Forme de Gestiune a Serviciilor Publice

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

FORME DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE Managementul serviciilor publice

Dan Laura

Prof.coordonator: Florin Popa

Drăgoi Ana-Maria Drăxineanu Andreea Grupa 2, Anul II

1


CUPRINS

1.Introducere 2.Modalităţi de gestiune a serviciilor publice 2.1 Gestiune directă 2.2 Gestiune indirectă/delegată 2.2.1 Delegarea 2.2.2 Concesiune 2.3 Gestiune semidirectă 3. Modalităţi de gestiune a serviciului public în alte sisteme de drept

2


1.Introducere Serviciile publice pot fi realizate în maniere diferite. Una din principalele caracteristici ale teoriei modalităţilor de gestiune este că acestea au crescut progresiv ca număr şi s-au diversificat. Vechile şi în acelaşi timp clasicele servicii publice s-au diversificat atât în ceea ce priveşte numărul lor, cât şi în ceea ce priveşte domeniul de activitate şi modalitatea de realizare a lor, respectiv modalitatea de gestionare. Elementul principal care a determinat „explozia” numărului şi tipurilor de servicii publice îl reprezintă multiplicarea problemelor cetăţenilor precum şi exigenţele acestora vis-a-vis de eficacitatea şi promptitudinea cu care serviciul public răspunde solicitărilor care îi sunt adresate. Administraţia trebuie să facă faţă acestor exigenţe dintr-o dublă perspectivă: să răspundă nevoilor receptate în societate şi să-i gestioneze propria activitate, în bune condiţii. Doctrina franceză aminteşte trei moduri clasice de gestiune: regia, stabilimentul public şi concesiunea. Un serviciu public este organizat în regie atunci când el este exploatat direct de către autorităţi sau de către agenţii persoanelor publice de care aceştia depind. El este organizat ca şi stabiliment public atunci când este exploatat de către o persoană publică recunoscându-i-se acesteia personalitate juridică autonomă. Serviciul public este concesionat atunci când gestiunea sa este încredinţată de către autorităţile publice prin intermediul unei convenţii (contractul de concesiune) unui particular care-şi asumă responsabilitatea funcţionării sale. Astfel, în ceea ce priveşte modurile de gestiune a serviciilor publice există două forme consacrate: •

gestiunea directă, când autorităţile administraţiei publice desfăşoară chiar ele însele servicii publice ;

•

gestiunea delegată.

3


2. Modalităţi de gestiune a serviciilor publice În literatura de specialitate sunt identificate următoarele moduri de gestionare a serviciilor publice1: 1. Administrarea prin regii autonome sau instituţii publice; 2. Contractul de concesionare; 3. Contractul de închiriere; 4. Locaţia de gestiune; 5. Contractul civil; 6. Contractul comercial.

2.1 Gestiune directă Autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public poate alege să îl gestioneze ea însăşi, utilizând propriul personal şi propriile bunuri. Este vorba de ceea ce numim gestiune directă sau gestiune în regie2. Gestiunea directă este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei publice locale sau asociaţiile de dezvoltare comunitară, după caz, îşi asumă, în calitate de operator, toate sarcinile şi responsabilităţile ce le revin, potrivit legii, cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor publice. Gestiunea directă se realizează prin structuri proprii ale autorităţilor administraţiei publice locale sau ale asociaţiilor de dezvoltare comunitară, înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale, ale consiliilor judeţene, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale asociaţiilor de dezvoltare comunitară, după caz, care pot fi: a) compartimente de specialitate, fără personalitate juridică, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliului local ori judeţean al unităţii administrativ-teritoriale;

1

Dincă Dragoş, Managementul serviciilor publice (suport curs), pag 46;

2

Idem.

4


b) servicii publice sau direcţii de specialitate, fără personalitate juridică, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliului local ori judeţean al unităţii administrativ-teritoriale, având autonomie financiară şi funcţională; c) servicii publice sau direcţii de specialitate, cu personalitate juridică, organizate în subordinea consiliului local ori judeţean al unităţii administrativ-teritoriale sau a asociaţiei de dezvoltare comunitară, având patrimoniu propriu, gestiune economică proprie şi autonomie financiară şi funcţională3. În concluzie, putem afirma că gestiunea directă, prin servicii specializate ale consiliilor locale este recomandată numai pentru comunităţile mici, precum şi în cazul unor servicii fără complexitate tehnică, care au un caracter administrativ-bugetar.

2.2 Gestiune indirectă/delegată În multe cazuri, autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public încredinţează gestiunea unei întreprinderi publice sau private, păstrându-şi însă controlul asupra acesteia. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de gestiune indirectă sau gestiune delegată. În acest caz, autoritatea publică trebuie să stabilească misiunea generală a întreprinderii, adică serviciile cu care aceasta este însărcinată, „misiunea de serviciu public” şi să stabilească obligaţii precise prin care să se asigure acest serviciu – „obligaţii de serviciu public”. Această misiune şi obligaţiile sunt stabilite prin diferite proceduri sau tehnici de delegare a serviciului public4. Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei publice locale sau asociaţiile de dezvoltare comunitară, după caz, transferă unuia sau mai multor operatori toate sarcinile şi responsabilităţile privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice, precum şi administrarea şi exploatarea sistemelor de utilităţi publice aferente acestora, pe baza unui contract, denumit în continuare contract de delegare a gestiunii.

3

Legea 51/2006, art.29 ;

4

Dincă Dragoş, Managementul serviciilor publice (suport curs), pag 47.

5


Contractul de delegare a gestiunii poate fi: a) contract de concesiune; b) contract de parteneriat public-privat. Contractul de delegare a gestiunii va fi însoţit obligatoriu de următoarele anexe: a) caietul de sarcini privind furnizarea/prestarea serviciului; b) regulamentul serviciului; c) inventarul bunurilor mobile şi imobile, proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale aferente serviciului; d) procesul-verbal de predare-preluare a bunurilor prevăzute la lit. c)5

2.2.1 Delegarea Termenul de delegare a serviciilor publice a fost utilizat din ce în ce mai mult din anii ’80. după lansare colecţiei lui Jean-Francois Auby – Servicii publice locale. Ulterior, termenul a fost introdus în terminologia de specialitate pentru a fi utilizat în literatura juridică şi financiară6. Delegarea se poate realiza printr-o procedură unilaterală, prin care misiunea şi obligaţiile sunt stabilite prin lege sau regulament. Este cazul întreprinderilor publice, pentru care misiunea şi obligaţiile sunt stabilite prin textul legislativ de înfiinţare. Delegarea se poate realiza şi printr-o procedură contractuală. Aceasta presupune faptul că misiunea şi obligaţiile trebuie să fie incluse într-o convenţie încheiată între colectivitatea publică şi întreprinderea însărcinată cu prestarea serviciului. Este situaţia delegării către o întreprindere privată, dar se impune din ce în ce mai mult şi procedura contractuală de delegare a serviciilor publice către întreprinderi publice, mai ales pentru stabilirea „obligaţiilor de serviciu public”.

2.2.2 Concesiune 5

Legea 51/2006, art.29;

6

Ranta Ana Elena, Gestionarea serviciilor publice (rsta.ro/files/20.pdf - ultima accesare 14 mai 2012).

6


Concesionarea este forma de gestiune delegată prin care autoritatea administraţiei publice desemnează o persoană în vederea administrării şi gestionării serviciului public pe o perioadă determinate de timp pe riscul şi răspunderea acesteia în schimbul unei remuneraţii plătibilă din tarifele obţinute din exploatarea serviciului. Concesionarea se realizează printr-un contract administrativ încheiat între autorităţile administrative şi persoane fizice sau juridice private. Concesionarul realizează investiţiile necesare pentru realizarea serviciului public, investiţiile fiind recuperate din taxele percepute de la utilizatorii serviciului public. În prezent concesionarea este una dintre cele mai frecvent utilizate modalităţi de gestionare delegată a serviciilor publice. În doctrina românească actuală, arată pe baza legii 7, că prin contractul de concesiune, o parte –cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat. Durata concesionării este de cel mult 49 de ani. Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administraţia armonizează interesul general al comunităţii locale cu interesul particular al operatorului serviciului public. Conform art. 5(1), au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei, şi sunt astfel subiecte ale contractului de concesiune ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietatea publică sau privată a statului ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional, consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a judeţului, oraşului sau comunei ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local. Contractul de concesiune cuprinde două părţi distincte: convenţia încheiată între părţi şi caietul de sarcini. De fiecare dată, contractul de concesiune va prevedea interdicţia pentru concesionar de a subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii. Contractul de concesiune va cuprinde şi clauze contractuale referitoare la împărţirea responsabilităţilor de mediu între concedent şi concesionar. La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate. 7

Legea 219/1998 privind regimul concesionarilor, publicat in M.O. nr. 459/1998.

7


Concesiunea trebuie delimitată de alte modalităţi de gestionare a domeniului public. Este necesar în acest sens să ne referim la distincţia dintre concesiune şi dreptul de administrare, precum şi la distincţia dintre concesiune şi închiriere. În ceea ce priveşte dreptul de administrare 8, se poate spune că se aseamănă cu dreptul de concesiune prin aceea că ambele drepturi sunt drepturi reale asupra unui bun proprietate publică fiind în acelaşi timp şi modalităţi de utilizare a domeniului public. Se diferenţiază, în primul rând, din punct de vedere al titularilor. Dreptul de administrare aparţine numai regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale ori alte instituţii de interes naţional, judeţean, local, în timp ce calitatea de concesionari o pot avea numai persoanele fizice ori juridice de drept privat. Un al doilea element de diferenţiere este modalitatea de realizare, şi anume, darea în administrare se realizează printr-un act administrativ de autoritate (Hotărâre a Guvernului, consiliului judeţean sau local), iar concesiunea se realizează printr-un act administrativ de gestiune (contractul) care, împreună cu hotărârea de a concesiona serviciul public, creează caracterul mixt al concesiunii. În ceea ce priveşte sublinierea diferenţelor dintre concesiune şi închiriere, se poate spune că acestea derivă în primul rând din efectele pe care le produc: contractul de concesiune este un contract constitutive de drepturi reale, în timp ce contractul de închiriere este un contract constitutiv de drepturi de creanţă. Pe de altă parte, concesionarul plăteşte o redevenţă, aceasta fiind proporţională cu beneficiile obţinute în urma exploatării bunului sau serviciului concesionat.

2.3 Gestiune semidirectă

8

A se vedea art. 12 din Legea 213/1998, potrivit căruia dreptul de administrare este recunoscut regiilor autonome,

prefecturilor, unităţilor administraţiei publice centrale şi locale, altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Titularul său poate poseda bunul, îl poate folosi sau poate dispune de el în condiţiile actului prin care bunul a fost dat în administrare.

8


Pe lângă gestiunea directă şi cea delegată, există şi gestiunea semidirectă care reprezintă un proces de administrare mixtă a serviciului public, în sensul exploatării în regie directă alături de prestarea unei părţi a serviciului public de către o întreprindere exterioară (din sectorul privat)9. Statul are sarcina de a defini domeniile apte să fie delegate, iar colectivităţile au sarcina să studieze oportunitatea recurgerii la această delegare. Bineînţeles că problema tipului de gestiune nu se pune decât pentru serviciile cu caracter industrial, comercial, în cazul municipalităţilor, gestiunea sub formă de regie, se poate dovedi cea mai adecvată.

3. Modalităţi de gestiune a serviciului public în alte sisteme de drept. Modelul german Spre deosebire de sistemele juridice aparţinând familiei romane, dreptul german nu cunoaşte noţiunea de serviciu public. Traducerea sa literară ar fi “offentticher dienst”, care semnifică mai degrabă funcţia publică, căreia art.33 al Legii Fundamentale îi recunoaşte dreptul de exercitare în mod regulat a prerogativelor de putere publică, ceea ce constituie o garanţie pentru existenţa funcţiei publice, în special în ceea ce priveşte funcţiile clasice ce stau la baza suveranităţii statului (armată, finanţe, externe). Această noţiune nu are raport direct cu noţiunea de serviciu public în sensul economic pe care l-am luat în discuţie. Mai apropiată este noţiunea “Daseinvorsorge”, care are înţelesul de “precauţie” adică providenţă şi subliniază o valoare descriptivă ce corespunde evoluţiei activităţilor administraţiei, fără să fie însoţită de consecinţe juridice10. Din această perspectivă trebuie să semnalăm faptul că “daseinvorsorge” constituie totalitatea activităţilor încredinţate colectivităţilor locale cărora Legea fundamentală garantează municipalităţilor dreptul de a regla într-o manieră autonomă toate chestiunile relevante ale comunităţii, autonomie care se justifică prin ideea că trebuie să ofere cetăţenilor condiţii adecvate de viaţă, şi că eşalonul local este cel mai adaptat acestui scop. În Germania există o serie de responsabilităţi obligatorii care corespund funcţiunilor a căror reglementare este stabilită la nivelul statului sau al landului, dar a căror îndeplinire cade în sarcina direct a municipalităţilor şi nu poate fi delegată. Pe de altă parte există o serie de 9

Dincă Dragoş, Managementul serviciilor publice (suport curs), pag. 48;

10


9


responsabilităţi facultative pe care autorităţile le pot exercita de drept pe o bază comercială, cum ar fi distribuţia apei, furnizarea de energie sau transporturile publice. Activităţile economice realizate de către municipalităţi pentru îndeplinirea misiunilor sale constituie un element important al autonomiei municipale în Germania. Responsabilităţile facultative pot fi delegate. Repartizarea responsabilităţilor facultative între nivelul local, landuri şi statul federal poate înregistra schimbări şi poate fi influenţată de decizii luate la nivelul CEE: de exemplu, o politică mai restrictivă la nivel european are efecte directe în ceea ce priveşte distribuirea apei în eşalonul local. Astfel pot fi abordate trei modalităţi diferite de gestiune a serviciilor publice. Aceste modalităţi sunt: Regiebetriebe, Eigenbetriebe şi Eigengesellschaften11. Regiebetriebe este o modalitate de gestiune integrată în întregime administraţiei municipale, nu au personalitate juridică, şi nu fac obiectul unei gestiuni distincte. În ultima vreme se poate observa o tendinţă de diminuare a organizaţiilor gestionate în această formă. Eigenbetriebe sunt organisme semiautonome care intervin ca reprezentante ale puterii locale. Nici ele nu au personalitate juridică, dar au în schimb contabilitate separată care funcţionează după regulile gestiunii comerciale. Are o direcţiune şi un organism de supraveghere separat, asupra căruia municipalitatea îşi poate exercita influenţa. Eigengesellschaften este cel de-al treilea mod fundamental de gestiune. Acesta se referă la societăţile de drept privat, deţinute de către municipalitate (întreprinderile municipale), spre exemplu, sub forma societăţilor pe acţiuni. Acestea dispun de o mai mare independenţă economică şi pot avea propria activitate comercială. În concluzie, trebuie reţinută inexistenţa noţiunii de serviciu public în dreptul german, absenţa unei adevărate baze a concesionării serviciilor publice, creşterea numărului privatizărilor şi organizării unor importante activităţi după un model în conformitate cu exigenţele moderne ale dreptului comunitar, toate făcându-se prin păstrarea responsabilităţii generale constituţionale a statului, aşa cum rezultă din principiile generale ale statului, social-democrat cât şi din dispoziţiile concrete ale legii Fundamentale şi a celor ordinare.

Modelul britanic Conceptul de serviciu public nu există ca formă de bază în dreptul britanic, “public service” semnificând mai degrabă funcţia publică. Astfel este dificil să se distingă activităţile care echivalează noţiunea de serviciu public din doctrina franceză. 11


10


În acelaşi timp, legislaţia referitoare la “corporaţii publice” conţine obligaţiile generale ale serviciului public. Astfel, principiul egalităţii, care se aplică tuturor activităţilor publice, se aplică de asemenea corporaţiilor care gestionează servicii publice în sensul utilizat în dreptul francez: entităţile în cauză trebuie să trateze utilizatorii într-o manieră egală, fără a le impune preţuri discriminatorii. Din punct de vedere al constrângerilor juridice, (dreptul britanic cunoaşte principiul “delegationis non datur”, potrivit căruia delegarea ca modalitate de gestionare nu există) era imposibil din punct de vedere juridic pentru administraţie să se descarce de o parte din sarcinile sale, până la adoptarea „Deregulation and Contracting out Act” din 1994. Astfel, administraţia este autorizată să privatizeze anumite servicii ale sale (cu excepţia puterii de judecare a litigiilor, de a percheziţiona proprietatea private şi a adopta reglementări). Acestea sunt singurele activităţi pe care dreptul britanic le recunoaşte ca fiind non privatizabile. Anumite activităţi din Ministerul Transportului cum sunt cele referitoare la autostrăzi au fost privatizate pe această bază. Pentru celelalte, privatizarea este posibilă şi a fost practicată în toate domeniile. Pentru întreprinderile colectivităţilor locale, Local Government and Housing Act din 1989 conţine reguli de utilizare speciale, făcând distincţia între patru categorii de întreprinderi, după criteriul controlului care se exercită asupra lor de către autorităţile locale. Aceste întreprinderi sunt supuse unei reglementări speciale referitoare la gestiunea financiară. În ceea ce priveşte modalităţile contractuale care sunt utilizate în special pentru privatizare, dreptul britanic nu cunoaşte contracte administrative. Activitatea contractuală a administraţiei este reglată în principiu de drept comun. Administraţia centrală nu este nici ea legată în activitatea sa contractuală decât de directive comunitare referitoare la procedurile de trecere în proprietatea privată a pieţelor publice. În concluzie, în afară de absenţa abordării sistematice a unui drept public, a noţiunii de serviciu public şi a concesionării, dreptul britanic se aliniază progresiv la prevederile juridice existente în present pe Continent. Tehnicile sale sunt mai mult un rezultat al practicii şi sunt considerate a releva dreptul comun, conţinând elemente pregnante ale acestui, ca rezultat al pragmatismului britanic. Trebuie să semnalăm că privatizarea şi atribuirea sarcinilor publice către particulari a antrenat crearea unui important cadru de reglementare vizând protejarea consumatorilor şi asigurarea unei anumite concurenţe care să fie completat şi girat de mai multe autorităţi de reglemetare. Privatizarea nu înseamnă “de-regularizare” ci mai degrabă contrariul. În perspectiva unei concurenţe crescânde, sarcina sa constă în accentuarea obligaţiilor serviciului 11


public care se constituie într-o poziţie dominantă mai ales asupra vechilor operatori, anterior privatizaţi.

Modelul spaniol Făcând parte din familia romană, dreptul spaniol cunoaşte de asemenea noţiunea de serviciu public, chiar dacă aceasta nu este definită în mod expres în legislaţie. Rămâne în sarcina doctrinei să definească noţiunea de serviciu public în cadrul mai larg al funcţiilor publice îndeplinite de stat. Doctrina spaniolă se aliniază doctrinei franceze în ceea ce priveşte activităţile serviciului public de activităţile private de interes general. Doctrina distinge între serviciile publice de asistenţă (de binefacere, sănătate, educaţie) care nu se exercită sub un regim de monopol, lăsând loc iniţiativei private, şi serviciilor publice economice, pe de altă parte. În sistemul juridic spaniol se face distincţia între gestiunea directă, ce implică patrimoniul de stat, gestiunea indirectă, ce implică capitalul privat şi gestiunea mixtă, ce implică atât sectorul public cât şi pe cel privat. În cazul gestiunii directe exemplul cel mai evident este cel al “gestion indiferenciada” ce echivalează noţiunea de regie din dreptul francez. Este modelul de gestiune caracteristic de birocraţie administrativă, deci un mod de gestiune inadecvat pentru administrarea serviciilor publice economice. Ea prezintă interes doar pentru serviciile care nu au ca obiectiv profitul (este cazul serviciilor care se ocupă de publicaţii create de departamentele centrale ale administraţiei. Colectivităţile locale nu pot recurge la acest mod de gestiune decât în cazuri expres prevăzute de lege. În cadrul unui mod de gestiune mai elaborat, administraţia conferă gestiunea serviciilor unor structure specializate din organigrama proprie, fără a le acorda însă personalitate juridică. Această modalitate de gestiune este adesea folosită pentru serviciile de asistenţă şi se regăseşte şi în cazul serviciilor locale. Gestiunea directă, la fel ca cea mixtă utilizează forme contractuale. Astfel, prin contractul de gestiune al serviciilor publice administraţia publică încredinţează unei persoane fizice sau morale gestiunea unui serviciu public administraţia publică rămânând titulară. Contractul de gestiune a serviciului public este recunoscut ca fiind un contract administrativ. De asemenea sunt recunoscute şi alte modalităţi contractuale de realizare a serviciilor publice: concesionarea, acordul, “gestiunea interesată” şi societatea de economie mixtă.

12


În cazul concesionării, administraţia rămâne titulară de serviciu chiar şi când acest serviciu este încredinţat concesionarului care îşi asumă riscurile economice ale întreprinderii sale. Natura juridică a concesionării a generat în Spania controversa: este vorba de un act unilateral, de un contract sau de o situaţie mixtă. Contractul poate să prevadă negocierea revizuirii preţurilor, ceea ce favorizează contractanţii care au încheiat acordul cu administraţia. Acordul, este un acord de prestări de servicii cu o altă entitate publică sau privată sau cu particulari, pentru a utiliza serviciile pe care autorităţile îl girează deja, fără a înfiinţa o nouă persoană juridică. Este vorba, cel mai adesea, de soluţii temporare pentru a se face faţă situaţiilor urgente, situaţii în care administraţia profită de existenţa unui serviciu pe care tot ea trebuie să-l asigure unei alte entităţi. Gestiunea interesată şi societatea de economie mixtă sunt modalităţi mixte de gestiune a serviciilor publice. Gestiunea interesată comportă exploatarea în comun de către administraţie şi de către un particular a unui serviciu public, fără a se crea însă o nouă persoană morală. Societatea de economie mixtă permite gestionarea serviciului public de către o entitate de drept comercial cu participarea financiară a statului. Astfel, se poate spune că, serviciul public, ca activitate este legat indisolubil de ideea de interes general şi de voinţa autorităţilor publice care decid la ce moment şi în ce modalitate se va satisface acel interes. Modalitatea de satisfacere a interesului public se referă şi la variantele de gestiune (directă sau delegată) pe care le vor stabili pentru un serviciu public sau altul. În prezent, se observă tendinţa din ce în ce mai clară de a „externaliza” activităţile care fac obiectul serviciilor publice, preferându-se, de la o ţară la alta, modele diferite. Este o certitudine faptul că problemele cetăţenilor precum şi exigenţele acestora în ceea ce priveşte eficacitatea serviciului public şi promptitudinea cu care se răspunde solicitărilor au crescut ca număr şi s-au acutizat. În acest context autorităţile publice vor trebui să identifice „formula” cea mai potrivită pentru a face faţă acestei situaţii, respectiv să creeze cadrul în care va fi creat, va fi organizat şi în care va funcţiona un anume serviciu public, deci implicit va fi aleasă şi modalitatea de gestiune.

BIBLIOGRAFIE: 13


1.Dinca Dragos, Managementul serviciilor publice (suport curs); 2.Legea 51/2006,art.29; 3. Legea 219/1998 privind regimul concesionarilor, publicat in M.O. nr. 459/1998; 4. Legea 213/1998, art.19, potrivit căruia dreptul de administrare este recunoscut regiilor autonome, prefecturilor, unităţilor administraţiei publice centrale şi locale, altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Titularul său poate poseda bunul, îl poate folosi sau poate dispune de el în condiţiile actului prin care bunul a fost dat în administrare; 5.Ranta Ana Elena, Gestionarea serviciilor publice (rsta.ro/files/20.pdf-ultima accesare 14 mai 2012).

14

Forme de Gestiune a Serviciilor Publice

Recommend Documents