Definitie - Pasoptismul cuprinde perioada literara dintre 1840 si 1860 perioada care pentru literatura romana inseamna epoca de modernizare, de afirmare a romantismului si de fundamentare a majoritatii speciilor. Aceasta epoca inteleasa in sens larg se poate diviza in trei perioade: Prepasoptismul (1830 -1840) Pasoptismul (1840 -1860) Postpasoptismul (1860 - 1870) Pasoptismul nu trebuie inteles doar ca o perioada literara ci mult mai larg ca o perioada de avant cultural in care cultura romaneasca se deschide catre valorile occidentale. Aceasta revolutie culturala nu ar fi fost insa posibila fara niste transformari cum ar fi: 1863 Al. Ioan Cuza da o lege prin care invatamantul primar devine gratuit si obligatoriu 1860 Apare prima universitate romaneasca, universitatea de la Iasi 1864 Apare universitatea Bucuresti 1816 Prima reprezentatie de teatru la Iasi 1829 Apar primele ziare romanesti Tara Romaneasca Curierul romanesc, cu suplimentul Curier de ambe sexe Moldova Albina romaneasca cu suplimentul Alauta romaneasca Transilvania Gazeta de Transilvania cu suplimentul Foaie pentru minte, inima si literature Adevarata revolutie apare nu insa cu ziarele ci cu aparitia primelor reviste literare: 1840 Dacia literara 1844 Propasirea 1855 Romania literara Fundarea speciilor Pasoptismul este o perioada importanta pentru literatura romana si datorita faptului ca acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditatia, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila si egloga . Afirmarea romantismului In jurul anului 1848 romantismul este un curent la moda in toata Europa, astfel incat el ajunge si in tarile romane sub o forma moderata insa, fiind mai ales un
curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva scriitori si revolutionari. Reprezentanti Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Radulescu, V. Carlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu.
Alecu Russo Alecu Russo (*17 (*17 martie 1819 1819,, Chişinău - †5 †5 februarie 1859 1859)) a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia Basarabia), ), ideolog al generaţiei de la 1848 1848.. Este autorul volumului Cântarea României , tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. Date Biografice S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o situaţie socială relativ modestă. Copilaria şi-a petrecut-o la ţară, în mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de parintele său la studii în Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga Geneva Geneva.. Pe băncile institutului scrie primele sale încercari literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri Alecsandri,, Odobescu.. Odobescu Opera literară Cântarea României Amintiri Iaşii şi locuitorii lui în 1840 Palatul lui Duca Vodă Decebal şi Ştefan cel Mare Cronologie 17 martie 1819 - Se naşte Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau Rusu), fiul lui Iancu Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în Basarabia Basarabia,, Prodăneştii Vechi. Vechi. 1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră holeră)) în Elveţia Elveţia,, la Institutul lui François Naville de la Vernier Vernier,, unde învaţă limbile franceză şi germană germană.. d'Alibaud şi Epitaphe Epitaphe d'Alibaud în d'Alibaud în limba 1836 - Tânărul Russo scrie poemele La poemele La mort d'Alibaud şi franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a întreprins un atentat împotriva regelui Ludovic Filip, Filip, dar, nereuşind, a fost condamnat la moarte. De pe acum, Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un
curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva scriitori si revolutionari. Reprezentanti Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Radulescu, V. Carlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu.
Alecu Russo Alecu Russo (*17 (*17 martie 1819 1819,, Chişinău - †5 †5 februarie 1859 1859)) a fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia Basarabia), ), ideolog al generaţiei de la 1848 1848.. Este autorul volumului Cântarea României , tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. Date Biografice S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o situaţie socială relativ modestă. Copilaria şi-a petrecut-o la ţară, în mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de parintele său la studii în Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga Geneva Geneva.. Pe băncile institutului scrie primele sale încercari literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri Alecsandri,, Odobescu.. Odobescu Opera literară Cântarea României Amintiri Iaşii şi locuitorii lui în 1840 Palatul lui Duca Vodă Decebal şi Ştefan cel Mare Cronologie 17 martie 1819 - Se naşte Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau Rusu), fiul lui Iancu Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în Basarabia Basarabia,, Prodăneştii Vechi. Vechi. 1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră holeră)) în Elveţia Elveţia,, la Institutul lui François Naville de la Vernier Vernier,, unde învaţă limbile franceză şi germană germană.. d'Alibaud şi Epitaphe Epitaphe d'Alibaud în d'Alibaud în limba 1836 - Tânărul Russo scrie poemele La poemele La mort d'Alibaud şi franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a întreprins un atentat împotriva regelui Ludovic Filip, Filip, dar, nereuşind, a fost condamnat la moarte. De pe acum, Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un
liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova.. Moldova 1839 - Se întoarce în Moldova, probabil la moşia de la Negrişoasa Negrişoasa,, în ţinutul Bistriţei,, unde tatăl său arendase nişte pământuri. Împreună cu Alecsandri Bistriţei întreprind o călătorie în ţinuturile Neamţului Neamţului,, intrând în contact cu frumuseţea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra celebra Piatra Teilui . 1840 - Se stabileşte la Iaşi Iaşi,, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri şi de locuitori, Alecu Russo scrie Iaşii scrie Iaşii şi locuitorii lui la 1848 (în franceză). naţionale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri. Scrie Studie Scrie Studie naţionale, 1841 - Domnitorul Mihail Sturdza îi încredinţează un post de funcţionar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamţ. Neamţ. 1845 - Alecu Russo scrie piesele Băcălia piesele Băcălia ambiţioasă şi Jicnicerul şi Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional . La Mânjina Mânjina,, moşia lui C. Negri, Negri, face cunoştinţă cu mai mulţi intelectuali progresişti munteni, printre care şi Nicolae Bălcescu. Bălcescu. 1846 - Se reprezintă la Iaşi Băcălia Iaşi Băcălia ambiţioasă şi, apoi, Jicnicerul apoi, Jicnicerul Vadră. Vadră. Apare în Albina în Albina Românească articolul Critica criticii , un studiu programatic în literară. spiritul Introducţiunii spiritul Introducţiunii de de la Dacia la Dacia literară. Vadră, Alecu Russo este surgiunit la În urma reprezentării comediei Jicnicerul comediei Jicnicerul Vadră, Mănăstirea Soveja; scrie jurnalul Soveja. jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846 , publicat postum de Al. Odobescu. Odobescu. 1847 - Scrie articolele Poezia articolele Poezia populară şi Decebal şi Decebal şi Ştefan cel Mare, Mare, publicate postum în Foaia societăţii pentru literatură şi cultură română din Bucovina Bucovina.. După încercarea lui Negruzzi din 1840 1840,, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului. 1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în urma eşecului acesteia, Russo pribegeşte mai întâi în Ardeal Ardeal,, pentru ca apoi să se stabilească la Paris Paris.. 1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în Viitoare, revistă politică a românilor exilaţi la Paris, 1850 - Apare în România în România Viitoare, Cântarea României (versiune României (versiune franceză): „Dar franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-au atins-o şi n-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi îmbărbăta maica în suferinţă, «ţara cea dragă», şi în acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în desfăşurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga). Iorga).
1851 - Se întoarce în ţară; publică în Zimbrul scroerea Studie moldoveană sub pseudonimul Terenţie Hora. + 1855 - După o absenţă mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări . Adept al unui conservatorism literar şi lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluţia limbii şi a literaturii române cu o cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie: „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă şi formele şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba“. + Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească). VASILE ALECSANDRI Primii ani Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti, unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascal grec, apoi cu dascălul maramureşean Gherman Vida. Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice. Anii de formaţie În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza şi pictorul Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe, urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o. În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa. În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând
cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine. Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naştere. În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenţă în dramaturgia scriitorului. În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluţa şi apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare. Exilul După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română. În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilanţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cânticele comice ( Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna decembrie. Anii de maturitate Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lasa urme în creaţia sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic. În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice. În 1882 este ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei. Călătoreşte în Franţa pentru a primi premiul oferit de felibrii ; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franţa. În 1889, primeşte vizita poeţilor francezi Sully Prudhomme şi Leconte de Lisle. Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti. Activitate culturală
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova, principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni. În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii. Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881. Alecsandri şi Junimea În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română. Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În acelaşi an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune: „În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul
, culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti , şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “ Opera. Evoluţie şi tendinţe În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul , prima poezie care va face parte din ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români , intitulată mai târziu Deşteptarea României . În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul , Şerb sărac, Mioara, Mihu Copilul . Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi . Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi Chiriţa în balon (1874). La Teatrul Naţional se joacă Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă. În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri . Tipăreşte primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conţine piesele Iorgu de la Sadagura, Iaşii în carnaval , Peatra din casă, Chiriţa la Iaşi , Chiriţa în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri , partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine şi lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării , revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii . În 1874 publică Boieri şi ciocoi , una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela
Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) şi Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul şi Carpatul începe seria Ostaşilor noştri . În 1878 apare volumul Ostaşii noştri , închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă şi Ostaşii noştri . În evoluţia artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puţin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelaţie cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric ( Buchetiera de la Florenţa, Doine şi lăcrimioare) dar şi al unei necruţătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chiriţelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada paşoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă şi în Deşteptarea României şi, de cele mai multe ori se prelungeşte prin unele texte până după Unire O a doua etapă, aşa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii şi a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa şi terminând cu expresia artistică matură din pasteluri şi din unele legende. Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei. După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <>. Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile, transfigurate în aşa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de a imprima acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea şi mijloacele artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele. Pastelurile Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
O astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 şi 1869. Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru. Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu. Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt . Căldura pătrunde în inimi şi natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii. Volume de teatru. Comedii Chiriţa în provinţie (1852) Chiriţa în voiagiu (1864) Chiriţa în balon (1874) Volume de poezie Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852 Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri , partea a II-a, 1853 Doine şi lăcrămioare, 1853 Proze Istoria unui galben Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa
Iaşii în 1844 Un salon din Iaşi Românii şi poezia lor O primblare la munţi Borsec Balta-albă Călătorie în Africa. Un episod din anul 1848 Proze din periodice Satire şi alte poetice compuneri de prinţul Antioh Cantemir Melodiile româneşti Prietenii românilor Lamartine Alecu Russo Dridri , (roman scris în 1869, publicat în 1873) Din albumul unui bibliofil Vasile Porojan Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880) Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri Drame Cetatea Nemţului Lipitorile satelor Sgârcitul risipitor Despot Vodă, dramă istorică Fântâna Blanduziei Ovidiu Opere complete Opere complete, 1875
Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885 Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român. Profunditatea cugetarilor si expunerea lor prin imagini noi si impresionante fac ca Alexandrescu sa fie in adevaratul sens al cuvantului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior si lui Heliade si tuturor celorlalti poeti, el va fi intunecat numai de stralucirea succesului lui Alecsandri si de energia si noutatea lui Eminescu. In anul 1810, după unii, 1812 sau 1814 după alţii, se naste la Târgoviste, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu, poetul Grigore Alexandrescu. Ramâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept şi dotat cu o memorie extraordinară. Ajuns la Bucureşti, este elev la pensionul Sf. Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunostinţă cu Heliade. Uimeste pe toti prin talentul sau poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie (Miezul nopţii) in Curierul românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviste. Primele lui poezii, ce apar în 1832 sunt simple reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din literatura română, Lamartine şi Florian din literatura franceză din care a şi tradus. Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Aşteptare, Peştera); poezii religioase şi umanitare (Câinele soldatului, Rugăciune), fabule (Lebăda şi puii corbului, Boul şi viţelul, Şoarecele şi pisica) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci găsim că izvoarele inspiraţiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale. Un eveniment important se întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I.Ghica pe la mănăstirile de peste Olt în 1842; astfel, într-o ediţie din 1847, el publică poeziile inspirate din acestă călătorie: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunii la Tismana ş.a. Ediţia din 1842 cuprinde şi câteva din cele mai reuşite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule în care întrebuinţează versul liber; aici se tipăreşte şi Anul 1840, care este considerată una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre. Unanim apreciat drept cel mai mare fabulist român din secolul al XIX-lea, Grigore
Alexandrescu a avut câteva modele ilustre din literatura universală, inspirându-se îndeosebi din fabulele lui La Fontaine, însă nu le-a pastişat, preluând doar motivul iniţial, adaptându-l realităţilor autohtone, cu mijloace pe deplin originale, extrăgând semnificaţii moralizatoare care se raportau atât la defectele contemporanilor săi, cât şi la ale speciei umane, în general. Compoziţia lui e reuşită în cele mai multe şi destul de clară, versificaţia însă nu este perfecţionată. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea cugetărilor şi expunerea lor prin imagini noi şi impresionante fac ca Alexandrescu să fie în adevăratul sens al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior şi lui Heliade şi tuturor celorlalţi poeţi, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu. Heliade şi Alexandrescu… Dacă la început au fost în relaţii foarte bune, împrejurări de natură intimă duc la răcirea raporturilor între ei, ba chiar dau naştere unei duşmănii grozave. Primul atac este al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde, fără a-l numi, îndreptează câteva săgeţi împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de necazul său încât îl consideră pe Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul şi lupul) şi-l atacă direct în Curier de ambe sexe, făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin fabula Privighetoarea şi măgarul în care spune că de ar asculta sfaturile criticului, atunci "eu în locu-ţi aş fi măgar". Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez). Heliade şi-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul scrisă cu o violenţă extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze tonul vulgar, îi dă însă şi câteva accente foarte puternice. Se pare că şi satira lui Alexandrescu de mai târziu, Confesiunea unui renegat, l-a vizat pe Heliade… Altfel de surse bibliografice… Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informaţii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toţi biografii, este o scrisoare a lui I.Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viaţă. Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut serviciul la Focşani, că, demisionând în 1837, s-a întors în Bucureşti şi că a fost arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda şi puii corbului; după alţii, amestecul între tinerii care organizau mişcări politice în spirit democratic. Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani; acolo a fost lovit de o boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte
Alexandrescu de altădată. A murit sărac la Bucureşti la 25 Noiembrie 1885. Referiri asupra operei: George Calinescu:"Intr-o parte a ei, poezia lui Alexandrandrescu este cea mai puternica expresie a lamartinismului la noi. , , , in natura, religiozitatea, , oceanele, imensitatile sunt ale poetului francez. Cateodata viziunea capata un aer cetos ossianesc si recitatia o hohotire byroniana. (...) Totusi, asezandu-ne inj timpul romantic descoperim la poet tehnica marilor solemne muzicale, inaltul hieratism al melancoliei." Barbu Stefanescu Delavrancea: "Alexandrescu s-a proptit curentului latinist si a invins, caci sosise mare si puternic, ganditor adanc, minte limpede si simt drept. Opera sa este originala si romaneasca. (...) Ca si Alecsandri a socotit ca nu poti fi poet adevarat decat in limba vie, inteleasa si graita peste intinderea pamantului romanesc. Constantin Negruzzi Constantin (Costache) Negruzzi (1808 – 24 august 1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă. Biografie Născut în Trifeştii Vechi, lângă Iaşi, îşi începu învăţătura în greceşte cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme. Izbucnind revoluţia din 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822. Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci. În acest timp publică câteva traduceri de poezii ( Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său. Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi. Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi. Activitatea literară Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul . O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu Alexandru Donici. Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată. Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română. Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărţi care pierduse toată averea, şi găzduind odată pe Iisus Hristos şi pe Sfântul Petru, a obţinut ca răsplată trei lucruri: cărţile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câştig lui Toderică, pomul de la uşa lui să fie aşa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte şi în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin şiretenia lui. Această glumă nevinovată, despre care însuşi Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretenţiune literară, supără grozav clerul şi administraţia din acel timp 1844, încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista Propăşirea fu suspendată. Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpuşneanul , publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referinţă ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părţi, fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomşa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpuşneanu, care mai domnise o dată, vine cu oşti turceşti ca să reintre în posesia tronului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau po vestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb. Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi înfăţişează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39. Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii , vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti. Ion Heliade – Radulescu I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si matematica. Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar Curierul românesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe (1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiaza din exil. Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor politici. În opozitie cu aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina. S-a pronuntat în potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta Rusiei si pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit adversari. Îsi ia aere de profet, împroscându-si adversarii cu furie nestapânita. Scriitor, filolog si îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca. Îsi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearca toate speciile genului liric, însa productiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirica si fabula. Si în proza, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importanta opera este Echilibru între antiteze, prima schita româneasca a unui sistem filosofic.
Capodopera literara a lui H. ramâne Zburatorul : "Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate, Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau din spate, Îmi ard buzele, mama, obraji-mi se palesc!" Porneste de la mitul folcloric, de care vorbeste si Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. Acelasi mit îl inspira si pe Eminescu în Calin (File de poveste) si în Luceafarul . Poetul nostru national îl admira astfel în Epigonii : "Eliad zidea din visuri si din basme seculare Delta biblicelor sfinte, profetiilor amare, Adevar scaldat în mite, sfinx patrunsa de-nteles. Munte cu capul de piatra de furtune detunata, Sta si azi în fata lumii o enigma nesplicata, Si vegheaz-o stânca arsa dintre nouri de eres." Activitatea Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi Curierul românesc de ambe sexe publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în Ţara Românească, dar şi Gazeta Teatrului Naţional , Muzeul naţional ,difuzate prin librăria românească a lui Iosif Romanov. Fondator al Societăţii Filarmonice (1833). Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamaţiei de la Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc. Teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei . Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau Omul şi forţele, realizat fragmentar, a cultivat meditaţia cu motive preromantice, lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviştei , elegia Dragele mele umbre, mitul popular Sburătorul , capodopera sa literară, satira şi fabula politică. Proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul , Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana. Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a.m.d.. A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828). Preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie gnostică ( Biblicele, 1858; Echilibru între antiteze). Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul preşedinte al aceteia (1867 - 1870). Vasile Carlova Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet şi ofiţer român, care deşi a scris doar cinci poezii a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu şi a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european. Biografie
4 februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniţă Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintaşi pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj. 1816- După moartea timpurie a părinţilor, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăş de învăţătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învăţat limba greacă şi limba franceză. După încercări de versificare în greceşte, la stăruinţa lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română. 1827- A debutat cu o traducere după Hero şi Leandru a lui Musaios şi a poemului Zaire a lui Jean Jacques Voltaire. A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann). 1827- A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann). 1828- Scrie „Ruinurile Târgoviştei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeaşi gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.” 1828- Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade. 30 mai 1830- Revista ieşeană „Albina românească” reproduce poezia „Ruinurile Târgoviştei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în „Curierul Românesc”, la 29 iunie. 1830- Ia fiinţă miliţia naţională, nucleu al oştirii române moderne. 6 iulie 1830- E al treizecişitreilea dintre voluntarii angajaţi în miliţia naţională, unde va servi cu gradul de sublocotenent. 1831- Scrie „Marşul românilor” sau „Odă oştirei române cu ocazia înălţării steagului naţional”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în „Curierul Românesc”). 18 septembrie 1831- Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu. Poezie Rugăciune Ruinurile Târgoviştii Păstorul întristat Înserarea Marşul [oştirii române] Dimitrie Bolintineanu Biografie Poetul era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său Ienache îşi făcu în Valahia o situaţie
acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji. Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de nişte rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditeşti". Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă "O fată tânără pe patul morţii", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat probabil un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morţii" era o imitaţie după La jeune Captive de André Chénier, şi a fost publicat în "Curier de ambe sexe". Ca atâţi alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, îşi însuşi rapid mentalitatea de carbonar. În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu care trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris in 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl „mirosise" şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la „mănăstire". Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia...... Participant la revoluţia paşoptistă Şi la 1848 revoluţia a adus o explozie gazetărească. Daca C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, "Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare faţă, dar redactorul-şef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice şi al progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain. Izbucnind revoluţia din 1848, reveni în ţară şi redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ş. a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluţia - fu exilat şi se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol şi în fine la Paris ca să-şi continue studiile întrerupte. Exilul Pe la 1855 domnulGrigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară şi atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură. Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia se înfiinţează primele şcoale la românii macedoneni.
Boala şi moartea Pe la 1866 se retrase din viaţa politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame în proză şi în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existenţă foarte nenorocită. De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toţi îşi puse biblioteca la loterie şi fu câştigată de Vasile Alecsandri şi Costache Negri, care i-o lăsară drept mângâiere. Atunci, în urma intervenţiei unor amici, fu aşezat la spitalul Pantelimon, unde muri, după scurtă vreme şi fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de câţiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast şi patriot. Opera poetică Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât şi în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului , Basmele, Macedonele şi Reveriile. Legendele istorice Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simţire şi o mare iubire de ţară. Acestea l-au făcut popular şi multe din cugetările exprimate într-un stil sentenţios au devenit nişte maxime foarte des întrebuinţate. Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ştefan cel Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfăţişat nobleţea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace ruşinoasă; a veştejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor: Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre ruşinea lor; A lăudat devotamentul şi pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-şi vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeşului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ştefan, care zicea că mai bine ţara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa: Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăd prin secoli a ei înălţare . Andreiu sau luarea Nicopolei de români şi Sorin sau tăierea boierilor la Târgovişte sunt două naraţiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat. Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curţii, dezvoltă ideea neputinţei omeneşti de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra întâmplărilor. Şi Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă. Florile Bosforului
Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumuseţile naturii la Constantinopol, frumuseţea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viaţă a cadânelor, amorurile lor descoperite şi pedepsite cu cele mai grozave morţi, târgurile de sclave etc. Amorul şi gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpaţi, Leili , istoria unei jertfe pentru amor. Basme Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate şi personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea şi Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase şi acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca şi Grui Sânger, de Vasile Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecaţiuni din literaturile străine, cum e al Camiliei din Horaces ş. a. Macedonele Macedonele ne descriu frumuseţile din ţările locuite de macedoneni şi ne povestesc întâmplări din viaţa lor. În geneal personajele sunt păstori şi păstoriţe. Cele mai însemnate: Românele din Cavala - Samarina. Reverii Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice şi anume elegiile sale, care prin frumuseţea versurilor şi prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte preţuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morţii - Plângerile poetului român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate şi altele. Opinia contemporanilor Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densuşianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureşanu; alţii i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în Istoria literaturii . E drept că Bolintineanu se citeşte din ce în ce mai puţin şi impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generaţiei de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri şi maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri. Limba însăşi, în care sunt multe neologisme şi cuvinte savante, precum şi prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: meşteşugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reuşite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeţilor anteriori şi contemporani. Poate că această calitate, cum şi maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activităţii sale.
Nicolae Balcescu Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819 - d. 29 noiembrie 1852) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. Viaţa şi activitatea Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre şi al"serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni. Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani ajunge în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită, şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde va rămâne doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi ani, cu picioarele în apă. După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Fiind arestat pe 13 septembrie de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, pentru un aranjament între revoluţionarii români şi maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună. În 1849 se găseşte la Pesta, încercând să negocieze un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri, dar după ce acesta este semnat, revoluţia maghiară este înfrîntă. Ca istoric, marea sa operă a fost "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, "au nom de Sa Majesté l'Empreur des Ottomans", în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi
sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul "Alla Trinacria". Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. În anul 1977, Cantemir Riscutia a facut parte dintr-o delegaţie romana plecată la Palermo pentru a descoperi locul in care se spunea ca ar fi inmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort in exil se afla in galeria de mumii a călugărilor capuccini. Riscuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat intr-un osuar de onoare al capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină. Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx[2], îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe biletele bancare româneşti, de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului paşoptist. Scrieri istorice Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Citate Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor. Astfel este ţara Ardealului. Romanii supt Mihai-Voevod Viteazul Pe culmea cea mai înaltã a muntilor Carpati, se întinde o tarã mândrã si binecuvântatã între toate tãrile semãnate de Domnul pre pãmânt. Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere. Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi. Ceea ce este bine pentru fiecare în parte, este bine şi pentru toţi. O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi. Viaţa nu merită trăită, dacă e trăită în genunchi în faţa altora. Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi.
Mihail Kogalniceanu Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de primă mărime din România. "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române. S-a nascut la 6 septembrie 1817. Era fiul vornicului Ilie Kogalniceanu si al Catincai Stavilla, \"coboritoare dintr-o familie genoveza, stabilita de secole in vechea colonie genoveza Cetatea-Alba\". Invata mai intii in casa, cu calugarul German Vida, apoi la pensionul francez al exofiterului Cuenim, in noul institut al francezilor Lincourt, Chefneux si Bayard. In 1839 se pune sa redacteze \"Foaea sateasca a printipatului Moldovei\", publicatie nevinovata de economie rurala cu efecte modeste dar sigure. Inca din 1838 deschidea subscriptia pentru o editie completa, dupa mijloacele de atunci, a operelor lui D.Cantemir, in colaborare cu C.Negruzzi. adiotantul avea sa scrie \"Viata Domnului\", avea sa traduca din frantuzeste Istoria Imperiului Otoman, din nemteste Descrierea Moldovei si sa mai ingrijeasca de alte citeva texte. In mai 1840 anunta 6 tomuri din Letopisetele Valahiei si Moldaviei. In acelasi an pregatea aparitia, ce avea sa se intimple in 1841, a unei publicatii de documentatie istorica Arhiva romaneasca. In 1840 lua, alaturi de C.Negruzzi si V.Alecsandri, administratia Teatrului National in urma carui fapt incepu a publica Repertoriul Teatrului National din anul 1840 - 1841. Tot in 1840 apare si Dacia literara, intiia revista literara bine organizata, care nu avu nici ea ingaduinta de a continua mai mult de un an. Revista se deschise cu o introductie in care Kogalniceanu isi propunea sa-i continue activitatile lui Heliade si a lui Asachi, care se socoteau initiatorii presei romanesti. Scopul care si l-a propus M.Kogalniceanu era sa imbogateasca literatura \"cu productiile romanesti fie din orice parte a Daciei\", sa reproduca scrieri originale pentru ca \"intocmai ca intr-o oglinda sa se vada scriitorii moldoveni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau\". Desi revista \"Dacia literara\" s-a publicat numai un an, ea a contribuit esential la aparitia unor scriitori demni neamului sau. Nefrint, Kogalniceanu se indirji in editura si incepu sa scoata calendare. La \"Cantora Foaiei satesti\" aparu in 1842 Almanahul de invatatura si petrecere. Kogalniceanu se dovedea un gazetar cu mult mai superior lui Asachi, bine pregatit, cu program hotarit, ridicindu-se cu mult asupra secilor compilatii. Almanahul din 1843 era compus in acelasi spirit, cuprinzind pe deasupra 3 poezii de V.Alecsandri
(Hora, Cintecul ostasilor calareti, Iarna vine, vara trece). In 1844 Almanahul publica Fiziologia provintialului la Iasi. Acaparat de activitatea politică şi publică a participat la momentul de la 1848, redactând „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, precum şi „Proiect de constituţie pentru Moldova”.Ca prim-ministru sub Cuza seculari-zează averile mănăstireşti.A fost director al Teatrului Naţional din Iaşi.În domeniul ştiinţei istoriei, a lăsat o operă fragmentară, alcătuită din iniţiative editoriale, publică „Letopiseţele Ţării Moldovei”, 1845, „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională”, rostit în 1843 unde jalonează principii modernizate ale disci-plinei.I se datorează apariţia „Daciei literare”, 1840, al cărei program-articol se instituie în manifestul romantis-mulşui paşoptist, revista constituind un model de publi-caţie cu largi deschideri, publicarea „Propăşirii”, titlul fiind tăiat de cenzură, rămânând doar cu subtitlul „Foaie ştiinţifică şi literară” şi a „Arhivei româneşti” , 1840-1845, destinată tipăririi de documente istorice.Discursu-rile sale politice, „Pentru împroprietărirea ţăranilor”, „Dezrobirea ţiganilor”, „Ştergerea pribegiilor boiereşti”, rămân realizări majore în genul căruia îi aparţin. Principiile proclamate de Kogălniceanu şi prietenii săi la „Dacia” sunt binecunoscute, iar importanţa lor a fost subliniată insistent de întreaga noastră istoriografie lite-rară modernă, ele ilustrează o opţiune romantică, larg enunţată, punând accentul, cu o admirabilă intuiţie a oportunităţilor, pe elementul esenţial în momentul respectiv. „Dacia literară” pune capăt ambiguităţii criteriilor.Ea afirmă că originalitatea naţională este „însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi condamnă înmulţirea imitaţiilor şi a traducerilor, deoarece ele „s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”.Programul „Daciei” nu foloseşte cuvântul „romantic”, dar prin istoricism, descoperirea folclorului, replierea pe elementul specific, recomandarea subliniată a originalităţii se înscrie net în hotarele romantismului, un romantism cuminte, temperat, naţional, „deschis”, întrucât formulează o strategie a politicii culturale, indi-când temele, cu modalitatea realizării artistice, drumul ce trebuia urmat, nu mijloacele de a-l parcurge”, după cum spunea Paul Cornea în opera sa, „Originile roman-tismului românesc”. Neavând încredere în ficţiune, urmărit de respectul is-toricului pentru document şi mărturie, moralist prin structură, el amestecă intenţia narativă cu pastişa, prelucrarea cu localizarea, proza cu articolul şi cu micul eseu social-istoric. „Scrisoriile” din vremea studiilor în străinătate ale lui Mihail Kogălniceanu, adresate părintelui său, vornicul Ilie, sunt opera unui copil de geniu.Fără a cuprinde vreo idee originală sau adâncă, fără a ne oferi pagini de ob-servatie interesantă asupra celor văzute, asupra celor cu-noscuţi sau asupra celor întâmplate în decursul anilor când au fost aşternute pe hârtie, ele cuceresc, în primul rând şi supravieţuiesc literar prin extraordinara lor spon-taneitate şi ingenuitate.
„Prin însăşi finalitatea şi cadrul unde-şi tipărea scrieri-le de „almanah”, Mihail Kogălniceanu este un iniţiator în mediul românesc al genului de „Kalendergeschichte” fiind, în multe privinţe, un foiletonist de primă mână”, afrmă criticul Mircea Zaciu în lucrarea sa, „Lecturi şi zile”.
Dacia Literara Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri: Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul ), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale); Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a Moldaviei ), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei; Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai ), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei. Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.
Programul Daciei literare
In primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti: 1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic; 2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor: Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrîneşti ). Multe dintre poeziile volumului Doine şi lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade şi legende. Expresia cea mai profundă à inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în capodopera Zburătorul , de Ion Heliade– Rădulescu; Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munţi sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul frumuseţilor patriei apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri; Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. Alexandru Lăpuşneanul , de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai , Dumbrava Roşie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconiţa Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provinţialului , de Constantin Negruzzi; 3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi pledînd o
o
o
pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade– Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu neologisme; 4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”
Poezia pasoptista In 1821, cand au incetat domniile fanariote si s-a revenit la domni pamanteni, s-au creat premizele unei europenizari economice si spirituale a patruns in scoli limba franceza si astfel intelectualii scoliti au inteles necesitatea modernizarii societatii romanesti si au imbinat, intr-un mod irepetabil, utopia cu pragmatismul, desfasurandu-si fortele si energiile in toate domeniile de activitate, inclusiv in cel cultural si literar. Rezultatele lor au fost uimitoare. Dupa ce au revenit in tarile lor au infintat societati cultural literare (cu subtile obiective politice), presa in limba nationala , invatamantul si o miscare teatrala in limba celor multi, conform idealurilor iluministe. Inlaturarea domniilor fanariote si instalarea domnitorilor pamanteni, aparitia unor relatii economice si politice inexistente pana atunci constituiau premizele necesare pt ridicarea societatii romanesti pe o noua treapta de dezvoltare social-economica , pt modernizarea vietii social politice si culturale.Pt intelegerea rolului pe care il avea ideologia pasoptista in orientarea, indrumarea si stimularea maselor largi populare la lupta ampla de transformare social-economica, de reorganizare burghezo democratica a societatii romanesti si de eliberare nationala, este foarte semnificativ intelesul cuprinzator pe care M. Kogalniceanu (acel arhitect al modernizarii societatii romanesti) il dadea cuvantului "politica" : "politica ... a ajuns sa fie astazi sufletul lumii moderne ; la dansa tintesc si largile tendinte ale literaturii ce formuleaza si imprastie ideile, si propasirea industriei, care asociaza, oranizeaza, produce si raspandeste. Politica este puternica circulatie ce atata toata gandirea si toata ideea. Din ea izvorasc toate acele valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat necontenit in opinia publica si imping activitatea multimii pe cai noua " . Miscarea revolutionara din prima jumatate a sec al-XIX-lea a dat o puternica lovitura regimului feudal, renascand in constiinta maselor spiritul luptei pt dreptatea sociala si libertate, intensificand miscarea de idei in favoarea unirii tarilor romane intr-un stat puternic si independent. Ele au determinat, in acelasi timp, o viguroasa activitate culturala, care avea la baza un amplu program de lupta politica. Aceasta etapa, cuprinsa intre 1830-1860, in mijlocul careia s-a declansat cea mai larga miscare populara de emancipare sociala si nationala _revolutia de la 1848_ este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada pasoptista.
In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale romanesti. Invatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara precedent.Iau fiinta societati culturale si stiintifice, ,creste numarul revistelor si al altor periodice,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formeaza un public cititor, se organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se infiinteaza o viata artistica specific romaneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare miscarea de culturalizare a maselor. Intelectualii pasoptisti, procupati de cultivarea valorilor universale,o folosesc curent,in scris si in oral,publicand articole, studii si lucrari ce aduceau la cunostinta popoarelor europene problemele romanilor. In perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. In aceasta perioada de plin avant al culturii , literatura romnana cunoaste o dezvoltare apreciabila prin contributia , in Moldova, a scriitorilor: G. Asachi, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, V.Alecsandri, A. Russo; in Muntenia: Ghe. Lazar, I. H. Radulescu, V. Carlova, G. Alecsandrescu, N. Balcescu, I. Bolliac, D. Bolintineanu; in Transilvania: T. Cipariu, G. Baritiu, A. Muresanu. Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala, educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. In nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a dus batalia pt o limba unitara, cu constiinat clara ca existenta acesteia e o conditie pt pastrarea identitatii nationale.Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic in ortografie si, pronuntandu-se in problema neologismelor, au adoptat principiul imprumutului moderat,in limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala. Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a impiedicat sa aspire,conform personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvant. In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori moderni in cadrul curentului national popular de la "Dacia Literara". M.Kogalniceanu, in articolul program al acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scririlor originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in acest fel, o influenta hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul sec trecut. "critica noastra-spunea M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana" Existenta unui clasicism romanesc a facut posibila simbioza intre luminism si romantism, clasicism si preromantism, fapt explicabil prin presiunea modelelor de tot felul, dar, si prin situatia speciala in care se afla literatura noastra dornica de sincronizare cu ordinea rapida a unor etape, dar, in egala masura, obligata sa-si afirme identitatea nationala. Aparut in conditii sociale si culturale foarte specifice,
romantismul romanesc va avea, natural, o fizionomie proprie. Preluand conceptele lui Fridrich Sengle, V.Nemoianu, distinge un romantism (high romantism) care avea ca trasaturi radicalism, ideologie coerenta, vizionarism, simt cosmic, integrarea contrariilor, misticism si intensitate paisonala si urme foarte slabe in realitatea literala a acestei perioade si un al doilea romantism (Beidermeier) care avea ca trasaturi inclinatia spre moralitate (de aici predilectia pt poezia didactica), valorile domestice, intimismul, idilismul, pasiunile temperate, confort spiritual, sociabilitatea,militantismul, conservatorismul, ironia si resemnarea, fiind mult mai evoluat la scriitorii nostri reprezentativi din jurul anului 1840. Diversificarea speciei e insotita, in poezie, de varietatea mijloacelor prozodice folosite,varietate vizibila inca la I.Vacarescu si Asachi indeosebi, acesta din urma un mare tehnician, creator al unui vers de o perfectiune clasica. Preocuparea de a iesi din tiparele traditionale de versificatori ridimentari de a scrie intr-o versificatie complexa, in pas cu poezia europeana a vremii, este aproape generala, mergandu-se pana la cultivarea unor specii de virtuozitate. Opera este nu numai prima realizare a speciei in literatura romana ci si cea mai importanta, o scriere densa, echilibrata si armonioasa, indiscutabil una di marile creatii poetice ale epocii si ale miscarii literare romanesti in general. Fenomene arata amplificarea si diversificarea ariei de creatie poetica, precum si preocuparea evidenta de adancire si rafinare a actului creator. Exista inca, fara indoiala la poetii acestei epoci, stangacii de limba , naivitati de exprimare a gandirii poetice, tinand de traditia si experienta precare atunci a poeziei autohtone. Creatia dramatica romaneasca se va afirma larg in epoca urmatoare, cu deosebire prin Alecsandri, ea maturizandu-se deplin spre sfarsitul sec, prin Caragiale Alecsandri nu ia lucrurile, lumeste ca o simpla satisfactie sociala, el se crede salvatorul natiei. Alegea teme poporane, tratandu-le in metrii scurti respectivi. Dovada de tact deoarece nici spiritul lui nici cel al contemporanilor nu erau cu mult deprinse de sensibilitatea folclorica, si singura cale dreapta era cea a innoirii acestei simtiri. Expresiile din povesti pe care si le extrage mai tarziu, sunt toate metafore sau "concetti" . Poezia ramane totusi rea.In Baba Cloanta, fantasticul macabru tropotitor al lui Bolintineanu capata o culoare focoasa si umor.In planul I sta Baba langa o tufa uscata, pe cer strajuieste luna , in fund se vede focul horei din sat. Onomatopeea este aici hilara, drolatica.Stapanita de doruri erotice Baba face o incantatie de o ardoare groteasca cu scopul de a-si vedea iubitul.Ochii mari far de noroc , hora in jurul focului sunt note plastice , inexistente in folclor. Satan chemat de Baba, soseste intr-un desen foarte precis , iar Baba devenita calul dracului porneste spre balta,prilej pt alta litografie. Cocosul ca in toate baladele cu strigoi , canta la miez de noapte si dracul impreuna cu Baba se prabusesc in balta moment foarte bun pt o ilustratie.In genere toata poezia poate fi ilustrata si e hotarat ca putini poeti au avut mai multe mijloace de a cumpune tablouri .Ghinionul lui Alecsandri a fost cand M.Eminescu a supt toate fluidele inefabile, toate elementele metafizice, lasand numai materialul biografic care este redus. Este evident ca lui Alecsandri ii lipseste vocabularul liric , inlocuit cu spectaculosul, cu zgomotosul si mai ales cu dulcegarii . La capacitatea scenica se adauga truculenta , semn laudabil al instinctului artistic.Doua decenii Alecsandri a continuat asfel fara a iesi din tipar
si fara a da de banuit ca ar avea notiune artistica mai complicata . Erotica lui mai profunda in intentii,ramane senzuala si zaharata.Conventiile lui poetice sunt de o pletitudine totala,agranate de o mare risipa de vorbe,din neputinta de a incorda bine versul.Vinul liric este amestecat cu o enorma cantiate de apa,incat foarte rar cate un vers mai pastreza flagenta adevaratei fantezii.De obicei fragmentele salvate sunt din poieziile in care se canta goana salbatica ori intimperiile,adica tot ce strica kieful la care tine atat poetul.Se intalnesc in poezia umblatului Alexandri fragmente de orientale,icoane exotice,totul insa sters de ploaia cuvintelor inutile. Dupa 40 de ani,cand incepu sa simta mai cu tarie voluptatea trandaviei, poetul a inceput sa dea in pasteluri o poezie noua in care tehnica picturala predomina.S-a observat si s-a osandit idilismul exagerat al vietii satesti,eludarea cumplita a conflictului de clasa atat de acut atunci. Teroarea de fenomenul boreal ia prilejuit lui Alexandri cateva strofe ce sunt mici capodopere.In "Miezul iernii" joasa temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului,prefacand totul in diamante.In "Iarna" imaginatia e o vreme ingrozita de putinta unei ninsori totale,de sfarsit de lume.Lacuil romanticilor,provocator de melancolii,este inlocuit aici de cerul plin de nori si cu suieratul vantului ce umple de o surda spaima toate fapturile(Sfarsit de toamna).Poetul nu trece cu vederea aspectele voioase ale iernii,creanga care rupta te stopeste cu fulgi de zapada,sania cu clopotei dar exultare poetului,obsedat de soare,incepe cu primavara,acum calduar patrunde in inima si vietatile ies din amorteala.Luate in total ,pastelurile reprezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale,un hariotinism.Pt intaia oara se cata la noi intimitatea,recluziunea poetului,meditatia la masa de scris,fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii,somnolarea in fata sobei.De fapt,pastelurile lui Alecsandri sunt un calendar al spatiului rural. Publicate intre 1868-1869 in "Convorbiri literare" si apoi in volum in 1875,pastelurile reprezinta partea cea mai organica a poeziei lui Alecsandri. Dinamism si claritate,geometrie clasica a voiziunii,simplitatea si armonia proportiilor,desenul esentializat valideaza ideea unui clasicism asumat,daca nu am tine cont de faptul ca desenul e,uneori,tulburat de ispita melancoliei,insotita de unele motive romantice. Nefericirea e ca Alecsandri,pe langa o verozitate nesuferita si un senzualism nelalocul lui,care face terestre incercarile de viziuni,se impiedica intr-un sistem de conventii puerile.Generalitatea cuvintelor lui e cunoscuta. Atitudinea poetului fata de natura nu este contemplartiava,ci practic hedonica.El nu masoara cu ochiul ci cu criteriul practic.Din poezia populara ia personificatia.I se pare ca peisajul nu are pret artistic in sine, de aceea cauta sa-l poetizeze,interiorizandu-l,ridicandu-l la expresia unei valori psihice.Alecsandri a avut ambitia ,in unele piese , de a zugravi starea sociala a vremurilor sale.Indeosebi penetratiunea elementului alogen l-a preocupat si foarte des a introdus ca antipatice pe grec si pe evreu.I n comedie comicul se rezuma aproape numai la stropsirea limbajului si Alecsandri cam abuzeaza. Ca poet Alecsandrescu a sintetizat ,intr-o creatie de mica intindere, principalele aspiratii, pasiuni si locuri comune al epocii. El a cristalizat in cateva atitudini spirituale si simboluri de mare circulatie o mentalitata fluida , constienta de vocatia ei ideala dar nedescurcata intre optiunile posibile. In scrisul sau conflueza multimea
diversa a izvoarelor din care se alcatueste poezia pasoptista :radicalismul senzualitatea si tendinta pedagocica a luminilor;fadoare sentimentala a petrarchismului ;melancoliile si sensibleria preromantismul . Mai putin amplu decat altii lipsit de suflu, el aduce in schimb o formula literara persuasiva si bogata in nuante intrata in definitia lirismului romanesc preeminescian, ca un punct de reper indelebil, adevarat pol al traditiei.Multi l-au considerat drept un produs de metisaj , un amestec de romantism si clasicism.De fapt el e un romantic printre clasici si reciproc cu alte cuvinte e un scriitor de tranzitie , iluzionand asupra situatiei proprii . Simpatizant al ideilor inaintate ale pasoptismului se tine totusi departe de lupta politica.Personajul pe care il evoca versurile lui, asa zisul erou liric ,e un dublu al omului viu .Priveste lucid lumea fara a-si face iluzii si a confunda sclipirea decorului cu realitatea murdara.Opera lui trasfigureaza in planul liric tribulatiile unui personaj dubitativ , melancolic,reflexiv ,ironic, ne multumit de ordinea lumii .Este incontestabil ca acest romantic solitar dar antiexistentialist era un poet cetatean,angajat fara ezitare in lupta pt inafaptuirea idealului national. Intre reprezentantii literaturii pasoptiste C.Bolliac ocupa o pozitie extrema :el este romanticul in jiletca rosie nu numai prin tendinta umanitara si atingerile din tinerete cu socialismul utopic,dar si prin violenta declamatiei,dezordinea sensibilitatii,dorinta permanenta de a produce efecte.De la primii pasi in viata literara ,el a resimtit tentatia publicitatii.Sub raport fiziologic nu pare decat a avea notiuni diosperate,de un calibru restrans.Este un intuitiv si un grabit,care nu poposeste adanc asupra versurilor si nu dovedester nicaieri posesia unei veritabile tehnici a muncii intelectuale.Asemenea altora e un aotodidact insetat de meri escapade intelectuale care parodiaza lesne cu argumente de eruditie si mai mult adulmeca ideile decat sa le descopere prin studiu sistematic.Bolliac nu e un adept oarecare al esteticii pasoptiste,ci e unul din principalii ei protagonisti.E o reala in aceasta remarcabila intelegere a fenomenului poetic ,materializata intr-un fel de iluminari succesive.Chiar daca n-a atins mari atitudini lirice, Bolliac e vadit sa simta poezia si ii percepe esenta.Romantic impenitent,si-a croit drumul incercand mereu sa se sincronizeze cu o actualitate mobila,careia accelerarea ritmului istoric i-a impus dese schimbari.Romantic dar crescut din radacini iluministe,n-a izbutit sa opteze literar intre rigoare si ambiguitate,intre didacticism si liberul zbor al fanteziei,intre vibratia adanca a inimii si bogatia senzuala a lumii.Nu i-a lipsit nici elanul meditatiei ,nici fiorul luminilor de bezna ce ne inconjoara,nici cutezanta marilor escapade lirice. N. Manolescu il considear un mare poet,poate singurul mare romantic de pana la Eminescu regasind in poezia acestuia aproape toate trasaturile specifice primului romantism:coerenta vizionara,simt cosmic,intensitate pasionala si radicalism ideologic.A introdus si a sustinut motivul ruinelor ,a cultivat poezia extatica si vizionara, a demonstrat o apetenta deosebita pt poezia didactica si civica, chiar daca rezultatele estetice au fost modeste.Daca e adevarat ca nu a inventat limbajul poeziei de idei in schimb a contribuit din plin la creere unui limbaj liric , fapt de necontestat in ciuda traditiei care a transmis imaginea unei persinalitati scindate , opera literera
