La parohia bucureşteană „Sf. Ilie Gorgani“ apare de 8 ani un Buletin Parohial – un vehicul media menit să reflecte viaţa şi evenimentele comunităţii de acolo. În numărul ultim, pe noiembrie, este redat un interviu senzaţional luat de d-l Dan Sîrbu unei doctoriţe care, în urma unui groaznic accident, a stat în moarte clinică timp de 3 săptămâni. În acest răstimp, prin tainica iconomie dumnezeiască, d-na doctor Ada Mihaela Calciu a avut parte de o experienţă uluitoare, călătorind în Rai. Emoţionanta destăinuire apare cu binecuvântarea Pr. paroh Vasile Gordon, a Pr. Emanoil Băbuş, precum şi a Pr. Mihail Stanciu, stareţul Mânăstirii Antim. Relatarea este întărită şi de cuvinte ale Pr. Adrian Făgeţeanu şi Pr. Sofian Boghiu, care au îndrumat-o şi au ajutat-o pe doamna Calciu să înţeleagă semnificaţia celor trăite de dânsa. Cu permisiunea realizatorilor Buletinului de la Sf. Ilie Gorgani şi cu îngăduinţa d-nei doctor Ada Mihaela Calciu, redăm şi noi cele citite cu sufletul la gură. Redacţia „LC“ Doamnă Calciu, cum eraţi – ca persoană – „înainte“? Am fost o răsfăţată, născută şi plimbată prin toate ţările posibile şi super, super răsfăţată. Am învăţat foarte bine, premiantă în toate şcolile; şi la Medicină am intrat printre primii. Apoi, la 35 de ani, am ajuns să conduc ecografia de la Municipal. Faptul că atunci ecografie nu făcea multă lume, faptul că tot spitalul acela depindea cumva de mine, m-a aruncat în mândrie, pentru că şi profesorii mei de la Medicină, toţi aveau nevoie de mine. Deşi am fost plimbată de mică la Paris, la Roma, peste tot, niciodată nu m-am mândrit. După ce am făcut şcoala la francezi şi la americani, când m-am întors în România am făcut clasa a XI-a şi a XII-a la liceul rusesc, Zoia Kosmodemianskaia. Şi ţin minte că mama mi-a spus să nu cumva să mă duc cu vreo uniformă mai deosebită, şi aveam cea mai obişnuită uniformă, cu cordeluţă, cu pantofi obişnuiţi în picioare, nicidecum cu cei de la Paris. M-a îmbrăcat modest, ca nu cumva să fiu mândră. Şi după aceea, în cei şase ani la Facultatea de Medicină, am fost la fel de modestă, iar toţi colegii mei de facultate veneau şi mâncau la mine, că stăteam vis-à-vis de Intercontinental şi aveam în jur toate spitalele. Lor le era greu, la cămin, iar mama le punea de mâncare. Apoi am făcut naveta la Găeşti şi iar m-am comportat frumos şi am acolo o mulţime de prieteni. Numai când am intrat la ecografie la Municipal şi am fost şefă acolo, atunci a dat o mândrie peste mine!... Eram foarte mândră, cât de deşteaptă sunt, nici nu mai vorbeam cu toată lumea, nu-i mai băgam în seamă pe toţi... Cum intra în cabinet la mine cineva, spunea: „Vai, doamna doctor, ce frumoasă sunteţi!“ şi îmi intrase în cap şi ce frumoasă sunt... Şi toate îmi ieşeau. Dacă deschideam o uşă să obţin ceva, undeva, cum intram pe uşă orice se rezolva pe loc. Şi nu mă mai duceam nici pe la biserică. Eu aveam mare evlavie la Sf. Spiridon şi ajunsesem, dacă mă duceam, să mă uit la icoana sa ca la un tablou, nu îmi mai spunea nimic. Se întâmpla ceva cu mine...
Asta până într-o zi... Da, eram într-o fază de super-mândrie, când am plecat într-o excursie în Turcia. Ulterior, Părintele Sofian mi-a spus că, dacă mă cunoştea atunci, înainte de călătoria din Turcia, el mi-ar fi spus să nu plec în excursie, ci să vin la slujbe şi să stau aproape de Biserică. Pentru că atunci eu am fost atacată de diavol, care ma băgat în această mândrie, şi a pus mâna pe mine. Dar Dumnezeu, care oricum e mai puternic decât diavolul, a considerat că merită să scap din încercarea care a urmat, m-a scos din moartea clinică, mi-a arătat şi cum e în Rai, apoi m-a pus la greu, să fiu un exemplu pentru oameni. Pentru că aşa au interpretat ulterior cele întâmplate cu mine şi Părintele Sofian, şi Părintele Adrian. În ce constă întâmplarea din Turcia? Eu mai lucrasem la lotul olimpic de gimnastică şi mai mergeam cu ei să îi ajut. Aşa se face că am plecat cu ei în Turcia, la Istanbul, în luna august 1992 – şi am avut un accident de maşină. Eram într-un microbuz de 9 locuri, eu la mijloc, microbuzul era condus de un şofer profesionist de curse, cu 20 de ani de experienţă, nu avea viteză, era ziua în amiaza mare, nu era nici un obstacol... şi s-a răsturnat de 3 ori. Din tot microbuzul, eu am fost făcută praf. Ficatul zob, creierii zob... Era şi soţul meu lângă mine, şi el a fost lovit, dar nesemnificativ faţă de ce am păţit eu. Toate acestea se petreceau într-un sat din Turcia. De aici, din momentul accidentului, eu nu mai ştiu nimic – ştiu că m-a durut şi gata. Mi s-a povestit că am fost duşi la un spital american, chiar în satul acela, care avea ceva aparatură de investigaţii. De mine s-a ocupat un medic turc, care nu ştia decât turceşte bineînţeles – deşi spitalul era american – şi care a avut o intuiţie: „Cred că are ficatul rupt“. Eu sunt medic şi îmi dau seama că acesta e un diagnostic greu de pus. În mod normal, cu ficatul rupt ai o hemoragie internă atât de mare încât mori sigur. Şi aveam şi eu o hemoragie internă mare, cu doi litri de sânge în burtă, iar medicul a intervenit şi m-a operat. Dar, după ce am scăpat de operaţia de ficat, am intrat într-un fel de comă – şi atunci şi-au dat seama că şi la cap am o problemă. De la cap am intrat în comă, apoi în moarte clinică. Deja nu mai făceau faţă în spitalul din satul acela şi m-au mutat la cel mai mare spital din Istanbul, tot american – şi acolo au întrebat: „Banul cine îl dă, ca să o tratăm pe doamna doctor?“. Şi cei care erau cu mine, români, au spus că bani nu aveam; doar asigurările medicale. Atunci li s-a răspuns: „Doar atât?! Atunci o tragem pe dreapta“. Şi pe targă, moartă, m-au pus deoparte, până scoate cineva banii. Şi neavând cine, întâmplător era acolo un turc bogat, care avea băieţelul la gimnastică, şi a zis: „Lăsaţi că scot eu banii“. 100.000 de dolari, o sumă imensă, i-a scos pe loc şi a plătit acolo, la reanimare. Atunci au început să bage în mine, să pompeze – e foarte greu de ţinut un astfel de mort... Până la urmă au zis că mă ţin pentru organe... Aşa am stat trei săptămâni în moarte clinică, în care nu am dat nici un semn că am să îmi revin vreodată. Aţi vorbit şi de comă şi de moarte clinică. Care este diferenţa? Între moarte clinică şi comă e o diferenţă majoră. În moartea clinică mie nu îmi mai funcţiona nimic, nici inima, eram ţinută pe aparate. Inima e artificială, plămânii sunt artificiali, ficatul îl perfuzează, creierul îl ţin prin perfuzii, deci nu ai nici un semn de viaţă. Moarte, moarte... În aceste condiţii, te ţin 4-5 zile şi apoi
se consideră moarte generală şi te deconectează de la aparate. Până la urmă familia decide, că poţi să ţii şi 20 de ani un om pe aparate, dar costă enorm şi nu prea au posibilitatea oamenii să facă aceasta. În general pacientul se ţine 3, 4, poate 7 zile – iar pe mine m-au ţinut aproape o lună! Şeful reanimării era un doctor turc, şcolit la Oxford şi la Cambridge – şi au folosit pentru mine tot ce au avut mai bun... În spital, lângă Viorel – soţul meu – mai era şi antrenorul de la lotul de sărituri în apă, Nelu Ilieş, un om foarte credincios. Iar el îi spunea doctorului turc: „Eu îi citesc Paraclisul Maicii Domnului, până pe 8 septembrie – când la noi se naşte Maica Domnului – şi poate îşi revine“. Şi tot citea, citea, iar turcul tot zicea să scoată aparatele, pentru că nu mai am cum să scap, şi să mă folosească pentru organe – putea să ia rinichii, inima, să salveze alţi oameni. În apropiere de 8 septembrie a venit doctorul turc şi i-a spus şi soţului meu şi lui Nelu Ilieş că nu mă mai poate ţine, că s-au terminat şi banii şi că nici nu dau semne de viaţă. Şi totuşi a întrebat turcul – care desigur e musulman: „Ce tot citiţi acolo, ce ziceţi voi că e pe 8 septembrie, când se naşte Maica Domnului?“ După ce i s-a explicat, se duce turcul la Coran şi citeşte şi zice: „Uite, şi la noi scrie – Fecioara Maria, împreună cu Iosif, au născut un copil Iisus, şi ea este născută pe 8 septembrie. Da, avem şi noi aceasta, uite că mai aştept şi eu până pe 8 septembrie“. Şi în data de 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului, am început să mişc. O mână, un picior, primele semne de viaţă... Şi atunci doctorul turc a zis: „Da, aceasta este o minune! La noi minunile nu sunt trecute în Coran, dar aici se arată că este o minune a Dumnezeului vostru!“. Pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, m-au adus în România, pe targă, oarbă, nu mă mişcam, paralizată şi într-o depresie maximă. De pe 14 septembrie a început recuperarea... foarte greu.... adică imposibilă. Tot oamenii de la sport m-au ajutat, pentru că medicii au spus că nu văd nici o posibilitate de a-mi reveni mai mult de atât. Iar cei de la sport au început să mă ajute la recuperare, la mâini, la picioare, cu ce se pricepeau fiecare... După aceea am fost şi la Paris, la un centru de recuperare pentru orbi. Eu nu puteam să îmi dau seama dacă văd sau nu, cert este că mă ducea lumea de mână. Când am ajuns la acest centru, m-au întrebat: „Doamna doctor, nu vedeţi, nu?“. Şi eu am zis că nu, că sunt oarbă. S-a aşezat cineva în faţa mea şi a zis: „Dar acum vedeţi pe cineva?“. Atunci, aproape inconştient, i-am răspuns că îl văd, că are ochi albaştri, că este în cămaşă, şi am început să conştientizez că văd. Şi s-au muncit să îşi dea seama cum văd şi au realizat că eu am pierdut o dimensiune, adică văd numai în două dimensiuni! Au declarat că ei nu au mai avut un asemenea caz, că e citat undeva în literatura de specialitate, că este posibil, dar ei nu au mai avut şi nici nu ştiu cum se recuperează. Eu eram supărată de tot pe Dumnezeu, când am început să îmi revin, am zis că Dumnezeu nu există, că dacă ar fi existat ar fi văzut că eu sunt bună şi că am ajutat oamenii, şi nu mă făcea să ajung aşa, eu fiind şi însărcinată în luna a treia... Au încercat şi tatăl meu, care mai trăia, şi soţul meu, să mă ducă într-o biserică, dar eu nimic, nu vroiam să aud de Dumnezeu. Până când într-o zi am ajuns, dusă de o prietenă, la Mânăstirea Sf. Antim – chiar pe 27 septembrie, când e cinstit Sf. Antim Ivireanul. Şi mi-a plăcut corul, şi am stat afară în curte să
ascult. Şi peste încă o lună am spus că vreau să mai merg acolo şi au început să mă ducă acolo... (La Mânăstirea Antim, d-na Calciu este îndrumată de Pr. Sofian Boghiu, la început, apoi de Pr. Adrian Făgeţeanu, care, cu răbdare, înţelepciune şi cuvânt cu putere duhovnicească, încep să o ajute să înţeleagă ce s-a întâmplat şi să revină la viaţă în Ortodoxie.) În timpul morţii clinice, eu am avut nişte experienţe foarte interesante, care trebuie povestite, ca să se vadă că există moarte şi înviere... Şi anume, cât am fost în moarte, am plecat undeva unde era foarte bine. Cald, frumos, linişte, iar oamenii erau ca nişte umbre, ca nişte desene de fapt, sau cel puţin eu aşa i-am perceput. Şi erau ca îngerii, adică nu erau femei şi bărbaţi, nu mi-am dat seama. Iar în locul acela, unde am fost, era foarte bine: calm, linişte, frumos, căldură, superb. Şi mi-a plăcut foarte mult acolo. Când am venit din moartea clinică, nu a mai fost bine, că m-a durut, mi-a fost greaţă, mi-a fost rău, şi am rămas cu o deziluzie că am fost scoasă de acolo. Când m-am dus la Părintele Adrian şi i-am spus că mie mi-a fost bine acolo unde am murit şi de ce m-a adus la viaţă, el mi-a răspuns: „Ţi-a fost bine, Ada, unde ai murit, pentru că Dumnezeu te-a dus în Rai, să vezi cât e de bine şi să poţi să spui şi altor oameni că noi spre asta trebuie să tânjim. Dar dacă atunci mureai, nici vorbă să fi ajuns în Rai definitiv“. E clar, ajungeam direct în iad, pentru că nu mă spovedisem, nu mă împărtăşisem niciodată şi eram foarte mândră de mine. Deci a fost o demonstraţie, ca să îmi arate Dumnezeu că se poate ajunge şi acolo! Şi eu să spun, eventual, şi la alţi oameni că e posibil. Nu aţi avut îndoieli asupra autenticităţii celor trăite în timpul morţii clinice? Să ştiţi că totuşi eu nu eram convinsă că am fost acolo, când eram în moarte clinică... Fiind doctoriţă, era foarte greu să cred că chiar am murit, credeam că am avut o comă. Şi nu aveam nici un fel de argument că nu a fost un fel de vis. Problema era că eu nu aveam amnezie, aveam amintiri şi puteam astfel să cred că aduc amintiri din subconştient. Însă acolo unde am fost eu, cineva – dintre acele spirite, energii, nici nu ştiu cum să le zic, pentru că nu erau materiali oamenii aceia – mi-a spus ceva despre prietena mea, Dana. Aveam această prietenă, avocată la Paris, care fugise din ţară pe vremea lui Ceauşescu şi, pentru că tatăl meu avea o funcţie, nu i-am mai putut scrie. Aşa trecuseră 15-20 de ani de când nu am mai putut comunica. Însă acolo unde am fost eu, mi-a zis cineva că prietena mea Dana este la Moscova, că s-a măritat cu un balerin rus şi că are un papagal. Vă daţi seama, ea fugise de comunism pe vremea lui Ceauşescu şi ea să fie la Moscova, aceasta nu o puteam „inventa“ din subconştient. I-am spus atunci tatălui meu că aş vrea să vorbesc cu Dana, căci acum era după Revoluţie şi o puteam găsi. Dar de unde să o mai luăm, ea fiind plecată demult? Însă tatăl meu a dat de mătuşa ei şi a rugat-o: „Uite, pentru Ada, care a avut un accident şi vrea să vorbească cu nepoata ta, cică ar fi la Moscova... Dar eu cred că bate câmpii sau fabulează şi vrem să-i scoatem din cap asta...“ În fine, mătuşa o găseşte pe Dana, o pune să îmi dea telefon şi iată că vorbim după atâţia ani. La un moment dat îi spun Danei: „Uite, eu vreau să îmi spui ceva, că eu vreau să ştiu dacă chiar am fost unde am fost... Căci dacă într-adevăr am
fost, înseamnă că se schimbă povestea, înseamnă că există cu adevărat ceva după ce mori! Dacă nu, asta e, înseamnă că e doar un vis al meu...“. Ea mă întreabă: „Ce?“. „Uite, mie mi-a spus cineva, acolo, că tu nu mai eşti la Paris, unde ai fugit de Ceauşescu, ci eşti la Moscova şi că te-ai măritat cu un rus, care e balerin, şi că ai un papagal“. Auzind toate astea, Dana mi-a închis imediat telefonul. Eu am început să plâng, tata era lângă mine şi mi-a zis: „Vezi, te-am rugat să nu vorbeşti cu Dana, că iar o să începi cu plânsetele tale....“ Şi sună înapoi Dana. Tata nu mai vroia să mi-o dea, dar ea insistă să vorbească iar cu mine, spunând că a fost şocată. Şi îi spune că ea nu sună de la Paris, ci de la Moscova, că e logodită cu un balerin rus şi că are un papagal! Asta mi-a confirmat că cineva de acolo, de unde am fost eu, mi-a dat o informaţie – pe care eu nu aveam de unde să o ştiu. Cu ceea ce mi s-a spus despre Dana mi s-a dat o încredinţare clară; căci deşi mi s-au mai spus şi altele, care s-au confirmat – de exemplu că un unchi este bolnav şi o să moară, ceea ce s-a şi întâmplat –, asta puteam să ştiu şi eu, să fie gândurile mele. Acestea nu erau semnificative, că le bănuiam şi eu dinainte şi s-au confirmat după aceea. Dar că prietena mea, Dana, care a fugit de comunism, e într-o capitală comunistă, aceasta nu aveam de unde să ştiu. Din toate povestirile auzite de acolo – căci oamenii vorbeau acolo, comunicau – mi s-a ales un exemplu perfect, să nu am nici o îndoială. Şi implicit, mi s-au confirmat şi celelalte lucruri pe care le-am văzut acolo şi anume că acolo unde te duci – dacă te duci! – ţi-e bine, ţi-e cald, ţi-e linişte, e pace, e muzică, e totul bine. Şi dacă vii înapoi, cum am venit eu, e foarte rău. Dar apoi, când am ajuns la Mânăstirea Antim, la Părintele Adrian şi la Părintele Sofian, am înţeles că şi aici poate să îţi fie bine, pe lumea asta. Şi am ajuns să cred că Dumnezeu există şi ştie El mai bine de ce am păţit eu asta. Dar v-aţi mai întrebat de ce a rânduit Dumnezeu lucrurile astfel? Părintele Adrian a spus că Dumnezeu m-a iubit pe mine. Când l-am întrebat de ce m-a mai adus înapoi, mi-a spus: „Pentru că nu ai fi rămas acolo! Pe tine te-a dus acolo pentru ca să vezi că se poate, dar tu, cum erai atunci, nespovedită niciodată, mândră de tine – cum ajunseseşi –, n-ai fi ajuns în Rai, nici pomeneală! Dar te-a dus să vezi că se poate“. Ce vă amintiţi despre cum aţi ajuns acolo? Cum aţi perceput timpul în acea perioadă? Ştiu că am ajuns dintr-o dată acolo. Ţin minte doar accidentul, că m-am lovit şi că m-a durut, că am zis că mor – pentru că şocul a fost cumplit. După care eu nu îmi mai aduc nimic din ce v-am spus despre spital şi operaţii, nu îmi aduc aminte decât parţial când am venit în România, pentru că eram încă paralizată, nu vedeam şi nu mă mişcam. Aşadar, îmi aduc aminte numai de acest bine, în care am stat atemporal, nu ştiu cât am stat, nu erau zile, nopţi, nu erau oamenii diferenţiaţi ca băieţi şi fete, totul era foarte, foarte bine. Fiecare avea o treabă, şi totul era în linişte, fără ţipete... Deci m-am trezit acolo brusc, a fost ca în filme, te ia de aici şi te pune acolo... Şi brusc m-a adus acolo, brusc m-a luat de acolo. Timpul nu l-am mai perceput. Ce ştiu e doar că îmi era foarte bine, extraordinar
de bine. Şi în momentul în care am început să revin la viaţă, mi-aduc aminte că îmi era îngrozitor de rău. Desigur că eram şi lovită, totul era foarte rău – şi nu înţelegeam de ce să plec din locul în care îmi era aşa de bine. Atunci nu îmi dădeam seama ce este, până când mi-a spus şi Părintele Adrian că acolo nu putea fi decât Raiul. Şi mi-a fost dat să văd că e posibil să îl atingem, dar mi-a fost dat în ideea de a fi un exemplu pentru oameni şi de a-i îndruma pe calea aceasta, nu pentru altceva. Categoric, nu m-a dus acolo pentru că meritam eu... Vorbeam, comunicam, era ca o viaţă de obşte, paşnică, cred cum mi-aş imagina eu că ar trebui să fie într-o mânăstire adevărată. Fiecare avea câte un rol acolo, fiecare făcea câte ceva, fiecare avea o treabă acolo... Şi vorbeau... cum vorbeau, nu îmi dau seama cum anume, dar comunicau, aveau idei. Şi oamenii nu stăteau, n-aş şti să spun ce făceau, dar nu stăteau degeaba. Dar ce ştiu e că era foarte, foarte bine, nu era nici o ceartă, nici o supărare, nimeni nu ţipa la nimeni... De faptul că era cald îmi aduc aminte, că nu era niciodată frig, şi era un fel de atmosferă cam ca la Techirghiol, ca o climă de litoral, nu de munte, nici de şes. Foarte bine şi cald... Veneai nou, cum am fost eu, erai primit cu dragoste, ca şi când eram toţi cunoscuţi. Deci, o dată ce am ajuns acolo, toţi erau prieteni, nimeni nu se certa cu nimeni şi toată lumea se iubea cu toată lumea. Şi comunicau oamenii între ei şi se ajutau... În ce se ajutau, nu ştiu, dar am rămas în minte cu iubirea şi ajutorul... nimeni nu se ura. Acolo trebuie să tânjim să ajungem. Nu ştiu dacă vom ajunge, nu ştiu dacă am să mai ajung, dar ştiu că acela e locul spre care trebuie să tânjim. Şi ca să fii acolo, am înţeles că trebuie iubire. Dacă reuşim să ne iubim unii pe alţii, aceasta este cheia. Acolo toată lumea se iubea, pentru că nimeni nu se certa şi nimeni nu se ura. Toată lumea se iubea... Cum a decurs viata Dvs. dupa ce Pr. Sofian si Pr. Adrian v-au ajutat sa intelegeti cele intamplate? Dupa multi ani, cand Pr. Adrian a considerat ca sunt bine, dupa ce s-a luptat sa ma ajute prin spovedanie, prin impartasanie, cu tot ce se poate ajuta duhovniceste un om, la un moment dat, parintele zice: “Ada, trebuie sa faci o fundatie”. Si eu ii raspund numai de forma, fara sa ii dau dreptate in sinea mea: “da, parinte, aveti dreptate, dar ce fundatie, nu vedeti ca eu oricum ajut?” Eu oricum mai veneam la manastire si mai ajutam cu haine, cu bani, pentru copii, pentru batrani... Zice: “da, da, lasa ajutorul.... tu trebuie sa faci o fundatie”. Si imi aduc aminte perfect ca am plecat in Spania, cu sotul meu si cu niste prieteni, in vacanta, apoi am venit inapoi zi-candumi: “a uitat parintele...”. Si cand m-am dus din nou la biserica, m-a intrebat: “ai facut fundatia?”. Si i-am raspuns ca nu am facut-o si ca nici nu am de gand sa o fac, pentru ca nu pot, fiindca eu vad in doua dimensiuni – si unde sa ma duc eu acum sa o fac? Si mi-a spus: “foarte simplu, la tribunal, iti faci un statut si pui acolo de ce o sa te ocupi – de batrani, de copii saraci care invata...” Dupa ce mi-a dat ideea, iar nu l-am ascultat si dupa ce tot asa vreun an, doi, nu mai stiam ce sa ii spun ca motiv pentru ca nu am facut fundatia, decat ca nu am stiut ce nume sa ii pun. Si in cele din urma am ales numele de Sf. Antim Ivireanul si am inceput fundatia mai mult din rusine sa nu imi refuz duhovnicul. Mare lucru ascultarea de duhovnic... Asa este. Eu am dorit si sa se precizeze ca aceasta marturisire apare cu binecuvantarea Pr. Mihail Stanciu, actualul meu duhovnic, pentru ca duhovnicul are un rol foarte important... Asadar, cu ajutorul unei foste colege de la Gaiesti, avocat, care mi-a facut statutul, si al unei
prietene, Cristina Diaconu, cu care impreuna ne-am zbatut pentru inregistrare si pentru o multime de aprobari, de la trei ministere, am reusit in cele din urma. Si am inceput sa ne ocupam de batrani, dupa cum a spus Pr. Adrian. Si am mers la un camin de batrani, in Militari. Mergeam cu corul de la manastirea Sf. Antim, cu corul de copii Allegretto, cu pachete, era foarte frumos. Pana intr-o zi, cand s-a schimbat directorul de la camin si a venit un director doctor, cu care am crezut ca ma voi intelege chiar si mai bine, ca doctorita sunt si eu... Si am venit de Craciun, cu corul de la Sf. Antim, cu pachete pentru 50 de batrani, cu flori – a fost ceva superb, de vis, cu plansete de fericire, batranii erau foarte impresionati... Si eu aveam cadouri cumparate, care trebuie decontate, ca orice fundatie are si contabilitate. Corul de la Antim a venit fara bani, corul Allegretto a venit fara bani, s-a tinut si slujba de catre un preot de la Sf. Antim, desi-gur tot fara bani, florile le-am luat noi, dar cadourile trebuia sa le decontez. Si, dupa eveniment, vorbesc cu directorul, ca sa imi dea o hartie ca sa decontez cadourile ce le-am dat la 50 de batrani si m-a refuzat – a zis ca daca vreau sa fac acte de caritate, sa fiu sanatoasa, pe el nu il intereseaza. Si il intreb “si eu ce fac acum?”, iar el imi raspunde: “scoateti banii din buzunar”... Noroc ca ii chemasem si pe sponsorii mei la eveniment si mi-au zis, cand au aflat ce atitudine a avut directorul: “lasa Ada, nu ne mai trebuie nici o hartie, lasa banii aceia asa...” Ma duc la Pr. Adrian, ii povestesc ce am patit la caminul de batrani si ii spun ca nu ma mai duc acolo. Si imi raspunde “bine, trecem sa ne ocupam de copii, care invata bine si sunt saraci”. }mi face cunostinta cu dna Ioana Mirescu, profesoara de religie, si asa am inceput programul “Copiii si cultura” – sunt deja vreo 4 ani de cand il derulam. Sunt 35 de copii de care ma ocup, de la doua scoli, scoala 96 si Iancului. Eu nu am atatia bani sa ajut copiii handicapati, sa ajut copiii strazii...De aceea, pentru ca Sf. Antim Ivireanul a fost un om de cultura, care a infiintat tipografii, a tradus si editat carti, neam gandit sa ne ocupam de copiii care vor sa invete si nu au posibilitati materiale. Asadar, in acest program, “Copiii si cultura”, am 35 de copii care invata bine, intre clasa a doua si a sasea, si mergem cu ei la muzee, la manastiri, ii duc la spectacole, la opera, la opereta, la circ, in excursii – depinde cati bani am in luna in care fac evenimentul. De exemplu, acum, in octombrie (n.r.: la data discutiei), vreau sa ii duc la manastirea Caldarusani, la mormantul Pr. Sofian, apoi si la manastirile de la Sitaru, Pasarea si Tiganesti... In septembrie, cand ne-am revazut dupa vacanta, au primit rechizite scolare, acum in octombrie ii duc la aceasta excursie, dupa aceea ii duc la Muzeul Cotroceni... Si in fiecare an le dau test, pentru ca ei trebuie sa invete unde au fost si ce au vazut. Sa vedeti cate au invatat... La un moment dat, pentru amuzament, le-am dat acelasi test sponsorilor, din intrebarile pentru copii: unde este casa memoriala a lui Nicolae Iorga (la Valeni), cine a pictat manastirea Zamfira (Nicolae Grigorescu), dar manastirea Ghighiu (Tatarascu), ce semnificatie are Pastele, Craciunul.. Toate acestea copiii le stiu, au fost si au vazut locurile. Iar de Paste si de Craciun ii punem sa faca felicitari, cu premii – trei premii si trei mentiuni. Cine face cea mai frumoasa felicitare, pe aceea o trimitem la sponsori, la manastiri. Si la fiecare eveniment care se deruleaza la manastirea Sf. Antim, vine cate un sportiv, care inmaneaza cadourile copiilor. }n timp au fost Ioan Andone, Andreea Raducanu, Laura Badea si altii, iar ei stiu toti sa vorbeasca cu copiii si sunt toti credinciosi... Deci Pr. Mihail le inmaneaza diploma, iar cadourile unul dintre acesti sportivi – si copiii sunt foarte impresionati de intalnirea cu ei, care sunt un exemplu de luptatori, de succes in viata. Anul acesta am infiintat si bursa Sf. Antim Ivireanul, o suma de bani pe care o acord lunar unuia dintre copii. Dar sa vedeti cum am infiintat-o. Am in grup 3 fetite care sunt mai mari, peste clasa a 7-a, si nu intra in concurs cu copiii mai mici... Si cand eram intr-o excursie, una dintre aceste fetite si-a luat pantofiorii in mana si mergea in picioarele goale (era cald, in luna iulie). Am intrebat-o de ce sia luat pantofiorii in mana si mi-a raspuns ca pentru ca sa nu ii toceasca. Fetita aceasta este dintr-o familie cu cinci frati, crescuti numai de mama. Dintre frati, unul are sindrom Down, dar ceilalti patru invata bine. Iar aceasta fetita, care e cea mai mare, a dat anul acesta la Scoala Centrala, la sectia de limba franceza, unde a intrat printre primii. Sa intri printre primii, stand intr-o garsoniera confort 3, mama fiind femeie de serviciu la bloc, fara tata, si ea sa invete in felul acesta... sa intre la Scoala Centrala, unde sunt numai copii care au meditatori la franceza, si unii abia intra... Dar ea a intrat singurica... Si nu e singura, mai am o fetita care a intrat la liceul Tudor Vianu printre primii. Dar nu au nici o posibilitate materiala, deci ei invata singuri singuri!...
Si atunci am zis: infiintam bursa Sf. Antim Ivireanul. }n septembrie, anul acesta, am inceput sa o acordam si este si un stimulent pentru ceilalti copii, ca daca inveti bine, primesti si o suma de bani. Daca aveam bani multi, m-as fi ocupat si de alti copii. Dar asa, macar sa ajuti copiii care vor sa se ridice... stiti cum s-au schimbat in anii acestia, de cand ii ducem noi in programul “Copiii si cultura”? Va multumim foarte mult pentru bucuria si intarirea pe care ne-ati adus-o prin aceasta destainuire duhovniceasca. Pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sf. Ierarh Antim Ivireanul si pentru rugaciunile tuturor Sfintilor Tai,Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ne pe noi. Amin