Rene Girard – despre cele ascunse de la intemeierea lumii Nu exista nimic sau aproape nimic in comportamentele care sa nu fi fost invatate, iar orice invatare se reduce la imitatie. Sacrificiul nu e decat o violenta in plus, o violenta care se adauga altor violente, insa e violenta ultima, ultimul cuvant al violentei. Riturile nu gasesc in criza decat un mijloc de a asigura diferentierea. … tocmai din dezordinea extrema izvoraste ordinea in cultura umana, fiindca dezordinea extrema este disparitia oricarui obiect in conflict, si atunci mimetismul de apropiere, mimetismul conflictual, se transforma in mimesis a antagonistului si a reunirii in jurul acestui antagonist. Religiosul nu e nimic altceva decat acest imens efort de a mentine pacea. Sacrul este violenta, insa daca religiosul adora violenta este doar in masura in care ea trece drept aducatoare de pace; religiosul este in intregime orientat catre pace, insa mijloacele acestei paci nu sunt niciodata lipsite de violenta sacrificiala. Daca religiosul provoaca intotdeauan scandal atunci cand se descompune este pentru ca vilenta care intra in compozitia sa apare atunci ca atare, pierzandu-si forta reconciliatoare. Oamenii devin imediat tentati sa faca chiar din religios un nou tap ispasitor, pentru ca, o data in plus, sa nu vada ca vilenta le apartine si se debaraseaza de ea chiar atunci si mai mult ca oricand, pe seama sacrului, si atunci cand il vomeaza, ca astazi, si atunci cand il adora, asa cum o faceau inainte. Si trebuie sa pricepem ca grauntele de nisip al cunoasterii aflat in angrenajul victimei ispasitoare nu inseamna ca vor fi mai putine victime, ci dimpotriva. Sa nu afisam un optimism prostesc. Cu cat criza sistemului sacrificial este mai radicala, cu atat oamenii sunt mai tentati sa mareasca numarul victimelor pentru a obtine, totusi, aceleasi efecte. A spune ca divinitatea este razbunatoare nu inseamna nimic altceva. Sacrul este ansamblul de postulate la care a ajuns spiritul uman prin transferuri colective asupra victimelor reconciliatoare, la capatul crizelor mimetice. Adevaratii ‘tapi ispasitori’ sunt aceia pe care oamenii sunt incapabili sa-i repereze ca atare, aceia in a caror culpabilitate ei cred cu o tarie de fier. In ‘Violenta si sacrul’ incercati sa demonstrati ca institutii ca sarbaoare ori riturile de trecere nu sunt decat variante ale aceleiasi scheme si ca ideile noastre cu privire la distractii sau la educatie provin pesemne toate din aceste rituri. Moartea se manifesta mai intai ca un formiadbil influx de viata.
Unii vad cheia ordinii omenesti in sexualitatea permanenta, momeala care retine masculul in permanenta alaturi de femela si care ‘cimenteaza unirea cuplului’ Nimic nu sugereaza ca sexualitatea ar avea in sine o asemenea putere. La mamifere, perioadele de excitatie sexuala sunt marcate de rivalitati intre masculi. Grupul animal este atunci vulnerabil in special la primejdiile exterioare. Nu exista nici un motiv ca sa vedem in sexualitatea permanenta un factor de ordine mai degraba decat de dezordine. Vilenta unuficatoare nu e doar originea religiosului, e originea umanitatii insesi. Singurul lucru care ‘ii lipseste’ ritului animal e uciderea sacrificiala si singurl lucru care ii lipseste animalului ca sa devina uman e victima ispasitoare. Semnificantul e victima. Semnificatul e intregul inteles actual si potential pe care comunitatea il confera acestei victime si, prin intermediul ei, oricarui lucru. Semnul este victima reconciliatoare. Fiindca intelegem cu usurinta ca oamenii vor sa ramana reconciliati la iesirea din criza, intelegem si ca oamenii se straduiesc sa reproduca semnul ; adica sa practice limbajul sacrului, substituindu-i vitcimei originare, in rituri, noi viticme care sa asigure mentinerea acestei paci miraculoase.
