Testament Tudor Arghezi Nici un alt scriitor român n-a fost preocupat, aidoma lui Tudoar Arghezi, de expunerea ideilor sale despre actul de creaţie, despre poezie. Un material enorm stă la îndemâna celui ce doreşte a cunoaşte şi a interpreta estetica argheziană: tabletele, cu tonul lor didactic uneori, ironic şi sarcastic alteori, poezii în care expresia este directă („Testament”), ori metaforizată („Nu v-am sădit”) Volumul de debut („Cuvinte potrivite” – 1927) se deschide cu una dintre cele mai cunoscute arte poetice din literatura română. „Testament” este un text programatic, exprimând concepţia autorului despre menirea artei şi a artistului, raportul creatorului cu mijloacele de creaţie. În poezie apar câteva probleme de ideologie literară şi de tehnică artistică, esenţiale pentru definirea viziunii argheziene. Nu este însă o simplă versificaţie de idei, poezia având un caracter existenţial, în sensul că surprinde surprinde stări ale existenţei exprimate într-un limbaj surprinzător surprinzător prin plasticitate. Ca specie literară, poezia este un testament literar, aşa cum sugerează titlul însuşi. Există, de altfel, o bogată tradiţie europeană şi românească în acest domeniu, ilustrată, printre alţii, de Francois Villon („Diata mică” şi „Diata mare”), Ienăchiţă Văcărescu, Radu Stanca etc. Prima strofă conţine mesajul testamentar al eului liric. Singurul bun lăsat moştenire urmaşilor este cartea, zestre spirituală care se constituie în acelaşi timp ca un punct final şi ca un început. Este o primă „treaptă” în urma căreia se întinde un lung trecut de trudă şi de suferinţă, sugerat prin câteva metafore extrem de plastice. „Seara răzvrătită”, „râpile”, „gropile adânci” accentuează ideea unei istorii zbuciumate pe care străbunii au străbătut-o trudnic. Înălţarea pe verticala istoriei a însemnat efort chinuitor. Expresia populară „ a sui pe brânci” subliniază anevoioasa mişcare ascendentă prin tenebrele veacurilor spre lumina izbăvitoare a creaţiei spirituale. În acest context, „cartea” devine clipa mult aşteptată a împlinirii, împlinirii, după zbuciumul unei dureri multiseculare. Destinatarul acestei moşteniri spirituale este lungul şir al urmaşilor, singularul „fiule” căp1tând sensul unei colectivităţi. Adresarea directă este susţinută de formele verbale şi pronominale de persoana a II-a singular, precum şi de substantivul substantivul în vocativ: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. / În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci, brânci, / Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Artistul are conştiinţa apartenenţei la istorie, de unde şi veneraţia faţă de străbunii fără a căror trudă creaţia lui însuşi ar fi fost imposibilă. În acest context, urmaşii săi în plan spiritual au datoria de a depăşi această „treaptă”. Cuvânt Cuvântul ul-ch -cheie eie al poezie poezieii este este „carte” „carte”.. În altă altă ordin ordinee de idei, idei, „hriso „hrisovu vull cel dintâ dintâi”, i”, docum document entul ul fundamental care atestă mutaţia muncii creatoare din planul material în cel spiritual. E reluată şi accentuată ideea apartenenţei la istorie pe care o regăsim şi în „Arheologie”. Sentimentele, ideile abstracte capătă, şi acolo, o concreteţe impresionantă. Sufletul eului liric devine un osuar în care zac rămăşiţele strămoşilor („Sufletul meu îşi mai aduce-aminte / Şi-acum şi nencetat, de ce-a trecut, / De un trecut ce mi-e necunoscut, / Dar ale cărui sfinte oseminte // S-au aşezat în mine făr’ să ştiu, / Cum nici pământul ştie pe-ale lui, / În care dorm statui lângă statui / Şi-i zăvorât sicriu lângă sicriu.”) Aceeaşi puternică legătură cu spiritul strămoşilor apare în „Testament”. Cartea – ca depozitară a acestor tradiţii – trebuie venerată, aşezată la „căpătâi”: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi, / Ea e hrisovul vostru cel dintâi, / Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine.” La temelia închegării ei stă munca dură, chinuită, a înaintaşilor, truditori ai gliei cu plugul şi cu sapa. În această secvenţă poetică este accentuată ideea unei mutaţii fundamentale. Schimbul instrumentelor („sapa-n condei”, „brazda-n călimară”)s-a produs în timp îndelungat (sute de ani) şi cu trudă, cu sudoare. Saltul de la munca fizică la cea creatoare a fost dublat şi de procesul de distilare a limbajului comun. Graiul popular este sursa limbii poetice argheziene care păstrează mustul, frăgezimea iniţială a cuvintelor, obligându-le, obligându-le, totodată, să slujească un gând, o idee. Poezia implică muncă de primenire, „potrivire”, a cuvintelor, Arghezi nesfiindu-se niciodată a-şi mărturisi vocaţia de „poeta-artifex”. Meşteşugul nu exclude însă idea, Arghezi nu scrie o „poezie leneşă” (cum îl acuza Ion Barbu), cel mai solid argument fiind însăşi opera sa. „Cartea” şi „sudoarea” lungilor şi frământatelor săptămâni sunt consubstanţiale: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Spa-n condei şi brazda-n
călimară, / Bătrânii-au adunat printre plăvani / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni. / Şi frământate mii de săptămâni, / Leam prefăcut în versuri şi-n icoane”. „Treapta” evocată de eul liric prin „cartea” sa este aceea a revoluţionării limbajului limbajului poetic, proces la care trimit verbe cum ar fi „a schimba”, „a preface”. Pura materialitate este transfigurată, transfigurată, „zdrenţele” devin „muguri” şi coroane”. Revolta şi amarul se metamorfozează prin fenomenul de alchimie poetică, devin esenţe subtile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Realit Realitate ateaa brută brută e purifi purificat cată, ă, înălţa înălţată tă la rangul rangul de existe existenţ nţăă artist artistică ică.. Efemer Efemerul ul („cenu („cenuşa” şa”)) este este transformat prin artă în eternitate („Dumnezeu de piatră”). E o sacralizare, prin mit, a materiei inerte, dar purtătoare de simboluri ancestrale. Pare o limită între două lumi, amintind mereu urmaşilor datoriile ce decurg din condiţia descendenţei sale: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt cu două lumi pe poale, / Veghind în piscul datoriei tale.” Cartea înseamnă totodată o armă, răzvrătire şi răzbunare a umilinţelor îndurate. Poetul izbuteşte să condenseze o energie debordantă care, vibrând pe strunele „viorii” se întoarce contra celui ce provoacă suferinţele, „biciul răbdat”, întors în cuvânt, pedepseşte nedreptăţile: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară, / Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul ca un ţap înjunghiat.” Pentru întâia oară în literatura noastră se afirmă programatic intenţia de revoluţionare a surselor şi a limbajului poetic. „Sudoarea”, „veninul”, „sudălmile”, „bubele”, „mucegaiul”, „noroiul” sunt preschimbate în „miere”, în „frumuseţi şi preţuri noi”. Este expresia cea mai răspicată a acţiunii de primenire, de înnoire a lexicului poetic, amintind de aceea întreprinsă în Franţa de Victor Hugo care afirma că nu există, printre cuvinte, „nici nobili, nici plebei”. Mai cu seamă însă poetica argheziană trimite spre Charles Baudelaire şi „estetica urâtului” care a făcut încă din secolul trecut obiectul studiului lui Karl Rosencranz: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Volumul următor, „Flori de mucegai”, şi pamfletele argheziene nu sunt altceva decât o punere în practică a acestei estetici care urmăreşte urmăreşte expresivitatea şocantă, şocantă, fascinantă, a urâtului. urâtului. În următoarea secvenţă poetică este reluată ideea cărţii ca o răzbunare a umilinţelor îndurate. Prin forţa ei vindicativă, arta întoarce un destin, izbăvindu-l de suferinţă. Ea este ieşirea la lumină din tenebrele veacurilor de tină şi chin. Metafora „ramurei obscure” în înălţarea spre lumină (alt simbol) exprimă tocmai condiţia creatorului care devine exponentul unei întregi categorii ce-şi găseşte izbăvirea prin opera lui: „Biciul răbdat sentoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet, pedepsitor, / Odrasla vie a crimei tuturor. / E-ndreptăţirea ramurei obscure / Ieşită la lumină din pădure / Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi.’ Sensul cel mai pregnant al răzbunării este să păstrezi în „floarea” de cuvinte a artei parfumul răd1cinilor. Distilând răul, poezia produce suferinţa „stăpânului” şi a „domniţei”. E ca o otravă perfidă, în frumuseţea obţinută obţinută cu „foc” şi cu trudă se ascunde o mânie năprasnică, ucigătoare. În finalul acestei ars poetica, Artistul îşi defineşte creaţia ca o îngemănare între „slova de foc” şi „slova făurită” (metafore). Meşteşugul nu exclude incandescenţa trăirii şi a inspiraţiei poetice. Şerban Cioculescu observa că „slova de foc este cuvântul spontan, fierbinte de viaţă, expresie directă a sensibilităţii”, în timp ce „prin slova făurită înţelegem expresia elaborată, căutată, migălită”. Arghezi afirmă simultaneitatea celor două modalităţi pe care le defineşte metaforic. Spontaneitatea, inspiraţia, harul sunt mereu dublate de muncă, de disciplină, de meşteşug. Alături de metafore, o comparaţia accentuează această idee într-o formă plastică, de o mare concreteţe: „Întinsă leneşă pe canapea / Domniţa suferă în cartea ,ea. / Slova de foc şi slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. / Robul a scris-o, Domnul o citeşte, / Făr’ a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.” Pentru Arghezi, poezia înseamnă forma cea mai înaltă a spiritualităţii unui popor, o sinteză a aspiraţiilor şi durerilor lui, realizată cu mare efort şi lăsată moştenire generaţiilor următoare spre a se asigura continuitatea şi depă5irea acestei „trepte”. Respon Responsab sabili ilitat tatea ea în faţa faţa cuvânt cuvântulu uluii învest învestit it cu puteri puteri demiur demiurgic gicee l-a determ determina inatt pe poet poet să-şi să-şi autodefinească autodefinească lapidar arta poetică: „Condeiul când e ager şi nu minte / Un gând îl spune-n câteva cuvinte.
