Prietena mea genială Unul dintre ultimele scandaluri literare din lumea occidentală o vizează pe scriitoarea contemporană Elena Ferrante. De la romanul de debut din 1991, ea a devenit celebră cu așa -numita "tetralogie napolitană". Seria este dedicată prieteniei dintre Lila Cerullo și Elena Greco, două fetițe din mahalaua orașului Napoli, care rămân fidele hotărârii de a -și alege singure destinul, în ciuda sărăciei și violenței lumii în care cresc. Înainte de cărțile ei, merită să vorbim despre cazul El ena Ferrante. Numele autoarei este un pseudonim și, până de curând, anonimitatea i -a rămas protejată cu acordul editorilor. Scriitoarea refuză să-și promoveze cărțile pentru a spori vânzările. Este convinsă că, în condițiile actuale, autorii sunt transformați fără voia lor în actori publici. Piața de carte îi obligă "să "să-- și și scoată la vânzare propria persoană, cu toate trăirile și emoțiile ei, odată cu cartea" , să facă turnee de promovare și să se explice la nesfârșit, în interviuri televizate. Or, din punctul său de vedere, împărtășit și de alți scriitori, "odată scrise, cărțile nu mai au nevoie de autori" . Această detașare încurajează imaginația și scrisul: "Când mi-am mi-am dat seama că, odată încheiată, cartea își va croi drumul în lume fără mine și că nimic concret, nimic din realitatea mea fizică, nu va apărea vreodată alături de ea – ca – ca și când cartea ar fi un cățeluș, iar eu
stăpânul lui – am văzut scrisul într -o nouă lumină. Am simțit că îmi eliberasem cuvintele din închisoarea propriei personalități".
Sigur că acest lucru nu a descurajat tot felul de ipoteze despre identitatea ei reală, inclusiv unele susținute de analiza computațională a stilului și a opțiunilor sale lingvistice. Ele trimiteau fie către nume de profesori din domenii umaniste, fie către traducători sau eseiști italieni, femei și bărbați deopotrivă.
Recent, Elena Ferrante a făcut însă obiectul unei investigații financiare a unui jurnalist italian. El s-a grăbit să publice descoperirea că sub pseudonim se ascunde Anita Raja, o traducătoare care trăiește la Roma.
Este greu de spus cine a avut de câștigat de pe urma acestei dezvăluiri, în afară de tirajele publicațiilor și de notorietatea reporterului, pe care, tocmai de aceea, nu-l voi numi. Clar este că scriitorul se află în cărțile lui, nu în afara lor, mai ales în cazul celor pentru care separația dintre biografie și scris este o condiție a creativității. Mie mi-a amintit de linșajul simbolic la care a fost supusă, pe propriul ei blog, dar și în alte zone ale blogosferei, LuciaT, autoarea anonimă a celui mai bun blog românesc de cărți din anii 2000.
Curiozitatea firească transformată într -un terorism al identificării biografice a avut efecte negative și atunci, după cum s -ar putea să aibă, după toate probabilitățile, și în cazul Ferrante. Dintr e cărțile sale, la noi s -au publicat deja primele două volume ale tetralogiei, ambele la Editura Pandora M, în traducerea Ceraselei Barbone: Prietena mea genială(2015) și Povestea noului nume (2016). Cei care le-au descoperit deja manifestă toate simptomele dependenței pe care le cunoaștem din alte cazuri de serii care, odată lansate, și -au obligat autorii la un ritm constant de publicare, pentru a- și mulțumi publicul îndrăgostit, mereu avid.
Ficțiunea are pretext realist și urmărește, cu puține digresiuni, cronologia vârstelor.
În primul volum din tetralogie, Prietena mea genială (2015), cele două fetițe fac cunoștință, devin colege de clasă și prietene pe viață și pe moarte, hotărăsc să ajungă bogate și ating pragul maturizării. Punctul forte al romanului Elenei Ferrante nu este stilul – confesiv, adaptându-și maturitatea la vârstele n aratoarei –, ci mai ales construcția personajelor și reprezentarea neorealistă a unui Napoli al anilor '50, în care limitele libertății individuale sunt dictate de interlopi și de bărbații cu bani.
Perspectiva și vocea care povestește sunt ale Elenei, dar adevărata eroină este Lila. De o inteligență excepțională, devorând cărți cu discreția cu care alții se hrănesc pur și simplu, Lila este fiica unui cizmar mai sărac decât tatăl Elenei, care-și permite să o trimită pe fiica lui la școala medie. Talentele Lilei nu se opresc aici, ea excelând în tot ce alege să facă, dar principala sa vocație este curajul, parcă deloc îngrădit de instinctul de supraviețuire.
În ciuda lumii virile în care cresc cele două prietene, nici tatăl, nici fratele și nici băieții puternici din jur nu dețin curajul pe care Lila îl afirmă în ciuda represaliilor, de fiecare dată atroce. Tot acest parcurs de călire eroică se încheie, în Prietena mea genială, cu măritișul tinerei Lila, din dragoste și fără îmblânzirea protagonistei. Că aces t lucru poate însemna altceva decât căsătoria prințeselor din basme ne -o va dovedi Povestea noului nume, pe care știu că-l veți cumpăra imediat după parcurgerea primului volum. Avem în față o carte unde și fetele găsesc personaje cu care să se poată identifica fără să se resemneze cu rolul de îngeri, demoni, copii ai naturii, iubite suferinde, infirmiere naturale, mame devotate.
"O carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare." Este mărturisirea autoarei, care – asemenea multor alte cititoare,
printre care mă număr, ca și studentele sau fiicele mele – a crescut într-o lume dominată de această idee preconcepută. O carte rară, "cu fete curajoase aflate în situații dificile" . O carte despre prietenia și încrederea necondiționată dintre femei, despre care destui scriitori susțin că sunt doar fantome, când femeile reale le trăiesc zi de zi pe pielea lor.
