecăruia e acolo unde se simte mai bine ca să trăiască, dragostea de patrie nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către propriul neam. Este foarte posibil ca unii Gherga dintre actualii Români să nu fie din acelaşi grup genetic patern Nordic. Situaţia actuală este complicată (faţă de centrul Asiatic unde a avut loc ultima mutaţie Gherga), în sensul că prezenţa Gherga ca în Banat nu mai este confirmată integral altundeva în lume; ca exemple specifice, iată diferenţe prin 3 parametri indicatori - loc, profil şi nominal - în 3 locuri / ţări, de pe 3 continente:

din anumite zone, ceea ce a dus la instabilitate. Psihiatrul Austriac Victor Frankl 1905-1997 afirma: “Pentru că succesul, ca şi fericirea, nu poate fi căutat, el trebuie să decurgă ca un efect secundar neintenţionat din dăruirea personală a unui om faţă de o direcţie mai înaltă decât el însuşi”. Lumea este a celor care au cea mai multă energie. Întotdeauna calea spre progres s-a bazat pe vibraţii, manifestate mai ales prin inteligenţă, imaginaţie şi emoţii; în Banatul secolului XIX, preoţii Gherga ştiau - şi afirmau - că se trăgeau dintr-un mare neam. Ce a fost şi ce va urma poate fi sintetizat din “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, cu expresia celui mai mare poet al Românilor, Mihai Eminescu (Rutean care - decedat prematur - n-a apucat să termine Epopeea Dacilor, prin care făcea legătura acelora şi cu India): “La trecutu-ţi mare - mare viitor!”

Comentarii: de pildă, în Tunisia, privind Insula Gherba (aproape de Libia), chiar dacă există validări genetice ori asemănătoare de nume, distanţa duce la deosebire climatică, culturală, etc. - aşezarea Africană fiind în afara criteriului geografic Gherga / pregnant EuroAsiatic; Orientul Apropiat / Mijlociu a corespuns istoric, chiar cu un Regat Galilean în Epocile Bronzului şi Fierului, însă genetic acum în fostul Canaan domină populaţii Semite / o inversare Europeană fiind în Karelia, probată geografic şi genetic (are cea mai mare concentraţie LLY22G din lume) dar nu şi nominal, numele Gherga nu prea apărând în zonă.

Cu puțin timp înainte de a muri, poetul Bănățean / Cărășan Paul Miclău 1931-2011 (care a publicat cel mai mare număr de sonete din România) a compus, la București în 30 VI 2011, “Părtaș”: “Ci numele-ți preia pe străbunicul mit, Pau-Gherga, el fiind legendă și poveste, Ce însuși le spunea la oameni și neveste, În timp ce el lucra urmând statornic rit, Când bine seama-și da că toți noi l-am iubit, De cobora în hău, ori se urca pe creste, Iar carul tras de boi putea să treacă peste Prăpastia de timp ce-adesea l-a pândit. Cu tine se juca când focu-ardea în sobă, Iar noi eram supuși la dogma fără probă, Ce cobora de sus, trecând prin vechi locaș. Tu călăreț erai, iar el făcea pe calul Ce strașnic se-opintea să poată-urca dealul, Duratei el fiind adevărat părtaș.” Un raport din 2011 al Organizaţiei Naţiunilor Unite a arătat că dacă nu va creşte rata natalităţii până la sfârşitul mileniului, Românii vor dispare (ca şi Ucrainenii, Polonezii, ş.a.); optimismul - bazat pe mileniile Reţelei Gherga - este că Gherga va dăinui: “diversitatea” Gherga garantează viitorul (ca şi în trecut, nu toţi purtând numele Gherga se cunosc între ei în prezent, unii Gherga putând chiar să nu aparţină grupului genetic patern “N” - mai recent temporar clasificat ştiinţific “X” - numindu-se aşa doar prin preluarea numelui Gherga). Acum sunt apropiate pe partea paternă (“de sânge”) a autorului alte 10 persoane, anume 2 copii, o soră cu 3 copii şi

Înrudirea genetică Fineză actuală Cei 3 indicatori - geografic / loc, genetic / profil şi onomastic / nominal - azi apar deplin doar în Banat, pentru neam şi nume. Stabilitatea Gherga poate fi caracterizată prin valorile induse de încredere în diverse paliere ale societăţilor / comunităţilor beneficiare ale prezenţei Gherga (colaborări deduse ori enumerate în general prin acest material). Ca remarcă: factorii de stabilitate Gherga şi-au evidenţiat eficacitatea avută mai ales când s-a produs absenţa Gherga 264


2 veri primari cu 2 copii (pe partea maternă sunt mai multe persoane iar pe partea soţiei - prin alianţă - şi mai multe persoane); totuşi, e de considerat pe scara temporală relativa apariţie târzie a profilului genetic Gherga, ceea ce i-ar mări potenţialul, comparativ cu mai vechile genuri umane.

Banat - n-a însemnat niciodată ‘persoană care locuieşte la ţară, având ca ocupaţie principală agricultura / sătean’, semnificaţia acestui cuvânt fiind una singură: ‘ţăran’ = ‘originar din Ţară’ iar ‘Ţara’ = Ţara Românească; în Banat, pentru agricultor / sătean se foloseşte ‘paore’, ‘plugar’ sau ‘pământean’). Şi, cu toate acestea, dată fiind marea răspândire a numelui în Banat (la Timişoara, Lugoj, Sânnicolau Mare, Grabaţi - aici Gherguş - Jabăr, Câlnic, Brădişoru de Jos, Caransebeş, etc.) şi în ţară, ne vine foarte greu să admitem Gherganii Dâmboviţei ca izvor al acestor nume. Din cele 3 nume mai numeroase în 1934 în Belinţ, cele de Adam şi Haţeg şi-au consolidat poziţia, în timp ce Gherga a înregistrat un brusc regres. Cum se explică dispariţia numelui Gherga din 15 familii într-o perioadă relativ scurtă (36 de ani?) Localizând - pe baza ‘conscripţiei’ populaţiei din arhiva bisericii din Belinţ - cele 37 de familii Gherga din 1934, şi analizând cu ajutorul unor bătrâni fiecare familie în parte, sau putut constata următoarele cauze pentru care s-a stins acest nume în 20 de familii: în 10 familii descendenţii în linie directă au fost femei, care şi-au pierdut numele Gherga prin căsătorie; 7 familii n-au avut urmaşi iar în 2 familii descendenţii în linie directă, bărbaţi, au părăsit localitatea, purtaţi de profesiuni în alte părţi. Membrii unei întregi familii au decedat din cauza tuberculozei; în schimb, în 3 familii Gherga au existat mai mulţi descendenţi masculini, care - prin căsătorii - au întemeiat alte 5 familii Gherga în Belinţ. Deci: 37-(10+7+2+1)+5=22. Având în vedere că, din cele 22 de nume de familie Gherga, 5 sunt purtate de persoane în vârstă - izolate în aceste familii - rezultă în perspectivă o continuă scădere a lor. În Belinţ, numele de familie cu funcţie de identificare s-a folosit în paralel cu celelalte nume în cazul unor indivizi care s-au ridicat din rândul ţăranilor la rangul de persoane importante în grupul social: un fost preşedinte al consiliului popular timp de 14 ani a fost identificat prin numele de familie Gherga (deşi în Belinţ existau 57 de indivizi care purtau acest nume de familie, distribuiţi în 22 de familii, posibilitatea confuziei este exclusă, căci dintre toţi cu numele acesta numai el a jucat un rol de exponent în viaţa publică). Şansa durabilităţii o au acele nume care se întâlnesc în familiile cu descendenţi masculini. Printre acestea am putea enumera o seamă de nume de familie actuale care circulau încă la sfârşitul secolului XVIII, de când avem în actele bisericeşti primele informaţii despre numele de persoane din Belinţ: Gherga, Adam, Haţeg, ş.a. Ne-am întrebat dacă nume vechi şi foarte răspândite - ca Gherga, Adam, Haţeg - nu cumva indică la origine o înrudire între familiile care poartă aceste nume şi, prin aceasta, o preponderenţă în viaţa socială a localităţii a familiilor respective, nu cumva putem considera Belinţul un tip de ‘sat devălmaş’? Am încercat să aflăm de la cei mai vârstnici dacă există conştiinţa legăturii de rudenie între familiile Gherga, Adam, Haţeg, etc., întrucât din protocoalele bisericii n-am putut deduce lucrul acesta, acolo lipsind numele de pociumb sau numărul de casă, care ne-ar fi ajutat să stabilim asemenea filiaţii. Cei mai mulţi înclină să creadă că s-ar trage dintr-un strămoş comun, deşi astăzi aceste familii nu se mai consideră înrudite între ele. Gherga apare în 22 de familii; în aceste familii există tradiţia că strămoşii au venit din Ţara Românească (din Ghergani), ceea ce se sprijină şi pe argumente de ordin istoric şi lingvistic. Numele Adam, aflat în prezent în 27 de familii, este cel mai răspândit; tradiţia păstrează amintirea unui strămoş Adam, venit în Belinţ de prin părţile Sibiului acum câteva secole. Afirmaţia n-am

În prezent, există în lume milioane de persoane cu tiparul genetic patern Gherga, majoritatea fiind în EurAsia. Bazele de date genetice paterne “N” LLY22G de pe glob indică o bogată onomastică asemănătoare (majoritatea numelor de familie s-au fixat îndeosebi în Epoca Modernă), ca: Galbraith, Gillespie, Gorikhin, Grachev, Granlund, Guss, ş.a.

Natalitatea în 2012 Cercetătorul Bănăţean Simion Dănilă, în lucrarea “Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene” - publicată la Timişoara în 2012 - a observat existenţa mai multor “straturi” Gherga în regiune şi a prezentat reducerea numerică Gherga în Belinţ la sfârşitul mileniului II: “Un nume pe care trebuie să-l considerăm cu prudenţă este Gherga nume de familie, Gherguţ supranume şi poate Gana supranume (din bulgarul Gergana). Gherga, consemnat în ‘Protocolul celor ce repusază în parohia Belinţ care este supusă la episcopeasca eparhie a Temişoarei şi să ţine de protopopescul ţinut a Hasiaşului 1779-1814’, a fost cel mai frecvent nume din Belinţ: la începutul secolului XX a apărut de 46 ori, în 1934 de 37 ori iar în 1970 l-am întâlnit în 22 de familii. În familiile Gherga există tradiţia că au venit în Belinţ din Ghergani, Dâmboviţa. Una dintre ele poartă chiar supranumele Ţăranu (‘ţăran’ - în 265


putut-o corobora cu argumente de altă natură”. Arhiva Bisericii Ortodoxe Române din Belinţ prezintă totuşi pe Adam Gherga 1793-1865 (de la casa 55, năşit de Ioachim Veche), Damaschin Gherga / cununat cu Ana Adam în 1822 (năşit de acelaşi Ioachim Veche), Nicolae Gherga “alias Adam” 1851-1877 de la casa 28, Livia Gherga născută în 1877 la casa 11 ca “fiica lui Vincenţiu Adam şi Elena”, Constantin Gherga născut în 1880 la casa 11 ca “fiul lui Vincenţiu Adam şi Elena”, Ana Gherga născută în 1882 la casa 11, ca “fiica lui Vincenţiu Adam recte Gherga şi Elena”, ş.a. iar privind relaţiile Gherga - Haţeg, registrele au marcat de pildă cununia din 1839 a Anei Gherga 1820-1860 de la fosta casă 11, fiica lui Gheorghe Gherga şi Maria, cu Gheorghe Haţeg (naş Vincenţiu Veche), etc. Pe de altă parte, similarităţile onomastice Gherga - aşa cum e de pildă în România - au condus la incidenţa unor nume de familie asemănătoare în lume, ca de exemplu regăsite acum în ţări diferite, sub diverse forme, ca în Croaţia Grga, ş.a., în Italia Ghergo, Gorga, ş.a., în Moldova Gherega, Ghereg, Gheorghia, Gherghi, Gherica, Gheorghi, Gherghiu, ş.a., în Polonia Gryga, ş.a., în India Gharga, Gherak, Ghargae, Ghargai, Gharg, ş.a., în Algeria Guergah, Gherak, ş.a., în Camerun Garga, ş.a., în Mauritania Guerga, Ghargha, ş.a.

Cea mai recentă eră din istorie e Epoca Modernă, existentă şi acum; după ultimul război mondial, România nu mai este vecină nici cu Polonia, nici cu Slovacia. Arhivele au înregistrat în Polonia / Pomerania la Prangenau 54,09 lat. N, 18,55 long. E pe Gheorghe Gherga, fiul lui Ioan Gherga, botezat în 9 I 1718, la Quashin 54,26 lat. N, 18,25 long. E pe Iacob Gherga, fiul lui Daniel Gherga, botezat în 26 XII 1756 iar la poalele Nordice ale Carpaţilor de exemplu pe Thomas Gierga, fiul lui Iosif Gierga în Walce 50,22 lat. N, 18 long. E, cununat cu Eva în 23 II 1774, ş.a. Până la începutul ultimului război mondial, graniţa dintre România şi Polonia a avut 349 km.

Vamă România-Polonia din perioada interbelică Corespunzător cercetărilor lui Miles Lambert despre numele de familii din răsăritul Slovac, începând cu anul 1601 în Stropkov 49,12 lat. N, 21,39 long. E și Trebișov 48,37 lat. N, 21,43 long. E au fost înregistrate nume de familii variat notate, ca Gergely sau Gergel. În Slovacia - Moravia (numită Valaska în Cehă și notată până în secolul XIX Wallachia pe hărțile Austriece), acolo fiind, conform antropologilor, Vlahi Slavizaţi - evidenţele de pildă au reliefat la Brezno Valaska 48,48 lat. N, 19,38 long. E pe Gheorghe Gherga, fiul lui Ioan Gerga / Gherga, botezat în 12 X 1723, la Dolna Suca 48,57 lat. N, 18,02 long. E pe Ana Gherga, fiica lui Andrei Gherga, botezată în 1770, la Giraltovce 49,06 lat. N, 21,31 long. E pe Ioan Gherga, fiul lui Gheorghe Gherga, botezat în 1750, la Kobyly 49,13 lat. N, 21,18 long. E pe Ioan Gherga, fiul lui Andrei Gherga, botezat în 1763, la Kosice 48,43 lat. N, 21,15 long. E pe Nicolae Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 24 XI 1748, pe Ioan Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 29 IV 1752, pe Ana Gherga, fiica lui Ioan Gherga, botezată în 6 X 1754, la Martin 49,03 lat. N, 18,55 long. E pe Catharina Gherga, fiica lui Georgius Gherga, botezată în 21 IV 1720, pe Dorothea Gherga, fiica lui Georgius Gherga, botezată în 3 XII 1724, la Miercurea Dunării / Dunajska Streda 48 lat. N, 17,37 long. E pe Marina Gherga, fiica lui Ioan Gherga, botezată în 1725, la Moravsky Svaty Jan 48,35 lat. N, 17,01 long. E pe Ana Gherga, fiica lui George Gherga, botezată în 1717, la Pernek 48,22 lat. N, 17,09 long. E pe Mihai Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 1754, la Sabinov 49,06 lat. N, 21,05 long. E pe Toma Gherga, fiul lui Pavel Gherga, botezat în 19 XII 1706, pe Ioan Gherga, fiul lui Georgio Gherga, botezat în 25 VIII 1747, pe George Gherga, fiul lui Iacob Gherga, botezat în 5 IV 1778, la Vranov nad Toplou 48,53 lat. N, 21,41 long. E pe Martin Gherga, fiul lui Georgius Gherga, botezat în 1714, și mulți alții; de altfel, în

Genele umane paterne “N” azi Gherga în Epoca Modernă

266


Slovacia - ţară având proporţia grupului genetic patern Gherga de circa 3% - sunt localităţi cu nume semnificative, ca de pildă Gerge-lak 49,04 lat. N, 21,12 long. E, Gergely-falva 48,27 lat. N, 20,11 long. E, etc. (reflectând posibile întemeieri ori aglomerări Gherga). De exemplu, în primul război mondial, printre ostașii căzuți în lupte au fost și cei înhumați în cimitirul municipal din Kosice / Slovacia, ca Frantofi Gerga în 17 III 1915 și Laszlo Gerga în 26 VI 1918. Până la începutul ultimului război mondial, graniţa dintre România și Slovacia a avut 199 km.

onomastice Grgur / Grgić provin atât din Bosnia şi Herţegovina, cât şi din Croaţia, din localităţi ca Adžamovci 45,15 lat. N, 17,27 long. E / Croaţia, Borovac 45,20 lat. N, 16,59 long. E / Croaţia, Cipčići 43,51 lat. N, 16,09 long. E / Croaţia, Donji Vakuf 44,09 lat. N, 17,24 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Gornji Vakuf 43,56 lat. N, 17,35 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Kotor Varoš 44,37 lat. N, 17,22 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Petrovo Polje 43,50 lat. N, 16,14 long. E / Croaţia, Teslić 44,36 lat. N, 17,51 long. E / Bosnia şi Herţegovina, Vranjić 43,31 lat. N, 16,28 long. E / Croaţia, etc. Conform studiilor genealogilor Bosniaci şi Croaţi din 2014 (printre care Krešimir Đaković, Maria Grgić, ş.a.) despre acele numeroase familii Ghergane, “istoricul lor - cu notarea Grga / Grgo - a fost legat mai ales de Ragusa / Dubrovnik din Croaţia, de Rama din Herţegovina şi de Kraina Bosniacă (partea apuseană a Bosniei). Nobilii Grga / Grgici din Mostar 43,20 lat. N, 17,48 long. E au rezistat în 1466 contra otomanilor care au ocupat Herţegovina, apoi s-au refugiat la izvorul Râului Neretva - ce curge prin Mostar spre Marea Adriatică, unde se varsă prin delta de lângă Ragusa / Croaţia şi ulterior s-au deplasat spre apus, în Bosnia (unde au fost notaţi şi ca Jeličić). Ei s-au stabilit în aşezări ca de pildă Čapljine, Grabu, Kutjevo, Ljubuškoga, Odžaka, Trebižat, Vitaljini, Zvirićima / Zvirovićima, etc.; în 1742 a fost consemnat Grgo Grgić cu 6 membri ai familiei în Vitine, în 1768 a fost consemnat Ivan Grgić cu 5 membri ai familiei în Klobuka, ş.a”. Pe lângă prezenţa nobililor Europeni Gherga sosiţi în America - ca Matias de la Guerga ajuns în Guatemala în 1597, conform “Arhivei Generale a Indiilor” din Sevilla / Spania - sau cei plecaţi din Tenerife / Canare în Texas la San Antonio şi arhivele Americane au indicat prezenţa unor Gherga / ca unul dintre cele mai vechi nume de familie din Noua Lume: în statul Virginia în 1619 a celui notat Griffeth George ori în 1635 a celor scrişi Jane George şi Henry George (el având vârsta de 19 ani), în 13 XII 1748 la Albuquerque 35,06 lat. N, 106,36 long. V / New Mexico, Miguel Gerga și-a botezat fiica Magdalena Gerga iar în 1776 - anul independenţei Americanilor faţă de Britanici - în statul Pennsylvania, judeţul Montgomery, localitatea Lower Salford 40,16 lat. N, 75,22 long. V, a colectorului William Gergas, proprietar a 60 de hectare, 5 vaci şi 3 cai; acela era neînsurat atunci, ca şi feciorul său Abraham. Un exemplu Gergas - cu nașterea în secolul XIX - este în Cimitirul Național Lituanian din Justice 41,44 lat. N, 87,50 long. V / Illinois:

Steagul Moraviei / Wallachei În paralel cu Valahii Gherga din Munții Tatra Carpaţii apuseni, în Slovacia - arhivele din Ungaria eliberată de otomani începând cu secolul XVIII au înregistrat mulți Gherga pe Valea Dunării, în Gyor, Pesta, etc. (consemnați inclusiv de registrele bisericilor Maghiare catolică și reformată); de exemplu, în Kerka Szent Miklos 46,30 lat. N, 16,33 long. E / Ungaria, Ana Gherga şi-a botezat catolic în 19 VIII 1735 fiul Franciscus şi în 14 XI 1749 fiul Ioan, în 18 VIII 1805 Iosif Gherga şi-a botezat catolic fiul Franciscus Gherga, Paul Gherga şi-a botezat catolic în 31 X 1840 fiica Rosa Gherga, în 21 I 1843 fiica Agnes Gherga şi în 2 XI 1847 fiica Ana Gherga, în 15 X 1845 Gal Gherga şi-a botezat catolic fiica Ana Gherga, Rosa Gherga şi-a botezat catolic în 25 VII 1867 fiica Tereza, în 19 I 1874 fiica Agnes şi în 3 V 1879 fiul Andras, Agnes Gherga şi-a botezat în 1 IX 1867 fiul Gabriel, în 5 IX 1874 fiul Iosif şi în 11 IX 1885 fiica Agnes, ş.a.m.d. (mulţi Gherga fiind şi în satele din jurul Kerka Szent Miklos, în S Panonic). De altfel, în actuala Ungarie sunt dealurile Gergely-hegy 48,25 lat. N, 21,19 long. E, Gergelyhalom 47,22 lat. N, 20,46 long. E, etc. sau aşezări ca Gergelytelep 47,38 lat. N, 20,18 long. E, Gergely-resz 47,21 lat. N, 20,49 long. E, Gergely-malom 46,53 lat. N, 17,14 long. E, Gergelyi 48,07 lat. N, 22,20 long. E, etc. (toate cu potenţial Gherga). Printre cele mai numeroase nume de familie Ghergane din Croaţia sunt Jurić de la George / Gheorghe - cu forme ca Đurić, Đura, Đuro / Djuro, Gjuro, Juraj, Jure, Juro, Jurčević, ş.a. sau Grgić (patronimul de la Grga / Grgur adică Grigore), cu variaţiuni regionale derivate în Grgec, Grego, Greogrec, Gregorić, Gregorović, Gregov, Gregović, Gregurec, Gregurić, Gregurović, Grgetić, Grgiček, Grgin, Grginić, Grgo, Gurgurević, Grgurić, Grgurina, Grgurović, Glišić, Gligorijević, ş.a.m.d.: nume similar folosite şi de ceilalţi Slavi Sudici, cu regăsire între Bosnieci, Bulgari, Macedoni, MunteNegreni, Sârbi, Sloveni, etc. Cercetătorul Croat Petar Şimunovici în 2006 dar şi “Enciclopedia Croaţilor” din 2008 au afirmat că numele aparţinând familiei 267


Este de știut că în 1 VII 1509 Englezul John Colet patronul “Companiei Britanice de Mercerie” - l-a împroprietărit cu un conac în Hertfordshire / N Londrei pe William Gerge, ce să rămână şi moştenitorilor, contra unei sume de 8 lire sterline pe an, emigraţia peste Oceanul Atlantic putând fi a descendenţilor). Virginia a fost prima colonie Britanică în America - din 1607 - iar Pennsylvania era colonie Britanică din 1681. În 17 VIII 1733, în Philadelphia / Pennsylvania a sosit cu corabia plecată din Rotterdam 51,55 lat. N, 4,28 long. E / Olanda - via Londra / Anglia - Hans Jurg / Gerg (notat George în America) împreună cu soţia şi 4 copii. Cu strămoşul Catalan - notat American Frank Gorgas născut în 1639 la Barcelona şi mutat în Olanda (emigrat peste Oceanul Atlantic în 1680, la întemeierea Germantown “Cartierul German” - din Philadelphia / Pennsylvania), Josiah Gorgas 1818-1883 a fost unul dintre generalii Confederaţiei Sudiştilor în Războiul Civil American din 1861-1865, după care s-a retras ca rectorul Universităţii Alabama iar primul său născut, generalul William Gorgas 1854-1920, a ajuns președintele Asociației Medicale Americane; în SUA sunt multe morminte Gherga:

Din Belinţ (un “rezervor” Gherga în Banatul Românesc) la începutul secolului XX au migrat mulţi Gherga în SUA, printre care Dumitru născut în 16 VIII 1879 (intrat în New York la 22 IV 1909), Ioan născut în 27 I 1866 (intrat în Philadelphia 39,57 lat. N, 75,10 long. V la 2 IX 1913), Ion născut în 1891 (intrat în New York la 22 IV 1909), Nicolae născut în 4 IX 1879 (intrat în New York la 11 IV 1914), Traian născut în 1 III 1870 (intrat în New York la 23 V 1907), ş.a.

De altfel, listele coloniştilor în N American - încă de pe când statele de acolo erau în formare - de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, reflectă răspândirea Europeană Gherga, ca de exemplu, din:  Ardeal - Ioan născut în 1875, din Bruiu 45,52 lat. N, 24,42 long. E / judeţul Sibiu (intrat în Baltimore 39,17 lat. N, 76,37 long. V / SUA în 1900)  Austria / Imperiul Habsburg - Adam născut în 1857 (intrat în New York / SUA la 28 III 1884) 268




















 

Banatul Românesc - Eva născută în 1882, din Hitiaş 45,42 lat. N, 21,55 long. E / judeţul Timiş (intrată în New York / SUA la 10 I 1914), Paraschiva născută în 1886, din Hitiaş (intrată în New York / SUA la 5 XI 1913), Paul născut în 1882, din Racoviţa 45,42 lat. N, 21,38 long. E / judeţul Timiş (intrat în New York / SUA în 1913), Vicenţiu născut în 1881, din Hitiaş (intrat în New York / SUA la 22 XII 1912) Banatul Sârbesc - Arcadie şi Duşan (intraţi în Baltimore / SUA în 1907), Duşan născut în 1871, din Coştei (intrat în New York / SUA la 25 XI 1912), Gester născut în 1874 (intrat în Tacoma 47,14 lat. N, 122,27 long. V / SUA la 4 IV 1912), Ianoş născut în 1863 (intrat în Portland 45,31 lat. N, 122,40 long. V / SUA la 18 III 1912), Ioţa născut în 1866 (intrat în Quebec 53,45 lat. N, 71,59 long. V / Canada la 3 V 1914), Ioan şi Toma din Iabuca 44,56 lat. N, 20,35 long. E (intraţi în Montreal 45,30 lat. N, 73,33 long. V / Canada la 3 V 1926) CehoSlovacia - Ian născut în 1887 (intrat în New York la 20 XI 1922), Jan din Lendak 49,14 lat. N, 20,21 long. E / Slovacia stabilit în 1883 în Saint Paul 44,56 lat. N, 93,05 long. V / capitala statului Minnesota, Ferencz născut în 1892 (intrat în New York / SUA la 6 X 1913), Suzana născută în 1897 (intrată în Saint John 45,16 lat. N, 66,03 long. V / Canada la 24 III 1920) Croaţia - Miller născut în 1885, din Daruvar 45,35 lat. N, 17,13 long. E (intrat în Detroit 42,19 lat. N, 83,02 long. V / SUA în 1905), Toma născut în 1861 (intrat în New York / SUA la 25 VIII 1909) Germania - Adolf născut în 1881 (intrat în New York / SUA la 29 X 1931), Chas născut în 1852 (intrat în New York / SUA la 29 VI 1883), Ion născut în 1874 (intrat în New York / SUA la 16 X 1882) Grecia - Georgios din Epidaurus, născut în 1867 (intrat în New York / SUA la 25 IX 1907), Klerkos născut în 1898 (intrat în Detroit / SUA la 30 XII 1916), Zellos (intrat în New York / SUA la 17 VII 1953) Italia - Ersico din Napoli, născut în 1904 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1906), Giuseppe din Napoli, născut în 1902 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1906), Giuseppe şi Maria (intraţi în New York / SUA la 21 VIII 1909) Macedonia - George născut în 1858 (intrat în New York / SUA la 13 XI 1908), Pandelis născut în 1885 (intrat în Detroit / SUA la 17 VIII 1908) Polonia - Constantin, Mihai şi Victoria (intraţi în Quebec / Canada la 23 VI 1896), Vladislav născut în 1903 (intrat în Quebec / Canada la 24 VII 1905) Portugalia - Anton născut în 1898 (intrat în New York / SUA la 26 III 1923) Rusia / Imperiul Ţarist - David născut în 1859 (intrat în Galveston 29,16 lat. N, 94,49 long. V /

    



SUA la 22 I 1907), Groch născut în 1881 (intrat în Galveston / SUA la 14 V 1906) Spania - Jose născut în 1896, din Coruna / Galicia (intrat în New York / SUA la 31 X 1930) Suedia - Ebba născută în 1856 (intrată în New York la 20 VI 1884), Erik născut în 1892 (intrat în New York / SUA la 7 X 1922) Turcia / Imperiul Otoman - Lazăr născut în 1888, din Târnoviţa / Trnovica (intrat în New York / SUA la 8 VI 1910) Ucraina / Imperiul Ţarist - Chiril născut în 1892, din Kiev (intrat în New York / SUA la 8 IV 1912) Ungaria - Ana născută în 1880 (intrată la New York în 12 VII 1906), Andrei născut în 1883 (intrat în New York / SUA la 4 XII 1900), Erzsebet născută în 1888 (intrată în New York / SUA la 22 VI 1911), Iacob născut în 1868 (intrat în New York / SUA la 22 VI 1911), Ianoş născut în 1864 (intrat în New York / SUA la 29 V 1901), Ianoş născut în 1879 (intrat în New York / SUA la 7 XI 1906), Ioan născut în 1884 (intrat în New York / SUA la 16 VIII 1910), Ion născut în 1882 (intrat în Winnipeg 49,53 lat. N, 97,08 long. V / Canada în 1905), Iosif născut în 1888 (intrat în New York / SUA la 24 VII 1906), Maria născută în 1887 (intrată în New York / SUA la 26 IV 1906), Saveta născută în 1880 (intrată în New York / SUA la 9 X 1913), Zaiva născut în 1868 (intrat în New York / SUA la 1 V 1901) etc.

Paulina Gherga, născută în 1836 în SUA (pe atunci Vestul American nu aparţinea ţării), a fost indicată de genealogia Lamb; statisticile Americane mai arată că în 1840, un alb liber în Natchitoches 31,45 lat. N, 93,05 long. V / Lousiana era Louis Gherga iar în 1880 Maria Gherga, născută în 1862 în Prusia, lucra în Saint Louis 38,37 lat. N, 90,12 long. E / Missouri. 269


Steagul Finlandei Capitala Finlandei

Recensământul American din 1880 a indicat că în Calumet 47,14 lat. N, 88,27 long. V / Michigan trăiau atunci Ion Gherga, născut în 1835 în Finlanda (pe atunci, Finlanda era stăpânită de Rusia), însurat cu Ana născută în 1855 în Norvegia - ţară unde în 1876 primul lor născut a fost August, după care s-au mutat în SUA - iar în Cleveland 41,28 lat. N, 81,40 long. V / Ohio trăia familia lui August Gherga, născut în 1850 în Germania; alţi Ghergani emigraţi în America au fost Albert Gherga născut în 1875 în Germania, Bertha Gherga născută în 1877 în Germania, Richard Gherga născut în 1879 în Germania (domiciliaţi din 1880 în Cleveland / Ohio), Ioan Gherga născut în 1885 în Finlanda (domiciliat din 1910 în Iron 45,49 lat. N, 88,03 long. V / Michigan), ş.a. Este interesantă observaţia Dr. Valery Kubarev din 2013, că în lume nivelul de corupţie - măsurat cu diverse instrumente este cel mai redus în Nordul Europei, unde sunt cei mai deşi oameni genetic “N” (similar Gherga): o evidentă atitudine structurală de corectitudine. Consiliul Educaţiei din Finlanda - ţara Europeană cu cea mai mare concentraţie genetică Gherga - a decis ca din 2016 elevii de acolo să nu mai înveţe să scrie de mână: va fi prima ţară din lume fără caligrafie în programa şcolară, tastarea la computer fiind considerată suficientă: încă o premieră mondială îşi are sorgintea extrem Nordică.

Recensământul Canadian din 1861 a indicat că în York 43,38 lat. N, 79,24 long. V / SUA trăiau soţii Gherga Benidetto şi Luiza (născuţi în 1838), cu copiii lor Iulia născută în 1857 şi Ion născut în 1859. La 14 IV 1912, Jego Grga Cacic de 18 ani din Kula 45,22 lat. N, 17,53 long. E / Croaţia a dispărut în naufragiul celui mai mare vas de până atunci - Titanic - ce s-a ciocnit cu un aisberg în Oceanul Atlantic; consemnările despre Gherga peste Oceanul Atlantic în Epoca Modernă sunt foarte numeroase, acelea fiind disponibile în documentele de acolo (inclusiv din presă, ca de exemplu cotidianul American “Washington Post” a scris în 19 VII 1912 despre prăbuşirea unei clădiri din Gherga / Daghestan, ce a îngropat 30 de persoane, “Gettysburg Times” din 12 VII 1924 a scris că gangsterul George Gherga de 23 de ani a fost arestat pentru jaful casieriei companiei feroviare din Pennsylvania, etc). Arhivele Argentinei din 1910 au reţinut intrarea în portul Buenos Aires 34,36 lat. S, 58,22 long. V capitala ţării - a 5 Ghergi (Cristina, Dumitru, Ioan şi 2 Parasecheve) din Bulgaria iar în 2 V 1912 a sosit din Imperiul Otoman Christos Gerga; în America de Sud au mai fost mulţi emigranţi Gherga cu diverse variaţii ale numelui, ca Natalio Ghergani de 23 ani, născut în Pola / Croaţia (plecat cu vaporul din Triest), sosit acolo în 19 XI 1928, ş.a. În 2012, Ervin Dubrovic, directorul “Muzeului din Rijeka” 45,19 lat. N, 14,25 long. E / Croaţia a scris: “Printre ‘Italienii’ emigraţi din Krk în America în urmă cu peste un secol au fost cei notaţi Giuriceos, reprezentând enclava care nu era Croată de pe acea Insulă; în sursele istorice au apărut pentru multe secole acolo ca Grgicevic, Georgijevic, Georgiceo, Juriceo, Jurjevic, etc.: formau o faimoasă familie, care a furnizat multe somităţi, până la inclusiv episcopul Antonio Giuriceo, născut în Krk la 1780, decedat la Raguza / Dubrovnik în 1842, care din 1830 a fost consilierul împăratului. Cu toate că au dominat Insula atâta timp, azi în Krk nu mai sunt urmaşii lor”. (Strămoşul Atanasio Giuriceo 1590-1640 a compus în 1635 prima operă muzicală Iliră). În secolele XIX-XX, mai ales din Bazinul Mediteran au intrat în porturile Americane mulţi Gherga - cu diverse variaţii ale numelui - inclusiv din ţările de pe coastele orientale (Turcia, Liban, Siria, etc). Diaspora Gherga - masiv manifestată de-a lungul vremurilor / atât de mult timp şi în atât de multe locuri - s-a menţinut, fiind un proces continuu; de exemplu, familia Gergas / după numele biblic Ghergaseu, care în timpul ultimului război mondial a fost deportată de sovietici din Polonia în Gulagul din Kazakh-stan, a intrat la 28 XI 1948 în Israel - stat oficial format în acel an - la bordul navei Transilvania (de altfel, în Israelul actual totuşi mulţi nu sunt Semiţi, ci descendenţi Khazari, ai acelor N Caucazieni care Medieval - prin 270


convertirea la religia mozaică din motive politice - au constituit “Marele Israel” în N Mării Negre).

cunoaştem decât în mod vag motivele strategice şi etnice care au putut da naştere acestei idei de a împărţi Banatul şi noi credem că nimeni niciodată nu va putea afirma că împărţirea s-ar putea face fără a expune provincia la un total dezastru economic. Unitatea geografică şi economică a fost în cursul timpului un fapt necontestat, (astfel) încât niciodată în cursul istoriei această provincie n-a aparţinut în acelaşi timp decât unui singur stat. Această provincie formează un dreptunghi regulat, ale cărui frontiere sunt constituite de trei mari fluvii, Mureşul, Tisa şi Dunărea, precum şi de Munţii Carpaţi. În interiorul acestui dreptunghi se găseşte un întreg sistem de canale navigabile, de căi ferate, de şosele, care leagă toată provincia cu Tisa şi Dunărea”.

A vedea trecutul poate fi la fel de incitant ca a vedea viitorul (istoria este făcută mai ales de către “învingători”). România există ca stat cu acest nume din anul 1859 (când s-a format sub conducerea domnitorului Ioan Cuza prin unirea Moldovei cu Valahia / Ţara Românească, capitala - chiar dacă atunci mai mare era Iaşi - fiind stabilită la Bucureşti, deoarece era mai departe de Imperiul Ţarist), independenţa dobândind-o în 1877 iar în forma actuală ţara fiind din 1945. În Viena, publicaţia Românească “Albina” din 7 V 1867 făcea reclamă cojocarului Dimitriu Gherga din Mehadia / judeţul Caraş-Severin, care vindea vin din 1866 “calitate primă, din dealurile pietroase de aici”. Monitorul Oficial al României din 19 III 1892 a consemnat moştenitorii Marin Gherga şi Ilie Gherga din comuna Salcia 43,56 lat. N, 24,55 long. E / judeţul Teleorman (de acolo a fost scriitorul comunist Zaharia Stancu 1902-1974, autorul romanelor “Desculţ”, “Şatra”, etc., care a scris şi despre Gherga); despre Gherga a scris și prozatorul Bănățean Virgil Birou 1903-1968 în romanul “Lume fără cer”, ș.a. În Epoca Modernă, cele mai dezvoltate părţi - atât din Serbia, cât şi din România - sunt cele din Banat / regiunea Gherganilor. “Revista economică” a consemnat în 10 IX 1900 înfiinţarea în Buziaş a unei bănci româneşti, prin hotărârea unor fruntaşi regionali - între care preotul Ioan Gherga / străbunicul autorului - şi că la Bucovăţ 45,45 lat. N, 21,22 long. E, judeţul Timiş, notarul / secretarul “Institutului de credit şi de economii Bănăţana”, ce şi-a ţinut Adunarea Generală în 19 II 1905, era Cornel Gherga. În revista “Ţara noastră” din 9 V 1909, Alex. Ţinţariu constata că în localitatea Bănăţeană Borcea 44,52 lat. N, 20,28 long. E / acum suburbia Nordică a Belgradului, pe malul stâng al Dunării (pe atunci Banatul aparţinea Austro-Ungariei), printre familiile care şi-au păstrat numele Român - însă nu mai ştiau Română - era şi Gherga: “În partea Sud-Vestică a Banatului, numărul Românilor Sârbizaţi e foarte mare. În puţine locuri sau făcut încercări pentru a pune stavilă Sârbizării. Astfel, multe comune Româneşti s-au Sârbizat cu totul iar altele numai în parte. E semnificativ faptul că deşi locuitorii acestor comune - şi mai cu seamă generaţiile tinere - nu ştiu vorbi Româneşte şi acum îşi păstrează numele de familie a moşistrămoşilor lor (printre numele nesârbizate de familii fiind şi Gerga)”. La conferinţa de pace din Paris - ţinută la sfârşitul primului război mondial - memoriul prezentat de delegaţia Şvabilor (Germanilor Bănăţeni) cuprindea: “A împărţi Banatul ar însemna ruina economică, industrială şi comercială a acestei provincii şi a locuitorilor săi. Noi nu

Anterior “Marelui Război” (primului război mondial), academicianul Bănăţean Athanasie Marienescu a afirmat: “După bătălia de la Mohaci din 1526, principii Ungariei învinşi de otomani au silit în Ardeal pe mulţi din 271


nobilii Români - prin legea nouă - să treacă în naţiunea generică Maghiară, rămânând poporul Românesc numai plebe, fără nici o influenţă la legile ţărei şi fără drept de a dispune de soarta sa. În 1785, împăratul Iosif II al Imperiului Habsburgic (de la care a rămas cartierul Iosefin al Timişoarei) a zis: ‘Naţiunea Românească se tratează tot într-un mod sclavnic şi de aici urmările sunt - în parte - puţina ei statornicie; e adevăr că pentru a face loc coloniştilor, Românilor li s-au luat pământurile cele mai bune, satele lor sau strămutat şi astfel li s-au făcut mai multe apăsări, când ei sunt totuşi cei mai vechi locuitori ai ţărei’. În Banat, cauza imigrării Sârbilor a fost că datorită ajutorului dat de patriarhul Sârb (din Ipek) împăratului Leopold în războiul împotriva otomanilor din 1689, în urma înfrângerii armatei creştine, împăratul îi chemă ca să colonizeze pământul împărăţiei; ca urmare a diplomelor date de Leopold Sârbilor, lipsindu-i pe Români de drepturi în propria lor biserică, au căzut în robia religioasă peste o mie de parohii Româneşti din diecezele Vârşeţ, Timişoara şi Arad. Istoricul Nicolae Velia a scris: ‘Ierarhii Sârbi au practicat o politică de deznaţionalizare, protopopii şi directorii şcolari scoţând în acel mod pe nesimţite din toate bisericile limba Românească şi cărţile Româneşti aduse cu mari spese din Ţara Românească şi Ardeal, întrebuinţând tot felul de mijloace ca Românii să se lapede de numele de familie sau de cognumele Româneşti şi să ia altele Sârbeşti sau ale lor proprii să le Sârbească. Şi de atunci avem atâtea cognume Sârbeşti în sânul naţiunii şi mai ales între preoţi şi învăţători, ca cei mai subordinaţi şi mai dependenţi de ierarhii Sârbi’.” În Banatul Sârbesc / Voivodina în prezent de exemplu există Centrul “Dr. Gerga”, patronat de stomatologul Kristian Gherga la Banatsko Novo Selo (însemnând “Noul Sat Bănăţean”, așezare întemeiată lângă ceea ce Maghiarii anterior au notat ca Gergely Puszta) 44,59 lat. N, 20,47 long. E:

Dr. Gerga în Banatul Sârbesc Este de ştiut - după cum a studiat istoricul Şerban Voicu din Caransebeş - că pe când, din cauza celui de-al doilea război mondial, în România se afla Armata Roşie, s-a mai petrecut o revendicare oficială din ciclul politic de disoluţie a Banatului (manifestarea fiind tot a vecinilor SudVestici ai Românilor, ca şi la sfârşitul primului război mondial, când a fost împărţit Banatul): mareşalul Croat Broz Tito 1892-1980 (conducătorul Iugoslaviei) a pretins în 1945 includerea în federaţia sa - a Slavilor Sudici - a oraşelor Timişoara şi Reşiţa / reşedinţele celor 2 judeţe integral aflate în Banatul Românesc dar dictatorul sovietic Iosif Stalin a respins cererea, catalogând-o ca “absurdă”, considerând că aşa ceva va produce o situaţie “la cuţite cu România”, plus “de luptat cu lumea întreagă”; de atunci însă - sub conducerea aceluiaşi dictator Iosif Stalin - răsăritul României a fost cuprins în Uniunea Sovietică (iar acele părţi Româneşti aflate în Republica Ucraina şi în Republica Moldova - nici azi nu-s în România, chiar dacă Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991). Pe atunci - în timpul celui de-al doilea război mondial - de exemplu în Lugoj președintele “Reuniunii Meseriașilor Români” era Vasile Gherga. În planul livresc Românesc al secolului XX, sunt de evidenţiat despre Gherga de pildă bogata bibliotecă a dirijorului şi dascălului Ştefan Gherga din Topolovăţu Mare 45,46 lat. N, 21,37 long. E / judeţul Timiş din 1892 până când a ajuns la Lugoj, în 1910, cu 1565 de titluri - Constantin Gherga proclamat în 1909 la Reuniunea din Lipova “bărbatul de încredere” în “Biroul Învăţătorilor Bănăţeni”, revista “Banatul” din Timişoara ce în primii 3 ani de la apariţia din 1926 l-a avut ca secretar de redacţie pe Emil Gherga (care apoi a emigrat la Paris), darea de seamă din 1928 a “Muzeului Bănăţean” care a consemnat că “la Lugoj am vizitat biblioteca domnului Ioan Gherga conţinând cărţi de însemnată valoare ce azi nu se mai găsesc, biblioteca domnului Gherga vărsându-se în cea publică din Timişoara, fiind cumpărată de Municipiu”, conducerea în timpul celui de-al doilea război mondial pentru Astra Română a despărțământului de plasă Margina (cuprinzând Margina, Coșava, Curtea, Sintești și Coșteiul de Sus) de către preotul ortodox Tiberiu Gherga, văr primar - tații lor fiind frați vitregi - cu preotul ortodox Aurel Gherga / bunicul autorului, punctele de vedere ale profesorului Petru Gherga despre “Ţiganiada”, studiul antropologic din 1962 al Adinei Gherga despre Sărata-Monteoru 45,08 lat. N, 26,39 long. E / judeţul Buzău, publicaţiile cadrelor universitare Gherga de la Universitatea de Vest din Timişoara, cărţi scrise, printre care “Medierea conflictelor” din 1999 / lucrare publicată de către “Institutul pentru o societate deschisă” din Budapesta / capitala Ungariei în Română, în Engleză și în Romă, în 2004 272


primul manual de incluziune socială a tinerilor dezavantajaţi editat în Engleză la Bruxelles de Comisia Europeană, etc. iar din Strasbourg, Consiliul Europei în 2002 a mulţumit oficial contribuţiilor Gherga în “Repere” = primul manual internațional de educaţie pentru drepturile omului cu tineri, în 2005 scriitorul Sebastien Fraleux din Bretania / Franţa în “Istoriile vieţilor amicilor de departe” a descris acţiunile revoluţionare Gherga din Banat / România, ș.a.m.d.; alte posturi importante în Banatul Românesc au fost ca acela al bancherului Emil Gherga / şeful secţiei din Timişoara a Băncii Naţionale a României în perioada interbelică dar şi în timpul celui de-al doilea război mondial (în ultimul an al regalităţii în ţară, la secţia din Sibiu a Băncii Naţionale lucra contabilul Liviu Gherga, născut în 15 V 1906, nepotul preotului ortodox Vespasian Gherga), etc. De exemplu, “Foaia Diecezană” - organul Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului - din 16 VI 1935 a publicat poezia preotului Tiberiu Gherga, “Eroilor”:

Ortodoxia în lumea actuală În 2014, cercetătorul Român Dinu Barbu din Timişoara, care a făcut reclamă blogului “Originea Gherga” în cartea “Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan” - în capitolul “Gherganii” - a scris că “Un alt Gherga a fost în perioada interbelică directorul băncii ‘Timişiana’ din oraşul Deta: Cornel Gherga, primul preşedinte al ‘Atletic Club Deta’ la 1921” (acel Club Bănățean s-a înființat în 15 V); e de ştiut despre Cornel Gherga că de exemplu la 1913 era dirigintele filialei Vinga a Băncii Timişiana, că în 8 VI 1938 a susținut la Ianova 45,50 lat. N, 21,25 long. E / comuna Remetea Mare, județul Timiș conferința “Regalitate și ființa neamului”, etc. (Corneliu Gherga 28 X 1875 - 3 X 1943 din Belinţ, talentat tenor, a fost preot ortodox în Bucovăţ / judeţul Timiş, imediat după absolvirea studiilor teologice de la Arad, din 1899).

“Azi e ziua de ’nălţare a ’mpăratului Iubirii. Astăzi, Cel ce se jertfise pentru binele-omenirii, Dumnezeu-Omul, Hristosul, pe-al măririi tron s-aşează! Pace sfântă ne trimite pe-a luceafărului rază. Vibrător se ’nalţă ’n slavă dangătul duios de clopot, Din albastre zări senine, lin străbate-un tainic şopot... ‘Pace’ murmură isvorul, ‘Pace’ vântul adiază, Pace dulce, mângâioasă, sufletul ne ’nviorează... Unde sunteţi voi - vitejii - luptători cu ochi de vulturi Zid nebiruit în faţa veneticelor tumulturi, Ce ca roiuri de lăcuste, raiul nostru năpădiră? Dar la focul urei voastre, ca ceara se risipiră! Arhangheli cu lănci de flăcări, zei nebiruiţi în lupte, Demonii răzbunării noastre: goi, flămânzi, cu feţe supte Înfrunta ştiut-aţi moartea cu frenetică credinţă, Cu frunţile ridicate! Totul - pentru biruinţă! Cu durere năbuşită, dar cu mută admirare Evocăm a voastre fapte titanice, legendare, Ce trăi-vor pe vecie, scrise ’n inimele noastre. Strănepoţii-or să se ’nchine, în faţa moaştelor voastre! Cu al vostru sânge nobil ce a curs cu ’mbelşugare Pus-aţi temelie Păcii. Lanţurile milenare Le-aţi sfărâmat cu pumnul tare; curăţind de spini ogorul Aţi făcut ca ’ntreaga lume să admire Treicolorul! Astăzi, Pacea ’mpărăţeşte cu dulceaţa ei divină, Fluturând cu gingăşie sceptru-i verde de măslină. Universul Ţi se-nchină, Te slăveşte! Te adoră! Ziuă-a zilelor senine, feciorelnică-Auroră! În aceste sacre clipe de obştească recreare, V-aducem prinosul nostru, mici martiri cu suflet mare. Voi ne-aţi arătat cum trebue-apărată sfânta glie! Vă urmăm! Jertfi-vom totul pentru scumpa Românie!”

Între faptele remarcabile din Epoca Modernă ale Gherganilor Bănăţeni, pe lângă că au fost mari sportivi (ca de exemplu prezenţa în componenţa de la înfiinţarea din 1921 a primei echipe de fotbal Poli Timişoara ori în 1961 campionul la triplu-salt al Iugoslaviei - federaţie statală de dimensiunile 273


României, formată atunci din Bosnia, Croaţia, Macedonia, Slovenia şi Serbia cu cele 2 provincii autonome, Kosova şi Voivodina - etc.), pot fi menţionate jertfele în războaiele mondiale (ca în primul război mondial Trifu Gherga din Forotic 45,14 lat. N, 21,35 long. E / judeţul Caraş-Severin, voluntar în armata Română - pe atunci Banatul era în AustroUngaria - Sofron Gherga din Maidan / judeţul Caraş-Severin mort în luptele din Serbia, Ioan Gherga din Rusca / judeţul Caraş-Severin, Trandafir Gherga şi Nicolae Gherga din Şoşdea 45,27 lat. N, 21,31 long. E / judeţul Caraş-Severin, ş.a. iar în al doilea război mondial, 7 Gherga - Gheorghe, Ioan, Metodie, Nicolae, Petru, Simion şi Solomon - au fost decoraţi cu medalia “Bărbăţie şi credinţă”, cu spade) şi că Gherganii nu au suportat extremiştii secolului XX, ținând cont de spusa că “în capitalism oamenii îi exploatează pe oameni iar în comunism e invers”, ca de pildă în 1924, cu 3 ani înaintea înfiinţării “Mişcării Legionare”, preotul ortodox Nicolae Gherga, pretor al plasei Recaş / judeţul Timiş, atrăgea atenţia autorităţilor asupra pericolelor pentru ordinea publică ale nou-apărutelor posturi fasciste în zonă (ironic, vecinul Mircea Gherga al casei strămoşeşti din Belinţ, născut în 1921, a fost deţinut politic de comunişti din 1952 pentru 5 ani, ca “şef de plasă al mişcării legionare”). Este de ştiut că Horia Sima 1906-1993, profesor de Română în Banat la liceul din Caransebeş 1932-1936 şi apoi la Lugoj 1936-1938 (devenit comandantul “Mişcării Legionare” după moartea “Căpitanului” Zelea Codreanu din 1938), arestat în 18 V 1940 la Clopodia 45,16 lat. N, 21,28 long. E / judeţul Timiş, a scris că după ce directorul general al Siguranţei i-a arătat “harta întocmită în conformitate cu cercetările făcute de toate poliţiile şi jandarmeriile din ţară” - adică din România “Mare” - “examinând harta, văd că Banatul figura împânzit în întregime de echipe teroriste; în Oltenia, nimic: regiunea Banat a fost clasificată întâia pe ţară - în alegerile din 1937 iar plasa Teregova şi plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare (fusesem şeful regiunii şi nevoile organizării mă purtaseră în lungul şi latul celor 3 judeţe - Severin, Caraş şi Timiş - putând spune că n-a fost sat, de la Dunăre la Mureş, pe care să nu-l fi călcat). În toate comunele aveam garnizoane puternice, o ţărănime mândră şi înstărită, oameni liberi care nu se temeau de stăpânire; în alte părţi, ţăranii erau săraci şi asupriţi”. În chiar epilogul lucrării “Rănile memoriei” din 2003 - dedicată rezistenței din munți - Dr. Aurora Liiceanu a scris (astfel dorind ca profunda sa carte de documentare să se încheie): “Ianăş Gherga din Rusca declara seren, acum câţiva ani, că un vecin îi mărturisise că fusese plătit să-l spioneze, iar altul că l-a urmărit 10 ani. Admite că el, ca şi ceilalţi care au intrat în rezistenţă, au fost biruiţi, că s-au sacrificat. El mulţumea celui care-i înregistra amintirile cu vorbele: ‘Noi vă mulţumim că vă aduceţi aminte de noi’. Ce-l putea mulţumi mai mult decât răspunsul primit de la un tânăr: ‘Suntem obligaţi, că prea mult aţi suferit!’?” În România, după ultimul război mondial (cel mai groaznic din istoria lumii, început de Germania - care l-a purtat cu ajutorul petrolului din România, ţara furnizându-i combustibilii pentru maşinile de luptă pe toată durata conflagraţiei mondiale - şi încheiat prin bombardarea atomică a Japoniei), au dispărut majoritatea tradiţiilor milenare: o uriaşă tragedie pentru Români dar și pentru umanitate; sufletul şi spiritul Românesc a fost grav afectat de către comunişti (extremişti care încă mai trăiesc şi acţionează agresiv printre Români), instalați în România după al doilea război mondial / foarte activi și acum. (Țara Românească a extras organizat petrol în premieră

mondială - pentru prima oară în lume - în 1857 / capitala București fiind primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant; după 2 decenii și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman).

Capturi din filmul “Sfinţii necunoscuţi ai Banatului” 274


În 2013, premiul pentru cel mai bun documentar de televiziune din România a fost acordat filmului “Sfinţii necunoscuţi ai Banatului” - realizat de Constantin Mărăscu, fost director al TVR Timişoara - despre partizanul anticomunist Gugulan Petru Gherga / zis “Cârciob”, al cărui nume este inscripţionat pe monumentul cu lozica “Voi nepoţi şi strănepoţi să fiţi ca bunicii voştri, să credeţi în Dumnezeu şi în Neamul Românesc” de lângă Biserica Ortodoxă din aşezarea Bănăţeană Rusca: “este un octogenar gospodar, simpatic, glumeţ şi înţelept; e unul dintre fruntaşii satului Rusca-Teregova, judeţul Caraş-Severin (condamnat 25 de ani de detenţie pentru ‘crimă de uneltire’, a executat 14 ani, fiind prin 13 închisori - a muncit inclusiv la minele de plumb şi la stuf în Balta Brăilei ori la Canal - deoarece aproviziona partizanii din Banatul Montan cu alimente şi arme iar tatăl său a murit împuşcat în luptele cu securitatea)”. În 1998, parlamentarul ţărănist Ion Diaconescu - preşedintele Camerei Deputaţilor din România - în “Temniţa, destinul generaţiei noastre” a scris că “până în prezent, mi-aduc cu drag aminte de foarte mulţi din acei ţărani în compania cărora te simţeai reconfortat sufleteşte, cum să-l pot uita pe Petrică Gherga din Rusca Banat”.

Lugoj - Vasilie Gherga, născut în 1 I 1932, fiul preotului ortodox Aurel Gherga (care postbelic, ca văduv din 23 III 1938 după frumoasa Minorena Gherga, născută Domnica în Bucovăţ / judeţul Timiş, fiica lui Iosif Jugariu din Bazoş 45,44 lat. N, 21,29 long. E / judeţul Timiş - anticomunist care în 1953 a murit în Penitenciarul Timişoara - şi a localnicei Marta Ignea / fata primarului, n-a acceptat să fie episcop ortodox în Banat datorită orânduirii instaurate), a fost pedepsit de regimul comunist pentru “origine nesănătoasă” la muncă forţată în mină / în prezent recompensat pentru acea persecuţie prin pensie reparatorie de către Ministerul Apărării României, etc. Iată un extras - intitulat “Iarna” - din încercările poetice ale lui Vasilie Gherga / tatăl autorului lucrării “Originea Gherga” (bărbat înalt, cu tatăl Aurel Gherga și cu fiul Eugen Gherga având fiecare 2 metri înălțime / bunicul lui Ioan Gherga și nepotul lui Cristian Gherga având - ca și el - cu câțiva cm mai puțin, fiind respectată o simetrie fizică genetic programată, alternativ pe fiecare generație): “În Banat, la noi în ţară, Brazii îs albi ca şi o floare, De zăpadă s-au umplut, Dimineaţa nu-i mai soare. Ninge-ncet şi totu-i mut, De prin văi, din depărtare, Vântul bate în fereştri, Neaua creşte tot mai mare, Flori pe geamuri înfloresc. O copilă îngândurată, În căsuţa tristă, rece, Se gândeşte ce să facă, Frig prin trup îi trece. A visat un vis în noapte, Că de iarnă o să scape, Frumuseţea florilor pe geamuri Toate, ea o să le coase. O să-i ducă zânei Dochii, Pentru voalul de mireasă, Ca să-şi facă iia cunună, Din împletitură aleasă. De durere începe a plânge, Frigul îi pătrunde-n oase, Viscoleşte într-una afară, Iarna-i grea şi e geroasă. Lupii umblă pe câmpie, După pradă, după hrană, Vai de stânele de oi Şi de care înnoptează Afară, norii zboară Şi ceru-i încărcat, Se duc în depărtare, Spre locul adorat. Acolo ea trăieşte, Cuprinsă de fiori, Cu dor la iubire se gândeşte, Spre tainice comori. O, tu din depărtare, De-ai ştii ce azi gândesc, Chiar ca un soare, Grăi-mi-ai de iubesc: ‘Dar tu eşti o copilă, Nevinovată floare, Cu gândul la iubire,

Vasilie Gherga Gherganii au suferit datorită comuniştilor, ca de exemplu pentru sprijinul în Banatul Montan / acum judeţul Caraş-Severin a partizanilor care au rezistat armat dictaturii comuniste (arestaţi fiind Gugulanii din Rusca-Teregova 45,09 lat. N, 22,17 long. E Crişan Gherga, Ianăş Gherga cu care scriitoarea Ana Blandiana născută în Timișoara a publicat în 2008 o discuție amplă şi Petru Gherga - despre care Academia Română în “Anuarul Institutului de Istorie Xenopol” din 2006 a scris că “ajunsese negru din cauza bătăilor” - Ioan Gherga din Petroşniţa 45,19 lat. N, 22,15 long. E / comuna Bucoşniţa, Pavel Gherga din Slatina-Timiş 45,15 lat. N, 22,17 long. E, Viorica Gherga din Rusca Montană 45,34 lat. N, 22,27 long. E, ş.a.), Dorina Gherga din Ferendia 45,19 lat. N, 21,29 long. E / judeţul Timiş a fost deportată din 1951 în Bărăgan, Constantin Gherga din Jdioara 45,37 lat. N, 22,06 long. E, comuna Criciova / judeţul Timiş în 22 VIII 1988 a încercat evadarea din lagărul comunist cu un avion artizanal, fabricat în secret acasă cu ajutorul fiului său Cornel Gherga - trebuie ştiut că invenţia Bănăţeanului Traian Vuia, realizatorul primului avion din lume, membru de onoare al Academiei Române, a fost finanţată şi de Gherganii care frecventau “Clubul Poganilor”, adică al “vânjoşilor” din 275


La tine mă gândesc, Deşi eşti în depărtare, Te iubesc’. Pe cer apare un cerc de foc, Lumina se măreşte, Cărarea se lungeşte, Rotund e cercul de foc, Dă lumină, strălucire, Cercul de foc Străluceşte încontinuu, Luminează la mijloc, Toate au viaţă De la lumina cercului de foc, Soarele”.

înfăţişare cu totul diferită, redusă cu alte cuvinte la contururile unui program stereotip; înot, canotaj şi zburdălnicii sub mângâierea vântului din larg, şuvoind spre litoralul policrom. Noi însă am adăugat la toate aceste petreceri tinereşti mirajul din povestirile părinţilor lui Dal. Ne aşezăm sub imensa ciupercă din pânză multicoloră, înzestrată cu dispozitive pentru ventilaţie, în jurul măsuţei rotunde la care rezervăm totdeauna 2 fotolii pentru pionierii de acum 25 de ani ai Euxiniei. Îi ascultăm povestind şi ne entuziasmăm, visând fiecare dintre noi măcar atât cât au făcut ei. Îl invidiem pe Dal, care a văzut totul, cu prilejul unei călătorii cu părinţii lui în Lună, şi mai ales pentru faptul că îl aşteaptă o minunată muncă după absolvirea facultăţii, în aceeaşi Euxinie spre care ne îndreaptă amintirile soţilor Şomu. Mur Gherga, al treilea dintre noi, este pur şi simplu înflăcărat de descrierile pe care le ascultăm despre portul de la Marea Liniştii şi arde de nerăbdare să-i studieze înfăţişarea de metropolă selenară. - Euxinia se prezintă astăzi ca o splendidă aşezare în care stilul tehnicii şi al arhitectonicii îşi găsesc cea mai fericită exprimare şi îmbinare, ne spunea Euseb Şomu întruna din zilele acestea. Mai ales pe tine, Mur, desigur că te preocupă acest lucru. - Eu am văzut-o, a intervenit Dal. - Şi o vei vedea iarăşi curând, observă Euseb, zâmbind şi privindu-şi în treacăt fiul, nu fără o sclipire de maliţie binevoitoare în ochii săi albaştri. Te va însoţi şi Mur. E tot ce poate fi mai ciudat dacă vreţi, dar nu în ceea ce este Euxinia astăzi. În locul crăpăturilor monstruoase care brăzdau în lung şi în lat suprafaţa lunară au apărut canale pline cu apă, pe care ambarcaţii de felurite dimensiuni plutesc în toate direcţiile, ca într-un labirint acvatic pe care nimeni nu şi l-a imaginat cândva. Un mare număr dintre aceste canale, aşa cum le-aţi văzut şi voi trasate pe hărţi, sunt convergente faţă de coordonatele Euxiniei, aşezată în golful din partea de vest a Mării Liniştii. Ploile de meteoriţi care altădată loveau nemilos suprafaţa lunară, modelând-o brutal şi dându-i pe alocuri aspecte de coşmar, nu mai sunt posibile astăzi. Pătura densă de atmosferă care câştigă în grosime pe zi ce trece, datorită imenselor instalaţii de regenerare oxigenică, a alungat cu desăvârşire şi pentru totdeauna pe aceşti duşmani perfizi care atacau solul selenar, lipsit de apărare. Vânturile liniştite născute din întreaga ambianţă creată acolo au făcut din golful de care vă vorbesc un minunat colţ de lume, odihnitor şi foarte potrivit aşezărilor omeneşti. În locul unde cândva funcţiona agregatul suplimentar de captare numit de noi Euxinia s-a născut şi a crescut oraşul-port cu acelaşi nume, o aglomerare de edificii cu o multitudine de forme arhitecturale, în care sfera, paralelipipedul şi poliedrul şi-au găsit îngemânarea într-o armonie surprinzătoare, cu ogive rotunde, flancate de coloane brâncuşiene, alături de capiteluri şi modilioane înflorate. O vegetaţie stăpânită de priceperea astrobotaniştilor şi astrohorticultorilor trimişi acolo din toată lumea a cucerit spaţiile dintre grupurile de clădiri, cu largi fâşii multicolore, întretăiate de cenuşiul deschis al frunzelor. În centrele de producţie ale oraşului, reactoarele funcţionează sincron, asigurând gravitaţia, pcea şi molcolmul din atmosferă. Nu departe de port, de pe cele 4 cosmodroame, mulţimea de rachete, astronave şi rachetoplane îşi iau zborul sau aselenizează neîncetat, iar staţiile de captare învecinate primesc şi difuzează semnalele ce sosesc din alte părţi ale Cosmosului. În jurul şi în centrul acestui peisaj, oamenii selenari îşi duc viaţa fără să tânjească după locurile de pe Pământ. Dar, dragii mei, n-a fost totdeauna aşa. Într-un trecut

În România anului 1967 - înainte cu 2 ani de prima aselenizare a oamenilor - Bănăţeanul Mircea Bandu a publicat în colecţia “Povestiri ştiinţifico-fantastice” nr. 301 o ficţiune ştiinţifică (având titlul “De la Cousteaunia la Euxinia”), cu Gherga printre protagonişti: “Apa sărată şi uşor încălzită de soarele marin urcând spre înălţimi ni se prelinge pe trupurile înviorate. Ne înfundăm picioarele în nisipul moale de pe plajă şi ne îndreptăm alergând spre vestiare. Ne bucură pe toţi gândul că nu întrerupem hârjoneala în apele Mării Negre decât numai pentru a ne aşeza comod în fotoliile din jurul mesei cu băuturi răcoritoare, în aşteptarea lui Euseb Şomu şi a soţiei sale, de la care am aflat şi vom mai auzi multe. De câteva zile nu mai facem altceva. Şansa pe care o avem se datorează lui Dal, care ne-a făcut cunoştinţă cu părinţii săi. Lipsa lor ar fi imprimat şederii noastre aci o 276


îndepărtat, triestele celor 2 Piccard constituiau o cucerire a ştiinţei, un mijloc îndrăzneţ de cercetări. Astăzi sunt pur şi simplu exponate de muzeu sau sursă de inspiraţie pentru monumentele din pieţele şi bulevardele marilor aşezări ale omenirii. Ele însă au fost un obiect de admiraţie pentru mine şi pentru comandorul Gherga, tatăl tău, Mur, un ilustru acvanaut despre a cărui activitate vorbesc izvoare cunoscute şi de voi cei tineri. Pe vremea aceea eram şi noi cuprinşi de entuziasmul caracteristic epocii, de înflăcărarea care, cu o repeziciune fără seamăn, a împins generaţia noastră la acţiuni dintre cele mai îndrăzneţe. Mă veţi întreba de ce trebuie să vorbesc astăzi despre triestele piccadiene şi despre vechiul meu prieten, acvanautul Gherga în legătură cu istorisirea al cărei început îl cunoaşteţi. Trebuie să mă explic, deoarece şi astăzi stăruie o strânsă corelaţie între Euxinia şi întâmplările prin care am trecut Ena şi cu mine, iar locurile unde am lucrat împreună cu Gherga nu sunt străine de ele. Euseb se opri o clipă, părând că-şi adună amintirile. Ena îl învăluia cu o privire caldă, surâsul ei ni se părea un semn încurajator pentru povestitorul aplecat spre aducerileaminte ce-l năpădeau, venind furtunatic de undeva din largul mării. - În adâncurile Pacificului, acolo de unde astăzi cromul, titanul şi alte metale pleacă în transporturi neîntrerupte în toate ţările şi chiar în Euxinia lunară, a luat naştere una dintre cele mai puternice surse de extracţie destinate folosului întregii omeniri. Adoptând denumirea centrului de cercetări ştiinţifice care-i fusese vecin, se numea Cousteaunia. Spre această Cousteaunie ne-am îndreptat acvanautul Gherga şi cu mine. Eram foarte tineri şi n-aveam altă experienţă decât aceea pe care ne-o însuşisem în antrenamentele făcute în Marea Roşie, unde fusesem trimişi de Centrul pentru exploatarea abisului submarin. Încă de pe atunci ne interesau pe amândoi lucrările pe care oamenii îndrăzneţi le efectuau departe de amplasamentele Cousteauniei, în Antarctida. În mintea noastră, cele mai temerare visuri luau contururi de faptă. Gherga îmi spusese odată că dacă imensa calotă de gheaţă a Antarctidei ar putea fi mutată sau îndepărtată într-un fel sau altul, omenirea n-ar avea decât de câştigat, întrezărind o viaţă nouă pentru bătrânul nostru Pământ. - Planeta noastră se va numi şi mai propriu Terra, pentru că un timp nemăsurat de lung nu şi-a meritat numirea; are doar atât de puţin pământ, şi poate atunci şi Cousteaunia nu va mai fi submarină, ci o oarecare întreprindere de cercetare şi exploatare a subsolului. Mi-a spus aceasta, acolo în adâncuri, când, cu ochii aţintiţi pe tablourile de comandă sau pe ecranele multiplelor dispozitive de coordonare, urmăream operaţiile de cercetare. - Sunt încă greutăţi enorme. S-ar putea ca omul să fie învins de acest efort, mi-am manifestat eu îndoiala. - Nimeni nu învinge întotdeauna, mai este şi învins, mi-a răspuns râzând Gherga. Îţi aminteşti dictonul latin? În cele din urmă însă oamenii vor izbuti. Nu bănuiam cât de aproape eram de împlinirea acestui vis şi nici nu puteam ghici că eu însumi aveam să trăiesc această clipă. Euseb a continuat să ne istorisească marea întâmplare şi în zilele următoare. Ne aflam din nou în jurul mesei rotunde, sub ciuperca furnizoare de aer răcoros. Simţeam cu toţii că dorea să-şi reia firul povestirii ce ducea la Euxinia, păstrând sub tăcere cu o discretă reţinere, în faţa surâsului tovarăşei sale de viaţă şi a fiului său, minunata lor

întâlnire peste spaţii. Ştia şi Ena Şomu să povestească, uneori când Euseb rămânea pe gânduri, îl completa, privindu-ne cu zâmbet chipurile avântate spre cunoaştere, spre nou. Dar în ziua aceea caierul amintirilor îl toarse tot Euseb. - Ţi-aduci aminte, Ena? Mai rămăsese doar problema slabei forţe de gravitaţie a Lunii! - Da, da, răspunse ea. Se ştia de când lumea că atmosfera şi apa s-ar pulveriza de pe Lună în neant. - Până în cele din urmă însă, aşa cum ştiţi, totul s-a putut înlocui cu viaţă... - Nu prea uşor, zâmbi Ena unei amintiri îndepărtate. - E drept, confirmă Euseb, dar a fost totuşi posibil după ce operaţia principală se terminase. - Numai după ce toate statele de pe planeta noastră au pus, aşa zicând, umăr la umăr, antrenând un potenţial uriaş în oameni şi valori, întregi soţia lui. - Cu trudă şi îmbinare de forţe într-adevăr, continuă Euseb. Apoi a venit rândul culturilor forţate de plante şi alge marine. Toate atrăgeau atmosfera, o reţineau... - Dar cum a fost posibil? întrebă unul dintre noi. S-a scris atât de mult în legătură cu procedeele urmate, dar fiecare expunere diferă una de cealaltă. - Simplu în ansamblu, dar complex în mulţimea operaţiilor. Cu un cuvânt, prin ceea ce s-a petrecut din clipa în care creierul electronic al agregatelor instalate pe calota Antarctidei a declanşat topirea gheţii prin raze infraroşii, în cercuri concentrice din ce în ce mai mari, iar cel de pe Lună a captat apa rezultată. Între cele 2 momente însă au avut loc o serie de faze, începând de la descompunerea apei în elementele ei, transformarea acestora în energie luminoasă, dirijarea razelor laser optice spre satelit şi în cele din urmă captarea acestei energii prin forţa reactorului selenar, capabil să transforme prin sintetizare oxigenul şi hidrogenul în apă. Ena a schiţat un început de râs: - Cine te-ar asculta mai cu calm ar crede că ai intenţia să faci o lecţie de cosmodeversare a tuturor apelor de pe Terra. Norocul e că toţi sunt veseli şi entuziaşti şi că acordându-ţi simpatia lor fără condiţii se prefac a nu ştii cum s-a întâmplat totul, spuse ea. Intuiam însă împreună cu ceilalţi că Enea vorbeşte aşa pentru a pregăti răspunsul la întrebarea mută ce pornea din ochii noştri. - Noi însă, Ena, tot nu ne-am întâlnit decât în clipa când şuvoaiele de apă năvăliseră în Marea Liniştii, transformând-o cu adevărat într-o mare cu ape, înconjurând poalele munţilor inelari. - Şi aceasta, zise ea, a coincis cu momentul când pe cerul satelitului au apărut norii şi când... - Minele suboceanice din apropierea coastei chiliene au devenit mine de subsol, continentul s-a lărgit, apropiinduse de Antarctida, iar prietenul meu Gherga s-a transformat dintr-un redutabil acvanaut în şeful celei mai mari întreprinderi de exploatare terestră de cobalt şi titan. - Aşa a fost, într-adevăr, ţinu să adauge Ena. Era ca şi cum cerul ar fi sorbit toate oceanele Pământului. - Da, spectacolul era de neasemuit. Bolta cerească pe o anumită porţiune, în unghi aproape drept faţă de orizont, căpătase o strălucire insuportabilă. Razele solare trecând prin enorma cantitate de apă, îi amplifica iradierea diamantină, înecând totul într-o baie de lumină care făcea să ne doară ochii. Am stat faţă atuncea la năvala apelor în bazinul mort al Mării Liniştii iar mai pe urmă la înstăpânirea pâclelor de nori cenuşii revărsaţi spre est, în direcţia Mării Fecundităţii şi spre 277


nordul Lunii, acolo unde Marea Seninătăţii îşi desenează perimetrul rotund. La început totul era aidoma unei ploi pământene. Mi-era teamă şi mie şi celorlalţi câţi eram în Euxinia că totul se va pulveriza în cele din urmă în neantul deschis. Dar nu, nu s-a întâmplat aşa; preţiosul lichid a inundat însetata întindere de rocă uscată şi a rămas acolo pentru totdeauna. Apoi au venit şi celelalte; fireşte, nu de la sine, ci cu trudă... Povestea s-a terminat aici. Este ultima noastră zi de vacanţă. Marea Neagră îşi trimite spre ţărm geamătul ei uşor în bătaia unui vânt care ne-a devenit familiar. Pescăruşii urmăresc în zborul lor calm linia sinuoasă a ţărmului. La orizont, silueta graţioasă a unui vas de agrement se conturează pe azuriul depărtărilor. De undeva răzbat frânturi de melodii până la masa în jurul căreia am auzit această istorisire despre întâmplările prin care au trecut părinţii prietenului nostru şi caut să-mi imaginez peisajul Euxiniei. Euseb Şomu a încetat o vreme să mai vorbească. Părea că ascultă muzica amplificată prin difuzoarele de pe ţărm, care ne spune ceva despre dragostea unui om al mării. A zâmbit unui gând pe care părea că nu vrea să-l rostească şi, îndreptându-şi privirea spre Ena, i-a spus, ca şi cum noi cei 3 tineri nu eram acolo: - De toate acestea ne-am legat şi noi amintirile. Ena Şomu şi-a întâlnit soţul în înflăcărarea vie a privirilor şi a rostit cu fermitate, dar cu vădită intenţie de a fi auzită şi de noi: - Nici nu se putea altfel. În abisurile sufletului, ca şi în muzică, vremurile noi preschimbă formele aceleiaşi substanţe... M-am gândit atunci că mintea şi îndrăzneala umană au izbutit să aducă apa, atmosfera în deşerturile selenare, substituind moartea cu viaţa, dar că iubirea nu se poate substitui decât sieşi...” Inclusiv scriitorul Român Nicolae Breban l-a avut ca personaj pe Gherga în unele dintre romanele sale, ca “Animale bolnave” din 1968 ori - după ce a devenit academician - “Singura cale” din 2011. (În 2002 şi scriitorul Italian Ascanio Celestini a scris o carte de ficţiune - despre Uriaşul “Cecafumo” - în care un personaj important era cununatul Gherga “cap de lemn”, pe Lumea “Cealaltă”).

1977: campion naţional la volei juniori Caracterizarea făcută în 1980 de ofiţerii ministerului comunist al apărării din România a soldatului grănicer Eugen Gherga a fost că nu era de încredere pentru regim şi de aceea în timpul serviciului militar obligatoriu n-a efectuat paza frontierei Româno-Iugoslave pentru care era de fapt în armată, ci consemnat pe întreg stagiul la cazarma din Timişoara (cu mai multe pedepse, în unitatea militară - care avea peste o mie de soldaţi - fiind “campionul” arestului); confirmând încă o dată latura Ghergană de facere a istoriei, inclusiv că selecţia oamenilor se face în circumstanţe extreme / în condiţii-limită, pe celebra formă de “omul potrivit, în locul potrivit, la timpul potrivit”, în 16 XII 1989, în prima localitate Română ce s-a ridicat pentru libertate, în prima zi a Revoluţiei Române, după implicarea în prima baricadă a Revoluţiei Române, acelaşi Eugen Gherga a fost primul din România care în public - în centrul Timişoarei - a dat foc panourilor stradale de propagandă ce afişau lozinci comuniste (ceea ce i-a înverşunat atât pe demonstranţi, cât şi pe reprezentanţii regimului opresor), certificat prin Legea Recunoştinţei de către Guvernul şi Parlamentul României ca luptător pentru victoria Revoluţiei Române “cu rol determinant”, distins şi de forurile locale “pentru promovarea idealurilor, în amintirea solidarităţii şi spiritului de sacrificiu”:

278


deviaţie extremă, anume cea social-politică a comunismului): înaintea lansării, Evreul Karl Marx - “părintele” comuniştilor - a scris în ziarul Noului Regat / “Die Neue Reichische Zeitung” că “nu există nici un fel de justificare de a se permite unor naţii primitive de a continua să existe; Valahii / Românii nu vor fi niciodată capabili să iasă din Epoca Pietrei” iar celălalt “părinte” comunist - Germanul Friedrich Engels - a scris, în același an, în ziarul Noii Renanii / “Neue Rheinische Zeitung” că “Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale; ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa Pământului ar fi un pas înainte”. Ceea ce ar fi de observat la cei 2 - care scriau astfel despre despre cine nu se încadra în schema lor de evoluție a societăților spre comunism - ar fi atestarea, neintenționată de către ei, a Românilor ca națiune (înaintea constituirii - prin Unirea Moldovei cu Valahia - a României). În secolul II, Românii nu i-au avut ca “părinţi” pe împăratul Traian al Romanilor şi pe regele Decebal al Dacilor (îndeosebi deoarece şi fizic homosexualul Traian nici n-a avut copii naturali, nobilul Decebal - spre deosebire - având feciori, dintre care 2 au fost faimoşi), însă comuniştii - de pretutindeni - i-au avut ca părinţi pe cei 2 homosexuali din secolul XIX: devianţa politică a provenit din devianţa morală. Starea cunoașterii trecutului - mai îndepărtat sau mai apropiat - e jalnică pretutindeni, nu numai în România; de exemplu, din istoria recentă a României imaginile “operative” (foto-video) realizate de cei care aveau în fişele posturilor înregistrările evenimentelor, de la partidul comunist şi în uniforme militare - adică de la securitate, miliție, armată, ș.a. - în Revoluția din 1989 sunt ruşinoase secrete de stat inclusiv acum, din cauza înfăţişării unor criminali zeloşi, care au făcut numeroase victime printre iubitorii de libertate: imaginile din Revoluția Română ce circulă public de atunci încoace provin numai de la civili - printre care și de la Gherga - nu de la slujitorii fostului regim (ele existând, însă nescoase încă la iveală). De exemplu, în urma unui eveniment organizat în Timișoara la 19 XII 2015 de președintele “Societății Timișoara”, Florian Mihalcea, la propunerea revoluționarului Eugen Gherga, europarlamentarul Suedez Goran Lindblad - președintele “Platformei Memoriei și Conștiinței Europene” - și europarlamentarul Secui Tokes Laszlo au cerut oficial președintelui României, Sasul Klaus Iohannis, să desecretizeze Revoluția Română. Nu întâmplător, Revoluţia Română din 1989 a izbucnit tocmai în Banat: cea mai cosmopolită regiune a ţării (în partea E Europeană a Cortinei de Fier, prima mișcare publică anticomunistă a izbucnit în 1980 la Gdansk 54,22 lat. N, 18,38 long. E, fosta capitală a Pomeraniei (în “Trioraș”), pe când era papă Ioan Paul II 16 X 1978 - 2 IV 2005, anume Vlahul Carol Voicilă / Voitila din Polonia “Mică”, care a sprijinit-o. În disperarea trăită pe atunci de societatea Românească, unii (mai modeşti) ar fi fost mulţumiţi doar cu o mişcare anticeauşistă - numai de înlăturare a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, caz ce ar fi admis rămânerea sistemului - însă Eugen Gherga din Timişoara a fost de la început printre cei care au dat “tonul” Revoluţiei în România: anticomunistă, adică împotriva întregului sistem totalitar / dictatorial; cum toate au un început, Revoluţia Română - care a schimbat regimul din ţară - a început în Banat iar la începutul său s-a evidenţiat şi

Regimul comunist - ca şi regimul fascist - a fost regim criminal; regimul comunist a durat mult mai mult decât regimul fascist şi regimul comunist a produs mult mai multe victime decât regimul fascist. Rădăcina răului a fost în revoluţia paşoptistă - din 1848 - când Evreul Karl Marx şi Germanul Friedrich Engels au publicat împreună, ca masoni, “Manifestul Comunist” (ei au format un cuplu celebru de homosexuali, acei deviaţi social propunând în societate o 279


Gherga în Timişoara, cu rol determinant. În seara de 16 XII 1989 din Timişoara, surpriza prin premiera incendierii panourilor stradale comuniste a fost colosală - atât pentru oprimaţi, cât şi pentru opresori - întâmplare petrecută datorată faptului că dintre protestatari numai Eugen Gherga (fiul lui Vasilie și Maria) avea brichetă: focul şi-a dovedit astfel încă o dată menirea ancestrală, aceea de a purifica; printre alţi luptători Bănăţeni Ghergani oficial remarcaţi cu roluri determinante în Revoluţia Română din 1989 au mai fost Emil Gherga din Lugoj (fiul lui Liviu şi Estera) şi Avram Gherga din Caransebeş (fiul lui Samfiu şi Ana). Revoluţia a cuprins întreaga Românie şi a schimbat orânduirea în ţară, din dictatură în democraţie (mii de oameni au fost împuşcaţi în ţară, dintre care - în prima săptămână - peste o mie au murit şi câteva mii au fost răniţi): în România s-a întâmplat cea mai violentă dintre revoluţiile anticomuniste ale Europei acelui an (precedată de 5 revoluţii relativ paşnice în răsăritul continentului, anume - alfabetic - în Bulgaria, CehoSlovacia, Germania Estică, Polonia şi Ungaria; prima persoană civilă ucisă de o rafală în Revoluţia din România, în 17 XII 1989 în Piaţa Libertăţii din Timişoara, a fost martira Lepa Bărbat, după ce - în aceeaşi zi - o altă femeie a fost zdrobită de un transportor al regimului terorist, în acea zi la Timişoara primul ofiţer din România care a refuzat să execute ordinele regimului represiv fiind Eugen Gheorghioiu din armată, născut în Câmpulung Muscel, azi general în rezervă). În acel regim totalitar / criminal, distrugerea însemnelor regimului în public era pedepsită mai tare decât dacă ar fi fost pentru distrugerea însemnelor naţionale (şi astăzi de pildă, vandalizarea unor simple panouri publicitare - cu reclame - e pedepsită, însă pe atunci acea faptă în public contra simbolurilor regimului atrăgea sancţionarea foarte gravă; de când era dictatura, în public nimeni n-a făcut-o sau n-a scăpat, s-o povestească nepoţilor). În imaginea următoare, Eugen Gherga e în mijloc - între fraţii Bărdăhan - urcat pe un transportor blindat, pe strada din centrul Timişoarei care intenţionat, datorită semnificaţiei deosebite, îşi are de atunci denumirea de la acea zi (a pactizării militarilor locali cu revoluţionarii), anume 20 Decembrie 1989; după exact un sfert de secol, într-un cadru festiv organizat ca jubileu chiar lângă acea stradă, apare titlul decernat de Primăria Timişoara al cetăţeniei de onoare pentru Eugen Gherga (“în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru actele de curaj” în faptele deosebite revoluţionare, începând cu 16 XII 1989 prin luptele de la prima baricadă din Revoluţia Română / lângă Piaţa Maria din Timişoara, prin debutul distrugerii simbolurilor stradale ale regimului extremist / între Opera Română şi Complexul Studenţesc din Timişoara, etc.):

Timişoara, 20 XII 1989 şi 20 XII 2014 Simbolul Revoluţiei Române - tricolorul cu gaură pe când preşedintele comunist Nicolae Ceauşescu era încă în funcţie, a apărut la Timişoara (devenind faimos nu doar naţional, ci şi internaţional); a redat ceea ce era mai important: fără comunism, căci stema ce murdărea tricolorul ruptă de pe steag - era a comuniştilor, nu era doar stema lui Ceauşescu (care a preluat flamura pângărită aşa de la predecesori, el fiind la fel de extremist ca şi ei). De la început, Revoluţia Română a fost anticomunistă - nu numai anticeauşistă - mulţi însă fiind năuci şi în prezent din cauza schimbării regimului (în orizontul lor limitat mulţumindu-se doar cu schimbarea liderului, nu şi a sistemului). Încadrat de politică la extrema stângă, regimul comunist a distrus milioane de Români, unul din scopurile sale fiind să formeze “oameni noi”, reuşind să producă o mulţime de handicapaţi existenţial (prezenţi în societate şi acum); de pildă, doar schimbarea forţată a conducerii sistemului - ce ar fi mulţumit pe mulţi - însemna lovitură de stat, pe când schimbarea nu doar a conducerii sistemului, ci chiar a sistemului (din dictatură în democraţie), însemna Revoluţie iar aceea a şi fost, spre necazul publicului comunizat, care apoi a văzut în diversitatea revoluţionarilor o lipsă de unire, însă acela a şi fost concret scopul revoluţionarilor: de deplasare din totalitarismul unipartidic la pluripartidism - adică la mai multe voci decât una - chestiune greu de înţeles de către victimele propagandei comuniste, persoane mereu vocale faţă de diversitatea revoluţionarilor care au reuşit cu multe jertfe să schimbe sistemul. Imediat după Revoluția Română, din solidaritate națională și internațională au fost în total donați un miliard de dolari Americani în Fondul “Libertatea” din România cu destinația strict pentru revoluționari, bani însă imediat deturnați de stat pentru nevoi economice urgente dar cu promisiunea că în rate - sub forma unor indemnizații - vor fi în timp returnați revoluționarilor; în formă “contractuală”, revoluționarii și-au făcut datoria față de țară - dovada fiind succesul acțiunii, prin trecerea de la dictatură la democrație în prezent bugetul țării fiind dator revoluționarilor (inclusiv din cauza Fondului “Libertatea”, al revoluționarilor Români: “furtul” Revoluției a fost politic dar și fizic / material astfel, prin însușirea banilor revoluționarilor). În România - spre deosebire de alte state - societatea a fost creditată financiar de revoluționari, așa că statul în prezent e debitor efectiv revoluționarilor. În România actuală, “Legea Recunoștinței” pentru revoluționari - face parte din Cultul Eroilor: toate popoarele lumii - inclusiv cel Român - își respectă ceremonios persoanele glorioase, ca mulțumire pentru 280


valorile apărate; popoarele care nu-și cinstesc eroii ajung populații și dispar relativ repede (cei care urăsc revoluționarii sunt efectiv egali cu dușmanii poporului). Comunismul a dispărut dar nu au dispărut comuniştii şi nici paznicii lor, securiştii - adică foştii terorişti - trist evidenţiaţi în România ca cei mai “zeloşi” din Europa (confirmând un adevăr străvechi, al Românilor care atunci când se apucă să facă serios totuşi o treabă, o fac extraordinar - poate chiar mai mult decât ar fi trebuit - ceea ce s-a și confirmat în variate domenii, ca militar, interlop, ştiinţific, ş.a.m.d.); extremiştii fostului regim - împreună cu slugile lor care cu zel denigrează revoluționarii - încă susţin că poporul nu poate prospera fără ei, când de fapt în actualul regim e pe dos, adică ei nu pot prospera fără popor (iar lăcomia lor criminală frânează naţiunea, nu dezvoltă ţara). În comunism - corespunzător “limbii de lemn” oficiale - promovarea oamenilor “sistemului” (așa-numiții “tovarăși de nădejde”) era prin “politica de cadre”, începând cu recrutările de la periferia societății, pe baza dosarelor de “origine sănătoasă”; cei avându-și rădăcinile astfel - pe principiul că “așchia nu sare departe de trunchi” - prin eforturile lor conjugate (căci se cunosc din vechiul regim) până azi nu s-au remarcat decât ținând țara la coada continentului, importantă fiindu-le numai existența parazitară prin intermediul “sistemului”. Revoluționarul Român Tudor Vladimirescu 1780-1821 a enunțat: “Patria se cheamă norodul iar nu tagma jefuitorilor”.

acela se afla în exil pe malul Lacului Geneva, la Versoix 46,17 lat. N, 6,10 long. E / Elveţia; în 2001, cel care a obţinut pentru Casa Regală a României retrocedarea pe Valea Mureşului a castelului de la Săvârşin 46 lat. N, 22,14 long. E / judeţul Arad - reşedinţa regală rurală - a fost avocatul Alin Gherga din oraşul Arad. Din 2008, decoratul Bănățean veteran de război Ioan Gherga este cetăţean de onoare al oraşului Sânnicolau Mare din judeţul Timiş / cel mai Vestic oraş al României; unul dintre “fiii Gorjului” în Timișoara este economistul Cuzman Gherga / expert evaluator iar din 2014, Gugulanul Gheorghe Gherga din Vârciorova 45,19 lat. N, 22,21 long. E / județul Caraș-Severin îmbuteliază suc de mere pentru marele consum, produs în livezile sale de la poalele Muntelui Mic / Masivului Țarcu, în Caransebeş funcţionează Şcoala de Şoferi “Gherga”, domnişoara Oana Gherga (Gugulană din Caransebeş, profesoară în Timişoara) este o solicitată interpretă de muzică populară Bănăţeană, Toma Gherga e directorul Centrului de Zi “ABC” din Reșița / reședința județului Caraș-Severin, Vladimir Gherga din Vârșeț e instructor de Yoga, ş.a.m.d.: Gherganii de pretutindeni își văd de treburi.

Un alt exemplu de acţiune civică este faptul că în prezent oricine poate vedea în staţiile Timişoarei harta transportului public a oraşului, realizată în 2011 - şi actualizată anual - de arhitectul Cristian Şerban Gherga din Timişoara (acţiunile Gherga inclusiv în zone îndepărtate din lume continuă, de pildă în 2013 Cristian Şerban Gherga activând şi în Noua Zeelandă - ţara aflată la cea mai mare distanţă de România - contractat de către o firmă de arhitectură de acolo, câteva luni):

1994 În imagine (din istoria contemporană) apare autorul, conform protocolului Casei Regale de România în dreapta Majestăţii Sale - Mihai, ultimul rege al Românilor - pe când

Gherganii n-au apărut acum - ci îşi au esenţa înaintea existenţei tipului uman Gherga din prezent, în sacra 281


mamă respectată ancestral din care se trag - şi existenţa Gherganilor n-a fost deşartă (cercetătorii de la “Institutul Britanic de Relaţii Umane Travistock” - ce studiază ştiinţa comportamentului uman pentru scopuri politice şi militare au demonstrat că o persoană care îşi pierde rădăcinile este mai uşor de gestionat iar ca atare, pentru a putea fi manipulată, trebuie să i se distrugă nucleul familial şi principiile / de genul “minţile măreţe au scopuri, celelalte au dorinţe; o minte vioaie este întotdeauna greu de controlat”: omul “nou” visat de orice regim extremist, respectiv dictatorial - fascist ori comunist - e cel fără trecut, ca bun de exploatat, acela fiind şi scopul creaţiei omului, pentru lucru / anunţat de Sumerieni, de Biblie, etc). Ținerea intenționată a oamenilor în “beznă”, în ignoranță sau “spălările creierelor” au fost dintotdeauna printre tehnicile conducătorilor (ca practici îndeosebi politice), adevărurile istorice fiind deseori încurajate pentru interpretări publice mai mult artistice decât științifice: mereu diversiunile reușite au fost cele care au ajutat liderii în controlul “prostimii”. Sf. Bernard din Burgundia a enunţat că de fapt în istorie nu există trecut, prezent şi viitor, ci doar memorie, acţiune şi proiecţie (de genul “prezentul este un trecut continuu”) iar scriitorul Slovac Vojtech Zamarovsky 1919-2006 afirma: “Din memoria omenirii nu dispar niciodată oamenii care i-au ridicat gradul de cunoaştere”. La rândul său, istoricul Ceh Milan Hubl 1927-1989 a enunţat: “Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, istoria, cultura şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost iar cei din jur îl vor uita şi mai repede, limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală”.

Gherga a făcut istorie; ba mai mult, Gherga a făcut protoistorie / preistorie (iar printre altele, protocronia poate nu-i chiar “o demență”, ci un instrument ajutător pentru relevări netradiționale / neconsacrate în mod obișnuit, completările studiilor genetice și de alte genuri din Epoca Modernă bulversând cele probabil crezute de unii ca “așezate” definitiv), protocroniști existând peste tot, nu doar printre Români. Unii oameni, de-a lungul vremurilor, din motive diverse (etnice, politice, religioase, sociale / chiar infracţionale) şi-au ascuns identităţile; în prezenta lucrare, autorul a procedat opus: a revelat / a dezvăluit unele aspecte identitare Gherga (de la unele îndepărtate - dar adevărate până la altele recente, evidente). Este de reţinut ceea ce a enunţat scriitorul Francez Paul Valery 1871-1945: “Cei care nu pot să atace gândul, îl atacă pe gânditor”. Se cuvine păstrarea proporţiei dintre uriaşul arbore genetic al omenirii şi ramura Gherga / lăstar genetic relativ nou (comparaţia fiind de la tipul genetic “A” al lui Adam până la tipul genetic “X” al lui Gherga, străbătând aproape întregul “alfabet” genetic); în general, Gherganii au fost consemnaţi istoric de oamenii care genetic erau mai vechi decât ei (aşa cum inclusiv în prezent ultimul model - la orice - e prezentat şi apreciat): cei din grupul patern Gherga au fost genetic mai recenţi decât vechii oameni - care constant au format dintotdeauna majoritatea omenirii - iar aşa ceva mereu s-a regăsit reliefat. Prin bogăţia datelor înfăţişate, lucrarea “Originea Gherga” poate “sperie” unii utilizatori ori - prin unele secvenţe filogene - poate a reuşit să redea amestecul unora, arătând metaforic cât de “varză” (ca verdeţurile tocate) ar fi unele geneze umane: în realitate există corcirea, nu puritatea. Nimeni nu-şi poate alege înaintaşii, nici părinţii; fie că place sau nu (toţi ar putea să-şi accepte moştenirea, cu bune şi rele, căci în final toţi oamenii sunt înrudiţi), e totuși de observat că doar unii au fost documentaţi ereditar, mitic, biblic, istoric, etc. pe o scară de aşa amploare ca Gherga, atât ca desfăşurare temporală, cât şi teritorială, pe aproape zece milenii şi pe aproape o zecime de glob, într-un “tablou” aşezat de către prestigiosul “Institut Smithsonian” - ce are cel mai mare complex muzeal din lume - la temelia culturilor / în imaginea din capitala Americană, de pe Capitoliul American, sediul aceluia e în castelul brun de lângă Obelisc:

Iată cum îşi începea Diodor din Sicilia “Biblioteca istorică” (în urmă cu peste 2 milenii): “Este drept ca oamenii toţi să datoreze multă recunoştinţă celor ce s-au îndeletnicit cu alcătuirea de lucrări privind istoria universală, din vreme ce - prin strădania lor - ei ajută la binele omenirii. Punând la îndemână o învăţătură de folos şi lipsită de primejdii, aceştia au dat prilej cui i-ar putea citi să-şi însuşească experienţa cea mai frumoasă. De bună seamă, toate acele cunoştinţe dobândite prin experienţa personală sunt rod al multor osteneli şi - ca să ni le însuşim - va trebui să înfruntăm multe

Răspândirea actuală a numelui Gherga în lume 282


primejdii, până ce vom putea deosebi tot ce ne este de folos. De aceea eroul ajuns la cea mai înaltă treaptă a experienţei a trebuit să îndure grele suferinţi, ca să vadă cetăţile multor oameni şi să priceapă felul lor de a gândi. Dar o cunoaştere a înfrângerilor şi a izbânzilor altor muritori, cunoaştere datorată istoriei, duce la învăţături lipsite de orice neajunsuri. Apoi, istoricii şi-au dat toată osteneala ca pe oameni - care, în ciuda faptului că sunt uniţi între ei prin obârşia lor comună, sunt totuşi despărţiţi prin timp şi spaţiu - să-i aducă la o aceeaşi ordine a lucrurilor ca pe mădularele unui singur trup. Atunci scriitorii de istorie ne apar astfel ca fiind slujitorii unei pronii zeieşti. Căci providenţa divină stabileşte minunat corespondenţele dintre astre şi natura omenească, în temeiul asemănării, ca să se înfăptuiască astfel desfăşurarea ciclică menită a dăinui în veşnicie. Această pronie împarte fiecăruia ceea ce i se cuvine, aşa cum soarta a hărăzit. Iar autorul de istorie universală îşi alcătuieşte opera înfăţişând omenirea ca pe o singură cetate şi ţinând el o singură socoteală a celor întâmplate, evenimente pe care le transmite ca pe un singur tezaur al întregii umanităţi. Fără doar şi poate, este minunat lucru s-arăţi exemplele acelor nepricepuţi care, greşind, vor sluji mai apoi ca îndreptar viitorimii, pentru ca în feluritele şi schimbăcioasele întâmplări ale vieţii omul să nu mai caute ce trebuie făcut, ci să urmeze pilda acelora ce-au izbutit în cele ce-au întreprins. Atunci când este vorba de sfaturi, îi întrebăm mai curând pe cei vârstnici şi nu pe tineri. Fiindcă bătrânii, în scurgerea anilor, şi-au însuşit o experienţă bogată. Dar priceperea fiecăruia e întrecută de învăţăturile istoriei, pe care noi am recunoscut-o ca fiind mai presus, datorită experienţei atâtor veacuri. Iată de ce, pe bună dreptate, credem că istoria este învăţătura cea mai de folos în toate împrejurările vieţii. Ea nu dă tinerilor doar cuminţenia omului bătrân, dar le sporeşte şi vârstnicilor puterea înţelegerii. Pe cei de rând istoria îi face vrednici de a cârmui şi-i îndeamnă pe cârmuitori a săvârşi măreţe lucruri, trezindu-le dorinţa să dobândească o faimă nemuritoare. Ba încă şi mai mult: prin laudele pe care le aduce ostaşilor căzuţi în lupte, îi face pe ceilalţi mai pregătiţi să-nfrunte, pentru ţară, primejdiile. Iar pe mişei istoria îi abate de la ticăloşia lor, ameninţându-i cu aspra judecată ce va trebui de-a pururi să-i apese”.

Banat); este evident - atât din calcul matematic cât şi din perspectivele mărturiilor - că în total în trecut au fost mult mai mulţi Gherga decât cei de acum.

La începutul mileniului III, ca şi pe timpuri, Gherga - de toate vârstele şi profesiile - se manifestă în multe domenii ale societăţii, atât în România, cât şi în alte ţări (procentual, grupul de familii Gherga, Gheorghe, ș.a. din România actuală încă se află onomastic în “top 10” / pe lângă Popescu, Ionescu, ș.a). În imaginea următoare sunt exponenţi a 3 generaţii Gherga, în Timişoara, 2011:

Această lucrare - în forma sa specifică - cuprinde mişcările Gherga de-a lungul timpului şi pe hartă, în mai multe valuri Ghergane: în general, bazele lucrării “Originea Gherga” sunt formate din ceea ce au relatat despre Gherga alţii, impresionaţi (din zorii omenirii, până în prezent); din “râul” genetic (ştiinţific notat “N” iar mai recent “X”), spiralat curgând dinspre trecut spre viitor - cu meandre în bune părţi ale lumii - de-a lungul mileniilor Gherga a tot apărut, remarcat de oamenii cu care a făcut istorie, prezentarea fiind făcută aşa cum din cele existente pe glob autorul Gherga a înţeles în anul anterior celui al publicării ediţiei. Aşa cum e vizibil la amprentele degetelor - diferite la fiecare om - amprentele genetice sunt diferite la fiecare om, însă pe filiaţia personală fiecare aparţine clar neamului propriu (astfel de pildă demonstrând şi testele de paternitate, etc.): la oricare om există atât caracteristici comune, cât şi caracteristici unice.

Răspândirea Gherga în Banatul Românesc, 2012 Statistica Românilor arată mii de Gherga existenţi în prezent (înregistraţi în viaţă de către evidenţa populaţiei din România, fără variaţiuni ale numelui / în captura anterioară, mărimea indică densitatea Gherga la nivelul anului 2012, în 283


neliniştea morţii iminente, viziunea unor “ferestre” foarte strălucitoare iar după defibrilare, la revenire, plutea un sentiment imens de fericire, în plus fiind o uriaşă sete ce a fost greu potolită abia după câteva săptămâni, cu multă apă băută (din timpuri îndepărtate se ştie despre setea sufletului legat de inimă).

Fibrilația din 2014 Ţinând cont că la 7 generaţii intervine asemănarea fizică subprocentuală, adică mai mică de 1% (copilul fiind 50% dintr-un părinte, 25% dintr-un bunic, 12,5% dintr-un străbunic, ş.a.m.d.), pe linia paternă Gherga a autorului vieţile trăite au apărut, cu datele deceselor şi vârstelor avute, astfel: 30 III 1788 Iancu 47 ani, 27 V 1812 Petru 50 ani, 4 V 1830 Rusalin 44 ani, 21 II 1895 Ioachim 76 ani, 27 II 1902 Damaschin 59 ani, 16 IX 1941 Ioan 71 ani, 9 I 1958 Aurel 60 ani; Gherga din cele mai recente 3 generaţii - Vasilie născut în 1 I 1932, Eugen născut în 9 VII 1962 şi Cristian-Şerban născut în 3 X 1984 - în prezent trăiesc în Timişoara. Pe linia masculină Gherga se poate observa - în ultimele 10 generaţii simetria duratelor vieţilor, scurtă şi lungă, în mod succesiv alternativ: Iancu mai puţin, Petru mai mult, Rusalin mai puţin, Ioachim mai mult, Damaschin mai puţin, Ioan mai mult, Aurel mai puţin; Vasilie / tatăl autorului - cu 3 decenii mai în vârstă decât autorul - şi Cristian-Şerban / fiul autorului sunt pe “valul” / generația cu trai mai mult, însă Eugen / autorul lucrării “Originea Gherga” e pe “valul” / generația cu trai mai puţin (aşadar, moştenirea genetică a bărbaţilor Gherga - împletind cu fiecare generaţie traiul mai lung şi traiul mai scurt - se manifestă consecvent ca ursită). Înălțimea reprezentanților generațiilor Gherga fiind de asemenea simetrică alternativ pe linie paternă, se poate rezuma formula genetic masculină Gherga cumulând cei 2 parametri, a celor înalți cu viață redusă, respectiv a celor mai puțin înalți dar mai longevivi, ca dovedite statistic din evidențele neamului; în plus, un al treilea element este că în generația autorului moștenirea genetică pe partea paternă s-a dovedit la verii primari, ca de exemplu Rodica / fiica surorii mai mici a tatălui autorului, în urma unui infarct cardiac, poartă un stent iar Marius / fiul geamănului tatălui autorului, în urma unui infarct cerebral întâmplat la o vârstă mai tânără decât a autorului, a murit: fizic, privind aparatele vasculare, rudele Gherga sunt sensibile. În prezent, a răposa la doar 52 de ani fără preaviz / din senin, prin oprirea inimii, având un trup sănătos, însă de 2 metri, aşa cum s-a întâmplat autorului lucrării “Originea Gherga” - e un aspect tulburător; “îngerul păzitor” s-a dovedit a fi nu altcineva decât propria persoană, prin decizia imediată de a duce rapid infarctul pe picioare până la spital, cu decedarea tocmai acolo, după intrarea în camera de urgenţă (a fost prima auto-alarmă din viaţă despre aşa ceva iar viteza de acţiune în asemenea context - când orice clipă contează - a fost cea corespunzătoare, căci transportul cu ambulanţa putea dubla timpul, printr-un drum al echipajului de la spital pentru preluare şi apoi returul, prin

Există ideea că investigarea trecutului ar fi periculoasă, în sensul că “răscolirea” după cei duşi pe Lumea “Cealaltă” ar cauza mari probleme, între care şi cea supremă că gândul la morţi atrage moartea (datorită tulburării ordinii aşezate, provocând manifestarea unor forţe oculte). Din cauza stopului cardiac prin fibrilaţie ventriculară (afecţiune letală ştiută cu denumirea de “aritmie” / cea mai severă tulburare de ritm a inimii - statistic cu frecvenţa cea mai mare în ţările Nordice, cu etiologia încă necunoscută deplin), suferit în România / Timişoara la 15 X 2014 - accident vascular cardiac depăşit prin resuscitare cu şocuri electrice - autorul Eugen Gherga nu mai garantează actualizarea anuală a Originii Gherga, nici dacă va mai fi sau nu cândva vreo ediţie, căci corespunzător scrisorii medicale de la ieşirea din spital a rămas “risc cardiovascular foarte înalt”, cu diagnostic complex, cuprinzând “extrasistole”, “angină instabilă”, “hipercolesterolemie” / ereditară, montări de stenturi, etc.: nu se ştie când moştenirea genetică - evidentă Hiperboree, adică extremă Nordică / polară - va acţiona din nou şi pulsul se va opri; spre exemplu - pe lângă cazurile concrete de boli cardiace din familia Gherga pe linia paternă / documentate în Banat pe mai multe generaţii - în 2015 Finlandeza Eeva Lehtinen (cu identitatea paternă similară clanului Laapotti având strămoşii Jerkku în Karelia Rusă, fiind genetic după tată din acelaşi grup ca Gherga) a anunţat că în familia sa majoritatea membrilor au fibrilaţie atrială. Dintre semnele întâlnite de autor la contactul cu Lumea “Cealaltă” - în acel brusc şi extrem de grav incident al atacului de cord revederea fulgerătoare a vieţii, puntea / podul sau “tunelul” luminos, apariţiile altor personaje ori viziunea de deasupra a trupului n-au fost, însă au existat alte 4 semne, anume 284


căratul la spital: deplasarea directă la spital a înjumătăţit perioada respectivă, medicii numind ceea ce s-a petrecut adică încetarea pulsului nu pe stradă, ci tocmai în serviciul de intervenţie la cardiaci - ca “mare noroc”).

Dr. Dumitru Dulcan - profesor universitar de neurologie şi general în rezervă din România - în “Inteligenţa materiei” a scris: “Fiecare dintre noi vine pe lume dotat cu o vocaţie, cu o disponibilitate pentru ceva. Părinţii şi educatorii sunt primii chemaţi să descopere aceste disponibilităţi şi în consecinţă să ne orienteze drumul în viaţă. Numai alegândune un drum adecvat posibilităţilor noastre ne vom putea îndeplini sensul existenţei. Chemarea, voinţa, pasiunea, priceperea, sentimentul de utilitate, randamentul nu pot veni dacă rătăcim pe drumuri străine de noi. Fiecare dintre noi este chemat să lase o urmă prin lumea în care trece. Murim prin fizic. Trăim prin ceea ce rămâne. De aceea trebuie să ne condensăm în fiecare clipă întregul sens al vieţii noastre, ca şi cum aceasta ar fi ultima. Vom avea astfel în permanenţă în spirit acel ‘memento mori’, care - departe de a ne impune sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor - ne va trezi conştiinţa ‘urmei’ ce o lăsăm în toate actele în care ne implicăm. Dacă modelele lumii vii sunt încontinuu reconstituite prin cuante de energie venite din profunzimile materiei, din acel hiperspaţiu cum este numit, de ce n-ar putea fi viaţa eternă, dacă energia din care suntem formaţi este eternă? Întrebarea nu este chiar lipsită de sens de vreme ce durata vieţii este foarte diferită de la o specie la alta. Înseamnă că o viaţă îndelungată este posibilă, dar durata este stabilită după criterii care ne scapă şi nu pot fi nicicum înţelese. Înţeleg că nimic nu este veşnic în Univers, nici chiar el însuşi, dar filozofic vorbind, era posibil să fie. Este aici un mare mister: de ce în veşnicie nu poate fi veşnicie, de ce întro lume eternă nimic nu este etern? De ce moartea într-un Univers cuantic? Cercetări foarte recente în aria neuroştiinţelor sugerează ideea că, în funcţionalitatea sa, creierul poate să respecte un cod etic, similar cu cel al marilor religii sau, pur şi simplu, impus de bunul simţ. Studiile de imagistică au relevat că la nivelul creierului are loc o selectare a reţelelor neuronale în funcţie de conţinutul cognitiv şi afectiv al gândurilor şi sentimentelor care sunt prelucrate la acest nivel. În 2004, specialiştii de la Universitatea Wisconsin au constatat că sentimentele de compasiune şi de iubire nutrite pentru omenire activau arii din lobul frontal stâng, în timp ce sentimentele de indiferenţă, de răceală faţă de semeni activau arii din lobul frontal drept.

Arhimandritul Alexandros Vafeidis - hirotonit la Meteore - a enunțat despre Gheronda = îngerul păzitor: “Când spunem ‘Gheronda’, spunem ‘taină’. Nu trebuie nici să-l ruşinăm, nici să-l dispreţuim sau să-l necinstim, văzându-l cu alţi ochi. Gheronda este precum glezna, care uneşte talpa piciorului care calcă pe pământ, cu inima, care tinde spre cer. Doar când există o asemenea relaţie pot să spun că este posibil ca acest Gheronda este cel care mi se potriveşte. Şi doar dacă mă rog, voi avea un Gheronda bun. Atunci voi putea şi eu să slăvesc, împreună cu fiarele sălbatice, cu desişul pădurii, cu văile, cu munţii, şi cu toată creaţia, pe Dumnezeu. Dacă nu mă rog, nu voi găsi Gheronda”. Privind emotivitatea - în afara Românilor apropiaţi / implicaţi - cele mai prompte mesaje amicale de susţinere în prima lună după infarctul complicat cu stop cardiac au sosit de la amicii Asiatici (din Caşmir / India până în Turcia), apoi de la Europeni, începând din Armenia şi Bulgaria iar din Africa Nordică din Egipt, ceea ce reflectă o străveche realitate, că totuşi răsăritenii / orientalii sunt mai umani decât apusenii / occidentalii; tradiţia orientală - tratând viaţa ca o continuă pregătire pentru nemurire - afirmă foarte plastic: “Cel ce moare înainte să moară nu mai moare după ce moare”. Despre autor s-ar putea zice că “s-a născut de 2 ori”. În mod sigur contactul cu “Cealaltă” Lume se va repeta - cel final fiind fără întoarcere - deoarece moartea e obligatorie (până acum nimeni n-a scăpat viu din viaţă, căci toţi oamenii sunt pe moarte, e doar o chestiune de timp); o altă evidenţă valabilă e că în veşnicie au trecut în total mai mulţi Gherga decât totalul Gherga al celor trăind curent.

285


Pe de altă parte, gândurile şi sentimentele cu semnificaţie negativă determină o serie de modificări biochimice specifice stresului, antrenând după sine întreaga patologie binecunoscută în prezent. Constatăm, prin urmare, că fiziologia creierului nostru este în acest sens în acord nu numai cu concluziile ştiinţei, ci şi cu cele ale religiei. Şi dacă admitem şi sugestiile oferite de experienţele morţii clinice şi cele ale psihologiei transpersonale, în virtutea cărora conştiinţa noastră pare să fie doar un fragment din conştiinţa cosmică, putem spune că Universul îşi exprimă intenţiile prin modul de funcţionare a creierului nostru. Marile lecţii de spiritualitate ne sunt oferite, iată, de propria neurofiziologie. A trăi este, aşadar, o ştiinţă, chiar dacă puţini oameni sunt dispuşi s-o înveţe. Această ştiinţă se bazează pe adevărul despre noi şi Univers, pe relaţia dintre om şi Univers. Suntem vital dependenţi de tot ceea ce ne înconjoară, atât ca fenomen, cât şi ca esenţă, vizibil şi invizibil. Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune şi de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariţia noastră prin hazard, viaţa are un sens. Suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna unui arhitect inteligent şi nevăzut ne-a desprins din lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul creierului capabil să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor ce ne vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat să se implice în demersul naturii prin extensia inteligenţei lui. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea doar o existenţă pasivă. Cu, sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiuni, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele. Când adevărul acesta ne va pătrunde, abia atunci, în clipa astrală a devenirii noastre, se va aprinde în noi lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de Univers”.

Acelaşi savant Român a scris despre “Conştiinţa de dincolo de moarte” (“În căutarea sensului pierdut”, 2008): “Nimeni nu s-a întors de pe Lumea Cealaltă ca să ne spună ce este acolo. Acest argument începe să fie clătinat acum. Regresia hipnotică, regresia transpersonală indusă, respiraţia holotropică sau alte tehnici, studiile prin mijloace ştiinţifice ale morţii clinice, care sunt efectuate în prezent, par să ne aducă informaţii chiar de pe Lumea Cealaltă. Concluziile acestor studii pledează pentru ideea existenţei a 2 registre de manifestare a conştiinţei: o conştiinţă fizică, exprimată în condiţiile de funcţionalitate normală a corpului nostru şi o conştiinţă holotropică sau infinită, manifestată extracorporal, independentă de corpul fizic, într-o altă dimensiune a existenţei (în termeni comuni, în cea de ‘dincolo’). Am putea spune că în experienţa din apropierea morţii facem cunoştinţă cu o altă faţetă a conştiinţei, capabilă de performanţe informaţionale pe care creierul nu le poate realiza. Experienţa din apropierea morţii pare - aşadar - o aventură a conştiinţei în teritorii celeste. Numai că această aventură (dacă se poate irevocabil confirma), reprezintă fundamentul întregii existenţe în Univers. Dacă ştiinţific nu se poate demonstra că experienţa din apropierea morţii este explicabilă prin resorturi ce ţin de fiziologia cunoscută a organismului uman, atunci prezenţa sa este o pledoarie pentru existenţa a 2 realităţi paralele şi interconectate. Una este a lumii fizice, concretă, efemeră, aflată în continuă transformare. Cealaltă este o realitate invizibilă, primordială şi eternă, accesibilă senzorialităţii noastre numai în condiţiile unei conştiinţe modificate. În moartea clinică, deşi creierul nu mai funcţionează, conştiinţa este încă prezentă (manifestată de exemplu prin extracorporalitate). Prin ce miracol dacă - aşa cum ne învaţă ştiinţa medicală - conştiinţa, gândirea reprezintă ‘secreţia’, produsul exclusiv al creierului? Conştiinţa are în primire un creier ca instrument de exprimare sau creierul este ‘stăpânul’ conştiinţei? Experienţa din apropierea morţii nu este singurul argument care pledează pentru supremaţia conştiinţei şi care pare să fie singura noastră instanţă funcţională în cele 2 dimensiuni ale realităţii: vizibilă şi invizibilă. ‘Spiritul’ călătoreşte liber oriunde vrea sau unde este atras. ‘Cartea tibetană a morţilor’ vorbeşte de ‘capacitatea de mişcare neîngrădită şi capacitatea de a trece prin obstacole solide’. Aceleaşi posibilităţi de deplasare sunt menţionate şi în alte stări modificate ale conştiinţei, cum ar fi cele induse prin droguri, crize declanşate spontan, etc. Toţi cei care au trăit experienţe în apropierea morţii au căpătat convingerea certă că viaţa are un rost, un sens, în ciuda filozofiei practice de viaţă cultivată în lumea modernă: simt o fericire care atinge intensitatea extazului trăit în experimentele mistice, o adevărată beatitudine (starea de beatitudine e dată de sentimentul de a trăi într-o indestructibilă unire cu omenirea întreagă şi cu Cosmosul). Studiul subiecţilor implicaţi în experienţe din apropierea morţii a constatat că trăirile lor nu aveau nici o relaţie cauzală cu ideile şi sentimentele lor religioase anterioare sau cu administrarea vreunei substanţe care ar fi putut influenţa sistemul nervos. Senzaţia de fericire şi de izbăvire de orice durere fizică avută anterior este atribuită, în încercarea de a găsi o explicaţie fiziopatologică anoxiei, lipsei de oxigen a creierului prin oprirea cordului şi a respiraţiei în timpul morţii clinice. Când scriu aceste rânduri îmi vine în minte o comparaţie: cei care au trăit experienţa în apropierea morţii ne arată un trandafir superb cu petale colorate şi parfumate, în timp ce omul de ştiinţă îi smulge toate petalele şi ne arată 286


doar tija cu spini spunându-ne: ‘Acesta e adevărul, nu ceea ce vezi’. Explicarea majorităţii fenomenelor din experienţele în apropierea morţii s-a încercat să fie explicate prin eliberarea de endorfine, ipoteză - în opinia mea - complet nefondată. În timpul morţii clinice creierul este lipsit de activitate electrică şi metabolică. Traseul electroencefalografic în timpul morţii clinice este plat, o linie izoelectrică: expresia inactivităţii corticale; potenţialele evocate la nivelul trunchiului cerebral în care sunt situaţi centrii de control ai circulaţiei şi respiraţiei - sunt de asemenea absente. Ele - traseul electroencefalografic şi potenţialele - fac parte dintre criteriile stricte (stabilite prin legi internaţionale) pentru declararea morţii unui organism uman în situaţiile de recoltare a organelor pentru transplant. În consecinţă, dacă testele efectuate evidenţiază absenţa activităţii creierului, cine mai secretă endorfine? Şi admiţând - prin absurd - că totuşi s-ar mai decela o prezenţă a lor, de când aceste substanţe morfinice produse de organism pentru a se apăra de durere au ca efect şi vederea de rememorare a vieţii, de tunele, de ‘lumini’ vorbitoare, etc.? De ce endorfinele nu generează aşa efecte decât în condiţiile morţii clinice? Trebuie neapărat să trecem printr-o moarte ca să ne gratifice cu efectele lor?! Fenomenele din experienţele în apropierea morţii sunt redate şi trăite mult prea nuanţat ca să fie rezultatul unei simple secreţii de endorfine. Mulţi subiecţi afirmă că lipsesc cuvintele pentru a exprima toată bogăţia de impresii pe care o trăiesc. Multe din mărturiile experienţelor în apropierea morţii se apropie de conceptele fizicii cuantice. Timpul şi spaţiul îşi pierd accepţiunea comună. Totul se întâmplă după principiul non-localizării din fizica cuantică. Suntem cu toţii prinşi în plasa Universului, liberi şi interdependenţi în acelaşi timp. Liberi să facem ceea ce vrem şi dependenţi de consecinţele a ceea ce facem. Nimeni şi nimic nu poate exista numai prin sine. Existăm ca determinare atât proprie, cât şi a celorlalţi. De aici decurge marea noastră responsabilitate faţă de semeni, faţă de mediul ambiant şi cosmic. Supravieţuitorii experienţelor din apropierea morţii se întorc cu o nouă înţelepciune, cu o nouă bucurie de a trăi. Un sentiment întâlnit atât în experienţele din apropierea morţii, cât şi în alte stări modificate ale conştiinţei, este cel de certitudine, de realitate a experienţei trăite. Este sentimentul dat de descoperirea, incredibilă pentru mintea noastră, că poate exista într-o altă dimensiune o lume de lumină, de frumuseţe, de pace, de fericire, cu netrăire niciodată la aceeaşi intensitate în corpul fizic, de descoperire a misterului lumii, văzută dincolo de învelişul efemer, de regăsirea sensului vieţii şi a comunicării sinelui său cu Lumina Supremă, cu Sursa. Din relatările experienţelor apărute în timpul morţii clinice (care la ora actuală au devenit obiect de studiu în clinici din ţări cu incontestabil prestigiu ştiinţific), se desprind o serie de date care - chiar dacă nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzii definitive - oferă totuşi o bază largă de discuţii şi ipoteze de lucru. Este experienţa în apropierea morţii expresia funcţionalităţii creierului în condiţii limită de viaţă impuse de stopul cardiorespirator? Ipoteza eliberării de endorfine prin anoxie nu întruneşte condiţiile pentru a fi validată. S-a spus că experienţa în apropierea morţii ar putea apărea în faza de trecere spre pierderea cunoştinţei sau de revenire a cunoştinţei, deci atunci când ar persista încă fragmente de memorie ca suport biologic. S-a verificat prin teste clasice că experienţa în apropierea morţii apare când activitatea creierului a încetat, deci nici la începutul şi nici la sfârşitul momentului de pierdere a cunoştinţei. Imediat după oprirea

completă a cordului se opreşte şi circulaţia sângelui cu instalarea unei ischemii globale a creierului. Ca urmare a acestor determinări studiate prin mijloace moderne se poate conchide că, în momentul implicării conştiinţei şi memoriei în experienţa din apropierea morţii, creierul nu mai este funcţional. Arată ca un computer scos din priză. Dacă creierul este mort, înseamnă că experienţa din timpul morţii clinice nu mai este a creierului, ci a conştiinţei. Cum poate cineva să fie conştient, când creierul este mort? Pentru a avea o explicaţie, trebuie să renunţăm la concepţia tradiţională a ştiinţei actuale conform căreia conştiinţa şi memoria îşi au sediul în creier. Este o concepţie dedusă prin argumente indirecte. Conştiinţa lucrează independent de corp şi este capabilă să realizeze performanţe de care creierul nu este apt. Şi este explicabil să fie aşa. Creierul este limitat în timp şi spaţiu în timp ce conştiinţa pare să fie extinsă la Univers, fără limite de timp şi spaţiu. Conştiinţa poate lucra în altă dimensiune, contrar concepţiilor noastre convenţionale. În acea dimensiune se poate conecta cu câmpul conştiinţei proprii ca şi al altor entităţi. Sunt interconexiunile universale ale conştiinţei. Activitatea reţelei neuronale în momentul gândirii - fenomen evidenţiat îndeosebi graţie rezonanţei magnetice - nu este o dovadă obligatorie că gândirea este şi produsă la acest nivel. Nu este o demonstraţie ştiinţifică făcută în acest sens. Pentru a fi mai clar, noi nu culegem prin electrozii din creier decât nişte potenţiale electrice, care circulă prin fibrele nervoase, ajung la creier şi sunt decodificate în senzaţii (de cald, rece, sunet, lumină, etc.); întreaga lume de stimuli se opreşte la porţile receptorilor situaţi la distanţă faţă de creier. Stimulii sunt codificaţi în curent electric modulat în frecvenţă, formă sub care, în sfârşit, ajung la creier, unde sunt decodificaţi în ceea ce au fost iniţial: cuvinte, sunete, imagini, etc. În linia frântă - care este expresia activităţii electrice a creierului - nu este nici o şansă de a sesiza un gând, un cuvânt, o impresie, dacă vrem să facem uz de mintea noastră. Şi totuşi, conştiinţa ‘ştie’ să traducă aceste semnale electrice în bogăţia de informaţii, sentimente, impresii, care definesc universul nostru psihic şi intelectual. Ştim şi cum se produc aceşti curenţi, care traversează încontinuu sistemul nostru nervos. Ştim multe despre suportul anatomic, despre geneza sa embrionară. Dar nu ştim la ce nivel se integrează conştiinţa: atomic, molecular, celular. Şi atomii şi moleculele şi celulele sunt în continuă schimbare. Într-un an avem deja în noi o garnitură complet nouă de atomi, molecule şi celule. Conştiinţa noastră pare să rămână însă aceeaşi. Cum se face transferul de informaţie de la un atom la altul, de la o moleculă la alta, de la o celulă veche la una nouă, dacă cea nouă nu s-a născut, când cea veche deja a murit? Şi-o lasă prin testament?! Întrebarea mea este valabilă şi pentru neuronii din hipocamp, care sunt suportul memoriei. Nici cu chimia creierului nu stăm mai bine. Orice reacţie chimică este univectorială, are un sens unidirecţional, însă gândirea este plurivectorială şi chiar concomitentă adeseori. Graţie conştiinţei avem o imagine a lumii coerentă, liniară şi nu secvenţială, aşa cum este percepţia, nu sincopată, întortocheată şi întreruptă, aşa cum este suportul său anatomic. Avem o imagine colorată a lumii, deşi atomii n-au culoare, nu sunt nici calzi, nici reci, nu produc nici gânduri, nici sentimente, ci doar configuraţii anatomice. Explicaţia formării de sisteme, a căror funcţionalitate reprezintă mai mult decât însumarea părţilor componente, nu poate explica gândirea. Organismul nostru este un ansamblu de multe miliarde de celule cu şi mai multe miliarde de reacţii pe 287


secundă. Conştiinţa este cea care conferă coerenţa funcţională a acestui imens angrenaj funcţional. Reacţiile chimice şi influxul nervos nu constituie decât ‘cărăuşii’ conştiinţei şi memoriei. Întreaga memorie a unei vieţi şi conştiinţa nu pot fi stocate numai în creier. Experienţele din timpul morţii clinice, spun toţi comentatorii, pun în mare dificultate ştiinţele actuale, dacă vor să explice conexiunile conştiinţei cu cea a unor persoane decedate, care pot transmite informaţii, al căror conţinut este confirmat de experienţele în apropierea morţii. Este dificil de a explica - în ultima instanţă - prezenţa oricărei informaţii receptată în conştiinţă, într-un moment în care creierul nu mai funcţionează. Ştiinţa trebuie mai mult, are obligaţia - să explice cum se înregistrează aceste informaţii într-o memorie şi o conştiinţă fără creier şi de unde vin aceste informaţii. Cea mai simplă explicaţie constă în negarea fenomenelor în ciuda tuturor evidenţelor sau în eludarea lor. Am certitudinea că acumularea faptelor, a datelor de observaţie din acest spaţiu invizibil, va forţa în cele din urmă porţile cunoaşterii să se deschidă spre dimensiunea spirituală, necesară redescoperirii de către fiinţa umană a Sursei sale şi a sensului existenţei sale”.

Trebuie acceptat că tot ce e dat are un sens: “Originea Gherga” este un material ca o Enciclopedie Gherga sau un Ghid Gherga, pe Internet începând cu 2011 - îmbinând original informaţii publice cu contribuţii personale şi analize ale autorului, având scopul “luminării” pentru a vedea mai bine, prin ridicarea modestă a “vălului” de peste cunoaştere cu accesibilitate gratuită (conţinutul său poate fi descărcat liber în scopuri necomerciale, în cazul preluărilor, apelul la bunul-simţ fiind doar pentru indicarea sursei Gherga, căci destui se auto-amăgesc că “ştiu” adevăruri / de fapt fiind invers - deoarece adevărul stăpâneşte - iar ceea ce e ştiut în realitate este valabil doar cu indicarea sursei). Pe de o parte poate că este ne-elegant, însă trebuie exprimat faptul - privind cunoașterea propriilor origini - că un număr îngrijorător de oameni se caracterizează prin “buimăceală” efectivă; pe de altă parte, se poate constata că prea mulţi oameni - pe lângă subtilele urme ale existenţelor lor - dispar fără a lăsa după ei ceva concret. Această carte - cea mai dragă dintre cele scrise de autor - e parte a moştenirii lăsată de Bănăţeanul Eugen Gherga, cetăţean de onoare al Timişoarei / reşedinţa judeţului Timiş.

Chris Carter în cartea “Ştiinţa şi experienţele în pragul morţii” din 2010 a scris: “Nu putem fi niciodată siguri într-adevăr dacă cineva e viu sau mort; putem spune că unele persoane s-au întors, de fapt, din morţi. Întrucât diferite părţi ale trupului îşi încetează activitatea în etape, ar trebui să fie evident că moartea biologică este un proces şi nu un singur eveniment definibil. Cu siguranţă, este evident faptul că nici unul dintre cei care au trăit experienţa în pragul morţii nu a traversat pragul ireversibil. Cea mai rezonabilă poziţie având în vedere cunoştinţele actuale - ar fi că persoanele au experimentat primele etape ale morţii şi s-au întors să ne povestească despre experienţa lor. Este cu siguranţă adevărat că persoanele care au relatat despre moartea clinică nu erau ireversibil în moarte cerebrală”. În 2011, cercetătorul Român Octavian Creţ a cugetat “La hotarul dintre viaţă şi moarte, copiii povestesc despre Lumea Cealaltă: faptul că unii copii chiar foarte mici - au experienţe de moarte clinică zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. Specialiştii au realizat cât de important este studiul fenomenelor de moarte clinică la copii, încurajându-i să relateze cât mai liber şi deschis cele trăite. Dacă am primi încă de mici o educaţie în acest sens am înţelege ce e de fapt moartea, faptul că nu este o anihilare ci o translaţie într-o altă lume. Am reuşi să înţelegem şi să trăim viaţa dintr-o perspectivă mai vastă, cu siguranţa că în felul acesta o mare parte din răul care există în lume ar muri”.

Stema Timişului 288


CUPRINS Biciul lui Dumnezeu Prima Ţară Română independentă Şamanul Gheorghe Românii din Balcani Mitropolia Ohridei Atlantida Aromânilor Negustorii Gherga Gherga în cadastrul otoman Ghega Cavalerii Jargonul Gherga Trecerea Dunării Primii dregători Români: Gherga Gherghiţa Reşedinţa Mitropoliei Ţării Româneşti: Gherghiţa Scaunul Ţării Româneşti la Gherghiţa Guvernatorul Gherghina Ghergani Restaurări Medievale Gherga în Banat după secolul XVI Ghergarii și Maghiarii Rădăcinile Stabilitatea Gherga Gherga în Epoca Modernă

289

2 22 37 57 93 117 125 128 129 135 144 148 159 171 181 185 194 203 221 228 237 259 263 266

În ediția din 2017 a lucrării Originea Gherga volumul IV are 290 pagini. Prin caracterul său, de documentare genetică a evidenţei istorice e (până acum) cea mai extinsă lucrare de filogenie umană din lume. Textul său poate fi multiplicat liber, în scopuri necomerciale. Este prima introspectivă Gherga mai amplă realizată vreodată - făcută "altfel", pe o cale nebătătorită până în prezent de cercetările convenţionale - ca de exemplu utilizând completările reciproce ale recentelor date genetice cu vechile date istorice. Orice reacţii - utile unei alte editări, căci e foarte mult spaţiu pentru implicare, povestea fiind originală - sunt binevenite pe adresa autorului [email protected]


Gherga Aureliu Eugen Florentin Fiul lui Vasilie Grigorie Ioan şi Maria Născut în 9 VII 1962 la Timişoara Religia: ortodoxă 2 metri, 123 kg

Campion în România la volei şcolar, 1977 Vicecampion în România la volei școlar, 1980 Absolvent în 1980 al Liceului de Informatică Timişoara Căsătorit cu Lidia din 23 VII 1983 2 copii: Şerban Cristian, născut în 3 X 1984 şi Andreea Roxana, născută în 20 IX 1988 Absolvent în 1988 al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Facultatea de biologie-geografie-geologie, secţia de inginerie geologică şi geofizică Cursant al Consiliului Europei la Strasbourg în 1993–1994: primul român oficial atestat formator internaţional de tineret În 1997 master în psihopedagogia educaţiei integrate Facultatea de sociologie şi psihologie, Universitatea de Vest, Timişoara Fără să fi fost membru al Partidului Comunist Român ori al Uniunii Tineretului Comunist Închis la penitenciarul de maximă siguranţă din Bucureşti în 5 IX 1985 – 12 VI 1986 (pentru comerţ privat - cu diplomaţi străini în România - interzis de dictatura comunistă) Luptător cu rol determinant în Revoluţia din România: primul incendiator de lozinci comuniste în public din ţară, Timişoara 16 XII 1989 Preşedintele tineretului ţărănist timişean în 1990–1994 (atunci cea mai mare organizaţie politică de tineret din ţară) Consilier pentru tineret la Preşedinţia României în 1997–1998 Expert pentru consolidarea societăţii civile în România şi Bulgaria 2006–2007, Direcţia de Extindere a Uniunii Europene Din 2008, administratorul www.calendarintercultural.ro Autorul lucrării “Originea Gherga” http://origineagherga.blogspot.com (lansare: 2011) Coordonatorul www.vorbitiromaneste.ro (limba Română pentru străini, 2012) Coordonatorul proiectului Migrant în România interculturală 2012–2014 www.migrant.ro (Fondul Comisiei Europene de integrare a resortisanţilor ţărilor terţe) Din 2014, cetăţean de onoare al Timişoarei Pensionat medical din 2015, datorită bolii de inimă (ultima slujbă: manager de proiecte, Institutul Intercultural Timişoara www.intercultural.ro)

Gherga în Banatul Epocii Pietrei

Gherga în Sanscrită

Gherga în cuneiforme

Gherga în hieroglife



‫גהרגה‬ Gherga în Biblie

 Gherga în alfabetul Grec

Originea Gherga 2017

Recommend Documents