DEONTOLOGIE DEONTOLOGIA DIFERITELOR PROFESII
1. Introducere. Generalitati
greacă, êthos – obicei, datină, obişnuinţă . Sinonimul Termenul etică provine din limba greacă, latin este cel de morală (mores – moravuri). Cei doi termeni, etică şi morală, sunt utilizaţi, într-un prim sens, ca sinonimi, desemnând arta sau practica ce are ca scop o viaţă bună şi fericită. Cu timpul, în î n filosofie ei se diferenţiază sensibil, ajungând să definească fiecare ceva desemna o disciplină filosofică specializată, specializată, distinct. Termenul etică este utilizat pentru a desemna structurată, care are ca obiect de studiu binele şi valorile asociate acestuia, în timp ce morala desemnează desemnează fenomenul real al comportamentului cotidian în raport cu ceea ce este bine, vizând, aşadar, dimensiunea practică; diferenţa este aceea între un sistem teoretic t eoretic elaborat şi credinţele şi comportamentele derivate ale oamenilor în raport cu ceea ce este bine şi corect într-un anumit timp şi pentru o anumită comunitate. Deontologia, în sens larg, e ste o disciplină etică aflată la întâlnirea dintre logică, filosofie şi drepturile profesiunii. Logica deontică stabileşte relaţia formală, universală şi necesară, dintre modurile deontologice (obligatoriu, interzis, i nterzis, permis, facultativ). Deontologia, în sens restrâns (profesională), reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale care care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere supraveghere a aplicării a cestor reguli. Deontologia unei profesii stabileşte normele care guvernează o anume activitate instituţională, sub aspectul a ceea ce este interzis şi permis, dezirabil şi prohibitiv în comportamentul reprezentanţilor profesiunii respective. Normele deonto logice ale profesiei sunt formulate imperativ în coduri deontologice. În încercarea de a întemeia teoretic normele codul deontologic al profesiunii de psiholog (nu doar doar o simplă cunoaştere cunoaştere a lor, ci identificarea identificarea raţiunii care le fondează), fondează), vom pr ezentarea succintă a diverselor tipuri de teorii opera mai întâi o deschidere filosofică, prin prezentarea etice, făcând distincţia între eticile teleologice şi cele deontologice. Vom trece în revistă apoi caracteristicile eticii şi ale deontologiei contemporane, contemporane, pentru ca în partea a doua a cursului, după analiza modalităţilor de constituire normativă a unei profesiuni, să ne oprim asupra structurii şi componentelor codului deontologic al profesiunii de psiholog. În activităţile seminariale vom încerca să identificăm diverse situaţii profesionale (din psihologia sportivă, militară sau din activitatea psihodiagnostică) ce ridică problema opţiunii morale, în situaţii conflictuale sau dilematice ale practicii profesionale, situaţii ce pot fi analizate în î n baza unor proceduri de dec decizie etică. Etica deontologică. Spre deosebire de etica teleologică, ce evaluează acţiunile bune în raport cu consecinţele lor, fiind, aşadar, consecinţialistă, etica deontologică (gr. deon = datorie) este una a îndatoririlor. Conform eticii deontologice acţiunile sunt corecte sau incorecte prin ele însele şi nu prin consecinţele lor. Spre exemplu, a minţi este o acţiune incorectă prin ea însăşi, indiferent care ar fi consecinţele minciunii respective. Reprezentantul cel mai important al eticii deontologice a fost Immanuel Kant (1724 - 1804). Dacă reprezentanţii eticii teleologice răspundeau la această întrebare indicând scopul acţiunii, plăcerea la Epicur, Epicur, sau cultivarea cultivarea raţiunii şi activitatea contemplativă, contemplativă, la Aristotel, Kant Kant construieşte o etică structurată nu pe indicarea materiei actelor noastre, ci doar a formei lor universale. Pentru Kant, morala nu e o doctrină care să indice acţiunile ce ne fac fericiţi, din mai multe motive. Pe de o parte, nu pot fi indicate acţiunile prin care toţi oamenii să devină 1
fericiţi, căci fericirea este în relaţie cu dorinţele, iar dorinţele sunt foarte diverse şi nu întotdeauna demne de stimă; pe de altă parte, realizarea fericirii ţine de împrejurări ce nu sunt în întregime sub controlul nostru. Sub controlul nostru este doar demnitatea de a fi fericiţi. De aceea Kant va înlocui în conţinutul eticii conceptul de fericire cu cel de demnitate. Aceasta nu înseamnă şi faptul că pentru Kant fericirea ar fi ceva secundar şi lipsit de importanţă, ci dimpotrivă, a-ţi asigura propria fericire este, cel puţin indirect, o datorie, căci nefericirea este o ispită pentru violarea datoriilor. Raţionamentul lui Kant poate fi simplificat în felul următor: o morală cu valoare universală nu se poate înălţa pe valorile afectivităţii, aşa cum încercase Rousseau, căci afectivitatea este schimbătoare şi capricioasă. Valorile experienţei sunt întotdeauna relative, condiţionate şi contingente. Doar raţiunea pură, ferită de amestecul înclinaţiilor naturale, poate fonda o morală cu valoare necesară şi universală. Pentru aceasta, era nevoie însă de identificarea unei valori absolute; o astfel de valoare, ce se constituie în scop în sine, este persoana, fiinţa raţională. Omul, fiind persoană, este scop în sine. De aici va rezulta şi imperativul categoric: tratează umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana altuia, întotdeauna şi în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc ; aceasta înseamnă a acţiona întotdeauna astfel încât maxima acţiunii tale să poată deveni oricând o maximă a acţiunii universale. 2. Deontologia, expresia a nevoii de reguli si legi
După Georg Henrik von Wright, prescriptiile au următoarele componente: - caracterul; - continutul; - conditia de aplicare sau nucleul normei; - autoritatea; - subiectul (subiectele); - ocazia. Caracterul unei norme este diferit, după cum norma stipulează că ceva trebuie, poate sau nu poate să fie sau să fie făcut. Putem identifica , astfel, în functie de caracterul lor, următoarele tipuri de norme, care se manifestă si în domeniul politicului: (a) obligatiile, ordinele (O), care stipulează că un anumit lucru trebuie făcut, îndeplinindu-se, astfel, exigentele actului de putere politi că si evitîndu -se sanctiunile; (b) permisiunile ( P ), care stipulează că un anumit lucru poate să fie făcut, fără ca acesta să fie cerut în mod imperativ de purtătorul puterii; (c) interdictiile, care stipulează că un anumit lucru nu trebuie să fie făcut, pentru că ar intra în contradict ie cu exigentele puterii. Continutul unei norme este ceea ce trebuie sau poate, sau este interzis să fie sau să fie făcut. Este lucrul prescris (comandat, permis sau interzis). Conditia de aplicare a normei este conditia ce trebuie îndeplinită pentru ca să exist e o posibilitate de realizare a ceea ce constituie continutul unei norme date. După aceste conditii, normele se grupează în categorice si ipotetice. O normă este categorică atunci cînd conditia sa de aplicare este „conditia ce trebuie satisfăcută pentru a exista o posibilitate de înfăptuire a lucrului care constituie continutul acesteia si cînd nu se mai pune nici o altă conditie“ . O normă este ipotetică atunci cînd conditia sa de aplicare este „conditia ce trebuie satisfăcută pentru a exista o posibilitate de înfăptuire a lucrului care constituie continutul acesteia plus o altă conditie“ . Autoritatea unei prescriptii este age ntul care dă sau emite prescript ia, cum este în
domeniul analizei noastre det inătorul legitim al pute rii politice. Apreciem că situatia normală si dezirabilă este aceea a puterii bazată pe autoritate, căutată de orice relat ie de putere, pentru
2
că îi poate asigura o acoperire largă a intereselor, un fundament rational si o manifestare eficace. Subiectul unei prescriptii este agentul căruia i se adresează sau i se dă prescript ia. Lui i se ordonă, i se permite sau i se interzice de către autoritate să înfăptuiască anumite act iuni si / sau sa se abt ină de la înfăptuirea acestora. Acesta este destinatarul put erii politice pentru care sînt elaborate prescriptiile. Ocazia este locatia spatio-temporală de enuntare si aplicare a prescriptiei. O prescriptie este particulară în privinta ocaziei dacă este emisă pentru un numă r finit de ocazii specificate. O prescriptie este generală în privinta ocaziei dacă este emisă pentru toate ocaziile (în fiecare ocazie). 2.1 Coduri etice si deontologice a. Coduri etice
Etica se referă la luarea de decizii, iar de aici problema principală, ce reprezintă fundamentul întregului proces al comunicării, esentială pentru recunoasterea naturii societăt ii umane – „Cine decide?“. Această întrebare va fi adresată în diferite moduri, cu scopul de a -l îndruma pe comunicatorul etic spre o întelegere a celor trei mari surse generale ale luării deciziilor: 1. autoritatea 2. colegii/ breasla 3. individul. Fiecare dintre ele este importantă, putând fi utilizată în mod justificat în acest proces, însă comunicato rul etic nu-si va permite să fie legat exclusiv de niciuna dintre ele, în defavoarea celorlalte două. O societate liberă impune relativ putine limitări juridice procesului comunicării: calomnia, dreptul la viat ă privată, dreptul de aut or. Într-un climat al performantei etice, în comunicare există multe alte situat ii în care trebuie luate decizii dincolo de orizontul celor cerute de legile societătii. Astfel, etica este o chestiune foarte personală, este decizia unui individ care este dornic să g ândească în profunzime, cu pertinentă, referitor la acea decizie. Pentru a înțelege correct semnificatia unui cod etic, trebuie înteleasă diferent a dintre el si celelalte documente care sunt prezentate frecvent drept „coduri“: legea si politicile angajatorului. Legile referitoare la mass media reprezintă definitia dată de societate performant ei care, prin acŃiunea legislativă, este permisă sau interzisă. În majoritatea societăt ilor libere, legile referitoare la mass media sunt minimale, referindu-se, în principal sau exclusiv, la conflictul de interese dintre indivizi. Majoritatea acestor legi cad sub incidenta legislatiei civile, însă act iunea trebuie adusă în fata cetătenilor, deci judecarea unei abateri se află în decizia luată de judecător. Politicile media reprezintă definirea legitimă de către un angajator a lucrurilor pe care le asteaptă de la angajat, ele devenin d un contract implicit, o conditie pentru angajare. Încălcarea lor poate duce la actiuni luate împotiva angajatului sau la anularea relatiei de muncă. Etica mass -media reprezintă judecata individuală referitoare la conduita corectă si la cea gresită, în îndeplinirea îndatoririlor profesionale. În cadrul unui grup de colegi, principiile etice pot fi proclamate în mod colectiv de către un grup de profesionisti drept Cod etic, care reprezintă consensul asupra standardelor etice individuale.
3
b. Tipuri de coduri Codurile etice pot fi generale – alcătuite din precepte generale de ghidare a conduitelor, sau specifice – identificarea anumitor practici la care se referă codul. Codurile cu precepte generale tind să fie de natură aprobativă, alcătuite din prevederi
de genul „trebuie să“. Acest ti p de cod este scris pentru relatii publice, utilizându-se o terminologie largă, generală, cum ar fi dedicarea faŃă de „echidistantă“ si „acuratete“. Un cod motivant din perspectiva relat iilor publice poate să dea asigurări diferitelor persoane că standardele înalte ale conduitei profesionale reprezintă o normă în acea firmă sau profesie. Codurile practicilor specifice sunt, de obicei, de tip prohibitiv, alcătuite din prevederi despre ce să nu facem. Aceste coduri sunt mai lungi si mai precise în ceea ce priveste actiunea sau decizia specifică, multe dintre ele sunt redactate în scopul evitării legislatiei prohibitive. Puterea unui cod etic depinde nu numai de diferite canoane, ci si de legitimitatea si influenta acestuia în ochii celor de care si pentru care este alcătuit. Codul va fi respectat pentru că indivizii se vor supune de bunăvoie standardelor definite de grupul lor profesional. Au existat dezbateri lungi în legătură cu modul de aplicare a codurilor etice. Se poate spune că profesiile sunt responsabile fată de stat (prin lege), de public (prin coduri) si, implicit, fată de sine, prin propriile standarde înalte (etica profesională). Responsabilitatea fat ă de stat înseamnă că suntem pasibili de pedeapsă atunci când încălcăm standardele minime exprimate de diferitele legi. Responsabilitatea fată de confrat ii practicieni înseamnă că acestia pot dezaproba public activităt ile noastre discutabile din punct de vedere etic, iar pedeapsa ia forma unei cenzuri publice sau private, a criticii sau a ultrajului. Responsabilitatea fată de public implică o notiune mai generală de răspundere, în uriasa arenă socială construită în g eneral din obicieiuri si conventii. Jurnalistii trebuie să răspundă în fat a cititorilor, a telespectatorilor si a ascultătorilor lor. Responsabilitatea implică sanctiuni morale; nu se poate mentine o comunitate cu functii explicite fără să i se facă si reprosuri atunci când nu reuseste să -si îndeplinească obligatiile. Confratii sunt cei mai potriviti sa-si tragă la răspundere colegii. În afirmarea standardelor de performantă profesională, codurile tind spre două extreme: standarde minimale sau asteptări ideale. Asteptările minimale se aplică tuturor practicienilor; ele sunt stabilite de legi si de obiceiuri. Cine încalcă standardele minimale este găsit vinovat. Asteptările ideale reprezintă scopurile nobile spre care trebuie să tindă practicienii. Chiar dacă există posibilitatea ca standardele ideale să nu fie realizabile, ele se constituie întro provocare, o tintă. Codurile etice atent construite trebui e să facă, în mod clar, distinct ia între standardele minimale si cele percepute ca idealuri, atunci când se stabilesc normele de grup (asteptările neexprimate despre cum trebuie să se comporte membrii grupului). Un cod etic este valoros dacă formulează normele de grup, în asa fel încât, practicienii tineri si veteranii să discute aceste norme si nu doar să le ia drept date o dată pentru totdeauna. Crearea unui cod etic pentru un grup profesional poate reprezenta un proiect extrem de meritoriu. 3. Aspecte pozitive si negative al codului deontologic
Istoria etimologică a termenului deontologie nu depăşeşte o vechieme de două sute de ani, dar ea nu vine decât să dea formă unui conţinut ale cărui origini sunt simultane cu apariţia culturii umaniste. Analiza istorică a originii conceptuale a deontologiei demonstrează că paternitatea termenului îi revine lui Jeremy Bentham, cunoscutul fondator al utilitarismului, o doctrină etică ale cărei implicaţii pentru toate disciplinele socio -umane sunt 4
la fel de relevante şi astăzi. Desigur pe măsura evoluţiei sale istorice şi a apariţiei unei largi palete de ocupaţii profesionale, precum şi o dată cu constituirea unor nuclee profesionale specifice, deontologia s-a transformat într-o adevărată ştiinţă care implică o interrelaţionare consecventă între etica profesională şi valorile ce delimitează sistemul axiologic al unei profesii. Mai mult decăt atât, credem că maturizarea rapidă acestui domeniu a fost posibilă prin procesul de preluare şi resemantizare a unora dintre cele mai importante contribuţii ale eticii şi chiar ale logicii, ca discipline filozofice. Obligaţia deontică devine însă mult mai importantă şi începe să deţină un loc special în spaţiul praxisului social o dată cu apariţia specializărilor profesionale, fenomen ce caracterizează mai ales perioada modernă şi contemporană. Aici , în contemporaneitate, regăsim adevăratul topos al deontologiei, mai cu seamă în condiţiile care privesc creşterea interdisciplinarităţii, ce presupune, la rândul său, necesitatea comunicării interprofesionale şi interumane. Ia naştere, în acest context, dincolo de o deontologie proprie fiecărei profesii, şi o deontologie a comunicării, ale cărei implicaţii sunt, totodată, etice şi juridice. După cum sugerează Tănase Sârbu , atât cooperarea, cât şi competiţia dintre diferitele profesiuni implică o bază comună, ce este oferită tocmai de intercomunicare. La rândul său intercomunicarea profesională conţine două elemente fundamentale : a) o mulţime de < promisiuni> , exprimate prin tot atâtea cereri posibile adresate interlocutorului ; b) o mulţime de < obligatii > , pe care ni le asumăm faţă de acesta. Sistemul permisiunilor constituie dreptul, iar cel al obligaţiilor formează datoria de a respecta semenul şi propria persoană umană. Rezultă de aici că orice cod deontologic, indiferent de profesia căreia acesta se adresează, este alcătuit dintr -o sumă de drepturi şi îndatoriri pe care specialiştii trebuie să le respecte atunci când îşi exersează activitatea. 4. Asistenta sociala Probleme etice în practica asistenţei sociale
Teoreticienii sociali consideră, de regulă, că problemele etice apar, în special în sfera practică a asistenţei sociale, atunci când asistentul social trebuie să ofere un răspuns la următoarea întrebare „ Ce trebuie să fac eu, sau clientul, din punct de vedere moral, într -o situaţie particulară „ ? . Plecând de la un astfel de reper, considerăm că un posibil răspuns la această întrebare reclamă cu necesitate atât un aspect normativ, care să accentueze asupra caracterului moral imperativ, dar şi un aspect descriptiv, care să evidenţieeze faptul că deciziile care se iau în practica asistenţei sociale deţin, într -adevăr, o fundamentare etică. Mai mult decât atât, consideraţiile asupra rolului conştiinţei morale în practica asistenţei sociale ne pot ajuta să descifrăm aspectele profunde ale acestei problematici. Pe de altă parte, nu trebuie să absolutizăm ideea că tot ceea ce este important cu privire la valorile aplicabile în asistenţa socială poate fi redus la problema conştiinţei sociale, şi nici cea potrivit căreia valorile morale specifice acestui domeniu ar presupune numai probleme legate de conştiinţa morală a practicianului. Din această perspectivă, se consideră că una dint re problemele centraele ale dezbaterii din jurul aspectului etic al asistenţei sociale este aceea că un acelaşi termen – de exemplu, termenul „bine” – aplicat într-o situaţie particulară din practica asistenţei sociale, poate avea diferite semnificaţii: bine tehnic , ce se referă la acele situaţii în care au fost invocate şi aplicate în mod corect regulile practicii profesionale ;
5
bine estetic, deoarece forma practică a asistenţei sociale face apel, adeseori, la
sentimentul de admiraţie faţă de un succes profesional (de pildă,atunci când ne referim la un interviu „bine condus „, într -un caz dificil); bine moral, din moment ce, în domeniul asistenţei sociale, sunt atinse anumite obiective moraele şi în plus, sunt create sau instituite relaţii profes ionale bazate pe moralitate. Având în vedere aceste consideraţii introductive, se poate afirma că termenul de conştiinţă morală nu anulează distincţiile evidenţiate, şi nici nu implică o eventuală unificare a valorilor morale sub cupola sa. În fapt, ideea de conştiinţă nu face decât să traseze conturul surselor şi soluţiilor problemelor etice care apar în practica asistenţei sociale. Ea poate fi considerată, aşa cum susţine N.Timms, ca reprezentând anumite aspecte importante ale problemei generale a valorilor morale specifice domeniului asistenţei sociale. Cum anume putem înţelege acest lucru ? Este posibilă dezvoltarea unui răspuns structurat pe trei argumente: a) Mai întâi, consideraţiile asupra conştiinţei morale evidenţiază aspectele individuale şi sociale specifice procesului luării de decizii în practica asistenţei sociale; b) În al doilea rănd ideea de conştiinţă morală nu reprezintă o simplă noţiune. Ea poate să înlocuiască o serie întreagă de termeni proprii discursului axiologic, dar acest lucru nu înseamnă că aceştia trebuie să fie, la rândul lor, analizaţi. c) Ideea de conştiinţă morală în domeniul asistenţei sociale nu presupune izolarea activităţii specifice într -un turn de fildeş. Asistenţa socială nu trebuie înţeleasă ca fiind un model de practică dogmatică. d) Dimpotrivă, ideea de conştiinţă morală realizează o conexiune între consideraţiile specifice asistenţei sociale şi ceea ce se întâmplă în realitate. Asistenţii sociali, când în practică, se confruntă cu probleme etice, trebuie să -şi asume responsabilitatea pentru ceea ce întreprind. Ei sunt datori, în acelaşi timp, faţă de clienţi, de instituţia în cadrul căreia îşi exercită profesia, faţă de colegi şi de societate şi, nu î n ultimul rând, faţă de ei înşişi. Asistenţii sociali nu pot invoca, în nici o situaţie, argumente care să susţină că nu au avut control asupra acţiunilor lor. Aceasta ar desemna o atitudine neprofesionistă şi condamnabilă.
5. Psihoterapie a. Principii etice si deontologice ale profesiei de psihoterapeut Psihoterapia, ca si ramurile medicale de
exemplu, este o meserie delicata si solicitanta pentru ca, spre deosebire de alte domenii de activitate, aici obiectul (si subiectul) muncii îl constituie omul. Daca în industrie, în cibernetica, în geologie sau în arte esecul înseamna pierderi materiale si energetice, dezamagire, costuri si eforturi suplimentare, în tratarea omului esecul produce suferinta si durere. În plus, psihoterapia este un domeniu aplicativ si, ca aproape orice disciplina care are si o parte aplicativa (de la fizica si chimie, pâna la biologie si genetica), detine un cod de reguli care sa prescrie utilizarea sa. Este vorba despre Codul etic sau deontologic al profesiei, care contine o serie de norme de conduita ce se raporteaza la sistemele de valoare general umane si care reglementeaza comportamentul practicienilor în domeniu. Criteriul principal dupa care se diferentiaza caracterul etic sau neetic al unei practici terapeutice este beneficiul clientului: practicile etice ofera beneficiu pacientului, în timp ce acelea care sunt calificate în afara eticii profesionale aduc beneficii terapeutului si nu clientului. Codul vizeaza mai ales respectarea demnitatii umane si a secretului profesional; obliga psihologul sa se informeze constant despre progresele disciplinei sale, sa refuze orice angajament pe care starea prezenta a tehnicilor pe care le 6
stapâneste si a pregatirii sale nu îi permite sa si-l asume si sa se opuna oricarei deturnari a cunostintelor si tehnicilor psihologice în scopuri care contravin deontologiei. b. Pregatirea si experienta profesionala a psihoterapeutului
Psihoterapeutul trebuie sa fie constient de limitele competentei sale si sa ofere numai acele servicii pentru care este calificat prin training si experienta. Nu este etic sa foloseasca tehnici si metode complexe (de exemplu hipnoza, actinguri corporale, tehnici PNL etc.) care necesita o supervizare atenta si pentru care nu a fost pregatit si supervizat. În cazul în care simte ca si-a atins limitele personale ori ca tipul sau de pregatire nu raspunde problematicii pacientului, psihoterapeutul are datoria sa solicite supervizare sau sa îndrume clientul spre un alt coleg care are competenta necesara. Este important ca fiecare practician sa aiba un sistem teoretic bine închegat dupa care îsi conduce activitatea si este esential ca el însusi sa fi parcurs un proces psihoterapeutic personal, asistat de un psihoterapeut competent. Psihoterapeutul are datoria profesionala de a-si continua pregatirea de specialitate, de a-si reactualiza cunostintele si deprinderile practice prin diferite forme de educatie si pregatire continua si de a apela periodic la supervizare. 6. Psihologie/Consiliere psihologica 6.1 Condiţia morală a psihologului practician
Profesiunea de psiholog este una dintre acele profesiuni în care obiectul muncii este nemijlocit omul. Profesorul Horia Pitaru de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca face această remarcă pe „Human resources portal”: „obiectul principal al intervenţiilor psihologilor îl formează fiinţa umană”. Particularitatea profesiunii de psiholog în ansamblul acelor profesiuni care se adresează nemijlocit omului, este aceea că omul avut în vedere, intră în sfera de preocupări a psihologului numai în măsura în care condiţiile existenţei sale sunt evaluate prin prisma echilibrului său psihic, comportamental. În ceea ce priveşte profesiunea de consilier psihologic şi educaţional, restrângerea ariei sale de preocupări merge mai departe, psihicul uman intrând în preocupările sale numai sub presupoziţia existenţei unor factori de dezechilibru, destructurare, insta bilitate, precaritate. Potrivit specialiştilor în consiliere psihologică şi educaţională, este necesară diferenţierea categorică între dezechilibru psihic şi boală psihică. Aşa cum subliniază practicienii consilierii, clienţii acestora sunt „persoanele normale, fără tulburări psihice grave, dar aflate în situaţii dificile. Rostul consilierii e de a ajuta o persoană aflată într -un astfel de moment să facă faţă stresului şi să gândească problema cu care se confruntă din mai multe perspective.” Dacă ne interesează condiţiile necesare şi suficiente ale eficienţei activităţii de consiliere psihologică şi educaţională, atunci putem aprecia că, având în vedere obiectul muncii consilierului, omul cu problemele lui, între aceste condiţii este absolut necesar să identificăm pe cele morale. 6.2 Dimensiunile morale ale consilierii
Nici o acţiune umană care are ca obiect transformarea omului nu este validată social dacă nu este morală. Validarea socială a consilierii presupune, înainte de toate, identificarea dimensiunilor morale ale acestui tip de activitate. Cea mai importantă dimensiune morală a consilierii este cea derivată din sensul şi finalitatea acţiunii consilierului: îmbunãt ãţ irea condi ţ iei existen ţ iale a fiin ţ ei umane. O asemenea finalitate are conotaţie morală în esenţa ei. Orice acţiune îndreptată spre ameliorarea condiţiei umane este morală, prin definiţie. Potrivit tuturor doctrinelor etice, este moral ceea ce este în acord cu valoarea umană, în genere, iar 7
activitatea consilierului psihologic şi educaţional de refacere, în om, a valorii sale umane este, indiscutabil, un act eminamente moral. O dimensiune morală cu totul aparte a consilierii vine din raportarea consilierului la prestigiul si reputa ţ ia profesiei sale. Într-o foarte recentă lucrare despre „Managementul reputaţiei” profesorul Ion Petrescu formulează un lanţ de propoziţii implicative deosebit de sugestive. Identificînd ca factor dinamizator al reputaţiei unei organizaţii identitatea acesteia, autorul face translaţia de la identitate la identificare, ca formare a constiinţei de „apartenenţă la un grup, însoţită de acceptarea unui set de reguli, ca normă de comportament” (p.55). Conştiinţa apartenenţei la grupul profesional al consilierilor psihologici determină, prin identificare cu acest grup, promovarea şi apărarea identităţii lui prin moralitate. Respectarea Codului deontologic al profesiei este, în aceste condiţii, marcă a prestigiului şi reputaţiei consilierului. O altă dimensiune morală a consilierii rezultă din poziţia reciprocă dintre consilier şi clientul său: consilierul este, de regulă, speranţa ultimă de care se leagă clientul în rezolvarea problemelor sale existenţiale. Nu-i este nimănui uşor să recunoască faptul că trebuie să apeleze la psiholog. Dacă a ajuns, totuşi, până aici, înseamnă că propriile mijloace de rezolvare a problemelor sale au fost ineficiente. Responsabilitatea consilierului este, în aceste condiţii, una majoră. De succesul intervenţiei lui depinde, uneori, salvarea clientului de la gesturi extreme, iremediabile. Ar putea exista, cel puţin la începutul carierei profesionale, ideea că, mai ales în virtutea experienţei nesemnificative, nu suntem tocmai noi salvatorii umanităţii şi, prin urmare, este firesc să avem şi eşecuri, rezultate parţiale, nesemnificative, ori chiar contrare. O asemenea atitudine în profesie este inadmisibilă din punct de vedere moral. Două sunt atitudinile care ne situează, întotdeauna, în sfera responsabilităţii morale autentice faţă de client: să nu ne angajăm în activităţi de consiliere pentru care nu suntem pregătiţi. Graba sau disponibilităţile financiare care ne-ar permite să avem propriul cabinet, înainte de a avea experienţa şi competenţa câstigate prin ucenicie şi apostolat pot să distrugă nu numai propria carieră, ci şi confortul psihic al celor faţă de care ne angajăm. să ducem până la capăt, cu orice efort, în afara oricăror considerente colaterale, fiecare caz cu care ne confruntăm. A abandona un om în suferinţă şi mai ales în suferinţă psihică este cel mai grav atentat la moralitatea profesiei. Valoarea profesional ã a consilierului este una dintre cele mai sensibile dimensiuni morale ale profesiei. Aparent fără conotaţii morale, nivelul pregătirii profesionale este, însă, o chestiune de moralitate în virtutea influenţei ei asupra calităţii şi finalităţii actului con silierii. Valoarea profesională se converteşte, indiscutabil, în ultimă instanţă, în câstigurile materiale ale consilierului. Dacă, însă, consilierul va face doar un raţionament economic, prin prisma relaţiei dintre efort şi efect în planul eficienţei financiare, atunci s-ar putea să descopere că anumite cheltuieli cu pregătirea profesională nu sunt rentabile, cu atât mai mult cu cât diferitele forme de pregătire profesională sunt din ce în ce mai scumpe. Când raţionamentul va fi, însă, unul făcut din perspectivă morală, atunci vom descoperi că niciun efort nu este prea mare, dacă prin el se asigură un plus de competenţă în folosul clienţilor. Logica exercitării unei munci, în capitalismul modern, nu mai este nemijlocit legată de profit, chiar şi atunci când este vorba de organizaţii implicate în producţia materială. Managementul modern defineşte firma ca o organizaţie economică în care se produce satisfacţie membrilor săi. Prin urmare, profitul este mijlocul şi nu scopul muncii. Scopul muncii rămâne întotdea una unul de natură morală: omul de lângă noi. Valoarea umanã a consilierului este dimensiunea morală de cea mai largă cuprindere, întrucât aceasta identifică omul din spatele profesiei, înaintea oricărui angajament profesional. Trăsături morale generice, cu caracter de universalitate, cum sunt cinstea, corectitudinea,
8
sinceritatea, seriozitatea, modestia, cumpătarea, caritatea, altruismul conturează personalitatea consilierului ca om, îi dă acestuia substanţa fără de care nimic din ceea ce întreprinde nu p oate dura şi mai ales nu poate genera garanţie, încredere, reciprocitate, charismă, empatie. 6.3 Etica autorit ăţii consilierului psihologic
Deontologia este „ştiinţă a normelor morale ale autorităţii” sau, mai precis, „ştiinţa normelor morale care guvernează autoritatea în domenii distincte specializate ale acţiunii umane”. Preluând de la J.M. Bochenski schema generală a autorităţii, vom identifica, în aceasta, cele trei componente: purtătorul autorităţii, subiectul autorităţii şi domeniul de aplicare a acesteia. Purtătorul autorităţii este consilierul, în exercitarea atribuţ iunilor sale profesionale, specifice postului ocupat. Subiectul autorităţii este clientul sau grupul uman consiliat. Domeniul autorităţii este, în cazul relaţiei de consiliere, determinat de ansamblul problematicii de natură psihologică sau psihosocială în care consilierul îşi manifestă competenţa şi în care sunt definite atribuţiunile sale de serviciu. Este de remarcat faptul că, în realitate, domeniul autorităţii consilierului nu se limitează doar la competenţele declarate sau la atribuţiunile prescrise. Potrivit teoriei influenţei sociale, prestigiul şi reputaţia profesiei, ca şi a persoanei care exercită această profesie, determină noi câmpuri de autoritate, produse de efectul imitaţiei, conformismului, obedienţei, efectului de hallo. Acestea nu sunt, to tdeauna, câmpuri de autoritate legitime. Mai mult, unele dintre ele au consecinţe negative asupra activităţii de consiliere, lărgind nepermis aria efectelor, creând dependenţă, reacţii adverse. Tocmai de aceea este justificată menţiunea din Codul deontologic al psihologului care cere acestuia să prezinte, de fiecare dată, cu onestitate, aria şi limitele intervenţiei sale specializate şi să evite, pe cât posibil, efectele colaterale. Celelalte norme morale specifice Codului deontologic derivă din caracterul dezechilibrat al relaţiei dintre consilier şi consiliat. Consiliatul devine dependent de consilier, investeşte în el încredere şi speranţă, „îşi pune sufletul pe tava acestuia”. El se supune voinţei consilierului, conştiinţa acestuia este supusă, în sensul bun al cuvântului, unui proces de „manipulare” psihică. Consilierul este puternic, consiliatul este slab. Voinţa consilierului devine lege pentru consiliat şi este urmată cu docilitate. Însă, refacerea echilibrului este posibilă prin asumarea deliberată, de către consilier, a unor norme morale şi tehnice ale consilierii, care să evite dependenţa, sentimentul disproporţiei, al neputinţei, al obedienţei celui consiliat. În ultimă instanţă, însăşi activitatea de consiliere trebuie să se finalizeze cu victori a omului autentic asupra celui supus, a echilibrului asupra destructurării, a încrederii în sine asupra încrederii în alţii. 6.4 Autoritatea deontică şi autoritatea epistemică
Se pot identifica două tipuri de autorităţi: autoritate deontică şi autoritate epistemică. Prima, identificată, potrivit lui J.M. Bochenski, cu autoritatea de investitură, deci cu autoritatea atribuită, recunoscută, acceptată şi urmată, în toate aspectele exercitării ei, autoritatea deontică a consilierului provine din mai multe surse. Prima sursă este dată de asocierea persoanei consilierului cu un cabinet de consiliere oficial instituit sau cu un post profesional ocupat în condiţiile legii de către psiholog. Prin urmare, consilierul este purtător de autoritate în virtutea inves tirii sale oficiale în calitate de consilier. A doua sursă este acreditarea consilierului de către structurile profesionale şi ştiinţifice competente. Acreditarea este un certificat de garanţie a calităţii serviciilor pe care consilierul 9
urmează să le presteze. În virtutea acesteia, organele de acreditare îşi asumă responsabilitatea morală şi profesională pentru cei acreditaţi, recomandându -i ca profesionişti în domeniul lor. Natura morală a autorităţii deontice vinde din drepturile conferite consilierului prin acreditarea sau numirea sa pe un post de consilier. Consilierul este îndreptăţit să deruleze, în folosul clienţilor săi, proceduri -standard de consiliere, aşteptarea clienţilor fiind aceea a rezolvării favorabile a problemelor pentru care fac apel la serviciile lui. El este îndreptăţit să primească, pentru munca prestată, onorariul stabilit. Acest onorariu nu poate acoperi valoarea şi calitatea reală a serviciilor, decât sub presupoziţia unei competenţe prestabilite de organele abilitate. Rareori cli entul poate face o evaluare exactă a calităţii serviciilor de care beneficiază. Prin urmare, calitatea serviciilor de consiliere depinde de responsabilitatea asumată de consilier. El este cel care, cu conştiinţa morală activă, evaluează posibilităţile de rezolvare a problemelor clientului şi stabileşte dacă este în măsură să le rezolve. Tot el este cel care stabileşte extensia relaţiilor sale cu clientul său, fiind pe deplin responsabil pentru respectarea normelor deontologice derivate din aceste relaţii. Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică consacră acestei teme un capitol special, intitulat „Standarde cu privire la relaţiile umane”. Al doilea tip de autoritate este identificat de J.M. Bochenski cu acea latură a autorităţii ca fiind aceea dată de competenţa ştiinţifică şi profesională a purtătorului. Prin urmare, consilierul are autoritate epistemică asupra clienţilor săi prin faptul că în domeniul în care el le oferă servicii, ştie mai mult decât aceştia, este specializat a nume pentru ceea ce face, iar apelul la serviciile sale este determinat tocmai de expertiza sa particulară. De cele mai multe ori, în momentul în care se prezintă pentru prima dată la consiliere, clientul nu are o reprezentare a procedurilor la care este supus. Indiferent de cum ar proceda consilierul, clientul este determinat să se supună acestei proceduri, uneori fără să -i înţeleagă finalitatea, dar convins că ştie el, consilierul, ce face. Chiar dacă, respectând normele specifice ale codului deontologi c (cap. XII), consilierul „va informa, în prealabil, clientul cu privire la forma de terapie utilizată, metodele folosite, riscuri, alternative”(XII.1.), este puţin probabil că orice client va înţelege tot ceea ce i se întâmplă pe timpul consilierii, cu at ât mai mult cu cât şi explicaţiile prealabile trebuie limitate, astfel încât să nu inducă clientului un comportament subiectiv. „Consimţământul informat” al clientului este inevitabil relativ. Rămâne în responsabilitatea morală a consilierului să uzeze de autoritatea epistemică numai în limitele valorii acesteia şi numai în folosul clientului. A te angaja în proceduri pe care nu le cunoşti suficient de bine, a da soluţii hazardate, nedocumentate ştiinţific, ori nefundamentate pe o investigaţie profesionistă reprezintă abateri de la moralitate în exercitarea autorităţii epistemice. O situaţie aparte este cea a relaţiei dintre autoritatea deontică şi cea epistemică. Este repudiată, din motive morale, autoritatea deontică într -un domeniu fără existenţa, la purtător, a autorităţii epistemice în domeniul corespunzător. În limitele legii, fapta se cheamă uzurpare de calităţi oficiale sau exercitare fără drept a unei profesiuni. În limitele moralităţii, fapta este mai nuanţată. Există suficienţi psihologi care au făcut rost de o diplomă, ori de o acreditare legală. Asta nu înseamnă că ei posedă autoritatea epistemică acreditată de respectivele documente. Deontologia intervine, aici, în conştiinţa morală a purtătorului de diplome şi acreditări. Din perspectivă morală pot fi identificate trei modele distincte ale profesionistului din domeniul consilierii. Consilierul de circumstanţă este cel care face din profesia sa un mijloc de a câştiga o poziţie socială şi un venit cât mai ridicate, cu eforturi cât mai mici cu putinţă. Nu-l interesează valoarea sa profesională decât ca valoare de schimb. Pentru el nu există mijloace morale sau im orale de a se impune, există doar mijloace eficiente şi ineficiente. Nu ezită să cumpere orice demnitate în interiorul comunităţii profesionale, dacă aceasta îi aduce
10
profit. Găseşte cu uşurinţă vinovaţi pentru eşecurile sale profesionale şi va părăsi fără remuşcări comunitatea profesională, atunci când aceasta nu -i aduce beneficiile aşteptate. Consilierul de meserie este consilierul care trudeşte din greu, cu conştiinciozitate, pentru obţinerea unei calificări profesionale, după care singura lui preocupare este să-şi facă datoria cât mai bine la nivelul profesional la care a ajuns. Nu are alt ideal decât acela de a se achita de sarcini cu conştiinciozitate şi punctualitate. Cunoaşte şi aplică procedurile de consiliere „ca la carte”, respectând toate normele tehnice şi deontologice prescrise. Nu este deranjat de nimic şi nu deranjează pe nimeni. Refuză competiţia, atât cu alţii, cât şi cu sine. Singurul lui ideal de viaţă este tihna din afara serviciului şi perspectiva unei pensii corespunzătoare după o muncă cinstită. Consilierul de vocaţie este cel care face din profesia sa un crez existenţial. Este permanent nemulţumit de nivelul atins în profesie şi luptă permanent pentru autodepăşire. Este profesionistul ţelurilor înalte, al creaţiei şi desăvârşirii. Munc a sa este un prilej de bucurie şi satisfacţie, iar normele profesionale şi morale ale acesteia sunt provocări, în raport cu care se autodefineşte nu numai ca exemplaritate, ci şi ca promotor al înnoirii. Indiscutabil, primul model se situează permanent, pr ogramatic chiar, în afara moralităţii. Al doilea model este, privit din perspectiva criteriilor morale generale, un model al moralităţii defensive, pasive, un model al cuminţeniei supuse. Cel de -al treilea model este unul al moralităţii active, creatoare. Consilierul care îşi asumă acest model, fără a nega valabilitatea Legii morale, în genere, contribuie activ la aplicarea acesteia în mod creator, adaptându- şi permanent comportamentul la condiţiile concrete ale exercitării profesiei. Este permanent în acţi une pentru mai mult, pentru mai bine, pentru un alt fel de conformism moral, pentru iniţiativă morală. 6.5 Deontologie şi cenzura morală a autorităţii consilierului
Puterea este doar un drept de dispoziţie asupra altora în virtutea unei investituri, în timp ce autoritatea este un drept câştigat prin moralitate. Deontologia poate oferi consilierului sisteme de norme morale care se constituie în tot atâtea mijloace de asanare morală a puterii lui. Prin aplicarea principiilor deontologiei consilierul dobândeşte o autoritate morală autentică, fiind protejat în dublă ipostază: faţă de tentaţia acaparării de tot mai multă putere şi faţă de alienarea statutului de deţinător al puterii, în condiţiile pierderii autorităţii. În prima ipostază, deontologia va determ ina permanenta „întoarcere în matcă” a câmpului de acţiune al autorităţii; în cealaltă, deontologia va fi în măsură să umanizeze puterea consilierului, să împiedice manifestarea acesteia în spaţiul inconştientului. Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei i s- au deschis căile de acces la intimitatea relaţiilor de autoritate, prin definirea cu cât mai mare acurateţe şi veridicitate a normelor, derivate din principii. Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii consilierului, în virtutea modul ui de utilizare a instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu precădere ca autocenzură, iar cristalizarea unui Cod deontologic depinde fundamental de capacitatea şi disponibilitatea acestuia de a -şi asuma nevoia de aut oidentificare în raport cu răul moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei. Dificultatea care ar putea să apară este aceea de a pune graniţă între principii, pentru a determina, specific fiecăruia, norme deontologice derivate. Asemenea graniţe nu se impun cu rigoare strictă. Pe de o parte, principiile însele interferează în semnificaţii, se presupun reciproc, se deduc unele din altele, se orientează convergent către binele moral, în genere. Pe de altă parte, anumite norme deontologice se pot construi la graniţa dintre principii, ca reglementări, fie din motive de inteligibilitate a normei în raport cu un subiect al reglementării nespecializat în domeniul eticii sau al logicii. Principiile deontologiei trebuie 11
aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor. Intervine aici, experienţa, iscusinţa, arta de a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a consilierului de a trece de la „deontologie”, cu principiile ei, gândite analitic, la „codul deontologic”, cu normele lui practic -aplicative, gândite sintetic. În consecinţă, logica internă a Codului deontologic trebuie să fie alta decât cea a teoriei deontologice. Dacă în cazul teoriei, construcţia se împlineşte la capătul unui demers explicativ, fondat pe achiziţiile ştiinţelor invocate, Codul deontologic se realizează normativ, prin deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, în acest caz, unul de primă instanţă, mai mult presuspus decât efectiv exprimat, Codul deontologic, în expresia finală, fiind un complex unitar de norme morale. Principiile deontologiei reprezintă pentru consilier repere permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea lor de repere de reflecţie morală, cât şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie acestuia, în calitate de subiecte provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale. Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi nu trebuie să fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai în întâmpinarea unui as emenea tip de provocare. Răspunsul consilierului este unul care trebuie să deschidă spre autoperfecţionare morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim rang în rândul modelelor de personalitate socială autentică. Accesând acest e ferestre putem observa câteva aspect esenţiale privind imaginea publică a consilierului: caracterul riguros obiectiv al informaţiilor oferite potenţialilor clienţi. Într -un cod etic elaborat de Centrul naţional de resurse pentru orientare profesională „e uro-guidance” se spune că “consilierul va informa persoanele consiliate despre beneficiile şi limitele procesului de consiliere” prezentarea clară şi pe înţelesul vizitatorului a aspectelor din viaţa omului şi a colectivităţilor care fac obiectul consilierii, precum şi o delimitare cu claritate a consilierii de alte activităţi apropiate: psihoterapie, medicină psihiatrică etc. Site-urile vizitate fac, în cea mai mare parte aceste delimitări. Există şi site-uri care nu fac diferenţierea, ( www.psihoterapieonline.home.ro) ceea ce induce vizitatorului supoziţia că respectivul consilier confundă omul sănătos cu bolnavul psihic. De asemenea, site-ul menţionat mai sus oferă o fereastră de acces pentru a vedea avantajele şi dezavantajele consilierii psihologice on -line, dar odată deschisă acea fereastră descoperim o apologie a consilierii on -line, eventualele dezavantaje fiind prezentate doar pentru a fi combătute, în scopul întăririi apologiei iniţiale. Iată un exemplu în care delimitările sunt corecte şi concrete:
12
Este un exemplu de lipsă de onestitate în formarea imaginii publice a consilierului. prezentarea cu onestitate şi modestie a aspectelor legate de cv -ul consilierului. Acesta trebuie să evite supralicitarea unor performanţe ştiinţifice sau profesionale, să dea doar acele informaţii care sunt de interes pentru potenţialii clienţi şi să nu -şi aducă în niciun fel laude, ferindu-se, în acelaşi timp, cu modestie de a cita laudele altora. În acest sens, unul dintre site-urile vizitate era exagerat şi imoral. În el, pe lângă datele fireşti de identificare şi menţionare a nivelului şi naturii pregătirii, ori a experienţei profesionale, consilierul îşi făcea o apologie a performanţelor cel puţin indecentă: număr de cazuri rezolvate, tipologia acestora, descrierea amănunţită a unora dintre ele, aprecieri ale clienţilor (bineînţeles, favorabile) precum şi o imagine scanată a diplomei de licenţă, parcă anume pusă acolo ca garanţie a profesionalismului său. Trebuie făcută o diferenţiere clară între prezentarea consilierului în faţa clienţilor şi elaborarea unui c.v. pentru angajare. Este firesc ca un c.v. pentru angajare să fie făcut în culori cât mai favorabile, inclusiv autoevaluarea împreună cu evaluările altora sau datele 13
concrete ale performanţelor profesionale şi stiinţifice fiind utile şi necesare. În marketingul cabinetului propriu, însă, selecţia trebuie făcută pornind de la interesul clientului şi de la aşteptările acestuia, fără stridenţe informaţionale sau de limbaj, fără tentă agresivă, fără ostentaţie. o problemă de imagine publică deosebit de sensibilă din punct de vedere moral este cea a poziţiei urbanistice, a firmei de identificare şi a arhitecturii interne şi externe a cabinetului. Problemele de natura celor de interes pentru consiliere psihologică nu crează imagine favorabilă clientului. Dimpotrivă, cei mai mulţi dintre cei ce apelează la consilier prefer anonimatul, se simt ruşinaţi pentru problemele lor, ar vrea să nu le ştie nimeni. Prin urmare, dispunerea cabinetului de consiliere trebuie să respecte această stare de fapt. Este contraproductiv să alegem o locaţie a cabinetului în zo nele intens circulate, să le marcăm existenţa cu firme ostentative, care să atragă atenţie publică, să vopsim pereţii exteriori în culori contrastante cu ambianţa. Unui asemenea cabinet clienţii îi vor trece pragul cu rezerve. Mobilarea internă a cabinetul ui trebuie să respecte aceleaşi exigenţe privind discreţia, moderaţia, bunul gust. În cabinet clientul trebuie să găsească linişte, siguranţă, încredere, armonie. În ultimă instanţă, cabinetul consilierului este parte din imaginea lui publică, având serioase influenţe asupra credibilităţii şi imaginii de moralitate a acestuia. 6.6 Norme deontologice şi etice ale practicii psihologice
În exercitarea profesiei sale, în cursul cercetărilor fundamentale sau aplicative, în etapele care necesită relaţionarea profesională directă cu persoanele care pot avea statutul de : subiect, pacient, client (S.P.C.) sau cu terţi, aparţinători etc. prima recomandare de care trebuie să ţină cont este de a evita orice acţiune sau exprimare care poate cauza prejud icii demnităţii umane sau îi poate fi nocivă într -un fel sau altul. Orice experiment, probă test sau non-test, cercetare va fi sistată de îndată ce se va observa sau consata că un atare risc sau pericol există. În exercitarea profesiei sale, psihologului i se recomandă în mod expres că trebuie să fie conştient că are o mare răspundere social, de decizia sa sau de intervenţia sa depinzând evoluţia existenţială în totalitatea ei a persoanei sau a persoanelor faţă de care răspunde în ceea ce priveşte obligaţiile sale profesionale. Prin deciziile sale sau prin intervenţiile sale poate influenţa viaţa semenilor săi. Erorile din actvitatea sa profesională se poate repercuta păgubitor asupra altora. Psihologul trebuie să fie în mod necesar obiectiv, neutru şi circ umspect, mai ales cînd trebuie să utilizeze cuvinte faţă de S.P.C. Va evita în totalitate să pronunţe termeni ca: anormal, dezadaptat, handicapat, debil mintal, etc. Comunicarea rezultatelor investigaţiilor sale specifice, fiind atestat, SPC- ului, părinţilor, aparţinătorilor, instituţiilor interesate în mod legiferat, se va face cu toată grija pentru a se evita percepţii şi interpretări eronate care pot adduce prejudicii SPC-ului şi apărţinătorilor. Psihologul va păstra secretul pro fesional sub un regim strict de CONFIDENŢIALITATE. Excepţie fac cazurile prevăzute în mod expres de legea specifică şi atunci va redacta în aşa fel documentele şi documentaţia necesară încât secretul profesional să fie păstrat. Regula confidenţialităţii derivă şi din JURĂMÂNTUL PROFESIONAL prevăzut textual în lege. În comunicările ştiinţifice, în conferinţe, în faţa publicului, în publicaţii, etc. psihologul va codifica identitatea SPC-ului şi nu va deconspira adevărata identitate a persoanelor de care s-a ocupat profesional. Docum entaţiile vor fi păstrate sub acelaşi regim strict de confidenţialitate, iar cele depăşite ca termen de valabilitate vor fi casate şi distruse în cadrul unei comisii special prevăzute în acest sens prin normele legale în vigoare. Accesul la 14
documentaţii arhivate sau nu, va fi permis doar persoanelor de aceiaşi specialitate profesională. Excepţie fac evidenţele primare şi psihodiagnosticele sintetice emise oficial. Psihologul are şi obligaţia expresă de a se informa cu noutăţile în domeniul psihologiei şi a disciplinelor conexe, orice câştig de competenţă necesar fiind realizat prin respectarea procedurilor legii profesionale în vigoare. Această prvedere derivă din faptul că psihologul îşi exercită profesiunea în interesul SPC -ului şi numai a lui în dimensiunea sa psihică şi comportamentală. În activitatea sa profesională psihologul va utiliza criterii şi metode ştiinţifice pentru care este format şi atestat, acestea fiind comunicabile, controlabile şi demonstrabile, limitând astfel recurgeri păguboase la principiul autorităţii. Psihologul nu se va angaja mai mult decât îi permit cunoştinţele, tehnicile, metodele de care dispune şi pentru care este atestat. Recunoaşterea limitelor competenţelor sale nu este o ruşine ci o obligaţie profesională expresă faţă de SPC sau de terţi. Psihologul nu va oferi servicii profesionale şi nici nu va utiliza tehnici, metode, care nu sunt în conformitate cu criteriile ştiinţifice şi etice ale profesiunii sale. Modestia, empatia, precauţiunea ştiinţifică, informarea corectă, optimizarea cercetărilor sale şi a relaţionării profesionale cu SPC-ul sunt caracteristici şi în acelaşi timp obligaţii profesionale. Cu ocazia colaborării pe baza constituirii unor echipe ce au scopuri commune psihologul nu va face compromisuri profesionale şi va participa în mod real la toate etapele proiectului, de la definirea clară a scopului până la întocmirea referatului sau raportului ştiinţific. Acceptarea proiectului sau refuzul acestuia îl va face în faza iniţială având dreptul să părăsească echipa numai atunci când constată şi poate demonstra că nu e respectat profesional sau când demersul este orientat voit spre scopuri neumanitare care implică lipsa de respect pentru drepturile omului sau dacă acestea sunt încălcate. Colaborarea profesională cu co legii săi se va face tot în limitele competenţelor câştigate prin atestare conform legii, psihologul având îndatorirea să -şi exprime deschis opiniiile în orice situaţie de colaborare profesională şi să stopeze orice demers care poate aduce prejudicii SPC -ului prin clauza conştiinţei sale şi prin apelul oficial la prevederile legii specifice în acest sens la comisiile stabilite în acest sens de lege. Psihologul va promova paritatea cu profesiunile înrudite şi îşi va respecta obligaţiile ce decurg din lege în orice moment al existenţei sale profesionale, avînd în acelaşi timp dreptul să recurgă la prevederile legii specifice ori de câte ori se simte frustrat în respectul faţă de drepturile sale. Psihologul îşi va respecta colegii şi membrii din asociaţia profesională din care face parte.
15