Romantismul este o miscare literara si artistica, aparuta in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-Iea si inceputul secolului al XIX-Iea, cu influente puternice si in filozofie, f ilozofie, istorie, drept, lingvistica, economie politica, etc. Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreaga Europa. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai in literatura, ci si in artele plastice si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul a sustinut manifestarea manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Altfel spus, romantismu romantismull a pledat pentru pentru explorarea explorarea universului universului interior al omului. Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat si a identificat directiile si trasaturile trasaturile acestui curent cultural in "Prefata" de la drama "Cromwell" (1827), un adevarat program-manifest, dar si prin romanul “Mizerabilii”, care contine doua tipuri de personaje specific romantice, Jean Valjean si episcopul Myriei Bienvenu. Si in alte scrieri ale lui Victor Hugo trecutul este cercetat in mod sistematic, pentru ca ofera mult mai multa deschidere artistica si tematica despre present: in “Notre“Notre-Dame de Paris”, Quasimodo, personaj exceptional, sfasiat de mari antiteze, este o fiinta de o deosebita uratenie uratenie dar dotat cu o sensibilitate iesita din comun; in “Legenda secolelor”(Le Legende des siecles”) sunt readuse la suprafata vechi mituri. Prin imensitatea in istorie viziunea asupra lumii se largeste, iar omul dobandeste un statut ascensional, prin care isi depaseste conditia existential. In romantism, ne intoarcem spre inceputuri mitice ale finite, cand omul isi incepe in illo tempore existent paradiziaca. paradiziaca.
Printre reprezentantii europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii: -Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franta); -Schiller, Heine, Grimm (Germania); -Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); -Manzoni, Leopardi (Italia); -Puskin, Lermontov (Rusia). In perimetrul german, aparitia romantismului a fost favorizata de viziunea artistica promovata de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist, iar impunerea si raspandirea acestuia a avut ca suport cele trei mari scoli de la Iena, Heidelberg si Berlin. Daca „scoala de la Iena" ii aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck (cel care va extrage din formula basmului o realitate miraculoasa, generatoare de substrat liric) sau Novalis (visatorul cautator al absolutului imaginat in ipostaza „florii albastre" din romanul Heinrich von Ofterdingen), „scoala de la Heidelberg" are meritul de a valorifica literatura populara, prin prelucrarile autorilor Clemens Brentano si Achim von Arnim. Alaturi de aceste centre literar--romantice, „scoala de la Berlin" il promoveaza pe E.T.A. Hoffman, initiatorul umorului grotesc proiectat in fantastic. Declinul romantismului german aduce insa in orizontul literar opera lirica a lui Heinrich Heine, in al carui volum Cartea cantecelor, fondul popular se transfigureaza in materia lirica a poeziei erotice. Europa Occidentala devine si prin Franta o arena larga a noului curent. Victor Hugo este in acest context nu numai teoreticianul care a fundamentat principiile romantismului in prefata la Cromwell, ci si poetul, prozatorul si dramaturgul care a experimentat idealurile romantice in toate genurile literare, oferind posteritatii modelul unei personalitati titanice, in planul liric, prin Legenda secolelor, el se impune drept cronicar al vremii lui, dar si al marilor etape istorice. Drama sa romantica (Hemani sau Ruy Blas) reprezinta nu doar o replica la teatrul clasic, ci si o sinteza a marilor valori istorice si umane personificate intr-o mare valoare estetica. Prin roman, Hugo deschide seria marilor constructii epice in proza franceza si universala, ale caror ecouri se vor recunoaste in romanul secolului al XXlea.
Marii lirici, Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny si Alfred de Musset, revigoreaza poezia prin abordarea sensibila a temelor romantice iubirea, natura, timpul, geniul, viata si moartea - in formula unor specii ca meditatia, pastelul sau elegia. In Italia si Rusia, curentul se dezvolta pe fundalul framantat al luptelor de eliberare nationala sau sociala, reprezentantii sai fiind preocupati si de problema omului in angrenajul vremii lui, dar si in lupta cu limitele, pentru atingerea unui ideal. Leopardi mediteaza pe tema conditiei umane, prefigurand lirica moderna existentialista, Puskin observa istoria si societatea cu interesul poetului-cetatean al carui destin este puternic marcat de iubirea de patrie, iar Lermontov se dovedeste liricul sensibil in a carui acceptie geniul poate fi salvat de blestemul singuratatii prin iubire. Mickiewicz face incursiunea in istoria pentru a stabili rolul poporului sau, in “Cartile poporului polonez si ale pelerinilor poloni”.
