UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI FACULTATEA DE HORTICULTURĂ DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Prof.univ. dr. Hoza Gheorghiţa
LEGUMICULTURĂ GENERALĂ
Bucureşti 2011
5
© Copyright 2011: Hoza Gheorghiţa Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al autoarei. Toate drepturile rezervate. Tehnoredactare şi grafică: Prof. Dr. Hoza Gheorghiţa
6
CUPRINS Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1.Importanţa legumiculturii 1.1.1.Importanţa alimentară a legumelor 1.1.2.Importanţa terapeutică a legumelor 1.1.3.Importanţa legumelor în industria cosmetică 1.1.4.Importanţa economică a legumelor 1.1.5. Rolul decorativ al plantelor legumicole 1.1.6.Tendinţele dezvoltării legumiculturii Unitatea de învăţare nr.2 BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE 2.1. Evoluţia plantelor legumicole 2.2.Particularităţile creşterii şi dezvoltării 2.3.Substanţele bioactive folosite în legumicultură 2.3.1.Substanţe stimulatoare 2.3.2.Substanţe retardante 2.3.3.Substanţe inhibitoare 2.3.4.Substanţe adjuvante 2.4.Clasificarea plantelor legumicole 2.4.1.Clasificarea după familia botanică 2.4.2.Clasificarea după partea comestibilă 2.4.3.Clasificarea după durata vieţii 2.4.4.Clasificarea după tehnologia de cultură Unitatea de învăţare nr. 3. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE 3.1. Înmulţirea generativă (sexuată) 3.1.1.Controlul calităţii seminţelor 3.1.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat 3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată) Unitatea de învăţare nr.4. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU 4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura 4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze 4.1.2. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură 4.1.3. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole 4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie 4.1.5. Surse de căldură 4.2.Relaţiile plantelor legumicole cu lumina 4.2.1.Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă 4.2.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii 4.2.3.Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii 4.2.4.Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze 4.2.5.Dirijarea luminii în culturile legumicole
5 6 6 13 15 16 17 19 20 20 25 26 26 29 31 32 33 33 34 35 37 39 36 40 45 50 59 59 64 65 66 68 70 72 73 74 75 76 77 7
4.3. Relaţiile plantelor legumicole cu apa 4.3.1. Consumul de apă al plantelor legumicole 4.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze 4.3.3.Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate 4.3.4.Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole 4.4. Relaţiile plantelor legumicole cu solul 4.4.1.Însuşirile solului 4.4.2.Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solului pentru cultura legumelor 4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive 4.5.1.Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor 4.5.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive 4.6.Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze 4.6.1.Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen 4.6.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de CO2 4.6.3.Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze Unitatea de învăţare nr. 5. ZONAREA LEGUMICULTURII ŞI BAZA MATERIALĂ PENTRU PRODUCEREA LEGUMELOR 5.1.Zonarea legumiculturii 5.2.Dezvoltarea intensivă a legumiculturii 5.3.Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei legumicole 5.4. Organizarea producătorilor de legume 5.5.Baza tehnico-materială pentru producerea legumelor 5.5.1.Construcţii legumicole 5.5.2.Maşini şi utilaje folosite în legumicultură 5.5.3.Materiale Unitatea de învăţare nr. 6. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME 6.1.Importanţa producerii răsadurilor de legume 6.2.Pregătitrea spaţiilor 6.3. Pregătirea amestecurilor de pământuri 6.4.Semănatul 6.5.Repicatul 6.6.Lucrări de îngrijire 6.7.Pregătirea răsadurilor pentru plantare Unitatea de învăţare nr. 7 SISTEME DE CULTURĂ 7.1.Sisteme de cultură a plantelor legumicole 7.2.Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol 7.3.Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor 7.4.Folosirea raţională a terenului 7.4.1.Asolamente legumicole 7.4.2.Culturi succesive
80 81 84 86 86 91 92 96 98 99 102 103 103 104 105 109
109 111 112 114 119 119 130 130 132 132 132 137 143 144 148 153 156 156 159 161 162 162 166 8
7.4.3.Culturi asociate 7.4.4.Culturi intercalate 7.4.5.Culturi duble 7.5.Irigarea culturilor legumicole 7.5.1.Tipuri de irigare 7.5.2.Regimul de irigare 7.5.3.Metode de irigare 7.6.Fertilizarea culturilor legumicole 7.6.1.Calcularea dozei de îngrăşăminte 7.6.2.Metode de fertilizare a culturilor legumicole 7.7.Erbicidarea culturilor legumicole Unitatea de învăţare nr. 8. TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN CÂMP 8.1.Pregătirea terenului 8.2.Înfiinţarea culturilor legumicole 8.3.Lucrări de îngrijire Unitatea de învăţare nr.9 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN ÎN SOLARII 9.1.Pregătirea terenului 9.2.Pregătirea solariilor 9.3.Producerea răsadurilor 9.4.Înfiinţarea culturilor 9.5.Lucrări de îngrijire Unitatea de învăţare nr.10 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE 10.1.Pregătirea terenului 10.2.Pregătirea serelor 10.3.Producerea răsadurilor 10.4.Înfiinţarea culturilor 10.5.Lucrări de îngrijire Unitatea de învăţare nr.11 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A CIUPERCILOR 11.1.Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus) 11.2.Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp. Unitatea de învăţare nr. 12 RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA, TRANSPORTUL ŞI PĂSTRAREA LEGUMELOR 12.1. Momentul optim de recoltare 12.2. Metode de recoltare 12.3. Condiţionarea legumelor 12.4. Ambalarea legumelor 12.5. Transporul legumelor 12.6. Păstrarea legumelor Bibliografie
169 171 173 174 174 176 179 186 189 190 199 205 205 210 218 231 231 232 233 233 232 241 241 244 244 244 245 255 255 262 266
266 266 269 269 269 271 274 9
Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE Obiective: Cunoaşterea importanţei legumiculturii din punct de vedere alimentar Utilizări terapeutice ale legumelor Utilizarea plantelor legumicole în industria cosmetică Importanţa economică a legumelor Rolul decorativ al plantelor legumicole Efectele benefice ale consumului de legume asupra organismului
Legumicultura reprezintă una dintre cele mai străvechi ocupaţii ale poporului român, iar legumele cele mai utilizate la prepararea hranei zilnice. Etimologia cuvântului legumicultură provine de la cuvintele de origine latină: legumer = plante ce se pot folosi în hrana omului şi cultura = modul de cultivare şi îngrijire al plantelor. Are diverse denumiri în limbile străine: engleză – Vegetable growing, franceză - Cultures maraîcheres, italiană - Orticoltura, germană - Gemusibau etc. Este o ştiinţă de sine stătătoare prin sortimentul foarte bogat şi variat de specii, diversitatea sistemelor de cultură şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură. Se află în strânsă legătură cu multe alte ştiinţe ca: botanica, fiziologia, genetica, pedologia, ameliorarea, agrochimia, agrotehnica, istoria, fitopatologia, entomologia, mecanizarea, biochimia, agrometeorologia, marketingul, managementul, prelucrarea şi valorificarea produselor horticole etc. Legumicultura este o ştiinţă care se ocupă cu studiul particularităţilor botanice şi biologice ale speciilor legumicole, relaţiile acestora cu factorii de mediu, particularităţile tehnologice în scopul atingerii potenţialului productiv al soiului sau hibridului, obţinerea unor producţii de înaltă calitate şi cu profit cât mai mare. Cuprinde două părţi distincte şi anume: • partea generală, care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, relaţiilor cu factorii de mediu, precum şi elaborarea unor tehnologii generale pentru cultura legumelor în câmp, solarii şi sere. • partea specială care tratează în detaliu fiecare specie legumicolă în parte din punct de vedere al tehnologiei de cultură, atât în câmp cât şi spaţii de cultură special amenajate.
10
Legumicultura este o ştiinţă cu caracter practic foarte important şi se caracterizează prin:
diversitatea speciilor legumicole cultivate, de la cele cunoscute (tomate, ardei, vinete, fasole, morcov, ceapă, pătrunjel etc.) la cele puţin cunoscute şi consumate (anghinare, batat, fenicul, brocoli, nap, brojbă, varză de Bruxelles, cicoare); practicarea celor mai diverse tehnologii de cultură, ca urmare a numărului foarte mare de specii; acordarea unei atenţii deosebite fiecărei plante, în funcţie de specie şi sistemul de cultură practicat (tomate, castraveţi în special la cultura în spaţiu protejat, unde fiecare plantă se palisează, se copileşte, se defoliază, se ciupeşte sau se cârneşte); cultivarea plantelor legumicole atât în câmp, cât şi în spaţii protejate, dar pe suprafeţe mult mai mici, comparativ cu alte plante agricole; posibilitatea consumării părţilor comestibile atât în stare crudă (tomate, ardei, castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, salată, andive, varză albă, varză chinezească etc.), cât şi conservată şi prelucrată (majoritatea legumelor); dificultatea menţinerii calităţii părţilor comestibile o perioadă mai mare de timp, datorită gradului de perisabilitate ridicat (salată, castraveţi, ridichi, mărar, pătrunjel de frunze, mazăre verde, fasole verde, pepeni galbeni etc.). investiţii mari în special pentru cultura plantelor legumicole în spaţii protejate.
1.1. Importanţa legumiculturii Legumicultura prezintă o importanţă deosebită în viaţa omului, fiind o sursă inepuizabilă de vitamine, substanţe minerale, acizi organici etc. 1.1.1. Importanţa alimentară a legumelor Legumele, alături de fructe, constituie principala sursă de aprovizionare a organismului cu vitamine şi săruri minerale naturale. Consumul de legume constituie şi un important indicator de apreciere calităţii vieţii. Astfel, în UE (Franţa, Italia, Spania, Olanda, Belgia etc.) consumul de legume este cuprins între 150 şi 200 kg/an/cap de locuitor. Din statistici reiese faptul că, în România consumul de legume se situează între 150 - 200 kg/an/cap de locuitor, în perioada 2000 – 2007, ceea ce ne situează pe un loc destul de bun (tabelul 1.1). Necesarul zilnic de legume este de 200-250 g/cap de locuitor. Legumele se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, fiind cuprins între 96% la castraveţi şi 74% la mazăre. Cantitate mare de apă se găseşte şi în salată, 95%, ţelină şi ridichi 94%, varză 92-93% etc. Vitaminele se găsesc în cantităţi mari în legume, acestea, împreună cu fructele şi strugurii, constituind sursa principală pentru organismul uman (tabelul 1.2). Vitaminele au un rol esenţial în viaţa omului. J.Valnet, (1992) afirma că o viaţă normală nu poate fi menţinută dacă organismul uman nu primeşte vitaminele necesare. 11
Vitamina C are un rol deosebit, se găseşte în cantitatea cea mai mare în legume, variind între câteva miligrame (sfeclă, morcov, ceapă) şi 150-160 mg/100 g p.p. la ardei, chiar mai mult la ardeiul iute. Cele mai bogate legume în vitamina C sunt ardeiul, pătrunjelul, vărzoasele, spanacul etc. Consumul zilnic de vitamina C, pentru o persoană, este de 30 mg şi acesta poate fi asigurat prin consumarea unei tomate de 100-120 g sau a 100 g de ridichi sau 23 g de ardei (Jorge 1998, OMS/FAO). Vitamina C este un puternic antioxidant, stimulează absorbţia fierului, neutralizează toxinele din sânge etc. Carenţa sau lipsa acestei vitamine determină anemie, oboseală fizică şi intelectuală, predispoziţie la infecţii etc. Este expusă procesului de degradare rapidă fie prin fierbere, fie prin prelungirea perioadei de păstrare la lumină. Vitamina A are rol în formarea pigmenţilor în retină, formarea şi menţinerea celulelor care acoperă pielea, ochii, gura şi organele interne. Lipsa acesteia duce la scăderea vederii, mai ales pe timp de noapte, dar poate duce şi chiar la pierderea vederii. Vitamina A ajută la prevenirea tumorilor canceroase, sporeşte densitatea şi elasticitatea pielii, protejează limfa şi împiedică transpiraţia în exces. Usturoiul este bogat în vitamina A, siliciu, cu rol important în reînnoirea măduvei osoase şi producerea globulelor roşii tinere. Tot în usturoi se găseşte un element foarte rar, germaniul, care favorizează formarea ţesutului muscular. Vitamina A se găseşte în plante sub formă de provitamină (betacaroten) şi este transformată de organismul uman în vitamina A sau retinol. Legumele cu conţinut mai ridicat de vitamina A sunt: tomatele, spanacul, morcovul, pepenii, ardeiul, salata etc. Necesarul zilnic de vitamina A este de 300-400 µg la copii şi 700-750 µg la adulţi. Vitaminele din complexul B se găsesc în cantităţi mici în legume, având rol în metabolismul hidraţilor de carbon, în funcţionarea globulelor roşii etc. În legume se găsesc vitamina B1 (boabele de mazăre, conopidă, spanac, dovlecel etc.), B2 (păstârnac, pătrunjel de rădăcină, spanac, dovlecel, ciuperci), B6 (ardei) şi B12 (conopidă). Vitamina E are rol important în protecţia organismului împotriva cancerului, previne îmbătrânirea prematură, ajută la buna funcţionare a sistemului nervos şi al hipofizei, are rol antihemoragic, fiind implicată în sinteza proteinelor necesare coagulării sângelui. Se găseşte în cantitate mai mare în varza albă, varza de Bruxelles, salată, spanac, mazăre, ardei. Alte vitamine necesare bunei funcţionări a organismului prezente în legume sunt: vitamina PP, care se găseşte în fasolea pentru păstăi, mazărea pentru boabe, conopidă, spanac, păstârnac, pătrunjel de rădăcină, şi acidul folic, care împreună cu vitamina B12, favorizează producerea globulelor roşii în măduva oaselor.
12
Tabelul 1.1.
Ţara
Bulgaria
China
Franţa
Germania
Grecia
Italia
Japonia
Moldova
Olanda
Polonia
România
Spania
Produsul Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume Struguri Fructe Legume
Consumul de legume, fructe şi struguri în câteva ţări (kg/cap locuitor/an) Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 7,9 16,72 15,73 13,24 7,05 3,88 51,56 50,65 44,55 44,6 41,5 33,75 141,99 116,73 104,65 134,83 108,56 69,11 1,57 1,81 2,37 2,77 3,05 3,05 43,25 46,27 47,66 50,89 55,93 57,99 223,94 237,4 257,34 260,98 264,92 270,58 6,23 3,82 5,06 2,44 2,35 2,64 97,21 96,51 100,95 95,98 106,17 107,91 145,25 135,66 144,34 142,64 148,01 140,92 8,22 8,22 7,88 7,90 6,99 11,16 120,18 107,71 108,02 94,18 90,19 98,82 90,55 92,76 91,97 90,52 92,83 87,68 36,45 42,52 35,09 41,15 36,95 38,92 164,22 169,81 165,41 156,83 149,69 188,85 288,31 281,71 263,33 287,77 301,23 260,56 20,12 14,86 17,58 19,01 13,96 16,73 145,26 133,37 142,92 132,19 153,32 152,43 192,14 160,67 148,12 174,76 194,57 181,74 1,81 1,56 1,66 1,77 1,98 1,92 49,93 52,03 54,95 54,05 56,32 58,96 11,58 110,48 106,43 101,38 104,56 106,97 33,66 31,09 33,76 39,26 39,62 22,42 73,13 69,95 66,88 69,82 69,74 54,67 72,68 95,16 85,27 94,13 79,40 97,68 10,97 11,56 11,15 11,41 10,08 9,23 120,56 121,73 151,07 172,05 162,43 146,83 94,71 100,12 84,55 74,58 105,23 86,51 3,40 3,79 3,17 3,15 3,38 4,01 47,02 53,85 48,93 47,44 49,25 49,77 127,10 118,50 99,87 107,37 119,88 114,79 6,58 4,91 5,80 5,27 5,84 5,09 52,18 52,86 50,41 69,76 74,87 78,32 149,93 164,98 163,16 199,90 202,28 198,40 6,54 3,81 4,13 1,34 1,56 2,02 114,44 112,49 119,92 109,50 92,28 104,46 164,80 155,67 163,26 154,66 161,09 155,80
2006 6,15 12,8 62,5 3,3 25,4 244 1,9 37,7 70,9 9,7 24,8 68,7 28,7 46,4 132,2 15,7 47,8 99,8 2,3 10,3 86,6 13,6 15,4 91,6 13,2 25,9 77,3 3,8 17,8 83,9 3,4 21,4 127,6 6 27,3 88,9
2007 21,14 16,7 50,6 3,5 25,1 246 3,9 39,2 71,1 10,7 24,5 71,3 30 46,2 131,5 14,4 45,6 92,3 2,4 10,6 86,1 4,6 12,6 48,3 18,1 25,5 81,2 3,9 13,6 93,7 4,5 19,2 96,9 4,5 27,5 89,6
13
Tabelul 1.2
Specia
Ardei gras Ardei iute Bame Barba caprei Brocoli Brojba Catraveţi Ceapă Conopidă Dovlecel Fasole păstăi Fenicul Gulie Mazăre Morcov Păstârnac Pătrunjel
Valoarea alimentară a principalelor legume (date medii) Substanţe organice Substanţe minerale (g/100 g s.p.) (mg/100 g s.p.) Prote- GrăHidraţi Ca P Fe Na ine simi de carbon 1,4 0,3 7,1 13 30 0,6 2,3 0,4 15,8 16 49 1,4 25 2,4 0,3 7,6 92 51 0,6 3 2,9 0,6 18,0 47 66 1,5 -
Valoarea energetică (kcal/100 g)
Apă %
31 65 36 13
91 80 89 78
32 46 15 38 27 26 27
89 87 95 89 91 92 91
3,6 1,1 0,9 1,5 2,7 1,0 1,9
0,3 0,1 0,1 0,1 0,2 0,1 0,2
5,9 11,0 3,4 8,7 5,2 6,5 6,5
103 66 25 27 25 21 56
78 39 27 39 56 44 42
1,1 0,4 1,1 0,5 1,1 0,8 0,8
28 29 84 42 76 45
90 90 78 88 79 85
2,8 2,0 6,3 1,1 1,7 2,6
0,4 0,1 0,4 0,2 0,5 0,2
5,1 6,6 14,4 9,7 17,5 5,2
100 41 26 37 50 203
51 51 116 36 77 63
2,7 0,5 1,9 0,7 0,7 6,2
Vitamine (mg/100 g) B2 B3
K
A UI
B1
C
563 249 380
4450 21600 520 10
0,08 0,10 0,17 0,04
0,08 0,20 0,21 0,04
0,5 2,9 1,0 0,3
204 369 31 11
15 5 6 10 13 1 7
382 239 160 157 295 340 190
2500 580 250 40 60 1600 450
0,10 0,07 0,03 0,03 0,11 0,05 0,08
0,23 0,07 0,04 0,04 0,10 0,11 0,11
0,9 1,1 0,2 0,2 0,7 0,6 0,5
113 43 10 78 9 20
8 2 47 12 45
397 372 316 641 541 727
3500 20 640 11000 30 8500
0,06 0,65 0,06 0,08 0,12
0,04 0,14 0,05 0,09 0,26
03 2,9 0,6 0,2 1,2
31 66 27 8 15 172 14
Pepene galben Pepene verde Porumb zaharat Praz Revent Ridichi Salată Scorţoneră Sfeclă Spanac Sparanghel Tomate Ţelină de peţiol Varză Vinete
continuare tabelul 1.2 14 16 0,4
30
91
0,9
0,3
7,3
12
251
3500
0,4
0,03
0,6
30
26
93
0,5
0,2
6,4
7
10
0,5
1
100
590
0,03
0,03
0,2
7
96
73
3,5
1,0
22,1
3
111
0,7
urme
280
410
0,15
0,12
1,7
2
52 15 31 13 42 43 26 15 22 17
85 95 95 96 80 87 91 95 94 94
2,2 0,4 1,0 0,9 1,0 1,6 3,2 1,6 1,1 0,9
0,3 0,1 0,1 0,1 2,1 0,1 0,3 0,2 0,2 0,1
11,2 3,3 3,6 2,9 10,0 9,9 4,3 2,0 47 3,9
52 65 30 20 60 16 93 20 13 39
50 35 35 22 50 33 51 60 2,7 27
1,1 0,75 0,5 1,5 0,7 3,1 1,0 0,5 0,3
5 45 9 60 71 3 126
347 140 322 175 335 470 244 341
40 10 330 20 8100 900 240
0,11 0,03 0,05 0,06 0,07 0,03 0,10 0,03 0,06 0,03
0,06 0,03 0,04 0,06 0,02 0,05 0,20 0,17 0,04 0,03
0,5 0,3 0,3 0,4 0,4 0,6 1,2 0,7 0,3
17 26 20 6 5 10 51 30 23 9
24 25
92 92
1,3 1,2
0,2 0,2
5,4 5,6
49 12
29 26
0,4 0,7
20 2
233 214
130 10
0,05 0,05
0,05 0,05
0,3 0,6
47 5
15
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt particularităţile legumiculturii?
b) Care sunt vitaminele necesare organismului uman care se găsesc în cantitate mai mare în legume?
c) Ce rol are vitamina C şi care sunt legumele mai bogate în vitamina C?
d) Ce rol are vitamina A şi care sunt legumele cu conţinutul cel mai ridicat?
e) Care sunt legumele care conţin vitaminele din complexul B?
Sărurile minerale împreună cu vitaminele asigură vitalitatea organismului. Calciul contribuie la formarea scheletului şi danturii, asigură menţinerea ritmului cardiac, reglează echilibrul acido-bazic al sângelui etc. Deficitul de calciu produce palpitaţii, osteoporoză, iritare nervoasă. Calciul se găseşte în spanac, andive, pătrunjel de rădăcină, morcov, păstârnac, ceapă verde, praz etc. Consumul zilnic de calciu este de 500 mg pentru o persoană adultă şi se poate asigura prin consumul a circa 400 g spanac sau 735 g andive, comparativ cu circa 62 g brânzeturi. Fierul se găseşte în produsele vegetale sub formă de săruri ferice şi se absoarbe în proporţie de 10-20%. Necesarul zilnic de fier este de 10-15 mg. Fierul se găseşte în spanac, salată, pătrunjel, ridichi de iarnă, mazăre, bob, varză etc. Magneziul reprezintă principalul component al clorofilei, dar alături de calciu şi fier, face parte din structura oaselor. Necesarul zilnic de magneziu este de 300 mg, necesar ce se poate acoperi prin consumul a 500 g spanac, 180 g de bob sau 21 g de seminţe de floarea soarelui. Magneziul este un bun catalizator al unor reacţii chimice, reglează activitatea nervilor periferici. Lipsa magneziului asociată cu lipsa de calciu conduce la palpitaţii accentuate, crampe musculare şi oboseală. Se găseşte în salată, spanac, vărzoase etc. Fosforul are influenţă asupra echilibrului calciului în organism, reglează funcţiile paratiroidiene, participă la formarea oaselor, în circulaţia sanguină, în echilibrul nervos şi intelectual. Se găseşte în cantitate mai mare în conopidă, gulie, morcov, păstârnac, pătrunjel, mazăre şi fasole verde etc. Se recomandă consumul legumelor bogate în fosfor când organismul este afectat de astenie fizică şi intelectuală, oboseală musculară, spasmofilie, deficienţe cardiace etc. Necesarul zilnic este de circa 800 mg. Iodul este indispensabil funcţionării tiroidei. Administrat prin medicamente poate fi greu tolerat de organism (produce dureri de cap, ameţeli), de aceea se recomandă consumul de legume bogate în iod. Legume bogate în iod: ceapa, usturoiul, morcovul, prazul, tomatele, varza, spanacul etc. 16
Potasiul joacă un rol important în echilibrul apei în ţesuturi, este tonic cardiac şi muscular, reglează activitatea glandelor suprarenale. Legumele mai bogate în potasiu sunt: pătrunjelul de rădăcină, păstârnacul, morcovul, mazărea, vinetele, spanacul, conopida, gulia, tomatele, ardeiul etc. Hidraţii de carbon se găsesc în cantităţi mari în ceapă, usturoi, păstârnac, gulie, pepeni verzi, mazăre, morcov etc. Proteinele se găsesc în cantităţi mai mici în legume comparativ cu alte alimente (carne, lapte, ouă). Legumele cele mai bogate în proteine sunt: ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul, pătrunjelul, spanacul, conopida etc. Acizii organici armonizează gustul legumelor şi ajută la digestia hranei. Se întâlnesc în cantităţi mai mari în: măcriş, revent, ştevie etc. Uleiurile eterice se găsesc numai în anumite legume, sub forma unor compuşi cu sulf, jucând rol de antibiotice naturale. Se întâlnesc în legume ca: ceapă, usturoi, praz, hrean, fenicul, ţelină, mărar, pătrunjel, varză etc.
Test de autoevaluare nr. 2 a. Care sunt elementele minerale cele mai importante pentru organism?
a) Ce rol are calciul şi fosforul şi care sunt legumele ce conţin aceste elemente?
b) Ce rol are fierul şi magneziul? Daţi exemple de legume bogate în aceste elemente.
c) Care este rolul potasiului şi iodului? Exemple de legume bogate în potasiu şi iod.
d) Ce mai conţin legumele pe lângă vitamine şi săruri minerale?
17
1.1.2. Importanţa terapeutică a legumelor Pe lângă rolul alimentar, legumele joacă un rol terapeutic deosebit asupra organismului uman. Din vremuri foarte îndepărtate este cunoscut faptul că, folosirea medicamentelor era foarte rară, multe afecţiuni fiind prevenite sau tratate pe cale naturală prin consumul de legume, fructe şi ierburi, proaspete sau preparate. hidratarea, datorită conţinutului ridicat în apă; stimularea activităţii sistemului nervos, muscular şi circulator; stabilirea unui echilibru între diverse săruri minerale; Consumul de legume creşterea capacităţii de apărare a organismului prin aportul de are următoarele vitamine, săruri minerale şi alte componente; efecte asupra alcalinizarea plasmei sanguine; organismului: stimularea apetitului; blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie; reglarea metabolismului; creşterea numărului de globule roşii şi a conţinutului în hemoglobină.
Specii legumicole cu importanţă terapeutică: Morcovul reînnoieşte sângele, contribuind la creşterea numărului de globule roşii şi a conţinutului în hemoglobină, vindecă icterul şi tuberculoza; se recomandă contra constipaţiei datorită celulozei care curăţă intestinele; se recomandă în bolile de ficat, creşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează, se foloseşte sub formă de cataplasme pentru furuncule. Dr. Carton afirma că "este cea mai mineralizantă şi plină de putere dintre toate rădăcinile". Varza se recomandă în bolile de stomac sub formă de suc, datorită efectului cicatrizant deosebit; frunzele de varză puse direct pe răni le vindecă, iar durerile scad în intensitate. Se recomandă în acnee (loţiuni cu suc de varză proaspăt sau frunze aplicate direct pe faţă), în anemie (suc de varză), de asemenea în arterită, arsuri, astenie, constipaţie, stări depresive, boli ale ficatului, contra beţiei (zeama de varză murată). Salata, prin compoziţia sa biochimică, este un aliment de întreţinere şi de vitalizare a organismului, cu efect liniştitor, calmant, fiind recunoscută contra insomniilor, constipaţiei, calmant al tusei, regulator al digestiei etc. Spanacul are efect mineralizant şi eliberează bine căile digestive, mai ales când frunzele sunt în stadiu foarte tânăr. Ceaiul de frunze de spanac se foloseşte în bolile de ficat şi vezică, mărind cantitatea de urină. Spanacul este uşor laxativ, se digeră foarte uşor, contribuie la creşterea intensă a hemoglobinei din sânge datorită conţinutului ridicat în fier şi clorofilă, se recomandă convalescenţilor şi anemicilor datorită conţinutului foarte ridicat în săruri minerale. Spanacul se mai foloseşte în depresiile nervoase şi fizice (un pahar de suc extras din spanac şi creson, în fiecare dimineaţă), cataplasme contra arsurilor după ce frunzele s-au fiert în ulei de măsline etc. Tomatele sunt legume răcoritoare, determină alcalinizarea sângelui, deschid pofta de mâncare; se recomandă bolnavilor de scorbut (datorită cantităţii ridicate de vitamina C), sunt energetice, posedă proprietăţi antiinflamatoare, joacă un rol important în afecţiunile vasculare, litiază urinară şi biliară, constipaţie, înţepături de insecte, acnee etc. Ceapa este considerată un factor de sănătate şi longevitate, care stimulează activitatea sistemului nervos hepatic şi renal. Ceapa fiartă în apă sau lapte este un diuretic puternic. Folosită de 2-3 ori pe zi câte 3-4 linguri de soluţie, are proprietăţi vermifuge, antiinfecţioase, se foloseşte contra tusei (zeama de ceapă amestecată cu miere). Îmbunătăţeşte calitatea sângelui, ceea ce determină ameliorarea evidentă a stării generale, ajută la evitarea îngroşării arterelor sangvine etc. Usturoiul posedă proprietăţi stimulatoare, antiseptice şi vermifuge. Este o legumă vasodilatatoare ca si ceapa şi este recomandat bolnavilor cu afecţiuni cardiace, reduce tensiunea arterială, deschide pofta de mâncare, are rol antisclerotic etc. Se foloseşte contra gripei şi 18
guturaiului. După unii medici americani, usturoiul are acţiune asupra bacilului Kock, de aceea se recomandă bolnavilor de tuberculoză, în înţepăturile de insecte etc. Ţelina este apreciată pentru stimularea activităţii glandelor suprarenale, pentru efectul tonic asupra sistemului nervos şi al întregului organism. Este răcoritoare, diuretică, regeneratoare a sângelui, se foloseşte contra retenţei de urină. Prin conţinutul în celuloză, ajută la prevenirea constipaţiei, îndepărtează viermii intestinali, este un bun cicatrizant, redă pofta de mâncare etc. Fasolea, pe lângă utilizarea ei în alimentaţie, este apreciată şi din punct de vedere terapeutic. Ceaiul de flori de fasole se foloseşte contra pietrelor de rinichi, făina de fasole se recomandă pentru curăţarea pielii, iar extractul pentru tratarea bolilor de ochi. Ceaiul din păstăi se foloseşte contra coşurilor de pe faţă, curăţă sângele de diferite toxine, păstăile fiind bogate în siliciu. Fasolea ajută la scăderea zaharinei din sânge, reglează funcţiile inimii şi datorită faptului că este o legumă uşoară (fasolea verde) se recomandă diabeticilor. Ridichea este o legumă stimulatoare a celulei hepatice, consumul fiind indicat în cazul insuficienţei hepatice. Datorită conţinutului ridicat în rafanol, ridichea, în special cea neagră, se recomandă în afecţiunile pulmonare, astm, bronşite cronice, tuse convulsivă. De asemenea, se recomandă în litiaza biliară şi urinară, reumatism, iritaţie nervoasă etc. Este şi un tonic respirator, are efect diuretic, antialergic etc. Se consumă crudă în amestec cu alte legume sau se face un sirop astfel: se taie ridichea în rondele, se pune în straturi alternative cu zahăr şi se lasă până a doua zi. Se beau 4-5 linguri pe zi pentru tuse accentuată sau pentru fortificare, în special la copii. Vinetele posedă proprietăţi antianemice, laxative, diuretice şi sunt stimulente pentru funcţia ficatului şi pancreasului. Pătrunjelul se recomandă în anemie, contra rahitismului, este stimulent general şi nervos, antiseptic al sângelui, al tubului digestiv şi căilor urinare, vasodilatator, vermifug, diuretic etc. De asemenea, se mai recomandă în lipsa poftei de mâncare, în infecţii, leucoree, pistrui, contra înţepăturilor de insecte, împotriva mirosului neplăcut al cavităţii bucale etc. Anghinarea, cunoscută mai mult ca plantă medicinală decât alimentară, are proprietăţi de stimulare a digestiei prin stimularea secreţiei biliare. Reduce nivelul colesterolului şi facilitează arderea grăsimilor, înlătură constipaţia şi stimulează activitatea rinichilor, regenerează şi protejează celula hepatică. Este o legumă folosită foarte des în alimentaţie în Italia, Grecia şi Franţa. Test de autoevaluare nr.3 a) Care sunt efectele terapeutice ale consumului de legume asupra organismului?
b) Cum influenţează consumul de morcov sănătatea organismului?
c) Care sunt efectele terapeutice ale verzei?
d) Ce efecte are consumul de ceapă, usturoi, praz şi ridichi?
e) Care sunt efectele terapeutice ale salatei, spanacului şi anghinarei?
19
1.1.3. Importanţa legumelor în industria cosmetică Pe lângă valoarea alimentară şi terapeutică, legumele constituie un izvor nesecat de materii prime pentru industria cosmetică. Extractele din plantele legumicole se folosesc pentru prepararea diferitelor produse destinate îngrijirii pielii (săpunuri, geluri, creme), produse pentru mascara, măşti pentru faţă, produse pentru păr, pentru igiena cavităţii bucale etc. Ceapa, usturoiul şi prazul se folosesc în cosmetică datorită conţinutului ridicat în uleiuri esenţiale şi mai ales a conţinutului în sulf, flavone, fructoză, vitaminele B1, B2 şi C, acid pantothenic, caroten, cu rol deosebit asupra nutriţiei şi regenerării organismului. Sulful extras din ceapă se foloseşte pentru prepararea produselor pentru păr, combate mătreaţa; vitaminele îmbunătăţesc circulaţia la nivelul pielii capului; tunicile uscate se folosesc pentru colorarea părului (30 g se fierb în 200 ml apă, se filtrează, se adaugă 5 ml glicerină şi se folosesc zilnic până la obţinerea culorii dorite). Hreanul Sucul de hrean regenerează, purifică şi dezinfectează tenul gras. Folosirea pe termen lung sau în concentraţie mare determină înroşirea pielii sau inflamarea acesteia. Adăugat în apa de baie, favorizează circulaţia sângelui. Castraveţii posedă o capacitate bună de curăţare, chiar şi a tenului mai sensibil, care nu suportă nici apa şi nici săpunul. Cel mai folosit este sucul de castraveţi, dar se poate prepara o loţiune astfel: se curăţă de coajă cu un cuţit inoxidabil, se pun într-un vas, se toarnă alcool diluat şi se lasă la macerat o săptămână. Se filtrează, se adaugă apă distilată şi 2 linguri de glicerină. Curăţarea tenului se face şi prin aplicarea directă a feliilor de castravete foarte subţiri, aplicarea unei creme hidratante specifice tipului de ten. Anghinarea intră în compoziţia loţiunilor de faţă, a măştilor, a cremelor regenerative etc., datorită substanţelor bioactive, a complexului vitaminic, a sărurilor minerale şi a substanţelor colorate din plantă. Morcovul constituie o materie primă de importanţă majoră în domeniul cosmetic, datorită conţinutului său în provitamina A, în vitaminele B1, B2 şi C, în uleiuri esenţiale, zahăr şi pectine, fiind antiinflamator. Este cicatrizant al rănilor sau inflamaţiilor. Extractul de morcov intră în compoziţia cremelor de faţă, a loţiunilor şi măştilor pentru faţă, a cremelor solare, care activează funcţiile fiziologice ale pielii, readuce supleţea şi previne îmbătrânirea. O mască foarte simplă este următoarea: se curăţă pielea feţei foarte bine, apoi se acoperă cu felii de morcov, se lasă pentru 20 de minute, apoi se îndepărtează şi se foloseşte o cremă grasă sau semigrasă. Uleiul esenţial de morcov intră în formula unor parfumuri. Feniculul se foloseşte pentru curăţarea tenului gras. Se pregăteşte o infuzie de fenicul din 10 g de plantă uscată, care se fierbe în 100 ml de apă timp de 20 minute şi se foloseşte pentru curăţarea tenului. De asemenea, foarte eficientă este şi pentru spălarea părului gras care devine strălucitor. Uleiul esenţial din fenicul şi din mărar intră în compoziţia pastelor de dinţi, a săpunului sau a loţiunilor după ras. Reventul, datorită antocianilor, se poate utiliza pentru colorarea părului. Astfel, se amestecă 150 g de rizomi cu 1/2 l vin alb sec şi se fierbe până când lichidul se reduce la jumătate. Se aplică pe păr ca orice vopsea sau şampon redându-i acestuia reflexe roşiatice foarte plăcute. De asemenea, reventul se foloseşte în curele de slăbire, luând zilnic, de 2-3 ori câte 2-3 g de plantă uscată, sub formă de pulbere. Cartoful se foloseşte pentru reducerea uscăciunii mâinilor, pregătind o pastă astfel: se coc cartofii, se curăţă, se sfărâmă şi se adaugă puţin lapte şi făină de grâu şi se amestecă până când se obţine o pastă. Se aplică pe mâini, se lasă câteva minute, apoi se spală şi se aplică o cremă semigrasă. Cimbrul are propietăţi bactericide deosebite, de aceea uleiurile esenţiale intră în compoziţia pastelor de dinţi, spray-urilor, loţiunilor după ras, cremelor pentru piele, produselor pentru baie etc. Extractul de cimbru pus în apa de baie are un efect calmant şi dezinfectant. Se foloseşte şi în măşti, dar în cantităţi mici, pentru a nu produce iritaţii. Ridichiile, folosite sub formă de suc, dau rezultate în combaterea mătreţii şi a secreţiilor grase ale pielii. Contribuie la regenerarea celulelor şi se folosesc la prepararea diferitelor produse 20
cosmetice. Tomatele sunt cunoscute de foarte multă vreme datorită efectului sucului proaspăt pentru purificarea epidermei. Se recomandă o mască foate simplă şi anume: se curăţă faţa în prealabil foarte bine, se aplică un strat subţire de cremă hidratantă, se acoperă faţa cu un tifon peste care se aplică comprese de vată îmbibate cu pulpă şi suc de tomate zdobite în prealabil şi se lasă circa 15 minute. Se îndepărtează masca şi se aplică din nou un strat de cremă, iar apoi faţa se curăţă cu un tampon îmbibat în suc de tomate. Această mască se foloseşte atât pentru întreţinere, cât şi pentru revigorarea feţei obosite. Sucul de tomate intră în compoziţia multor creme de faţă. Test de autoevaluare nr.4 a) Care sunt întrebuinţările legumelor în industria cosmetică?
b) Care sunt legumele cu utilizare mai mare în industria cosmetică?
c) Exemplificaţi câteva legume şi modul lor de folosire în industria cosmetică.
1.1.4. Importanţa economică a legumelor Legumele prezintă o importanţă deosebită şi din punct de vedere economic. posibilitatea cultivării legumelor tot timpul anului, în diferite sisteme de cultură, cu implicaţii directe asupra folosirii forţei de muncă o perioadă mai lungă, comparativ cu alte ramuri din agricultură; asigurarea unui loc de muncă pentru un număr mai mare de persoane, având în vedere caracterul intensiv şi specificul activităţii în legumicultură, reducând într-o oarecare măsură numărul şomerilor; repartizarea veniturilor pe o perioadă lungă de timp; crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor ramuri industriale (industria chimică, industria producătoare de maşini şi utilaje agricole, de mase plastice, industria prelucrătoare de produse legumicole etc.); obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu Elementele alte ramuri ale agriculturii; care obţinerea de venituri ridicate şi eşalonate în timpul anului, prin aplicarea accentuează unei tehnologii adecvate, cu soiuri şi hibrizi valoroşi, într-o perioadă de importanţa timp relativ scurtă; economică a posibilitatea exportării unei părţi din producţie, prin creşterea cantităţii legumelor sunt de legume şi sporirea veniturilor producătorilor; următoarele: folosirea producţiei secundare în hrana animalelor de la multe specii legumicole (sfeclă, varză, conopidă, salată); valorificarea superioară a terenului prin practicarea sistemului de culturi asociate, succesive şi intercalate; îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului prin practicarea corectă a asolamentului; folosirea intensivă a terenului: 1 ha de legume cultivate în câmp este echivalent cu 12 ha cultivate cu grâu; 1 ha de legume în solar este echivalent cu 150 ha de grâu; 1 ha de legume în seră este echivalent cu 200 ha de grâu. 21
1.1.5 Rolul decorativ al plantelor legumicole Elementele prin care aceste specii horticole îşi manifestă însuşirile ornamentale sunt: Portul plantei; Gradul de ramificare a plantelor; Culoarea frunzelor; Aspectul frunzei Culoarea florilor; Culoarea fructelor; Parfumul florilor; Portul plantei poate fi sub formă de : • Tufă: ardei, vinete, unele soiuri de dovlecei şi tărtăcuţe, fasole pitică, salvie, rozmarin, etc. • Rozetă de frunze: salată, spanac, ceapă şi usturoi, mărar, morcov, păstârnac, pătrunjel, ţelină, varză albă, varză roşie, conopidă, brocoli, măcriş, ştevie ş.a. • Vertical sau orizontal, cu una sau mai multe tulpini: tomate, castraveţi, lufă, tărtăcuţe, pepeni etc. • Port urcător: lufa, castravetele ţepos, castravetele amar, dovleacul, unele soiuri de dovlecel, fasolea urcătoare etc. • Port târâtor: dovleac, dovlecel, batat, castraveţi, tărtăcuţe, pepeni etc. Gradul de ramificare al plantelor Este caracter de specie şi diferă de la o specie la alta. Plantele legumicole precum unele specii de cucurbitacee (castravetele ţepos, castravetele amar, lufa, tigva, tâlvul, unele tărtăcuţe) formează în mod natural un număr mare de lăstari, ceea ce permite utilizarea acestora pentru realizarea „gardurilor verzi”, bolţilor etc. cu un consum redus de forţă de muncă manuală. Asigură decorul o perioadă destul de lungă, respectiv mai-iunie şi până la căderea brumei. Aceste specii se remarcă printr-o rezistenţă deosebită la boli, ceea ce asigură un decor foarte atractiv pe toată perioada de vegetaţie. Culoarea frunzelor Este un element prezent de primăvara devreme, până toamna târziu, având efect maxim în anumite perioade de timp, în funcţie de specie. Primăvara, culoarea verde a frunzelor este dătătoare de viaţă, trezeşte natura şi are efect de bine dispunere. Speciile legumicole se remarcă printr-un colorit foarte diferit al frunzelor, ceea ce permite asocierea acestora pentru asigurarea efectului decorativ în spaţiul de cultură. Astfel, la salată există soiuri cu frunze de culori diferite şi anume: verde–gălbui, verde închis strălucitor, roşu–violaceu cu intensitate diferită. Batatul, prezintă frunze de culoare verde închis, verde deschis uşor gălbui şi frunze roşiirubinii, care se folosesc fie separat, fie grupate, direct în grădină sau în jardiniere. Mangoldul, prin culorile diferite ale peţiolului frunzelor (alb, roşu-vişiniu şi portocaliu) este deosebit de decorativ, intrând în asociere cu alte plante legumicole sau cu diferite specii floricole din decorul de vară. Aspectul frunzei Este foarte important, la unele specii, fiind elementul de decor cel mai evident. Astel, la salată există soiuri cu frunza întreagă, cu frunza ondulată, cu frunza încreţită sau cu frunză de „ stejar”, etc. Printr-o simplă asociere între soiurile cu aspect diferit şi frunze de diferite culori, se asigură un decor deosebit de plăcut. De asemenea, varza creaţă are frunze gofrate asociate cu culoarea verde foarte intensă este deosebit de atractivă, varza de frunze are frunzele încreţite şi culoarea verde deschis, acoperite cu ceară, care se găsesc către partea superioară a plantei, dând aspect de palmier. Frunzele foarte mult sectate cum sunt cele de morcov, pătrunjel, ţelină sunt plăcute ochiului mai ales dacă sunt asociate şi cu luciul care se întâlneşte la ţelină, pătrunjel. 22
Culoarea florilor La plantele legumicole frumuseţea florilor este mai evidentă la unele specii de ceapă, care prezintă flori de culoare violacee, cum este ceapa de tuns care înfloreşte în luna aprilie şi durează cca o lună, o lună şi jumătate de zile; ceapa de iarnă care prezintă inflorescenţe de culoare crem, pe fondul frunzelor verzi lucioase, fiind foarte frumoase; inflorescenţele de revent, care la început au o tentă verde deschis-roşiatică, apoi devin albicioase. De asemenea, inflorescenţa foarte viguroasă care apare dintr-o rozetă mare de frunze, imprimă un aspect de măreţie şi dominanţă în grădină. Mai târziu apar flori de culoare albă la ardei, de culoare galbenă la tomate, tigva, lufa şi castraveţi, violacee la vinete, anghinare şi cardon ş.a.
Posibilităţi de utilizare a speciilor legumicole în scop ornamental
• Pentru realizarea covoarelor decorative, se folosesc specii de talie mică cum este salata cu frunze divers colorate şi aspect diferit, spanacul în asociere cu salata sau singur; • Pentru acoperirea unei porţiuni de teren, sau mascarea unui obiect de talie mică inestetic (gura de aerisire a fosei septice, capac de canalizare etc.), se folosesc plantele cu port târâtor (gazonante) cum este batatul, asociind diverse soiuri cu freunze colorate diferit, castravete amar, castravete ţepos, tigva, tărtăcuţele etc. • Pentru mascarea gardurilor şi a zidurilor inestetice, se folosesc fasolea urcătoare, castravete amar, castravete ţepos, lufa etc.
Culoarea fructelor Reprezintă un element decorativ important în perioada de maturare a acestora. Se remarcă tomatele, în special cele de tip cireaşă, care prezintă fructe de culoare roşie, roşie-vişinie, galbenă, albă, bicolore; ardeiul cu fructe de culoare roşie, portocalie, galbenă, violacee închisă; vinetele cu fructe de culoare violacee de diverse nuanţe, verde şi albă; tărtăcuţele cu fructe divers colorate folosite în aranjamentele de toamnă- iarnă, asociate cu specii floricole imortele; tigva cu fructe de culoare verde sau pestriţe în nuanţe de verde; castravetele ţepos şi castravetele amar, cu fructe portocalii, foarte atrăgătoare, mai ales în contrast cu frunzişul de culoare verde închis etc. Parfumul florilor În general plantele legumicole prezintă flori cu un parfum discret. Totuşi, sunt unele specii la care acet caracter este mai pregnant, cum este scorţonera, ceapa, salvia, rozmarin, busuiocul. Test de autoevaluare nr.5 a) Care sunt elementele prin care plantele legumicole sunt decorative?
b) Dati exemple de specii legumicole care decorează prin port, culoarea şi aspectul frunzelor.
c) Dati exemple de specii legumicole care decorează prin culoarea florilor şi a fructelor.
d) Care sunt posibilităţile de utilizare a speciilor legumicole în scop ornamental?
23
1.1.6. Tendinţele dezvoltării legumiculturii
Practicarea unei legumiculturi moderne, cu tehnologii performante, cu soiuri şi hibrizi de înaltă calitate, este posibilă decât în anumite condiţii şi anume:
o comasarea suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea producţiei legumicole; o cultivarea speciilor legumicole în sistemul fără sol, ca o alternativă foarte eficientă la sistemul tradiţional; o folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă genetică la boli şi dăunători şi cu potenţial productiv ridicat; o cultivarea unui număr mare de specii care să contribuie pe de o parte la realizarea unei surse de germoplasmă, dar şi la diversificarea sortimentului plantelor legumicole cultivate; o folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor prietenoase cu mediul, pentru obţinerea recoltelor mari la unitatea de suprafaţă; o introducerea pe scară largă a mecanizării, folosind maşini specifice, complexe, care să permită efectuarea la o singură trecere a 3-4 lucrări. În acest fel se reduce tasarea accentuată a solului şi consumul de energie; o perfecţionarea sistemului de cultură a plantelor legumicole în sere, prin înlocuirea solului, ca suport pentru creşterea plantelor, cu substraturi de natură organică sau anorganică şi cu soluţii nutritive; o dezvoltarea conceptului de combatere integrată şi biologică, în special la culturile din sere; o utilizarea bondarilor pentru polenizarea florilor în sere, renunţându-se la stimularea fructificării pe cale chimică; o extinderea suprafeţelor cultivate cu legume în adăposturi acoperite cu mase plastice, fiind mai economice decât serele, deoarece se reduc costurile aferente energiei termice; o aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, care duce la un consum scăzut de apă comparativ cu alte metode, apa ajungând la plante la momentul optim, prin sistemul automatizat. Odată cu irigarea se pot administra şi îngrăşămintele uşor solubile prin procedeul de fertirigare; o cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit (acoperit) cu paie, frunze sau folie de plastic de culoare închisă.
Rezumat Unitatea intitulată „Noţiuni introductive” cuprinde informaţii cu privire la importanţa cultivării plantelor legumicole din mai multe perspective. Legumele au o importanţă deosebită asupra organismului, deoarece, alături de fructe şi struguri, reprezintă principalele surse de vitamine. Furnizează organismului o serie de săruri minerale indispensabile bunei funcţionări, acizi organici, proteine, hidraţi de carbon, uleiuri eterice etc. Toate acestea contribuie la asigurarea unei stări de sănătate mai bune, ştiind din vremuri străvechi că legumele şi alte plante au capacităţi deosebite de prevenire şi vindecare a unor afecţiuni. Plantele legumicole sunt folosite în industria cosmetică la prepararea unor produse destinate îngrijirii şi înfrumuseţării corpului. Extractele din plantele legumicole se folosesc pentru parfumuri, produse pentru îngrijirea părului, a corpului (săpun, gel de duş), a cavităţii bucale etc. Pot asigura un decor deosebit în grădină, fie peisageră, fie utilitară, crescând atracţia către zonele unde se află aceste specii prin port, gradul de ramificare, aspectul şi culoarea frunzelor, culoarea florilor şi a fructelor la maturitatea deplină. Pe lângă toate acestea, plantele legumicole au o importanţă economică deosebită, prin producţiile obţinute, posibilitatea cultivării tot timpul anului prin diverse sisteme de cultură, valorificarea inclusiv a producţiei secundare, folosirea intensivă a terenului, posibilitatea exportării producţiei, eşalonarea veniturilor etc. 24
Unitatea de învăţare nr. 2 BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE
Obiective Cunoaşterea originii şi variabilităţii speciilor legumicole Însuşirea etapelor evoluţiei ontogenetice şi importanţa acestora pentru practică Importanţa cunoaşterii particularităţilor de creştere şi dezvoltare a plantelor legumicole, în relaţie cu tehnologia de cultură Clasificarea plantelor legumicole după diverse criterii şi caracterizarea grupelor de plante
Cultivarea legumelor în cele mai diverse sisteme, nu este posibilă decât în condiţiile cunoaşterii temeinice a biologiei speciei, a cerinţelor faţă de factorii de mediu şi de cultură. Un rol deosebit de important în fundamentarea particularităţilor biologice ale speciilor, l-a avut originea şi evoluţia plantelor legumicole de-a lungul timpului. Originea plantelor legumicole reprezintă un punct de plecare foarte important pentru studierea speciilor legumicole, atât din punct de vedere biologic cât şi ecologic. În decursul timpului plantele au evoluat continuu, ca răspuns al interacţiunii dintre organism şi mediul înconjurător şi a selecţiei de către om, a celor mai valoroase forme. Un exemplu foarte concludent privind evoluţia speciilor pornind de la formele sălbatice, se întâlneşte la varză. Pornind de la mai multe specii sălbatice care formau o rozetă de dimensiuni mici (Brassica rupestris, B. cretica, B. insularis) au apărut 7 forme cultivate de Brassica oleracea (fig. 2.1.) printr-un proces nu foarte simplu, în care s-au îngroşat anumite părţi din plante, care au denumit partea comestibilă. O variabilitate accentuată prezintă şi ridichiile, care de la o greutate de 20-30 g a rădăcinilor îngroşate, s-a ajuns la 30 kg/rădăcină; de asemenea, la această specie, foarte diferită este lungimea rădăcinilor, care variază de la câţiva zeci de centimetri, la peste un metru lungime. La castraveţi sunt soiuri şi hibrizi cu fructe mici (tip Cornişon, lungime până la 10-12 cm şi greutatea de 50-60 g) şi soiuri sau hibrizi cu fructe mari (lungime 30-40 cm şi greutatea 200-300 g); la dovleci variabilitatea este foarte evidentă, pornind de la fructele de dovlecei de 50-60 g până la fructele de dovleac care ating câteva zeci de kilograme, chiar sute. Originea plantelor legumicole este în mare măsură stabilită printr-un complex de studii aprofundate, cercetările stabilind 12 centre genice pentru plantele de cultură (fig. 2.2. şi tabelul 2.1.). În funcţie de zona climatică (temperată sau tropicală) şi de partea de plantă care se consumă, numărul speciilor legumicole cultivate este diferit (tabelul 2.2.). 2.1. Evoluţia plantelor legumicole evoluţia filogenetică; Evoluţia plantelor legumicole este privită sub 2 aspecte: evoluţia ontogenetică.
Evoluţia filogenetică se referă la etapele evoluţiei plantelor de-a lungul generaţiilor şi este influenţată de succesiunea condiţiilor de mediu din timpul fiecărei generaţii. Dacă condiţiile de mediu în care plantele s-au format se schimbă, apare un nou mod de manifestare, apar însuşiri şi caractere noi. Schimbări ale modului de manifestare se întâlnesc la unele soiuri de ceapă care s-au format în condiţii de zi lungă. Dacă acestea sunt cultivate în condiţii de zi scurtă, plantele nu formează bulb. Această manifestare este folosită pentru practică, pentru obţinerea cepei de stufat, care se cultivă toamna sau primăvara devreme, când zilele sunt scurte. Salata, spanacul, cultivate în condiţii 25
de zi lungă, formează o rozetăă de frunze şii trec rapid la stadiul de înflorire şi ş fructificare. Dacă se cultivă în perioadele cu zile scurte, plantele formează formeaz o rozetă foarte bogatăă de frunze, nu înfloresc, şi acest lucru se valorifică în practică practic pentru obţinerea inerea masei vegetative (a frunzelor) care se consumă. Intervenţia ia omului este evidentă evid în schimbarea condiţiilor iilor de mediu prin tehnologia de cultură,, ameliorarea plantelor, extinderea ariei de cultivare etc., mai ales dacă dac schimbarea succesiunii condiţiilor iilor de mediu apare cât mai aproape de începutul vieţii vie ii organismului. Omul prin intervenţiile sale, pe măsura sura aprofundării aprofund cercetărilor rilor de biologie moleculară şi ş ingineriei genetice, a făcut posibilă crearea de soiuri şi hibrizi cu calităţi şi însuşiri iri superioare, superioare la care se manifestă fenomenul heterozis, în prezent în legumicultură legumicultur acest fenomen se întâlneşte şte la circa 20 de specii (tomate, castraveţi, varză, ceapăă etc.).
Fig. 2.1 Schema evoluţiei ţiei speciilor vărzoase, v rzoase, pornind de la specii sălbatice: s 1 – specia sălbatică, 2 – formă ramificată, ă, 3, 4 – varza de Bruxelles, 5 – varza de frunze, 6 – varza de cocean, 7- ridiche, 8- gulie, 9 – varză roşie, roş 10 – varză creaţă, 11 – broccoli, 12 – broccoli, 13 – conopidă (Wien, 1977)
26
Fig. 2.2 Centrele de origine ale speciilor legumicole
Centrul Chino-japonez Indo-malaiezian Australia Indo-birmanez Asia centrală Orientul apropiat Mediteranean African Euro-siberian Sud-american Centro-american Nord-american
Tabelul 2.1. Centrele de origine a speciilor legumicole (Zhukovsky, 1968) Specii legumicole vinete, fasole, varză chinezească, varza de Pekin, castraveţii cu fructul mic, buretele de baie, ceapa de iarnă, pepenele galben etc. basella, Benincasa, fasolea (Vigna), vinete, castraveţi spanacul de Noua-Zeelandă vinete, castraveţi, lufa, ridichi, usturoi, sfeclă, morcov, spanac, ceapă, bob, pepene galben usturoi, bob, mazăre, pepene galben, praz anghinare, cardon, ţelină, fenicul, salată, ceapă, ridichi, praz, sparanghel, cicoare, scorţoneră, pătrunjel, revent vinete, castraveţi, usturoi, sparanghel, sfeclă, lobodă, cicoare, varză, creson de fântână, ridichi fasole, cartof, tomate, ardei dovlecei, fasole, tomate, ardei, cartof topinambur
27
Tabelul 2.2. Frecvenţa speciilor legumicole cultivate în funcţie de zona climatică Partea comestibilă a plantei % speciei din total Zona temperată Zona tropicală Rădăcina şi/sau axul 21 5 hipocotilului Rizomi, tuberculi, 13 22 bulbi Tulpini tinere şi lăstari Tulpini mature Frunze şi muguri Inflorescenţe Fructe Seminţe
5 1 29 4 17 10
11 2 19 9 21 9
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt speciile legumicole care reflectă cel mai bine fenomenul de evoluţie de-a lungul timpului?
b) Ce înseamnă evoluţie filogenetică?
c) Ce înseamnă evoluţie ontogenetică?
d) Care sunt centrele de origine ale speciilor legumicole?
Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor în cursul unei generaţii şi înregistrează 3 perioade de viaţă: 1. Perioada de sămânţă, care cuprinde 3 faze: - faza embrionară - se desfăşoară din momentul fecundării până la maturarea seminţelor. Noile organisme sunt foarte sensibile în această fază, prezintă cea mai mare plasticitate ecologică şi sunt strâns legate de planta mamă; - faza de repaus - durează din momentul în care seminţele devin mature din punct de vedere fiziologic, până când se declanşează procesul de germinare al acestora. În această fază procesele biochimice sunt mult încetinite, de aceea unele condiţii de mediu mai precare din perioada de păstrare, nu afectează viabilitatea seminţelor. Cu cât temperatura din perioada de păstrare este mai scăzută (4-5°C) şi umiditatea relativă mai mică, cu atât perioada de păstrare a seminţelor este mai mare. În această fază, seminţele trec prin 2 subfaze de repaus: repausul profund şi repausul forţat. Repausul profund începe imediat după recoltare şi se menţine o anumită perioadă de timp în funcţie de specie. Asigurarea unor condiţii optime de germinare nu pot duce la declanşarea procesului de germinare, întrucât repausul este considerat o necesitate biologică, iar germinarea seminţelor este posibilă după satisfacerea repausului. Repausul forţat urmează repausului profund şi apare datorită lipsei sau insuficienţei apei şi 28
căldurii. - faza de germinare - începe din momentul crăpării tegumentului seminal şi ţine până la formarea primei frunze adevărate. În această fază plantele manifestă cerinţe deosebite faţă de umiditate (apa având rol esenţial în hidratarea seminţelor şi plesnirea tegumentului), temperatură (trebuie atins cel puţin plafonul minim de temperatură de la care se declanşează germinarea seminţelor) şi oxigenul care este indispensabil, lipsa acestuia în substrat ducând la putrezirea seminţelor, asociat şi cu alte cauze (umiditate excesivă, temperatură scăzută etc.). După răsărire plantele sunt foarte sensibile, firave şi supuse unui proces de selecţie naturală foarte riguros. În această fază supravieţuiesc plantele viguroase care provin din seminţe sănătoase, mari, cu substanţe de rezervă suficiente pentru hrănirea embrionului. 2. Perioada de creştere vegetativă, care cuprinde 3 faze: - faza de răsad care durează de la apariţia primei frunze adevărate şi până la începerea depunerii substanţelor de rezervă în organele specializate. În această fază, hrana sintetizată de plante este folosită în exclusivitate pentru creşterile vegetative, iar raportul între procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie este aproape unitar (se consumă atât cât se produce). Pentru asigurarea creşterii normale în această fază, un rol important îl joacă factorii de vegetaţie (temperatura, lumina, umiditatea, hrana şi solul sau substratul) care trebuie să atingă valori apropiate de cerinţele speciei respective. - faza de acumulare a substanţelor de rezevă - începe din momentul în care surplusul de hrană sintetizat de plante, se depune în organe specializate. Acestea îşi modifică forma, dimensiunile şi devin părţi comestibile ale plantelor legumicole. Depunerea substanţelor de rezervă se face în frunze, acestea cresc în dimensiuni (salată, spanac, sfeclă de frunze, ţelină pentru frunze, basela etc.), în tulpini subterane (cartof), în tulpini aeriene (gulie), în fructe (tomate, ardei, vinete, bame, fasole etc.), în primordii de inflorescenţă, (conopidă, brocoli), în muguri (vărzoase) etc. - faza de repaus - este specifică plantelor bienale, trienale şi multianuale şi începe din momentul în care metabolismul plantei se reduce foarte mult datorită factorilor de mediu nefavorabili (temperatură scăzută, zile scurte). În această fază frunzele şi rădăcinile active mor, cu excepţia plantelor multianuale la care rădăcinile rămân active, însă procesele metabolice se desfăşoară într-un ritm foarte scăzut. Faza de repaus este şi o metodă de adaptare a plantelor perene la condiţiile de mediu, specifice ţării noastre, perenitatea fiind asigurată de către organele subterane în care se depozitează substanţele de rezervă. Intrarea în repaus mai este influenţată şi de acumularea acidului abscisic (Burzo, 1992) şi este controlată genetic. Ieşirea din repaus diferă cu specia şi este determinată de scăderea concentraţiei acidului abscisic în muguri, de temperatura scăzută care stimulează biosinteza giberelinelor, fapt care duce la întreruperea repausului . 3. Perioada de reproducere, care cuprinde 3 faze: - faza de îmbobocire care începe odată cu apariţia bobocilor florali şi se încheie cu maturarea celulelor sexuale (a gameţilor). Această fază se caracterizează prin creşterea suprafeţei de asimilaţie, schimbarea compoziţiei chimice a organelor vegetative, iar recoltarea părţilor comestibile trebuie să se facă înaintea apariţiei tulpinilor florifere. - faza de înflorire - durează din momentul maturării gameţilor până în momentul fecundării şi coincide cu deschiderea florilor la unele specii legumicole, dar se poate desfăşura şi înaintea deschiderii florilor; se impune alegerea corectă a momentului hibridării pentru obţinerea unor rezultate bune. - faza de fructificare - ţine din momentul fecundării şi până când seminţele devin mature din punct de vedere fiziologic şi independente de planta mamă. Aceasta este faza care încheie ciclul ontogenetic al plantelor dintr-o generaţie şi faza care începe noua generaţie. Plantele mamă de la speciile anuale, bienale şi trienale se epuizează, iar embrionii se fortifică şi aceştia vor forma noua generaţie. La speciile multianuale, în faza de maturare a seminţelor, în organele specializate se depun substanţele de rezervă asigurând perenitatea speciei. 29
Parcurgerea acestor perioade diferă cu specia şi anume: - la plantele legumicole anuale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie, faza de răsad - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare, suprapunerea fazelor fiind evidentă; - la plantele legumicole bienale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie - faza de răsad (plantele în primele faze) - faza acumulării substanţelor de rezervă - faza de repaus - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare; - la plantele legumicole multianuale se trece prin perioada de sămânţă şi a creşterii vegetative cu fazele aferente în primii doi ani, iar apoi în fiecare an planta înfloreşte şi fructifică normal. 2.2.Particularităţile creşterii şi dezvoltării Creşterea este un proces cantitativ, ireversibil, care contribuie la mărirea dimensiunilor plantelor (creşterea în înălţime, apariţia lăstarilor, creşterea frunzelor etc.). Acest proces este controlat genetic, dar foate mult influenţat de condiţiile de cultură (hrană, apă, căldură, lumină) şi determină apariţia tulpinii, frunzelor şi rădăcinilor. Dezvoltarea reprezintă un proces calitativ care conduce la apariţia organelor de reproducere. Florile din punct de vedere morfologic pot fi hermafrodite (solanacee, fasole, mazăre) şi unisexuate (cucurbitaceele). Majoritatea plantelor prezintă organele de reproducere bărbăteşti (staminele) şi organele femeieşti (pistilele) în aceeaşi floare (plante cu flori hermafrodite. Florile unisexuate (au un singur sex) pot fi pe plante monoice (flori unisexuate pe aceeaşi tulpină) sau pe plante dioice (flori bărbăteşti pe o plantă şi flori femeieşti pe altă plantă). Plante dioice sunt: spanacul, sparanghelul etc. Polenizarea florilor la plantele legumicole poate fi: - autogamă (autopolenizare) - când polenizarea are loc cu polen de la aceeaşi floare sau de la alte flori de pe aceeaşi plantă (polen propriu). Se întâlneşte la tomate, ardei, vinete, fasole, mazăre etc. - alogamă (încrucişată) - când polenizarea se face cu polen de la alte plante. Dacă polenizarea se face cu ajutorul insectelor procesul se numeşte polenizare alogamă entomofilă şi se întâlneşte la varză, ceapă, sparanghel etc. Dacă polenizarea se face cu ajutorul vântului, polenizarea este numită alogamă anemofilă (la spanac, sfeclă, lobodă). Plantele legumicole prezintă o serie de particularităţi privind creşterea şi dezvoltarea. La cucurbitacee întâlnim pe aceeaşi plantă atât flori bărbăteşti cât şi femeieşti, dar proporţia este diferită. Astfel, la unele soiuri, pe tulpina principală şi pe ramificaţiile de ordin inferior, se află mai multe flori bărbăteşti, iar pe ramificaţiile de ordin superior predomină florile femeieşti. Florile femeieşti se recunosc prin forma ovarului care este asemănătoare cu a fructului. Pentru a obţine un număr mai mare de flori fermele, deci un potenţial productiv mai mare, se efectuează ciupiri repetate care stimulează ramificarea. De asemenea, fructele apar şi cresc concomitent cu formarea de noi flori, frunze şi cu creşterea plantei. Există soiuri care formează fructe fără fecundare, procesul fiind denumit partenocarpie, iar fructele partenocarpice. De asemenea, există hibrizi care formează, atât pe tulpina principală, cât şi pe lăstari, numai flori femele, sunt foarte productivi şi se numesc numiţi hibrizi ginoici. La hibrizii ginoici nu este necesară ciupirea repetată a plantei pentru stimularea ramificării şi formarea florilor femele, făcându-se astfel economie de forţă de muncă la lucrările de întreţinere. La tomate, fasole şi mazăre există două tipuri de soiuri: cu creştere nedeterminată (prezintă în vârf un mugure vegetativ, fructele apar şi cresc concomitent cu creşterea tulpinii) şi cu creştere determinată (în vârf la un moment dat, mugurele vegetativ se transformă în mugure florifer şi se limitează creşterea în înălţime a plantei). La ardei, la punctul de ramificare al tulpinii apare de obicei o floare, care la culturile din sere se recomandă să fie îndepărtată încă din faza de boboc, pentru ca ramificaţiile să crească cât mai uniforme, dând posibilitatea alegerii a 3-4 mai viguroase, pentru conducerea plantelor. La conopidă, spanac, salată, ceapă verde etc., zilele scurte şi temperaturile mai scăzute 30
determină obţinerea părţilor comestibile de calitate şi cu perioadă mai lungă de menţinere în acest stadiu. Din contră, zilele lungi şi temperatura ridicată favorizează trecerea rapidă a plantelor din faza de creştere vegetativă în faza de fructificare, iar calitatea părtilor comestibile scade simţitor. Păstrarea usturoiului la temperaturi ridicate (peste 20°C) face ca plantele să nu formeze bulb; răsadul de ceapă plantat întârziat (la începutul îngroşării bulbului) nu mai formează bulb; arpagicul păstrat la 3-5°C sau la 15-18°C nu formează bulbi, doar tulpini florifere (fuşti). Test de autoevaluare nr.2 a) Care sunt cele 3 perioade ale evoluţiei ontogenetice?
b) Ce faze cuprinde perioada de sămânţă?
c) Ce faze cuprinde perioada de creştere vegetativă?
d) Ce faze cuprinde perioada de reproducere?
e) Care sunt particularităţile creşterii şi dezvoltării la unele specii legumicole şi ce importanţă au acestea pentru practică?
2.3. Substanţe bioactive folosite în legumicultură Substanţele bioactive în mare parte sunt sintetizate de plante, dar sunt obţinute şi pe cale chimică, prin sinteză, cu efecte foarte asemănătoare cu a celor naturale. Aceste substanţe se împart în următoarele grupe:
substanţe stimulatoare; substanţe retardante; substanţe inhibitoare; substanţe antitranspirante.
2.3.1. Substanţe stimulatoare În grupa substanţelor stimulatoare sunt cuprinse: - auxinele; - giberelinele; - citochininele. Auxinele sunt substanţe care controlează în principal procesul de creştere al plantelor. Acestea pot fi endogene (naturale), sintetizate de către plante şi acumulate în organele tinere (muguri, vârfuri de creştere). Pe baza auxinelor endogene au fost obţinute pe cale chimică o serie de compuşi asemănători ca structură şi ca mod de acţiune cu acestea. Rolul auxinelor este de a stimula creşterea în înălţime prin diviziunea şi elongaţia celulelor, formarea rădăcinilor şi creşterea capacităţii de absorbţie a apei şi elementelor minerale, creşterea fructelor, îngroşarea membranelor celulare, stimularea înrădăcinării butaşilor la speciile legumicole care se înmulţesc prin butaşi (batat), germinarea seminţelor şi stimularea fructificării. Dintre auxinele sintetizate pe cale artificială, o folosire mai largă au următoarele: ANA (acidul naftil acetic), AIA (acidul indolil acetic), IBA (acidul indolil butiric), BIB (beta indolil butiric),. Aceste substanţe se folosesc în doze foarte mici pentru a avea efectul de stimulare a unor 31
procese, în concentraţii mari pot deveni toxice. Astfel, AIA şi BIB se folosesc în concentraţie de 1200 mg/l, ANA 1-10 mg/l etc. Giberelinele sunt substanţe cu acţiune stimulatoare, descoperite şi izolate din ciuperca Gibberella fujikuroi. Giberelinele au fost depistate şi în seminţele şi rădăcinile speciilor leguminoase (mazăre, fasole), în tuberculii de cartof şi în seminţele imature de pepene verde. Pe cale artificială s-au creat până în prezent 23 de gibereline, cu acţiune asemănătoare celor sintetizate de către plante şi au fost notate cu GA de la 1 la 23, însă cele mai folosite sunt GA3, GA1, GA4 şi GA2. Acţiunea giberelinelor se manifestă prin accelerarea unor procese metabolice, contribuie la sintetizarea şi acumularea de auxine endogene, stimulează germinarea seminţelor, creşterea aparatului foliar, inducerea partenocarpiei la vinete, schimbarea raportului între florile femele şi florile mascule la cucurbitacee, provoacă înflorirea unor specii bienale (morcov, pătrunjel etc.) în primul an de cultură, determină modificări ale metabolismului plantelor (scade conţinutul în amidon, azot total şi proteine şi creşte conţinutul în acizi nucleici), se intensifică unele fenomene fiziologice (fotosinteza, respiraţia) ca urmare a creşterilor active şi a sporirii suprafeţei foliare etc. În urma tratării plantelor cu gibereline, consumul de apă creşte, iar plantele înregistrează o sensibilitate mai mare la secetă. Citochininele sunt substanţe stimulatoare sintetizate în rădăcini. Prima citochinină a fost identificată de Letham (1964) în seminţele imature de porumb şi a fost numită zeatină. Rolul citochininelor este de a preveni sau întârzia îmbătrânirea ţesuturilor, stimularea creşterii prin extensie şi diviziune celulară, formarea florilor şi a fructelor partenocarpice, înlăturarea dominanţei apicale, creşterea rezistenţei plantelor la stres (termic, hidric), la atacul bolilor şi dăunătorilor. Pe cale artificială s-au obţinut citochinine sintetice cu acţiune foarte asemănătoare cu a kinetinei. Cele mai folosite citochinine sunt: 1-2 difenilurea, 1-benzil-adenina, 8-a azochinetina etc. Acţiune stimulatoare manifestă şi vitaminele asupra germinării seminţelor, absorbţiei apei şi elementelor minerale, creşterii rezistenţei plantelor în condiţii de mediu mai precare, creşterii producţiei şi îmbunătăţirii calităţii fructelor etc. Dintre vitamine un rol mai important joacă vitaminele din complexul B, vitamina C şi PP. Produsele comerciale Biostimulatori de înrădăcinare Sprintene se foloseşte pentru stimularea creşterii sistemului radicular, prin înrădăcinarea mai profundă a plantelor şi creşterea capacităţii de ramificare, reducerea stresului transplantării prin formarea rapidă de rădăcini noi, adaptarea mai uşoară la noile condiţii de sol. Se aplică radicular şi foliar, în diferite fenofaze şi anume: înainte de semănat prin umectarea seminţelor timp de 2–4 ore, în soluţie cu concentraţia de 0,1 %, după răsărire pentru a stimula creşterea frunzelor şi a rădăcinilor în primele faze 0,1 %, după plantare, odată cu prima udare, folosind 3–5 l /ha, iar dacă aplicarea nu s-a realizat în condiţii optime, tratamentul se repetă după o săptămână. Când plantele sunt afectate de stres termic, datorat fie de temperatura ridicată şi insolaţia puternică, fie de temperatura scăzută ( îngheţ), se aplică 3 tratamente săptămânale, folosind 5 l / ha, stimulând refacerea acestora. Radifarm este un extract vegatal care conţine polizaharide, proteine şi polipeptide, îmbogăţit cu aminoacizi, vitamine şi kelaţi de fier şi zinc. Are rol stimulator în formarea şi ramificarea sistemului radicular prin stimularea sintezei hormonilor de la nivelul rădăcinilor, activează metabolismul plantelor prin acţiunea vitaminelor şi microelementelor, plantele suportă mai uşor stresul transplantării, stimulează fructificarea şi întregul proces de dezvoltare al plantelor. Se recomandă să se aplice două tratemente, cu condiţia ca soluţia să ajungă în zona rădăcinilor. Primul se aplică la repicat prin scufundarea rădăcinilor sau udarea ghivecelor cu o soluţie de Radifarm 0,3 %, iar al doilea prin distribuire odată cu apa de irigat ( 500 ml Radifarm / 1000 mp) sau prin udare locală, cu o soluţie în concentraţie de 0,25 %. Se foloseşte la tomate şi ardei, dar nu numai. 32
Radistim 1 este un stimulator de înrădăcinare folosit pentru butaşii erbacei ( tomate, batat, tarhon etc.), a cărui reacţie se manifestă prin creşterea procentului de butaşi înrădăcinţi, numărul şi lungimea rădăcinilor, protejarea de diferiţi agenţi patogeni, vigoare mai mare a plantelor. Se prezintă sub formă de pudră, în care se introduce baza butaşilor, dar pentru a avea efect, punerea butaşilor în substrat trebuie să se facă cu atenţie, pentru ca produsul să rămână cât mai mult pe baza acestuia. Poate fi şi sub formă lichidă. Razormin este un biostimulator pentru înrădăcinare, conţine macro şi microelemente, aminoacizi, polizaharide, care determină o creştere foarte bună a sistemului radicular, cu implicaţii pozitive asupra creşterii vegetative şi a fructificării plantelor. Induce absorbţia la nivelul sistemului radicular a nutrienţilor din sol, protejează plantele când se află în stare de fitotoxicitate sau de stres, are efect revitalizant şi prelungeşte perioada de vegetaţie, îmbunătăţeşte calitatea fructelor prin culoare şi conţinut în zaharuri, accelerează activitatea microbiologică a solului. Se aplică pe întreaga perioadă de vegetaţie, în concentraţie de 0,05 – 0,1 %. Biorootz stimulează creşterea numărului de microorganisme din sol, care provoacă o absorbţie mult mai mare a nutrienţilor, precum şi protecţia la diverse boli ale solului; mai mult, acest produs are efect inhibitor asupra mucegaiurilor, limitează răspândirea virusurilor, reduce poluarea, creşte capacitatea de absorbţie a îngrăşămintelor de către plantă cu cca 40%. Revital se foloseşte pentru stimularea formării rădăcinilor şi trecerea mai uşoară peste stresul transplantării la tomate, ardei şi vinete. Produsul se foloseşte în concentraţie de 0,05 % - 0,1 %. Aplicat în faze timpurii de vegetatie, accelerează şi intensifică creşterea rădăcinilor secundare care au rol important în procesul de absorbţie a apei şi substanţelor minerale, asigură o mai bună prindere a răsadurilor după repicat şi plantare, plantele sunt mai viguroase, fructificarea este mai abundentă, creşte rezistenţa la boli şi la diferiţi factori de stres, în special temperatura excesivă. Tecamin raiz Prin conţinutul în macroelemente, microelemente, aminoacizi şi alge marine îmbunătăţeşte procesele de germinare şi răsărire a plantelor, stimulează ramificarea rădăcinilor şi formarea perişorilor absorbanţi. Aplicarea produsului se face prin instalaţia de picurare sau prin procedeul de fertirigare la 5–7 zile după ce plantele au răsărit, cu o soluţie în concentraţie de 0,1–0,2 %. La plantare răsadurile se imersează într-o soluţie de 1 %, asigurând o prindere foarte bună şi o uniformitate ridicată a culturii din primele faze. Biostimulatori de creştere Cropmax este stimulator de creştere natural, care poate fi folosit la culturile din câmp, sere şi solarii. Conţine macroelemente, microelemente, vitamine, aminoacizi, hormoni şi enzime vegetale. Se foloseşte atunci când în sol este un conţinut scăzut de NPK şi microelemente, ph ridicat, temperatură scăzută şi activitate slabă a rădăcinilor, dezechilibru în sol între K, Ca, şi Mg sau când solul este slab aerat. Se aplică prin pulverizare fină, recomandat pe ambele feţe ale frunzei pentru o mai bună absorbţie şi în perioada din zi când activitatea fotosintetică este optimă. Se recomandă 1–3 tratamente în timpul perioadei de vegetaţie, folosind 500 ml–1000 ml / ha la fiecare tratament. Se poate aplica şi săptămânal, în concentraţie de 0,2 %, obţinând importante sporuri de producţie. Este compatibil cu majoritatea pesticidelor, mai puţin cu cele pe baza de cupru. Atonik este un stimulator de creştere care se absoarbe şi se translocă foarte rapid în plantă, intensifică translocarea sevei brute şi asimilatelor, creşte conţinutul în clorofilă, determină creşterea lăstarilor, înflorirea şi fructificarea, stimulează înrădăcinarea butaşilor, germinarea seminţelor, multiplicarea microorganismelor din sol şi contribuie la descompunerea materiei organice, ameliorând fertilitatea solului. Se foloseşte pentru umectarea seminţelor, tratarea bazei butaşilor pentru o mai bună înrădăcinare şi pentru stimularea înfloririi şi fructificării. Plantele tratate cu Atonik dau producţii mai mari, mai timpurii şi de calitate foarte bună. Se aplică de 2–4 ori în cursul unei perioade de vegetaţie, în funcţie de specie şi sistemul de cultură, în concentraţie de 0,025 % – 33
0,05 %. Mai concret, se aplică la ardeiul cultivat în solarii, pentru stimularea creşterii sistemului radicular, în concentraţie de 0,025 %; la cartof, pentru stimularea înfloririi, 0,5 l / ha; la castraveţi, pentru obţinerea de producţii timpurii în concentraţie de 0,05 % - 0,025 % (2,5 l / ha); la tomatele timpurii şi cultivate în solar, pentru creşterea producţiei, în concentraţie de 0,025 % ( 2,5 l / ha) . Maxicrop start conţine chelaţi Mg,Mn,Fe,Zn şi substanţe active selecţionate din extracte vegetale şi alge marine (100% Ascophyllum nodosum destinat stimularii creşterii vegetative). Se aplica numai foliar, de 2 ori, de la repicat până la înflorire, în concentraţie de 0,15–0,2 %. Kendal este un biostimulator care are în compoziţie extracte naturale, oligozaharide, săruri de potasiu şi glutation cu acţiune de autoapărare a plantelor şi de nutriţie, care creşte mecanismul de apărare natural al plantelor, stimulează procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor, previne şi reduce atacul de ciuperci şi bacterii patogene. Se aplică foliar, la interval de 10–15 zile, în cantitate de 1,5-2 l /ha. Se poate aplica şi local în concentraţie de 0,3 -0,4 %, cca 100–200 ml soluţie / plantă. Biostimulatori de legare a fructelor Auxigib este un fitoregulator sub formă de pulbere umectabilă, folosit pentru a stimula înflorirea rapidă şi concentrată, fructificarea şi partenocarpia. De asemenea, contribuie la revenirea plantelor afectate de temperaturi scăzute şi diminuarea pagubelor. Se aplică la tomate, în mod repetat, în timpul înfloririi, prin pulverizări asupra plantelor, cu soluţii în concentraţie de 0,6 – 0,65 %. Pentru revenirea plantelor afectate de ger ( cele care iernează sub formă de rozetă), imediat după îngheţ, dar înaintea începerii dezgheţului, se aplică stropiri cu soluţii în concentraţie de 0,75 – 0,85 %, cu efecte benefice asupra acestora. 36 c tipo b este fitoregulator de legare, favorizează fecundarea florilor, reduce căderea prematură a florilor şi nu determină deformarea fructelor. Se foloseşte la tomate şi vinete, prin pulverizare foarte fină pe flori, când sunt deschise, în cantitate de 1–5 ml / l , la pepenele galben 1– 2 ml/l, prin pulverizarea întregii plante, dar fără exces. Când se aplică la hibrizi, cantitatea de produs trebuie să fie mai mică. Adrop este un fitoregulator cu acţiune de legare a fructelor, stimulator şi cicatrizant. Produsul, bazat pe trei substante active de natură auxinică, poate fi folosit la o gamă largă de culturi, determinând precocitatea, creşterea şi uniformizarea fructificării, creşterea fructelor, reduce avortarea florilor, stimulează creşterea vegetativă şi productivă a culturii, are o acţiune cicatrizantă asupra ţesutelor vegetale lezate. Reduce pagubele datorate gerului, prin aplicarea unui tratament preventiv cu 24 ore înaintea apariţiei gerului şi se repetă dacă fenomenul persistă, sau imediat după apariţia acestuia. Se aplică sub formă de soluţii în concentraţie de 0,5 – 0,7 %. Stimolante 66 F este un stimulator vegetal care conţine activatori ai funcţiilor metabolice, provocând dezvoltarea plantelor şi îmbunătăţirea caracteristicilor calitative şi cantitative ale producţiei. Ajută la parcurgerea mai uşoară a fenofazelor de creştere şi fructificare, când plantele sunt în stare de stres şi stagnare fiziologică datorită îngheţului, aplicării tratamentelor fitosanitare în exces sau când acestea nu s-au aplicat. Betagib LG este un fitoregulator folosit pentru legarea florilor la vinete. Se foloseşte sub formă de soluţie, care se aplică când floarea este deschisă, prin pulverizare fină, în concentraţie de 0, 9 –1 %. Maxicrop SET conţine chelaţi de B şi Zn şi substanţe active selecţionate din extracte vegetale si alge marine (100% Ascophyllum nodosum), este destinat stimulării proceselor de înflorire şi legare a fructelor. Se aplică numai foliar, în perioada cuprinsă între înflorire şi legarea fructelor, de 1– ori, în concentraţie de 0,15 – 0,2 %. 2.3.2. Substanţele retardante Spre deosebire de substanţele stimulatoare care sunt naturale şi artificiale, substanţele retardante sunt în exclusivitate substanţe chimice. Acestea se produc la scară industrială, rolul lor asupra plantelor fiind de încetinire o anumită perioadă de timp a creşterii în înălţime, fără să 34
afecteze frunzele, florile sau fructele. Substanţele retardante acţionează asupra procesului de elongaţie a celulelor, stopând alungirea tulpinilor. Se aplică întotdeauna înaintea alungirii plantelor, deci preventiv, şi în general la speciile cu un ritm accelerat de creştere, predispuse alungirii. În practica legumicolă se aplică pe scară largă la tomate. Produse comerciale Cycogan se aplică la tomate în faza de răsad, odată sau de două ori, primul tratament efectându-se când plantele au 3-4 frunze bine formate. Concentraţia soluţiei de Cycogan este de 0,1% -0,15 %, se distribuie pe plante prin pulverizare foarte fină, cu aparate de stropit portabile. În urma tratării tomatelor cu Cycogan, plantele sunt mai viguroase, cu tulpina mai scurtă şi mai groasă, internodurile mai scurte şi cu o rezistenţă mult mai bună la temperaturi scăzute. Ridichiile de lună în faza de 2 frunze, tratate cu produse similare ( Cycocel) în concentraţie de 1000-2000 ppm au realizat un spor de producţie de 130%, la varză s-au obţinut căpăţâni mai îndesate şi o producţie mai mare, la pepenele galben o creştere a numărului de flori femele, sporuri de producţie la rădăcinoase, (Stan N., 1999) etc. Cycogan 40 LC în concentraţie de 0,05-0,1% folosit la tomate şi ardei asigură stimularea creşterii răsadurilor şi maturarea fructelor. Stabilan este un produs omologat pentru grâu, rapiţă şi tomate care se aplică prin pulverizare fină şi acţionează asupra taliei plantelor. Absorbţia produsului este destul de rapidă, cca 2-4 ore şi este condiţionată de umiditatea ridicată. La tomate, se aplică la răsaduri, având ca efect obţinerea de răsaduri de calitate mai bună, cu tulpini şi internoduri mai scurte, cu capacitate mai bună de fructificare şi fructe de calitate superioară. Se aplică preventiv, în concentraţie de 0,1 %, câte 1 l / 1 mp. Alar se foloseşte la culturile de tomate, ardei şi vinete în perioada de răsad, în concentraţie de 0,3% când acestea au 3-4 frunze, prin pulverizare fină pe frunze, prevenind alungirea acestora. Se poate aplica şi în cultură, în concentraţie de 0,25%, efectuând 3 tratamente, primul la 2-3 săptămâni de la plantare şi mai ales în perioada intrării fructelor în pârgă, la interval de 2-3 săptămâni, pentru stimularea înfloririi, creşterii procentului de legare a fructelor şi maturarea concentrată a acestora. Biostimulatori pentru maturarea fructelor Maxicrop quality conţine chelaţi de B, Mn, Fe, Ca şi substanţe active selecţionate din extracte vegetale si alge marine (100% Ascophyllum nodosum), destinat stimulării maturării fructelor şi obţinerii de fructe calitativ superioare, în ceea ce priveşte gustul, culoarea şi consistenţa. Se aplică foliar, la interval de 7–10 zile, începând de la formarea fructelor, până la recoltare, în concentraţie de 0,15 – 0,2 %. Brixer este folosit pentru a concentra şi a uniformiza maturarea, reducând numărul de treceri de recoltare. Are şi efect uşor desicant asupra resturilor vegetale, când recoltarea se face o singură dată. Conţine substanţe naturale (metianină, polizaharide, extrase de alge şi yucca) care accelerează procesele de maturare a fructelor, favorizează anticiparea coloraţiei şi determină acumularea zaharurilor. Aplicat pe cale foliară, prin pulverizare, îmbunătăţeşte substanţial nivelul calitativ al fructelor. Se recomandă două tratamente, primul cu 30 de zile înainte de recoltare, iar al doilea după 15 zile de la primul, în concentraţie de 0,2 – 0,3 %. Gerephon SL este un fitoregulator de sinteză pe baza de etefon, care după ce este absorbit în plantă, eliberează etilena, gaz produs în mod normal de către plantă, determinând stimularea maturarii fructelor. Se foloseşte în special la tomate, atât pentru industrializare, cât şi pentru consumul în stare proaspătă, cu scopul anticipării şi uniformizării maturării fructelor. Administrarea produsului se face atunci când 40 – 60 % din fructe s-au maturat, iar cele din ultima inflorescenţă au atins mărimea caracteristică cultivarului şi au culoarea verde, în cantitate de 3–4 l / ha. Când se doreşte concentrarea maturării, condiţionată de eliberarea terenului, pentru recoltarea fructelor mari şi mici, se aplică pulverizarea întregii plante, cu o soluţie în concentraţie de 0,2 – 0,25 %. 35
2.3.3. Substanţele inhibitoare Sunt substanţele chimice sau naturale care stopează acţiunea substanţelor stimulatoare, mergând până la oprirea creşterii plantelor şi intrarea acestora în repaus.
o o o o
Substanţe inhibitoare naturale Abscisin Cumarina Acidul cinamic Inhibitor β
Substanţe inhibitoare sintetice o Hidrazida maleică o Puromicina o Cloramfenicol
Substanţele inhibitoare se folosesc pentru a stopa încolţirea tuberculilor de cartof sau a bulbilor de ceapă şi usturoi. La cartof, după parcurgerea repausului, are loc încolţirea, când tuberculii îşi pierd însuşirile pentru consum, pierd în greutate, de aceea pentru prelungirea consumului în stare proaspătă trebuie să se intervină cu produse care inhibă încolirea. Hidrazida maleică se poate aplica atât în cursul perioadei de vegetaţie, cât şi în depozit (Sparenberg, 1981). Aplicată pe frunze, se absoarbe şi se translocă foarte repede în tuberculi, inhibând încolţirea pe o perioada de 6–8 luni (Zukel, 1957; 1963), iar culturile de cartof tratate cu hidrazidă maleică nu au fost influenţate în mod semnificativ, nici în ceea ce priveşte producţia la unitatea de suprafaţă, nici numărul de tuberculi. În schimb, încolţirea a fost foarte diferită, fiind evident efectul produsului, aplicat în cantitate de 10 l /ha, în 400 l apă, la care s-a adăugat o substanţă tensioactivă, Facet 0,05 %. De remarcat că, aplicarea produsului s-a efectuat la 84 zile de la plantare, uscarea frunzelor s-a produs după 39 de zile de la aplicare, iar recoltarea la 11 zile de la uscarea acestora. Foarte important de apreciat că, nivelul reziduurilor din tuberculii trataţi cu hidrazidă maleică, 10 l / ha, au fost cuprinse între 10 -18 ppm ( Caldiz et al, 1999), faţă de 20 ppm, la o doză de 12 l / ha (Caldiz et al., 1997), doza maximă admisă fiind de 50 ppm. Hidrazida maleică, se poate aplica şi la ceapă şi usturoi în concentraţie de 0,3-0,4% cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare, grăbind maturarea bulbilor şi sporind capacitatea de păstrare a acestora; Antak se poate folosi pentru copilitul pe cale chimică la tomate în concentraţie de 5%, când copilii au 2-3 cm lungime; Keim stop este inhibitor al încolţirii cartofilor, preveni şi reduce încolţirea pe durata păstrării. Se aplică numai la tuberculii sănătoşi şi zvântaţi, care se aşează în straturi de 5–10 cm grosime, se pudrează cu Keim Stop, 1 kg / tonă şi se acoperă cu hârtie. Are o acţiune sistemică şi efect de blocare a sintezei de proteine şi acizi nucleici, stopează formarea şi/sau creşterea epicotilelor şi a rădăcinilor. Solenid se aplică numai în depozite, în vederea prevenirii încolţirii cartofilor de sămânţă. Solenid determină creşterea rezistenţei la boli a cartofilor, reduce pierderile de apă şi substanţă uscată, creşte perioada de păstrare, se menţine aspectul comercial al cartofilor. Se aplică în doză de 2 kg/tonă. Se găseşte sub formă de pulbere sau lichid. Cartofin se aplică pentru prevenirea încolţirii cartofilor de consum depozitaţi în spaţii obişnuite, în cantitate de 2 kg/tonă. Pentru o bună pătrundere a pulberii în masa de cartofi, aceştia se aşează în straturi de cca 10 cm grosime, peste care se aplică produsul. Pentru a creşte efectul produsului, ultimul strat se acoperă cu hârtie sau alte materiale. Soluţiile de substanţe bioactive trebuie pregătite foarte corect, cu o mare responsabilitate pentru a preîntâmpina unele efecte nedorite. Pentru aceasta este necesară alegerea unei concentraţii corespunzătoare conform datelor din literatura de specialitate, măsurarea atentă a cantităţii de produs la balanţa de precizie sau în cilindri gradaţi (pentru lichide), amestecarea foarte bună până la dizolvarea produselor şi obţinerea unei suspensii omogene, măsurarea cantităţii de apă pentru a obţine concentraţia dorită şi aplicarea imediată, pentru a evita precipitarea unor substanţe. Se aplică prin pulverizare fină sau prin îmbăierea inflorescenţelor (stimularea fructificării) în vase cu soluţie 36
stimulatoare. De asemenea, asupra plantelor se aplică şi alte substanţe, care acţionează asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. Se cunosc produsele din gama Corona, cu specificitatea "Factorul PRX", microelemente chelate, cu aplicarea foliară. Factorul PRX, stimulează coeficientul de absorbţie al elementelor nutritive la nivelul frunzei, intensifică fotosinteza şi prelungeşte viaţa cloroplastelor şi a frunzelor. Stimulează producerea de fitoregulatori în plantă şi au actiune sistemică. Produsele Corona determină absorbţia rapidă la nivel foliar şi menţinerea frunzelor verzi, stimularea fotosintezei, stimularea producerii de către plante a unei cantităţi mai mari de fitoregulatori, stimularea procesului de tuberizare, prin aportul de potasiu, stimularea creşterii vegetative, a înfloririi, legării fructelor şi creşterii acestora. Produsele KSC au acţiune de restabilire a proceselor fiziologice la nivelul sistemului radicular, determină creşterea acestuia, măreşte capacitatea de absorbţie a apei şi elementelor nutritive, creşte rezistenţa la boli, cantitatea şi calitatea producţiei, plantele sunt mai protejate contra stresului hidric şi osmotic.Gama KSC Produsele Fertiactyl stimulează demarajul culturilor printr-o bună înrădăcinare, creşte disponibilitatea elementelor nutritive din sol, favorizând o absorbţie bună a elementelor nutritive, creşte rezistenţa plantelor la stresul termic, hidric şi osmotic, protejează plantele contra îmbătrânirii premature, stimulează apariţia de noi organe şi acumularea substanţelor nutritive de rezervă în organele specializate. Fitohormonii se folosesc şi în lucrările de multiplicare in vitro a plantelor, aceştia având un rol esenţial în obţinerea de noi plante. Se folosesc singuri sau în combinaţie, în concentraţii foarte mici şi bine stabilite, pentru faza la care se folosesc. Vtaminele un rol important la culturile in vitro, fiind folosite în toate mediile de cultură, deoarece ţesuturile cultivate in vitro nu sunt capabile de sinteza vitaminelor. Vitaminele sunt temolabile (distruse odată cu sterilizarea mediului de cultură), dar reziduurile rămase au rol pozitiv asupra culturii. Vitaminele folosite sunt: tiamina care determină creşterea biomasei celulare şi a ţesuturilor; riboflavina, piridoxina, acidul nicotic, acidul pantotenic, acidul ascorbic, biotina şi tocoferolul. Etilena a fost acceptată mai târziu ca fitoregulator şi are rol în prosesele metabolice ale plantelor, cu rol în stimularea maturării fructelor, creşterea permeabilităţii membranelor plasmatice, intensificării proceselor oxidative, biodegradarea clorofilei etc. Inhibă extensia celulară, stimulează transportul auxinei, induce senescenţa ţesuturilor, stimulează căderea frunzelor şi fructelor. Alte produse comerciale cum sunt: Bionat 2, Bionex, Elstim, Elrom. Acestea, folosite în combinaţie cu Fosfertil, în cultura ardeiului gras, au contribuit la creşterea greutăţii medii a fructelor şi a producţiilor medii la unitatea de suprafaţă ( Berar V., Poşta Gh, 2008). Rezultate similare s-au obţinut şi la tomate. 2.3.4. Substanţe adjuvante Substanţele adjuvante sunt produse auxiliare cu rol important asupra creşterii acţiunii pesticidelor, mai ales când condiţiile de mediu sunt nefavorabile, şi prevenirii pierderii producţiei (mazăre). Îmbunătăţesc absorbţia produselor foliare la nivelul stomatelor, prin reducerea tensiunii active a soluţiilor apoase. Soluţia în care se adăugă aceste produse, pătrunde mult mai uşor şi mai repede în interiorul părţilor aeriene ale plantelor, ceea ce face ca efectul produselor din amestec să fie mai bun şi mai rapid. Silwet Gold este un adjuvant de ultimă generaţie din categoria organosiliconilor numiţi “superspreaders”, recomandat pentru aplicare în concentraţii cuprinse între 0,01-0,15% în funcţie de culturi, volumul de soluţie şi produsele din amestec. Pentru culturile de câmp, doza uzuală este de 0,1 l/ha în 100-200 l apă. Concentraţiile de 0,15% se folosesc pentru amestecurile cu produse sistemice sau erbicide totale neselective. Pentru amestecul cu produse de contact, se recomandă cuprinse între 0,01-0,1%,în funcţie de culturi. folosirea în concentraţii La culturile legumicole, concentraţia este de 0,025 – 0,05 %. Se mai folosesc Trend 90 şi Lido 90 S. 37
Test de autoevaluare nr.3 a) Câte grupe de substanţe bioactive cunoaşteţi? b) Care sunt substanţele stimulatoare şi ce rol au?
c) Cum caracterizaţi substanţele retardante? d) Ce rol au substanţele inhibitoare?
2.4. Clasificarea plantelor legumicole Numărul foarte mare de plante care se pot consuma (peste 250 de specii) a impus la un moment dat o împărţire a acestora după anumite criterii, pentru a putea fi mai uşor urmărite şi studiate. În România, în prezent, se cultivă în jur de 40 de specii de plante legumicole care deţin ponderea suprafeţelor ocupate cu legume şi circa 25-30 de specii care se cunosc mai puţin şi care ocupă suprafeţe foarte mici (scorţoneră, barba caprei, fenicul, ţelină şi sfeclă de peţiol, sparanghel, andive, asmăţui, batat, varză de Bruxelles, broccoli etc.). după familia botanică; după partea comestibilă; Plantele legumicole se pot clasifica după durata de viaţă; după mai multe criterii astfel: după tehnologia de cultură. 2.4.1. Clasificarea după familia botanică Plantele legumicole aparţin unui număr mare de familii botanice, acestea fiind grupate după unele particularităţi comune. Acest criteriu de clasificare are un puternic caracter ştiinţific, întrucât permite încheierea unor acorduri, proiecte de colaborare cu specialişti din străinătate, pornind de la denumirea ştiinţifică a speciei, pentru a nu crea confuzii. Nu prezintă importanţă practică. Familia botanica Plante legumicole Solanaceae tomate, ardei, vinete Cucurbitaceae castraveţi, pepeni, dovlecei Umbeliferae morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, mărar Cruciferae varză, conopidă, ridichi, gulie Liliaceae ceapă, usturoi, praz, sparanghel Leguminoasae mazăre, fasole, bob Chenopodiaceae sfeclă, spanac, lobodă Compositae salată, cicoare, anghinare Malvaceae bame Polygonaceae ştevie, măcriş, revent Labiatae cimbru, cimbrişor Aizoaceae spanac de Noua Zeelandă Agaricaceae ciuperca albă Coprinaceae Coprinus comatus Mull ex Fr. grax Polyporaceae Pleurotus ostreatus, P. florida, P. cornucopiae, P. sajor-caju Strophariaceae Stropharia rugosa Farlow Kuhner Gramineae porumbul zaharat
38
2.4.2. Clasificarea după partea comestibilă După partea comestibilă plantele legumicole se împart în: plante legumicole de la care se consumă rădăcina: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelina pentru rădăcină, scorţoneră, nap etc. La aceste specii rădăcina creşte în dimensiuni datorită hipertrofierii ţesutului parenchimatic, se îngroaşă şi capătă forme diferite: cilindrice, ovale, sferice etc. În ţesutul conducător, se acumulează apa şi substanţele minerale de rezervă, de tipul amidonului, inulinei, zaharurilor, care asigură supravieţuirea speciilor mai mulţi ani, majoritatea dintre ele fiind bienale sau perene. Plantele mai puţin cunoscute şi cultivate la noi în ţară din această grupă sunt: scorţonera, barba caprei, napul, brojba, care nu necesită o tehnologie specială de cultură. Se consumă de obicei sub formă de salată, garnituri etc. Pentru aceasta rădăcinile se spală, se aleg cele mai sănătoase, se îndepărtează epiderma şi se fierb. Se taie cubuleţe, se amestecă cu maioneză sau diverse sosuri şi apoi se consumă. Batatul se poate folosi în cofetărie şi patiserie la prepararea diverselor creme sau se taie felii subţiri, se prăjeşte în ulei şi se obţin chipsuri. plante legumicole de la care se consumă tulpina: gulia, ceapa, usturoiul, prazul. Depunerea substanţelor de rezervă are loc fie în partea aeriană a acesteia, deasupra coletului (gulie), în părţile terminale ale lăstarilor subterani (stoloni) unde se depune în special amidon (cartof), fie în partea subterană denumită şi bulb (ceapă, usturoi etc.). La această ultimă grupă de plante, tulpina este comprimată şi are forma unui disc pe care sunt prinşi mugurii vegetativi şi frunzele cărnoase sau tunicile în care se depozitează zaharuri, uleiuri eterice, fitoncide, substanţe albuminoide etc. De la usturoiul verde, ceapa de Egipt, ceapa de tuns, ceapa de iarnă, praz, se consumă tulpina falsă reprezentată de părţile bazale ale frunzelor verzi în formă de tunici suprapuse şi etiolate, care cresc în dimensiuni prin acumularea substanţelor nutritive de rezervă. plante legumicole de la care se consumă peţiolul şi teaca frunzei îngroşată: revent, sfecla de peţiol (mangold), ţelina de peţiol, cardon, fenicul, etc. Aceste specii se caracterizează prin aceea că, substanţele nutritive de rezervă se depun în peţiolul frunzei, acesta creşte în dimensiuni, capătă însuşiri oganoleptice specifice fiecărei specii şi devine fraged. Astfel, peţiolii de revent au gust acrişor şi se folosesc la prepararea compoturilor, dulceţurilor, peltelelor etc.; gust dulce şi aromă foarte plăcută prezintă teaca îngroşată a frunzei la fenicul, care se consumă atât în stare crudă, în salate de crudităţi asortate, cât şi fiartă şi amestecată cu maioneză sau sosuri albe, constituind o garnitură foarte gustoasă. plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi şi etiolate: salata de frunze, spanacul, basella, ceapa şi usturoiul, scarola, spanacul de Noua Zeelandă, varza de frunze, mărarul, pătrunjelul de frunze, leuşteanul, măcrişul etc. Aceste legume mai poartă denumirea şi de verdeţuri. În această grupă practic pot intra toate acele plante ale căror frunze nu sunt toxice şi care posedă însuşiri organoleptice acceptabile. Limbul fruzelor are forme şi mărimi diferite în funcţie de specie, dar în funcţie de cantitatea de asimilate depozitate, poate avea o consistenţă pieloasă (basella, spanacul de Noua Zeelandă) sau fină (loboda, salata de frunze, mărarul), conţinut în uleiuri eterice (pătrunjel, mărar, ţelină, rosmarin) care duc la creşterea valorii condimentare, alimentare şi terapeutice a legumelor precum şi alte elemente nutritive (vitamine, compuşi pe bază de Fe, Mg). Aceste legume se recomandă să se consume cu preponderenţă primăvara devreme, pentru refacerea necesarului de vitamine şi săruri minerale a organismului, privat în timpul iernii de aceste elemente esenţiale ale vieţii. Aceste specii nu necesită tehnologii speciale de cultură, nu sunt pretenţioase faţă de condiţiile de mediu, se înmulţesc în mod obişnuit prin seminţe. plante legumicole de la care se consumă lăstarii: sparanghelul. Aceştia cresc în fiecare an din mugurii de pe rizomi şi se consumă fie etiolaţi (deci se recoltează imediat ce au apărut la suprafaţa solului), fie verzi de la soiurile şi hibrizii care îşi păstrează turgescenţa şi frăgezimea acestora, în condiţii de lumina. plante legumicole de la care se consumă mugurii terminali sau axilari cu creştere activă şi închisă: varză albă, varză creaţă, varză roşie, varză de Bruxelles, salata de căpăţână, 39
andivele. Ca urmare a selecţiei repetate, aceşti muguri s-au hipertrofiat, şi-au modificat forma şi dimensiunile avute anterior depunerii substanţelor de rezervă, poartă denumirea de căpăţână şi au cerinţe relativ reduse faţă de factorii de mediu. Din această grupă mai puţin cunoscută este varza de Bruxelles care prezintă în vârful tulpinii un mugure activ şi deschis, ceea ce conduce la o tulpină înaltă de peste 1 m, iar lateral, la axila fiecărei frunze apar verzişoarele de mărimea unei nuci, aşezate în spirală pe tulpină. Se consumă de regulă preparată ca sufleu, pane, cu maioneză, cu sos de tarhon etc. plante legumicole de la care se consumă inflorescenţa: anghinare, conopidă, brocoli. Substanţele de rezervă se depun în primordiile de inflorescenţă, pedicelii florali, baza receptacului sau în bractei, rezultând în final nişte căpăţâni false. Anghinarea şi brocolii pe lângă proprietăţile terapeutice, au şi o serie de însuşiri organoleptice care fac să fie apreciate de consumatorii din vestul Europei şi nu numai. Astfel, anghinarea este cunoscută din timpuri foarte vechi la popoarele din bazinul mediteranean (Italia, Spania, Franţa) unde se cultivă pe suprafeţe întinse şi face parte din sortimentul de bază al acestor ţări. Anghinarea este o plantă perenă, care prezintă frunze mari, lung peţiolate, puternic sectate, de culoare cenuşie, are capacitate bună de lăstărire, fiecare lăstar purtând în vârf o inflorescenţă. Partea comestibilă se poate consuma în moduri foarte diferite şi anume: ca murătură, la cuptor, anghinare umplută, sufleu etc. Brocoli este foarte asemănătoare cu conopida, se consumă la fel ca şi aceasta. Deosebirea între cele două specii constă în aceea că broccoli prezintă butonii florali într-un stadiu mai avansat de dezvoltare decât conopida, are culoare verde şi este mai fină la gust. Nu se pretează la conservare prin murare. plante legumicole de la care se consumă fructele: tomate, ardei, castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, fasole pentru păstăi, mazăre pentru păstăi etc. De-a lungul timpului, fructele aparţinând speciilor acestei grupe, au devenit mai mari, mai suculente şi mai aromate, decât atunci când plantele au început să fie cultivate. plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazăre, fasole, bob şi majoritatea plantelor aromatice şi condimentare (mărar, anason, coriandru, fenicul, chimen etc.). La aceste specii acumularea substanţelor de rezervă se face numai în seminţe, care la maturitatea tehnică prezintă un volum mai mare, creşte concentraţia în uleiuri eterice şi capătă un gust specific. 2.4.3. Clasificarea după durata vieţii Plantele legumicole au durata de viaţă şi perioada de vegetaţie diferită în funcţie de particularităţile botanice, biologice şi morfologice. REŢINE!!! Durata de viaţă reprezintă perioada de timp care trece de la perioada de sămânţă a unei generaţii, până la perioada de sămânţă a generaţiei următoare. Perioada de vegetaţie reprezintă perioada de timp de la răsărirea plantelor, până la recoltarea primelor părţi comestibile tipice.
După durata de viaţă, plantele legumicole se împart astfel: plante anuale, plante bienale; plante trienale; plante perene. Plantele anuale sunt plantele care parcurg întreg ciclul de viaţă în cursul unui singur an. Apartenenţa speciilor la diferite familii botanice, determină pretenţii diferite faţă de factorii de mediu şi prezintă particularităţi de creştere şi dezvoltare specifice fiecărei specii. Unele plante 40
anuale (castraveţi, tomate), dacă se cultivă în condiţii cât mai apropiate de cele în care s-au format (regiunile sudice ale globului) sau în sere, pot creşte şi fructifica mai mulţi ani la rând, comportându-se ca plante perene. Sunt plantele anuale: tomatele, ardeiul, vinetele, castraveţii, dovleceii, mazărea, fasolea, spanacul, loboda, salata, mărarul, bamele, ridichiile de lună, conopida etc. Plantele bienale îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe parcursul a doi ani de zile. Din această categorie fac parte: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ceapa ceaclama şi de apă, varza etc. În primul an de cultură se porneşte de la sămânţă, se întreţine cultura după tehnologia specifică, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie, se obţin părţile comestibile (bulbi, rădăcini îngroşate, căpăţâni etc.), din care o parte se folosesc pentru consum, iar o parte (cele tipice soiului sau hibridului) se folosesc ca plante mamă, în vederea obţinerii seminţelor. În anul al doilea, se înfiinţează culturi semincere cu material sortat şi păstrat în acest scop, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin seminţele. Schematic ciclul de viaţă al plantelor bienale este următorul: o anul I - sămânţă - perioada de vegetaţie - obţinerea părţii comestibile, o parte destinată consumului şi o parte ca plante mamă; o anul II - plante mamă - perioadă de vegetaţie - sămânţă. În general, plantele bienale se caracterizează printr-o rezistenţă mai mare la temperaturi scăzute, culturile înfiinţându-se primăvara foarte devreme, când în sol temperatura este de 3-4°C (la speciile care se seamănă direct) şi ceva mai târziu la plantele la care se foloseşte răsad (vărzoase). În general, plantele bienale nu sunt pretenţioase faţă de tehnologia de cultură, necesitând lucrări de îngrijire obişnuite. Cele cu răsărire greoaie (umbelifere) necesită terenuri curate de buruieni şi care nu formează crustă, pentru a nu împiedica răsărirea uniformă a plantelor. Plantele trienale sunt reprezentate de ceapa de arpagic, care necesită 3 ani pentru parcurgearea tuturor etapelor. Astfel, în primul an, se înfiinţează cultura pornind de la sămânţă, obţinându-se arpagicul, după o tehnologie specifică. În anul al II-lea, cultura se înfiinţează prin plantarea arpagicului, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin bulbii de ceapă. Din aceştia o parte se folosesc pentru consum, sau se păstrează, iar o altă parte se folosesc pentru înfiinţarea culturilor semincere. În anul al III-lea, se plantează bulbii de ceapă, se execută lucrările de îngrijire specifice semincerilor de ceapă şi se obţin seminţele. Schematic, ciclul agrobiologic al cepei de arpagic este următorul: Anul I: sămânţă – perioada de vegetaţie arpagic
Anul II: arpagic perioada de vegetaţie bulbi
Anul III: bulbi (plante mamă) - perioada de vegetaţie sămânţă Plantele perene sunt plante legumicole care au o durată de viaţă de câţiva ani. Se caracterizează prin aceea că, în fiecare primăvară îşi reiau creşterea, fructifică, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie partea aeriană piere, perenitatea speciei fiind asigurată prin intermediul organelor subterane, în care se depozitează substanţele de rezervă. Plante perene sunt: sparanghelul, anghinarea, hreanul etc. În general, sunt plante rezistente la temperatură scăzută (pot suporta temperaturi de -20°C şi 41
chiar mai mult), vegetează primăvara foarte devreme, fiind folosite în cura de verdeţuri (ştevia, măcrişul, urzica etc.) şi se prelungeşte perioada de vegetaţie până toamna târziu. Se cultivă după tehnologii diferite, unele (sparanghelul) necesitând lucrări de îngrijire cu totul speciale. 2.4.4. Clasificarea după tehnologia de cultură Acest criteriu de clasificare are la bază elementele comune mai multor specii legumicole, privind modul de înfiinţare şi întreţinere al culturii. Are un pronunţat caracter practic, întrucât oferă informaţii precise privind cultura uneia sau altei dintre specii. Plantele legumicole se împart în mai multe grupe: rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină de rădăcină, sfeclă roşie, ridichi, scorţoneră, barba caprei). Aceste specii se cultivă prin semănat direct (cu excepţia ţeliei), prezintă seminţe mici (excepţie sfecla şi ridichiile), necesită o pregătire foarte bună a patului germinativ şi o umiditate corespunzătoare în sol, mai ales la umbelifere. La acestea, datorită conţinutului ridicat în uleiuri eterice, hidratarea seminţelor este mai greoaie, de aceea pentru o răsărire uniformă şi optimă apa are un rol esenţial. Aceste specii se seamănă primăvara devreme. bulboase (ceapa, usturoiul şi prazul). Aceste specii se pretează la înfiinţarea culturilor toamna, înainte de venirea îngheţului (ceapă, usturoi pentru stufat) sau primăvara foarte devreme, nefiind pretenţioase faţă de căldură. Înfiinţarea culturilor se face prin semănat direct (ceapa ceaclama) prin răsad (ceapa de apă şi praz) şi prin plantarea arpagicului (ceapa de arpagic) sau a bulbililor (usturoi, ceapă eşalotă). Necesită o bună pregătire a terenului atât pentru semănat cât şi pentru plantat, se cultivă după o tehnologie simplă, dar cu respectarea tuturor verigilor tehnologice. vărzoase (varza albă, varza roşie, varza chinezească, varza de Bruxelles, conopida, brocoli, gulia etc.). Toate aceste specii se cultivă prin plantarea răsadului, în cultură de primăvară sau de toamnă (varza albă, conopida, brocoli) sau într-un singur ciclu (varza roşie, varza de Bruxelles, gulia etc.). Nu sunt pretenţioase faţă de căldură, unele se pretează la cultura succesivă (varza albă, conopida), altele la cultura asociată (gulia, varza albă) cu rezultate foarte bune. Sunt pretenţioase faţă de apă, de aceea trebuie să se ţină cont de amplasarea culturilor în apropierea surselor se apă. păstăioase (mazăre, fasole, bob, bame). Se caracterizează printr-o capacitate foarte bună de fixare a azotului din atmosferă, prin bacteriile fixatoare de azot care îmbogăţesc solul în acest element, de aceea sunt considerate cele mai bune plante premergătoare pentru toate celelalte specii legumicole. Se cultivă prin semănat direct, primăvara foarte devreme (mazărea şi bobul) şi ceva mai târziu fasolea, deoarece este mai pretenţioasă faţă de căldură (temperatura minimă de germinare este de 8-10°C). Se pretează la succesiuni de culturi. Bamele sunt foarte pretenţioase la căldură, de aceea se seamănă după 15 mai în zona de sud a ţării. solano-fructoase (tomate, ardei, vinete) - Sunt specii legumicole pretenţioase la căldură, se pretează la toate sistemele de cultură (câmp, spaţii protejate, sere, răsadniţe), se înfiinţează preponderent prin plantarea răsadului, după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară, dar şi prin semănat direct (tomatele de vară-toamnă). Prezintă cea mai mare importanţă economică, se cultivă pe cea mai mare suprafaţă şi în toate zonele de cultură a plantelor legumicole. bostănoase (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi). Aceste specii manifestă pretenţii ridicate faţă de factorii de vegetaţie, în special faţă de temperatură, se cultivă atât prin semănat direct cât şi prin răsad (pepenii verzi numai pentru cultura timpurie). Se caracterizează printr-un ritm accelerat de creştere, răsărirea are loc la câteva zile, dacă temperatura şi umiditatea sunt la parametrii optimi. Se pretează la cultura în câmp, solarii şi sere (cu excepţia pepenilor verzi). verdeţuri (salată, spanac, pătrunjel, mărar, ţelină şi sfeclă de peţiol, cicoare, basella etc.). Se cultivă prin semănat direct sau prin răsad (salată, cicoare etc.). Au perioadă de vegetaţie diferită, ceea ce permite folosirea acestora în succesiuni de culturi, culturi asociate etc. Se cultivă toamna şi primăvara devreme. tuberculifere (cartof, batat). Sunt specii care se înmulţesc în exclusivitate pe cale vegetativă. La temperaturi sub 0°C partea aeriană piere. Necesită soluri uşoare, bine aprovizionate 42
cu apă şi elemente nutritive, necesită bilonare. aromatice şi condimentare. Sunt specii care se cultivă pe suprafeţe foarte mici, prin semănat direct, conţin uleiuri eterice, necesită un pat germinativ foarte bine pregătit şi umiditate suficientă în sol pentru asigurarea unei răsăriri uniforme. Dintre acestea amintim: anasonul, coriandrul, cimbrul, chimenul, feniculul etc. perene (sparanghel, ştevie, măcriş, revent). Se caracterizează prin accea că ocupă terenul câţiva ani, nu intră în asolamentul legumicol, se înmulţesc de obicei pe cale vegetativă, se cultivă după o tehnologie destul de simplă (la sparanghel se aplică unele lucrări specifice). ciuperci şi porumb zaharat sunt o grupă aparte. Se cultivă după tehnologii specifice şi foarte diferite, prezintă importanţă economică foarte diferită. Test de autoevaluare nr. 4 a) Care sunt criteriile de clasificare a plantelor legumicole?
b) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după partea comestibilă?
c) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după durata vieţii?
d) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după tehnologia aplicată?
Rezumat Cunoaşterea biologiei speciilor legumicole prezintă o importanţă majoră în viaţa acestora, deoarece aplicarea tehnologiei de cultură trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile speciei, cu condiţiile în care aceasta s-a format şi evoluat de-a lungul timpului. În cadrul speciilor legumicole, s-au înregistrat o evoluţie şi o variabilitate mare de-a lungul timpului, ceea a condus la cultivarea a peste 250 de specii. Acest aspect este foarte evident la grupa legumelor vărzoase, unde pornind de la specia sălbatică, au fost obţinute mai multe varietăţi, respectiv varza albă, conopida, gulia, varza de frunze, varza de Bruxelles, broccoli, varza de cocean etc. Acest lucru s-a realizat prin selectarea acelor forme la care depunerea substanţelor nutritive de rezervă s-a făcut în diferite organe ale plantei, care au devenit părţi comestibile. De asemenea, alte exemple sunt la ridichi, castraveţi, dovleci şi dovlecei, tomate, ardei etc. Originea speciilor legumicole şi cunoaşterea centrelor genice sunt foarte importante, deoarece, în funcţie de originea acestora, plantelor trebuie să li se asigure condiţiile de mediu corespunzătoare. Fiecare specie legumicolă se caracterizează printr-o evoluţie ontogenetică ce cuprinde 3 perioade, fiecare perioadă având 3 faze, în care plantele se comportă diferit, iar cunoaşterea acestora influenţează măsurile ce se impun în fiecare dintre acestea. Pentru asigurarea creşterii şi dezvoltării optime a plantelor, în tehnologia de cultură se folosesc diferite produse cu rol de stimulare, cum sunt auxinele, giberelinele şi citochininele, cu rol de întârziere a proceselor de creştere la speciile cu ritm rapid (ex. tomatele), în vederea prevenirii fenomenului de alungire, în special în faza de răsad, produse cu rol de inhibare, în vederea prevenirii încolţirii cartofilor, cepei şi usturoiului, asigurând prelungirea perioadei de păstrare şi implicit a consumului. Un loc aparte îl ocupă clasificarea plantelor legumicole, care se face după 4 criterii: partea comestibilă, durata vieţii, familia botanică şi tehnologia aplicată, toate corelate cu 43
tehnologia de cultură, mai puţin familia botanică, care prezintă caracter pur ştiinţific.
44
Unitatea de învăţare nr. 3 ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE
Obiective Cunoaşterea importanţei înmulţirii prin seminţe a plantelor legumicole şi a particularităţii de răsărire a plantelor, în corelaţie cu aplicarea primelor lucrări de îngrijire Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor înmulţirii prin seminţe Controlul calităţii seminţelor Însuşirea lucrărilor de pregătire a seminţelor în vederea semănatului Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor înmulţirii pe cale vegetativă Cunoaşterea metodelor de înmulţire, în vederea alegerii metodei celei mai adecvate scopului urmărit
Înmulţirea speciilor legumicole se realizează pe 2 căi şi anume: pe cale generativă, prin seminţe (înmulţire sexuată); pe cale vegetativă, prin porţiuni de plantă (înmulţire asexuată). 3.1. Înmulţirea generativă (sexuată) Înmulţirea prin seminţe se practică la un număr mare de specii legumicole care prezintă seminţe propriu-zise (tomate, ardei, vinete, mazăre, fasole, varză, gulie, conopidă, castraveţi, pepeni, etc.) sau fructe uscate indehiscente de tip nuculă (ştevie, măcriş, revent), glomerul (sfeclă roşie), dicariopsă (morcov, păstârnac, ţelină, fenicul, mărar etc), achenă (salată, anghinare, cardon). Avantaje coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă se pot obţine sute şi mii de plante); posibilitatea păstrării seminţelor în condiţii obişnuite o perioadă lungă de timp (câţiva ani) datorită conţinutului scăzut în apă al acestora; mecanizarea lucrării de însămânţare, folosind maşini speciale, executând semănatul de precizie; ocupă un spaţiu restrâns la depozitare, iar lucrările specifice de manevrare a seminţelor se pot realiza mecanizat; nu necesită condiţii de mediu speciale pentru păstrare, cheltuielile în acest sens fiind mult diminuate; este metoda folosită pentru înfiinţarea culturii la majoritatea speciilor legumicole.
Dezavantaje costul foarte ridicat al seminţelor hibride (ex. la tomate, sămânţa hibridă F1 obţinută în străinătate este de 100-120 milioane lei/kg) cu toate că producţia obţinută atât calitativ cât şi cantitativ este net superioară soiurilor; se poate produce cu uşurinţă impurificarea soiurilor având în vedere faptul că, între soiurile aceleiaşi specii legumicole nu există diferenţe prea mari între seminţe (excepţie face fasolea, pepenii verzi, etc).
În ceea ce priveşte germinarea seminţelor de legume, există o serie de particularităţi şi anume: la unele specii (tomate, ardei, vinete, castraveţi, varză) tegumentul seminal se îmbibă destul de uşor cu apă, ceea ce permite încolţirea seminţelor în câteva zile. La alte specii legumicole, îmbibarea tegumentului seminal este greoaie, acesta fiind mult mai tare sau sămânţa conţine importante cantităţi de uleiuri eterice, care îngreunează hidratarea (sparanghel, morcov, pătrunjel, 45
ţelină), încolţirea având loc în 20-21 de zile. De asemenea, există specii legumicole la care în urma germinării seminţelor, cotiledoanele ies la suprafaţa solului (tomate, castraveţi, fasole, varză, pepeni, etc.) aceste specii având germinaţie epigee, în timp ce, la altele, cotiledoanele rămân în sol (mazăre, bob), având germinaţie hipogee. Cunoaşterea acestor particularităţi are o importanţă deosebită pentru practică, în sensul executării la timp a semănatului şi a efectuării cu atenţie a primelor praşile în culturile legumicole. 3.1.1. Controlul calităţii seminţelor Calitatea seminţelor are un rol deosebit de important în reuşita unei culturi legumicole. Asociată cu asigurarea factorilor de vegetaţie şi aplicarea unor tehnologii specifice, duce la obţinerea de rezultate spectaculoase în cultura legumelor. Controlul calităţii se impune ca fiind obligatoriu pentru toate seminţele care circulă în reţeaua de comercializare, dar se poate face şi la cerere. Pentru aceasta, în fiecare judeţ şi la nivelul Municipiului Bucureşti există laboratoare de determinare a însuşirilor seminţelor de legume, care aparţin Inspectoratului Judeţean de Controlul Calităţii Seminţelor şi a Materialului Săditor, unde se determină principalele însuşiri ale seminţelor pe baza normelor prevăzute de STAS şi se emit buletine de analiză. Principalele însuşiri de calitate a seminţelor sunt: autenticitatea, puritatea, facultatea germinativă, energia germinativă, valoarea culturală (sămânţa utilă), masa a 1000 de seminţe, umiditatea, etc. Autenticitatea reprezintă însuşirea seminţelor de a aparţine în exclusivitate speciei, soiului şi se mai numeşte şi puritate biologică. Se determină în perioada de vegetaţie de către inspectorii aprobatori de stat, care efectuează controale repetate în culturile semincere, în scopul purificării acestora. Autenticitatea seminţelor se determină după caracterele morfologice şi organoleptice a acestora (mărime, formă, culoare, luciu, aspectul suprafeţei, miros şi gust). La speciile legumicole la care seminţele se aseamănă foarte mult între ele (vărzoase, ceapa şi prazul) sau cu seminţele altor plante (muştar negru, rapiţă), determinarea autenticităţii se bazează pe analizarea plăntuţelor tinere, la câteva zile de la răsărire. Determinarea autenticităţii se poate face şi pe cale anatomică, prin studiul mărimii şi modului de aşezare a celulelor tegumentului seminal sau pe cale chimică (crucifere) prin tratarea seminţelor cu o serie de reactivi, rezultând coloraţii diferite în funcţie de specie. Puritatea reprezintă totalitatea seminţelor care aparţin speciei sau soiului analizat, întregi, capabile să germineze. Se exprimă procentual din greutatea probei de analiză şi se determină după următoarea formulă: masa seminţelor pure P% = -----------------------------x 100 masa probei de analiză Determinarea purităţii este necesară întrucât printre seminţele speciei analizate, se găsesc diferite impurităţi (seminţe de buruieni, seminţe ale altor specii de cultură, materiale inerte, etc.). Facultatea germinativă reprezintă procentul de seminţe pure, care puse în condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie, germinează într-un număr de zile caracteristic fiecărei specii legumicole şi dau germeni normali. Se exprimă procentual din numărul de seminţe puse la germinat. În prezent, în lume există norme legale privind nivelul minim acceptat al facultăţii germinative pentru speciile legumicole (tabelul 3.1.). Germinaţia seminţelor depinde pe de o parte de temperatura din timpul germinării, dar şi de momentul recoltării seminţelor şi modul de uscare şi păstrare al acestora.
46
Tabelul 3.1.
Specia Vinete Sfeclă roşie Morcov Ţelină Cicoare Varză Castraveţi Creson Andive Spanac Bob
Procentul minim de germinaţie acceptat pentru unele specii legumicole (Chaoux, Foury, 1994) Germinaţia (%) Specia Germinaţia (%) 65 Fasole 75 70 Salată 75 65 70 65 75 80 80 65 75 80
Pepene galben Ceapă Pătrunjel Mazăre Ardei Praz Ridichi Scorţonera Tomate
75 70 65 80 65 65 70 70 75
Pierderea facultăţii germinative este determinată de caracterele biologice ale speciei, de umiditate şi temperatură. Există specii legumicole la care seminţele îşi păstrează facultatea germinativă 1-2 ani (ceapă, scorţoneră, barba caprei, păstârnac), 2-3 ani (pătrunjel, asmăţui, praz etc.), 3-5 ani (vinete, sparanghel, morcov, tomate, ardei, varză, conopidă, spanac, ridichi, fasole, etc.) sau 5-10 ani (anghinare, sfeclă roşie, ţelină, cicoare, castraveţi, pepeni, etc.). Umiditatea influenţează considerabil păstrarea seminţelor, stabilindu-se un echilibru bine definit între umiditatea atmosferică şi conţinutul în apă al seminţelor. Astfel, pentru cele mai multe specii, durata de păstrare a facultăţii germinative creşte în raport invers proporţional cu higroscopicitatea aerului, până la un nivel de 20-30%; sub acest nivel uscarea seminţelor devine excesivă, durata facultăţii germinative descreşte mai mult sau mai puţin în funcţie de specie (fig. 3.1.).
Fig. 3.1 Influenţa umidităţii relative asupra longevităţii medii a seminţelor (Touzard, 1994) Temperatura din timpul păstrării influenţează facultatea germinativă (fig.3.2.). La o temperatură mai redusă, perioada de păstrare a facultăţii germinative este mai mare. Nu sunt capabile să germineze seminţele şiştave, sparte, bolnave, senescente (pe cale naturală sau provocată). Încadrarea seminţelor în diferite clase prevăzute de STAS, se face de către laboratoarele de controlul calităţii seminţelor, pe baza rezultatelor obţinute la probele analizate. 47
Fig. 3.2 Influenţa temperaturii asupra longevităţii medii a seminţelor la două nivele de umiditate relativă Energia germinativă reprezintă procentul de seminţe germinate în prima treime sau jumătate din perioada de timp caracteristică speciei analizate (tabelul 3.2). S-a constatat că seminţele care răsar mai repede, din cadrul aceleiaşi specii sau soi, prezintă o energie germinativă mai ridicată, comparativ cu cele care germinează mai greu. În practică se preferă utilizarea la semănat a seminţelor omogene, cu energie germinativă apropiată, în scopul obţinerii unei răsăriri uniforme, reducând la minim fazele critice ale răsăririi şi accidentele ce pot surveni în această perioadă. Tabelul 3.2. Timpul de determinare a energiei şi facultăţii germinative a seminţelor, la unele specii legumicole (zile) (Chaoux, Foury, 1994) Specia Energia Facultatea Raport germinativă germinativă EG/FG Vinete, morcov 7 14 1/2 Spanac 7 21 1/3 Bob 5 10 ½ Ceapă 6 12 ½ Valoarea culturală (sămânţa utilă) reprezintă un indicator deosebit de important, având rol în stabilirea cantităţii reale de sămânţă folosită la unitatea de suprafaţă. Valoarea culturală este dependentă de puritatea şi facultatea germinativă a seminţelor. Cu cât aceste însuşiri au o valoare mai ridicată, cu atât cantitatea de sămânţă folosită este mai mică, bineînţeles în limitele specifice speciei de referinţă şi invers.
48
Se determină după formula: PxG Vc (Su) = ------------, în care: 100 P - puritatea seminţelor G - germinarea seminţelor Norma de sămânţă la hectar se stabileşte după formula: Ns cal I x Vcs cal I Ns/ha = -------------------------- , în care: Vcss - Ns/ha – norma de sămânţă la hectar, kg/ha; - Ns cal I - norma de sămânţă de calitatea I-a (standard); - Vcs cal I - valoarea culturală a seminţelor de calitatea I-a; - Vcss - valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat. Masa a 1000 de seminţe se exprimă în două moduri: a) masa relativă, reprezintă greutatea seminţelor exprimată în grame, la umiditatea pe care acestea o au în momentul determinării; b) masa absolută, reprezintă greutatea seminţelor exprimată în grame, raportată la substanţa uscată şi se calculează în funcţie de umiditatea acestora în momentul determinării. Masa a 1000 de seminţe intră în calculul normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind formula: D x MMS Ns/ha = -----------------, unde: Vc - Ns/ha - norma de sămânţă la hectar, kg/ha; - D - desimea culturii; - MMS - masa a 1000 de seminţe; - Vc - valoarea culturală a seminţelor. Seminţele care sunt mai mari, mai grele, au o putere de străbatere mai mare, dau plante mai viguroase, cu un potenţial productiv mai ridicat şi invers. Pentru a stabili calitatea unui lot de seminţe, pe lângă facultatea germinativă, energie germinativă, puritate, valoare culturală, MMS, un rol important îl joacă şi puterea de străbatere, umiditatea, viabilitatea, vechimea seminţelor, numărul de seminţe la gram, etc. Principalele însuşiri de calitate a seminţelor de legume sunt redate în tabelul 3.3.
49
Tabelul 3.3. Însuşirile seminţelor de legume Specia
Puritatea (%)
Facul-tatea germi-nativă (%)
Anghinare Ardei Bame Bob Ceapă Castraveţi Cicoare Conopidă Dovlecei Fasole Gulii Lobodă Mărar Măcriş Mazăre Morcov Păstârnac Pătrunjel Pepeni galbeni Pepeni verzi Vinete Praz Ridichi Salată Spanac Sfeclă Sparanghel Tomate Ţelină Varză
97 97 99 99 99 99 97 98 99 98 98 97 95 97 99 95 97 96 99 99 98 97 96 95 97 97 99 98 95 98
70 75 85 95 85 90 80 80 95 95 90 70 60 70 95 70 70 70 90 90 85 80 90 85 70 90 80 85 75 90
Durata facultă-ţii germi-native (ani) 7 4-5 5 4-5 3 4-5 4-5 4-5 5-8 3-5 4-5 1-2 2-3 3-4 3-4 2-3 1-2 2-3 6-8 4-5 4-5 3 3-4 3-4 4-5 3-4 3-4 4-5 5 4-5
Vechime a optimă (ani) 1-3 1-2 1-2 1-2 1 2-3 1-2 1-2 2-3 1-2 1-2 1 3 1-2 1-2 1-2 1 1 2-3 2-3 1-2 2-3 1-2 1-2 1-2 1-2 1-2 1-2 2-3 1-2
M.M.S. (g)
Număr de seminţe la un gram
T°C minimă de încolţire
T°C optimă de încol-ţire
44-51 5-8 65-85 800-1200 2-3,5 16-33 1-1,3 2,5-3 140-200 200-700 3-3,3 2,6-6 1,2-1,6 0,8-1 140-360 1-1,5 2,2-4,7 1,2-1,8 30-35 60-140 3,8-4,4 2,3-2,6 7-10 0,6-1,2 9-11 20-40 720 2,7-3,3 0,3-0,6 3-4
19-23 135-250 12-15 0,5-1 350-400 60-70 770-900 300-350 7-12 2-6 260-350 200-350 600-700 950-1100 3-5 500-600 180-250 700-850 20-30 10-15 200-300 270-420 100-150 900-1000 85-130 20-50 50-60 200-350 2000-3000 250-300
10 14-15 15-16 1-2 2-5 14 3-4 2-3 14 9-10 2-3 3-4 8-10 2-3 1-2 4-5 2-3 3-4 14-15 14-15 14-15 3-6 1-2 2-3 2-3 5-6 8-10 12-13 4-5 2-3
20 25-30 25-30 18-20 15-20 25-30 15-20 20-25 20-30 20-25 20-25 18-20 20-25 18-20 18-20 20-25 20-25 20-25 25-30 25-30 20-30 15-20 18-20 15-20 15-20 18-20 20-25 20-30 18-24 18-20
Durata încolţirii în câmp (zile) 20 27 10 6 14-18 5-8 12 4-6 5-8 6-10 4-6 8 10-15 12 4-6 15-25 14-16 15-20 7-10 10-15 20-22 14-16 5-7 4-5 6-8 10-14 20 15-20 18-22 4-6
Durata încolţirii în spaţii încălzite (zile) 14 20 8-10 4-6 3-5 4-6 4-5 3-5 7-10 3-5 9-12 10-11 12-15 5-7 7-10 12-20 8-10 3-5 6-9 4-5 7-10 5-9 12-14 3-5
50
3.1.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat Pregătirea seminţelor pentru semănat cuprinde o serie de lucrări la care sunt supuse seminţele, în scopul asigurării unei răsăriri uniforme şi într-un timp mai scurt, asigurarea unei densităţi optime la unitatea de suprafaţă, prevenirea transmiterii bolilor, dăunătorilor precum şi obţinerea unor plante mai viguroase. Lucrările care se aplică seminţelor de legume înainte de semănat sunt: sortarea şi calibrarea, umectarea, încolţirea forţată, stratificarea, drajarea, stimularea seminţelor, îndepărtarea ţepilor, perilor, etc., amestecarea seminţelor mici cu diverse materiale, dezinfecţia, călirea, etc. Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută în vederea separării seminţelor sănătoase, întregi şi viabile de diferite impurităţi şi se execută în funcţie de mărimea şi greutatea acestora. Folosirea la semănat a seminţelor mari, asigură importante sporuri ale producţiei şi o oarecare timpurietate a acesteia faţă de seminţele mai mici din cadrul aceleiaşi specii. Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută folosind diferite tipuri de selectoare, când sunt cantităţi mari de seminţe. Când cantitatea de seminţe este mică, lucrarea se execută manual, prin alegeri la masă, cu ajutorul sitei sau prin scufundare în apă. Pentru scufundare se foloseşte o soluţie de apă cu sare în concentraţie de 5% sau o soluţie de azotat de amoniu 2%. Seminţele seci, şiştave, mici se ridică la suprafaţă şi se elimină prin scurgerea apei, iar cele grele, mari, se lasă la fundul vasului. Umectarea se aplică seminţelor cu tegumentul tare (sparanghel, ceapă, praz), la cele care germinează mai greu (ardei, vinete) sau la cele care se folosesc pentru completarea golurilor şi constă în îmbibarea seminţelor cu apă, pentru a declanşa germinarea acestora. Umectarea se face cu apă călduţă, iar timpul de umectare este diferit în funcţie de specie: • 48-60 ore la ceapă, praz, sparanghel, ţelină, morcov; • 24-48 ore la tomate, ardei, vinete, sfeclă roşie; • 12-20 ore la castraveţi, dovlecei, fasole, mazăre; • 2-4 ore la salată, ridichi, etc. Seminţele care se menţin în apă mai mult de 24 de ore, se scot din apă o dată pe zi, se aerisesc 10-15 minute, după care se introduc din nou. Prelungirea perioadei de umectare şi neaerisirea seminţelor, poate favoriza respiraţia anaerobă şi pierderea viabilităţii acestora. Umectarea se execută diferit, în funcţie de cantitatea de seminţe. Astfel, pentru cantităţi mici de seminţe, acestea se introduc în săculeţi de pânză sau tifon şi se scufundă în apă 1-3 ore, după care, se ţin la aer 1-3 ore, schimbând de fiecare dată apa. Când cantitatea de seminţe ce trebuie umectată este mare, acestea se aşează pe o suprafaţă plană netedă, în straturi de 30 cm grosime, se pulverizează şi se lopătează de 2-4 ori pe zi, timp de 2-3 zile.
ATENŢIE!!!
Seminţele umectate se seamănă imediat într-un teren reavăn
Încolţirea forţată se aplică la seminţele destinate completării golurilor, înfiinţării culturilor timpurii şi culturilor succesive. Seminţele se aşează într-un strat gros de 5-6 cm, se acoperă cu prelate umede şi se menţin la o temperatură de 22-25o C, până când apare radicula la cca 70 % din seminţe.
ATENŢIE!!!
Seminţele încolţite se seamănă imediat, într-un teren reavăn, în caz contrar se deshidratează foarte uşor
Stratificarea se aplică la speciile legumicole la care maturarea seminţelor are loc eşalonat (ceapă, morcov, mărar, varză, ridichi, etc.). Seminţele se ţin în apă 1–1,5 ore la o temperatură de 15-20o C, se întind în straturi de 3-5 cm grosime şi se acoperă cu pânze umede sau cu pământ umed, timp de 2-3 zile la o temperatură de 1520o C. Stratificarea se poate face şi cu nisip, pentru o durată de 10-40 zile. 51
ATENŢIE!!!
Semănatul se face obligatoriu în teren umed.
Călirea seminţelor se practică pentru culturile timpurii (varză, conopidă, salată, tomate) în scopul creşterii rezistenţei la frig a tinerelor plăntuţe. Răsadurile obţinute din seminţe călite, rezistă mai bine la temperaturile scăzute din primăvară şi dau producţii mai timpurii. Călirea se realizează prin menţinerea seminţelor timp de 24 ore la temperatura camerei şi apoi 24 de ore la frig (1-4o C). După câteva zile de şocuri termice, seminţele se seamănă în teren reavăn. Drajarea seminţelor constă în acoperirea seminţelor mici şi foarte mici, cu un amestec organo-mineral, rezultând o sămânţă sferică cu diametrul de 2-3 mm. Aceasta permite semănatul de precizie, distribuirea uniformă a seminţelor, asigurarea unor condiţii mai bune de lumină a plantelor, eliminarea răritului. Schematic, drajarea seminţelor se prezintă în fig. 3.3.
Fig. 3.3 Drajarea seminţelor: E – embrion, P – pericarp, I – membrană protectoare externă, 2 – peliculă de insecticide, 3 – peliculă cu fungicide. Învelişul seminţei este alcătuit dintr-un material organo-mineral, respectiv lianţi şi produse organo-farmaceutice. Ca material organo-mineral se foloseşte o pudră care conţine argilă, nisip foarte fin, turbă, silicaţi de sinteză în diferite proporţii. Lianţii permit realizarea învelişului seminţelor şi pot fi: insolubili, dar permeabili şi care cedează presiunii seminţelor îmbibate (hidratate) şi solubili (diferite tipuri de argile cu utilizare în mediile nu prea umede sau prea uscate). De asemenea, se folosesc substanţe stimulatoare, fitosanitare, îngrăşăminte, etc. Se practică la seminţele foarte mici şi mici: ţelină, salată, morcov, pătrunjel, cicoare, etc. Peliculizarea constă în acoperirea seminţelor cu o membrană protectoare, cu o grosime de câţiva microni care păstrează forma seminţelor, reduce asperităţile şi asigură o protecţie fitosanitară mai bună şi o îmbunătăţire a execuţiei semănatului. Această acoperire se poate face prin 2 procedee: • •
prin pulverizarea materialului de acoperire cu ajutorul unui atomizor asupra seminţelor aflate într-un tambur rotativ, în prezenţa unui flux de aer cald; în mediu lichid, când materialul de acoperire se pulverizează cu atomizorul la presiune ridicată pe seminţele existente într-un agitator cu flux de aer cald (fig. 3.4.).
52
Fig. 3.4 Peliculizarea: sus – sămânţă peliculizată, mijloc – cu sistem rotativ, în care at este atomizorul, iar ca este circulaţia aerului, jos – pe pat fluidizant: 1 – aspiraţie prin filtru, 2 – coloană de tratare, 3 – seminţe în flux de aer, 4 – atomizor de înaltă presiune, 5 – reglare presiune aer. Stimularea seminţelor se face în scopul scoaterii acestora din repaus şi accelerarea procesului de germinare. Stimularea seminţelor se poate face pe două căi: fizică şi chimică. Stimularea fizică constă în tratarea seminţelor de legume cu ultrasunete, unde electromagnetice, şocuri termice, izotopi radioactivi, obţinând rezultate bune în ceea ce priveşte scurtarea perioadei de vegetaţie, grăbirea germinaţiei acestora. Cercetările efectuate de Pelaghia Chilom (2000) folosind seminţe de castraveţi, hibridul Brucona, tratate cu raze X în concentraţie de 500-3000 Rx (optimul fiind 1000-3000 Rx) au dus la obţinerea unor sporuri de producţie timpurie de 41,2 % la doze de 1500 Rx şi 5,25 % la doza de 1000 Rx, iar producţia totală a crescut cu 7,6 % respectiv, 5,3 % în funcţie de variantă. La 3000 Rx efectul este inhibitor asupra producţiei. Tratarea cu unde electromagnetice la castraveţi (Elena Florescu, 1968) şi ridichi de lună (Albu, 1974) a dus la accelerarea germinării seminţelor, scurtarea perioadei de vegetaţie a plantelor şi obţinerea de sporuri de producţie de 11-17 %. Tratarea seminţelor de castraveţi cu raze gama în doză de 500-3000 Kr, a avut efecte diferite, dar rezultatele bune au fost obţinute la doze de 1500-2000 Kr. Producţia timpurie realizată, a înregistrat un spor de 6,6 t/ha la 1500 Kr şi 5,4 t/ha la 2000 Kr, producţia totală fiind mai mare cu 6,2 şi respectiv 5,2 t/ha. Acelaşi autor a făcut experienţe şi cu unde laser. Creşterea răsadurilor şi intensitatea activităţii enzimatice a fost direct proporţională cu durata expunerii seminţelor, crescând de la 5 minute la 20 minute. Cele mai bune rezultate au fost obţinute la expunerea seminţelor pe ambele feţe, câte 20 minute şi 10 minute. Producţia timpurie a crescut cu 2,4 t/ha, iar cea totală cu 3,6 t/ha la expunerea seminţelor 20 minute la unde laser. Stimularea chimică Cercetările efectuate cu diferite substanţe chimice, au scos în evidenţă efectul pozitiv asupra germinării seminţelor. Acidul giberelic 0,01 % şi procaina 0,01 %, au determinat grăbirea germinării seminţelor. Tratarea seminţelor de ardei cu 2,4 D a dus la o inhibare parţială a germinării, în timp ce ANA 200 ppm a stimulat creşterea conţinutului în substanţă uscată, intensificarea fotosintezei la răsaduri şi creşterea rădăcinilor. 53
Tratarea seminţelor cu MgSO4 duce la reducerea perioadei de obţinere a răsadurilor bune de plantat, iar kinetina, AIA şi vitamina B îmbunătăţesc în bună măsură germinarea seminţelor, mai ales la speciile legumicole la care acest proces se desfăşoară mai lent. Rezultate bune s-au obţinut şi prin tratarea seminţelor cu acid nicotinic 0,01 %, acid succinic 0,1 %, diferite microelemente sau extracte de plante. Pentru creşterea rezistenţei seminţelor la temperatură mai mică a solului şi pentru grăbirea germinaţiei, la tomate au fost făcute tratamente cu soluţii de glycerol, manitol şi polietilenglicol, la temperatură de 15-20°C (Argenich şi colab., 1989). Stimularea seminţelor de ardei cu GA3 50-100 ppm a dus la creşterea în înălţime a răsadurilor, a numărului de frunze (Abdul şi colab., 1987). Tratamentele cu GA3 0,01 mg/l anticipă procesul de germinaţie a seminţelor de ardei cu 3-4 zile faţă de seminţele netratate, iar procentul de germinare a crescut cu 5-10% (Gheorghiţa Hoza, 1993). La ardei, pentru scoaterea seminţelor din repaus, acestea se pot trata cu temperaturi de 24°C timp de 2-3 săptămâni sau se întârzie extragerea din fructe cu circa 10 zile (Randle şi Honma, 1981). Îndepărtarea ţepilor se practică la speciile legumicole care prezintă ţepi pe suprafaţa seminţei (morcov) cu scopul distribuirii uniforme a seminţelor şi evitarea înfundării semănătorilor. Se execută mecanizat, folosind instalaţii speciale, cu valţuri sau cilindri rotativi. Amestecarea seminţelor cu diverse materiale (nisip, rumeguş) se practică la morcov, pătrunjel, salată, atunci când semănatul se execută manual, în scopul asigurării distribuirii uniforme a seminţelor în teren. La speciile legumicole care răsar greu (ceapă, morcov, pătrunjel, etc.) se procedează la amestecarea acestora cu specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi), folosind 30-40 g de sămânţă indicatoare, la 1 kg de sămânţă. Dezinfecţia seminţelor se execută cu scopul prevenirii şi combaterii bolilor şi dăunătorilor care se transmit prin seminţe. Dezinfecţia seminţelor se poate face termic şi chimic. Dezinfecţia termică (tabelul 3.4.) se execută atât pe cale umedă cât şi uscată, însă cere foarte multă atenţie asupra timpului de tratament cât şi a temperaturii. Se aplică la tomate, ţinând seminţele în apă timp de o oră, la o temperatură de 52 - 55oC, cu răcire în apă pentru combaterea cancerului bacterian şi a altor ciuperci patogene, sau tratament uscat la 80oC timp de 24 ore, pentru virusul mozaicului tutunului. La vinete, seminţele se tratează în mediu umed la 50oC, timp de 30 minute, iar la ardei seminţele se ţin la 58oC, 6 ore pentru VMT şi bacterii şi ciuperci. La castraveţi, pentru viroze se fac tratamente umede la temperatură de 53 - 55oC timp de o oră, cu răcire în apă, sau tratament termic uscat la 70oC timp de 72 ore. La crucifere, seminţele se tratează umed la 50oC timp de 30 minute, cu răcire naturală, în special pentru ciuperci (Xanthomonas, Phoma şi Alternaria). Dezinfecţia chimică se execută cu diferite produse, prin prăfuire sau pe cale umedă. Astfel, la tomate se foloseşte TMT 3g/1 kg prin prăfuire, pentru căderea plăntuţelor şi pătări, iar pentru cancerul bacterian, seminţele se ţin la înmuiat în acid acetic 0,6 %, timp de 24 ore, la o temperatură de 20-22oC. La ardei şi vinete, se foloseşte fosfat trisodic 1 kg/45 l apă, seminţele se ţin în soluţie 15-20 minute şi apoi se spală, tratamentul fiind recomandat pentru VMT. Pentru ciuperci se foloseşte TMTD, 3g/1 kg prin prăfuire cu 2-3 zile înainte de semănat. La crucifere se foloseşte Vitavax, Plantavax 3-5 g/1 kg prin prăfuire, cu 2-3 zile înainte de semănat precum şi TMTD 3 g/1 kg.
54
Tabelul 3.4.
Specia Tomate
Ardei Vinete Castraveţi
Varză, conopidă Fasole Ceapă (bulbi) Morcov Salată
Spanac Ţelină
Dezinfecţia termică a seminţelor (prelucrarea după Costache M.,Roman Tr., 1998) Agenţii Metode de tratare Timpul şi Observaţii patogeni temperatura VTM, bacterii, Termic 80o , 24 ore Ventilarea ciuperci uscat sau 70o , 72 ore aerului Bacterii şi Termic 53oC , o oră Răcire în apă şi ciuperci umed uscare o VTM, bacterii, Termic uscat 58 C, 4-6 ore Ventilarea aerului Ciuperci 80o C, 24 ore Aschochyta Termic uscat 50o C, 30 min Răcire în apă, uscare hortorum Virusul Termic uscat 70o C, 72 ore Ventilarea aerului mozaicului verde, ciuperci Bacterii, Termic umed 53o C, o oră Răcire, uscare ciuperci Bacterii, Termic umed 50o C, 30 min Răcire la ciuperci 30-32o o Colletotrichum Termic umed 60 C, 5 min lindemuthianu 54,5o C, 15 min Botrytis allii Termic umed 45o C, 8-12 ore Bacterii, ciuperci Virusul mozaicului Ciuperci Septoria apicola
Termic umed
50o C, 25 min
Termic umed
40o C, 6-10 zile
Termic umed Termic umed
50o C, 25 minute 48o C, 30 minute
Se imersează în PRG, spălare după tratament, uscare -
Test de autoevaluare nr. 1 a) Care sunt avantajele înmulţirii prin seminţe?
b) Care sunt principalele însuşiri de calitate a seminţelor de legume?
c) Care sunt lucrările care se execută în vederea pregătirii seminţelor pentru semănat?
55
3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată) Înmulţirea vegetativă se practică la speciile legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu formează seminţe (cartof, usturoi, batat) sau nu sunt apte pentru germinare (hrean). De asemenea, se practică la unele specii care răspund mai bine la înmulţirea vegetativă, decât prin seminţe (anghinare, tarhon, cardon, revent etc.). La înmulţirea vegetativă, se folosesc porţiuni de plantă din care va rezulta o nouă plantă, cu aceleaşi caracteristici ca planta mamă. • • • •
Avantaje transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi; obţinerea mai timpurie a producţiei; creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă; prevenirea impurificării soiurilor etc.
Dezavantaje păstrarea greoaie a materialului vegetal, fiind necesară asigurarea unor condiţii speciale de depozitare; înregistrarea unor pierderi mai mari de material decât la seminţe, pe perioada păstrării; manipularea cu dificultate a materialului; coeficient mic de înmulţire, cu excepţia înmulţirii plantelor "in vitro", care prezintă cea mai mare rată de multiplicare; volumul mare al materialului, ceea ce necesită spaţii mari de depozitare; consumul ridicat de forţă de muncă;
Metode de înmulţire o înmulţirea prin bulbi se practică la ceapa de arpagic şi se execută toamna sau primăvara devreme, folosind bulbi (arpagic) uniformi ca mărime şi sănătoşi: o înmulţirea prin bulbili este specifică la usturoi şi ceapa eşalotă (vlaşiţă, hajmă), se execută toamna sau primăvara şi constă în desprinderea bulbililor de pe discul comun şi plantarea separată a acestora. La usturoiul şi ceapa de Egipt se folosesc pentru înmulţire bulbilii aerieni, care se formează pe tulpinile florifere. o înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. Se folosesc tuberculi de mărime mijlocie, obţinuţi din culturi speciale, destinate acestui scop, întregi sau fragmente de tuberculi, cu 1-2 muguri (fig. 3.5.);
Fig.3.5 Înmulţirea prin tuberculi 56
o înmulţirea prin rizomi se practică la revent, măcriş, sparanghel, hrean, având grijă să se folosească porţiuni de rizom cu mugure terminal, cu excepţia hreanului la care se pot utiliza orice fragmente de rizom (fig. 3.6.); o înmulţirea prin drajoni se practică la tarhon, anghinare, care formează lăstari din mugurii de pe rădăcină (drajoni). Înmulţirea se face prin detaşarea acestora de la planta mamă şi plantarea separată şi imediată. Dacă aceştia nu au un sistem radicular bine dezvoltat, se pun la înrădăcinat şi apoi se plantează la locul definitiv (fig. 3.7.);
Fig. 3.6 Înmulţirea prin rizomi
Fig. 3.7 Înmulţirea prin drajoni: 1 – detaşarea drajonului, 2 – fasonarea drajonului
o înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci, folosind miceliu granulat pe boabe de cereale, produs în unităţi specializate, de la tulpini valoroase; o înmulţirea prin despărţirea tufelor se execută primăvara la tarhon, anghinare, ştevie, leuştean, cardon, revent, etc., şi constă în divizarea tufelor în mai multe bucăţi şi plantarea acestora separată, primăvara înainte de pornirea în vegetaţie (fig. 3.8);
57
Fig.3.8 Înmulţirea prin despărţirea tufelor o înmulţirea prin altoire reprezintă o metodă de înmulţire a plantelor legumicole, ca o alternativă în principal faţă de atacul foarte agresiv de fuzarioză şi nematozi în sol, în scopul obţinerii de plante rezistente. Metoda se practică la un număr restrâns de specii legumicole: tomate, vinete, ardei, castraveţi şi pepeni şi în ţări cu legumicultură avansată (Belgia, Olanda, Grecia, Turcia, etc.), după diverse metode (fig. 3.9). Primele lucrări de altoire a legumelor pe plan mondial, s-au realizat la pepenii verzi în 1931, apoi la vinete 1950, castraveţi 1960, tomate 1970 şi ardei 1985. În România aceasta problemă s-a pus la nivelul anilor 1965-1970, fără obţinerea unor rezultate, reluându-se după anul 2000. Printre cei care desfăşoară activitate de altoire a plantelor legumicole sunt specialiştii de la Institutul Horting din Bucureşti, Staţiunea legumicolă Buzău şi Staţiunea de cercetare dezvoltare a plantelor pe nisipuri Dăbuleni, care produc anual cca 20000 – 30000 plante. Ca specii la care se practică această metodă de înmulţire sunt: pepenii verzi, pepenii galbeni, castraveţii, tomatele, ardeiul şi vinetele. Avantajele altoirii speciilor legumicole Dezavantajele altoirii speciilor legumicole • obţinerea de plante cu rezistenţă • costul mai mare al răsadurilor altoite; deosebită la bolile de sol, dăunători şi la • scăderea cu câteva zile a timpurietăţii diferite tipuri de stres; producţiei; • reducerea numărului de plante la • investiţie mare pentru realizarea unei unitatea de suprafaţă, cu cca 20 %; dotări speciale care să asigure parcurgerea tuturor fenofazelor din • capacitate mai mare de absorbţie a apei şi elementelor nutritive, chiar şi la fluxul tehnologic; temperaturi mai scăzute; • problema incompatibilităţii dintre altoi şi portaltoi care poate duce la obţinerea • reducerea numărului de tratamente fitosanitare şi reducerea poluării de plante debile sau la afectarea fructelor şi solului; gustului fructelor; • creşterea producţiei cu cca 30 %, faţă • necesitatea forţei de muncă specializată. de plantele nealtoite, fructe mai mari şi de calitate mai bună; • obţinerea de venituri mai mari la unitatea de suprafaţă.
58
Metode de altoire La speciile legumicole se practică: • altoirea în copulaţie simplă sau alipire; • copulaţie perfecţionată; • altoirea în despicătură. La tomate, cea mai răspândită metodă de altoire este prin alipire (fig. 3.9.a), efectuată în stadiul de 3-5 frunze adevărate şi înălţimea de 10-15 cm. La portaltoi, între cotiledoane şi prima frunză se face o tăietură oblică către bază, cu o înclinaţie de 45º, iar la altoi la aceeaşi lungime şi aceeaşi înclinaţie. Cele 2 suprafeţe se unesc şi se fixează cu cleme de diferite tipuri sau staniol. Sudarea are loc în 7-10 zile, dacă temperatura este de 20-25°C şi umiditatea relativă ridicată, după care se îndepărtează vârful portaltoiului deasupra punctului de altoire şi altoiul sub punctul de altoire. La castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, metoda cea mai folosită este în despicătură (fig. 3.9.b), prin care se taie vârful portaltoiului, iar capătul se despică longitudinal. Se taie altoiul sub formă de pană dublă şi se introduce în despicătură. Se prinde cu un cleşte de plastic. Prin această metodă se asigură un procent de prindere de peste 95 % şi se poate aplica şi de către producătorii care nu dispun de spaţii special amenajate, cu posibilitatea dirijării microclimatului (Toma V., 2009).
Fig.3.9 Altoirea: a - la tomate, b– la castraveţi, P– portaltoi, A - altoi Altoirea se execută în momentul în care portaltoiul are frunzele cotiledonale bine dezvoltate, în timp ce castravetele trebuie să aibă prima frunză adevărată. Se poate face în despicătură sau prin alipire. Se asigură o temperatură minimă nocturnă de 20°C, umiditatea relativă ridicată şi după 10-12 zile se taie vârful portaltoiului, iar la castravete tulpina, sub punctul de altoire. 59
Portaltoi utilizaţi La tomate se folosesc ca portaltoi hibrizi F1 rezultaţi din încrucişarea speciei Lycopersicon hirsutum şi Lycopersicon esculentum, rezultând hibrizi rezistenţi notaţi cu diferite litere. Cu litera K se notează portaltoii rezistenţi la Pyrenochaeta lycopersici şi Dydinella lycopersici, cu KN cei rezistenţi la nematozi, cu KV cei rezistenţi la Verticilium, iar cu KVF cei rezistenţi la Verticilium şi Fusarium. La vinete şi ardei se pot folosi ca portaltoi hibrizi de tomate KVF sau Solanum integrifolium, Solanum tovum şi Solanum melongena. La ardei, se pot folosi selecţii din Capsicun annuum rezistente la Phytophtora capsici. Primele încercări de altoire la ardei au fost făcute în Italia de Garibaldi (1974), care a arătat că se execută greu, iar prinderea altoiului este mult mai greoaie, comparativ cu tomatele şi vinetele. La pepenii verzi, pepenii galbeni şi castraveţi, se folosesc Lagenaria syceraria, Curcubita ficifolia, Benincasa hispida, Cucurbita spp., care au o rezistenţă sporită la Fusarium, în special Cucurbita ficifolia, imprimind vigoare plantelor altoite. Această specie poate fi atacată de F. solani var. cucurbitae, dar poate fi uşor controlată folosind seminţe sănătoase şi spaţii dezinfectate. Pepenele galben se altoieşte pentru a imprima rezistenţă la Fusarium şi Verticilium, folosind ca portaltoi specia Benincasa hispda, de origine orientală şi de vigoare mare. Se seamănă portaltoiul cu 7-8 zile mai devreme decât pepenele pentru că germinează şi creşte mai greu. Se altoiesc prin alipire şi după circa 10 zile sudarea este realizată. La plantare punctul de altoire trebuie să fie deasupra solului pentru a evita trecerea pe rădăcini proprii. Alţi portaltoi folosiţi sunt: Pepeni galbeni, pepeni verzi şi castraveţi: 1. Azman Rz F1, hibrid între C. Maxima şi C moschata, rezistent la Fusarium oxyisporum şi temperatură mai scăzută; 2. Ferro Rz F1, hibrid între C. maxima şi C moschata, recomandat pentru altoirea pepenilor deoarece asigură o creştere echilibrată a plantelor. Imprimă o capacitate de producţie mai mare şi chiar timpurietate, comparativ cu alţi portaltoi. Are o foarte bună rezistenţă la Fusarium ozysporum; 3. Pelops Rz, F1, hibrid tip Lagenaria, care se caracterizează prin rezistenţă mare la Fusarium oxzsporum. Imprimă timpurietate şi asigură producţii mari. 4. Grupa Ergon (ES 113 F1, ES 101 F1, Es 30900 F1), folosiţi pentru pepenii verzi, asigură o rezistenţă bună la boli, toleranţă la temperaturi scăzute, creşte vigoarea şi productivitatea plantelor, gustul fructelor nu este afectat. 5. UG 29 A prezintă o afinitate foarte bună, imprimă vigoare plantelor şi rezistenţă la nematozi, Fusarium, Rizochtonia, fără schimbarea gustului fructelor. 6. Macis F1, folosit la altoirea pepenilor verzi cu rezultate foarte bune, care influenţează pozitiv timpurietatea producţiei ( Toma V. 2009). Tomate şi vinete: 1. Kemerit RzF1, este un portaltoi care imprimă plantelor altoite rezistenţă la toţi factorii de stres. Când se foloseşte la vinete, se recomandă o fertilizare optimă care să evite acumularea de nitraţi care sensibilizează plantele; nu are rezistenţă la F.o..sp. radici; 2. Yedi Rz F1, adaptat în special pentru zona mediteraneană, folosit foarte mult în Turcia. Are rezistenţă la Fusarium şi Verticillium, nematozi, ToMV, însă cu înrădăcinare mai superficială. Asigură producţii ridicate atât la vinete, cât şi la tomate. 3. King Kong Rz F1, foarte viguros şi cu o rezistenţă remarcabilă la F.o. sp. radici. Rezistenţă mare şi la nematozi, Tom MVm; 4. Emperador Rz F1, de asemenea foarte rezistent la principalii agenţi patogeni. Reuşita altoirii se bazează pe alegerea altoiului şi portaltoiului pe baza compatibilităţii acestora, celei mai bune metode de altoire, asigurarea condiţiilor de vascularizare la punctul de altoire şi suprapunerea perfectă a celor două zone. Condiţiile de mediu joacă un rol foarte important în asigurarea prinderii. După altoire, plantele se trec în tunele de calusare unde temperatura minimă trebuie se fie 23–25 ºC, iar cea 60
maximă 28–29 ºC şi umiditatea relativă 98–100 %, cu aerisire şi iluminare treptată începând din ziua a 4-a. Plantele nu se expun direct razelor solare. Perioada de timp este de 7 zile, după care răsadurile sunt trecute în condiţii obişnuite de mediu, conform tehnologiei de producere a acestora, iar după cca. 10 zile de la altoire se pot transplanta în ghivece mai mari, în funcţie de specie şi cu atenţie sporită, pentru a evita dezbinarea celor doi parteneri. o înmulţirea prin butaşi este puţin practicată, însă se poate aplica la speciile care au capacitatea de a emite rădăcini adventive pe tulpini (tomate, batat, tarhon, rozmarin). Butaşii sunt porţiuni de tulpină de 7-10 cm lungime care se tratează sau nu cu substanţe stimulatoare (auxine), se pun la înrădăcinat în spaţii încălzite, în apă, nisip sau perlit şi se umbresc în primele zile, pentru a evita deshidratarea acestora. Este principala metodă de înmulţire a batatului. Pentru aceasta se confecţionează butaşi de vârf de lăstari sau de fragmente de lăstari, cu 2 frunze şi tăietura obligatoriu sub nod. Înrădăcinarea cea mai rapidă se face în apă, care se schimbă zilnic, în locuri călduroase, fără curenţi de aer. Apariţia rădăcinilor are loc în 3-4 zile, iar plantarea la locul definitiv se poate executa după 2 săptămâni, când plantele au format un sistem radicular puternic. Rezultate bune se obţin şi la tomate, în scopul valorificării prelungite a hibrizilor. Pentru aceasta se îndepărtează lăstarii laterali, respectiv copilii, din care se confecţionează butaşi de cca 10-12 cm lungime şi 2 frunze, se tratează baza butaşului cu fitoregulatori de înrădăcinare, se pun într-un substrat bine aerat şi cu capacitate bună de reţinere a apei (perlit, turbă cu pH-ul 5,5-6) şi se asigură o temperatură de cca. 20– 2 ºC şi o umiditate corespunzătoare. o înmulţirea prin culturi de ţesuturi "in vitro" este una dintre cele mai reprezentative metode de înmulţire pe cale vegetativă, care asigură obţinerea unui material săditor de înaltă calitate. Culturile "in vitro" au căpătat extindere după 1980, astfel că în SUA, în 1979 sau obţinut peste 100 milioane de plante, iar în Olanda în 1983, 10 milioane de plante. Speciile legumicole care se înmulţesc prin această metodă sunt: conopida, sparanghelul, prazul, anghinarea, feniculul, brocolii, varza, etc. La cartof, se practică culturi de protoplaşti, astfel că, în Franţa, circa 90% din materialul săditor este obţinut în acest mod. Avantajele înmulţirii "in vitro" • obţinerea unui material liber de viroze şi micoplasmoze; • asigurarea unei rate de multiplicare net superioare altor metode (de la o singură plantă, în decurs de 6 luni, se pot obţine teoretic un milion de plante); • folosirea ca material iniţial, orice tip de organ sau porţiune de organ (rădăcină, tulpină, frunze, flori, muguri); • obţinerea de plante rezistente la stres, boli şi dăunători; • obţinerea de hibrizi între plante îndepărtate genetic prin fecundarea "in vitro"; • reîntinerirea plantelor şi conservarea speciilor în bănci de gene; • asigurarea şi îmbunătăţirea schimbului de material între unităţile de profil din ţară şi străinătate; • posibilitatea efectuării înmulţirii plantelor pe tot parcursul anului, eliminând caracterul sezonier, întâlnit la alte metode de înmulţire; • menţinerea materialului valoros prin selecţie somaclonală sau prin culturi de embrioni.
Dezavantajele înmulţirii "in vitro" • necesitatea unei dotări adecvate şi spaţii special amenajate; • utilizarea unor produse scumpe şi mai greu de procurat (fitohormoni, vitamine); • necesită personal calificat, cu cunoştinţe solide de biochimie, biologie, fiziologie, etc: • există riscul apariţiei mutaţiilor negative şi a gemenilor genetici; •
există riscul sărăcirii bazei genetice a speciilor.
61
Înmulţirea prin culturi "in vitro" se execută în laboratoare specializate care cuprind 2 zone: o zona nesterilă (laboratorul pentru pregătirea mediului de cultură, spălătorul, magazia, grupul social, etc.); o zona sterilă (camera de prelevare şi camera de creştere). În zona nesterilă, se depozitează sticlăria, substanţele chimice şi toate celelalte materiale care se utilizează. Tot aici, se pregătesc mediile de cultură, se dezinfectează materialul vegetal şi se autoclavează mediul de cultură. În zona sterilă, se execută trecerea materialului din "vivo" “in vitro” (inocularea) în condiţii de asepsie totală, sub hotă, pe mediile de cultură şi se asigură condiţii optime de temperatură, umiditate, lumină şi fotoperioadă, în camera de creştere. Înmulţirea "in vitro" cuprinde 5 faze: • faza pregătitoare (faza 0), este faza în care are loc alegerea şi pregătirea plantelor de la care se vor preleva explante (sursele de explante = donator), pregătirea materialului recoltat şi sterilizarea lui; • faza de iniţiere şi stabilizare a culturii (faza 1), constă în detaşarea explantelor şi trecerea lor pe mediul de cultură, specific fiecărei specii sau grupă de specii (inocularea). Se folosesc vase mici, de obicei eprubete cu câte 5 mm de mediu, în care se inoculează câte un explant. Este o fază dificilă, deoarece o parte din material se infectează sau nu creşte. • faza de multiplicare (faza 2), are drept scop multiplicarea materialului vegetal obţinut în faza de stabilizare, până la atingerea numărului dorit. Numărul de subculturi care se pot face este dependent de specie, iar durata unei subculturi este de circa 4 săptămâni. • faza de înrădăcinare (faza 3), constă în înrădăcinarea lăstarilor obţinuţi în faza de multiplicare. Se folosesc lăstari cu lungimea de peste 5 cm, care pot fi înrădăcinaţi atât în vase de cultură, cât şi direct în substrat odată cu aclimatizarea. Pentru înrădăcinare, în mediu, trebuie să existe auxine, acestea fiind responsabile de înrădăcinare. Se practică şi varianta de inducere a înrădăcinării în soluţii nutritive, cu glucide şi concentraţii mai mari de auxine, dar de durată scurtă (până la o săptămână) şi trecerea materialului direct în substrat în condiţii de ceaţă artificială. • faza de aclimatizare (faza 4), constă în obişnuirea treptată a tinerelor plăntuţe cu condiţiile din seră sau solar. Aclimatizarea se face treptat pe o perioadă de 2-4 săptămâni, în condiţii de ceaţă artificială, timp în care se scade treptat umiditatea şi se apropie temperatura de cea a mediului ambiant. În această perioadă, plăntuţele se fertilizează cu soluţii nutritive, deoarece rădăcinile în prima fază nu au perişori absorbaţi, şi se asigură o bună protecţie fitosanitară. În funcţie de sensibilitatea speciei, pierderile în faza de aclimatizare pot fi de la câteva procente, la speciile puţin pretenţioase, la pierderi mai mari, pierderi de care trebuie să se ţină seama în faza de multiplicare.
62
• • Metodele de microînmulţire sunt mai multe, în funcţie de scopul urmărit şi tipul de explant folosit, după cum urmează:
• • • • •
cultura de meristeme, folosită pentru obţinerea plantelor libere de virusuri, foloseşte meristemele din muguri, cu lungimea de 0,2-0,4 mm; cultura de apexuri (vârfuri de creştere), este una din cele mai uşoare şi folosite metode, explantele având 1-2 cm lungime; cultura de butaşi sau minibutaşi de nod, foloseşte ca explante porţiuni de tulpină cu un mugure şi se bazează pe evoluţia acestuia cu formarea de noi lăstari; cultura de embrioni imaturi, folosită în special în lucrările de ameliorare, pentru obţinerea de soiuri noi; cultura de antere şi polen, pentru a obţine plante haploide de importanţă mare pentru ameliorare; cultura de calus, pentru selecţia plantelor rezistente la stres, boli şi dăunători, prin inducerea unor factori stresanţi pe perioada selecţiei; organogeneza directă sau indirectă din frunze, folosită pentru stimularea variabilităţii genetice şi selecţia unor genotipuri noi şi valoroase, rezistente la stres şi boli.
De asemenea, sunt o serie de preocupări de a obţine “seminţe sintetice” prin înmulţire vegetativă “in vitro”, pornind de la porţiuni de organe (embrioni somatici, apexuri şi minibutaşi) cu scopul de a asigura acestor explante o durată mai mare de păstrare. Se încearcă obţinerea unui “tegument sintetic” pentru protecţia explantelor încapsulate, folosind o serie de substanţe de protecţie, cu rol nutritiv şi stimulator. Există cercetări pentru rezolvarea aspectelor tehnice, care survin pe fluxul de obţinere a seminţelor sintetice, la universităţile de profil agricol din lume. Dintre acestea, la Universitatea din Perugia, Italia sub îndrumarea prof. A. Standardi s-au obţinut rezultate foarte bune. Ca rezultat al colaborării dintre Universitatea de Ştiinţe Agricole din Perugia şi Universitatea de Ştiinţe Agronomice din Bucureşti, au fost publicate articole în care s-au prezentat rezultatele unor cercetări în acest domeniu (Gheorghiţa Hoza şi colab., 1997). Deoarece este un domeniu relativ nou, ramân încă de rezolvat o serie de probleme, care necesită studii aprofundate privind cunoaşterea reacţiei plantelor la încapsulare şi de asemenea, probleme legate de compoziţia “tegumentului seminal artificial”. Test de autoevaluare nr. 2 a) Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a plantelor legumicole?
b) De ce se altoiesc plantele legumicole, care sunt speciile legumicole care se pretează la acestă metodă de altoire şi ce portaltoi se folosesc? c) Care sunt avantajele înmulţirii „ in vitro”?
d) Ce metode de înmulţire „ in vitro” cunoaşteţi?
63
Rezumat Înmulţirea plantelor legumicole prezintă o importanţă foarte mare în practica legumicolă, deoarece aplicarea uneia sau alteia dintre metode poate influenţa pozitiv sau negativ rezultatele de producţie. Se cunosc două metode de înmulţire, respectiv înmulţirea prin seminţe şi înmulţirea pe cale vegetativă. Ambele metode au avantaje şi dezavantaje, se folosesc la majoritatea speciilor legumicole sau numai la unele specii, în funcţie de specificul biologic al acestora. Înmulţirea prin seminţe este cea mai folosită metodă, deoarece se poate aplica la majoritatea speciilor legumicole, lucrarea de semănat în vederea înfiinţării culturilor se poate mecaniza, ducând astfel la creşterea productivităţii muncii, seminţele nu necesită condiţii speciale pentru depozitare şi păstrare, o serie de lucrări în depozite se pot mecaniza, coeficientul de înmulţire este ridicat. Înaintea efectuării semănatului, asupra seminţelor se efectuează o serie de lucrări (operaţiuni) de verificare a calităţii acestora, care constă în determinarea purităţii fizice, biologice, facultăţii germinative, energiei germinative, masei a 1000 de seminţe, calcularea valorii culturale şi a normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă etc., care conduc la o apreciere corectă a calităţii materialului de pornire, în vederea realizării culturii. De asemenea, seminţele sunt supuse unor operaţiuni de pregătire în vederea încolţirii în condiţii cât mai bune şi asigurării uniformităţii culturii de la începutul acesteia, cum sunt: umectarea, încolţirea forţată, stratificarea, drajarea, peliculizarea, dezinfecţia, călirea etc. Înmulţirea pe cale vegetativă se aplică în exclusivitate la speciile legumicole care, în climatul ţării noastre, nu produc seminţe cu capacitate de germinare (cartof, batat, hrean), dar se poate aplica şi la alte specii ca: tomate, anghinare, leuştean, tarhon, ştevie, măcriş, etc. Materialul vegetal folosit pentru înfiinţarea culturilor necesită spaţii de depozitare şi condiţii optime de păstrare, ceea ce conduce la costuri suplimentare. Spre deosebire de păstrarea seminţelor, pierderile sunt mult mai mari, se execută mai multe lucrări manuale; înfiinţarea culturilor de obicei se face manual, dar producţia este mai timpurie, iar transmiterea caracterelor la descendenţi este foarte bine asigurată. Se practică mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă: prin bulbi şi bulbili, despărţirea tufelor, drajoni, butaşi, miceliu, altoire şi altele. Un loc aparte îl ocupă înmulţirea „in vitro”, care se poate practica la toate speciile legumicole, în vederea obţinerii de material necesar înfiinţării culturilor, material care poate fi liber de boli, în funcţie de metoda folosită.
64
Unitatea de învăţare nr.4 RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU
Obiective Cunoşterea rolului factorilor de mediu în viaţa plantelor legumicole şi elementele care au implicaţie directă asupra acestora Însuşirea cerinţelor faţă de factorii de mediu ale plantelor legumicole şi implicaţiile acestora în practica legumicolă Corelarea factorilor de vegetaţie în funcţie de cerinţele plantelor legumicole Cunoaşterea modalităţilor de dirijare a factorilor de mediu în situaţii de exces sau deficit în diverse sisteme de cultură
Evoluţia plantelor legumicole a avut loc sub influenţa mai multor factori, dintre care: factorii climatici, factorii edafici şi socio-economici, pe de o parte, care acţionează direct asupra plantelor, şi altitudinea, latitudinea, expoziţia etc., pe de altă parte, care au dus la modificări ale altor factori, cu efecte indirecte asupra cursului evoluţiei plantelor. Cunoaşterea condiţiilor ecologice în care plantele legumicole s-au format şi au evoluat prezintă un interes major pentru cultura legumelor, întrucât prin dirijarea tehnologiei de cultură, trebuie asigurate condiţii de mediu cât mai apropiate de cele în care plantele au evoluat. Dacă schimbările apar când organismele sunt foarte tinere şi foarte sensibile la factorii de mediu, acestea pot influenţa evoluţia, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de vegetaţie, obţinerea plantelor rezistente la boli şi dăunători, la stres termic, hidric etc. Omul joacă un rol determinant în apariţia unor modificări la nivelul plantelor, pornind de la cel mai simplu mod de cultivare a legumelor, până la realizarea celor mai performante sisteme de cultură a acestora. Aceste sisteme necesită cunoaşterea temeinică a particularităţilor biologice ale speciilor legumicole, a relaţiilor cu factorii de mediu şi a interdependenţei dintre aceştia, a reacţiei plantelor la un anumit mod de asigurare a hranei, având un grad de intensivizare extrem de ridicat. 4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura Temperatura reprezintă un factor de mediu limitativ în cultura legumelor, deoarece de nivelul temperaturii depinde declanşarea sau stoparea proceselor biologice din plante. Temperatura influenţează începutul recoltării părţilor comestibile (Indrea, 1992), perioada de vegetaţie a culturilor şi zonarea acestora. Astfel, în nordul ţării, la tomatele cultivate în solar, fructele se maturează cu 5 săptămâni mai târziu, la fasolea verde în câmp cu 4 săptămâni mai târziu, iar la varză şi ridichi cu 2-3 săptămâni mai târziu faţă de zonele sudice. Temperatura înregistrează variaţii atât în timpul zilei (variaţii diurne) cât şi în timpul unui an (variaţii anuale) şi se prezintă sub forma unei curbe simple (fig. 4. 1) În cursul unei zile, în ţara noastră, maximul termic se înregistrează în jurul orei 14, iar minimul puţin înaintea răsăririi soarelui. Anual, maximul de temperatură este în luna iulie iar minimul în luna ianuarie.
65
Fig 4.1 Variaţia diurnă si anuală a temperaturii aerului (Bucureşti, Ileana Săndoiu, 2000) Declanşarea proceselor metabolice se face când temperatura este egală sau mai mare cu pragul biologic al speciei. Acesta este de: 5-6°C la salată, spanac, varză, morcov, ţelină etc., 10°C la tomate, fasole, ardei, vinete, 14°C - 15°C la pepeni şi castraveţi. Pentru cultura legumelor, foarte importantă este cunoaşterea sumei anuale a gradelor de temperatură peste 15°C. Astfel, în Câmpia Română sunt 2800-3000°C, în zona dealurilor subcarpatice, sudul şi centrul Moldovei 2400-2600°C, în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Moldovei 2000-2200°C. Ultimul îngheţ se produce între 29 martie şi 5 aprilie în Dobrogea şi Lunca Dunării, 1-20 aprilie în Câmpia Română, 10-20 aprilie în Câmpia de Vest şi Podişul Moldovei. Numărul de zile cu îngheţ este 80-90 pe litoral, 90-100 în Câmpia Română şi de Vest, 100110 în Podişul Transilvaniei şi 110-120 în Podişul Moldovei (partea de sud). Primul îngheţ apare la 1 noiembrie pe litoral, după 25 octombrie în Câmpia Română şi de Vest, după 15 octombrie în Moldova şi la începutul lunii octombrie în Podişul Transilvaniei. Data apariţiei primului îngheţ (fig.4.2) influenţează durata perioadei de vegetaţie a culturilor, iar data ultimului îngheţ influenţează epoca de înfiinţare a culturilor (fig.4.3.).
Fig. 4.2. Data apariţiei primului ingheţ (Ileana Săndoiu, 2000)
66
Fig. 4.3. Data apariţiei ultimului ingheţ (Ileana Săndoiu, 2000) Fiecărei specii legumicole îi este caracteristică o temperatură minimă, o temperatură optimă şi o temperatură maximă de creştere şi dezvoltare (tabelul 4.1a., 4.1.b. ). Temperatura minimă reprezintă nivelul de temperatură la care procesele biochimice din plantă se desfăşoară, dar cu intensitate redusă. De această temperatură depinde stabilirea epocii de înfiinţare a culturilor legumicole timpurii, temperatura sub acest nivel determinând stagnarea tuturor proceselor şi pieirea plantelor. • 1°C -5°C la bob, mazăre, ceapă, varză, morcov, pătrunjel, păstârnac etc.; Temperatura minimă este de: • 5°C - 6°C la mărar, sfeclă roşie; • 9°C - 12°C la fasole, tomate; • 14°C - 16°C la vinete, ardei, castraveţi, pepeni şi bame. La tomate, temperaturile critice sunt cuprinse între 0°C şi 10°C şi determină apariţia simptomelor de pierdere a turgescenţei, datorită pierderii controlului asupra procesului de închidere a stomatelor (Guie şi Wesm, 1987). Temperatura optimă este temperatura la care toate procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor se desfăşoară cu intensitate maximă, raportul între substanţele sintetizate şi cele consumate de plante este supraunitar, surplusul acumulându-se în organele specializate (rădăcini, tulpini, frunze, muguri, inflorescenţe, fructe etc.). • 25-35°C la cucurbitacee; • 25-30°C la tomate, ardei, vinete; Temperatura optimă este de: • 20-25°C la rădăcinoase; • 15-18°C la verdeţuri. Cercetările efectuate la ardei au arătat dependenţa procesului de legare a fructelor de temperatură şi de amplitudinea acesteia între zi şi noapte. Cele mai bune rezultate s-au obţinut la 16-21°C ziua şi 10°C noaptea (Rylski, 1973). Temperaturile peste 37,5°C şi sub 5°C limitează procesul de germinare a polenului şi este afectată semnificativ producţia (Dempsy, 1970). La tomate, germinarea polenului are loc după o oră la 20°C, după 5 ore la 10°C şi după 30 de ore la 5°C (Dempsy, 1970). La 18-25°C, polenul florilor de tomate îşi menţine viabilitatea 2-5 zile după înflorit, iar stigmatul florii este receptiv timp de 6 zile. La plantele tinere de tomate s-a constatat că 67
temperaturile mai ridicate favorizează creşterea şi întârzie maturarea fructelor, numărul de frunze formate până la prima inflorescenţă fiind de 8 la o temperatură de 15°C şi de 14 la 27°C (Calvet, 1957), ceea ce scoate în evidenţă măsurile ce trebuie luate pentru a preveni acest aspect. Cercetările lui Hansen şi colab. (1994) au arătat că la o creştere a temperatrurii de la 10°C la 30°C se obţine şi o creştere exponeţială a fotosintezei. Amplitudinea termică dintre zi şi noapte de circa 10°C, respectiv de la 28°C la 18°C, a dus la o creştere mai bună a tomatelor (Wien, 1997). Creşterea plantelor este cu atât mai intensă, cu cât temperatura medie creşte până la atingerea valorii optime, după care intensitatea scade (fig. 4.4). Temperatura maximă reprezintă temperatura la care, deşi procesele metabolice se desfăşoară cu intensitate ridicată, raportul dintre fotosinteză şi respiraţie este în echilibru. Dacă temperatura continuă să crească peste limita maximă, planta consumă mai mult decât produce, asimilaţia scade, deoarece şi intensitatea fotosintezei scade, şi în final plantele pier.
Temperatura maximă este de:
• • • •
40°C la castraveţi; 35-38°C la tomate, ardei şi vinete; 30°C la rădăcinoase; 28°C la verdeţuri.
Fig. 4.4. Corelaţia dintre viteza de creştere a plantelor si temperatură La castraveţi, a fost pusă în evidenţă corelaţia directă dintre creşterea vegetativă a plantelor şi creşterea temperaturii în intervalul 19°C - 26°C (Krug şi Liebig, 1980), temperatura optimă fiind considerată de 25°C - 28°C (Patron, 1992).
68
Specia Ardei Castraveţi Ceapă Conopidă Dovleac alb Dovlecel Fasole de grădină Mazăre de grădină Păstârnac Pătrunjel Pepeni galbeni Pepeni verzi Porumb dulce Ridichi Sfeclă roşie Salată Spanac Sparanghel Sfeclă de frunze Ţelină Tomate Vinete Varză Morcov
Tabelul 4.1.a Temperatura solului pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole (°C, Dumitrescu, Stoian, 1998) Temperatura Zona optimă Temperatura Temperatura minimă optimă maximă 15,6 18,3-35 29,4 35 15,6 15,6-35 35 40,5 1,7 10-35 23,9 35 4,4 7,2-29,4 26,7 37,8 15,6 21,1-35 35 37,8 15,6 21,1-32,2 35 37,8 15,6 15,6-29,4 26,7 35 4,4
4,4-23,9
23,9
29,4
1,7 4,4 15,6
10-21,2 10-29,4 23,9-35
18,3 23,9 32,2
29,4 32,2 37,8
15,6 10
21,1-35 15,6-35
35 35
40,5 40,5
4,4 4,4 1,7 1,7 10 4,4
7,2-32,5 10-29,4 4,4-26,7 7,2-23,9 15,6-29,4 10-29,4
29,4 29,4 23,9 21,1 23,9 29,4
35 35 29,4 29,4 35 35
4,4 10 15,6 4,4 4,4
15,6-21,1 15,6-29,4 23,9-32,2 7,2-35 7,2-29,4
21,1 29,4 29,4 29,4 26,7
29,4 35 35 37,8 35
Tabelul 4.1.b. Temperatura minimă şi intervalul optim pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole (°C) (Wien, 1997) Specia Temperatura minimă Intervalul optim Tomate 8,7 13-25 Vinete 12,1 15-25 Ardei 10,9 15-25 Varză albă 1 3-17 Varză creaţă 1,9 3-17 Varză de frunze 1,2 3-17 Varză de Bruxelles 1,3 3-17 Conopidă 1,3 3-17 Ceapă 1,4-3,5 20-25 69
4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze Temperatura influenţează procesele fiziologice şi biometrice la nivelul plantelor, cerinţele pentru acest factor fiind diferite în funcţie de specie, dar diferenţiată pe faze de vegetaţie (tabelul 4.2.). Astfel, în faza de germinare a seminţelor, temperatura trebuie să fie ridicată şi asociată cu o umiditate mai mare, pentru hidratarea seminţelor şi declanşarea procesului de germinare. Cu cât temperatura din această fază este mai apropiată de temperatura optimă, cu atât această fază este parcursă într-un timp mai scurt, caracteristic fiecărei specii. Dacă temperatura este sub limita optimă, germinarea seminţelor se prelungeşte şi poate conduce la putrezirea acestora, în special când se asociază cu umiditate mare. Astfel, seminţele de morcov au germinat în procent de 50% după 87 de zile la 5°C şi în numai 6 zile la 25°C (Thomas, 1996). Germinarea seminţelor la temperaturi mai scăzute a fost stimulată cu o serie de tratamente. Astfel, tratarea seminţelor de ceapă la temperatura de 10°C, timp de 24 ore, cu o soluţie de polietilenglicol cu o presiune osmotică de -10 bari, a mărit ritmul de germinare, apariţia radiculei fiind observată după o zi, faţă de 9,3 zile la seminţele netratate (Heydecker, 1974, citat de Burzo, 2000). Prin păstrarea seminţelor la temperatura de 7,5°C, se grăbeşte procesul de germinare, comparativ cu temperaturile mai mari sau mai mici de păstrare (Messiaen şi colab., 1994). Efectul temperaturilor ridicate asupra germinării au fost puse în evidenţă la morcov. La 35°C germinaţia a fost foarte greoaie, iar la 40°C seminţele nu au germinat (Burzo, 2000). De asemenea, s-a constatat că temperaturile de 30°C în timpul imbibiţiei seminţelor la vedeţuri întârzie germinarea, faţă de temperaturile de 15-20°C (Cantlife şi colab., 1984). Menţinerea seminţelor de salată la 30°C mai mult de 8 ore, în timpul imbibiţiei, determină intrarea lor în ecodormanţă, iar germinaţia este mult întârziată. După răsărire, temperatura trebuie să scadă cu câteva grade, deoarece temperatura ridicată, asociată cu umiditatea mare din sol şi lumina insuficientă, determină alungirea plantelor; acestea se etiolează, devin firave şi pier. La repicat, plantele legumicole necesită o temperatură mai ridicată faţă de faza anterioară, temperatură care să asigure cicatrizarea rănilor produse pe rădăcini în timpul transplantării şi asigurarea prinderii răsadului. După prinderea răsadurilor, temperatura scade din nou cu câteva grade, în scopul obţinerii unui răsad viguros, cu tulpina scurtă, groasă, cu frunze colorate în verde închis, caracteristice soiului sau hibridului. Răsadurile produse în condiţii de temperatură prea ridicată, cu umiditate ridicată şi intensitate luminoasă ridicată, cresc foarte repede, prezintă internoduri lungi, iar tulpina este subţire şi firavă. Creşterea răsadului la temperaturi mai coborâte, la tomate, conduce la creşterea numărului de flori în inflorescenţă şi la apariţia primei inflorescenţe după un număr mai redus de frunze, creşte conţinutul răsadului în substanţă uscată, precum şi rezistenţa la temperaturi mai scăzute. După plantarea la locul definitiv, de asemenea, temperatura creşte până la temperatura optimă, pentru a asigura prinderea plantelor şi uniformitatea culturii. La înflorit, temperatura scade cu 2-3°C pentru a nu afecta germinabilitatea polenului, iar în faza de fructificare, temperatura creşte din nou, până la atingerea valorii superioare a temperaturii optime. Markov şi Haev (1953) au constatat că există o temperatură favorabilă pentru fiecare specie legumicolă, pe fenofaze, şi au stabilit o formulă pentru calcularea acestei temperaturi: T optimă = t ± 7°C, în care: T optimă - temperatura optimă; t - temperatura pe fenofază şi are următoarele valori: 25°C la castraveţi şi pepeni, 22°C la tomate, ardei şi vinete, 19°C la ceapă, salată şi spanac, 16°C la morcov şi pătrunjel şi 13°C la varză, ridichi şi conopidă. Pentru a afla temperatura optimă, se adună sau se scad cele 7°C, în funcţie de nivelul de temperatură care trebuie asigurat pentru fiecare fenofază în parte, iar regimul optim de temperatură 70
pe fenofaze este redat în tabelul 4.2. Tabelul 4.2.
Specia
Castraveţi, pepeni Tomate, ardei, vinete Ceapă verde Salată, spanac, pătrunjel Morcovi Varză, conopidă, guile, ridiche Mod de apreciere
Temperatura optimă de creştere şi fructificare pe fenofaze (V. Voican, 1984) Fenofaze TempeCreştere ratura Ger- Cotile- Planvegetativă optimă minare donală tare Timp Timp noros însorit
Fructificare
25
32
18
32
25
18
25
22
29
15
29
22
15
22
19
26
12
26
22
19
19
16
23
9
23
16
9
16
16 13
23 20
9 6
13 20
16 13
9 6
16 13
t°C
t+7
t-7
t+7
t±7
t-7
t±7
La temperaturi prea ridicate, scade cantitatea şi calitatea producţiei de tomate, fructele rămân mici şi cu pieliţa groasă. La castraveţi, se formează fructe mici care îmbătrânesc prematur, iar la conopidă se formează inflorescenţe mici şi lipsite de frăgezime. La temperaturi prea scăzute (sub limita minimă), pagubele sunt foarte ridicate, provocând moartea plantelor, mai ales dacă survin în primele faze de vegetaţie, când sensibilitatea acestora la frig este accentuată. Dacă asupra seminţelor se aplică tratamente cu diferiţi stimulenţi sau prerăcirea, unele specii devin mai puţin pretenţioase la căldură. Seminţele de tomate prerăcite încolţesc la 5-8°C, faţă de 1214°C, cât este temperatura minimă de germinare (Dumitrescu M., Scurtu I, 1998). 4.1.2. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură Plantele legumicole, după pretenţiile faţă de temperatură, se clasifică astfel (Maier I., 1969): plante legumicole foarte rezistente la frig - suportă temperaturi mult sub 10 °C, cum sunt plantele perene (hreanul, reventul, ştevia, măcrişul, sparanghelul, ceapa de tuns, ceapa de iarnă, salvia, menta, etc). Acestea se caracterizează printr-o rezistenţă deosebită la frig, rezistenţă care depinde de cantitatea şi calitatea substanţelor de rezervă acumulate în organele subterane. Temperaturile negative de -15°C, chiar 20°C, nu afectează prea mult aceste plante. Sparanghelul, măcrişul, ştevia ş.a., pot rezista la temperaturi chiar mai coborâte, de -25°C. plante legumicole rezistente la frig - sunt acele plante care se pot cultiva toamna sau primăvara foarte devreme şi care suportă temperaturi de 0°C. Acestea sunt: salata, spanacul, ceapa, usturoiul, morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza, conopida, gulia, mazărea, bobul etc. Aceste specii au temperatura minimă de germinare de 171
5°C şi temperatura optimă de 15-20°C. plante legumicole semirezistente la frig - se caracterizează prin aceea că nu suportă temperaturi sub 0°C, temperatură la care este afectată partea aeriană, provocând moartea plantelor. Cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 16-18°C. Din această grupă face parte cartoful. plante legumicole pretenţioase la căldură - se caracterizează prin aceea că au o temperatură minimă de încolţire de peste 10°C (10-14°C), iar temperatura optimă din perioada de vegetaţie este de 20-25°C. Cresc şi se dezvoltă bine şi la 25-30°C. Temperaturile de câteva grade duc la moartea plantelor (3-5°C), cu excepţia tomatelor, care sunt mai rezistente. Din această grupă fac parte: tomatele, ardeiul, vinetele, dovlecelul, dovleacul. Se cultivă în general prin răsad (tomatele se pot semăna direct), iar înfiinţarea culturilor se face după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară şi a temperaturilor scăzute care survin accidental. plante legumicole rezistente la căldură - sunt acele plante legumicole care suportă temperaturi de peste 35°C. Acestea sunt: pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii şi bamele. La aceste specii, procesele metabolice se declanşează la o temperatură în sol de 14-16°C, iar temperatura optimă din perioada de vegetaţie este de 28-32°C. Temperatura de 10-11°C, pe o perioadă mai lungă de timp, poate duce la moartea plantelor, de aceea înfiinţarea culturilor în câmp se efectuează la începutul lunii mai pentru zona I de cultură şi ceva mai târziu pentru celelalte zone. 4.1.3. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole Menţinerea unei temperaturi optime în culturile legumicole, în funcţie de cerinţele acestora pe fenofaze, se face prin diverse măsuri şi procedee, întrucât atât excesul de temperatură cât şi deficitul de temperatură sunt foarte dăunătoare. Excesul de temperatură apare în special la culturile protejate (sere, solarii), unde nu există curenţi de aer, şi se instalează atunci când intensitatea luminoasă este ridicată şi aerisirea deficitară. În câmp, excesul de temperatură este mai rar şi se poate instala când temperatura creşte foarte mult, pe fondul lipsei de precipitaţii. Măsuri de prevenire a excesului de temperatură în spaţii protejate în câmp • aerisirea puternică a spaţiilor de cultură prin ferestrele de la acoperiş şi pereţii laterali (sere, solarii) şi ridicarea foliei de polietilenă de pe solarii de la bază până la partea superioară, pentru unele tipuri de solarii, unde se menţine ca mijloc de protecţie contra grindinei; • folosirea instalaţiei de ventilaţie; • reducerea intensităţii luminoase prin diferite mijloace de umbrire (cretizare, jaluzele, plase de umbrire de culoare verde din material plastic, de tip Rachael); • irigarea plantelor pe durate foarte scurte de timp (câteva minute), pentru răcorirea plantelor şi aerului; • folosirea ca materiale pentru mulcire a materialelor reflectorizante, care nu absorb căldura şi deci conduc indirect la scăderea temperaturii; • alegerea momentului optim de înfiinţare a culturilor, ţinând seama de perioadele foarte călduroase; • folosirea de soiuri şi hibrizi cu capacitate ridicată de adaptare în sere şi solarii etc.
• cultivarea legumelor pe terenuri cu expoziţie nordică; • modelarea terenului pe direcţia est-vest, cu taluzuri inegale; • plantarea răsadurilor pe partea nordică a biloanelor; • irigarea pe brazde şi prin aspersiune, pentru răcorirea solului şi a plantelor; • respectarea epocii de înfiinţare a culturilor; nu se admit întârzieri care pot determina compromiterea culturilor, în special a celor timpurii.
72
Deficitul de temperatură Se înregistrează atât în câmp cât şi în spaţii protejate, atunci când temperatura este sub limita inferioară a intervalului optim. Măsuri de creştere a temperaturii în spaţii protejate în câmp • asigurarea funcţionării normale a tuturor • alegerea terenului cu expoziţie sudică, cu instalaţiilor din sere, în special a instalaţiei textură mijlocie; de încălzire; • folosirea la fertilizarea de bază a unei cantităţi mai mari de gunoi de grajd, în • asigurarea etanşeităţii construcţiilor (sere, special pe solurile mai grele şi reci; solarii, răsadniţe), pentru evitarea pierderilor de căldură; • executarea din toamnă a arăturii adânci, pentru a favoriza încălzirea mai devreme a • suplimentarea căldurii prin alte surse (electrică) când temperatura scade foarte solului în profunzime; mult, iar culturile se află la limita de • evitarea terenurilor reci cu apa freatică la rezistenţă; suprafaţă; • udarea cu cantităţi mai mici de apă şi local, • mulcirea solului cu materiale organice pentru a nu răci solul; (mraniţă) sau materiale plastice de culoare fumurie şi albă; • folosirea gunoiului de grajd proaspăt, pe poteci şi pe la capete, care prin fermentaţie • respectarea epocii de înfiinţare a culturilor; degajă căldură şi poate contribui la • fertilizarea locală, la înfiinţarea culturii, cu creşterea temperaturii cu câteva grade îngrăşăminte organice bine descompuse (solarii, răsadniţe); (mraniţă); • compartimentarea suprafeţei cultivate în • acoperirea cu tunele din material plastic a mai multe zone, cu folie de polietilenă culturilor mai pretenţioase faţă de căldură; pentru o conservare mai bună a • folosirea foliei microporoase de tip Agril, temperaturii; care poate proteja culturile de temperaturi • amenajarea anticamerelor la intrarea în de -5°C; seră şi solarii sau folosirea uşilor cu burduf • călirea răsadurilor cu 2-3 săptămâni la solarii, pentru a evita pătrunderea la înaintea plantării la locul definitiv (culturi nivelul plantelor a curenţilor reci de aer; timpurii, culturi în solarii, răsadniţe); • dubla sau tripla protejare cu tunele de • formarea perdelelor de protecţie contra diferite dimensiuni, la speciile cu pretenţii curenţilor de aer. mari faţă de temperatură; • folosirea pentru acoperirea solariilor a foliei de polietilenă cu efect termic, tratată IR, care are capacitatea de a împiedica pierderea căldurii acumulate în timpul zilei; această folie asigură o temperatură cu 3-5°C mai mult pe timpul nopţii decât folia obişnuită. • utilizarea ecranelor termice cu ajutorul cărora, pe timpul nopţii, căldura se conservă mai bine.
Cercetările efectuate în seră, la tomate (Narcisa Sindile, 1997), au arătat că scăderea temperaturii de la 20°C la 10°C determină reducerea respiraţiei la 80%; fotosinteza scade cu 3035% la scăderea temperaturii nocturne de la 14 la 7°C, în timp ce transpiraţia se reduce puţin, odată cu scăderea temperaturii.
73
4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie Plantele legumicole cresc şi se dezvoltă normal atunci când toţi factorii de mediu se află în corelaţie directă. Corelarea temperaturii cu lumina Temperatura şi lumina trebuie să fie în raport direct proporţional. Astfel, la o intensitate luminoasă ridicată, procesele fiziologice, în special fotosinteza, se desfăşoară în ritm accelerat, ritm susţinut şi de o temperatură ridicată. La scăderea intensităţii luminoase (pe timp noros), se iau măsuri de reducere a temperaturii cu câteva grade, în vederea prevenirii alungirii plantelor. De asemenea, noaptea, temperatura se reduce, pentru a se consuma cât mai puţin din produsele asimilate, rezultate în urma fotosintezei din timpul zilei, acestea fiind folosite în creşterea şi dezvoltarea plantelor. La tomate, s-a constatat că inducţia florală este stimulată de intensitatea luminoasă mare, asociată cu zile calde şi nopţi mai reci. Astfel, acest proces se desfăşoară în condiţii optime la 26°C ziua şi la 18°C noaptea (Wien, 1997). La ceapă, s-a constat că, temperatura şi lumina stimulează creşterea bulbilor, corelaţia fiind directă, în intervalul de 6-20°C, iar pentru frunze începând cu 2°C (Brewster şi colab., 1977). Cercetările efectuate la cucurbitacee (castraveţi şi dovlecei) au arătat că temperatura, intensitatea luminii şi fotoperioada, influenţează formarea sexelor florilor, chiar dacă acest caracter este determinat genetic: temperaturile mai mici determină formarea florilor femeieşti, iar nopţile calde pe cele bărbăteşti (Nitsch şi colab., 1952). Corelarea temperaturii cu umiditatea Temperatura şi umiditatea solului, la culturile legumicole, trebuie să fie în corelaţie directă. La temperaturi ridicate, în spaţiile de cultură, capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este mare, evapotranspiraţia este ridicată, consumul de apă al plantelor creşte. De aceea, odată cu creşterea temperaturii, creşte progresiv şi cantitatea de apă administrată prin irigare, în funcţie de fenofaza de dezvoltare. Când temperatura este scăzută şi umiditatea ridicată, absorbţia este scăzută, iar plantele au rezistenţă slabă la temperatură scăzută şi la unele boli (căderea plăntuţelor). În câmp, în aceste condiţii, apare seceta fiziologică, care constă în imposibilitatea absorbţiei apei de către plante, chiar dacă apa din sol este suficientă, aceasta fiind datorată temperaturilor scăzute (ferestrele iernii, primăvara devreme). Când temperatura este ridicată şi umiditatea scăzută, metabolismul plantelor legumicole este dereglat. Acestea se îngălbenesc, se ofilesc, iar dacă lipsa apei este accentuată, mor. De asemenea, umiditatea scăzută favorizează îmbătrânirea prematură a plantelor, trecerea mai rapidă în faza de fructificare, iar cantitatea şi calitatea producţiei scade simţitor. Când temperatura şi umiditatea au valori extreme, plantele legumicole sunt afectate foarte mult. Astfel, la temperatură şi umiditate foarte scăzută, creşterea plantelor este foarte încetinită, îmbătrânirea este prematură, iar prelungirea acestei perioade determină moartea acestora. La temperatură şi umiditate foarte ridicate, plantele cresc vegetativ foarte mult, fructificarea este întârziată şi slăbeşte rezistenţa la boli. Corelarea temperaturii cu concentraţia de dioxid de carbon Parcurgerea în condiţii optime a tuturor fenofazelor este legată şi de concentraţia aerului în CO2, care în spaţiile protejate este mai ridicată decât în câmp. De aceea, în sere se execută îmbogăţirea aerului cu CO2, care determină obţinerea unor sporuri importante de producţie. La o creştere a concentraţiei în CO2, temperatura şi intensitatea luminoasă trebuie să aibă valori ridicate, pentru atingerea obiectivului propus. Temperatura solului. Un rol important în viaţa plantelor îl are şi temperatura solului. Aceasta influenţează germinarea seminţelor şi răsărirea plantelor, creşterea rădăcinilor, absorbţia 74
elementelor nutritive şi apei din sol etc. Există specii legumicole care reacţionează foarte bine la o temperatură a solului mai mare cu câteva grade (3-4°C) faţă de temperatura aerului (castraveţi, pepeni galbeni, tomate, ardei, vinete), precum şi specii legumicole care cresc mai bine când temperatura în sol este mai mică cu 2-3°C decât în aer (varză, conopidă, gulie, salată etc.). Temperatura solului înregistrează variaţii anuale, dar şi zilnice, în funcţie de adâncime (fig. 4.5, fig. 4.6.). Cea mai mare variaţie se înregistrează la adâncime mai mică (până la 10 cm), iar la 50 de cm temperatura este aproape constantă .
Fig. 4.5. Variaţia zilnică a temperaturii solului (Dragomirescu, Enache, 1998)
Fig. 4.6. Variaţia anuală a temperaturii solului (Dragomirescu, Enache, 1998)
Scăderea temperaturii solului sub 16°C inhibă creşterea rădăcinilor de castraveţi, iar absorbţia apei şi a elementelor minerale este mult redusă (Tachibana, 1987). De asemenea, temperatura scăzută a solului determină reducerea absorbţiei apei prin rădăcină, determină deficitul hidric în tulpină, scade intensitatea transpiraţiei etc. 75
4.1.5. Surse de căldură Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie pentru Pământ, unde ajunge sub formă de căldură şi lumină • cantitatea de energie radiată de Soare; Cantitatea de energie • distanţa de la Pământ la Soare; care ajunge de la Soare • lungimea zilei, respectiv durata de strălucire a Soarelui; la Pământ depinde de: • unghiul de incidenţă al razelor solare; • gradul de nebulozitate. Radiaţia solară care ajunge la nivelul solului prezintă variaţii în funcţie de latitudine; pentru ţara noastră, aceste variaţii se prezintă sub forma unor curbe (oscilaţii) simple (fig.4.7.)
Fig. 4. 7. Variaţia zilnică şi anuală a energiei radiante solare (Ileana Săndoiu, 2000)
Cea mai mare cantitate de radiaţie solară se înregistrează, în ordine, în zona litoralului, zona de câmpie din sudul şi vestul ţării şi zona colinară. În spaţiile protejate, radiaţia este mai redusă cu cca 25-30%, datorită materialelor de acoperire. Acest procent de reflecţie poate fi şi mai mare datorită gradului avansat de acoperire a construcţiilor cu depuneri de praf, anotimpului (noiembrie, decembrie şi ianuarie), amplasamentului şi orientarea construcţiilor etc. În condiţii de seră, se apreciază că nivelul de radiaţie în lunile de toamnă şi iarnă este de 100 Wh/m2, în timp ce vara, în câmp, se înregistrează 5000-6000 Wh/m2 (Indrea, 2007). Cantitatea de radiaţie solară este influenţată de: • altitudine; pentru zonele cu latitudine mijlocie, intensitatea radiaţiei solare incidente creşte cu 5-15% la fiecare 1000 m altitudine, datorită reducerii grosimii masei de aer; • expoziţia terenului şi panta acestuia; pantele cu expoziţie sudică primesc o cantitate mai mare de energie solară decât cele nordice, influenţând şi durata de iluminare de care depinde perioada de vegetaţie. Un rol important îl are efectul de seră asupra încălzirii spaţiilor de cultură (sere, solarii). Efectul de seră depinde de proprietăţile de transmisie selective ale materialelor de acoperire (tabelul 4.3) şi constă în proprietatea unor materiale de a absorbi radiaţiile termice şi de a lăsa să treacă o parte din radiaţia solară.
76
Tabelul 4.3 Coeficienţii de transmisie pentru principalele materiale de acoperire (Boulard şi colab.,1995) Specificaţie Sticlă PVC Polietilenă Radiaţia solară 0,85 0,80 0,80 Radiaţia termică 0 0,30 0,80 Energia solară este singura sursă de încălzire pentru solarii, sere reci şi răsadniţe şi sursa suplimentară pentru toate construcţiile dotate cu instalaţii de încălzire. Captarea acesteia se face în colectoare solare, în care, în perioada de insolaţie, agentul termic ajunge la 86-89°C, asigurând un spor de producţie de 10-12% la castraveţi şi verdeţuri şi posibilitatea înfiinţării culturilor cu 15-20 de zile mai devreme, faţă de serele şi solariile neîncălzite (Stan N., 1996). Instalarea colectoarelor necesită o suprafaţă mare (echivalentă cu suprafaţa care trebuie încălzită) şi sunt greu de folosit. Căldura biologică provine din fermentarea gunoiului de grajd proaspăt. Pe cale biologică, se încălzesc răsadniţele cu una sau două pante, solariile în care se produc răsaduri şi solul serelor pentru culturile de castraveţi, pepeni galbeni (cultura pe baloţi sau pale de paie). Căldura biologică mai este folosită sub forma biogazului obţinut din dejecţiile animalelor. Cantitatea de biogaz obţinută zilnic, după o fermentaţie de 40 de zile, este de 1,58 m3/cap de vacă şi 0,18 m3/cap de porc Biogazul are un conţinut de bioxid de carbon de 60-70 % şi are o valoare calorică de 5000-6000 kcal/m3. Se foloseşte pentru producerea energiei termice, electrice, mecanice etc. Echivalenţa biogazului cu alte surse este redată în tabelul 4.4 Tabelul 4.4.
Produsul Benzină Motorină Alcool Gaz natural Energie electrică Cărbune
Echivalenţa biogazului cu alte surse energetice (Toma D. 1983) UM Echivalarea unui m3 de biogaz brut epurat litru 0,73 1,17 litru 0,65 1,07 litru 1,10 1,82 3 m 0,61 0,99 kwh 6,20 10,00 kg
0,82
1,34
Energia eoliană poate fi folosită la producerea energiei electrice, poate acţiona pompe cu piston care să permită ridicarea şi stocarea apei în rezervoare la înălţime, pentru a fi folosită la irigarea culturilor. Stocarea apei se face pe timp liniştit. La o intensitate a vântului de peste 3 m/sec, pe o perioadă de 3000 de ore, se asigură o energie potenţială de 400 kwh/km2/an (Toma D., 1983).
Căldura tehnică se foloseşte pentru încălzirea serelor prin:
• centrale termice proprii cu combustibil lichid (păcura), gazos (gazul metan) sau solid (cărbune); • centrale de termoficare ce livrează agentul termic la peste 100°C; • energia industrială reziduală (apa, ca agent de răcire în industrie, se poate folosi la încălzirea serelor; cea răcită este trimisă înapoi).
Energia electrică se foloseşte rar ca sursă de încălzire a serelor, doar ocazional, în perioadele când prin instalaţia de încălzire şi celelalte metode nu se asigură pragul de temperatură 77
pentru supravieţuirea plantelor. Pe suprafeţe foarte mici, nu este exclusă posibilitatea folosirii ca sursă de încălzire. Apele termale reprezintă o sursă de încălzire deosebită a culturilor legumicole în zonele unde există (Oradea, Băile Felix), temperatura atingând valori destul de ridicate în anumite locuri (90°C). Reprezintă o sursă de încălzire foarte ieftină, investiţia constând în captarea izvoarelor de apă termală şi realizarea sistemul de conducte până în spaţiile de producţie. Se folosesc pe scară largă în Ungaria, Islanda, Japonia etc. Test de autoevaluare nr. 1 a) Care sunt grupele de plante legumicole în funcţie de cerinţele faţă de temperatură?
b) Care este temperatura mimină la principalele specii legumicole şi ce importanţă are pentru practică?
c) Care sunt măsurile de dirijare a excesului de temperatură?
d) Care sunt măsurile de dirijare a deficitului de temperatură?
e) Cum se corelează temperatura cu alţi factori de vegetaţie?
f) Care sunt sursele de căldură?
4.2. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina Lumina este indispensabilă în viaţa plantelor. Procesul prin care plantele sintetizează substanţele organice (fotosinteza) se desfăşoară numai în prezenţa luminii, iar în acest proces se consumă dioxid de carbon şi se eliberează oxigen, plantele contribuind la menţinerea concentraţiei normale în atmosferă a celor 2 gaze şi nu numai. Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt legate de condiţiile în care acestea s-au format şi au evoluat, cunoaşterea acestora contribuie la conducerea corespunzătoare a culturii (alegerea soiurilor şi hibrizilor, alegerea terenului, întocmirea programului de folosire intensivă a terenului prin culturi asociate, succesive, intercalate, îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale părţilor comestibile la unele plante legumicole prin împiedicarea pătrunderii luminii etc.). Condiţiile de lumină din ţara noastră sunt prielnice pentru cultura legumelor, atât în câmp cât şi în spaţii protejate. Cea mai mare cantitate de lumină se înregistrează vara, iar cea mai mică iarna, fiind influenţată de: durata de strălucire a soarelui, gradul de nebulozitate, unghiul de incidenţă a razelor solare. La culturile legumicole efectuate în sere, când cantitatea de lumină este insuficientă, se asigură suplimentarea acesteia prin diverse mijloace pentru a asigura desfăşurarea proceselor metabolice. Durata de strălucire a soarelui este de 2280-2500 ore pe litoral şi în Delta Dunării, 2000 ore 78
în Câmpia Română şi de Vest şi sub 2000 ore în Podişul Transilvaniei, ceea ce influenţează direct numărul zilelor senine (fig.4.8.).
Fig. 4.8 Durata anuală de strălucire a soarelui Nebulozitatea înregistrează o variaţie zilnică şi una anuală, specifică unei anumite zone, şi influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole (fig. 4.9).
Fig. 4.9. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a nebulozităţii în zona Bucureşti ( Dragomirescu, Enache, 1998) 4.2.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă Durata zilei prezintă o variaţie anuală, în funcţie de anotimp, cea mai mică zi fiind iarna (8-9 ore), iar cea mai lungă zi, vara (15-16 ore). Plantele legumicole, în funcţie de locul de origine, reacţionează diferit la lungimea zilei, iar pentru obţinerea unor rezultate foarte bune, trebuie respectate aceste cerinţe. Cultivatorul de legume poate cultiva plantele legumicole şi în alte condiţii de lumină decât cele în care acestea s-au format, dirijând plantele spre scopul urmărit de acesta. Astfel, unele plante de zi lungă (salata, spanacul) se cultivă în condiţii de zi scurtă (toamna şi primăvara), pentru a obţine o masă vegetativă bogată, rozeta de frunze fiind partea comestibilă. Ridichiile de lună se cultivă în condiţii de zi scurtă pentru a obţine rădăcini cu însuşiri organoleptice superioare, deoarece în condiţii de zi lungă trec repede în faza de reproducere. 79
După durata zilei, plantele legumicole se împart în: - plante de zi lungă (salata, spanacul, ridichiile de lună, mărarul, morcovul, ceapa, varza, plantele perene). Aceste plante au nevoie de 14-16 ore de lumină pe zi. Sunt originare din zona temperată, iar condiţiile prielnice pentru înflorire şi fructificare sunt vara, când ziua este lungă. - plante de zi scurtă (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole). Necesită 8-12 ore de iluminare. Îşi au originea în zonele sudice, unde înflorirea şi fructificarea au loc primăvara şi toamna, vara înregistrându-se temperaturi extrem de ridicate, care sunt dăunătoare pentru plante, asociate cu seceta accentuată. - plante indiferente (neutre). Sunt acele plante legumicole care nu manifestă pretenţii faţă de lungimea zilei, creşterea şi fructificarea acestora nu este afectată de condiţiile diferite de lumină. Plantele de zi scurtă pot fi considerate neutre din punct de vedere fotoperiodic, datorită procesului de selecţie din climatul temperat (Burzo I., 2000). Din această categorie fac parte unele soiuri de salată, în special cele noi, ca urmare a unor lucrări de ameliorare şi selecţie riguroase, tomate, ardei, fasole, mazăre, sparanghel. REŢINE!!! Modificarea duratei zilei de lumină afectează atât plantele de zi scurtă, cât şi pe cele de zi lungă. La tomate, zilele scurte determină apariţia mai devreme a inflorescenţelor, iar producţia este mai timpurie. Acest fenomen este strâns legat de temperatură, care trebuie să fie la limita minimă a temperaturii optime. Cultivate în condiţii de zi lungă, când temperatura este mai ridicată, inflorescenţele apar mai târziu, rezultatele economice obţinute din producţia timpurie fiind mult diminuate. Conopida şi varza, cultivate primăvara şi toamna, asigură producţii foarte bune, căpăţânile sunt de calitate, fragede şi suculente. În condiţii de zi lungă, aceste specii formează părţi comestibile aţoase, teioase, fără suculenţă, iar la conopidă apar brunificări care depreciază foarte mult aspectul comercial. Fotoperioadele lungi la vărzoase determină alungirea tulpinilor florifere şi creşterea numărului de flori pe plantă (Heide, 1970). Cercetările efectuate de Athertan şi colab. (1984) arată că fotoperioadele scurte din timpul vernalizării, întârzie înflorirea la unele soiuri de morcov, iar fotoperioadele lungi o stimulează. 4.2.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii Cantitatea de lumină, ca şi durata zilei, manifestă variaţii în funcţie de anotimp şi distanţa de la Pământ la Soare. Este cunoscut faptul că, vara intensitatea luminoasă are valori foarte ridicate (până la 100 klx), iar iarna valori foarte mici (de la 4 la 10 klx, în funcţie de gradul de nebulozitate); asimilaţia optimă se realizează la 20–30 klx. Se mai cunoaşte faptul că, fotosinteza se desfăşoară într-un ritm accelerat până la o intensitate luminoasă de 50 klx şi rămâne relativ constantă până la 100 klx (Voican V., 1984). Cunoscând aceste aspecte, se pot lua măsuri de creştere a intensităţii luminoase la plantele cultivate în sere, pentru ca procesele vitale să se desfăşoare normal. În funcţie de pretenţiile speciilor legumicole faţă de intensitatea luminoasă, acestea se împart astfel: plante legumicole pretenţioase la care procesele de creştere şi dezvoltare au loc la o intensitate luminoasă de cel puţin 8000 lucşi, dar tomatele reacţionează bine şi la intensităţi mai mici (4000-5000 lucşi). Se cultivă în zona I de favorabilitate, dar se pretează foarte bine şi la cultura în sere. Pentru cultura în spaţii protejate, au fost creaţi hibrizi cu pretenţii scăzute faţă de lumină. Din această grupă fac parte: ardeiul, vinetele, castraveţii, tomatele, pepenii, fasolea, bamele etc. plante legumicole puţin pretenţioase necesită 4000-6000 lucşi pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice din plantă. Acestea sunt: morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza, conopida, mărarul, salata, spanacul etc. Se pretează la înfiinţarea culturilor devreme, când şi 80
temperatura este mai scăzută, întâlnind condiţii foarte bune. plante legumicole nepretenţioase au nevoie de o intensitate luminoasă foarte scăzută, până la 3000 lucşi. Din această grupă fac parte ceapa şi usturoiul verde, care pot fi plantate din toamnă, precum şi plantele perene. plante legumicole care necesită lumină în perioada de creştere vegetativă, iar pentru definitivarea însuşirilor organoleptice ale părţilor comestibile, acestea se protejează de acţiunea luminii. Din acestă categorie fac parte: andivele, ţelina de peţiol, cardonul, feniculul, prazul, sparanghelul, ciupercile, conopida. Cercetările efectuate asupra reacţiei plantelor la intensitatea luminii au arătat că, la tomate, florile au o evoluţie pozitivă la o intensitate luminoasă de peste 4-5 klx, până la 25 klx, determinând o sporire a ratei de creştere de 17% (Voican V., 1972). Acelaşi autor (1976) afirmă că la, tomatele tinere, se menţine capacitatea de fructificare la o intensitate a luminii de 3000 lx şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura este cel puţin de 18°C ziua şi 14°C noaptea. La ardeiul gras, s-a constatat că, la producerea răsadurilor, cantitatea de lumină influenţează pozitiv însuşirile răsadurilor, iar timpul de obţinere este mai scăzut la o durată a zilei de 14,4 ore şi o intensitate luminoasă de 20 klx (57 de zile), faţă de 7,8 ore şi 3000 lucşi (fiind necesare 107 zile, Popescu V., 1978). De asemenea, fructificarea ardeiului gras evoluează pozitiv la peste 5000 lucşi şi se obţin corelaţii pozitive între vigoarea răsadurilor şi cantitatea de lumină. La varza albă, producţia este influenţată evident de cantitatea de lumină care ajunge la nivelul plantelor (Dumitrescu şi colab. 1998) Intensitatea luminoasă condiţionează calitatea fructelor de tomate, ardei şi vinete. Creşterea intensităţii luminoase de la 0,9 mj/m2/zi la 1,8 mj/m2/zi a dus la dublarea producţiei timpurii, creşterea masei fructelor şi creşterea cantităţii de fructe comerciabile cu 196% (Demers şi colab., 1991). Fotoperioadele scurte şi intensitatea luminoasă ridicată stimulează formarea florilor femeieşti la cucurbitacee (Wien, 1991). Expunerea plantelor de salată la 16, 20 şi 24 de ore lumină şi o intensitate de 50 şi 100 µmol/m2 a evidenţiat rolul favorabil al luminii suplimentare în creşterea biomasei (270%), a fermităţii căpăţânilor şi în reducerea perioadei de vegetaţie cu 30% (Gaudreani colab., 1995). Ryder (1988) afirmă că soiurile timpurii de salată sunt indiferente la fotoperioadă, în timp ce plantele de spanac în faza de rozetă, dacă sunt expuse la fotoperioade lungi, se alungesc şi încep inducţia florală. Cercetările lui Hurd (1973) arată că fotoperioadele lungi şi intensitatea luminoasă scăzută au o eficacitate mai mare asupra creşterii plantelor de tomate, comparativ cu intensitatea luminoasă mare şi fotoperioada scurtă. Aceasta se explică prin faptul că suprafaţa foliară şi conţinutul în clorofilă al frunzelor este mai mare în primul caz, ceea ce ar putea stimula fotosinteza şi cantitatea de asimilate produsă. 4.2.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii Lumina acţionează pozitiv asupra plantelor, atât prin durată şi intensitate, cât şi prin compoziţia acesteia. Din totalul radiaţiilor luminoase care ajung la nivelul plantelor, numai unele sunt folosite de plante şi în proporţii diferite, înregistrând variaţii foarte mari de la un anotimp la altul, de la o zi la alta şi în cadrul aceleiaşi zile. Pentru practica legumicolă, este foarte importantă cunoaşterea reacţiei plantelor la diferite radiaţii şi cunoaşterea tipurilor de radiaţii care produc efecte pozitive în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Dintre cele şapte componente ale spectrului vizibil (ROGVAIV), cele mai importante pentru plantele legumicole sunt următoarele: • radiaţiile roşii şi portocalii au un efect benefic asupra plantelor legumicole de la care se consumă fructele (tomate, ardei, vinete, castraveţi), în special în procesul de creştere. Influenţează procesul de asimilare a CO2, creşterea şi acumularea substanţelor de rezervă. Prelungirea fotoperioadei cu o oră, cu radiaţii roşii, la ardei, nu a condus la 81
modificări semnificative de producţie (Graham şi Decocteau, 1995, citaţi de Burzo, 2000). Valoarea scăzută a raportului dintre radiaţiile roşii şi roşii îndepărtat stimulează o formare şi o creştere a bulbilor de ceapă şi usturoi (C. Brewster, 1994); • radiaţiile albastre-violet sunt necesare la plantele mai puţin pretenţioase faţă de intensitatea luminii, determinând sinteza substanţelor proteice şi formarea unor organe. Reacţionează pozitiv salata, spanacul, varza, ridichea, formând organe comestibile mari, turgescente şi de calitate; • radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, în special a vitaminei C, dar în cantitate mică. În cantitate mare sunt dăunătoare, deoarece determină distrugerea celulelor şi a ţesuturilor. Radiaţiile ultraviolete (280-320 nm) au determinat reducerea cu aproximativ 50% a creşterii hipocotilului plantelor de tomate, după circa 3 ore de expunere (Hurd, 1973). La ceapă, procesul de formare a bulbilor este influenţat şi de raportul dintre radiaţiile roşii şi roşu îndepărtat recepţionate de frunze. Mondal şi colab. (1983) au arătat că, la un indice mai mare al suprafeţei foliare, frunzele reţin o cantitate mai mare de radiaţii roşii, valoarea raportului dintre radiaţiile roşii şi roşu îndepărtat scade, ceea ce a stimulat procesul de formare a bulbilor. Ca urmare, toate măsurile agrotehnice care determină creşterea suprafeţei foliare, şi respectiv a indicelui suprafeţei foliare, vor conduce la intensificarea ritmului de creştere al bulbilor. Cantitatea de radiaţii care ajunge la nivelul plantelor este mai mare la culturile de câmp şi mai mică la culturile protejate, datorită materialelor de acoperire a construcţiilor (sticlă, polietilenă, plexiglas, policarbonat etc.). Sticla reţine radiaţiile ultraviolete în proporţie mare, iar materialele plastice rigide reduc penetrarea radiaţiilor roşu îndepărtat şi infraroşii. Polietilena este mai transparentă pentru aceste radiaţii, având şi o capacitate de izolare termică mai slabă, comparativ cu sticla. Materialele fotoselective pot influenţa unele fenofaze şi producţia la spanac (tabelul 4.5., Indrea, 2007). Tabelul 4.5. Creşterea şi producţia la spanac prin folosirea peliculelor fotoselective (Favili, 1960, citat de Indrea, 2007) Specificare Culoarea peliculelor transparentă roşie violetă galbenă Nr. de zile până la apariţia primordiilor florale 14 8,7 17 30,7 Producţia timpurie % 100 67,0 193,0 58,0 Producţia totală % 100 140,0 151,0 112,0 4.2.4 Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt diferite în funcţie de fenofază. În faza de germinare a seminţelor, plantele legumicole, în general, nu au nevoie de lumină, acest proces având loc la întuneric. Există însă unele specii legumicole denumite fotoblastice (morcov, ţelină), care în faza de germinare a seminţelor au nevoie de lumină. Cercetările efectuate de Thomas (1996) au arătat că seminţele de salată pot să germineze atât la lumină cât şi la întuneric, în funcţie de soi, seminţele de ţelină sunt fotoblastice, iar cele de pătrunjel au germinat mai bine la lumină decât la întuneric (fig. 4.10.).
82
Fig.4.10. Selectivitatea pigmenţilor în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor solare (Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998) Cercetările efectuate de Hoza Gheorghiţa (2008) au demostrat că germinarea seminţelor de morcov, pătrunjel, salată şi ridichi au capacitatea de a germina la lumină. Experimentarea s-a făcut în trei etape şi anume: începutul lunii decembrie, jumătatea lunii martie şi sfârşitul lunii martie. Procesul de germinare a fost diferit în funcţie de specie, dar şi de etapa de semănat. Astfel, în prima etapă, seminţele de salată şi ridichi au germinat după 3 zile în proportie de 43% şi respectiv 75%, iar la celelalte după 5 zile, 46% la morcov, 1% la ţelină şi 3% la pătrunjel. În etapele 2 şi 3, procentul de germinare a fost mai ridicat, date fiind condiţiile de mediu mai bune din luna martie. Astfel, ridichiile şi salata au răsărit în proporţie de 77– 8% după 2 zile de la semănat, iar procesul sa încheiat după 5 zile, ajungând la un procent de 95,2 % la salată şi 88,4 % la ridichi. Seminţele de morcov au germinat după 4 zile în proporţie de 28,9 %, ceea ce demonstrează că reacţionează foarte bine la lumină. De remarcat este faptul că, la morcov, după 7 zile seminţele au germinat în proporţie de cca 60% şi după 11 zile 85,5%. Cercetările efectuate de Lovato (1965) la ceapă au arătat că în prezenţa luminii, germinaţia seminţelor este inhibată. După răsărirea a circa 50% din plăntuţe, nevoia de lumină devine indispensabilă. Lipsa luminii în această fenofază, asociată şi cu temperatura şi umiditatea ridicată în sol, duc la etiolarea şi alungirea plăntuţelor. Prelungirea acestei situaţii duce la pieirea plantelor. Se impune îndepărtarea materialelor de acoperire a semănăturii şi asigurarea unor condiţii cât mai bune de lumină, toate procesele metabolice desfăşurându-se cu intensitate destul de mică. În perioada de creştere a răsadurilor, lumina trebuie să fie dirijată în raport direct proporţional cu temperatura şi umiditatea. La producerea răsadurilor pentru ciclul I de cultură din seră, pentru solarii şi chiar pentru culturile timpurii, cantitatea de lumină în anumite perioade trebuie să se asigure prin iluminare suplimentară, în vederea obţinerii unor răsaduri de calitate, precum şi aplicarea tuturor măsurilor tehnologice specifice acestei fenofaze. După repicarea răsadurilor şi după plantarea acestora la locul definitiv, se recomandă o uşoară scădere a intensităţii luminoase prin umbrire (la culturile din spaţii protejate), pentru a crea un echilibru între cantitatea de apă absorbită de sistemul radicular şi cea pierdută prin evapotranspiraţie, în scopul prinderii răsadurilor în proporţie cât mai mare. În perioada de creştere vegetativă şi fructificare, plantele legumicole necesită o cantitate mare de lumină, atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al fotoperioadei şi compoziţiei acesteia. În fenofaza de repaus nu necesită prezenţa luminii. 4.2.5. Dirijarea luminii în culturile legumicole Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor are loc în condiţiile dirijării factorilor de mediu în limite optime, în funcţie de cerinţele plantelor. La fel ca şi temperatura, lumina poate fi în exces în culturile legumicole sau în deficit, ambele având efecte 83
negative asupra plantelor. Excesul de lumină se întâlneşte în spaţiile protejate, în special în sere, în timpul verii, când intensitatea luminoasă este foarte ridicată (mijlocul zilei). Excesul de lumină determină şi creşterea excesivă a temperaturii, ambele producând efecte negative asupra plantelor cum sunt: • intensificarea transpiraţiei; • creşterea consumului de apă; • afectarea germinabilităţii polenului; • capacitate slabă de fructificare etc. Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în spaţiile protejate • aplicarea pe ferestrele de la acoperişul serelor a unei soluţii de humă, care împiedică în bună măsură pătrunderea radiaţiilor solare în seră, lucrarea purtând numele de cretizare; • folosirea jaluzelelor montate pe acoperişul serelor, la exterior, care de asemenea reduc intensitatea luminoasă. Această metodă permite derularea jaluzelelor când trebuie redusă intensitatea luminoasă şi rularea la coamă când trebuie crescută intensitatea luminii. Este o lucrare dificil de realizat, necesitând prea multe operaţii de manevrare. Se mai pot folosi plase de umbrire din material plastic de culoare verde, precum şi poliesteri coloraţi. Indiferent de materialele folosite, acestea pot fi acţionate manual sau automat cu celule fotoelectrice; • folosirea sticlei fotosensibile, care se închide sau se deschide la culoare în funcţie de intensitatea luminii; • folosirea de hibrizi specializaţi pentru cultura de seră; • aplicarea pe sticlă a unei soluţii Temperzon T-74, sub formă de emulsie, care după uscare rămâne ca o depunere, care reduce cantitatea de lumină ce pătrunde în seră. Se aplică la exterior sau interior, în funcţie de forma serelor şi tipul utilajelor folosite pentru aplicare (tije lungi tip lance de stropit). Serele moderne sunt echipate cu acest sistem, dar este foarte scump. Soluţia se poate aplica şi cu elicopterul pe suprafaţă de minim 4 hectare, pentru a fi economică (Dry Olivier, 2000). Soluţia se spală la sfârşitul fiecărui sezon, cu jet de apă şi perii; • folosirea ecranelor interioare din polietilenă, poliesteri sau acril, de culoare verde, neagră sau albă, care absorb o parte din radiaţii; • folosirea ecranelor exterioare, ce reduc cu 5-15% nivelul de radiaţii, dar se utilizează pe scară destul de redusă (în Olanda şi Anglia); • scurgerea unui film de apă pe pereţii construcţiei, prin recircularea unei pelicule continue de apă colorată, cu ajutorul pompelor. Sistemul nu este răspândit, datorită costului foarte ridicat, a consumului de curent electric, evaporării apei, neetanşeizării perfecte a construcţiei etc.; • circularea unui lichid între doi pereţi dubli, cu efect asupra absorbţiei selective a radiaţiilor de către lichid, sistem pus la punct la INRA CEA (Franţa), folosind clorura de cupru. În Maroc, s-a folosit albastru de metilen ca lichid fotoselectiv, care a determinat o scădere a temperaturii mediului cu 7°C ziua şi cu 6°C noaptea (Dry Olivier, 2000). Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în câmp: • înfiinţarea culturilor primăvara foarte devreme sau toamna (cele care se pretează), pentru ca perioada de vegetaţie să se încheie înaintea apariţiei excesului de lumină; • muşuroirea plantelor pentru a împiedica pătrunderea luminii la nivelul părţilor comestibile (fenicul, ţelină de peţiol, sparanghel); • împiedicarea pătrunderii luminii la nivelul rozetei de frunze la cicoarea creaţă, scarolă şi inflorescenţelor de conopidă, prin acoperirea cu propriile frunze (conopidă) sau cu diverse materiale (plastic negru), în vederea asigurării unei etiolări cât mai bune, care contribuie la îmbunătăţirea calităţilor organoleptice.
84
Deficitul de lumină se înregistrează de obicei în sere.
Plantele legumicole (răsaduri sau plante mature) crescute în condiţii de intensitate luminoasă scăzută şi o durată scurtă a zilei, suferă o serie de modificări ca:
• • • • •
alungirea şi etiolarea plantelor; frunze mici, slab dezvoltate; avortarea florilor; întârzierea fructificării; obţinerea de fructe mici şi de calitate slabă.
În spaşiile protejate, pentru suplimentarea luminii în perioadele cu nebulozitate ridicată, când intensitatea luminoasă are valori sub pretenţiile speciei, pentru buna desfăşurare a fotosintezei, se recomandă: • creşterea artificială a intensităţii acesteia prin iluminarea artificială. Creşterea duratei de iluminare se realizează numai prin iluminare suplimentară, dimineaţa foarte devreme sau la sfârşitul zilei, pentru a respecta fotoperiodismul plantelor. Se folosesc diferite tipuri de lămpi: cu vapori metalici, cu descărcare în xenon, tuburi fluorescente, incandescente etc. Iluminarea suplimentară, aplicată la producerea răsadurilor, determină obţinerea unor plante viguroase, sănătoase, cu potenţial productiv mai mare cu 20-30%, la o fotoperioadă de 12 ore lumină şi 4000-5000 lucşi intensitate luminoasă (Voican V., 1984). La ardeiul gras, iluminarea suplimentară a dus la creşterea numărului de frunze, a suprafeţei foliare şi a greutăţii totale. Insuficienţa luminii afectează creşterea plantelor, conţinutul în substanţă uscată, precum şi dinamica acumulării substanţei uscate (Viorica Voican, V. Voican, 1995); • sticla folosită la acoperirea serelor trebuie să fie de foarte bună calitate şi foarte curată în perioada cu intensitate luminoasă scăzută (noiembrie-februarie), pentru a pătrunde în seră cât mai multă lumină. Sticla se împregnează cu particule de praf sau fum, ce reduc considerabil transparenţa acesteia; de aceea se recomandă spălarea sticlei la 3-4 ani cu o soluţie de acid sulfuric 5%, acid fluorhidric 3% şi detergent; • orientarea pe direcţia nord-sud a serele şi răsadniţele cu 2 pante pentru o mai bună captare a luminii, cu excepţia răsadniţelor cu o pantă, care se orientează pe direcţia est-vest. La culturile din câmp, se pot aplica unele măsuri de asigurare a unor condiţii optime de lumină prin: • alegerea terenului cu expoziţie sudică, în special pentru speciile foarte pretenţioase la lumină; • alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor cu distanţe mai mari între plante; • efectuarea la momentul optim a lucrărilor de rărit, în culturile înfiinţate prin semănat direct (morcov, sfeclă); • combaterea buruienilor pentru a nu concura cu plantele de cultură pentru lumină; • stabilirea corectă a schemelor de cultură asociate şi intercalate, în aşa fel încât plantele să nu fie afectate de o cantitate mai redusă de lumină; • orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud etc.
85
Test de autoevaluare nr.2 a) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de fotoperioadă?
b) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de intensitatea luminoasă?
c) Care sunt măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în spaţiile protejate?
d) Care sunt măsurile care se aplică în cazul scăderii intensităţii luminoase în spaţiile protejate?
4.3. Relaţiile plantelor legumicole cu apa Apa este absolut necesară în viaţa plantelor; fără apă nu există viaţă. Speciile legumicole sunt unele dintre cele mai răspândite plante de cultură, asupra cărora omul a intervenit din cele mai vechi timpuri, pentru asigurarea nevoilor hidrice, cu excepţia zonelor recunoscute ca fiind umede. Aceasta are la bază următoarele: o selecţia făcută empiric şi apoi pe baze ştiinţifice, pentru a scoate în evidenţă ritmul de creştere foarte rapid şi consumul mare de apă la unitatea de suprafaţă şi de produs; o comportamentul ontogenetic, ciclul de viaţă majoritar anual, adesea foarte scurt, dezechilibrul care tinde să se instaleze între rădăcină şi partea aeriană în favoarea celei din urmă, fac ca plantele legumicole să fie foarte vulnerabile la deficitul hidric al solului; o în ciclul fiziologic al numeroaselor specii legumicole cultivate pentru frunze, rădăcini sau bulbi, stresul hidric determină declanşarea procesului de înflorire, antagonist cu procesele de formare a rozetelor, bulbilor sau de îngroşare a rădăcinilor; o majoritatea speciilor legumicole sunt heliofile, necesitând pentru cultura lor zone cu insolaţie mare, ceea ce implică şi un consum mare de apă. • asigurarea circulaţiei substanţelor minerale în plantă; • menţinerea turgenscenţei celulelor; • asigurarea mediului pentru desfăşurarea reacţiilor Rolul apei în creşterea biochimice şi de biodegradare; plantelor este pus în • participarea la procesul de fotosinteză; evidenţă prin: • dizolvarea sărurilor minerale din sol, formând soluţia solului; • menţinerea unei temperaturi relativ constantă a plantelor. 86
Plantele legumicole se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, pentru sintetizarea unei unităţi de substanţă uscată folosind 300-800 unităţi de apă. Conţinutul de apă al plantelor variază cu: specia, cel mai mare conţinut în apă îl au castraveţii, dovleceii, salata, ridichiile de lună, tomatele, ardeii, vinetele (93-96%), urmate de varză, conopidă, pepeni, sfeclă (90-92%). Conţinut mai scăzut în apă îl au legumele rădăcinoase (morcov, păstârnac, 81%) şi mazărea pentru boabe (74%). Cercetările efectuate de Hartmann (1986) arată că evapotranspiraţia la morcov este de 6-7 mm/zi, ceea ce implică un consum de apă de circa 600-900 mm pe perioada de vegetaţie. La ţelină, consumul de apă este mai mic, pentru un g de biomasă sintetizată fiind nevoie de 23-34 l apă consumată (Shih şi Rahi, 1985); vârsta plantelor, cu cât plantele sunt mai tinere, cu atât conţinutul în apă este mai ridicat şi invers; locul de cultură, plantele legumicole cultivate în sere au un conţinut mai ridicat în apă decât cele din câmp; organele plantei, în aceeaşi plantă, cea mai mare cantitate de apă se găseşte în organele foarte tinere (vârfuri de creştere - 98%), frunze tinere (peste 80-85%), frunze mature (6065%), tulpină (40-45%), iar cel mai mic conţinut în apă îl au seminţele (12-14%). Cantitatea şi calitatea producţiei la plantele legumicole este influenţată atât de umiditatea din sol, cât şi de umiditatea relativă, umiditate care înregistrează variaţii zilnice şi anuale (fig. 4.11.)
Fig. 4.11. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a umidităţii aerului (Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998) 4.3.1. Consumul de apă al plantelor legumicole Consumul de apă al plantelor legumicole se exprimă prin evapotranspiraţia potenţială, care se compune din apa folosită de plante şi cea pierdută prin evaporaţie. După cercetările efectuate de Vl. Ionescu-Siseşti (1982), consumul total de apă, (evapotranspiraţia-ET), este egal cu cantitatea de apă extrasă din sol prin transpiraţia plantelor şi evaporaţia directă a apei de la suprafaţa solului. Este foarte variabil, atât între specii cât şi între soiurile aceleiaşi specii, fiind influenţat de o multitudine de factori. Pleşa I., Jinga I., Ene Al. (1990) clasifică consumul de apă, după modul de aprovizionare, în trei categorii: ETR (evapotranspiraţia reală), ETRO (evapotranspiraţia optimă), ETP (evapotranspiraţia potenţială) : ETR este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită cultură, într-un timp dat, în condiţii obişnuite de aprovizionare cu apă. ETRM (evapotranspiraţia maximă) este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită cultură, aprovizionată cu apă în optimum, cu efect optim asupra producţiei, pentru obţinerea unei producţii maxime în condiţii economice. În lunile de vârf, ETP = ETRM, iar în mod obişnuit, ETR < ETRM < ETP. Evapotranspiraţia optimă este considerată cea care conduce la cea mai bună folosire a apei sub raportul eficienţei, înţelegându-se prin aceasta obţinerea unei producţii maxime, cu un consum minim de apă. Prin ETP optim, trebuie înţeles consumul de apă al culturilor irigate, obţinut prin menţinerea rezervei de apă din sol între capacitatea de câmp pentru apă şi plafonul minim al 87
umidităţii solului. Factorii care influenţează consumul de apă sunt:
o o o o o o
climatici; specia, stadiul de dezvoltare; aprovizionarea cu apă a solului; tehnologia de cultură; pedologici; metoda de udare.
Peterfi St. şi colab., (1972), Burzo şi colab (1993) grupează factorii care influenţează absorbţia apei din sol de către plante şi pierderea acesteia prin plantă, în două grupe:
Factori interni: • caracteristicile speciei ( plantele acoperite cu pruină transpiră mai puţin; la frunzele cu peri epidermici morţi, intensitatea transpiraţiei este redusă; perii epidermici vii de pe frunzele tinere măresc intensitatea transpiraţiei) • vârsta plantei (plantele tinere au transpiraţia mai intensă decât cele mature); • faza de vegetaţie; • temperatura frunzelor; • intensitatea proceselor metabolice; • secreţiile radiculare; • pigmenţii clorofilieni (frunzele etiolate transpiră mai puţin la lumină, decât cele verzi); • pigmenţii antocianici (intensitatea transpiraţiei este redusă faţă de frunzele verzi); Factori externi: • lumina, prin intensitate şi lungimea de undă (în funcţie de intensitatea luminii, stomatele sunt deschise mai mult sau mai puţin; la întuneric sunt închise, se deschid mai intens în lumină albastră decât la lumina roşie; la lumină, transpiraţia este de sute de ori mai mare decât la întuneric şi este cu atât mai intensă, cu cât frunzele sunt iluminate mai puternic; frunzele absorb o proporţie relativ mare din energia luminii căzută asupra lor, dar ele folosesc în fotosinteză numai o proporţie mică din aceasta, 1-2%; restul energiei luminoase absorbite este transformată în căldură, care se elimină în cea mai mare parte prin transpiraţie); • temperatura aerului (la temperatură ridicată, transpiraţia se măreşte; la 4248°C, protoplasma celulelor coagulează şi transpiraţia încetează); • umiditatea aerului (la umiditate mică, intensitatea transpiraţiei este mare; transpiraţia are loc şi într-un aer saturat cu vapori cu apă, însă la valori mai scăzute); • presiunea atmosferică (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei creşte); • precipitaţiile, prin cantitatea şi uniformitatea lor; • curenţii de aer măresc transpiraţia cel mult de două ori faţă de cea din aerul liniştit, în timp ce viteza evaporaţiei apei dintr-un bazin creşte de 10, şi chiar de mai multe ori. Spre deosebire de acţiunea vântului asupra evaporaţiei care creşte direct proporţional cu viteza sa, transpiraţia creşte în intensitate numai până la viteza de aproximativ 1 metru pe secundă, peste care ea nu mai creşte aproape deloc. La stomatele deschise, intensitatea transpiraţiei creşte când bate vântul aproape direct proporţional cu gradul deschiderii stomatelor; • umiditatea solului (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei este redusă. Transpiraţia plantelor de pe terenurile irigate este mai mare decât aceea de pe terenurile neirigate, din cauza aprovizionării mai bune a acestora cu apă); • soluţia solului, concentraţia soluţiei de sol în săruri, pH-ul (pe un sol bine aprovizionat cu elemente nutritive, plantele transpiră mai puţin); 88
• temperatura solului (este mai mică la solurile umede, cu expoziţie nordică, de culoare deschisă, cu textură lutoasă); • gradul de aerisire al solului (oxigenul din sol); • substanţele toxice din sol; • conţinutul de materie organică; • porozitatea solului; • însuşirile hidrofizice ale solului; • nivelul apei freatice. Văduva I. (1977) şi Grumeza N. (1989) clasifică aceiaşi factori în 3 grupe (tabelul 4.6.). Cercetările efectuate de Apahidean A. (1996), în condiţiile din Podişul Transilvaniei, cu privire la consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor de ceapă semănată direct, au demonstrat că, la un plafon minim al umidităţii solului de 50%, consumul total de apă este de 4494 m3/ha, iar cel zilnic de 22,5 m3/ha. La un plafon minim de 80%, consumul total de apă a fost de 5019 m3/ha, iar cel zilnic 32,8 m3/ha (tabelul 4.7) Tabelul 4.6. Factorii de care depinde consumul de apă al plantelor Factori meteorologici Factori pedologici Factori biologici radiaţia solară o gradul de dezvoltare a • umiditatea solului umiditatea aerului rădăcinilor, a modului • textura şi structura presiunea vaporilor de apă în de răspândire a acestora • culoarea, panta, atmosferă în sol expoziţia precipitaţiile o perioada de vegetaţie • conţinutul de materie vântul o faza de vegetaţie organică temperatura aerului o agenţii patogeni şi • porozitatea dăunătorii • însuşirile hidrofizice o temperatura frunzelor • nivelul de fertilizare o absorbţia radiaţiei solare de către frunze o concentraţia de vapori în imediata apropiere a frunzelor o vârsta plantelor o agrotehnica aplicată Tabelul 4.7. Consumul de apă al cepei semănate direct ( Apahidean Al.S. 1996) Specificare Ceapă semănată direct Plafonul minim al umidităţii solului 50% 80% Consumul total de apă 4494 m3/ha 5019 m3/ha Consumul lunar maxim 1302 m3/ha-iunie 1799 m3/ha 3 Consumul mediu zilnic 22,5 m /ha 32,8 m3/ha 3 Norma de udare 300-400 m /ha 300-500 m3/ha Număr de udări 3 4 Producţia obţinută 30,8 t/ha 32,2 t/ha Consum specific de apă 4,1 l/pl; Din consumul total, s-a pierdut prin evaporaţie Coeficientul de valorificare a apei (l/kg) Indicele de eficienţă al valorificării apei (kg/mm apă)
99,8 l/kg bulbi 34,5%
-
164,5
-
75,4
-
89
Consumul de apă al plantelor legumicole este determinat şi de alţi factori ca: soiul (soiurile timpurii necesită o umiditate mai mare faţă de cele târzii, Stan N., 1992), producţia planificată (la o producţie mai ridicată, consumul de apă este mai mare decât la o producţie mai mică la aceeaşi cultură), sistemul radicular etc. La varză, consumul de apă, la o producţie de 60 t/ha, este de 4400 m3/ha, iar la fasolea verde, la o producţie de 30 t/ha 2800 m3/ha (Apahidean Al.S, 2004). Gradul de împânzire a unui anumit strat de sol, cât şi adâncimea la care pătrund rădăcinile, influenţează foarte mult cerinţele plantelor legumicole faţă de apă. Plantele legumicole cu sistem radicular superficial (ceapa, usturoiul, castraveţii) au pretenţii ridicate faţă de apă, de aceea udările la aceste plante se fac mai des şi cu cantităţi mai mici de apă. La plantele legumicole la care sistemul radicular este mai profund (pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleac, morcov), pretenţiile faţă de apă sunt mai mici, deoarece rădăcinile pătrund la adâncime mare în sol, de unde se aprovizionează cu apa necesară. Cu cât sistemul radicular al unei specii împânzeşte un volum mai mare de sol, cu atât capacitatea de absorbţie a apei şi hranei creşte (sfeclă, dovleac, pepeni). La speciile cu sistem radicular slab dezvoltat (ceapă, usturoi), volumul de sol în care acestea se află este mai mic şi capacitatea de absorbţie din profunzime este slabă. Astfel, dovlecelul explorează 100 m3 de sol, sfecla roşie 10-16 m3 de sol, iar ceapa 0,3 m3 de sol (Petrov, citat de Indrea, 1992). De asemenea, un rol important în aprecierea plantelor legumicole din punct de vedere al consumului de apă îl are şi modul de înfiinţare a culturilor. Plantele legumicole semănate direct au sistemul radicular mai bine dezvoltat în profunzime, ceea ce le permite să reziste mai bine la insuficienţa apei din sol, pe perioade limitate. Dacă cultura se înfiinţează prin plantarea răsadurilor, cerinţele faţă de apă vor fi mai ridicate, deoarece odată cu repicatul, vârful rădăcinilor (pivotul) se rupe, stimulând ramificarea rădăcinilor şi creşterea acestora mai mult în plan orizontal decât în profunzime. Capacitatea de pierdere a apei este determinată de numărul şi dimensiunile stomatelor, de mărimea frunzelor; frunze mari, cu evapotranspiraţie mare, au castraveţii, dovleceii, varza, salata, iar frunze cu evapotranpiraţie mai mică au ceapa, tomatele, morcovii. La unele specii există adaptări xeromorfe: forma frunzelor, stratul de ceară la ceapă şi usturoi, segmentarea frunzelor la morcovi şi pepene verde, pufozitatea la tomate, morcovi. Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, au obţinut producţii de 35-40 t/ha la ceapa de arpagic, soiul Stuttgart, la irigarea la un plafon minim de 50% din IUA, pe adâncimea de 50 cm, cu 4-5 udări şi norme de udare de 400-450 m3/ha. Norma de irigare a fost de 1800-2300 m3/ha. Valorile evapotranspiraţiei maxime (ETM) au fost de 2,7 mm/ha/zi în aprilie, 5,7 mm/ha/zi în mai, 6,7 mm/ha/zi în iunie şi 3,8 mm/ha/zi în 20 iulie, la recoltare. 4.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze De-a lungul perioadei de vegetaţie, consumul de apă al plantelor este diferit (tabelul 4.8.), după cum urmează: • la germinarea seminţelor, necesarul de apă este foarte ridicat, de la 40 la 150%, faţă de greutatea seminţelor (Dumitrescu, Scurtu, 1998), pentru hidratarea tegumentului. Neasigurarea apei necesare duce la o germinare slabă şi un procent de răsărire scăzut; • după răsărire, plantele necesită o umiditate în sol mai ridicată, respectiv 90% din capacitatea pentru apă a solului, deoarece sistemul radicular este slab dezvoltat şi capacitatea de absorbţie foarte slabă. Lipsa apei în această fenofază determină reducerea ritmului de creştere, până la moartea plantelor, dacă nu se iau măsuri de înlăturare a deficitului de apă din sol; • în faza de răsad, necesarul de apă este de 80-90%, pentru că plantele au un sistem radicular slab dezvoltat; • în perioada de creştere vegetativă, plantele consumă din ce în ce mai multă apă, acesta fiind corelat şi cu consumul mai mare de elemente minerale, temperatura mai ridicată şi lumina mai intensă; 90
Tabelul 4.8 Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă în diferite perioade de vegetaţie (Dumitrescu şi colab. 1998) Cultura Faza de vegetaţie Cerinţele faţă de apă Varză, conopidă, gulie Plantare-formarea căpăţânii Moderată Formarea căpăţânii (tulpinii) Mare Tomate Plantare-formarea fructelor Moderată Creşterea fructelor Mare Ardei După plantare Redusă Înrădăcinare-formarea Moderată fructelor Creşterea fructelor Mare Vinete Plantare-recoltarea fructelor Mare Castraveţi Toate fazele Mare Pepeni verzi Semănat-răsărire Moderată Răsărire-formarea fructelor Redusă Creşterea fructelor Moderată Maturarea fructelor Redusă Morcov, pătrunjel, Mare Semănat-răsărire păstârnac Răsărire-îngroşarea rădăcinilor Moderată Îngroşarea rădăcinilor Îngroşarea rădăcinilorModerată recoltare Redusă Ceapă de apă, Ceapă de arpagic, usturoi Ţelină Fasole păstăi
Plantare-formarea bulbilor După formarea bulbilor Plantare-recoltare Semănat-răsărire Răsărire-înflorire Înflorire-recoltare
Mare Redusă Mare Mare Moderată Mare
• în fenofaza de înflorire şi maturare a fructelor, plantele legumicole se caracterizează printr-un consum mai redus de apă. Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi dezvoltare are loc la o umiditate de 70-80%, atât în sol cât şi în aer, excepţie fac culturile din sere (castraveţi, pepeni galbeni, ardei), unde umiditatea relativă trebuie să fie de 85-92%. La varză, consumul mediu de apă a crescut de la începutul perioadei de vegetaţie, luna mai, până în iulie (fig. 4.12).
91
Fig. 4.12. Evoluţia consumului mediu diurn de apă (Apahidean Al S, 1997) 4.3.3. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate După cerineţele faţă de umiditatea solului • plante legumicole cu cerinţe mari: vărzoase, morcov, ţelină, castraveţi etc; • plante legumicole cu cerinţe moderate: mazăre, salată, spanac, pătrunjel, tomate, ardei, vinete, ceapă, fasole, ridichi etc; • plante legumicole cu cerinţe reduse: cicoare de vară, sparanghel, revent, ştevie, măcriş, sfeclă roşie etc.
După cerinţele faţă de umiditatea relativă o plante legumicole care necesită o umiditate relativă de 85-95% : ţelină, spanac, castraveţi; o plante legumicole care necesită o umiditate relativă de 70-80%: mazăre, fasole, varză, morcov, pătrunjel, cartof; o plante legumicole care necesită o umiditate relativă de 55-70%: tomate, ardei, vinete, fasole (însă spre limita superioară); o plante legumicole care necesită o umiditate relativă de 45-55%: pepeni galbeni, pepeni verzi, dovlecei, care rezistă mai bine la secetă faţă de alte specii, deoarece au sistemul radicular profund, care aprovizionează planta cu apă din straturile mai profunde, şi frunze sectate sau acoperite cu perişori, adaptate pentru a rezista la secetă.
4.3.4. Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole În culturile legumicole, dirijarea umidităţii se face pe baza bilanţului hidric (BH), care reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea absorbită de către plantă, care în condiţii normale este egal cu 1, şi se calculează după formula: T BH = ----- = 1. A În practică, acest fenomen este greu de realizat şi de aceea apare adesea excesul sau deficitul de umiditate, ambele fiind foarte dăunătoare plantelor, întrucât produc o serie de dereglări care pot conduce la moartea acestora. 92
Excesul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mică de 1. T BH = ----- < 1. A Aceasta înseamnă că transpiraţia este redusă, iar consumul de apă este mai mic decât absorbţia. Factorii care determină Efectele excesului de umiditate Măsuri de prevenire a apariţia excesului de excesului de umiditate umiditate o cantitatea de apă din alegerea terenurilor cu • degradarea solului, dacă precipitaţii este foarte textură uşoară şi mijlocie băltirea apei este de durată; mare într-un interval pentru cultura legumelor, • plantele au creştere relativ scurt de timp, iar pentru a nu permite vegetativă slabă şi capacitatea de infiltrare stagnarea apei; fructificarea este mult în sol este mică. În acest evitarea luncilor râurilor întârziată; caz, locul oxigenului este • pieirea sistemului cu risc crescut de luat de către apă, inundaţii; radicular, prin fenomenul irigarea raţională a plantele se află în stare de asfixiere a rădăcinilor, de hidratare maximă şi culturii cu cantităţi datorat în special lipsei de se produce fenomenul de optime de apă şi în oxigen; băltire, cu modificarea momentele critice, în • favorizarea atacului de boli însuşirilor fizico-chimice funcţie de speciile criptogamice; ale solului; cultivate; • eroziunea de suprafaţă a executarea drenurilor pe o reducerea considerabilă a solului, cu afectarea transpiraţiei plantelor, terenurile pe care se plantelor prin când umiditatea relativă instalează frecvent dezrădăcinare sau este foarte ridicată; excesul de umiditate; distrugere; creşterea suprafeţei de o tasarea excesivă a solului • se diminuează procentul de şi reducerea vitezei de evaporare a apei prin legare a fructelor, afectând infiltrare a apei; bilonarea culturii sau producţia; o alegerea muşuroirea, ce au rol şi • scăderea perioadei de necorespunzătoare a în susţinerea plantelor păstrare a legumelor; terenului pentru cultura sau etiolarea părţii • scăderea conţinutului în comestibile; legumelor, respectiv substanţă uscată a părţilor terenuri cu conţinut alegerea speciilor. comestibile. ridicat în argilă, terenuri cu pânza de apă freatică la suprafaţă sau fluctuantă; o defecţiuni ale sistemului de irigare şi nesupravegherea acestuia Deficitul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mare de 1. T BH = ----- >1. A În această situaţie, cantitatea de apă consumată prin transpiraţie este mai mare decât 93
cantitatea de apă absorbită de rădăcină. Factorii care determină deficitul de umiditate - lipsa apei din precipitaţii pe o perioadă mai lungă şi imposibilitatea completării necesarului de apă prin irigare; - lipsa rezervelor de apă din lacuri, râuri, bazine, pânza freatică sau scăderea considerabilă a acestora, datorită secetei prelungite; - slaba funcţionare a sistemelor de irigare sau lipsa acestora; - creşterea temperaturii, asociată cu vânturi uscate, care accentuează fenomenul de transpiraţie al plantelor etc.
•
• •
•
Efectele deficitului de umiditate creşterea vegetativă slabă, avortarea florilor şi reducerea procentului de legare a fructelor; îmbătrânirea prematură a plantelor; fructele rămân mici, deformate şi slabe calitativ, iar producţia este foarte scăzută; îngălbenirea frunzelor începând cu cele de la bază, veştejirea şi ofilirea plantelor, prin pierderea turgescenţei.
Măsuri de prevenire a deficitului de umiditate aprovizionarea solului cu apă după un plan bine stabilit, în funcţie de sistemul de cultură şi specie; asigurarea rezervelor de apă şi a bunei funcţionări a sistemului de irigare, cu mult timp înaintea apariţiei deficitului de umiditate; irigarea prin aspersiune, pentru creşterea umidităţii relative, dar şi pentru reducerea temperaturii plantei; reducerea pierderilor de apă din sol prin: combaterea buruienilor, mulcirea solului, prăşitul pentru distrugerea crustei, micşorarea evaporaţiei apei, respectarea schemei de înfiinţare a culturilor, evitând densitatea prea mare a culturilor; alegerea judicioasă a speciilor şi soiurilor, alegând pe cele mai puţin pretenţioase la umiditate, în zonele unde se înregistrează frecvent lipsa apei.
Ofilirea plantelor este un fenomen care apare după o perioadă mai lungă a lipsei de apă. Ea poate fi diurnă sau de lungă durată. Ofilirea diurnă apare la mijlocul zilei, dar plantele îşi recapătă turgescenţa pe timpul nopţii. Ea este determinată atât de lipsa apei, dar şi de temperatura prea ridicată şi intensitatea luminoasă mare. Ofilirea temporară poate să apară şi la speciile legumicole care iernează sub formă de rozetă (salată, spanac), când solul îngheaţă, sau la speciile pretenţioase la căldură, când temperatura scade brusc, încetinind semnificativ procesul de absorbţie. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de secetă fiziologică. Ofilirea de lungă durată este mai periculoasă decât cea diurnă, pentru că poate determina blocarea proceselor metabolice şi moartea plantelor. Este determinată de lipsa apei din sol pe o perioadă îndelungată, de temperatura scăzută în sol, care face ca absorbţia apei să fie foarte lentă, sau de excesul de săruri minerale, care duce la concentrarea soluţiei solului, micşorând foarte mult capacitatea sistemului radicular de absorbţie a apei. Irigarea culturilor legumicole prin aspersiune cu apă rece este foarte dăunătoare, deoarece solul şi plantele se răcesc brusc şi capacitatea de absorbţie scade foarte mult. Rezultate bune privind reţinerea apei la nivelul solului se obţin prin folosirea unor aditivi sintetici de tipul Stockosorb, Agrosoke, Ecogel, Agrogel, Aquasorb etc. Prin folosirea produsului 94
Stockosorb, la producerea răsadurilor, prin încorporare la nivelul rădăcinilor, s-a obţinut o bună reţinere a apei şi sărurilor minerale prin formarea unui gel hidratat, înregistrând o creştere mai bună a plantelor după repicat, a crescut rezistenţa acestora la stresul hidric şi greutatea răsadurilor ( Gabriela Booz 1997). Rezultate bune s-au obţinut la germinarea seminţelor, imprimând o bună uniformitate, o creştere bună a răsadurilor şi a plantelor în cultură, un număr mai mare de flori în inflorescenţă şi de fructe legate, creşterea producţiei cu 18,8 t/ha prin folosirea granulelor de Ecogel şi cu 6,14 t/ha folosind pudră Ecogel. Un alt produs folosit pentru îmbunătăţirea regimului hidric al solului este Fitpol CA. În concentraţie de 0,75%, Fitpol aplicat la tomatele timpurii a dus la creşterea producţiei timpurii cu 24% şi a celei totale cu 16%, iar la vinete, în concentraţie de 0,5%, a determinat un spor la producţia timpurie de 29%, iar la cea totală de 34%. Fitpol C, aplicat în concentraţie de 0,5%, la varză, a dat un spor de producţie de 26% (Chivulete şi colab., 1998). Aceiaşi autori, studiind efectele produsului Polivit GT1, în concentraţie de 0,1% la morcov, prin efectele favorabile care le are asupra solului, au arătat ca produsul a determinat creşterea producţiei cu 30-34% faţă de martor. Plantele legumicole sunt pretenţioase şi faţă de umiditatea aerului. Există situaţii, în câmp, când datorită temperaturii şi intensităţii luminoase foarte mari şi a vântului uscat, coeficientul de transpiraţie să fie foarte ridicat. Se produce o dereglare rapidă între transpiraţie şi absorbţie, care conduce la deshidratarea plantelor, în special a organelor tinere şi supraîncălzirea frunzelor. Prevenirea sau remedierea acestui fenomen se face prin irigări prin aspersiune, de scurtă durată, dimineaţa sau seara, pentru ca plantele să fie turgescente, bine aprovizionate cu apă şi să reziste peste zi factorilor climatici neprielnici, iar pentru plantele din spaţiile protejate este necesar să se facă o aerisire optimă. Se întâlnesc situaţii frecvente în câmp de scădere a cantităţii de apă atât în sol, cât şi în atmosferă, situaţie în care producţia scade foarte mult cantitativ, dar şi calitativ. Părţile comestibile sunt lipsite de turgescenţă, se accentuează acumularea de uleiuri eterice, capătă consistenţă fibroasă, datorită dezvoltării ţesuturilor mecanice, gustul este afectat (morcov, gulie, ridichi etc.). Alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele cu cantităţi mari de apă sunt foarte dăunătoare, deoarece determină crăparea rădăcinilor la morcov şi ridichi, a fructelor la tomate, acăpăţânilor la varză, ceea ce duce la o valorificare slabă şi o perioadă de păstrare scurtă. Cantitatea de apă consumată pe parcursul perioadei de vegetaţie este influenţată şi de: Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă consumată de către o plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată şi se exprimă în grame. Este diferit în funcţie de specie (tabelul 4.9.), dar este influenţat şi de alţi factori. O stare foarte bună de aprovizionare a solului cu elemente nutritive determină scăderea coeficientului de transpiraţie. În perioadele cu intensitate luminoasă foarte ridicată, coeficientul de transpiraţie creşte, aceste elemente fiind în raport direct proporţional. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, coeficientul de transpiraţie scade. Atât coeficientul de transpiraţie, cât şi consumul de apă al plantelor depind de particularităţile morfofiziologice şi anatomice ale speciilor, mai ales de capacitatea de absorbţie (forţa de sucţiune) şi de pierdere a apei. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de dezvoltare al sistemului radicular şi pe de altă parte de mărimea, structura morfologică şi anatomică a frunzelor, numărul şi dimensiunile stomatelor. Este de asemenea influenţat de vânt sau de curenţii de aer din spaţiile protejate, în sensul că la o viteză a vântului mai mare, transpiraţia creşte, însă pe timp liniştit, pierderea apei este foarte slabă, chiar dacă stomatele sunt deschise. Cercetările întreprinse de Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, la ardei, arată o valoare a coeficientului de transpiraţie de 313 + 17 g apă/1 g substanţă uscată, o valoare a coeficientului de valorificare a apei de 200-250 t apă pentru o tonă produs şi clasifică ardeiul ca o specie cu cerinţe moderate faţă de apă. Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată pe care o sintetizează şi acumulează plantele pentru fiecare litru de apă consumată prin transpiraţie, şi se exprimă în grame. În plante, se găseşte în raport invers proporţional cu coeficientul de transpiraţie şi are valori 95
diferite în funcţie de specie (tabelul 4.9.). Coeficientul de valorificare al apei consumate reprezintă raportul dintre cantitatea de apă consumată în timpul perioadei de vegetaţie şi recolta biologică utilă pentru consum. Se exprimă în tone de apă consumată/tonă produs. Coeficientul de valorificare a apei la legume este de circa 0,1 m3/Kg, spre deosebire de culturile agricole, unde are valori mult mai ridicate, de la 0,36 la 1,45 m3/Kg. Înregistrează valori destul de diferite între specii şi anume: tomate 90-150, ardei 200-250, varză 50-160, ceapă, vinete 150-200 etc. Tabelul 4.9. Valori ale coeficientului de transpiraţie şi ale productivităţii acesteia la unele specii legumicole (Ceauşescu I. şi colab., 1984) Specia Coeficientul de Productivitatea transpiraţie, g apă/g s.u. transpiraţiei, g s.u./1 l apă Ardei 3,19 ± 0,18 313 ± 17 Bob 794 1,26 Cartof 1,57 ± 0,20 636 ± 29 Castravete 713 1,40 Ceapă 265 ± 25 3,77 ± 0,36 Dovlecel 791 ± 25 1,26 ± 0,07 Fasole 727 ± 46 1,37 ± 0,10 Mazăre 788 1,27 Pepene galben 621 1,61 Pepene verde 600 1,67 Porumb 364 ±51 2,74 ± 0,32 Sfeclă de masă 397 1,57 Tomate 306 ± 29 3,26 ± 0,35 Bilanţul apei din plantă reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea absorbită de către plantă. Menţinerea acestui raport în echilibru este foarte greu de realizat, deoarece vara, când temperatura şi intensitatea luminoasă au valori foarte mari, asociate cu umiditate scăzută, transpiraţia se intensifică, pierderea apei este accentuată, raportul este subunitar şi plantele se ofilesc. În schimb iarna, când intensitatea luminoasă şi temperatura au valori scăzute, însă umiditatea atât în aer, dar mai ales în sol, are valori ridicate, pierderile de apă sunt foarte mici, raportul este supraunitar şi are loc fenomenul de băltire a apei. Test de autoevaluare nr.3 a) Care sunt elementele care influenţează conţinutul în apă al plantelor? b) Cum se grupează plantele legumicole după cerinţele faţă de umiditatea solului? Dar după umiditatea relativă? c) Care sunt efectele excesului de umiditate? d) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate? e) Care sunt efectele deficitului de umiditate? f) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate? 96
4.4. Relaţia plantelor legumicole cu solul Solul este principalul mijloc de producţie în legumicultură şi suportul în care cresc şi se dezvoltă plantele. Din sol, acestea extrag apa şi sărurile minerale Pentru cultura legumelor, se aleg solurile cu fertilitate naturală ridicată, uşoare, cu grad scăzut de îmburuienare, situate în apropierea surselor de apă sigure şi a căilor de comunicaţie permanente. o parte solidă, constituită din substanţe organice şi minerale o parte lichidă, reprezentată de soluţia solului Solul este alcătuit din: o parte gazoasă, reprezentată de atmosfera solului microorganisme
Substanţele organice şi minerale Solul conţine materie organică provenită din resturile vegetale şi animale, în diferite grade de descompunere. O sursă importantă de materie organică este şi microflora solului (bacterii, ciuperci, actinomicete), precum şi fauna şi microfauna solului. În urma procesului de descompunere se formează humusul, care reprezintă materia organică transformată în diferite stadii. Humusul este foarte important în aprecierea stării de fertilitate a unui sol. Se află în proporţie de 3-4% în câmp, iar în spaţiile protejate, unde aportul de materie organică este foarte mare, ajunge la 7 - 10%. Conţine 3-4% azot, 45-60% carbon, 34-45% oxigen, 0,3-5,5% hidrogen şi sub 1% săruri minerale, fiind o importantă sursă de azot pentru microorganisme şi plante. Humusul reprezintă principala sursă de elemente nutritive pentru plante, deoarece prin formarea acestuia sunt reţinute şi acumulate substanţele minerale, iar prin mineralizare, acestea sunt eliberate către plante, sub formă uşor accesibilă. Contribuie la ameliorarea însuşirilor fizice ale solului, precum permeabilitatea pentru apă şi aer, care la solurile argiloase creşte, iar la cele nisipoase scade, îmbunătăţeşte activitatea microorganismelor, intensifică procesele biochimice, îmbunătăţeşte regimul aerohidric al solurilor etc. Cercetătorii apreciază că anual se mineralizează cca. 1% din humusul prezent în sol, ceea ce înseamnă circa 700 kg/ha/an (L. Stoian şi colab., 1998). Descompunerea resturilor vegetale se produce diferenţiat, în funcţie de compoziţia chimică a materiei organice, de condiţiile de mediu (aerob sau anaerob), reacţie, temperatură etc. Astfel, descompunerea este mult mai accelerată la resturile vegetale ierboase şi cu conţinut ridicat în proteine, decât la cele lemnoase, în condiţii de aerobioză, temperatură ridicată şi reacţie neutră, pe soluri cu textură nisipoasă. Clasificarea solului după conţinutul în materie organică este redat în tabelul 4.10.
Aprecierea aprovizionării cu materie organică Săracă Medie Bună
Tabelul 4.10. Aprecierea conţinutului de materie organică a solului (Stoian şi colab., 1998) Conţinutul de materie organică în funcţie Necesarul de de textură, % îngrăşământ organic grosieră medie fină Sub 1 Sub 2 Sub 2,5 Foarte ridicat 1-1,5 2-2,5 2,5-3 Ridicat Peste 1,5 Peste 2,5 Peste 3 Depinde de cerinţele speciilor 97
Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţele minerale dizolvate în aceasta, făcând posibilă absorbţia hranei de către sistemul radicular. Atmosfera solului este constituită din aerul atmosferic şi alte gaze, rezultate în urma proceselor de descompunere a materiei organice. Microorganismele au rolul de a descompune materia organică din sol, de a fixa azotul atmosferic, de a preveni sărăcirea excesivă a solului datorită cultivării repetate şi de a ameliora structura acestuia. 4.4.1. Însuşirile solului Aprecierea unui sol se face prin:
o o o
însuşiri fizice; însuşiri chimice; însuşiri biologice.
Cele mai importante însuşiri ale solului, pentru cultura legumelor sunt: structura, textura, pH-ul (reacţia solului), soluţia solului, capacitatea de tamponare, gradul de permeabilitate, capacitatea de reţinere a apei etc. Structura solului este dată de modul de aglomerare a particulelor şi reunirea în agregate de sol, de diferite mărimi. Determină porozitatea solului. Structura glomerulară a solului are un rol bine definit, deoarece de ea depinde circulaţia apei, a elementelor nutritive şi a gazelor în sol, cu implicaţii benefice asupra creşterii sistemului radicular, activitatea microorganismelor, care determină mineralizarea şi humificarea materiei organice, absorbţia minerală etc. La culturile legumicole, se recomandă solurile care au o structură grăunţoasă sau glomerulară, cu particule de sol de 1-3 mm în diametru. La această structură reacţionează foarte bine castraveţii, pepenii, varza, conopida, brocolii, tomatele, ardeiul, vinetele. Solurile structurate sunt mai rezistente la procesele de eroziune, se lucrează mai uşor şi au un grad de fertilitate mai ridicat. o tasarea solului, datorită lucrărilor repetate ce se impun în cultura legumelor; o executarea lucrărilor mecanice, când solul este prea umed sau prea uscat, rezultând felii sau se Menţinerea nealterată a mărunţeşte excesiv; structurii solului este foarte dificilă, o excesul de umiditate, care duce la distrugerea deoarece cauzele care duc la agregatelor de sol; degradarea acesteia sunt multiple. o aplicarea iraţională a îngrăşămintelor, în special a Dintre acestea amintim: celor cu azot; o scăderea accentuată a conţinutului în materie organică. Textura solului este determinată de proporţia particulelor care intră în componenţa solului şi este una dintre cele mai importante însuşiri ale acestuia. Textura solului influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este un criteriu hotărâtor în alegerea speciilor, pe anumite tipuri de sol. Influenţează aplicarea diferenţiată a măsurilor agrotehnice. Astfel, pe solurile cu textură fină, mobilizarea trebuie efectuată la adâncime mai mare, cantitatea de îngrăşăminte aplicată este mai mare, administrarea la intervale mai mari şi norma de irigare mai mare. După textură, solurile se împart în mai multe categorii în funcţie de conţinutul în argilă, lut şi nisip (tabelul 4.11.). Pentru cultura legumelor, se recomandă soluri cu textură nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă, al căror conţinut în argilă nu depăşeşte 30%, o cerinţă foarte importantă pentru plantele legumicole. Solurile cu textură nisipoasă sunt soluri uşoare, cu conţinut ridicat de nisip (80-90%), cu capacitate foarte mică de reţinere a apei. Au conţinut scăzut în materie organică, de aceea la pregătirea terenului se aplică importante cantităţi de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, 98
îngrăşăminte verzi). Se încâlzesc uşor primăvara foarte devreme, fiind foarte bune pentru înfiinţarea culturilor timpurii, levigarea apei şi a elementelor nutritive este accentuată. Necesită irigări dese, cu cantităţi mici de apă. Se pretează pentru cultura legumelor cu sistemul radicular profund (pepeni verzi). În sudul Olteniei, pe nisipuri, s-a înfiinţat staţiunea de la Dăbuleni, unde s-au elaborat tehnologii speciale de cultură a plantelor legumicole pe nisipuri. Suprafaţa cultivată cu pepeni verzi în sudul ţării este de 73% din total (circa 30000 ha), iar producţia obţinută este mai timpurie cu 8-10 zile. Plantele legumicole indicate pentru cultura pe nisipuri sunt: pepenii galbeni şi verzi, cartoful timpuriu, rădăcinoasele ş.a.
Textura Nisipoasă Nisipo-lutoasă Luto-nisipoasă
Lutoasă Luto-argiloasă Argiloasă
Tabelul 4.11. Textura solului recomandată pentru diferite specii legumicole Conţinutul în Plante indicate Argilă, % Lut, % Nisip, % 0-5 0-5 90-100 Pepeni, rădăcinoase, cartofi Cartofi, bulboase, rădă-cinoase, 10-20 10-30 50-80 tomate, castraveţi, dovlecei Tomate, vinete, ardei, ţelină, 15-30 10-35 35-75 ridichi, spanac, salată, mazăre, sfeclă Varză, conopidă, gulii, tomate, 25-35 15-40 25-60 mazăre, fasole, sfeclă 35-40 20-45 15-45 Varză, conopidă, sfeclă, praz, hrean, tomate Peste 50 35-45 5-15 Specii perene, varză, praz, tomate
Solurile cu textură argiloasă sunt soluri cu conţinut ridicat de argilă (>50%) şi conţinut scăzut de nisip (5-15%). Sunt în general soluri reci, cu capacitate redusă de drenaj, ceea ce favorizează excesul de apă. Se tasează uşor. De regulă, nu se recomandă pentru cultura legumelor, totuşi se pot cultiva numai după aplicarea unei cantităţi mari de îngrăşăminte organice. Nu se pretează pentru culturile timpurii. Solurile cu textură mijlocie (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase) sunt soluri cu o compoziţie echilibrată şi răspund cel mai bine cerinţelor plantelor legumicole. Se recomandă pentru majoritatea speciilor legumicole şi permit efectuarea tuturor tipurilor de culturi. Prezintă capacitate bună de reţinere a apei şi de tamponare, au un conţinut mediu în substanţe hrănitoare, se încălzesc relativ uşor, capacitatea de drenare este bună, nu favorizează excesul de umezeală, primăvara se svântă repede, ceea ce permite înfiinţarea culturilor mai devreme. Densitatea aparentă sau greutatea volumetrică are importanţă în aprecierea compoziţiei şi gradului de tasare a solului, a porozităţii acestuia. Are valori de 1, 2, fiind mai mică la solurile bogate în humus, faţă de cele sărace în humus, mai mică la solurile structurate decât la cele nestructurate. Porozitatea solului reprezintă totalitatea porilor dintre agregatele sau particulele de sol. Porii solului au dimensiuni diferite şi anume: cei sub 1 mm sunt pori capilari, care reţin apa, alcătuiesc porozitatea capilară şi caracterizează capacitatea pentru apă a solului, iar cei peste 1 mm sunt pori necapilari şi caracterizează capacitatea pentru aer a solurilor, care se exprimă prin porozitatea de aeraţie. Porozitatea solurilor depinde de textura şi structura acestora. La solurile nisipoase, porozitatea totală şi capilară au valori mici, iar la solurile argiloase valorile cresc; în schimb, porozitatea de aeraţie scade de la solurile nisipoase spre cele argiloase. Porozitatea totală şi de aeraţie cresc de la solurile nestructurate la solurile structurate, fiind influenţate de mărimea 99
agregatelor de sol. Reacţia solului (pH-ul) este dată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de oxidril (OH) din soluţia solului. Se exprimă prin simbolul pH. Plantele legumicole, în general, cresc şi se dezvoltă normal la un pH cuprins între 6 şi 7. pH-ul solurilor se modifică datorită aplicării îngrăşămintelor, irigării culturilor, lucrărilor solului etc., iar comportarea plantelor este diferită. Reacţia solurilor poate fi acidă, bazică şi neutră (tabelul 4.12), iar cerinţele plantelor legumicole faţă de pH-ul solului sunt redate în tabelul 4.13
Tabelul 4.12 pH-ul şi reacţia solului pH 4,5 5,0 5,5 6,0 6,5
Reacţia solului Foarte acidă Acidă Mijlociu acidă Uşor acidă Foarte uşor acidă
pH 7,0 7,25 7,5 7,75 8,0
Reacţia solului Neutră Uşor alcalină Mijlociu alcalină Puternic alcalină Foarte puternic alcalină
Tabelul 4.13 pH-ul optim pentru cultura legumelor Specia pH-ul 5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0 Sparanghel, sfeclă roşie, varză, --------------------------pepene galben Mazăre, spanac, dovlecel, ţelină, --------------------andive, arpagic, ridichi de lună Salată, ceapă, ridichi de vară--------------toamnă, conopidă Patison, tomate, fasole, morcov, -----------------------------------castraveţi Păstârnac, ardei, dovleac, vinete, ---------------pătrunjel Pepeni verzi, batat ------------Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţe minerale şi organice care se dizolvă în aceasta. Are o compoziţie chimică foarte complexă, conţine toate elementele care intră în alcătuirea plantelor (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier etc) şi reprezintă mediul nutritiv pentru plante. Un aspect important este compoziţia şi concentraţia soluţiei solului, care poate varia de la un sol la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi sol, în funcţie de conţinutul în humus şi alte substanţe organice, felul, natura şi gradul de solubilitate al subtanţelor nutritive, gradul de aprovizionare a solului cu apă, calitatea măsurilor agrotehnice, activitatea microorganismelor din sol etc. Solurile la care soluţia solului este foarte bogată în substanţe nutritive şi în corelaţie cu cerinţele plantelor asigură o creştere şi fructificare optimă a acestora şi sunt considerate soluri fertile şi invers. Sunt şi situaţii când soluţia solului este dăunătoare plantelor şi anume când are un conţinut foarte ridicat de săruri solubile, pe solurile cu reacţie puternic acidă sau puternic alcalină. Concentraţia sărurilor din soluţia solului este suportată diferit de către plante şi, în funcţie de aceasta, plantele legumicole se împart în: • plante legumicole cu toleranţă slabă (fasole, ridichi); 100
•
plante legumicole cu toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă, castraveţi, morcov, ceapă); • plante legumicole cu toleranţă ridicată (spanac, sfeclă, sparanghel, ţelină). Concentraţia optimă de săruri din soluţia solului este de: o 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă scăzută; o 2000-4000 ppm la speciile cu toleranţă medie (conopidă, ardei, tomate, varză); o > 4000 ppm la speciile cu toleranţă ridicată. Creşterea concentraţiei sărurilor este influenţată şi de calitatea apei de irigat, care are un conţinut ridicat în ioni de Na, Cl, Mg, Ca. Pericolul creşterii concentraţiei sărurilor este evident la culturile din sere, unde cantitatea de apă administrată prin udări este mare, cantitatea de îngrăşăminte aplicată la unitatea de suprafaţă este de asemenea ridicată, cu efecte negative asupra absorbţiei apei şi hranei de către plante, scăzând productivitatea şi activitatea microorganismelor din sol etc. La seminţele de ceapă, germinarea seminţelor în soluţie salină de 20 dS/m a afectat puţin procesul, după 10 zile procentul de germinare fiind de 80% (Miyamoto, 1989). Capacitatea de tamponare reprezintă însuşirea solurilor de a preveni modificarea pH-ul solului, în intervale scurte de timp şi cu valori mari. Acest fenomen determină o activitate susţinută a microorganismelor şi o creştere corespunzătoare a plantelor. Capacitatea de tamponare este aproape inexistentă pe solurile nisipoase, datorită conţinutului foarte slab în materie organică. Solurile mijlocii prezintă o capacitate tampon foarte bună şi este influenţată de conţinutul în argilă şi humus din sol (cu cât solul este mai bogat în humus şi are un conţinut de argilă mai mare, cu atât modificarea pH-ului este mai slabă). Cunoaşterea capacităţii de tamponare a solurilor are importanţă în alegerea îngrăşămintelor, stabilirea dozelor, aplicarea amendamentelor. Astfel, pe solurile care nu au capacitate de tamponare pentru acizi, nu se aplică îngrăşăminte cu reacţie acidă, iar pe solurile fără capacitate de tamponare pentru baze, se evită administrarea îngrăşămintelor cu reacţie bazică. Pe solurile nisipoase, se aplică doze mici de îngrăşăminte şi la intervale scurte de timp, iar pe cele argiloase, doze mai mari şi la intervale mai mari, având o capacitate de tamponare mai bună decât cele nisipoase. Amendamentele folosite pentru corectarea reacţiei solului se aplică ţinând cont de capacitatea de tamponare a solului. Pe solurile puternic acide se foloseşte carbonatul de calciu sau oxidul de calciu, iar pentru cele puternic alcaline se foloseşte sulfatul de calciu sau alte produse, care au în compoziţie această substanţă. Gradul de permeabilitate reprezintă viteza de infiltrare a apei în sol. Pentru cultura legumelor, sunt considerate soluri bune cele pe care nu bălteşte apa, cu capacitate de câmp pentru apă ridicată (22-24% din greutatea solului) şi un coeficient de ofilire redus (10,7-12,9% din greutatea solului, L. Stoian şi colab., 1998). Indicii hidrofizici ai solurilor sunt diferiţi în funcţie de textura solului (tabelul 4.14.) Tabelul 4.14. Valori ai indicilor hidrofizici ai solurilor (valori maxime, % volum) Tipul de sol CH CO CC CU Nisipos 1 2 6 4 Lutos 8 12 32 20 Argilos 14 24 42 18 Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, iar cele argiloase au permeabilitatea foarte scăzută; solurile nestructurate sunt puţin permeabile, faţă de cele cu structură glomerulară. Cu cât un sol este mai afânat, cu atât permeabilitatea este mai mare şi cu cât este mai tasat, cu atât permeabilitatea este mai mică. Cunoaşterea gradului de permeabilitate are o deosebită importanţă practică. În cazul solurilor cu permeabilitate mică şi la ploi abundente, apare excesul de apă şi deficitul de aeraţie; 101
intensitatea ploii la irigaţia prin aspersiune trebuie corelată cu viteza de infiltraţie a apei în sol. Modelarea terenului se execută diferit, pentru irigarea pe brazde şi anume: pe solurile nisipoase, modelarea se execută în brazde înguste, iar pe solurile cu textură mijlocie, modelarea se execută în brazde late. Capacitatea de reţinere a apei reprezintă cantitatea maximă de apă reţinută de sol după o stare de saturaţie (irigare sau precipitaţii). Diferă cu tipul de sol. Solurile nisipoase au cea mai slabă capacitate de reţinere a apei, iar cele argiloase cea mai mare. Cu cât capacitatea de reţinere este mai mare, cu atât cantitatea de apă şi îngrăşăminte aplicate o singură dată poate fi mai mare. Pe solurile cu capacitate mică, apa şi îngrăşămintele se spală în profunzime, de aceea o singură dată se aplică cantităţi mai mici, pentru a fi utilizate eficient de plante şi la intervale mai mici de timp. 4.4.2. Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solurilor pentru cultura legumelor Menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor depinde de modul de executare a lucrărilor solului, de cantitatea de amendamente şi îngrăşăminte aplicate şi de tehnica de irigare. Lucrările solului Acestea trebuie executate la momentul optim şi la un nivel de umiditate care să nu afecteze structura şi textura solului, indiferent de perioadă (toamna, primăvara sau în cursul perioadei de vegetaţie). Executarea lucrărilor solului (arat, desfundat) pe terenuri cu umiditate mare, nezvântate, determină o tasare accentuată a acestora, o eficienţă slabă a utilajelor şi o calitate slabă a lucrărilor (arătură în curele). În cursul perioadei de vegetaţie, la umiditate mare în sol, pe lângă tasare, distrugerea buruienilor este slabă, iar roţile utilajelor se încarcă cu pământ. Amendamentele Amendamentul este definit ca o substanţă care, dată în mod corect pe sol, modifică favorabil proprietăţile fizico-chimice. Este deci un corector al solului din punct de vedere fizic, fiind diferit de îngrăşăminte, care sunt destinate nutriţiei plantelor. Cantitatea de amendamente este mult mai mare decât cea de îngrăşăminte. Îngrăşămintele şi amendamentele pot să aibă funcţii complementare în sol şi nu numai, pentru scopul principal pentru care au fost aplicate, după cum urmează: - amendamentele organice aplicate au şi rol nutritiv prin elementele nutritive pe care le conţin; - îngrăşămintele acţionează asupra pH-ului. Amendamentele pot fi de natură minerală şi organică. Amendamentele minerale pot fi: • nisipoase (nisip de râu, nisip marin, marne nisipoase, cu conţinut scăzut în calciu), care se aplică pe terenurile grele, pentru ameliorarea texturii, structurii şi pH-ului. • argiloase, folosite pe terenurile uşoare, în vederea creşterii capacităţii de reţinere a apei. Ca amendamente argiloase se folosesc: pământul cu un conţinut mare de argilă, peste 50%, marne argiloase, nămoluri de iaz etc. Pentru a creşte cu 1% conţinutul în argilă, trebuie aplicate 80-100 t/ha, ceea ce este destul de greu din punct de vedere economic. • calcaroase, se aplică pentru creşterea sau menţinerea pH-ului, scăderea permeabilităţii solurilor uşoare, reducerea gradului de compactare a solurilor grele. Se folosesc amendamente cu calcar şi magneziu. Pentru a ridica pH-ul cu o unitate, dozele de amendamente sunt de: - 1500-2000 kg/ha CaO pe solurile nisipoase; - 2000-3000 kg/ha CaO pe solurile lutoase; - 3000-4000 kg/ha CaO pe solurile argiloase. Amendamentele cu calcar îmbunătăţesc structura solului, cresc capacitatea de absorbţie a plantelor şi activitatea microorganismelor din sol. Evită excesul de Al, Zn şi Cu din sol, ioni cu efect nociv asupra plantelor. Nu se recomandă intervenţia brutală asupra solului, prin aplicarea de cantităţi mari de calciu, ci se recomandă aplicarea cantităţilor necesare pentru corecţia cu 0,5 unităţi 102
anual. Amendamentele se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura. Experienţele efectuate de Bhella şi Wilcox (1989) cu amendamente calcaroase, asociate cu îngăşăminte cu azot la castraveţi, au arătat că acestea determină creşterea conţinutului de P, Ca şi Mg din frunze şi scad conţinutul de Mn şi Zn. Amendamentele organice Pentru a fi considerat amendament organic, o substanţă (produs) trebuie să aibă o acţiune durabilă asupra proprietăţilor fizice ale solului. Poate să joace numai rol de amendament (turba) sau şi rol nutritiv (gunoiul de grajd), fiind vorba de un amendament-îngrăşământ. Numai componentele de origine vegetală contribuie la creşterea conţinutului de humus din sol; cele de origine animală (făină de coarne, sânge uscat etc.) contribuie exclusiv în nutriţie şi sunt puţin folosite în legumicultură. Ca amendamente organice se folosesc: o gunoiul de grajd; o gunoiul artificial (paie + îngrăşăminte azotoase); o composturile vegetale; o tescovina; o compostul urban; o îngrăşămintele verzi (tabelul 4.15). Tabelul 4.15 Plante folosite ca îngrăşăminte verzi Specia Tipul de sol Cantitatea de sămânţă Momentul (kg/ha) încorporării Floarea soarelui Lutos, sărăturat 40 – 50 Formarea capitulelor Hrişcă Sărăturat, lutos 120 – 140 La înflorit Lupin alb Lutos, sărăturat 200 – 220 La formarea păstăilor Lupin albastru Lutos, argilos 200 La formarea păstăilor Lupin galben Nisipos 200 – 250 La formarea păstăilor Lupin peren Argilos 40 – 50 La formarea păstăilor Măzăriche Nisipos, sărăturat 150 – 160 La înflorit Muştar Nisipos, lutos, argilos 14 – 16 La înflorit Rapiţă Lutos, argilos 14 – 16 La înflorit Secară Lutos, nisipos 150 – 160 La înspicat Sorg Lutos umed 40 -50 La înflorit Sulfină Nisipos, sărăturat 15- 20 Înflorire deplină Trifoi Lutos, argilos 15 - 20 La înflorit Test de autoevaluare nr. 3 a) Care sunt cauzele degradării structurii solului? b) Care sunt însuşirile fizice ale solului? c) Care sunt însuşirile chimice ale solului?
d) Care sunt măsurile de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solului? e) Care sunt solurile cele mai bune pentru cultura legumelor?
103
4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive Hrana plantelor o constituie elementele nutritive existente în sol. Acestea sunt: o macroelementele esenţiale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S); o microelementele: Cu, B, Mn, Zn, Cu etc. o oligoelementele. Plantele folosesc elementele chimice sub formă de ioni, de aceea îngrăşămintele sunt sub formă de săruri. Elementele chimice au un rol deosebit în viaţa plantelor pentru buna desfăşurare a tuturor proceselor biochimice şi fiziologice. Cercetările recente arată că s-au obţinut îngrăşăminte complexe cu microelemente, supergranulate (Apostol G. şi colab, 2008), cu proprietăţi fizice şi agrochimice deosebite pentru plante şi anume:
o o o o o o
granule mai mari; concentraţii mai mari în substanţă activă; conţin microelemente sub formă de săruri anorganice solubile în apă, uşor accesibile plantelor; prezintă o mai bună stabilitate termică şi rezistenţă mecanică; higroscopicitate mică; levigarea în sol este redusă.
Aprecierea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este diferită în funcţie de sol, forma sub care se află elementele (tabelul 4.16). Tabelul 4.16 Indici agrochimici pentru aprecierea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive (Stoian L. şi colab., 1998) Forme totale (soluri cu textură mijlocie) Gradul de % aprovizionare N P Scăzut Sub 0,10 Sub 0,15 Mediu 0,11-0,16 0,16-0,20 Normal 0,17-0,25 0,21-0,25 Ridicat Peste 0,25 Peste 0,25 Forme potenţial asimilabile (soluri cu textură mijlocie) Gradul de Indice de azot ppm aprovizionare % Extract acetat Scăzut Sub 2,0 Sub 70 Mediu 2,1-3 71-90 Normal 3,1-4 91-120 Ridicat Peste 4 Peste 120 Forme hidrosolubile (soluri cu textură mijlocie) Gradul de ppm aprovizionare Extract apos 1:2,5 N-NO3 P Scăzut Sub 9 Sub 3,5 Normal 10-27 4-12 Ridicat Peste 27 Peste 12
K Sub 1,0 1,1-1,5 1,6-2,0 Peste 2,0
Lactat de calciu Sub 60 61-100 101-140 Peste 140
K Sub 14 15-20 Peste 20
Absorbţia elementelor nutritive din soluţia solului este influenţată de mai mulţi factori, dintre care: selectivitatea sistemlui radicular (dependent de specie şi soi), concentraţia soluţiei solului, temperatură etc. Cercetările efectuate de Narcisa Sindile şi colab. (1997), la cultura de tomate în seră, arată 104
dependenţa vitezei de absorbţie a elemtelor nutritive de temperatură (tabelul 4.17).
Elementul considerat NO3POH2K+ Ca++ Mg++
Tabelul 4.17 Absorbţia elementelor minerale în seră Temperatura 21 de zile Elementul Temperatura 21 de zile 12°C 21°C considerat 12°C 21°C 31,0 70,4 NH4+ 4,1 13,4 2,0 6,4 Anioni 33,0 76,8 15,5 36,7 Cationi 41,5 87,0 16,0 30,9 C/A 1,26 1,13 5,9 13,4
4.5.1. Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor Azotul reprezintă elementul esenţial în viaţa plantelor, deoarece intră în alcătuirea enzimelor, aminoacizilor, proteinelor, acizilor nucleici, clorofilei şi a unor alcaloizi. Carenţa de azot are ca efecte încetinirea creşterii plantelor prin diminuarea formării substanţelor proteice, frunze mici, slab dezvoltate, cu limbul îngust, scăderea numărului de flori pe plantă, iar fructele sunt mici şi slabe calitativ.
Excesul de azot determină o creştere vegetativă exagerată a plantelor, întârzie înflorirea şi frutificarea, scade rezistenţa la boli criptogamice, părţile comestibile au capacitate slabă de păstrare şi însuşiri organoleptice inferioare. De asemenea, se prelungeşte perioada de vegetaţie şi scade rezistenţa la temperaturi scăzute (la speciile perene).
Fosforul intră în alcătuirea codului genetic, are rol în formarea ţesuturilor, a unor enzime, a substraturile fosfatidice şi fosfoprotidice a organelor de reproducere. Fosforul favorizează creşterea rezistenţei plantelor la ger şi secetă, reducerea stresului de transplantare, formarea florilor şi fructelor, timpurietatea producţiei şi calitatea legumelor. Carenţa de fosfor duce la încetinirea creşterii plantelor, frunzele rămân mici, peţiolul se alungeşte, capătă culoare violacee, iar pe limb apar pete de culoare roşie-violacee. Manifestări asemănătoare apar datorită blocării fosforului, fenomen determinat de temperaturile scăzute sau atacul de boli sau dăunători (musca şi buha verzei). Carenţa de fosfor mai determină: creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor de mazăre, crăparea căpăţânilor la varză, crăparea fructelor la tomate (aceasta poate fi determinată şi de excesul de apă după o perioadă de secetă) etc. Potasiul este un macroelement prezent în toate ţesuturile şi organele, cu excepţia grăunciorilor de clorofilă. La un conţinut optim de potasiu, plantele legumicole sunt mai rezistente la ger, secetă, boli şi dăunători, se reduce consumul de apă, este stimulată germinarea seminţelor, creşte calitatea producţiei, fructele se maturează timpuriu. Carenţa de potasiu produce dereglarea activităţii enzimatice, dereglarea metabolismului glucidelor şi protidelor. Se recunoaşte după culoarea frunzelor, care devin verde-închis, însă la bază apar pete albicioase la început, care apoi devin brune, marginile frunzelor se decolorează, se necrozează şi apoi se brunifică.
105
Magneziul se găseşte în componenţa clorofilei şi este prezent în toate ţesuturile tinere şi organele de reproducere. Contribuie la asimilarea şi transportul fosforului în plantă, la sinteza vitaminelor A şi C, acumularea glucidelor etc. Carenţa de magneziu determină scăderea Excesul de magneziu duce la conţinutului în clorofilă a plantelor, încetinirea moartea plantelor, dar prezenţa fotosintezei, dereglarea metabolismului azotului. calciului într-un anumit raport cu Frunzele încep să se îngălbenească, dar nervurile rămân magneziul, evită acest fenomen. verzi, iar marginile se curbează în sus, are loc căderea prematură a fructelor. Sistemul radicular este slab dezvoltat. Sulful intră în compoziţia unor aminoacizi esenţiali şi participă la formarea nodozităţilor pe rădăcini la plantele leguminoase, intensifică sinteza clorofilei, participă la procesele de oxidoreducere. Carenţa de sulf se manifestă prin decolorarea frunzelor până la îngălbenire, nervurile fiind mai deschise, asemănându-se cu carenţa de azot, dar frunzele nu cad foarte repede. La tomate, se produce alungirea exagerată a tulpinii. Calciul are rol în menţinerea echilibrului între diferiţi ioni, fiind antagonist cu ionii de magneziu, potasiu şi sodiu. Contribuie la formarea perişorilor absorbanţi, formarea cloroplastelor, sinteza protidelor, creşterea reacţiei solului etc. Excesul de calciu determină o reacţie bazică a solului, dăunătoare pentru speciile care necesită o reacţie slab acidă spre neutră, şi modificări în procesul de absorbţie a elementelor nutritive din sol de către plante.
Carenţa de calciu duce la o scădere a reacţiei solului, se modifică raportul între calciu şi magneziu, în favoarea magneziului care, în cantitate mare, este foarte dăunător. Raportul optim Ca/Mg este egal cu 3. Lipsa calciului provoacă răsucirea frunzelor tinere, care îşi pierd elasticitatea, se decolorează până devin galben-cafenii sau apar pete brune (fasole, salată).
Microelementele joacă un rol esenţial în metabolismul plantelor, participă la activitatea enzimatică, influenţează fotosinteza şi depunerea substanţelor de rezervă în organele specializate, reglează consumul de apă al plantei etc. Fierul intră în compoziţia unor enzime, influenţează procesele de oxidoreducere, metabolismul acizilor nucleici, fixarea pe cale simbiotică a azotului atmosferic, respiraţia plantelor, stimulează diviziunea celulară. Excesul de fier, la castraveţi, dublează cantitatea de calciu din tulpini, reduce acumularea potasiului cu 40% (Ratchovschi şi colab., 1988).
Carenţa de fier provoacă dereglări în sinteza clorofilei, încetinirea creşterii plantelor, frunzele tinere se îngălbenesc pe margine, cuprinzând întreaga frunză. Nervurile rămân verzi şi nu apar pete necrotice. La castraveţi, carenţa de fier duce la creşterea conţinutului în potasiu cu 25% (Ratchovschi şi colab., 1988). Carenţa de fier apare când solul are un conţinut prea ridicat în calciu activ şi reacţie bazică.
Manganul acţionează în strânsă legătură cu fierul, cu care se află într-un raport de 1,5-2,5. Intră în componenţa unor enzime respiratorii, iar împreună cu Cu, Fe şi Zn activează indirect formarea clorofilei, participă la reacţiile de oxidare şi de carboxilare, micşorează transpiraţia, ceea ce face ca plantele să fie mai rezistente la secetă, sporeşte rezistenţa plantelor la săruri, fiind în antagonism cu Ca, Mg, Fe, Cu, Mo. 106
Carenţa de mangan se manifestă pe frunze, care devin galben-cenuşii, cu numeroase pete necrotice, sistemul radicular se dezvoltă foarte slab, plantele au înrădăcinare slabă. Apare mai frecvent la leguminoase şi pe solurile cu reacţie bazică. Lipsa manganului din soluţia nutritivă folosită la cultura castraveţilor pe substrat sau excesul (10 mg/l) a dus la dereglarea acumulării de N, P, şi K, faţă de cei cultivaţi cu 0,1 mg/l. Carenţa manganului la aceeaşi specie a dus la acumulări mai mari de Cu, Fe şi Zn (Burzo, 2000). Cuprul intră în compoziţia unor enzime, participă la reacţiile de oxido-reducere, influenţează sinteza clorofilei. Plantele legumicole afectate de carenţa de cupru se manifestă prin albirea vârfurilor frunzelor tinere, răsucirea şi veştejirea acestora. Creşterea plantelor este încetinită sau oprită, fructificarea este foarte slabă. Apare pe soluri cu conţinut ridicat în materie organică. Zincul acţionează asupra unui număr mare de enzime, are rol în sinteza aminoacizilor, amidonului şi proteinelor, reduce conţinutul de nitraţi din plante. Carenţa de zinc se manifestă prin scăderea cantităţii de auxine sintetizate de plante, care se răsfrânge negativ asupra creşterii acestora, scurtarea internodiilor şi apariţia aspectului de tufă al plantei. Plantele prezintă decolorări între nervuri, iar frunzele nu mai cresc. Apare mai ales pe soluri cu pH sub 6. La speciile vărzoase, carenţa de zinc duce la creşterea grosimii stratului de ceară a limbului foliar şi a gradului de suculenţă, dar se reduce potanţialul hidric şi intensitatea transpiraţiei şi se micşorează gradul de deschidere a stomatelor (Wien, 1997). Borul participă în procesul de respiraţie, în metabolismul hidraţilor de carbon, activează unele enzime (dehidrogenaza, zaharaza, pectaza) în formarea compuşilor aromatici, diviziunea şi extensia celulară, biosinteza acizilor nucleici, formarea şi acumularea auxinelor, maturarea fructelor, stimulează creşterea rădăcinilor. De asemenea, influenţează procesele de fructificare a plantelor, prin stimularea germinării rapide a polenului. Carenţa de bor se manifestă prin apariţia unor pete de culoare verde închis pe peţiolul frunzelor, care se continuă cu decolorarea frunzelor, deformarea, răsucirea şi înnegrirea acestora. Insuficienţa borului afectează ţesuturile în creştere producând dereglări respiratorii, vârfurile de creştere se înnegresc şi se usucă, datorită acumulării auxinelor şi compuşilor fenolici, apar crăpături pe peţioli, decolorarea organelor tinere. Dintre plantele legumicole cele mai sensibile la insuficienţa borului sunt rădăcinoasele care se deformează şi putrezesc. De asemenea, lipsa borului determină crăparea rădăcinilor, putrezirea la varză, conopidă, sfeclă, decolorarea şi uscarea fructelor la tomate etc. Cercetările efectuate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, care se caracterizează prin conţinut scăzut în bor, au arătat că, la pepenii verzi fertilizarea cu produse complexe naturale cu bor şi numărul de fertilizări, au efect favorabil asupra producţiei (Toma V. şi colab, 2008). Astfel, produsele Folibor, 5 l/ha, Cupribor, 5 l /ha şi Borcomplex 5 l /ha, aplicate fiecare de patru ori, au dus la obţinerea unor sporuri de recoltă de peste 9 t /ha, în timp ce aceleaşi produse aplicate de două ori, au dat sporuri cuprinse între 3,3 şi 5,8 t /ha. Molibdenul intră în compoziţia unor enzime care influenţează fixarea azotului atmosferic. Insuficienţa molibdenului determină acumularea nitraţilor în plantă, căderea florilor şi fructelor, capacitate slabă de fixare a azotului molecular. Frunzele capătă culoare galbenă, asemănătoare cu cele cu carenţă de Fe sau N.
107
4.5.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive Plantele legumicole, în general, sunt mari consumatoare de substanţe minerale, datorită densităţii mari la unitatea de suprafaţă, producţiei foarte ridicate comparativ cu alte plante de cultură, irigarea cu cantităţi mari de apă etc. • specii legumicole cu consum mare şi foarte mare: varză, ţelină, gulie; După consumul de • specii legumicole cu consum mijlociu: tomate, ceapă, elemente nutritive, speciile sparanghel; legumicole se împart în 4 • specii legumicole cu consum mic: salată, spanac; grupe : • specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună, castraveţii. Factorii care influenţează consumul de elemente nutritive sunt: o specia şi producţia (tabelul 4.18); o locul de cultură; la aceeaşi specie, la cultura efectuată în seră, consumul este mai mare, deoarece şi producţia este mai mare şi perioada de vegetaţie mai lungă, spre deosebire de cultura în câmp; o perioada de vegetaţie; cu cât perioada de vegetaţie este mai lungă, cu atât consumul de elemente nutritive creşte şi invers; o fenofaza; în primele fenofaze, consumul de elemente este mic, crescând simţitor în perioada acumulării substanţelor de rezervă şi fructificării; o condiţiile climatice; temperatura influenţează evident absorbţia elementelor minerale. Cu cât temperatura este mai ridicată (în jurul valorii optime cerute de specie), cu atât absorbţia este mai mare şi invers. La lumină intensă, procesele fiziologice se desfăşoară cu intensitate mare, ceea ce determină şi o intensificare a absorbţiei. Umiditatea solului intensifică sau reduce absorbţia elementelor minerale, prin concentrarea soluţiei solului. Tabelul 4.18 Consumul specific de elemente nutritive la principalele culturi legumicole Cultura Ardei Tomate câmp Tomate seră Varză albă Varză roşie şi creaţă Conopidă Gulie Morcov Pătrunjel Ţelină de rădăcină Ridichi de lună Ridichi de iarnă Ceapă Praz Fasole verde Mazăre verde Castraveţide câmp Castraveţi seră Salată Spanac Hrean Sparanghel Sfeclă roşie
Producţia t/ha 25 40 100 40 30
N 4-5,3 2,6– 3,8 3-3,6 3-4 5-6
25 20 30 20 25 10 20 25 30 5-12 4 15 250 15 10 10 5 40
4-7,5 5-8,2 3-4 3-5 6-6,5 5 6 3,4-4 3,6-4 7-9 12-14 1,7-3 1,4-2 2-3 3,7-5 4-4,5 30 3,5-4
Consumul specific kg/t produs P 2O 5 K 2O CaO 0,6-1,4 5,7-7 2,3 0,4-1 3,6-4 4 0,4-0,8 5,2-7,6 4 0,8-1,7 4-5 4 1,7-2 6,8-8 6,5 0,9-2 2,2-3,6 1-1,7 0,6-2,2 2,3-3 0,9-2,5 1,2-3 1-1,5 1-1,8 2,3-2,5 2,5-5 1,2-1,5 0,4-1 0,4-0,8 1,7-3 1-2,3 0,8-0,9 1,5
8,5-9 8,8-11 4,5-6 4-6,4 8,5-9,5 4,3-5 4-6 4-4,8 5-5,5 6,5-7 13-20 2,6-3,7 2-3 3,5-5 5,2-7 7-10 25 5,5-6
6 3,5 5,5 5,2 7,5 3 3 2,4 2,5 10 10 1,5 1,3 1,3 2,1 2 -
MgO 0,7 0,6 0,7 0,7 0,8 0,4 1,5 1 0,8 1,2 1,5 1,2 0,8 0,8 1,7 2 0,7 0,4 0,4 1,3 0,7 3 1 108
Speciile legumicole manifestă un grad diferit de sensibilitate faţă de lipsa macroelementelor sau microelementelor (tabelul 4. 19,Lăcătuş, 2008). Tabelul 4.19 Sensibilitatea plantelor legumicole la diferite elemente nutritive (Lăcătuş V, 2008) Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa macroelementelor N Castraveţi, vinete, ardei gras, tomate protejate, varză, conopidă, ţelină, ridichi de iarnă, sfeclă roşie
P
K Culturile Castraveţi, extratimpurii ardei, şi timpurii, tomate, castraveţi, sfeclă roşie, tomate, vinete, conopidă, rădăcinoase ridichi de iarnă, sfeclă roşie, varză
Fe Sfeclă roşie, varză, conopidă, spanac, gulie, ceapă, pătrunjel, tomate, leguminoase, castraveţi, dovlecei
Mn Sfeclă roţie, gulie, leguminoase, varză, conopidă, ţelină, castraveţi, dovlecei, spanac, ridichi, tomate
Mg Varză, Ardei conopidă, gras, leguminoase, castraveţi, rădăcinoase, ceapă solanoceaclama, fructoase, tomate, castraveţi conopidă, sfeclă roşie, ţelină, varză, vinete Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa microelementelor B Sfeclă roşie, rădăcinoase, conopidă, brocoli, gulie, varză, spanac, salată, ridichi, tomate
Ca
Zn Fasole, bob, usturoi, salată ceapă, tomate
Mo Varză, conopidă, sfeclă roşie, castraveţi, salată, spanac, tomate, pepeni galbeni, ceapă, usturoi
S Sfeclă roşie, varză, conopidă, spanac, gulie, ceapă, pătrunjel, tomate, leguminoase, castraveţi, dovlecei
Cu Ceapă, usturoi, spanac, mazăre
4.6. Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze Aerul este indispensabil creşterii plantelor. Din aer, plantele îşi iau oxigenul, necesar în procesul de respiraţie şi CO2, pentru procesul de fotosinteză. În atmosferă se găseşte 78% azot, 21% oxigen, 0,03% dioxid de carbon şi alte gaze, cantităţi suficiente pentru întreţinerea vieţii pe pământ. Compoziţia aerului în sol este asemănătoare celei atmosferice, cu unele diferenţe. Astfel, aerul din straturile superioare ale solului conţine 10-20 % O2, 78,5-80 % azot şi 0,2-3,5 % CO2. Aerul din sol mai conţine în cantitate mai mare vapori de apă şi amoniac, iar uneori metan sau hidrogen sulfurat (solurile bogate în resturi vegetale şi foarte umede). 4.6.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen Cantitatea de oxigen din atmosferă (21%) se consideră a fi suficientă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole în toate fenofazele. Aceeaşi importanţă o prezintă şi oxigenul din sol, care se află în cantitate mult mai mică decât în aer, şi care influenţează simţitor absorbţia apei de către plante. În sol, conţinutul de aer depinde de porozitatea acestuia. Conţinutul de oxigen din sol este mai scăzut deoarece: • în procesul de respiraţie al rădăcinilor se consumă oxigen şi se elimină bioxid de carbon; 109
•
descompunerea substanţelor organice, precum şi procesele de alterare chimică a unor componenenţi minerali, se fac cu consum de oxigen. • conţinutul de materie organică din sol influenţează regimul de oxigen din sol. Întrun sol bogat în materie organică şi cu activitate microbiologică intensă, conţinutul în oxigen este mai scăzut, comparativ cu un sol mai sărac în materie organică. • solurile grele, nestructurate, prea umede, conţin mai puţin oxigen. Cantitatea de oxigen din sol este suficientă în solurile cu textură mijlocie, bine structurate, afânate, permeabile şi lucrate în mod corespunzător. Pe solurile grele, tasate, pe care bălteşte apa, cantitatea de oxigen este foarte mică, pentru că locul aerului din sol este luat de apă. Pe aceste soluri, se recomandă administrarea unor cantităţi mari de gunoi de grajd pentru creşterea permeabilităţii acestora, executarea drenurilor pentru scurgerea apei, care iarna îngheaţă, reducând mult oxigenul la culturile înfiinţate toamna (spanac, salată, ceapă verde etc.), afânarea solului în profunzime etc. Plantele crescute în soluri cu conţinut scăzut de oxigen sunt slab dezvoltate, firave, cu capacitate foarte slabă de absorbţie, din cauza numărului scăzut de perişori absorbanţi. 4.6.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de CO2 Dioxidul de carbon este gazul esenţial în procesul de fotosinteză. În atmosferă, se menţine la nivel aproape constant, înregistrând uneori şi variaţii determinate de intensificarea activităţii microorganismelor şi metabolismului plantelor, care determină o scădere a concentraţiei de CO2 ziua, în urma consumului în procesul de fotosinteză, şi o creştere în timpul nopţii, fiind eliberat prin respiraţie. În sol, conţinutul în CO2 este mai ridicat vara şi mai scăzut iarna, mai mare când solul este prea umed şi mai mic în solurile afânate, mai mic în partea superioară a solului decât în profunzime etc. Absorbţia dioxidului de carbon este influenţată de o serie de factori şi anume: • deschiderea completă a stomatelor frunzelor; • aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive la nivel optim a plantelor, ştiind că o frunză absoarbe CO2 necesar pentru a sintetiza 1 g glucoză din 2500 l aer (Voican V., 1984); • prezenţa curenţilor care produc mişcări ale aerului şi o bună repartizare a dioxidului de carbon în atmosferă. În lipsa curenţilor de aer, se consumă numai dioxidul de carbon din jurul frunzelor, care este în cantitate foarte mică. Această situaţie se întâlneşte la culturile din sere, unde curenţii de aer lipsesc, însă, pentru a asigura un consum uniform al CO2, se procedează la aerisirea serelor natural sau forţat, cu ajutorul ventilatoarelor, creând curenţi de aer. La culturile înfiinţate în câmp nu se întâlneşte această situaţie, întrucât aerul este în continuă mişcare, existând curenţi chiar şi la o adiere de vânt. • temperatura şi intensitatea luminoasă. Cu cât temperatura şi intensitatea luminoasă au valori mai ridicate (valori optime), cu atât absorbţia CO2 este îmbunătăţită, plantele reacţionând pozitiv şi la creşterea CO2 în anumite limite (la cultura din sere). Amplitudinea concentraţiei de CO2 dintre zi şi noapte este foarte mare la culturile din sere. Astfel, în timpul nopţii, concentraţia de CO2 ajunge la 0,5%, datorită respiraţiei plantelor şi activităţii microorganismelor, care descompun materia organică. În timpul zilei, concentraţia de CO2 scade simţitor din primele ore ale dimineţii, deoarece în prezenţa luminii se desfăşoară fotosinteza, în urma căreia se consumă CO2 şi se eliberează oxigen; această scădere poate ajunge la 0,01% la castraveţi, 0,02% la tomate (Daunicht 1966, citat de Voican, 1984). Ţinând seama de această capacitate extraordinară a plantelor de a absorbi CO2, s-au făcut numeroase cercetări pentru îmbogăţirea aerului cu CO2 (fertilizare cu CO2) în timpul zilei, în diferite concentraţii, la culturile din sere, observând că se obţin sporuri foarte însemnate de producţie, când concentraţia dioxidului de carbon este de 0,3-0,4%. Cercetările au demonstrat că la tomate, o concentraţie de CO2 de 0,18% a determinat un spor 110
de producţie de 22%, la castraveţi, o concentraţie de 0,23% CO2 a dat un spor de producţie de 32% (Daunicht 1966,citat de Voican 1984). Creşterea concentraţiei de CO2 la 900 µmol/m3 timp de 10 săptămăni, la tomate, a determinat o rată de creştere cu 18-30% mai mare, fotosinteza a crescut, iar sporul de producţie a fost de 22-80% în funcţie de soi, comparativ cu martorul (330 µmol/m3, Yelle şi colab., 1990). Castraveţii cultivaţi în sistemul hidroponic, la o concentraţie de 0,1-0,15% CO2, au dat o producţie mai mare şi mai timpurie cu 8-21 zile. La salată, s-au obţinut sporuri de producţie de 56%. Cercetările efectuate de Vlad I. şi Mariana Vlad (2000) prin fertilizarea culturilor de tomate din sere cu CO2 0,1%, prin tuburi de folie perforată din metru în metru, au constatat o creştere a numărului de inflorescenţe pe plantă, a numărului de fructe pe inflorescenţă şi pe plantă, producţia timpurie a crescut cu 42%, iar producţia totală cu 41,5%. Injectarea apei pentru irigat cu CO2 stimulează formarea acidului carbonic, măreşte capacitatea plantei de a absorbi Mg şi Ca (ploaie carbonică). Aceasta permite dezvoltarea sistemului radicular, reduce conţinutul în azotaţi şi determină o creştere mai rapidă a plantei şi a producţiei. Apa administrată pe suprafaţa frunzelor permite plantei să absoarbă îngrăşămintele mai uşor; folosirea pesticidelor şi erbicidelor poate fi redusă cu 50% (Kuckens A., 1988). o gheaţa carbonică; o arderea hidrocarburilor (metan, propan, butan); o arderea petrolului lampant; o CO2 lichefiat în butelii; Surse de CO2 o gaze recuperate de la centralele termice (procedeu olandez); folosite pentru o descompunerea materiei organice din sol de către fertilizarea microorganisme, eliberând CO2, atât în sol cât şi în atmosferă; carbonică sunt: o apa provenită din precipitaţii sau irigaţie; o îngrăşămintele organice, în general cele provenite de la cabaline şi taurine, care degajă o cantitate mare de CO2 în timpul fermentării (după 4 zile 21 l/m2 cel de taurine şi 88 l/m2 cel de cabaline). Există şi situaţii când concentraţia dioxidului de carbon creşte foarte mult, atât în sol cât şi în atmosferă, atingând valori de peste 1%, cu efect inhibitor asupra respiraţiei plantelor. Prevenirea excesului de CO2 în sol, cu efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor, se face prin afânarea acestuia, pentru pătrunderea oxigenului şi eliberearea CO2. În atmosferă, creşterea concentraţiei de CO2 poate fi utilă pentru păstrarea legumelor în silozuri şi şanţuri, pentru că o concentraţie de 1-3% înhibă respiraţia, iar excesul provine din respiraţia plantelor, ca urmare a schimbului de aer limitat cu exteriorul. În aceste condiţii se păstrează rădăcinoasele şi cartofii. Creşterea cantităţii de CO2 din aer prezintă importanţă pentru păstrarea produselor legumicole un timp mai îndelungat. Astfel, au fost făcute cercetări de păstrare a conopidei la 1°C, în atmosferă normală şi modificată cu 3% CO2, şi 2,5, 5 şi 10% CO2 cu şi fără pretratament, şi 15% CO2. După 7 zile, la o concentraţie de 5% CO2, inflorescenţele au avut o calitate comercială bună, iar la cele cu 10% CO2 şi pretratament, inflorescenţele s-au îngălbenit, deoarece respiraţia a fost aproape blocată (Romo-Parada, 1989). Păstrarea cepei în atmosferă modificată, cu 5% CO2 şi 3% O2, a determinat prelungirea repausului vegetativ (Smittle, 1988). Prezenţa catafilelor a dus la menţinerea în bulb a unei concentraţii mari de CO2, ceea ce a dus la diminuarea respiraţiei de 1,9 ori, comparativ cu bulbii la care catafilele au fost îndepărtate (Burzo, 1986). 4.6.3. Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole este foarte mult influenţată şi de prezenţa altor gaze în atmosferă, în afară de oxigen şi dioxid de carbon. Gazele care se întâlnesc în atmosferă sunt: amoniacul, dioxidul de sulf, ozonul, fluorul, clorul, hidrogenul sulfurat, etilena, vaporii de mercur etc. 111
Prezenţa acestor gaze în atmosferă, în cantitate foarte mică, nu este dăunătoare plantelor (depinde de gaz), însă peste anumite limite devin extrem de toxice. Poluarea aerului este determinată de: o activitatea industrială; o circulaţia autovehiculelor (eliminarea gazelor de eşapament, în urma arderii combustibilului); o depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor industriale; o substanţele radioactive acumulate în atmosferă, ca urmare a exploziilor nucleare sau defecţiuni ale reactoarelor nucleare, care sunt extrem de periculoase. Amoniacul provine din descompunerea gunoiului de grajd, în primele faze ale acestui proces. Pentru a evita efectele negative asupra plantelor, gunoiul de grajd se aplică toamna, la pregătirea terenului, astfel, excesul de amoniac se elimină până la înfiinţarea culturilor. Există şi situaţii în practică când se foloseşte gunoi semifermentat la culturi (mulcire) sau gunoiul de păsări (la fertilizarea fazială a culturilor din sere). În aceste situaţii, trebuie ştiut faptul că, amoniacul degajat prin fermentaţie nu trebuie să depăşească 0,1%, deoarece apar arsuri pe frunze şi de aceea trebuie efectuate aerisiri pentru eliminarea excesului de amoniac şi udarea din abundenţă pentru accelerarea procesului de fermentaţie. Dioxidul de sulf (SO2) este foarte toxic şi la concentraţii foarte mici (0,001-0,002). Acesta, în reacţie cu apa din precipitaţii, formează compuşi foarte toxici (ploi acide), care pot distruge culturile legumicole. Cercetările efectuate de Lăcătuş şi Voican (1997) la tomate au arătat că, la concentraţii de 0,4-0,6 vpm, timp îndelungat, pe frunze apar pete necrotice, iar concentraţiile mai mari apărute accidental, chiar pe durată mică, determină formarea petelor necrotice între nervuri, frunzele se usucă şi cad. Gazele pe bază de Fl, Cl şi oxidul de carbon, provenite de la diferite unităţi industriale, sunt toxice pentru plante. Sunt afectate atât culturile din câmp, dar şi cele protejate, de aceea trebuie evitate terenurile din apropierea unităţilor industriale. Etilena este prezentă în atmosferă în concentraţie de 0,1 vpm, dar în zona limitrofă unităţilor industriale poate ajunge la 0,5 vpm, în timp ce în seră atinge chiar valoarea de 1 vpm. Este regulator de creştere, în concentraţie mică, 0,1-0,2 vpm, dar în concentraţii mari determină reducerea creşterii şi dezvoltării plantelor, reduce procentul de avortare a florilor. Este folosită pentru maturarea tomatelor, după desprinderea de plantă, în concentraţie de 1‰. Peste această concentraţie, devine toxică. Azotul este folosit în scopul păstrării legumelor în depozite, pe o durată mai mare de timp, şi se bazează pe inhibarea procesului de respiraţie. În atmosferă, oxizii de azot, alături de gazele de eşapament, determină răsucirea frunzelor, timpul de manifestare a simpomelor este de 1-2 ore la concentraţii de 2-10 vpm (Lăcătuş, Voican, 1997). În funcţie de sensibilitatea plantelor legumicole la diferiţi poluanţi, acestea se împart în mai multe grupe (tabelul 4.20). Măsuri de prevenire a poluării culturilor legumicole: o evitarea cultivării solelor şi parcelelor din apropierea marilor unităţi industriale, cu plante legumicole cu grad de sensibilitate ridicat; o evitarea folosirii apelor sulfuroase pentru irigarea culturilor; o folosirea corectă a îngrăşămintelor şi pesticidelor; o efectuarea culturilor în spaţii protejate în zonele cu risc mai mare; o dotarea unităţilor poluante cu filtre speciale, pentru reducerea cantităţii de gaze eliberate în atmosferă.
112
Tabelul 4.20 Gradul de sensibilitate a legumelor faţă de poluarea aerului (Al. Ionescu, 1982) Produsul Gradul de sensibilitate poluant Rezistente Mijlociu rezistente Sensibile Dioxid de sulf Castraveţi, pepeni Ceapă, usturoi, praz, ţelină, Ardei, fasole, cicoare, varză, mazăre, spanac, sfeclă, anghinare, vinete, tomate morcov, ridichi, salată Fluorul şi Varză, morcov, Fasole, mazăre Ceapă, usturoi, praz compuşii lui salată, dovleac, sparanghel PAN Varză, dovlecel, Morcov Ardei, cicoare, fasole, (peroxiacetatul ridichi, ceapă, salată, spanac, sfeclă, castraveţi tomate, ţelină de nitril) Clorul şi Ardei, vinete Castraveţi, dovlecei, fasole, Ceapă, ridichi compuşii lui tomate Ozonul Castraveţi, salată, Cicoare, morcov, pătrunjel, Fasole, ceapă, dovlecel, sfeclă roşie păstârnac ridichi, spanac, tomate Gazele (CO2, CO, CH2, SO2, NO2, NO), clorul, fluorul, ozonul şi vaporii de apă, opresc radiaţiile infraroşii de la suprafaţa pământului să se piardă în spaţiu, ceea ce face ca energia calorică să ajungă la o anumită înălţime, ca o “pătură caldă de gaze”. Creşterea temperaturii este determinată de creşterea conţinutului atmosferei în CO2, CO, CH4, SO2, vapori de apă, particule minerale. Metanul, oxizii de azot şi compuşii cu clor, fluor şi carbon, contribuie cu 15–20 % la creşterea efectului de seră şi sunt strâns legaţi de ritmul de industrializare şi de dezvoltare al omenirii. În anul 2030 concentraţia de gaze şi aerosoli se va dubla, iar în 2100 se va tripla (Davidescu Velicica, 1998). Creşterea temperaturii atmosferei terestre duce la topirea gheţarilor, creşterea nivelului apelor, restrângerea uscatului, afectarea ecosistemelor actuale, extinderea arealelor de cultură a plantelor spre latitudinea nordică, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor etc., se estimează o creştere a temperaturii cu 5 °C. Test de auroevaluare nr. 4 a) Care sunt grupele de plante legumicole, în funcţie de consumul de elemente nutritive?
b) Care sunt factorii care influenţează consumul de elemente nutritive?
c) Care sunt factorii care influenţează absorbţia CO2 de către plante? d) Care sunt sursele de bioxid de carbon pentru fertilizarea carbonică?
e) Ce alte gaze au rol în viaţa plantelor?
113
Rezumat Cunoaşterea factorilor de mediu, şi mai ales a influenţei acestora asupra plantelor, este esenţială în conducerea corectă a tehnologiei de cultură, în special în spaţiile protejate. Temperatura este factorul cu acţiune limitativă, doarece de ea depinde înfiinţarea culturilor şi respectiv desfiinţarea acestora. Fiecărei specii legumicole îi corespunde o temperatură minimă, una optimă şi una maximă cu importanţă deosebită pentru practică. În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, speciile se clasifică în 5 categorii, cunoaşterea acestora având rol în stabilirea epocilor de înfiinţare a culturilor. Sunt specii foarte rezistente la frig, respectiv plantele perene (ştevie, măcriş, revent, sparanghel) care iernează în câmp, specii rezistente care se cultivă primăvara devreme (morcov, pătrunjel, varză, ceapă etc), pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete) şi rezistente la căldură (bostănoase, bame). Lumina este un factor foarte important, în special pentru culturile din spaţiile protejate, unde în perioada noiembrie-martie este deficitară, impunându-se iluminarea suplimentară. Aceasta este destul de scumpă; din acest motiv folosirea acestei modalităţi este foarte restrânsă în acest domeniu. Lumina influenţează viaţa plantelor prin intensitate, fiind specii legumicole care au nevoie de o intensitate luminoasă mai mare (tomate, ardei, vinete), specii care au nevoie de intensitate mică (ceapa, salata, usturoiul) sau specii care nu au nevoie de lumină în perioada de definitivare a însuşirilor organoleptice a părţilor comestibile (cicoare, sparanghel, conopidă). Durata zilei de lumină este diferită, speciile legumicole fiind de zi lungă, de zi scurtă sau indiferente. Calitatea luminii influenţează procesele de creştere şi fructificare; speciile legumicole de la care se consumă fructele reacţionează pozitiv la radiaţiile roşii, roşu îndepărtat, portocalii şi galbene. Speciile legumicole de la care se consumă frunzele valorifică foarte bine radiaţiile albastre, violete şi verzi. Apa este indispensabilă pentru plante, dar în mod special trebuie reţinut că legumicultura nu se poate practica decât în condiţii de irigare. Consumul de apă al plantelor este influenţat de o serie de factori, cerinţele plantelor legumicole sunt diferite, dar stabilirea unui regim de irigare corespunzător şi alegerea metodei adecvate asigură apa necesară în cultură. Solul este mijlocul de producţie cel mai important şi suportul pentru plante. Influenţează prin însuşirile fizico-chimice (structură, textură, gardul de permeabilitate, capacitatea de tamponare, capacitatea de reţinere a apei, reacţia solului, soluţia solului etc.) şi un aspect important este menţinerea şi îmbunătăţirea acestora. Pentru speciile legumicole se aleg cele mai bune soluri, grad ridicat de fertilitate, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, afânate, profunde etc. Plantele legumicole sunt în general pretenţioase faţă de hrană, de aceea trebuie atenţie la pregătirea terenului şi la stabilirea unui plan de fertilizare pentru perioada de vegetaţie care să asigure hrana necesară pentru creştere şi fructificare. Aerul, prin conţinutul de oxigen şi CO2, contribuie la desfăşurarea proceselor fiziologice din plante care asigură desfăşurarea tuturor fenofazelor plantei. Factorii de mediu pot fi în situaţie de exces sau de deficit, cu o serie de implicaţii asupra plantelor. Prin tehnologia de cultură se poate interveni în scopul asigurării acestora în funcţie de cerinţele plantelor şi trebuie să fie în corelaţie directă.
114
Unitatea de învăţare nr.5 ZONAREA LEGUMICULTURII ŞI BAZA MATERIALĂ PENTRU PRODUCEREA LEGUMELOR
Obiective Caracterizarea zonelor de favorabilitate a legumelor în scopul valorificării superioare a condiţiilor de mediu de către speciile legumicole Însuşirea principiilor care stau la baza dezvoltării legumiculturii Înţelegerea necesităţii organizării producătorilor de legume în organizaţii şi grupuri de producători Folosirea bazei materiale adecvate activităţii de producere a legumelor
Cultura legumelor este o activitate care se desfăşoară tot timpul anului, datorită posibilităţii efectuării culturilor în spaţii protejate (solarii, sere, răsadniţe, când în câmp acestea nu se pot cultiva). Reuşita culturilor legumicole depinde foarte mult de condiţiile de climă şi sol în care se cultivă, de calitatea lucrărilor executate, de sortimentul de soiuri şi hibrizi, precum şi de baza tehnico-materială utilizată. 5.1. Zonarea legumiculturii Prin zonarea speciilor legumicole se înţelege repartizarea teritorială a culturilor de legume pe baza interdependenţei unor factori care favorizează sau limitează posibilitaţile de valorificare a potenţialului biologic, imprimând legumiculturii un caracter zonal. De asemenea, prin zonarea legumiculturii se înţelege stabilirea unor teritorii cu condiţii pedoclimatice şi social-economice, în concordanţă cu cerinţele plantelor legumicole. Zona legumicolă este considerată un teritoriu cu caracteristici omogene, în care condiţiile de mediu sunt destul de asemănătoare. Stabilirea zonelor de cultură a legumelor s-a făcut pe baza unui studiu amănunţit al factorilor care contribuie la reuşita culturii dintre care: factorii climatici (temperatura, precipitaţiile, lumina, vântul), factorii geografici, care influenţează indirect factorii climatici (altitudinea, latitudinea şi longitudinea), factorii edafici (tipul de sol, structura şi textura solului, capacitatea de câmp pentru apă, porozitatea, soluţia solului, pH-ul, conţinutul în humus etc.) şi factorii social-economici (asigurarea forţei de muncă, tradiţia în cultura legumelor, apropierea de căile de acces, care trebuie să fie practicabile tot timpul anului, asigurarea pieţei de desfacere a produselor, posibilitatea asigurării bazei materiale pentru producţia legumicolă, nivelul investiţiilor, precum şi forma de proprietate: de stat sau particulară. În România, stabilirea zonelor favorabile pentru cultura legumelor s-a efectuat în trei etape. Prima a fost perioada 1953-1954, când s-a ţinut seama mai mult de factorii economici, amplasând culturile legumicole în jurul oraşelor, centrelor muncitoreşti, pentru aprovizionarea populaţiei cu legume. A doua etapă de zonare s-a efectuat în perioada 1956-1961, când s-au stabilit 6 zone pentru cultura legumelor (Câmpia de sud-vest a ţării, Câmpia Munteniei şi Olteniei, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei şi zona de deal). S-au întocmit hărţile ecologice pentru speciile legumicole cele mai importante (tomate, castraveţi, ceapă, varză, ardei, mazăre, fasole, rădăcinoase). A treia etapă a fost între 1975-1977, când s-au delimitat 3 zone de favorabilitate pentru cultura legumelor, care sunt valabile şi în prezent (fig. 5.1.). Zonarea se execută de persoane numite prin ordin al ministrului, conform legislaţiei în vigoare. În momentul de faţă este în vigoare Legea nr. 312/2003, republicată în 2007, legea privind producerea şi valorificarea legumelor, în care sunt prezentate şi cele trei zone de producere a legumelor.
115
Fig. 5.1 Zonele de favorabilitate pentru cultura legumelor Zona I reprezintă zona cea mai favorabilă pentru cultura legumelor, deoarece condiţiile de mediu sunt cele mai prielnice şi permit practicarea tuturor sistemelor de cultură. Aici este concentrată cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume, circa 57% şi se obţin cele mai mari producţii destinate consumului proaspăt şi industrializării. În această zonă s-au înfiinţat cele mai renumite staţiuni de cercetare pentru legumicultură, respectiv la Buzău, Brăila, Arad, Dăbuleni şi ICLF Vidra. Cuprinde două subzone: • subzona I cuprinde partea de sud-est a ţării (Lunca Dunării, Câmpia Bărăganului, Băileştiului şi Burnasului) incluzând judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa. Se caracterizează printr-un climat de stepă, cu ierni aspre, unde zăpada este adesea spulberată. Verile sunt călduroase şi iernile aspre, precipitaţiile au caracter torenţial la începutul verii, instalarea unor perioade de secetă prelungită fiind evidentă. Temperatura medie a anului este de 10-11°C, umiditatea relativă de 55-65%, iar media precipitaţiilor de 400-500 mm. În această subzonă se întâlnesc solurile cele mai fertile (cernoziomul castaniu şi ciocolatiu), soluri aluvionare cu fertilitate ridicată, nisipoase, precum şi brun-deschis de stepă. Subzona I asigură condiţii climatice cu posibilităţi de irigare pentru toate speciile legumicole şi îndeosebi pentru cele pretenţioase la căldură: ardei, vinete, tomate, castraveţi, pepeni, fasole de gradină, bame şi altele; • subzona a II-a cuprinde partea de vest a ţării, cu judeţele Timiş, Arad şi Bihor. Se caracterizează printr-o tempetratură medie anuală de 10,5-11°C, precipitaţii mai multe (550650 mm anual) şi o umiditate relativă de 65-75%. Solurile predominante sunt cernoziomurile, solurile aluvionare, nisipurile solificate, solurile brune de pădure, lăcoviştile etc. Zona a-II-a este considerată zonă favorabilă pentru cultura legumelor, întrucât marea majoritate a speciilor legumicole întâlnesc condiţii bune pentru creştere şi fructificare. Se întinde în partea de nord a Olteniei, Munteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei. În această zonă intră judeţele: Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşani şi Satu-Mare. 116
Se caracterizează prin: temperatură medie anulă de 9-10°C, precipitaţii medii anuale de 450550 mm, umiditatea relativă de 65-80%, şi soluri de tip cernoziom, brun de pădure, de luncă, lăcovişti şi nisipuri solificate. În această zonă se cultivă 28-30% din suprafaţa ocupată cu legume. Speciile legumicole care se cultivă sunt: bulboasele şi vărzoasele, care nu sunt pretenţioase la căldură şi au nevoie de o umiditate mai mare (vărzoasele), dar se cultivă şi tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole etc. Se practică şi cultura protejată. Zona a III-a este considerată zona cu grad scăzut de favorabilitate pentru cultura legumelor şi se întinde pe o arie destul de restrânsă. Este localizată în Câmpia Transilvaniei, cuprinzând o parte din judeţele: Cluj, Mureş, Maramureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Alba, Sibiu, Harghita şi Braşov. Această zonă, se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai mici (8-9,7°C), precipitaţii mai abundente 600-650 mm anual şi o umiditate relativă mai ridicată, 70-80%. Principalele tipuri de sol sunt cele brune de pădure slab sau mediu podzolite şi cele aluvionare. Din totalul suprafeţei ocupate cu legume în România, în această zonă se cultivă circa 8%. In această zonă se cultivă în special legumele rădăcinoase, vărzoase şi bulboase, iar în anumite microzone se cultivă şi castraveţi, fasole de gradină, mazăre de grădină. Se mai pot cultiva tomatele, ardeiul, vinetele, însă pe suprafeţe mici şi nu se pot obţine culturi timpurii. În cadrul lucrărilor de zonare s-au stabilit şi anumite microzone pentru cultura legumelor. Microzonarea este un subsistem al zonării, care conturează arealul unor culturi legumicole la scară redusă. Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor pedoclimatici si social-economici specifici unei zone. In cadrul oricarei zone, există suprafeţe de teren care sunt avantajoase pentru cultura legumelor dintr-o anumită categorie, ca urmare a expoziţiei sau adăpostirii naturale. La stabilirea microzonelor se ţine cont, pe lângă condiţiile de mediu, şi de elementele socialeconomice, deoarece acestea se manifestă pregnant atât prin gradul de specializare a forţei de muncă, cât şi prin puterea economică a fiecarei proprietăţi agricole. Lucrările de zonare stau la baza concentrării, profilării si specializării producţiei de legume. Test de autoevaluare nr.1 a) Ce este zona legumicolă?
b) Prin ce se caracterizează zona I de favorabilitate?
c) Prin ce se caracterizează zona a II a de favorabilitate?
d) Prin ce se caracterizează zona a III a de favorabilitate?
5.2. Dezvoltarea intensivă a legumiculturii Prin dezvoltarea intensivă, se înţelege cultivarea legumelor în mod raţional, în câmp şi în spaţii protejate, în vederea obţinerii de producţii mari, de calitate, care să atingă potenţialul productiv al soiului sau hibridului, aplicarea celor mai performante tehnologii de cultură şi 117
obţinerea unui profit cât mai mare. cultivarea plantelor legumicole după cele mai perfomante tehnologii de cultură, care presupun automatizarea lucrărilor în mare parte, până la reducerea la maxim a forţei de muncă şi în special introducerea sistemului de cultură fără sol, practicat la scară largă în Olanda, Belgia, Franţa, Italia, USA etc., care conduce la o creştere spectaculoasă a producţiei; folosirea de soiuri şi hibrizi cu potenţial productiv ridicat şi cu rezistenţă genetică la diverşi agenţi patogeni şi la anumiţi factori de stres (termic, hidric etc.); introducerea utilajelor complexe, dar funcţionale, pentru pregătirea Principiile terenului, care la o singură trecere, să efectueze mai multe lucrări, dezvoltării prevenind astfel deteriorarea structurii solului prin tasare, scăderea intensive a legumiculturii: consumului de forţă de muncă şi a energiei; dezvoltarea industriei chimice, prin fabricarea îngrăşămintelor chimice necesare plantelor, fabricarea pesticidelor, care sunt indispensabile protecţiei fitosanitare a culturii, în concordanţă cu principiile respectării mediului înconjurător; introducerea celor mai performante metode de distribuire a apei la nivelul plantelor (picurare), pentru reducerea consumului de apă şi evitarea stresului hidric, menţinerea însuşirilor fizice ale solului; combaterea integrată a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, care pe lângă protecţia culturilor vizează şi protecţia mediului înconjurător, contribuie la creşterea cantităţii şi calităţii producţiei; comasarea suprafeţelor ocupate cu legume, în zonele cele mai favorabile; pregătirea specialiştilor în domeniu, care să pună în practică toate realizările obţinute în cercetare şi practică, în scopul dezvoltării legumiculturii. 5.3. Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei legumicole Concentrarea producţiei legumicole Constă în comasarea terenului pentru cultura plantelor legumicole pe suprafeţe mari, în zonele cele mai favorabile, în scopul valorificării eficiente a condiţiilor pedo-climatice şi obţinerea de producţii mari. gruparea suprafeţelor ocupate cu legume; punerea în practică a noilor tehnologii de cultură, măsură care devine posibilă numai pe suprafeţe mari; folosirea celor mai moderne utilaje, care să execute mai multe lucrări la o singură trecere, evitând deteriorarea structurii solului; concentrarea resurselor financiare, pentru punerea în aplicare a tehnologiei moderne de cultură a legumelor; crearea de locuri de muncă şi constituirea echipelor de specialişti Acest proces (tehnologi, ingineri mecanici, agrochimişti etc.); prezintă o serie de posibilitatea valorificării producţiei la export, pe piaţa internă sau avantaje: la fabricile de conserve, dezvoltându-se indirect şi acest sector al industriei; posibilitatea împărţirii terenului în ferme cu suprafeţe de 40-50 ha; reducerea cheltuielilor pentru apă şi energie, amenajând sistemele de irigaţii şi reţelele de drumuri; o mai bună organizare a producţiei care conduce la obţinerea unor rezultate foarte bune etc. 118
Concentrarea suprafeţelor cultivate cu legume trebuie privită în sens pozitiv, ţinând cont de avantajele pe care le prezintă, pe această cale fiind dirijată producţia de legume şi din alte ţări, atât din Europa cât şi din America. Nu întâmplător, în Europa, cele mai mari ţări producătoare de legume sunt Italia, Franţa, Spania în câmp şi Belgia, Olanda în spaţii protejate, unde condiţiile de mediu sunt foarte favorabile. În America cultura legumelor este concentrată în state ca Florida, Arizona, California, Texas, unde se produce cea mai mare cantitate de legume. De asemenea, suprafaţa ocupată cu legume în sere, s-a concentrat în special în jurul oraşelor, ţinând seama de volumul de forţă de muncă necesar. Astfel, complexe mari de sere în România au fost la Bucureşti, Codlea, Ploieşti, Işalniţa, Popeşti-Leordeni, Oradea, Arad, Dumbrăveni etc., însumând o suprafaţă de peste 1500 ha. Profilarea producţiei legumicole Prin profilarea producţiei legumicole se înţelege proporţia în care se cultivă plantele legumicole într-o unitate agricolă şi variază între 10% şi 100%. Dacă ponderea culturilor legumicole în unitate este până la 50%, unitatea respectivă nu se consideră profilată pe cultura legumelor. Dacă ponderea depăşeşte 50%, este o unitate de profil legumicol. Profilarea unităţilor pe cultura legumelor, are la bază o serie de elemente, dintre care amintim: asigurarea cu materii prime a fabricilor de conserve, culturile efectuându-se de regulă în apropierea acestora pentru a se reduce cheltuielile cu transportul producţiei şi păstrarea calităţii acesteia, aprovizionarea populaţiei urbane cu legume, ţinând cont de specificul zonei, asigurarea forţei de muncă etc,. Specializarea producţiei legumicole Specializarea producţiei legumicole reprezintă, de fapt, profilarea producţiei legumicole în proporţie de 100% şi presupune efectuarea unui număr restrâns de culturi. Studiile efectuate în acest sens arată că, numărul optim de culturi pentru o exploataţie legumicolă, este de 3-4 culturi de bază şi 2 culturi secundare, care să se cultive în sistemul culturilor succesive, în vederea realizării unei rotaţii corespunzătoare. Alegerea speciilor trebuie să se facă în funcţie de posibilitatea asigurării unei pieţe de desfacere a produselor, de gradul de dotare al exploataţiei (unităţii), de resursele materiale, de posibilitatea efectuării rotaţiei culturilor, care să ducă la menţinerea sau îmbunătăţirea fertilităţii solului. În cazul în care numărul de specii este foarte restrâns (1-2), rotaţia trebuie să se facă între ferme, pentru a evita monocultura. Pe plan mondial, se pune un mare accent pe procesul de integrare pe verticală pentru cultura legumelor, proces care asigură corelarea activităţilor de producţie, prelucrare şi valorificare în condiţii avantajoase. Pentru aceasta, fermierii se asociază între ei (integrare pe orizontală), apoi cu fabricile de conserve (integrare pe verticală), prin arendarea terenului care se cultivă după cerinţele şi interesele fabricilor. Astfel, în SUA s-a ajuns ca multe fabrici de conserve să-şi asigure 1/3 din materia primă necesară de pe propriul teren, 1/3 de pe terenul arendat, iar restul pe bază de contract cu diferite ferme de profil (Stan, 1999). Specializarea producţiei legumicole are la bază unele criterii şi anume: o sistemul de cultură; o valorificarea producţiei; În funcţie de sistemul de cultură, După modul de valorificare al producţiei unităţile de producţie legumicolă se împart legumicole, unităţile de profil se împart în : astfel: o unităţi pentru producerea legumelor o unităţi pentru producerea legumelor în câmp; necesare consumului proaspăt; o unităţi pentru producerea legumelor o unităţi pentru producerea legumelor în sere şi solarii; necesare industrializării. o unităţi pentru producerea ciupercilor.
119
Test de autoevaluare nr. 2 a) Care sunt principiile dezvoltării intensive a legumiculturii?
b) Ce reprezintă concentrarea terenurilor şi ce avantaje are?
c) Ce înţelegem prin profilarea producţiei legumicole?
d) Ce înţelegem prin specializarea producţiei legumicole?
5.4. Organizarea producătorilor de legume Procesul de retrocedare a terenurilor agricole din proprietatea statului în proprietate privată, a condus la înfiinţarea de exploataţii agricole de dimensiuni diferite, ca: o exploataţii de subzistenţă care deţin 45,24 % din totalul suprafeţei agricole utilizate; o exploataţii de semi-subzistenţă care utilizează 16,09 %; o exploataţii comerciale care utilizează 38,67%. Această structură, nefavorabilă în principal exploataţiilor agricole de semi-subzistenţă, precum şi cooperarea insuficientă a producătorilor agricoli, a determinat o slabă dezvoltare a sectorului. Creşterea competitivităţii acestui sector este condiţionată de valorificarea pe piaţă a unor produse corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Adaptarea producţiei la cerinţele pieţei, este influenţată de asocierea producătorilor agricoli, care are drept consecinţă conştientizarea acestora asupra importanţei aplicării unor tehnologii de producţie performante, corespunzătoare solicitărilor procesatorilor sau comerţului cu ridicata. De asemenea, lipsa susţinerii financiare a înfiinţării şi funcţionării formelor de asociere, a condus la menţinerea unei dualităţi formată, pe de o parte, din exploataţiile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, iar pe de altă parte din exploataţiile comerciale. La aceasta s-au adăugat reticenţa şi interesul scăzut al producătorilor agricoli faţă de formele asociative, datorită: • nivelului de conştientizare: lipsa de informaţii şi experienţă în astfel de activităţi, conştientizarea redusă a fermierilor în ceea ce priveşte avantajele rezultate dintr-o acţiune comună; • aspectelor economice şi legislative: insuficienţa surselor de finanţare pentru începerea unei activităţi economice, lipsa de interes a unităţilor de prelucrare a produselor primare din agricultură, modificarea continuă a legislaţiei în domeniu; • aspectelor privind pregătirea, consilierea şi consultanţa: gradul diferit de pregătire al persoanelor implicate în formele asociative, precum şi înţelegerea diferită a scopurilor şi principiilor de funcţionare ale acestora, insuficienţa serviciilor de consiliere şi consultanţă şi concentrarea acestora pe aspectul cantitativ şi nu pe cel calitativ şi economic. Până în prezent, în România au fost recunoscute, în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, un număr de 56 grupuri de producători, dintre acestea 4 grupuri de producători au depus 120
proiecte de finanţare din fonduri SAPARD pentru legume-fructe şi alte produse. Obiective Creşterea competitivităţii sectoarelor de producţie prin dezvoltarea echilibrată a relaţiilor dintre producători şi sectoarele de procesare şi comercializare, precum şi adaptarea producţiei din punct de vedere calitativ şi cantitativ la cerinţele consumatorilor; Încurajarea înfiinţării grupurilor de producători în vederea obţinerii de produse de calitate care îndeplinesc standardele comunitare, prin aplicarea unor tehnologii de producţie unitare şi sprijinirea accesului la piaţă a propriilor membri; Creşterea numărului de grupuri de producători sprijiniţi pentru înfiinţare şi funcţionare administrativă şi creşterea veniturilor prin îmbunătăţirea capacităţii tehnice şi de management a membrilor acestora; Adaptarea producţiei la cerinţele şi exigenţele pieţei; Asigurarea comercializării în comun a produselor, inclusiv pregătirea pentru vânzare; Centralizarea vânzărilor şi distribuţia produselor cu ridicata; Creşterea valorii adăugate a producţiei obţinute în comun şi o mai bună gestionare economică a resurselor şi rezultatelor obţinute; Stabilirea unor reguli comune în ceea ce priveşte informaţiile asupra producţiei, în special cu privire la cantitate, calitate şi tipul ofertei, acordându-se o atenţie deosebită produselor obţinute în cantităţi corespunzătoare pentru industria prelucrătoare şi pentru reţeaua de comercializare. Grupurile de producători Obiectivul general al Politicii Agricole Comune il reprezintă un venit stabil şi decent pentru producatorii agricoli, acest lucru realizându-se în general prin concentrarea ofertei şi constituirea de forme asociative, specializate în comercializarea producţiei membrilor grupului. Primul pas care trebuie făcut de către producători este constituirea unei entităţi juridice în vederea obţinerii recunoaşterii ca grup de producători recunoscut preliminar sau ca organizaţie de producători. O cerere pentru obţinerea statutului de Organizaţie de Producători/Grup de producători (OP/GP) trebuie să treacă prin urmatoarele etape: depunerea, aprobarea şi implementarea unui plan de recunoaştere. Înfiinţarea unui grup de producători Infinţarea grupurilor de producători se face pe baza legislaţiei în vigoare, respectiv legea nr. 338 din 29 noiembrie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2005 privind recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători, pentru comercializarea produselor agricole şi silvice. Dosarul de recunoaştere preliminară cuprinde minimum următoarele: Cerere de recunoaştere preliminară; Decizia Adunării Generale în care să se menţioneze acordul acesteia pentru efectuarea demersurilor legale, în vederea obţinerii statutului de grup de producatori recunoscut preliminar (decizia va fi consemnată într-un proces-verbal semnat de toţi membrii asociaţi); Copie legalizată a actului constitutiv/statului din care să reiasă clar următoarele prevederi: obiectul principal de activitate, reguli care să permită producătorilormembri să urmărească şi să participe în mod democratic la adoptarea deciziilor în cadrul grupului; penalităţi pentru nerespectarea obligaţiilor ce le revin conform actului constitutiv; regulile de admitere a noilor membri, respectiv durata minimă a calităţii de membru; reglementările contabile şi bugetare necesare pentru funcţionarea grupului. Plan de recunoaştere. 121
Avantajele recunoaşterii preliminare Grupul de producatori va putea beneficia de sprijin financiar comunitar în cadrul Organizării Comune de Piaţă, sub forma unui ajutor pentru înfiinţare şi activităţi administrative. Valoarea ajutorului este variabilă in funcţie de valoarea producţiei comercializate (VPC) şi a cheltuielilor efectiv realizate. In acelaşi timp poate primi sprijin financiar, destinat acoperirii unei părţi din investiţiile necesare, pentru obţinerea recunoaşterii ca organizaţie de producători. De asemenea, grupul de producători poate avea acces la anumite măsuri din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este modernizarea exploataţiilor agricole. Scopul şi conţinutul planului de recunoaştere preliminară Scopul planului de recunoaştere preliminară este dezvoltarea progresivă a grupurilor de producători, astfel încât acestea să poată primi recunoaşterea ca organizaţie de producăori după implementarea planului de recunoaştere. • descrierea situaţiei persoanei juridice în cauză; Planul de • informaţii despre sistemul centralizat de facturare şi înregistrare a recunoaştere cantităţilor comercializate; preliminară • durata estimată a planului de recunoaştere, care nu trebuie să cuprinde: depaşească 5 ani; • măsurile ce vor fi implementate, cu termenele de realizare a acestora, în vederea obţinerii recunoaşterii ca organizaţie de producători. Măsuri care pot beneficia de ajutor financiar comunitar: • Cheltuieli administrative; • Studii de prefezabilitate şi fezabilitate; • Contracte pentru realizarea de materiale publicitare în vederea promovării imaginii grupului şi a produselor acestuia; • Cheltuieli pentru procurarea de ambalaje necesare pregătirii produselor în vederea comercializării; • Cheltuieli pentru implementarea sistemelor de siguranţă şi securitate alimentară, promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de producţie şi gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurator, în special pentru protecţia calităţii apelor, a solului şi a peisajului natural, precum şi menţinerea şi/sau promovarea biodiversităţii; • Cursuri de calificare a personalului propriu pentru standardizarea producţiei, aplicarea sistemelor de siguranţă şi standardizarea producţiei, aplicarea sistemelor de siguranţă şi securitate alimentară, promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de producţie şi gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurator, marketingul produselor agricole, întocmirea de studii de piaţă; • Cheltuielile aferente reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea în aplicare a acţiunilor planului de recunoaştere, inclusiv diurnele zilnice ale participanţilor; • Promovarea denumirilor/mărcilor grupurilor de producători; • Costuri privind achiziţionarea de terenuri virane în vederea realizării unei investiţii; maşini frigorifice pentru transportul produselor; maşini pentru sortarea, calibrarea si etichetarea produselor; maşini pentru confecţionat ambalaje; spaţii comerciale pentru desfacerea produselor; spaţii pentru depozitarea produselor. Ajutorul financiar pentru planul de recunoaştere preliminară Ajutoarele sunt variabile, în funcţie de VPC (VPC–este valoarea fără TVA a producţiei membrilor pentru categoria/categoriile de produse pentru care s-a obţinut recunoaşterea, comercializate prin intermediul grupurilor de producători recunoscute preliminar) şi cheltuielile 122
efective realizate pe măsurile din planul de recunoaştere preliminară. Organizaţiile de producători (OP) Scopul şi conţinutul programelor operaţionale Organizaţiile de producători reprezintă elementul de bază în cadrul organizării comune de piaţă pentru sectorul legume, prin intermediul cărora se doreşte realizarea unei producţtii durabile şi competitive, reducerea costurilor, concentrarea ofertei, prevenirea şi combaterea crizelor care pot apărea. Scopul organizaţiei de producători este adaptarea producţiei membrilor OP la cerinţele pieţei (cerere efectivă, calitate, preţ) şi consolidarea poziţiei acestora pe piaţă, prin finanţarea programelor operaţionale. O organizaţie de producători recunoscută poate beneficia de fonduri comunitare prin elaborarea unui program operational. Programul operaţional reprezintă un ansamblu de măsuri pe care organizaţia de producători recunoscută doreşte să le implementeze, în vederea adaptării producţiei membrilor săi la cerinţele pieţei şi a consolidării poziţiei pe piaţă. Finanţarea comunitară a organizaţiilor de producători se face printr-un fond financiar denumit fond operational (FO). Crearea fondurilor operaţionale Pentru a beneficia de asistenţă financiară comunitară, organizaţiile de producători vor înfiinţa fonduri operaţionale constituite din contribuţiile financiare plătite de fiecare membru, pe baza volumului şi/sau valorii producţiei comercializate. Organizaţiile de producători deschid un “cont special dedicat” numai pentru operaţiunile financiare din fondul operaţional. Conţinutul programelor operaţionale • situaţia iniţială a organizaţiei de producători privind producţia, comercializarea şi echipamentele; Programele operaţionale au • obiectivele programului, luând în considerare comercializarea o durată de aplicare minimă producţiei şi concentrarea ofertei; de 3 ani si maximă de 5 ani • măsurile şi acţiunile propuse; şi conţin proiecte executive • durata programului; care cuprind informaţii cu • modul de calcul şi cuantumul contribuţiilor financiare; privire la: • informaţiile care justifică diferenţierea cuantumului contribuţiilor; • bugetul şi calendarul de execuţie a măsurilor pentru fiecare an de punere în aplicare a programului. Măsuri eligibile pentru plata ajutorului financiar comunitar în cadrul programelor operaţionale: • Costurile generale referitoare la fonduri sau la programul operaţional; • Cheltuielile de personal (inclusiv costurile legate de salarii şi retribuţii, dacă acestea sunt suportate de organizaţia de producători); • investiţiile în vehicule dotate cu echipamente frigorifice sau de refrigerare; • cheltuielile efectuate în vedera reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea în aplicare a acţiunilor programului operaţional; • promovarea mărcilor de calitate; • investiţiile sau acţiunile privind exploataţiile private, cu condiţia să contribuie la obiectivele programului operaţional;
123
Controlul de conformitate cu standardele de comercializare Controlul de conformitate cu standardele de comercializare (calitate) este unul din elementele de bază indispensabile, care asigură o funcţionare corectă a organizării comune de piaţă în sectorul de legume proaspete. Se efectuează în toate fazele de comercializare a legumelor proaspete, respectând prevederile legislaţiei comunitare, privind organizarea comună a pieţei legumelor. Autoritatea responsabilă de coordonarea activităţii privind controlul de conformitate cu standardele de comercializare este Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic în Producerea şi Valorificarea Legumelor şi Fructelor (ISCTPVLF), în conformitate cu prevederile naţionale în domeniu. ISCTPVLF este un compartiment distinct în cadrul Direcţiei Generale de Inspecţii Tehnice şi Control a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale. ISCTPVLF este organizată şi funcţionează prin: Autoritatea de coordonare – la nivelul MADR; Organismele de control – la nivelul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Înscrierea în baza de date, se face prin completarea unei cereri, care se depune la organismul de control, desemnat pentru efectuarea controlului de conformitate la legumele proaspete, pe raza căreia operatorul respectiv îşi desfăşoară activitatea. • Comercianţi en gross reprezentaţi de orice persoană juridică care achiziţionează legume şi/sau fructe proaspete în numele său şi le revinde altor comercianţi cu ridicata sau amănuntul (depozite şi pieţe en gross); • Persoane juridice care comercializează în numele terţilor (misionari); • Grupuri de producători; • Organizaţii de producători; • Cooperative de producători neasociate OP; • Centre de achiziţionare şi condiţionare situate în bazinele legumicole.
Categoriile de operatori din sectorul de legume, care vor fi înscrişi în baza de date sunt urmatoarele:
• • ATENŢIE!!! Nu se pot înscrie:
• • •
fermierii din bazinele de producţie tradiţionale, care vând, livrează sau expediază legume spre centre de ambalare, condiţionare sau depozitare; centrele de depozitare care expediază legume către centre de sortare şi ambalare; fermierii care vând în fermă legume direct către consumator, pentru consumul personal al acestuia; producătorii agricoli care valorifică producţia prin GP, OP, în vederea comercializării; persoanele fizice sau juridice a căror activitate în sectorul de legume proaspete constă exclusiv în transportul acestor produse.
124
Baza de date conţine: • numărul de înregistrare; • numele şi prenumele operatorului; • adresa operatorului şi/sau a punctului de lucru; • informaţii de la Registrul Comerţului (cod unic de înregistrare); • informaţii necesare în vederea clasificării operatorilor; • informaţii privind rezultatele controalelor precedente; • orice altă informaţie considerată necesară în vederea efectuării controlului de conformitate. Test de autoevaluare nr. 3 a) Care sunt avantajele asocierii producătorilor de legume?
b) Cine nu se poate înscrie în asociaţiile de producători?
5.5. Baza tehnico-materială pentru producerea legumelor Baza tehnico-materială este alcătuită din: construcţii legumicole (sere, solarii, răsadniţe); localuri pentru cultura ciupercilor; maşini şi utilaje; îngrăşăminte chimice şi organice; pesticide (insecticide, fungicide, erbicide); seminţe, unelte; substanţe bioactive; carburanţi şi lubrifianţi. 5.5.1. Construcţii legumicole Activitatea de producere a legumelor, se desfăşoară în diferite spaţii, care fac posibilă cultivarea acestora tot timpul anului. Aceste spaţii sunt: serele, solariile şi răsadniţele. Serele sunt construcţii legumicole complexe, acoperite cu sticlă şi dotate cu diferite instalaţii, pentru asigurarea factorilor de mediu favorabili, pentru cultura legumelor tot timpul anului. Clasificarea serelor după materialul folosit la acoperire - sere propriu-zise (cu pereţii şi acoperişul din sticlă) - sere acoperite cu materiale plastice după materialul folosit pentru schelet - sere din metal - sere din lemn - sere din beton - sere mixte după gradul de mobilitate - sere fixe - sere mobile după tipul constructiv - sere individuale - sere bloc de tip industrial după forma acoperişului - sere cu două pante - sere cu o pantă 125
după sursa de încălzire
- sere încălzite cu apă caldă - sere încălzite cu abur - sere încălzite cu aer cald după temperatura realizată în interior - sere calde (dotate cu instalaţii de încălzire) - sere reci (fără sursă de încălzire) după prezenţa parapeţilor - sere cu parapeţi (serele înmulţitor folosite pentru producerea răsadurilor) - sere fără parapeţi (folosite pentru culturi) după destinaţie - sere pentru producerea răsadurilor (înmulţitor) - sere pentru efectuarea culturilor legumicole - sere universale (înmulţitor şi pentru culturi) În prezent, în practica legumicolă, în ţara noastră se folosesc serele bloc de tip Venlo, folosite pentru diferite specii legumicole. Ele se numesc sere universale, întrucât pot fi cultivate cu diverse specii, inclusiv specii floricole. Lăţimea traveei poate fi de 3,2, 6,4 sau 9,6 m. Tendinţa pe plan mondial este de a utiliza tipuri de sere cu deschidere mare a traveei şi mult mai înalte, cu volum mare de aer, posibilitatea cultivării plantelor în sistemul fără sol, mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi cultivarea unui număr mai mare de specii legumicole. Elementele constructive ale serelor bloc de tip Venlo Fundaţia se toarnă sub forma unei centuri perimetrale continue şi este alcătuită din soclu şi stâlpişori de beton. Soclul se toarnă la suprafaţa solului pe un strat de nisip, între stâlpişorii de beton care se amplasează la distanţa de 3 m pe lăţimea serei şi la 3,2 m pe lungimea serei, având o înălţime de 30 cm deasupra solului. În interiorul serei, fundaţia este discontinuă, formată din stâlpişori de beton amplasaţi la 3,2 m/3 m (ca şi la perimetru) care se introduc în sol la circa 60 cm, iar la suprafaţă rămân circa 30 cm. Pentru asigurarea scurgerii apei provenite din precipitaţii, la turnarea fundaţiei trebuie să se asigure construcţiei o pantă de 5‰. Stâlpii de susţinere constituie elementele de rezistenţă ale serei şi sunt confecţionaţi din oţel în profil T dublu. Au o înălţime de 2,5 m şi împreună cu versanţii acoperişului formează fermele de susţinere. La partea superioară prezintă 2 braţe de 12 cm, care se folosesc pentru îmbinarea cu fermele de legătură. Îmbinarea între stâlpii de susţinere şi stâlpişorii de beton se face prin intermediul unui bolţ cu diametrul de 12 mm, care se introduce în orificiul din capătul stâlpişorului de beton. Fermele de legătură sunt piese metalice confecţionate din oţel în profil T simplu şi au rolul de a lega stâlpii de susţinere între ei, fiind montate aproape de capătul superior al acestora (pe cele două braţe). Fermele de legătură asigură echilibrul şi stabilitatea serei şi se folosesc şi ca suport pentru instalaţia de susţinere a plantelor. Jgheabul (dolia) se confecţionează din tablă galvanizată, cu grosimea de 3-4 mm şi are secţiune trapezoidală, cu deschiderea de 22-25 cm şi se montează în capătul stâlpilor de susţinere. Rolul jgheabului este de a prelua apa din precipitaţiii de pe acoperişul serelor, care se colectează în afara construcţiei, în canalele pluviale betonate, amplasate de-a lungul construcţiei. De asemenea, are şi rolul de a sprjini şproţurile de la acoperiş. Coama reprezintă punctul cel mai înalt al serei, (înălţimea de la nivelul solului este de 3,2 m), se construieşte din metal în profil T şi se foloseşte pentru prinderea şproţurilor la partea superioară a asoperişului. Distanţierul de coamă are lungimea de 70 cm şi se montează între coamă şi ferma de legătură, având rol în fixarea coamei şi consolidarea construcţiei. Şproţurile sunt confecţionate din metal, în profil T şi folosesc pentru montarea sticlei, atât la acoperiş cât şi pe pereţii laterali. La acoperiş, şproţurile se fixează cu un capăt pe coamă, cu celălalt pe jgheaburi, iar pe pereţii laterali, pe soclu şi la nivelul doliei, în acest caz fiind considerate şi elemente de rezistenţă. Contrafişele pot fi scurte şi lungi. Contrafişele scurte, se fixează pe stâlpul de susţinere cu un capăt, iar cu celălalt capăt pe ferma de legătură, prin bulonare, la circa 20% din totalul stâlpilor, 126
în special la mijlocul şi extremităţile serei. Contrafişele lungi se montează între stâlpii 2 şi 3 de la capatele traveelor, în diagonală, cu un capăt fixat la baza stâlpului de susţinere, iar cu celălalalt capăt la partea superioară a stâlpului de susţinere următor. În practica legumicolă se mai exploatează şi alte tipuri de sere cu acoperişul în formă de semicerc, cu lăţimi diferite ale traveii etc. Schematic, elementele constructive ale serei bloc de tip industrial sunt prezentate în fig. 5.2.
Fig. 5.2 Elementele constructive ale sere bloc de tip industrial Solariile Sunt construcţii legumicole mai simple, cu scheletul din lemn sau metal, acoperite cu materiale plastice şi fără sursă de încălzire. Se folosesc pentru protejarea culturilor primăvara devreme contra îngheţurilor şi brumelor, în vederea obţinerii unei producţii mai timpuri, cu circa 3 săptămâni faţă de culturile din câmp şi toamna târziu, în scopul prelungirii perioadei de vegetaţie a culturilor mai pretenţioase la căldură. Clasificarea solariilor (adăposturilor) după tipul constructiv - individuale - tip bloc după înălţime - joase (tunele) - înalte (solarii propriu-zise) după materialul folosit la schelet - din lemn - din metal - mixte după numărul foliilor acoperitoare - cu o folie - cu folie dublă după felul materialelor folosite la acoperi - cu polietilenă - cu policlorură de vinil - cu poliester după destinaţie - pentru producerea răsadurilor - pentru culturi - mixte după forma acoperişului - în formă de semicerc (tunel) - cu 2 pante (tip cort)
127
Tipuri de adăposturi Tunelul jos reprezintă cea mai simplă construcţie legumicolă, folosită pentru protejarea culturilor primăvara foarte devreme, în scopul obţinerii de producţii extratimpurii şi timpurii. Scheletul tunelului este alcătuit din arce de nuiele de răchită, salcie, alun, de 1,5 m lungime, înfipte în pământ, din 2 în 2 metri. După caz, se pot folosi şi arce din ţeavă, cu diametrul de 5-6 mm sau tuburi de PVC cu diametrul de 20-30 mm, având avantajul că durata de folosire este mult mai mare comparativ cu nuielele. Tunelele joase se aplasează peste culturile deja înfiinţate, de varză timpurie, conopidă timpurie, salată, gulioare, ardei, vinete, morcov (specii cu talie joasă), având o lăţime de 70 cm sau 140 cm, lungimea de 20-25 m şi o înălţime de 40-50 cm. Acoperirea tunelului se face cu folie de polietilenă cu grosimea de 0,05 - 0,1 mm, de preferat perforată, pentru a se realiza schimbul de aer între interiorul şi exteriorul tunelului, fără să fie necesară îndepărtarea foliei, care necesită un volum mare de forţă de muncă. Fixarea foliei se face cu pământ pe părţile laterale, iar la capete se leagă de un ţăruş. Pe deasupra foliei, între 2 arce se mai pune un alt arc, care asigură o stabilitate foarte bună a foliei la vânt. Amplasarea tunelelor se face la 50 cm între ele, când sunt paralele şi 1 m când sunt unul în continuarea celuilalt. Instalarea tunelului jos este prezentată în figura 5.3.
Fig. 5.3 Acoperirea tunelului: fixarea foliei cu arce (sus), cu şipci de lemn (mijloc) şi cu pământ (jos) Solarul tip ICLF Vidra Este un tunel înalt, realizat la ICLF Vidra cu lungimea de 66 m, lăţimea de 5,4 m şi înălţimea de 2,7 m (fig. 5.4).
128
Fig. 5.4 Solarul tip ICLF Vidra Elementele constructive ale solarului sunt următoareale: • fundaţia realizată din pahare de ţeavă, care se introduc în sol la 60-80 cm, iar deasupra solului rămân circa 10 cm. Distanţa dintre pahare este de 4 m. • scheletul format din arcuri de ţeavă de 1,25 ţoli, cu excepţia capetelor şi mijlocului care au 2 ţoli. Arcurile se fixează pe pahare prin sudură sau uneori prin înşurubare. Pentru creşterea rezistenţei solarului la vânt, la capete, în interior, se mai montează câte o ancoră înclinată, la 2 m faţă de arcada frontală. • lonjeroanele constituie elemente de rezistenţă şi stabilitate a solarului şi sunt în număr de 3, confecţionate tot din ţeavă de un ţol. Două dintre acestea se amplasează pe părţile laterale (câte unul pe o parte), iar al treilea se fixează pe arcade, la punctul cel mai înalt, constituind coama solarului. Fixarea lonjeroanelor pe arcade se face prin sudură. • reţeaua de sârmă, realizată din sârmă galvanizată cu diametrul de 2,8 mm, este mai deasă de la coamă până la lonjeroanele laterale (distanţa între sârme, 18-20 cm), apoi este mai rară, ajungând spre baza solarului la 50-60 cm. Reţeaua de sârmă joacă rol deosebit în fixarea foliei de polietilenă la acoperirea solarului. Cu cât reţeaua de sârmă este mai deasă, cu atât folia se întinde mai bine şi se evită formarea pungilor de apă care pot determina ruperea foliei şi descoperirea solarului. • uşa sub formă de burduf, realizat dintr-un cadru de 3 arcuri de ţeavă de 0,5 ţoli, mobil, acoperit cu polietilenă, care se ridică sau se coboară în funcţie de nevoie, constituie şi o cameră tampon. În loc de burduf, se pot monta 2 uşi fixate în balamale, de scheletul solarului. Uşa poate fi şi simplă, culisantă sau cu deschidere obişnuită. Acoperirea solarului se face cu folie de polietilenă, care se fixează cu pământ pe părţile laterale, iar pe deasupra între 2 arcuri, folia se ancorează cu benzi de polipropilenă sau polietilenă prinse cu cârlige de fier. Solarul individual în 2 pante (tip cort) Reprezintă o construcţie simplă, cu scheletul confecţionat din lemn, având o pondere însemnată în grădinile familiale, pentru producerea legumelor pentru consum propriu. Dimensiunile solarului sunt variabile, lăţimea fiind de 3-4 m, înălţimea la coamă de 2-2,5 m, înălţimea la dolie 1,5 -1,7 m, iar lungimea de 30-36 m (fig. 5.5).
129
Fig.5.5 Solarul de tip cort Elementele constructive sunt: o stâlpii de susţinere care se întroduc în sol la 60-70 cm şi se aleg stâlpi drepţi şi din lemn de esenţă tare (stejar, fag, salcâm etc.); o căpriorii care se fixează cu un capăt pe stâlpii de susţinere şi cu celălalt pe coamă; o coama, confecţionată din lemn rezistent, prelucrat în profil nu prea mare pentru a reduce umbrirea; o dolia (punctul de îmbinare dintre acoperiş şi pereţii laterali) are rolul de consolidare a construcţiei pe lungime, dar şi pentru fixarea acoperişului. Acoperirea solarului se face cu prelate de polietilenă, care se fixează cu şipci de lemn atât la acoperiş cât şi pe pereţii laterali şi sârme la exterior pentru a nu fi desprinsă de vânt. Solarul tip tunel înalt cu schelet metalic (fier beton şi ţeavă). Este asemănător cu solarul tip ICLF Vidra având următoarele caracteristici: lungimea 25-50 m, lăţimea 3-4 m şi înălţimea la coamă 1,8-2 m. Arcurile din fier beton, se montează la 1,3 m, iar cele din ţeavă la 2-2,5 m, în pahare de ţeavă, fixate prin sudură sau se înfig direct în sol. Reţeaua de sârmă se instalează la 35-40 cm una de alta şi se înfăşoară după fiecare arc. Acoperirea se face cu polietilenă cu grosimea de 0,15-0,2 mm, fixată cu benzi de plastic. Aerisirea se face pe la capete, prin intermediul uşilor, prin ferestre laterale şi prin ridicarea foliei de pe partea laterală. Solarul individual tip cort din panouri demontabile Este asemănător cu solarul industrial de tip cort cu deosebirea că atât acoperişul cât şi pereţii laterali sunt realizaţi din panouri demontabile, fiind folosite pe suprafeţe mici. Solarul tip bloc În practica legumicolă, în momentul de faţă, solarul bloc (format din 2-3 solarii unite) capătă extindere, însă ocupă suprafeţe relativ mici. Avantajele acestui tip de solar sunt: economie de folie de polietilenă, prin eliminarea pereţilor laterali, posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor de pregătire a terenului şi întreţinere a culturilor, volum mai mare de aer care face ca temperatura să se menţină la un anumit nivel mai mult timp decât în solariile individuale. Scheletul solarului se construieşte din metal şi poate fi cu acoperişul în formă de arc de cerc 130
sau în două pante. Lăţimea totală este variabilă, iar lăţimea unui tronson este de 3 m. Lungimea solarului este de până la 50 m pentru a prezenta stabilitatea şi rezistenţa necesară la vânturi. Se acoperă cu folie de polietilenă fixată cu şipci de lemn, cu cleme metalice ş.a. la nivelul doliei, iar la bază se fixează cu pământ (fig. 5.6).
Fig 5.6 Solarul de tip bloc Alte tipuri de solarii sunt prezentate în figura 5.7
Fig.5.7 Solarii de tip tunel înalt, individuale sau bloc
131
Răsadniţele Sunt cele mai simple şi mai ieftine construcţii legumicole, folosite în special pentru producerea răsadurilor, dar şi pentru înfiinţarea culturilor. Clasificarea răsadniţelor după numărul pantelor • cu o pantă • cu 2 pante după materialul de construcţie • din lemn • din prefabricate de beton după gradul de mobilitate • fixe • mobile după poziţia faţă de nivelul solului • de suprafaţă • semiîngropate • îngropate după sursa de încălzire • cu încălzire biologică • cu încălzire tehnică după temperatura realizată • calde (cele cu încălzire tehnică) • semicalde (cu încălzire biologică) • reci (se încălzesc de la soare) după natura materialului de acoperire • acoperite cu sticlă • acoperite cu material plastic Răsadniţele cu o pantă cu încălzire biologică reprezintă tipul de răsadniţă cel mai folosit de către cultivatorii de legume pentru producerea răsadurilor. Este o răsadniţă de suprafaţă sau semiîngropată, mobilă sau semifixă, din lemn sau prefabricate de beton. Elementele constructive sunt: • tocul de răsadniţă, confecţionat din scândură groasă de 3-4 cm, lată de 25-30 cm şi are lungimea de 4 m şi lăţimea de 1,5 m (fig. 5.8 a). Transversal pe toc, la distanţa de 1 m se fixează şipci de lemn (lanteţi) de 4/4 cm şi lungimea de 1,5 m, folosiţi pentru sprijinirea ferestrelor de răsadniţă şi consolidarea tocului. Mai multe tocuri, puse unul în continuarea celuilalt alcătuiesc răsadniţa, aceasta ajungând la o lungime de 20-24 m.
Fig.5.8 Tocul de răsadniţă (a), fereastră de răsadniţă (b) •
fereastra de răsadniţă confecţionată tot din lemn, cu lungimea de 1,5 m şi lăţimea de 1 m, prezintă mai multe câmpuri, pentru a permite aşezarea solzuită a mai multor bucăţi de sticlă, în scopul asigurării unei scurgeri bune a apei, folosirea eficientă a fragmentelor de sticlă şi eliminarea pierderilor inutile de sticlă, prin spargerea foilor mari de 1/1,5 m, dacă acoperirea s-ar executa cu o singură foaie de sticlă. La partea inferioară, fereastra prezintă un şanţ care preia apa din precipitaţii, iar la partea superioară poate prezenta cleme, pentru prinderea de toc şi asigurarea stabilităţii 132
acesteia (fig. 5.8.b). Acoperirea se poate face şi cu materiale plastice fexibile sau rigide cu grad de transparenţă ridicat. Amplasarea răsadniţelor de suprafaţă cu o singură pantă (fig.5.9), se face pe o platformă comună de gunoi de grajd, lăsând poteci de 50 cm între răsadniţe şi la capete care să permită circulaţia printre ele. Se orientează pe direcţia E-V, cu înclinare spre sud. La răsadniţele semiîngropate, se sapă un şanţ în care se întroduce gunoiul de grajd şi amestecul de pământ, iar tocul se aşează la suprafaţa solului, pe marginile şanţului. Este mai avantajoasă din punct de vedere al menţinerii temperaturii în substrat, dar este mai greoaie de instalat şi necesită mai multă forţă de muncă la săpatul şanţului (fig. 5.10.).
Fig.5.9 Răsadniţa de suprafaţă cu o pantă
Fig.5.10 Răsadniţa semiîngropată cu o pantă Răsadniţele cu 2 pante cu încălzire biologică Este o construcţie legumicolă destinată atât producerii răsadurilor cât şi înfiinţării culturilor. Este fixă, semiîngropată, cu scheletul din metal sau lemn. Dimensiunile răsadniţei sunt: lungimea 20-24 m, lăţimea 3 m, înălţimea de la nivelul stratului de amestec până la coamă, circa 60 cm. Pentru instalarea răsadniţei, se procedează astfel: se sapă un şanţ de 60-70 cm adâncime, 3 m lăţime la partea superioară şi ceva mai puţin la bază (formă trapezoidală), se umple cu gunoi de grajd semifermentat, peste care se aşează un strat de amestec de circa 15 cm. Tocul răsadniţei se fixează pe marginile şanţului care se taluzează, iar pe toc se sprijină ferestrele de răsadniţă cu un capăt, iar cu celălalt capăt pe coamă. Coama se montează pe stâlpi amplasaţi din 2 în 2 m, pe mjlocul şanţului, au o înălţime de circa 1,2 m, din care circa 50 cm se introduc în pământ. Schematic, răsadniţa cu 2 pante încălzită biologic, se prezintă în fig. 5.11.
133
Fig.5.11 Răsadniţa cu două pante cu încălzire biologică Există şi răsadniţe cu două pante cu încălzire tehnică, similare cu cele încălzite biologic, unde în locul gunoiului de grajd se instalează conducte pentru distribuirea agentului termic. Alte posibilităţi şi detalii constructive ale răsadniţelor sunt prezentate în figurile 5.12. şi 5.13.
Fig.5.12 Detalii constructive la răsadniţe: 1 – toc de lemn, 2 – răsadniţe în două pante din beton, 3,4 – răsadniţe în două pante din profile de fier, 5 – aerisirea răsadniţelor 134
Fig.5.13 Detalii de aerisire (1,2,3) şi de construcţie (4 a,b,c) Localuri pentru cultura ciupercilor Cultura ciupercilor se execută în 3 sisteme: clasic, semiintensiv şi intensiv, fiind necesare spaţii diferite. Astfel, pentru sistemul clasic şi semiintensiv se folosesc spaţii ca: galerii de mină, cariere de piatră, tuneluri dezinfectate, care prezintă o bună izolaţie termică în scopul menţinerii unei temperaturi relativ constante, nefiind necesară instalaţie de încălzire sau de răcire. De asemenea, se pot folosi grajduri, pivniţe, hale, crame, subsoluri de clădiri, depozite etc., care să fie dotate cu minimum de instalaţii pentru dirijarea microclimatului. La sistemul intensiv se folosesc construcţii speciale, dotate cu instalaţii de dirijare automată a factorilor de vegetaţie, permiţând cultura ciupercilor tot timpul anului. Localul pentru cultura ciupercilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să nu permită infiltrarea apei în interior; • să asigure o ventilaţie foarte bună a aerului pe cale naturală, dirijată sau combinată, ştiind că la 100 m2 de cultură şi o producţie de 8 kg/m2, volumul de aer pe oră trebuie să fie de 800 m3 (Zăgrean, 1998). • să fie uşor de construit şi dezinfectat; • să prezinte stelaje (rafturi) pentru ocuparea eficientă a spaţiului pe verticală; 135
• să permită montarea instalaţiilor de dirijare a microclimatului, fără să afecteze spaţiul de cultură. 5.5.2. Maşinile şi utilajele folosite în legumicultură În legumicultură, datorită complexităţii activităţii, gama de maşini şi utilaje este foarte diferită. Ele se pot grupa în maşini şi utilaje specifice pentru cultura legumelor în câmp, în sere şi solarii etc., sau în maşini specifice pentru pregătirea terenului, administrarea îngrăşămintelor, erbicidelor şi insecto-fungicidelor, pentru semănat şi plantat, pentru recoltare etc. Maşinile şi utilajele specifice culturilor din câmp Maşini pentru pregătirea terenului: plug PP-3-30, plug reversibil PRP -2-35, maşina de afânat solul MAS-60, maşina de modelat solul MMS-4,5, maşina pentru deschis rigole MDR-5, grapa cu discuri GD-3,2, grapa stelată, combinatorul CPGC-4, nivelatorul NM-3,2, tăvălug neted 3 TN-1,3, tăvălug inelar TI-3,85, tractoare: U-650, U- 650 M, A 1800 etc. Maşini pentru aplicarea îngrăşămintelor şi erbicidelor: maşina de împrăştiat gunoi de grajd MIG-5, maşina de administrat amendamente MA-3,5, echipament de erbicidat purtat EEP-600, maşina tractată pentru administrat erbicide MET-2500 etc. Maşini pentru semănat şi plantat: semănătoarea SUP-21, SPC-6 (8), maşina de plantat răsaduri MPR-5, maşina de plantat bulbi MPB-12, maşina de plantat cartofi 4 SAD-75 etc. Maşini pentru întreţinerea culturilor: cultivator legumicol CL-4,5, freză purtată pentru legumicultură FPL - 4, maşina de prăfuit şi stropit MPSP-3 x 300, maşina de stropit MST 900. Maşini pentru recoltare: dislocator DLR-4, maşina de recoltat rădăcinoase MRR-2, maşina de recoltat ceapă şi usturoi MRC-1,2, maşina pentru recoltat mazăre verde MRM-2,2, maşina pentru recoltat fasole verde păstăi, combina de recoltat tomate SKT-2, maşina de recoltat castraveţi, maşina de recoltat spanac, maşina de recoltat varză, maşina de scos cartofi şi lăsat pe sol MRC-2, maşina de extras seminţe de bostănoase, maşina de extras seminţe de ardei, instalaţia pentru calibrarea cartofului etc. Maşini şi utilaje folosite în spaţii protejate: maşini pentru mărunţit pământ MMP-5, ciur vibrator, instalaţie pentru umplut ghivece cu amestec nutritiv şi semănat concomitent, maşina de confecţionat cuburi nutritive MCCN-6, semănătoare SRS-12, SUP-21 modificată, maşina de împrăştiat gunoi de grajd MIG 2,2, maşina pentru săpat solul în sere şi solarii MSS-1,4, freză pentru păşuni FPP-1,3, instalaţie pentru dezinfecţia solului cu abur, maşini pentru introducerea substanţelor chimice de dezinfecţie în sol, motocultorul de mică putere M-6, aparatul de stropit AS16 M, electrostivuitoare, instalaţie de sortat pentru tomate IST-2, instalaţie pentru sortat castraveţi, maşina de ambalat castraveţi în folie MAFC-1 etc. 5.5.3. Materiale Îngrăşămintele organice şi chimice sunt indispensabile activităţii din legumicultură, care necesită cantităţi foarte mari, datorită caracterului intensiv al acestei ramuri a horticulturii. Cantitatea de îngrăşăminte se stabileşte în funcţie de structura culturilor, producţia estimată, conţinutul solului în sminerale etc. Pesticidele sunt produse toxice utilizate în protecţia fitosanitară a culturilor legumicole. Gama de produse este foarte variată, însă se aleg cele specifice culturilor care urmează a fi înfiinţate, ţinând seama de bolile şi dăunătorii existenţi, de gradul de eficacitate şi de spectrul de acţiune. Substanţele bioactive sunt necesare în special culturilor din sere şi solarii şi se folosesc în scopul stimulării fructificării sau pentru prevenirea alungirii plantelor. Aceste substanţe se folosesc în cantităţi foarte mici, iar doza de aplicare trebuie respectată cu stricteţe. Seminţele trebuie să provină de la soiuri şi hibrizi de calitate, iar cantitatea de seminţe se calculează în funcţie de structura culturilor, de norma de sămânţă la unitatea de suprafaţă stabilită la fiecare specie şi sistem de cultură în parte, şi de calitatea seminţelor. Uneltele Activitatea în legumicultură necesită utilizarea unei game variate de unelte (sape, 136
greble, lopeţi, furci, roabe, furtunuri, stropitori, găleţi, unelte de grădinărit, diferite prese etc.) absolut necesare grădinăritului. Carburanţii şi lubrifianţii se folosesc pentru maşinile şi utilajele folosite în legumicultură, trebuie să se procure din timp, iar cantitatea necesară se stabileşte în funcţie de numărul maşinilor şi utilajelor folosite, de suprafaţa cultivată cu legume, de numărul şi dificultatea lucrărilor precum şi de consumul specific al agregatelor. Test de autoevaluare nr.4 a) Care sunt construcţiile folosite pentru cultura legumelor?
b) Care sunt tipurile de solarii utilizate pentru producerea legumelor?
c) Care sunt tipurile de solarii utilizate pentru producerea legumelor?
d) Care sunt elementele constructive ale serei de tip bloc?
e) Din ce se compune baza materială pentru producerea legumelor?
Rezumat În cultura legumelor, cunoaşterea factorilor de mediu şi influenţa acestora asupra tehnologiei de cultură, în strânsă legătură cu zonele de cultură cele mai bune pentru acestea, conduc la obţinerea celor mai bune rezultate. În ţara noastră, se disting 3 zone de favorabilitate pentru cultura legumelor, fiecare fiind caracterizată prin anumite condiţii pedoclimatice, care fac posibilă o alegere judicioasă a speciilor, cu scopul valorificării la maximum a acestor condiţii. În cadrul fiecărei zone se pot distinge areale cu condiţii de mediu diferite faţă de zona în care se află (microzone), care pot fi valorificate prin alegerea speciei sau grupului de specii cu pretenţii cât mai asemănătoare cu condiţiile respective. De asemenea, se pune accent pe cunoaşterea tendinţelor de dezvoltare a legumiculturii în lume, pentru a crea exploataţii specializate pe cultura legumelor, pentru a aplica cele mai noi tehnologii, soiuri şi hibrizi performanţi, renunţarea la terenurile fărâmiţate şi comasarea acestora. Nu în ultimul rând, va trebui să gândim în sensul asocierii mai multor producători de legume pentru a deveni o forţă în acest domeniu, în vederea valorificării superioare a producţiei, accesării de fonduri pentru investiţii, creşterea competitivităţii pe piaţa internă şi externă, deoarece România are un potenţial pedoclimatic foarte favorabil culturii legumelor. Rezultate foarte bune în cultura legumelor se obţin având şi o bază materială specifică, ce cuprinde construcţiile legumicole (sere, solarii, răsadniţe, localuri pentru cultura ciupercilor), îngrăşăminte de cea mai bună calitate, folie de polietilenă tratată UV, IR, anticondens, cu perioada de folosire de câţiva ani, folosirea de seminţe de calitate superioară de la hibrizi cu toleranţă sau rezistenţă ridicată la diverşi agenţi patogeni, o sistemă de maşini şi utilaje specifice pentru culturile legumicole, substrat de cultură, pesticide, carburanţi, unelte, ghivece pentru răsaduri şi alte materiale şi ustensile necesare acestei activităţi.
137
Unitatea de învăţare nr.6 PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME Obiective Cunoaşterea avantajelor producerii răsadurilor de legume Cunoaşterea metodelor şi procedeelor de producere a răsadurilor şi îngrijirea acestora Particularităţile producerii răsadurilor pentru diverse sisteme de cultură 6.1. Importanţa producerii răsadurilor de legume • economie de sămânţă (la tomate de la 1,2-1,5 kg sămânţă/ha la înfiinţarea culturii prin semănat direct, la 250-300 g sămânţă/ha, prin producerea răsadului); • extinderea arealului de cultură a speciilor legumicole mai pretenţioase la căldură, în zonele mai puţin favorabile; Producerea răsadurilor • obţinerea de producţii extratimpurii şi timpurii, de reprezintă o verigă tehnologică calitate superioară; foarte importantă în cultura • obţinerea de producţii mai mari la unitatea de suprafaţă, legumelor, având următoarele comparativ cu semănatul direct; avantaje: • scurtarea perioadei de vegetaţie a culturii şi posibilitatea efectuării succesiunilor de culturi; • asigurarea unei desimi optime a culturii şi folosirea eficientă a terenului; • asigurarea uniformităţii culturii, chiar de la înfiinţare, prin sortarea materialului pe calităţi; • eşalonarea producţiei, a consumului şi a veniturilor pe o perioadă mai îndelungată. Clasificarea speciilor legumicole din punctul de vedere al necesităţii producerii răsadurilor ceapa de apă, prazul, ardeiul, vinetele, vărzoasele, • specii legumicole care se cultivă în ţelina, precum şi culturile care se cultivă în sere, exclusivitate prin plantarea solarii şi cele timpurii cultivate în câmp răsadurilor castraveţi, dovlecei, pepeni, tomate, salată • specii legumicole care se cultivă atât prin răsad cât şi prin semănat direct morcov, pătrunjel, păstârnac, mazăre, bame, bob etc. • specii legumicole care se cultivă numai prin semănat direct
Schematic, producerea răsadurilor cuprinde următoarele etape:
1) 2) 3) 4) 5) 6)
pregătirea spaţiilor; pregătirea amestecurilor de pământuri; semănatul; repicatul; lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor; pregătirea răsadurilor pentru plantare.
6.2. Pregătirea spaţiilor Producerea răsadurilor se face în sere, solarii şi răsadniţe (tehnice sau biologice). Pregătirea serelor şi a solariilor • revizuirea şi repararea scheletului serelor şi a solariilor, înlocuirea segmentelor 138
cu grad ridicat de uzură sau acolo unde lipsesc, refacerea reţelei de sârmă a solariilor, care joacă rol important asupra întinderii foliei de polietilenă, înlocuirea geamurilor la sere pentru asigurarea etanşeităţii construcţiei, spălarea geamurilor şi menţinerea acestora în stare de curăţenie, mai ales la producerea răsadurilor pentru ciclul I, asigurarea funcţionării tuturor instalaţiilor din sere la parametrii optimi, pentru a permite dirijarea corectă a factorilor de vegetaţie. • dezinfecţia scheletului, necesară deoarece pe acesta pot exista forme de conservare a bolilor şi dăunătorilor. Lucrarea este obligatorie a fi efectuată înaintea începerii fiecărui ciclul de producere a răsadurilor. Se poate executa cu: Formalina 40 CS 5 %, zeamă bordeleză 3 % în amestec cu Reldan 40 EC 1 %, Dithane M 45 0,4-0,5%, Fosfotox 0,2%, Tedion 0,2% etc. Un produs nou pentru dezinfecţia scheletului construcţiilor este Menno clean cu acţiune asupra bacteriilor, ciupercilor, virusurilor pe bază de acid benzoic. Este un produs stabil asigurând un efect de lungă durată. Se aplică prin pulverizare atât pe schelet cât şi pe utilajele şi ustensilele folosite, în concentraţie de 1%. Nu este selectiv. Nu degajă gaze, nu este fitotoxic, nu s-au înregistrat efecte secundare la plante testate. • dezinfecţia solului se execută chimic, după pregătirea terenului (mobilizare adâncă şi mărunţire), folosind unul din produsele: Dazomet 500-600 kg/ha, Nemagon 400-500 kg/ha, Nematin, Ination 500-600 kg/ha,Vydate 20-30 kg/ha, Basamid granule 500 kg/ha, Raisan 51 700 l/ha, Formalină 40 CS 2500-5000 l/ha etc. Aceste produse se aplică prin împrăştiere pe sol (dacă sunt granulate sau pulbere) sau se introduc în sol cu maşini speciale, de tipul semănătorilor, După aplicare, se recomandă udarea timp de 10-15 minute pentru produsele solide sau cu 5-7 l/m2 în cazul produselor lichide, pentru degajarea gazului toxic. Udarea se face prin aspersiune în 2-3 reprize pentru ca solul să nu formeze crustă şi să împiedice degajarea gazului. Se lasă un timp de pauză în funcţie de produsul folosit, după care solul se mărunţeşte cu freza, pentru eliminarea gazelor toxice, pătrunderea oxigenului şi refacerea florei microbiene a acestuia. La intrarea în seră se instalează dezinfectoare (lădiţe cu rumeguş înmuiat cu soluţie de insectofungicide). dezinfecţia termică termică se execută, în special în sere, deşi în condiţiile actuale este foarte costisitoare. Este foarte eficientă, deoarece asigură o distrugere aproape totală a buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor din sol. Temperatura înregistrează valori diferite, pe straturi diferite de sol, în funcţie de timpul de dezinfecţie (fig. 6.1.). Necesită instalaţii speciale precum şi personal instruit, deoarece se lucrează cu abur şi riscul accidentelor este mare.
Fig. 6.1 Dezinfecţia cu abur: evoluţia temperaturii la diferite adâncimi (a) şi pe travee (b), în funcţie de durata tratamentului 139
Pregătirea răsadniţelor cu încălzire biologică Răsadniţele cu încălzire biologică reprezintă spaţiile cele mai puţin costisitoare pentru producerea răsadurilor. Materiale În vederea amenajării răsadniţelor cu încălzire biologică sunt necesare o serie de materiale ca: gunoi de cabaline, gunoi de bovine, gunoi de ovine şi caprine, pleavă, paie, coceni tocaţi, frunze, rumeguş, care se folosesc singure (gunoiul de cabaline) sau în amestec. Gunoiul de cabaline este cel mai bun gunoi pentru că are capacitatea de a intra repede în fermentaţie (6-7 zile) şi de a degaja o cantitate importantă de căldură, cca 60-70o C, în prima săptămână, după care scade la 28-30o, rămânând constantă la acest nivel 6-8 săptămâni, deci aproape pe întreaga perioadă de producere a răsadurilor. Este afânat şi puţin umed. Gunoiul de bovine intră mai greu în fermentaţie, degajă mai puţină căldură, 50-60o, comparativ cu cel de cabaline şi se menţine o perioadă de timp mai scurtă (5-6 săptămâni). Calităţile sale pot fi ameliorate prin amestecarea cu diferite materiale organice uscate (paie, pleavă, rumeguş, care se pot folosi şi ca aşternut pentru animale). Gunoiul de bovine se mai amestecă şi cu praf de var (1-2 kg var / tona de gunoi) deoarece este purtător de diferiţi agenţi patogeni (ciuperci) care provoacă daune răsadurilor. Gunoiul de ovine şi caprine este prea uscat; de aceea, pentru a favoriza procesele de fermentaţie, trebuie să se ude cu must de gunoi de grajd, cu apă călduţă sau se amestecă cu gunoi de bovine care conţine o cantitate mai mare de apă. Pleava, paiele, cocenii tocaţi, rumeguşul, frunzele se folosesc de obicei în amestec cu gunoiul de grajd, deoarece sunt materiale organice care intră mai greu în fementaţie şi degajă mai puţină căldură. Se pot folosi şi singure în cazul în care răsadniţele se amenajează primăvara mai târziu, în vederea producerii răsadurilor pentru culturile de vară, când temperatura creşte şi nu mai este nevoie de o cantitate prea mare de căldură în substrat. În vederea producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică, trebuie procurate din timp cantităţi însemnate de materiale organice şi depozitate în aşa fel încât să nu se fermenteze, pentru ca în acest caz nu se pot folosi la instalarea răsadniţelor, în special gunoiul de grajd. Pentră a evita intrarea în fermentaţie a gunoiului de grajd, vara trebuie să se menţină uscat. Aceasta se aşează în platforme, în straturi subţiri şi sub influenţa curenţilor de aer. Pe timp ploioas, se acoperă cu polietilenă uzată, pentru a-l feri de umezeală. Toamna, se păstrează bine tasat pentru că fiind lipsit de aer, nu va intra în fermentaţie deloc sau foarte puţin. Platforma se acoperă cu paie, coceni sau cu polietilenă, pentru a favoriza scurgerea apei în afara platformei. Restul materialelor organice se păstrează tot în locuri ferite de umezeală şi cât mai aproape de locul unde se instalează răsadniţa. Instalarea răsadniţei: • alegerea locului şi curăţarea de zăpadă, gheaţă şi resturi vegetale. Terenul se curăţă de resturi vegetale sau alte materiale, de zăpadă şi de gheaţă, apoi se aşterne un strat de paie sau de coceni de cca 5 cm grosime, care are rol izolator şi face ca gunoiul de grajd să nu fie în contact direct cu solul rece. • aşezarea gunoiului de grajd în platforme de preîncălzire, cu lăţimea de 1,5-2 m, înălţimea de circa 1,5 m, iar lungimea variabilă în funcţie de cantitatea de material. Răsadniţele se aşează pe un pat comun de gunoi de grajd. Aceasta se transportă din platforme unde a început să fumege şi se aşează în straturi succesive de cca 20 cm grosime şi se tasează moderat, prin batere cu furca. • aşezarea stratului de gunoi de grajd în grosime diferită în funcţie de: 1) perioada când se instalează răsadniţa şi anume, dacă se instalează în lunile ianuarie– februarie, grosimea stratului este de 70-80 cm şi dacă se instalează în martie, este de 40-50 cm; 2) specie, speciile termofile: tomate, ardei, vinete au nevoie de un strat mai gros de biocombustibil comparativ cu varza, salata, care sunt mai puţin pretenţioase la temperatură; 140
3) zona geografică, în nordul ţării unde primăverile sunt mai târzii şi mai răcoroase, stratul de biocombustibil trebuie să fie mai gros pentru a degaja căldura necesară creşterii răsadurilor, comparativ cu zona de sud unde temperatura este mai ridicată. Suprafaţa platformei de biocombustibil trebuie să fie mai mare decât suprafaţa efectivă a răsadniţelor, deoarece trebuie să se lase de jur împrejur o fâşie de 50 cm şi poteci de 50 cm între răsadniţe. • aşezarea tocurile de răsadniţe, cap la cap, câte 2- 6, astfel încât se ajunge la o răsadniţă cu lungimea între 8-24 m. Se suplimentează cantitatea de gunoi pe poteci pentru o mai bună încălzire şi datorită faptului că se tasează şi scade înălţimea. Orientarea răsadniţelor cu o pantă se face pe direcţia E-V cu uşoară înclinare spre sud, pentru a se realiza o mai bună captare a luminii solare şi a căldurii. Această înclinare se realizează prin aşezarea unei cantităţi mai mari de gunoi în partea nordică faţă de cea sudică, rezultând astfel o uşoară înclinare spre sud. Imediat după aşezarea tocurilor, acestea se curăţă la partea superioară, se aşează ferestrele şi se acoperă cu rogojini, coceni, polietilenă în scopul menţinerii căldurii degajate de biocombustibil. Gunoiul de grajd se poate amesteca cu gunoi proaspăt colectat din adăposturile de animale pentru declanşarea fermentării sau cu must de gunoi de grajd, iar când platforma începe să fumege, gunoiul se aşează în platformă. Aceasta constă în crearea condiţiilor necesare declanşării fermentaţiei şi este obligatoriu pentru răsadniţele care se înfiinţează în luna ianuarie. Pregătirea gunoiului de grajd începe cu 7-10 zile înaintea instalării răsadniţei şi constă în aşezarea în platforme de preîncălzire. Gunoiul de grajd se udă cu apă călduţă sau must de gunoi de grajd şi se aşează în straturi afânate. Se acoperă platforma cu paie, coceni sau rogojini pentru a nu se pierde căldură. În cazul în care gunoiul de grajd a fost aşezat în straturi tasate sau este prea frig şi fermentaţia declanşează greu, se folosesc şi alte procedee de creştere a temperaturii în interirorul platformei cum ar fi introducerea bulgărilor de var nestins sau pietre încinse. Gunoiul preîncălzit se aşează pe terenul amenajat anterior. Se tasează uşor, se presară praf de var sau cenuşă, se aşează tocul de răsadniţă şi ferestrele şi se lasă circa 5-6 zile pentru a se acumula căldura. Celelalte materiale organice (pleavă, paie, frunze etc.) folosite numai la instalarea răsadniţelor primăvara târziu, se udă cu cantităţi mai mari de apă sau must de gunoi, apoi se adaugă şi îngrăşăminte chimice. Se recomandă ca la o tonă de material organic să se folosească 5 kg îngrăşăminte chimice de tipul ″Complex III″ sau 2 kg superfosfat, 2 kg azotat de amoniu şi 1 kg sulfat de potasiu. • introducerea amestecului de pământ în care se seamănă sau se repică răsadurile. După cca 5-6 zile de la instalarea răsadniţei, biocombustibilul se tasează prin călcare, în mod cât mai uniform, astfel încât acesta să ajungă la partea inferioară a tocului. Se introduce amestecul de pământ format din 50 % mraniţă, 30 % pământ de ţelină şi 20 % nisip într-un strat gros de 810 cm atunci când în răsadniţă se face semănatul des urmat de repicarea răsadurilor şi 15-20 cm atunci când semănatul se execută rar şi răsadurile nu se mai repică. Răsadniţa se acoperă cu ramele de răsadniţă, cu rogojini timp de 4-5 zile, timp în care se realizează încălzirea amestecului. Pentru producerea răsadurilor se folosesc şi răsadniţele cu două pante, care de obicei sunt îngropate şi dotate cu instalaţie de încălzire cu apă caldă. Cu rezultate foarte bune se pot folosi şi răsadniţele îngropate cu două pante, cu încălzire biologică. Pentru acestea, în interiorul răsadniţei, se fac şanţuri de 40-50 cm, în care se pune biocombustibil în straturi succesive, până la umplerea lor. Se acoperă cu ferestrele şi alte materiale ca rogojini, coceni, folie de polietilenă. Aceaste răsadniţe se orientează pe direcţia N-S, având o pantă către vest şi una către est. Răsadniţele cu încălzire biologică cu o pantă, se amplasează pe direcţia EIMPORTANT!!! V, înclinate către sud pe o platformă comună, cu poteci de 50 cm între ele, iar cele cu două pante se instalează două câte două pe o platformă şi se orientează pe direcţia N-S. La producerea răsadurilor se pot folosi şi solarii în care se amenajează răsadniţele cu o pantă sau cu două (fig. 6.2., foto 1.), sere solar cu dublă protejare (fig. 6.3.). 141
Foto 1 Răsadniţă rece amenajată în solar (producător privat, Izbiceni, Olt)
.2 Solar de tip tunel cu substrat încălzit în pe cale biologică: a – cu răsadniţe r simple, b – Fig.6.2 cu răsadniţe ţe simple şi duble, c – cu pernă de aer (Stan, 1999)
142
Fig. 6.3 Producerea răsadurilor în solarii cu simplă şi dublă protecţie 6.3. Pregătirea amestecurilor de pământuri Amestecul de pământuri joacă un rol deosebit de important în obţinerea răsadurilor de calitate bună, în strânsă dependenţă cu ceilalţi factori. Acesta, pe lângă rolul de suport pentru plante, trebuie să asigure pătrunderea aerului, apei şi elementelor nutritive indispensabile creşterii, la nivelul rădăcinilor (N, P, K, Ca, Mg, oligoelemente). o să aibă o capacitate bună de reţinere a apei, care influenţează modul cum se efectuează udările; o să aibă o structură fizică optimă pentru a permite schimbul de gaze cu atmosfera exterioară; o să aibă o porozitate de peste 75%; o să fie bogat în elemente nutritive uşor asimilabile şi corelat cu specia la care se foloseşte; Caracterizarea o să aibă un pH corespunzător speciei la care se foloseşte (5,6-6,5 la ardei; amestecului 5,5-7 la tomate, 6-6,5 la vinete, 6-7,2 castraveţi, dovlecei etc.); o să nu conţină microorganisme fitopatogene; o să aibă stabilitate biologică; o să aibă conţinut scăzut în săruri şi capacitate de tamponare ridicată, pentru a se menţine acelaşi pH, care se poate modifica în urma aplicării udărilor şi fertilizărilor faziale etc. 143
Materialele folosite la pregătirea amestecurilor se împart în două categorii: o materiale organice; o materiale anorganice. Materialele organice sunt: mraniţa, turba, pământul de ţelină, pământul de grădină, pământul de frunze, pământul de rumeguş, composturile, paiele etc. Mraniţa se obţine din descompunerea gunoiului de grajd (bălegar amestecat cu aşternutul animalelor, paie, pleavă, coceni etc.). Pentru aceasta, gunoiul se aşează în platforma de descompunere a căror dimensiuni sunt următoarele: înălţime 1,5-2 m, lăţime 1,5-2 m, iar lungimea este variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi existentă. Pentru a grăbi procesul de descompunere, în anotimupurile mai calde (în special vara), platforma se desface şi se reface de mai multe ori, întrucât aerisirea bogată favorizează procesul de descompunere, iar cu această ocazie se face şi udarea cu must de gunoi sau cu apă. Descompunerea completă a gunoiului de grajd, până la stadiul de pământ, se face în cca 1,5 - 2 ani, uneori chiar 3 ani. Mraniţa se obţine şi prin descompunerea gunoiului de grajd utilizat la încălzirea răsadniţelor şi a solariilor, după ce a fost îndepărtat stratul de pământ în care s-a efectuat semănatul sau repicatul. Pentru aceasta gunoiul se aşează în platforme, se întoarce de câteva ori, se udă cu must de gunoi sau cu apă şi în circa 6-8 luni, respectiv din primăvară până în toamnă, se obţine un pământ omogen. Mraniţa prezintă o serie de însuşiri: este foarte bogată în elemente nutritive, în special în azot, bine structurată, cu particule fine, este afânată şi permeabilă şi se încălzeşte foarte uşor datorită culorii sale foarte închise (neagră). Are pH alcalin. Se recunoaşte foarte uşor după aspectul unsuros la frecarea în mână. Este cel mai important material care intră în alcătuirea substraturilor pentru producerea răsadurilor şi acesta nu trebuie să lipsească niciodată. Mraniţa prezintă şi unele dezavantaje: conţine foarte multe seminţe de buruieni, germeni de agenţi patogeni şi dăunători, de aceea trebuie folosită după dezinfecţie. Folosirea acesteia în cantităţi mari şi neechilibrate, poate provoca alungirea răsadurilor care devin firave. Este un pământ relativ uşor, având o greutate volumetrică de 0,6 - 0,8 t/m3. Turba este un material natural care se poate folosi ca atare, fără să mai necesite o descompunere prealabilă. Se găseşte sub formă de zăcăminte naturale în unele zone ale ţării noastre ca: Vatra Dornei, Huedin, Călăţele (Cluj), Făgăraş şi se formează prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice în amestec cu nămol. Turba este de două feluri, în funcţie de locul de formare şi vegetaţia din care provine: - turbă neagră sau eutrofă; - turbă roşie sau oligotrofă. Turba neagră se formează în zone mai joase şi se recunoaşte uşor după culoarea neagră şi gradul avansat de descompunere al vegetaţiei ierboase; are aspect prăfos. Este slab acidă, uneori alcalină şi are o capacitate de reţinere a apei foarte mare. Turba roşie se formează la altitudini mai mari şi are un grad mai puţin avansat de descompunere, ceea ce îi dă un aspect fibros. Este foarte afânată şi are o capacitate de reţinere a apei de 7-8 ori mai mare decât greutatea sa, are o reacţie acidă (pH= 3-5) de aceea înainte de folosire se tratează cu var (1-2 kg var /m3 de turbă). Turba este un material foarte bun pentru producerea răsadurilor de legume datorită însuşirilor sale: grad ridicat de afânare şi permeabilitate, capacitate mare de absorbţie a apei şi elementelor nutritive, este liberă de boli şi dăunători, este uşoară, având o greutate volumetrică de 0,4 - 0,6 t/m3, poroasă. Pământul de ţelină se obţine din brazde înierbate, recoltate de pe terenuri înţelenite cu leguminoase (lucernă, trifoi) sau cu graminee perene. Pentru aceasta, cu un plug se taie brazde de 10-12 cm grosime de pe terenurile respective, care se aşează în platforme de descompunere. Aceste platforme au cca 1,5 m înălţime, 1,5 lăţime şi lungime variabilă, iar brazdele se pun cu partea 144
înierbată faţă în faţă. Pentru a grăbi putrezirea ierburilor, plaforma se menţine umedă şi se întoarce de câteva ori. Un pământ bun, adecvat utilizării se obţine după cca 6-8 luni. Pământul de ţelină este un pământ de culoare cafenie-maronie, foarte bine structurat, cu structura granulară, relativ bogat în elemente nutritive şi mai ales în azot, pH 6,5 - 8 şi cu o greutate volumetrică de 1,1 - 1,2 t/m3. Pământul de grădină se recoltează de pe suprafeţe cultivate cu cereale, leguminoase, flori, evitând terenurile unde s-au cultivat plante legumicole, pentru a nu se transmite boli şi dăunători răsadurilor. Se recoltează pe timp uscat, se cerne şi se poate folosi imediat. Se evită terenurile erbicidate cu erbicide cu remenenţă îndelungată sau cele care au fost puternic îmburuienate. Poate să înlocuiască, la nevoie, pământul de ţelină, însă din punct de vedere calitativ este ceva mai slab. Pământul de frunze se obţine în urma descompunerii avansate a frunzelor de arbori şi arbuşti. Frunzele se strâng toamna după căderea fiziologică a acestora şi se aşează în platforme sau se pun în şanţuri. Se aşează în straturi succesive, fiecare strat se udă cu apă sau cu must de gunoi de grajd, se adaugă var (0,5 kg/m3 frunze) şi se tasează uşor prin batere cu furca sau se calcă cu picioarele. Deasupra platformei se aşează fie un strat de pământ de 5-10 cm grosime, fie o prelată de polietilenă, pentru că frunzele sunt uşoare şi pot fi uşor spulberate de vânt. Vara, platforma se desface şi se reface de 1-2 ori, iar descompunerea frunzelor se face în cca 2 ani. Cel mai bun pământ de frunze se obţine din frunze de foioase şi mai ales din cele de fag, carpen şi mai puţin din răşinoase din care se obţine un pământ acid. Pământul de frunze este un pământ uşor, foarte afânat şi permeabil, închis la culoare, relativ bogat în elemente nutritive şi cu un pH cuprins între 4,5- 6,5. Înainte de folosire se tratează cu var (1 kg var/m3 de pământ) pentru alcalinizare. Este un bun înlocuitor al turbei. Compostul urban provine din descompunerea resturilor menajere din gospodăriile populaţiei şi din jurul oraşelor (resturi vegetale, resturi menajere, alte gunoaie), cu excepţia celor care nu putrezesc: sticle, cutii de tablă, materiale plastice. etc.). Aceste resturi se adună în platforme de compostare, care de regulă trebuie să aibe dimensiuni mai mici decât la alte materiale (frunze, gunoi de grajd etc.) pentru a se desfăşura în bune condiţii procesul de descompunere a acestora. Un compost bun de folosit se obţine în 1-3 ani, în funcţie de natura resturilor supuse compostării. Are de asemenea o stabilitate mică a caracteristicilor fizice şi chimice, conţine metale grele, de aceea trebuie folosit cu atenţie pentru a nu produce efecte nedorite. Compostul provenit de la ciupercării se obţine în urma proceselor de fermentare a compostului utilizat pentru producerea ciupercilor. Se caracterizează printr-un conţinut ridicat de materie organică (30-40%) şi se poate folosi după 2-3 luni de la compostare sau chiar imediat. Compostul forestier se obţine prin decompunerea timp de 1-2 ani a deşeurilor din industria lemnului, prin întoarceri repetate şi udări cu apă sau cu must de gunoi de grajd. Este un material închis la culoare, poros, are conţinut variabil în elemente nutritive, capacitate bună de reţinere a apei şi pH variabil în funcţie de specia de la care provine. Se foloseşte singur sau în amestec cu turbă în diferite proporţii pentru producerea răsadurilor sau în hidroculturi. Compostul de resturi vegetale, inclusiv gazon cosit se foloseşte după 1-2 ani de compostare, fie la pregătirea amestecurilor, la fertilizarea terenurilor, fie ca material pentru mulcirea culturilor. Este bogat în elemente nutritive, capacitate bună de reţinere a apei şi uşor. Important este ca acest compost să provină din resturi vegetale sănătoase. Compostul de rumeguş se foloseşte în amestec cu alte materiale organice sau minerale, în special în pepiniere. Compoziţia chimică variază cu specia de la care provine şi nu se foloseşte niciodată nedescompus, datorită conţinutului ridicat de carbon şi a efectului său toxic asupra plantelor, mai ales când provine de la nuc şi cedru. Are un pH 4-6, este uşor, capacitate mare de reţinere a apei, însă are şi dezavantaje: este heterogen, se tasează uşor, conţine substanţe toxice etc. Paiele reprezintă un material organic uşor, cu o capacitate slabă de reţinere a apei. Au o durabilitate mică în timp, pentru că se degradează în mediul umed. Tocate, intră în alcătuirea 145
diverselor substraturi de cultură, înlocuind parţial turba. Dintre dezavantaje amintim faptul că trebuie dezinfectate, cu excepţia celor de grâu care nu necesită acest tratament. Materiale anorganice sunt: nisipul, perlitul, vermiculitul, poliuretanul, polistirenul expandat etc. Nisipul se foloseşte la pregătirea amestecurilor de pământ pentru a mări gradul de afânare şi permeabilitate a substraturilor sau singur în cazul hidroculturilor. Cel mai bun nisip este cel de râu, spălat; nu se foloseşte nisipul de carieră care conţine oxizi toxici pentru plante. De asemenea, nisipul asigură şi un drenaj bun al substratului de cultură, folosindu-se în acest sens un nisip mai grosier. Are o greutate specifică mare (1,5 - 1,6 t/m3), însuşire favorabilă pentru plantele cultivate la ghivece de plastic, asigurând stabilitatea acestora. Perlitul este un material de origine vulcanică, rezultat prin tratarea rocilor vulcanice cu temperaturi foarte ridicate, peste 700o C, temperatură la care apa conţinută în rocă se evaporă. Materialul se macină şi rezultă particule granulare spongioase de diferite dimensiuni. Este un material uşor, având o greutate specifică de 110-130 kg/m3, porozitate ridicată, capacitate mică de reţinere a apei, pH neutru şi liber de agenţi patogeni. Se foloseşte mai mulţi ani, iar când se deteriorează se recunoaşte după culoarea gălbuie pe care o capătă. Când se compactează, apar alge verzi la suprafaţă. Se foloseşte singur, atât pentru producerea răsadurilor, cât şi pentru culturi cu soluţii nutritive, sau în amestec cu alte materiale (de exemplu cu turbă). Vermiculitul este un silcat hidratat de Al, Mg şi Fe, sub formă de lamele subţiri, rezultate în urma tratării rocilor cu temperaturi de circa 1000oC. Este un material poros, liber de agenţi patogeni, cu capacitate mare de reţinere a apei şi un pH 6-6,8. Se foloseşte singur în culturile fără sol, la semănături sau în amestec cu turbă. Poliuretanul este un material uşor, degradabil, cu un pH 6,5-7 şi se poate reutiliza mai multe cicluri de producţie după o prealabilă sterilizare. Este foarte poros, are capacitate mică de reţinere a apei şi nu este toxic. Dă rezultate foarte bune în hidroculturi şi s-a folosit în special după 1984. Polistirenul expandat se prezintă sub formă de granule, este uşor, are capacitate foarte mică de reţinere a apei. Se foloseşte mult în Germania şi Belgia în amestec cu turbă 1:3 sau 1:1. Fiind foarte poros, diminuează riscul asfixierii rădăcinilor la excesul de apă. În alcătuirea amestecurilor de pământuri materialele intră în proporţii diferite şi după reţete diferite. Acestea au caracteristici agrochimice diferite (tabelul 6.1). Tabelul 6.1 Caracteristicile agrochimice ale materialelor folosite la pregătirea amestecurilor (Diţu, 1998) Materialul pH Materie organică Substanţe nutritive mg, %, g mg,%,g NO3 NH4 P2O5 K2O Turbă neagră 7,2 -8,4 60-80 10-20 10-12 Turbă roşie 3,5- 5,0 60-80 4-6 1,0-1,5 0,5 4,0-7,0 Mraniţă 7,8- 8,0 35-40 40-60 1,0-1,5 6-10 200-250 Pământ de ţelină 6,5 4-5 20-30 1-2 8-10 Nisip 9,0 -
146
În funcţie de scopul utilizării, se prepară diferite reţete de amestec, unele fiind prezentate în tabelul 6.2 Tabelul 6.2 Amestecuri de pământuri folosite la producerea răsadurilor (Dumitrescu, 1975, citat de Indrea 2007) Specia Semănat Repicat Confecţionat cuburi nutritive pH M Ţ T N M Ţ T N M Ţ T N B Tomate 50 25 25 50 40 10 30 20 40 10 - 6,5 Ardei 40 50 10 40 50 10 40 20 30 10 - 6,0 Vinete 40 40 20 40 50 10 20 60 5 15 6,0 Varză, 50 25 25 50 25 25 20 20 50 5 5 7,0 conopidă Castraveţi, 40 40 20 40 40 10 10 55 20 20 5 7,0 pepeni Salată 25 75 25 75 6,5 M – mraniţă, Ţ – pământ de ţelină, T– turbă, N – nisip, B– balegă de ovine Amestecurile se pregătesc cu 2-3 luni înainte de folosire, pe timp uscat, din materiale mărunţite, cernute şi dezinfectate. Dacă aceste componente nu sunt dezinfectate, se impune dezinfecţia amestecurilor pregătite cu diferite produse (tabelul 6.3.). De asemenea, la pregătirea amestecurilor se adaugă şi îngrăşăminte chimice, însă cu multă atenţie pentru a nu modifica pH-ul. Amestecurile se pregătesc manual (fig. 6.4), când este necesară o cantitate mică sau mecanizat pentru cantităţi mari, folosind o gamă de maşini specifice. După realizarea acestora, se introduc în spaţii adăpostite sau se fac grămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă până la întrebuinţare. Înainte cu 4-5 zile de utilizare se introduc în spaţii încălzite.
Fig. 6.4 Pregătirea manuală a amestecurilor de pământuri
147
Tabelul 6.3. Agentul dezinfectant Abur Dozomet, Basamid Vapan Onetion Formalină Vydate 10 G Captadin Sulfat de cupru
Dezinfecţia amestecurilor de pământ Timp de Timp de pauză acţiune 1 oră 7 zile 80-90°C 3 200-250 mg/m 7 zile 21 zile Doza
Spectru de acţiune General General
400-500 ml/m3
7 zile
21 zile
General
2 l/m3 120-125 g/m3 0,5 -1,0 kg/m3 2 %, 30l/m3
2 zile -
7 zile 4 zile 3-4 zile
Fungicid, bactericid Insecticid, nematocid Fungicid Fungicid
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt speciile care se cultivă în exclusivitate prin plantarea răsadurilor?
b) Cum se pregătesc sere şi solariile pentru producerea răsadurilor?
c) Cum se pregătesc răsadniţele cu încălzire biologică pentru producerea răsadurilor?
d) Prin ce se caracterizează un amestec bun pentru producerea răsadurilor de legume?
e) Care sunt materialele organice folosite la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor şi prin ce se caracterizează?
f) Care sunt materialele organice folosite la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor şi prin ce se caracterizează?
148
6.4. Semănatul Producerea răsadurilor este o verigă tehnologică obligatorie pentru unele culturi legumicole, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă. Epoca de semănat se corelează cu:
• •
epoca de plantare vârsta răsadului
Exemplu: - tomate de seră ciclul I se seamănă între 10-20 octombrie, se plantează la 20 ianuarie, iar vârsta răsadului trebuie să fie de 80-90 zile; - tomate ciclul II, datorită condiţiilor de mediu mult mai bune (temperatură, lumină) vârsta răsadului este de 30 - 35 zile, de aceea semănatul se execută între 10-15 iunie, iar plantarea în jur de 20 iulie; - tomate în cultura protejată, semănatul se face între februarie, plantarea răsadurilor între 25 martie-10 aprilie, iar vârsta răsadului este de 50 - 55 zile; - tomate cultură timpurie, semănatul se face în a III-a decadă a lunii februarie, plantarea se execută după 20 aprilie, iar vârsta răsadului 45-50 zile; - tomate în cultură de vară, semănatul se face între 25 martie-1 aprilie, se plantează între 1015 mai, iar vârsta răsadului este de 40-45 zile.
Metode de semănat:
• semănat pe strat nutritiv, • semănat în lădiţe, • semănat în ghivece de diferite tipuri (din material plastic, din hârtie, turbă) • în palete alveolare.
Semănatul pe strat nutritiv se execută pentru culturile de vară în răsadniţe semicalde sau solarii neîncălzite, în semănătură rară (400-600 fire/m2), fără repicarea răsadurilor. Semănatul pe strat se execută şi pentru culturile de toamnă, direct afară, în semănătură rară (varză, conopidă). Distribuirea seminţelor se face în rânduri la distanţa de 7-10 cm, iar între seminţe pe rând 4-5 cm, după marcarea rândurilor. Seminţele se acoperă cu amestec de pământ, se tasează, se etichetează, se udă şi se acoperă cu diferite materiale, până când circa 50% din plante au răsărit. Grosimea stratului de amestec este de 15-20 cm, iar compoziţia acestuia este diferită în funcţie de specie. Semănatul pe strat se poate face şi direct în solul serei/solarului după realizarea stratului înălţat, cu ajutorul cazmalei cu care se fac rigole, iar pământul se pune deasupra. Se alege terenul liber de boli, dăunători, buruieni şi mai bogat în substanţe minerale. Este mai puţin costisitor. Semănatul în lădiţe se execută la speciile legumicole la care răsadul se repică în mod obligatoriu (culturi de sere, solarii şi timpurii din câmp). Pregătirea lădiţelor pentru semănat constă în următoarele: • umplerea lădiţelor cu amestec până la 2 cm sub margine şi nivelarea acestuia, tasarea cu un tasator din scândură, atunci când se execută semănatul în rânduri sau fără tasare, când semănatul se execută prin împrăştiere; • marcarea rândurilor prin executarea unor şănţuleţe perpendiculare pe lungimea lădiţei; • semănatul propriu-zis care se face numai manual, de regulă în rânduri, distribuind seminţele la distanţa de 3-4 cm între rânduri şi cca 1 cm între seminţe, se tasează, se udă şi se acoperă cu hârtie, folie de polietilenă sau bucăţi de sticlă; • etichetarea semănăturii, folosind etichete ascuţite la un capăt, pe care se scrie: data semănatului, specia şi soiul în scopul păstrării purităţii biologice a soiurilor. Semănatul în lădiţe se execută în rânduri distanţate la 5 cm, iar pe rând la câţiva mm. Pentru 149
economisirea forţei de muncă, se poate semăna şi prin împrăştiere, însă trebuie asigurată o distribuire cât mai uniformă a seminţelor. Semănatul în ghivece se practică la speciile legumicole care suportă mai greu transplantarea (fasole) precum şi la producerea răsadurilor pentru ciclul II de cultură în sere, când, datorită temperaturilor foarte ridicate, pierderile la repicat sunt foarte mari. Semănatul direct în ghivece sau cuburi nutritive, se execută şi pentru obţinerea unei anumite timpurietăţi a producţiei (dovlecei, pepeni verzi) care, de obicei, se seamănă direct în câmp. Se folosesc cu rezultate bune ghivecele de diferite tipuri. spălarea şi dezinfectarea ghivecelor; umplerea ghiveciului cu amestec, lăsându-l gol cca 1 cm; semănatul a câte 1-2 seminţe la adâncimea de 2Tehnica semănatului în ghivece 3 cm şi udarea; aşezarea ghivecelor în spaţii mai calde şi asigurarea menţinerii umidităţii.
Semănatul în palete alveolare se practică la producerea răsadurilor pe scară industrială, pe un flux tehnologic complet. Paletele sunt de diferite mărimi, alegerea fiind condiţionată de răsadurile care se produc şi vârsta acestora. Se execută mecanizat cu maşini de semănat care asigură umplerea paletelor cu substrat, nivelarea, marcarea, semănatul propriu-zis, acoperirea semănăturii şi udarea cu apă la temperatura mediului ambiant. Paletele alveolare se pot folosi şi la semănatul manual, însă atenţie mare trebuie acordată adâncimii de semănat, în sensul uniformităţii acesteia. Datele tehnice pentru producerea răsadurilor de legume la diferite specii şi sisteme de cultură sunt prezentate în tabelul 6.4. 6.5. Repicatul Repicatul răsadurilor reprezintă transplantarea acestora din semănătură deasă, la distanţe mai mari, în vederea asigurării unor condiţii mai bune de lumină, aeraţie şi nutriţie. Repicatul răsadurilor este obligatoriu pentru culturile de sere, solarii şi timpurii din câmp şi facultativ pentru culturile de vară. • la tomate în faza de cruciuliţă; • la ardei, vinete, vărzoase, ţelină şi salată când au prima Momentul repicatului: frunză formată; • la castraveţi, pepeni galbeni, dovlecei, când frunzele cotiledonale au poziţie orizontală (daca se alege varianta cu repicarea răsadurilor).
Adâncimea de repicat Cu ocazia repicării, plăntuţele se fixează în substrat până sub frunzele cotiledonale la tomate, castraveţi, vărzoase, aceste specii având capacitatea de a reacţiona pozitiv la adâncime de repicare mai mare. Ardeiul şi vinetele se repică la circa 1 cm sub adâncimea din semănătură, iar salata, ţelina, gulia la aceeaşi adâncime la care plantele au stat în semănătură. Repicarea mai adâncă la aceste ultime specii poate duce la pierderea plantelor prin putrezirea mugurelui central. Metode de repicat Repicatul pe strat nutritiv Se recomandă pentru culturile de vară. Stratul nutritiv se pregăteşte la fel ca şi pentru semănat, cu deosebirea că grosimea acestuia este de 15-18 cm. Înainte de repicat, substratul trebuie să fie reavăn, se afânează, se nivelează, se tasează uşor. Se trece apoi la marcarea rândurilor cu 150
ajutorul marcatorului folosit la semănat. Distanţele de repicare sunt diferite în functie de specie şi variază de la 5 cm la 10 cm între rânduri şi de la 3 cm la 10 cm între plante pe rând . Tabelul 6.4. Producerea răsadurilor pentru culturile de câmp şi solarii Cultura Data semăntului Necesar Răsaduri obţinute la m2 Vârsta răsadului sămânţă Câmp solar Repicat Nerepicat Câmp Solar kg/ha Ardei 25II1-5II 1,2-1,5 1200 500-600 50-60 60-70 gras 10III Ceapă de 1-10IV 0,35-0,40 2000 60 apă Castraveţi 5-10IV 5-10III 0,8-1,0 100 30-35 35-40 Conopidă 10-15II 15-29I 0,4-0,5 1200-1500 600-700 40-45 45-50 timpurie 0,4-0,5 600-700 30-35 Conopidă 25-30V de toamnă Dovlecei 15-20III 1-30III 3,0-4,0 100 35-40 35-40 timpurii Gogoşar, 1-10III 1,5 600 60 ardei lung Gulioare 1-10II 1-10I 0,5-0,6 1200 600 30-35 35-40 Pepeni 101,0 100 50-60 galbeni 20III Praz 1-10IV 0,40 2000 60 Salată 2-30II 15-20I 0,3-0,4 1500-2000 800-1000 25-30 30-35 timpurie Tomate 5-10III 10-20II 0,3-0,4 1000 500 45-50 50-55 timpurii Tomate 20III0,3-0,4 1000 500 60 vară20IV toamnă Ţelină 1-30III 0,15-0,2 3000-3500 10001200 Varză 10-15II 10-15I 0,4-0,5 1200 600 40-45 45-50 timpurie Varză de 15-20III 0,4-0,5 1200 600-700 30-35 vară Varză de 2-30V 0,4-0,5 600-700 30-35 toamnă Vinete 25II1-5II 0,8-1,0 1000 500-600 50-60 60-70 10III Tehnica de repicat Repicatul propriu-zis se face cu ajutorul unui plantator ceva mai gros decât un creion, lung de 10-15 cm. Cu plantatorul se face o gropiţă la adâncimea optimă, se introduce răsadul, se presează pământul cu plantatorul, care se introduce pe sub rădăcina răsadului, şi apoi se apasă către plantă, care se ţine cu mâna stângă. Dacă răsadul are rădăcina prea lungă, se rupe vârful, cu mâna. Pământul trebuie să fie bine strâns la rădăcină pentru că altfel, aerul pătrunde la rădăcină şi răsadul nu se prinde. 151
Imediat după repicat indiferent de temperatură, se face o uşoară udare, pentru a elimina golurile de aer de la nivelul rădăcinilor şi asigurarea prinderii acestora. Lotul de răsaduri se etichetează, iar pe timp însorit se umbresc 2 - 3 zile pentru asigurarea prinderii acestora. Repicatul pe pat nutritiv se practică pentru aceleaşi culturi şi după aceeaşi tehnică ca repicatul în strat nutritiv. Deosebirea între aceste două metode de repicare este faptul că, distanţa dintre rânduri este întotdeauna egală cu distanţa între plante pe rând (tomate 10/10 cm, ardei, vinete 8/8, varză, conopidă, gulie 6/6 cm, salată, ţelină 5/5 cm etc.). Cu 10-12 zile înainte de plantare se taie pământul dintre răsaduri, în pătrate, cu un cuţit mai mare sau cu cazmaua. Se formează astfel cuburi menţinute de rădăcinile care au împânzit pământul. Înainte de plantare, scoaterea cuburilor se face prin dislocarea acestora, în grupuri, cu atenţie, pentru a nu se scutura de pământ, asigurând un proces de prindere al răsadurilor mai bun decât în cazul repicatului pe strat nutritiv. Repicatul în diferite tipuri de ghivece se recomandă pentru culturile forţate, protejate şi timpurii în câmp şi este metoda cea mai avantajoasă, deoarece la plantare, procentul de prindere al răsadurilor este aproape de 100%. Această metodă face ca sistemul radicular să nu fie deranjat şi stresul de la plantare este aproape anulat. Astfel, răsadurile se prind imediat şi se obţin producţii mai timpurii şi mai mari. Se folosesc diferite tipuri de ghivece: din material plastic, de hârtie, ghivece (cuburi) nutritive, din turbă etc. Ghivecele din material plastic Sunt de diferite tipuri şi mărimi. Ele pot să fie cu pereţi rigizi sau flexibili, tronconice sau prismatice, cu diametrul de 6-12 cm şi înălţimea de 8-10 cm (5-7 cm). Pentru repicat se folosesc ghivece de 5-10 cm diametru (în ghivece mai mici se repică varza, salata, ţelina etc., iar în ghivece mai mari tomate, vinete, ardei, castraveţi). Înainte de repicat ghivecele se spală şi se dezinfectează prin îmbăiere în soluţie de Dithane M-45 0,4 %, Sinoratox 0,2 %, sulfat de cupru 0,2-0,3 % etc. Se umplu cu amestecul nutritiv, astfel încât un centimetru din ghiveci să rămână gol. Repicatul propriu-zis se execută folosind un plantator cu ajutorul căruia se face un orificiu în mijlocul ghiveciului în care se introduce rădăcina plăntuţei. Strângerea pământului se face printro apăsare laterală cu plantatorul sau cu degetele. O altă variantă de repicat este aceea când ghiveciul se umple pe jumătate cu amestec, se aşează răsadul în ghiveci ţinându-l cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă se completează ghiveciul cu amestec. Se presează pământul la rădăcină cu degetele prin apăsare laterală. După repicat ghivecele se aşează în răsadniţă, în solar sau în seră şi se udă. La plantare, ghiveciul se scoate, dar rădăcinile rămân practic nederanjate. Aceste ghivece prezintă o serie de avantaje şi anume: au o durabilitate mai mare în timp, excepţie fac ghivecele cu pereţii subţiri şi flexibili care se rup mai uşor şi pot fi folosite cel mult doi ani de zile, sunt mai uşor de manipulat şi au un preţ de cost mai scăzut. Ghivecele din hârtie Se folosesc pentru repicarea unui număr mic de răsaduri. Pentru confecţionarea acestora, se foloseşte o hârtie mai rezistentă, tip carton, care să nu se degenereze foarte repede sub influenţa umidităţii ridicate. Ghivecele se aşează în lădiţe şi nu se mai mişcă în timpul lucrărilor de îngrijire pentru a nu se risipi pământul, deoarece hârtia se poate rupe. Pe cale industrială, se confecţionează ghivece de hârtie specială, care rezistă la umezeală toată perioada de producere a răsadurilor. Ghivecele au formă hexagonală, fără fund, strânse unele lângă altele ca un fagure de miere. Necesită umplerea cu amestec de pământ, după care se repică. Prin udări repetate, ghivecele se individualizează, deoarece ele sunt lipite cu un clei care se degradează la umezeală, iar rădăcinile ies cu uşurinţă prin ea. Plantarea răsadurilor se face cu ghiveci cu tot. Se mai folosesc pungi de polietilenă, confecţionate din bucăţi de polietilenă uzată cu lungimea de 18-20 cm şi lăţimea de 6-8 cm. Folia se îndoaie pe latura lungă, se suprapune 2-3 cm, se coase sau se prinde cu ace cu gămălie, agrafe. Se 152
aşează unele lângă altele în lădiţe sau în solarii, răsadniţe, se umplu cu amestec, iar repicarea se face după tehnica sus menţionată. Ghivecele din turbă (Jiffy) Se confecţionează pe scară industrială, fiind alcătuite din turbă (materialul de bază), celuloză şi îngrăşăminte. Aceste ghivece au multiple avantaje datorită faptului că turba este poroasă, permite pătrunderea uşoară a apei şi aerului, reţine bine apa, iar sistemul radicular împânzeşte bine ghiveciul. Ghivecele din turbă au forme şi mărimi diferite, pot fi tronconice, prismatice, sub formă de "pastilă", individuale sau grupate mai multe la un loc. Necesită umplerea cu amestec ca orice alt tip de ghiveci, iar repicatul se execută după aceeaşi tehnică. Important de reţinut: plantarea se face cu ghiveci cu tot. Excepţie fac ghivecele tip "pastilă", care nu se umplu cu amestec, deoarece la început se prezintă ca o "pastilă" mai mare, cu un diametru de 2-5 cm şi grosimea de 1 cm. Acestea se aşează pe folie de polietilenă pe locul unde se va executa repicatul şi se udă bine. Au o capacitate foarte bună de reţinere a apei, astfel că, în timp de 24 ore îşi măresc volumul de 7 ori (Jiffy seven) după care se efectuează repicarea răsadurilor. Rădăcinile răsadurilor străbat cu uşurinţă pereţii ghiveciului, astfel că la plantare rădăcinile sunt în afara ghiveciului şi prinderea este foarte bună. Pe lângă aceste avantaje, ghivecele tip pastilă mai prezintă şi alte avantaje: datorită volumului iniţial mic, ocupă puţin spaţiu pentru depozitare şi sunt foarte uşor de transportat. Ghivecele nutritive (cuburile nutritive) Sunt foarte mult folosite în practică legumicolă de către micii producători, în special la repicarea răsadurilor pentru culturile timpurii şi în solarii. Se confecţionează din amestecuri de pământuri la care se adaugă şi îngrăşăminte. Astfel, la o găleată de amestec se adaugă: pentru tomate, ardei, vinete: azotat de amoniu 20 g, superfosfat 100 g şi sare potasică 30 g. pentru varză, conopidă, gulii: azotat de amoniu, 30 g, superfosfat 50 g, sare potasică 10 g. pentru castraveţi, pepeni galbeni: azotat de amoniu, 10 g, superfosfat 75 g şi sare potasică 25 g. Confecţionarea cuburilor nutritive se face cu prese speciale din metal, cu 4, 6, 8 sau mai multe compartimente, latura unui compartiment fiind de 3, 5, 7 şi 10 cm. Repicatul în cuburi se face cu plantatorul şi concomitent cu confecţionarea acestora. În caz contrar, ele se usucă, prin udare nu se obţine o hidratare foarte bună, iar prinderea răsadurilor este slabă, mai ales dacă în compoziţia cuburilor nutritive este mai mult pământ de ţelină. Fiecare cub este prevăzut cu un orificiu mic, care se adânceşte cu ajutorul plantatorului, în care se introduce răsadul. Apoi, printr-o apăsare laterală cu plantatorul, se strânge pământul la rădăcina răsadului. După repicare se udă, iar plantarea se face cu cub cu tot. În vederea pregătirii cantităţii necesare de amestec nutritiv, trebuie ştiut faptul că, dintr-un m3 de amestec se pot confecţiona în medie 5000 ghivece 5 x 5 x 5 cm, 3000 ghivece de 6 x 6 x 6 cm, 1800 ghivece 7 x 7 x 7 cm, 700 ghivece de 10 x 10 x 10 cm. De asemenea la 1 m2 de spaţiu intră 400 cuburi de 5 x 5 x 5 cm, 204 cuburi de 7 x 7 x 7 cm, 100 cuburi de 10 x 10 x 10 cm. Aşezarea se face în benzi, pentru efectuarea cu uşurinţă a tuturor lucrărilor de îngrijire, însă trebuie să se ţină seama şi de distanţele de rărire. Repicatul în palete alveolare Paletele alveolare sunt de diferite forme şi mărimi, iar alegerea se face în funcţie de specie şi de vârsta răsadului. Paletele cu alveole mici se folosesc pentru salată, ţelină, gulioare. Pentru tomate, care sunt predisupuse fenomenului de alungire, se aleg palete cu alveole mari, deoarece nu 153
se poate executa răritul răsadurilor, doar al paletelor între ele. Cu cât alveolele sunt mai mari, cu atât plantele beneficiază de mai mult amestec şi creşterea este optimă. Se manipulează uşor, se pot muta în diverse locuri, se umplu uşor cu amestec, iar în afara perioadei de utilizare ocupă spaţii mici 6.6. Lucrări de îngrijire Obţinerea unor răsaduri de calitate nu poate fi posibilă decât în urma aplicării unor lucrări de îngrijire speciale: controlul semănăturilor, care se face zilnic, imediat după încheierea lucrării de semănat, pentru depistarea unor cauze care ar putea afecta semănătura (rozătoare, temperatura scăzută, umiditatea scăzută etc.), dirijarea factorilor de vegetaţie (temperatura, lumina, umiditatea, aerisirea şi regimul de nutriţie), combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea buruienilor, tratamentul cu substanţe bioactive, răritul (când frunzele se acoperă reciproc), călirea pentru răsadurile destinate înfiinţării culturilor timpurii din câmp şi solarii. Controlul semănăturilor se face zilnic, urmărind dacă stratul de amestec este reavăn sau dacă se semnalează pagube provocate de şoareci, coropişniţe. De asemenea, se urmăreşte nivelul temperaturii în perioada răsăririi plantelor, pentru a se ridica folia de polietilenă sau altele materiale cu care a fost acoperită semănătura. Întârzierea descoperirii semănăturilor are efect negativ asupra răsadurilor, ducând la alungirea acestora şi chiar căderea acestora din lipsă de lumină. Dirijarea factorilor de vegetaţie, în special a temperaturii şi luminii, este foarte importantă la producerea răsadurilor şi se perzintă în tabelul 6.5. Temperatura se dirijează astfel încât, după răsărire, să scadă cu câteva grade faţă de perioada de germinaţie a seminţelor. De asemenea, noaptea trebuie să fie mai scăzută cu câteva grade, comparativ cu ziua. Reglarea temperaturii în spaţiile de producere a răsadurilor se face diferit în funcţie de nivelul acesteia şi anume: când temperatura este mai ridicată decât nivelul optim, se iau măsuri de reducere a acesteia prin oprirea furnizării agentului de încălzire şi aerisire, iar la deficit de temperatură se iau măsuri de menţinere a temperaturii: căptuşirea serelor cu folie de polietilenă, dublarea ramelor de răsadniţe, suplimentarea cantităţii de biocombustibil în răsadniţele cu încălzire biologică sau în solariile încălzite biologic. Lumina este importantă, răsadurile având nevoie de aceasta imediat după răsărire. Lipsa luminii are efecte negative asupra răsadurilor, ducând la obţinerea unor răsaduri firave, subţiri, decolorate. Pentru aceasta, când plantele au început să răsară, se expun la lumină directă. Dacă în primele zile după răsărire nu se asigură lumină, după 2-3 zile semănătura se compromite. Pentru a pătrunde o cantitate suficientă de lumină, pe întreaga perioadă de producere a răsadurilor, ferestrele se spală, se foloseşte folie de polietilenă curată, nouă şi cu un grad de transparenţă ridicat. Umbrirea se face timp de 1-2 zile, numai pe timp însorit, când intensitatea luminoasă este puternică, mai ales la răsadurile abia repicate. Umbrirea se face cu diverse materiale ca: rogojini, paie sau cretizarea serelor, plase de umbrire, evitând supraîncălzirea spaţiului. Udarea se face la început mai rar, cu cantităţi mici de apă, la temperatura mediului ambiant, răsadurile fiind susceptibile la îmbolnăviri. Udarea cu cantităţi mari de apă este dăunătoare, ducând la răcirea substratului şi îmbolnăvirea plăntuţelor. Pe măsură ce atmosfera se încălzeşte, creşte treptat şi cantitatea de apă distribuită, pentru a se umezi stratul de amestec pe toată grosimea lui, ajungând pe timpul călduros la 10-12 l apă pe metru pătrat la o udare. Udarea se face automat cu instalaţia de microaspersie în cazul producerii răsadurilor în sistem industrial (foto 2), sau cu stropitori sau furtun cu sită fină, pentru a asigura o distribuire uniformă a picăturilor de apă. Aplicarea udărilor se face diferit şi în funcţie de perioada din zi şi de anotimp: astfel, iarna, udarea răsadurilor se face mai spre orele amiezii, pentru a păstra căldura în spaţiile respective, iar pe măsură ce temperatura creşte, udarea se face dimineaţa şi spre seară, evitând orele cu insolaţie puternică. Aerisirea se execută zilnic, indiferent de temperatura exterioară sau spaţiul de producere a răsadurilor, deoarece odată cu aerisirea, pe lângă reglarea regimului termic, se face schimbul de gaze, se elimină excesul de umezeală şi se reglează temperatura. În răsadniţe, pe timp rece, aerisirea este de scurtă durată şi constă în ridicarea şi închiderea 154
bruscă a ferestrelor. Pe măsurăă ce timpul se încălzeşte, înc aerisirea creşte te ca durată şi se face sprijinind ferestrele pe suporţi de lemn, mai sus sau mai jos, în funcţie ie de temperatură şi vânt. Când bate vântul, toate ferestrele se deschid în direcţia direc opusă direcţiei iei acestuia, iar pe timp liniştit lini se deschid alternativ de o parte şi de alta.
Foto 2 Rampa de microaspersie diferen în funcţie de starea vremii. Pe timp răcoros, r În solarii, aerisirea se face tot diferenţiat aerisirea se face pe la partea de sus a solarului, pentru ca aerul rece să s nu vină în contact direct cu plantele, iar pe vreme caldă,, se deschid uşile u şi se ridică folia de pe părţile ile laterale. În sere, aerisirea se face cu ajutorul ajutoru instalaţiei de aerisire, acţionatăă mecanic sau manual, în funcţie ie de gradul de dotare al serei. Fertilizarea suplimentară se face cu scopul obţinerii unor răsaduri saduri mai viguroase, viguroa deşi compoziţia amestecului trebuie să oferă condiţii bune de hrană răsadurilor ilor o perioadă perioad de timp, totuşi pe măsură ce cresc, hrana devine insuficientă. insuficient Fertilizarea suplimentară se face cu îngrăşăminte îngr chimice. Se fac 1-22 fertilizări, fertiliz prima la 6-7 zile după repicat şi a doua la 10-12 12 zile după dup prima. La răsadurile sadurile care nu se repică, re prima fertilizare se face la 10-15 zile de la răsărire ărire, iar a doua, după alte 10-12 zile. Soluţiile de îngrăşăminte minte se s aplică în concentraţie mică, vor creşte şte progresiv pe măsura m creşterii răsadurilor. Astfel, el, la prima fertilizare se foloseşte folose o soluţie ie cu o concentraţie concentra de 0,2-0,3 %, iar la ultimele 0,8-1 %. Aplicarea soluţiilor iilor se face cu stropitoarea cu sită sit fină, urmatăă de o udare de spălare sp a frunzelor cu apă curată,, (numai în cazul folosirii soluţiilor solu de îngrăşăminte minte destinate fertilizării fertiliz radiculare), pentru a evita arsurile pe frunze provocate de îngrăşăminte. minte. Pentru a evita orice pericol se fac fertilizări cu îngrăşăminte minte foliare, foliare administrate prin pulverizare fină, ă, câte 1-1,5 1 l de soluţie la 10 m2 de răsaduri, după care nu se mai face spălarea larea frunzelor. Se folosesc Wuchsal 0,2 % sau Foliar feed 0,03 %, aplicate la o săptămână s de la repicat şii apoi la interval de 12-14 1 zile. Alte îngrăşăminte foarte bune sunt Nitrophoska, Nitrophoska, Universol, Pentakeep super, Agroleaf etc. Combaterea bolilor şi a dăunătorilor d (tabelul 6.6.) .6.) este absolut necesară, necesar deoarece în spaţiile în care se produc răsadurile ăsadurile se crează condiţii ii foarte bune pentru apariţia apari dăunătorilor şi dezvoltare germenilor agenţilor ilor patogeni. Dăunătorii cei mai periculoşi periculo sunt: • coropişniţele sunt cei mai frecvenţi frecven dăunători care produc adevărate adev pagube semănăturilor şii tinerelor plăntuţe pl e Pentru combaterea acestora se pun momeli din loc în loc care se preparăă din făină f sau mălai, amestecate cu zahăr şi ulei, la care se adaugă adaug şi substanţe toxice. oxice. O reţetă reţ de momeală este alcătuită din : 1 kg făină, fă 30 g zahăr, 75 m 155
ulei şi 50 g Duplitox sau Lidatox. Momeli se pot prepara şi din grăunţe de grâu, porumb, care mai întâi se fierb şi apoi se amestecă cu 50 g zahăr şi 100 ml Lindatox, sau capcane cu bere. Există si plante care alungă coropişniţele cum este Euphorbia lathyris. Această plantă are o înălţime de până la 1 m, cu o singură tulpină şi conţine latex toxic. Întreaga plantă are efect repelent, inclusiv asupra cârtiţelor. Se autoînsămânţează şi se recomandă în grădinile de legume şi de flori. Ca produse specifice pentru coropişniţe sunt Sintogril 25-30 kg/ha, Grilosin 25-30 kg/ha, Mesurol 5 kg/ha şi altele. • păduchii, care se instalează pe vârfurile de creştere şi pe partea inferioară a frunzelor, ducând la stagnarea creşterii; se combat cu Nogos, Actellic, Decis în concentraţie de 0,1 % • gândacul din Colorado, care atacă răsadurile de solanaceae în special vinetele şi trebuie combătut obligatoriu deoarece poate distruge răsadurile în totalitate. Se recomandă produse ca: Calipso 80 ml/ha, Decis Mega 50 EW 150 ml /ha, Prestige 0,8 l/ha, Proteus 0,4 l/ha, etc.; • musculiţa albă atacă toate răsadurile, depunând ouăle pe partea inferioară a frunzelor, peste care se instalează diferite ciuperci. Combaterea se face cu Confidor 0,05-0,1 %, Thiodan 0,2 %, Fury 0,05-0,1 % prin taratmente repetate la inteval de o săptămână, până dispare; • păianjenul roşu, atacă în special ardeiul, vinetele. Este foarte mic şi se instalează pe partea inferioară a frunzelor unde depune ouăle. Se combate cu : Tedion 0,15 %, Omite 0,1 %. Pagube însemnate apar şi datorită nematozilor la răsadurile de tomate, vinete, castraveţi etc. Atacul se manifestă prin apariţia pe rădăcini a unor gale (umflături) care abia se observă. După plantare, acestea cresc, se înmulţesc şi plantele pot fi distruse. Se combate numai prin dezinfecţia amestecului de pământuri utilizat la producerea răsadurilor. Bolile cele mai periculoase care atacă răsadurile de legume sunt: o căderea plăntuţelor, apare în general la răsaduri în primele faze de creştere şi constă în subţierea şi înmuierea tulpinii la bază, urmată de căderea răsadurilor. Combaterea se face prin aerisiri puternice în vederea eliminării excesului de umiditate şi stropirea cu Previcur Energy 0,1% Mycodifol, Dithane M-45 0,2 %, Vondozeb 0,15 %, Folpan 0,1 %, Polyram Ultra 0,2 %, Bavistin 0,1 % etc. Se previne prin dezinfectarea obligatorie a amestecului folosit la repicarea răsadurilor, iar atunci când se semnalează atacul în vetre, se procedează la înlăturarea plantelor bolnave şi amestecului şi stropirea cu produse chimice; o mana, mai rar la răsaduri, este favorizată de prezenţa picăturilor de apă pe frunze şi temperatură relativă scăzută (15-20oC). Când se manifestă atacul se fac stropiri cu diverse produse ca: zeamă bordeleză 0,15-0,75 %, oxiclorura de cupru 0,5 %, Previcur Energy 0,15%, Infinito 0,15%, Zimaneb 80 0,2 %, Mancozeb 0,2 %, Dithane M 45 0,15 %, Verita 0,25 %, etc; o făinarea apare frecvent la cucurbitaceae, mai rar la ardei şi vinete. Pentru combatere se folosesc produse pe bază de sulf: Karathane 25 0,08 %, Karathane 50 0,04 %, Morestan 0,05 %, Afugan 0,05 % etc. Plivitul Se execută ori de câte ori este nevoie, pe măsură ce apar buruienile, care sunt de obicei numeroase, consumă apa şi hrana plantelor de cultură, le umbresc şi le înnăbuşesc, datorită ritmului mai rapid de creştere, comparativ cu plantele cultivate. De obicei, buruienile reprezintă o problemă dificilă când la producerea răsadurilor se foloseşte amestec nutritiv nedezinfectat, ştiind faptul că, mraniţa îndeosebi, conţine foarte multe seminţe de buruieni care îşi păstrează vitalitatea, chiar dacă au trecut prin tubul digestiv al animalelor. 156
Plivitul se execută manual, când buruienile se află în stadiul foarte tânăr, după o prelabilă udare pentru a se smulge uşor şi a nu deranja rădăcinile răsadurilor; în caz contrar răsadurile se alungesc, se îngălbenesc şi devin mai firave. Combaterea buruienilor se face şi pe cale chimică folosind erbicide speciale (tabelul 6.7.). Acestea se pot aplica la pregătirea substratului, la 3-4 zile de la semănat, când plantele au 2-3 frunze. Tratamentul cu substanţe bioactive Se aplică preventiv asupra răsadurilor care prezintă un ritm accelerat de creştere, în vederea prevenirii alungirii (tomate) sau pentru stimularea schimbării raportului între florile femele şi cele mascule (cucurbitacee). Cel mai folosit produs este Cycoganul la producerea răsadurilor de tomate, aplicat prin stropire de două ori, în concentraţie de 0,1-0,15 %. Momentul aplicării este când răsadul se află în faza de 3-4 frunze şi 6-8 frunze, în scopul prevenirii alungirii. Nu se aplică la răsadurile deja alungite. Răsadurile obţinute au internoduri scurte, tulpina mai groasă şi aparat foliar capabil de o asimilaţie foarte bună. Călirea răsadurilor Constă în obişnuirea treptată a răsadurilor cu un regim mai vitreg de temperatură, apă şi lumină, similar celui de la locul de plantare. Este absolut obligatorie pentru răsadurile destinate înfiinţării culturilor timpurii şi din solarii. Cu 6-8 zile înainte de plantare, spaţiile se aerisesc puternic, prin ridicarea ferestrelor de la răsadniţe sau sere şi ridicarea foliei de pe părţile laterale ale solariilor în timpul zilei. Cu 2-3 zile înainte de plantarea răsadurilor, spaţiile se lasă deschise, atât ziua cât şi noaptea. Se reduc treptat udările şi nu se mai fac fertilizări. Un răsad bine călit, trebuie să aibă tulpina groasă şi scurtă şi culoarea carcteristică speciei. La unele specii (tomate, varză) răsadurile capătă o coloraţie uşor violaceae datorită scăderii temperaturii, fenomen care este reversibil. Răsadurile călite rezistă mai uşor la oscilaţiile de temperatură dintre zi şi noapte. Tabelul 6.5 Microclimatul necesar în spaţiile de producere a răsadurilor Specia
Tomate
Ardei, vinete
Castraveţi Dovlecei Pepeni
Varză, Conopidă, Salată
Perioada
În substrat De la semănat la răsărit Prima săptămână după răsărire Până la repicat După repicat Etapa de călire În substrat De la semănat la răsărit Prima săptămână după răsărire Până la repicat După repicat Etapa de călire În substrat De la semănat la răsărit Prima săptămână după răsărire Până la repicat După repicat Etapa de călire Semănat-răsărire 7 zile după răsărire Până la repicat După repicat Etapa de călire
Temperatura °C Zile Zile senine noroase 20-22 20-22 22-24
Intensitatea aerisirii
Noaptea
Umiditatea relativă
20-22
-
-
22-24
22-24
50-65
Moderată
14-16 18-20 20-22 10-12 22-24
12-13 16-18 16-18 10-12 22-24
10-12 14-16 14-16 10-12 22-24
50-65 50-65 50-65 50-65 -
Puternică Moderată Moderată Puternică -
25-28
25-28
25-28
70-75
Slabă
15-17 20-24 22-24 12-14 24-26
14-16 18-20 19-21 12-14 24-26
14-15 16-18 16-18 12-14 24-26
70-75 70-75 70-75 70-75 -
Moderată Moderată Moderată Puternică -
26-28
26-28
26-28
80-90
Slabă
18-20 22-24 22-26 18-20 18-20 10-12 12-16 14-18 8-10
16-18 20-22 20-22 16-18 18-20 8-10 10-12 10-12 8-10
16-17 18-20 18-20 16-18 18-20 8-10 10-12 10-12 8-10
80-90 80-90 80-90 80-90 70-75 70-75 70-75 70-75
Moderată Slabă Slabă Moderată Puternică Puternică Puternică Puternică 157
Aplicarea corectă a întregului flux tehnologic pentru producerea răsadurilor de legume se reflectă în obţinerea unor răsaduri de calitate superioară, libere de agenţi patogeni, cu potenţial productiv ridicat. să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică; să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5-6 Calitatea răsadurilor frunze la varză, 4-5 frunze la vinete, 10-12 la ardei influenţează prinderea etc.); acestora, uniformitatea culturii să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau şi producţia timpurie şi totală. prima floare din prima inflorescenţă deschisă (tomate); Acestea trebuie să se să nu fie alungite, firave sau îngălbenite; caracterizeze prin următoarele să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre însuşiri de calitate: noduri mică; să aibe vărsta optimă pentru sistemul de cultură la care se folosesc. Tabelul 6.6 Tratamente fitosanitare aplicate răsadurilor Agentul patogen Tratamentul Produsul şi concentraţia Timp de pauză Pythium sp Rhizoctonia sp. Fusarium sp. Pythium sp Rhizoctonia sp. Fusarium sp. Grillotalpa grillotalpa Agriotes sp. Limax sp. Arion sp.
Tratament la sol Tratament la sol Tratament la sol Tratament la sol Tratament la sol Tratament în vegetaţie
Previcur 0,15-0,25% Topsin M 70WP 0,05% Bavistin 0,1%, Fundazol 0,3% Previcur 0,2% Captadin 0,2% Grilosin 30 kg/ha Sinoratox 5g Lindatox 3 PP 50-70 kg/ha Metaldehidă 5 g 50-70 kg/ha Dithane M 45 0,2% Polyrom combi 0,2% Captan 0,2% Afugan 0,05% Systhane 12 E 0,03% Alliette 80WP 0,2% Dithane M 45 0,2% Perozin B 5 0,4% Polyram combi 0,2% Ronilan 50 PU 0,05% Rovral 50 WP 0,05% Sumilex 50 WP
Leveilula Sphaeroteheca Pseudomonas Peronospora Bremia Botrytis
Tratament în vegetaţie Tratament în vegetaţie
Microsiphon Mizus Brevicorine
Tratament în vegetaţie
Fernos 50 DP 0,05% Actellic 50 EC 0,1% Ecalux S 0,1%
Tetranychus
Tratament în vegetaţie Tratament în vegetaţie Tratament în vegetaţie
Omite 57 EC 0,1% Nissorun 0,06% Neoron 500 EC 0,1% Talstar 10 EC 0,05% Trigard 75 WP 0,02%
Polyphagootarsonemus Liriomiza
10 10 20-25 14-21 3-5 21 14 14 21 21 21 14 14 21 21 7 14 28 7 4
158
Tabelul 6.7
Erbicidul Devrinol Dual Dymid Enide Paarlan Sencor Galex Trefmyd
Erbicide folosite la producerea răsadurilor de legume (Stan, 1999) Specia Doza Momentul aplicării Buruieni distruse g, cm3/m2 M* D** Tomate, ardei 0,5 Ppi 96,6 72 Tomate, 1,0 Ppi 99,3 66,6 ardei, vinete 0,8 Ppi Tomate, 1,0 Pre 97,7 36,5 ardei, vinete 0,8 Pre Tomate, 1,2 Pre 92,0 45,0 ardei, vinete 1,0 Pre Tomate 0,2 Ppi 85,0 43,5 Tomate, ardei 0,05 Pre, post, 89,1 85,0 0,03 Pre Tomate, ardei 1,2 Pre 99,0 96,5 1,0 Pre Tomate, ardei, 0,5 Ppi 78,2 62,1 varză 0,4 ppi
6.7. Pregătirea răsadurilor pentru plantare Înaintea plantării răsadurilor la locul definitiv, se iau unele măsuri preventive care să asigure menţinerea calităţii acestora până la prindere. Astfel, cu 1-2 zile înainte de plantare, răsadurile se tratează contra bolilor şi dăunătorilor cu care plantele ar putea fi infestate în perioada imediat următoare, la locul de plantare, folosind produse remanente. Udarea răsadurilor care urmează a fi plantate se face cu o zi înainte, pentru ca plantele să fie turgescente, să se scoată cu uşurinţă din ghivece şi să se menţină pământul pe rădăcini, care asigură o prindere cât mai bună. La răsadurile nerepicate, se face mocirlirea rădăcinilor într-o mocirlă constituită din pământ, apă şi balegă proaspătă sau amestec nutritiv udat cu must de gunoi de grajd, de consistenţa smântânii, prevenind deshidratarea răsadurilor. De asemenea, pentru evitarea deshidratării răsadurilor se face un tratament cu Folicote (emulsie oleoparafinică) în concentraţie de 0,5% numai pe frunze, fără să se stropească sistemul radicular. Se sortează materialul de plantat, eliminând exemplarele slab dezvoltate, cu atac de boli şi dăunători, protejarea răsadurilor pe timpul transportului de temperaturi mai scăzute sau de insolaţie şi de curenţii de aer. Transportul se face în lădiţe în care răsadul se aşează vertical, dacă este repicat, sau în pachete de folie dacă este nerepicat. Mijloacele de transport trebuie să fie cu prelate, iar dacă lipsesc, se foloseşte folia de polietilenă sau alte materiale de acoperire. Particularităţile producerii răsadurilor Producerea răsadurilor pentru culturile din sere ciclul I. Răsadul se produce repicat în ghivece din material plastic, de obicei cu diametrul de 10 cm, sau în cuburi nutritive cu latura de 10 cm. Semănatul se execută în sere înmulţitor, des, pe strat nutritiv dezinfectat înaintea folosirii (tomate, salată, gulioare) sau în lădiţe la speciile legumicole cu pretenţii mai mari faţă de căldură (castraveţi) pentru a putea fi mutate în locuri mai calde, chiar şi pe registrele de încălzire. Nu necesită călire. Vârsta răsadurilor este mare: tomate 70-80 de zile, castraveţi 40-45 de zile, ardei 8090 de zile. Producerea răsadurilor pentru culturile din sere ciclul II. Răsadurile se produc tot în sere înmulţitor, prin semănat direct în ghivece de dimensiuni mari (10 cm diametru), eliminând lucrarea de repicat. Această lucrare se elimină deoarece temperatura este foarte ridicată, pierderile prin repicare sunt foarte mari şi este costisitoare. Când plantele se acoperă reciproc, se execută 159
răritul. Vârsta răsadurilor este de 30-35 de zile la castraveţi şi tomate. Producerea răsadurilor pentru culturile din solarii. Răsadurile se produc în spaţii încălzite (sere înmulţitor, răsadniţe cu încălzire tehnică sau solarii încălzite. Semănatul se execută des, pe strat nutritiv sau în lădiţe, urmat de repicarea răsadurilor. Repicarea se face în cuburi nutritive cu latura de 7 cm sau în ghivece din plastic cu latura de 6-7 cm. Se aplică lucrări de îngrijire obişnuite, iar după un anumit număr de zile răsadurile sunt bune de plantat la locul definitiv (55-60 de zile la tomate, ardei şi vinete, 35-40 de zile la castraveţi, 45-50 de zile varză şi conopidă, 25-30 de zile la salată). Răsadurile destinate înfiinţării culturilor din solarii se călesc obligatoriu, pentru a rezista stresului transplantării şi stresului termic din solar. Producerea răsadurilor pentru culturile timpurii din câmp Răsadurile se produc în spaţii încălzite, în semănătură deasă, urmată de repicarea acestora. La repicat se folosesc cuburi nutritive cu latura de 5 cm sau pahare de unică folosinţă cu rezultate foarte bune. Vârsta răsadurilor este de 35-40 de zile la varză şi conopidă timpurie, 40-45 de zile la tomate timpurii şi 35 de zile la gulioare. Comparativ cu alte sisteme de cultură, răsadurile se călesc în mod obligatoriu, deoarece plantarea în câmp, la locul definitiv, se face primăvara devreme (1-10 martie la varză, conopidă, salată, 20-25 aprilie la tomate etc.), când survin accidente climatice ce pot compromite culturile, dacă răsadul este necălit. Producerea răsadurilor pentru culturile de vară Răsadurile se produc în răsadniţe cu încălzire biologică sau în solarii neîncălzite, pe substrat nutritiv, în semănătură rară la tomate de vară şi vară-toamnă, varză de vară, ardei gras, lung şi gogoşar, vinete etc. Vârsta răsadurilor depinde de specie: 45-50 zile la tomate, 30-35 zile la varză de vară, 55-60 zile la ardei, vinete etc. De regulă, răsadurile nu se repică, dar nu este exclusă această posibilitate. Producerea răsadurilor pentru culturile de toamnă. Culturile de toamnă (varză, conopidă) se înfiinţează cu răsad nerepicat produs afară, pe brazde (straturi înălţate), pe un teren fertil, profund, adăpostit natural, cu apa freatică la peste 2 m adâncime. Semănatul se execută rar, iar răsadurile se îngrijesc în mod obişnuit. În momentul plantării, răsadurile se scot din stratul nutritiv, se fasonează (îndepărtarea unei treimi din mărimea limbului foliar), se mocirlesc şi se plantează la locul definitiv. Vârsta răsadurilor este de 40-50 de zile. Test de autoevaluare nr.2 a) Cu cine se corelează epoca de semănat pentru producerea răsadurilor?
b) Care sunt metodele de semănat pentru producerea răsadurilor?
c) Care este momentul şi adâncimea de repicat?
d) Care sunt lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor de legume?
e) Care sunt însuşirile de calitate ale răsadurilor de legume?
f) Care sunt particularităţile producerii răsadurilor pentru cultura din sere, solarii, timpurii în câmp, de vară şi de toamnă?
160
Rezumat Producerea răsadurilor de legume este una din verigile foarte importante în cultura legumelor, deoarece materialul folosit la înfiinţarea culturilor trebuie să îndeplinească un anumit standard de calitate. Înfiinţarea culturilor legumicole cu răsad are o serie de avantaje ca: obţinerea producţiei timpurii, lărgirea arealului de cultură la speciile mai pretenţioase la căldură, economie de sămânţă, asigurarea uniformităţii culturii de la plantare ş.a. Pentru obţinerea răsadurilor de calitate, trebuie respectată tehnologia de producere cu toate etapele, respectiv pregătirea amestecurilor de pământuri, pregătirea spaţiilor, semănatul pe strat nutritiv, în lădiţe, în ghivece sau în palete alveolare, în funcţie de cantitatea de răsaduri care trebuie produsă şi de gradul de utilare a unităţii producătoare. Un rol deosebit de important îl are repicarea răsadurilor, care se face în diferite momente în funcţie de specie, după mai multe metode, precum şi adâncimea de repicat, care poate influenţa creşterea răsadurilor la unele specii, în sensul încetinirii acestui proces, dacă se execută prea adânc. Pentru a obţine răsaduri de calitate, pe parcursul perioadei de producere, se aplică lucrări de îngrijire care constau în controlul semănăturilor, dirijarea factorilor de mediu, rărirea, tratamentul cu substanţe bioactive, combaterea bolilor şi a dăunătorilor, călirea răsadurilor etc. Producerea răsadurilor prezintă unele particularităţi, în funcţie de sistemul de cultură, dintre care: repicarea obligatorie a răsadurilor pentru culturile din sere, solarii şi timpurii, călirea răsadurilor pentru culturile din solarii şi timpurii, semănatul rar fără repicarea răsadurilor pentru culturile de vară, vară-toamnă (se pot şi repica) şi de toamnă, semănatul direct în ghivece pentru răsadurile necesare ciclului II de cultură în sere şi semănatul direct în palete alveolare, când răsadurile se produc în sistem industrial ş.a. Un răsad de calitate trebuie să aibe: • tulpina scurtă, groasă şi cu distanţa dintre internoduri mică; • un număr de frunze corespunzător speciei: 4-5 perechi de frunze la tomate, 4-5 frunze la vărzoase, salată, castraveţi, 3-4 frunze la ţelină, 5-6 frunze la vinete etc.; • culoarea caracteristică speciei; • prima inflorescenţă formată la tomate; • vârsta optimă în funcţie de specie şi sistemul de cultură.
161
Unitatea de învăţare nr. 7 SISTEME DE CULTURĂ Obiective Cunoaşterea sistemelor de cultură şi caracterizarea acestora în funcţie de criteriile folosite Rolul asolamentului şi însuşirea principiilor pentru întocmirea asolamentelor legumicole Cunoaşterea posibilităţii cultivării intensive şi raţionale a terenului prin culturi succesive, asociate, duble şi intercalate Cunoaşterea cerinţelor faţă de apă a plantelor legumicole şi asigurarea acesteia prin cele mai bune metode şi la cele mai bune momente Cunoaşterea tehnicilor şi metodelor pentru fertilizarea culturilor legumicole Însuşirea principiilor şi metodelor pentru aplicarea în condiţii optime a erbicidelor în culturile legumicole Cultivarea plantelor legumicole se face după anumite reguli şi principii care, aplicate corect, conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase. Dintre acestea, se pot aminti: alegerea unui sistem de cultură adecvat scopului urmărit, alegerea corespunzătoare a terenului şi amplasarea culturilor în zonele cele mai favorabile, folosirea intensivă şi raţională a terenului, aplicarea la momentul optim şi în mod corect a lucrărilor de întreţinere a plantelor şi solului, pregătirea spaţiilor pentru cultura plantelor legumicole în sistem protejat şi forţat etc. 7.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole Plantele legumicole se cultivă în diverse sisteme, în funcţie de locul unde se înfiinţează cultura, de felul materialului utilizat (răsad sau sămânţă), de modul de valorificare al produselor obţinute, de epoca de înfiinţare a culturilor şi natura substratului de cultură. După locul unde se înfiinţează cultura, se întâlnesc: • Culturile forţate - sunt culturile efectuate în sere, în tot timpul anului, ceea ce conferă caracterul industrial de cultură a legumelor, datorită posibilităţii dirijării microclimatului prin intermediul instalaţiilor din dotarea serelor. Prin acest sistem, se obţin produse proaspete tot timpul anului şi în mod special iarna, când din alte sisteme de cultură nu se pot obţine, iar nivelul producţiei este net superior oricărui alt sistem de cultură. De asemenea, din culturile forţate, produsele pot fi exportate, fiind aducătoare de venituri importante. • Culturile protejate - sunt culturile legumicole efectuate în tunele joase, solarii etc. În tunelele joase, culturile se protejează o anumită perioadă cu folie de polietilenă sau alte materiale plastice, după care rămân în câmp deschis. Protejarea culturilor se face primăvara devreme, în scopul creării unor condiţii de microclimat favorabil legumelor, feririi acestora de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, posibilitatea obţinerii unei recolte timpurii şi extratimpurii şi obţinerii unor venituri importante. Protejarea culturilor se face şi toamna, în scopul prelungirii perioadei de vegetaţie a culturilor mai pretenţioase faţă de temperatură şi, implicit, prelungirea perioadei de consum cu legume proaspete. În solarii, în general, culturile sunt acoperite întreaga perioadă de vegetaţie, deoarece pentru acoperirea acestora se foloseşte folie de polietilenă cu durata de utilizare de 3-5 ani şi chiar mai mult, folie tratată UV, IR, anticondens, etc. Costurile cu investiţia se recuperează, întrucât cantitatea şi calitatea producţiei sunt net superioare celei din câmp, datorită posibilităţii cultivării solariilor şi în perioadele mai reci ale anului, folosind specii mai puţin pretenţioase la căldură şi tehnici de cultură ajutătoare (mulcire, dubla sau tripla protejare, soiuri adecvate). În spaţiile protejate, temperatura creşte cu câteva grade (2-5°C) faţă de mediul exterior, mai ales când se recurge la dubla sau tripla acoperire a construcţiilor cu folie de polietilenă. Cercetările în acest domeniu au 162
demonstrat că producţia creşte şi se obţine mai devreme, însă lucrarea este costisitoare, trebuie să se execute la cei mai înalţi parametrii de calitate, pentru a nu fi afectată cantitatea de lumină de la nivelul plantelor. De asemenea, în culturile protejate, se creează condiţii mai bune de umiditate, plantele sunt ferite de acţiunea vânturilor puternice, iar producţia se obţine cu 2-3 săptămâni mai devreme decât în câmp. • Culturile în câmp - sunt culturile care parcurg întreaga perioadă de vegetaţie în câmp deschis, de la înfiinţare până la încheierea ciclului de vegetaţie. În această situaţie, trebuie respectată riguros epoca de înfiinţare a culturilor, în funcţie de pretenţiile faţă de temperatură, pentru a evita unele pierderi datorate accidentelor climatice. Se practică la toate speciile legumicole. • Culturile adăpostite - sunt acele culturi înfiinţate pe terenuri cu adăpostire naturală sau în perdele de protecţie realizate din plante cu talie mai mare (porumbul). O adăpostire a culturilor legumicole poate fi realizată şi prin modelarea terenului în biloane cu panta inegală şi plantarea pe panta adăpostită (sudică) care se şi încălzeşte mai uşor, acoperirea plantelor cu clopote de sticlă, cu hârtie pergament etc. După materialul folosit la înfiinţare, există două sisteme de cultură: • Culturile înfiinţate prin semănat direct - în câmp: morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă, ridichi, mazăre, fasole, dar şi în spaţii protejate (spanac, mărar, ridichi de lună, pătrunjel etc.). Acest sistem de cultură necesită o pregătire optimă a patului germinativ, prin lucrări repetate ale solului şi la momentul optim, precum şi folosirea de sămânţă certificată. Rezultate foarte bune se obţin prin folosirea seminţelor drajate, la speciile cu seminţe mici (morcov, pătrunjel). • Culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor - se execută atât în câmp cât şi în spaţii protejate. Acestea produc mai de timpuriu, au o perioadă de vegetaţie mai scurtă (având în vedere că răsadurile se produc în spaţii încălzite) şi se pot cultiva specii mai pretenţioase la căldură în zone unde temperatura este mai scăzută. Se pot cultiva în solarii sau în câmp, plantarea efectuându-se în perioada 1-10 mai pentru speciile mai pretenţioase la căldură, când pericolul brumelor târzii a trecut. Exemple: tomate, ardei, vinete, castraveţi etc. Cele cu pretenţii reduse faţă de temperatură se pot cultiva mai devreme sau pot rămâne peste iarna în câmp, respectiv ceapa şi usturoiul verde, salata, spanacul etc. După modul de valorificare a producţiei, culturile legumicole se împart în: o culturi destinate producerii legumelor necesare consumului în stare proaspătă (morcov, pătrunjel, sfeclă, ţelină, cartof, ceapă etc.); o culturi destinate producerii legumelor necesare industrializării (mazăre, fasole verde, bame, tomate, castraveţi, ardei gogoşar şi iute etc). După epoca de înfiinţare, culturile pot fi: o extratimpurii (cele care se înfiinţează foarte devreme, la începutul primăverii); o timpurii (de primăvară); o semitimpurii (de vară); o târzii (de toamnă). După substratul de cultură folosit, sunt: o culturi pe sol (sistemul tradiţional de cultură); o culturi pe diferite substraturi (minerale, organice, în soluţii nutritive). Tehnologia actuală a cultivării legumelor în spaţii protejate, în special în sere, prevede înlocuirea solului cu alte substraturi, aceste culturi fiind denumite şi culturi "fără sol". Cultura legumelor fără sol se cunoaşte de multă vreme, însă nu a căpătat extindere decât în anii '70-'80. Primele încercări de cultură a plantelor în mediu apos au fost făcute de Boyle (1666) care a constatat că apa singură nu poate asigura creşterea plantelor. În 1784, în Italia, la Academia Georgofili, apar scrieri privind cultura plantelor în mediul lichid. Cultura plantelor cu soluţii nutritive a devenit posibilă mult mai târziu (1840-1842), când s-au făcut încercări ştiinţifice de creştere a plantelor pe medii inerte, prin folosirea sărurilor minerale existente în cenuşa plantelor (Davidescu D., 1956, 1981, 1992; Mansantini, 1987). 163
În Germania, Knopp şi Sachs au pus bazele teoretice ale culturii plantelor în soluţii nutritive cu compoziţie controlată. În California, Gerike publică în anii 1929-1930 primele informaţii privind cultura tomatelor în soluţii nutritive, iar în 1937-1938 a experimentat aşezarea plantelor cu rădăcinile în soluţii nutritive şi a observat că sufereau din lipsa aerului, de unde necesitatea recirculării soluţiei nutritive. La sfârşitul anilor 1970, în Danemarca şi alte ţări europene, a crescut interesul pentru cultura plantelor pe alte substraturi decât solul, datorită costului foarte ridicat al sterilizării acestuia. Cooper, în Anglia, a pus la punct tehnica de cultură pe film nutritiv (NTF), iar în Danemarca (Staţiunea Hornum) a fost descoperită vata minerală ca substrat de cultură. În România, au existat încercări de cultură a legumelor în soluţii nutritive în 1956 (Davidescu D.), 1965 (Savinova), 1968 (Maier), 1972 (Mănescu), 1989 (Ilie G., Ana Stănescu), 1992 (Lăcătuş V.). În cadrul Catedrei de Legumicultură Bucureşti, după anul 1990, au existat şi există preocupări privind cultura legumelor pe diferite substraturi de cultură (N. Atanasiu şi colab.), producerea răsadurilor pe substraturi organice şi minerale cu soluţii nutritive (Gheorghiţa Hoza). Cercetările privind influenţa unor substraturi organice la cultura tomatelor arată că acestea influenţează favorabil timpurietatea şi calitatea producţiei. Rezultate bune s-au obţinut şi în condiţiile reutilizării substraturilor, dar dezinfectate cu formalină 3%. La castraveţii tip cornişon, folosind substraturi organice (turbă neagră 20% + turbă roşie 20% + compost forestier 40% + rumeguş 20% şi mraniţă 50% + rumeguş 50%), comparativ cu cultura pe sol, s-a constatat că prima variantă de substrat a dus la obţinerea celei mai ridicate producţii totale şi o calitate superioară a fructelor, apreciată prin conţinutul în vitamina C, substanţa uscată solubilă şi totală (N. Atanasiu şi colab).Cercetările efecuate de Apahidean Al.S. şi colab. (2008) au arătat că la cultura tomatelor în sere, în vase cu substrat organic şi soluţii nutritive, se face o economie mare de substrat de cultură, de apă şi îngrăşăminte, faţă de cultura pe solul serei. Producerea răsadurilor de tomate, ardei şi vinete pe substraturi organice şi minerale, cu soluţii nutritive, a determinat o scurtare a perioadei de obţinere a acestora faţă de martor cu 7 zile la tomate, pe substrat de turbă şi perlit, 10 zile la ardei şi 12 zile la vinete, pe substrat de turbă. Răsadurile produse în acest sistem au asigurat un spor la producţia timpurie (25-27% la tomate, 2729% la ardei şi 13-16% la vinete) faţă de martor (sistemul clasic). De asemenea, producţia totală a crescut cu 6-8% în funcţie de specie (Gheorghiţa Hoza, 1997). Avantajele culturii fără sol Dezavantajele culturii fără sol • obţinerea unor producţii foarte ridicate, comparativ cu cultura pe sol. Astfel, pe plan mondial, producţia de tomate a variat între 18,5 kg/m2 pe substrat de tescovină (Leoni S. şi col. 1991) şi 40,5 kg/m2 pe vată minerală (Verniand 1990); la salată 10,5 kg/m2 şi 7,7 kg/m2 la andive (Molfino M. 1993), 4,12 kg/plantă la pepeni galbeni pe substrat de turbă + perlit şi 3 kg/plantă pe vată minerală (Vincenzoni A., 1991); • asigurarea timpurietăţii producţiei, cu influenţă benefică asupra veniturilor realizate; • controlul riguros al stării fitosanitare a culturilor; • eliminarea cheltuielilor cu dezinfecţia solului pentru că acesta nu mai există; • posibilitatea efectuării monoculturii; • automatizarea completă a tehnologiei de cultură; • controlul riguros al nutriţiei minerale a plantelor; • reducerea consumului de apă şi a îngrăşămintelor pe kilogramul de substanţă uscată, limitând pierderile prin drenaj; • posibilitatea folosirii în cultura legumelor a substraturilor inerte (pietriş, nisip, perlit); • automatizarea sistemului de fertiirigare.
• costul foarte ridicat al investiţiilor; • cheltuieli mari pentru asigurarea funcţionării instalaţiilor; • necesitatea existenţei unui personal cu o pregătire profesională ridicată.
164
7.2. Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor cu soluţii nutritive se face în funcţie de modul de alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă, de modul cum soluţia nutritivă vine în contact cu rădăcinile plantelor şi de recuperarea sau pierderea soluţiei nutritive. Hidroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc direct în soluţia nutritivă, plantele fiind susţinute de o plasă de sârmă acoperită cu turbă, muşchi vegetal sau poliuretan. Aprovizionarea cu oxigen a rădăcinilor este dificilă, ceea ce necesită aerisirea şi reciclarea soluţiei. Lipsa sau insuficienţa oxigenului favorizează procesele de anaerobioză cu formarea unor produşi toxici, precum cei de fermentaţie alcoolică, sau se produc tulburări în organizarea celulelor meristematice etc. Hidrocultura este sistemul prin care plantele cresc într-un substrat inert (nisip, pietriş, perlit), substrat organic (turbă, tescovină, fibră de cocos etc.) sau materiale plastice, umectate periodic cu soluţii nutritive care nu se recuperează (fig. 7.1).
Fig. 7.1 Hidrocultura: 1- pompa de recirculare, 2- rezervor de soluţie, 3- substrat inert, 4- rezervor de recuperare Aeroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc liber în interiorul unor tuburi de plastic, în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin pe acestea, creând astfel o atmosferă umedă şi închisă. Este eliminat total riscul asfixierii rădăcinilor, deoarece oxigenul este în cantitate suficientă, respiraţia rădăcinilor se desfăşoară normal, iar absorbţia elementelor nutritive este mai bună. Aeroponica se poate practica şi pe panouri orizontale sau înclinate (fig. 7.2.a,b), prevăzute cu orificii în care se aşează plantele şi unde se pompează soluţia nutritivă, care se recuperează. Sistemul de cultură pe film nutritiv (NFT) este sistemul în care plantele cresc într-o peliculă continuă şi foarte fină de soluţie nutritivă. Termenul de "film" se foloseşte pentru a sublinia grosimea extrem de mică a fluxului de soluţie nutritivă, care trebuie să se menţină constant pentru a permite părţii superioare a rădăcinii să rămână în contact cu aerul. Sistemul NFT este complet automatizat şi necesită controale riguroase pentru a asigura nutriţia corectă a plantelor. Sistemul hidroponic plan (PPH - Plant Plane Hydroponic) este utilizat în Germania, Italia şi Olanda. În acest sistem, soluţia nutritivă este distribuită pe sub o suprafaţă plană, nu prin tuburi şi capilare. Plantele crescute în PPH sunt fixate în cuburi de grodan, aşezate pe o membrană specială de poliester sau din fibre vegetale biodegradabile, aşezate între 2 straturi de film plastic. Membrana reţine soluţia nutritivă şi apoi o pune la dispoziţia rădăcinilor. Sistemul PPH se poate instala şi pe suprafeţe uşor înclinate, excesul de soluţie putând fi colectat în canale şi reutilizat. Acest sistem are costuri cu circa 30% mai reduse faţă de alte sisteme, consum mic de îngrăşăminte, utilizare o perioadă de 10 ani, asigură timpurietate şi calitate producţiei.
165
Fig.7.2 Aeroponica: a - verticală, b – oblică, 1– perete din poliester, 2 – tub de alimentare cu soluţie nutritivă
Soluţii nutritive utilizate în culturile fără sol Cultura plantelor pe medii artificiale, lipsite de elemente nutritive, nu se concepe fără utilizarea soluţiilor nutritive. În prezent, există peste 300 de reţete de soluţii nutritive cu compoziţie diferită, utilizate la diverse specii, în fenofaze diferite de creştere şi fructificare şi în sisteme diferite. să conţină macroelemente (N, P, K, Mg, S) în forme uşor asimilabile şi microelemente indispensabile plantelor (Fe, B, Cu, Zn, Mn, Na etc); concentraţia soluţiei să fie în limitele de presiune osmotică ce Soluţiile nutritive favorizează absorţia apei şi a elementelor minerale în plante; trebuie să îndeplinească pH-ul soluţiei nutritive să fie corelat cu specia şi controlat unele condiţii: periodic; apa folosită la pregătirea soluţiei să aibă un pH în jur de 7 şi un conţinut scăzut în Na, Cl, S, Fe şi Ca. 166
Substraturi utilizate în culturile fără sol Cercetările efectuate în acest domeniu au scos în evidenţă faptul că sistemul de culturi fără sol se poate practica pe orice substrat organic sau anorganic, altul decât solul. Materialele organice cele mai folosite sunt turba, compostul forestier, simple sau în amestec în diferite proporţii, tescovina, fibra de cocos obţinută din macerarea nucilor de cocos, compostul de frunze, subproduse de la cultura porumbului, resturi de cereale şi leguminoase. Materialele anorganice sunt: vata minerală, perlitul, nisipul, poliuretanul, vermiculitul, pozolana, polistirenul expandat. 7.3. Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor Plantele legumicole, datorită particularităţilor biologice, necesită terenuri cu fertilitate naturală ridicată, profunde, bine structurate, cu textură uşoară spre mijlocie, cu reacţie slab acidă sau neutră. Alegerea terenului pentru cultura legumelor este determinată de un studiu foarte riguros al mai multor factori, care caracterizează terenul şi zona unde acesta există, şi anume: 1. factorii pedologici 2. climatici 3. social-economici. Din punct de vedere pedologic, terenurile alese pentru cultura legumelor trebuie să fie fertile, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, amplasate de-a lungul râurilor, pe lunci, să fie însorite, cu conţinut în humus de 4-5%, capacitate bună de reţinere a apei, să nu formeze crustă. De asemenea, să fie adăpostite natural, să fie în apropierea unei surse sigure de apă, apa freatică să fie la peste 2 m adâncime, pentru a evita băltirea în condiţii de precipitaţii mai abundente, să fie plane sau cu uşoară înclinare spre sud sau sud-vest. Din punct de vedere climatic, un rol deosebit de important îl joacă temperatura medie anuală, temperatura medie a lunii celei mai calde, suma gradelor de temperatură din perioada de vegetaţie, numărul de zile fără îngheţ, perioada primei şi ultimei brume, perioada apariţiei primului şi a ultimului îngheţ, care influenţează înfiinţarea sau desfiinţarea culturilor legumicole etc. Umiditatea atmosferică influenţează mult creşterea şi dezvoltarea plantelor, de aceea trebuie cunoscut nivelul de umiditate din luna cea mai călduroasă, grosimea stratului de zăpadă, suma precipitaţiilor anuale şi repartizarea acestora, frecvenţa grindinei etc. Din punct de vedere socio-economic, se impune cunoaşterea tradiţiei în cultura legumelor în zona respectivă, asigurarea forţei de muncă necesară pe întreaga perioadă de cultură a legumelor, posibilitatea valorificării produselor obţinute (existenţa unei pieţe de desfacere), apropierea de căi de comunicaţie practicabile tot timpul anului, apropierea de unităţi zootehnice pentru valorificarea subproduselor de la culturile legumicole şi procurarea mai uşoară şi mai ieftină a îngrăşămintelor organice. Amenajarea terenului pentru cultura legumelor se execută atunci când acesta este preluat în cultură pentru prima dată. În acest sens, amenajarea se face ţinând cont de sistemul de irigare, aprobat după un proiect întocmit anterior, pe baza unui studiu pedologic, împărţirea terenului în sole şi parcele în funcţie de sistema de maşini şi utilizarea eficientă a acesteia, solele având o suprafaţă de circa 20-30 ha, iar parcelele de 5-6 ha. Pentru transportul produselor obţinute, dar şi al materialelor necesare desfăşurării procesului de producţie, este necesară o reţea de drumuri, a căror suprafaţă să nu depăşească 1-3% din totalul suprafeţei. Se trasează drumurile principale cu lăţimea de 6 m şi drumurile secundare cu lăţimea de 3 m. De asemenea, se mai execută nivelarea de bază a terenului care trebuie să asigure o pantă de 1-3‰.
167
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt sistemele de cultură a plantelor legumicole?
b) Care sunt avantajele culturii legumelor fără sol?
c) Care sunt sistemele de cultură fără sol a plantelor legumicole?
d) Ce condiţii trebuie să îndeplinească soluţiile nutritive?
7.4. Folosirea raţională a terenului O folosire raţională a terenului, în legumicultură, presupune o tehnică de lucru prin care acesta să fie cultivat o perioadă cât mai lungă din an, pentru eşalonarea producţiei şi a veniturilor cu diferite culturi, dar cu menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor solului. Ca posibilităţi de folosire raţională şi intensivă a terenului sunt asolamentele legumicole, culturile succesive şi asociate, culturile intercalate, duble etc. 7.4.1. Asolamente legumicole Reprezintă cea mai raţională formă de folosire a terenului şi constă în repartizarea în timp şi spaţiu a culturilor legumicole, în strânsă legătură cu agrotehnica aplicată. Practica asolamentelor în legumicultură derivă din faptul că proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului se degradează destul de repede, datorită lucrărilor repetate de pregătire a terenului, aplicării unor cantităţi mari de îngrăşăminte, aplicării pesticidelor pentru protecţia fitosanitară a culturilor, administrării unor cantităţi importante de apă, consumului mare de elemente nutritive din sol care uneori este unilateral, cultivării ani de-a rândul cu aceleaşi specii, care secătuiesc solul şi contribuie la înmulţirea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. stabilirea structurii culturilor, ţinând cont de forţa de muncă disponibilă şi gradul de mecanizare; zonarea culturilor; stabilirea direcţiei de specializare (consum proaspăt, industrializare); cultivarea legumelor cu înrădăcinare superficială (ceapă, salată, castraveţi) să se facă după cele cu înrădăcinare profundă (morcov, păstârnac, pepeni), pentru folosirea eficientă a resurselor solului; speciile legumicole care contribuie la creşterea conţinutului în materie organică a solului (mazăre, fasole) să se cultive după cele care sunt mari consumatoare de elemente nutritive: varză, castraveţi, ardei, vinete etc.; speciile legumicole mai puţin pretenţioase faţă de elementele nutritive, în special azot (morcov, ceapă, usturoi), să nu se cultive pe sole unde în anul precedent s-au aplicat îngrăşăminte organice; Principiile speciile cu talie mică: salată, spanac, să urmeze după specii cu aparat întocmirii foliar foarte bine dezvoltat şi prăşitoare (tomate, ardei, vinete, varză, asolamentelor: dovlecei), care lasă terenul curat de buruieni; introducerea în asolament a unei sole săritoare cu lucernă sau alte ierburi perene, o perioadă de 3-4 ani, urmată de solanacee şi 168
bostănoase, care sunt foarte pretenţioase la structura solului; rotaţia erbicidelor, pentru a preveni apariţia buruienilor, dar trebuie să se ţină seama de remanenţa minimă a acestora în sol şi de selectivitate, nu numai pentru cultura la care se aplică, ci şi pentru cea care urmează; speciile legumicole care se cultivă primăvara devreme (mazăre, morcov) să intre în rotaţie cu cele care eliberează terenul toamna mai devreme (tomate, castraveţi, ardei), pentru a exista timp suficient toamna de pregătire a terenului; nu se cultivă pe aceeaşi solă, una după alta, specii care aparţin aceleaşi familii botanice, pentru a reduce riscul înmulţirii accelerate a bolilor şi dăunătorilor comuni, decât după circa 4 ani; fertilizarea cu gunoi de grajd - asigură sporuri de producţie la varză, castraveţi, tomate, ardei şi vinete; nu se aplică gunoi de grajd în anul culturii, la legumele rădăcinoase, cu excepţia ţelinei, ci la planta premergătoare; Berar V. şi Poşta, 2005, arată că la folosirea mraniţei şi a îngrăşămintelor chimice creşte producţia la morcov, dar nu şi calitatea; valorificarea solurilor cu conţinut mai ridicat de calciu prin culturi de varză, conopidă şi castraveţi; legumele perene, care au o durată de viaţă mai mare (8-10 ani), nu se includ în asolament, iar revenirea acestora pe aceeaşi suprafaţă de teren este posibilă după 6-7 ani; la întocmirea schemelor de asolament trebuie să se ţină seama şi de planta premergătoare (tabelul 7.1.).
Schemele de asolament se întocmesc ţinând cont, pe de o parte, de destinaţia producţiei şi prezenţa solei săritoare cu lucernă, iar pe de altă parte. de zona de favorabilitate şi sistemul de cultură. În cadrul asolamentului, numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie, iar tipul asolamentului poate fi legumicol (în unităţile specializate) sau mixt (plante legumicole-plante cerealiere, plante legumicole-plante furajere, plante legumicole-pepiniere pomicole şi viticole). Schemele de asolament se întocmesc în general pentru culturile din câmp (tabelele 7.2, 7.3, 7.4, 7.5, 7.6, 7.7). În spaţiile protejate, se realizează mult mai greu, datorită faptului că numărul speciilor cultivate este mult mai restrâns şi aparţin, în cea mai mare parte, aceleaşi familii botanice. În acest caz, rotaţia trebuie făcută între specii, încât pe aceeaşi suprafaţă să nu urmeze specii din aceeaşi familie botanică sau introducerea în asolament a speciilor floricole. La culturile din sere, se poate practica şi monocultura (cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren a aceleiaşi specii mai mulţi ani la rând), aceasta numai după dezinfecţia termică a solului, prin care se distrug aproape în totalitate agenţii patogeni, dăunătorii şi seminţele de buruieni şi are loc descompunerea exudatelor radiculare toxice pentru plante etc.
169
Tabelul 7.1. Plante premergătoare pentru culturile de legume Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.
Cultura Ardei Bame Bob Ceapă Castraveţi Conopidă Dovlecei Fasole
Foarte bune lucernă, trifoi varză timpurie tomate, ardei mazăre, fasole varză, cartofi bostănoase, leguminoase, solano-fructoase lucernă, trifoi, mazăre, fasole tomate, ardei, varză, rădăcinoase
Bune rădăcinoase rădăcinoase cereale păioase tomate, ardei, vinete mazăre, fasole bulboase bulboase, rădăcinoase varză timpurie, verdeţuri
Acceptabile bulboase bulboase cartofi vărzoase, bostănoase rădăcinoase, bulboase rădăcinoase vărzoase, cartofi cereale păioase, porumb, fl. soarelui cartofi, tomate castraveţi orice cultură care eliberează terenul toamna nu foarte târziu cartofi, cereale de mazăre toamnă catraveţi, cartofi cereale păioase, floarea soarelui mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase mazăre, fasole varză, cartofi păstăioase, bostănoase bulboase, rădăcinoase tomate, ardei, vinete bostănoase, vărzoase cartofi, ardei, vinete leguminoase tomate, cartofi rădăcinoase, bulboase
9. 10. 11.
Gulioare Mazăre Morcov, păstânac
fasole, mazăre varză, tomate, castraveţi
12.
Pătrunjel de rădăcină
tomate, ardei
13. 14. 15. 16. 17. 18.
Pepeni galbeni Pepeni verzi Vinete Praz Ridichi Salată
varză, cartofi leguminoase perene desţelenite lucernă, trifoi desţelenite mazăre, fasole tomate, castraveţi ardei, vinete, castraveţi
19.
Spanac
mazăre, fasole, cartofi
tomate, rădăcinoase
20.
Tomate
lucernă şi trifoi, mazăre, fasole
rădăcinoase, bulboase
21. 22.
Ţelină de rădăcină Varză de vară
tomate, ardei, vinete mazăre, fasole, tomate
23.
Varză de toamnă
mazăre, fasole
24.
Varză roşie
lucernă, bostănoase
bostănoase, cartofi cartofi timpurii, rădăcinoase cartofi timpurii, spanac, salată cartofi, mazăre, fasole
ardei, vinete, ceapă, praz bostănoase, cereale, secară masă verde verdeţuri bulboase
Contraindicate solano-fructoase, cartofi mazăre, fasole bulboase, rădăcinoase bostănoase vărzoase bostănoase mazăre, fasole şi alte leguminoase vărzoase rădăcinoase bostănoase solano-fructoase, cartofi bulboase rădăcinoase, vărzoase culturi erbicidate cu produse neselective culturi erbicidate cu produse neselective culturi erbicidate cu triazinice rădăcinoase, bulboase -
solano-fructoase
-
bulboase, tomate
-
170
Tabelul 7.2. Schemă de asolament pentru specii legumicole destinate consumului în stare proaspătă 1 2 3
Anul/ Sola I
Solanacee
Bostănoase
Vărzoase
II
Bostănoase
Vărzoase
III
Vărzoase
IV
Cartofi timp. + fasole de toamnă
Cartofi timp. + fasole de toamnă Solanacee
Cartofi timp. + fasole de toamnă Solanacee Bostănoase
4 Cartofi timp. + fasole de toamnă Solanacee Bostănoase Vărzoase
Tabelul 7.3. Schemă de asolament pentru culturi destinate industrializării 1 2 3
Anul/ Sola I
Tomate
II III
Mazăre + varză toamnă Castraveţi
IV
Rădăcinoase
4
Mazăre + varză toamnă Castraveţi
Castraveţi
Rădăcinoase
Rădăcinoase
Tomate
Rădăcinoase
Tomate
Tomate
Mazăre + varză toamnă
Mazăre + varză toamnă Castraveţi
Tabelul 7.4. Schemă de asolament cu solă săritoare 1 2 3
Anul/ Sola I II III IV
Tomate Varză Morcov Lucernă
Varză Morcov Tomate Lucernă
Morcov Tomate Varză Lucernă
4 Lucernă Varză Morcov Tomate Tabelul 7.5.
1
Schemă de asolament pentru zona I în sistem irigat 2 3 4
Anul/ Sola I
Solanacee
Rădăcinoase
Vărzoase
Bostănoase
II
Rădăcinoase
Vărzoase
Bostănoase
III
Vărzoase
Bostănoase
IV
Bostănoase
V
Cartofi timpurii
Cartofi timpurii Solanacee
Cartofi timpurii Solanacee
Cartofi timpurii Solanacee
Rădăcinoase
5 Cartofi timpurii Solanacee Rădăcinoase
Rădăcinoase
Vărzoase
Vărzoase
Bostănoase
171
Tabelul 7.6. Anul/ Sola I II III IV V
1
Schemă de asolament pentru zona a II-a 2 3
Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase
Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee
Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase
4
5
Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase
Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Tabelul 7.7.
Anul/ Sola I II III IV
Schemă de asolament pentru zona a III-a 1 2 3 Varză Rădăcinoase Păstăioase Rădăcinoase Păstăioase Bulboase Păstăioase Bulboase Varză Bulboase Varză Rădăcinoase
4 Bulboase Varză Rădăcinoase Păstăioase
7.4.2. Culturi succesive Culturile succesive reprezintă sistemul prin care două sau trei specii legumicole se cultivă pe aceeaşi suprafaţă de teren, pe parcursul unui an calendaristic. Reprezintă o formă eficientă de folosire a terenului, contribuind la o mai bună eşalonare a producţiei şi a forţei de muncă. Întocmirea succesiunilor de culturi se face pe principii bine stabilite, care să ducă la obţinerea unor rezultate foarte bune. • speciile legumicole care intră în succesiune să aparţină unor familii botanice diferite; • plantele să aibe perioade de vegetaţie diferite; • profunzimea sistemului radicular să fie diferită, pentru a folosi eficient, pe diferite adâncimi, apa şi hrana; Principiile • speciile mai puţin pretenţioase la căldură se pot cultiva toamna, succesiunii culturilor recoltarea se face primăvara devreme, obţinând astfel producţii legumicole: extratimpurii (salată, spanac, ceapă şi usturoi verde); • speciile termofile se cultivă primăvara mai târziu, când temperatura atinge pragul minim pentru fiecare dintre aceste specii; • speciile mari consumatoare de elemente fertilizante, în special azot (varză, salată, spanac etc.), să fie urmate de specii cu consum mai mic: fasole, mazăre, tomate, rădăcinoase; În sistemul culturilor succesive, se disting 3 tipuri de culturi: o cultura principală (de bază), care se caracterizează printr-o perioadă de vegetaţie lungă, prezintă o importanţă economică mare şi, în general, are o pondere mare în suprafaţa ocupată cu legume; o cultura secundară, care poate fi anticipat-anterioară (se cultivă înaintea celei principale) sau următoare, succesivă (după cultura de bază). Culturile secundare au perioadă scurtă de vegetaţie. Succesiunea culturilor se realizează în câmp, solarii şi sere. ATENŢIE!!! În câmp, se practică cele mai diverse scheme de succesiuni de culturi, cu respectarea principiilor care stau la baza acestora, atât pe suprafeţe mari cât şi pe suprafeţe mai mici, unde se pot urmări mai uşor. În succesiuni, pot intra 2-3 specii, pentru ca terenul să fie ocupat mai mult 172
timp, iar lucrările de pregătire (fertilizare, erbicidare, modelare) trebuie să se facă în aşa fel încât să se poată aplica schema de succesiune. Când în succesiune intră 3 specii, se recomandă înfiinţarea culturilor din toamnă (ceapă verde, spanac, salată); primăvara (15-20 aprilie) se recoltează şi permit înfiinţarea unor culturi de bază (tomate timpurii), după care urmează a treia cultură, care să-şi încheie perioada de vegetaţie în luna octombrie - noiembrie (conopidă de toamnă, varză de toamnă etc.). Cele mai frecvente succesiuni sunt: cartof timpuriu + varză de toamnă; varză, conopidă timpurie + castraveţi de toamnă; mazăre + varză de toamnă; mazăre + castraveţi de toamnă; verdeţuri (plantate sau semănate direct) + ardei, vinete etc. (tabelul 7.8.). Tabelul 7.8. Scheme de culturi succesive de plante legumicole în câmp (Indrea D., 2007) Nr. Cultura anterioară Cultura principală Cultura următoare crt 1 Spanac, salată, ceapă şi usturoi Tomate, ardei, vinete, Ridichi de lună, salată, verde (înfiinţate din toamnă) spanac de toamnă, castraveţi, dovlecei, pepeni, fasole pentru ceapă, usturoi de iarnă păstăi 2 Spanac, salată, ceapă şi usturoi Morcov, sfeclă roşie verde (înfiinţate din toamnă) de toamnă, ridichi de iarnă 3 Secară şi borceag masă verde, orz Varză, conopidă, gulii de toamnă (boabe) de toamnă 4 Spanac, salată, ceapă şi usturoi Varză, conopidă, gulii verde, ridichi de lună de toamnă, fasole verde, castraveţi Fasole verde, 5 Varză, conopidă, gulii castraveţi de toamnă de toamnă, ridichi de vară 6 Cartofi timpurii, Varză, conopidă, gulii mazăre verde de toamnă, morcov, sfeclă roşie, ridichi 7 Ceapă de arpagic, Salată, spanac de usturoi, morcov, toamnă sau de iarnă; pătrunjel timpuriu sau fasole verde, castraveţi (conserve) În solarii, culturile succesive joacă un rol deosebit, constituind o cale de folosire eficientă a acestora. Se cultivă un număr restrâns de specii considerate principale: tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole pentru păstăi, iar ca specii secundare se cultivă verdeţurile, ridichiile de lună, gulioarele. Cultivarea terenului din solarii o perioadă cât mai lungă şi respectarea tehnologiei de cultură a speciilor legumicole poate conduce la obţinerea unor importante cantităţi de producţie (tabelul 7.9).
173
Tabelul 7.9. Scheme de culturi succesive în solarii Nr.
Cultura
Perioada semănatului
Perioada plantatului
I
Tomate ciclu prelungit Salată Salată anticipată Ardei gras Ceapă verde Salată anticipată Tomate ciclu scurt Castraveţi Spanac anticipat Vinete Salată Ceapă verde Castraveţi Salată Salată anticipată Castraveţi Fasole verde
15-20 I 10-15 IX 20 VIII-10 IX 25-30 I
II
III
IV
V
VI
Producţia t/ha
20 III-5 IV
Perioada desfinţării culturii 10-15 X
20 VII-10 IX 15-20 I
15-20X 20 IX-10 X 20-30 IX 25-30 VII 20 IX-10 X 20 III-5 IV
15-25 III 15-30 III 20-30 IX 25 III-5 IV 15-20 III 20 VII
24 24 25-50 24 18-20 25-40
20-25 VI 1-10X 25-30I 5-10 IX 5-10 III 25-30 VI 20 VIII-10 IX 5-10 III 25-30 VII
25-30 VII 5-15 IV 15-20 X 1-15 X 5-15 IV 25-30 VII 20 IX-10 X 5-15 IV -
1-10 X 20III - 5 IV 20-25 VII 20-30 III 25 III-5 IV 20-25 VII 20 IX-10 X 25-30 III 20-25 VII 15-20X
20-30 15 30-40 20 24 45-60 24 18-20 45-60 15
50-70
Pentru atingerea scopului propus trebuie respectate următoarele: - înfiinţarea culturilor legumicole la momentul optim; - dirijarea factorilor de vegetaţie în strânsă concordanţă cu cerinţele speciilor şi fenofaza de dezvoltare; - acoperirea solariilor primăvara devreme (10-15 martie), daca este cazul, pentru a se acumula căldură şi a permite înfiinţarea culturilor la momentul optim; - alegerea soiurilor şi hibrizilor cu perioadă scurtă de vegetaţie (timpurii), productivi şi cu rezistenţă genetică la boli; - înfiinţarea culturilor de legume verdeţuri din toamnă; - folosirea la plantare a răsadurilor sănătoase, viguroase şi călite. În sere, sistemul de culturi succesive prezintă unele particularităţi, deoarece sortimentul de specii este extrem de redus. Se cultivă tomate, castraveţi, ardei şi foarte puţin vinete, ca specii principale, şi salată, gulioare, verdeţuri, ca specii secundare. O rotaţie a culturilor este foarte greu de realizat, adesea întâlnind fenomenul de monocultură, deoarece tomatele, ardeiul şi vinetele sunt din aceeaşi familie botanică. Cultura legumelor în sere se efectuează în două cicluri (ciclul I 5-10 ianuarie - 30 iunie şi ciclul II 15-20 iulie - 15-20 noiembrie). În ultimii ani, adâncirea crizei energetice şi costul foarte ridicat al energiei termice şi-au pus tot mai mult amprenta asupra epocii de înfiinţare a culturilor în ciclul I, prin decalarea acesteia în luna februarie. Aceasta a dus la apariţia celui de-al treilea ciclu de producţie, care este intermediar şi cuprinde perioada noiembrie-februarie. În această perioadă, în sere, se cultivă specii legumicole cu pretenţii mici faţă de temperatură, lumină şi cu perioadă scurtă de vegetaţie (salată, gulioare, pătrunjel de frunze, mărar etc., fig. 7.3.). Culturi succesive se pot înfiinţa şi în răsadniţe, care au ca principală direcţie producerea răsadurilor. După valorificarea acestora, terenul poate fi ocupat cu culturi de ardei gras şi iute, castraveţi, tomate, vinete etc., ţinând cont de tipul de răsadniţă (cu o pantă sau cu 2 pante). 174
Fig. 7.3 Succesiuni de culturi legumicole în sere (V. Voican, 1988) 7.4.3. Culturi asociate Culturile asociate reprezintă sistemul de cultură prin care două specii ocupă aceeaşi suprafaţă de teren în acelaşi timp. Sunt cunoscute şi sub denumirea de culturi intercalate şi realizează cea mai mare densitate la unitatea de suprafaţă. Există 2 tipuri de culturi: una principală sau de bază şi una secundară, care se intercalează în cultura de bază. asocierea speciilor legumicole cu pretenţii diferite faţă de lumină, deoarece ocupă acelaşi teren în aceeaşi perioadă; se preferă ca specia secundară să aibe pretenţii scăzute faţă de acest factor; folosirea în asociere a speciilor legumicole din familii botanice diferite, dar se pot asocia şi mai multe soiuri ale aceleiaşi specii; folosirea speciilor cu talie diferită şi cu pretenţii apropiate faţă de factorii de mediu; se preferă ca speciile secundare să fie mai puţin Principiile pretenţioase la lumină; asocierii culturilor legumicole: lucrările de întreţinere a culturilor, mai ales cele mecanice, se execută cu mai mare dificultate dacă cultura secundară se intercalează între rândurile culturii principale; se recomandă 175
asocierea culturilor pe suprafeţe mici unde lucrările se execută de obicei manual; aplicarea substanţelor fitosanitare să se facă cu mult discernământ, pentru a nu fi afectată una sau alta dintre culturi şi fără să se înregistreze fenomene de poluare a produselor şi solului; alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor principale cu distanţe mai mari între rânduri, pentru a permite culturii secundare să se planteze de-a lungul rândurilor culturii principale şi a beneficia de lumină şi spaţiu de nutriţie corespunzător; cultura secundară să aibă perioadă scurtă de vegetaţie, în aşa fel încât să nu stânjenească cultura principală şi să elibereze terenul, când cultura principală acoperă solul cu aparatul foliar; plantele să extragă apa şi elementele minerale din straturi diferite ale solului, pentru a evita sărăcirea acestuia pe o anumită adâncime. Culturile secundare (salată, ridichi de lună) au o înrădăcinare superficială, iar cele de bază (tomate, ardei, vinete etc.) au o înrădăcinare profundă; alegerea speciilor cu habitus diferit pentru a nu se stânjeni reciproc; se necesită un consum mai mare de forţă de muncă faţă de alte sisteme de cultură, datorită densităţii mari; creşte consumul de apă şi de elemente nutritive, de aceea se administrează cantităţi mai mari de îngrăşăminte la pregătirea terenului.
Culturile asociate în câmp se practică pe suprafeţe mai mici, pentru a nu împiedica executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere a culturii. Cele mai frecvente asocieri de plante legumicole sunt: tomate timpurii cu varză şi conopidă timpurie; salată, fasole pitică, morcov; tomate susţinute pe spalier cu tomate pitice; varză de toamnă, ridichi etc.; castraveţi susţinuţi pe spalier cu fasole pitică, ardei, castraveţi pe sol etc. Unele scheme de asociere a culturilor legumicole în câmp sunt prezentate în tabelul 7.10 şi fig. 7.4. Tabelul 7.10.
Cultura de bază Tomate timpurii Tomate timpurii Tomate timpurii Castraveţi Castraveţi Castraveţi Morcov Vinete
Culturi asociate de legume în câmp (Stan N, 1999) Cultura asociată Salată timpurie Ridichi de lună Varză şi conopidă timpurie Salată şi fasole de grădină Ceapă sau usturoi verde Ridichi de lună Ridichi de lună Gulioare
176
Fig. 7.4 Culturi asociate de salată şi ceapă Culturile asociate în solarii sunt absolut necesare pentru amortizarea cheltuielilor cu construcţiile respective. În asociere, intră culturi de bază: tomate, castraveţi, ardei, vinete, care au perioadă de vegetaţie lungă, şi culturi secundare: salată, gulioare, ridichi de lună, verdeţuri, cu perioadă de vegetaţie mult mai scurtă. Schemele de înfiinţare a culturilor se aleg în aşa fel încât suprafaţa să fie cultivată aproape în întregime. Cele mai întâlnite scheme de asociere în solarii sunt: tomate cu salată, castraveţi cu salată sau gulioare, vinete cu spanac, vinete cu salată, tomate cu varză timpurie (varza se plantează înaintea tomatelor) etc. Culturile asociate în sere joacă un rol deosebit în creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă, având în vedere cheltuielile foarte ridicate cu încălzirea acestora, asigurarea pieţii cu legume proaspete când din alte sisteme de cultură nu se pot obţine etc. În sere, se cultivă cu precădere tomate şi castraveţi şi se pot asocia astfel: tomate + salată sau alte verdeţuri (mărar, pătrunjel de frunze, spanac); castraveţi + gulioare; castraveţi + ardei iute; castraveţi + tomate care se cârnesc la 4-5 înflorescenţe (1-2 rânduri de tomate între 2 rânduri de castraveţi de pe travee). Se mai pot asocia ardeiul şi vinetele cu salata sau ardeiul iute etc. Pentru o utilizare eficientă a suprafeţei şi a spaţiului încălzit de sub registrele de încălzire şi la capetele serelor, se seamănă legume verdeţuri (salată, spanac, mărar, pătrunjel); pe aleea betonată, se pot face culturi de ceapă verde pe strat de amestec nutritiv cu lăţimea de 70-80 cm, sau răsaduri etc. Asocierea speciilor legumicole se poate face şi în răsadniţe, aceasta fiind asemănătoare cu cea din solarii (castraveţi + salată; ridichi de lună, spanac; tomate, ardei şi vinete cu verdeţuri). 7.4.4. Culturi intercalate Culturile intercalate sunt acele culturi care se înfiinţează în plantaţiile pomicole şi viticole tinere. Acest sistem de cultură este posibil datorită faptului că distanţele de plantare ale pomilor şi viţei de vie sunt mari, habitusul plantelor în primii 2-3 ani este redus şi consumul de apă şi hrană de asemenea mai redus. Pentru a folosi eficient suprafaţa cultivată cu aceste specii, în primii 2-3 ani se recurge la ocuparea terenului cu specii legumicole, care, prin veniturile pe care le aduc, contribuie la amortizarea cheltuielilor pe unitatea de suprafaţă, la îmbunătăţirea solului prin fertilizări şi praşile repetate, prin care se influenţează pozitiv şi creşterea pomilor şi a viţei de vie.
177
Principiile întocmirii culturilor intercalate:
• speciile legumicole să nu fie rapace; • să nu aibă talie mare, pentru a evita umbrirea culturii de bază; • să suporte tratamentele fitosanitare care se aplică la pomi sau viţa de vie; • să nu se întindă pe sol (pepeni, dovleci), pentru a nu înăbuşi pomii şi viţa de vie prin întindera vrejilor; • să nu fie mari consumatoare de elemente nutritive; • să contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii solului (mazăre, fasole); • să se înfiinţeze după scheme care să permită intrarea utilajelor mecanice printre rândurile de pomi sau viţă de vie, pentru executarea lucrărilor de îngrijire; • să nu fie mari consumatoare de apă.
Dintre speciile legumicole care se pretează la acest sistem sunt: rădăcinoasele (morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă), bulboasele (ceapă de arpagic, usturoi), leguminoasele (mazăre, fasole, bob), vărzoasele (varză roşie, varză albă, conopidă, gulie etc.), tomate, ardei, castraveţi, bame (tabelele 7.11., 7.12., fig. 7.5., 7.6.). Tabelul 7.11. Culturi de legume intercalate în plantaţiile pomicole tinere Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare (cm) Semănat în Plantat, semănat în răsadniţă câmp Tomate 15-20.03 5-15.05 95-70-70-70-95/25 de vară Varză 25.02-15.03 10-30.04 95-70-70-70-95/40 de vară 20.04-10.05 100-60-40-40-60-100/5 Fasole de grădină Morcov 1-25.03 100-60-40-40-60-100/4 Ceapă 20-30.03 100-30-30-80-30-30-100/5 Usturoi 20-30.03 100-30-30-80-30-30-100/5 De reţinut faptul că amplasarea culturilor legumicole se face pe mijlocul intervalului dintre rândurile de pomi sau viţă de vie, pentru a primi lumina necesară, iar când coroana pomilor umbreşte o suprafaţă mare, se renunţă la cultura legumelor. În plantaţiile pomicole cu distanţe mari între rânduri, înfiinţarea culturilor se poate face mecanizat. Tabelul 7.12. Culturi de legume intercalate în plantaţiile tinere de viţă de vie Cultura
Salată Spanac Mazărede grădină Fasole de grădină Morcov Varză timpurie Conopidă timpurie Tomate de vară Ceapă de arpagic Usturoi
Perioada de: Semănat în Semănat, plantat în răsadniţă câmp 10-15.02 10-15.03 1.03-10.04 1.03-10.04 25.04-10.05 1-25.03 20.1-10.02 10-30.03 20.1-10.02 15-30.03 5-15.03 5-15.05 10-30.03 1-30.03
Schema de înfiinţare (cm) 55-30-30-30-55/20 55-30-30-30-55/5 Bandă de 8 rânduri echidistante la 12,5 60-40-40-60/5 55-30-30-30-55/4 75-50-75/40 75-50-75/40 75-50-75/25 55-30-30-30-55/5 55-30-30-30-55/5 178
Fig. 7.5 Culturi intercalate în plantaţiile pomicole
Fig. 7.6 Culturi intercalate în plantaţiile viticole
7.4.5. Culturi duble Culturile duble sunt culturile legumicole care se cultivă după alte plante de cultură decât legumele, acestea fiind plantele furajere sau cerealiere care părăsesc terenul devreme. Astfel, după plantele furajere care se însămânţează toamna (rapiţă, secară, orz) şi care se folosesc primăvara ca masă verde pentru animale, se pot cultiva plante legumicole (tomate, varză roşie). Culturi legumicole se pot înfiinţa şi după grâu (castraveţi de toamnă, fasole de toamnă, varză şi conopidă de toamnă etc.). La cultura legumelor în sistemul culturilor duble, trebuie să se ţină seama de felul erbicidelor folosite la culturile cerealiere (triazinicele sunt dăunătoare la verdeţuri, bostănoase), folosirea numai a terenurilor irigabile, erbicidarea terenului să se facă la momentul optim pentru a nu afecta lucrările de pregătire şi înfiinţarea culturilor legumicole, precum şi utilizarea de soiuri corespunzătoare pentru culturile duble. 179
Test de autoevaluare nr.2 a) Care sunt principiile întocmirii asolamentului legumicol?
b) Care sunt principiile întocmirii succesiunilor de culturi legumicole?
c) Ce sunt culturile asociate şi care sunt regulile de asociere a speciilor legumicole?
d) Ce sunt culturile intercalate şi cum se realizează?
7.5. Irigarea culturilor legumicole Irigarea se impune ca o măsură absolut obligatorie pentru asigurarea necesarului de apă al plantelor legumicole, care în general sunt mari consumatoare de apă, întrucât apa din precipitaţii nu este suficientă şi mai ales nu este repartizată uniform în toate zonele şi nu satisface nevoile plantelor în anumite fenofaze. Administrarea apei în culturile legumicole, după un plan foarte bine stabilit, determină creşterea producţiei până la atingerea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, folosirea eficientă a îngrăşămintelor, prelungirea perioadei de vegetaţie a culturilor, împiedicarea avortării florilor etc. Atunci când se dispune de o gamă mare de soluţii pentru favorizarea acumulării apei în sol (arătura, amendamentele, tipul de sol) şi pentru reducerea pierderilor prin evaporare (prăşit, mulcit), tehnologul este adesea pus în dificultate, deoarece nu poate reduce consumul de apă la nivelul plantei fără a supune plantele stresului hidric, şi ca urmare metabolismul este afectat. Cu excepţia primelor faze ale culturii, când solul are rezerve suficiente de apă, nu se poate asigura alimentarea optimă a plantelor numai cu apa din resurse naturale (ploi şi pânza freatică) şi este necesară irigarea culturilor. 7.5.1. Tipuri de irigare • Irigarea de aprovizionare, se aplică la pregătirea terenului pentru culturile succesive, înaintea înfiinţării culturilor legumicole, cu scopul atingerii în sol a unui nivel de umiditate care să permită executarea lucrărilor în bune condiţii, folosind o normă de udare de circa 200-250 m3/ha, normă care depinde de rezerva de apă din sol, de capacitatea de câmp pentru apă a solului, de precipitaţii etc. • Irigarea pentru asigurarea răsăririi, se aplică după semănat, când solul nu are umiditatea necesară, ştiind că în această perioadă seminţele necesită apă mai multă pentru hidratare şi încolţire. Lipsa apei duce la o răsărire neuniformă, în special la plantele legumicole care răsar mai greu (morcov, pătrunjel, ardei, vinete, sparanghel, ceapă etc.). • Irigarea în cursul perioadei de vegetaţie, se execută diferenţiat în funcţie de specie, lungimea perioadei de vegetaţie, fenofază, sistemul de cultură, producţie etc. • Irigarea de răcorire, se aplică când temperatura aerului creşte excesiv, cu scopul scăderii acesteia şi creşterea umidităţii relative, numai prin aspersiune, pe perioade 180
scurte. • Irigarea fertilizantă, constă în administrarea apei odată cu îngrăşămintele necesare, în cursul perioadei de vegetaţie. Pentru aceasta, se pregătesc separat soluţiile de îngrăşăminte şi se trimit cu ajutorul electropompelor în reţeaua de conducte prin care circulă apa, ajungând la plante. • Irigarea pentru protecţia împotriva brumelor, se aplică mai rar, prin aspersiune, folosind până la 100 m3/ha seara sau dimineaţa înaintea răsăririi soarelui, când se prevede căderea brumei. • Irigarea de spălare, se aplică pe solurile cu conţinut ridicat de săruri, mai ales în sere unde, datorită folosirii unei cantităţi mari de apă pentru udare, conţinutul solului în săruri creşte. Spălarea se face folosind cantităţi foarte mari de apă şi există pericolul spălării în profunzime, odată cu sărurile nocive, şi a altor elemente nutritive de care plantele au nevoie. Plantele legumicole, prin excelenţă, sunt considerate mari consumatoare de apă, datorită desimii mari la unitatea de suprafaţă, dar mai ales datorită producţiei realizate. Consumul de apă al plantelor legumicole este diferit în funcţie de specie, de gradul de dezvoltare al sistemului radicular, de factorii climatici (vântul uscat şi intens duce la creşterea consumului de apă), de fenofază, de perioada calendaristică etc. Consumul de apă şi regimul de irigare stabilit la ceapa de arpagic, în lizimetre, cu sol nisipos, de Marinică Gh. (1989) la Dăbuleni, a fost de 0,9-1,6 mm/ha/zi în luna martie, 1,6-2,8 mm/ha/zi în luna aprilie, 5,9 mm/ha/zi în luna iulie. Consumul total a fost de 387-458 mm/ha (4,9% din rezerva solului, 59,1% din precipitaţii, 36% din irigaţii). Plafonul minim folosit a fost de 50% din IUA (intervalul umidităţii active), pe 50 cm adâncime, menţinut prin 3,5 udări, cu 400 m3/ha, şi de 70% din IUA, pe 50 cm adâncime, menţinut prin 4,7 udări, cu 200-300 m3/ha. La tomate, acelaşi autor a determinat un consum de apă de 1-1,8 mm/ha/zi în luna mai, 7-7,3 mm/ha/zi în luna iulie, 5,3-7,1 mm/ha/zi în luna august, realizând un consum total de 508,4-562,9 mm, având ca sursă de alimentare 2,3% din rezerva solului, 54,4% din precipitaţii şi 43,1% din irigaţii. La tomatele pentru industrializare, consumul total de apă a fost de 4300-4500 m3/ha. La cultura înfiinţată prin semănare directă sunt necesare 5-6 udări şi 6-7 udări la cultura înfiinţată prin răsad. La tomatele timpurii, perioadele critice pentru apă sunt înflorit-legat, creşterea intensivă a fructelor, după recoltare, iar coeficientul de valorificare a apei este de 186 m3/t de fructe. Norma de irigare folosită a fost de 1500-3600 m3/ha, repartizată în 7-10 udări, cu 350-400 m3/ha. Din consumul total de apă de 4000-5500 m3/ha (tabelul 7.13.), în funcţie de hibrid, la tomatele timpurii, în zona învecinată Bucureştiului, s-a stabilit că 55-60% din apă se consumă prin transpiraţie, iar diferenţa prin evaporaţie (Dumitrescu, Ianoşi, 1973). Tabelul 7.13. Regimul de irigaţie, fără aportul pânzei freatice, pentru zona Bucureşti (Dumitrescu M., Ianoşi S., 1973) Cultura Norma (m3/ha) Numărul de de irigare de udare udări Tomate timpurii 2800 400 6-7 Tomate de vară 4000 400 8-10 Ceapă 2000 400 4-5 La tomatele pentru industrializare (1982), la I.C.L.F. Vidra (Buzescu D.), la S.C.L. Arad (Hălmăgeanu L.) şi S.C.L. Işalniţa (Păunel I.), pe sol aluvional cu textură luto-nisipoasă, erbicidat cu Treflan 24 EC înainte de plantare 3 l/ha, fertilizat cu 40 kg s.a/ha N, 80 kg s.a/ha P2O5 şi 40 kg s.a./ha K2O, pentru obţinerea unei producţii de 85 t/ha, s-a udat cu 250-450 m3/ha în 6-9 udări, pentru realizarea la adâncimea de 50-70 cm a unui plafon minim de 50% din IUA, până la începutul formării fructelor din prima inflorescenţă, şi de 70% din IUA după aceea. 181
Trumer, 1952, clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de absorbţie în: plante legumicole cu consum redus şi capacitatea foarte bună de absorbţie, care prezintă un sistem radicular profund, cum se întâlneşte la: morcov, pătrunjel, păstârnac, pepeni verzi şi galbeni, tomate etc. plante legumicole cu consum ridicat de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei prin rădăcină, care se caracterizează printr-un sistem radicular superficial, un aparat foliar care pierde excesiv apa prin evapotranspiraţie (castravetele). plantele legumicole cu consum de apă ridicat şi capacitate mare de absorbţie, se caracterizează printr-un sistem radicular profund, dar prin frunze pierd o mare cantitate de apă. Din această grupă fac parte: sfecla roşie şi cartofii timpurii. plante legumicole cu consum redus de apă şi capacitate mică de absorbţie a apei, se caracterizează printr-o suprafaţă foliară mică şi un sistem radicular superficial (ceapa). 7.5.2. Regimul de irigare Regimul de irigare al culturilor legumicole cuprinde un ansamblu de elemente tehnice, care depind în mare măsură de cerinţele plantelor faţă de apă şi momentele critice de administrare a apei, de adâncimea sistemului radicular, de capacitatea de câmp pentru apă a solului (CCA), de coeficientul de ofilire (CO) şi intervalul umidităţii active (IUA). Administrarea apei se face, în general, când umiditatea solului este de circa 40% din CCA, pe solurile mijlocii, şi 60% pentru solurile nisipoase. • momentul aplicării udărilor; • norma de udare; Elementele regimului de • numărul udărilor; irigare sunt: • norma de irigare; • intervalul dintre udări Momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de umiditatea solului şi cerinţele speciei faţă de apă pe fenofaze, fiind stabilite fenofazele în care apa nu trebuie să lipsească plantelor (vezi cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze). Astfel, la solanacee se administrează cantităţi mari de apă în perioada de fructificare, ce duce la creşterea fructelor în greutate, menţinerea turgescenţei acestora, a prospeţimii, obţinerea fructelor cu coloraţie specifică soiului sau hibridului. Nu suportă alternanţa între perioadele secetoase şi perioadele ploioase (fenomen întâlnit mai ales la culturile în câmp), care determină crăparea fructelor. La alte specii, cum este fasolea, momentul critic de aplicare a udărilor este la înflorire. Lipsa apei în acest moment produce avortarea florilor sau se obţin păstăi mici şi deformate, lipsite de turgescenţă, slabe calitativ. La varză, momentul optim de irigare este în perioada formării căpăţânii, la rădăcinoase în timpul îngroşării rădăcinilor, la ceapă în timpul creşterii bulbilor, la castraveţi pe toată perioada de vegetaţie etc. Aplicarea udărilor se face în funcţie de umiditatea solului la un moment dat, determinată prin metoda gravimetrică, tensiometrică şi electrometrică, precum şi prin aprecierea gradului de închidere-deschidere a stomatelor, pe baza relaţiei dintre consumul de apă al plantei şi apa pierdută prin evapotranspiraţie etc. Norma de udare reprezintă cantitatea de apă exprimată în m3 care se administrează la o udare, pe suprafaţa de un hectar, şi se stabileşte după formula: n = 100 H Gv (C-P), m3/ha, în care: 182
n - norma de udare; H - adâncimea de udare în raport cu adâncimea rădăcinilor în sol (m); Gv- greutatea volumetrică a stratului de udare (t/m3); C - capacitatea de câmp pentru apă (%); P - provizia (rezerva) momentană de apă a solului (%). În general, norma de udare este de 250-500 m3/ha în funcţie de specie, de perioada când se aplică, de fenofază etc. Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi legumicole, în decursul perioadei de vegetaţie, şi rezultă ca produs dintre norma de udare şi numărul udărilor. Variază între 1000-1500 m3/ha, la speciile cu perioadă scurtă de vegetaţie, şi 4000-5000 m3/ha, la cele cu perioadă lungă de vegetaţie şi pretenţioase faţă de apă (varză, tomate, ardei, vinete, castraveţi etc.). Se determină după formula: M = (E + T) + Rf - Ri - Pv, m3/ha, în care: M - norma de irigare (m3/ha); E + T - consumul de apă prin evaporaţie şi transpiraţie (m3/ha); Rf - rezerva de apă din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie (m3/ha); Ri - rezerva de apă din sol la începutul perioadei de vegetaţie (m3/ha); Pv - precipitaţii din perioada de vegetaţie (m3/ha). Se consideră că precipitaţiile sunt utile când au valori mai mari de 10 l/m2. Este diferită în funcţie de specie şi zona de favorabilitate (tabelul 7.14, 7.15).
183
Tabelul 7.14
Zona I
mediu secetos
II
mediu secetos
Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră (Cenuşe Maria, 2001) Norma de irigaţie Climat Cultura m3/ha IV V VI VII Tomate 3200 1x400 2x400 2x500 4500 2x500 2x500 3x500 Ardei 3700 2x300 3x400 3x400 gras 6600 2x400 4x500 4x500 Ceapă 1500 1x300 1x400 1x400 1x400 2900 1x400 2x500 2x500 1x500 Tomate 2300 1x300 2x400 2x400 3000 2x300 2x400 2x400 Ardei 3300 2x300 2x400 3x400 gras 4900 3x300 3x400 3x400 Ceapă 900 1x300 1x300 1x300 1200 2x300 1x300 1x300
Lunile VIII 2x500 2x500 1x400 1x500 1x400 2x400 1x400 2x400 -
IX 1x300 2x400 1x300 2x400 -
184
Zona I
Tomate Ardei gras Ceapă
II
Tomate Ardei gras Ceapă
Tabelul 7.15 Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră (Buzescu D., 1989) Norma de irigaţie Lunile Cultura 3 m /ha IV V VI VII VIII IX 3200 1x400 2x400 2x500 2x500 4500 2x500 2x500 3x500 2x500 3700 2x300 3x400 3x400 1x400 1x300 6600 2x400 4x500 4x500 1x500 2x400 1500 1x300 1x400 1x400 1x400 2900 1x400 2x500 2x500 1x500 2300 1x300 2x400 2x400 1x400 3000 2x300 2x400 2x400 2x400 3300 2x300 2x400 3x400 1x400 1x300 4900 3x300 3x400 3x400 2x400 2x400 900 1x300 1x300 1x300 1200 2x300 1x300 1x300 -
Numărul udărilor este dat de raportul dintre norma de irigare şi norma de udare şi depinde de frecvenţa precipitaţiilor care cad în zona respectivă, în timpul perioadei de vegetaţie a culturilor, şi rata evapotranspiraţiei. De asemenea, numărul udărilor depinde de durata perioadei de vegetaţie a culturilor. Astfel, la salată şi spanac se aplică 2-3 udări, iar la tomate, ardei, vinete, varză, conopidă, castraveţi etc., se pot aplica 8-10 udări, în funcţie de natura solului. Intervalul dintre udări reprezintă perioada dintre 2 udări succesive. Depinde de pricipitaţii. Astfel, la o ploaie de 10 l/m2, udarea poate fi amânată cu 2-3 zile, iar în cazul în care cantitatea de apă din precipitaţii depăşeşte 20 l/m2, udarea nu mai este necesară. Intervalul dintre udări este influenţat şi de temperatură, de frecvenţa şi intensitatea vântului, de adâncimea pânzei freatice etc. Se calculează după formula: T = m (E + T) - P, zile; în care: T- intervalul dintre udări (zile); m - norma de udare, (m3/ha); (E + T) - consumul maxim de apă prin evaporaţie şi transpitaţie (m3/ha); P - precipitaţiile din perioada luată în calcul (m3/ha/zi). Administrarea apei pe suprafeţe mari şi la un număr mare de specii presupune întocmirea unui grafic al udărilor, prin care să se urmărească distribuirea raţională a apei, calcularea necesarului de apă pentru fiecare cultură, pe întreaga perioadă de vegetaţie sau la o udare. 7.5.3. Metode de irigare Există două grupe de metode de irigare: o gravitaţional (pe brazde - tradiţională şi ameliorată); o cu apă sub presiune (aspersia, microaspersia şi prin picurare). Irigarea pe brazdă Irigarea pe brazde tradiţională - este una dintre cele mai vechi metode utilizate de irigare, prin care apa este adusă la marginea parcelei prin canale de pământ. Dintre avantajele metodei amintim: este uşor de aplicat pe terenul orizontal, asigură distribuţia apei în special în lungul 185
rândului de plante, nu afectează semnificativ structura solului, nu udă frunzele şi nu ridică excesiv umiditatea aerului, nu implică nici un fel de investiţie şi nici personal de deservire cu grad ridicat de calificare. Dintre dezavantaje se pot aminti: necesită nivelarea foarte bună a terenului, ceea ce implică o anumită cheltuială, necesită forţă de muncă manuală destul de multă pentru întreţinerea şi deservirea sistemului de irigare (canale şi brazde), nu se poate automatiza, pierderea prin infiltrare este mare la capătul brazdei, nu asigură o bună omogenitate a udării pe toată suprafaţa, constituie un mijloc de transport şi diseminare a buruienilor şi agenţilor patogeni. Irigarea pe brazde îmbunătăţită - constă în folosirea pentru aducerea apei la parcelă a canalelor consolidate cu dale sau tuburi din diferite materiale. Din canale sau tuburi, apa este preluată cu ajutorul unor sifoane (elemente tubulare cu diametrul de 2,5-3 cm) şi distribuită în reţeaua de brazde. Prin conectarea unui număr diferit de sifoane, se poate asigura un control mai bun al debitului de apă care se distribuie la unitatea de suprafaţă. Se mai foloseşte şi procedeul Bas-Rhône, care constă în utilizarea unor brazde compartimentate, cu lungimea de câţiva metri, apa fiind adusă prin intermediul unor rampe prevăzute cu distribuitoare (duze cu diametrul de 1,2-2,1 mm), pentru fiecare compartiment al brazdei. Prin reglarea presiunii apei în rampa de distribuţie, se asigură debite între 30 şi 100 litri pe oră. Acest sistem permite şi distribuirea automatizată, prin conectarea reţelei de distribuţie la un calculator. Faţă de sistemul clasic de irigare pe brazde, acest sistem se aseamănă cu irigarea semilocalizată şi are o serie de avantaje: economie de apă şi distribuţia uniformă pe toată suprafaţa, se reduce degradarea solului şi eroziunea, se elimină riscul contaminării plantelor, există posibilitatea automatizării etc. Irigarea prin aspersiune Constă în distribuirea simultană, la nivelul parcelei, a apei prin instalaţii fixe şi/sau mobile, asigurând un debit mai mare sau mai mic, în funcţie de tipul aspersoarelor folosite. În practică, se folosesc mai multe variante prin care apa este distribuită: o cu aripi de ploaie mobile, care se mută periodic după ce se administrează cantitatea de apă dorită, în funcţie de cultură; o cu sistem de tuburi cu instalaţii fixe, folosind o reţea de conducte îngropate, care asigură aducerea apei la nivelul parcelei, şi rampe supraterane, care se montează primăvara şi rămân fixe pe toată perioada campaniei de irigare. Distanţa dintre rampele supraterane este în funcţie de presiunea apei din conducte şi de tipul aspersoarelor folosite, pentru a se asigura o distribuţie uniformă a apei în picături de o anumită fineţe, în funcţie de specie. Distanţele minime dintre aspersoare sunt de 6 x 6 m şi pot ajunge la 12 x 18 m, la un hectar fiind necesare 277, respectiv 46 aspersoare. Acest sistem este din ce în ce mai mult folosit în Europa de vest, deoarece asigură o foarte bună uniformitate a udării (fig. 7.7.), o distribuţie fină a apei cu implicaţii minime asupra solului, reduce consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă şi asigură posibilitatea de automatizare a irigării. Avantaje Dezavantaje • creşterea umidităţii relative • consumul mai ridicat de forţă de muncă şi energie comparativ cu irigarea pe brazde • creşterea riscului atacului bolilor şi dăunătorilor datorită udării frunzelor • nu necesită amenajarea terenului (nisipuri) • necesită instalaţii şi agregate speciale • odată cu apa se pot aplica şi • poate provoca tasarea solului, dacă picăturile de îngrăşămintele chimice apă sunt prea mari • procesul de levigare a elementelor • aplicarea udărilor se face numai pe vreme fără minerale în profunzime este lent, vânt, pentru asigurarea uniformităţii udării comparativ cu irigarea pe brazde • creşterea numărului de tratamente fitosanitare, deoarece apa administrată prin aspersiune spală frunzele etc. 186
Fig. 7.7 Instalaţia de irigare prin aspersiune, fixă: a – conductă principală, c – conductă secundară, v – vană, 1 – aripă de ploaie
Microaspersia este metoda de distribuire a apei cu ajutorul unor aspersoare cu arie mică de acţiune sau cu duze. Are mare aplicabilitate la culturile protejate şi mai puţin în câmp unde, datorită vântului, uniformitatea udării nu este întotdeauna foarte bună. Presiunea de lucru a instalaţiei este mică, 1-2 atmosfere, iar aspersoarele sau duzele sunt fixate fie pe o reţea rigidă de conducte de plastic (în special în sere şi solarii), fie pe rampe suspendate deasupra solului. Datorită diametrului mic al duzelor şi microaspersoarelor, apa de udat nu trebuie să conţină impurităţi mecanice (pământ, nisip) sau microorganisme (alge, bacterii) care pot colmata sistemul şi afectează calitatea udării. Avantaje Dezavantaje o asigură o bună răsărire a speciilor legumicole cu o necesită filtrarea apei, chiar dacă este mai seminţe mici; redusă decât la picurare; o consumul de apă este mai redus; o creşterea umidităţii aerului, ceea ce duce o reduce consumul de forţă de muncă; la apariţia bolilor; o asigurarea unui drenaj optim al apei şi se evită o efectul tratamentelor fitosanitare scade spălarea sărurilor în profunzimea solului; după fiecare irigat, ceea ce duce la o uniformitatea udării în proporţie de 90% asigură creşterea numărului acestora; culturilor un grad ridicat de uniformitate; o solul se tasează etc. o permite irigarea în timpul zilei, deoarece microaspersorul este foarte aproape de sol; o posibilitatea schimbării duzelor, a microaspersoarelor, pentru creşterea sau reducerea suprafeţei de udare; o controlul mult mai uşor al microaspersoarelor, faţă de picurătoarele de la udarea prin picurare.
187
Irigarea prin picurare Este un sistem originar din Israel, din ce în ce mai extins în lume, datorită în primul rând economisirii apei. Distribuţia apei se face localizat, la fiecare plantă, prin intermediul unor picurători sau microtuburi numite capilare, prin care apa ajunge la nivelul rădăcinii plantelor şi nu pe intervalul dintre rânduri. Pentru a asigura o distribuţie uniformă a apei în lungul rândului, se folosesc picurători cu diametrul crescător odată cu depărtarea de sursa de apă. Sub punctul de picurare, apa circulă pe verticală, gravitaţional, şi pe orizontală, datorită forţei de sucţiune, formând o zonă umedă de sol, relativ sferică (fig. 7.8.).
Fig. 7.8 Udarea prin picurare: stânga – prea mult, mijloc – normal, dreapta - insuficient La irigarea localizată prin picurare, se reduce cantitatea de apă la unitatea de suprafaţă. Astfel, cercetările efectuate de Florina Creangă (1998) cu irigarea localizată, folosind furtune flexibile din polietilenă şi picurătoare încorporate, s-a reuşit o reducere a cantităţii de apă cu 2535%, a forţei de muncă la irigat cu 80%, faţă de irigarea pe brazde. Sporul de producţie a fost de 18% şi s-au obţinut fructe de calitate. Eficacitatea udării este dependentă de însuşirile solului: o textura - influenţează forma bulbului, în sensul că un sol cu textură fină se va umecta mai mult lateral, iar un sol cu textură mai grosieră se va umecta mai mult pe verticală; o structura - solul bine structurat asigură o bună distribuţie a apei; o starea solului - un sol umed se va umecta mai bine şi mai uniform etc. Udarea localizată prin picurare are o serie de aspecte pozitive, atât faţă de plantă cât şi faţă de sol. Faţă de plantă: nu umectează frunzele, evitând astfel infecţia cu agenţii patogeni şi spălarea produselor fitosanitare, nu răceşte brusc organele aeriene ale plantei, acestea fiind independente de momentul udării. Florile nu sunt umezite şi legarea nu este afectată, fructele sunt mai puţin sensibile la Botrytis, sistemul radicular al plantelor nu este răcit brusc, apa ajunge în mod lent şi constant, pe măsura consumului, fără a stresa plantele. Solul poate fi menţinut la un nivel optim de umiditate, în funcţie de cerinţele speciei legumicole. Faţă de sol: printr-o irigare bine condusă, solul nu ajunge la nivelul de saturaţie cu apă, evitând astfel degradarea structurii, levigarea elementelor fertilizante pe profil şi se păstrează o bună aeraţie a solului. Absenţa unor căderi bruşte de apă reduce tasarea solului, împroşcarea plantei şi a fructelor cu pământ, evită contaminarea cu bacterii şi ciuperci etc. Spre deosebire de alte sisteme de irigare, picurarea evită la maximum pierderea apei prin evaporare, se utilizează presiune joasă în sistem, se poate automatiza foarte uşor, iar costul este mai mic decât al sistemelor fixe de udare prin aspersie (Cojocaru, 1996, tabelul 7.16).
188
Tabelul 7.16 Cheltuieli efectuate la irigarea clasică şi prin picurare Elementul economic Sistemul clasic Irigarea prin picurare Energie electrică, kw/lei 400/2 100/0,5 Îngrăşăminte chimice, lei/kg 150/7,5 75/3,7 Praşile manuale, număr/lei 6/9 2/3 Tratamente fitosanitare, 8/16 4/8 număr/lei Total cheltuieli 34,5 15,2 Total venituri 500 700 Sistemul de udare este independent de alte verigi tehnologice care se aplică în cultură, sistemul fiind compatibil şi cu folosirea mulciului de folie de plastic, când reţeaua de distribuţie a apei este amplasată sub folie. o Dintre limitele şi inconvenientele care pot fi imputate acestui sistem de irigare se pot aminti:
o
o o
însuşirile necorespunzătoare ale solului (sol prea argilos sau prea nisipos, unde bulbul de sol umed nu este corespunzător unei bune aprovizionări a plantei); nu se poate face irigarea de aprovizionare în primăverile secetoase; pentru aceasta se face o udare prin aspersie şi apoi se trece la udarea localizată; nu se poate folosi ca mijloc de protecţie împotriva temperaturilor scăzute din primăvară (irigare anti brumă); calitatea apei de udat.
Apa de irigare, pentru acest mod de distribuţie, trebuie să se încadreze în anumiţi parametri, pentru a evita colmatarea şi disfuncţionarea sistemului. Dintre problemele care apar în funcţionarea sistemului de udare prin picurare, cea mai importantă este colmatarea, datorată unor cauze fizice, chimice sau biologice. Colmatarea fizică este cauzată de particulele grosiere care se găsesc în suspensie în apă sau de depunerile lente de argilă şi nisip în reţeaua de distribuţie. De asemenea, blocarea conductelor se poate face de unele insecte care se împupează, atât în timpul exploatării sistemului, cât mai ales în afara campaniei de udare. Colmatarea chimică constă în precipitarea unor săruri pe diverse segmente ale circuitului, dar mai ales la îmbinări. Riscul este mai mare dacă pH-ul apei este bazic sau conţinutul în săruri este peste 2000 ppm. Un pH în jur de 6 şi conţinutul în săruri sub 500 ppm asigură o exploatare eficientă a sistemului. Colmatarea cu calciu şi fier este cea mai frecventă. Dacă conţinutul în fier este mai mare de 1,5 ppm, riscul de colmatare este mare, iar dacă trece de 3 ppm, nu este economică proiectarea sistemului de udare prin picurare. Colmatarea biologică este datorată prezenţei microorganismelor în apă (bacterii, ciuperci, alge). Acestea au o capacitate foarte mare de înmulţire, chiar după trecerea prin instalaţia de filtrare. La un conţinut de peste 50000 bacterii la 1 ml apă, riscul este foarte mare. Evitarea problemelor de colmatare, sau cel puţin reducerea lor, se poate realiza prin filtrarea apei la intrarea în sistem. Se pot folosi mai multe filtre dispuse în ordine, dar cea mai eficientă staţie de filtrare este alcătuită din: filtru centrifugal pentru impurităţile mari (peste 1,1 mm), filtrul cu nisip, cu o grosime de circa 60 cm, prevăzut cu posibilitatea de autocurăţare prin inversarea circuitului apei, şi un filtru fin cu element filtrant textil, fixat într-o carcasă de plastic sau inox, tip sită (pentru reţinerea particulelor de 100-120 µm). Pentru decolmatarea sistemului de depunerile calcaroase, se fac tratamente cu acid nitric 189
(36° B), în concentraţie de 2-3 ppm, de câteva ori pe sezonul de vegetaţie. Deferizarea constă în precipitarea fierului prin intermediul unui oxidant şi eliminarea precipitatului prin filtrare. Deoarece este un sistem destul de costisitor, oxidarea fierului se poate face şi natural, în aer liber, prin recircularea apei. Alegerea unuia sau altuia dintre sistemele de irigare depinde de următoarele aspecte: economice - capacitatea de investiţie şi timpul de amortizare; resursele umane - calificarea şi retribuţia personalului necesar; tehnice - sursa de apă (sursa de apă, presiunea disponibilă, calitatea şi preţul apei), solul (însuşiri, higrometrice, profil pedologic), climat (temperatura în lunile calde şi consumul maxim de apă, vânturile dominante pentru aspersie şi microaspersie), cultura etc. În ceea ce priveşte eficienţa valorificării apei, se poate ţine seama de faptul că pentru aceleaşi nevoi ale plantelor, comparativ cu udarea pe brazde (luată ca reper 100%), udarea prin irigare foloseşte 70% apă, iar irigarea prin picurare numai 40%. Principalele caracteristice ale sistemelor de irigare şi eficienţa valorificării apei sunt prezentate în tabelele 7.17, 7.18. Tabelul 7.17. Caracteristicile principalelor sisteme de irigare Organizarea lucrului şi forţa de Sistemul muncă necesară Observaţii Aspersia - accesul nu este posibil 24 ore - spălarea produselor - determinarea pierderilor de apă după udare; fitosanitare, risc de prin metoda bilanţului; - personal mediu calificat, 2 contaminare cu boli, trebuie - debitul de distribuţie mic, ore/ha şi schimb evitate orele foarte calde, corelat cu însuşirile solului; sensibilitate la vânt - risc de eroziune, şiroire, bătătorire Microaspersia cu aspersoare - necesită apă filtrată, greu de - aceleaşi probleme - bilanţ hidric şi tensiometric; întreţinut; fitosanitare; - necesită perioade lungi de udare - timp de udare mare - sensibilitate la vânt şi este greu de respectat dozajul care poate da neuniformitate la apei; udare - efectul asupra solului redus Microaspersia cu duze - personal calificat; - uşor adaptabilă la - se utilizează preponderent în - 2-4 ore/ha/săpt.; solurile mijlocii; spaţii protejate; -verificarea periodică a - apă filtrată; - control tensiometric; sistemului; - necesită o poziţionare - greu de stabilit dozajul, saturaţie -parcela rămâne practicabilă. orizontală a rampei şi a rapidă la suprafaţa solului
duzelor. Picurarea - asigură o foarte bună udare; - apă de calitate; - control cu tensiometru; - verificarea calităţii apei şi - însuşirile solului sunt - folosire eficientă a apei, reduce debitul picurătoarelor; foarte importante, nu se la minimum evaporarea; - independenţă între udare şi alte practică pe sol argilos sau - necesită controlul picurătoa- lucrări. nisipos; relor pentru asigurarea unifor- filtrarea apei mităţii.
Irigarea pe brazde - cea mai costisitoare ca forţă de - probleme fitoanitare - control prin bilanţ hidric; muncă; prin favorizarea răspândirii - consum mare de apă; - nu se poate auto-matiza; bolilor şi buruie-nilor; - control cu tensiometru sau cu - parcele neprac-ticabile 24-36 - cere sol orizontal şi tija pentru controlul udării. ore. nivelat.
190
Tabelul 7.18.
Cultura Tomate solar Tomate câmp Ardei gogoşar Bame
Eficienţa valorificării apei la irigarea prin picurare, brazde şi aspersie, la unele legume pentru zona Bucureşti, în kg/m3 (după O. Drăgănescu, 1996) Metode de irigare Brazde Aspersie Picurare 18 23 8 10 4 5 0,88 1,46
Grumeza N. şi Drăgănescu O. (1985), folosind irigarea localizată prin picurare, au determinat consumul de apă la castraveţii de seră, tomate, pepeni, ardei, caracteristic acestei metode de udare, în legătură atât cu proiectarea amenajărilor, cât şi cu prognoza aplicării udărilor (tabelul 7.19). Tabelul 7.19 3 Consumul de apă mediu zilnic lunar la principalele culturi legumicole (m /ha/zi), irigate prin picurare, după Drăgănescu O., 1985 Cultura Felul Luna din perioada de vegetaţie culturii V VI VII VIII IX X Tomate de vară (1.V. 25 35 50 20 10.VIII) Ardei pentru gogoşar sămânţă 6-10 15-20 25-35 40-54 40-53 8-10 (15.V. 5.X.) Ceapă de apă (25.V. 10 10 43 67 23 30.IX.) Test de autoevaluare nr.3 a) Care sunt tipurile de irigare?
b) Care sunt elementele regimului de irigare a culturilor legumicole?
c) Cum se clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de absorbţie? d) Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării pe brazde?
e) Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării prin aspersiune
f) Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării prin picurare?
191
7.6. Fertilizarea culturilor legumicole Culturile legumicole se înfiinţează pe terenuri cu fertilitate naturală ridicată, dar, datorită gradului ridicat de intensivitate a acestui sector de activitate, se impune suplimentarea hranei prin aplicarea îngrăşămintelor. Calitatea recoltei este influenţată de elementele fertilizante, echilibrul dintre acestea şi factorii de vegetaţie. Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau minerală, simple sau complexe, solide sau lichide, aplicate în sol sau pe partea aerienă a plantelor, în scopul creşterii gradului de fertilitate al solului, îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, creşterea producţiei şi a calităţii acesteia etc. În legumicultură, se folosesc 2 tipuri de îngrăşăminte: o îngrăşăminte organice (de origine vegetală, animală şi combinate); o îngrăşăminte chimice (cu macro şi microelemente). Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi aerul, sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor, îmbunătăţesc structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt ceva mai ieftine comparativ cu cele chimice etc. Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba, gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi. Gunoiul de grajd este cel mai utilizat îngrăşământ organic pe toate tipurile de sol şi provine din aşternutul animalelor, în amestec cu urină şi materiale fecale. Se descompune lent, eliberând elementele nutritive necesare plantelor, motiv pentru care se aplică la fertilizarea de bază. Cantitatea de gunoi de grajd depinde de tipul de sol, de locul culturii (câmp, spaţii protejate), de gradul de fertilitate al solului, de specie, de producţia planificată etc. Pe măsura acumulării, gunoiul de grajd se aşează în platforme cu lăţimea de 1,5-2 m, înălţimea de 1,5-1,8 m şi lungimea variabilă, în funcţie de cantitatea de material pusă la fermentat. Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la care provine. Cel mai bun gunoi este cel de păsări, care conţine 50% substanţă uscată, 0,6-3% azot, 1-1,8% fosfor, 0,8-1% potasiu şi 2,25% calciu, apoi cel de ovine, care conţine 35-40% substanţă uscată şi 0,7-1,6% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,7-0,9% potasiu, 0,6-1% calciu şi cel de cabaline, cu 30-35% substanţă uscată şi 0,5-0,7% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,5-0,7% potasiu şi 0,6-1% calciu. Gunoiul de bovine are un conţinut uşor mai scăzut în elemente nutritive decât cel de cabaline, în plus conţine magneziu 0,10,2% (L. Stoian şi colab., 1998). Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind obţinută în 2-3 ani. Se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în elemente nutritive (0,7-2% azot, 0,3-1,2% fosfor, 0,8-0,9% potasiu, 0,35% calciu, D.Davidescu, 1992). Se foloseşte în principal la pregătirea amestecurilor destinate producerii răsadurilor, cărora le imprimă capacitate de reţinere a apei şi un anumit grad de afânare şi permeabilitate. Se mai foloseşte şi la fertilizarea locală, odată cu semănatul sau plantatul, în cantităţi de circa 10-15 t/ha. Composturile sunt materiale organice obţinute din fermentarea resturilor menajere, a resturilor vegetale, în special de la plantele bogate în elemente nutritive (leguminoase), sau substraturile epuizate din cultura ciupercilor, de tescovină, coarde de viţă de vie, de paie etc. materiile prime să fie foarte bine descompuse şi substanţele nutritive să treacă în forme uşor asimilabile; Indiferent de să prezinte raportul C/N între 12 şi 15 (Davidescu 1992); materialele din care să nu conţină metale grele sau bor în exces (atenţie la provin, composturile compostul provenit din resturi menajere); trebuie să să prezinte culoare închisă; îndeplinească unele să provină din resturi vegetale sănătoase; acolo unde s-au condiţii şi anume: semnalat atacuri de boli sau dăunători, resturile vegetale se ard pentru a limita răspândirea acestora etc.; să nu fie infectate cu agenţi patogeni sau dăunători. 192
Turba reprezintă un material organic obţinut pe cale naturală, în urma descompunerii resturilor de vegetaţie ierboasă sau lemnoasă din zone umede. Turba are un pH cuprins între 3,8-5,0 şi un conţinut în elemente nutritive scăzut (0,8-1,3% azot, 0,06-1,15% fosfor, 0,02-0,1% potasiu). Este nelipsită la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor, dar se foloseşte şi ca îngrăşământ la fertilizarea de bază a culturilor legumicole şi floricole, după o perioadă de compostare. Gunoiul de păsări este cel mai bogat în substanţe minerale, fiind folosit cu rezultate foarte bune în culturile legumicole. Se administrează la fertilizarea de bază, la plantare, în cursul perioadei de vegetaţie, uscat sau diluat cu apă. De asemenea, este un component de bază la pregătirea compostului sintetic pentru cultura ciupercilor în sistem intensiv (industrial). Mustul de gunoi de grajd reprezintă un îngrăşământ foarte bun pentru culturile legumicole, aplicat în timpul perioadei de vegetaţie, diluat cu 2-3 părţi de apă. Se colectează în bazine special amenajate în incinta grajdurilor de animale sau de la platformele de fermentare a gunoiului. Conţine 0,2-0,4% azot, 0,03% fosfor, 0,4-0,6% potasiu. Se aplică cu maşini speciale şi pe vreme mai rece, pentru a reduce pierderile de azot. Aplicarea unei fertilizări organice cu 50 t/ha asigură în sol 30-40 kg azot, 20-25 kg fosfor şi 70-100 kg potasiu (Lăcătuş, 2000). Îngrăşămintele verzi se recomandă în general pe solurile uşoare, cu capacitate mică de reţinere a apei şi fertilitate scăzută. Îngrăşămintele verzi sunt culturi de plante leguminoase (lupin, măzăriche, trifoi, bob) care, la un anumit stadiu, se toacă, se lasă pe teren 3-4 săptămâni, se încorporează superficial, prin discuire la 10-12 cm (Stoian, 2005). Avantajele aplicării îngrăşămintelor verzi sunt următoarele: îmbogăţirea solului în elemente nutritive, în special în azot asimilabil, evitarea sau împiedicarea eroziunii solului, încetinirea procesului de levigare a elementelor nutritive, intensificarea activităţii microorganismelor, reducerea gradului de îmburuienare, ameliorarea unor însuşiri fizice ale solului etc. În medie, îngrăşămintele verzi conţin: 15-30% substanţă uscată, 0,5-0,6% azot, 0,1-0,2% fosfor, 0,2-0,6% potasiu, 0,4-0,6% calciu etc. Alte îngrăşăminte organice cu aplicare mai restrânsă sunt: deşeurile de lână, făina de peşte, făina de oase şi coarne, sângele uscat etc., a căror compoziţie este redată în tabelul 7.20. Tabelul 7.20 Conţinutul în elemente minerale a unor îngrăşăminte organice (Odet şi colab., 1980) Îngrăşământul Conţinut, din materia proaspătă (5%) Doza kg/ha N P2O5 K2O CaO MgO Deşeuri de lână 3-9 0,5 2 0,5 400-1500 Făină de peşte 4-10 7 8,5 0,5 300-1000 Guano de Peru 16 10 2 200-400 Făină de coarne 12-15 1 2,5 200-600 Făină de oase 2-4 16-20 33 0,5 300-500 Sânge uscat 10-13 2 1 0,5 200-500 În culturile ecologice, fertilizarea organică se efectuează cu gunoi de grajd, composturi din resturi vegetale şi îngrăşăminte verzi. Se apreciază că azotul fixat de leguminoasele anuale şi perene se eliberează lent, pe măsura mineralizării materiei organice, rezultate din corpul microorganismelor fixatoare de azot. De asemenea, prin folosirea gunoiului de grajd ca amendament organic, se asigură necesarul de fosfor la nivel satisfăcător şi cel cu potasiu la nivel bun (Stoian, 2005). Îngrăşămintele chimice cu macroelemente sunt substanţe anorganice care se folosesc pe lângă îngrăşămintele organice pentru sporirea fertilităţii solurilor. Nu pot înlocui îngrăşămintele organice. Îngrăşămintele chimice pot fi simple (cu un singur element), complexe, cu 2-3 elemente, şi se aplică în doze diferite (tabelul 7.21.) 193
Tabelul 7.21 Îngrăşăminte chimice utilizate în legumicultură (D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992) Denumirea Doza, kg/ha Conţinutul în s.u.(%) îngrăşământului N P2O5 K2O câmp solarii sere Îngrăşăminte simple cu azot Azotat de amoniu 33-35 300-600 350-500 400-1000 Azotat de sodiu 16 200-400 250-500 Sulfat de amoniu 21 100-150 100-150 200-500 Uree 46,6 100-150 100-150 100-200 Îngrăşăminte simple cu fosfor Superfosfat 16300-500 300-500 800-1000 simplu 22 Superfosfat 38350-500 150-175 350-450 concentrat 50 Făina de fosforită 20500-750 34 Îngrăşăminte simple cu potasiu Clorura de potasiu 58-62 100-150 Sare potasică 38-44 200-250 Sulfat de potasiu 20-40 200-250 250-300 250-400 Îngrăşăminte complexe binare Complex I 21 54 200-300 150-200 250-300 Complex II 16 48 350-400 200-300 300-500 Fosfat de uree 17 44 200-300 150-300 200-400 L-110 10 10 L-120 10 8,7 L-210 20 4,3 L-310 30 10 Îngrăşăminte complexe ternare Complex III 13 27 Cristalin I 10 5 Cristalin II 16 10 Complex III cu 9,9 28,3 KCl Complex III 2-1- 20,7 11,5 1Complex III 1-1-1 16,6 17 L-121 10 9
-
200-1600 600-1200 600-1000 500-1000
800-1600 600-1200 600-1000 500-1000
-
13 20 18 27,6
300-500 100-250
300-500 150-300
350-500 300-400 400-450 200-400
12,3
150-300
250-350
250-400
16,5 8
200-300 500-1200
150-300 500-1000
200-400 -
Îngrăşămintele chimice cu microelemente prezintă o importanţă mare, deoarece lipsa microelementelor produce tulburări ale metabolismului plantelor. Principalele îngrăşăminte cu microelemente sunt prezentate în tabelul 7.22.
194
Tabelul 7.22 Microelementul Fe
B
Cu
Mn
Zn
Îngrăşăminte chimice cu microelemente Îngrăşământul Conţinut s.a.% Doza kg/ha Sulfat feros 20,1 0,04FeSO4·7H2O 0,08%+1,5 var nestins Acid boric 17,5 0,01% H3BO2 Borax 11,3 0,1% Sulfat de cupru 25,9 0,1% Cenuşă de 0,3-1,5 400-500 pirită Sulfat de Mn 24,6 40-50 Zgura de 9,15 300-400 feromanganat Sulfat de zinc 22,8 0,2%
Cultura Majoritatea culturilor Sfeclă, varză, tomate Majoritatea culturilor Idem Idem Idem
7.6.1. Calcularea dozei de îngrăşăminte Cantitatea de îngrăşăminte administrată la unitatea de suprafaţă este determinată de mai mulţi factori şi stabilită în urma analizelor de sol, după o formulă matematică. o producţia planificată; o conţinutul solului în elemente nutritive; o coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor; Factorii care o consumul specific de îngrăşăminte; contribuie la o însuşirile fizico-chimice ale solului; calcularea dozei de o tehnologia aplicată; îngrăşăminte sunt: o indicele de azot, pentru îngrăşămintele ce conţin acest element etc.
O formulă foarte simplă pentru calcularea dozei de îngrăşăminte este următoarea: a x b Doza (kg/ha.s.a.) = ------------- x 100; în care: c a - consumul specific de îngrăşăminte, kg s.a./t produs; b - producţia planificată, t/ha; c - coeficientul mediu de utilizare a îngrăşămintelor. Se pot aplica şi doze orientative de îngrăşăminte, ţinând seama de indicele de azot (HV). După indicele de azot, solurile se impart în : - soluri sărace, cu HV < 2%; - soluri mijlocii, cu HV 2-4%; - soluri bogate, cu HV > 4% (Stoian şi colab., 1998). Dozele orientative de gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu azot aplicate culturilor legumicole, după indicele de azot, sunt prezentate în tabelul 7.23.
195
Tabelul 7.23 Doze orientative de gunoi de grajd aplicate la culturile legumicole (Dumitrescu şi colab., 1998, t/ha) Cultura Soluri aluvionale şi brun roşcate H x V 2-4% H x V 〈 2% H x V 〉 4% Tomate timpurii 40-50 35-40 2+-25 Tomate vară-toamnă Ardei, vinete 50-60 30-40 25-30 Vărzoase 40-50 30-40 20-30 Castraveţi, pepeni, 30-40 20-30 10-20 dovlecei
7.6.2. Metode de fertilizare a culturilor legumicole În culturile legumicole, îngrăşămintele se aplică după 3 metode: o fertilizarea de bază; o fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii (de pornire sau starter); o fertilizarea fazială (din cursul perioadei de vegetaţie). Fertilizarea de bază se execută toamna la pregătirea terenului, cu îngrăşăminte organice semidescompuse (gunoi de grajd), în cantităţi diferite în funcţie de sol, cultură, grad de fertilitate etc., şi îngrăşăminte chimice greu solubile, cu fosfor şi potasiu. Acestea din urmă se aplică în cantitate de 2/3 din cea totală. Se încorporează în sol odată cu arătura adâncă. Primăvara se aplică restul de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu, precum şi îngrăşămintele cu azot, urmate de încorporarea în sol odată cu lucrările de mărunţire a solului. Fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii are scopul de a asigura elementele nutritive uşor asimilabile în jurul plantelor, încă de la început şi pe o perioadă de circa o lună de zile. Se execută cu îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţă), câte 200-300 g/cuib la tomate, ardei, vinete şi peste 500 g la cuib la castraveţi. Se poate aplica şi în benzi de-a lungul rândurilor. La înfiinţarea culturilor, se aplică şi îngrăşăminte chimice, care se administrează fie la cuib, fie în benzi de 30-40 cm lăţime, şi se încorporează la o adâncime de 10-15 cm, în cantitate de 10-30 g/metru liniar de bandă. Se recomandă la ceapa ceaclama, tomate, ardei, vinete (cultivate prin răsad). Administrarea îngrăşămintelor se poate face mecanizat la culturile care se seamănă mecanizat, cu ajutorul echipamentului de fertilizare montat pe semănătoare sau manual. Când fertilizarea se face la cuib, îngrăşămintele organice şi chimice se amestecă cu pământ, pentru ca, prin descompunere, să nu se realizeze o concentraţie mare care să dăuneze plantelor. Prin aplicarea fertilizărilor (organice şi minerale), se asigură o aprovizionare echilibrată a plantelor cu elementele necesare pentru creştere şi fructificare, iar în fructe se acumulează mai multă substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, substanţe pectice, proteine, pigmenţi clorofilieni, globuline, carotenoizi etc. Pe nisipuri, s-a constatat că aplicarea îngrăşămintelor organice contribuie la o mai bună folosire a îngrăşămintelor chimice, reacţia speciilor fiind diferită în funcţie de selectivitatea sistemului radicular şi de consumul specific (Toma V., Alexandrescu V., 1994). Hălmăgian L. şi Crişan S., 2007, afirmă că, prin utilizarea comparativă a azotatului de amoniu şi a biopreparatului Biotrofin, în vederea sporirii cantităţii de azot atmosferic fixat, la o cultură de mazăre, rezultatele sunt mult influenţate de condiţiile climatice în care se face fertilizarea şi mai puţin de produsul folosit. La cultura de tomate, în vase de cultură cu volumul de 8-12 l, consumul de apă şi elemente nutritive este mai mic decât la cultura pe sol (Apahidean Al.S. şi col., 2008). Fertilizarea fazială se execută cu scopul completării necesarului de hrană pe perioada de vegetaţie a culturilor. Fetilizarea fazială poate fi: o radiculară; 196
o extraradiculară (foliară). Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice pe sol şi încorporarea acestora prin lucrări superficiale. Se pot folosi îngrăşăminte chimice granulate, care se distribuie prin împrăştiere de-a lungul rândului de plante, având grijă să nu atingă tulpina şi ţinând cont de dispunerea rădăcinilor. Se aplică şi mecanizat, odată cu prăşitul, pe cultivator putând fi montat echipamentul de fertilizare. Terenul trebuie să fie reavăn. Cu rezultate foarte bune se folosesc soluţiile de îngrăşăminte organice (mustul de gunoi de grajd) sau de îngrăşăminte chimice, aplicate pe rigole sau prin aspersiune (în ultimul caz fiind absolut obligatoriu spălarea plantelor). Numărul fertilizărilor este de 3-4, la speciile cu perioadă lungă de vegetaţie, şi o fertilizare la cele cu perioadă scurtă (verdeţuri). Fertilizarea extraradiculară (foliară) se aplică pe frunze şi se bazează pe capacitatea acestora de a absorbi elementele nutritive din soluţia de îngrăşăminte. Se folosesc îngrăşăminte de tip foliar, din care se prepară soluţii, a căror concentraţie nu trebuie să depăşească 1-1,5%, altfel devin fitotoxice. Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor, este important ca plantele să fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente. Fertilizarea fazială prezintă următoarele avantaje: o consum redus de îngrăşăminte; o previne apariţia carenţelor în elemente nutritive; o se poate aplica odată cu tratamentele fitosanitare; o au o eficienţă sporită. Factorii care influenţează absorbţia îngrăşămintelor foliare: • specia: plantele dicotiledonate au o capacitate mai mare de absorbţie decât cele monocotiledonate; • vârsta plantelor: plantele tinere, cu creştere intensă, manifestă o capacitate de absorbţie mai mare, spre deosebire de plantele mature, la care cuticula este mai groasă, ceea ce îngreunează absorbţia; • starea de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive: absorbţia este mai mare la plantele slab aprovizionate decât la cele bine aprovizionate, pe cale radiculară; • tipul de îngrăşământ şi concentraţia acestuia: se folosesc îngrăşăminte de tip foliar, iar concentraţia diferă cu specia şi produsul folosit; la aceeaşi concentraţie, absorbţia este mai bună pe cale radiculară, decât prin frunză, datorită grosimii cuticulei; • temperatura şi lumina: absorbţia elementelor nutritive este corelată direct cu temperatura, până la atingerea temperaturii optime. Temperatura foarte ridicată determină reducerea umidităţii relative, ceea ce influenţează negativ circulaţia elementelor în plantă. Datorită acestui fenomen, trebuie reţinut faptul că absorbţia elementelor din îngrăşămintele foliare este mai bună noaptea, dimineaţa sau seara. Lumina intensă stimulează activitatea metabolică, inclusiv absorbţia elementelor nutritive; • precipitaţiile: dacă după efectuarea fertilizării foliare plouă, efectul se reduce proporţional cu cantitatea de apă cazută, până la anularea efectului acesteia. Există o serie de produse specifice pentru aplicarea foliară, prezentate sub formă solidă sau lichidă, care au în componenţă macro, micro şi oligoelemente (Agroleaf, Nitrophoska, Murtonik, Microfert, Kemira etc.). De asemenea, se utilizează şi produse pe bază de extract de plante, care îmbină efectul fertilizant cu cel de biostimulator, asigurând timpurietate şi producţie ridicată (Bionat, Cropmax, Megafol). Fertilizarea foliară se aplică în toate sistemele de cultură a plantelor legumicole, cu precădere în spaţiile protejate, la interval de 10-15 zile, folosind 600-800 l soluţie/ha. Compoziţia chimică a îngrăşămintelor foliare preparate industrial este diferită, în funcţie de produsul comercial (tabelul 7.24.) Fertilizarea, în special cu îngrăşăminte chimice, poate avea şi efecte nedorite asupra calităţii produselor obţinute. Îngrăşămintele cu azot, în exces, produc poluarea legumelor, cu efecte negative 197
asupra organismului uman. Nitraţii se pot combina cu hemoglobina din sânge, rezultând methemoglobina, care nu mai transportă oxigenul ducând chiar la moarte, în special a copiilor. Iarna, lumina şi temperatura scăzută determină un consum lent al azotului, astfel încât se acumulează nitriţi. Legumele care acumulează o cantitate mai mare de nitriţi sunt rădăcinoasele şi verdeţurile. Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în plantă este diferită, aşa cum reiese din fig. 7.9.
Fig. 7.9 Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în rădăcinile de morcov
198
Tabelul 7.24 Compoziţia chimică a unor îngrăşăminte foliare Conţinut în: Azot g/l Fosfor g/l Potasiu g/l Fier g/l Zinc g/l Mangan g/l Cupru g/l Cobalt g/l Bor g/l Molibden g/l Sulf g/l Magneziu g/l Vanadium g/l Culoarea
Denumiri comerciale F-231 F-011 80 130 130 40 130 0,2-0,4 0,2-0,4 0,4-0,6 0,4-0,6 0,25-0,35 0,25-0,35 0,04-0,06 0,04-0,06 0,0080,008-0,012 0,012 0,1 0,1 0,08-0,12 0,08-0,12 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1 0,15-0,2
F-411 180 35 40 0,2-0,4 0,04-0,06 0,25-0,35 0,04-0,06 0,0080,012 0,1 0,08-0,12 0,1-0,3 0,15-0,2
F-141 35 200 40 0,2-0,4 0,04-0,06 0,25-0,35 0,04-0,06 0,0080,012 0,1 0,08-0,12 0,1-0,3 0,15-0,2
Urme
Urme
Urme
verde
brună
brună
Folifag 75 60 48 0,1 0,04-0,08 0,1 0,02 0,0015
Polimet 120 62 80 1 0,5 1 0,1 0,001
0,15 0,007 0,5 0,1-0,2
0,1 0,05 Urme 1
Urme
0,001
Urme
verde
verzuie
albastră
Salata conţine de 2 ori mai mulţi nitraţi când este cultivată în seră, decât în câmp. Reducerea acumulărilor de nitraţi la salată şi gulioare se realizează prin (Gabriela Boor, Adriana Alexandru, 1997): o stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, în echilibru cu celelalte elemente; o corelarea consumului de azot cu absorţia plantelor; o folosirea îngrăşămintelor complexe solubile cu lignosulfonaţi şi substanţe care duc la diminuarea conţinutului de azot nitric din plante; o stabilirea momentului optim de aplicare a îngrăşămintelor foliare corective (îngroşarea tulpinii la gulioare, faza de rozetă la salată, iar ultimul tratament cu 12 zile înainte de recoltare); o folosirea didinului ca inhibitor de nitrificare şi fertilizant lent şi a naftenaţilor de potasiu. Conţinutul maxim admis de nitraţi şi nitriţi din unele produse legumicole este în tabelul 7.25. Tabelul 7.25. Conţinutul de nitraţi şi nitriţi la unele specii legumicole (ICE Fruct Export Romagzimex) Produsul Nitraţi (NO3) Nitriţi (NO2) ppm ppm Salată 1000-3000 10 Gulioare 600-2500 10 Fasole 300 5 Varză 600-2000 10 Tomate 200 5 Castraveţi 200 5 Ardei 200 5 Aplicarea echilibrată, la tomate, a azotului în doză de 15-30 g/m2, odată cu fosforul (30 g/m ), stimulează creşterea producţiei, scade cantitatea de nitraţi din frunze şi scade procentul de fructe necomerciabile (Cantarelo L., 1997, citat de Burzo I., 2000). 2
199
La unele specii vărzoase, aplicarea azotului în cantităţi de 80-120 kg/ha s.a., a dus la creşterea conţinutului în nitraţi cu 44% la broccoli şi 35% la conopidă (Lisiewska, Kmiecik, 1996). Şi la morcov, acumularea nitraţilor creşte odată cu mărirea dozelor de îngăşăminte aplicate. Astfel, la plantele nefertilizate cu azot, conţinutul de nitraţi a fost de 252 ppm şi a crescut de peste 2 ori (564 ppm) la aplicarea a 50 kg/ha azot, de peste 4 ori la 100 kg azot/ha (1010 ppm) şi de peste 5 ori la 150 kg azot/ha (Auffray şi colab., 1980). Cercetările efectuate de Burzo I. şi colab. (1997) au arătat că ritmul de acumulare al nitraţilor este de circa 8 ori mai mare în cilindrul central al morcovilor decât în ţesuturile corticale. Acumularea nitraţilor este influenţată şi de insuficienţa luminii. Astfel, la spanac s-a observat un conţinut mai mare de circa 3 ori la întuneric, faţă de plantele iluminate. De asemenea, în frunzele exterioare şi mature sunt mai mulţi nitraţi decât în cele tinere. Nervura principală de la lobodă, salată şi spanac conţine de 2,3 ori, 2,6 şi respectiv 1,6 ori mai mulţi nitraţi decât mezofilul foliar (Burzo I., 1997). În condiţiile cultivării salatei pe substrat (compost forestier şi turbă), în vase de cultură, pe un fond stabil de potasiu (200 kg/ha), fertilizarea cu doze crescute de azot de 50, 100 şi 200 kg/ha a dus la sporuri de producţie de 37,7%, 152,3% şi respectiv 287,4%, dar acumulările de nitriţi au fost peste limitele admise (Velicica Davidescu şi colab., 1996). Biofertilizatorii au capacitatea de a fixa azotul atmosferic şi de a-l pune la dispoziţia plantelor în formă accesibilă, împreună cu fitohormonii. Nu sunt poluanţi şi au efecte pozitive asupra refacerii biodiversităţii faunei solului, au preţ mic etc. Cei mai utilizaţi sunt: preparatele cu bacterii fixatoare din genul Azotobacter şi cele cu bacterii asociative din genul Azospirillum. La Bacău, folosind în cultura de tomate un preparat de Azotobacter crococcum, Azospirillum lipofereum şi Bacillus megaterium, s-a obţinut o prelungire a vegetaţiei cu 8 zile şi creşterea producţiei cu 25% (Călin Maria, Miu I., 2000). Fertirigarea culturilor legumicole Fertirigarea constă în distribuţia îngrăşămintelor concomitent cu apa de irigat prin picurare. Prin asocierea fertilizării cu irigarea, se realizează un efect sinergic, prin care apa ameliorează absorbţia elementelor nutritive, iar acestea face mai eficient consumul de apă. Pentru a avea efecte maxime asupra culturii, trebuie să se cunoască exigenţele nutriţionale şi hidrice ale speciei sau soiului cultivat, fertilitatea naturală a solului sau a substratului, caracteristicile apei de irigat şi tehnica de aplicare a fertirigării. Fertirigarea impune creşterea disponibilităţii elementelor nutritive în volumul de teren umezit, constituind o disponibilitate a elementelor nutritive proportională cu gradul de asimilaţie al culturii. Cantitatea de elemente nutritive ce trebuie dată solului este dependentă de cantitatea extrasă şi de mobilitatea şi disponibilitatea lor în teren. Avantajele fertirigării Dezavantajele fertirigării • se face economie de forţă de muncă cu • este limitată numai la parcelele irigate; fertilizarea; • necesită un sistem de irigare destul de complex; • nu se tasează solul prin trecerea repetată a maşinilor cu ocazia fertilizării; • se irigă, chiar dacă nu este necesar, dacă • asigură o dozare precisă a trebuie fertilizat; îngrăşămintelor cu azot; • se pot înregistra pierderi prin spălare şi volatilizare, din cauza unor sisteme • asigură o distribuţie a elementelor deficitare sau în condiţii climatice şi de nutritive în zona de distribuţie a sistemului radicular; teren nefavorabile. • asigură posibilitatea aplicării fertilizanţilor, atunci când terenul nu este practicabil pentru mijloace mecanice.
200
O gestiune raţională a fertirigării duce, în general, la randamente mai bune faţă de fertilizarea convenţională. Experienţa efectuată într-o cultură de tomate de industrializare arată că sporul de producţie a fost de 17% faţă de irigarea prin aspersie. Aportul de elemente nutritive poate fi mai mic la fertirigare, faţă de fertilizarea convenţională, deoarece distribuţia acestora se face în zona de distribuţie a majorităţii rădăcinilor, iar pierderile sunt foarte mici. De aici şi recomandările de reducere a cantităţii de elemente nutritive cu 30% la cultura integrată, faţă de cultura convenţională. Au fost testate mai multe doze de îngrăşăminte pentru a stabili optimul la cultura fertirigată. Astfel, la salată, cea mai mare producţie, 53 t/ha (33 t/ha producţie marfă), a fost obţinută la fertilizarea cu 100 kg/ha azot. La cultura ardeiului în seră, folosind graduări de azot de la 0 la 350 kg/ha, cea mai mare producţie a fost obţinută cu 150 kg/ha. Pentru prevenirea poluării prin spălare, este necesar ca irigarea să asigure o uniformitate şi eficienţă ridicată, cantitatea de apă distribuită trebuie să asigure apa la nivelul capacităţii de câmp, în stratul de sol unde sunt plasate rădăcinile. Irigarea prin picurare trebuie să fie adaptată la tipul de sol; pe cele nisipoase se vor face irigări mai dese, chiar zilnic sau la 2 zile, în timp ce pe solurile mai grele udarea se va face la 3-4 zile, pentru a nu provoca exces la nivelul rădăcinilor. Tipul instalaţiei de udare folosit şi distanţa dintre picurători trebuie să asigure o umectare uniformă în lungul rândului, pentru a avea o cultură încheiată şi uniformă. Creşterea numărului de fertilizări la aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte duce la un randament mai bun şi o valorificare eficientă a acestora. În cazul fertirigării, conţinutul soluţiei solului în azot este de obicei egal sau uşor mai mare decât 50 ppm. Fertirigarea aduce nu numai un spor de producţie, ci şi de calitate, chiar dacă diferenţele nu sunt întotdeauna nete. Fertirigarea şi poluarea În codul bunelor practici agricole (CBPA), referitor la protecţia apelor faţă de poluarea provocată de nitriţii din surse agricole (Directive CEE 91/676), sunt încurajate acele tehnici în care fertilizarea cu azot se face puţin înaintea momentului optim. Recomandările sunt de a distribui îngrăşămintele cu azot nu de la începutul irigării, ci după ce s-a distribuit circa 20-25% din cantitatea de apă stabilită şi poate să fie completată când s-a dat 80-90% din apă. În cazul culturilor cu ciclu scurt, cum sunt verdeţurile, varza, ridichiile de lună etc., momentul fertilizării se face după aplicarea a circa 80% din apă, ca măsură de prevenire a pierderii prin spălare şi a evita riscul de poluare. Cantitatea de azot care se foloseşte este dependentă de producţia planificată, dar fără riscuri de poluare pentru mediu. Estimarea necesarului de azot se face în funcţie de limitele minimemaxime ale culturii, de conţinutul de azot din plantă ca produs finit. În tabelul 7.26 sunt redate cerinţele faţă de azot, în funcţie de potenţialul de producţie la principalele specii legumicole. Metodologia de fertirigare Aplicarea raţională a fertirigării necesită stabilirea unor parametri (cantitatea şi raportul între elementele nutritive, compoziţia chimică a soluţiei, frecvenţa fertirigării faţă de irigare). Se pot distinge 2 metodologii fundamentale: Distribuţia continuă şi proporţională a elementelor nutritive în apa de irigat. Metoda are avantajul că este foarte simplă, dar necesită creşterea cantităţii de îngrăşăminte, în funcţie de nevoile plantelor faţă de apă. Este apropiată, ca mod de lucru, cu tehnica fertirigării de la culturile fără sol. De importanţă foarte mare este compoziţia chimică a soluţiei, conductivitatea electrică şi pH-ul. În condiţii extreme, solul joacă numai rolul de suport. Distribuţia elementelor nutritive în funcţie de faza de vegetaţie. Necesarul de îngrăşăminte se stabileşte în funcţie de cantitatea extrasă din sol, blocarea la nivelul solului, pierderile, aportul natural şi disponibilitatea elementelor din sol faţă de sistemul radicular.
201
Tabelul 7.26 Necesarul de azot la unele specii legumicole şi potenţialul de producţie Specia
Necesarul de azot kg/ha
Producţia estimată t/ha
Usturoi
120
12
Morcov
150
40
Ceapă
120
30
Ridichi
120
25
Sparanghel
180
5
Sfecla de peţiol
130
50
Anghinare
200
15
Varza de Bruxelles
200
30
Broccoli
150
15
Conopidă
200
30
Salată
120
25
Spanac
120
15
Castraveţi
150
60
Vinete
200
40
Pepene galben
120
35
Ardei
180
50
Tomate
160
60
Dovlecel
200
30
Divizarea la nivel de fază ţine seama de cerinţele faţă de elementele nutritive ale speciei şi raportul între acestea (tabelul 7.27). Tabelul 7.27 Cantitatea de elemente nutritive în apa de fertirigare la culturile legumicole (Papadoupolos, 1996) Cultura
N (g/m3)
P (g/m3)
K (g/m3)
Castraveţi
150
-
200
30
-
50
150
-
200
Vinete
130
-
170
50
-
60
150
-
200
Ardei
130
-
170
30
-
50
150
-
200
Tomate
150
-
180
30
-
50
200
-
250
Cartof
130
-
150
30
-
50
120
-
180
Fasole
80
-
120
30
-
50
150
-
200
Salată
100
-
100
30
-
50
150
-
150
Salată Iceberg
100
-
100
18
-
18
120
-
120
Aceste valori se pot modifica în funcţie de fertilitatea solului, de starea de vegetaţie a culturii, dar rămâne o bază de calcul pentru necesarul de îngrăşăminte.
202
Calculul cantităţii de îngrăşământ ce se distribuie cu apa de irigat se face cu formula: C = (F x DF x n x 100)/a Unde: C = greutatea în grame a îngrăşământului; F = concentraţia (g/m3) nutrientului ce se doreşte a se folosi; DF = raportul între fluxul orar al sistemului de irigare şi fertirigare; n = volumul (m3) recipientului în care se face amestecul; a = procentul fertilizantului. Tipul fertilizanţilor Produsele folosite trebuie să fie complet solubile, pentru a evita obturarea picurătorilor, şi mobile în sol, pentru a ajunge uşor la sistemul radicular. Caracteristicile unor fertilizanţi sunt redate în tabelul 7.28. Deoarece azotul nitric este foarte mobil şi uşor de spălat din sol, trebuie aplicat în cantităţi optime. În acest fel, salinitatea solului determinată de aportul de fertilizanţi are un nivel constant şi nu determină stres la nivelul rădăcinilor sau carenţă de azot. Azotul amoniacal este mai puţin susceptibil la spălare, deoarece poate fi fixat temporar la nivelul solului prin schimb cationic. Potasiul este mai puţin mobil, iar distribuţia lui în volumul de sol umed explorat de rădăcini este mai uniformă, în timp ce sărurile solubile se concentrează la partea superioară a solului umezit. Tabelul 7.28 Solubilitatea, pH-ul şi alte caracteristici a unor fertilizanţi solubili Cantitatea Timpul de pH-ul soluţiei Fracţiune maximă intr-o solubilizare nesolubilă soluţe de 100 l (min) (%) Îngrăşământul la 20°C (kg) 105
20(a)
Nitrat de amoniu
195
(a)
Sulfat amonic
43
Fosfat monoamoniacal
Uree
9.5
neglijabil
5.62
neglijabil
15
4.5
0.5
40
20
4.5
11
Fosfat biamoniacal
60
20
7.6
15
Clorură de potasiu
34
5
7.0-9.0
0.5
Sulfat de potasiu
11
5
8.5-9.5
0.4-4
Nitrat de potasiu
31
3
10.8
0.1
20
Calitatea apei de irigat Pentru o fertirigare optimă, mare atenţie trebuie acordată calităţii apei, în funcţie de instalaţia folosită. Fertirigarea picătură cu picătură necesită apă de cea mai bună calitate, să fie liberă de suspensii solide sau de microorganisme care pot bloca picurătorii. De asemenea, trebuie folosiţi numai fertilizanţii perfect solubili. Precipitarea fertilizanţilor în sistemul de irigare constituie o problemă serioasă şi apare frecvent, când concentraţia de calciu sau magneziu depăşeşte 100 ppm, iar fosfatul amoniacal precipită în instalaţie sau picurători. Dacă salinitatea apei este ridicată, mai ales la speciile sensibile, aplicarea fertilizanţilor trebuie făcută continuu şi în cantităţi mici, pentru a nu creşte salinitatea soluţiei. Dacă apa conţine elemente toxice: bor, clor, sodiu etc., trebuie alese produse fertilizante potrivite. Dintre produsele comerciale folosite la fertirigare amintim: Kristalon, Krista K, Krista K plus, Unika-kali, Kalichili, Master, Benefit.
203
o o o o o o o o NORME PRACTICE
o o
În fertirigarea prin picurare a culturilor legumicole, trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
o
o
o o o o o o o
cunoaşterea exigenţelor nutriţionale ale speciei pentru macro şi microelemente; satisfacerea exigenţelor hidrice ale culturii fără exces sau deficit; cunoaşterea caracteristicilor hidrologice şi analitice ale terenului pentru dozarea nutrienţilor; cunoaşterea caracteristicilor apei de irigat (conductibilitate, pH); aportul elementelor nutritive se reduce cu 30 % faţă de cultura neirigată; frecvenţa fertirigării pe solurile nisipoase, cel puţin pentru azot, este egală cu a udărilor; în solurile lutoase, frecvenţa fertirigărilor este egală cu ½ din udări; solurile argiloase se fertilizează cu o frecvenţă de 1/3 faţă de udare; trebuie cunoscută adâncimea de dispersare a rădăcinilor şi umiditatea solului în momentul fertirigării; cantitatea de apă aplicată trebuie să asigure capacitatea de câmp pentru apă; adăugarea elementelor nutritive în apă se face după aplicarea a 20-25% din apă, iar completarea fertilizării aproape de sfârşitul udării (80-90% apă administrată); pe solurile nisipoase se va regla udarea cu o frecvenţă zilnică sau la 2 zile, ţinând seama şi de pierderea prin evaporare (5-6 mm/zi); pe terenuri argiloase se va uda la 3-4 zile pentru a preveni excesul; reglarea picurătorilor pentru a uda continuu şi uniform terenul în lungul rândului; folosirea fertilizanţilor solubili pentru a evita înfundarea sistemului; pH-ul soluţiei fertilizante trebuie să fie de 5 – 6; nu se folosesc niciodată fertilizanţi cu calciu şi magneziu concomitent cu fertilizanţi pe bază de sulf şi fosfor; nu se aplică simultan microelemente cu fertilizanţi ce conţin fosfor; fertilizanţii cu reacţie acidă reduc posibilitatea de obstrucţionare a picurătorilor şi determină o mai bună asimilare a microelementelor prezente în sol.
204
Test de autoevaluare nr.4 a) Care sunt îngrăşămintele organice folosite la fertilizarea culturilor legumicole?
b) Ce condiţii trebuie să îndeplinească composturile pentru a putea fi folosite în producţia legumicolă?
c) Ce sunt îngrăşămintele verzi şi în ce scop se folosesc?
d) Care sunt metodele de fertilizare a culturilor legumicole şi cum se caracterizează?
e) Care sunt factorii îngrăşămintelor foliare?
care
influenţează
absorbţia
f) Ce este fertirigarea şi ce avantaje şi dezavantaje prezintă?
g) Care sunt caracteristicile apei folosite la fertirigare?
7.7. Erbicidarea culturilor legumicole Asigurarea condiţiilor optime de temperatură, umiditate şi hrană plantelor legumicole creează condiţii foarte bune şi pentru creşterea buruienilor. Acestea concurează cu plantele de cultură pentru apă şi hrană, determinând diminuarea producţiei sau chiar compromiterea culturii, dacă nu se elimină la timp. De asemenea, buruienile sunt gazde pentru unii dăunători şi agenţi patogeni, producând pagube foarte mari culturilor legumicole. Combaterea buruienilor devine o necesitate obiectivă, în vederea creşterii productivităţii muncii, obţinerii de producţii mari şi de calitate. Se poate executa prin: o respectarea unei rotaţii optime a culturilor; o alegerea, pentru cultura legumelor, a terenului cu grad scăzut de îmburuienare; o executarea la momentul optim a lucrărilor de pregătire a terenului; o distrugerea buruienilor prin praşile repetate ori de câte ori este nevoie; o plivitul, pe suprafeţe mici; o combaterea integrată (combinarea tuturor metodelor de combatere); o erbicidarea. Erbicidarea reprezintă metoda prin care se asigură o distrugere pe cale chimică a buruienilor aproape în totalitate. Combaterea chimică a buruienilor se realizează în proporţie diferită, în funcţie de produsul folosit, speciile de buruieni, momentul aplicării etc. 205
Reuşita erbicidării este condiţionată de o serie de reguli şi anume: • alegerea judicioasă a erbicidului, în funcţie de speciile de buruieni şi selectivitatea acestuia faţă de specia cultivată; • respectarea dozei de aplicare în funcţie de specie, tipul de sol, gradul de îmburuienare; • stabilirea momentului optim, în funcţie de fenofaza în care se găsesc buruienile; • cunoaşterea efectului remanent al produselor utilizate; • folosirea echipamentelor şi maşinilor specifice; • alternarea erbicidelor cu măsuri agrotehnice, în vederea întocmirii rotaţiei culturilor în anii următori; • evoluţia factorilor climatici influenţează eficacitatea erbicidelor; • pregătirea corespunzătoare a terenului etc. Erbicidele sunt substanţe chimice toxice, care se folosesc cu mare responsabilitate. Există erbicide de contact, care acţionează asupra buruienilor imediat ce au fost aplicate, provocând moartea rapidă a acestora, dar care trebuie aplicate cu mare atenţie, deoarece pot fi fitotoxice pentru cultură, dacă nu sunt selective. Se folosesc în special pentru buruienile anuale. Sunt de asemenea erbicide sistemice, care acţionează un timp mai îndelungat, fiind absorbite de frunze şi apoi translocate în celelalte organe ale plantei, provocând pieirea lentă. Şi acestea trebuie să fie selective pentru cultură. Erbicidele combat un număr mare de buruieni anuale şi perene, monocotiledonate şi dicotiledonate, dar există o serie de dificultăţi datorită: numărului mare de specii legumicole, complexităţii sistemelor de cultură, numărului mare de buruieni, folosirii gunoiului de grajd la pregătirea terenului, care conţine un număr mare de seminţe de buruieni. Erbicidele folosite în cultura legumelor sunt redate în tabelul 7.29. Momentul aplicării erbicidelor este foarte important în combaterea buruienilor. Există 3 momente de aplicare:
ppi (preplant incorporation) - înaintea înfiinţării culturilor cu 7-8 zile. Se aplică erbicidele volatile, care necesită încorporare în sol odată cu lucrările de mărunţire a acestuia (Balan, Dual, Paarlan; Eptan, Ro-neet, Venzar);
pre (preemergent) - se aplică imediat după semănat sau cu 1-2 zile înaintea plantării. Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi acţionează asupra seminţelor de buruieni în curs de germinare sau răsărire (Afalon, Galex, Patoran, Leguzin, Sencor);
post (postemergent) - se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, când plantele de cultură au 2-3 frunze bine formate (la cele semănate direct) sau la 2-3 săptămâni de la plantare, când plantele au început să crească (Basagran, Fusilade, Grametrin, Nabu, Roustar, Targa etc.).
206
Tabelul 7.29. Unele erbicide folosite în cultura legumelor (Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România) Denumirea Cultura Doza, l Momentul Buruieni distruse kg/ha aplicării Lasso Tomate 4 ppi Monocotile şi unele dicotile transplantate Balan Castraveţi, vinete, 6-8 ppi Monocotile şi unele dicotile anuale pepeni, salată din răsad Olticarb Spanac 4-6 Ppi Monocotile şi unele dicotile anuale Grametrim Varză 2,5 Post Dicotile şi unele monocotile Semeron Varză 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile Fusilade Ceapă de arpagic, 2 Post Monocotile anuale şi perene + Sorghum morcov, tomate transplantate Roundup Canale de irigaţie 5-6 Post Dicotile şi unele monocotile Pivot Fasole şi mazăre 0,8 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale de grădină Afalon Ceapă de arpagic 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile anuale Dual Ardei, tomate, 3-4 Ppi Monocotile şi unele dicotile varză, conopidă Sencor Tomate transpla- 0,5 Pre Monocotile şi dicotile anuale ntate şi semănate 0,3-0,4 Pre+post Devrinol Varză, broccoli, 3-4 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale tomate semănate Targa Tomate 2 Post Monocotile anuale şi perene transplantate Goal Ceapă 1 Post Monocotile şi dicotile anuale şi unele perene Stomp Tomate 6 Pre Monocotile şi unele dicotile transplantate 5 Pre Gesagard Ceapă 3-4 Post Monocotile şi dicotile anuale 2-4 Kerb Salată 2-3 Pre, Monocotile şi dicotile şi cuscută Morcov 4 Post Nabu Tomate 1,5 Post Monocotile anuale transplantate Prin aplicarea erbicidelor, se reduce sau se anulează concurenţa buruienilor faţă de plantele de cultură, se reduc pierderile de recoltă, se reduce forţa de muncă pentru plivit şi prăşit, se reduce sursa de infestare a culturii următoare etc.
207
• temperatura aerului trebuie să fie cuprinsă între 15 şi 25°C; temperatura sub 15°C face ca acţiunea erbicidului să fie lentă, iar distrugerea buruienilor parţială. Temperatura prea ridicată (peste 25°C) accentuează volatilizarea ebicidului, scăzând eficacitatea acestora. Erbicidarea culturilor se execută atunci când umiditatea relativă este de 65-70%; sub 65% eficacitatea scade. • precipitaţiile joacă un rol foarte important şi anume: dacă Factorii imediat după erbicidare (1-2 ore) cade o ploaie, iar erbicidul a fost de climatici care contact, efectul scade foarte mult sau este nul. Efect foarte scăzut se influenţează obţine şi în situaţia în care după erbicidare nu plouă o perioadă mai erbicidarea lungă de timp (10-12 zile). Cele mai bune condiţii de acţiune a erbicidelor asupra buruienilor sunt atunci când la 4-5 ore după erbicidare cade o ploaie uşoară (în special la erbicidarea preemergentă). Vânturile nu trebuie să aibă o viteză mai mare de 15-20 km/h, pentru a nu influenţa negativ distribuirea soluţiei de erbicid. La viteză mai mare, erbicidele pot ajunge pe alte culturi pentru care acestea nu sunt recomandate, producând pagube. Se folosesc erbicide simple, prin aplicare repetată, pe măsura apariţiei buruienilor, sau amestecuri de erbicide, pentru mărirea spectrului de acţiune şi a eficienţei produsului (Caramete Aurica, Dumitrescu M, 1984). Folosirea amestecurilor de erbicide are şi efect de reducere a poluării, întrucât se reduce cantitatea pentru un produs şi se realizează producţii de calitate cu reziduuri minime. Indiferent de doza de erbicid care se utilizează, acestea au remanenţă în sol o perioadă mai mare sau mai mică. Experienţele efectuate de Aurica Caramete şi Dumitrescu M. (1984) au arătat că atât la folosirea erbicidelor simple, cât şi la cele combinate, după o perioadă de vegetaţie, la cultura de tomate, în sol erau prezente între 70 şi 75% din cantităţile de erbicide aplicate primăvara, reziduurile cele mai mari fiind la Galex. Comparativ cu distrugerea mecanică a buruienilor, erbicidarea contribuie la sporire producţiei. Astfel, experienţele efectuate de Stoian L. şi Larisa Galeriu (1984), la morcov, au scos în evidenţă sporuri de producţie de 6,5-27,3% în funcţie de produsul folosit. Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu produsul Trinulan, aplicat în doză de 3 l/ha, preemergent. Erbicidele pot afecta în măsură mică calitatea recoltei. Din datele publicate de Aurica Caramete şi Dumitrescu M. (1984), la tomate, reiese faptul că au fost diminuaţi uşor unii parametrii calitativi: conţinutul în substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, acid citric, pectine etc., faţă de martor. Reducerea poluării solului se realizează şi prin integrarea erbicidelor în programele de combatere integrată. Astfel, cercetările efectuate la ICLF Vidra şi SCPL Buzău, de către Gheorghe Aurelia (1996), la culturile de ceapă şi tomate semănate direct, prin utilizarea combinaţiei de erbicide Dual 500 EC 4 l/ha + Sencor 70 WP 0,3 kg/ha, combinate cu o praşilă manuală şi una mecanizată, au dat un spor de producţie de 6,9-9 t/ha şi o combatere a buruienilor de 75-84%. La morcov, prin folosirea erbicidului Tobacron 6 l/ha, asociat cu trei praşile, s-a realizat un procent de distrugere a buruienilor de 94%. Combinaţia Tobacron (preemergent) + Prometrin (postemergent) + Targa Super (postemergent) (6 + 2,5 + 1,5), asociate cu o praşilă (manuală şi mecanică), au asigurat o combatere de 98-99% a buruienilor. Pentru cultura de ceapă, combinaţia Stomp 6 l/ha + Goal 2 E 1 l/ha, aplicată postemergent, cu 2 praşile, a distrus buruienile în procent de 88-93% la Vidra şi 86-93% la Buzău, şi s-a obţinut un spor de producţie de 5,7 t/ha la Vidra şi 4,7-12,4 t/ha la Buzău. Cu o praşilă şi cu erbicidele Stomp (preemergent) + Goal (postemergent) + Targa Super (postemergent) (6 + 1 +1,5) au distrus 95-99% din buruieni. La tomate, Dual + Sencor + Targa Super (4 + 3 + 1,5 l/ha), asociate cu 2 praşile, au combătut 93-95% din buruieni, iar la ardei, Dual 4 l/ha aplicat la pregătirea solului (ppi) + Fusilade 1 l/ha postemergent şi 2 praşile au asigurat o combatere de 96% (Gheorghe Aurelia, 208
1996). Combaterea integrată a buruienilor Conceptul a apărut după 1970 şi constă în combinarea mai multor măsuri de combatere a buruienilor, fără a exclude folosirea produselor chimice, însă aplicate în doze minime, dar eficiente. Combaterea integrată are 3 etape: prevenirea, combaterea şi eradicarea.
Prevenirea distrugerea buruienilor de pe marginea drumurilor şi de pe canalele de irigaţie din apropierea culturilor (tabelul 7.30); distrugerea buruienilor din cultură, în fază tânără, pentru a evita diseminarea; folosirea seminţelor selectate, fără seminţe de buruieni; evitarea răspândirii buruienilor perene.
Combaterea stabilirea unei rotaţii optime a culturilor; distrugerea mecanică, fizică şi biologică a buruienilor din cultură; distrugerea chimică prin erbicidare.
Eradicarea îndepărtarea completă a buruienilor de pe suprafaţa cultivată
.
Combaterea integrată se realizează prin:
• • • • •
cartarea buruienilor; stabilirea gradului de îmburuienare; cunoaşterea speciilor de buruieni şi sensibilitatea la diverse erbicide; rotaţia erbicidelor şi combinarea acestora cu îngrăşămintele, insectofungicidele, biostimulatorii etc., pentru sporirea eficacităţii erbicidelor; alegerea erbicidului şi stabilirea dozei de aplicare, în sensul scăderii gradului de îmburuienare sub pragul dăunător.
Tabelul 7.30 Eficacitatea erbicidelor în combaterea buruienilor de pe canalele de irigaţie (Miron V., 1996) Uscarea buruienilor Regenerarea în anul următor Erbicidul Doza (l/ah) (%) (%) Martor 0 100 Roundup 6+4 85 10 Roundup 10 92 5 Gramoxone 5 60 40 Gramoxone + Reglone 3+3 73 30 Gramoxone + Reglone + Fusilade super 3+3+3 80 25 209
Alte erbicide cu acţiune totală şi rapidă (4-5 zile) care se mai folosesc sunt Glifosat, Sanglifo, Glifotim, Gliphogan 480 SL, etc. Test de autoevaluare nr. 5 a) Care sunt regulile ce trebuie respectate atunci când se execută erbicidare?
b) Care sunt factorii climatici care influenţează reuşita erbicidării culturilor legumicole?
c) Ce fel de erbicide se folosesc în cultura legumelor şi care sunt momentele de aplicare? d) Ce înseamnă combaterea integrată a buruienilor şi ce presupune?
Rezumat Cultura plantelor legumicole se execută în mai multe sisteme care, alături de multitudinea de specii, au contribuit la devenirea acestei ramuri de sine stătătoare. Se practică cultura plantelor legumicole pe sol (sistemul clasic), dar şi „fără sol”, acest sistem nemaifolosind solul ca suport pentru creşterea plantelor. În ţările cu legumicultură avansată, se cunosc şi se aplică diverse astfel de sisteme, respectiv hidroponica, hidrocultura, foarte mult cultura pe film nutritiv (NFT), cu rezultate spectaculoase privind producţia obţinută (peste 400 t/ha la tomate, 700-800 t/ha la castraveţi, 300 t/ha la ardei, 100 t/ha la salată etc). Un rol important în practicarea diverselor sisteme de cultură a plantelor legumicole la sol îl are asolamentul legumicol, care presupune o rotaţie în timp şi spaţiu a plantelor, pentru o folosire judicioasă a resurselor solului, protejarea acestuia şi obţinerea de producţii mari şi de calitate, puţin poluate. Pentru folosirea intensivă a terenului, ştiind că pentru cultura legumelor se aleg cele mai bune terenuri, se foloseşte sistemul culturilor succesive, asociate, intercalate şi duble, care presupune folosirea acestuia o perioadă cât mai lungă de-a lungul anului (culturi succesive), exploatarea în acelaşi timp cu 2 culturi (culturi asociate), folosirea acestuia din plantaţiile pomicole, viticole (culturi intercalate) sau după cereale, furaje, toate în scopul creşterii veniturilor la unitatea de suprafaţă. Sporirea producţiei legumicole prin diferite mijloace, nu poate fi susţinută decât prin: asigurarea apei în cantitatea şi la momentul cerut de plantă, prin deverse tipuri de irigare şi metode de distribuire (brazde, aspersiune, picurare), respectarea unui regim de irigare în concordanţă cu specia, dar şi cu factorii externi, folosirea apei de calitate. Alte mijloace sunt asigurarea hranei suplimentare prin utilizarea îngrăşămintelor organice şi minerale administrate la fertilizarea de bază, la înfiinţarea culturii şi în timpul perioadei de vegetaţie, stabilirea pe baze ştiinţifice a dozei îngrăşămintelor utilizate, în scopul obţinerii de produse de calitate, nepoluate şi într-un sol de asemenea nepoluat, menţinerea culturilor la un nivel de îmburuienare care să nu afecteze plantele de cultură, apelând la combaterea integrată, măsură ce prevede aplicarea combinată a tuturor măsurilor de combatere a buruienilor.
210
Unitatea de învăţare nr. 8 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN CÂMP
Obiective Cunoaşterea verigilor tehnologice pentru cultivarea legumelor în câmp; Însuşirea în ordine cronologică a lucrărilor de pregătire a terenului; Însuşirea epocilor de înfiinţare a culturilor; Cunoaşterea şi aplicarea lucrărilor de întreţinere a culturilor legumicole.
Cultura legumelor în câmp cuprinde schematic următoarele verigi tehnologice: pregătirea terenului: • pentru culturile în ogor propriu: - lucrări executate toamna; - lucrări executate primăvara; • pentru culturi succesive; • pentru culturi de toamnă; înfiinţarea culturilor: • prin semănat direct; • prin plantarea răsadurilor; • prin plantarea arpagicului şi a bulbililor de usturoi; lucrări de îngrijire: • aplicate la sol; • aplicate la plante: - cu caracter general; - cucaracter special. 8.1. Pregătirea terenului Pregătirea terenului pentru culturile de legume în ogor propriu Cuprinde o serie de lucrări care au drept scop pregătirea patului germinativ optim pentru germinarea seminţelor sau pentru prinderea răsadurilor. Lucrările de pregătire a terenului se execută atât toamna cât şi primăvara. Lucrări executate toamna • Desfiinţarea culturii anterioare se execută prin îndepărtarea sistemului de susţinere (araci, spalieri şi sârme folosite la susţinerea culturilor cu talie înaltă) şi transportarea şi depozitarea în magazii, şoproane etc., strângerea resturilor vegetale (care prin dimensiuni împiedică efectuarea lucrărilor de pregătire a patului germinativ) în grămezi, încărcarea şi transportul în locuri special amenajate pentru compostare, tocarea resturilor vegetale de talie mare (provenite de la culturile semincere), strângerea şi transportul la unităţile zootehnice a resturilor vegetale de varză, conopidă, mazăre, sfeclă etc., sau încorporarea direct în sol a resturilor vegetale provenite de la speciile legumicole cu talie mică (verdeţuri), prin discuirea o dată sau de două ori, în funcţie de cantitatea acestora. Dacă în cultură au fost sesizate focare de infecţie cu diverşi agenţi patogeni sau cu dăunători, resturile vegetale se strâng separat şi se transportă cu atenţie în locuri special amenajate, pentru a evita extinderea atacului. • Nivelarea de întreţinere se execută după fiecare ciclu de cultură, în scopul reducerii denivelărilor datorate metodei de aplicare a udărilor prin brazde, a schemei de modelare a terenului şi lucrărilor de îngrijire aplicate. Se execută o afânare superficială a solului cu grapa cu discuri, la 10-12 cm, nivelarea folosind nivelatorul NT - 2,8 + U650 M, NM - 3,2 + U650 M sau NMS - 3,2 + 650 M sau grapa cu discuri cu bară de netezire, asigurând o bună uniformizare a terenului şi o pantă de 1-3‰. Dacă terenul prezintă denivelări, există riscul băltirii apei în anumite locuri sau insuficienţei 211
apei, care determină o dezvoltare neuniformă a culturii, cu implicaţii negative asupra producţiei. • Fertilizarea de bază se execută atât cu îngrăşăminte organice, cât şi chimice, în grajd în cantităţi diferite (tabelul 8.1.), care se împrăştie pe suprafaţa solului în aceeaşi zi în care se face arătura, pentru a cantităţi diferite în funcţie de tipul de sol, gradul de fertilitate, indicele de azot, specia cultivată şi producţia planificată. Ca îngrăşăminte organice se foloseşte gunoiul de evita pierderea elementelor nutritive, în special azotul. Tabelul 8.1. Dozele orientative de gunoi de grajd semidescompus pe soluri aluviale şi brun roşcate, IN 0,2-4% (Lăcătuş V., 1998) Doza 15-20 t/ha 20-30 t/ha 30-40 t/ha anghinare, castraveţi, bob, fasole, linte, andive, ardei gras, lung conopida, dovlecel, mazăre, morcov, şi gogoşar, ceapa, dovleac, gulie, pepene Cultura ridichi de lună, cicoare, fenicul, pepene verde, praz, sparanghel, scorţonera, sfecla verde, ridichi negre, salată, tomate, ţelina de roşie, usturoi peţiol, ţelina de rădăcină, spanac varza, vinete Se aplică mecanizat folosind una dintre maşinile MIG-6, MIG-5, MIG-10. Gunoiul de grajd, după ce a fost împrăştiat pe sol, trebuie încorporat în sol REŢINE!!! la 28-30 cm, în caz contrar pierderile de azot pot fi de circa 30% din azotul total. Concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor organice, la fertilizarea de bază se aplică şi îngrăşăminte chimice greu solubile (cu fosfor şi potasiu), care se încorporează odată cu gunoiul de grajd prin arătura adâncă. Se administrează mecanizat cu MA-6, MA-3,5 sau MIC-300. Cantitatea de îngrăşăminte chimice este diferită, dozele orientative fiind prezente în tabelul 8.2. Tabelul 8.2. Doze orientative de fosfor şi potasiu aplicate la fertilizarea de bază a terenurilor cu fertilitate medie scăzută (Lăcătuş V., 1998) Cultura P2O5 K2O Cultura P2O5 K2O Tomate timpurii 50 50 Mazăre şi fasole 150 250 verde Tomate vară-toamnă 90 35 Pepeni verzi 80 150 Ceapă uscată 2 75 85 Pepeni galbeni 65 100 Usturoi uscat 75 100 Conopidă 100 200 3 timpurie Varză timpurie 100 150 Conopidă 65 200 4 toamnă Varză de vară 115 220 Gulii 65 200 Varză de toamnă 150 200 Praz 125 50 Varză roşie 115 80 Ardei gras, 50 150 lung, gogoşar Morcov, pătrunjel, 65 150 Vinete 35 135 păstârnac Ţelină de rădăcină 40 150 Castraveţi4 25 25 Sfeclă roşie 25 75 Dovlecei3 45 50 4 3 Salată 65 25 Dovleac 150 25 Spanac 75 50
212
• Arătura adâncă se execută în scopul îmbunătăţirii structurii solului, încorporării îngrăşămintelor şi resturilor vegetale, pentru aerisirea solului în profunzime, uşurarea pătrunderii rădăcinilor plantelor în sol pentru a se aproviziona cu apă şi hrană, infiltrarea apei în sol, îmbunătăţirea regimului de oxigen şi combaterea buruienilor. Se execută cu plugul PP 4-30 sau cu plugul reversibil, în agregat cu tractorul U-650, la adâncimea de 28-30 cm. Odată la 3-4 ani, se recomandă o lucrare de subsolaj, folosind subsolierul SP3, SP5, S-150, S-1800, care asigură o afânare adâncă, până la 50 cm, sau maşina de afânat solul MAS-60, la adâncimea de 60 cm. Se aplică pe solurile grele, compactate, datorită udărilor şi fertilizărilor intensive şi a trecerilor repetate, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire. Arătura de bază se lasă în brazdă "crudă" dacă pe terenul respectiv se cultivă specii legumicole mai pretenţioase faţă de căldură care nu necesită pregătirea imediată a terenului. Iarna sub influenţa variaţiilor mari de temperatură, a îngheţului şi dezgheţului repetat, se îmbunătăţeşte structura solului, circulaţia apei şi a aerului în straturile mai profunde, cu influenţe pozitive asupra creşterii plantelor. La speciile care se cultivă primăvara devreme care sunt puţin pretenţioase faţă de căldură, pregătirea terenului se face în cea mai mare măsură toamna, pentru a permite înfiinţarea culturilor primăvara devreme. Arătura de toamnă se execută cu tractorul U-650, în agregat cu plugul şi grapa stelată (GS-1,2 sau GS-1,6), asigurând o uşoară mărunţire a solului şi în acelaşi timp o nivelare, ceea ce permite o mai bună pregătire a patului germinativ, imediat ce terenul se svântă şi permite înfiinţarea culturii. Lucrări care se execută primăvara Se execută lucrări de pregătire a patului germinativ, ştiind că seminţele de legume sunt în general mici (cu unele excepţii), puterea de străbatere este mai slabă, comparativ cu alte specii de cultură, necesitând o mărunţire foarte bună a terenului pe întreaga adâncime de semănat şi nu numai. Pregătirea patului germinativ se declanşează imediat ce terenul este scurs, svântat şi permite intrarea utilajelor, şi constă în: • Mărunţirea terenului se face diferenţiat, în funcţie de epoca de înfiinţare a culturilor. Astfel, pentru culturile care se înfiinţează primăvara foarte devreme (începutul lunii martie), arătura se grăpează cu grapa cu colţi reglabili cu bară de nivelare (GCN - 1,7 + U 650), prin două treceri, sau se foloseşte combinatorul C-3,9 sau C-6,5 echipat cu organe tip daltă (fără răsturnarea brazdelor), în cazul în care terenul prezintă denivelări. Pentru culturile care se înfiinţează ceva mai târziu (sfeclă, tomate, fasole), terenul se pregăteşte folosind combinatorul G6,5 sau CPGC–4, cu organe de tip daltă, dacă terenul nu este prea îmburuienat. Când terenul prezintă un grad mai ridicat de îmburuienare, organele tip daltă se înlocuiesc cu cele tip săgeată, pentru tăierea buruienilor şi mărunţirea terenului în acelaşi timp. Pentru culturile care se înfiinţează mai târziu (sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai), terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări repetate de grăpare (2-3), folosind grapa cu colţi cu bară de netezire sau combinatorul C-3,9 cu grapa elicoidală în locul roţilor, perpendicular pe grăparea anterioară. Prima lucrare de mărunţire a solului se execută la 10-12 cm, a II-a la 8-10 cm, iar a III-a la 4-8 cm adâncime. • Administrarea îngrăşămintelor cu azot şi a unei treimi din cele cu fosfor şi potasiu se execută concomitent cu mărunţirea terenului prin discuire sau grăpare, pentru încorporarea îngrăşămintelor în sol, sau odată cu modelarea solului, folosind agregatul pentru modelat şi fertilizat solul AMFS - 4,5. Îngrăşămintele se pot aplica şi odată cu semănatul, folosind semănători prevăzute cu echipamente de fertilizare. • Modelarea solului constă în realizarea unor straturi înălţate, separate de rigolele prin care circulă apa şi utilajele pentru executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor. Modelarea terenului se execută manual cu sapa pe suprafeţe mici, lăţimea stratului fiind de maxim 1,5 m. Mecanizat se execută pe suprafeţe mari, folosind agregatul AMFS- 4,5 + tractorul U 650, realizând brazde cu lăţimea la coronament de 104 cm, lăţimea rigolei la suprafaţa solului de 46 cm şi distanţa de 150 cm între axele rigolelor. La o trecere, se realizează 3 straturi înălţate, iar concomitent cu modelarea se poate face şi administrarea îngrăşămintelor, erbicidarea (dacă 213
erbicidul nu necesită încorporare în sol) şi marcarea rândurilor. Modelarea terenului se poate executa şi cu MMS-2,8, realizând straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 94 cm, distanţa dintre axele rigolelor de 140 cm (fig 8.1a), realizând la o trecere 2 straturi înălţate. Pe solurile uşoare şi pentru înfiinţarea culturilor semincere, modelarea terenului se face în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 50 cm, iar ecartamentul este de 192 cm. Modelarea terenului se face şi în biloane (fig. 8.1b), în special pentru cultura cartofului, dar se practică şi la unele specii rădăcinoase, respectiv la morcov. Există preocupări în acest sens, morcovul necesitând un sol mai afânat în vederea obţinerii de rădăcini de calitate, neramificate. Modelarea terenului se execută de regulă primăvara, cu câteva zile înaintea înfiinţării culturii, dar se poate executa şi toamna, la speciile legumicole care se cultivă primăvara foarte devreme (varză, conopidă, spanac, gulioare etc.), pentru că stratul înălţat se svântă mai repede şi permite înfiinţarea culturii mai devreme decât pe terenul nemodelat. • scurgerea mai rapidă a excesului de umiditate şi posibilitatea înfiinţării culturilor mai devreme; • încălzirea mai rapidă a solului de pe stratul înălţat comparativ cu cel Modelarea nemodelat, permiţând înfiinţarea culturilor cu circa 10 zile mai terenului prezintă devreme; o serie de • posibilitatea aplicării irigării pe rigole şi absorbţia apei de către rădăcini avantaje: prin infiltrare şi evacuarea excesului de apă din precipitaţii; • reducerea atacului de boli şi dăunători, deoarece apa nu mai umectează frunzele plantelor; • uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere a culturii, precum şi cele de recoltare etc. REŢINE!!!
În legumicultură, datorită gradului ridicat de intensivizare a activităţii, compactarea terenului este avansată. Pentru reducerea gradului de compactare a solului, se recomandă folosirea agregatelor complexe care, la o trecere, să execute mai multe lucrări şi să se micşoreze în acelaşi timp consumul de combustibil. Astfel, la ICLF Vidra, a fost realizată o maşină care execută la o trecere 3-5 lucrări (afânare adâncă, mărunţire, fertilizare, erbicidare, marcarea rândurilor). • Erbicidarea se execută în scopul combaterii buruienilor care concurează cu plantele de cultură pentru apă, hrană şi lumină. Se aplică înaintea modelării solului, dacă erbicidul este volativ şi necesită încorporarea în sol, sau după modelarea solului, dacă nu necesită încorporarea în sol. Se execută cu MET 1200, MET 2500 şi se încorporează în sol cu combinatorul C-3,9 sau C6,5 sau se montează pe tractor echipamentul de erbicidat EEP–600, care funcţionează concomitent cu combinatorul, pentru prelucrarea solului. Este metoda cea mai eficientă în combaterea buruienilor.
214
Fig. 8.1a Scheme de modelare a solului cu lăţimea la coronament de: a) 104 cm; b) 94 cm ;c) 50 cm
50 – 60 cm Fig. 8.1b Modelarea solului in biloane Pregătirea terenului pentru culturile succesive arătura adâncă se execută la o adâncime mai mică (18-20 cm), pentru a nu scoate la suprafaţă bulgări mari de pământ, solul fiind mai uscat; necesitatea aplicării unei irigări de aprovizionare, cu o normă Pregătirea terenului de udare de 250-300 m3/ha, pentru a asigura o bună pregătire pentru culturile a terenului; succesive se execută nu se aplică îngrăşăminte organice; acestea se aplică toamna, vara, întrucât aceste pentru cultura de bază; culturi urmează în fertilizarea de bază se execută numai cu îngrăşăminte chimice succesiune după de tip complex sau superfosfat şi sare potasică în diferite altele. Prezintă o serie doze, în funcţie de specie, perioada de vegetaţie a culturilor de particularităţi şi etc.; anume: mărunţirea terenului, erbicidarea şi modelarea se execută întrun timp foarte scurt, pentru a evita pierderile de apă din sol, iar semănatul sau plantatul se execută imediat în terenul reavăn; menţinerea terenului reavăn prin irigări repetate, pentru asigurarea germinării seminţelor sau prinderii răsadurilor, datorită temperaturilor uneori excesive din această perioadă, care pot compromite culturile. 215
Pregătirea terenului pentru culturile de toamnă Unele culturi legumicole se înfiinţează toamna, iernând sub formă de rozetă sau de sămânţă în sol. Pregătirea terenului trebuie să se execute într-un timp relativ scurt şi constă în executarea următoarelor lucrări: desfiinţarea culturilor şi eliberarea terenului de resturile vegetale, arătura adâncă, mărunţirea solului şi modelarea, dacă este cazul. Momentul optim de executare este luna septembrie-începutul lunii octombrie. Dacă culturile iernează ca sămânţă în sol, lucrările de pregătire a terenului se execută în cursul lunii noiembrie, când se înfiinţează cultura, pentru ca seminţele să nu germineze până la venirea îngheţului, care ar afecta plantele foarte tinere. În acest caz, se recomandă şi o uşoară tăvălugire a terenului, pentru a asigura un contact strâns între sol şi sămânţă. Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt verigile tehnologice ale cultivării legumelor în câmp?
b) Care sunt lucrările care se execută toamna?
c) Care sunt lucrările care se execută primăvara?
d) Care sunt schemele d emodelare şi avantaje prezintă?
e) Care sunt particularităţile pregătirii terenului pentru culturile succesive?
8.2. Înfiinţarea culturilor legumicole Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct Se practică la multe specii legumicole precum: mazărea, fasolea, bamele, morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, loboda, ridichea, sfecla etc. • epoca de semănat; Factorii principali de care • adâncimea de semănat; trebuie să se ţină seama la • norma de sămânţă la hectar; înfiinţarea culturilor sunt: • schema de semănat; • metoda de semănat. Epoca de semănat Se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor faţă de factorii de mediu, în special faţă de temperatură, de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de perioada de valorificare a producţiei. Se disting 3 epoci de semănat şi anume: epoca de primăvară, epoca de vară şi epoca de tomană. 216
Epoca de primăvară începe imediat ce terenul se svântă şi se poate lucra şi durează până când în sol se acumulează o temperatură minimă de 15-16°C. Cuprinde mai multe etape (urgenţe) şi anume: • prima jumătate a lunii martie, când temperatura din sol atinge valori de 2-3°C (în mustul zăpezii), se seamănă speciile legumicole puţin pretenţioase la temperatură ca: mazărea, bobul, morcovul, ceapa ceaclama, spanacul, loboda, ridichile de lună, pătrunjelul, salata etc.; • a II-a jumătate a lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura în sol atinge 5-6°C şi se seamănă sfecla roşie, mărarul; • a II-a jumătate a lunii aprilie când în sol temperatura ajunge la 10-12°C, se seamănă tomatele (pentru culturile înfiinţate prin semănat direct), fasolea, porumbul zaharat; • începutul lunii mai când în sol temperatura înregistrează valori de 14-16°C, se seamănă castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, iar bamele când se acumulează o temperatură de peste 16°C, fiind cele mai pretenţioase faţă de acest factor. Epoca de vară Vara se înfiinţează culturile succesive de legume ale căror părţi comestibile se recoltează toamna. Semănatul se execută în două etape: • prima etapă, care cuprinde luna iunie şi jumătate din luna iulie, când se seamănă castraveţii de toamnă, fasolea de toamnă, ridichiile de iarnă, sfecla roşie etc; • a II-a etapă este în prima jumătate a lunii august, când se seamănă spanacul şi salata. Epoca de toamnă Înfiinţarea culturilor toamna are în vedere obţinerea legumelor extratimpurii, primăvara următoare foarte devreme. Aceste culturi (salată, spanac) se seamănă în perioada 15 septembrie-15 octombrie, pentru ca plantele să ierneze în faza de rozetă şi să reziste peste iarnă. Altele (ceapa, morcovul) se seamănă la sfârţitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie (dacă timpul permite), pentru iernare în stadiul de sămânţă, iar primăvara, când condiţiile de mediu permit, se declanşează procesele de germinare şi de creştere a plantelor. Adâncimea de semănat Este specifică fiecărei specii legumicole şi este influenţată de mărimea seminţelor şi de puterea de străbatere a acestora prin stratul de sol. Cu cât o sămânţă este mai mare, cu atât adâncimea de semănat este mai mare, pentru că puterea de străbatere este mai mare şi invers. De asemenea, adâncimea de semănat este condiţionată de textura solului, de epoca de semănat, de calitatea patului germinativ şi de umiditatea solului. În general, seminţele mici se seamănă la 1-2 cm, cele mijlocii la 2-3 cm, iar cele mari la 4-5 cm. Pe solurile uşoare, adâncimea de semănat este mai mare decât pe cele mai grele; pe solurile cu umiditate scăzută semănatul se execută mai adânc, pentru evitarea deshidratării seminţelor; pe terenul mai slab pregătit, adâncimea de semănat este mai mică decât pe un teren foarte bine pregătit. La semănăturile de toamnă, adâncimea de semănat este mai mare, comparativ cu semănăturile de primăvară pentru aceeaşi specie etc. Norma de sămânţă la hectar Reprezintă cantitatea de seminţe folosită la unitatea de suprafaţă, care asigură o desime optimă a culturii. Este diferită de la o specie la alta, de sistemul de cultură, de calitatea seminţelor, de epoca de semănat. Se calculează în două variante şi anume: 1. În funcţie de calitatea seminţelor, după formula: Ns cal.I x Vcs cal.I Ns/ha = ----------------------------, g în care: Vc sem.lot Ns/ha - norma de sămânţă la hectar; Ns cal.I - norma de sămânţă la hectar pentru seminţe de calitatea I; Vcs cal.I - valoarea culturală a seminţelor de calitatea I; Vc sem. lot. - valoarea culturală a seminţelor din lotul existent. 217
2. În funcţie de masa a 1000 de seminţe: D x MMS Ns/ha = -----------------, kg/ha Vc D - densitatea plantelor; MMS - masa a 1000 de seminţe; Vc - valoarea culturală. Exemple de norme de seminţe pentru diverse specii legumicole: - semănat direct: morcov 3-4 kg/ha, pătrunjel 4-5 kg/ha, spanac 15-25 kg/ha, castraveţi 3-4 kg/ha, dovlecel 5-6 kg/ha, fasole pitică 80-100 kg/ha, fasole urcătoare 40-50 kg/ha, salată 2 kg/ha, sfeclă 10-15 kg/ha, tomate 1-1,5 kg/ha, ridichi 10 kg/ha, ceapă ceaclama 6-8 kg/ha. - producerea răsadurilor: tomate 250-300 g/ha, ardei, vinete 1 kg/ha, ţelină 150-200 g/ha, varză, conopidă 300-350 g/ha, castraveţi 0,8-1 kg/ha, ceapă de apă 0,3-0,4 kg/ha etc. Norma de sămânţă se suplimentează cu 10-15% în cazul semănăturilor din toamnă, deoarece în această perioadă se înregistrează pierderi mai mari. Scheme de semănat Se stabilesc în funcţie de spaţiul de nutriţie al plantelor, schema de modelare, metoda de irigare şi caracteristicile tehnice ale maşinilor şi echipametelor din dotare, pentru a putea fi folosite la cât mai multe culturi legumicole. Metode de semănat Semănatul se execută după mai multe metode şi anume: semănatul prin împrăştiere. Se practică pe suprafeţe mici şi numai la anumite specii legumicole, cum sunt: salata, spanacul, mărarul, pătrunjelul de frunze etc. Această metodă presupune experienţă mai îndelungată, pentru a asigura distribuirea uniformă a seminţelor pe întreaga suprafaţă; cantitatea de sămânţă este mai mare cu 20-30%, iar forţa de muncă consumată este foarte mult redusă comparativ cu alte metode manuale de semănat; semănatul în rânduri. Este metoda cea mai folosită, deoarece, pe lângă faptul că se reduce norma de sămânţă la hectar, se pot executa cu uşurinţă lucrările de îngrijire a culturilor şi de recoltare a părţilor comestibile. Semănatul în rânduri se execută în două moduri: • în rânduri echidistante, practicat la speciile care necesită distanţe mai mari (sfeclă, bame, tomate, ridichi de lună, fasole etc.), pe teren modelat sau nemodelat (fig. 8.2.);
Fig. 8.2 Semănatul în rânduri echidistante (la bame) •
în benzi practicat la speciile legumicole la care distanţele între rânduri sunt 218
mici (morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă etc., fig 8.3.).
Fig. 8.3 Semănatul în benzi (la morcov) Numărul rândurilor în bandă este de 2-4, iar între benzi se lasă poteci de 40-50 cm care să permită accesul utilajelor şi muncitorilor în culturi, pentru executarea lucrărilor de îngrijire. semănatul în cuiburi este caracteristic speciilor legumicole care se întind pe sol şi care necesită distanţe mari, atât între rânduri cât şi între plante pe rând. Acestea sunt pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii, castraveţii, dovlecii etc. Înfiinţarea culturilor prin semănat direct se poate face manual, pe suprafeţe foarte mici, în gospodăriile individuale sau cu semănători de dimensiuni mici, portabile. Pe suprafeţe mari, semănatul se execută mecanizat, folosind semănătorile SUP-21 şi SUP–29M, pentru semănatul în rânduri dese. Pentru semănatul în benzi, se foloseşte maşina CSSL-9 (cadru cu secţii de semănat seminţe de legume), dar şi pentru semănatul bob cu bob, dacă se echipează cu distribuitor pneumatic. Alte metode de înfiinţare a culturilor legumicole prin semănat sunt: • folosirea benzilor preînsămânţate pentru speciile cu seminţe mai mici şi care necesită rărirea în cultură (morcov, pătrunjel de rădăcină, ridichi de lună etc.). Pe benzi de hârtie, se fixează seminţele, se îngroapă la adâncimea corespunzătoare speciei, obţinând o uniformitate foarte bună a culturii, eliminând total lucrarea de rărit; • semănatul fluid constă în menţinerea seminţelor în apă, la temperatură constantă, în funcţie de specie, până când apare radicula. Seminţele germinate se amestecă cu un gel special (alginat de sodiu, agar, argilă sintetică etc.) în cantitate de 5-20g/l. Gelul are rolul de a proteja seminţele germinate în timpul însămânţării, influenţează pozitiv răsărirea şi creşterea plantelor, este uşor biodegradabil etc. • metoda plug-mix constă în faptul că seminţele germinează în turbă sau în amestec de pământuri, după care se seamănă, însă repartizarea uniformă a seminţelor este greoaie. Aceasta a dus la combinarea semănatului lichid cu metoda plug-mix, obţinându-se rezultate foarte bune. • folosirea seminţelor drajate la speciile de legume cu seminţe mici (morcov, salată), asigurând o distribuire uniformă a seminţelor pe rând, reducând unele lucrări costisitoare.
219
Înfiinţarea culturilor prin plantarea răsadurilor Prin plantarea răsadurilor, se înfiinţează culturile de: tomate timpurii, ardei, vinete, varză, conopidă, castraveţi timpurii, ţelină, praz, ceapă de apă etc. • calitatea răsadurilor şi pregătirea acestora pentru plantat; Reuşita culturilor înfiinţate • epoca de plantare; prin răsad depinde de: • metoda de plantare; • adâncimea de plantare; • schema de plantare. Calitatea răsadurilor Înfiinţarea culturilor legumicole trebuie să se facă cu răsaduri care se caracterizează prin următoarele însuşiri de calitate: o să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică; o să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5-6 frunze la varză, 4-5 frunze la vinete, 10-12 la ardei etc.); o să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau prima floare din prima inflorescenţă deschisă (tomate); o să nu fie alungite, firave sau îngălbenite; o să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre noduri mică; Pregătirea răsadurilor pentru plantare constă în: o sortarea pe categorii de calitate şi îndepărtarea celor bolnave, firave, slab dezvoltate, o udarea cu o zi înainte pentru ca plantele să fie turgescente şi prinderea să fie corespunzătoare, o efectuarea unui tratament fitosanitar cu Benlate 0,1%, Bavistin 0,2%, Champion 0,1%, pentru a asigura protejarea răsadurilor imediat după plantare, o fasonarea şi mocirlirea pentru răsadurile nerepicate, folosite pentru înfiinţarea culturilor de varză şi conopidă de toamnă etc. Epoca de plantare Plantarea răsadurilor la locul definitiv depinde de particularităţile speciei şi de sistemul de cultură, de durata perioadei de vegetaţie, perioada de recoltare. Epoca de primăvară: • primăvara devreme, 10-15 martie se înfiinţează culturile nepretenţioase la căldură ca: varză, conopidă, salată, gulioare; • 20-25 aprilie se cultivă tomatele timpurii, fiind mai pretenţioase la căldură; • începutul lunii mai (1-5 mai) se cultivă ardeiul, vinetele, castraveţii, dovleceii, când pericolul apariţiei ultimei brume de primăvară a trecut, aceste specii manifestând o sensibilitate foarte mare la temperaturi scăzute; Epoca de vară • sfârşirul lunii iunie-începutul lunii iulie, se înfiinţează culturile de varză şi conopidă pentru consumul de toamnă. Adâncimea de plantare Influenţează prinderea răsadurilor şi depinde de specie. Astfel, la speciile legumicole care au capacitatea de a emite rădăcini pe tulpini în contact cu solul (tomate), adâncimea de plantare este mai mare. În cazul în care răsadul este foarte alungit, se poate practica plantarea îngenunchiată pentru reducerea înălţimii răsadurilor. La speciile cu ritm mai lent de creştere (ardei, vinete), plantarea se face cu 1-2 cm mai adânc decât au fost în ghivece sau în cuburile nutritive. Alte specii (salata, gulioarele, ţelina) se plantează la aceeaşi adâncime la care au fost în ghivece, pentru a evita acoperirea mugurelui principal cu pământ şi putrezirea acestuia. Schema de plantare Se alege în funcţie de habitusul plantelor, de gradul de fertilitate a solului şi sistema de 220
maşini din dotare şi diferă de la specie la specie (fig. 8.4 şi 8.5).
Fig. 8.4 Schema de plantare la tomate timpurii
Fig. 8.5 Schema de plantare la ceapa de apă Metode de plantare Manual Plantarea răsadurilor se execută:
Mecanizat Semimecanizat 221
Plantarea manuală se execută în general în cazul folosirii răsadurilor repicate, în spaţiile protejate şi pentru cantităţi mici de răsaduri. Pentru aceasta, se excută o serie de operaţii şi anume: • marcarea rândurilor cu sfori la distanţele între rânduri stabilite prin schema de plantare; • deschiderea unor şănţuleţe de-a lungul rândurilor sau executarea unor gropiţe, cu sapa sau cu plantatorul de picior; • distribuirea răsadurilor la distanţele stabilite pe şănţuleţe sau în gropiţe; • scoaterea răsadurilor din ghivece, numai în cazul în care pentru producerea răsadurilor s-au folosit ghivece din plastic; • plantarea propriu-zisă la adâncimea optimă speciei, fixarea plantei cu pământ, strângerea uşoară a pământului lângă plantă şi udarea în vederea asigurării prinderii. La răsadurile alungite (tomate), se practică plantarea îngenunchiată. Aceasta constă în deschiderea unui şănţuleţ de-a lungul rândului, aşezarea plantelor pe fundul acestuia, acoperirea unei porţiuni de tulpină cu pământ şi ridicarea în poziţie verticală a jumătăţii sau treimei superioare aplantei. Prinderea este mai greoaie (fig. 8.6.).
Fig. 8.6 Plantarea îngenunchiată la tomate Plantarea mecanizată (fig. 8.7) se execută cu maşina de plantat răsaduri MPR 5 (6), în agregat cu tractorul L-445. Se foloseşte răsad nerepicat şi foarte viguros (înălţimea 15-20 cm şi diametrul la colet 4-6 mm), care se distribuie la 10-15 cm între plante pe rând. Maşina este alimentată cu răsad de muncitori, câte unul pentru fiecare secţie. Concomitent cu plantarea, se execută şi udarea pentru asigurarea prinderii. Există maşini de plantat răsaduri cu pământ pe rădăcini, produse în palete alveolare, cu un randament foarte bun. Plantarea semimecanizată constă în marcarea rândurilor şi deschiderea şănţuleţelor în vederea plantării cu mijloace mecanice, iar plantarea se execută manual, după tehnica descrisă anterior.
222
Fig.8.7 Plantarea mecanizată: mecanizat 1 - brăzdar, 2 - discuri elastice, 3 – roată de tasare, 4 – organe de afânare, 5 - tambur de nivelare, 6,7 - suporţi pentru lăzile cu răsad sad
Înfiinţarea area culturilor prin plantarea arpagicului, usturoiului şii cartofului Aceste specii se cultivăă în exclusivitate prin plantarea formaţiunilor iunilor vegetative de tipul bulbilor, bulbililor sau tuberculilor, deoarece aceste specii nu formează formeaz seminţe seminţ la noi în ţară. Plantarea arpagicului şi a usturoiului se poate face primăvara vara devreme sau chiar toamna, nefiind specii pretenţioase faţă ţă de temperatură, temperatur iar cartoful numai primăvara, vara, ştiind ş faptul că partea vegetativă este distrusă la 0°C. Pentru plantare, se foloseşte foloseş material uniform, sortat şii calibrat care să asigure uniformitate culturilor. Plantarea arpagicului lui şi ş a usturoiului se execută cu maşina ina MPB–12, MPB care la o trecere plantează 12 rânduri grupate în trei benzi a câte 4 rânduri fiecare. Schema de plantare este cu 25 cm între rânduri, pentru a permite executarea mecanizată mecanizat a prăşitului, şi 4-55 cm între plante pl pe rând. Adâncimea de plantare este de 3--5 cm. Imediat după plantare se face o tăvălugire ălugire a solului, solului pentru a asigura un contact cât mai bun între acesta şi bulbi. Culturile de cartof tof se înfiinţează înfiin primăvara, manual sau mecanizat, folosind maşina ma MPR-6 + EPC-6 sau MPCI-66 pentru tuberculii încolţiţi încol şi 4 SAD-75 75 pentru tuberculii neîncolţiţi. neîncolţ 223
Test de autoevaluare nr.2 a) Care sunt factorii principali de care trebuie să se ţină seama la înfiinţarea culturilor legumicole?
b) Care sunt epocile de semănat?
c) Care sunt epocile de plantat?
d) Care sunt metodele se semănat?
e) Care sunt metodele de plantat?
8.3. Lucrări de îngrijire În culturile legumicole, se aplică două tipuri de lucrări de îngrijire şi anume: lucrări generale (care se aplică tuturor culturilor legumicole) şi lucrări speciale (care se aplică anumitor culturi). • completarea golurilor; • afânarea solului şi distrugerea crustei; • mulcirea; Lucrări de • muşuroirea; îngrijire generale: • combaterea buruienilor; • irigarea; • fertilizarea; • combaterea bolilor şi dăunătorilor. Completarea golurilor se execută obligatoriu, atât în culturile înfiinţate prin răsad, cât şi la cele semănate direct. La culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor, completarea golurilor se face cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de aceeaşi vârstă şi calitate, din rezerva de răsad, în primele 2-3 săptămâni de la înfiinţarea culturilor. La culturile semănate direct, completarea golurilor se face cu sămânţă umectată sau încolţită, imediat după răsărirea plantelor şi identificarea golurilor. Se execută numai manual şi are scopul de a asigura desimea optimă la unitatea de suprafaţă. Afânarea solului şi distrugerea crustei. Se execută cu scopul menţinerii umidităţii, îmbunătăţirii regimului de gaze, încălzirea solului, intensificarea activităţii microbiologice, combaterea buruienilor etc. Afânarea solului se execută în mod repetat, deoarece prin circulaţia muncitorilor şi agregatelor mecanice pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire, a ploilor de intensitate mai mare sau a irigării prin aspersiune, solul se tasează. Tasarea solului creează condiţii favorabile pierderii apei prin evaporaţie (datorită crustei) şi condiţii mai puţin favorabile creşterii plantelor (regim de gaze deficitar, crusta strânge coletul plantelor etc.). Dacă terenul este afânat, razele solare şi apa pătrund în profunzime, având efect favorabil asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, ajutând la îmbunătăţirea regimului aero-hidric şi reducerea eroziunii (fig. 8.8 şi 8.9.). Prevenirea formării crustei se execută prin administrarea în sol a unor cantiţăţi mari de îngrăşăminte organice, folosirea unor materiale anorganice care îmbunătăţesc structura şi textura solului, executarea la momentul optim a lucrărilor solului. Spargerea crustei se execută mecanic folosind maşini şi utilaje specifice. Astfel, în culturile de rădăcinoase (care răsar greu), se foloseşte 224
tăvălugul inelat TI-3,5 sau grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia rândurilor, până la răsărirea plantelor. După apariţia plantelor, spargerea crustei se face cu atenţie, folosind sape rotative cu colţi orientaţi spre înapoi sau cultivatoarele legumicole CL-2,8 şi CL-4,5. În culturile legumicole cu distanţe mari între rânduri, se folosesc cultivatoarele legumicole echipate cu organe de prăşit sau afânat. Spargerea crustei se completează manual pe rândul de plante, cu săpăligi sau cu unelte de grădinărit (fig.8.10)
Fig 8.8 Capacitatea solului de a capta razele solare în funcţie de gradul de afânare
Fig.8.9 Capacitatea de infiltrare a apei în funcţie de gradul de afânare
225
Fig 8.10 Unelte de grădinărit Mulcirea solului constă în acoperirea solului cu diferite materiale, în scopul prevenirii formării crustei, combaterii buruienilor, menţinerii umidităţii la nivelul rădăcinilor plantelor şi încălzirii solului. Materialele folosite pentru mulcire sunt: gunoiul de grajd păios, mraniţa, paiele, pleava, frunzele, compostul din ciupercărie, hârtia, folia de polietilenă de culoare fumurie sau albă etc. Momentul aplicării mulciului este: • înaintea înfiinţării culturilor, când mulcirea se face cu polietilenă, care se aşează pe sol cu instalaţii speciale sau manual pe suprafeţe mici; • concomitent cu însămânţarea, când pentru mulcire se foloseşte hârtie perforată; • după înfiinţarea culturilor, când plantele sunt într-un stadiu mai avansat de creştere, când mulcirea se face cu pleavă, paie, frunze, compost de diferite tipuri, iarbă uscată sau proaspăt cosită, dar tocată. Materialele organice folosite pentru mulcire, după încheierea ciclului de cultură, se încorporează în sol odată cu lucrările de pregătire a terenului, contribuind astfel la îmbunătăţirea structurii solului şi la creşterea conţinutului acestuia în humus. Mulcirea cu paie se recomandă vara, în special la culturile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură (salată, spanac, ridichi de lună), deoarece sub acest mulci temperatura este mai scăzută cu câteva grade faţă de solul nemulcit (Dumitrescu M., 1998). Mulcirea cu folie de polietilenă se recomandă la speciile legumicole termofile (ardei, vinete, castraveţi, tomate), întrucât temperatura solului sub mulci este mai ridicată faţă de terenul nemulcit. Mulcirea cu polietilenă dă rezultate foarte bune mai ales pe solurile nisipoase, unde levigarea este accentuată (până la 90% din îngrăşămintele solubile). Se aplică cu maşini speciale, cu câteva zile înaintea înfiinţării culturii, pe teren complet pregătit. Folia poate fi de culoare neagră, fumurie sau transparentă, plantatul executându-se în orificiile existente sau se fac orificii la distanţele corespunzătoare schemei de înfiinţare a culturii. Culoarea foliei este foarte importantă şi din practica legumicolă se apreciază faptul că, folia fumurie este cea mai potrivită acestui scop. Aceasta, deoarece lasă să pătrundă o parte din razele solare în sol, determinând o încălzire mai în profunzime, ceea ce este foarte benefică primăvara devreme, la speciile termofile în special, pentru obţinerea producţiei timpurii. De asemenea, este o barieră destul de bună pentru buruieni, care apar, dar care nu se dezvoltă suficient, datorită cantităţii mici de lumină care ajunge 226
sub folie, acestea epuizându-se sau rămânând la un stadiu care nu afectează cultura. Folia transparentă are avantajul că determină o încălzire mai rapidă şi mai bună a solului, dar buruienile beneficiază de lumină, sintetizează clorofilă, cresc foarte bine, devin concurente cu plantele de cultură şi ridică folia de mulcire, ceea ce îngreunează efectuarea lucrărilor de îngrijire în cultură. La mulcirea cu folie, prezenţa instalaţiei de irigare prin picurare este obligatorie. Răsărirea plantelor pe solul mulcit este uniformă şi mai rapidă, datorită condiţiilor mai bune de temperatură şi umiditate asigurate de mulci; de asemenea, prinderea răsadurilor este mai bună, reducând procentul de goluri. Cu rezultate bune se foloseşte şi mulciul de hârtie, deşi este mai costisitor. Se foloseşte o hârtie specială, impregnată cu diverse fungicide, care asigură protecţia plantelor în primele faze. Se întinde pe sol cu instalaţii speciale, fixând marginile cu pământ, ca şi la polietilenă, pentru a nu fi luată de vânt. Cercetările efectuate la castraveţi (Hoza Gheorghiţa şi colab., 2008) au scos în evidenţă faptul că, folosirea ca material de mulcire a compostului din cultura ciupercilor, are influenţă benefică asupra creşterii producţiei, dar şi asupra calităţii acesteia. Astfel, în urma mulcirii culturii cu compost de la ciuperca albă, s-a obţinut un spor de producţie de 181%, datorită compoziţiei complexe a compostului, ştiind faptul că, ciuperca albă necesită un substrat de cultură bogat în elemente minerale (tabelul 8.3). Producţia obţinutăa fost de calitate superioară din punct de vedere al mărimii fructelor, respectiv 82,2% din fructe sau încadrat în clasa de mărime 6-9 cm (tabelul 8.4). Avantajele mulcirii: • menţine umiditatea în sol, prin prevenirea şi reducerea evaporaţiei; • împiedică creşterea buruienilor; • intensifică procesele de nitrificare din sol; • asigură obţinerea de producţii mari şi mai timpurii; • părţile comestibile ale plantelor sunt calitativ mai bune, au aspect comercial atrăgător, nu prezintă pete, deoarece nu mai sunt în contact cu solul; • reduce eroziunea solului; • împiedică formarea crustei; • reduce fenomenul de levigare a elementelor nutritive. Tabelul 8.3 Producţia de castraveţi în cultură mulcită Material de mulcire Nemulcit Compost de la ciuperca albă Compost de la Pleurotus Paie
Greutatea medie (g)
Producţia Diferenţa Diferenţa absolută relativă t/ha % 100
Semnificaţia
kg/pl
t/ha
51,3
1,09
21,8
68,7
1,98
39,6
17,8
181
***
61,2
1,49
29,8
8
136
***
57,8
1,44
132
***
28,8 7 DL 5% - 1,75 t/ha, DL 1% - 2,65 t/ha, DL0,1% - 4,22 t/ha
Mt
227
Tabelul 8.4 Clasarea producţiei de fructe pe categorii de mărime Categoria, % 6-9 cm 9-12 cm Peste 12 cm
Material de mulcire Nemulcit Compost de la ciuperca albă Compost de la Pleurotus Paie
62,2 82,2
30,4 12,3
9,4 5,5
79,9
13,5
6,6
71,2
20,7
8,1
Muşuroirea constă în acoperirea bazei plantelor cu pământ, în scopul susţinerii acestora, formării rădăcinilor adventive, etiolării părţilor comestibile (fenicul, sparanghel), formării organelor subterane (cartof). Se execută manual sau mecanizat, folosind cultivatorul echipat cu corpuri de rariţă, rezultând un bilon de-a lungul rândului de plante. Muşuroitul se mai execută şi în zonele şi perioadele în care se înregistrează exces de umiditate în sol, prin muşoroire mărind suprafaţa de evaporare a apei. Combaterea buruienilor reprezintă o lucrare de îngrijire costisitoare, datorită numărului mare de buruieni din culturile legumicole şi ritmului rapid de creştere a acestora. Combaterea eficientă a buruienilor se face printr-un complex de măsuri preventive şi curative. Măsuri preventive Măsuri curative • practicarea unei rotaţii raţionale în cadrul • combaterea buruienilor prin asolamentului legumicol; plivit şi prăşit; • lucrări repetate ale solului, care să reducă rezerva • erbicidarea. de buruieni; • distrugerea buruienilor din preajma loturilor semincere, pentru a preveni impurificarea seminţelor plantelor legumicole. Prăşitul are drept scop distrugerea buruienilor, afânarea superficială a solului, menţinerea umidităţii acestuia şi crearea unor condiţii favorabile pentru infiltrarea apei în sol (fig. 8.11). Se execută în mod repetat, ori de câte ori apar buruienile, după fiecare ploaie sau irigare prin aspersiune.
Fig 8.11 Influenţa prăşitului asupra menţinerii apei în sol 228
Prăşitul se aplică imediat după răsărirea plantelor sau înaintea răsăririi acestora (praşilă oarbă), la speciile care răsar foarte greu (rădăcinoase). Se execută manual, între plante pe rând, şi mecanizat, între rândurile de plante. Adâncimea este variabilă, fiind cuprinsă între 3-4 cm (pentru distrugerea buruienilor) şi 8-10 cm (pentru încorporarea îngrăşămintelor şi afânarea solului). Plivitul buruienilor se aplică pe suprafeţe mici, la culturile cu desime foarte mare, precum şi la producerea răsadurilor. Îndepărtarea buruienilor prin plivit se execută când acestea sunt în stadiu foarte tânăr şi după o udare sau o ploaie, pentru a se smulge uşor şi a deranja cât mai puţin plantele de cultură. Erbicidarea este cea mai eficientă metodă de distrugere a buruienilor, dacă se respectă următoarele reguli: • folosirea erbicidelor în funcţie de compoziţia floristică a buruienilor; • respectarea dozei de aplicare a erbicidului şi a momentului optim; • cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor şi ale plantelor de cultură; • cunoaşterea efectului remanent al erbicidelor, pentru e evita poluarea solului şi a apei şi eliminarea fenomenului de fitotoxicitate pentru culturile următoare. Eficacitatea erbicidelor este influenţată de factorii de mediu (temperatură, umiditatea aerului, vânt, precipitaţii). Temperatura optimă pentru aplicarea erbicidelor este de 16-25°C. La temperaturi sub 16 °C efectul erbicidelor este scăzut şi întârziat, iar peste 25°C o parte din substanţa activă se volatilizează, diminuând efectul acestuia. Umiditatea relativă a aerului, cu cât este mai ridicată (peste 65%), cu atât eficacitatea erbicidelor este mai mare, în special a celor de contact. Precipitaţiile care cad la 1-2 ore după aplicarea erbicidelor reduc simţitor efectul acestora. Efecte similare se înregistrează şi dacă un interval de 10-12 zile după erbicidare este lipsit de precipitaţii (Dumitrescu, Rădoi, 1998). O ploaie de 10-12 mm, la 4-5 ore după aplicarea erbicidelor, creşte eficacitatea acestora, comparativ cu o ploaie de peste 20 mm care spală produsele. În ceea ce priveşte acţiunea vântului, se recomandă ca în momentul aplicării erbicidelor acesta să aibă o viteză sub 20 km/h, pentru a nu influenţa negativ distribuirea soluţiei pe plante. Vânturile de intensitate mai mare pot antrena aerosolii de erbicid pe parcelele învecinate cu alte culturi, unde pot avea efect fitotoxic. Irigarea se aplică diferenţiat, în funcţie de cerinţele speciei faţă de umiditatea din sol şi din aer, cantitatea de precipitaţii şi distribuirea lor pe perioada de vegetaţie, fenofaza de creştere a plantelor. Trebuie reţinut faptul că, solul în culturile legumicole, trebuie să fie permanent reavăn, fără oscilaţii, deoarece atât excesul cât şi lipsa apei provoacă dezechilibre accentuate la nivelul plantelor. Calitatea apei este foarte importantă. Astfel, Jidavu şi colab., 2008, au demonstrat că apa magnetizată, folosită la o cultură de ardei, a dat rezultate mult mai bune, comparativ cu apa tratată fizic sau vibrată. Fertilizarea asigură necesarul de hrană pentru întreaga perioadă de vegetaţie a culturilor legumicole. Cantitatea de îngrăşăminte diferă cu specia, producţia estimată, gradul de utilizare a îngrăşămintelor şi se stabileşte pe baza analizelor de plantă şi sol. Îngrăşămintele se aplică fracţionat, în mai multe reprize. Combaterea bolilor şi dăunătorilor (tabelul 8.5) este indispensabilă în culturile de legume, întrucât bolile şi dăunătorii produc pagube foarte mari, până la compromiterea culturilor. Din acest punct de vedere, se iau o serie de măsuri, atât preventive cât şi curative.
229
Tabelul 8.5. Produsul Aliette Actellic Bayleton Bavistin Benlate Bravo Captan Confidor Derosal Dithane M45 Fastac Kocide Morestan Mospilan Nissorun Omite Previcur Rovral Ridomil Turdacupral Supersect Zolone Mesurol
Produse fitosanitare folosite în legumicultură Concentraţia Agentul patogen sau dăunătorul % 0,4 Mană 0,1 Musculiţa albă de seră, afide 0,15-0,2 făinare 0,05-0,1 Putregaiul cenuşiu, fuzarioză, pătări ale frunzelor 0,05-0,1 Pătări, boli vasculare, putregaiuri 0,4 Putregaiul cenuşiu, mană 0,2 Mană, cancer bacterian, pătări 0,05-0,1 Musculiţa albă de seră 0,05-0,1 Putregai cenuşiu, boli vasculare, pătări 0,2 Mană, cancer bacterian, boli vasculare, pătări 0,02-0,04 Păduchi, tripşi, fluturele verzei 0,5 Bacterioze 0,05 Făinare 0,025 Musculiţa albă de seră, tripşi, gândacul din Colorado 0,06-0,08 Acarieni 0,1 Acarieni 0,15-0,25 Mană 0,1-0,2 Putregaiuri 0,25 Mană 0,5 Mană, pătări 0,03 Afide, tripşi, fluturi, Gândacul din Colorado 0,15-0,2 Acarieni, afide 5 kg/ha Melci fără cochilie
Măsuri preventive Măsuri curative • respectarea rotaţiei culturilor, care • folosirea diferitelor produse de combatere, contribuie la limitarea atacului de boli fără toxicitate sau cu toxicitate redusă şi dăunători, precum şi la distrugerea pentru fauna utilă, în mod alternativ (pentru buruienilor care sunt gazde pentru a nu crea rezistenţă la un anumit produs) şi diferiţi agenţi patogeni şi dăunători; în doze optime pentru agentul patogen respectiv. • folosirea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă genetică la diferiţi agenţi patogeni; • dezinfectarea termică şi chimică a seminţelor înainte de semănat Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face şi pe cale biologică, folosind diferite specii de ciuperci, bacterii sau insecte, antagonişti ai unor agenţi patogeni (tabelele 8.6., 8.7., 8.8, 8.9). Prin combatere biologică, se reduce consumul de produse chimice cu 25-50%; produsele biologice nu sunt poluante şi au efecte benefice asupra mediului şi părţii comestibile.
230
Tabelul 8.6.
Insecta dăunătoare
Specii de insecte combătute cu insecticide biologice pe bază de virusuri (după Entwistle, 1983) Virusul Cultura la care se Ţara unde se foloseşte aplică NPV* salată Germania, China, ex URSS NPV varză Germania, Franţa, Danemarca NPV cartof Austria, Marea Britanie, Chile
Agrotis segetum Mamestra brasicae Phthorimaea operculalla Pieris brasicae GV** varză Australia, Marea Britanie Trichoplusia sp. NPV varză, salată USA * - virusul poliedrozei nucleare; extras din insecte infectate ** - virusul granulozei; extras din insecte infectate
Ţara Italia
Canada Marea Britanie
Germania Ţările de jos
Danemarca Suedia Finlanda SUA Australia
Tabelul 8.7 Preparate pe bază de nematozi (Deseo şi Rovesti, 1992) Nematodul Denumirea Producător comercială Heterorhabditis sp. Terbiot Urbio,Italia Steinernema sp. Terrix Heterorhabditis sp. Pianbiot Bionterprises- Australia S. carpocapsae Bionem H Bionem S Heterorhabditis sp. Nemas Phero Tech Heterorhabditis sp. Nemasys H AGC - Marea Britanie Steinernema sp. Nemasys S Urbio - Italia Heterorhabditis sp Terbiot Heterorhabditis sp. Neudorffs De Greone Steinernema sp. Nematoden Vlieg-Olanda Heterorhabditis sp. Optimaaltes H De Greone Steinernema sp. Vlieg - Olanda Terbiot Biorre - Italia Heterorhabditis sp. Nemo H Diverşi Steinernema sp. Nema S S. carpocapsae Biologic Nemalogic Steinernema sp. Nemo S S. carpocapsae Biosafe Biosys Biovector Heterorhabditis sp. Otinem BionterprisesSteinernema sp. Bionym Australia
În combarea biologică, se mai folosesc următoarele produse: - pentru afide: Adaline, Aphilline, Aphidoline, Epiline, Crrysoline; - pentru musculiţa albă: Encarline, Eretline, Macroline, Delfaline; - pentru păianjeni: Phytoline, Amblyline, Feltiline; - pentru tripşi: Ambliline, Hypoline, Online; - pentru larva minieră: Dacline, Digline; - pentru molii şi fluturi: Tricholine. 231
Tabelul 8.8
Insecta atacată Acrolepiopsis assectelle Agrotis sp. Animis flava Autographa sp. Hymeria recurvalis Mamestra brassicae Pieris brasicae Spodoptera sp.
Aplicaţii ale insecticidului biologic pe bază de Bacillus thuringiensis subsp. Kurstaki (D. Hoza, 1998) Unde se foloseşte Cultura Danemarca, Japonia legume Mexic, Japonia, Danemarca India, China Japonia, Marea Britanie Nigeria
legume legume fasole, varză, tomate de seră vinete, ceapă, tutun
Japonia
legume
Europa, Mexic, India, Australia Mexic, SUA, Japonia, Australia
crucifere leguminoase, crucifere
Tabelul 8.9.
Ciuperca Beauveria basssiana Aschersonia aleyroidis Verticillium lecanii
Bioinsecticide pe bază de ciuperci (D. Hoza, 1998) Nume comercial Insecte combătute Boverin Carpocapsa Boverol Dorifora Boverosil Ascheronin Aleuronidae
Mycotal Aleuronidae Microgermin F Tripşi Afide Microgermin A Folosirea soiurilor rezistente la unii agenţi patogeni contribuie, de asemenea, la reducerea cantităţii de substanţe chimice care se aplică la unitatea de suprafaţă, contribuind la reducerea poluării mediului şi la reducerea reziduurilor din părţile comestibile ale plantelor legumicole. Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea conceptului de combatere integrată, folosind atât metode chimice, cât şi metode fizice şi biologice în combaterea bolilor şi dăunătorilor. Lucrări de îngrijire speciale Sunt acele lucrări de îngrijire care se aplică numai la anumite culturi sau sisteme de cultură. Acestea sunt: copilitul, ciupitul, cârnitul, susţinerea plantelor, răritul, etiolarea (înălbirea) părţilor comestibile, tratarea cu substanţe bioactive, protejarea culturilor contra brumelor, combaterea grindinei etc. Copilitul constă în suprimarea lăstarilor laterali (copili) de pe tulpina principală, care cresc la axila frunzelor, sau a celor crescuţi la baza plantei (mai ales la culturile semincere, pentru a nu afecta calitatea seminţelor). Momentul îndepărtării copililor este atunci când aceştia sunt în stadiul foarte tânăr şi nu depăşesc 10 cm lungime. Depăşirea acestui moment duce la consumul nejustificat de apă şi hrană, îndesirea plantelor şi întârzierea fructificării. Se execută de regulă manual şi în special la tomate. În funcţie de sistemul de cultură practicat, copilitul se execută în mod diferit şi anume: • la cultura timpurie, copilitul se execută radical (se îndepărtează toţi copilii); • la cultura de vară-toamnă, se lasă 1-2 copili, pentru a asigura fructificarea până 232
toamna; • la culturile pentru industrializare, industrializare copilitul nu se execută, deoarece se folosesc soiuri cu creştere tere determinată determinat care nu necesită această lucrare. Ciupitul se execută la castraveţi castrave în scopul stimulării ramificării ării plantelor şi constă în îndepărtarea rtarea vârfului tulpinii principale în faza de răsad sau a vârfului ramificaţiilor ramif laterale. Se execută la cucurbitacee, în special la castraveţi, castrave cu scopul stimulării rii apariţiei lăstarilor l laterali de ordin superior, pe care se formează florile femele, şii ulterior fructele. La soiurile cu capacitate slabă slab de ramificare, ciupitull se execută în faza de răsad, la 3-4 frunze, şi în cultură,, când plantele au 6-7 frunze. Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere cre al plantei, pentru limitarea creşterii cre în înălţime şi grăbirea maturării ării fructelor. Se aplică aplic la tomate în culturăă timpurie, după 4-5 inflorescenţe, la cultura de varăă la circa 6 inflorescenţe, inflorescen iar la cea de toamnăă cu circa 2-3 2 săptămâni înaintea căderii derii primei brume. Deasupra ultimei inflorescenţe inflorescen se lasă 1-22 frunze. Susţinerea plantelor se aplică aplic la speciile legumicole cole cu tulpina înaltă (tomate, castraveţi, pepeni galbeni). Se execută cu araci (fig. 8.12), care pot fi individuali, la fiecare plantă, plant sau grupaţi sub forma unei piramide. La susţinerea sus plantelor pe spalier cu o sârmăă (fig. 8.13), de-a de lungul rândului de plante se fixeazăă spalieri la 4-5 4 m unul de altul, iar în capetele lor se fixează fixeaz sârma. Susţinerea erea plantelor se face pe sfori care, cu un capăt se leagă de baza plantei, iar cu celălalt cel capăt de sârmă; pe măsură ce plantele cresc, cresc se răsucesc în jurul sforii. Susţinerea inerea plantelor se poate face şii pe spalier cu 2 sârme (fig. 8.13). Spalierul poate fi cu o sârmă sârm (la cultura timpurie) sau cu 2 sârme, la cultura de toamnă. toamn
Fig 8.12 Susţinerea pe araci
233
Fig.8.13 Susţinerea pe spalier cu una sau 2 sârme
Răritul se execută în culturile semănate direct şi cu desime foarte mare, în scopul asigurării unui regim optim de lumină, aeraţie şi hrană (morcov, pătrunjel de rădăcină, sfeclă, cicoare etc.). Răritul se execută numai manual, în două etape: prima când plantele sunt foarte tinere, iar a II-a când părţile comestibile se pot consuma (morcov, pătrunjel de rădăcină). Este o lucrare foarte costisitoare, de aceea trebuie exclusă prin folosirea maşinilor de semănat de precizie şi a seminţelor drajate la înfiinţarea culturilor. Se aplică după ploaie sau după o irigare, astfel ca solul să fie reavăn şi plantele să se smulgă uşor, pentru a nu le deranja pe cele care rămân. Răritul se aplică şi la culturile semănate la cuib (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni). Etiolarea (înălbirea) părţilor comestibile constă în împiedicarea pătrunderii luminii la nivelul acestora, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor organoleptice. Se aplică la sparanghel (prin bilonare), fenicul, praz (prin muşuroire), cicoare (prin acoperirea plantelor cu diferite materiale), ţelină pentru peţioli, cardon (prin legarea rozetei de frunze deasupra coletului şi la vârf, cu rafie). Înălbirea se face treptat, pe măsura valorificării, întrucât plantele etiolate au perioadă scurtă de păstrare. Tratarea cu substanţe bioactive se face cu scopul evitării alungirii plantelor sau concentrării maturării. Cele mai utilizate substanţe bioactive sunt Cycogan, aplicat la răsaduri (tomate) în faza de 3-4 frunze adevărate, prin stropire cu soluţie în concentraţie de 0,1-0,15%, iar a doua stropire se execută la 5-6 frunze; Ethrel, aplicat la tomate în concentraţie de 200-250 ppm, prin pulverizare fină la nivelul plantelor, când fructele au 2-2,5 cm în diametru pentru grăbirea maturării; la castraveţi, Ethrelul în concentraţie de 250-500 ppm determină apariţia florilor femele într-o proporţie mai ridicată şi mai timpurie. Protejarea culturilor contra brumelor se aplică la culturile legumicole sensibile la temperaturi scăzute, prin mai multe metode: • perdele de fum realizate prin arderea unor materiale organice sau brichete fumigene. Materialele organice se aşează în grămezi, la distanţa de 40-50 m şi se aprind înainte de miezul nopţii, când temperatura începe să scadă. Brichetele fumigene se amplasează câte 20-30 bucăţi la hectar, la distanţa de 10 m, la marginea parcelei pe direcţia din care bate vântul. Se folosesc şi anvelope uzate, care ard lent şi degajă mult fum, împiedicând căderea brumei pe plante; • irigarea pe rigole cu o zi înaintea căderii brumei, irigare prin aspersiune, când temperatura aerului scade la 0°C sau imediat după căderea brumei, dar înainte de răsăritul soarelui. Dă rezultate foarte bune la tomate, care prezintă capacitatea de revenire prin această metodă, după căderea brumei sau a unui îngheţ uşor; 234
• acoperirea plantelor cu folie de polietilenă, prin efectuarea de tunele joase, temporare, până la trecerea pericolului brumelor sua folosirea foliei de tip agril care se aşează peste culturi şi se fixează să nu fie luată de vânt. Combaterea grindinei este o lucrare teoretică pentru condiţiile din ţara noastră, întrucât este foarte costisitoare. Ca posibilităţi de combatere a grindinei sunt: spargerea norilor cu rachete încărcate cu diferite substanţe chimice explozibile, protejarea cu tunele temporare, aşezarea unor plase sintetice deasupra culturilor care, pe lângă protejarea faţă de grindină, asigură protecţie şi împotriva insolaţiei. • îndepărtarea resturilor vegetale (frunze, fructe, lăstari rupţi); • aplicarea unui tratament fitosanitar cu produse sistemice, Măsurile ce se impun pentru cicatrizarea rănilor; pentru reducerea efectului • fertilizarea fazială cu îngrăşăminte chimice uşor solubile grindinei sunt: sau cu îngrăşăminte organice, aplicate odată cu apa de irigat; • efectuarea unei praşile pentru distrugerea buruienilor şi evitarea pierderii apei din sol şi repetarea acesteia ori de câte ori este nevoie pentru reabilitarea culturii etc.
Test de autoevaluare nr.4 a) Ce este mulcirea solului, de ce şi cu ce se execută?
b) Care sunt măsurile preventive şi curative folosite în combaterea buruienilor?
c) Care sunt măsurile preventive de combatere a bolilor şi dăunătorilor?
d) Care sunt lucrările speciale aplicate culturilor legumicole în câmp şi cum se caracterizează?
e) Care sunt măsurile ce se impun după căderea grindinei?
235
Rezumat Cultura legumelor în câmp este un sistem de cultură practicat pe suprafeţe mari atât în ţara noastră, dar mai ales la nivel mondial. Este sistemul prin care se cultivă toate speciile legumicole, prin semănat direct, plantarea răsadurilor sau plantarea unor părţi vegetative ale plantelor. Cultura legumelor în câmp cuprinde 3 verigi tehnologice şi anume: pregătirea terenului, înfiinţarea culturilor şi întreţinerea acestora. Pregătirea terenului se face diferenţiat, în funcţie de perioada înfiinţării culturilor. Pentru speciile legumicole care se cultivă primăvara mai târziu, pregătirea terenului începe toamna cu desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază şi arătura adâncă şi se continuă primăvara cu mărunţirea terenului, aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi a unei treimi din cele cu fosfor şi potasiu, modelarea şi erbicidarea. Pentru culturile succesive şi de toamnă, pregătirea terenului se execută în timp foarte scurt, perioada de înfiinţare a culturilor fiind scurtă, iar rezerva de apă din sol, de obicei, scăzută. Înfiinţarea culturilor legumicole se execută prin semănat direct, plantarea răsadurilor şi plantarea unor părţi din plantă, la momente diferite, în funcţie de cerinţele speciilor faţă de temperatură şi de sistemul de cultură practicat (culturi de primăvară, de vară, de toamnă). Metodele de înfiinţare a culturilor sunt diferite. Semănatul direct se face prin împrăştiere, în rânduri sau în cuiburi iar plantarea numai în rânduri, manual sau mecanizat. Îngrijirea culturilor legumicole se realizează prin aplicarea lucrărilor generale şi speciale de-a lungul întregii perioade de vegetaţie şi constau în : completarea golurilor, afânarea solului, mulcirea, protecţia fitosanitară, combaterea buruienilor, irigarea, fertilizarea, răritul, susţinerea plantelor, copilitul, ciupitul, cârnitul, protecţia contra brumelor etc.
236
Unitatea de învăţare nr.9 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SOLARII Obiective Cunoaşterea avantajelor cultivării legumelor în spaţiile protejate; Însuşirea cronologică a verigilor tehnologice în vederea respectării riguroase şi detalierea acestora; Însuşirea şi aplicarea corectă a lucrărilor de întreţinere a culturilor în vederea obţinerii de recolte mari şi mai ales de calitate. • • • • •
Avantaje obţinerea de producţii mari la unitatea de suprafaţă, faţă de cultura în câmp; devansarea perioadei de recoltare cu circa 3-4 săptămâni faţă de aceeaşi cultură în câmp; obţinerea unor venituri importante prin posibilitatea valorificării mai devreme a produselor, când preţurile sunt favorabile; prelungirea perioadei de vegetaţie a culturilor; posibilitatea dirijării factorilor de mediu în funcţie de cerinţele plantelor legumicole
• • • •
Dezavantaje cheltuieli ridicate cu realizarea construcţiei; costul ridicat al foliei de polietilenă; rezistenţă scăzută a construcţiei şi mai ales a foliei la vânturi etc. costul ridicat al întreţinerii culturii.
Producerea legumelor în solarii cuprinde următoarele verigi tehnologice: • pregătirea terenului; • pregătirea solariilor; • producerea răsadurilor; • înfiinţarea culturilor; • lucrări de îngrijire a culturilor. 9.1. Pregătirea terenului Se execută în 2 perioade: toamna şi primăvara. Lucrări executate toamna desfiinţarea culturii anterioare se face imediat după încheierea perioadei de vegetaţie a plantelor prin: tăierea sforilor de la nivelul sârmelor, smulgerea plantelor, strângerea în grămezi şi transportul acestora la platforme de compostare sau în alte locuri special amenajate, la speciile cu talie înaltă. Dacă în urma recoltării pe teren rămân resturi vegetale mărunte sau de talie mică (salată, varză) acestea se încorporează direct în sol. De asemenea, unele resturi vegetale se pot folosi în hrana animalelor (varză, conopidă, brocoli); afânarea superficială a solului cu grapa cu discuri GD-1,4 în agregat cu tractorul L445, sau cu motocultorul pe suprafaţă mică, pentru distrugerea buruienilor şi a resturilor vegetale şi executarea lucrării de nivelare în mod corespunzător; nivelarea de exploatare se execută manual sau mecanizat cu lama de nivelator, montată pe tractorul SM-445, pentru a reda terenului o pantă de 1-3‰; fertilizarea de bază cu 60-70 t/ha gunoi de grajd, 300-500 kg/ha superfosfat şi 100150 kg/ha sulfat de potasiu în funcţie de gradul de aprovizionare a solului şi producţia ce se estimează a se obţine; mobilizarea adâncă a solului se execută la o adâncime de 28-30 cm, pentru a favoriza pătrunderea mai bună a apei, aerarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor. Se foloseşte tractorul SV-445 şi plugul cultivator de vie PCV- 1,2 sau maşina de săpat solul în sere şi solarii 237
MSS-1,4 + U 445. Odată la 4-5 ani se execută subsolajul pentru mobilizarea în profunzime şi distrugerea stratului compact de sol (hardpan) determinat de lucrarea solului ani la rândul, la aceeaşi adâncime; mărunţirea şi modelarea solului se execută numai pentru culturile care se înfiinţează toamna (salată, spanac, ceapă şi usturoi verde etc.). Pentru culturile care se înfiinţează primăvara, terenul rămâne nemărunţit peste iarnă, îngheaţă şi se dezgheaţă, şi se realizează şi o dezinfecţie naturală sub influenţa temperaturilor scăzute. Lucrări executate primăvara mărunţirea solului imediat ce terenul este scurs, cu grapa cu discuri, întrucât se bătătoreşte datorită ploilor şi zăpezii din timpul iernii ( numai dacă solarul este descoperit); dezinfecţia solului cu produse specifice: Basamid 400-600 kg/ha, Vapam 10001500 kg/ha, Nemagon 40 l/ha (tabelul 9.1). dezinfecţia scheletului folosind unul din produsele: Dithane M 45 0,4%, Orthocid 50 0,4%, Actelic 0,2%, Diazol 0,15-0,2%, Onevos 0,2% etc.; fertilizarea cu azotat de amoniu 250-300 kg/ha; erbicidarea cu 10-15 zile înaintea înfiinţării culturilor, folosind erbicide specifice care se încorporează în sol odată cu lucrarea de pregătire (Treflan 24 EC 4-5 l/ha, Dual 500 EC 3-4 l/ha, Laso 480 EC 4 l/ha etc.). Cele care nu necesită încorporare (Afalon) se aplică după modelare; acoperirea solarului cu folie de polietilenă se face cu cel puţin 2-3 săptămâni înaintea înfiinţării culturii, pentru a se acumula căldura suficientă pentru specia care urmează a fi cultivată. Se foloseşte folie de polietilenă transparentă, de calitate superioară, cu o grosime de 0,15-0,2mm, de preferat tratată UV, IR, anticondens, cu durată de folosire de câţiva ani, cu grad de elasticitate ridicat, care influenţează durata de folosire a acesteia, chiar dacă preţul este mai mare. Se poate folosi şi folia obişnuită cu durata de folosire de 1 ciclu de producţie, maxim 2. Lăţimea foliei este diferită. În funcţie de mărimea solarului se poate face acoperirea cu o singură prelată (la solariile de înălţime mai mică), sau cu mai multe (la solariile de înălţime mare unde acoperişul este separat de pereţii laterali). Fixarea foliei se face prin îngropare în pământ la baza solarului, la care se adaugă benzi de polipropilenă prinsă în inele pe pereţii laterali. Tabelul 9.1 Produse utilizate pentru dezinfecţia chimică a solului Doza Mod Timp de Produsul (kg, l) de aplicare pauză (zile) Spectru de acţiune Nemagon 400-500 Încorporare în sol 7 Nematocid granule Basamid 400-600 Încorporare în sol 21 Fungicid, insecticid, nematocid, granule şi udare erbicid Vapam 1000-1500 Injectare în sol 14-21 Fungicid, insecticid, nematocid Formalină 3000-5000 În apa de irigat 14 Fungicid, bactericid mărunţirea solului cu freze, deoarece prin executarea lucrărilor anterioare acesta se bătătoreşte; modelarea solului în straturi înălţate manual sau cu utilaje de dimensiuni mici, sau terenul se lasă nemodelat. 9.2. Pregătirea solariilor Constă în verificarea şi repararea scheletului de susţinere, înlocuirea sau repararea şipcilor de lemn deteriorate, verificarea prinderii lonjeroanelor de arcurile de susţinere, refacerea reţelei de sârmă, verificarea scheletului, frontoanelor, în vederea asigurării unei rezistenţe şi stabilităţi ridicate a construcţiei. La tunelele joase se procură din timp arcele care pot fi din nuiele mai groase, din materiale plastice sau fier şi folia de acoperire. Ele se instalează de obicei imediat după înfiinţarea culturii, 238
având dimensiuni destul de mici. Pregătirea solariilor se execută primăvara foarte devreme sau toamna (dacă timpul permite). 9.3. Producerea răsadurilor Pentru culturile efectuate în solarii, producerea răsadurilor se face în spaţii încălzite (sere înmulţitor), având în vedere perioada când se desfăşoară această activitate. Răsadurile trebuie să fie sănătoase, viguroase, cu vârsta optimă şi bine călite. Se produc obligatoriu repicate în ghivece (de plastic, de turbă, de hârtie) sau în cuburi nutritive după tehnologia specifică. 9.4. Înfiinţarea culturilor Înfiinţarea culturilor în solarii se face prin plantarea răsadului (tomate, ardei, vinete, castraveţi, salată, gulioare etc.) şi foarte puţin prin semănat direct (mărar, pătrunjel, spanac etc.). Epoci de înfiinţare a culturilor: de primăvară, de vară şi de toamnă. Epoca de primăvară este dependentă de gradul de acumulare a temperaturii în sol şi menţinerea acesteia constantă timp de 4-5 zile. Astfel, speciile mai pretenţiose faţă de temperatură (tomate) au nevoie de o temperatură minimă în sol de cel puţin 10°C, ardeiul şi vinetele necesită 1415°C, iar castraveţii şi pepenii galbeni necesită 15-16°C. Varza, conopida şi salata se pot planta când în sol se realizează 5-6°C. Calendaristic, epocile de înfiinţare a culturilor în solarii sunt: 1-5 martie varză, conopidă, salată, gulioare 25-30 martie
tomate
1-10 aprilie
ardei şi vinete
15-20 aplilie
castraveţi
Epoca de înfiinţare a culturilor este strâns legată de condiţiile climatice ale anului respectiv. De asemenea, aceste date sunt valabile pentru zona de sud şi vest, care se află în zona I de favorabilitate, pentru restul zonelor datele sunt mai târzii. Epoca de vară se desfăşoară în a II-a parte a lunii iulie. Vara se înfiinţează culturi de castraveţi, fasole pentru recoltare în toamnă şi tomate cilcul II. Epoca de toamnă se desfăşoară în cursul lunii octombrie. Se pretează la cultura de toamnă speciile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură: salată, spanac, ceapă şi usturoi verde. Câteva scheme de înfiinţare a culturilor sunt prezentate în figurile 9.1, 9. 2, 9.3, 9.4. REŢINE!!!
Fig. 9.1 Schema plantării verzei timpurii în solar tip bloc (a) 239
şi individual (b)
Fig. 9.2 Schema plantării conopidei timpurii în solar tip bloc (a) şi individual (b)
Fig. 9.3 Schema plantării ardeiului gras în solar tip bloc (a) şi individual (b)
240
Fig. 9.4 Schema plantării tomatelor şi vinetelor în solar tip bloc (a) şi individual (b) 9.5. Lucrări de îngrijire Culturile legumicole din solarii se îngrijesc ca şi culturile efectuate în câmp, cu unele particularităţi, deoarece se află într-un spaţiu închis. o dirijarea factorilor de mediu (temperatură, lumină, umiditate, aerisire); o completarea golurilor; o susţinerea plantelor; o copilitul; Principalele o ciupitul; lucrări de o cârnitul; îngrijire sunt: o tratamentele cu biostimulatori; o combaterea bolilor şi dăunătorilor; o afânarea solului; o fertilizarea fazală; o erbicidarea. Dirijarea factorilor de vegetaţie Temperatura reprezintă factorul determinant în cultura legumelor în solarii, de nivelul de temperatură depinzând producţia obţinută şi mai ales timpurietatea acesteia. Sursa de căldură în solarii este radiaţia solară, care uneori poate fi în exces sau în deficit, producând dezechilibre ale metabolismului plantelor, fiind necesare măsuri de dirijare a temperaturii. Dirijarea temperaturii se face diferenţiat pe specie în funcţie de fenofază (tabelul 9.2). Tabelul 9.2. Valorile temperaturilor optime în aer şi sol la adăposturile cu mase plastice (Voican, Lăcătuş, 1998) Specia legumicolă
Tomate Ardei, vinete Castraveţi, fasole Varză, conopidă Salată, spanac, ceapă
La plantat În aer 18-22 18-22 20-22 10-12 10-12
Temperatura în cursul perioadei de vegetaţie (°C) Plantat-începutul formării Perioada de formare a recoltei recoltei În sol În aer În sol În aer În sol 12-14 20-22 14-16 22-25 18-22 14-16 22-24 16-18 24-28 20-25 16 22-25 18-20 25-30 22-25 8 10-15 10-12 10-15 10-12 8 10 10-12 10-15 10-12
241
Când temperatura depăşeşte limita optimă pentru fenofaza de dezvoltare a plantelor, solariile se aerisesc pe o durată de timp variabilă în funcţie de temperatura exterioară. La început aerisirile sunt de scurtă durată, iar pe măsură ce temperatura exterioară creşte, solariile se pot ţine deschise până după amiază (orele 15-16) când se închid pentru acumularea căldurii necesară în timpul nopţii. Primăvara devreme, când temperatura exterioară este scăzută, aerisirea solariilor este de scurtă durată şi are rolul de a asigura aprovizionarea cu oxigen şi reglarea umidităţii. În perioadele cu temperaturi ridicate, reducerea temperaturii se poate efectua şi prin antrenarea unui flux de aer umezit (fig. 9.5).
Fig. 9.5 Reducerea temperaturii cu ajutorul fluxului de aer umezit: a-ventilator de depresie, b- ventilator de aspiraţie Când temperatura este sub limita optimă, se iau măsuri de menţinere a căldurii în interiorul spaţiului de cultură prin etanşeitatea construcţiei, dubla sau tripla protejare cu tunele joase etc.(fig. 9.6.) sau folosirea altor surse de încălzire în perioadele critice.
Fig. 9.6 Cultura legumelor în tunele cu dublă protecţie Lumina este importantă în procesul de fotosinteză dar şi în asigurarea temperaturii. Cu cât intensitatea luminoasă este mai ridicată, cu atât creşte temperatura şi invers. Pătrunderea în solar a unei cantităţi cât mai mari de lumină, se realizează prin folosirea unei folii de polietilenă cu grad ridicat de transparenţă, asigurarea unei desimi optime pentru ca plantele să nu se umbrească reciproc, evitarea dublei protejări în timpul zilei, orientarea solariilor pe direcţia N-S. Umiditatea influenţează toate procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor atât prin nivelul acesteia din sol cât şi din atmosferă. Umiditatea din sol se asigură prin udări repetate, numărul acestora şi cantitatea de apă fiind diferită în funcţie de specie, dar şi de evoluţia celorlalţi factori de mediu din perioada de vegetaţie. În general, în solarii se aplică de la 3 udări la speciile cu perioadă scurtă de vegetaţie (salată, spanac) la 10-12 udări la cele cu perioadă lungă de vegetaţie (tomate, castraveţi, ardei, vinete etc.), iar cantitatea de apă la o udare este de 200-400 m3/ha, în funcţie de capacitatea de absorbţie a rădăcinilor. 242
Umiditatea aerului este de obicei ridicată, ridicat datorită faptului că polietilena lietilena formează formeaz condens când temperatura exterioarăă este mai scăzută, sc efect foarte dăunător tor plantelor, deoarece le sensibilizează la bolile criptogamice. Pentru a înlătura tura acest neajuns se foloseşte foloseş folia anticondens. Scăderea umidităţii ii aerului se face prin aerisiri repetate, udarea locală local sau pe rigole, evitând aspersia. Aerisirea reprezintă o măsură mă de reglare a temperaturii, a regimului de oxigen şi umidităţii relative. Durata aerisirii depinde de temperatura exterioară. exterioar . Astfel, la începutul primăverii prim aerisirea solariilor se execută după ora 10 şi este foarte scurtă. Pe măsura creşteriii temperaturii exterioare, durata aerisirii creşte te treptat, până pân aproape de orele 16 când solariile se închid. închid Aerisirea se efectuează pe timp liniştit, mai întâi pe la uşă, u , iar mai târziu se poate ridica treptat folia de pe pereţii pere laterali sau se poate aerisi prin ferestre (fig.9.7). (fig. Nu se recomandă îndepărtarea ărtarea totală total a foliei în scopul protejării rii culturilor de grindină. grindin
Fig.9.7 Modalităţi de aerisire a solariilor
Fertilizarea fazială are rolul de a asigura necesarul de hrană hran pe întreaga perioadă perioad de vegetaţie. Se aplică 2-33 fertilizări: prima după circa o lună de la plantare pentru ca plantele să s se prindă şi să înceapă să crească, urm rmătoarele la interval de 3-4 săptămâni, cu îngrăşăminte îngr complexe, câte 200-300 kg/ha. Se aplicăă manual printre rândurile de plante, apoi se încorporează încorporeaz în sol prin prăşit. De asemenea, se aplicăă fertilizări fertiliz faziale cu îngrăşăminte minte foliare cu efect rapid asupra plantelor şii în doze diferite, în funcţie func de produsul folosit, specie şi fenofază. 243
Completarea golurilor. După înfiinţarea culturilor, la 3-4 zile se verifică prinderea plantelor şi eventual depistarea cauzelor care au determinat apariţia golurilor (atacul dăunătorilor specifici: coropişniţe, viermi sârmă, scăderea temperaturii sub pragul minim, greşeli în tehnica de plantare) etc. Indiferent de cauză, completarea golurilor se face cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de aceeaşi vârstă, viguros şi sănătos, din rezerva de răsad. Imediat se udă local la fiecare plantă. Susţinerea plantelor. La speciile legumicole cu port înalt (tomate, castraveţi) susţinerea plantelor este obligatorie şi se execută pe sfori, care se leagă cu un capăt de baza plantei într-un ochi de 2-3 cm diametru, sau se folosesc cleme de palisare, iar cu capătul celălalt de sârmele din partea superioară a solarului (coamă sau dolie în funcţie de tipul de solar). Pe măsura creşterii plantelor, acestea se răsucesc în jurul sforii. Se mai practică susţinerea plantelor pe spalieri care se amplasează la 3-4 m distanţă unul de altul, de-a lungul rândului de plante. Înălţimea spalierului depinde de talia plantelor, astfel încât spalierul să nu fie mai înalt decât acestea şi să nu le umbrească. În capătul spalierului se prinde sârma de care se leagă sforile pentru susţinerea plantelor. Mai rar, susţinerea plantelor în solarii se face pe araci, legând planta din loc în loc de mijlocul de susţinere. Copilitul constă în îndepărtarea lăstarilor crescuţi la axila frunzelor. Se aplică în special la tomate. Se îndepărtează lăstarii (copilii) când sunt într-un stadiu foarte tânăr (8-10 cm lungime) pentru a evita rănirea plantelor. Dacă lucrarea se întârzie, îndepărtarea copililor se face prin tăiere cu cuţitul dezinfectat, deasupra unei frunze. Copilitul se execută săptămânal. La tomatele cultivate în solar, copilitul se face radical, adică nu se lasă nici un lăstar pe tulpină. Sunt situaţii când se lasă un lăstar la baza plantei pentru completarea unui gol sau în vederea conducerii plantelor cu 2 tulpini, în scopul reducerii necesarului de răsaduri. Se practică pentru cultura în ciclul prelungit. Ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a lăstarilor laterali după ce au format 12 fructe şi se execută cu scopul normării încărcăturii de fructe pe plantă. Se aplică în special la castraveţii cu fructul mic, cel puţin odată pe săptămână. Dacă lucrarea nu se execută la timp, planta creşte foarte mult vegetativ, circulaţia aerului la nivelul plantei este deficitară ceea ce favorizează atacul de boli şi dăunători, producţia scade şi ciclul de producţie se reduce. Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere al tulpinii principale şi se execută în scopul limitării creşterii în înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică de regulă la tomate, după 3-4 inflorescenţe la ciclul scurt şi 5-6 inflorescenţe la ciclu prelungit. Se mai poate face cu cca 1 lună înaintea desfiinţării culturii la vinete, cârnind fiecare braţ; de asemenea la varza de Bruxlles. Tratamente cu biostimulatori se execută în scopul reglării proceselor de creştere şi fructificare a plantelor legumicole, atunci când condiţiile de mediu (temperatură, lumină) nu sunt prielnice. Se folosesc diferite produse cu acţiune asupra creşterii procentului de legare a fructelor şi îmbunătăţirii calităţii acestora (vezi Substanţe bioactive folosite în legumicultură). Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă o lucrare destul de dificilă, deoarece în solarii, datorită unor condiţii de mediu mai bune decât în câmp, pe lângă plante, se dezvoltă şi dăunători şi agenţi patogeni. Din acest motiv, numărul tratamentelor în solarii este mai mare decât în câmp, aplicate mai ales preventiv. Se efectuează la interval de 7-10 zile, folosind produse specifice în mod alternativ câte 2-3, pentru a nu crea rezistenţa unor agenţi patogeni la anumite produse. Dintre agenţii patogeni mai frecvenţi în solarii se întâlnesc: - putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) care se combate cu Signum 0,15 %, Rovral 0,05%, Sumilex 0,05%, Calidan 0,15%, Folpan 0,25%, Merpan 0,2% etc. - mana (Phytophtora infestans la tomate sau Pseudomonas cubensis la castraveţi) se combate cu Ridomil plus 48 - 0,25%, Ridomil MZ 72 - 0,25%, Sandofan C -0,25%, Curzate 0,25%, Acrobat MZ - 0,2%, Previcur 0,15%, Melody Compact 49 WG 0,2 %, Infinito 0,14 %, DithaneM 45- 0,2%, Vondozeb 0,2% etc. - făinarea la castraveţi (Sphaerotheca fuliginea), la ardei şi vinete (Leveilula taurica) se combat 244
cu Kumulus DF 0,3 %, Karathane 0,1%, Baycor 0,1%, Systhane 12 E 0,03%, Tilt 0,015%, Rubigan 0,03%, Saprol 0,1%, Bayleton 5 0,25%, Shavit 0,05% etc. - pătările (Alternaria pori - pătarea brună, Cladosporium fulvum - pătarea cenuşie) se combat cu Benlate 0,05%,Topsin M 0,05%, Metoben 0,05-0,1%, Bavistin0,1%, Trifmine 0,03%, Rovral 0,05%, Bravo 500 - 0,2% etc. - pătarea unghiulară (Pseudomonas lachrymans) - se combate cu Champion 0,3%, Vondozeb 0,2%, Sancozeb 0,2% etc. Dăunătorii din culturile din solarii sunt: - afidele (Macrosiphon solanii, M. euphorbiae, Myzodes persicae, Geraspha gossypii) se combat cu: Supersect 10 EC 0,03%, Sumi-Alpha 2,5 EC 0,03%, Chinmix 5 EC 0,05%, Mospilan 20 SP 0,02%, Talstar 10 EC0,04%, Fastac 10 EC 0,02% etc. - musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) se combate cu Lannate 90 WP 0,05%, Mospilan 29 SP 0,04%, Applaud 20 WP0,1%, Nudrin 90WP 0,05%, Confidor 0,05-0,1 % etc. - acarienii (Tetranycus urticae, Polyphagotar sonemus lotus) se combat cu: Neoron 50EC 0,1%, Omite 57 EC 0,1%, Demitan 20 SP 0,05%, Nissorun 10 WP 0,04% etc. - gândacul din Colorado, care atacă vinetele, se combate cu Victenon 50 EP 0,05%, Supersect 10 EC 0,03%, Fastac 10 EC 0,02%. Afânarea solului se execută ori de câte ori este nevoie, pe intervalul dintre rânduri dar şi între plante pe rând, de regulă manual. Se pot folosi şi motocultoare de dimensiuni reduse în solarii care permit accesul acestor utilaje. Afânarea solului are scopul de a distruge buruienile, de a favoriza pătrunderea aerului la nivelul rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor aplicate fazial. Se execută la adâncime mică 8-10 cm şi cu grijă, pentru a nu tăia sau deranja rădăcinile plantelor. Numai este necesară această lucrare, dacă terenul se mulceşte. Erbicidarea culturilor are drept scop distrugerea numărului de buruieni şi reducerea numărului de praşile care necesită multă forţă de muncă, ţinând seama de faptul că, în solarii, nu se poate face dezinfecţia termică a solului. Erbicidele se aplică în perioada de vegetaţie a culturilor când buruienile au 4-5 frunze. Se folosesc erbicide specifice pentru buruieni monocotile şi dicotile, selective pentru culturile respective (vezi erbicidarea culturilor legumicole). Soluţia de erbicid se aplică manual sau mecanizat cu MPSP-300 în agregat cu L-445 sau MSPU-900 + L 445 sau manual folosind pompe de stropit portabile de capacităţi diferite şi duze foarte fine de tip evantai, în solarii de tip bloc cu suprafaţă mare.
245
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt avantajele cultivării legumelor în solarii?
b) Care sunt verigile tehnologice specifice cultivării legumelor în solarii? c) Care sunt etapele şi lucrările de pregătire a terenului? d) Câte epoci de înfiinţare a culturilor în solarii sunt?
e) Care sunt lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în solarii?
f) Cum se pregătesc solariile pentru un nou ciclu de cultură?
g) Ce fel de răsaduri se folosesc pentru cultura în solarii şi unde se produc?
Rezumat Cultura plantelor legumicole în solarii este un sistem de cultură practicat din ce în ce mai mult, datorită evoluţiei factorilor de mediu, care face dificilă cultura în câmp. Este un sistem de cultură unde factorii de mediu pot fi mai bine controlaţi decât în câmp, în aşa fel încât plantele să vegeteze şi să fructifice mai bine. Cultura în solarii are o serie de avantaje precum: înfiinţarea culturilor mai devreme şi devansarea producţiei cu 3-4 săptămâni, obţinerea de venituri mai mari, prelungirea perioadei de vegetaţie a culturilor, dirijarea mai bună a factorilor de mediu. Există şi dezavantaje precum: costul ridicat al investiţiei, costul ridicat al seminţelor hibride şi întreţinerii culturilor, riscul afectării construcţiei de factorii climatici nefavorabili (grindină, căderi abundente de zăpadă in timp scurt, vânt )etc. Cultura în solarii cuprinde 5 verigi tehnologice şi anume: - pregătirea terenului care începe toamna şi se continuă primăvara (dacă peste iarnă rămâne necultivat), când terenul este zvântat şi se poate lucra; - pregătirea construcţiei care constă în repararea scheletului şi înlocuirea foliei, atunci şi acolo unde este cazul, refacerea reţelei de sârmă, asigurarea funcţionării instalaţiei de irigare, de aerisire, de sustinere etc., dezinfectarea scheletului în vederea reducerii gradului de atac cu diverşi dăunători şi agenţi patogeni; - producerea răsadurilor în spaţii încălzite, repicate în ghivece cu latura sau diametrul de 7-8 cm, sănătoase, viguroase şi cu vârsta caracteristică fiecărei specii corelată cu acest sistem de cultură; - înfiinţarea culturilor la epocile optime; orice întârziere a acestui moment aduce obţinerea de rezultate mai slabe proporţional cu întârzierea; - aplicarea lucrărilor de îngrijire la momentul optim şi cât mai corect din punct de vedere tehnic, pentru a nu afecta cantitatea şi calitatea producţiei. 246
Unitatea de învăţare nr. 10 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE Obiective Cunoaşterea etapelor şi a modului de desfăşurare a acestora pentru cultura legumelor în sere; Însuşirea modalităţilor de dirijare a factorilor de vegetaţie; Aplicarea la momentul optim a lucrărilor de îngrijire, în vederea obţinerii unei producţii mari şi de calitate. Cultura legumelor în sere ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de cultură a legumelor deoarece prezintă unele particularităţi şi anume: cultura legumelor se desfăşoară pe perioada întregului an calendaristic; necesită existenţa unor spaţii special construite (sere) care să asigure condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor în anotimpurile extreme (iarnă, vară); investiţiile sunt foarte ridicate la unitatea de suprafaţă, atât cu execuţia, cât şi cu întreţinerea construcţiei şi culturilor; obţinerea producţiei legumicole în extrasezon, când din alte sisteme nu se poate obţine; crearea şi folosirea de soiuri şi mai ales de hibrizi specifici pentru cultura în seră, care să se adapteze mai uşor la condiţiile de cultură din aceste spaţii; asigurarea unui loc de muncă permanent pentru o serie de persoane din acest sector de activitate; producţia legumicolă se desfăşoară în 2 cicluri şi anume: ciclul I care începe după 10-15 ianuarie şi durează până la sfârşit de iunie-început de iulie; ciclul II începe la sfârşit de iulieînceput de august şi durează până în octombrie sau noiembrie. pregătirea terenului; pregătirea serei; Tehnologia cultivării producerea răsadurilor; legumelor în sere trebuie să înfiinţarea culturilor; cuprindă următoarele verigi lucrările de îngrijire aplicate culturilor. tehnologice: 10.1.Pregătirea terenului Se execută înaintea fiecărui ciclu de producţie, cu unele particularităţi, după cum urmează: • defrişarea culturii anterioare şi eliberarea terenului de resturi vegetale. Spre deosebire de alte sisteme de cultură a legumelor, în sere, după încheierea recoltării, plantele se smulg din pământ, se taie sforile de susţinere, se strâng în grămezi, se încarcă în remorci căptuşite cu folie de polietilenă şi se transportă în afara serelor, la platforma de compostare a resturilor vegetale, betonată şi special amenajată la marginea sectorului de sere. Dacă în cultură s-au semnalat focare de infecţie, plantele şi resturile vegetale din zona respectivă se scot separat, se stropesc cu diferite produse de protecţie a culturilor, se transportă separat şi se ard pentru a limita infecţia cu respectivii agenţi patogeni. De asemenea, terenul din zona respectivă se dezinfectează. Indiferent de cultura care s-a încheiat, resturile vegetale se strâng în întregime lăsând terenul foarte curat, pentru a uşura lucrările de pregătire a acestuia. • fertilizarea de bază se execută cu cantităţi mari de îngrăşăminte, ţinând seama de caracterul intensiv al producţiei legumelor în acest sistem. Astfel, se administrează circa 80-100 t/ha gunoi de grajd, de regulă la pregătirea terenului pentru ciclul I de cultură şi 600-700 kg/ha superfosfat şi 400-500 kg/ha sulfat de potasiu indispensabil pentru primele faze ale culturilor. Dozele sunt orientative, necesarul de îngrăşăminte stabilindu-se pe baza cartării agrochimice, obligatorie pentru sere. 247
• mobilizarea adâncă adânc a solului nu se execută cu plugul, în sere se foloseşte folose MSS-1,4 în agregat cu tractorul V-445, 445, la adâncimea de 28-30 28 30 cm. Pe la capetele traveelor şi pe sub registrele de încălzire, lzire, mobilizarea solului se execută execut numai manual, cu cazmaua, la aceeaşi aceea adâncime. Odată la 2 ani, se execută afânarea adâncă adânc la 45-50 50 cm cu subsolierul, pentru a favoriza circulaţia circula apei şi aerului în profunzimea solului.
Mobilizarea solului • mărunţirea irea solului se execută cu freza pentru păşuni FPP-1,3 1,3 în agregat cu tractorul U-445 la adâncimea de 15 cm prin 3 treceri pe travee (câte una pe lângă lâng rândul de stâlpi şi una pe centrul traveei, suprapunându-se se peste cele două, dou astfel efectuându-se se o mărunţire mă foarte bună a terenului pe întreaga lăţime ime a traveei). trave • dezinfecţia ia solului se face pe cale termică, cu abur, şii pe cale chimică chimic folosind diferite produse de dezinfecţie, ie, înaintea ciclului I. Dezinfecţia termică se execută execut cu abur supraîncălzit la 135-140°C 140°C cu instalaţia instala specială pentru dezinfecţie termică (fig.10.1). (fig.10.1) Aceasta lucrează concomitent pe mai multe travei (3-4), timp în care pe alte 3-4 travei se aşează şează prelatele pentru a asigura o funcţionare ionare continuă continu a acestei (fig. 10.2.). Instalaţia este prevăzutăă cu conducte de distribuire a aburului, furtunuri furtunuri de cânepă şi prelate de PVC care se aşează pe travee, fixate pe margine şi la capete cu săculeţi ţi umpluţi umplu cu nisip. Aburul ajunge sub prelate, acestea încep să s se ridice în circa o jumătate de orăă de la pornirea instalaţiei instala Timpul de dezinfecţie este de 5-66 ore, dacă dac temperatura agentului termic este de 135°C -140°C şi 1314 ore dacă este de 110°C. Dupăă întreruperea î alimentării rii cu abur, prelatele se mai lasă las pe travee 3-4 ore, pentru scăderea lentă a temperaturii solului. Timpul de pauză pauz este de 7-10 10 zile până p la înfiinţarea culturilor, iar în vederea prevenirii reinfectării, reinfect la intrare în seră,, se instalează dezinfectoare şi se dezinfecteză uneltele.
248
ia de dezinfecţie dezinfec termică a solului: 1,3,5 conducte, 2,4,6 vane de închidere, Fig.10.1. Instalaţia 7 rampe de distribuţie, ţie, 8 conducte de distribuţie, distribu 9 prelate, 10 săcule culeţi de nisip.
Fig. 10.2 Funcţionarea Func instalaţiei de dezinfecţie ie termică a solului
Dezinfecţia termică se execută execut vara înaintea ciclului II de cultură, cultură când consumul de agent termic este mic, datorităă temperaturii ridicate din perioada de vară. var See poate aplica şi înaintea ciclului I, însă în această perioadă necesarul de agent termic este mare pentru încălzirea serelor, consumul este foarte ridicat datorită datorit temperaturilor scăzute, zute, comparativ cu perioada de vară, var fiind mai puţin eficientă şii foarte costisitoare. costisitoare Dezinfecţia chimică constă const în administrarea în sol a unor produse specifice: Dazomet, Nemagon, Basamid ( vezi U7). pu costisitoare de dezinfecţie ie a solului este solarizarea, adică adic O metodă mai uşoară şi puţin acoperirea solului umezit cu folie de polietilenă polietilen timp de circa 2 luni, care prin creşterea cre temperaturii 249
poate duce la distrugerea unor paraziţi. Solarizarea este mult mai ieftină şi din punct de vedere a eficacităţii, este comparabilă cu metodele chimice de dezinfecţie (Cristian M., Dubois M., 2000). Metoda nu este aplicată foarte mult, datorită perioadei prelungite de dezafectare a serelor şi a spectrului redus asupra agenţilor patogeni. • modelarea solului este necesară pentru cultura castraveţilor pe baloţi de paie, pentru care se deschid 2 şanţuri pe travee în apropierea rândurilor de stâlpi, în care se aşează baloţii de paie sau palele de paie. Pentru aceasta se foloseşte tractorul U-445 în agregat cu un echipament format din cadru metalic, 2 rariţe sau cu freza, la care se adaugă excentric o rariţă (Marinescu 1986,). Modelarea solului se mai execută şi pentru culturile de tomate, ardei şi vinete, însă echipamentul este prevăzut cu 4 rariţe pentru deschis rigole, după care se perfectează modelarea manual. Terenul se poate lăsa şi nemodelat, în acest caz plantarea executându-se pe teren plan, iar marcarea rândurilor se face cu sfori sau sârme. 10.2. Pregătirea serelor Este necesară înaintea fiecărui ciclu de producţie, pentru a evita unele defecţiuni în timpul perioadei de vegetaţie a culturilor, pe care le-ar putea chiar compromite. În acest sens, se verifică funcţionarea tuturor instalaţiilor din sere (încălzire, aerisire, irigare, electrică, susţinere etc.) pentru a funcţiona la parametrii optimi; se verifică elementele de schelet şi de susţinere a serelor, care ar afecta stabilitatea construcţiei pe timpul iernii, în cazul căderilor abundente de zăpadă într-o perioadă de timp relativ scurtă sau la vânturi puternice etc. şi înlocuirea segmentelor deteriorate. Se verifică geamurile, acţiune care constă în fixarea cu chit acolo unde este nevoie pentru a asigura o etanşeitate cât mai bună, se înlocuiesc cele care lipsesc sau cele sparte (fisurate); se asigură închiderea uşilor, pentru evitarea sau reducerea pierderilor de căldură; se formează anticamere la intrarea în sere, pe lăţimea a 2-3 travei, cu folie de plastic pentru a evita pătrunderea directă a aerului rece iarna la nivelul planteloră care sunt sensibile la curenţii de aer, prin deschiderea uşilor; se instalează dezinfectatoare la intrarea în seră din rumeguş şi insectofungicide, pentru a limita răspândirea agenţilor patogeni şi dăunătorilor dintr-o seră în alta; se văruiesc marginile aleilor care au rolul tot de dezinfecţie a serei; se dezinfectează scheletul serelor cu diferite produse (insectofungicide) care se aplică şi la plante, dar în concentraţie mai mare (0,3-0,4%). Un produs nou pentru dezinfecţia scheletului serelor, parapeţilor, sistemelor de irigaţie, ustensilelor, utilajelor, paletelor, ghivecelor etc, este Menno Clean, cu efect deosebit împotriva bacteriilor, virusurilor si ciupercilor. Substanţa activă din acest produs este acidul benzoic, care asigură un efect de protecţie de lungă durată. Se aplică prin pulverizare, în concentraţie de 1 %. 10.3. Producerea răsadurilor Se execută în exclusivitate în sere, atât pentru ciclul I cât şi pentru ciclul II. Răsadurile se produc repicate în ghivece sau cuburi nutritive după tehnologia generală de producere a răsadurilor, pentru ciclul I şi prin semănat direct în ghivece pentru ciclul II. Acolo unde se produce cantitate mare de răsaduri, întreg fluxul tehnologic este automatizat şi se desfăşoară prin semănat direct în palete alveolare. De reţinut este faptul că, răsadurile nu trebuie călite, deoarece plantarea are loc tot în seră. Vârsta răsadului depinde de specie, dar şi de ciclul de cultură. Astfel, răsadurile pentru ciclul I de cultură se produc într-o perioadă lungă de timp (70-80 de zile la tomate, 80-100 zile la ardei, vinete, 40-45 zile la castraveţi) datorită condiţiilor de mediu precare din perioada de producere (noiembrie-ianuarie), în timp ce pentru ciclul II de cultură, vârsta răsadului este mult mai mică (30-35 zile la castraveţi, tomate), deoarece condiţiile de temperatură şi lumină din perioada de vară sunt favorabile acestor specii. Se recomandă soiuri şi hibrizi valoroşi, rezistenţi genetic la boli şi cu un grad ridicat de adaptabilitate la condiţiile de mediu din aceste spaţii de cultură. 10.4. Înfiinţarea culturilor În ultimii ani, datorită crizei energetice tot mai accentuate s-a produs un decalaj între cele două cicluri de producţie, apărând un ciclu intermediar pe durata noiembrie-ianuarie, când se cultivă specii mai puţin pretenţioase la căldură (salată, spanac, ceapă verde, ridichi de lună, mărar, 250
pătrunjel de frunze etc.) şi cu perioadă scurtă de vegetaţie. Cele două cicluri principale sunt: ciclul I care începe de la 10-15 ianuarie, uneori la început de februarie şi durează până la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie şi ciclul II din iulie până în octombrie-noiembrie. Schema de înfiinţare a culturilor în serele de tip Venlo, este cu 4 rânduri pe travee la tomate, ardei, 2 rânduri la castraveţi, 3(4) rânduri la vinete, 12 rânduri la salată (fig. 10.3.), iar asociat se cultivă salată şi gulioare.
Fig. 10.3 Scheme de plantare a legumelor în seră: a – tomate, ardei; b – vinete; c – castraveţi, pepeni galbeni; d – salată, gulioare. Tehnica de plantare constă în distribuirea răsadului de-a lungul rândului pe marcarea făcută anterior, la distanţa corespunzătoare între plante pe rând, executarea unei gropiţe cu lingura de plantat, scoaterea plantelor din ghivece, fixarea răsadurilor cu pământ la aceeaşi adâncime la ardei şi vinete, cu 2-3 cm mai adânc la tomate, ceva mai sus la salată, pentru a nu acoperi mugurele etc. Se udă în vederea asigurării prinderii, de regulă prin aspersiune. 10.5. Lucrări de îngrijire
Lucrări generale afânarea solului, mulcirea, completarea golurilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor dirijarea factorilor de mediu.
Lucrări speciale susţinerea şi palisarea plantelor, copilitul, cârnitul, ciupitul, defolierea, stimularea fructificării, polenizarea suplimentară, fertilizarea cu bioxid de carbon. 251
Afânarea solului în sere are scopul de a asigura o bună bun aerisire a stratului de sol la nivelul rădăcinilor, ştiind că tasarea solului este foarte accentuată, accentuat datorită circulaţiei ţiei intense a muncitorilor pe travee ravee pentru executarea lucrărilor lucră de îngrijire şi irigării rii prin aspersiune. Când irigarea se face prin picurare şii solul se mulceşte, tasarea solului se evită evit şi ca urmare şi afânarea acestuia. Se execută cu furca cu dinţi laţii (nu se foloseşte folose sapa) sau cu unelte de grădinărit, ărit, prima afânare fiind imediat după completarea golurilor şi prinderea răsadurilor. Următoarele toarele afânari se execută execut când este nevoie, în funcţie ie de gradul de tasare a solului. Mulcirea solului constăă în acoperirea a acestuia cu folie de mulcire, neagră, neagr fumurie, albă sau cu 2 culori (albă şi neagră), ), partea neagră neagr fiind aşezată pe sol.
Mulcirea solului cu folie de polietilenă polietilen albă Mulcirea se poate realiza şi ş cu materiale organice (mraniţă, turbă) ă) în scopul evitării evit tasării, pierderii apei prin evaporare, creşterii cre temperaturii (aceste materiale captează capteaz radiaţiile solare). Reprezintă şi o sursă de hranăă pentru plante. Se mai folosesc paiele (tomate) care au capacitatea de a menţine ine foarte bine umiditatea în sol, dacă dac sunt aplicate pe intervale. Completarea golurilor este obligatorie la culturile din sere,, cultura trebuie să s fie încheiată, cheltuielile pentru încălzirea lzirea spaţiului, spaţ fiind foarte mari. Se execută în prima săptămână s după plantare cu răsad din rezervă,, urmat de udarea localizată localizat pentru asigurarea prinderii acestuia. Dirijarea factorilor de mediu 252
Temperatura reprezintă un factor esenţial în cultura legumelor, de nivelul acesteia depinzând desfăşurarea proceselor metabolice din plantă. Este bine ca în seră temperatura să fie condusă la nivelul optim al speciei sau cât mai aproape de acesta şi în strânsă legătură cu ceilalţi factori de mediu. În sere, spre deosebire de alte sisteme de cultură, temperatura se poate dirija prin intermediul instalaţiei de încălzire automată. Se folosesc cu foarte bune rezultate şi ecranele termice, care au rolul de menţinere a căldurii în spaţiile respective, fiind din material plastic simplu sau aditivat cu aluminiu. Lumina este foarte importantă deoarece participă la procesul de fotosinteză care are influenţă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Condiţii bune de lumină în sere sunt la ciclul II de cultură, uneori în exces, situaţie în care se intervine prin stropirea geamurilor cu emulsie de humă, folosirea plaselor de umbrire din material plastic de culori diferite instalate la acoperiş, jaluzele etc. La ciclul I de cultură intensitatea luminoasă este scăzută, de aceea se iau măsuri de pătrundere a unei cantităţi de lumină cât mai mari: respectarea desimii de plantare, spălarea geamurilor, folosirea unei sticle de calitate, cultivarea de hibrizi mai puţin pretenţioşi la intensitatea luminoasă etc. Umiditatea influenţează creşterea şi fructificarea plantelor legumicole cultivate în sere. Acestea necesită cantităţi mari de apă, deoarece temperatura este ridicată şi producţia este mai mare decât în alte sisteme de cultură. Umiditatea prea mică determină ofilirea plantelor, de aceea trebuie menţinut un nivel optim de umiditate în sol. Umiditatea relativă este diferită în funcţie de fenofază şi de specie: tomate, ardei, vinete, 55-65% după plantare, 65-70% în perioada de fructificare, iar la castraveţi 80-90%. Umiditatea solului trebuie menţinută la 60-70% din capacitatea de câmp, până la intrarea în pârgă şi de 70-80% la maturarea fructelor (tomate, castraveţi, pepeni galbeni). Aerisirea este esenţială în sere deoarece prin aerisire se reglează temperatura, umiditatea, conţinutul în CO2. Se realizează cu ajutorul instalaţiei de aerisire de la acoperişul serelor prin ferestrele laterale şi pe la uşi, durata aerisirii fiind influenţată de condiţiile de mediu din interior, dar şi de cele atmosferice exterioare. Fertilizarea fazială se execută în scopul asigurării hranei plantelor pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se execută repetat în funcţie de rezultatele cartării agrochimice şi se recomandă folosirea de îngrăşăminte sub formă de soluţii, care pot fi aplicate odată cu apa de irigat, în concentraţie de 0,3-0,5% la începutul perioadei de vegetaţie, când capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este slabă. Ulterior se pot folosi îngrăşăminte solide, care se administrează prin împrăştiere, urmate de o uşoară udare pentru solubilizarea lor. Se folosesc şi îngrăşări extraradiculare cu soluţii în concentraţie de 0,1-0,2% cu microelemente, care să asigure stabilirea unui echilibru în plantă. Cantităţile de îngrăşăminte sunt în general mari şi depind de specie, ciclul de cultură, temperatură şi umiditatea solului, consumul specific, producţie etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile şi dăunătorii sunt aceeaşi ca şi la cultura în solarii, iar combaterea acestora se face în mod asemănător. Un accent deosebit se pune pe combaterea integrată şi biologică în sere, utilizând diferiţi prădători, care pot menţine în limite rezonabile populaţia de insecte dăunătoare (tabelul 10.1.). Se foloseşte cu succes pentru combaterea acarienilor (Tetranicus sp.) dăunătorul Phytoseiulus persimilis, pentru care este pusă la punct tehnologia de înmulţire. Acest prădător asigură o combatere de circa 90%, dacă raportul între prădător şi păianjen este cuprins între 1-20 şi 1-50. Cu importanţă mai mică pentru combaterea acarienilor, afidelor şi a unor insecte de sol, se folosesc 2 specii de păianjeni (Pardosa agricole şi P. Agrestis) care trăiesc în mod natural în multe zone din România. Coccinella septepunctata este un prădător polifag care se hrăneşte cu o serie de insecte dăunătoare din culturile legumicole, începând cu acarienii, tripşii, păduchii de frunze şi încheind cu insecte de talie mai mare. Genul Trichograma, cu peste 100 de specii polifage (în special Trichograma evanescens) care paralizează ouăle a numeroase specii dăunătoare, este foarte mult folosit în combaterea biologică, existând programe de combatere bine puse la punct şi laboratoare de înmulţire a speciilor Trichograma. Cele mai bune rezultate practice au fost obţinute cu acest prădător în culturile de vărzoase (Mamestra brasicae, Pieris brasicae, Pieris rappae, Plutella maculipennis etc.). 253
Tabelul 10.1.
Dăunătorul Trialeurodes vaporariorum (musculiţa albă de seră) Tetranichus urticae (păianjenul roşu) Liriomyza bryoniae Litiomyza trifolii Myzus persicae Macrosiphum euphorbiae Thrips tabaci, Frankliniella occidentalis (tripsul californian) Mamestra brasicae, Pieris brasicae
Prădători naturali utilizaţi în combaterea biologică ( Onillon J:C., 1990) Cultura Prădătorul Tomate Castraveţi Ardei x
x
x Encarsia formosa
x x x x x
x x x x
x x x
x
x
x Ablyseius cucumeris, capcane colorate (pt. tripsul californian)
Phytoseiulus persimilis Dacnusa sibirica Diglyphus isaea Aphidoletes aphidimyza, Coccinella septempunctata
Trichograma evanesces Varza, conopida, brocoli, gulia
Cercetările efectuate la noi în ţară privind utilizarea entomofagilor au arătat că există posibilitatea combaterii biologice pentru anumiţi dăunători, reducând cantitatea de pesticide care se aplică la unitatea de suprafaţă. Astfel, capacitatea de combatere a musculiţei albe de seră, cu prădătorul Encarsia formosa, depinde şi de acţiunea pesticidelor folosite în sistemul combaterii integrate, asupra dăunătorului. Călin Maria şi colab., (1999) au demonstrat că la tomatele cultivate în seră tratamentele executate cu Fundazol 50 WP 0,1% şi Sumilex 50 WP 0,1% pentru Botrytis cinerea, în amestec cu Applaud 25 WP 0,1% şi Admiral 10 EC 0,05% nu au avut efecte toxice asupra speciei Encarsa formosa, produsele Sumilex şi Acrobat pentru Alternaria solanii, nu au efecte negative asupra prădătorului, în schimb produsul Mospilan 0,03% a dus la o combatere foarte eficientă a musculiţei albe de seră, dar are o toxicitate ridicată şi asupra speciei Encarsia formosa pe care o distruge în proporţie de 85%. Pentru tripsul californian (Francklinela occidentalis) se foloseşte prădătorul Amblyseius cucumeris (Călin Maria şi colab., 1999) cu rezultate foarte bune la culturile de castraveţi, salată, ardei, tomate şi fasole, cultivate în sere. Cele mai afectate au fost culturile de castraveţi şi fasole, dar reducerea atacului tripsului a fost posibilă prin lansarea de 3 ori a câte 100 mii buc/ha de prădător, (din mai până în iulie) reducând la 6% gradul de atac, faţă de 49,2% la martor. În perioada toamnă-iarnă (octombrie-decembrie), deoarece temperatura sub 18°C nu este favorabilă prădătorului, nu se recomandă utilizarea lui în combatere. Cercetările efectuate de Călin Maria (1999) la staţiunea legumicolă Bacău, au demonstrat reducerea atacului de dăunători la varză prin înfiinţarea culturilor în prima şi a doua decadă a lunii aprilie, la 3,2% şi respectiv 7,9% prin acoperirea culturilor cu materiale textile de tip Pulvatex şi asocierea verzei cu cânepă, care are efect repelent asupra puricilor verzei. Bratu Elena (1998) arată că pentru Myzus persicae se poate folosi un prădător natural Coccinella septempunctata în culturile de ardei, cu o eficienţă de 93,4% în primele 14-25 zile de la lansarea prădătorului şi la o normă de 150 mii ouă/ha. Tripsul californian se poate combate şi prin folosirea unor capcane colorate, culorile care au 254
atras cele mai multe insecte fiind mov, galben-deschis galben şi galben-orange, orange, în timp ce capcanele de culoare albăstruie struie sau verde nu sunt eficiente (Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Vasiliu Oromulu Liliana, 1998). Aceeaşi Aceea autori au testat tat unele insecticide pentru tripsul californian la castraveţi, castraveţi, în seră, ser cele mai bune rezultate fiind obţinutre dupăă 72 de ore la folosirea produselor:N.I. 25-30 25 30 WP 0,03%, Diazol 60 0,1% şii Metomex 90 PS 0,05%, în stadiul de larvă larv şi adult. Eficienţa asupra ra larvelor a fost în ordine de 76,2%, 63,8% şii 75,3%, iar aspra adulţilor adul de 35,8%, 30,9% şii 38,3%. Produsele Talstar 10 EC 0,05%, Movrik 2 EC 0,05% şi Decis 2,5 EC 0,05% au avut o eficienţă eficien asupra larvelor de 42-43% 42 şi asupra adulţilor de 15-17%. Alţi prădători tori naturali pentru păduchi p la tomate sunt: Aphelimus abdominalis, abdominalis care se aseamănă cu Encarsia euphorbiae, euphorbiae care se mumifiază şi devin negri; Aphidius colemani pentru Myzus persicae şi Aphis gossypii; gossypii Macrolopus caliginosus pentru Trialeurodes vaporariorum, vapor Orius Laevigatus şi O. majusculus, Amblyseius barkeri pentru tripsul californian etc. Susţinerea şii palisarea plantelor se execută numai pe sfori sau benzi de plastic, care se prind de sârmele de la nivelul doliei. Numărul Num de sârme este egal cu numărul ărul de rânduri de plante. Palisarea se execută săptămânal, mânal, prin răsucirea r plantelor pe sfori. Susţinerea inerea şi ş palisarea plantelor este obligatorie pentru culturile din sere, unde, unde datorită condiţiilor iilor de microclimat, microclimat plantele cresc mult în înălţime, iar dinn cauza greutăţii greut proprii nu se pot menţine în poziţie ţie verticală. vertical De reţinut că, fiecare plantă se palisează pe câte o sfoară, sfoar vertical (tomate, castraveţi, i, pepeni galbeni) sau pe 2-4 2 sfori (ardei, vinete) în funcţie ie de numărul num de braţe cu care este condusă planta (fig.10.4). (fig.
a)
b) Fig.10.4 Palisarea plantelor: a) cu o sfoară; b ) cu 2 sfori
La palisare see folosesc materiale rezistente, rezistente care să nu putrezeascăă datorită datorit umezelii foarte ridicate sau la acţiunea iunea produselor de protecţie protec fitosanitară. Pentru reducerea necesarului de răsaduri r la unitatea de suprafaţă,, la tomate, plantele se pot conduce cu 2 tulpini, oblic, astfel încât cele 2 tulpini t formează un „V”, (fig.10.5) (fig. în mai multe variante.
255
Fig. 10.5 Plantă de tomate cu 2 tulpini rezultate în urma ciupirii răsadului r ră (original) Prima variantă este aceea prin care plantele sunt dirijate alternativ, stânga – dreapta, de-a lungul rândului, spre mijlocul intervalului. Acest mod de conducere permite plantarea la o distanţă distan mai mică între plante pe rând şi pătrunderea pă luminii mai bine la nivelul întregii plante. A doua variantă este conducerea plantelor cu două dou tulpini, una rezultată rezultat din primul copil de la baza plantei, iar a doua, este tulpina propriu-zisă. propriu Fiecare tulpină se palisează paliseaz oblic pe câte o sfoară, spre mijlocul intervalului ui dintre rânduri. A treia variantă de conducere a plantelor cu două dou tulpini este obţinerea ţinerea acestora din doi lăstari care pornesc în acelaşi şii timp, opus, din zona cotiledoanelor, în urma îndepărtării îndep vârfului de creştere cu porţiune de tulpiniţă ţă (foto 1). Această operaţiune, trebuie să se realizeze în faza de răsad, r la apariţia ia primei perechi de frunze adevărate, adev rate, pentru a nu afecta timpurietatea producţiei. produc
Foto 1. Răsad sad de tomate cu 2 lăstari l rezultaţii în urma ciupirii (original) 256
Acest mod de conducere face posibilă o iluminare mult mai bună a plantelor de jur împrejur, dar şi reducerea numărului acestora cu cca 20 %, avantaj mai ales în cazul hibrizilor F1 care sunt foarte scumpi. Palisarea se face pe sfori, câte una pentru fiecare ramificaţie, mai rezistente decât la palisarea pe o singură sfoară şi foarte important este faptul că, la baza plantei se leagă amândouă, iar apoi se conduc separat pe fiecare, pentru a evita dezbinarea ulterioară a plantei, datorită propriei greutăţii. De asemenea, se folosesc clipsuri pentru palisat cu care se prind cele 2 sfori la baza plantei. Copilitul se execută la tomate, radical, lăsându-se doar tulpina principală, iar la ardei şi vinete se lasă 3-4 braţe, restul ramificaţiilor fiind îndepărtate. Se execută repetat, la intervale scurte de timp, respectiv o săptămână (tomate) întrucât lăstarii laterali cresc foarte repede. După îndepărtare se strâng în pungi de plastic (nu se aruncă pe sol) şi se aduc la aleea betonată de unde se colectează şi se transportă la platforma de compostare. Cârnitul se execută la tomate după circa 8 inflorescenţe la ciclul I şi după 5-6 la ciclul II, pentru a stimula creşterea şi maturarea fructelor sau cu 40-50 de zile înaintea datei planificate pentru încheierea culturii. Deasupra ultimei inflorescenţe se lasă 2 frunze. Ciupitul se execută la castraveţi, în special la lăstarii laterali, după 1-2 fructe. Tehnica este asemănătoare cu cea aplicată la cultura în solarii. Defolierea se execută în special la tomate şi constă în îndepărtarea la început a frunzelor îmbătrânite sau bolnave de la baza plantei, apoi această lucrare se execută în mod repetat, la o trecere îndepărtând cel mult 2-3 frunze, pe măsura recoltării fructelor. Defolierea nu trebuie făcută masiv, deoarece se reduce suprafaţa de asimilaţie a plantelor. Frunzele se adună în saci sau pe fâşii de folie, între rânduri şi apoi se aduc la aleea betonată de unde se scot din seră şi se transportă la platformă. Prin defoliere se obţine o circulaţie mai bună a aerului printre plante, pătrunderea mai bună a luminii la nivelul fructelor, se grăbeşte maturarea fructelor, creşte producţia timpurie şi se reduce riscul infecţiei cu agenţi patogeni. Stimularea fructificării este necesară în special la ciclul I de cultură când intensitatea luminoasă şi temperatura sunt scăzute, ceea ce duce la o slabă legare a fructelor. Pentru a evita acest risc, se procedează la stimularea fructificării prin diferite mijloace în scopul creşterii producţiei. Astfel, se folosesc fitoregulatori pentru legarea fructelor (vezi Substanţe bioactive folosite în cultura legumelor). Se aplică prin stropiri sau scufundarea florilor în soluţie o singură dată. Depăşirea concentraţiei soluţiei determină obţinerea de fructe deformate, cu goluri şi mai puţin gustoase. Stimularea fructificării se face şi prin mijloace mecanice, care constă în baterea repetată a sârmelor, pentru a antrena polenul, folosind vibratoare electrice sau macanice scuturând întreaga plantă. Cea mai eficientă şi mai sănătoasă, atât pentru om, cât şi pentru mediu, modalitate de polenizare suplimentară este folosirea bondarilor pentru polenizarea florilor, comercializaţi sub numele de Natupol, Biobest etc. Bondarii (Bombus terestris) au fost folosiţi pentru polenizarea tomatelor pentru prima dată în Belgia, în 1987, apoi s-au folosit şi se folosesc şi în culturile de ardei, vinete, pepeni galbeni, castraveţi, etc. Nu sunt pretenţioşi faţă de condiţiile climatice, în sensul că, zborul se efectuează şi în condiţii mai precare. Astfel, pot zbura la temperaturi de 6-8°C şi când intensitatea luminoasă este scăzută (cu cer acoperit) de unde concluzia că se pot folosi şi iarna, spre deosebire de albine, la care zborul se reduce sub 15°C. De asemenea, în zborul lor pot produce unele vibraţii ale anterelor florilor, determinând ieşirea unei cantităţi mai mari de polen din floare, ceea ce permite polenizarea florilor mai dificile (tomate sau vinete). Bondarii vizitează florile numai când acestea au polen suficient, şi deci polenizarea are loc când florile sunt mature, asigurând eficacitatea polenizării. Bondarii care trăiesc în colonii operează individual, nu comunică între ei şi rămân în spaţiul în care au fost amplasaţi, spre deosebire de albine, care ies din seră, dacă găsesc spaţiul necesar. Introducerea stupilor în seră se execută când apar primele flori pe plantă. Amplasarea se face pe un suport special care se pune pe scheletul serelor, la înălţimea de 0,5-1 m, iar pe un suport 257
se aşează cel mult 3 stupi. Ieşirea şirea de zbor al fiecărui fiec stup trebuie să fie în altă alt direcţie. După amplasarea stupului, se lasăă închis minim 30 de minute, în scopul împiedicării împiedic bondarilor să părăsească stupul, fără primul zbor de orientare. De asemenea, se recomandă recomand închiderea serelor pentru câteva ore după deschiderea ieşirii ie de zbor a stupului. O colonie de bondari poate poleniza plantele pe o suprafaţă de 1000–3000 1000 m2 pentru 6–8 săptămâni. Numărul ărul de colonii necesare depinde de tipul de seră sau solar, de perioada de timp când se înfiinţează înfiin ă cultura, de cultivar, de numărul de plante la m2 etc. Hrănirea nirea bondarilor se face cu soluţie solu pe bază de zahăr, r, comercializată comercializat sub denumirea de Beehappy, Biogluc sau pregătită ătită (1200 g zahăr/1 zah l apă). Polenizarea cu bondarii Natupol poate fi observată observat la tomate prin apariţia apari unor pete cafenii pe staminele florii, la alte specii neputând fi observate asemenea indicii. Numărul de insectee este relativ mic pentru o suprafaţă, suprafa , având capacitatea de a poleniza po un număr mare de flori, nu sunt agrasivi ca albinele, se adaptează adapteaz uşor şor în spaţiile protejate. Temperaturile prea ridicate pot fi letale pentru coloniile de bondari, de aceea, în sere, temperatura nu trebuie să depăşeacă 35°C. Temperaturile de 0°C sunt de asemenea, asemenea letale. Avantajele folosirii bondarilor sunt: sunt o creşterea terea producţiei produc iei (în Belgia la nivelul anilor '50, 25% din legume erau obţinute inute în sere, iar în 1994 75%, datorită tehnologiilor tehnolog avansate (Fabio Piccoli); o se elimină produsele chimice pentru stimularea legării leg fructelor, obţinând ob produse mai puţin pu poluate; o îmbunătăţirea ă ăţirea calităţii calit fructelor; o se adaptează uşor la spaţii închise.
Stup cu bondari Fertilizarea cu bioxid de carbon car Este foarte importantăă şi se practică practic acolo unde culturile legumicole în sere se conduc după dup tehnologii avansate, deoarece participă particip direct în procesul se fotosinteză.. Concentraţiile Concentra mai mari de CO2 în spaţiul iul cultivat, asociat cu ceilalţi ceilal factori de mediu duc la obţinerea ţinerea unor sporuri de producţie deosebite. Se realizaează realizaeaz cu instalaţii speciale prevăzute zute cu furtune de plastic prin care CO2 este distribuit în spaţiul iul de cultură. cultur
258
Instalaţia de fertilizare cu CO2
Test de autoevaluare nr.1 are sunt avantajele cultivării cultiv legumelor în sere? a) Care
b) Care sunt ciclurile de cultură cultur şii speciile legumicole care se pretează preteaz pentru cultura în sere?
c) Care sunt lucrările lucr rile de îngrijire generale aplicate culturilor legumicole în sere?
d) Care sunt lucrările lucr rile de îngrijire speciale aplicate culturilor legumicole în sere?
259
Rezumat Cultura legumelor în sere este un sistem de cultură care permite obţinerea de legume proaspete în afara sezonului de cultură în câmp sau solarii. Este considerat sistemul industrial de producere a legumelor, deoarece activitatea este continuă pe tot parcursul anului calendaristic, cultivând specii diferite în funcţie de timp. Cele mai cultivate specii legumicole în sere sunt tomatele, castraveţii, ardeiul, vinetele, pepenii galbeni, ca specii principale, şi salata, gulioarele, verdeţurile, ca specii secundare. Activitatea în sere se desfăşoară în 2 cicluri de bază: ciclul I, între prima jumătate a lunii ianuarie şi sfârşitul lunii iunie, şi ciclul II, între sfârşitul lunii iulie şi sfârşitul lunii octombrieprima decadă a lunii noiembrie, şi un ciclu intermediar, în perioada noiembrie-ianuarie. Acest mod de cultivare a serelor cu ciclul intermediar este datorat costurilor tot mai ridicate cu încălzirea serelor, fapt ce a dus la scăderea foarte mare a suprafeţelor cultivate cu legume în sere. Fiind o activitate foarte intensivă de cultură a legumelor, trebuie atenţie sporită la respectarea tuturor regulilor de cultură, întrucât de condiţiile de mediu favorabile beneficiază deopotrivă plantele de cultură dar şi agenţii patogeni, dăunătorii sau buruienile. Se aplică lucrările specifice de pregătire a terenului, de pregătire a construcţiei care, înaintea fiecărui ciclu de producţie, se curăţă, se dezinfectează, se verifică, inclusiv instalaţiile care în momentul utilizării trebuie să funcţioneze la parametriii optimi, se produc răsadurile în sere, repicate în ghivece cu latura sau diametrul de 8-10 cm, de calitate şi din soiuri şi hibrizi specificii culturii în sere, cu vârsta caracteristică. Se alege schema de înfiinţare a culturilor în funcţie de specie şi se aplică lucrările de îngrijire specifice. O atenţie deosebită trebuie acordată dirijării factorilor de mediu, având în vedere faptul că plantele legumicole se cultivă în afara sezonului normal de cultură. Se aplică lucrări speciale, cum sunt: polenizarea suplimentară cu bondari, fertilizarea cu bioxid de carbon, combaterea biologică, conducerea plantelor în diverse sisteme în funcţie de specie etc., în vederea creşterii cantităţii, dar şi calităţii producţiei.
260
Unitatea de învăţare nr. 11 TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A CIUPERCILOR Obiective Cunoaşterea tehnologiei de cultură la ciuperca albă; Cunoaşterea tehnologiei de cultură a bureţilor; Însuşirea etapelor de producere a miceliului. Cultura ciupercilor este o cultură cu totul deosebită faţă de alte plante, care se conduce după o tehnologie specială. Este o activitate atractivă, poate constitui chiar un hobby, dar necesită foarte multe cunoştiinţe de specialitate şi multă responsabilitate. Ciupercile sunt foarte apreciate din punct de vedere alimentar, constituind "carnea vegetală", datorită valorii nutritive foarte ridicate. Sunt consumate în special de vegetarieni, dar în aceeaşi măsură pot fi consumate şi de alte categorii de populaţie. Ciupercile prezintă un conţinut ridicat în proteine uşor asimilabile, proteine care, în comparaţie cu cele de origine animală, nu contribuie la creşterea colesterolului din sânge. De asemenea, conţin cantităţi apreciabile de vitamine din complexul B (B1, B2, B5) şi apă, care duce la o bună hidratare a organismului. Speciile de ciuperci cultivate sunt circa 20-25, însă mai cunoscute sunt: ciuperca albă (Agaricus bisporus); buretele (Pleurotus ostreatus); buretele roşiatic (Pleurotus florida); buretele ciuciulete (Coprinus comatus); ciuperca paielor (Stropharia rugosa-annulata). Tehnologia de cultură a ciupercilor se desfăşoară la parametrii optimi dacă se asigură:
• • • • •
existenţa şi pregătirea spaţiilor de cultură; pregătirea substratului de cultură; însămânţarea miceliului (inocularea); lucrările de îngrijire specifice; recoltarea ciupercilor.
11.1. Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus) sistemul clasic Ciuperca albă se cultivă în 3 sisteme
sistemul semiintensiv sistemul intensiv
Sistemul clasic este un sistem tradiţional de cultură a ciupercilor, care se desfăşoară în spaţii simple, dezinfectate (grajduri, hale pentru creşterea puilor, pivniţe, subsoluri etc.), care să asigure un minim de condiţii de mediu. În acest sistem, ciupercile se cultivă în 2 cicluri pe an: unul de primăvară şi unul de toamnă, pentru a putea asigura temperatura necesară în diferite faze ale fluxului tehnologic. Dacă există posibilităţi de încălzire, se poate executa şi un ciclu de iarnă. Producţia obţinută este de 5-6 kg/m2/ciclu. Sistemul semiintensiv reprezintă un sistem clasic perfecţionat, în sensul că localul de cultură trebuie să fie dotat cu o instalaţie de încălzire, iar ventilaţia este mecanică. Substratul de cultură se pasteurizează, se aşează pe stelaje sau lăzi suprapuse, iar localurile sunt reprezentate de construcţii vechi, cum sunt forturile, halele dezafectate etc., în care se pot dirija mai bine factorii de mediu decât în sistemul clasic. Se execută 3-4 cicluri pe an, iar producţia este de 7-9 kg/m2/ciclu. 261
Sistemul intensiv este sistemul industrial de cultură a ciupercilor şi se caracterizează prin: • spaţii (ciupercării) special construite, în care se dirijează toţi factorii de mediu la nivelul optim, fiind dotat cu instalaţii speciale; • necesită un substrat de cultură de calitate superioară, obţinut după o tehnologie specială care include pasteurizarea obligatorie; • folosirea eficientă a spaţiului de cultură prin aşezarea substratului pe 5-6 rânduri; • mecanizarea şi automatizarea în întregime a fluxului tehnologic; • obţinerea de producţii foarte ridicate, 10-12 kg/m2/ciclu; • posibilitatea efectuării culturii tot timpul anului. Sistemul intensiv se poate aplica în 3 variante: sistemul intensiv monozonal; sistemul intensiv bizonal; sistemul intensiv plurizonal. Sistemul intensiv monozonal se caracterizează prin aceea că toate etapele procesului tehnologic se desfăşoară în acelaşi spaţiu, cu excepţia pregătirii substratului până la pasteurizare. Aşezarea substratului se face în straturi, pe stelaje, pe 4-6 rânduri. Durata unui ciclu de producţie este de 90-100 zile, perioada de recoltare de 45-55 zile, iar numărul de cicluri pe an este de 3-4, cu o producţie de 10-12 kg/m2/ciclu. Sistemul intensiv bizonal se caracterizează prin aceea că fluxul tehnologic de cultură se desfăşoară în 2 zone (camere) distincte: una în care se execută pasteurizarea, iar alta în care se desfăşoară toate celelalte etape (aşezarea substratului, însămânţarea, formarea ciupercilor, recoltarea). Substratul se aşează în lăzi suprapuse sau în saci, se transportă mecanizat cu electrostivuitorul. Durata unui ciclu este de circa 90 de zile, iar numărul de cicluri pe an este de 4. Producţia pe fiecare ciclu este tot de 10-12 kg/m2. Sistemul intensiv plurizonal se caracterizează prin faptul că, fiecare etapă tehnologică se desfăşoară în camere (zone) diferite (fig 11.1).
Fig. 11.1 Planul unei ciupercării în sistem plurizonal Este practicat în ciupercăriile moderne din SUA, Italia, Franţa, Olanda şi dă cele mai bune rezultate. Fluxul tehnologic este în întregime automatizat, ceea ce permite realizarea a 7-8 cicluri pe an, iar producţia de ciuperci este de 20-25 kg/m2/ciclu (Zăgrenan V, 1998). Substratul se aşează pe stelaje suprapuse din oţel galvanizat sau aluminiu, prevăzute cu pereţi laterali, pe care circulă utilaje specifice pentru executarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare. Introducerea substratului şi evacuarea 262
se face cu ajutorul unor benzi transportoare. La noi în ţară, au fost organizate ciupercării la Arad, Stoicăneşti (Olt), Bucov (Prahova) în sistem monozonal, iar la Piteşti (Bascov), Galaţi, Oradea, Constanţa în sistem plurizonal.
Localurile de cultură Localurile de cultură sunt diferite în funcţie de sistemul de cultură a ciupercilor. Astfel, pentru sistemul clasic, este important ca localul să fie ferit de inundaţii, să aibă o bună ventilaţie naturală şi să nu înregistreze variaţii mari de temperatură pe perioada cultivării ciupercilor. Se utilizează cariere de piatră, tuneluri dezafectate sau mine părăsite, precum şi cele amintite la caracterizarea sistemului clasic. În cultura ciupercilor, se folosesc şi localuri cu utilizare mixtă: uscătorii de tutun, depozite, sere, răsadniţe sau cele cu destinaţie specială (ciupercăriile). Se pot construi spaţii noi pentru cultura ciupercilor numite microciupercării (fig. 11.2).
Fig. 11.2 Schiţa unei ciupercării (Ioana Tudor, 1996)
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească localurile de cultură sunt:
• • • • •
să aibe o sursă sigură de apă în toate anotimpurile; să fie ferite de inundaţii şi să aibă canalizare; să permită ventilaţia liberă sau forţată a aerului cu ventilatoare; să fie dotate cu instalaţii de dirijare a microclimatului, mai simple sau mai complexe, în funcţie de sistemul de cultură a ciupercilor; să fie izolate termic, pentru a nu înregistra variaţii mari de temperatură şi să prezinte camere tampon la intrare.
Microciupercăriile se amplasează pe terenuri cu apa freatică la adâncime mare, adăpostite natural, departe de zonele poluate, în apropierea căilor de acces. Sunt de suprafaţă sau semiîngropate, în a doua situaţie diferenţele de temperatură înregistrate nu sunt mari.
263
Pregătirea localurilor Indiferent de tipul de local, este important ca, înaintea fiecărui ciclu de cultură, localul să fie cât mai curat (aproape perfect), atât pereţii laterali cât şi podeaua. Se dezinfectează termic (dacă există posibilităţi), cu abur la peste 70°C, timp de 12 ore, pentru a distruge ciupercile dăunătoare. Dezinfecţia chimică se execută prin stropiri cu amestec de produse (3 kg piatră de var măcinată + 2 l formalină, 1 kg Lindatox şi 10 l lapte de var la 100 l apă, Zăgrean V, 1998) şi o gazare, prin arderea de sulf în încăpere. Pregătirea substratului de cultură (compostului) Reuşita culturii ciupercilor depinde în foarte mare măsură de calitatea substratului de cultură. Substratul (compostul) este de două feluri: • natural, provenit din gunoi de cabaline + paie, sau gunoi de cabaline amestecat cu gunoi de alte animale (capre, oi, vaci, păsări) şi paie; • sintetic, alcătuit din paie şi gunoi de păsări. Materiale necesare pregătirii compostului Gunoiul de cabaline constituie materialul de bază pentru compostul din sistemul clasic. Trebuie să conţină paie în proporţie de 70-75%, folosite la aşternut, şi 25-30% dejecţii solide. Culoarea să fie galben-aurie, să nu fie mucegăit şi neintrat în fermentaţie, să nu conţină corpuri străine. Pentru a nu intra în fermentaţie, se păstrează uscat, ferit de precipitaţii, în straturi de până la 1 m grosime. În procesul de fermentare, se udă cu urină sau must de gunoi de grajd, degajă cantitate mare de căldură şi constantă o perioadă de cca două luni. Gunoiul de păsări este folosit la producerea compostului sintetic, împreună cu paiele. Se găseşte aproape în toate reţetele de compost, deoarece are conţinut ridicat de azot (2,5-3,5%), fosfor, potasiu şi calciu, mai ales când provine de la tineret (pui), şi aşternutul este de coji de seminţe de floarea soarelui, rumeguş, ciocălăi de porumb măcinaţi sau paie. Se păstrează uscat, pentru perioade îndelungate de timp. Gunoiul de bovine se foloseşte în amestec cu cel de cabaline, mai bun fiind cel provenit de la tineret, care conţine substanţe azotoase, substanţă uscată, apă, etc. Degajă cantitate destul de mare de căldură şi constantă pe aproximativ 1,5–2 luni. Gunoiul de ovine, caprine şi porcine se foloseşte destul de puţin, de obicei în amestec cu gunoiul de cabaline şi de bovine. Paiele cele mai folosite sunt cele de cereale, care conţin cantităţi mari de glucide şi substanţe minerale în proporţie de 10-15%. Se zdrobesc înainte de folosire. Tulpinile şi ciocălăii de porumb se folosesc mărunţiţi şi hidrataţi, la pregătirea compostului, în proporţie de 5-10%. Rumeguşul, talaşul provenit de la foioase se foloseşte în amestec cu alte materiale (gunoi de păsări, de bovine). Pentru pregătirea compostului, se mai pot folosi: colţi de malţ, care sunt bogaţi în azot (circa 40%), cu scopul de a accelera procesele enzimatice care duc la fermentarea compostului şi borhotul de bere etc. În amestec cu aceste materiale organice, pentru obţinerea unui compost de calitate, se mai utilizează unele materiale auxiliare: ipsos sau îngrăşăminte chimice: uree tehnică, superfosfat 5-7 kg/t de compost, sulfat de amoniu şi, în măsură mai mică, carbonatul de calciu. Pregătirea compostului pentru cultura în sistem clasic Compostul clasic se obţine din gunoi de cal şi paie (25-30%). La o tonă de compost se folosesc: 500 kg gunoi de cabaline (bălegar şi aşternut), la care se adaugă ipsos 25 kg, superfosfat 7 kg şi sulfat de amoniu 7-8 kg, iar la 10 m2 de ciupercărie, sunt necesare 800-1000 kg compost (Ioana Tudor, 1996). O tonă de compost se obţine din circa 500 kg material uscat.
264
O altă reţetă de compost mixt este cu (la o tonă de compost): o gunoi de porcine 250 kg; o gunoi de păsări 100 kg; o paie de grâu 150 kg. Se prepară ca şi reţeta anterioară. Fazele pregătirii compostului sunt: • faza anaerobă; • faza aerobă. Faza anaerobă cuprinde preînmuierea componentelor. Pentru aceasta componentele se aşează pe platforme betonate în grămezi, se udă zilnic pentru o hidratare completă, până când apa sau mustul se scurge pe sub masa de gunoi şi se tasează pentru a nu pătrunde aerul. De regulă durează 4-5 zile. Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului; compostul se ia din platforma de preînmuiere şi se aşează afânat într-o altă platformă, de circa 1,5 m înălţime, 2 m lăţime şi lungimea variabilă, şi se menţine astfel încă 4-5 zile, după care încep întoarcerile. Se execută 4-5 întoarceri la 3-4 zile, adăugând îngrăşăminte şi amendamente, conform reţetei, după cum urmează: • la prima întoarcere se adaugă 5-6 kg de ipsos; • la întoarcerile 2 şi 3 se adaugă câte 3-4 kg ipsos, 3-4 kg superfosfat, iar pentru dezinfecţie CuSO4 1 kg/t de compost; • la întoarcerile 4 şi 5 nu se mai adaugă îngrăşăminte, ci se fac stropiri pentru combaterea ciupercilor patogene, folosind Benlate 0,2%, Dimilin 0,2% (pentru acarieni). După ultima întoarcere, se introduc canale de aerisire perforate, iar platforma se acoperă cu folie de polietilenă timp de 48 ore când temperatura substratului este de 55-60°C, în scopul pasteurizării naturale. o culoare, care trebuie să fie cafenie închisă; o gradul de umiditate de circa 65% (strâns în mână aceasta să rămână umedă, fără să curgă mustul); Un compost de calitate o paiele să se rupă uşor; se apreciază după: o pH de 7,2-7,4; o conţinut în azot total 1,8-2,2 mg %. Pregătirii compostului pentru cultura în sistem intensiv Reţeta de compost este alcătuită din: o paie de grâu - 350 kg; o gunoi de păsări - 150 kg; o malţ - 50 kg; o uree tehnică - 7 kg; o ipsos - 20 kg. Este un compost sintetic specific sistemului intensiv de cultură a ciupercilor. Fazele de pregătire a compostului sunt la fel ca la obţinerea compostului clasic, adică faza anaerobă şi faza aerobă. Faza anaerobă cuprinde preînmuierea, care constă în aşezarea componentelor într-o platformă cu lăţimea de circa 2 m, înălţimea de 1,5 m şi lungimea variabilă, şi udarea cu must de gunoi de grajd sau apă timp de 5 zile, în ultima zi adăugând jumătate din cantitatea de uree. Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului, luând compostul din platforma de preînmuiere şi alcătuind o altă platformă de dimensiuni asemănătoare, dar afânată. Se execută 4 întoarceri, la interval de 1-2 zile; la primele 2 întoarceri se adaugă malţul şi ipsosul, având grijă ca marginile platformei să vină în centrul platformei şi invers, pentru a asigura o omogenitate foarte bună a compostului. O etapă deosebit de importantă o constituie pasteurizarea compostului, pe cale termică cu abur. Rolul pasteurizării este acela de a distruge ciupercile patogene şi dăunătorii 265
specifici, eliminarea amoniacului, scăderea pH-ului şi a umidităţii până la valori optime. Pentru pasteurizare, compostul se introduce în spaţii închise (ermetice), dotate cu instalaţii de dezinfecţie şi de ventilaţie pentru introducerea aerului proaspăt şi se aşează afânat. Se montează termometre în aer şi în compost şi se urmăreşte continuu procesul de dezinfecţie. Pasteurizarea se face la o temperatură de 57-58°C, timp de 10-24 ore. Temperatura nu trebuie să depăşească 60-62°C pentru a nu fi distruse ciupercile folositoare (ciuperci saprofite, actinomicete). Apoi temperatura scade treptat la 54-55°C şi se menţine 3 zile. Apoi, temperatura scade la 45°C şi se menţine 24-48 de ore, apoi furnizarea agentului termic se întrerupe. Se poate face şi o pasteurizare rapidă, la 60°C timp de 6-8 ore, apoi temperatura scade timp de 5-6 ore cu 13°C. Aşezarea compostului pentru însămânţare În funcţie de sistemul practicat, compostul se aşează în saci de plastic cu capacitatea de 2025 kg, lăzi de diferite dimensiuni, în biloane direct pe sol, dacă cultura se face în sere, solarii, sau direct pe pardoseală, în straturi cu grosimea de 10-20 cm, la sistemul clasic. La sistemul intensiv şi semiintensiv, se aşează pe stelaje suprapuse, cu distanţa între ele de 50-60 cm. Stelajele pot fi din metal sau prefabricate de beton.
Însămânţarea miceliului Miceliul reprezintă materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor de ciuperci, care se obţine în laboratoare specializate, printr-un proces tehnologic specific. Miceliul granulat se produce pe boabe de cereale (grâu, secară, sorg, mei) sau pe perlit, cu granule de 2-3 mm (Ioana Tudor, 1996). Acest tip de miceliu permite însămânţarea prin împrăştiere, are o capacitate foarte mare de împânzire a substratului, este produs în condiţii strict controlate (unele etape, în mediu aseptic), reducând pericolul infectării cu specii de ciuperci dăunătoare. În sistemul intensiv, însămânţarea cu acest tip de miceliu se poate mecaniza. Producerea miceliului se execută în unităţi specializate, în 2 zone: - zona nesterilă; - zona sterilă. Zona nesterilă este zona unde se pregătesc boabele de cereale, în vederea inoculării. Acestea se spală, se fierb (fără să plesnească tegumentul), se amestecă cu ipsos şi carbonat de calciu şi apoi se introduc în nişte flacoane (mecanizat), câte 500 g/flacon. Flacoanele se închid cu dopuri de vată şi pergament, se introduc în autoclav pentru sterilizare la 130°C, timp de 90-120 minute. Zona sterilă. Flacoanele se scot din autoclav şi se transportă pe cărucioare în camera de inoculare, unde se inoculează cu miceliu provenit din culturi pure, de la speciile de ciuperci amintite anterior. Inocularea se face în condiţii absolut sterile. După inoculare, flacoanele se trec în spaţii unde temperatura este de 25°C, timp de 25-30 de zile, unde miceliul împânzeşte suportul. După incubarea miceliului în flacoane, se trece în spaţii pentru conservare pentru cel mult o lună sau o lună şi jumătate, la temparatura de 1-3°C. Pentru livrare, miceliul se scoate din flacoane şi se ambalează în pungi de plastic de câte un kilogram, însoţite de o etichetă pe care este scrisă tuplina de ciuperci şi specia. Apoi se pun în cutii de carton perforate, câte 10-12 pungi, pe care de asemenea, se lipeşte o etichetă. Se mai poate ambala şi în sticle mai largi la partea superioară, având o capacitate de 700 g. Însămânţarea miceliului se execută când temperartura în substrat este de 27-28°C, prin încorporare în substrat. Însămânţarea se face în 2 etape şi anume: în prima etapă, jumătate din cantitatea de miceliu se împrăştie la suprafaţa compostului şi se încorporează în masa de compost; în a doua etapă, care se desfăşorară imediat după prima, se împrăştie cealaltă jumătate de miceliu, se încorporează în substrat, având grijă ca miceliul să ajungă până la baza recipientului, după care substratul se nivelează şi se tasează cu un tasator din lemn. Circa 100 g din cantitatea de miceliu se reţine, fiind împrăştiată la suprafaţa substratului ca mijloc de control; se numeşte şi miceliu de 266
control. În sistemul intensiv, toate operaţiunile se execută mecanizat. Norma de miceliu este de 700-1000 g/100 kg compost (sau m2). Se acoperă straturile cu hârtie de ziar, care să menţină umezeală şi se udă zilnic, peste hârtie. Se ţine 7-8 zile şi apoi se adaugă amestecul de acoperire. Dacă se întârzie, este afectată producţia proporţional cu durata întârzierii. Amestecul de acoperire se pregăteşte după mai multe reţete (Ioana Tudor, 1996): 1 - turbă 3 părţi; 3. - pământ de ţelină 3 părţi; - nisip o parte; - nisip o parte; - cretă furajeră 5%. - praf de cărbune 2 părţi. 2. - Turbă 3 părţi; - piatră calcaroasă o parte; - cretă furajeră 5%.
4. - Pământ de ţelină 3 părţi; - nisip o parte; - cretă furajeră 10%.
Amestecul pregătit se dezinfectează cu abur la 60°C, timp de 5-6 ore, sau cu formalină, la 1 m3 de amestec fiind necesari 2 litri, care se administrează în întreaga masă de amestec. Se acoperă cu polietilenă timp de 8-10 zile, după care se poate folosi pentru acoperire. o umiditatea de 65-70%; o pH - 7,2-7,6; Condiţii de calitate a o conţinut în calciu activ 5-10%; amestecului de acoperire: o conţinut în azot organic 0,18%. Se aşează peste substratul de cultură dacă nu au apărut ciuperci nefavorabile, într-un strat de 3-4 cm, uniform de gros, fără tasare. Dacă s-au semnalat infecţii cu alte ciuperci, se dezinfectează locul respectiv, înainte de acoperire, cu formalină 2% sau Perozin 1-2 k/m2. După încheierea acoperirii, întreg spaţiul de cultură se dezinfectează cu formalină 2%, prin stropiri generale (pardoseală, stelaje, lăzi cu amestec, pereţi etc.). • dirijarea temperaturii; temperatura în perioada de incubare (împânzire a miceliului) trebuie să fie de 20-24°C în spaţiul de cultură, iar după acoperirea cu amestec, de 18-20 C; • dirijarea umidităţii prin udarea zilnică a pardoselei, a pereţilor şi a amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85%, atât în faza de incubare cât şi de acoperire; • asigurarea ventilaţiei pentru asigurarea unui schimb optim de aer Lucrări de îngrijire a între interiorul şi exteriorul ciupercăriei, concentraţia de CO2 nu culturii de ciuperci: trebuie să depăşească 0,1%; • tratamente fitosanitare cu formalină 0,5%, de 2 ori pe săptămână, stropiri cu Nogos 0,2%; • eliminarea ciupercilor bolnave şi dezinfectarea locală; • stropiri cu suspensii de drojdie de bere, în concentraţie de 0,5-1%, pentru împânzirea miceliului, o dată pe săptămână în perioada de recoltare; • menţinerea unei stări de curăţenie perfecte în ciupercărie. Recoltarea ciupercilor Recoltarea începe după 3-4 săptămâni de la acoperirea substratului şi 30-35 zile de la însămânţare. Din acest moment, temperatura în ciupercărie trebuie să scadă la 15-17°C, această specie nefiind foarte pretenţioasă la temperatură. Recoltarea se face în etape (5-6), pe măsură ce apar ciupercile, în primele 3-4 etape obţinând 60-70% din totalul producţiei. Recoltarea se face manual, prinzând cu mâna pălăria şi cu un cuţit inoxidabil se taie la bază, executând şi o uşoară răsucire a ciupercii. Se recoltează şi se ambalează direct, deoarece sunt foarte perisabile, iar resturile se colectează şi se evacuează din ciupercărie. 267
11.2. Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp. Ciupercile Pleurotus sunt mai puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, aceste specii crescând liber în natură pe buturugi, cioturi, ramuri etc. Poartă denumirea de bureţi. Pe aceste considerente se bazează cultura bureţilor în mod controlat. Spaţiile folosite sunt aproape aceleaşi ca şi pentru ciuperca albă de bălegar, însă, pentru bureţi, aceste spaţii trebuie să fie foarte bine iluminate (natural sau artificial), lumina influenţând în mod evident fructificarea. Se folosesc serele, răsadniţele, balcoanele, verandele, solariile etc. Pregătirea se execută la fel ca şi pentru ciuperca albă. Substratul de cultură este foarte diferit. Cultura bureţilor se execută pe substrat cu valoare energetică foarte scăzută şi conţinut ridicat în celuloză, care se obţine din deşeuri din industria lemnului, silvicultură, agricultură. Astfel, se folosesc paie de grâu, orez, ciocălăi de porumb, rumeguş, vreji de leguminoase, puzderii de in şi cânepă, scoarţă de copaci etc. Materialele se mărunţesc şi se menţin uscate până la folosire şi, în funcţie de combinaţiile alese, sunt mai multe reţete de cultură. La pregătirea substraturilor se mai folosesc şi alte materiale (deşeuri de bumbac, deşeuri de la fabricile de chibrituri, şroturi de soia, tărâţe de grâu, de porumb), din care se face o uruială ce se amestecă cu componentele de bază, în proporţie de 5-30%. Se administrează şi amendamente. Reţetele de substrat sunt redate în tabelele 11.1, 11.2. Tabelul 11.1. Reţete de substrat cu materiale din mediul rural (%, Ioana Tudor, 1996) Materialul /reţeta 1 2 3 4 5 6 7 Paie 40 60 10 - 50 - 60 Coceni, ciocălăi 30 35 50 20 Talaş 24 - 50 - 30 10 Rumeguş - 35 25 - 30 Frunze - 24 Scoarţă de copac - 34 Vreji - 25 Tărâţe - 10 10 Cretă furajeră 6 5 5 5 6 6 5
Tabelul 11.2 Reţete de substrat cu materiale din mediul urban (%, Ioana Tudor, 1996) Reţeta /materialul 1 2 3 4 5 Puzderii de in şi 80 cânepă Deşeuri bumbac 20 15 20 Frunze 30 Coji de floarea 30 25 30 soarelui Deşeuri plante 45 medicinale Talaş, rumeguş 45 24 Deşeuri de lemn Mălai 10 10 10 10 Deşeuri de hârtie 20 10 Cretă furajeră 5 5 5 5 6
6
7 -
30 30 24
25 20
-
20
-
20 10
10 6
-
5 268
Pregătirea compostului cuprinde următoarele etape:
mărunţirea materialului se face prin zdrobire, tocare, măcinare, pentru a creşte capacitatea de reţinere a apei; omogenizarea componentelor; umectarea materialelor se face după omogenizare sau înaintea acesteia, în diferite recipiente (în bazine, cisterne, butoaie, căzi), prin acoperire integrală cu apă sau pe platforme unde se udă cu furtunul 2-3 zile, materialele fiind aşezate în straturi succesive, care se pot amesteca de 12 ori, pentru o îmbibare mai bună; dezinfectarea cu apă fierbinte la 75-80°C, timp de 4-6 ore, executată o dată cu umectarea, sau cu abur injectat direct în recipientul folosit pentru umectare, timp de 12-24 ore, temperatura aburului fiind de 65-70°C; cântărirea materialului dezinfectat după răcire, în scopul adăugării cantităţii optime de amendamente şi miceliu, materialele iniţiale având capacităţi diferite de absorbţie a apei; aprecierea calităţii se face prin: o nivelul pH-ului care trebuie să fie între 5 şi 7; o conţinutul în apă 70-75%; o să nu aibă miros respingător; o culoarea să fie apropiată de cea iniţială; o liber de agenţi patogeni şi dăunători; o conţinutul în azot total de0,7-1,3% din substanţa uscată.
Însămânţarea miceliului Miceliul se produce după aceeaşi tehnologie ca şi la ciuperca albă. Însămânţarea se execută după cântărirea substratului dezinfectat, odată cu aplicarea amendamentelor. Substratul se pune în recipiente mai mari, cu o capacitate de circa 100 kg (căzi), se administrează miceliul, din care se reţine 10% pentru control, var sau cretă şi se amestecă prin lopătare. Se pot folosi pentru amestecare betoniere electrice. Substratul amestecat şi dezinfectat se aşează în lăzi de PVC în grosime de 20-25 cm, în saci de plastic cu diametrul de 25-40 cm şi capacitatea de 8-25 kg, distanţaţi la 10-15 cm unul de altul, în coşuri, stelaje, în brichete (saci de plastic de 60-80 cm înălţime, la care după inoculare se taie sacul în fâşii longitudinale sau se înlătură definitiv) (fig. 11.3). Etapele culturii propriu-zise: • incubarea constă în împânzirea substratului de hifele miceliului, prin apariţia unui puf alb în jurul bobului folosit ca suport pentru miceliu. Se observă începând cu a 2-a zi de la însămânţare. Temperatura în această fază este diferită în funcţie de specia de bureţi: 20-22°C pentru Pleurotus ostreatus şi 24-26°C pentru celelalte, iar durata perioadei de incubare este de 25-30 de zile la P. ostreatus şi 17-20 de zile la P. florida, P. cornucopiae, P. sajor-caju. În spaţiile de incubare, se menţine o stare perfectă de curăţenie şi se fac stropiri cu Decis 0,05%, pentru musculiţele atrase de mirosul de miceliu. Umiditatea trebuie să fie de 75-80%, se asigură o bună ventilaţie, deoarece concentraţia de CO2 nu trebuie să depăşească 0,08% la P. ostreatus şi 0,03% la celelalte. Lumina în această etapă lipseşte. • maturarea miceliului începe de la sfârşitul incubării până la apariţia butonilor de fructificare şi durează între 5 şi 10 zile, în funcţie de specie. La cultura pe brichete, nu trebuie să se îndepărteze prea repede recipientele în care a fost pus substratul, pentru că există riscul pierderii miceliului, dacă acesta este imatur; • recoltarea începe după 15-20 de zile la tulpinile precoce de P. florida, P. cornucopiae şi după 25-30 de zile la P. ostreatus, în valuri care apar la interval de 8-10 zile. Într-un val se fac 4-5 recoltări. Recoltarea se face dislocând prin răsucire întreg buchetul (bureţii apar în buchete), un buchet având până la 15-20 de carpofori. Momentul recoltării este când pălăria este 269
aproape plată; întârzierea determină răsucirea, înmuierea şi schimbarea culorii. Recoltarea durează 60-80 de zile, în funcţie de specie, iar producţia rezultată este de 15-20 kg/100 kg substrat. În perioada de recoltare, se asigură o temperatură de 12-16°C pentru P. Ostreatus şi 17-24°C pentru celelalte specii, ; umiditatea trebuie să fie de 70-75% în substat şi 80-90% în aer, ventilaţie repetată, pentru ca CO2 să nu depăşească concentraţia de 0,1%, iar lumina 10-12 ore/zi.
Fig. 11.3 Aşezarea compostului (Ioana Tudor, 1996)
270
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt speciile de bureţi cultivate ? b) Care sunt materialele care se folosesc pentru pregătirea compostului pentru ciuperca albă? Dar pentru Pleurotus? c) Cum se pregăteşte compostul pentru cultura ciupercii albe în sistem clasic şi intensiv? d) Câte zone are un laborator pentru producerea miceliului şi cum descrieţi aceste zone? e) Care sunt modalităţile de aşezare a compostului? f) Care sunt lucrările de îngrijire şi cum se dirijează factorii de mediu la ciuperca albă şi la Pleurotus?
Rezumat Cultura ciupercilor a fost şi este o cultură interesantă, atât din punct de vedere al tehnologiei de cultură, cât şi a compoziţiei biochimice, valorificării şi veniturilor obţinute. Cea mai dezvoltată cultură este cultura ciupercii Agaricus bisporus, ciuperca albă, şi mai puţin cultura bureţilor din genul Pleurotus. Acest lucru este foarte mult condiţionat de preferinţele consumatorilor, care se îndreaptă mai mult spre ciuperca albă, decât spre bureţi, fiind mai cunoscută. Se cultivă după tehnologii diferite, pornind de la materialele folosite pentru pregătirea compostului până la dirijarea factorilor de mediu, în funcţie de cerinţele speciei cultivate. Reuşita culturii ciupercilor în general trebuie să se bazeze pe: alegerea corespunzătoare a spaţiilor, care trebuie să asigure ventilarea naturală sau forţată, să fie ferite de inundaţii, să poată fi igienizate, să aibe sursă sigură de apă tot timpul anului, să fie izolate pentru a preîntâmpina variaţiile mari de temperatură care sunt dăunătoare, să aibe canalizare etc.; calitatea compostului şi a substratului de cultură; acesta trebuie să îndeplinească unele condiţii. Pentru Agaricus bisporus acestea sunt: culoarea, care trebuie să fie cafenie închisă; gradul de umiditate de circa 65%, paiele să se rupă uşor; pH 7,2-7,4; conţinut în azot total 1,8-2,2 mg, iar pentru Pleurotus sp.: pH între 5 şi 7; conţinut în apă 70-75%; să nu aibă miros respingător; culoarea să fie apropiată de cea iniţială; liber de agenţi patogeni şi dăunători; conţinut în azot total de 0,7-1,3% din substanţa uscată; dirijarea factorilor de mediu în strânsă corelaţie cu cerinţele speciei cultivate; la Agaricus bisporus, temperatura în perioada de incubare trebuie să fie de 20-24°C în spaţiul de cultură, după acoperirea cu amestec 18-20°C iar la fructificare 15-17°C; udarea zilnică a pardoselei, a pereţilor şi a amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85%, atât în faza de incubare cât şi de acoperire; asigurarea ventilaţiei, deoarece concentraţia de CO2 nu trebuie să depăşească 0,1%; tratamente fitosanitare cu formalină 0,5%, de 2 ori pe săptămână, stropiri cu Nogos 0,2% sau alte produse; la Pleurotus temperatura în faza de incubare este în funcţie de specia de bureţi: 20-22°C pentru Pleurotus ostreatus şi 24-26°C pentru celelalte, iar în faza de fructificare 12-15°C; umiditatea trebuie să fie de 70-75% în substat şi 80-90% în aer; ventilaţia se dirijează astfel încât, concentraţia de CO2 să nu depăşească 0,08% la P. ostreatus şi 0,03% la celelalte la incubare şi 0,1% la fructificare,; stropiri cu Decis 0,05%, pentru musculiţele atrase de mirosul de miceliu; lumina este necesară după apariţia primordiilor de fructificare, 10-12 ore/zi. 271
Unitatea de învăţare nr. 12 RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA, TRANSPORTUL ŞI PĂSTRAREA LEGUMELOR Obiective Alegerea corectă a momentului optim de recoltare, în funcţie de destinaţia producţiei; Însuşirea lucrărilor de condiţionare a produselor legumicole în vederea creşterii valorii comerciale a acestora; Alegerea ambalajelor şi mijloacelor de transport adecvate. Recoltarea reprezintă ultima etapă a ciclului de producere a legumelor şi începutul etapei de pregătire a acestora pentru consum. Recoltarea influenţează păstrarea calităţii produselor, de aceea trebuie să se execute la momentul optim şi ţinând seama de gradul de perisabilitate al acestora. 12.1. Momentul optim de recoltare Acesta depinde de specie şi de destinaţia produselor (tabelul 12.1). După destinaţia produselor, se disting următoarele momente de recoltare: recoltarea la maturitatea fiziologică reprezintă momentul în care părţile comestibile au însuşirile caracteristice speciei şi soiului, iar seminţele sunt mature din punct de vedere fiziologic. În acest moment se recoltează ardeiul lung şi gogoşar, pepenii, tomatele pentru industrializare; recoltarea la maturitatea comercială (de consum) reprezintă momentul când legumele întrunesc însuşirile organoleptice, biometrice şi biochimice cerute de beneficiar. Se recoltează ardeiul gras, vinetele, castraveţii, bamele, mazărea, dovleceii, verdeţurile; recoltarea la maturitatea tehnică (industrială) reprezintă momentul în care legumele ating parametrii necesari procesului de prelucrare a acestora sub formă de conserve şi semiconserve (murare, deshidratare, congelare, obţinerea pastei şi sucului de tomate etc.). La maturitatea tehnică se recoltează varza, ceapa, tomatele, ardeiul, conopida. Unele legume au capacitatea de a-şi definitiva calităţile gustative după îndepărtarea de pe plantă, acest proces purtând numele de postmaturare. Această însuşire permite recoltarea mai devreme a unor legume care sunt destinate exportului (tomatele care se recoltează începând de la apariţia unei zone galbene în jurul punctului pistilar, gogoşarii la începutul colorării etc.). Legumele se recoltează la o singură trecere prin cultură (cele pentru industrializare) sau eşalonat, pe măsura formării părţilor comestibile şi cerinţelor consumatorilor (cele destinate exportului sau consumului în stare proaspătă). Se recoltează la o trecere: mazărea, fasolea păstăi, morcovul, ţelina, păstârnacul, sfecla, ceapa, usturoiul etc. Eşalonat se recoltează salata, spanacul, tomatele pentru consum proaspăt, ardeii, vinetele, castraveţii, pepenii, varza, conopida, la interval de câteva zile. Castraveţii cornichon şi tomatele pentru export se recoltează la interval de 1-2 zile, vinetele la 3-4 zile, etc. Ca moment din zi, recoltarea legumelor se recomandă după ce roua s-a ridicat şi temperatura începe să crească. Când temperatura este foarte ridicată în timpul zilei, recoltarea se face dimineaţa devreme, pentru a evita deshidratarea legumelor. Depozitarea temporară se face în şoproane, umbrare, magazii, unde produsele să fie ferite de radiaţia solară, de vânt sau precipitaţii. 12.2. Metode de recoltare
Recoltarea legumelor se execută
•
Manual;
•
Semimecanizat;
•
Mecanizat. 272
Recoltarea manuală se practică la speciile legumicole cultivate în sere, solarii, răsadniţe, iar în câmp la cele destinate consumului proaspăt (tomate, ardei, vinete, castraveţi, vărzoase, ridichi). Se recoltează prin desprinderea de pe plantă cu mâna, prin tăiere cu cuţitul sau prin smulgere. Tabelul 12.1. Momentul optim de recoltare la unele specii legumicole (Dumitrescu şi colab., 1998) Specia Rădăcinoase
Ridichi de lună Varză albă Conopidă Tomate pentru export Tomate pentru consum Tomate pentru industrializare Ardei
Momentul recoltării Rădăcini tinere şi normal colorate pentru consumul timpuriu; rădăcini de dimensiuni normale, fragede, coloraţie tipică soiului Rădăcini formate, cu colorit specific, fără mugure sau tijă floriferă Căpăţâni normale, bine îndesate Inflorescenţe bine formate, colorit specific, fără zone brunificate sau pedicele florale Fructe normal dezvoltate, coloraţie verde tipică soiului, cu început de coloraţie în zona punctului stilar Fructe colorate, în stadiul de pârgă
Perioada din zi Timp însorit, după rouă, pe sol uscat
Timp noros, dimineaţa sau seara Timp însorit, fără ploi Dimineaţa sau seara, cu menţinerea frunzelor protectoare Dimineaţa sau seara, fără rouă sau picături de apă de la irigare Toată ziua, cu protejarea fructelor de insolaţie Toată ziua
Fructe mature fiziologic, culoare specifică, fără deprecieri sau urme de atac Fructe normal dezvoltate, coloraţie tipică Toată ziua soiului Vinete Fructe normal dezvoltate, culoare tipică, pulpa Timp noros, dimineaţa şi seara elastică, seminţe albe Castraveţi Fructe de mărime conform cerinţelor Timp noros, dimineaţa şi seara beneficiarului Pepeni galbeni Culoare tipică soiului, pulpă colorată şi Fără rouă sau picături de ploaie suculentă, seminţe mature, lucioase Pepeni verzi Fructe de mărime şi luciu caracteristic, baza În orice perioadă peduncului tip ventuză, cârcel peduncular maroniu sau uscat, seminţe mature, tipice soiului Dovlecei De la scuturarea florii până la 18-20 cm Timp noros, dimineaţa şi seara lungime, pulpă consistentă, coajă crudă, seminţe nedezvoltate Mazăre pentru Păstăi verzi, fragede, boabe imature, de formă Timp noros, dimineaţa şi seara boabe caracteristică Fasole pentru Păstăi normal dezvoltate, fragede, boabe în Toată ziua, fără rouă sau picături de păstăi formare, nedezvoltate ploaie Salată, spanac Eşalonarea cererii pieţei, de la faza de rozetă, Dimineaţa sau seara, fără rouă sau până la apariţia tijei florale picături de ploaie Bame Capsule tinere şi fragede, nervuri Toată ziua, fără rouă sau picături de nelignificate, seminţe crude, în formare ploaie Ceapă şi usturoi Frunze cu treimea superioară colorată în După rouă, timp uscat, sol reavăn galben, tupina falsă înmuiată, bulbi normal dezvoltaţi, coloraţie în formare Sparanghel Lăstari etiolaţi, normal dezvoltaţi, diametrul Dimineţa şi seara, sol reavăn etiolat de 4 mm şi lungime peste 12 cm Aromatice şi Până la colorarea butonilor florali Dimineaţa şi seara, timp noros condimentare
273
Recoltarea semimecanizată semimecanizat constă în efectuarea unor operaţiuni ţiuni manuale, iar altele mecanizat. Se practică la bulboase, rădăcinoase r şi cartof şi constă în dislocarea părţilor p subterane mecanizat cu DLR-4 şii apoi strângerea producţiei produc iei manual. Are în vedere creşterea cre productivităţii faţă de recoltarea manuală.. Se aplică aplic şi la verdeţuri, prin tăiere mecanizatăă la nivelul solului. solului
Maşina de recoltat salată Recoltarea mecanizată constă const în executarea mecanizată a tuturor lucrărilor lucră de recoltare. Se execută la speciile destinate industrializării, industrializ pe suprafeţe mari, folosindd maşini maş specifice SKT-2 pentru tomate, EM- II la varză, ă, combina VUE penru castraveţi, castrav maşini ini care se află afl în încercări, cu rezultate bune. La recoltarea mecanizată, meca se mai pretează salata, ardeiul pentru boia, mazărea, maz fasolea, ceapa, cartoful, morcovul, păstârnacul, p sfecla, ţelina etc.
Recoltarea mecanizată a salatei
274
12.3. Condiţionarea legumelor Pentru a asigura o valorificare optimă a produselor legumicole, acestea trebuie pregătite printr-o serie de lucrări de condiţionare şi anume: presortare, sortare, calibrare, spălare, periere şi lustruire, ceruire, gruparea în legături, ambalare. Presortarea constă în eliminarea legumelor deformate sau atacate de boli şi dăunători, direct în câmp, odată cu recoltarea acestora, uşurând etapele următoare. Sortarea constă în separarea legumelor strivite, cu un alt grad de maturare decât media produsului sau de mărimi foarte diferite (extreme). Se execută manual, la masă, pentru o cantitate mică de produse, sau cu diferite instalaţii, prevăzute cu benzi care să permită eliminarea celor necorespunzătoare. Se aşează pe un singur strat pentru a fi obsevate uşor. Există şi instalaţii cu celulă fotoelectrică, care separă produsele după culoare. Se execută în spaţii special amenajate (hale de sortare). Calibrarea constă în gruparea legumelor pe categorii de mărime şi se execută manual şi mecanizat. Calibrarea manuală se face printr-o apreciere ochiometrică sau folosind inele de calibrat sau şabloane de diferite dimensiuni. Se practică pentru cantităţi mici de legume. Calibrarea mecanizată se execută pentru cantităţi mari de produse, folosind diverse instalaţii (instalaţia de calibrat MOBA pentru castraveţi de seră, instalaţia de calibrat tomate ICT-1, instalaţia de calibrat ceapă şi cartofi etc.). Spălarea legumelor este obligatorie pentru cele care cresc în pământ (rădăcinoase) sau care prezintă urme ale produselor de combatere. Se spală manual sau cu maşini special (MSR-1, MSR-3, masina de spălat rădăcinoase). După spălare, produsele se svântă în curent de aer; apa rămasă poate produce putrezirea legumelor, mai ales când cantitatea de legume este mare, iar valorificarea este greoaie. Spălarea îmbunătăţeşte aspectul comercial al legumelor. Perierea şi lustruirea se execută la legumele de la care se consumă fructele şi care sunt lucioase (tomate, pepeni, ardei, vinete). Prin periere, se îndepărtează praful şi urmele de produse chimice şi legumele îşi recapătă luciul caracteristic. Se folosesc perii moi sau materiale textile din bumbac şi se execută manual sau mecanizat, cu dispozitive de periat şi lustruit, ataşate la instalaţiile de condiţionare. Ceruirea se execută cu scopul păstrării produsului o perioadă mai lungă, împiedicând deshidratarea. Se aplică la fructele lucioase (tomate, ardei, vinete, castraveţi), prin acoperirea acestora cu pelicule foarte fine de parafină, prelungind perioada de păstrare. Gruparea în legături se execută pentru legumele verdeţuri şi unele rădăcinoase şi constă în formarea de legături de 4,10,12 fire/legătură în funcţie de specie. Se practică la mărar, pătrunjel, ceapă şi usturoi verde, ridichi de lună, morcov timpuriu, spanac (se fac snopi) etc. 12.4. Ambalarea legumelor Este etapa finală a condiţionării legumelor în vederea valorificării sau păstrării, în funcţie de necesităţi. Se folosesc diferite tipuri de ambalaje: lăzi din lemn, plastic, carton, saci din material plastic, plase din material plastic, caserole etc.
Ambalajele trebuie să prezinte următoarele însuşiri:
• • • • • • •
să fie uşoare; să nu imprime produselor miros sau gust străin; să fie noi sau foarte curate; să fie de capacităţi diferite pentru valorificare en gros sau en detail; să fie din materiale rezistente la manipulare; să fie atractive; forma ambalajelor să permită paletizarea produselor etc.
12.5. Transporul legumelor Transportul legumelor se execută de la locul de producere până la punctul de sortare şi condiţionare, apoi la piaţa de desfacere (pentru producătorii particulari) sau de la locul de 275
producere, până la centrele de condiţionare şi ambalare în vederea exportului, aprovizionării magazinelor de desfacere (pentru produsele din reţeaua de comercializare). În timpul transportului, produsele trebuie să-şi păstreze calitatea, să ajungă cât mai repede la destinaţie şi să fie cât mai ieftin. Transportul legumelor se efectuază pe cale: • rutieră; • feroviară; • maritimă; • aeriană. Transportul rutier se execută cu diferite mijloace de transport şi anume: tractoare cu remorci care asigură transportul legumelor din câmp până la punctele de prelucrare. Se folosesc pentru legumele destinate industrializării şi pe distanţe mici şi de obicei în vrac; autocamionane care transportă legumele pe distanţe mai mari, ambalate în lăzi, saci sau vrac (varză, cartofi, ceapă, pepeni). Sunt prevăzute cu prelate impermeabile, pentru ca legumele să fie ferite de precipitaţii sau razele directe ale soarelui; semiremorci izoterme care menţin temperaturi scăzute în timpul transportului (710°C, timp de 1-2 zile), datorită prezenţei pereţilor izolaţi. Se folosesc pentru legumele prerăcite; semiremorci refrigerate care se caracterizează prin aceea că sunt prevăzute cu spaţii de depozitare a gheţii şi ventilatoare pentru recircularea aerului. Asigură transportul în siguranţă al legumelor pe distanţe mai mari; semiremorci frigorifice care sunt prevăzute cu agregate frigorifice cu compresor şi se folosesc pentru transportul legumelor pe distanţe foarte mari şi prerăcite. Transportul feroviar se practică în special pentru legumele cu grad foarte scăzut de perisabilitate (rădăcinoase, cartof, bulbi, conserve de legume). Se folosesc: vagoane simple pentru transportul pe distanţe mici a cartofilor, cepei, rădăcinoaselor, verzei, pepenilor etc; vagoane izoterme prevăzute cu pereţi izolaţi, care reduc variaţiile de temperatură în interior, creând condiţii bune pentru transportul unor legume prerăcite şi nu pe distanţe foarte mari (tomate, ardei, vinete, castraveţi); vagoane refrigerate dotate cu dispozitive de antrenare a aerului din interior şi cu spaţii de depozitare a gheţii; vagoane frigorifice pentru transportul pe distanţe foarte mari a legumelor proaspete, menţin o temperatură constantă în masa de produse şi sunt prevăzute cu agregate frigorifice cu termostat; vagoane încălzite pentru transportul legumelor pe timpul iernii, cu surse de încălzire şi pereţi izolaţi. Transportul naval se recomandă numai pentru transportul conservelor de legume destinate exportului. Este un mijloc de transport lent, de aceea este recomandat numai pentru conserve (ca produse din domeniul alimentar), întrucât acestea au o perioadă de păstrare foarte lungă (câţiva ani). Se mai foloseşte şi pentru legumele neperisabile, dar la distanţe mai mici, în nave, care să asigure o bună izolare termică şi ventilaţie a aerului. Transportul aerian este cel mai scump şi nu se foloseşte în mod frecvent. Se poate utiliza în transportul legumelor foarte perisabile pe distanţe foarte mari (ciuperci, salată, pepeni galbeni), cu avioane speciale. Reguli în timpul transportului: o umiditatea din mijlocul de transport să fie de 85-95%; o temperatură scăzută, însă diferă cu specia (tabelul 12.2); o pentru transportul la distanţe foarte mari, unele legume trebuie recoltate în faza de pârgă (tomate); o prerăcirea legumelor, cu aer rece, cu apă rece sau în vid; o respectarea duratei de transport. 276
Tabelul 12.2. Produsul Tomate în pârgă Castraveţi Ardei Vinete Mazăre păstăi Fasole păstăi Conopidă Spanac, salată Pepeni
Temperatura optimă în timpul transportului legumelor Punct de îngheţ Temperatura maximă la Temperatura de transport (°C) încărcare (°C) (°C) -0,8 15 10-15 -0,5 10 7-10 -0.8 10 7-10 -0,8 9 7-9 -0,5 1 0-1 -0,6 4 2-4 -1,0 4 0-4 -0,5 4 0-4 -1,0 10 4-10
12.6. Păstrarea legumelor Se execută în scopul aprovizionării pieţei de desfacere cu legume proaspete, o perioadă mai lungă din timpul anului, şi în special pe perioada iernii, când produsele legumicole proaspete, din producţia autohtonă, lipsesc într-o proporţie foarte ridicată. Prin păstrare, se asigură o eşalonare a consumului de legume proaspete. Factorii care influenţează păstarea legumelor: • provenienţa legumelor; cele provenite din culturi legumicole fertilizate cu azot şi irigate în exces au o capacitate slabă de păstrare pe o durată mare de timp; • asigurarea ventilaţiei în spaţiile de păstrare, natural sau forţat (prin ventilaţie forţată); • intensitatea unor procese fiziologice la nivelul legumelor. Astfel, verdeţurile, mazărea, fasolea verde, au o durată de păstare foarte scurtă, deoarece respiraţia este foarte intensă, temperatura din masa produselor creşte rapid, ducând la declanşarea proceselor de fermentaţie; • umiditatea să fie între 75-90%, în funcţie de produs, pentru a evita deshidratarea; • asigurarea transportului cât mai repede posibil. În general păstrarea legumelor este de durată scurtă de timp (în special la consumator), în condiţii de umiditate relativă 75-90%, temperatură de 0-4°C şi lipsa luminii; se pot păstra şi pe perioade mai lungi, în funcţie de specie şi condiţiile create (tabelul 12.3). • • Spaţiile destinate păstrării legumelor sunt:
•
silozurile semiîngropate, pentru cartofi şi rădăcinoase (fig. 12.1); depozite de suprafaţă cu ventilaţie mecanică (bulboase, rădăcinoase, varză); depozite frigorifice cu atmosferă controlată, în care procesele biologice sunt mult încetinite; astfel, pierderile din timpul păstrării sunt foarte mici, iar calitatea produselor nu este afectată.
Controlul păstrării legumelor se face cu instalaţii automate de urmărire a condiţiilor din depozite, prevăzute cu alarme acustice şi optice.
277
Tabelul 12.3.
Specia Cartofi Ceapă bulbi Ciuperci Conopidă Castraveţi, ardei Gulii Fasole Tomate Pepeni Rădăcinoase Praz Salată Sparanghel Varză Usturoi Arpagic
Condiţii de păstrare a legumelor proaspete Perioadă scurtă Perioadă lungă Temperatura Umiditatea Durata Temperatura Umiditatea % (zile) (%) (°C) (°C) 1-3 85-95 -2...1 75-85 0-3 80-85 5-10 2-3 85-90 5-10 0-0,5 85-90 3-4 75-80 6-15 0-1 1-2 0-1 0-2 1-2 -
75-80 75-80 85-90 85-90 80-90 -
6-10 10-30 10-30 10-20 10-15 -
0-2 0-2 -2...5 0-2 -4...1,5 18-20 (-2...1)
90-95 90-95 85-90 90-95 80-85 60-65
Durata (zile) 8-10 8-10 3-5 4-6 4-6 4-6 4-6 5-6 5-6
Fig. 12.1 Siloz semiîngropat pentru păstrarea rădăcinoaselor şi cartofilor: 1 – cartofi, 2 – paie, 3 – pământ, 4 – canal de ventilaţie, 5 – coşuri de ventilaţie, 6 – canal pentru captarea şi scurgerea apei
278
Test de autoevaluare nr.1 a) Care sunt momentele de recoltare a legumelor?
b) Ce este postmaturarea şi la ce legume se întâlneşte?
c) Care sunt lucrările de condiţionare a legumelor?
d) Ce condiţii trebuie să îndeplinească ambalajele pentru legume?
e) Ce mijloace de transport se folosesc pentru transportul legumelor?
f) Care sunt factorii care influenţează păstrarea legumelor?
Rezumat Recoltarea legumelor este ultima verigă tehnologică din cultura legumelor care este extrem de importantă. Recoltarea se execută la momente diferite în funcţie de specie şi destinaţia producţiei, manual, semimecanizat şi mecanizat. Astfel, sunt legume care se recoltează la maturitatea fiziologică, respectiv când seminţele sunt capabile să germineze (gogoşar, ardei lung, pepeni verzi, pepeni galbeni), la maturitatea comercială, respectiv în momentul în care acestea au însuşiri organoleptice, biometrice şi biochimice cerute de beneficiar (castraveţi, mazăre, bame, dovlecei) şi la maturitatea tehnică, respectiv momentul când legumelor atig parametrii de prelucrare sub diferite forme (varză, ceapă, ardei, conopidă). În vederea valorificării cât mai eficiente a legumelor, asupra acestora se aplică lucrări de condiţionare reprezentate de sortare, calibrare, spălare, periere, ceruire, gruparea în legături şi ambalarea în ambalaje atrăgătoare, în scopul creşterii valorii comerciale a produselor. De asemenea, ambalajele trebuie să fie noi sau foarte curate, să nu imprime gust sau miros străin produselor, să fie uşoare etc. Transportul legumelor să se facă cu mijloace de transport adecvate produselor şi destinaţiei acestora, fără afectarea calităţii produselor şi în condiţii financiare cât mai convenabile. Valorificarea producţiei se poate face imediat, dar şi eşalonat, de aceea un aspect foarte important este păstrarea. Legumele se pot păstra perioade scurte (verdeţuri) sau lungi (cartofi, rădăcinoase, bulboase, în depozite în care se controlează factorii de mediu sau în silozuri, în funcţie de specie.
279
BIBLIOGRAFIE 1.
2. 3.
4. 5. 6.
7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.
20.
21. 22. 23.
24. 25.
26.
Apahidean A.Al., Indrea D., Maria Apahidean, Rodica Sima, D. Mănuţiu, I. Paven – 2008 – Research concerning greenhouse tomatoes grown on organic substratum. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 469. Apahidean A.Al., Maria Apahidean, 2004 – Cultura legumelor şi ciupercilor, Editura Academic Pres. Cluj-Napoca. Apahidean Al.S. - 1996 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor de ceapă şi varză semănate direct în câmp în condiţiile Podişului Transilvaniei. Teză de doctorat, UŞAMV Cluj-Napoca. Apahidean Al.S. şi colab. - 1997 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigat la varza semănată direct. Horticultura clujeană, XX, pag. 57-59. Apahidean Al.S., 2003 – Cultura legumelor. Editura Academic Pres. Cluj-Napoca. Apostol G. şi colab. 2007 – Noi sortimente de ingrăşăminte complexe cu microelemente. Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 461-466. Argerich C.A. şi colab. - 1989 - The effects of priming and ageing ou resistance to deterioration of tomats seeds. J. of Experimental Botany, 40, 593-398. Atanasiu N. – 2002 – Culturi horticole fără sol. Editura Verus, Bucureşti. Atanasiu N. şi colab. - 1998 - Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură". Lucr. şt.pag. 69-72. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Cultura fără sol a tomatelor pe diferite substraturi organice. Lucr.st.Ses. Omagială, 50 de ani de la infiintarea Facultăţii de Horticultură, pag.73-76. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice. Lucr.st.Ses. Omagială, 50 de ani de la infiintarea Facultăţii de Horticultură, pag.69-72. Atanasiu N., 1999 – Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de cultură a castraveţilor în câmp, în sistem industrial. Lucr.st. UŞAMV Iaşi. Atherton J.B. şi colab. - 1984 - The effect of photoperiod on flowering in carrot. J.Hort.Sci., 59, 213-215. Baniţă M. P. şi colab. - 1981 - Cultura plantelor pe nisipuri. Scrisul Românesc, Craiova. Bărbulescu L. - 1995 - Mecanizarea lucrărilor solului în ferme şi asociaţii legumicole mici şi mijlocii. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 169-180. Berar V, 1997 – Vademecum horticol, Ed. De Vest, Timişoara; Berar V, 1998 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara; Berar V, 2006 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara; Berar V., Poşta G., 2005 – Researchee concerning the influence of the level of fertilizing on the quality roots of the carrot in the conditions of the Didactic Station Timişoara, Cercetăti ştiinţifice, USAMV a Banatului Timişoara, Ed. Agroprint, pag. 183-186; Berar V., Poşta G., 2005 –Researches concerning the improvement of early and semi-early potato culture technologies within the plain area of Banat region, Cercetăti ştiinţifice, USAMV a Banatului Timişoara, Ed. Agroprint, pag. 187-194; Bhella H.S., Wilcox G.E. - 1989 - J.Am.Soc. Hort. Sci. 114, 606-610. Boor Gabriela - 1998 - Efectul polimerului Stockosorbe asupra creşterii şi dezvoltării răsadurilor de legume cultivate în seră. Rev. Hortinform. Boor Gabriela, A. Alexandrescu - 1997 - Influenţa nivelului de fertilizare asupra acumulării de nitraţi şi nitriţi la salată şi gulioare şi posibilităţi de reducere a acestora. Rev. Hortinform 12, 64, pag. 8-11. Borlan Z. şi colab. - 1995 - Îngrăşăminte simple şi complexe foliare. Ed. Ceres, Bucureşti. Bratu Elena - 1998 - Eficiinţa prădătorului Coccinella septempunctata L. lansat în stadiul de ou pentru diminuarea populaţiilor dăunătorului Myzus persicae Sulz, în culturile de ardei. Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 215-230. Brewster J.L şi colab. - Alalysis of the growth and yield of over wintered onions. J.Hort.Sci, 280
27. 28. 29.
30. 31. 32. 33.
34. 35. 36.
37. 38.
39.
40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51.
52, 335-346. Burzo I. şi colab. - 2000 - Fiziologia plantelor de cultură. vol. 4 Fiziologia legumelor şi a plantelor floricole. Ed. Ştiinţa, Chişinău. Burzo I., şi colab. - 1993 - Curs de fiziologia plantelor. IANB, Bucureşti. Butnariu H., Indrea D., Petrescu C., Saviţchi P., Pelaghia Chilom, Ciofu Ruxandra, Popescu V., Radu Gr., Stan N., 1992 - Legumicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti. Buzescu D., Cenuşă Maria, Popa Gh. - 1996 - Reconsiderarea microaspersiei ca metodă de irigare a culturilor legumicole. Anale ICLF Vidra, vol.XIV, p.323-330. Caciuc C., Teodora Aldescu - 1999 - Legumicultura prin prisma rezultatelor obţinute în 1998. Rev. Hortinform, 1, 77, pag. 13-14. Călin Maria - 1999 - Experimentarea unor măsuri argrofitotehnice în reducerea atacului unor dăunători ai verzei. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 131-137. Călin Maria şi colab. - 1999 - Posibilităţi de utilizare a prădătorului Amblyseius cucumeris (Oudemans) pentru combaterea tripsului californian (Frankliniella occidentalis) la legume. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 123-130. Călin Maria, Miu I. - 2000 - Biofertilizatori - o sursă importantă de azot în agricultură. Rev. Hortinform 6, 94, pag. 10. Ceauşescu I. şi colab. - 1984 - Legumicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti. Cenariu Diana, Apahidean Al.S., Maria Apahidean Doina Stana, Rodica Sima – Development and fruit set of some greenhouse tomato hybrids aas influenced by the cuture system. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 472. Chaux C., Foury C. - 1994 - Production legumieres. Tome 1. Generalites. Ed. Tec-Doc, Lavoisier, Paris. Chivulete S. şi colab. - 1998 - Cercetări pivind utilizarea poliacrilamidelor româneşti în cultura unor legume în solarii. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură". Lucr. şt. pag. 57-60. Chivulete S. şi colab. - 2000 - Reseach concerning the influence of Polinit GT1 polyeletrolyte on soil structure in vegetable agroecosystems on the seed-stok roots carrotes culture. Lucr.şt. Seria B, vol. XLIII, pag. 67-70. Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V., Chilom Pelaghia, Apahidean S., Horgoş A., Berar V., Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres, Bucureşti. Cojocaru I. - 1996 - Irigarea prin picurare. Rev. Fermierul 6, pag. 8. Colombo A., Nucifora S., Nucifora M.T., Calabro M. - 1992 - Utilizzo del Bombus terrestris nell' impollinazione del pomodoro. Colture protette, 12, pag. 75-81. Costache M., Roman Tr. - 1998 - Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor la legume. Agris, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti. Creangă F. - 1998 - Irigarea prin picurare a tomatelor cultivate în solarii. Rev. Hortinform 10, 74, pag. 20. Davidescu Velicica - 1998 - Efectul de seră şi agricultura. Rev. Fermierul 5, pag. 2-3. Davidescu Velicica şi colab. - 1996 - Influenţa substraturilor de cultură şi a dozelor crescânde de azot asupra calităţii salatei (Lactuca sativa). Lucr.şt.seria B., XXXIX, 7-16. Demers D.A. şi colab. - 1991 - Effects de l' echairage d' appoint sur la croissance et la productive du poivron. Canad.J. Plant. Sci. 71, 587-594. Dempsey W.H. - Effects of temperature on pollen germination and tube growth. Rep. Tomato. Genet. Coop, 20, ,15-16. Dinu Maria, Cimpoiaşu V.M. – 2005 – Stabilirea etapelor tehnologice de obţinere a plantelor altoite la Cucumis melo L., prin alipire. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 255-258. Drăgănescu O., 1985 - Scheme de amenajare interioară pentru udarea localizată prin picurare. vol. I, ICITID, Băneasa-Giurgiu, nr. 2426. Dumitrescu M. - 1998 - Din istoricul cercetării legumicole în România. Rev. Hortinform, 1, 65, pag. 7-11. 281
52. 53. 54. 55.
56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65. 66.
67.
68.
69. 70.
71. 72. 73. 74. 75.
76. 77.
Dumitrescu M. şi colab. - 1998 - Producerea legumelor. Artprint, Bucureşti. Fisher J.E. - 1956 - Studies on the photoperiodic and thermal control of flowering in carrots. Plant Physiology, 31, 36. Fiţiu A., 2003 – Ghidul legumicultorului în agricultura ecologică. Ed. Risoprint, ClujNapoca. Gheorghe Aurelia şi colab. - 1996 - Unii indicatori tehnico-economici pentru secvenţa tehnologică "Combaterea integrală a buruienilor" la culturile de tomate vară-toamnă şi ceapă semănate direct. Anale ICLF Vidra, vol.XIV, 340-350. Grumeza N. - 1984 - Prognoza, avertizarea şi programarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţii. Hidrotehnica, vol. 29, nr. 9. Grumeza N. - 1986 - Prognoza şi avertizarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţii. Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti. Heide O.M. - 1970 - Seed-stak formation and flowering in cabbage. I Day - length temperature and time relationships. Meldinger fra Norges Landbrukshogskole, 49, 1-21. Hoza D., 1998 – Biotehnologia, microorganismele şi mediul. Editura Elisavaros, Bucureşti. Hoza Gheorghiţa, 2000 – Cultura legumelor în câmp. Editura Elisavaros, Bucureşti Hoza Gheorghiţa, 2001 – Legumicultură. Editura Elisavaros, Bucureşti Hoza Gheorghiţa, 2003 – Sfaturi practice pentru cultura legumelor. Editura Nemira, Bucureşti Hoza Gheorghiţa, 2004 – Legumicultură aplicată. Editura Invel-Multimedia, Bucureşti Hoza Gheorghiţa, 2006 – Andivele. Editura Elisavaros, Bucureşti Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena – 2005 – Cercetări privind influenţa amestecului nutritiv asupra calităţii răsadurilor de castraveţi. . Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 203-208 Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena – 2007 - Reseaches regarding the influence of some foliar fertilizers on the autumn production of cucumber in solarium. Anale univ. Craiova, vol. XII (XLVIII) pag. 93-96. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena, Daniela Ciolacu – 2008 - Reseaches regarding the influence of some ecological fertilizers on the growth and fruit forming of tomatoes. Lucr.şt. UŞAMV Bucureşti,sria B, vol. LI, pag. 89-93. Hoza Gheorghiţa, E. Pădurariu, Drăghici Elena, M. Velea, Daniela Ciolacu – 2008. Reseaches regarding the influence of the posible fertilisation on the growth and fructification of tomatoes. Lucr.şt. UŞAMV Bucureşti,seria B, vol. LI, pag. 85-88. Hurd R.G. - 1973 - Long day effects on growth and flower initiation of tomato plants in low light. Annals of Applied Biology, 73, 221-228. Ifrim Aurelia, Buică Viorica - 1994 - Cercetări privind comportarea unor soiuri şi linii de pătlăgele vinete pe solurile nisipoase din sudul Olteniei. Lucr.şt. SCCPCPND, ASAS, Bucureşti,vol. VIII, pag.111-118. Indrea D., Apahidean A.Al., Maria Apahidean, D. Mănuţiu, Rodica Sima – 2007 – Cultura legumelor. Editura Ceres, Bucureşti. Jidavu M.G. şi colab – 2008 – Study on the influence of water treated by means of pysical growth and development of pepper plants. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 157-161. Jinga I., Vâjială M. - 1999 - Valorificarea agricolă a deşeurilor din diferite sectoare economice. Rev. Agricultorul român 12, pag. 18-19. Knott J.E. şi colab. - 1937 - Vernalization of lettuce. Proc.Am. Soc. Hort. Sci, 35, 644-648. Lăcătuş V., Cârstea Luminiţa, 2007 – Fertilizarea foliară, ca mijloc de întreţinere a plantelor legumicole cultivate pe soluri cu fertilitate redusă. . Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 569-583. Lăcătuş V., Voican V. - 1997 - Principalele dereglări nutriţionale şi fiziologice la cultura protejată a tomatelor. Rev. Hortinform 9, 61, pag. 8-12. Lăcătuşu V. - 2000 - Fertilizarea minerală o condiţie a producţiilor mari şi de calitate. Rev. Agricultorul român, pag. 7-9. 282
78.
79. 80. 81.
82. 83. 84. 85. 86. 87. 88. 89. 90. 91. 92. 93.
94. 95. 96.
97. 98. 99. 100. 101.
102.
Lungu Mihaela şi colab., 2007 – Fertilizarea organică în agricultură ecologică, Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 373-381; Marinescu A. - 1998 - Motocultorul multifuncţional sau specializat ca motosapă pentru mecanizarea lucrărilor agricole în solarii şi sere familiale. Rev. Hortinform 1,65, pag. 11-14. Marinescu A. şi colab. - 1997 - Tractor adaptabil sau specializat pentru fermele legumicole familiale. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 6-8. Marinică I. Gh., 1989 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare la principalele plante legumicole cultivate pe nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei. Teză de doctorat. Facultatea de Agronomie, Craiova. Mateescu N. - 1975 - Producerea miceliului de ciuperci pe suport granulat. Rev. Producţia vegetală-Horticultura, 8. Mateescu N. - 1982 - Producerea ciupercilor. Ed. Ceres, Bucureşti. Messiaen C.M. şi colab - 1993 - Les allium alimentaires reproduits par voie vegetale. INRA, Paris. Miron V. şi colab. - 1996 - Cercetări privind combaterea integrată a buruienilor din culturile de legume. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 351-361. Miron V., Rădoi V. - 1996 - Substanţee biostimulatoare în sprijinul legumiculturii. Rev. Fermierul 4, pag. 8-9. Mitu Mihaela - 2000 - Importanţa rotaţiei culturilor în legumicultură. Rev. Fermierul 5, pag. 12. Moigrădean Diana şi colab. – 2008 – The influence of mineral fertilization about nitrogen content in soil, plant and tomato fruit. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 172-177. Nitsch J.P şi colab. - 1952 - The development of sex expresion in cucurbit flowers. Am. J. Bot., 39, 32-43. Noord J., Passeen van D. - 1990 - Un nuovo indirizzo nella costruzione delle serre. Colture protette, 10, pag. 38-42. Pana Teodora şi colab. - 1998 - Bioregulatori - mijloace moderne de eficientizare a agriculturii. Rev. Hortinform 3, 67, pag. 7-10. Piccoli F. - 1994 - Quando ad impollinare sono i bombi. L' informatore agrario, 1, pag. 7174. Popescu Nadia şi colab. - 1996 - Date preliminare privind refolosirea substraturilor active fără sol în cultura protejată a tomatelor şi crizantemelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIV. 451456. Popescu V. - 1996 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ceres, Bucureşti. Popescu V. - 2003 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ansid, Tg. Mureş Posta Gh., V. Berar – 2008 – Studies on the analysis of morphological characteres from a range of late cabbage hybrids cultivated in the field conditions. . Buletin UASVM, Horticulture, 65, 153-166 Radle W.M., Honma S. - 1986 - Dormancy in peppers. Science Horticulture, 14, 19-25. Sadik S - 1967 - Factors involved in curd and flower formation in cauliflower. Am. Soc. Hort. Sci., 90, 252-259. Scurtu I. şi colab. - 2000 - Aspecte privind combaterea integrată a buruienilor din culturile de legume. Rev. Hortinform, 6, 94, pag. 15-18. Sindile Narcisa şi colab. - 1997 - Cercetări de fiziologie referitoare la tomatele cultivate în seră. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 11-12. Singureanu V., Apahidean Al.S. – 2008 – Contribuţii privind îmbunătăţirea sistemului de cultură la tomate de solar cultivate în condiţiile pedoclimatice din podişul transilvănean. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 635-640. Stan N. şi colab. - 1998 - Cercetări privind folosirea unor substanţe bioregulatoare la cultura de tomate în solarii. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură". Lucr. şt. pag. 5-10. 283
103. 104. 105.
106. 107. 108.
109.
110.
111. 112. 113.
114.
115. 116. 117.
118. 119. 120. 121. 122. 123.
124. 125.
Stan N., Bernardis Mihaela Cristina, Petrescu V. – 2005 - Efectul aplicării unor substanţe bioactive asupra creşterii la pătlăgelele vinete. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 641-649. Stan N., Muntean N., Stan T., Stoleru V. – 2008 – Influenţa utilizării superabsorbanţilor în producerea răsadurilor de ardei gras şi tomate. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 634-640. Stan N., Muntean N., Stoleru V. – 2008 – Studii preliminare privind îmbunătăâirea tehnologiei de cultură a legumelor ecologice în spaţii protejate prin folosirea mulciului ţi a superabsorbanţilor. Stan N., Stan T. - 1999 - Legumicultură. Vol 1., Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. Stoian L., 2005 – Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor, Ed. Tipoactiv, 398 pag. Szabo Al., Roman T. - 1999 - Posibilităţile introducerii speciei Encarsia formosa Gahan în sistemul de combatere integrată a agenţilor patogeni şi dăunători la culturile de tomate din sere. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 113-122. Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana - 1999 - Cercetări privind bioecologia şi combaterea integrată a dăunătorului Frankliniella occidentalis, Pergande din culturile de castraveţi de seră. Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 231-240. Ştefănescu Daniela, Grigore Adriana, 2007 - Aspecte privind nutriţia minerală a plantelor cu microelemente. Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 451-460; Tachibana S. - 1987 - Effect of root temperatrure on the rate of water and nutrient absorbtion in cucumber cultivars and fig-leaf gourd. J. Jap. Soc.Hort. Sci., 55, 461-467. Thomas T.H. - 1980 - Flovering of Brussels sprouts in response to low temperature treatment at different stagies of growth. Scientia Horticulturae, 12, 221-229. Toma V., Alexandrescu V. - 1994 - Cercetări privind folosirea gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor chimice pentru fertilizarea culturilor din asolamentul tomate timpuriii, ceapă, fasole păstăi + varză de toamnă pe solurile nisipoase. Lucr.şt. SCCPCPND, ASAS, Bucureşti,vol. VIII, pag.119-136. Toma V. şi colab., 2007 – Cercetări privind eficacitatea unor compuşi organici naturali ai borului în fertilizarea culturilor de pepeni verzi de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei. Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 404-415; Trottin-Caudal J. et al. - 2000 - Protection integree contre les thrips et les purcerons; Le marecher de France, julliet - aout, pag. XXV-XXX. Tudor Ioana, 1996 - Sfaturi practice pentru cultivatorii de ciuperci. Editura Ştiinţă şi Tehnică Bucureşti Văduva I., 1977 - Cercetări cu privire la stabilirea consumului de apă la principalele culturi pe terasa a III-a a Oltului. Lucrările Simpozionului ştiinţific "Irigarea culturilor de câmp şi horticole în sistemele de irigaţie din Oltenia", mai. Vlad I., Vlad Mariana - 2000 - Efectul CO2 administrat suplimentar în sporirea cantităţii şi calităţii recoltei la tomatele cultivate în seră. Rev. Hortinform 2, 90, pag. 20-21. Vlad Ionescu-Siseşti - 1982 - Irigarea culturilor. Editura Ceres, Bucureşti. Voican Ana Viorica, V. Voican - 1995 - Cercetări privind creşterea şi dezvoltarea plantelor de tomate afectate de insuficienţa luminii. Anale ICLF Vidra, vol.XIII, p.351-161. Voican V, Lăcătuşu V. - 2000 - Prezent şi viitor pentru legumicultura din România. Rev. Agricultorul român 12, pag. 11-13. Voican V. şi colab. - 1995 - Reacţia plantelor tinere de tomate la stresul termic. Anale ICLF Vidra, vol.XIII, p.364-373. Voican V. şi colab. - 1998 - Particularităţile principalilor indicatori biometrici şi fiziologici ai tomatelor cultivate în câmp neprotejat, în diferite areale ecologice. Rev. Hortinform, 9, 37, pag. 8-14. Voican V., Popescu V., 1991 - Grădina de legume de primăvara până toamna. Editura Ceres, Bucureşti. Voican V., Scurtu I., Mirghis R., Buzescu D., 1995 - Particularităţile stării de secetă şi 284
126. 127. 128. 129. 130.
consecinţele acestora pentru cultura legumelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIII. Wien H.C. - 1997 - The physiology of vegetable cropp. Ed. Wallingford, USA. Yelle S. şi colab. - 1990 - Duration of CO2 enrichment influence growth, yield and gas exchanges of two tomato species. J. Am.Soc. Hort. Sci., 52-57. Zuang H. M. - 1989 - Memento fertilisation des cultures legumieres. CTIFL, Paris. *** - Buletinul FAO, 2008 *** - Ghid practic pentru nagricultori, Editura Conphys, 2003.
285
