Sociologia educatiei

Sociologia educației – Lect. univ. dr. Mircea Adrian Marica

I. SPECIFICUL PERSPECTIVEI SOCIOLOGICE ASUPRA EDUCAŢIEI Pentru început, ne propunem să delimităm specificul perspectivei sociologice asupra educaţiei, prin următoarea succesiune tematică: 1.Sociologia şi ştiinţele educaţiei 2.Momente semnificative în constituirea şi evoluţia paradigmelor sociologice 3.Sociologia educaţiei, sociologia şcolii şi sociologia educaţională – subdiscipline specializate în analiza educaţiei

1. Sociologia şi ştiinţele educaţiei Reflecţia asupra educaţiei şi, în general, asupra omului şi societăţii umane, a fost până în secolul al XVII-lea o preocupare exclusiv filosofică. Treptat, anumiţi filosofi se apleacă mai ales asupra unor domenii, luând naştere subdicipline filosofice, care se vor rupe în cele din urmă de filosofie, devenind ştiinţe autonome. Lucrul acesta s-a petrecut mai întâi cu ştiinţele naturii, începând cu fizica, iar mai apoi cu ştiinţele umane. Începând cu secolul al XVII-lea, pedagogia începe să se individualizeze ca preocupare autonomă, ce studiază educaţia, dar rămâne, cel puţin până la sfârşitul secolului al XIX-lea, o disciplină filosofică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printr-un proces asemănător, iau naştere alte două domenii ceşi reclamă statutul de ştiinţe experimentale: psihologia şi sociologia. Din acest moment, ambele îşi revendică şi statutul de ştiinţe ale educaţiei, cu argumente rezonabile. Privită dinspre individ, educaţia este un proces de formare a personalităţii umane, fiind astfel obiect al cercetării psihologiei; privită dinspre societate, educaţia apare ca un proces social, de transmitere culturală, prin care comunităţile îşi reproduc condiţiile spirituale ale propriei lor existenţe; în acest sens, educaţia devine obiect al cercetării sociologice. Pedagogia rămânea o disciplină teoretică, normativă. După perioada exceselor pozitiviste, de trasare a graniţelor inexpugnabile, lucrurile au intrat în aşezarea lor firească, a comunicării interdisciplinare şi a recunoaşterii presupoziţilor filosofice tacite ale propriilor demersuri. Aşa se face că astăzi, educaţia este obiect de studiu al mai multor discipline teoretice şi aplicative, care se constituie într-un ansamblu integrat, desemnat sub numele generic de ştiinţele educaţiei: pedagogia, psihologia (educaţiei), sociologia (educaţiei), economia (educaţiei), filosofia (educaţiei), cu multiplele lor subdiscipline. Revine pedagogiei, ca disciplină centrală a educaţiei, sarcina armonizării rezultatelor tuturor acestor ştiinţe, în scopul realizării unei viziuni unitare asupra fenomenelor educaţionale, fructificând integrator viziuni şi perspective diferite. Aşadar, sociologia se numără printre ştiinţele educaţiei. Mai mult, la începuturile sale sociologia era considerată de reprezentanţii ei de marca (e.g. E. Durkheim) însăşi ştiinţa educaţiei, singura care avea să cerceteze educaţia ca fapt social, adică aşa cum este şi nu aşa cum ar trebui să fie. Specificul ştiinţei sociologice era reprezentat de cercetarea empirică a realităţii sociale, sub toate aspectele sale în scopul înţelegerii şi explicării structurii, funcţionării şi dinamicii întregului social şi a diverselor sale componente aflate în interacţiune. Complexitatea obiectului a făcut necesară şi posibilă constituirea treptată a unor subdiviziuni sau specializări ale sociologiei pentru anumite domenii, numite sociologii de ramură. Dintre acestea, cele mai importante subdiviziuni ce se ocupă de educaţie sunt sociologia educaţiei, sociologia şcolii şi sociologia educaţională. Perspectiva sociologică este menită să întregească


imaginea asupra fenomenului educaţional, prin analiza acestuia sub aspectul relaţiilor complexe de determinare şi influenţare existente între sistemul educaţional, considerat ca subsistem al sistemului social global, şi celelalte segmente ale societăţii. Întrucât sociologia nu reprezintă o ştiinţă unitară, asemenea ştiinţelor naturii, ci cuprinde perspective teoretice diverse, cu accente ideologice şi metodologice distincte, cu şcoli şi curente diferite, considerăm utilă o succintă prezentare a momentelor semnificative ale constituirii şi evoluţiei celor mai importante paradigme sociologice. 2.

Momente semnificative în constituirea şi evoluţia paradigmelor sociologice

Preocupări pentru studiul societăţii ca totalitate distinctă, ca şi pentru înţelegerea raporturilor dintre individ şi societate, au existat încă din antichitatea greacă, dar s-au desfăşurat pe terenul speculaţiei filosofice, într-un fel de sociologie implicită1. Ştiinţele, deşi unele dintre ele au o preistorie milenară, s-au născut începând cu secolul al XVII-lea, prin delimitare treptată de reflexivitatea de tip filosofic. Prima dintre aceste ştiinţe a fost fizica, legată de numele lui Galilei şi Newton, ştiinţă ce va constitui şi modelul iniţial al sociologiei. Galileo Galilei (1564–1642) publică în anul 1632 Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, lucrare ce îl face pe Einstein să îl considere „părinte al ştiinţei moderne”. Condamnat de inchiziţie, este nevoit să rămână în arest la domiciliu până la sfârşitul vieţii. La un an de la moartea lui Galilei, se naşte cel care va fi considerat cel mai mare savant modern, Isaac Newton (1643 – 1727), care va publica în anul 1687 Principiile matematice ale filosofiei naturii, lucrare în care dezvoltă fundamentele mecanicii clasice. De observat că titlul lucrării trimite la filosofie, cu toate că autorul era tentat să renunţe la ultimul ei capitol, cel în care vorbea despre sistemul lumii într-o maniera filosofică tradiţională. Începând de atunci fizica a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, metodologia ei de cunoaştere devenind dezideratul oricărei ştiinţe: cunoaşterea empirică a realităţii, prin măsurarea fenomenelor în scopul formulării legilor ce o guvernează. Cuceriţi de această metodologie, cercetătorii altor domenii ale realităţii vor încerca să aplice propriilor domenii de cercetare modelul cunoaşterii consacrat în fizică, model bazat pe prelucrarea matematică a faptele de observaţie. Cel care încearcă să aplice acest model la cunoaşterea societăţii într-o aşa-numită, iniţial, fizică socială, chip şi asemănare a fizicii naturii, va fi Auguste Comte (1798 –1857), întemeietor al pozitivismului. Filosoful francez îşi propune să instituie o filosofie pozitivă2 (Cours de philosophie positive, 1830–1842), care să explice cu o precizie comparabilă celei din fizică evenimentele şi procesele din aria existenţei umane, în scopul formulării de soluţii utile, care să contribuie la optimizarea funcţionării societăţii. Ca şi în natură, unde există o lege universală a mişcării Cu titlu de exemplu putem cita opere ale lui Platon (în special dialogurile Republica şi Legile), Aristotel (Politica, Etica Nicomahică), Augustin (Despre cetatea lui Dumnezeu), Thoma d’Aquino (Summa theologiae), Nicolo Machiavelli (Principele, Discursuri), Thomas Morus (Utopia), Thomaso Campanella (Cetatea Soarelui), Thomas Hobbes (Leviathan), J. J. Rousseau (Discurs asupra inegalităţii, Emil, sau despre educaţie), Imm. Kant, (Întemeierea metafizicii moravurilor), Hegel (Principiile filosofiei dreptului, Prelegeri de filosofie a religiei), Alexis de Tocqueville (Despre democraţia în America) ş.a. 2 De remarcat, totuşi, istoria curioasă a termenului pozitiv; se întâmplă cu acest termen una dintre erorile consacrate istoric, pe care nimeni nu le mai recunoaşte ca fiind, la origine, erori interpretative. Se pare că A. Comte voia să sugereze prin abordare pozitivă ideea că, spre deosebire de iluminişti, deosebit de critici şi negativişti, abordarea sa este pozitivă. Conceptul a ajuns însă să desemneze ştiinţa empirică. 1


corpurilor, şi în societate, crede Comte, trebuie să existe o astfel de lege. Această lege este cea a succesiunii celor trei stadii, în conformitate cu care umanitatea ar parcurge succesiv stadiul teologic, metafizic şi pozitiv. În stadiul teologic, oamenii începuturilor reflecţiei raţionale îşi reprezentau fenomenele ca fiind produse prin acţiunea unor agenţi supranaturali. În consecinţă, acest stadiu este caracterizat de dominaţia sacerdoţilor, în calitatea lor de mediatori între supranatural şi mundan. În stadiul metafizic, explicaţiile de tip religios, prin apel la supranatural, sunt înlocuite treptat de construcţiile speculative ale raţiunii. Locul zeilor este luat de concepte abstracte, ca cele de Fiinţă, Esenţă, Cauză primă, Act pur, Prim motor imobil. Corespunzător „laicizării” gândirii, şi sub aspect social are loc o substituire parţială a Bisericii de către stat, reprezentanţii acestuia preluând unele dintre îndatoririle preoţilor, dar în esenţă, organizarea socială rămâne asemănătoare stadiului teologic. În opinia lui Comte, stadiul metafizic reprezintă doar etapa de tranziţie de la cel teologic la cel pozitiv, industrial, când religia face loc definitiv ştiinţei, iar preoţii sunt substituiţi de către savanţi. În noul stadiu, savanţii, industriaşii, bancherii, directorii de fabrici vor ocupa poziţii superioare în societate şi vor statua principii de ordine raţională. Obiectul acţiunii lor va fi prelucrarea raţională a resurselor şi folosirea intensivă a ştiinţei şi a tehnicii în vederea stăpânirii naturii şi îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă, într-o societate bazată pe cunoaştere. Procesul de trecere de la stadiile teologic şi metafizic la cel pozitiv, precum şi înlocuirea treptată a activităţii militare cu cea industrială, nu urmează unei ordini de succesiune liniară. Opoziţia dintre stadii nu le face incompatibile, dimpotrivă, există etape istorice în care cele trei stări coexistă efectiv, aşa cum se întâmpla în Europa timpului său. Instabilitatea Europei, considera Comte, ar fi produsul unei tranziţii neîncheiate, incomplete, între structurile sociale de tip teologic-militar şi cele de tip ştiinţific-industrial. Depăşirea acestei etape cădea în sarcina „reginei ştiinţelor”, sociologia, menită să integreze toate ştiinţele particulare ce aveau ca obiect omul şi societatea. Studiind statica şi dinamica socială, cercetând structura societăţii şi determinanţii schimbărilor sociale, noua ştiinţă îşi propunea să introducă spiritul pozitiv în domeniul cunoaşterii existenţei umane şi să soluţioneze astfel criza lumii moderne. Imperativul neutralităţii teoretice întemeiate pe faptele de observaţie se va dovedi însă un ideal greu de atins, căci şi astăzi, cum vom vedea mai departe, sociologia continuă să poarte cu sine urmele ideatice ale unor presupoziţii filosofice, asumate explicit sau doar tacit. Opera lui Comte a fost continuată şi dezvoltată în Marea Britanie de către Herbert Spencer (1820–1903), care iniţiază o sociologie de tip evoluţionist, anticipând unele dintre ideile lui Ch. Darwin din „Originea speciilor” (1859). Spre deosebire de gânditorul francez, care operează cu modelul fizicii, Spencer va considera că biologia, al cărui domeniu se apropie cel mai mult de complexitatea celui social, poate constitui modelul cunoaşterii sociologice. Societatea este privită de filosoful englez ca un organism viu, care tinde să evolueze, prin diferenţiere şi agregare, de la forme simple la forme complexe. Atunci când densitatea socială creşte, funcţiile sociale tind să se diferenţieze, legea oricărei dezvoltări organice fiind trecerea de la omogen la eterogen. În această evoluţie, competiţia pentru resurse joacă rolul unui mecanism de selecţie, care permite supravieţuirea celui mai puternic. Pentru a face faţă acestei aspre lupte pentru existenţă ar trebui pregătiţi şi copiii. „Concurenţa în viaţa modernă, scrie Spencer, este atât de ascuţită încât puţini sunt aceia care pot suporta efortul necesar fără daune. De pe acum mii de oameni cad sub puternica presiune la care sunt supuşi. Dacă această presiune continuă să crească, aşa cum pare că se va întâmpla, ea va pune greu la încercare chiar şi constituţiile cele mai sănătoase. De aici decurge faptul de o importanţă deosebită că această creştere a


copiilor să se desfăşoare astfel încât să-i pregătească nu numai din punct de vedere intelectual pentru lupta care-i aşteaptă, ci să-i facă apţi să suporte uzura şi sfâşierea acesteia” (Spencer, 1973, p. 34). De pe aceste poziţii organiciste, Spencer ajunge la o concepţie elitistă, dezvoltată ulterior de către exponenţii darwinismului social3. Primul gânditor care utilizează un model teoretic cu o bază socială este Karl Marx (1818–1883), care nu s-a considerat un sociolog, dar a influenţat puternic gândirea sociologică. Ca şi pentru Comte sau Spencer, cercetarea structurilor şi proceselor sociale avea o intenţie practică, şi anume, aceea de a rezolva criza umanităţii europene. Spre deosebire de cei doi însă, Marx a analizat dezvoltarea societăţii din perspectiva unei paradigme economice. Pentru gânditorul german, legile fundamentale ale istoriei pot fi identificate analizând structura economică a societăţii, modul ei de producţie. În viziunea lui Marx, nevoile vieţii materiale îi determină pe oameni să producă mijloace de existenţă, iar pentru aceasta ei trebuie să intre în relaţii unii cu alţii. Modul de producţie al unei societăţi, ca unitate dinamică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, este elementul determinant al istoriei. Pe această bază economică se înalţă întreaga suprastructură juridică, politică, religioasă, artistică. Pe fundamentele metodologice ale dialecticii hegeliene, Marx înţelege progresul istoric ca rezultat al tensiunilor dinamice dintre elementele sistemului. Conflictul determinant îl constituie cel existent între elementele modului de producţie, în interiorul căruia acumulările cantitative duc la salturi calitative, adică la schimbarea unui mod de producţie cu altul, care readuce relaţiile de producţie la nivelul de dezvoltare atins de forţele de producţie. Succesiunea modurilor de producţie nu se realizează de la sine, ci prin intermediul luptei de clasă. În orice societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie fiinţează, inevitabil, un conflict între deţinătorii de mijloace de producţie şi cei lipsiţi de o astfel de proprietate. Ajuns la apogeu, acest conflict se manifestă revoluţionar, determinând trecerea la o formaţiune social-economică superioară. Încheierea evoluţiei în această logică istorică a conflictului ar avea loc odată cu revoluţia comunistă, care ar duce la instaurarea unei societăţi armonioase, lipsită de relaţii de proprietate şi de clase sociale, o societate a dreptăţii şi justiţiei sociale, în care dispare şi statul, considerat instrument al exploatării maselor. Dincolo de această structură eshatologică 4 şi de consecinţele nefaste pe care le-au suportat ţările care au fost constrânse să experimenteze un model de societate ce se reclama de la utopia marxistă, analizele pur tehnice ale mecanismelor economice şi ale relaţiilor dintre componentele sistemului social au constituit un moment important în înţelegerea societăţii. Un alt moment important în constituirea sociologiei îl reprezintă creaţia lui Émile Durkheim (1858–1917), cel ce precizează sistemul conceptual şi metodologic al noii ştiinţe. După unii comentatori, lucrarea sa Regulile metodei sociologice [1894], (1974)5 ar constitui momentul de început al sociologiei riguros ştiinţifice. Durkheim propune primul curs universitar de sociologie şi scrie prima lucrare de sociologie bazată pe prelucrarea statistică a datelor empirice, Sinuciderea [1897], (1993). Premisa de la care pleacă sociologul francez este aceea că „socialul se explică prin social”. Prin urmare, domeniul sociologiei nu-l constituie nici indivizii în unicitatea lor şi nici suma lor aritmetică, ci acele realităţi cu caracter sui generis numite „fapte sociale”, ce trebuie considerate ca „lucruri”, fiind exterioare individului şi exercitând o presiune cu un rol coercitiv. Faptele sociale sunt în fond comportamente umane stabile, comune majorităţii Teoriile darwinismului social constituie aplicaţii ale principiului selecţiei naturale la societăţile umane. Vezi în acest sens Mircea Eliade, (1992), Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, pp. 192–193. 5 Vom utiliza pentru anul publicării lucrării paranteze pătrate, iar pentru a indica ediţia din care cităm, sau, după caz, ultima traducere în limba română, paranteze rotunde. 3 4


membrilor comunităţii, la care aceştia ajung în urma presiunilor pe care le exercită comunitatea asupra lor. Notele distinctive ale faptelor sociale sunt exterioritatea lor în raport cu fiecare individ luat în parte şi caracterul constrângător asupra comportamentului fiecărui membru al colectivităţii. „Un fapt social, scria Durkheim, nu poate fi explicat decât tot printrun fapt social”. Un astfel de fapt social este şi educaţia, prin care generaţia adultă transmite generaţiei tinere codurile culturale. Prin conceptul de „fapt social”, Durkheim impune principiul dominaţiei socialului asupra individului6. În replică la poziţia lui Durkheim, sociologul francez J. Gabriel Tarde (1843–1903)7, va susţine ideea că procesele sociale fundamentale sunt cele de imitaţie, opoziţie şi adaptare, sociologia având rolul de a descoperi legile sociale care guvernează aceste procese. Pentru Tarde, cadrul de referinţă este cel individual, pentru că tot ceea ce pare a fi „fapt social” nu este la origine decât o „imitaţie”. Prin intermediul ei apare un fel de numitor comun între oameni şi se dezvoltă un gen de „contagiune” colectivă la distanţă. Societatea – consideră G. Tarde – este imitaţie, iar imitaţia este „o specie de somnambulism”. Iniţiativele novatoare ale individului se propagă mai mult sau mai puţin rapid, într-o formă regulată, asemenea unei unde luminoase sau unei familii de termite. Prin urmare, socialul se explică prin acţiunile individuale care generează, prin iradieri succesive, ceea ce Durkheim numea fapte sociale. Se deschid astfel două orientări concurente, sociologismul sau holismul şi psihologismul sau individualismul metodologic. Dacă holismul sociologic susţine un model determinist conform căruia individul este produsul structurilor sociale, individualismul consideră că pentru a explica un fenomen oarecare este indispensabil să reconstruim motivaţiile indivizilor implicaţi în fenomenul respectiv, fenomen care nu este decât rezultatul agregării şi compunerii comportamentelor individuale dictate de acele motivaţii. Dihotomia dintre cele două perspective a dominat în bună măsură sociologia secolului XX, abia noile sociologii încercând o sinteză a celor două poziţii, pentru a surprinde „indivizii plurali produşi şi producători de raporturi sociale variate” (Corcuff, Ph., 2005, p.18). Iniţiatorul unuia dintre cele mai influente curente sociologice contemporane este germanul Max Weber (1864–1920), autorul unei sociologii de tip interpretativ sau comprehensiv, care consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la înţelegerea acţiunilor oamenilor. Simpla observaţie a acţiunilor întreprinse se o persoană nu spune mare lucru dacă nu înţelegi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect acţiunea respectivă. De aceea el manifestă un interes deosebit pentru opiniile, valorile, intenţiile şi atitudinile care ne călăuzesc comportamentul. Aşa se face că în doctrina lui Max Weber conceptul de acţiune deţine rolul central, în jurul lui gravitând întreaga ţesătură conceptuală. Însăşi sociologia este definită drept ştiinţă a acţiunii umane, destinată optimizării acesteia. Acţiunile umane, consideră sociologul german, pot fi grupate în patru categorii: acţiuni raţionale în raport cu un scop, acţiuni în care autorul, utilizând anumite mijloace, urmăreşte atingerea anumitor ţeluri; De semnalat faptul că Dumitru Drăghicescu (1875–1945) a fost doctorandul lui Durkheim cu teza « Despre rolul individului în sistemul social ». Destinul lui Drăghicescu este exemplar pentru destinul sociologiei româneşti şi, în general, pentru cultura română: doctorand al marelui Durkheim, prezentat elogios de Em. Bautroux, Lévy-Bruhl, citat în lucrările lui P. A. Sorokin, E. de Roberty, G. Bouthoul, A. Cuvillier, H. Backer ş.a., colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu la Liga Naţiunilor, cunoscut şi admirat de către personalităţile politice ale vremii, i se refuză în anul 1910 postul de profesor de sociologie şi morală la Universitatea din Bucureşti şi apoi la Iaşi, invocându-se conţinutul socialist periculos al operei sale şi ajunge să fie considerat un „gânditor de limbă franceză” (Pentru detalii vezi Virgil Constantinescu, „Ontologic şi metodologic în concepţia deterministă a lui Dumitru Drăghicescu”, Studiu introductiv la Drăghicescu, D., 1987, Ontologia umană, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti). 7 Les lois d'imitation [1890]; Les lois sociales esquisse d'une sociologie [1899]. 6


acţiuni raţionale în raport cu o valoare, în care actorul acţionează nu pentru a obţine un anumit rezultat, ci pentru a rămâne fidel unei anumite valori asumate, a cărei trădare ar conduce la deprecierea stimei de sine şi la pierderea credibilităţii în faţa celor din jur; acţiuni afective sau emoţionale, care decurg din starea de spirit a subiectului şi din trăirile lui afective şi, în fine, acţiuni tradiţionale, impuse de tradiţii şi obişnuinţe; în cazul acestor acţiuni – precizează sociologul german – actorul se manifestă nu în virtutea unui scop propriu şi nici pentru că-şi reprezintă o valoare sau e afectat de o emoţie, ci întrucât se conformează modelelor practicate în comunitate. Pentru a înţelege comportamentele sociale este necesară decriptarea acestor semnificaţii posibile ale acţiunii individuale. Acţiunile raţionale desfăşurate sub imperativele valorice par a fi cele mai importante prin impactul lor asupra cursului evoluţiei sociale. Naşterea capitalismului este pusă pe seama valorilor şi atitudinilor cuprinse în teologia protestantismului în dezvoltare [1905], (1993). Alături de Weber, F. Tönnies, G. Simmel, Leopold von Wiese, W. Sombart, aduc şi ei contribuţii valoroase la constituirea noii ştiinţe. Odată cu sfârşitul secolului al XIX-lea putem spune că procesul de constituire a sociologiei s-a încheiat. În secolul XX problematica sociologiei s-a diversificat, structurându-se diverse modele teoretice şi metodologice de abordare a vieţii sociale. Cu simplificările pe care inevitabil le presupune o încercare de clasificare, putem distinge două mari tipuri de abordări sociologice: abordarea obiectivă, fundamentată metodologic pe modelul ştiinţelor naturii şi abordarea interpretativă, lansată de modelul propus de Weber. Din clasa abordărilor de tip obiectiv fac parte, în ordine istorică, modelul evoluţionist (Comte, Spencer), care urmăreşte în primul rând să explice evoluţia societăţii; tot aici putem include şi modelul conflictualist fundamentat de către K. Marx. Dacă versiunea marxistă este centrată pe conflictul dintre clasele sociale antagoniste, teoreticienii contemporani ai paradigmei conflictualiste (e.g.8, C. W. Mills, Ralf Dahrendorf, Randall Collins, Lewis A. Coser) extind aria de cuprindere a analizei la conflictele dintre diverse grupuri de vârstă, grupuri religioase, etnice sau rasiale, conflicte dintre profesii, dintre comunităţi locale şi puterea centrală etc. În opoziţie cu abordarea conflictualistă, sociologii americani Talcott Parsons (1902 – 1979) şi Robert Merton (1910 – 2003), pe o linie ce vine de la Durkheim, vor impune paradigma funcţionalistă sau structural-funcţionalistă, înţelegând societatea ca un ansamblu de structuri ce îndeplinesc anumite funcţii, structura şi funcţia explicând viaţa socială. T. Parsons este considerat cel mai important reprezentant al funcţionalismului structuralist în sociologia americană de după cel de-al doilea război mondial. În condiţiile prosperităţii americane postbelice, care lasă impresia coeziunii sociale şi adeziunii comune la valorile democraţiei, Parsons dezvoltă o teorie care înlocuieşte conceptul marxist de conflict, cu cel de funcţionalitate. În viziune funcţionalistă, societatea apare ca un sistem integrator, care tinde spre echilibru sau stabilitate, elementele sale fiind explicate prin funcţiile pe care le îndeplinesc în interiorul întregului. Orice schimbare socială are efecte dezechilibrante, dacă nu se produce destul de încet, pentru a oferi sistemului timp pentru adaptare. Educaţia apare ca element central al subsistemului socializării, menită să asigure stabilitatea şi reproducţia culturală a sistemului social global. Elementul comun al funcţionalismului şi structuralismului îl constituie premisa conform căreia comportamentele indivizilor se explică pe baza regularităţilor structurale care le preexistă. Întrucât unitatea de analiză o constituie macrosocialul, aceste teorii sunt numite şi teorii ale macronivelurilor.

8

Vom utiliza, pentru economie în exprimare, abrevierea latină e.g. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.


Sub influenţa „sociologiei interpretative” a lui Max Weber, se va impune prin Charles Cooley (1864–1929) şi mai ales prin G. H. Mead (1863–1931) orientarea interacţionistă, potrivit căreia societatea este o construcţie a actorilor sociali aflaţi în interacţiune. Interacţionismul devine o perspectivă majoră prin lucrările lui Herbert Blumer (1900–1986), care consacră şi termenul de interacţionism simbolic. Premisa de la care porneşte interacţionismul este aceea că procesul social de bază, care creează şi recreează permanent societatea, este interacţiunea indivizilor. În interacţiune se produc „simboluri” şi reprezentări care constituie ceea ce numim realitate socială. Interacţioniştii se concentrează asupra problemei identităţii, îndeosebi asupra sentimentului de sine care, susţin ei, este un produs social. În prelungirea acestei paradigme putem plasa etnometodologia (Harold Garfinkel), fenomenologia (Alfred Schütz), sociologia dramaturgică (E. Goffman), sau sociologia cognitivă (Aaron V. Cicourel). Unitatea de analiză a acestor teorii este reprezentată de grup, cuplu, sau de interacţiunile faţă în faţă ale actorilor sociali, motiv pentru care sunt considerate teorii ale micronivelurilor. Să reţinem evoluţia de la pozitivismul obiectivist al începuturilor, cu ideea conform căreia omul este ceea ce face structura (societatea, comunitatea, organizaţia, grupul) din el, la subiectivismul interacţionist, al interpretărilor şi negocierilor actorilor sociali plurali în activitatea cotidiană9. Constructivismul actual (e.g. Anthony Giddens) încearcă reconceptualizarea acestui dualism între obiectivism şi subiectivism, între macrosociologii şi microsociologii. În finalul acestei schiţe istorice a evoluţiei sociologiei se naşte firesc o întrebare căreia trebuie să-i facem faţă: cum poate fi înţeleasă o asemenea diversitate de orientări teoretice şi metodologice în interpretarea vieţii sociale? În opinia noastră, epistemologia lui Thomas S. Kuhn (1976, 1982) este în măsură să ne ajute. Pentru Kuhn, diversele paradigme ştiinţifice oferă imagini alternative ale aceleaşi realităţi, asemenea unor jocuri puzzle; niciuna dintre aceste imagini ale jocurilor ştiinţifice nu încheie o icoană definitivă a lumii, fiecare, cu figurine specifice, surprinzând, dintr-un anumit unghi, anumite aspecte ale realului; niciuna dintre paradigme nu este „adevărată” sau „falsă”, ci reprezintă imagini concurente şi complementare ale diverselor fracţiuni de realitate. Diversitatea paradigmatică în sociologie este completată de diversitatea subdisciplinară. Astăzi, sociologia cuprinde peste 100 de subdiscipline, dintre care amintim: sociologia acţiunii, artei, cotidianului, cunoaşterii, culturii, dreptului, educaţiei, electorală, familiei, juridică, loisirului, medicinii, moralei, muncii, politică, religiei, sportului, statului, ştiinţei, trupului, vieţii economice ş.a. Ca domenii interdisciplinare amintim: socio-economia, socio-lingvistica, socio-psihologia ş.a. Sociologia educaţiei, sociologia şcolii şi sociologia educaţională sunt ramuri sau specializări ale sociologiei, care au ca obiect specific analiza fenomenelor educaţionale. 3. Sociologia educaţiei, sociologia şcolii şi sociologia educaţională – subdiscipline cociologice specializate în analiza educaţiei Încă de la primele încercări de elaborare a unei teorii ştiinţifice asupra vieţii sociale, educaţia a constituit o componentă esenţială, considerată fiind drept procesul prin care sunt reproduse în generaţia tânără datele culturale ale comunităţii adulte. Pe lângă acest sens implicit, de segment al oricărei teorii sociologice globale, sociologia şi-a structurat şi specializat subdomenii care să cerceteze fenomenele de tip Vezi recenta tentativă a lui Bernard Lahire, de a realiza o sociologie psihologică, în Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi, 2000. 9


educaţional. Dintre acestea, ramura sociologică cea mai generală este sociologia educaţiei, care cercetează sub aspect sociologic fenomene legate de educaţie, de la instituţii, relaţii, procese, funcţii ale educaţiei, la raportul acesteia cu celelalte subsisteme, economic, politic, cultural, religios etc. Primul curs de „ştiinţa educaţiei” debuta în Universitatea din Paris în anul 1883, iar în anul 1887 se înfiinţa catedra de ştiinţa educaţiei din care făcea parte şi E. Durkheim10. Din anul 1907 catedra ocupată de acesta se va intitula Sociologia şi ştiinţa educaţiei (cf. Stănciulescu, E., 1996, pp. 15–16). În viziunea lui Durkheim, sociologia educaţiei venea să completeze pedagogia, înţeleasă drept o disciplină normativă, ce-şi propune să elaboreze teorii despre modul cum poate fi concepută educaţia şi nu despre modul în care ea se desfăşoară în practică. Sociologia educaţiei îşi propunea să descrie fidel realitatea educaţională, modalităţile concrete în care ea se desfăşoară, iar pe baza acestor fapte să propună măsuri de ameliorare a situaţiei educative reale. Obiectul ei de studiu îl constituie sistemele de educaţie existente în fiecare epocă sau ţară, tipurile de educaţie practicate şi explicaţia acestora, analiza instituţiilor educative sub aspectul organizării şi funcţionării lor. O astfel de ştiinţă se bazează pe faptele pe care doreşte să le amelioreze. Ea nu se reduce la speculaţii privind preceptele şi normele care pot regiza învăţarea şcolară; noua ştiinţă are ca obiect educaţia în genere, „ca acţiune permanentă şi generală”, ce cuprinde atât educaţia formală şi conştientă, cât şi cea informală şi uneori inconştientă, căci „nu există perioadă în viaţa socială, nu există chiar, am putea spune, o singură clipă din zi, în care tinerele generaţii să nu fie în contact cu cele mai în vârstă ca ele, şi în care, prin urmare, să nu primească din partea acestora din urmă influenţa educativă, care se face simţită nu numai în momentele foarte scurte în care părinţii sau educatorii comunică intenţionat şi pe calea învăţământului propriu-zis, celor ce vin după ei, rezultatele experienţei lor. Există şi o educaţie inconştientă, care nu încetează niciodată. Prin exemplul nostru, prin cuvintele pe care le pronunţăm, prin actele pe care le săvârşim, noi modelăm încontinuu sufletul copiilor noştri” (Durkheim, 1980, p. 50). Sociologia educaţiei va avea în vedere toate aceste fapte educative ce fac obiectul observaţiei. Ca urmare, întrucât „educaţia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca şi prin funcţiile sale”, pedagogia „este cu totul altceva decât ştiinţa educaţiei” (ibidem, p. 55) şi „depinde de sociologie mai mult decât oricare altă ştiinţă” (ibidem, p. 63). De la sociologie, pedagogia trebuie să împrumute metodele de cercetare pentru a dobândi un plus de rigoare, prin cuantificarea dimensiunilor şi variabilelor educaţiei. Ca ramură distinctă a sociologiei, cu relativă autonomie, sociologia educaţiei are ca obiect studiul raporturilor complexe de determinare şi influenţare existente între societate, ca sistem social global, şi educaţie, ca fapt social. Mai analitic, am putea spune că sociologia educaţiei urmăreşte descrierea, înţelegerea, explicarea, diagnoza şi prognoza activităţilor educative, a politicilor şi practicilor educative ale diverşilor actori, oferind, pe baze factuale, soluţii la problemele esenţiale de politică educaţională. În opinia unor autori (e.g. Diaconu, M, 2004) problemele fundamentale pe care le studiază sociologia educaţiei sunt legate de analiza structurală a sistemului educativ al societăţii, analiza funcţională a sistemelor educative şi analiza evolutivă a acestora. Cum teoriile sociologice pot fi grupate, după extinderea domeniului lor, în teorii macrosociologice şi microsociologice, la fel şi în abordările de sociologie a educaţiei pot fi desprinse aceste două spaţii analitice, spaţiul macrosociologic, caz în care sunt analizate relaţiile complexe de interacţiune dintre instituţiile educative şi, în primul rând, dintre şcoală şi societate, şi spaţiul microsociologic, al analizei intrainstituţionale. Din această a doua perspectivă

De remarcat faptul că în România primul curs de sociologie este inaugurat în anul 1896 de Constantin Dumitrescu-Iaşi (1840–1923) la Universitatea Bucureşti, urmat de iniţiativa similară a lui C. Leonărdescu la Universitatea din Iaşi, în anul următor. 10


sunt analizate fenomene legate de organizaţii şi grupuri educative. În ambele spaţii, accentele pot să cadă fie pe elementele structural-funcţionale, fie pe cele ale dinamicii interacţiunii. Principalele probleme abordate de sociologia educaţiei ar putea fi sintetizate (cf. Isambert-Jamati, I. G. Maucorps, apud Păun, 1982, p. 26), astfel: - instituţiile şcolare şi societatea: şcoala şi schimbarea socială, şcoala şi dezvoltarea economică, condiţia cadrelor didactice, elevilor, studenţilor în cadrul societăţii; - pedagogie şi societate: clasa ca microsocietate, şcoala ca organizaţie, conţinutul învăţământului, condiţiile sociale ale rezultatelor şcolare, comportamentul educativ al familiei; - şcoala şi inegalităţile sociale; - educaţia şi stratificarea socială. În raport cu tipul specific de abordare, unii autori se concentrează pe analiza proceselor de socializare (orientare sociopsihologică), cu mecanisme şi actorii implicaţi, cu funcţiile şi disfuncţiile acestora; alţi autori se centrează pe analiza şcolii din perspectivă economică (orientarea socioeconomică), prin intermediul conceptelor de cerere şi ofertă socială de educaţie, eficienţă, randament, rentabilitate, rată de revenire a investiţiei în educaţie, capital uman, reproducţie socială, în timp ce alţii privilegiază aspectele descriptiv-comparative (orientarea sociocomparativistă) relevând interacţiunile dintre factorii interni şi cei externi ai dezvoltării sistemelor educative. Dintr-o perspectivă sistemică, ce comportă fluxuri de intrări şi ieşiri, M. Cherkaoui (1986) distinge trei subdiviziuni principale ale sociologiei educaţiei: a) sociologia intrărilor în sistem - subdiviziune ce necesită analiza funcţiilor educative ale familiei, a rolului societăţii în direcţionarea accesului la educaţie, a mediului extraşcolar ca mediu formativ, a elevilor, ca beneficiari, cu caracteristici de vârstă, sex, inteligenţă, origine socială, cultură, a profesorilor şi administratorilor sub aspectul nivelului lor de instrucţie, a modului de recrutare, a statusului lor etc.; b) sociologia instituţiilor şi a procesului intern de educaţie, care vizează funcţionarea sistemului educaţional propriu-zis şi relaţiile acestuia cu alţi factori ce au influenţe educative; accentul cade pe analiza educaţiei instituţional-şcolare la toate nivelele, dar se extinde şi asupra altor instituţii cu rol educativ, cum ar fi biserica, armata, partidele politice etc.; analiza mecanismelor şcolare presupune surprinderea valorilor ce regizează procesul de formare şi a conţinuturilor de cunoştinţe divizate pe orizontală şi verticală, tipul de pedagogie dominant, regulile de evaluare care funcţionează în ierarhizarea performanţelor, tipurile de relaţii dintre profesor şi elev etc.; c) sociologia ieşirilor din sistem, care necesită studierea competenţelor absolvenţilor, a nevoilor sociale de cadre calificate şi a raporturilor dintre dezvoltarea socio-economică şi sistemul de învăţământ, a efectelor învăţării asupra stilurilor de viaţă, a comportamentelor şi statusurilor sociale dobândite prin intermediul diplomelor şcolare. Sintetizăm cele spuse aici în următoarea schemă: Intrări - funcţii educative ale familiei; - accesul la educaţie; - mediul extraşcolar ca mediu formativ; - caracteristici de vârstă, sex, inteligenţă, origine socială, nivelul de instrucţie al actorilor implicaţi - modul de recrutare, statusul lor.

(Socializare primară)

Sistemul educativ - componente (familia, şcoala, biserica, armata, partidele politice etc.); - structuri, funcţii, relaţii, interacţiuni, valori; - tipul de pedagogie dominant; - regulile de evaluare care funcţionează în ierarhizarea performanţelor; - eficienţă internă.

(Socializare secundară)

Ieşiri - nevoile sociale de cadre calificate - efectele învăţării: competenţele absolvenţilor, adaptabilitatea lor la condiţiile pieţei muncii - raporturile dintre dezvoltarea socio-economică şi dinamica sistemul de învăţământ - eficienţă externă - forme ale învăţării permanente

(Socializare terţiară)


Figura 1. Subdiviziuni ale sociologiei educaţiei Sociologia educaţiei se întâlneşte cu alte subdiscipline în analiza fenomenului educaţional. Este vorba, în primul rând, de sociologia şcolii, disciplină ce poate fi considerată o subramură a sociologiei educaţiei, care îşi circumscrie demersul la educaţia de tip şcolar şi, în al doilea rând, de sociologia educaţională, disciplină didactică universitară adresată viitoarelor cadre didactice, urmărind însuşirea de către acestea a unei viziuni sociologice globale asupra fenomenelor educaţionale. În contextul permeabilităţii graniţelor diverselor ştiinţe sociale, sociologia educaţiei interacţionează şi cu alte discipline sociale, cum ar fi psihologia educaţiei, psihologia socială, pedagogia socială, psihosociologia sau sociopedagogia. Abordarea noastră nu îşi propune delimitări stricte, din raţiuni de orgoliu disciplinar, ci încearcă să fructifice informaţii conexe, considerate de către noi utile celui ce va exercita profesia didactică. Este şi motivul pentru care am fi fost tentaţi să considerăm demersul nostru drept o introducere nu în sociologia educaţiei, ci mai curând în sociologia educaţională. Distincţia între cele două concepte este operată de sociologul american de origine poloneză Florian Znaniecki (1882 –1958), (1977, pp. 53–62), pentru care funcţia sociologiei educaţiei este aceea de a studia obiectiv şi comparativ speciile distincte ale sistemelor sociale implicate în activitatea educaţională11, în timp ce sociologia educaţională ar fi o disciplină didactică adresată viitorilor educatori, ce valorifică rezultatele cercetărilor sociologice în domeniul educaţiei. Cum disciplina opţională a modulului psihopedagogic este intitulată sociologia educaţiei, am convenit în final asupra acestui titlu. * Pentru început vom analiza principalele paradigme sociologice asupra educaţiei şi socializării, mecanismele constituirii eului social în familie şi şcoală, semnalând şi disfuncţiile acestora generatoare de conduite deviante şi delincvente; vom încerca apoi să descifrăm relaţia existentă între reproducţia socială şi reproducţia culturală a societăţii, context în care vom aborda şi problema şansei la educaţie. Aceste teme, conţinute în partea întâi a lucrării, se circumscriu unei analize preponderent macrosociale; în partea a doua, vom trece la un spaţiu analitic microsociologic, analizând şcoala în calitatea ei de organizaţie şi clasa de elevi în calitate de grup social cu trăsături distincte. În penultimul capitol ne vom referi la disfuncţiile sistemului de învăţământ şi la proiectele de reformă. Vom încheia cursul cu sumare referinţe la metodologia cunoaşterii în sociologia educaţiei, rezumându-ne doar la prezentarea câtorva metode şi tehnici ce pot fi utile profesorului în cunoaşterea grupului şcolar. În felul acesta sperăm să ocolim capcana lucrătorului de la căile ferate britanice, care, după o viaţă de muncă exemplară prin disciplină şi dăruire, muncă pentru care a fost distins de către superiori, pune o întrebare ameţitoare: „De ce oare a fost necesar să bat cu ciocanul în roata trenului întreaga viaţă?” Întrebarea sa deschide două nedumeriri: una metafizică, a opţiunii dubitabile privind sensul unei existenţei; cea de-a doua este pur tehnică: am ştiut cum să fac şi am făcut bine ceea ce am făcut, dar nu înţeleg de ce. Sunt prezente aici cele două extreme ale pregătirii noastre: cea a metafizicianului, care înţelege tot dar nu poate nimic, şi a

Iniţial acest curs cuprindea şi un capitol destinat analizelor comparative a sistemelor de învăţământ contemporane, capitol la care am renunţat datorită dinamicii foarte alerte a restructurărilor din ultima perioadă; în timpul în care am acumulat şi analizat comparativ datele, multe dintre informaţii şi-au pierdut actualitatea (gândiţi-vă la sistemul nostru de învăţământ, cu obligativitatea celor opt ani, nouă ani, zece ani, cu examen de admitere la liceu, fără examen dar cu examen de capacitate, cu teste naţionale, cu trecerea clasei a IX-a de la liceu la gimnaziu, cu sau fără clasa zero etc.; procese similare au loc şi la nivelul învăţământului superior, generate, în special, de “Proiectul Bologna”, de noua lege a educației, amânată, amendată, penalizată). 11


tehnicianului, care poate şi face, dar nu înţelege nimic. Scopul nostru este de a înţelege pentru a putea face în lumina înţelesurilor. Rezumat  Perspectiva sociologică este menită să întregească imaginea asupra educaţiei, prin analiza acesteia ca subsistem al sistemului social global, aflat în interacţiune cu celelalte subsisteme ale societăţii.  Din această perspectivă globală, educaţia apare ca un proces şi mecanism social specializat în reproducţia culturală lărgită a societăţii.  Educaţia a constituit încă de la apariţia ştiinţei sociologice un domeniu central al cercetării, astăzi constituindu-se în obiect al mai multor specializări: sociologia educaţiei, sociologia şcolii şi sociologia educaţională.  Sociologia nu reprezintă o ştiinţă unitară, asemeni ştiinţelor naturii, ci cuprinde perspective teoretice diverse, cu accente ideologice şi metodologice distincte, cu şcoli şi curente diferite. Acestea pot fi grupate în orientări obiectiviste (macrosociologii), ca structuralismul, funcţionalismul şi orientări interpretative (microsociologii), ca interacţionismul, fenomenologia, cognitivismul. Abordarea fenomenelor educaţionale poartă amprenta tipului paradigmatic.

Lucrări alternative, cu tematică similară: Cazacu A., (1992), Sociologia educaţiei, Editura Hyperion XXI, Bucureşti. Cristea, S.; Constantinescu, C, (1998), Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom, Piteşti. Diaconu, M., (2004), Sociologia educaţiei, Editura ASE, Bucureşti. Hatos A., (2006), Sociologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi. Ionescu, I., (1997), Sociologia şcolii, Editura Polirom, Iaşi. Popovici, D., (2003), Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi. Stănciulescu, E., (1996), Teorii sociologice ale educaţiei. Producerea eului şi construcţia sociologiei, Editura Polirom, Iaşi.

Recomandări bibliografice pe temă Bădescu, I., (1994), Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme, Editura Porto – Franco, Galaţi. Bădescu, I.; Dungaciu, D.; Baltasiu, R., (1996), Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti. Constantinescu, V., (1987), „Ontologic şi metodologic în concepţia deterministă a lui Dumitru Drăghicescu”, „Studiu introductiv” la Drăghicescu, D., (1987), Ontologia umană, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. Corcuff, Ph., (2005), Noile sociologii, Editura Institutul European, Iaşi. Drăghicescu, D., (1987), Ontologia umană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Durkheim, É. (1974), Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Durkheim É., (1980), Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Goodman, N., (1992), Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti. Mihăilescu, I., (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Polirom, Iaşi. Spencer, H., (1973), Trei eseuri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Stănciulescu, E., Prefaţă la Lahire, B., (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, pp. 6–16. Weber, M.,(1993), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti. Znaniecki, F., (1977) „Obiectul sociologiei educaţiei” în Fred Mahler (coord., 1977), Sociologia educaţiei şi învăţământului. Antologie de texte de peste hotare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Sociologia educatiei

Recommend Documents