ALEXANDRU MARGHILOMAN, între glori g lori decaden
- file de istorie buzoianã uitatã - (Hãituc Bogdan)
1
MARGHILOMAN – „mare chiloman“
A
lexandru Marghiloman (1854-1925), cel mai mare copil al lui Ion
(Iancu) Marghiloman, mamă fiindu-i o reprezentantă uluitor de frumoasă a puternicei familii oltene a Izvoranilor, s-a născut la Buzău, la 27 ianuarie/10 februarie 1854; el va urma cursurile colegiului „Sf. Sava“ de la Bucure şti, după care îşi va continua studiile ob ţinînd doctoratul în drept şi ştiinţe politice, la 18 august 1878, la Paris. Va intra în magistratur ă la 8 ianuarie 1879 ca procuror la Tribunalul Ilfov, dar după patru ani va demisiona. Demisia şi-a depus-o pentru a se înscrie în Barou astfel că, în iunie 1884, devine avocat al Statului, înlocuindul pentru scurt timp pe Gr. Trandafil. La puţin timp după aceasta, este ales deputat la Colegiul II Buzău. Atras de inteligenţa şi cultura lui Petre P. Carp, se înscrie în Partidul Conservator, în cadrul căruia ocupă treptat diverse funcţii, totul culminînd cu preşedinţia partidului, deţinută între 1914 şi 1925. Despre numele şi originile sale, trebuie amintit faptul c ă tatăl său, Ion (Iancu) Marghiloman (1817 - 1892), fost pilar şi serdar pînă în 1841, cînd a devenit deputat şi apoi senator, s-a implicat serios în via ţa social-politică a Buzăului, luînd şi decizii extrem de importante pe plan politic local; un exemplu ar fi cea din 1864, cînd, după ce Dionisie Romano e înlocuit în postul de episcop al Buzăului cu Ghenadie, I. Marghiloman, împreun ă cu Boerescu, Gr. Cuza, Gherman şi Vernescu se hotăr ăsc să meargă la Cuza, să-l roage să revină asupra deciziei. Ulterior, acesta va ocupa o serie de func ţii importante, devenind „prezidentul magistratului“ oraşului Buzău (1848), „administratorul districtului“ Buzău (1857), cînd trimite Ministrului de Interne o list ă cu proprietarii de moşii pentru viitoarele alegeri, pe care figura şi serdarul „I. Marghiloman“, cu 4500 de stînjeni. Pe moşia sa de la Fundeni, I. Marghiloman a înfiin ţat un sat de ţigani – Z ărne şti ; ţigănimea lui era vestit ă, pentru că el î şi lucra moşiile cu aceştia şi de aici, se spune că numele său ar veni de la zarva imensă f ăcută de ţigani - „mare chiloman“ , dar numele său va fi mult mai cunoscut peste decenii, prin cafeaua „îmbunătăţită“ cu rom, conform obiceiului stă pînului de la „Albatros“. Nu e la îndemîna oricui, ca numele de familie s ă-i devină substantiv comun pozitiv. Astfel, un „marghiloman“ însemna, printre rafinaţii epocii, o cafea turcească, fiartă cu rom sau cu coniac. Ca primar, preşedinte de Consiliu Local, deputat şi senator, în general I. Marghiloman a fost preocupat de reac ţiile opiniei publice reflectate de presa vremii. A fost un om care s-a preocupat şi de unele aspecte culturale, în 1845 găsindu-l printre prenumeranţii la volumul „Obiceiurile Izraeli ţ ilor şi ale cre ştinilor“, o traducere a venerabilului Eufrosin Poteca. El 2
r ămîne totuşi exemplul moşierului avar, marelui latifundiar mereu în c ăutarea unor noi proprietăţi, cu toate că deţinea moşii întinse, r ăspîndite pe mai multe judeţe: Buzău, Dîmboviţa, Dolj, Dorohoi, Ialomiţa, Ilfov etc. Junimist, conservator, germanofil
Pe plan politic, amintim pe scurt c ă, la începutul activit ăţii sale, Alexandru Marghiloman a f ăcut parte din gruparea „junimistă“, care, în 1891 se transformă în Partidul Constituţional. În activitatea pe care a desf ăşurat-o în sfera politică, s-a remarcat ca un bun orator şi un priceput elector, dînd dovadă de o impresionantă abilitate în negocieri. A deţinut mai multe funcţii politicoadministrative în guvernele aflate la conducerea României în acea perioadă: ministrul Justiţiei (23 martie - 11 noiembrie 1888); ministrul Lucr ărilor Publice (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889, 5 noiembrie 1889 - 15 noiembrie 1890); ministrul Agriculturii, Industriei, Comer ţului şi Domeniilor (16 noiembrie 1890 - 15 februarie 1891); ministrul Afacerilor Str ăine (7 noiembrie 1900 - 13 februarie 1901); ministru de Interne (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912); ministrul Finanţelor (14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913). După fuziunea tuturor grupărilor politice conservatoare, a devenit unul dintre principalii lideri ai Partidului Conservator. Nu are nici un rost s ă facem vreo paralelă între Partidul Conservator de atunci şi cel de astăzi, fiindcă nu există absolut nici o legătur ă, din nici un punct de vedere, cu excep ţia denumirii. În 1888, în timpul guvernului Th. Rosetti, Al. Marghiloman era ministru de Justiţie, ocazie cu care întocmeşte şi depune proiectul prin care introducea inamovabilitatea în magistratur ă. Chiar Titu Maiorescu recunoştea în „Memoriile“ sale, că legea lui Marghiloman era „un pas înainte spre acea separare a puterilor statului“. În iunie 1914 este ales pre şedinte al acestei grupări politice. În vederea negocierii Tratatului de Pace cu Germania (24 aprilie 1918) este ales, pentru abilitatea sa politic ă, ministru de Interne şi Preşedinte al Consiliului de Miniştrii. Germanofil, adept al intr ării ţării noastre în r ăzboi alături de Puterile Centrale, for ţat de situaţia politică creată în urma înfrîngerii României, şi-a sacrificat cariera politică, semnînd cu Germania pacea impusă de la Buftea, în 1918. Gestul semnării a fost şi mai este controversat, unii istorici şi analişti politici dîndu-i dreptate. În plus, la Consiliul de Coroan ă din august 1916, în care s-a hotărît intrarea în r ăzboi, Alexandru Marghiloman a susţinut în continuare teza neutralităţii, cu preferinţă pentru alianţa cu Germania. Legămîntul secret cu Ion I.C. Br ătianu era formulat de acesta din urmă astfel: • •
•
• • •
„Eu, în caz de reu şesc francezii; dumneata, în caz de reu şesc germanii“.
3
Alexandru Marghiloman a fost şi memorialist, autor al unor foarte importante „ Note politice“. La doi ani după moartea sa, la 15 mai 1927, într-o zi de duminică, în Bucureşti s-au pus în vînzare - cinci volume de jurnal al lui Alexandru Marghiloman. Însemnările datează din anii 1897-1924, cu o atenţie sporită acordată perioadei 1912-1919, începînd cu chestiunea r ăzboaielor Balcanice (1912-1913), în urma cărora România dobîndea Cadrilaterul.
Dl. Marghiloman sau „Victoria abandonată “
Nici liderul conservator nu a fost scutit de unele atacuri ale presei buzoiene. Astfel, la 1 ianuarie „Gazeta Buz ău lui“ anunţa că ministrul Justiţiei plătise cu 2000 de lei mai puţin la impozitul pentru moşia sa din Mehedinţi. În acelaşi an, avea loc la Buzău, inaugurarea internatului liceal de băieţi de pe strada Mihai Bravu, ce primea numele de „Ion Marghiloman“, chiar dacă nu toate cheltuielile fuseser ă suportate de Al. Marghiloman. Datorită eforturilor neobosite ale unuia dintre cei mai mari istorici de pe meleagurile Buz ăului, preotul G. Cocora, arhivele buzoiene au intrat în posesia unui document iconografic nepreţuit. Campania „Gazetei Buz ău lui“ va continua aducînd aminte de cea de la 1890, împotriva „Conului Iancu“. Titluri ca „ Dl. Marghiloman sau Victoria abandonat ă“ , în 14 octombrie, sau un an mai tîrziu - „Prin ţul Ferdinand la noi“, din altă gazetă liberală - „ Prezentul “ - aduceau în faţa cititorilor diferite aspecte defavorabile imaginii liderului politic. Tot veninoasa pres ă de sfîr şit de veac reţinea că la alegerile din 1899, la Buzău, atît Al. Marghiloman cît şi C.C. Arion ar fi fost aleşi „cu ajutorul guvernului.“ „…mânzul cel mai bun al grajdurilor regelui Carol…“
Încă de la începuturile sale în social va fi o figur ă cu totul aparte, nesfiindu-se a-şi etala puternica poziţie economică şi în ţar ă şi peste hotare; debuturile sale au fost uşoare şi str ălucite, încă de la Paris, ca student, „D-sa fiind bogat şi că utînd mereu să intre în linia de conduit ă pe care n-a pă ră sit-o niciodat ă , aceea de
, ceea ce forma fondul naturii sale de snob incorigibil. Cum de nu s-a desbă rat D-sa niciodat ă de boala de a pă rea? (…) E şit dintr-o familie de boierna şi îmbog ăţ it ă , D-l Marghiloman a pă truns deodat ă în protipendad ă , f ă ră contesta ţ ie, f ăr ă bă nuial ă , precum se şi cuvine unor timpuri economice ca ale noastre, în care liberul schimb d ă loc la infiltra ţ iile cele mai extravagante. Porti ţ a prin care s-a strecurat a fost deschisă de un cal, Albatros, cu care a păşit pe toate terenurile sociale, economice,
4
amoroase, atât de mult încât, la maturitate, D-sa a dat numele calului, vilei sale . (…) actualul şef al Partidului Conservator este produsul specific al de la Buz ău timpului - s-ar putea zice despre Domnia sa ...“ Iată cum îl vedea Duiliu Zamfirescu în „ Portrete“, în 1914,
pe Al. Marghiloman. Acesta era boier de viţă, om de lume şi foarte popular în epoca lui. El a creat vila „Albatros“ pe terenul moştenit de la tatăl său, tot el fiind şi creatorulm hipodromului de la marginea de sud a oraşului, dincolo de depou, spre Ţinteşti. Era foarte bogat, avînd cea mai frumoasă crescătorie de cai pur-sînge din ţar ă „Herghelia Albatros“. Pentru conducerea şi antrenarea cailor, aducea specialişti de afar ă, mai ales din Anglia. Caii lui erau foarte vesti ţi şi adesea cîştigau cele mai multe premii, cî ştigînd de 28 de ori „ Derby-ul Român“. Campion al eleganţei, Alexandru Marghiloman a organizat primele curse de cai pur-sînge din România. Din cînd în cînd, î şi „reîncărca bateriile“ la Buzău, la Vila Albatros; „Repaus la Buz ău “, nota el în jurnal. Despre herghelia lui cu cai de rasă ştia toată lumea, iscîndu-se în jurul ei o sumedenie de legende, cu ecouri pînă în ziua de azi. Însă, Marghiloman nu era legat de ţar ă şi de muncitorii care cu greu se puteau hr ăni din puţinul pe care îl primeau de la „boier“, pentru munca prestată pe multele sale moşii de mii de pogoane. De exemplu, dacă un zilier care cosea iarba din parc rupea o floare, era amendat cu reţinerea muncii pe o zi, iar uneori pe o să ptămînă. În schimb, cheltuia sume enorme cu caii de curse şi pe plimbările în str ăinătate. Alexandru Marghiloman a avut un mariaj str ălucit cu Principesa Eliza Ştirbei, dar, mai târziu, Ion (Ionel) I.C. Br ătianu - adversarul său politic redutabil fermecător de oameni, o va determina pe prin ţesă să divor ţeze, pentru a deveni Eliza Br ătianu, în 1909. „Se pare că după despă r ţ ire, D-l Marghiloman s-a cununat nelegitim cu o damă de ordin inferior şi oarecum public, că reia i-a montat casă , cu tot luxul preten ţ ios şi sever al unui bă rbat mândru de sine şi ceva cam reclamagiu. S-ar pă rea că o necesitate fiziologică face ca actualul şef al partidului conservator trebuie neapă rat să - şi ia por ţ ia sa de sentiment, în toate zilele, mergând să doarmă câte o jumă tate de or ă la domiciliul elegant al susnumitei Doamne.“, nota D. Zamfirescu în 1914. Apoi, se c ăsătoreşte cu o str ăină de neam, care îi iroseşte întreaga avere după moartea sa. Căsătoria civilă cu Maria a avut loc la 12 iunie 1919, în comuna Fundeni, iar cununia religioas ă în vila de la Buzău. Dar iată cum zugr ăveşte acelaşi Duiliu Zamfirescu, în stilul său caracteristic, foarte acid şi foarte plastic, rela ţiile amoroase ale lui Al. Marghiloman: „Succesele D-lui Marghiloman, pe lâng ă femei, hr ă neau cronica scandaloasă a timpului. C ă lare pe Albatros, D-sa cucerise o amazoană din preajma D-lui Carp, pe propria cumnat ă a acestuia, D-na Irene Ş utzu. Cea mai str ă lucit ă , dar şi cea mai costisitoare cucerire a sa, D-na Eliza Marghiloman, menit ă cu timpul să -l cunoască adânc, să sufere şi să -l pă r ă seasc ă . Fiică a lui Alex Ş tirbey, prin ţ esă , frumoasă şi bogat ă , D-na Eliza Marghiloman era încoronarea unei cariere de Don Juan, care, dacă ar fi fost mai pu ţ in
5
ţ ie deplină aspira ţ iilor so ţ ului să u.“ inteligent ă , ar fi dat satisfac
Cu toate
acestea, Alexandru Marghiloman nu a avut copii.
“Manta de vreme rea” În timpul ocupaţiei mareşalului von Mackensen, începînd din decembrie 1916, Alexandru Marghiloman a r ămas în Bucureşti, activînd ca preşedinte al Crucii Roşii, în timp ce Regele Ferdinand şi Guvernul Br ătianu se refugiaser ă la Iaşi. În martie 1918, Alexandru Marghiloman este chemat să preia preşedinţia Consiliului de Miniştri; era un guvern de sacrificiu, care trebuia s ă încheie pacea cu inamicul. Alexandru Marghiloman va fi numit “manta de vreme rea”. Aplicarea Tratatului de pace de la Buftea a fost temporizat ă. De asemenea, a încurajat desf ăşurarea acţiunilor unioniste din Basarabia şi Bucovina. Intempestiv, în octombrie 1918, Regele îi cere demisia. Se preg ătea terenul ca Ion I.C. Br ătianu - “Sfinxul” , să revină la putere. De altfel, propaganda vremii îi considera pe Rege şi pe Br ătieni drept singurii f ăuritori ai României Mari. Alexandru Marghiloman va fi numit “ Tr ă d ăt orul ” şi “ Proscrisul ”. Era un preţ parcă nedrept pentru “reu şita francezilor”. Astfel, devenea un sacrificat pe altarul succeselor altora. Totuşi, la primele alegeri parlamentare desf ăşurate sub auspiciile votului universal al tuturor b ărbaţilor majori, a fost ales deputat de Ilfov. La 7 octombrie 1923, pe cînd îşi scria testamentul cu toate dispozi ţiile ce le avea de luat cu privire la avere şi la modul în care să fie distribuită, a fost nevoit să spună: „…situa ţ ia averei mele este încurcat ă şi sarcinile testamentare sînt grele.“, iar în facsimil: „M ă duc, or când s'o încheia via ţ a mea, cu con ştiin ţ a mea în pace. Am gre şit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat şi mi-am iubit ţ ara“. Avînd datorii mari şi pentru a-şi pl ăti creditorii, cere ca moştenitorii să vîndă cea mai mare parte de avere din ţar ă şi din Bucureşti şi s ă facă în a şa fel încît s ă fie salvat „Albatrosul“ şi herghelia. A urmat apoi cancerul, o operaţie la Viena şi sfîr şitul, la 11 mai 1925.
Astfel, vestita sa herghelie „Albatros“ trece în poseseia lui Solomon Goldman, care şi acesta, neputînd face faţă cheltuielilor, o vinde la licita ţie. În ziua de 29 martie 1932, s-au vîndut 28 de cai şi mînji, între care cităm pe vestitul „Zori de zi“, „Frunzete“, „Doina“, care era mama celor mai vesti ţi cai din Europa. „Zori de zi“ a fost cump ărat de comerciantul Costică Boiangiu, iar ceilalţi de diferite persoane din ţar ă. Vînzarea a fost f ăcută la un preţ derizoriu. Funeraliile au fost naţionale, deşi el n-o dorise, iar Guvernul condus de Br ătianu încercase să le împiedice.
6
Vila Albatros, de la glorie la restaurare Cu cîteva luni în urmă, Ministerul Culturii şi Cultelor, prin noul s ău ministru a reuşit să predea la cheie, gata restaurate, 17 monumente istorice, ceea ce ministrul pesedist al aceleiaşi instituţii, dl. R ăzvan Theodorescu, nu a reuşit nici în patru ani. Dar cînd priveşti harta monumentelor istorice româneşti, încerci un sentiment de deznădejde. Este adevărat, unele mai pot aştepta, dar altele, dacă nu se va interveni urgent, vor fi pierdute pentru totdeauna. „Din nefericire, din '90 încoace, ţăranii au renunţat cu totul la arhitectura tradiţională, adoptînd alta, care pe esteţi îi bag ă în sperieţi. În acelaşi timp, noii îmbogăţiţi, întinşi pe munţi şi pe dealuri, prin crînguri şi pe malurile apelor, şiau trîntit nişte hardughii care pur şi simplu r ănesc privirile.“ Există în România cîteva vechi palate şi conace de o frumuseţe aparte, care înnobilează amintirea şi locurile celor ce le-au înălţat şi care pot fi luate oricînd ca modele, îns ă, unele au avut neşansa de a fi lăsate în paragină. Printre acestea se află şi conacul lui Al. Marghiloman - „ Albatrosul “. Acest adevărat „rai architectonic de sfîr şit de secol XIX şi început de secol XX, plin de istorie şi de istorii“, merit ă o şansă. Complexul se află pe strada C. Dobrogeanu-Gherea, fostă „Calea Dobrogei“ şi cuprinde pe lîngă corpul principal, mai multe clădiri adiacente, ce serveau ca locuinţe pentru personal, grajduri pentru cai, sere de flori şi legume timpurii şi un heleşteu, ce fac parte dintr-un imens parc dendrologic. Acesta a servit mult timp ca loc de întîlnire al conservatorilor. Ansamblul a fost construit în mai multe etape în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (cca. 1884), proprietar fiind Ion Marghiloman, oper ă a arhitectului Paul Gottereau. Cl ădirile au fost abandonate în anul 1985 şi se află în stare precar ă de conservare. Momentan, starea sa deplorabilă e accentuată de faptul că lucr ările de restaurare începute în ultimul deceniu al secolului trecut au fost abandonate din deja tradiţionala lipsă de fonduri necesare construcţiei. Zidurile i-au fost atunci consolidate, acoperişul a fost acoperit cu tablă, „însă f ăr ă uşi şi f ăr ă geamuri, conacul ar putea servi cu succes ca decor al unui film de groaz ă.“ În acest sens, dacă nu se va interveni urgent, lucr ările din anii '90 s-ar dovedi zadarnice, iar banii investiţi ar fi o altă dovadă în plus, dacă mai e nevoie, de proastă gestionare de fonduri alocate în aceste scopuri. O clădire anexă arată încă şi mai jalnic, neavînd norocul să fie şi ea măcar consolidată, fiind deja periculoasă pentru eventualii ei vizitatori. Din informaţiile obţinute de la Muzeul Judeţean Buzău, se pare că monumentul respectiv apar ţine Ministerului Culturii şi Cultelor, însă Primăria Municipală vrea să-l ia în posesie. Primăria sper ă că va înbuna inimile unor sponsori generoşi din România sau, mai eficient, să obţină fonduri internaţionale de la forurile Uniunii Europene, mai ales dup ă 1 ianuarie 2007, după mult, şi de toţi aşteptata integrare europeană a României. 7
Şi trecînd printre numeroşii copaci bătrîni de vreme şi încărcaţi de istorie, o întrebare mi s-a întip ărit în minte: „Oare nu merită şi Buzăul un monument simbol, demn de admiraţia turiştilor români şi chiar celor veniţi din lumea întreagă…?“
8